Luigi Pirandello — Exclusa (1973)

LUIGI PIRANDELLO 


Exclusa 


EDITURA EMINESCU 


LUIGI PIRANDELLO 


Exclusa 


Traducere de 
ADRIANA LAZARESCU 


EDITURA EMINESCU 
1983 


PRIMA PARTE 


ANTONIO PENTAGORA SE ASEZASE 
liniştit la masă ca să cineze, ca şi cînd nimic nu s-ar fi intimplat. 

La lumina lampii care atirna din tavanul nu prea inalt, chipul 
sau, ciupit de vărsat, semăna cu o mască sub albul-trandafiriu al 
pielii revărsate pe ceafa rasă. Fără haină, cu cămaşa albastră 
mototolită, uşor decolorată, deschisă pe pieptul paros, cu minecile 
suflecate pe brațele păroase, aştepta să fie servit. 

În dreapta lui stătea sora sa, Sidora, palidă şi încruntată, cu 
ochii ageri infuriati şi ascunsi sub basmaua de mătase neagră pe 
care-o ţinea mereu pe cap. În stînga, fiul său, Niccolino, cu privirea 
rătăcită, cu un căpşor urecheat, de liliac, pe un gît prea lung, cu 
ochii foarte rotunzi şi nasul drept. In fata, era pus tacîmul pentru 
celălalt fiu, Rocco, care se întorcea acasă chiar în seara aceea după 
nenorocirea avută. 

Il aşteptaseră pînă acum pentru cină. Dar fiindcă intirzia, se 
aşezaseră la masa. Tăceau toți trei, în odaia mare şi întunecată, cu 
pereţii nu prea înalți, ingalbeniti, de-a lungul cărora se aflau două 
interminabile şiruri de scaune, aproape fiecare de alt fel. Dinspre 
podeaua uşor lăsată, cu plăcile pardoselii tocite, venea un iz 
indefinibil, de veşted. 

În cele din urmă apăru şi Rocco în prag, întunecat, 
descompus. Era un băiat înalt cît o prăjină, blond, cu părul nu 
prea des, cu un ten închis la culoare şi cu ochii de un albastru 
deschis, cu o privire în gol, rătăcită, ochi care deveneau totuşi răi 
cînd îşi încrunta sprincenele si-si stringea gura mare, cu buzele 
moi, vinete. Mergînd cu picioarele depărtate, îşi mişca şi bustul, şi 
în acelaşi ritm dădea din cap şi din braţe. Din cînd în cînd avea un 
tic nervos care-l făcea să-şi întindă bărbia şi să-şi lase colțurile 
gurii. 

— Oh, iată-l pe Roccuccio, bravo! — exclamă tatăl, frecindu-si 
mîinile groase şi aspre. Încărcate de inele masive. 


Rocco ramase putin sa-i priveasca pe cei trei asezati la masa, 
apoi se trinti pe primul scaun de lingă usa, cu coatele pe genunchi, 
cu pumnii sub bărbie, cu pălăria trasă pe ochi. 

— Ei, ridică-te! — reluă Pentagora. Te-am aşteptat, ştii? Nu 
mă crezi? Pe cuvînt de onoare, pînă la zece... nu, mai mult, mai 
mult... cit e ceasul? Vino încoace: uite locul tau: ai tacimul aici, 
unde era şi înainte. 

Şi strigă tare: 

— Doamna Poponica! 

— Epponina, corectă Niccolino cu glasul scăzut. 

— Taci, măgarule, ştiu şi eu. Vreau s-o chem Poponica, la fel 
ca pe mătuşa ta. N-am voie? 

Rocco îşi ridică uşor capul, curios şi bombăni: 

— Cine e Poponica? 

— Ah! o doamnă scăpătată, răspunse vesel tatăl. O adevărată 
doamnă, ştii? De ieri e servitoare la noi. 

Matusa ta o ocroteste. 

— E o romaniolă!, adăugă Niccolino, aproape şoptit. 

Rocco îşi lăsă din nou capul în miini; şi tatăl său, satisfăcut, 
îşi duse încet-încet paharul foarte plin spre buze; îi luă spuma cu o 
sorbitură prudentă; apoi îi făcu lui Niccolino cu ochiul si, 
plesnindu-şi limba de cerui gurii: 

— Bun! - spuse. Roccuccio, vin nou; iti vine să faci cu 
ochiul... Gusta, gusta, iti aranjeaza stomacul. Prostii, fiule! 

Si dintr-o singura inghititura dadu tot restul pe git. 

— Nu vrei să maninci? — întrebă după aceea. 

— Nu poate minca, observă încet Niccolino. 

Au tăcut toți, atenți ca furculitele lor să nu scotocească 
zgomotos în farfurii, vrind parcă să nu-i jignească tăcerea care 
domnea stinjenitor în camera aceea mare. Şi iat-o pe doamna 
Poponica, cu părul de culoarea tutunului de Spania, uns nu se ştie 
cu ce pomada, cu ochii vineti şi gura ei zbircita, ascuţită, intrind, 
clatinindu-se pe picioarele-i scurte, frecindu-si mîinile mici, uritite 
de munca, cu o haină veche a stăpinului, legată cu minecile în 
jurul mijlocului, in chip de sort. Felul în care-şi vopsise părul, 
aerul amarit al chipului ei, dădeau lesne de înțeles că biata 
doamnă decăzută ar fi dorit poate ceva mai mult decît disperata 
imbratisare a acelor mineci goale. 

Imediat, Antonio Pentagora îi făcu semn cu mina să plece: 


1 Din provincia Romagna 


pentru că Rocco nu voia să manince, nu mai era nevoie de ea. Ea 
îşi ridică sprincenele pina aproape de rădăcina părului, îşi lăsă 
peste ochii trişti pleoapele cartilaginoase, şi ieşi, demnă, 
suspinind. 

— Adu-ti aminte... hm... că ţi-am prezis-o, rosti in sfirşit 
Pentagora. 

Vocea lui puternică răsună atit de tare in liniştea aceea, incit 
sora lui, Sidora, deşi mereu absentă, cu capul în nori, se ridică 
brusc, luă de pe masă farfuria cu salată, înşfacă o bucată de piine 
şi o zbughi repede, ca să-şi termine masa în altă cameră. 

Antonio Pentagora o urmări cu ochii pina la uşă, apoi îl privi 
pe Niccolino şi îşi frecă fata cu ambele miini, deschizind gura intr- 
un rinjet de gheaţă, mut. 

Îl năpădeau amintirile. 

Cu multi ani în urmă, cînd şi el se întorsese în casa părinților 
tot fiindcă îl înşelase soţia, sora lui, Sidora, ciudată încă de copil, 
voise să nu i se reproşeze nimic. Încet-încet îl dusese în vechea lui 
cameră de holtei, ca şi cum prin aceasta ar fi vrut să-i arate că se 
aştepta ca într-o zi sau alta să-l vadă înaintea ei, înşelat şi căit. 

— Ti-am prezis-o! — repetă, scuturindu-se de amintirea aceea; 
îndepărtată, cu un suspin. 

Rocco se ridică, enervat, exclamind: 

— Altceva nu găseşti de spus? 

Niccolino îl trase discret de poalele hainei pe taică-său, ca şi 
cînd i-ar fi spus: „Taci din gură!” 

— Nu! - strigă tare Pentăgora în fata lui Niccolino. 

Vino încoace Roccuccio! Ia-ti pălăria asta de pe ochi... 

Ah, da: rana! Lasă-mă să văd... 

— Ce-mi pasă de rană? — strigă Rocco, plingind aproape de 
minie, mototolindu-si pălăria şi aruncind-o pe jos. 

— Da. la te uită cum te-ai pocit... Apa si oţet, repede: sa 
curatam rana. 

Rocco ameninţă: 

— Tot nu mă lăsați in pace? Plec! 

— Pleacă! Ce vrei de la mine? Vorbeşte, dă-i drumu” Te iau 
cu binele şi tu mă repezi... Potoleşte-te, fiule! Scrisoarea, zic eu, ai 
fi putut-o lua mai în uşor, fără să-ți spargi capul de usa 
dulapului... Dar acum, gata: prostii! Bani ai citi vrei; femei poți 
avea cite o să vrei. Prostii! 

Prostii! era o expresie frecventă, însoțită mereu de un gest 
expresiv al miinii şi o contracție a obrazului. 


Se ridică de la masa si indreptindu-se spre scrin, pe care 
zacea inghemuit un motan cenusiu voinic, lua de acolo o luminare; 
ca sa se vada ce voia sa faca, el curata picaturile de ceara de pe 
lumînare apoi o aprinse si suspina: 

— Şi acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mergem la culcare! 

— Mă laşi aşa? — exclamă Rocco, exasperat. 

— Şi ce vrei să-ți fac? Dacă vorbesc, te înfurii... Trebuie să 
rămîn aici? Ei bine, să raminem aici... 

Suflă în luminare şi se aşeză pe un scaun lîngă scrin. 
Motanul i se catara pe umeri. 

Rocco se plimba prin cameră, muşcîndu-şi din cînd în cînd 
miîinile sau făcînd cu pumnii strinsi gesturi de minie, neputincios. 
Plingea. 

Niccolino, nemiscat încă de la masa, sub lumina lămpii, 
rotunjea cu degetul aratator cocoloaşe de miez de piine. 

— N-ai vrut să mă asculti, reluă tatăl după o tăcere lungă. 
Ai... hm!... da, ai vrut să faci ca mine... mai că-mi vine sa rid, ce 
să-i faci? Te pling, să ştii! Dar a fost, Rocco băiatule, o încercare 
inutilă. Noi, Pentagora... noi, Pentagora, Fufü, nu mă gidila cu 
coada, nu avem noroc la neveste. 

Tacu din nou citva timp, ca apoi sa reinceapa incet, 
suspinind: 

— O stiai... Dar tu ai crezut că ai găsit pasărea Fenix. Si eu? 
La fel ca tine! Si tata, fie-i tarina uşoară? Tot aşa! Incornorati toţi! 

Făcu cu mina gestul de coarne şi le agita în aer. 

— Băiete dragă, le vezi? Pentru noi, ele sînt stema familiei! Nu 
trebuie să ne pierdem cu firea. 

Niccolino rînji, continuînd să rotunjească liniştit cocoloase. 

— Prostule, ce e de ris? — îi spuse tată-său, ridicindu-si capul 
chilug din piept, aprins în obraji. Asta ne e destinul! Fiecare îşi 
duce crucea. A noastră e asta! Calvar! 

Şi-şi dădu cu mina în cap. 

— Dar, la urma-urmelor, toate sînt prostii! — continuă. O 
cruce care nu ne împovărează prea mult, nu-i adevărat, Fufü? 
după ce am scăpat de nevastă. Ba chiar se spune că asta aduce 
noroc. Omul îşi ia nevastă, aşa cum iei în mină o armonică, la 
ideea că oricine e în stare să cînte la ea. Într-adevăr, să ştii să-l 
întinzi şi apoi să-i stringi burduful, nu-i mare lucru; dar ca sa 
mişti cu abilitate degetele pe clape, aici să te văd! Se spune că sînt 
om rău. Dar de ce sînt rău? Pentru că aş vrea ca toată lumea să-şi 
vadă liniştită de treburile ei aşa cum şi eu îmi văd liniştit de 


treburile mele. Sint însă unii care cînd pot cleveti pe seama cuiva, 
parcă se îngraşă. De altfel mie îmi face bine cine mă înjură. Ştii ce 
fac? înjurătura lui mi-o pun exact aici. 

Se lovi cu palma pe fesă. Şi apoi reluă: 

— Cine vrea să moară, n-are decit. Eu mă strădui să trăiesc. 
Sănătate avem atita cît să mai dăm şi altora şi nu ne lipseşte 
nimic. Dealtminteri se ştie că nevestele nu fac altceva decit să-şi 
înşele bărbații. Cînd m-am însurat, băiete, bunicu-tău mi-a spus 
întocmai cuvintele acestea. 

Nu am vrut să-l ascult, aşa cum tu nu ai vrut să mă asculti 
pe mine. Bineînţeles că fiecare vrea să încerce pe pielea lui. Ce 
credeam eu că va fi Fana, nevastă-mea, pentru mine? Exact ceea 
ce credeai si tu, Roccuccio dragă, că va fi a ta: o sfinta! Nu o 
vorbesc de rău şi nici nu-i vreau răul: sinteti martori. Îi dau mamei 
voastre atît cît poate să trăiască si va îngădui să mergeţi să o 
vedeți o data pe an, la Palermo. La urma urmelor, mi-a făcut un 
mare bine: m-a învățat că trebuie să fii supus părinților. Aşa că îi 
spun lui Niccolino: — Cel putin tu, fiule, salveaza-te! 

Aceste vorbe nu-i plăcură lui Niccolino, care ştia acum ce este 
dragostea trupească: 

— Mai bine ginditi-va la voi, că la mine mă gîndesc eu! 

— La el, oho, la el... ah, fiule! — exclamă rinjind Pentagora. 
Dar sfinte Silvestre... Sfinte Martin... ocrotitori ai incornoratilor! 

— Bine, bine, răspunse Niccolino peste măsură de iritat. Dar 
nouă, mama, biata de ea, ce rău ne-a făcut, chiar dacă e adevărat 
că... 

— Niccoli, acum mă superi! — îl întrerupse tatăl, ridicindu-se 
în picioare. E un destin, prostule! Şi eu vorbesc spre binele tău. 
Însoară-te, însoară-te, dacă trei încercări eşuate nu-ţi ajung, si, 
dacă eşti cu adevărat un Pentagora, vei vedea! 

Se eliberă de motan cu o scuturătură, luă de pe scrin 
lumînarea şi, fără nici măcar să o aprindă, ieşi iute din cameră. 

Rocco deschise fereastra şi începu să privească lung afară. 

Noaptea era umedă. Departe, după ultimele case, jos, la 
poalele colinei, cîmpia nesfirşită, singuratică, se întindea sub un 
văl trist de ceață, pina la țărmul mării, luminată palid de lună. Cit 
de mult aer, cît spațiu dincolo de fereastra îngustă! Privi fațada 
casei, expusă vintului, ploilor, melancolică, în umezeala lunară 
privi sträduta întunecată, pustie, vegheata de un singur felinar 
plingaret; acoperişurile caselor sărmane cufundate în somn; şi 
neliniştea îi crescu. Rămase uimit, cu sufletul aproape rătăcit, 


privind în continuare; şi întocmai cum, după un uragan violent, 
nori uşori rătăcesc nehotariti, gînduri străine, amintiri confuze, 
impresii îndepărtate îi apărură în minte, fără un contur precis. Se 
gîndi că pe cînd era încă un copil de o şchioapă, acolo, pe straduta 
aceea strimtă, tocmai sub felinarul acela cu lumină slabă 
tremurătoare, într-o noapte fusese ucis un om luat prin 
surprindere; după care o servitoare îi spusese că duhul aceluia 
fusese văzut de atitia; iar el se înfricoşase atit de tare, încît multă 
vreme nu a mai putut privi pe strada aceea... Acum casa 
părintească, pe care o părăsise de aproape doi ani, punea din nou 
stapinire pe el, cu toate reminiscentele şi cu oprimarea de 
odinioara. El era din nou liber, ca pe vremea cind se stia holtei. In 
noaptea aceea va dormi singur in camaruta pustie, in patul mic de 
atunci: singur! Casa lui de om căsătorit, cu mobilele noi bogate, 
rămăsese goală, întunecată... ferestrele rămăseseră deschise... şi 
luna aceea, care cobora în ceață deasupra mării îndepărtate, fără 
îndoială că se vedea şi din dormitorul lui... Patul lui dublu... cu tot 
felul de cuverturi cu volane de mătase roză... ah! închise ochii şi 
strînse pumnii. Şi mîine? ce se va întîmpla mîine, cînd tot satul va 
afla că şi-a alungat de acasă soția necredincioasa? 

Acolo, cu capul cufundat în vasta linişte melancolică a nopţii, 
străpunsă ici şi colo si vibrind de tipete iuți de lilieci invizibili, cu 
pumnii încă strinşi, Rocco gemu, exasperat: 

— Ce trebuie să fac? ce trebuie să fac? 

— Du-te la englez, insistă încet şi calm Niccolino, care stătea 
tot în acelaşi loc, cu ochii fixati asupra feţei de masă. 

Rocco tresări la glasul lui şi se întoarse, uimit de sfatul acela 
şi văzînd că fratele lui e tot acolo, impasibil, sub lampă. 

— La Bill? — îl întrebă, încruntat. Şi de ce? 

— Eu, în situaţia ta, l-aş provoca la duel, spuse simplu şi 
convins Niccolino, adunind în căuşul palmei toate cocoloasele de 
pîine si ducindu-se să le arunce pe fereastră. 

— La duel? — repetă Rocco, şi statu putin să se gindeasca, 
incremenit; apoi izbucni: Aşa e, chiar aşa, ai dreptate! Cum de nu 
m-am gindit? Sigur, duelul! 

De la biserica din apropiere ajunseră pina la ei ecourile 
clopotelor liniştite de la miezul nopții. 

— E miezul nopții. 

— Englezul o fi treaz. 

Rocco luă de pe jos pălăria mototolită. 

— Mă duc! 


II 


PE SCARĂ, ÎN ÎNTUNERIC, ROCCO 
Pentagora rămase putin încurcat, neştiind dacă să bată la uşa 
englezului sau la aceea de mai jos, a unui alt chiriaş, profesorul 
Blandino. 

Antonio Pentagora îşi construise casa in forma unui turn, cu 
mai multe etaje. Pentru moment se oprise la etajul al patrulea. 
Dar, ori că aceasta casă se afla în realitate putin în afara tirgului, 
ori că nimeni nu voia să aibă de-a face cu proprietarul, cert era că 
Pentagora nu reusea în nici un chip să închirieze un apartament. 
Primul etaj era gol de multi ani; din al doilea o singură camera era 
ocupată de profesorul Blandino, îngrijit de doamna Poponica; din 
al treilea era ocupată tot o singură cameră, de englezul Mr. H. W. 
Madden, zis Bill. Toate celelalte, de şoareci. Portarul avea 
gravitatea demnă a unui notar; dar era plătit numai cu cinci lire pe 
lună, drept pentru care nu saluta niciodată pe nimeni. 

Luca Blandino, profesor de filosofie la liceu, în virstă de 
aproape cincizeci de ani, înalt, slab, chel, în schimb bărbos peste 
măsură, era un om putin obişnuit, bine cunoscut în ținut pentru 
faptul că era de o distracție nemaipomenită, despre care discutau 
toți. Injugat de nevoie şi cu o tristă resemnare învățămîntului, 
absorbit mereu de meditatiile lui, nu-i păsa de nimeni şi de nimic. 
Totuşi, dacă cineva ar fi ştiut să-l trezească pe neaşteptate, în aşa 
fel încît să-l facă să coboare din sfera gindurilor innourate, ar fi 
reuşit să-l cîştige de partea sa şi să şi-i facă un ajutor preţios si 
dezinteresat. Rocco ştia acest lucru. 

Nu mai putin ciudat era Madden, profesor şi el, dar 
particular, de limbi străine. Dădea, în schimbul unei sume 
derizorii, lecţii de engleză, germană şi franceză, dispretuind limba 
italiană. Fruntea lui imensă era aşadar o adevărată piață 
internațională. Părul auriu, foarte subțire, părea că se indepartase 
de frunte si de timple de teama nasului coroiat, robust; dar în 


căutarea lor, din înălțimea sprincenei or şerpuiau sus, sus, ca şi 
cînd s-ar fi dus să se ascundă, două vene umflate. Sub sprincene 
se distingeau ochii cenusii-albastri, uneori sireti, alteori indurerati, 
parcă apăsaţi de frunte. Sub nas, mustăcioara de culoarea finului, 
tăiată riguros în jurul buzei superioare. Deşi avea fruntea 
monumentală, natura a vrut să înzestreze trupul domnului 
Madden cu o oarecare sprinteneală de maimuţă şi domnul Madden 
a ținut să profite si din această virtute: în orele libere, dădea lecţii 
de scrimă; dar aşa, fără nici o pretenție, să reținem. 

Poate că nici el, bietul Bill, nu ar fi ştiut că spună cum a 
ajuns din Irlanda natală într-un tîrg din Sicilia. Din patrie nu i-a 
venit niciodată nici o scrisoare! Era chiar singur, cu mizeria în 
urma lui, în trecut, şi cu mizeria înainte, în viilor. Părăsit astfel la 
discretia sorții, nu ceda totuşi. Într-adevăr, din fericire pentru el, 
domnul Madden avea în minte mai multe cuvinte decît gînduri, pe 
care şi le revedea continuu. 

Aşa cum prevăzuse Niccolino, Rocco îl găsi treaz. 

Bill stătea pe o canapea veche şi ruptă în fata unei mesute, 
cu fruntea lui mare, luminată de o lampă cu abajurul rupt; 
descult, tinea un picior deasupra celuilalt şi musca furios dintr-un 
sandviş, privind cu religiozitate o sticlă desfundată, de bere 
proastă, aflată in fata lui. 

Fiecare din dalele camerei cerea o mătură şi o scuipătoare 
pentru domnul Madden; pereţii şi cele cîteva mobile decrepite 
cereau o cîrpă de praf, patul acela prăpădit de i se vedeau ramele 
cerea brațele zdravene ale unei servitoare viguroase, care să-l 
stringă şi să-l primeneasca cel putin o dată pe săptămînă; 
costumele domnului Madden cereau nu o perie, ci mai degrabă o 
tesala, de cal. 

Geamurile singurei ferestre erau deschise; obloanele 
apropiate. Pantofii domnului Madden, unul ici, altul colo, în 
mijlocul camerei. 

— Oh, Rocco! — exclamă cu pronunția lui barbară, în care se 
gargarisea, strivea, scuipa vocalele şi consoanele, cu o silabisire 
trunchiată, ca şi cum ar fi vorbit cu un cartof fierbinte în gură. 

— Jarta-ma, Bill, dacă vin aşa tîrziu, spuse Rocco, cu un chip 
cadaveric. Am nevoie de tine. 

Bill repeta aproape totdeauna ultimele cuvinte ale 
interlocutorului său, de parcă ar fi vrut să-şi agate de ele 
răspunsul: 

— De mine? Un moment. E de datoria mea să-mi pun mai 


intii pantofii. 

Si privi mirat rana de pe fruntea prietenului sau. 

— M-am încăierat cu cineva. 

— Nu înţeleg. 

— Încăierat! — urlă Rocco, arătindu-i fruntea. 

— Ah. O încăierare, foarte bine: a strife, dar Streite, une 
mélée, yes, am înţeles foarte bine. Se spune lite în italiana? Li-te, 
foarte bine. Ce pot să fac eu? 

— Am nevoie de tine. 

— (Li-te). Nu înţeleg. 

— Vreau să provoc pe cineva la duel! 

— Ah, un duel, tu? Foarte bine. Am înţeles. 

— Dar nu ştiu, nu cunosc deloc scrima. Ce trebuie să fac? Nu 
aş vrea să mă las omorit ca un cîine, înţelegi? 

— Ca un ciine, foarte bine, am înțeles. Şi atunci, cîteva... 
coup? Ah, o lovitură se zice? Da, infallible, eu învăţ pe tine. Foarte 
simplu, da. Acum? 

Şi Bill, cu o săritură de maimuţă bine dresată, desprinse de 
pe perete două florete vechi ruginite. 

— Aşteaptă, aşteaptă... — îi spuse Rocco, tulburindu-se la 
vederea celor două fiare vechi. Mai întîi explică-mi... Eu provoc, 
aşa e? sau pălmuiesc şi sînt provocat. Martorii discută, cad de 
acord. Să zicem duel cu spada. Mergem la locul stabilit. Ei bine, 
cum se face? 

Uite, vreau să ştiu totul, în ordine, pe rind. 

— Da, uite, răspunse Madden căruia îi plăcea ordinea, cînd 
vorbea, ca să nu se incurce; şi începu să explice în amănunt, în 
felul lui, preliminariile unui duel. 

— Gol? — întrebă la un moment dat Rocco, consternat peste 
măsură. Cum gol? De ce? 

— Gol... în cămaşă, răspunse Madden. Gol... cum se spune? 
le tronc du corps... die Brust... ah, yes, bustul, bustul. Sau pur şi 
simplu fără pieptul gol, da... cum vrei. 

— Şi după aceea? 

— După aceea? Ei da, duelul... Spada, în garda; à vous! 

— Uite, spuse Rocco, eu, de exemplu, iau în mînă spada, hai, 
invata-ma... Cum fac? 

Bill îi aşeză degetele, mai întîi, pe minerul floretei. 

Rocco se lăsă aplecat, tras, potrivit ca un automat. Se simți 
însă curînd umilit în acele neobişnuite poziții forțate. — Cad! cad! 
— şi îl obosea brațul întins, i se intepenea; floreta? i se părea prea 


grea. — Eh! eh! old! oilă! îl stimula între timp Madden. — Asteapta 
Bill! — ca să dea lovitura aceea, cum putea ramine piciorul sting 
nemişcat? şi dreptul, Dumnezeule, Dumnezeule! nu se mai putea 
retrage în garda! La orice miscase sîngele îi năvălea cu furie în 
rana de la frunte. Între timp, de-a lungul pereţilor, mobilele 
decrepite lăsau impresia că joacă singure, buimăcite de salturile 
ridicole ale umbrelor monstruoase mărite ale celor doi spadasini 
nocturni. 

Bum! Bum! Bum! - cîteva lovituri date cu furie în podea. 

Madden se opri, istovit, cu fruntea lui imensă plină de 
broboane de sudoare. Ascultă atent. 

— L-am trezit pe profesorul Luca! 

Rocco se prabusise vlăguit pe un scaun, cu brațele atirnind, 
capul pe spate, sprijinit de perete; aproape leşinat. În atitudinea 
aceea, părea că terminase duelul cu adversarul şi că primise 
lovitura mortală. 

— L-am trezit pe profesorul Luca, repetă Bill, privind pe 
Rocco, căruia o asemenea noutate parcă nu-i oferea nici o surpriză 
neplăcută. 

— Mă duc eu la Blandino, spuse Rocco întru tirziu, ridicindu- 
se. Trebuie să rezolvăm totul pina mîine. Blandino imi va fi martor. 
Te salut, iti mulțumesc Bill. Contez si pe tine, să ştii. 

Madden cu lampa în mînă. Îşi însoţi prietenul pînă la uşă; 
aşteptă pe palier pina ce profesorul Blandino deschise şi cînd usa 
de la etajul doi se închise, se retrase făcînd un gest al lui, specific, 
cu mina ca şi cînd şi-ar fi gonit o muscă incapatinata de pe nas. 

Luca Blandino primi fără plăcere vizita aceea în toiul nopții. 
Bolborosind, clătinîndu-se, îl pofti pe Rocco să treacă prin celelalte 
camere pustii, pînă in camera lui; apoi, cu barba stufoasă, 
Căruntă, răvăşită şi cu ochii umflati şi inrositi de somnul 
întrerupt, se aşeză pe pat cu picioarele goale, păroase, atirnate. 

— Domnule profesor, fie-vă milă de mine, şi iertati-ma, spuse 
Rocco. Mă las în mîinile dumneavoastră. 

— Ce ti s-a intimplat? Esti rănit! — exclamă Blandino cu glas 
ragusit, privindu-l cu luminarea în mina. 

— Da... ah, daca ati şti! De zece ore, eu... Ştiţi, soția mea! 

— O nenorocire? 

— Mai rău. Soția mea m-a... Am gonit-o de acasă... 

— Tu? De ce? 

— Mă înşela... mă înşela... mă înşela... 

— Eşti nebun? 


— Nu! Ce nebun! 

Si Rocco incepu sa hohoteasca, ascunzindu-si fata in miini si 
gemind: 

— Ce nebun! ce nebun! 

Profesorul il privea din pat, necrezindu-si ochilor si urechilor, 
asa luat pe nepregatite, din somn. 

— Te înşela? 

— Am surprins-o că... că citea o scrisoare... Ştiţi de la cine? 
De la Alvignani! 

— Ah, pungaşul! Gregorio! Gregorio Alvignani? 

— Da (şi Rocco înghiți în sec). Acum intelegeti, domnule 
profesor... aşa... aşa nu se poate, nu trebuie să se termine aşa! El 
a plecat. 

— Gregorio Alvignani? 

— A fugit, da. Chiar în seara asta. Nu ştiu unde, dar voi afla. 
S-a temut... Domnule profesor, sînt în mîinile dumneavoastră. 

— În mîinile mele? Ce amestec am eu? 

— O satisfacție, domnule profesor, nu încape vorbă că trebuie 
să am o satisfacție in fata tuturor. Nu credeţi? 

Pot rămîne aşa? 

— Usurel, uşurel... Calmează-te, fiule! Ce amestec au ceilalți? 

— Onoarea mea, domnule profesor! Vi se pare putin? Trebuie 
să-mi apăr onoarea... in fata întregului tîrg... 

Luca Blandino dădu din umeri, plictisit. 

— Lasă-l încolo de tirg! Trebuie să reflectăm, să ne gîndim 
bine. Înainte de toate: eşti sigur? 

— Am scrisorile, vă spun, scrisorile pe care i le arunca el pe 
fereastră! 

— El, Gregorio? ca un bäietandru? Dar spui adevărul? Vai, 
vai, vai... Îi arunca scrisorile pe fereastră? 

— Da, le am aici! 

— la te uită, ia te uită... Şi soţia ta, sfinte Dumnezeule! Nu 
este fata lui Francesco Ajala? Bagă de seamă, dragul meu, ăla este 
un animal furios... Va ieşi un măcel... Ce mi-ai spus? Ce mi-ai 
spus? Vai... vai... vai... Pe fereastră? îi arunca scrisorile pe 
fereastră, ca un bäietandru? 

— Pot conta pe dumneavoastră, domnule profesor? 

— Pe mine? De ce? Ah, ai vrea să-l provoci... 

Aşteaptă fiule, trebuie să ne gîndim bine... M-ai zăpăcit cu 
totul... Nu se poate, acum... 

Cobori din pat; se apropie de Rocco şi batindu-i cu mina pe 


umăr, adăugă: 

— Revino-ti in fire, fiule... Suferi prea mult, o văd... Miine, 
da? pe lumină. Vom vorbi mîine; acum e tirziu... Du-te şi te culcă, 
dacă vei putea... du-te şi te culcă, fiule... 

— Dar fagaduiti-mi de pe acum... — insistă Rocco. 

— Mine, miine, îl intrerupse din nou Blandino, impingindu-l 
spre uşă. Iti făgăduiesc... Dar ce pungas, oh! Îi arunca scrisorile pe 
fereastră? Trebuie să ne aşteptăm la toate de la lumea asta, dragul 
meu! Bietul Roccuccio, ia te uită! te înşela... Hai, hai, nu-i nimic... 

— Domnule profesor... nu mă päräsiti, vă rog! Contez pe 
dumneavoastră! 

— Miine, miine, repetă Blandino. Bietul Roccuccio... viata... 
hm... ce pacoste... Noapte bună, fiule, noapte bună, noapte bună... 

Şi Rocco auzi inchizindu-se uşa în spatele lui, încet-încet, şi 
rămase în întuneric, pe palier, în mijlocul scării mute, dezorientat. 
Nimeni nu mai vrea să ştie de el?! 

Se aşeză, ca un copil părăsit, pe primele trepte ale scării, 
lingă balustradă, cu coatele pe genunchi şi capul între miini. 
Întunericul, tăcerea, poziția însăşi îi strinseserä inima făcîndu-l să 
se lase pradă unei deprimări profunde, începu să plingă şi să se 
vaite, cu un glas scăzut: 

— Ah, mamă! mamă! 

Plinse şi iar plinse. Apoi se căută în buzunar şi scoase o 
scrisoare mototolită. Aprinse un chibrit şi încercă să citească; dar 
simți pe mina contactul cu ceva umed, uşor, putin viscos; ridică 
chibritul. Era un fir de păianjen, foarte lung, care atirna din 
înălțimea scării. Rămase cu privirea atintita asupra lui şi nu băgă 
de seamă că batul de chibrit continua să ardă între degete; se 
fripse, şi pe întuneric strigă de mai multe ori: 

— Blestemat! blestemat! blestemat! 

Aprinse un alt chibrit şi începu să citească scrisoarea care 
era scrisă cu litere foarte mici, pe o hîrtie cenusie, ordinară la 
prima vedere. Citi automat primele cuvinte: „Îţi scriu de trei luni 
(sînt trei luni) şi încă...” Sări câteva rînduri; îşi fixă apoi privirea pe 
un „cînd?” subliniat, apoi aruncă chibritul şi rămase cu scrisoarea 
în mînă şi cu ochii deschişi în întuneric. 

Revedea scena. 

Fortase uşa cu o smucitură violentă, strigînd „scrisoarea! dă- 
mi scrisoarea!” La zgomotul acela, Marta se apărase cu uşa 
deschisă a dulapului cel mare din perete lingă care citea. El 
impinsese cu putere usa şi îi apucase încheieturile miinilor. — „Ce 


scrisoare? Ce scrisoare? Ce scrisoare?” — se bilbiise ea, privindu-l 
înfricoşată în ochi. Dar hirtia, mototolită în groaza aceea 
neaşteptată şi aruncată între rochii şi un raft al dulapului, a căzut 
ca o frunză uscată pe podea. El, repezindu-se să o ridice, s-a lovit 
cu capul de uşa deschisă a dulapului rănindu-se la frunte. Orbit 
de minie, de durere, se năpustise asupra ei cu tot felul de 
invective, netinind seama de sarcina ei în primele luni şi o dăduse 
afară din casă, lovind-o şi imbrincind-o. 

Apoi, scena cu socrul. Se dusese să-i arate scrisoarea aceea şi 
celelalte, descoperite în dulap. Nu era vinovată? — ,Si în ce 
consistă atunci o vină, pentru dumneata?” - îl întrebase. — 
„Scuză-mă, poate fiindcă este fata dumitale?” — Francesco Ajala 
sări asupra lui ca un tigru. — „Fata mea? Ce spui! Fata mea o 
tirfă?” Apoi se potolise. — ,Bagä de seamă Rocco ce faci.. Vezi 
despre ce e vorba. Scrisori?... Si tu distrugi două case: a ta şi a 
mea. Poate o ierti totuşi”... — „Ah, da? dumneata în locul meu ai 
ierta-o dacă nu i-ai fi tată ci i-ai fi sot?” Şi Francesco Ajala nu a 
mai ştiut ce să-i răspundă. 

„El nu, şi eu da? Oh, frumos, n-am ce zice!” se gîndi Rocco in 
liniştea scării. 

— S-a terminat! Acum s-a terminat! 

Se ridică în picioare şi aprinzind un alt chibrit urcă scara, cu 
ochii la scrisoarea pe care o avea încă în mînă. 

„Ce vrea să spună oare?”... — se întreba, căutînd să descifreze 
deviza lui Alvignani imprimată în culoare roşie în partea de sus a 
hirtiei: 

NIHIL — MIHI — CONSCIO2 


2 N-am nimic pe conştiinţă. 


III 


UMBRA, APOI ÎNTUNERICUL AU 
invadat încet-încet camera în care mama o primise pe Marta, 
gonită de soțul ei. În întuneric, bibeloul de sticlă de pe masa 
pregătită pentru cină, înainte de sosirea Martei, atrăgea din stradă 
cîteva fire de lumina. 

Doamna Agata Ajala, înaltă şi corpolentă, dar cu o anume 
duioşie în ochi şi în glas, parind că ar vrea să atenueze în fata celei 
ce o privea şi îi vorbea impresia neplăcută pe care o producea mai 
mult ca sigur trupul ei; reintrind din camera vecină unde o 
chemaseră cu putin înainte, deschizind uşa zări in lumina 
neaşteptată pe cele două fete pe canapeaua din față: Marta, lăsată 
pe speteaza canapelei cu o batistă pe fata, şi Maria care îi tinea o 
mina, aplecată deasupra ei. 

— Vrea să plece... - anunță ea, aproape prostită de 
nenorocirea neaşteptată. 

— Mamă, a aflat... a aflat, spuse atunci Marta, dînd din cap 
şi frecindu-si mîinile. A aflat si nu vrea să mai vină acasă. El nu 
iartă, ştiu eu. Du-te şi caută-l; spune-i să se întoarcă, mamă; eu 
mă duc. Ştiu, nu mă mai crede demnă de a mai sta în casa lui. 
Spune-i că am venit aici... aşa, pentru că nu ştiam unde să mă 
duc. Acum plec. Nu ştiam unde să mă duc. 

Două brațe scumpe, întinse într-un elan de duioşie, o 
atraseră la sine. 

Mama spuse: 

— Unde voiai să te duci? Unde poți să te duci? Rămii, rămii 
aici, cu Maria. Mă voi duce să-i vorbesc. 

Îşi trase un şal negru de lînă pe cap, apoi şi-i înfăşură în 
jurul gâtului, şi ieşi. 

Strada largă a cartierului, foarte insufletita în timpul zilei, 
seara raminea tăcută şi pustie ca un cartier de vis, cu şirul de case 
înalte, pe ale căror ferestre luna reflecta ici şi colo o lumină verde. 


Un sir intunecos si intrerupt de nori fumurii acoperea din cind in 
cind palida si proaspata seninatate lunara si arunca umbre negre 
asupra strazii umede. 

— Oh, sfinte Francesco! - invocă mama, ridicind o mina 
înspre biserica din fundul străzii. 

Acolo, la cîțiva paşi de casă, pe aceeaşi şosea suburbană, se 
ridica vasta tăbăcărie al cărei proprietar era Francesco Ajala. 
Apropiindu-se, ea îşi zări soțul la un balcon de la primul etaj; se 
cutremură la gîndul că-i va înfrunta minia şi durerea, ştiind la ce 
excese teribile puteau să-l tirascä. Era mai înalt decit ea şi trupul 
său uriaş îşi profila umbra în golul luminos al balconului. 

Două erau nenorocirile, nu una. Şi aceasta, a tatălui, mult 
mai gravă decît aceea a Martei. Deoarece, rationind cu putin calm 
şi asteptind să treacă citeva zile, nenorocirea fetei s-ar fi putut 
remedia. Dar cu părintele ei era mai greu. 

Doamna Ajala învățase de multă vreme să cumpănească orice 
neplăcere, orice durere, şi nu pentru ea, fiindcă i s-ar fi părut 
putin sau chiar nimic, ci pentru accesele de minie pe care le-ar fi 
trezit in sotul ei. Uneori, din cauza stricaciunii sau spargerii unui 
obiect, chiar de mica valoare, dar din care cu greu s-ar mai fi gasit 
alt exemplar in tirg, toata casa intra in doliu, in consternarea cea 
mai gravă... Si vecinii, străinii, aflind de acest lucru, rideau; si 
aveau dreptate. Pentru o sticluta? Pentru un tablou de nimic? 
Pentru un bibelou oarecare? Dar trebuia să vezi cîtă importanță 
avea pentru el, pentru sot, stricăciunea sau spargerea aceea! O 
lipsă de respect, nu fata de obiect care pretuia putin sau nimic, ci 
fata de el, care îl cumpărase. Avar? Nici pomeneală! Pentru fleacul 
acela de doi bani era capabil să distrugă toată casa. 

În atitia ani de căsătorie, ea reuşise cu vorba bună să-l 
imblinzeasca putin, să-l ierte, chiar deseori, greşeli deloc uşoare, 
fără să-şi diminueze din propria demnitate şi fără să-l umilească 
cu iertarea ei. Dar din cînd în cînd era de ajuns o nimica toată ca 
să-şi iasă din fire ca o fiară. Poate, putin după aceea, se căia; 
totuşi nu voia, sau nu ştia, să mărturisească acest lucru: i s-ar fi 
părut că se înjoseşte sau că este învins: dorea ca alții să-l 
ghicească; dar pentru că toți erau inspaimintati şi nici unul nu 
îndrăznea nici măcar să sufle, el se închidea în sine, se incapatina 
săptămîni întregi într-o minie întunecată şi mută. Desigur, cu o 
ciudă tăinuită, simțea strădania celor din jur de a nu mai repeta o 
greşeală care să-i dea motiv să se plingă, cît de puţin; şi bănuia că 
multe isprăvi îi erau ascunse; dacă vreuna era descoperită chiar 


după multă vreme, lăsa să se descarce ciuda acumulată cu furie, 
fără a se gîndi că acele crize nu-şi mai aveau rostul, si că, în 
sfirşit, dacă ceva îi fusese tăinuit era pentru a nu-l supăra. 

Se simțea străin în propria-i casă; i se părea că ai lui îl 
socoteau străin; şi nu avea încredere. Mai ales în ea, în soţie, nu 
avea încredere. 

lar doamna Agata, într-adevăr, suferea mai cu seamă de 
acest lucru: că în sufletul lui erau imprimate două concepte false 
în legătură cu ea: unul de răutate, altul de ipocrizie. Suferea cu 
atit mai mult cu cit ea însăşi se vedea adesea nevoită să 
recunoască faptul, motivat ce-i drept, că această părere a lui nu 
era nemotivată; pentru că, într-adevăr, datorită neintelegerii dintre 
ei, uneori ea era forțată de nevoile înseşi ale vieţii să facă cite un 
lucru pe ascuns, lucru cu care el, fără îndoială, nu ar fi fost de 
acord; sau mai bine zis, să-i ascundă totul.. 

Acum doamna Agata era sigură că soțul ei, dezlantuit, îi va 
arunca în fata toate micile concesii pe care reuşise să le obţină de 
la el in atitia ani prin blindete. 

— Francesco! — chema cu un glas umil, în liniştea străzii. 

— Cine este acolo? — întrebă tare Ajala, tresărind, aplecîndu- 
se pe balustrada balconului. Tu? Cine ţi-a spus să vii aici? Pleacă! 
Pleacă de aici repede! Nu mă face să strig! 

— Deschide, te implor... 

— Pleacă, ţi-am spus! Nu vreau să văd pe nimeni! 

Acasă! imediat, acasă! Nu? Să ştii că atunci cobor eu! 

Şi Francesco Ajala lovi cu putere balustrada balconului şi se 
retrase. 

Ea aşteptă cu capul plecat, ca un cerşetor, sprijinită de 
poarta cea mare, stergindu-si din cînd în cînd ochii cu o batistă pe 
care o ţinea în mînă de patru ore. 

Un zgomot de paşi de-a lungul gangului, răsunător: 
ferăstruica din dreapta porții se deschise şi Ajala, aplecindu-se şi 
întinzînd capul, îşi apucă soţia de un brat. 

— De ce ai venit pină aici? Ce vrei? Cine eşti? Nu mai cunosc 
pe nimeni; nu mai am pe nimeni, nici familie, nici casă! Afară cu 
toții! îmi faceți sila, sila! Du-te de aici, du-te! 

Şi o imbrinci puternic. 

Ea rămase îndurerată în spațiul gol din cadrul uşii; apoi intra 
ca o umbră, resemnată în aşteptarea descărcării întregii furii a 
soțului ei, dispusă să o suporte; hotarita chiar să se lase lovită. 

În mijlocul gangului întunecos, Ajala, cu miinile strînse la 


ceafa, privea acum usa cea mare cu geam, in fund, oarba, in 
lumina difuza a lunii. Se intoarse cind isi auzi sotia plingind; se 
apropie pe întuneric de ea cu pumnii strinsi, ragind cu disperare: 

— Ai primit-o în casă? Ai sărutat-o, mingiiat-o, imbratisat-o 
pe frumoasa ta fată? Ce mai vrei acum de la mine? Ce aştepţi aici? 
îmi spui? 

— Vrei să pleci... — rosti ea încet, plingind. 

— Da, imediat. Valiza... 

— Unde vrei să te duci? 

— Trebuie să-ți spun? 

— Dar şi... ca să ştiu ceea ce trebuie să-ți pregătesc... pentru 
cit timp vei rămîne plecat... 

— Cit? — strigă el. Iti închipui că pot să mă mai întorc? Să 
mai pun piciorul în casa voastră neruşinată? Plec pentru 
totdeauna. La închisoare sau în groapă. Voi pune eu mina pe el! il 
voi prinde! Oh, cu riscul de a... 

— Şi crezi că aşa e bine? — riscă ea, dezolată. 

— Nu, dar ce! Nu! - tuna el cu un urlet oribil. Este drept ca o 
fată să terfelească numele tatălui ei?! Să fie gonită de acasă de sot 
ca o tirfă, ca apoi să vină să o instruiască pe sora ei mai mica! Asta 
este drept, e drept pentru tine, ştiu eu! 

— Cum vrei tu. Dar eu te întreb dacă, înainte de a te 
dezlantui aşa, nu ti se pare că trebuie să vedem ce se poate face? 

— Ce anume? 

— Să vedem dacă e cu putinţă să evităm scandalul. 

— Scandalul? — strigă el. Dar dacă Rocco a venit aici! 

— Aici? 

— Ca să-mi arate scrisorile! 

— Ah, le-ai văzut? — întrebă ea neliniştită. Ultima? 

În ea este dovada că Marta... 

— E nevinovată, asta vrei să spui? — izbucni el, apucind-o de 
un brat, respingind-o, năpustindu-se asupra ei din nou. 
Nevinovată? NevinovataP Ai curaj să-mi spui mie că este 
nevinovata? Obrazul, obrazul, nu ti s-a înroşit? Nu ti s-a înroşit? 

Şi spunind acestea, îşi pălmui de mai multe ori cu furie 
obrajii. Apoi reluă: 

— Nevinovată... Cu scrisorile acelea? La fel ai fi făcut şi tu? 
Destul! Nu risca să o mai scuzi! 

— Nu o scuz, gemu ea, încet, sfişiată de durere. Dar dacă am 
dovada, eu, că fata mea nu merită pedeapsa pe care vor să i-o 
aplice... 


—Ah, asta, tuna sumbru Ajala, asta am spus-o şi eu 
imbecilului aceluia... 

— Vezi? — strigă soția, luminată parca de o raza de speranţă. 

— Dar apoi el m-a întrebat dacă eu în locul lui aş fi iertat... 
Ei bine, nu! Pentru că eu — adăugă, apucindu-si din nou soţia de 
brat şi scuturind-o cu putere — eu nu te-as fi iertat: eu te-as fi ucis! 


— Fără vină. 
— Pentru scrisoarea aceea! Nu ajunge? 
— Marta, da, poate fi vinovată - se hotări atunci sa 


recunoască mama - însă de uşurinţă, nu de altceva. Dar acum ce 
vrei să faci? Să pleci, să te lupti cu el, tu! Si nu înţelegi că 
nenorocirea, aşa... Lasă-mă să-ți spun, te rog! Eu am credința, am 
credința că într-o zi, curînd, se va face lumină... 

— Nu o scuza! Nu o scuza! 

— Nu o scuz pe Marta, nu; mă acuz pe mine, da. Pe mine, pe 
mine, pentru că eu nu trebuia să o las să facă această căsătorie. 

— Mă acuzi şi pe mine, nu-i aşa? 

— Dar tu însuți ai spus-o! Nu te-ai căit? Ne-am grăbit s-o 
mărităm, şi recunoaşte că am ales rău. Şi cît a suferit sub tirania 
otrăvii de mătuşi şi a tatălui infam, mai înainte ca Rocco să se 
hotărască să locuiască singuri! Ştiu, asta nu e o scuză, este 
adevărat; dar poate face, mi se pare, mai putin severă pedeapsa. 
Ea este acum o nenorocită... da, o... 

N-a mai putut să continue. Şi-a ascuns fața în batistă, 
tremurind de hohotele nestapinite. 

El, cu un cot sprijinit de zid şi cu mina la frunte, zgindarea 
ritmic cu piciorul un morman de cuie vechi adunate in gang si cu 
sprincenele incruntate, stufoase, parind preocupat numai de 
miscarea piciorului. Apoi rosti cu o profunda mihnire: 

— Fiindcă vina este a mea si a ta, asta este condamnarea 
noastră şi trebuie să o suportam. Baga de seamă! Vin cu tine 
acasa: de aici inainte va fi inchisoarea mea si a ta. Nu voi iesi din 
ea decit mort! 

Se duse sus să închidă balconul rămas deschis. Soţia aşteptă 
putin în întunericul gangului; apoi văzînd că intirzie, urcă si ea. Il 
găsi cu fata la perete — plingea, singur. 

— Francesco... 

— Pleacă! Pleacă! Pleacă! 

O împinse cu furie. Închise tăbăcăria şi apoi străbătură în 
tăcere distanța scurtă pînă acasă. În fata porții, îi porunci soţiei să 
se urce înaintea lui, adaugind amenintator: 


— Nu trebuie să o vad! 

Putin după aceea urcă şi el şi se duse să se închidă cu cheia 
într-o cameră, pe întuneric; se aruncă pe pat, îmbrăcat, cu fața 
înfundată în perne, stringind cu o mina tăblia patului. 

Zăcu astfel toată noaptea. Din cînd în cînd sărea brusc 
ridicîndu-se în şezut pe pat. Asculta cu atenţie. 

Nici un zgomot. Totuşi cu siguranţă nimeni nu dormea. 

Tăcerea aceea profundă îi irita surd zbuciumul sufletesc atit 
de violent. Asezat astfel, îşi tortura picioarele, braţele cu degetele 
ca ghearele strînse, sufocat de o dorinţă furibundă, neputincioasă, 
de a plînge, de a urla. Apoi se prăbuşea din nou pe pat, 
infundindu-si fata în perna udă de lacrimi. 

Cum!? Plinsese? 

Putin cite putin, sub cosmarul gîndurilor care il obsedau, 
mereu aceleaşi, se simți năucit, şi rămase mult timp nemiscat, 
aproape inconştient, suspinind cînd şi cînd, frint de oboseală, 
redesteptindu-se uneori cu mintea obtuzä, simtindu-si ochii 
uscați, rataciti în bezna camerei. 

Apoi crăpăturile obloanelor începură să se lumineze. Treptat 
firele acelea subțiri de lumină umedă se aprinseră tot mai mult, 
devenind aurii: soarele era sus! 

Din pat, cu mîinile după ceafă, privea obloanele. Pe stradă 
începea scurgerea continuă a carelor, de parcă îi treceau prin 
creier; le vedea stind aşa, zäcind, cuprins încă de căldura patului 
şi a camerei, cu sufletul abia trezit. Afară, ziua... munca... 
Muncitorii, aşezaţi unul lîngă altul, aşteptau să se deschidă poarta 
cea mare a tăbăcăriei. Uite, sună clopotelul, intra, doi cite doi, 
veseli sau taciturni, cu un pachet sub brat. Batrinul Scoma, ah, 
acela nu vorbeste niciodata... fata lui... 

— Şi fata mea! şi fata mea! mai rău decît aceea! Aceea nu a 
înşelat, ci a fost înşelată; şi acum mizeria... 

Sari din pat, ca şi cînd ar fi vrut să alerge la Marta si să o 
apuce de păr, să o tirasca prin casă, să o lovească pina la singe. 

Două bătăi în uşă, timide. 

— Cine e? — strigă, sărind din pal. 

— Eu... — suspină un glas, în spatele uşii. 

— Pleacă! Nu vreau să văd pe nimeni! 

— Dacă ai nevoie de ceva... 

— Pleacă! Pleacă! 

Şi auzi paşii soţiei indepartindu-se încet-încet şi îi urmări cu 
gîndul în celelalte camere. Unde era „ea”? Ce făcea? Putea să 


îndrăznească să vorbească, să privească in fata pe mamă-sa, pe 
soră-sa? şi ce spunea? Nerusinata! nerusinata! 

Gindul la ea, curiozitatea de a o vedea, nevoia aproape de ao 
auzi plingind, tremurind toată sub ochii lui, fără a-i da iertarea 
cerută în genunchi, l-au ţinut în tensiune toată ziua. Lasase 
camera în întuneric, şi ajunsese să se ingrozeasca de crăpăturile 
obloanelor care îl orbeau ori de cite ori îşi întorcea privirea. 

Abia tîrziu, se hotări să-i deschidă fetei mai mici. Deschise şi 
se întinse din nou în pat. 

— Închide imediat! 

Maria închise imediat uşa şi lăsă pe dibuite o ceaşcă de supă 
pe masuta de noapte. 

— Te simţi rău? 

— Nu mă simt în nici un fel, răspunse cu asprime. 

Maria se aşeză, suspinind încet, la picioarele patului, cu 
servetelul în miini. 

El se ridică într-un cot, fortindu-se să-şi vada fata in 
intuneric. 

Maria nu fusese niciodată preferata lor. Crescută aproape in 
umbra Martei, păruse să accepte ca un lucru de la sine înțeles să 
stea alături de sora adorată pentru a-i scoate mai bine în evidență 
talentul, spiritul, frumusețea. Nimeni nu o băgase în seamă, dar 
nu se plinsese de acest lucru, cucerită şi ea de farmecul Martei. 
Multe gînduri şi sentimente rămăseseră închise în ea, nesolicitate 
de nimeni. Şi nici tatăl, nici mama ei nu păreau să-şi fi dat seama 
că între timp crescuse, că devenise aproape o femeie. Nu frumoasă, 
nici gratioasa; dar prin ochi si prin glas degaja numai bunătate şi 
prin purtări o graţie atît de timidă, încît reusea să fie tuturor foarte 
simpatică. 

— Maria, o chemă cu glas răguşit tatăl său, din aceeaşi 
poziţie. 

Maria alergă la el şi se simți pe neaşteptate înconjurată si 
strînsă puternic în braţe, simţi capul tatălui pe piept. 

Astfel imbrätisati au plins amindoi, fără a spune nimic, multă 
vreme. 

— Pleacă, pleacă... — spuse el la sfirşit, plictisit. Nu vreau 
nimic... Vreau să rămîn singur... 

Şi fata se supuse, tremurind încă de duiosia neasteptata. 


IV 


MARIA II CEDASE MARTEI CAMERA 
în care aceasta obişnuia să doarmă cînd era copilă. Nu se 
schimbase nimic, Maria nepunind nici unul din lucrurile ei. 

Mai era încă acolo duläpiorul cu vechile picturi ţărăneşti pe 
uşi, pe care patina vremii mai mult le favorizase decît să le strice. 
Era încă acolo masuta de lucru a bunicii cu placajul ars şi plesnit 
de timp, din seara în care ea lăsase să cadă pe el luminarea, 
nelipsind mult ca flăcările să-i aprindă fusta. Şi tot acolo lingă 
patul de alamă mai era încă agheasmatarul de sticlă şi dedesubt 
ramura de măslin cu panglica trandafirie, acum decolorată. 

Oare se mai afla şi acum apă sfințită în vasul acela? Oh, 
desigur; Maria era foarte credincioasă. 

Şi la căpătii un Ecce Homo de fildeş, protejat de o placă 
concavă în interiorul unei rame ovale, negre; Ecce Homo care îşi 
plecase odinioară, în semn de consimtamint, capul încoronat cu 
spini spre ea şi spre Maria cînd alergaseră una după alta să i se 
roage pentru sănătatea mamei care fusese cuprinsă de o boală 
neaşteptată. 

Marta nu fusese niciodată superstitioasa; totuşi semnul acela 
nu îi dispăruse din memorie, împreună cu spaima ciudată, aflind 
de la sora ei, la cîtva timp după aceea, că şi ei i se păruse că vede 
Ecce Homo plecind capul în semn de consimtamint. 

Halucinatii, desigur! Dar totuşi de ce nu îndrăznea acum sa 
ridice ochii la imaginea aceea sfinta de la capul patului? 

Nu era oare cu adevărat inocentă? îl iubise oare pe Alvignani? 
Nici gînd! Nu i se părea nici măcar cu putință ca cineva să creadă 
aşa ceva cu adevărat. Toată vina ei consta în a nu fi ştiut sa 
respingă aşa cum ar fi trebuit scrisorile lui Alvignani. Le 
respinsese, dar ca o nepriceputa, raspunzindu-i... in orice caz nu 
se simţea cu nimic, pentru nimic, vinovată fata de sot. 

Din corespondența purtată pe furiş citise cu interes numai 


partea care se referea la cazul de constiinta atit de grav pe cit de 
naiv expus de ea lui Alvignani, drept răspuns primelor scrisori ale 
lui, din nefericire, mai mult filosofice decît sentimentale. 

Frazele de iubire nu le luase în seamă, sau risese de ele, ca 
de ceva lipsit de importanţă, efuziuni galante şi nevinovate. Se 
înjghebase între ei o polemică pur sentimentală şi aproape literară, 
care durase astfel aproape trei luni, şi de care, da, era mulțumită, 
în timpul liber şi în singurătatea în care o lăsa soțul. Atentă la 
formă, alegind frazele ca pentru o compunere şcolară, era mindra 
în fața ei însăşi de acel secret duel intelectual cu un om ca 
Alvignani, avocat de renume, lăudat, admirat, curtat de tot oraşul, 
care se pregătea să-l aleagă deputat. 

Intrarea în cameră a soțului, pe neaşteptate, în timp ce ea 
citea scrisoarea în care pentru prima oară Alvignani riscase să i se 
adreseze pe nume, scena violentă care a urmat, o uimiseră şi o 
speriaseră cu atit mai mult cu cit citind-o se simțea cu totul calmă 
şi indiferentă. Nevinovată, spunea ea. 

Oricărei femei cinstite, care să nu fie urită, i se putea 
intimpla uşor să se vadă privită cu Insistentä de un bărbat; iar 
dacă era luată prin surprindere, să se tulbure; dacă, în plus, i se 
mărturisea frumusețea, să se complacă. Or, nici unei femei 
cinstite, în adincul conştiinţei sale, nu i s-ar fi părut că săvirşeşte 
un păcat în clipa aceea de tulburare sau de incintare, mingiind cu 
gîndul dorința trezită de ea, închipuindu-şi într-o clipă o altă viata, 
o altă iubire... Apoi, la vederea lucrurilor din jur redevenea 
conştientă de propria ei stare şi de propriile-i îndatoriri; şi totul se 
termina aici... Clipe! Nu simțim oare fiecare din noi cum ne apar în 
minte gînduri stranii, aproape fulgere de nebunie, gînduri confuze, 
de nemărturisit, izbucnind parcă dintr-un suflet străin fata de cel 
pe care ni-l recunoaştem în mod obişnuit? apoi acele fulgerări se 
sting şi revine umbra siciitoare şi întunecată sau calma lumină de 
totdeauna. 

Fără să vrea, fără să ştie cu precizie în ce fel, s-a trezit 
cuprinsă, învăluită, într-o complicatie. 

De la înfricoşătoarea surpriză de a vedea aruncată pe 
fereastră prima scrisoare de la Alvignani şi de la nesiguranța 
chinuitoare asupra hotăririi pe care trebuia s-o ia pentru a 
întrerupe această corespondenţă, nu ştia cum, ea — cinstită, foarte 
cinstită, fată a unor oameni cinstiți — uite, a ajuns pina aici, fără 
să-şi dea seama. Ah, cîte imprudente comisese omul acela înainte 
de a-i fi aruncat prima scrisoare şi după aceea! Acum se simțea 


jignita. Perdelele ferestrelor din fata nu mai aveau liniste: cind 
erau date deoparte, cind erau deodata trase; disparitii bruste de la 
fereastră, ca şi unele semne din cap sau cu mina... Şi putuse chiar 
să ridă, atunci, să ridă de acel bărbat, matur, respectabil, care 
apărea in fata ei atit de ridicol, de copilăros... Dar la ce-ar fi putut 
ea recurge ca să-l facă să înceteze să o mai chinuie? Să-l expună 
pe tatăl ei? Sau pe sot? Era exasperata, umilită; şi totuşi ochii i se 
îndreptau tot acolo, la ferestrele din fata, involuntar, chemaţi de o 
forță irezistibilă... leşea adesea din casă, pentru a se sustrage 
acelei tentaţii puerile; se ducea zile întregi acasă la tatăl ei; şi aici o 
silea pe Maria să cînte, să cînte aceeaşi melodie, o veche şi 
melancolică barcarolă. 

— Marta, ce faci? 

Iar ea, cufundată în divan, răspundea cu un glas stins şi cu 
ochii pierduţi: 

— Sint departe... departe... 

Maria ridea şi Martei îi răsunau şi acum în urechi risetele 
vesele ale surorii ei. Şi continua să-şi amintească, să revadă în 
minte. In salon intra mama, care o întreba cite ceva de soţul ei. 

— Ca de obicei... îi răspundea ea. 

— Eşti mulțumită? 

— Da. 

Mintea. Nu pentru că avea să-i reproseze lui ceva; dar iată că 
îi raminea în adincul sufletului un sentiment ostil, nedefinit, si nu 
de acum; ci din prima zi a fagaduintei de căsătorie, atunci cînd ei, 
fata de abia şaisprezece ani, abia iesita din colegiu, unde studiase 
cu multă silinta, îi fusese prezentat Rocco Pentagora drept 
logodnic. Era un sentiment de vagă oprimare, ascuns în adînc şi 
sufocat de inteleptele reflecţii ale părinţilor, care văzuseră în 
Pentăgora o partidă convenabilă, un tînăr de ispravă, bogat... Da, 
da; şi ea repetase aceste înțelepte consideraţii ale mamei şi ale 
tatei, ca şi cînd ar fi fost ale sale, colegelor de la şcoală, de la care 
a vrut să-şi ia. Rămas bun; ca şi cum din copilă, ar fi devenit 
deodată bătrină, încercată şi experimentată în lume. 

Ici şi colo pereţii camerei de copil mai păstrau cîteva date 
scrise de ea: amintiri, desigur, ale unor vechi succese şcolare sau 
ale unor petreceri între prietene sau in familie. Si pe pereţii aceia 
ca şi pe toate obiectele umile, simple şi dragi se părea că timpul 
adormise şi că totul, înăuntru, păstra aerul respirației ei. lar Marta 
se complacea in a scotoci cu gîndul în viata ei de copil. 

De cite ori nu auzise, stind cu ochii pironiti şi cu spiritul 


rătăcitor, răpăitul primelor ploi pe geamurile ferestrelor; de cite ori 
nu văzuse lumina aceea palidă, melancolică, în camera întunecată, 
cu senzația plăcută a iernilor apropiate, la sfirşitul toamnelor 
înnorate, a fiorilor pe care le provoacă nopţile de iarnă, spre 
dimineață? 

Maria îşi privea sora, uluită de calmul ei, şi aproape nu-şi 
credea ochilor, jignită în adincul inimii de indiferența Martei care 
părea că s-ar fi împăcat cu ideea nenorocirii trăite, ca şi cînd 
furtuna nu i-ar fi trecut de curînd pe deasupra capului. „Şi totuşi e 
conştientă — se gindea Maria - în ce stare a ajuns tata din cauza 
ei!” Şi aproape ca plingea de mihnire că nu-şi vedea sora aşa cum 
ar fi vrut, adică umilă, dezolată, învinsă în durerea ei şi 
neconsolabilă, cum era în primele zile, la venirea ei acasă. 

Într-adevăr, Marta nu mai plingea. După ce-i mărturisise 
totul mamei, totul, pina in cele mai mici amănunte, în cele mai 
intime şi secrete sentimente, sperase ca cel putin tatăl ei, dacă nu 
chiar soțul, să-i dea dreptate, şi să revină asupra hotăririi de a nu 
mai ieşi din casă, ceea ce pentru ea însemna, în fața întregului 
oraş, o condamnare chiar mai gravă decît cea impusă de sot cînd 
voise cu atita nechibzuinta să o pedepsească, alungind-o din patul 
conjugal. 

Astfel el, tatăl ei, confirma acuzaţia soțului şi o discredita pe 
ea iremediabil. De ce nu o înțelegea, oare? 

Curioasă, îşi întrebase mama dacă îi comunicase tatălui 
mărturisirile ei, şi mama îi confirmase. 

Ei. Bine? Neschimbat! 

Din momentul acela nu a mai vărsat nici o lacrimă. S-a simțit 
răscolită pina în adincul sufletului, iar minia infrinata s-a inasprit 
în ea, transformindu-se într-un dispreț rece, în masca aceea de 
indiferență insolentă față de supărarea mamei şi a surorii, care în 
loc să-l condamne pe tată pentru oarba şi incapatinata lui 
nedreptate, se arătau consternate din cauza lui, din cauza răului 
pe care l-ar fi resimţit sănătatea lui, ca şi cum vina ar fi fost numai 
a ei. 

Şi acum Marta cerea Mariei veşti despre unele prietene care 
veneau înainte să o viziteze pe mama lor; şi pentru că Maria 
răspundea confuz, ea exclama zimbind: 

— Ştiu, acum nimeni nu va mai vrea să vină la noi... 

Deci totul avea să se sfirşească astfel? Trebuia să rămină ca 
într-o închisoare, în zăpuşeala aceea, în întunericul, în doliul 
acela, ca şi cînd lumea s-ar fi prăbuşit? 


Familia se retrăsese in camerele cele mai îndepărtate de cea 
in care statea inchis Francesco Ajala. Nici un glas, nici un zgomot 
nu-i ajungeau acestuia la urechi; asezat pe un fotoliu linga pat, el 
privea pragul luminat sub uşa neagră, spiona uşorul, prudentul 
tirsiit de pe podeaua de lingă uşa de alături şi se străduia să 
ghicească cine trecea în virful picioarelor. Nu ea, desigur: era 
Agata... era Maria... era servitoarea... 

— Tabacaria, a vrut într-o bună zi să-i amintească soția. Vrei 
chiar ca să se piardă totul aşa? 

— Tot! Tot! — îi răspunse el. Vom muri de foame. 

— Şi Maria? Nu este şi ea fata ta? Ce vină are biata Maria? 

— Dar eu? — strigă Ajala, ridicindu-se minios în fata soției. Ce 
vină aveam eu? Tu ai vrut-o! 

Se stapini, se aşeză din nou; apoi reluă morocanos: 

— Cheamă-l pe nepotul tau, Paolo Sistri. Am să-i incredintez 
lui conducerea tăbăcăriei. Nu mai trebuie să fim infumurati acum. 
Voia pe Marta de soție? Să o ia! Acum poate să o ia cine vrea. 

— Oh, Francesco! 

— De ajuns! Trimite după Paolo. Pleacă! 

De la acest Paolo Sistri, fiu al unei surori decedate a doamnei 
Agata, au aflat cele trei femei de isprăvile lui Rocco Pentagora, care 
în ziua următoare scandalului plecase, într-adevăr, în căutarea lui 
Alvignani, cu profesorul Blandino şi cu Madden. La Palermo, 
Gregorio Alvignani nu a vrut la început să accepte duelul; reuşise 
chiar să-l convingă pe Blandino să-l facă pe Rocco să renunțe; 
atunci acesta a răspîndit vestea tuturor pentru a-l constringe să se 
bată cu el. Şi duelul a avut loc, iar Rocco s-a ales cu o lungă rană 
pe obrazul sting. De trei zile revenise în oraş însoțit de o femeie 
uşoară; şi-a adus-o în casa matrimonială, a silit-o să îmbrace 
rochiile Martei şi trezind indignarea tuturor, se dădea în spectacol 
înaintea întregului oraş, conducînd-o la plimbare, în trăsură, 
impopotonata astfel. 

Ei bine, după asemenea veşti tatăl Martei tot nu recunoştea 
nemernicia acelui individ? nu se ruşina să mai asculte 
condamnarea lui infama? 

Marta tremura de indignare şi de furie, făcea un continuu şi 
violent efort pentru a se stapini în fata mamei şi a surorii ei, care 
se arătau mereu mihnite şi infrinte. 

— Plingi, Maria, dar de ce? — îşi întrebă într-o dimineață, în 
batjocură, sora care intra în camera ei cu ochii roşii. 

— Tata... oh, ştii! — răspunse Maria, cu greu. 


— Eh, — suspina Marta. Ce vrei să-i faci? Poate se odihneşte. 
Nu face rau nimanui. 

Era fara bluza, in fata oglinzii, in picioare: lua de pe cap acele 
de baga si toata bogatia de par negru i se revarsa parfumat pe 
spate, pe braţele goale. Îşi lăsă capul pe spate şi îşi scutură de mai 
multe ori frumosul păr bogat; apoi se aşeză şi umărul rotund, 
nespus de alb, neted, îi apăru printre suvitele de păr care se 
desparteau între sin şi spate. Pe umăr, negul violet, apărut cu ani 
în urmă, încet, ca o stea, pe care îl descoperise de mult Maria, cînd 
încă mai dormeau amîndouă împreună. 

— Hai, piaptănă-mă, Maria, te rog. 


FOARTE INALT, SLAB, CU PICIOA- 
rele desirate, cu chipul palid pătat de pistrui, cu fire de păr roşu pe 
obraji si pe barbie, Paolo Sistri venea acum in fiecare seara sa 
supuna aprobarii unchiului Ajala raportul zilnic al activitatii din 
tabacarie. 

După circa o jumătate de oră ieşea abătut si uluit din camera 
celui închis, şi mătuşii Agata şi Mariei care îl aşteptau 
nerăbdătoare, le răspundea de fiecare data, aplecind capul într-o 
parte: 

— A spus că e bine. 

Dar de aprobare părea că nu era nici convins şi nici 
satisfăcut, bănuind că unchiul îl lăuda în bătaie de joc. Se lăsa pe 
un scaun, inspira cît mai mult aer cu putinţă şi apoi îl scotea afară 
pe nări, clătinînd capul. 

Acum, înhămat în afaceri, renuntase la orice veleitate 
amoroasă. În primele zile se arătă foarte stinjenit de prezența 
Martei; apoi, încet-încet, prinse curaj; vorbind putin, totuşi, se 
adresa mai curînd Mariei sau mătuşii Agata. Reda într-o dezordine 
copleşitoare de cuvinte toate peripetiile din cursul zilei şi 
rasucindu-se pe scaun si invirtindu-si ochii in toate părțile, asuda 
şi inghitea des. Fiecare frază îi raminea în aer sau se rezolva 
printr-o exclamatie; dacă totuşi vreuna, din nefericire, îi reuşea 
pînă la sfirşit fără piedică, o repeta de trei sau de patru ori, înainte 
de a-şi da osteneala de a începe alta. 

Mätusa îl asculta cu atenţie, aproba, dînd din cap, aproape 
fiecare cuvînt şi adesea, ştiind că el nu mai are pe nimeni în 
familie, îl invita să rămînă la cină. 

Paolo accepta aproape totdeauna. Dar erau foarte triste 
mesele acestea cufundate în tăcere, întrerupte doar de trimiterea 
mincarii celui ferecat şi siderate de înfăţişarea Mariei, care revenea 
de fiecare dată mai abătută. 


Marta observa totul cu o stranie expresie in ochi, cind ironica 
aproape, cind dispretuitoare. Durerea celor din jur nu era oare o 
dojana care i se aducea pentru presupusa ei vină? Adesea se 
ridica, părăsea masa, fără a spune nimic. 

— Marta! 

Nu răspundea: se ducea să se închidă în camera ei. Maria 
venea la uşă, o ruga să-i deschidă, să se întoarcă la masă. Asculta 
cu un fel de durere şi de bucurie rugämintile insistente ale surorii, 
şi nu deschidea şi nici nu răspundea; apoi, îndată ce Maria, 
obosită de a o implora zadarnic, pleca, se înfuria împotriva ei 
înseşi de a nu fi cedat şi începea să plingă. Dar de îndată 
remuscarea se transforma in ură împotriva soțului. Ah, dacă ar fi 
putut să-l aibă in mina în clipa aceea de furie! îşi freca mîinile, 
plingind, agitată. Între timp, fructul omului aceluia creştea în 
pintecul ei... Nu peste multă vreme va fi mamă! Starea aceasta o 
îngrozea; se zbătea, se lăsa pradă convulsiilor; şi crizele acelea 
violente o doborau. 

Uneori Paolo Sistri raminea putin după cină pentru a tine de 
urit femeilor. Odată masa strinsa, în jurul acesteia, sub lampă, se 
înjgheba, timid, o viata familială. Dar cuvintele ieşeau greu de pe 
buzele tuturor, aproape temătoare de liniştea impusă în casă de 
nenorocirea aceea. Din cînd în cînd Maria se ducea în virful 
picioarelor să asculte la uşa tatălui său. 

— Doarme, spunea mamei care o privea întrebătoare, de cite 
ori revenea din camera tatălui. 

Şi mama închidea ochii în durerea ei nemărginită şi suspina, 
reluîndu-şi lucrul: micul trusou pentru pruncul care avea să se 
nască. 

Trebuia să lucreze repede, deoarece nimeni, pînă acum, nu s- 
a gîndit la lucrul acela pentru bietul nevinovat care venea pe lume. 
Se gîndi. Se de departe o prietenă, o prietenă din alte timpuri, cu 
care doamna Agata, din dispoziția soțului, rupsese orice relație. 

Prietena se numea Anna Veronica. Cînd doamna Agata o 
cunoscuse prima dată, aceasta trăia împreună cu mama ei, 
mindra că o întreținea predind în şcolile elementare, în timpul 
acela îi făcuseră curte multi tineri sperind să-i înşele natura 
patimasa; dar Anna, care se irosea într-adevăr în aşteptarea unui 
bărbat căruia i-ar fi oferit cea mai caldă şi devotată iubire, a ştiut 
totdeauna să se apere. Citeva buchete de flori, un schimb de 
scrisori, vorbe şi vise, poate chiar şi un sărut pe furate: şi atît. 

Căzuse odată totuşi într-o cursă, la citva timp după moartea 


mamei, şi fusese atrasă in ea de fratele uneia din cele mai bogate 
prietene, în casa cărora obişnuia adesea să se ducă după 
interminabilele ore de şcoală, mereu bine primită, deoarece le ajuta 
la lucrul de mînă, le distra cu glumele ei pline de duh şi prompte 
şi, deseori raminea la ele la masă şi uneori chiar noaptea. 

Prima cădere fusese ținută ascunsă cu o interesată prudență 
din partea părinţilor tinărului, astfel că nimic precis nu se auzise 
în oraş. Anna plinsese în taină pentru tinerețea ei ofilită, viitorul 
frint, sperind o vreme în cäinta tinarului. Multe din prietene, 
străine de întîmplare sau generoase, îi păstraseră prietenia, şi 
printre acestea Agata Ajala, pe atunci abia măritată. 

După cîțiva ani, Anna Veronica întilnise, din nenorocire, pe 
un alt tînăr, bolnav, melancolic, care locuia lîngă ea, în trei 
camarute umile dar plăcute şi aerisite, cu o mică terasă plină de 
flori. Acesta o ceruse de soție; dar Anna, onestă, a vrut să-i 
mărturisească totul, apoi n-a ştiut, sau poate că nici n-a putut să-i 
refuze aceeaşi dovadă de iubire pe care i-o acordase şi celuilalt. 
Dar de data aceasta, după ce el s-a dezis şi a părăsit-o, Anna a 
ajuns la scandal, pentru că rămăsese însărcinată cu seducătorul 
sentimental, plecat pe neaşteptate din oraş. Din fericire copilul a 
murit imediat după naştere. Anna, destituită de la şcoală, a 
obținut, din milă, o pensie mizerabilă, grație căreia a putut să 
supraviețuiască în singurătatea şi în infamia în care o aruncase 
nemernicul melancolic. 

Doamna Agata se întilnea deseori în biserică cu Anna 
Veronica, dar se prefăcea că nu o vede; Anna o înțelegea şi nu o 
condamna; îşi ridica privirea şi în ochi şi pe buze rugăciunea îi 
devenea si mai fierbinte, rugăciune nutrita de dragoste fata de toți, 
prieteni şi duşmani, de parcă ei i s-ar fi cuvenit primul exemplu de 
iertare. 

Cînd a izbucnit scandalul Mariei, Anna Veronica a privit-o cu 
alți ochi pe doamna Agata, duminicile, la slujbă. Ştia că Marta era 
însărcinată; şi într-o zi. leşind de la biserică, s-a apropiat umil de 
prietena de odinioară care se ruga încă şi depunindu-i un pachet 
în poală, i-a spus: 

— Acesta e pentru Marta. 

Doamna Agata ar fi vrut să o cheme înapoi; dar Anna s-a 
întors să o salute numai cu mîna şi a fugit. În pachet, doamna 
Agata a găsit cîteva dantele lucrate cu croşeta, trei bavetele 
brodate şi două scufite. S-a înduioşat pina la lacrimi; 

Din multele ei prietene pe care conta, nici una nu i-a rămas 


credincioasă dupa scandal; dar iată, in schimb, vechea prietenie 
acum se reînnoda pe furiş. Într-adevăr, duminica următoare, a 
revăzut-o pe Anna Veronica în biserică, s-a aşezat alături de ea şi, 
după slujbă, au vorbit îndelung, emotionindu-se de amintirile din 
vechea lor prietenie şi de întîmplările sau nenorocirile suferite. 

Acum, cînd Francesco Ajala stătea mereu retras, Anna 
Veronica nu putea să vină pe ascuns să-i tina tovărăşie si să o 
ajute ca odinioară pe prietena ei la lucrul de mînă? 

Putea, da. Şi iată că Anna Veronica traversa în virful 
picioarelor camera vecină cu a celui retras; îşi dădea jos şalul lung 
de căită si zimbind Martei şi Mariei cu două surisuri diferite: 

— Jata-ma, fetele mele, rostea pe soptite. Ce mai e de facut? 

Marta asista seara la lucrul acela făcut cu dragoste de mama 
ei şi de prietena acesteia; şi adesea privind scutecele, cAmasutele,. 
Jachetelele, scufitele din cas, ochii i se incetogau sau se umezeau 
de lacrimi. 

