Ioan Slavici — Padureanca

loan Slavici 
PĂADUREANCA 


Fă trei cruci şi zi „Doamrnie-ajută!” când treci pragul casei, fie ca să 
ieşi, he ca să intri, căci lumea din întâmplări se alcătuieşte, iar 
întâmplarea e noroc on nenorocire, şi nireru nu gtie dacă e rău ori 
buri ceasul în care a pornit, nici dacă va face ari nu ceea ce-i punie 
de gând, 

Busuioc însă, bogătoiul, era om care gtie ce voiegte. Pe vrute, pe 
muncite, pe chibzuite, el ajunsese gospodar ce ară cu patru pluguri 
zece zile de-a rândul şi searnănă brazdele nurnai cu grțu bob ales, 
zi de aceea se putea eimți destoinio a scoate la capăt lucruri pe care 
alții nici rnăcar de gând a şi le pune nu se încumetau, 

Se iwise holeră-n ţară, iar Busuioc nu voia să stie de ea, Holeră-n 
trpul secerigului?! La aceasta nu s-a găndit şi nici acurn Nu voia să 
ze gândească, Avea patruzeci de jugăre de pământ acoperite cu 
grâu, un singur lan ce şoviuia rnereu sub sarcina de spicuri grele; 
holeră, neholeră el trebuia să-şi adune rodul în timp de trei zile, 
căci puțin se scutură de la cei săraci, dar mult de la dânsul. 

“i de la mulți mult s-ar scutura în fiestecare an şi încă ra mult 
arii şi ani de-a rândul dacă n-ar h braţul pădurenilar lărmânzi, 

Sumţind apropierea tiripului de secere, pădurile se pun în rmgcare 
colibă cu colibă, sat cu sat se adună, văile pornesc întregi spre 
câmpia întinsă, şi în câteva zile cât ține locul din Mureş până în 


Pi X. cc Pi LE sc De AS | Fi | Li LEE | Pi 


loan Slavici 


PADUREANCA 


V 
! 


Fă trei cruci şi zi „Doamne-ajută!” când treci pragul casei, 
fie ca să ieşi, fie ca să intri, căci lumea din întâmplări se 
alcătuieşte, iar întâmplarea e noroc ori nenorocire, şi 
nimeni nu ştie dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit, 
nici dacă va face ori nu ceea ce-şi pune de gând. 

Busuioc însă, bogătoiul, era om care ştie ce voieşte. Pe 
vrute, pe muncite, pe chibzuite, el ajunsese gospodar ce ară 
cu patru pluguri zece zile de-a rândul şi seamănă brazdele 
numai cu grţu bob ales, şi de aceea se putea simţi destoinic 
a scoate la capăt lucruri pe care alţii nici măcar de gând a şi 
le pune nu se încumetau. 

Se ivise holeră-n ţară, iar Busuioc nu voia să ştie de ea. 
Holeră-n timpul secerişului?! La aceasta nu s-a gândit şi nici 
acum nu voia să se gândească. Avea patruzeci de jugăre de 
pământ acoperite cu grâu, un singur lan ce şovăia mereu 
sub sarcina de spicuri grele; holeră, neholeră el trebuia să- 
şi adune rodul în timp de trei zile, căci puţin se scutură de 
la cei săraci, dar mult de la dânsul. 

Şi de la mulţi mult s-ar scutura în fieştecare an şi încă mai 
mult ani şi ani de-a rândul dacă n-ar fi braţul pădurenilor 
flămânzi. 

Simţind apropierea timpului de secere, pădurile se pun în 
mişcare colibă cu colibă, sat cu sat se adună, văile pornesc 
întregi spre câmpia întinsă, şi în câteva zile cât ţine locul 
din Mureş până în părţile Orăzii şi până la izvoarele 
Crişurilor nu mai rămân prin sate decât moşnegii 


neputincioşi, babele bătrâne şi copiii nevârstnici; setea de 
viaţă îi ia şi-i duce pe toţi la sărbătoarea cea mare ce se ţine 
în fieştecare an o dată pentru împărţirea pânei de toate 
zilele. 

Acum stăpânirea oprise această serbare: se dăduse de 
ştire şi cu toba prin sat, şi în auzul oamenilor adunaţi la 
biserică precum că nimeni nu are voie să părăsească de 
seceriş hotarul satului său, nici să primească de seceriş 
oameni din alte sate. 

— Să văd eu cine mă opreşte pe mine a-mi strânge rodul 
muncii mele! strigă Busuioc. Curată nebunie! De unde ia 
stăpânirea puterea de a ne opri pe noi toţi? La asta nu s-a 
gândit?! Într-o mână e: Măi, omule, vreai să mori de 
foame?”, iar în cealaltă: „Bagă de seamă ca nu cumva să dai 
de holeră!” Apoi tot mai bună e holera. Parcă dacă mi-a fi 
dat să mor de holeră, stăpânirea o să şteargă data mea de 
acolo unde s-o fi aflând! 'Ţi-e scris, ţi-e scris; nu ţi-e scris, nu 
ţi-e scris, şi sănătate bună. 

Socoteala lui Busuioc era făcută: n-avea decât să pună caii 
la câteva căruţe, să plece la păduri ca să-şi aducă oamenii, 
şi apoi ar fi vrut el să ştie care-i acela, un om din Curtici, 
care ar îndrăzni să facă gură. 

— Măi taică, eu zic să mă duc eu, grăi lorgovan, iar 
Iorgovan era feciorul tătâne-său. 

Busuioc nu prea stetea de vorbă cu oamenii, şi unul dintre 
oamenii cu care mai ales nu stetea de vorbă era fiul său, 
Iorgovan. 

Iorgovan era, ce-i drept, mai tânăr decât taică-său, însă 
tocmai fiindcă era mai tânăr şi fiindcă îl avea pe Busuioc 
bogătoiul tată, învățase mai mult în viaţa lui şi era oarecum 
mai cuminte: asta o simţea Iorgovan, dar Busuioc o ştia, şi 
în fundul inimii se bucura de ceea ce ştie. 

Iorgovan umblase cinci ani de zile la şcolile din Arad; era 
vorba să se facă „domn ”, fiindcă avea pe ce, şi Busuioc visa 
nopţi întregi la domnia feciorului său şi nici n-avea de ce să 


nu viseze, fiindcă feciorul său era bun şcolar. Într-o bună 
dimineaţă se pomeneşte însă cu el acasă. 

— Taică, eu m-am gândit să mă dau şi eu la plugărie, îi 
zisese el atunci. 

Busuioc s-a uitat lung la el, a mai stat pe gânduri, apoi l-a 
întrebat: 

— Care va să zică rămâi plugar ca mine; de ce nu mi-ai 
spus-o tu asta mai nainte? 

— Pentru că-mi ziceam, a răspuns Iorgovan, dacă îl întreb, 
ştiu că n-are să voiască; dac-o fac, ştiu că are să-i pară rău 
odată, iar dacă aştept până ce s-o mai gândi şi el, mă tem că 
o să-mi treacă pofta. 

„Aşa-i! - gândise Busuioc în el - tot mai bine plugar de 
frunte decât boier de rând”. 

Însă Busuioc era om însurat, el unul şi cu nevasta doi, iar 
nevasta lui îl avea frate pe popa din Socodor, o avea soră pe 
preuteasa din Otlaca, mai avea şi veri, şi verişoare, şi e greu 
lucru să ai neamuri multe şi să te temi de gura lor. 

„Busuioc nu ştie să-şi ţie feciorul în frâu”: asta n-ar fi voit 
Busuioc s-o zică neamurile nevestei sale despre dânsul, 
pentru că avea şi el neamuri, şi aceste se supărau când 
acelea îl grăiau de rău, şi apoi se supăraul şi acelea când 
ştiau că aceste s-au supărat, încât Busuioc se bălăbănise 
câte un an de zile până ce ajungea să se împace. 

E se duse dar la popa, fiindcă popa era cel mai cu minte 
dintre toţi. 

— Lasă-l frate! - a grăit popa - că el ştie mai bine la ce-l 
trage inima! 

De atunci Iorgovan tace, face şi aşteaptă ca taică-său să se 
bucure, iar Busuioc e tată şi se bucură şi atunci când nu 
prea are de ce. 

Cu toate aceste, acum Busuioc stete pe gânduri. 

De mai cu minte era fiul său mai cu minte; acum însă nu 
era vorba de minte, ci de trecere, şi trecere tot el, tatăl, 
avea mai multă. Ştia pe toată lume, şi toată lumea îl ştia pe 
el; nu intra în mintea lui gândul că i s-ar pune cineva în 


drum când îi zice: „Eu sunt Busuioc de la Curtici”. Aşa era! 
Lui nu i se punea nimeni în drum; însă Iorgovan era mai 
mult decât dânsul: feciorul lui Busuioc! 

— Bine băiete, dar bagă de seamă, răspunse tatăl. 

Şi nici nu ar fi fost rău dacă Iorgovan, tot ca alte dăţi, ar fi 
fost povăţuit numai de gândul că-i va părea odată bine 
bătrânului. 

Era cu minte Iorgovan; însă mintea este şi ea după timpuri 
şi împregiurări; băiatul era de douăzeci de ani, şi mai ales 
tot timpul secerişului ar fi slabă de tot mintea de douăzeci 
de ani, prin care nu trece, fie chiar şi numai pe fulgerat, şi 
câte un gând zburdalnic. 

Secerişul era o sărbătoare, şi lorgovan voia ca pentru 
această sărbătoare el să-i aleagă pe oameni, şi cosaşi, şi 
legători, şi fete ce trec de-a lungul brazdei s-adune în urma 
cosaşului mănunchii sub secere. 

An, lucrul fusese minunat: erau flăcăi sprinteni şi la vorbă, 
şi la lucruri, un cimpoieş şi doi lăutari, era şi-o gură spartă, 
erau şi fetele tot una şi una, încât iarna toată Iorgovan 
numai la seceriş a visat. 

Iar în mijlocul secerătorilor i se ivea totdeauna Simina, 
fata crâsnicului de la Zimbru, şi îndată ce i se ivea Simina, 
el trecea cu gândul de la seceriş la trier şi de la trier la 
culesul viilor, fiindcă Simina nu a plecat decât abia pe la 
fiertul vinului. La casa lui Busuioc e totdeauna de lucru 
pentru o Simină, pentru tatăl ei şi pentru încă doi, trei 
oameni ce se ţin de dânşii. 

Dar cu Simina n-ar fi voit Iorgovan să deie faţă; asta şi-o 
pusese el de mult în gând. Prea îşi ieşise din fire pe 
atuncea; era bine că s-a dus. 

Nu-i vorba, de câte ori se gândea la dânsa, el îşi făcea 
mustrări că n-a sărutat-o nici măcar o dată. 

Nu era băiat ruşinos de felul lui, şi chiar în cele dintâi zile 
a voit s-o facă. 

— Tu ştii că eu te las de bunăvoie, îi zisese ea atunci; de 
vrei s-o faci cu de-a sila? 


De acolo înainte el nu mai voia să o sărute, iar acum, cu un 
an mai bătrţn, îi era ciudă că n-a voit, şi n-ar fi vrut să deie 
faţă cu dânsa, pentru ca nu cumva să-l împingă păcatul să-i 
arate că poate voi, dacă vrea, chiar şi mai mult. 

Nu dar la Simina se gândea Iorgovan, ci numai la un fel de 
Simină, care vine şi trece şi nu lasă-n urma ei decât o scurtă 
părere de bine c-a fost. 

Lui Busuioc însă nici măcar atât nu-i trecea prin minte, şi 
când Iorgovan şi-a făcut cele trei cruci şi a zis „Doamne 
ajută!”, tatăl se gândea la cele patruzeci de pogoane ale 
sale, iar feciorul la secerătoare. 

— Doamne ajută! grăi şi Şofron, sluga, care nu se gândea 
decât să facă treaba în care-l trimisese stăpânul său. 

II. 

Busuioc avusese dreptate. 

N-avea stăpânirea destulă putere spre a-i opri pe oameni 
la casele lor. Serile de iarnă ei îşi petrecuseră timpul 
povestindu-şi unii altora cele ce văzuseră peste vară la 
câmpie, primăvara îi opreau mereu pe drumeţi în cale ca să 
afle de la dânşii cum stau sămănăturile de pe şes, iar acum 
ştiau cu toţii că anula fost mănos şi aşteptau cu nerăbdare 
să le vie vestea că spicul s-a îngălbenit. 

Îndată dar ce le-a venit vestea, ei s-au pornit la vale. 

Şi adecă de ce să nu pornească? 

Pe la dânşii nu era holeră. Porunca stăpânirii? Stăpânirea 
nu cerea nimic de la dânşii; îi oprise numai pentru că voia 
să le facă bine ferindu-i de primejdie, şi treaba lor era dacă 
voiesc ori nu să se împărtăşească de această binefacere. 

Aşa-nţelegea toată lumea treaba, şi de aceea, când 
oamenii au început să plece, slujbaşii satului, care erau şi ei 
tot oameni ca lumea, se făceau că nici nu ştiu, nici n-aud, 
nici nu văd, iar după ce drumurile s-au umplut, i s-a trimis 
stăpânirii răspuns precum că n-a fost cu putinţă să-i 
oprească pe oameni la casele lor. 

Drumul de ţară de pe valea Crişului Alb, ajungând în 
apropierea şesului, la Maghierat, se despică-n doauă, şi o 


parte din cete o ia prin Pâncota spre mijlocul şesului, iar 
alta apucă spre Şiria, ca să înainteze la Arad şi să treacă 
Mureşul în Banat. 

Sosind la Şiria, cetele trec de-a curmezişa prin sat şi se 
opresc în bătătura de la marginea Câmpiei. 

Aici e începutul. 

Satul se-ntinde la poalele celui din urmă şir de dealuri. Din 
sus de sat locurile sunt presărate cu vii, şi mai sus, coasta e 
acoperită cu târşi, pe culmea plaiului se vede marginea 
pădurilor, iar într-un vârf ieşit înspre Câmpie, cel mai înalt 
dintre toate, se ridică zidurile părăsite ale Vilagăşului, o 
cetate veche, de unde ochiul străbate toată Câmpia cât 
pătrunde zarea de lumină. 

Iorgovan plecase de la Curtici înspre amurgul serii şi 
mâna drept spre ţuguiul Vilagăşului, şi mâna iute fiindcă-l 
mâna şi pe el ceva înainte. 

Iar Şofron se necăjea că Iorgovan mâna aşa de iute şi-şi 
zicea mereu: „Ce-o fi având de-i aşa de neastâmpărat?!” 

În curând apoi se înseră şi Iorgovan îl lăsă pe Şofron 
departe-n urma sa. 

Dealurile se ridicau ca nişte ziduri întunecate în faţa lui; se 
iviră apoi unul câte unul şi focurile băieţilor ieşiţi cu vitele la 
păşune, şi iar se vedea cetatea, care acum stetea-n zarea 
roşiatică a unui foc mare ca o mogâldeaţă nemişcată. 

Era înspre miezul nopţii când el ieşi dintre holdele din 
hotarul Şiriei şi apuca drumul cel mare. 

Plecat cu gândul de lungă călătorie în treburi grele, el era 
dus cu gândul lui departe înainte şi de câte ori vedea 
cetatea înaintea sa, îi era parcă n-a plecat încă şi iar mai 
îndemna caii la pas iute. Însă om era şi el, simțind că li se 
slobod frânele, o deteră în pas domol de tot. 

Apropiindu-se de sat, el deodată se trebi din oboseala lui. 

De mult încă îi păruse că aude aşa, din când în când, 
cimpoi, şi ceteră, şi fluier, şi chiote zburdalnice; trecând 
acum un pod de peatră, i se iviră şi focurile de la marginea 
satului, dimpreună cu lumea ce se îndesuia prin zarea lor. 


El sări în picioare, ca să vadă mai bine, apoi strânse 
frânele şi trase cu biciul între cai, iar aceştia, dedeprinşi cu 
baciul, îşi luară zăbalele în dinţi şi i se-ntinseră drumului, 
încât oamenii de pe la focuri, speriaţi de goana lor, grăbiră 
din toate părţile să li se pună în drum. 

Oprind caii, Iorgovan se uita ameţit împregiur. 

Lume, lume şi iar lume, sute şi sute, mii de oameni, un 
bâlci întreg, şi tot nu era bâlci, fiindcă la bâlci sunt şi care, 
sunt şi şetri, iar aici nu erau decât oameni vii, o oaste 
întreagă, şi tot nu era oaste, fiindcă aici erau pe câţi flăcăi, 
pe atâte fete. Şi precum privea şi precum asculta din drum, 
el nu putea să înţeleagă nimic; pe ici pe colo câte un foc, şi 
oameni, grămezi-grămezi, unii întinşi pe jos, alţii 
îndesuindu-se, cei mai mulţu jucând - cimpoi, lăutari, 
fluieraşi, cântece, chiote şi vorbă, vorbă, vorbă, care le 
leagă toate şi le împreună în o singură bâjbâitură. 

Iorgovan era foarte nenorocit. 

Plecase în cale lungă şi, plecat abia, se simţea la sfârşitul 
călătoriei. Ştiuse el că va găsi pădureni la Şiria, dar că va 
găsi atât de mulţi încât să nu mai aibă nevoie de a merge 
mai departe, la asta nu s-a gândit. 

Dar acum era vorba să vadă ce era de văzut. 

EI sări din căruţă, desprinse caii pe de lături şi plecă spre 
mulţime. 

Oamenii erau veseli, şi Iorgovan îşi speriase somnul. 
Văzându-se dar în mijlocul gălăgiei repede-repede îi 
trecură prin minte trei gânduri deosebite. 

„Bani ai? 

Am. 

Aici nu te cunoaşte nimeni şi nimeni nu te bagă în seamă. 

Cine ştie dacă o să-ţi mai fie dat a vedea încă o dată un 
lucru ca şi acesta. 

O să-l trimit pe Şofron cu căruțele la vreun birt din sat şi o 
să mă duc eu mai târziu”. 

Căci erau aici multe pe care omul trebuie să le ştie şi să le 
vadă. 


Câţiva paşi de la drum el dete peste o grămadă adunată 
împregiurul unui foc de vreascuri. Unii şedeau pe jos, iar 
alţii steteau în picioare, dar toţi ascultau neclintiţi cântecul 
unui moşneag ce şedea pe un fedeleş de lângă foc. Era 
cântecul lui Novac. Iorgovan îl mai auzise, par” însă că nu 
tot astfel, şi se necăjea că nu poată să-l audă destul de bine 
în gălăgia cea mare. 

În dosul lui un fluieraş şi un lăutar cântau Ardeleana, iar 
un flăcău de cei cu gura spartă luase cinci fete şi le juca. 
Lumea adunată împregiurul lor izbucnea la toată şotia lui în 
hohote şi iar se stăpânea, ca nu cumva să-i scape vreo 
vorbă pe neauzite. 

Iorgovan, auzind chiotul şi hohotele, se-ntoarse în călcâi, 
apoi tresări, rămase o clipă nemişcat şi se dete câţiva paşi 
înapoi. 

Îi trecuse ca o săgeată prin inimă: una dintre cele cinci 
fete era Simina. 

Nu! nu era Simina; era numai o pădureancă, o fată, şi 
pădurencele şi fetele mai ales pe la miezul nopţii seamănă 
unele cu altele. 

Dar dacă nu era Simina, putea să fie, era un lucru firesc să 
fie. 

Trecuseră luni de zile de când n-o mai văzuse în gândul 
lui; ştia numai c-a văzut-o, ştia cum fusese, dar nu mai 
simţise acreala de care i-a fost cuprins tot sufletul în timpul 
cât a stat dânsa la Curtici; acum, dimpreună cu oamenii de 
la păduri i se ivi şi chipul Pădurencii, şi simţământul de 
acreală, nu amărăciune, acreală, ca şi acreala vinului stătut 
de fiert şi încă nelimpezit. Cât a stat dânsa la Curtici, 
zâmbet în faţa lui nu s-a ivit, mâncarea lui n-a fost mâncare 
şi somnul lui n-a fost somn, şi totuşi de câte ori era vorba de 
plecarea ei, îi venea să răcnească şi-şi înfigea ghearele în 
şolduri. Era grozav lucru când vrei să nu voieşti ce vrei şi 
simţi că nu poţi voi nimic, ci te duce altul după cum te 
poate. Şi lucrul ăsta grozav îl simţea Iorgovan şi acum. 


N-ar fi voit să deie faţă cu dânsa, dar voia s-o vadă, s-o 
găsească, să afle dacă e aici ori nu, pentru ca nu cumva să-l 
zărească ea pe el şi să se lege de dânsul. Şi fiindcă sufletul 
îi era plin de dânsa, oriunde se uita, tot pe dânsa o vedea, şi 
de câte ori se-ncredinţa că tot nu e dânsa, iar o vedea în 
altă parte. 

Trecuse-n lung şi-n lat, în cruciş şi-n curmeziş, mergând la 
început îngrijat şi fricos şi apoi mai iute şi tot mai iute, dând 
cu cotul la dreapta şi la stânga şi vârându-şi mereu capul 
printre oameni. 

— Pe cine cauţi, câmpiene? îl întrebă un flăcău. 

Iorgovan rămase încremenit. 

— Eu? pe nimeni, răspunse el. Am venit şi eu să văd. 

Se dăduse de gol, se făcuse de ruşine, îşi arătase 
slăbiciunea. 

Dar de unde-l cunoştea pădureanul? 

De unde? De pe port! 

— Dar prost mai sunt! strigă el. 

Fieştecare sat are portul lui: n-avea decât să caute un 
zâmbran, pentru ca să afle de la el dacă Simina este ori nu 
aici. 

Nu era Simina şi nici nu era vorba să vie. 

Nu era, ştia că nu poate să fie, dar el, cu toate aceste, o 
vedea mereu; se uitase parcă prea cu dinadins în soare şi îi 
scăpărau ochii. 

În zadar! O Simină, o pădureancă era pe lumea aceasta, şi 
de aceasta el nu putea scăpa; se temuse că o va găsi aici, 
iar acum, după ce ştia că nu o poate găsi, era nemângâiat 
şi-i venea să plece drept la Zimbru. 

Şofron, găsind căruţa-n drum, s-a necăjit că Iorgovan a 
lăsat caii plini de spumă în răcoarea nopţii; a dus apoi 
căruțele la birt, le-a dat cailor nutreţ şi s-a întors şi el în 
bătătura de la marginea satului. 

— Ei, ce zici?! Cum îţi place?! întrebă, trezit şi el din somn. 

— Mai ştiu şi eu?! îi răspunse Iorgovan. 


Prea îi păreau molateci pădurenii. Erau veseli, nu-i vorbă, 
jucau, chiuiau, râdeau, iar Iorgovan ar fi voit să-i vadă ieşiţi 
din fire, ca să-l ieie şi pe el din minte. 

Degeaba! veselie adevărată fără de vin nu se poate. 

— Haid' să facem noi una, încât să-i meargă vestea! strigă 
el. Ad-o vadră de vin! Tovarăşi o să ne găsim noi. 

O vadră, doauă, multe vedere putea feciorul lui Busuioc 
dacă voia. lar tovarăşi - slavă Domnului! - se găsesc 
tovarăşi. 

În amurgul zilei flăcăii frământau pământul, iar Iorgovan 
şedea pe fedeleşul de lângă focul de vreascuri, bătea din 
palme şi striga mereu: 

— Hupa-ţupa, hupa-ţupa, hop! 

Abia o dată, de doauă ori atinsese bocala cu vin, era încă 
ameţit, rău ameţit. 

— Nu mai vreau! strigă el îndârijit, apoi se ridică şi o luă 
spre sat. 


III. 

Şofron, om ca la treizeci de ani, fusese cătană 
împărătească şi era de mai mulţi ani acum slugă cu simbrie, 
ştia dar ce este datoria şi porunca stăpânului. 

Câtă vreme vedrele erau pline, şi-a făcut şi el parte 
cuvenită din ele, iară partea lui era mare. 'locmai mătăhală 
nu era Şofron; te uitai însă la el şi simţeai că nici cu parul, 
nici cu păharul nu-l poţi dobori. Înalt nu era afară în 
seamăn, era însă ciolănos, lat în umeri şi greu în tot trupul, 
un om care duce la tăvăleală. Cu toate aceste, întorcându- 
se la birt, pământul i se legăna sub picioare şi drumul de 
ţară îi era prea îngust. 

Ajuns la uşa grajdului, el se opri şi-şi adună toate puterile 
ca să steie drept. 

