Emile Zola — Gervaise

Emile Zola 


Emile Zola 


GERVAISE 


Prefaţa autorului. 

Ciclul „Rougon-Macquart” urmează să fie alcătuit din vreo 
douăzeci de romane. Planul general l-am stabilit încă din 
1869 şi-l respect cu stricteţe. M-am apucat de L'Assommoir 
când i-a venit rândul şi am scris acest roman aşa cum am să 
le scriu şi pe celelalte, fără să mă abat nici o clipă de la linia 
dreaptă ce mi-am fixat. Asta-i tăria mea. Am un ţel spre 
care mă îndrept neclintit. 

La apariţia sa într-un cotidian, l'Assommoir a fost atacat cu 
o nemaipomenită brutalitate, denunţat, învinuit de toate 
crimele. Mai este oare nevoie să explic aici, în câteva 
rânduri, intenţiile mele scriitoriceşti? Am vrut să zugrăvesc 
decăderea inevitabilă, în mediul infectat al periferiilor 
noastre, a unei familii de muncitori. Beţia şi trândăvia duc 
la destrămarea legăturilor de familie, la promiscuităţi şi 
treptat la uitarea tuturor sentimentelor curate şi cinstite, 
având apoi ca deznodământ ruşinea şi moartea. Asta se 
cheamă, cu alte cuvinte, morală în acţiune. 

L.' Assommoir, neîndoios, este cea mai nevinovată dintre 
cărţile mele. Nu o dată am fost silit să vin în contact cu plăgi 
mult mai cumplite. Forma e aceea care a stârnit vâlvă. 
Supărarea se datorează cuvintelor. Am săvârşit crima de a 
fi avut curiozitatea literară să culeg şi să torn într-un tipar 
lucrat cu migală, limba poporului. Vai! forma, aici e crima 
cea mare! Iotuşi există dicţionare ale acestei limbi; literaţii 
o studiază şi se bucură de seva ei, de neprevăzutul şi de 
vigoarea imaginilor sale. Ea reprezintă o încântare pentru 
gramaticii iscoditori. Oricum, nimeni nu presupune că 
vrerea mea ar fi fost să întreprind o muncă exclusiv 
filologică, cu toate că socot că aceasta ar prezenta un osebit 
interes istoric şi social. 


De altminteri, nu mă dezvinovăţesc. Însăşi această operă a 
mea va fi aceea care mă va apăra. Este o carte închinată 
adevărului, cel dintâi roman despre popor care nu minte şi 
care poartă în el izul poporului. Şi nu trebuie să se conchidă 
că poporul este rău în întregime, căci personajele mele nu 
sunt rele, nu-s decât ignorante şi viciate de mediul de 
muncă istovitoare şi de mizerie în care viețuiesc. Este însă 
necesar ca romanele mele să fie citite, să fie înţelese şi să 
fie văzute clar în ansamblul lor, mai înainte de a se lansa 
aprecierile şablonarde, groteşti şi odioase care circulă pe 
seama persoanei şi a scrierilor mele. Vai! De s-ar şti cât haz 
fac prietenii mei când aud uluitoarea legendă folosită 
pentru a amuza mulţimea! De s-ar şti că vampirul, fiorosul 
romancier, nu e decât un burghez onorabil, un om dedicat 
studiului şi artei, trăind cuminte în colţişorul lui, un om a 
cărui unică ambiţie este să lase, pe cât îi va sta în putinţă, o 
operă cuprinzătoare şi vie! Nu înţeleg să dezmint nici o 
scorneală, îmi văd de lucrul meu şi las pe seama timpului şi 
a bunei-credinţe publice să mă descopere în cele din urmă 
sub mormanul prostiilor îngrămădite asupră-mi. 

EMILE ZOLA. 

Paris, 1 ianuarie 1877 


I. 

Gervaise îl aşteptase pe Lantier până la două dinspre ziuă. 
Apoi, tremurând toată din pricină că stătuse numai în 
cămaşă în bătaia aerului rece care năvălea prin fereastra 
deschisă, aţipise, trântită de-a lungul patului, înfrigurată, cu 
obrajii scăldaţi de lacrimi. De opt zile încoace, cum ieşeau 
de la birtul „Veau Fr deux tetes”1, unde luau masa, o trimitea 
să se culce cu copiii şi se ivea din nou abia în toiul nopţii, 
spunând că umblase după lucru. În seara aceea, în vreme 
ce-l aştepta nerăbdătoare să se-ntoarcă acasă, i se păruse 
că-l vede intrând la balul de la Grand-Balcon, ale cărui 


ferestre învăpăiate, zece la număr, potopeau cu vâlvătăi de 
pârjol şuvoiul întunecat al bulevardelor exterioare2; şi-o 
zărise în urma lui pe puţtoaica de Adele, o lustruitoare care 
cina la acelaţi local, mergând la cinci sau ţase paţi după el, 
bălăbănindu-şi mâinile, de parcă abia atunci îl lăsase de 
braţ ca să nu treacă împreună prin lumina vie a globurilor 
din faţa intrării. 

Când Gervaise se trezi, pe la cinci în zori, înţepenită, cu 
şalele zobite, izbucni în hohote de plâns. Lantier nu se 
întorsese. Pentru întâia oară nu dormea acasă. Rămase 
ţintuită pe marginea patului, sub zdreanţa de stambă 
decolorată ce atârna de tavan, prinsă de-o sfoară. Şi încet, 
cu privirea-i înceţoşată de lacrimi, dădea ocol odăii 
sărăcăcioase, mobilată cu un scrin din lemn de nuc căruia îi 
lipsea un sertar, cu trei scaune din pai împletit şi cu-o 
măsuţă slinoasă, pe care stătea o cană de apă ciobită. 
Pentru copii, mai puseseră un pat de fier care tăia calea 
spre scrin şi ocupa două treimi din odaie. Cufărul lui 
Gervaise şi Lantier, vârât într-un ungher al camerei şi stând 
larg deschis, îşi dădea la iveală goliciunea, iar tocmai la 
fund se zărea o pălărie bărbătească jerpelită, băgată pe sub 
nişte cămăşi îngălate şi ciorapi murdari; în timp ce de-a 
lungul pereţilor, pe speteaza mobilelor, atârnau un şal 
ciuruit şi-un pantalon mâncat de noroi, tot ce le mai 
rămăsese din ţoalele la care nici telalii nu mai râvneau. Pe 
poliţa căminului, la mijloc, între două sfeşnice de tinichea 
desperecheate, zăcea un teanc de recipise de la Muntele- 
de-pietate, de-un trandafiriu dulceag. Aşa arăta camera cea 
frumoasă a hotelului, camera de la etajul întâi, cu vedere 
spre bulevard. 

În răstimp, culcaţi alături pe aceeaşi pernă, cei doi copii 
dormeau. Claude, care avea opt ani, cu mânuţele deasupra 
plăpumii, răsufla liniştit, în vreme ce Etienne, numai de 
patru anişori, zâmbea cu braţul petrecut pe după grumazul 
frăţiorului. Când mama lor, cu ochii înecaţi de lacrimi, îi 
privi îndelung, izbucni iarăşi într-un hohot de plâns şi-şi 


duse batista la gură ca să-şi înăbuşe scâncetele care-o 
năpădeau. Desculţă, uitând să-şi ia papucii care-i căzuseră 
din picioare, se înapoie să-şi rezeme coatele de prichiciul 
ferestrei, reluându-şi aşteptarea de peste noapte, privind 
mereu întrebătoare trotuarele, în depărtare. 

Hotelul se afla pe Boulevard de la Chapelle, la stânga 
barierei Poissonnicre. Era o dărăpănătură cu două etaje, 
zugrăvită până la al doilea cat într-un roşu ca drojdia de vin 
şi cu obloanele putrezite de ploi. Între două ferestre, 
deasupra unui felinar cu geamurile sparte, se putea citi 
emblema: „Hotel Boncoeur, proprietar Marsoullier”, scrisă 
cu litere mari şi galbene, din care mucegaiul ipsosului 
ciobise câteva bucăţi. Stingherită de felinar, Gervaise se 
înălța în vârful picioarelor, ţinându-şi batista în dreptul 
gurii. Privea în dreapta, înspre bulevardul Rochechouart, 
unde parlagiii cu şorţurile lor însângerate stăteau 
îngrămădiţi în faţa abatoarelor, iar vântul rece aducea din 
când în când o miasmă, o duhoare sălbatică de vite 
înjunghiate. Se uita în stânga, străbătând cu privirea o fâşie 
prelungă de bulevard, oprindu-şi-o drept în faţă-i, asupra 
masei albe a spitalului Lariboisicre, pe atunci în construcţie. 
Cerceta domol, de la un capăt la altul al orizontului, zidul 
percepţiei comunale, din spatele căruia auzea câteodată 
noaptea vaietele celor ucişi; şi scormonea cu privirea 
colţurile ferite, ungherele întunecate, înnegrite de 
umezeală şi gunoaie, temându-se să nu descopere acolo 
trupul lui Lantier, cu foalele spintecate de lovituri de şiş. 
Când îşi înălța privirea dincolo de zidul cenuşiu şi nesfârşit 
care împrejmuia oraşul cu-o şuviţă de pustiu, zărea un 
belşug de lumină, un colb însorit, care şi apucase să răsune 
de larma de dimineaţă a Parisului. Dar se întorcea mereu 
tot spre bariera Poissonnicre, cu grumazul întins, ameţită 
de priveliştea valului necurmat de oameni, de dobitoace, de 
căruţe ce se scurgea printre cele două pavilioane bondoace 
ale percepţiei, coborând dinspre Montmartre şi la Chapelle. 
Se desluşea dintr-acolo un tropot de turmă, o mulţime pe 


care opririle bruşte o silea să staţioneze pe şosea ca nişte 
băltoace, o defilare fără sfârşit de muncitori ducându-se la 
lucru cu uneltele la spinare şi pâinea sub braţ; şi gloata se 
prăvălea în pântecul Parisului unde se afunda fără încetare. 
Când Gervaisei i se părea că-l recunoaşte pe Lantier în 
inima mulţimii, se pleca şi mai mult fără să ţină seama că 
era în primejdie să cadă; apoi, îşi îndesa şi mai tare batista 
la gură, de parc-ar fi vrut să-şi înăbuşe durerea. 

Un glas tânăr şi voios o făcu să părăsească fereastra. 

— Va-s'-că jupânul nu-i pe-acas', madam Lantier! 

— Nu, dom' Coupeau, răspunse ea străduindu-se să 
zâmbească. 

Era un tinichigiu care stătea la hotelul lor, tocmai sus la 
cucurigu, într-o cămăruţă de zece franci. Îşi ţinea sacul cu 
scule petrecut pe după umăr. Găsind cheia în uşă, intrase 
ca prieten de-al casei. 

— Ştii, îşi continuă el spusele, acum lucrez acolo, la 
spital... Ce zici! Ce frumoasă lună mai! Pişcă iute, în 
dimineaţa asta. 

Se uita la chipul înroşit de lacrimi al Gervaisei. Când văzu 
că patul nu fusese desfăcut, dădu încetişor din cap; apoi se 
apropie de culcuşul copiilor care dormeau mai departe cu 
feţele îmbujorate ca nişte îngeraşi; după aceea rosti mai 
încet: 

— Haida-de! jupânul nu-i cuminte, nu-i aşa?. Nu fi 
mâhnită, madam Lantier. Se ocupă mult de politică; mai 
deunăzi, când l-au votat pe Eugene Sue, un om de treabă, 
pare-se, arăta ca nebun. Se prea poate să-şi fi pierdut 
noaptea cu prietenii, bârfindu-l pe ticălosul de Bonaparte. 

— Nu, nu, şopti ea cu greu, nu-i ce crezi mata. Ştiu unde-i 
Lantier... Avem şi noi necazurile noastre, ca toată lumea, 
Dumnezeule! 

Coupeau clipi din ochi, dând de înţeles că nu se lăsa tras 
pe sfoară de minciuna ei. Şi plecă, după ce se oferi să 
meargă să-i aducă laptele, dacă nu voia să iasă din casă: era 
o femeie frumoasă şi de treabă, se putea bizui pe el, când 


va fi la ananghie. Gervaise, de îndată ce Coupeau plecă, se 
duse iarăşi la fereastră. 

La barieră, tropotul mulţimii se auzea întruna, în răcoarea 
dimineţii. Lăcătuşii puteau fi recunoscuţi după bluzele 
scurte albastre, zidarii după pantalonii albi, zugravii după 
paltoanele de sub care li se zăreau halatele lungi. Din 
depărtare, această mulţime arăta alburie şi ştearsă, de o 
nuanţă searbădă în care domneau albastrul spălăcit şi 
cenuşiul murdar. Câte-un muncitor se oprea din când în 
când să-şi aprindă din nou luleaua, în vreme ce-n jurul lui 
ceilalţi îşi vedeau mai departe de drum, fără să râdă, fără să 
spună vreo vorbă tovarăşilor, cu obrajii pământii, cu 
chipurile îndreptate către Parisul care-i înghiţea, unul câte 
unul, prin hăul străzii Faubourg-Poissonnicre. Dar, la 
amândouă colţurile străzii Poissonnicre, în faţa uşilor celor 
doi crâşmari care tocmai îşi ridicau obloanele, unii dintre ei 
încetineau pasul; şi, înainte de a intra, stăteau pe marginea 
trotuarului, privind chiondorâş spre Paris, cu braţele 
blegite, de-acum cu gândul la o zi de hoinăreală. Înaintea 
tejghelelor, grupuri de oameni se cinsteau cu câte-un rând 
de băutură, rămâneau uitaţi acolo, în picioare, îmbulzindu- 
se în încăperile crâşmei, scuipând, tuşind, limpezindu-şi 
gâtlejul cu păhărelele date duşcă. 

Gervaise pândea, în stânga străzii, spre crâşma lui 
Colombe, unde i se păruse că-l vede pe Lantier, când o 
muiere burduhănoasă, cu capul gol, cu şorţul pe ea, o strigă 
din mijlocul drumului. 

— Ila-n ascultă, madam Lantier, văz că te-ai sculat cu 
noaptea-n cap! 

Gervaise se plecă peste fereastră. 

— Ia te uită! 'mneata erai, madam Boche!. O! astăzi am o 
droaie de treburi! 

— Bineînţeles, nu-i aşa? că treaba nu se face singură. 

Şi, de la fereastră la trotuar, se înfiripă o pălăvrăgeală în 
toată legea. Madam Boche era portăreasa clădirii la 
parterul căreia se afla birtul „Veau r deux tetes”. Gervaise îl 


aţteptase de câteva ori pe Lantier în odăiţa de la poartă, ca 
să nu se aşeze de una singură la masă, alături de toţi 
bărbaţii care mâncau în local. Portăreasa îi spuse că se 
duce la doi paşi de-acolo, în Rue Charbonnicre, să-l 
trezească pe un funcţionar de la care bărbatu-său nu 
izbutea să-şi scoată banii ce i se cuveneau pentru cârpitul 
unui surtuc. Apoi, îi povesti despre unul dintre chiriaşii ei 
care, în ajun, venise acasă cu-o femeie şi nu dăduse pace 
lumii să doarmă, până la trei dinspre ziuă. Însă, tot 
flecărind, privea iscoditor la tânăra femeie, aţâţată de 
curiozitate; părea că venise să se proţăpească aici, sub 
fereastră, anume ca să afle ce se petrece. 

— Deci, dom' Lantier mai doarme încă? întrebă ea pe 
neaşteptate. 

— Da, doarme, răspunse Gervaise, care nu s-a putut 
stăpâni să nu roşească. 

Madam Boche zări cum o podidesc lacrimile; şi, fără 
îndoială mulţumită, apucă să plece spunând că bărbaţii-s 
nişte puturoşi afurisiţi, când făcu cale-ntoarsă ca să-i strige: 

— În dimineaţa asta te duci la spălătorie, nu-i aşa?. Am 
ceva de spălat, am să-ţi opresc un loc lângă mine şi-o să 
stăm de vorbă. 

Apoi, parcă deodată cuprinsă de milă: 

— Biata mititică, ai face mai bine să nu mai stai acolo, o să 
răceşti... Te-ai învineţit toată. 

Gervaise se încăpăţână să mai rămână la fereastră încă 
două ceasuri de chin, până la opt. Dughenele deschiseseră. 
Valul bluzelor muncitoreşti ce coborau de pe coline 
încetase; doar câţiva întârziaţi mai treceau bariera cu paşi 
grăbiţi. În crâşme, aceiaşi oameni continuau să bea de-a- 
npicioarelea, tuşind şi scuipând. După muncitori, urmaseră 
muncitoarele, lustruitoarele, croitoresele, florăresele, 
gheboşându-se în veşmintele lor subţiri, mergând iute de-a 
lungul bulevardelor exterioare; umblau în grupuri de câte 
trei sau patru, sporovăind vioaie, chicotind şi aruncând în 
juru-le priviri scăpărătoare; din loc în loc, câte una, 


singuratică, plăpândă, palidă şi posomorâtă, păşea pe lângă 
zidul percepţiei comunale, ocolind scursorile. Apoi, 
trecuseră funcţionarii, suflând în pumni, înfulecând din 
mers pituştile de cinci centime; tineri pricăjiţi, în haine 
rămase mici, cu ochii încercănaţi, buimaci de somn; 
bătrânei cu chipul livid, bălăbănindu-se pe picioare, 
doborâţi de nenumăratele ceasuri petrecute la birou, 
uitându-se la ceasornice, ca să-şi potrivească mersul 
aproape la minut. lar bulevardele îşi căpătaseră tihna lor de 
dimineaţă; rentierii din vecinătate se preumblau la soare; 
mamele, cu capul gol, în fuste slinoase, îşi legănau pruncii 
în scutecele pe care apoi le primeneau pe bănci; o liotă 
întreagă de copii şleampeţi; şi cu muci la nas, se 
îmbrânceau, se tăvăleau pe jos, într-o larmă de scânceli, 
râsete şi plânsete. Atunci, Gervaise, la capătul nădejdii, 
simţi că se-năbuşă, cuprinsă de ameţeala spaimei; i se 
părea că totul se isprăvise, că se sfârşise lumea, că Lantier 
n-avea să se mai întoarcă niciodată. Privirile pierdute 
rătăceau de la vechile abatoare, întunecate de-atâta măcel 
şi duhoare, la spitalul cel nou3, alburiu, care-şi dezvăluia 
prin văgăunile ce mai stăteau căscate ale şirurilor de 
ferestre, saloanele golaşe în care avea să secere moartea. 
În faţa ei, dincolo de zidul percepţiei, cerul sclipitor, soarele 
ce se înălța deasupra giganticei deşteptări a Parisului, îi 
luau vederea. 

Când Lantier intră în casă liniştit, Gervaise şedea pe un 
scaun, cu braţele pleoştite, fără să mai plângă. 

— Tu eşti! Tu eşti! exclamă ea, vrând să i se arunce de gât. 

— Da, eu mi-s, ei şi? răspunse el. Poate n-ai să-ncepi din 
nou cu tâmpeniile tale! 

O dădu la o parte. Apoi, cu un gest de plictiseală, îşi azvârli 
în zbor, pe scrin, pălăria neagră de pâslă. Era un flăcău de 
douăzeci şi şase de ani, mărunt, tare oacheş, cu chip 
frumos, cu mustăţi subţiri, pe care le netezea mereu cu-o 
mişcare inconştientă a mâinii. Era îmbrăcat într-o haină de 
lucru, un surtuc jerpelit, plin de pete, pe care-l purta strâns 


în talie, şi când vorbea avea un accent provensal foarte 
pronunţat. 

Gervaise, care se prăbuşise iarăşi pe scaun, se văita 
domol, vorbind printre sughiţuri. 

— Toată noaptea n-am fost în stare să-nchid un ochi... Mi 
se năzărea că-ţi făcuseră de petrecanie... Unde-ai fost? 
Unde ţi-ai pierdut noaptea? Dumnezeule! să nu mai faci aşa 
ceva, că-nnebunesc... Spune-mi, Auguste, unde-ai fost? 

— Unde-aveam treabă, zău aşa! spuse el dând din umeri. 
Pe la opt eram în Rue Glacicre, la prietenul care vrea să- 
njghebăm o fabrică de pălării. Am întârziat. Atunci, mi-am 
zis că-i mai bine să dorm la el... Şi-apoi, ştii că nu-mi place 
să fiu iscodit. Mai slăbeşte-mă, cu de-alde astea! 

Femeia se porni iarăşi pe plâns. Răcnetele şi îmbrâncelile 
lui Lantier, care răsturna scaunele, treziseră copiii. Se 
ridicară în capul oaselor, pe jumătate despuiaţi, 
descurcându-şi părul cu mânuţele plăpânde; auzind-o pe 
mama lor plângând, începură să ţipe îngrozitor plângând şi 
ei, cu lacrimile şiroind din ochii abia deschişi. 

— Aha! iacă şi muzica! exclamă furios Lantier. Băgaţi de 
seamă, acuşi îmi iau valea! Şi, de data asta, o întind pentru 
totdeauna... Nu vreţi să legaţi căţeaua? Rămâneţi cu bine, 
mă-ntorc de unde-am plecat. 

Chiar apucase să-şi ia pălăria de pe scrin. Dar Gervaise se 
năpusti înainte, îngăimând: 

— Nu, nu! 

Şi înăbuşi plânsetele micuţilor, dezmierdându-i. Le săruta 
părul şi-i culca la loc, spunându-le cuvinte alintătoare. 
Copilaşii, liniştindu-se deodată, chicotind pe pernă, se 
puseră pe giumbuşlucuri, ciupindu-se unul pe altul. Între 
timp, Lantier care arata istovit şi avea chipul gălbejit după o 
noapte nedormită, se trânti pe pat fără să-şi mai scoată 
ghetele. Nu izbuti să aţipească, rămase cu ochii larg 
deschişi, cu privirea dând ocol odăii. 

— Cam împuţit pe-aici! îngână el. 


Apoi, după ce se uită o clipă la Gervaise, adăugă cu 
răutate: 

— Nu te mai speli deloc? 

Gervaise avea doar douăzeci şi doi de ani. Era năltuţă, 
cam subţirică, cu trăsături gingaşe, dar de pe acum ofilite 
de greutăţile vieţii pe care o ducea. Nepieptănată, în 
papuci, tremurând în cămaşa albă pe care mobilele îşi 
lăsaseră praful şi slinul, părea cu zece ani mai bătrână din 
pricina ceasurilor petrecute în spaimă şi lacrimi. Cuvintele 
lui Lantier o făcură să-şi iasă din starea de frică şi de 
supunere. 

— Nu eşti drept, spuse ea ieşindu-şi din fire. Ştii prea bine 
că fac tot ce-mi stă-n putinţă. Nu-i vina mea, dac-am ajuns 
aici... Aş vrea să te văd şi pe tine, cu doi prunci, într-o odaie 
în care nu-i nici măcar o maşină de gătit ca să ai niţică apă 
caldă... Când am venit la Paris, în loc să te apuci să-ţi toci 
banii, trebuia să ne găsim din prima zi un rost, aşa cum îmi 
făgăduiseşi. 

— l-ascultă! strigă el, şi tu ai păpat gologanii cu mine; nu 
se-nghite acu' să te-apuci să scuipi peste ce-a fost bun! 

Dar ea vorbi mal departe, părând că nu-l aude: 

— Pân' la urmă, c-oleacă de curaj s-ar mai putea să ieşim 
la un liman... Aseară, am văzut-o pe madam Fauconnier, 
care ţine spălătoria din Rue Neuve: de luni o să mă ia la 
lucru. Dac-ai să te întovărăşeşti cu prietenul tău din Rue 
Glacicre, până-n şase luni ne-ncropim în vreun fel, atât cât 
să ne înţolim şi să închiriem undeva o cotineaţă, unde să fim 
la noi acasă... Of! va trebui să muncim, să muncim... 

Lantier se întoarse plictisit cu faţa la perete. Atunci 
Gervaise îşi dădu drumul. 

— Da, aşa-i, îi lucru ştiut că dragostea de muncă nu-ţi prea 
dă ghes. Plezneşti de fudulie, ai vrea să fii-mbrăcat ca 
domnii şi să scoţi la plimbare târfe în fuste de mătase. Nu-i 
aşa? nu-ţi mai sunt pe plac, de când m-ai silit să-mi pun 
amanet toate rochiile la Muntele-de-pietate4... I-ascultă! 
Auguste, nu voiam să-ţi vorbesc de treaba asta, aş mai fi 


aşteptat niţel, dar ştiu unde ţi-ai petrecut noaptea; te-am 
văzut intrând la „Grand-Balcon” cu târâtura aia de Adele. 
Ah! păi ştii să le-alegi! E bine, aia are şi de ce să-şi dea ifose 
de prinţesă... S-a culcat cu tot birtul. 

Dintr-un salt, Lantier sări jos din pat. Pe faţa lividă ochiii 
se întunecaseră ca cerneala. În năpârstocul ăsta de bărbat, 
mânia se dezlănţuia ca o vijelie. 

— Da, da, cu tot birtul! repetă Gervaise. Madam Boche o 
să le dea afară, pe ea şi pe deşirata de soră-sa, fiindcă 
mereu fac coadă bărbaţii la ele pe scară. 

Lantier îşi ridică pumnii; apoi, stăpânindu-şi pofta de-a o 
bate, îi apucă braţele, o zgâlţâi cu sălbăticie şi-i dădu brânci 
peste patul copiilor care se porniră iarăşi pe urlete. Şi se 
culcă din nou, bâiguind, cu înfăţişarea cumplită a omului 
care-i gata să ia o hotărâre, dar înaintea căreia încă mai 
şovăie: 

— Nu-ţi dai seama, ce-ai făcut adineaori, Gervaise... Ai 
greşit, o să vezi. 

Timp de-o clipă, copiii plânseră în hohote. Mama lor, 
încovoiată pe marginea patului, îi ţinea strâns îmbrăţişaţi 
laolaltă; şi repeta de zeci de ori, cu glas searbăd mereu 
acelaşi cuvânt: 

— Vai! Dacă nu v-aş fi avut pe voi, sărmanii mei copilaşi!. 
Dacă nu v-aş fi avut pe voi!. Dacă nu v-aşfiavut pe voi!. 

Tolănit alene, cu privirea aţintită la peticul de stambă 
spălăcită, Lantier nu mai asculta, absorbit de un gând 
sâcâitor. Stătu aşa vreun ceas, fără să se lase furat de somn, 
în pofida ostenelii care-i împovăra pleoapele. Când se 
întoarse pe-o rină, rezemat în cot, cu faţa împietrită şi 
hotărâtă, Gervaise sfârşise cu dereticatul odăii. Făcea patul 
copiilor, pe care-i sculase şi-i îmbrăcase. O privi cum mătura 
şi ştergea mobilele; odaia era la fel de întunecată, jalnică, 
cu tavanul afumat, cu tapetul dezlipit din pricina umezelii, 
cu cele trei scaune şi scrinul hodorogit, pe care slinul 
stăruia şi se întindea mai abitir sub cârpa de praf. Apoi, în 
vreme ce Gervaise se spăla, bălăcindu-se, după ce-şi legase 


părul în faţa oglinjoarei rotunde atârnate de cremona 
ferestrei, de care Lantier se folosea pentru bărbierit, păru 
că-i cercetează braţele goale, grumazul despuiat, toată 
goliciunea pe care şi-o dezvăluia, ca şi cum în minte-i se 
năşteau asemuiri. Îşi ţuguie dispreţuitor buzele, Gervaise 
şchiopăta de piciorul drept; dar asta nu se prea băga de 
seamă decât în zilele de oboseală, când simţea că se 
sfârşeşte, cu şalele zobite. În dimineaţa aceea, istovită de 
noaptea pe care-o petrecuse, târa piciorul şi umbla 
sprijinindu-se de pereţi. 

Tăcerea domnea, nu-şi mai spuseseră nici o vorbă. Lantier 
părea în aşteptare. Gervaise, înăbuşindu-şi durerea, 
străduindu-se să aibă un chip nepăsător, se grăbea. Pe când 
făcea o boccea din rufele murdare aruncate în spatele 
cufărului, într-un ungher, Lantier îşi dezlipi în sfârşit 
buzele, întrebând-o: 

— Ce-nvârteşti, acolo?. Un-te duci? 

La început, Gervaise nu-i răspunse. Apoi, când Lantier 
repetă întrebarea cu mânie, se hotări să răspundă. 

— Doar vezi prea bine... Mă duc să spăl toate astea... Nu 
pot să ţin copiii în jeg. 

O lăsă să strângă două sau trei batiste. Şi, după o altă 
clipă de tăcere, o întrebă din nou: 

— Ai ceva parale? 

Dintr-odată, Gervaise se ridică, îl privi drept în faţă, fără 
să lase din mână cămăşuicile murdare ale copiilor. 

— Parale! oare de unde-ai vrea să le fur?. Ştii prea bine c- 
am luat alaltăieri trei franci pe fusta mea cea neagră. Am 
prânzit de două ori cu ei, şi se duc la iuţeală, cu mezelurile 
astea... Nu, bineînţeles, n-am nici un sfanţ. Doar douăzeci 
de centime pentru spălătorie... Eu nu câştig parale ca 
anumite femei. 

Lantier se făcu că nu-nţelege aluzia. Coborâse din pat şi 
iscodea pe rând cele câte va zdrenţe atârnate în jurul odăii. 
În cele din urmă îşi luă din cui pantalonii şi şalul, deschise 


scrinul, mai puse în bocea o cămaşă de noapte şi două 
cămăşi femeieşti; apoi, zvârlind totul în braţele lui Gervaise: 

— Na, du-te de le-amanetează. 

— N-ai vrea cumva să-mi pun şi copiii amanet? întrebă ea. 
Hei! dacă s-ar împrumuta bani şi pe copii, ar fi o uşurare 
nemaipomenită! 

Cu toate acestea se duse la Muntele-de-pietate. Când se 
întoarse, peste o jumătate de ceas, puse o monedă de cinci 
franci pe cămin, adăugând recipisa lângă celelalte, între 
cele două sfeşnice. 

— Asta-i tot ce mi-au dat, spuse ea. Am cerut şase franci, 
dar n-a fost chip. O! n-or să dea ei faliment... Şi totdeauna, 
e-atâta lume, acolo la ei! 

Lantier nu luă numaidecât moneda de cinci franci. Ar fi 
vrut ca Gervaise s-o schimbe, să-i lase şi ei ceva. Dar când 
văzu pe scrin o rămăşiţă de şuncă într-o hârtie, cu un coltuc 
de pâine, se hotări s-o strecoare în buzunarul vestei. 

— Nu m-am dus la lăptăreasă, pentru că-i datorăm laptele 
de opt zile, explică Gervaise. Dar am să mă-ntorc devreme, 
cât am să fiu plecată du-te să cumperi pâine şi nişte cotlete 
pane, şi-o să prânzim... la şi-un litru de vin. 

Lantier nu spuse nu. Părea că s-au împăcat. Gervaise 
isprăvea de împachetat rufele murdare. Dar când vru să ia 
cămăşile şi ciorapii lui Lantier din fundul cufărului, îi strigă 
să le lase acolo. 

— Lasă-mi rufele, n-auzi! Nu vreau! 

— Ce nu vrei? întrebă ea ridicându-se. Că doar n-ai de 
gând să porţi împuţiciunile astea? Trebuie neapărat 
spălate. 

Se uita la el neliniştită, regăsind în trăsăturile chipului său 
de băiat frumos aceeaşi asprime, ca şi cum de azi înainte 
nimic n-avea să-l mai înduplece. Lantier se supără, îi smulse 
din mâini rufele pe care le azvârli din nou în cufăr. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Ascultă-mă o dată! Dacă- 
ţi spun că nu vreau! 


— Dar de ce? întrebă ea din nou, pălind, înfiorată de-o 
groaznică bănuială. N-ai nevoie de cămăşile tale chiar 
acum, doar n-ai să pleci nicăieri... Ce-ţi pasă dacă le iau cu 
mine? 

Lantier şovăi o clipă, stânjenit de jarul privirii cu care-l 
țintuia Gervaise. 

— De ce? De ce? bâiguia el... Zău! ai să te lauzi peste tot 
că mă-ntreţii, că-mi speli, că-mi cârpeşti. Ei bine! mi-i 
lehamite de toate astea! Vezi-ţi de treburile tale, iar eu am 
să-mi văd de-ale mele... Spălătoresele nu muncesc pentru 
jigodii. 

Gervaise îl imploră, tăgăduind că s-ar fi plâns vreodată; 
dar el trânti deodată capacul cufărului, se proţăpi deasupra 
şi-i strigă drept în obraz: 

— Nu! 

Era doar stăpân pe lucrurile lui. Apoi, pentru a-i ocoli 
privirile scormonitoare, se duse din nou de se tolăni pe pat, 
spunând că-i era somn şi să nu-l mai bată la cap. De data 
asta, într-adevăr, păru că aţipeşte. 

Gervaise stătu nehotărâtă câteva clipe. Era ispitită să dea 
un picior boccelei cu rufe, să se aşeze şi să coasă. 
Răsuflarea domoală a lui Lantier izbuti s-o liniştească, îşi 
luă boţul de albăstreală şi ciotul de săpun care-i rămăseseră 
de la ultimul spălat; şi, apropiindu-se de copilaşii ce se 
jucau cuminţi lângă fereastră cu nişte dopuri vechi, îi 
sărută, spunându-le cu glas scăzut: 

— Fiţi cuminţi, nu faceţi gălăgie. Tata doarme! 

Când ieşi din odaie, în liniştea copleşitoare de sub tavanul 
negricios nu mai răsunau decât râsetele înăbuşite ale lui 
Claude şi Etienne. Era ceasul zece. O rază de soare se 
strecura prin fereastra întredeschisă. 

Pe bulevard, Gervaise coti la stânga şi o lua pe Rue Neuve 
din cartierul Goutte d'Or. Trecând prin faţa dughenei lui 
madam Fauconnier, dădu bineţe cu-o mişcare uşoară din 
cap. Spălătoria se afla cam pe la mijlocul străzii, acolo de 
unde începea să urce. Deasupra unei clădiri teşite, trei 


uriaşe rezervoare de apă, nişte cilindri de tablă prinşi 
trainic în buloane. Îşi dădeau la iveală rotunjimile cenuşii; în 
vreme ce, în spatele lor, se ridica uscătoria, un al doilea etaj 
foarte înalt, împrejmuit din toate părţile cu jaluzele din 
stinghii subţiri, printre care răzbătea o pală puternică de 
aer şi lăsau să se zărească rufele puse la uscat pe sârme de 
alamă. În dreapta rezervoarelor, coşul îngust al maşinii cu 
abur gâfâia, răsuflând icnit şi uniform, cu ţâşnituri de fum 
alburiu. Gervaise, fără să-şi mai suflece fustele, ca o femeie 
ce era obişnuită cu băltoacele, intră pe sub poarta unde se 
îngrămădeau ulcioarele cu apă de clor. O cunoştea mai de 
mult pe stăpâna spălătoriei, o femeiuşcă gingaşă, cu 
privirea bolnăvicioasă, care şedea, având în faţă un teanc 
de registre, într-un birou cu geamlăc plin cu calupuri de 
săpun pe rafturi, cu gogoloaie de albăstreală în borcane şi 
cu bicarbonat de sodiu în pachete de-o jumătate de 
kilogram. Trecând pe lângă ea îi ceru maiul şi peria, pe care 
i le lăsase în păstrare când spălase ultima oară. Apoi, după 
ce-şi luă numărul de ordine, intră. 

Era un hangar uriaş, cu acoperişul teşit şi grinzile la 
vedere proptite pe stâlpi de fontă, închis de jur-împrejur cu 
ferestre mari şi luminoase. Lucirea mohorâtă a zilei se 
strecura lesne prin aburul călduţ ce plutea ca o ceaţă 
lăptoasă. Din unele unghere se ridicau vapori, lăbărţându- 
se şi înecând străfundurile hangarului într-un văl albăstrui. 
Picura o umezeală greoaie, plină de duhoare de săpun, o 
duhoare searbădă, jilavă, ce nu se mai isprăvea; iar din 
când în când răzbătea câte-o răbufnire mai usturătoare de 
apă de clor. De-a lungul spălătoarelor, de amândouă părţile 
culoarului din mijloc, stăteau şiruri de femei, cu braţele 
dezgolite până la umăr, cu grumazul despuiat, cu fuste 
suflecate ce dădeau la iveală ciorapii bălbaţi şi ghetele 
groase cu şireturi. Băteau înverşunate cu maiul, râdeau, se 
lăsau pe spate să strige câte-o vorbă de duh în larma de- 
acolo, se cocârjau deasupra copăilor, neruşinate, grosolane, 
deşelate, ude leoarcă de parcă le-ar fi plouat cu găleata, cu 


cărnurile încinse şi aburinde. În preajma lor şi pe sub ele, 
se scurgea un şuvoi imens, găleţile cu apă fiartă purtate şi 
golite dintr-o zvârlitură, robinetele de apă rece lăsate 
deschise, şiroind de sus, împroşcăturile maiurilor, 
scursoarea de la clătitul rufelor, băltoacele în care se 
bălăceau, curgând ca nişte pârâiaşe pe povârnişul dalelor 
de piatră. Şi, în mijlocul strigătelor, al loviturilor cadenţate, 
al zgomotului susurat de ploaie, în vaierul de furtună ce se 
înăbuşea sub tavanul ud, maşina cu abur, în dreapta, 
acoperită toată de-o rouă gingaşă şi albă, gâfâia şi huruia 
neîntrerupt, în neastâmpărul jucăuş al volantului care 
părea că pune rânduială în grozăvia harababurii de-acolo. 

Gervaise, păşind mărunt, înainta pe culoar, aruncându-şi 
privirile în dreapta şi-n stingă. Îşi ducea bocceluţa cu rufe 
sub braţ, şoldie, şchiopătând şi mai tare în forfota 
spălătoreselor care-o îmbrânceau. 

— E! fă-te-ncoa, fetiţo! strigă glasul răsunător al lui 
madam Boche. 

Apoi, când Gervaise ajunse lângă ea, în stânga, tocmai la 
capătul rândului portăreasa care freca cu îndârjire un 
ciorap, se porni să turuie, vorbind întretăiat, fără să se 
oprească din treabă. 

— Aşează-te aici, că ţi-am ţinut locul... Oh! nu mai am 
mult. Boche aproape că nici nu-şi murdăreşte rufele... Dar 
mata? nici mata n-ai să zăboveşti prea mult, hai? E mititică 
rău, legătura matale. Până-n prânz le dăm gata şi-o să ne 
putem duce la masă... Eu îmi dădeam rufele la o 
spălătoreasă din Rue Poulet; dar mi le făcea ferfeniţă cu 
clorul şi cu periile ei. Aşa că-mi spăl singură. N-am decât de 
câştigat. Nu mă costă decât săpunul... Ia spune, n-ar fi 
trebuit să pui cămăşile la muiat? Pe cuvântul meu, păcătoşii 
ăştia de copii parc-au fundul dat cu funingine! 

Gervaise desfăcu bocceaua şi întinse cămăşile copilaşilor; 
şi întrucât madam Boche o sfătuia să cumpere o găleată de 
leşie, îi răspunse: 


— O! nu, e de-ajuns cu apă caldă... Mă pricep la treaba 
asta. 

Îşi alesese rufele, punând deoparte pe cele câteva 
colorate. Apoi, după ce-şi umplu albia cu patru găleți de apă 
rece de la robinetul din spatele ei, cufundă grămada de 
albituri în apă; şi, suflecându-şi fusta, o prinse între pulpe şi 
se vâri într-un lădoi pus de-a-npicioarelea, care-i ajungea 
până la brâu. 

— Te pricepi la de-alde astea, hai? îi dădea înainte madam 
Boche. La mata acasă, fetiţo, ai fost spălătoreasă, nu-i aşa? 

Gervaise, sumecându-şi mânecile, îşi dezgoli braţele-i 
frumoase de femeie bălaie, încă fragede, abia roşite pe la 
coate, şi porni să-şi curețe rufele de slin. Întinse o cămaşă 
pe scândura îngustă a spălătorului, albită şi roasă de atâta 
apă; o freca cu săpun, apoi o întorcea şi-o freca şi pe partea 
cealaltă. Mai înainte de-a răspunde, înşfăca maiul şi porni 
să izbească cu el în timp ce vorbea în gura mare, întărindu- 
şi cuvintele cu lovituri vârtoase şi bătute cadenţat. 

— Da, da, spălătoreasă... De la zece ani... sunt doisprezece 
ani de-atunci... Ne duceam la gârlă... Altfel mirosea acolo... 
Să fi văzut, era un locşor sub copaci... c-o apă limpede 
curgătoare... Ştii, la Plassans... N-ai auzit de Plassans?. 
Lângă Marsilia? 

— Asta-i dată dracului! exclamă madam Boche, 
minunându-se de tăria izbiturilor de mai. Ce năzdrăvană! 
cu mânuţele ei de domnişoară, îţi îndoaie şi fierul! 

Sporovăiră mai departe, în gura mare. Uneori portăreasa 
era silită să se plece, ca s-audă mai bine. Toate albiturile 
fură bătute cu maiul, şi încă zdravăn! Gervaise le cufundă 
din nou în albie, le luă iarăşi bucată cu bucată să le 
săpunească a doua oară şi să le frece cu peria. C-o mână, 
ţinea rufa pe spălător; cu cealaltă, în care strângea peria 
scurtă de pir, storcea din ea un clăbuc murdar ce se 
prelingea pe jos ca nişte bale. Şi-atunci, în zgomotul hârşâit 
al periei, se apropiară una de alta şi-şi vorbiră mai 
prietenos, de la suflet la suflet. 


— Nu, nu suntem cununaţi, continuă Gervaise. Dar eu una, 
n-ascund lucrul ăsta. Lantier nu se poartă chiar atât de 
drăguţ încât să jinduieşti să-i fii nevastă. Dacă n-ar fi fost la 
mijloc copilaşii, e-hee!. Aveam paişpe ani, şi el optşpe, când 
l-am născut pe cel dintâi. Ălălalt a venit după patru ani... S- 
a-ntâmplat, aşa cum se-ntâmplă totdeauna, doar ştii. Nu 
eram fericită acas' la noi; moş Macqguart, dintr-un te miri 
ce, îmi trăgea un picior în şale. Atunci, zău aşa, ţi se năzare 
să-ţi faci de cap... Ne-am fi căsătorit dar, nu mai ştiu de ce, 
n-au vrut bătrânii. 

Îşi scutură mâinile ce i se înroşiseră în clăbucul alb. 

— 'Tare-i aspră apa la Paris, spuse ea. 

Madam Boche nu mai spăla cu atâta înverşunare. Se 
oprea, tărăgănându-şi săpunitul, ca să stea acolo, să afle 
povestea care, de vreo două săptămâni încoace, îi chinuia 
curiozitatea. Pe chipul ei butucănos, gura-i rămăsese pe 
jumătate căscată; ochii, bulbucaţi cât cepele, îi luceau. Se 
gândea, mulţumită că i se adevereau bănuielile: „Asta-i, şi-a 
dat fetiţa drumu' la gură. Se vede c-a fost gâlceavă mare.” 

Apoi, cu glas tare: 

— Înseamnă, că nu se poartă frumos? 

— Ce să mai vorbim! răspunse Gervaise, acolo era tare 
cumsecade cu mine; dar de când suntem la Paris, n-o mai 
scot la capăt... Trebuie să-ţi spun că maică-sa şi-a dat duhul 
anul trecut, lăsându-i o oarecare moştenire, aproape vreo 
mie şi şapte sute de franci. Voia să plece la Paris. Şi-atunci, 
fiindcă moş Macquart mă lua mereu la palme pe nepusă 
masă, m-am învoit să plec cu Lantier; am călătorit cu 
amândoi copilaşii. Trebuia să-mi facă un rost ca 
spălătoreasă şi să lucreze şi el în meseria de pălărier. Am fi 
fost tare fericiţi... Dar, vezi matale, Lantier e-un om fudul, 
risipitor, care se gândeşte numai la plăcerile lui. Ce să mai 
lungim vorba, nu face prea multe parale... Aşa c-am tras la 
„Hotel Montmartre”, din Rue Montmartre. Şi ne-am pus pe 
chiolhanuri, plimbări cu trăsura, teatru, un ceasornic 
pentru el, o rochie de mătase mie; că nu-i băiat rău, când 


are bani. Înţelegi, a fost o vâjâială de pomină, încât după 
două luni am rămas fără un sfanţ. Atunci ne-am mutat la 
„Hotel Boncoeur”, şi-a început viaţa asta blestemată... 

Gervaise se opri, simțind cum i se pune un nod în gât şi 
încercă să-şi stăvilească lacrimile. Isprăvise cu datul rufelor 
la perie. 

— Trebuie să mă duc să-mi iau apă fiartă, şopti ea. 

Dar madam Boche, tare necăjită din pricina acestei 
întreruperi a destăinuirilor, îl chemă pe omul la toate al 
spălătoriei care tocmai trecea pe lângă ele. 

— Charles, băieţelule, ai fi tare drăguţ dac-ai aduce o 
găleată cu apă caldă cucoanei, că se grăbeşte. 

Slujitorul luă găleata şi-o aduse plină. Gervaise îi plăti, 
costa cinci centime. Turnă apă fiartă în copaie şi mai trase 
rufelor o săpuneală cu mâinile, pentru ultima oară, 
aplecându-se deasupra spălătorului, în mijlocul aburilor 
care-i agăţau fuioare de fum cenuşiu în părul bălai. 

— Na, pune-ţi şi nişte sodă, uite-o aici, spuse săritoare 
portăreasa. 

Şi goli în albia Gervaisei ceea ce mai rămăsese în fundul 
unei pungi cu bicarbonat ele sodiu pe care-o adusese cu ea. 
De asemenea vru să-i dea şi nişte apă de clor; dar Gervaise 
refuză; era bună doar pentru petele de grăsime şi cele de 
vin. 

— Cred că-i cam muieratic, continuă madam Boche, 
revenind la Lantier, fără să-i spună pe nume. 

Gervaise, plecată de şale, cu mâinile cufundate în apă şi 
încleştate printre rufe, se mulţumi doar să clatine din cap. 

— Da, da, spuse cealaltă mai departe, am băgat eu de 
seamă unele lucruri... 

Dar îşi înghiţi vorba când o văzu cu Gervaise că se ridică 
dintr-o zvâcnitură, albă ca varul, iscodind-o cu privirea. 

— Oh! nu, nu ştiu nimic!. Îi place să glumească, pare-mi- 
se, asta-i totul... Aşa cum face cu fetele alea două care stau 
la voi la hotel, Adcle ţi Virginie, le ţtii, ei bine! glumeţte cu 
ele, nimic mai mult, sunt sigură. 


Gervaise, încremenită în faţa ei, cu obrajii scăldaţi de 
sudoare, cu braţele şiroind de apă, se uita întruna la ea, cu 
privirea neclintită şi scormonitoare. Atunci portăreasa se 
supără, se bătu cu pumnul în piept, dându-şi cuvântul de 
cinste. Striga: 

— Nu ştiu nimic, zău, aşa-i cum îţi spun! 

Apoi, potolindu-se, adăugă cu glas mieros, cum vorbeşti cu 
cineva căruia nu i-ar prii adevărul: 

— Mie-mi pare că-i băiat curat la inimă... O să te ia de 
nevastă, fetiţa mea, eu ţi-o spun! 

Gervaise îşi şterse fruntea cu mâna udă. Apoi, scoase altă 
rufă din apă, dând iarăşi din cap. O clipă, tăcură amândouă. 
În jurul lor, spălătoria se domolise. Sunase de unsprezece. 
Jumătate din femeile care spălau acolo, rezemate c-un şold 
de marginea copăilor, cu câte-o sticlă de vin destupată 
lângă ele, mâncau cârnaţi vârâţi în coltuce de pâine frânte- 
n două. Numai gospodinele care veniseră să-şi spele rufele 
aduse în bocceluţe, se grăbeau, trăgând cu ochiul la ceasul 
de perete atârnat deasupra biroului. Se mai auzeau câteva 
bătăi de mai, ici şi colo, în larma râsetelor pe înfundate, a 
pălăvrăgelilor care se poticneau în clefăitul lacom al 
fălcilor; în vreme ce maşina cu abur, văzându-şi înainte de 
treabă, fără tihnă şi răgaz, părea că-şi ridică glasul, 
zbârnâind, huruind, umplând cu gălăgia ei hangarul uriaş. 
Dar niciuna dintre femei n-o auzea; parcă era însăşi 
răsuflarea spălătoriei, o răsuflare fierbinte ce îngrămădea 
sub grinzile acoperişului aburul veşnic şi plutitor. Căldura 
ajunsese de neîndurat; suliţele soarelui răzbăteau din 
stânga, prin ferestrele înalte, învăpăind aburii ce fumegau 
ca nişte nespus de gingaşe neguri lăptoase, bătând într-un 
trandafiriu-cenuşiu şi un albastru-pământiu. Şi, întrucât se 
iscară plângeri, Charles, omul la toate, alerga de la o 
fereastră la alta, trăgând perdelele de pânză grosolană; 
după aceea, trecu de partea cealaltă, partea adumbrită, şi 
deschise ochiurile de la ferestre. Fu întâmpinat cu urale şi 
aplaudat; se înteţea o veselie de neînchipuit. Peste câteva 


clipe, amuţiră chiar şi cele din urmă maiuri. Cu gura plină, 
spălătoresele nu se mai îndeletniceau decât cu mânuirea 
bricegelor deschise pe care le ţineau în mână. Se făcuse 
atâta linişte încât, tocmai din fundul sălii, se auzea hârşâitul 
uniform al lopeţii fochistului, adunând cărbuni şi zvârlindu-i 
în cuptorul maşinii. 

Între timp, Gervaise îşi spăla rufele colorate în apa caldă şi 
grasă de săpun pe care şi-o păstrase. Când isprăvi, trase 
lângă ea o capră de lemn pe care aruncă de-a curmezişul 
toate rufele din care se prelingeau pe jos şiroaie albăstrii. 
Şi porni să le clătească. În spatele ei, robinetul cu apă rece 
curgea deasupra unui hârdău încăpător, prins de podea şi 
străbătut de două stinghii de lemn pentru sprijinitul rufelor. 
Mai sus, peste ele, se întindeau alte două stinghii pe care 
rufele erau puse la scurs. 

— lacă, suntem pe isprăvitelea, ceea ce nu-i aşa de rău, 
zise madam Boche. Rămân să te ajut să storci mormanul 
ăsta de rufe. 

— Vai! nu te osteni, îţi mulţumesc mult, răspunse Gervaise, 
care frământa cu pumnii şi clătea în apă curată rufele 
colorate. Dacă aveam cearceafuri, nu ziceam ba. 

Dar totuşi fu silită să primească ajutorul portăresei. 
Tocmai storceau amândouă, ţinând fiecare de-un capăt, o 
fustă dintr-un tricotaj de lână castaniu, prost vopsit şi din 
care se scurgea o apă gălbuie, când madam Boche exclamă: 

— Ia te uită! lungana de Virginie!. Ce-o fi venit să spele 
asta, cu patru otrepe-ntr-o batistă? 

Gervaise îşi ridicase la iuţeală capul. Virginie era o fată de 
vârsta ei, mai înaltă decât ea, oacheşă, frumuşică, în ciuda 
chipului cam lunguieţ. Purta o rochie veche cu volane şi-o 
panglică roşie la gât; era pieptănată îngrijit, cu cocul prins 
într-o plasă din găitan albastru. În mijlocul culoarului 
central, îşi miji ochii o clipă, părând să caute pe cineva; 
apoi, după ce o văzu pe Gervaise, trecu pe lângă ea, 
înţepată, obraznica, bâţâindu-şi şoldurile, şi se proţăpi pe 
acelaşi rând, la vreo cinci copăi mai încolo. 


— la-n te uită, ce se fâţâie! turui în continuare madam 
Boche, cu glasul mai înăbuşit. Niciodată nu-şi săpuneşte 
mânecarele... Ah! e-o puturoasă ce nu s-a pomenit, dacă-ţi 
spun eu! O croitoreasă care nu-i în stare nici încălţările să şi 
le cârpească! Ca şi soră-sa, lustruitoarea, pramatia aia de 
Adele, care chiuleţte de la atelier două zile din trei! Nimeni 
nu-i cunoaşte nici pe tat-su, nici pe mă-sa, trăieşte din nu se 
ştie ce, şi, dac-ar fi să vorbim... Dar ce freacă acolo? Hai? 
fustă să fie? Mai mare scârboşenia, multe trebuie să fi văzut 
la viaţa ei fusta asta! 

Era vădit că madam Boche voia să-i facă pe plac Gervaisei. 
Adevărul era că adeseori îşi bea cafeluţa cu Adele şi 
Virginie, atunci când puştoaicele erau în bani. Gervaise nu 
răspundea, se grăbea, cu mâinile cuprinse de tremur. Îşi 
pregătea albăstreala într-o copăiţă aşezată pe trei 
stănoage. Muia albiturile mişcându-le câteva clipe pe fundul 
apei vopsite, a cărei oglindire căpătase un pic de luciu; şi 
după ce le storcea puţintel, le înşira sus pe stinghiile de 
lemn. Cât se îndeletnicise cu treaba asta, se făcuse că-i 
întoarce spatele deşiratei de Virginie. Dar o auzea 
chicotind, îi simţea căutarea piezişă aţintită asupră-i. Se 
părea că Virginie venise doar ca să-i facă în râcă. O clipă, 
Gervaise întoarse capul şi se pironiră din priviri. 

— Las-o-n plata Domnului, şuşoti madam Boche. Că doar 
n-o să vă luaţi de păr... de vreme ce ţi-am spus că nu-i 
nimic! Nu de ea era vorba! 

În clipa în care Gervaise tocmai atârna ultima rufă, se 
auziră hohote de râs la intrarea spălătoriei. 

— Îs doi copii, ce-şi caută mămica! strigă Charles. 

Toate femeile se întoarseră spre uşă. Gervaise îi recunoscu 
pe Claude şi Etienne. De îndată ce-o zăriră, dădură fuga 
spre ea, prin băltoace, bocănind pe dalele de piatră cu 
încălţările lor dezlegate. Claude, cel mai mare, îşi ţinea de 
mână frăţiorul. Văzând copiii trecând pe lângă ele, niţel 
cam speriaţi dar totuşi zâmbitori, femeile venite la spălat le 


spuseră cuvinte de alint. Se opriră lângă mămica lor, fără să 
se despartă, ridicându-şi căpşoarele bălaie spre ea. 

— Tăticu' v-a trimis? întrebă Gervaise. 

Dar, pe când se pleca să lege şireturile de la pantofii lui 
Etienne, zări bălăbănindu-se la degetul lui Claude cheia 
odăii, cu numărul de aramă agăţat de ea. 

— la te uită! mi-ai adus cheia! spuse ea, foarte 
nedumerită. De ce? 

Zărind cheia pe care şi-o uitase prinsă de deget, copilul 
păru să-şi amintească de ceva şi strigă cu glasul lui 
limpede: 

— 'Tăticu' a plecat. 

— S-a dus să cumpere de-ale mâncării şi v-a spus să veniţi 
să mă luaţi de aici? 

Claude şovâăind, se uită la frate-său, nemaiştiind ce să 
spună. Apoi, rosti dintr-o suflare: 

— Tăticu' a plecat... A sărit din pat, şi-a strâns toate 
lucrurile-n cufăr, a dus cufărul jos în stradă, l-a urcat într-o 
trăsură... A plecat. 

Gervaise, care stătea ghemuită lângă ei, se ridică încetişor, 
cu chipul alb ca varul, cuprinzându-şi obrajii şi tâmplele în 
mâini, de parcă ar fi auzit cum îi plesneşte capul. Şi nu 
izbuti să îngaime decât un singur cuvânt, pe care-l spuse 
întruna, de zeci de ori, cu aceeaşi intonaţie: 

— Vai! Doamne!. Vai! Doamne!. Vai! Doamne!. 

Între timp, madam Boche, nespus de înfierbântată de 
faptul că se găsea şi ea în miezul acestei păţanii, îl întrebă 
la rândul ei pe copil: 

— Ia zi, puiule, spune-mi cum s-a întâmplat... Nu-iaşa că 
tăticu' a-ncuiat uşa şi v-a spus s-aduceţi aici cheia, nu-i aşa? 

Şi, vorbind în şoaptă la urechea lui Claude: 

— Nu era şi-o cucoană în trăsură? 

Copilul se simţi iarăşi tulburat. Spuse de la capăt povestea, 
cu-o înfăţişare triumfătoare: 

— A sărit din pat, şi-a strâns toate lucrurile-n cufăr şi-a 
plecat... 


Şi-atunci, întrucât madam Boche îl lăsă în pace, îl târî pe 
frate-său lângă robinet. Şi porniră amândoi să se joace, 
dând drumul la apă. 

Gervaise nu era în stare să plângă. Se înăbuşea, sprijinită 
cu şalele de albie, ascunzându-şi întruna obrajii în podul 
palmelor. Era scuturată de fiori. Din când în când, lăsa să-i 
scape un oftat prelung, în vreme ce-şi apăsa şi mai mult 
pumnii în ochi, ca şi cum ar fi vrut să piară, părăsită în 
beznă. Era ca o prăpastie de neguri în adâncul căreia 
simţea că se prăbuşeşte. 

— Haide, fetiţo, ce dracu! şoptea madam Boche. 

— Dac-ai şti! Dac-ai şti! murmură ea în cele din urmă. Azi 
de dimineaţă m-a trimis să-mi duc şalul şi cămăşile la 
Muntele-de-pietate ca să-şi plătească acum trăsura... 

Şi se puse pe plâns. Amintirea drumului făcut în goană 
până la Muntele-de-pietate, lămurind astfel una dintre 
întâmplările dimineţii, îi dezlănţui hohotele ce i se 
înăbuşeau în piept. 

Drumul ăsta fusese o ticăloşie, durerea cea mai cumplită a 
deznădejdii ei. Lacrimile i se prelingeau pe bărbia pe care 
adineaori şi-o udase cu mâinile, fără ca măcar să-i dea prin 
gând să-şi ia o batistă. 

— Fii cuminte, taci, se uită lumea la tine, spunea întruna 
madam Boche, care-o înconjura cu atenţia ei. Cum e cu 
putinţă să-ţi faci atâta inimă rea pentr-un bărbat!. Va să 
zică, totuşi îl iubeşti, hai? biata de tine. Adineaori, erai 
pornită rău de tot împotriva lui. Şi-acum, iată că-l plângi de 
ţi se rupe inima... Dumnezeule, cât suntem de proaste! 

Apoi, o alintă ca o mamă. 

— O femeiuşcă frumoasă ca tine! dacă-i cu putinţă aşa 
ceva!. Acum ţi se poate povesti totul, nu-i aşa? Ei bine! ţi- 
aduci aminte, când ţi-am trecut pe sub fereastră, aveam eu 
nişte bănuieli... Închipuie-ţi că astă-noapte, când s-a întors 
Adele, am auzit ţi-un pas de bărbat împreună cu alei. 
Atunci, am fost curioasă, şi m-am uitat pe scară. Ibovnicul 
apucase să urce la etajul al doilea, dar am recunoscut 


imediat surtucul domnului Lantier. Boche, bărbatu-meu, 
care azi de dimineaţă era de pază, l-a văzut coborând ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat... Cu Adele era, mă-nţelegi? 
Virginie are acu' un domn la care se duce de două ori pe 
săptămână. Numai că e ceva necurat la mijloc, pentru că, 
vezi, n-au decât o singură cameră şi un singur pat, şi nu-mi 
dau prea bine seama unde-a putut să se culce Virginie. 

Se opri pentru o clipită, privi în juru-i, apoi porni iarăşi să 
vorbească înăbuşindu-şi glasul puternic: 

— Îşi râde de tine, că te vede plângând, căţeaua aia, de- 
acolo. Îmi pun mâna-n foc c-a venit la spălat numai de 
caragaţă... I-a încârligat p-ăia doi şi-a venit aici ca să le 
povestească apoi ce mutră ai făcut. 

Gervaise îşi luă mâinile de la ochi şi se uită. Când o zări pe 
Virginie în faţă-i, în mijlocul unor femei, trei sau patru la 
număr, şuşotind şi iscodind-o din priviri, fu cuprinsă de-o 
mânie vecină cu nebunia. Întinzându-şi braţele, cătând pe 
jos, se roti în juru-şi, tremurând din toate mădularele, făcu 
câţiva paşi, dădu peste o găleată plină, o înşfăcă cu 
amândouă mâinile şi-o goli din răsputeri spre Virginie. 

— Şterge-o, târâtură! urlă lungana de Virginie. 

Sărise de-a-ndărătelea, i se udaseră doar botinele. În 
răstimp, lumea din spălătorie care de câteva clipe era 
răscolită de plânsetele Gervaisei, se îmbulzea să vadă 
încăierarea. Câteva spălătorese care-şi sfârşiseră 
îmbucătura de pâine, se căţărară pe albii. Dădură buzna şi 
celelalte, cu mâinile pline de clăbuci. Se făcu roată în jurul 
lor. 

— Ah! târâtura! îi dădea înainte lungana de Virginie. Ce-o 
fi apucat-o pe turbata asta? 

Înmărmurită, cu bărbia încleştată şi chipul schimonosit, 
Gervaise nu răspundea, nefiindu-i încă la îndemână 
vorbirea deşănţată a scandalagioaicelor din Paris. Cealaltă 
răgea mai departe: 

— Hai, te cară! S-a săturat să tot facă provincia; asta n- 
avea nici doişpe ani când o tăvăleau soldaţii; pe coclaurile 


alea şi-a lăsat şi piciorul schilod... i-a putrezit, mâncat de 
boli... 

Se iscă un val de râsete. Virginie, văzând că are succes, 
mai făcu doi paşi şi, apropiindu-se porni să urle şi mai avan, 
săltându-se cât era de înaltă: 

— Hai, fă-te-o ţâră-ncoa, să văd ce mutră ai, şi să-ţi fac 
felul! Să nu ne baţi la cap pe aci... Ce treabă am eu cu alde 
ea! Numai să se fi repezit la mine, să vedeţi ce i-aş fi dat 
poalele peste cap. Ia să spună ce i-am făcut... Spune, 
stârpitură, ce ţi-am făcut? 

— Mai taci din gură, bâigui Gervaise. Ştii prea bine... L-am 
văzut aseară pe bărbatu-meu... Şi mai ţine-ţi fleanca 
altminteri te strâng de gât, aşa să ştii. 

— Bărbatu-su! Ei! asta-i bună!. Bărbatu' cucoanei! De 
parcă şontoroaga asta ar putea să aibă bărbat!. Nu-i vina 
mea dacă te-a lăsat. Că doar nu ţi l-oi fi furat eu. Puteţi să 
mă căutaţi... Vrei să-ţi spun una şi bună, prea-l pisai pe 
omul ăsta! Era prea drăguţ pentru una de-alde tine... 
Barem i-ai pus zgardă cu numele stăpânului? Cine l-a găsit 
pe soţul cucoanei? Se dă şi-o răsplată pentru treaba asta... 

Râsetele se iscară din nou. Gervaise, cu glasul aproape 
sugrumat, se mulțumea numai să îngâne: 

— Ştii bine, ştii bine... E vorba de soră-ta, am s-o strâng de 
gât pe soră-ta... 

— Da, du-te şi te-atinge de soră-mea, turui mai departe 
Virginie rânjind. Aha! va să zică e soră-mea! Tot ce se poate, 
soră-mea-i mai cu chichirez decât tine... Dar ce mă priveşte 
pe mine? Nu mai poate omul să-şi vadă de spălatul rufelor, 
făr' să-l bată cineva la cap? Să mă laşi-n pace, auzi tu, că m- 
am săturat! 

Dar tot ea fu cea care reîncepu, după ce izbise de vreo 
cinci sau şase ori, cu maiul, ameţită şi scoasă din minţi de- 
atâtea ocări. Tăcu o clipă şi se porni din nou, spunând de 
trei ori la rând: 

— Ei bine! Aşa-i, e soră-mea! Acu' eşti mulţumită?. Se 
iubesc amândoi. Face să-i vezi cum se pupă!. lar pe tine te-a 


lăsat cu lepădăturile tale! Nişte mormoloci de toată 
frumuseţea şi cu bube-n cap! Pe unu îl ai de la un jandarm, 
aşa-i? şi-ai mai zvârlit alţi trei pe apa gârlei, că n-aveai poftă 
să cari prea multe catrafuse încoa... Lantier al tău ne-a 
povestit toate astea. Vai! şi câte nu mai spune de tine, îi era 
lehamite de hoitul tău! 

— Putoareo! Putoareo! Putoareo! urlă Gervaise, ieşindu-şi 
din fire, apucată iarăşi de-un tremur de mânie. 

Se întoarse şi mai cătă o dată în jos; negăsind altceva la 
îndemână decât hârdăiaşul, îl apucă de picioare şi zvârli 
toată albăstreala în obrazul deşiratei de Virginie. 

— Măârţoaga dracului! Mi-a nenorocit rochia! strigă 
lungana, căreia un umăr i se făcu fleaşcă de-a binelea, iar 
braţul stâng îi era vopsit în albastru. Aşteaptă tu, scârnăvie! 

La rândul ei, luă o găleată, şi-o vărsă peste Gervaise. Şi- 
atunci, se dezlănţui o încăierare nemaipomenită. Se 
fugăreau amândouă de-a lungul albiilor, înşfăcând găleţile 
pline şi făcând cale întoarsă ca să şi le arunce în cap. 
Fiecare potop era însoţit de urlete. De astă dată, chiar 
Gervaise era cea care avea cuvântul. 

— Na! împuţito!. Ţi-a căzut bine asta. O să-ţi răcorească 
fundul. 

— Ah! gloaba! Na, s-ai cu ce să-ţi cureţi jegul. Barem să te 
speli şi tu o dată în viaţa ta. 

— Da, da, las' că te desărez eu, ţâr uscat ce eşti! 

— Mai na, una!. Spală-te pe dinţi şi dichiseşte-te pentru 
rondul de noapte, la colţul străzii Belhomme. 

Până la urmă a fost nevoie să-şi umple găleţile la robinet. 
Până să se umple, continuau să se împroaşte cu vorbele lor 
neruşinate. Primele găleți, aruncate cu stângăcie, abia de le 
stropiră niţel. Dar dobândeau îndemânare. Cea dintâi care 
se pomeni cu-o găleată de apă drept în obraz, fu Virginie; 
pătrunzându-i pe după gât, apa i se prelinse pe spate şi 
între sâni, şiroindu-i pe sub rochie. Era încă bine năucită, 
când apa din a doua găleată o izbi pieziş, dându-i o pleaşcă 
zdravănă drept în urechea stângă şi fleşcăindu-i cocul care 


se despleti ca o frânghie muiată. Gervaise fu mai întâi lovită 
la picioare; o găleată îi umplu încălţările, împroşcându-i 
pulpele până sus; alte două îi potopiră şoldurile. Do 
altminteri, peste puţin timp, nu mai fu cu putinţă să se 
socotească numărul găleţilor. Erau ude leoarcă, şi una şi 
alta, şiroind de apă din cap până în picioare, cu bluzele 
lipite de umeri şi fustele de şolduri, subţiate, înţepenite, 
dârdâind, picurând din toate părţile, ca nişte umbrele pe-o 
ploaie torențială. 

— Tare-s caraghioase! se auzi glasul răguşit al uneia 
dintre femei. 

Spălătoria se distra nemaipomenit. Se mai dăduseră 
îndărăt, ca să nu fie stropite. Aplauzele şi glumele 
izbucneau de pretutindeni, acoperind gâlgâitul de stăvilar 
pe care-l făcea golirea găleţilor cu apă, zvârlite din 
răsputeri. Pe jos, clipoceau băltoacele în care cele două 
muieri se bălăceau până la glezne. Intre timp, Virginie care 
clocea un gând mârşav, înşfăcă pe neaşteptate o găleată cu 
leşie clocotindă pe care o ceruse una dintre vecinele ei şi-o 
zvârli peste Gervaise. Se auzi un țipăt. Toată lumea crezu că 
Gervaise fusese opărită. Însă numai piciorul stâng îi fusese 
niţel atins. Atunci, întărâtată de durere, aruncă din toate 
puterile o găleată, fără ca de astă dată s-o mai umple, drept 
peste picioarele lui Virginie care se prăbuşi la pământ. 

Toate femeile porniră să vorbească laolaltă. 

— I-a strivit o labă! 

— Păi dacă ailaltă a vrut s-o opărească! 

— La urma urmei, bălăuca are dreptate, dacă i-a luat 
bărbatul! 

Madam Boche ţipa ca din gură de şarpe, ridicându-şi 
braţele spre cer. Se adăpostise grijulie, pitindu-se între 
două albii; iar copilaşii, Claude şi Etienne, plângând în 
hohote, cu răsuflarea aproape tăiată, înspăimântați, se 
ţineau de rochia ei ţipând întruna: Mămico! Mămico! - 
cuvinte ce se pierdeau printre sughiţuri. Când o zări pe 


Virginie la pământ, madam Boche dădu fuga şi trăgând-o pe 
Gervaise de fuste, spuse repetând fără încetare: 

— Haida, du-te! Astâmpără-te... M-aţi băgat în sperieţi, pe 
cinstea mea! În viaţa mea n-am văzut aşa măcel. 

Dar se trase înapoi; întorcându-se să se pitească împreună 
cu copiii, între cele două albii. Virginie se repezise la 
Gervaise s-o înhaţe de gât. O strângea, încercând s-o 
sugrume. Atunci, ceastălaltă, dându-i un brânci 
nemaipomenit, se descleştă de Virginie şi i se prinse de 
cozile despletite, de parcă ar fi vrut s-o descăpăţâneze. 
Încăierarea se înteţi, pe muteşte, fără ţipete şi fără 
înjurături. Nu luptau corp la corp, ci căutau să-şi pocească 
chipurile, cu degetele încleştate, ca nişte gheare, 
sfârtecând şi zgâriind orice puteau să înhaţe. Panglica roşie 
şi plasa din găitan albastru ale lunganei oacheşe atârnau 
sfâşiate; cămaşa, ruptă în dreptul gâtului, îi dădea la iveală 
pielea, până în dreptul umărului; în timp ce blonda 
dezbrăcată, cu o mânecă a cămăşii smulsă fără să-şi fi dat 
seama în ce fel, avea o sfâşietură la cămaşă care-i despuia 
carnea până la brâu. Petice de stofă zburau pretutindeni. 
Sângele se ivi mai întâi la Gervaise, trei zdrelituri prelungi i 
se întindeau de la gură până sub bărbie; îşi ferea ochii, 
închizându-i la fiecare lovitură, de teamă să nu fie chiorâtă. 
Virginie încă nu sângera. Gervaise ţintea la urechile ei, 
turba de necaz că nu putea să i le înşface, până când, în 
cele din urmă, reuşi să-i înhaţe unul dintre cercei, o pară de 
sticlă gălbuie; trase şi-i sfârtecă urechea; sângele porni să 
curgă. 

— Se omoară! despărţiţi-le pe huidumele astea! izbucniră 
mai multe glasuri. 

Spălătoresele se apropiară şi mai mult. Se înjghebară 
două tabere; unele le întărâtau pe cele două muieri ca pe 
nişte căţele încăierate; altele, mai slabe de înger, 
tremurând din toată fiinţa, întorceau capul, fiindu-le 
lehamite şi spunând întruna că, fără îndoială, avea să li se 
facă rău. Şi cât pe-aci să aibă loc o încăierare generală; se 


învinuiau unele pe altele că-s fără inimă; că-s nişte 
lepădături; braţele despuiate se încleştau şi răsunară vreo 
trei scatoalce. 

Între timp, madam Boche îl căuta pe omul bun la toate. 

— Charles! Charles!. Unde-o fi oare? 

Dădu peste el în primele rânduri, de unde privea cu 
braţele încrucişate. Era un coşcogeamite vlăjgan, cu 
grumaz de taur. Râdea în gura mare, bucurându-se de 
goliciunile pe care şi le dezvăluiau cele două muieri. Blonda 
era durdulie ca o prepeliţă. Tare ar fi fost hazliu, dacă i s-ar 
fi sfâşiat cămaşa. 

— Ie-te-te! şopti el, făcând cu ochiul, are-o aluniţă la 
subsuoară. 

— Cum aşa? aici-mi stai! strigă madam Boche zărindu.-l. 
Ajută-ne să le despărţim! Numai mata poţi să le desparţi, 
numai mata! 

— Aiurea! nici că mă gândesc! parcă numai eu sunt aici! 
spuse el liniştit. Să-mi scoaţă ochii, cum era s-o păţesc mai 
deunăzi, nu-i aşa?. Nu pentru asta-s aici, aş avea prea multă 
bătaie de cap... Nu te teme, haida-de! Nu le face rău să mai 
dea niţel sânge. Are să le mai îmblânzească. 

Atunci portăreasa aduse vorba că se duce să cheme 
vardiştii. Dar patroana spălătoriei, femeia tinerică şi 
plăpândă, cu privirea bolnăvicioasă se împotrivi din toate 
puterile. Repetă în câteva rânduri: 

— Nu, nu, nu vreau, ne facem firma de râs. 

Bătaia se desfăşura mai departe, jos pe podea. Deodată, 
Virginie se ridică în genunchi. Înşfăcase un mai şi-l rotea în 
aer. Horcăia, cu glas sălbatic. 

— Stai tu, c-ai să vezi acu' pe dracu! Găteşte-ţi zdrenţele 
slinoase! 

Gervaise întinse mâna la iuţeală şi luă şi ea un mai, 
ridicându-l ca pe-o măciucă. Şi glasul ei răsuna la fel de 
aspru. 

— Aha! Ţi s-a făcut de-o săpuneală, ca de zile mări... Dă 
pielea-ncoa, să ţi-o fac otrepe. 


O clipă stătură îngenuncheate, împroşcându-se cu 
ameninţări. Cu părul năclăit pe faţă, cu pieptul gâfâind, 
pline de noroi, buhăite, se pândeau, aşteptând să-şi mai 
tragă suflarea. Gervaise dădu întâia lovitură; maiul îi 
alunecă pe umărul lui Virginie. Şi numaidecât zvâcni 
deoparte, să se ferească de maiul celeilalte, care-o otânji 
niţel la şold. După aceea, dezlănţuite, porniră să dea una- 
ntr-alta, aşa cum bat muierile rufele la spălat, zdravăn, 
icnit. Când loveau în plin, izbitura îşi pierdea din putere, de 
parcă ar fi dat cu palma într-un hârdău cu apă. 

În jurul lor, spălătoresele conteniseră din râs; câteva din 
ele îşi luaseră valea, zicând că ceea ce se petrecea acum le 
întorcea maţele pe dos; celelalte, care rămăseseră locului, 
îşi lungeau gâtul, cu privirile aprinse de-un licăr plin de 
cruzime, deşucheatele astea părându-li-se grozave. Madam 
Boche plecase, luându-i cu ea pe Claude şi Etienne; din 
celălalt capăt al spălătoriei răzbăteau hohotele lor de plâns, 
învălmăşindu-se cu izbiturile răsunătoare ale celor două 
maiuri. 

Însă, deodată, Gervaise se porni pe urlat. Virginie îi 
atinsese braţul gol, deasupra cotului, lovind-o din răsputeri; 
se ivi o pată roşie şi carnea se umflă pe loc! Atunci, dădu 
năvală asupra ei. Ioată lumea crezu că voia s-o ucidă pe 
Virginie. 

— Ajunge! ajunge! se auzea. 

Avea un chip atât de fioros, încât nimeni nu îndrăzni să se 
apropie. Cu puterii înzecite, o înşfăca pe Virginie de brâu şi- 
o încovoia, trântind-o cu faţa pe dalele de piatră, cu şalele-n 
sus; şi, cu toate că se zbătea, îi dădu poalele peste cap. De 
sub fuste, i se zăriră pantalonaşii. Îşi strecură mâna în 
despicătura lor şi-i smulse, dând la iveală totul, coapsele 
despuiate şi bucile goale. Apoi, ridicând maiul, porni să bată 
în ele, aşa cum bătea pe vremuri la Plassans, pe malul 
gârlei Viorne, când stăpâna ei spăla rufele regimentului. 
Lemnul maiului se afundă în cărnuri cu un zgomot surd. La 
fiecare lovitură, o dâră roşie însemna pielea albă. 


— Oho! oho! murmura Charles, minunându-se cu ochii cât 
cepele. 

Râsetele se porniră din nou. Dar peste câtva timp se auzi 
iarăşi: 

— Ajunge! ajunge! 

Gervaise n-auzea nimic, nu obosea. Îşi vedea de treabă cu 
privirile plecate, având grijă să nu lase vreo bucăţică de 
carne zdravănă. Poftea să-i vadă toată carnea stâlcită, 
acoperită de ruşine. Şi turuia întruna, cuprinsă de-o veselie 
sălbatică, aducându-şi aminte de-un cântec de 
spălătoreasă: 

— Poc! poc! Margot îşi spală rufele... Poc! poc! lovind c-un 
mai... Poc! poc! Margot la spălător îşi spală inima. Poc! poc! 
prea neagră de alean. Poc! poc! De-al chinului catran. 

Şi-o luă iarăşi de la capăt: 

— Na, pentru tine, na, pentru soră-ta, na, pentru Lantier... 
na, ca să ai ce le spune când ai să te vezi cu ei... Bagă de 
seamă! o iau de la-nceput, na pentru Lantier, na pentru 
soră-ta, na pentru tine... Poc! poc! poc! poc! lovind c-un 
bătător Margot - la spălător... 

A fost nevoie să i-o smulgă pe Virginie din gheare. 
Lungana oacheşă, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă, învineţită 
şi ruşinată, îşi strânse rufele şi-o luă la goană; se dăduse 
biruită. Gervaise îşi potrivi mâneca cămăşii şi-şi legă fustele. 
Braţul o durea rău de tot şi-o rugă pe madam Boche să-i 
pună rufele pe umăr. Portăreasa povestea cum se 
desfăşurase încăierarea, cât fusese de tulburată şi zicea că 
trebuie s-o cerceteze la trup, să nu fie cumva vătămată. 

— Să nu-ţi fi betegit cine ştie ce... parc-am auzit ceva 
pârâind... 

Însă Gervaise voia să plece de-acolo. Nu răspunse la 
semnele de înduioşare, la aclamaţiile gălăgioase ale 
femeilor care-o înconjurau, ţepene în şorţurile lor. După ce- 
o încărcară cu rufele, se îndreptară spre uşă unde o 
aşteptau copilaşii. 


— Două ceasuri, asta face zece centime, îi spuse patroana 
spălătoriei oprind-o, după ce între timp se vârâse la loc în 
biroul cu geamlăc. 

Pentru ce să dea zece centime? Nu mai era în stare să 
priceapă că i se cerea preţul pentru locul ei la spălător. Apoi 
dădu cele zece centime. Şchiopătând foarte tare sub povara 
rufelor ude care-i atârnau pe umăr, şiroind de apă, cu cotul 
învineţit şi obrazul însângerat, îi trase după sine cu braţele 
dezgolite pe Etienne şi Claude, care tropăiau lângă ea 
scăldaţi în lacrimi şi încă sughiţând de plâns. 

În urmă-i, spălătoria îşi reluă gâlgâitul uriaş de stăvilar. 
Femeile îşi isprăviseră coltucul de pâine, îşi băuseră vinul, 
şi-acum loveau mai avan, cu feţele aprinse, înviorate de 
încăierarea Gervaisei cu Virginie. De-a lungul copăilor se 
înteţeau iarăşi vălmăşagul braţelor, al chipurilor colţuroase 
de păpuşi de lemn cu şalele zdrobite, cu umerii scoşi din 
ţâţâni, încovoindu-se din răsputeri, de parcă ar fi fost pe 
balamale. Pălăvrăgelile continuau, de la un capăt la altul al 
cărărilor? Glasurile, râsetele, vorbele deşucheate, se 
învălmăşeau în gâlgâitul copleşitor al apei. Robinetele 
ţâşneau, găleţile împroşcau alcătuind băltoace, o adevărată 
gârlă curgea pe sub spălătoare. Venise ceasul greu al după- 
amiezii, bătutul rufelor stropşite cu maiul. În hangarul 
uriaş, aburii căpătau culoarea ruginii, străpunşi doar de 
rotocoalele, ca nişte ghiulele de aur, ale soarelui pe care 
rupturile din perdele îl lăsau să răzbată. Lumea trăgea în 
piept zăpuşeala clocită a duhoarei de săpun. Deodată, 
hangarul se umplu de-o ceaţă lăptoasă; capacul uriaş al 
cazanului în care leşia fierbea în clocote, se ridica mecanic 
în susul unei tije centrale cu bară dinţată; iar gura aceea de 
aramă, care se căsca în fundul zidăriei de cărămidă, zvârlea 
vârtejuri de abur ce lăsau un gust dulceag de cenuşă. În 
acelaşi timp lucrau şi storcătoarele de-alături; mormanele 
de rufe din cilindrii de fontă îşi lepădau apa la fiecare 
învârtitură a volantului maşinii care gâfâia, fumega, 


zgâlţâind spălătoria cu mişcarea necurmată a braţelor ei de 
oţel. 

Când Gervaise păşi pe gangul hotelului Boncoeur, o 
podidiră iarăşi lacrimile. Era o ulicioară întunecată şi 
strâmtă, cu un şanţ de-a lungul zidului, pentru scurgerea 
zoaielor; dând iarăşi peste împuţiciunea de-aici, îşi aduse 
aminte de cele două săptămâni petrecute aici cu Lantier, 
două săptămâni de mizerie şi de gâlcevi, a căror amintire 
era acum o mâhnire cumplită ce-i frigea inima. Şi i se părea 
că în clipa de faţă o cuprinde singurătatea. 

Sus, odaia era goală, plină de lumină, cu fereastra 
deschisă. În bătaia soarelui, în pânzele jucăuşe de praf 
daurit, tavanul tuciuriu şi pereţii cu tapetul sfâşiat aveau 
ceva jalnic. Înăuntru mai era doar o băsmăluţă de femeie, 
agăţată de-un cui şi răsucită ca o sfoară. Patul copilaşilor, 
tras în mijlocul odăii, scotea la vedere scrinul, ale cărui 
sertare deschise îşi arătau pereţii goi. Lantier se spălase şi 
isprăvise toată alifia, un pic de alifie aflată pe-o carte de joc; 
chiuveta era plină de zoaiele rămase de la spălatul mâinilor. 
Şi nu uitase nimic; iar colţul mai înainte ocupat de cufăr, 
acum i se părea Gervaisei o văgăună uriaşă. Nu-şi mai găsi 
nici oglinjoara rotundă care stătea agăţată de cremona 
ferestrei. Şi-atunci fu străbătută de-o presimţire, privi spre 
cămin: Lantier luase cu el recipisele, teancul trandafiriu nu 
mai era între sfeşnicele de tinichea desperecheate. 

Îşi atârnă rufele de speteaza unui scaun; stătea în 
picioare, uitându-se în jur, cercetând mobilele, lovită de-o 
uluire atât de puternică încât îi secară şi lacrimile. Îi mai 
rămăseseră cinci centime din cele douăzeci pe care le 
avusese pentru spălat. Apoi, auzindu-i râzând la fereastră 
pe Claude şi Etienne, care se şi potoliseră, se apropie de ei, 
le cuprinse căpşoarele în braţe şi uită de toate, câteva clipe, 
privind la bulevardul cenuşiu pe care în dimineaţa aceea 
zărise trezindu-se poporul muncitor, truda urieşească a 
Parisului. La vremea asta, caldarâmul înfierbântat de 
munca zilei arunca o răsfrângere învăpăiată ce plutea 


deasupra oraşului, dincolo de zidurile percepţiei comunale. 
Aici fusese azvârlită, singură singurică cu copilaşii, pe 
caldarâmul ăsta, în văzduhul încins de vipie; şi îmbrăţişă 
dintr-o privire bulevardele exterioare, cătând în stânga şi-n 
dreapta, oprindu-şi privirile pe cele două laturi, cuprinsă 
de-o spaimă mocnită, ca şi cum, de azi încolo, viaţa-i avea să 
se desfăşoare numai aici, între un abator şi-un spital. 

II. 

Trei săptămâni după aceea, pe la unsprezece şi jumătate, 
într-o frumoasă zi însorită, Gervaise şi Coupeau, tinichigiul, 
cinsteau împreună nişte prune în rachiu, la crâşma lui nea 
Colombe. Coupeau, care fuma o ţigară pe trotuar, o zărise 
trecând strada pe când se întorcea de la nişte mugşterii 
cărora le dusese rufele, şi o silise să intre cu el; iar coşul de 
spălătoreasă, pătrat şi încăpător, era pus jos, lângă ea, 
îndărătul măsuţei de tablă. 

Crâşma lui nea Colombe se găsea la întretăierea străzii 
Poissonniers cu bulevardul Rochouart. Pe firmă era doar un 
singur cuvânt: Distilerie, scris de la un cap la altul cu litere 
lunguieţe, albastre. La intrare, erau nişte oleandri colbuiţi, 
în două jumătăţi de butoi. Tejgheaua lungă, cu şirurile ei de 
pahare, cu ţuţuroiul de apă şi măsurile de cositor, se 
întindea în stânga intrării; iar localul încăpător era 
împodobit de jur împrejur cu budane burduhănoase vopsite 
în galben-deschis, date cu lac, şi ale căror cercuri şi canale 
de aramă sclipeau. Mai sus, pe rafturi, sticlele de lichior, 
bocalele cu fructe în rachiu şi tot soiul de clondire 
orânduite cu grijă, ascundeau pereţii, răsfrângându-şi în 
oglinda din spatele tejghelei culorile lor vii, verdele-crud, 
auriul-stins şi culoarea gingaşă a răşinii. Atracția localului 
se afla însă în fund, de cealaltă parte a unei stănoage de 
stejar, într-o curte cu geamlâc: o instalaţie de distilare pe 
care consumatorii o vedeau funcţionând, cu alambicuri cu 
gâturi prelungi, cu serpentine ce coborau sub pământ, un 
adevărat cazan al satanei înaintea căreia veneau să viseze 
muncitorii beţivani. 


La ceasul prânzului crâşma era goală. Nea Colombe, un 
bărbat mătăhălos, cam la vreo patruzeci de ani, într-o vestă 
cu mâneci, servea o fetiţă de vreo doisprezece anişori, care- 
i cerea câţiva stropi de rachiu într-o ceaşcă. Pe uşă năpădea 
un val de soare arzător, încălzind duşumeaua mai 
totdeauna năclăită de scuipaţii fumătorilor. De pretutindeni, 
de la tejghea, de la butoaie, din toată încăperea, se ridica o 
duhoare dulceagă, un abur de alcool ce părea că îngroaşă şi 
îmbată pulberea de soare care plutea în văzduh. 

Coupeau îşi răsucea o nouă ţigară. Arăta foarte îngrijit, cu 
o haină de doc şi-o şepcuţă din material albastru, dându-și 
la iveală în timp ce râdea dinţii albi ca laptele. Avea falca de 
jos ieşită în afară şi nasul niţel cam stâlcit, nişte ochi căprui 
frumoşi, un chip de om vesel şi cumsecade. Claia de păr 
cârlionţat îi stătea băţoasă pe creştet. Pielea mai avea 
frăgezimea celor douăzeci şi şase de ani ai săi. În faţa lui, 
Gervaise, îmbrăcată într-o bluziţă cu năsturei, din stofă de 
Orleans neagră, cu capul gol, isprăvea de mâncat pruna pe 
care-o ţinea de codiţă cu vârful degetelor. Stăteau spre 
stradă, la prima din cele patru mese aşezate de-a lungul 
butoaielor, în faţa tejghelei. 

După ce-şi aprinse ţigara, tinichigiul îşi rezemă coatele pe 
masă şi, apropiindu-şi capul, se uită o clipă fără să scoată o 
vorbă, la Gervaise, al cărei chip frumos de blondă avea în 
ziua aceea o străvezime lăptoasă de porțelan gingaş. Apoi, 
aducând vorba despre un lucru numai de ei ştiut, despre 
care mai discutaseră, o întrebă pe şleau cu glas înăbuşit: 

— Atunci, nu? zici că nu? 

— Oh! bineînţeles că nu, dom' Coupeau, răspunse domol şi 
zâmbitoare Gervaise. Că poate n-ai să-mi vorbeşti despre 
treaba asta tocmai aici. Mi-ai făgăduit totuşi c-ai să fii 
cuminte... Dac-aş fi ştiut, mă lipseam de trataţia dumitale. 