Între timp Paolo se străduia să explice cu glas scăzut Mariei 
felul cum funcționa tăbăcăria: îi vorbea despre piatra pentru strivit 
cojile de mirt şi otetar sau despre gropile în care se argăseau 
pieile... despre mortar... sau îi expunea cronica întimplărilor din 
oraş. Alegerile politice erau în toi. Gregorio Alvignani îşi depusese 
candidatura. Familia Pentăgora cheltuia o avere pentru a-l dobori. 
Afişe, curieri, întruniri, ziare... El, Paolo, nu ştia de a cui parte să 
fie, cui să-i acorde votul; pe de o parte nu voia să susțină familia 
Pentagora dar nu voia să fie nici de partea adversarului Alvignani; 
acestuia nu i-ar fi dat în nici un caz votul; pentru autoritatea care 
fi revenea din conducerea tăbăcăriei, în care lucrau mai mult de 
şaizeci de muncitori, nu i se părea potrivit să stea deoparte în 
această luptă. 

Biata Maria se prefăcea că ascultă totul, pentru a nu-l jigni; 
şi supliciul acela dura pentru ea o oră, adesea chiar două. 

— Vrei să pui rămăşag, îi spuse Marta zimbind, într-o seară, 
înainte de a se duce la culcare, că Paolo e îndrăgostit de tine? 

— Marta! — exclamă Maria, înroşindu-se pina în albul ochilor. 
Cum de te poți gîndi la asemenea lucruri? 

Marta izbucni într-un ris răsunător: 

— Ce vrei? Nu ştii? Sint o femeie pierdută! 

— Marta! oh Marta dragă, te rog! — gemu Maria, ascunzindu- 
şi fata in miini. 

Marta ii apuca bratele si scuturind-o cu violenta ii striga, in 
culmea furiei: 


— Vreti să mă faceți să innebunesc. Cu tragedia asta pe care 
mi-ati pregătit-o? Ati jurat? Vreti să plec de acasă? Spuneti-o 
odată! Voi pleca, voi pleca îndată, chiar acum... Lasă-mă, lasa- 
mă... 

Se repezi spre uşă, reținută de Maria. Mama veni alergind. 

— Taci, Marta, te rog! încet... Eşti nebună? Unde vrei să 
pleci? 

— Jos, în stradă, să cer dreptate... Nebună, da, nebună! 

— Nu striga aşa tare!... Te va auzi tatăl tău! 

— Cu atît mai bine! Să mă audă! De ce sta acolo închis? Nu 
s-a închis degeaba în întuneric; aşa, ca un orb, mă condamnă... 
Nu vreau, nu mai vreau să rămîn cu voi... Veţi fi mulțumiți si 
fericiți... 

Plinsul o dobori deodată; se zbătu pina noaptea tirziu într-o 
puternică convulsie de nervi, vegheată de mamă şi de soră. 


VI 


CU CAPUL LASAT PE SPATELE FO- 
toliului imens, cu miinile diafane pe bratele acestuia intr-o atonie 
de neînvins, Marta fixa lung fiecare mobilă din camera; si i se 
părea că numai acum i se lămurea, dar într-un mod straniu, 
semnificația fiecărui obiect în parte şi le examina şi parcă le 
concepea existența sustragindu-le relaţiilor dintre ele şi ea. Apoi 
ochii i se opreau din nou asupra mamei, asupra Mariei, asupra 
Annei Veronica, care lucrau în linişte în fata ei; îşi pleca pleoapele; 
scotea un lung suspin de oboseală. 

Astfel treceau nespus de încet zilele tristei aşteptări. 

În sfîrşit într-o dimineaţă, cu putin înainte de amiază, au 
apărut durerile naşterii. 

Îngheţată, cu fruntea umedă de sudoare, se agita prin 
cameră, nemaiputindu-si potoli în nici un fel spasmele; între timp 
o privea cu groază pe bätrina moaşă şi pe o altă femeie care 
pregăteau patul. Un tremur de minie îi scutura întreg trupul la 
fiecare vorbă sau sfat pe care i-l dădeau acestea. 

În camera de alături, un tînăr medic, înalt, palid, blondut, 
chemat din inițiativa moasei foarte neliniştită din cauza stării 
pacientei, pregătea şi aşeza pe ascuns, cu o grijă minuțioasă, pe o 
masuta, feşe, comprese, sticlute, tuburi elastice, instrumente de o 
formă ciudată. Şi ori de câte ori punea cu un gest studiat obiectul 
pregătit, părea că spune: „S-a făcut!” Din cînd în cînd trăgea cu 
urechea şi zimbea în sinea lui la auzul unui geamăt al celei ce avea 
să nască de la o clipă la alta. 

— Mamă, mor! - se jeluia Marta, agitind continuu, regulat, 
capul într-o parte şi alta. Mamă, mor! Ah, mamă, ah, mamă! 

Şi stringea cu putere brațul mamei care o susținea, privind-o 
cu infinită milă printre lacrimile care îi brăzdau chipul, sfişiată de 
gemetele surde, de vaietul continuu al fiicei: acolo, rezemate una 
de alta într-un colț al camerei, ca şi cînd numai acolo ea putea 


suferi mai putin. 

Maria se retrasese cu Anna Veronica intr-o camera mai 
îndepărtată, in apropierea celei a tatălui, iar Anna, pe şoptite, 
încerca să-i liniştească agitația şi nerabdarea. 

— Cînd copilul va veni să bată cu minuta lui la uşă, strigind 
Bunicule! bunicule! cu mirosul de lapte în glas, ah, vreau să văd 
dacă nu va deschide uşa. Va deschide... Şi atunci, fata mea, eu nu 
voi mai putea veni la voi, da; dar nu are importanţă! Eu mă rog în 
fiecare seară Domnului să vă facă acest har. 

Pe neaşteptate, clatinindu-se, urlind, cu braţele ridicate. 
Furibundă din cauza durerilor şi a fricii, Marta năvăli în camera 
aceea, dezgolită, agitată, urmată de mama ei şi de femeile care o 
îngrijeau. Maria, Anna Veronica, se ridicară speriate şi fugiră la 
rîndul lor după ea. Marta se duse să bată la uşa tatălui ei, lovind-o 
cu capul şi cu mîinile, chemind şi implorind: 

— Tată! Deschide, tată! Nu mă lăsa să mor aşa! Deschide, 
tată! Mor, iartă-mă! 

Femeile, plingind, strigînd, căutau să o îndepărteze de acolo. 
Medicul o luă de brat. 

— Acestea sînt gesturi de nebunie, doamnă! Haide, haide; 
tata va ieşi afară; lasati-va condusă... 

Femeile o înconjurară, o luară aproape pe sus şi o duseră în 
camera de naştere. 

Aici o aşezară sfirşită pe perne. 

Putin după aceea, Maria, care se întorsese dupa ce ascultase 
la uşa tatălui, intră în camera surorii, cu chipul răvăşit, tremurînd 
toată, să o cheme pe mama; o duse la uşa celui închis şi, ascultind 
din nou cu atenție, îi spuse: 

— Auzi? auzi? Mamă, auzi? 

Din cameră, prin uşă, venea un sunet surd, continuu, ca 
miriitul unui cîine asmutit. 

— Francesco! chema tare doamna Ajala. 

— Tată! - strigă Maria, gata-gata să izbucnească in plins. 

Doamna Ajala împinse uşa cu umărul; apoi a doua oară, şi la 
a treia aceasta cedă. 

Pe întuneric, Francesco Ajala zăcea lungit pe podea, cu un 
brat întins şi cu celălalt îndoit sub piept. 

La strigătul ascuțit al mamei şi al Mariei, răspunse, din 
camera femeii care năştea, ceva ca un urlet prelung, de animal. 
Alergă Anna Veronica, alergă medicul; se deschiserä larg 
obloanele; şi corpul inert, doborit, al lui Francesco Ajala fu ridicat 


cu o prudență inutilă pe pat şi aşezat aproape in capul oaselor, 
sprijinit de perne. 

— Nu mai strigati, vă rog, nu mai strigati! — le rugă medicul. 
Altfel îi veţi pierde pe amindoi! 

— Deci e pierdut? — ţipă doamna Ajala. 

Medicul făcu un gest disperat şi înainte de a alerga în camera 
unde năştea Marta porunci servitoarei să se ducă după un alt 
medic, repede, la farmacia cea mai apropiată. 

Maria, plingind, ştergea cu o batistă de pe fata congestionată 
a tatălui sîngele care îi ieşea dintr-o rană uşoară de pe frunte. Ah, 
dacă în aceasta ar fi constat tot răul! Totuşi ea îşi dădea toată 
silința”, încerca cu toată dragostea să oprească acele citeva 
picături de singe ca şi cînd numai de aceasta ar fi depins salvarea 
tatălui. Mama părea înnebunită; voia ca soțul ei să vorbească cu 
orice pret şi il imbratisa şi îi stringea mîinile înghețate, parcă fără 
viata. Pamintiu la fata, Francesco Ajala continua să geamă surd, 
cu gura deschisă larg şi cu ochii închişi. 

Sosi în grabă celălalt medic, un om chel şi strabic. 

— Dati-va la o parte! ce e? Lăsaţi-mă să văd... Eh! — făcu cu 
un glas sufocat, fiindu-i înfundat nasul, şi lovindu-se pe şolduri. 
Bietul domn Francesco! Gheata, gheaţă... Aici, la farmacia 
apropiată, comprese cu muştar, o băşică... Cine se duce? cine 
aleargă? Mai departe de pat... aer! aer! Bietul domn Francesco! 

Prin uşile închise răzbi un strigăt prelung, parcă de fiară 
rănită şi minioasä. Medicul se întoarse brusc; pentru o clipă toţi, 
uitind de Francesco, aşteptară emotionati. 

— Biata mea fata! gemu doamna Agata, izbucnind in hohote 
de plins. 

Atunci celelalte femei izbucniră şi ele în plins. Medicul pi ivi 
în jurul lui buimăcit, se zgirie cu un deget pe craniu, apoi se aşeză 
şi cu mîinile impreunate pe pintec începu să-şi învirtească degetele 
mari. 

O lacrimă brăzdă încet chipul muribundului şi se opri în 
mustata deasă şi carunta. 

Orice încercare de salvare a fost zadarnică. 

Agonia a durat pina seara. Numai geamătul continuu, 
monoton, atesta o ultimă rămăşiţă de viata în corpul acela de 
gigant, susținut de perne pe pat. 

Tirziu, doamna Agata se gindi la Marta, şi se duse în camera 
acesteia. La deschidere uşii o izbi mirosul de amoniac şi de oţet. 
Deci născuse. 


Marta zacea nemiscata, ca de ceara, pe perne, si parea fara 
viata. Femeia care o asista, aplecata asupra ei, ii aplica incontinuu 
o compresa, iar medicul, peste masura de palid, sfirsit, arunca 
gramezi de vata insingerata într-un lighean aşezat pe jos. 

— Dincolo, spuse el mamei, aratindu-i usa camerei de 
alaturi. 

Înainte de a intra în cealaltă cameră in linişte, ca un 
automat, doamna Agata îşi privi fata. 

— Mort... — se bilbii aceasta, ca pentru sine, cu un glas lipsit 
de expresie, venit parcă nu mai de departe decit de pe buze. 

Moasa arătă mamei un mic monstru aproape fără formă, în 
vată, livid, mirosind a muşchi. 

— Mort... 

Din strada, ajunse pina la ei sunetul ascutit al unui clopotel 
si un cor cintat pe nas, ca de copii, desi era de femei, aflate intr-o 
procesiune grabita. 

— Sfinta împărtăşanie! — zise batrina moaşă, ingenunchind, 
cu micul. Mort în brațe, în mijlocul camerei. 

Doamna Agata ieşi în grabă, alergă în sala de la intrare, în 
timp ce intra preotul, pregătit de slujbă, cu artoforul în mina, şi un 
paracliser care venea în urma lui, cu ochii aproape ingroziti de 
frică, închidea baldachinul. Paracliserul, cu un mic tabernacol în 
braţe îl urmă pe preot în camera muribundului. Femeile şi copiii 
care întregeau slujba ultimei împărtăşanii îngenuncheară în sală, 
bolborosind între ele. 

Francesco Ajala nu auzi, nu înțelese nimic; primi numai 
ultima împărtăşanie şi, miruit de preot, îşi dădu duhul. 

Treptat, jos în stradă, sunetul strident al clopotului şi corului 
femeilor se amestecară cu strigătele şi aplauzele unei mulțimi de 
oameni care cu un drapel în frunte exaltau alegerea lui Gregorio 
Alvignani ca deputat. 


VII 


DUPA NASTERE, MARTA S-A ZBA- 
tut aproape trei luni intre viata si moarte. 

Providenta divină aceasta boală, spunea Anna Veronica. Da, 
pentru că altfel, cele două biete femei rămase in viata, văduva şi 
orfana, ar fi înnebunit. În schimb, în lupta disperată împotriva 
acelui rău care părea de neînvins, buzele lor, care păreau că nu 
vor mai suride niciodată, suriseră după două luni de la moartea 
aproape violentă a stapinului casei, la primele semne de 
convalescenta a Martei. 

Neobosită, Anna Veronica, după multe nopţi de veghe, aducea 
acum în fiecare dimineață convalescentei mici şi înmiresmate 
iconiţe de sfinți, conturate cu hirtie perforata, cu puncte aurii, cu 
nimburi aurii. 

— Aici, spunea, în plic, sub pernă: te vor vindeca: sînt 
binecuvintate. 

Si aratindu-i pe cei doi sfinti patroni ai tirgului, Sf. Cosma si 
sf. Damian, cu veşmintele pina la pămînt, cu coroanele pe cap si 
ramurile de palmier ale supliciului in miini; cei doi sfinți, 
miraculosi, care urmau să fie särbätoriti in curînd, şi cărora Anna 
Veronica le făgăduise o ofrandă pentru vindecarea Martei: 

— Aceştia, adăuga, preţuiesc mai mult decît medicul tău chel, 
cu un ochi la Cristos şi altul la sf. Ion. 

Şi-l imita pe medic cu glasul lui sufocat şi fonfăit, fiind veşnic 
cu nasul înfundat: — „Sufăr de litiază, doamna mea!” — Care ar 
însemna: „boală de piatră, doamna mea, calculoză!” 

Marta zimbea vag, palidă, urmărind cu ochii cuvintele Annei 
Veronica, şi zimbeau si mama si Maria. 

Seara, înainte de a se întoarce acasă, Anna rostea o 
rugăciune împreună cu doamna Agata si cu Maria, in camera 
Martei. 

Bolnava asculta bolborositul rugăciunii in camera slab 


luminata de o lampa acoperita cu un abajur de culoare verde; 
privea pe cele trei femei ingenuncheate, inclinate pe scaun, si 
adesea la litanie raspundea si ea la invocatiile 

Annei Veronica: 

— Ora pro nobis. 

Senzatia de seninătate, mingiietoare si uşoară, pe care 
obişnuieşte să o dea convalescenta, se tulbura odată cu venirea 
serii. I se părea că lumina aceea acoperită de abajurul verde era 
prea puţină împotriva umbrei care invada casa; şi o nelinişte 
adîncă, o consternare obscură, o impresie de gol, de spaimă simțea 
că vine din celelalte camere, spre care îşi îndrepta gîndul anxioasă, 
din patul ei; dar îndată şi-i retrăgea, fixindu-si din nou ochii pe 
lumina din camera ei, ca să simtă căldura familială. În umbra 
aceea, în întunericul celorlalte camere tatăl ei s-a stins din viata. 
Acum el nu mai era acolo... Nimeni nu mai era acolo... Umbra. 
Întunericul. Ce coşmar, într-adevăr, a fost el pentru ea! Acum, s-a 
eliberat, dar cu ce pret!... Neliniştea adinca, deprimarea sumbră, 
senzația de gol, de spaimă, nu-i veneau oare fiindcă se gindea la 
el? 

Adesea adormea cu rugăciunea pe buze. Mama zăcea alături 
de ea, pe acelaşi pat; se framinta mult în fiecare seară pina să 
adoarmă, nu numai din cauza amintirii sfişietoare şi încă vie a 
soțului, ci şi din cauza grijii asidue provocată de nepotul Paolo 
Sistri căruia îi era încredințată acum existența familiei. 

După nenorocire, Paolo nu mai venea punctual în fiecare 
seară. Trebuia ca mătuşa să trimită după el de două sau de trei ori 
pentru a afla ceva de la tăbăcărie; şi atunci cînd în sfirşit se hotăra 
să vină, apărea mai abătut şi mai confuz ca înainte. 

Într-o seară veni cu capul bandajat. 

— Oh, Doamne, ce ti s-a intimplat, Paolo? 

— Nimic. Într-o cameră din tăbăcărie, pe întuneric, careva (şi 
poate inadins!) uitase să închidă... cum se numeşte? da... 
chepengul din podea şi el trecînd, hop, jos: s-a rostogolit pe, cum 
se numeşte, aceea de lemn; scara stăvilarului, da, şi a scăpat ca 
prin minune. Dar la tăbăcărie toate bune. Poate totuşi... ar fi fost 
mai bine să se încerce o oarecare operație frantuzeasca... felul de 
argăsire prin care... aşa, se foloseşte în praf... cum se numeşte... 
scoarța de gorun, de plută şi de cer; în timp ce după metoda 
noastră cu taninul nostru dizolvat în apa de mirt... 

— Doamne, Paolo! - îl întrerupea mătuşa, cu mîinile 
împreunate. Să nu schimbăm nimic! Mergea totul foarte bine, 


dupa metoda noastra, cit timp s-a ocupat raposatul. 

— Cristoase! Ce legătură are? — îi răspundea Paolo, ingimfat, 
acum ca unchiul lui nu mai era in viata. E altceva! Pentru ca... 
vezi cum se face? Se ia... inainte ce se lua? apa fiarta. Oh, acum se 
ia apa curata... asteapta! cu praf de scoarta de gorun, sau... 

Si continua un timp, incurcindu-se, reluind de la cap, vrind 
sa-i explice matusii argasirea grozava dupa moda franceza. 

— M-ai inteles? 

— Nu, dragă. Dar poate ca nu înțeleg eu. Te rog: fii atent! 

— Ai încredere în mine. 

Şi într-adevăr se străduia în totul. Ziua şi noaptea, in 
continuă luptă: ziua, cînd ici cu vărarii, pentru a supraveghea 
fierberea; cînd colo, la gropile de argăsire pentru spălarea pieilor; 
apoi la suporturi pentru jupuitul perilor, apoi subtierea pieilor şi 
aşa mai departe; noaptea tot acolo, cu registrele de încasări şi 
cheltuieli, pentru socoteli. Auzea în jurul orei patru cîntecul 
cocoşilor... Ce ştia mătuşa lui? Cocosii, la patru dimineaţa, pe 
cuvînt de onoare... Şi el era încă în picioare. Cerneala din călimară 
nu respecta nici unul din cele zece degete ale sale, şi îşi minjise 
pînă şi nasul şi fruntea. 

— Aş vrea să te văd aici! - sufla, cu minecile cămăşii 
suflecate, cu capul răsturnat pe speteaza scaunului de parcă ar fi 
vrut să găsească cifrele calculelor lui prin pinza de păianjen din 
tavan, la care, distrindu-se, voia să facă să ajungă fumul, pe care îl 
scotea cu patimă din pipă: — pfu, pfu, pfu... 

In tot acest timp, pe stradă, în clădirea vastă, linişte de 
mormint. Pe peretele gol, îngălbenit, luminarea raspindea lumina 
tremurătoare la fiecare pufăit al lui Paolo, a cărui umbră se 
întindea enormă şi monstruoasă pe podea.. 

— Puah!... La naiba... — şi numea un creditor, scuipind pe 
perete. 

Un păianjen îi trecea încet, încet pe sub ochi, speriat parcă de 
lumină, clătinîndu-se uşor pe cele opt picioare lungi, extrem de 
subțiri. Paolo avea oroare de aceste animale mici, ca femeile de 
şoareci. Sărea brusc în picioare, îşi scotea un pantof si poc! — 
strivea păianjenul cu talpa; apoi cu chipul scirbit privea atent 
victima lipită astfel pe perete. 

După moartea unchiului, se instalase definitiv la tăbăcărie. 
Minca acolo şi dormea tot acolo; iar în camera aceea îmbicsită nu 
permitea nimănui să intre. El singur îşi pregătea de mîncare şi tot 
el îşi făcea şi patul; el singur totul. Dar nu reusea niciodată nimic. 


Cauta tacimurile?-— Carnea i se ardea pe foc. Voia să bea? — 
Găsea grăsime plutind deasupra vinului. Cine varsase ulei în 
paharul lui? 

— Puah! La dracu” 

Şi raminea cu limba afară şi cu o mutra scirbita. 

Dar asta nu era nimic. Avea de luptat cu un nor de corbi 
picati asupra tăbăcăriei după moartea unchiului! Apăra cu un zel 
feroce interesele sărmanei văduve, curtea tăbăcăriei răsuna de 
certurile lui gălăgioase, violente; dar pînă la urmă trebuia să 
cedeze şi să plătească şi iar să plătească. Între timp vînzările se 
reduceau din zi în zi; datoriile creşteau ca şi reclamatiile; 
negustorii de pielărie îşi retrăgeau angajamentele sau respingeau 
marfa şi se adresau altor tăbăcari. Mătuşa, neştiind realitatea, îi 
cerea în fiecare lună pentru întreținerea casei suma pe care era 
obişnuită să o aibă înainte, ca şi cînd afacerile ar fi mers în acelaşi 
ritm; iar el, care nu avea curajul să-i expună starea mizerabilă de 
lucruri, se străduia în toate felurile ca în fiecare lună să nu-i 
lipsească cel putin banii de totdeauna. 

Marta se ridicase în sfirşit din pat, şi acum făcea primii paşi, 
sprijinită de mama ei şi de Maria; de la fotoliul aşezat lingă pat 
pina la oglinda dulapului. 

— Cum am ajuns, Dumnezeule! 

Îşi ducea o mînă pe după gitul Mariei şi cu cealaltă, albă si 
tremurinda, îşi îndrepta uşor suvitele de pe frunte, in timp ce se 
privea în oglindă zimbind aproape cu milă pentru bietele ei buze 
arse de febra atitor zile de boală. Apoi se ducea să se aşeze în 
fotoliul cel mare de piele de lingă fereastră. Venea Anna Veronica şi 
îi vorbea cu glasul ei cald şi sincer afectuos despre vecerniile din 
luna mai consacrate Madonei: — Biserica curată, mirosind toată a 
trandafiri, apoi binecuvintarea şi, în fine, cîntecele sfinte cîntate în 
sunetul orgii: ultimele raze de soare intrau în biserică prin 
ferestrele mari deschise sus şi rindunicile intrau şi zburau ici şi 
colo, rătăcite, în timp ce afară ciripeau altele ca îmbătate, 
urmărindu-se. 

Marta asculta cu sufletul parcă înstrăinat de simțuri. 

— Te vom însoți noi, vom merge toate patru împreună, mai 
înainte de sfirşitul lunii. O, te vei face bine, să nu te îndoieşti. 

Dar ea nega totul, spunînd că nu va fi cu putință. 

— Da, biserica este la doi paşi; dar dacă nu mă pot tine pe 
picioare... 


VIII 


ÎNAINTE DE SFÎRŞITUL LUNII, 
Marta s-a putut duce la biserică, însoțită de Anna Veronica, de 
mamă şi de soră. 

După ce s-a închinat şi a închis cartea cu rugăciuni, Marta a 
aruncat o privire neliniştită spre Confesional, în fața căruia, de 
cealaltă parte, sta îngenuncheată o batrina care se spovedea venită 
acolo înaintea ei. În partea dinspre Marta, lemnul confesionalului, 
perforat tot, lustruit şi îngălbenit, păstra amprenta opaca a atitor 
frunti de păcătoşi. Marta îl observă cu un oarecare fior, şi îşi trase 
mai mult pe cap şalul lung, negru, pina ce şi-a ascuns fata. Era 
foarte palidă şi tremura. 

Biserica, pustie, era dominată de o linişte misterioasă, 
coplesitoare, în răcoarea crudă, imobilă şi înmiresmată de tamiie. 
Pustietatea solemnă a interiorului sacru, suspendată parcă de 
pilaştrii înalți, de arcadele ample, dădea sufletului, in penumbra 
aceea, o senzație de oprimare. Tot naosul central era ocupat de 
două aripi de scaune de paie, dispuse în şiruri lungi pe podeaua 
prăfuită, inegală din cauza vechilor lespezi de mormint, uzate. 

Marta stătea îngenuncheată pe una din aceste pietre, şi 
aştepta ca batrina care se spovedea să-i cedeze locul în 
confesional. 

Cite păcate putea avea bătrina aceea! Dar ale sale său ale 
mizeriei sale? şi care or fi fost ele? Batrinul preot confesor le 
asculta pe toate prin perforatiile făcute anume în lemn, cu chipul 
indiferent. 

Dar îşi plecă ochii şi, pentru a-şi sustrage atenția, încercă să 
descifreze inscripția funerară în parte ştearsă de pe efigia uzată. 
Acolo, dedesubt, un schelet... Ce importanță mai avea numele? 
Dar ce şi cît de lăuntric, de sigur, de ocrotit apărea în pacea 
solemnă a unei biserici repaosul morții! 

Cele două aripi de scaune se prelungeau pînă la coloanele 


care sustineau pe nartex cafasul bisericii. In spatele coloanelor 
erau doua banci lungi pe una din care Marta, cind a intrat, a vazut 
un batrin țăran cu braţele încrucişate pe piept, cu ochii uscati de 
ani, infundati in orbite. Oh, miinile acelea aspre, pamintii, gitul cu 
pielea flasca si incretita, brăzdată de o zbircitură neagră, cu barbia 
în jos, mai jos de git, şi timplele turtite, cu fruntea incretita sub 
părul zbirlit şi incaruntit. Din cînd în cînd batrinelul tuşea şi tuşea 
lui răsuna surd în liniştea bisericii pustii. 

Prin ferestrele mari pătrundea, luminind in fişii marile fresce 
ale bolţii, paloarea de foc în care ziua murea într-un ciripit 
asurzitor de rindunele. 

Marta venise la biserică sfătuită de Anna Veronica. Dar în 
lunga aşteptare, îngenuncheată ca o cerşetoare, începea să aibă 
despre ea însăşi o impresie penibilă. Intelegea bine umilința Annei, 
era pentru ea izvor de multă, senină duiosie; într-adevăr, Anna nu 
mai avea nici o speranță; căutase şi găsise în credință un confort 
psihic, iar în biserică un refugiu. Dar ea? Era convinsă că nu şi-ar 
fi încălcat niciodată datoriile unei soții, nu pentru că l-ar fi socotit 
pe soțul ei demn de un astfel de respect, ci pentru că i se părea 
nedemn pentru ea să-l trădeze, nici o amăgire nereuşind să-i 
smulgă cea mai mică concesie. Oare, vazind-o acolo în biserică, 
umilă şi în stare de prostratie, lumea nu ar fi presupus că ea 
acceptase, ca justificată, condamnarea şi că îngenunchea în fața 
lui Dumnezeu pentru a-i cerşi o mingiiere si un refugiu, deoarece 
nu îşi mai recunoştea dreptul de a se ridica în picioare şi de a sta 
cu capul sus în fața oamenilor? E adevărat, nu pentru aceştia, nu 
pentru pedeapsa nemeritată; nu pentru nenorocirea tatălui, pentru 
care ea nu se socotea vinovată, se lăsase convinsă de Anna să vină 
în biserică; ci pentru ea, Pentru a obține de la Dumnezeu pacea şi 
lumina. Ce va spune, totuşi, peste putin timp, bătrinul confesor? 
De ce trebuia oare să se confeseze? Ce făcuse, ce păcat atit de 
grav, încît să merite toate pedepsele acelea, sau infamia, moartea 
tatălui, şi a fiului ei, doliul perpetuu din casă, şi poate mizeria, 
miine? Să se acuze? Să se căiască? Dacă a făcut ceva rău, fără 
voia sa, din lipsă de experiență, nu a plătit oare cu virf şi îndesat? 
Desigur că preotul acela o va sfătui să. Accepte cu iubire şi 
resemnare pedeapsa trimisă de Dumnezeu. Dar, chiar de la 
Dumnezeu? Dacă Dumnezeu era drept, dacă vedea în inimi... Pe 
bărbați, mai ales... Instrumentele lui. Dar primesc ei oare de la 

Dumnezeu pedeapsă pe măsura păcatului? Ei exagerează, 
sau prin josnicia spiritului sau printr-o deviere a cinstei... Să 


accepte deci în umilință condamnarea, fără a o cintari cu 
chibzuinţă, şi să ierte? Ar fi putut ierta? Nu! Nu! 

Şi Marta ridică din nou capul şi privi biserica de parcă dintr- 
odată s-ar fi rătăcit. Liniştea aceea, pacea solemnă, înălțimea 
bolţii, şi confesionalul cel mic, şi bătrina aceea in prosternatie şi 
confesorul imobil, impasibil, totul i se îndepărtă pe neaşteptate din 
spiritul revoltat ca un vis zadarnic în care ea, in amortirea 
conştiinţei, ar fi pătruns si pe care acum, resimtind cruda şi 
dureroasa realitate, îl vedea risipindu-se. 

Se ridică şovăitoare, simți că îi tremură picioarele, avu un fel 
de ameteala, îşi duse o mina la ochi, şi cu cealaltă se sprijini de un 
scaun; apoi, clatinindu-se. Traversă biserica. Pe bancă, sub cafas, 
îl văzu pe batrin, în aceeaşi poziție, cu braţele încrucişate pe piept, 
absorbit în rugăciune, extatic. 

Imaginea batrinului o însoți pînă acasă. 

Credința aceea îi lipsea! Nu putea să o aibă. Ea nu putea 
ierta. Creierul îi ajunsese ca un burete i scai, din care nu mai 
putea stoarce un gînd care să o întărească, să-i dea un moment de 
linişte. 

Era fantastică, poate, această senzație; dar pina una alta îi 
pricinuia o nelinişte adevărată, care în zadar căuta uşurare în 
lacrimi. Cite, Dumnezeule, cite vărsase! Acum, iată, nici să plingă 
nu mai putea. Mereu nodul acela, iritant, sufocant, in git. Vedea 
ingrosindu-se, concretizindu-se în jurul ei o soartă nedreaptă, care 
mai înainte era o simplă umbră, vană umbră, ceață care cu o 
suflare s-ar fi putut împrăştia; acum devenea piatră de moară şi o 
strivea, strivea casa, totul; şi ea nu i se mai putea împotrivi. 
Faptul. Era un fapt. Ceva ce nu mai putea fi schimbat. Ceva enorm 
pentru toţi, enorm pentru ea însăşi, care deşi îl simțea în propria-i 
conştiinţă inconsistent, o umbră, ceață, devenise totuşi acum 
piatră de moară: şi tatăl care ar fi putut-o strivi cu un dispreț 
suveran, s-a lăsat strivit el însuşi cel dintii. Era ea, poate, alta, 
după faptul acela? Era aceeaşi, se simțea aceeaşi; într-atit, încât 
deseori nu putea crede că nenorocirea a avut loc. 

Dar acum se împietrea şi ea, începea să nu mai simtă nimic: 
nici durere pentru moartea tatălui, nici milă pentru mamă şi 
pentru soră, nici prietenie pentru Anna Veronica, nimic, nimic! 

Să se întoarcă în biserică? Şi de ce? Se ruga, şi rugăciunea 
era numai o deşartă mişcare neliniştită a buzelor; sensul 
cuvintelor îl pierdea. Adesea. În timpul slujbei, se surprindea 
privind picioarele preotului pe podiumul altarului, marginile de aur 


ale patrafirului, dantelăriile cărții de rugăciuni; apoi, cînd toți se 
ridicau în picioare, trezită de hirjiitul scaunelor mişcate, de 
clopotelul cu sunetul argintiu, se ridica şi ea şi îngenunchea, 
privind mirată unele vecine care se loveau cu pumnii în piept, 
plingind cu adevărat. De ce? 

Pentru a se sustrage deşertăciunii în care naufragia fiecare 
gînd, ca şi fiecare sentiment al său, încercă să vadă dacă reuşea 
să-şi reia studiul, sau cel putin lectura. Deschise vechile cărți 
părăsite si simţi o duioşie de nespus. li reapărură, aproape 
palpitindu-i sub ochi, amintirile cele mai scumpe: îşi revăzu 
şcoala, diferitele clase, băncile, catedra: uite, unul cîte unul, toți 
profesorii care se succedau în timpul lecţiilor, şi apoi grădina în 
timpul recreatiei, galagia, risetele, plimbările la brat. Pe aici, cu 
cele mai dragi colege: apoi sunetul clopotelului, si din nou clasa; 
directorul, directoarea... întrecerile... pedepsele... Pe masuta era 
deschisă o carte, un tratat de geografie; răsfoi cîteva pagini: pe 
marginea uneia, un semn, şi aceste cuvinte scrise de mina ei: 

„Mita, mîine vom pleca la Pekin!” Mita Lumina... Ce abis acum 
între ea şi colega aceea de colegiu! 

Cum se făcea că în unele inimi nu se ivea nici, o aspirație de 
a se ridica putin deasupra celorlalți, fie şi într-un lucru mic? 

Într-o măsură, Marta a constatat aria la toate colegele ei de 
şcoală, chiar si la buna ei Maria. Şi soțul făcea parte din aceeaşi 
turmă şi era fericit şi satisfăcut că îi aparținea acesteia. Oh, dacă 
ar fi continuat studiile! La ora asta! 

Îşi aminti de toate laudele pe care i le adresaseră profesorii, şi 
chiar... da, chiar şi de laudele pe care i le făcuse un altul: 
Alvignani, în răspunsurile la scrisorile lui. Ce îi răspunsese? 
Discutase cu el despre condiţiile femeii în societate... „Dumneata 
ştii să aplici impresiile foarte subtile în observarea realității” îi 
scrisese Alvignani într-una din scrisori. Această laudă o făcuse să 
ridă multă vreme. 

Şi expresia a aplica impresiile! Poate era bine spus... deoarece 
Alvignani era foarte cult... dar după părerea ei scria foarte prețios; 
în timp ce, cînd vorbea... Oh, la Roma, ea, dacă nu ar fi inlantuit-o 
aşa... La Roma soția lui Gregorio Alvignani. Într-un alt mediu, 
liber, plin de lumină intelectuală... departe, departe de tot, de toată 
mocirla aceea... 

Îşi pleca ochii asupra cărților, insufletita de vechea fervoare, 
pe neaşteptate, aproape dintr-o nevoie irezistibilă de a avea din 
nou, oricum, o aspirație care nu rezista totuşi la cea mai mică 


lovitură a realităţii; la scirtiitul uşii, cînd ea trebuia să se ducă în 
celelalte camere, unde erau mama şi sora îmbrăcate în negru. 

Despre ce s-a întîmplat în familie nu ştia nimic. A observat 
numai că mama şi Maria o priveau ca şi cum voiau să-i ascundă 
ceva: o impresie, un sentiment. Nu erau oare multumite că stătea 
aproape toată ziua departe de ele? O scuzau? O compătimeau? 
Mama avea aproape totdeauna ochii plini de lacrimi; Maria se usca 
văzînd cu ochii, se lungea, luase un aer uluit, o mihnire care 
îndurera. 

Pentru a-i face o plăcere, o întreba: 

— Mergem la biserică, Maria? 

Pentru soră această întrebare însemna: 

„Mergem să ne rugăm pentru tata?” Şi răspundea totdeauna 
da; şi se duceau. 

Într-o după-amiază, ieşind de la biserică, au fost luate cu 
asalt de un bäietas aproape gol, doar într-o cămaşă murdară care 
îi cădea in zdrente pe picioarele slabe, pamintii; chipul îi era 
galben şi murdar. El apucă şalul Martei cu o minuta si nu voi să-l 
mai lase, rugîndu-le să-i dea ceva de pomană: era fiul unui zidar 
care căzuse de pe o construcție. 

— Este adevărat, confirmă Maria. Ieri, de pe o schelă. 

Şi-a rupt un brat şi o mina. 

— Vino, vino cu mine, biet copil! — spuse atunci 

Marta, pornind. 

— Nu, Marta... — spuse Maria, privindu-si cu milă sora; dar 
imediat îşi plecă ochii, căită, contrariată. 

— De ce? — o întrebă Marta. 

— Nimic, nimic... să mergem... — răspunse repede Maria. 

Ajunse acasă, Marta îi ceru mamei cîțiva bani pentru copil. 

— Oh, fata mea! Nu mai avem nici pentru noi... 

— Cum! 

— Da, da... —- continuă printre lacrimi mama. Paolo a dispărut 
de două zile; nu se ştie unde este... Fabrica s-a închis; au pus 
sigiliile... Ne-am ruinat! Stati aici, fiicele mele. Spune-i-o tu, Maria. 
Eu trebuie să mă duc chiar acum la avocat. 


IX 


IN ZORII ZILEI URMATOARE AU 
fost trezite pe neaşteptate de un zgomot îndrăcit venit de jos, din 
stradă; urlete, strigăte nedesluşite care se ridicau pînă la cer, 
fluierături înfricoşătoare din scoici marine. 

— Pescuitorii... — spuse Maria, aproape sieşi, într-un suspin, 
în întunericul camerei. 

Eh, da; aceea era ziua sfinților patroni ai oraşului. 

Cine s-a mai gîndit? 

Ca în fiecare an la răsăritul soarelui, din satul marinăresc 
veneau în grupuri aşa numiții pescari: aproape toţi cei ce locuiau 
la ţărmul mării, nu numai cei ocupați cu pescuitul. Lor, 
locuitorilor din sat, li se păstrase dintr-o veche tradiție cinstea de a 
duce în triumf, pe străzile oraşului, statuetele celor doi sfinți 
patroni, care suferiseră pe mare primul lor martiraj, şi de aceea îşi 
arătau în mod deosebit protecţia asupra marinarilor. 

Astfel, în fiecare an, oraşul era trezit de invazia aceea 
zgomotoasă, ca de o mare în furtună. De-a lungul străzilor se 
deschideau ferestrele în grabă, de la care se aplecau în afară braţe 
goale, retrase imediat, şi fețe palide de somn, înfăşurate în şaluri 
vechi, în bonete, în basmale. 

Nici una din cele trei neconsolate nu se gîndi să coboare din 
pat. Rămaseră cu ochii deschişi în întuneric, şi fiecăreia îi trecu 
prin minte viziunea necugetatilor acelora de pe stradă, invaluiti in 
fumul şi flăcările singerii ale tortelor în bătaia vintului, îmbrăcați 
în alb, în cămaşă şi nădragi, cu picioarele goale, o eşarfă roşie în 
jurul taliei, alta mai mică, galbenă, în jurul capului. Îi văzuse de 
atitea ori, în anii fericiți! 

Odată trecută furia aceea infernală, strada reintră în liniştea 
nopții; dar nu după mult timp se reinsufleti in chip de sărbătoare. 
Maria îşi înfundă fata în pernă şi începu sa plingä în tăcere, 
copleşită de amintiri. 


Se auzi primul strigăt al descultilor credincioşi: 

— Sfinte al descultilor, ne închinăm, tie cu credință! 

Erau puşti, tineri, oameni maturi care printr-o minune a 
sfinților Cosma şi Damian (din care poporul făcea un singur sfint) 
se socoteau scapati de la vreun pericol sau vindecati de vreo boală 
şi care în fiecare an, printr-o fägäduintä, colindau prin ţinut, 
desculți, îmbrăcaţi în alb ca pescarii si cu o tavă în fata ţinută de o 
fişie de mătase în bandulieră. Pe tavă erau poze cu chipurile celor 
doi martiri, iconiţe care se vindeau de la un ban la cîțiva bani şi 
mai mult. 

Intrau prin case pentru a vinde iconitele acelea de hirtie; 
primeau de la toate familiile, pentru împlinirea dorințelor, daruri 
ce constau într-o luminare sau mai multe, aurite; cite un cocos cu 
panglică, ofertele şi banii le duceau din oră în oră Comisiei, 
ocupată cu serbarea, aflată în biserica sfinților. 

În afara lumînărilor şi a cocoşilor, celelalte oferte mai 
importante erau duse în biserică cu mare pompă, în sunetul 
tobelor: miei, oi, berbeci, şi aceştia impodobiti cu panglici, toți cu 
lină albă pieptănată, si grinele pe măgari gatiti frumos cu bogate 
harnaşamente şi zorzoane pestrite. 

În primele ore ale dimineţii sosi şi Anna Veronica, îmbrăcată 
în negru, ca de obicei, cu şalul lung de penitentă. Trebuia să 
împlinească făgăduinţa făcută în timp ce era bolnavă Marta: să 
ducă la biserică cele două lumînäri groase promise şi fata de masa 
brodată. 

Şi Marta trebuia să se ducă cu ea. În zarva ultimelor zile, 
după fuga lui Paolo, ea nu s-a gîndit să o mai anunţe pe Marta din 
timp. 

— Hai, hai, fata mea, curaj. De la o fägäduintä nu se poate să 
te sustragi. 

Marta închisă toată în sine, ca într-o linişte neagră, îi 
răspunse îndată, violent: 

— Nu vin... lasă-mă! Nu vin. 

— Cum! — exclamă Anna. Ce spui? 

Şi privi rănită şi pe Maria şi pe prietena ei. 

Marta sări în picioare. 

— Mai trebuie să mă arăt şi recunoscătoare, pe deasupra, 
nu-i aşa? Pentru binele care mi s-a făcut, vindecîndu-mă... 

— Dar e uşor să mori, fata mea, suspină Anna Veronica, 
inchizind ochii. Dacă ai rămas in viata, nu ti se pare un semn că 
Dumnezeu te vrea vie pentru ceva? 


Marta nu răspunse; si ca si cînd cuvintele prietenei, 
pronunțate cu obişnuita ei bunătate, ar fi răspuns unui sentiment 
tainic al ei, unui gind secret, incrunta sprincenele si se indrepta 
spre camera ei. 

— Iti va servi şi ca o recreare, adăugă Anna. 

Pe străzi era o lume agitată. De pe ţărmul mării, din satele de 
la munte, din tot ţinutul, veniseră oameni în grupuri numeroase 
care înaintau acum cu greu, ţinîndu-se de mina pentru a nu se 
rătăci. Cite cinci sau cite şase: femeile, gătite frumos, cu şaluri 
lungi brodate sau cu mantile scurte de stofă albă, albastră sau 
neagră, cu basmale mari înflorate, de bumbac sau de mătase, pe 
cap sau pe umeri, cercei mari de aur în urechi şi coliere şi brose cu 
diverse pandantive sau ca nişte lacrimi mari; bărbații, țărani, 
muncitori la carierele de sulf, marinari, stinjeniti de costumele noi, 
aspre, de ghetele cu ţinte. 

Marta si Anna Veronica, ascunzind sub sal lumînările groase 
si fata de masa, mergeau cit mai repede cu putinta prin multimea 
in valuri, ametita, fara directie. 

Ajunsera in sfirgit in piata, in fata bisericii, neinchipuit de 
aglomerată. Taraboiul era enorm, continuu; o gălăgie şi o 
harababură de nedescris. Cu putin înainte apăruseră de jur 
împrejur tarabe cu pinze mari fluturate în vînt: în ele se găseau 
jucării şi fructe uscate şi dulciuri, pentru care vinzătorii strigau cit 
îi tinea gura; pretutindeni foiau vinzatorii de iconiţe si de staJuete 
făcute din ghips şi pictate, strigind şi ei întocmai cum strigau 
descultii ocrotiti de sfinți: cei care vindeau sfirleze trăgeau în sus şi 
în jos de sfori; vinzatorii de înghețată, cu cărucioarele lor 
împodobite cu lampioane multicolore şi pahare: 

— Belşug după pofta inimii! Belşug! 

Şi această veselă prezentare de bunatati era urmată de cîteva 
palme uşoare date la ceafă ştrengarilor celor mai indrazneti care 
înconjurau cărucioarele ca un nor înverşunat de muşte. 

Contrasta cu acea variată întrecere a negustorilor o cantilenă 
jalnică şi apăsătoare a unui grup de cerşetori de pe treptele din 
fata porții principale a bisericii in care lumea înnebunită se 
străduia să intre facindu-si loc cu coatele. 

Marta şi Anna Veronica s-au trezit luate de val, aproape 
strivite în înghesuială şi împinse în cele din urmă în biserica 
întunecată, plină pină la refuz de curioşi şi de credincioşi, fără ca 
ele să fi mişcat un picior. 

Depusă în mijlocul naosului central se afla o lectică masivă, 


de fier, pentru a putea rezista zguduiturilor mulțimii sălbatice, 
dezordonate. Pe postament, staJuetele celor doi sfinți cu capetele 
de fier, aproape identice în atitudine, cu veşmintele pina la glezne 
şi o ramură de palmier în mînă. În fund, sub un arc al naosului, la 
stinga, între două coloane, în jurul unei mese mari, stătea 
încordată Comisia organizatorilor care primea de la credincioşi 
ofertele împlinirii fägäduintelor: tăblițe votive în care era prezentat 
grosolan miracolul obținut în cele mai neaşteptate şi stranii 
întimplări, lumînări groase, podoabe de altar, gambe, brațe, 
mamele, picioare, miini de ceară. 

În anul acela, printre manifestanți era şi Antonio Pentagora. 

Din fericire, Anna Veronica îl observă înainte de a se apropia 
de masă; încremeni. 

— Ramii aici o clipă, Marta. Mă apropii eu singură. 

— De ce? — întrebă Marta, care pălise dintr-odată; şi adăugă, 
cu ochii în jos: Nicola în biserică. 

— Acolo pe bancă, e tatăl său — spuse Anna, încet. E mai bine 
ca tu să stai aici. Fac totul repede. 

Niccolino nu se aştepta să o vadă acolo pe Marta. Nu o mai 
văzuse din ajunul rupturii cu fratele lui. Rămase buimăcit vazind- 
0; apoi se îndepărtă încet-încet şi se amestecă cu mulțimea, 
ruşinat. A avut mereu complexe; a dorit totdeauna să fie iubit de 
ea ca un frate mai mic, crescut cum era fără mamă, fără surori. 
Printre mulțimea aceea de capete încercă să o zărească de departe, 
fără a se lăsa văzut: o zări, rămase in contemplatia ei, spionind-o; 
apoi strecurindu-se printre cei adunați acolo, o urmări cu ochii 
pînă la ieşirea din biserică. O bucată de vreme nu a avut nici ochi 
nici urechi pentru spectacolul din biserică. Se regăsi, fără să ştie 
cum, în mijlocul pietii intesate de lume, sufocat de mulțimea care 
creştea enorm, care aştepta acum ieşirea staJuételor celor doi 
sfinți din biserică. Din invalmaseala de corpuri îndesate laolaltă, se 
ridicau peste tot giturile întinse, fețele încălzite, congestionate, 
tinindu-si cu greu respirația; unele cu o expresie de rugăciune, de 
umilință, în ochi, altele cu o expresie feroce. Clopotele răsunau 
puternic deasupra acelei agitatii, iar clopotele de la celelalte 
biserici răspundeau de la distanţă. 

Deodată, toată mulțimea se mişcă în delir, se agită împinsă 
de mii de forțe contrarii, nemailuînd în seamă nici lovirile, 
vinătăile, sufocarea, dornică numai să vadă. 

— Uite-l! Uite-l! Apare! 

Femeile plingeau în hohote, multi blestemau innebuniti, 


descatusindu-se furiosi de multimea care-i impiedica sa vada; toti 
vociferau in prada unei demente colective. Iar clopotele rasunau 
continuu, ca innebunite, la rindul lor, de urletele oamenilor. 

Lectica cu imaginile sfinte aparu brusc, cu violenta, din 
poarta principală a bisericii şi se opri tot atit de brusc acolo, în 
fata. Atunci strigătul ieşi frenetic din mii de guri: 

— Slavă Sfinților Cosimo şi Damian! 

Şi mii, mii de brațe se agitară prin aer, ca şi cînd tot poporul 
şi-ar fi ieşit din minţi, într-o încăierare disperată. 

— Faceţi loc! Faceţi loc! — se strigă de pretutindeni, putin 
după aceea. Faceţi loc sfintului! Faceţi loc sfintului! 

Şi înaintea lecticii, de-a lungul pietii, lumea începu să se dea 
cu greu în lături, respinsă cu violență de paznici, pentru a se putea 
deschide o cale liberă. Se ştia că cei doi sfinți erau duşi pe stradă 
aproape în fugă, ca o furtună; erau sfinții proteguitori ai sănătății, 
salvatorii ținutului de la epidemii de ciumă, şi trebuiau să ajungă 
în toate părțile. Fuga aceea era tradițională: fără ea sărbătoarea si- 
ar fi pierdut tot farmecul şi caracterul. Fiecare însă se temea să nu 
fie zdrobit. 

În fata bisericii răsună strident un clopoțel. Atunci se 
produse printre puternicii drugi ai lecticii o învălmăşeală a celor 
care trebuiau să ducă pe umerii lor greutatea. La fiecare oprire, în 
lungul străzii, se repeta învălmăşeala, domolită cu greu de 
organizatorii care dirijau procesiunea. 

O sută de capete insingerate, ciufulite, de nebuni se virau 
printre drugii lecticii, înainte şi înapoi. Era un amestec de braţe 
goale, musculoase, vinete, cu cămăşile sfişiate, fete scăldate de 
sudoare în şiroaie, cu mugete şi respirație furibunda, umeri striviti 
sub drugul de fier, miini noduroase, care îl apucau cu ferocitate. Si 
fiecare din posedatii aceia, sub enorma greutate, cuprins dă 
nebunia de a suferi cît mai mult din dragoste pentru sfinți, trăgea 
bara la sine, şi astfel forțele se excludeau iar sfinții mergeau 
clătinîndu-se ca beti prin mulțimea care impingea, urlind sălbatic. 

La fiecare oprire scurtă, după o cursă, de la balcoane, de la 
ferestrele intesate, unele femei aruncau asupra sfinților şi asupra 
mulțimii, din coşuri, felii de piine neagră, spongioasa. Si jos, lumea 
se repezea să le prindă. Între timp, purtătorii inghiteau conţinutul 
unor sticle de vin şi se îmbătau, deşi aproape tot vinul băut astfel 
se prefăcea în scurt timp în sudoare. 

Din cînd în cînd lectica devenea foarte uşoară: înainta atunci 
cu un elan irezistibil, topaind prin veselul haos al mulțimii. 


Altadata, dimpotriva, devenea de o greutate insuportabila: sfintii 
nu voiau să înainteze, se retrăgeau din mers pe neaşteptate: aveau 
loc atunci adevărate nenorociri; unii. Erau striviti. Un moment de 
panică; apoi, ca să se încurajeze toți strigau: — Slava sfinților 
Cosma şi Damian! - uitau şi paseau mai departe. Dar de mai 
multe ori, ajunşi la acelaşi punct de la început, iată din nou lectica 
oprindu-se subit; în acelaşi moment toți ochii se ridicau spre 
ferestre, şi mulțimea, amenintind, blestemind, silea pe cei care 
apăreau să se retragă, deoarece acela era un semn că printre ei 
trebuia să fie cineva care ori nu împlinise făgăduinţa ori făcuse să 
se vorbească rău de el, nefiind deci demn să privească sfinții. 

Astfel în ziua aceea poporul devenea un adevărat cenzor. 

Marta şi Anna Veronica stăteau la un balcon, între doamna 
Agata şi Mar ia. Antonio Pentăgora făcu un semn purtătorilor. La 
început, cele patru biete femei nu au înțeles mişcarea sfinților: i-au 
văzut retragindu-se, dar nu. Ştiau că manevra aceea se făcea 
pentru ele. Cînd lectica ajunse din nou sub balcon şi se opri, toată 
mulțimea ridică ochii şi brațele împotriva lor, strigind, înjurînd, 
exasperată de nenorocirea unui biet copil ridicat de jos, strivit şi 
insingerat. Pe loc, Marta şi Anna Veronica s-au retras de la balcon, 
urmate de Maria care plingea; doamna Agata, peste măsură de 
palidă, tremurind toată de indignare, închise cu o asemenea furie 
obloanele, încît se sparse un geam. Mulțimea fanatică interpretă 
aceasta ca o insultă; urletele, sudălmile se ridicară pina la cer. Si 
în acea furtună dezlantuita pe neaşteptate sub casa lor, cele patru 
femei vibrau ţinîndu-se strins una de alta, înghesuite; in 
aşteptarea chinuitoare auziră cum se izbea de grilajul de fier al 
balconului, o dată, de două ori, de trei ori, cu putere, capul unuia 
din cei doi sfinți. 

La fiecare lovitură, casa se cutremura toată. 

Apoi furia se potoli puţin cîte puţin; în stradă se făcu o linişte 
totală. 

— Laşi! laşi! - spunea Marta cu dinții strinsi, palidă, 
fremătind. 

Anna Veronica plingea cu fata ascunsă in miini. Maria se 
apropie cu teama de balcon si, prin geam, vazu o bara din grilaj 
indoita de loviturile capului de fier. 


— PREA MULT, EH? - ZISE AN- 
tonio Pentagora, cu obişnuitul său rinjet rece, sleit pe buze, şi în 
ochi cu o privire de compătimire pentru Niccolino. 

— Laşitate! — întrerupse acesta, furibund. Ar trebui să-ți fie 
ruşine! Tot oraşul freamătă de scandalul de ieri. 
Frumoasă ispravă! 


— Bravo Niccolino! - exclamă liniştit tatăl. Te felicit cu 
adevărat! Sentimente nobile, generoase... Bravo! Tine-le 
înrădăcinate bine, fiul meu, şi vei vedea cum se vor ramifica cu 


timpul... 

Niccolino fugi, tremurind tot, pentru a nu se dezlantui într- 
un acces de furie. La fel fugise şi Rocco cu o seară înainte, după o 
ceartă violentă, în timpul căreia tată şi fiu fuseseră gata să se 
înfrunte cu pumnii. 

Raminind singur, Antonio Pentagora clătină din cap de mai 
multe ori şi suspină: 

— Săraci cu duhul! 

Şi rămase să mediteze îndelung, cu fața roşie pe piept, şi 
sprincenele încruntate. 

Ştia, ştia că este nesuferit tuturor, începînd chiar cu fiii lui. 
Hm!... Şi ce-i cu asta? Nu putea face nimic; aşa trebuia să fie. 
Pentru Pentagora, de care soarta şi-a ris, pecetluindu-l cu semnul 
coamelor, nu exista remediu: Da! ori expuşi la ură, ori la dispreț. 
Mai bine la ură! Aşa le era destinul. 

După el, toți oamenii veneau pe lume cu soarta lor. Era o 
prostie să crezi că poți schimba ceva. Pina şi el, cînd era tînăr, aşa 
cum sînt acum fiii lui, crezuse c-ar fi fost posibilă o schimbare: 
sperase, se amăgise. I se păruse, ca sarmanului Niccolino, că are 
sentimente nobile, generoase: avusese încredere în ele, şi unde 
ajunsese? Nici mai mult, nici mai putin, la încornorare. Asta le-a 
fost soarta şi numai asta. 


Rămăsese atît de puternic fixat in acest gînd, incit, daca 
cineva, din intimplare, împins de nevoie, venea să-i ceară un 
ajutor, el, deşi se simțea înclinat să cedeze, deşi impresionat, se 
înfrina, sufla greu, apoi deschidea buzele si se strimba în 
obişnuitul sau rinjet, îl sfătuia pe bietul creştin să se adreseze 
altcuiva: cutăruia, de exemplu, un bun filantrop din oraş: 

— Du-te la el, dragul meu: s-a născut numai pentru a ajuta 
pe alții. Eu, nu vezi? Mie, ajutorul acesta nu mi se potriveşte. Aş 
jigni pe omul acela care-i ajută pe toţi de ani de zile şi nici nu 
poate face altfel. Eu mă ocup cu purtatul coarnelor şi atît. 

Involuntar, devenise deosebit de cinic în vorbire. Spunea 
lucrurile acestea cu cea mai mare naturalete. Si ridea, el cel dintii, 
de nefericirea lui conjugala, pentru a-i preveni pe alții şi a-i 
dezarma. În societate se simţea ca rătăcit în mijlocul unui cîmp 
inamic. Şi rînjetul lui era ca acela al unui cîine urmărit, cînd îşi 
întoarce capul. Din fericire, era bogat: deci puternic. Nu se temea 
de nimeni. Într-adevăr, toţi oamenii, se dădeau în lături în fata lui: 
lăsaţi să treacă vitelul sau mai bine-zis boul de aur! 

— Prostii! 

După trădarea, pentru el inevitabilă, a nurorii, se bucurase 
de neruşinata relație a lui Rocco cu femeia aceea de proastă 
condiție: 

— Bravo Roccuccio! îmi place. Acum, da! Vei vedea că peste 
putin... Dă-mi fruntea să ţi-o pipăi... 

Dar nu: prostul acela nu s-a simţit bine în postura sortită. 
Îmbufnat mereu, mojic, într-o mizerabilă dispoziție. Apoi, pe 
neaşteptate, intervenise moartea lui Francesco Ajala. Ei bine, 
dintr-odată sufletul lui năucit s-a simţit pe loc zdrobit de unanima 
durere pe care nebunul acela furios o provocase în oraş. Pentru a 
nu mai da loc birfelor, se eliberase încet-încet de amantă, şi se 
întorsese acasă ca într-un mormint: 

— Şi de ce? Tu l-ai omorit pe Francesco Ajala? 

Multă vreme n-a fost chip să-l scoată din casa, să-l facă să se 
distreze. Cai, cai de trăsură şi de curse: îi cumpărase şase cai! 
După două săptămîni nu a mai vrut să ştie de ei. Şi atunci? Ce 
altceva? Un mic voiaj de distracție, în Italia sau în străinătate? — 
Nu, nici asta! Jocul, la club? — Nouă mii de lire pierdute într-o 
singură seară. Şi i le plătise fără să sufle o vorbă. 

Ei bine, ce-i mai rămînea de făcut? Se prezentase ocazia cu 
sărbătorirea sfinților Patroni: la necazuri extreme, remedii extreme: 
şi provocase scandalul cu procesiunea sub balcoanele familiei 


Ajala. 

Nu avea nici o remuscare. Rocco fugise ca un animal bolnav, 
din fata infierarii dind cu piciorul. Tatal fusese putin cam prea 
tare. Dar aşa trebuia! Cu timpul avea să se calmeze şi să-i 
mulțumească. 

„Auzi-o, auzi-o pe nebuna!” - gîndi în sinea lui Antonio 
Pentagora trezindu-se la auzul zumzetului neîncetat de bondar, al 
surorii lui, Sidora, care se agita ca o obsedată prin casă. 

Poate ajunsese pina la ea vestea cu scandalul. Ce era în capul 
ei? Nimeni nu putea şti, în afară de focul din cămin, aprins vara şi 
iarna, in care ea — spunea Pentagora — voia să ardă toate coarnele 
familiei pînă la cenuşă, şi nu reusea. 

Timp de citeva zile, Rocco nu a vrut să-şi vadă, nici de 
departe, tatăl. Niccolino îl însoțea, îi oferea o consolare, de frate 
bun. 

— Nu era de ajuns, nu era de ajuns că am gonit-o de acasă? 
Mă răzbunasem... Era de ajuns! Dar nu: pe deasupra îi moare şi 
tatăl. Nu spun că a fost vina mea; dar sigur că într-un fel am 
contribuit; i-a murit copilul; şi chiar şi ea putea muri; s-a vindecat 
cu greu; iar el, ticălosul, îi pregăteşte scena aceea infamă sub 
balcon! De ce trebuia să o mai insulte? Cine l-a pus? Ticălos! 
Ticălos! 

Şi îşi freca miinile de furie. 

Între timp veştile se înräutäteau din zi in zi. Tăbăcăria 
închisă. Paolo Sistri dispărut (şi lumea îl invinovatea că furase din 
casa de bani ceea ce de fapt nu exista). Deci mizeria bătea la 
porțile bietelor femei părăsite. Cum aveau să iasă din starea asta? 
Singure, fără nici un ajutor, văzute rău de tot oraşul? 

Şi noaptea, lui Rocco i se părea uneori că vede aparindu-i 
înainte figura uriaşă a lui Francesco Ajala, palid, agitat, cu mîinile 
ridicate: — Ruinezi două case: a ta şi a mea! — alteori figura soacrei 
(încă din prima zi de logodnă foarte bună cu el), zbirlita, disperată, 
şi pe Marta plingind, cu fata ascunsă şi pe Maria năucită, care 
murmura: — Cine ne ajută? Cine ne ajută? 

Şi astfel, în ziua în care a aflat că tăbăcăria a fost pusă în 
vînzare, Rocco s-a dus hotărît direct la tatăl lui şi i-a propus — 
negru, fără a-l privi in fata — să o cumpere pentru el. 

— Eşti nebun! îi răspunse Pentagora. Nici dacă ne-ar oferi-o 
pentru doi bani. Apoi, ascultă: pînă acum am făcut tot ce-ai vrut: 
bani, ai aruncat cît ai vrut. Nu sînt sac fără fund! Să fac şi 
pomană? Nu e de mine, o ştii. Noi sîntem tari numai în materie de 


coarne. 
Şi îl lăsă incremenit. 


XI 


MARTA, MARIA SI MAMA ABIA SE 
dadusera jos din pat, cind auzira clopotelul de la poarta sunind 
discret. Maria se duse sa deschida si privind mai intii pe vizor, 
văzu un bătrinei îmbrăcat modest, însoţit de doi tineri, asteptind 
în spatele uşii. 

— Ce doriți? — întrebă, nesigură, fără să deschidă. 

— Ziro, portărelul, don Protogene, răspunse batrinelul, 
aranjindu-şi părul cirliontat al bărbii bogate. Fiţi bună si 
deschideţi. 

— Portärelul? Dar pe cine căutați? 

— Nu e aceasta casa lui don Francesco Ajala? — întrebă 
portărelul Ziro pe cei doi tineri care îl însoțeau. 

Maria deschise timid poarta. 

— lertati-mä domnişoară, - spuse unul din tineri, (Don 
Protogene, dati-i hirtia). lată, domnişoară, arätati hirtia aceasta 
mamei. Noi vom astepta aici. 

Doamna Agata aparu si ea la poarta in clipa aceea. 

— Mama, o chema Maria, vino sa vezi... eu nu stiu... 

— Ziro, portarelul, don Protogene, — se prezentă din nou 
batrinelul, luîndu-şi de pe capul chel melonul ros care-i era larg de 
i se lăsa pina pe ceafă. Nu fac... să zicem cu plăcere, dar... Justitia 
porunceste, noi vă aducem hotărîrea. 

Doamna Agata îl fixă putin năucită; apoi despături hirtia şi o 
citi. Maria îşi privea mama inspaimintata; batrinul portărel aproba 
cu capul fiecare cuvînt şi cînd doamna ridică ochii de pe hirtie, 
neintelegind bine, spuse cu glas umil: 

— Acesta este ordinul pretorului. Şi aceştia doi sînt martorii. 

Cei doi tineri îşi scoaseră pălăriile, inclinindu-se. 

— Dar cum? — exclamă doamna Agata. Doar imi spusesera... 

Marta venise şi ea la uşă pentru a auzi mai bine; iar cei doi 
tineri o priveau cu interes, dindu-si coate pe furis. 


— Dar cum... — repetă doamna Agata, rătăcită, intorcindu-se 
spre Marta. Avocatul îmi spusese... 

— Atitea lucruri spun avocații... — interveni cu un oarecare 
zimbet, care îl făcu să roşească, unul din tineri, bondoc şi blond. 
Lăsaţi să aranjăm noi lucrurile, doamnă, şi veți vedea că... 

— Dar dacă ne iau... 

— Mamă, o întrerupse Maria, cu demnitate, este inutil să 
discutăm aici. Lasă-i să intre. Au o dispoziție: trebuie să-şi facă 
datoria. 

— Cu durere, da... - adăugă don Protogene. Ei, din păcate... 

Închise ochii, deschise mîinile şi îşi atinse cu virful limbii 
buza superioară. 

— Nu vă speriaţi — reluă putin după aceea — de unde trebuie 
să începem? Dacă doamna ar avea bunăvoința... 

— Urmati-ma, spuse cu hotarire Marta. lată salonul. 

Deschise uşa şi intră înaintea celorlalți pentru a face lumină 
în camera care de mai multe luni stătea cu obloanele trase, 
părăsită. Apoi, adresindu-se mamei şi surorii, adauga: 

— Voi plecaţi. Mă voi ocupa eu de toate astea. 

Cei doi tineri se priviră buimäciti; şi blondul, care era un 
strain de partea locului, de pe acum om de incredere al lui 
Gregario Alvignani care-l rugase insistent pe batrinul portărel să-l 
ia cu el ca martor, din curiozitatea de a o vedea pe Marta de 
aproape, spuse, privindu-şi unghiile lungi: 

— Noi regretăm, doamnă, vă rugăm să ne credeți... 

Marta îl întrerupse, pe acelaşi ton ferm, decis: 

— Grabiti-va. Vorbe inutile. 

După ce scoase din buzunarul de la piept o foaie de hîrtie, o 
călimară de os şi o pană de gisca, don Protogene se pregătea să 
înşire inventarul salonului, cînd privind în jur şi văzind numai 
fotolii şi scaune capitonate, pe care nu socoti c-ar fi cuviincios să 
se aşeze, ceru cu un zimbet umil Martei: 

— Dacă doamna ar avea bunăvoința să-mi aducă un scaun... 

— Asezati-vä acolo, spuse Marta, indicînd un fotoliu. 

Şi batrinul se aşeză pe marginea fotoliului, supus; cu mîna 
tremurind îşi puse ochelarii pe virful nasului şi intinzind hirtia pe 
masuta rotundă care se afla în fata canapelei scrise cu solemnitate 
în partea de sus a hirtiei: ,Salonul” cu doi de 1°. După aceea îşi 
fixă pana la ureche şi frecindu-si mîinile spuse Martei: 


3 În italiană Salotto nu Sallotto 


— Natural, aceste mobile vor ramine aici, stimată doamnă; eu 
acum fac numai, asa, un mic inventar, cu evaluarea lor. 

— Dar puteţi chiar să le luați cu dumneavoastră, spuse 
Marta. Peste cîteva zile, vom părăsi această casă, şi în cea nouă nu 
vor intra atitea mobile. 

— Aşadar putem proceda la inventar, zise don Protogene. Si 
începu să noteze: Un pian... 

Marta privi pianul pe care Maria îl folosise de atitea ori, şi 
chiar şi ea, de copil, pînă cînd pasiunea pentru studiu nu îi luase 
timpul necesar pentru a se ocupa de muzică. Şi treptat treptat, pe 
măsură ce bätrinul si cei doi tineri numeau, scriind, diferitele 
obiecte, ochii Martei se fixau putin pe fiecare din acestea, 
reevocind o amintire. 

Sosise între timp şi Anna Veronica, căreia doamna Agata 
mihnita îi comunică plingind noua nenorocire. 

— Şi asta! în mijlocul străzii... Ah, Doamne, nu ai milă? nici 
de orfana aceea nevinovată, Doamne? 

Şi cu mina indică pe Maria care stătea cu fruntea lipită de 
fereastră pentru a-i ascunde mamei plinsul înăbuşit. 

— Marta? — întrebă Anna Veronica. 

— Dincolo cu ei... — răspunse doamna Agata, stergindu-si 
ochii. Daca ai vedea-o: indiferenta; ca si cind nu ar fi vorba de casa 
noastra... 

— Agata dragă, curaj! — spuse Anna. Dumnezeu vrea să na 
încerce... 

— Nu! Nu, Anna! — o întrerupse doamna Agata, stringindu-i 
un brat. Dumnezeu nu poate să vrea aceasta! 

Şi cu mina o arătă din nou pe Maria, adaugind încet: 

— Ce durere! Ce durere! 

Atunci, pentru a-i abate atenția, Anna Veronica îi vorbi de 
noua căsuţă. 

— Vin de acolo. Dacă ai vedea-o! Trei camere pline de aer şi 
de lumină. Nu prea mici, nu: oh, voi veţi sta acolo foarte bine... Si 
apoi o terasă! Bună pentru întinsul rufelor; sînt şi sirmele pentru 
întinsul lor; patru pari la colțuri; şi dacă ieşiţi pe terasă uite, ne 
putem chiar stringe miinile, aşa... Fereastra camerei mele este 
chiar in fata... În nopţile cu lună... 

Anna se intrerupse: intr-o fulgerare revazu o noapte din 
trecut: seducătorul sentimental locuise în căsuţa unde peste cîteva 
zile urmau să se ducă să locuiască prietenele ei. Tulburată, 
schimbă discuţia: 


— Ce minte am! Uite... uitam si venisem pentru asta! Am sa 
va dau o veste buna. Da... — şi chema: — Maria! Vino la mine, fata 
mea... Să ştergem lacrimile astea; dă-mi mie batista. Oh, aşa... 
bravo! vă anunţ şi vă liniştesc că fata baronului Troisi se mărită... 
Pun rămăşag că nu vă pasă, dar mie, da; deoarece doamna 
baroneasă, deşi pare imposibil, tine să dea la cusut aici în oraş 
trusoul de zestre ale fiicei sale, intelegeti? şi pentru o bună parte 
din ele m-am oferit eu. Aşa că vom lucra toate, şi Dumnezeu ne va 
ajuta. În casă nouă! 

— Permiteti? — zise în clipa aceea Ziro. Portărelul, în prag, 
înclinîndu-se comic, cu pana de giscă la ureche, cu călimara şi 
hîrtia într-o mina şi melonul în cealaltă. 

Cei doi tineri îl urmau. Apăru şi Marta. 

— Poftiti, intrați. Mamă, tu du-te dincolo. Oh, eşti aici, Anna? 
Du-le, te rog, pe mama şi pe Maria dincolo. 

— Ai văzut? — spuse mama prietenei, făcînd aluzie la Marta. 
Oare cum s-a putut schimba aşa? 

— Cum, Agata? — observă Anna Veronica. De ce crezi că nu 
suferă deloc? Nu vrea să vă arate în aceste clipe, ca să vă 
încurajeze. 

— Poate aşa o fi, suspină mama. Dar tu ştii bine; ai fost aici 
cu noi: în timp ce toată nenorocirea se dezlantuia asupra noastră, 
cum se dezläntuie şi acum, ea ce-a facut? 

A stat închisă acolo, ca şi cînd ar fi vrut să nu vadă nimic. Mi 
se pare o minune că azi o vezi prin casă şi că se interesează putin 
de noi... Ce scrie? Ce citeşte? Mi-e ruşine, Anna, că am ajuns aici 
ca să văd unele lucruri. Eu şi Maria ne ducem la culcare devreme, 
ca să economisim lumina iar ea o tine aprinsă pina la miezul 
nopții, pina la două dimineața... Studiază... studiază... Mă întreb 
dacă nu cumva boala i-a atins şi creierul... Cum! — îmi zic, — ştie în 
ce stare am ajuns... tata mort, ruina... mizeria... iar ea se poate 
ocupa de lectură... singură, liniştită, ca şi cînd nimic nu s-ar fi 
intimplat? 

Anna Veronica asculta indurerata: nici ea nu intelegea felul 
de a fi al Martei, atîta nepăsare, mai mult chiar, insensibilitate: şi 
nu un egoism, într-adevăr, fiindcă şi ea suporta ruina familiei. 

— Permiteti? — veni să repeta, putin după aceea, portärelul, 
urmat de martori în pragul camerei unde se aflau ele. 

Şi cele trei femei ieşiră şi din camera aceea; şi tot astfel din 
cameră în cameră, au fost parcă împinse din casa aceea, pe care 
peste trei zile au părăsit-o pentru totdeauna. 


In casa nouă, după mutarea şi instalarea melancolică, Anna 
Veronica aduse pinza bine mirositoare, materialul fin şi delicat şi 
dantelele şi panglicile tinerei baronese Troisi. 

Doamna Agata, privind-o pe Maria obosită de lucru, îşi 
stapinea cu greu lacrimile: ah, ea nu va ajunge niciodată să-şi 
coasă trusoul de mireasă: va rămîne aşa, biata fată, orfană si 
singură, totdeauna... 

În casa cea nouă, Marta continua să ducă acelaşi mod de 
viata: Însă Anna Veronica nu se mai mira: Marta îi incredintase un 
plan al său, rugînd-o insistent să nu-l comunice nici mamei nici 
surorii. 

Le comunicase în cele din urmă ea, într-o seară, ieşind 
întunecată din camera în care studia. Se pregătise pentru 
examenele de concura, care urmau să înceapă în ziua următoare 
la Şcoala Normală. Anna Veronica îi prezentase din timp cererea 
plătind taxele din economiile ei. 

Mama şi sora rămaseră uimite. 

— Lăsaţi-mă în pace — spuse Marta, rănită de uimirea lor. Nu 
vă opuneti, vă rog... 

Si se întoarse în camera ei. 

Se prezenta la timp să-şi dea examenele cu vechile colege de 
şcoală. Le va revedea, deci! Nu-şi făcea iluzii asupra felului cum va 
fi primită. Va merge în fața lor cu atitudinea celui care este gata să 
lanseze o provocare: da, şi nu numai lor, ci întregului oraş, ale 
cărui străzi le va vedea din nou, le va străbate în dimineața 
următoare. Avea să-i privească în față pe oamenii laşi care în ziua 
serbării sălbatice o ultragiaseră în mod public. 

Gindindu-se la mulțimea aceea enormă devenită bestială din 
cauza vinului şi a soarelui, Marta simțea tot mai puternic impulsul 
de a lupta; simţea într-adevăr, în ajunul acela, că se va mintui de 
ruşinea josnică şi nedreaptă; înarmată cu dispreț şi cu orgoliu 
pentru a putea spune: 

— Mi-am scăpat mama şi sora de mizerie: ele trăiesc acum 
grație mie, cu ajutorul meu. 

Putin cite putin, datorită acestor gînduri şi a grijii pentru 
viitor care se suprapunea deprimării în fața probei iminente, îşi 
învinse anxietatea; cu toate acestea agitația ei nu se potoli, aşa că, 
în dimineața următoare cînd se trezi, starea de agitație luase 
amploarea unei rătăciri totale. 

Nu mai ştia ce trebuia să facă: privea în jurul ei, parcă 
aşteptind ca sărmanele şi puţinele obiecte din cameră să-i 


sugereze vreo hotarire: colo, lighenasul in care trebuia sa se spele: 
ici, scaunul pe care se aflau rochia si celelalte lucruri pe care 
trebuia sa le imbrace. Putin dupa aceea incepu sa faca totul in 
graba. 

In timp ce se pieptăna, la nimereala, fără oglindă, intră mama 
pregatita sa o insoteasca. 

— Oh, bravo mama! Termina tu pieptanatul, te rog... 

— E tirziu. 

Şi mama începu să o pieptene, aşa cum făcea în fiecare 
dimineaţă pe vremea cînd ea se ducea la şcoală. După ce termină, 
îşi privi fata: Doamne, nu i s-a părut niciodată atît de frumoasă... 
Şi încercă o vie reținere, gîndindu-se că trebuia să iasă cu ea prin 
oraş, şi să o conducă printre privirile invidioase ale mulțimii, într-o 
aventură care.. În sărmana umilinţă a firii sala. Nu ştia nici să o 
înțeleagă şi nici să o aprecieze. Se gindea că frumusețea aceea, 
aerul de înfruntare pe care Marta îl avea în privire, ar fi dat motiv 
mulțimii să exclame: uite cît e de obraznică! 

— Eşti atit de aprinsă la fata... — îi spuse, evitind să o 
privească; şi ar fi vrut să adauge: Tine ochii în jos pe stradă. 

Coborira in sfirşit pe scară şi o pornira una lîngă alta, în timp 
ce Maria, în spatele ferestrelor, le urmărea cu privirea, neliniştită. 

Doamna Agata ar fi vrut să fie măcar pe jumătate mai putin 
înaltă, pentru a nu atrage atenţia lumii şi a trece neobservată; să 
alerge cît mai iute pe strada aceea care i se părea fără sfirsit., 
Marta în schimb se gindea la întîlnirea ei cu vechile colege, şi 
nicidecum la faptul că trebuie să se grăbească sau să se sustragă 
privirii oamenilor. 

Sosiră cele dintii la colegiu. 

— Oh, domnişoară frumoasă! Cum de vă văd aici?! Aici, din 
nou? Uite ce mare v-aţi facut! Oh, ce fata rară... — exclamă batrina 
portăreasă, gesticulind, în admiraţia ei expansivă, cu capul şi cu 
mîinile. 

— Nu a venit încă nimeni? — întrebă Marta. Putin încurcată, 
zimbind cu bunăvoință batrinei. 

— Nimeni! - răspunse aceasta. Dumneata, totdeauna cea 
dintii. Iti aminteşti cînd erai mică, uite aşa, si în fiecare sfinta 
dimineață, bum! bum! bum! lovituri de picior în poartă... Doamne, 
era încă întuneric... Iti aminteşti, domnişoară? 

— Ah, da, Marta zimbea... Ah, ce amintiri frumoase! 

— Doriţi să intrați în sala? — reluă bătrina. Doamna poate 
este obosită... 