„Sunt ameţit, nu-i vorbă, îşi zise el, rău ameţit, dar beat nu 
sunt. Busuioc e om cinstit, lorgovan e băiat de treabă, 
jupâneasa Vica e bună şi ea, de tot bună. Ei! ce-i mai 
departe?! Prea puţin îmi pasă! Tot mă-nsor la toamnă 


VW 


Şi putea Şofron să se însoare. Avea bănişori daţi cu 
împrumutare, avea un loc de casă în Curtici. Intrase slugă 
la Busuioc pentru ca să şi-l câştige naş; toate erau gata; 
numai nevasta mai lipsea. lar acum, nu era beat Şofron, era 
însp ameţit şi ar fi voit să aibă nevastă, ca să poată săruta 
pe cineva. Aşa era el când era ameţit: îi era dragă lumea 
toată. 

— Bună dimineaţa! zise el intrând în grajd. 

— Bună să-ţi fie inima! răspunse tot el, deoarece caii, 
cărora le zisese „bună dimineaţa” nu îi puteau răspunde. 

— Dar fân mai aveţi d-voastre? 

— la vino, mă rog, şi te uită! 

— Bun! bun! zise el iar încredinţându-se că este fân. 

— Da, bun! 

Însă Vulpoiu, unul dintre caii de la căruţa lui Iorgovan, 
stetea gânditor şi nu mânca. 

Şofron îşi încreţi sprâncenele, îl apucă de urechi şi-l 
ţuţură, apoi se dete înapoi şi grăi: 

— Şofroane! lasă! nu te necăji! culcă-te să tragi un pui de 
somn; dar bagă de seamă să nu te fure somnul, Şofroane, 
că e ziuă, Şofroane, şi ai treabă, Şofroane! 

Culcat apoi în uşa grajdului, cu capul pe prag, el în curând 
începu a zâmbi prin vis. 

Când se albea de ziuă, el sări sprinten în picioare ca să 
adape caii şi să-i ţesele, iară când soarele se ivea din dosul 
dealurilor, el se-ntorcea în bătătura de la marginea satului, 
ca să vadă ce-i şi cum şi să-i poată da stăpânului său 
răspuns pe când se va scula. 

Şofron, pădurean şi el, ştia să vorbească cu pădurenii, 
tocmai de aceea însă în curând simţi că anevoia se va 
înţelege cu dânşii. 

Nici nu voiau pădurenii să steie de vorbă cu dânsul. Cei 
mai mulţi ziceau că nu rămân pe aici, ci trec în Bănat, unde 
ziua se plăteşte mai bine. Alţii îl amânau pe mâne, pe 
poimâne, zicând că nu ştiu încă cum se vor hotărî preţurile. 
lar puţinii care erau gata de a merge chiar de pe acum la 


lucru cereau nişte preţuri de te speriai de ele. Trebuia să le 
plăteşti zilele perdute pe drum şi ostăneala drumului. Apoi 
anul era bun, şi dar din dar se face. Apoi veniseră mai puţini 
decât într-alţi ani. Apoi - şi mai ales - era holeră, şi degeaba 
omul în gura morţii nu intră. 

Dar toate aceste calea-valea; vorba era că nu se găseau 
oameni pe placul lui Busuioc. 

Busuioc îşi făcuse socoteala câţi cosaşi, câţi legători şi câţi 
mănuncheşi îi trebuiau pentru ca să-şi poată aduna rodul în 
timp de trei zile. Pădurenii aveau însă alte socoteli. Voind a 
pleca la seceriş, ei se adună în cete de câte cinci până la o 
sută de inşi. Fiecare din aceste cete are apoiun om alei, 
care se învoieşte pentru ceata lui; oameni răzleţi nu se 
găsesc, deoarece pădureanul o dată cu capul nu se 
desparte de ceata cu care a plecat. Degeaba se căznea dar 
Şofron să adune numărul poruncit de Busuioc: o dată erau 
pre mulţi legători; altă dată prea puţini cosaşi. Dar, ceea ce 
era mai râu, se nimereau totdeauna prea mulţi care nu fac 
nici o treabă. Fieştecare ceată de cel puţin opt inşi are câte 
un cimpoieş ori lăutar şi câte un băiat care poartă fedeleşul 
cu apă în urma secerătorilor, iar lăutarul e socotit drept 
cosaş şi băietul drept mănuncheş. Busuioc hotărâse un 
cimpoieş, un lăutar şi doi băieţi, iar lui Şofron i se nimereau 
câte patru lăutari, doi, trei cimpoieşi şi câte cinci, şase 
băieţi. 

„Să facă Iorgovan ce voieşte el!” grăi Şofron şi să întoarse 
necâăjit la birt. 

Mai rău se necăji când află că Iorgovan tot nu s-a sculat 
încă, iar după ce se duse la grajd, el începu a se scărpina la 
ureche. 

Vulpoiu stetea cu urechile dăbălate şi făcea zâmbre. 

— Am zis eu, grăi Şofron. Are ceva Iorgovan, trebuie să 
aibă. Ziceam eu încă de ieri că omoară caii. Astă-noapte i-a 
lăsat asudaţi în mijlocul drumului, iar acum doarme ca ne 
alte dăţi. 


Îl ştia om care nu primeşte să fie purtat de slugile tătâne- 
său; dar Vulpoiu era bolnav, şi, necâjit cum era, Şofron nu 
mai avea răbdare şi trebuia să-l trezească. 

Iorgovan dormea şi nu dormea; nu ştia nici el singur ce 
face. Obicinuit a se scula de dimineaţă, el s-a trezit deodată 
cu Şofron, dar nu-i venea să se scoale. Îi era greu să mai 
deie faţă cu oamenii care-l văzuseră peste noapte şi închise 
iar ochii, pentru ca să fugă din lume şi să nu mai ştie nimic. 

EI se uită dar cam supărat la Şofron când acesta îl trezi. 

— Ce-ţi pasă?! zise apoi. Nu cumva ai voi să-mi stic şi 
cheful ca să nu rămâi numai cu paguba? Lasă-l să piară 
dacă n-are zile! 

Şi iar închise Iorgovan ochii: ar fi voit să doarmă mereu şi 
să nu se mai trezească tot el însuşi. 

Dar el nu mai putea să doarmă. 

Un cal?! Puţină treabă! Dar nu era a bine! Tot n-ar fi vrut 
Iorgovan să păgubească. 

Însă el voia să-i arate lui Şofron că prea puţin îi pasă şi nu 
s-ar fi sculat - ferească Dumnezeu! - nici n-ar fi întrebat, 
după ce se sculă, despre Vulpoiu. 

— Ce-i cu oamenii? întrebă el uitându-se aşa cam pe furiş 
în faţa lui Şofron. 

— Să vii să vezi! îi răspunse Şofron. 

— Sunt ori nu sunt? 

— Sunt şi nu sunt. 

— Vorbeşte-mi cum se vorbeşte, grăi lorgovan mai răstit. 
Ai fost? n-ai fost? ai găsit? n-ai găsit? 

— Am găsit şi n-am găsit, îi răspunse Şofron. Aşa cum îi 
cere nenea Busuioc, n-ai putea să-i aduni decât în sat, din 
plin. 

Atât îi mai trebuia şi lui Iorgovan. Dacă nu putea să 
doarmă, ar fi voit să meargă mereu înainte până ce nu va 
ieşi din lume. 

— Atunci pune caii, ca să mergem mai departe, zise el 
hotărât şi se duse ca să facă socoteala conacului. 


Şofron puse caii - la căruţa sa trei, iar la a lui Iorgovan 
numai doi... 

Iorgovan se urca-n căruţa cu doi cai întocmai cum s-ar fi 
urcat când ar fi fost cu trei. Slavă Domnului, feciorul lui 
Busuioc n-avea nevoie să-şi piardă rostul pentru atâta 
treabă. 

Dar omul om rămâne. 

— Cu pielea cum rămâne? întrebă feciorul lui Busuioc. 

— O s-o găsim aici, îi răspunse sluga. 

— Mână tu înainte! 

Şofron ieşi cel dintâi din curte, iară Iorgovan rămase-n 
urma slugii. 

— Mare minune! grăi Şofron. Fire-ar să nu-i fie de diochi. 

IV. 

Noaptea, pe la cântatul cocoşilor, Iorgovan era la Cil şi se 
bălăbănea cu luţu, un om de acolea din sat, în vreme ce 
Şofron durmea la locul lui, în uşa grajdului, cu capul pe 
prag. 

— Care va să zică mâne dimineaţă eşti cu oamenii aici! 

— Las” pe mine, grăi luţu. Dacă nu găsesc în Cil, caut prin 
satele de dimpregiur. Am până dimineaţă timp să cutreier 
toate satele până în Dulcele şi Zimbru. 

Iorgovan tresări. 

— Nu e departe Zimbru de aici? întrebă el fricos. 

— Cale de un ceas şi nici atâta, îi răspunse luţu. Ţiu mereu 
drumul de ţară până la losăşel, iar de aici apuc valea la 
stânga şi ies drept în zimbru. 

— Haid”! pleacă! nu pierde timpul! grăi Iorgovan, cuprins 
de neastâmpăr. 

Rămânând apoi singur, el începu să se plimbe prin curtea 
mare şi deşartă. 

Avea destul timp până dimineaţă: putea să meargă şi să se 
întoarcă, fără ca să ştie Şofron în ce treburi a umblat. Însă 
caii erau obosiţi, păgubise o dată; şi Şofron durmea-n gura 
grajdului. 


Era o nebunie! De ce să se ducă? De ce s-o vadă? Ce avea 
el cu dânsa?! Nimic, nimic, nimic! Era o mare nenorocire pe 
capul lui pădureanca aceea; dar îi ieşise o dată primejdia-n 
cale şi nu se mai putea feri de ea, îl apucase o dată gândul 
de a se pune călare şi nu mai putea, nu mai putea, răcoarea 
nopţii, lumina lunii, umbrele copacilor, toate-l adimineau. 

— Culcă-te şi dormi! zise el îndârjit, apoi se duse drept 
spre o claie de fân ce se afla în fundul curţii, îşi găti un 
culcuş şi se culcă şi închise ochii. 

Somnul însă e câteodată primejdioasă scăpare. 

S-a căznit cât s-a căznit, şi a adormit de la o vreme, dar 
îndată ce l-a răpus somnul, ela şi pornit la drum, dar în vis 
căile sunt scurte şi, pornit o dată nu se mai opri decât acolo 
unde-l ducea gândul lui. În cele din urmă se trezi speriat 
din somn, se uită zăpăcit împregiurul său şi, dându-şi seamă 
că tot n-a plecat încă, sări în picioare şi se duse la grajd. 

Nu era decât pe jumătate treaz, şi dacă s-ar fi culcat iar să 
doarmă, dimineaţa n-ar fi putut să-şi deie seamă, a visat 
oare lucrul acesta ori l-a făcut în aievea; cu toate acestea, el 
luă de la scară pe cel mai prost dintre cei cinci cai. 

Şofron sări în picioare, gata de a-l umfla. 

— Stăi pe pace, că eu sunt, grăi Iorgovan încet. 

— Ce vrei să faci? 

— Mă duc să caut secerători. 

Şofron aşteptă să iasă cu calul, apoi se culcă iar cu capul 
pe prag şi durmi liniştit mai departe. 

„N-o să mai fac eu în viaţa mea lucrul ăsta cu atâta poftă”, 
îşi zise Iorgovan după ce se văzu ieşit în drumul cel mare. 

Drumul până la losaşi e plăcut chiar şi ziua, dar încă în 
zori de zi, pe răcoare, la lumina lunii, şi Iorgovan îl trecea 
ca prin vis. Însă numai de la Iosaşi înainte era, mai ales 
pentru el, omul crescut la Câmpie, ţara minunilor nespuse. 

Aici drumul apucă pe o vale mai strâmtă, ţiindu-se mereu 
pe ţărmurii unui râuleţ zgomotos, acum printre ţarini şi 
fânețe, mai departe printre livezi şi rarişti, şi iar mai 
departe prin păduri dese ori pe sub stânci ce atârnă greu 


pe coastea piezişă, presărată pe ici, pe colo cu câte un fir de 
mesteacăn. Se albea de ziuă, şi păsările începuseră a zbura 
din creangă în creangă: din când în când se auzea câte-o 
gaiţă ori câte un sturz, turturica gurăia, ciocănitoarea 
bătea-n scoarţa copacului, cocoşul-sălbatec cânta de zori, 
iar privighitoarea, care-l însoţise pe Iorgovan în tot drumul 
lui, speriată parcă de lumina ce începuse a se revărsa peste 
culmile dealurilor în vale, îşi urma cântecul cu îndoită 
patimă. 

Crescut la Câmpie, Iorgovan n-ar fi crezut niciodată că 
sunt cu putinţă atâte frumuseți îngrămădite la un loc. Însă 
el n-avea timp pentru ele. Ceasul lui luţu ieşise de tot lung 
şi Iorgovan îşi îmbărbăta mereu calul, ca să nu-l apuce ziua 
pe drum. 

Era ziua mare când valea se lărgi. 

În fund se ridica Moma, un munte înalt, cu coastele piezişe 
şi acoperit de sus până jos cu pădure deasă, la dreapta un 
deal stâncos, iar la stânga alt deal mai prelungit, pe care se 
întinde satul cu biserica şi cu morminţii din sus de ea. 

Iorgovan se opri, şi parcă-i venea să se întoarcă. 

Aici era Simina. 

Ce să-i zică? ce să-i facă? ce voia el cu dânsa? 

Putea el, om în toată firea, să-i spună c-a venit atâta drum 
de dragul ei?! Ori putea să-i spună că numai din întâmplare 
a nimerit pe aici?! 

Dar de unde ştia el ce poate şi ce nu poate?! 

Simina, fată harnică, se sculase des-de-dimineaţă, căci 
avea urzeală-n război, şi la război hărnicia se măsoară cu 
cotul. 

Neacşu, tatăl ei, ieşise în pădure să caute lemn de juguri, 
şi ea şedea singură la războiul pus în o poiată din faţa casei. 
La moarte s-ar fi gândit Simina, dar la Iorgovan nu. Nu-i 
vorba, era un timp când se gândea şi dânsa mult şi pe când 
se gândea, se pomenea că plânge. Însă fetele nu pot porni 

ca flăcăii pe urma gândului lor, ci stau şi se gândesc şi 
aşteaptă şi plâng, iară gândul te părăseşte când vede că nu 


te iai după el, şi atunci se curmă şi plânsul. Era frumoasă 
Simina şi se ştia frumoasă. Încă pe când era copilă simţea 
că toţi se uită după dânsa, iar de când se făcuse fată mare, 
îi spuneau alţii în fieştecare zi că e frumoasă, şi se vedea şi 
ea însăşi în ochii flăcăilor. Iar fetele frumoase pot să aleagă 
din plin. Cu toate acestea, Simina nu şi-a ales ca pe 
Iorgovan. 

S-a nimerit aşa. Pe când alţi flăcăi se aţineau mereu după 
dânsa, feciorul lui Busuioc stetea departe şi numai din când 
în când îi zicea câte-o vorbă, pe care numai dânsa putea s-o 
înţeleagă, şi nici aceasta nu era vorbă de dragoste, ci vorbă 
scurtă, a omului ce vrea să-şi ascundă durerea. Astfel a stat 
timp de trei luni aproape de dânsul, iar când era să plece 
dânsa, el trei zile de-a rândul n-a mai dat pe acasă, pentru 
ca nu cumva să deie faţă cu dânsa. 

Văzându-l acum intrat pe portiţă, ea îşi curmă lucrul, 
aruncă ochii la el, puse încet suveica pe pânza întinsă, apoi 
se ridică şi-şi făcu cruce. 

Un fior, unul singur, îi trecu tot trupul şi o aruncă cu un an 
în urmă: îi venea să închidă ochii şi să se repeadă la el. 

EI însă venea zâmbind şi liniştit, ca şi când abia ieri s-ar fi 
despărţit de dânsa. 

— Aşa-i că te miri? zise el oprindu-se în faţa ei, însă fără de 
a privi drept la dânsa. 

— Nu ştiu - îi răspunse ea, începând să tremure - ştiu însă 
că-mi pare bine. 

— Am venit să te iau la seceriş! 

— Mai ştiu şi eu?! zise ea. Taica n-avea de gând să 
meargă... 

— Dar tu aveai? întrebă el. 

— Nici eu! răspunse ea hotărât. 

— Ei! atunci te-am văzut măcar, grăi el cu glasul înecat; 
poate că e mai bine aşa. 

— Mai ştiu şi eu?! zise ea, şi lacrămile o năpădiră. 

Iorgovan îşi muşca buzele şi se uita împregiurul său: ar fi 
voit să rumpă, să frângă, să spargă; nu cuteza să se uite 


drept la ea; i se închideau ochii când o vedea, căci simţea, 
că îndată ce o vede, îi vine s-o apuce şi s-o strângă în braţe, 
încât să-i peară pofta de a mai plânge. 

— Degeaba te uiţi, grăi dânsa, că nu-i nimeni acasă; şi 
chiar dac-ar fi, mie nu mi-e ruşine să plâng. 

— Atunci de ce plângi? Grăi el apropiindu-se de dânsa. Am 
venit eu ca să te văd plângând?! 

— Mai ştiu şi eu de ce ai venit! Răspunse ea aşezându-se şi 
întorcând faţa de la dânsul. 

Iorgovan începu să-şi rumpă c-o mână unghiile de la 
cealaltă. În cele din urmă el o apucă cu vârful degetelor de 
mânecă şi-i zise: 

— Simino! Auzi tu, Simino?! Fii cuminte. Uite, zău că-mi 
pierd şi eu sărita. Şi de ce?! 

Ea îşi şterse ochii şi se întoarse spre el. 

— Tot am vrut să te întreb, zise apoi, şi nu ştiu de ce nu te- 
am întrebat: ce vrei tu cu mine? 

EI dete din umeri. 

— Nimic! Ştiu numai că-mi eşti dragă de mi s-au urât 
zilele. 

— Dragoste-n sec! zise ea. Eu drago şi tot eu arsă de dor. 

— Aşa-i - răspunse flăcăul - ştiu că-o aşa. 

— Atunci dă-mi pace! 

— Dar tu de ce nu-mi dai mie?! 

Ea se uită lung la el, dar nu-i răspunse nimic. 

— Aşa el Grăi Iorgovan strimtorat. Tu nu ai alergat după 
mine, dar m-ai făcut pe mine s-alerg. Dar cine ştie, poate că 
e mai bine aşa! 

E] ar fi voit să-i zică multe, şi multe ar mai fi avut ea să-l 
întrebe, dar mai departe urmau lucruri despre care el nu 
putea să vorbească şi pe care ea ar fi voit să le afle oarecum 
pe simţite. Rămaseră dar tăcuţi, ea şezând în război, iar el 
răzămat pe stâlpul şurii, şi cum steteau aşa, fieştecare 
simţea că este un lucru de sine înţeles să steie aşa şi să 
tacă. 

Aşa i-a găsit Neacşu când s-a întors de la pădure. 


„Adecăte cum vine lucrul ăsta?! se întreba el uitându-se 
nedumerit la Iorgovan. Nu ştia nici el, se bucură ori se 
năcăjeşte. 

Dar de aceasta nici nu-l întreba nimeni: vorba era să-şi ieie 
fata şi s-o ducă la Câmpie. 

El stete pe gânduri. 

O singură fată avea: dacă nici pentru asta n-ar fi avut 
slăbiciune, ce mai de om era şi el?! 

Să plece el singur la drum atât de lung? Asta n-o mai 
făcuse niciodată în viaţa lui, şi nu putea parcă nici acum s-o 
facă. Cine ştie câte i se pot omului întâmpla?! Şi totuşi 
tocmai în drumul acesta el n-ar fi voit să aibă tovarăş om 
din satul lui. 

El se uita împregiurul lui, la casă, la şura cu războiul şi cu 
sculele lui de dulgherie, la grădina cu pomi şi la portiţa 
curţii sale, se uita cu un fel de înduioşare, apoi grăi: 

— Se înţelege c-o să mergem! Trebuie s-o facem şi asta, ca 
să nu zicem că n-am făcut-o adăuga iar mai încet, aşa, 
pentru dânsul. 

Iorgovan se simţea ca popa ce-a ajuns cu chiu, cu vai să-şi 
puie patrafirul şi, când e vorba să înceapă slujba, nu ştie să 
citească. 

Îi venea să le zică: „Uite! dar dac-aţi veni la anul?!” 

Însă nici pentru asta n-avea destulă inimă. 

El porni călare-nainte, iar pe dânsa o lăsă ca să vie-n urma 
lui pe jos, până la Cil, se-nţelege, numai până la Cil. 

De la Zimbru până la Cil, Iorgovan îşi ţinea mereu calul în 
frâu, deoarece, cu cât mai mult se depărta, cu atât mai rău 
îi părea c-a plecat. Sosind, în sfârşit, la Cil, el se plimba 
neastâmpărat şi se uita mereu în drumul din care sosise, 
dar se uita pe furişate, ca nu cumva să-l zăpsească Şofron. 

Parcă lui Şofron îi treceau d-alde-astea prin cap?! 

Şofron, când o văzu pe Simina, se uita la ea aşa din 
întâmplare, apoi se uita mai cu dinadins, apoi rămase cu 
gura căscată şi în cele din urmă simţi parcă i s-ar fi stricat 
toată viaţa câtă-i mai rămăsese, şi întregul suflet i se 


strânse într-un singur gând: s-o ascundă, ca numai el să ştie 
de dânsa. 

— Haid”, soro! tu vii cu mine, îi zise el când oamenii 
începură a se urca în căruţe; sări apoi sprinten, îşi scoase 
sucmanul de subt sacul cu grăunţe şi-l întinse pe scândură, 
lângă dânsul. 

Simina mai stete o clipă nedumerită, mai trase cu coada 
ochiului înspre Iorgovan, apoi de urcă şi se puse pe sucman 
lângă Şofron. 

Iorgovan le vedea toate şi se necăjea, dar nu putea el să-şi 
deie înaintea slugii slăbiciunea pe faţă; apoi pe Simina n-o 
perdea el orişiunde ar fi lăsat-o; îi era destul c-o ştie 
aproape şi poate s-o vadă în tot minutul. 

Simina ar fi voit cu toate aceste să fie singură, ca să poată 
plânge. 

V, 

Busuioc moştenise de la taică-său o moară de vânt, şi e 
bună sculă moara de vânt, mai ales la Curtici, unde cale de 
o zi de giur împregiur apă curgătoare nu se pomeneşte. 
Bătută însă mereu de vânturi, moara lui Busuioc s-a 
hodorogit în cele din urmă şi pe când el umbla s-o repareze 
din temelii, cumnatu-său, popa, i-a dovedit că-i vine mai 
bine să-şi cumpere o moară cu foc: acum Busuioc avea o 
locomobilă uşurică şi ieftină, care lucra cu foc de paie şi 
mâna vara o maşină de treierat, iară în alte timpuri moara 
cu doauă petri, pusă în grădina de la marginea satului, în 
locul celei de vânt. 

Pupăză făcea focul la cazan. 

Acest Pupăză, un om de vreo patruzeci de ani, era mai 
scurt decât toţi oamenii scurţi, cu capul de tot mare, cu 
fălcile ieşite şi cu ochii înfundaţi în cap şi îi ziceau Pupăză 
pentru că era cam tont de felul lui şi umbla crăcit, încât 
parcă şchiopăta de amândouă picioarele. 

E] se trezise la moara lui Busuioc, unde-l lăsase maică-sa, 
o femeie fără de căpătâi, de care abia câte un bătrân îşi mai 
aducea aminte. Şi, precum e lumea, se vorbeau multe 


despre Pupăză: mai că-i este rudă, mai că frate din flori cu 
Busuioc. Destul că nu era slugă cu simbrie, ci om care se 
ştia la el acasă. Şi nici nu-i poruncea nimeni lui Pupăză; el 
făcea numai ce-i plăcea lui. Se pomenise la moară, crescuse 
la moară şi acum nu-şi mai putea închipui el viaţa lui altfel 
decât la moară, întocmai precum nici Busuioc nu şi-ar fi 
putut închipui moara fără de Pupăză. 

Cu toate aceste, tocmai Pupăză era omul care nu trebuia 
să steie la moară; mânca Pupăză ce apuca, durmea unde-l 
prindea somnul, dar ţinea la curăţenie de ţi se făcea milă de 
el, şi dacă Busuioc punea cioareci şi peptar de postav civit, 
Pupăză ţinea să aibă şi el cioareci şi peptar din tot acel 
postav. Altfel se ducea-n lume. 

La moară însă şi la gura cazanului curăţenia vestmintelor 
nu se poate păstra: Pupăză era mereu plin de făină, de praf, 
de funingine şi de ulei, de te fereai să nu te atingi de el. 

Nu-i vorbă, el avea treabă multă şi nu-i venea timp să-şi 
deie seamă depre aceasta; se găsea însă din când în când 
câte un om care, neavând altă treabă, se lega de el şi-l 
năcăjea. 