El nu mai spuse nimic, stăruind s-o privească cât mai 
îndeaproape, cu-o dragoste îndrăzneață şi vădită, pătimaşă 
mai ales pentru colţurile gurii ei, nişte colţuri mici de-un 
trandafiriu-palid, niţel umed, care-i dădeau la iveală, atunci 


când zâmbea, roşeaţa aprinsă a buzelor. Totuşi, 
nestrămutată în hotărârea ei, Gervaise rămăsese liniştită şi 
plină de drăgălăşenie. După o clipă de tăcere, adăugă: 

— Zău aşa, cum de nu te gândeşti! Eu mi-s femeie 
bătrână; am băiat mare de opt ani... Ce-am face noi 
amândoi? 

— Ei, drăcie! şopti Coupeau clipind din ochi, ce face toată 
lumea! 

Dar Gervaise făcu un gest de plictiseală. 

— Ah! dacă-ţi închipui că-i totdeauna plăcut? Se vede că n- 
ai fost căsătorit... Nu, dom' Coupeau, sunt nevoită să mă 
gândesc la lucruri serioase. Să te-ncurci cu cineva, nu se 
merită, mă-nţelegi 'neata! Am două guri acasă, şi care 
înfulecă zdravăn, haide-de! Cum vrei s-o scot la capăt cu 
creşterea micuţilor, dac-am să mă distrez făcând dragoste?. 
Şi-apoi, înţelege-mă, nenorocirea pe care-am păţit-o, mi-a 
fost un straşnic învăţ. Vrei să ştii una şi bună, nu mă mai 
interesează bărbaţii. N-am să mă mai las înhăţată cu una cu 
două. 

Gervaise îşi înfăţişa gândurile fără urmă de mânie, cu 
nesfârşită cuminţenie, foarte nepăsătoare, ca şi cum ar fi 
vorbit despre o chestie banală, de pildă despre motivele 
pentru care nu se cuvine să scrobeşti o broboadă. Era vădit 
că, în mintea ei, toate astea erau bine hotărâte, după 
îndelungă gândire. 

Coupeau repeta înduioşat: 

— Mă faci să sufăr nespus de mult, nespus de mult... 

— Da, văd şi eu, spuse mai departe Gervaise, şi îmi pare 
rău de dumneata, dom' Coupeau... Dar nu trebuie să fii 
jignit pentru aşa ceva. Dacă mi-ar fi trecut prin cap să mă 
distrez, pe Dumnezeul meu! Aş fi făcut-o cu mata mai 
curând decât cu oricare altul. Matale pari un om de treabă, 
eşti simpatic. Să ne-ncurcăm, nu-i aşa? Şi s-o ducem cât o 
ţine aţa. Nu fac pe cucoana mare, nu zic câtuşi de puţin că 
treaba asta nu s-ar fi putut întâmpla... Numai că, la ce bun, 
de vreme ce n-am poftă de aşa ceva? lată că-s la madam 


Fauconnier de două săptămâni. Copilaşii merg la şcoală. 
Muncesc şi-s mulţumită... Zău aşa, cel mai bine-i să 
rămânem ca şi pân-acu'. 

Gervaise se plecă să-şi ia coşul. 

— Mă ţii de vorbă, şi patroana desigur că m-aşteaptă. 
Haide, c-ai să-ţi găseşti alta, dom' Coupeau, mai frumoasă 
ca mine şi care să n-aibă doi plozi în cârcă. 

Coupeau se uita la ornicul de perete, încadrat în oglindă. 
O sili să se aşeze la loc exclamând: 

— Dar mai stai! Nu-i decât unşpe treişcinci... Mai am încă 
douăşcinci de minute... Că doar nu te temi c-am să fac cine 
ştie ce prostii; ne desparte masa... Va să zică, într-atât nu 
mă poţi suferi, încât nici n-ai poftă să stăm niţel de vorbă? 

Gervaise îşi lăsă iarăşi coşul, pentru a nu-l jigni pe 
Coupeau; şi stătură de vorbă ca nişte buni prieteni. 
Mâncase, mai înainte de-a porni cu rufele la mugşterii; în 
ziua aceea, Coupeau îşi înfulecase fiertura şi bucata de 
rasol de vacă în pripă, pentru a veni s-o aştepte cu 
nerăbdare. În vreme ce-i răspundea cu drăgălăşenie, 
Gervaise se uita prin geam, printre bocalele cu fructe în 
rachiu, la forfota străzii, unde ceasul prânzului adunase o 
nemaipomenită îmbulzeală. Pe amândouă trotuarele, în 
strâmtoarea sugrumată dintre case, era un freamăt 
necurmat de paşi grăbiţi, de braţe bălăbănite, o înghesuială 
fără sfârşit. Întârziaţii, muncitorii care fuseseră reţinuţi la 
lucru, cu feţele posace din pricina foamei, traversau în 
goană, intrând la brutarul de peste drum; iar când ieşeau 
cu jumătatea de pâine sub braţ, se duceau cu trei case mai 
sus, la birtul „Veau a deux tetes”, să mănânce un meniu-fix 
de treizeci de centime. Lângă brutar mai era şi-o 
precupeaţă de la care cumpărau cartofi prăjiţi şi stridii cu 
pătrunjel; în faţa ei se perindau muncitoare cu şorţuri lungi, 
care luau cartofi în cornete şi stridii în ulcele; iar altele, 
fetişcane frumoase cu capul gol şi firave la înfăţişare, 
cumpărau legături de ridichi. Când se apleca niţel, Gervaise 
zărea şi o dugheană de mezelar, plină de lume, din care 


nişte copii ieşeau ţinând în podul palmei, învelite într-un 
petic de hârtie unsuroasă, un cotlet pane, un cârnat sau o 
bucată de caltaboş fierbinte. Între timp, de-a lungul şoselei 
năclăite de noroi negricios chiar şi pe vreme frumoasă, în 
tropotul mulţimii care înainta, câţiva muncitori ce apucau 
să plece din birturi, coborau în grup, umblând în dorul lelii, 
bătându-şi pulpele cu palmele, sătui, potoliţi şi păşind alene 
în mijlocul îmbrâncelilor gloatei. 

La intrarea crâşmei se strânsese un grup. 

— Ia zi, Bibi-la-Grillade, întrebă un glas dogit, dai şi tu un 
rând de basamac? 

Cinci muncitori intrară în local, rămânând în picioare. 

— Ah! Pungaşul ăsta de nea Colombe! continuă glasul. Ştii 
ce, vrem nişte bătrână, şi nu-n coji de nucă, ci-n stacane ca 
lumea! 

Nea Colombe servea, fără să-şi piardă cumpătul. Sosi încă 
un grup de trei muncitori. Încetul cu încetul, bluzele de 
lucru se îngrămădeau la colţul trotuarului, făceau acolo un 
scurt popas şi până la urmă îşi croiau drum în crâşmă, 
printre cei doi oleandri plini de colb. 

— Eşti caraghios! nu te gândeşti decât la prostii! îi spunea 
Gervaise lui Coupeau. Negreşit că-l iubeam... Numai că, 
după chipul mişelesc în care m-a părăsit... 

Vorbeau despre Lantier, Gervaise nu-l mai văzuse; bănuia 
că trăia cu sora lui Virginie, în Rue Glacicre, la prietenul 
care voia să-şi înjghebe o fabrică de pălării. De altminteri, 
nici nu-i trecea prin gând să alerge după el. La început 
simţise o crâncenă suferinţă; chiar voise să se-arunce în 
apă; dar acum se cuminţise, totul mergea foarte bine. Poate 
că împreună cu Lantier n-ar fi izbutit niciodată să-şi crească 
puştii, aşa cum arunca el cu banii. Putea să vină să-i 
îmbrăţişeze pe Claude şi Etienne, n-avea să-l dea pe uşă 
afară. Numai că, în ceea ce-o priveşte, mai curând s-ar lăsa 
hăcuită decât să-i îngăduie să se-atingă de ea chiar şi cu 
buricul degetelor. Vorbea despre lucrurile astea ca o femeie 
hotărâtă, având un plan de viaţă bine chibzuit, în vreme ce 


Coupeau, care nu renunţa la dorinţa de-a o cuceri, glumea, 
aducând mereu vorba despre prostii, punându-i fel de fel de 
întrebări deşucheate în legătură cu Lantier, cu atâta veselie 
şi dezgolindu-şi dinţii nespus de albi, încât Gervaisei nici nu- 
i trecea prin gând să se socotească jignită. 

— Dumneata erai cea care-l ţineai sub papuc, spuse el în 
cele din urmă. Oh! Nu eşti femeie de treabă! Snopeşti 
lumea în bătaie. 

Râzând în hohote, Gervaise îl întrerupse. Era totuşi 
adevărat, o scărmănase în toată legea pe deşelata aia de 
Virginie. În ziua aceea ar fi sugrumat pe oricine, din toată 
inima. Şi se porni să râdă şi mai tare, căci Coupeau îi 
povestea că, nu de mult, Virginie, cătrănită din pricină că 
fusese văzută în toată goliciunea, plecase din mahala. 
Totuşi, chipul Gervaisei avea o gingăşie copilăroasă; îşi 
întindea mâinile-i durdulii, spunând că n-ar fi în stare să 
strivească o muscă; ştia ce înseamnă bătaia fiindcă fusese 
bătută zdravăn la viaţa ei. Atunci, aduse vorba despre 
tinereţea ei, la Plassans. Nici gând să fie vreo ahtiată după 
prostii; bărbaţii o plictiseau; când se luase cu Lantier, la 
paisprezece ani, i se păruse că-i ceva drăguţ, pentru că-l 
auzea zicându-şi că-i bărbatul ei şi pentru că-şi închipuia că 
se joacă de-a însurătoarea. Singurul ei cusur, după cum îl 
încredința pe Coupeau, era de-a fi prea simţitoare, de-a iubi 
pe toată lumea, de-a se îndrăgosti de nişte oameni care apoi 
îi pricinuiau nenumărate suferinţe. Aşa că, atunci când 
iubea un bărbat nu se gândea la prostii, ci râvnea doar să 
trăiască mereu împreună, cât se poate de fericiţi. Deoarece 
Coupeau râdea mânzegşte şi-i pomenea de cei doi copii ai ei 
pe care fără îndoială că nu-i făcuse punându-i la clocit sub 
perna de la căpătâi, Gervaise îi trase câteva peste degete, 
adăugând că negreşit era şi ea croită pe acelaşi tipar cu 
celelalte femei; dar era o greşeală să le crezi pe muieri tot 
timpul înfierbântate după prostii; femeile se gândesc la 
gospodăria lor, fac pe dracu-n patru s-o scoată la capăt cu 
treburile casei, iar seara când se culcă, sunt mult prea 


istovite ca să n-adoarmă numaidecât. De altminteri, ea îi 
semăna maică-sii, o muncitoare nemaipomenită, care 
murise trudind, după ce-l slujise ca o vită pe moş Macquart, 
vreme de peste douăzeci de ani. Ea era încă plăpândă de 
tot, pe când maică-sa avea nişte umeri în stare să dărâme 
uşile când intra într-o casă; dar asta n-o împiedica să-i 
semene prin înverşunarea de-a se alipi de oameni. Chiar 
faptul că şchiopăta niţel se datora sărmanei femei pe care 
moş Macquart o snopea în bătăi. De sute de ori dânsa îi 
povestise despre nopţile în care taică-său, venind acasă 
mort de beat, îl apucau dragostele atât de năbădăios încât îi 
strivea mădularele; şi, neîndoios, fusese zămislită într-o 
noapte ca asta, de rămăsese cu un picior mai scurt. 

— Oh! e-aproape o nimica toată, nici nu se bagă de seamă, 
zise Coupeau pentru a se arăta curtenitor. 

Gervaise clătină din cap; ştia prea bine că beteşugul ei se 
băga de seamă; la patruzeci de ani avea să se cocârjeze de 
tot. Apoi spuse cu blândeţe, chicotind: 

— Ciudate gusturi mai ai, să te-apuci să iubeşti o 
şontoroagă. 

Coupeau, tot cu coatele pe masă, apropiindu-şi şi mai mult 
chipul de Gervaise, căută s-o măgulească prin cuvinte 
nesăbuite, de parcă ar fi vrut să-i ia minţile. Dar ea se 
împotrivea mereu clătinând din cap, fără a se lăsa ispitită, 
deşi era dezmierdată de glasul ăsta alintător. Asculta, cu 
privirile îndreptate spre stradă, părând iarăşi interesată de 
mulţimea care se strângea afară. Acuma, în dughenele 
rămase pustii, se mătura; precupeaţa tocmai lua de pe foc 
ultima tigaie de cartofi prăjiţi, iar cârnăţarul îşi orânduia 
platourile împrăştiate pe tejghea. Din toate birturile, ieşeau 
grupuri de muncitori; găligani bărboşi se îmbrânceau 
înghiontindu-se, jucându-se ca nişte puştani, făcând o larmă 
cumplită dându-se de-a lunecuşul cu bocancii lor grosolani, 
bătuţi cu ţinte, ce zgăriau caldarâmul; alţii, cu amândouă 
mâinile vârâte în fundul buzunarelor, fumau pierduţi pe 
gânduri, scăldându-şi ochii la soare şi clipind. Năvăliseră pe 


trotuare, pe partea carosabilă, în şanţuri, ca un val trândav 
ce se revărsa pe uşile deschise, oprindu-se printre căruţe şi 
alcătuind un şir de bluze, de haine de lucru şi de paltoane 
jerpelite, ofilit şi spălăcit în bătaia luminii aurii ce se 
aşternea de-a lungul străzii. Din depărtare, se auzeau 
răsunând clopotele uzinelor; dar muncitorii nu se grăbeau, 
îşi aprindeau din nou lulelele; apoi, cu spatele încovoiat, 
după ce se strigaseră din crâşmă în crâşmă, se hotărau s- 
apuce iarăşi drumul atelierelor, târşâindu-şi picioarele. 
Gervaise se veseli urmărind din priviri trei muncitori, un 
lungan şi doi mai mărunți ce se întorceau la fiecare zece 
paşi; până la urmă o luară pe stradă la vale şi veniră de-a 
dreptul la crâşma lui nea Colombe. 

— Ah, zău aşa! îngână Gervaise, iacă trei puturoşi cum nu 
s-a mai pomenit! 

— Ia te uită! zise Coupeau, pe lunganu' ăla-l cunosc; e 
Mes-Bottes, un tovarăş de-al meu. 

Crâşma gemea de lume. Se vorbea în gura mare, cu 
izbucniri ce sfârtecau murmurul înăbuşit al vocilor răguşite. 
Din când în când câte-o lovitură de pumn în tăblia tejghelei 
făcea să zăngăne paharele. Stând toţi în picioare, cu 
mâinile încrucişate pe pântece sau ţinându-le la spate, 
băutorii alcătuiseră mici grupuri ce se îndesau unu-ntraltul; 
lângă budane erau câteva grupuri care trebuiau s-aştepte 
aproape un sfert de ceas, până să-i poată comanda lui nea 
Colombe băutura cu care voiau să se cinstească. 

— Cum aşa! păi ăsta-i boierul de Cadet-Cassis! strigă Mes- 
Bottes, trăgând o palmă zdravănă pe umărul lui Coupeau. 
Un domnişor drăguţei ce trage din ţigară şi poartă rufe 
curate!. Va să zică vrem s-o dăm gata pe domnişoara, o 
tratăm cu dulciuri! 

— Haida! Nu mă bate la cap! răspunse Coupeau foarte 
înciudat. 

Dar celălalt rânjea. 

— Gata! Suntem la înălţime, prietene... Puşlamalele-s tot 
puşlamale, asta e! 


Le întoarse spatele, după ce se uitase chiorâş la Gervaise. 
Aceasta se trase îndărăt, oarecum înfricoşată. Fumul 
lulelelor, mirosul iute al tuturor bărbaţilor de-aici se 
răspândeau în aerul îmbâăcsit de spirt; simţea cum se 
îneacă, cuprinsă de-o tuse uşoară. 

— Oh! tare-i urât să-ţi bei minţile! spuse Gervaise cu glas 
înăbuşit. 

Şi povesti cum mai demult, la Plassans, bea rachiu de 
anason împreună cu maică-sa. Dar într-o bună zi fusese cât 
pe ce s-o mierlească, şi asta o scârbise; nu mai suferea să 
vadă rachiu în faţa ochilor. 

— Uită-te, adăugă ea arătându-şi paharul, pruna am 
mâncat-o; dar zeama am s-o las, pentru că mi-ar face rău. 

La fel şi Coupeau, nu pricepea cum de se puteau da pe gât 
pahare pline de rachiu. Câte-o prună în rachiu, când şi 
când, mai mergea. În ce priveşte însă basamacul, absintul 
sau alte porcării, să le fie de bine! nu-i trebuia aşa ceva. 
Degeaba îl luau prietenii lui peste picior; când sugacii ăştia 
intrau la fabrica de adio-mamă, el se oprea în pragul uşii. 
Bătrânul Coupeau, care fusese şi el tot tinichigiu, îşi 
terciuise căpăţâna pe caldarâm în Rue Cogquenard, 
prăbuşindu-se într-o zi de beţie crâncenă de pe streaşina 
clădirii de la nr. 25; şi amintirea păţaniei îi cuminţise pe toţi 
cei din familia lui. Când i se întâmpla să treacă pe Rue 
Coquenard şi zărea locul nenorocirii, mai curând ar fi băut 
zoaie din şanţuri decât să dea de duşcă, chiar şi pe gratis, o 
cinzeacă la cârciumar. Şi sfârşi cu aceste cuvinte: 

— În meseria noastră, trebuie să ai picioare zdravene. 

Gervaise îşi luase iarăşi coşul. Totuşi nu se ridica de pe 
scaun, îl ţinea pe genunchi, privind în gol, visătoare, de 
parcă vorbele tânărului muncitor ar fi trezit în ea nişte 
gânduri îndepărtate despre viaţă. Şi spuse din nou, încet, 
fără nici o legătură vădită: 

— Pe Dumnezeul meu, nu-s o ambițioasă, nu jinduiesc la 
cine ştie ce lucruri mari... Visul meu ar fi să lucrez în tihnă, 
să am totdeauna o bucată de pâine, să am o coşmelie mai 


curăţică unde să dorm, mă-nţelegi, un pat, o masă şi două 
scaune, nimic mai mult... Ah! aş mai vrea să-mi cresc copiii, 
să fac din ei oameni de treabă dac-ar fi cu putinţă... Şi-aş 
mai visa la ceva: să nu fiu luată la bătaie dacă mi-aş mai 
întemeia vreodată un cămin; nu, nu mi-ar face plăcere să fiu 
bătută... Şi asta-i tot, mă-nţelegi, asta-i tot... 

Gervaise căuta, îşi iscodea dorinţele şi nu găsea nimic 
altceva mai acătării, care s-o ispitească. Totuşi, după ce 
şovăi o clipă, continuă: 

— Da, la urma urmei, poţi să ai şi dorinţa de a-ţi sfârşi 
zilele în patul tău... Cel puţin eu, după ce m-am spetit 
muncind o viaţă întreagă, aş muri bucuroasă în patul meu, 
în casa mea. 

Şi se ridică. Coupeau, care-i încuviinţa cu totul dorinţele, 
se şi sculase în picioare, întrebându-se cât o fi ceasul. Dar 
nu plecară îndată; Gervaise fu curioasă să vadă alambicul 
cel mare din aramă roşcată, aflat în fundul crâşmei, dincolo 
de stănoaga de stejar, şi care funcţiona sub geamlăcul 
luminos din curticică; tinichigiul care se luase după ea, o 
lămuri cum lucra instalaţia, arătându-i cu degetul feluritele 
piese ale aparatului, precum şi retorta uriaşă de unde se 
scurgea firul limpede al spirtului. Alambicul, cu recipientele 
lui ciudate ca formă, cu ţevile-i ce se întortocheau la 
nesfârşit, avea o înfăţişare mohorâtă; nici o şuviţă de abur 
nu scăpa pe vreundeva; abia de se-auzea cum răsuflă ceva 
pe dinăuntru-i, ca un fel de huruit subpământean; parcă era 
o muncă de noapte înfăptuită ziua namiaza mare de un 
muncitor ursuz, puternic şi mut. Între timp, Mes-Bottes, 
întovărăşit de cei doi prieteni, venise să-şi rezeme coatele 
de stănoagă, aşteptând să se slobozească vreun colţişor al 
tejghelei. Râdea ca un scripete neuns, clătinând din cap, cu 
privirea înduioşată aţintită asupra maşinii de beţivit. 
Pramatia de maşină! Tare era drăguță! În burduhanul ăsta 
de aramă, cât o namilă, era atâta băutură încât să-ţi clăteşti 
beregata opt zile în şir. Tare ar fi râvnit să i se sudeze 
capătul serpentinei între dinţi, să simtă cum basamacul încă 


fierbinte îl umple, coborându-i până-n călcâie, curgând 
mereu, întruna, ca un pârâiaş. Păi! nu s-ar mai fi mişcat din 
loc, şi-astfel ar fi înlocuit pe cinste degetarele sticletelui 
ăsta de nea Colombe! 'Tovarăşii săi rânjeau, spunând că 
ticălosul de Mes-Bottes avea, n-ai ce zice, un papagal cum 
nu s-a mai pomenit. Alambicul, pe înăbuşitelea, fără să 
scoată vreo flacără, fără nici o scânteiere în luciul stins al 
arămurilor sale, îi dădea înainte, îşi picura mai departe 
sudoarea de alcool, ca un izvor domol şi încăpățânat, care 
avea să potopească încetul cu încetul crâşma, răspândindu- 
se pe bulevardele mărginaşe, inundând uriaşa văgăună a 
Parisului. Atunci Gervaise, cuprinsă de-un fior, se trase 
îndărăt şi încercă să zâmbească în vreme ce şoptea: 

— Ciudat, mă ia cu frig când văd maşina asta... mă ia cu 
frig când văd atâta băutură... 

Apoi, întorcându-se la gândurile ei dragi despre fericirea 
desăvârşită: 

— Ei? nu-i aşa? ar fi mult mai bine: să munceşti, să ai un 
coltuc de pâine, să ai sălaşul tău, să-ţi creşti copiii, să mori 
în culcuşul tău... 

— Şi să nu fii bătută, adăugă Coupeau înveselit. Dar eu n- 
am să te bat, dac-ai vrea, madam Gervaise... Să nu-ţi fie 
teamă, nu beau niciodată, şi-apoi te iubesc prea mult... 
Haide, zău! să ne-ncălzim astă-seară picioruşele-mpreună. 

Glăsuia pe şoptite, vorbindu-i la ureche, în vreme ce 
Gervaise îşi croia drum, cu coşul înainte. Dar spuse iarăşi 
nu, clătinând din cap, de mai multe ori. Totuşi se întorcea 
spre el, îi zâmbea, părând bucuroasă să afle că nu-i băutor. 
Bineînţeles că i-ar fi spus da, dacă nu s-ar fi jurat să nu se 
mai încurce niciodată cu un bărbat. În sfârşit, ajunseră 
până la uşă şi ieşiră în stradă. În urma lor, crâşma rămânea 
ticsită de lume, lăsând să răzbată până în stradă larma 
glasurilor răguşite şi duhoarea spirtoasă a stacanelor de 
basamac date de duşcă. Se auzea cum Mes-Bottes îl făcea 
pe nea Colombe ticălos, învinuindu-l că nu-i umpluse 
paharul decât pe jumătate. El era un băiat de treabă, pe 


cinste, pus oricând pe fapte mari, Ah, la dracu! jupânul 
putea să-şi mute gândul, n-o să-i mai calce prin dugheană, i 
se făcuse lehamite. Şi le dădea ghes celor doi tovarăşi ai săi 
să meargă la „Petit bonhomme qui tousse”, o bombă de la 
bariera Saint-Denis, unde se bea un basamac curat ca 
lacrima. 

— Ah! aici mai poţi să-ţi tragi sufletul, zise Gervaise, când 
ajunseră pe trotuar. Ei, păi atunci rămâi cu bine, şi-ţi 
mulţumesc, dom' Coupeau... Mă duc repede acasă. 

Dădu s-o pornească pe bulevard. Dar Coupeau îi prinsese 
mâna şi nu i-o mai lăsa, spunându-i întruna: 

— Fă un ocol cu mine şi treci prin Rue de la Goutte-d'Or, 
drumul nu-i deloc mai lung... Trebuie să trec pe la soră- 
mea, înainte de-a mă întoarce la şantier... O să ne ţinem 
tovărăşie. 

În cele din urmă Gervaise se învoi şi porniră încetişor la 
deal pe Rue Poissonniers, unul lângă altul, fără să se ia la 
braţ. Începu să-i vorbească despre familia lui. Mamă-sa, 
bătrâna Coupeau, care fusese croitoreasă de jiletci, lucra 
acum cu ziua prin casele oamenilor, din pricina ochilor ce 
porniseră s-o lase. Împlinise şaizeci şi doi de ani, pe ziua de 
3, luna trecută. El era prâslea familiei. Una dintre surori, 
madam Lerat, văduvă la treizeci şi şase de ani, lucra în 
branşa florilor artificiale şi stătea în Rue des Moines, la 
Batignolles. Cealaltă, în vârstă de treizeci de ani, se 
măritase cu un meşteşugar care făcea lanţuri de aur, cu 
şmecherosul ăla de Lorilleux. Acum mergea la ea, în Rue de 
la Goutte-d'Or. Stătea cu chirie în clădirea cea mare, din 
stânga. Serile, mânca un rasol la familia Lorilleux; astfel, 
făceau tustrei economie. Chiar de aceea trecea pe la ei, ca 
să-i anunţe să nu-l aştepte, deoarece în ziua aia era poftit 
de un prieten. 

Gervaise, care-l asculta, îl întrerupse pe neaşteptate ca să- 
| întrebe zâmbitoare: 

— Va să zică ţi se spune Cadet-Cassis, dom' Coupeau? 


— Oh! răspunse el, prietenii m-au poreclit aşa, din pricină 
că mai totdeauna beau numai răvac de coacăze negre, 
atunci când mă târăsc cu de-a sila la crâşmă... Mai bine să 
te cheme Cadet-Cassis decât Mes-Bottes, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, nu-i urât Cadet-Cassis, încuviinţă Gervaise. 

Şi îl întrebă ce lucrează. Muncea tot acolo, în spatele 
zidului percepţiei comunale, la spitalul cel nou. Oh! nu 
ducea lipsă de lucru, n-avea să plece de pe şantier mai 
devreme de a se împlini anul. Erau acolo metri şi metri de 
jgheaburi! 

— Ştii, zise el, când-îs sus pe-acoperiş, văd pân! la hotelul 
Boncoeur... leri, stăteai la fereastră, ţi-am făcut semn cu 
mâna dar nu m-ai zărit. 

Între timp, după ce merseseră vreo sută de paşi pe Rue de 
la Goutte-d'Or, Coupeau se opri locului şi spuse, ridicându- 
şi privirile: 

— Iată casa... Eu m-am născut mai încolo, la 22... Dar 
clădirea asta, totuşi, ce straşnic morman de zidărie! Pe 
dinăuntru, îi mare cât o cazarmă! 

Gervaise, înălţându-şi bărbia, cerceta faţada clădirii. Spre 
stradă, casa avea cinci etaje, fiecare cu câte un rând de 
cincisprezece ferestre, ale căror jaluzele negricioase, cu 
şipcile mâncate de vreme, făceau ca întinderea de zidărie 
să arate ca o ruină. În partea de jos, parterul era ocupat de 
patru prăvălii: în dreapta intrării, se afla încăperea uriaşă şi 
slinoasă a unui birt; în stânga, un cărbunar, o magherniţă 
cu mărunţişuri şi dugheana unei negustorese de umbrele. 
Clădirea părea cu atât mai uriaşă cu cât se înălţa între două 
construcţii mărunte, pipernicite, alipite de ea; şi, 
mătăhăloasă, semănând cu un bloc de mortar lucrat ca din 
topor, putrezind şi fărâmiţându-se în bătaia ploilor, îşi 
profila pe cerul limpede, deasupra acoperişurilor 
învecinate, cubul ei enorm şi grosolan, pereţii cu tencuiala 
nedrişcuită, de-o culoare noroioasă, de-o goliciune ce nu se 
mai isprăvea, ca zidurile de închisoare, unde şirurile 
pietrelor de legătură arătau ca nişte fălci cu măselele 


stricate, căscate în hău. Însă Gervaise privea îndeosebi 
poarta, o poartă imensă şi boltită, înălțându-se până la al 
doilea etaj, scobind un gang adânc, la capătul căruia se 
zărea, de cealaltă parte, lumina palidă a unei curţi întinse. 
Pe mijlocul gangului, pavat ca o stradă, curgea un fir de apă 
de-un trandafiriu spălăcit. 

— Haide, intră! spuse Coupeau, că n-o să te mănânce 
nimeni. 

Gervaise voise să-l aştepte în stradă. Totuşi, nu-şi putu 
înfrâna dorinţa de-a pătrunde în gang, până lângă odăiţa 
portarului, care se afla în dreapta. Şi de acolo, din pragul 
acesteia, privi iarăşi în sus. Înăuntru, fațadele aveau şase 
etaje; patru faţade asemănătoare care îngrădeau curtea 
pătrată. Zidurile erau cenuşii, mâncate de-o lepră gălbuie şi 
brăzdate de balele prelinse de pe acoperişurile de ardezie, 
şi se ridicau otova până sus, fără nici o podoabă; doar 
burlanele de scurgere făceau un cot în dreptul fiecărui etaj, 
unde lăcaşurile larg deschise ale căzilor pentru zoaie pătau 
zidul cu fonta lor ruginită. Ferestrele văduvite de jaluzele 
dădeau la iveală nişte geamuri goale, de-un verde-albăstrui 
ca apa stătută. La unele dintre ele, lăsate deschise, atârnau 
la aerisit câteva saltele cu pânza în carouri sinilii; dinaintea 
altor ferestre, pe frânghii stăteau rufe întinse la uscat, tot 
ce-avea de spălat o familie, cămăşile bărbatului, ale femeii, 
izmenuţele puştilor; mai era, la al treilea, o fereastră 
deschisă, unde fuseseră întinse nişte scutece, scorţoase de 
murdărie. De sus şi până jos, locuinţele neîncăpătoare 
plesneau, lăsând să ţâşnească prin toate crăpăturile 
mărturiile sărăciei dinăuntru. Jos, fiecare faţadă avea câte-o 
intrare înaltă şi strâmtă, fără uşă, tăiată de-a dreptul în 
goliciunea zidului şi alcătuind scobitura unui vestibul cu 
pereţii crăpaţi, în fundul căruia se vedeau încolăcindu-se 
treptele noroiate ale unei scări cu balustradă de fier; astfel, 
puteau fi numărate patru scări, însemnate prin cele patru 
litere dintâi ale alfabetului, zugrăvite pe zid. La parter, se 
înjghebaseră nişte ateliere imense, închise cu geamlâcuri 


negre de praf; în interior se zărea focul unui cuptor de 
lăcătuşerie; ceva mai încolo, se auzea cum geluieşte un 
tâmplar; pe când, lângă odăiţa portarului, din laboratorul 
unui boiangiu izbucnea, clocotind năvalnic, apa care dădea 
naştere acelui pârâiaş de culoare trandafirie-spălăcită, ce 
curgea pe gang. Întinată de băltoacele de apă vopsită, de 
talaş, de tăciuni, cu iarbă pe margini şi printre dalele 
clintite din loc, curtea era luminată de-o sclipire vie, parcă 
tăiată în două de linia unde se oprea bătaia soarelui. În 
partea adumbrită, în jurul cişmelei al cărei robinet 
întreținea acolo o umezeală veşnică, trei găinuşe ciuguleau 
pământul, umblând după râme, cu labele pline de noroi. lar 
Gervaise îşi plimba domol privirea, coborând-o de la etajul 
al şaselea până la caldarâm, apoi o urca din nou, uluită de 
această imensitate, simțindu-se înlăuntrul unui organ viu, în 
însăşi inima unui oraş, vrăjită de clădirea asta, de parcă ar 
fi avut înaintea-i o fiinţă gigantică. 

— Cucoana caută pe cineva? strigă portăreasa curioasă, 
ivindu-se în uşa odăiţei. 

Gervaise o lămuri că aşteaptă un domn. Porni înapoi spre 
stradă; apoi, deoarece Coupeau mai întârzia, se întoarse 
ispitită să privească din nou. Clădirea nu i se părea urâtă. 
Printre zdrenţele atârnate la ferestre, chicoteau câteva 
unghere vesele, o micsandră înflorită într-un ghiveci, o 
colivie cu canari de unde picura ciripitul lor sprinţar, oglinzi 
pentru bărbierit ţâşnind din penumbră ca nişte sclipiri de 
stele rotunde. Un tâmplar cânta la parter, acompaniat de 
şuieratul uniform al rândelei în vreme ce în atelierul de 
lăcătuşerie larma cadenţată a ciocanului răsuna gros, cu un 
sunet argintiu. În afară de asta, aproape la toate ferestrele 
deschise, pe fondul sărăciei ce răbufnea la suprafaţă, se 
iţeau căpşoarele râzăreţe şi mânjite ale copilaşilor, femeile 
stăteau la cusut, aplecându-şi deasupra lucrului profilul 
liniştit. Era ceasul de după prânz când lumea se apuca 
iarăşi de treburi, când bărbaţii care plecaseră la lucru 
lăsaseră odăile goale, iar clădirea se cufunda iarăşi în 


marea ei tihnă, întretăiată doar de larma meseriaşilor, de 
îngânarea unui refren, mereu acelaşi, repetat ceasuri de-a 
rândul. Numai curtea era niţel cam jilavă. Dac-ar fi locuit 
aici, Gervaise şi-ar fi dorit nişte odăi în partea din fund, în 
bătaia soarelui. Făcuse vreo cinci sau şase paşi şi trăgea în 
piept miasma searbădă a locuinţelor sărmane, o duhoare de 
praf învechit, de jeg rânced; întrucât însă se simţea mai ales 
iuţimea apelor de la boiangerie, aici i se părea că nu 
miroase atât de urât ca la hotelul „Boncoeur”. Îşi şi alesese 
o fereastră, o fereastră în colţul din stânga, acolo unde se 
vedea o lădiţă în care creştea nişte fasole spaniolă, ale cărei 
lujere porneau să se înfăşoare în jurul unei bolți de sfori. 

— Te-am făcut s-aştepţi, hai? spuse Coupeau, pe care 
Gervaise îl auzi deodată lângă ea. Când nu cinez la ei e-un 
tarăboi cumplit, mai ales c-astăzi soră-mea a cumpărat 
carne de vițel. 

Deoarece Gervaise tresărise uşor din pricina surprizei, 
vorbi mai departe, preumblându-şi la rându-i privirile: 

— Te uiţi la casă. E-ntotdeauna închiriată, de sus şi până 
jos. Să tot fie cam la trei sute de chiriaşi, după părerea 
mea... Dac-aş fi avut mobilă, aş fi pândit şi eu o cămăruţă... 
N-ar fi rău dac-am sta şi noi aicea, nu-i aşa? 

— Da, n-ar fi râu, murmură Gervaise. La Plassans, pe 
ulicioara noastră, nu era atâta lume... Ia te uită, ce drăguţă- 
i fereastra aia de la al cincilea, unde-s lujerii de fasole. 

Atunci, stăruind în încăpăţânarea lui, o întrebă iarăşi dacă 
nu voia să stea cu el. De îndată ce-ar fi făcut rost de-un pat, 
ar fi închiriat şi el o cămăruţă aici. Dar Gervaise o luase la 
sănătoasa, grăbindu-se spre gang şi rugându-l să n-o bată 
la cap cu prostiile lui. Putea să se şi năruie casa, tot n-avea 
să se culce sub aceeaşi plapumă cu el, orice s-ar fi 
întâmplat. Totuşi, Coupeau, când se despărţi de ea în faţa 
atelierului doamnei Fauconnier, izbuti să-i ţină o clipă mâna, 
Gervaise lăsându-şi-o într-a lui din toată inima. 

Vreme de-o lună de zile, legăturile de prietenie dintre 
Gervaise şi muncitorul tinichigiu se desfăşurară mai 


departe. Lui Coupeau, Gervaise i se părea straşnic de 
inimoasă, văzând-o spetindu-se cu munca, îngrijindu-se de 
copilaşi, ba încă mai găsind timp să stea serile să coasă tot 
felul de zdrenţe. Câte femei nu sunt pe lume, nespălate, 
puse pe chiolhanuri, robite pântecului; însă, vezi, drăcia 
dracului! ea nu li se prea asemăna, prea lua viaţa în serios! 
Atunci Gervaise pufnea în râs, apărându-se cu sfioşenie. 
Spre nenorocirea ei, nu totdeauna fusese la fel de cuminte. 
Dădea de înţeles că era vorba de întâia ei naştere, la 
paisprezece ani; pomenea iarăşi despre ocalele de rachiu 
de anason trase la măsea, pe vremuri, împreună cu maică- 
sa. Viaţa o mai învățase câte ceva, asta era totul. Greşit se 
credea c-ar avea cine ştie ce voinţă; dimpotrivă, era tare 
slabă de înger; se lăsa dusă încotro i se dădea brânci, de 
teamă să nu pricinuiască cuiva vreo suferinţă. Visul ei era 
să trăiască printre oameni cinstiţi, pentru că oamenii răi, 
după cum spunea ea, erau ca o lovitură de bâtă în cap, îţi 
despicau căpăţâna, şi pe o femeie ţi-o doborau la pământ în 
câteva clipe. Simţea cum o trec sudorile când se gândea la 
viitor şi se-asemăna c-un gologan zvârlit în sus şi căzând pe 
faţă sau pe dos, după cum era caldarâmul. Tot ceea ce 
întâmpinase până atunci, pildele rele desfăşurate înaintea 
ochilor ei de copil, îi dăduseră o straşnică învăţătură. Însă 
Coupeau glumea pe socoteala gândurilor ei negre, îi 
reamintea de curajul pe care-l dovedise, încercând s-o 
ciupească de şolduri; Gervaise îl punea la locul lui, dându-i 
peste mâini, în vreme ce, râzând, el striga că nu era chiar 
atât de uşor să te dai la ea, deşi spunea că-i femeie 
plăpândă. De felul său, cam luând lucrurile în râs, puţin îi 
păsa de viitor. O zi aduce după sine o altă zi, fir-ar să fie. 
Nici o grijă, totdeauna se va găsi un culcuş şi ceva de 
haleală. Mahalaua i se părea curăţică, în afară de o bună 
parte din beţivanii de care s-ar fi putut descotorosi 
şanţurile. Nu era băiat rău, spunea uneori lucruri foarte 
bine gândite, ba chiar se purta şi niţel mai dichisit, cu o 
cărare îngrijită pe-o parte a capului, avea cravate frumoase 


şi-o pereche de pantofi de lac pentru zilele de duminică. Şi 
pe deasupra, o isteţime şi-o obrăznicie de maimuţă, poznaş 
şi zeflemitor ca orice muncitor parizian, umblându-i gura ca 
o moară stricată, ba mai era şi drăguţ, cu mutrişoara lui 
tânără. 

Ajunseseră să-şi facă, unul altuia, o mulţime de servicii, la 
hotelul „Boncoeur”. Coupeau se duceau să-i aducă laptele, 
lua asupră-şi alergăturile ei, îi căra boccelele cu rufe; iar 
adeseori, serile, întorcându-se întâiul de la lucru, ducea 
copiii la plimbare pe bulevardul exterior. Gervaise, pentru a 
răspunde la serviciile lui urca în cămăruţa strâmtă de la 
mansardă, unde-şi avea el culcuşul; îi lua hainele la control, 
îi cosea nasturii la pantalonii de lucru şi-i cârpea bluzele de 
pânză. O strânsă prietenie se înfiripa între ei. Când 
Coupeau venea la dânsa, Gervaise nu se plictisea de fel, 
desfătându-se cu cântecele pe care i le aducea, ascultând 
vorbirea mereu glumeaţă a mahalalelor pariziene, care 
pentru ea era încă cu totul nouă. Tot învârtindu-se pe lângă 
fustele ei, Coupeau se înflăcăra din ce în ce mai mult. Era 
prins, şi de-a binelea! începea să nu se mai simtă la 
îndemână. Râdea întruna, dar cu inima atât de zbuciumată 
şi de strânsă, încât nu i se mai părea că-i de glumă. Era cu 
gândul numai la prostii, nu era în stare s-o întâlnească şi să 
nu-i strige: „Când o să fie?”. Gervaise îşi dădea seama ce 
voia el să zică, şi-i făgăduia c-o să fie la paştele cailor. Atunci 
Coupeau o necăjea, ducându-se la ea cu papucii de casă în 
mână, ca şi cum s-ar fi mutat acolo. Gervaise o lua în glumă, 
petrecându-şi de minune ziua, fără a mai sta să roşească la 
nesfârşitele şi neruşinatele aluzii cu care-o copleşea. Îi 
îngăduia totul, numai să nu se poarte ca un bădăran. Doar o 
singură dată se supără, când într-o zi vrând s-o sărute, o 
trăsese de păr. 

Către cele din urmă zile din iunie, veselia lui Coupeau se 
topi. Începea să nu se mai simtă în apele lui. Gervaise, 
îngrijorată din pricina anumitor uitături, se zăvora peste 
noapte. Apoi, după o îmbufnare care ţinu de duminică şi 


până marţi, Coupeau veni pe neaşteptate, în seara de marţi, 
să-i bată la uşă, pe la ceasurile unsprezece. Gervaise nu 
voia să-i deschidă, dar Coupeau avea un glas atât de blând 
şi tremurător, încât până la urmă trase la loc scrinul pe 
care-l proptise de uşă. După ce intră, crezu că-i bolnav, într- 
atât i se păru de palid, cu ochii înroşiţi şi învineţit la faţă. 
Coupeau rămăsese în picioare, bâiguind şi clătinând din 
cap. Nu, nu, nu era bolnav. De două ceasuri stătea şi 
plângea sus în odăiţa lui; plângea ca un copil, muşcându-şi 
perna, să nu-l audă vecinii. Se împlineau trei nopţi de când 
nu mai dormea. Nu mai putea trăi în felul ăsta. 

— Ascultă, madam Gervaise, spuse el cu glasul sugrumat, 
gata să se pornească iarăşi pe plâns, trebuie să isprăvim o 
dată, nu-i aşa?. Să ne căsăâtorim. Doresc tare mult lucrul 
ăsta, îs hotărât. 

Gervaise se arătă nespus de mirată. Se întunecă la faţă; 

— Oh! dom' Coupeau, murmură ea, ce ţi-a dat prin gând? 
Nu ţi-am cerut niciodată aşa ceva, o ştii prea bine... Numă 
interesează, şi-atât... Oh! nu, nu, de data asta-ţi vorbesc 
serios; gândeşte-te, te rog, la ce ţi-am spus. 

Dar Coupeau dădea întruna din cap, purtând pe chip o 
hotărâre nestrămutată. Totul era bine gândit. Coborâse la 
ea, din pricină că simţea nevoia să doarmă şi el noaptea ca 
lumea. Poate că n-o să aibă inima aia să-l lase să plece sus la 
el şi să plângă! Din clipa în care avea să-i zică da, n-are s-o 
mai bată la cap, putea să se culce liniştită. Voia doar s-o 
audă zicând da. Şi vor sta de vorbă a doua zi. 

— Bineînţeles că la asta n-am să zic da, spuse Gervaise. Nu 
vreau ca mai târziu să mă învinuieşti că te-am împins să faci 
o prostie... Vezi mata, dom' Coupeau, faci rău că te 
încăpăţânezi. Nu-ţi dai singur seama ce simţi pentru mine. 
Pun rămăşag că ţi-ar trece dacă nu m-ai vedea vreo opt zile 
la rând. Bărbaţii se însoară de multe ori pentru o singură 
noapte, cea dintâi, şi după aceea nopţile se scurg una după 
alta, zilele par mai lungi, o viaţă întreagă, şi li se face 


lehamite de-a binelea... Stai jos, acolo, că vreau să vorbim 
chiar acum. 

Şi, până IA. Unu dinspre ziuă, în camera cufundată în 
beznă, la lumina fumegândă a unei lumânări pe care uitau 
s-o curețe, discutară despre căsătoria lor, pe şoptite, ca să 
nu-i trezească pe cei doi copilaşi, pe Claude şi Etienne, care 
dormeau răsuflând lin, cu căpşoarele pe aceeaşi pernă. lar 
Gervaise îi vorbea întruna despre ei, arătându-i lui 
Coupeau; ciudată zestre îi mai aducea, zău că nu era în 
stare să-i pună în cârcă doi plozi. Şi în afară de asta, era 
cuprinsă de ruşine pentru el. Ce-avea să zică mahalaua? O 
cunoscuse cu ibovnicul ei, îi ştiau păţania; nu era prea 
cuviincios să-i vadă lumea căsătorindu-se după ce nu 
trecuseră nici măcar două luni. La toate aceste motive 
întemeiate, Coupeau răspundea dând din umeri. Puţin îi 
păsa de gura mahalalei! Nu-şi băga nasul unde nu-i fierbea 
oala; mai întâi pentru că s-ar fi temut tare mult să nu şi-l 
mânjească! Ei bine, da, Gervaise trăise cu Lantier înaintea 
lui. Şi ce era rău în asta? Nu-şi făcea de cap, nu aducea 
bărbaţi în casă, cum făceau atâtea femei, şi chiar din cele 
mai înstărite. În ce priveşte copiii, se vor face mari, aveau 
să-i crească împreună, ce dracu! Niciodată n-avea să mai 
găsească o femeie atât de inimoasă, atât de bună, 
înzestrată cu atâtea însuşiri. De altminteri, nu asta era 
totul, ar fi putut să se tăvălească pe trotuare, să fie urâtă, 
puturoasă, scârboasă, să aibă o droaie de copii împuţiţi, 
toate astea n-ar fi stat în cumpănă în faţa ochilor săi: o 
dorea. 

— Da, te doresc, spunea el întruna, lovindu-şi genunchiul 
cu pumnul, într-o necurmată bătaie. Mă-nţelegi, te doresc... 
Cred că-n privinţa asta n-ai nimic de zis? 

Încetul cu încetul, Gervaise se lăsa pătrunsă de duioşie. O 
cuprindea o slăbiciune a inimii şi-a simţurilor, în vâltoarea 
acestei dorinţe neînfrânate de care se vedea învăluită. Nu 
mai încerca decât o sfioasă împotrivire, cu braţele în poala 
fustei şi chipul scăldat de blândeţe. De afară, prin fereastra 


întredeschisă, încântătoarea noapte de iunie trimitea calde 
adieri, făcând să pâlpâie lumânarea, a cărei feştilă roşiatică, 
rămasă prea mare, începuse să se facă scrum; în tăcerea 
necuprinsă a mahalalei adormite se auzea doar scâncetul 
de copil al unui beţiv, căzut pe spate, în mijlocul 
bulevardului; în vreme ce, de departe, din fundul unui 
restaurant, se auzea o vioară cântând un cadril îndrăcit la 
cine ştie ce chef întârziat, o melodie cristalină, limpede şi 
alintătoare ca un zvon de armonică. Văzând că femeia 
ajunsese la capătul puterilor, nemaiîmpotrivindu-i-se, tăcută 
şi oarecum zâmbitoare, Coupeau îi cuprinsese mâinile, 
atrăgând-o spre el. Gervaise trăia una dintre acele clipe 
când se lăsa pradă simţurilor şi de care se temea atât de 
mult, înfrântă şi prea tulburată pentru a mai refuza ceva şi- 
a face pe cineva să sufere. Însă tinichigiul nu înţelese că ea 
se dăruia; pentru a intra în stăpânirea ei se mulţumi să-i 
strângă mâinile, gata să-i strivească încheieturile; şi oftară 
amândoi din pricina mângâioasei dureri ce le domolea niţel 
pornirea dragostei. 

— Nu-i aşa că zici da? întrebă el. 

— De ce mă chinuieşti? şopti Gervaise. Vrei să spun da? ei 
bine, da să fie... Doamne Dumnezeule, poate că-n clipa asta 
facem o mare nebunie. 

Coupeau se sculase în picioare, cuprinzându-i mijlocul şi 
sărutându-i chipul cu asprime, la voia întâmplării. Apoi, 
întrucât mângâierea lui făcea prea mult zgomot, se 
îngrijoră mai mult decât ea, privind la Claude şi Etienne, şi 
păşi tiptil coborând glasul. 

— Sst! să fim cuminţi, spuse el, să nu trezim puştii... Pe 
mâine. 

Şi plecă sus, în odăiţa lui. Gervaise, cuprinsă de-un tremur 
stătu mai mult de-un ceas pe marginea patului, uitând să se 
mai dezbrace. Era tulburată, Coupeau i se părea un om 
foarte cinstit; căci la un moment dat fusese mai mult decât 
convinsă că gata, acum avea să doarmă la ea. Beţivanul de 
jos, de sub fereastră, se jeluia şi mai răguşit, mugind ca o 


vită rătăcită. Vioara cu cântu-i îndrăcit tăcuse acolo, în 
depărtare. 

În zilele următoare, Coupeau vru s-o hotărască pe 
Gervaise să urce într-o seară la soră-sa, în Rue de la Goutte- 
d'Or, însă Gervaise, nespus de sfioasă, vădea o spaimă 
nemaipomenită faţă de vizita asta la familia Lorilleux. Îşi 
dădea foarte bine seama că tinichigiul avea o teamă 
ascunsă faţă de cei doi. Fără îndoială că nu depindea de 
soră-sa, care nici măcar nu era mai în vârstă decât el. 
Bătrâna Coupeau avea să-şi dea dezlegarea cu amândouă 
mâinile, căci niciodată nu-l nemulţumea pe fiu-său. Dar în 
familia lor se spunea că soţii Lorilleux câştigau până la zece 
franci pe zi; fapt care-i făcea să se bucure de-o netăgăduită 
autoritate. Coupeau n-ar fi cutezat să se-nsoare, fără ca mai 
înainte de toate ei să-i fi primit aleasa. 

— Le-am vorbit despre tine, au aflat de planurile noastre, 
îi explica el Gervaisei. Dumnezeule! cât eşti de copilă! 
Haidem astă-seară... [i-am atras atenţia, nu-i aşa? Soră- 
meA. O să ţi se pară niţel cam băţoasă. Nici Lorilleux nu-i 
totdeauna prea drăguţ. De fapt, ei se simt tare jigniţi, 
deoarece, dac-am să mă-nsor, n-am să mai mănânc la ei, şi 
asta-nseamnă o economie mai puţin. Dar n-are-a-face n-au 
să te dea pe uşă afară. Fă-o pentru mine, trebuie neapărat. 

Cuvintele astea o înspăimântau şi mai mult pe Gervaise. 
Totuşi, într-o sâmbătă seara, se dădu bătută. Coupeau veni 
s-o ia pe la ceasurile opt şi jumătate. Era gata îmbrăcată: o 
rochie neagră, un şal cu frunze galbene de palmier dintr-un 
imprimeu de muselină de lână şi-o boneţică albă, 
împodobită cu-o danteluţă. De şase săptămâni încoace, de 
când lucra, îşi economisise cei şapte franci pentru şal şi cei 
doi franci şi jumătate pentru boneţică; rochia era o 
vechitură întoarsă pe dos şi curățată. 

— Te-aşteaptă, îi spuse Coupeau, în timp ce ocoleau prin 
Rue des Poissonniers. Oh! au început să se-mpace cu 
gândul c-au să mă vadă-nsurat. Astă-seară par foarte 
drăguţi... Şi-n afară de asta, dacă n-ai văzut niciodată cum 


se făuresc lănţişoarele de aur, are să-ţi facă plăcere să 
priveşti. Tocmai lucrează la o comandă urgentă pentru luni. 

— Au aur la ei în casă? întrebă Gervaise. 

— Ba bine că nu, aur pe pereţi, aur pe jos, aur peste tot. 

Între timp, pătrunseră sub poarta boltită a clădirii şi 
străbătură curtea. Familia Lorilleux stătea la etajul al 
şaselea, scara B. Coupeau îi strigă râzând să se ţină 
zdravâăn de balustradă şi să nu-i mai dea drumul. Gervaise 
se uită în sus, clipi din ochi zărind turnul înalt şi găunos 
format de casa scării şi luminat din două în două etaje, de 
trei becuri de gaz aerian; ultimul bec, sus de tot, părea o 
stea tremurătoare de pe bolta întunecată a cerului, iar 
celelalte două îşi aruncau lumina alungită şi brăzdată în 
chip ciudat, de-a lungul spiralei fără de sfârşit a treptelor. 

— Ce zici? spuse tinichigiul când ajunse la palierul 
primului etaj, straşnic mai miroase a supă de ceapă. Nici 
vorbă c-au avut supă de ceapă. 

Într-adevăr, pe scara B, cenuşie şi murdară, cu balustrada 
şi treptele slinoase, cu pereţii scorojiţi ce-şi dădeau la iveală 
tencuiala, se mai simţea duhnind mirosul puternic al 
mâncărurilor. În dreptul fiecărui etaj, coridoarele se 
afundau pline de larmă, se zăreau uşi vopsite în galben şi 
întinate în dreptul broaştei de jegul mâinilor; iar din căzile 
de lături, de la înălţimea ferestrelor, răbufnea o jilăveală 
puturoasă, a cărei miasmă se învălmăşea cu mirosul 
înţepător de ceapă prăjită. De la parter şi până la etajul al 
şaselea, se auzea un zdrăngănit de vase, de tigăi spălate, de 
cratiţe râcâite cu lingura, pentru a le curăța de prăjeală. 
Gervaise zări la întâiul etaj, în dreptul unei uşi 
întredeschise pe care era scris cu litere mari cuvântul: 
Desenator, doi bărbaţi ce stăteau la o masă pe a cărei 
muşama sfârşiseră de mâncat şi care vorbeau cu 
înflăcărare, învăluiţi de fumul lulelelor. Lia etajele mai 
liniştite, al doilea şi al treilea, prin crăpăturile lemnului, 
răzbăteau doar câte-un hurducăit regulat de leagăn, vreun 
plânset înăbuşit de copil sau un glas puternic de femeie, 


şiroind ca un susur liniştit de apă curgătoare, fără a u se 
putea desluşi cuvintele; Gervaise avu prilejul să citească 
nişte tăblii bătute în cuie, cu nume scrise pe ele: Madame 
Gaudron, dărăcitoare, şi mai încolo: Monsieur Madinier, 
atelier de cartonaje. La etajul al patrulea era tărăboi mare: 
se cutremura duşumeaua din pricina tropăitului şi-al 
mobilelor răsturnate, o gălăgie înspăimântătoare cu lovituri 
şi înjurături; ceea ce însă nu-i împiedica pe vecinii din faţă 
să joace cărţi, cu uşa deschisă, ca să intre aerul. Dar când 
ajunse la al cincilea, Gervaise simţi nevoia să-şi mai tragă 
sufletul; nu era obişnuită să urce; peretele ce se învârtea 
mereu în jurul ei, locuinţele pe care le întrezărise, o 
ameţiseră. De altminteri, o întreagă familie le tăia drumul 
pe palier; tatăl spăla vasele pe o mică plită de pământ ars, 
lângă găleata de lături, iar mama, sprijinită cu spatele de 
balustradă, îşi scălda copilul înainte de culcare. Dar 
Coupeau o încuraja pe Gervaise. Nu mai aveau mult până s- 
ajungă. Şi când, în sfârşit, ajunse la al şaselea, se întoarse 
spre ea, s-o ajute c-un zâmbet. Gervaise, privind în sus, 
căuta să-şi dea seama de unde răzbătea acel firicel de glas 
pe care-l asculta de când urcase întâia treaptă, limpede şi 
pătrunzător, acoperind celelalte zgomote. Era o bătrânică 
de la mansardă care cânta în vreme ce îmbrăca păpuşi de 
şaizeci şi cinci de centime. Gervaise mai zări, în clipa când o 
fetişcană se înapoia cu o găleată într-o odăile învecinată, un 
pat desfăcut unde un bărbat, numai în cămaşă, stătea în 
aşteptare, lăfăindu-se cu ochii în tavan; pe uşa ce între timp 
fusese închisă, o carte de vizită scrisă de mână arăta: 
Mademoiselle Clemence, călcătoreasă. Şi-atunci, sus de tot, 
cu picioarele zobite şi răsuflarea tăiată, avu curiozitatea să 
se plece deasupra balustradei; de astă dată becul de gaz de 
jos părea o stea în adâncul puţului strâmt al celor şase 
caturi; iar miasmele, viaţa uriaşă şi clocotitoare a casei, 
ajungeau până la ea dintr-o singură suflare, izbind cu o pală 
de căldură chipul ei înfricoşat ce se încumetase acolo, ca pe 
marginea unei prăpăstii. 


— Încă n-am ajuns, spuse Coupeau. Vai! e-o adevărată 
călătorie! 

O luase la stânga, pe un coridor lung. Ocoli de două ori, 
întâia oară din nou la stânga, a doua oară la dreapta. 
Coridorul se prelungea mai departe, se bifurca, îngustându- 
se, crăpat, coşcovit, luminat din loc în loc de-o flăcăruie de 
gaz aerian; uşile toate la fel, înşirate la rând ca nişte uşi de 
închisoare sau de mânăstire, dădeau în continuare la iveală, 
aproape toate larg deschise, locuinţe sărmane şi-n care se 
muncea, pline de abureala roşcată adusă de fierbintea 
înserare de iunie. În cele din urmă, dădură de capătul 
coridorului învăluit cu totul în beznă. 

— lată-ne, spuse tinichigiul. Fii cu grijă! ţin-te de perete; 
sunt trei trepte. 

Gervaise mai făcu vreo zece paşi în întuneric, cu băgare 
de seamă. Dădu peste cele trei trepte pe care le numără. 
Însă, în fundul coridorului, Coupeau apucase să deschidă o 
uşă, fără să mai bată. O lumină vie se răspândi pe podea. 
Intrară. 

Era o cămăruţă gâtuită, un fel de fundac, ce părea a fi 
chiar prelungirea coridorului. O perdea de stofă spălăcită, 
agăţată în clipa aceea de-o sforicică, despărţea fundacul în 
două. În prima despărţitură era un pat vârât sub tavanul 
pieziş al mansardei, o maşină de gătit de tuci ce mai păstra 
ceva din căldura mesei de seară, două scaune, o masă şi un 
dulap căruia trebuise să i se taie cu fierăstrăul stinghia de 
sus ca să poată încăpea între pat şi uşă. În a doua 
despărţitură era instalat atelierul: în fund, o forjă mititică 
cu foalele ei; la dreapta, o menghină prinsă de perete sub o 
etajeră pe care stăteau în neorânduială nişte fiare vechi; la 
stânga, lângă fereastră, un banc de lucru pitic, încărcat cu 
cleşti, fierăstraie microscopice, foarfeci, toate unsuroase şi 
cumplit de murdare. 

— Noi suntem! strigă Coupeau, înaintând până în dreptul 
perdelei de stofă. 


Dar în clipele care urmară nu se auzi nici un răspuns. 
Gervaise, foarte tulburată, răscolită mai ales de gândul c- 
avea să pătrundă într-un loc unde aurul curgea gârlă, se 
ţinea în spatele tinichigiului, gângăvind, abia încumetându- 
se să salute din cap, în chip de bună-seara. Lumina vie, 
datorită lămpii ce ardea pe bancul de lucru şi cărbunilor 
aprinşi din forjă, îi înteţea şi mai mult tulburarea. Totuşi, 
până la urmă, izbuti s-o zărească pe madam Lorilleux, o 
bondoacă roşcovană, destul de zdravănă, ce trăgea din 
toată puterea braţelor ei scurte, cu ajutorul unui cleşte, un 
fir de metal negru pe care-l trecea prin găurile unei filiere 
prinse în menghină. Lorilleux, cam mărunţel şi el, dar mai 
firav în umeri, meşterea la banc, din vârful cleştilor, cu-o 
sprinteneală de maimuţă, un lucru atât de fin, încât i se 
pierdea printre degetele butucănoase. Bărbatul fu cel 
dintâi care-şi înălţă capul, un cap cu părul rărit, palid şi 
gălbejit ca o ceară străveche, alungit şi bolnăvicios. 

— Ah! voi sunteţi! Bine, bine! şopti el. Ştiţi, suntem cam 
grăbiţi... Să nu intraţi în atelier, că ne-ar stingheri. 
Rămâneţi în odaie. 

Şi se apucă iarăşi de lucrul său migălos, vârându-şi din 
nou capul sub reflexul verzui al unui glob cu apă, prin care 
lampa trimitea asupra lucrării un rotocol de lumină 
pătrunzătoare. 

— Ia nişte scaune! strigă la rândul ei madam Lorilleux. 
Dânsa-i cucoana, nu-i aşa? Foarte bine, foarte bine! 

Încolăci firul şi-l duse la forjă; acolo îl puse iarăşi la înroşit, 
după ce înteţi tăciunii cu un evantai mare de lemn, pentru 
ca apoi să-l treacă prin ultimele găuri ale filierei. 

Coupeau aduse scaunele şi-o aşeză pe Gervaise la 
marginea perdelei. Odăiţa era atât de neîncăpătoare, încât 
nu-şi putu face loc lângă ea. Se aşeză în spatele ei şi-i 
explică cum se lucrează, plecându-i-se la ureche. Gervaise, 
buimăcită de ciudata primire a familiei Lorilleux, simţindu- 
se stingherită de privirile lor piezişe, avea un zumzet în 
urechi care-o împiedica să audă. I se părea că madam 


Lorilleux arată prea îmbătrânită pentru cei treizeci de ani 
ai ei; o înfăţişare ursuză, neîngrijită, cu un păr roşcat şi 
gălbejit, răsucit peste capotul descheiat. Soţul, doar c-un an 
mai în vârstă, i se părea un moşneag, cu buzele lui subţiri şi 
răutăcioase, numai în cămaşă, cu picioarele goale în papucii 
de casă scâlciaţi. Ceea ce o uluia cel mai mult era micimea 
atelierului, pereţii murdarii, sculele de fier întinat, toată 
murdăria aceea negricioasă care zăcea acolo, într-un 
talmeş-balmeş de dugheană cu fiare vechi. Era 
nemaipomenit de cald. Picături de sudoare broboneau 
chipul verzui al lui Lorilleux; iar madam Lorilleux se hotări 
să-şi scoată capotul, rămânând cu braţele dezgolite şi 
cămaşa lipită de sânii pleoştiţi. 

— Şi aurul? întrebă Gervaise cu glasul pe jumătate. 

Privirile-i neliniştite scormoneau prin toate ungherele, 
căutând prin stratul de murdărie strălucirea la care visase. 

Însă Coupeau pomi să râdă. 

— Aurul? spuse el; na, uite-l, mai uite şi-aici, iată-l şi la 
picioarele tale! 

Îi arătase pe rând firul subţiat pe care-l lucra soră-sa, apoi 
un alt maldăr de fir, ca un colac de sârmă de fier, agăţat de 
perete, lângă bancul de lucra; după aceea, punându-se de-a 
buşilea, luase de jos, de sub lojniţa de răchită aşternută pe 
duşumea, o rămăşiţă, un firicel cât un capăt de ac ruginit. 
Gervaise se arătă uimită. Poate că nu era aur, metalul ăsta 
negricios, urât ca fierul! Fu nevoit să muşte din bucăţica 
adunată de jos, ca să-i arate crestătura strălucitoare lăsată 
de dinţi. Şi îi explică mai departe; patronii dădeau aurul sub 
formă de fir, gata aliat; meşteşugarii îl treceau mai întâi 
prin filieră ca să-l aducă la grosimea voită, având grijă să-l 
mai călească de vreo cinci sau şase ori în timpul lucrării, ca 
să nu se sfărâme. Oh! trebuia să ai mână ţeapănă şi 
îndemânare! Soră-sa nu-l lăsa pe bărbatu-său să se atingă 
de filiere, deoarece îl apuca tuşea. Avea nişte mâini 
straşnice, o văzuse trăgând aur subţire cât un fir de păr. 


Între timp, Lorilleux, cuprins de un acces de tuse, se 
cocoşa pe scăunelul lui. În toiul tusei, vorbi, spunând cu 
glasul sugrumat, ferindu-se iarăşi s-o privească pe 
Gervaise, ca şi cum şi-ar fi explicat numai sieşi: 

— Eu, eu mă îndeletnicesc cu făurirea lanţului. 

Coupeau o sili pe Gervaise să se ridice în picioare. 

N-avea decât să se apropie mai mult şi-atunci o să vadă. 
Lănţugarul îi îngădui printr-un mormăit. Înfăşură firul 
pregătit de nevastă-sa în jurul unei mandrine, o vergea de 
oţel foarte subţire. Apoi, ferăstrui niţel de-a lungul 
mandrinei, tăind în felul acesta firul şi alcătuind câte-o 
verigă la fiecare răsucitură a mandrinei. După aceea porni 
să le lipească. Verigile stăteau puse pe-o bucată mare de 
mangal. Le uda cu-o picătură de borax, luată dintr-un fund 
de pahar spart, de lângă el; şi le înroşea iute la lampă, în 
flacăra orizontală a arzătorului. În clipa când avu vreo sută 
de verigi, se apucă din nou de lucrul lui migălos, 
sprijinindu-şi mâinile de stinghie, o scândurică ce se 
lustruise de-atâta frecat. Îndoia veriga cu cleştişorul, 
strângând-o dintr-o parte, o vâra în veriga de deasupra 
care se şi afla la locul ei, desfăcând-o cu ajutorul unui dorn; 
şi asta cu-o regularitate fără greş, verigă după verigă, atât 
de iute, încât lanţul creştea încetul cu încetul sub privirea 
Gervaisei, fără să-i îngăduie să urmărească şi să-şi dea prea 
bine seama ce se întâmplă. 

— Ăsta-i lanţul, spuse Coupeau. Mai sunt şi altele: zalele, 
brăţările, prinzătorile, corzile. Dar ăsta, ăsta-i lanţul. 
Lorilleux nu lucrează decât lanţuri. 

Lorilleux rânji de mulţumire. Strigă, fără a se opri să 
încleşteze verigile ce nici nu se desluşeau între unghiile lui 
murdare: 

— I-ascultă, Cadet-Cassis!. Azi-de-dimineaţă mi-am făcut o 
socoteală. Am început să lucrez la doişpe ani, nu-i aşa? Ei 
bine, ştii tu cât lanţ am făcut până-n ziua de azi? 

Ridicându-şi chipul palid, clipi din pleoapele înroşite. 


— Opt mii de metri, m-auzii tu! Două leghe!. Hai! un lanţ 
de două leghe! Să ai cu ce înfăşură gâtul la toate muierile 
din mahalaua noastră... Şi, să ştii, lanţul creşte întruna. 
Nădăjduiesc chiar s-ajungă de la Paris până la Versailles. 

Gervaise se aşezase la loc, dezamăgită, totul părându-i-se 
nespus de urât. Zâmbi ca să le facă plăcere soţilor 
Lortilleux. Ceea ce o stânjenea cel mai mult, era tăcerea pe 
care o păstrau în jurul căsătoriei, în jurul acestei probleme 
atât de însemnată pentru ea, fără de care bineînţeles că n- 
ar fi venit. Soții Lorilleux se purtau mai departe cu ea ca şi 
cum ar fi fost o curioasă nepoftită pe care Coupeau o 
adusese cu el. Şi când, în cele din urmă, se înfiripă un 
schimb de cuvinte, pălăvrăgiră numai despre chiriaşii din 
casă. Madam Lorilleux îl întrebă pe frate-său dacă atunci 
când urcase nu-i auzise bătându-se pe cei de la etajul al 
patrulea. Aceşti soţi Benard se burduşeau în fiecare zi; 
soţul se întorcea acasă beat ca un porc; şi nevastă-sa îşi 
avea păcatele ei, îi azvârlea în faţă fel de fel de cuvinte 
scârboase. Apoi, vorbiră despre desenatorul de la întâiul, 
Baudeguin ăla, lung şi deşelat, o caiafă împovărată de da 
tonii, fumând cât era ziulica de lungă, mereu pus pe scandal 
împreună cu prietenii lui. Atelierul de cartonaje al domnului 
Madinier şchiopăta rău de tot; în ajun, patronul concediase 
încă două lucrătoare; ar fi binecuvântarea lui Dumnezeu 
dacă ar da faliment, căci îşi păpa toţi banii, lăsându-şi copiii 
cu fundul gol. Doamna Gaudron, avea un fel ciudat de-a-şi 
dărăci saltelele; iarăşi era însărcinată, ceea ce la etatea ei 
nu mai era deloc cuviincios. Proprietarul îi dăduse afară pe 
soţii Coquet, de la al cincilea; datorau chiria pe trei 
trimestre; în afară de asta, se încăpăţânau să-şi aprindă 
maşina de gătit pe coridor; astfel că sâmbăta trecută, 
domnişoara Remanjou, bătrâna de la al şaselea, coborâse la 
top, când îşi căra păpuşile, ca să-l scape pe micuțul 
Linguerlot care era să moară ars de viu. În ce-o priveşte pe 
domnişoara Clemence, călcătoreasa, se purta cum îi era pe 
plac, dar n-aveai ce să-i zici, iubea atât de mult animalele, 


avea o inimă de aur. De! Ce păcat, o fată atât de frumoasă 
să se înhăiteze cu toţi bărbaţii! Fără îndoială, într-o noapte 
au să dea peste ea făcând trotuarul. 

— Na, iat-o şi p-asta, îi spuse Lorilleux neveste-sii, dându-i 
bucata de lanţ la care lucra de la prânz. Poţi s-o îndrepţi. 

Şi adăugă, cu stăruința omului ce nu lasă să-i scape chiar 
atât de uşor o vorbă de duh: 

— Încă patru picioare şi jumătate... Mă apropii de 
Versailles. 

În timpul ăsta, madam Lorilleux, după ce-l înroşise din 
nou, se apucase să îndrepte lanţul, trecându-l prin filiera de 
reglaj. După aceea îl puse într-o crăticioară de aramă cu 
mânerul lung, plină cu apă tare diluată, şi-l curăţi de oxizi la 
focul forjei. Gervaise, îndemnată iarăşi de Coupeau, trebui 
să urmărească şi această ultimă operaţie. După ce lanţul fu 
curăţat de oxizi, căpătă o culoare roşie-întunecată. Lanţul 
era gata, bun de livrare. 

— Îl predau nelucrat până la capăt, explică din nou 
tinichigiul. Lustruitoarele duc treaba mai departe, 
frecându-l cu postav. 

Dar Gervaise simţea că ajunsese la capătul puterilor. 
Căldura, ce se înteţea din ce în ce mai mult o înăbuşea. 
Ţineau uşa închisă din pricină că Lorilleux răcea la cel mai 
mic curent de aer. Atunci, întrucât nu se vorbea deloc 
despre căsătoria lor, vru să plece şi-l trase încetişor de 
haină pe Coupeau. Acesta înţelese. De altminteri, începea şi 
el să fie stingherit şi jignit de această tăcere plină de 
prefăcătorie. 

— Atunci, noi plecăm. Vă lăsăm să vă vedeţi de treabă. 

Bătu o clipă pasul pe loc, aşteptând, nădăjduind să audă 
vreo vorbă, vreo aluzie oareşcare. În cele din urmă se 
hotări să atingă chiar el chestiunea. 

— Ia zi, Lorilleux, ne bizuim pe mata, ai să fii martorul 
neveste-mii. 

Lănţugarul îşi înălţă capul, şi rânji prefăcându-se surprins; 
în vreme ce nevastă-sa, lăsând filierele, se proţăpi în 


mijlocul atelierului. 

— Deci e-o treabă serioasă? şopti el. Nu poţi să-ţi dai 
niciodată seama când îi de şagă, cu diavolul ăsta de Cadet- 
Cassis. 

— Ah! da, cucoana-i persoana, spuse la rândul ei nevastă- 
sa, măsurând-o din priviri pe Gervaise. Dragă Doamne! ce 
sfat să vă dăm noi ăştia... Totuşi, ciudat şi gândul ăsta să vă 
căsătoriţi. Mă rog, dacă vă aranjează, şi pe unul şi pe 
celălalt. Când nu ieşi la socoteală, dai vina pe tine, şi gata. 
Şi de multe ori nu ieşi la socoteală, de multe ori, de multe 
ori... 

Rostind tărăgănat cuvintele din urmă, clătina din cap, 
cătând când la chipul lui Gervaise, când la mâinile ei, când 
la picioare, de parcă ar fi vrut s-o despoaie, să-i vadă şi 
broboanele pielii. Pesemne că li se păru mai bine decât s-ar 
fi aşteptat. 

— Frate-miu e cât se poate de slobod, glăsui ea mai 
departe pe-un ton şi mai înţepat. Fără îndoială, familia 
poate c-ar fi dorit... Mereu îţi faci fel şi fel de planuri. Dar 
lucrurile se dau atât de caraghios de-a berbeleacul... Mai 
întâi de toate, nu vreau să mă iau la harţă. Chiar de ne-ar fi 
adus-o şi pe cea din urmă otreapă, i-aş fi spus: „la-o de 
nevastă şi lasă-mă-n pace...” N-o ducea rău la noi, totuşi. E 
destul de dolofan, se vede cât de colo că nu prea flămânzea. 
Totdeauna îşi avea supa lui fierbinte, gata la vreme... Ia zi, 
Lorilleux, nu ţi se pare că cucoana seamănă cu Therese, ţtii 
tu care, muierea aia de peste drum, care s-a prăpădit de 
ofitică? 

— Da, parc-aduce oarecum cu ea, răspunse lănţugarul. 

— Şi ai doi copii, cucoană. Ah! în privinţa asta, i-am zis-o 
într-adevăr lui frate-miu: „Nu pricep cum de te-nsori cu-o 
femeie ce-are doi copii...” Nu trebuie să te superi dacă-i iau 
apărarea; e foarte firesc... mai ales că n-arăţi prea 
sănătoasă... Nu-i aşa, Lorilleux, că n-arată prea sănătoasă? 

— Nu, nu, n-arată prea sănătoasă. 


Nu rostiră o iotă despre piciorul ei. Însă Gervaise îşi dădea 
seama după privirile lor chiorâşe şi după cum îşi 
crâmpoţeau buzele, că la asta se gândeau. Stătea în faţa lor, 
înfăşurată în şalul subţirel cu frunze galbene de palmier, 
răspunzând în bobote, de parcă ar fi fost înaintea unor 
judecători. Coupeau, văzând-o că suferă, pomi să strige: 

— Nu-i asta totul... Ce trâăncăniţi voi sau nimic, totuna-i. 
Nunta o să aibă loc sâmbătă, 29 iulie. Am socotit după 
almanah. Ne-am înţeles? Vă convine? 

— Oh! nouă ne convine oricum, spuse soră-sa. Nu mai era 
nevoie să te sfătuieşti cu noi... N-am să-l împiedic pe 
Lorilleux să fie martor. Vreau să am linişte. 

Gervaise, cu capul plecat, nemaiştiind ce să facă, îşi vârâse 
vârful piciorului într-un ochi al lojniţei de răchită cu care 
era acoperită duşumeaua atelierului; apoi, temându-se să 
nu fi stricat ceva când îl scosese de-acolo, se plecase sa 
pipăie cu mâna. Lorilleux îşi apropie la iuţeală lampa. Şi îi 
cerceta neîncrezător degetele. 

— Trebuie să ne păzim, spuse el, firimiturile de aur se 
alipesc de tălpile pantofilor, care le cară fără să-ţi dai seama 
cum. 

Fu o întreagă tevatură. Patronii nu îngăduiau nici un 
miligram de pierderi. Şi le arătă laba de iepure cu care 
peria părticelele de aur rămase pe stinghia de lemn, 
precum şi pielea întinsă, pe genunchi, ţinută acolo ca să le 
adune. De două ori pe săptămână, se mătura cu osebită 
grijă tot atelierul; strângeau gunoiul, îi dădeau foc şi 
cerneau cenuşa în care găseau la fiecare lună aur în 
valoare de douăzeci şi cinci sau treizeci de franci. 

Doamna Lorilleux nu-şi lua ochii de la pantofii Gervaisei. 

— Dar nu-ncape supărare din pricina asta, şopti ea cu un 
zâmbet prietenos. Cucoana poate să se uite pe tălpi. 

Gervaise, roşie ca focul, se aşeză din nou, îşi ridică 
picioarele, arătând că nu avea nimic pe tălpi. Coupeau 
deschisese uşa strigând cu glas tăios: Bună seara! O chemă 
pe Gervaise din coridor. Atunci, ieşi şi Gervaise, îngânând 


câteva vorbe de rămas bun: nădăjduia foarte mult c-au să 
se mai întâlnească şi c-or să se-nţeleagă împreună. Dar soţii 
Lorilleux se şi apucaseră din nou de lucru, în fundul 
văgăunii întunecate a atelierului, în care micuța forjă 
scânteia ca ultimul tăciune ce-albeşte în căldura cumplită a 
unui cuptor. Nevasta, cu un colţ al cămăşii lunecat de pe 
umăr, cu pielea aprinsă de reflexul roşiatic al jarului, trăgea 
un nou fir, îşi umfla la fiecare sforţare grumazul, ai cărui 
muşchi se răsuceau ca nişte funii. Soţul, gârbovit sub 
lumina verzuie a globului cu apă, pornea să făurească o 
nouă bucată de lanţ şi îndoia veriga cu cleştişorul, o 
strângea dintr-o parte, o vâra în veriga de deasupra, o 
deschidea iarăşi cu ajutorul unui dorn, necontenit, mecanic, 
fără să-şi îngăduie nici cea mai mică mişcare pentru a-şi 
şterge năduşeala de pe faţă. 

Când Gervaise răzbătu din coridoare pe palierul celui de- 
al şaselea etaj, nu-şi putu reţine aceste cuvinte rostite cu 
lacrimi în ochi: 

— Toate astea nu făgăduiesc cine ştie ce fericire. 

Coupeau dădu furios din cap. O să-i plătească Lorilleux 
seara asta. S-a mai pomenit vreodată un scârţar ca ăsta! să- 
şi închipuie că voiau să-i ia trei grăunţe din praful lui de 
aur! 'Toate poveştile astea erau curată calicie. Poate că sor- 
sa crezuse că n-avea să se mai însoare niciodată, ca să-i 
facă o economie de douăzeci de centime pentru rasolul lui? 
în sfârşit, la 29 iulie, o să se isprăvească totuşi cu toată 
tevatura asta. Puţin îi pasă de ei! 

Însă Gervaise, coborând scara, îşi simţea totuşi inima grea, 
chinuită de-o frică nebună ce-o îndemna să scormonească 
plină de nelinişte umbrele mărite ale balustradei; La 
vremea asta, scara aţipise, pustie, luminată numai de becul 
de gaz aerian de la etajul al doilea, a cărui flacără 
micşorată lăsa să picure în adâncul acestui puţ de bezne, 
stropul de lumină al unei candele. De după uşile închise, 
răzbătea tăcerea cea mare, somnul de moarte, al 
muncitorilor culcaţi după luarea cinei. Totuşi, un râset 


alintat se auzea din odaia călcătoresei, în timp ce un firicel 
de lumină se strecura prin broasca uşii de la odaia 
domnişoarei Remanjou, care mai croia încă, cu un zgomot 
domol de foarfeci, rochiţele din pânză ale păpuşilor de 
şaizeci şi cinci de centime. Mai jos, la doamna Gaudron, un 
copil continua să plângă. Iar din lăzile de gunoi, acum în 
mijlocul liniştii nemărginite, întunecate şi mutE. Răbufnea o 
duhoare şi mai cumplită. 

După aceea, în curte, pe când Coupeau cerea portăresei 
cu glas melodios să i se deschidă, Gervaise se întoarse să 
mai privească la casă pentru cea din urmă oară. Părea şi 
mai mare sub cerul fără lună. Fațadele cenuşii, de parcă ar 
fi fost curăţite de semnele leprei ce le mânca şi spoite cu 
umbră, se lăţeau, se înălţau; arătau şi mai despuiate, 
netede de-a binelea, dezbrăcate de zdrenţele ce-n timpul 
zilei se zbiceau] a lumina soarelui. Ferestrele închise 
dormeau. Câteva răzlețe, luminate din plin, îşi deschideau 
ochii, părând că privesc cruciş anumite unghere. Geamurile 
celor şase etaje, înşirate de jos în sus, deasupra fiecărei 
intrări, înălbite de-o lucire lividă, înălţau un turn prelung de 
lumină. Raza unei lămpi, prăvălindu-se de la atelierul de 
cartonaje ce se afla la al doilea etaj, aşternea o dâră gălbuie 
pe caldarâmul din curte, spintecând bezna ce îneca 
atelierele de la parter. Şi, din adâncurile acestei bezne, în 
coltul cel jilav, picături de apă, răsunătoare în mijlocul 
tăcerii, cădeau una câte una din robinetul prost închis al 
cişmelei. Atunci, Gervaisei i se năzări că imobilul se 
năpusteşte peste umerii ei, strivind-o rece ca gheata. Era 
iarăşi frica ei prostească, o copilărie de care apoi zâmbea 
singură. 

— la seama! strigă Coupeau. 

Ca să iasă, fu nevoită să sară peste o băltoacă mare, ce se 
scursese de la boiangerie. În ziua aceea, băltoaca era 
albăstruie, de-un siniliu-întunecat ca bolta unui cer de vară, 
pe care felinarul de noapte al portarului făcea să scânteieze 
o puzderie de stele. 


III. 

Gervaise nu voia să facă nuntă. La ce bun s-arunce banii? 
Şi-n afară de asta, se simţea niţel cam ruşinată; i se părea 
că n-are rost să dea la iveală căsătoria lor în faţa întregii 
mahalale. Însă Coupeau se împotrivea: nu se puteau 
căsători, aşa, fără să ospăteze câte ceva împreună cu toţii. 
Lui, puţin îi păsa de gura mahalalei! Oh! ceva fără prea 
mare tărăboi, un pic de hoinăreală după-amiaza, pentru ca 
apoi să desfunde o sticlă de vin negru la primul birt ieşit în 
cale. Şi bineînţeles, fără lăutari la desert, fără vreun 
clarinet care să le zgâlţâie fundul cucoanelor. Doar cât să 
ciocnească un pahar, mai înainte de-a pleca fiecare să facă 
nani la el acasă. 

Tinichigiul, glumind şi făcând haz, izbuti s-o hotărască pe 
Gervaise, după ce-i jură că n-avea să fie cline ştie ce 
tămbălău. Are să stea cu ochii în patru la pahare, pentru a 
nu îngădui cuiva să cadă mort beat sub masă. Atunci, 
comandă o masă care să coste cinci franci tacâmul, la 
Auguste, la „Moulin-d'Argent”, în Boulevard de la Chapelle. 
Era un mic cârciumar, cu preţuri la îndemâna tuturor, care 
avea câteva mese în dosul prăvăliei, sub cei trei salcâmi din 
curte. La etajul întâi aveau să se simtă nespus de bine. 
Vreme de zece zile, umblă să poftească la masă colocatari 
de ai soră-sii, din Rue de la Goutte-d'Or: pe domnul 
Madinier, pe domnişoara Remanjou, pe madam Gaudron cu 
bărbat-su'. Ba până-n cele din urmă o înduplecă pe 
Gervaise să-i invite şi pe cei doi camarazi ai săi, pe Bibi-la- 
Grillade şi pe Mes-Bottes: fără îndoială, Mes-Bottes cam 
trăgea la măsea, însă avea o poftă de mâncare atât de 
năzdrăvană, încât totdeauna era poftit la petreceri numai 
de dragul mutrei pe care-o făcea negustorul când îl vedea 
pe blestematul ăsta de nehalit cum îi înfulecă şase jimble 
una după alta. Gervaise, din partea ei, făgădui să-şi aducă 
patroana, pe madam Fauconnier, şi pe soţii Boche, nişte 
oameni tare cumsecade. Făcând socoteala, aveau să fie 


cincisprezece persoane la masă, era destul. Când e prea 
multă lume, mai totdeauna se sfârşeşte cu scandal. 

Coupeau n-avea însă nici o leţcaie. Fără să facă pe 
grozavul, căuta să se poarte ca un om cu obraz. Împrumută 
cincizeci de franci de la patronul lui. Din ăştia, cumpără mai 
întâi verigheta, o verighetă de aur de doisprezece franci, de 
care Lorilleux îi făcu rost de la fabrică, cu nouă franci. Apoi 
îşi comandă o redingotă, o pereche de pantaloni şi-o vestă, 
la un croitor din Rue Myrrha, căruia îi dădu doar douăzeci 
şi dinei de franci arvuna; pantofii lui de lac şi pălăria cu 
borurile mari, bolivarul, mai erau încă bune de purtare. 
După ce lăsă deoparte zece franci pentru masă, partea lui 
şi-a Gervaisei, copiii nemaifiind puşi la socoteală, îi 
rămaseră cu totul şase franci, preţul unei slujbe la altarul 
nevoiaşilor. Desigur, nu-i avea la inimă pe corbii ăştia, 
plângea sufletul în el că trebuia să le dea şase franci 
acestor îmbuibaţi, ce nu duceau lipsă de ei pentru a-şi uda 
beregata. Dar o căsătorie fără slujbă religioasă, orice s-ar 
spune, nu era căsătorie. Se duse chiar el la biserică să se 
târguiască; şi, vreme de-un ceas, se tot ciorovăi c-un preot 
bondoc şi hodorog, îmbrăcat într-o sutană jegoasă, hoţoman 
ca o precupeaţă. Îi venea să-i tragă câteva scatoalce. Apoi, 
în glumă, îl întrebă dacă n-avea cumva, în dugheana lui, 
vreo slujbă religioasă de ocazie, nu chiar aşa de jerpelită, 
cu care s-ar putea mulţumi o pereche de oameni 
cumsecade. Preotul cel bondoc şi hodorog, tot bodogănind 
că lui Dumnezeu nu i-ar face mici o plăcere să le 
binecuvânteze căsătoria, se-nvoi până la urmă să facă 
slujba pe cinci franci. Totuşi, era vorba de-o economie de-un 
franc. Îi mai rămâneau douăzeci de monezi de cinci 
centime. 

La rându-i, şi Gervaise ţinea să fie la înălţime. De îndată ce 
se hotărâse căsătoria, făcu ce făcu, munci ore suplimentare, 
seara, şi izbuti să pună deoparte treizeci de franci. Era tare 
dornică să aibă o mică pelerină de mătase, expusă în vitrină 
cu treisprezece franci, în Rue du Faubourg-Poissonnicre. i- 


o cumpără, apoi luă pe zece franci de la bărbatul unei 
spălătorese care lucrase la prăvălia lui madam Fauconnier 
şi murise, o rochie de lână, albastru-aprins, de-o măsură 
mai mare, pe care şi-o refăcu pe talia ei. Cu cei şapte franci 
care mai rămăseseră, se căpătui cu-o pereche de mânuşi 
din bumbac, un trandafir pentru boneţică şi nişte pantofi 
pentru Claude, băiatul mai mare. Din fericire, copilaşii 
aveau hăinuţe cuviincioase. Pierdu patru nopţi, curăţind 
totul, cârpind grijulie şi cele mai mărunte găuri ale 
ciorapilor şi ale cămâăşii ei. 

În sfârşit, vineri seara, în ajunul zilei celei mari, Gervaise şi 
Coupeau, întorcându-se de la lucru, mai avură de muncit pe 
brânci până la unsprezece. Apoi, până să plece să se culce 
fiecare în camera lui, mai petrecură o oră împreună la 
Gervaise, pe deplin mulţumiţi că dăduseră de capăt 
belelelor. În pofida hotărârii de-a nu se sinchisi de gura 
mahalalei, în cele din urmă se osteniseră să-i satisfacă 
pretenţiile şi erau sleiţi de puteri. Când îşi spuseră seara 
bună, dormeau de-a-mpicioarelea. Oftară, însă adânc 
uşuraţi. Totul era gata. Coupeau avea ca martori pe domnul 
Madinier şi pe Bibi-la-Grillade; Gervaise pe Lorilleux şi pe 
Boche. Urmau să se ducă liniştiţi la primărie şi la biserică, 
toţi şase, fără să mai care după ei o coadă de lume. Cele 
două surori ale mirelui spuseseră chiar că aveau de gând să 
rămână acasă, nefiind nevoie de prezenţa lor. Numai 
bătrâna Coupeau începuse să plângă, zicând c-avea de 
gând să se ducă la biserică înaintea lor, să se pitească prin 
vreun ungher; şi până la urmă îi făgăduiseră c-or s-o ia cu 
ei. Cât priveşte locul de întâlnire al tuturor invitaţilor, 
acesta fusese stabilit la „Moulin d'Argent” la ora unu. De 
acolo, aveau să plece la iarbă verde, la Saint-Denis, să-şi 
facă poftă de mâncare; aveau să ia trenul, iar la întoarcere 
aveau să vină pe jos, de-a lungul şoselei. Se anunţa o 
petrecere minunată, nu chiar un chiolhan la care să te 
îndopi porceşte, ci un prilej de înveselire, ceva drăguţ şi 
cinstit. 