Si, privind pe doamna Agata in fata, suspina, dind din cap: 

— Bietul domn Francesco! Ce durere... Nu mai sint pe lume 
oameni de treaba ca el, doamna mea! De ajuns! Harul Domnului 
să-l aibă în pază! Cred că uşa de la sala de aşteptare este inca 
închisă. Scuzati-ma o clipă, mă duc să iau cheia.. 

— Cumsecade femeie! îi zise Martei doamna Agata, 
recunoscătoare pentru primirea respectuoasă. 

După un minut batrina portăreasă reveni alergind: 

—Si fata mea Eufemia da astazi examenele odata cu 
dumneata, domnisoara Marta! 

— Eufemia? Da? Ce mai face? 

— Sărmana, nu doarme de mai multe nopți... Ah, dacă-i 
vorba de asta, bunăvoința nu-i lipseşte... Dumneata care ai atît 
talent, domnişoară, dacă vrei, fii bună şi ajut-o putin astăzi! Se 
spune că este examenul cel mai greu! Repede-repede o aduc jos: 
aşa, nu veți fi singură... Uite, pina una-alta luaţi loc aici. 

Şi curăță cu marginea sortului divanul de piele. 

— Dacă Eufemia studiază, nu o chema, spuse Marta bătrînei 
care ieşea. 

— Dar cum se poate! Dar cum se poate! — răspunse batrina 
privind înapoi. 

Eufemia Sabetti fusese, încă din primele clase, colegă de 
şcoală cu Marta, deşi mai mare decît ea cu cel putin şase ani. 
Crescută în şcoală, printre colege mult superioare ei în privința 
condiţiilor sociale, căpătase un oarecare aer delicat care forma 
orgoliul mamei, care punea asta pe seama numeroaselor sacrificii. 
Eufemia, este adevărat, tutuia pe toate colegele, purta palariuta, 
avea maniere şi gesturi de adevărată ,domnisoara”; dar în 
mentalitatea colegelor ea raminea totuşi fata portăresei. Ce-i drept, 
nu i-o arătau în față: nu, biata de ea! dar o lăsau să înțeleagă fie 
din felul în care îi priveau îmbrăcămintea si palariuta, fie neglijind- 
o uneori cînd doreau să asculte pe una de ale lor. Şi Eufemia se 
făcea că nu observa, pentru a se menţine în bune raporturi cu ele. 

— Oh, Marta, ce noroc! — exclamă, intrind şi alergînd să-şi 
sărute prietena, fără jenă. Saluta, rizind, pe doamna Agata, şi se 
aşeză pe divan, lăsînd la mijloc pe Marta. Ce noroc! — repetă. Ce 
mai faci? Ai venit din nou printre noi? Şi vei da examene? 

Era brună, foarte slabă, saracuta, în rochia de culoarea 
cafelei cu lapte, garnisită cu negru. Vorbind, tremura toată, agitind 
continuu pleoapele pe ochii vii de dihor: rizînd, lăsa să se vadă 
gingia superioară şi dinții imaculati. 


Începeau acum întrebările stinjenitoare. Si trebuia să-i 
răspundă, indiferent cum, la cele mai discrete; celelalte, care 
rămîneau totuşi în ochii Eufemiei, o sileau pe Marta să nu fie 
sinceră. 

Doamna Agata se ridică. 

— Eu mă întorc acasă, Marta. Te las cu prietena ta. 

Curaj, fetele mele. 

leşind din sala de aşteptare, văzu la intrare un stol de 
domnişoare în rochii vesele de vară, printre care recunoscu pe 
cîteva din vechile colege de şcoală ale Martei. Acestea tăcură brusc 
şi plecară ochii în timp ce ea trecea. Nici una nu o salută: una 
singură, Mita Lumia, îi adresă un semn discret cu capul. 

Batrina portăreasă le anunţă venirea Martei. 

— Fiți atente, dă dovadă de mare tupeu! spuse una. 

— Cit despre mine, nu mă amestec! declară alta. 

Şi o a treia: 

— Ce o fi vrind să facă aici, cu noi? 

— Oh, dragă, să dea examene, o puteți împiedica? 

— Răspunse Mita Lumia, surprinsă şi ea, dar nu atit de 
înverşunată ca celelalte. 

— Bine; dar lingă ea — protestă o a patra — nu stau, nici chiar 
dacă m-ar obliga directorul! 

Şi o a cincea îi spuse Mitei Lumia: 

— Dar nu stim nici măcar cum trebuie să-i spunem! 
Pentagora? Ajala? 

— Oh, Doamne! Numiti-o Marta, ca altădată! - răspunse 
Lumia plictisită. 

În acelaşi timp, Marta, cu un zîmbet amar, îi spunea 
Eutemiei: 

— Cine ştie ce discută despre mine... 

— Lasă-le să ciripeasca! — răspunse Eufemia. 

Năvăliră şi traversară sala patru din stol, iute, fără să arunce 
ochii spre divan. 

Marta, deşi recunoscătoare Eufemiei pentru atenţia pe care i- 
o acorda, nu putea totuşi să se sustragă unei stări de umilință, 
vazindu-se alături de ea; nu din cauza ei, ci din cauza gaitelor care 
o vedeau împreună cu fața aceea, care era fata portăresei. 

Se ridicară. Veni spre ele Mila Lumia fără nici o grabă. 

— Oh, Marta... Ce mai faci? 

Şi încercă un zimbet, întinzind mîna, moale, moale. 

— Dragă Mita... — răspunse Marta. 


Şi ramasera citva timp astfel fără a fi în stare să adauge un 
cuvînt în plus. 


XII 


PE DE O PARTE INVIDIA, PE DE 
alta intrigile infiripate ici şi colo. Aspiratiile lor dezamăgite au găsit 
uşor în calomnie o scuză a infringerii lor. 

Era limpede! 

Marta Ajala ar fi ocupai postul de institutoare suplinitoare la 
primele clase preparatorii ale colegiului numai pentru că era 
„protejata” deputatului Alvignani. 

Şi în primele zile a fost o adevărată procesiune de părinți la 
colegiu: voiau să vorbească cu directorul. Ah, dar era un adevărat 
scandal! Fetele lor vor refuza să vină la şcoală. Şi nici un părinte 
nu le-ar putea sili şi pe bună dreptate. Trebuia să se găsească, cu 
orice pret şi imediat, o rezolvare. 

Batrinul director îi trimitea pe părinți la Inspectoratul şcolar, 
după ce o apărase pe viitoarea suplinitoare cu dovada celor mai 
bune rezultate la examene. Dacă o altă fată ar fi avut rezultate mai 
bune, ar fi fost ea invitată să suplinească. Mu era vorba de nici o 
nedreptate, de nici o părtinire. 

— Ba da! 

Cavalerul Claudio Torchiara, inspector şcolar, era din tirg şi 
prieten intim al lui Gregorio Alvignani. La el reclamatiile ajungeau 
sub altă formă şi sub alt aspect. Voia Alvignani să-şi piardă 
simpatia lor prin protecția aceea scandaloasă? 

Şi în zadar se străduia Torchiara să protesteze spunînd că 
Alvignani nu avea nici un fel de amestec şi că numirea 
institutoarei Ajala nu era o numire guvernamentală. Şi fie, acum! 
Că ar susține asta directorul colegiului, transeat!* dar el, 
Torchiara, care era din tîrg; hm, hai să lăsăm! Părea că şi-ar fi 
pierdut memoria scandalurilor recente... Aşadar, numirea aceea a 
Martei Ajala venise din cer? Şi oare, dacă Torchiara ar fi avut o 


4 Fie 


fata, ar îi fost mulțumit s-o trimită la o scoala, la o profesoară 
despre care se vorbise atît de rău? Ce podoabă de institutoare 
pentru fetele din tirg! 

Dacă Marta, din zi in zi mai oprimata de mizeria crescinda, în 
timp ce pe furiş, neînteleasä de ai săi. Închisă in camera ei, se 
pregătea cît examen, s-ar fi gindit că va intimpina, sub alt aspect, 
aproape aceeaşi laşă şi ofensatoare revoltă populară, poate că la 
un moment dat ar fi cedat. Dar îi stimulau atunci curajul tineresc 
pe de o parte o nemaipomenită dorință de a infringe totul şi de a 
renaşte, pe de alta mizeria în care se prăbuşeau fără scăpare ea si 
familia ei, ca şi conştiinţa propriei valori şi sfintenia sacrificiului ei 
pentru mamă si soră. Atunci se gindea numai să ia examenele; 
apoi avea să reuşească în intențiile ei, bucurîndu-se de rezultatele 
obținute. 

Acum, acum înţelegea uimirea dureroasă a mamei şi a surorii 
la vestea insufletitei ei hotäriri. Şi încă nu-i ajunsese la urechi 
calomnia cu care oamenii oneşti se înarmau pentru a o dobori, 
pentru a o arunca din nou în mocirla din care voise cu tot 
dinadinsul să iasă. 

Batrina Sabetti venise să o anunţe cu durere ca pe locul care 
i se promisese urma să fie numită domnişoara Breganze, nepoata 
unui consilier comunal. 

Între timp. La vestea neaşteptată că Marta doica să se dedice 
învățămîntului, mila lui Rocco Pentagora, pe punctul de a se 
schimba în remuscare, umbrită pe neaşteptate. Se preschimbase 
în dispreț. 

El nu văzuse în hotărîrea Martei o consecință a situației 
grave, a necesității urgente de a scăpa familia de primele nevoi, pe 
care el însuşi ar fi vrut să le uşureze pe ascuns; văzuse numai 
îndrăzneață si orgolioasa voință a ei de a ridica fruntea împotriva 
întregului tirg. Zicînd aproape: „Nu am nevoie de nimeni pentru 
mine însămi şi ai mei; nu-mi pasă de condamnarea voastră”. Si se 
simți dat deoparte; nu numai neluat în seamă, dar chiar disprețuit 
şi batjocorit de soție. Şi o agitaţie furioasă începu să-l obsedeze, 
manifestindu-se mai ales într-o ciudă de neînțeles fata de profesia 
pe care ea voia să o exercite: 

— Institutoare! Institutoare! Cea care a fost solia mea, acum 
vrea sa fie institutoare! 

Şi nu se putea împăca cu acest gind, ca şi cînd a fi 
institutoare însemna o dezonoare pentru numele pe care îl 
purtase. 


Pina una-alta, cum s-o impiedice? Cum sa-i vorbeasca direct? 
Curii să o facă să înțeleagă că nu putea frece peste el, să sfarme 
lanțul, să se sustragă unei legături, fie şi moarte, căreia ea nu-i 
fusese credincioasă? 

Şi furia lua proporții... Un nou scandal? O nouă răzbunare? 
S-ar fi pretat să dea proporţii calomniei legate de pretinsa relație 
dintre Marta şi Alvignani, publicînd scrisorile pe care acesta i le 
scrisese? Nu, nu! Ridicolul ar fi căzut mai mult asupra lui. 
Oricum, oraşul acum credea versiunea cu relația scandaloasă şi a 
fi participat la calomnie ar fi însemnat să-şi arate propria-i 
neputinţă împotriva aceleia care demonstra că nu-i păsa nici de el 
şi nici de oricare altul. Mai bine deci să facă in aşa fel încît 
calomnia să se risipească. Da... dar cum? Şi iată o ieşire şi apoi o 
imediată sugrumare a unor planuri contrare, cînd dictate de ura 
furibundă împotriva lui Alvignani, cînd de minie, sau de amorul 
propriu rănit, cînd de generozitate. 

lesea din casă fără nici o destinaţie precisă. Uneori se trezea 
pe o stradă din periferic, lingă tăbăcăria lui Francesco Ajala. Oare 
de ce o fi ajuns pina aici? Oh, dacă ar fi putut să o vada... lata 
vechea casă... Acum ea locuia mai jos... după biserică... Şi înainta 
precaut, privind pe furiş la rarele balcoane luminate. La primul 
zgomot de paşi, la distanţă, pe strada singuratică, se întorcea din 
drum pentru a nu se lăsa zărit de nimeni prin locurile acelea; şi se 
ducea acasă. 

În ziua următoare însă pornea din nou. 

Dar de ce dorinţa aceea puternică de a o revedea pe Marta, de 
a fi revăzut de ea? Nu ştia nici el. Şi-o închipuia îmbrăcată în 
negru, aşa cum o zărise Niccolino în ziua aceea, în biserică. 

— Ştii? E mai frumoasă decît înainte. 

Dar ea, cu siguranţă, nu l-ar fi privit; şi-ar fi lăsat imediat 
ochii în jos, dacă l-ar fi zărit de departe. Să o oprească pe stradă? 
Să-i vorbească? Ar fi o nebunie! Şi ce-ar zice lumea? Dar el, el ce i- 
ar spune? 

În această stare sufletească, se duse într-o dimineață acasă 
la Anna Veronica. 

Aparindu-i înainte, palid, tulburat, Anna se opri surprinsă. 

— Ce doreşti de la mine? 

— Jartä-mi venirea neașteptată... Stai, stăi, te rog. Îmi iau eu 
un scaun. 

Dar toate scaunele erau supraîncărcate de lenjerie, aşa încît 
Anna trebui să se ridice în picioare pentru a-i libera unul. 


— Cite lucruri frumoase! — zise Rocco fisticit. 

— Sînt ale baronesei Troisi. 

— Pentru fata ei? 

Anna îl aprobă dînd din cap şi Rocco suspină, incretindu-si 
fruntea şi încruntîndu-se. Îşi aminti de pregătirile pentru nunta 
lui, de zestrea Martei. 

— lată un scaun, îi spuse Anna, cu vădită bunăvoință. 

Rocco se aşeză, încurcat. Nu ştia de unde să înceapă 
conversaţia. Rămase o clipă cu sprincenele încruntate, ochii 
plecați, cu umerii aduşi, asteptind parcă să-i cadă ceva in cap. 
Anna Veronica, încă uimită, îi urmărea expresia fetei pe ascuns. 

— Dumneata... ştii... îmi închipui, începu el în sfirşit, 
apăsînd pe fiecare cuvînt, fără a ridica ochii. Ştiu că eşti prietena 
casei, familiei... ba chiar... 

Se întrerupse; nu putea, nu putea continua pe tonul acela, în 
poziția aceea. Se scutură, ridică fruntea şi o privi pe Anna în fata. 

— Ascultă, doamnă învățătoare, eu cred că... da, eu nu cred 
ceea ce spune lumea împotriva... Mariei, acum, pentru această 
nouă nebunie a ei. 

— Ah, exclamă Anna, dînd din cap cu un zimbet blind si 
dureros. Dumneata numesti aceasta nebunie? 

— Mai mult decit nebunie! răspunse Rocco, prompt, iritai. 
lartă-mă... 

— Nu ştiu ce poale spune lumea, reluă Anna. Dar îmi 
închipui... Şi dumneata faci bine, domnule Pentagora, că nu crezi; 
cu atit mai mult cu cit nimeni nu poate sti mai bine decit 
dumneata... 

— Să nu vorbim de asta! să nu vorbim de asta, te rog 
doamnă! — sări Rocco, punind miinile înainte. Nu am venit ca să 
vorbesc de trecut. 

— Şi atunci? lIarta-ma, dar dacă dumneata însuți spui că nu 
crezi... încercă să adauge Anna. 

— Ce anume? Ştii ce spune lumea? - întrebă el cu voce 
schimbată. Că toată corespondenţa cu Alvignani continuă... lată! 

— Continuă? 

— Da, doamnă. Şi asta pentru ce? Pentru eterna ei manie de 
a privi de sus... Dar cum... ştii ce apasă pe umerii tăi, ştii ceea ce 
ai făcut, si ai curajul să ieşi în piață şi să sfidezi clevetirile 
oamenilor? Lumea vorbeşte... Da! 

Sint sigur! Cum a obținut postul acesta? 

— Dar se ştie! — zise Anna cu un dispreţ nespus de amar. 


Numai aga se obtin astazi posturile! Si tocmai ei, atitia paznici ai 
onestitatii din oraşul nostru, ne învață cum să ne purtam şi cum 
să fim... Faceţi aşa, pentru ca, tot una €... fie că o faceți, fie că nu, 
tot una e; pentru noi este ca şi cînd ar fi făcut-o. Proasta Marta, 
deci, că nu a făcut ca atitia alții? Ce i-a folosit? Cine o crede? 

— Eu nu cred, ţi-am spus; doamnă, răspunse Rocco, iritindu- 
se tot mai mult. Şi cu toate astea cred că dacă lumea vorbeşte de 
rău, nu greşeşte chiar întru totul... Ce poți înțelege din nişte 
examene luate mai mult sau mai putin bine? Se gindesc toți la 
intrigi? Se gindesc! Eh, dumneata nu vrei să vezi partea asta a 
lucrurilor... lată de ce o poți scuza! 

— Nu numai, ştii? — strigă Anna, ridicindu-se, dar chiar pot 
să o si laud, domnule Pentagora! Eu o laud pe Marta şi o admir! 
Pentru că pătrund în conştiinţa acelei biete fele şi, dacă îi văd o 
remuscare pentru alții care suferă pentru ea pe nedrept, la ea nu 
văd nici pată, nici păcat, în fața lui Dumnezeu! Văd o mare durere 
pentru jignirile aduse, pentru ultragiile suferite, şi aud un strigăt: 
„acum de ajuns!” Dumneata ştii în ce hal au ajuns? Ştii că nu mai 
au nici bani de mîncare? Cine trebuia să le susțină pe mamă şi pe 
sora ei? să le ridice putin din mizerie? Eu ştiu, numai eu ştiu, 
sacrificiul pe care l-am făcut, şi cît a costat-o pe biata Marta! Ori, 
poate, crezi că trebuia să moară de foame, pentru a-ţi fi pe plac 
dumitale şi întregului oraş? 

Rocco Pentagora se ridică şi el, buimăcit, cu fata numai pete 
roşii; se invirti nervos prin cameră, pipăind mobilele, agitind mereu 
degetele; apoi se apropie de 

Anna, cu ochii intunecati şi îi apucă miinile: 

— Ascultă, doamnă... Te rog, spune-i... spune-i să renunțe la 
ideea de... de a se face profesoară; să... să nu mai dea ocazie lumii 
să o vorbească de rău... şi... voi avea cu grijă, să spui aşa, de toate 
nevoile familiei, fără... fără să ştie nimeni... nici măcar tata, se 
înțelege! O promit pe sfinta memorie a lui Francesco Ajala! Nu o 
fac din dragoste, crede-mă! o fac pentru demnitate, a ei şi a mea... 
Spune-i-o... 

Anna Veronica promise ca-i va transmite totul; si putin dupa 
aceea, el, repetind recomandările si făgăduielile, plecă mai ravasit 
şi mai neliniştit de cum venise. 

— Pentru salvarea demnității, nu din iubire... Spune-i-o. 
Pentru demnitate! ne-am înţeles... 


XIII 


ANNA VERONICA SE REPEZI LA 
familia Ajala imediat dupa plecarea lui Rocco Pentagora. 

— Unde este Marta? — o întrebă încet pe Maria, punind un 
deget pe buze. 

— In camera ei... De ce? 

— Încet! Tăcere! 

Făcu semn doamnei Agata să se apropie: privi în jur: 

— Lăsaţi-mă să stau... Tremur toată... Ah, dragele mele, daca 
ati şti! ghiciţi cine a venit la mine, adineaori? 

Soţul Martei! 

— Rocco? El? — exclamară împreună pe şoptite Maria si 
mama, surprinse. 

Anna duse din nou degetul la buze. 

— Ca un nebun, adăugă, agitind miinile prin aer. Ah, ce frică! 
O iubeşte încă, v-o spun eu! Dacă nu ar fi... Dar ascultați: deci a 
venit la mine. Eu, zicea, nu cred în calomniile lumii... 

— Şi atunci? — scăpă mama o întrebare. 

— Tocmai aşa: şi atunci? l-am întrebat eu. Ca tine. Dar, 
Marta, spunea - aşteaptă - nu trebuia, spunea, să se expună 
rautatii lumii, să devină profesoară, in sfirşit... Este la pămînt, 
disperat... De ajuns: ştiţi, dragele mele, ce mi-a propus? Să o 
conving pe Marta să renunţe la ideile ei... Va avea el grijă, spunea, 
de nevoile voastre; aceasta pentru ca lumea să nu mai clevetească. 

— Nimic altceva? — suspină doamna Agata. Ah, cu cîțiva bani 
numai, capatati pe furiş, ca o pomană, înțelege el să închidă gura 
lumii? Şi mîine nu se va spune că banii ne vin din alte miini? Oh, 
prost şi laş ce este! 

— Nu! Nu! — reluă Anna - nu spune aşa... Este îndrăgostit, 
crede-mă. Dar este cîinele acela de tată, înţelegi? şi atît timp cit 
este el... Dacă Marta între timp ar vrea să-i scrie un bilet... 

— Cui? 


— Lui, soțului ei! să-l înduioşeze; o scrisoare cum numai ea 
ştie să scrie... Acesta ar fi tocmai momentul! „Tu ştii bine, ar trebui 
să-i spună, care e adevărul... şi acum vezi cum sînt tratată? Ce se 
spune despre mine?” 

Ah, dacă ar vrea să-i scrie aceste cîteva cuvinte... Cu atit mai 
mult cu cit el însuşi mi-a cerut un răspuns... Ce spuneți? 

— Marta nu o va face! — spuse Maria, dînd din cap. 

— Să încercăm! — replică Anna. Vreti să-i vorbesc eu? Unde 
e? 

— Dincolo, arătă doamna. Dar mă tem că nu este 
momentul... 

— Mă duc cu singură, adăugă Anna, ridicindu-se. 

Marta era întinsă pe pat cu braţele unite sub pernă şi fata 
ascunsă; îndată ce auzi uşa deschizindu-se. Strinse braţele şi isi 
înfundă şi mai mult capul. 

— Sint cu, Marta, zise Anna, închizind încet uşa în urma ei. 

— Lasă-mă, te rog, Anna! răspunse Marta, fără a ridica deloc 
capul, şi agitindu-se în pat. Nu încerca să mă încurajezi. 

— Nu, nu, se grăbi să adauge Anna Veronica, apropiindu-se 
de pat şi punindu-i uşor o mina pe spate. Voiam numai să te vad... 

— Nu vreau să văd pe nimeni, nu pot să aud pe nimeni, în 
acest moment! — reluă Marta neliniştită. Lasă-mă, te rog. 

Anna îşi retrase imediat mîna şi spuse: 

— Ai dreptate... 

Aşteptă o bucată de timp, apoi reluă, suspinind: 

— Prea frumos... prea uşor ar fi fost! Iti închipuiai că lumea 
nu te va împiedica să te duci pe drumul pe care l-ai ales prin 
muncă, cu talent şi curaj... Dar la ce servesc, scumpa mea, aceste 
lucruri? De protectii ai nevoie! Le ai? Nu... Numai cu acestea poți 
merge înainte; şi fiecare judecă aşa cum gîndeşte... 

Marta ridică pe neaşteptate capul din pernă şi spuse cu furie: 

— Dar dacă mi-au promis mic postul acela! 

— Da, replică Anna îndată, şi a fost de ajuns aceasta, această 
simplă promisiune nerespectată, pentru ca lumea să înceapă să 
strige că tu ai fost protejată de cineva... 

— Eu? — întreba Marta, neintelegind mai întîi şi privind-o in 
ochi pe Anna Veronica. Apoi strigă cu putere: — Ah! Eu... Eu... Şi 
nu putu să spună altceva; îşi înfundă fata în miini, apoi izbucni: 
Eh, da! da... da... aşa trebuia să creadă lumea! Sînt destui desigur 
care să raspindeasca această nouă calomnie! 

— El, nu, ştii? soțul tău, nu, spuse repede Anna, 


A venit inadins la mine sa mi-o spuna. 

— Rocco? - exclamă Marta năucită, incercind in zadar sa 
incrunte sprincenele. Rocco a venit la tine? 

— Da, da, cu putin înainte... ca să-mi spună că nu crede! 

— La tine? EI? 

Năucirea împiedica încă ura să găsească o motivare acelei 
vizite. 

— Si ce vrea? 

— Vrea... — răspunse Anna - ar vrea ca tu... 

— Ştii ce vrea? — sări Marta cu ochii fulgerători. l-a lipsit 
curajul; are remuşcări pe de o parte; şi pe de alta... eu am încercat 
să ridic capul, e adevărat? ei bine, şi el, ar vrea să mi-l plec, jos! 
jos! jos! în mocirla în care m-a aruncat! Asta vrea! Eu nu trebuie 
să mai respir, nu trebuie să şterg de pe frunte, de aici, pecetea, 
pecetea cu care a crezut că mă lasă pentru totdeauna. 

Asta vrea! Oh, dacă ii dau satisfacția asta, de a rămîne 
nemişcată în mlaştină, ca o broască pe care el să o poată turti cu 
piciorul, dacă ar pofti; dacă îi dau această satisfacție, ştii? dar el ar 
fi în stare chiar să mă întrețină, să-mi dea bani pentru haine, şi 
pentru mîncare, mie şi alor mei... 

Anna o privi surprinsă şi îndurerată. 

— Nu vrea asta, spune? — reluă iute Marta. Am ghicit? Vrei să 
mă faci să-l cunosc eu? îi citesc pe frunte, ca într-o carte, tot ce îi 
trece prin cap! 

— Dacă toate astea ai vrea să i le scrii... — riscă timid Anna. 

— Eu? Lui? 

— Pentru că ar vrea un răspuns... 

— De la mine? — întrebă Marta, cu dispreț. Eu, să-i scriu lui? 
Dar eu... ascultă, mai degrabă... dat fiind că nimic nu a contat 
pentru ei, acum pentru ca mama şi Maria să trăiască, trebuie să 
se umilească cu mine la cheremul lui... cu, ascultă, altuia mai 
degrabă i-aş scrie... la Roma... 

— Nu, Marta! — exclamă Anna mihnita. 

— Nu... nu... — se contrazise îndată Marta, aruncindu-se din 
nou pe pat, cu fața înfundată în perne. Nu... Ştiu! mai bine să mor 
de foame... 

Anna Veronica nu mai ştiu ce să-i spună. Mingiie cu ochii 
plini de milă trupul acela de pe pat, înfloritor, scuturat de hohote 
de plins; cu o mina îi aşeză pe picioare un colt al rochiei care i se 
ridicase pe coapsă. 

Suspină şi ieşi din cameră. 


Revazind-o, nici doamna Agata, nici Maria, nu o intrebara 
nimic. Toate trei au rămas în tăcere multă vreme, cu ochii ficşi în 
gol. 

— Dacă te-ai duce tu la Torchiara? — sugeră Anna, în cele din 
urmă. 

Doamna Agata o privi, ca şi cînd ar fi vrut să spună: 

— Pentru ce? 

— E o nedreptate, adăugă Anna. Torchiara iti va spune ceva. 
Fie numai ca să auzi ceva... Puteţi rămîne aşa? 

Într-adevăr, de două zile Marta nu se mai hrănea cu nimic, 
trîntită pe pat, de neclintit. 

— Ce vrei să-mi spună? suspină doamna Agata. Postul a fost 
dat altcuiva... 

— Dar îi fusese promis Martei, la început! - spuse Anna. Iti 
va explica... Nu, fără să-ți faci iluzii, ştiu; dar iti va spune măcar 
un cuvint bun. Ca să trezim putin pe această fală... Hai, Agata 
dragă, du-te... Acum chiar! 

Ştiu, e un sacrificiu... 

— Pentru mine? — întrebă dezolată doamna Agata, ridicindu- 
se şi deschizind brațele. 

Totul pentru ea, acum, era egal cu zero. Nu mai avea nici o 
voință. Îşi puse pălăria de văduvă pe părul încărunțit numai în 
citeva luni şi spuse: 

— Cit despre mine, mă duc imediat... 

Ca si cum ar fi avut intr-adevar ceva de care sa-i fie rusine, 
evita pe drum privirile multimii. Erau atitia, tot tirgul era pentru 
nedreptate, pentru condamnare; si disparuse si sotul ci, omul care 
nu ceruse niciodata nimic, care nu se plecase in fata nimanui. Ce 
era ea? O sărmană femeie, speriată de nedreptatea aceea, naucita 
de nenorocire; şi se ruşina, da, de mizerie, se ruşina de 
îmbrăcămintea pe care o avea pe ea. Marta, Marta ar fi trebuit să 
stea cuminte şi supusă, să aştepte judecata timpului; ar fi lucrat 
toate trei împreună, în umbră, şi ar fi dus-o aşa, mai departe, fără 
a mai stirni din nou tot războiul acesta. 

lată casa lui Torchiara. Urcă cu greu scara, abia respirind; în 
fata uşii, înainte de a suna, îşi ascunse chipul în miini. 

— Este singur? — întrebă de la început pe servitoare, care veni 
să-i deschidă. 

— Nu, este profesorul Blandino, -— îi răspunse aceasta. 

— Atunci... aştept aici? 

— Cum doriți... între timp îl anunț. 


Putin dupa aceea, cavalier Torchiara, dind deoparte cu o 
mina draperia din dreptul usii si ridicindu-si cu cealalta ochelarii 
cu lentile puternice de miop care ii micşorau ochii, o pofti: 

— Veniti, vă rog, doamnă! 

O luă de mînă şi o conduse spre canapeaua de lingă birou. 

Doamna Agata, înclinînd capul cu un zimbet trist, se aşeză pe 
o margine a canapelei. 

— Profesorul Blandino, - adăugă Torchiara, prezentindu-l. 

— Cunosc... cunosc... — întrerupse omul chel şi bărbos, 
intinzind distrat mina doamnei care privea încurcată. Văduva lui 
Francesco Ajala? Om de mare ispravă, soțul dumneavoastră! 

Torchiara suspină, ridicîndu-şi din nou pe nas ochelarii cu o 
ramă groasă de aur. A urmat un moment de linişte, în timpul 
căruia doamna Agata îşi stapini cu greu lacrimile. 

— După cum stim, - reluä Blandino, cu ochii închişi, şi 
brațele unite, - cum ştim, conduita noastră este pentru unii 
dreaptă iar pentru alții nedreaptă, nu în virtutea naturii sale 
intrinsece, ci în virtutea unor ordine extrinsece... Cum l-am 
judecat nor oare pe Francesco Ajala? L-am judecat cu vocabularul 
de care ne servim de obicei cînd vorbim de obligaţii şi de datorii, 
adică fără a pătrunde delas în codicele particular prescris lui de 
însăşi natură şi redactat, pentru a spune astfel, de educaţia sa. 
Din păcate aşa judecăm noi! 

Şi se ridică. 

— Pleci? — îl întrebă Torchiara. 

Blandino nu răspunse: începu să se plimbe prin cameră cu 
sprincenele incruntate, cu ochii pe jumătate închişi, neintelegind 
deloc, în distracţia lui, cit de inoportună îi era prezența pentru 
doamna Agata şi cît de nedorită. 

— Îmi faceţi onoarea acestei vizite pentru fiica 
dumneavoastră, nu-i aşa, doamnă? - întrebă încet Torchiara, 
privind-o cu un aer de resemnare şi de scuză pentru prezenţa lui 
Blandino, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „Fiţi intelegatoare: aşa e 
făcut el...” 

Lui Torchiara totuşi prezenţa lui Blandino nu-i făcea rău. Îl 
retinuse înadins la auzul vizitei doamnei, pentru a face ca aceasta 
să nu dureze prea mult şi să nu decurgă mult prea înduioşător 
pentru sufletul lui bun si foarte sensibil. Era constrins să-i ia 
sărmanei mame ultimele speranțe... Dar era prea curînd, iată, 
pentru o numire, chiar şi temporară, de simplă suplinire... Carieră 
grea, foarte grea, aceea a învățămîntului! Trebuia să mai aştepte 


putin. lată... Oh. Viitorul va fi senin, surizător şi plin de 
promisiuni pentru tînără profesoară, fără îndoială! Cum? Cum? 
Breganze? Ah, da... Şi la această întrebare foarte jenantă pentru 
prea buna lui inimă, cavalier Torchiara se scărpină în cap cu un 
deget şi îşi ridică pentru a treia oară ochelarii pe nas. Da, 
Breganze, nepoata consilierului Breganze, prietenul său... Nici un 
amestec, să nu greşim! Numai o chestiune de precedenta, numai 
atît, iată... Nu de valoare! Cit despre Breganze, o foarte buna 
învățătoare şi ca, sigur... Dar el ştia bine că valoarea tinerei 
profesoare Ajala era incomparabil superioară... oh, da, oh. Da! 

În timp ce se plimba absorbit în gîndurile lui, cu mîinile unite 
la spate, lui Luca Blandino îi ajungeau unele fraze pe jumătate, 
care îl făceau din cînd în cînd să-şi incrunte tot mai mult 
sprincenele. Nu înțelese nimic din foarte penibilul dialog: retinu 
totusi expresia de ratacire totala, de profunda disperare de pe 
chipul doamnei Ajala cînd se ridică şi înclină capul in semn de 
salut. 

— Uff! — suflă Torchiara, după ce a insotit-o pe doamnă pina 
ia uşă, reintrind în salon. Nu mai ştiu ce să fac cu această situație 
blestemată! Mi-e milă de ea, biata femeie. Dar ce pot face eu, dacă 
fala ei... Tu mă înţelegi! Avem nenorocirea să trăim într-un tirg 
mic, în care unele lucruri nu se pot ierta şi nici uita... Nu pot deloc 
să mă situez, domnul meu, împotriva unui tirg întreg, un singur 
Horaţiu împotriva întregii Beotii! 

— Despre ce e vorba? — întrebă Blandino. 

— Mizerie, dragul meu, mizerie! Din cele mai cutremurătoare: 
şi încă mizerie neagră! De piine e vorba... Dar ce pot să fac eu, 
Doamne Dumnezeule? Mă întristez, şi atit. 

Şi-i explică lui Blandino motivele vizitei doamnei Ajala. 

— Cum? Si tu ai lăsat-o să plece aşa? — exclamă Blandino, 
drept răspuns. Oh, oh, oh... m-ai dezamăgit... Cum? Pentru 
Dumnezeu! Dar pentru treaba asta trebuie să faci ceva, să repari... 
şi imediat! 

Torchiara izbucni în ris. 

— Unde vrei să te duci acum? 

Blandino, agitat peste măsură, începu să alerge prin cameră. 

— Pălăria... Unde am lăsat pălăria? 

— Capul! Capul! - exclamă Torchiara, rizind mai departe. 
Cauta-ti capul mai degrabă. 

Îl apucă de un braţ. 

— Vezi? Şi apoi te miri că unii spun că eşti nebun! 


Înainte ai luat partea soțului in duel, acum vrei să o aperi pe 
soţie! 

— Dar eu nu judec ca voi! — îi strigă Blandino. Eu judec după 
cazuri: nu îmi trag ca voi o linie: pina aici e rău, pina aici e bine... 
Lasă-mă să actionez ca un nebun! Mă duc să scriu o scrisoare de 
injurii lui Gregorio Alvignani... Ah, el, marele om să scape aşa uşor 
după cea aruncat în ruşine şi în mizerie o familie întreagă? Dar ştii 
că scrisorile i le arunca pe fereastră, ca un copil? Te salut... te 
salut... 

Şi Blandino ieşi, in risetele forțate ale cavalerului Claudio 
Torchiara. 


XIV 


DUPA VREO TREI LUNI II 
sosi pe neasteptate o invitatie din partea directorului colegiului. 

Batrina portăreasă Sabetti, care adusese indurerata vestea 
cea rea a suplinirii, acordata tinerei Breganze, intra de data 
aceasta strigind, exultind toata: 

— Domnişoară! Domnisoara! Veţi fi cu noi! Cu noi, 
domnişoară frumoasă! Tineti, citiți acest bilet... 

În întunecata dezolare, ea a fost ca o rază de soare 
neaşteptată. Marta se îmbujoră ca un jăratec aprins. 

— Ce fericire! - continua batrina Sabetti, gesticulind cu foc, 
în fata ei! Învățătoarea Flori, din clasa a doua preparatoare, se 
întoarce în oraşul ei. A obținut transferul, Dumnezeu fie lăudat! 
Fetele vor respira uşurate... 

— Trebuie să mă duc chiar azi la colegiu... - anunţă Marta cu 
voce tremurätoare de emoție, după ce citise invitația. 

— Da, doamnă! reluă batrina portareasa. Şi veți vedea că ati 
fost chemată pentru asta! Sint sigură! 

— Dar cum? - observa Marta. Flori, transferată? 

— Transferată, da! Ce fericire, vă spun, pentru bietele fete... 
Ce pisăloagă plicticoasă! 

— Acum, după ce a început scoala? — observa Marta, nestiind 
ce să creadă. 

— Torchiara, poate... — îi scăpă doamnei Agata. 

Şi-i mărturisi fiicei sale vizita făcută pe ascuns acasă la 
inspectorul şcolar. 

Putin după aceea, în timp ce se îmbrăca pentru a se duce la 
colegiu, după ce-i trecuse marea emoție, Marta intui cui îi datora 
numirea aceea tardivă: fu cutremurata de un fior, şi simți că îi 
lipseşte dintr-odată puterea de a-şi prinde pieptarul în talie. 

Războiul reîncepu încă din prima zi de şcoală. 

Celelalte învățătoare ale colegiului, cinstite şi urite fete 


batrine, au luat-o imediat in primire. Doamne-Doamne! un salut 
scurt, dimineata, cu buzele strinse, si atit; un rece, usor salut cu 
capul, si era chiar prea mult! O rusine pentru clasele de 
invatatoare. O rusine pentru institut! Lumea, da, e intortocheata: 
pentru a reuşi, trebuie să dea din miini şi din picioare! dar in mod 
cinstit! oh, chiar in mod onorabil... 

Si, pe ascuns, comentau cu acra rautate modul in care 
directorul si ceilalți profesori ai colegiului o trataseră pe Ajala inca 
din prima zi de şcoală; şi o regretau pe scumpa lor Flori pe care nu 
aveau s-o mai revadă niciodată. Flori: ce durere! 

Devenind zadarnice noile şi cele mai aspre reclamaţii din 
partea multor familii, fetele (care lipsiseră cîteva zile de la şcoală la 
vestea numirii Martei) au început treptat-treptat să-şi reia lecţiile; 
dar rele, ranchiunoase, înrăite evident de părinți împotriva 
invatatoarei celei noi. 

La nimic nu a folosit afabilitatea cu care le primise Marta 
pentru a le dezarma de la început; la nimic, prudenta si 
mărinimia. Se eschivau uricios de la mîngiieri, se arătau surde la 
îndrumările binevoitoare, dădeau din umeri la vreo rară 
amenințare; şi cele mai rele, in ora de recreatie din grădină, o 
criticau tare încit să fie auzite, sau pentru a-i face în ciudă alergau 
să înconjoare pe vechile învățătoare şi să le miîngiie, pline de 
linguseli şi de atentii, lasind-o pe ea să se plimbe singură. 

Revenind acasă, după şase ore de suferință, Marta trebuia să 
facă un efort deosebit pentru a-i ascunde mamei şi surorii sufletul 
ei exasperat. 

Dar într-o zi, reintorcindu-se mai repede de la colegiu, 
aprinsă la fata, vibrind de minia cu greu reținută, îndată ce mama 
şi Anna Veronica o intrebara ce i se intimplase, ea, cu palariuta 
încă pe cap, izbucni într-un plins convulsiv. 

Pierzindu-si in cele din urmă răbdarea, văzînd că prin vorbe 
bune nu reuşea nimic, la sfatul directorului, începuse fără să vrea 
să le trateze pe fete cu oarecare severitate. De o săptămînă era mai 
prudentă cu una din ele, care era tocmai fata consilierului 
Breganze, o blondă firavă, supărăcioasă, toată numai nervi, care, 
instigată de colege, ajunsese să-i răspundă cu multă impertinenta. 

— Şi eu m-am prefăcut că nu aud... Dar azi, la sfirşit, cu 
putin înainte de a termina lecţia, nu am mai putut să o tolerez. O 
admonestez. Ea îmi răspunde rizind si privindu-mă cu insolenta. 
Trebuia să o auziti! — leşi afară! — Nu vreau să ies! — Aha, nu! 
Cobor de la catedră ca să o dau afară din clasă; dar ca se prinde 


de banca şi imi strigă: — Nu ma atinge! Nu vreau miinile dumitale 
pe mine! — Nu le vrei? Atunci, iesi afara! si fac gestul de a o 
smulge de lingă banca. Ea începe să tipe, să dea din picioare, să se 
zbată. Toate fetele se ridică din bănci şi vin în jurul ei; ea, 
amenintindu-ma, iese din clasă, urmată de colege. S-a dus la 
director! Acesta nu mă acuză în prezența lor; rămaşi singuri, imi 
spune că am exagerat putin; că nu trebuie să ridicăm miinile, 
spune, asupra elevelor... Eu, mîinile? Dar nici nu am atins-o! La 
sfirşit totuşi acceptă motivele mele... Dar, Doamne, Doamne: cum 
să merg înainte aşa? Nu mai pot! 

În ziua următoare, tatăl fetei, consilierul cavaler ofițer Ippolito 
Onorio Breganze, se duse să facă o adevărată scenă în cabinetul 
directorului. 

Era furibund. 

Obezitatea corpului într-adevăr nu-i permitea să gesticuleze 
cum ar fi vrut. Scurt în brațe, scurt în picioare, îşi ducea pintecul 
rotund încoace şi încolo prin cameră, cu greu, făcînd sa scirtiie 
pingelele pantofilor la fiece pas. Să ridice mîna asupra fetei lui? 
Nici Dumnezeu nu şi-ar fi putut permite! Nici Dumnezeu! El, care 
era tatăl ei, nu a îndrăznit niciodată să facă aşa ceva! Ne-am întors 
oare la timpurile „minunate” ale iezuiţilor, cînd se învăța cu 
lovituri de nuia pe palmă sau la spate? Voia o satisfacție amplă şi 
imediată! Ah, da pentru Dumnezeu! Dacă doamna Ajala avea 
protectii puternice şi prețioase prietenii, el, consilier Breganze, va 
cere revenire şi dreptate mai sus, mai sus (şi se forța în zadar să 
ridice brațul lui cel mic) — da, domnule, mai sus, în numele Moralei 
călcată în picioare nu numai a institutului, ci a întregului tîrg. 

Si scirt scirt scirt — îi scirtiiau pantofii. 

Directorul nu reuşea să-l calmeze. Îi venea aproape să rida: in 
tirg se spunea că acela nu era cu adevărat tatăl fetei. Dar 
consilierul Ippolito Onorio Breganze, roşu la față, nu se putea 
mulțumi cu o simplă admonestare făcută invatatoarei între patru 
ochi: pretindea, cerea, o pedeapsă severă. Lui nu-i stătea pe inimă 
numai scumpa lui micuță, ci însăşi „moralitatea sănătoasă a 
întregului tîrg, domnule director, a întregului tîrg scandalizat!” Nu 
ştia poate domnul director ce se întîmplase în realitate? Nu ştia 
cărei femei îi fusese încredințată educaţia unor minți fragede, a 
unor suflete delicate? 

— Este o i-mo-ra-li-ta-te! - tuna la sfirşit cu o voce 
răsunătoare, silabisind. Ori remediati dumneavoastră, ori remediez 
eu situația. Ma duc să fac o reclamaţie scrisă inspectoratului 


scolar. Cu respect! 

Si infundindu-si gambeta furios pe cap, puhm! vru să iasă. 
Dar tocmai intra omul de serviciu. Se izbiră unul de altul atit de 
puternic, încît n-a lipsit mult să se prăbuşească amindoi la 
pămînt. 

— Scuzati... 

— Scuzati... 

Si scirt scirt scirt... 

Doua zile dupa aceea, directorul colegiului a fost chemai de 
inspectorul scolar. 

De doua luni Torchiara inregistra, consternat, dauna grava 
pe care numirea invatatoarei Ajala o producea in tirg pozitiei 
politice încă neconsolidata a lui Alvignani. — „Domnul meu, inima a 
fost totdeauna marele duşman al capului!” — îşi repetase el de mai 
multe ori sie însuşi. Pentru cavalerul Claudio Torchiara, debitarea 
aforismelor era o distracție preferată, intercalind de obicei acel 
domnul meu chiar cînd le enunta unei femei sau, în timpul unei 
plimbări solitare, lui însuşi. 

Vizita furioasă a consilierului Breganze îl aruncase de-a 
dreptul într-o mare confuzie. Deci acum, chiar şi Municipiul se va 
îndrepta împotriva lui Alvignani? Pentru că promisese lui Breganze 
o rezolvare şi satisfacție, acum îl invita la el pe directorul 
colegiului; apreciind şi trăgînd o concluzie din opusele versiuni ale 
situaţiei, ar fi trebuit să-i scrie lui Alvignani ca să ia el o măsură 
cum va crede de cuviință şi. Să împace, cum se zice, şi capra şi 
varza. În ultimă analiză, răbdare pentru capră. Varza, în acest caz, 
erau voturile cu care Gregorio Alvignani fusese ales deputat. 

Directorul colegiului, deşi sătul de plictiselile pe care i le 
pricinuise involuntar învăţătoarea Mama, îi luă totuşi apărarea în 
fata inspectorului, pentru a fi cu conştiinţa împăcată. 

— Înţeleg, înţeleg, îi răspunse camfor Torchiara, dar talentul 
şi dorința de a face bine nu ajung; trebuie să privim în viața 
particulară, care, domnul meu, influențează, are greutate, şi nu 
putină, asupra consideratiei pe care trebuie s-o aibă elevele pentru 
propria lor învăţătoare; e dar?... care... 

Dar directorul venise de putin timp in tirgul acela; nu 
cunostea intimplarile precedente ale invatatoarei; admirindu-i 
marea sa valoare, credea ca merita toata consideratia. 

— Şi vom tine cont de aceasta! — exclamă cavaler Torchiara. 
Cum sa nu? vom tine cont, cu atit mai mult cu cit eu stiu in ce 
triste condiții trăieşte familia ei, care... Nu va indoiti, se va avea 


grijă, cu un transfer, de exemplu, avantajos pentru învățătoare... 
Pînă una-alta, domnul meu, trebuie să stea în afara şcolii... şi 
tinind seama de plingerile publicului, care... lată, se pare totuşi că 
doamna învățătoare, deşi provocată, nu pun că nu, provocată şi 
într-un fel oarecare scuzabil...; e pare că a... spun... exagerat, 
putin prea mult... Eh, da! Breganze, domnul meu, personaj de 
seamă... eh!... şi chiar şi în interesul invatatoarei, va fi mai bine 
să-i dăm o oarecare mică satisfacție, pentru ca intimplarea să nu 
iasă din sfere scolastice, e limpede?... Să facem aşa. Sfatuiti-o pe 
învăţătoarea Ajala să se dea drept bolnavă pe o perioadă de 
cincisprezece zile şi între timp chemaţi un suplinitor pentru ca 
elevele să nu aibă de suferit în desfăşurarea programului, care... 
Apoi vom tine seama. E bine aşa? 

Şi în aceeaşi zi scrise o lungă scrisoare confidențială dragului 
său Gregorio, implorindu-l să facă tot posibilul pentru a obține 
transferul „recomandatei” sale - cauză pentru el de foarte grave 
consecințe. Nu ignora dificultățile; dar lui, lui Alvignani, după 
strălucitul discurs de la Camera Deputaţilor la discuţia asupra 
bilanţului Instructiei publice (discurs care — nu pentru a-l adula! — 
îi crease dintr-o dată o puternică poziție parlamentară, aşa cum 
vorbeau toate ziarele), nici o dificultate nu trebuia să fie de 
neînvins. De altfel, pentru anul acela, învăţătoarea Ajala putea sa 
meargă ca suplinitoare la Colegiul Nou din Palermo (post vacant). 

În aşteptarea unei atît de grave hotăriri, Marta a fost 
constrinsă să-şi prelungească „boala” cu alte cincisprezece zile. 
După circa o lună au sosit două scrisori de la deputatul Alvignani, 
una pentru Marta şi alta pentru inspectorul Torchiara. 

Primind scrisoarea, Marta încercă o emoție puternică, înjosită 
din cauza neputinței de a lupta împotriva nedreptätii evidente a 
tuturor; revoltată de pedeapsa ce i se atribuise fără a o merita, se 
simțea acum înveninată de ură şi de furie. Scrisoarea aceea îi 
apăru deci ca o arma pentru răzbunare. 

Era conştient reținută; nici o aluzie, cît de vagă, la trecut, 
care ar fi putut să o rănească în momentul acela; dar. Sub amarele 
reflecții asupra vieții şi asupra oamenilor. Intervenea atita intuiție 
a stării sufleteşti în care se afla ea! mai bine, mai bine să se 
închidă într-un vis continuu, deasupra vulgaritatilor şi a mizeriilor 
comune ale existenței cotidiene, deasupra jugului nivelator al 
legilor, la o palmă deasupra noroiului, reţea protectoare a piticilor, 
obstacol şi frînă a oricărei ascensiuni spre o idealitate! 

Îi spunea că aflase cît a trebuit ea să sufere în ultima vreme 


şi îi anunţa transferul şi numirea, pentru a o libera de mocirla care 
era în jurul ei. Îşi luase el, spontan, această libertate convins că va 
interpreta o dorință pe care ea nu i-ar fi dezvăluit-o niciodată; şi o 
ruga să îl lase să acționeze, să-i admită ca măcar de departe să 
aibă grijă de ea şi să-şi amintească totdeauna. Din păcate, 
mijloacele care i se ofereau pentru a-şi manifesta în mod 
respectuos tot sufletul său erau meschine si restrinse! 

În partea de sus a hirtiei, şi aici, în latină era imprimat moto- 
ul: 


NIHIL — MIHI - CONSCIO 


O singură durere pentru Marta, pentru Maria şi pentru 
mama, odată cu plecarea lor: aceea de a o părăsi pe Anna 
Veronica. 

Sărmana Anna! Le dădea curaj lor, dar în adincul inimii ei 
era cea mai neajutorata: ele erau trei; ca raminea singură, singură, 
singură, ca o părăsită între duşmani. Şi din nou urmau pentru ea 
tăcerea, din nou singurătatea, zilele triste, lungi, egale... 

— Îmi veţi scrie, totuşi! 

Spunea că nu vrea să plingä, şi plingea. Buzele silite să 
zimbeasca schitara o grimasa în locul unui zimbet. 

A ţinut să le însoțească pina la gară, la poalele colinei pe care 
se ridica oraşul. În timpul călătoriei, în trăsură nu schimbară nici 
un cuvînt. Era o zi umedă, cenuşie, şi vechea trăsură sărea peste 
pietrele umede ale şoselei înclinate, zguduind continuu geamurile 
rău fixate ale portierelor, care scoteau un zăngănit iritant. 

Apoi cînd convoiul trenului era gata să pornească, Anna 
Veronica şi doamna Agata rămaseră îmbrätisate, sufocindu-si 
hohotele fiecare pe umerii celeilalte, desprinse aproape cu violență 
de conductor. Locomotiva fluiera şi era gata să se pună în mişcare. 

Anna rămase cu fața scăldată în lacrimi şi braţele întinse şi 
apoi lăsate jos încet, pe măsură ce trenul se îndepărta; cu ochii 
ficşi la uşile vagonului în care cele trei prietene se suiseră şi din 
care încă pina departe, pina departe, îşi agitau in chip de salut 
batistele... 

— Addio... Addio... - murmura sărmana părăsită aproape 
pentru sine, fluturindu-si batista. 


PARTEA A DOUA 


O CASUTA VESELA PE STRADA 
Papireto, la ultimul etaj, spațioasă: patru camere curate, cu 
podeaua de plăci de Valenza, cu tapetul de pe pereți putin 
decolorat, da, dar fără pete şi de culoare plăcută. 

Cea mai mică avea să servească pentru doamna Agata şi 
pentru Maria, care dormeau împreună; cea de alături pentru 
Marta; va dormi şi va lucra: va fi bucuroasă datorită terasei care 
da pe strada Papireto; celelalte două camere, sufragerie şi salon, 
urmau să fie mobilate cu timpul. Fericirea casei era o terasă a 
cărei balustradă cu mici pilaştri părea, privind-o din stradă, ca o 
coroană care înconjura clădirea. Ce de flori avea să cultive acolo 
Maria! 

Marta găsise această casă ghidată de o amintire de demult. 
Conducind-o la Palermo cu multi ani în urmă, tatăl ei voise să-i 
arate locul unde luptase ca tînăr, chiar în ziua intrării în oraş a lui 
Garibaldi. 

Acolo, la colțul acelei străzi, el, alături de alți doi voluntari, 
trăgea spre un nor de fum care pornea de la citeva case 
îndepărtate din fata, acolo unde se instalaseră mai multi soldați 
burboni. Unul după altul, cei doi tovarăşi căzură: el continua să 
improaste foc, aşteptind parcă să-l nimerească şi pe el un glonț. La 
un moment dat, simți o bătaie pe umăr, şi cineva îi spuse: 

— Tinere, ridică-te de aici: eşti prea expus. 

S-a întors, şi atunci l-a văzut pe El, pe Garibaldi, plin de praf, 
calm, cu sprincenele încruntate, cum il împingea ceva mai departe, 
expunindu-se astfel el singur, fără să se mai gindeasca la faptul ca 
el însuşi socotise locul acela periculos, fie şi pentru un simplu 
voluntar. 

La rîndul ei, Marta dorise să-şi ducă mama şi sora pe strada 
aceea pentru a le arăta locul unde fusese cu tatăl ei. Din 
întîmplare, ridicînd ochii, zărise un afiş cu se închiriază, chiar 


acolo, pe poarta de la coltul străzii. Şi astfel închiriaseră casa 
aceea, în memoria tatălui, ca şi cum el însuşi le-ar fi condus. 

Maria, cu amintirea aceea în suflet, se simțea mai putin 
singură şi parcă protejată. 

Liniştindu-se, oarecum, după atita agitaţie, au început toate 
trei să vadă de primele necesități ale noii locuințe. Cele cîteva 
lucruri salvate de la ruină nu erau suficiente:sărmane, melancolice 
resturi dintr-un naufragiu, de care totuşi se legau multe amintiri. 

leşeau din casă împreună pentru unele cumpărături, fără să 
ştie la început încotro să se îndrepte. Se opreau să privească într-o 
vitrină sau în alta, evitind tentatia de a intra în prăvăliile cele mai 
elegante. Rătăcind pe străzile oraşului acela, printre atitia oameni 
necunoscuți şi în mişcarea şi gălăgia continuă, încercau o oarecare 
uşurare: nimeni nu le cunoştea; puteau să meargă oriunde, să 
întîrzie, să privească în voie, în libertate, fără a atrage privirile 
răutăcioase ale mulțimii. Admiratia pe care o trezea trecătorilor îi 
provoca Martei o discretă plictiseală. Uneori, pentru a fi mai putin 
privită, ieşea din casă fără să-şi aranjeze părul. 

— Aşa, aşa... — spunea Mariei, asezindu-si pălăria pe cap şi 
potrivindu-si cit de cit, în grabă, suvitele de pe frunte. 

Dar constata, chiar fără să vrea, că acea dezordine oferea şi 
mai multă grație figurii ei: i-o spunea oglinda pe furis, i-o repetau 
ochiadele trecătorilor şi vitrinele prăvăliilor. 

La Colegiul Nou fusese primită deocamdată cu bunăvoință de 
bătrina directoare, o adevărată doamnă, cu mult gust si 
politicoasă, demnă de a conduce acel regal lăcaş de instrucție, 
unde era adunată floarea aristocrației şi a burgheziei. 

Manierele şi figura Martei au atras imediat atenția bătrinei 
directoare, care nu a vrut să-i ascundă doamnei Agata plăcerea de 
a avea ca învățătoare „o fată frumoasă” ca aceea. Totul în viata) pe 
pămînt, dupa părerea bătrinei doamne, dichisită, îngrijită, 
îmbrăcată cu o aleasă eleganță, era făcut pentru tineret şi pentru 
a-i face să suspine pe bietii bătrîni. Şi spunînd acestea, zimbea: 
dar cine ştie, din ce adincime de amărăciune înflorea zimbetul 
acela. Ca bătrină, ea nu era urita, mai ales pentru că se arăta atit 
de afabilă şi bună; dar ca tînără nu părea să fi fost frumoasă. Cu 
atit mai mare merit, aşadar, pentru bunătatea ei. 

Îi oferi Martei, cu amabilitate caldă şi simplă care încurajează 
pe oricine, date despre colegiu, despre celelalte învățătoare interne, 
despre trei profesori, despre internate, prezentindu-i pe toţi cu 
multă bucurie; vorbi despre orarul şcolii, vorbi putin despre toate; 


şi în sfirşit acordă Martei patru zile de vacanţă. 

Marta ieşi din colegiu foarte tulburată de primirea aceea 
cordială despre care îi vorbi apoi Mariei, laudind totul; clădirea 
colegiului, luxul interior, ordinea care părea că domneşte acolo. Şi 
după prima zi de şcoală se întoarse acasă radiind în plus de 
primirea pe care i-o făcuseră elevele interne, după prezentarea 
foarte măgulitoare a directoarei. 

Bucuriei Martei îi răspundeau în zilele acelea primele semne 
pe pămînt şi în cer ale primăverii renäscute. Aerul era încă rece, 
intepator dimineața, cînd ea se ducea la colegiu; dar cerul era atît 
de limpede şi de luminos şi atît de curat aerul vremii de atunci, 
încît ochii erau fericiți să privească şi pieptul să se deschidă într-o 
respirație amplă. Părea că sufletul lucrurilor, înseninat în sfirşit de 
vesela promisiune a anotimpului, uitînd totul, s-ar fi acorda”t într- 
o armonie tainică, delicioasă. 

Şi cîtă seninătate, ce bună dispoziție spirituală în zilele acelea 
şi cîtă pace interioară! Se trezea în Marta impresia de lucid şi vesel 
pe care şi-o făcuse încă de copilă despre viata. Era satisfăcută: 
învinsese; simţea că face un lucru bun, şi îi plăcea să trăiască. Oh, 
ce foşnet delicat aveau frunzele noi, la răsăritul soarelui, cînd ea 
trecea pe sub copacii din Piazza Vittorio prin fața palatului 
normand, şi apoi pe sub aceia de pe corso Calatafimi dincolo de 
Porta Nuova. Cercul munților părea că respiră în albastrul duios al 
cerului, ca şi cînd munții aceia nu ar fi fost din piatră dură. 

Şi mergind aşa, fără grabă, Marta se gindea la lecţiile pe care 
avea să le predea, şi din starea sufletească plăcută, nu numai că 
ideile îi veneau spontane, dar aproape că-i tisneau cuvintele pe 
care avea să le spună, zimbetele cu care să le însoţească. Încerca o 
aprigă nevoie de a fi iubită de eleve, şi totuşi zăbovea în acrul 
proaspăt al aleii pentru a se bucura apoi. Şi mai mult de căldura 
afecțiunii reverentioase a elevelor, în sala plăcută a şcolii. 

Într-adevăr, într-adevăr, zilele lugubre trecuseră i primăvara 
se reintorcea cu adevărat şi pentru ea. Nu numai pămîntul isi 
scutura umbrele iernii; şi ea putea să se sustragă coşmarului 
tristelor amintiri. 

În casă, şi mama si Maria îi păreau multumite Martei şi se 
bucura in adincul inimii, cu conştiinţa ca ele erau astfel datorită 
ei. Trăiau toate trei una pentru alta, sustragindu-se oricărei 
amintiri din trecut, care le-ar fi purtat din nou eu mintea la oraşul 
natal, de unde le venea o singură imagine scumpă: aceea a Annei 
Veronica, despre care vorbeau des, recitind lungile scrisori pe care 


ea le trimitea. Astfel Anna raminea singura lor prietenă, unica 
tovarăşă în despărțirea aceea, aproape instinctivă, de lume. 

Cit despre ceilalți chiriaşi ai casei, au primit o singură vizită 
care le-a oferit în continuare şi pentru un timp motiv de multe 
risete. Îi apăruse din nou Martei dispoziția de a descoperi şi a 
reprezenta ridicolul, ascuns putin în adincul tuturor lucrurilor şi 
al tuturor persoanelor, pe care ea îl imita în gesturile lor şi în voce 
cu un extraordinar talent de mim. Picioarele lui don Fifo Jue, 
chiriaşul de la etajul al doilea, şi felul lui de a se aşeza, vorbirea 
comică, şi gesturile romantice ale soţiei lui, au fost redate de ea cu 
atîta haz, încît mama si Maria se ţineau de solduri, de atita ris. 

— De ajuns, Maria, te rog! 

Acest don Fifo Jué şi soţia lui, care se numea Maria Rosa, s- 
au prezentat îmbrăcați într-un doliu protocolar, cu ochii plecaţi, 
expresia nespus de innourata, de parcă s-ar fi întors chiar atunci 
de la înmormântare. 

— Vizită de convenienta... sîntem chiriaşii de la etajul al 
doilea — spuseră cu o voce înceată Mariei care, deschizind usa, a 
rămas perplexă în fața celor doi necunoscuți. 

Şi scoaseră, cu o jale în gât, un scurt suspin. 

Introduşi în „viitorul” salon, don Fifo, lung şi slab, se aşeză cu 
picioarele lipite unul de altul, abia atingînd podeaua cu virful 
pantofilor; brațele încrucişate, ca un elev pedepsit. Pantalonii lui 
erau atit de strinsi, încît păreau cusuti direct pe forma picioarelor. 
Donna Maria Rosa, grasă şi rubicondă, îşi ridică pe un umăr vălul 
de crépes de chine foarte lung şi aproape deloc transparent care îi 
cădea de pe pălărie pe fata, şi, asezindu-se, scoase un alt suspin 
jalnic. 

Erau sot şi soție de numai trei luni. De un an murise primul 
sot al donnei Maria Rosa, don Isidoro Jue, numit don Doro, frate 
mai mare al lui don Fifo. Şi donna Maria Rosa, în timpul acestei 
lungi vizite, nu vorbi decît de soțul decedat şi de prima ei căsătorie, 
cu lacrimi în ochi şi în glas, ca şi cînd don Doro ar fi murit ieri. 
Don Fifo, nemişcat, asculta cu ochii plecaţi şi cu braţele 
încrucişate nesfirşitul elogiu funebru al fratelui, pentru care el 
părea sarcofagul şi soția cenotaful. 

Ah, nimeni, nimeni nu ar fi ştiut să redea toate virtuțile lui 
don Doro (veltutile — spunea donna Maria Rosa, ca să vorbească 
într-o limbă aparte). În timp ce Doro trăia, ea si don Fifo au făcut 
tot ce le-a stat în putință pentru a-i arăta îngrijire şi respect. El, 
Doro, a fost călăuza lor în viata, maestrul lor. Sot, soție şi cumnat 


au trăit împreună, un suflet in trei trupuri. 

— În pacea îngerilor, doamna mea! 

Şi Doro însuşi, cu buzele lui, fie-i țărină uşoară, murind, a 
bilbiit pe palul de moarte celor doi nefericiti rămaşi in viata: „— 
Fifo, zice, ţi-o las în grijă pe Maria Rosa! Consolati-va! Consolati- 
vă! Continuati să trăiţi unul pentru altul...” 

— Ah, doamna mea! - izbucni atunci donna Maria Rosa în 
culmea emotiei, amintindu-si de cuvintele acelea si stergindu-si 
ochii care deveniseră două izvoare de lacrimi, cu o batistă tivită cu 
negru. Noi de altfel — reluă putin după aceea, linistindu-se 
suficient şi suflindu-şi zgomotos nasul, - noi, de altfel, am cerut 
un sfat, doamna mea, tuturor cunoscutilor, unul după altul, 
rugindu-i să ne ajute cu experienţa lor, să ne spună cu mina pe 
suflet ce ar fi trebuit să facem sărmanii de noi, rămaşi singuri, fără 
răposatul, fie-i țărină uşoară. Condiţia noastră era aceasta: 
cumnati... şi trebuia să trăim împreună, sub acelaşi 
acoperamint... lumea ne-ar fi putut vorbi de rău... Şi toți. Tare 
buni, trebuie să spun adevărul, ne-au sfătuit să facem acest pas, 
toți! Sintem amindoi de o oarecare virstă, e adevărat, dar, ştiţi, 
doamna mea, clevetirea cum este? unde nu poate ajunge cu 
picioarele, se urcă cu scara... Şi apoi în oraşul acesta... 

— Oh, peste tot! — suspină doamna Agata. 

— Peste tot, peste tot, spuneţi bine, doamna mea... Si aşa, 
ne-am căsătorit, de putin... A trebuii să aşteptăm să treacă nouă 
luni prescrise de lege, deşi pentru mine, ştiţi, nu exista nici un 
pericol, după cum voiam să le arăt domnilor de la Municipiu: nici 
un copil; Dumnezeu nu a vrut să-mi dea aceasta mingiiere; Doro 
bolnăvior şi slabut, doamna mea... Ce mai, ne-am căsătorit. 

Don Fifo părea lipit tot şi că dacă ar fi început să vorbească, 
s-ar fi dezlipit tot: buzele, pleoapele şi nările. Numai picioarele îi 
ramineau lipite unul de altul. Dar, în definitiv, nu vorbi mult. La 
un moment dat, exclamă: 

— Ah, dureri, doamnă, dureri! Numai Cristos o ştie! 

Şi n-a lipsit mult ca Marta şi Maria să nu le rida în nas. 


II 


MARTA AR FI VRUT SĂ REFACĂ 
atît mamei cît şi Mariei viața comodă şi fericită de odinioară, de pe 
vremea cînd trăia tatăl şi cînd tăbăcăria prospera. Si nu tinea 
seama de sacrificii şi de muncă. 

Obtinuse de la directoarea colegiului permisiunea de a Da 
lecții particulare fetelor interne din clasele interioare; şi ceea ce 
scotea din aceste Lecţii şi salariul, lunar, îi dădea neatins mamei, 
căreia îi interzicea să o plingä de prea marea trudă căreia i se 
supunea zilnic, fără a se bucura deloc de roade. Dar mama se 
înşela. Maria nu se bucura? Oare nu erau roade ale muncii sale, 
renăscuta încredere în viata atit a mamei cit si a surorii, ea şi 
pacea de acum? nu era un premiu pentru munca sa zimbetul care 
revenea acum spontan pe buzele ei? Şi-ar fi dat tot sîngele din vene 
ca să le vadă şi mai multumite, ca să se bucure de vederea altor 
zimbete pe buzele lor. Si în adincul inimii se simțea nespus de 
încîntată de propria generozitate, fiindcă în sinea sa nu se liniştise 
niciodată pentru ofensa pe care tatăl i-o adusese condamnind-o 
orbeste şi aruncind familia în mizerie. 

Unica pasiune pentru Maria părea muzica? Ei bine, un pian 
Mariei aproape nou, de plătit în rate lunare. Existenţa în cămară a 
unor provizii pentru o lună i-ar da mai multă siguranţă şi 
satisfacție mamei? Ei bine, a multumit-o şi pe mama; cămara cea 
mică era totdeauna plină. 

Don Fifo Jué şi soţia lui urcau în unele seri să tina companie 
celor trei femei, şi defunctul Doro continua să contribuie la 
derularea conversatiei. 

Prin ei, Maria află că doamna Fana, soția lui Pentagora, trăia 
încă în cea mai neagră mizerie. 

— Noi avem o casă pe strada Benfratelli, doamna mea, — 
spuse într-o seară donna Maria Rosa, - şi la ultimul etaj, în două 
camere, locuieşte o biată femeie despărțită de soțul ei. Soţul este 


un cetățean din părțile acelea... Poate dumneavoastră îl 
cunoaşteţi... se numeşte... Spune, Fifo, iti amintesti? 

— Fana: Stefana, - răspunse Fifo pronuntind numele 
răspicat. 

— Nu, zic el, soţul... 

— Ah, da... aşteaptă, Pentagono! 

Maria rise fără voie. 

— Pentăgora, - corectă doamna Agata, pentru a scuza risul 
fiicei sale. 

— Îl cunoaşteţi? 

Donna Maria Rosa vru să ştie ce fel de om era, şi vorbi 
îndelung despre nefericita lui soţie... Nici Marta nici doamna Agata 
nu au reuşit să o facă să schimbe conversaţia toată seara aceea. 

Maria îşi reluase cu pasiune studiul pianului; şi seara, după 
cină, cînta, în timp ce mama cosea şi Marta, în camera de alături, 
corecta lucrările de la şcoală. 

Aşa, izolată, nevăzută de mamă şi de soră, Marta întrerupea 
adesea munca ei ingrată şi, cu coatele sprijinite pe masuta si cu 
capul în miini, raminea gînditoare, aproape într-o nelinişte de 
necunoscută aşteptare sau se înduioşa pînă la lacrimi de muzica 
patetică a Mariei. O adinca melancolie îi sufoca respirația. Nu se 
gindea la nimic, şi plingea. De ce? O vagă, nedesluşită durere, 
suferința unor dorințe nedefinite. Se simţea putin obosită, dar nu 
spiritual, ci trupul îi era obosit... În timp ce mama şi sora îi 
admirau curajul, o comparau cu tatăl ei ca energie şi ca voință; 
pentru ea, în serile acelea amărăciunea aproape că nu-i mai era 
permeată de neplăcere, nu mai simțea duioşia nedefinită care o 
făcea să plingă şi sfirşeala apăsătoare în timpul căreia îşi lăsa în 
voie membrele obosite cu o tristă voluptate; în fine, conştiinţa pe 
care o avea în acele momente îi arăta că e slabă şi femeie... Nu, nu; 
nu era tare... Şi, de fapt, de ce plingea aşa? Oh, hai, hai: prostii de 
copilă... Şi căuta batista, scuturindu-se; şi îşi relua lucrul, cu o 
nouă tragere de inimă. 

De această stare de spirit a Mariei, nici mama nici Maria nu 
îşi dădeau seama. Marta se ferea ca ele să observe ceva; căuta 
chiar cu orice chip să nu le schimbe deloc părerea pe care şi-o 
făcuseră despre ea. Datoria ei era aceasta, trebuia să fie aceasta. 
În plus, îi ascunsese mamei o scrisoare a Annei Veronica, în care îi 
vorbea pe larg despre Rocco, despre furiile acestuia după plecarea 
lor, de alte amenințări de noi scandaluri, nebunii... 

De ce să o mihneasca cu astfel de veşti? i-a răspuns Annei 


Veronica, spunindu-i că ei nu-i păsa de el si nu mai voia să audă 
vorbindu-se de el, odinioară prost, iar acum nebun; rău, şi atunci 
şi acum. 

Între timp îşi vedea mama şi sora reluîndu-şi vechile 
obiceiuri, revenind la calmul de odinioară, la viața simplă şi 
liniştită dinainte; si, mai ales, prin puterea contrastului, se simțea 
dominată de convingerea că numai ea singură era exclusă, numai 
ea nu avea să-şi mai găsească locul, orice ar face; pentru ea nu s- 
ar mai fi întors viata de odinioară. Altă viata: alt drum... Pacea, 
fericirea alor săi, studiul, şcoala, elevele... iată ceea ce îi raminea, 
iată ţinta noului ei drum... — nimic altceva! 

Suferea din cauza asta? Nu: erau momente de tristeţe 
trecătoare. După iarna întunecată, în timpul căreia durerea 
timpului se armonizase cu gindurile ei, se redeştepta acum pe 
calea aceea nouă, la soarele senin de primăvară, din care o rază 
pătrunsese să cerceteze, să-i răvăşească sedimentarea tulbure a 
atitor dureri aşezate în adincul inimii: şi era tristă din cauza asta; 
sau era efectul scrisorii Annei Veronica, sau al muzicii cintate de 
Maria? 

Nu mai voia să se preocupe de propria-i persoană. Mama îşi 
reluase obiceiul de a o pieptăna în fiecare dimineaţă; dar ea nu 
voia să piardă prea mult timp pentru a se infrumuseta. 

— De ajuns, mamă, lasă, e bine aşa... 

Şi îndepărta oglinjoara suspendată pe care o tinea pe masuta, 
plictisită parcă de propria-i imagine, de strălucirea intensă a 
ochilor, de buzele roşii. Dacă apoi mama o constringea să stea 
cuminte, în timp ce-o pieptăna, sufla de nerăbdare, devenea 
neliniştită ca şi cînd ar fi fost supusă unei torturi. De ce, la ce bun, 
acum, atita grijă şi atita dragoste pentru pieptănătură? Nu 
înțelegea mama ei că acum nu trebuia să-i mai pese deloc dacă era 
frumoasă sau mai putin frumoasă? 

Şi într-o zi cînd mama a vrut să-i încerce cirliontii pe frunte, 
în ciuda respingerii ei energice, după ce i-a terminat coafura, 
Marta plingea. 

— Cum? Plingi? De ce? — o întrebă, surprinsă, mama. 

Marta făcu un efort să surida, stergindu-si ochii. 

— Nu-i nimic... Nu lua în seamă... 

— Sfinta creatură, dar de ce? Iti stau atît de bine...’ 

— Nu, nu vreau:.. Desfă... desfă... Stă mai bine aşa. 

Nu era o cruzime inconştientă atitudinea mamei? Şi între 
timp, ea, ce copil! Sa plingă aşa, pentru nimic, în prezența 


mamei... 

În timpul zilei, se arătă mai vioaie decît de obicei, pentru a 
şterge impresia acelor lacrimi. 

Încerca o tulburare nouă, o teamă de neînțeles, o neliniste 
ciudată, acum, vazindu-se singură, fără nimeni alături, pe străzile 
libere, printre oamenii care o priveau. 

Nimeni, într-adevăr, nu o supărase; dar se simțea rănită de 
atîtea priviri; i se părea că toți o priveau în aşa fel, încît să o facă 
să se înroşească; şi mergea jenată, cu capul plecat, în timp ce 
urechile îi uruiau şi inima îi bătea puternic. De ce? Şi cum oare, 
deodată, prezența ei de spirit se închisese atit de mult în acea 
spaimă prostească? de ce se temea? nu risese ea de atitea ori de 
unele fete batrine care aveau rezerve să iasă singure prin oraş 
temindu-se la fiecare pas de un atentat la pudoarea lor? 

Totuşi, de îndată ce intra în colegiu, se reconforta. 

Şi prezența de spirit îi revenea lîngă cei trei profesori, pe care 
adesea îi găsea în cancelarie şi cu care schimba cîteva cuvinte, 
înainte ca fiecare să se ducă să-şi predea lecţiile în diferite clase. 

Constatase că doi din ei înțelegeau să-i facă discret, şi fiecare 
în felul sau, curte. Şi în loc să se teamă, ridea în sinea ci; se 
prefăcea că nu vede nimic, şi se bucura în taină de aceste atentii, 
notind efectul pe care îl producea atitudinea ei asupra celor doi. 

Profesorul Mormoni, Pompeo Emanuele Mormoni, autor a 
patrusprezece volume in ottavo de Istorie siciliană, cu apendice 
cuprinzind numele şi faptele cele mai memorabile, cu date şi locuri, 
înalt, gras, brun, cu ochii mari negri şi cu un mare barbişon ici şi 
colo abia incaruntit întocmai ca părul, cu un aer demn, totdeauna, 
în vestonul său şi cu joben, se umfla de mindrie ca un curcan şi, 
aşa umflat, părea că-i spune Martei: „Oh, sa ştii dragă, dacă tu 
nu-mi dai atenție, nici eu nu-ți dau: nu iti face iluzii!” Dar, de fapt, 
îi păsa de purtarea ci, şi încă cum! 

În unele momente părea că era gala să explodeze. Pierduse 
chiar, sezind, atitudinile lui monumentale, în virtutea cărora toate 
scaunele deveneau aproape tot atitea piedestale pentru el: 
„Sculptați-mă asa!” 

Din cînd în cînd Marta auzea scirtiind scaunul, pe care se 
aşeza Mormoni, şi cu greu isi stapinea un zîmbet. De o lună toate 
scaunele din cancelarie erau încercate: unuia îi sărise eticheta, 
altuia stinghia. 

Attilio Nusco, celălalt învăţător, numit de toţi în colegiul il 


professoricchio® era, dimpotrivă, fin de tot, mic, firav, timid, vibrind 
de sus pina jos, încurcat mereu. Bietul Nusco, ca şi cum nu ar fi 
avut nici o încredere in a-şi găsi un loc în viata, părea că voia să 
acapareze favoarea celorlalți cu privirea, cu zimbetele, cu 
plecăciunile prompte ale sărmanei lui persoane, pentru a nu fi dat 
afară. Şi ocupa, sezind, locul cel mai putin important (scuzati, 
scuzați), vorbind, vocea îi tremura; nu contrazicea niciodată pe 
nimeni; era totdeauna stinjenit de excesiva lui politeţe. Ar fi vrut sa 
conteze asupra celorlalți mai putin decît un fir de pai. Şi între 
timp, inima... Ah, Marta aceea: nu-şi dădea scama chiar de nimic? 

Bietul de el încerca să iasă treptat-treptat din propria-i 
timiditate, ca dintr-o vizuină o şopirlă împresurată: mai întîi cu 
virful botului cel mic; apoi încă putin, pina la ochi; apoi tot 
căpşorul, aproape asteptind să fie luat cu totul. 

S-a hazardat pina la unele temeraritati nemaiauzite: pina a o 
întreba pe Marta, transpirind tot: — Vă e frig în dimineața asta? 
Aducea la şcoală cite o floare, primele din respectivul anotimp; îi 
invirtea tija printre degetele lui subțiri şi neliniştite; dar nu 
îndrăznea să i-o ofere. 

Marta înregistra toate acestea, şi ridea. 