Plecând Iorgovan, Busuioc făcu rânduială, ca să macine 
grâul ce mai era la moară, pentru ca după seceriş să poată 
pune maşina de treierat neîntârziat în lucrare. El puse 
oameni să curețe locul de arie în mijlocul grădinii şi hotărî 
locurile pentru şirele oamenilor învoiţi să treiere cu maşina 
lui. 

Era dar lume multă la moara lui Busuioc. 

Pupăză crescuse la moară; la moară umblă mulţi oameni; 
mulţi oameni ştiu multe, şi multe învățase Pupăză în viaţa 
lui: roata morii tot se mai oprea câteodată, dar gura lui nu. 
Spunea mereu şi spunea tot prostii, şi prostii puţine, câte 
învățase el de la alţii, dar le spunea mereu la alţi oameni şi 
iar la alţii, încât morarului îi venea să fugă în lume iară 
oamenii ziceau că nu e om mai de haz decât Pupăză. 

Verigă, om de aci din sat, aştepta de doauă zile să-i vie 
rândul la moară: auzise o dată, de doauă ori prostiile lui 


Pupăză şi i se urâse de la o vreme cu ele. Ar fi voit să facă 
ceva să-i treacă de urât. 

El se uită lung la Pupăză şi-i zise: 

— Bine, măi Pupăză, cum ai ajuns tu? 

Pupăză nu se supăra când îi ziceau Pupăză, fiindcă acesta-i 
era numele; el se uita însp la cămaşa de pe trupul său şi era 
foarte strâmtorat. 

— Ce-i? întrebă el, uitându-se la ceilalţi oameni, ca să vadă 
dacă sunt ori nu şi ei de părere că nu e curată cămaşa lui. 

Oamenii se siliră să nu râdă; dar nu era cu putinţă să-ţi 
stăpâneşti râsul când îl vedeai pe Pupăză uitându-se astfel, 
când la cămaşa de pe trupul său, când la oamenii ce o văd. 

— Râdeţi! grăi Pupăză, apoi se scutură pe mâni, ieşi din 
moară, se puse pe un buştean şi rămase bosumflat. 

Îi era sărită ţandăra, şi când îi sărea lui ţandăra, era sărită 
şi pace bună. 

Acum degeaba se trudeau oamenii s-l încredinţeze că 
Verigă vorbeşte săcături, că n-au râs de dânsul şi că la 
moară nimeni nu poate să aibă cămaşă mai curată decât a 
lui; el era om cu minte, cu judecată şi vedea cu ochii lui. 
Muncea cât zece, iar Busuioc nici nu-l îmbrăca măcar 
cumsecade; asta era o nedreptate. Nu putea Pupăză suferi 
oamenii să-i spună că i s-a făcut nedreptatea aceasta. 

În curând el se ridică şi se depărtă spre sat, ca să le spună 
altor oameni mai cu inimă că l-a părăsit pe Busuioc, că l-a 
lăsat pe el singur să facă dacă poate. 

Aşa făcea Pupăză totdeauna când îi sărea ţandăra, şi 
fiindcă lumea ştia cum face, oriunde se ducea, toţi se 
minunau de curăţenia vestmintelor lui; iară copiii se luau 
droaie după dânsul şi-l întrebau mereu dacă este ori nu 
flămând! Flămând?! Vorba aceasta Pupăză nu o putea suferi 
în urechile lui: era mai bucuros să moară de foame decât să 
primească o bucată de pâne de la cineva. Şi cu toate aceste, 
cutreierând ulițele şi colindând iute de la casă la casă, el îşi 
făcea poftă de mâncare, iar pofta de mâncare îl înduioşa pe 
Pupăză. 


Înspre seară el începu a li se plânge oamenilor că Busuioc 
l-a alungat de la casa lui. 

lar Busuioc se plimba necâjit prin casă - nu, necâjit nu - 
mâhnit până în adâncul inimii lui. Cu toate aceste, acum, 
tocmai acum, nu s-ar fi legat, Doamne fereşte, de nimeni; îi 
era greu a ieşi din casă. 

— Nu! ştia el cine e Pupăză, dar ştia ce zicea lumea despre 
dânsul şi îi venea să deie cu toporul când se gândea la 
droaia de copii şi la oamenii ce râd de-a lungul uliţilor. 

lar el nu putea să facă nimic. 

Îndărătnic din fire, Pupăză rămase noaptea întreagă pe 
uliţi, umblând de ici până colo şi vorbind mereu aşa singur, 
şi abia a doaua zi pe la prânz, stăpânit, în sfârşit, de foame, 
el începu să deie târcoale pe la casa lui Busuioc. 

Era târziu după-amiazăzi când el deschise portiţa, intră 
fricos şi se opri la intrare. 

— Du-te, frate, c-a venit! grăi Busuioc, care nu putea să-l 
vadă. 

Vica tăie un coltuc de pâne şi ieşi cu el afară. 

Când o văzu, Pupăză începu să plângă, să facă mătănii şi 
să sărute pământul; luând apoi coltucul din mâna ei se- 
ntoarse şi se depărtă iute, vesel şi tot mai vesel spre moară. 

Abia se-nchise portiţa în urma lui Pupăză, şi se deschise 
poarta cea mare, ca să intre Iorgovan, cu cele doauă care 
de secerători. 

Şi n-ar fi putut Iorgovan să sosească în ceas mai potrivit 
decât acesta. 

„Se-ntâmplă câteodată!” grăi Busuioc în el când văzu că la 
căruţa lui Iorgovan sunt numai doi cai. 

Un lucru de nimic! 

Ar fi vrut să nu-l fi băgat de seamă. 

Şi totuşi... 

Îl ştia pe Iorgovan om cu socoteală şi nu se putea dumiri 
ce oare i se va fi întâmplat de şi-a pierdut rostul, căci numai 
aşa, din senin, paguba nu vine, ci omul trebuie să facă şi el 
ceva ca să şi-o aducă ori să-i deschidă măcar drumul. 


LLA 


Busuioc nu era acum dintre oamenii în curtea cărora poţi 
să intri fără ca să fii băgat în seamă de stăpânul casei, şi 
nici Simina nu era femeia care poate să treacă pe nevăzute 
pe dinaintea cuiva. 

leşind în calea celor sosiți, el trecu o dată cu privirea peste 
oameni şi ochii lui se opriră la dânsa. 

Îl ardea parcă la inimă. 

O ştia de tot bine şi-i era destul s-o vadă pentru ca să 
înţeleagă o mulţime de lucruri, căci iute se descurcă 
lucrurile în mintea omului când li se iveşte căpătâiul. 

Încă anul trecut simţise Busuioc că-i plac feciorului său 
ochii Pădurencei, şi s-ar fi mâhnit, poate, dacă nu i-ar fi 
plăcut, fiindcă erau făcuţi pe plăcute, dar c-a trecut anul şi 
nu i-a uitat, dar că-i plac atât de mult încât îşi pierde rostul 
şi-şi omoară caii de dragul lor, asta îl punea pe gânduri. 

Acesta era da gândul care l-a făcut să meargă el după 
secerători?! Şi s-a dus cale de două zile ca s-o aducă pe 
dânsa?! 

I se făcea lui Busuioc o mare nedreptate; chiar feciorul lui 
îi făcea o mare nedreptate. 

Şi când i se făcea nedreptatea aceasta? 

Acum, chiar acum, după ce i se făcuse o altă nedreptate 
tot atât de mare; abia ieşise Pupăză din curte, şi intra 
Simina în ea. Dar Iorgovan era feciorul lui. Busuioc îi făcu 
fetei semn să se apropie. 

Simina îşi rândui prin o singură scurtătură hainele pe 
trup, apoi înaintă cu capul ridicat până la el, se plecă şi-i 
sărută mâna. 

— Să fii sănătoasă! îi zise el. Bine-ai făcut c-ai venit. Du-te- 
n casă, că leichii-ti o să-i pară bine. Vico! - strigă apoi, 
întorcându-se spre casă - ia vino de vezi şi tu ce oameni ne- 
au sosit la casă! 

Dup-aceea al se duse la Neacşu, îi dete mâna şi-l întrebă 
de sănătate, în vreme ce Simina se depărta cu pas liniştit 
spre casă. 


Iorgovan îşi făcea de lucru la căruţi, iar Şofron stetea 
nemişcat şi se uita. 

În şapta ani de zile, cât a muncit cu simbrie, şi-a adunat 
bănişori, frumoşi bani, şi i-a dat lui Busuioc, să-i pună cu 
camete bune pe la oameni, şi mai avea şi doauă jugăre de 
pământ cu grâu, iar altul cu porumb; aceasta era 
mulţumirea vieţii lui, începătura tuturor visurilor ce-şi făcea 
despre ziua de mâne; cum stetea acum şi se uita, ar fi vrut 
să-şi strângă-n o clipă tot ce are, să-şi cumpere paie multe 
paie, şi să le deie foc paielor şi să râdă încât să se 
prăpădească. 

— Să desprindem caii, îi zise Iorgoven, care se mira că 
trebuie să i-o zică. 

Şofron se uita sperios la el. 

— N-am poftă, îi răspunse. Să-i desprindă cine-i are! 

Iorgovan rămase o clipă uimit, apoi se uită împregiurul 
său, ca să vadă dacă nu cumva a auzit cineva vorbele 
aceste. 

— N-am acu timp de ceartă, îi zise; dup-aceea desprinse 
caii şi-i luă de căpăstru, ca să-i ducă în grajd. 

— Ce faci cu caii?! întrebă Şofron aspru şi sări de-i luă 
căpestrele din mână. Nu-i vezi că sunt înfierbântaţi de 
drum”! 

Grăind aceste, el trase caii după el şi începu să-i primbe 
prin curte. 

Iorgovan era feciorul lui Busuioc şi putea să facă ce vrea el 
cu caii tătâne-său; însă sluga avea dreptate, sluga era mai 
cu băgare de seamă decât chiar fiul stăpânului. El se duse 
da, desprinse caii de la căruţa slugii, îi luă de căpăstru şi 
începu şi el să-i plimbe. 

Astfel se plimbau amândoi prin curte, privind mereu, când 
unul, când altul, la scările casei, ca să o vadă pe Simina 
ieşind. Iorgovan ar fi dorit să steie cât de mult în casă, 
pentru ca să nu-l găsească în curte când se întoarce, căci n- 
ar fi voit să deie faţă cu dânsa, iar Şofron ar fi fost gata să 
plimbe toată noaptea caii prin curte, pentru ca nu cumva, 


ducându-i la grajd, să-i ducă şi Iorgovan pe ai lui şi să 
meargă-n casă mai-nainte de a se fi întors Simina. De 
aceea, pe cât era de liniştit Şofron, pe atât de neliniştit 
Iorgovan. În cele din urmă el nu se mai putu stăpâni şi duse 
caii la grajd. 

Şofron ar fi vrut să-i spună că nu i-a plimbat încă destul, 
dar aceasta nu era adevărat, şi aşa nu-i rămânea decât să 
plece şi el în urma lui. 

Din grajd ei nu puteau să vadă dacă Simina se întoarce ori 
nu; erau dar ca înţeleşi să-şi facă iute treburile şi să iasă cât 
mai degrab' la lumină. 

Busuioc avea slugi destule şi feciorul lui n-ar fi avut nevoie 
să desprindă caii, să-i plimbe prin curte şi să-i ducă la grajd, 
însă nimeni nu-l putea opri de a le face toate aceste dacă 
aşa era pofta lui. lar acum, după ce le făcuse toate şi Simina 
tot nu-şi mai isprăvise vorba cu stăpâna casei, el mai putea 
să tragă şi căruțele în şopron, să vadă dacă boii au nutreţ, 
dacă sunt toate în bună rânduială. Multă treabă-şi poate 
face un om harnic în o gospodărie ca a lui Busuioc. 

Dar, în cele din urmă, el era feciorul părinţilor săi şi se 
întoarse din drum: e bună hărnicia, dar tot nu te iartă să vii 
aşa ca din puşcă şi să-ţi cauţi de treburi fără de a fi 
schimbat mai-nainte o vorbă cu părinţii tăi. Voia, nu voia, n- 
avea încotro: el trebuia să se ducă în casă. 

Şi-i era greu lui Iorgovan să deie faţă cu părinţii săi. 

N-ar fi vrut, ferească Dumnezeu, ca ei să creadă că el 
umblă cu gândul de a şi-o lua de nevastă pe Simina, dar o 
iubea, şi încă mai puţin a vrut ca cineva să simtă că-i este 
dragă şi nu voieşte s-o ieie. 

Mai bine ar fi fost dacă o lăsa unde a găsit-o. 

Dar Iorgovan se ştia stăpân la casă şi, dacă era vorba, 
putea să deie faţă cu orişicine fără ca să i se încleşteze 
inima; el se depărtă cu pas hotărât. 

Şofron se uită cât se uită în urma lui, cum te uiţi în faţa 
puhoiului ce vine de-a valma peste tine, şi apoi, când îl văzu 
intrând, se lăsă răzimat de uşchiorul de la uşa grajdului şi 


rămase ameţit. Îi era ca şi când i s-ar aprinde casa-n cap şi 
s-ar prăbuşi toată lumea peste dânsul. 

„Rău m-ai bătut, Doamne!” zise el într-un târziu, apoi intră 
oarecum uşurat în grajd şi începu să-şi caute de treburi. 

EI însă nu mai putea să facă nimic. 

Nenorocirea-l ajunsese năpraznic: dra fărmecat şi nu altă. 
El ieşi iar în curte, dar în zadar, căci nu putea să vadă nimic 
din cele ce se petreceau în casă, şi nu-i rămânea decât să 
aştepte şi să dorească, şi atât de tare îi era dorul, încât îi 
părea că el trebuie s-o ajungă, s-o ieie şi s-o aducă. 

Şi cine ştie dacă nu cumva chiar dusă de dorul lui, Simina 
ieşi în cele din urmă din casă şi se uită peste curtea în care 
nu mai rămăsese niciunul din tovarăşii ei de drum. 

Şofron o dorise pentru ca să n-o mai ştie aproape de 
Iorgovan, dar nu voia nici să o vadă, nici să deie faţă cu 
dânsa: văzuse destul, prea destul. El grăbi dar să-i spună că 
ceilalţi s-au pus la odihnă în şura cea mare, ce se afla pe 
aria din dosul grajdurilor, iară Simina şezuse tot drumul pe 
sucmanul lui şi acum îi era greu de dânsul. 

Ea nu mai întrebă dar nimic, ci se duse încotro socotea că-i 
va afla, spre portiţa de la capătul dinspre case al 
grajdurilor. 

Acum Şofron răsufla mai uşurat, dar el tot nu putea să se 
depărteze. Era-n amurgul serii: încetul cu încetul se însera 
de tot; în cele din urmă răsări şi luna, şi el stetea mereu la 
uşa grajdului, şi câtă vreme vedea lumină în case, îi era 
peste putinţă să-şi părăsească locul. 

El trebuia să vadă când iese Iorgovan, dar ar trebui să 
iasă, şi să ştie unde se duce. 

Şi precum stetea aşa, gândurile îl mânau mereu nainte şi 
nu-l îngăduiau să se oprească la ziua în care se afla. 

Putea el să împedece pe Iorgovan de a se întâlni cu 
Simina? 

Trebuie să-l poată?! De câte ori şi-i gândea pe dânşii 
singuri împreună, simţea că-şi iese din fire şi că trebuie să 
fie moarte de om. Şi, totuşi, Iorgovan era feciorul lui 


Busuioc, şi în casă, el, sluga lui Busuioc, nu putea să-l 
urmărească, iar Simina îi spusese c-a stat trei luni de zile în 
casa lui Busuioc, şi dacă a stat o dată, mai putea să steie. 
Apoi, dacă Iorgovan voia să fie singur cu dânsa, putea să-l 
trimită pe el undeva. 

„Trebuie să i-o spun!” grăi Şofron hotărât. 

El auzi cheia în broasca de la uşa casei. Busuioc îşi încuia, 
ca în toate sările, uşile de la casă mai-nainte de a se culca. 

Acum se putea pune şi el la odihnă. 

Nu se putea. 

Stătuse toată seara în faţa casei şi-i văzuse pe toţi care au 
intrat ori au ieşit; cu toate aceste, acum, când văzu uşa 
încuiată, îl izbi gândul: „Dar dacă Simina ar fi şi ea în 
casă?!” 

Trebuia s-o vadă el cu ochii lui, ori lua un tăciune şi-i 
dădea foc casei. 

În şură era linişte. Oamenii-şi făcuseră culcuşuri de fân şi 
durmeau toţi, afară de trei, care steteau de vorbă 
împregiurul unui foc de la gura şurii. Între aceştia era şi 
Neacşu. Nu era om bătrân tatăl Siminei; însă vara toată 
suferise de friguri, şi boalele se întovărăşesc şi multe se 
adună unde s-a pus o dată una: el n-avea poftă de mâncare, 
tuşea cam des şi nu putea să doarmă. lar omul care se 
simte o dată slăbănog mereu la boala lui se gândeşte: 
Neacşu vorbea cu ceilalţi de holeră şi le spunea că se teme 
de ea, fire-ar să n-o fi zis în ceas rău. 

Tată unei fete frumoase, Neacşu era obicinuit cu oamenii 
duşi cu gândul la însurătoare, şi-i fusese destul să schimbe 
o vorbă cu Şofron, pentru ca să-l ştie unde bate. Îi spusese 
Şofron în de amănunt ce are şi ce nu are, ce poate şi ce nu 
poate, îşi dăduse toată silinţa să se puie bine cu dânsul, şi 
nici nu nimerise rău. Dar tocmai de aceea Neacşu ar fi voit 
să fie culcat când îl văzu pe Şofron; dac-ar fi fost un om ca 
toţi oamenii, treacă, ducă-se; nu era însă şi-i venea greu să-l 
vadă că degeaba vine, degeaba se duce. 


Şofron simţi şi el că bătrânului nu-i prea pare bine de 
dânsul, şi după ce se încredinţă că Simina nu este în casă, 
se porni pe ducă. Dar una e s-o vrei, şi alta e s-o faci. 
Venind, el stricase vorba oamenilor, care mai steteră cât 
mai steteră, apoi începură să caşte şi în cele din urmă se 
duseră şi ei să se culce. 

Şofron rămase singur cu Neacşu şi acum nu se mai putea 
depaărta. 

Steteau tăcuţi la foc, se uitau din când în când unul la altul 
şi, cum steteau aşa, ei se înțelegeau unul pe altul. 

— Rău am ajuns, nene Neacşule, grăi Şofron într-un 
târziu; eu, om în anii mei! N-aşi fi crezut niciodată că se 
poate una ca asta. 

— Ştiu! îi răspunse Neacşu, dus pe gânduri. 

Mai departe ce să vorbească?! Aşa era cum zicea Şofron, 
şi aşa era cum zicea Neacşu; steteră dar cât mai steteră, 
apoi Şofron se ridică şi plecă fără să zică măcar o „Noapte 
bună!”, iară Neacşu luă câteva surcele şi le aruncă una 
după alta în foc. 

În vremea aceasta Busuioc se plimba prin casă uitându-se 
din când în când la Filip, feciorul lui mezin, un băiat de vreo 
optsprezece ani, care şedea la masă cu peana asupra 
hârtiei. 

— Scrie! grăi părintele, în sfârşit: „Cumnate dragă 

— Dar de ce să nu-i scriu eu din partea mea? întrebă 
băiatul. 

— Scie aşa cum îţi zic eu! - grăi tatăl aşezat - că tot vine 
mai bine. „Mâne încep secerişul - urmă el apoi dictând - şi 
mi-au adus oameni de la pădure, cincizeci şi doi, câţi îmi 
trebuie. Tu ştii însă că e opreală din partea stăpânirii; te 
rog dar să pui caii şi să vii cât mai neîntârziat la mine, ca să 
ne sfătuim ce trebuie să fac. Nu cumva să întârzii, căci am 
mare trebuinţă de tine”. Atât! zise el după aceea, apoi îşi 
scoase pecetea din saltarul mesei, dete cu ea în perna cu 
vopseală şi o puse sub scrisoare. 

VI. 


LLA 


Nopțile de vară sunt scurte, dar ele despart zilele lungi 
una de alta, căci multor bucurii, multor dureri şi necazuri, 
multor gânduri, şi bune, şi rele, li se perde firul prin vis, şi 
dacă ţi se întunecă gândul, culcă-te şi dormi, că ori te vei 
deştepta înveselit, ori firea-ţi este posomorâtă şi întristarea 
îţi piieşte. 

Pe la cântatul cocoşilor casa lui Busuioc era-n picioare, 
lăutarul îşi strunea coardele, cimpoieşul îşi potrivea 
piscoiul, iară oamenii se găteau de sărbătoare luându-şi 
flăcăii coasele pe umăr, iar fetele secerea la brâu. Ziua nu 
era încă dezvăluită de tot din noapte când ei erau strânşi cu 
toţiki în faţa casei, aşteptând să iasă gazda, ca să-i ureze de 
secerătoare. 

Îndată apoi ce cheia răsună în broasca uşii de la casă, 
cimpoieşul îşi umflă cimpoile şi lăutarul începu să tragă cu 
arcuşul. 

Vioară şi câmpie cât îţi place, dar şi vioara şi cimpoile sună 
a pustiu când nu sunt însoţite de glas omenesc, şi parcă nu 
erau zori de zi de vară, ci amurgul unei neguroase seri de 
toamnă. 

Erau porniţi oamenii spe veselie, nu-i vorbă, dar la casa 
altuia omul aşteaptă să vie gazda să-i deschidă inima, iar 
aici gazdele erau toate puse pe gânduri. 

Simina, dac-ar fi întrebat-o îi este inima buno ori nu, ar fi 
dat zâmbind din umeri. Îi era parcă-i venea să zboare ca 
pasărea ce se vede întoarsă la cuibul ei şi să cânte şi să facă 
toate nebuniile şi totuşi umbla ca printre oauă şi cuțite şi-i 
era frică să vorbească, să se uite la unul ori la altul, se 
temea să se ducă de ici până colo, căci mulţi erau pe care îi 
putea supăra şi mulţi care puteau să-i strice voia bună. Dac- 
ar fi tăiat cu cuțitul în carnea ei, ea s-ar fi legat iute şi ar fi 
mers veselă mai departe, numai pe alţii să nu-i vadă 
posomorâţi. Ar fi voit dar să intre la învoială cu dânşii mâne- 
i mâne, dar azi să le uităm toate, fiindcă nimeni nu ştie dacă 
sunt adevărate. 


Şofron ştia un lucru că e zi de seceriş. Şi omul care 
munceşte zi cu zi tot anul şi munceşte cu drag în ziua 
secerişului nu se mai târguieşte. La nuntă tot mai poţi sta 
pe gânduri şi la cumetrie, pentru că nunta şi cumetria sunt 
începuturi dar la secerătoare niciodată. Însă Şofron nu era 
vesel pentru că nu ştia să fie trist: el se necăjea, se mânia, 
îşi ieşea câteodată din fire, dar asta nu-l ţinea, şi cât dai pn 
palme, iar îl vedeai cum îl ştii, aşa, nici zăr, nici smântână. 

În timpul cât Şofron petrecuse pe drumuri, Petrea şi 
Matei, argaţi la carele cu boi, suciseră din paie de săcară 
legători de snopi şi le încărcaseră într-unul din care, ca să 
le scoaţă la câmp. Erau multe, căci multe trebuiesc la 
patruzeci de jugăre de grâu, şşi erau grele fiindcă le 
stropiseră cu apă, ca să fie jilave. 

El se căznea să întoarcă carul cu proţapul spre poartă, dar 
locul era strâmt şi nu puteau să-i vie de hac, iar Şofron, 
care se cobora din pod cu un sac de porumb, se opri în 
mijlocul scării şi privea zâmbind la cazna lor. 

Femeile sunt cam fricoase din fire, şi văzând că scara se 
îndoia cu Şofron, Simina simţi toată greutatea sacului şi se 
apropie cam cu frică de scară. 

— Dă-te jos, că-mi vine rău, îi zise ea lui Şofron. Mai bine 
te-ai duce să le ajuţi lor. 

Şofron stete o clipă ruşinat, apoi cobori scara şi puse sacul 
Jos. 

Îi părea bine că des-de-dimineaţă Simina l-a văzut şi i-a 
vorbit şi i-a spus să facă ceva; trebuia să-i zică şi el o vorbă. 

E însp greu s-o nimereşti precum o gândeşti. 

El o apucă de amândouă mânile şi se uită nedumerit în 
faţa ei. 

— Ştii că-mi vine să te sărut?! îi zise apoi. 

Simina era fată de optsprezece ani şi crescuse în sărutări; 
o sărutare mai mult sau mai puţin n-o scotea din apele ei, 
însă Şofron era om de treizeci de ani, şi fetele tinere se simt 
în strâmtoare faţă de oamenii de treizeci de ani. Apoi 
Şofron nu era flecar. 