Sâmbătă dimineaţa, pe când se îmbrăca, Coupeau fu 
cuprins de nelinişte, văzându-se numai cu-o monedă de un 
franc. Îi trecuse prin minte că, barem din politeţe, trebuia 
să facă cinste martorilor cu un pahar de vin şi o felie de 
şuncă afumată, în aşteptarea cinei. În afară de asta, se mai 
puteau ivi cheltuieli neprevăzute. În orice caz, un franc n- 
avea să fie de ajuns. Atunci, după ce îi duse pe Claude şi 
Etienne la madam Boche, care trebuia să vină seara cu ei la 
cină, dădu o fugă până-n Rue de la Goutte-d'Or şi urcă să 
ceară zece franci de la Lorilleux. Simţea cum i se pune un 
nod în gât, căci se aştepta la o strâmbătură din nas din 
partea lui cumnatu-său. Acesta bodogăni, rânji cu o mutră 
răutăcioasă, şi până la urmă îi împrumută cele două 
monede de cinci franci. Dar Coupeau o auzi pe soră-sa cum 
spune scrâşnind printre dinţi că „începe bine”. 

Cununia civilă era fixată pentru ceasurile zece şi jumătate. 
Era o vreme nespus de frumoasă, cu un soare grozav, ce 
făcea să sfârâie caldarâmul străzilor. Pentru ca lumea să nu 
caşte gura la ei, mirii, bătrâna şi cei patru martori se 
despărţiră în două grupuri. Gervaise mergea înainte la braţ 
cu Lorilleux, iar domnul Madiruier o susţinea pe bătrâna 
Coupeau; apoi, la vreo douăzeci de paşi în urmă, pe 
trotuarul celălalt, veneau Coupeau, Boche şi Bibi-la- 
Grillade. Tustrei erau îmbrăcaţi în redingote negre şi 
mergeau cu spatele adus, bălăbănindu-şi braţele; Boche 
purta nişte pantaloni galbeni; Bibi-la-Grillade, îmbumbat 
până la gât, fără vestă, lăsase să-i dusă-n afară doar un 
petic din cravata înfăşurată pe gât ca o funie. Numai 
domnul Madinier era îmbrăcat în frac, un frac mare cu 
coadă tăiată drept; trecătorii se opreau în loc, să privească 
la domnul ce-o ducea de braţ pe voluminoasa doamnă 
Coupeau, cu şalul ei cel verde şi cu boneţică neagră cu 
panglici roşii. Gervaise, tare drăgălaşă şi veselă în rochia ei 
albastru-aprins, cu umerii ghemuiţi sub o pelerină 
strâmtuţă, asculta cu amabilitate gugumăniile lui Lorilleux, 
care, cu toate că era cald, se înfofolise într-un palton uriaş, 


de forma unui sac; din când în când, la cotituri, întorcea 
niţel capul ca să-i zâmbească lui Coupeau pe care-l 
stinghereau hainele nai, ce străluceau în bătaia soarelui. 
Deşi merseseră foarte încet, ajunseră la primărie cu o 
jumătate de ceas prea devreme. Şi, întrucât primarul 
întârziase şi el, le veni rândul abia pe la ceasurile 
unsprezece. Aşteptară pe scaune, într-un colţ al sălii, 
privind la plafonul înalt şi la posomoreala pereţilor, vorbind 
pe şoptite, trăgându-şi îndărăt scaunele, dintr-o politeţe 
exagerată, de fiecare dată ce trecea câte un impiegat. 
Totuşi, în şoaptă, îl făceau de leneş pe primar; mai mult ca 
sigur că se afla la ibovnica lui, unde-şi făcea frecţia; sau 
cine ştie, nu era exclus să fi dat ortul popii. Însă, când 
magistratul îşi făcu apariţia, se ridicară în picioare plinii de 
respect. Fură poftiţi să ia loc. Asistară deci la trei cununii, 
urmărind cu gura căscată desfăşurarea a trei nunţi de 
oameni înstăriți, cu mirese îmbrăcate în alb, înconjurate de 
fetiţe cu părul ondulat cu fierul, de domnişoare cu cordoane 
roz şi de un şir nesfârşit de domni şi de cucoane, foarte bine 
îmbrăcate şi foarte cumsecade. Apoi, când fură strigaţi, era 
cât pe-aci să rămână necăsătoriți, căci Bibi-la-Grillade 
dispăruse. Boche îl găsi jos, în piaţă, trăgând din lulea. 
Aşadar, se găseau în dugheana asta o sumedenie de indivizi 
gata să-şi bată joc de oamenii care nu le scoteau ochii cu 
mâănuşi de culoarea untului proaspăt! lar formalităţile, 
citirea Codului, întrebările, semnarea actelor fură rasolite 
în aşa măsură, încât se uitau unii la alţii, considerându-se 
jecmăniţi de-o bună jumătate din ceremonie. Gervaise, 
zăpăcită, cu inima-ntristată, îşi îndesa batista la gură. 
Bătrâna Coupeau plângea cu lacrimi fierbinţi. Se aplecară 
apoi cu toţii asupra registrului, desenându-şi numele cu 
litere mari şi scălâmbăiate, în afară de mire care, neştiind 
să scrie, puse o cruce. Fiecare dărui câte douăzeci de 
centime pentru săraci. Când impiegatul îi înmână lui 
Coupeau certificatul de căsătorie, acesta, tras de mânecă 


de Gervaise, se hotări să mai scoată douăzeci şi cinci de 
centime. 

De la primărie şi până la biserică era ceva de mers. Pe 
drum, bărbaţii băură câte-o bere, iar bătrâna Coupeau şi 
Gervaise, răvac de coacăze cu apă. Străbătură o stradă 
lungă, fără pic de umbră, unde soarele îi bătea drept în cap. 
Ţârcovnicul îi aştepta în mijlocul bisericii pustii; îi împinse 
către un mic altar, întrebându-i mânios dacă nu cumva 
întârziaseră doar pentru a-şi bate joc de cele sfinte. Un 
preot, cu o mutră posomorâtă, sosi cu paşi mari şi chipul 
palid de foame, precedat de-un diacon care tropăia 
îmbrăcat într-un stihar jegos. Citi slujba la repezeală, sărind 
din frazele latine, tot întorcându-se şi aplecându-se, 
desfăcându-şi mereu braţele, în grabă, aruncând priviri 
piezişe mirilor şi martorilor. În faţa altarului, mirii, foarte 
stingheriţi, neştiind când să-ngenuncheze, când să se ridice 
şi când să se aşeze, aşteptau un semn din partea diaconului. 
Ca să pară binecrescuţi, martorii rămaseră tot timpul în 
picioare; între timp bătrâna Coupeau, pe care iarăşi o 
podidiseră lacrimile, plângea cu nasul în cartea de 
rugăciuni pe care o împrumutase de la o vecină. Clopotele 
sunaseră de amiază, ultima slujbă luase sfârşit, iar biserica 
răsuna de tropăitul paracliserilor şi de larma scaunelor 
împinse la loc. Pesemne că pregăteau altarul cel mare 
pentru cine ştie ce praznic, căci se auzeau ciocanele 
tapiţerilor care băteau în cuie nişte draperii, şi în fundul 
capelei îndepărtate, în colbul stârnit de măturatul la care se 
pornise ţârcovnicul, preotul cu mutra posomorâtă îşi plimbă 
la iuţeală mâinile-i uscăţive peste capetele plecate ale lui 
Gervaise şi Coupeau, părând că oficiază unirea lor în toiul 
unei mutări, într-un moment de absenţă al bunului 
Dumnezeu, între două liturghii solemne. După ce nuntaşii 
semnară din nou într-un registru aflat în sacristie şi când se 
pomeniră afară în tinda bisericii la lumina soarelui, se 
opriră locului o clipă, buimăciţi şi gâfâind după galopul în 
care fusese mânaţi. 


— Gata! spuse Coupeau, râzând stingherit. 

Se legăna pe picioare negăsind nimic hazliu în toate astea. 
Totuşi, adăugă: 

— Vasăzic-aşa! nu lungesc lucrurile. Te dau gata în doi 
timpi şi trei mişcări... Ca la dentist; nici n-apuci să zici 
aoleu! Te-nsoară fără dureri. 

— Da, da, frumoasă treabă, murmură Lorilleux rânjind. Îi 
dă rasol în cinci minute şi ţine-o viaţă-ntreagă... Ah! bietul 
Cadet-Cassis, s-a zis cu el! 

Şi cei patru martori îl bătură pe umăr pe tinichigiu, care 
se ţinea ţanţoş. Între timp, Gervaise, zâmbitoare dar cu 
ochii umezi o săruta pe bătrâna Coupeau. Răspundea 
cuvintelor întretăiate de sughiţuri ale bătrânei: 

— Să n-ai teamă, am să fac tot ce-mi va sta-n putinţă. Dacă 
lucrurile n-or să iasă cum se cuvine, n-o să fie din vina mea. 
Fără îndoială că nu, prea sunt însetată de fericire... În 
sfârşit, s-a făcut, nu-i aşa? Depinde de el şi de mine să ne- 
nţelegem şi să dăm ce-i mai bun din noi. 

După care, porniră de-a dreptul către „Moulin d'Argent”. 
Coupeau o luase de braţ pe nevastă-sa. Păşeau repede, 
râzând, ca duşi de vânt, cu două sute de metri înaintea 
celorlalţi, fără să bage de seamă casele, nici trecătorii şi nici 
trăsurile. Zgomotele asurzitoare ale mahalalei răsunau ca 
nişte clopote în auzul lor. Când sosiră la cârciumă, Coupeau 
comandă numaidecât două sticle, pâine şi câteva felii de 
şuncă afumată în odăiţa cu geamlâc de la parter, fără 
farfurii şi faţă de masă, doar pentru a lua o gustărică. Apoi, 
văzându-i pe Boche şi pe Bibi-la-Grillade că-nfulecă 
zdravăn, mai ceru încă o sticlă, a treia, şi o bucată de Brie5. 
Bătrânei Coupeau nu-i era foame, era sugrumată de emoție 
şi nu putea înghiţi nimic. GervaisE. Care era moartă de 
sete, bea pahar după pahar de apă abia înroşită cu niţel vin. 

— Eu fac cinste, spuse Coupeau, ducându-se imediat la 
tejghea, unde plăti patru franci şi douăzeci şi cinai de 
centime. 


Făcându-se ora unu, invitaţii începură să sosească. Madam 
Fauconnier, o femeie grasă, încă frumoasă, veni cea dintâi; 
purta o rochie de mătase înflorată, un jabou trandafiriu şi-o 
bonetă încărcată cu-o puzderie de flori. După aceea sosiră, 
laolaltă, domnişoara Remanjou, tare plăpândă, în eterna ei 
rochie neagră cu care s-ar fi putut crede că se şi culcă 
noaptea, şi familia Gaudron, soţul greoi ca o vită de povară, 
a cărui vestă castanie pârâia la cea mai mică mişcare, şi 
nevastă-sa, cât un mal, ce-şi da la iveală pântecele de 
femeie însărcinată şi căreia fustă, de-un violet ţipător, îi 
sublinia şi mai mult rotunjimile. Coupeau îi lămuri că nu mai 
era nevoie să-l aştepte pe Mes-Bottes; prietenul lui avea să 
întâmpine nuntaşii pe şoseaua Saint-Denis. 

— Ei, bine! exclamă madam Lerat trecând pragul, o s- 
avem parte de-o răpăială de toată frumuseţea! O să fie ceva 
de pomină! 

Şi chemă toată lumea în uşa cârciumii, ca să vadă norii, 
nişte nori de furtună negri ca cerneala, înălțându-se 
nemaipomenit de iute în partea de miazăzi a Parisului. 
Madam Lerat, sora mai mare a lui Coupeau, era o femeie 
înaltă, uscăţivă, bărbătoasă, vorbind pe nas, împopoţonată 
într-o rochie castanie mult prea largă, ale cărei franjuri 
lungi o făceau să semene c-un căţel costeliv, cu părul creţ, 
ieşit din apă. Venise cu-o umbrelă pe care-o mânuia de 
parcă ar fi fost un baston. După ce-o sărută pe Gervaise, 
continuă: 

— Nici n-aveţi idee ce-i în stradă, te bate-o dogoare... de-ai 
zice că-ţi zvârle cu foc în faţă. 

Toţi cei de faţă spuseră atunci că încă de mult presimţiseră 
apropierea furtunii. Când ieşiseră din biserică, domnul 
Madinier îşi dăduse prea bine seama că atârna în aer. 
Lorilleux le povesti că încă de la ceasurile trei dinspre ziuă 
bătăturile nu-l lăsaseră să doarmă. De altminteri, nici că se 
putea altfel; iată că se-împlineau trei zile de când căldura 
era într-adevăr prea copleşitoare. 


— Oho! s-ar putea să-i tragă o răpăială, repetă Coupeau, 
stând la intrare şi uitându-se întrebător la cer cu o privire 
îngrijorată. Doar pe soră-mea o mai aşteptăm, şi dac-are să 
vie, am putea totuşi să plecăm. 

Într-adevăr, madam Lorilleux întârzia. Madam Lerat 
trecuse pe la ea, ca s-o ia; dar, întrucât o găsise pe cale să-şi 
pună corsetul, se luaseră la harţă şi mătăhăloasa văduvă îi 
mai spuse fratelui ei la ureche: 

— Am lăsat-o-n plata Domnului! Are nişte draci!. Ai să vezi 
cu ce mutră o să vină! 

Şi nuntaşii trebuiră să mai adaste încă un sfert de ceas, 
învârtindu-se prin dugheana cârciumarului, înghiontiţi, 
îmbrânciţi în vălmăşagul oamenilor care intrau să bea o 
juma' de vin la tejghea. Din când în când, Boche, ori madam 
Fauconnier sau Bdbi-la-Grillade, se depărtau de grup şi se 
duceau până la marginea trotuarului, ca să privească-n sus, 
la cer. Nici gând să plouă; dar se întunecase şi câteva 
răbufneli de vânt, măturând pământul, ridicau în văzduh 
mici vârtejuri de colb alburiu. Când bubui primul tunet, 
domnişoara Remanjou se închină. Toate privirile se 
îndreptau îngrijorate către ceasul de perete, de deasupra 
oglinzii: se şi făcuse două fără douăzeci. 

— Haida-de! exclamă Coupeau. lată c-au început să plângă 
arhanghelii. 

O zburătăceală de ploaie mătura şoseaua pe care femeile 
fugeau înspăimântate, ţinându-şi fustele cu amândouă 
mâinile. Şi tocmai sub această dintâi răpăială sosi în cele 
din urmă madam Lorilleux, gâfâind, turbată de furie, 
luptându-se în prag cu umbrela ce nu voia să se închidă. 

— S-a mai pomenit aşa ceva! bâiguia ea. M-a prins taman 
în faţa porţii. Îmi venea să mă urc din nou în casă şi să mă 
dezbrac. Tare bine-aş fi făcut... Ah! frumoasă nuntă, n-am 
ce zice! Spuneam eu că s-amânăm totul pentru sâmbăta 
ailaltă. Şi-acum plouă, fiindcă nu m-aţi ascultat! Bine v-a 
făcut! Cu-atât mai bine că s-au desfăcut baierele cerului! 


Coupeau încercă s-o potolească. Dar ea-l trimise la toţi 
dracii. Că doar nu el avea să-i plătească rochia, dacă avea 
să i se strice. Îmbrăcase o rochie de mătase neagră în care 
abia-şi trăgea sufletul; corsajul, fiind prea strimt, trăgea la 
butoniere şi o tăia la umeri, iar fusta, croită pe sponci, ca o 
teacă, o strângea atât de tare la pulpe, încât era silită să 
păşească mărunt. Iotuşi, celelalte cucoane o priveau cu 
buzele strânse, părând tulburate de toaleta ei. Se făcu că 
nici n-o vede pe Gervaise, care stătea lângă bătrâna 
Coupeau. Îl chemă pe Lorilleux şi-i ceru batista; apoi, într- 
un ungher ferit al dughenei, îşi şterse cu grijă, una câte 
una, picăturile de ploaie ce i se prelinseseră pe mătasea 
rochiei. 

Între timp, ploaia contenise pe neaşteptate. Lumina zilei 
scădea mereu, era aproape întuneric, un întuneric livid 
străbătut de fulgere prelungi. Bibi-la-Grillade spunea 
râzând că, fără îndoială, acum avea să toarne şi mai dihai. 
Furtuna se dezlănţui într-adevăr cu-o nemaipomenită furie. 
Vreme de-o jumătate de ceas a plouat cu găleata, iar 
trăsnetele au bubuit fără încetare. Bărbaţii, stând în faţa 
uşii, priveau la vălul cenuşiu al aversei, la pâraiele 
crescânde şi la stropii de apă ce se spulberau, 
împroşcându-se din clipocitul băltoacelor. Femeile se 
aşezaseră înspăimântate, cu mâinile duse la ochi. Lăsaseră 
pălăvrăgeala, simțind cum li se pune-un nod în gât. O glumă 
cam nesărată şi spusă de Boche în legătură cu tunetele, 
cum că sfântul Petru ar strănuta acolo, sus, în cer, nu reuşi 
să smulgă nimănui vreun zâmbet. Când însă trăsnetele se 
mai răriră, pierzându-se în depărtare, nuntaşii începură să 
dea semne de nerăbdare, se mâniară împotriva furtunii, 
înjurând şi amenințând norii cu pumnul. Cerul cenuşiu 
cernea o ploaie măruntă, fără sfârşit. 

— E ceasul două trecute! strigă madam Lorilleux. Că doar 
n-o să ne culcăm aici! 

Când domnişoara Remanjou îşi dădu cu părerea că totuşi 
ar fi bine să plece la iarbă verde chiar dacă ar trebui să facă 


un popas în şanţul fortificațiilor, nuntaşii se împotriviră cu 
toţii: or fi ele drumurile frumoase, numai că nu se vor putea 
întinde pe iarbă; şi, pare-se că timpul urât nu-şi spusese 
ultimul cuvânt, poate c-are să-i mai tragă o răpăială. 
Coupeau, care-l urmărea din priviri pe-un muncitor ud 
leoarcă, ce mergea nepăsător prin ploaie, şopti: 

— Dacă vita asta de Mes-Bottes ne-aşteaptă pe şoseaua 
dinspre Saint-Denis, n-o să-l bată soarele la cap. 

Gluma stârni râsete. Dar proasta dispoziţie se-nrădăcina şi 
mai mult. La urma urmelor, îi călca pe nervi. Trebuia luată o 
hotărâre. Doar n-aveau de gând să se chiorască aşa, unul la 
altul, privindu-se în albul ochilor, până la cină. Atunci, 
vreme de-un sfert de ceas, văzând cum se încăpăţânează să 
plouă, îşi sfredeliră creierii. Bibi-la-Grillade propunea să 
joace cărţi; Boche, de firea lui mai viclean şi pornit pe 
ştrengării, ştia un joculeţ tare nostim, jocul de-a 
spovedania; madam Gaudron îi îndemna să se ducă cu toţii 
să mănânce plăcintă cu ceapă, pe şoseaua Clignancourt; 
madam Lerat ar fi dorit să stea şi să-şi istorisească poveşti; 
Gaudron nu se plictisea, se simţea bine acolo şi era de 
părere să se-aşeze de îndată la masă. Şi la fiecare 
propunere, se ciorovăiau, se mâniau: era o plictiseală 
nemaipomenită, aveau s-adoarmă cu toţii de-a-n 
picioarelea, o să-i creadă lumea că-s nişte ţânci. Apoi, 
întrucât Lorilleux, vrând să-şi spună şi el părerea, găsise 
ceva foarte lesne de adus la îndeplinire, anume o plimbare 
pe bulevardele exterioare, până la cimitirul Pere-Lachaise, 
unde ar fi putut să vadă, în cazul când or să aibă ceva timp 
la îndemână, mormântul Heloisei şi al lui Abelard, madam 
Lorilleux, nemaiputându-se stăpâni, izbucni. În ce-o 
priveşte, ea avea să-şi ia tălpăşiţa! lată ce-avea să facă! Ce, 
îşi băteau joc de lume? Se îmbrăcase elegant, se lăsase 
plouată, şi toate astea ca să stea zăvorită într-o crâşmă! Nu 
şi nu, se săturase de-aşa nuntă, mai bine se duce acasă. 
Coupeau şi Lorilleux fură nevoiţi s-o oprească în uşă. 
Madam Lorilleux trăncănea întruna: 


— Daţi-vă la o parte! V-am spus că plec! 

După ce bărbatu-său izbuti s-o domolească, Coupeau se 
apropie de Gervaise, care continua să stea liniştită în 
colţişorul ei, sporovâind cu soacră-sa şi cu madam 
Fauconnier. 

— Mata n-ai nimic de zis! spuse el, neîndrăznind încă s-o 
tutuiască. 

— Oh! cum vreţi voi, răspunse ea râzând. Nu sunt 
mofturoasă. Plecăm sau nu plecăm, totuna-mi este. Mă simt 
tare bine, nu-mi doresc nimic mai mult. 

Şi, într-adevăr, tot chipul îi era străluminat de-o bucurie 
paşnică. De când se adunaseră acolo toţi (invitaţii, îi vorbea 
fiecăruia cu glasul molcom şi pătruns de tulburare, plină de 
cuminţenie, fără să se amestece în ciorovăielile lor. În 
timpul furtunii, stătuse cu privirea încremenită, uitându-se 
la fulgere, de parc-ar fi întrezărit la lumina acelor 
neaşteptate scăpărări nişte întâmplări îngrijorătoare, într- 
un viitor îndepărtat. 

Totuşi, domnul Madinier, nu făcuse încă nici o propunere. 
Stătea rezemat de tejghea, cu pulpanele hainei desfăcute, 
ţinând la importanţa lui de patron. Trase un scuipat 
prelung, rostogolindu-şi ochii bulbucaţi. 

— Dumnezeule! spuse el, păi am putea să ne ducem la 
muzeu... 

Şi îşi mângâie bărbia, întrebând nuntaşii dintr-o clipire a 
pleoapelor. 

— Sunt acolo antichităţi, chipuri, tablouri, o mulţime de 
lucruri. E foarte instructiv... Poate că n-aţi auzit de ele! Oh! 
face să le vezi, o dată măcar. 

Nuntagşii se priveau întrebători. Nu, Gervaise n-auzise de 
toate astea; nici madam Fauconnier, nici Boche şi nici 
ceilalţi. Lui Coupeau i se părea că fusese într-o duminică, 
dar nu-şi mai aducea prea bine aminte. Cu toate acestea 
lumea şovăia, până când madam Lorilleux, pe care vaza 
domnului Madinier o impresiona în chip deosebit, găsi că 
propunerea era foarte nimerită, foarte convenabilă. De 


vreme ce tot pierduseră ziua şi se mai şi înţoliseră de 
sărbătoare, cu atât mai mult se făcea să viziteze ceva care 
să-i instruiască. Toată lumea se învoi. Şi-atunci, întrucât 
ploaia mai stropea niţel, împrumutară câteva umbrele de la 
crâşmar, nişte umbrele jerpelite, albastre, verzi, cafenii, 
uitate de muşterii; şi plecară spre muzeu. 

Nuntaşii o cotiră la dreapta, îndreptându-se spre centru 
prin mahalaua Saint-Denis. Coupeau şi Gervaise mergeau 
iarăşi în frunte, gonind, luându-le-o înainte celorlalţi, 
domnul Madinier o ţinea acum la braţ pe madam Lorilleux, 
bătrâna Coupeau rămăsese la cârciumă deoarece o dureau 
picioarele. După aceea veneau Lorilleux cu madam Lerat, 
Boche cu madam Fauconnier, Bibi-la-Grillade cu 
domnişoara Remanjou, iar la coadă familia Gaudron, Erau 
doisprezece la număr. Pe trotuar se alcătuise un cortegiu de 
toată frumuseţea. 

— Oh! noi n-avem nici un amestec, pe cuvântul meu, îi 
explica madam Lorilleux domnului Madinier. Habar n-avem 
de unde-a luat-o, sau, mai bine zis, o ştim prea bine; dar nu- 
i treaba noastră să bârfim, nu-i aşa?. Bărbatu-meu a fost 
nevoit să le cumpere verighetele. Azi dimineaţă, nici n- 
apucase să se dea jos din pat c-a trebuit să le împrumute 
zece franci, fără de care nu s-ar mai fi făcut nimic... O 
mireasă ce nu-şi aduce nici măcar o rudă la nuntă! Zice c-ar 
avea la Paris o soră mezelăreasă. Atunci, de ce n-a poftit-o? 

Se opri din vorbă, să i-o arate pe Gervaise care şchiopăta 
greoi din pricina trotuarului în coborâş. 

— Uitaţi-vă la ea! Dacă se poate îngădui aşa ceva!. Oh! 
Şontoroaga! 

Şi vorba asta: Şontoroaga, îşi făcu drum printre nuntaşi. 
Lorilleux rânjea batjocoritor, spunând că ăsta-i numele cei 
se potrivea. Dar madam Fauconnier sări în apărarea 
Gervaisei: făceau rău c-o luau în răspăr, era curată ca un 
ban nou nouţ şi când era nevoie, lucra ca apucată. Madam 
Lerat, pusă mereu pe vorbe cu două înţelesuri şi fără 
perdea, spunea că mititica are un picior ce se putea numi 


„bulan de dragoste”; şi adăuga că mulţi bărbaţi se dădeau 
în vânt după aşa ceva, nevrând să lămurească mai mult ce 
voia să spună prin asta. 

Nunta, ieşind din rue Saint-Denis, traversă bulevardul. 
Aşteptară o clipă în faţa şuvoiului de trăsuri; apoi, îşi luară 
inima în dinţi şi păşiră pe şoseaua pe care furtuna o 
preschimbase într-o mlaştină de noroi curgător. Pornise din 
nou să picure, iar nuntaşii îşi desfăceau umbrelele; iar sub 
umbrelele jalnice ce bâţâiau în mâinile bărbaţilor, femeile 
îşi suflecau poalele, şi alaiul se răzleţea, răsfirându-se, prin 
nămol, de la un trotuar până la celălalt. Atunci, două 
haimanale începură să strige că trec măştile de carnaval; 
lumea ieşită la plimbare dădu năvală; negustorii, distrându- 
se, îşi înălţară privirile din dosul vitrinelor. În vălmăşagul 
mulţimii ce forfotea, pe fundalul cenugşiu şi jilav al 
bulevardului, procesiunea perechilor aşternea pete violente 
de culoare, albastrul-aprins al rochiei Gervaisei, rochia de 
mătase înflorată a lui madam Fauconnier, pantalonii lui 
Boche, galbeni ca pana canarului; înfăţişarea băţoasă a 
oamenilor în haine de duminică făcea să pară caraghioase, 
ca la un carnaval, redingota lucioasă a lui Coupeau şi haina 
de gală purtată de domnul Madinier; în vreme ce 
strălucitoarea toaletă a lui madam Lorilleux, franjurile 
lăţoase ale surorii ei, madam Lerat, fusta boţită a 
domnişoarei Remanjou, tot acest talmeş-balmeş de mode, 
târa după el, una după alta, vechiturile din care era alcătuit 
luxul săracilor. Dar ceea ce-i înveselea din cale-afară pe 
spectatori, erau pălăriile bărbaţilor, pălării îmbătrânite şi 
puse la păstrare, ce-şi pierduseră strălucirea în întunericul 
şifonierelor, şi care aveau nişte forme caraghioase, înalte, 
pleoştite, ţuguiate, cu boruri nemaivăzute, îndoite, turtite, 
prea mari sau prea înguste. lar zâmbetele se înteţeau, 
când, la urmă de tot, încheind defilarea, madam Gaudron, 
dărăcitoarea, păşea în rochia ei de-un violet ţipător, 
purtându-şi pântecele uriaş de femeie însărcinată, mult 
ţuguiat înainte-i. În acest răstimp, nuntaşii nu grăbeau 


deloc pasul, bucurându-se ca nişte oameni cumsecade ce 
erau, de faptul că lumea se uita la ei, şi distrându-se de 
glumele făcute pe socoteala lor. 

— Ia uitaţi-vă! Mireasa! strigă una dintre haimanale; 
arătând-o pe madam Gaudron. Ah! ce nenorocire! A păţit 
un mare necaz! 

Toţi nuntaşii izbucniră în râs. Bibi-la-Grillade, întorcându- 
se din mers, spuse că puştiul o nimerise la ţanc. 
Dărăcitoarea era aceea care râdea cea mai cu poftă, îşi 
dăduse drumul; nu era nimic de ruşine, ba dimpotrivă; se 
aflau acolo o droaie de cucoane ce se uitau la ea pline de 
invidie şi care ar fi jinduit să fie în pielea ei. 

Apucaseră pe Rue Clery. După aceea, o luară pe Rue du 
Mail. În Place des Victoires, făcură un popas. Miresei i se 
desfăcuse şiretul pantofului stâng; şi, pe când şi-l lega la 
loc, la picioarele statuii lui Louis al XIV-lea, perechile se 
îngrămădiră în spatele ei, aşteptând şi glumind pe socoteala 
bucăţelei de pulpă pe care-o dăduse la iveală. În sfârşit, 
după ce coborâră pe Rue Croix-des-Petits-Champs, ajunseră 
la Louvre. 

Domnul Madinier, politicos, ceru voie să treacă în fruntea 
alaiului. 

Muzeul era mult prea mare şi se puteau rătăci; şi-n afară 
de asta, dânsul cunoştea locurile cele mai interesante, 
deoarece venise adeseori pe-aici c-un pictor, un băiat tare 
dezgheţat, ale cărui desene erau cumpărate de-o mare 
firmă de cartonaje pentru a fi tipărite pe capacele cutiilor. 
Când nuntaşii pătrunseră la subsol, în muzeul asirian, îi 
trecu un fior. Ei drăcie! nu era prea cald pe-aici; din sala 
asta s-ar fi putut face o pivniţă pe cinste. Perechile înaintau 
domol, privind în sus, clipind mereu din ochi, printre coloşii 
de piatră, zeii de marmură neagră amuţiţi în încremenirea 
lor hieratică, animale monstruoase, jumătate pisici şi 
jumătate femei, cu chipuri de mort, cu nasul subţiat şi 
buzele umflate. Toate astea li se păreau nespus de urâte. În 
ziua de azi, piatra se lucra mult mai frumos. O inscripţie cu 


caractere feniciene îi lăsă cu gura căscată. Aşa ceva nu se 
mai pomenise, nimeni n-ar fi fost în stare să citească 
vreodată slovele astea vrăjite. Însă domnul Madinier, care 
apucase să ajungă la primul etaj cu madam Lorilleux, îi 
chema strigând de sub bolți: 

— Haideţi odată! bazaconiile astea-s o nimica toată... La 
întâiul etaj să vedeţi. 

Goliciunea mohorâtă a scării îi sili să fie serioşi. Un uşier, 
plin de măreție, într-o jiletcă roşie şi-o livrea galonată cu 
aur, părea că-i aşteaptă în faţa intrării la etaj şi le spori şi 
mai mult tulburarea. Aşa că pătrunseră respectuoşi, păşind 
cât mai încetişor cu putinţă, în galeria de artă franceză. 

Şi-atunci, fără popasuri, cu ochii scăldaţi de aurul ramelor, 
străbătură pe rând salonaşele, privind defilarea imaginilor, 
prea numeroase pentru a fi văzute pe îndelete. Dacă ar fi 
dorit să înţeleagă ceva, ar fi fost nevoie să stea câte-un ceas 
înaintea fiecăreia. Ce de tablouri, Dumnezeule! nu se mai 
isprăveau. Pesemne că valorau o grămadă de bani 
tablourile de-acolo. Apoi, la urmă de tot, domnul Madinier îi 
opri pe neaşteptate în faţa Plutei Meduzei şi le explică 
despre ce era vorba. Tăceau cu toţii, înfioraţi şi încremeniţi. 
După ce se porniră din nou la drum, Boche spuse pe scurt 
ceea ce simţiseră cu toţii: era formidabil! 

În galeria lui Apolo, ceea ce îi uimi cu osebire fu parchetul, 
un parchet strălucitor, curat ca o oglindă, în care se 
reflectau picioarele banchetelor. Domnişoara Remanjou 
mergea cu ochii închişi, deoarece i se părea că păşeşte pe 
apă. Iar lui madam Gaudron, din pricina stării în care se 
afla, îi atrăgeau atenţia să calce cu toată talpa. Domnul 
Madinier voia să le arate poleiturile şi zugrăvelile de pe 
tavane; dar asta îi obliga să-şi sucească gâtul şi nici nu 
desluşeau nimic. Atunci, înainte de-a pătrunde în salonul 
pătrat, cu-o mişcare a mâinii le arătă o fereastră, spunând: 

— lată balconul de unde Carol al IX-lea a tras asupra 
poporului. 


Domnul Madinier supraveghea însă şi coada alaiului. Cu 
un gest porunci să se facă un popas în mijlocul salonului 
pătrat. Aici nu se aflau decât capodopere, le şopti el cu glas 
scăzut, de parc-ar fi fost într-o biserică. Dădură un ocol 
salonului. Gervaise ceru să i se povestească subiectul Nunții 
din Canaan; mare prostie că nu scriau pe rame subiectul 
tablourilor. Coupeau se opri în faţa Giocondei, despre care 
spuse că seamănă cu una dintre mătuşile lui. Boche şi Bibi- 
la-Grillade rânjeau cu subînţelesuri, arătându-şi cu coada 
ochiului femeile despuiate; mai ales coapsele Antiopei îi 
trezi şi ei o tulburare nespusă. lar tocmai la celălalt capăt, 
familia Gaudron, soţul cu gura căscată şi nevastă-sa cu 
mâinile pe pântece, stăteau încremeniţi, înduioşaţi şi 
prostiţi în faţa Fecioarei lui Murillo. 

După ce terminară cu înconjurul salonului, domnul 
Madinier vru să-l mai facă o dată; merita osteneala. Se 
purta cu deosebită grijă faţă de madam Lorilleux, datorită 
rochiei de mătase pe care-o purta; şi, de fiecare dată ce-l 
întrerupea, îi răspundea pătruns de seriozitate, cu-o 
nemaipomenită siguranţă de sine. Deoarece era atrasă de 
ibovnica lui Tizian, al cărei păr auriu i se părea că seamănă 
cu-al ei, domnul Madinier îi spuse că ar fi frumoasa 
Ferronniere, una dintre metresele lui Henri al IV-lea, 
despre care se jucase o dramă la Teatrul „Ambigu”. 

Apoi nunta se avântă în lunga galerie unde se află expuse 
operele şcolii italiene şi ale celei flamande. Iarăşi tablouri, 
mereu tablouri, sfinţi, bărbaţi şi femei cu chipuri pe care nu 
le înțelegeau, peisaje întunecate de tot, animale ce se 
gălbejiseră, o harababură de oameni şi de lucruri a căror 
violentă învălmăşeală de culori începea să le dea o durere 
de cap nemaipomenită. Domnul Madinier încetase să mai 
vorbească, conduce. Domol cortegiul care-l urma păstrând 
ordinea, toţi cu gâtul răsucit şi privirile pe pereţi. Secole de 
artă defilau prin faţa neştiinţei lor buimăcite, uscăciunea 
gingaşă a primitivilor, splendorile venețienilor, viaţa 
îmbelşugată şi încărcată de lumină a olandezilor. Dar ceea 


ce le stârnea cel mai mult interesul, erau copiştii care-şi 
instalaseră şevaletele printre vizitatori, pictând 
nestingheriţi; o cucoană bătrână, cocoţată pe-o scară mare 
şi plimbându-şi pensula cu bidinea pe cerul gingaş al unui 
tablou imens, îi impresionă în chip aparte. Totuşi, se vede 
că, încetul cu încetul, se răspândise zvonul că o nuntă 
vizitează muzeul Louvre; pictorii dădeau năvală, zâmbind 
cu gurile întredeschise; curioşii îşi ocupau mai din vreme 
locurile pe banchete să poată privi în voie trecerea 
nuntaşilor; în vreme ce paznicii îşi reţineau, strângând din 
buze, vorbele de duh. Iar nuntaşii, care de-acum obosiseră 
mai puţin ţanţoşi, îşi târşâiau încălţările bătute cu ţinte, 
bocănind din tocuri pe parchetele sonore, de parcă ar fi fost 
tropotul unei cirezi răzleţite şi scăpate în mijlocul curăţeniei 
severe şi reculese a sălilor. 

Domnul Madinier tăcea anume pentru a-şi menaja efectul. 
Merse de-a dreptul la Chermesa lui Rubens. Acolo, iarăşi nu 
spuse nimic, mulţumindu-se să le arate tabloul, cu-o ochire 
şugubeaţă. Când văzură pictura, cucoanele chicotiră; apoi îi 
întoarseră spatele, roşii ca para focului. Bărbaţii le ţinură 
locului, râzând pe sub mustață, iscodind după amănuntele 
deocheate. 

— Aşadar, văzurăţi! spunea întruna Boche, asta-şi merită 
banii. Ia te uită la ăla, cum îşi borăşte maţele. Şi la ălălalt, 
care stropeşte grădiniţa. Şi ăla, oh! ăla... N-ai ce zice! 
frumoasă treabă mai fac ăştia pe-aici. 

— Să mergem, zise domnul Madinier, încântat de succesul 
repurtat. Nu mai avem nimic de văzut prin părţile astea. 

Nunta făcu cale-ntoarsă şi străbătu din nou salonul pătrat 
şi galeria lui Apolo. Madam Lerat şi domnişoara Remanjou 
se văitau, plângându-se că-şi betegiseră picioarele. Dar 
cartonajistul voia să-i arate lui Lorilleux bijuteriile străvechi. 
Erau alături, în fundul unei odăiţe, unde-ar fi fost în stare să 
meargă şi cu ochii închişi. Cu toate acestea, greşi drumul şi, 
cu nuntaşii după el, rătăci prin vreo şapte sau opt săli 
pustii, mobilate doar cu nişte vitrine mohorâte în care erau 


înşirate o mulţime de ulcele ciobite şi nişte omuleţi sluţi ca 
dracul! Nuntaşii începuseră să dârdâie de frig, cuprinşi de- 
o plictiseală cumplită. Apoi, întrucât căutau o ieşire, dădură 
peste desene. Şi iarăşi porniră într-o goană fără sfârşit; 
desenele nu se mai isprăveau, se înşirau salon după salon, 
în care nu se găsea nimic mai acătării, ci doar nişte foi de 
hârtie zmângălită, puse sub sticlă şi atârnate de pereţi. 
Domnul Madinier, care se zăpăcise, nevrând cu nici un preţ 
să le facă mărturisirea că se rătăcise, o luă în sus pe o scară 
şi-i sili pe nuntaşi să suie un etaj. De astă dată, s-au trezit în 
mijlocul muzeului marinei, printre modelele de instrumente 
şi de tunuri, printre hărţile în relief şi printre corăbiile cât o 
jucărie. Dădură peste o altă scară, mult mai încolo, după un 
sfert de ceas de mers. După ce coborâră pe această scară, 
se pomeniră iarăşi în mijlocul expoziţiei de desene. Atunci, 
cuprinşi de deznădejde, porniră să străbată sălile la 
întâmplare, perechile înşirându-se, una după alta, şi 
ţinându-se după domnul Madinier care-şi ştergea năduşeala 
de pe frunte, şi, întrucât îşi ieşise din fire blestema 
administraţia pe care-o învinuia că schimbase locul uşilor 
de ieşire. Plini de uimire, paznicii şi vizitatorii îi priveau 
trecând încolo şi încoace. În mai puţin de douăzeci de 
minute, nuntaşii fură zăriţi străbătând din nou salonul 
pătrat, galeria de artă franceză, defilând prin faţa vitrinelor 
unde-şi aveau sălaşul micuţii zei ai Orientului. Niciodată n- 
aveau să mai iasă de-acolo. Cu picioarele zobite, cuprinşi de 
disperare, făceau o larmă nemaipomenită, lăsând la urmă, 
în goana lor, pântecele soţiei lui Gaudron. 

— Închiderea! închiderea! strigau în gura mare gardienii. 

Şi era cât pe-aci să se trezească închişi. A fost nevoie ca un 
gardian să treacă în fruntea lor şi să-i călăuzească până la 
una dintre ieşiri. Apoi, în curtea muzeului, după ce-şi luară 
umbrelele de la garderobă, răsuflară liniştiţi. Domnul 
Madinier îşi recăpătase cutezanţa; făcuse rău că n-o cotise 
la stânga; acum îşi aducea aminte că bijuteriile se aflau la 


stânga. De altminteri, toată lumea se prefăcea încântată că 
văzuse atâtea lucruri. 

Erau ceasurile patru. Mai aveau încă două ceasuri până la 
cină. Pentru a le trece vremea, se hotărâră să mai dea o 
raită. Cucoanele, din cale-afară de ostenite, ar fi dorit tare 
mult să se aşeze undeva; însă, deoarece nimeni nu le poftea 
la vreo trataţie, porniră din nou la drum, de-a lungul 
cheiului. Şi-n clipa aceea, se dezlănţui o nouă răpăială, atât 
de puternică, încât, în pofida umbrelelor rochiile femeilor se 
făcură harcea-parcea. Madam Lorilleux simţea cum i se 
zdrobeşte inima la fiecare strop de ploaie ce-i făcea rochia 
ciuciulete, şi propuse să se adăpostească sub Pont-Royal; 
iar dacă n-aveau poftă s-o urmeze, îi ameninţă că dânsa o să 
coboare singură sub pod. Aşa că alaiul se adăposti sub Pont- 
Royal. Era grozav de bine acolo. Asta, într-adevăr, se putea 
spune c-a fost o idee straşnică! Femeile îşi aşternură 
batistele pe caldarâm, se aşezară pe ele ţinându-şi 
genunchii depărtaţi, şi, plivind cu amândouă mâinile firele 
de iarbă ce răsăriseră printre pietre, priviră la curgerea 
undelor întunecate, de parcă ar fi fost undeva la iarbă 
verde. Bărbaţii se distrară hăulind ca să trezească ecoul 
bolţii ce se înălța în faţa lor; Boche şi Bibi-la-Grillade, unul 
după altul, ocărau vidul, strigându-i din răsputeri: 
„Porcule!” şi izbucneau în hohote de râs, când ecoul le 
răspundea cu acelaşi cuvânt; apoi, simțind c-au răguşit, 
culeseră pietricele, din cele turtite, şi se jucară de-a lipia, 
zvârlindu-le să salte pe oglinda apei. Ploaia contenise, dar 
se simțeau atât de bine încât nici nu le trecea prin gând să 
plece. Sena căra devale pete de ulei, dopuri vechi şi coji de 
legume, o mulţime de gunoaie pe care câte-un vârtej le 
oprea o clipă în loc pe undele neliniştite, întunecate de 
umbra bolţii; în vreme ce pe pod treceau duruind 
tramcarele şi trăsurile, şi gloatele Parisului ale cărui 
acoperişuri abia se zăreau în stânga şi în dreapta, ca din 
fundul unei gropi. Domnişoara Remanjou ofta; dac-ar fi fost 
şi frunze, asta i-ar fi reamintit, zicea ea, de-un colţişor de pe 


malul Marnei, unde, prin 1817, se plimba cu un flăcău 
căruia şi-acum îi mai ducea dorul. 

În clipa aceea, domnul Madinier dădu semnalul de 
plecare. Traversară parcul palatului Tuileries croindu-şi 
drum prin forfota unei liote de copii, ale căror cercuri şi 
baloane stricară ordinea atât de frumoasă a perechilor. 
După aceea, băgând de seamă că nuntaşii, de îndată ce- 
ajunseseră în Place VendOme, se apucaseră să privească la 
coloană, domnului Madinier îi trecu prin cap să fie 
curtenitor cu femeile şi le pofti să suie în interiorul coloanei 
pentru a vedea priveliştea Parisului. Invitaţia li se păru 
nostimă. Da, da, neapărat trebuiau să se urce, aveau să 
râdă mult timp după aceea. De altminteri, nu era ceva lipsit 
de folos pentru acei ce nu văzuseră niciodată altceva decât 
pământul gol de-acasă. 

— Dacă vă-nchipuiţi că Şontoroaga o să-şi pună viaţa în 
primejdie cu piciorul ăla al ei! şopti madam Lorilleux. 

— Aş urca bucuroasă, zicea madam Lerat, numai că n-aş 
vrea să fie vreun bărbat în urma mea. 

Şi nuntaşii porniră la urcuş. În încolăcirea neîncăpătoare a 
scării, cei doisprezece se căţărau unul după altul, 
poticnindu-se de treptele tocite şi sprijinindu-se de pereţi. 
Apoi, când totul fu învăluit de beznă, se auziră numai 
hohote de râs. Femeile chicoteau. Bărbaţii le gâdilau, le 
pişcau de pulpe. Dar ar fi trebuit să fie neroade, să spună 
ceva! La urma urmei putea fi vorba şi de şoareci. De 
altminteri, nu întreceau măsura; bărbaţii ştiau unde să se 
oprească, pentru a păstra buna-cuviinţă. Apoi, Boche 
născoci o glumă pe care o repetară cu toţii. O strigau pe 
madam Gaudron, ca şi cum nu ar îi rămas de căruţă, şi-o 
întrebau dacă avea loc pe unde să-şi treacă pântecele. 
Închipuiţi-vă! ce s-ar fi întâmplat dac-ar fi rămas înţepenită 
acolo fără să poată urca şi nici cobori, ar fi astupat borta şi 
nici în vecii vecilor n-ar mai fi ştiut cum să iasă din turn. Şi 
pe seama acestui pântece de femeie însărcinată, râdeau c-o 
veselie nemaipomenită care făcea să se cutremure coloana 


Vend6me. La urmă, Boche, care-şi dăduse de-a binelea 
drumul, zise c-aveau să îmbătrânească în hornul ăsta; 
urcuşul nu se mai isprăvea, oare aveau s-ajungă la cer? Şi 
căuta să înspăimânte femeile, strigând că tumul pornise să 
se clatine. Coupeau tăcea mâlc; păşea în urma Gervaisei, 
ţinând-o de mijloc, dându-şi seama c-o părăsesc puterile. 
Când pe neaşteptate, dădură de lumina zilei, tocmai era s-o 
sărute pe ceafă. 

— Asta-i bună! frumoasă treabă, văd că voi doi nu vă feriţi! 
zise madam Lorilleux cu o mutră scandalizată. 

Bibi-la-Grillade părea mânios. Spunea întruna, vorbind 
printre dinţi: 

— Câtă gălăgie aţi mai făcut! Nici să număr treptele n-am 
fost în stare. 

Dar domnul Madinier, care ajunsese pe platformă, 
începuse să le arate monumentele. Doamna Fauconnier şi 
domnişoara Remanjou nu vrură cu nici un preţ să iasă pe 
platformă; le venea ameţeală numai gândindu-se la 
caldarâmul de jos; se mulţumeau să-şi arunce privirile prin 
uşiţa turnului. Madam Lerat, mai îndrăzneață, făcea 
înconjurul terasei înguste, ţinându-se lipită de bronzul 
coloanei. Dar, totuşi, era cumplit de tulburător să-ţi închipui 
c-ar fi de-ajuns să faci un pas greşit. Ce mai tumbă, sfinte 
Dumnezeule! Bărbaţii, niţel cam îngălbeniţi, priveau piaţa. 
S-ar fi zis că pluteau în văzduh, rupţi de restul lumii. Zău 
aşa, parcă-ţi umbla ceva prin maţe. Domnul Madinier îi 
sfătuia, totuşi, să privească în sus, să-şi îndrepte privirile 
înaintea lor, cât mai departe; asta avea să-i ferească de 
ameţeală. Şi, în continuare, le arăta cu degetul, domul 
Invalizilor, Pantheonul, catedrala Notre-Dame, turnul Saint- 
Jacques, colinele Montmartre. Lui madam Lorilleux îi trecu 
după aceea prin minte să întrebe dacă pe Boulevard de la 
Chapelle nu cumva se zărea cârciuma „Moulin-d'Argent”, 
urde aveau să cineze. Vreme de vreo zece minute tot 
căutară, ba se şi luară la harţă; fiecare vedea cârciuma în 
alt loc. În jurul lor, Parisul îşi desfăşura întinderile cenuşii şi 


necuprinse, cu depărtările lor albăstrii, cu văi adânci, unde 
tălăzuiau acoperişurile; întreg malul drept al fluviului era 
adumbrit de-un nor arămiu şi zdrenţuit; iar de pe marginile 
norului, împodobit cu ciucuri dauriţi; se prăvălea un 
mănunchi de raze de soare ce înflăcărau miile de geamuri 
de pe malul stâng, făcându-le să scapere scântei, punând în 
lumină pe fundalul cerului limpede, spălat de furtună, 
această parte a oraşului. 

— Nu merita să ne dăm atâta osteneală ca să urcăm doar 
pentru a ne scobi în nas, spuse Boche furios, îndreptându- 
se către scară. 

Nuntaşii coborâră tăcuţi şi îmbufnaţi, auzindu-se numai 
clămpănitul încălţărilor lor pe trepte. Când ajunseră jos, 
domnul Madinier voi să plătească. Dar Coupeau se 
împotrivi, grăbindu-se să vâre în mâna paznicului un franc 
şi douăzeci de centime, zece centime de persoană. Era 
aproape cinci şi jumătate; mai aveau taman atâta timp cât 
să ajungă la vreme. Şi-atunci se înapoiară luând drumul 
bulevardelor ţi trecând prin mahalaua Poissonnicre. Totuţi 
Coupeau se gândi că n-avea nici un rost ca plimbarea să se 
sfârşească în felul ăsta; vâri toată lumea în fundul unei 
cârciumi, unde băură vermut. 

Masa fusese comandată pentru ora şase. La „Moulin 
d'Argent” aşteptau de douăzeci de minute să vină nuntaşii. 
Madam Boche, care lăsase o locatară să îndeplinească 
obligaţiile ei de portăreasă, stătea la palavre cu bătrâna 
Coupeau, în salonul de la etajul întâi, lângă masa care 
fusese întinsă; iar cei doi puşti, Claude şi Etienne, pe care-i 
adusese cu ea, se jucau pe sub masă, strecurându-se 
printre scaune. Când Gervaise intră şi-şi zări copilaşii pe 
care nu-i văzuse toată ziua, îi luă pe genunchi şi-i 
dezmierdă sărutându-i cu foc. 

— Au fost cuminţi? o întrebă ea pe madam Boche. Nu te- 
au necăjit prea mult? 

Şi deoarece portăreasa se apucă să-i povestească nişte 
vorbe de-ale gâlmelor astea care-o făcuseră să se 


prăpădească de râs în timpul după-amiezii, îi luă din nou în 
braţe şi îi strânse la piept, cuprinsă de-un val de dragoste 
pătimaşă. 

— Oricum, e nefiresc pentru Coupeau, spunea madam 
Lorilleux celorlalte femei, în fundul salonului. 

Gervaise era la fel de potolită şi surâzătoare ca şi 
dimineaţă. Totuşi, de când cu plimbarea, erau clipe când se 
întrista amarnic, uitându-se îngândurată şi înţelegătoare la 
bărbatu-său şi la soţii Lorilleux. 1 se părea că-n faţa soră-sii 
Coupeau dădea îndărăt. Parcă mai ieri îşi bătea gura, 
jurându-se că are să pună la locul lor limbile astea de 
năpârcă, dacă au să-l mai calce pe coadă. Dar înaintea lor, 
după cum îşi dădea bine seama, făcea pe cățelul blând, îi 
asculta cu gura căscată şi era în stare de orice când bănuia 
că îi supărase. Şi toate acestea, pe şleau fie spus, o 
nelinişteau pe Gervaise în privinţa viitorului. 

Îl mai aşteptau doar pe Mes-Bottes, care încă nu se ivise. 

— Ei! haide! strigă Coupeau, să ne aşezăm la masă. Acuşi 
o să-l vedem cum dă năvală; are un nas de copoi, simte 
mâncărica de la şapte poşte... Gândiţi-vă, ce râs o să-l 
apuce, dacă stă tot acolo de planton pe şoseaua ce duce la 
Saint-Denis! 

Atunci, foarte veseli, nuntaşii se aşezară la masă, făcând o 
larmă grozavă cu scaunele. Gervaise şedea între Lorilleux şi 
domnul Madinier, iar Coupeau între madam Fauconnier şi 
madam Lorilleux. Ceilalţi meseni se instalară după plac, 
deoarece când li se arătau locurile, mai totdeauna ajungeau 
să se pizmuiască şi să se ia la harţă. Boche se strecură 
lângă madam Lerat. Bibi-la-Grillade le avu de vecine pe 
domnişoara Remanjou şi pe madam Gaudron. lar madam 
Boche şi bătrâna Coupeau, ele rămaseră tocmai la coada 
mesei, lângă copii, urmând să aibă grijă să le taie bucăţelele 
de carne, să le dea de băut şi mai ales să nu le toarne prea 
mult vin. 

— Nu spune nimeni rugăciunea? întrebă Boche în vreme 
ce femeile îşi aranjau fustele sub faţa de masă, de teamă să 


nu le păteze. 

Dar lui madam Lorilleux nu-i plăceau fasoanele astea. 
Supa cu fidea aproape rece, o dădură pe gât la repezeală, 
sorbind-o zgomotos din linguri. Masa era servită de doi 
chelneri îmbrăcaţi cu veste strimte şi slinoase şi purtând 
nişte şorturi de-un alb îndoielnic. Prin cele patru ferestre 
care dădeau spre salcâmii din curte, pătrundea lumina zilei, 
asfinţitul unei zile furtunoase, spălată de ploaie şi totuşi 
caldă. Reflexele copacilor în ungherul acesta jilav aduceau o 
undă de verdeață în salonul cu pereţi afumaţi, făcând să se 
joace umbrele frunzelor pe faţa de masă din care se înălța o 
duhoare mucedă şi greu de desluşit. În salon se găseau 
două oglinzi pătate de muşte, câte una la fiecare capăt, 
prelungind la nesfârşit masa acoperită cu farfurii grosolane, 
bătând în gălbui, pe care grăsimea zoilor în care fuseseră 
spălate lăsase nişte dâre întunecate în zgârieturile făcute 
de cuțite. În fund, de câte ori unul dintre chelneri venea de 
la bucătărie, prin uşa batantă care se bălăbânea intra un 
miros puternic de prăjeală. 

— Să nu vorbim cu toţii deodată, zise Boche, băgând de 
seamă că toată lumea amuţise, cu nasul în farfurii. 

Şi tocmai când închinau cel dintâi pahar de vin, urmărind 
din priviri cele două tăvi cu pateuri pe care le serveau 
chelnerii, îşi făcu intrarea şi Mes-Bottes. 

— Ei, asta-i bună! sunteţi nişte puşlamale nenorocite, toţi 
ăştia de-aci! Mi-am tocit tălpile stând trei ceasuri pe şosea, 
un jandarm s-a apucat chiar să-mi ceară actele... Cum se 
poate face o asemenea măgărie unui prieten? Măcar să-mi 
fi trimis un comisionar cu o birjă. Zău aşa! ştiţi, lăsând 
gluma la o parte, e prea de oaie! Şi afară de asta, ploua atât 
de grozav încât aveam apă până şi-n buzunare... Zău, s-ar 
mai putea pescui în ele de-un peşte prăjit. 

Nuntaşii râdeau în hohote, ţinându-se cu mâinile de burtă. 
Dobitocul ăsta de Mes-Bottes era făcut; dăduse pe gât vreo 
două ocale; doar ca să nu-l scoată din ţâţâni toată zeama 
aia de broască pe care furtuna i-o borâse peste mădulare. 


— Ei! Cavaler-gândac! spuse Coupeau, ia loc mai încolo, 
lângă madam Gaudron. După cum vezi erai aşteptat. 

O! nu se simţea deloc stânjenit, îndată avea să-i ajungă din 
urmă pe ceilalţi; şi ceru, de trei ori la rând, să i se mai 
aducă supă, farfurii pline cu fidea în care punea la muiat 
bucăţi uriaşe de pâine. Şi în clipa în care dădu năvală 
asupra pateurilor, stârni cea mai adâncă admiraţie a 
tuturor mesenilor. Doamne, ce mai înfuleca! Chelnerii, 
înspăimântați, stăteau la rând să-i dea la mână pâinea, 
tăiată în felii subţiri pe care le hăpăia dintr-o înghiţitură, 
până la urmă se supără; voi să i se dea o pâine întreagă. Din 
cale-afară de neliniştit, cârciumarul veni pentru o clipă în 
pragul uşii. Nuntaşii care-l aşteptau se tăvăliră iarăşi de 
râs. Îi veniseră de hac cârciumarului! Mes-Bottes ăsta era 
un tip dat naibii! Oare într-o bună zi, nu înghiţise 
douăsprezece ouă răscoapte şi dăduse duşcă douăsprezece 
pahare de vin cât sunaseră cele douăsprezece dangăte de 
clopot ale amiezii! Nu întâlneşti prea mulţi pe măsura lui! 
Şi, domnişoara Remanjou privea înduioşată la Mes-Bottes 
cum mesteca, în vreme ce domnul Madinier, căutând un 
cuvânt prin care să-şi poată exprima uluirea aproape 
pătrunsă de respect, mărturisi că asemenea har era 
nemaipomenit. 

Se aşternu o clipă de tăcere. Unul dintre chelneri aşezase 
pe masă o mâncare de iepure cu sos de vin alb, într-o 
farfurie adâncă şi mare cât un castron de salată. Coupeau, 
pornit pe glume, spuse: 

— la spune, băiete, ăsta nu-i cumva iepure de acoperiş?. 
Parcă mai miaună. 

Şi-ntr-adevăr, un miorlăit de mâţă imitat de minune, părea 
că se-aude chiar din farfurie. Era Coupeau care scotea 
sunetul acesta din gâtlej, fără să-şi mişte buzele; era un 
talent care în societate avea un succes sigur, aşa că 
niciodată nu lua masa la restaurant fără să nu comande o 
mâncare de iepure. După aceea începu să toarcă, de parcă 


era un motan. Femeile îşi îndesau şervetele la gură din 
pricina hohotelor de râs pe care nu şi le puteau stăvili. 

Madam Fauconnier ceru capul; numai capul îi plăcea. 
Domnişoara Remanjou se dădea în vânt după bucăţelele de 
slănină cu care se împăna carnea de iepure. lar când Boche 
spuse că-i plăceau cepşoarele, dacă erau prăjite cum 
trebuie, madam Lerat îngână strângând din buze: 

— Îmi dau seama de ce! 

Madam Lerat era uscată ca o prăjină şi ducea o viaţă 
închistată, de muncitoare, mărginită doar la treburile de 
fiecare zi, iar de când rămăsese văduvă nu mai apucase să 
prindă picior de bărbat prin casă, ceea ce n-o împiedica să 
aibă o neabătută înclinaţie pentru lucrurile deocheate, o 
manie a cuvintelor cu două înţelesuri şi a aluziilor 
neruşinate, atât de ascunse, încât numai ea singură era în 
stare să-nţeleagă ce voia să spună. Boche, plecându-se spre 
ea şi rugând-o cu glas scăzut, la ureche, să-l lămurească 
despre ce-i vorba, madam Lerat spuse din nou: 

— Bineînţeles, cepşoarele... Cred că-i de-ajuns. 

Dar încetul cu încetul, conversaţia se angajă pe făgaşul 
seriozităţii. Fiecare discuta despre meseria lui. Domnul 
Madinier cânta osanale cartonajelor; în branşă erau câţiva 
adevăraţi artişti; pomeni de cutiile pentru cadouri de Anul 
nou, la ale căror modele se pricepea, şi care erau nişte 
minunăţii de lux. Lorilleux, totuşi, rânjea zeflemitor; se 
fudulea nespus de mult că lucra în aur, vedea parcă 
reflexele aurului pe degete şi pe toată fiinţa lui. La urma 
urmei, spunea el mereu, odinioară bijutierii purtau sabie la 
brâu; şi-l pomenea pe Bernard Pallissy6 fără să ştie despre 
cine vorbeşte. Coupeau le povestea despre o fofează, o 
capodoperă făurită de unul dintre tovarăşii lui; era alcătuită 
dintr-o tulpină, apoi dintr-o coroană, după aceea dintr-un 
coşuleţ de fructe, iar la urmă dintr-un steag; semănând 
toate foarte mult cu lucrurile pe care le imitau şi fiind 
lucrate numai din bucăţi de tinichea tăiate cu foarfeca şi 
lipite. Madam Lerat îi arăta lui Bibi-la-Grillade cum se 


răsuceşte o codiţă de trandafir, învârtind mânerul cuţitului 
între degetele ei osoase. Intre timp, glasurile începură să se 
înalțe, încrucişându-se; din toiul larmei răzbăteau cuvintele 
rostite-n gura mare de madam Fauconnier, care se plângea 
de lucrătoarele ei, şi anume de-o ucenică, o puştoaică, care- 
i pârlise ieri două cearceafuri. 

— Degeaba, strigă Lorilleux, bătând cu pumnul în masă, 
aurul rămâne tot aur. 

Şi în mijlocul tăcerii ce se aşternu la auzul acestui mare 
adevăr, nu se mai desluşi decât glasul pricăjit al 
domnişoarei Remanjou, turuind întruna: 

— Şi-atunci le ridic fustiţa şi le cos pe dinăuntru... Le înfig 
un ac cu gămălie în cap să le ţină boneţică... Şi-s gata, se 
vând cu şaişcinci de centime. 

Îi explica lui Mes-Bottes cum se lucrează păpuşile, în 
vreme ce fălcile acestuia măcinau domol ca nişte pietre de 
moară. N-asculta, dădea din cap, pândindu-i pe chelneri, ca 
nu cumva să se-apuce de strânsul farfuriilor de pe masă, 
mai înainte de-a le fi zvântat el. Mâncaseră un fricando, cu 
sos şi cu fasole verde. Acum tocmai se aducea friptura, doi 
pui slăbănogi, pe-un culcuş de hreniţă veştedă, fleşcăită de 
dogoarea cuptorului. Afară, soarele îşi dădea duhul pe 
ramurile din vârful salcâmilor. În salon, reflexele lor verzui 
păleau din pricina aburilor ce se înălţau deasupra mesei 
pătate de vin şi de sosuri, plină de resturile ospăţului; iar 
farfuriile murdare, sticlele golite, puse de chelneri de-a 
lungul pereţilor, arătau ca nişte rămăşiţe scuturate şi 
aruncate jos de pe faţa de masă. Era o căldură de nesuferit. 
Bărbaţii îşi dezbrăcaseră surtucele şi îşi vedeau mai 
departe de mâncare doar în cămaşă. 

— Madam Boche, zău, te rog, nu-i îndopa chiar aşa, zise 
Gervaise, care vorbea puţin, supraveghindu-i de la distanţă 
pe Claude şi pe Etienne. 

Şi se ridică, ducându-se să stea o clipă de vorbă cu ei, în 
picioare, în spatele scaunelor pe care şedeau micuţii. Copiii 
n-au minte, sunt în stare să mănânce cât îi ziulica de lungă 


fără să refuze ceva; şi le dădu chiar ea niţel piept de pui. 
Dar bătrâna Coupeau zise că nu era cine ştie ce mare 
nenorocire dacă îşi stricau şi ei stomacul o dată. Madam 
Boche, pe şoptite, îl învinui pe Boche că-i pipăie genunchii 
văduvei Lerat. Oh! era un prefăcut şi-un desfrânat 
nemaipomenit. Doar văzuse cum îşi vârâse mâna pe sub 
masă. Dacă-l mai prinde, Doamne, Dumnezeule! era în 
stare să-i spargă carafa în cap. 

În intervalele de linişte domnul Madinier vorbea despre 
politică. 

— Legea lor din 31 mai7 era o mârşăvie. De astă dată e 
nevoie să ai doi ani de domiciliu statornic. Trei milioane de 
cetăţeni sunt şterşi din liste... Mi s-a spus că Bonaparte se 
simte de fapt şi el nespus de jignit, deoarece e lucru ştiut că 
iubeşte poporul, a şi dat dovezi în privinţa asta. 

Madinier era republican; dar îl admira pe prinţ din pricina 
lui unchiu-său, un om cum n-are să se mai pomenească 
vreodată. Bibi-la-Grillade se supără: lucrase la Elysee şi-l 
văzuse pe Bonaparte aşa cum îl vede acum înaintea ochilor 
pe Mes-Bottes; ei bine! nătărăul ăsta de preşedinte semăna 
c-un vardist, iac-aşa! Se zvonea că pleacă să dea o raită 
prin părţile Lyonului; straşnică uşurare ar mai fi dacă şi-ar 
rupe gâtul prin vreun şanţ. Dar, întrucât se ivea primejdia 
ca discuţia să degenereze în scandal, Coupeau fu nevoit să 
se bage între ei. 

— Zău aşa! Sunteţi copii, ca să vă mai înfierbântaţi din 
pricina politicii!. Politica-i moşi-pe-groşi! Ce-avem noi cu 
politica?. N-au decât să pună-n scaun pe cine vor, un rege, 
un împărat, orice ar fi, asta n-are să mă oprească să-mi 
câştig cei cinci franci ai mei pe zi, să mănânc şi să dorm, nu- 
i aşa?. Nu zău, că-i mare prostie şi asta! 

Lorilleux clătina din cap. Se născuse în aceeaşi zi cu 
contele de Chambord8, la 23 septembrie 1820. Această 
coincidenţă îl preocupa destul de mult, îl făcea să nutrească 
un vis tulbure, în care făcea o strânsă legătură între 
înapoierea regelui în Franţa şi bunăstarea lui personală. Nu 


spunea făţiş ce nădăjduia, dar lăsa să se-nţeleagă c-atunci i 
se va întâmpla ceva nemaipomenit de plăcut. Astfel că de 
fiecare dată ce i se năzărea vreo dorinţă prea din cale-afară 
de greu de împlinit, o amâna pe mai târziu, „când avea să 
se întoarcă regele”. 

— De altminteri, spuse el, într-o seară l-am întâlnit pe 
contele de Chambord... 

Toate chipurile se îndreptară spre el. 

— Aşa cum vă spun. Un bărbat zdravăn. În palton, c-o 
mutră foarte cumsecade... Eram la Pequignot, un prieten 
de-al meu care-i negustor de mobile în Granderue de la 
Chapelle... În ajun, contele de Chambord îşi lăsase la el o 
umbrelă. Şi-atunci, a intrat şi-a zis uite aşa, fără 
farafastâcuri: „Vrei să fii drăguţ şi să-mi dai umbrela?” 
Dumnezeule! zău, era el în persoană; Pequignot mi-a dat 
cuvântul lui de onoare. 

Nici un mesean nu dădu glas vreunei îndoieli. Acum 
ajunseseră la desert. Chelnerii făceau curat pe masă, 
zdrăngănind cu farfuriile. lar madam Lorilleux, care până 
atunci se ţinuse băţoasă ca o adevărată cucoană, scoase un 
țipăt înspăimântător: „Fir-ai al dracului de îngălat!”, fiindcă 
unul dintre chelneri, pe când ridica o farfurie îi vărsase 
ceva ud pe gât. Fără îndoială că-i pătase rochia de mătase. 
Domnul Madinier fu silit să se uite la spatele rochiei, dar, 
după cum se jura, nu se întâmplase nimic. Acum în mijlocul 
mesei, se lăfăia nişte lapte de pasăre într-un castron aşezat 
între două farfurii cu brânzeturi şi două farfurii cu fructe. 
Laptele de pasăre, cu albuşurile de ou prea răscoapte şi 
înotând deasupra cremei gălbui, prilejui câteva clipe de 
reculegere; nimeni nu se aştepta la lapte de pasăre şi-l 
preţuiră ca pe un desert foarte ales. Mes-Bottes îi trăgea 
înainte cu înfulecatul. Mai ceruse o pâine. Dădu gata şi cele 
două dăraburi de brânză; şi, întrucât mai rămăsese nişte 
cremă, ceru să i se dea castronul pe fundul căruia tăie nişte 
felii mari de pâine, ca şi cum le-ar fi pus la muiat în supă. 


— Domnul e într-adevăr, cu totul deosebit, spuse Madinier 
care pornise iarăşi să se minuneze. 

După aceea, bărbaţii se ridicară de la masă să-şi aprindă 
lulelele. Stătură o clipă în spatele lui Mes-Bottes, bătându-l 
pe umeri şi întrebându-l dacă se simţea mai bine. Bibi-la- 
Grillade îl săltă cu scaun cu tot; dar, să vezi drăcia dracului! 
Dobitocul crescuse de două ori în greutate. Coupeau 
spunea în glumă că prietenul său abia începea să-şi ia vânt, 
că din clipa de faţă şi până târziu în noapte avea să-nfulece 
întruna la pâine, aşa cum făcea şi acum. Chelnerii 
înspăimântați îşi luară tălpăşiţa. Boche, care de câteva clipe 
coborâse la parter, urcă îndărăt să le povestească despre 
mutra pe care-o făcea cârciumarul; stătea după tejghea; 
galben la faţă, iar nevastă-sa înmărmurită, trimisese să se 
vadă dacă erau deschise brutăriile; până şi motanul casei 
părea că se boşorogise. Într-adevăr, era un haz 
nemaipomenit, cina îşi merita banii, nu se putea încropi o 
masă fără flămânzilă ăsta de Mes-Bottes. Iar bărbaţii, 
pufăind din lulele, îl mâncau din priviri plini de pizmă; căci, 
la urma urmei, ca să poţi înfuleca atâta mâncare trebuia să 
fii tare în brăcinari! 

— N-aş vrea să mi te am pe dumneata în grijă cu 
mâncarea, zise madam Gaudron. A! nu, ce să mai vorbim! 

— Ia zi, măicuţă, nu-i cazul să te ţii de glume, răspunse 
Mes-Bottes, privind pieziş la pântecele vecinei. S-ar zice c- 
ai hăpăâit mai mult ca mine. 

Aplaudară şi strigară bravo! I-o zisese. Acum se făcuse 
întuneric beznă, în salon fuseseră aprinse trei becuri de gaz 
aerian care făceau să pâlpâie învolburări de lumină tulbure 
printre norii de fum ai lulelelor. Chelnerii, după ce serviră 
cafelele şi coniacul, începură să strângă ultimele stive de 
farfurii murdare. Jos, sub cei trei salcâmi, tocmai începuse 
tărăboiul, o trompetă cu pistoane şi două viori ce scârţâiau 
din răsputeri, cu chicote de muieri răsunând niţel cam 
răguşit în noaptea caldă. 


— Să fierbem nişte rachiu! strigă Mes-Bottes; două sticle 
de adio-mamă, cu lămâie din belşug, şi fără prea mult 
zahăr! 

Dar Coupeau, văzând în faţă-i chipul neliniştit al Gervaisei, 
se ridică şi spuse că isprăviseră cu băutura. Zvântaseră 
douăzeci şi cinci de litri, fiecare îşi avusese porţia sa de-un 
litru şi jumătate, socotindu-i pe copii ca pe nişte oameni în 
toată firea; fusese mai mult decât de-ajuns. Mâncaseră câte 
ceva împreună cu toţii, ca nişte prieteni buni, fără nazuri, 
pentru că ţineau unul la altul şi pentru că doriseră să 
prăznuiască între ei o sărbătoare de familie. Totul se 
petrecuse cum se cuvine, erau veseli, dacă voiau să-şi 
dovedească respectul faţă de cucoane, n-avea nici un rost 
ca acuma să se pilească porceşte. Într-un cuvânt şi la urma 
urmei, se întâlniseră să închine în sănătatea unei căsnicii şi 
nu ca să se-mbete până să cadă sub mese. Această scurtă 
cuvântare, rostită c-un glas plin de convingere de către 
tinichigiu care-şi ducea mâna la inimă de fiecare dată ce 
încheia câte-o frază, căpătă cea mai însufleţită aprobare din 
partea lui Lorilleux şi a domnului Madinier. Dar ceilalţi, 
Boche, Gaudron, Bibi-la-Grillade şi, mai ales, Mes-Bottes, 
tuspatru foarte înfierbântaţi, rânjiră şmechereşte, cu 
limbile împleticite, simțind o blestemată şi pârdalnică de 
sete, pe care totuşi trebuia să şi-o astâmpere. 

— Cui îi e sete e-nsetat, iar cui nu-i e sete nu-i însetat, 
atrase atenţia Mes-Bottes. Aşa că vom comanda nişte rachiu 
fiert... Fără supărare. Boierii n-au decât să comande apă- 
ndulcită. 

Deoarece tinichigiul începea iarăşi să propovăduiască, 
celălalt se ridică în picioare, bătându-şi fundul cu palma şi 
strigând în gura mare: 

— Ei, ştii ce, pupă-mă, băiete!. Chelner, două sticle de 
adio-mamă! 

Atunci, Coupeau spuse că totul era în regulă, numai că vor 
face numaidecât socoteala. Astfel n-aveau să se mai 
dondănească. Oamenii binecrescuţi nu simțeau nici o nevoie 


să-şi zvârle banii pentru nişte beţivani. Şi, taman atunci, 
Mes-Bottes, după ce se scotoci îndelung prin buzunări, nu 
fu în stare să găsească mai mult de trei franci şi treizeci şi 
cinci de centime. Şi-n afară de asta, pentru ce-l lăsaseră s- 
aştepte mult şi bine pe drumul către Saint-Denis? Că doar 
nu era să se lase potopit de ape, aşa că-şi măritase moneda 
de cinci franci. Ceilalţi erau vinovaţi, zău aşa! În sfârşit, 
dădu trei franci, păstrându-şi cele treizeci şi cinci de 
centime pentru tutunul de-a doua zi. Coupeau care se- 
nfuriase, tare ar mai fi vrut să-l pocnească peste mutră, 
dacă Gervaise nu l-ar fi tras de haină, cu rugăminţi în ochi 
şi înspăimântată la culme. Se hotărî să împrumute doi 
franci de la Lorilleux, care, după ce mai întâi se codi, ca să-i 
poată înmâna banii fu nevoit să se pitească, deoarece 
nevastă-sa, fără nici o îndoială, nu l-ar Îi lăsat. 

Între timp, domnul Madinier luase o farfurie. 
Domnişoarele şi femeile singure, madam Lerat, madam 
Fauconnier, domnişoara Remanjou, dădură cele dintâi cei 
cinci franci, ferindu-se de văzul celorlalţi. După aceea, 
domnii se traseră la o parte, tocmai în celălalt capăt al sălii, 
şi făcură socotelile. Erau cincisprezece la număr; deci asta 
făcea şaptezeci şi cinci de franci. După ce cei şaptezeci şi 
cinci de franci fură strânşi în farfurie, fiecare bărbat mai 
adăugă douăzeci şi cinci de centime pentru chelneri. A fost 
nevoie de-un sfert de ceas de trudnice socoteli, până a pune 
totul la punct spre mulţumirea fiecăruia. 

Dar când domnul Madinier, care voia să stea de vorbă cu 
patronul, îl chemă pe cârciumar, toată lumea rămase cu 
gura căscată, auzindu-l pe acesta cum spune, cu un zâmbet 
pe buze, că nu era mulţumit cu suma ce i-o dăduseră. Mai 
erau şi suplimente. Şi, întrucât acest cuvânt de „supliment” 
fu întâmpinat cu strigăte de furie, le enumeră pe îndelete: 
douăzeci şi cinci de litri, în loc de douăzeci, cât se 
înţeleseseră; laptele de pasăre pe care-l servise în plus 
văzând că desertul era insuficient; în sfârşit, un clondir de 
rom pe care-l servise la cafea, pentru cazul când s-ar fi 


găsit amatori de rom printre invitaţi. Şi-atunci, se dezlănţui 
o gâlceavă grozavă. Fiind întrebat, Coupeau se lepădă de 
orice răspundere: nici vorbă nu fusese de douăzeci de litri; 
în privinţa laptelui de pasăre, acesta făcea parte din desert, 
cu atât mai rău dacă cârciumarul îl adăugase din proprie 
iniţiativă; mai rămânea clondirul de rom, o şmecherie, ca să 
mai umfle într-un fel socoteala, punând pe masă băuturi pe 
care n-aveau nici un motiv să nu le consume. 

— Era pe tava cu cafele, strigă Coupeau; foarte bine; 
atunci intră în preţul cafelelor... Acum, mai lasă-ne în pace. 
Ia-ţi banii, şi-al dracului să fie cine-o mai călca vreodată în 
magherniţa dumitale! 

— Face cu şase franci mai mult, repeta cârciumarul. Daţi- 
mi şase franci... Cele trei pâini pe care le-a mâncat domnul 
nici nu le-am mai pus-la socoteală! 

Nuntaşii, îmbulziţi în jurul patronului, se repezeau la el, 
gesticulând furioşi, ţipând la el cu glas sugrumat de mânie. 
Mai ales femeile, care-şi ieşiseră din ţâţâni, se împotriveau 
să se mai adauge chiar şi-o para chioară. Asta-i bună! 
mulţumim de-aşa nuntă! Domnişoara Remanjou, una, n- 
avea să se mai înghesuie niciodată la mese dintr-astea! 
Madam Fauconnier nu mâncase pe pofta inimii; acasă la ea, 
pentru cei doi franci pe care-i cheltuise, şi-ar fi gătit o 
mâncărică după care să-ţi lingi degetele, nu altceva. 
Madam Gaudron se plângea cu amărăciune că fusese 
aşezaţii tocmai la coada mesei, lângă Mes-Bottes, care nu-i 
acordase nici cea mai mică atenţie. Până la urmă, toate 
petrecerile astea isprăveau prost. Când vrei să ai lume la 
nuntă, atunci inviţi oameni cumsecade, ce dracu! lar 
Gervaise, care se tupilase după bătrâna Coupeau, lângă 
una dintre ferestre, tăcea mâlc, simțind că intră-n pământ 
de ruşine şi că toate nemulţumirile astea aveau să se 
spargă în capul ei. 

În cele din urmă, domnul Madinier cobori cu cârciumarul. 
Îi auziră cum se ciorovăiesc acolo jos. Apoi, după vreo 
jumătate de ceas, cartonajistul urcă din nou; se împăcaseră 


plătind trei franci pe deasupra. Însă nuntaşii rămaseră 
supăraţi şi discutau din ce în ce mai aprins problema 
suplimentelor. Iar tărăboiul se înteţi când madam Boche 
arătă de ce era în stare. Îl pândea mereu pe Boche, până-l 
prinse, într-un ungher, pişcând-o de mijloc pe madam Lerat. 
Şi-atunci zvârli în el cu-o carafă ce se făcu zob de perete. 

— Se vede de la o poştă că bărbatul dumitale-i croitor, 
cucoană, zise lungana văduvă, strângând din buze într-un 
mod plin de subînţelesuri. E-un fustangiu număru' unu... 
Dar i-am cărăbănit pe sub masă câteva picioare să le ţină 
minte. 

Petrecerea luase o întorsătură urâtă. Nuntaşii erau din ce 
în ce mai certăreţi. Domnul Madinier propuse să cânte cu 
toţii; dar Bibi-la-Grillade, care avea o voce frumoasă, îşi 
luase tălpăşiţa; domnişoara Remanjou, rezemată la una 
dintre ferestre, îl zări dansând sub salcâmi c-o grăsană 
despletită. 'Trompeta cu pistoane şi cele două viori cântau 
Vânzătorul de muştar, un cadril la care se bătea din palme 
ca la jocurile ciobăneşti. Şi-atunci nunta se risipi: Mes- 
Bottes şi soţii Gaudron coborâră în grădină, sub salcâmi; 
Boche o şterse şi el. De la ferestre, rotirea perechilor se 
zărea prin frunzişul verde ţipător care, din pricina luminii 
lampioanelor atârnate de crengile salcâmilor, părea dat cu 
vopsea, ca un decor. Noaptea era liniştită şi aerul leşinat de 
zăpuşeală nu era tulburat de nici o adiere. În salon, se 
înfiripase o convorbire serioasă între Lorilleux şi domnul 
Madinier, în vreme ce femeile, nemaiştiind cum să-şi 
descarce nevoia lor de harţă, îşi priveau rochiile, cătând să 
vadă dacă nu cumva se pătaseră. 

Pesemne că madam Lerat îşi muiase franjurile în cafea. 
Rochia de mătase a lui madam Fauconnier era plină de sos. 
Şalul cel verde al bătrânei Coupeau căzuse de pe scaun şi 
fusese găsit într-un colţ, mototolit şi călcat în picioare. Dar, 
îndeosebi madam Lorilleux, nu-şi mai putea înfrâna mânia. 
Avea o pată pe spatele rochiei, degeaba se jurau celelalte că 


n-avea nici o pată, căci o simţea. Şi până la urmă, tot 
răsucindu-se în faţa unei oglinzi, izbuti s-o zărească. 

— Ce vă spuneam eu? izbucni ea. E sosul fripturii de pui. 
Chelnerul o să-mi plătească rochia, să ştii că-l dau în 
judecată... Aşa! asta a pus vârf la toate. Făceam mai bine 
dacă stăteam acasă, în pat... Până una alta, plec. M-am 
săturat de caraghioslâcul lor de nuntă! 

Şi-o zbughi nespus de furioasă, făcând să se cutremure 
scara sub bocănitul tocurilor. Lorilleux se luă după ea. Dar 
tot ceea ce izbuti să dobândească, fu ca nevastă-sa să-i 
aştepte cinci minute pe trotuar, dac-aveau de gând să plece 
împreună cu toţii. Ar fi fost mult mai bine dac-ar fi plecat 
după furtună, aşa cum avusese de gând. O să-i plătească el, 
Coupeau, pentru ziua de azi. Când acesta din urmă află cât 
era de înfuriată, se arătă foarte necăjit; iar Gervaise, pentru 
a-l scuti de neplăceri, se învoi să plece numaidecât. Atunci, 
se îmbrăţişară în mare grabă. Domnul Madinier îşi luă 
obligaţia s-o conducă pe bătrâna Coupeau. Pentru noaptea 
dintâi, madam Boche avea să-i ia să-i culce pe Claude şi 
Etienne la ea acasă; mama lor nu trebuia să-şi facă nici o 
grijă, copilaşii şi adormiseră pe nişte scaune, cu burţile 
doldora de atâta lapte de pasăre. În sfârşit, când tinerii 
căsătoriţi plecară cu Lorilleux, lăsându-i pe ceilalţi la 
cârciumă, jos în grădină se stârni o încăierare între nuntaşi 
şi un alt grup: Boche şi Mes-Bottes care se pupaseră cu-o 
muiere, nu mai voiau s-o dea îndărăt celor doi militari cu 
care aceasta venise şi, în toiul larmei turbate făcută de 
trompeta cu pistoane şi de cele două viori care cântau polca 
Perlelor, amenințau să măture tot zaiafetul. 

Erau abia ceasurile unsprezece. Pe Boulevard de la 
Chapelle şi în toată mahalaua Goutte-d'Or, plata chenzinei 
de sfârşit de lună, chenzina cea mare, care căzuse tocmai în 
sâmbăta aceea, dezlănţuise hărmălaia cumplită a beţiilor. 
Madam Lorilleux îi aştepta la douăzeci de paşi de Moulin- 
d'Argent, sub un felinar cu gaz aerian. Îl luă la braţ pe 
Lorilleux şi merse drept înainte-i, fără a se mai întoarce, 


păşind atât de iute încât Gervaise şi Coupeau abia îşi mai 
trăgeau sufletul ca să se poată ţine după ei. 

Din când în când, coborau de pe trotuar pentru a ocoli 
vreun beţiv prăbuşit acolo, cu cracii-n sus. Lorilleux se 
întoarse, cătând să împace lucrurile. 

— O să vă conducem pân' la voi acasă, spuse el. 

Dar madam Lorilleux se răsti, spunând că i se părea 
caraghios să-ţi petreci noaptea nunţii într-o vizuină împuţită 
ca hotelul „Boncoeur”. N-ar fi fost mai bine dacă ar fi lăsat 
nunta pe mai târziu, să mai strângă nişte bănuţi la ciorap şi 
să-şi cumpere mobilă, pentru ca-n cea dintâi noapte să 
poată merge în casa lor? Ah! avea să fie vai de capul lor, 
acolo sub acoperiş, tescuiţi amândoi într-o odăiţă de zece 
franci, în care nici măcar aer n-aveau de-ajuns. 

— Ne mutăm, n-o să rămânem acolo sus, răspunse 
Coupeau plin de sfială. Păstrăm odaia lui Gervaise, că-i mai 
mare. 

Madam Lorilleux îşi ieşi din pepeni şi se întoarse cu-o 
mişcare repezită: 

— Asta-i prea de tot! strigă ea. Să-ţi faci culcuşul în odaia 
Şontoroagei! 

Gervaise se făcu albă ca varul. Porecla pe care o auzea 
pentru întâia oară rostită în faţă-i, o plesni ca o palmă, în 
afară de asta, îşi dădea prea bine seama ce voia să spună 
cumnată-sa prin cuvintele ei: odaia Şontoroagei era odaia 
în care trăise o lună de zile cu Lantier, în care se mai 
tăvăleau zdrenţele vieţii ei de până atunci. Coupeau nu 
înţelese despre ce-i vorba, fu doar rănit de poreclă. 

— Greşeşti amarnic, apucându-te să botezi pe alţii, 
răspunse el cu necaz. Habar n-ai că-n mahala ţi se zice 
Coada-Vacii, din pricina felului tău de-a te pieptăna. Nu-ţi 
face plăcere, nu-i aşa?. De ce să nu păstrăm odaia de la 
întâiul etaj? Astă-seară, copiii nu se culcă acolo, o să ne 
simţim cât se poate de bine. 

Madam Lorilleux nu mai scoase o vorbă, zăvorându-se în 
mândria ei jignită la culme de faptul că se auzise poreclită 


Coada-Vacii. Coupeau, pentru a alina supărarea Gervaisei, o 
strângea încetişor de braţ; ba chiar izbuti s-o înveselească, 
şoptindu-i la ureche că porneau la drum în gospodăria lor 
cu suma de treizeci şi cinci de centime, mari şi late, trei 
monede de câte zece şi una de cinci, pe care le zdrăngănea 
cu mâna în buzunarul de la pantaloni. 

Când ajunseră în dreptul hotelului „Boncoeur”, îşi spuseră 
îmbufnaţi noapte bună. Iar în clipa în care Coupeau le 
îmboldea pe cele două femei să se-mbrăţişeze, spunându-le 
că-s nişte proaste, un beţivan care părea c-ar vrea să le 
ocolească prin dreapta, se smuci pe neaşteptate spre 
stânga, şi se năpusti între ele. 

— Ia-n te uită! moş Bazouge! zise Lorilleux. Şi-a încheiat 
socotelile pe ziua de azi. 

Gervaise, înspăimântată, se făcuse una cu uşa de la 
intrarea hotelului. Moş Bazouge, un cioclu de vreo cincizeci 
de ani, ai cărui pantaloni negri erau murdari de noroi, îşi 
purta mantaua neagră atârnată pe umăr, iar pălăria-i de 
piele, tot neagră, era pleoştită şi turtită de pe urma unei 
căzături. 

— Nu-ţi fie frică, nu-i om rău, spuse mai departe Lorilleux. 
E-un vecin de-al nostru; pe coridor, a treia odaie înainte de- 
a ajunge la noi... dac-or să-l vadă în halul ăsta cei de la 
serviciul lui, n-o să fie bine. 

Cu toate acestea, moş Bazouge se simţea jignit de spaima 
Gervaisei. 

— Ei, asta-i bună! gângăvi el, cei din branşa noastră nu 
obişnuim să mâncăm oameni... Haida-de! sunt şi eu ca toţi 
ceilalţi, micuţo... Bineînţeles c-am băut şi eu un pahar! 
Când îţi mai pică ceva de la lucru, trebuie să-ţi ungi roţile. 
Nici mata, şi nici prietenii matale, nu l-aţi fi cărat pe tipul 
ăla de trei sute de kile pe care l-am coborât în cârcă de la 
etajul al patrulea până jos, pe trotuar, doar în doi oameni, şi 
fără ca măcar să-l betegim cât de cât... Mie-mi plac oamenii 
petrecăreţi. 


Gervaise se trăgea şi mai mult sub prichiciul uşii, cuprinsă 
de-o nestăvilită dorinţă de plâns care-i tulbura această zi de 
bucurie. Nici nu-i trecea prin gând s-o îmbrăţişeze pe 
cumnată-sa, ci doar îl implora pe Coupeau să-l alunge pe 
beţivan. Atunci, Bazouge, făcu un gest plin de dispreţ 
filosofic. 