Într-o zi el a lăsat floarea pe mäsuta din sala de aşteptare: 
după o oră, a coborit: floarea nu mai era. Ah, în sfirşit! Marta a 
înțeles şi a luat-o... Dar, coborind în sală, după o altă oră, amăgire 
cruntă: floarea era la butoniera hainei napoleonice a lui Pompeo 
Emanuele. 

— Te salut, pui de sticlete! Te salut, toporaş violet! 

Şi totuşi Nusco nu era un prost: licenţiat în litere, foarte tînăr 
încă, ocupa, prin concurs, postul de profesor de italiană la liceu si 
preda prin suplinire la Colegiul Nou, în plus, scria versuri cu 
rafinat gust şi subtilitate. 

Marta ştia asta; dar ce voiau de la ea, atit Nusco cit şi 
Mormoni? 

Cel de al treilea profesor părea că nu îi remarcase încă 
prezenta. Se numea Matteo Falcone; preda desenul. Pompeo 
Emanuele Mormoni îl numea istriceé şi dacă ar fi fost împărat 
roman, l-ar fi condamnat ad purgationem cloacarum.” 

Era într-adevăr de o uritenie monstruoasă, şi era conştient de 


5 Profesorasul 
6 Mizantrop (porc spinos = hystix). 
7 La curățirea canalelor. 


ea, chiar mai rău: era obsedat. Mereu întunecat, încotoşmănat, 
nu-şi ridica niciodată ochii în fața cuiva, poate pentru a nu zări în 
expresia celorlalți oroarea pe care o trezea figura lui; răspundea cu 
scurte grohăieli, cu capul în jos şi adus de spate. Trăsăturile 
chipului păreau strimbe din cauza furioasei contractări.pe care i-o 
dădea obsesia propriei monstruozitati. Drept culme a nenorocirii, 
avea şi picioarele strimbe, deformate în pantofii adaptati după cum 
se putea pentru ca el să fie în stare să meargă. 

Mormoni şi Nusco erau obişnuiţi cu felul lui de a se 
comporta, mai mult de urs decît de om, şi nu mai făceau caz; 
Marta, în primele zile, a fost impresionată, în ciuda tuturor 
prevenirilor directoarei. În fond, în timp ce ea nu dădea atenţie 
schimonoselilor şi linguselilor celorlalți doi, decît pentru a ride pe 
seama lor, încerca o oarecare minie în fata indiferentei aproape 
dispretuitoare a celui de al treilea fata de ea, total inofensiv. 

În timpul scurt cînd ea raminea în cancelarie, asteptind ora 
fixă de intrare în clasă, Matteo Falcone se cufunda în lectura unui 
ziar, fără a vedea pe nimeni. Adesea Marta arunca o privire pe furiş 
spre fruntea lui, mereu contractată, şi apoi începea să-şi închipuie 
ce fel de gînduri sălăşluiau în capul acelui om aspru: proaste, 
desigur nu; poate brutale. 

O singură dată îi auzise vocea, şi asta a fost într-o dimineaţă, 
în care, aratindu-i Mormoni cu ochii pe mizantropul adincit ca de 
obicei în lectura ziarului, ea, pentru a nu împărtăşi ironia care era 
în semnul acela, şi pentru a-l necăji pe „marele om”, lăsă să-i 
scape de pe buze fără voie: 

— Bună ziua, profesor Falcone. 

— Cu respect, — grohăi drept răspuns acela, fără a ridica ochii 
de pe ziar. 

Într-o altă dimineaţă, Marta, intrînd în cancelarie, a fost 
foarte surprinsă cînd a dat peste o dispută foarte aprinsă între 
Falcone şi Nusco. Acesta, imbujorat la fata, cu un zîmbet nervos pe 
buze şi cu mîinile tremurinde, căuta să dea greutate părerii lui cu 
mulți o fi, dar... acoperiți de vocea aspră a lui Falcone, care, fără a 
da dreptate adversarului, continua să vorbească cu ochii în ziarul 
desfăcut. Mormoni îl asculta într-una din atitudinile lui 
monumentale, nebinevoind să răspundă cu nici un cuvint acelor 
„nerozii”. 

Falcone se dezlantuise împotriva literatilor care îşi pipărau 
versurile şi proza cu o oarecare ironie, în timp ce în fond erau 
foarte supuşi opiniilor care dominau în societate. 


— Opiniile sint false? Le credeți nedrepte şi dăunătoare? 
Revoltati-va pentru Dumnezeu, în loc de a face spirite pe seama 
lor, de a le pune piedică şi a vă strimba, camuflindu-va sufletul de 
paiata! Nu: pe de o parte şi plecaţi capul sub jug, şi pe de altă 
parte luaţi în deridere supuşenia voastră. Asta este o arta de bieti 
bufoni ridicoli. 

— O fi, dar... — repeta Nusco. Si ar fi vrut să spună că şi 
ridicolul era o armă, şi că Dickens, Heine... 

Dar Falcone nu îl lăsa să spună: 

— Bieti bufoni ridicoli! Bieti bufoni ridicoli! 

— Să ascultăm şi părerea doamnei Ajala — propuse Mormoni 
cu un gest de consimtire demn de măreţia atitudinii lui. 

— Femeia prin însăşi natura ci este conservatoare — rosti ca o 
sentință, brusc, Falcone. 

— Conservatoare? Nici gînd. În ceea ce mă priveşte, putem 
trece prin foc şi sabie! — exclamă Marta cu o asemenea expresie, 
încît Falcone îşi ridică ochii să o privească, de altfel pentru prima 
dată, în față. 

Marta rămase profund tulburată de ochii aceia care lăsau să 
se vadă în ei o înfăţişare cu totul nouă, a unei fiare necunoscute, 
de altfel ochi foarte inteligenți. 

Într-o dimineaţă, la scurt timp după dispută, Falcone intră în 
cancelarie cu pălăria mototolită rău şi prăfuită, cu borul rupt în 
fata, cu nasul zgiriat, foarte palid la fata şi totuşi cu un suris amar 
care i se schimonosea pe buze într-o oribilă strimbătură; sfişiată 
haina pe piept şi prăfuită şi ea. 

— Ce vi s-a întimplat domnule profesor? — exclamă Mormoni, 
vazindu-l în starea aceasta. 

Marta şi Nusco se întoarseră să-l privească cu o mirare 


înfricoşată. 
— O discuţie contradictorie? 
— Nu, nimic... — răspunse Falcone, cu vocea tremurinda, dar 


cu rinjetul surisului mereu pe buze. Mă aflam în trecere prin fata 
bisericii Santa Caterina, sprijinită de trei ani cu schele... în 
dimineața aceasta, sfinta mamă biserică mă aştepta tocmai pe 
mine pentru a prăvăli asupra mea o bucată din cornişa ei. 

Marta, Nusco, Mormoni înlemniră. 


— Da... — continuă Falcone. Mi s-a întîmplat chiar aşa: să mă 
turtească, nu altceva. Pina una, alta — (adăugă cu un grohăit 
atroce, arätindu-si picioarele strimbe, diforme) - admirati 


minunata atotprevazatoare natura! 


Dumneata, Nusco, la ora asta nu ai mai fi avut aceste 
picioare de balerin. In schimb eu, pe ale mele, le am inca, si ma 
trudesc s-o duc inainte! 

Zicind acestea, porni spre clasa. 

I se paru intr-adevar lui Falcone acesta un teribil raspuns al 
„minunatei naturi atotprevazatoare” la toate imprecatiile pe care le 
rostise în legătură cu propria sa diformitate? A simțit într-adevăr 
ca o voce care i-ar fi spus: „Laudă-mă pentru picioarele pe care ti 
le-am dat”? — Desigur, din ziua aceea, începu să iasă putin cite 
putin din mohoreala obişnuită. Sau poate că opera acum miracolul 
prezenței Martei. 

Aceasta era bănuiala lui Mormoni. 

— Pentru că, vezi, — spunea lui Nusco, — pe noi doi. 

Este adevărat, ne salută totuşi; dar mormăie ca la început; 
nu ne spune: „Cu respect, domnule Nusco!” cu aceeaşi voce ca să 
spun aşa de duminică cu care spune: „Cu respect, doamnă Ajala!”. 
Delicatete aspră, înţeleg, dar... Şi apoi ai observat? Gulere noi, oh, 
moderne, costum nou! Pălărie nouă! Trăiască cornişa de la Santa 
Caterina! 

Nici unul, nici celălalt nu aveau motive serioase să fie geloşi 
pe Falcone, care le provoca chiar milă, să zicem! Dar nici Mormoni 
nu era gelos pe Nusco» nici acesta pe Mormoni. Pentru Nusco 
marele Pompeo Emanuele era prea gras, prea prost, şi el avea prea 
multă stimă pentru inteligența Martei, ca sa se teamă de el; 
Mormoni; în schimb, o stima prea mult pe Marta ca să se teamă de 
micul Attilio cu sufletelul lui mereu speriat... Astfel, amindoi se 
uneau pentru a-l compătimi pe „bietul Falcone” şi în secret se 
compătimeau unul pe altul. 

Între timp descoperirea comportamentului nou al lui Falcone 
fata de ea îi produse Martei repulsie şi teamă totodată. Ştia si 
simțea că nu putea ride de el, ca de ceilalți doi. Uritenia 
nefericitului acela desi iritantă, îi inspira milă şi îi provoca oroare 
în acelaşi timp. Probabil nu iubise niciodată vreo femeie. 

La gîndul că Falcone, în ciuda faptului că era conştient de 
propria sa diformitate, putea pretinde dragoste de la ea, Marta se 
simțea jignită şi indignată; dar pe de altă parte, înțelegea că 
pasiunea aceea, poate prima înmugurită în inima lui, putea fi atit 
de puternică, încît să învingă şi să intunece însăşi conştiinţa 
aceea, oricît de tragic coplesita. 

Dar se liniştea la gîndul că nu făcuse de fapt nimic, chiar 
nimic, pentru ca să provoace această afecțiune monstruoasă. 


Acum, aproape in fiecare zi, la asfintit, il vedea pe Falcone 
trecind pe strada Papireto. Si ridicind ochii spre balconul camerei 
ei. In prima zi a vrut să i-l arate Mariei; nu se aştepta ca el să-şi 
ridice capul. 

— la te uită! 

Astfel a avut prima dovadă a acelei iubiri, în care în ciuda 
atitor semne mai putin edificatoare cu a ştiut şi nici nu a vrut să 
creadă. De atunci nu s-a mai lăsat văzută la geam; dar pe ascuns, 
ca îl vedea pe Falcone cum trecea în fiecare zi şi cum privea în sus, 
de două, de trei ori. 

După visele din timpul nopţii, încărcate de coşmare şi de 
viziuni stranii, agitate de continue stări de nelinişte; după lovitura 
dură avută odată cu redeschiderea ochilor obosiţi la o realitate 
goală şi monotonă a existenței ei, în mijlocul reînfloririi 
fermecătoare a anotimpului; în fiecare dimineață neliniştea de a se 
simți singură îi creştea; cînd mergea, nervii ii vibrau de parcă ar fi 
fost sub iminenta unor pericole necunoscute; şi nu mii era în stare 
să revină la o stare firească nici după ce intra în colegiu. 

Cum să se stapineasca în fata lui Falcone? Să-i arate că şi-a 
dat seama de toate, nu voia; dar cum să se prefacă, dacă în fiecare 
dimineață era încă sub impresia îngrozitoare a viselor, în care 
figura lui Falcone îi apărea mereu şi uneori chiar mai putin 
monstruoasă decit în realitate? Dacă l-ar fi tratat ca mai înainte, 
se temea ca nu cumva pasiunea aceea a lui să se nutrească cu 
vreun cuvînt măgulitor sau cu vreun cuvînt înşelător proferai din 
compătimire. 

Mormoni, nici el, nu o mai distra ca în primele zile. Numai 
vederea lui îi provoca acum atîta furie, încât l-ar fi pălmuit. În plus. 
Timiditatea îngrijorătoare a lui Nusco o supăra şi o plictisea. 

„Dumneata nu mă mai plictisi!” ar fi vrut să-i strige în față. 
Sigură că-l va face să intre cu acele cinci cuvinte o palmă sub 
pămînt, de ruşine. 


III 


POATE ŞI EL, ATTILO NUSCO, SIM- 
tea în sinea sa sărăcia propriilor lui maniere, şi cit trebuia să para 
de compătimitor ridicolă jena sa invincibilă; poate se ruşina şi, 
nevăzut, se revolta împotriva lui, pentru că, de fapt, nu trebuia să 
se creadă deloc un prost. Cine ştie pe citi alții, în schimb, 
gîndindu-se, îi considera proşti! 

Chiar în zilele acelea trimisese spre publicare, într-o revistă 
literară din oraş, un sonet pentru Marta. 

Pompeo Emanuele Mormoni îl descoperise. Sonetul, într- 
adevăr, avea un titlu misterios: Ei. 

— Ei?... Cui? Sint atitea femei în această lume: mai multe 
decit mustele! Eu mă prefac că nu am înțeles la cine se referă. 

Şi în ziua următoare, profitind de pudoarea lui Nusco, dădu 
el însuşi revista Martei, sigur că o va înfuria. 

— E aici un sonet al lui Nusco: Ei. 

— Mie? — spuse Marta, surprinsă, înroşindu-se. 

— Nu, nu: Ei, intitulat aşa... Dar cum v-aţi inrosit! 

Sint lucruri care fac plăcere. Cititi-l, vi-l las... Fug, pentru ca 
incepe sa. Ploua si sint fara umbrela. 

Un salut, si sterge-o, drept inainte. 

Marta simți mai întîi că vrea să arunce revista cit colo; dar 
apoi o retinu, o deschise şi citi: 


Ei 
Spre inima ta, are abia se vru-nălțată 
la doruri de iubire, cu vagi înfiorări, 
a sorții mînă aspră dezlantuie deodată 


o gloată furibundă de crude întîmplări. 


Acei ce osanale-ti-nältau în zile bune, 


cerşind fără izbîndă un semn de-nduioşare, 
acum şi-arată colții, voind să se răzbune 
pe vechea ta mindrie acum, in noua-ti stare. 


Dar eu ştiu bine că spre o iubire credincioasă, 
ce te-a-nvățat să-alungi orice dorinti profane, 
poți trece, neatinsă de fierea odioasă. 


Adesea in surisu-ti mai tremură un suspin! 
Si doar pentru aceasta, în adincul inimii, pe Tine, 
lovită, dar neînvinsă, te-ador şi te admir. 


O rafală de ploaie izbi geamurile cancelariei. Marta ridică 
ochii de pe revistă şi privi în mod automat fereastra. 

Oare versurile acelea îi erau adresate? Cine să-i fi povestit lui 
Nusco intimplarile din viata ei? Şi ce însemna versul: Dar eu ştiu 
bine că spre o iubire credincioasă? Spre ce iubire? Îi veni în minte 
Alvignani. Nu, nu putea să facă aluzie la el... Pe Tine lovită, dar 
neînvinsă, te-ador şi te admir. 

Reflectind astfel asupra sonetului, nu se mai gindea la 
mişelia lui Mormoni, care i-l dăduse să-i citească. 

Intră pe neaşteptate Falcone. Marta tresări. Umbrela? Unde 
am lăsat-o. Îşi amintea foarte bine că o adusese cu ea de acasă, 
dimineața. 

— Ce căutați, doamnă? — o întrebă Falcone. 

— Poate că am lăsat-o sus... — spuse Marta aproape pentru 
sine. 

Şi chemă femeia de serviciu. 

— Luati-o pe a mea, — îi propuse Falcone. Nu este nouă, dar 
vă poate servi la fel de bine. 

Spunind astfel, parcă injura pe cineva. Era mai întunecat si 
mai nervos decit de obicei. 

Putin după aceea, femeia de serviciu cobori: nu o găsise, nici 
în clasă, nici pe coridor. Marta se înfurie, din ce în ce mai 
neliniştită la insistenţele lui Falcone de a lua umbrela lui. Ploua cu 
găleata, şi ea nu putea accepta ca Falcone, de dragul ei, să se lase 
udat pina la piele. 

— Atunci, dacă imi permiteti, aş putea să vă însoțesc. — zise, 
schimbindu-se la fata, Falcone. Locuiesc acum pe aceeaşi stradă 
cu dumneavoastră, ceva mai jos — şi adăugă, cu capul plecat, 
privindu-şi picioarele: Dacă nu vă e ruşine cu... 


Marta simţi că se aprinde la fata; se prefăcu ca nu înțelege 
aluzia, şi spuse: 

— Nu, nu mi-a păsat niciodată de lume. Haideţi, să mergem! 

— Să nu vă uitaţi revista acolo, pe masuta, îi spuse Falcone, 
adunindu-i paginile, şi oferindu-i-o: 

— Oh, mulțumesc; dar, acum... în ea este o poezie a lui 
Nusco. 

— Micul imbecil! — şuieră printre dinți Matteo Falcone. 

„Cum voi face — se gindea Marta, rătăcită - să merg cu el 
alături?” 

Simtea bucuria şi jena pe care el le încerca probabil în 
momentele acelea; şi asta o tulbura şi o făcea să sufere atît de 
violent, încît, dacă el ar fi atins-o oricît de putin, chiar şi fără să 
vrea, fără îndoială că din tot trupul ei frematind ar fi ieşit un 
strigăt violent de dezgust. 

Înainte de a ieşi în stradă, portăreasa îi întinse o scrisoare. 

— Pentru mine? - întrebă Marta, mulțumită că i se oferă 
prilejul acela pentru a-şi ascunde cit de cit tulburarea. Permiteti? — 
adăugă, adresîndu-se lui Falcone: şi rupse plicul. 

Scrisoarea era de la Anna Veronica. Marta începu să citească, 
indreptindu-se încet spre ieşire. Falcone o spiona pieziş, ascuns. 
Observă la un moment dat o schimbare neaşteptată pe chipul 
Martei, o paloare umbrită, o încruntare arogantă a sprincenelor. 
Ajunseseră la poartă. Marta nu mai citea; privea ploaia care sălta 
pe noroiul străzii. 

— Mergem? - o întrebă cu o expresie întunecată a feței 
deschizind umbrela. 

Marta se scutura; îndoi scrisoarea şi intră sub umbrelă. 

— Ah, da, desigur... scuzati! 

Nu mai ținea seamă de contactul, de altfel inevitabil, al 
brațului ei cu cel al lui Falcone, nici nu înregistra efortul penibil al 
acestuia de a merge cît mai sprinten lingă ea. Ar fi vrut să fugă, nu 
pentru el (si Falcone intuia acest lucru), ci pentru vestea din 
scrisoare. Ros de gelozie, acum nu se mai îngrijea de picioare care, 
mergînd atît de repede, se împiedicau calcindu-se unul pe altul, 
mult mai comic decît de obicei. Ar fi vrut să strige la Marta, să afle 
de la cine era scrisoarea aceea, ce conținea; şi pină una-alta o lăsa 
să se ude şi să se stropească, temindu-se că rugămintea lui ca ea 
să meargă mai prudent ar putea să fie interpretată ca o. Penibilă 
atragere a atenției asupra picioarelor lui care, într-adevăr, nu 
puteau să o urmeze în cursa aceea şi stropeau oribil. Sufla greu, şi 


Marta nu-l auzea. De ce, de ce fugea aga? 

Deodata Marta a avut ca un fior si s-a stapinit, s-a oprit 
pentru o clipă, aproape ca să-şi sufoce un strigăt. 

— Ce aveti? Ce s-a intimplat? — o întrebă Falcone, oprindu-se. 

— Nimic! să mergem, să mergem... — îi spuse Marta, încet, cu 
capul plecat, continuînd drumul. 

Falcone se întoarse şi văzu cu putin înaintea lor, pe trotuar, 
la dreapta, doi domni sub o umbrelă, care îi priveau: unul negru la 
chip şi cu expresia întunecată, celălalt înalt, slab, străin după 
înfăţişare şi cu o expresie stupid zeflemitoare în ochii săi de 
culoare deschisă. 

Erau Rocco Pentagora şi domnul Madden. 

Falcone, în ciuda interzicerii Martei, fixă asupra lor doi ochi 
de fiară. 


— Nu priviți! nu va intoarceti! - îi porunci, cu o furie 
sufocată, Marta. 
— Spuneti-mi cine sînt cei doi! — întrebă el, aproape tare, 


voind parcă să se oprească din nou. 

— Fiți cuminte, şi veniți cu mine! — reluă Marta, cu acelaşi 
accent. Ce drept aveți dumneavoastră să ştiţi? 

— Nici un drept, dar eu... dumneavoastră nu ştiţi... — 
continuă Falcone cu o voce care nu mai părea a fi a sa, ca şi cum 
ar fi plins, gifiind, intrerupindu-se sugrumat de emoție, şi 
continuînd să alerge aproape în urma Martei, sub aversa de ploaie. 

Îi mărturisea iubirea, implorind mila. 

Marta, cu sufletul sufocat, şi buimăcită de violența ploii, 
vedea fugindu-i sub picioare vertiginos strada pe jumătate 
inundată. Alerga fără a asculta nimic, auzind numai confuz, cu o 
nelinişte insuportabilă, cuvintele gifiite şi întrerupte ale lui 
Falcone, în sfirşit ajunse la poarta casei. 

Acolo Falcone încercă să o retina de brat, implorind-o să-i dea 
un răspuns. 

— Lăsaţi-mă! — îi strigă Marta, zbatindu-se cu o smuciturä; şi 
fugi repede pe scară. 

Veni să-i deschidă Maria. 

— Udă toată? 

— Da, mă duc să mă schimb! 

Se închise cu cheia. Se lăsă pe un scaun, apäsindu-si 
timplele tare, tare, cu mîinile, plingind încet, cu ochii închişi: 

— Oh. Doamne! oh, Doamne! 

Era in prada ametelii: nu cambra, ci însăşi strada i se 


invirtea pe dinaintea ochilor: simțea in urechi clipocitul ploii; 
cuvintele monstrului acela necăjit care îi plingea în urmă. 

Şi cei doi. Opriti pe trotuar, la un pas! Dar ce voiau de la ea? 
Drept cine o luau? Şi ceilalți doi, pina şi ceilalți doi, imbecilul acela 
gras şi celălalt, mic, care îi adresa în mod public versuri? 

Ah, şi scrisoarea Annei? O căută, o reciti, sărind ceea ce nu o 
interesa în clipa aceea. 

„Tu ştii, dragă Marta, cum eu... Dar pe la mine nu a mai 
venit, după vizita aceea furioasă, despre care... De la familia 
Miracoli, totuşi la care se duce adesea fratele lui, Niccolino (va lua 
în căsătorie pe Tina Miracoli, se spune), am aflat că el azi- 
dimineață a plecat acolo Vrea să descopere, a spus Niccolino 
logodnicii lui, ce faci tu la Palermo, convins că trebuie să existe un 
motiv serios, o piedică serioasă pentru întoarcerea ta aici. Tina, 
deşi, ca oricare fată fricoasă, trebuie să se arate că nu pricepe 
nimic, totuşi, după tonul misterios cu care mi-a încredințat 
această veste, mi-a dat mie de înțeles, în schimb, ce-ar fi trebuit să 
înțeleg prin motiv serios, o piedică serioasă. Inchipuie-ti cum am 
tratat-o şi ceea ce i-am răspuns! Dar ea spune că nu ştie nimic, că 
nu crede deloc în aceste lucruri, şi că vorbeşte numai, zicea ea, 
prin gura fraților Pentăgora. Înainte, tu ştii bine, cînd răposatul 
tău tată trăia, şi voi erati bogate, doamna Miracoli era cea mai 
bună prietenă a mamei tale; acum, cu această propunere de 
căsătorie între Tina şi Niccolino ea este trup şi suflet cu Antonio 
Pentagora care, între noi fie spus, pare că nu vrea să audă de 
căsătorie. Ca să revin la soțul tău, dacă el (zice tot Nicola) va 
descoperi ceva, va recurge la tribunal pentru a obține divorțul. Dar 
sînt vorbe, spuse de un băiat lăudăros în prezența iubitei lui.” 

Un alt pumn de noroi. laräsi persecuție, de departe. Iarăşi 
calomnii şi mojicii. 

Marta se ridică de pe scaun, tremurind de minie şi de dispreț, 
cu ochii fulgerind de ură. 

Nevinovată, deoarece s-a apărat cu lipsa ei de experiență de o 
ispită, în ciuda dovezii infidelitatii ei: drept răsplată, infamia; drept 
răsplată, condamnarea oarbă din partea tatălui! si toate 
consecințele acesteia considerate apoi drept o vină a ei: 
dezechilibrul material, ruina, mizeria, viitorul distrus al surorii: şi 
apoi din nou infamia, ultragiul public al unei mulțimi întregi 
lipsită de milă, față da o femeie singură, bolnavă, îmbrăcată în 
negru, vroise să se răzbune cu demnitate, să iasă din ruşinea 
nedreaptă prin propria ei inteligență, prin studiu, prin muncă? Ei 


bine, nu! Comportindu-se cu umilinta, a fost ultragiata; cu 
mindrie, insultată cu calomnii. Si aceasta, ca răsplată a victoriei! 
Şi amărăciuni, nedreptati si existența aceea goală pentru ea, 
expusă la poftele oribile ale unui monstru, la delicatele, timidele 
dorințe ale unui sărman spirit, la semetele lasitäti ale celuilalt: 
pietre, spini pretutindeni, pe drumul acela departe de viata. 

A fost brusc trezită de două bătăi în uşă. Şi vocea Mariei: 

— La masă, Marta. 

Cina, chiar acum? 

Încă nu se dezbrăcase. Cum să ia masa acum, şi cum să se 
ascundă de mama ei, de sora? Se dezbrăcă repede, repede. Intrind, 
nu-şi scoase de pe cap nici pălăria. Se spălă pentru a-şi răcori 
ochii şi fata inrosita. 

— O bunătate! — spunea Maria, aşezată la masă, în aburul 
plăcut care-i venea din castron. 

Şi mama începu să-i depene tot ceea ce făcuse ea şi Maria, în 
timpul acelei ploi neaşteptate, sus, pe terasă, pentru a salva florile. 


IV 


»VA CREDE ACUM CA MONSTRUL 
acela este amantul meu!” E capabil, se gindea Marta, dupa cina, 
închisă în camera ei. 

Şi îşi spunea sieşi chiar aşa: amantul meu, deoarece tot astfel 
soțul ii inventase pe un altul, pe celălalt! Dar cit de dezonoranta i 
se părea acum această vorbă, referită la Falcone! 

Voia deci să înceapă o nouă răzbunare, exasperat de 
disprețul ei? Amenințarea era limpede în scrisoarea Annei 
Veronica. 

Un nou scandal... Dar dovezile? Oh, Dumnezeule, monstrul 
acela... Era probabil să i le fi oferit monstrul acela, probele, dacă s- 
ar fi întîlnit o altă data pe stradă... Cîteva scene... şi numele ei în 
toate ziarele alături de acela al lui Falcone. ’ ( 

Marta îşi tortura mîinile de spaimă, de sila, chinuindu-se fără 
linişte; şi Mariei care, între timp, în camera de alături, descifra la 
pian cîteva bucăţi de veche şi plăcută muzică, bucuria mamei, ar fi 
vrut să-i strige furioasă să înceteze. 

Ah, liniştea mamei, a surorii, liniştea casei, muzica, discuțiile 
de tot felul, cît o făceau să sufere, în momentul acela! 

Da, opera sa; dar nimeni deci nu înțelegea, nimeni nu ghicea 
cu prețul căror suferințe? Punind o cruce pe trecut, nu trebuia 
oare să nu se mai vorbească deloc? Mama şi sora ieşiseră din el: şi 
iată că o viață nouă, calmă şi modestă începuse pentru ele. Dar 
ea? viata ei, tinerețea trebuiau să rămînă inmormintate, acolo, in 
trecut? Nu trebuia să se mai vorbească de asta? Ceea ce a fost, a 
fost! Totul a murit, pentru ea? E vie numai ca să-i facă vii pe 
ceilalți? Da, da, ar fi fost mai mulțumită dacă, exclusă astfel din 
viata, i-ar fi îngăduit să se bucure in pace de spectacolul dulce şi 
liniştit al acelei căsuțe care părea clădită pe mormîntul ei... Dar să 
se fi vorbit cel putin despre tinerețea ei moartă, despre viata ei 
distrusă! A fost o crimă totuşi să i se distrugă viata astfel! fara 


motiv, să i se sugrume astfel tinerețea! Nu trebuia să se mai 
vorbeasca de asta? 

O umbra, si inca combatuta! inca persecutata! in ziua 
urmatoare, desigur, si-ar fi revazut sotul acolo la posta; si apoi ar 
fi revazut pe Falcone la colegiu. 

„Dacă mai continuă să ma inoportuneze, îi voi vorbi 
directoarei”, se gîndi pe neaşteptate Marta, într-o trezire 
impetuoasă de energie, şi începu să se dezbrace cu degetele 
nervoase, pentru a intra în pat. 

„lar cei doi, dacă nu termină, îi pun eu la punct! Si tu, 
aşteaptă,” — spuse apoi mai mult cu respiraţia decît cu vocea, 
făcînd aluzie la soțul ei. Se înveli cu pătura şi stinse lumina. 

În întuneric, ghemuită sub pătură, voi să-şi adune ideile, dar 
nu reuşi să-şi precizeze nici una împotriva soțului. Îşi spunea: „Da, 
asta pentru Falcone, dacă va continua... Directoarea nu-l poate 
suferi, caută un motiv, oarecare, pentru a-l îndepărta; i-l voi oferi 
eu...” Şi repetind mecanic această frază, căuta ceea ce ar fi putut 
face împotriva soțului. Nimic, deci? Nici un singur mijloc de 
răzbunare? Şi, neputincioasă, simțea ura fermentindu-i într-o 
minie crescîndă. Apoi (deşi nu simțea suferința fizică a unei 
tensiuni prea mari şi zadarnice) creierul, ca într-un cerc de 
tortură, neştiind să-i sugereze gîndul pe care îl căuta, începu în 
schimb să îi prezinte, confuz, alte gînduri care să o distragă. 
Marta, totuşi incapatinata să găsească ceea ce căuta, le alunga 
îndată ce apăreau. În cele din urmă unul reuşi să o sustragă: 
umbrela ei — da — acum îşi amintea cu precizie — o sprijinise de usa 
clasei, pe coridor, pentru a-şi aşeza mai bine pălăria; da, apoi o 
uitase sus... Ah, fără îndoială, Falcone, trecînd pe coridor, o 
recunoscuse şi o ascunsese, da, pentru a i-o putea oferi pe a lui, 
avînd motiv astfel s-o insoteasca...el, da, fără îndoială! De asia era 
atit de neliniştit, jos în cancelarie... Unde o fi ascuns-o? 

Putin după aceea Marta adormi. 

Se trezi la timp, dar cu o puternică durere de cap, în schimb 
cu sufletul întărit de o energie nervoasă, care nu mai era forța 
derivată mai înainte din siguranța de sine. Nu vedea ieşirea din 
drumul acela; dar va merge pină la capăt, cu orice risc; era în 
aşteptare şi pregătită să se arunce împotriva oricărui obstacol nou 
care ar fi vrut să o distrugă. 

Nu era deloc îngrijorată în ziua aceea cînd plecă singură de 
acasă. După ploaia din ziua anterioară, verdele copacilor se 
împrospătase, capatind aproape un aer de sărbătoare, şi un aspect 


festiv păreau că au si casele si străzile in limpedea seninătate a 
aerului de dimineață. 

În timp ce mergea, căuta cu ochii, înainte, să vadă dacă soțul 
ei era la poştă; simţea că ar fi avut curajul să treacă cu capul sus 
prin fata lui. 

„Dar la ora asta doarme” se gîndi deodată, şi un zîmbet 
batjocoritor îi veni pe buze, mergind mai departe. „Nu a văzut 
niciodată în viata lui răsărind soarele...” 

Il revăzu în gînd, în pat, lingă ea, palid, cu mustata blondă 
rară, răsfirată pe buzele uscate, deschise. 

Îndepărtă din minte acea imagine şi deoarece se îndrepta spre 
colegiu, țintă imediată a dudei sale deveni Falcone. Nu se mai 
gindea, nu moi băga în seamă propria suferință. 

Ce va face. Ce va spune, dacă el va risca să facă o cit de mica 
aluzie la ziua de ieri? 

Nu ştia încă. Vedea numai cu o extraordinară luciditate 
cancelaria colegiului, in care urma să intre peste putin timp: 
deocamdată intra cu gîndul; îi vedea pe Nusco şi pe Mormoni ca 
spectatori ai scenei pe care şi-o reprezenta în minte; şi pe Falcone 
care o aştepta mai întunecat ca de obicei. 

Se afla la poarta cea mare a colegiului; cobori cele cîteva 
trepte; intră. 

În cancelarie, nimeni. 


IN DIMINEATA ACEEA MATTEO 
Falcone nu venise la Colegiu. 

Dacă cu o zi înainte Marta s-ar fi întors înapoi să privească, 
ar fi simțit poate milă fata de el, văzindu-l cum rămăsese la intrare 
ca împietrit. Desigur, sperase ca ea. Urcind, să-i adreseze cel. 
Putin o privire; apoi s-a dus în ploaie, aproape clatinindu-se, 
atrăgînd atenţia trecătorilor. 

Nu simtise niciodată atît de multă şi atît de feroce ura 
împotriva lui însuşi. Mormăia cu putere şi scutura umbrela de 
parcă ar fi vrut s-o rupă, bombänind: „— Eu, îndrăgostit! 
îndrăgostit!” — şi alte cuvinte de neînțeles. Şi apoi tare, în mijlocul 
străzii, cu chipul contractat şi cu ochii ficşi, piezişi, spre oricine 
trecea pe acolo: 

— Cel putin bine că nu a ris de mine! 

Ridea el, în schimb, oribil; şi oamenii se întorceau să-i 
privească uimiti, aşa cum se priveşte un nebun. 

A ajuns acasă ud leoarcă. 

Locuia cu mama lui şi cu o mătuşă, batrine rău şi amîndouă 
căzute în mintea copiilor, într-o veche şi vastă casă plină toată cu 
boarfe fără nici o valoare, aliniate de-a lungul pereților, unele chiar 
îngrămădite, ca într-un depozit de mobile: dulapuri enorme de 
lemn pictat, mäsute de toate formele şi dimensiunile, scrinuri, 
canapele, console, cuiere, scaune de paie şi capitonate, cu o stofă 
de culoare închisă şi apoi alte canapele de formă veche cu două 
rulouri la baza căpătiiului. 

Cele două surori, trăind împreună în aceeaşi casă, după 
moartea soților lor, nu au vrut să se lipsească de nici o mobilă: de 
unde acea inutilă abundență: mai degrabă obstacol decit bogăţie. 

Cele două batrine căzute în mintea copiilor nici nu-şi mai 
aminteau că ar fi avut vreodată un sot, şi fiecare aştepta moartea 
celeilalte pentru a se căsători cu un sot închipuit. 


— De ce nu mori? — se întrebau în acelaşi timp in fata, ori de 
cite ori se intilneau, sprijinindu-se fiecare de speteaza scaunului, 
cu care se plimbau, tirindu-se cu greu prin camere. 

Traiau separat una de alta, in capetele opuse ale casei. Si din 
cind in cind, in timpul zilei si adesea chiar si noaptea, una o 
intreba pe cealalta, lungind cuvintele, pe un ton jalnic. 

— Cit este ceasul? 

Şi cealaltă, mereu in acelaşi fel, răspundea cu o voce 
tărăgănată şi sumbră: 

— Orele şaaapte! 

Mereu orele şapte! 

Cite unei vecine care le venea prin casă pentru a ride apoi pe 
seama lor, cele două batrine îi spuneau, ridicînd brațele şi bătind 
în aer mîinile uscate: 

— Maritati-va! Maritati-va! 

Se parea ca nu ar fi existat alta cale pentru ele, alta salvare in 
viata. Dar cealaltă, vai, cealaltă nu voia să moară! Pina una-alta se 
găteau, împodobite de vecinele lor cu rochiile purtate în timpurile 
tinereţii lor; şi vecinele alegeau înadins pe acelea din stofă 
deschisă, cele mai caraghioase, cele mai vechi şi mai stridente fata 
de batrinetea celor două biete inconstiente; şi fiindcă rochiile le 
erau acum prea largi, legau la şoldurile uneia un boa jumulit de 
toate penele de strut şi celeilalte o panglică lungă: şi le puneau pe 
cap flori de hîrtie şi frunze de varză şi de lăptucă şi meşe falsa, şi 
apoi le pudrau fața sau le împurpurau cu stafide obrajii 
descarnati, căzuți. 

— Aşa! aşa pareti chiar o fetiță de patrusprezece ani! 

— Da, da... — răspundea batrina gungurind, rizind cu gura 
Iara dinți in fata oglinzii tii străduindu-se să tina capul drept, 
pentru ca să nu se prăbuşească edificiul coafurii. Da, da, dar 
închide repede uşa! Acum el va veni, şi nu aş vrea ca aceea să-i 
vadă intrînd... închide! închide! 

Cînd se întorcea acasă, Matteo Falcone le găsea ca pe două 
caraghioase, mascate astfel si intepenite sub povara enormei 
coafuri. 

— Oh, mamă! 

— Du-te dincolo, du-te dincolo! mama ta e dincolo! — îi 
răspundea mînioasă mama mascată. Eu nu am copii! Am douăzeci 
şi opt de ani... Nu sînt măritată... 

Şi tot astfel îi răspundea şi mătuşa, pentru care el avea chiar 
un oarecare respect şi compătimire filială. 


— Douăzeci si opt de ani... Nu sînt măritată! 

Mătuşa simțea şi de multa ori era obsedată chiar de bănuiala 
că poate Matteo era fiul ei; deoarece uneori in memoria incetosata i 
se trezea un simț vag al durerii simțită cu multi ani în urmă 
pentru pierderea unicului ei fiu. 

— Dar cum! — îi spuneau vecinele. Dacă dumneata nu ai fost 
niciodată măritată... 

— Da, şi totuşi... şi totuşi Matteo poate este copilul meu, 
răspundea batrina zimbind malitios cu un aer misterios. Poate! 

— Dar cum? 

Atunci batrina o trăgea de brat pe vecină şi îi spunea la 
ureche 

— Prin puterea Duhului Sfint! 

Şi ridea cit o tinea gura. 

Cit contribuise, dincolo de conştiinţa propriei uritenii, acel 
continuu spectacol din casă, la formarea oribilei concepții pe care 
Falcone o avea despre viata şi natura? 

Nu ajungea să înțeleagă nefericirea pe care sufletul 
obişnuieşte să şi-o creeze ori cu îndoielile ori cu febra cunoaşterii; 
sărăcia era pentru el greu de suportat, dar reparabilă; două 
singure nefericiri adevărate aveau viața pentru aceia asupra cărora 
natura îşi exercită cruda ei nedreptate; uritenia şi bätrînetea, 
supuse dispretului si batjocurii frumuseții şi tinereții. 

Mama şi mătuşa lui nu continuau oare să trăiască pentru a 
servi de distracție vecinelor lor? Şi el, de ce s-a născut? De ce să-i 
iei rațiunea şi să-i laşi viata cuiva care este pregătit pentru 
moarte? 

Era obsedat şi revoltai atit de profund de aceasta idee, încît 
de multe ori se simțea îmboldit din toată ființa sa de a răzbuna 
victimele unei atit de mari nedreptati: să pocească frumusețea, să 
sustragă batrinetea agonici vieţii. Şi trebuia în unele momente să 
se chinuie pe sine însuşi pentru a rezista impulsului crimei, în 
timp ce spiritul lucid peste măsură i-o reprezenta foarte vizibil, ca 
şi cînd ar comite-o chiar atunci. Crimă? Remedierea naturii! 

Şi de cite ori, desprinzindu-se cu un efort brusc de această 
obsesie criminală, şi ducindu-se la mama lui, ca pentru a o 
recompensa cu exagerate îngrijiri pentru condamnabila intenție 
nutrită pentru o clipă împotriva ei, nu i se întîmpla să se vadă 
primit de risetele inconştientei care îi spunea: 

— Indreapta-ti cum trebuie picioarele! 

Batrinica lui credea că el îşi tinea picioarele în poziția aceea 


dintr-un capriciu sau ca să o facă sa rida. Si insista rizind: 

— Indreapta-ti cum trebuie picioarele! 

Atunci ridea şi el. Oh, să innebunesti din cauza prostirii 
propriei tale mame! 

— Da, mama, uite: acum mi le indrept. 

Si batrina, privind, ridea acum de eforturile lui de a-si 
indrepta picioarele, sprijinindu-se de perete. 

În ziua ucigătoarei respingeri a Martei, nu s-a dus să le 
viziteze în camerele lor, aşa cum obişnuia, la întoarcere; nu mîncă 
nimic, nu se duse la culcare şi nu îşi lepădă de pe el nici hainele 
ude de ploaie. Odată cu răsăritul soarelui o porni într-una din 
lungile lui plimbări în caro, după crizele cele mai puternice, îşi 
tortura picioarele şi pe sine însuşi. Tinta era Montecuccio, cel mai 
înalt munte din Conca d'oro. Cînd ajungea sus, arunca din adincul 
sufletului un scuipat în direcţia oraşului: 

— Eu sînt vierme, tu eşti un loc plin de viermi! 

În ziua aceea, cobori de pe munte sfirşit, sleit, dar aproape 
calm. Era tirziu: la ora aceea, lecţiile la colegiu trebuie să se fi 
terminat. Socoti totuşi prudent să se ducă, pentru a-şi scuza 
absența. În realitate, se ducea cu speranţa că o va intilni pe Marta 
pe drum. 

Şi într-adevăr o întilni la cîțiva paşi de poarta mare a 
colegiului. Mergea încet, citind o scrisoare: o altă scrisoare... Cine 
îi scria în fiecare zi? Şi ce aprinsă era la fata! Fără îndoială, era o 
scrisoare de dragoste! 

Falcone era atît de sigur ca şi cum i-ar fi smuls-o din mînă şi 
ar fi citit-o. 

Acesta fusese primul impuls cînd a văzut-o; dar s-a abținut, a 
lăsat-o să treacă prin fata lui încet, pe drumul său, absorbită in 
lectură. 

„Nu m-a văzut”... — îşi spuse. Şi porni pe altă stradă, fără a se 
mai gîndi să se scuze la colegiu pentru absentă. 


VI 


INTRIND PE PORTITA CASEI, 
Marta, mai înainte de a începe să urce scara, sfişie şi imprastie; in 
mii de bucăţi scrisoarea văzută de Falcone. Odată cu scrisoarea 
sosise şi o invitație tipărită; apoi îşi trecu mina peste; ochi si peste 
obrajii inrositi şi rămase putin perplexei ca şi cum ar fi vrut să-şi 
amintească ceva. 

Îşi simțea pulsind toate venele, şi în nehotărirea aceea 
momentană, tulburarea interioară îi creştea şi îi întuneca creierul, 
aproape ametind-o. Era ca beată, şi zimbi inconştient cu chipul 
aprins şi cu ochii fulgerători, la capătul scării. 

Ce aştepta ca să urce? 

Calmul exterior, cel putin, pentru ca mama si sora să nu-şi 
dea seama de nimic! 

Urcă în grabă, ca şi cînd spera să scape prin fuga aceea de 
gindul care o tulbura. Ar fi mințit în prezența mamei şi a surorii, în 
orice caz, fără să-şi pregătească minciuna: nu mintea oare in 
fiecare zi pentru a-şi ascunde amărăciunile? 

Distrusese scrisoarea: dar cuvintele conţinute în ea, ca şi 
cum s-ar fi recompus din bucätelele de hirtie împrăştiate, o 
urmăreau pe scară, aproape zburindu-i în jurul capului şi 
biziindu-i în urechi. Le auzea confuz, nu cu vocea celui care le 
scrisese, ci cu aceea pe care le-o dădea ea, în acel moment: nici 
dulce, nici duioasă: voce de revoltă pentru tot ceea ce-i fusese dat 
să sufere pînă atunci. 

Îndată ce intră în cameră, simţi şi mai mult cit de 
supărătoare era pentru ea continua minciună la care era 
constrinsa în propria ei casa; şi totodată simți detaşarea ei fata de 
mamă şi soră mai profundă ca niciodată. Atit una cit şi cealaltă, cu 
rezervata umilință de convenienta, cu grija temătoare şi neliniştea 
constantă de a nu atrage niciodată privirea lumii, reintraseră în 
societatea din care ea fusese expulzată şi condamnată fără 


scapare. 

O incretitura noua îi brăzdă fruntea la acea noua mişcare 
hotarita a sufletului împotriva alor ei. Încercă să o stăvilească, apoi 
căută să împiedice ca dezordinea din propriul ei spirit să se 
concentreze; într-un sentiment de ură, care îi apărea spontan şi 
puternic, pentru a domina, pentru a sufoca neliniştea vechii ei 
conştiinţe. 

Dar de ce trebuia să fie o victimă, ea? ea care învinsese? O 
ființă moartă, tocmai ea care dădea altora viață? Ce făcuse, ea, 
pentru a pierde dreptul la viață? Nimic, nimic... Şi de ce să sufere, 
deci, din cauza nedreptatii vădite pe care i-o făceau toți? Nu numai 
nedreptatea lor, ci ultragiul şi calomniile tuturor. Şi condamnarea 
nedreaptă nu era reparabilă. Într-adevăr, cine ar mai fi crezut în 
nevinovăția ei după ceea ce au făcut soțul şi propriul ei tată? Nici o 
răsplată deci pentru războiul dus şi suferit pina acum: era 
pierdută pentru totdeauna. Nevinovatia, însăşi nevinovăția sa o 
ardea. Îi cerea răzbunare. Şi răzbunătorul venise. 

Gregorio Alvignani venise. Era la Palermo: îi scrisese, 
adaugind la scrisoare o invitaţie la conferința pe care urma să o 
tina în ziua următoare la Universitate în cursul dimineții. — „Vino, 
— Marta!” — spunea la un moment dat scrisoarea, pe care o retinea 
pe dinafară, aproape cuvint cu cuvînt: — „Vino, vino împreună cu 
directoarea colegiului. Vei vedea cît de mult se vor lumina 
cuvintele mele, ştiind că dumneata vei veni acolo să le asculti.” 

Nu. Nu. Cum să se ducă? De altfel aruncase invitația. Si 
apoi... 

Dar îl putea vedea totuşi în ziua următoare. El îi spunea ca 
avea să se ducă la colegiu pentru a auzi din gura ei dacă era 
mulțumită. Ştia că ea nu-i va scrie niciodată şi nu-i va mărturisi 
nici o dorință; şi regreta mult în scrisoare: şi din acest motiv mai 
ales venea s-o intilneasca. 

De ce tremura acum aşa? Se ridică în picioare şi îşi potrivi cu 
un aer semet părul pe frunte. Avea fata înflăcărată, era agitată, ca 
şi cum o năvală de singe nou i-ar fi tisnit prin vene. Deschise 
balconul şi privi cerul înroşit cu putere de asfintitul soarelui. 

Să rămînă în afara vieţii pentru totdeauna? Să umple cu 
umbră şi cu neguri lumina aceea? Să-şi sufoce, sentimentele care 
de o bucată de vreme începeau să i se trezească în mod confuz, 
febril, ca o anxioasă aspirație către albastrul acela, către soarele 
acela de primăvară, către zborul acela de rindunele şi de flori; 
rindunelele care îşi făcuseră cuibul la un capät.al balconului; 


florile pe care mama le raspindise aproape peste tot in casa? Nu 
venise oare si pentru ea timpul de a-si trai din nou viata? 

„Să trăieşti! Să trăieşti!” — spunea scrisoarea lui 

Alvignani. „lată strigătul care mi-a tignit din inimă printre 
atitea alte griji inutile şi zadarnice şi intrigile şi plictiselile, 
manevrele neplăcute ale prefăcătoriei şi falsitatea din infernul 
Capitalei. Să trăieşti! Să trăieşti! Şi am fugit.. 

Marta se simtise zdrobită de scrisoarea aceea neasteptata, 
deşi era toată aproape un imn înălțat vieţii. Cuprinsă pe 
neaşteptate de o dorință disperată de a plinge, s-a retras imediat 
de la fereastră cu ochii plini de lacrimi şi s-a aşezat, ascunzindu-si 
fata in miini. 


VII 


SCRISOAREA LUI GREGORIO AL- 
vignani era, ca orice manifestare a sentimentelor lui, sincera in 
parte. 

Într-adevăr, la Roma simtise ceea ce în scrisoare numea 
„vocea sinceră a naturii noastre...” 

Prea multă muncă sedentară, activitatea mintală continuă, 
persistenta prelungită, neîntreruptă a eforturilor la care era 
constrins nu numai pentru a-şi susține viata aceea înstărită pe 
care era obişnuit să o ducă ci şi pentru a hrăni, a justifica şi a 
impune altora prompta sa ambiţie la puterea politică; necompensat 
de somnul necesar, de necesara odihnă intermitentă, în cele din 
urmă efortul l-a doborit provocindu-i o puternică disfunctiune 
nervoasă. 

Şi într-o dimineaţă in fata oglinzii i-a fost dat să constate 
paloarea chipului aproape de nerecunoscut, ridurile la colțurile 
ochilor, o expresie tristă a buzelor, părul foarte rărit, şi toate astea 
l-au speriat şi l-au amărit. Intrind apoi în birou şi asezindu-se la 
masa de scris, plină toată de teancuri de hirtie dispuse în ordine, 
nu mai reuşise să se concentreze asupra nici unei lucrări începute. 
Astfel dintr-odată avu conştiinţa incapacității sale de a mai 
acționa, si se gindise că o odihnă mai lungă îi era chiar 
indispensabilă. 

În plus, în zilele acelea era dezgustat de războiul josnic şi 
neloial pe care cîțiva colegi din opoziţie îl duceau contra lui, fie în 
aula Parlamentului, fie în ziare, la Minister. Atacul celor cîțiva 
amenința să implice întreaga opoziție în dezgustul şi în scandalul 
opiniei publice. A prevăzut că însăşi Camera se va închide în 
curind prin prorogarea sesiunii parlamentare. Şi într-adevăr 
închiderea urma să aibă loc la puţine zile după aceea. 

Se hotări atunci să plece cît mai departe de Roma, ca să-şi 
refacă prin odihnă forțele şi să se pregătească astfel pentru luptele 


care urmau. Si oglinda ii dezvalui sentimentele chinuitoare care il 
tulburau. Ajunsese pe versantul celalalt al vietii: incepuse sa 
coboare: se temea ca se va prabusi in curind; simtea nevoia sa se 
prinda de ceva. 

În scurta carieră parlamentară fusese foarte norocos. Se 
afirmase imediat; stirnise invidii şi simpatii, şi trezise speranțe 
serioase; cistigase în plus prietenii prețioase. După ce obținuse 
astfel prea uşor victoria, nelipsitele amărăciuni ale politicii, multele 
deziluzii îl mihnira cu atît mai mult cu cît nimeni din jurul lui nu 
se bucurase sincer de triumfurile lui, aşa cum nimeni acum nu-l 
consola în amărăciuni. Era singur. 

După ce-şi făcuse în grabă pregătirile pentru plecare, de 
îndată ce o pornise la drum, încercase o uşurare neaşteptată şi 
aproape nesperată ca si cum ceața de deasupra lui s-ar fi risipit 
toată în jur. lată soarele! Iată verdele proaspăt al cimpiei. Şi trenul 
zbura. Inghitind cu sorbituri largi aerul agitat, şuierător, de la 
fereastra trenului, îşi strigase lui însuşi, mai înainte de a striga 
Martei: „Să trăieşti! Să trăieşti!” Şi exaltarea îi crescuse mereu, pe 
tot parcursul călătoriei. I se paruse că vede lumea, viata, aproape 
sub un alt aspect: fără legătură, sub soare, în beatitudinea 
imensă, albastră şi verde a cerului, a mării, a ogoarelor. 

La cîteva zile după sosirea la Palermo, găsi casa care îi 
convenea în momentul acela pe o stradă pustie, dincolo de Porta 
Nuova: în via Cuba, departe de centrul oraşului, aproape la ţară. 

Era o clădire fără etaj, cu un aspect elegant, un balcon în 
mijloc şi cîte două ferestre pe fiecare parte. 

— Un paradis! Nu se poate muri aici... — îi spuse portarul, 
deschizindu-i portita de sub balcon. 

Dupa ce a trecut gangul, Gregorio Alvignani, punind piciorul 
pe prima din cele trei trepte care duceau intr-un fel de curie larga, 
pietruita, inconjurata cu ziduri si descoperita, tresari deodata din 
cauza unui galagios zbor de porumbei, care se duceau sa se 
alinieze la capatul zidului, gingurind. 

— Citi porumbei! 

— Da, domnule. Sint ai stapinului casei. Îi am eu in pază... 
Daca nu-i vreti, ii gonesc de aici. 

— Nu, cit despre mine, lasä-i; nu ma supără. 

— Cum doriti. Vin si eu sa le dau de mincare, de doua ori pe 
zi, şi le fac şi curățenie. 

Si batrinul portar îi chemă cu un strigăt anume si cu o 
plesnitură a degetelor. Mai întîi unul. Apoi doi împreună, apoi trei. 


Apoi toți ceilalți au coborit in curtea interioară la strigătul 
cunoscut, gingurind, lungindu-şi gâtul, mişcîndu-şi căpşoarele 
pentru a privi pieziş. 

La stinga, sprijinită de zid, în afară, se ridica scara în două 
rampe scurte, foarte uşor de urcat. Scara aceasta în spirală, în 
curtea aceea, cu porumbei, dădea casei aerul unei locuinţe foarte 
modeste şi vesele. 

— Nu vă va supăra nimeni. Puteţi privi tot ce vă place în jurul 
casei. Dar nici un ochi nu pătrunde aici: numai Dumnezeu şi 
creaturile cerului — explică batrinul portar. 

Au urcat pentru a vizita casa şi în interior. Erau opt camere 
mobilate cu o oarecare pretenţie de eleganță. Alvignani a fost 
mulțumit. 

— Domnişorul are familie? 

— Nu, sint singur. 

— Ah, bine. Atunci, dacă vreţi să schimb acest pat pentru 
două persoane, cu unul mic... Stapinii locuiesc aici la doi paşi. Pe 
corso Calatafimi. Dacă vreți să mincati acasă, servesc şi pensiune. 
Puteţi avea tot ce doriți. 

— Da, da, ne vom înțelege... spuse Alvignani. 

— Aşteptaţi: terasa! Trebuie să o vedeți: o încîntare. Munţii, 
domnule dragă, îi puteți atinge cu mina. 

Ah da, da: acela era refugiul care îi trebuia: acolo, alături de 
munți, şi de un cîmp întins. 

După două zile se instală. 

— Aici mă voi odihni. 

Coborind în fiecare dimineață în oraş pe corso Calatafimi, 
trecea prin fața Colegiului Nou; privea poarta, ferestrele vastului 
edificiu; se gindea că Marta era acolo, şi era sigur că o va vedea, 
măcar din curiozitate. Dar trebuia să găsească o ocazie. Se gindea: 
„Aş putea intra, chiar acum; să mă anunț, să o văd şi să-i vorbesc. 
Nu. Aşa pe neaşteptate, nu. Va fi mai bine să o previn. Nu ştie nici 
măcar că sînt aici, atit de aproape de ea. Cine ştie cum o voi 
regăsi» Poate nu va fi ca înainte...” 

Trecea mai departe, fericit că mai are o bucală de drum în 
fata lui, înainte de a intra în oraş, unde ar fi întîlnit desigur atitia 
pisălogi. 

Era profund conştient de valoarea, de importanţa lui; dar, 
pina una-alta, aerul sprinten putin impertinent cu care se avinta 
departe de Roma şi de afaceri modifica în ochii altora plăcut tot 
ceea ce era absolut în convingerea aceea. 


Nu stia inca precis in ce fel si-ar fi ocupat timpul sederii lui la 
Palermo. In trindävie, nu: trindävie şi plictiseală erau pentru el 
sinonime. Si trindăvia i-ar fi dăunai foarte mult. Si asa, de cind 
sosise, nu avusese decit un singur gind, sau (cum spunea) o 
singură curiozitate: să o vada pe Marta. 

„Voi cumpăra cîteva cărți de literatură. Voi citi. Voi continua 
apoi, dacă voi avea chef, însemnările asupra Eticii relative. Destul, 
voi vedea eu.” 

Nu voia să se oprească prea mult asupra nici unui gînd. 
Mintea lui dormita într-o bună dispoziție şi se reconforta. 

„Nu trebuie să mor, cu siguranţă! Chiar cînd creierul este 
întunecat de ginduri, trupul găseşte suficientă rațiune ca să se 
bucure: în atmosfera blindă a anotimpului; într-o baie bună, vara; 
lingă un foc bun, iarna; dormind, desenind, plimbindu-se. Se 
bucură, şi nu ne-o spune. Cînd vorbim noi? cînd reflectăm? Numai 
cînd sîntem constrinsi din cauze potrivnice; în timp ce în acelea 
care ne dau plăcere mintea noastră se repauzează şi tace. Pare 
astfel că lumea este plină numai de rele. O oră scurtă de durere ne 
impresionează multă vreme; o zi senină trece şi nu lasă urme...” 

Această reflecţie îi părea justă şi originală, şi îl făcu sa 
zimbească de plăcere. Dar cum să găsească prilejul, mijlocul de a o 
putea vedea pe Marta? Oricit încerca să se distreze, revenea la 
acelaşi gînd; şi totdeauna se trezea pregătit să născocească modul 
de a reuşi să obțină întîlnirea, fără a compromite pe nimeni. 

leşea din casa. Si umblind, se gindea: „Dacă aş putea-o vedea 
cel putin pe stradă mai întîi, fără ca ea să mă vadă. Dar dacă mă 
vede? De prima întîlnire depinde totul...” 

Ocazia i se oferi dintr-odată, şi i se păru foarte propice. A fost 
invitat să tina o conferință despre o temă la alegere în aula mare a 
Universităţii. Deşi nu avea cu el decît cîteva cărți şi era cu totul 
nepregătit, acceptă, după ce s-a lăsat mult rugat. Un vast, elocvent 
examen al ştiinţei moderne l-a tentat totdeauna: avea cu el 
însemnările pentru un studiu început şi întrerupt despre 
Schimbările viitoare ale ideii morale: putea profita. De la examenul 
conştiinţei înțelegea să treacă la examenul diferitelor manifestări 
ale vieţii, şi mai ales al celei artistice. Artă şi conştiinţă azi iată 
titlul conferinţei. 

„Îi voi scrie. O voi invita să asiste la conferință... Astfel o voi 
vedea. O voi avea în fața mea, în timp ce voi vorbi.” 

Era sigur de succesul care nu-i lipsise niciodată şi il mîngiia 
mult gîndul că Marta îl va revedea acolo, printre aplauzele unui 


auditoriu numeros. 

Îşi schiță schema conferinței, o gîndi punct cu punct, 
deoarece avea să vorbească si nu să citească; şi cînd a avut 
limpede linia şi întreg conceptul, satisfăcut de sine. Scrise Mariei 
scrisoarea de invitație. 

Triumful oratoric al conferinței a răspuns în ziua aceea 
întocmai şi poate chiar mai mult decît se aşteptase Alvignani 
însuşi; dar Marta n-a răspuns. A căutat-o cu ochii în sala imensă 
plină pînă la refuz; a zărit-o pe directoarea colegiului, singură: 
Marta nu venise. Şi ca şi cum nu ar fi auzit, uită să răspundă la 
aplauzele cu care numerosul auditoriu l-a primii la intrare. 


VIII 


— VENIȚI. DOI PASI... VĂ VA 
trece durerea de cap. Vedeţi, ce zi frumoasă? Doi paşi... 

— Ati facut rău că ati venit... 

— De ce? 

— Aş fi vrut să va anunț dinainte... Dar unde? 

— De ce? — insistă Alvignani. 

Era foarte tulburat şi el. Nu se aştepta să o regăsească pe 
Marta în atita strălucire de frumusețe. Şi atit de fisticită şi 
pierdută în fata lui. Nu ştia cum să-şi explice uşurinţa cu care ea 
părea că se lasă condusă; şi era aproape speriat; se temea că se 
înşală, se străduia să se îndoiască şi se temea să creadă; se temea 
că un gest, un cuvînt, un suris imprudent ar fi putut să destrame 
vraja într-o clipă. 

Marta mergea cu capul plecat, cu obrajii inflacarati. Nestiind, 
şi nici crezind cu putință să se despartă de el în pragul colegiului, 
şi acceptind invitaţia de a face doi paşi împreună, a pornit-o în 
sus, pe acolo pe unde Corso devenea tot mai pustiu. Nu s-ar fi 
îndreptat desigur cu el către oraş, înspre lumea de acolo. 

Părăsea colegiul cu două ore mai devreme ca de obicei; nici 
soțul ei nu putea fi la poştă, şi nici Matteo Falcone nu o putea 
vedea. Totuşi tremura; i se părea că toți vor observa imprudenta ei, 
sau îşi vor da seama de temeritatea lui şi de extrema agitație cu 
care ea îl urma, tirita în urma lui de parcă ar îi fost oarbă. Desi nu 
pătrundea sensul cuvintelor pe care el i le spunea cu vocea 
tremurind ea le auzea. Erau multe cuvinte şi aprinse, care îi 
provocau în acelaşi timp ruşine şi spaimă, dar şi o plăcere 
nedefinită. 

Îi spunea că de departe s-a gîndit mereu la ea... 

Şi ea repetă involuntar, cu un aer incredul: 

— Mereu... 

— Da, mereu! 


Ce spunea acum? Ca nu-i răspunsese? Cînd? La care 
scrisoare? Era gata sa ridice ochii pentru a-l privi, dar repede lasa 
din nou capul in jos. Da, era adevarat: nu i-a raspuns. Dar cum ar 
fi putut sa-i raspunda atunci? 

Ginduri incoerente ii scăpărau acum prin creier; cele două 
fete cărora obişnuia sa le dea în ziua aceea lecţia particulară; 
ultima amenințare a soțului în scrisoarea Annei Veronica; iubirea 
monstruoasă şi gelozia lui Matteo Falcone... Dar nici unul din 
gindurile acelea nu reuseau să se reflecte în conştiinţa ei extrem de 
tulburată, în anxietatea copleşitoare a simțurilor. 

Simtea că aparținea omului acela elegant, îndrăzneț, care 
mergea alături de ea şi care venise pe neaşteptate să o ia cu el; şi il 
urma, ca şi cum ar fi avut un drept firesc asupra ei şi ea datoria de 
a-l urma. 

Valuri de sînge îi pulsau în cap; apoi o subită oboseală îi 
îngreuna membrele. Îşi pierduse cu totul conştiinţa de sine; si 
mergea înainte fără voință şi fără speranța de a mai putea să se 
despartă de omul acela care o învăluia cu cuvîntul lui cuceritor. 

Şi el, cuprins şi învins de irezistibilul farmec afectuos, vorbea, 
vorbea fără a şti bine ce spune, dar simțind că fiecare cuvint, 
sunetul, expresia acestuia erau în perfectă armonie şi aveau 
virtutea spontană a infailibilei convingeri. Nici el nu mai gindea; 
nu ştia decit un singur lucru: că era aproape de ea, că nu o va mai 
părăsi niciodată. 

Aerul parcă se aprinsese în jurul trupurilor lor, învăluindu-i 
pe amindoi şi oprind orice percepție a vieţii înconjurătoare; ochii 
lor nu mai zăreau nici un obiect, urechile nu mai auzeau nici un 
sunet. 

El ajunsese să-i spună pe nume, ca în ultima scrisoare, în 
aceea descoperită de sot; şi ea de data asta a primit acest lucru 
aproape fără să-i observe. 

Drumul devenise de mult timp pustiu; lumina soarelui 
stirnea pe galbenul prafului o fervoare de nenumărate scîntei care 
orbeau, şi din cauza lor părea că sub picioarele lor era aprins pînă 
şi pămîntul. Cerul era de un albastru intens, imaculat. 

La un moment dat s-au oprit. El s-a oprit primul. 

Marta a privit în jur, rătăcită. Unde erau? De cînd erau 
împreună? 

— Nu ai ajuns niciodată pînă aici? 

— Nu... niciodată... — răspunse ea timid, continuind să 
privească de parcă ieşea dintr-un vis. 


— Pe aici... — îi spuse Alvignani, luîndu-i fără multă greutate 
mina şi aratindu-i o straduta laterală, la stînga. 

— Unde? - întrebă ea, fortindu-se să-i privească si retragind 
putin brațul pe care el nu-l lăsa. 

— Pe aici, vino... — insistă el, atragind-o cu blindete, cu un 
uşor, tremurat suris pe buzele lui uscate, palid la chip. 

— Dar nu... eu acum... — încercă ea să se elibereze, incurcata 
şi speriată mai mult ca niciodată, simțind tremurul din mina lui, 
surisul nervos, paloarea de pe chip şi expresia agresivă a ochilor 
lui intunecati şi micsorati. 

— Numai o clipă... pe aici... Uite, nu e nimeni... 

— Dar unde? nu... 

— De ce nu? Vei vedea lanțul munților... Morreale acolo sus... 
apoi cîmpul înflorit... şi dincoace marea. Monte Pellegrino..: şi tot 
oraşul sub ochii tăi. Uite, poarta e aici. Vino! 

— Nu, nu! - nega mai hotărît Marta, privind poarta, aproape 
neintelegind că el locuia acolo şi negăsind totuşi puterea de a-şi 
libera încheietura miinii din mina lui. 

Dar el o atrase. Odată trecut pragul, Marta respiră profund; 
simți între zidurile scurtului şi ingustului gang de la intrare o 
uşurare momentană, ca după o băutură răcoroasă. 

— Priveşte, priveşte... — îi spuse Gregorio, aratind porumbeii 
care gingureau împreună, cînd inaintind trufasi ca şi cînd şi-ar fi 
apărat terenul lor, cînd indepartindu-se speriați de vocea Mariei 
care se aplecase să-i cheme: 

— Ce frumoşi sînt... Oh, citi sînt... 

Gregorio o privea astfel aplecată, cu dorința irezistibilă de a o 
lua în braţe, de a o stringe cu putere si de a nu o mai lăsa, de anu 
o mai lăsa niciodată. I se părea că o dorise mereu aşa, încă din 
prima zi cînd o văzuse. 

— Acum priveşte: două trepte... Vom merge sus pe terasă... 

— Nu, nu, acum plec... — răspunse Marta, trezindu-se brusc. 

— Cum! Acum că ai intrat? Sînt două trepte... 

Trebuie să vezi terasa... Acum eşti aici... 

Marta se lăsă din nou atrasă; dar după ce a pus piciorul în 
interiorul casei s-a simţit parcă descătuşată de vraja care o 
adusese pînă acolo; i se întunecă vederea; o ameţitoare rătăcire o 
cuprinse. Era pierdută! Si, ca într-un coşmar, simți neputinta de a 
se sustrage pericolului iminent. 

— Terasa? Unde e terasa? 

— lată... vom merge acolo... — îi răspunse Gregorio, luîndu-i o 


mina si punind-o pe inima. Dar mai intii... 

Ea ridica spre el ochii plini de neliniste, rugatori. 

— Unde este? — repetă, retragindu-si mina. 

Acum nu mai vedea alta scapare. 

Gregorio o conduse prin mai multe camere; apoi urcară pe o 
scară îngustă de lemn. 

Acolo sus Marta simţi că inima i se linişteşte. 

Spectacolul era într-adevăr încîntător. Lanţul imens al 
munților se impunea maiestuos şi sumbru sub cerul foarte aprins. 
Spinările lor puternice se profilau cu linii de umbră, nete. Şi 
Morreale părea acolo o turmă alba pascind pe la jumătatea coastei 
munților, iar la poalele lui cîmpia, pe care vedeai ici-colo căsuțe 
albe, se întindea întunecată de umbra munților. 

— Acum pe aici! - spuse el. 

Pe cit de iminent şi întunecat era spectacolul dinspre munți, 
pe atît de vast. Şi luminos se deschidea în partea opusă. Tot oraşul 
o întindere imensă de acoperişuri, de cupole, de clopotnite şi 
printre ele, uriaşa clădire a Teatrului Massimo, se oferea ochilor 
Martei, iar marea infinită, acolo departe, strălucea în soare, sub 
ale cărui raze Monte Pellegrino roşu părea tolănit în stare de 
beatitudine. 

Pentru o clipă Marta uită de ea în contemplarea spectacolului 
vast dinaintea ei. Apoi căută cu ochii campanila Domului, în 
spatele căruia se afla casa ei; şi îndată, la gîndul că mama şi sora 
ei o aşteptau acolo, simți şi mai vie tulburarea, mai ascuţită 
remuscarea şi o neîncredere profundă şi disperată în sine. Îşi 
scoase batista şi îşi ascunse fata. 

— Plingi? De ce, Marta? De ce? — o întrebă cu o atenție 
afectuoasă Gregorio, apropiindu-se de ea. Vino, să coborim... 

— Acum vei putea pleca... 

— Da, da... îndată... - zise ca, străduindu-se să se 
stapineasca. Nu trebuia... nu trebuia să vin... 

— Dar de ce? — repetă Gregorio. Mihnit, ca rănit de cuvintele 
ei, ajutind-o să coboare. De ce vorbeşti aşa, Marta? Marta mea... 
Aşteaptă, aşteaptă... Aşa! nu plinge... Linişteşte-te. 

Si stergindu-i ochii, o mingiie, tremurind tot. 

— Nu... nu... - căuta să se apere Marta, părăsită de forte. 

Cînd el o imbrätisä, ea simţi un fior prin tot corpul, un hohot 
de plins ca o durere a cuiva care cedează fără să vrea. 


IX 


— CÎND. CÎND VEI MAI VENI? - 
o întrebă cu pasiune Alvignani, stringind-o cu putere în braţe, pe 
scară. 

Se lăsă strinsă, fără a răspunde: inertă, parcă fără simtire. 
Dacă ar fi vrut să vorbească, nu ar fi avut vocea necesară. Să 
revină? Dar ea nici nu ar fi vrut să plece; nu atît pentru a nu se 
desprinde din braţele acelea, ci pentru că acolo se simțea acum 
ajunsă la ţinta ei, căzută in adincul ei, acolo unde toți, toți au 
împins-o, aproape pe la spate, şi s-a afundat. Cum să se mai 
întoarcă de unde a venit? Cum să se mai ducă acolo? Cum să mai 
reia lupta? Era sfirşită! A ajuns acolo unde toţi au vrut ca ea să 
ajungă. Şi el care o aştepta, a luat-o cu totul; venise să şi-o ia, aşa, 
simplu, ca şi cum toate nedreptätile pătimite de ea i-ar fi dat acest 
drept asupra ei. Iată de ce încă de cînd l-a văzut nu putuse să-i 
reziste şi se trezise in fata lui, atit de sigur pe el. Fără voinţă! 
Aceasta era cea mai puternică impresie a ei. 

— A mea... a mea... a mea... — insista Alvignani, stringind-o 
tot mai puternic. 

Da; a lui! Ceva al lui. Ceva ce îi aparținea. 

Neintelegind abandonarea aceea în braţele lui, sau mai 
curînd interpretind-o altfel, el, ca beat, se aplecă să-i şoptească la 
ureche să mai ramina, să mai rămînă încă putin... 

— Nu, trebuie să plec... — spuse ea, smulgindu-se brusc si 
aproape alunecindu-i din braţe. 

El îi luă o mina: 

— Cînd vei mai veni? 

— Iti voi scrie... 

Şi ieşi. Cînd ajunse singură pe aceeaşi stradă pe care fusese 
cu o oră înainte alături de el, se simți ca asaltată de propriile-i 
sentimente, rătăcite pe drum, ca şi cînd ar fi stat la pinda 
aşteptind reîntoarcerea ei pe urma propriilor paşi. 


Se întoarse să privească, speriată, straduta din care ieşise; 
apoi începu să coboare, grăbită, cu mintea confuză. Mergind, 
invoca motive şi scuze care să-i apere propria-i onestitate, vrind 
parcă să apară puternică față de acela care atit de neaşteptat i-o 
luase, şi să se sustragă în acelaşi timp ideii care o umilea şi o 
zdrobea, de a fi fost tirita, adică, aproape pasiv, la aceeaşi vină, de 
care — nevinovată - fusese acuzată. S-a silit chiar să vada, să 
simtă, să guste în căderea aceea neaşteptată, care o ametea, o 
răzbunare voită de ea, răzbunarea vechii ei nevinovatii, împotriva 
tuturor. 

La vederea colegiului, la dreapta ci, reuşi, formîndu-se, să-şi 
ridice moralul. Reintra acum pe porțiunea de stradă pe care 
obişnuia să treacă în fiecare zi. Încetini pasul, continuă să meargă 
mai calmă şi mai sigură ca şi cînd într-adevăr şi-ar fi lăsat în urmă 
vina, numai pentru că lumea, vazind-o acum, putea să se 
gindeasca: „Se întoarce de la colegiu”. Totuşi simţea ceva neprecis 
care ar fi putut să o trădeze dacă cinema s-ar fi apropiat de ea, 
privind-o şi vorbindu-i. Încercă să se sustragă acestei senzații 
obsesive, privind cunoscutele firme ale prăvăliilor, chipurile 
cunoscute ale celor pe care obişnuia să-i întilnească în fiecare zi. O 
surprinse deodată teama că, vorbind, i-ar fi tremurat vocea; si 
îndată îi veni pe buze acest suspin: — „Ah, ce oboseală!” Pronunta 
cuvintele raminind foarte atentă în ascultarea lor, dar ca si cum 
acestea ar fi exprimat cu adevărat ceea ce simțea ea. Si nu ar fi 
fost o dovadă imediată, sugerată de teama apărută brusc. Era 
vocea ei de totdeauna, da; dar i s-a părut străină de a ci, sau parca 
ea însăşi şi-ar fi imitat propria voce. 

Observă cu uşurare că nu se întimplase nimic nou pe strada 
de totdeauna, că, în sfirşit, totul era ca înainte, şi vru să-şi impună 
să se acorde şi ea cu uniformitatea obişnuită a întimplărilor 
comune cotidiene. Iată, trecea acum. Pe sub Porta Nuova, ca ieri, 
ca alaltăieri. Şi pe măsură ce se apropia de casă, simțea că, 
datorită reflectiei şi voinței, devine mai calmă. 

Maria era pe terasă şi privind printre vasele de flori fixate pe 
balustradă o zări în stradă pe sora ei. Marta îi făcu semn cu mîna, 
şi Maria îi zimbi. Nimic nou, nici în casă. 

— Cum... azi ai venit mai devreme? o întrebă mama. 

— Mai devreme? Da!... am aminat lecţia particulară... M-a 
durut puţin capul. 

Era adevărat. Avea vocea calmă. Îşi amintea de durerea de 
cap dinainte. Zîmbi mamei şi adăugă: 


— Ma duc sa ma dezbrac. Maria e pe terasa... Am vazut-o din 
strada. 

Singura, in camera, era uimita de propria-i liniste, ca si cind 
nu si-ar fi impus-o ea insasi, fortat; era uimita ca stie sa se prefaca 
atit de bine; si uimirea ii era aproape o satisfactie. In ziua aceea se 
arătă bine dispusă, aşa cum mama si sora ei nu o văzuseră de 
multă vreme. 

Odată cu venirea serii, îşi dădu seama totuşi că nu atit 
pentru alții avea nevoie să se prefacă, cit pentru ea însăşi. Îndată, 
pentru a nu mai da atenţie neliniştii acaparatoare, şi pentru a nu 
rămîne singură, scoase din sertare lucrările de şcoală de corectat, 
aşa cum obişnuia să facă în fiecare seară, luă în mînă creionul 
pentru a nota greşelile, şi începu să citească, concentrindu-se pe 
prima temă cu toată atenția. Efortul i-a fost zadarnic: o mare 
confuzie i se produse in cap. Neputind să rămină pe scaun, se 
duse să-şi sprijine. Fruntea care îi ardea pe fereastra, rece a uşii 
de la terasă. 

Acolo, cu ochii închişi, voi să-şi revadă cu luciditate cele mai 
mici amănunte din timpul zilei. Dar luciditatea minţii i se tulbura 
şi acum, amintindu-şi de plimbarea cu Alvignani pînă acasă la el. 
El locuia acolo sus, unde a atras-o! Ar fi putut să se despartă de el 
odată ajunsă la colțul străzii; Dar cum? De ce nu a putut rosti nici 
un cuvint? Revăzu curtea plină de porumbei; scara descoperită. 
lată: dacă scara nu ar fi fost descoperită poate nu s-ar fi urcat... 
Ah, da: sigur! I se înfățişă în minte spectacolul uriaşei prezenţe a 
munților. Apoi încercă o ciudată impresie, provocată de amintirea 
de a fi căutat cu ochii, de pe terasa lui Alvignani, acoperişul 
propriei case de lingă Dom; i se păru că priveşte încă de pe terasa 
aceea şi că se vede cum era acum, acolo, în cameră, cu fruntea 
lipită de fereastra de la uşa terasei ei. 

„Toţi au vrut-o... — murmură in sine, dur, pentru a izgoni 
emoția care începuse s-o persecute. Îi voi scrie, - adăugă, 
incruntind sprincenele apoi cu o iute schimbare de emoție, 
scuturind din umeri, termină: Acum! Aşa trebuia să se 
sfirşească...” 