— N-ai decât să voieşti pentru ca să o faci, îi răspunse ea, 
fiindcă eşti mai tare decât mine, dar sărutatul cu de-a sila 
nu are nici o noimă. 

— Asta n-o ştii tu, grăi el, apoi îi luă capul între mâni şi-o 
sărută drept pe buze. 

Simina îşi strânse buzele. 

Aşa nu voia Şofron, aşa nu era mulţumit; când e uscat de 
sete, omul nu se satură cu roua de pe buze. 

EI îşi lăsă braţul peste umerii ei şi o strânse la pieptul lui, 
apoi îi sărută gâtul şi ochii şi iar gura, şi cu cât ea îşi 
strângea buzele, cu atât sărutările lui erau mai lungi. 

Ea-şi puse mâna pe obrazul lui, ca să-l depărteze de 
dânsa. 

— Lasă-mă! - ăi şopti ea înecată - că mi-e ruşine şi-mi vine 
greu. 

— Sărută-mă şi tu - îi răspunse el că nu te las până ce nu 
mă săruţi. 

Simina îşi deschise ochii şi-şi întinse buzele. 

O sărutare, dată de silă, de bunăvoie, dar o sărutare. 

— Dumnezeu să ţi-o răsplătească, grăi Şofron dându-i 
drumul. 

— Om în toată firea - zise ea turburată - şi fără toate 
minţile! Du-te acum şi le dă ajutor. 

Şofron se aruncă din o săritură la car, îl apucă de inimă, 
între roatele dinapoi, îl ridică şi-l suci, încât ceilalţi n-aveau 
decât să-l cârmească din proţap pentru ca să-l întoarcă spre 
poartă. 

„Ce să-mi fac facă-i aşa de tare, zise Simina în ea. Şi la 
urma urmelor, gaură-n cer pentru o sărutare nu se face”. 

Însă Iorgovan le văzuse toate. Stetea şi se uita, dar se 
făcea că nu vede ori că prea puţin îi pasă. Şi mult nici că îi 
păsa lui Iorgovan. Ştia el că Simina nu s-a lăsat de bunăvoie 
şi că ea s-a supărat de sila ce-i făcuse, şi atât îi era destul. 
Un lucru nu ştia dânsul: că Simina, de silă, bucuros l-a 
sărutat şi ea pe Şofron. Şi orişicine i-ar fi spus-o aceasta, el 
i-ar fi răspuns că minte. Simina însă o ştia şi aceasta, şi de 


aceea începu să tremure în tot trupul când dete cu ochii de 
Iorgovan. 

Ea însă nu era supărată pe Şofron, nu-şi făcea sie înseşi 
mustrări, ci se întorcea cu pas hotărât spre casă uitându-se 
drept în ochii lui Iorgovan, ca şi când ar fi voit să zică: „Tu 
ar trebui să faci ca alţii să nu îndrăznească a mă săruta”. 
Iorgovan îi înţelegea privirea şi fiindcă se simţea vinovat, se 
făcea că n-o înţelege şi se arăta vesel. 

Un singur om era care s-ar fi mâniat rău dac-ar fi văzut 
cele petrecute: acesta era Busuioc. Să-l puie păcatul pe un 
slugoi să sărute fata de dragul căreia feciorul îşi omoară 
calul; n-ar fi avut ochi să vadă feciorul, nici inimă să o mai 
poată răbda pe sluga aceea un ceas măcar în preajma casei 
lui. 

Dar el nu ştia nimic. 

Ştia numai că e zi de secerătoare şi că satul vede când ies 
oamenii lui la câmp. 

— Voioşi, băieţi! nu vă lăsaţi, fete! le strigă el închinând 
paharul. Simino! Şofroane, şi tu, măi lorgovane, daţi nainte, 
voi sunteţi de casă! 

Flăcăii prinseră fetele-n joc şi începură să chiuiască, apoi 
ieşi Vica, stăpâna casei, ieşi Filip cu puşca-n spinare, ieşiră 
şi copiii mai mici, şi după ce se întremă veselia, fetele 
începură să cânte şi secerătorii plecară cântând şi jucând la 
câmp. 

Iară veselia-i bună şi plăcută, şi când o găseşte omul, cu 
una cu două n-o părăseşte. 

Atât erau de veseli oamenii, încât Şofron uitase că trebuie 
să se simţă nenorocit când Iorgovan se afla în apropierea 
Siminei. El nu cânta, pentru că nu ştia să cânte, nu făcea 
glume, pentru că nu ştia să le nimerească, nu spunea 
minciuni, pentru că n-avea de unde să le scoaţă; le ţinea 
însă celor ce cântau isonul, mormăind şi el din când în când, 
râdea de se prăpădea când făceau alţii glume şi asculta cu 
gura căscată minciunile altora. Treaba lui era să adune 
snopii şi să-i aşeze în cruci bine încheiate, ca nici vântul să 


nu le răstoare şi nici ploaia să nu strice bobul. Şi de câte ori 
lua câte un snop în furcă şi-l simţea că e greu, inima îi râdea 
de bucurie, şi pentru ca bucuria să-i fie mai mare, lua câte 
doi şi trei snopi deodată şi se ducea cu ei ţinând furca-n sus 
ca un steag. lară când se nimerea să scormonească vreo 
prepeliţă adăpostită sub snop, el se lua după ea şi mare îi 
era mirarea că n-a prins-o din zbor. 

Simina şi Iorgovan nici ison nu le ţineau celor ce cântau, 
nici de glume nu râdeau, nici la minciuni nu ascultau, nici 
prepeliţele din zbor nu alergau să le prindă: ei îşi trăiau 
ziua lor albă. 

Cosaşii mergeau înainte, pas cu pas, culcând lanul greu în 
brazde lungi şi groase şi oprindu-se din când în când, ca să- 
şi scoată cutea din teacă şi să tragă cu ea de-a lungul coasei 
ce răsună departe sub bătaia pietrii. În urma lor fetele 
printene adună cu secerea harnică brazdele în mănunchi. 
Vin apoi flăcăii cu braţele vânjoase, întind legătoarea, 
adună mănunchii pe ea şi o strâng sub genunchele lor greu, 
ca ţeapăn să fie snopul. Tocmai în coadă sunt cimpoieşul, 
lăutarul, băieţii cu fedeleşul şi Şofron cu furca-n trei coarne 
de fier. 

Şi merg mereu înainte, şi precum merg, lanul se culcă-n 
calea lor şi crucile li se ridică pe urmă. 

Iorgovan merge şi el cu dânşii, mai leagă ici un snop, mai 
colo altul, mai stă fără de nici o treabă, mai se uită dacă 
crucile sunt bine clădite, e stăpân, şi stăpânul trebuie să-şi 
puie mâna la toate. 

Ca din întâmplare se duce să strângă-n snop mănunchii 
adunaţi de Simina, şi mai cu drag îi adună decât alţii, 
pentru că din mâna ei trece în a lui. Ea se uită din când în 
când peste secere la el, şi el din când în când peste snop la 
dânsa, şi aşa vorbesc pe neauzite şi se înţeleg unul pe altul. 

— Nu te-ai supărat? îi zise ea în cele dun urmă. 

— Şofron e un nătărău! îi răspunde el şi se depărtează, 
pentru ca peste câtva timp iar să se întoarcă. 


Simina îl urmăreşte cu ochii, şi-l cheamă, şi-l aduce, şi-l 
ţine aproape de dânsa. Iar tac şi iar îşi trec de la mână la 
mână mănunchii cu spicuri grele. 

— Dar vezi - îi zice ea, tot ea cea dintâi - obraznicul 
mănâncă praznicul. 

Iorgovan scăpă legătoarea din mână şi rămase privind 
nedumirit la dânsa. 

— Nu te înţeleg, ăi zise el. Vrei să fac şi eu ca dânsul? 

— Nu! îi răspunse ea râzând. Eu să fac. 

Iorgovan se făcu roşu ca bujorul. Îi era ruşine, şi nici el 
însuşi nu putea să-şi deie seama de ce: pentru că e atţt de 
slăbănog, încât lasă ca o fată să-i zică vorbele aceste, ori 
pentru că-i este dragă fata care le zice. Destul că-i era 
ruşine şi nu-l mai ţinea locul. Mai legă un snop, apoi se 
depaărtă. 

Simina se făcu acum şi ea roşie. Era fată mare şi se mustra 
că a grăit vorbele acelea, şi era mâhnită că ela îmbrâncit-o 
la ele. De aceea faţa i se întunecă din ce în ce mai mult, şi 
ea nu-l mai căuta cu ochii, ci se apropiă pe-ncetul de 
celelalte fete şi intră în vorbă cu ele. 

Iorgovan trase de câteva ori cu ochiul spre dânsa şi 
văzând că nu mai întâlneşte ochii ei, iar nu-l mai ţinea locul. 

Fata ştia că iar trec mănunchii din mânile ei în ale lui şi se 
depărtă cu totul de celelalte fete; ea însă nu mai îndrăznea 
să se uite la el, nici să-i vorbească. 

— Lesne te superi, îi zise el într-un târziu. 

Simina se îndreptă spre el şi se uită liniştită în faţa lui. 

— Eu? îi răspunse apoi. Un lucru să ştii: poţi să mă 
nenoroceşti pe toată viaţa, dar gând rău n-am să-ţi port 
niciodată. 

— Nu ştie omul care o să-i fie gândul de mâne, grăi flăcăul 
turburat. 

— Ba ştie! îl întâmpină fata, adunând un nou mănunchi. 
Ştie - zise iar după ce-şi ridică secerea de pe brazdă - 
fiindcă simte ceea ce nu poate şti. 


Nu-i mai păsa acum dacă cei de dimpregiur îi aud vorbele 
ori nu, căci toate le râbda, afară de una: ca Iorgovan să-i 
pună dragostea la îndoială. 

— Ştiu - urmă ea liniştită - o văd, o simţ în tot ceasul că ţi- 
e ruşine de dragostea ce o ai cătră mine şi te fereşti ca nu 
cumva lumea să afle despre ea: dacă nu mă pot supăra de 
asta, Iorgovan, n-o să mă supăr de nimic în viaţa mea. 

Lui Iorgovan îi venea să răcnească. 

— Nu-mi mai zice vorba aceasta - îi zise el înecat - că mă 
omor. Lasă! haid' să tăcem! Uite, mie mi-e destul că ştiu că- 
mi eşti în apropiere, fără ca să te văd, fără ca să-ţi aud 
glasul, şi pământul pe care l-ai călcat tu îmi saltă cub 
picioare când îl ating, şi spicul care a fost în mâna ta, spicul 
ăsta mă farmecă. Doamne! cât de tristă e viaţa mea, şi tot 
aşa aş fi gata să sufăr muncile iadului de dragul unei 
singure zile din ea. 

— Şi eu, lorgovane, grăi Simina mişcată. 

— Atunci, haid' să tăcem, zise el iar, că vorbele sunt făcute 
ca oamenii să-şi ceară cu ele pânea de toate zilele; pentru 
aceasta nu s-au făcut încă vorbe, şi nici nu-i nevoie de ele. 
Uită-te-n ochii mei precum mă uit şi eu într-ai tăi, şi dacă nu 
mă înţelegi, atunci n-ai în tine aceea ce-ţi dă înţelegerea. 

— 'Te înţeleg, lorgovane, răspunse ea, dar uite - adăugă 
arătând spre Şofron, care alerga tocmai după o prepeliţă - 
aş voi să te văd şi pe tine alergând să prinzi pasărea din 
zbor. 

Iorgovan se uită lung după Şofron. 

— E nebun, grăi el zâmbind. Eu aş fi umblat s-o prind din 
cuibul ei când rădicam snopul; dacă a început o dată să 
zboare, ori n-o mai prinzi, ori o striveşti când pui mâna pe 
ea. 

— Unde dai şi unde crapă! zise ea. Eu cu gândurile mele şi 
tu cu ale tale. Aş voi să te văd şi pe tine vesel ca pe dânsul. 

— Se vede că are de ce să fie vesel, îi răspunse Iorgovan. 

Simina se uită în faţa lui şi se încredinţă că el n-a grăit 
acele vorbe ca să o mustre pe dânsa, şi nu se gândea 


Iorgovan la cele ce se petrecuseră dimineaţa, dar se 
gândea dânsa, şi obrajii iar i se roşiră. 

— Nu are - zise dar - ci crede numai. 

— Are cine crede că are, nu cine are numai, grăi lorgovan. 

— Atunci crede şi tu! 

Iorgovan se întristă şi rămase pierdut pe gânduri. 

— Lesne e nădejdea când ţi-e puţină dorinţa - zise el în 
cele din urmă - dorinţa mea e mare, Simină, şi mă tem de 
nădejde. 

Astfel, din vorbă-n vorbă, iar ajunseră acolo de unde nu 
puteau să meargă mai departe. 

Şofron? el îi vedea schimbând din când în când câte-o 
vorbă, dar ce-i păsa lui de-un papă-lapte ca Iorgovan. 

EL i-ar fi crăpat lui Iorgovan în doauă capul dacă l-ar fi 
văzut sărutând pe Simina, iar Iorgovan nici nu era măcar 
supărat. 

Tot aşa zicea şi Neacşu. Pentru că dragostea e dragoste, şi 
dacă ţi-e dragă o femeie, nu prea te pricepi la glume. 

Ei! e frumoasă fata şi e deşteaptă; îi place să petreacă cu 
dânsa. Şi nici dânsa nu prea ţine la el, căci altfel s-ar fi 
supărat pe Şofron. 

Aşa zicea Neacşu, aşa credea el, şi fiindcă aşa credea, era 
vesel, tuşea din când în când, îl treceau întruna sudorile, se 
obosea la tot pasul, dar era vesel toată ziua. 

Seara târziu, după ce oamenii începură să se aline, el îşi 
căută rost să fie singur cu fiică-sa. 

O iubea şi el pe Simina, ar fi iubit-o chiar şi dacă nu ar fi 
fost frumoasă, iar aşa cum era, ar fi iubit-o chiar şi dacă nu 
i-ar fi fost fată. 

Niciodată însă el n-a simţit atât de viu că o iubeşte ca 
acum, după ce se întoarse de la secere obosit de-l dureau 
toate încheieturile. Seara toată ela şezut la o parte pe un 
petroi de la colţul şurii, răzămându-şi spatele de stâlpul cel 
mare. Era dus în gânduri, dar ochii lui nu se depărtau de la 
fiică-sa. 


Îl apucase deodată dorul de casă, de satul lui, de oamenii 
cu care şi-au petrecut viaţa, de biserica în care s-a 
cuminecat atât de adeseori, de morminţii în care atât de 
des a aprins de ziua morţilor lumânările de ceară galbenă, 
topită din fagurii stupilor săi. Mulţi şi lungi ani trecuseră de 
când s-a spart cea din urmă oală de pragul casei lui, şi 
numai ca din poveste-şi mai aducea aminte de părinţii şi de 
fraţii săi, de soţia şi de copiii săi, dar cum se uita acum la 
fiică-sa şi cum se gândea la dânsa, morţii lui unul câte unul 
înviau. 

„Taica, fie iertatul, taica întreg”, îşi zise el oprindu-şi 
privirea asupra ochilor ei. Nu erau tot acei ochi, nu tot 
acele gene, dar din o singură căutătură a lor se întrăma 
întregul om aşa cum el fusese odinioară. 

„Maica, fie iertată, maica-ntreagă”, îşi zise apoi, când privi 
la buzele ei. 

„Şi totuşi - urmă el iar - parcă o văd pe Saveta când mă uit 
la dânsa: aşa îşi dedea fie iertată părul din faţă, aşa îşi 
sugea buzele, ăsta îi era glasul în tinereţe şi tot ca dânsa 
rostea vorba”, zise el iar. 

Toţi erau, în sfârşit, rămaşi într-însa, dar niciunul mai mult 
decât el însuşi. Pe sine însuşi nu se vedea Neacşu în fiică-sa: 
el îşi simţea sufletul trecut în trupul ei cel tânăr şi plin de 
viaţă. Plecări bune şi rele, slăbiciuni şi apucături, firea cea 
aşezată şi îndărătnică, toate erau rupte din el şi de aceea 
toate mângâieri pentru sufletul lui. 

E îi făcu Siminei semn să se apropie. 

— Ce-i, taică dragă? îl întrebă ea, cuprinse de îngrijare. 

— Nimic, Simina tatii - îi zise el, făcându-i loc pe peatră - 
şezi aci lângă mine, aproape, de tot aproape. Sunt obosit şi 
mi se întramă puterile când mi te simt aproape. 

Simina ar fi vrut să-şi puie capul pe umărul lui, dar ăsta nu 
era obicei la dânşii. 

— Nu mai lucra dacă te simţi slab, îi zise ea, mustrându-se 
în inima ei că l-a făcut să plece de acasă. 


— Nu-i aşa, fata mea, îi răspunse el. E de mult de când n- 
am lucrat, şi de aceea obosesc atât de lesne; simt însă că 
munca-mi prinde bine, nu mor eu aşa de lesne. 

— Nu vorbi de moarte, grăi ea cu inima încleştată. 

— Zic numai aşa, întâmpină el, şi timp îndelungat 
rămaseră tăcuţi. 

Nu-i vorba, mai curând ori mai târziu trebuia să moară şi 
el şi să rămâie dânsa singură. 

El nu vorbiseră niciodată despre Iorgovan; aşa, pe 
nesimţite, luaseră înţelegere între dânşii ca lucrul acesta 
să-l lase neatins. Acum el o prinse de mână şi se uită lung la 
faţa ei. 

— Crezi tu - îi zise apoi - că Iorgovan o să te ieie de 
nevastă? 

Simina îşi opri răsuflarea, şi bătăile inimii îi slăbiră; îi era 
greu să răspundă, dar îi părea bine că e cineva în lume 
căruia poate să-i vorbească şi despre aceasta. 

— Nu cred, răspunse ea. 

— Eşti cuminte, fata mea, grăi tatăl. Rău ar fi dac-ai crede, 
şi mai rău ar fi dacă s-ar întâmpla una ca aceasta. 

— De ce, taică? îl întrebă ea uimită. 

— Pentru că însoţirea făcută fără de voie nu-i pentru 
oamenii plămădiţi ca noi, îi răspunse el. 

— Cum, fără de voie? Cine să-l silească? 

— Slăbiciunea lui - grăi bătrânul - şi asta nu ţine toată 
viaţa, nici n-o au cu toţii pentru tine. Nu te face, fata mea, 
pui de cuc în cuib de cioară - urmă el peste puţin - că nu-ţi 
este firea pentru aceasta. Tu ai durmit astă-noapte aici, 
întinsă pe un braţ de fân, şi ai durmit bine, dar ei au durmit 
în paturi cu perini de puf şi n-au să uite niciodată c-ai 
durmit în şura lor. 

— Nu-mi pasă, taică! 

— Poate că nu-ţi pasă acum, zise el, dar o să vie vremea 
când o să-ţi pese. Tu nu ştii să şezi la masa lor, nici să 
mănânci cu lingura lor, nici nu ştii să te îmbraci în portul lor, 
nici să vorbeşti în limba lor. 


N-a crezut Simina niciodată că Iorgovan o va lua de 
nevastă, cel puţin aşa zicea, că nu crede; acum însă, când îl 
vedea pe părintele ei atât de îngrijat, ea începu a se teme 
că tot o va lua Iorgovan şi ar fi voit să-i arate bătrânului că 
n-ar fi o nenorocire pentru dânsul, nici pentru dânsa. 

— Taică - îi zise ea - m-am gândit şi eu la toate; dar, vezi, 
slujnică să-i fiu, tot m-aş simţi fericită: e om cuminte şi cu 
inimă bună. 

— Dar e slab de înger, îi răspunse bătrânul. Dac-ar fi om 
ca Şofron, ai putea să treci şi prin foc şi prin apă alăturea 
cu dânsul; dar grea e tovărăşia cu un om care nu se uită 
mereu înainte, ci caută la tot pasul în dreapta şi în stânga, 
ca să vadă cum vor alţii să-l ducă. Dar ce vorbesc eu?! 
adăugă peste puţin. Cum ţi-a fi data, aşa-ţi va fi norocul. 
Dar tot aş vrea să ştiu cum o să-ţi fie! 

Ce să vorbească mai departe?” 

Ştiau ei oare care este şi care nu este adevărul, ca să 
stăruiască asupra lui?! 

Neacşu ar fi voit să nu mai fi grăit vorbele pe care le-a 
scăpat, iar Simina ar fi voit să plângă şi nu putea. 

— Dumnezeu să te poarte-n căile tale! zise el în cele din 
urmă şi se ridică. 

— Mai rămâi, taică, îl rugă, cine ştie când ne-o mai veni să 
stăm aşa împreună. 

El se aşeză din nou lângă dânsa şi-o întrebă ce voieşte. 

— Nimic, taică, răspunse ea, apoi îşi puse capul pe umărul 
lui şi începu să plângă. 

— Fata mea, draga mea fată! plângi, că e bun plânsul, grăi 
el mişcat, uitându-se mereu la faţa ei. 

VII. 

Cumnatul lui Busuioc era popa Furtună de la Socodor. 

Nu-l chema Furtună pe părintele loan, dar aşa-i zicea 
lumea şi lumea ştia ce zice. 

Primind scrisoarea cumnatului său, el începu să 
zâmbească. 

Unde l-o fi strângând opinca de-i este aşa de grabă?! 


Căci de holeră nici nu putea să fie vorba. Doctorii 
dovediseră că nu mor de holeră decât cei ce se îmbolnăvesc 
şi n-au în el destulă putere pentru ca să se facă sănătoşi, de 
aceea stăpânirea îşi schimbase poruncile şi orânduise ca 
oamenii să nu mănânce castraveți, nici pepeni, nici poame 
necoapte, şi dacă, cu toate aceste, ar muri, să li se facă 
groapa c-o palmă mai adâncă decât la ceilalţi. Asta Busuioc 
trebuia s-o ştie, şi chiar dacă n-o ştia, n-avea el nevoie de 
barba lui popa Furtună pentru ca să se descurce cu holera. 

Popa începu să-şi scarmene barba. Acesta era obiceiul lui 
când îi venea vreun gând bun. 

Avea şi el vreo douăzeci de jugăre semănate cu grâu şi 
aştepta să-i vie secerători, ca să nu fie silit a se căciuli pe la 
poporeni. Era lucru minunat; n-avea decât să-i ieie pe cei 
de la Busuioc. Apoi era vorba să pună caii la căruţă şi 
grozav îi plăcea lui popa Furtună să meargă şi să vie, să 
bată drumul şi câmpurile. 

— Preuteasă! Preuteasă! striga el uitându-se prin casă 
spre a-şi alege cele ce-i făceau trebuinţă la drum, puşca, 
pătaşca, cornul cu prav, scăunelul cu trei picioare, 
păhărelul de apă şi dichisul cu tacâm, căci fără aceste nu se 
putea. 

leşea după-prânz, cu gândul de a se întoarce-n amurg, 
însă el le lua toate cu dânsul pentru că altfel, nu-i priia 
vânătoarea. Dac-ar fi să cauţi cu de-amănunt, nu prea îi 
şedea bine popii puşca, dar dacă i-ar fi trecut cuiva prin 
minte să-l oprească de la vânătoare, el şi-ar fi ras barba şi 
ar fi făcut ca Iorgovan. Fără de câne şi fără de puşcă nu 
putea trăi popa Furtună. 

— Cei, popă? s-a aprins casa? întrebă preuteasa ivită-n 
uşă. 

EI se uită sperios la dânsa. 

— Aşa-i! te-am chemat, zise el iute. Foarte bine însă, că fac 
eu, nu mai am trebuinţă de tine. Stăi! ce-mi mai trebuie? 
urmă apoi peste puţin, aprindu-se în mijlocul casei şi 
puindu-şi mâna pe frunte. 


— Dar unde vrei să pleci? Îl întrebă ea râzând. 

— La Curtici, răspunse el adunându-şi boscârţele; o să 
aduc şi secerători. Uite! - urmă apoi dându-i scrisoarea - 
citeşte şi tu. E vreo treabă la mijloc. Acu mă duc şi acu mă- 
ntorc. 

Grăindu-le aceste, el o apucă în semn de ziua bună de 
ureche şi ieşi, iar pe când preuteasa se ivi-n curte, el şedea- 
n căruţă, cu puşca la dreapta, cu traista la stânga şi cu 
prepelicarul la picioare. 

— Haid”! - îi strigă apoi vizitiului - şi nu durmi, dobitocule. 

— Încotro, părinte? 

— La Curtici! 

Cât ţinu drumul prin sat, popa şedea popeşte la locul lui, 
uitându-se mereu la cai, ca să le vadă mersul; îndată însă ce 
ieşiră la câmp, el se ridică în picioare şi luă frânele din 
mânile slugii, ca să-i arate cum se mână caii dacă vrei să-i 
înveţi la treapăt bun. Zboru, prepelicarul, sări şi el în locul 
popii şi se aşeză ţeapăn, uitându-se drept înainte şi 
tresărind mereu când se ivea câte o pasăre în calea lor. 