— Asta n-are să te-mpiedice s-o iei şi tu pe-acolo, micuța 
mea... Poate că-ntr-o bună zi ai să fii tare mulţumită dac-ai 
să treci... dincolo... Da, da, cunosc câteva femei, ce-ar 
mulţumi din inimă, dacă s-ar milostivi cineva de ele să le 
care pe lumea ailaltă. 

Întrucât soţii Lorilleux se hotărâseră, să-l ia cu ei, moş 
Bazouge se întoarse şi mai bâlbâi câteva cuvinte, între două 
sughiţuri: 

— Când ai murit... ascultaţi-mă pe mine... când ai murit, să 
ştiţi că-i pentru multă vreme. 

IV. 

Se scurseră patru ani de muncă îndârjită. Gervaise şi 
Coupeau erau socotiți în mahala că fac casă bună, trăind 
retraşi, fără să se-ncaiere, şi plimbându-se regulat în 
fiecare duminică, spre Saint-Ouen. Nevasta trudea câte 
douăsprezece ore pe zi la madam Fauconnier şi mai găsea 
şi vreme pentru a-şi ţine locuinţa curată ca un ban nou- 
nouţ, şi a le da alor săi hrana cea de toate zilele în fiecare 
dimineaţă şi-n fiecare seară. Bărbatul n-avea năravul beţiei, 
aducea leafa acasă la fiecare chenzină, şi, înainte de 
culcare, fuma câte-o lulea la fereastră ca să mai tragă 
oleacă de aer curat în piept. Mereu erau pomeniţi, ca un 
exemplu de drăgălăşenie. Întrucât amândoi câştigau la un 
loc aproape nouă franci pe zi, lumea le făcea socoteala că 
pesemne puneau deoparte o mulţime de bani. 

Dar pentru a o scoate la capăt, au fost nevoiţi să 
muncească pe brânci, mai ales la început. Nunta le pusese 
în cârcă o datorie de două sute de franci. În afară de asta, li 
se făcuse greață de hotelul „Boncoeur”, li se părea ceva 
scârbos, veneau acolo din cale-afară de mulţi vizitatori 


deocheaţi; visau să aibă casa lor, cu mobilele lor, pe care să 
le-ngrijească. De nenumărate ori socotiră suma ce le-ar 
trebui; se urca la trei sute cincizeci de franci, în cap, dacă 
doreau ca-n cel mai scurt timp să aibă unde să-şi strângă 
catrafusele şi dacă ţineau să nu le lipsească o cratiţă sau o 
tigaie, de fiecare dată ce se ivea nevoia. Pierduseră orice 
nădejde să poată economisi o sumă atât de mare, în mai 
puţin de doi ani, când se pomeniră c-un noroc 
nemaiintâlnit; un domn din Plassans li-l ceru pe Claude, cel 
mai mare dintre copii, ca să-l bage la un liceu de-acolo; 
toană mărinimoasă a unui om ciudat, iubitor de tablouri, pe 
care omuleţii, mâzgăliţi mai de mult de puşti, îl 
impresionaseră în chip deosebit. Claude începuse să-i coste 
cât ochii din cap. Când nu-l mai avură în grijă decât pe cel 
mic, pe Etienne, strânseră cei trei sute cincizeci de franci în 
şapte luni şi jumătate. În ziua în care-şi cumpărară mobilele 
de la un negustor de vechituri din Rue Bel-homme, mai 
înainte de-a se întoarce acasă, făcură o plimbare pe 
bulevardele exterioare, cu inimile pline de-o bucurie 
nestăvilită. Cumpăraseră un pat, o noptieră, un scrin cu 
tablie de marmură, un dulap, o masă rotundă acoperită cu 
muşama, şase scaune, toate din lemn vechi de acaju; fără să 
mai punem la socoteală aşternuturile de pat, rufăria şi 
vasele de bucătărie, aproape noi. Pentru ei, era ca un fel de 
intrare în viaţă, bine cumpănită şi pentru totdeauna, ceva 
care prin faptul că-i căpătuia ca pe nişte proprietari, îi făcea 
să treacă drept oameni cu vază printre mahalagiii înstăriți. 
De două luni încoace, îi frământa alegerea unei locuinţe. 
Mai întâi voiră să găsească ceva de închiriat în clădirea cea 
mare din Rue de la Goutte-d'Or. Dar nu era nici o cameră 
liberă, aşa că fură siliţi să renunţe la vechiul lor vis. La 
drept vorbind, Gervaise nu fu chiar aşa de mâhnită; 
vecinătatea familiei Lorilleux, ideea de a sta uşă-n uşă cu ei, 
o înspăimânta. Atunci porniră să caute în altă parte. 
Coupeau, pe bună dreptate, ţinea să nu se-ndepărteze de 
atelierul lui madam Fauconnier, pentru ca Gervaise să 


poată fi dintr-un salt la ea acasă, la orice oră din zi. Şi-n 
cele din urmă făcură o descoperire norocoasă, o cameră 
mare, cu încă o odăiţă şi o bucătărie, în Rue Neuve din 
mahalaua Goutte-d'Or, aproape peste drum de 
spălătoreasă. Era o căsuţă cu un singur etaj, cu o scară 
foarte povârnită, la capul căreia erau doar două 
apartamente, unul în dreapta şi-altul în stânga; parterul era 
locuit de-un negustor ce se îndeletnicea cu închirierea de 
trăsuri şi-ale cărui atelaje stăteau adăpostite în nişte 
şoproane dintr-o curte uriaşă ce se-ntindea de-a lungul 
străzii. Gervaise, încântată, avea impresia că se-ntoarce în 
provincie; nici tu vecini, nici tu bârfeli de care să-ţi fie 
teamă, un liman de linişte ce-i amintea de-o ulicioară din 
Plassans, ascunsă-n spatele fortificațiilor; şi, ca o culme a 
norocului, de la masa ei de lucru, fără să ia mâna de pe 
fierul de călcat şi doar întinzând puţin capul avea putinţa 
să-şi vadă fereastra. 

Se mutară în aprilie, la începutul celui de-al doilea 
trimestru. Gervaise era atunci însărcinată în opt luni. Dar 
dovedea o bărbăţie de toată frumuseţea, spunând cu 
zâmbetul pe buze că pruncul o ajuta să lucreze; simţea în 
măruntaiele ei cum o îndemna cu mânuţele, şi-i dădea 
putere. Ah! bineînţeles, straşnic îl mai repezea pe Coupeau 
în zilele când voia s-o silească să se culce pentru a se mai 
răsfăţa şi ea niţel! O să se culce când o vor apuca durerile. 
Atunci avea să aibă destulă vreme; deoarece acuma, ţinând 
seama că o să fie o gură mai mult, trebuia să opintească 
zdravăn la jug. Şi ea însăşi deretică locuinţa, mai înainte de 
a-l ajuta pe bărbat-su să aşeze mobilele la locul lor. Se purta 
cu mobilele astea de parc-ar fi fost nişte icoane, le ştergea 
de praf cu o grijă de mamă, simţindu-şi inima zdrobită de 
fiecare dată ce zărea cea mai măruntă zgârietură. Stătea 
locului încremenită, de parcă s-ar fi lovit pe sine, ori de câte 
ori, dereticând prin odaie, le atingea cu mătura. Mai ales 
scrinul îi era nespus de drag; i se părea frumos, trainic, cu o 
înfăţişare serioasă. Un vis, despre care nu-ndrăznea să 


pomenească, era să aibă o pendulă pe care s-o aşeze 
neapărat pe mijlocul tăbliei de marmură, unde ar fi făcut o 
impresie măreaţă. De n-ar fi fost pruncul ce trebuia să vie, 
poate că n-ar fi stat pe gânduri să-şi cumpere pendula. Până 
la urmă, oftând din greu, îşi lăsă pe mai târziu împlinirea 
dorinţei. 

Soții trăiră din plin încântarea pe care le-o dădea noua 
locuinţă. Patul lui Etienne era pus în odăiţă, unde mai era 
loc pentru încă un pat de copil. Bucătăria nu era mai mare 
de o palmă şi tare întunecoasă; dar, dacă lăsau uşa 
deschisă, se vedea destul de bine; şi-apoi Gervaise n-avea 
de gătit pentru treizeci de persoane, era de-a j uns dacă 
găsea un loc unde să-şi pună fiertura pe foc. Cât priveşte 
odaia cea mare, ea era mândria lor. Încă de dimineaţă 
trăgeau perdelele alcovului, nişte perdele de stambă albă; 
şi camera se pomenea transformată în sufragerie, cu masa 
la mijloc, cu dulapul şi scrinul faţă-n faţă. Deoarece căminul 
consuma până la şaptezeci şi cinci de centime de cărbune 
pe zi, îl înfundaseră. O sobiţă de fontă, aşezată pe o placă 
de marmură, îi încălzea doar cu treizeci şi cinci de centime 
în zilele de mare ger. Apoi, Coupeau împodobise pereţii cum 
se pricepuse şi el mai bine, făgăduindu-şi să facă şi 
înfrumuseţări: în loc de oglindă, aveau o gravură mare ce-l 
înfăţişa pe unul dintre mareşalii Franţei, cu bastonul de 
mareşal în mână, călare pe-un cal nărăvaş, între un tun şi- 
un morman de ghiulele; deasupra scrinului, pe două 
rânduri, se înşirau fotografiile de familie, de-a dreapta şi 
de-a stânga unui vechi agheasmatar de porțelan aurit, în 
care păstrau chibriturile; pe marginea dulapului, un bust al 
lui Pascal9 făcea pereche cu bustul lui Beranger10, unul 
adâncit în gânduri, celălalt zâmbitor, amândoi lângă ornicul 
cu cuc, părând că-i ascultă tic-tac-ul. Într-adevăr, era o 
cameră frumoasă. 

— Ia ghiciţi, cât plătim noi aici? îşi întreba Gervaise 
musafirii. 


Şi când aceştia spuneau o chirie prea mare, striga 
triumfătoare, încântată că aveau o locuinţă atât de bună 
pentru un preţ atât de mic: 

— O sută cincizeci de franci, nici o para mai mult!. Zău că 
merită! 


Chiar şi Rue Neuve din mahalaua Goutte-d'Or, contribuia 
în mare parte la mulţumirea lor. Acolo era locul unde trăia 
Gervaise, mergând în fiecare zi de la ea de-acasă până la 
madam Fauconnier. Acuma seara, Coupeau cobora de la 
etaj ca să-şi fumeze luleaua în pragul uşii. Strada, fără 
trotuar, cu caldarâmul desfundat, era în povârniş. În sus, 
înspre Rue de la Goutte-d'Or, erau nişte dughene 
întunecoase cu geamurile murdare, cizmari, dogari, o 
băcănie ca vai de ea, magherniţa unui cârciumar care 
dăduse faliment, ale cărei obloane închise de câteva 
săptămâni începuseră să fie acoperite de afişe. La celălalt 
capăt, înspre Paris, nişte case cu patru etaje se ridicau spre 
cer, cu o mulţime de spălătorii, una lângă alta, la parter; 
doar o singură vitrină de peruchier de târg de provincie, 
vopsită în verde şi plină cu flacoane în culori delicate, mai 
înveselea acest ungher umbrit cu strălucirea vie a 
emblemei sale de aramă, bine lustruită. Dar toată voioşia 
străzii se găsea pe la mijlocul ei, acolo unde construcţiile, 
din ce în ce mai rare şi mai joase, îngăduiau să străbată 
aerul şi soarele. Şoproanele negustorului care închiria 
trăsuri, fabrica învecinată unde se făcea apă gazoasă, 
spălătoria din faţă, înconjurau o întindere uriaşă, tăcută, în 
care glasurile înăbugşite ale femeilor venite la spălat şi 
răsuflarea regulată a maşinii cu abur păreau să sporească 
şi mai mult clipele de linişte. Terenurile întinse, cărările ce 
se afundau printre ziduri înnegrite, dădeau impresia că te 
aflai într-un sat. lar Coupeau, înveselindu-se la vederea 
rarilor trecători care săreau peste şiroaiele de apă cu 
săpun ce curgeau fără încetare, zicea că-i aduce aminte de 
nişte locuri unde-l dusese unul dintre unchii lui, când avea 
cinci ani. Alt prilej de bucurie pentru Gervaise era copacul 
din stânga ferestrei, un salcâm ce creştea într-o curte 
alăturată petrecându-şi până la ei doar o singură ramură, 
însă a cărei verdeață costelivă era de-ajuns pentru a da 
farmec întregii străzi. 


Gervaise născu în cea din urmă zi a lui aprilie. Fu cuprinsă 
de dureri după-masă, pe la ceasurile patru, în vreme ce 
călca o pereche de perdele la madam Fauconnier. Nu vru să 
plece imediat de la atelier, rămânând acolo, chircită pe-un 
scaun, călcând câte puţin când se mai potoleau durerile; 
perdelele trebuiau călcate cât mai degrabă şi ea se- 
ncăpăţâna să le isprăvească; şi-apoi, poate că nu era vorba 
decât de nişte crampe şi nu era să dea ascultare unor 
simple dureri de burtă. Dar, pe când spunea că vrea să se- 
apuce să calce nişte cămăşi bărbăteşti, se făcu albă ca 
varul. Se văzu nevoită să părăsească atelierul, să treacă 
strada, încovoiată, ţinându-se de ziduri. O lucrătoare se 
oferi s-o însoţească; o refuză, rugând-o doar să treacă pe la 
moaşa care stătea aproape de ei, în Rue de la 
Charbonnicre. Bineînţeles, nu ardea casa. Avea de tras 
noaptea toată, fără îndoială. Dar asta n-avea s-o împiedice 
să-i gătească ceva lui Coupeau pentru masa de seară; apoi, 
va încerca să se-ntindă câteva clipe pe pat, îmbrăcată cum 
era. Pe scară, fu cuprinsă de-o criză atât de puternică încât 
fu silită să se-aşeze de-a dreptul pe trepte; îşi muşca pumnii 
să nu ţipe, deoarece socotea că-i mare ruşine s-o găsească 
vreun bărbat acolo, în cazul când ar fi urcat careva. 
Durerea se stinse şi, puţin uşurată, izbuti să deschidă uşa, 
gândind că, hotărât lucru, se înşelase. Pentru astă-seară 
avea de gătit o tocăniţă din coaste de berbec. În răstimpul 
cât curăţă cartofii nu se întâmplă nimic. Coastele de berbec 
tocmai se rumeneau într-o tigaie, când se iviră din nou 
sudorile şi durerile facerii. Amestecă rântaşul, frământând 
din picioare în faţa maşinii de gătit, orbită de lacrimile mari 
cât bobul. Dacă avea să nască, nu-i aşa că ăsta nu era motiv 
să-l lase pe Coupeau fără mâncare? În cele din urmă 
tocăniţa începu să fiarbă înăbuşit la foc mic. Se întoarse în 
cameră, crezând că va avea timp să aşeze o farfurie şi-un 
tacâm la un capăt al mesei. Dar fu nevoită să pună la loc 
degrabă sticla cu vin; nu mai avu putere s-ajungă până la 
pat, se prăbuşi la pământ şi născu pe-o rogojină. Când după 


un sfert de ceas veni moaşa, tăie buricul copilului, acolo, pe 
duşumea. 

Tinichigiul lucra tot la spitall 1. Gervaise nu îngădui să se 
trimită după el, să-l stânjenească de la lucru. Când veni 
acasă, pe la şapte, o găsi la pat, învelită bine cu plapuma şi 
cu capul palid rezemat pe pernă. La picioarele maică-sii, 
pruncul plângea, înfăşurat într-un şal. 

— Vai, sărmana mea nevastă! exclamă Coupeau sărutând-o 
pe Gervaise. Şi eu care mă ţineam de glume, nu-i nici un 
ceas de-atunci, în vreme ce tu te zbăteai în chinurile 
facerii!. la spune, nu te simţi rău, nu-i aşa, l-ai slobozit cât ai 
zice peşte! 

Gervaise zâmbi fără vlagă; apoi şopti: 

— E fetiţă. 

— Taman la ţanc! spuse iarăşi tinichigiul, glumind ca s-o 
îmbărbăteze, fetiţă comandasem! Ei! Ce zici, fetiţă a ieşit! 
Faci oare tot ce-mi trece prin cap? 

Şi luând copilul în braţe, spuse mai departe: 

— la să te vedem niţel, domnişoară Spurcăciune mică!. Ai 
un botişor cam negruţ. Da' nu-ţi fie teamă, c-o să se facă alb 
ca laptele. Va trebui să fii cuminte, să n-ajungi o 
deşucheată, să creşti cum se cuvine, ca tăticu' şi mămica. 

Gervaise, foarte îngândurată, îşi privea fetiţa cu ochi mari, 
adumbriţi de-o tristeţe ce-o cuprindea încetul cu încetul. 
Dădu din cap; ar fi vrut un băiat, fiindcă băieţii se descurcă 
întotdeauna şi nu sunt pândiţi de-atâtea primejdii, câte 
bântuie prin Parisul ăsta mare. Moaşa fu nevoită să-i 
smulgă lui Coupeau pruncul din mâini. De asemenea, nu-i 
dădu voie Gervaisei să vorbească; şi-aşa era destul de rău 
că se făcuse atâta gălăgie în preajma ei. Atunci, tinichigiul 
spuse că se cuvenea să-i anunţe pe bătrâna Coupeau şi pe 
soţii Lorilleux; dar murea de foame, mai înainte de toate 
voia să-nfulece ceva. Lăuza suferi cumplit văzându-l că-şi 
pune singur de mâncare, c-aleargă în bucătărie să-şi aducă 
tocăniţa, că mănâncă dintr-o farfurie adâncă şi că nu ştie 
unde-i pâinea. În pofida opreliştii, se văieta zvârcolindu-se 


în culcuşul ei. Şi ce mai prostie, că nu fusese, în stare să 
pună masa; durerile o doborâseră la pământ de parcă i-ar fi 
dat cu-o bâtă în cap. Sărmanul ei bărbat, are să-i poarte 
pică văzând-o că se răsfaţă culcată în pat, în vreme ce el 
mănâncă atât de prost. Barem cartofii se pătrunseseră ca 
lumea? Nu-şi mai aducea aminte dacă le pusese sare. 

— Mai tăceţi odată! se repezi moaşa. 

— Ah! oare când veţi izbuti s-o opriţi din frământarea asta 
necurmată! spuse Coupeau cu gura plină. Dacă n-aţi fi fost 
aici, pun rămăşag că se dădea jos din pat să-mi taie pâinea. 
Stai liniştită-n culcuşul tău, gâsculiţă! Nu te omori atâta, 
altminteri îţi vor trebui vreo două săptămâni pân' să te pui 
pe picioare... Tocăniţa ta e minunată. Doamna o să mănânce 
cu mine. Nu-i aşa doamnă? 

Moaşa nu primi; dar binevoi să bea un pahar de vin, 
deoarece o trecuseră toate năduşelile, spunea ea, când o 
găsise pe nenorocita de Gervaise cu pruncul pe rogojină. 
Până la urmă, Coupeau plecă să dea de ştire neamurilor. 
După o jumătate de ceas, se întoarse cu toată liota, bătrâna 
Coupeau, soţii Lorilleux, madam Lerat pe care o găsise din 
întâmplare la aceştia din urmă. Soții Lorilleux, văzând 
belşugul din gospodăria celor doi, deveniseră foarte 
drăguţi, o lăudau din cale-afară de mult pe Gervaise, având 
grijă să le mai scape câte-un mic semn de îndoială, dând din 
cap, clipind din ochi, de parcă ar fi vrut să lase pentru mai 
târziu adevărata lor judecată. La urma urmei, ştiau ei ce 
ştiau; doar că nu voiau să se pună în bețe cu părerea 
întregii mahalale. 

— Ţi-am adus tot cârdul! strigă Coupeau. Ce să-i faci! au 
vrut să te vadă... Să nu-ţi deschizi guriţa, că n-ai voie. Or să 
stea aici să te privească-n linişte, fără să se supere, nu-i 
aşa?. Am să le fac cafea, şi încă una pe cinste! 

Se făcu nevăzut, ducându-se în bucătărie. Bătrâna 
Coupeau, după ce-o îmbrăţişă şi-o sărută pe Gervaise, se 
minună de mărimea pruncului. Celelalte două. Femei o 
sărutară şi ele pe lăuză, lipindu-şi cu plescăituri buzele de 


obrajii Gervaisei. Şi tustrele, stând în faţa patului, se 
minunară de amănuntele naşterii, o naştere tare curioasă, 
cât să-ţi scoţi o măsea şi nimic mai mult. Madam Lerat 
cercetă copila peste tot, cu multă atenţie, spunând că-i bine 
făcută, ba chiar adăugă dinadins c-are să fie o femeiuşcă 
straşnică, şi deoarece capul i se părea cam ţuguiat, se 
apucase să i-l frământe încetişor, cu toate strigătele 
copilului, ca să-l rotunjească. Madam Lorilleux îi smulse 
fetiţa din mână, supărându-se; moşmondind în felul ăsta o 
făptură atât de fragedă, când oasele capului îi erau încă 
atât de moi, putea să-i stârnească cele mai rele apucături. 
Apoi, căută să vadă cu cine seamănă. Fură cât pe ce să se ia 
la harţă. Lorilleux, care-şi întindea şi el capul în spatele 
femeilor, spunea că fetiţa n-are nimic din Coupeau; poate că 
niţel din nas, şi-asta cu îngăduinţă! Era mă-sa întreagă, dar 
cu ochi străini; fără nici o îndoială ochii ăştia nu veneau din 
familie. 

Coupeau întârzia. Îl auzeau cum se lupta în bucătărie cu 
maşina de gătit şi cu ibricul de cafea. Gervaise simţea că îi 
fierbe sângele-n vine: asta nu era treabă de bărbat, să 
prepare cafeaua; şi în ciuda sst! - urilor răstite ale moaşei, 
îi striga ce să facă. 

— Luaţi bocceluţa de-aici! spuse Coupeau, intrând în odaie 
cu ibricul în mână. Ei, ce ziceţi, e destul de sâcâitoare! Se 
vede că se plictiseşte la culme... O să bem cafeaua din 
pahare, nu-i aşa? Pentru că, vedeţi dumneavoastră, ceştile- 
au rămas la prăvălie. 

Se aşezară în jurul mesei, iar tinichigiul ţinu să le toarne 
chiar el cafeaua. Avea o aromă straşnică, nu era zeamă 
chioară. După ce-şi sorbi cafeaua, moaşa îşi luă valea: totul 
mergea ca pe roate şi nu mai era nevoie de ea; dacă peste 
noapte lăuza n-avea să se simtă bine, să trimită a doua zi 
după ea. Nici n-apucase să coboare scara, că madam 
Lorilleux o făcu de nehalită şi nepricepută. Muierea asta îşi 
punea patru bucăţi de zahăr în cafea, şi pe deasupra mai 
cerea să-i dai şi cincisprezece franci ca să te lase să naşti de 


una singură. Dar Coupeau îi luă apărarea; îi va da din toată 
inima cei cincisprezece franci; la urma urmei, femeile astea- 
şi prăpădeau tinereţea tot învățând, aşa că-aveau dreptul să 
ceară mult. După aceea, Lorilleux se ciondăni cu madam 
Lcrat; susţinea că dacă vrei să ai băiat trebuie să întorci 
patul cu capul spre miazănoapte, în vreme ce dânsa dădea 
din umeri, spunând că astea-s copilării şi le dezvălui o altă 
reţetă, ce se întemeia pe-un şiretlic, şi-anume s-ascunzi sub 
saltea, fără ştirea nevestei, o mână de urzici proaspete, 
culese pe lumina soarelui. Trăseseră masa lângă pat. Până 
la ceasurile zece, Gervaise stătu zâmbitoare şi ca prostită, 
cu capul culcat într-o parte pe pernă, simțind cum o 
pătrunde, încetul cu încetul, o sfârşeală cumplită; îi vedea 
şi-i auzea, dar nu mai găsea în fiinţa ei destulă vlagă pentru 
a se-ncumeta să spună şi ea câte-o vorbă sau să facă vreo 
mişcare; i se părea că murise, de-o moarte nespus de 
blândă, din adâncul căreia era fericită să-i vadă pe ceilalţi 
trăind. Din când în când, mai răzbătea câte-un scâncet de-al 
fetiţei, din noianul glasurilor ce răsunau puternic, al 
nesfârşitelor păreri despre un omor săvârşit în ajun pe Rue 
du Bon-Puits, la celălalt capăt al străzii Chapelle. 

Apoi, întrucât musafirii începuseră să se pregătească de 
plecare, vorbiră despre botez. Soții Lorilleux primiră să fie 
naş şi naşă; pe ascuns, făceau nazuri; totuşi, dacă familia 
Coupeau nu li s-ar fi adresat lor, s-ar fi simţit foarte jigniţi. 
Coupeau nu vedea ce nevoie era s-o boteze pe fetiţă; mai 
mult ca sigur că de pe urma botezului n-avea să se aleagă 
cu o rentă de zece mii de livre; afară de asta mai era şi 
primejdia să răcească. Cu cât ai mai puţin de-a face cu 
popii, cu atât mai bine. Dar bătrâna Coupeau îl făcu de 
păgân. Soții Lorilleux, deşi nu-şi prea pierdeau timpul cu 
mătăniile prin biserici, se făleau cu credinţa lor. 

— O să facem botezul duminică, dacă n-aveţi nimic 
împotrivă, spuse lănţugarul. 

După ce, încuviinţând din cap, Gervaise îşi dădu 
consimţământul, toată lumea o îmbrăţişă, sfătuind-o să se- 


ngrijească. De asemenea, îşi luară rămas bun şi de la copil. 
Fiecare, se plecă peste trupuşorul mărunţel şi tremurând, 
zâmbind şi spunând cuvinte de alint, de parcă fetiţa ar fi 
putut să-i înţeleagă. Îi ziceau Nana, de la Anna, numele 
naşă-sii. 

— Bună seara, Nana... Haide, Nana, să fii fetiţă 
frumoasă... 

După ce, în sfârşit, se îndurară să plece, Coupeau îşi trase 
scaunul alipindu-l de pat şi-şi isprăvi de fumat luleaua, 
ţinând mâna Gervaisei într-a sa. Trăgea agale din lulea, 
spunând printre pufăituri, foarte emoţionat: 

— Ei? bătrânico, ţi-au împuiat capul? Mă-nţelegi, nu-i 
puteam împiedica să vină. La urma urmelor, în felul ăsta îşi 
dovedesc prietenia... Dar, nu-i aşa? parcă ne simţim mai 
bine când suntem noi doi. Şi eu duceam dorul să fiu niţel 
singur, uite aşa, cum stau acuma cu tine. Seara asta mi se 
părea că nu se mai isprăveşte!. Sărmana mea puicuţă! 
trebuie să te fi durut tare! Pocitaniile astea când vin pe 
lume, habar n-au cât rău sunt în stare să pricinuiască. Într- 
adevăr, îmi închipui că-i ca şi cum ţi-ar spinteca 
măruntaiele... Unde te doare, să te sărut? 

Îi strecurase cu gingăşie mâna lui butucănoasă sub spate 
şi-o atrăgea spre el, sărutându-i pântecele prin cearceaf, 
cuprins de-o înduioşare de om înăsprit faţă de această 
rodnicie încă îndurerată. O întrebă dacă nu-i făcea cumva 
vreun rău, ar fi vrut să-i aducă vindecarea suflându-i din 
căldura lui peste pântec. Iar Gervaise era tare fericită. 1 se 
jura că nu mai simţea nici o durere. Se gândea doar să se 
dea jos din pat cât mai degrabă, fiindcă nu se făcea ca-n 
aceste clipe să stea cu braţele încrucişate. Dar Coupeau 
încerca s-o liniştească. Oare nu era datoria lui să aibă grijă 
de-a câştiga hrana micuţei? N-ar fi un mişel nemaivăzut, 
dacă i-ar lăsa numai ei puştoaica în cârcă? Nu i se părea 
cine ştie ce mare scofală să te pricepi să faci un copil: 
vrednic de laudă, nu-i aşa? era să-l hrâăneşti. 


În noaptea aceea, Coupeau nu prea închise ochii. Trăsese 
spuza pe jarul din maşina de gătit. La fiecare ceai trebui să 
se scoale să-i dea pruncului cu linguriţa apă călduţă 
îndulcită. Ceea ce nu-l împiedică să plece la lucru, în faptul 
dimineţii, după cum îi era obiceiul. Folosi chiar şi odihna de 
prânz, pentru a se duce la primărie sa depună înştiinţarea 
naşterii. Madame Boche căreia i se dăduse de veste, venise- 
n fuga mare să-şi petreacă ziua lângă Gervaise. Dar 
Gervaise, după zece ceasuri de somn adânc, se văita, 
spunând că-ncepuse să se simtă gheboşata de-a binelea de 
cât zăcuse la pat. Avea să se-mbolnăvească. Dacă n-au s-o 
lase să se dea jos. Când Coupeau se-ntoarse pe seară acasă, 
îi povesti despre necazurile ei: bineînţeles, avea încredere 
în madam Boche; numai că faptul ăsta o scotea din fire, să 
vadă o străină în odaia ei, cum îi deschide saltarele şi-i 
umblă prin lucruri. A doua zi, când portăreasa se înapoie de 
la cumpărături, o găsi în picioare, îmbrăcată, măturând prin 
casă şi pregătind masa de seară a bărbatului ei. Şi nu vru 
cu nici un preţ să se culce în pat. Oare-şi băteau joc de ea? 
Numai cucoanelor le place să spună că-s frânte de 
oboseală. Dacă nu stai cu fundul pe-un sac de bani, n-ai de 
unde să părăduieşti timpul. La trei zile după naştere, călca 
jupoane la madam Fauconnier, vânturându-şi fierul de 
călcat, năduşită leoarcă din pricina dogoarei cuptorului. 

Madam Lorilleux îşi aduse darurile de naşă încă de 
sâmbătă seară: o boneţică de-un franc şi şaptezeci şi cinci 
de centime şi-o rochiţă de botez, plisată şi împodobită cu 
danteluţă, pe care o cumpărase doar cu şase franci, fiindcă 
era decolorată. A doua zi, Lorilleux, în calitate de naş, îi 
dărui lăuzei trei kilograme de zahăr. Făceau lucrurile cum 
se cuvine. Nici în seara când în casa familiei Coupeau se 
dădu o masă, nu veniră cu mâinile goale Lorilleux sosi cu 
câte-o sticlă de vin înfundat sub fiecare braţ, în vreme ce 
nevastă-sa purta o tartă dolofană cumpărată de la un 
plăcintar vestit de pe şoseaua Clignancourt. Numai că soţii 
Lorilleux îşi bătură gura în toată mahalaua despre darurile 


lor mărinimoase; cheltuiseră aproape douăzeci de franci. 
Aflând de trăncănelile lor, Gervaise rămase cu gura căscată 
şi nu mai luă în seamă purtările lor alese. 

La masa asta de botez se întâmplă că soţii Coupeau 
ajunseră să se-mprietenească la toartă cu vecinii lor de etaj. 
Celălalt apartament al căsuţei era locuit de două persoane, 
mamă şi fiu, familia Goujet, după cum li se spunea. Până 
acum, îşi dăduseră bună ziua pe scară şi pe stradă, şi nimic 
mai mult; vecinii păreau niţel cam ursuzi. După aceea, 
întrucât a doua zi după ce născuse, madam Goujet îi 
adusese, sus la etaj, o găleată cu apă, Gervaise judecase că 
se cuvine să-i poftească şi pe ei la masă, cu atât mai mult cu 
cât îi socotea nişte oameni foarte cumsecade. Şi, 
bineînţeles, cu acest prilej se cunoscuseră mai îndeaproape. 

Familia Goujet se trăgea de prin ţinuturile de 
miazănoapte. Madam Goujet era dantelăreasă; iar băiatul 
fierar de meserie, lucra la o fabrică de buloane. Locuiau de 
cinci ani în celălalt apartament al etajului. Viaţa lor paşnică 
şi tăcută ascundea o întreagă durere mai veche; într-o zi de 
beţie crâncenă, la Lille, Goujet tatăl îşi omorâse un tovarăş 
de lucru stâlcindu-l c-o rangă de fier, apoi se spânzurase în 
închisoare, folosindu-se de batistă. Văduva şi băiatul, care, 
după această nenorocire, veniseră la Paris, simțeau întruna 
cum îi apasă pe umeri cumplita năpastă şi încercau s-o 
răscumpere printr-o viaţă de cinste păzită cu străşnicie, 
printr-un trai de nestrămutată cuminţenie şi bărbăţie. În 
felul lor de-a se purta era şi-un pic de mândrie, deoarece 
ajunseseră să se creadă mai buni decât alţii. Madam Goujet, 
totdeauna înveşmântată în negru, purtând pe cap o căiţă de 
călugăriţă, avea un chip alb şi odihnit de femeie ce ajunsese 
la o anumită vârâtă, de parcă albeaţa dantelelor, migăloasa 
îndeletnicire a degetelor ei, ar fi scăldat-o într-o lumină de 
seninătate. Goujet era o namilă de douăzeci şi trei de ani, o 
minunăţie de bărbat, cu chip trandafiriu şi ochi albaştri, de- 
o forţă herculeană. La atelier, din pricina bărbii blonde şi 
fără pereche de frumoasă, tovarăşii îi spuneau Gueule-d'Or. 


Gervaise se simţi numaidecât cuprinsă de-o puternică 
prietenie faţă de oamenii aceştia. Când intră pentru întâia 
oară la ei în casă, rămase uluită de curăţenia locuinţei. N- 
aveai ce să cârteşti, oriunde ai fi suflat, nu găseai un fir de 
praf. lar podeaua strălucea, curată ca oglinda. Madam 
Goujet o pofti să vadă odaia băiatului. Era drăgălaşă şi albă, 
de parcă ar fi fost o cameră de fată; un pătuţ de fier, 
împodobit cu perdele de muselină, o masă, o toaletă, o 
bibliotecă micuță atârnată de perete; apoi de sus şi până 
jos, fel şi fel de chipuri, de omuleţi decupaţi cu foarfeca, 
gravuri în culori ţintuite în patru cuişoare, portretele a tot 
felul de personaje, tăiate din revistele ilustrate. Madam 
Goujet îi spuse zâmbitoare că băiatul ei era tare copilăros; 
serile nu citea din pricină că obosea; atunci se distra 
uitându-se la poze. Gervaise întârzie aproape o oră lângă 
vecina ei, care se aşezase din nou la ghergheful din faţa 
ferestrei. Se interesă de sutele de ace în care stătea prinsă 
dantela, fericită că se află acolo, trăgând în piept mirosul 
plăcut de curăţenie ce stăruia în locuinţa în care lucrul 
gingaş al dantelăresei făcea să domnească o linişte plină de 
reculegere. 

Familia Goujet merita să fie vizitată. Munceau zi de zi din 
greu şi depuneau mai mult de-un sfert din câştigul lor la 
Casa de economii. În mahala li se dădea bineţe şi se vorbea 
despre economiile lor. Goujet nu umbla niciodată cu hainele 
rupte şi purta numai bluze de lucru curate, fără cea mai 
mică pată. Era foarte cuviincios, chiar niţel cam ruşinos, în 
pofida umerilor lui largi. Spălătoresele de la capătul uliţei, 
pufneau în râs de câte ori îl zăreau trecând şi plecându-şi 
ochii. Nu-i plăcea să le-audă vorbind măscări, i se părea 
nespus de scârbos ca nişte femei să-şi spurce gura la 
nesfârşit. Totuşi, într-o bună zi, veni acasă cherchelit. 
Atunci, madam Goujet, în loc de orice dojană, îi arătase 
portretul lui taică-su, o pictură de prost gust, pitită cu 
evlavie în fundul scrinului. Şi, de când i se dăduse această 
lecţie, Goujet bea numai atât cât îi făcea trebuinţă, fără să 


urască totuşi vinul, deoarece vinul e-un lucru necesar 
omului muncitor. Duminica, ieşea cu maică-sa, luând-o la 
braţ; cel mai adesea o ducea înspre Vincennes; alteori, 
mergea cu ea la teatru. Maică-sa era dragostea lui 
dintotdeauna. Chiar şi acum îi vorbea ca şi cum ar fi fost un 
copil. Slab de minte, cu trupul îngreunat de truda 
ciocanului, ce-l vlăguia de puteri, putea fi asemuit cu-o vită 
de povară: tare de cap, dar bun la suflet. 

În cele dintâi zile, se simţea foarte stingherit în prezenţa 
Gervaisei. Apoi, după câteva săptămâni se obişnui cu ea. O 
aştepta nerăbdător să-i care pachetele sus, se purta cu ea 
ca şi cu o soră, prietenos dar cam repezit, şi tăia poze cu 
foarfecile, dinadins pentru ea. Într-o dimineaţă, intrând fără 
să bată la uşă, dăduse peste ea spălându-se pe gât pe 
jumătate despuiată; şi, de o săptămână încoa, nu se mai uita 
în ochii ei, astfel încât izbutea s-o facă şi pe ea să roşească. 

Cadet-Cassis, cu fleoanca lui de parizian, îl socotea pe 
Gueule-d'Or cam prostănac. Foarte frumos că nu trăgea la 
măsea, că nu se ţinea după fetele de pe trotuar; dar un 
bărbat trebuie să fie totuşi bărbat, altminteri mai bine să 
îmbrace cât mai degrabă fuste muiereşti. Îl lua peste picior 
de faţă cu Gervaise, învinuindu-l că le face cu ochiul tuturor 
muierilor din mahala; iar găliganul de Goujet se 
dezvinovăţea din răsputeri. Ceea ce nu-i împiedica pe cei 
doi muncitori să fie buni camarazi. Dimineaţa se chemau 
unul pe altul, plecau împreună, uneori cinsteau câte-un 
pahar de bere înainte de-a se întoarce acasă. De când 
stătuseră laolaltă la masa dată cu prilejul botezului, se 
tutuiau, deoarece a spune întruna „dumneavoastră” 
înseamnă să lungeşti vorba. În starea asta se afla prietenia 
lor, când Gueule-d'Or îi făcu lui Cadet-Cassis un bine de 
nepreţuit, un bine din acelea de care trebuie să ţii seamă şi 
să-ţi aduci aminte toată viaţa. Era pe ziua de 2 decembrie. 
Tinichigiul, mai mult în glumă, avu năstruşnica idee să 
coboare în oraş să vadă răscoala12; puţin îi păsa de 
Republică, de Bonaparte şi de tot tărăboiul ăsta; numai că-i 


plăcea la nebunie praful de puşcă, iar împuşcăturile i se 
păreau tare poznaşe. Şi era cât pe-aci să fie înhăţat de-a 
binelea după o baricadă, dacă nu se întâmpla ca fierarul să 
fie pe-acolo, taman la ţanc ca să-l apere cu trupul lui de 
uriaş şi să-l ajute să-şi ia tălpăşiţa. Suind pe Rue Faubourg- 
Poissonnicre, Goujet păşea iute, cu faţa îngândurată. Făcea 
politică, era republican cu înţelepciune, în numele dreptăţii 
şi al fericirii tuturor. Cu toate acestea, nu se apucase să 
tragă cu puşca. Şi îşi mărturisea pe faţă motivele; poporul 
se săturase să tot plătească burghezilor castanele pe care 
el le scotea din foc, frigându-şi degetele: februarie şi 
iunie1 3 fuseseră nişte lecţii de neuitat; aşa că, de azi 
înainte, mahalalele au să lase oraşul să se descurce singur, 
cum l-o ajuta capul. Apoi, ajungând pe culmea colinei, în 
Rue Poissonnicre, întorsese capul, privind Parisul; orice s-ar 
spune, acolo jos, în oraţ, se sfârţea] a repezeală o treabă 
urâtă, şi s-ar putea ca într-o bună zi poporul să-şi muşte 
degetele din pricină că stătuse cu braţele încrucişate. Dar 
Coupeau rânjea batjocoritor, făcându-i din cale-afară de 
tâmpiţi pe măgarii ce-şi puneau pielea în saramură doar 
pentru ca puturoşii ăia blestemaţi de la Cameră să-şi 
primească mai departe cei douăzeci şi cinci de franci. 
Seara, soţii Coupeau poftiră la cină familia Goujet. La 
desert, Cadet-Cassis şi Gueule-d'Or se pupară de mama 
focului, pe fiecare obraz. De-acum înainte, erau prieteni pe 
viaţă şi pe moarte. 

Trei ani la rând, viaţa celor două familii se scurse, de 
amândouă părţile etajului, fără nici o întâmplare deosebită. 
Gervaise îşi creştea fetiţa, dându-se peste cap să nu piardă 
mai mult de două zile de lucru pe săptămână. Ajunsese o 
bună lucrătoare de lenjerie fină şi câştiga până la trei franci 
pe zi. De asemenea, se hotărâse să-l dea pe Etienne, care 
acum mergea pe opt ani, la o pensiune ieftină din Rue 
Chartres, unde plătea cinci franci. Cei doi soţi, în ciuda 
cheltuielilor pe care le aveau cu amândoi copiii, depuneau 
în fiecare lună de la douăzeci până la treizeci de franci la 


Casa de economii. Când rezervele lor ajunseseră la şase 
sute de franci, Gervaise îşi pierdu somnul, urmărită fără 
încetare de-un vis de căpătuire: voia să-şi facă un rost, să-şi 
închirieze o prăvălioară, să angajeze la rândul ei nişte 
lucrătoare. Îşi făcuse toate socotelile. Dacă treburile 
mergeau bine, după douăzeci de ani puteau să aibă şi eiun 
venit pe care să şi-l cheltuiască în altă parte, de pildă la 
ţară. Totuşi, nu îndrăznea să-şi încerce norocul. Spunea că 
mai întâi să-şi caute o prăvălie, ca să aibă un răgaz de 
gândire. Banii depuşi la Casa de economii nu erau 
ameninţaţi de nici o primejdie; dimpotrivă, mai făceau şi 
pui. În trei ani nu se îndurase să-şi împlinească decât una 
dintre dorinţele ei, îşi cumpărase o pendulă; iar aceasta - o 
pendulă de palisandru, cu coloane răsucite şi-un rotitor din 
aramă daurită. - urma să fie plătită în termen de-un an, în 
rate săptămânale, câte-un franc în fiecare luni. Se supăra 
când Coupeau zicea că vrea să-ntoarcă el arcul; numai ea îi 
ridica globul de sticlă şi-i ştergea cu evlavie coloanele, de 
parcă marmura scrinului se transformase într-un altar. Sub 
globul de sticlă, în spatele pendulei, îşi ţinea pitit libretul de 
la Casa de economii. Şi adeseori, când visa la prăvălioara ei, 
stătea uitată pe gânduri acolo, în faţa cadranului, privind 
ţintă la mişcarea acelor, aşteptând parcă o clipă anumită şi 
solemnă pentru luarea hotărârii. 

Soții Coupeau ieşeau aproape în fiecare duminică la 
plimbare cu familia Goujet. Erau nişte petreceri 
încântătoare, o fripturică la Saint-Ouen sau o bucăţică de 
iepure la Vincennes, stând la masă, fără să-şi dea cine ştie 
ce ifose, sub umbrarul de verdeață al vreunui birt. Bărbaţii 
beau pe pofta inimii şi se-ntorceau acasă zdraveni la minte, 
ţinând cucoanele la braţ. Seara, până să se culce, cele două 
familii făceau socotelile şi-şi împărțeau cheltuielile pe 
jumătate; şi niciodată nu se întâmpla ca vreun ban mai mult 
sau mai puţin, să dea loc la gâlceavă. Soții Lorilleux erau 
geloşi pe cei doi Goujet. Li se părea totuşi ciudat să-i vadă 
pe Cadet-Cassis şi pe Şontoroagă ieşind întruna la plimbare 


cu nişte străini, când aveau familie. Ah! bun! Cum să nu! 
puţin le păsa lor de neamuri! De când îşi strânseseră şi ei 
ceva parale la ciorap, li se urcase de-a binelea la cap. 
Madam Lorilleux, jignită la culme de faptul că-l vede pe 
frate-său scăpându-i din mână, începuse iarăşi s-o 
bălăcărească pe Gervaise. Madam Lerat, dimpotrivă, îi 
ţinea parte bietei femei, o apăra povestind nişte întâmplări 
nemaipomenite, despre încercări de ademenire petrecute 
pe bulevard, în faptul înserării, din care o înfăţişa pe 
Gervaise descurcându-se ca o eroină de dramă, printr-o 
pereche de palme cârpite atacanţilor. În ce-o priveşte pe 
bătrâna Coupeau, ea încerca să împace pe toată lumea, să 
se pună bine cu toţi copiii ei: vederea începea să-i slăbească 
din ce în ce mai mult, făcea servicii numai la o singură 
familie şi era mulţumită să poată găsi câte-un franc ba la 
unul, ba la celălalt. 

Chiar în ziua în care Nana împlinea trei anişori, când se 
întoarse pe seară acasă, Coupeau o găsi pe Gervaise foarte 
tulburată. Nu voia să vorbească, spunea că n-are nimic. 
Însă, deoarece se apucase să pună de masă anapoda, 
oprindu-se cu farfuriile în braţe ca să cadă pierdută pe 
gânduri. Bărbatu-său ţinu cu orice preţ să afle despre ce-i 
vorba. 

— Ei bine! Uite ce-i, mărturisi ea în cele din urmă, prăvălia 
negustorului de mărunţişuri, de pe Rue de la Goutte-d'Or, 
este de închiriat... Am văzut asta chiar acum un ceas, când 
m-am dus să cumpăr nişte aţă. Am rămas ca trăsnită. 

Era o dugheană foarte curăţică, chiar în clădirea cea mare 
în care pe vremuri râvneau să locuiască. Afară de 
prăvălioară, care avea o odăiţă în fund, mai erau încă două 
camere, în dreapta şi-n stânga; mă rog, ceea ce le trebuia, 
odăile erau niţel cam micuţe, dar bine împărţite. Numai căi 
se părea prea scump: proprietarul pomenise de vreo cinci 
sute de franci. 

— Aşadar ai vizitat prăvălioara şi-ai întrebat de preţ? zise 
Coupeau. 


— Oh! cum să-ţi spun, doar aşa din curiozitate! răspunse 
Gervaise, aşternându-şi pe chip o înfăţişare nepăsătoare. 
Cauţi, intri peste tot unde dai de-un anunţ, asta însă nu te 
obligă la nimic... Dar, ce să mai lungim vorba, prăvălia-i 
prea scumpă. Şi-n afară de asta, poate că-i o prostie să m- 
apuc de meserie pe socoteala mea. 

Cu toate acestea, după cină, Gervaise aduse iarăşi vorba 
despre dugheana negustorului de mărunţişuri. Se apucă să 
schiţeze planul odăilor, pe marginea unui ziar. Şi, încetul cu 
încetul, în timp ce vorbea, măsura fiecare ungher, împărțea 
odăile, de parc-ar fi trebuit să-şi mute acolo mobilele chiar a 
doua zi. Atunci, văzând dorinţa ei nestrămutată, Coupeau o 
îndemnă să închirieze dugheana; fără îndoială, pentru mai 
puţin de cinci sute de franci n-avea să găsească nimic 
nimerit; în afară de asta, poate că vor obţine o reducere. 
Singurul lucru care-i necâjea, era faptul că aveau să 
locuiască în aceeaşi casă cu soţii Lorilleux, pe care Gervaise 
nu-i putea suferi. Dar Gervaise protestă, ea nu dispreţuia 
pe nimeni; în dogoarea dorinţei sale, chiar luă apărarea 
soţilor Lorilleux; de fapt nu erau nişte oameni răi, aveau să 
se-nţeleagă de minune. Mult după ce Coupeau adormise, 
Gervaise tot mai chibzuia la orânduirea odăilor, fără ca 
totuşi să fi hotărât, cu inima împăcată, să închirieze 
prăvălioara. 

A doua zi, când rămase singură, nu se putu împotrivi 
dorinţei de-a ridica globul de sticlă al pendulei şi să se uite 
la libretul de la Casa de economii. Când te gândeşti că 
prăvălioara ei se afla acolo, în paginile zmângălite de 
însemnările acelea urâte! Înainte de-a pleca la lucru, se 
sfătui cu madam Goujet care aprobă din tot sufletul planul 
ei de a-şi deschide un atelier; cu un bărbat ca alei, băiat de 
treabă şi nebăutor, putea fi sigură că treburile vor merge 
straşnic şi că n-o să-i pape banii. În vremea prânzului, urcă 
la soţii Lorilleux, să le ceară şi lor părerea; nu dorea să pară 
că se-ascunde de neamuri. Madam Lorilleux rămase cu 
gura căscată. „Cum! Şontoroaga să-şi aibă prăvălia ei, chiar 


V 


de-acum!” Şi, plesnind de ciudă, porni să se bâlbâie, fiind 
nevoită să pară foarte mulţumită: fără îndoială, prăvălia era 
plăcută, bine ar face Gervaise s-o închirieze. Totuşi, după 
ce-şi mai veni niţel în fire, şi ea şi bărbat-su pomeniră de 
umezeala din curte, de lumina mohorâtă a odăilor de la 
parter. Oh! era un loc al dracului de nimerit pentru 
reumatisme. Mă rog, dacă se hotărâse să închirieze, nu-i 
aşa? bineînţeles că părerea lor n-avea s-o oprească. 

Seara, Gervaise mărturisea pe faţă şi râzând c-ar cădea 
bolnavă la pat de-ar împiedica-o cineva să ia prăvălia. Cu 
toate acestea, mai înainte de-a spune: s-a făcut! voia să-l 
ducă pe Coupeau să vadă odăile şi să încerce să obţină 
reducerea chiriei. 

— Atunci mâine, dacă vrei, îi spuse bărbatu-său, să vii să 
mă iei pe la orele şase de la casa unde lucrez acum, în Rue 
de la Nation, şi la întoarcere o să dăm o raită prin Rue de la 
Goutte-d'Or. 

Coupeau isprăvea pe atunci acoperişul unei case noi, cu 
trei etaje. Tocmai în ziua aceea trebuia să bată ultimele foi 
de tablă. Întrucât acoperişul era aproape drept, îşi aşezase 
pe el bancul de lucru, un oblon mare întins pe două capre. 
Un soare frumos de mai, apunea aurind coşurile. 

Şi-acolo, sus de tot, în văzduhul limpede, tinichigiul îşi tăia 
în tihnă tabla cu foarfecile, aplecat deasupra bancului, de 
parc-ar fi fost un croitor ce-şi croia la el acasă o pereche de 
izmene. Lângă zidul casei învecinate, ajutorul lui, un puştan 
de şaptesprezece ani, subţirel şi bălai, aţâţa manganul, 
suflând cu nişte foaie uriaşe care la fiecare mişcare 
împrăştiau un nor de scântei licăritoare. 

— Hei! Zidore, pune la încălzit ciocanele de lipit! strigă 
Coupeau. 

Ajutorul vâri ciocanele de lipit în mijlocul jarului care în 
lumina strălucitoare a zilei avea o culoare trandafirie 
spălăcită. După aceea, porni să sufle din nou cu foalele. 
Coupeau ţinea în mână ultima foaie de tablă. Aceasta mai 
rămăsese de pus la marginea acoperişului, lângă jgheaburi; 


acolo era un povârniş iute, dincolo de care se căsca 
prăpastia străzii. Tinichigiul, ca la el acasă, în târlici, călca 
târşâindu-şi picioarele şi fluierând aria Hei! mieluşeilor! 
Ajuns la marginea văgăunii, se lăsă să lunece şi se propti c- 
un genunchi de zidăria unui coş, oprindu-se la jumătatea 
drumului până la caldarâm. Un picior îi atârna în văzduh. 
Când se pleca pe spate să-l strige pe pârdalnicul de Zidore, 
se ţinea de-un colţ al coşului din pricina trotuarului ce se 
afla, acolo jos, sub el. 

— Haide odată, trântorul dracului!. la dă-mi ciocanul de 
lipit! Dac-ai să stai mereu cu ochii beliţi, n-o să-ţi pice-n 
gură păsări fripte! 

Dar Zidore nu se grăbea de fel. Era atras de acoperişurile 
învecinate, de-o pală uriaşă de fum ce se înălța în 
depărtările Parisului spre Grenelle; se prea putea să fi 
izbucnit cine ştie ce foc. Totuşi, se apropie şi se trânti pe 
burtă, ţinându-şi capul deasupra prăpastiei; şi-i dădu lui 
Coupeau ciocanul de lipit. Atunci tinichigiul porni să 
lipească foaia de tablă. Se lăsa pe vine, se întindea, cătând 
întruna să-şi ţină echilibrul, şezând pe-o bucă, săltându-se 
în vârful picioarelor, stând atârnat doar de-un deget. Era 
de-o îndrăzneală nemaipomenită, de-o cutezanţă 
formidabilă, sfidând primejdia de parcă ar fi fost ceva 
obişnuit. Se pricepea la de-alde astea. Strada era cea care 
se temea de el. Deoarece nu-şi lăsase luleaua din gură, se 
mai întorcea din când în când să scuipe nepăsător în stradă. 

— Ia uite-o pe madam Boche! strigă el pe neaşteptate. Hei, 
madam Boche! 

O zărise pe portăreasă trecând strada. Madam Boche îşi 
ridică privirile şi-l recunoscu. Şi începură să stea de vorbă, 
de la acoperiş la trotuar. Portăreasa îşi ţinea mâinile pitite 
sub şorţ, cătând în sus. Coupeau, acum în picioare, cu 
braţul stâng trecut de după un burlan, stătea plecat 
deasupra străzii. 

— N-aţi văzut-o pe nevastă-mea? întrebă el. 

— Nu, nici gând, răspunse portăreasa. E pe-aici? 


— Trebuie să vină să mă ia... Ce maie pe la 
dumneavoastră? 

— Mulţumesc bine, eu-s mai bolnavă, să vedeţi... Mă duc la 
Clignancourt să iau o ciozvârtă de berbec. Măcelarul de 
lângă Moulin-Rouge o vinde doar cu optzeci de centime. 

Vorbeau în gura mare, din pricina unei trăsuri care trecea 
hurducăind pe întinderea pustie a străzii; cuvintele pe care 
le rosteau în gura mare, nu izbutiră decât s-o facă pe-o 
bătrânică mărunţică să iasă la fereastră; iar bătrânica 
rămase sprijinită cu coatele de prichiciul ferestrei, oferindu- 
şi plăcerea unei nespuse tulburări, stând să privească la 
omul acela de pe acoperişul de peste drum, de parc-ar fi 
nădăjduit să-l vadă prăbuşindu-se dintr-o clipă în alta. 

— Ei! atunci seară bună, mai strigă o dată madam Boche. 
Nu vreau să vă stingheresc. 

Coupeau se întoarse şi luă ciocanul de lipit pe care i-l 
întindea Zidore. Dar în clipa în care portăreasa se 
îndepărta, o zări pe celălalt trotuar pe Gervaise, ţinând-o pe 
Nana de mână. Fetiţa îşi înălţă căpşorul să-l strige pe 
tinichigiu, când Gervaise îi astupă gura c-un gest smucit. Şi 
cu glas şoptit, ca să nu fie auzit sus, îşi spuse temerea; 
arătându-se pe neaşteptate, îi era frică să nu-i pricinuiască 
cumva lui bărbatu-său vreun şoc care să-l facă să se 
prăvălească de pe acoperiş. În patru ani, o singură dată se 
dusese să-l ia de la locul lui de muncă. Astăzi, era pentru 
cea de-a doua oară. N-avea puterea să stea să se uite la el 
cum lucra, simţea cum i se urcă sângele la cap când îl vedea 
pe bărbatu-său acolo sus, între cer şi pământ, în locuri unde 
nici vrăbiile nu se-ncumetau. 

— Bineînţeles că nu-i deloc plăcut, murmura madam 
Boche. Cel puţin al meu e croitor, n-am de ce să tremur 
pentru el. 

— Dac-ai şti, spuse iarăşi Gervaise, la început eram toată 
ziua cuprinsă de spaimă, de dimineaţă până-n seară. Mereu 
îl vedeam cu capul spart, purtat pe-o targă... Acum nu mai 
stau să mă gândesc atât de mult la asta. Te obişnuieşti cu 


orice. Trebuie să-ţi câştigi într-un fel pâinea... Orice ar fi, e- 
o bucată de pâine tare scump plătită, fiindcă în treaba asta 
îţi primejduieşti viaţa mai des decât crezi. 

Gervaise tăcu, pitind-o între fuste pe Nana, de teamă ca 
fetiţa să nu strige. Fără să vrea, albă la faţă ca varul, privea 
la Coupeau. Acesta tocmai lipea capătul cel mai îndepărtat 
al foii de tablă, lângă jgheab; se întindea cât mai mult cu 
putinţă, dar nu izbutea s-ajungă la el. Atunci, înfruntă 
primejdia, cu acele mişcări încetinite pe care le fac 
muncitorii, foarte domol şi cu multă îndemânare. O clipă, se 
află deasupra caldarâmului, nemaiţinându-se de nimic, 
văzându-şi liniştit de treabă; iar de jos se zărea scânteierea 
flăcăruii albe a sudurii ţâşnind de sub ciocanul de lipit 
plimbat de mâna lui, cu deosebită grijă, peste tablă. 
Amuţită, cu pieptul sugrumat de groază, Gervaise îşi 
împreunase mâinile şi le ridica rugătoare într-o mişcare de 
care nu-şi dădea seama. Dar răsuflă din adânc, uşurată; 
Coupeau se căţăra din nou pe acoperiş, fără grabă, având 
vreme să mai tragă şi un ultim scuipat în stradă. 

— Va să zică mă spionaţi! strigă el înveselit, când o zări pe 
Gervaise. A ţinut să facă pe şmechera, nu-i aşa? madam 
Boche; n-a vrut să mă strige... Mai stai oleacă, am încă vreo 
zece minute de lucru. 

Mai avea de pus o căciulă de tablă la un coş, un fleac de 
treabă. Spălătoreasă şi portăreasa rămaseră pe trotuar, 
stând de vorbă despre mahala, cu ochii la Nana, pentru a n- 
o lăsa să se murdărească în pârâiaşul din şanţul străzii 
unde căuta peştişori; iar cele două femei îşi întorceau 
mereu privirile spre acoperiş, zâmbind şi dând din cap, ca şi 
cum ar fi vrut să spună că nu-şi pierduseră răbdarea. Peste 
drum, bătrânica nu plecase de 1& fereastră, privind la 
Coupeau, în aşteptare. 

— Ce tot iscodeşte, mârţoaga aia! spuse madam Boche. Ce 
mutră parşivă! 

De sus, se auzea glasul puternic al tinichigiului care cânta: 
Bine-i, ah, fragi să culegi! De astă dată stătea aplecat peste 


bancul de lucru, croindu-şi tabla ca un adevărat artist. Cu-o 
învârtitură de compas trăsese o linie şi-acum tăia un evantai 
uriaş cu ajutorul unei perechi de foarfeci încovoiate; apoi, 
îndoia agale, cu ciocanul, evantaiul, astfel încât semăna cu-o 
ciupercă ţuguiată. Zidore se apucase să înteţească tăciunii 
din mangal. Soarele apunea în spatele clădirii, scăldat într-o 
puternică lumină trandafirie ce pălea încetul cu încetul, 
căpătând o gingaşă culoare liliachie. Iar pe bolta cerului, la 
ceasul acesta de tihnă al zilei, siluetele celor doi muncitori, 
mărite la culme, se profilau pe fundalul străveziu al 
văzduhului, laolaltă cu dunga întunecată a bancului de 
lucru şi conturul ciudat al foalelor. 

Când căciula de tablă a coşului fu gata croită, Coupeau 
strigă răstit: 

— Zidore! ciocanul de lipit! 

Dar Zidore se făcuse nevăzut. Tinichigiul, înjurând de 
mama focului, îl căută din priviri, îl strigă prin ferestruica 
podului care rămăsese deschisă. În cele din urmă, îl 
descoperi pe-un acoperiş învecinat, la două case mai încolo. 
Puşlamaua se plimba, scormonind din priviri împrejurimile, 
cu părul firav şi bălai bătut de adierea vântului, mijindu-şi 
ochii în faţa imensităţii Parisului; 

— la zi, haimanao! ce crezi că eşti la iarbă verde! spuse 
Coupeau mânios. Parc-ai fi domnul Beranger, poate că stai 
şi scrii şi poezii!. Fă bine şi dă-mi ciocanul de lipit! Unde s-a 
mai pomenit aşa ceva! Să hoinăreşti pe acoperişuri! Păi de 
ce nu-ţi aduci aici şi drăguţa, să-i vrăjeşti la ureche vorbe 
dulci... N-ai de gând să-mi dai o dată ciocanul, nătărăul 
dracului! 

Isprăvi de lipit şi strigă la Gervaise: 

— lată-mă-s, gata!. Acuşica-s jos. 

Burlanul coşului la care trebuia să potrivească căciula de 
tablă, se afla undeva pe la mijlocul acoperişului. Gervaise, 
liniştită, zâmbea întruna, urmărindu-i mişcările. Nana, care 
se potolise de îndată ce-l văzuse pe taică-său, începuse să 


bată din palmele mânuţelor ei. Se aşezase pe trotuar, să 
poată privi mai bine în sus. 

— Tăticule! tăticule! strigă ea cât o ţinură puterile; 
tăticule! uită-te la mine! 

Tinichigiul voi să se aplece, dar îi lunecă piciorul. Şi-atunci, 
într-o clipită, prosteşte, ca o pisică ce se încurcă în propriile 
ei labe, se rostogoli, dându-se de-a dura pe povârnişul uşor 
al acoperişului, fără să se mai poată prinde de ceva. 

— Dumnezeule! rosti el cu glas înăbuşit. 

Şi se prăvăli. Trupul lui descrise o curbă moale, se dădu de 
două ori peste cap, şi căzu în mijlocul străzii unde răbufni 
ca o boccea de rufe zvârlită de undeva, de sus. 

Gervaise, încremenită, cu braţele ridicate, simţea cum un 
răcnet nemaipomenit îi sfâşie pieptul. Trecătorii dădură 
năvală, îmbulzindu-se în jurul lui Coupeau. Madam Boche, 
ca lovită cu leuca, abia ţinându-se pe picioare, o cuprinse pe 
Nana în braţe pentru a-i ascunde capul şi-a nu-i îngădui să 
vadă. În timpul acesta, peste drum, bătrânica închidea 
liniştită fereastra, ca şi cum ar fi fost pe deplin mulţumită. 

Până la urmă, patru oameni îl cărară pe Coupeau la 
farmacia din colţul străzii Poissonnicre; ţi rămase acolo, 
aproape un ceas, pe-o cuvertură în mijlocul prăvăliei, în 
care timp se duseseră să ceară o targă de la spitalul 
Lariboisitre. Încă mai răsufla, dar farmacistul dădea 
încetişor din cap. Gervaise stătea acum îngenuncheată pe 
duşumea, hohotind necontenit, scăldată de lacrimi, orbită, 
năucită. Cu-o mişcare de care nu-şi dădea seama, întindea 
mâinile, pipăind cu osebită gingăşie trupul bărbatului ei. 
Apoi şi le trăgea îndărăt, privind la farmacistul care-i 
interzisese să pună mâna; şi, după câteva clipe, reîncepea, 
neputându-şi stăpâni dorinţa de a-şi da seama dacă mai era 
cald, crezând că-i face bine. Când în cele din urmă sosiră cu 
targa şi fu vorba să-l ducă la spital, Gervaise se sculă şi 
spuse răstit: 

— Nu, nu, nu la spital!. Stăm în Rue Neuve din mahalaua 
Goutte-d'Or. 


Degeaba încercară să-i explice că boala avea s-o coste 
foarte scump dacă-l lua pe bărbatu-său acasă. Dar Gervaise 
repeta cu încăpățânare: 

— Rue Neuve din mahalaua Goutte-d'Or, vă arăt intrarea... 
Ce vă priveşte? Am bani... E bărbatu-meu, nu-i aşa? E-al 
meu, şi-l vreau la mine în casă. 

Şi-au fost siliţi să-l ducă pe Coupeau la locuinţa sa. Când 
targa străbătu prin mulţimea ce se strivea în faţa farmaciei, 
femeile din mahala vorbeau cu însufleţire despre Gervaise; 
era ea şontoroagă, pocitania, dar avea curaj; o să-şi scape 
bărbatul din belea, fără îndoială, pe câtă vreme, la spital, 
doctorii le veneau de hac bolnavilor prea dărâmaţi, 
înlesnindu-le să dea cât mai degrabă ortul popii, ca să nu-şi 
mai bată capul cu vindecarea lor. Madam Boche, după ce-o 
dusese la ea acasă pe Nana, se înapoiase şi povestea 
accidentul cu mare lux de amănunte simțindu-se încă 
zguduită de emoție. 

— Mă duceam să-mi cumpăr o ciozvârtă de berbec, eram 
la faţa locului, l-am văzut cum se prăvăleşte, spunea ea 
întruna. Din cauza copilei, a vrut să se uite la ea, şi 
bâldâbâc! Vai! Pentru numele lui Dumnezeu! n-aş mai vrea 
să-l văd căzând şi pe-un altul... Totuşi, trebuie să mă duc să- 
mi cumpăr ciozvârtă de berbec. 

Timp de opt zile, Coupeau se zbătu între viaţă şi moarte. 
Neamurile, vecinii, toată lumea, se aşteptau să-l vadă că dă 
ochii peste cap dintr-o clipă într-alta. Doctorul, un doctor 
foarte scump, care cerea să fie plătit cu cinci franci vizita, 
se temea să nu aibă ceva leziuni interne; cuvintele acestea 
înspăimântau tare mult, în mahala se vorbea că tinichigiului 
îi sărise inima din loc, din pricina zguduiturii. Numai 
Gervaise, gălbejită de atâta veghe, îngândurată, plină de 
hotărâre, dădea din umeri. Bărbatu-său se alesese cu o 
frântură la piciorul drept; toată lumea ştia de asta; or să i-l 
pună la loc, şi gata. Cât despre celelalte bazaconii, cu inima 
care-i sărise din loc, nu era nimic adevărat. O să-i pună ea 
inima la loc. Se pricepea cum se pun inimile la loc, cu grijă, 


curăţenie şi o prietenie trainică. Dovedea o convingere 
plină de mândrie, încredinţată că-l va vindeca numai stând 
lângă el şi atingându-l cu mâinile în ceasurile când îl apucau 
căldurile. Nu se îndoi nici o clipă de acest lucru. O 
săptămână întreagă fu văzută în picioare, vorbind puţin, 
cufundată în încăpăţânarea ei de a-l salva, uitând de copii, 
de stradă şi de tot oraşul. În cea de-a noua zi, în seara în 
care doctorul îşi luă în cele din urmă răspunderea pentru 
viaţa bolnavului, Gervaise se prăbuşi pe-un scaun, muindu-i- 
se fecioarele, cu spinarea zobită, plângând lacrimi de 
fericire. În noaptea aceea, se învoi să doarmă două ceasuri, 
cu capul sprijinit la picioarele patului. 

Accidentul lui Coupeau băgase dârdora în toată familia. 
Bătrâna Coupeau îşi petrecea nopţile cu Gervaise; dar cum 
se făcea ceasul nouă, aţipea pe scaun. În fiecare seară, 
întorcându-se de la lucru, madam Lerat făcea un mare ocol, 
dând pe acolo, să mai afle ce e nou. Soții Lorilleux veniseră 
la început de câte două şi trei ori pe zi, oferindu-se să stea 
de veghe, ba chiar aducând şi-un fotoliu pentru Gervaise. 
Apoi, nu întârziară să se ivească prilejuri de gâlceavă 
despre felul cum trebuie îngrijiţi bolnavii. Madam Lorilleux 
susţinea că izbăvise destui oameni de la moarte în viaţa ei, 
ca să aibă priceperea de-a se descurca în treburi de-astea. 
De asemenea, o învinui pe Gervaise c-o bruftuluieşte, c-o 
alungă de lângă patul lui frate-său. Bineînţeles că 
Şontoroaga avea toate motivele să vrea să-l vindece cu 
orice preţ pe Coupeau; căci, la urma urmei, dacă nu s-ar fi 
dus în Rue de la Nation să-l bată la cap, bărbatu-său n-ar 
mai fi căzut de pe casă. Numai că, aşa cum îl îngrijea 
Gervaise, era sigură c-avea să-i vină de petrecanie. 

Când îşi dădu seama că Coupeau e în afară de orice 
primejdie, Gervaise încetă să mai păzească cu atâta 
înverşunată dragoste patul bărbatului. De-acum, n-aveau 
cum să i-l mai omoare, şi îngădui tuturor să se apropie, fără 
să se mai teamă. Familia se lăfăia în cameră. Convalescenţa 
avea să dureze vreme îndelungată; doctorul spusese că 


vreo patru luni. Atunci, în timp ce tinichigiul era cufundat în 
somnurile lui ce nu se mai sfârşeau, soţii Lorilleux îi spuseră 
Gervaisei că-i o proastă. Nu făcuse nici o brânză că-l ţinuse 
acasă pe bărbatu-său. La spital, s-ar fi pus pe picioare într- 
un răgaz de două ori mai scurt. Lorilleux ar fi vrut să fie şi 
el bolnav, să capete şi el o bubă oareşcare, ca să-i 
dovedească că n-avea să şovăie nici o clipită pentru a se 
interna la Lariboisicre. Madam Lorilleux cunoştea o 
cucoană care ieşise de-acolo; ei, ce să vezi! mâncase toată 
ziua numai carne de pui, de dimineaţă până-n seară. Şi 
amândoi, pentru a douăzecea oară, îi făceau din nou 
socoteala cât aveau s-o coste patru luni de convalescenţă; 
mai întâi zilele de lucru pe care le pierdeau, apoi doctorul, 
medicamentele, iar mai târziu un vin bun şi muşchiuri în 
sânge. Dacă soţii Coupeau aveau să scape doar cu tocarea 
gologanilor pe care-i economisiseră, trebuia să se 
socotească straşnic de norocoşi. Dar era de crezut c-or să 
se-nglodeze în datorii. Desigur, asta-i privea. Mai ales, nu 
trebuiau să se bizuie pe neamuri, căci nu erau de-ajuns de 
bogate să întreţină un bolnav la el acasă. Cu atât mai rău 
pentru Şontoroagă, nu-i aşa? putea foarte bine să facă şi ea 
la fel ca toată lumea, să fi lăsat să-l ducă pe bărbatu-său la 
spital. O să-i iasă pe nas, fudulia ei. 

Într-o seară, madam Lorilleux găsi în ea atâta răutate, 
încât o întrebă pe neaşteptate: 

— Ei! şi ce s-aude cu prăvălia voastră, când o-nchiriaţi? 

— Da, rânji Lorilleux, portarul şi-acum stă să v-aştepte. 

Gervaise simţi că se-năâbuşă. Uitase cu totul de prăvălie. 
Însă vedea bucuria răutăcioasă a oamenilor ăştia, la gândul 
că prăvălia se şi dusese pe apa sâmbetei. Într-adevăr, din 
seara aceea, pândiră orice prilej pentru a lua în batjocură 
visul ei ce se spulberase. Când se vorbea despre cine ştie ce 
dorinţă cu neputinţă de împlinit, pomeneau de ziua când va 
fi patroană, într-un magazin frumos, cu vitrină la stradă. Şi, 
pe ascuns, râdeau în hohote pe socoteala ei. Gervaise n-ar fi 
vrut să aibă bănuieli atât de urâte, însă, în realitate, soţii 


Lorilleux păreau să fie de data aceasta foarte mulţumiţi că 
se întâmplase accidentul lui Coupeau care nu-i îngăduia să- 
şi deschidă spălătoria din Rue Goutte-d'Or. 

Atunci, ea însăşi voi să râdă şi să le dovedească că-şi 
jertfeşte bucuroasă banii pentru vindecarea soţului. De 
fiecare dată când îşi lua de faţă cu ei libretul de la Casa de 
economii, de sub globul de cristal al pendulei, spunea 
înveselită: 

— Plec, mă duc să închiriez prăvălia. 

Nu voise să-şi scoată toţi banii deodată. Retrăgea câte o 
sută de franci, ca să nu ţină în scrin o grămadă atât de 
mare de monede; în afară de asta, nădăjduia într-un chip 
nedesluşit că se va întâmpla o minune, o vindecare 
neaşteptată, care să le îngăduie să nu-şi scoată toţi banii. 
De fiecare dată când se ducea la Casa de economii, şi-apoi 
se-ntorcea acasă, aduna pe-o bucăţică de hârtie banii pe 
care-i mai aveau acolo. Asta numai ca să fie totul în ordine. 
Oricât se adâncea gaura, Gervaise ţinea, cu înfăţişarea ei 
plină de înţelegere şi zâmbetul său liniştit, socotelile acestui 
dezastru al economiilor lor. Oare nu era o mângâiere faptul 
că le prindeau atât de bine banii ăştia şi că-i avuseseră la 
îndemână în clipa când li se întâmplase nenorocirea? Şi, 
fără nici o părere de rău, punea la loc cu deosebită grijă 
libretul în spatele pendulei, sub globul de cristal. 

Câtă vreme Coupeau fu bolnav, familia Goujet se arătă 
foarte îndatoritoare faţă de Gervaise. Madame Goujet îi 
stătea în orice clipă la îndemână: niciodată nu cobora fără 
s-o întrebe dacă n-avea cumva nevoie de ceva zahăr, unt 
sau sare; îi dădea întotdeauna întâia farfurie de supă, în 
serile când punea de rasol; ori de câte ori băga de seamă că 
Gervaise era copleşită de treburi, se apuca chiar să 
deretice prin bucătărie şi îi dădea o mână de ajutor la 
spălatul vaselor. Goujet, în fiecare dimineaţă, lua găleţile 
Gervaisei şi se ducea să i le umple la fântâna din Rue 
Poissonnicre; îi făcea în felul acesta o economie de zece 
centime. Apoi, după masa de seară, când se-ntâmpla ca 


neamurile lui Coupeau să nu fi dat năvală, familia Goujet 
venea să le ţină tovărăşie soţilor Coupeau. Vreme de două 
ceasuri, până la orele zece, fierarul îşi fuma luleaua, 
urmărind cum Gervaise îl îngrijea pe accidentat. Cât era 
seara de lungă, nu rostea nici zece vorbe. Chipul lătăreţ de 
om bălai i se ghemuia între umerii de uriaş şi se înduioşa 
privind-o cum turna ceaiul de tei în ceaşcă şi cum amesteca 
zahărul cu linguriţa, fără să facă un zgomot. Când aranja 
aşternutul şi-l încuraja pe Coupeau cu glasul ei plin de 
blândeţe, se simţea cutremurat până-n adâncul 
măruntaielor. De când era nu văzuse o femeie atât de 
inimoasă. Nici nu-i stătea rău că şchiopăta, căci asta făcea 
mai vrednice de laudă ostenelile ce-şi dădea pentru 
bărbatu-său, cât era ziulica de mare. Nu se îndura să stea 
jos şi să mănânce nici măcar un sfert de ceas. Tot timpul 
bătea drumurile la farmacist, trebuia să se ocupe de fel de 
fel de necurăţenii, se chinuia din răsputeri să ţină în ordine 
odaia asta în care se desfăşura toată viaţa lor; şi, cu toate 
astea nu se plângea niciodată şi era totdeauna 
îndatoritoare, chiar şi-n serile când, de istovită ce era, 
adormea de-a-n picioarelea, cu ochii deschişi. În această 
atmosferă de devotament şi înconjurat de atâtea leacuri ce 
zăceau pe mobilele din odaie fierarul, văzând-o pe Gervaise 
cum îşi iubeşte şi îngrijeşte soţul din toată inima, se simţea 
cuprins de o mare afecţiune faţă de dânsa. 

— Ei! iată-te pus pe picioare, dragul meu, îi spuse el într-o 
bună zi convalescentului. Nu-mi făceam nici o grijă în 
privinţa asta, nevastă-ta e-un adevărat Dumnezeu! 

Goujet era pe punctul de a se căsători. Mai exact, maică-sa 
îi găsise o tânără, foarte potrivită, o dantelăreasă ca şi ea, 
pe care ar fi dorit tare mult să i-o dea de nevastă. Ca să n-o 
mâhnească, fiul se-nvoise, iar nunta chiar fusese hotărâtă 
pentru cele dintâi zile ale lui septembrie. Banii pentru 
întemeierea căminului zăceau de multă vreme la Casa de 
economii. Însă când Gervaise îi vorbea despre căsătoria 
asta, Goujet clătina din cap murmurând cu glasul lui domol: 


— Nu-s toate femeile ca mata, madam Coupeau. Dac-ar fi 
toate femeile ca dumneata, m-aş însura cu zece deodată. 

După două luni de zile, Coupeau începu să se dea jos din 
pat. Nu era în stare să umble cine ştie cât de departe, ci 
doar de la pat până la fereastră, şi chiar şi atuncea sprijinit 
de Gervaise. Ajuns acolo, se aşeza în fotoliul soţilor 
Lorilleux, ţinându-şi piciorul drept întins pe-un scăunel. 
Omul acesta glumeţ, ce-şi râdea de teama celor cărora le 
era frică să nu se-aleagă cu picioarele rupte în zilele de 
polei, fusese foarte tulburat de accidentul suferit. Privea 
lucrurile fără nici un pic de înţelepciune. În cele două luni 
cât a zăcut la pat, tot bombănea şi înjura, de le venea 
tuturor să-şi ia lumea în cap. Într-adevăr, nu era viaţă, să 
stai culcat pe spate, cu piciorul legat şi ţeapăn ca un cârnat. 
Ah! nimic de zis, ştia pe dinafară tot tavanul; era o 
crăpătură, acolo, în colţul alcovului, pe care ar fi fost în 
stare s-o deseneze şi cu ochii închişi. După aceea, când se 
mută în fotoliu, se întâmplă altă poveste. Multă vreme avea 
să mai şadă aşa, țintuit ca o momâie? Strada nu era chiar 
atât de veselă, nimeni nu trecea pe-acolo, toată ziua puţea 
doar a apă de clor. Nu, zău aşa, simţea că-mbătrâneşte prea 
din cale-afară, şi-ar fi dat şi zece ani din viaţă numai să 
poată afla ce mai e pe la fortificaţii. Şi iarăşi se pornea cu 
foc să-nvinuiască soarta. Nu era drept să păţească 
accidentul ăsta; nu trebuia să i se întâmple aşa ceva tocmai 
lui, un muncitor de ispravă, ce nu se lăsa pe tânjeală şi nici 
nu se-mbăta. Dacă s-ar fi întâmplat altora, poate că ar mai fi 
înţeles. 

— Babacul Coupeau, spunea el, şi-a frânt gâtul într-o zi de 
beţie. Nu pot să spun că şi-a meritat soarta, dar în orice caz 
păţania lui era de-nţeles... Dar eu, care postisem, mai 
liniştit decât Ioan Botezătorul, făr-o picătură de băutură-n 
mine, iacă-mă venind de-a berbeleacul în clipa când voiam 
să mă-ntorc să-i zâmbesc Nanei!. Nu sunteţi de părere că-i 
prea de tot? Dacă-i un Dumnezeu pe lumea asta, păi atunci 


tare ciudat a mai rânduit lucrurile. N-am să-nghit niciodată 
chestia asta. 

lar când i se înzdrăveniră picioarele, rămase cu-o ură 
ascunsă împotriva muncii. Era o meserie a dracului, să stai 
să-ţi treci zilele ca motanii, de-a lungul streşinilor. „Nu-s 
tâmpiţi, burjuii ăştia! Pe tine te trimit la moarte, fiind prea 
fricoşi ca să-şi pună viaţa în primejdie suindu-se pe-o scară; 
el se-aşează pe-ndelete şi temeinic la gura sobei, şi prea 
puţin le pasă de oamenii sărmani”. Ba, alteori ajungea să 
spună că fiecare ar trebui să-şi bată singur tabla pe casă. 
„Doamne! dac-ar fi pe bună dreptate, aici ar trebui să se- 
ajungă: dacă vrei să nu te plouă, pune-te singur la adăpost.” 
Apoi, îi părea rău că nu învățase altă meserie, mai frumoasă 
şi mai puţin pândită de primejdii, cum ar fi fost, de pildă, 
aceea de tâmplar de mobile. Asta era tot din greşeala 
bătrânului Coupeau; părinţii aveau prostul obicei de a-şi 
băga copiii, cu orice preţ, la meseria lor. 

Timp de încă două luni, Coupeau merse în cârje. Mai întâi 
fusese în stare să coboare până în stradă, să fumeze o lulea 
în faţa uşii. Apoi, se dusese până pe bulevardul exterior, 
târându-se la soare, stând ceasuri întregi tolănit pe-o 
bancă. Îşi redobândi buna dispoziţie, iar cu prilejul 
hoinărelilor lui prelungite, căpătă şi-o poftă nespusă de-a da 
glas limbuţiei sale diavoleşti. Şi astfel, odată cu plăcerea de- 
a trăi din plin, începu să cunoască bucuria trândăvelii, 
lăsându-şi mădularele să lenevească în voia lor, simțind cum 
muşchii i se cufundă într-un somn nespus de plăcut; era ca 
şi cum lenevia ar fi pornit să-l cucerească încetul cu încetul, 
căutând să tragă folos din convalescenţa lui pentru a-i intra 
sub piele şi a-l toropi mângâindu-l. Se întorcea acasă bine 
dispus, pus pe ghiduşii, viaţa părându-i-se frumoasă şi 
neînţelegând de ce n-ar putea s-o ţină tot aşa cât lumea. 
Când izbuti să-şi lepede cârjele, îşi prelungi plimbările şi 
mai departe, cutreierând şantierele pentru a-şi revedea 
tovarăşii de lucru. Stătea cu braţele încrucişate în faţa 
caselor în construcţie, rânjind şi dând din cap; îşi bătea joc 


de lucrătorii care munceau pe brânci, îşi întindea piciorul 
să le arate unde putea duce istovirea firii omului. Clipele 
astea de şedere zeflemitoare în faţa trudei altora, îi 
îndestula ura împotriva muncii. Fără îndoială c-avea să se 
apuce din nou de lucru, era nevoit s-o facă; însă cât mai 
târziu cu putinţă. Oh! lipsa tragerii de inimă îi era bine 
răsplătită; şi-apoi, i se părea foarte plăcut să trândăvească. 

După-amiezile când se plictisea, Coupeau urca la familia 
Lorilleux. Aceştia îl compătimeau din toată inima, ispitindu-l 
cu tot felul de atenţii măgulitoare. În cei dintâi ani ai 
căsniciei se înstrăinase de ei, datorită înrâuririi Gervaisei. 
Acum, puneau din nou mâna pe el, glumind pe socoteala 
fricii ce i-o pricinuia nevastă-sa. Aşadar, ce fel de bărbat 
era! Cu toate acestea, soţii Lorilleux se arătau reţinuţi, 
ridicând în slăvi, din răsputeri, însuşirile spălătoresei. 
Coupeau începu prin a i se jura Gervaisei că soră-sa se 
prăpădea după ea şi prin a o ruga să se poarte mai puţin 
neprietenos cu ea. Cea dintâi gâlceavă din căsnicia lor se 
nimeri să izbucnească într-o seară, din pricina micuţului 
Etienne. Tinichigiul îşi petrecuse după-amiaza la familia 
Lorilleux. Întorcându-se acasă, întrucât masa de seară nu 
era încă gata, iar copiii ţipau să li se dea supa, îi căşună pe 
neaşteptate să-l ia la rost pe Etienne, trăgându-i o pereche 
de scatoalce vârtoase. Şi, vreme de-un ceas, bodogăni 
întruna; puştiul ăsta nu era copilul lui, nu-şi dădea seama 
de ce-l mai rabdă în casă; până la urmă o să-l dea pe uşă 
afară. Până în ziua aceea, îl suportase pe puşti fără să facă 
nici un fel de nazuri. De-a doua zi, începu să vorbească 
despre demnitatea lui. lar peste vreo alte trei, porni să-i 
tragă la picioare în fund cât era ziua de lungă până într- 
acolo, încât copilul, când îl auzea urcând scările, fugea la 
familia Goujet, unde bătrâna dantelăreasă îi îngăduia să-şi 
facă lecţiile pe un colţ de masă. 

Gervaise îşi reluase de multă vreme lucrul. Acum nu-şi mai 
dădea osteneala să tot scoată şi să pună la loc globul de 
cristal al pendulei; îşi cheltuiseră toate economiile; şi era 


silită să tragă din greu la jug, să muncească cât patru, căci 
erau patru guri la masă. Ea, de una singură, trebuia să-i 
hrănească pe toţi ai casei. Când auzea că o plânge lumea, 
se grăbea să-l dezvinovăţească pe Coupeau. „Gândiţi-vă cât 
de mult a suferit, nu e de mirare dacă a ajuns să fie cam 
acru! Dar o să-i treacă de îndată ce se va însănătoşi ,. Şi 
dacă lumea îi dădea de înţeles că-n clipa de faţă Coupeau 
arăta destul de zdravăn, că se putea foarte bine întoarce pe 
şantier, Gervaise îi lua apărarea. „Nu, nu, încă nu era 
cazul!” Nu voia să-i cadă din nou la pat. Poate că totuşi ştia 
mai bine decât alţii ce-i spusese doctorul! Ea era aceea care 
nu-i îngăduia să lucreze, repetându-i în fiecare dimineaţă să 
nu se grăbească, să nu întreacă măsura. Ba chiar îi strecura 
în buzunarul vestei câte-o monedă de-un franc. Coupeau se 
învoia s-o primească, de parcă ar fi fost ceva în firea 
lucrurilor; se plângea că are tot felul de dureri ca să fie 
răsfăţat; după şase luni de zile, convalescenţa lui încă se 
mai prelungea. Acum, în zilele când se ducea să-i privească 
pe ceilalţi muncind, intra bucuros în crâşmă să bea câte-o 
juma' de vin cu tovarăşii de lucru. Orice-ai zice, nu era chiar 
aşa de rău la crâşmă; te mai veseleai, mai stăteai cinci 
minute la o parolă. Nu era nici o ruşine. Numai făţarnicilor 
le face plăcere să moară de sete în pragul crâşmei. Aveau 
băieţii dreptate, pe vremuri, când îl luau peste picior, 
fiindcă nu s-a văzut niciodată ca un bărbat să moară dintr- 
un pahar de vin. Şi se bătea în piept, lăudându-se că nu bea 
decât vin; totdeauna numai vin, niciodată rachiu; vinul 
prelungeşte viaţa omului, nu îmbolnăveşte şi nu îmbată. Cu 
toate acestea, după o zi întreagă de lenevie, petrecută 
hoinărind de la un şantier la altul, şi trecând din bodegă în 
bodegă, nu o dată se întorsese acasă cherchelit. Şi în acele 
zile, Gervaise prefăcându-se că ar avea o durere de cap 
nemaipomenită, se zăvorise în casă, pentru a evita ca 
familia Goujet s-audă prostiile lui Coupeau. 

Cu timpul, însă, Gervaise arăta din ce în ce mai mâhnită. 
Mereu se ducea în Rue de la Goutte-d'Or să vadă 


prăvălioara care încă mai era de închiriat; şi-o făcea pe 
ascuns, de parcă ar fi săvârşit cine ştie ce copilărie 
nevrednică de-un om în toată firea. Prăvălia asta reiîncepuse 
să-i tulbure minţile; noaptea, după ce stingea lumina, visa la 
ea cu ochii deschişi, simțind tot farmecul unei plăceri 
oprite. Făcea din nou socoteli; două sute cincizeci de franci 
pentru chirie, o sută cincizeci de franci pentru accesorii şi 
pentru instalaţie, o sută de franci puşi deoparte ca să aibă 
din ce trăi cincisprezece zile; în totul, cel puţin cinci sute de 
franci. Dacă nu vorbea tot timpul pe faţă despre prăvălie, 
era numai de teamă să nu pară că ar regreta că-şi 
cheltuiseră economiile cu boala lui Coupeau. Adeseori pălea 
ca ceara, fiind cât pe ce să-şi trădeze dorinţa-i arzătoare, şi 
căuta să-şi retragă cuvintele, ruşinată de parcă avusese 
cine ştie ce gând urât. Acum, trebuia să muncească patru 
sau cinci ani la rând, până să fie în stare să pună deoparte o 
sumă atât de mare. Deznădejdea ei se trăgea din faptul că 
nu-şi putea deschide numaidecât prăvălia; căci de-ar fi 
putut ar fi fost în stare să facă faţă nevoilor casei fără să se 
mai bizuie pe Coupeau şi îngăduindu-i acestuia să mai 
aştepte luni de zile până va recăpăta poftă de lucru; s-ar fi 
simţit din nou liniştită, încrezătoare în viitor şi ar fi putut 
alunga acele temeri tainice de care se lăsa cuprinsă uneori 
când Coupeau se întorcea acasă prea din cale-afară de 
vesel, pus pe cântat şi povestit cine ştie ce poznă de-a 
dobitocului ăla de Mes-Bottes, căruia îi făcuse cinste c-o 
sticlă de vin. 