Şi scrise o lungă scrisoare care se concentra obsedant asupra 
acestor două fraze: „Ce am făcut?” şi „Ce voi face?” Remuşcarea 
căderii spontane se demonstra acolo într-un elan agresiv de 
pasiune, în fraza înadins repetată şi subliniată: „Acum sînt a ta!” 
aproape pentru a-l înfricoşa. 

»Mergind cu tine, lîngă tine, eu nu bănuiam... Ar fi trebuit să 


mi-o spui: nu aş fi venit. Cit, cit ar fi fost mai bine pentru mine si 
pentru tine! Daca ai sti cit am suferit la intoarcere, singura; cum 
sufar acum, aici, intre mama si sora mea. Si miine. Ma simt 
aruncata dincolo de orice fel de viata si nu stiu ce voi face, ce se va 
intimpla cu mine. 

Sint sprijinul unic al celor doua biete femei; si eu insami sint 
fara sprijin, pierduta... Simti ce amar este rodul iubirii noastre? 
Atitea si atitea ginduri infiltreaza aceasta otrava. 

Dar cum e posibil sa nu te gindesti, in situatia mea? Tu esti 
liber: eu nu! Libertatea sufletelor, de care vorbesti si tu, se reduce 
la un adevarat supliciu pentru un trup inlantuit...” 

Scrisoarea se termina pe neasteptate, aproape gituita de lipsa 
de spatiu, la baza paginii. ,Trebuie sa ne revedem. Te voi instiinta 
cind anume... Adio.” 


— OH, DRAGA MEA, CÎND 
SPUN: ,Constiinta nu mi-o permite”, spun: „Ceilalţi nu mi-o 
permit, lumea nu mi-o permite.” Constiinta mea! Ce crezi că este 
această conştiinţă? Este lumea in mine, draga mea! Ea îmi repetă 
ceea ce alții îi spun. Or, ascultă: foarte cinstit conştiinţa imi 
permite să te iubesc. Tu întreab-o pe a ta, vei vedea că ceilalți ti-au 
permis să mă iubeşti, da, aşa cum tu insati ai spus, pentru tot ce 
te-au făcut să suferi pe nedrept. 

Astfel rationa Alvignani pentru a îmblinzi scrupulele, 
remuşcările şi spaima Martei, şi adesea repeta sub o altă formă 
acest raționament, pentru ca să-i apară mai limpede şi mai 
convingător chiar şi lui şi ca avintul crescind al cuvintelor lui să 
sperie şi scrupulele, remuşcările şi spaima lui pe care nu şi le 
mărturisea nici deschis şi nici în secret. 

Marta îl asculta în tăcere, îl asculta cu toată atenţia, se lăsa 
fermecată de limbajul acela cald şi colorat, în persuasiunea că 
trebuie să creadă tot, nefiind însă convinsă. Din păcate, ştia cit o 
costa venirea pe furiş în casa lui, şi de aici ce tortură la colegiu, şi 
ce obsesie, ce nelinişte, nopţile! Desigur rătăcirea aceea, în care i 
se agitau învolburate toate gîndurile, toate sentimentele, avea să o 
trădeze într-o zi sau alta. Ar fi vrut să fie sigură de ziua de miine. 
Sigură de ce anume? Nu ştia nici ea; dar simţea că nu putea dura 
mult starea aceea, că nu-şi putea continua astei existența. Nu 
găsea nici un loc în care să poată să stea în pace o clipă: în propria 
casă, minciună; în colegiu, tortură; în casa lui, remuscarea si 
spaima. Unde să fugă? Ce să facă?, 

Se ducea la Alvignani numai pentru a-l asculta vorbind, 
pentru a auzi spunindu-i-se ceea ce în sinea ei ar fi vrut să creadă: 
că ea nu fusese învinsă; că omul acela nu pusese stapinire pe ea 
datorită violenței altuia; ci că ea îl voise, şi că de acum încolo, 
trebuia să i se supună, deoarece i se oferise. Sufletul ei suferea, 


obsedat, şi numai în cuvintele lui găsea linişte. 

— Dacă tu ai iubi mai mult, ai gîndi mai putin, îi spunea el. 
În iubire trebuie să uiţi totul. 

— Dar eu nu aş vrea să mă gîndesc la nimic! — îi spunea 
Marta supărată. 

— Vezi, eu mă gindesc numai la asta: că tu eşti a mea şi că 
noi trebuie să ne iubim. Priveşte-mă în ochi; mă iubeşti? 

Marta îl privea o clipă, apoi îşi pleca ochii; obrajii i se 
înroşeau putin şi răspundea: 

— Nu aş fi aici... 

— Şi atunci? — o întreba el şi îi lua mina/si o atrăgea la sine. 

Nu acționa; se lăsa în voia lui; ruşinoasă şi tremurind de 
emoția mingiierii; apoi fugea, crezind, cînd se trezea din uitarea 
momentană, că rămăsese prea mult lîngă el. 

El nu mai intirzia pe ultima treaptă a scării, pînă acolo unde 
o însoțea de obicei, nesatisfăcut şi fermecat, ca in prima zi. Acum, 
îndată ce trecea dincolo de intrare, trimitindu-i cu mina un ultim 
trist salut, scotea spontan un suspin, ga şi cum ar fi simțit o 
usurare, sau poate milă fata de ea, şi urca scara încet, pe ginduri. 

Şi destrăma astfel putin cite putin primul moment de 
încîntare minunată ca de vis, prima tulburare provocată de 
vederea Martei şi de nesperata uşurinţă cu care se realizase 
neaşteptata lui puternică dorință. Acum îşi dădea seama de 
motivul si de felul în care reuşise, aşa, dintr-odată, să o aibă; isi 
dădea seama de sentimentele Martei pentru el. Nu; ea nu-l iubea; 
nu i se oferise dintr-o dragoste profundă. Poate în alte condiţii, da, 
l-ar fi iubit; nu acum cînd, în zăpăceala căderii neaşteptate, se 
prindea de el aşa cum un naufragiat se prinde de un altul, fără 
posibilitatea unei salvări, cu disperare. 

Cum să iasă din această situație? 

„Oare va vrea să vină cu mine la Roma?” se gindea Alvignani. 

El, desigur, era mulțumit. Dar, şi mama? sora? împreună cu 
ea? Nici o dificultate din partea lui. Dar cum să i-o propună? Ea se 
arăta atit de trufaşă;., şi desigur nu ar fi acceptat o condiție pe 
care i-ar fi putut-o oferi el. Aceasta, şi nu alta. Ce ar fi putut oare 
face pentru ea? Era pregătit pentru toate. Aştepta un semn. 

Gindind astfel, Alvignani credea chiar că nu are nici un motiv 
să-şi reproşeze ceva. 

— Te obosesc? Aşa e? — îl întreba ea cu amărăciune. Tu te 
gindesti că trebuie să pleci... 

— Dar tu, Marta! Ce te face să crezi acest lucru? Mă judeci 


gresit... Numai daca nu vrei sa vii cu mine... 

— Cu tine? Daca aş fi singură! Vezi deci că te gindesti sa 
pleci? 

Gregorio ridica din umeri. Suspina. 

— Dacă nu vrei să înţelegi ce-ţi spun! Sint aici, cu tine, pina 
cînd vei lua o hotarire pentru viitorul nostru. Aş vrea numai să te 
fac fericită. Nu mă gîndesc la altceva... 

— Şi cum? Cum? Dacă aş şti! 

— Ştiu; te înțeleg. Dar nu vezi că pentru mine tu contezi? 

Da, şi Marta trebuia să recunoască. Dar ce putea să vrea, ea? 
Fiecare avea o viata înaintea lui, tristă sau fericită; ea însă, nu; 
nici ea nu ştia ceea ce îi raminea de facut. 

Oricum, relația lor se prelungea astfel de aproape două luni, 
întristată, întunecată de umbra culpei pe care conştiinţa ei i-o 
proiecta continuu. În zadar încercase el să i-o îndepărteze, să 
anuleze umbra aceasta prin cuvinte pătimaşe. Acum suferea în 
tăcere opresiunea, crescind povara tristetii atît a lui cit şi a ei prin 
forța inertiei, in cele din urmă, devenindu-le amindurora 
insuportabilă. 

— Numai tu hotărăşti. Eu ţi-am spus: sînt dispus la orice. 

Să plece de acolo, să se întoarcă la Roma, formulind printr-o 
scrisoare o scuză oarecare: o chemare neaşteptată pentru o treabă 
urgentă profesională? Astfel ea şi-ar fi găsit puțină linişte: şi, în 
linişte, ar fi putut lua o hotarire. Nu; după o matură gîndire, a 
exclus această posibilitate, considerind-o prea violentă. Ar fi fost 
mai bine poate să-i propună deschis să termine totul: nu pentru el: 
ci pentru ea care suferea şi aşa prea mult. Dar şi această soluție a 
fost respinsă de Gregorio Alvignani, prevăzind vreo scenă 
neplăcută. Mai bine să aştepte ca la această situaţie să ajungă ea, 
ca de la sine. 

Sosi între timp o veste neasteptata care tulbură într-un mod 
diferit pe Marta şi pe Alvignani. Anna Veronica anunţă într-o 
scrisoare că Rocco Pentagora, grav bolnav de tifos, se afla, dupa 
părerea medicilor, la un pas de moarte. 

Marta păli cînd citi această scrisoare care îi venea acum ca 
un imediat, odios răspuns la agitatiile disperate din nopţile 
nedormite, agitatii sufleteşti pe care conştiinţa ei intima le 
dezaproba, deoarece acum nu-şi mai recunostea nici un drept de a 
spera moartea sotului ei. 

Si totusi, de cite ori, zvircolindu-se in pat, nu s-a rugat: 

— Doamne, de-ar muri! 


lată, murea. Era la un pas de moarte. 

În prada unei vii tulburări, se duse să comunice vestea lui 
Alvignani. 

Acesta rămase perplex privind-o pe Marta care îl spiona cu 
atenție. Se priviră o clipă, şi el avu aproape impresia că liniştea 
camerei aştepta un cuvînt al său, ca şi cum moartea ar fi intrat 
acolo şi ar fi provocat dragostea lor să vorbească. 


XI 


LA PALERMO? DAR CUM! 

Si Gregorio Alvignani se opri in fata profesorului Luca 

Blandino care mergea ca de obicei cu ochii pe jumătate 
închişi, absorbit în gîndurile lui, cu bastonul sub brat, mîinile la 
spate şi trabucul lung adormit pe barbă. 

— Oh, stimabile! — zise Blandino, privindu-l pe Alvignani fără 
nici o surpriză, ca şi cum ar fi fost în compania lui de o oră. Ridică, 
ridică putin capul: aşa... Cit? 

— Ce anume? — întrebă rizind Gregorio. 

— Aceste gulere, la ce pret? Prea înalte pentru mine... De ce 
rizi, ştrengarule? Mă iei peste picior? Vreau să-mi cumpăr trei. 
Vino cu mine, ajută-mă. Trebuie să fac o vizită, şi aşa cum sînt nu 
aş putea să ma prezint acolo. Chiar acum... 

Lua de brat pe Alvignani care ridea inca şi porni alături de el. 

— Oh, apropo! Şi tu ce faci aici? 

— Apropo de ce anume? - îl întrebă Gregorio Alvignani 
începînd din nou să ridă. 

— Nimic, nimic... ca să ştiu, răspunse Blandino, devenind 
dintr-odată serios si incruntind sprincenele. 

— Camera e închisă... — spuse Alvignani. 

— Ştiu... Şi tu de ce eşti aici? Nu aş vrea să fac o altă gafă. 
Spune-mi adevărul. 

— Ce gafă? - întrebă Gregorio, devenind serios si el şi 
străduindu-se să înțeleagă. 

— Acum iti voi spune... Să intrăm aici, răspunse Blandino, 
intrînd într-un magazin de lenjerie. Cumpăr gulere. 

— Am ţinut o conferință la Universitate... Peste cîteva zile 
plec. 

— La Roma? 

— La Roma. 

— Gulere, ceru Blandino tinărului vinzator din magazin. Aşa, 


priveste... ca acestea ale prietenului meu, putin mai joase. 

Dupa ce au terminat totul, Gregorio Alvignani propuse lui 
Blandino să meargă la el — (Marta în ziua aceea nu venea) — si au 
luat o trăsură. 

— Explică-mi acum gafa de care vorbeai. 

— Ah, da! Deci, o conferință? Şi pleci imediat? 

— Sper... 

— Aş fi preferat să nu te găsesc aici. 

— De ce? 

Alvignani crezu că înțelege; totuşi simulă un aer dezorientat 
şi de surpriză. Un zîmbet uşor i se imprimă pe fata. 

Dacă ar fi fost un observator mai atent, Blandino şi ar fi dat 
seama din acest zimbet că Alvignani se şi pusese in garda. 

— De ce? Pentru că prezența ta mă face să bănuiesc ceva. 

— Oh, nu cumva trebuie să văd în asta că nu trebuie să vin 
la Palermo? Şi tu de ce ai venit? Şi, mă rog, ce bănuieşti? 

— Nu m-ai înțeles? — întrebă Blandino, privindu-l atent. 

— Nu te-am înțeles... adică presupun că tu nu vrei să faci 
aluzie la... Da? Ah da? încă? Dragul meu: tempi passati. 

— Pe cuvînt de onoare? 

Gregorio Alvignani izbucni în ris, apoi zise: 

— Ştii ceva? Tu devii tot mai prostănac, pe zi ce trece. 

— Ai dreptate! - confirmă cu multă seriozitate Blandino, 
scuturind din cap şi inchizind ochii. Azi mai uituc şi mai neghiob 
decit ieri. Nu mai pot să predau: nu mai am tinere de minte... 
Optzeci, optzeci şi optzeci: două lire şi patruzeci, e adevărat? 
Aşteaptă, cred că este o greşeală. Trei gulere, aşa? Două lire şi 
patruzeci... hoţii! Cit mi-au restituit? Nu, nu — e drept: patruzeci si 
şaizeci, o sută — trei lire în cap. Foarte bine. Deci, ce spuneam? 

— Citi ani de slujbă mai ai pentru a putea ieşi la pensie? il 
întrebă Gregorio Alvignani. 

— Mulţi. Să nu mai vorbim, te rog, răspunse Blandino. Acum 
este vorba să împăcăm pe Rocco Pentagora cu soția lui. 

Gregorio Alvignani crezu la început că nu a înțeles bine si 
păli. Zimbetul discret de pe buze îi rămase totuşi vizibil. 

— Ah, da? Dar cum? După... 

Se întrerupse: constată că vocea nu-i mai era sigură. 

— Pentru asta am venit, adăugă Blandino, studiindu-l. De 
aceea iti spuneam că aş fi preferat să nu te găsesc aici. 

— Şi ce amestec am eu? — îl întrebă Alvignani cu un aer 
mirat. 


— Fii cuminte, fii cuminte, ca ai... exclamă suspinind 
Blandino. Dar să nu mai vorbim de asta... acum trebuie să ne 
gindim la reconciliere. 

— Esti sigur că se va face? — întrebă Alvignani, simulind o 
perfectă ingenuitate. 

— Sperăm... De ce nu? Soţul ei o vrea iar. 

— S-a hotarit, in sfirşit? - adăugă Gregorio Alvignani cu 
indiferență. 

Continuară apoi drumul în tăcere. 

— Pe aici; via Cuba, la prima poartă, spuse apoi Alvignani 
unui vizitiu. 

Putin după aceea, intrind în camera cea mare de unde se 
deschidea terasa cu balustrada fixată pe micii pilaştri, reluară 
conversaţia. 

— Eşti, într-adevăr, incorigibil! - exclamă rizind Gregorio. 
Vrei chiar să iei asupra ta toate grijile omenirii? 

— Eh, ştiu! Dar ce vrei să fac? Asta e destinul meu. Toţi 
aleargă la mine. Nu ştiu să refuz, şi... De data aceasta totuşi... Ştii 
că bietul băiat a fost bolnav? Şi chiar pe moarte. 

— Pentăgora? Adevărat? 

— El, Rocco; eh, bine, de tifos... Eu locuiesc, nu ştiu dacă 
ştii, chiar în casa lui. M-a chemat... Bietul de el, e numai piele şi 
oase: de nu-l mai recunoşti. „Domnule profesor, zice, trebuie să mă 
ajutaţi... Scrisorile nu servesc la nimic... Trebuie să vă duceti la 
mama Martei; spuneţi-i cum m-ati văzut. Eu o vreau înapoi pe 
Marta, o vreau înapoi!...” Şi aşa, iată-mă aici, scumpul meu 
Gregorio. Să sperăm că putem pune capăt acestei poveşti nefericite 
pentru toți. 


— Da, da... - afirmă Alvignani, plimbindu-se prin cameră. 
Este lucrul cel mai bun ce se poate face, fără îndoială. 
— Nu-i aşa? 


— Da. Ar fi fost mai bine să nu se fi întîmplat nimic, aşa cum 
nu trebuia să se intimple nimic, ţi-am mai spus-o odată, iti 
aminteşti? Atunci cînd ai avut curajul să-mi apari înainte ca 
martor al lui Pentagora. El a acţionat atunci chiar ca un copil; a 
vrut să mă provoace; eu nu am mai putut evita cel de al doilea 
scandal al duelului. Prevedeam încă de atunci soluția aceasta. A 
avut nevoie poate de prea mult timp. Destul: el vrea acum să 
repare totul; face bine. 

— Dar ştii că el, soțul, spuse Blandino, a mai încercat şi 
altădată, după moartea lui Francesco Ajala, să se împace? Dar ea 


nici nu a vrut sa auda. 

— Prea tîrziu ori poate prea curind - observa Alvignani. 
Pentru că trebuie să o înțelegem si pe soție, mi se pare! Nu ar 
trebui să o spun eu; dar să rămînă între noi; şi aşa totul s-a sfirsit, 
ori se va sfirsi peste putin. Au batjocorit-o peste măsură! Dacă o 
vină... adică vină... să nu zicem vină, greşeală, foarte uşoară 
greşeală a fost, pe aceasta am comis-o eu, şi m-am căit amar, şi 
mă căiesc şi acum. Un moment de rătăcire, o mărturisesc; 
apropierea, simpatia puternică... viața mea închisă, cufundată în 
lucru... un moment, în sfirşit, de cordială, irezistibilă expansiune, 
iată! Mi-as fi revenit, mulțumită onestitatii ei, dacă dintr-odata, cu 
o uşurinţă incredibilă din partea soțului, nu s-ar fi întîmplat ceea 
ce s-a întîmplat. Ah! nu trebuie să visezi atîta, dragul meu, pentru 
ca lovitura realității să survină. De cite ori nu mi-am spus-o... 
Aceasta pentru a-ți demonstra că daca din nefericire, el, soțul ar fi 
murit, aş fi remediat eu nenorocirea care s-a abătut din toate 
părțile asupra sărmanei femei. Mă cunoşti: nu sînt om aventuros! 
Tu însuți mi-ai scris odată pentru ea o scrisoare, putin cam tare, 
iti amintesti? Nu m-am supărat. Am făcut pe loc pentru doamna 
atît cît mi-a fost cu putință: putin, din păcate, fata de chinul ei, 
dar am facut tot posibilul. Acum îmi spui ceva ce mă consoleaza. I 
se va face dreptate în totul în fața lumii. lată ce va trebui să o facă 
să înțeleagă... Da, pentru că ea, îmi închipui, nu va fi prea dispusă 
să primească regretul soțului. Să fim drepți! A suferit prea mult, 
sărmana. Propunerea, vezi, eu cred că tu trebuie să i-o prezinti din 
acest punct de vedere, ca să ai şanse de reuşită! Şi e nevoie de 
eficacitate, de căldură... şi tie nu-ţi va lipsi! Este tocmai calea de 
ieşire, repararea adevărată pentru ea, proba, recunoaşterea 
nevinovatiei ei din partea aceluia care a acuzat-o şi condamnat-o 
cu ochii închişi! Nu crezi? Asta, asta trebuie s-o sustii în fata ei! 

— Da, da... —- aprobă distrat Blandino. Voi face totul... 

— Nu crezi? - repetă Alvignani absorbit inca, în 
raționamentul lui, ca şi cum ar fi vrut să se convingă el însuşi. 
Este tocmai sfirşitul dorit, adevăratul sfirşit, just, cel mai natural, 
de altfel, al acestei atit de triste întîmplări. Nu poţi să crezi, 
scumpe prietene, cit sînt de mulțumit... Tu mă înţelegi: mă apăsa 
pe conştiinţă enorm această stare de lucruri provocată din cauza 
mea unei femei, fără motiv. A o şti pe sărmana doamnă, atît de 
disperată, inca tinără, frumoasă, expusă räutätii lumii... era, 
crede-mă, o remuscare continuă... Pleci? 

— Da, plec, răspunse Blandino, care între timp se şi ridicase: 


— Să ne vedem astă-seară... aş vrea să ştiu... Vom lua masa 
împreună? 

Îşi dădură întâlnire, si Luca Blandino ieşi. Putin după aceea, 
Gregorio Alvignani, deschizind uşa dormitorului aproape pe 
întuneric, îşi simți pe obraji aceste două cuvinte, ca două palme: 

— Las! las! 

Facu un pas inapoi: 

— Tu aici, Marta! 

Si inchise usa repede. 


XII 


— AICI. AM AUZIT TOTUL, RELUA 
Marta, tremurind de indignare. 

— Şi ce am spus? - se bilbii Gregorio Alvignani aproape 
numai pentru sine. 

— M-am stapinit să nu deschid, pentru a nu te demasca in 
fata imbecilului aceluia! De aici, chiar de aici aş fi vrut sa strig: 
„Nu-l crede! Eu sînt aici, in casa lui!” 

— Marta, ai înnebunit? — strigă Gregorio. Ce voiai să spun? 
Sint eu vinovat, oare, că el a venit să-mi vorbească de soțul tau? 

— Şi ţi-a cerut poate să-i arăţi cum să mă prindă mai bine în 
lat, şi să-mi prezinte propunerea? Ah, eşti mulțumit? Cu adevărat? 

— Eu? Ei bine, da: pentru tine! 

— Pentru mine? Şi ce altă laşitate ai vrea să mă faci să comit 
acum? Pentru mine, spui? Şi ce am devenit eu? Acum că ai obosit, 
spune, ai vrea să mă împingi din nou în braţele soțului meu? 

— Nu, nu! Dacă tu nu vrei! - nega puternic Gregorio. 

— Vrind sau nevrind: e poate mai posibil acum, după ceea ce 
s-a întimplat între mine şi tine? Ai putut să speri acest lucru, să te 
bucuri? Doamne!... Ce au făcut din mine... Ce am devenit? M-ai 
aşteptat; am venit, aici, în casa ta, cu picioarele mele; şi acum că 
m-ai avut, pot să mă duc la celălalt? 

— Ce hidos mă vezi! — exclamă Alvignani umilit. 

— Ah, eu pe tine? Şi tu ce crezi despre mine, dacă ai putut 
spera că... Dar nu ştii ceea ce e mai rău! Ah, capul... bietul meu 
cap... 

Şi Marta se apăsă pe timple cu mîinile care îi tremurau. 
— Mai rău? 
— Da, da: pentru mine nu mai există nici o salvare; află! 
Numai moartea! 
— Ce spui? 
— Sint pierdută! M-ai pierdut... Am venit să ţi-o spun! 


— Pierduta? Ce vorba e asta? Explica-te! 

— Pierduta: nu înţelegi? — strigă Marta. 

— Pierduta... pierduta... 

Gregorio Alvignani rămase ca sfirşit, privind-o fix, îngrozit, pe 
Marta, şi bolborosi: 

— Eşti sigură? 

— Sigură, sigură... Cum să mă înşel? - răspunse Marta, 
lăsîndu-se să cadă pe un scaun. Am venit să-ți spun tocmai asta. 
Cum să ascund mamei mele, surorii mele, starea mea? Vor 
vedea... Nu, nu; mai bine să mor! Vrind-nevrind eu trebuie să mor. 
Nu-mi rămîne altceva de făcut. 

— Ce haos! murmură Alvignani anulat, acoperindu-şi fața cu 
mîinile. 

— Ce scăpare? Ce remediu? - întrebă Marta cu disperare, 
printre lacrimi. 

— Nu plinge aşa! Să căutăm împreună... 

— Ah, tu, pentru tine, ştiu: pentru tine ai găsit calea de 
ieşire! 

— Pentru mine? Cum? Nu... nu... nu-mi reproşa încă... Cum 
puteam bănui? Iartă-mă! Ascultă: alerg după Blandino. Îi voi 
spune că... adevărul! Să nu se mai ocupe... 

— Cum! Şi apoi? 

— Tu vei veni cu mine... 

— O luăm de la cap? Vrei să-mi sfişii sufletul inutil? Sau mi-o 
spui fiindcă ştii că nu pot să vreau acest lucru? 

— Şi termină cu neîncrederea! Marta, pentru Dumnezeu, nu 
vezi că durerea mea este sincera? Nu poţi să vrei: dar tu trebuie sa 
vrei, acum! Ce vrei să faci? 

— Nu ştiu... nu ştiu... Să vin cu tine, da, eu da, aş putea: tot 
sînt pierdută... Dar mama? sora? Ştii că trăiesc din ce le dau eu. 
Pot să le atrag în oprobriu? Nu înţelegi asta? Nu ştii cine este 
mama? 

— Şi atunci? — întrebă Gregorio cu o voce iritată, căutînd să 
se ridice din umilință cu puterea rațiunii. Nu înţelegi că nu există 
o altă scăpare? Ori cu mine, ori cu soțul tau! 

Marta se ridică, la rindul ei, cu capul sus. 

— Nu - zise. Această ultimă laşitate, nu! nu o voi comite 
niciodată! 

— Şi atunci? — repetă Gregorio. 

După un moment de tăcere, reluă: 

— Cu mine, nu; cu el, nici atit; in timp ce el iti oferă ocazia, 


providential... Lasă-mă să-ți spun! Gindeste-te: Nu ai curajul sa vii 
cu mine... pentru mama ta şi sora ta, este adevărat? Bine. Cum 
repari atunci totul? Ori te sacrifici tu pentru ele, reunindu-te cu 
soțul tău, ori se sacrifică ele pentru tine, şi tu vii cu mine. Dar 
spune-mi: ai căutat oare tu scăparea care ti se oferă? Nu. El, soțul 
tău, vine să ţi-o ofere spontan. 

— Da. Dar de ce? Pentru că mă ştie fără vină, cum eram 
înainte, şi pentru că se căieşte că m-a pedepsit pe nedrept. 

— Şi nu te-a pedepsit, într-adevăr, pe nedrept? 

— Da. 

— Şi atunci? De ce ai aproape aerul că-l aperi acum? 

— Eu? Cine îl apără? — strigă Marta. Dar nici nu-l pot acuza 
acum, înţelegi? 

— În schimb acum mă acuzi pe mine. 

— Pe tine, pe mine însămi, soarta mea infamă... - continuă 
Marta. 

Gregorio Alvignani se strînse în umeri. 

— Iti întind mina... o respingi... Ai mai ascultat şi ceea ce am 
spus dincolo lui Blandino. Dacă soțul tău ar fi murit, aş fi facut 
totul ca să fii a mea... Ce altă probă aş putea să-ţi dau de 
onestitatea intentiilor mele? Dar tu ai vrea să vezi în mine pe 
unul... pe unul care a profitat de nenorocirea ta! Ei bine, nu! Eu 
nu sînt acela pe care îl crezi. Sînt gata, acum ca totdeauna, să fac 
pentru tine tot ce vrei... Ce altceva iti pot spune? De ce mă acuzi? 

— Pe mine mă acuz, — spuse Marta, întunecată. Pe mine, 
numai pe mine, că am devenit amanta ta... 

Auzind acest cuvint Alvignani sări brusc; se apropie de Marta 
şi o luă în brațe. 

— Amanta mea? Nu, scumpo! Ah, dacă eu aş vedea în line, în 
ochii tăi puţină iubire! M-aş duce la soțul tau si i-aş spune: „Tu ai 
izgonit-o fără vină, ai batjocorit-o fără motiv, ai ruinat-o, pentru că 
eu o iubeam? acum că sa mă iubeşte, tu ai vrea-o? Ei bine, nu, 
acum este a mea, î mea pentru totdeauna, toată a mea: unul din 
noi este în plus!” Dar tu mă iubeşti? Nu... Amanta mea, nul Ei 
bine, pentru asta am putut accepta cu plăcere propunerea 
neaşteptată a unei împăcări cu soțul tău. M-am gîndit că tu nu ai 
mai putea rezista în condiţiile pe care ti le-am creat, insuportabile 
pentru tine care nu mă iubeai, nu pentru mine care te iubesc, 
înţelegi? Tu nu m-ai iubit niciodată: nu ai iubit pe nimeni, 
niciodată! ori pentru că nu ai putut tu, ori din vina altora; nu ştiu. 
Tu insati ai spus-o: te-ai simţit împinsă de toţi în braţele mele... Si 


acum, vezi, ar fi aceasta adevarata razbunare, aceasta; daca eu as 
fi in locul tau, nu as ezita un singur minut! Gindeste-te! 
Nevinovata, te-au pedepsit, izgonit, hulit; si acum cind impinsa de 
toti, persecutata, nu din patima, nici din vointa, ai comis o 
greşeală — pentru tine este aşa! — Greşeala pentru care te-au 
acuzat cînd erai nevinovată, acum te iau din nou lîngă ei, te vor 
din nod! Du-te! îi poți pedepsi astfel pe toţi, aşa cum merită! 

Minia elocventă, impetuoasa a oratorului o uimi pe Marta. 
Rămase puţin privindu-l, apoi ochii îi fugiră la fereastra camerei şi 
văzură îndată întunericul de afară. 

Se ridică. 

— S-a înserat? Cum fac acum? S-a întunecat... Oh, Doamne, 
şi ce voi spune acasă? Ce scuză voi găsi? 

— Ceea ce trebuie să găseşti este remediul, — spuse Alvignani, 
incruntat, nebagind în seamă consternarea Martei pentru ora 
tirzie. Gindeste-te, gindeste-te la ceea ce ţi-am spus! 

— Tu gindesti, — suspina Marta, — tu poţi gîndi... 

Eu... Lasă-mă, lasă-mă să plec acum... trebuie să plec... e 
noapte... 

— Te aştept aici, miine — spuse Alvignani. Orice hotarire ai 
lua, să ştii: sînt gata de orice. Adio! Aşteaptă... Părul... aseaza-ti 
puţin părul măcar... 

— Nu, nu... lasă aşa... Adio! 

Marta fugi, frecindu-si ochii, aranjindu-si părul, gindindu-se 
de pe acum la scuză pentru lunga intirziere cu care se întorcea 
acasa. 

La colțul străzii, in semiobscuritate, se trezi pe neaşteptate in 
fata lui Matteo Falcone. 

— De unde vii? — repetă Falcone, aproape în fata ei. 

— Dumneata? Ce vrei de la mine? 

— De unde vii? — repetă Falcone. 

— Lasă-mă să trec! Cine, iti dă dreptul să fii mojic cu lumea 
de pe stradă? Mă spionezi? 

— Eu te fac de ruşine! — rinji printre dinți Falcone. 

— Mojicule! Profiti de o femeie singură? 

— De unde vii? — o întrebă din nou Falcone, scos din minţi de 
gelozie, încercînd s-o apuce pe Marta de brat. 

— Lasă-mă, badaranule! Sau strig! 

— Strigă, fă-l să vină jos! Sint aşa, dar am putere, pentru 
Dumnezeu, ca să-i sucesc gitul ca unui cocosel! 

Este blondul ăla subtirel de data trecută? 


— Da, soțul meu! — zise Marta. Du-te la el! 

— Soțul dumitale? Cum!? Acela este soțul dumitale? - 
exclamă Falcone, uimit, prostit. 

— Lasă-mă sa trec... Nu trebuie să-ți dau socoteală 
dumitale... 

Marta începu apoi să fugă, urmată de Falcone. 

— Este soțul dumitale? Ascultă! Ascultă... lartă-mă... 

— Vrei să mă scoţi din minţi? — îi strigă Marta, intorcindu-se 
şi oprindu-se o clipă. 

— Nu te speria... Sint disperat! Iarta-ma, fie-ti mila de mine... 
merit milă, nu dispreț... Nu sînt un monstru... lumea este un 
monstru, monstru nebun care te-a făcut pe dumneata atît de 
frumoasă şi pe mine aşa... Lasă-mă să mă răzbun! Fă-o dumneata 
care urăşti această lume! Răzbună-mă dumneata! E o răzbunare... 
e o răzbunare... 

Marta tremura toată, de indignare, de teamă, alergind: il 
lăsase cu mult în urmă pe Falcone, care striga gesticulind pe 
strada pustie: 

— Razbunare! Răzbunare! 

Ferestrele se deschideau, lumea ieşea din casele de la parter; 
curînd Falcone fu înconjurat. 

— Un nebun! — s-a auzit de la ferestre. 

Marta se întoarse un moment şi văzu în umbră ceva ca o 
învălmăşeală. Falcone hulea pe cei ce voiau să-l prindă, strigind 
tare; urla, zbatindu-se. Strada se insufleti cu cei ce veneau unul 
după altul. Marta o porni la fugă în jos, spre casă, în timp ce în 
suprema agitație un gînd prostesc, pueril, îi sugera: „voi spune că 
m-am simţit rău la colegiu...” 

Cînd a avut impresia că este departe de toţi, acum lingă Porta 
Nuova, s-a oprit puţin, ca şi cum teama i-ar fi imprimat trupului ei 
o frină violentă. Oare Falcone, în nebunia lui, nu i-o fi pronunțat 
numele? 


XIII 


INTRIND, IN ZIUA URMATOARE, 
nelinistita in cancelaria colegiului, Marta găsi acolo pe bătrina, 
dichisita, directoare care discuta cu Mormoni şi cu Nusco. 

— Aţi aflat, doamnă? 

— Ce anume? - se bilbii Marta. 

— Bietul profesor Falcone! 

— Falcone... Doamna ştie: ne puteam aştepta! — exclamă 
Pompeo Mormoni, schitind în aer unul din gesturile sale obişnuite. 

— A înnebunit! — reluă directoarea. Sau cel puţin a dat semne 
de alienare mintală, pe o stradă publică, ieri seară. 

Marta privea în ochi, cînd pe directoare, cînd pe Mormoni, 
cînd pe Nusco. 

— S-a apucat să urle, — adăugă acesta, zimbind nervos. Apoi 
s-a repezit, se spune, la lumea care a vrut să-l calmeze... 

— Unde se află acum? — îl întrebă directoarea pe Mormoni. 

— Poate la spitalul de nebuni, sau cel putin... leri seara, la 
început, l-au dus la comisariat. Beat nu era; nu bea vin; se 
întorcea de pe Montecuccio, pentru că el... da! cu picioarele lui... 
obişnuieşte să facă aceste plăcute ascensiuni: soarele îl va fi lovit 
în cap sau cine ştie ce greiere i se va fi urcat la creier: cerea 
răzbunare. 

— Să sperăm că la ora aceasta, — îşi dorea micul Nusco — şi-o 
fi revenit la normal, bietul de el! 

— Da, — zise directoarea — şi pina una-alta? sa fim drepți: va 
mărturisesc că acum mi-ar fi teamă, dacă ar trebui să se întoarcă 
aici printre elevele mele. Vreau să sper că-l vor trimite în altă 
parte, cînd îşi va reveni, aşa cum i-o doresc sincer. 

„Va pierde postul!” se gindea Marta, ascultind. „Şi eu voi 
pierde postul...” 

Şi în ziua aceea predă lecţiile aproape automat, cu sufletul 
din cînd în cînd lovit, chinuit, tirit de gîndurile violente în care se 


zbatuse nelinistita toata noaptea. 

Ideea mortii, aparuta intre cele doua posibilitati odioase 
propuse de Alvignani, o stapinise toata noaptea aceea, si continua 
să o stapineasca. Dar imaginea înfăptuirii o umplea de groază, îi 
dădea o ametealä puternică. Împotriva întunericului oprimant, 
tremura încă în ea o lumină de speranţă: că ea nu ar fi fost în 
starea în care, prin atîtea semne, avea totuşi motiv să se teamă că 
ar fi. Această lumină de speranță deschidea în întunericul 
îngrozitor o palidă cale de ieşire, singura. Ah, cu ce avint ar fi vrut 
să se arunce într-acolo. Retinuta, ca sub un coşmar, forța ochii ca 
să scruteze această cale, singură, departe de Alvignani, departe de 
sot; şi căuta disperată, spiona în acelaşi timp în sine, în trupul 
său, un semn care să-i dea motiv de speranţă. 

Revenind acasă, după lecţii, găsi în vizită pe soții Jue, 
chiriaşii de la etajul al doilea. 

Îndată, ghici din privirile mamei şi ale surorii că Blandino 
fusese la ele. Ochii mamei străluceau; chipul aprins, la vederea ei, 
i se lumină deodată, retinind cu greu bucuria în fata celor doi 
musafiri inoportuni. 

Marta spunînd doamnei Jue că nu s-a simțit bine şi că nu se 
simte bine, nici acum, aceasta exclamă, adresîndu-se doamnei 
Agata: 

— Tulburările provocate de anotimp, tulburări de anotimp, 
doamna mea; dar nu dati importanță. Jumătate din oraş suferă... 
Noi avem în familie, pe via Benfratelli, pe doamna aceea despre 
care v-am vorbit odată, vă amintiți? aceea, sărmana, despărțită de 
sot. Ei bine, la pat şi ea! Alaltăieri Fifo s-a dus să ia chiria aceea 
puţină pe care ne-o plăteşte (o mizerie) şi, se ştie... a trebuit să se 
întoarcă acasă cu miinile goale... Ah, daca ati şti, doamna mea, cit 
suferim din cauza acestei afurisite de case... Spune tu, Fifo... 

Ju€, aşezat cu picioarele lipite şi braţele încrucişate la piept, 
se strădui să repete fraza sa favorită: 

— Cristos singur o ştie! 

Putin după aceea, sot şi soție „se scuzară de deranj”, îndată 
ce au plecat, doamna Agata şi-a aruncat braţele de gitul Martei şi a 
strins-o tare, tare la piept, sarutind-o de mai multe ori pe frunte: 

— Fata mea, fata mea; Bucură-te! lată răsplata! Ti se face 
dreptate, în sfirşit! 

Ochii i se umplură de lacrimi şi continuă: 

— Tatălui tău, răposatul, în seara aceea; nu i-am spus? Se va 
face lumină odată; nevinovăția fetei tale va fi recunoscută! 


Asteapta, asteapta... Ah, daca el ar trai inca! Nu plinge, nu plinge, 
fata mea... Ce ai? Oh, Doamne, Marta, ce ai? 

Marta s-a lăsat să cadă pe un scaun, palidă, tremurind toată. 

— Ştii că mă simt rău... - murmură. 

— Dar, dar acum nu trebuie să mai plingi! — reluă mama ei. 
Ştii cine a fost la noi în dimineața aceasta? Tu poate nu îl cunoşti: 
Blandino... profesorul Blandino. Şi ştii de ce a venit? Cine l-a 
trimis? Soţul tău! Ştii că a fost pe moarte? 

— Ştiu, — spuse Marta cu sprincenele încruntate. 

— Ştii? De unde ştii? 

— Mi-a scris Anna Veronica. 

— Ah, pe ascuns? 

— Da, am rugat-o eu, să nu vorbească niciodată de el în 
scrisorile ei către voi. 

— Da, da, dar acum... Spune, poate ştii totusi...? 

Marta, ridicindu-se cu greu, abătută: 

— Vrea să se împace, este adevărat? — spuse. 

— Da, da, afirmă bucuroasă mama. 

Dar îi dispăru îndată bucuria aceea văzînd chipul întunecat 
al Martei. 

— Ti se mai pare posibil acest lucru? — întrebă aceasta, lăsînd 
să-i cadă cuvintele şi privind-o pe mama ei în ochi. 

— Cum? De ce? — exclamă mama mirată. 

— De ce? El mă vrea: dar eu nu-l mai vreau. 

— Cum! şi nu te gindesti... dar cum? — se bilbii mama. Daca 
asta este pentru repararea situației! Nu vezi că ţi se face dreptate 
în fața lumii întregi? Şi vrei să refuzi? Cum? 

— Dreptate... reparare... — o intrerupse Marta. Tu crezi în 
asta, mamă? 

— Cum să nu? Dacă Blandino a venit aici... 

— Ah, că Blandino a venit, ştiu... Mamă, este fără rost! Eu 
zic: crezi tu că ceea ce mi-au făcut, mai întîi el, Rocco, apoi tatăl 
lui, mai poate fi reparabil? Nu, mamă, nu: nu se repară... Eu voi 
ramine, fii sigură, aceea care sînt, nici mai mult nici mai putin, in 
ochii lumii. Ştii ce se va spune? Se va spune că el m-a iertat; nimic 
altceva! şi vor ride de el, ca de un imbecil... Eu voi fi mereu 
vinovată... Şi cum să nu? „Dacă ar fi fost cu adevărat nevinovată — 
vor spune ei — de ce s-ar fi închis tatăl ei de ruşine luni întregi în 
întuneric, într-o cameră, pina cînd a murit? Şi de ce a gonit-o soțul 
ei?” Dar, gindeste-te reparare, fie, însă pe tata, cine vi-l mai dă 
înapoi tie şi Mariei? Si tot ce am suferit, cine ne mai poate lua 


povara din inima? Dar, la drept vorbind, credeti ca astea sint 
rupturi, care se mai pot cirpi la loc? Nu, mama. Eu nu trebuie, nici 
nu pot accepta cainta lui. 

— Dar daca el îşi recunoaşte public greşeala? 

— Nu-l va crede nimeni. 

— Nimeni? Ba toţi, fata mea! Cine va mai putea să vorbească, 
dacă el iti face dreptate? Oh, fata mea, şi crezi că lumea nu ştie că 
tu eşti nevinovata? 

Simtind că îşi pierde cunoştinţa sub privirea mamei şi a 
surorii, Marta rămase mută, în timp ce asculta. 

— Da... da... — zise. Mă voi mai gîndi; lasă-mă să mă mai 
gîndesc. Acum nu-ți pot spune nimic... 

— Gindeste-te, gindeste-te, Marta, te rog! Vei vedea că aşa e 
bine şi vei consimti... sînt sigură! Dar, spune-mi, ce răspuns să-i 
dau lui Blandino? 

— Nici un răspuns, deocamdată. Spune-i... spune-i că am 
nevoie de timp ca să reflectez, iată... Să mi se dea timp, voi 
reflecta. 

Dar ce să reflecteze? Să aştepte ca lumina aceea de speranță 
să se stingă din zi în zi, bezna şi golul să se adinceasca tot mai 
mult, în ea şi în jurul ei? 

Curind recunoscu că nu mai era posibilă nici o iluzie. Si 
astfel în fata ororii pe care i-o dădea ideea morții, se văzu silită să 
decidă. 

Nici o distracție, nici măcar de moment. Din toate părțile se 
vedea strinsa, împinsă. Existența ei nu putea, nu trebuia să mai 
continue decit cîteva zile; una, două, trei zile încă... şi apoi? 
Singele îi îngheţa în vene. Se retrăgea de la balustrada terasei de 
teamă ca o tentatie neasteptata să nu o împingă să trunchieze pe 
loc agonia aceea. Oh, nu, nu: moartea aceea nu! Dar arme, în 
casa, nu erau. O otravă? Mai bine să moară de otravă. Dar cum să 
şi-o procure? 

Delira, şi ultimele energii vitale se prindeau de aceste 
dificultăți materiale; le amplificau. Îşi auzea mama şi sora vorbind 
în celelalte camere şi se întreba: „Cum va face? Vor avea milă de 
ea, şi de Marja, cînd eu nu voi mai fi?” Dar de ce mama lua drept 
răsplată si compensare pentru nenorociri cäinta soțului, 
propunerea de împăcare? Ar fi vrut să strige: „O numeşti dreptate, 
tu? Mă crezi nevinovată, şi numesti dreptate cainta celui ce m-a 
batjocorit fără motiv? Şi dacă eu aş mai fi cu adevărat aşa cum mă 
crezi tu, cu ce mi-ai compensa aceasta cainta? Ah, ti se pare că-mi 


poate suride ideea de a mă întoarce să trăiesc alături de un om 
care mi-a făcut atita rău şi care nu mă înțelege nici acum, pe care 
eu nu-l stimez şi nu-l iubesc? Ar putea fi aceasta, oare, răsplata 
nevinovatiei mele?” 

Voi să se ducă pentru ultima oară la Alvignani. Nu isi făcea 
iluzii: dar... cine ştie! poate că el, gindindu-se mai bine, vorbind cu 
Blandino, o fi găsit vreo soluţie salvatoare. 

— Mă pregăteam să-ți scriu! - îi spuse Gregorio, vazind-o 
intrind. lată scrisoarea:.. 

Marta întinse mina pentru a o lua. 

— Nu, e inutil, acum... O rup: nebunii! Nu ai mai venit... 

O privi, îi citi pe chip disperarea, şi adauga: 

— Biata Marta! 

Apoi o întrebă, dar aproape fără speranţă de răspuns: 

— Te-ai hotărît? 

Marta suspină, deschizind mîinile într-un gest uşor dezolat, 
şi se aşeză. 

El o privi din nou, şi simți toată greutatea, enormă, a situației 
lor. Îl frapă liniştea aceea a ei, inerta şi copleşitoarea neputinţă de 
a rationa. Pentru a o scoate din apatie îi spuse: 

— Vei veni cu mine? 

Dar ea se întoarse numai pentru a-l privi. Apoi închise ochii 
şi dădu capul pe spate, cu o oboseală disperată. 

— Nimic, deci, nimic, — spuse, — nu ai găsit nimic? 

— Dar ce vrei se găsesc? se grăbi să-i răspundă, patetic. 

— Azi şi noapte m-am gîndit la tine; am aşteptat să vii... E 
inutil să caut, Marta! Priveşte, iti scriam chiar acest lucru: 
„Hotărăşte-te, hotărăşte-te repede: nu e timp de pierdut; ai pierdut 
şi aşa prea mult... Dă-i un răspuns lui Blandino, spune-i pe loc ori 
da ori nu, şi dacă nu...” Priveşte, şi aici iti propuneam... Vrei să 
citeşti tu?... Citeşte, citeşte... 

Marta luă hirtia pe care el i-o întindea, indicindu-i punctul de 
unde trebuia să înceapă lectura; dar după cîteva rînduri abandonă 
mîna pe genunchi. 

— Citeşte pina la capăt! — o îndemnă el. 

Marta îşi duse din nou scrisoarea la ochi. Deşi prevenită, 
citind, exprimă pe chip neliniştea cu care căuta pe foaia aceea un 
cuvînt care să-l facă să apară un gînd încă neapărut; neliniştea cu 
care un trecător gata să moară de sete caută în albia pietroasă a 
unui torent un fir de apă, o picătură. Şi erau toate secătuite, grele, 
pentru ea, cuvintele acelea ale lui Alvignani: le tot mişca fără a găsi 


nimic dedesubt; si facu dezolata un nu, nu, cu capul. 

Terminind scrisoarea, se ridică în picioare suspinind, fără a 
scoate un cuvint. 

— Ce crezi? — o întrebă el. 

Marta ridică din umeri, şi restitui scrisoarea exclamind: 

— Să nu mai reluăm discuţia inutilă de ultima oară, te rog. 
Ori creierul meu... 

— Dar ce vrei să faci? 

— Nu vezi? Ce altceva îmi rămîne de făcut? 

— Eşti nebună! 

— Nebuna? Ar fi trebuit să o fac cu mult înainte, cînd trăia 
încă tata... Si atunci... atunci nu ar fi fost urit ca acum! Acum sînt 
la zid. 

— Tu te pui la zid! — ripostă dur Alvignani. 

Îi luă ambele miini şi continuă: 

— Dar judecă, aşa cum fac eu. Cine trebuie să fie pedepsit? 
Trebuie să fii pedepsită tu? EI, el, el! 

— Şi cum anume? - zise Marta. Prin trădarea mea? Nu ar mai 
fi pentru el o pedeapsă; ar fi pentru mine! Nu vezi, nu simți că mă 
îngrozeşte? Pentru mine, pentru mine e groaznic! Nu înţelegi? Daca 
aş fi un lucru inert... Dar eu gindesc, eu ştiu că am fost cu tine, 
ştiu că sînt... şi nu pot, nu pot: mă ingrozesc! 

— Nu e cu putință, ascultă, îi spuse atunci Alvignani, 
ridicîndu-se cu hotarire, nu e cu putință să te las sa comiti, aşa, 
cu bună ştiinţă o dublă crimă. Deci nu te gindesti nici la mama, 
nici la sora ta! îi voi scrie eu! 

— Cui? — întrebă Marta, scuturindu-se. 

— Lui, soțului tău, răspunse Alvignani. Nu pot să le las 
singură, să te las în voia ta, în prada disperării... 

— Eşti nebun? — îl întrerupse Marta. Ce-ai vrea să-i scrii? 

— Nu ştiu. Îmi va dicta conştiinţa. Ştiu numai că nu tu eşti 
cea vinovată. Ori asupra mea ori asupra lui trebuie să cadă 
pedeapsa, şi cine dintre noi rămîne, să plătească! 

— Nebunie! — exclamă Marta. Nu!... Ascultă... ascultă... 

Se întrerupse: o idee îi fulgeră prin minte, şi pe loc chipul i se 
lumină, aproape zimbi. 

— Nu-i scrie tu, reluă. Îi voi scrie eu... Lasă să-i scriu eu... 
Am găsit! Am găsit! 

— Ce anume? -— întrebă nerăbdător Gregorio. Ce îi vei scrie? 

— Am găsit! — repetă Marta, bucuroasă. Da, aşa se vor linişti 
toate... Vei vedea! apoi iti voi spune... Acum lasă-mă să plec... 


— Nu, spune-mi inainte... 

— După, după... — zise Marta. Totul se va termina cu bine, iti 
promit... Lasă-mă sa plec... Ti-o voi spune dupa... Promite-mi ca 
nu-i vei scrie! 

— Dar as vrea sa stiu, se opuse, nedumerit, Alvignani. 

— Nu trebuie să ştii nimic. Lasă-mă pe mine... Promite-mi... 

— Bine: promit... Cînd mai vii? 

— Curind. Nu te îndoi: voi veni. Acum, adio! 

— Adio! Pe curind! 

Marta plecă; şi mergind spre casă, ideea care îi fulgerase în 
minte căpătă treptat-treptat o formă concretă, precisă. În starea de 
exaltare, aproape de delir, în care se afla, nu vedea absurditatea 
remediului conceput dintr-odată. Şi îşi spunea: „Eu nu accept 
iertarea lui, iertarea cui ar fi trebuit în schimb să se căiască... Nu o 
accept. Merit o pedeapsă. Bine! Mi-o voi da. Dar o reparare pentru 
tot răul pe care mi l-a făcut la început, pe nedrept... o reparare 
desigur că mi-o datorează... Bine: eu mă retrag şi cînd mă voi 
retrage definitiv, nu ar putea să o ia de soție pe sora mea? Maria e 
deşteaptă... Maria e bună... o va face pentru mama... vor face o 
familie singură cu mama... Şi astfel totul se va încheia cu bine...” 

Mergea repede, vorbind singură; se simțea usurata ca de o 
greutate enormă; privea în jurul ei cu ochii aprinşi şi aproape ridea 
cu adevărat pentru orice lucru pe care-l intilnea cu privirea. I se 
părea că un calm perfect îi patrunsese în spirit. 

Şi în asemenea stare sufletească se întoarse acasă. 

— Te-ai decis, Marta? — riscă o întrebare mama. 

— Acum, mamă, îi răspunse. M-am gîndit mult. Trebuie să-i 
scriu. Nu te îndoi: astă-seară sau miine îi voi scrie. Mă gîndesc la 
voi! 

— La noi? Dar trebuie să te gindesti la tine, fata mea... 

Uite cum ai ajuns! 

— La mine şi la voi... — spuse Marta. Nu te îndoi. 


XIV 


A ADORMIT IN ZORI. IN TIMPUL 
noptii, a conceput scrisoarea pentru sotul ei, cintarind fiecare 
cuvint, excluzind orice frază de duiosie referitoare la ea, şi de 
recriminare fata de el. Şi-a închipuit apoi viata altora fără ea, 
amănunt cu amănunt; plinsul, disperarea mamei şi a; surorii; 
liniştea pe care el, soțul, o va avea după aceea; regretul, uimirea 
cunoscutilor; compătimirea, durerea... apoi, cu timpul, calmul 
dezolat in care durerea supremă ia sfirşit; si treptat-treptat 
straniile mici surprize văzînd şi simțind că viata îşi reia mersul 
firesc de odinioară, continuind mai departe, şi noi... noi cu ea. 
Morţii? Morţii sînt departe... 

Abia după două ore de somn se trezi liniştită, ca şi cum 
sufletul ar fi exclus, în timpul scurtei odihne, determinarea 
violentă. Nu s-a mirat nici de acest calm; s-a gîndit îndelung, a. 
Discutat îndelung şi s-a gîndit mai ales la ai săi: nici o remuscare 
deci; era pregătită, absolut pregătită. După masă va transcrie pe 
curat scrisoarea, iar spre seară, va ieşi pentru a o pune la cutie cu 
propriile ei miini; şi apoi... apoi nu se va mai întoarce acasă. Acum 
orice dificultate cu privire la felul în care îşi va lua zilele îi apărea 
ceva pueril: se va duce în apropiere de gară, şi jos, cu capul înainte 
între roțile unui tren; sau pe plajă, pentru a se. Îneca în vreun loc 
pustiu. 

— Ce timp frumos! — spuse Mariei, ieşind din cameră. Am 
lăsat obloanele depărtate ca să mă scol odată cu răsăritul 
soarelui... aşteaptă, aşteaptă: soarele nu mai răsărea... 

Cerul era într-adevăr acoperit şi amenintator, pentru prima 
dată, după un întreg anotimp senin. 

În ziua aceea Marta a fost foarte drăgăstoasă cu mama şi cu 
sora ei, cu fiecare cuvint spus, cu fiecare privire. A fost aproape 
veselă la masă. După ce a terminat masa, şi-a anunțat mama că 
avea de gînd să-i scrie soțului ei. 


— Bine, fata mea... Să-ţi ajute Dumnezeu! 

Mama era sigură că Marta accepta împăcarea; şi împreună cu 
Maria se ocupă liniştită de treburile casei. După-amiază cerul se 
întunecă: nori grei de furtună se îngrămădiră asupra oraşului şi se 
porni un vînt puternic. La fiecare rafală geamurile ferestrelor, izbite 
cu violență, păreau că se vor sparge cu furie; şi sus, uşa de la 
terasă se lovea cînd şi cînd. Țişni deodată, în întuneric, un fulger 
viu, şi aproape în acelaşi timp, tunetul bubui făcînd să răsune 
văzduhul cu un zgomot formidabil. Marta scoase un strigăt fugind 
din cameră, şi se duse să se lipească de mama ei, tremurind ca 
varga, convulsionată. 

— Ţi-a fost frică? — îi spuse mama, mingiind-o pe păr. Vezi cit 
eşti de nervoasă? Ce copil eşti! 

— Da, da... — zise Marta, cutremurata de fiorii care devenira 
hohote de plins. Nu e cu putință să-i scriu azi... Voi scrie miine... 
Tremur toată. 

— Stai aici cu noi, o sfătui Maria. 

Să stea acolo cu ele, în bucătărioara aceea intimă, 
bucurindu-se de viata de familie, închisă, mică şi sfintă, viata care 
nu mai era pentru ea. 

Rupsese atitea şi atitea foi de hirtie: scrisoarea formulată u 
uşurinţă în exaltarea delirantă a nopții i se păruse, în momentul 
cînd a vrut să o transcrie, aproape inconsistentă. Căutase să se 
concentreze, vrind să găsească o formulă potrivită; în zadar! 
spiritul îi rămînea buimac; creierul uscat; şi între timp trupul i se 
agita în ciuda voinței ei. Simtea în trup insistenta amenințare a 
timpului, electricitatea vibrantă din atmosferă, violența vintului, şi 
privi afară. Se văzuse atunci în prada vintului, de-a lungul plajei 
pustii, cu marea agitată, înfuriată, care-i vuia sub” ochi; se văzuse 
în căutarea unui loc ascuns, potrivit, unde să se arunce în valurile 
acelea tulburi, îngrozitoare, în adînc; şi în timp ce cu sufletul la 
gură îşi urmărea proprii paşi pina la cel din urmă, pina la punctul 
de unde avea să facă saltul în gol, tisnise un fulger, bubuise un 
tunet. 

O clipă după aceea, ridea instinctiv la cuvintele mamei si ale 
surorii, care o calmau, glumind pe seama fricii ei. 

Seara se lăsă înspăimîntătoare asupra oraşului. Marta, 
mama şi Maria stăteau împreună la masă, cînd soneria se auzi atit 
de puternic, încât le-a făcut să exclame: 

— Cine poate fi la ora asta? 

Era donna Maria Rosa Jué, care intră cu miinile ridicate, 


clatinind din cap si strigind: 

— Doamna mea! Doamna mea! Ce am să-ți spun! Mie mi se 
intimpla toate! Si ce ti-am facut eu, Doamne! Ce ti-am facut! 
Nefericita aceea, chiriaşa mea din. Benfratelli... doamna mea, e pe 
moarte... Isuse, Isuse, Isuse! Moare acolo, ca un ciine, fara sfinta 
împărtăşanie... l-am trimis doctorul pe cheltuiala mea; i-am 
cumpărat medicamente: paliative, doamna mea, paliative care nu 
servesc la nimic, numai să nu se spună că nu am făcut nimic 
pentru ea şi că a murit din cauza noastră. Nu ne-a plătit chiria... 
Destul... Acum spun: vreo rudă, nefericita aceasta trebuie să aibă 
undeva, în satul ei... Nu vorbesc pentru plata chiriei, a doctorului 
şi a medicamentelor... ci pentru inmormintare, doamna mea, cine 
trebuie să o ducă la cimitir? Eu şi Fifo am făcut şi aşa prea mult, 
mă rog, pentru aproapele nostru. Cu vremea de afară, apoi! Vint, 
doamna mea, care ia cu el şi casele... Ne-am întors o clipă ca să 
luăm ceva în gură... acum plecăm din nou pentru a veghea lingă 
ea toată noaptea... Cum să facem? Sîntem creştini! Ah, soții, soții! 
Nu vorbesc de al meu: eu, dii fericire, fără jenă, doi, doamna mea, 
unul mai bun decît altul: răposatul, fie-i tarina uşoară, şi acesta 
care este portretul fratelui său, ca două picături, aceeaşi inimă. Ne 
ruinăm, doamna mea, de prea multă bunătate... Puteţi scrie 
dumneavoastră cuiva, dacă cunoaşteţi pe cineva din familie acolo 
în sat? 

— Da, fiul ei... — răspunse doamna Agata, buimaca de furia 
cu care doamna Jue îi vorbise şi îi anunţase vestea. 

— Cum? — exclamă donna Maria Rosa. Nefericita aceea are un 
fiu? Si fiul ei o lasă să moară aşa, ca un ciine? Ah, copiii, copiii, 
mai rău decît soții! Scrieti-i, vă rog; scrieti-i că e pe moarte! Chiar 
în seara aceasta îi dăm sfinta împărtăşanie. Sintem creştini, da 
sau nu? E o ființă nebotezată, nu!? 

— Vin cu dumneata, zise Marta, ridicindu-se de pe scaun. 

Mama şi Maria îşi rotiră ochii spre ea să o privească. 

— Vrei să te duci tu? — întrebă mama. Te simți atit de rau, 
Marta, şi pe timpul ăsta mizerabil... 

— Lasă-mă să mă duc... — insistă Marta, indreptindu-se spre 
camera ei. 

Doamna Agata nu se mai opuse; isi admira fata care 
raspundea astfel, cu un act de generozitate, raului pe care i-l 
facuse sotul. Sii se paru ca prin vizita aceea la soacra muribunda, 
Marta voia să răspundă caintei soțului ei şi să pecetluiască pacea. 

Marta, în schimb, cautindu-si pălăria şi şalul în cameră pe 


întuneric, se gindea. „O fi o victimă si ea. Vreau să o vad si sa o 
cunosc... 

— lată-mă! Sint gata! 

— Puneti-va bine pălăria, ba chiar e mai bine să o lăsați 
acasă, ascultati-ma pe mine — îi sugeră donna Maria Rosa. Puneti 
şalul pe cap, cum am facut eu. 

Don Fifo aştepta pe palierul de la etajul doi, mort de frig, cu 
miinile in buzunar si gulerul ridicat. 

Îndată ce ajunse afară, Marta simţi extraordinara furie a 
vintului care mugea pe străzi, de parcă ar fi vrut să ia cu el toate 
casele. Privi cerul răvăşit, agitat de uriasi nori sfirtecati, printre 
care luna, descoperindu-se din cînd în cînd, părea că fuge 
înfricoşată, în graba mare. Strada era cufundată toată în întuneric: 
cîteva felinare fuseseră stinse de vintul care pe drumul ridicat al 
străzii Papireto rupsese şi un copac, iar pe alții îi agita, îi tortura. 
Veşmintele le împiedicau pe cele două femei, aplecate. Împotriva 
furiei naturii dezlantuite, să înainteze uşor. Don Fifo tinea cu 
ambele miini borurile pălăriei înfundată pe cap pina! a ceafă. 

La cotitura spre Dom, pe Corso, un spectacol nemaivăzut 
pînă atunci: un torent huruitor, în creştere, de frunze uscate, se 
prăvălea la vale minios, ca şi cum vintul ar fi smuls toate frunzele 
de pe cimpuri şi repede cu o avalanşă furioasă, într-un vehement 
exces de distrugere le ducea de la Porta Nuova, tirindu-le jos, jos, 
pina la mare, în adînc. 

Cele două femei şi don Fifo au fost luaţi de vijelie de la spate 
şi împinşi, aproape luați pe sus întocmai ca frunzele. La un 
moment dat don Fifo scoase un strigăt şi Marta îl văzu sărind ca 
un greier şi fugind după pălăria dispărută într-o clipă printre 
frunze, în furia torentului. 

— Las-o, Fifo! — îi strigă soţia. 

Dar şi don Fifo dispăru în valul cu frunze, în beznă. 

— Pe aici, pe-aici! — spuse doamna Jué Martei, luind-o pe via 
Protonotaro, care era mai ferită de vint şi in care se refugiase o 
mulțime de frunze. S-o fi ducind să-şi ajungă pălăria din urmă la 
Porta Felice, dacă o reuşi! Asta ne mai lipsea! Asta ne mai lipsea! 
Pălăria nouă! 

Au traversat piateta dell'Origlione şi în curînd au ajuns în via 
Benfratelli. 

— lată, poftiti, este aici, — reluă doamna Jue, intrind pe o 
portita. 

Urcară o scară dreaptă şi îngustă pe întuneric, pina la 


ultimul etaj. Doamna Jué scoase din buzunar o cheie mare, cauta 
pipăind broasca şi deschise uşa. De îndată ce deschise, strigă: 

— Doamne, Dumnezeule! Ferestrele! 

Cele trei camere care compuneau mizerabila locuință a 
muribundei erau bătute de vintul care fortase obloanele si 
spărsese geamurile. Luminarea din dormitor se stinsese şi în 
beznă horcăia speriată Fana Pentăgora. 

— Geamurile! pina şi geamurile!... toate sparte! Tie ti le ofer, 
Doamne, drept penitenta pentru păcatele mele! — exclama doamna 
Jué, punind în braţele ei toată puterea pentru a închide la loc 
obloanele împotriva vintului. 

Marta rămăsese în prag inspaimintata, cu urechile atente la 
gifiiala mortală a muribundei. 

După ce închiseseră obloanele, horcăiala Fanei devenise, în 
linişte, aproape insuportabilă. 

— Si chibriturile! - exclamă donna Maria Rosa. Le are Fifo 
care aleargă după pălărie şi pe noi ne lasă aici pe întuneric în 
încurcătură. Ah, ce om! Cu totul opus, de multe ori, fratelui său, 
fie-i tarina uşoară! Mă duc să caut în bucătărie... 

Marta se apropie de pat, pe pipăite, aproape atrasă de gifiitul 
muribundei. Voi să-şi sprijine mîinile pe pat şi le retrase imediat, 
cu o mare oroare: îi atinsese trupul bolnavei: se aplecă asupra ei şi 
o chemă încet: 

— Mamă... mamă... 

Numai respirația greoaie îi răspunse. 

— Sint soţia lui Rocco... — reluă Marta. 

— Rocco... — i se păru Mariei că aude bilbiitul muribundei, în 
horcăit. 

— Soţia lui Rocco... — repetă. Nu te speria: acum sînt eu aici. 

— Rocco, rosti de data aceasta cu adevărat muribunda, 
întrerupîndu-şi horcăitul. 

Liniştea deveni înfricoşătoare. 

— Taci! Taci! — reluă Marta pe un ton de îndemn călduros. 
Este aici stapina casei. 

Un chibrit aprins, cu mina pavăză ca să nu se stingă, pilpiia 
în întuneric, ca un foc efemer, o iluzie deşartă. 

— Unde este luminarea? Iat-o! 

Donna Maria Rosa, dupa ce aprinse luminarea, rămase cu 
cele zece degete ale miinilor deschise în aer. 

— Doamne, ce mizerie! M-am minjit toată în bucătărie... 
Priviţi, priviți ce babilonie e aici! 


Cioburile de sticlă de la ferestre săriseră pina in mijlocul 
camerei. 

Între timp Marta observa cu oroare pe bolnavă care mişca 
incet capul infundat in perne, cautind cu ochii sfirsiti, mirati, in 
camera, ca uimita de lumina, si de tacere, dupa intuneric si urletul 
vintului. Avea o pata rotunda in lumina ochiului drept, si toata 
pielea fetei si mai ales nasul punctat cu pete negre, care se 
pronuntau in extrema paloare, umeda, opaca a chipului. Parul 
carunt, aspru, incretit, bogat, era räväsit pe perna îngălbenită. 
Ochii Martei s-au oprit pe miinile enorme, de barbat, pe care 
muribunda le tinea abandonate pe cearsaf, mai murdar decit 
cămaşa deschisă pe pieptul uscat, osos, oribil la vedere. 


— Rocco... — murmură încă o dată muribunda, fixindu-si 
lung ochii pe chipul Martei, ca însetată. 
— Ce spune? — întrebă doamna Jue aplecată, cu haina 


ridicată pina deasupra genunchiului în timp ce trăgea pe piciorul 
bondoc şi gras ciorapul căzut pina la glezne. 

— Îşi cheamă fiul... — răspunse Marta, apropiindu-se de 
bolnavă pentru a-i spune: — Va veni, nu te îndoi... 

Acum îi scriu să vină repede... 

Dar muribunda nu înţelese şi repetă cu o voce stinsă, căutînd 
cu ochii în jur prin cameră: 

— Rocco... 

— O telegramă, aşa e? — zise doamna Juë. Se va duce Fifo la 
telegraf... Nu e timp de pierdut. lată, aici în sertar trebuie să fie 
hîrtie şi tot ce trebuie de scris... Doamne, ce miros... simtiti Ce 
miroase atit de tare în camera asta? 

Era pe masuta, lingă fereastră, un pahar pe jumătate plin cu 
un amestec verzui, care exala un miros pestilential. 

— Ah, tu? — exclamă doamna Juë, aratind cu degetul bondoc 
paharul - acum te arunc de nu te vezi! 

Marta alergă: 

— Nu, ce este? 

— O fi otravă, zise donna Maria Rosa, văzînd nelinistea 
Martei. 

— Poate servi... 

— La ce vrei să mai servească, dragă... Ne va imputi toată 
noaptea inutil... 

Şi se duse să o arunce în bucătărie. 

Marta se apropie de masuta pentru a scrie telegrama. Scrise 
numai atît, aproape fără să se gindeasca: „Mama ta e grav bolnavă. 


Vino indata. Marta”. 

— Ah, îl cunoasteti de aproape? — observă doamna Jue, citind 
telegrama. Sinteti poate rude? 

Marta se înroşi, confuză, şi plecă de mai multe ori capul în 
sens afirmativ. Donna Maria Rosa înregistră confuzia neaşteptată 
ca şi înroşirea şi bănui că la mijloc trebuie să fie ceva.. 

— Ei da... din acelaşi tîrg... — zise. Şi aproape vrind să şteargă 
întrebarea indiscretă, adăugă: De-ar veni repede, cel putin... 

Auziră bătăi în uşă. 

— lată-l pe Fifo! 

Don Fifo intră cu capul descoperit, părul in dezordine, 
exclamind exasperat, cu gesturi largi de braţe: 

— Nu era pălărie, era un diavol! 

— Da. Bine... — îi zise soția. Şi acum fugi la posta! 

Sint şi cioburi de geam aici! 

Don Fifo sări un pas înapoi. 

— Eu? La poştă? Acum? Nici de m-ar face papă! 

— Prostule! Fii atent, că sînt peste tot cioburi de geam spart! 
— reluă, infuriindu-se donna Maria Rosa. Fugi la posta! 

— Oh, Cristoase! — exclamă don Fifo. Afară sînt toți dracii din 
iad innebuniti... Unde vrei să mă duc? Pot să mă duc fără pălărie? 

— O să pui pe cap şalul meu... 

Don Fifo o privi pe Marta şi deschise gura într-un zimbet de 
cretin. 

— Ei da, şalul... ca să rida lumea de mine... 

— Cine vrei să te vadă la ora asta, pe vremea asta?Hai, hai! 

Şi îi aruncă şalul pe cap, adaugind: 

— Apoi te duci acasă să te culci. 

— Singur? — întrebă don Fifo, potrivindu-şi salul pe cap. 

— Ti-e frică? 

— Frică mie? Nu ştiu ce vrei să spui... Dar tu aici, eu acolo... 
nimic, mai bine, uite, voi rămîne în colțul de colo... Fii buna: ma 
duc şi mă întorc. 

Fugi. Se întoarse după aproape o jumătate de oră. Marta 
spiona atent pe muribundă, care se cufundase din nou în letargie. 
Doamna Jue, la cealaltă margine a patului, tantosa, cu pieptul ei 
impunător, atipise. Don Fifo o privi o clipă, apoi se întoarse către 
Marta şi îi spuse încet: 

— Cu voia Domnului acum începe să sforăie... 

Ridică braţele cu pumnii închişi, şi adăugă: 

— Tremură toată casa! 


Nici n-a terminat bine de spus, si donna Maria Rosa a scos 
primul sforăit, deschizind gura mare. Don Fifo se repezi la ea şi o 
chema, scuturind-o usor: 

— Mararro... Mararro... 

— Ah... ce e?... ce vrei?... Ai expediat tele-... Bine... 


— Nu... zic... — observa timid don Fifo. Mai încet... 
Uite, bolnava... 
— Nu mă plictisi, Fifo! — îl întrerupse donna Maria Rosa, 


pregătindu-se să adoarmă din nou. 

Don Fifo îşi ridică umerii şi-şi înălță ochii spre plafon, 
suspinind. 

Putin după aceea, dormea si el, lingă soţia care sforăia 
formidabil; şi putin cite putin începu şi el să sforăie, dar cu o 
slabă, timidă sforăială însoţită de un delicat şuierat al nasului. Sot 
şi soţie păreau, ea un oboi mai mare, el o vioară cu surdina. 

Marta rămase absorbită în contemplarea muribundei; oribilă 
imagine a iminentului ei destin. 

„Miine el va veni aici”, se gindea. „Mă va vedea aici, va crede 
că eu vreau şi îi pot accepta propunerea. Nu m-am gîndit la el, 
venind; dar el poate, cînd va afla totul, va bănui că am venit 
înadins pentru a-l înduioşa. Nu, nu, mîine dimineață, înainte de 
sosirea lui, voi pleca... ca să nu mă vadă... Voi pleca...”. 

Se ridica de pe scaun; se apropia în virful picioarelor de 
bolnavă care părea acum moartă; se apleca cu urechea deasupra 
ei ca să se asigure daca mai respiră, şi revenea pe scaun, copleşită 
de gînduri: 

„Cît e de calmă! Şi moare... Moartea sălăşluieşte de pe acum 
în ea, în trupul ei care doarme acum... Să plec? Nu, nu pot pleca... 
trebuie mai întîi să-i vorbesc... cu orice pret... Cu sacrificiul meu 
trebuie să obțin ca el să-şi facă datoria: să-mi ajute mama. Deci, 
să mă găsească aici lingă a lui! îi voi spune tot... tot...” 

Lampa se stingea pe mäsuta de alături. Umbrele celor doi soți 
adormiti luau proporții şi palpitau la pilpiitul flăcării profilată pe 
perete. Marta se înfricoşă de întunericul iminent şi se ridică să o 
trezească pe doamna Jué. 

— Se stinge lumina... 

— Ce face? Ah, se stinge?... Să facem aşa... 

Se ridică, se duse, clatinindu-se, la masuta şi suflă în lampă 
adaugind: 

— Miroase... Nu mai e gaz... Unde mi-e scaunul? 

— Ahi! — strigă don Fifo. Mi-ai asasinat un picior! 


— Scaunul meu... Iata-l! Răbdare, Fifo dragă: mîine seară sa 
sperăm să dormim în patul nostru... Uite, în curînd se va crăpa de 
ziuă... 

Într-adevăr, un cocoş cîntă putin după aceea în linişte. 
Marta, învăluită în beznă, ascultă cu atenţie. Un alt cocoş 
răspunse de departe, la apel; apoi un al treilea, şi aşa mai de 
departe. Dar nu apărea nici un fir de lumină prin crăpăturile 
obloanelor. 

In sfirşit se făcu ziuă. Doamna Jué se trezi, intinzindu-se si 
aproape nechezind; apoi îi ceru Martei veşti despre muribunda. 
Don Fifo, într-un colt, cu capul plecat pe piept, cu braţele 
încrucişate, picioarele unite, bietul de el, rămase să tragă singur, 
neinsotit, timidul sforăit cu şuieratul la sfirşit. 

E rece! e rece! — exclamă doamna Jué, încă somnoroasa, 
cu o mina pe fruntea muribundei. Trebuie să chemăm iute un 
preot... Fifo! Fifo, scoală-te! 

Don Fifo se sculă. 

— Fugi repede la biserica Santa Chiara... ori nefericita asta 
moare fără împărtăşanie... Mă auzi, Fifo? 

Don Fifo se ridicase în picioare şi o pornise prin cameră cu 
ochii adormiti. 

— Ce cauţi? 

— Caut... Ah, da! fără pălărie, Dumnezeule! De aş avea cel 
putin o beretă... Să mă duc aşa? 

— Du-te! Du-te, fugi... Nu e timp de pierdut, — îi strigă donna 
Maria Rosa, şi adăugă, adresindu-se Martei - Noi între timp să 
punem în ordine, putin, camera: o să vină aici Domnul! 

Marta privi pe doamna Jué ca ametita. Domnul? îi apăru in 
față Anna Veronica, şi aproape o căută în camera aceea şi o văzu 
realmente, în momentul acela suprem. Să îngenuncheze pentru 
toată vina şi pudoarea, ei pentru a obține iertare de la Dumnezeu, 
aşa cum făcuse odată Anna? Ah, nu! nu! Deoarece Domnul va veni 
acolo peste putin timp, ea, în genunchi, l-ar fi rugat pentru 
mintuirea sufletului. 

În timp ce doamna Jué îi potrivea patul, muribunda deschise 
ochii care păreau că nu văd. Marta îi observă ochii şi chipul acela 
luminat de o seninătate supraomenească: în patul acela era numai 
un trup vlăguit, care nu mai putea percepe mizeria din jur: un 
trup fără durere, fără memorie. 

Veni, în sfirşit, fără ştirea muribundei, preotul. Fana 
Pentagora îl privi pe preot cu aceiaşi ochi cu care privise pina 


atunci tavanul camerei şi nu răspunse nimic la întrebările lui. Cei 
de față îngenuncheaseră în jurul patului şi acum murmurau 
rugăciuni: Marta plingea cu fata ascunsă. 

Putin după aceea, slujba era terminată. Marta îşi ridică fata 
scilciata în lacrimi şi privi în jur: un trup fără: un trup fără 
dezamăgită, aproape ingretosat, ca si cum ar fi asistat la o 
neconcludenta, foarte vulgară, scenă. Aceea să fi fost oare vizita 
Domnului? Un preot blond, rece, indiferent, îmbrăcat în veşminte 
comice. Şi ea fie şi pentru o clipă s-a putut gîndi să se arunce în 
genunchi şi să invoce milă... 

— Mi-e teamă că nu va ajunge la timp... — suspină doamna 
Juc, făcînd aluzie la fiul bolnavei. 

Don Fifo ieşise şi el din cameră după plecarea preotului şi se 
plimba in săliță, consternat, cu braţele încrucişate, respirind cu 
putere din cînd în cînd şi asteptind ca soția să vină să-i anunţe 
moartea chiriaşei. Nerăbdător, îşi lungea din prag fața slabă spre 
pat, şi cu un semn din cap întrebă: — Mai trăieşte? 

Donna Maria Rosa explică Martei: 

— După moartea lui Doro, fie-i tarina uşoară, omul acesta nu 
mai poate vedea murind pe nimeni... 


XV 


PE MASURA CE ORELE SE 
scurgeau, nespus de incet, nelinistea Martei crestea. Asteptarea 
devenea tot mai insuportabila. 