Şi iar se aşeza popa şi se dedea jos prepelicarul, şi iar se 
ridica popa şi sărea prepelicarul în locu lui. Zboru ştia 
apucăturile stăpânului său, şi niciodată ei nu-şi steteau unul 
altuia-n cale. 

Busuioc simţea că se apropie cumnatul său, îl vestiseră 
cânii satului, care se ţineau totdeauna haită de căruţa 
uşurică a lui popa Furtună, în vreme ce popa-l punea pe 
slugă să tragă mereu cu biciul între ei, supărat că nu poate 
să facă el însuşi treaba aceasta şi mulţumit de câte ori se 
nimerea ca sluga să pişte pe vreunul din ei. 

— Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă el chiar mai-nainte de a 
se fi dat jos din căruţă. 

— 'Toate la timpul lor, îi răspunse Busuioc. Acum îţi 
mulţămesc numai că nu ne-ai uitat. 

Dar popa Furtună nu era omul care poate să aştepte; el 
voia să ştie acum, nentârziat, pentru ce l-a chemat Busuioc. 


LIA 


Intrând în casă, el îi zise surorii sale: „Bună ziua 
cumnatul său la o parte, ca să-l descoase. 

Busuioc era om trecut de patruzeci de ani şi cu vreo zece 
ani mai bătrân decât cumnatul său, însă acesta era popă, ba 
chiar om de frunte între popi, şi de aceea neamurile nu 
făceau nimic fără de a-l fi întrebat mai-nainte pe dânsul. Şi 
nici nu era nevrednic părintele loan de trecerea pe care o 
avea la neamurile sale. Aşa iute şi furtunos cum era, el nu 
se pripea niciodată, ci-şi lăsa timp. Şi acum el asculta cu 
luare-aminte şi dedea mereu din cap şi zâmbea din când în 
când cu neîncredere. 

— Pagubă de calul acela, zise el necăjit. Nu-ţi spuneam eu 
să mi-l vizi, că n-ai tu oameni care să ştie umbla cu el? 

— Lasă-l în ştirea Domnului de cal! grăi Busuioc supărat. 
la spune-mi, ce să fac eu acum. 

— Nimic! îi răspunse popa scurt. Tineretul să-şi facă el 
singur treburile. 

— Stăi! grăi Busuioc aşezat. De când a venit fata aceea la 
casa mea, stau mereu ca pe spini, fiindcă nu ştiu cum să mă 
port cu dânsa. Ce fac eu dacă băiatul îşi pune carul în pietri 
şi-o ia de nevastă? 

— Nu-ţi cunoşti feciorul, îi răspunse popa. 

— Nu cunoşti tu fata, întâmpină Busuioc. N-aş voi deloc s-o 
am noră, dar aşa bătrân cum sunt, dacă aş fi văduv, m-aş 
face luntre şi punte s-o am de nevastă. E deşteaptă, popă, şi 
binefăcută, şi e frumoasă mare minune. 

— Apoi nu-l ştiu eu pe Iorgovan al nostru?! grăi popa 
râzând. Trebuie să fie ceva de dânsa dacă a făcut de dragul 
ei cale atât de lungă. Dar n-o ia, cumnate. Tu ai lua-o pentru 
că eşti bătrân, iar el n-o ia pentru că e tânăr şi n-are nevoie. 
Lasă-l frate, lasă-l să-şi trăiască şi el traiul. 

— N-am zis că nu-l las, răspunse Busuioc. Te gândeşte, 
numai, că greu mi-ar fi s-o am noră dac-ar trebui să-mi fie 
ruşine de ea. Vezi tu - adăugă el mai iute - nu ştiu, s-o pun 
la masă cu mine, ori să n-o pun? 

— Să n-o pui dacă n-o vrei noră! 


„luă pe 


— Dar dacă mi-o voieşte băiatul? 

— Nu te învoi! 

— De asta nu poate să fie vorba, răspunse Busuioc 
hotărât; mi-e fecior şi nu pot, pentru că nu ştiu dacă fac 
bine ori rău. De aceea te rog pe tine să-l descoşi pe băiat, 
ca să ştiu ce să fac, unde-o pun, cum îi vorbesc. 

— Cumnate, fii om cuminte, grăi popa nerăbdător; nu te 
speria de umbra ta. Lasă-l, că încetul cu încetul i se ureşte 
de dânsa. 

Busuioc se uită lung la el şi dete de câteva ori din cap. 

— Du-te de vezi fata, îi zise apoi, vorbeşte cu ea, şi vino să 
ne înţelegem dup-aceea. 

Popa Furtună stătuse destul la un loc, era obosit de atâta 
linişte şi foarte mulţumit că se poate duce mai departe. El 
îşi adună dar boscârţele, luă pe Filip cu dânsul şi ieşiră, ei 
doi şi cu prepelicarul trei, la vânătoare. 

Iorgovan era posomorât. lar i se înăcrise viaţa. Simina 
fusese toată ziua tăcută şi nu se depărta deloc de tatăl său, 
încât el nu se apropia de dânsa. 

Zărindu-l acum din depărtare pe unchiul său, el se depărtă 
fără de veste din preajma Siminei. Îl ştia pe popa, ţinea la el 
şi n-ar fi vrut, Doamne fereşte, ca să bănuiască ceva. 

Părintele loan, sosind la secerători, le zise bun lucru şi 
începu să certe mai pe unul, mai pe altul dintre dânşii, pe o 
fată pentru că nu ţine bine secerea, pe un flăcău pentru că 
nu suceşte bine legătoarea ori nu strânge din destul, pe un 
cosaş pentru că nu răstoarnă bine brazda: de toţi se lega 
popa, tuturora le găsea pricină. 

Iorgovan mergea pe urma lui şi aştepta la tot pasul să-i vie 
rândul. 

— Dar tu cine eşti? o întrebă el pe una dintre fete. 

Fata-i sărută mâna, îşi spuse numele, şi satul, şi părinţii. 

— Prea bine, grăi popa şi se duse la alta. 

Simina-l ştia pe popa Furtună. O dată îl văzuse, dar atunci 
mai multe zile de-a rândul îşi făcuse de lucru cu el, 
întrebând mereu pe alţii ce-i şi cum şi de unde, iar despre 


popa Furtună oamenii ştiau multe şi mărunte. Dar îi era 
destul să-i audă glasul şi să-i vadă pasul, pentru ca să-i 
cunoască firea. 

„Acesta-i om care se ceartă toată viaţa, dar nu se supără 
niciodată”, îşi zise ea; văzând că el vine pas cu pas spre 
dânsa, lăţi un mănunchi ca să-i poată vedea spicele, alese 
apoi câteva dintre cele mai frumoase, le înnodă paiul 
potrivindu-le în chip de aripă şi rupse în cele din urmă 
paiele, o şchioapă din jos de nod. 

Când se apropie popa, ea-l aştepta cu legături de spice în 
mână. 

Iorgovan simţi că i se aprind obrajii. 

— Ce-i asta? întrebă popa privind cam pierdut la dânsa. 

— Seceriş, părinte, răspunse ea întinzându-i legătura de 
spice. 

Popa îşi luă pălăria din cap, ca să puie spicele la ea, apoi o 
apucă pe fată de mână şi-o întrebă cu voie-bună: 

— Dar tu de unde-ai răsărit? 

Simina îi sărută mâna. 

— E a noastră, părinte, îi răspunse Neacşu. 

Părintele Ioan se-ntoarse şi se uită lung la bătrânul 
slăbănog şi uscat de boală şi de arşiţa soarelui. 

— A ta e fata? — îi zise el - şi de unde eşti tu? 

— De la Zimbru suntem, părinte; suntem crâsnic la 
biserică. 

— De la Zimbru? Foarte bine! Ce mai face părintele 
Teodor? 

— E bine, slavă Domnului - răspunse bătrânul - tocmai 
acum în postul Paştilor a vrut bunul Dumnezeu de i s-a 
nimerit noroc la casă. 

Popa Furtună se duse mai departe la alt om şi iar la altul, 
el înainte ducând de-o mână pe Simina şi ţinându-şi în 
cealaltă pălăria, iar după el Iorgovan şi frate-său Filip. 

Şi e lucru nu ştiu cum să te ieie cineva şi să te poarte aşa, 
trăgându-te după dânsul; Simina abia îşi mai putea stăpâni 


râsul, iar lui Iorgovan îi venea să intre în pământ de greu 
ce-i era. 

În cele din urmă ei trecură toţi oamenii şi, ajungând la o 
cruce de grâu, popa se opri. 

— Dar cu ce mai zici? o întrebă el pe Simina. 

— Eu, părinte? - răspunse ea zâmbind de-i ieşeau toţi 
dinţii mărunți la iveală - eu zic să-ţi pui pălăria în cap, că te 
arde soarele. 

Popa-şi puse pălăria, apoi lăsă mâna Siminei ca să se 
scarmene-n barbă. 

— Prepeliţe sunt? Întrebă el întorcându-se spre Iorgovan. 

— Foarte multe! îi răspunse flăcăul. 

— Atunci haid'! ia-ţi şi tu puşca şi vino cu noi. 

Îi plăcea grozav popii să împuşte prepeliţele din zbor. 
Iorgovan ar fi voit să spuie că şi-a uitat puşca necurăţată, că 
nu-i prea ştie rândul, că trebuie să rămâie la secerători, ar 
cu popa Furtună multă vorbă nu se putea face; ori te lua cu 
sila, ori te lăsa în mijlocul drumului. Plecă dar popa, îi 
plecară şi nepoţii, şi Simina rămase singură la crucea de pe 
miriştea ţepoasă. 

Iorgovan se uită o dată-napoi; nu mai ştia: să se întoarcă 
ori să se ducă şi să n-o mai vadă. 

— Haid' grăbeşte, îi zise popa. Pare-mi-se că-ţi umblă 
minţile într-altă parte, adăugă apoi peste puţin. Măi 
lorgovane, bagă de seamă, că dai de dracul! Tu mă ştii pe 
mine: să nu te puie păcatul să te legi de fată! Dacă ţi-e de 
fete, are taică-tău destulă stare să te însoare şi destule 
neamuri să-ţi dea perechea potrivită. M-ai înţeles?! Fata nu- 
i slută şi-i mai vicleană decât o şerpoaică cu pui: să nu aflu 
că umbli după ştrengării. 

Ce-ar fi putut el să zică?! Nu ştie el oare că pe unchiul său 
nu poate să-l scoată din ale lui?! Asta o ştia. Dar nu ştia 
Iorgovan cum judecă unchiul său despre dânsul. 
Ştrengării?! Asta era vorba? El umblă după ştrengării; atât, 
numai atât? De asta nu le este bună Simina? 


LIA 


„Parcă nu tot a mea e vina 
mai departe la vânătoare. 

Erau trei inşi şi cu Zboru patru, dar numai Zboru era-n 
apele lui; popa dedea mereu greş; Iorgovan se trezea 
totdeauna prea târziu, iar Filip nici nu înţelegea cum e cu 
putinţă ca cineva să creadă că poate nimeri o pasăre care 
nu doarme pe creangă. Îi era lui popa Furtună destul să 
deie o dată greş pentru ca să-i intre-n cap gândul că n-a 
plecat cu noroc de acasă şi să nu mai poată nimeri. 

— Mi-ai stricat tot cheful, îi zise el răstit lui Iorgovan, apoi 
îşi aruncă puşca-n spinare şi se întoarse în sat, certându-l 
mereu pe Filip că e papă-lapte, că e prinde-muşte, că e 
mămăligă nefiartă şi câte şi mai câte. 

— Ce-i? întrebă Busuioc după ce se văzu singur cu dânsul. 

Popa îşi aruncă puşca, şi cornul, şi păhărelul, şi pătaşca, şi 
dichisul cu tacâm, toate una peste alta, în pat. 

— Ştie dracu ce să mai zic, zise apoi aprins. Şi adecă de ce 
să le iau tot eu toate-n spinare?! 

— Nu ţi-am spus?! grăi Busuioc aşezat. 

Vorba aceasta popa Furtună nu putea să o sufere. 

— Ce mi-ai spus?! îi întâmpină el trăgănind vorbele. Aşa-i 
cum am zis eu. De unde?! Nici vorbă! L-a încurcat fata, 
atâta e toată treaba. Dar, vezi, l-a încurcat rău. 

— Asta o zic şi eu - grăi Busuioc nedumirit - şi de aceea te- 
am pus pe tine să-l descoşi, fiindcă mie nu-mi venea bine. 

— Lasă-l, frate, să se descurce el! strigă popa mânios; ce 
te amesteci în trebile lor?! Las-o să-şi spargă capul de zid! 

— Şi dacă şi-l sparge şi el? 

Îmi rad barba! răspunse popa hotărât. Şi n-avea popa 
jurământ mai greu decât acesta, fiindcă nimic nu l-ar fi 
durut mai puţin decât să-şi radă barba. 

Însă Busuioc nu era mulţumit cu barba cumnatului său. 

„Nu s-a lămurit încă, îşi zise el; să-l mai las să se 
gândească”. 

Şi-l vedeai pe popa că nu e lămurit, fiindcă se plimba 
mereu prin casă şi muta la tot pasul câte ceva din loc. 


îşi zise el amărât şi se duse 


— Cine dracu a adus-o pe pădureanca aceasta aicea! 
adăugă el în sfârşit, adunându-şi unul câte unul boscârţele. 
— Eu am adus-o, cumnate - îi răspunse Busuioc cu inima 
îndoită - chiar eu, şi, uite, îmi aduc aminte că-mi părea bine 
când am găsit-o fiindcă oamenii lucrează mai cu inimă când 

au de aceste în preajma vederii lor. 

— Atunci nu te mai plânge, grăi popa şi plecă strigând să i 
se puie caii. 

— Vii mâne să te pui la cale cu oamenii! strigă Busuioc. 

— Viu! 

— O să mai vorbim atunci. 

— Eu nu mai am nici o vorbă! 

Busuioc tot ca mai-nainte, căci - în zădar! - omul cu copii 
tot părinte rămâne, şi părintele, oricât de bătrâni i-ar fi 
copiii, tot copii îi ştie şi nu poate crede că ei vor face ca 
oamenii cu minte. Îl chemase pe popa pentru ca acesta să-l 
facă s-o creadă aceasta şi acum nu putea să-l creadă pe 
popa. 

„Eu în tinereţele mele aş fi făcut prostia aceasta, îşi zicea 
el; iar feciorul meu e tânăr”. 

Uita Busuioc că el era feciorul tătâne-său, iară Iorgovan 
era feciorul lui Busuioc. 

Întorcându-se de la vânătoare, Iorgovan călca rar şi 
măsurat. Trăise în timp de câteva zile mai mult decât alte 
dăţi şi luni întregi şi i se părea c-au trecut ani de zile de 
când a plecat după secerători. Noaptea petrecută-n 
bătătura de la Şiria, drumul făcut de la Cil la Zimbru, 
întâlnirea lui cu Simina, toate i se păreau depărtate şi 
despărțite prin multe şi însemnate întâmplări de clipa în 
care se afla. Şi trecute erau toate, toate. 

Simina era mai tristă de cum fusese toată ziua: avea de ce 
să fie. El nu era trist: n-avea de ce să fie. 

Alte dăţi îi era groază să se apropie de dânsa; acum nu-i 
păsa dacă-i este ori nu aproape, dacă o vede ori nu, dacă-i 
vorbeşte ori nu. 


Simina se uita din când în când la el şi simţea că nu mai e 
omul cuprins în luptă cu neastâmpărul său. 

— Ilorgovane! vreau să vorbesc astăzi cu tine, îi grăi dânsa 
când secerătorii plecară spre sat. 

— Astăzi e şi acum, răspunse Iorgovan. 

— Acum nu pot, grăi dânsa. 

— Cum vrei - zise el - când vrei: n-o să mai poţi zice că mi- 
e greu când mă vede lumea cu tine. 

— Mi-e greu mie! şopti ca înecată, şi ei îşi urmară calea 
mergând tăcuţi unul după altul, Neacşu în urma lor, iară 
Şofron când trei paşi la dreapta, când trei paşi la stânga. 

VIII. 

Seara, după ce oamenii au început a se alina, Simina 
umbla cuprinsă de neastâmpăr de ici până colo şi nu putea 
să se depărteze, pentru că bătrânul nu-şi mai lua ochii de 
pe dânsa. 

— Taică! eu mă duc şi mă întorc! îi zise ea, voind să se 
depărteze. 

El o apucă de mână şi o întrebă unde se duce. 

— Am o vorbă cu Iorgovan, răspunse ea cu inima deschisă. 

Bătrânul îi strânse mâna mai tare, dar nu-i zise nici da, 
nici ba. Ea ştia mai bine ce-o duce. Ar fi voit să opună 
înaintea sa şi să se uite mereu la ea până ce nu i se vor fi 
stins vederile; simţea totuşi că dacă ea voieşte, voieşte şi el, 
şi dacă ea nu poate rămânea, îi pare şi lui bine când o vede 
plecând. 

Şi Simina o ştia aceasta: i-o spuse bătrânul nu cu graiul, 
nu cu ochii, ci cu mâna cea uscată. Ea se plecă asupra lui, îi 
sărută părul de pe frunte, apoi se depărtă, iar bătrânul 
rămase liniştit la locul său. Liniştit? Nu, asta nu e vorba! 
Rămase cu viaţa oprită-n loc. 

Iorgovan, da! el era liniştit. Aştepta şi el, dar aştepta ca 
omul care ştie că nu în zadar aşteaptă şi are timp să 
aştepte. 

Îşi făcea băiatul de lucru prin curte. 


Şofron stetea în uşa grajdului: acolo îi era locul. Aştepta şi 
el, el însă ca omul care ar dori ca zadarnică să-i fie 
aşteptarea. Când Simina se ivi în curte, el tuşi o dată. 

Simina se dete cu inima încleştată înapoi. Nu ştia dacă ela 
zăpsit-o ori nu, dar o dată cu capul n-ar mai fi ieşit. 

Iorgovan plecă după dânsa. 

Ea ridică mânile şi-i făcu semn să se depărteze. 

El se opri în loc şi privi împregiurul său. 

Şofron ieşise în mână cu furca de fer din grajd; se ducea 
să coboare din pod o furcă de fân pentru cai. 

Nu! tot n-ar fi voit Iorgovan ca sluga tătâne-său să-i vadă 
stând noaptea de vorbă cu Simina. Trebuia să mai aştepte. 

Şofron cobori fânul şi-l duse-n grajd, iar Iorgovan se 
întoarse spre casă. Nu ştia ce să facă. Era supărat. Intră: te 
pomeneşti că Simina nu se mai întoarce, crezând că el nu 
mai iese, ori se întoarce şi nu-l găseşte. Nu intră: ce-o fi 
gândind sluga?! Oamenii cinstiţi îşi fac treburile ziua, la 
lumina mare. Era supărat, supărat pe Simina, pe Şofron, pe 
sine însuşi. Supărat pe toată lumea. Mai mare însă decât 
supărarea îi era ruşinea de lucrul pe care îl făcea şi nu 
putea să-l facă. 

Busuioc avea fecior şi n-avea astâmpăr. Nu i-a trecut 
niciodată prin minte să-l întrebe pe feciorul său unde se 
duce şi când se întoarce; asta era treaba lui. Acum însă 
tatăl nu-şi găsea locul; ar fi voit să ştie unde se află şi ce 
face, ar fi voit însă fără ca să întrebe pe cineva. 

În cele din urmă el se ridică de la masă, unde steteau cu 
toţii de vorbă. Par” însă că toţi ştiau de ce iese şi cu ce gând 
pleacă; în clipa când întinse mâna spre broasca uşii despre 
curte, el se întoarse, intră în casa cea mare, se duse la 
fereastră şi se uită în noaptea luminată de lună plină. 

Şofron se cobora din pod cu o furcă de fân, Iorgovan se 
întorcea spre casă, iar la capătul grajdurilor Simina stetea 
înaltă şi nemişcată. 

Îi era şi lui Busuioc ruşine de ceea ce făcea, dar nici el nu 
putea să nu o facă, avea datoria de a şti cele ce se petrec. 


Acum tremura şi el, tremura şi Iorgovan, tremura şi 
Şofron, tremurau cu toţii în trupurile lor şi neastâmpărul 
pornit de la Simina îi cuprinsese pe toţi; dedeau toţi din 
prisosul vieţii lor. 

Unul singur dedea din lipsă, şi tocmai acesta tremura mai 
tare, Neacşu, care nu mai avea timp să aştepte. El se ivi la 
colţul şurii, privind ţintă la fiică-sa, care înainta iar spre 
curte. 

Şofron iar tuşi. 

„Care va să zică, ăsta stă la pândă?! grăi Iorgovan în el şi 
plecă hotărât spre Simina. 

Şofron ieşi cu furca-n mână. 

Iorgovan se făcu că nu-l bagă de seamă. 

Acum Şofron aruncă furca cât colo şi o luă drept spre 
feciorul stăpânului său, care se opri în cale şi-l aşteptă. 

Simina rămase încremenită, iar Neacşu plecă spre cei doi 
flăcăi. 

— Ce vrei tu cu fata aceea? întrebă Şofron liniştit, de tot 
liniştit. 

— Ce vrei tu? îl întrebă Iorgovan. 

— Eu vreau s-o iau de nevastă! răspunse Şofron. 

— Eu nu vreau s-o iau! grăi Iorgovan deschis. 

— Atunci las-o-n pace! 

— Nu mă lasă ea pe mine! 

Şofron se dete un pas înapoi. Acum era acum: ce putea el 
să facă? 

— Minţi - strigă el - minţi, minţi! 

Simina, cuprinsă de frică, făcu un pas înainte şi se puse 
între amândoi. 

— Nu minte, Şofroane, grăi dânsa ridicând mâna. De când 
e lumea nu s-a spus adevăr mai mare. 

Şofron rămase cu ochii ţintiţi la pământ, şi pământul nu se 
deschidea ca să-l înghită. 

Ridicându-şi apoi privirea, se uită lung şi la Iorgovan, şi la 
Simina; ar fi vrut să vadă ce este în el de ea îl iubeşte atât 


de mult şi ce lipseşte în ea de el nu este gata să intre în foc 
pentru dânsa. 

— Nu s-a sfârşit încă! grăi el întorcându-se înapoi. O să 
vedem, o să mai păţim noi multe. 

Neacşu rămase neclintit între Simina şi Iorgovan. 

Era dus Şofron şi era parcă dus pentru vecie; Simina îl 
alungase, şi nimeni nu-i mai putea zice să se întoarcă. 

Bătrânul se uita drept în faţa lui Iorgovan. Multe ar fi vrut 
să-i zică, dar cu o singură vorbă Simina îl dezvinovăţise. 

— Şi dacă nu vrei, de ce nu vrei? întrebă el în cele din 
urmă. 

Iorgovan ştia de ce nu voieşte, dar era bătrânul acela 
slăbănog căruia nu voia să i-o spună, pentru că îl durea 
grozav cuvântul său în urechile lui. 

— De ce nu vrei dacă vrei, că de vrut vrei? întrebă Neacşu 
stăruitor. 

— Pentru că nevasta mea nu are să-mi fie numai mie 
nevastă - îi răspunse Iorgovan - ci şi părinţilor mei noră şi 
rudelor mele om din casă, şi ar trebui să fie moarte de om. 

Pe Simina o înecă plânsul. 

Iară Busuioc, n-auzise nimic din toate aceste, şi era bine 
că n-a auzit, pentru că n-ar mai fi avut ochi să-şi mai vadă 
feciorul care l-a osândit atât de greu. 

Când îl văzuse pe Şofron mergând spre fiul său, deodată a 
şi înţeles ce-l duce pe slugă şi, cuprins de spaimă, începu să 
pipăie prin întuneric şi tot cu mâna goală ieşi. 

Când s-a ivit în pragul casei, Şofron se întorcea înapoi, iar 
ceilalţi trei steteau la potrivite depărtări unul de altul. 

EI îi spuse lui Iorgovan să încuie uşa când se va întoarce în 
casă, apoi se duse să se culce. 

Intrat abia, el auzi cheia în broască şi paşii lui Iorgovan 
prin tindă, dar tot nu putea să doarmă. 

Feciorul lui şi sluga lui se certau asupra unei fete, şi 
feciorul lui n-avea destulă virtute în el ca să-şi rumpă 
gândul de la o fată după care umblă şi sluga. 

Popa Furtună însă tot el cel mai cuminte. 


— Nu ţi-am spus eu?! zise el după ce Busuioc îi spuse cele 
ce văzuse. Aşa e, cum am zis: dacă i-ar fi de-nsurătoare, nu 
s-ar ascunde când voieşte a sta de vorbă cu dânsa. Lasă-l, 
frate, să-şi trăiască şi el tinereţele. 