Într-o seară, Gervaise fiind singură acasă, Goujet intră şi 
nu-şi luă iute tălpăşiţa, după cum îi era obiceiul. Se aşezase 
şi fuma, privind-o. Avea pesemne ceva însemnat de spus; 
întorcea în gând cuvintele, lăsându-le să se coacă, fără a fi 
în stare să le dea o înlănţuire mulţumitoare. Până la urmă, 
după ce vreme îndelungată amuţise, îşi luă inima-n dinţi şi 
îşi scoase luleaua din gură, ca să spună totul dintr-o singură 
suflare: 


— Madam Gervaise, n-aţi vrea să-mi îngăduiţi să vă- 
mprumut cu bani? 

Ea tocmai stătea aplecată asupra unui saltar al scrinului, 
umblând după nişte cârpe de bucătărie. Se ridică, roşie ca 
focul la chip. Va să zică, o văzuse de dimineaţă când stătuse 
aproape zece minute într-o stare de neţărmurită încântare 
în faţa prăvăliei? Goujet zâmbea, stânjenit, de parcă i-ar fi 
făcut cine ştie ce propunere jignitoare. Dar Gervaise îl 
refuză vehement; n-are să fie niciodată de acord să 
primească bani, fără să ştie când îi va putea înapoia. Şi 
afară de asta, era vorba de-o sumă într-adevăr mult prea 
mare. Şi, întrucât Goujet, foarte mâhnit, stăruia, Gervaise 
ajunse să-i spună răstit: 

— Dar însurătoarea dumitale? Nu pot să iau banii puşi 
deoparte pentru căsătorie, hotărât lucru! 

— Vai! nu vă fie teamă, răspunse Goujet, roşindu-se şi el la 
rândul său. Nu mă mai însor. Ştiţi, a fost doar un gând... 
Zău, prefer să vă împrumut dumneavoastră banii. 

În clipa aceea, îşi plecară amândoi capetele. Se petrecea 
între ei un lucru foarte gingaş, pe care nu voiau să şi-l 
destăinuie. Şi Gervaise primi. Goujet o înştiinţase pe maică- 
sa. Străbătură coridorul şi se duseră de îndată s-o vadă. 
Dantelăreasa era îngândurată, niţel cam mâhnită, stând 
plecată cu chipul ei liniştit deasupra gherghefului. Nu voia 
să-l nemulţumească pe fiu-său, dar acum nu mai încuviinţa 
planul Gervaisei; şi-i spuse fără ocolişuri de ce: Coupeau o 
apucase pe-un drum greşit, Coupeau avea să-i toace 
prăvălia. Nu putea să ierte cu nici un preţ faptul că 
tinichigiul nu consimţise să înveţe să citească, în timpul 
convalescenţei; fierarul se oferise să-l înveţe, dar celălalt îl 
trimisese la plimbare, spunând că ştiinţa-i vinovată de 
istovirea lumii. Păţania asta aproape că iscase o gâlceavă 
între cei doi muncitori; fiecare păşea pe drumul lui. De 
altminteri însă, madam Goujet, văzând privirea rugătoare a 
băiatului ei, om în toată firea care se purta ca un copil, se 
arătă plină de bunăvoință faţă de Gervaise. Căzură la 


înţelegere să împrumute vecinilor cinci sute de franci; 
aceştia aveau să-i înapoieze achitând în fiecare lună câte o 
rată de douăzeci de franci; asta până la stingerea datoriei. 

— Ia spune! fierarul îţi face cu ochiul, exclamă Coupeau 
râzând, când află povestea. Oh! nu-mi fac nici o grijă, prea-i 
bleguţi... O să-i dăm noi banii înapoi. Însă, zău aşa, dac-ar 
avea de-a face cu nişte ticăloşi, l-ar trage pe sfoară într-un 
chip straşnic. 

Chiar de-a doua zi, soţii Coupeau închiriară prăvălia. Toată 
ziua, Gervaise bătu drumul din Rue Neuve până-n Rue de la 
Goutte-d'Or. Când o zăriră păşind atât de sprintenă, atât de 
încântată încât nici nu mai şchiopăta, în mahala se vorbi că- 
şi făcuse pesemne vreo operaţie. 

V, 

Tocmai atunci, din aprilie, odată cu începutul celui de-al 
doilea trimestru, soţii Boche plecaseră din Rue des 
Poissonniers şi se angajaseră ca portari la clădirea aceea 
mătăhăloasă din Rue de la Goutte-d'Or. Ca să vezi, cum se 
întâlnesc oamenii! Ceea ce o necăjea oarecum pe Gervaise, 
care trăise atât de liniştită fără portar în coteneaţa ei din 
Rue Neuve, era faptul c-avea să fie iarăşi sub jugul cine ştie 
cărei fiinţe a dracului şi răutăcioase, cu care va fi nevoită să 
se ia la hâră pentru niţică apă vărsată pe jos sau pentru 
vreo uşă trântită seara prea zgomotos. Portarii sunt un soi 
de oameni tare scârboşi! Însă, cu familia Boche, avea să fie 
o plăcere. Se cunoşteau şi se înţeleseseră totdeauna. Pe 
scurt fie zis, lucrurile se vor petrece ca între neamuri. 

În ziua când soţii Coupeau veniră să semneze contractul 
de închiriere, trecând pe sub poarta cea mare, Gervaise îşi 
simţi inima tare întristată. Aşadar, avea să locuiască în 
clădirea asta, încăpătoare cât un orăşel, ce-şi întindea în 
lung şi-n lat ulicioarele nesfârşit de lungi ale scărilor şi 
coridoarelor. Zidurile cenuşii, cu zdrenţele puse la uscat pe 
la ferestre, curtea plumburie cu caldarâm desfundat de 
parcă ar fi fost o piaţă publică, huruitul muncii ce răzbătea 
prin pereţi, stârneau în ea o tulburare de nestăvilit, bucuria 


de-a fi în sfârşit pe calea împlinirii dorinţei sale arzătoare, 
teama de-a nu izbuti şi de-a se pomeni strivită în lupta 
crâncenă cu foamea, al cărei Suflu răzbătea până la dânsa. 
I se părea că face un lucru foarte îndrăzneţ, că se azvârle în 
măruntaiele unei maşini în mişcare, în timp ce ciocanele 
lăcătuşului şi strungurile tâmplarului de mobile băteau şi 
scrâşneau în fundul atelierelor de la parter. Astăzi, apele ce 
se scurgeau prin gang de la boiangerie aveau culoarea 
fructului de măr, palid-verzuie. Gervaise trecu peste ele 
zâmbind; vedea în culoarea asta o prevestire plină de 
bucurii. 

Întâlnirea cu proprietarul urma să aibă loc chiar în odăiţa 
de la poartă, a soţilor Boche. Domnul Marescot, mare 
negustor de foarfeci şi cuțite de pe Rue de la Paix, bătuse 
pe vremuri trotuarele, învârtind la tocilă. Se vorbea că are 
acum o avere de mai multe milioane. Era un bărbat de vreo 
cincizeci şi cinci de ani, zdravăn, ciolănos, purtând o 
decorație şi având mâini uriaşe de muncitor; una dintre 
marile lui bucurii era să ia, acasă la el cuţitele şi foarfecele 
chiriaşilor săi, pe care de plăcere le dădea el însuşi la tocilă. 
Nu era socotit un om fudul, fiindcă ceasuri de-a rândul 
stătea la portarii săi, pitit în umbra odăiţei, ca să cerceteze 
socotelile. Acolo îşi vedea de toate afacerile lui. Soții 
Coupeau îl găsiră la masa slinoasă a lui madam Boche, 
ascultând cum croitoreasa de la etajul al doilea al scării A 
refuzase să plătească chiria, rostind cuvinte foarte urâte. 
Apoi, după ce iscăliră contractul, domnul Marescot îi 
strânse mâna tinichigiului. Îi plăceau muncitorii. Pe 
vremuri, o dusese şi el al dracului de greu. Dar munca te 
face s-ajungi oriunde. Şi, după ce numărase cei două sute 
cincizeci de franci pentru întâia jumătate a anului pe care-i 
vâri în buzunarul său nemăsurat de mare, le povesti viaţa 
lui şi le arătă decorația. 

Totuşi, Gervaise se simţi oarecum stingherită văzând 
purtarea soţilor Boche. Se făceau că n-o cunosc. Se tot 
foiau în jurul proprietarului, încovoiaţi de spate, pândindu-i 


vorbele şi încuviinţându-le din cap. Madam Boche ieşi afară 
în mare grabă s-alunge cârdul de copii ce se bălăceau în 
faţa cişmelei al cărei robinet, lăsat deschis, potopea 
caldarâmul; când se înapoie, purtându-şi fustele băţoasă şi 
neînduplecată, străbătând curtea şi aruncând din când în 
când priviri furişe spre toate ferestrele, de parcă ar fi vrut 
să se încredinţeze de buna rânduială din casă, strânse din 
buze, vrând s-arate astfel cu câtă autoritate fusese 
împuternicită, acum când avea în stăpânirea ei trei sute de 
chiriaşi. 

Boche pornise să cârtească iarăşi pe seama croitoresei de 
la etajul al doilea; îşi dădea cu părerea că trebuie evacuată; 
socotea chiria cu care rămăsese în urmă, dându-şi aere de 
administrator care se teme ca nu cumva să fie primejduită 
averea ce-i fusese încredinţată. Domnul Marescot încuviinţă 
propunerea de a se proceda la evacuare; voia însă să mai 
aştepte până la jumătatea trimestrului. Era cumplit s-arunci 
oamenii pe stradă, cu atât mai mult cu cât în felul ăsta nu 
intra nici o leţcaie în buzunarul proprietarului. lar Gervaise, 
străbătută de-o uşoară înfiorare, se întreba dacă o vor 
arunca şi pe ea în stradă, în ziua când cine ştie ce 
nenorocire nu-i va îngădui să plătească. Odăiţa portarilor, 
cu pereţii afumaţi şi ticsită cu mobile înnegrite, era jilavă şi 
întunecoasă ca o pivniţă; în faţa ferestrei, toată lumina 
cădea numai peste masa de lucru a croitorului pe care 
zăcea o redingotă jerpelită ce trebuia întoarsă pe dos; în 
vremea asta Pauline, fetiţa soţilor Boche, o copilă roşcovană 
de vreo patru anişori, şedea pe jos şi se uita cuminte cum 
fierbe o bucată de carne de vițel, învăluită şi în acelaşi timp 
încântată de mirosul pătrunzător de bucătărie ce se 
răspândea din crăticioară. 

Domnul Marescot, tocmai dădea iarăşi mâna cu tinichigiul, 
când acesta aduse vorba despre reparaţii, amintindu-i de 
făgăduiala făcută prin viu grai c-aveau să vorbească mai 
târziu despre ele. Însă proprietarul se supără; nu-şi luase 
nici un angajament; de altminteri nu se făceau niciodată 


reparaţii la prăvălii. Totuşi, se învoi să meargă să vadă 
locuinţa, urmat de soţii Coupeau şi de Boche. Negustoraşul 
de mărunţişuri plecase luând cu el toată instalaţia sa de 
rafturi şi tejghele; prăvălia rămasă golaşă îşi dădea la iveală 
tavanul înnegrit şi pereţii crăpaţi pe care atârnau nişte fâşii 
de tapet galben. Şi-acolo, în pustiul răsunător al odăilor, 
porniră să se-nfrunte plini de mânie. Domnul Marescot 
striga în gura mare că era treaba negustorilor să-şi 
înfrumuseţeze prăvăliile, căci, la urma urmei, un negustor 
era în stare să vrea aur peste tot, însă el, proprietarul, n- 
avea putinţa să-i îmbrace prăvălia în aur; apoi, povesti cum 
îşi aranjase prăvălia lui din Rue de la Paix, cu care cheltuise 
peste douăzeci de mii de franci. Gervaise, cu încăpăţânarea 
ei de femeie, o ţinea una şi bună, judecând într-un chip cei 
se părea de necombătut; într-o locuinţă, nu-i aşa, trebuia să 
se lipească un tapet? Atunci, de ce nu voia să ia în seamă că 
şi prăvălia era o locuinţă? Nu-i cerea altceva decât să 
spoiască tavanul şi să pună tapetul la loc. 

În vremea asta, Boche stătea băţos şi de nepătruns; se 
întorcea, privea în sus, fără să-şi dea cu părerea. Degeaba îi 
făcea Coupeau semn cu ochiul, Boche dădea de înţeles că 
nu voia să sară peste cal, folosindu-se de marea lui 
înrâurire asupra proprietarului. Până la urmă, totuşi, îşi 
îngădui o schimonoseală, un zâmbet abia închegat şi 
subţire, însoţit de-o înclinare a capului. 'locmai în clipa 
aceea, domnul Marescot, scos din sărite, arătând tare 
nefericit şi răşchirându-şi cele zece degete într-o încleştare 
de zgârcit căruia i se smulge aurul din gheare, dădea înapoi 
în faţa Gervaisei, făgăduindu-i tavanul şi tapetul, cu condiţia 
să plătească jumătate din preţul tapetului. Şi-o tuli la 
iuţeală, nemaivrând s-audă nimic. 

Atunci, după ce Boche rămase singur cu soţii Coupeau, îi 
bătu pe umeri, cuprins de-o însufleţire nespusă. Ei? se 
făcuse! Fără el, n-ar fi dobândit în vecii vecilor nici tapetul 
şi nici tavanul. Băgaseră de seamă cum îl consultase 
proprietarul, făcându-i semn cu coada ochiului, şi cum 


numaidecât se hotărâse când îl zărise zâmbind? Apoi, în 
mare taină, le destăinui că el este adevăratul stăpân al 
casei; el hotăra desfacerea contractelor, el închiria dacă 
oamenii îi erau pe plac, el încasa chiriile pe care le păstra şi 
două săptămâni în scrinul său. Pe seară, ca să le 
mulţumească soţilor Boche, Gervaise şi Coupeau găsiră cu 
cale că-i cuviincios să le trimită două sticle cu vin. Meritau 
să li se facă un dar. 

De lunea următoare, lucrătorii se puseră pe treabă. 
Cumpărarea hârtiei pentru tapet, îndeosebi, iscă o întreagă 
tevatură. Gervaise îşi dorea o hârtie cenugşie cu flori 
albastre, ca să lumineze şi să înveselească pereţii. Boche se 
oferi s-o conducă la magazin; avea să-şi aleagă după plac. 
Dar primise din partea proprietarului cele mai straşnice 
porunci; n-avea voie să depăşească preţul de şaptezeci şi 
cinci de centime sulul. Stătură vreme de-un ceas la 
negustor; spălătoreasă, care-şi pierduse orice nădejde, se 
întorcea întruna la un albastru verzui, foarte gingaş, de 
nouăzeci de centime, celelalte hârtii de tapet părându-i-se 
îngrozitoare. În cele din urmă, portarul se învoi; avea să 
aranjeze el lucrurile, punând la socoteală un sul mai mult, 
în caz de nevoie. lar Gervaise, întorcându-se acasă, 
cumpără nişte prăjituri pentru Pauline. Nu-i stătea în fire să 
rămână datoare, cine se purta drăguţ cu ea n-avea decât de 
câştigat. 

În patru zile, prăvălia trebuia să fie gata. Lucrările ţinură 
trei săptămâni. Mai întâi fusese vorba doar să spele 
zugrăveala cu leşie. Dar aceasta, care avusese pe vremuri 
culoarea drojdiei de vin, era atât de murdară şi de 
mohorâtă, încât Gervaise se lăsă îndemnată să zugrăvească 
din nou toată vitrina într-un albastru-deschis cu dunguliţe 
galbene. Atunci reparaţiile se prelungiră la nesfârşit. 
Coupeau, care tot nu începuse să lucreze, de cum se făcea 
dimineaţă venea să-şi dea seama de mersul lucrărilor. 
Boche îşi lăsa deoparte surtucul sau pantalonii la care 
cârpea cheutorile, venind să supravegheze şi el oamenii. Şi 


amândoi, în picioare în faţa lucrătorilor, ţinându-şi mâinile 
la spate, fumând şi scuipând, îşi pierdeau ziua întreagă 
dându-şi cu părerea despre fiecare trăsătură de bidinea. 
Stăteau pe gânduri clipe nesfârşite cufundaţi în visare 
pentru fiecare cui ce trebuie scos. Zugravii, doi zdrahoni 
cumsecade, coborau mereu de pe scările lor şi se proţăpeau 
şi ei în mijlocul prăvăliei, băgându-se în vorbă, dând din cap 
ceasuri de-a rândul, uitându-se la treabă începută. Tavanul 
fu spoit destul de repede. Însă zugrăvelile le dădură cel mai 
mult de furcă. Nu voiau să se usuce. Pe la ceasurile nouă, 
zugravii se iveau cu ulcelele lor de vopsele, le aşezau într- 
un ungher, şi, după ce aruncau o privire, îşi luau tălpăşiţa; 
şi dracu-i mai vedea. Plecau la masă, sau poate c-aveau de 
isprăvit vreo reparaţie măruntă, alături, în Rue Myrrha. 
Alteori, Coupeau lua cu eltoată liota să bea o juma de vin: 
pe Boche, pe zugravi, pe tovarăşii de lucru în treacăt pe- 
acolo; iarăşi o după-amiază pierdută de pomană. Gervaise 
începu să-şi piardă răbdarea. Pe neaşteptate, în două zile, 
totul se isprăvi, zugrăveala fu uscată, tapetele lipite, şi tot 
molozul aruncat la lada de gunoi. Lucrătorii traseră o 
sfârâială de parc-ar fi fost o joacă, fluierând pe scări, 
cântând de s-asurzească toată mahalaua. 

Se mutară numaidecât. În cele dintâi zile, când trecea 
strada, înapoindu-se de la alergăturile ei, Gervaise se 
bucura ca un copil. Se oprea şi-i zâmbea sălaşului său. De 
departe, din mijlocul înşiruirii negricioase a celorlalte 
faţade, prăvălia i se înfăţişa nespus de strălucitoare, de-o 
veselie proaspătă, cu firma vopsită în albastru-deschis, pe 
care stăteau zugrăvite, cu litere mari galbene, cuvintele: 
Spălătoreasă de rufărie fină. În vitrina închisă cu perdeluţe 
de muselină şi tapisată cu hârtie albastră, ca să dea la 
iveală albeaţa rufăriei, se aflau nişte cămăşi bărbăteşti, iar 
câteva bonete de damă atârnau de panglicile lor înnodate în 
jurul unor sârme de alamă. Şi prăvălia i se părea frumoasă, 
ca şi culoarea cerului. Când pătrundeai înăuntru, dădeai 
iarăşi de albastru; tapetul care imita un imprimeu 


Pompadour, înfăţişa un parmaclăc pe care se căţărau flori 
de volbură; tejgheaua, o masă uriaşă ce ocupa două treimi 
din odaie, era acoperită de-o pătură groasă şi era. În aşa fel 
drapată pe margini cu-o bucată de creton, cu ramuri 
albastre şi mari, încât cutele s-ascundă caprele pe care 
stătea sprijinită tăblia. Gervaise se aşeza pe un scăunel să 
mai răsufle niţel de-atâta mulţumire, fericită c-avea o 
proprietate frumoasă şi sorbindu-şi din ochi uneltele noi. 
Dar mai înainte de orice-şi îndrepta privirea spre maşină, o 
sobă de tuci unde se puteau încălzi deodată zece fiare de 
călcat, rânduite în jurul vetrei pe nişte tăblițe înclinate. 
Îngenunchea în faţa ei, uitându-se cu-o necontenită spaimă 
ca nu cumva prostuţa de ucenică să arunce în aer tuciul, 
îndesând în el prea mulţi cărbuni. 

În spatele prăvăliei, odăile de locuit erau foarte potrivite. 
Gervaise şi Coupeau se culcau în prima cameră, unde 
găteau şi luau masa; o uşă din fundul odăii dădea în curtea 
casei. Patul Nanei se afla în camera din dreapta, o odăiţă 
ce-şi primea lumina zilei printr-o ferestruică rotundă, pe 
lângă tavan. În ce-l priveşte pe Etienne, stătea în camera 
din stânga, împreună cu rufele murdare ce mai totdeauna 
zăceau pe duşumea în mormane uriaşe. Cu toate acestea, 
locuinţa avea un neajuns pe care soţii Coupeau nu voiră să-l 
recunoască de la bun început; din pereţi mustea jilăveala, 
iar după-amiaza, de pe la ceasurile trei, nu se mai vedea 
bine. 

Prăvălia cea nouă stârni în mahala o puternică tulburare. 
Soții Coupeau fură învinuiți că prea se avântau şi îşi mai 
dădeau şi ifose. Într-adevăr, cheltuiseră cei cinci sute de 
franci ai familiei Goujet cu lucrările pentru aranjarea 
prăvăliei, fără să-şi fi pus deoparte barem atât cât să poată 
trăi două săptămâni, după cum îşi făgăduiseră. În dimineaţa 
în care trase pentru întâia oară obloanele, Gervaise avea 
doar şase franci în pungă. Dar nu era îngrijorată, muşteriii 
începuseră să vină, iar neguţător ia ei se vestea a merge 
bine. După opt zile, sâmbătă, înainte de culcare, Gervaise 


stătu două ceasuri întregi tot făcând la socoteli pe-un petic 
de hârtie; şi îl trezi pe Coupeau, strălucitoare la chip, să-i 
spună că dacă vor fi cumpătaţi aveau să câştige o mulţime 
de bani. 

— Zău aşa! îşi bătea gura madam Lorilleux peste tot, cât 
era Rue de la Goutte-d'Or de lungă, idiotul de frate-meu a 
dat de dracu'!. Asta-i mai lipsea Şontoroagei, să se pună pe 
trai. 1 se şi potriveşte, nu-i aşa? 

Soții Lorilleux se certaseră de moarte cu Gervaise. Mai 
întâi, când se făceau reparaţiile la prăvălie, erau cât pe ce 
să crape de ciudă; era de ajuns să-i vadă pe zugravi din 
depărtare ca să treacă pe celălalt trotuar şi să urce la ei 
acasă strângând din dinţi. O prăvălie zugrăvită în albastru, 
prăpădita asta n-a făcut-o decât ca să tragă pe sfoară 
oamenii de treabă! Chiar a doua zi, când ucenica golise un 
castronaş de scrobeală, zvârlindu-l în stradă tocmai în clipa 
în care madam Lorilleux ieşea din casă, aceasta asmuţise 
toată strada, învinuind-o pe cumnată-sa că-şi pune 
lucrătoarele s-o jignească. Şi rupseseră orice fel de 
legătură, iar când se întâlneau nu făceau altceva decât să 
se uite fioros una la alta. 

— Da, trăieşte pe picior mare! spunea întruna madam 
Lorilleux. Se ştie de unde i-au venit banii magherniţei! I-a 
câştigat cu fierarul... Măcar de-ar fi şi ăştia nişte oameni 
fără pată! Oare taică-su nu şi-a tăiat beregata cu cuțitul ca 
să scape de ghilotină? Mă rog, o păţanie murdară, ceva în 
felul ăsta! 

O învinuia pe faţă pe Gervaise că se culcă cu Goujet. 
Minţea cu sfruntare, susţinând că dăduse într-o seară peste 
ei stând împreună pe o bancă de pe bulevardul exterior. 
Gândul acestei legături amoroase, plăcerile pe care trebuia 
să le fi gustat cumnată-sa, o întărâtau şi mai şi, jignindu-i 
cinstea de femeie urâtă. În fiecare zi, durerea care-i 
sfârteca inima îi umplea gura de fiere, făcând-o să spună: 

— Dar ce dracu' o fi având în ea, schiloada asta, de-o 
iubesc toţi! Oare pe mine mă iubeşte cineva? 


Apoi, stătea cu vecinele la bârfeală, ceasuri la rând. Le 
povestea toată păţania. Haida-de, ce mai mutră făcuse în 
ziua căsătoriei! Oh! avea nas de copoi, mirosise de pe 
atunci ce întorsătură aveau să ia lucrurile. După aceea, 
dragă Doamne! Şontoroaga se arătase atât de blajină, atât 
de prefăcută, încât de dragul lui Coupeau, ea şi bărbatu-său 
se în voiseră să-i fie naşi Nanei; cu toate că un botez ca ăsta 
costa o mulţime de parale. Dar acum, vedeţi 
dumneavoastră! chiar de s-ar întâmpla ca Şontoroaga să se 
zbată-n ghearele morţii şi să aibă nevoie de-un pahar de 
apă, negreşit că n-o să fie ea aceea care să i-l dea. Nu-i 
plăceau obrăznicăturile, nici şmecherele şi nici 
desfrânatele. În ce-o priveşte pe Nana, dacă venea să-i 
viziteze pe tata-naşu şi pe mama-naşa avea să fie totdeauna 
primită cu dragoste; copila - nu-i aşa? - nu era cu nimic 
vinovată de păcatele strigătoare la cer ale maică-sii. Lui 
Coupeau, nu era nevoie să i se dea sfaturi; în locul său, 
orice bărbat i-ar fi tras nevesti-sii o pereche de scatoalce 
zdravene de s-o răstoarne cu fundul în hârdăul cu apă; mă 
rog, treaba lui ce făcea, nu i se cerea decât să-şi silească 
nevasta să-i respecte neamurile. Dumnezeule! dacă ar fi 
prins-o bărbatu-său cu altu-n pat, pe ea, madam Lorilleux, 
lucrurile nu s-ar fi petrecut atât de paşnic, i-ar fi înfipt 
foarfecile în burtă. 

Totuşi, familia Boche, judecătoare nemiloasă a gâlcevilor 
din casă, nu le dădea dreptate soţilor Lorilleux. Bineînţeles 
că soţii Lorilleux erau nişte oameni la locul lor, potoliţi, 
lucrând cât era ziua de lungă, plătindu-şi cu punctualitate 
chiria la termen. Însă, în cazul acesta, pe faţă fie spus, 
pizma îi făcea să-şi iasă din minţi. Prostii! Erau în stare să-şi 
mănânce şi de sub unghii. Nişte zgârie-brânză, ce mai una 
alta! nişte oameni care, urcând spre locuinţa lor, îşi piteau 
sticla de vin, ca nu cumva să fie nevoiţi să facă cinste cu un 
pahar; pe scurt, oameni ai dracului. Într-o zi, Gervaise le 
făcea cinste soţilor Boche cu nişte răvac de coacăze pe 
care-l beau cu apă gazoasă în odăiţa acestora, şi tocmai 


atunci se întâmplă ca madam Lorilleux să treacă foarte 
băţoasă, prefăcându-se că scuipă în faţa uşii portarilor. Şi, 
din clipa aceea, în fiecare sâmbătă, când mătura scările şi 
coridoarele, madam Boche lăsa toate gunoaiele înaintea 
locuinţei familiei Lorilleux. 

— Păi zău aşa! striga madam Lorilleux, Şontoroaga îi 
îndoapă zdravăn pe nehaliţii ăştia! Ah! sunt cu toţii o apă şi- 
un pământ!. Dar să nu mă scoată din ţâţâni! O să mă duc la 
proprietar să mă plâng... Chiar ieri l-am văzut pe şiretul de 
Boche cum se ţinea de fustele lui madam Gaudron. Să te dai 
la o femeie de vârsta ei, care mai are şi-un cârd de copii, 
hai? asta-i curată porcărie!. Să mai mă pomenesc cu vreo 
măgărie din partea lor şi-atunci să ştiţi că-i dau de veste 
baborniţei de Boche, să-i tragă o chelfăneală lui bărbatu- 
său, de s-o ţină minte... Doamne 1 ce-o să mai râdem. 

Bătrâna Coupeau venea mereu în vizită la cele două 
familii, zicea şi ea ca toată lumea, izbutind chiar să fie mai 
des oprită la cină, ascultând îngăduitoare şi pe fiică-sa şi pe 
noră-sa, pe fiecare în câte-o seară. Deocamdată, madam 
Lerat nu se mai ducea pe la familia Coupeau, deoarece se 
certase cu Şontoroaga din pricina unui zuav care-i tăiase 
ibovnicii nasul cu briciul; ea era de partea zuavului, tăierea 
cu briciul părându-i-se foarte amoroasă, fără să spună din 
ce motive. Ba aţâţase şi mai şi izbucnirile de mânie ale lui 
madam Lorilleux, spunându-i că Şontoroaga, când stătea de 
vorbă, de faţă fiind vreo cincisprezece sau douăzeci de 
persoane, o poreclea Coada-Vacii, fără să se ferească. 
Pentru numele lui Dumnezeu! zău aşa, soţii Boche, vecinii 
toţi, îi spuneau acum Coada-Vacii. 

În vâltoarea acestor intrigi, liniştită şi cu zâmbetul pe 
buze, Gervaise îşi saluta prietenii din pragul prăvăliei 
printr-o uşoară mişcare a capului, plină de căldură. Îi 
plăcea să stea câte-o clipă acolo, între două călcături, 
râzând în faţa străzii, umflându-se în pene de fudulie, ca 
precupeaţa care ştie că are o bucată de trotuar numai 
pentru ea. Rue de la Goutte-d'Or era a ei, ba chiar şi 


străzile învecinate, laolaltă cu toată mahalaua. Când, 
îmbrăcată în camizol alb, cu braţele goale şi cu părul bălai 
zbârlit de dârdora lucrului, arunca o privire în stânga, alta 
în dreapta, spre amândouă capetele străzii, ca să cuprindă 
dintr-o singura uitătură trecătorii, casele, caldarâmul şi 
bolta cerului; în stânga, Rue de la Goutte-d'Or se afunda 
paşnică şi pustie într-un colţişor de provincie, unde muierile 
stăteau de vorbă pe şoptite în faţa porţilor; în dreapta, la 
câţiva paşi, Rue Poissonnicre răsuna de larma căruţelor, de 
necurmatul tropot al mulţimii revărsate ce transforma 
capătul străzii într-o răspântie plină de vălmăşagul 
poporului. Gervaise se îndrăgostise de strada ei, de 
hurducăiala camioanelor prin gropile caldarâmului hârtopit 
şi cucuiat, de îmbrâncelile oamenilor de-a lungul 
trotuarelor strimte şi întrerupte de grămezile de pietriş cu 
povârnişul surpat; cei trei metri de şanţ cu apă din faţa 
prăvăliei căpătau o însemnătate uriaşă, păreau un fluviu de 
necuprins, pe care-l dorea nespus de limpede, un fluviu 
ciudat şi însufleţit căruia boiangeria din clădire îi colora 
undele cu cele mai gingaşe nuanţe, amestecându-le cu 
mâlul negricios. Apoi, privea curioasă la prăvăliile din 
preajmă, o băcănie mare cu un raft de fructe uscate puse la 
adăpost sub o plasă cu ochiuri dese, un magazin de lenjerie 
şi tricotajE. Pentru muncitori, legănându-şi la cea mai 
uşoară adiere pantalonii atârnaţi cu crăcii desfăcuţi şi 
bluzele albastre cu mânecile întinse atât la precupeaţa de 
fructe cât şi la măcelărie, zărea câte un colţ de tejghea pe 
care torceau nişte motani făloşi şi paşnici. Vecina ei, madam 
Vigouroux, cărbunăreasa, îi răspundea la bineţe, era o 
femeie dolofană, cu chipul oacheş şi ochi strălucitori, căreia 
îi plăcea să trândăvească stând la braşoave cu bărbaţii, 
rezemată cu spatele de faţada dughenei ce fusese 
împodobită c-un desen întortocheat de bârne de lemn 
zugrăvite pe un fond de culoarea drojdiei de vin şi care-o 
făcea să semene cu o casă ţărănească. Cele două doamne 
Cudorge, mama şi fiica, celelalte vecine ale ei, care ţineau 


prăvălia de umbrele, nu se arătau niciodată la faţă; vitrina 
le era posomorâtă şi uşa de la intrare mereu închisă, 
ornamentată cu două umbreluţe de tablă vopsite c-un strat 
gros de roşu-aprins. Însă Gervaise, mai înainte de-a se 
întoarce în prăvălie, îşi arunca totdeauna privirea peste 
drum, spre un zid mare şi alb, fără nici o fereastră, 
străpuns de-o poartă uriaşă pentru intrarea căruţelor şi 
prin care se zărea pălălaia unei potcovării, într-o curte 
ticsită cu şarete şi brişti, cu hulubele în sus. Cuvântul de pe 
zid: „Potcovărie” era desenat cu litere mari şi înrămat cu-o 
cunună din potcoave. Cât era ziua de lungă, ciocanele 
răsunau necontenit pe ni vocală, iar pojarul scânteilor 
lumina negura plumburie din curte. lar la picioarele zidului, 
în fundul unui gropan cât un dulap, între o neguţătoreasă 
de fiare vechi şi-o vânzătoare de cartofi prăjiţi, era pripăşit 
un ceasornicar, un domn în redingotă, foarte dichisit la 
înfăţişare, care tot timpul scormonea prin ceasuri cu 
uneltele lui mărunţele, stând la un banc de lucru pe care 
dormeau sub geamuri o mulţime de obiecte pline de 
gingăşie; iar în spatele său, pendulele a vreo câteva zeci de 
ornice pitice cu cuc băteau toate deodată, în neagra sărăcie 
a străzii şi-n larma cadenţată a potcovăriei. 

Mahalaua era de părere că Gervaise e tare drăguță. 
Bineînţeles, se bârfea pe socoteala ei, dar nu se găsea un 
singur glas care să nu recunoască că avea ochi frumoşi şi 
mari, o gură potrivită, cu dinţi albi ca laptele. Pe scurt, era o 
bălaie frumoasă, şi s-ar fi putut număra printre cele mai 
frumoase, de n-ar fi fost beteşugul piciorului. Împlinise 
douăzeci şi opt de ani şi se mai îngrăşase. Trăsăturile 
gingaşe i se îngroşau, iar mişcările căpătau o moliciune 
plină de mulţumire. Acum, i se întâmpla uneori să uite de 
sine, stând pe-o margine de scaun, cât aştepta să i se 
încălzească fierul de călcat, zâmbind în gol cu chipul scăldat 
de-o bucurie pofticioasă. Se făcuse o pofticioasă; toată 
lumea spunea treaba asta; dar nu era o meteahnă urâtă, ba 
dimpotrivă. Când câştigi atâta încât să-ţi dea mâna să 


cumperi bucate alese, nu-i aşa? ar trebui să fii cogeamite 
prostul să stai şi să mănânci coji de cartofi. Cu atât mai mult 
cu cât totdeauna muncea pe brânci, spetindu-se cât patru 
ca să-şi mulţumească muşteriii, lucrând ea însăşi nopţile, cu 
obloanele trase, când treaba îi dădea ghes. După cum se 
vorbea în mahala, avea noroc; totul îi mergea ca pe roate. 
Spăla rufele chiriaşilor din casă, pe-ale domnului Madinier, 
ale domnişoarei Remanjou, ale soţilor Boche; îi luase nişte 
cliente chiar şi fostei sale patroane, madam Fauconnier, 
câteva cucoane din Paris care stăteau în Rue du Faubourg- 
Poissonnicre, începând din a doua jumătate a lunii, fusese 
nevoită să angajeze două lucrătoare, pe madam Putois şi pe 
vlăjgana de Clemence, fata care pe vremuri locuise la etajul 
al şaselea; acum avea trei femei care lucrau la ea în 
prăvălie, laolaltă cu ucenica, zbanghia aia mititică de 
Augustine, urâtă ca un fund de om sărac. Neîndoios că alta 
şi-ar fi pierdut capul, dând de-atâta noroc. I se putea aşadar 
ierta faptul că mai îmbuca câte ceva în zilele de luni, după 
ce se spetise muncind toată săptămâna. De altminteri, avea 
nevoie de aşa ceva; căci s-ar fi blegit de-a binelea uitându- 
se la cămăşi cum se calcă singure, dacă nu şi-ar fi uns 
pieptul cu ceva mai acătării, cu nişte bunătăţi la care 
jinduia simțind cum o gâdilă în guşă. 

Niciodată, până atunci, Gervaise nu se arătase atât de 
îngăduitoare. Era blândă ca o mieluşea şi bună ca pâinea 
caldă. În afară de madam Lorilleux, căreia îi zicea Coada- 
vacii din dor de răzbunare, nu căuta nimănui râcă, se arăta 
iertătoare faţă de toată lumea. În plăcuta delăsare pe care 
i-o pricinuia lăcomia, când prânzea ceva bun şi-şi băuse cu 
poftă cafeaua, simţea nevoia să îngăduie orice, îşi avea 
zicala ei: „Suntem datori să ne iertăm unul altuia, nu-i aşa, 
dacă vrem să nu vieţuim ca nişte sălbatici”. Când i se 
pomenea de bunătatea ei, se pornea pe râs. Asta ar mai 
lipsi, să fie şi rea! Se dezvinovăţea, spunea că n-are nici un 
merit fiind bună. Nu i se împliniseră oare toate visurile? 
Oare mai avea ceva de râvnit de la viaţă? îşi amintea de 


idealul ei de odinioară, când trăgea mâţa de coadă: să 
lucreze, să îmbuce o bucată de pâine, să aibă un cuib alei, 
să-şi crească pruncii, să nu fie bătută, să-şi dea duhul în 
culcuşul ei. Şi-acum îşi depăşise idealul; dobândise totul şi 
mai frumos decât îşi dorise. Cât despre a-şi da duhul în 
culcuşul ei, adăuga ea glumind, spera să i se împlinească şi 
acest vis, însă bineînţeles cât mai târziu cu putinţă. 
Gervaise se arăta drăguță, îndeosebi faţă de Coupeau. Nu- 
i spunea niciodată vreo vorbă urâtă, niciodată nu cârtea în 
spatele lui bărbatu-său. În cele din urmă, tinichigiul se 
apucase din nou de lucru; şi întru cât şantierul lui era pe- 
atunci la celălalt capăt al Parisului, îi dădea în fiecare 
dimineaţă doi franci pentru prânz, rachiu şi tutun. Numai 
că, două zile din şase, Coupeau se oprea pe drum şi-şi bea 
gologanii cu vreun prieten, după care venea acasă să 
prânzească, povestind cine ştie ce păţanie. Ba odată chiar, 
nici n-apucase s-ajungă prea departe, că împreună cu Mes- 
Bottes şi cu încă alţi trei, se puseseră pe-un chef în toată 
legea, cu melci, fripturi şi vin înfundat, la „Capucin”, în 
bariera Chapelle; apoi, întrucât cei doi franci nu-i fuseseră 
de ajuns, îi trimisese nevesti-sii nota de plată printr-un 
chelner, spunându-i să zică că rămăsese amanet. Gervaise 
râdea, dând din umeri. Ce era rău în faptul că bărbatu-său 
se mai distra şi el niţel? Bărbaţilor trebuie să le dai frâu 
liber, dacă vrei să ai pace în căsnicie. Altfel, de la o vorbă la 
alta, se ajunge repede la bătaie. Dumnezeule, trebuie să- 
nţelegi totul. Pe Coupeau îl mai durea piciorul şi-apoi îl 
ademeneau şi, bineînţeles, era silit să facă şi el ca ceilalţi, ca 
nu cumva să-l creadă nătăfleţ. De altminteri, asta n-avea 
nici o importanţă; dacă se întorcea acasă cherchelit, se 
culca, şi după două ceasuri nu se mai băga nimic de seamă. 
Între timp, veniră căldurile cele mari. Într-o după- amiază 
de iunie, o sâmbătă, când lucrul le mâna din urmă, dându-le 
ghes, Gervaise se apucase ea însăşi să-ndese cu cărbuni 
soba de tuci pe care zece fiare de călcat stăteau puse la 
încins, în vreme ce burlanul duduia. Lia ceasul ăsta, soarele 


îşi revărsa razele bătând drept în faţada prăvăliei, trotuarul 
primea dogoarea răsfrângând-o, astfel încât apele ei 
unduitoare jucau pe tavanul dughenei; şi căderea luminii, 
albăstrită de reflexele hârtiei de pe rafturi şi din vitrină, 
făcea să joace deasupra mesei de lucru o strălucire 
orbitoare, ca o pulbere de soare cernută peste rufele fine. 
Era o căldură să-ţi dai sufletul. Lăsaseră deschisă uşa 
dinspre stradă, dar nu intra nici o adiere de vânt; rufele ce 
se zvântau la aer, atârnate pe sârme de alamă, fumegau şi, 
în mai puţin de trei sferturi de ceas erau uscate ca nişte 
surcele. De câteva clipe, pe dogoarea asta de cuptor, 
domnea o linişte nespusă, în mijlocul căreia se auzeau doar 
izbiturile molatice ale fiarelor de călcat, înăbugşite de pătura 
groasă acoperită cu americă. 

— Mare minune! zise Gervaise, dacă azi nu ne topim! îţi 
vine să scoţi şi cămaşa! 

Stătea ghemuită pe podea, în faţa unei străchini de lut, 
îndeletnicindu-se cu scrobitul. Într-o fustă albă, cu cămaşa 
suflecată la mâneci şi lunecată de pe umeri, rămăsese cu 
braţele goale şi grumazul despuiat, rumenă la faţă şi 
leoarcă de năduşeală, atât de asudată încât şuviţele bălaie 
ale părului zbârlit i se lipiseră de frunte. Muia cu grijă în 
apa lăptoasă bonetele de damă, piepţii cămăşilor 
bărbăteşti, fuste în întregime şi garniturile pantalonaşilor 
de damă. Apoi, după ce-şi cufunda mâna într-o găleată cu 
apă şi stropea acele părţi din cămăşi şi pantalonaşi ce nu 
fuseseră scrobite, ghemuia rufele şi le aşeza pe fundul unui 
coş pătrat. 

— Coşul ăsta-i pentru dumneata, madam Putois, spuse ea. 
Ai să-i dai zor, nu-i aşa? Se zvântă imediat, altminteri, după 
nici un ceas, trebuie să luăm treaba de la capăt. 

Madam Putois, o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, 
slăbuţă, mărunţică, călca, fără s-asude nici un singur strop, 
îmbumbată într-o bluză cafenie jerpelită. Nici boneţica nu 
şi-o luase de pe cap, o boneţică neagră împodobită cu 
panglici verzi gălbejite. Stătea ţeapănă în faţa mesei de 


lucru, prea înaltă pentru ea, ţinându-şi coatele sus şi 
împingând fierul de călcat cu mişcări zvâcnite de păpuşă de 
lemn. Pe neaşteptate, se pomi să strige: 

— Ah! aşa nu se mai poate, domnişoară Clemence, 
îmbracă-ţi la loc camizolul. Să ştii că nu-mi place 
deşănţarea. Aşa cum umbli mata, se văd toate alea. S-au şi 
oprit trei bărbaţi în faţa noastră. 

Vlăjgana de Clemence se apucă s-o beştelească printre 
dinţi, făcând-o bătrână proastă. Se înăbuşea, simţea nevoia 
să se despoaie; n-avea oricine pielea ca iasca. De altminteri, 
parcă se vedea cine ştie ce? Şi-şi ridica braţele, pieptul 
puternic şi vârtos de fată frumoasă, care se umfla gata să-i 
pleznească cămăşuica, iar umerii i se încordau de-i pârâiau 
mânecile scurte. Clemence se dăruia vieţii cu atâta 
înflăcărare încât, mai înainte de-a împlini treizeci de ani, n- 
avea să mai aibă pic de măduvă în oase; a doua zi, după 
chefurile ei de pomină, abia se mai ţinea pe picioare, 
adormea în timp ce lucra, simţindu-şi capul şi pântecele 
parcă burduşite cu cârpe. Cu toate acestea n-o dădeau 
afară, deoarece nici o lucrătoare nu se putea lăuda că ştia 
să calce o cămaşă bărbătească cu atâta chichirez. Asta era 
specialitatea ei, cămăşile bărbăteşti. 

— Ale mele-s, zău aşa, declară ea în cele din urmă, 
bătându-se cu mâna peste ţâţe. Şi nU. Muşcă, nu fac rău 
nimănui. 

— Clemence, îmbracă-ţi la loc camizolul, spuse Gervaise. 
Madam Putois are dreptate, nu-i cuviincios... Casa mea o să 
fie socotită drept ce nu este. 

Atunci, vlăjgana de Clemence porni bombănind să-şi 
îmbrace din nou camizolul. „Ia te uită, ce mai fasoane! 
Adică ce, trecătorii n-au mai văzut ţâţe niciodată!” Şi îşi 
vărsă focul pe ucenică, pe zbanghia aia de Augustine, care 
călca lângă ea câteva rufe uşoare, nişte ciorapi şi nişte 
batiste; o îmbrânci, dându-i un ghiont. Însă AugustinE. 
Arţăgoasă, cu-o răutate vicleană de monstru şi de câine 


bătut, ca să se răzbune, o scuipă, fără să fie văzută, pe 
spatele rochiei. 

Gervaise se apucase cu toate acestea de-o boneţică a lui 
madam Boche, pe care voia s-o lucreze în chip deosebit. 
Pregătise nişte scrobeală fiartă, ca s-o facă s-arate ca nouă. 
Tocmai plimba uşurel pe fundul scufiei polonicul, un fier de 
călcat mititel, rotunjit la amândouă capetele, când intră în 
prăvălie o femeie ciolănoasă, pătată pe faţă de-o pecingine 
roşcată, cu fustele ude leoarcă. Era spălătoreasă şi avea 
angajate trei muncitoare la spălătoria din Rue de la Goutte- 
d'Or. 

— Ai venit prea devreme, madam Bijard! strigă Gervaise. 
Ţi-am spus să vii pe seară... Acum să ştii că mă stinghereşti 
tare mult din treabă! 

Dar întrucât spălătoreasă pornise să se vaiete, spunându- 
şi temerea că n-o să poată pune rufele la muiat chiar în 
aceeaşi zi, Gervaise se învoi să-i dea numaidecât rufele 
murdare. Se duseră să aducă boccelele din odaia din 
stânga, unde se culca Etienne, şi se înapoiară cu nişte 
mormane uriaşe pe care le trântiră pe duşumea, în fundul 
prăvăliei. Alegerea lor ţinu o bună jumătate de ceas. 
Gervaise aranja grămezile în jurul ei, arunca laolaltă 
cămăşile bărbăteşti, apoi cămăşile de damă, batistele, 
ciorapii, cârpele de bucătărie. Când îi trecea prin mână 
câte-o rufă de-a vreunui muşteriu nou, o însemna cu-o 
cruce cusută cu aţă roşie, s-o poată recunoaşte. Din toate 
rufele astea murdare răscolite, răbufnea o duhoare 
scârboasă în zăpucul fierbinte din odaie. 

— Oh! Oh! ce mai pute! spuse Clemence, astupându-şi 
nasul. 

— Păi da! dac-ar fi curate, nu ni le-ar mai da nouă la 
spălat, o lămuri Gervaise, cu glas domol. Miroase a 
năduşeală, fiecare cu zeama lui, ce să-i faci!. Ziceam paişpe' 
cămăşi de damă, nu-i aşa, madam Bijard?. Cinşpe, şaişpe, 
şapteşpe... 


Şi numără mai departe cu voce tare. Obişnuită cu 
murdăria, nu simţea nici un pic de scârbă; îşi vâra braţele 
golaşe şi trandafirii în grămada cămăşilor gălbejite de jeg, 
printre otrepele înscorţoşate de slinul din lăturile de vase, 
printre ciorapii ciuruiţi şi mucegăiţi de sudoare. Cu toate 
acestea, în miasmele pătrunzătoare ce-i învăluiau chipul 
plecat deasupra maldărelor de rufe murdare, simţea cum o 
cuprinde moleşeala. Şedea pe marginea unui scăunel, 
adusă de spate, întinzându-şi mâinile în dreapta şi-n stânga 
cu mişcări tărăgănate, ca şi cum ar fi fost ameţită de 
împuţiciunea oamenilor, zâmbind în gol, cu ochii 
împăienjeniţi. Se pare că de-aici i se trăgeau primele clipe 
de lenevie, de la zăpucul rufelor ăstora jerpelite ce 
otrăveau văzduhul din preajmă-i. 

Chiar în clipa în care scutura nişte scutece de copil, pe 
care nu era în stare să le recunoască, într-atât erau de 
murdare, intră Coupeau. 

— Afurisită vreme! îngăimă el, ce vipie!. Parcă te bate cu 
ciocanul în creieri! 

Tinichigiul se sprijini de tejghea, să nu cadă. Era pentru 
întâia oară când se îmbăta atât de zdravăn. Până acum, 
venise acasă doar niţel cherchelit, şi-atât. Însă, de data 
asta, avea o vânătaie la ochi, o lovitură prietenească 
scăpată la înghesuială. Pesemne că părul lui cârlionţat, în 
care de pe acum începuseră să-şi arate spicul câteva fire 
albe, măturase vreun ungher în cine ştie ce încăpere 
îndoielnică de crâşmă, deoarece pe-o şuviţă de păr de la 
ceafă îi atârna o pânză de păianjen. De altminteri, era 
îndeajuns de chipeş, cu trăsăturile chipului niţel cam 
obosite şi îmbătrânite, cu falca de jos ieşită şi mai mult în 
afară, însă mereu băiat de treabă, după cum spunea el, cu 
pielea încă destul de fragedă ca să-i facă poftă şi unei 
ducese. 

— Am să-ţi explic, spuse el iarăşi, vorbind cu Gervaise. E 
vorba de Pied-de-Celeri, îl cunoşti doar, ăla cu picioru' de 
lemn... Şi-atunci, să vezi, a vrut să ne facă cinste, fiindcă 


pleacă la ţară, acasă la el... Oh! eram porniţi pe fapte mari, 
de n-ar fi fost afurisitul ăsta de soare... Lumea boleşte pe 
stradă. Zău, lumea-i năucită... umblă ca beată... 

Şi, întrucât vlăjgana de Clemence se-nveselea grozav de 
faptul că tinichigiul văzuse strada îmbătată, fu cuprins şi el 
de-o veselie nemaipomenită, ce era cât pe ce să-i taie 
suflarea. Striga în gura mare: 

— Hai, ce mai beţivani afurisiţi! Atât-îs de poznaşi!. Dar 
nu-i din vina lor, ci din a soarelui... 

Toată prăvălia râdea în hohote, chiar şi madam Putois care 
nu-i putea suferi pe beţivi. Zbanghia de Augustine 
cotcodăcea cu gura căscată, gata să se-năbuşe, Gervaise îl 
bănuia însă pe Coupeau că nu se înapoiase de-a dreptul 
acasă, ci mai stătuse vreme de-un ceas la soţii Lorilleux, 
unde asculta numai sfaturi rele. După ce Coupeau se jură 
că nu fusese acolo, râse şi ea la rândul ei, plină de 
îngăduinţă, nemaidojenindu-l că-şi pierduse iarăşi o zi de 
lucru. 

— Câte prostii mai spune, Dumnezeule! şopti Gervaise. 
Cum de poate vorbi asemenea prostii? 

Apoi, ca şi cum şi-ar fi dezmierdat copilul: 

— Te duci să faci nani, nu-i aşa? Vezi bine, nu mai prididim 
de-atâta treabă; ne ţii de la lucru... Asta-nseamnă treişdouă 
de batiste, madam Bijard; şi încă două, treişpatru... 

Dar lui Coupeau nu-i era somn. Rămase în prăvălie să se 
clatine pe picioare, dându-se huţa ca limba unei pendule, 
rânjind încăpățânat şi cicălitor. Gervaise, care voia să se 
descotorosească de madam Bijard, o strigă pe Clemence şi- 
o puse să numere rufele, în vreme ce ea le însemna. Şi- 
atunci, la fiecare rufă, vlăjgana asta uşuratică rostea câte-o 
vorbă pe şleau, câte-o măscară; dădea la iveală ruşinile 
muşteriilor, păţaniile amoroase, avea pentru fiecare gaură 
şi pentru orice pată ce-i treceau printre degete câte-o 
glumă deocheată, aşa cum obişnuiesc lucrătoarele din 
ateliere. Augustine se făcea că nu pricepe, dar îşi ciulea 
urechile de puştoaică desfrânată. Madam Putois strâmba 


din buze, i se părea o neghiobie să rosteşti asemenea vorbe 
când Coupeau era de faţă; bărbaţii nu trebuie să vadă rufe 
murdare; e ca şi cum s-ar chiori la o femeie care se 
despoaie, ceea ce nu se cade să facă nişte oameni 
cuviincioşi. În ce-o priveşte pe Gervaise, aceasta, văzându-şi 
înainte de treabă, părea că n-aude nimic. Scria, urmărind 
atentă cu privirea fiecare rufă, ca s-o poată recunoaşte la 
control; şi nu se înşela niciodată, era în stare să dea 
fiecăreia un nume după miros, după culoare. Prosoapele de 
colo erau ale familiei Goujet; asta îţi sărea în ochi, se vedea 
de la o poştă că nu fuseseră folosite la ştersul fundurilor de 
cratiţe. lată o faţă de pernă care mai mult ca sigur venea de 
la familia Boche, asta din pricina alifiei cu care madam 
Boche îşi slinoşea toate rufele. De asemenea nu mai era 
nevoie să-ţi bagi nasul în flanelele domnului Madinier ca să- 
ţi dai seama că erau ale lui; omul ăsta avea o piele atât de 
unsuroasă, încât lâna se îmbiba de grăsime. Şi mai cunoştea 
şi alte beteşuguri sau taine ale curăţeniei fiecăruia, rufăria 
de corp a vecinelor care treceau strada în fuste de mătase, 
câţi ciorapi, batiste şi cămăşi murdăreau pe săptămână, 
felul în care oamenii îşi rupeau anumite rufe, totdeauna în 
acelaşi loc. 'Tot aşa ştia şi-o mulţime de păţanii. De pildă, 
cămăşile domnişoarei Remanjou prilejuiau o seamă de bârfe 
necurmate; se prăpădeau mai mult în partea de sus, 
pesemne că bătrâna fată avea oasele umerilor tare ascuţite; 
şi niciodată nu erau murdare, chiar de le-ar fi purtat şi două 
săptămâni în şir, ceea ce dovedea că la vârsta ei eşti 
aproape ca un vreasc din care degeaba încerci să storci 
vreo picătură de orice ar fi. În felul acesta, cu prilejul 
fiecărei numărători a rufelor, toată mahalaua Goutte-d'Or 
era dezbrăcată în prăvălia Gervaisei. 

— Astea-s ale hodoroagei! strigă Clemence, desfăcând altă 
boccea. 

Gervaise dădu înapoi, cuprinsă pe neaşteptate de-o scârbă 
nespusă. 


— Bocceaua lui madam Gaudron, spuse ea. Nu mai vreau 
să-i spăl, caut eu o pricină... Nu, nu pentru că-s mai 
cusurgioaică decât altele, în viaţa mea am pus mâna pe rufe 
dezgustătoare; însă, zău aşa, astea întrec măsura. Mă fac 
să-mi borăsc şi maţele pe duşumea... Oare ce face muierea 
asta, de-şi murdăreşte rufele într-un asemenea hal? 

Şi-o rugă pe Clemence să-i dea zor. Dar lucrătoarea îşi 
vedea mai departe de observaţiile ei, îşi vâra degetele în 
rupturi, beştelind fiecare rufă pe care-o scutura ca pe-un 
steag al murdăriei învingătoare. Între timp, mormanele de 
rufe crescuseră în jurul Gervaisei. Acum, şezând tot pe 
marginea scăunelului, nu se mai zărea, pierdută printre 
cămăşi şi fuste; înainte-i se îngrămădeau cearceafurile, 
pantalonaşii, feţele de masă, un vălmăşag de împuţiciune; 
şi, acolo, în mijlocul grămezii care creştea întruna, Gervaise 
stătea cu braţele goale, cu grumazul despuiat, cu şuviţele 
de păr bălai lipite de tâmple, din ce în ce mai rumenă la 
chip şi mai pătrunsă de moleşeală. Îşi recăpătase 
înfăţişarea ei cumpănită, zâmbetul de patroană drăgălaşă şi 
grijulie, uitând de rufele lui madam Gaudron, 
nemaisimţindu-le putoarea, scotocind cu-o mână prin 
mormanul de rufe să vadă dacă nu făcuse cumva vreo 
greşeală. Zbanghia de Augustine, căreia îi plăcea să zvârle 
cărbunii cu lopata în sobă, o burduşise într-un asemenea 
hal, încât tăbliile de tuci începuseră să se înroşească. 
Soarele bătea pieziş în faţadă, prăvălia ardea. Atunci, 
Coupeau, pe care căldura nemaipomenită îl îmbăta şi mai 
mult, fu cuprins de-o neaşteptată pornire de dragoste. Păşi 
spre Gervaise cu braţele deschise, nespus de înduioşat. 

— Eşti o femeie de treabă, gângăvea el. Trebuie să te pup. 

Dar se-mpletici printre fustele care-i stăvileau calea şi fu 
cât pe-aci să cadă. 

— Tare mai eşti sâcâitor! spuse Gervaise, fără să se 
supere. Stai locului, c-am isprăvit. 

Nu şi nu, voia s-o sărute, simţea această nevoie pentru c-o 
iubea nespus de mult. Bâiguind întruna, dădea ocol 


grămezii de fuste, se poticnea în mormanul de cămăşi; apoi, 
fiindcă nu se astâmpăra, tot încăpăţânându-se, picioarele se 
împleticiră şi, cât era de lung, căzu cu nasul tocmai în 
mijlocul otrepelor de bucătărie. Gervaise, care simţea că- 
ncepe să-şi piardă răbdarea, îl îmbrânci, răţoindu-se la el c- 
avea să încurce toate rufele. Însă Cl&mence şi madam 
Putois nu-i dădură dreptate. La urma urmei, voia să fie 
drăguţ cu ea. Dorea s-o sărute. N-avea decât să se lase 
îmbrăţişată. 

— Ai noroc, zău aşa, madam Coupeau! spuse madam 
Bijard, pe care beţivanul de bărbatu-său, un lăcătuş, o 
snopea în bătăi în fiecare seară când se întorcea acasă. 
Dacă şi omul meu ar fi tot aşa când se pileşte, ar fi o 
adevărată plăcere! 

Domolindu-se, Gervaisei începu să-i pară rău că-l repezise 
pe Coupeau. Îl ajută să se ridice. Apoi îi întinse obrazul 
zâmbind. Dar tinichigiul, fără să se simtă stânjenit de lumea 
din jur, o apucă de ţâţe. 

— N-am ce zice, şopti el, al dracului mai put rufele tale! 
Dar vezi, eu totuşi te iubesc! 

— Lasă-mă-n pace, mă gâdili, strigă Gervaise, râzând şi 
mai tare. Ce zăpăcit! Cum de poţi să fii atât de zăpăcit! 

O înşfăcase strâns şi nu-i mai dădea drumul. Gervaise se 
lăsă pradă simţurilor, buimăcită de uşoara ameţeală ce i-o 
pricinuise mormanul de rufe, fără să fie scârbită de 
răsuflarea lui Coupeau duhnind a vin. lar sărutul prelung 
pe care şi-l pecetluiră în plină gură, înconjurați de 
împuţiciunea din atelier, fu cea dintâi prăbuşire? n 
moleşeala ce începea să se furişeze în viaţa lor. 

Între timp, madam Bijard pornise să lege rufele în boccele. 
Le povestea despre fetiţa ei, în vârstă de doi ani, o copilă pe 
care-o chema Eulalie, şi care de pe acum avea minte cât o 
femeie în toată firea. Puteau s-o lase singură în casă; 
niciodată nu se punea pe plâns şi nici nu se juca cu 
chibriturile. În sfârşit, luă în cârcă boccelele cu rufe, una 


câte una, şalele-i mătăhăloase zobindu-le de-atâta greutate 
şi chipul începând să i se învineţească. 

— Nu se mai poate îndura, fierbem aici, spuse Gervaise 
ştergându-şi faţa, mai înainte de-a se apuca din nou de 
boneţica lui madam Boche. 

Fură gata-gata să-i tragă câteva scatoalce Augustinei, 
când îşi dădură seama că soba de tuci se înroşise de tot. Şi 
fiarele de călcat începuseră să se înroşească. Oare intrase 
dracu-n ea? Nu era chip să întorci capul fără să-ţi facă 
vreun pocinog. Acum trebuiau să aştepte un sfert de ceas, 
până să se poată folosi de fiarele de călcat. Gervaise potoli 
focul cu două lopeţi de cenuşă. În afară de asta, îi mai trecu 
prin cap să întindă, ca nişte perdele, două cearceafuri pe 
sârmele de alamă de lângă tavan, cu țelul de-a mai domoli 
bătaia soarelui. Şi-atunci, se simţiră nespus de bine în 
prăvălie. Temperatura mai era încă destul de călduţă; dar li 
se părea că sunt într-un culcuş, învăluite de-o lumină 
lăptoasă, zăvorite ca la ele în casă, departe de lume, deşi 
din spatele perdelelor se auzea pasul grăbit al oamenilor pe 
trotuar; şi-aveau libertatea de-a sta cum le era pe plac. 
Clemence îşi scoase cămaşa. Lui Coupeau, care nu voia 
deloc să se ducă la culcare, îi îngădui să stea cu ele, dar fu 
silit să le făgăduiască c-o să stea liniştit într-un colţ al 
încăperii, deoarece la ceasul ăsta nu-şi puteau permite să 
se lase pe tânjală. 

— Ce s-o mai fi apucat să facă gâlma asta cu polonicul? 
mormăi Gervaise, vorbind de Augustine. 

Căutau întruna micul fier de călcat, pe care până la urmă 
îl găseau în locurile cele mai ciudate, unde, după cum 
spuneau ele, ucenica îl ascundea din răutate. Gervaise 
isprăvi, în sfârşit, cu boneta lui madam Boche. Îi aranjase 
dantelele, întinzându-le cu mâna şi îndreptându-le printr-o 
călcătură uşoară cu fierul. Era o boneţică cu partea din faţă 
foarte împodobită, ticluită din încreţituri mărunte, 
întrerupte din loc în loc de broderii. Astfel că-şi dădea toată 
silinţa, amuţită, grijulie, călcând încreţiturile şi broderiile cu 


„cocoşul”, un ou de fier prins într-un braţ fixat de un mâner 
de lemn. 

Şi-atunci, în prăvălie, se aşternu o linişte apăsătoare. O 
clipă nu se mai auzi decât bocănitul înăbuşit al fiarelor de 
călcat, domolit de pătura groasă. La amândouă capetele 
mesei mari şi pătrate, patroana, cele două lucrătoare şi 
ucenica, stăteau în picioare, aplecate asupra lucrului, cu 
umerii încovoiaţi, plimbându-şi braţele într-o necurmată 
mişcare de du-te-vino. Fiecare îşi avea în dreapta un suport, 
o cărămidă lată, arsă de fiarele de călcat din cale-afară de 
încinse. La mijlocul mesei se afla o farfurie adâncă plină cu 
apă curată, pe marginea căreia înmuiau o bucată de cârpă 
şi-o periuţă. Un buchet de crini mari, pus într-un borcan în 
care fusese rachiu cu cireşe, îşi dezmănunchea 
învolburarea de flori uriaşe şi albe ca omătul, întruchipând 
în prăvălie un colţ de grădină regească. Madam Putois 
pornise să înfunde coşul de rufe pe care i-l pregătise 
Gervaise, cu prosoape, pantalonaşi şi cămăşi de damă, 
manşete. Augustine călca în doru' lelii ciorapii şi otrepele 
de bucătărie, uitându-se pe sus, stârnită de zborul unei 
muşte. În ce-o priveşte pe Cl&mence, ajunsese, socotind de 
azi de dimineaţă, la cea de-a treizeci şi cincea cămaşă 
bărbătească. 

— Totdeauna beau numai vin, niciodată basamac! spuse pe 
neaşteptate tinichigiul, care simţi nevoia să facă această 
declaraţie. Basamacul mă bolânzeşte, nu-mi trebuie! 

De pe soba de tuci, Clemence luă un fier de călcat cu 
mânerul de piele întărit cu tablă şi-l apropie de obraz, să se 
încredinţeze că era destul de încins. Îl frecă de suport, îl 
şterse cu-o bucată de pânză ce-i atârna la cingătoare şi 
porni să-nfrunte cea de-a treizeci şi cincea cămaşă, călcând 
mai întâi piepţii şi cele două mâneci. 

— Aiurea! domnule Coupeau, spuse ea după o clipă, un 
păhărel de trăscău nu-i ceva rău. Mie-mi dă un fel de zvâc... 
Apoi, să ştiţi, cu cât te dă mai iute peste cap, cu atât îi mai 


plăcut. Oh! nu-mi place să-mi umflu capul cu zeamă, ştiu că 
n-am s-apuc să-mbătrânesc. 

— Eşti nesuferită cu gândurile dumitale de înmormântare! 
îi luă vorba din gură madam Putois, căreia nu-i plăceau 
discuţiile triste. 

Coupeau se sculase în picioare şi începuse să se-nfurie, 
crezând că-l învinuiau de-a fi băut prăştină. Se jura pe 
capul lui, pe-al nevesti-sii şi pe-al copilului că n-avea nici un 
strop de rachiu în el. Şi se apropie de Clemence, suflându-i 
în faţă să-l miroasă. Dar când dădu cu nasul de umerii ei 
despuiaţi, începu să rânjească. Voia să se uite mai 
îndeaproape. Clemence, după ce chitise spatele cămăşii şi 
trăsese o călcătură pe amândouă părţile ajunsese la 
manşete şi la guler. Dar, întrucât Coupeau se vâra mereu în 
ea, greşi şi făcu o cută; fu nevoită să ia periuţa de pe 
marginea farfuriei adânci, ca să netezească scrobeala. 

— Madam Gervaise! zise eA. Nu-l mai lăsaţi să se lege de 
mine! 

— Dă-i pace, nu eşti cuminte, spuse liniştită Gervaise. Nu- 
nţelegi că ne grăbim? 

Erau grăbite, ei şi! ce? nu era vina lui. Nu făcea niciun 
rău. Nu punea mâna, doar se uita. Oare nu mai era îngăduit 
să priveşti la lucrurile frumoase făurite de bunul 
Dumnezeu? Şi totuşi avea nişte braţe grozave, parşiva asta 
de Clemence. Ar fi putut să pună o taxă ele zece centime 
pentru ca să se lase privită şi pipăită, că nimănui n-avea să-i 
pară rău după bani. Lucrătoarea acum nu se mai ferea, 
râdea la auzul vorbelor lui măgulitoare şi rostite pe şleau, 
ca de un bărbat cherchelit. Şi se-apucă să glumească cu el. 
Tinichigiul îşi râdea de Clemence în legătură cu cămăşile 
bărbăteşti. Va să zică, avea mereu de a face cu cămăşile 
bărbaţilor. Păi nu? Trăia numai printre ele! Ah! Doamne, 
Dumnezeule! cât de straşnic le mai cunoştea, ştia totul 
despre ele. Îi trecuseră prin mâini, cu sutele! Toţi bălanii şi 
oacheşii din mahala purtau munculiţă ei pe trupurile lor. 
Totuşi, Clemence îşi vedea înainte de treabă, cu umerii 


scuturaţi de hohote de râs: făcuse cinci cute mari şi late pe 
spatele cămăşii, vârând fierul de călcat prin deschizătura 
plastronului; netezea poalele din faţă şi le făcea şi lor nişte 
cute din câteva călcături largi. 

— Ăsta-i steagul! spuse ea râzând şi mai tare.. 

Zbanghia de Augustine izbucni în hohote de râs, atât de 
caraghios i se păruse cuvântul rostit de Clemence, începură 
s-o ocărască. Ia te uită mucoasa cum râde la auzul unor 
vorbe pe care nici n-ar trebui să le priceapă! Clemence îi 
dădu fierul ei de călcat; când nu mai erau îndeajuns de 
încinse pentru rufele scrobite, ucenica folosea fiarele, până 
la sfârşit, la călcatul cârpelor de bucătărie şi al ciorapilor. 
Dar îl apucă de mâner cu atâta neîndemânare încât îşi făcu 
o arsură prelungă la încheietura mâinii. O podidiră lacrimile 
şi-o învinui pe Clemence c-o fripsese dinadins. Lucrătoarea, 
care se dusese să-şi ia un fier încins pentru piepţii unei 
cămăşi, o alintă numaidecât, ameninţând-o c-o să-i calce 
amândouă urechile dacă nu se astâmpără. Vârâse între timp 
un petic de stofă sub plastron şi-şi mişca alene fierul, lăsând 
scrobeala să răzbată la suprafaţă şi să se zvânte. Piepţii 
cămăşii căpătau o tărie şi-un lustru de parcă ar fi fost din 
hârtie cerată. 

— Căţea afurisită! înjură Coupeau, care tropăia în spatele 
ei cu-o încăpățânare de om beat. 

Se sălta pe vârful picioarelor, râzând c-un scrâşnet de 
scripete neuns. Clemence, proptită zdravăn deasupra mesei 
de lucru, cu încheieturile mâinilor întoarse şi coatele ţinute- 
n sus şi depărtate, îşi încovoia grumazul într-o sforţare; 
cărnurile despuiate i se umflau, umerii i se înălţau odată cu 
dansul domol al muşchilor lăsând să li se vadă zvâcnetul de 
sub pielea gingaşă, pieptu-i tresălta, leoarcă de sudoare, în 
umbra trandafirie a cămăşii desfăcute. Atunci, Coupeau îşi 
făcu de lucru cu mâinile, vrând s-o pipăie. 

— Madam Gervaise, madam Gervaise! strigă Clemence, 
spuneţi-i să se-astâmpere o dată!. Dacă mă mai sâcâie, eu 
una plec de-aici. Nu vreau să fiu jignită. 


Gervaise tocmai aşezase boneţica lui madam Boche pe o 
ciupercă îmbrăcată în pânză şi îi plisa dantelele, pe 
îndelete, cu fierul cel mic de călcat. Îşi săltă privirile taman 
în clipa când tinichigiul îşi făcea iarăşi de lucru cu mâinile, 
scotocind prin cămaşa Clemencei. 

— Hotărât lucru, Coupeau, nu eşti deloc cuminte, spuse ea 
necăjită, ca şi cum ar fi dojenit un copil ce se încăpăţâna să 
mănânce dulceaţă fără pâine. Haide să te culci. 

— Da, da, duceţi-vă la culcare, dom' Coupeau, e cel mai 
bun lucru, spuse madam Putois. 

— Aha! bun! îngăimă el, fără a se opri din rânjeală, iar vrei 
să fii din cale-afară de şireată!. Va să zică, nu mai poate 
omul să se distreze? Mă pricep la femei, nu le-am făcut 
niciodată vreun rău. Mai pişti o cucoană, nu-i aşa? dar nimic 
mai mult, te opreşti aici; înseamnă că cinsteşti femeile, şi- 
atât... Şi-apoi, dacă-ţi arăţi toată marfa, asta-i ca să ai de 
unde-alege, nu-i adevărat? Oare de ce dă la iveală vlăjgana 
asta blondă tot ce are? Nu, zău aşa, nu-i frumos... 

Şi, întorcându-se spre Clemence: 

— Să ştii, căprioara mea, faci rău că te ţii măreaţă... dacă-i 
din pricina celor de faţă... 

Dar nu mai fu în stare să turuie mai departe. Gervaise, 
fără să-l îmbrâncească, îl înhăţase cu-o mână şi cu cealaltă 
îi astupase gura. Se zbătea, chipurile în glumă, în vreme ce 
ea îl împingea în fundul prăvăliei, spre odaie. Îşi slobozi 
gura şi spuse că se duce de bună voie la culcare, dar să vie 
şi vlăjgana cea bălaie să-i încălzească ţurloaiele. Apoi, o 
auziră pe Gervaise scoţându-i încălţările. Îl dezbrăca de 
parcă i-ar fi fost mamă, mai înghiontindu-l câte niţel. Când îi 
scoase şi nădragii, Coupeau se speti de râs, lăsându-se pe 
mâna ei, tolănit şi lăfăit tocmai în mijlocul patului; dădea din 
picioare, spunând că Gervaise îl gâdilă. În sfârşit, îl înveli 
grijulie, ca pe-un copil. Se simţea bine, măcar? Dar nu-i 
răspunse, ci o strigă pe Clemence: 

— l-ascultă, căprioara mea, aici-s şi te-aştept! 


Când Gervaise se înapoie în prăvălie, zbanghia de 
Augustine tocmai încasase o scatoalcă din partea 
Clemencei. Asta din pricina unui fier murdar pe care 
madam Putois îl găsise pe maşină; lucrătoarea 
încrezătoare, nebănuind nimic, umpluse de negreală o 
cămaşă, de sus şi până jos; şi întrucât Clemence, ca să se 
apere că nu-şi curăţase fierul de călcat, dădea vina pe 
Augustine, jurându-se pe toţi sfinţii că fierul nu era al ei, în 
pofida bucății de scrobeală arsă care rămăsese pe fundul 
fierului, ucenica, scoasă din fire de această nedreptate, o 
scuipase în faţă pe rochie, fără să se ferească. De aici se 
iscase scatoalca aia zdravănă. Zbanghia îşi înghiţi lacrimile, 
curăţind fierul de călcat cu o bucăţică de lumânare; dar de 
fiecare dată ce era silită să treacă prin spatele Clemencei, 
îşi sugea saliva şi-o scuipa, râzând pe înfundate văzând cum 
se prelinge scuipatul pe fustă. 

Gervaise se apucă din nou să pliseze dantelele de la 
boneţică. Şi, în toiul tăcerii ce coborâse pe neaşteptate, se 
desluşi din încăperea ce se afla în spatele prăvăliei, glasul 
dogit al lui Coupeau. Rămăsese tot băiat de treabă, râdea 
de unul singur, slobozind când şi când cuvinte răzlețe. 

— Ce prostuţă-i, nevastă-mea!. Ce prostuţă-i, să mă culce!. 
Hai! e-o prostie gogonată, să te culci-n nămiaza mare, când 
nu-ţi vine să faci nani! 

Dar, pe neaşteptate, se puse pe sforăit. Atunci, Gervaise 
oftă uşurată, bucuroasă că-l ştia în sfârşit potolit, dormindu- 
şi somnul de după beţie pe două saltele ca lumea. Şi 
Gervaise porni să vorbească în mijlocul tăcerii, cu glas 
domol şi necurmat, fără să-şi ia ochii de la micuțul fier de 
călcat pliseurile, pe care-l mânuia cu îndemânare. 

— Ce să-i faci? nu-i-n minţile lui, nu poţi să te superi. Dacă 
l-aş lua la rost, n-ar duce la nimic. Mi-e mai la îndemână să 
zic ca el şi să-l duc la culcare; cel puţin se isprăveşte 
numaidecât tot tărăboiul şi-s liniştită... Apoi, nu-i rău din 
fire şi mă iubeşte tare mult. Aţi văzut adineauri, s-ar fi lăsat 
tăiat în bucăţi ca să mă sărute. Încă-i tare drăguţ că se 


poartă astfel; căci îs o mulţime care când au tras la măsea 
se duc la femei... Coupeau vine de-a dreptul acasă. 
Glumeşte de mama focului cu lucrătoarele, dar se opreşte 
aici. Mă-nţelegi, Clemence, nu trebuie să te socoteşti 
jignită. Ştii ce-nseamnă un om băut; e-n stare să-i omoare 
pe mă-sa şi pe tat-su, şi nici să nu-şi aducă aminte de ce-a 
făcut... Oh! îi iert din toată inima. E şi el ca toţi ceilalţi, zău 
aşa! 

Vorbea despre lucrurile astea domol, fără patimă; de-acum 
se obişnuise cu chefurile lui Coupeau, ba chiar căuta să fie 
îngăduitoare cu el, nemaivăzând nimic rău în faptul că pişcă 
fetele de şold, la ea în casă. Când tăcu, se aşternu din nou o 
linişte care nu mai fu tulburată de nimic. La fiece rufă pe 
care o lua la călcat, madam Putois trăgea coşul ce stătea 
vârât sub perdeluţa de creton care împodobea masa de 
lucru; apoi, după ce rufa era gata călcată, îşi ridica braţele 
bondoace şi-o aşeza pe-o poliţă. Clemence isprăvea de 
plisat cu fierul de călcat a treizeci şi cincea cămaşă 
bărbătească. Le năpădise o groază de lucru; socotiseră că 
dacă aveau să-i dea bătaie, trebuiau să trudească până la 
unsprezece noaptea. Acum, toată lumea din atelier, 
nemaiavând la ce să-şi zgâiască ochii, muncea pe rupte, 
trăgea zdravăn. Braţele golaşe goneau încolo şi-ncoa, 
luminând cu strălucirea lor trandafirie albeaţa rufelor. 
Umpluseră iarăşi cu cărbuni maşina, şi, întrucât soarele, 
furişându-se printre cearceafuri, bătea drept în vatra 
maşinii, se zărea cum dogoarea cumplită se caţără pe raze, 
ca o flacără nevăzută a cărei pâlpâire făcea să freamăte 
văzduhul. Era atâta zăpuc sub fustele şi feţele de masă ce 
se uscau agăţate de tavan, încât zbanghia de Augustine, 
simțind cum i se usucă gura, îşi umezea marginea buzelor, 
plimbându-şi vârful limbii pe ele. Mirosea a tuci încins, a 
zeamă de scrobeală înăcrită, a rugină de fier de călcat, a 
sărbezeală călduţă de baie în care cele patru lucrătoare, 
dându-şi jos de pe umeri mânecile cămăşilor, slobozeau 
duhoarea şi mai pătrunzătoare a condurilor şi cefelor lor 


năduşite; în care timp buchetul crinilor uriaşi, se ofilea în 
apa înverzită din borcan, răspândind un parfum nespus de 
curat şi pătrunzător. Iar, din când în când, în toiul gălăgiei 
făcute de fiarele de călcat şi de vătraiul ce scurma în vatra 
maşinii, sforăitul lui Coupeau răzbătea din odaie cu 
regularitatea unui tic-tac uriaş de ceasornic, orânduind 
crâncena trudă a atelierului. 

În zilele de după chef, tinichigiul se simţea mahmur, o 
mahmureală nemaipomenită care-l ţinea cât era ziulica de 
lungă cu dureri de cap, cu gura coclită şi mutra pocită şi 
umflată. Se scula târziu, dându-se jos din pat abia pe la opt; 
scuipa şi umbla în doru' lelii prin prăvălie, nefiind în stare 
să ia o hotărâre dacă să plece sau nu pe şantier. Iarăşi 
pierdea o zi. Dimineaţa, se plângea că-şi simte picioarele 
moleşite ca nişte cârpe, spunându-şi singur că-i un dobitoc 
cum nu s-a mai văzut că s-a apucat să chefuiască în halul 
ăsta, deoarece beţiile zdruncină sănătatea. Şi uite-aşa, 
dădeai peste o liotă de haimanale ce nu te lăsau în pace şi 
care-ţi tot dădeau ghes; trăgeai la măsea fără să vrei, te 
pomeneai în tot soiul de încurcături şi până la urmă te lăsai 
prins şi te-mbătai turtă! Ah! drăcia dracului! n-o să i se mai 
întâmple aşa ceva; n-avea de gând ca-n floarea vârstei să-şi 
tocească încălţările pe la crâşmari. Însă, după ce prânzea, 
se simţea întremat şi pornea să-şi dreagă glasul făcând 
„hm!”, „hm!”, pentru a-şi dovedi că mai avea o puternică 
voce de bas. Începea să tăgăduiască cheful din ajun, poate 
că-şi luase niţel achiul. Nu se mai năşteau oameni ca el, 
zdrahon de bărbat, neclintit la postul de strajă, dând duşcă 
pe gât tot ce poftea, fără să clipească din ochi. Şi-atunci, 
toată după-amiaza, hoinărea prin mahala. Când îşi dădea 
seama că prea le bătea la cap pe lucrătoare, nevastă-sa îi 
dădea un franc, să se cărăbănească de-acasă. O tulea, 
ducându-se să-şi cumpere mahorcă la „Petite Civette”, în 
Rue Poissonnicre, unde îndeobţte, când mai dădea peste 
vreun prieten, îi trăgea câte un rachiu de prune. Apoi, îi 
venea de hac monedei de-un franc la Franqois, în colţ la 


Rue de la Goutte-d'Or, unde se găsea un vin plăcut, 
tulburel, care-ţi gâdila beregata. Era o crâşmă ca pe 
vremuri, o dugheană întunecată cu tavanul jos şi-o încăpere 
alăturată, cu pereţii afumaţi, unde se vindea molanul. Şi 
stătea acolo până seara târziu, jucând la roata norocului pe 
câte-o cinzeacă; la Frangois putea să bea pe datorie, acesta 
îi făgăduise pe ce-avea mai scump că n-o să-i trimită 
niciodată cucoanei nota de plată. Nu-i aşa? trebuia să-ţi 
clăteşti niţel gătlejul, ca să-l limpezeşti de rămăşiţele din 
ajun. Cui pe cui se scoate. De altminteri, Coupeau, 
totdeauna băiat de treabă, ce nu dădea cu tifla femeilor şi 
căruia, bineînţeles că-i plăcea să se distreze şi să se mai 
pilească şi el din când în când, dar în chip drăguţ, era plin 
de dispreţ faţă de scârnăviile astea de bărbaţi căzuţi în 
patima beţiei şi pe care nu-i mai vedeai trezindu-se 
nicicând! El se întorcea acasă vesel şi pus pe dragoste ca un 
cintezoi. 

— N-a mai venit pe-aici gagicul tău? o întreba uneori pe 
Gervaise ca s-o necăjească. Nu l-am mai zărit de mult, va 
trebui să mă duc să-l caut. 

Gagicul era Goujet. Într-adevăr, se sfia să vină toată ziua, 
bună-ziua, de teamă să nu stingherească şi să nu dea prilej 
de bârfe. Totuşi, îşi căuta câte-un motiv, îşi aducea rufele la 
spălat, făcându-şi drum pe strada lor de câte douăzeci de 
ori. Era un ungher în fundul prăvăliei, unde-i plăcea să stea 
nemişcat pe-un scăunel ceasuri de-a rândul, trăgând din 
luleaua sa scurtă. Serile, după ce cina, o dată la zece zile, îşi 
lua inima-n dinţi şi se-nfiinţa acolo; şi nu era prea vorbăreţ, 
stătea ca mutul, ţinându-şi privirea aţintită asupra 
Gervaisei şi scoţându-şi luleaua din gură doar ca să râdă la 
orice spusă de-a ei. Sâmbăta, când atelierul lucra până 
seara târziu, uita de sine, părând că se distrează acolo mai 
mult decât la orice spectacol. Uneori, lucrătoarele călcau 
până la trei dinspre ziuă. O lampă stătea atârnată cu-o 
sârmă de tavan; abajurul revărsa un rotocol uriaş de lumină 
puternică în bătaia căruia rufele căpătau un alb molcom de 


omăt. Ucenica punea obloanele la ferestrele prăvăliei; dar 
nopţile de iulie fiind dogoritoare, lăsau uşa deschisă spre 
stradă. Şi, pe măsură ce se făcea din ce în ce mai târziu, 
lucrătoarele se descopciau, pentru a se simţi mai la 
îndemână. Aveau o piele gingaşă, aurită în întregime de 
lumina revărsată de lampă, mai cu seamă Gervaise, care se 
făcuse durdulie, cu umerii bălai, strălucitori ca o mătase, şi- 
având o guşuliţă ca un prunc, a cărei gropiţă o cunoştea 
atât de bine, încât ar fi fost în stare s-o deseneze din gând. 
Atunci, Goujet se lăsa toropit de căldura nemaipomenită a 
maşinii, de mirosul rufelor ce abureau sub fiarele de călcat; 
şi se cufunda într-o ameţeală uşoară, cu gândurile 
înceţoşate, ţinându-şi privirea aţintită asupra femeilor care 
lucrau de zor legănându-şi braţele golaşe, pierzându-şi 
noaptea pentru a înţoli mahalaua de sărbătoare, în preajma 
prăvăliei, casele învecinate dormeau în tăcerea necuprinsă 
a somnului ce cobora domol. Suna de miezul nopţii, apoi se 
făcea unu, după aceea ceasurile două. Căruţele, trecătorii 
se duseseră de mult. Acum, în strada pustie şi întunecată, 
doar uşa mai aşternea o rază de lumină, ca o bucată de 
stofă gălbuie desfăşurată pe pământ. Din când în când, 
răsuna un pas în depărtare, se apropia un om; şi când 
străbătea raza de lumină, îşi întindea capul, descumpănit la 
auzul zgomotului pricinuit de fiarele de călcat, şi pleca mai 
departe, luând cu sine vedenia de-o clipă a lucrătoarelor 
decoltate, învăluite în aburul roşcat. 

Goujet, dându-şi seama că Gervaise avea o seamă de 
buclucuri cu Etienne şi fiindcă dorea să-l izbăvească de 
picioarele pe care Coupeau i le trăgea în fund, îl angajase 
să sufle foalele la fabrica de buloane unde lucra el. Meseria 
de făurar de buloane, dacă n-avea nimic plăcut în ea, din 
pricina murdăriei de la forjă şi a plictisului de-a bate 
întruna cu ciocanul în nişte bucăţi de fier mereu la fel, era o 
meserie bănoasă cu care se putea câştiga de la zece şi până 
la doisprezece franci pe zi. Dacă o să-i placă, puştiul, care 
avea pe atunci doisprezece ani, putea să se-apuce 


numaidecât de ea. Şi Etienne, în felul acesta, prezenta un 
prilej în plus de strângere a legăturilor dintre spălătoreasă 
şi fierar. Goujet aducea copilul acasă şi le dădea veşti 
despre buna sa purtare. Toată lumea îi spunea râzând 
Gervaisei, că-i căzuse cu tronc lui Goujet. Ea ştia prea bine 
lucrul acesta şi se înroşea ca o fetiţă, cuprinsă de-un fior de 
sfioşenie care făcea să-i ardă obrajii, înflăcăraţi şi roşii, ca 
nişte mere domneşti. Ah! sărmanul şi dragul de el, nu era 
deloc înfigăreţ! Nu-i vorbise niciodată despre dragostea lui; 
nu făcuse niciodată vreun gest murdar şi nici nu rostise 
vreodată cine ştie ce cuvânt deocheat. Nu găseai mulţi 
bărbaţi cu-o fire atât de cinstită. Şi, nevoind să 
mărturisească, simţea o bucurie nespusă să fie iubită în 
felul acesta, aşa cum iubeşti o sfântă fecioară. Când păţea 
vreun necaz mai mare, se gândea la fierar, şi asta îi aducea 
mângâierea. Dacă rămâneau împreună singuri, nu se 
simțeau deloc stingheriţi; se uitau unul la altul zâmbind, 
stând faţă în faţă, fără să-şi spună ce simt. Era o dragoste 
gingaşă şi cuminte, ce nu se gândea la lucruri urâte, fiindcă 
era mai bine să trăiască liniştiţi, atâta vreme cât era cu 
putinţă să se-mpace, să fie fericiţi, fără să-şi piardă tihna 
sufletească. 