În sfîrşit, in primele ore ale după-amiezii sosi Rocco 
Pentagora. Se prezentă gifiind, aproape rătăcit, în prag. 

Martei i se păru mai înalt, în slăbiciunea de după boală, în 
timpul căreia îi căzuse părul care îi creştea din nou acum, cu fire 
foarte subțiri, fin de tot şi putin cret; şi fruntea i se lărgise, şi 
pielea i se mai albise, deşi era încă foarte palid. În ochi avea o 
expresie nouă, senină, aproape infantilă. 

— Marta! — exclamă, zărind-o, alergind spre ea. 

Tulburată de vederea soțului, atit de transfigurat şi înnobilat 
de boală. Marta il retinu fără să vrea cu un semn confidential de 
tăcere şi îi arătă patul şi pe mama lui în agonie. 

Atunci fiul se îndreptă spre pat, se aplecă asupra mamei, 
chemind-o: 

— Mama! mama! Nu ma auzi, mama? Priveste-ma... am venit! 

Muribunda deschise ochii şi îl privi buimacita, de parca nu 1- 
ar fi recunoscut. 

El adauga: 

— Nu mă vezi? Sint eu... am venit... Acum te vei face bine. 

O sărută încet pe frunte, si îşi şterse cu un gest discret 
lacrimile. 

Mama muribunda continuă să-i privească, fix, inchizind din 
cind in cind, cu o greutate lenta, pleoapele, ca si cum trupul ei nu 
ar mai fi avut puterea de a mai da nici un semn de viata. Ori era 
un semn final, ca de departe, al spiritului plecat in moarte, 
miscarea aceea lenta a pleoapelor? 

Marta isi stapinea cu greu lacrimile de rusine in fata doamnei 
Jué, care se prefacea ca plinge fortat. 

Treptat-treptat ochii muribundei se insufletira, se insufletira 


intrucitva, de parca de acolo, din adincul morții, o ultima rămăşiţă 
de viata ar fi revenit la suprafață. Deschise şi mişcă buzele. 

— Ce spui? - întrebă cu vie curiozitate fiul ei, aplecindu-se 
mai mult asupra ei. 

— Mor... şopti mama, aproape imperceptibil. 

— Nu, nu... — o încurajă el. Dacă acum esti mai bine... Sint 
eu aici... Şi este şi Marta... Nu ai văzut-o? Marta, aici... vino aici... 

Marta s-a dus la marginea cealaltă a patului şi muribunda s- 
a întors să o privească, aşa cum mai înainte îşi privise fiul. 

— Iat-o... O vezi? — adăugă el. lată pe Marta... Este aceasta... 
iti aminteşti cit ţi-am vorbit de ea ultima oară? 

Muribunda scoase un suspin, cu greu. Părea că nu înțelege, 
şi privea cu ochii rätäciti. Apoi obrajii de ceară i se colorara putin 
şi mişcă o mina pe sub pătură. Atunci Marta i le ridică pe 
amindoua, şi îşi puse o mina in mina ei, care o agită pe cealaltă, 
privindu-l pe fiul ei. Acesta urmă exemplul Martei şi mama atunci 
le uni cu un efort vizibil mîinile, scotind un alt suspin. 

— Da, da... - i se adresă mişcat Rocco mamei, stringind cu 
putere mîna Martei, care nu-şi mai putu stapini lacrimile. 

Cei doi Jué priveau incremeniti de pe marginea patului cînd 
pe Marta cînd pe Rocco. 

Putin după aceea, muribunda închise ochii din nou, intrind 
acum în adincurile misterioase, unde o aştepta moartea. 

Marta îşi retrase timid mîna din mîna soțului. 

— Se odihneşte din nou, zise încet doamna Juc. Să o lăsăm 
să se liniştească... Ascultati, doamnă Marta, cu şi Fifo profităm de 
acest moment de calm ca să dăm o fugă pînă acasă. Trebuie să ne 
gindim la toate. Nu o fac să mă laud, dar în aceste ocazii ştiu ce 
trebuie... Fifo, spune şi tu... Durerea există, se înțelege; dar cum 
se zice? sacul gol nu stă în picioare... Bietul domn Rocco, după 
atitea ore de drum cu trenul, va avea nevoie de o refacere... 

— Nu... nu... eunu... 

— Lăsaţi-mă pe mine... il intrerupse doamna Jué. 

— Mai degraba Marta, spuse Rocco. 

— Lăsaţi-mă pe mine! — repetă donna Maria Rosa. 

Vad eu de toate. Si mă voi gîndi putin şi la mine şi la sufletul 
acesta de lingă mine... Nu am pus în gură nici o picătură de apă, 
de azi-noapte. Dar, ce să-i faci? Trebuie să ai răbdare în toate... La 
revedere, la revedere... Şi fiți tare! 

Cei doi soți Juc plecară. Pe de o parte Marta ar fi vrut să-i 
mai retina cu forța, pentru a nu rămîne singură cu soțul ei; pe de 


alta, oricîtă agitație i-ar fi cauzat gîndul la ultima spovedanie, 
considerind-o oricum inevitabilă, dorea să se intimple cit mai 
curind. 

— Oh, Marta! Marta scumpă! - exclamă Rocco, deschizind 
larg bratele si chemind-o la el. 

Marta se ridică în prada unui tremur convulsiv, şi îi spuse: 

— Dincolo... dincolo... Nu... aşteaptă... Vreau să-ți spun 
acum totul... Vino... 

— Cum? Nu mă ierți? — o întrebă el, urmind-o în cealaltă 
cameră, aproape în întuneric. 

— Aşteaptă... — repetă Marta, fără să-i privească. Eu, eu nu 
am nimic să-ţi iert, dacă tu... 

Se intrerupse; i se contractă toată fata, inchizind ochii, ca 
pentru un spasm interior insuportabil. Apoi îndreptă o privire de 
mihnire spre sot, si relua, hotărit: 

— Asculta, Rocco: tu stiai... 

Se întrerupse din nou, deodată, vazind pe chipul lui Rocco 
cicatricea ramasa de la rana capatata in urma duelului cu 
Alvignani. Simti că se pierde, şi îşi apăsă obrajii, tare, tare, cu 
ambele miini. 

— Jartä-mä! Jarta-ma! - insistă, se rugă el, punindu-i cu 
dragoste mîinile pe braţe. 

— Nu, Rocco! Ascultă: eu nu-ți cer nimic pentru mine... — 
reluă Marta, descoperindu-şi fata. Vreau să-ți spun numai atît: 
gindeste-te ca tata ne-a lăsat în mizerie: pe mama, pe Maria... fara 
vină... din cauza ta... Singure... trei sărmane femei, în mijlocul 
străzii. În iadul lumii întregi. 

— Aşadar, nu mă ierti? Nu vrei? Vei vedea, vel vedea, Marta, 
cum te voi răsplăti... Maică-ta, Maria, vor veni cu noi, în casa 
noastră. Nu ai înțeles aşa?” Trebuie s-o mai spun? Cu noi, pentru 
totdeauna! Voiai să-mi spui asta? Hai, Marta, să nu mai revenim 
asupra trecutului... Plingi? De ce? 

Marta, cu fata ascunsă din nou între miini, tremura, plingind 
şi în zadar insista Rocco să-i spună motivul plinsului şi al negarii 
tăcute. 

— Ah, pentru mama... pentru Maria... — izbuti să spună în 
sfirşit, liberindu-si din nou fata, scăldată în lacrimi. Ascultă, 
Rocco. 

— Încă? — întrebă el, perplex, rătăcit, mihnit. 

— Da: eu te las liber, liber, chiar din seara asta... Nu poți 
pretinde mai mult de la mine... 


— Cum? 

— Te las, da... Iti las drumul liber, pentru ca să poţi face ce 
trebuie pentru mama si pentru sora mea, ca un om cinstit... Nu 
cer nimic pentru mine! Întelege-mä... Intelege-ma... 

— Nu te inteleg! Ce vrei de la mine? Ma lasi liber? 

Nu inteleg... Dar porunceste, voi face tot ce vrei... Nu plinge! 
Ar trebui să pling eu... lartă-mă cu orice condiție; accept totul, 
numai să mă ierti... 

— Oh, Doamne! Acum nu, Rocco, acum nu... înainte trebuia 
să-mi ceri iertare, cu această voce, si nu ti-as fi negat-o... Acum 
nu, eu nu mai pot acorda nimic! 

— De ce? 

— Trebuie să mor... Da... Şi voi muri. Dar... Doamne! 

Dacă nu am putut să mă apăr... si minia mi-a rămas in 
inimă... Ce sint eu acum? Mă vezi? Ce sînt? Sint ceea ce lumea, 
din cauza ta, m-a crezut şi mă crede încă şi m-ar crede mereu, 
chiar dacă aş accepta cäinta ta. E prea tirziu: înţelegi? Sint 
pierdută! Vezi ce ai făcut din mine? Eram singură... m-ati 
persecutat... eram singură şi fără ajutor... Acum sînt pierdută! 

El rămase privind-o încremenit, aproape temindu-se ca 
înțelege, că a înțeles. 

— Marta! Ei cum... tu... Ah, Doamne!... Tu... 

Marta îşi cuprinse fata cu mîinile şi înclină de mai multe ori 
capul printre hohote. 

Rocco îi strinse atunci brațele vrind să-i tragă miinile de pe 
fata, şi o scutură, încă uimit, încă nereuşind să creadă ceea ce 
auzea. 

— Tu deci... deci, după... cu el? Vorbeşte! Spune! 

Ah, deci e adevărat? e adevărat? Vorbeşte! Priveşte-mă în 
fata! Mizerabilul ăla! Nu spui nimic? Ah, mizerabilul, izbucni 
atunci. Este adevărat! Şi eu am putut crede... şi eu am venit aici 
să-ți cer iertare... Si acum... spune, poate şi înainte... spune, cu 
el? 

— Nu! - strigă Marta, intrigată la culme. Nu înţelegi ca tu, 
chiar tu, cu miinile tale, şi toţi, toți împreună cu tine,? n-aţi adus 
pina aici ca să primesc ajutor de la el: ati făcut în aşa fel, încît 
numai de la el să vină în viata mea, între amărăciuni şi nedreptati, 
un cuvint de mingiiere, un act de dreptate? Ah, tu nu, tu nu-mi 
poţi reproşa nimic! Ştiu bine ce-mi rămîne de făcut: am căzut din 
cauza voastră, nu-mi pasă! Tu ştii că din cauza ta, mama şi sora 
au ajuns să trăiască cu ce. Le-am dat eu? Ce se va întîmpla cu ele? 


Cum vor trăi? Asta vreau să ştiu mai intii... Pentru asta ţi-am 
mărturisit tot. Puteam să tac, să te înşel. Multumeste-mi cel putin 
pentru asta... şi, în schimb, ajută-mi familia, pentru că nu eu, ci 
tu ai adus-o în starea în care se află. 

Rocco se aşezase cu coatele sprijinite pe genunchi şi cu fața 
între miini, repetind încet în sinea lui fără expresie, ca şi cum 
creierul nu-i mai judeca: 

— Mizerabilul... mizerabilul... 

În liniştea intervenită pe neaşteptate, Marta auzi din camera 
de alături ceva ca un horcăit adînc, şi ieşi din cameră pentru a 
alerga la patul muribundei. 

El o urmă şi acolo, uitind cu totul de mama care era pe 
moarte, întrebă sub ochii ei, furibund: 

— Spune-mi, spune-mi totul! Vreau să ştiu... vreau să ştiu 
totul! Spune-mi... 

— Nu! - răspunse Marta cu fermă mindrie. Dacă trebuie să 
Mor... 

Şi se aplecă să potrivească perna sub capul bätrinei care 
continua să scoată, din adincul stării de comă in care căzuse, 
surdul horcăit mortal. 

— Să mori? — întrebă el batjocoritor. Şi de ce? Pentru că nu te 
mai dud la el? Te-a ajutat? Să continue să te ajute... 

Marta nu răspunse la insulta amară; închise numai ochii 
încet, apoi şterse cu o batistă sudoarea de gheaţă de pe fruntea 
muribundei. 

Rocco continuă: 

— lată un drum pentru tine! Du-te la Roma! De ce să mori? 

— Oh, Rocco! — exclamă Marta. Mama ta este încă aici... Fa-o 
pentru ea... 

El tacu, păli, contemplindu-si mama. Ideea morții, exprimată 
de Marta, căpătă atunci, pe loc, în el, o imagine teribilă. Apucindu- 
şi timplele cu mîinile, ieşi din cameră. 

Se înserase. În umbra care se lăsa, Marta privi automat 
lampa stinsă de pe masă: cine îşi putea închipui că agonia va 
continua atît de mult? Se aşeză pe marginea patului cu ochii 
indreptati în întuneric spre chipul agonizant, asteptind parca din 
planul meditat indelung si devenit ferm in mintea ei, impulsul de a 
se ridica şi a pleca. Mai mult decit horcăitul muribundei simțea 
sunetul cadentat al paşilor soțului ei în cealaltă cameră, şi aştepta, 
ca şi cum sunetul acelor paşi i-ar fi indicat gîndurile lui. Intuia, 
simțea că în momentul acela el se întorcea cu mintea la anii din 


urma, coplesit in intuneric de amintiri si de remuscari... Ah, 
remuscarile erau pentru toti: pentru doi numai, nu: Marta si 
mama. Si Marta astepta de la sotul ei dreptate pentru ele: nu 
aştepta altceva, urmărindu-i paşii. 

Deodată în cealaltă cameră se aşternu tăcerea. Luase oare el 
vreo hotarire? Marta se ridică în picioare şi cauta pipăind şalul; 
găsindu-l, se pregătea să iasă în prag pentru a-l chema, cînd auzi 
bătăi în uşă. Erau cei doi Jué reîntorşi, urmați de un băiat cu un 
coş de alimente. 

— Oh, pe întuneric? - exclamă donna Maria Rosa, intrind. 
Am adus luminarea... Scuzati... oh, unde e domnul Rocco?... Fifo, 
aprinde! 

Don Fifo aprinse luminarea şi aparu în cameră cu o figură 
rătăcită, în brațe cu un pachet lung cu patru luminari groase 
mortuare. 

Marta se aplecă asupra patului pentru a vedea chipul 
muribundei. 

— Cum merge? Cum merge? — întrebă tare doamna Jué. 

Marta, speriată de un gilgiit lung, straniu, un horcăit, ridică 
chipul desfigurat, privi perplexa pe doamna Jué apoi cu hotarire se 
duse pina în pragul celeilalte camere, şi chemă în întuneric: 

— Vino... vino... moare... 

Rocco alergă repede şi amindoi se aplecară asupra patului. 
Don Fifo ieşi din cameră în virful picioarelor, cu pachetul cu 
lumînäri groase, chemind după el pe băiat, cu un semn al miinii. 

Rocco ridică ochii de pe chipul mamei pe acela al Martei, de 
lingă el şi statu un moment să o privească, mai întîi cu sprincenele 
încruntate apoi uimit, aproape prostit. Marta tinea în mîinile ei o 
mina a celei pregătite să moară, deasupra căreia era aplecată, 
parcă ar fi vrut să-i dea respiraţia ei. 

Deodată doamna Ju, palidă, spuse încet: 

— Veniti, domnule Pentagora... 

— A murit? — întrebă Rocco, vazind-o pe Marta că lasă mina 
mamei si că se ridică indreptindu-si bustul. Si chemă tare, cu 
vocea schimbată: - Mama! Oh, mama! Mamă scumpă! — izbucnind 
în hohote si plecindu-si fata pe pernă, lingă fata moartei. 

— Fifo, Fifo, - chemă doamna Juc. Repede, Fifo, du-l cu 
tine... cu tine, dincolo... Curaj, fiul meu... Ai dreptate... ai 
dreptate... Vino... Du-te cu Fifo. 

Şi cu ajutorul soțului ei, reuşi să-i smulgă pe Rocco de pe 
trupul fără viata al mamei. Don Fifo îl duse în cealaltă cameră. 


— M-am gîndit la toate... - spuse pe soptite doamna Jué 
Martei, de îndată ce au rămas singure. Nu putea dura, mă 
aşteptam... Am cumpărat patru lumînări frumoase... Mai întîi o 
lăsăm în sfintă pace; apoi o îmbrăcăm... 

Marta nu-şi lua ochii de pe chipul cadavrului, fără a reţine 
nici un cuvînt din atitea şi atitea pe care i le spunea doamna Jué 
şi pe care poate don Fifo, în cealaltă cameră, le repeta lui Rocco. 

— Fa-mi loc putin... Acum o îmbrăcăm. 

Marta se depărtă de pat, masinal. Şi doamna Ju, în timp ce 
o îmbrăca pe moartă sub ochii Martei care tremura de oroare, nu 
încetă să vorbească discret de cheltuielile făcute, fără a uita nimic, 
nici medicamentele, nici medicul, nici geamurile sparte de la 
ferestre, nici cina, nici lumînările, nici chiria neplătită de defunctă, 
pentru.ca Marta să comunice totul fiului. După ce a terminat cu 
îmbrăcatul, a acoperit cu un cearşaf cadavrul şi a aprins la toate 
cele patru colțuri ale patului lumînările groase. 

— Am terminat, — zise apoi. Totul e în ordine! Nu o fac să mă 
laud, dar... 

Şi se aşeză alături de Marta, pentru a-şi admira operă. 

Au trecut astfel mai multe ceasuri. În camera aceea părea că 
numai luminările trăiau, arzind şi topindu-se încet. Din cînd in 
cînd, donna Maria Bosa se ridica, desprindea picăturile de ceară 
lipite de-a lungul lumînărilor şi întreținea astfel flacăra. 

În sfirşit, don Fifo se prezentă în prag şi făcu soţiei un semn, 
pe care Marta nu-l văzu. Doamna Jué răspunse la semnul soțului, 
şi putin după aceea spuse încet Martei: 

— Noi acum ne ducem. Vă las aici pe masă această foarfecă, 
să puteți tăia din cînd în cînd fitilul de la lumînări... Daca nu aveţi 
grijă să o faceţi, fiți atentă, că luminärile se aprind şi cearşaful 
poate lua foc... Vă atrag atenţia. La revedere. Vom reveni miine 
dimineață. 

— Spuneti-i vă rog mamei să nu vină... — îi spuse Marta, 
năucită, parca de pe altă lume. Spuneti-i că raminem noi aici, eu 
şi fiul... spuneţi-i aşa, ca să veghem pe decedată... şi să fie 
liniştite... şi... că eu le salut... 

— Voi face întocmai, nu vă indoiti. Oh, ascultați... Daca, mai 
tirziu... domnul Rocco... şi dumneavoastră... Coşul este aici, în 
săliță... zic, dacă intimplator. Mie nu mi-e foame deloc. Credeti- 
mă, doamna mea: am ca o piatră aici, la gura stomacului. Sint 
foarte sensibilă... Destul, vă salut. Chem încet-încet pe Fifo şi 
plecăm. Curaj, şi vă salut. 


Rămasă singură, Marta ascultă atentă ca să-şi dea seama ce 
făcea soțul ei în cealaltă cameră. Plingea în tăcere? Se gindea? 

„Nu-i mai pasă de mine... — îşi spuse Marta. Nu are nici 
măcar curiozitatea să. Ştie dacă am plecat sau nu... Şi totuşi ştie 
unde urmează să mă duc... Acum mă voi duce... l-am spus tot... 
Numai de copil, nu. Dar copilul e al meu, numai al meu... cum era 
tot al meu celălalt care mi-a murit din cauza lui... Ah, dacă eu l-aş 
fi avut...” 

Îşi îndreptă ochii spre pat; cele patru lumînări groase ii 
aduceau culoarea galbenă a unei lumini calde. Citeva cute rigide 
ale cearşafului trădau formele cadavrului în imobilitatea lui grea. 

Înfricoşată, cu o mină, Marta descoperi chipul defunctei, 
acum transfigurat: căzu în genunchi lingă pat şi îşi descătuşă 
uriaşa durere într-un torent infinit de lacrimi, apasindu-se cu 
mina pe gură pentru a nu striga, a nu urla. 

Rămase astfel să plingä, pina ce veni Rocco din camera 
vecină; atunci se ridică în picioare cu şalul sub brat, fata in miini, 
şi se îndreptă spre ieşire. 

Rocco o retinu de un brat, şi o întrebă cu o voce adinca: 

— Unde te duci? 

Marta nu răspunse. 

— Spune-mi, unde te duci? — repetă el şi, nehotărit, întinse şi 
cealaltă mina şi o cuprinse cu amindoua brațele. 

Atunci Marta îşi descoperi putin fata: 

— Mă duc... Nu ştiu... Te rog... 

Nu o lăsă să continue: într-un avint, aproape înfricoşat, îşi 
apropie chipul de chipul ei, şi izbucni în lacrimi, imbratisind-o: 

— Nu, Marta Nu! Nu! Nu mă lăsa singur! Marta! Marta! Marta 
mea! 

Ea încercă să se elibereze cu brațele; îşi îndepărtă capul; dar 
nu reuşi să se desprindă din imbrätisare şi tremură, aşa strinsă de 
el.:: 

— Rocco, nu, e imposibil... Lasă-mă... E imposibil... 

— De ce? De ce? — întrebă el, tinind-o mereu la pieptul lui, tot 
mai strîns, şi särutind-o cu disperare. De ce, Marta? De ce, Marta, 
mi-ai spus-o? 

— Lasă-mă... Nu... lasă-mă... Nu m-ai vrut... - continuă 
Marta sufocată de emoție, în imbrätisarea înfocată. Nu m-ai mai 
vrut. 

— Te vreau! Te vreau! — strigă el, exasperat, orbit de pasiune. 

— Nu... lasă-mă... îl imploră Marta, zbatindu-se, aproape 


părăsită de puteri. Lasă-mă să mă duc... te rog... 

— Marta, eu uit totul! şi uită şi tu! Eşti a mea! Eşti a mea! Nu 
mă mai iubeşti? 

— Nu e vorba de asta, nu! — zise Marta, gemind, sfirşită de 
emoție. Dar nu e posibil, crede-ma, nu mai e posibil! 

— De ce? încă îl mai iubeşti? — strigă Rocco trufas, eliberind- 
o. 

— Nu, Rocco, nu! Nu l-am iubit niciodată, iti jur: un trup 
fără: un trup fără! Niciodată! niciodată! 

Şi izbucni într-un hohot de plins; simţi că leşină; se lăsă in 
braţele lui, care se întinseseră instinctiv pentru a o susține. Slăbit 
de durerea disperată, n-a lipsit mult să cadă împreună cu ea; a 
sustinut-o cu un efort aproape furios, în cutremurătoarea 
exasperare: strînse dinţii. Îşi contractă chipul şi îşi ridică capul. 
Prin mişcarea aceea, ochii i se duseră pe chipul descoperit al 
mamei, pe patul funebru, între cele patru luminari groase. Ca şi 
cum moarta s-ar fi îndreptat la rindul ei să-i privească. 

Învingîndu-şi repulsia pe care i-o transmitea trupul, totuşi, 
atît de dorit, al soţiei sale, el o strinse tare din nou la piept, şi cu 
ochii fixati asupra cadavrului, biigui cuprins de teamă: 

— Priveşte... priveşte-o pe mama... lertare, iertare... Rămii 
aici. Să o veghem împreună... 


Monte Cave, 1893 


Rindul 


UN BAIAT DE AUR, DA DA. UN 
băiat de aur, acest Pepe Alletto! Ravi n-ar fi putut să nege; însă 
nici gînd să-i acorde mina Stellinei, nici gînd: n-ar fi vrut nici în 
glumă să vorbească de aşa ceva. 

— Să judecăm! 

L-ar fi încîntat să-şi mărite fata cu consimtamintul tuturor, 
cum zicea el; şi colinda prin oraş, oprindu-şi prietenii şi cunoscutii 
ca să le ceară părerea. Totuşi, cînd auzea numele soțului pe care 
intenționa să i-l dea fiicei lui, toți ramineau uluiti, inmarmuriti. 

— Don Diego Alcozer? 

Ravi îşi stapinea cu greu un gest de minie, încerca să 
zimbeasca şi repeta, intinzind mîinile: 

— Aşteptaţi... Să judecăm! 

Dar ce să judeci! Unii îl întrebau chiar dacă vorbea serios: 

— Don Diego Alcozer? 

Şi izbucneau în ris. 

De aceştia Ravi se îndepărta indignat, spunînd: 

— lertati-ma, credeam că sinteti oameni cu judecată. 

Pentru că el, într-adevăr, se gindea serios la partida aceea, se 
gindea cu profunda convingere că ar fi un noroc fantastic pentru 
fata lui. Si se incapatina să-i convingă şi pe ceilalți, pe cei care-l 
lăsau cel puţin să-şi spună of-ul, mereu mai mare, pe zi ce trecea. 

— Aţi vrut să fiți liberi. Doamne sfinte! un rege care domneşte 
şi nu guvernează, recrutare pentru toți, o armată formidabilă, 
poduri şi şosele, căi ferate, telegraf, lumină electrică:. Lucruri 
frumoase, foarte frumoase, care îmi plac pină şi mie: dar toate se 
plătesc, domnii mei! Şi care sint urmările? Două, în cazul meu. 
Una: am muncit ca un bou, toată viața, în mod cinstit, din 
nenorocire pentru mine şi nu am reuşit să pun deoparte nimic ca 
să-mi pot mărita fata după placul ei, care ar fi şi al meu. A doua: 
tineri, nu sînt: mă refer la aceia care, la căsătorie, pot asigura unor 
părinți prevăzători bunăstarea fiicei lor; înainte de a-şi face o 


situație, numai Dumnezeu ştie de cite e nevoie; dacă şi-au făcut-o, 
pretind zestre şi bine fac; pe onoarea mea, ce părinte şi-ar da fata 
cuiva fără o situaţie? Deci? Deci vă spun eu că trebuie să ia în 
căsătorie un bătrin, daca bătrinul e bogat. După moartea 
batrinului, dacă vrea, găseşte ea tineri citi pofteşte. 

Ce era de ris? El vorbea serios! Pentru că: 

— Să judecăm... 

Dacă don Diego Alcozer ar fi avut cincizeci sau şaizeci de ani, 
nu: zece, cincisprezece ani de sacrificiu ar fi fost prea mulți pentru 
fată; şi el nu ar fi acceptat niciodată partida aceea. Dar calculind 
bine, don Diego avea şaptezeci şi doi. Aşadar, nu o pîndea nici o 
primejdie, de nici un fel. În realitate nu era o căsătorie, ci pur şi 
simplu o adoptiune. Stellina ar intra in casa lui don Diego ca o 
copilă; nici mai mult, nici mai puţin. În loc de a locui în casa 
tatălui, ar locui în casa cealaltă, mai comod, ca o stăpină absolută: 
casa unui om foarte bine înstărit, în definitiv: nimeni nu se indoia 
de asta. Prin urmare, care e sacrificiul? Să aştepţi aici sau acolo. 
Cu diferența că a aştepta aici, în casa tatălui, ar fi un timp pierdut, 
el neputind face nimic pentru fata lui; in timp ce, a aştepta acolo, 
trei, patru ani... 

— E clar? — întreba Ravi, el însuşi uluit si tot mai convins de 
rațiunea sa. 

Don Diego Alcozèr avusese pina acum patru soții? Şi ce-i cu 
asta? Cu atît mai bine, chiar! Stellina nu ar fi atit de proastă încît 
să ajungă să fie îngropată de batrin (şi făcea semnul îndepărtării 
pericolului cu arătătorul şi degetul mic în jos), ca celelalte patru: 
cu timpul şi cu ajutorul. Domnului ar îngropa ea, în schimb, pe 
soțul binefăcător, şi atunci, iată, atunci da, tinărul ar fi gata! 
Frumoasă, bogată, crescută ca o principesă, ar fi o dulceaţă; şi 
tinerii, aşa, în roi, în jurul patului şi acum murmurau rugăciuni ei 
ca albinele la miere. 

Era imposibil ca lumea să nu-şi dea seama de măiestria 
rationamentului său: era incapatinare, îndărătnicie, să vrei să vezi 
numai sacrificiul momentan al nunții aceleia cu batrinul. Ca şi 
cum dincolo de stincă aceea, de bancul acela de nisip, nu ar fi fost 
marea liberă şi fericirea! Acolo, acolo, trebuia să privească toți! 

Dacă el ar fi fost bogat, dacă ar fi putut face prin puterile lui 
fericirea fetei - lucru mare! se ştie, nu ar fi dat-o de soție 
batrinului acela. Desigur, pentru moment, Stellina nu putea 
aprecia fericirea pe care el i-o pregătea: era firesc şi într-un fel 
chiar scuzabil! Bar era sigur că mai tirziu ea îl va lăuda, îi va 


mulțumi şi-i va binecuvinta. De la căsătoria aceea nu spera şi nici 
nu dorea nimic pentru el; o voia numai pentru ea, şi socotea ca o 
datorie de părinte, datorie de batrin încercat şi experimentat în 
lume, să fie în stare şi să-şi constringa fata neexperimentata să-i 
asculte. În schimb îl amăra profund dezaprobarea oamenilor cu 
experiență ca el. 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfint — se văită 
între timp in casă soția lui Ravi, donna Rosa, făcîndu-şi semnul 
crucii cu un gest care îi era familiar şi pe care îl repeta ori de cite 
ori se simtea ofensata si lovita in greutatea trupului ei galbejit si 
inert: — Läsati-l în pace. Ceea ce face Marcantonio, în ceea ce ma 
priveşte, este bine facut, —- le spunea rudelor care pe şoptite ii 
arătau monstruozitatea proiectului acela de nuntă. 

— Păcat de moarte, si-donna Rosa! — se străduia să-i repete 
Carmela Mendola, purtătoarea de cuvint a cartierului, vorbind 
aproape muteşte, ca să nu strige, şi lovindu-se cu pumnii atît de 
tare de-i răsuna pieptul osos: Dacă îl laşi e păcat de moarte, care 
ajunge să strige răzbunare pină la Dumnezeu! 

Şi, peste măsură de agitată, îşi desfăcea şi înnoda la loc sub 
barbie colțurile unei mari broboade roşii de lina pe care o tinea pe 
cap. 

Si-donna Rosa stringea buzele, întindea bărbia, închidea ochii 
şi sufla pe nas un suspin lung. 


II 


DON DIEGO ALCOZER INCEPUSE 
să se arate prin oraş in compania viitorului socru. 

Marcantonio Ravi, om simplu, gras şi gros, cu fata 
congestionată, ras tot, şi cu o palmă de guşă sub bărbie, cu 
picioarele care-i păreau bondoace sub burta mare şi pe care în 
timpul mersului le arunca într-o parte şi alta, greoi, părea făcut 
înadins pentru a-l compensa pe don Diego, foarte fin, mic, care se 
grăbea lingă el cu paşi iuți şi scurți de potirniche, tinind pălăria în 
mînă sau pe capul bastonului, ca şi cum se complăcea să arate 
unica şi singura suvita de păr, lungă şi muiată într-o apa de 
culoare incertă (aproape culoare de trandafir), care, potrivită şi 
distribuită cine ştie cu cîtă pricepere, îi ascundea de bine de rău 
craniul. 

Nu avea nici mustati, nici sprincene, don Diego: era spin; 
ochii mici îi erau fără gene, spalaciti si apoşi. Costumele lui cele 
mai recente aveau cel putin douăzeci de ani; nu din avaritia 
stapinului, ci pentru că bine păzite de mototoleală şi de praf, nu se 
stricau niciodată, parind, dimpotrivă, îmbrăcate atunci pentru 
prima oară. 

Aşa, vai, ajunsese unul din cei mai irezistibili cuceritori de 
doamne in crinolină de pe vremea lui Ferdinand al II-lea, rege al 
celor Două Sicilii, cavaler foarte politicos, spadasin, dansator. Şi 
chiar şi meritele lui nu se restringeau numai aici, pe terenul, cum 
zicea el, al zeiței Venus şi al zeului Marte: don Diego vorbea limba 
latină cu uşurinţă, ştia pe de rost pe Catul şi cea mai mare parte 
din odele lui Horaţiu: 


Tu ne quaesieris, scire nefas, quem mihi, quem tibi 
finem di dederint...8 


8 Să nu cercetezi ce sfirşit ne vor hărăzi zeii mie şi tie, nu e 


Ah, Horaţiu; de la el, poetul lui favorit, don Diego şi-a luat 
normele epicureice. S-a bucurat tot timpul de viata şi voia să se 
bucure pînă la sfirşit; de aceea ura singurătatea, în care se simțea 
adesea tulburat de fantome înfricoşătoare, şi iubea tineretul, a 
cărui companie o căuta, suportindu-i ca un filosof glumele şi 
luările peste picior. 

lată: bătea cu măciulia de argint a bastonului de abanos pe 
masuta din fata cafenelei Falcone, în timp ce Ravi se lăsa să cada 
pe scaunul care scirtiia, şi suflind şi impingindu-si pe ceafă pălăria 
cu boruri largi, îşi stergea sudoarea feței vinete. 

— Pentru mine, ca de obicei, spunea Alcozer chelnerului, un 
sirop de migdale. 

Şi însoțea comanda cu un ris rece, superfluu, frecindu-si 
minutele subțiri şi tremurinde: Eh, eh... 

Instalati bine la cafenea, reluau discuția despre căsătorie, 
întreruptă din cînd în cînd de saluturile pe care don Marcantonio 
le distribuia cu glas tare şi cu gesturi largi nenumaratilor săi 
cunoscuți: 

— Sărutăm mîinile! Cu tot respectul! Slugă prea plecată! 

Don Diego nu reuşise încă să intre in casa logodnicei sale. 
Stellina amenința că-i zgirie fata, că-i scoate amindoi ochii, dacă 
riscă să i se prezinte. Ravi, se înțelege, nu-i spusese nimic lui don 
Diego despre amenințările fiicei lui; îl ruga numai să aibă răbdare, 
pentru că fetele, oh, Doamne, se ştie... 

— Bine bine; cînd zici tu, sau şi mai bine, cînd îmi va permite 
Stellina... intra paucos dies, sper, cupio, quidem®, — răspundea don 
Diego, liniştit şi surizător. Pina atunci, iată, azi îi vei duce asta. 

Şi scotea din buzunar o cutiuta de catifea. 

Azi o brățară, ieri un ceas mic cu lantisor de aur şi de perle, 
şi mai înainte un inel cu perle şi briliante şi o broşă cu Smaralde 
sau o pereche de cercei... Alcozer nu cheltuia nimic; nu din 
avaritie: dar avea destule bijuterii de la soțiile defuncte: ce putea 
face cu ele? Le trimitea noii sale logodnice, curățate de bijutier, 
închise în cutii noi. 

Marcantonio Ravi nu mai înceta cu laudele, cu exclamatiile 
admirative şi cu multumirile. 

— Vai, don Diego, ne faceți să ne simțim stinjeniti... 


îngăduit să ştim. 
9 în cîteva zile... doresc într-adevăr. 


—Nu te simti stinjenit, ignorantule! Am experienta vietii si 
stiu ca darurile sint bine venite. 

Don Marcantonio strecura darul in buzunar si sufla de furie 
pentru incapatinata impotrivire a fiicei lui, care, ca sa nu cedeze, 
se mulțumea să stea închisă in cameră, claustrata, refuzind chiar 
şi mîncarea. 

Mama stătea de pază lîngă uşa camerei ei, ca o sentinelă. 
Veneau rudele, Mendola sau alte vecine, ca să încerce să o facă să 
se împotrivească soțului ei, dar ea repeta cu gestu-i obişnuit, acela 
al semnului crucii. 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfintului Duh! Nu mai 
puneţi paie pe foc: crezi că duc lipsă de aşa ceva, donna Carmela 
dragă? Nu vedeţi în ce iad mă aflu? 

— Mătuşă Carmela! — chema Stellina din spatele uşii. 

— Ce vrei, fata mea frumoasă? 

— Spune-i fetei dumitale Tina să vină la fereastră: vreau să-i 
arăt ceva. 

— Da, inima mea frumoasă! Chiar acum ii spun. Curaj, 
sufletul meu! Ia pachetul ăsta: ţi-l trec pe sub uşă. Maninca, o sa- 
ti placă. 

— Mulţumesc, mătuşă Carmela! 

— Pentru nimic, fata mea scumpă. Şi fii tare, fii tare! Numai 
atit!... 

Donna Rosa o lăsa să spună şi să facă ce vrea. Si în fiecare zi, 
îndată ce soțul ajungea acasă, îi adresa întrebarea obişnuită: 

— Trebuie? 

— Şi cu mina făcea gestul de a trimite cheia să se deschidă 
uşa. 

— Nu! — îi striga el. Stai pe loc, ingrato! inimă de piatră! Ca şi 
cînd nu aş face-o pentru ea, pentru binele ei! Tine: un alt dar, o 
brățară, arată-i-o! 

Donna Rosa se ridica, închidea ochii, suspina şi, cu cutia în 
mină, intra în camera fetei. 

Stellina stătea lingă pat, ghemuită pe jos, pe covoraş, ca o 
cätelusä care miriie. Smulgea din mîna mamei darul şi îl arunca 
cit colo. 

— Va mulțumesc, nu-l vreau! 

Atunci mama isi pierdea si ea rabdarea. 

— Saisprezece uncii o brățară, magarito! Nici măcar nu meriti 
să priveşti o asemenea comoară! 

De îndată ce ieşea mama ei din cameră, Stellina îşi freca 


cotul de la bratul sting in palma miinii drepte si rostea cu dintii 
strinsi: 

— Rodeti-va! Rodeti-va unghiile! 

Apoi se ridica de jos, isi aranja rochia, se invirtea putin prin 
camera, si, in cele din urmă, iat-o lingă dulap privind pe furis 
darul adus de mama ei. Curiozitatea era mai puternica decit 
repulsia fata de batrinul donator. 

Se privea in oglinda cu rama mobila, isi ridica parul pe ceafa, 
şi zimbea propriei imagini: fetisoara proaspătă si frumoasă 
deschidea în oglindă doi ochi albaştri limpezi şi vioi. Cu zimbetul 
acela părea că-şi şopteşte: — Strengarito! 

— Şi era tentată să deschidă cutiutele acelea, să încerce... 
hai, cel putin cerceii... pentru un singur minut, cerceii. 

— Nu, ăsta e inelul... Va fi desigur prea larg... Nu, precis! oh, 
iată... pare făcut special pentru degetul meu... 

Şi îşi admira mîna albă cu inelul pe ea, şi-o apropia, o 
îndepărta, îndoind-o într-o parte şi în alta. Şi apoi urechile cu 
cerceii, şi apoi mîinile cu brätärile, şi apoi pe sin lanţul lung al 
ceasului şi gătită astfel, se ducea să facă o plecăciune adinca în 
fața oglinzii dulapului: 

— La revedere, doamnă Alcozer! 

Sfirşea cu o cascadă de risete. 


III 


— BINE: EU NU MĂ GRABESC, 
Marcantonio dragă — îi spunea, în ziua următoare, don Diego lui 
Ravi, în cafeneaua Falcone: - Totuşi, vezi... nu pentru mine, ci 
pentru vecinii mei: sub ferestrele casei tale (tu poate ai somnul 
greu şi nu auzi) se fac aproape în fiecare noapte serenade: chitare 
şi mandoline, eh, eh... 

Ştiu: tineri veseli... Ce frumoasă e tinerețea! Ştii cine sînt? 
Fraţii Salvo cu verii Garofalo şi Pepe Alletto: chitare şi mandoline. 

— Dragă don Diego, vă jur: un trup fără că nu ştiu nimic, pe 
cuvintul meu de om! vorbiti serios? Serenade? Lăsaţi asta in 
seama mea. Va spun eu imediat daca... 

— Unde te duci? 

— Să-i caut pe domnisorii pe care mi i-ati numit. 

— Esti nebun? Stai aici! Vrei să ma compromiti? 

— Dumneavoastră nu aveți nici o legătură. 

— Cum să nu, magarule? Rupem relaţiile, destul. Fără atitia 
nervi. Eu obişnuiesc să fac lucrurile cu calm. Sînt tineri şi cîntă: 
tinerețe înseamnă veselie... Ştie să cinte şi Stellina, parcă aşa mi- 
ai spus. Bine; cintecul îmi place. Spuneam numai pentru vecinii 
care îi ascultă în fiecare noapte, şi, înţelegi, gurile rele... Ar trebui 
să-i sfatuiesti pe aceşti tineri să mai aibe răbdare, mă înţelegi? 
pentru că ai o copilă ca şi căsătorită. Dar cu binele, calm. 

— Lăsaţi asta în seama mea. 

— Fără să mă compromiti, însă! 

În seara aceleiaşi zile, Marcantonio Ravi, intilnind pe stradă 
pe Pepe Alletto, îl chemă deoparte şi îi spuse: 

— Dragă don Pepé,. Te rog cu binele să-mi laşi în pace fata; 
dacă nu, vezi bastonul ăsta? Ti-l rup în cap cu prima ocazie daca 
te mai văd trecînd cu nasul în sus pe sub ferestrele casei mele. 

Pepe Alletto îl privi mai întîi uimit, ca şi cum nu ar fi înțeles 
nimic; apoi se trase un pas înapoi: 


— Ah, da? Si daca eu v-as spune... 

— Ca eşti cumnatul lui Ciro Coppa, bau-bau? — încheie fraza 
Ravi. 

— Nu! - nega, aprins de furie, tînărul. Dacă v-aş spune că 
mie personal nu mi-a rupt nimeni niciodată bastoane in cap?! 

Ravi începu să ridă. 

— Chiar nu vezi că glumesc? Spune-mi dumneata, don Pepe 
dragă, în ce termeni trebuie să te rog. Ce vrei de la fata mea? Dacă 
nu sîntem animale, să încercăm să judecăm. Dumneata eşti nobil, 
dar eşti sărac, dragă don Pepe. Şi eu sînt un biet om lipsit de bani. 
Sărăcia nu e o ruşine. Ştii că tin la dumneata: hai, vino sa 
judecăm. 

Îi trecu o mînă pe sub brat şi o porni cu el, continuind: 

— Cit despre dans, ştiu, dansezi ca şi cum nu ai fi facut 
niciodată nimic altceva în vița dumitale. Chiar cu pinteni la 
picioare, mi-au spus. Şi dacă vrei să cinti, cinti la pian ca un 
înger... Dar, dragă don Pepe, aici nu e vorba de dans, e limpede? 
Să dansezi, e una; să maninci, e alta. Fără a mînca nu se dansează 
şi nici nu se cinta la pian. Trebuie să-ți deschid ochii tocmai eu? 
Lasă-mă să închei în pace căsătoria aceasta, ba chiar ajută-mă, ce 
Dumnezeu! Batrinul este bogat, are şaptezeci şi doi de ani şi a avut 
patru soții... Să-i mai dăm încă trei ani de viata? Viitorul este apoi 
în mîinile Domnului. Spune-mi, te rog, care poate fi ambiția unui 
tată de familie cinstit? Fericirea propriei fete, aşa e? Oh: cine e 
sărac, e sclav: sclavia şi fericirea pot merge împreună? Nu. Deci 
prima bază: banii. Libertatea face casă bună cu bogăția; şi cînd 
Stellina va fi bogată, nu va fi liberă să facă ce vrea şi ce i se 
năzare? Deci... ce spuneam? Ah, don Diego... Bogat, don Pepe 
dragă! E atît de bogat, că ar putea să paveze cu piese de 
douăsprezece tarii tot oraşul Girgenti, ferice de el! Dragă don 
Pepe, iti ofer ceva în cafeneaua asta... 

Alletto părea picat din nori: neştiind ce să creadă din spusele 
acelea, îl privea în ochi pe Ravi, zimbind. 

Ce-i drept, nu aspirase niciodată la mîna Stellinei, în mod 
serios; nici aceasta, de altfel, nu i-a dat niciodată motiv de a-şi face 
vreo iluzie, mai mult decit a dat atitor alti tineri care ii roiau în jur: 
un trup fără. Fata, într-adevăr, îi plăcea; dar el ştia totuşi că nu 
este în stare să se căsătorească, şi nici măcar nu se gindea la asa 
ceva. Trăia în aceeaşi casă cu mama lui care avea şaptezeci de ani 


10 monedă siciliană 


şi care, în dragostea ei ingenua, se incapatina să-i trateze ca pe 
vremea cînd avea zece ani. Sărmana sfinta batrina! Trebuia să aibă 
multă răbdare cu ea; chiar şi pentru a o compensa de tot ce 
pătimise din partea tatălui lui, care, în numai cîțiva ani, prăpădise 
toată averea; după care a murit de inimă rea. De la ruină a fost 
salvată, ca prin minune, numai bătrina casă, în care locuia 
împreună cu mama sa. 

Donna Bettina, nobilă prin naştere, nu voia să admită cu nici 
un chip ca el, Pepe, să aibă vreo slujbă pe care poate cumnatul, 
Ciro Coppa, cu relaţiile lui, i-ar fi putut-o procura. Dar de asta, în 
fond, Pepe nu era prea mihnit. A munci nu era o slăbiciune a lui. 
În fiecare dimineață stătea in fata oglinzii cel putin trei ore: 
obisnuinta! Ce putea face? Baia, unghiile lungi de întreținut, apoi 
pieptănatul, barba, periatul. Şi cînd la sfirsit, pe înserat, ieşea din 
casă, părea un milord. Batrina casă, la Rabato, păşiră cu gelozie 
secretul mizerabil al sacrificiilor incapatinate şi al celor mai dure 
privatiuni. 

Ah, dacă in loc să se fi născut în acel trist orăşel muribund, 
s-ar fi născut într-un oraş viu, mai mare, cine ştie! cine ştie! 
pasiunea pe care o avea pentru muzică i-ar fi deschis poate un 
viitor. Simtea în suflet o putere necunoscută: forța care îl impingea 
citeodata spre vechiul clavecin uitat al mamei lui şi îi mişca 
degetele pe clape pentru a improviza după ureche menuete şi 
rondouri. În unele seri, în timp ce contempla de pe aleea solitară, 
la ieşirea din oraş, grandiosul spectacol al cîmpului de la poale şi 
al mării, acolo departe, luminată de razele lunii, se simțea cuprins 
de unele visuri, tulburat de melancolii, în cîmpia aceea, un oraş 
dispărut, Agrigento, oraş fastuos, bogat în marmuri, splendid, şi 
duios prin voluptatea şi trindävia sa inteleapta. Acum in jurul 
patului şi acum murmurau rugăciuni celor două temple antice, 
singurele rămase din negura vremii, creşteau copacii şi foşnetul lor 
misterios se contopea cu bolborositul depărtat al mării şi cu un 
tremur sonor neîncetat ce părea că derivă din lumina blindă a lunii 
în liniştea părăsită, dar care era tirtitul greierilor, în mijlocul 
căruia se auzea din cînd în cînd un chiu väicäret, îndepărtat, al 
unei strige. 

Pepe se rusina de aceste stranii momente temindu-se ca nu 
cumva să-şi dea seama de ele şi prietenii lui. Să vezi atunci ironie! 
Nu, nu merita nici să te gindesti: acolo, numai acolo in viata 
limitată, meschină, monotonă de toate zilele, acolo era realitatea, 
căreia trebuia să se adapteze. 


Ce îi spunea acum Ravi? Ce voia de la el? Evident că bietul 
om bănuia că între el şi fata lui ar exista vreo înțelegere, din cauza 
căreia ea nu accepta căsătoria cu Alcozer. Ei bine, de ce să nu-l 
lase să creadă asta? Promise să fie circumspect şi să-i sfătuiască şi 
pe prietenii lui, Salvo şi Garofalo, să fie la fel, şi drept recompensă 
a primit o invitaţie la apropiata nuntă, şi din partea lui Alcozér, 
care: 

— Nu e rău, in fond, bietul de el! — exclamă concludent don 
Marcantonio. Ce vrei să-i faci? are mania soțiilor: nu poate să 
renunțe. Dar asta, cu ajutorul lui Dumnezeu, va fi ultima! Să-i 
dăm sau nu trei ani de viata? l-am spus-o înainte: — ,Scumpe don 
Diego, apartinem vieții dupa cum apartinem şi morții!” Şi să-ți 
spun drept: nici nu m-a lăsat să termin. Aşa că, e limpede? în 
privința asta, ştim ce avem de făcut. Nu o spun pentru mine, ci 
pentru fata mea, bineînțeles! Şi apoi Stellina... o să aibă ea grijă... 
Slăbiciuni, don Pepe: unii spun ca don Diego isi ia atitea soții 
pentru că, stind singur. Îi e teamă de spirite... Da! Cred că noaptea 
îi apare Moartea cu aripi. Să îl ia cu ea, de-ar da Dumnezeu, mai 
repede, don Pepe! I-as da şi eu o mina de ajutor să-l ia mai 
repede... Dar uite că nu cîntăreşte nici douăzeci de kilograme... 
oricînd la ordinele dumneavoastră şi vă sărut miinile!!. Dar, nici o 
vorbă, don Pepe pentru Dumnezeu! 


11 Veche uzanta siciliana. 


IV 


APROAPE DOUA LUNI MAI TIRZIU 
in casa lui Ravi a avut loc nunta atit de controversata. 

Don Diego s-a imbracat pentru a cincea oara cu jacheta lunga 
evocatoare a celor patru nunti anterioare; nu din avaritie, ci pentru 
că într-adevăr era inca nouă, desi de o croială veche, păstrată 
atitia ani cu camfor şi cu piper în lada de nuc îngustă şi lungă ca 
un sicriu. Jos în curte gistele cele umflate nu l-au recunoscut în 
bazaconia aceea neobişnuită, şi de aceea l-au urmărit cu giturile 
întinse pina la poarta cea mare, tipind ga-ga ca turbate. 

„Ei, ei, sufletele soțiilor defuncte se gindi don Diego, 
strimbind din nas; si alergind, le alunga inapoi cu miinile. — So! 
So! 

Marcantonio Ravi a facut exces de invitatii, voind, cel putin in 
aparență, să obțină consimtamintul tuturor. Nimeni nu-i putea 
scoate din cap că dezaprobarea prietenilor şi cunoscutilor nu era 
decît din invidie pentru norocul care căzuse pe capul fetei lui. Şi a 
pregătit o primire fastuoasă în ciuda tuturor invidioşilor. 

Don Diego a fost foarte complimentat. Dar cum nu 
imbatrinise degeaba, a primit toate complimentele cu obişnuitul lui 
zimbet rece. 

Pentru Stellina, gătită în alb şi cu flori albe de portocal, în 
splendoarea serbării, compătimirea era spontană, pe ascuns, după 
felicitările de rigoare pe care fiecare din invitați i le oferea din 
politeţe, dar fără prea multă efuziune, de teamă să nu-i provoace o 
criză de plins. 

Curind Ravi începu să simtă în casă o oarecare atmosferă de 
lincezeala. Înfätisarea Stellinei îngheţa petrecerea. 

În zadar a încercat să trezească puţină veselie, antrenînd cînd 
pe unul, cînd pe altul. Dintre toți invitaţii numai lui Pepe Alletto, 
venit cu cei trei frați Salvo (Mauro, Toto şi Gasparino), reuşi în tele 
din urmă să-i insufle entuziasm. 


— Don Pepé, e rindul dumitale! Te rog! 

In aceast& invitatie Pepé simti confirmarea discutiei ciudate 
avuta cu Ravi cu citva timp in urma. Zimbi, privi pe mireasa 
nefericită care i se păru şi mai frumoasă in splendida candoare a 
rochiei de nuntă si îşi spuse „de ce nu?” Se aseza la pian, cîntă, 
fredonă, apoi îi îmbie şi pe ceilalți să danseze şi, în sfirşit, reuşi să 
insufleteasca festinul. Toţi i-au fost recunoscători, dar, mai mult, 
Marcantonio. Uimit de veselia creată chiar de el, îl privea acum 
compătimitor pe don Diego, batrinul sot, şi pe alţii, zicindu-si: 
»Plingeti-l, sărmanul; adevăratul sot voi fi eu”. 

Şi la sfirşitul petrecerii, al cărei suflet fusese, ba chiar erou, 
toți invitaţii îl admirara peste măsură şi il lăudară fie pentru modul 
cum dansase, fie pentru cum organizase dansul şi cum cîntase la 
pian, încît la un moment dat, irezistibil, rosti fără să vrea: 

— Ştiu şi frantuzeste... 

Numai că furtuna, pina atunci înlăturată, se dezlantui pe 
neaşteptate. Pentru a se arăta galant, don Diego a ţinut să ofere un 
pahar de lichior miresei. Bietul de el: a avut o inspiraţie proastă: 
mîinile îi tremurau, poate chiar de emoție... şi astfel îi vărsă citeva 
picături pe rochie, doar cîteva... Dacă femeile care stăteau alături 
de ea s-ar fi prefăcut că nu văd, Stellina ar fi reuşit să-şi ascundă 
în continuare minia; însă ele, nu: toate, săritoare, îi veniră in 
ajutor să şteargă petele cu batistele, şi atunci Stellina, bineînţeles, 
izbucni în hohote de plins, căzu într-o violentă convulsie de nervi. 

Toţi alergară la ea. Se striga: 

— Faceţi loc! Faceţi loc! Lasati-o să treacă! 

Doi tineri o ridicară cu scaun cu tot şi o duseră într-o 
cameră. Don Diego rămase nespus de mihnit, cu paharul in mina, 
tremurind mai mult ca oricînd: lăsă să-i cadă restul lichidului pe 
covor! Don Marcantonio se străduia în zadar să pună totul în 
ordine, să-i liniştească pe invitați, repetind: ,Emotia, desigur! 
emoția!” Nimeni nu-l asculta, toți erau indurerati de soarta 
sărmanei Stellina, al cărei plins şi, mai penibil decît plinsul, 
risetele ei convulsive, ajungeau pină dincolo, chiar prin uşile 
închise. 

Pepe Alletto palid, uluit, s-a lăsat să cadă pe un scaun, şi, cu 
ochii pe jumătate închişi, îşi făcea vint cu batista. Două lacrimi 
care nu erau din cauza vinului, i se scurgeau pe obraji pina la 
mustatile melancolizate. 

— Ce ai, Pepe? — îl întrebă Mauro Salvo, vazindu-l. 

Pepe ridică capul si, zimbind forțat si fără rost, răspunse cu o 


voce nesigura: 

— Nimic... ma simt... nu stiu... 

— Ai baut? 

— Mi-a facut atita rău, zise Pepe, nevrind să răspundă la 
întrebarea aceea vulgară. 

— Ai dreptate, da, — reluă prietenul lui. Şi mie, dar acum să 
mergem: te însoțesc. Oricum, pleacă toți... 

Voi să-l ia de brat; Pepe se retrase, revenindu-si in fire: 

— Nu, lasă-mă, mulțumesc! mă ţin foarte bine. 

— Emotia! Scuzati-ma... Vă mulțumesc pentru cinstea... 
Emotia... Bună seara, şi vă mulțumesc... Scuzati — zicea Ravi cînd 
unuia cînd altuia, împărțind saluturi, stringeri de mină si 
plecăciuni în sală. 

Invitaţii ieşiră în tăcere pe scară, ca nişte cîini bătuți. Era 
miezul nopții; lampagiii stinseseră felinarele şi strada lungă şi 
pustie era prea putin luminată de luna care părea că străbate un 
uşor văl de nori. 

— Cine ştie ce tragedie va fi în noaptea asta! — suspină ceva 
mai tare, după ce ieşi din casă, Luca Borrani, unul din invitați. 

Pepe Alletto, trecînd pe lîngă el cu Salvo, prinse aluzia 
necuviincioasa din zbor şi îi strigă în fata: 

— Porcule! 

Borrani, atac şi replică imediată: 

— Du-te naibii, paiata! Şi îi dădu un brinci. 

Alletto ridică atunci bastonul şi pac! în capul lui Borrani; 
apoi, pe neaşteptate, o palmă. Se produse o încăierare, un scandal 
drăcesc: braţe şi bastoane prin aer, gălăgie, tipete de femei, lumini 
şi capete pe la toate ferestrele caselor din apropiere, lătrat de cîini, 
şi toți norii care alergau pe cer. 

— Ce a fost? ce a fost? 

Jos, pe stradă, mulțimea agitată se îndepărta indignată şi 
tulburată, vociferind. Si cei care apăruseră cu luminile la ferestre 
rămaseră multă vreme, curioşi să afle, să spioneze, să facă 
presupuneri şi să comenteze, pina ce mulțimea a dispărut în 
întuneric, în depărtare. 


— NU, DOMNULE, BESTIE! ITI ARAT 
eu cum se procedeaza in asemenea cazuri. Las’ pe mine! 

Ciro Coppa, mic si indesat, cu pieptul si umerii puternici, 
enormi, din cauza cărora părea şi mai mic de statură, cu grumazul 
taurin, chipul brun si semet, conturat de o barba scurta si creata, 
deasa si foarte neagra, fruntea care-i parea mare din cauza cheliei 
incipiente, ochii mari, negri, focosi, se plimba in biroul lui de 
avocat cu o mina in buzunar, in cealaltă cu o biciuşcă pe care-o 
bătea nervos pe cizmele de vinătoare. Gurile a două pistoale 
apăreau strălucitoare pe solduri, în afara hainei. 

Pepe Alletto venise la el pentru un sfat. Primise în aceeaşi 
dimineață o scrisoare de la Borrani. Acesta nu înțelegea să-i 
provoace la duel pentru insulta şi palma dată prin surprindere din 
seara precedentă, pentru că - spunea - la cavalerism recurge 
numai cel ce se teme, şi el nu voia să se ascundă după deget, 
tinind în bătaie de joc o spadă în mina: îl punea însă in gardă: 
avea să-i înfrunte cu un picior în spate, oriunde l-ar fi întîlnit, 
chiar şi în biserică. 

Pepe Alletto ar fi vrut ca avocatul Coppa să se ducă la Borrani 
pentru a-l convinge cu binele sau cu răul să-şi retragă scrisoarea. 
Nu fiindcă îi era frică; lui nu-i era frică de nimeni; dar, iată aşa... 
să rezolve o situație cu pumnii, ca băieţii de pe stradă, cum era de 
firav... ar fi fost învins cu siguranţă: fata de el, Borrani părea un 
colos. Şi apoi, cine a mai auzit? pumni şi picioare între oameni de 
onoare... 

— Las’ pe mine! - reluă Coppa, oprindu-se pe la jumătatea 
mesei de scris pe care i-o arătă cumnatului cu biciuşca. Acolo 
găseşti hirtie, toc şi călimară. Sezi şi scrie. Ti-l pun eu la punct 
dintr-un condei. 

— Trebuie totuşi să-i răspund? riscă timid Pepe. 

Ciro lovi tare cu biciuşca în masa de scris. 


— Sezi si scrie, prostiile! Iti dictez eu răspunsul. 

Pepe se ridică perplex, şi cu un pas şovăitor se duse să se 
aşeze pe fotoliul de piele, in fata mesei de scris, pe care îşi sprijini 
coatele, luindu-si capul între miini şi suspinind. Apoi zise: 

— lartă-mă... îmi permiti? Aş vrea, iată... aş vrea să-ți spun 
că... 

— Ce? 

— Poziția mea este oarecum... ca să zic aşa... delicată. Pentru 
că eu, aseară, ca să-ți spun drept... din atîtea motive... poate... nu 
mă simțeam bine. Nu aş vrea să compromit... 

— Ce să compromiti! — exclamă Coppa, scos din răbdări. Ai 
fost insultat? Da: deşi, e adevărat, i-ai ars o palmă. 

— Destul! 

— Trebuia să mă provoace la duel: nu a făcut-o; deci... 

— Deci o vei face tu! — încheie Ciro, deschizind braţele. 

— Eu? Si de ce? — replică uimit Pepe. 

— Pentru că esti un cretin! Pentru că nu înţelegi nimic! - urlă 
cumnatul său. Stai jos şi scrie! Acum o să vezi. 

Pepe ridică din umeri, naucit; apoi întrebă cu un aer dezolat: 

— Ce trebuie să pun la început? 

— Nimic, nici una, nici alta! — răspunse Ciro reluindu-si 
plimbarea, concentrat şi mingiindu-si cu două degete barbişonul. 
Începe aşa: Scrisoarea dvs... scrisoarea dvs... — este demnă de o 
persoană... virgulă... — scrisoarea dvs. este demnă de o persoană... 
care ar trebui să stea... scrie!... deținută... de-ți-nu-tă într-un 
cuvînt. 

— Ştiu! 

—... care ar trebui să stea deținută în ocnă şi temniță 
virgulă... şi nu, şi nu... liberă şi de capul ei... în societatea oamenilor 
de treabă exclamatie. Ai scris? 

— Oamenilor de treabă! scris. 

— De la cap. Dar dacă dvs. Sinteti un ticălos virgulă... eu sînt 
un om la locul meu punct şi virgulă şi nu mă voi lăsa atras de dvs. 
Într-un alt scandal punct şi continuăm. Şi deoarece am avut 
nefericirea... aşa! nefericirea de a-mi murdări mina pe fata dvs. 
Virgulă mie îmi revine datoria... mie îmi revine datoria din respect 
fata de persoana mea si fata de numele meu... ai scris?... să vă 
ridic din noroiul virgulă in care ati vrea să va infundati. Punct şi 
continuăm. Vă trimit aşadar cu toată generozitatea... ge-nero-zi-ta- 
tea... doi reprezentanți ai mei... cu cel mai amplu mandat, virgulă... 
care vă vor restitui scirboasa dvs. scrisoare virgulă... pe care cu 


laşă îndrăzneală mi-ati expediat-o in dimineaţa acestei zile. Punct. 
Ai scris? Acum semneaz-o: G. nob. Alletto, nimic altceva. Ai 
semnat? Citeşte-mi-o. 

Pepe citi scrisoarea, căznindu-se să dea cuvintelor rostite 
dispretuitoarea expresie a cumnatului. 

— Foarte bine! — Scrisă după cum e şi voia Domnului. Un 
plic, şi scrie adresa. Voi avea eu grijă să-i ajungă împreună du 
scrisoarea lui. Nu te gîndi la martori: ti-i găsesc eu repede. Nici 
vorbă de Salvo, sau de Garofalo! mici bufoni, care nu sint deloc 
potriviti în situația noastră. Tu du-te la sora-ta Filomena care e tot 
mai rău, biata de ea, de două zile. Dacă doctorul nu mi-o vindecă 
imediat, o va încasa. Destul. Trebuie să mă duc la Tribunal; apoi 
cit pot de repede la tara, ca să-i trag de urechi pe mizerabilul de 
perceptor. Paminturi moarte, pentru Dumnezeu, care nu merită 
impozite... Ce ai? Ce dracu ai? Ti-e frică?... Te uiţi la mine ca un 
prost... 

Pepe se scutură, surprins de ieşirea aceea neaşteptată, şi 
răbufni plictisit: 

— Fricä? Deloc!... Capul, Ciro! îmi simt capul... nu ştiu cum, 
de aseară... 

— Recunoaste că erai beat, băiete; e mai bine pentru tine! — 
observă Ciro cu aer de dispretuitoare compătimi re.. Du-te, du-te 
la Filomena. Spune-i că mă întorc deseară. Pina una, alta, 
pregăteşte-te să-i aştepţi pe cei doi prieteni. Fii cu ochii în patru şi 
fără frică! 

Lua din sertarul biroului cîteva hirtii şi plecă la Tribunal cu 
pălăria nouă cu boruri mari pe o ureche şi cu biciuşca în mînă. 


VI 


PEPE ISI GASI SORA INVIRTIN- 
du-se prin casa ca o umbra aproape, in intuneric. Parea batrina la 
doar treizeci şi patru de ani: o boală pe care medicii nu reusisera 
încă să i-o precizeze o submina de mai multe luni; dar ea nu se 
văită, socotind boala ca un uşor adaus la atitea necazuri din viața 
ei! Nu se plingea de fapt de nimic, nici măcar că nu-şi putea vedea 
mama, datorită rupturii definitive cu ginerele ei. Ar fi simţit o mare 
mingiiere dacă ar fi putut s-o vadă! Dar donna Bettina jurase ca 
nu mai pune piciorul niciodată în casa lui Coppa; şi ea, din cauza 
geloziei feroce a soțului ei, nu numai că nu putea ieşi din casă, dar 
nici măcar nu putea scoate nasul pe fereastră. Acum nu-i mai 
păsa de nimic; nu se mai amăra nici măcar de soarta atit de tristă 
pe care o avusese, nascindu-se. Amărăciunea unei totale lipse de 
energie i se citea acum în ochii tacuti, în mod constant absorbiți de 
o suferință necunoscută, indefinită. 

— Filome, ce mai faci? 

Drept răspuns ea ridică din umeri şi deschise putin braţele. 
Pepe suflă pe nas; apoi reluă: 

— Nu s-ar putea deschide putin fereastra? 

— Nu! - strigă imediat Filomena. Dacă, Doamne fereşte, află! 

— Nu se poate, s-a dus la Tribunal; apoi se va duce la ţară; se 
întoarce deseară... 

— Pepe, te rog, las-o închisă. Numai Dumnezeu ştie cum aş 
vrea să iau putin aer. Dar acum am ajuns unde trebuia, Pepe; o 
simt, mai am puţin de îndurat în închisoarea asta. Îi mulțumesc 
cerului! 

— Nu vorbi prostii! - exclamă Pepe, emoționat. 

— Regret numai — reluă cu aceeaşi voce obosită sora lui — 
pentru copiii mei, sărmane suflete nevinovate... Dar pentru mine 
va fi o eliberare... şi chiar şi pentru el, pentru Ciro. Nu o spun cu 
răutate, crede-ma! Voi nu-l cunoaşteţi pe Ciro: îi vedeți numai 


defectele... gelozia lui feroce, de exemplu... Dar ma iubeste, stii, in 
felul său: o arată aşa! Nu trebuia să se căsătorească, asta-i totul: e 
născut pentru o altă viata... ce ştiu eu! pentru a fi explorator... 

— Tocmai, — aprobă Pepe, — printre bestiile feroce... 

— Nu, nu, - îl corectă cu duiosie Filomena. Vreau să spun, 
pentru o viata de riscuri, şi liberă... Tu îl vezi, este excesiv în toate, 
şi într-un oraş mic, în meschinăria vieții de toate zilele, cu toate 
exuberantele lui, pare chiar ridicol, uneori. Vrea să îndrepte 
greşelile altora... Şi o biată femeie ca mine, închisă aici, trebuie să 
trăiască într-o continua neliniste... 

Pepe aproba cu capul, şi aprobarea lui era în acelaşi timp 
semn de compătimire pentru sora lui; privea în penumbră mobila 
bogată din cameră, şi îşi spunea: „Te-a făcut bogată, dar tu cu ce 
te-ai ales, cu ce bucurie?” 

În acest moment intră slujnica pentru a-l anunţa că îl aştepta 
cineva în birou. Crezu că erau martorii (atît de repede?) şi se grăbi 
să coboare; dar în birou îl găsi pe don Marcantonio Ravi gifiind, 
încălzit şi transpirat. 

— Don Pepe dragă, ce ai făcut? Nu-mi pot reveni! 

— Mi-am făcut datoria, - răspunse Pepe, scurt, serios si 
demn. 

— Dar cum s-a ajuns la această ceartă blestemată? Şi acum 
ce va fi? 

— Nimic... nu ştiu... Dar fiți sigur că domnişoara... adică 
doam... 

— Spune domnişoară, spune domnişoară, don Pepe! Ah, de-ai 
şti... E un adevărat iad în casă. Urlete, tipete, convulsii... Refuză 
cu totul să-şi urmeze soțul! Şi ieri seara mi-a rămas in casă, 
înţelegi? mai mult decît domnişoară! Azi aceeaşi poveste. Nici nu 
vrea să-i vadă. Don Diego stă în spatele uşii să asculte, şi a avut ce 
să audă... gîndeşte-te dumneata! Eu... eu nu mai ştiu ce să fac... 
Mai era nevoie pe deasupra şi de nenorocirea asta... duelul 
dumitale! Trebuie neapărat să duelezi.? 

— E necesar, — răspunse Pepe, încruntat — sîntem bărbați... 
De altfel, lucrurile au ajuns atît de departe, incit... 

— Dar deloc! — îl întrerupse don Marcantonio. Fiindcă sînt 
oameni şi oameni... cine ţi-a mai virit şi asta în cap? Ai fost atît de 
bun, ieri seară don Pepe dragă... Şi acum, în schimb, să trebuiască 
să duelezi? 

— E necesar, — repetă Alletto cu un aer grav şi totuşi 
melancolic. Crezi că-mi pasă? Nu-mi mai pasă de nimic. Poate să 


ma si omoare: Mi-ar face chiar placere. 

— Pe dracu! - îi strigă aproape cu lacrimi in ochi, Ravi. Ii 
pasă cui te iubeşte... lartă-mă ca-ti spun, dar esti un prost! Crezi 
oare că totul s-a sfirşit pentru dumneata? Lasă timpul să 
hotărască, nu te grăbi... lasă duelul cui ii place, cui ti l-a băgat în 
cap... Spune adevărat, a fost cumnatul dumitale? El, aşa e? Mi-am 
închipuit imediat! 

Nu a mai putut să continue. Intrau în birou Gerlando 
D'Ambrosio şi Nocio Tucciarello, cei doi martori aleşi de Ciro: 
D'Ambrosio, înalt, blond, adus de umeri, miop, cu bărbia şi 
obrazul sting brăzdate de o lungă cicatrice; celălalt, bondoc, 
bărbos, burtos, cu un merg ostentativ semet. 

— Pepe, la ordinele tale! Fii binecuvintat, batrine 
Marcantonio! — salută D'Ambrosio. 

Nocio Tucciarello nu zise nimic; i se contractă numai un 
obraz ca pentru un zimbet abia schițat şi îşi plecă puţin capul. 

— Luaţi loc, luaţi loc, propuse Pepe, atent, cu ochii cînd la 
unul, cînd la celălalt. 

— Mulţumim, vorbi Tucciarello, repetind cu obrazul 
strimbătură dinainte şi ridicînd încet o mînă în semn negativ. Noi, 
stimate don Pepe, cu permisiunea stimatului don Marcantonio, am 
avea să-ți spunem o vorbă. 

— Trebuie să plec? - întrebă încurcat Ravi pe Alletto. Si, 
adresindu-se celor doi sosiți: Ştiu totul, domnu mei; ba chiar am 
venit... 

Tucciarello îl întrerupse, punîndu-i uşor o mină în piept: 

— Nu e nevoie să mai adăugaţi altceva. Stimate don Pepe, 
afacerea este în ordine, conform dorinței noastre. Prietenul, de 
îndată ce ne-a văzut, şi-a schimbat părerea. Da. Ne-a spus că 
înțelege să rezolve totul cît mai bine. „De asemenea şi noi!” — i-am 
răspuns, natural. În sfirşit, cîteva cuvinte; o singură, scurtă, 
întrevedere cu cei doi martori ai adversarului, şi totul e în ordine: 
ca armă, sabia; pînă cînd medicii spun de ajuns. Ne-am înțeles? 
Miine dimineaţă, la şapte precis, eu şi Gerlando vom fi la poarta 
casei dumitale: trăsura, ca să nu trezim bănuieli, ne va aştepta cu 
medicul la capătul Passeggiatei, în afara oraşului, de unde vom 
cobori la Bonamorone. Ne-am înțeles? 

— Bine, bine, - se grăbi să răspundă Pepe, cu privirea 
tulburată de agitația interioară, afirmind de mai multe ori cu 
capul. La şapte, bine. 

— Dar ce dracu spui, don Pepe! sări Marcantonio. Te duc la 


moarte, aşa e bine? Domnii mei, glumiti sau unde vă e capul? Sa 
pui fata în fata să se bata doi tineri cărora le clocoteşte sîngele în 
vene? Eu sînt tată de familie, ce mama dracului! 

— Mai încet cu dracul, don Marcantonio! — zise atunci Nocio 
Tucciarello domol, putin incruntat, cu un lent gest al miinii. Cînd 
într-o afacere de onoare este la mijloc persoana mea, nimeni, nici 
Cristos nu trebuie să se amestece. Dacă dumneata vrei să-mi dai 
un ordin, sînt la dispoziția dumitale. 

— Si ce amestec are asta, Doamne Dumnezeule? — exclamă 
Ravi. Eu mă gîndesc la binele lor: ce amestec are ordinul? Sint 
sluga dumitale, don Nociarello dragă! O spun pentru... cum se 
cheamă... duel! V-aţi putea lipsi... Ginditi-va la consecințe, domnii 
mei! La urma, urmelor, don Pepe l-a făcut porc şi celălalt l-a facut 
o paiata, este adevărat? a dat o lovitură de baston şi a primit un 
pumn; deci, sînt chit şi totul trebuie încheiat aici. Acum duelul, de 
ce? 

— Intrebati-l pe ilustrul avocat Coppa! - răspunse Tucciarello 
cu acelaşi aer ingimfat. Noi l-am servit pe el şi pe don Pepe, aici de 
fata, care merită asta şi altele. Miine la şapte, aşadar, si cu 
plecăciune, sărutăm miinile. 

Cei doi martori ieşiră, urmați de don Marcantonio, care 
simțea nevoia să-i facă să înțeleagă pe Tucciarello, cu umilință, 
ceea ce gîndeşte. 


VII 


PEPE RAMASE SA REFLECTEZE IN 
birou, plimbindu-se agitat. 

— Să vedem, să vedem... — îşi zicea, pentru a-şi aduna forțele 
şi a-şi hotari nervii agitati să se calmeze. Dar în creier, cine ştie 
pentru ce, i se aprindeau scintei de gînduri străine; i se 
schimonosea toată fata cu muşchii contractati. Pentru o prostie! — 
exclamă în cele din urmă, exasperat, ridicînd un brat. 

Îndată, surprins de propria sa voce, privi în jur, temîndu-se 
că l-ar fi putut auzi cineva, şi făcu în aer un cerc rapid cu 
bastonul. 

Lui nu-i era frică. 

Era adevărat totuşi că se afla în situația aceea grea - cu 
riscul de a-şi curma viata... (ei, da, totul era posibil!) — dintr-o 
prostie. Putea foarte bine să se prefacă totuşi că nu auzise 
cuvintele lui Borrani. Ce-i păsa, în fond? Ce amestec avea el? 
Intrase în aventura aceea aproape în glumă, nu pentru că ar fi luat 
în serios propunerea lui Ravi, acea propunere pe jumătate 
subinteleasa, fără nici o valoare. Da, dar pina una-alta, iată: 
rizind, glumind, a ajuns să se bată în duel pentru femeia aceea. Si- 
acum începea să aibă in mod serios un oarecare drept asupra ei... 
Pe dracu, îşi risca viata! Nu tinuse niciodată o sabie in mina; nu 
ştia nimic, chiar nimic, în legătură cu scrima. Îl văzu venind spre 
el pe Borrani, înalt, robust, impetuos, cu arma în mînă, teribil; 
simți că-şi pierde cunoştinţa, că se sufocă, şi fugi din birou, la aer, 
dornic să vadă lume. 

Totuşi pe stradă ca şi cum ar fi avut ochii acoperiți de un văl, 
nu reuşi să distingă nimic: totul era confuz, de parcă şi casele şi 
oamenii ar fi tremurat în lumina soarelui. Urechile îi biziiau. Se 
îndreptă în grabă, instinctiv, spre casă. Intrind prin Porta Mazzara, 
în cartierul Rabalo, pe loc îi veni în minte mama, şi se înduioşă 
pina la lacrimi. 


— Biata mama! 

O gasi ca de obicei invirtindu-se prin camerele vaste, tinind 
într-o mina un pămătuf, de şters praful, jumulit de pene in virf, şi 
în cealaltă nişte mătănii: bolborosea rugăciuni şi ştergea praful, 
apropiindu-se de o mobilă sau de alta, de modă veche, de parcă ar 
fi vrut să le incredinteze rugăciunile ei. 

Pentru donna Bettina curăţenia casei devenise aproape o 
obsesie; într-atit, încît, auzind sunind clopotelul de la uşă nu 
scăpa niciodată ocazia să strige, chiar din camera cea mai 
îndepărtată: 

— Stergeti-va picioarele! 

Dar, stergind de praf continuu vechea mobilă, ca si cum 
faptul de a se fi ocupat de treburile cele mai umile din gospodăria 
casei ar fi durut-o, păstra totdeauna o ținută demnă, de parcă nu 
ştia ce făcea. Tinea innodata pe cap o enormă cosita falsă, desi din 
părul ei, căzut de multă vreme, de culoarea alunei, în strident 
contrast cu puţinele fire de păr argintiu rămase în jurul fruntii. 
Cosita îi era susținută de o dantelă neagră innodata sub bărbie. 
Palma şi dosul miinilor mici şi albe, pline cu inele, erau protejate 
de o pereche de manusi fără degete; umerii, de un sal de mătase 
neagră, acum înverzită. A ascunde altora şi a suporta cu maximă 
demnitate mizeria, ca pe orice altă nenorocire din viata, era o grijă 
constantă a donnei Bettina, care, de exemplu, se pretase unor nu 
puține sacrificii pentru ca o pereche de ochelari cu rame de aur sa- 
i stea bine pe frumosul ei nas aristocratic. 