— Ba nu-l las! grăi Busuioc scurt. 

Îl vedea, parcă, pe Pupăză făcând mătănii şi sărutând 
pământul. 

— Ia-o cu tine - îi zise apoi hotărât - şi grija mea e să nu se 
mai întoarcă. 

IX. 

Când popa ieşi la câmp să se tocmească cu secerătorii, 
plecă şi Busuioc cu elpână în grădina de la marginea 
satului, ca să vadă cum stau treburile cu maşina de treierat. 

Maşina era scoasă în mijlocul grădinii, şi oamenii se 
căzneau tocmai să mute şi locomobila, un lucru care nu se 
poate face fără gălăgie. 

— Mai domol, mai domol! - strigă Busuioc -cănu vă 
gonesc tătarii. 

Oamenii urmară a-şi face treaba cu mai puţină gălăgie, 
dar cu mai mult zor. 

Şi nu e bun zorul când umbli cu lucruri primejdioase ca 
maşina de treierat. 

Grăbit era mai ales Pupăză, care n-ar fi voit deloc să se 
mai supere Busuioc şi acum: el se uita mereu când la 
maşinist, când la Busuioc, gata să puie mâna la toate şi să 
sară de ici până colo, şi dacă i-ar fi zis Busuioc, el n-ar mai fi 
stat pe gânduri, ci s-ar fi aruncat cu paie cu tot în focul 
cazanului. Căci era bun om Busuioc, milos şi iertător. 

După ce mutară locomobila şi o aşezară în dreptul 
maşinei, umplură cazanul ei de apă, îi deteră foc, şi pe când 
maşinistul o potrivea din aburi, Pupăză se uita ţintă la el. 

— Trage chinga, îi strigă maşinistul. 

Pupăză lucra de trei ani şi mai bine la moara cu foc, dar 
tot se mai temea de roate şi inima i se făcea cât un purice 
de câte ori se apropia de vreuna din ele. Voind dar să tragă 
chinga peste roata ce pune maşina în mişcare, el închise 


ochii, îşi ţinu trupul departe, potrivi iute chinga şi se dete 
iute înapoi. 

Roata se învârti de câteva ori, apoi chinga scăpătă şi 
maşina se opri. 

— Prostule! grăi Busuioc şi se duse el însuşi să potrivească 
mai bine chinga. 

Asta Pupăză n-o putea suferi. Sări asupra chingii, o apucă 
şi-o potrivi mai bine pe roată, dar mâna lui rămase strivită 
sub chingă, şi precum se învârti, roata-l sminci şi pe el cu 
dânsa, îl ridică în aer şi-l aruncă în celelalte două roate, 
care-i sfărâmară într-o clipă oasele şi-l aruncară ăn cealaltă 
parte. 

Locomobila scoase un şuier de se spărie tot satul şi maşina 
se opri, iar Busuioc puse mânile în cap şi-şi întoarse faţa, ca 
să nu vadă carnea de om ce se zbătea la picioarele lui. 

— Opreşte-o! îi strigă el maşinistului. Afurisit să fie ceasul 
în care am adus-o în curtea mea. 

Grăind aceste, el se întoarse iar şi se plecă asupra lui 
Pupăză. 

Nu mai trăia, dar nici mort nu era încă: trupul lui tot se 
mai zbătea, buzele i se mişcau, răsuflarea nu i se oprise. 

— O lumânare! zise Busuioc. O lumânare! strigă el iar, 
uitându-se în toate părţile, ca să vadă dacă tot nu i se mai 
aduce lumânarea. 

O lumânare?! Puțin lucru! Însă tocmai fiindcă e puţin, 
oamenii nu se gândesc totdeauna la el: nu e clipă în 
caremoartea să nu-l poată ajunge pe om, şi oamenii tot nu- 
şi poartă lumânarea la dânşii. 

Pupăză muri fără lumânare, şi Busuioc se întoarse zguduit 
acasă. 

Mort de moarte năprasnică, strivit de roatele maşinei de 
treierat: ăsta era un lucru nemaipomenit la Curtici, şi pe cât 
de iute se duse vestea despre el, pe atât de în grabă 
alergară şi oamenii la moara lui busuioc. 

Murind, omul încetează a mai trăi, dar nu piere din lume: 
sufletul lui rămâne şi petrece cu cei vii, umblând pribeag de 


la om la om, ca să-şi ceară de la fieştecare dreptatea, să 
mângâie pe cei ce i-au îndulcit viaţa şi să mustre pe cei ce i- 
au amărât-o, şi vai ţie dacă vei fi greşit de dânsul, căci 
pretutindenea unde se iveşte el stai şi tu, ca să fii judecat. 

— Ce ţi-e omul - grăi Fuştei - om cu minte ca Busuioc, să 
nu se gândească el că la treburi de aceste nu se pun oameni 
ca Pupăză! 

— Dar bine a făcut, săracul, Dumnezeu să-l ierte! îl 
întâmpina Petrea lui Feregă, care ştia c-aşa i-o fi fost data şi 
ţinea ca lumea să nu arunce asupra lui Busuioc vina pentru 
cele petrecute. 

Să-l ierte Dumnezeu?! 

Adecă de ce să-l ierte?! 

Ce-a făcut el în viaţa lui? 

Satul întreg, mic şi mare, toţi îl ştiau ca şi când le-ar fi fost 
om din casă, toţi simțeau că în viaţa lor nu-l vor uita, căci 
singur el fusese în felul lui şi le plăcea tuturor să vorbească 
de dânsul, de mila pe care atât de adeseori a deşteptat-o în 
sufletele lor şi de hazul ce şi-au făcut cu el. 

lar Pupăză murise fără lumânare. 

Saveta lui Şoric ştia bine că-ntocmai ca în viaţă va 
cutreiera şi după moarte tot satul şi va da mereu târcoale 
prin preajma casei lui Busuioc, încât o să-ţi fie groază a mai 
ieşi noaptea la uliţă. 

Aşa zicea şi Vica şi-l vedea mereu făcând mătănii şi 
sărutând pământul. 

Şi fiindcă nici Busuioc nu zicea altfel, ţinea să-l îngroape 
cu toată cinstea: să-l întindă în casa lui, să-i facă toate 
pomenile. 

Vica însă ţinea ca mortul să rămâie, după cum cere 
obiceiul, unde i s-a stins viaţa, iar Vica era stăpâna casei şi 
avea tot dreptul de a stărui să nu i se aducă strigoiul pe 
cap. 

Aşa zicea şi popa. 

Era năcâjit popa Furtună că nu s-a oprit şi el la moară, ca 
să fi putut vedea cu ochii lui cele petrecute, căci aşa lucru 


nu în toate zilele se poate vedea. 

— Nu se poate! grăi el hotărât. Poţi să-l întinzi pe perini de 
mătase, să-i aprinzi o mie de lumânări, dacă a murit fără 
lumânare, n-o să-ţi vie oameni la priveghie şi popii n-au voie 
să-l prohodească, nici să-l îngroape în pământ sfinţit, poţi 
să-i dai pomeni peste pomeni, dar n-o să ţi le primească 
nimeni. 

— Asta e treabas mea! îi răspunse Busuioc. 

— La asta nu te pricepi tu, îi întâmpină popa. Dacă 
Dumnezeu ar fi voit să i se facă toate, l-ar fi lăsat să moară 
de moarte firească. 

— Se-ntâmplă câteodată şi lucruri pe care nu le-o fi vrând 
Dumnezeu, grăi Busuioc şi-l lăsă pe popa cu soră-sa. 

Era mojic Busuioc când îi sărea ţandăra. 

Dar şi popa era îndărătnic când se supăra. 

— Să-i facă ce vrea! - grăi Vica - dar eu plec şi nici nu mă 
mai întorc până ce nu vor fi măturat casa-n urma mortului. 

— Ba tu rămâi, zise popa, şi plecă şi el, să-i arate lui 
Busuioc că tot nu va face precum voieşte el. 

Şi peste un ceas tot satul ştia că Busuioc s-a pus în pizmă 
cu Vica şi cu popa Furtună şi că popii nu vor nici să-l 
prohodească pe Pupăză, nici să-l îngroape în pământ sfinţit. 

X. 

La câmp, secerătorii culcau la mai-nainte lanul în brazde 
lungi, adunau brazdele, strângeau snopii, şi Şofron clădea 
crucile. 

Veni apoi şi popa, să le puie la cale cu oamenii. 

Iorgovan, care-n tot timpul fusese liniştit şi oarecum 
aspru, începu să râdă duşșmăneşte când află că popa o ia şi 
pe Simina la Socodor. 

Simina îşi ridică cu îndărătnicie capul. 

Aşa-i găsi vestea despre cele petrecute la moară. 

Maşina l-a frânt pe Pupăză şi l-a făcut... mare minune cum 
l-a făcut! 

— Ei! şi? întrebă Iorgovan. 


Nu înţelegea el că atât numai nu poate să fie destul spre a- 
l| scoate pe om din ale lui. 

Când el plecă dimpreună cu popa, ca să vadă cu ochii săi, 
Simina făcu o mişcare ca şi când ar fi voit să-l oprească. Îi 
era frică, singură nu ştia de ce: nu voia să-l ştie aproape de 
locul unde un om a murit cu moarte năprasnică, nu voia să-l 
ştie văzând roatele care l-au strivit pe acel om, nici omul, 
nici locul, şi parcă-l vedea mereu pe el în roate, şi simţea că 
dacă ea însăşi le-ar vedea, nu s-ar mai putea stăpâni, ci s-ar 
arunca orbiş în ele. 

N-avea însă Simina de ce să se teamă. 

Sosind la moară, el se uită la mort. 

Era Pupăză, tot acel Pupăză pe care-l ştia din copilărie, 
care-l purtase-n cârcă, pe care atât de adeseori îl necăjise şi 
care pe el nu l-a necăjit niciodată. 

EI se întoarse spre maşină. 

Chinga, roatele şi dulapul erau pline de sânge: vedea că 
aici s-a petrecut lucrul. Dar nu înţelegea Iorgovan cum au 
putut roatele aceste să-l răsucească pe Pupăză încât să-i 
stoarcă viaţa din carne şi din oase. Căci grozav de ţeapăn îi 
părea lui intrată viaţa în carea şi-n oasele omului. 

Maşinistul îi arătă cum l-a apucat roata pe Pupăză, cum l-a 
aruncat în celelalte roate şi cum i-au sfărâmat aceste 
oasele. 

Acum Iorgovan înţelegea, vedea cu ochii; se întoarse iar 
spre mort, ca să-l vadă şi-n aievea. 

Era Pupăză şi era mort; dar era mort şi nu mai trăia; asta 
se-ntâmplă-n toate zilele; asta o pot toţi oamenii! 

El se mai uită o dată la roate, apoi se departă, dus ca să nu 
le mai vadă, şi tot le vedea mereu stând tăcute, nemişcate, 
pline de sânge şi ademenitoare în osiile lor de fier. 

Simina se uita în calea lui. 

Venea drept, cu capul sus, cu pasul uşor, iar ochii nu îi mai 
erau ascunşi sub genele dese, ci se aruncau îndrăzneţi în 
lume; acesta era feciorul lui Busuioc bogătoiul. Omul 
mândru şi încrezut în el, care nu se sfieşte niciodată. 


— Eu nu pot pleca, grăi Simina. Nu pot eu să-l văd aşa şi 
să mă depărtez. 

O lovise greu acest om, dar simţea că dac-ar călca-o în 
picioare, ea ar săruta călcâiul ce-o apasă. 

Ea se uită şi iar se uită la el, cum te uiţila omulpe care ai 
voi să-l siluieşti a intra în voile tale. 

— Ilorgovane! - îi zise ea în cele din urmă încet -tu ai 
minţit aseară şi minţi şi acum. 

— Eu? îi răspunse el zâmbind. Am o deosebită slăbiciune 
de a minţi, şi dacă i-ar veni dracului poftă să mi se puie 
călare în spete, zău m-aş făli că eu l-am încălecat pe el. 
Pagubă numai, că dracul nu are poftă! 

— Ba are dracu poftă, mare poftă! întâmpină ea. Ştii tu că 
e vorba că eu plec mâne de aici? 

— Ştiu, răspunse el. 

Simina tăcu. O durea nepăsarea cu care el rosti această 
vorbă şi-i venea să se depărteze iar de la dânsul. 

— Iorgovane! îi zise apoi peste puţin cu amărăciune, dar 
liniştită ca totdeauna. Tu ştii ce faci şi-i fi având cuvintele 
tale, şi nu te mai întreb ce s-a întâmplat de te-ai făcut cum 
eşti. Nu crezi tu însă că lucrul ăsta trebuia să fie făcut 
altfel? nu simţi tu că ruşinea mea e mai mult decât toate. 

— Aşa mi-e pofta! îi răspunse el, râzându-i în faţă. 

— Şi dacă te-ai pomeni că eu nu voiesc să plec?! îi zise ea 
îndărătnic. 

Iorgovan se uită speriat la dânsa. 

— Şi dacă taică-tău zice să pleci? o întrebă el. 

— Nu zice! 

— Dar vrea! 

— Tocmai pentru că voieşte, trebuie să fac după cum mă 
trage inima mea şi mă povăţuieşte gândul meu, zise ea. E 
vorba de viaţa mea, lorgovane, de norocul meu şi nu voiesc 
să blestem pe nimeni; mai bine să mă căiesc toată viaţa. 

— Rămâi, soro! grăi el râzând iar. Eu te-am adus şi trebuie 
să te ţiu. lot omul să poarte beleaua pe care şi-a luat-o din 
draga lui voie! 


— Îâh! grăi Simina şi se întoarse înscârbită de la dânsul. 

Scârbă îi era Siminei, nu însă de el, ci de sine însăşi; de el 
îi era groază. 

XI. 

Seara era priveghie la casa lui Busuioc, iar la priveghie se 
cere voie bună şi multă gălăgie. 

Şi era gălăgie la casa lui Busuioc. 

Ţinuse Busuioc să se ştie că moare cu cinste cine a trăit în 
casa lui şi să-i arate popii că poate el când vrea; casa era 
plină de oameni, popii erau gata să-l prohodească pe mort, 
iar de pomană, grija lui. 

Însă nici popa nu stătuse cu mânile în sân. 

Mortul nu era întins în casa cea mare, ci jos, într-una din 
odăile slugilor; Vica, stăpâna casei, şedea înfundată într-un 
iatac şi nu voia să ştie de nimic; groapa nu se săpa 
înlăuntrul morminţilor, ci tocmai la şanţul de împrejmuire; 
popii ziceau c-o să-i facă prohod, dar prohodul nu era decât 
o moliftă de iertăciune; iar bocitoare nu găsise Busuioc, căci 
femeile sunt fricoase. Oamenii jucau cărţi, se băteau în 
palmă cu cârpa împletită, spuneau poveşti, râdeau din când 
în când; dar popa zisese că lucrul acesta nu poate s-aducă 
noroc, iar popa era popă; ei le făceau toate la porunceală şi 
cu frică, uitându-se mereu la uşă şi la fereşti, ca să vadă 
dacă nu cumva se iveşte ucigă-l-toaca, fie vreun strigoi, ca 
să le ceară socoteală pentru gălăgia ce o fac. 

Nimeni însă mai mult decât Busuioc nu simţea că nu sunt a 
bine cele ce se petrec; era frânt şi muiat, atât de mâhnit, 
încât Neacşu se uita cu milă la el şi nu se îndoia în sufletul 
lui că Pupăză i-a fost frate. 

Hotărându-se a intra la mort, pădureanul îşi scutură 
picioarele, îşi netezi părul şi-şi puse pălăria jos lângă uşă; 
dar el se opri, cuprins de sfială, în prag. 

Era singul mortul; nimeni nu şedea la dânsul, nimeni nu-l 
bocea. 

— Să-i deie Dumnezeu odihnă! grăi Neacşu, făcându-şi 
cruce. lartă-mă, Doamne! dacă-ţi calc voinţa, adause apoi 


peste puţin şi intră, luă un scaun şi se aşeză într-un colţ al 
casei. 

Nu putea el să vadă casa pustie: mortul acesta îi era, 
parcă, lui frate şi cel mai apropiat om din lume. 

Simina şedea pe un buştean de la capătul casei, dusă-n 
gânduri. Din când în când îi curgea câte-o lacrămă peste 
obraz; ea o lăsa să se usuce peael. 

Într-o casă era mortul, într-alta Busuioc, iar într-alta Vica, 
şi Iorgovan nu era nicăieri. 

Întorcându-se de la câmp, ela stat cât a stat, apoi s-a dus. 
Era vorba că s-a dus la moară, ca să vadă cum stau lucrurile 
acolo. Îl aştepta Simina, îl aştepta mereu să se întoarcă, şi 
precum îl aştepta, inima i se strângea tot mai tare şi 
pământul tot mai tare-i ardea sub picioare. Ce face el? 
Unde se află? De ce nu se mai întoarce? Nu cumva i s-a 
întâmplat ceva? Sfinte Doamne! Nu cumva i s-au urât 
zilele? Trebuia să-l vadă şi să nu-l mai scape din preajma 
vederii sale. 

Ea-şi şterse lacrămile şi se ridică. 

Dar unde să plece şi cum aşa, fără de veste? 

Bătrânul era la mort. Ea nu putea să intre la el, n-avea în 
ea destulă inimă să vadă acum un mort întins pe masă. 

Şofron stetea-n uşa grajdului, răzemat de uşchior. 

Ea se duse drept la el. 

Şofron se cutremură când o văzu apropiindu-se de dânsul. 

— Şofroane, îi zise ea, dacă ar fi să mă caute taica, spune-i 
că mă întorc în curând. 

El o apucă de mână, o strânse şi o ţinu câtva, apoi întrebă: 

— Unde vrei să te duci? 

— Tu ştii. De ce mă mai întrebi? De ce mă sileşti să ţi-o 
spun?! răspunse ea înecată. 

Şofron se uită lung la ea. 

— Uite! zise el. Am fost obraznic cu tine, dar să nu mă 
crezi aşa. Nu ştiu de ce, dar atât de bine îmi pare că ai venit 
acum la mine, încât grozav de bine îmi pare! Lasă, că mă 


duc eu şi ţi-l aduc. Ştiu eu ce-i asta, Simino! adăugă apoi 
depărtându-se. 

Simina îşi acoperi faţa cu amândoauă mânile şi intră 
înecată de plâns în grajd. 

Şofron în fugă se duse şi în fugă se întoarse. 

— Nu vrea să vie, grăi el amărât. 

Simina-şi şterse lacrămile. 

— Unde se află? întrebă ea. 

— Aici la un loc. 

— Unde?! 

— Nu poţi tu să te duci acolo. 

— Unde? 

— La birt, îi răspunse el turbat. 

Simina se îndreptă, făcu o mişcare, ca şi când ar voi să se 
întoarcă, apoi întrebă cu sfială: 

— Îi este acesta un obicei? 

Şofron nu era dintre oamenii care înţeleg şi ceea ce nuli 
se spune, dar era om cu multă inimă şi simţea când nu 
putea să înţeleagă. 

„Da! da! îi este un obicei. Îi place să meargă la birt. Şi 
dacă intră o dată, nu mai e chip să-l scoţi”. 

Acesta era răspunsul care-i dedea brânci. 

— Nu-i adevărat! strigă el îndărătnic. 

— Ce nu-i adevărat? îl întrebă ea mirată. 

— De un an, de când sunt aici, o singură dată l-am văzut şi 
pe el la chef, şi acu de a doaua oară! 

— Haide! haide! zise ea plecând înainte. Haid”, ca să nu 
mă duc singură! 

Şofron plecă cu pas hotărât în urma ei. 

Iorgovan petrecea. 

Într-o odaie retrasă de la birtul cel mare şedeau cinci inşi 
împregiurul unei mese încărcate cu sticle şi cu pahare de 
tot felul, unele pline, altele răsturnate. Iorgovan era singur 
pe o canapea din fund; la dreapta lui şedea Vasilică, 
scrietorul notarului, la stânga Şarica, o fată de aci din 
Curtici, pusă sus pe colţul mesei, între sticle şi pahare. La 


uşa odăii cântau cinci ţigani, iar Buczy Arpad, un prieten de 
şcoală a lui Iorgovan, juca în mijlocul odăii un ceardaş cu 
Borişca, o altă fată de aci din Curtici. 

Iorgovan bătea mereu din palme, şuiera ceardaşul şi era 
vesel. 

Un chelner veni să-i spuie la ureche c-a trimis taică-său 
sluga să-l cheme acasă. 

— N-am vreme! răspunse el, şi-şi urmă a-şi petrece. Am 
spus că n-am vreme. 

Chelnerul ieşi mulţumit de acest răspuns; dar peste puţin 
se ivi Şofron în uşă. 

Iorgovan sări mânios în picioare, Şarica se dete jos de pe 
masă, iar Buczy dete o dată din pinteni şi se opri în loc. 

— Spune-i că nu mă duc! strigă Iorgovan. Să nu-mi strice 
cheful, că le dau dracului toate. 

— Să-ţi spun eu ţie o vorbă, şi rămâi cât îţi place, grăi 
Şofron, apoi se duse la el şi-i spuse încet că Simina e afară 
şi vrea să-l vadă. 

Iorgovan stete o clipă cam scos din sărite. 

— Ei! strigă apoi, dând cu pumnul în masă. Foarte bine! Să 
vie şi ea să petreacă cu noi. O aduc aici. 

— Pe cine?! pe cine?! strigară ceilalţi. 

— O să vedeţi voi, le răspunse el şi ieşi. 

Simina se dete un pas înapoi când îl văzu apropiindu-se cu 
pas şovăitor de dânsa şi parcă-i era ruşine de a fi venit. 

— Haid”, fă! îi zise el apucând-o cu braţul. Acum e acum! 
Acum ca niciodată! 

Fata se simţi cuprinsă de groază, dar nu încercă să i se 
pună împotrivă, ci rămase sfiită înaintea lui ca prepeliţa ce 
se vede apucată fără de veste. 

Şofron simţea că nu e de vorbit cu Iorgovan. E însă mare 
lucru când omul se ştie tare. 

— Lasă fata! - grăi el apăsând vorbele - că e pagubă de 
doi oameni ca noi. Nu e fata asta de seama ta. 

— Nu e de seama mea?! întrebă Iorgovan întorcându-se 
spre el. Cu aşa?! Dar adecă ce cauţi mereu lângă dânsa? Ce 


vrei, mă?! strigă apoi, punându-se drept în faţa lui Şofron. 
Ştii tu cine sunt eu?! 

— Un ticălos eşti, un om de nimic! răspunse Şofron. 

— Şofroane! strigă Simina aruncându-se între amândoi. 
Haid', lorgovane! - urmă apoi stăruitor - haid' să intrăm să 
petrecem. Nu-l vezi tu că nu ştie ce zice? 

— Ticălos eu?! strigă Iorgovan voind s-o deie în lături. Stai 
să vedem! 

— Iorgovane?! - urmă ea - vrei tu să te pui aici la ceartă 
cu el? Haid', haid”, să intrăm. 

— Care va să zică tu vrei să te duci cu el?! întrebă Şofron 
rece. 

— Da! ea voieşte! Răspunse Iorgovan şi o apucă iar cu 
braţul, ca să o ducă. 

— Şofroane! - grăi Simina plecând - tu vezi că trebuie. 

Sosită apoi în pragul odăii retrase, fata se opri uitându-se 
la masa-ncărcată, la ţigani, la cei doi tovarăşi, se uită la 
Iorgovan şi la cele doauă fete, apoi îşi trase cu vârful 
tegetelor peste frunte. O apucase parcă un fel de ameţeală, 
se uita parcă de sus într-un mare adânc şi adâncul o trăgea 
spre el: grozavă îi părea plăcerea desfrâului ce-i răsărea 
din păharele răsturnate, din feţele ţiganilor şi din părul 
încâlcit al celor doauă fete. 

— Dacă ţie nu-ţi este scârbă de aceste, să rămânem - zise 
ea fricoasă - să rămânem şi să petrecem. 

Iorgovan se uita şi el la masă, la cei doi tovarăşi, se uita la 
Simina şi la cele doauă fete, se uita la Şofron, care stetea ca 
un stâlp de peatră în dosul Siminei. 

— Nu vreau! zise el muiat, apoi se întoarse şi plecă 
şovăind mai departe. 

Simina-l apucă de braţ, ca să-l sprijinească, iar Şofron 
rămase-n urma lor, călcând pe vârful degetelor, ca să nu-i 
supere prin zgomotul paşilor săi. 

Grozav se simţea de nenorocit, şi totuşi îi părea bine. 

— Lasă-mă! grăi Iorgovan peste puţin, dându-se la o parte. 
Merg eu şi singur. 


— Dacă te supără, îi răspunse ea. 