Către sfârşitul verii însă, Nana îi tulbură pe toţi ai casei. 
Împlinise şase ani şi se vestea a fi o zvăpăiată desăvârşită. 
În fiecare dimineaţă, maică-sa o ducea la un mic pension 
din Rue Polonceau, la domnişoara Josse, ca să nu-i mai stea 
mereu în drum. Lega pe la spate rochiile colegelor, umplea 
cu scrum tabachera învăţătoarei, născocea tertipuri şi mai 
neruşinate, ce nu se puteau povesti, în două rânduri, 
domnişoara Josse o dăduse pe uşă afară, apoi o primise din 
nou, ca să nu piardă cei şase franci pe care-i primea pe 
lună. De cum ieşea din clasă, Nana se răzbuna pentru 
faptul că stătuse închisă, transformând în iad viaţa celor din 
curte sau din gang, unde călcătoresele, asurzite de câtă 
larmă făcea, o alungau să se joace. Acolo, dădea peste 
Pauline, copila soţilor Boche, şi peste Victor, băiatul fostei 


patroane a Gervaisei, un ditamai nătăfleţul de vreo zece 
ani, căruia-i plăcea la nebunie să se zbenguiască cu toate 
fetiţele. Madam Fauconnier, care nu se luase în hâră cu soţii 
Coupeau, îl trimitea ea însăşi pe fiu-său. De altminteri, în 
clădirea lor era o mişunare nemaipomenită de ţânci, cât era 
ziua de mare cârdurile de copii coborau val-vârtej pe cele 
patru scări şi se răspândeau pe caldarâmul din curte ca 
nişte stoluri de vrăbii gureşe şi prădalnice. Numai madam 
Gaudron, de una singură, slobozea nouă deodată, care de 
care mai bălai sau tuciuriu, nepieptănaţi, cu mucii la nas, cu 
nădragii până la gât şi ciorapii căzuţi peste pantofiori, cu 
hăinuţele sfârtecate, dându-le la iveală cărniţa albă şi plină 
de jeg. Altă femeie, care ducea pâinea, de la etajul al 
cincilea, dădea drumul la şapte. Din toate odăile năvăleau 
cârduri de copii. Şi, în foiala de viermişori cu botişorul 
trandafiriu care nu se spălau pe obraji decât când ploua, 
zăreai şi mai măricei, slabi ca nişte gloabe, şi mai bondoci, 
de pe acuma pântecoşi ca nişte oameni în toată firea, şi mai 
mititei, mărunți de tot, acum coborâţi din leagăne, ce-abia 
se ţineau pe picioare, nătântoci din cale-afară şi gonind de- 
a buşilea când voiau s-alerge mai iute. Nana domnea peste 
această forfotă de mormoloci, făcea pe domnişoara care 
porunceşte faţă de nişte fete de două ori mai mari decât ea, 
şi abia de catadicsea să cedeze un pic din puterea ei 
Paulinei şi lui Victor, prietenii săi apropiaţi care-i 
îndeplineau orice trăsnaie. Afurisita de puştoaică îi bătea 
mereu la cap să se joace de-a mama şi copiii, pe-ăia micii îi 
dezbrăca la piele, pentru ca apoi să-i îmbrace la loc, pe-ăi 
mari voia să-i scotocească peste tot, îi pipăia, se-arăta de-o 
samavolnicie ciudată, întocmai ca un om în toată firea, 
căzut pradă unor patimi urâte. Sub conducerea ei se 
orânduiau nişte jocuri, de-ţi venea să le tragi palme. Liota 
de copii se bălăcea în scursorile de la boiangerie, ieşeau de- 
acolo cu picioarele boite în albastru sau roşu, până la 
genunchi; apoi dădeau o fugă până la lăcătuş de unde 
ciordeau cuie şi pilitură de fier, de-acolo plecau iarăşi să 


dea iama printre grămezile de rumeguş ale tâmplarului, 
nişte mormane uriaşe, foarte potrivite pentru joacă, pe care 
se dădeau de-a berbeleacul cu poponeţul în sus. Curtea a 
lor era, răsunând de bocănitul pantofiorilor, de larma celor 
ce cădeau în talmeş-balmeşul învălmăşelii, de ţipetele 
pătrunzătoare ale glasurilor ce porneau să urle şi mai tare, 
de fiecare dată ce cârdul copiilor îşi lua din nou zborul. Ba 
se-ntâmpla ca-n anumite zile, curtea să nu le mai fie 
îndeajuns. Atunci, liota dădea năvală în beciuri, apoi iarăşi 
urca şi se căţăra pe câte-o scară, străbătea un coridor, mai 
cobora o dată, o pornea pe-o altă scară, gonea pe-un alt 
coridor, şi asta fără încetare, ceasuri de-a rândul, urlând 
întruna şi făcând să se cutremure din temelii uriaşa clădire 
cu tropotul lor de jivine dăunătoare, năpustindu-se până-n 
cele mai îndepărtate unghere. 

— Puşlamalele astea-s o adevărată urgie! răcnea madam 
Boche. Într-adevăr, se vede că oamenii nu prea au ce face, 
de vreme ce se-apucă să toarne atâţia copii... Şi-ncă se mai 
plâng că nu le-ajunge de mâncare! 

Boche spunea că sărăcia face pe oameni să puiască, aşa 
cum bălegarul face să crească ciupercile. Portăreasa striga 
la ei cât era ziua de lungă, ameninţându-i cu mătura. În cele 
din urmă, ajunse să zăvorască uşile de la beciuri, deoarece 
aflase de la Pauline, căreia îi trăsese o pereche de palme, că 
Nana născocise, acolo jos, în bezna pivniţelor, un joc de-a 
nenea doctorul; stricata se-apucase să-i vindece pe ceilalţi 
cu băţul. 

Dar, într-o după-amiază, se petrecu un lucru îngrozitor. De 
altminteri, odată şi odată, trebuia să se întâmple. Nana 
născocise un mic joc, tare ciudat. Furase, din faţa odăiţei 
portarului, un sabot de-al lui madam Boche. Îl legă de-o 
sforicică şi se-apucă să-l tragă după ea, ca pe-o căruţă. Lui 
Victor, îi trecu şi lui prin cap să umple sabotul cu coji de 
mere. Şi-atunci, se alcătui un cortegiu. Nana păşea în 
frunte, târând după sine sabotul. Pauline şi Victor, înaintau 
de-a dreapta şi de-a stânga ei. Apoi, toată droaia de plozi 


urma în ordine, mai întâi cei măricei, apoi nătântocii, 
îmbrâncindu-se; cortegiul era încheiat de-un copilaş în 
rochiţă, mare cât o cizmă şi purtând pe cap o pernă ruptă, 
în formă de colac. Iar cortegiul intona ceva trist, cu vaiete şi 
aoleuri, întrucât Nana le spusese că se vor juca de-a 
înmormântarea; cojile de mere erau mortul. După ce 
dădură ocol curţii, o luară de la capăt. Li se părea 
nemaipomenit de hazliu. 

— Oare ce fac acolo? îngână madam Boche, care ieşise din 
odăiţa ei să vadă ce se-ntâmplă, mereu bănuitoare şi la 
pândă. 

Şi când îşi dădu seama: 

— Dar e sabotul meu! răcni ea mânioasă. Ah! ticăloşii! 

Dădu la scatoalce în dreapta şi-n stânga, o plesni pe Nana, 
pe amândoi obrajii, îi trase un picior în fund Paulinei, gâsca 
asta proastă ce îngăduise să fie luat sabotul maică-sii. 
Gervaise umplea în clipa aceea o găleată cu apă la fântână. 
Când o zări pe Nana cu nasul sângerând, înecându-se de 
plâns, fu cât pe-aci să se repeadă la conciul portăresei. Cum 
era cu putinţă să dai într-un copil, ca într-o vită? Trebuie să 
fii un om fără inimă, fiinţa cea mai de jos. Fireşte, madam 
Boche îi răspunse arţăgoasă. Când ai o asemenea puşlama 
de fată, o ţii sub cheie în casă. În sfârşit, chiar Boche se ivi 
în pragul odăiţei lor de la poartă, pentru a striga la nevastă- 
sa să se înapoieze în casă şi să nu mai poarte atâtea discuţii 
cu toţi îngălaţii. Şi se porni o gâlceavă în toată legea. 

Ce-i drept, de vreo lună încoace, între familiile Boche şi 
Coupeau, lucrurile nu mai mergeau ca pe roate. Gervaise, 
foarte darnică din fire, împărțea la fiece prilej sticle de vin, 
ceşti cu supă de carne, portocale, câte-o bucată de 
prăjitură. Într-o seară, le dusese portarilor, în locuinţa lor, 
un castron cu niţică salată de cicoare cu sfeclă, ştiind că 
pentru salată portăreasa ar fi fost în stare de orice josnicie. 
Dar, a doua zi, se făcu albă ca varul la faţă când o auzi pe 
domnişoara Remanjou povestind că madam Boche zvârlise 
scârbită salata de cicoare, de faţă fiind o mulţime de lume, 


pe motivul că, slavă Domnului! încă nu era nevoită să se 
hrănească cu nişte lucruri în care alţii se bălăciseră. Şi, de- 
atunci, Gervaise puse dintr-odată capăt tuturor darurilor; 
nici tu sticle de vin, nici ceşti de supă de carne, isprăvise cu 
portocalele şi cu prăjiturile, gata şi nimic mai mult. Merita 
să fi văzut ce mutră făceau soţii Boche! Li se părea că 
familia Coupeau îi jefuieşte. Gervaise îşi înţelegea greşeala; 
căci, ce mai la deal la vale, dacă n-ar fi făcut prostia să le 
vâre atâtea pe gât, n-ar mai fi căpătat obiceiurile astea 
urâte şi-ar fi rămas mai departe nişte oameni de treabă. 
Acum, portăreasa povestea despre ea nişte lucruri 
îngrozitoare. Când veni termenul de plată a chiriei, în 
octombrie, trăncăni o mulţime de vrute şi nevrute 
proprietarului, domnul Marescot, din pricină că 
spălătoreasă, care-şi păpa averea cu bairamurile, întârziase 
o zi la plata chiriei: şi domnul Marescot în persoană, nici el 
prea cuviincios, intră în prăvălie cu pălăria pe cap ţi îşi ceru 
banii, care, de altminteri, îi fură plătiţi numaidecât. Fireşte 
că familia Boche se împăcase cu familia Lorilleux. De data 
aceasta, chefurile din odăiţa portarilor se petreceau 
împreună cu soţii Lorilleux, în mijlocul simţămintelor de 
înduioşare pricinuite de împăcare. Nu s-ar fi certat 
niciodată, de n-ar fi fost Şontoroaga care ar fi încăierat şi 
munţii! Ah! acuma soţii Boche ştiau cu cine au de-a face, îşi 
dădeau seama cât trebuia să îndure familia Lorilleux. Iar 
când Gervaise le trecea prin faţa uşii, se făceau cu toţii că 
rânjesc a batjocură. 

Trecând peste toate acestea, într-o bună zi, Gervaise urcă 
la soţii Lorilleux. Era vorba de bătrâna Coupeau, care pe- 
atunci avea şaizeci şi şapte de ani. Privirea bătrânei 
Coupeau se stinsese de tot Nici picioarele n-o mai ţineau. 
Fusese nevoită să renunţe la cea din urmă casă unde lucra 
şi, dacă nu-i întindeau o mână de ajutor, era ameninţată să 
crape de foame. Gervaisei i se părea că era ruşinos ca o 
femeie la vârsta asta, având trei copii, să fie astfel părăsită 
în voia soartei. Şi, deoarece Coupeau nu se învoia să 


vorbească cu familia Lorilleux, spunând Gervaisei că n-avea 
decât să urce ea însăşi până la ei, se duse într-acolo stârnită 
de răzvrătirea crâncenă ce-i tulbura sufletul. 

Când ajunse sus, intră ca o furtună fără să mai bată la uşă. 
Nimic nu se schimbase acolo din seara când, pentru întâia 
oară, familia Lorilleux îi făcuse o primire atât de puţin 
îmbietoare. Acelaşi petic de stofă spălăcită despărţea odaia 
de atelier, era o locuinţă vagon, construită parcă pentru un 
ţipar. În fund, Lorilleux stătea plecat deasupra bancului de 
lucru şi strângea cu cleştele una de alta verigile unei bucăţi 
de lanţ, în vreme ce madam Lorilleux, stând în faţa 
menghinei, trăgea un fir de aur la filieră. Mica forjă, în 
bătaia luminii, avea o strălucire trandafirie. 

— Da, eu mi-s! zise Gervaise. Vă miră, fiindcă suntem 
certaţi la cuțite? Dar n-am venit aici, nici pentru mine şi nici 
pentru voi, vă daţi seama... Am venit de dragul bătrânei 
Coupeau. Da, am venit să vedem dac-o lăsăm s-aştepte o 
îmbucătură de pâine din pomana altora. 

— Aha! aşa mai zic şi eu să intri-n casa omului! îngână 
madam Lorilleux. Asta-i o neobrăzare nemaipomenită. 

Şi-ntoarse spatele, apucându-se iarăşi de tras firul de aur 
şi făcându-se că habar n-are de prezenţa cumnată-sii. Dar 
Lorilleux îşi ridicase chipul palid, strigând: 

— Ce-ai zis? 

Apoi, deoarece auzise foarte bine, vorbi mai departe: 

— Iarăşi bârfe, nu-i aşa? E drăguţ din partea bătrânei 
Coupeau, că se văietă peste tot!. Alaltăieri, totuşi, a luat 
masa aici. Noi ăştialalţi, facem şi noi ce putem. N-avem 
aurul din Peru... Numai că, dacă se duce să pălăvrăgească 
pe la alţii, n-are decât să rămână acolo, fiindcă nouă nu ne 
plac iscoadele. 

Porni din nou să lucreze la bucata de lanţ, întorcându-i şi 
el spatele, adăugând cu părere de rău parcă: 

— Când o să dea fiecare cinci franci pe lună, o să dăm şi 
noi tot cinci franci. 


Gervaise se potolise, încremenită la vederea mutrelor 
colţoase ale soţilor Lorilleux. Niciodată n-apucase să calce 
în casa lor, fără să nu se simtă cuprinsă de greață. Cu ochii 
plecaţi, aţintiţi asupra lojniţei de răchită pe care cădeau 
rămăşiţele de aur, pomi să le explice pe îndelete situaţia. 
Bătrâna Coupeau avea trei copii; dacă or să dea fiecare 
câte cinci franci, asta făcea numai cincisprezece franci şi, 
într-adevăr, nu-i erau de-ajuns, nu se putea trăi cu atât; era 
nevoie de cel puţin trei ori mai mult. Dar Lorilleux se 
împotrivea. De unde ar fi vrut ea să fure cincisprezece 
franci pe lună? Oamenii-s tare caraghioşi, îl credeau bogat 
fiindcă aveau aur în casă. Apoi, porni s-o beştelească pe 
bătrâna Coupeau: dimineaţa nu voia să se lipsească de 
cafea, îi mai trăgea la măsea câte-un rachiu, avea nişte 
pretenţii de parcă ar fi avut cine ştie ce avere. Zău aşa! 
fiecăruia îi place să-şi aibă tabieturile lui; dar, nu-i aşa? 
dacă n-ai fost în stare să-ţi pui un ban deoparte, atunci faci 
ca toată lumea, mai strângi cureaua. De altminteri, bătrâna 
Coupeau nu era la o vârstă când n-ar mai fi putut să 
lucreze; vedea încă destul de bine, când era vorba să-şi 
înfigă furculiţa într-o bucăţică mai bună în fundul farfuriei; 
ce mai tura-vura, era o pişicheră bătrână, visul ei era să fie 
răsfăţată. Chiar de-ar fi avut cu ce, era de părere c-ar face 
rău să întreţină pe cineva în trândăvie. 

Gervaise rămânea totuşi împăciuitoare, ridicându-se 
paşnică împotriva acestor pretexte. Încerca să-i înduioşeze 
pe soţii Lorilleux. Dar Lorilleux, în cele din urmă, nu-i mai 
răspunse. Nevastă-sa era acum în faţa forjei, pe cale să 
curețe de zgură o bucată de lanţ în tigăiţa de aramă cu 
coadă lungă, plină cu apă-tare subţiată. Se făcea că stă cu 
spatele, de parcă s-ar fi aflat la o sută de poşte de-acolo. lar 
Gervaise încă mai vorbea, privindu-i cum se-nverşunează 
asupra lucrului, înconjurați de pulberea negricioasă a 
atelierului, cu trupurile încovoiate, cu veşmintele peticite şi 
slinoase, ajungând ca-n munca lor mărginită, de maşini, să 
aibă asprimea îndobitocită a unor unelte hodorogite. Atunci, 


pe neaşteptate, simțind cum o sugrumă furia, Gervaise 
strigă: 

— Asta-i! mai bine aşa! păstraţi-vă banii!. O iau la mine pe 
bătrâna Coupeau, m-auziţi! Ieri seară am cules de pe 
drumuri o pisică, sunt în stare s-o iau şi pe mama voastră. 
Şi n-o să-i lipsească nimic, o să-şi aibă şi ceaşca de cafea şi- 
un strop de rachiu!. Dumnezeule! ce neam de oameni 
scârboşi! 

Deodată, madam Lorilleux se întorsese spre ea. Ridicase 
tigăiţa deasupra capului, de parcă voia să-i aruncase 
cumnată-sii cu apa-tare în faţă. Bâigui: 

— leşi afară, sau se-ntâmplă o nenorocire!. Şi să nu te mai 
bizui pe cei cinci franci, fiindcă n-o să mai dau nici un şfanţ! 
nu, nici o leţcaie!. Aşa, care va să zică! cinci franci! Mama 
să vă fie slujnică în casă şi voi să chefuiţi cu cei cinci franci 
ai mei! Dacă vine la voi, aşa să-i spuneţi, poate să şi crape, 
că n-am să-i trimit nici măcar un pahar cu apă... Haide, 
întinde-o! Cară-te de-aici. 

— Ce fiară de muiere! spuse Gervaise, trântind uşa după 
ea. 

De-a doua zi, o luă pe bătrâna Coupeau la ea în casă. îi 
puse patul în odăiţa unde dormea Nana, odaie care primea 
lumina zilei printr-o ferestruică rotundă, aflată sus lângă 
tavan. Mutatul nu ţinu prea mult, deoarece toate mobilele 
bătrânei Coupeau erau doar patul acela, un dulap 
hodorogit din lemn de nuc pe care-l aşezară în odaia cu 
rufe murdare, o masă şi două scaune; vândură masa şi 
dădură la reparat fundurile de paie ale celor două scaune. 
Iar bătrâna, chiar din seara în care se mutase, mătura prin 
casă, spăla vasele, într-un cu vânt căuta să fie de folos, cât 
se poate de mulţumită că ieşise din încurcătură. Soții 
Lorilleux turbau de crăpa fierea-n ei, cu atât mai mult cu 
cât madam Lerat se împăcase din nou cu familia Coupeau. 
Într-o bună zi, cele două surori, florăreasa şi lănţugăreasa, 
se luaseră la palme din pricina Gervaisei; cea dintâi se 
încumetase să aprobe purtarea acesteia faţă de mama lor; 


apoi, simțind nevoia să necăjească, când o văzuse pe soră- 
sa că-şi iese din pepeni, ajunsese să spună că ochii 
spălătoresei i se păreau minunaţi, nişte ochi la care s-ar fi 
putut aprinde fâşii de hârtie; şi, în privinţa asta, după ce se 
pălmuiseră, se juraseră amândouă să nu se mai vadă 
niciodată. Acum, madam Lerat îşi petrecea serile la 
prăvălie, unde se desfăta în sinea ei ascultând vorbăria 
deşănţată a vlăjganei de Clemence. 

Se scurseră trei ani. Se mai certară şi se împăcară iarăşi 
în mai multe rânduri, Gervaisei puţin îi păsa de soţii 
Lonilleux, de familia Boche şi de toţi cei ce nu erau de-o 
părere cu ea. Dacă nu erau mulţumiţi - nu-i aşa? - n-aveau 
decât să se care. Câştiga cât poftea, ăsta era lucrul de 
căpetenie. Oamenii din mahala ajunseseră să aibă o 
deosebită stimă pentru ea, deoarece, la urma urmei, nu se 
găseau prea mulţi muşterii atât de buni, care să-şi 
plătească datoriile la ţanc, fără să se scârţănească sau să 
caute cusururi. Îşi cumpăra pâinea de la madam 
Coudeloup, din Rue des Poissonniers, carnea de la Charles 
grăsanul, măcelarul din Rue Polonceau, târguielile de 
băcănie şi le făcea la Lehongre, în Rue de la Goutte-d'Or, 
aproape peste drum de prăvălia ei. Francois, crâşmarul de 
la colţul străzii, îi aducea vinul acasă, în coşuri de câte 
cincizeci de litri. Vecinul Vigouroux, a cărui nevastă 
pesemne c-avea şoldurile pline de vânătăi, de câte ciupituri 
îi făceau bărbaţii, îi vindea cărbunii la preţul Societăţii de 
gaz. Şi se putea spune că furnizorii o serveau cu 
conştiinciozitate, ştiind prea bine că dacă se purtau frumos, 
arătându-se îndatoritori, n-aveau decât de câştigat de la 
dânsa. Astfel, când ieşea prin mahala, cu pantofii scâlciaţi şi 
capul gol, i se dădea bună-ziua din toate părţile; era ca la 
ea acasă, străzile învecinate erau ca nişte dependinţe fireşti 
ale sălaşului ei ce dădea de-a dreptul pe trotuar. Acum i se 
mai întâmpla să întârzie cu prilejul alergăturilor pe la 
clienţi, bucuroasă că se află pe stradă, printre cunoştinţele 
ei. În zilele când n-avea vreme să-şi pună câte ceva pe foc, 


se ducea să stea la palavre şi să-şi ia de mâncare cu porţia 
la birtaşul care închiriase prăvălia de la celălalt colţ al 
clădirii în care stăteau şi ei, o hardughie cu nişte vitrine 
mari, pline de praf, prin a căror murdărie se putea zări 
lumina chioară a curţii din fund. Sau, alteori, se oprea şi 
flecărea, cu braţele încărcate de farfurii şi castronaşe, în 
faţa vreunei ferestre de la parter, prin care se întrezărea 
interiorul locuinţei unui cârpaci, cu patul desfăcut şi 
duşumeaua ticsită de zdrenţe, unde se mai aflau două 
leagăne hodorogite şi-o strachină smolită plină cu apă 
negricioasă. Dar vecinul pe care totuşi îl stima cel mai mult 
era ceasornicarul de peste drum, domnul cu redingotă şi 
dichisit ca înfăţişare, ce scormonea fără răgaz prin 
ceasornicele sale cu instrumente delicate; şi-adeseori 
trecea strada să-i dea bineţe, râzând încântată că putea să 
privească, în prăvălioara strimtă cât un dulap, voioşia 
micuţelor ornice cu cuc ale căror limbi goneau să sune 
ceasul, toate deodată, când li se năzărea. 

VI. 

Într-o după-amiază de toamnă, Gervaise, care tocmai 
dusese nişte rufe spălate unui client din Rue des 
Portesblanches, se pomeni, pe la lăsatul serii, pe Rue des 
Poissonniers, în partea din vale a străzii. De dimineaţă 
plouase, era o vreme nespus de plăcută, iar caldarâmul 
lucios îşi răspândea miasmele; vlăguită de coşul prea greu, 
spălătoreasă cam gâfâia, păşind agale, cu trupul moleşit, şi 
când porni din nou să urce în susul străzii, fu cuprinsă de 
gândul sâcâitor şi tulbure al unei pofte a simţurilor pe care- 
o dospise în oboseala ei. Ar fi râvnit bucuroasă să mănânce 
ceva bun. Ridicându-şi în clipa aceea privirea, zări tăbliţa 
pe care sta scris numele străzii: Rue Marcadet, şi deodată îi 
trecu prin minte să se ducă să-l vadă pe Goujet la el, la 
forjă. De nenumărate ori îi spusese să dea o raită pe la 
fabrică, în ziua când avea să fie dornică să vadă cum se 
lucrează fierul. De altminteri, faţă de ceilalţi muncitori, 


avea să-ntrebe de Etienne, şi-n felul acesta ar da de înţeles 
că luase hotărârea să intre acolo doar ca să-şi vadă puştiul. 

Fabrica de buloane şi nituri trebuia să fie pe-aici, pe 
undeva, prin partea asta a străzii, dar nu ştia prea bine 
unde; cu atât mai mult cu cât adeseori numerele lipseau de- 
a lungul dărăpănăturilor despărțite, din loc în loc, de 
terenuri virane. Era o stradă pe care n-ar fi vrut să 
locuiască, chiar de i s-ar fi dat tot aurul din lume, o stradă 
lăbărţată şi murdară, înnegrită de praful de cărbune al 
fabricilor din preajmă, cu caldarâmul desfundat şi cu 
făgaşuri în care cloceau băltoace de apă. De amândouă 
părţile se întindea un şir de hangare, de ateliere uriaşe cu 
geamuri, de construcţii cenuşii ce-şi dădeau la iveală 
cărămizile şi scheletul, de parcă ar fi rămas neisprăvite, o 
îngrămădeală de clădiri şubrede, spintecate de luminişurile 
ce răzbăteau spre câmpie, alături de nişte cocioabe jalnice 
şi de birturi deocheate. Gervaise îşi amintea doar că fabrica 
se găsea lângă o magazie de zdrenţe şi fiare vechi, un soi 
de hazna sub cerul liber unde zăceau mărfuri de sute de mii 
de franci, după câte povestea Goujet. Şi încercă să se 
descurce prin hărmălaia uzinelor: din coşurile strimte de pe 
acoperişuri ţâşneau şuvoaie năvalnice de abur; un joagăr 
mecanic scrâşnea la intervale regulate, de parcă ar fi 
sfâşiat pe neaşteptate o bucată de americă; fabricile de 
nasturi zguduiau pământul cu mersul şi ţăcănitul maşinilor. 
Pe când privea nehotărâtă spre Montmartre, neştiind dacă 
trebuia să meargă mai departe, o pală de vânt dădu peste 
cap un nor de funingine ce răbufnea dintr-un horn înalt şi 
împuţi toată strada. Gervaise tocmai închidea ochii, 
sufocată, când deodată auzi o larmă cadenţată de ciocane: 
fără să ştie, se găsea chiar peste drum de fabrică, fapt de 
care-şi dădu seama abia când zări groapa plină de zdrenţe 
de-alături. 

Totuşi, mai şovăi niţel, neştiind pe unde să pătrundă. Un 
zăplaz dărăpănat făcea loc unei treceri ce părea că se 
afundă în marea de moloz a unui şantier de demolare. 


Deoarece o băltoacă de apă mocirloasă tăia drumul, 
zvârliseră două scânduri pe deasupra ei. Până la urmă, îşi 
luă inima în dinţi şi trecu peste scânduri, făcu la stânga şi se 
pomeni că rătăceşte printr-o ciudată pădure de şarete 
părăduite, răsturnate cu hulubele în sus, de cocioabe 
prăbuşite din care numai scheletul de grinzi mai stătea în 
picioare. În fund, strălucea un foc roşiatic, străpungând 
noaptea mânjită de-o rămăşiţă de lumină. Larma ciocanelor 
încetase. Gervaise păşea cu băgare de seamă, îndreptându- 
se spre strălucirea focului, când un muncitor trecu pe lângă 
dânsa, cu chipul înnegrit de cărbune şi-acoperit de 
mărăcinişul unei bărbi de ţap, privind-o pieziş cu ochi 
spălăciţi. 

— Dom'le, întrebă ea, nu cumva lucrează aici un copil pe 
care-l cheamă Etienne... E băiatul meu. 

— Etienne, Etienne, repetă cu glas dogit muncitorul ce se 
bâţâia pe picioare; Etienne, nu, nu ştiu. 

Din gura deschisă, răbufnea duhoarea aceea de spirt pe 
care-o răspândesc butoaiele vechi de rachiu, când stau cu 
vranele deschise. Şi, deoarece faptul că întâlnise o femeie în 
ungherul ăsta întunecat începuse să-i dea apă la moară 
pentru a o lua peste picior, Gervaise se codi, îngăimând: 

— Totuşi, nu aici lucrează dom' Goujet? 

— Ah! Goujet, da! spuse muncitorul, îl ştiu pe Goujet!. 
Dacă pentru Goujet aţi venit... Mergeţi acolo, în fund. 

Şi, întorcându-se, strigă cu glasu-i ce suna ca un cazan de 
aramă crăpat: 

— la-n ascultă, Gueule-d'Or, iacă, te caută o cucoană! 

Dar un vuiet de fiare îi înăbuşi strigătul. Gervaise se 
îndreptă într-acolo. Ajunse în faţa unei porţi, şi-şi strecură 
privirile înăuntru. Era o hală cuprinzătoare, în care la 
început nu fu în stare să desluşească nimic. Forja, de parc- 
ar fi fost moartă, mai lăsa să străbată dintr-un ungher o 
strălucire palidă de stea, care, cel puţin, făcea să mai dea 
îndărăt adâncul beznelor. Umbre de necuprins pluteau în 
văzduh. Şi, din când în când, se zăreau nişte matahale 


negre trecând prin faţa focului, astupând şi-această din 
urmă pată de lumină, nişte oameni peste măsură de mari şi 
ale căror mădulare abia puteau fi desluşite. Gervaise, 
neîndrăznind să se avânte mai departe, strigă din pragul 
porţii, cu glas sfios: 

— Dom' Goujet, dom' Goujet... 

Dintr-odată, totul se lumină. De sub suflul fornăitor al 
foalelor, ţâşnise un şuvoi de flăcări albe. Hangarul se 
înfăţişă, dându-şi la iveală pereţii de scânduri care-l 
împrejmuiau, cu borte tencuite în pripă şi colţuri întărite cu 
ajutorul unor zidării de cărămidă. Praful de cărbune în 
zborul său, spoise hala cu-o funingine cenuşie. Pânze de 
păianjen atârnau de grinzi, ca nişte zdrenţe ce se zvântau, 
acolo sus, îngreunate de nenumăraţii ani de murdărie care 
se adunaseră pe ele. De jur-împrejurul pereţilor, pe poliţe, 
în cuie sau aruncate în colţurile întunecate, un talmeş- 
balmeş de fiare vechi, de unelte strâmbate, de instrumente 
uriaşe, zăceau împrăştiate peste tot, dezvăluindu-şi 
profilurile colţuroase, întunecate şi aspre. Iar flacăra albă 
creştea întruna, strălucitoare, luminând ca soarele 
pământul bătut, unde oţelul lucios al celor patru nicovale, 
înfipte în butucii lor, căpăta o sclipire de argint cu scăpărări 
aurite. 

În clipa aceea, Gervaise îl recunoscu pe Goujet în faţa 
forjei, după frumoasa lui barbă bălaie. Etienne mânuia 
foalele. Mai erau acolo încă doi muncitori. Nu-l zări decât 
pe Goujet, păşi înainte şi se opri în faţa lui. 

— Ia te uită! madam Gervaise! exclamă el, cu chipul 
străluminat; ce surpriză plăcută! 

Dar, întrucât tovarăşii săi începuseră să facă mutre 
ciudate, îşi continuă spusele, împingându-l pe Etienne către 
maică-sa: 

— Aţi venit să-l vedeţi pe puşti... E cuminte, începe să 
capete îndemânare. 

— Zău aşa! spuse ea, nu-i chiar atât de uşor să răzbaţi 
pân-aici... Credeam că-s la capătul lumii. 


Şi îşi povesti călătoria. Apoi, întrebă de ce nu se ştia de 
numele lui Etienne la atelier. Goujet râdea: o lămuri că 
toată lumea îi zicea micuțul Zouzou, pentru că avea părul 
tuns scurt, la fel ca zuavii. În vreme ce stăteau de vorbă, 
Etienne încetă să mai împingă la foaie şi flacăra forjei 
scădea, lumina ei trandafirie pălind în mijlocul hangarului 
care se întuneca din nou. Fierarul se uita înduioşat la 
Gervaise care zâmbea, strălucind toată în bătaia acestei 
lumini. Apoi, deoarece amândoi conteniseră să-şi mai 
vorbească, învăluiţi de bezne, Goujet păru că-şi aminteşte 
de ceva, şi sfâşie tăcerea: 

— Îmi îngăduiţi, madam Gervaise, am ceva de isprăvit. 
Staţi aici, nu-i aşa? nu stingheriţi pe nimeni. 

Şi Gervaise rămase acolo. Etienne se apucase din nou de 
foaie. Forja ardea în flăcări, aruncând fuioare de scântei; cu 
atât mai mult cu cât puştiul, ca să-şi arate maică-sii 
îndemânarea, dezlănţuia o suflare uriaşă de vijelie. Goujet, 
în picioare, veghind asupra unui drug de fier ce era pus la 
înroşit, aştepta cu cleştele în mână. Văpaia focului îl lumina 
din plin, biciuindu-i faţa, fără nici un pic de umbră. Cămaşa- 
i cu mânecile suflecate, desfăcută la gât, îi dădea la iveală 
braţele goale, pieptul despuiat şi pielea trandafirie de fată 
pe care se încârlionţa un puf de păr bălai: şi cu capul niţel 
plecat între umerii spătoşi şi învârtoşaţi de muşchi, cu 
chipul încordat de atenţie, cu ochii lui spălăciţi aţintiţi la 
flacără, fără să clipească, părea un uriaş ce se odihneşte, 
pătruns de liniştea forţei sale. Când drugul de fier se înălbi, 
îl apucă cu cleştele şi-l tăie cu ciocanul pe-o nicovală, în 
bucăţi de-aceeaşi mărime, de parcă ar fi sfărâmat nişte foi 
de sticlă, lovindu-le uşor. Apoi, puse din nou la foc bucăţile 
de fier, de unde le scoase iarăşi, una câte una, ca să le 
modeleze. Goujet forja nituri cu şase feţe. Punea bucăţile de 
fier într-o matriţă, la strivea partea care alcătuia capătul, 
turtea cele şase feţe, şi-arunca niturile terminate, încă roşii, 
pe pământul negru, unde strălucirea lor vie pălea cu 
încetul; şi treaba asta o făcea fără să se oprească din 


ciocănit, legănând în mâna dreaptă un baros de două 
kilograme şi jumătate, dând gata la fiecare lovitură câte un 
detaliu, sucind şi lucrându-şi bucata de fier cu atâta 
îndemânare, încât era în stare să vorbească şi să se uite la 
oamenii din jur. Nicovala avea un răsunet argintiu. Goujet, 
fără un strop de năduşeală, simțindu-se la largul său, 
ciocănea c-o înfăţişare de om bine dispus, fără să pară că se 
osteneşte mai mult decât în serile când tăia chipuri din 
reviste, acasă la el. 

— O! ăsta-i un nit mărunt, de douăzeci de milimetri, 
spunea el, răspunzând întrebărilor Gervaisei. Poţi s-ajungi 
până la trei sute pe zi... Dar trebuie să ai obişnuinţă, fiindcă 
braţu-nţepeneşte la iuţeală. 

Întrucât Gervaise îl întreba dacă până la sfârşitul zilei nu-i 
amorţea încheietura mâinii, Goujet izbucni în râs. Oare ce-şi 
închipuia ea, că-i o domnişoară? De cincisprezece ani 
încoace, încheietura mâinii lui văzuse altele şi mai şi; se 
întărise ca fierul, într-atât se îndeletnicise cu uneltele. De 
altminteri, Gervaise avea dreptate: un domnişor care-n 
viaţa lui n-a forjat un nit sau vreun bulon şi care ar fi vrut să 
se joace cu barosul de două kilograme şi jumătate al lui 
Goujet, s-ar fi ales, după două ceasuri, e-o scrânteală a 
mâinii de toată frumuseţea. Treaba asta părea că-i o nimica 
toată, dar adeseori, în câţiva ani, dobora la pământ nişte 
găligani zdraveni ca brazii. Între timp, ceilalţi muncitori 
ciocăneau şi ei, toţi laolaltă. Umbrele lor uriaşe dănţuiau în 
bătaia luminii, străfulgerările roşietice ale fierului scos din 
cărbunii aprinşi străbăteau adâncul beznelor, 
împroşcăturile scânteilor ţâşneau de sub ciocane, îşi 
răspândeau razele ca nişte sori, la aceeaşi înălţime cu 
nicovalele. Iar Gervaise se simţea învăluită de forfota 
fierăriei, mulţumită, nemaivenindu-i să plece. Tocmai dădea 
un larg ocol, pentru a se putea apropia de Etienne, fără să 
fie în primejdie de-a se pomeni cu mâinile arse, când îl zări 
pe muncitorul cel îngălat şi bărbos, cu care stătuse de 
vorbă în curtea fabricii. 


— Va să zică, l-aţi găsit, cucoană? spuse el cu înfăţişarea sa 
de beţivan mucalit. Stii, Gueule-d'Or, eu i-am arătat 
cucoanei unde să te găsească... 

Îl chema Bec-Sale zis şi Boit-sans-Soif, smintitul smintiţilor, 
un bulonier nemaipomenit de grozav, ce-şi stropea bucata 
de fier pe care-o lucra cu un kil de adio-mamă în fiecare zi. 
Se dusese să-i tragă o duşcă de trăscău, deoarece nu se mai 
simţea îndeajuns de uns ca să aştepte până la ceasurile 
şase. Când află că pe Zouzou îl chema Etienne, i se păru 
nespus de caraghios; râdea în hohote dându-şi la iveală 
dinţii înnegriţi. Apoi, o recunoscu pe Gervaise, Nici mai 
mult, nici mai puţin decât ieri, în ajun, mai trăsese un 
stacan de vin cu Coupeau. Era de-ajuns să-i pomenească lui 
Coupeau despre Bec-Sale, zis şi Boit-sans-Soif, c-avea să 
zică numaidecât: Ăsta om! Ah! dobitocul de Coupeau! era 
tare drăguţ, se apuca să facă cinste, cu mult mai înainte de 
a-i veni rândul să plătească şi el un pahar. 

— Îmi face plăcere să aflu că sunteţi nevasta lui, spunea el 
întruna. Merită să aibă o femeie frumoasă... Nu-i aşa, 
Gueule-d'Or, frumoasă femeie cucoana? 

Făcea pe craiul, vârându-se în spălătoreasă care îşi luă din 
nou coşul şi şi-l puse în faţă, pentru a-l ţine pe Bec-Sale mai 
la depărtare. Goujet, necăjit, dându-şi seama că tovarăşul îl 
lua peste picior din pricina curatei prietenii pe care o 
nutrea pentru Gervaise, îi strigă: 

— Ia-ascultă, trândavule! când ne-apucăm să lucrăm 
buloanele de patruzeci de milimetri? Te simţi în stare, acum 
că ţi-ai umplut burduhanul, beţivan afurisit? 

Fierarul voia să vorbească despre o comandă de buloane 
mari, la care era nevoie de doi ciocăânari la nicovală. 

— Chiar îndată, dacă vrei, ţânc în toată firea! răspunse 
Bec-Sal6, zis şi Boit-sans-Soif. Asta-şi suge degetul şi-şi mai 
zice bărbat! Oricât ai fi de vlăjgan, am mai halit eu şi alţii 
dintr-ăştia! 

— Da, chiar aşa, îndată. Vino-ncoa, şi să vedem care pe 
care. 


— Aici-s, măi şmecherie! 

Se înfruntau, aţâţaţi de faptul că Gervaise era de faţă. 
Goujet puse la încins bucăţile de fier pe care le tăiase mai 
înainte; apoi, înţepeni pe-o nicovală o matriţă de calibru 
mare. Tovarăşul său luase de lângă perete două baroase de 
câte zece kile, cele două surori, cât nişte namile, ale 
atelierului, pe care muncitorii le porecliseră Fifine şi 
Dedcle. Ţi Bec-Sale continua să facă pe grozavul, pomenea 
despre zecile şi zecile de nituri pe care le forjase pentru 
farul de la Dunkerque, nişte bijuterii, nişte lucruri pe care 
să le pui la muzeu, atât de frumos erau meşterite. Drăcia 
dracului, nu! Nu se temea să se ia la întrecere; până să dai 
de-un tip ca el, trebuia să scotoceşti prin toate crâşmele 
capitalei. Or să aibă de ce râde, or să aibă de văzut ceva ce 
nu s-a mai pomenit. 

— Cucoana va să-şi dea cu părerea, zise el întorcându-se 
cu faţa spre Gervaise. 

— Ajunge atâta flecăreală! strigă Goujet. Zouzou, dă-i 
bătaie! În felul ăsta nu se încinge, băiatule! 

Dar Bec-Sale, zis şi Boit-sans-Soif, mai întrebă: 

— Atunci, cum facem, ciocănim împreună? 

— Nici gând de-aşa ceva! fiecare la bulonul lui, viteazule! 

Propunerea lui Goujet făcu să se aştearnă o răceală şi, 
dintr-odată, tovarăşul îşi înghiţi scuipatul, în pofida 
limbuţiei sale. Buloane de patruzeci de milimetri, făurite de 
un singur om, de aşa ceva nu se mai auzise vreodată; cu 
atât mai mult cu cât buloanele trebuiau să fie cu capul 
rotund, o lucrare afurisit de grea, o adevărată lucrare de 
artă. Ceilalţi trei muncitori din atelier îşi părăsiseră locul de 
muncă pentru a veni să vadă şi ei; un vlăjgan uscăţiv puse 
rămăşag pe-o sticlă de vin că Goujet avea să fie învins, între 
timp, cei doi fierari apucară fiecare câte un baros, cu ochii 
închişi, fiindcă Fifine cântărea cu-o jumătate de kilogram 
mai mult decât Dedcle. Bec-Sale, zis ţi Boit-sans-Soif, avu 
norocul să pună mâna pe Dedele; Gueule-d'Or dădu peste 
Fifine. Şi, aşteptând să se încingă fierul până ce-avea să fie 


alb, cel dintâi, care-şi recăpătase curajul, se aşeză în faţa 
nicovalei făcând ochi dulci spălătoresei; stătea proţăpit, 
bătând din picioare o chemare la luptă, ca un domnişor ce 
se pregăteşte de duel, încropind de pe acum mişcarea de-a 
năpusti-o din răsputeri pe Dedele. Ah! pentru numele lui 
Dumnezeu! se pricepea la de-alde astea; ar fi fost în stare s- 
o facă plăcintă chiar coloana Vendome! 

— Haidem, dă-i drumul! spuse Goujet, vârând el însuşi în 
matriţă una dintre bucăţile de fier, de grosimea unei 
încheieturi de mână de fetiţă. 

Bec-Sale, zis şi Boit-sans-Soif, se lăsă pe spate şi-i făcu 
vânt lui Dedele, cu amândouă mâinile. Mărunţel, uscăţiv, cu 
barba lui de ţap şi ochii de lup ce-i sticleau sub ciuful 
nepieptănat, se încovoia cu fiecare lovitură de baros, 
săltând de pe pământ de parcă s-ar fi lăsat smuls de avântul 
luat. Era un înverşunat, ce se lupta cu fierul, necăjindu-se 
din pricină că-l găsea atât de tare; ba chiar grohăia de 
plăcere când i se părea că-i trăsese o bleandă mai 
zdravănă. Se prea poate ca rachiul să moleşească braţele 
altora, însă el unul, în loc de sânge, avea nevoie de rachiu în 
vinele lui; picătura de adio-mamă de adineauri, 
pătrunzându-i în trup, îl încălzea ca pe-un cazan, se simţea 
cuprins de-o forţă afurisită de parcă ar fi fost o maşină cu 
aburi. Aşa că, în după-amiaza asta, fierul se temea de el; îl 
stâlcea, făcându-l mai moale decât un gogoloi de tutun de 
mestecat. lar Dedele dănţuia, făcea s-o vezi! Ţopăia, cu 
crăcii în vânt, ca o dansatoare de la „Elysee-Montmartre”, 
ce-şi dă la iveală pantalonaşii; căci era vorba să nu te laşi pe 
tânjeală, fierul e atât de-al dracului că se răceşte 
numaidecât, doar ca să-şi bată joc de baros. Din treizeci de 
lovituri, Bec-Sale, zis şi Boit-sans-Soif, făţuise capul 
bulonului. Dar gâfâia, cu ochii ieşiţi din găvane şi cuprins 
de-o mânie nebună, auzind cum îi pârâie braţele. Atunci, 
întărâtat, dănţuind şi urlând, mai trase două lovituri, doar 
ca să-şi răzbune osteneala. Când scoase bulonul din 
matriţă, acesta era strâmb, cu capul umflat de-un cucui. 


— Ei! e bine făcut? spuse el totuşi cu obrăznicie, 
înfăţişându-l Gervaisei. 

— Nu mă pricep, dom'le, răspunse spălătoreasă cu un aer 
reţinut. 

Dar desluşea prea bine, pe capul bulonului, ultimele două 
lovituri de copită trase de Dedcle, ţi, straţnic de încântată, 
strângea din buze ca să nu râdă, deoarece în clipa de faţă 
Goujet avea toţi sorții de izbândă. 

Era rândul lui Gueule-d'Or. Înainte de-a începe, îşi 
îndreptă spre spălătoreasă privirea plină de-o dragoste 
încrezătoare. Apoi, fără a se pripi, îşi potrivi distanţa şi- 
avântă ciocanul de sus, cu bătăi mari şi regulate. Avea un 
fel senin de-a lucra, corect, legănat şi mlădiu. Fifine, în 
mâinile lui, nu dănţuia un tontoroi de crâşmă, zvârlindu-şi 
crăcii afară din fuste; sălta şi cădea la loc în cadență, ca o 
boieroaică de viţă, serioasă, de parcă ar fi fost în fruntea 
cine ştie cărui menuet străvechi. Iocurile Fifinei băteau 
măsura cu gravitate; şi se afundau în fierul roşu, în capul 
bulonului, cu-o ştiinţă bine chibzuită, mai întâi turtind 
metalul la mijloc, apoi modelându-l printr-un şir de lovituri 
de-o precizie ritmată. Bineînţeles că Gueule-d'Or n-avea 
rachiu în vine, ci sânge, un sânge curat, care-i zvâcnea 
puternic până în vârful ciocanului şi care-i orânduia lucrul. 
Un om grozav la muncă, voinicul ăsta! Primea drept în faţă 
dogoarea flăcării uriaşe a forjei. Părul scurt ce i se 
încârlionţa pe fruntea îngustă, frumoasa barbă bălaie, cu 
inelele răsfirate, se aprindeau, îi luminau tot chipul cu firele 
lor aurii, era într-adevăr, fără a minţi, un chip de aur. În 
acelaşi timp, un grumaz ca un pălimar, alb ca un gât de 
copil; un piept mare şi lat, să culci pe el de-a curmezişul o 
femeie; nişte umeri şi nişte braţe cioplite, părând a fi 
copiate după cele ale vreunui gigant din nu ştiu ce muzeu. 
Când îşi lua avânt, i se vedeau muşchii umflându-se, nişte 
munţi de came fremătând şi încremenindu-i sub piele; 
umerii, pieptul, gâtul i se încordau; răspândea lumină în 
juru-i, devenea frumos, atotputernic, ca un Dumnezeu. 


Apucase s-o năpustească pe Fifine de câteva zeci de ori, cu 
ochii ţintă la bucata de fier, răsuflând la fiecare lovitură, 
având la tâmple două picături mari de sudoare ce i se 
prelingeau pe obraji. Număra: douăşunu, douăşdoi, 
douăştrei. Fifine îi dădea înainte, liniştită, cu plecăciunile ei 
de mare cucoană. 

— Ce-i mai place să se grozăvească! şopti rânjind 
batjocoritor Bec-Sale, zis şi Boit-sans-Soif. 

Iar Gervaise, în faţa lui Gueule-d'Or, privea cu un zâmbet 
înduioşat. Doamne! aşadar iată cât de proşti sunt bărbaţii! 
Oare ăştia doi nu se speteau ciocănind la buloane ca să-i 
facă curte! Oh! îşi dădea prea bine seama, se încăierau 
pentru ea şi căutau s-o câştige, luptându-se cu baroasele: 
erau ca doi cocoşi roşii, cât nişte namile, care se fudulesc în 
faţa unei găinuşe albe. Trebuiau şi ei să născocească ceva, 
nu-i aşa? Totuşi, inima are uneori nişte chichiţe ciudate 
pentru a-şi spune păsul. Da, pentru ea se dezlănţuiseră, 
detunând pe nicovală, Fifine şi Dedcle; pentru ea tot fierul 
ăsta strivit cu barosul; pentru ea forja ce duduia învăpăiată 
de pojarul focului, plină de pârâitul scânteilor zglobii. Îi 
băteau la ciocan o dragoste, încăierându-se s-o 
dobândească prin forjarea cea mai iscusită. Şi, într-adevăr, 
asta îi făcea de fapt o nespusă plăcere; căci, ce mai calea- 
valea, femeilor le place să fie măgulite. Mai cu seamă 
loviturile de ciocan ale lui Gueule-d'Or îşi găseau un 
răspuns în inima ei; făceau să-i răsune acolo, ca pe nicovală, 
o melodie limpede, ce-i acompania zvâcnirea puternică a 
sângelui. Părea să fie o prostie, dar Gervaise simţea că 
toate astea îi vârau ceva în inimă, ceva tainic, un pic din 
fierul bulonului. În amurg, mai înainte de-a pătrunde în 
uzină, pe când mergea de-a lungul trotuarelor jilave, 
nutrise o dorinţă tulbure, o nevoie nestăvilită de-a mânca 
ceva bun; acum, se simţea mulţumită, de parcă loviturile de 
ciocan ale lui Gueule-d'Or ar fi hrănit-o. Oh! nu se mai 
îndoia de izbânda lui. Era în mâinile sale. Bec-Sale, zis şi 
Boit-sans-Soif, era prea urât, cu nădragii şi bluza de lucru 


îngălate, ţopăind ca o maimuţă scăpată din cuşcă. Şi 
Gervaise aştepta, aprinsă la faţă, bucuroasă totuşi de 
căldura cumplită, simțind o plăcere nespusă să fie zguduită 
din cap şi până-n pudoare de ultimele bătăi ale Fifinei. 

Goujet număra mai departe. 

— Iacă şi douăşopt! strigă el în cele din urmă, punând 
ciocanul jos. E gata, puteţi să vă uitaţi. 

Capul bulonului era şlefuit, neted, fără nici o zgrăbunţă, o 
adevărată bijuterie, având o rotunjime de bilă turnată în 
tipar. Muncitorii se uitară la el dând din cap; n-aveau nimic 
de cârtit, merita să-ngenunchezi în faţă-i. Bec-Sale, zis şi 
Boit-sans-Soif, încercă mult şi bine să-l ia peste picior; dar 
până la urmă o lăsă moartă şi se înapoie la nicovala lui, 
strâmbând din nas. Între timp, Gervaise se apropiase de 
Goujet, ca şi cum ar fi vrut să vadă mai bine. Etienne 
părăsise foalele, iar fierăria se învăluia din nou în umbre, 
cufundându-se în asfinţitul unui astru roşu, care se prăvălea 
deodată într-o noapte adâncă. Iar fierarul şi spălătoreasă 
erau cuprinşi de-o dulce desfătare, simțind cum îi 
împresoară noaptea asta în hangarul înnegrit de funingine 
şi plin cu pilitură, în care se răspândea un iz de fiare vechi; 
şi nici în pădurea de la Vincennes nu s-ar fi crezut mai 
singuri, dacă şi-ar fi dat întâlnire în adâncul unei văgăuni 
năpădite de buruieni. Goujet îi luă mâna ca şi cum ar fi 
cucerit-o. 

După aceea, când se aflară afară, nu mai suflară o vorbă. 
Goujet nu găsi nimic de zis; îi spuse doar c-ar fi putut să-l ia 
cu ea pe Etienne, dacă n-ar mai fi avut de lucru încă o 
jumătate de ceas. Gervaise tocmai dădea să plece, când 
Goujet o chemă înapoi, încercând s-o mai reţină câteva 
clipe. 

— Haide, vino, n-ai văzut totul... Nu, zău aşa, e ceva foarte 
interesant. 

O conduse la dreapta, într-un alt hangar, în care patronul 
său monta o întreagă instalaţie mecanică. Când ajunse în 
prag, Gervaise şovăi, cuprinsă de-o teamă ce i se iscase pe 


negândite. Încăperea uriaşă se cutremura, zgâlţâită de 
maşini; nişte umbre mătăhăloase pluteau în văzduh, mânjite 
de roşeaţa focurilor. Dar el o încurajă zâmbind, jurându-se 
că n-avea de ce să se teamă acolo; trebuia doar să aibă 
foarte multă grijă să nu-şi târască fustele prea aproape de 
roţile dinţate. Goujet păşi înainte şi Gervaise îl urmă în 
larma asurzitoare în care se auzeau şuierături şi huruituri 
de tot soiul, ţinându-se după el în păienjenişul fumurilor ce 
colcăiau de fiinţe nedesluşite, o sumedenie de bărbaţi 
negricioşi, îndeletnicindu-se cu fel şi fel de treburi şi o 
mulţime de maşini ce-şi zvârcoleau braţele, fără să fie în 
stare să facă vreo deosebire între oameni şi acestea din 
urmă. Trecerile erau foarte înguste, trebuia să păşeşti 
peste obstacole, să dai ocol gropilor, să te tragi la o parte 
pentru a te feri de vreun cărucior. Când vorbeau, nu se 
puteau auzi. Gervaise nu vedea încă nimic, totul dănţuia. 
Apoi, întrucât i se păru că simte un fâlfâit uriaş de aripi 
deasupra capului, îşi ridică privirile şi se opri locului să 
caşte ochii la curele, nişte panglici lungi ce ţeseau pe tavan 
o pânză gigantică de păianjen, din care fiecare fir se 
depăna la nesfârşit; motorul cu aburi stătea ascuns într-un 
ungher, în spatele unui zid scund din cărămidă; curelele 
păreau că se-nvârt de la sine, că duc mişcarea cu ele din 
străfundurile beznei, odată cu lunecarea lor necontenită, 
uniformă, molatică precum zborul unei păsări de noapte. 
Dar fu cât pe-aci să cadă, poticnindu-se de una dintre 
conductele ventilatorului care se ramifica pe pământul 
bătut, trimiţându-şi suflarea de vânt tăios micuţelor forje de 
lângă maşini. Şi Goujet începu prin a-i arăta ventilaţia, dând 
drumul curentului de aer asupra unui cuptor; nişte flăcări 
nespus de mari se răspândiră în toate părţile ca un evantai, 
într-o cunună de foc înzorzonată, orbitoare, abia colorată 
cu un pic de roşu; lumina era atât de puternică, încât 
lămpiţele muncitorilor păreau nişte stropi de întuneric în 
soare. După aceea, vorbi mai tare ca să-i dea lămuriri, şi 
trecu la maşini; foarfecile mecanice care sfărâmau drugii de 


fier, zdrumicând câte-o bucată la fiecare muşcătură, 
scuipând bucăţile la spate, una câte una; maşinile pentru 
fabricat buloane şi nituri, înalte, întortocheate, forjând 
capetele dintr-o singură apăsare a presei lor puternice; 
răzuitoarele, cu volant de fontă, o ghiulea de tuci ce se 
zbătea furioasă în aer la fiecare piesă căreia îi dădea jos 
zgrunţurii; maşinile de filetat, mânuite de femei, filetând 
buloanele şi piuliţele lor, cu ţăcănitul rotiţelor de oţel ce 
străluceau sub stratul de unsoare al uleiului. Gervaise 
putea să urmărească în felul acesta toată lucrarea, de la 
fierul în bare, proptite de perete, până la buloanele şi 
niturile gata fabricate, care umpleau lăzile îngrămădite în 
colţurile halei. Atunci înţelese despre ce-i vorba, şi înfiripă 
un zâmbet dând din cap; dar rămânea totuşi cu-o uşoară 
strângere de inimă, neliniştită de faptul că se simţea atât de 
mică şi atât de plăpândă printre aceşti lucrători aspri ai 
metalului, întorcându-se uneori cu sângele îngheţat în vine 
la auzul vreunei izbituri înăbuşite a cine ştie cărei 
răzuitoare. Începuse să se obişnuiască cu întunericul, şi 
când vreun cuptor îşi slobozea pe neaşteptate 
străfulgerarea de lumină a cununii de flăcări, zărea 
adânciturile în care oameni nemişcaţi potriveau danţul 
gâfâit al volantelor. Şi, fără voia ei, îşi abătea mereu 
privirile către tavan, spre viaţa, ba chiar spre sângele 
maşinilor, spre zborul mlădios al curelelor, cătând în sus la 
forţa lor uriaşă şi mută ce se pierdea în noaptea tulbure a 
schelăriei. 

Goujet se oprise înaintea uneia dintre maşinile de fabricat 
nituri. Stătea acolo, visător, cu capul plecat şi privirea 
neclintită. Maşina bătea nituri de patruzeci de milimetri, cu 
liniştea domoală a unui uriaş. Şi, într-adevăr, nimic nu putea 
fi mai uşor. Mânuitorul maşinii lua bucata de fier din cuptor; 
fierarul o potrivea în matriţa pe care un fir de apă o uda 
întruna pentru ca fierul să nu se descălească; şi gata, presa 
se lăsa în jos, iar bulonul sărea pe pământ, cu capul rotund 
de parcă ar fi fost turnat în tipar, în douăsprezece ceasuri, 


afurisita de maşină fabrica sute de kilograme de buloane. 
Goujet nu era în stare să fie rău; dar, în anumite clipe, ar fi 
pus bucuros mâna pe Fifine ca să izbească în fierăraia asta, 
mâniat c-o vedea înzestrată cu braţe mai vânjoase decât ale 
lui. Faptul acesta îi stârnea o durere cumplită, chiar când 
căuta să asculte de glasul judecății, spunându-şi că braţul 
nu are putinţa să lupte cu fierul. Desigur, într-o bună zi, 
maşina avea să-l doboare pe muncitorul cu braţele; plata 
zilei de lucru le şi fusese scăzută de la doisprezece la nouă 
franci şi se vorbea că le va fi micşorată şi mai mult; pe 
scurt, aceste animale mătăhăloase care fabricau la nituri şi 
la buloane de parc-ar fi fost cârnaţi, n-aveau nimic 
atrăgător. Se uită la maşina dinaintea lui trei minute în şir, 
fără să scoată o vorbă; sprâncenele i se încruntau, iar 
frumoasa lui barbă bălaie i se îmbârliga ameninţător. Apoi, 
un aer de blândeţe şi de resemnare îi îmblânzi încetul cu 
încetul trăsăturile. Se întoarse către Gervaise care se 
îndesase lângă el şi-i spuse cu un zâmbet întristat: 

— Ei! ce zici! ne scoate din pâine cu frumuşelul! Dar poate 
că mai târziu o să slujească la fericirea tuturor. 

Gervaisei puţin îi păsa de fericirea tuturor. Buloanele 
fabricate de maşină i se păreau urâte. 

— Mă pricepi, spuse ea înfocată, sunt prea bine lucrate... 
îmi plac mai mult ale dumitale. Măcar se simte în ele mâna 
unui artist. 

Gervaise îi prilejui, vorbind astfel, o mulţumire nespusă, 
deoarece, vreme de-o clipă, Goujet se temuse ca nu cumva 
să fie disprețuit, după ce dânsa văzuse lucrând maşinile. 
Doamne Dumnezeule! dacă era mai puternic decât Bec- 
Sale, zis şi Boit-sans-Soif, maşinile erau şi mai puternice 
decât el. Când, în cele din urmă, se despărţi de Gervaise în 
curte, îi strânse mâinile să i le zdrobească, nu altceva, din 
pricina bucuriei nestăvilite care-l cuprinsese. 

Spălătoreasă mergea în fiecare sâmbătă la familia Goujet, 
să le ducă rufele spălate. Locuiau tot în căsuţa din Rue 
Neuve din cartierul Goutte-d'Or. În cel dintâi an, le 


înapoiase la vreme câte douăzeci de franci pe lună, din cei 
cinci sute de franci; ca să nu se încurce socotelile, făceau 
adunarea într-un registru, doar o singură dată, la sfârşitul 
lunii, iar Gervaise adăuga de la ea diferenţa ce trebuia 
pentru întregirea celor douăzeci de franci, căci spălatul 
rufelor familiei Goujet nu depăşea, pe lună, mai mult de 
şapte sau opt franci. Aşadar, Gervaise tocmai se achitase de 
aproape jumătate din bani, când, într-o zi de plată a chiriei, 
nemaiştiind pe unde să scoată cămaşa, deoarece muşteriii 
nu se ţinuseră de cuvânt, fusese nevoită să dea fuga până la 
familia Goujet şi să se împrumute de la ei cu banii pentru 
chirie. De încă două ori, cu alte prilejuri, li se adresase tot 
lor ca să-şi plătească lucrătoarele, astfel încât datoria se 
urcase din nou la patru sute douăzeci şi cinci de franci. 
Acum, nu mai dădea nici o leţcaie, se plătea de datorie doar 
prin spălatul rufelor. Asta nu din pricină c-ar fi lucrat mai 
puţin şi nici că treburile ar fi început să-i meargă prost. Ba, 
dimpotrivă. Dar se trezea cu găuri în casă, banii parcă se 
topeau văzând cu ochii, şi era mulţumită când putea să 
înnoade cele două capete. Dumnezeule! Numai sănătoşi să 
fim, nu-i aşa? Altminteri n-avem de ce să ne plângem. 
Începuse să se împlinească, se lăsa pradă tuturor ispitelor, 
oricât de mici ar fi fost ele, pricinuite de îngrăşarea ei care 
lua proporţii, nemaiavând tăria să se înspăimânte 
gândindu-se la viitor. Pagubă-n ciuperci! bani or să curgă 
mereu; dacă-i pui la ciorap ruginesc. Cu toate acestea, 
madam Goujet se purta cu Gervaise ca o mamă. Uneori o 
dojenea cu blândeţe, nu din pricina banilor ei, ci pentru că 
ţinea la dânsa şi fiindcă se temea ca nu cumva s-o vadă 
luând cine ştie ce hotărâre necugetată. Nu pomeni, nici 
măcar o singură dată, de banii împrumutaţi. Într-un cuvânt, 
îi arăta o deosebită bunăvoință. 

Ziua care urmă după vizita Gervaisei la fierărie, cădea 
tocmai în ultima sâmbătă a lunii. Când ajunse acasă la 
familia Goujet, unde ţinea să se ducă ea însăşi, coşul îi 
zobise în aşa hal braţele, încât vreme de două minute şi mai 


bine simţi că se înăbuşă. Nimeni nu ştie cât îs de grele 
rufele, mai ales când printre ele se află şi cearceafuri. 

— Le-ai adus chiar pe toate? întrebă madam Goujet. 

În privinţa asta era cât se poate de neînduplecată. Voia să i 
se aducă îndărăt rufele fără nici o bucată lipsă, pentru buna 
rânduială, după cum zicea ea. Încă o cerinţă de-a ei era ca 
spălătoreasă să vină în ziua anume stabilită şi de fiecare 
dată la aceeaşi oră; în felul acesta, nu-şi pierdea nimeni 
vremea de pomană. 

— Oh! toate-s, nu mai încape nici o îndoială, răspunse 
Gervaise zâmbitoare. Ştiţi doar că nu las nimic pe ziua de 
mâine. 

— E-adevărat, mărturisi madam Goujet, ai început să 
capeţi câteva cusururi, dar pe ăsta încă nu l-ai dobândit. 

Şi, în vreme ce spălătoreasă îşi golea coşul, aşezând rufele 
pe pat, bătrâna o lăudă: nu pârlea niciodată rufele, nu le 
sfâşia cum făceau atâtea altele, nu smulgea nasturii cu 
fierul de călcat; doar că punea prea multă albăstreală şi 
scrobea din cale-afară piepţii cămăşilor. 

— Ilacă, parcă-s de carton, spuse ea din nou făcând să 
pârâie un piept de cămaşă. Băiatul meu nu se plânge, însă îl 
taie la gât... Mâine o să fie cu gâtul însângerat, când ne vom 
înapoia de la Vincennes. 

— Nu, să nu spuneţi aşa ceva! exclamă Gervaise mâhnită. 
Ca să cadă bine, cămăşile trebuie să fie niţel mai ţepene, de 
nu vrei să te pomeneşti cu-o cârpă pe trup. Uitaţi-vă cum se 
poartă domnii... Numai eu mă ocup de toate rufele 
dumneavoastră. Niciodată nu s-a atins vreo lucrătoare de 
ele şi ţin să vă încredinţez că le lucrez cu toată grija, mă- 
nţelegeţi că mai degrabă le-aş face din nou, de zece ori la 
rând, fiind vorba de dumneavoastră. 

Gervaise se înroşise niţel, când îngăimă cuvintele de la 
urmă. Se temea că-şi dă la iveală plăcerea pe care-o simţea 
când călca ea însăşi cămăşile lui Goujet. Bineînţeles că nu-i 
treceau prin minte cine ştie ce gânduri murdare; dar era 
totuşi o pricină să se simtă niţeluş cam ruşinată. 


— Oh! dar nu mă leg de felul cum lucrezi dumneata, 
lucrezi minunat, o ştiu prea bine, zise madam Goujet. lacă, 
de pildă, boneta asta, e călcată nemaipomenit de frumos. 
Numai mata eşti în stare să scoţi la lumină broderiile, aşa 
cum ai făcut cu astea. Iar pliurile sunt atât de bine 
înlănţuite! Haida-de, îmi dau imediat seama unde-i vorba de 
mâna dumitale. Când dai şi-o cârpă în grija unei lucrătoare, 
asta se cunoaşte... Nu-i aşa? ai să pui mai puţină scrobeală, 
asta-i tot ce trebuie făcut! Goujet nu ţine morţiş s-arate ca 
un boier. 

Între timp luase registrul şi ştergea dintr-o trăsătură de 
condei rufele însemnate în el. Totul era acolo în ordine. Pe 
când punea conturile la punct, madam Goujet băgă de 
seamă că Gervaise îi socotea treizeci de centime o bonetă; 
se împotrivi, dar fu nevoită să se învoiască, ţinând seamă de 
preţurile obişnuite, că într-adevăr nu era scump; nu, 
cămăşile bărbăteşti douăzeci şi cinci de centime, 
pantalonaşii de damă douăzeci de centime, feţele de pernă 
şapte centime şi jumătate, şorţurile cinci centime, nu era 
scump, dat fiind că multe spălătorese luau cu trei, ba chiar 
şi cu cinci centime mai multe de bucată, pentru toate rufele 
astea. Apoi, după ce îi ceru rufele murdare pe care bătrâna 
Goujet le scrise în registru, Gervaise le vâri în coş şi rămase 
locului, încurcată, având pe buze o rugăminte pe care se 
sfiia s-o rostească. 

— Madam Goujet, spuse ea în cele din urmă, dacă nu vă 
face supărare, în luna asta aş lua banii pentru spălat. 

Se întâmpla ca tocmai luna aceea să fie deosebit de 
încărcată; socoteala pe care-o făcuseră împreună se urca la 
zece franci şi treizeci şi cinci de centime. Madam Goujet se 
uită o clipă la ea cu chipul îngândurat. Apoi îi răspunse: 

— Copila mea, fie aşa cum doreşti. Nu vreau să-ţi refuz 
banii ăştia, de vreme ce ai nevoie de ei... Numai că asta nu-i 
câtuşi de puţin calea pe care ai să te plăteşti de datorie; mă 
înţelegi, asta ţi-o spun pentru dumneata. Zău aşa, ar trebui 
să iei seamă. 


Gervaise primi lecţia cu capul plecat, bâiguind cuvinte fără 
de înţeles. Cei zece franci trebuiau să întregească banii 
pentru o poliţă pe care-o iscălise negustorului de la care 
cumpăra cărbunii. Dar madam Goujet se încruntă şi mai 
mult la auzul cuvântului poliţă. Se dădu drept pildă: îşi 
micşora cheltuielile, de când lui Goujet îi scăzuseră ziua de 
lucru de la doisprezece la nouă franci. Când n-ai minte la 
tinereţe, crăpi de foame la bătrâneţe. Totuşi, se stăpâni şi 
nu-i spuse Gervaisei că-i dădea rufele la spălat doar pentru 
a-i îngădui să se plătească de datorie; altădată, spăla 
singură toate rufele din casă şi ar lua-o de la capăt cu 
spălatul lor, dacă treaba astă avea s-o mai silească să-şi 
scoată atâţia bani din buzunar. După ce Gervaise îşi primi 
cei zece franci şi treizeci şi cinci de centime, mulţumi şi-şi 
luă tălpăşiţa cât mai degrabă. Iar când fu afară pe palier, se 
simţi la largul ei, cuprinsă de-o poftă nebună să ţopăie de 
bucurie, deoarece începuse să se obişnuiască cu necazurile 
şi cu murdăria treburilor băneşti, rămânându-i de pe urma 
acestor neplăceri doar bucuria de-a fi scăpat cu bine, până 
la data viitoare. 

În sâmbăta aceea, Gervaisei i se întâmplă să aibă o 
întâlnire din cele mai ciudate, pe când cobora scările de la 
locuinţa familiei Goujet. Trebui să se ferească, lipindu-se de 
balustradă, cu coş cu tot, pentru a-i lăsa loc de trecere unei 
matahale de femei, cu capul gol, care ducea în mână, 
învelită într-o bucată de hârtie, o scrumbie foarte 
proaspătă, cu urechile sângerânde. Şi iată c-o recunoscu pe 
Virginie, fata căreia îi dăduse fustele peste cap, la 
spălătorie. Se priviră amândouă drept în faţă. Gervaise 
închise ochii, deoarece vreme de-o clipă crezuse c-avea să-i 
dea cu scrumbia în cap. Dar nici gând de-aşa ceva, Virginie 
încropi un zâmbet oareşicare. Atunci, spălătoreasă, al cărei 
coş stingherea trecerea pe scară, vru să se arate 
politicoasă: 

— Vă rog să mă iertaţi, spuse ea. 


— Sunteţi pe de-a-ntregul iertată, răspunse matahala cea 
oacheşă. 

Şi rămaseră pe trepte să stea de vorbă, dintr-odată 
împăcate, fără să încerce barem o singură oară să 
pomenească ceva despre trecut. Virginie, care împlinise pe- 
atunci douăzeci şi nouă de ani, se făcuse o femeie minunată, 
bine legată, cu chipul niţel cam lunguieţ între cele două cozi 
negre ca pana corbului. Povesti numaidecât, ca să se 
fălească, tot ce i se întâmplase până atunci; acum era 
căsătorită, luase de bărbat, în primăvară, un fost tâmplar 
de mobilă fină care-şi părăsise meseria şi depusese o cerere 
să i se dea un post de vardist, deoarece o slujbă la stat e 
mai de nădejde şi mai arătoasă. Tocmai cumpărase o 
scrumbie pentru el. 

— Îi plac scrumbiile la nebunie, spuse ea. Într-adevăr, 
trebuie să-i răsfeţi pe răii ăştia de bărbaţi, nu-i aşa?. Dar, 
haide, până sus. Vino să ne vezi casa... Aici stăm în curent. 

Când Gervaise îi aduse la cunoştinţă că stătuse în locuinţa 
asta, în care chiar născuse o fetiţă, după ce-i povestise şi ea, 
la rândul ei, că se căsătorise, Virginie o zori, şi mai înfocată, 
să urce până sus. Totdeauna îţi face plăcere să revezi 
locurile unde ai fost fericit. Ea locuise vreme de cinci ani pe 
celălalt mal al Senei, în mahalaua Gros-Caillou. Acolo îl 
cunoscuse pe bărbatu-său, care pe-atunci îşi făcea armata. 
Dar se săturase acolo, jinduia să se înapoieze în mahalaua 
Goutte-d'Or, unde cunoştea toată lumea. Şi de două 
săptămâni se mutase în odaia din faţa familiei Goujet. Oh! 
toate lucrurile îi erau încă într-o neorânduială cumplită; dar 
avea să le aranjeze, încetul cu încetul. 

Apoi, când ajunseră pe palierul etajului, îşi spuseră în 
sfârşit numele. 

— Madam Coupeau. 

— Madam Poisson. 

Şi, din clipa aceea, îşi spuseră, umflându-se în pene, 
madam Poisson şi madam Coupeau, doar din plăcerea de-a 
fi nişte cucoane, ele care se cunoscuseră pe vremuri într-o 


împrejurare nu prea cuviincioasă. Gervaise păstra totuşi, în 
sinea ei, un temei de neîncredere. Se prea putea ca 
vlăjgana cea oacheşă să fie pusă pe împăcare doar ca să se 
răzbune şi mai crunt pentru bătaia ce-o încasase la 
spălătorie, clocind cine ştie ce uneltire de om al dracului şi 
prefăcut. Gervaise luă hotărârea să nu se lase păcălită. 
Deocamdată, Virginie se arăta din cale-afară de drăguță, şi 
trebuia să fie şi ea tot atât de drăguță. 

Sus, în odaie, Poisson, soţul lui Virginie, un bărbat la vreo 
treizeci şi cinci de ani, cu chipul pământiu, cu mustăţile şi 
ţăcălia roşcovane, lucra aşezat la o masă lângă fereastră. 
Meşterea nişte cutiuţe. Singurele lui unelte erau un 
briceag, un ferăstrău mare cât o pilă de unghii şi un 
borcănel cu lipici. Lemnul pe care-l folosea îl avea de la 
nişte cutii vechi de ţigări de foi, nişte scândurele subţiri din 
mahon neprelucrat, pe care îşi încerca puterile tăindu-le şi 
dedându-se la împodobirea lor cu ornamente de-o 
nemaipomenită gingăşie. Cât era ziua de lungă, de la 
începutul şi până la sfârşitul anului, meşterea întruna la 
acelaşi model de cutie, opt centimetri pe şase. Singura 
deosebire era că-i făcea alte podoabe, născocea forme noi 
pentru capace şi le introducea alt fel de despărţituri. O 
făcea de plăcere, era un fel de-a-şi omori vremea, aşteptând 
să-i vină numirea în postul de vardist. Din fosta lui meserie 
de tâmplar de mobilă fină, nu-i mai rămăsese decât patima 
cutiuţelor. Lucrările nu şi le vindea, ci le dăruia oamenilor 
din cercul său de cunoştinţe. 

Poisson se ridică şi-o salută politicos pe Gervaise, pe care 
nevastă-sa i-o prezenta ca pe-o veche prietenă. Dar Poisson 
nu era prea vorbăreţ de felul lui, aşa că reluă de îndată 
ferăstrăul în mână. Din când în când, mai arunca doar câte- 
o privire scrumbiei puse pe marginea scrinului. Gervaise se 
simţi nespus de încântată că-şi revede fosta locuinţă; le 
spuse unde fuseseră aşezate mobilele şi le arătă locul unde 
născuse pe duşumea. Cum se întâlneşte om cu om! Când, 
mai de mult, se pierduseră amândouă din vedere, niciodată 


n-ar fi crezut că se vor regăsi în felul acesta, locuind în 
aceeaşi odaie, una după alta. Virginie adăugă noi amănunte 
despre ea şi despre bărbatu-său: acesta primise o micuță 
moştenire din partea unei mătuşi; fără îndoială că, mai 
târziu, avea să-i înjghebeze ceva pe cont propriu; 
deocamdată îşi vedea mai departe de croitorie, mai 
încropea la repezeală câte-o rochie, pe ici pe colo. În cele 
din urmă, după o jumătate de ceas şi mai bine, spălătoreasă 
vru să plece. Poisson abia de se-ndură să-şi întoarcă faţa. 
Virginie, care-o însoțea, îi făgădui să-i întoarcă vizita; de 
altminteri, avea să fie clienta ei, asta era de la sine înţeles. 
Şi deoarece o mai reţinea pe palierul etajului, Gervaise îşi 
închipui că dorea să-i vorbească despre Lantier şi despre 
soră-sa Adele, lustruitoarea. Din pricina asta se simţea 
adânc răscolită în sufletul ei. Dar nu se pomeni nici o vorbă 
despre acele întâmplări stânjenitoare şi se despărţiră 
spunându-şi la revedere, în chip foarte prietenos. 

— La revedere, madam Coupeau. 

— La revedere, madam Poisson. 

Din clipa aceea se înfiripă între ele o prietenie la toartă. 
Peste mai puţin de-o săptămână, Virginie nu mai trecea prin 
faţa prăvâăliei Gervaisei fără să intre; şi se puneau acolo pe 
nişte taclale de câte două şi trei ceasuri, până-ntr-acolo 
încât Poisson, îngrijorat, crezând c-a fost călcată de vreun 
vehicul, venea s-o caute cu mutra lui încremenită, de parcă 
atunci ar fi fost scos din mormânt Gervaise, tot văzând-o 
astfel pe croitoreasă, toată ziua bună-ziua, curând se simţi 
cuprinsă de-un gând ciudat ce-o frământa întruna; nu era în 
stare s-o audă cum porneşte să rostească câteva cuvinte, 
fără să nu fie convinsă c-avea să-i vorbească despre Lantier; 
tot timpul cât Virginie stătea acolo, se gândea la Lantier, 
neputându-şi birui această pornire. Era o mare prostie, 
căci, la urma urmei, puţin îi păsa de Lantier şi de Adile, de 
ceea ce se întâmplase cu ei; nu-ntreba niciodată nimic; nici 
măcar nu se simţea curioasă să aibă veşti despre ei. Nu, 
gândul ăsta era mai presus de voinţa ei. Le purta amintirea 


în minte, aşa cum ai pe buze un refren sâcâitor, care nu se- 
ndură să te părăsească. De altminteri, n-avea nici o pică pe 
Virginie, care bineînţeles că nu era câtuşi de puţin de vină. 
Îi plăcea nespus de mult să stea cu ea, şi mai înainte de-a o 
lăsa să plece, stăruia de zece ori să mai rămână. 

Acuma venise şi iarna, cea de-a patra iarnă pe care familia 
Coupeau o petrecea în Rue de la Goutte-d'Or. În anul acela, 
decembrie şi ianuarie fură deosebit de aspre. Era un ger de 
crăpau pietrele. După Anul nou, zăpada zăcu trei săptămâni 
pe stradă fără să se topească. Ceea ce nu împiedeca însă ca 
treburile să meargă mai departe, ci dimpotrivă, căci iarna 
este cel mai mănos anotimp al călcătoreselor. În prăvălie 
era straşnic de bine! Acolo nu vedeai niciodată geamurile 
îngheţate, ca la băcanul şi la negustorul de tricotaje de 
peste drum. Maşina îndopată din plin cu cărbuni, întreținea 
în prăvălie o căldură de baie; rufele abureau de s-ar fi putut 
crede că-i toiul verii; şi-năuntru era nespus de plăcut, cu 
uşile închise, fiind pretutindeni cald, atât de cald încât până 
la urmă apucai s-adormi cu ochii deschişi. Gervaise spunea 
râzând că-şi închipuie că se află la ţară. Într-adevăr, 
căruțele nu mai făceau nici o gălăgie trecând pe strada 
aşternută cu omăt; abia de se mai auzeau paşii trecătorilor; 
în necuprinsa linişte a gerului răsunau doar glasurile 
copiilor, larma unei hoarde de ştrengari care înjghebaseră 
un gheţuş cât toate zilele, de-a lungul şanţului din faţa 
potcovăriei. Uneori, Gervaise se ducea până la unul dintre 
gemuleţele uşii căruia îi ştergea cu mâna abureala şi se uita 
să vadă ce se mai întâmplă în mahala, pe frigul ăsta 
blestemat; dar din prăvăliile învecinate nimeni nu scotea 
nasul; mahalaua, înfofolită-n nea, părea că doarme dusă, iar 
Gervaise făcea doar un mic semn cu capul cărbunăresei de- 
alături, care, de când se pornise să geruiască atât de 
cumplit, se plimba cu capul gol şi râdea cu gura de lao 
ureche la alta. 

Ceea ce le plăcea cel mai mult, pe vremea asta câinească, 
era să-şi bea cafeaua fierbinte, la ora prânzului. 


Lucrătoarele n-aveau de ce să se plângă; patroana o făcea 
foarte tare şi nu-i punea nici un pic de cicoare; nu semăna 
deloc cu cafeaua lui madam Fauconnier, care era o 
adevărată zeamă chioară. Numai că, atunci când bătrâna 
Coupeau îşi lua obligaţia să toarne ea însăşi apa clocotindă 
peste cafeaua râşnită, nu mai isprăvea niciodată, deoarece 
adormea în faţa ibricului. Şi-atunci, după ce prânzeau, 
lucrătoarele îi mai trăgeau câte-o călcătură, aşteptând 
cafeaua. 

A doua zi după Bobotează, tocmai bătea douăsprezece şi 
jumătate şi cafeaua încă nu era gata. În ziua aia cafeaua se 
încăpăţâna să nu treacă prin strecurătoare. Bătrâna 
Coupeau bătea cu o linguriţă de filtru; se auzea cum cad 
picăturile, una câte una, încet de tot, fără să se zorească 
câtuşi de puţin. 

— Mai lasă-l o dată în pace, zise vlăjgana de Clemence. O 
să se tulbure... Nu mai încape vorbă, astăzi o s-avem ce 
mânca şi ce bea. 

Vlăjgana de Clemence călca din nou o cămaşă 
bărbătească, căreia îi desfăcea cutele cu vârful unghiei. 
Avea un guturai îngrozitor, de i se umflaseră ochii în caP lar 
pieptul îi era sfâşiat de nişte accese de tuse care-o cocârjau, 
încovoind-o pe marginea mesei de lucru. Cu tot guturaiul, 
nici măcar nu-şi pusese un fular la gât, ci stătea îmbrăcată 
cu-o gioarsă de lână de nouăzeci de centime, în care 
dârdâia de-ţi era mai mare dragul. Lângă ea, madam 
Putois, îmbrobodită în flanele, înfofolită până-n vârful 
urechilor, călca o fustă pe care-o întorcea pe-o parte şi pe 
alta în jurul scândurii de călcat, ce sta sprijinită cu capătul 
cel mic pe spătarul unui scaun; iar pe jos aşternuse un 
cearceaf care să împiedice fusta să se murdărească când se 
atingea de duşumea. Gervaise pusese stăpânire, de una 
singură, pe jumătate din masa de lucru, cu nişte perdele de 
muselină brodată peste care-şi plimba fierul de călcat, 
mânându-l numai înainte, cu braţele întinse, pentru a se feri 
să facă cute greşite. Deodată, cafeaua care pornise să 


curgă zgomotos, o îndemnă să-şi ridice capul. Era zbanghia 
de Augustine care tocmai dăduse o gaură în mijlocul 
stratului de cafea râşnită, vârând o lingură în filtru. 

— Nu vrei să te-astâmperi o dată! strigă Gervaise. Ce se 
întâmplă, ai pe dracu'n tine? Acu' o să bem noroi, nu cafea. 

Bătrâna Coupeau înşirase cinci pahare pe-un colţ slobod al 
mesei. Atunci, lucrătoarele îşi lăsară lucrul. Patroana le 
turna întotdeauna ea însăşi cafeaua, după ce punea câte 
două bucățele de zahăr în fiecare pahar. Era ceasul cel mai 
aşteptat din timpul zilei. În ziua aceea, pe când fiecare îşi 
lua paharul şi se ghemuia pe una dintre băncuţele din faţa 
maşinii, uşa de la stradă se deschise şi Virginie pătrunse 
înăuntru, tremurând din toate mădularele. 

— Ah! copilele mele, spuse ea, te spintecă-n două! Nu-mi 
simt urechile. Ce frig netrebnic! 

— Ia te uită! e chiar madam Poisson! exclamă Gervaise. 
Ah, ce bine! ai picat tocmai la ţanc... Ai să bei o cafea cu noi. 

— Zău! nici că mă gândesc să refuz... Doar cât să treci 
strada, şi-ţi intră iarna-n oase. 

Din fericire, mai rămăsese cafea. Bătrâna Coupeau se 
duse să aducă un al şaselea pahar, iar Gervaise o lăsă pe 
Virginie, din politeţe, să-şi îndulcească singură cafeaua. 
Lucrătoarele se traseră deoparte şi-i făcură un locşor lângă 
maşină. Virginie dârdâi câteva clipe, cu nasul înroşit, 
strângându-şi mâinile înţepenite în jurul paharului, ca să se 
încălzească. Venea de la băcan unde, numai cât stăteai s- 
aştepţi un sfert de şvaiţer, îngheţai bocnă. Şi se minuna de 
căldura nemaipomenită din prăvălie; zău de nu credeai c-ai 
intrat într-un cuptor, dogoarea asta putea să trezească şi- 
un mort, atât de plăcut îţi mângâia făptura. Apoi, 
dezmorţindu-se, îşi întinse picioarele ei lungi. Atunci, în 
răstimpul cât se opriră din lucru, îşi sorbiră în tihnă cafeaua 
toate şase laolaltă, învăluite de zăpucul jilav al rufelor 
aburinde. Doar bătrâna Coupeau şi cu Virginie erau aşezate 
pe scaune; celelalte, pe băncuţele lor, păreau că şed pe jos; 
chiar şi zbanghia de Augustine îşi trăsese un colţ din 


cearceaful ce fusese aşternut sub fustă, ca să se întindă pe 
el. În clipele care urmară nu scoaseră nici o vorbă, stând cu 
nasul în pahare şi sorbind cafea. 

— Totuşi e bună, spuse Clemence. 

Dar fu cât pe-aci să se-năbuşe, cuprinsă de-un acces de 
tuse. Îşi rezemă capul de perete, să poată tuşi mai vârtos. 

— Eşti căptuşită zdravăn, spuse Virginie. Unde-ai putut 
oare să se procopseşti cu guturaiul ăsta? 

— Parcă poţi să ştii! îşi urmă vorba Clemence, ştergându-şi 
chipul cu mâneca. Pesemne că aseară. Erau două caţe care 
se luaseră la bătaie, în faţa ieşirii de la „Grand-Balcon”. Am 
vrut să mă uit la ele şi-am stat acolo în bătaia ninsorii. Ah! 
Ce mai tăvăleală! să mori de râs, nu altceva. Una dintre ele 
s-a pomenit cu nasul rupt; sângele ţâşnea, şiroind pe jos. 
Când cealaltă a dat cu ochii de sânge, o ditamai lungană, 
întocmai ca mine, şi-a luat catrafusele şi-a întins-o... Atunci, 
de aseară, am incert să tuşesc. Mai trebuie spus că şi 
bărbaţii sunt de-o tâmpenie nemaipomenită, când se culcă 
cu-o femeie; toată noaptea te descoperă... 

— Frumoasă purtare, şopti madam Putois. Ai să te omori 
cu zile, fetiţo! 

— Ei şi, dacă-mi place să mă omor cu zile!. Ca şi cum viaţa 
ar fi ceva tare hazliu. Să te chinui cât îi sfânta ziulică de 
mare ca să câştigi doi franci şi şaptezeci şi cinci de centime, 
să-ţi fiarbă sângele în vine, de dimineaţă până-n seară, în 
faţa maşinii, apăi nu, să ştiţi că-s sătulă până peste cap!. 
Haida-de, că n-o să-mi facă guturaiul ăsta binele de-a mă 
trece pe lumea-ailaltă; o să se ducă şi el, aşa cum a venit. 

În prăvălie se înstăpâni tăcerea. Haimanaua de Clemence, 
care la balurile de la crâşme dănţuia în fruntea tontoroiului, 
ţipând ca o dezmăţată, când era în atelier se apuca 
totdeauna să întristeze lumea cu gândurile ei de moarte. 
Gervaise o cunoştea bine, aşa că se mulţumi să spună: 

— Nu prea eşti veselă, după chef! 

Adevărul era că, din pricina bătăii de la spălătorie, 
Gervaisei i-ar fi plăcut să nu se pomenească despre 


încăierările dintre femei; o zgândărea faptul că se vorbea, 
faţă de ea şi de Virginie, despre ţurloaie lovite cu sabotul şi 
despre palme. Tocmai în clipa aceea, Virginie o privea 
surâzătoare. 

— Oh! îngână ea, am văzut ieri cum şi-au pus unele părul 
pe moaţe. Scărmăneală-n toată legea... 

— Cine oare? întrebă madam Putois. 

— Moagşa care stă la capătul străzii şi cu servitoarea ei, o 
ştii mata, blonda aia mărunţică... O scorpie nemaiîntâlnită! 
îi striga ăleilalte: „Da, da, ai scăpat-o de-un îngeraş pe 
precupeaţa de fructe, dacă nu mă plăteşti chiar acu', mă 
duc la comisar”. Să fi auzit cum o mai bălăcărea pe chestia 
asta! Atunci moaşa îi scăpă o scatoalcă, poc! drept peste 
bot. Şi iat-o atunci, pe târfa aia blestemată, că sare la 
stăpână-sa să-i scoaţă ochii din cap, şi zgârie-o, şi 
jumuleşte-o de pene, oh! dar aşa, pe cinste! A fost nevoie să 
sară cârnăţarul să i-o smulgă din gheare. 

Lucrătoarele râseră ca să-i facă plăcere. Apoi, sorbiră 
toate câte-o gură de cafea, citindu-li-se lăcomia pe faţă. 

— Dumneata chiar crezi că i-a scos un copil? urmă 
Clemence. 

— Păi! aşa s-a zvonit prin mahala, răspunse Virginie. Mă- 
nţelegi, nu eram acolo... De altminteri, asta face parte din 
meserie. Toate se-ndeletnicesc cu lepădatul copiilor. 

— Asta-i bună! zise madam Putois, trebuie să fii din cale- 
afară de neghioabă să te dai pe mâna lor. Mulţumesc, n-am 
ce zice, ca să te schilodească!. Vezi mata, există un leac 
neîntrecut. În fiecare seară să bei un pahar cu agheasmă, 
făcându-ţi de trei ori semnul crucii cu degetul pe burtă. Şi 
rodul se duce din pântece, de parc-ai scăpa un vânt. 