Chipul ei, chiar dacă nu şi trupul ei, mai păstra încă urma 
frumuseții de odinioară, care trezise atitea şi atitea pasiuni în 
tineretul masculin de pe vremea ei. De ea se îndrăgostise, şi 
puternic, dar cu puține şanse, don Diego Alcozer. Pe atunci era şi 
bogată, de origină nobilă, şi era frumoasă! Măritindu-se de foarte 
tinără cu don Gerlando Alletto, în treizeci de ani de căsătorie a 
văzut vrute şi nevrute. Dar acum i-a iertat toate Sotului defunct, 
numai un singur lucru nu, de care se părea că nu scapă; anume 
că totdeauna a numit-o, dintr-un simplu capriciu, Sabetlona. 

— O nerozie! — obişnuia să spună. Pentru că eu am fost 
totdeauna aşa: micuță si fină, fină. 

Vazindu-l pe fiul ei intrind, nu-şi întrerupse rugăciunea şi nu 
se opri din mersul ei spre consola cea mare. Numai după ce şi-a 
trecut pămătuful pe placa de marmură a acelei mobile, se întoarse 
spre Pepe şi îl întrebă printr-un semn, cu o mişcare imperceptibilă 
a capului, şi închizînd puţin ochii, ce doreşte. 


— Nimic, — răspunse Pepe. 

Şi ea îi zimbi fără a conteni să se roage şi să facă ocolul casei 
cu pămătuful ei fără pene în mînă. 

Pepe o urmări cu privirea, stapinindu-si cu greu emoția care 
îl îndemna să o stringä pe mama lui tare-tare la piept. 

„Dacă mă va pierde!” — se gîndi. 

Ah, ştia el bine ce lovitură ar fi fost pentru sfinta lui 
batrinica! Avea remuşcări gindindu-se la plictiseala pe care o 
simtise pînă atunci din cauza unor pretenţii de dragoste ale mamei 
lui, care voia chiar să se mai culce încă, întocmai cum făcea cînd 
era copil, în camera ei. 

„Da, da, numai cu tine, mămico dragă!” — îşi spuse el. Si 
simțind că nu se mai poate stăpini, se duse să se închidă in alta 
cameră. 

La masă, văzindu-l că nu minca privind-o în schimb cu 
insistență, l-a întrebat de mai multe ori: 

— Ce ai? 

— Nimic... nimic... — i-a răspuns Pepe cu duiosie. 

Atunci donna Bettina ridică un deget al miinii pe jumătate 
inmanusate, şi îl ameninţă zimbind: 

— Eu ştiu! - îi zise. S-a măritat, aşa e?... cu batrinul acela 
tembel... 

Pepe se înroşi, apoi dădu melancolic din cap: 

— Nu, — îi răspunse, - nu m-am gîndit deloc... 

— Bine, bine... - aprobă mama. Nu te mai gîndi... Nu era 
pentru tine... O vei găsi, mai tirziu, o vei găsi pe aceea care ţi-e 
sortită. Deocamdată n-o s-o laşi singură pe batrina ta mamă, nu-i 
aşa? 

Pepe nu a mai reuşit să se stapineasca: emoționat la culme, 
luă o mînă a mamei lui şi şi-o lipi puternic de buze: 

— Nu, nu, — îi murmură, mingiind-o cu respiraţia şi sarutind- 
o, — niciodată, niciodată, mamă! 

Se ridică de la masă. Spuse că voia să se întoarcă la Filomena 
ca să vadă cum se mai simte, şi ieşi. Auzind numele fiicei ei, donna 
Bettina se tulbură. Nu mai voia să ştie nimic de ea. Cind se 
supărase cu ginere-său, chiar din cauza ei, pentru chinul pe care îl 
suporta din partea lui, a rugat-o să lase copiii şi să se întoarcă 
acasă. Natural, Filomena a refuzat, şi atunci ea i-a spus că atita 
timp cit raminea cu soțul ei, va fi ca şi moartă pentru ea. 
Întunecată la fata, îşi urmări din ochi fiul, fără a-l mai întreba 
nimic. 


|? 


Ciro se intoarse tirziu de la tara. 

— Au venit martorii? — îl întrebă de la început pe Pepe, şi vru 
să afle condiţiile duelului. Sabia? Aş fi preferat pistolul sau spada. 
Destul. Rămii la masă cu noi. 

După masă, ştiind că Pepe nu era în stare nici să minuiasca 
un briceag, îl invită să coboare cu el în birou ca să-i învețe o 
lovitură sigură. 

— N-am mai exersat de mult; dar, la, nevoie... Tine! — zise, 
luînd dintr-un colt două cravase şi intinzindu-i una lui Pepe. 
Inchipuie-ti că sînt două săbii. 

Pe birou ardea lampa cu gaz, care lumina prea putin camera. 
In casă, jur împrejur, linişte mormîntală. 

Pepe era copleşit de emoție: cravasa şi îngimfarea arogantă a 
cumnatului care îl punea în gardă lovindu-l pe picioare, îi păreau o 
glumă fără rost. În timpul ăsta, Ciro striga, scos din răbdări, fără 
să-şi dea seama că prin strigătul lui îl speria şi mai rău. În gardă 
în fata lui Pepe, începu să-i arate lovitura infailibilă. Dă-i şi dă-i, 
pînă la urmă se încălzi serios, se înfurie şi strigind: „Îmi aduc 
aminte de vremurile de altădată!” se avinta într-un asalt 
nebunesc împotriva bietului cumnat care, aparindu-si capul cu 
brațele, se aplecă sub furia cravatelor şuierătoare, cerînd ajutor şi 
milă. 

Filomena alergă cu luminarea in mina: 

— Ajutor! Ajutor! Se omoară! Ciro! Pepe! 

— Taci toanto! Taci! - urlă la ea gifiind şi radios soțul, 
lăsîndu-l pe Pepe care se văită. Nu vezi că glumim? 


VIII 


RAVI AŞTEPTA NERĂBDĂTOR DE 
aproape două ore, sprijinit de balustrada de fier de pe aleea 
dinspre ieşirea din oraş, cu ochii indreptati către un punct 
cunoscut din cîmpia întinsă, verde, plină de văi, ce se deschide la 
poalele colinei, pe care aveai impresia că stă tolănit Girgenti. Din 
cînd în cînd sufla tare şi făcea cîțiva paşi sau lovea cu piciorul 
balustrada, tinind ochii atintiti spre pata închisă de chiparoşi din 
cimitirul de la Bonamorone. Şi bolborosea: 

— Tocmai acolo, ucigaşi plătiți! Corbi prevestitori de rele! 

La ora aceea Promenada era pustie. La fereastra cazărmii 
cenusii din fata un soldat îşi lustruia o cizmă, fluierînd din toate 
puterile. Pe şoseaua plină de praf de sub Promenadă, treceau 
căruțe pline de butoaie cu apă, trase de magarusi obosiţi, pe care 
vinzătorii de apă nu-i crutau de greutatea timpului lor, dupa 
urcuşul nespus de istovitor de la izvorul de apă potabilă de jos, de 
lingă cimitir. Don Marcantonio se apleca peste balustradă, şi îi 
chema de sus: 

— Hei, ia spune: ai văzut azi-dimineata, devreme, două 
trăsuri acolo jos? 

Nimeni nu văzuse nimic. 

„Să se fi dus în altă parte? — se întreba teribil de emoţionat 
Ravi. — Sau s-or fi întors în oraş pe alt drum? Nu e cu putinţă! 
Asta e drumul cel mai scurt. Trebuia să se întoarcă pe aici! pe 
aici!” 

Şi bătea cu podul palmei pe balustrada ruginită. 

— Usca-ti-s-ar limba! — strigă pina la urmă soldatului care nu 
mai înceta să fluiere de la fereastra cazărmii. 

Don Marcantonio avea remuşcări pentru duelul acela, ca şi 
cum s-ar fi ţinut din vina lui, cu adevărat, pentru discuția pe care 
o avusese cu Alletto cu putin timp înainte de aurita fetei lui. Nu-i 
luase bietul băiat apărarea Stellinei, de parcă ea i-ar fi fost cu 


adevarat logodnica? 

El nu voia să admită, nici măcar dupa sfirşitul nefericit al 
petrecerii de nuntă şi după scenele violente ale fetei lui, că 
raționamentul lui de la început şchiopăta mult mai mult decât 
bănuia. Credea mai degrabă că diavolul se distrase virindu-si 
coada în petrecerea aceea, sugerind mai întîi lui don Diego să ofere 
blestematul de păhărel de lichior miresei, atitindu-l apoi pe Alletto 
şi pe Borrani unul împotriva altuia. 

„Ca să mă facă pe mine să disper! se gindea Ravi. Dar nu 
trebuie să mă dau bătut!” 

În oraş se făcea mare haz în legătură cu nunta aceea 
terminată cu o păruială: numele lui şi al lui don Diego erau pe 
buzele tuturor; se repeta în hohote fraza ridicolă scăpată bietului 
Pepe: „Ştiu si frantuzeste”; cele cîteva picături vărsate de don Diego 
pe rochia miresei ajunseseră în gura tuturor o jumătate de sticlă şi 
se povesteau lucrurile cele mai năzdrăvane şi mai comice despre 
serata aceea devenită acum de pomină. 

Cu o zi înainte de dimineața aceea don Marcantonio 
observase că e privit batjocoritor de lume. Nu-l mai salutase 
nimeni. Ei bine, a inghitit-o şi pe asta, prefacindu-se că nu-i pasa! 

— Cine ride la urmă, ride mai bine! Dati-mi doi sau trei ani 
de răgaz, şi vom vedea cine a avut dreptate. 

Pină una-alta, el era acolo; da, domnilor, să aştepte cu 
nerăbdare şi cu legitimă emoție sfirsitul duelului. Judeca cu cărțile 
pe fata. Da, domnilor. Pepe Alletto, tinar de treabă, bun, 
respectuos, îl interesa, şi va fi la timpul potrivit soțul Stellinei 
devenită bogată, cea mai bogată din oraş, şi amindoi vor fi atunci 
fericiți în ciuda invidioşilor. Şi această fericire i-o vor datora lui. 
Dar de ce nu se întorceau încă trăsurile? 

Don Marcantonio nu reuşi să-şi mai stapineasca neliniştea şi 
se pregăti să coboare de-a lungul şoselei de sub Promenadă. 
Îndată ce ajunse în dreptul cazărmii, zări o trăsură în fund, care 
înainta la pas, plină de praf. 

— Iat-o! — exclamă; şi inima îi tresări de bucurie. 

Începu să alerge din greu, cu picioarele lui bondoace sub 
pîntecul respectabil, crezind că” se ajută bălăgănindu-şi braţele. În 
ea pare să fie un rănit, desigur, merge atit de încet... Cine o fi? 
Cine o fi? 

O ajunse din urmă. 

— Cine e în trăsură? — strigă, gifiind, cu pălăria in mina, 
adresindu-se birjarului. 


Gerlando d’Ambrosio scoase capul din trăsură, clipind din 
ochi de sub lentilele lari de miop, cu chipul intunecat. 

— Ah, bietul don Pepe! — exclamă Ravi, lovindu-si fruntea cu 
palma miinii şi privind în trăsură. 

Pepe Alletto, foarte palid, cu haina pe umeri, cămaşa 
deschisă pe pieptul bandajat, îi aruncă o privire rătăcită. 

— Nu e loc! înainte! — porunci birjarului Nocio Tucciarello cu 
voce minioasa. 

— Domnule doctor, spune-mi... — se rugă don Marcantonio. 

— Înainte! - strigă Tucciarello birjarului. 

— Ecce homo! Cristos între tilhari! Mişeilor! Mişeilor! începu 
să strige don Marcantonio cu braţele ridicate, raminind în mijlocul 
şoselei, respirind greu, cu ochii în lacrimi, şi picioarele care îi 
tremurau din cauza alergaturii şi a emotiei. 


IX 


PEPE ALLETTO S-A ALES CU O LO- 
vitură serioasă in diagonală, de la umărul sting pina jos de tot la 
soldul drept: şaizeci şi patru de puncte de cusătură, unul dupa 
altul, pe viu. În timpul operaţiei leşinase de două ori. 

Dar Tucciarello şi D'Ambrosio nu se necăjiseră atit din cauza 
sfirşitului dureros al duelului, cit de atitudinea lui Pepe fata de 
adversar. Nu că acesta ar fi făcut chiar o figură urita; dar, îndată 
ce luase in mina sabia, Cristoase! - se gindea Tucciarello, 
muscindu-si barba, — îndată ce luase în mina sabia, devenise mai 
palid decît un cadavru; n-a lipsit mult ca braţele să-i cadă în jos, 
ca şi cînd sabia ar fi fost de bronz. Să se apere? Să pareze? Da’ de 
unde! Sta ca o marionetă... Şi atunci, bineînțeles, tac-tac, la 
primul atac. Hrrst! Tot a fost bine că nu l-a nimerit la cap. Borrani 
l-ar fi despicat în două, ca pe un Pepene. 

Ciro Coppa aflind rezultatul duelului de la martorii 
adversarului, care se reîntorsoseră în oraş, pregătise un pat pentru 
rănit. Nu-l putea trimite în starea aceea acasă, soacra sa fiind o 
batrina de şaptezeci de ani. 

Asteptindu-l, mergea cu paşi mari prin birou şi mormăia 
insulte şi înjurături împotriva femeilor, piedici şi încurcături în 
soarta bărbaților. Offl, o primă scenă cu soţia bolnavă: strigăte, 
plinsete, cuvinte grele, leşin — si de ce? Pentru că un iepure a vrut 
să joace rolul unui leu. Imbecilul! 

— Trasura! Trăsura! — veni să-i anunțe repede slujnica. 

— Să nu intre nimeni! — strigă Coppa, crezind că în urma 
rănitului, o mulțime de curioşi va vrea să pătrundă în casa lui. 
Numai medicul şi bolnavul. 

Şi fugi şi el iute după servitoare. 

Pepe fu transportat pe un scaun din trăsură în pat. Ciro se 
repezise să-şi încuie soția în camera ei. 

— Vreau să-i văd! Te rog, Ciro, lasă-mă să-i văd! — îl implora 


Filomena plingind si batind în uşă cu genunchii şi cu miinile. 

Dar Ciro alergase in camera rănitului pentru a-i spune, — în 
felul lui. Citeva cuvinte de incurajare: 

— Esti cel mai mare natarau de pe suprafata pamintului! 

— Linişte, domnule avocat, linişte! Are febră... - îi atrase 
atenția medicul. 

— Nu intră nimeni! — strigă Coppa în nasul medicului, drept 
răspuns, în exaltarea momentului. Şi repetă: Nu intră nimeni! Mă 
duc să stau chiar eu la uşă... Vai de cel ce-ar îndrăzni să intre! 

Şi reîncepu fuga.! 

— Pepe! Pepe! Lăsaţi-mă să-l văd! Vreau să-l văd! Vă rog! — 
continua să se roage soția. 

Ciro se opri brusc, deschise uşa şi, cu ochii scoşi din orbite: 

— Cristoase, Sfinta Fecioară, Dumnezeule, ce vrei? Ti-i cobor 
pe toți din paradis! Nu poți să-i vezi, ţi-am mai spus! îl dezbracă, e 
gol! Nu intră nimeni! 

Şi, într-adevăr. În ziua aceea nu a primit pe nimeni, nu i-a 
lăsai să intre nici pe cei mai apropiați prieteni ai cumnatului. Doar 
pe cîțiva, insă, în zilele următoare. În schimb, nu mai era pericol 
ca vizitatorii să o poată vedea pe Filomena. Biata de ca, din cauza 
socului i s-a agravat boala fiind nevoită să rămînă in pat. 

Au fost lăsați să-i viziteze pe rănit Marcantonio Ravi si 
Alcozer, veniți împreună, cel din urmă ceremonios şi numai 
zimbete, celălalt parcă şi mai bondoc, neputincios, din cauza fierei 
care îi clocotea în trup ca într-o varnita. 

— Don Pepe! don Pepe, dragă! 

Şi izbucnind în lacrimi vru cu tot dinadinsul să-i sărute o 
mînă, ca şi cînd Pepe ar fi fost pe moarte. 

Deşi lungă şi dureroasă, rana nu prezenta nici un risc. Pepe 
se plinse celor doi vizitatori numai de imobilitatea la care era 
constrins, şi cu ochii în ochii lui don Marcantonio căuta să afle 
veşti despre Stellina. 

Ravi îi vorbi de grija întregii familii pentru el; şi don Diego 
confirmă, dînd din cap, mărturisirile socrului. Ah, prin urmare şi 
Stellina auzise de duel? Pepe simţi o bucurie nespusă, tulburată 
numai de zimbetul ciudat cu care îşi însoțea clătinatul său din cap 
la aproape fiecare cuvint al lui Ravi. 

— Veniti, veniți să mă vedeţi din nou, — îi invită la sfirşit Pepe. 
Voi mai avea mult de suferit, mi-a spus medicul. Nu vă puteți 
închipui cîtă plăcere îmi faceți... 

— Plăcere? Dumitale? Si mic - rosti cu emoție don 


Marcantonio. Mi-aş da viata, don Pepe! Numai Dumnezeu ştie cit 
am suferit stiindu-te... Destul! Aici nu pot vorbi. Te salut. Revin 
miine... dacă mă lasă să intru. Ştii că în ziua duelului cumnatul 
dumitale m-a ținut la uşă? Să mă lase afară pe mine care as fi vrut 
să te duc în braţe acasă la mine pentru a te îngriji ca pe copilul 
meu. Destul. La revedere, don Pepe. 

Ravi reveni într-adevăr nu a doua zi, ci la cîteva zile după 
aceea, şi se intretinu îndelung cu Pepe; îi spuse că în fiecare zi îşi 
trimitea soția la donna Bettina să-i ducă veşti despre el, să o 
încurajeze, să-i țină companie, pentru că sărmana de ea se 
consuma de minie şi de durere pentru că nu putea să vină să-i 
vadă fiul; îi vorbi apoi despre casa frumoasă a lui don Alcozer, 
despre felul în care acesta îşi trata soția care, în sfîrşit, s-a potolit, 
despre vizitele pe care el le făcea Stellinei în fiecare zi ca să o 
sfătuiască să fie prudentă şi răbdătoare: 

— Pentru că, înţelegi, don Pepe, dragă? Batrinul, pe de o 
parte, e conştient de vîrsta sa, pe de alta, însă, ştii, îi place să se 
distreze, aşa că... e limpede? lume în casă, tineri... Dacă pe deo 
parte asta îmi face plăcere, pentru că Stellina se distrează şi nu stă 
singură-singurică, pe de alta mi-e teamă că dă motiv gurilor rele să 
clevetească. Ştii cum e în oraşul ăsta... Se duc acolo şi prietenii 
dumitale: frații Salvo cu verii Garofalo, buni băieți, veseli, ştiu... şi 
cit despre Stellina, nu pentru că este fata mea, dar dumneata o 
cunoşti: un înger! Totuşi, ti se pare normal să pui paie pe foc? Dar 
destul, eu nu mă mai amestec: acum trebuie să se gindeasca la 
toate soțul ei, care ar fi cazul să aibă destulă experienţă, nu crezi? 
Dar, de altfel, ştir cum se spune? Mai degrabă ştie un nebun ce e 
în casa lui, decît o sută de înţelepţi în casele vecinilor. 

„Şi Stellina? Stellina?” ar fi vrut să întrebe Pepe. 

„Ride, cîntă, glumeste cu frații Salvo, cu Garofalo, în timp ce 
eu stau aici nemiscat in pat din cauza ei?” 


CITI SPINI A AVUT DIN ZIUA 
aceea patul pentru bietul Pepe! 

— Spuneti-mi, domnule doctor, cind ma voi putea da jos din 
pat? Nu mai pot! 

Dar medicul nu-i da ascultare: raminea la el numai citeva 
minute, preocupat de cu totul altceva: de pericolul in care se afla 
in momentele acelea doamna Filomena. Si Coppa care nu voia sa 
accepte situația pretinzind de la medie vindecarea soției, ca şi 
cum, suferind şi cheltuind mult pentru ea, ar fi fost îndreptățit să 
nu o piardă! De o săptămînă nu închidea un ochi, nu se hrănea 
decit rareori cu cite un fleac, acolo, lingă pat, şi atunci forțat de 
soția sa, de la care nu-şi lua ochii nici o clipă. Credea că poate 
lupta astfel împotriva morții, şi nu i se părea cu putință ca aceasta 
să-i ia soția de sub ochi, în timp ce el îşi manifesta voința fermă, 
vigilentă, gata de a se război cu moartea, în apărarea ei. Nu 
asculta pe nimeni, pentru a nu slăbi o singură clipă tensiunea 
aceea violentă a tuturor puterilor ființei lui, în paza bolnavei. Şi 
dacă medicul îi spunea ceva: 

— Nu ştiu nimic, îi răspundea invariabil. Fă dumneata: 
numai dumneata eşti responsabil. Eu stau aici. Nu mă pling de 
NIMIC. 

Dar la sfirsit medicul ceru un consult şi, primind de la colegi 
asigurarea că făcuse tot ce fusese posibil pentru bolnavă, vru să-şi 
decline orice răspundere. Doamna Filomena era pierdută. 

Ciro Coppa îl dădu afară pe medic, insultindu-l; apoi 
parindu-i-se ca acolo, in casa aceea, unde stiinta s-a dat batuta in 
fata morții, apărarea soţiei ar fi fost compromisă, scoase din 
şifonier o rochie. 

— Tine, îmbracă-te repede, îi spuse. Te vindec eu! Mergem la 
tara; aer bun, plimbări... Le arăt eu acestor şarlatani, impostori, 
cum se vindecă bolnavii! Vrei să te ajut să te îmbraci? Te rog, 


Filomena, nu te descuraja! Nu ma dezamăgi! Tu mă iubeşti... Eu... 

Un nod de plins îl sufocă pe neaşteptate. La propunerea lui 
disperată soția închise ochii cu o mîhnire resemnata: două lacrimi 
i se prelinseră pe obraji, li făcu semn să se apropie de pat. Ciro se 
repezi imediat, vibrind de efortul cu care îşi înfrîna emoția violentă. 
Şi atunci muribunda îi trecu brațul în gulerul gitului şi cu mîna 
nesigură îi mingiie părul. 

— Fă-mi un bine, murmură. Un preot... 

Ciro, aplecat pe pieptul ei, izbucni într-un plins furios, ca şi 
cum durerea, muscindu-l, l-ar fi scos din fire. 

— Nu ai încredere in mine, Filomena? - racni în hohote 
violente. Apoi, ridicîndu-se, schimbat în totul, teribil: Şi ce păcate 
poţi avea tu pe conştiinţa ta, de mărturisit preotului? 

— Cine nu are păcate, Ciro? — suspina muribunda. 

El ieşi din cameră cu mîinile in păr. Porunci servitoarei să 
cheme un preot. 

— Batrin! batrin! — îi strigă; şi fugi repede din casă să nu 
asiste la spovedanie. 

Timp de două ore rătăci în sus şi în jos pe Promenadă, 
căznindu-se să-şi închipuie păcatele pe care soția le mărturisea 
preotului în momentul acela. 

„Ce păcate?... ce păcate? Păcate doar gindite, desigur.., 
păcate numai intenționate... Pe cine mai văzuse soția lui?... 
Lucruri trecute... păcate vechi. 

Şi se plimba cu miinile în şolduri, chipul contractat de gelozie 
şi ochii scaparind scintei. 

În aceeaşi noapte, Filomena muri. Pepé dori să se ridice cu 
orice pret ca s-o vada pentru ultima oară şi să o sărute pe sora lui 
pe frunte. Ciro s-a închis în camera copiilor trimişi la bunică şi s-a 
prăbuşit pe un pat, muscind si sfişiind pernele ca să nu urle. 

În ziua următoare porunci să se pună masa, şi trimise să-i fie 
aduşi copiii de la bunică. Bătrina servitoare îl privi în ochi, 
temîndu-se că a înnebunit. 

— Masa! - îi strigă Ciro din nou. Si pregăteşte un loc si 
pentru doamna. 

Vru ca toti, Pepé si copiii lui, sa ia loc impreuna cu el la 
dejun. 

— Aici poruncesc eu! — strigă, batind cu pumnii în masă si 
brum! pahare, tacimuri, săreau în aer. Aici poruncesc eu! Ginditi- 
vă ce ar suferi Filomena dacă ar şti că din cauza ei copiii ar rămîne 
nemincati! Să mincam! 


Umplu o farfurie pentru sotie, ca de obicei. Apoi vru sa dea 
un exemplu, şi începu să manince el; dar, îndată ce îşi duse 
lingura la gură suflă cu putere si îşi băgă în gură servetelul si 
apucindu-l cu dinţii strigă cu o voce sufocată ’ 

— Filomena! Filomena! 

Totuşi, de îndată ce copiii incremeniti se apucară să strige cu 
el: brum! alti pumni în masa. 

— Tacere! Aici poruncesc eu! Mincati! Nu o supăraţi, copii, pe 
mama voastră! Ea e aici, aici lingă noi... ne vede pe toți... o doare 
dacă nu vă vede mincind o zi întreagă, băieți... Mincati! Mincati! 


XI 


DOLIUL PURTAT DUPA MOARTEA 
surorii lui si paloarea lasata de lunga convalescenta il avantajau 
pe Pepe, aparind mai ,interesant” in ochii Stellinei, ca si cum s-ar 
fi imbracat in negru pentru ca, care luase de sot pe altcineva. 

În prima seară cînd i s-a permis să iasă din casă s-a 
îndreptat spre casa lui Alcozer, pe strada Porta Mazzara. Urcînd 
scara îşi simți inima batind atît de puternic, încât, după cinci sau 
şase trepte, fu nevoit să se oprească pentru a-şi recăpăta 
respirația. Ajungind la penultimul etaj, s-a simţit crunt rănit, 
auzind vocea Stellinei care cînta o romanta, acompaniată la pian 
de Mauro Salvo: fără îndoială. 

— Cinta, cîntă, ingrata! 

Se sprijini de zid si isi acoperi ochii cu mina. 

Se auzira aplauze, si printre acestea risete argintii. Pepé se 
dezmetici, urca ultimele trepte, trase de cordonul clopotelului. 

— Pepe! - strigă surprins Gasparino Salvo, venind sa 
deschidă usa, şi îndată se duse plin de bucurie să anunţe în salon: 
— Pepe! Pepe Allello! A venit Pepe! 

Fifo şi Mommino Garofalo şi Toto Salvo veniră repede în 
antreu. Don Diego care motäia pe divan, trezit de aplauze si de 
glasuri, se ridică în picioare, prostit, privind pe Mauro Salvo care 
rămăsese pe fotoliu şi pe Stellina care, cu un genunchi sprijinit de 
scaunul pianului şi o mină pe clape, privea absorbită flacăra 
lumînării de pe pupitru cu note. 

Pepe intră în primirea gălăgioasă a prietenilor, palid, 
încurcat, şi cu ochii plecați întinse mîna Stellinei, care îi întinse pe 
a sa, inertă şi rece. În timp ce don Diego, înclinîndu-se şi 
gesticulind larg cu braţele, îi spunea: 

— Trăiască! Trăiască! Iata-te aici între noi, în sfirşit! Te-ai 
vindecat de tot? Felicitări. Ia loc aici, lingă mine. 

Numai Mauro Salvo nu-i spuse nimic lui Pepe. Din fotoliul în 


care era infundat, il privi cu raceala printre pleoapele care ii 
cădeau dintr-o infirmitate peste ochii bulbucati, şi cărora nasul in 
sus părea că le porunceşte cu o incapatinata mindrie să se ridice. 

Pepe îşi opri o clipă privirea asupra lui, apoi se întoarse spre 
Stellina, şi întrebă: 

— Deranjez cumva? 

Don Diego îl încurajă: 

— Cum poţi vorbi aşa, scumpe don Pepe! Ce plăcere si ce 
onoare. Te-am aşteptat seară de seară, vorbind despre dumneata. 
Adevărat, domnii mei? 

Toţi, afară de Mauro Salvo şi Stellina, au confirmat. 


— Ba chiar - reluă Don Diego, - am suferit cu toţii de 
nenorocirea în care ai intrat. 
— Biata doamnă Filomena! - exclamă Fifo Garofalo, 


ridicindu-si ochelarii pe nas. 

Urmă, în amintirea moartei, un moment de tăcere, timp în 
care Pepe dădu uşor din cap. 

— A contribuit — zise apoi — la gräbirea sfirsitului, şi spaima 
pe care a avut-o cu mine, biata de ea. 

— Spaima, iartă-mă, a cuprins-o, — interveni răutăcios Mauro 
Salvo cu ochii plecați şi cu nasul ridicat, — pentru că, dacă e 
adevărat ceea ce se spune, cumnatul tău a închis-o cu cheia într-o 
cameră şi nu i-a permis să intre să te vadă, astfel că şi-a închipuit 
că eşti pe moarte; dacă ti-ar fi putut vedea rana aceea fără 
importantă... 

— Fără importantă? — întrerupse, mirat, Mommino Garofalo. 
Cite puncte, Pepe? 

— Saizeci si patru, raspunse Pepé, modest. 

— Da, reluă Mauro privind printre pleoapele lăsate pe cei de 
fata, — dar fără îndoială nici rană mortală, nici de speriat. 

— Desigur, desigur, — aprobă Pepe pentru a încheia discuţia. 
Acum, vedeţi! Urcînd, am auzit că doamna Stellina cînta o 
romanta... Am venit, aşadar, să tulbur atmosfera. 

— Iarăşi? Ti-am spus că nu, scumpe don Pepe! 

Şi don Diego îi explică lui Allelto în ce fel se petreceau serile 
în casa sa, intercalind ici şi colo reflecții asupra vieții lui stupide şi 
a batrinetii blestemate. „Sic vivitur, sic vivitur”!2... Compania altora 
era pentru el mai necesară decit pîinea; dar companie de tineri, se 
înțelege! De bătrini ca el nu avea nevoie. Vai, lui nu-i raminea 


12 Astfel se trăieşte. 


altceva de facut decît să vadă şi să audă, să audă si să vadă... Dar 
era mulțumit. 

Vorbind, don Diego avea pe buze zimbetul acela ambiguu pe 
care Pepé îl observase în timpul vizitei pe care i-o făcuse. Împreună 
cu clon Marcantonio. Dar de data aceasta zimbetul acela părea a fi 
mai degrabă adresat lui Mauro Salvo, înspre care se îndreptau 
ochii lui don 

Diego deseori. Degeaba, totuşi, Pepe se arătă nelinistit de 
asta. Zimbetul avea o semnificație mult mai adinca decît gelozia. 
Într-adevăr, don Diego îşi dăduse seama încă din primul moment 
că Salvo se îndrăgostise de Stellina; dar de iubirea aceasta, dat 
fiind un plan al lui, secret, nici vorbă să se teamă, dimpotrivă, se 
bucura. Mauro era urit la fata şi grosolan în felul de a se purta; 
Stellina nu l-ar fi acceptat niciodată. În schimb, batrinul se temea 
de el, de Pepe, protejat de socrul lui şi puternic acum datorită 
prestigiului obținut prin duelul pentru soția lui. Cu toate acestea, 
el a aşteptat cu adevărată nerăbdare apariția lui, pentru că din 
seara asta Stellina urma să se afle între două focuri: cei doi rivali 
aveau să se păzească unul pe altul, pe rind, iar el se va putea 
odihni astfel liniştit şi sigur; expedientul pentru a se bucura fără 
pericol de compania celorlalți tineri veseli şi fără prejudecăți, 
atingea un efect optim. Iată de ce batrinul zimbea în felul acela. 

Conversatia se insufleti treptat, şi la ea luă parte şi Stellina, 
care, totusi, din cind in cind, arunca o privire rapida si nelinistita 
spre balcon, unde se dusese Mauro Salvo, apropiind incet-incet 
obloanele in spatele lui, in timp ce ceilalti se intretineau. Acum el 
statea acolo cu spatele la salon, cu coatele sprijinite pe balustrada 
de fier a balconului, cu capul intre miini, privind cimpia neagra 
cufundata in noapte. 

Don Diego observase disparitia lui Mauro din salon inaintea 
Stellinei; şi la un moment dat voi să-i cheme: 

— Şi vino aici, Doamne sfinte! Te poţi alege cu o răceală, e 
frig. 

— Mă doare tare capul, - se scuză Mauro, întunecat, 
reintrind şi inchizind obloanele. 

Don Diego, lăsînd să i se vadă în ochi rinjetul buzelor 
nemişcate, îl privi o clipă; apoi îi spuse cu dragoste: 

— Ei, da, ti se vede pe fata, bietul de dumneata! Curaj! Nu-ţi 
pierde curajul! 


XII 


INTR-UNA DIN SERILE ACELEA S-A 
hotarit pentru duminica următoare o excursie la Temple: intilnirea, 
la şapte dimineața. 

Cu ajutorul fraților Garofalo şi al celorlalți doi Salvo, don 
Diego l-a convins pe Pepe să ia şi el parte, în ciuda doliului recent: 
şi atunci Mauro s-a scuzat că nu poate veni. 

Într-adevăr, numai el a lipsit la întîlnire. Don Diego a simțit 
că-l doare un brat şi ar fi vrut să amine sau să contramandeze 
excursia cu scuza că timpul nu i se părea destul de frumos. Ce-i 
drept, cerul nu era senin, aveau să înceapă primele ploi de 
toamnă. Dar tinerii prieteni şi Stellina declarară că pentru o 
plimbare dimineața aceea nu putea fi mai potrivită; astfel că pina 
la urmă don Diego a trebuit să cedeze. 

Stellina se arăta mulțumită; glumea cu Fifo Garofalo care 
declarind că-i era frig îşi adusese şi pardesiul. Pepe o vedea rizind 
şi zimbea, ca şi cum ar fi fost o oglindă in fata ei. 

Dar cînd au ajuns la capătul Promenadei, iată-l pe Mauro 
Salvo sprijinit cu coatele pe un pilastru al balustradei şi eu mîinile 
sub bărbie. Cea care l-a descoperit prima a fost Stellina; stringind 
buza între dinți, punind şi un deget pe gură, luă din mina lui Pepe 
bastonul şi fugi uşor. În vârful picioarelor, pînă ce, lungind braţul 
înarmai astfel, a putut încet-încet să împingă borul pălăriei lui 
Mauro. Acesta se întoarse brusc, furios; dar o văzu lingă el pe 
Stellina care îl amenința foarte serioasă cu acelaşi baston, în 
hohotele de ris ale celorlalți. 

Aşa că se alătură si el grupului. Rideau toți şi Stellina părea 
cea mai veselă. Don Diego îi privea pe cei şase tineri şi pe soția lui 
şi se îmbăta de bucuria lor, grăbindu-se în urma lor, pe şoseaua în 
pantă. 

— Încet, băieţi, încet... — îi povätuia din cînd în cînd, 
gindindu-se la drumul lung şi la anii pe care îi purta eu el; ridica 


apoi ochii la cer şi strimba din buze. 

Spre rasarit cerul se intuneca tot mai mult: acolo jos, in fund, 
departe, pe înălțimile vinete de pe Crocca, ceața se îngroşa 
amenintatoare; poate ca ploua. De citva timp se pornise un vint 
uşor şi rece, care părea ca insufleteste copacii, în speranța ca 
peste putin timp vor fi scaldati de ploaia atit de aşteptată. Si din 
cimpia uscată, intesata cu mărăcini, veneau trilurile bucuroase ale 
ciocirliilor care poate anunțau şi ele ploaia apropiată şi risetele 
unor cotofene. 

Cînd grupul ajunse lingă mica biserică normandă San Nicola, 
înconjurată cu pini maritimi si chiparosi, la începutul unei cotituri 
a şoselei, don Diego, simțind cîteva picături pe dosul palmei, îi 
sfătui: 

— Domnii mei, să raminem aici. Nu mi se pare prudent să ne 
aventurăm pe vremea asta pina la Temple. Credeti-ma, nu am 
imbatrinit degeaba. 

— Nu! Nu! - strigară toți în cor. Sint nori trecători! Nu va 
ploua! 

— Domnii mei, va ploua cu siguranță, replică don Diego. Dar 
facă-se voia tineretului: curaj şi înainte, băieți! 

După San Nicola şoseaua mai înclinată le făcu coborirea mai 
uşoară sub amenințarea ploii. Si peste putin timp se aflau în fata 
märetului templu al Concordiei, încă întreg, aerian pe povirniş si 
deschis cu maiestosul peristil spre păduricea de migdali si de 
măslini, numită paduricea Civita in amintirea vechiului oraş care 
se ridica acolo. Păduricea foşnea agitată sub norii grei, incarcati de 
apă, si pe sus vibrau virfurile colosalilor chiparoşi ridicați în 
mijlocul migdalilor şi măslinilor ca un pluton vigilent, paznic al 
vechiului Templu. 

În liniştea austeră, strigătele de bucurie ale grupului 
răsunară straniu printre coloanele imense. Stellina, rămasă 
suspendată pe treapta pe care se poate urca pe postamentul înalt, 
aproape în întregime distrusă înspre pronaos, chemă pe cineva în 
ajutor. Îndată Mauro Salvo alergă şi o sprijini. 

Fifo Garofalo, expert în arheologie, cu fața de masă pe umeri 
şi cu pălăria cu boruri de artist potrivită pe virful capului: 

— Veniti, o profani! — strigă, urcind pe o piatră uriaşă din 
mijlocul templului. Multime nereverentioasä, apropie-te! nu, 
asteapta... — (cobori de pe piatra). — Doamna Stellina sa ni se 
prezinte ca o zeiță; ridică brațele... aşa. Adorati, o profani, pe zeița 
Concordia! Eu, preot în plină funcție, rostesc cu glas tare: — Să 


bem în cinstea ei şi sa facem libatiuni şi să ne rugăm... Dar nu, 
asteptati! asteptati! 

Toţi, in afara Stellinei, care-şi luase o atitudine de zeiță, s-au 
repezit la coşul cu alimente adus de servitoare. 

— Tu, Pepe, — adăugă Fifo strigînd, — tu, ministru subaltern, 
intreaba-i pe cei de fata: cine sînt cei ce compun această adunare? 

— Flaminzii! — răspunseră toți în cor, inclusiv zeița, Stellina. 

— Nu, nu! Trebuie să se răspundă cu voce tare: Oamenii 
cumsecade! Şi dacă nu o spuneţi tare, nimeni nu vă crede. Hai, 
hai, oferiţi un biscuit fără pată acestei si-donna Concordia... 

— Şi aprindeti un chibrit! - adăugă Pepe, privind cerul care 
se înnegrise brusc, de parcă s-ar fi coborit noaptea. 

— Sfinte Dumnezeule, de asta îmi era teamă! — gemu lipit de 
o coloană don Diego Alcozer. 

— Atacati coşul cu bunätäti, şi să se descurce fiecare cum 
poate, fără nici o umbră de educaţie! — exclamă Gasparino Salvo, 
dînd exemplu. 

Se avintară toți, afară de don Diego, spre cos, apucind fiecare 
ce-i căzu la mină; în timpul ăsta picături grele de ploaie cădeau cu 
putere de parcă ar fi căzut grindină de sus. 

— Să ne adăpostim în vreo casa! — îi rugă don Diego. Hai, să 
fugim repede! 

Fugeau cit puteau de repede din Templu: ploaia se inteti 
dintr-odată, devenind tot mai deasă; se repezi cu o violență 
extraordinară, de parcă s-ar fi deschis stăvilarele cerului. 

— Doamne Dumnezeule! — strigă don Diego stringindu-se în 
sine, sub furia apei. 

Stellina şi cei şase tineri rideau. Ajunseră la casa cea mai 
apropiată, dar poarta de fier a curții era închisă. Lovituri de 
picioare în gardul de fier şi strigăte de ajutor. Nu era ploaie, era 
potop. 

Fifo Garofalo îşi scoase pardesiul şi cu concursul celorlalți îl 
întinse în chip de baldachin deasupra Stellinei şi a lui don Diego. 
Apă, apa, apă. Curind îmbrăcămintea era leoarcă. 

— La San Nicola! — strigă Mauro Salvo, luînd de mina pe 
Stellina si pornind in fuga inainte. 

— La San Nicola: e o streaşină mai mare! — aprobara ceilalți, 
urmindu-i. 

Si, in sus, pe soseaua in panta care devenise un torent. 

Sub streaşina minastirii, don Diego, ud ca şi ceilalți, începu 
să tremure, neajutorat. 


— O să mă aleg cu o răceală! Blestemată fie clipa în care am 
ieşit din casă... Desigur, e vina mea!... Ud leoarcă... Nu simtiti ce 
aer rece? 

Furia apei încetă dintr-odată: pentru un moment. Păru că se 
luminează. 

— Dar ce! plouă... priviți... 

Şiroaiele de ploaie cădeau, da, mai subțiri şi mai rare, dar 
continui. Totuşi, pentru a se sustrage, aşa uzi cum erau, 
curentului de aer de sub streaşină, hotăriră să o pornească în alt 
loc pentru a căuta un adăpost mai bun, mai sus. 

— Este inutil, don Diego! — observă Fifo Garofalo, dupa ce 
batuse la poarta unei alte case. Azi e duminică: la ora asta, țăranii 
sint la slujbă în oraş. Mai degrabă să ne facem curaj, si la drum! 
Parcă plouă mai putin; să sperăm că încetează de tot. 

— La drum! La drum! - aprobă bietul don Diego. Dar veţi 
vedea că o să ajung mort. 

Frica imboldea batrinetea gifiitoare şi don Diego mergea in 
fruntea grupului. Ploaia se inteti din nou. 

— Dati-mi mina! Lasati-va dus de noi, îi spusera Toto Salvo si 
Fifo Garofalo. 

— Mor! mor! — gemea din cînd in cînd don Diego tras de cei 
doi tineri care nechezau ca nişte cai, dînd din picioare şi din cap, 
bine dispuşi sub ploaia furioasă şi în risetele celor care îi urmau. 

Ajunseră în oraş cu răsuflarea tăiată, cu îmbrăcămintea lipită 
de corp. Don Diego vru să intre iute in pat, îi clantaneau dinții, 
vibra tot de-ti inspira şi teamă si milă. 

— Un medic... un medic... sînt mort! Îl vreau lîngă mine pe 
Marcantonio... 

Fifo Garofalo fugi dupa medic; Pepe Alletto, rugat de Stellina, 
dupa don Marcantonio. Ceilalti plecara la casele lor foarte mihniti 
şi deprimati. 


XIII 


— OH. DRAGA BAIETE! DE UNDE 
vii pe timpul ăsta mizerabil! — strigă Ravi vazindu-l pe Pepe ud de 
ploaie din cap pina în picioare şi plin de noroi. 

Pepe îi povesti pe scurt aventura şi îşi manifesta remuscarea 
pentru îmbolnăvirea neaşteptată a lui don Diego. 

— Totul e de la Dumnezeu! - îi răspunse don Marcantonio, 
îmbrăcînd în grabă un pardesiu. Moare? Dacă nu ar fi un creştin, 
aş zice că mă bucur. Ah, i-a făcut plăcere să vină cu voi tinerii? O 
merită! Nu o spun pentru dumneata, don Pepe: dumneata nu ai 
nici un amestec. Aici e mina lui Dumnezeu. Rosa, umbrela... Sa 
mergem, don Pepe. 

Găsiră pe don Diego în prada delirului, cu o febră de cal, şi 
Stellina care plingea, speriată de cuvintele fără nici o rațiune ale 
soțului care o lua drept una sau alta din soțiile dinainte, socotind- 
o răspunzătoare de isprăvile pe care i le făcuseră acestea. 

— Eşti sufletul Luzzei, tu? Te implor, în numele Domnului, 
spune-mi ce vrei de la mine? 

Delirul dură multă vreme; apoi duhurile îl părăsiră pe don 
Diego, care zăcea în febră puternică. 

Stellina, Pepe şi don Marcantonio l-au vegheat pe bolnav 
toată noaptea. În liniştea adincă, pieptul lui don Diego începu să 
fiarbă. 

— Asta e pneumonie, nu altceva! — constată don Marcantonio. 

Şi toţi trei se privira în ochi la lumina slabă a lămpii. 

Într-adevăr, pneumonia se declanşă în dimineața zilei 
următoare, şi medicul declară că don Diego nu va putea rezista 
mult. 

În fata morţii, aproape în aşteptare acolo, lingă patul in care 
trupul firav al lui don Diego zăcea acoperit de pături, cu coada lui 
de păr ca un şarpe pe pernă, lingă craniul lucios înroşit de febră, 
cei trei care îl vegheau încercau aproape o remuscare secretă care 


le venea din gindurile si din promisiunile legate de moartea aceea. 
Mai puternic o simțea Pepe; mai putin decit toţi Stellina. Si cînd lui 
don Marcantonio, în tăcere. Îi scăpă de pe buze, privindu-si fata si 
pe prietenul ei: — „lată-ne aici, copiii mei”... — toți trei suspinară, 
plecindu-si capetele, ca în aşteptarea, nu a eliberării, ci a unei 
adevărate nenorociri. 

Şi în tot timpul bolii, nu au precupetit nici o îngrijire pentru 
clon Diego, prins de un fir de viață, ca de o rădăcină la marginea 
unei prăpăstii; l-au asistat pe rînd. Atenti şi plini de bunăvoință. Si 
ca şi cum conştiinţa lor ar fi simțit o uşurare şi o bucurie in 
scutească pe ceilalți, intrecindu-se în amabilitati şi rugaminti 
insistente să se hrănească cu ceva şi să se odihnească. 

Mai putin decît ceilalți, se menaja Pepe: dar puterea cu care 
rezista voiniceste la somn sau la foame, nu-i venea din voință; nu 
putea pur şi simplu nici să doarmă, nici să manince, susținut de 
gindul şi sentimentul propriei fericiri iminente; ajunsese, ajunsese 
în pragul fericirii, încurajat de privirile, de cuvintele Stellinei, avînd 
certitudinea că ea îl iubea, după zilele acelea de intimitate, şi că şi 
ea se simțea ajunsă în pragul unei vieți noi, multumite. 

Don Marcantonio nu-i scăpa din ochi. 

„Se aprind!” — îşi spunea, stringind buzele. 

Pina cînd într-o seară, trecînd pe coridor, i se păru că aude în 
salon ceva pe întuneric, asemănător sunetului unui sărut şi 
începu să tuşească. Mai tirziu, îl chemă la el pe Pepe, deoparte, şi 
îi spuse încet: 

— Don Pepe dragă, te rog, prudenţă! Fii bărbat... Aşa cum 
vrea Dumnezeu, se pare că am ajuns unde am vrut... 

Pepe se prefăcu că nu înțelege, şi îl întrebă cu un aer 
nevinovat: 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, - reluä don Marcantonio. Dar repet, prudenţă. 
Gindeste-te, pentru Dumnezeu, că soțul feste încă acolo. Animalul 
ăsta este în stare să învie: se pare că are şapte suflete, ca pisicile. 
Şi atunci, ce figură fac eu? Nimic, don Pepé... În două cuvinte: ori 
eşti prudent, ori te invit afară cât ai clipi. Nu admit măgării. 


XIV 


DESI DON DIEGO INTRASE IN CON- 
valescenta, Pepe Alletto ieşea, într-o seară, radiind de fericire din 
casa lui, cînd, ajungînd la colțul străzii Rabato, dincolo de Via 
Mazzata, se trezi față în față cu Mauro Salvo care îl aştepta în 
tovărăşia fraților lui şi a verilor Garofalo. 

Fără să aibă nevoie de prea multă perspicacitate, Pepe îşi 
dăduse seama, încă din prima clipă cînd o revăzuse pe Stellina în 
casa soțului, că Mauro Salvo era îndrăgostit, însăşi Stellina îi 
confirmase acest lucru rizind. Nici un pericol deci din aceasta 
parte. Dar Pepe îl cunoştea bine pe Salvo şi îl ştia capabil de orice 
violență. Astfel că, nu de frică, dar pentru a nu da loc vreunei 
scene compromițătoare, se comportase pina acum în aşa fel, încât 
să nu-i ofere nici cel mai mic pretext. In plus, se simțea protejat de 
bunăvoința fraților acestuia, Toto şi Gasparino, si a verilor 
Garofalo care dezaprobau intenţiile lui Mauro, nu pentru altceva, 
dar le închidea uşa casei Alcozer, unde, în prezenţa Stellinei, 
distrindu-se pe seama batrinului ei sot, petreceau seri delicioase. 

Dar, în ultimul timp, din cauza bolii lui don Diego uşa casei 
rămăsese închisă pentru ci; şi acum ei s-au aliat cu Mauro, dacă 
nu în gelozia pe care acesta o simțea, cel putin în invidia fata de 
Pepe, pentru care uşa continua să fie deschisă. Pepe şi-a dat 
seama de această schimbare din sufletul prietenilor, şi a căutat de 
mai multe ori să-i îndepărteze de la acest gînd. Dar acum, iată că îl 
aşteptau cu Mauro în frunte. 

Mauro îi spuse brusc, oprindu-l: 

— Vino cu mine. Trebuie să-ți vorbesc. 

— De ce? — îl întrebă Alletto, încercînd să-i zimbească. Nu 
poți să-mi vorbeşti aici? 

— E prea multă lume, îi răspunse sec Salvo. Mişcă. 

Pepe făcu o strimbătură şi strinse din umeri, pentru a da de 
înțeles că nu putea să-şi închipuie ce-ar fi putut să vrea de la el cu 


aerul acela plin de mister, şi apoi îi spuse: 

— Eu cred... nu ştiu... că-mi vad de treburile mele fără a 
supăra pe nimeni. 

Dar Salvo îl întrerupse cu glas tare, violent: 

— Treburile tale? Care, tu care esti un prăpădit si un 
sărăntoc? 

— Oh! - exclamă Pepe. Baga de seamă cum vorbeşti... 

— Un prăpădit, da; — îi replică Mauro, postindu-i-se în fata, 
amenintator. Si nu mai răspunde, ca-ti dau citeva palme de te 
innebunesc. 

Pepe ridică ochii spre cer, cu gura deschisă, ca pentru a 
spune: — „Îmi pierd răbdarea!” — apoi rabufni: 

— Ascultă, dragul meu: nu-mi face plăcere şi nici nu vreau să 
mă cert cu cineva. 

— Bine! — se grăbi să încheie Mauro. Daca tot vrei să faci pe 
oaia, fii atent numai ce-ţi spun: să nu mai pui piciorul de acum 
înainte în casa lui don Diego Alcozer. 

— Cum! De ce? Cine mă poate împiedica? 

— Eu! 

— Tu? Şi de ce? 

— Pentru că aşa vreau! Dacă nu mă mai duc eu, nu trebuie 
să te mai duci nici tu. Nici tu, nici altcineva, ai înțeles? 

— Asta-i bună! Şi dacă Ravi mă ia cu el? 

— Ajungi la poartă, şi stînga împrejur! Daca nu, o patesti: 
miine seară voi fi acolo: dacă te văd intrind, vai de tine! Nu-ţi spun 
altceva. Şi acum, du-te acasă. 

— Bună seara, - apucă să spună Pepe în emoția care-l 
prostise, provocată de ordinul peremptoriu. 


XV 


AUZIND CLOPOTELUL DE LA USA, 
donna Bettina nu uită nici în seara aceea să strige: 

— Stergeti-va pantofii! 

— Mi i-am şters, — răspunse Pepe, intrind - pe pantalonii 
unora care nu-şi văd de treaba lor. 

Mama se sperie: 

— O altă ceartă? 

— Nu... dar nici departe n-am fost! se grăbi să o asigure Pepe. 
N-a lipsit mult să fac o altă prostie. 

— Pepe, copilul meu, alte nebunii? - gemu donna Bettina, 
pronuntind pe un ton drăgăstos această întrebare, pe care 
obişnuia să o pună fiului ei. 

Părea îmbătrinită cu zece ani, după moartea Filomenei. Nu a 
vrut să-şi arate cu lacrimi durerea, dar era evident că aceasta, în 
tăcere. Îi devora sufletul.” 

Pepe, ridicind pumnul în aer, strigă: 

— Îi aranjez eu de sărbători! Am duelat o dată! Ah! o să 
vedem... o să vedem noi... 

Şi începu să umble prin cameră în sus şi în jos, ca un pui de 
leu în cuşcă. Donna Bettina îl privea cu gura deschisă, ca prostită; 
apoi îl întrebă, impreunindu-si mîinile: 

— Te rog, spune-mi ce ti s-a întîmplat, Pepe! Mă omori! 

— Nimic, — îi răspunse fiul. Unii prieteni ai mei... Mîncăm sau 
nu mîncăm în seara asta? 

— Pepe, - iti atrag atenţia că o oarecare virstă am şi eu şi nu 
mai pot suporta unele neplăceri... nu mai pot... Nu mai pot... Tu 
vei fi cauza morții mele... numai tu, ştii? numai tu... 

— Bine... destul, mamă, să nu mai vorbim! — oftă Pepe, şi se 
apucă să manince cu poftă ca si cum trupul lui voia să fie 
compensat de ruşinea suferită prin afront. 

„Lăsaţi-l să moară, şi vom vedea!” — se gindea, făcînd aluzie în 


sinea lui la don Diego. 

Amina astfel mental întîlnirea cu Salvo la moartea lui Alcozer, 
ca să nu-şi oprească gîndul la ziua următoare, in care, conform 
amenințării, şi-ar fi găsit rivalul în fata porții lui don Diego. Privind 
în viitor, simțea cum poziția lui față de aceea a lui Salvo era cu 
mult mai puternică; dar sentimentul acesta nu reuşea să-i 
întărească deplin pentru proba zilei de miine. 

În timpul nopţii nu închise un ochi, gindindu-se la ceea ce ar 
fi putut răspunde, la un moment dat, rivalului. 

În acelaşi timp, în patul de alături, donna Bettina, care nu-şi 
mai găsea liniştea, avea un vis foarte ciudat. I se părea că-l vede pe 
don Diego zimbind ceremonios; i se înclina cu o mînă pe inimă, 
ingenunchea la picioarele ei, îi lua o mina şi i-o săruta, suspinind: 
„Oh, Bettina, drept răsplată pentru vechea iubire!” Ea izbucnise în 
ris, şi don Diego, rănit de risul ei, îi făcea această propunere: ar fi 
cedat-o pe soția lui, prea tînără pentru el, lui Pepe, cu condiţia ca 
Bettina să-i accepte pe el drept sot: „Unire a doi bătrini care se 
gindesc la linişte, unire a doi tineri care ard de iubire.. 

În acest moment ea se trezi, şi-i surprinse pe Pepé care, 
aşezat pe marginea patului, cu spatele sprijinit de perna ridicată 
pe tăblia patului, spunea cu dinții strinsi, cu un brat în aer: 

— Şi eu te omor! 

— Pepe, strigă ea. Ce spui? Ce ai? 

— Nimic... mă gîndesc! 

— Noaptea? Spune-mi ce ai?... 

— Nu mi-e somn, şi mă gîndesc, răspunse Pepe plictisit. 
Dormi... dormi... 

Donna Bettina tăcu pentru o clipă şi puse din nou capul pe 
pernă; apoi întrebă încet, insinuant, cu o oarecare încurcătură, 
sperind că provoacă o confidenta din partea fiului: 

— La ce te gindesti? 

Pepe nu răspunse. Numai, după putin timp, dind din cap, 
scoase în liniştea camerei acest suspin: 

— Un prăpădit... 

— lartă-l pe tatăl tau, Pepe, că şi-a pierdut mințile si a risipit 
totul în viata lui — conchise donna Bettina, suspinind la rîndul ei. 

Şi încet-încet, batrina îndurerată adormi. 


XVI 


PEPE NICI NU SE GINDI SA STEA 
la îndoială dacă să se ducă sau nu în casa Alcozer în ziua aceea: ar 
fi însemnat acelaşi lucru cu a-i ceda lui Salvo orice drept asupra 
Stellinei; şi nu numai atit, dar şi dovada cea mai evidentă a unei 
frici pe care el nu voia să o recunoască. Apropiindu-se ora vizitei 
obişnuite, se duse la Ravi ca să plece împreună: desigur, Salvo nu 
ar fi avut îndrăzneala să-i atace văzindu-l însoţit de tatăl Stellinei. 

Dar nici don Marcantonio, nici soţia lui nu erau acasă. 

— Sint la fata lor, încă de la amiază, îl anunţă servitoarea. 
Cine ştie ce s-a întîmplat, domnişorule! Cu dumneavoastră pot 
vorbi... Ființa aceea, sărmana de ea, e sacrificată! 

Din nou în stradă, Pepe începu să reflecteze: „Să mă duc? E 
cazul? Ce va spune lumea dacă ne vom înfrunta chiar sub 
ferestrele casei ei? Nu sînt sigur pe mine; ieri am fost prudent; dar, 
în seara asta, dacă îl văd, nu-l iert, pe cuvînt de onoare! De altfel, 
ei sînt cinci; ce minune deci dacă eu voi fi însoţit de un altul?” 

Şi, gîndindu-se astfel, se îndreptă prost dispus spre casa lui 
Coppa. Se temea totuşi ca acesta să nu-l silească să dueleze din 
nou; de aceea, noaptea trecută, înlăturase cu totul gîndul de a se 
duce la el, care i se părea escorta cea mai sigură, mai mult decit 
Ravi. 

Ciro, după moartea soției, nu mai ieşise din casă. 

Numeroşilor clienți care veneau să-i angajeze pentru vreun 
proces, le răspundea misterios: 

— Sint legat de obligația de a repara cu totul alte greşeli, 
domnilor. Regret că nu vă pot servi. 

Şi pretinsele greşeli erau acelea ale soției defuncte față de 
educația celor doi copii. Cuprins de ideea de a face din ei doi 
oameni puternici, îi instruia la şcoala vechilor romani: îi 
constringea să alerge goi timp de aproape o jumătate de oră în 
fiecare dimineaţă în jurul bazinului adînc din grădină, şi apoi să se 


arunce in apa inghetata. 

— Ori morti, ori inotatori! 

Apoi le poruncea: 

— Uscati-va la soare! 

Si daca cerul era innorat: 

— Nu e soare. Regret. Uscati-va la umbră. 

Nici vorbă de şcoală: mai bine animale viguroase decit 
învățați ftiziei. 

Vă dau eu o educaţie să o ţineţi minte! 

Pepe îl găsi dindu-le o lecţie de luptă celor doi copii, acolo, în 
birou. 

— Ti-ar trebui şi tie un astfel de exercițiu! — îi zise Ciro. Ai o 
fata de mort, pe care ţi-e silă să o priveşti. Vino încoa! Dă-mi 
brațul... indoaie-l. 

Îi pipăi bicepsul, apoi îl privi in fata, plictisit, şi îl întrebă: 

— De ce nu te spinzuri? 

— Îţi mulțumesc de primire, — îi răspunse cu un zîmbet fin 
Pepé. Îi faci şi pe copii să rida. De altfel, ai dreptate. Aş vrea să fiu 
şi eu ca tine, capabil să înfrunt o jumătate de duzină de certareti. 
Curaj, da... bine; dar singur, fără forță, nu-i destul. 

— Defect de educație! — îi strigă Ciro, dominat de ideea fixă a 
momentului. 

— Ah, sigur... educaţia are o mare influenţă... 

— Mare? E totul! 

— Ai dreptate, da... Dar Nu-i aşa că sînt destui în oraşul 
nostru care nu-şi văd de treburile lor? 

— Ti-au mai făcut altă figură? — îl întrebă brusc 

Ciro cu o privire dispretuitoare. Dar dacă miroşi a mort de la 
un kilometru! 

— Deloc! — nega Pepe, mişcai. Ar trebui să ştie că nu mi-e 
teamă; o palmă, cui o merita, am ştiut să o dau pe loc. 

— Din întîmplare! 

— O dată, de bine de rău, am duelat... 

— De nevoie! 

— Dar dacă acum vin cinci contra unu? 

— Si cine sînt? — întrebă Ciro, cu sprincenele încruntate. 

— Mauro Salvo... 

— Ah, bufonul ăla cu ochii mereu întredeschişi? 

— El, cu frații lui şi cu verii Garofalo... cinci, înţelegi? Mauro 
e îndrăgostit nebuneste — neîmpărtăşit, bagă de seamă, şi de asta o 
pot spune - de... doamna Alcozer, tu o cunoşti: fiica lui Ravi. 


Acum, ce crezi? pretinde să nu mă mai duc in casa lui don Diego; 
nici eu, nici el, nimeni. Ba chiar, zice, ca daca ma duc asta-seara, 
vai de mine... Mă aşteaptă cu ceilalți in fata porții lui Alcozer. 

— Nu înţeleg, zise Ciro, aprinzindu-se. Abuzind de putere? 

— Abuzind de putere... ei da! înţelegi? Sint cinci... 

— Şi tu, prostănacule? Ai spus că nu te vei mai duce? 

— Nici gînd! 

— Dar deocamdată esti aici... Şi ţi-e frică! O citesc în ochii 
tăi: ţi-e frică! Ah, dar tu te vei duce, chiar în seara asta, acum... 
Fac pe puternicii, să nu aud! Vino cu mine. 

— Unde? 

— În casa Alcozér! 

— Acum? 

— Chiar acum. Dă-mi timp să mă îmbrac. La ce oră 
obişnuieşti să te duci? 

— La şase şi jumătate. 

Ciro îşi privi ceasul, apoi exclamă stupefiat: 

— Cit esti de las! 

— De ce? — se bilbii Pepe. 

— E şapte fără un sfert... Dar n-are importanţă: îi vom găsi... 
în cinci minute sînt gata. 

Dispăru cit ai clipi. Cobori apoi în mai putin de cinci minute, 
punindu-si haina din mers. 

— Asteapta, Ciro... cravata, — îi zise Pepe, potrivindu-i partea 
din cravată care ieşea din guler. 

— Inepţii! Te gindesti la cravata? — strigă Coppa, oprindu-se 
ca să-i străpungă cu o privire pe cumnat; apoi îi dădu un brinci. 
Hai! Ti-i aranjez eu, fără baston. 

Şi o porni cu Pepe. Mergînd, tremura, şi din cînd în cînd 
exclama: 

— Ah, da?... Aşteaptă, aşteaptă. Spune-mi mie acum că în 
casa Alcozer nu trebuie să intre nimeni. Uite, intru eu. Ah, faci pe 
grozavul? Aşteaptă, aşteaptă. 

Pepe îl urma supus, ca un catelus. Linga casa Alcozer, ridică 
ochii şi privi, apoi zise încet cumnatului, devenind palid: 

— Este: uite-l acolo, cu ceilalți. 

— Mergi înainte! Nu privi! — îi porunci Ciro. 

— Toţi cinci, adăugă încet Pepe. 

Mauro Salvo era într-adevăr la pîndă. Grupul fraților şi al 
verilor se afla la o distanță mică. Îndată ce îl zări pe Pepé însoțit de 
Coppa, Mauro se dezlipi de peretele din spate, scoase o mina din 


buzunar si se indrepta spre ei, încet, privindu-l pe Ciro, căruia i se 
adresă oprindu-se in mijlocul drumului: 

— Cu permisiunea dumneavoastră, domnule avocat: un 
cuvintel lui Pepe. 

Ciro i se aşeză în fata, foarte aproape, îl privi în ochi, cu 
sprincenele încruntate, maxilarele convulsionate; cu două degete 
îşi scoase în afară buza inferioară, apoi îi zise: 

— Cu Pepe deocamdată vorbesc eu, si nu permit să-i 
vorbească nimeni. Ti-o spun dumitale şi o spun şi rudelor 
dumitale care te aşteaptă acolo. Dacă vrei să-mi spui mie acest 
cuvintel, sînt la dispoziția dumitale. 

— Cu plecăciune, ca totdeauna, don Ciro! — îi răspunse 
Mauro, bagindu-si cealaltă mina în buzunar şi ridicîndu-se în 
vîrful picioarelor, ca şi cînd, pentru a înghiți refuzul acela, ar fi 
avut nevoie să se întindă în felul acela. Pe altă dată, cu 
permisiunea dumneavoastră: e timp destul. 

Şi se îndepărtă. 


XVII 


FURTUNA, BA CHIAR VIJELIE CUM- 
plita, in ziua aceea, in casa lui don Diego. 

Stellina se dezlantuise de dimineata intr-o criza violenta de 
minie impotriva sotului ci care, de cind intrase in convalescenta, 
devenise, bietul de el, insuportabil. Îi scrisese tatălui ei să vină să 
o ia repede acasă, altfel se va arunca de la balcon. Don 
Marcantonio alergase cit mai iute cu soţia, cu hotărîrea deliberată 
de a-i impune fiicei lui respectul cel mai devotat soțului, şi lui Pepe 
Alletto interzicerea absolută de a mai frecventa casa ginerelui. 

Ciro Coppa şi Pepe, intrind in salon, o găsiră pe Stellina în 
lacrimi, lăsată pe speteaza divanului. Donna Rosa şedea alături de 
ea cu ochii în jos, buzele strînse şi mîinile impreunate pe pintecul 
paşnic. Don Marcantonio se plimba, cu mîinile la spate, certindu-si 
fata in asa fel, încît cuvintele lui să fie auzite de don Diego închis 
în camera lui. Văzindu-l pe Coppa, încetă să mai strige, şi îi ieşi 
înainte lingusitor: 

— Prea stimate domnule avocat! Ce onoare, azi... Cu 
plecăciuni, don Pepe... Rosa, domnul avocat Coppa... Regret că... 
Stellina, vino, fata mea, priveşte: domnul avocat ne onorează cu o 
vizită... Regret, domnule avocat ca ati venit tocmai în aceste 
momente... Neplăceri, ştiţi, obişnuitele neplăceri de familie... Un 
nor trecător... Luaţi loc, luaţi loc. 

Uimit de primirea aceea lingusitoare, Coppa zise, asezindu- 
se: 

— Dar... dacă eu mă amestec, chiar indirect... o rog pe 
doamna să mă scuze. 

— Dumneavoastră? Si cum puteţi sa va amestecați? — reluă 
surizind Ravi. 

Ciro îl întrerupse, privind cu o severitate rece: 

— Vă rog, lasati-o să vorbească pe doamna, care ştie mai 
multe decît dumneavoastră. 


Stellina îşi luă batista de pe fata şi-i privi ratacita, cu ochii 
inrositi de plins, pe Coppa. Apoi zise, ezitind: 

— Eu nu ştiu... 

— Dar nu... — încercă să intervină din nou don Marcantonio. 

— Lăsaţi-mă să vă explic! — relua tare Coppa, plictisit. Eu am 
avut încredere în Pepe şi poate am greşit. Desigur am împiedicat să 
se facă gălăgie sub ferestrele... Nu bănuiam că, intervenind, aş 
putea provoca o neplăcere doamnei. 

Pepe intelegind, în sfîrşit, echivocul în care căzuse cumnatul 
lui, se agită pe scaun, roşu ca un mac, şi zise: 

— Nu, Ciro... Asta mă priveşte numai pe mine... 

— Mă ocup eu de treaba asta, domnule avocat! — interveni 
hotărît don Marcantonio. Dumneavoastră nu aveţi nici un 
amestec... Ce s-a întimplat azi dimineaţă între sot şi soție eo 
nimica toată. Ştiţi, lucruri care intervin din cînd în cînd: „eu vreau 
asta... eu nu vreau. Şi atunci... Nu-i aşa? Greşeala este toată a 
fetei mele, greşeală mare... Da, de o sută de ori, da! e inutil să 
plingi, fata mea. Poti plinge pina miine dimineaţă: sînt tatăl tau, şi 
trebuie să-ți spun ce-i bine şi ce-i rău. Si spun: prudenţă si 
supunere asta-i soția model! Şi apoi, putin respect, sfinte 
Dumnezeule! Stimate domnule avocat, ginerele meu iese acum 
dintr-o boală gravă: nu a murit, tocmai fiindcă nu a vrut să moară! 
acum stă dincolo, convalescent, şi este putin nervos! Ştiţi! Trebuie 
să-i înțelegem! 

— Eu nu vorbesc... — spuse Stellina plingind, fără a-şi 
descoperi fața. Vorbeşti tu şi cine ştie ce faci să se creadă despre 
mine... Dar dacă lumea ar şti... Doamne! Doamne! Nu mai pot... 

La aceste cuvinte Ciro Coppa se ridică îmbufnat, suflind şi 
rasuflind ca un armăsar alergat, de atîta minie si de emoție. 

— Dar vorbeşte, vorbeşte... De ce nu vorbeşti? — strigă fetei 
lui, iritat, Ravi. 

— Pentru că nu sînt ca tine! — răspunse prompt Stellina, cu 
vocea întreruptă de plins. 

— Şi cum sînt eu, ingratei, cum sînt? - izbucni don 
Marcantonio. M-am gîndit poate la mine? Ce-am avut eu din asta, 
spune? Nu m-am gîndit la binele tău? Răspunde! 

— Da, da... — suspină Stellina. Lumea va afla că te-ai gîndit la 
binele meu cînd mă va culege într-o zi de pe jos moartă! 

— O auziti, domnule avocat? O auziti? Astea sînt lucruri de 
spus unui tată care pentru ea... 

— Pentru mine? Ce anume! — îl intrerupse Stellina, punindu- 


şi miinile pe divan si aratindu-i, în sfirşit, fata scaldata în lacrimi. 
M-ai închis cu pîine şi apă. 

— Eu? 

— Tu: pentru a ma constringe să mă mărit cu unul mai 
batrin decit tine. Şi aici este mama care poate confirma. Spune, 
mamă, dacă nu este adevărat! Şi vecinele, tot cartierul: atitea guri 
pe care tu nu le poţi închide. Si eu te-am rugat, te-am implorat să 
mă duci de aici. 

— Nu mai vreau să stau! Şi dacă nu o faci, vei vedea ce se va 
intimpla! 

— Don Pepe, o auzi? — exclamă don Marcantonio, buimăcit. 
Asta îmi este răsplata! Spune dumneata! 

Pepe se agită din nou pe scaun, foarte încurcat. Din camera 
lui don Diego se auziră două strănuturi puternice. 

— Sănătate şi prosperitate! — îi strigă don Marcantonio, cu un 
gest de minie mai mult decit comică, adaugind încet: Plesniti-ar 
fierea! 

La strania şi neasteptata izbucnire zimbiră toți, în afară de 
Coppa. 

— Domnii mei, — începu să spună Ciro cu un aer grav, — fără 
acțiuni violente, există un remediu la toate: legea. 

— Dar depinde ce lege, prea stimate domnule avocat! — 
exclamă don Marcantonio. 

— Vă spun că există legea şi asta ajunge, strigă Ciro, care nu 
admitea replici nici în casa altuia. 

— Există legea, ştiu, reluă umil don Marcantonio. Dar acestea 
sînt lucruri de nimic care se rezolvă în familie, domnule avocat 
dragă; dacă nu azi, miine... 

— Asta, replică Ciro, nu o ştii dumneata. 

— Cum nu o ştiu eu? Eu sînt tatăl! 

— Legea nu admite părinţi care itii maltratează fiicele ca să le 
constringă să se căsătorească împotriva voinici şi preferințelor lor. 
Dacă nu o ştiţi, vi-o spun cu Doamnă, dacă dumneavoastră vreți 
să folosiți serviciile mele, eu ma ofer să fiu la dispoziția 
dumneavoastră în totul si cu totul. Dumneavoastră, dacă vreți, vă 
puteți elibera de nodul legăturii care vă este odioasă şi puteți să 
deveniți independentă. 

— Unde? - întrebă, pierzindu-si cumpătul Ravi. În casa mea? 
E nebună! Un proces in Tribunal? Un scandal public? 
Discreditarea numelui meu? E nebună! Eu îi închid usa. Şi o să 
aibă libertatea de a muri de foame! 


— În acest caz, tuna Coppa, voi avea grijă eu! De foame nu 
moare nimeni: şi nimeni nu poate abuza de forță, nici Dumnezeu! 

— Adică cum?... încercă să mai spună don Marcantonio. 

Clopotelul de la uşă sună lung, ca tras de o mina nervoasă. 
Ravi se întrerupse. Stellina fugi din salon, urmată de mamă. Si 
Pepe, ducindu-se să deschidă, se trezi fata în fata cu Mauro Salvo 
şi cu restul grupului. 

Ravi îi întimpină. 

— Vă cer iertare, domnii mei... Dacă vreţi să intrați, vă rog... 
dar, uite... 

— Nu. Scumpe don Marcantonio, mulțumim! - zise Mauro. 
Am venit pentru a vă cere veşti despre starea sănătății lui don 
Diego... 

— Sănătos, sănătos, şi plin de viata! — se grăbi să spun don 
Marcantonio. 

— Voiam să salutăm şi pe doamna, reluă Salvo. Dar dacă nu 
se poate... 

— Nu se poate! — zise Coppa. Cu un ton categoric, privind pe 
Mauro fix în ochi. Să plecăm toți şi să nu mai deranjăm gazdele. 

Apoi, adresindu-se lui Pepe, adauga: 

— Du-te la doamna! spune-i că voi avea onoarea să vin să o 
văd miine, aici, împreună cu tine. 

Pepe se supuse, şi putin după aceea plecară toți, fără nici 
măcar să-i mai salute pe Ravi, care rămase pe scară, ca un 
buştean. 

Îndată ce au ajuns la poartă, Mauro Salvo, ieşind cu fraţii si 
verii, zise, apasind pe cuvinte: 

— Pepe, la revedere! 

— Nu răspunde! — impuse ferm lui Pepe, Ciro Coppa, in aşa 
fel, încît frații Salvo şi verii Garofalo să-i audă. 


XVIII 


— ESTE ACASA DON PEPE? — IN- 
treba, gifiind, don Marcantonio Ravi, nerecunoscind-o la inceput 
pe donna Bettina, venită în grabă să deschidă uşa. 

— Şi dumneata cine eşti? — întrebă la rîndul ei donna Bettina, 
iritată de felul furios în care trăsese Ravi de clopoțel. Mäsurindu-l 
din cap pînă în picioare. 

— Oh, scuzati, stimată doamnă! Sint Marcantonio Ravi, la 
ordinele dumneavoastră. Scuzati, dacă vin aşa devreme... Ah, 
cîinele ăsta! îl auziti cum latră? —... Trebuie să vorbesc cu Pepe 
despre o treabă foarte urgentă şi de mare importanţă pentru el şi 
pentru mine. 

— Vă rog — zise donna Bettina putin mai calmă, dar totuşi pe 
ace, vazindu-l pe omul acela că intră în casă cu un costum deloc 
periat si cu pantofii prafuiti. Cred că este încă în pat... Ma duc să-i 
chem. 

Don Marcantonio începu să umble prin cameră în mare 
agitație. Pepe se prezentă putin după aceea, frecindu-si mîinile 
intepenite de frig, cu fata spălată proaspăt şi ştearsă în grabă. 

— lată-mă. 

— Scumpe don Pepe, spune-mi repede ce intenţii are 
cumnatul dumitale. Simt că-mi crapă fierea. În noaptea asta nu 
am închis un ochi. Şi am ceva şi cu dumneata. 

— Cu mine? 

— Da. Lasă-mă să-ți spun, ori crap, repet. Cum ţi-a venit în 
minte să aduci pe nebunul ăla, pe fiorosul ăla, în casa fetei mele? 

— Eu? — zise Pepe. Ela vrut să vină. 

— Să-mi aducă război şi foc în casă? Spune-mi imediat care îi 
sînt intențiile? 

Pepe protestă că nu ştie nimic; declară că regretă tot ceea ce 
spusese Ciro cu o zi înainte în casa Alcozer, şi adăugă că ar fi vrut 
să găsească o scuză ca să împiedice pe cumnatul lui să revină să o 


viziteze pe Stellina. 

— Gaseste-o, don Pepe! - exclamă Ravi. Găseşte-o pentru 
Dumnezeu! Am crezut că esti un ingrat! Ma căiesc. Credeam ca te- 
ai pus de acord cu cumnatul dumitale pentru a-mi ruina fata. Am 
greşit. Ar fi şi ruina dumitale. Să vorbim clar: ba chiar, spune-i 
clar şi nebunului aceluia, spune-i despre ce-i vorba; pentru 
dumneata... pentru fata mea... Fata mea n-are nevoie decit de o 
altă îmboldire ca aceea de ieri şi aruncă în aer totul, te-asigur! 
auzind că legea îi poate veni în ajutor şi să-i redea libertatea, a luat 
foc. Ah, dacă ai fi auzit-o ieri seară, după plecarea voastră... 
„Libertate, proasto, ştii ce înseamnă? îl — i-am spus. „Ce speri? 
unde te vei duce?” Am căutat să o iau cu binele; am ajuns chiar 
să-i spun că ştiam care ar fi înclinația dumitale, şi am rugat-o, 
pentru fericirea ei, să fie prudentă, să aibă răbdare... Un an, doi 
ani... ce sînt? Dacă mi-ar spune cineva: tu trebuie să duci o viata 
de mizerabil fără ruşine, sclav în lanţuri, doi ani, cinci ani, şi apoi, 
vei avea în schimb bogății, libertate; nu aş face-o? Şi cine nu ar 
face-o? Acesta nu este un sacrificiu! Eu înțeleg prin sacrificiu, cînd 
nu mai ai nici o răsplată. Am făcut un sacrificiu eu, de exemplu, 
dindu-mi fata unui batrin numai pentru binele ei; cînd, mai 
degrabă, dacă sîngele meu ar fi fost aur, mi-aş fi dat sîngele ca să 
o văd fericită şi bogată. Şi ea, ingrata... Destul: „Fata mea”, i-am 
spus, „cum poate să devină visul realitate, dacă nu faci aşa?...” 
Intelegi, don Pepé, ce a trebuit să-i spun? Şi dumneata vii să-mi 
spargi ouăle în coş,. Aducîndu-mi în casă pe nepoftitul acela fără 
minte?... Totuşi... totuşi... totuşi, sfinte Dumnezeule, am făcut 
poate ceva mai rău. Da, domnule. După cîte am înţeles, fata mea 
nu te iartă acum nici pe dumneata, bănuind că eu am căzut de 
acord cu dumneata ca să o fac să se căsătorească cu bătrinul... 