— Mă supără! grăi el, apoi se desfăcu, se mai duse câţiva 
paşi şi începu în cele din urmă să plângă. 

Simina îşi acoperi iar faţa cu amândouă mânile şi se opri 
din drum, dar acum nu mai putea să plângă. 

Iorgovan se opri şi el, se uită câtva timp la ea, apoi 
deodată, se lăsă căzut înaintea ei, ca şi când ar fi voit să 
sărute pământul de la picioarele ei. 

Fata bătu îngrozită din palme şi rămase o clipă cu mânile- 
ncleştate. 

— Haid” - grăi apoi plecându-se spre el - să-l ducem, să-l 
culcăm. 

lar Neacşu, ieşind într-un târziu de la mort, s-a uitat în 
toate părţile. Fata lui! unde era fata lui? ce s-a făcut fata 
lui?! 

Când Simina şi Şofron se apropiau cu Iorgovan, bătrânul 
stetea în portiţă. 

Ei se opriră. 

— E taica - grăi Simina - du-te şi-i spune să se uite prin 
curte, ca să nu ne vadă nimeni când intrăm cu el. 

Şi Neacşu stetea de pândă, în vreme ce sluga şi 
Pădureanca îl furară pe feciorul lui Busuioc în grajd, ca să-l 
ascundă. 

— Taică, grăi Simina după ce se văzu singură cu părintele 
ei. Tu vezi că mâne nu putem pleca de aici. 

Neacşu dete din cap. 

Nu mai putea el să-şi vadă fata în casa aceasta, unde 
mortul e părăsit, stăpâna casei se pune în pizmă cu 
stăpânul şi feciorul umblă rătăcit. 

— Fata mea! grăi el cu blândeţă. Tu ştii că n-am vrut 
niciodată să calc voinţa ta, dar acum trebuie să fie cum zic 
eu. 

— Nu pot, răspunse ea; nu că nu vreu; nu pot. Mi-e frică, 
taică, mi-e frică, mă tem c-o să mă blestem toată viaţa. Nu-l 
vezi tu unde a ajuns?! 


Vedea Neacşu. Dar ce-i păsa lui de feciorul lui Busuioc, 
bogătoiul din Curtici?! avea el însuşi o fată, una singură, ca 
puţine în lume, şi aceasta nu putea să rămâie aici. 

— Haide! zise el hotărât, apucându-şi o şuviţă din părul 
cărunt, şi blestemă părul acesta. 

— Rămâi tu! - îi răspunse ea - că tu poţi. 

„Vine dacă mă vede pe mine plecând”, îşi zise el. 

„Rămâne dacă vede că eu nu plec”, îşi zise ea. 

S-au înţeles toată viaţa lor: cum să nu se înţeleagă acum, 
când se află în culmea vieţii?! 

XII. 

Trebuie să se şi supere omul câteodată: altfel ori se 
cloceşte, ori prinde mucigai. 

Aceasta era vorba cu care-şi sfârşea popa Furtună toate 
supărările. 

Des-de-dimineaţă era la Curtici, şi nu venise ca să-şi ieie 
secetătorii; aceştia puteau să meargă şi singuri, căci era 
acasă preuteasa şi ea se pricepea la treburile gospodăriei 
mai bine decât dânsul. El era popă şi trebuia să-şi caute de 
popie; a venit cu patrahir, cu molitvelnic şi odăjdii, ca să 
slujească şi el mortul de la casa lui Busuioc, fiindcă Busuioc 
îi era cumnat şi casele lor erau una şi aceeaşi casă. 

Busuioc îl ştia pe cumnatu-său şi n-avea de ce să se mire; 
simţi cu toate aceste că-l trece un fel de junghi prin inimă 
când îl văzu dându-se jos din căruţă. 

Ca nealte dăţi, popa se dete aşezat, iar nu pe sărite, la 
pământ, apoi se scutură de prav şi-şi potrivi hainele pe trup, 
ba tropoti chiar cu picioarele, ca să-şi curețe încălţămintea, 
ceea ce el nu făcea decât la scările vlădicului poate. Busuioc 
se uita îngrijat la el, dar nu numai că nu-l întrebă despre 
cele petrecute, ci ar fi voit să-l roage ca deocamdată să nu-i 
spuie nimic. Avea destule pe capul lui. 

Însă popa Furtună nu era omul care tace când are ceva de 
spus. 

— Nu ţi-am spus eu?! grăi el cam răstit după ce se văzu în 
casă. 


— Ce mi-ai spus cumnate? întrebă Busuioc fricos. 

— A intrat holera şi la noi, răspunse popa. leri au murit 
doi, şi astăzi o să mai moară câţiva. 

Busuioc rămase câtva timp înlemnit. 

Să pună caii la căruţă, să-i încarce pe oameni şi să-i ducă 
de unde-i luase: acesta era gândul care-l cuprinse mai- 
nainte de toate. 

Însă ar fi trebuit să ieie o hotărâre ca să o poată face 
aceasta, şi acum, când îl avea pe Pupăză mort în casă şi 
aştepta s-o mai vadă şi pe Simina plecând, el nu mai putea 
lua nici o hotărâre. Şi chiar dacă ar fi putut, nu l-ar fi lăsat 
popa, carea avea douăzeci de lanţuri de pământ, pe care 
voia să le secere cât mai curând, ca să nu-l apuce toiul 
holerei cu ele în câmp. 

— Cum socoteşti tu; ce vrea Dumnezeu, grăi Busuioc, şi ei 
nu mai vorbiră despre aceasta. 

Aveau şi ei alte treburi. 

Văzându-l pe Busuioc de tot muiat, popa şi Vica se 
întreceau a umbla în voile lui: Vica stăruia să-l mute pe mort 
în casa cea mare, iar popa ţinea să-l prohodească şepte 
preoţi şi să-i sape groapa în mijlocul morminţilor. Însă 
Busuioc ridica mereu degetul şi zicea că toate trebuie să 
rămâie aşa precum sunt. Căci dacă nu face nici un rău, 
omul nu are de ce să se mustre. 

Iară Iorgovan şedea înfundat în iatacul său. 

Strivit de gândul celor petrecute, el nu mai avea în el 
destulă putere ca să deie faţă cu oamenii. 

„Un ticălos, un nemernic!” aşa-i zisese sluga, şi putea să i- 
o zică aceasta. 

Aşa steteau lucrurile când Neacşu se gătea de plecare. 

Oamenii porniseră încetul cu încetul la Socodor, şi el îi 
vedea depărtându-se într-un şir lung spre marginea satului. 

Trebuia să plece şi el, şi neapărat că pleca, însă parcă 
uitase ceva. 

Simina şedea pe buşteanul de la colţul casei şi nu se mişca. 


Îl văzuse pe popa dându-se din căruţă, o văzuse pe Vica 
scoasă oarecum din ale ei, îl văzuse pe Busuioc de tot muiat 
cum era, îl văzuse şi pe Iorgovan întorcându-se cu ochii în 
pământ de la grajd, vedea întreagă această casă învrăjbită 
şi nu putea să se mişte din loc, nici să înţeleagă 
încăpăţânarea tătâne-său. 

Neacşu de mult acum îşi rupsese gândul de a o mai face să 
plece cu el, dar simţea că în curând ea va pleca în urma lui. 

Şi dacă totuşi nu ar fi plecând?! 

El nu putea totuşi să-şi ridice desagii de la pământ. 

Şi totuşi el trebuia să plece cât mai neîntârziat, chiar acu 
să plece, pentru ca să nu să poată împăca cu omul ce-i 
desparte. 

Şi dacă totuşi se împacă?! 

„Atunci eu nu mai am fată!” răsună lung în sufletul lui. 

Nu! nu! el va avea fată, şi fata luiera a lui. 

„Cum îi va fi data!” grăi el îndreptându-se. Ea are 
dreptate: când ştii că moartea poate să te ajungă în tot 
ceasul, nu trebuie să-ţi calci pe inimă. Şi asta o ştie omul. 

EI se depărtă spre casele slugilor, ca să-şi ieie ziua bună 
de la Şofron. 

— Noroc să-ţi deie Dumnezeu, îi zise el întinzându-i mâna. 

Şofron strânse mâna şi o ţinu lung în a sa, ca şi când ar fi 
voind să-l oprească, ca să-i mai spuie ceva. 

Căci avea ce să-i spună, fiindcă sluga popii îi şoptise-n 
taină o vorbă. 

— Care va să zică te duci la Socodor? Întrebă el. 

— Mă duc, răspunse Neacşu. 

— Uite! - grăi Şofron, ţiindu-l mereu de mână - ştii că la 
Socodor au murit mai mulţi oameni de holeră? 

Neacşu îşi scoase mâna dintr-a lui şi rămase înaintea lui 
câtva timp drept, înalt şi cu faţa uscată. 

— Mai dă-mi şi o lumânare! grăi el apoi. 

Şofron se-ntoarse în casă şi-i aduse un colac şi o lumânare, 
căci colac şi lumânare de ceară se dau de pomană la morţi, 


colacul pentru zilele vieţii şi lumânarea pentru ceasul 
morţii. 

— Dumnezeu să ierte! grăi bătrânul primind colacul. 

— Dumnezeu să primească! îi răspunse Şofron. 

Puindu-şi apoi lumânarea-n sân, bătrânul se duse cu 
colacul în mână la fiică-sa. 

— Du mă duc, fata mea, îi zise el. 

Simina se ridică, îi potrivi desagii pe umăr, apoi ieşiră 
împreună la uliţă mergând tăcuţi, el înainte, iară dânsa 
ceva mai în urma lui. 

Când ea se plecă să-i sărute mâna, el îi sărută creştetul 
apoi îi luă capul între mâni şi se uită fericit în faţa ei. 

— Şi dacă s-ar întâmpla să-ţi fie greu de ceva, îi zise el, să-i 
spui băietului ăstuia şi să nu-ţi fie greu de dânsul. 

— Ştiu, taică, îi răspunse ea. 

Dup-aceea Neacşu se depărtă cu pas iute ca să-i ajungă pe 
ceilalţi, iar Simina rămase privind în urma lui şi aşteptând 
ca el să se mai uite o dată înapoi; el însă se ducea drept în 
calea lui şi s-a dus până ce nu s-a perdut din preajma 
vederilor ei, lăsând-o pe dânsa răzemată de stâlpul de la 
poarta casei lui Busuioc bogătoiul. 

XIII. 

În drumul Aradului, la mijlocul pustiei Tovisegyhaz, este o 
fântână largă şi adâncă, cu doauă cumpene, doauă 
jgheaburi lungi, unul aşezat pe picioare, pentru vite, altul 
pus jos pentru oi, şi doauă găleți, una în fântână, iar 
cealaltă atârnată-n aer, clătinându-se mereu şi scârţâind 
din când în când sub bătaia vântului. 

E zi de duminică, grânele sunt strânse şi duse, pusta şi 
şesul în lung şi în lat e o pustie deşartă, închis din toate 
părţile între valuri de apă, ridicate de arşiţa soarelui de 
meazăzi în văzduh. Pe ici, pe colo se ivesc mai pe aproape, 
mai pe departe, câte un copac, câte o cumpănă de puţ, câte 
o casă, câte un turn de biserică, năluciri neastâmpărate, 
cufundate acum în apă, întoarse apoi cu susul în jos şi 
aruncate iar în aer, după cum se schimbă vântul şi după 


cum se mută ochiul. Din când în când vântoasele se dau 
vârtej, adună paie şi frunze şi prav, le ridică volbură naltă în 
aer, şi se duce, se duce stâlpul frământându-se peste câmp 
şi de-a lungul pravului de pe drum până ce nu se sparge de- 
ţi zboară fărâmăturile în toate părţile. Apoi o nevăstuică îşi 
iese din gura pusă-n margine de drum, se pune-n două 
labe, se uită ca o păpuşă isteaţă împregiur şi iar - vâşc! - 
intră la adăpost. 

În vârful cumpenei de la puț şade o cioară pribegită şi 
cârâie din când în când a pustiu, iar în dreptul stâlpilor este 
un car cu doi boi legaţi la proţap. 

Şi de mult trebuie să steie carul acesta aici, căci abia a mai 
rămas înaintea boilor câte o fărâmătura din cocenii de 
porumb, şi ei o adună cu limba, o risipesc iar şi iar privesc 
cu ochi mari când la cocenii din car, când la jgheabul cu apă 
clocită. 

În car e culcat un om cu o doniţă lângă el: nu doarme, nu e 
mort, ci zace. 

Busuioc se-ntoarce de la Arad, şi Iorgovan mână caii cei 
buni de le rămâne pravul cale de trei puşcături în urmă. 

— Stăi! voieşte Busuioc să zică văzând bietele vite 
chinuite. Mână, Iorgovene, mână mai iute! zice el, când 
vede şi omul. 

Ce a văzut el în drumul lui să nu vadă nimeni, şi nimeni să 
nu simâă ce a simţit el. 

E grozav lucru moartea, mai grozav e moartea năpraznică, 
şi mai grozav moartea între străini, dar moartea, în 
margine de drum, la loc neumbrit, asta nu poate fi cu voia 
lui Dumnezeu. 

Şi el, Busuioc, bogătoiul din Curtici, şi-a trimis feciorul cu 
doauă căruţe, cale de două zile, ca să i le aducă încărcate 
de oameni în drumul acesta. Era peste putinţă să nu-şi facă 
mustrări amarnice. 

Sosind acasă, el îl găsi aici pe popa, care-l aştepta cu 
nerăbdare, ca să-l vestească despre moartea lui Neacşu. 

Iorgovan rămase ca lovit de trăsnet. 


— Nu se putea altfel, grăi Busuioc râzând. Asta de sine se 
înţelege! Ce holeră ar fi aceea, care i-ar lăsa neatinşi pe 
oamenii mei?! Şi mai ales pe Neacşu. E bun Dumnezeu, 
grozav de milostiv! 

Grăind acestge, el se plimba mereu în sus şi în jos şi iar în 
sus şi în jos, în vreme ce popa sta la o parte şi-l privea cu un 
fel de mulţumire, căci era mulţumit popa totdeauna când se 
petrecea vreun lucru deosebit. 

— Bine! a murit şi o să-l îngropăm, grăi Busuioc în cele din 
urmă oprindu-se în faţa cumnatului său. Dar cu fata cum 
rămâne? 

— Mai ştiu şi eu? îi răspunse popa. Te uiţi la mine parcă eu 
l-aş fi adus aici. Când l-ai trimis pe Iorgovan după 
secerători, ştiai prea bine că s-a ivit holera: nu ţi-a păsut 
atunci; nu-ţi pese nici acum. Moare cine n-are zile. 

— Eu însă! - strigă Busuioc răstit - nu mai am zi bună în 
viaţa mea dacă fata rămâne pe drumuri. 

— Tu ştii cum ţi-e - grăi popa - aici să nu mă pui pe mine 
judecător. 

Şi iar se plimbă Busuioc în sus şi în jos. 

Erau în casa aceea trei oameni, Busuioc, Iorgovan şi 
Şofron, şi unul singur dintre dânşii, Şofron, ştia ce voieşte, 
şi pe când acesta nu îndrăznea să facă ceea ce voia, ceilalţi 
doi se temeau ca nu cumva să facă din slăbiciune ceea ce în 
adevăr nu voiau. 

Acum Busuioc era pornit s-o facă drept spăşire. 

— Ilorgovane, grăi apoi, oprindu-se în faţa feciorului său. 
Nu pentru că vrei tu, nici pentru că doresc eu, ci fiindcă aşa 
e rânduit de la Dumnezeu... M-ai înţeles?! 

Iorgovan se cutremură în tot trupul. 

— Nu! - zise el umilit - s-o lăsăm aceasta. 

Busuioc se depărtă fără ca să-i bage cuvintele în seamă şi 
se duse la Vica. 

Peste puţin toată casa ştia că Neacşu a murit, dar nimeni 
n-avea voie să i-o spuie aceasta şi Siminei. Vica ţinea ca fata 
să nu afle nimic şi să rămâie la Curtici, pentru ca nu cumva 


să se-mbolnăvească şi ea; popa îi spusese chiar că Neacşu e 
bine şi nu îndrăznea nimeni să mai spuie că nu este 
adevărat ceea ce a spus popa. 

Simina se obicinuise a umbla ca-ntre oauă şi cuțite; de 
patru zile, de când se depărtase taică-său, era ca roabă în 
casa lui Busuioc. Umilită-n gândul ei prin ceea ce făcuse, 
câteva ceasuri după plecarea lui Neacşu îşi aduse 
trebşoarele, ca să plece şi ea în urma lui, însp mai era şi 
Vica la mijloc. „Îmi alungă fata de la casă!” striga Vica de 
câte ori Simina voia să plece. „Îmi nenoroceşte băiatul!” 
striga de câte ori îşi vedea feciorul mereu cu ochii în 
pământ. lar Simina n-avea în ea destulă virtute ca să-şi 
calce pe inimă, nu putea să plece cu gândul că-i rămâne o 
casă învrăjbită în urmă. 

Era obicinuită Simina să umble ca-ntre oauă şi cuțite, dar 
acum viaţa îi părea totuşi prea nesuferită. Vedea că s-au 
schimbat toate feţele, că toţi o ocolesc, că ceilalţi vorbesc 
din când în când prin ascuns şi se frământa mereu să-şi 
deie seamă ce oare s-a petrecut. Un lucru ştia numai, că 
schimbarea în feţele şi în purtările oamenilor e de când a 
sosit popa la casă şi-şi aducea mereu aminte ziua în care a 
rămas ea singură la crucea de grâu, în mijlocul miriştii 
ţepoase. 

Dar cu toată străşnicia Vichii, aceasta nu putea să ţie mult. 

Era la casa lui Busuioc un om care le îndrăznea toate. 

Aflând despre moartea lui Neacşu, Şofron îşi luă pălăria 
din cap, şi-o puse în cui, apoi se duse s-o caute pe Simina, 
acum, degrabă, fără întârziere. 

El o găsi jos la spălătoare şi-i făcu semn să iasă, ca şi când 
o ar fi chemat Vica. 

În mijlocul curţii el o opri din drum. 

— Simino, îi zise, ce neamuri ai tu? 

— Un văr şi o mătuşă la Zimbru - îi răspunse ea mirată - şi 
un alt unchi aici la Cherechi. Nu-l cunosc, dar taica 
vorbeşte adeseori de el. Dar de ce mă întrebi? 

— A murit taică-tău, grăi Şofron aşezat. 


— Taica! a murit?! şopti ea. 

Înţelegea bine, nu se îndoia că e mort când i-o spunea 
Şofron, dar vorba aceasta, mort, îi suna a gol în ureche, nu 
putea să şi-l închipuiască mort pe tatăl ei, nu-l vedea, nu-l 
simţea mort. 

— Şi cum a murit? întrebă ea fricoasă. 

— De holeră. 

— Şi, nu ştii, cum a murit de holeră? 

— Nu ştiu, răspunse el; ştiu numai că lumânare avea la 
dânsul. 

Simina ridică mâna, şi-o trase peste frunte şi începu a se 
freca între sprâncene. 

Nu era cu putinţă! 

Aici la loc străin, aşa cum a plecat, singur şi părăsit, el nu 
putea să moară. 

Şi totuşi era mort. 

— Ce trebuie să fac eu acum? întrebă ea. 

— Nu prea ştiu nici eu, răspunse el. O să întrebăm vreo 
babă. Acum du-te şi-ţi despleteşte părul, iară eu mă pun 
călare, mă duc la Cherechi şi până la miezul nopţii mă 
întorc cu unchiul tău la Socodor, ca să-l scalde şi să-l întindă 
de priveghie. Pân-atunci vino şi tu, ca să-l boceşti. 

— E bine aşa?! 

— Bine! îi răspunse Şofron şi grăbi spre casă pentru ca să- 
şi ceară bani şi un cal de la Busuioc. 

Simina rămase privind în urma lui. 

Scăldat! întins pe masă! priveghiat! bocit tatăl ei, bocit de 
dânsa?! 

Ea îl vedea, acum îl simţea mort. 

— Şofroane! - strigă dânsa plecând în urma flăcăului - nu 
te duce! Să meargă vreun altul. Tu nu mă poţi lăsa pe mine 
singură. 

Şofron se opri. 

Aşa era; el nu putea s-o lase pe dânsa singură. 

Ea înaintă spre el un pas, doi paşi, câţiva paşi, apoi se opri 
şi scoase un ţipet sfâşietor. 


— Unde-l întindem pe taica?! unde-i facem priveghia?! 

— La mine în casă! îi răspunse popa, grăbind la dânsa. 

Simina îi sărută mânile, apoi începu să plângă şi urcă 
scările casei, despletindu-şi părul. 

Noauă săptămâni de zile Simina nu şi-a împletit părul, 
noauă săptămâni de zile în toate serile ea şi-a încheiat 
rugăciunea cu vorbele: „lartă, Doamne, greşelile mele şi-i 
dă lui odihna morţilor fericiţi!” 

Popa l-a îngropat, i-a făcut pomenile, i-a citit iertările, i-a 
ţinut în casa lui fata. Popa? - nu! - preuteasa, căci popa era 
popă şi trebuia să-şi caute de popie. 

În zădar stăruia Vica, în zădar unchiul de la Cherechi, în 
zădar mătuşa de la Zimbru: Simina nu putea să plece de la 
Socodor, nu putea să-l lase pe mortul ei singur. Nu plângea 
nici pe faţă, nici în ascuns, nu se ducea nici în cimitir, ca să-i 
ude mormântul cu lacrămi, dar stetea şi voia să steie în 
satul acesta. Şi de câte ori o ispitea gândul a se depărta, ea 
se trezea pe dealul din Zimbru, mai sus de biserică, între 
crucile mari vopsite în fel de feţe, şi-l vedea cu ochii, viu îl 
vedea, puindu-şi băţul pe ţelină, şi îl auzea grăind: „Vezi tu, 
aici, tocmai aici este înmormântat bunicu-tău, aici i-a fost 
groapa, s-a prăpădit, l-au călcat oamenii, dar aici a fost, şi 
colo al bunichii-ti”. „Iar aici e înmormântat... taica!” răsuna 
în sufletul ei, şi ea rămânea. 

Şi dacă ar fi vrut să se ducă, n-ar fi lăsat-o preuteasa, căci 
era singură preuteasa şi mai-nainte de a fi venit Simina la 
casa ei dar ea nu ştuse cât e de rău de a fi singură. 

Şi totuşi tot preuteasa i-a adus aminte c-a rămas pustie 
casa din Zimbru şi că trebuie să-şi caute alta. 

Se peptena Simina şi preuteasa se uita la părul ei. 

— Greu se descurcă! zise ea şi luă peptenul şi peptenă 
părul şi începu să-l împletească. 

Simina simţea că o năpădesc lacrămile, dar nu zicea nimic: 
odată trebuia să fie împletit. 

Apoi au început amândoauă să plângă şi au plâns şi au 
plâns până ce n-au ncetat a mai plânge. 


— Şi-apoi, Simino! - grăi în cele din urmă preuteasa - de la 
Curtici la Socodor nu e cale lungă. Aşa din duminecă în 
duminecă, tot o să ne mai vedem noi. 

„Pui de cuc în cuib de cioară! Simino! fata mea!”, răsuna 
în sufletul Siminei. 

— Pân-atunci o să mai treacă multă vreme! - răspunse ea 
cuprinsă de frică, - dac-o fi vreodată şi asta. 

— Vine Busuioc duminecă! 

Simina-şi plecă ochii şi tăcu. 

Duminecă! acum duminecă! 

Ştia dânsa ce voieşte Busuioc şi se obicinuise cu gândul că 
aşa are să fie; el însă venea prea în curând. Trecură doauă 
luni de zile de când n-a mai avut timp de a se gândi la 
aceasta şi acum nu mai putea parcă să-şi aducă aminte de 
cele petrecute. 

Seara, mai-nainte de a fi adormit, ea stete mult timp 
trează şi pusă cu gândul în trecut şi în viitor. 

Ea însăşi le-a făcut, le-a simţit şi le-a suferit toate, dar 
acum, privindu-le cu ochiul ei limpezit de durere, parcă nu 
le mai credea: gânduri şi simţiri se aşezaseră cu totul altfel 
de cum au fost în sufletul ei, şi de câte ori se gândea la 
Iorgovan, obrajii i se umpleau de sânge şi o pornire de 
neîndurare îi trecea prin suflet. 

Precum puhoiul surpă, dărâmă, ia, duce şi nămoleşte, tot 
astfel şi durerea mare curăţă sufletul: precum după puhoi 
abia pe ici, pe colo se mai zăresc urmele celor foste, tot 
astfel şi după durerea covârşitoare depărtate ni se ivesc şi 
acoperite în uitare cele simţite mai-nainte; dar precum pe 
urma puhoiului de primăvară creşte iarbă verde, tot astfel 
şi durerea mistuitoare lasă în sufletul tânăr o noauă sete de 
viaţă. 