Bătrâna Coupeau, pe care-o credeau adormită, clătină din 
cap pentru a se împotrivi. Ea ştia un alt mijloc, care nu da 
greş. Trebuia să mănânci câte un ou răscopt la fiecare două 
ceasuri şi să-ţi pui frunze de spanac pe rărunchi. Celelalte 
patru femei rămaseră pe gânduri. Dar zbanghia de 
Augustine, care se pornea pe râs chin senin, fără a se şti 


vreodată pricina, izbucni în cotcodăcitul care era felul ei de- 
a râde. Uitaseră de ea. Gervaise săltă fusta şi-o zări pe 
cearceaf, lăfăindu-se ca o purcică, cu picioarele în sus. Şi o 
trase afară de-acolo, sculând-o în picioare c-o palmă. Ce 
găsea de râs, gâsculiţa asta? Se cuvenea oare să tragă cu 
urechea, când oamenii mari stăteau de vorbă! Mai întăi, 
avea să se ducă cu rufele la o prietenă de-a lui madam 
Lerat, în Batignolles. În timp ce vorbea, patroana îi punea 
coşul pe braţ şi-o împingea spre uşă. Zbanghia, făcând 
mofturi şi plângând cu sughiţuri, plecă târându-şi picioarele 
prin zăpadă. 

Între timp, bătrâna Coupeau, madam Putois şi ClemencE. 
Discutau despre înrâurirea ouălor răscoapte şi a frunzelor 
de spanac. Atunci, Virginie care stătea îngândurată, cu 
paharul de cafea în mână, spuse cu glas şoptit: 

— Dumnezeule! lumea se ia la bătaie, se împacă, totul se 
uită mai totdeauna, când ai inimă bună... 

Şi, plecându-se spre Gervaise, zâmbi: 

— Nu, bineînţeles, nu-ţi port pică din pricina celor 
întâmplate... Păţania de la spălătorie, ţi-aduci aminte? 

Spălătoreasă se simţi foarte stânjenită. Iată de ce se 
temuse. Acum, bănuia c-avea să vină vorba despre Lantier 
şi despre Adele. Maţina duduia, căldura ce se înteţise 
dogorea din burlanul înroşit. În toropeala ce domnea în 
prăvălie, lucrătoarele care-şi prelungeau băutul cafelei ca 
să se apuce cât mai târziu de lucru, priveau omătul de pe 
stradă cu chipuri pofticioase şi cuprinse de moleşeală. 
Ajunseseră la destăinuiri; îşi povesteau ce-ar face dacă ar 
avea un venit de zece mii de franci; n-ar face absolut nimic, 
ar sta ca în clipa de faţă, la căldurică, după-amieze întregii 
de-a rândul, alungind la dracu' orice gând de-a se apuca de 
lucru. Virginie se apropiase de Gervaise, în aşa fel încât să 
nu fie auzită de celelalte. lar Gervaise se simţea fără pic de 
vlagă în ea, desigur din pricina căldurii prea mari, era atât 
de moleşită şi de sleită de puteri, încât nu mai avea putere 
să abată vorba spre altceva; ba chiar aştepta cuvintele 


vlăjganei celei oacheşe, cu inima îngreunată de-o tulburare 
care-o bucura, fără să şi-o mărturisească. 

— Nu cumva te supăr? îşi continuă spusele croitoreasa. De 
câteva zeci de ori până acu', mi-a venit pe limbă să vorbesc 
despre treaba asta. În sfârşit, dac-am ajuns să pomenim de 
ea... Doar ca să flecărim, nu-i aşa?. Ah! bineînţeles, nu, nu-ţi 
port nici o pică pentru cele petrecute. Pe cuvânt de cinste: 
nu ţi-am păstrat ură. 

Îşi amestecă zaţul cafelei pe fundul paharului, să se 
topească tot zahărul, apoi sorbi trei picături, suflând încet 
din buze. Gervaise, care simţea cum i se pune un nod în gât, 
aştepta mereu şi se întreba dacă într-adevăr Virginie îi 
iertase chiar până-ntr-atât bătaia; căci zărea în ochii ei 
negri cum i se-aprind nişte scânteieri gălbui. Vlăjgana asta 
de drăcoaică, pesemne că-şi vârâse dorinţa de răzbunare în 
buzunar şi-şi îndesase şi batista deasupra. 

— Aveai şi de ce să fii iertată, continuă ea. [i se făcuse o 
mârşăvie, o ticăloşie... Oh! sunt dreaptă, fii pe pace! Eu 
una, aş fi pus mâna pe cuţit. 

Virginie mai sorbi trei picături, suflând pe marginea 
paharului. Şi renunţă la glasul ei tărăgănat de până atunci, 
adăugind iute, fără să se mai oprească: 

— De-aia mârşăvia lor nu le-a adus noroc, ah! Doamne- 
Dumnezeule! nu, nici un strop de noroc!. Se duseseră să 
locuiască unde şi-a înţărcat dracu' bălaia, prin părţile 
mahalalei Glacicre, pe o stradă murdară unde-i întotdeauna 
noroi până la genunchi. Două zile după aceea, am plecat 
într-o dimineaţă să prânzesc cu ei; un drum straşnic de 
lung cu tramcarul, ţin să te încredinţez! Ei bine! draga mea, 
i-am şi găsit ocărându-se. Într-adevăr, pe când intram în 
casă, se luaseră la palme. Hai! ia te uită ce mai amorezi!. 
Mata ştii că Adele nu face nici cât o ceapă degerată. E soră- 
mea, dar asta nu mă-mpiedică să spun că-i o târâtură 
împieliţată. Adele mi-a făcut o droaie de mârşăvii; ar fi prea 
multe de povestit, apoi sunt nişte treburi pentru care ne 
socotim între noi... În ce-l priveşte pe Lantier, păi! îl cunoşti 


prea bine, nici el nu face mai multe parale. Un domnişor, 
nu-i aşa? Care te ia la bătaie pentru un da, sau pentru un 
nu! Şi strânge pumnul tare, când dă... Aşadar, în clipa 
aceea se băteau în toată legea. Încă de pe scară, îi auzeai 
cotonogindu-se. Ba chiar, într-o bună zi, a venit şi poliţia. 
Lantier voise să i se gătească o supă cu ulei, o scârboşenie 
din ălea din care mănâncă ei prin ţinuturile de la miazăzi; 
şi, deoarece lui Adele supa asta i se părea o porcărie, şi-au 
aruncat cu sticla de ulei în cap, cu cratiţa şi castronul de 
supă, cu tot calabalâcul; pe scurt, a fost un tărăboi să 
scoale-n picioare toată mahalaua. 

Virginie mai povesti şi despre alte bătăi, nu contenea cu 
bârfele despre căsnicia celor doi, ştia nişte lucruri de ţi se 
zbârlea părul. Gervaise ascultă toată povestea, fără să 
scoată o vorbă, palidă la chip, zvâcnindu-i în colţul buzelor o 
schimonositură ce se putea asemui, pe departe, cu un 
zâmbet îngheţat. În curând, aveau să se împlinească şapte 
ani, de când nu mai auzise vorbindu-se de Lantier. 
Niciodată n-ar fi crezut că numele lui Lantier, şoptit astfel la 
ureche, era în stare să-i pricinuiască o atare fierbinţeală în 
capul pieptului. Nu, n-ar fi crezut să zacă-n ea atâta 
curiozitate pentru ceea ce se întâmplase cu păcătosul care 
se purtase atât de urât cu ea. Acum nu mai putea fi geloasă 
pe Adele; dar râdea totuţi în sinea ei de chelfănelile din 
căsnicia ălora, parcă zărea trupul puştoaicei plin de 
vânătăi, şi asta îi astâmpăra dorul de răzbunare, îi făcea 
plăcere. De aceea, ar fi stat până a doua zi de dimineaţă s- 
asculte poveştile lui Virginie. Nu punea nici o întrebare, 
pentru că nu voia să pară chiar atât de interesată. Era ca şi 
cum, pe neaşteptate, i se îndeplinea o mare dorinţă; în clipa 
asta, trecutul i se lega pe deplin cu prezentul. 

În cele din urmă, Virginie îşi vâri iarăşi nasul în pahar; 
sugea zahărul cu ochii pe jumătate închişi. Atunci, dându-şi 
seama că trebuia să zică şi ea ceva, Gervaise o întrebă, cu-o 
mutră nepăsătoare: 

— 'Ţi locuiesc tot acolo, în mahalaua Glacicre? 


— Da, de unde! răspunse cealaltă; aşadar, nu ţi-am 
povestit?. lată, s-a-mplinit săptămâna, de când nu mai sunt 
împreună. Într-o bună dimineaţă, Adăle ţi-a luat catrafusele, 
iar Lantier, poţi să fii sigură, n-a dat fuga după ea. 

Spălătoreasă lăsă să-i scape un strigăt uşor, spunând înc-o 
dată, cu glas puternic: 

— Nu mai sunt împreună! 

— De cine-i vorba? întrebă Clemence, oprindu-se din 
pălăvrăgeala cu bătrâna Coupeau şi cu madam Putois. 

— De nimeni, spuse Virginie; nişte oameni pe care nu-i 
cunoşti. 

Şi o iscodi din ochi pe Gervaise, care părea tulburată la 
culme. Se apropie, dând impresia că simte o plăcere 
răutăcioasă să-şi reînceapă poveştile. Apoi, o întrebă 
deodată ce-ar face în cazul când Lantier s-ar apuca să dea 
târcoale prin preajma ei; căci, la urma urmei, bărbaţii sunt 
atât de ciudaţi, Lantier era chiar în stare să se întoarcă la 
dragostea dintâi. Gervaise se îndreptă mândră, nespus de 
hotărâtă, plină de demnitate. Era căsătorită, iar pe Lantier 
o să-l dea afară, asta-i tot ce-avea să facă. Nu se mai putea 
întâmpla nimic între ei, nici măcar o strângere de mână. Ar 
fi, într-adevăr, lipsită cu totul de suflet, dacă într-o bună zi l- 
ar mai privi pe omul ăsta în faţă. 

— Ştiu bine că Etienne e copilul lui. Între ei e-o legătură 
pe care n-am puterea s-o curm. Dacă Lantier simte dorinţa 
să-l îmbrăţişeze pe Etienne, am să i-l trimit, deoarece nu-i 
cu putinţă să opreşti un tată să-şi iubească copilul... însă, în 
ce mă priveşte, îţi dai seama, madam Poisson, mai curând 
m-aş lăsa hăcuită decât să-i îngădui să mă atingă cu vârful 
degetului. S-a isprăvit. 

Rostind aceste ultime cuvinte, făcu o cruce în aer, ca şi 
cum ar fi pecetluit pentru totdeauna jurământul ei. Şi, 
dornică să sfârşească cu vorba, tresări, părând că se 
trezeşte şi strigă către lucrătoare: 

— la spuneţi, voi fetelor! oare vă-nchipuiţi că rufele se 
calcă singure?. la-n te uită, ce mai leneşe!. Haide! la 


treabă! 

Lucrătoarele nu prea dădură buzna, amorţite de toropeala 
trândăviei, cu braţele atârnate pe fuste, ţinându-şi mai 
departe în mână paharele goale în care mai rămăsese un 
pic de zaţ de cafea. Continuară să flecărească. 

— E vorba, de micuța Celestine, spunea Clemence. Am 
cunoscut-o. Suferea de nebunia părului de pisică... Ştiţi, 
vedea pretutindeni numai păr de pisică, îşi răsucea mereu 
limba-n fel şi chip, pentru că-şi băgase-n cap că-i plină cu 
păr de pisică. 

— Eu, o lua de la capăt madam Putois, am avut de prietenă 
o femeie care se procopsise c-un limbric... Oh! jivinele astea 
au nişte toane!. Când nu-i dădea carne de pui, se apuca să-i 
întoarcă maţele pe dos. Vă daţi seama, bărbatu-său câştiga 
şapte franci şi-i cheltuia pe delicateţuri pentru limbric... 

— Eu aş fi lecuit-o numaidecât, îi tăie vorba bătrâna 
Coupeau. Pe Dumnezeul meu! zău aşa, trebuie să-nghiţiţi 
un şoarece fript. Otrăveşte limbricul de la întâia înghiţitură. 

Chiar şi Gervaise se lăsase iarăşi pradă unei lenevii plină 
de mulţumire. Dar, dezmeticindu-se, se ridică în picioare. 
Asta-i bună! lată o după-amiază petrecută în bârfe! Nu în 
felul ăsta se umple punga! Fu cea dintâi care se întoarse la 
perdelele ei; dar le găsi mânjite de-o pată de cafea, şi fu 
nevoită, mai înainte de a-şi lua iarăşi fierul de călcat, să 
frece pata cu o bucată de pânză muiată în apă. 
Lucrătoarele se întindeau, trosnindu-şi oasele, în faţa 
maşinii, căutându-şi bosumflate fiarele de călcat. De îndată 
ce Clemence se urni din loc, fu apucată de-un acces de tuse, 
cât pe ce să scuipe limba, nu altceva; isprăvi apoi cămaşa 
bărbătească pe care-o avea de călcat şi-l. Prinse cu ace de 
gămălie manşetele şi gulerul. Madam Putois se îndeletnicea 
iarăşi cu fusta la care lucrase mai înainte. 

— Ei bine! la revedere, spuse Virginie. Plecasem de-acasă 
să cumpăr o litră de şvaiţer. Pesemne că Poisson îşi 
închipuie c-am degerat pe stradă. 


Dar nici n-apucă să facă trei paşi pe trotuar, că deschise 
din nou uşa să le strige c-o zărea la capătul străzii pe 
Augustine, dându-se pe gheaţă cu nişte ştrengari. Pramatia 
plecase de mai bine de două ceasuri. Veni în fuga mare, 
roşie la faţă, abia trăgându-şi sufletul, cu coşul pe braţ şi 
conciul plin de zăpadă. Se lăsă certată cu-o mutră vicleană 
şi prefăcută, spunând că nu se putea merge din pricina 
poleiului. Se vede că cine ştie ce secătură îi vârâse, în 
batjocură, bucățele de gheaţă în buzunare; căci, nu trecu 
nici un sfert de ceas, şi din buzunare porni să-i şiroiască 
apa, de parcă-ar fi stropit prin prăvălie cu pâlnia. 

De-acum toate după-amiezile se scurgeau în felul acesta, 
în mahala, prăvălia era adăpostul oamenilor înfriguraţi. 
Toată Rue de la Goutte-d'Or ştia că acolo-i cald. Într-una se 
aflau în prăvălie femei puse pe pălăvrăgeală, care se 
înroşeau la chip ca para focului, şezând în faţa maşinii, cu 
fustele suflecate până la genunchi, ca să se încălzească la 
gura sobei. Gervaise era mândră de această căldură 
binefăcătoare şi-n afară de asta atrăgea lumea, îşi făcuse 
din prăvălie un soi de salon, după cum spuneau cu răutate 
soţii Lorilleux şi Boche. Adevărul era că Gervaise rămăsese 
îndatoritoare şi miloasă, până într-acolo încât poftea 
înăuntru toţi sărăntocii când îi vedea dârdâind de frig afară. 
Se împrieteni mai ales cu un fost lucrător zugrav, un 
moşneag de vreo şaptezeci de ani care locuia în casa lor, 
într-o chiţimie de sub scară, unde murea de foame şi de 
frig: cei trei feciori i se prăpădiseră în Crimeea14 şi de doi 
ani încoace, de când nu mai era în stare să ţină în nună o 
bidinea, trăia la voia întâmplării. De îndată ce Gervaise îl 
zărea pe moş Bru că tropăia pe zăpadă, ca să se 
încălzească, îl striga şi-i aranja un locşor lângă sobă; 
adeseori chiar îl silea să îmbuce o bucată de pâine cu 
brânză. Moş Bru, gârbovit, cu barba colilie şi chipul zbârcit 
ca un măr veşted, stătea ceasuri de-a rândul fără să scoată 
o vorbă, ascultând trosnetul cărbunilor. Poate că-şi amintea 
de cei cincizeci de ani de trudă pe binale, jumătatea de veac 


pe care şi-o petrecuse vopsind uşile şi spoind tavanele din 
cele patru zări ale Parisului. 

— Ei bine! moş Bru, îl întreba adeseori spălătoreasă, la ce 
te gândeşti? 

— La nimic, la tot felul de lucruri, răspundea el cu-o 
înfăţişare năucă. 

Lucrătoarele glumeau, spunând că avea un păs la 
inimioară. Dar moş Bru, fără să le audă, se adâncea din nou 
în tăcerea lui, într-o stare de posomoreală şi îngândurare. 

Începând din vremea aceea, Virginie îi mai vorbi adeseori 
Gervaisei despre Lantier. Părea să se simtă încântată că-i 
dă de gândit în privinţa fostului ibovnic, plăcându-i s-o pună 
în încurcătură şi făcând de-aici fel de fel de presupuneri. 
Într-o bună zi, îi spuse că-l întâlnise; şi, întrucât 
spălătoreasă amuţise, nu mai adăugă nimic, apoi, abia a 
doua zi, dădu de înţeles că Lantier îi vorbise îndelung 
despre ea, cu multă dragoste. Gervaise se simţea nespus de 
tulburată de vorbele astea şoptite cu glas înăbuşit, prin 
colţurile prăvăliei. Numele lui Lantier îi pricinuia totdeauna 
o arsură în capul pieptului, ca şi cum omul ăsta i-ar fi lăsat 
acolo, în trup ceva din fiinţa lui. Fără îndoială că Gervaise 
credea în propria ei statornicie, voia să trăiască rămânând 
femeie cinstită, pentru că cinstea îţi dă jumătate din 
fericire. Aşa că în treaba asta nu se gândea la Coupeau, 
neavând ce vină să-şi facă faţă de bărbatu-său, nici măcar în 
gând. Se gândea la fierar, simţindu-şi inima şovăielnică şi 
îndurerată. 1 se părea că revenirea amintirii lui Lantier în 
fiinţa ei, înceata învăluire de care era din nou cotropită, 
făcea să-i fie necredincioasă lui Goujet, dragostei lor 
nemărturisite, care avea darul unei gingaşe prietenii. Şi 
trăia zile triste, socotindu-se vinovată faţă de bunul ei amic. 
Ar fi dorit să n-aibă altă dragoste, în afara căsniciei, decât 
pentru el. Asta se petrecea undeva pe cele mai înalte culmi 
ale fiinţei ei, deasupra tuturor mârşăviilor a căror pară de 
foc Virginie pândea să i-o vadă pe chip. 


Când sosi primăvara, Gervaise se duse să se adăpostească 
sub aripile lui Goujet. Nu mai era în stare să stea pe scaun 
şi să cugete în pustiu, fără să nu se gândească de îndată la 
ibovnicul ei dintâi; îl vedea părăsind-o pe Adele, cum îţi vâră 
la loc rufele în fundul cufărului care fusese al lor, înapoindu- 
se la ea, cu cufărul într-o trăsură. În zilele când ieşea din 
casă, cum ajungea pe stradă, era numaidecât cuprinsă de 
nişte spaime nebune; i se părea c-aude paşii lui Lantier în 
spatele ei, şi, tremurând, nu îndrăznea să se întoarcă, 
închipuindu-şi că simte mâinile cum o cuprind de mijloc. 
Bineînţeles, pesemne c-o spiona; într-o după amiază, avea 
să dea peste ea; şi numai la gândul ăsta simţea c-o trec 
sudori reci, pentru că, fără îndoială, avea s-o sărute pe 
ureche, aşa cum făcea pe vremuri când voia s-o necăjească. 
Sărutul acesta o înspăimânta cel mai mult: de pe acum 
simţea cum o lăsa fără auz şi-o umplea de-un zumzet în 
care nu-şi mai desluşea bătăile puternice ale inimii. Şi- 
atunci, de îndată ce-o cuprindeau aceste temeri fierăria era 
singurul ei adăpost; acolo, sub ocrotirea lui Goujet, al cărui 
ciocan gălăgios îi punea pe fugă visurile urâte, îşi recăpătă 
liniştea şi zâmbetul. 


Ce anotimp fericit! Spălătoreasă avea o deosebită grijă 
faţă de clienta ei din Rue des Portes-Blanches; ea însăşi îi 
ducea întotdeauna rufele de la spălat, deoarece acest drum 
pe care-l făcea în fiecare vineri, era prilejul cel mai nimerit 
pentru a trece prin Rue Marcadet şi-a intra la fierărie. De 
îndată ce făcea colţul străzii se simţea uşurată, înveselită, 
de parcă ar fi ieşit să se plimbe la iarbă verde, în mijlocul 
terenurilor golaşe, mărginite de uzine cenuşii; şoseaua 
înnegrită de praf dE. Cărbune, trâmbele de abur de pe 
acoperişuri, îi făceau tot atâta plăcere ca şi-o potecuţă plină 
de muşchi, ce s-ar fi afundat printre tufişuri uriaşe de 
verdeață, în vreo pădure din împrejurimile oraşului; îi 
plăceau orizontul plumburiu, vrâstat de coşurile înalte ale 
fabricilor, colina Montmartre ce stăvilea zarea, cu casele ei 
albe ca varul, străpunse de bortele înşirate la rând ale 
ferestrelor. Apoi, apropiindu-se, îşi încetinea pasul, sărea 
peste băltoace, făcându-i plăcere să străbată ungherele 
pustii şi întortocheate ale şantierului de demolări. În fund, 
fierăria se zărea strălucind chiar şi-n-nămiaza mare. Inima-i 
tresălta de bucurie în dansul ciocanelor. Când pătrundea 
înăuntru, chipul îi era roşu ca para focului, iar perişorii 
bălai de pe ceafă se lăsau răscoliţi, întocmai ca zulufii unei 
femei care soseşte la o întâlnire. Goujet o aştepta, cu 
braţele goale şi pieptul despuiat, bătând în zilele acelea şi 
mai tare pe nicovală, pentru a se face auzit cât mai de 
departe. Presimţea că-i ea, întâmpinând-o cu un râs blajin şi 
tăcut, ascuns în barba-i bălaie. Dar Gervaise nu voia ca 
fierarul să-şi lase lucrul, ci-l implora, să-şi ia din nou 
ciocanul, pentru că-i plăcea mai mult când îl vedea 
învârtindu-şi-l deasupra capului, cu braţele lui puternice 
înnodurate de muşchi. Se ducea la Etienne care stătea 
atârnat de foaie, să-l bată încetişor pe obraz şi rămânea 
acolo vreme de-un ceas, uitându-se cum se făureau 
buloanele. Nu-şi spuneau nici zece vorbe. Nu şi-ar fi ogoit 
mai bine dragostea, nici de-ar fi fost încuiaţi într-o odaie, cu 
cheia răsucită de două ori. Rânjetele lui Bec-Sale, zis şi 


Boit-sans-Soif, n-o stinghereau câtuşi de puţin, căci nici 
măcar nu le zărea. După ce trecea un sfert de ceas, simţea 
că-ncepe să se înăbugşe niţel; căldura, miasmele 
pătrunzătoare, fumul care ţâşnea de pretutindeni o 
ameţeau, în vreme ce izbiturile surde o zguduiau din cap 
până-n picioare. În clipele acelea nu şi-ar fi dorit nimic mai 
mult, aceasta-i era plăcerea cea mai mare. Chiar de-ar fi 
strâns-o Goujet în braţe, n-ar fi simţit o tulburare atât de 
puternică. Se apropia de el să simtă suflul ciocanului pe 
obraz, să se întrupeze şi ea în lovitura pe care-o dădea. 
Când scânteile îi pişcau mâinile gingaşe, nu şi le trăgea 
îndărăt, ci, dimpotrivă, se bucura de-această ploaie de foc 
care-i şfichiuia trupul. Bineînţeles că Goujet bănuia bucuria 
pe care Gervaise o gusta acolo; lucrările mai grele şi le 
păstra pentru ziua de vineri ca să-i facă astfel curte, 
arătându-şi toată puterea şi îndemânarea; nu se mai cruța, 
cu riscul de-a sfărâma nicovalele, gâfâind, cu şalele 
tremurându-i de bucuria pe care i-o dăruia. Răstimp de-o 
primăvară, dragostea lor făcu să răsune în chipul acesta, în 
fierărie, un vuiet de furtună. A fost o idilă înconjurată de-o 
muncă urieşească, în mijlocul văpăilor cărbunilor, în 
cutremurul ce zguduia hangarul al cărui schelet înnegrit de 
funingine trosnea din încheieturi. Tot fierul ăsta strivit, 
frământat ca ceara roşie, păstra mărturiile aspre ale 
dezmierdărilor lor. În zilele de vineri, când spălătoreasă se 
despărţea de Gueule-d'Or şi pornea iarăşi să urce încetişor 
pe Rue des Poissonniers, era mulţumită şi ostenită, cu 
sufletul şi trupul împăcate. 

Încetul cu încetul, teama de Lantier se micşoră, iar 
Gervaise se potoli din nou. Pe vremea aceea, ar mai fi trăit 
totuşi foarte fericită, de n-ar fi fost Coupeau care, hotărât 
lucru, apucase pe-o cale greşită. Într-o zi, tocmai se înapoia 
de la fierărie, când i se păru că-l recunoaşte pe Coupeau în 
crâşmă lui nea Colombe pe cale de-a se cinsti cu basamac 
împreună cu Mes-Bottes, Bibi-la-Grillade şi Bec-Sale, zis şi 
Boit-sans-Soif. Trecu în grabă prin faţa lor, ca să nu pară că- 


i spionează. Dar îşi întoarse capul: într-adevăr, era chiar 
Coupeau cel care, cu o mişcare care de-acum îi intrase în 
obişnuinţă, dădea de duşcă păhărelul de otravă. Deci 
minţea, aşadar se pusese pe trăscău acum! Se întoarse 
acasă deznădăjduită; toată spaima pe care-o avea faţă de 
rachiu o cuprindea din nou. Vinul, îl îngăduia, fiindcă vinul 
hrăneşte muncitorul; rachiurile, dimpotrivă, erau o 
scârnăvie, nişte otrăvuri care-l doborau la pământ. Ah! de 
mult ar fi trebuit guvernul să oprească fabricarea 
porcăriilor ăstora! 

Sosind în Rue de la Goutte-d'Or, găsi toată casa cu dosu-n 
sus. Lucrătoarele îşi părăsiseră masa de lucru şi erau în 
curte, cătând cu privirea în sus. O întrebă pe Clemence ce 
se întâmplă. 

— Moş Bijard îi trage e mamă de bătaie nevesti-sii, 
răspunse călcătoreasa. Era la poartă, beat ca un porc, 
aşteptând-o nerăbdător să se înapoieze de la spălătorie... A 
silit-o să urce scara în ghionturi şi-acum o stâlceşte acolo, 
sus, în odaia lor... Staţi niţel, ascultați cum ţipă. 

Gervaise urcă în mare grabă. Simţea multă prietenie faţă 
de madam Bijard, spălătoreasă ei, care era o femeie tare 
sârguincioasă. Nădăjduia să pună capăt bătăii. Sus, la etajul 
al şaselea, uşa odăii rămăsese deschisă, iar câţiva chiriaşi 
stăteau pe palier uluiţi, în vreme ce madam Boche, în faţa 
uşii, striga: 

— Nu vreţi să mai isprăviţi o dată!. Ne ducem să chemăm 
vardiştii, m-auziţi! 

Nimeni nu îndrăznea să-şi ia inima-n dinţi şi să pătrundă în 
odaie, fiindcă-l ştiau pe Bijard că-i fiară sălbatică când se 
îmbăta. De altminteri, nu se trezea niciodată din beţie. În 
puţinele zile când lucra, îşi punea un litru de trăscău lângă 
menghina lui de lăcătuş şi-i trăgea din gâtul sticlei, la 
fiecare jumătate de ceas. Fără de asta, nu mai era în stare 
să se ţină pe picioare şi dacă-i apropiai un chibrit aprins de 
gură, lua foc ca o făclie. 


— Dar nu se poate să-l lăsăm s-o măcelărească! spuse 
Gervaise tremurând din toată fiinţa. 

Şi pătrunse în odaie. Era o cameră la mansardă, foarte 
curată, pustie şi rece, deşertată de bărbatul căzut în patima 
beţiei care lua din casă cearceafurile de pe pat ca să le bea. 
În vălmăşagul încăierării, masa se rostogolise până la 
fereastră, iar cele două scaune fuseseră răsturnate şi 
căzuseră cu picioarele-n sus. Madam Bijard zăcea pe 
duşumea, în mijlocul odăii, cu fustele ude de apa de la 
spălătorie şi lipite de coapse, însângerată şi cu părul 
despletit, horcăind şi suflând din greu, văitându-se prelung 
la fiecare picior dat de Bijard. Mai întâi o doborâse la 
pământ cu pumnii împreunaţi; acum o călca în picioare. 

— Ah! târfo!. Ah! târfo!. Ah! târfo!. Grohăia Bijard cu glas 
înfundat, punctând cu acest cuvânt fiecare lovitură, ieşindu- 
şi din minţi de a-l tot rosti la nesfârşit, dând cu-atât mai 
tare, cu cât simţea că se înăbuşă şi mai mult. 

Apoi îi pieri glasul şi izbi mai departe pe muteşte, ca un 
nebun, ţeapăn în pantalonii şi bluza de lucru zdrenţuite, cu 
chipul vânăt acoperit de-o barbă murdară, cu ţeasta-i 
pleşuvă pătată de nişte uriaşe pecingini roşcate. În faţa 
uşii? vecinii spuneau c-o bătea din pricină că nu vrusese să-i 
dea un franc de dimineaţă. De la picioarele scării se auzi 
glasul lui Boche; o chema pe madam Boche, strigând la ea: 

— Coboară odată, lasă-i acolo să se omoare, ce-o să fie: un 
calic mai puţin! 

Moş Bru intrase şi el după Gervaise în odaie. Amândoi 
laolaltă, încercau să-l potolească pe lăcătuş şi să-l împingă 
spre uşă. Dar acesta se întorcea înapoi, amuţit şi cu spume 
la gură; iar în ochii săi spălăciţi pâlpâia alcoolul, aprinzând 
în ei o flacără ucigaşă. Spălătoreasă se alese cu încheietura 
mâinii învineţită; moş Bru fu prăvălit pe masă. Pe jos, 
madam Bijard gâfâia şi mai tare, cu gura larg deschisă şi 
pleoapele căzute. În clipa de faţă Bijard n-o mai nimerea; o 
lua de la capăt, se înverşuna, izbea alături, ca turbat, orbit, 
lovindu-se singur cu palmele pe care le dădea în gol. Şi, tot 


timpul cât ţinu măcelul, Gervaise o zări într-un ungher al 
odăii pe micuța Lalie, pe-atunci în vârstă de patru anişori, 
uitându-se cum taică-su îi bătea mămica. Copila ţinea între 
braţele ei, de parcă ar fi voit s-o ocrotească, pe surioară-sa 
Henriette care fusese de curând înţărcată. Stătea în 
picioare, cu capul strâns într-o scufiţă de indian, cu chipul 
alb ca varul şi îngândurat. Avea o privire fixă şi întunecată, 
încărcată de gânduri, dar, fără o lacrimă. 

După ce Bijard se poticni, de-un scaun şi se întinse lat pe 
duşumea, unde-l lăsară să sforăie, moş Bru îi ajută 
Gervaisei s-o ridice pe madam Bijard. Acum, plângea în 
hohote; iar Lalie, care se apropiase de dânsa, o privea cum 
plânge, obişnuită cu lucrurile astea şi de mult împăcata cu 
astfel de păţanii. Pe când cobora scara casei în care 
hărmălaia se potolise, spălătoreasă avea mereu în faţă-i 
chipul copilei de patru ani, îngândurat şi neînfricat, cu o 
privire de femeie în toată firea. 

— Dom' Coupeau e pe trotuarul de peste drum, strigă la 
ea Clemence de îndată ce-o zări. Pare-se că-i beat criţă. 

Coupeau tocmai trecea strada. Fu cât pe-aci să spargă un 
ochi de geam cu o-mbrâncitură de umăr, nefiind în stare să 
nimerească uşa. Era crâncen de beat, cu dinţii încleştaţi şi 
cu rachiul în nas. lar Gervaise îşi dădu numaidecât seama, 
după sângele otrăvit care-l făcea să fie alb ca varul la chip, 
că era vorba de basamacul de la crâşmă lui nea Colombe. 
Vru să râdă şi să-l culce, cum făcea în zilele când se 
cherchelea şi el ca tot omul, fără să facă urât. Dar Coupeau 
o îmbrânci, fără să-şi descleşteze buzele şi când trecu pe 
lângă ea, vrând să răzbată singur până la pat, o ameninţă 
cu pumnul. Semăna cu celălalt, cu beţivanul care sforăia la 
etaj, istovit de-atâta bătaie. Atunci, Gervaise rămase ca o 
stană de piatră; se gândea la bărbaţi, la soţul ei, la Goujet, 
la Liantier, cu inima zdrobită, pierzându-şi orice nădejde de- 
a mai fi vreodată fericită. 

VII. 


Ziua numelui Gervaisei cădea pe data de 19 iunie. În zilele 
de sărbătoare, soţii Coupeau întindeau masă mare; trăgeau 
nişte zaiafeturi de pomină, de la care mesenii plecau umflaţi 
ca nişte butii, cu burţile doldora să-i ţină o săptămână. 
Totodată, se făcea şi-o curăţenie generală în punga cu bani. 
De îndată ce-aveau ceva parale în casă, le cheltuiau pe 
haleală. Născoceau fel de fel de sfinţi prin calendare, numai 
ca să-şi găsească motiv pentru a trage un chiolhan. Virginie 
o încuviinţă din toată inima pe Gervaise că se îndopa cu 
bucatele cele mai alese. Când ai un bărbat care bea de 
zvântă totul - nu-i aşa? - cea mai bună socoteală, pentru a 
nu-ţi lăsa casa să se ducă de râpă pe băutură, era ca mai 
întâi să-ţi umpli tu burta. De vreme ce banii tot se duceau 
pe apa sâmbetei, era mai bine să-i câştige măcelarul decât 
să se îmbogăţească crâşmarul. lar Gervaise, care ajunsese 
să fie o mâncăcioasă, se împăca de minune cu această 
dezvinuire. Cu atât mai rău! Din vina lui Coupeau nu mai 
erau în stare să economisească nici un sfanţ. Gervaise se 
mai îngrăşase încă, şchiopăta şi mai rău, deoarece piciorul 
care i se umflase din pricina grăsimii, părea că-n aceeaşi 
măsură i se şi scurtează. 

În anul acela, începură să pună la cale sărbătorirea zilei ei 
cu-o lună mai înainte. Râvneau la nişte mâncăruri, la gândul 
cărora îşi lingeau buzele. Toţi cei din prăvălie aveau o 
nemaipomenită poftă de chefuială. Trebuie să fie o 
petrecere de pomină, ceva neobişnuit şi foarte izbutit, căci, 
Doamne-Dumnezeule! nu-ţi faci de cap în fiecare zi. Cea 
mai mare grijă a spălătoresei era să ştie pe cine avea să 
poftească; dorea să aibă douăsprezece persoane la masă, 
nici mai mult, nici mai puţin. Ea, bărbatu-său, bătrâna 
Coupeau, madam Lerat, asta însemna de la bun început 
patru persoane din familie. De asemenea, mai aveau să fie 
soţii Poisson şi familia Goujet. Mai întâi luase hotărârea să 
nu-şi invite lucrătoarele, pe madam Putois şi pe Clemence, 
ca să nu-şi ia nasul la purtare; dar întrucât mereu se vorbea 
despre zaiafet de faţă cu ele şi le vedea bosumflate, în cele 


din urmă le spuse să vină. Patru şi cu patru, opt, şi cu două, 
zece. Atunci, vrând cu orice preţ să întregească numărul 
mesenilor până la doisprezece, se împăcă cu familia 
Lorilleux care de la o vreme încoace îi făcea curte, cel puţin 
aşa se înţeleseseră, ca soţii Lorilleux să coboare la cină şi să 
se încheie pace, cu paharul în mână. E de la sine înţeles că 
nu-i cu putinţă să stai întruna certat cu neamurile. Apoi, 
gândul sărbătoririi înduioşa toate inimile. Era un prilej de la 
care nu se putea da îndărăt. Numai că familia Boche, în 
clipa în care află de împăcarea plănuită, porni numaidecât 
să-i dea târcoale Gervaisei, cu fel de fel de politeţuri şi 
zâmbete îndatoritoare; şi-atunci fu nevoită să-i roage şi pe 
ei să poftească. Na! Aveau să fie paisprezece, fără să mai 
pună la socoteală copiii. Gervaise nu dăduse niciodată o 
asemenea masă şi din pricina asta era năucă de-a binelea şi 
nespus de mândră. 

Ziua numelui ei cădea tocmai într-o luni. Se brodea de 
minune: Gervaise se bizuia pe după-amiaza zilei de 
duminică pentru a se apuca de gătit. Sâmbătă, în vreme ce 
lucrătoarele îşi isprăveau lucrul, dând rasol, în prăvălie se 
desfăşură o discuţie prelungită pentru a se şti, o dată 
pentru totdeauna, ce-avea să servească la masă. De trei 
săptămâni încoace, un singur fel primise încuviințarea 
tuturora; o gâscă îndopată, la frigare. Vorbeau despre ea cu 
priviri lacome. De altfel, gâsca fusese cumpărată. Bătrâna 
Coupeau se duse după ea ca să le-o dea Clemencei şi lui 
madam Putois s-o cântărească din mână. Izbucniră în 
strigăte de mirare, într-atât de uriaşă li se păru orătania, cu 
pielea ei aspră şi căptuşită de grăsime aurie. 

— Mai-nainte de friptură, nişte rasol, nu-i aşa? zise 
Gervaise. O supă şi-o bucăţică de carne fiartă, totdeauna-s 
bine venite... Apoi, ar fi nevoie de-o mâncare cu sos. 

Vlăjgana de Clemence fu de părere să se gătească o 
mâncare de iepure; dar toată ziua bună-ziua, numai iepure 
mâncau; lumea era sătulă de el, până peste cap. Gervaise 
jinduia la ceva mult mai ales. Când madam Putois pomeni 


de-o mâncărică de vițel cu sos alb, se priviră toate, zâmbind 
din ce în ce mai galeş. Era o idee, nimic altceva n-avea să 
facă mai multă vâlvă decât o mâncărică de vițel cu sos alb. 

— După aceea, continuă Gervaise, ar mai fi nevoie de încă 
un fel de mâncare cu sos. 

Bătrâna Coupeau se gândi la nişte peşte. Dar celelalte 
strâmbară din nas, apăsând şi mai tare fiarele de călcat. 
Nimănuia nu-i plăcea peştele; nu ţinea de saţ şi era plin de 
oase. Deoarece zbanghia de Augustine îndrăzni să spună 
că-i place calcanul, Clemence îi astupă gura, bruftuluind-o. 
Patroanei, în cele din urmă, tocmai îi dăduse prin cap ideea 
unei spete de porc cu cartofi, ceea ce iarăşi făcu să 
strălucească chipurile tuturor, când Virginie intră ca o 
furtună, cu obrajii aprinşi. 

— Vii taman la ţanc! strigă Gervaise. Mamă Coupeau, ia 
arată-i orătania. 

Şi bătrâna Coupeau se duse pentru a doua oară să aducă 
gâsca îndopată, pe care Virginie fu nevoită s-o ia în mână. 
Se arătă nespus de mirată. Ei drăcie! ce grea era! Dar o 
puse numaidecât pe marginea mesei de lucru, între o fustă 
şi-un teanc de cămăşi. Îi era mintea la altceva şi-o luă pe 
Gervaise cu ea, în odaia din spate. 

— l-ascultă, draga mea, şopti ea la iuţeală, ţin să-ţi atrag 
atenţia... Nici n-ai să bănuieşti vreodată peste cine-am dat 
la capătul străzii! Peste Lantier, scumpa mea! Stă acolo la 
pândă, dă târcoale... Aşa c-am alergat încoa'. Pentru tine m- 
am speriat, mă-nţelegi. 

Spălătoreasă se albise la faţă ca varul. Ce mai voia de la 
ea, păcătosul ăsta? Şi se brodea tocmai în toiul pregătirilor 
pentru zaiafet. N-avusese niciodată noroc; nu i se putea 
îngădui să aibă şi ea o bucurie tihnită. Dar Virginie îi 
răspunse că-şi face de pomană inima rea. Nici o grijă! Dacă 
lui Lantier îi trecea cumva prin cap să se lege de ea, are să 
cheme un vardist şi-o să-l bage la zdup. De-o lună încoace, 
de când bărbatu-său îşi căpătase numirea în postul de 
vardist, vlăjgana cea oacheşă îşi dădea ifose şi-şi bătea gura 


c-o să aresteze pe toată lumea. Şi, întrucât Virginie se- 
apucă să vorbească în gura mare, spunând că-şi dorea să 
fie agăţată pe stradă numai ca să aibă prilejul de a-l duce ea 
însăşi pe obraznic la post şi să-l dea pe mâna lui Poisson, 
Gervaise o imploră printr-o mişcare a mâinii să tacă, fiindcă 
o ascultau lucrătoarele. Intră cea dintăi în prăvălie; îşi 
continuă spusele, vrând să pară că nu-i câtuşi de puţin 
tulburată: 

— Acum, ar fi nevoie şi de niscaiva legume? 

— Ce zici? nişte mazăre verde cu slănină, spuse Virginie. 
Dac-ar fi după mine, numai aşa ceva aş mânca. 

— Da, da, mazăre verde cu slănină! încuviinţară toate 
celelalte, în vreme ce Augustine, înflăcărată, răscolea de 
zor cu vătraiul în maşină. 

Duminică, a doua zi, încă de pe la ceasurile trei, bătrâna 
Coupeau aprinse focul la cele două maşini de gătit din casă 
precum şi la cea de-a treia, de lut, împrumutată de la 
familia Boche. La trei şi jumătate, rasolul clocotea într-o 
oală cât toate zilele, luată cu împrumut de la restaurantul 
de-alături, deoarece oala pe care-o aveau în casă li se 
păruse prea mică. Hotărâseră să gătească din ajun 
mâncarea de vițel cu sos alb şi spata de porc, fiindcă aceste 
mâncăruri par şi mai bune când sunt încălzite din nou; 
numai că sosul alb pentru carnea de vițel aveau să-l lege 
abia în clipa când se vor aşeza la masă. Mai rămânea încă 
destul de multă treabă pentru ziua de luni, supa, mazărea 
verde cu slănină şi gâsca la frigare. Odaia din fund era în 
întregime scăldată de lumina celor trei vetre; rântaşurile 
sfârâiau în cratiţe scoțând un fum pişcăcios de făină prăjită; 
în vreme ce din oala aceea uriaşă aburii ţâşneau ca dintr-un 
cazan, iar pereţii i se cutremurau de clocotul puternic şi 
înăbuşit. Bătrâna Coupeau şi Gervaise, cu câte-un şorţ alb 
legat în faţă, făceau o zarvă nemaipomenită cu graba lor 
de-a toca pătrunjelul, de-a da fuga după piper şi sare, de-a 
întoarce carnea cu lingura de lemn. Pe Coupeau îl dăduseră 
afară, pentru a se descotorosi de el. Dar, totuşi, avură parte 


de-o mulţime de lume care să le bată la cap toată după- 
amiaza. Aromea atât de plăcut în bucătărie şi în casă, încât 
vecinele coborâră una după alta şi intrară sub fel şi fel de 
pretexte, ca să afle ce se gătea; şi stăteau proţăpite în 
bucătărie, aşteptând ca spălătoreasă să fie silită să ridice 
capacele. Apoi, pe la cinci, se ivi şi Virginie; iarăşi îl văzuse 
pe Lantier; hotărât lucru, nu mai puteai ieşi pe stradă fără 
să dai peste el. De asemenea şi madam Boche, scoţându-şi 
capul pe furiş din casă, apucase să-l zărească pe marginea 
trotuarului. Atunci, Gervaise, care tocmai voia să se ducă să 
cumpere niţică ceapă prăjită pentru supă, fu cuprinsă de-un 
tremur atât de puternic încât nu mai îndrăzni să iasă pe 
stradă; cu atât mai mult cu cât portăreasa şi croitoreasa o 
înspăimântau nespus, povestindu-i nişte istorii înfiorătoare, 
cu bărbaţi ce pândeau femeile, cu cuțite şi pistoale ascunse 
sub surtuce. Păi, zău aşa! în fiecare zi citeai la ziar despre 
păţanii dintr-astea! vreunul dintre ticăloşii ăştia, turbând de 
mânie la regăsirea unei foste ibovnice, căpătuită, ajunge să 
fie în stare de orice. Îndatoritoare, Virginie se oferi să dea 
fuga să cumpere ea ceapa prăjită. Femeile trebuiau să se 
ajute între ele, nu se putea s-o laşi pe tinerica asta să fie 
măcelărită. Când se înapoie, spuse că Lantier nu mai era 
acolo; pesemne că-şi luase tălpăşiţa, dându-şi seama că 
fusese descoperit. Până-n seară, numai despre el vorbiră, în 
jurul cratiţelor. Când madam Boche a sfătui să-l 
încunoştinţeze pe Coupeau, Gervaise se arătă din cale-afară 
de înspăimântată şi-o imploră să nu-i scape niciodată vreo 
vorbă despre lucrurile astea. Ah, zău aşa! Ce mai scandal ar 
ieşi! Pesemne că bărbatu-său apucase să intre la bănuială în 
privinţa asta, căci de vreo câteva zile, când se culca, înjura 
de mama focului şi izbea cu pumnul în perete. Din această 
cauză, Gervaise stătea încremenită, cu mâinile cuprinse de 
tremur, la gândul că doi bărbaţi erau în stare să se încaiere 
pentru ea; îl ştia pe Coupeau, era atât de gelos încât s-ar fi 
năpustit la Lantier cu foarfecile de tinichigerie. Şi, în vreme 
ce tuspatru erau tulburate de nenorocita întâmplare, 


sosurile fierbeau înăbuşit pe maşinile de gătit pline cu 
spuză; când bătrâna Coupeau sălta capacele, carnea de 
vițel şi spata de porc sfârâiau tăcut, prăjindu-se încetişor; 
rasolul îi dădea înainte cu sforăitul lui de ţârcovnic aţipit cu 
burta la soare. Până la urmă, îşi turnă fiecare câte-o ceaşcă 
de supă, ca să guste zeama de carne. 

În sfârşit, veni şi ziua de luni. Acum, când Gervaise avea să 
aibă paisprezece persoane la masă, se temea că n-o să fie în 
stare să facă loc la toată lumea. Se hotărî să întindă masa în 
prăvălie; şi, încă de dis-de-dimineaţă, se apucă să măsoare 
c-un metru, ca să-şi dea seama cum o să aşeze masa. În cele 
din urmă, fu nevoită să mute în altă parte rufele şi să 
demonteze tejgheaua de călcat; tejgheaua de călcat, 
aşezată pe alte capre, avea să slujească drept masă. Dar, 
tocmai în toiul harababurii, veni o clientă şi se puse pe 
scandal pentru că-şi aştepta rufele încă din ziua de vineri; 
ce! îşi bătea joc de ea, voia numaidecât rufele. Atunci 
Gervaise îşi ceru iertare, minţi cu neruşinare; nu era din 
vina ei făcea curăţenie în prăvălie, lucrătoarele aveau să vie 
abia a doua zi; şi-i făcu vânt clientei care se potolise, 
făgăduindu-i să se ocupe de ea, de la prima oră. Apoi, după 
plecarea acesteia, izbucni într-o revărsare de cuvinte 
veninoase. Aşa-i, dacă te-apuci s-asculţi la cliente, nu mai ai 
nici timp să mănânci, îţi toci toată viaţa de dragul ochilor lor 
frumoşi! Că doar nu eşti legat în lanţ ca un câine! Zău aşa! 
chiar de-ar fi venit şi sultanul, să-i aducă un guler tare la 
scrobit, chiar de-ar fi fost vorba să câştige şi-o sută de mii 
de franci, şi tot n-ar fi pus mâna pe fierul de călcat în lunea 
asta, pentru nimic în lume, deoarece la urma urmei îi venise 
şi ei rândul să se bucure un pic. 

Întreaga dimineaţă fu folosită pentru terminarea 
cumpărăturilor. În trei rânduri, Gervaise plecă şi se 
întoarse acasă încărcată ca un catâr. Dar în clipa când pleca 
iarăşi ca să comande vinul, îşi dădu seama că nu mai avea 
destui bani. Ar fi luat foarte bine vinul pe datorie; numai că 
nu putea să rămână în casă fără nici o leţcaie, din pricina 


miilor de cheltuieli mărunte la care nici nu te gândeşti. Şi, 
în odaia din fund, bătrâna Coupeau şi Gervaise fură adânc 
mâhnite când socotiră că le mai trebuiau cel puţin douăzeci 
de franci. De unde să iei, aceste patru monede de cinci 
franci? Bătrâna Coupeau care pe vremuri îngrijise de casa 
unei actriţe de mâna a doua de la teatrul Batignolles 
pomeni cea dintâi de Muntele de pietate. Gervaise izbucni 
în râs, uşurată. Se prostise! uitase de existenţa lui. Îşi 
împături la iuţeală rochia de mătase neagră într-un ştergar 
pe care-l prinse în bolduri. Apoi, cu mâna ei ascunse 
pachetul sub şorţul bătrânei Coupeau, atrăgându-i atenţia 
să-l ţină bine strâns pe pântece, din pricina vecinilor care n- 
aveau nevoie să ştie de toate astea; şi se duse să stea de 
pândă la uşă, să-şi dea seama dacă bătrâna nu era cumva 
urmărită. Dar nici n-apucase s-ajungă până în dreptul 
dughenei negustorului de cărbuni, c-o strigă îndărăt: 

— Mamă! mamă! 

O vâri din nou în prăvălie, îşi scoase verigheta de la deget 
şi-i spuse: 

— "Ţine, amaneteaz-o şi pe-asta, laolaltă cu rochia. O să 
căpătăm mai mult. 

Iar când bătrâna Coupeau îi aduse douăzeci şi cinci de 
franci, jucă de bucurie. Avea să mai comande şase sticle de 
vin înfundat, ca să-l bea la friptură. Când au să vadă aşa 
ceva, soţii Lorilleux or să leşine. 

De două săptămâni încoace, acesta era visul soţilor 
Coupeau: să-i umilească pe Lorilleux. Prefăcuţii ăştia, atât 
bărbatul cât şi nevasta, într-adevăr potrivită pereche, n-ai 
ce zice, nu se închideau oare în casă când mâncau niscaiva 
bucate alese, de parc-ar fi fost de furat? Da, îşi astupau 
fereastra c-o pătură, să nu se vadă în afară lumina şi să dea 
lumii de crezut că se culcaseră. Fireşte, faptul acesta îi 
oprea să urce până în dreptul uşii lor; şi înfulecau singuri, 
grăbindu-se să se îndoape, fără să le scape cumva vreun 
cuvinţel rostit mai tare. Ba, a doua zi, se fereau s-arunce 
rămăşiţele la gunoi, deoarece astfel s-ar fi aflat ce 


mâncaseră; madam Lorilleux se ducea până-n capul străzii 
de le arunca într-o gură de canal; Gervaise dăduse peste 
ea, într-o dimineaţă, când îşi golea acolo coşul plin cu scoici 
de stridii. Ah! nu, nu mai încăpea nici o îndoială, hrăpăreţii 
ăştia erau şi cărpănoşi pe deasupra, şi toate tertipurile 
izvorau din patima lor nebunească de-a vrea să pară săraci. 
Ei bine! le vor da o lecţie, le vor dovedi că nu sunt nişte 
maţe-fripte. Dac-ar fi putut, Gervaise şi-ar fi întins masa de- 
a curmezişul străzii, numai ca să poată pofti pe toţi 
trecătorii. Banul, nu-i aşa? n-a fost născocit pentru a 
mucegăi. E frumos când străluceşte ca nou, în bătaia 
soarelui. Acum semăna atât de puţin cu soţii Lorilleux, încât 
în zilele când i se întâmpla să aibă un franc, Gervaise 
potrivea lucrurile în aşa chip încât să dea de crezut că are 
de două ori pe atât. 

De pe la trei, bătrâna Coupeau şi Gervaise porniră să pună 
masa, vorbind despre familia Lorilleux. Atârnaseră nişte 
perdele mari în vitrină; dar, deoarece era cald, lăsaseră uşa 
deschisă şi toată lumea de pe stradă trecea prin faţa mesei. 
Cele două femei nu aşezau nici o garafă, nici o sticlă sau o 
solniţă, fără a se gândi cum ar putea să-i necăjească pe soţii 
Lorilleux. Îi aşezaseră în aşa fel, încât aceştia să poată 
vedea extraordinara strălucire a tacâmurilor, şi le puseseră 
în faţă vesela de zile mari, ştiind prea bine că farfuriile de 
porțelan or să-i dea gata. 

— Nu, nu, mamă, exclamă Gervaise nu le pune şervetele 
astea! Am două de damasc. 

— Straşnic! şopti bătrâna, au să crape de ciudă, nu încape 
îndoială. 

Şi-şi zâmbiră, stând de-o parte şi de alta a uriaşei mese, 
albă ca neaua, pe care cele paisprezece tacâmuri, înşirate 
la rând, le clădeau prilejul să se umfle în pene de mândrie. 
În mijlocul prăvăliei, masa arăta ca un altar. 

— Mă-ntreb de ce-or fi aşa de scârţari, spuse mai departe 
Gervaise... Ştii cum au minţit acu' o lună, când dumneaei s- 
a apucat să povestească pretutindeni c-a pierdut o bucată 


de lanţ de aur în vreme ce se ducea să predea lucrul. Zău, 
parcă madam Lorilleux e-n stare să piardă vreodată ceva!. 
Era doar un prilej de-a se plânge c-o duc prost şi să nu-ţi 
dea cei cinci franci ai dumitale. 

— Pân-acu', cei cinci franci ai mei, nu i-am văzut cum arată 
la faţă, decât în două rânduri, spuse bătrâna Coupeau. 

— Vrei să punem rămăşag! luna viitoare or să născocească 
altă braşoavă... şi d-aia îşi astupă fereastra când se-aşează 
să mănânce iepure. Nu-i aşa? căci am fi în drept să le 
zicem: „De vreme ce vă ospătaţi cu iepure, puteţi foarte 
bine să-i daţi şi mamei cinci franci.” Oh! tare-s hapsâni!. Ce 
s-ar fi întâmplat cu mata, dacă nu te-aş fi luat să trăieşti la 
un loc cu noi? 

Bătrâna Coupeau clătină din cap. În ziua aceea era 
straşnic de pornită împotriva soţilor Lorilleux, din pricina 
marelui ospăț dat de familia Coupeau. Îi plăcea să se 
îndeletnicească cu bucătăria, să pălăvrăgească pe lângă 
cratiţe, să vadă casa întoarsă cu dosu-n sus de chefurile 
trase cu prilejul feluritelor sărbătoriri. De altminteri, 
îndeobşte se înţelegea destul de bine cu Gervaise. În 
celelalte zile, când se mai ciondăneau, aşa cum se întâmplă 
în toate casele, bătrâna bodogănea, spunea că-i groaznic de 
nefericită să trăiască în felul ăsta la cheremul noră-sii. De 
fapt, pesemne că mai păstra în ea un dram de dragoste 
pentru madam Lorilleux; la urma urmei, era fata ei. 

— Hai? spuse din nou Gervaise, la ei n-ai fi fost atât de 
durdulie? Nici tu cafea, tutun ioc, nici o desfătare!. la 
spune, ţi-ar fi pus ei două saltele pe pat? 

— Nu, nici gând de-aşa ceva, răspunse bătrâna Coupeau. 
Când or să intre-n odaie, am să m-aşez în faţa uşii să-i văd 
ce mutră au să facă. 

Mutra soţilor Lorilleux le înveselea de pe acum. Dar nu 
putea fi vorba să stea proţăpite acolo, căscând ochii la 
masă. Familia Coupeau prânzise foarte târziu, pe la 
ceasurile unu, mâncând câteva mezeluri, fiindcă cele trei 
maşini de gătit erau de mult prinse şi fiindcă nu voiau să 


murdărească vasele ce fuseseră spălate pentru seară. Pe la 
patru, cele două femei erau în dârdora treburilor. Gâsca se 
frigea în faţa unui grătar făcut anume pentru fripturi la 
frigare, pus de-a-npicioarelea, jos lângă perete, alături de 
fereastra deschisă; şi orătania era atât de mare încât fusese 
nevoie s-o înfigă în frigare, împingând din răsputeri. 
Zbanghia de Augustine, aşezată pe-o băncuţă şi bătută 
drept în faţă de dogoarea grătarului, stropea gâsca cu-o 
lingură cu coadă lungă. Gervaise vedea de mazărea verde 
cu slănină. Bătrâna Coupeau, care-şi pierduse capul printre 
atâtea feluri de mâncare, se frământa, aşteptând clipa în 
care trebuia să pună la reîncălzit spata de porc şi carnea de 
vițel. Către ceasurile cinci, invitaţii începură să sosească. 
Mai întâi veniră cele două lucrătoare, Clemence şi madam 
Putois, amândouă în ţoale de sărbătoare, cea dintâi în 
albastru, cealaltă în negru; Clemence purta în mână o 
muşcată, iar madam Putois un heliotrop; şi Gervaise, care 
tocmai atunci era cu mâinile albe de făină, fu nevoită să dea 
fiecăreia câte două pupături zdravene, cu mâinile duse la 
spate. După aceea, pe urmele lor, intră Virginie, îmbrăcată 
ca o cucoană, într-o rochie de muselină imprimată, cu şal şi 
pălărie, cu toate că n-avusese altceva de făcut decât să 
treacă strada. Virginie aducea un ghiveci cu garoafe roşii. O 
cuprinse ea însăşi pe spălătoreasă în braţele sale 
mătăhăloase şi-o îmbrăţişă din răsputeri. În sfârşit, se iviră 
soţii Boche, el cu un ghiveci de panseluţe, iar madam Boche 
cu un ghiveci de rezede, madam Lerat cu-o lămâiţă, într-un 
ghiveci care-i murdărise cu pământ rochia de merinos 
violet. Toată lumea se îmbrăţişa, se înghesuia în odaie, între 
cele trei maşini de gătit şi frigarea care răspândea o 
căldură înăbuşitoare. Sfârâitul fripturii din crăticioare le 
acoperea glasurile. O rochie ce se agăţă de frigare pricinui 
o tulburare nespusă. Mirosea atât de puternic a friptură de 
gâscă, încât se vedea cum le lasă gura apă. lar Gervaise se 
purta tare drăguță cu ei, mulțumea fiecăruia pentru florile 
aduse, fără ca din cauza asta să lase deoparte pregătirea 


sosului pentru mâncarea de vițel, pe care-l amesteca pe 
fundul unei farfurii adânci. Aşezase ghivecele cu flori în 
prăvălie, la capul mesei, fără să le scoată guleraşele înalte 
din hârtie albă. Parfumul dulceag al florilor se îmbina cu 
mirosul de bucătărie. 

— Nu vrei să te ajutăm? spuse Virginie. Când mă gândesc 
că, de trei zile încoace, te speteşti cu sumedenia asta de 
mâncăruri pe care o să le-nfulecăm într-o clipită! 

— Păi! răspunse Gervaise, că nu s-or face de la sine... Nu, 
nu vă murdăriţi mâinile. După cum vedeţi, toate-s gata. A 
mai rămas doar supa. 

Atunci se dezbrăcară. Cucoanele îşi puseră pe pat şalurile 
şi bonetele, apoi îşi aranjară fustele, săltându-le niţel şi 
prinzându-le în bolduri, ca să nu le murdărească. Boche, 
care-o trimisese pe nevastă-sa să stea de pază, în odăiţa lor 
de la poartă, până la vremea cinei, se şi apucase s-o 
înghesuie pe Clemence în ungherul unde se găsea maşina, 
întrebând-o dacă era gâdilicioasă; iar Clemence gâfâia, se 
bâţâia, cu ţâţele strânse cobză în bluza ce-i sta gata să 
pleznească, căci era de ajuns să se gândească la gâdilat ca 
să simtă numaidecât cum o trec fiori prin tot trupul. 
Celelalte cucoane, ca să nu stingherească bucătăresele, 
trecuseră şi ele în prăvălie unde stăteau pe lângă pereţi, în 
faţa mesei; dar fiindcă pălăvrăgeau mai departe prin uşa 
lăsată deschisă şi nu izbuteau să se facă auzite ca lumea, nu 
trecea o clipă şi iarăşi se întorceau în fund, făcând să 
răsune odaia de izbucnirile dezlănţuite ale glasurilor, 
năvălind în jurul Gervaisei care, pentru a le răspunde, îşi 
uita de treburi, ţinând în mână lingura aburindă. Râdeau, 
spunând măscări. Când Virginie le spuse că nu mai mânca 
nimic de două zile încoace, ca să-şi facă loc în burtă, 
vlăjgana aia neruşinată de Clemence zise una şi mai şi; îşi 
golise maţele, făcându-şi de dimineaţă un clistir, ca englezii. 
Atunci, Boche le dezvălui un mijloc şi mai grabnic de-a 
mistui mâncarea, anume că trebuia să te strângi cu-o uşă, 
după fiecare fel; asta de asemenea se obişnuia la englezi şi- 


ţi îngăduia să-nfuleci douăsprezece ceasuri în şir, fără ca 
stomacul să se obosească. Nu-i aşa? buna-cuviinţă cere să 
mănânci zdravăn, când eşti poftit la un ospăț. Nu se pun la 
masă carne de vițel, şi spată de porc, şi friptură de gâscă, 
pentru mâţe. Oh! stăpâna casei putea să nu-şi facă nici o 
grijă: aveau să-i zvânte toate bucatele, aşa că a doua zi nici 
să nu mai aibă nevoie să spele vasele. Şi toată lumea părea 
să-şi aţâţe pofta de mâncare, venind să adulmece mirosurile 
ce se răspândeau din cratiţe şi de la frigare. Până la urmă, 
cucoanele se apucară să facă pe puştancele; se jucau 
îmbrâncindu-se, se fugăreau dintr-o odaie într-alta, făcând 
să duduie duşumeaua, învolburând şi răspândind cu fustele 
lor mirosul de bucătărie, într-o larmă asurzitoare, în care 
râsetele se îmbinau cu zgomotul satirului cu care bătrâna 
Coupeau toca slănina. 

Goujet se ivi tocmai în clipa când toată lumea ţopăia 
strigând, chipurile să se veselească. Nu îndrăznea să intre, 
ruşinat; cu un uriaş trandafir alb în braţe, o plantă falnică a 
cărei tulpină îi ajungea până la chip, împletindu-şi florile în 
barba-i bălaie. Gervaise dădu fuga spre el, cu obrajii încinşi 
de dogoarea maşinilor de gătit. Dar Goujet nu ştia cum să 
se descotorosească de ghiveciul cu trandafir; şi, când, 
Gervaise i-l luă din mâini, gângăvi câteva cuvinte, 
neîndrăznind s-o sărute. Fu nevoită ea însăşi să se salte în 
vârful picioarelor şi să-şi lipească obrazul de buzele lui; ba 
chiar era într-atât de tulburat încât o sărută neîndemânatec 
pe ochi, gata s-o chiorască. Amândoi încremeniră, 
străbătuţi de fiori. 

— Oh! dom' Goujet, prea-i frumos! spuse ea aşezând 
trandafirul alături de celelalte flori pe care le depăşea cu 
podoaba lui de frunze. 

— Da de unde, da de unde, bâiguia el întruna, fără să 
găsească altceva de spus. 

Şi, după ce oftă din adâncul sufletului şi îşi veni niţel în 
fire, îi vesti că nu trebuiau să se bizuie pe venirea maică-sii; 
iarăşi o chinuia sciatica. Gervaise fu tare mâhnită; spuse c- 


are să-i pună deoparte o bucăţică de friptură de gâscă, 
deoarece ţinea cu orice preţ ca madam Goujet să mănânce 
şi ea din orătania asta. Acum, nu mai aveau pe nimeni de 
aşteptat. Coupeau hoinărea pesemne pe undeva prin 
mahala, cu Poisson, pe care se dusese după prânz să-l ia de- 
acasă; n-aveau să mai zăbovească mult, făgăduiseră să se- 
ntoarcă la ceasurile şase fix. Şi-atunci, întrucât supa era 
aproape răsfiartă, Gervaise o strigă pe madam Lerat, 
spunându-i că, după părerea ei, venise clipa să urce să-i 
cheme pe soţii Lorilleux. Madam Lerat deveni deodată 
foarte serioasă; ea făcuse târgul şi aranjase cum să se 
petreacă lucrurile între cele două familii. Îşi puse din nou 
şalul şi boneta; şi porni să urce grozăvindu-se, ţinându-se 
băţoasă în fustele ei. Jos, spălătoreasă îşi văzu mai departe 
de supă, mestecând în ea nişte macaroane, fără să scoată o 
vorbă. Oaspeţii, devenind pe neaşteptate tăcuţi şi gravi, 
aşteptau pătrunşi de măreţia clipei. 

Madam Lerat se ivi cea dintâi. Făcuse drumul, dând ocol 
prin stradă, pentru a îndeplini cu cât mai mare alai 
împăcarea. Ţinu cu mâna uşa prăvăliei larg deschisă, în 
vreme ce madam Lorilleux, în rochie de mătase, se opri în 
prag. Toţi oaspeţii se ridicară în picioare, Gervaise păşi 
înainte şi-o îmbrăţişă pe cumnată-sa, după cum fusese 
înţelegerea, spunându-i: 

— Poftim de intră. S-a isprăvit, nu-i aşa?. O să ne purtăm 
drăguţ, şi una şi alta. 

lar madam Lorilleux îi răspunse: 

— Nu doresc nimic mai mult, decât ca împăcarea asta să 
ţină cât lumea. 

După ce nevastă-sa pătrunse înăuntru, Lorilleux se opri şi 
el în prag şi aşteptă să fie de asemenea îmbrăţişat, mai 
înainte de-a intra în prăvălie. Niciunul dintre ei n-adusese 
flori; nu-şi îngăduiseră aşa ceva, li se părea că dacă de la 
bun început veneau la ea cu flori în braţe, prea ar fi avut 
aerul că se pleacă înaintea Şontoroagei. Gervaise îi strigă 
Augustinei s-aducă două sticle de vin. Apoi, la un capăt al 


mesei turnă vinul în nişte pahare, chemând să vină toată 
lumea. Şi fiecare luă câte-un pahar, ciocnind pentru buna 
înţelegere din sânul familiei. În prăvălie se aşternu tăcerea, 
adunarea îşi bău vinul, cucoanele dându-l deodată pe gât 
până la ultima picătură. 

— Nimic nu-i mai bun înainte de supă, spuse Boche, 
plescăind din limbă. Face mai mult decât un picior în fund. 

Bătrâna Coupeau se aşezase în faţa uşii, ca să le vadă 
mutra soţilor Lorilleux. O trase pe Gervaise de fustă şi-o luă 
cu ea în odaia din fund. Şi stând amândouă plecate 
deasupra oalei cu supă, şopocăiră însufleţite, cu glas 
înăbuşit. 

— Hai? Ce mai moace! spuse bătrâna. Tu n-ai putut să-i 
vezi. Dar eu, stăteam la pândă... Când fiică-mea a zărit 
masa, iacă! aşa i s-a schimonosit chipul, i s-a-ntins gura pân' 
la urechi; iar Lorilleux, a simţit că se-nnăbuşă şi-a pornit să 
tuşească... Acum, uite-te, acolo, la ei; nu mai au scuipat în 
gură, îşi muşcă buzele. 

— ȚŢi se face scârbă să vezi nişte oameni în halul ăsta de 
pizmaşi, şopti Gervaise. 

Într-adevăr, soţii Lorilleux aveau nişte mutre caraghioase. 
Bineînţeles că nimănui nu-i place să fie călcat pe coadă; mai 
ales între neamuri, când unii au izbutit în viaţă, e firesc ca 
ceilalţi să turbeze de necaz. Numai că omul se mai 
stăpâneşte, nu-i aşa? nu se dă în stambă. Ei bine! soţii 
Lorilleux nu erau în stare să se stăpânească. Era mai mult 
decât puteau să îndure, începuseră să privească chiorâş şi 
să li se strâmbe gura. În sfârşit, lucrul ăsta se vedea atât de 
desluşit, încât ceilalţi oaspeţi se uitau la ei şi-i întrebau dacă 
nu cumva se simțeau rău. Niciodată n-aveau să înghită ei 
masa asta cu cele paisprezece tacâmuri, faţa de masă albă 
ca neaua şi feliile de pâine tăiate din vreme. Se putea crede 
că sunt într-un restaurant de pe bulevarde. Madam 
Lorilleux dădu ocol mesei şi-şi plecă ochii să nu vadă florile; 
iar, pe furiş, pipăi uriaşa faţă de masă, înnebunită la gândul 
că pesemne era nouă. 


— Gata suntem! strigă Gervaise, ivindu-se din nou, 
zâmbitoare, cu braţele goale şi cârlionţii bălai răsfiraţi pe 
tâmple. 

Oaspeţii se frământau în jurul mesei. Tuturor le era foame 
şi căscau alene, părând plictisiţi. 

— Dac-ar fi sosit stăpânul casei, îşi continuă spusele 
spălătoreasă, am fi putut să-ncepem. 

— Asta-i bună! spuse madam Lorilleux, are să se răcească 
supa... Coupeau uită întotdeauna. Nu trebuia să-l laşi s-o 
întindă de-acasă. 

Se făcuse de mult şase şi jumătate. Acum totul se ardea; 
gâsca avea să fie prea friptă. Atunci, Gervaise, adânc 
mâhnită, spuse să trimită pe cineva prin mahala, să vadă pe 
la crâşmari dacă nu-l zăreşte cumva pe Coupeau. Apoi, 
întru cât Goujet îşi oferi serviciile, voi să meargă şi ea cu el; 
Virginie, îngrijorată din pricina lui bărbatu-său, îi însoţi. 
Tustrei cu capul gol, ocupau tot trotuarul. Fierarul, care era 
cu surtucul pe el, o ţinea pe Gervaise la braţul stâng şi pe 
Virginie la dreptul; parcă era un coş cu două toarte, după 
cum zicea el; şi spusa asta li se păru atât de hazlie încât se 
opriră în drum, abia ţinându-se pe picioare de râs. Se 
priviră în oglinda mezelarului şi se porniră să râdă şi mai 
abitir. Pe lângă Goujet care era îmbrăcat numai în negru, 
cele două femei păreau două puicuţe pestriţe, croitoreasa 
cu rochia ei de muselină presărată cu bucheţele trandafirii, 
iar spălătoreasă în rochie de zefir alb cu picăţele albastre, 
cu încheietura mâinilor dezgolită şi un jabou de mătase 
cenuşie prins la gât. Lumea se întorcea să-i privească, 
văzându-i atât de veseli, atât de strălucitori, înţoliţi de 
sărbătoare în toiul săptămânii, îmbrâncind mulţimea ce se 
îmbulzea pe Rue des Poissonniers, în seara călduţă de iunie. 
Dar nu putea fi vorba de stat la glume. Se duceau de-a 
dreptul la uşa fiecărui crâşmar, vârându-şi capul înăuntru 
să cate cine-i în faţa tejghelei. Oare dobitocul ăsta de 
Coupeau plecase tocmai la Arcul de Triumf, să-şi bea 
rachiul? Pân-acum bătuseră toată partea de sus a străzii, 


intrând în cârciumile cele mai frecventate: la „Petite- 
Civette”, căreia-i se dusese vestea pentru prunele ei în 
rachiu; la mătuşa Baquet, care vindea vinul de Orleans cu 
patruzeci de centime; la „Papillon”, locul de întâlnire al 
birjarilor, de felul lor oameni greu de mulţumit. Nici urmă 
de Coupeau. Şi-atunci, pe când coborau strada spre 
bulevard, trecând prin faţa lui Franqois, crâşmarul din colţ, 
Gervaise scoase un țipăt repede înăbuşit. 

— Dar ce s-a-ntâmplat? întrebă Goujet. 

Spălătoresei îi amuţise râsul. Era albă la chip şi-atât de 
tulburată, încât fu cât pe ce să cadă jos. Virginie îşi dădu de 
îndată seama despre ce era vorba, când îl văzu la Frangois 
pe Lantier, aşezat la o masă şi mâncând liniştit. Cele două 
femei îl traseră pe fierar după ele. 

— Mi-am sucit piciorul, spuse Gervaise când fu în stare să 
vorbească. 

În sfârşit, tocmai la capătul de jos al străzii, îi descoperiră 
pe Coupeau şi pe Poisson în crâşmă lui nea Colombe. 
Stăteau în picioare, în mijlocul unui grup de bărbaţi; 
Coupeau, într-o bluză cenuşie, striga smucindu-se furios şi 
bătând cu pumnul în tejghea; Poisson, care în ziua aceea nu 
era de serviciu, îmbumbat într-un palton castaniu jerpelit, îl 
asculta cu-o mutră pământie şi tăcută, zbârlindu-şi ţăcălia şi 
mustăţile lui roşcovane. Goujet lăsă femeile la marginea 
trotuarului şi se duse să pună mâna pe umărul tinichigiului, 
dar când acesta din urmă le zări afară pe Gervaise şi pe 
Virginie, se supără. Cine dracu îi mai adusese pe cap nişte 
muieri de soiul ăstora? Acu' iată că fustele se ţineau scai de 
el! Ei bine! n-avea să se clintească din loc, puteau să-şi 
înfulece singure porcăriile gătite pentru ospăț. Ca să-l 
potolească, Goujet fu nevoit să cinstească un păhărel de 
băutură oareşcare; ba, pe deasupra, Coupeau mai avu şi 
răutatea să mai stea de pomană încă cinci minute la 
tejghea. Când în cele din urmă ieşi, îi spuse nevesti-sii: 

— Nu-mi place mie aşa ceva... Stau unde mi-e treaba, mă- 
nţelegi! 


Gervaise nu răspunse nimic. Tremura din toate 
mădularele. Pesemne că vorbise cu Virginie despre Lantier, 
căci aceasta îi împinse înainte pe Goujet şi pe bărbatu-său, 
strigând la ei sa meargă în faţă. Apoi, cele două femei 
păşiră de-o parte şi de alta a tinichigiului, pentru a-l ţine de 
vorbă şi a-l împiedica să vadă. Era abia cherchelit, mai 
curând ameţit de-atâta vorbărie, decât de băutură. Ca să le 
facă în necaz, deoarece femeile păreau că vor să meargă pe 
trotuarul din stânga al străzii, le îmbrânci şi trecu pe 
trotuarul din dreapta. Gervaise şi Virginie dădură fuga 
înspăimântate căutând să ascundă uşa crâşmei lui Frangois. 
Dar Coupeau, se pare, ştia că Lantier se afla înăuntru. 
Gervaise rămase ca prostită, când îl auzi bodogănind: 

— Da, nu-i aşa! căprioara mea, acolo-i un individ pe care-l 
ştim foarte bine. Nu trebuie să mă crezi nătărău... Să te 
mai prind că baţi străzile, cu ochii tăi de chioambă! 

Şi-o împroşcă cu vorbe spurcate. Nu pe el îl căuta, 
împopoţonată şi cu fleoanca spoită cu făină; ci pe fostul ei 
peşte. Apoi, pe neaşteptate, fu cuprins de-o furie nebună 
împotriva lui Lantier. Ah! tâlharul, ah! puşlamaua! 
Neapărat, unul dintre ei doi trebuia să zacă pe trotuar, ca 
un iepure cu maţele scoase. Cu toate acestea, Lantier părea 
că nu-şi dă seama de ce se întâmplă şi mânca în tihnă vițel 
cu măcriş. Lumea începuse să se îmbulzească. Până la 
urmă, Virginie îl luă cu ea pe Coupeau care, de îndată ce-o 
coti pe după colţul străzii, se potoli pe neaşteptate. Oricum, 
se înapoiară la prăvălie mai puţin veseli decât plecaseră. 

Oaspeţii îi aşteptau în jurul mesei, cu chipul dezamăgit. 
Tinichigiul dădu mâna cu ei, fâţâindu-se înaintea 
cucoanelor. Gervaise, un pic frământată de gânduri, vorbea 
cu glasul stins şi aşeza lumea la masă. Însă, deodată, îşi 
dădea seama că nevenind madam Goujet, avea să rămână 
un loc gol, locul de lângă madam Lorilleux. 

— Suntem treisprezece! zise ea, foarte tulburată, văzând 
în asta o nouă dovadă a nenorocirii de care se simţea 
ameninţată de la o vreme încoace. 


Cucoanele care se şi aşezaseră, se ridicară cu-o înfăţişare 
îngrijorată şi bosumflată. Madam Putois spuse că-i gata să 
se retragă, pentru că, după părerea ei, nu trebuie să te joci 
cu lucrurile astea; de altminteri, n-avea să se atingă de 
nimic, mâncarea nu i-ar prii. În ce-l priveşte pe Boche, 
stătea şi rânjea; îi era mai pe plac să fie treisprezece 
persoane la masă în loc de paisprezece; iacă na! porţiile 
aveau să fie mai mari. 

— Stai niţel! spuse iarăşi Gervaise. O s-aranjăm şi asta. 

Şi, ieşind afară pe trotuar, îl chemă pe moş Bru care 
tocmai trecea drumul. Bătrânul lucrător intră, gârbovit şi 
înţepenit, cu chipul împietrit. 

— Aşează-te acolo, dragul meu, îi spuse spălătoreasă. N-ai 
nimic împotrivă să stai cu noi la masă, nu-i aşa? 

Moş Bru încuviinţă doar printr-o clătinare a capului. 
Totuna îi era dacă primea sau nu. 

— Hai! mai bine el decât altul, spuse în continuare 
Gervaise, vorbind în şoaptă. Nu i se întâmplă să mănânce 
de multe ori pe pofta inimii. Cel puţin, are să se mai 
ospăteze şi el odată... Acum n-o să ne pară râu că ne 
ghiftuim. 

Lui Goujet îi dădură lacrimile, într-atât era de mişcat. 
Ceilalţi fura şi ei înduioşaţi, socotind că era foarte bine aşa, 
adăugând că fapta asta avea să le aducă noroc tuturor. 
Totuşi, madam Lorilleux, nu părea încântată că stă lângă 
bătrân; se tot dădea la o parte, trăgând scârbită cu ochiul la 
mâinile lui aspre şi la bluza peticită şi spălăcită. Moş Bru 
stătea întruna cu capul plecat, stingherit mai cu seamă de 
şervetul care-i ascundea farfuria de dinaintea lui. În cele 
din urmă, îl luă şi-l puse încetişor pe marginea mesei, fără 
să-i dea prin gând să şi-l întindă pe genunchi. 

În sfârşit, Gervaise aducea la masă supa cu macaroane şi 
oaspeţii îşi luau lingurile, când Virginie le atrase atenţia că 
iarăşi dispăruse Coupeau. Se prea poate să se fi înapoiat la 
nea Colombe. Însă adunarea se supără. Cu atât mai rău! de 
data asta n-or să mai alerge după el, n-avea decât să stea 


pe stradă dacă nu-i era foame. Şi, pe când lingurile porneau 
să zăngăne pe fundul farfuriilor, Coupeau se ivi din nou, cu 
două ghivece, câte unul sub fiecare braţ, o micsandră şi-o 
balsamină. Mesenii aplaudară cu toţii. Coupeau, curtenitor, 
se duse de-şi aşeză ghivecele, unul în dreapta şi celălalt în 
stânga paharului Gervaisei; apoi se aplecă şi-i spuse, 
sărutând-o: 

— 'Te uitasem, căprioara mea... Dar asta nu ne-mpiedică 
totuşi să ne iubim şi-ntr-o zi cum e cea de astăzi. 

— Tare-i drăguţ în seara asta dom' Coupeau, îi şopti 
Clemance lui Boche la ureche. Are tot ce-i trebuie, taman 
de ajuns pentru a fi vrednic de iubire. 

Purtarea plină de drăgălăşenie a stăpânului casei, făcu să 
domnească din nou veselia care, câteva clipe, fusese 
adumbrită. Gervaise, liniştită, îşi recăpătase zâmbetul. 
Mesenii isprăveau de sorbit supa. Apoi sticlele începură să 
treacă din mână în mână şi se bău cel dintâi pahar de vin, 
patru degete de vin curat, pentru a face să lunece mai uşor 
macaroanele din supă. Din odaia învecinată se auzea harţa 
copiilor. Acolo erau Etienne, Nana, Pauline şi micuțul Victor 
Fauconnier. Hotărâseră să le întindă o masă, lor tuspatru, 
îndemnându-i stăruitor să fie cât mai cuminţi. Zbanghia de 
Augustine care veghea maşinile de gătit, era nevoită să 
mănânce pe genunchi. 

— Mămico! mămico! strigă pe neaşteptate Nana, 
Augustine şi-a lăsat să-i cadă bucata de pâine în zeama de 
la frigare! 

Spălătoreasă dădu fuga până acolo şi-o surprinse pe 
zbanghie pe cale să-şi opărească beregata, din graba de-a 
înfuleca cât mai iute o felie de pâine unsă toată cu untură 
de gâscă încinsă. Îi trase o pereche de palme, fiindcă 
îndrăcită ştrengăriţă ţipa ca din gură de şarpe că nu era 
adevărat. 

Când, după rasolul de vacă, se înfăţişă mâncarea de vițel 
cu sos alb, adusă la masă într-un castron de salată, stăpânii 


casei neavând o farfurie îndeajuns de mare, un hohot de râs 
se răspândi printre meseni. 

— Se-ngroaşă gluma, spuse Poisson, căruia de felul său rar 
i se întâmpla să scoată vreo vorbă. 

Se făcuse şapte şi jumătate. Închiseseră uşa prăvăliei ca să 
nu fie spionaţi de lumea din mahala; mai ales, peste drum 
de ei, pricăjitul ăla de ceasornicar căsca ochii şi le număra 
bucăţelele pe care le aduceau la gură, cu-o uitătură atât de 
hulpavă, încât li se oprea dumicatul în gât. Perdelele 
atârnate în faţa vitrinelor lăsau să străbată o lumină 
puternică şi albă, statornică, fără nici un pic de umbră, în 
care masa se scălda cu tacâmurile ce mai stăteau încă la 
locul lor, cu ghivecele de flori îmbrăcate în guleraşe înalte 
de hârtie; şi lumina lăptoasă, amurgul ce cobora domol, 
dădea adunării o înfăţişare deosebit de aleasă. Virginie găsi 
cuvântul nimerit: privi odaia împresurată şi îmbrăcată 
numai în muselină şi spuse că era drăguţ. Când pe stradă 
trecea vreo căruţă, paharele tresăltau pe faţa de masă, iar 
cucoanele erau silite să strige la fel de tare ca şi bărbaţii. 
Dar se vorbea puţin; luau seama la ce făceau şi se purtau 
curtenitori. Numai Coupeau era îmbrăcat în bluza de lucru, 
de oarece, după cum spunea el, nu e cazul să te simţi 
stânjenit când eşti cu prietenii şi, în afară de asta, pentru că 
bluza de lucru este haina de onoare a muncitorului. 
Cucoanele închingate în rochiile lor aveau părul bine 
pieptănat, cu cărare la mijloc şi dat cu briantină care 
reflecta lumina; în vreme ce domnii, de teamă să nu-şi 
păteze surtucele, stăteau cât mai departe de masă, bombau 
pieptul şi ţineau coatele depărtate. 

Ah! era o grozăvie! ce mai zvântau din mâncarea de vițel 
cu sos alb! Dacă la masă nu se prea vorbea, în schimb se 
mesteca zdravăn. Castronul, cu-o lingură înfiptă în sosul 
gros, un sos gălbui şi gustos ce tremura ca piftia, se golea 
văzând cu ochii. Pescuiau mereu bucăţelele de carne de 
vițel; şi nu se mai isprăveau, castronul umbla din mână în 
mână, iar chipurile mesenilor se aplecau deasupră-i, 


răscolind în el după ciuperci. Jimblele mătăhăloase, proptite 
de perete în spatele mesenilor, păreau că se topesc. Între 
îmbucături, se auzea întruna fundul paharelor ciocnindu-se 
de masă. Sosul era niţel cam sărat şi fu nevoie de patru 
sticle de vin ca să înece mâncarea asta fără seamăn, ce se 
înfuleca pe rupte ca o smântână şi-ţi aprindea pârjol în 
pântece. Şi nici nu mai avură răgaz să-şi tragă sufletul, că 
spata de porc, aşezată pe-o farfurie adâncă şi însoţită de 
nişte cartofii dolofani şi rotunzi, se înfăţişă învăluită într-un 
nor de aburi. Răsunară strigăte de încântare. Ei, drăcia 
dracului! cu asta o brodiseră! Se dădeau în vânt cu toţii 
după aşa ceva. De astă dată, aveau să-şi aţâţe din plin pofta 
de mâncare; fiecare urmărea din ochi farfuria, cătând 
pieziş la ea şi ştergându-şi cuțitul pe bucata de pâine, 
pentru a fi gata de atac. Apoi, după ce apucară să se- 
nfrupte din friptură, îşi dădură cu cotul şi se porniră să 
vorbească eu gurile pline. Hai? spata asta de porc era ca 
untul, nu altceva! ceva atât de bun şi de gustos încât 
simţeai cum îţi lunecă pe beregată în jos, până-n călcâie. 
Cartofii erau o dulceaţă! Nici prea din cale-afară de săraţi; 
dar tocmai din pricina cartofilor se cerea câte o udătură în 
fiece clipă. Mai destupară încă patru sticle de vin. Farfuriile 
fură atât de bine şterse, încât nu le mai schimbară pentru 
felul următor, mazărea cu slănină. Oh! mazărea asta n-avea 
cum să le facă rău. O hăpăiau cu lingura plină, mai mult în 
glumă. Pe scurt, era o adevărată delicatesă, cum s-ar zice: 
plăcerea cucoanelor. Cel mai bun lucru la mazăre, erau 
bucăţelele de slănină, prăjite taman cât se cuvine şi 
aromind a şorici de porc. Două sticle de vin fură de-ajuns. 

— Mămico! mămico! strigă pe neaşteptate Nana, 
Augustine îşi bagă mâinile în farfuria mea! 

— Nu mă mai sâcâi atâta! Trage-i o palmă! răspunse 
Gervaise care tocmai se îndopa cu mazăre verde. 

În odaia de alături, unde întinseseră masa pentru copii, 
Nana făcea pe stăpâna casei. Se aşezase lângă Victor şi-l 
pusese pe frate-său, Etienne, alături de micuța Pauline; în 


felul ăsta se jucau de-a căsnicia, erau nişte perechi de 
însurăţei la petrecere. Mai întâi, Nana îşi servise foarte 
drăguţ musafirii, scălâmbăindu-se surâzătoare, ca un om în 
toată firea; dar tocmai atunci se lăsă biruită de lăcomia ei 
nesăţioasă pentru bucăţelele de slănină prăjită, păstrându- 
le pe toate numai pentru ea. Zbanghia de Augustine care 
dădea târcoale copiilor şmechereşte, se folosi de acest prilej 
ca să înşface o sumedenie de bucățele de slănină, sub 
cuvânt că face din nou împărţeala. Nana, înfuriată, o muşcă 
de încheietura mâinii. 

— Ah! ai să vezi tu ce-am să-ţi fac! îngăimă Augustine, o să 
te spun maică-tii că după mâncarea de vițel i-ai zis lui Victor 
să te pupe. 

Dar lucrurile se potoliră, căci Gervaise şi bătrâna Coupeau 
veniseră în odaie să scoată gâsca din frigare. L.a masa cea 
mare, oaspeţii cătau să-şi vină în fire, răsturnaţi pe 
spătarele scaunelor. Bărbaţii se descheiau la vestă, iar 
cucoanele se ştergeau pe faţă cu şervetele. Ospăţul se opri 
parcă în loc; doar câţiva meseni, mişcând din fălci, 
înghiţeau mai departe, mecanic, dumicaţi de pâine. 
Aşteptau, dând mâncării răgaz să se îndese. Noaptea se 
lăsase încetişor; o lumină tulbure, de-un cenuşiu 
posomorât, se strângea în spatele perdelelor. Când 
Augustine puse două lămpi aprinse, câte una la fiecare 
capăt al mesei, în bătaia puternică a luminii, ieşi la iveală 
harababură care domnea pe ea, farfuriile şi furculiţele 
unsuroase, faţa de masă pătată cu vin şi plină de firimiturii. 
Mirosul greu din odaie îi înăbuşea. Cu toate acestea, când 
dinspre bucătărie mai răbufnea câte-o pală fierbinte, toate 
feţele se îndreptau într-acolo. 

— Nu putem să-ţi dăm şi noi o mână de ajutor? strigă 
Virginie. 