— Eu? — exclamă Pepe, înroşindu-se pina în albul ochilor. Si 
cum aş fi putut să o fac? 

— Te-am apărat! - îl întrerupse îndată don Marcantonio, 
pentru a-l asigura. Te-am apărat, vorbind în general... Pentru că, 
numele dumitale, vei înțelege foarte bine, nu s-a pronunţat... Se 
pare că fără să ştiu am păcate mari pe conştiinţă, don Pepe, dacă 
Dumnezeu nu a binevoit să îmi facă hatirul să scoată din comerțul 
lumii ăsteia marfa asta avariată de şaptezeci şi doi de ani! Apropos; 
chiar ieri m-am întîlnit cu medicul care l-a îngrijit şi l-a salvat: a 
ținut el s-o facă! Şi atunci nu m-am putut stapini să nu-i spun: 
„Mi-ai făcut un dar extraordinar!” Destul; don Pepe, să ne 
înțelegem: am venit să-ți deschid ochii: bagă de seamă, cumnatul 


dumitale are de gînd să te ruineze. Iti repet, dă-i să înțeleagă, 
măcar în cîteva vorbe, pe scurt, despre ce e vorba. La urma 
urmelor, de ce mă pot acuza? de a fi dorit fericirea fetei mele? Nu 
este un delict: sînt chiar unul dintre cei mai buni părinți. Te salut, 
don Pepe, şi te rog, ai grijă. 

Alletto rămase in prada unei vii agitatii şi cu o ciudă 
împotriva Stellinei. Cum! Deci nu-l mai iubea? sau nu înțelegea că, 
revoltindu-se acum, strica totul? Ura fata de batrinul său sot era 
intr-adevar mai puternica decit iubirea fata de el? Si daca banuiala 
unui acord intre el si tatal ei i-a schimbat iubirea in ura? 
indreptindu-i si impotriva lui minia? Ce sa faca? 

Avea senzația că innebuneste, între umilință şi confuzie. Se 
gindea: — „Vrea să se libereze de sot! Şi cum, dacă tatăl ei nu o 
mai vrea în casă şi eu nu pot face nimic pentru ea? Deci se 
gîndeşte la un altul care i-ar putea reda libertatea? Si eu? Pot eu 
să o sfătuiesc să aibă răbdare? Ar trebui să-şi dea seama singură, 
dacă m-ar iubi cu adevărat... Deci nu mă mai iubeşte?” 

Şi totuşi pînă alaltăieri... 

Un alt gînd îi trecu prin cap: că Mauro Salvo i-ar fi scris 
Stellinei vreo scrisoare, insinuindu-i bănuiala acordului, pentru a 
se răzbuna. Era capabil, miselul! Da, da... dar ce acord? „Eu” se 
gîndea neliniştit, „eu trebuie să-i arăt că aceasta este o calomnie. 
Mă voi arăta împotriva lui Ravi, deschis. Îl voi ruga mult pe Ciro, 
insistînd să-mi obțină o slujbă, şi atunci...” 

Se hotări să se ducă imediat la cumnatul lui; dar un alt gînd 
îl retinu. În ziua aceea Mauro Salvo cu haita sa trebuia să fie în 
căutarea lui prin oraş, ca un vinător înfuriat, în mijlocul dulăilor 
săi. Începu să studieze pe unde ar fi fost prudent să se ducă în 
casa lui Coppa, inselind vigilenta rivalului. 


XIX 


STUDIA DE ZOR. CIND, CU TOTUL 
pe neasteptate, vazu in fata sa pe Ciro in persoana: Ciro in casa 
lui! 

La vederea acestuia donna Bettina a ramas ca fulgerata, 
nestiind ce să-i spună. Ciro a intrat fără nici măcar să o salute. 

— Tu, aici! — exclamă Pepe, uimit. Cine ţi-a deschis usa? 

— Mama ta, şi a rămas încremenită, de parcă ar fi văzut un 
hot, îi răspunse Ciro, întunecat. 

— Nu... dar cum... — încercă Pepe să-şi scuze mama. 

— Ciro îl intrerupse. 

— Ea este batrina şi de aceea o înțeleg; tu esti un prost, şi de 
aceea te miri de venirea mea. Destul! Nu te-ai îmbrăcat încă? Ce 
aştepţi? Îmbracă-te, şi să mergem. 

— La doamna Alcozer? Nu ti se pare că e prea devreme? 

— Nu. Să mergem pentru treburi, nu pentru vizită, îmbracă- 
te în fața mea: altfel eşti în stare, să o faci în două ore. 

— Cinci minute, zise Pepe. Să mergem dincolo. 

Intrară în dormitor şi Ciro, la vederea celor două paturi 
identice, mormăi, dînd din cap. 

— Eh, ştiu... — suspină Pepe. Dar dacă mama... Ai spus 
pentru treburi? Nu am înțeles... 

— Treburi, treburi! — replică brusc Ciro. M-am gîndit toată 
noaptea şi azi... 

— Ea doamna Alcozèr? —- întrebă Pepe, timid, punindu-si 
cămaşa. 

— Chiar la ea, nu. M-am gîndit la cazul ei. Este o infamie 
care trebuie reparată cu orice pret. 

— Sigur. Dar... şi cum? scuza-ma... 

— Îmbracă-te! Nu pierde timp. 

— Da, da... dar nu l-ai auzit pe tatăl ei, aseară? 

— Nu-mi pasă de tatăl ei, răspunse Coppa. Îl zdrobesc ca pe o 


broască riioasa. Cu legea. 

— O fi, - admise Pepe. 

— Dar... scuză-mă, îmi permitiP Ai vrea poate să anulezi 
această căsătorie? 

— Asta e treaba mea! Şi, oricum, va depinde de ea, de 
doamnă. 

— Bine, consimti din nou Pepe. Dar... şi după aceea? 

— Treaba mea, iti repet! Îmbracă-te! 

Pepe fu orbit la un moment dat de o idee luminoasă, şi-şi 
privi bucuros cumnatul; apoi continuă să se îmbrace în grabă, in 
dezordine, aşa cum nu i se intimplase niciodată. „De ce nu?” se 
gindea. „E în stare şi de asta; e in stare de toate, cu condiția sa 
aibă o satisfacție, cu condiţia să strivească, cum zice el, pe Ravi si 
pe Mauro Salvo. A început să mă apere? Mă va apăra pina la 
capăt. Nu e omul care să facă lucrurile pe jumătate; ba chiar nu-i 
ajunge să triumfe, ci mai mult decît să triumfe. Oh, Doamne, 
Stellina ar putea fi a mea! Şi apoi... apoi pentru mine se va gîndi 
tot el...” 

Drept răspuns la gîndul tacit al lui Pepe. Ciro zise: 

— Tatăl ei nu o mai vrea în casa lui? Nu contează! 

Pentru moment, avem pe deşteaptă de soră-mea, Rosaria, 
care este stareță la Sant’Anna, şi va putea să o ia în colegiu, pina 
se lămuresc lucrurile. Apoi vom vedea. Dacă vrea, poate sta chiar 
la mine. 

— În casa ta? - întrebă Pepé bucuros. 

— Dragul meu, dacă nu-ţi place, nu mai ştiu ce să fac. 

— Dar nu! Nu! - se grăbi să nege Pepe. Cit despre mine, 
inchipuie-ti! 

— Atunci, pentru mama ta? 

— Nici măcar! Vei vedea că mama, biata de ea, se va obişnui 
dacă totul decurge firesc. 

— Cu atît mai bine! - exclamă Coppa. Înţelegi si tu că eu am 
nevoie absolută de o femeie în casă? Nu am reuşit poate să le fac 
să te gindesti la asta. Iti repet, m-am gîndit toată noaptea... imi 
este absolut necesară o femeie în casă, care să vadă, dacă nu de 
altceva, de băieți. Eu nu pot să mă condamn să rămîn dascălul lor 
toată viața; şi aşa sănătatea mea se resimte; trebuie să mă ocup 
apoi de profesiune. Aşa, prind, dacă ea vrea, doi iepuri; voi face o 
treabă bună si mă voi gîndi putin şi la mine. 

— Da, da, - aprobă Pepe, radiind de bucurie. Vei vedea. Ciro 
dragă, ce femeie! ce bunătate! 


— Tu esti de acord, deci? 

— Cum să nu? Scuza-ma! Dar aş mai vrea sa te rog ceva, 
Ciro dragă, — riscă el să adauge. Ai vrea ca tu, după aceea, să te 
gindesti putin şi la mine: un locşor... ca să nu rămîn pe umerii tăi 
de tot. Vezi. Eu aş fi atunci chiar fericit! 

— Voi avea grijă, voi avea grijă, nu te îndoi! — răspunse Ciro, 
absent. Acum, să mergem. 

De data asta găsiră în casa Alcozer pe Mauro Salvo şi pe Fifo 
Garofalo, numai ei doi, reprezentind pe toți ceilalți, veniți, tocmai, 
înainte de ora obişnuită, sub pretextul ca fac o vizită 
convalescentului. Astfel Stellina, la sosirea lui Coppa şi Pepe, a 
putut să se debaraseze de ei ducindu-i în camera lui don Diego. 

— lată-ne singuri! zise apoi, revenind, cu un zimbet. Luaţi loc 
domnule avocat, şi dumneata, don Pepe... 

Se părea că Ciro îşi pierduse graiul: o privea pe Stellina care i 
se prezenta foarte diferită de aceea din ziua anterioară; şi ca şi 
cînd propriile miini îi provocau o mare încurcătura, nu ştia ce să 
facă cu ele: din buzunarele pantalonilor şi le trecu în acelea ale 
vestei, apoi în acelea ale hainei; apoi, inclinindu-se, bilbiind un 
mulțumesc, şi asezindu-se, şi le sprijini pe genunchi şi începu să 
vorbească cu ochii în jos: 

— Ascultati, doamnă: nu ştiu ce părere aveţi despre mine, 
despre caracterul meu. Faima pe care mi-am făcut-o, credeti-ma, 
nu corespunde deloc adevăratei mele firi: pentru toți par un 
violent, pentru că nu admit despotismul nici al semenilor mei, nici 
al prejudecätilor oraşului, nici al obiceiurilor pe care fiecare om 
tinde să le manifeste; nici un despotism, nici cel al lui Dumnezeu; 
în consecință, par chiar ciudat, numai pentru că vreau să fiu liber, 
în mijlocul atitor oameni care sînt sclavi ori lor înşişi ori altora, ca 
de exemplu, cumnatul meu Pepe. 

— Eu? — exclamă acesta, aproape trezindu-se brusc, in timp 
ce urmărea cu toată atenţia elaborata explicaţie, căreia nu-i vedea 
nici oportunitatea, nici scopul, deşi admira felul de a vorbi al 
avocatului. 

— Sclav al tău şi al altora, reluă Ciro cu potolită, liniştită 
fermitate, in timp ce Stellina ridea. Poti să fii sărac şi liber în 
acelaşi timp. Nu gîndeşte astfel, sau se pare, tatăl doamnei. Dar 
fiecare înţelege în felul lui viata. În ceea ce mă priveşte, nu sînt un 
despot, fac numai ceea ce trebuie, şi ştiu totdeauna ce fac. Aceasta 
pentru a vă spune că, impresionat puternic de scena de ieri şi de 
cuvintele dumneavoastră, am reflectat îndelung, doamnă, şi am 


analizat in toate felurile cazul dumneavoastra. 

— Va multumesc, spuse Stellina, inclinind capul. 

— Îmi veţi mulțumi după aceea, reluă Ciro. Deocamdată va 
afirm din nou ceea ce am avut onoarea să vă spun ieri: că 
dumneavoastră puteți, dacă doriți, să desfaceti căsătoria, la care 
ati fost constrinsa prin maltratare. Putem înainta probe: avem, 
daca am înțeles bine, multi martori; dar, chiar dacă nu am avea pe 
nimeni, va fi destul, cred eu, să arătăm judecătorilor pe soțul 
dumneavoastră, scuzati, mărturia fulminantă a violenţei de care a 
abuzat. Ceea ce ati spus chiar dumneavoastră ieri seară şi ceea ce 
mi-a spus Pepe, mă indreptateste să vorbesc aşa. În sfirsit, eu vă 
dau drept fapt sigur, fără nici o îndoială, în totul şi pentru tot, la 
dispoziția dumneavoastră. Să nu vă descurajeze amenințările 
tatălui: am, dumneavoastră ştiţi, o soră călugăriță, stareta 
Colegiului Sant’Anna; bine, dumneavoastră ati putea merge la ea 
să stati un timp în acest colegiu; apoi, odată terminat totul, să 
hotariti ce aveți de facut. 

Pepe aproba cu capul, privind-o pe Stellina care asculta cu 
ochii spre podea, ginditoare. 

—Natural, incheie Ciro, nu pot sa astept de la 
dumneavoastră un răspuns prompt: nu ar fi prudent. Mai ginditi- 
va, Si apoi, peste o luna, sau cine stie, cind ati cintarit pro si 
contra, imi spuneti da sau nu. Daca-mi permiteti, voi avea onoarea 
să frecventez casa dumneavoastră în compania lui Pepe al nostru; 
sau dacă nu, un bilet, cu două cuvinte: „Domnule Coppa, da”, şi 
eu voi trece imediat la acțiune. Ne-am înțeles? 


ASTFEL CIRO INCEPU SA FRECVEN- 
teze casa lui Alcozér in care veneau acum din nou fratii Salvo si 
verii Garofalo. Dar dupa boala, don Diego nu mai era cel dinainte. 
Starile de tristete ale batrinetii, atenuate atitia ani prin zimbetele 
lui ambigue, dădeau acum un gust veninos fiecărui cuvînt in parte 
otrăvind aproape sufletul Stellinei, din zi în zi şi ea mai tristă. 

Intervenţia lui Coppa răsturnase planul de apărare al 
batrinului. Pepe Alletto şi Mauro Salvo trecuseră acum pe linia a 
doua în fața omului aceluia care se introdusese în casă pentru a 
asalta fätis orice drept al său asupra soţiei, şi care il tinea în atita 
supunere şi într-o stare insuportabilă de umilință şi aproape de 
ruşine față de el însuşi, niciodată încercată. Îl lipsea, în plus, cu 
totul, de scopul pe care şi-i propusese în anii aceia tirzii şi pentru 
care îşi luase o altă soție: să se bucure de veselia altuia în jurul 
său. 

„Infernul anticipat?” se gindea. „Nu nu, ce Dumnezeu!” 

Nu reusea totuşi să vada sfirşitul acestei noi stări de lucruri, 
cum să se elibereze de această piedică, de acest zid de spini care-i 
apăruse la capătul căii sale lungi şi înflorit oare. 

Ciro, între timp, veghea, fără a lăsa să se vadă, asupra 
Stellinei; o privea din cînd în cînd; şi în privirea aceea severă si 
plină de voinţă ea citea aşteptarea răbdătoare, în ciuda necazului 
şi a furiei care patea că i le provoacă prezenţa şi flecărelile stupide 
ale acelor tineri. Şi odată cu aşteptarea, citea şi protecția. 

Protejat se simțea şi Pepe, care, deşi încă naucit, se întreba 
dacă trebuia să abandoneze cu totul sprijinul secret al lui Ravi, 
punct tot mai putin sigur pentru a-şi reîntări edificiul putin 
zdruncinat al sperantelor lui. Dar trebuia oare să se lase in 
întregime la discretia cumnatului? 

„Ciro, uite... hm!... destul, să mai vedem...” 

Ciro, cu caracterul şi ieşirile sale necugetate, nu îi inspira 


într-adevăr multă încredere. „Numai că, se gindea el, de cînd a 
pornit-o în această acțiune, s-a ținut dirz. Şi pare un altul: 
prudenţă, ţinută demnă... puţin rigid, este adevărat, dar cine s-ar 
fi aşteptat? mereu respectuos, chiar afabil cîteodată, mai ales cu 
Fifo Garofalo... Şi constat chiar că se îngrijeşte mai mult de 
propria-i persoana: gulere inalte, costum nou... bravo Ciro!” 

Totuşi frații Salvo si verii Garofalo, care se incapatinau sa 
frecventeze casa lui don Diego, nu vedeau lucrurile la feL in cele 
din urma prezenta lui Coppa ii indispunea pe toti, impunindu-le o 
circumspectie si o retinere care devenise de nesuportat dupa citva 
timp. 

Stellina il intelegea, si din zi in zi devenea tot mai nelinistita, 
situindu-se pe pozitia pe care ea o simtea precara, nestiind cum o 
va rezolva pina la sfirşit. Şi, însăşi perplexitatea ei o tinea într-o 
continuă agitație. Apoi, această agitaţie era întreținută fără răgaz 
de predicile şi sfaturile tatălui, de nervii din ce în ce mai aprinşi ai 
soțului, care, neavind curajul să se elibereze de toți plicticoşii 
aceia, pretindea să-i îndepărteze ea din jurul lui, persecutind-o; şi, 
în sfirşit, de teama că într-o zi sau în alta va izbucni o ceartă sau 
ceva şi mai grav între Coppa şi Mauro Salvo, care îşi pregătea 
întunecat şi taciturn ranchiuna. 

În aceste stări de spirit, după o altă scenă, mai dezgustătoare 
decit cea dintii, cu tatăl si cu soțul ei, îl anunţă într-o seară pe 
Coppa că ea era gata să se refugieze în Colegiul Sant’ Anna, la sora 
lui. Chiar pentru totdeauna, numai să termine odată cu viața 
aceea de infern; şi că el să se gindeasca să o elibereze de sot. Dacă 
era posibil. 


XXI 


TREI ZILE DUPĂ ACEEA. DON 
Diego Alcozer se prezentă in casa lui Ravi exclamind cu braţele in 
aer: 

— A fugit! a fugit! 

— Cine? Fata mea? Soţia dumitale? 

— Quondam, quondam!?... eh eh! - corectă don Diego, 
insotind zimbetul său straniu cu un semn de protest eu mina. 
Quondam, dacă permiti... A fugit. Foarte mulțumit! 

Marcantonio Ravi se lăsă să cadă pe un scaun, ca trăsnit. 

— A fugit... cu cine? 

— Poate ştii dumneata. - răspunse vesel don Diego, ridicind 
din umeri. Ori singură ori cu cineva, e tot una. Am aici... cum se 
numeste?... hirtia... hirtia de la Tribunal... 

— Am ajuns la asta? — exclamă Ravi, ridicindu-se în picioare. 
Coppa, el... asasinul acela! Mi-a ruinat fata... Şi dumneata, imbecil 
batrin, ai lăsat-o să-ți scape? 

— Dragul meu, i-aş fi deschis eu uşa, numai să mă lase în 
pace! 

— Rosa, Rosa! — chemă don Marcantonio. 

Donna Rosa apăru în uşă. Calmă, ca de obicei. 


— Ce e? 

— Ce e?... priveşte... aici. Pe ginerele tău... 
— Ex, ex... 

— A fugit. Rosa! A fugit! 

— Stellina? 


— Acopera-ti fata, nevasta! Trebuia sa ne asteptam ca pai ol 
nostru să albească, pentru ca fata noastră să ni-l minjeasca cu 
noroi! 

— Nu înțeleg nimic... — zise, năucită, donna Rosa. 


13 Fostă. 


— Îi explic eu, interveni atunci don Diego. Azi-dimineata... 
Oh, dar încet Marcanto! 

— Oh, Doamne! oh Doamne! - ţipă donna Rosa, alergind să-l 
liniştească pe soțul ei care dînd din picioare şi plingind ca un copil 
îşi dădea cu pumnii în cap furios. 

— Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă! Dezonoarea e prea mult! Asta e 
răsplata! Ah, fiică nerecunoscătoare! În Tribunal...în Tribunal... 

— Calmează-te, Marcantonio, calmeaza-te! Nu s-a sfirsit 
lumea, îl încurajă don Diego. Desfacere de căsătorie... Ea cu o 
mînă, eu cu o sută. Sint dispus la toate... 

— Şi dumneata? - urlă Marcantonio, apucîndu-l de braţe pe 
don Diego si scuturindu-l cu putere. Ai avea curajul şi dumneata 
să mă tirästi în Tribunal? Dumneata! 

— Jartä-mä, dar - ... - se bilbii don Diego, aproape 
ascunzindu-si capul între umeri, tremurind de frică sub ochii 
innebuniti ai lui Ravi. Iarta-ma, dar dacă ea o vrea... 

— Ce vrea? — urlă don Marcantonio, fără să-l lase. Ea nu 
poate să vrea nimic! Spune-mi unde s-a dus! Iute! 

— Nu ştiu... 

— Vrei să mă duc atunci să-l jupoi pe Coppa? 

— Jupoaie pe cine vrei, dar lasă-mă! Eu nu mă amestec... 
Oh, asta-i bună! Te înfurii pe mine? 

— Ma înfurii pe toți! Aşteaptă, don Diego... Nu se poate sfirşi 
aşa... Să vedem cu binele... o desfacere în regulă... fără a tiri în 
noroi, te rog, numele meu onorat... 

— Desfacere în regulă? — zise timid, ezitind, don Diego. Dar 
eu... tu ştii. „cum a. Ş putea rămîne singur, eu? 


— Ai vrea să-ți iei o altă nevastă? - tuna Marcantonio, 
apucîndu-l din nou de brat. Răspunde! 
— Nu ştiu... — se mai bilbii don Diego, prins la strimtoare. 


— Dar... dacă fata ta... 

— Ti-o aduc eu acasă imediat! Aşteaptă. Mă duc să găsesc pe 
asasinul acela! 

— Marcantonio, te rog! — îl rugă soția. 

— Tu să taci! — îi strigă Ravi. Mă duc înarmat cu dreptul meu 
de om onorabil şi de părinte: îmi apăr onoarea şi fiica! 

— Marcantonio! Marcantonio! strigă, scărpinîndu-şi fruntea, 
donna Rosa, din virful scării. 


XXII 


INDEMNINDU-SE PE DRUM CU 
fraze care vibrau de furie, Marcantonio Ravi alerga grabit acasa la 
Coppa. Cind ajunse in fata portii, nu mai putea respira. 

Veni să-i deschidă Pepe Alletto. 

— Dumneata aici? — îi strigă don Marcantonio. Ingratule! şi 
dumneata! 

A fost întrerupt de o înfricoşătoare lovitură de cravaşă pe 
masa din biroul alăturat, şi putin după aceea Coppa apăru in sală 
urlind: 

— Cine e acolo? Cine îşi permite? 

— lertare, ilustre domnule avocat! —- apucă să mai spună 
Ravi, scotindu-si pălăria. 

— Afară! afară! — se răsti Coppa, indicindu-i uşa cu cravasa. 
leşi repede de aici! 

— Dar, nu, domnule: eu am venit... iertare... Don Pepe, 
vorbeşte dumneata pentru mine... 

— Dă-l repede afară! — porunci Ciro cumnatului. 

— Ma miră... dumneata, don Pepe? - se rugă, rănit, Ravi. 
Iertare, domnule avocat... Dacă mă lăsați să vorbesc, vă vorbesc şi 
în genunchi. 

Şi spunînd acestea, don Marcantonio dădu semn că se lasă în 
genunchi dar în clipa aceea în pragul biroului se prezentă donna 
Carmela Mendola, vecina înverşunată, care, cu degetul îndreptat 
către Ravi, începu să strige: 

— El, el, da, domnule! şi-a bătut fiica, da, domnule: o spun in 
fata oamenilor şi în fata lui Dumnezeu! Nu mi-e teamă! EI! El! 

— Dumneata să taci! - îi porunci furibund Coppa. Si 
dumneata — adăugă apucîndu-l de brat pe Ravi, — afară! Nu vreau 
scene în casa mea! 

Don Marcantonio se invineti de furie şi amenință cu ochii 
tulburi şi cu vocea tremurătoare: 


— Dar, in fine... 
Coppa il imbrinci: 


— Afara! 

— Eu sînt un batrin! — exclamă Ravi, trecindu-si prin par 
mina ridicata amenintator. 

— Ciro... - rugă cu voce soptita Pepe, milos. 


Dar Coppa relua cu violenta: 

— Afară! Adu-ti aminte dumneata însuți ca esti batrin, 
înainte ca alții, din cauza imprudentei dumitale, să uite de asta! 

— Imprudenta?... — zise Ravi. Dar eu vin... 

— Motivele dumitale le ver spune judecătorilor; deocamdată, 
afară! 

După ieşirea lui Ravi, doamna Mendola vru să-i laude pe 
avocat pentru felul demn cu care l-a primit pe acela. 

— Da’ deloc! — nega Ciro. Am acţionat rău de tot. 

Dar din cauza lui: nu trebuia să vină. 

— Părinte denaturat! — insistă doamna Mèndola. 

— Deloc! — nega din nou, mai cu foc, Ciro, ieşindu-şi din fire. 
El a crezut şi crede că acționează aşa pentru binele fetei lui. Dar 
asta nu înseamnă, că nu a comis o crimă... Pepe, nu te uita în 
gura mea cu fata asta de neghiob: mă innebunesti, ţi-am mai spus. 
Să ne întoarcem la lucru. Şezi şi scrie! 

Pepe devenise secretarul si curierul lui Ciro. Fericirea lui, în 
zilele acelea, era tulburată numai de consternarea constantă, ba 
chiar de teama de a nu-l mulțumi în totul şi pentru totul pe 
cumnatul care îl conducea cu bagheta, şi pentru care el simțea 
acum o recunoştinţă nelimitată, ştiind totuşi că el nu se amesteca 
atît de înverşunat în situația aceea pentru el, ci din spirit de 
autoritate şi justiție. Îl admira şi, zimbind in sine şi frecindu-si 
miîinile de bucurie, repeta fraza preferată de Coppa: 

— Despotisme, nici Dumnezeu! 

Dar iată, pînă una-alta, îl furau gîndurile. „La lucru! La 
lucru!” Nu trebuia să se gindeasca la nimic pînă cînd confruntările 
nu se vor fi terminat şi pina în ziua in care Stellina va fi a sa... 
acolo, acolo, chiar în casa aceea, chiar acolo... Şi Pepe, într-o 
pornire de iubire, îşi stringea şi îşi săruta mîinile de parcă ar fi fost 
ale Stellinei. 

Trecu pe la toate casele din cartierul lui Ravi pentru a culege 
mărturii în sprijinul procesului pe care Ciro îl pregătea intens. 
Cînd, în sfirşit, fusese schitata cea mai mare parte a materialului, 
Coppa vru ca el să se ducă si la don Diego ca săi invite la o 


discutie. 

— Foarte onorat de invitație, zise don Diego lui Pepe. Uite 
acum sînt gata. Sînt de partea voastră. 

Ciro îl primi cu multă politeţe; şi don Diego, încîntat de 
primirea aceea, vru să scutească imediat pe gazdă de unele 
întrebări delicate, intrind el, cel dintii, in temă. 

— Dumneavoastră domnilor sinteti tineri, spre deosebire de 
mine — spuse el, adresindu-se chiar şi lui Alletto — şi de aceea ati 
putea aştepta. Dar eu sînt bătrin şi sînt constrins să ies din 
această treabă încurcată cît mai repede cu putință. Quonam 
pacto?!4 Sînt dispus la toate, domnule avocat. Îmi poţi sugera 
dumneata. 

Ciro îl privea atent, lung, surprins şi neîncrezător. Apoi, 
pentru a-l încerca pe loc, îi spuse: 

— Dar... iată... ar trebui să facem pur şi simplu... dacă 
dumneata ai avea bunătatea să... 0... 0... 

— O mică declaratie?... — sugera Alcozèr? insotind cuvîntul cu 
zimbetul rece pe care Pepe îl cunoştea bine. Şi adăugă: O cerere. 
Va fi discutat cu uşile închise procesul? 

— Sigur, răspunse Ciro. Dacă dumneata doreşti... Ar fi, în 
fond, dacă ţinem seama de virstă, la care ai avut norocul să ajungi, 
ar fi un uşor sacrificiu de vanitate. 

— Nu am aşa ceva... — îl intrerupse spiritual batrinul. As fi 
ridicol la anii mei. Totuşi, dacă acest sacrificiu despre care 
dumneata zici că ar putea, într-o măsură, să-mi dăuneze pentru 
mai tirziu... pentru cele cîteva zile care îmi mai rămîn din această 
stupidă comedie de marionete numită viata... iată, dacă ar fi 
eventual un alt remediu... 

— Acesta, — observa Coppa, admirind filosofica subtilitate cu 
care Alcozer trata chestiunea, şi vazindu-l înclinat sa cedeze. 
Acesta ar fi mijlocul cel mai sigur, cel mai iute. 

— Ei bine - reluă don Diego, dînd din umeri, si zimbind -— cu 
condiția să terminăm odată... 

Astfel, neaducind el, care era partea cea mai interesată, nici 
un argument contrar, neintelegerea, prin insistenţele, 
recomandările şi interesul lui Ciro, a ajuns repede în Tribunal, şi a 
fost discutată cu uşile închise. 

O mulțime de pierde-vară aştepta nerăbdătoare sentința. 
Pepe Alletto a fost cuprins de febră şi tremura, fără o clipă de 


4 Cu Ce pret? 


linişte, in spatele uşii închise, desi uşierul de pază il încuraja din 
cînd în cînd cu suflet: 

— Ascultati-ma pe mine că mă pricep: proces cîştigat! 

Usa se deschise în sfirsit. Ciro, radiind, anunţă victoria. Au 
izbucnit aplauze şi strigăte. Bătea din miîini si ridea chiar don 
Diego Alcozer. Dar don Marcantonio ieşi din sala Tribunalului dînd 
din cap, chel cum era, cu dinţii strinsi, in timp ce lacrimi 
abundente îi şiroiau pe fața congestionată: 

— Fata mea! fata mea! Mi-au ucis fata! 

Pepe a vrut să-şi îmbrätiseze cumnatul; dar acesta, în beţia 
triumfului, excitat de aplauze, îl respinse cu un gest furios. 

Preşedintele Tribunalului, cu clopotelul, invită pe cei prezenți 
să părăsească sala; dar, pe stradă, mulțimea crescinda, continua 
să bată din miini, şi Ciro rosti: 

— Eroi erau strămoşii, o domnilor, care pentru a-şi atrage o 
divinitate pentru faptele glorioase ale patriei, îşi sacrificau fiicele! 
Dar ce să spunem despre un părinte care, pentru scopuri 
murdare, îşi sacrifică propria fiică zeului Mammone? 

— Mammone! Mammone! Jos Mammone! - strigă mulțimea, 
în risete şi aplauze. 

Şi în ziua aceea Ravi fu numit de tot oraşul Marcantonio 
Mammone!>. 


15 Cuvint de derivatie biblica (lat. mommenas) care indica 
bogatia divinizata si adorata; in extensie demon. 


XXIII 


PEPE ALLETTO ŞI-A EXPLICAT 
angajamentul lui Ciro de a duce la bun sfirşit toată acțiunea, ca 
un efect al excesivului său zel. Cînd totuşi L-a văzut preocupat să 
golească din casă mobilele vechi pentru a-şi cumpăra altele noi, a 
început într-adevăr să intre la bănuieli. 

„Posibil să facă toate astea pentru mine?” Deocamdată nu 
îndrăznea să-i roage nimic. După victorie, Ciro, în loc să se arate 
fericit, devenea din ce în ce mai întunecat. 

— Pepe, îi spuse într-o dimineaţă, trăgindu-l de haină, 
deoparte, cu ochii sumbri. Trebuie să-mi spui adevărul: promite- 
mi mai întâi, totuşi, că mi-o vei spune. Dacă minți, vai de tine: nu- 
ti spun altceva. 

Pepe, mulțumit în fond că s-a ajuns la o explicație, deşi 
maniera îl cam neliniştea, promise. 

— Nu mai ştiu de cite zile — reluă Ciro, mi-am pierdut calmul. 
Îmi amintesc că tu mi-ai spus odată că Mauro Salvo, bufonul ăla, 
îi făcea curte Stellinei. E adevărat? 

— E adevărat; dar nu i s-a răspuns! - răspunse Pepe, căutînd 
cu un zimbet să descreteasca fruntea lui Ciro. 

— Jura! — exclamă acesta. 

— Ce vrei să jur? — zise Pepe. Ştiu bine asta, şi basta. 

— Ştii bine că Stellina nu a răspuns niciodată, chiar deloc, la 
atentiile lui Salvo? 

— Da! Da! 

— Jura! 

— Ei bine, jur! 

Ciro incepu sa se plimbe prin birou, cu barbia in jos si miinile 
in buzunar; nesatisfacut, posomorit. 

— La ce te gindesti?... — reluă Pepe. Te nelinistesti fara 
motiv... de un lucru care, daca vrei jur din nou, nu are nici o 
bază... Şi cred că eu pot sti bine acest lucru. 


— Tu nu ştii nimic! — îi strigă Ciro, oprindu-se să-i fulgere cu 
ochii. 

Pepe se strînse intre Umeri. 

— Cum vrei tu... Eu eram acolo... 

— Ah. Erai acolo, — izbucni Ciro, cu chipul aprins de minie. 
Erai acolo, o spui deschis... şi cu tine toți ceilalți bufoni! Aceea era 
deci casa tuturor... Şi Stellina acolo, în mijlocul vostru, în timp ce 
batrinul dormea... 

— Eram acolo toţi, e adevărat, - admise Pepe, — dar nu se 
petrecea nimic rau... Tu eşti gelos si nu poți înțelege... Se glumea 
nevinovat, şi... 

— Nevinovatia, imbecilule, naşte copii! — îl intrerupse Ciro, 
furibund. Ceva, fara indoiala, trebuie sa fie la mijloc; cum iti 
explici altfel că eu a trebuit să lupt pina azi pentru a\0 face sa 
renunţe la căsătorie? Cum iti explici?... 

— Mi-o explic, - zise Pepe, cäutindu-si cuvintele, —- mi-o 
explic... socotind că biata de ea... a suferit atîta... Dar eu, pentru 
a-ți spune adevărul, nu m-aş fi aşteptat... Ah, nu mai voia să ştie 
de asta? 

— Voia să se călugărească, răspunse Ciro, negru. 

— Dar acum ai făcut-o să renunţe? 

— S-a convins că trebuie să renunțe, cu ajutorul soră-mii. 
Dar si tu, spune, si tu, cu chipul ăsta de nerod, — reluă Ciro, 
oprindu-se la mijlocul mesei de scris, si fixindu-l cu degetul 
arătător pe Pepe de parcă ar fi avut în mina o armă, — şi tu, spune 
adevărul, ai încercat să-i faci curte... 

Pepe îl privi buimăcit. 

— Cum?... Eu? Nu înțeleg... 

— Oh, cu mine, ştii, nu poți face pe prostul! — îi zise Ciro, 
dispretuitor. Si tu, şi tu, ca toți ceilalți imbecili... Basta. Acum 
trebuie să-mi infrumusetez repede casa. Mobilele de sus trebuie sa 
le transport pe toate la tara, înainte de a veni cealaltă din Palermo. 
Apoi tu vei veni cu mine la Primărie. Îmi vei fi martor. 

— Eu tie?... Dar cum?... Reusi cu greu să bilbiie Pepe. Eu 
martorul tău? 

— Nu vrei?... 

— Cum sa nu... deci... pe cine iei? 

Simti că i se clatină pămîntul sub picioare; îşi duse miinile la 
timple aproape temindu-se să nu-i pleznească şi închise ochii 
pentru a-şi reține două lacrimi care alunecaseră prelingindu-i-se 
pe obrajii slabiti. 


— Nimic... nimic... — reluă apoi, aproape ca pentru sine, cu 
glasul întrerupt şi buzele tremurînde. Ai dreptate... Ce prost!... Ce 
imbecil!... Cum am putut să cred? Cum am putut să cred că tu?... 

— Ai înnebunit? Ce-ti iese din gură? — îi strigă Ciro. Vorbeşte! 
Ce-ai avut în cap? 

— Lasă-mă în pace, Ciro! — zise Pepe, exasperat, fără a-şi mai 
putea stăvili lacrimile. 

— Ah, tu credeai, — urlă Ciro atunci, — credeai poate că o vei 
lua tu în căsătorie? Erati de acord? Vorbeşte, odată, sau te 
sugrum... 

— Îţi repet, lasă-mă în pace! — îi strigă Pepe, cuprins de 
curajul disperării, zbătindu-se să se elibereze. Nu-ţi ajunge ca-ti 
spun că am fost un nebun, sau un imbecil? Da, da. Am putut să 
cred în mod stupid că tot ce ai făcut, era pentru mine... Acum de 
ajuns, de ajuns... Ia-o tu! Ce mai vrei de la mine? Nu ţi-a spus că 
te vrea? 

— Dar eu vreau să ştiu... — tuna Coppa, repezindu-se spre 
cumnat. 

Pepe se feri; apoi i se aşeză in fata cu o îndrăzneală 
neobişnuită. 

— Poate vrei să spui că nu ştiai? Că n-a lipsit mult să mă las 
omorît pentru ea? Nu stiai că o iubesc de atitia ani? 

— Şi ea? — fremäta Ciro, cu ochi sălbateci. 

— Nu ţi-a spus că da? — repetă Alletto. Ce mai vrei să afli? 

— Dar între tine şi ea, — zise Ciro, — spune-mi adevărul, ori nu 
mai răspund de mine! între tine şi ea... Vorbeşte! 

— Ce vrei să-ți spun? — gemu Pepe în braţele lui Coppa. Lasa- 
mă... mă doare... 

— Spune-mi adevărul... între tine şi ea, ce-a fost? Vreau să 
ştiu... 

— O simplă promisiune... - răspunse Pepe. Asteptam ca 
Dumnezeu să-l ia la el pe batrin... 

— Şi după aceea... 

— Apoi ai venit tu... Ea ţi-a spus da... Acum totul s-a sfîrşit. 
Eu nu ştiu nimic, nu pot să fac nimic... deci lasă-mă să plec... 
Totul s-a sfirşit... 

Îşi luă din cuier pălăria, o şterse de praf de mai multe ori cu 
manseta, şi ieşi, ca naucit. 

Ciro rămase cu pumnii strinsi pe obraji, ochii de fiară, apoi 
începu să se plimbe în sus şi în jos prin cameră. 


XXIV 


A DOUA ZI DUPA NUNTA LUI 
Coppa cu Stellina, don Diego Alcozer il văzu pe stradă pe Pepe 
Alletto şi il chemă la el. In timp ce tînărul, întunecat la chip si cu 
un aer pierdut se apropia, întinse o mina, îşi sprijini degetul mare 
de virful nasului agitind în aer celelalte patru degete tremurinde: 

— Te-a dus de nas don Pepe! Dă-o încolo de grabă! 

— Lasă-mă in pace, bătrin caraghios! — răspunse înfuriat 
Pepe, scuturindu-se cu un dispreț total. 

Dar don Diego îl tinu de brat. 

— Ei, hai, nu fii furios: vino putin... Eu, dumneata şi ex- 
socrul nostru trebuie să ne consolăm reciproc. Vino pe la mine: 
Marcantonio va veni mai tirziu; şi chiar în seara asta, dacă vrei, 
vom face o partidă de cărți de toată frumusețea... Ne vom tine de 
urit. 

Pepe închis în durerea lui funebră se lăsă dus de don Diego 
care, clatinindu-se pe picioarele lui slabe la fiecare pas, zimbea 
dispretuitor în nasul lui Pepe şi se întorcea din cînd în cînd să-i 
privească pieziş pe aspirantul său moştenitor învins. 

— lartă-mă daca rid, don Pepe! in viata ai de ce ride şi ai de 
ce plinge. Dar eu sînt batrin si nu mai am vreme să fac ambele 
lucruri. Prefer să rid. De altfel plingi dumneata pentru mi fie... 
Bietul don Pepe, să nu crezi totuşi că nu-mi pare tare rău de 
dumneata! Ca să te scutesc de alte gînduri, lasă-mă să-ți declar ca 
ştiam tot: ştiam că aspirai la mîna Stellinei după moartea mea, şi 
că don Marcantonio era de acord. De aceea am spus ex-socrul 
nostru. Ei bine. Ce-i rău în asta? Te asigur că eram chiar 
mulțumit, şi ştii de ce? Lasind deoparte meritele dumitale, ştiu ca 
atunci cînd doreşti mult moartea cuiva, acesta nu moare niciodată. 
Şi îmi erai drag, întocmai ca un talisman. Acum, însă, ce-ţi mai 
pasă dacă cu trăiesc sau mor? În timp ce atunci... iti amintesti? Fii 
sincer, m-ai dus inadins pina acolo, la Temple, pe potopul ăla... 


Doamne, cind te gindesti, don Pepé, ca erai gata sa-ti atingi 
scopul... Ce furios trebuie sa fii la gindul asta! O pneumonie de 
toată frumusețea... Domnul te-a facut să gusti moartea mea, ca 
apoi să ţi-o ia parcă din gură, ca pe o bucată de piine, bietul don 
Pepe! Şi acum... 

Alletto se opri în fata porții lui don Diego. 

— Dacă mai continui să spui asemenea prostii, te las. 

— Nu, nu, vino, dragă don Pepe, — îi răspunse Alcozer, 
luîndu-l din nou de mînă. Urcă! Regret că nu vei mai găsi aici pe 
viitoarea dumitale soție. Glumesc... Nu ne aude nimeni... 

Intrind în casă, don Diego îl însoți pe Pepe prin toate 
camerele, ghicind şi aproape gustind plăcerea amară pe care 
presupunea că i-o provoacă vederea acelor locuri unde stătuse 
Stellina. Se opri în sufragerie şi aratind un loc de la masă, spuse 
ca pentru sine: 

— Locul ei era acolo... Apoi. Acolo, la fereastră citea romane, 
pe care i le împrumuta Fifo Garofalo... 

În dormitor nu-i arătă nimic; dar, dezbrăcîndu-se pentru a 
îmbrăca haina de casă, văzînd că Pepe privea patul prin perdeaua 
alcovului, respiră puternic, apoi se prefăcu că scoate un suspin, 
adînc şi îl bătu cu o mînă pe umăr: 

— Ei, dragă don Pepe, poimiine împlinesc şaptezeci şi trei de 
ani, eh, eh... Dacă ai fi avut puţină răbdare... Destul, nu vreau să 
te mihnesc... Uite, sună cineva la uşă: poate o fi Marcantonio. 

Ravi nu se aştepta să-l găsească pe Alletto în casa lui don 
Diego. La vederea lui, se schimbă la fata şi strigă: 

— Lăsaţi-mă să plec! 

Don Diego îl tinu de haină. 

— Lăsaţi-mă să plec! — repetă mai tare don Marcantonio. Nu 
pot să-l văd în fata ochilor! 

— Ei, hai, de ce? De ce? — îi zise Alcozer fără să-i dea drumul. 
Vino... Să ne împăcăm. 

— El, el mi-a distrus fata! — insistă don Marcantonio. 

Şi don Diego imbunindu-l: 

— Ba nu, de ce? Factum infectum'®... cu tot ce urmează. E 
mai nefericit decit tine, bietul băiat... Hai, hai dati-va mina. 

— Pentru nimic în lume! — protestă celălalt. 

— Ei hai, Marcanto! Dă-mi mina; don Pepe, dă-mi-o pe a 
dumitale. Aşa! V-aţi împăcat. Vina lui don Pepe a fost una singură, 


16 Faptă nefacuta (neimplinita). 


cum ziceam adineaori! Graba! Vina scuzabilă la un tînăr... 

— Nu, domnul meu! - nega Ravi. Vina lui e că a adus aici pe 
escrocul acela pe care nu-l voi recunoaşte niciodată drept ginerele 
meu, şi pe care nici nu vreau să-l numesc. Fata mea, acum, 
pentru mine, e ca şi cum ar fi murit! N-am s-o mai văd niciodată... 
Şi mi-ai omorit-o dumneata, don Pepe! Lasă-mă... lasă-mă să 
pling. Dumneata mi-ai omorit-o! Nu ţi-am spus că acela va fi ruina 
dumitale şi ruina fetei mele? 

— Jartä-mä, zise Pepe, tulburat de plinsul lui Ravi si 
emoționat. N-am fost oare şi eu înşelat şi trădat, mai rău decit 
dumneata? Admitind că eu l-am împins să vină aici, ceea ce nu 
este adevărat, aş fi făcut-o dacă aş fi putut bănui sau 
presupune?... 

— Domnii mei, — ii întrerupse don Diego, — vreţi sa ascultați 
părerea unui batrin? Să nu ne mai gindim! Este cel mai bun lucru: 
regretele sint acum inutile... SA aprindem lumina si sa facem un 
joc de cărți straşnic... 


XXV 


ÎN FIECARE SEARA CEI TREI ÎN- 
vinşi se reuneau acolo, în casa lui don Diego, pentru partidă. 
Adesea discuţia aluneca spre Coppa, pe care Ravi, adresindu-se lui 
Pepe, îl numea cumnatul dumitale. 

— Cumnatul meu, pe dracu! — răspundea Pepe. Biata sora- 
mea a murit, si el a omorit-o... Aşadar, numeşte-l acum ginerele 
dumitale. 

— Ginere, daca l-aş fi recunoscut, îi răspundea intepat don 
Marcantonio. În timp ce dumneata, în chip de cumnat, da; şi ar 
trebui să ai încă remuşcări, ca şi cum ai fi comis un fratricid. 

Don Diego intervenea atunci ca să-i împace, dar în sinea lui 
se bucura de scenele acelea. 

— Să nu exagerăm, domnii mei, nu vă aprindeti... De ce sa 
discutăm tot despre asta, dacă ştiţi că vă arde sufletul? Hai hai... 
să reluăm partida! Să nu facem precum cocoşii în cotet care se 
ciugulesc unul pe altul, în loc să se consoleze unul pe altul. Am 
fost tradati toţi trei. Fapta s-a comis, să nu mai vorbim de asta. Să 
nu judecăm după noi un om de treabă. 

— Un asasin! — sărea atunci Ravi, batind eu pumnul in masă. 

— Ei, ei, ţi-a omorit fata? 

— Da, domnule, mi-a omorit fata! 

— Citi ti-au omorit oare fata? Mai înainte spuneai ca don 
Pepe... 

— Da, el! — se aprindea din nou don Marcantonio. El, fără să 
vrea, cu miinile cumnatului sau... 

— Ginerele dumitale, corecta Pepe. 

— lar? 

Şi don Diego se grăbea să arunce o carie pe masă: 

— Eu am început şi plusez tare! 

Jucau numai pe citiva bani iar ceea ce cistigau puneau 
deoparte pentru ca apoi să ia prinzul împreună, neacceptind cu 


nici un chip repetatele invitatii ale lui don Diego, care ar fi vrut sa-i 
invite in fiecare zi la masa, pentru a nu ramine singur. 

—Nu accept. Iarta-ma, don Diego; nu pentru dumneata, ci 
pentru lume. Toti ma numesc Mammone: nu prea stiu ce vor sa 
zică, dar ce naiba, dumneata o poţi spune tare tuturor 
calomniatorilor: ţi-am cerut un ban, un mizerabil de ban cu 
împrumut? 

— Lasă-i să vorbească! — îi răspundea don Diego. 

— Nu, domnul meu. Să jucăm şi apoi pe banii cistigati să 
mincam ceva. Masa o voi plăti eu, pentru ca, cel putin pina acum, 
pierd mai mult decit voi doi. Cu această condiție, da. 

Pepe nu avea motivele lui don Marcantonio ca să nu accepte 
invitația lui Alcozer, şi raminea adesea nu numai să cineze cu el, 
dar să şi doarmă acolo, noaptea, în acelaşi pat în care dormise 
Stellina. Numai pentru ideea aceasta venea atit de des, pentru 
voluptatea, adică amărăciunea, nefericită pe care i-o procurau 
amintirea şi imaginea ci, în casa aceea. 

În fiecare seară, după plecarea lui Ravi, el şi don Diego, 
înainte de a se culca, se intretineau o bucată de timp pe balconul 
care dădea spre cîmpie şi mai departe spre mare. Se zărea de 
acolo, departe, casa de la tara a lui Coppa; şi Pepe, cu capul 
sprijinit de balustrada de fier a balconului, fixa ochii asupra 
luminii care se vedea acolo, în întunericul cîmpiei. Acolo, unde 
ardea lumina aceea, era Stellina! Aproape că o vedea, o urmărea 
prin camerele cäsutei aceleia bine cunoscută de el, în care sora lui 
suferise atita, şi se întreba: — „Ce o fi făcînd în clipa asta? La ce se 
gîndeşte? Ce spune?” — Şi se chinuia, inghitindu-si lacrimile täcute 
care îi scăldau ochii indreptati într-acolo, spre lumina aceea 
îndepărtată. 

Se lăsa atît de mult în prada acelei viziuni, încît uneori, fără 
ca să-şi dea seama, capul îi aluneca încet-încet pe marginea 
balconului şi adormea. 

— Don Pepe, dormi? — îl întreba atunci Alcozer. 

Şi Pepe îi răspundea negind, cu capul, ca să nu-şi dezvăluie 
plinsul prin glas. 

— Dacă vrei să mergi la culcare, eu sint gata, repeta don 
Diego. 

Pepe îi făcea semn cu mina să mai aştepte putin. Ah, era 
sigur, era sigur că Stellina, ca şi el, fusese înşelată, trădată. Nu 
ştia el oare, chiar din gura lui Ciro, că ea ar fi preferat să rămînă 
în minästire, decit să consimtă la trădarea nebănuită a nuntii? 


apoi acceptase sau, mai bine zis, fusese nevoita sa-si plece capul, 
intelegind că acela care o iubea mult nu ar fi putut-o salva, şi ca 
părintele ei nu ar mai fi vrut să o primească in casa lui, şi că acolo 
in minästire, in fine sub ochii sorii lui Coppa, nu se gindea deloc 
sa ramina. 

Şi iată că acum ea era acolo, în puterea acelui stapin care i-a 
smuls-o din brațe... smulsă, da, cu forța, aşa cum forța desigur o 
constringea să cedeze cu trupul (ah, nu cu sufletul, nu!) poftelor 
iubirii lui... Biata Stellina! El trebuia să o plingă şi lui trebuia să-i 
fie milă de ea... 

Se framinta astfel, din zi în zi mai mult, nutrindu-se din 
amărăciunea pe care i-o provoca propria sa deprimare, profunda 
sa melancolie, convingerea că nu poate întreprinde nimic. Slăbise 
şi devenise palid, ca şi cum ar fi ieşit de curînd dintr-o boală gravă, 
mortală. Ah, dacă nu ar fi avut-o pe. Batrina lui mamă... daca nu 
s-ar fi temut că-i curmă şi ei viata... 

În unele seri, don Diego îl necăjea, vorbindu-i de 
îngrozitoarele lui viziuni, de spiritele care îl obsedau în timpul 
nopților de insomnie. 

— Ştiu, cine nu le-a văzut nu poate crede... Cine le-a văzut, 
însă, dragă domnule Pepe, nu vorbeşte despre ele, de teamă ca 
noaptea să nu fie bătut de ele. Pentru că, ştii? te bat. Eu, ca să-ţi 
spun adevărat, pînă acum nu le-am simțit puterea miinilor; dar 
cite alte surprize neplăcute! Mi-au tras pătura de pe mine, au 
răsturnat scaunele din cameră, mi-au stins lampa de noapte... Şi 
le-am văzut cu ochii ăştia, iti jur; printre perdelele alcovului, de 
exemplu, în unele nopți, aparind cu un cap cu părul roşu cret si 
cu o limbă cit toate zilele... Cînd mi-a murit... aşteaptă... a doua 
sau a treia?... da, Luzza, a doua soţie... — după cîteva zile, spiritul 
ei se învirtea prin casă. O auzeam în fiecare noapte facindu-si de 
lucru prin cameră, ca o adevărată gospodină cum a fost in viata, 
fie-i țărină uşoară, trebuie să recunosc... Şi într-o noapte i-am 
văzut capul aparindu-i pe usa şi privindu-mă în pat; zimbea şi îmi 
făcea semn cu mina, ca şi cum ar fi vrut să-mi spună: „Bucură-te 
de căldurica patului; de casă am eu grijă”. — Într-altă noapte, am 
auzit în sufragerie un infern. Ce se intimplase? Nimic! Cealaltă 
soție, prima, Angelina, venise şi ea, şi se certau între ele. Le-am 
auzit, iti spun, cu urechile astea: una îi spunea alteia, ca stapina 
era ea... Deodată, brrr! Nu ştiu cite farfurii pe jos... Auzind 
zgomotul, sar din pat, mă duc - inchipuie-ti cu cita frică! — în 
sufragerie: cioburile erau acolo, pe podea... ce mai zici de asta? 


— Vreo pisica... 

— Ce pisică, don Pepe! Nu am avut niciodată pisici în casa 
mea! 

— Atunci, şoareci... 

— Ei da, sau cutremur! Trebuie să le dai un nume sau altul. 
Dumneata îi numesti şoareci, pentru că nu crezi. Si zici că sînt 
totuşi şoareci, cînd, de exemplu, auzi paşii lor în camera cealaltă, 
cînd grăbiţi si uşori, tic-tic-tic, şi cînd ca ai unei persoane care se 
plimbă, aşa...? Sint tot pisici sau şoareci, cînd te auzi chemat cu 
numele cele mai urite de patru glasuri diferite, cum mi se întîmplă 
mie, care nu pot să stau singur noaptea, pentru că altfel îmi apar 
toate cele patru soții să mă chinuie, să mă umilească? Ei, hai, don 
Pepe! Ce Dumnezeu! 

Dar don Diego nu se mulțumea numai să-i vorbească. 
Adesea, în timpul nopţii, speriat de insomnie, parindu-i-se că aude 
vreun zgomot în liniştea casei, îl trezea pe Pepe. 

— Nu mă ciupi, pentru Dumnezeu! — striga acesta. 

Potoleşte-te: nu dorm! Pentru a suta oară iti repet că nu 
suport ciupiturile: dacă nu, miine noapte pregăteşte-te să dormi 
singur. 


XXVI 


NU, NU, DON DIEGO NU O MAI 
putea duce aşa, sub amenințarea de a ramine singur noaptea. 
Astfel, pentru a-şi asigura somnul si pentru a-l scuti pe Alletto de 
supărarea ciupiturilor, începuse să bea putin peste măsura pe care 
şi-o impusese de cîțiva ani, şi acest remediu dăunător nu-i 
convenea: paharutul acela in plus îi părea amar şi totuşi el îl 
inghitea de nevoie. 

— Medicamentul pentru somn, don Pepe! — spunea la masă. 
Să sperăm că în noaptea asta îşi face efectul. 

Îşi făcea efectul la început; apoi, în cursul nopții, trezindu-se, 
insomnia reîncepea. Şi atunci, încet-încet, hai: încă o ciupitură lui 
don Pepe. 

— lar? Nu poţi sta liniştit? 

— lartă-mă, don Pepe. Voiam să te întreb ceva. 

— Ce anume? Dormi! 

— Nu pot dacă nu scap de îndoiala care mi-a venit acum, tot 
gîndindu-mă. Dar trebuie să-mi spui sincer. În timpul bolii mele, 
dumneata ai fost sau cel putin te-ai arătat foarte atent cu mine, 
îmi amintesc. Tot timpul aici, în casa mea, zi şi noapte... Bine: 
sincer, ei? în unele momente de distracție... dumneata cu 
Stellina... 

— Eşti nebun? — îi strigă Pepe. 

— Nu, ascultă; acum nu-mi mai pasă. Aş trece coarnele 
liniştit pe capul lui don Ciro. Eu am scăpat. Spune-mi sincer! 

Drept răspuns, Pepe îi întorcea spatele. 

— Nu-mi pasă, iti repet... Unul mai mult, unul mai putin... 
Sint filosof, don Pepe! Cinci soţii, înţelegi! Şi inchipuie-ti ce 
ramificații de coarne pe capul meu. În unele seri, în timp ce 
dumneata te gindesti şi suspini acolo pe balcon, mă gîndesc din 
nou şi eu tot acolo, şi mi le simt crescind, crescind, pina la cer... 
crescînd, crescind... Mi se pare că dacă misc capul ating cu 


virfurile coarnelor sistemul planetar... Imi vor folosi drept scara la 
o suta de ani, cind voi muri. Ca o veverita, sufletul meu se va 
catara pe treptele acestor nemasurate coarne, pina in Paradis, in 
timp ce toate clopotele de pe pamint vor suna slavind... Dormi, don 


Pepe? 
Dormea sau se prefăcea că doarme, ingratul. Don Diego se 
neliniştea din nou, se agita, sufla: „Ce prietenie!” — si ca să se 


distreze se apuca să mediteze asupra isprăvii unei a şasea 
căsătorii. 

— Cine vrea prea multe, zice proverbul, nu se-alege cu nimic. 
Dacă mi-aş lăsa, don Pepe, banii mei pentru vreo operă 
filantropică, împărțiți în atitea porții, ar produce multora un bine 
temporar sau continuu, dar foarte meschin. După mine, mai bine 
să-i las unei singure persoane care ar vrea să-i cîştige în schimbul 
unui mic sacrificiu, ce-ar putea să pară chiar o operă de caritate: 
să aibă grijă de un biet batrin ca mine... Şi această persoană, ca sa 
poată fi răsplătită în viitor pentru sacrificiu, trebuie să fie tînără, 
în stare să se bucure de bogăţie şi de viață după cum pofteşte. Ce- 
ar face o batrina cu banii mei? Şi-apoi, după cum ştii, eu urăsc 
batrinetea. Acest plan al meu favorizează tinerețea... Poate te 
gindesti că va ride lumea de mine, dacă mă voi căsători pentru a 
şasea oară? Ei bine, se ride atit de putin azi în viata, încît aş putea 
cîştiga din partea lumii şi acest titlu de merit. Dacă mă va însoți 
tot oraşul cu risete pina la primărie: va fi de bun augur... M-am 
gindit, şi vei vedea că am s-o fac! Lui Marcantonio nu-i spun 
nimic, deocamdată, pentru că sînt sigur că mă va huli... 

Şi don Diego nu s-a înşelat. Într-adevăr, în seara cînd Ravi 
află vestea că al său quondam ginere se gîndeşte la o a şasea soție, 
îl văzu intrind în casă furios: 

— Cum? Te gindesti să te însori iar? La vîrsta dumitale? 

— Eh. Eh. Rinji don Diego. Iti fac cunoscut, Marcantonio, că 
am cu un an mai mult decît aveam cînd am luat-o în căsătorie pe 
fiica dumitale. 

— Bine, reluă don Marcantonio, înghițind fiere. Ba e chiar 
mai mult, şi apoi scandalul nu-l mai pui la socoteală? Atunci nu 
erai de risul tuturor... iti vorbesc în interesul dumitale... Nu te 
expune ridicolului, dragă don Diego, şi desigur, unui refuz... 

— Cit despre refuz, hm, hm, nu te teme... nu-mi rămîne decît 
să aleg. — îl asigură don Diego. Am patru sau cinci propuneri.. 

— Oraş de nemernici! - izbucni don Marcantonio. Cinci 
propuneri! îl vedeți? Aşadar, invidia îi făcea să vorbească cînd ti- 


am dat-o pe fata mea, si m-au numit tata nebun, si m-au numit 
Mammone... si ca eu imi vindeam propria mea carne... Nemernicii! 
Aveam dreptate! 

Ravi nu stia ca intre cele patru sau cinci propuneri era si 
aceea a doamnei Méndola, inversunata lui vecina, in favoarea fetei 
sale. Dar descarcarea aceea impotriva orasului il calma si putu 
astfel să înceapă să joace cărți cu prietenii lui. 

— Tinerii care să fie în stare să se însoare, astăzi, sînt puţini, 
zise don Diego, între o partidă şi alta. Si batrinelul, în starea mea, 
dragă don Marcantonio, aşa cum ţi-a plăcut dumitale, place acum 
şi altora. 

— Se ştie! Mie mi-o spui? - aprobă Ravi mai convins ca 
niciodată. Cu condiția ca dumneata totuşi, don Diego dragă, 
scuză-mă, să te hotarasti să crăpi curînd, după nuntă... 


— Hm, hm. - rinji din nou don Diego, făcînd semnul 
coarnelor în jos cu ambele miini, ca să îndepărteze răul. 
— Ah, acum fac şi eu semnul coarnelor! - exclamă don 


Marcantonio. Ba chiar iti urez să trăieşti o mie de ani ca pedeapsă 
pentru toți cei ce au vrut să mă calomnieze. Te sfătuiesc totuşi să 
schimbi foaia: nici un tînăr în casă; altfel, ti s-ar putea întîmpla 
acelaşi lucru. 

Don Diego aprobă, şi adăugă: 

— Regret, pentru dumneata, don Pepe; dar de data asta, cât 
mai departe de mine! Dar pentru că eşti un băiat bun şi o meriti, 
ce aş putea să fac pentru dumneata ar fi ea. În testament să rog pe 
soția mea să te aleagă pe dumneata, şi nu pe altul... 

Pepe nu participa la conversație. Zimbi trist lui don Diego şi-i 
propuse să părăsească toți jocul, în seara aceea. 


XXVII 


— DACA INTR-ADEVAR ITI DAI 
seama si eşti sigură că te iubesc, de ce iti este frică de mine? 

— Dar cine ţi-a spus că imi este frică? 

— Ochii tăi. 

Stellina îşi plecă îndată ochii. 

— Nu! Priveşte-mă... Uite aşa! Aceştia nu sînt ochii unei 
femei care este sigură pe ea! 

— Poate... — se scuză Stellina timid. Dar asta. Pentru că încă 
nu am înțeles bine felul tău de a fi şi mi-e teamă să nu le supăr, 
fără să vreau. 

— Sau mai degrabă, replică Ciro, sau mai degrabă pentru că, 
în sinea ta, ai remuşcări? 

Era un cui care îi stătea înfipt zi şi noapte în creier. 

Stabilise să nu mai pună piciorul în oraş, cel putin atit timp 
cit trăia Alcozer. Simtea că nu ar fi putut suporta vederea mumiei 
aceleia, fiindcă avusese totuşi ocazia s-o vadă în intimitatea nopții 
pe femeia care îi aparținea lui acum; mumia aceea putea să-i 
amintească de nopțile cînd ea stătuse aproape de el, intinind-o fie 
şi cu gîndul. 

Pacea cimpiei nu reuşea să-i inspire linişte. Nu vedea, nu 
vedea nimic, absorbit cu totul în moara care-l macina în adincul 
sufletului. În acelaşi timp nu ar fi vrut ca asupra Stellinei să apese 
greu umilința provocată de felul nou de gelozie fata de un bätrin. 
Şi cäinta de a fi luat-o in căsătorie; cäinta exacerbata de iubirea 
aprinsă pe care o simțea azi fata de ea. 

Pentru a-şi sustrage gindurile, se dedicase unor exerciţii 
violente. Într-un tîrg de cai cumpărase douăzeci de cai tunisieni şi 
acum şi-i dresa pe o arie, ca un îmblinzitor de circ, biciuindu-i cu 
minia celor o sută de diavoli care îl intaritau in corp. Apoi, pe toți 
douăzeci îi pornea să alerge unul după altul, în galop, călcînd 
brazdele cîmpului, ca o furie dezlantuita, într-un nor de praf, pina 


la fintina. 

— Halt! 

Si acolo îi adapa. 

La întoarcere, i se întîmpla uneori ca aceluia care îşi căuta 
animalul, iar acesta era sub el. Şi atunci înjurături şi blesteme, în 
repetate porunci adresate animalelor de a se opri: 

— Halt! Halt! 

Şi o lua de la început cu număratul; terminînd cu lovituri de 
cravasa pe bietul animal care era sub el, ca si cind acesta ar fi fost 
vinovat că nu-i ieşiseră toți la număr. 

În timpul ăsta Stellina, dacă avea vreun motiv să creadă că 
soțul ei, în felul lui, o iubea, nu ştia cum să răspundă iubirii lui 
chiar dacă ar fi putut; nu găsea calea de a-i intra în suflet şi a-l 
imblinzi. Ar fi vrut să recunoască în fata lui că e mulțumită, dacă 
nu de starea prezentă, cel putin de a fi scăpat de cel odios 
dinainte; dar o împiedica pe de o parte perplexitatea agitată, 
nesiguranța continuă că face bine sau rîu în care o ţinea firea lui 
Ciro; pe de alta, teama că el ar fi descoperit ceea ce fusese cu 
Alletto, căruia, în fiecare zi, se străduia să-i şteargă pina si 
amintirea. Se temea că dacă s-ar fi gîndit la el, chiar şi o clipă Ciro 
i-ar fi putut citi acest lucru în ochi. 

În această situație, după cinci luni de chinuri fără un cuvînt, 
biata Stellina avorta, aflindu-se în mare pericol. Şi atunci Ciro se 
văzut nevoit să se întoarcă în oraş. 


XXVIII 


— SINT NEBUN? GELOS PE UN BA- 
trin, eu, Ciro Coppa? 

De indata ce ajunse in oras, se simti eliberat de cosmarul 
care il domina de atitea luni la tara. Si in noua dispozitie 
sufleteasca, vru sa fie tare cu el insusi. Nu se mai temea de nici un 
rival. El, Ciro Coppa, trebuia să se teamă de Pepe Alletto, de 
exemplu? Ei, ce naiba! 

Il căută, chiar prin oraş si găsindu-l il chemă la el, în timp ce 
Alletto, prefacindu-se ca nu-l vede, isi continuă drumul. 

— Pope! Iti promisesem odată un loc... Ei bine, ti l-am găsit. 
Vrei sa vii la mine? 

— La tine? 

— În biroul meu. Îl deschid mîine. Vei copia unele acte; mai 
bine tu decît altul. Numai să nu-mi faci greşeli de ortografie... 

Pepe rămase privindu-l cu gura cascata. 

— Vino, vino, — insistă Ciro. Ai înțeles? 

— Am înţeles, da, răspunse Pepe, neintelegind cum şi de ce îi 
făcuse Coppa această propunere. 

— Accepti? 

— Eu?... De ce nu? 

— Aşadar, te aştept miine, la opt. Ne vom înţelege. Te salut. 

„A înnebunit?” se întrebă Pepe, după despărţirea de Ciro. „Ce 
vrea de la mine? Vrea să se asigure dacă între mine şi Stellina a 
fost ceva? Speră să ne prindă în brațe?” 

Se gîndi să nu se ducă; se căi că nu fusese în stare să refuze 
propunerea. Dar acum, după ce a acceptat, nu se mai putea 
retrage. Nu, nu: trebuia să se ducă pentru a nu-l face să aibă 
vreun motiv să se teamă de el. 

Şi în ziua următoare, la orele opt punct, palid, agitat, era în 
biroul lui Ciro. 

— Vezi? Am schimbat tot! — îi zise acesta, arătindu-i masa cea 


noua, dulapurile si scaunele noi de-a lungul peretilor din camera. 
Se schimba viata, dragul meu! Vine o zi in care omul puternic se 
simte dator să se angajeze într-o luptă superioară, nu atit 
împotriva altora, cît împotriva lui însuşi; să învingă, să-şi domine 
propria fire, esența bestială, şi să capete asupra ei o stapinire 
absolută. 

Zicînd acestea, agita nervos cravaşa în aer, în timp ce Pepe, 
confuz buimac, aproba cu capul. 

— Aprobi, dar nu înţelegi! — reluă Ciro, după ce-l observase o 
clipă, cu calm. Nu sînt lucruri pe care tu să le poţi înțelege atit de 
uşor. 

— E adevărat, nu... — se bilbii Pepe, încercînd un zîmbet. 

— Ştiu! Ştiu! Iti explic cu un exemplu. Pînă azi am ajuns 
acolo unde tu, Pepe Alletto, om foarte slab, îmi poți spune mie, 
Ciro Coppa, aşa: — Ciro, eu susțin că tu eşti un nemernic! Nu rîde, 
imbecile! 

— Dacă mi-ai spune aşa, eu, uite. Poate la început aş 
îngălbeni putin, aş stringe pumnii pentru a mă stapini, aş închide 
ochii, aş înghiți; apoi, dominindu-mi furia, ti-as răspunde cu cel 
mai mare calm şi chiar şi politicos: — Dragă Pepe, crezi că sînt un 
nemernic? Să vedem, dacă vrei, să judecam această sentință a ta. 
Ce părere ai? Nu mă voi opri aici, să ştii! În fiecare zi, o nouă 
cucerire asupra firii mele, asupra bestiei din mine. O voi învinge 
eu, nu te îndoi! Pina una alta, aşează-te acolo: aceea este masa ta. 
Sint cîteva hirtii de copiat: caligrafie clară; atent la punctuație, şi 
vezi, fii atent la ortografie... Nu-ţi spun altceva. 


XXIX 


DIN ZIUA ACEEA PENTRU PEPE 
începu o viata de noi supărări de nedescris. În fiecare dimineaţă se 
ducea la birou speriat, în cea mai confuză incertitudine, după ce 
toată noaptea se chinuise să înțeleagă, sau cel putin să întrevadă, 
ce voia, în fond, Ciro de la el. 

Ciro se plimba prin birou, pe lingă masă. 

— Ortografia... Te rog. Ieri mi-ai scris prestigiu cu doi g. 

Din cînd în cînd se oprea, şi Pepe, aplecat şi atent la scris, şi, 
simțind ochii lui Ciro ficşi asupra lui, se întreba: „De ce mă 
priveşte aşa?” 

În alte zile Ciro nu se plimba prin cameră; stătea cu fala 
înfundată pe braţele încrucişate, pe masa de scris. Atunci Pepe 
ridica ochii şi îl observa. 

„Ce o fi avind? Uhm!” 

Uneori, nereuşind să înțeleagă nici un cuvint din ciorna de 
copiat, se vedea nevoit să-i cheme, şi o făcea încet. Ciro nu 
răspundea. 

„Doarme oare?” se întreba Pepe, şi îl chema din nou, 
adaugind: 

— Te simti rau? 

— Nu. Dar mă macină ceva înăuntru, murmura negru Ciro, 
fără să ridice capul. 

Pepe îşi lungea gitul la răspunsul acela enigmatic, se 
razgindea deodată, apoi stringea din umeri, lăsa în alb cuvîntul 
indescifrabil şi continua copiatul. 

— Blestem! — urla la un moment dat Ciro, sărind în picioare. 
Blestem! Blestem! 

— Ce ai? — îl întreba Pepe, speriat de ieşirea neasteptata., 

— Spune-mi ca te fac să tremuri! - urla Ciro, punindu-si 
mîinile pe masuta lui Pepe. Spune-mi, acum, spune, că atunci 
cînd mă vezi iti tremură picioarele! 


— Si de ce? — se bilbiia Pepe. 

— Ah, nu ştii, bufonule, că dacă te apuc cu miinile astea, 
dacă iti dau un pumn, te zdrobesc, te sting? 

— Ştiu, - spunea Pepe, cu un zîmbet tremurat şi ochii 
rugători. Dar nu ai motiv... Numai dacă nu ai înnebunit... 

Ciro se depărtă de masă. 

— Bine. SCrie. Trebuie să ajung la asta: să-ţi pun în mina un 
bici şi să-ți poruncesc să mă biciuiesti pina la singe! Cu rațiunea, 
această mizerabilă fire a mea, nu este înfrintă: e nevoie de un bici 
şi. Dacă dai încet, nu simt... O fac nefericită, nefericită pe biata 
fată... Merit bice! bice! bice! 

Ah, se temea şi el că era pe punctul de a innebuni. De cînd 
fusese cuprins de noua obsesie, aceea de a-şi domina propria fire, 
nu mai mînca, nu mai dormea, nu mai avea un moment de linişte. 
Voia să-şi dea lui însuşi dovada cea mai hotăritoare a victoriei. Şi 
această dovadă trebuia să consiste din a o face să vină acolo, în 
birou, pe Stellina, de fata fiind şi Pepe. Plimbindu-se, era tentat să 
apropie gura de portavoce de pe masă, pentru a-i spune Stellinei 
să coboare. Se oprea să-i observe pe Pepe, aproape vrind să-şi 
arate propriilor sale sentimente "într-o agitație continuă cit era de 
ridicolă, de nedemnă de el, gelozia sa pentru ființa aceea nulă, 
pentru plăpîndul acela palid ca un fir de pai. Şi totuşi nu, nu. lată: 
nu putea să-şi apropie gura de portavoce acolo, deşi îl tenta. Şi 
atunci se ducea să-şi ascundă chipul pe brațele încrucişate pe 
masa de scris „să se chinuie în adincul sufletului”, şi izbucnea în 
cele din urmă, urlind: — Blestem! 

Dar lupta interioară nu se sfirşea acolo, in birou. Chiar şi în 
Tribunal, la Curtea cu Jurati, îi venea deodată să-şi învingă 
sentimentul acela rebel cu orice risc. Se întorcea spre Pepe, aflat 
lingă el, în fata băncii avocaților, şi îi poruncea să se ducă în biroul 
lui să-i aducă vreo hirtie de care avea nevoie. 

— Dacă nu o găseşti, du-te la soția mea, şi caut-o la ea... 

Dar îndată ce Pepe ieşea din sală, iată-l alergind după el, 
chemîndu-l cu glas tare, jos, pe scara Palatului de Justiţie. 

— Pepe! Pepe! întoarce-te... Nu mai am nevoie de hirtia aceea. 

Într-o zi totuşi nu reuşi să-i ajungă. Trimise după el pe toţi 
uşierii. Procurorul era pe punctul de a-şi încheia depozitia, şi el nu 
putea părăsi aula: trebuia să vorbească, 

— Taceti! Taceti, odată! - strigă atunci. Ciro transfigurat, 
vibrind tot, ridicindu-se în picioare şi batind cu pumnii in masă, 
adresindu-se procurorului regal. Eu obţin în acest moment o 


victorie sublimă asupra mea, si nu mai pot tolera ca 
dumneavoastră sa aruncați asupra domnilor jurati molozul 
edificiului bunului simţ, pe care de o oră încercați să-i doboriti cu 
tirnăcopul dumneavoastră obtuz şi ruginii! 

Se produse un infern: colegii avocați se repeziră spre Coppa 
pentru a-l face să tacă şi să stea jos; preşedintele se ridică în 
picioare şi sună clopotelul, în mijlocul judecătorilor, juratilor, 
uluiti; publicul împărțit în două tabere izbucni în insulte şi în 
aplauze. În strigăte şi confuzie generală. Ciro prinse din zbor o 
frază injurioasă a procurorului regal şi luînd în mînă călimara de 
pe bancă i-o aruncă in față ca pe o piatră. Interveniră atunci 
jandarmii de pază ai acuzaților: preşedintele urla: 

— Arestati-l! 

Între jandarmi si Coppa se angajă o luptă dirza; acesta, ca un 
taur furios, căuta în toate felurile să se elibereze; dar deodată aceia 
îl văzură lesinindu-le în brațe, inert, greu. 

O neaşteptată agitaţie de oroare şi de consternare. Aula care 
se golise se aglomerase din nou în curînd cu chipuri palide, 
neliniştite, ingrozite: de pe băncile juratilor, de pe banca 
presedintelui, de pe scaune, priveau toti in picioare pe Coppa 
aşezat pe un scaun cu capul lasai pe piept, horcăind, lovit de 
apoplexie. 


PE LA MIEZUL NOPTII. LINGA PA- 
tul pe care Ciro încetase să mai horcăie, s-au strins Stellina, Pepe 
şi Marcantonio Ravi, ca în. Altă veghe. În jurul unui alt pat. 

Stellina, totuşi, de data asta. Plingea cu fata ascunsă in 
batistă; si plinsul ei îl irita pe don Marcantonio, întunecat şi 
taciturn, şi-i umilea pe Pepe. 

Aşezat pe un scaun, cu braţele in jurul gitului celor doi fii ai 
lui Coppa, care stăteau alături de el tacuti, cu ochii scaldati în 
lacrimi, fixati asupra chipului fără viata al tatălui lor. Pepe se 
gîndea la sora lui. Filomena. Moartă în aceeaşi cameră, acum ca şi 
alunei luminată de patru luminări groase la colțurile patului; şi i 
se părea că o vede acolo întinsă, lingă soțul ei. Şi iată-i pe cei doi 
orfani, cele două ființe rămase în casa aceea. Pepe şi-i stringea la 
piept şi simțea, în exaltarea durerii, că biata Filomena, de dincolo, 
i-i încredința lui. Cu privirea dureros fixată asupra Stellinei, 
aştepta, aştepta ca ea să-şi ridice ochii din batistă, să-i vadă şi să-i 
înțeleagă. 

La un moment dat, don Marcantonio răbufni: 

— Fiinţa asta care părea un leu, iată-l aici: mort! Şi batrinul 
ăla sănătos şi plin de viata! Poimiine se însoară cu Tina Mendola, 
scumpa ta prietenă... Don Pepe, după toate cele intimplate... 

Nu sfirşi fraza. 

— Nişte foarfeci, fata mea. Auzi cum trosnesc luminările 
astea? Trebuie să ai ochi să le vezi pe toate, în viata, şi chiar şi pe 
astea... 


Roma, 1895 


— Sfirsit —