Câtă nebunie, câte dureri pe urma ei! - şi totuşi, simţindu- 
se cuminţită, Simina începu să plângă. Era trezită din 
aiurirea ei, dar perdut îi era şi farmecul vieţii, şi de câte ori 
ea încerca să reînceapă povestea curmată, îi răsunau şi iar 


îi răsunau în ureche vorbele: „Pui de cuc în cuib de cioară! 
Simino! fata mea!” 

Nu! Prea era curând. 

Îi trebuia timp ca să se mai gândească. 

Şi totuşi ea nu se simţea destul de tare în ea ca să se pună 
împotriva voinţei lui Busuioc. 

— Eu am o mătuşă, grăi dânsa, şi un unchi, să văd ce zic 
aceştia; să mă ceară de la dânşii. 

XV. 

Popa Furtună se făcuse om aşezat. 

Nu-i vorba, tot mai mergea la vânătoare, tot mai mâna 
caii, tot mai ţinea la prepelicarul lui, însă parcă nu-i mai 
priia nimic. 

Mult ar fi dat să-l poată face viu pe Neacşu. 

El nu era de vină c-a murit, dar tot ar fi fost mai bine să 
trăiască, ori, dacă-i era data să moară, să fi murit la el 
acasă. 

Cu toate aceste, Simina, fiica mortului, era în casa lui, şi de 
câte ori o vedea, trebuia să-şi aducă aminte de răposatul ei 
părinte. 

Şi orişiunde se ducea, popa Furtună nu putea să scape de 
Neacşu, fiindcă Busuioc, cumnatu-său, era om ştiut de toată 
lumea: şi cine oare n-ar fi voit să ştie dacă este ori nu 
adevărat că Busuioc şi-a pus în cap să-şi ieie o pădureancă 
noră în casă? 

Mai ales rudeniile cele multe ale lui Busuioc erau foarte 
nedumirite. 

Unii erau de părere că bine face Busuioc, fiindcă e om cu 
stare, n-are nevoie de nevastă cu zestre, şi nu este pe 
lumea aceasta lucru mai bun decât dragostea între nevastă 
şi bărbat. Dar, mai presus de toate, Simina era frumoasă, şi 
nora frumoasă e podoaba casei. 

Alţii erau de părere că Busuioc nici nu voieşte în adevăr 
să-şi însoare feciorul, dar n-are-ncotro, fiindcă Iorgovan e 
stăpân în casă, el face tot ceea ce voieşte. Şi nici nu se 
putea să fie altfel. Iorgovan, ăsta, ce era el, dacă e vorba? 


Nici plugar, nici om de carte! Umblase cât umblase la 
şcoală până când n-a perdut rostul plugăriei, apoi, când a 
văzut că e lucru greu cartea, iar s-a apucat de plugărit, 
adecă la drept vorbind, a rămas de gură-cască pe acasă. 

Iar alţii ştiau că nici Iorgovan nu ţine s-o ieie pe Simina de 
nevastă: cum ar şi putea un om ca dânsul să se îndrăgească 
de o pădureancă? Ea însă l-a momit cu farmecele ei, îl ţine 
de scurt, i-a mai murit apoi şi părintele, şi Iorgovan, milos 
cum e, nu mai putea să scape de dânsa. 

Popa Furtună ştia că toate aceste nu sunt adevărate; el 
însă dedea din umeri şi zicea că nu ştie nimic. Le dedea 
tuturora dreptate ca să scape de dânşii. 

Un singur lucru ştia el: că dacă n-ar fi murit Neacşu, 
Busuioc nu s-ar fi plecat la voinţa feciorului său şi că 
niciodată Iorgovan n-ar fi stăruit împotriva voinţei tătâne- 
său. 

De aceea, de când cu moartea lui Neacşu, popa Furtună se 
ferea de a vorbi fie cu Busuioc, fie cu Vica, fie cu Iorgovan 
despre Simina. 

Busuioc o simţise aceasta şi, la început, parcă prea puţin îi 
păsa. El însă era deprins să ceară sfatul cumnatului său în 
toate treburile şi încetul cu încetul se nedumeri. 

— Ei! spune - grăi el în cele din urmă - vorbeşte şi tu 
odată: ce zici? 

Popa se uită zâmbind la el. 

— Ce mă mai întrebi? îi răspunse. Parcă tu poţi să faci 
altfel decţt aşa precum te bate capul! Măcar o dată în viaţa 
ta, acum, când e vorba de însurătoarea feciorului tău, fă ce 
Ştii. 

— O iau în spinarea mea! grăi Busuioc, şi de aici înainte 
lucrul era hotărât. 

Cât pentru Iorgovan, el trăia în aşteptare. 

Era învrăjbit cu sine însuşi, şi firea şi forinţele i se 
schimbau pe ceas, pe minut. Simţămâântul de strâmtorare 
însă care îl cuprinsese atunci la Zimbru, când Neacşu se 
învoise ca să plece cu Simina la Câmpie, mai ales acest 


simţământ îl stăpânea mereu. N-ar fi voit şi n-avea în el 
destulă virtute ca să voiască. 

Îşi aducea aminte de cele petrecute, de vorbele ce grăise 
atunci noaptea, de mânia lui Şofron, de mânia lui Neacşu, 
de hotărârea Siminei, îşi aducea aminte de beţia sa şi de 
moartea lui Neacşu; era peste putinţă ca el să mai poată 
privi după toate aceste în ochii Siminei fără ca s-o urască. 

Nu! aceasta nu se putea! 

Simţea în el că dacă Simina i-ar aduce aminte cu un singur 
semn măcar de cele petrecute, el ori s-ar târi ca atunci 
noaptea la picioarele ei, ori ar trebui să închidă ochii şi s-o 
omoare. 

Şi totuşi el nu putea altfel, îi era peste putinţă să-şi rumpă 
gândul de la dânsa. 

Adeseori, când îl vedea pe Şofron căutându-şi liniştit de 
treabă, se pomenea că-l priveşte cu un fel de sfioasă uimire 
şi parcă-i era frică de dânsul. 

Ştia c-o iubeşte pe Simina, ştia că dânsa nu-l iubeşte pe el, 
şi gândul că s-ar putea să-l iubească vreodată nici nu intra 
în mintea lui. Însă tot atât de bine ştia Iorgovan că Simina 
ţine la Şofron mai mult decât la un frate mai mare şi că 
Şofron le ştia toate. Era cu putinţă ca el să nu-i zică 
Siminei: „Fereşte-te de ticălosul care astăzi te-a batjocorit, 
iar mâne e-n stare să-ţi sărute pământul de sub picioare”. 

Şi totuşi el nu putea altfel. 

Plecând dar la Socodor, Iorgovan nu era în voie de nuntă, 
iar Busuioc o simţea şi el aceasta şi-i venea să-l certe. 

Intrând în curtea popii, lorgovan începu să tremure în tot 
trupul, iar când dete faţă cu Simina, vederile i se 
împăingeniră şi-i venea parcă să ameţească. 

Busuioc îl vedea şi numai cu anevoia se mai putea stăpâni. 

Când apoi preuteasa-l apucă la o parte şi începu să-i 
vorbească despre neamurile Siminei, el se făcu rece ca 
sloiul de gheaţă. 

Atât i-ar mai fi lipsit! N-avea oare el însuşi destule 
neamuri?! 


Dar nu-i intra lui Busuioc în cap gândul că o fată rămasă 
pe drumuri ar mai putea să steie în chibzuiri când el o 
peţeşte pentru feciorul său. 

Nazuri muiereşti! 

— Zi-i să vie încoa! grăi el aspru şi începu a se plimba prin 
casă. 

Lucrul ăsta trebuia s-ajungă odată la capăt. 

Peste puţin Simina intră şi rămase cu capul plecat înaintea 
lui. 

— Simino! îi zise el cumpenind vorbele, pentru ca nu 
cumva să pară prea de tot doritor de a-i fi socru. Cum 
rămâne cu tine? mai stai aici, te duci la unchiu-tău ori vii să 
stai viaţa toată la casa mea, unde atât de mult eşti dorită? 

Simina îşi ridica capul, îşi trase mâna stângă peste frunte, 
apoi rămase o clipă nemişcată. 

Ştia cu cine vorbeşte: acum nu mai putea să rămâie aici şi- 
i era foarte greu să plece. 

— Deocamdată - răspunse ea plecând iar ochii - osămă 
duc la unchiul. 

Busuioc rămase ca trăsnit din senin. 

La asta nu s-a aşteptat. 

Cum rămânea el faţă cu lumea, faţă cu rudele lui?! 

Îi venea să-şi înfigă ghearele-n carne. 

Simina-şi ridică iar ochii şi-l privi ca şi când ar fi voind să-l 
întrebe dacă mai are ceva de zis. 

— Nimic, grăi el. Voiam numai să ştiu. Deocamdată voieşti 
aşa. O să ne vesteşti când vei fi voind altfel. 

— Da! îi răspunse ea încet, apoi se plecă, îi sărută mâna şi 
ieşi cu pas domol. 

Iorgovan o aştepta în pridvor. 

Ea trecu repede înainte, ca omul ce n-are timp de a mai 
sta de vorbă. 

El i se puse neclintit în cale, şi vâtva timp ei rămaseră 
privind cu încordare unul la altul. 

— Ce-i? întrebă el. 

— Nimic nu el îi răspunse ea strâmtorată. 


— Ceva este, grăi el, ceva ce s-a pus între mine şi tine. 
Vorbeşte: fii cum ai fost odinioară; vorbeşte-mi fără milă, 
cum i-ai vorbit atunci lui Şofron. Dacă n-a perit el atunci n-o 
să pier nici eu acum. 

— Eu nu ştiu ce vrei tu să zici, îi zise dânsa turbată. 

— Voiesc să zic că atâta om ca Şofron sunt şi eu! 

— Lasă-l pe Şofron! 

— Eu îl las - grăi el cu patimă - dar nu te lasă elpe tine! 

Simina se îndreaptă, se uită aspru în faţa lui, apoi începu 
să râdă. 

— Ştii că mi-e frică de tine, zise ea încet. Spune-mi că te 
omori! - fă-ţi obiceiul! - tu ştii că cu aceasta mă poţi muia 
de mă târăsc la picioarele tale. N-ai decât să vrei, şi mă dau 
în placul tău. 

Grăind aceste, ea se întoarse ca să se depărteze. 

— Ce-ţi pasă ţie acum dacă mor sau nu! strigă el. 

— Apoi da?! grăi dânsa întorcându-se iar spre el. Tu mori o 
dată ca să mă omori pe mine în fieştecare ceas, şi mie prea 
puţin îmi pasă. Tu vorbeşti de Şofron?! - adause ea aspru - 
tu?! Şofron e om, lorgovane! 

Ea se depărtă înspăimântată oarecum de vorbele ce 
grăise. 

— O să vezi tu că şi eu sunt om! Grăi Iorgovan într-un 
târziu, ca deşteptat din vis. Pot eu să trăiesc şi fără tine. Ba 
nu pot, nu pot! adause apoi peste puţin şi căzu frânt pe o 
laviţă din apropierea lui. 

XVI. 

Plecând Busuioc la Socodor, Curticiul întreg ştia în ce 
treabă o să-i fie umblarea. 

Ştia şi Şofron. 

El pusese caii la căruţă; chiar el cu mâna lui îi deduse lui 
Iorgovan biciul; i-a văzut plecând; le-a zis „noroc bun”; s-a 
uitat în urma lor. 

La urma urmelor, ştia el de mult că aşa au să vie lucrurile, 
era obicinuit cu gândul acesta şi n-avea de ce să-şi facă 
inimă rea. 


Şi totuşi, întorcându-se la grajdul lui, el nu mai vedea 
parcă cu ochii: fără de veste, se întoarseră toate cu susul în 
jos în capul şi în inima lui. 

Una-i era să ştie şi să gândească numai, şi alta să vadă că 
se şi petrec lucrurile astfel. 

Acum ar ffi voit să-i oprească în loc şi să le zică: „Mai staţi, 
ca să mă mai gândesc şi eu!” 

El se lăsă frânt pe un sac cu grăunţe şi stete mult timp aşa, 
cu mintea oprită în loc. 

I se înfundaseră toate. 

De multe ori îşi zisese el că nu e Simina fată de seama lui, 
şi-i era ruşine că s-a gândit vreodată, om ca dânsul, să o ieie 
de nevastă; acum însă iar simţea în el că tot nu e om pe 
lume care să-i fie potrivit ca dânsul. Fiindcă grozav îi era de 
dragă. 

Dac-ar fi fost om mai iute în hotărârile lui, el n-ar mai fi 
stat pe gânduri, ci ar fi luat un cal din grajd, s-ar fi aruncat 
în spinarea lui şi s-ar fi întins drumului, ca să sosească la 
Socodor mai-nainte de Busuioc; numai însă unul câte unul 
se întrămau gândurile în mintea lui şi de câte ori voia să se 
ridice el îşi aducea aminte c-a păţit o dată ruşine, mare 
ruşine, şi rămânea înfipt la locul lui. 

„Ţine la mine! mult ţine!” îşi zise el, aducându-şi aminte de 
cele din urmă zile pe care le-a petrecut cu dânsa, de 
noaptea în care îl aduseseră pe Iorgovan de la birt, de ziua 
când ea-l rugase să nu o lase singură, de dragostea pe care 
i-o arătase în timpul înmormântării lui Neacşu. „[ine la 
mine! - zise iar - dar asta e alta!” 

Aşa era rânduit! 

El însă, ce se făcea el? 

Cum rămânea cu însurătoarea lui?! 

Ce se alegea de locul lui de casă?! 

Unde se ducea el? cum îşi urma viaţa mai departe? 
gândurile plăcute, pe care şi le făcuse el mai-nainte de a o fi 
văzut pe dânsa, erau ele perdute, toate perdute?! 


LIA 


„Nu se poate! asta nu se poate!” strigă el şi sări în 
picioare. 

Uitându-se apoi împregiur, el ieşi din grajd, şi din curte, şi 
din sat, şi luă drumul Socodorului, pe jos, încet, dar întins şi 
cu pasul bine călcat, ca omul care ştie că n-are să sosească 
prea târziu. Şi cât ţine drumul de la Curtici la Socodor, 
peste bătături, peste mirişti şi ogoare, Şofron s-a dus 
mereu, dar mintea-i sta în loc, asupra gândului că asta nu 
se poate. 

Sosind la casa popii, el s-a oprit în loc şi parcă începuse a 
şovăi în gândul lui. 

Mare ruşine a păţit el în viaţa lui! 

Curtea era deşartă: Busuioc plecase de mult, iar slugile 
erau duse la joc. 

Ce făcea el acum? 

Cu ea singură voia să vorbească: cum s-o puie asta la cale? 

El intră sfiicios în curte, înaintă spre casă, urcă scările, 
apoi iar se opri şi începu să tuşească, doară-l va auzi Simina 
şi-i va cunoaşte glasul şi va ieşi la el. 

Simina era-nfundată în iatacul preutesei, unde-şi dedea 
silinţă să plângă, dar nu putea. 

Era însă preuteasa prin apropiere. 

Auzind tuşitul în pridvor, ea tresări, apoi ieşi spăriată din 
casă. 

— Ce-i, Şofoane? întrebă ea, oprindu-şi răsuflarea. 

— Nimic, îi răspunse el. Am venit eu aşa, de capul meu; nu 
Busuioc m-a trimis; am o vorbă cu Simina, dacă se poate. 

Simina sări spăriată-n picioare când preuteasa intră la ea 
şi-i spuse că Şofron are să-i spuie o vorbă. 

Dac-ar fi ştiut ce vea Şofron, preuteasa ar fi lăsat-o pe 
Simina să se întoarcă singură la el; o vedea însă atât de 
scoasă din ale ei, şi parcă de sine se înţelegea că nu trebuie 
s-o părăsească. 

Iară Şotfron nu era nici el omul care le zice preuteselor 
chiar la ele acasă: „le rog, ia mai fă bine să ne laşi singuri”. 


Ei intrară toţi trei în casă; preuteasa şi Simina se aşezară, 
iar Şofron rămase stând la uşă, şi dacă mintea i-a stat 
vreodată în loc, acum i se înţelenise. 

— Şezi, Şofroane, grăi Simina, ca să zică şi ea ceva. 

El se aşeză, apoi se uită la preuteasă şi la Simina şi iar la 
preuteasă. 

— Uite! grăi, dar mai departe nu putea. 

Ştia el ce voieşte, însă nu era încă dumirit şi ar mai fi voit 
să se gândească, căci una era să-şik facă el lucrurile în 
capul lui cel sec, şi alta să steie faţă-n faţă cu Simina; 
uitându-se la ea, el nu mai cuteza să aibă gândul cu care 
venise, şi lacrimile începură a curge peste obrajii lui 
rumeniţi de vânt şi de arşiţa soarelui. 

Şi nu e lucru de glumă să-l vezi muiat până la lacrămi pe 
un om ca Şofron, care stă ca un munte înaintea ta. 

Simina rămase cu ochii perduţi într-ai lui, cuprinsă de fiori 
la vederea focului ce ardea în ei, îşi strânse umerii şi se 
dete puţin înapoi: simţea că vine ce vine, c-o îneacă, c-o 
năbuşeşte plânsul. 

Preuteasa se ridică şi rămase mirată între amândoi. 

— Nu e nimic! zise el râzând. Uite, m-a apucat aşa fără de 
veste, dar trece. Voiam numai să-ţi spun că e bine - urmă el 
din greu - e prea bine aşa! Şi mie-mi pare bine că te măriţi 
după lorgovan. 

Pe Simina o înecă plânsul, şi câtva timp ei steteră toţi trei 
tăcuţi şi nemişcaţi. 

— O, cât sunt eu de ticăloasă! strigă ea după ce se mai 
uşură. N-o să mă ierţi tu pe mine niciodată pentru cele ce 
ţi-am făcut! 

— Eu? întrebă Şofron mirat şi se uită la preuteasa, doară-i 
va spune ea de ce să o ierte pe Simina. 

— Nu, Şofroane, urmă Simina, luându-şi iar liniştea ei 
obicinuită. Asta a trecut pentru vecie! El m-a despărţit de 
taica în ziua morţii lui, m-a despărţit de tine acum, când 
viaţa îmi este mai grea; căile noastre s-au despărţit şi nu se 
mai pot întâlni în viaţa aceasta! Uite! adăugă apoi peste 


puţin. Nu pentru mine, căci eu sunt nevrednică, ci pentru 
că ai ţinut la fie iertatul şi a ţinut şi ella tine. O! dac-ai şti 
cât a ţinut?! Uite! ţie tot una îţi este, tot n-o să rămâi la 
Busuioc; mută-te aici la Socodor, ca taica să nu rămână 
singur. 

Grăind aceste, ea se depărtă. 

— Apoi se înţelege că viu! s-ar putea oare să nu viu?! 
răspunse el şi, făcând un pas în urma ei, îi apucă mâneca de 
la cămaşă şi sărută pânza străvezie. 

Şi era foarte fericit Şofron că are unde să se ducă şi putea 
să steie cu Neacşu la Socodor. 

XVII. 

Ar fi vrut Busuioc s-o poată lovi pe Simina şi simţea că nu 
se poate apropia de dânsa. 

N-are în lumea aceasta averea nici un preţ! 

Era om bogat; ce folos avea de bogăţiile lui?! 

— E bine! grăi el când se văzu faţă în faţă cu Vica. 

— Cum aşa?! strigă Vica. Eu vă văd pe amândoi parcă nu 
v-ar fi toate caprele acasă. 

— E foarte bine! grăi Busuioc. Mai bine nici că se poate. 
Tu înţelegi că aşa trebuie să fie! Adecăte cum?! Sunt eu 
dintre oamenii ce-şi adună casa de pe drumuri?! Are şi ea 
neamurile ei: să se pună la cale cu ele; să-şi gătească 
zestrea, ca să nu-mi fie ruşine când o voi primi în casa mea; 
îi dau şi eu de la mine, dar să ceară, să ceară, atât măcar. 

Asta o înţelegea şi vica: săracul, dacă-i sărac odată, să-i 
facă bogatului măcar mulţumirea de a cere. 

— Apoi, urmă Busuioc, trebuie să o peţesc cândva, să o cer 
de la cineva, să o iau de undeva: se duce dar deocamdată la 
unchiu-său la Cherechi. Aşa voiesc eu! 

Vica se mulţumi, şi în curând ştia tot satul cum s-au pus 
lucrurile la cale, ba peste câteva zile o ştiau şi cei de la 
Cherechi. 

Simina începu să răsufle mai uşor. 

Înţelegea de ce Busuioc nu i-a spus nici chiar nevestei sale 
adevărul. 


Încetul cu încetul se uită toate, chiar şi ruşinea păţită de el 
parcă nici n-ar fi fost. 

Acesta era gândul lui Busuioc, şi nici Simina nu avea altă 
dorinţă. 

— Aşa este! Le zicea dar celor ce-o supărau cu întrebări, şi 
ca să-i încredinţeze că în adevăr aşa a rămas vorba, ea se 
puse pe lucru, ca să-şi facă zestrea, însă numai aşa, azi un 
petec, mâne altul şi peste câteva zile strica iar, ca să 
înceapă din nou. lar dacă se găsea pe ici, pe colo câte 
cineva ca să-i dea zor, ea zicea că n-are grabă, că tot n-are 
să fie asta niciodată. 

Şi parcă-i ştia gândul, şi Busuioc scăpa pe ici pe colo vorba 
că n-are grabă că cine ştie?! Poate că şi Iorgovan se va mai 
răzgândi. 

Peste câteva săptămâni ştia toată lumea că Busuioc nu 
vrea, iară Iorgovan nu prea se opinteşte nici el. 

— Şi - să stai şi să te miri! - tot astfel zicea şi Iorgovan. 

Nu poate pentru că s-ar fi răzgândit, nu! cu una, cu doauă 
omul în dragoste nu se răzgţndeşte; el ştia însă în el, era 
pus într-un colţ tainic al sufletului său, că Simina se va 
răzgândi ea, şi dac-o va lăsa el pe ea, nu-l va lăsa ea pe el. 

Şofron, în sfârşit, era frânt şi tâmpit, bunăoară, ca omul ce 
a stat toată noaptea pe drum, bătut de vânturi şi de ploaie. 

Mulţi ziceau că e om prost Şofron, deşi nimeni nu-şi 
aducea aminte ca el să fi făcut vreo prostie. Era numai 
târziu la minte, atât de târziu, încât ar fi stat cu mintea 
oprită pe loc dacă l-ar fi luat cineva repede şi l-ar fi întrebat 
dacă e bărbat ori femeie; şi-ar fi dat seamă de ce i se face 
întrebarea, cum trebuie s-o înţeleagă, ce trebuie să 
răspundă şi în cele din urmă tot ar fi răspuns: „la stai să mă 
mai gândesc”. 

Atât de mult se temea ca nu cumva să zică ori să facă vreo 
prostie, încât ţinea capra de coarne şi tot nu-ndrăznea să 
spuie că nu e ciută. 

Şi, cu toate aceste, el făcuse o prostie, cea mai 
mareprostie, o ticăloşie nemaipomenită. 


LIA 


„Sunt un nemernic!” îşi zise el întorc ndu-se de la Socodor, 
şi dacă Şofron îşi făcea vreun gând, acesta, fie bun, fie rău, 
rămânea înfipt în el. 

Nu era bine, nu-i părea bine că Simina se mărită după 
Iorgovan; el, cu toate aceste, a zis că e bine şi că-i pare şi 
lui bine. 

S-a dus anume ca să-i spuie Siminei că nu se poate; cu 
toate aceste l-a făcut Dumnezeu aşa de slab de-şi perde 
minţile îndată ce se află în faţa Siminei? 

Dar Simina a zis că n-are să fie lucrul acela niciodată. 

A zis?! Ce mai ţinea el samă de cele zise de dânsa?! El ştia 
ce-a zis el însuşi, ştia ce gândeşte, ştia cum şi-a pus în el 
lucrurile la cale şi-şi mai aducea aminte că trebuie să se 
mute la Socodor, pentru ca mortul să nu rămâie singur. 

Sosind la Curtici, el nu-şi mai găsea locul. 

Îi era groază să fie singur cu gândurile rele, care zile 
întregi nu-l mai părăseau dacă şi le făcea odată, şi îi era 
ruşine să deie faţă cu oameni. 

Când îl vedea pe Busuioc, i se răcea tot sângele în vine, iar 
de Iorgovan se ferea, ca u cumva să-l apuce fără de veste şi 
să-l strivească. 

Ştia el, nu-i vorbă, că Simina nu e de seama lui, dar şi 
Busuioc trebuia să ştie că nu-i Simina de noră-n casa lui, 
nici Iorgovan om pentru o fată ca Simina. 


SFÂRŞIT