Se ridică de pe scaun şi trecu în odaia învecinată. Femeile, 
una după alta, se luară după ea. Înconjurară frigarea şi, 
nespus de dornice să vadă, se uitară la Gervaise şi la 
bătrâna Coupeau care trăgeau din răsputeri de namila aia 


de gâscă, s-o tragă de pe frigare. Apoi se auzi o larmă 
nemaipomenită în care se desluşeau glasurile ţipătoare şi 
țopăielile de bucurie ale copiilor. Şi avu loc o intrare 
triumfală: Gervaise purta gâsca pe braţele-i înţepenite, cu 
faţa leoarcă de sudoare şi luminată de-un zâmbet larg; 
femeile păşeau în Urma ei, tot atât de râzăreţe; în vreme ce 
Nana, care rămăsese la coadă, se înălța în vârful picioarelor 
să vadă şi ea. Când gâsca se află pe masă, uriaşă, galbenă 
ca aurul, cu mustul zemuind din ea, n-o hărtăniră 
numaidecât. Adunarea amuţise din pricina uimirii şi-a 
surprizei pline de respect care-o cuprinsese. Îşi arătau 
gâsca unul altuia, făcându-şi cu ochiul şi dând din cap. 
Grozavă orătanie! Ce matahală de cucoană! Ce mai copane 
şi ce piept! 

— Asta nu s-a-ngrăşat din nimic! spuse Boche. 

Atunci, porniră să vorbească despre gâscă. Gervaise 
lămuri faptele: era cea mai frumoasă orătanie pe care-o 
găsise la precupeţul de păsări din mahalaua Poissonnicre; 
ţase kilograme ţi-un sfert pe balanţa cărbunarului; un obroc 
de cărbuni arseseră ca s-o frigă şi dăduse trei ulcele de 
untură. Virginie îi luă vorba din gură, să se laude că văzuse 
orătania crudă: s-ar fi putut mânca şi-aşa, spunea ea, atât 
de gingaşă şi albă îi era pielea, piele de bălană, zău aşa! 
Bărbaţii râdeau cu toţii, ştrengăreşte şi lacomi, lăsându-le 
gura apă. Totuşi, Lorilleux şi nevastă-sa strâmbau din nas, 
plesnind de audă să vadă o asemenea gâscă pe masa 
Şontoroagei. 

— Ei bine! să vedem ce face, că doar n-o s-o mâncăm 
întreagă, spuse în cele din urmă spălătoreasă. Cine-o taie?. 
Nu, nu, eu nu! Prea-i mare, orătania asta mă-nspăimântă. 

Coupeau se arătă dispus s-o taie el. Ce Dumnezeu, era cât 
se poate de uşor: apucai de mădulare şi trăgeai de ele; şi cu 
toate astea bucăţile rămâneau în bună stare. Dar se iscară 
împotriviri din partea mesenilor şi-i luară tinichigiului, cu 
forţa, cuțitul de bucătărie din mână; când o să se-apuce el 
să taie, are să fie un adevărat cimitir în farfurie. Câteva 


clipe stătură să se ofere cineva de bună voie. În cele din 
urmă, madam Lerat spuse prietenos: 

— Ascultaţi-mă, s-o taie dom' Poisson... sigur că da, s-o taie 
dom' Poisson... 

Şi, deoarece adunarea părea că nu pricepe despre ce-i 
vorba, madam Lerat adăugă c-un gând ascuns, încă şi mai 
măgulitor: 

— Nu mai încape nici o îndoială, dom' Poisson trebuie s-o 
taie, căci e-obişnuit să umble cu armele. 

Şi-i dădu vardistului cuțitul de bucătărie pe care-l ţinea în 
mână. Toţi mesenii râseră uşuraţi, dându-şi încuviințarea. 
Poisson îşi înclină băţos capul ca un militar şi dădu gâsca 
mai aproape. Vecinele lui, Gervaise şi madam Boche, se 
dădură la o parte, să-i facă loc pentru coate. Poisson tăia 
domol, făcând mişcări mari şi uitându-se ţintă la orătanie, 
de parcă ar fi vrut s-o bată în cuie pe fundul tăvii. Când îşi 
înfipse cuțitul în spinarea gâştei, se auzi un pârâit, dar 
Lorilleux fu cuprins de un elan patriotic: 

— Hei! Dacă ar fi fost un cazac! 

— Oare v-aţi luptat cu cazacii, dom' Poisson? întrebă 
madam Boche. 

— Nu, cu beduinii, răspunse vardistul care desfăcea o 
aripă. Nu mai sunt cazaci. 

Dar se lăsă o tăcere apăsătoare. Întinzând capul, toţi 
mesenii urmăreau cuțitul din priviri. Poisson le pregătea o 
surpriză. Pe neaşteptate, făcu cea din urmă tăietură iar 
spatele gâştei se desfăcu şi se ridică cu târtiţa în sus: asta 
era „tichia episcopului. Atunci izbucniră în strigăte de 
admiraţie. Numai foştii militari erau în stare să se poarte 
drăguţ în societate. În răstimp, gura căscată a fundului 
gâştei slobozi un val de zeamă; iar Boche rânjea. 

— Mă înscriu, şopti el, uite-aşa să mi se ude-n gură! 

— Oh! neruşinatul! strigă cucoanele. Trebuie să fii un 
neruşinat nemaipomenit. 

— Zău că nu cunosc bărbat mai scârbos ca el! spuse 
madam Boche, mai mânioasă decât celelalte. Să taci, m- 


auzi! Eşti în stare să scârbeşti o armată întreagă... Nu-ţi dai 
seama că suntem la masă! 

Clemence spunea din nou, în clipa aceea, stăruind în toiul 
larmei: 

— Dom' Poisson, ascultă, dom' Poisson... Ai să-mi dai mie 
târtiţa, nu-i aşa? 

— Draga mea, târtiţa ţi se cuvine pe drept, spuse madam 
Lerat, cu înfăţişarea ei tainică şi deşucheată. 

În răstimp, gâsca fu tăiată în bucăţi. Vardistul, după ce 
îngăduise adunării să se minuneze la văzul „tichiei 
episcopului”, vreme de câteva minute, desfăcuse bucăţile şi 
le rânduia pe marginea farfuriei. Se puteau înfrupta. Însă 
cucoanele care-şi descopciau rochiile, se plângeau de 
căldură. Coupeau răcni că erau în casa lor, că prea îşi 
cocoloşeau vecinii; şi deschise, cât se putu de larg, uşa 
dinspre stradă, cheful continuând în mijlocul hurducăitului 
de trăsuri şi-a îmbulzelii trecătorilor de pe trotuare. Atunci, 
cu fălcile odihnite şi simțind un nou gol în stomac, se 
porniră iarăşi pe înfulecat, năpustindu-se cu furie asupra 
gâştei. Doar cât stătuse de-aşteptase şi privise cum se taie 
orătania, spunea poznaşul ăla de Boche, doar atât şi-i 
fusese de-ajuns ca mâncarea de vițel cu sos alb şi spata de 
porc să-i coboare până-n călcâie. 

Într-adevăr, se-ncinse acolo un chiolhan nemaipomenit; 
adică niciunul dintre meseni nu-şi amintea să mai fi avut 
vreodată pe suflet o asemenea crăpelniţă. Gervaise, cât o 
matahală, proptită în coate, înfuleca hălci întregi de piept, 
nemaiscoţând nici o vorbă, de teamă să nu scape vreo 
îmbucătură; se simţea doar niţel ruşinată faţă de Goujet, 
supărată că i se înfăţişa în chipul ăsta, lacomă ca o mâţă. 
Însa Goujet, văzându-i chipul aprins de atâta mâncare, se 
îndopase şi el peste măsură. Şi-apoi, cu toată lăcomia ei, era 
atât de drăguță şi atât de prietenoasă! Nu-şi pierdea 
vremea cu pălăvrăgeala, dar se ostenea în fiecare clipă să 
aibă grijă de moş Bru şi să-i pună în farfurie câte-o bucată 
mai aleasă. Era chiar mişcător s-o vezi pe pofticioasa asta, 


cum îşi lua de la gură bucăţica de aripă, ca s-o dea 
bătrânului ce nu părea să fie prea priceput la de-ale 
mâncării şi care înghiţea orice, cu capul plecat, îndobitocit 
de-atâta ghiftuială, el a cărui pipotă uitase de gustul pâinii. 
Soții Lorilleux îşi abăteau acum mânia asupra fripturii; luau 
din ea cât să le-ajungă trei zile, ar fi înghiţit şi farfuria, şi 
masa, şi prăvălia, s-o sărăcească cât mai degrabă pe 
Şontoroagă. Toate cucoanele râmniseră la spinarea gâştei; 
spinarea-i bucăţica cucoanelor. Madam Lerat, madam 
Boche, madam Putois rodeau la oase, în vreme ce bătrâna 
Coupeau, care se dădea în vânt după gât, sfârteca de pe el 
carnea, cu cei din urmă doi dinţi pe care-i mai avea. Lui 
Virginie îi plăcea pielea, când era bine rumenită şi fiecare 
mesean îi dădea porţia sa de piele, vrând să se arate 
curtenitor; până-ntr-acolo încât Poisson îi aruncă nevesti-sii 
nişte priviri încruntate, poruncindu-i să-şi pună stavilă gurii, 
pentru că-i era de-ajuns cât mâncase, ca o hămesită; i se 
mai întâmplase odată, fiindcă prea se îndopase cu gâscă 
friptă, să stea la pat cu burta umflată două săptămâni de-a 
rândul. Însă Coupeau se supără şi-i dădu lui Virginie o 
bucată din partea de sus a copanului, strigând că, pentru 
numele lui Dumnezeu, dacă nu-i venea de hac, nu se mai 
putea zice că-i femeie. Oare făcuse vreodată rău cuiva 
carnea de gâscă? Ba dimpotrivă, carnea de gâscă lecuia 
boala de splină. Puteai s-o mesteci fără pâine, ca pe-un 
cozonac. El ar fi fost în stare să înfulece la friptură de gâscă 
toată noaptea, fără să se-ncurce; şi, pentru a se grozăvi, îşi 
vâri în gură un copan întreg. În răstimp, Clemence isprăvea 
de mâncat târtiţa, o sugea plescăind din buze, şi se 
zvârcolea de râs din pricina lui Boche care-i spunea în 
şoaptă fel de fel de vorbe deocheate. Ah! pentru numele lui 
Dumnezeu! Da, se îndopau ca porcii! Când te-ai vârât în joc, 
trebuie să joci, nu-i aşa? Şi dacă nu-ţi poţi îngădui decât din 
când în când câte-un chiolhan pe ici, pe colo, ar trebui să fii 
un nătărău nemaipomenit să nu te foloseşte de-acest prilej 
şi să nu bagi în tine până nu mai poţi. E-adevărat că 


burduhanele se vedeau umflându-se din ce în ce mai abitir. 
Cucoanele se făcuseră cât nişte butii. Nehaliţii ăştia afurisiţi 
plesneau de-atâta mâncare! Cu gurile căscate şi bărbiile 
unse de grăsime, arătau la chip ca nişte funduri şi erau atât 
de aprinşi la faţă încât ai fi zis că-s nişte funduri de 
bogătani, nemaiîncăpându-şi în piele de-atâta belşug. 
Darămite vinul, fraţilor-fârtaţilor, vinul curgea la masă aşa 
cum curge apa pe Sena. Un adevărat puhoi, ca atunci când 
plouă şi pământul e-nsetat. Coupeau turna de sus, să poată 
vedea spumegând şuvoiul roşu; şi când sticla se golea, 
glumea, întorcând-o cu gâtul în jos şi apucându-se s-o 
strângă aşa cum fac dintotdeauna femeile când mulg vacile. 
Încă o sticlă de vin negru căreia îi venise de hac! într-un 
colţ al prăvăliei, mulţimea sticlelor de vin negru golite 
creştea văzând cu ochii, un soi de cimitir al sticlelor peste 
care aruncau resturile de la masă. Când madam Putois ceru 
nişte apă, tinichigiul, revoltat de-o asemenea dorinţă, porni 
s-adune el însuşi garafele de pe masă. Oare apă beau 
oamenii cinstiţi? Va să zică madam Putois avea de gând să 
facă broaşte în burtă? Şi paharele se goleau dintr-o duşcă, 
lichidul, zvârlit de-a dreptul în gătlej, se prăvălea ca 
şuvoaiele de apă ale ploii de-a lungul burlanelor de 
scurgere, în zilele când se dezlănţuia vreo furtună. Ploua cu 
molan, ce mai calea-valea! Un molan care la început 
avusese un şmac de butoi vechi, dar cu care te obişnuiai de 
minune, până-ntr-acolo încât ajungea să ţi se pară că 
miroase a alune. Ah! Doamne-Dumnezeule! degeaba 
vorbeau iezuiţii, zeama strugurilor de pe boitele viţelor-de- 
vie era totuşi o născocire nemaipomenită! Mesenii râdeau şi 
încuviinţau; căci, ce să mai lungim vorba, muncitorul n-ar fi 
în stare să trăiască fără vin, se vede că tata Noe sădise viile 
pentru tinichigii, croitori şi fierari. Vinul te limpezea şi te 
odihnea după lucru, puturoşilor le înfierbânta măruntaiele; 
şi-apoi, când poznaşul ăsta îţi juca vreun renghi, ei bine! nu- 
ţi mai păsa de nimic, al tău era tot Parisul. Ca şi cum 
muncitorul, istovit de-atâta muncă, fără o leţcaie în 


buzunar, disprețuit de burghezi, ar fi avut prea multe 
prilejuri de veselie încât să i se mai ţină şi socoteală pentru 
câte-o pileală pe care o trăgea şi el, din când în când, doar 
ca să i se pară viaţa mai frumoasă! Ai! oare nu era adevărat 
că în clipa de faţă prea puţin le păsa de împărat? Se prea 
putea ca şi împăratul să fie cherchelit, dar ăsta nu era un 
motiv ca să le pese de el; ba chiar ar fi pus şi rămăşag cu 
împăratul că nu-i mai cherchelit ca ei şi că nu petrece mai 
bine. Ducă-se la dracu, aristocrații! Coupeau dădea 
dracului toată lumea! Femeile i se păreau drăguţe, se 
băteau peste buzunarul în care zdrăngăneau cincisprezece 
centime, râzând de parcă ar fi vânturat cu lopata monede 
de cinci franci. Chiar şi Goujet, atât de ursuz îndeobşte, 
luase achiul. Ochii lui Boche se micşorau, ai lui Lorilleux se 
făceau din ce în ce mai spălăciţi, în vreme ce Poisson, cu 
chipul său ars de soare, de fost soldat, scăpăra nişte priviri 
din ce în ce mai încruntate. Acuma erau matoli de-a binelea, 
beţi criţă. Şi cucoanele se cam afumaseră, oh! o ameţeală 
încă uşoară, cu obrajii aprinşi de vinul curat şi simțind 
nevoia să se dezbrace, ceea ce le făcu să-şi ia de pe cap 
baticurile; însă din toate singură Clemence începuse să se 
poarte necuviincios. Pe neaşteptate, Gervaise îşi aminte de 
cele şase sticle de vin înfundat; uitase să le pună la masă 
odată cu friptura de gâscă; le aduse şi îşi turnară în pahare. 
Atunci, Poisson se ridică şi spuse, cu paharul în mână: 

— Beau în sănătatea stăpânei casei. 

Toată adunarea se sculă în picioare, mutând cu zgomot 
scaunele din loc; întinseră braţele, paharele se ciocniră, 
într-o larmă răsunătoare. 

— Peste cincizeci de ani de-acum încolo! strigă Virginie. 

— Nu, nu, răspunse Gervaise mişcată şi surâzătoare, aş fi 
prea bătrână. Haida-de, vine şi ziua când o să fim mulţumiţi 
că ne ducem. 

În răstimpul acesta, prin uşa larg deschisă, mahalaua 
privea şi lua parte la chef. Trecătorii se opreau în dreptul 
luminii ce se răspândea pe caldarâm şi râdeau de plăcere 


că-i vedeau pe oamenii ăştia ospătându-se cu-atâta poftă. 
Birjarii, plecându-se de pe capră şi dând bice mârţoagelor, 
aruncau câte-o privire şi strigau în glumă: „Ia zi, nu faci 
cinste?. Ei, grăsano, mă duc după moaşă!.” Aroma fripturii 
de gâscă înveselea şi strălumina toată strada; pe trotuarul 
de peste drum, la băcănie, băieţilor de prăvălie li se părea 
că se înfruptă şi ei din orătanie; precupeaţa de fructe şi 
negustoreasa de măruntaie, veneau întruna să se 
proţăpească în faţa atelierului şi să adulmece văzduhul, 
lingându-se pe buze. Hotărât lucra, întreaga stradă gemea 
de-atâta mâncare, stricându-se la burtă. Madam Cudorge 
mama şi madam Cudorge fiică-sa, care ţineau prăvălia de- 
alături, unde se vindeau umbrele şi care niciodată nu se 
arătau la faţă, trecură strada, una în spatele celeilalte, 
uitându-se chiorâş şi aprinse la obraji, de parcă toată ziua 
ar fi prăjit clătite. Stând la bancul de lucru printre cucii săi 
zglobii, ceasornicarul cel mărunţel nu mai era în stare să-şi 
vadă de treabă, ameţit de câte sticle numărase şi aţâţat 
până peste poate. Da, vecinii adulmecau şi eu aromele 
ospăţului! striga Coupeau. Oare de ce să se ascundă? 
Mesenii care-şi dăduseră drumul, nu se mai ruşinau că 
stăteau la masă în văzul tuturor; ba, dimpotrivă, lumea care 
se îmbulzise afară şi-i privea înlemnită, lăsându-i gura apă, 
îi măgulea şi-i înfierbânta; ar fi dorit să doboare faţada 
prăvăliei şi să întindă masa până-n stradă, să-şi mănânce 
acolo desertul, în văzul lumii, pe caldarâmul zguduit de 
puhoiul trecătorilor. Nu erau urâţi la vedere, nu-i aşa? 
Atunci, înseamnă că n-aveau nevoie să se zăvorească 
înăuntru, ca nişte egoişti. Văzându-l pe ceasornicarul cel 
mărunţel că înghite în sec, Coupeau îi arătă de departe o 
sticlă; iar celălalt, încuviinţând din cap, tinichigiul îi duse 
sticla şi-un pahar. Se înjgheba o adevărată frăţietate cu 
strada. Ciocneau cu trecătorii. Îşi chemau tovarăşii de 
lucru, ce se arătau a fi băieţi de treabă. Chiolhanul se 
întindea, răspândindu-se din vecin în vecin, astfel încât 


toată mahalaua Goutte-d'Or mirosea a de-ale mâncării şi se 
pusese pe haleală, într-un bairam îndrăcit. 

De câteva clipe încoace, madam Vigouroux, cărbunăreasa, 
tot trecea şi se întorcea prin faţa uşii. 

— Ei! madam Vigouroux, madam Vigouroux! urlară 
mesenii. 

Madam Vigouroux intră, râzând prosteşte, spălată de 
negreală, atât de grasă încât plesnea rochia pe ea. 
Bărbaţilor le plăcea s-o ciupească, fiindcă o puteau pişcă de 
oriunde, fără să dea niciodată peste vreun os. Boche o pofiti 
să se aşeze lângă el; şi, pe furiş, îi cuprinse numaidecât 
genunchiul pe sub masă. Dar madam Vigouroux care era 
obişnuită cu de-al de-astea, îşi goli în tihnă paharul de vin, 
povestind că vecinii ieşiseră la ferestre şi că lumea din casă 
începea să se supere. 

— Oh! treaba asta ne priveşte pe noi, spuse madam Boche. 
Noi suntem portarii, nu-i aşa? Ei bine, noi răspundem de 
liniştea casei... Să vină să se plângă, şi-o să le facem o 
primire de pomină. 

În odaia din fund, apucase să se-ncingă o încăierare 
turbată între Nana şi Augustine, din pricina frigării pe care 
fiecare din ele voiau s-o lingă. Vreme de-un sfert de ceas, 
frigarea tot săltase pe duşumea, zdrăngănind ca o cratiţă 
spartă. Acum Nana îl doftoricea pe micuțul Victor căruia îi 
rămăsese un os de gâscă în gâtlej; Nana îi vâra degetele 
sub bărbie, silindu-l să înghită, ca leac, bucăţi mari de 
zahăr. Ceea ce n-o oprea să stea cu ochii aţintiţi la masa 
celor mari. În fiece clipă venea să ceară vin, pâine, carne 
pentru Etienne şi Pauline. 

— Na! Crapă! îi spunea maică-sa. Poate c-ai să mă laşi 
odată-n pace! 

Copiii nu mai erau în stare să mănânce, dar cu toate 
acestea înfulecau pe sparte, bătând din furculiţe tactul unui 
cântec, ca să-şi aţâţe pofta de mâncare. 

În toiul larmei, moş Bru şi bătrâna Coupeau se puseseră 
pe palavre. Moşneagul, pe care mâncarea şi băutura îl 


făcuseră să pălească la chip, vorbea despre feciorii săi care 
muriseră în Crimeea. Ah! de-ar fi trăit copiii, ar fi avut în 
fiecare zi câte-un dumicat de pâine. Dar bătrâna Coupeau 
căruia i se cam împleticea limba, îi spuse plecându-se spre 
el: 

— Ai o mulţime de necazuri cu copiii, haida-de! Aşa şi cu 
mine, crezi că mă simt fericită aci, nu-i aşa? Ei bine! De câte 
ori n-am plâns... Nu, să nu-ţi doreşti copii. 

Moş Bru dădu din cap. 

— Nicăieri nu mai vor să mă angajeze, îngână el. Prea-s 
bătrân. Când intru în vreun atelier, tinerii fac haz şi mă- 
ntreabă dacă nu cumva eu-s cel care i-a lustruit cizmele lui 
Henric al IV-lea... Anul trecut am mai câştigat câte un franc 
şi jumătate pe zi, stând să vopsesc un pod; trebuia să lucrez 
culcat pe spate, şi dedesubt curgea gârla. De-atunci tuşesc 
întruna... Acum s-a sfârşit, m-au alungat de peste tot. 

Îşi privi bietele mâini ţepene şi adăugă: 

— Nu-i de mirare, de vreme ce nu mai mi-s bun de nimic. 
Au dreptate, aş face ca ei... Vezi mata, nenorocirea-i că n- 
am murit. Da, asta-i greşeala mea. Când nu mai eşti în stare 
să lucrezi, trebuie să te culci şi să dai ortul popii. 

— Într-adevăr, zise Lorilleux care-i asculta, nu pricep de ce 
guvernul nu vine în ajutorul invalizilor muncii... Citeam mai 
vieri, despre chestia asta într-un ziar... 

Dar Poisson găsi de cuviinţă că trebuie să ia apărarea 
guvernului. 

— Muncitorii nu-s soldaţi, spuse el. Pensiile de invaliditate 
sunt pentru soldaţi... Nu trebuie să cerem lucruri 
imposibile. 

Se adusese la masă desertul. La mijloc, era o tortă de 
Savoia, în formă de templu, având o cupolă cu coastele din 
pepene galben; iar pe cupolă stătea înfipt un trandafir 
artificial lângă care se legăna un fluture din hârtie poleită, 
prins în vârful unei sârme de fier. Două picături de răşină, 
închipuiau, în inima trandafirului, două boabe de rouă. 
Apoi, în stânga, o bucată de brânză albă plutea într-o 


farfurie adâncă, în vreme ce, în dreapta, pe o altă farfurie, 
stăteau îngrămădite nişte căpşuni terciuite din care se 
scurgea zeama. Afară de asta, pe masă mai rămăsese mişte 
salată, câteva frunze mari de lăptucă scăldate de ulei. 

— Haide, madam Boche, spuse îndatoritoare Gervaise, mai 
ia oleacă de salată. Ştiu că-ţi place la nebunie. 

— Nu, nu, mulţumesc! Mi-s sătulă pân-aici. 

Spălătoreasă, întorcându-se spre Virginie, aceasta îşi vâri 
degetul în gură, ca şi cum ar fi vrut s-atingă mâncarea cu 
el. 

— Zău, că-s plină, şoptii ea. Nu mai e loc. N-ar mai încăpea 
nici o îmbucătură. 

— Oh! dacă te-ai strădui niţel, stărui Gervaise zâmbind. 
Oricând mai e un locşor. Salata se mănâncă fără să-ţi fie 
foame... N-ai să laşi să se prăpădească bunătate de lăptucă! 

— Ai s-o mănânci mâine murată, zise madam Lerat. E mai 
bună când e murată. 

Cucoanele suflau din greu, privind cu părere de rău la 
castronul cu salată. Clemence povesti că într-o zi, la prânz, 
băgase în ea trei legături de salată de untişor. Madam 
Putois era încă şi mai şi, lua inimi de lăptuci şi, fără să le 
mai spele, le rumega aşa, numai cu sare. Ar fi trăit toate 
numai cu salata, mâncând hârdaie întregi şi, îndemnându- 
se cu sporovăielile, cucoanele îi veniră de hac castronului 
de salată. 

— Eu, aş fi în stare să umblu de-a buşilea într-o păşune, 
spunea întruna portăreasa, cu gura plină. 

Atunci, când li se servi desertul, se porniră pe glume. 
Prăjiturile nu mai erau luate în seamă. Se iviseră cam 
târziu, dar n-are a face, aveau totuşi să le dezmierde niţel. 
Când stăteau gata să explodeze ca nişte bombe, nu se 
puteau lăsa puşi în încurcătură de nişte căpşuni şi de 
niscaiva prăjituri, De altminteri, nimeni nu-i gonea din 
urmă, aveau timp berechet, chiar şi toată noaptea, dacă ar 
fi vrut. În aşteptare, îşi umplură farfuriile cu căpşuni şi 
brânză. Bărbaţii îşi aprindeau lulelele; şi, întrucât sticlele 


înfundate se goliseră, se înapoiară la vinul vărsat din care 
beau în timp ce fumau. Dar vrură ca Gervaise să taie 
numaidecât tortul de Savoia. Poisson, foarte curtenitor, se 
sculă şi luă trandafirul pe care-l oferi sărbătoritei, în 
aplauzele mesenilor. Gervaise trebui să şi-l prindă c-un 
bold, în stânga pieptului, lângă inimă. La fiece mişcare pe 
care-o făcea, fluturele bătea din aripi. 

— la spune! exclamă Lorilleux care tocmai atunci făcuse o 
descoperire, dar mâncăm pe masa dumitale de călcat!. 
Asta-i bună! poate că niciodată nu s-a lucrat atâta pe ea! 

Gluma asta răutăcioasă se bucură de-un mare succes. 
Cuvintele cu două înţelesuri porniră să curgă: Clemence n- 
apuca să înfulece o lingură de căpşuni fără să nu spună că 
trage o călcătură; madam Lerat pretindea că brânza 
miroase a scrobeală; în vreme ce madam Lorilleux, repeta 
printre dinţi c-o brodiseră de minune, să-ţi papi atât de iute 
banii, tocmai pe scândurile pe care-ai trudit atât de mult ca 
să-i câştigi. O furtună de râsete şi strigăte răsună în odaie. 

Dar, pe neaşteptate, un glas puternic îi făcu pe toţi să tacă 
mâlc. Era Boche care se sculase în picioare, luându-şi o 
înfăţişare deşănţată şi deşucheată, şi cânta Vulcanul 
dragostei sau Soldatul care vrăjeşte inimile. 

Eu, eu seduc, Blavin, femei frumoase... 

Un tunet de strigăte de aprobare întâmpină cel dintâi 
cuplet. Da, da, se vor porni pe cântat! Fiecare avea să-şi 
cânte bucata sa. Era mai distractiv decât orice altceva. Şi 
mesenii se rezemară cu coatele pe masă, se lăfăiră pe 
spătarele scaunelor, dând din cap la părţile mai hazoase şi 
trăgând câte-o duşcă la refrene. Dobitocul ăsta de Boche 
era mare meşter în cânte ce hazliii. Ar fi fost în stare să 
stârnească şi râsul garafelor de pe masă când, cu degetele 
răşchirate şi şapca dată pe ceafă, îi imita pe pifani. Îndată 
după Vulcanul dragostei, porni să cânte Baroana de 
Follebiche, unul dintre succesele sale. Când ajunse la cel 
de-al treilea cuplet, se întoarse cu faţa spre Clemence şi 
îngână cu glas domol şi drăgăstos: 


Baroana lume-avea întruna, Doar patru ale ei surori. 

Erau trei brune, blondă una, Şi-aveau opt ochi 
fermecători. 

Atunci mesenii, încântați, porniră şi ei să intoneze 
refrenul. Bărbaţii băteau măsura cu piciorul. Cucoanele 
luaseră cuţitele şi băteau cu ele tactul pe buza paharelor. 
Urlau cu toţii în cor: 

Plăti-va, drace! careva. 

Un păâhăruţ la pa... pa...pa... 

Plăti-va, drace! careva. 

Un pâhăruţ la pa... pa... pa... truu... la! 

Geamurile prăvăliei zbârnâiau, suflul nemaipomenit, 
stârnit de cântăreţi, făcea să fâlfâie perdelele de muselină, 
în răstimp, Virginie dispăruse de-acum în două rânduri şi, 
când se înapoiase, se plecase la urechea Gervaisei să-i 
spună pe şoptite o veste. Când se întoarse pentru cea de-a 
treia oară, îi zise în toiul gălăgiei: 

— Draga mea, e tot la Francois, se face că citeşte ziarul... 
Fără îndoială că unelteşte cine ştie ce mârşăvie. 

Vorbea despre Lantier. Pe el se ducea să-l pândească în 
chipul ăsta. De fiecare dată ce-i aducea alte veşti, Gervaise 
se întuneca la faţă. 

Oare-i beat? o întrebă ea pe Virginie. 

— Nu, răspunse vlăjgana cea oacheşă. Pare cu mintea 
trează. Ăsta-i cel mai îngrijorător lucru. Hai! De ce zace 
acolo la crâşmar, dacă-i treaz?. Dumnezeule! Dumnezeule! 
De nu s-ar întâmpla ceva! 

Spălătoreasă, nespus de neliniştită, o rugă fierbinte să-şi 
ţină gura. Deodată, se aşternu o tăcere adâncă. Se sculase 
madam Putois şi se pornise să cânte: La abordaj! Mesenii, o 
priveau amuţiţi şi adânciţi în gânduri; chiar şi Poisson îşi 
pusese luleaua pe marginea mesei, ca s-o poată asculta mai 
bine. Stătea băţoasă, mărunţică şi mânioasă, cu chipul palid 
sub boneta-i neagră; îşi avânta pumnul stâng, zvâcnindu-l 
înainte, pătrunsă de mândrie, glasul detunându-i mai 
puternic decât îi era felul: 


Un îndrăzneţ corsar ne-alungă. 

Ca vântul, înapoi, pe-o dungă! 

Ce nenoroc pentru tâlhar! 

Nici o iertare lui, măcar! 

Copii, la tunuri e mai bine! 

Beţi romul din pahare pline! 

Rom puneţi în pahare pline! 

Piraţi de-a valma şi tâlhari. 

Sunt spânzurați de funii tari! 

Cântecul ăsta era într-adevăr ceva serios. Însă, afurisită 
drăcie! Îţi dezvăluia adevărata înfăţişare a lucrurilor. 
Poisson, care călătorise pe mare, clătina din cap ca să 
încuviinţeze amănuntele. De altminteri, se vedea cât de colo 
că madam Putois cânta din tot sufletul. Coupeau se plecă să 
le povestească cum, într-o seară, pe Rue Poulet, madam 
Putois luase la palme patru haidamaci care-i puseseră gând 
Tău. 

Ajutată de bătrâna Coupeau, Gervaise se apucase de servit 
cafeaua, deşi lumea mai mânca încă din tortul de Savoia. N- 
o lăsară să se aşeze la loc; strigau cu toţii că-i venise rândul 
să cânte şi ea. Gervaise se împotrivi, albă ca varul, părând 
că se simte rău; chiar o întrebară dacă nu cumva i se 
aplecase de la friptura de gâscă. Atunci, Gervaise, cu glas 
firav şi plăcut, le cântă: Ah, lasă-mă să dorm!; când ajungea 
la refren, la urarea aceea a unui somn plin de tihnă, 
privirile-i scăldate de lacrimi se pierdeau în beznă, spre 
stradă. Îndată după aceea, Poisson se înclină dinaintea 
cucoanelor, salutându-le c-un semn smucit al capului, şi 
intonă un cântec de pahar, Vinurile Franţei; însă cânta ca 
un tolomac; doar cupletul de la urmă, un cuplet patriotic, se 
bucură de succes, fiindcă atunci când pomeni de drapelul 
tricolor îşi ridică sus de tot paharul, îl clătină şi-n cele din 
urmă îl goli în găvanul gurii larg deschise. Apoi, romanţele 
se înşiruiră una după alta; în barcarola lui madam Boche fu 
vorba despre Veneţia şi gondolierii ei, în boleroul pe care-l 
cântă madam Lorilleux, despre Sevilla şi andaluzele sale, în 


vreme ce Lorilleux ajunse să pomenească până şi despre 
parfumurile din Arabia, când aduse vorba de iubirile 
dansatoarei Fatma. În jurul mesei îmbelşugate, în aerul 
greu, se desfăşurau zări aurii, le treceau prin faţă copile cu 
gât de fildeş şi păr de abanos, sărutări sub lună în sunetul 
ghitarelor, baiadere împrăştiind sub paşii lor o ploaie de 
perle şi de nestemate; bărbaţii îşi fumau visători lulelele, 
cucoanele rămăseseră c-un zâmbet fericit de plăcere pe 
buze, închipuindu-şi cu toţii că se află-n Arabia, pe cale să-i 
respire parfumurile îmbătătoare. Când cu glas tremurând 
Clemence porni să gângurească: Făuriţi un cuib, cântecul 
acesta le pricinui şi el o nespusă plăcere; deoarece le 
amintea de viaţa la ţară, de păsărelele sprinţare, de 
danţurile pe sub frunzişul copacilor, de floriile cu potirul de 
miere, în sfârşit, de tot ceea ce zăreau în pădurea de la 
Vincennes, în zilele când se duceau acolo să desfunde o 
sticlă de vin negru. Dar Virginie reîntronă veselia printre 
meseni cu Păhărelul meu de rachiu; făcea pe vivandiera, cu- 
o mână proptită în şold şi cotul scos în afară; cu cealaltă 
turna rachiul, în gol, întorcând încheietura mâinii. În cele 
din urmă, mesenii o rugară din adâncul inimii pe bătrâna 
Coupeau să le cânte Şoricelul. Bătrâna tot da îndărăt, 
jurându-se că nu ştie cântecul ăsta deocheat. Cu toate 
acestea, pom! să-l cânte cu glasul ei subţirel şi dogit; iar 
chipu-i brăzdat de zbârcituri, cu ochii mici şi sclipitori, 
întărea aluziile, pomenind de spaima domnişoarei Lise care, 
la vederea şoricelului, îşi strângea fustele. Toţi mesenii 
râdeau în hohote; femeile nu-şi mai puteau ţine râsul, 
uitându-se la vecinii lor cu priviri scăpărătoare; la urma 
urme: nu era ceva scârbos, n-avea cuvinte de ruşine. Pentru 
a spune adevărul, Boche făcea pe şoarecele, umblându-i 
carbunăresei pe sub fustă. Lucrurile ar fi putut să ia o 
întorsătură urâtă, dacă Goujet, la un semn cu ochiul făcut 
de Gervaise, n-ar fi adus din nou liniştea şi buna-cuviinţă cu 
Abdel-Kader îşi ia rămas bun, pe care-l făcu să detune cu 
glasul sau de bas. Într-adevăr, flăcăul ăsta avea o voce de 


bas nemaipomenită! Glasul lui răsuna din frumoasa-i barbă 
bălaie şi zbârlită, ca dintr-o goarnă de aramă. Când răcni: 
„O, tovarăşa mea curajoasă!” pomenind de iapa murgă a 
oşteanului, inimile porniră să ticăiască şi fu aplaudat fără să 
se mai aştepte sfârşitul cântecului, atât de puternic 
strigase. 

— Acuma-i rândul dumitale, moş Bru, e rândul dumitale! 
spuse bătrâna Coupeau. Cântă-ni-l pe-al matale. Cele de 
odinioară-s cele mai frumoase, haide! 

Şi mesenii se întorseseră cu fetele către moşneag, 
stăruind şi încurajându-l. Moş Bru, cuprins de toropeală, cu 
masca sa încremenită, de pilele dată la dubală, se uita la 
lume, fără să pară că pricepe ceva. Îl întrebară dacă ştia 
Cele cinci vocale. Moş Bru lăsă capul pe piept; nu-şi mai 
aducea aminte; toate cântecele de pe vremea frumoaselor 
zile de odinioară i se învârtejeau în căpăţână. Când se 
hotărâră să-l lase în pace, păru că-şi aminteşte ceva şi 
gângăvi cu-o voce înfundată: 

Tru-la-la, tru-la-la, Tru-la, tru-la, tru-la-la! 

Chipul i se însufleţea, pesemne că refrenul acesta trezea 
în el nişte voioşii îndepărtate, pe care le gusta numai el, 
ascultându-şi glasul din ce în ce mai înăbuşit, încântat ca un 
copil. 

Tru-la, la „tru-la-la, Tru-la, tru-la, tru-la-la! 

— Ia ascultă, draga mea, şopti Virginie, apropiindu-se de 
urechea Gervaisei, află că iarăşi vin de-acolo. Simţeam că 
mă zgândără... Ei bine! Lantier a şters-o de la Frangois. 

— N-ai dat peste el, pe-afară? întrebă spălătoreasă. 

— Nu, am mers repede, nu mi-a dat prin cap să mă uit. 

Însă Virginie care-şi sălta privirile, se opri din vorbă şi-şi 
înăbuşi un oftat. 

— Ah! Dumnezeule!. I-acolo pe trotuarul de peste drum; 
se uită-ncoa. 

Gervaise, încremenită, încercă s-arunce o privire. Lumea 
se strânsese pe stradă, să-i asculte cântând pe meseni. 
Băieţii de prăvălie ai băcanului, negustoreasa de măruntaie, 


ceasornicarul cel mărunţel alcătuiseră un grup, şi priveau 
de parc-ar fi fost la un spectacol. Mai erau acolo şi nişte 
militari, câţiva burghezi în redingotă, trei fetiţe de cinci sau 
şase anişori ce se ţineau de mână, nespus de încruntate, 
minunându-se de ceea ce vedeau. Iar Lantier, într-adevăr 
stătea şi el proţăpit acolo, în cele dintâi rânduri, ascultând 
şi privind liniştit. De astă dată, era o adevărată neobrăzare. 
Gervaise simţi cum o străbate un fior din cap şi până-n 
picioare şi nu mai îndrăzni să mişte, în vreme ce moş Bru 
cânta mai departe: 

Tru-la-la, tru-la-la, Tru-la-la, tru-la-la, tru-la-la! 

— Nu, zău aşa! bătrâne, ajunge! spuse Coupeau. Oare-l 
ştii pân-la capăt?. Ai să ni-l cânţi altădată, hai, când o să fim 
prea din cale-afară de veseli. 

Se auziră câteva râsete. Moşneagul se opri deodată din 
cântat, dădu ocol mesei cu ochii lui spălăciţi şi îşi recăpătă 
înfăţişarea de vită cufundată în visările sale. Cafeaua se 
băuse, tinichigiul ceru să i se mai dea vin. Clemence se 
apucase iarăşi să mănânce căpşuni. Vreme de-o clipă, 
cântecele conteniră, se povestea despre o femeie ce fusese 
găsită, în dimineaţa aceea, spânzurată în casa de-alături. 
Era rândul lui madam Lerat, dar avea nevoie de-o seamă de 
pregătiri. Muie colţul şervetului într-un pahar cu apă şi şi-l 
puse la tâmple, fiindcă îi era prea cald. Apoi, ceru un strop 
de rachiu, îl dădu peste cap, ştergându-şi îndelung buzele. 

— Pruncul Domnulul. Nu-i aşa? îngână ea, Pruncul 
Domnului... 

Şi, mătăhăloasă, bărbătoasă, cu nasul ei osos şi umerii 
spătoşi de jandarm, pomi să cânte: 

Copilul părăsit de către mamă. 

Află-adăpost în locul sfânt, mereu. 

Văzându-l, lângă tronu-i Domnu-l cheamă. 

Prunc părăsit, prunc al lui Dumnezeu. 

Glasul îi tremura la anumite cuvinte, tărăgănându-se în 
sunete mângâioase; ridica cu pioşenie ochii spre cer, în 
vreme ce-şi legăna mâna dreaptă în faţa pieptului şi-şi 


apăsa inima cu ea, cu un gest pătruns de emoție. Atunci, 
chinuită de prezenta lui Lantier, Gervaise nu-şi mai putu 
stăvilii plânsetul; i se părea că-n cântec se afla tot 
zbuciumul ei, că ea erA. Copilul părăsit, alungat, şi căruia 
bunul Dumnezeu avea să-i ia apărarea. Clemence, beată 
criţă, izbucni deodată într-un hohot de plâns; şi îşi înăbuşea 
sughiţurile în faţa de masă, cu capul prăbuşit pe marginea 
mesei. Domnea acum o tăcere înfiorată. Cucoanele îşi 
scoseseră batistele şi se ştergeau la ochi şi pe chipurile 
neclintite, simțindu-se vrednice de tulburarea care le 
cuprinsese. Bărbaţii priveau ţintă înaintea lor, cu frunţile 
plecate şi clipind din pleoape. Poisson, înăbuşindu-se şi 
strângând din dinţi, muşcă în două rânduri din muştiucul 
lulelei şi scuipă bucăţile pe jos, fără să contenească din 
fumat. Boche, care-şi uitase mâna pe genunchiul 
cărbunăresei, n-o mai ciupea, cuprins de remuşcări şi de 
porniri respectuoase îndeajuns de tulburi, în vreme ce două 
lacrimi uriaşe i se prelingeau pe obraji. Chefliii ăştia erau 
neînduplecaţi ca justiţia şi blajini ca nişte miei. Vinul le 
ţâşnea pe ochi, ce mai! Când refrenul începu din nou, mai 
tărăgănat şi mai plângăcios, îşi dădură drumul cu toţii, 
răgind în farfuriile lor, slăbindu-şi curelele, plesnind de 
înduioşare. 

Însă Gervaise şi Virginie, fără vrerea lor, nu mai părăseau 
din priviri trotuarul de peste drum. Madam Boche îl zări şi 
ea, la rândul ei, pe Lantier şi ţipă încetişor, fără să înceteze 
de a-şi scălda chipul în lacrimi. Atunci, tustrele se arătară 
îngrijorate, făcându-şi fără să vrea semne din cap. 
Dumnezeule! dacă se întorcea Coupeau cu faţa spre 
trotuar, dacă-l vedea pe celălalt! Ce măcel! ce vărsare de 
sânge o să fie! Şi-atât se chiorâră spre stradă, încât 
tinichigiul le întrebă: 

— la spuneţi-mi, la ce vă tot uitaţi? 

Se plecă şi-l recunoscu pe Lantier. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! prea-i de tot, şopti el. Ah! 
puşlama mârşavă! Ah! puşlama mârşavă... Nu, prea-i de tot, 


acu' o să se isprăvească... 

Şi, întrucât pornise să se scoale de la masă, bâiguind nişte 
ameninţări cumplite, Gervaise îl rugă cu glas scăzut: 

— Ascultă, te rog din suflet... Lasă cuțitul... Stai la locul 
tău, să nu iasă o nenorocire. 

Virginie fu nevoită să-i smulgă din mână cuțitul pe care-l 
luase de pe masă. Dar nu fu în stare să-l oprească să iasă şi 
să se apropie de Lantier. Adunarea, cuprinsă din ce în ce 
mai mult de tulburare, nu vedea nimic, plângea din 
răsputeri, în vreme ce madam Lerat cânta cu glas sfâşietor: 

Era orfană, părăsită. 

Şi nu-i fu vocea auzită. 

Decât de arbori mari şi vânt. 

Ultimul vers răsună ca şuierul jeluitor al furtunii. Madam 
Putois care tocmai voia să dea paharul peste cap, fu atât de 
mişcată încât vărsă vinul pe faţa de masă. Intre timp, 
Gervaise încremenise cu pumnul dus la gură să nu ţipe, 
clipind de spaimă, aşteptându-se să vadă, acolo, dintr-o 
clipă într-alta, pe unul dintre cei doi bărbaţi prăbuşindu-se, 
doborât la pământ, în mijlocul străzii. Virginie şi madam 
Boche, nespus de curioase, urmăreau şi ele cele ce se 
întâmpla. Coupeau, luat pe neaşteptate de tăria aerului de- 
afară, fu cât pe-aci să cadă în şanţul plin cu apă, pe când 
voia să se năpustească asupra lui Lantier. Acesta, cu mâinile 
în buzunare, se dăduse doar la o parte. Cei doi bărbaţi 
porniră acum să se înjure, mai ales tinichigiul îl spurca pe 
celălalt în toată legea, făcându-l porc becisnic şi 
ameninţându-l c-avea să-i mănânce măruntaiele. Se auzea 
larma turbată a glasurilor, le desluşeau mişcările pline de 
mânie, părea că din pricina atâtor palme or să-şi smulgă 
braţele din încheieturi, Gervaise simţea că-şi pierde 
cunoştinţa, închidea ochii, deoarece tărăboiul dăinuia din 
cale-afară de mult şi tot timpul credea că-s gata să se înhaţe 
de nas, într-atât de aproape îşi vârâseră chipul, unul într- 
altul. Apoi, nemaiauzind nimic, îşi redeschise ochii şi 
rămase ca prostită, văzându-i cum stau liniştiţi de vorbă. 


Vocea lui madam Lerat răsună şi mai tare, gânguritoare şi 
plângăreaţă, pornind să cânte încă un cuplet: 

A doua zi, aproape moartă, Copila biată au cules-o... 

— Ce ticăloase-s unele femei! spuse madam Lorilleux, în 
mijlocul încuviinţării tuturora. 

Gervaise se uită întrebătoare la madam Boche şi la 
Virginie. Oare aveau să se potolească lucrurile? Coupeau şi 
Lantier stăteau mai departe de vorbă lângă trotuar. Se mai 
împroşcau cu înjurături, însă de astă dată prieteneşte, îşi 
spuneau „vită încălţată”, pe un ton în care răzbătea un iz de 
dragoste. Întrucât lumea se uita la ei, porniră în cele din 
urmă să se plimbe agale, alături, de-a lungul caselor, 
întorcându-se la fiecare zece paşi unul către celălalt. Intre 
cei doi se înfiripase o discuţie nespus de însufleţită. Pe 
neaşteptate, Coupeau păru că se supără din nou, în vreme 
ce celălalt nu voia să primească, se lăsa rugat. Şi tinichigiul 
îl împinse pe Lantier, silindu-l să treacă strada pentru a 
intra în prăvălie. 

— Îţi spun c-o fac din toată inima! strigă Coupeau. Ai să 
bei un pahar de vin... Bărbaţi-s bărbaţi, nu-i aşa? De-asta 
sunt făcuţi, să se-nţeleagă... 

Madam Lerat isprăvea cel din urmă refren. Cucoanele îl 
repetau în cor, ghemotocindu-şi batistele: 

Prunc părăsit, prunc al lui Dumnezeu. 

Cântăreaţa fu îndelung lăudată, după care se aşeză, 
prefăcându-se istovită. Ceru să i se dea ceva de băut, 
deoarece punea prea multă simţire în cântecul ăsta şi 
mereu se temea ca nu cumva să-i plesnească vreo vână. În 
timpul acesta, toţi mesenii îşi aţintiseră privirile spre 
Lantier care, şezând liniştit lângă Coupeau, se apucase să 
mănânce ultima bucată din tortul de Savoia, pe care-o muia 
într-un pahar cu vin. În afară de Virginie şi de madame 
Boche, nimeni nu-l cunoştea. Soții Lorilleux mirosiseră mai 
de mult că nu era ceva curat la mijloc; dar nu ştiau despre 
ce e vorba şi-şi luaseră nişte mutre înţepate. Goujet, care-şi 
dăduse seama că Gervaise era tulburată, se uita chiorâş la 


noul venit. Deoarece se aşternuse o tăcere stânjenitoare, 
Coupeau spuse doar atât: 

— E-un prieten de-al meu. 

Şi, întorcându-se către nevastă-sa, îi zise: 

— Haide, mişcă-te o dată!. Poate mai e nişte cafea caldă. 
Gervaise se uita, când la unul când la celălalt, cu-o privire 
galeşă şi prostită. La început, când bărbatu-său îl împinsese 

în prăvălie pe fostul ei ibovnic, îşi cuprinsese capul cu 
amândouă mâinile, cu aceeaşi mişcare negândită pe care o 
face omul, în zilele de furtună cumplită, de fiecare dată ce 
trăsneşte. Nu i se părea cu putinţă aşa ceva; au să se 
prăbuşească zidurile şi-or să zdrobească toată lumea. Apoi, 
când îi văzu pe cei doi bărbaţi aşezându-se, fără ca măcar 
perdelele de muselină să fi fremătat, toate astea i se părură 
deodată foarte fireşti. O cam durea burta din pricina 
fripturii de gâscă; hotărât lucru, mâncase prea multă şi asta 
nu-i îngăduia să gândească. O lenevie fericită îi amorţea 
simţurile, o ţintuia căzută grămadă la marginea mesei, cu 
singura dorinţă de-a nu mai fi bătută la cap. Dumnezeule! 
De ce să-ţi faci inimă rea, atâta vreme cât ceilalţi n-au de 
gând să-şi facă, iar păţaniile neplăcute par să se 
orânduiască de la sine, spre mulţumirea tuturor? Se sculă 
de la masă pentru a se duce să vadă dacă mai rămăsese 
niscaiva cafea. 

În odaia din fund, copiii adormiseră. Zbanghia de 
Augustine îi îngrozise tot timpul cât mâncaseră desertul, 
şterpelindu-le din căpşuni, speriindu-i cu fel şi fel de 
ameninţări înspăimântătoare. Acum se simţea tare rău, 
ghemuită pe băncuţă, cu chipul alb ca varul, nemaifiind în 
stare să scoată nici măcar o vorbă. Dolofana de Pauline îşi 
lăsase capul pe umărul lui Etienne, care adormise şi el pe 
marginea mesei. Nana se întinsese pe covoraşul din faţa 
patului, alături de Victor, pe care-l ţinea îmbrăţişat lângă 
ea, c-un braţ petrecut pe după grumazul lui; şi, toropită de 
somn, cu ochii închişi, spunea întruna, cu glas plăpând şi 
fără să se mai oprească: 


— Vai, mămico, mă doare... Vai! mămico, mă doare. 

— Păi cred şi eu! îngână Augustine, rostogolindu-şi capul 
pe umeri, s-au îmbătat criţă; au cântat ca nişte oameni în 
toată firea. 

La vederea lui Etienne, Gervaise primii o nouă lovitură. 
Simţi că-şi pierde suflarea la gândul că tatăl puştiului era 
dincolo, în odaia de-alături, mâncând tort, fără ca măcar să- 
şi fi mărturisit dorinţa de a-l îmbrăţişa pe micuţ. Fu cât pe- 
aci să-l trezească pe Etienne şi să i-l ducă pe braţe. Apoi, 
încă o dată, felul paşnic în care se orânduiseră lucrurile i se 
păru cât se poate de fericit. Fără îndoială, n-ar fi fost 
cuviincios să tulbure masa tocmai acum la sfârşit. Se 
reîntoarse cu ibricul de cafea şi-i turnă într-un pahar lui 
Lantier, care de altminteri părea că nici n-o bagă de seamă. 

— Atunci, e rândul meu, bâigui Coupeau cu glasul cleios. 
Hai! m-aţi lăsat la urmă ca să rămâneţi cu gustul cel mai 
plăcut.. Ei hine! am să vă cânt Ce porc de băiat. 

— Da, da, Ce porc de băiat! strigau mesenii cu toţii. 

Larma se înteţi din nou şi uitară de Lantier. Cucoanele îşi 
puseră la îndemână paharele şi cuţitele, să bată măsura 
refrenului. Râdeau de pe acum, privind la tinichigiul care se 
proţăpea pe picioare cu-o înfăţişare deşucheată. Îşi potrivi o 
voce răguşită de cotoroanţă bătrână. 

Când mă trezesc de dimineaţă. 

Mi-e inima nici sus, nici jos; 

Să câte-o mân la Greve, în piaţă, La patru bani un peşte 
scos. 

Nu-i nici un ceas de umblătură. 

Trei sferturi-ceas de umblătură. 

Şi-apoi, înapoiat. 

Îmi beau juma' de picătură: 

Ah, porcul de băiat! 

Iar cucoanele, bătând tactul în pahare, repetară în cor 
refrenul, în toiul unei veselii nemaipomenite: 

Ah, porcul de băiat! 

Ah, porcul de băiat! 


Întreaga Rue de la Goutte-d'Or li se alătură. Toată 
mahalaua cânta Ce porc de băiat. Peste drum, 
ceasornicarul cel scundac, băieţii de prăvălie de la băcan, 
vânzătoarea de măruntaie şi fructăreasa care ştiau 
cântecul, porniseră şi ei să intoneze refrenul, trăgându-şi 
palme în glumă. Într-adevăr, până la urmă şi strada era 
beată; de-ar fi fost numai aburii chefului, ce răbufneau de la 
familia Coupeau şi tot era de-ajuns ca lumea să umble 
împleticindu-se pe trotuar. Trebuie spus că cei dinăuntru, în 
clipa de faţă erau beţi criţă. Se îmbătaseră din ce în ce mai 
mult, încetul cu încetul, de la cel dintâi pahar de vin curat, 
înghiţit după supă. Acuma, Beţia era la culme, răgeau cu 
toţii, plesnind de-atâta mâncare, în aburul roşcat al celor 
două lămpi care filau. Vuietul acestei petreceri de pomină 
acoperea huruitul ultimelor căruţe. Doi vardişti, crezând că 
se pornise cine ştie ce răscoală, dădură fuga să vadă ce se 
întâmplă; dar zărindu-l pe Poisson, salutară înţelegători. Se 
depărtară încetişor, alături unul de altul, de-a lungul 
caselor întunecate. 

Coupeau era acum la cupletul: 

Duminica, la P'tit'-Villette , 

După călduri, mă car. 

Şi mă-c la unchiu-meu Tinette, Bun meşter căcănar. 

Spre-a hali sâmburi de cireaşă, Când mă întorc, umflat. 

Stau pe scârna buclucaşă: 

Ah, porcul de băiat! 

Ah, porcul de băiat! 

Atunci, casa pârâi din toate încheieturile şi, în văzduhul 
călduţ şi liniştit al nopţii, răsună un urlet atât de cumplit, 
încât chiolhangii se aplaudară singuri, căci nu mai încăpea 
nici o nădejde să se poată răcni mai tare. 

Niciunul dintre meseni nu ajunse vreodată să-şi 
amintească limpede cum se sfârşise zaiafetul. Pesemne că 
se făcuse tare târziu, şi doar atât, fiindcă pe stradă nu mai 
trecea nimeni, nici o mâţă măcar. Se prea poate, totuşi, să fi 
dănţuit în jurul mesei, ţinându-se de mână. Totul se afunda 


într-o ceaţă gălbuie, cu chipuri aprinse ce ţopăiau cu gura 
rânjită până la urechi. Mai mult ca sigur că spre sfârşit 
topiseră şi-un vin preparat franţuzeşte; doar că nu se mai 
ştia dacă nu cumva le făcuse careva vreo păcăleală, 
punându-le sare în pahare. Copiii, pesemne, se 
dezbrăcaseră şi se culcaseră singuri. A doua zi, madam 
Boche se lăuda că-i trăsese două scatoalce lui Boche, într- 
un ungher, unde stătea de vorbă cu cărbunăreasa, prea 
vârât în ea; însă Boche, care nu-şi mai amintea de nimic, 
socotea că totul fusese o glumă. Ceea ce fiecare spunea că 
nu prea fusese cuviincios, era purtarea Clemencei, o fată 
care, hotărât lucru, nu mai trebuia poftită pe la mese; până 
la urmă se despuiase şi-şi dăduse la iveală tot ce-avea, ba ca 
să pună capac la toate, îi mai venise şi rău, încât umpluse în 
întregime una dintre perdelele de muselină. Bărbaţii, cel 
puţin se duceau în stradă; Lorilleux şi Poisson, care se 
stricaseră la burtă, o luaseră la goană drept până la 
prăvălia mezelarului. Când ai fost bine crescut, lucrul se 
bagă totdeauna de seamă. Astfel, cucoanele alea, madam 
Putois, madam Lerat şi Virginie, stânjenite de căldură, se 
duseseră fără nici un fel de fasoane în odaia din fund să-şi 
dea jos corsetele; Virginie chiar vru să se întindă pentru 
câteva clipe pe pat, numai ca să împiedice nişte urmări 
neplăcute. Apoi, mesenii parcă s-au topit, pierind care mai 
de care unul după altul, însoţindu-se cu toţii, pierzându-se 
în depărtarea mahalalei cufundate în beznă, stârnind o 
ultimă larmă, o gâlceavă turbată a soţilor Lorilleux şi un 
„tra la la, tra la la” stăruitor şi jalnic al lui moş Bru. 
Gervaise avea impresia că Goujet, pe când pleca, începuse 
să plângă în hohote; Coupeau nu mai contenea din cântare; 
iar Lantier, se vede că rămăsese până la sfârşit; Gervaisei 
chiar şi-acum i se părea că-i mai simte o suflare de-o clipă în 
părul ei, dar nu era în stare să spună dacă fusese suflarea 
lui Lantier sau dogoarea nopții. 

Întrucât madam' Lerat nu voia să se înapoieze la ceasul 
acela la Batignolles, luaseră o saltea de pe pat şi i-o 


aşternuseră într-un ungher al prăvăliei, după ce dăduseră 
la o parte masa. Madam Lerat se culcă acolo, printre 
firimiturile rămase de la cină. Şi, toată noaptea, în timpul 
somnului chinuit al soţilor Coupeau care-şi mistuiau 
chiolhanul, motanul unei vecine, folosindu-se de-o fereastră 
lăsată deschisă, roase oasele gâştei, venindu-i de hac 
orătăniei, cu ronţăitul abia auzit al colţilor săi ageri. 

VIII. 

În sâmbăta următoare, Coupeau, care nu venise acasă la 
cină, îl aduse cu el pe Lantier, pe la zece seara. Mâncaseră 
împreună nişte pulpă de miel la Thomas, în Montmartre. 

— Nu trebuie să mă dojeneşti, cucoană, spuse tinichigiul. 
Suntem cuminţi, după cum vezi... Oh! Cu el nu-i nici o 
primejdie; te călăuzeşte drept pe calea cea bună. 

Şi Coupeau povesti cum se întâlniseră pe Rue 
Rochechouart. După ce mâncaseră, Lantier nu vrusese să 
meargă la o băuturică la cafeneaua „Boule Noire”, spunând 
că nu se face să umbli haimana prin toate crâşmele, când 
eşti căsătorit cu-o femeie subţire. Bineînţeles, nu, n-avea de 
gând să-l mustre; prea se simţea stânjenită. De când cu 
zaiafetul, se aştepta să-l revadă într-o zi sau alta pe fostul ei 
ibovnic; dar, la ceasul acesta, în clipa când trebuia să se 
culce, sosirea neaşteptată a celor doi bărbaţi o luase pe 
nepregătite; şi, cu mâinile tremurânde, îşi lega la loc 
conciul despletit pe grumaz. 

— Habar n-ai, spuse mai departe Coupeau, c-ai să ne faci 
tu cinste cu nişte rachiu, de vreme ce-a fost atât de drăguţ 
şi n-a vrut să bem un păhărel în afară de casă. Ah! într- 
adevăr, ne eşti datoare cu aşa ceva! 

Lucrătoarele plecaseră de mult. Bătrâna Coupeau şi Nana 
tocmai se culcaseră. Atunci, Gervaise, care când se iviseră 
ţinea în mână un oblon, lăsă prăvălia deschisă şi aduse pe- 
un colţ al mesei de călcat nişte pahare şi o sticlă de coniac, 
pe trei sferturi goală. Lantier stătea în picioare, ferindu-se 
să-i vorbească de-a dreptul. Totuşi, când îi dădu paharul, 
exclamă: 


— Numai o picătură, vă rog. 

Coupeau se uită la ei şi-şi spuse gândurile pe şleau. Că 
doar n-or să facă pe neghiobii! Ce-a fost a fost, nu-i aşa? 
Dacă oamenii şi-ar mai purta pică după nouă şi după zece 
ani, am ajunge să nu mai dăm ochii imul cu altul. Nu, nu, el 
unul era cu inima-mpăcată! Mari întâi şi-ntăi, ştia cu cine 
are de-a face, cu-o femeie de treabă şi c-un bărbat de 
treabă, cu doi prieteni, ce mai! N-avea grijă, îi ştia cât sunt 
de cinstiţi. 

— Vai! fără îndoială... fără îndoială... spunea întruna 
Gervaise, cu pleoapele lăsate, fără să priceapă ce zice. 

— Acum mi-e ca o soră, nimic altceva decât o soră! îngână 
la rândul său Lantier. 

— Daţi-vă mâna, pentru numele lui Dumnezeu! strigă 
Coupeau, şi să-i dăm dracului pe burgheji! Când ai aşa ceva 
în devlă, vă daţi seama, suntem mai grozavi decât 
milionarii. Eu unul, pun prietenia mai înainte de orice, 
pentru că prietenia-i prietenie, şi nu-i nimic mai presus de 
ea. 

Îşi trăgea nişte pumni zdraveni în coşul pieptului, arătând 
atât de mişcat, încât fură nevoiţi să-l domolească. Tustrei, 
pe tăcute, ciocniră şi băură coniacul. Gervaise avu atunci 
putinţa să se uite în voie la Lantier; căci, în seara petrecerii, 
îl văzuse ca prin ceaţă. Se întrupeşise, era gras şi rotofei, cu 
picioarele şi braţele greoaie, din pricina staturii mărunte. 
Dar chipul îşi păstrase trăsăturile frumoase sub buhăiala 
traiului de trândăveală pe care-l ducea; şi, întrucât 
totdeauna se îngrijise mult de mustăţile lui subţirele, puteai 
să-i dai taman anii pe care-i avea, treizeci şi cinci. În ziua 
aceea, purta nişte pantaloni cenuşii şi un palton albastru 
închis, ca un domn, cu o pălărie rotundă; avea chiar şi-un 
ceas şi-un lanţ de argint de care atârna un inel, o amintire. 

— Plec, spuse el. Stau tocmai la dracu-n praznic. 

Ajunsese afară pe trotuar, când tinichigiul îl chemă îndărăt 
ca să-i smulgă făgăduiala că nu le va mai trece prin faţa 
uşii, fără să nu intre niţel şi să le dea bună ziua. Gervaise, 


care de câteva clipe plecase pe furiş, se înapoie 
împingându-l înaintea ei pe Etienne, numai în cămaşă, cu 
chipul încă adormit. Copilul zâmbea, frecându-se la ochi. 
Dar când îl văzu pe Lantier, nu se mai clinti din loc, 
tremurând şi stânjenit, îndreptându-şi privirile neliniştite 
către maică-sa şi Coupeau. 

— Nu-l recunoşti pe domnu'? întrebă acesta. 

Copilul îşi plecă fruntea fără să răspundă. Apoi, făcu un 
semn abia văzut ca să spună că-l recunoştea pe domnul din 
faţa lui. 

— Ei bine! nu fă pe prostu', du-te şi-l sărută. 

Lantier, grav şi liniştit, aştepta. Când Etienne se hotări să 
se apropie de el, se aplecă şi îşi întinse amândoi obrajii, apoi 
sărută şi el prelung fruntea copilului. Atunci, acesta 
îndrăzni să se uite la taică-său. Dar, deodată, izbucni în 
hohote de plâns şi fugi ca un nebun, şlampăt, urmărit de 
mustrările lui Coupeau care-l dojenea că-i un sălbatic. 

— E din pricina tulburării, spuse Gervaise, ea însăşi palidă 
şi zdruncinată. 

— Oh, îndeobşte-i tare drăguţ şi foarte blajin, lămurea 
Coupeau. L-am crescut să fie semeţ, ai să vezi... Are să se 
obişnuiască cu mata. Trebuie să-nveţe să. Se poarte cu 
lumea.. În sfârşit, chiar şi numai pentru faptul că-l avem pe 
puştiul ăsta, nu era cu putinţă să stăm certaţi la nesfârşit, 
nu-i aşa? Ar fi trebuit să facem treaba asta pentru el mai de 
mult, căci mai degrabă mi-aş pune capul pe butuc să mi-l 
taie, decât să-mpiedic un părinte să-şi vadă copilul. 

Când ajunse aici, Coupeau spuse că s-ar cuveni golită 
sticla de coniac. Tustrei ciocniră din nou. Lantier nu se 
arătă deloc mirat, avea o straşnică stăpânire de sine. Pentru 
a fi la fel de politicos ca tinichigiul, ţinu neapărat ca mai 
înainte de-a pleca să închidă împreună cu el prăvălia. Apoi, 
bătându-şi palmele ca să le scuture de praf, le ură noapte 
bună. 

— Somn uşor. Am să-ncerc să mai prind tramcarul... 
Făgăduiesc c-am să mai vin, cât de curând. 


Din seara aceea, Lantier se înfăţişă adeseori în Rue de la 
Goutte-d'Or. Se ivea când tinichigiul era acolo, întrebându-l 
din pragul uşii ce mai face, prefăcându-se că intră doar 
pentru el. Apoi, rezemat de vitrină, mereu în palton, 
bărbierit şi pieptâănat, stătea politicos de vorbă, cu nişte 
purtări de om umblat la şcoală. Astfel se întâmplă că familia 
Coupeau află, încetul cu încetul, câteva amănunte despre 
viaţa lui. În timpul celor din urmă opt ani, condusese o 
vreme un atelier de pălării, şi când îl întrebau de ce se 
lăsase de treaba asta, se mulțumea doar să pomenească de 
şmecheriile unui asociat, un consătean de-al lui, o secătură 
care-şi păpase atelierul cu femeile. Dar fostul său titlu de 
patron îi rămăsese întipărit pe toată făptura, ca o distincţie 
de la care nu mai putea da îndărăt. Mereu spunea că-i pe 
cale să încheie o afacere minunată, o mulţime de firme care 
se ocupau cu fabricarea de pălării trebuiau să-l 
chivernisească, dându-i pe mână nişte afaceri uriaşe. Până 
una alta, nu se mai îndeletnicea cu nimic, se plimba toată 
ziua la soare, cu mâinile în buzunare, ca un domn. În zilele 
în care se plângea, dacă îndrăzneau cumva să-i spună că 
există o fabrică în căutare de lucrători, părea cuprins de-o 
milă surâzătoare, n-avea nici o poftă să crape de foame, 
spetindu-se pentru alţii. Cu toate acestea, după cum spunea 
Coupeau, vlăjganul de Lantier nu trăia din vânt. Oh! era un 
pişicher, se pricepea cum să se descurce, învârtea el vreun 
negoţ oareşicare, căci la urma urmei avea înfăţişarea unuia 
căruia afacerile îi merg de minune, îi trebuiau o mulţime de 
bani ca să-şi cumpere cămăşile albe şi cravatele de băiat de 
banii gata. Într-o dimineaţă, tinichigiul îl văzuse pe 
bulevardul Montmartre, făcându-şi pantofii la lustragiu. 
Adevărul adevărat era că Lantier, foarte vorbăreţ de felul 
lui în privinţa altora, îşi ţinea gura sau minţea când era 
vorba de el. Nu voia nici măcar să spună unde locuieşte. 
Nu, stătea la un prieten, undeva la dracu-n praznic, până 
când avea să-şi încropească o situaţie frumoasă; şi nu 


îngăduia nimănui să-l viziteze, pentru că nu era niciodată 
acasă. 

— Se găsesc zece posturi în loc de unul, îi lămurea el 
adesea. Numai că nu merită să te bagi într-o mustărie unde 
n-ai să stai nici douăzeci şi patru de ceasuri... Astfel, într-o 
luni m-am dus să lucrez la Champion, în Montrouge. Seara, 
Champion porneşte să mă bată la cap cu politica; mei 
măcar n-avea aceleaşi păreri c-ale mele. Ei bine, marţi de 
dimineaţă, am şters putina, fiindcă nu mai suntem pe 
vremea robilor şi nu vreau să mă vând pentru şapte franci 
pe zi. 

Erau pe-atunci în cele dintâi zile ale lui noiembrie. Lantier 
aduse curtenitor câteva buchete de violete, pe care le 
împărţi Gervaisei şi celor două lucrătoare. Încetul cu 
încetul, îşi înmulţi vizitele, venind aproape în fiecare zi. 
Părea că vrea să cucerească toată casa, întreaga mahala; şi 
începu prin a le suci capul Clemencei şi lui madam Putois, 
cărora, fără să ţină seamă de vârste, le vădea cele mai 
curtenitoare drăgălăşenii. După o lună, cele două 
lucrătoare erau nebune după el. Soții Boche, pe care-i 
măgulea nespus de mult mergând să le dea bună ziua în 
odăiţa lor de la poartă, erau fermecaţi de politeţea lui. În 
ceea ce-i priveşte pe soţii Lorilleux, când aflară ce fel de 
domn era persoana care venise la masă când se aducea 
desertul, mai întâi se apucară s-o împroaşte cu grosolănii 
pe Gervaise, care îndrăznea să-şi aducă astfel în casă pe 
fostul ei ibovnic. Însă, Lantier urcă, într-o bună zi, până la 
ei, şi li se păru atât de încântător când le comandă un lanţ 
pentru o cucoană, o cunoscută de a sa, încât îl pofitiră să ia 
loc şi-l ţinură un ceas întreg, vrăjiţi de spusele lui; ba chiar 
se întrebau cum de fusese cu putinţă ca un bărbat atât de 
distins să fi trăit cu Şontoroaga. În sfârşit, vizitele 
pălărierului la familia Coupeau nu mai revoltau pe nimeni şi 
păreau fireşti, în aşa măsură izbutise Lantier să se facă 
iubit de toată strada Goutte-d'Or. Doar Goujet stătea 


abătut. Dacă se afla în prăvălie când sosea celălalt, ieşea pe 
uşă afară pentru a nu fi silit să facă cunoştinţă cu individul. 

Totuşi, în toiul acestui vârtej de dragoste, când toată 
lumea se dădea în vânt după Lantier, Gervaise trăi în cele 
dintâi săptămâni clipe de nespusă tulburare. Simţea cum o 
cuprinde în capul pieptului fierbinţeala care-o pârjolise în 
ziua destăinuirilor lui Virginie. Marea ei spaimă se datora 
faptului că se temea nespus ca nu cumva să-i lipsească 
puterile, dacă s-ar întâmpla ca Lantier să dea peste ea într- 
o seară, când o să fie singură şi i-ar trece prin cap s-o ia în 
braţe. Prea mult se gândea la el, prea era plină de fiinţa lui. 
Dar se potoli, încetul cu încetul, văzându-l că-i atât de 
cuviincios, că n-o privea în faţă, că nu se atingea de ea nici 
cu vârful degetelor, când ceilalţi erau întorşi cu spatele la 
ei. În afară de asta, Virginie, care părea că citeşte în ea ca 
într-o carte, o dojenea pentru gândurile ei urâte. De ce 
tremura? Nu se putea întâlni un om atât de drăguţ ca el. 
Nici vorbă, n-avea de ce să se mai teamă. Şi vlăjgana cea 
oacheşă potrivi în aşa fel lucrurile încât, într-o bună zi, să-i 
împingă pe amândoi într-un colţ şi să aducă vorba despre 
dragoste. Lantier spuse cu glas aşezat, alegându-şi 
cuvintele, că inima-i era moartă, că nu mai vrea altceva, de- 
acu înainte, decât să se închine fericirii băiatului său. Nu 
pomenea niciodată de Claude, care era tot prin părţile de 
miazăzi. Îl săruta pe Etienne în fiecare seară pe frunte, iar 
dacă băiatul rămânea în odaie, nu ştia ce să-i vorbească, 
uita de el ca să se pună pe vrăjeli cu Clemence. Atunci 
Gervaise, liniştită, simţi trecutul murind în ea. Faptul că 
Lantier era de faţă, făcea să pălească amintirile ei de la 
Plassans şi de la hotelul „Boncoeur”. Dând cu ochii de ella 
tot pasul, nu-l mai visa. Ba chiar simţea cum o cuprinde o 
scârbă, la gândul fostelor legături dintre ei. Oh! 'Iotul se 
isprăvise! Se isprăvise de-a binelea! Dacă într-o bună zi ar 
îndrăzni să-i ceară aşa ceva, avea să-i răspundă cu-o 
pereche de palme, sau mai curând o să-l spună lui bărbatu- 
său. Şi iarăşi se gândea, fără nici o remuşcare, cu o 


desfătare nemaipomenită, la frumoasa prietenie a lui 
Goujet. 

Într-o dimineaţă, sosind la atelier, Clemence povesti că-l 
întâlnise pe dom' Lantier, în ajun, pe la ceasurile 
unsprezece, la braţ cu o femeie. Spunea treaba asta cu 
nişte vorbe nespus de murdare, strecurând şi-un pic de 
răutate în ele, să vadă ce mutră face patroana. Da, dom' 
Lantier mergea în sus pe Rue Notre-Dame-de-Lorette; era o 
muieruşcă blondă, o târfă din alea de bulevard, aproape 
gata să-şi dea sufletul, cu fundul gol sub rochia de mătase. 
În glumă, se luase după ei. Muieruşca intrase într-o 
mezelărie să cumpere creveţi şi şuncă afumată. Apoi, pe 
Rue la Rochefoucauld, dom' Lantier rămase pe trotuar, în 
faţa casei, privind în sus şi aşteptând ca puştoaica, ce 
urcase singură, să-i facă semn de la fereastră să se ducă 
după ea. Dar în zadar adăugă Clemence o mulţime de 
interpretări răuvoitoare şi neruşinate, Gervaise îşi văzu mai 
departe de lucru, călcând liniştită o rochie albă. Păţania îi 
aducea din când în când pe buze, un zâmbet subţire. 
Provensalii ăştia, spunea ea, erau toţi nebuni după femei; le 
simțeau cu orice preţ nevoia; le-ar fi cules cu făraşul din 
grămada de gunoi. lar pe seară, când veni pălărierul, 
petrecu pe seama felului în care-l necăjea Clemence, 
zgândărindu-l cu blonda lui. De altminteri, Lantier părea 
măgulit de faptul că fusese văzut. Dumnezeule! Era o fostă 
prietenă pe care-o mai întâlnea arareori, când treaba aista 
nu stingherea pe nimeni; o fată foarte elegantă, cu mobilă 
de palisandru, şi-i pomenea foştii ibovnici, un viconte, un 
mare negustor de faianţă, băiatul unui notar. Îi plăceau 
femeile care se parfumează. Şi tocmai îşi vâra batista pe 
care i-o parfumase puştoaica, sub nasul Clemencei, când 
intră în prăvălie Etienne care se întorcea acasă. Atunci, îşi 
luă o înfăţişare serioasă, sărută copilul şi adăugă că 
asemenea legături n-au nici o însemnătate şi că inima-i era 
nesimţitoare. Gervaise, plecată deasupra lucrului, dădu din 
cap cu-o înfăţişare care-i încuviinţa spusele. Şi tot Clemence 


fu cea care-şi primi pedeapsa pentru răutatea ei, deoarece, 
în vreo două sau trei rânduri de-acum, simţise cât se poate 
de bine cum Lantier o ciupeşte pe furiş, şi murea de necaz 
că nu duhnea şi ea a parfum de mosc, aşa cum mirosea 
târfa de bulevard. 

Când veni primăvara, Lantier, care acum era întrutotul de- 
al casei, aduse vorba c-o să se mute în mahalaua lor, ca să 
fie mai aproape de prietenii săi. Voia o cameră mobilată, 
într-o casă de oameni de treabă. Madam Boche, ba chiar şi 
Gervaise, făcură pe dracu-n patru ca să-i găsească aşa ceva. 
Scotociră prin toate străzile învecinate. Dar Lantier era 
prea mofturos, dorea să aibă şi curte mare, cerea să stea la 
parter, pe scurt toate uşurinţele ce se puteau închipui. Şi- 
acum, în fiecare seară, în casa soţilor Coupeau, părea că 
măsoară înălţimea tavanelor, că cercetează aşezarea 
odăilor, jinduind după o locuinţă asemănătoare. Oh! Nici nu 
şi-ar dori altceva, şi-ar înjgheba bucuros un culcuş într-un 
colţişor liniştit şi cald. Apoi, îşi sfârşea de fiecare dată 
cercetarea cu aceste cuvinte: 

— Ei drăcie, staţi straşnic de bine, n-am ce zice! 

Într-o seară, întrucât cinase acolo şi când ajunseseră la 
dulciuri rostise iarăşi obişnuitele-i cuvinte, Coupeau, care 
începuse să-l tutuiască. Îi strigă pe neaşteptate: 

— Trebuie să rămâi la noi, bătrâne, dacă inima-ţi dă 
ghes... O să ne aranjăm noi cumva... 

Şi le arătă că odaia cu rufe murdare, dereticată ca lumea, 
avea să fie o cameră de toată frumuseţea. Etienne o să 
doarmă în prăvălie, pe o saltea aşternută pe jos, şi gata. 

— Nu, nu, spuse Lantier, nu pot să primesc aşa ceva. V-aş 
stingheri din cale-afară de mult. Îmi dau seama c-o spui din 
toată inima, dar o să fie prea mare înghesuială, îngrămădiţi 
unii peste alţii... Apoi, îţi dai seama, fiecare cu mendrele lui. 
Ar trebui să trec prin odaia voastră şi n-ar fi totdeauna 
chiar atât de plăcut. 

— Ah! tontul! stărui tinichigiul, înăbuşindu-se de râs, 
bătând în masă pentru a-şi drege glasul, mereu se gândeşte 


numai la prostii!. Dar, măi găgăuţă, suntem şi noi în stare să 
mai născocim ceva! Nu-i adevărat? în odaie-s două ferestre. 
Ei bine! doborâm una dintre ele şi-o facem uşă. Atunci, ai să 
intri prin curte, mă-nţelegi, iar noi n-avem decât s-astupăm 
şi uşa asta de trecere, dac-aşa ne vine pe chelie. N-am 
văzut, n-am auzit, tu stai la tine-n odaie, iar noi suntem în 
casa noastră. 

Se aşternu o clipă de tăcere. Pălărierul îngâna: 

— Ah! da, în felul ăsta, nu zic nu... Şi totuşi nu, prea v-aş 
sta în cârcă. 

Se ferea să privească la Gervaise. Dar era vădit că aştepta 
doar o vorbă din partea ei, ca să primească. Spălătoreasă 
era tare nemulțumită de ce-i trecuse prin minte lui bărbatu- 
său; nu pentru c-ar fi jignit-o sau îngrijorat-o prea mult 
gândul că avea să-l ştie pe Lantier locuind la ei în casă; ci 
pentru că tot stătea şi se-ntreba unde o să-şi pună rufele 
murdare. Între timp, tinichigiul îi dădea zor cu foloasele 
învoielii. Chiria de cinci sute de franci fusese dintotdeauna 
niţel cam mare. Ei bine! tovarăşul avea să le plătească 
pentru cameră, complet mobilată, douăzeci de franci pe 
lună; n-o să-i fie scump, iar pentru ei avea să le fie un 
ajutor, la plata chiriei. Adăugă că-şi lua obligaţia să 
meşterească el ceva, o ladă mare sub pat, unde să încapă 
toate rufele murdare ale mahalalei. Atunci, Gervaise şovăi, 
păru că se sfătuieşte din priviri cu bătrâna Coupeau, pe 
care Lantier o cucerise de luni de zile încoace, aducându-i 
bomboane de gumă pentru guturaiul ei. 

— N-ai să ne stinghereşti deloc, nu-ncape nici o îndoială, 
spuse ea în cele din urmă. O să găsim noi un mijloc de-a ne 
aranja... 

— Nu, nu, mulţumesc, spuse din nou pălărierul. Sunteţi 
prea drăguţi, ar însemna să vă cer prea mult. 

De data asta, Coupeau îşi ieşi din sărite. Multă vreme avea 
să mai facă nazuri? Când îi spuneau că oferta i-o făceau din 
toată inima! În felul ăsta le făcea un bine, nu pricepea? 
Apoi, c-un glas furios răcni: 


— Etienne, Etienne! 

Piciul adormise cu capul pe masă. Îşi ridică capul, 
tresărind. 

— Ascultă, spune-i că vrei şi tu... Da, lu' domnu'... Spune-i 
cu glas tare: Vreau şi eu! 

— Vreau şi eu! bâigui Etienne, cu gura cleioasă de somn. 

Toată lumea se puse pe râs. Lantier însă îşi reluă de îndată 
chipul grav şi pătruns de emoție. Strânse mâna lui 
Coupeau, peste masă, spunându-i: 

— Primesc... E din toată inima, şi din partea mea şi dintr-a 
voastră, nu-i aşa? Da, primesc de dragul copilului. 

De-a doua zi, întrucât proprietarul, domnul Marescot, 
venise să stea vreme de-un ceas în odăiţa portarilor, 
Gervaise îi pomeni despre ce aveau de gând să facă. La 
început se arătă îngrijorat, nevrând să se învoiască, 
supărându-se, ca şi cum Gervaise i-ar fi cerut să dărâme o 
întreagă aripă a clădirii. Apoi, după o cercetare amănunţită 
a locurilor, după ce se uită în sus să-şi dea seama dacă nu 
cumva etajele de deasupra aveau să fie zdruncinate din loc, 
îşi dădu în cele din urmă încuviințarea însă numai cu 
condiţia să nu-l privească nici un fel de cheltuială: şi soţii 
Coupeau fură siliţi să-i iscălească o hârtie în care se 
angajau ca, la expirarea contractului, să predea casa în 
starea în care o primiseră. Chiar în aceeaşi seară, 
tinichigiul îşi aduse nişte tovarăşi de lucru, un zidar, un 
dulgher şi un zugrav, nişte tipi foarte cumsecade care aveau 
să se îndeletnicească cu reparația asta măruntă, după ce-şi 
isprăveau ziua de lucru, numai ca să-i facă un serviciu. 
Aşezarea uşii celei noi, dereticatul odăii, costară pe puţin o 
sută de franci, fără să se mai pună la socoteală băutura cu 
care udară lucrarea. Tinichigiul le spuse tovarăşilor săi c-o 
să le plătească mai târziu, din cei dintâi bani pe care avea 
să-i primească de la chiriaş. După aceea, veni vorba să 
mobileze odaia. Gervaise lăsă în cameră dulapul bătrânei 
Coupeau; mai adăugă o masă şi două scaune luate de la ea 
din odaie; pe urmă fu nevoită să cumpere o masă de toaletă 


şi-un pat cu toată rufăria trebuincioasă, una peste alta o 
sută treizeci de franci, pe care trebuia să-i plătească în rate 
de câte zece franci pe lună. Aşadar, dacă vreme de 
douăsprezece luni cei douăzeci de franci ai lui Lantier erau 
mai dinainte cheltuiţi pe datoriile făcute, mai târziu aveau 
să dobândească un câştig frumos. 

Pălărierul se mută în cele dintâi zile ale lui iunie. În ajun, 
Coupeau se oferise să meargă la el să-i aducă cufărul, 
pentru a-l scuti să cheltuiască un franc şi jumătate cât costa 
trăsura. Dar celălalt nu se prea simţi la îndemână, 
spunându-i că cufărul era din cale-afară de greu, ca şi cum 
ar fi vrut s-ascundă, până şi-n cea din urmă clipă, locul 
unde-şi avea sălaşul. Sosi în vremea după-amiezii, către 
ceasurile trei. Coupeau nu era acasă. lar Gervaise, în uşa 
prăvăliei, păli toată, recunoscând cufărul din trăsură. Era 
vechiul lor cufăr, cel cu care veniseră de la Plassans, de- 
acum scorojit, fărâmat şi legat cu funii, îl vedea înapoindu- 
se aşa cum îl visase adeseori, şi era în stare să-şi închipuie 
că i-l aducea îndărăt aceeaşi trăsură, trăsura în care 
ticăloasa aia de lustruitoare îşi bătuse joc de ea. Boche îi 
dădu o mână de ajutor lui Lantier. Spălătoreasa se luă după 
ei, amuţită şi niţel buimăcită. Când aşezară cufărul în 
mijlocul odăii, zise şi ea ca să spună ceva: 

— Hai! iacă, isprăvirăm şi cu treaba asta? 

Apoi, venindu-şi în fire, văzând că Lantier nici nu se uita la 
ea, îndeletnicindu-se cu dezlegatul funiilor, adăugă: 

— Dom' Boche, să bei un pâhărel. 

Şi se duse să aducă o sticlă şi nişte pahare. Tocmai atunci, 
Poisson trecea pe stradă, îmbrăcat în uniformă. Îi făcu un 
semn abia văzut, clipind din ochi, zâmbitoare. Vardistul 
înţelese cât se poate de bine. Când era de serviciu şi-i făcea 
semn cu ochiul, asta însemna că-i face cinste cu un pahar 
de vin. Ba chiar se plimba ceasuri de-a rândul prin faţa 
vitrinei spălătoresei, aşteptând să-i facă semnul. Atunci, 
pentru a nu fi văzut, trecea prin curte şi îşi sorbea paharul 
pe furiş. 


— Ah! ah! spuse Lantier, când îl văzu intrând, dumneata 
erai, Ţăcălie! 

Îi zicea Ţăcălie în glumă, ca să-şi bată joc de împărat. 
Poisson încuviinţa gluma cu înfăţişarea lui băţoasă, fără să- 
ţi dai seama dacă într-adevăr îl zădăra cumva. De 
altminteri, cei doi bărbaţi, deşi despărțiți prin părerile lor 
politice, ajunseseră să fie prieteni la toartă. 

— Ştiaţi că împăratul a fost vardist la Londra, zise la 
rândul său Boche. Da, pe cuvântul meu! aduna de pe stradă 
beţivancele. 

Între timp, Gervaise umpluse trei pahare pe masă. Nu voia 
să bea, simţindu-şi inima întristată. Dar stătea mai departe, 
uitându-se la Lantier cum dezlega cele din urmă funii, 
curioasă să vadă ce cuprindea cufărul. Îşi amintea că într- 
un colţişor era un morman de ciorapi, îşi amintea de două 
cămăşi murdare, de o pălărie jerpelită. Oare mai erau 
acolo, lucrurile astea? Avea oare să-şi mai revadă zdrenţele 
trecutului? Lantier, înainte de-a ridica capacul, îşi luă 
paharul şi ciocni. 

— În sănătatea voastră. 

— Noroc, răspunseră Boche şi Poisson. 

Spălătoreasă umplu din nou paharele. Cei trei bărbaţi se 
ştergeau pe buze cu mâna. În sfârşit, pălărierul deschise 
cufărul. Era plin c-un talmeş-balmeş de ziare, de cărţi, de 
haine vechi, de legături cu rufe. Lantier, scoase dinăuntru, 
pe rând, o crăticioară, o pereche de ghete, un bust al lui 
Ledru-Rollin cu nasul rupt, o cămaşă cu dantele, nişte 
pantaloni de lucru. lar Gervaise, plecată spre cufăr, simţea 
o duhoare de tutun, o duhoare de bărbat murdar care-şi 
îngrijeşte doar ce-i pe deasupra, atât cât se vede din fiinţa 
lui. Nu, pălăria cea jerpelită nu mai era în colţul din stânga. 
Acolo era o perniţă pe care n-o ştia, vreun dar de la cine 
ştie ce femeie. Atunci se linişti, simţi cum o cuprinde o 
tristeţe tulbure urmărind mai departe, din priviri, lucrurile 
şi întrebându-se dacă erau de pe vremea ei sau de pe 
vremea altora. 


— la spune, Ţăcălie, pe-asta n-o ştii? spuse iarăşi Lantier. 

Îi vâra sub nas o cărticică împodobită cu gravuri, tipărită 
la Bruxelles: Iubirile lui Napoleon al III-lea. Printre alte 
anecdote, se povestea acolo cum împăratul sucise capul 
unei fete de bucătar, în vârstă de treisprezece ani; iar 
ilustraţia îl arăta pe Napoleon al III-lea, cu cracii goi, 
îmbrăcat doar cu marele cordon al Legiunii de onoare, 
fugărind o copilă care căuta să-i scape. 

— Ah! E-ntocmai aşa! spuse uluit Boche, ale cărui pofte 
ascunse pentru plăcerile trupului fuseseră stârnite. 
Întotdeauna se întâmplă aşa! 

Poisson rămase înmărmurit, încremenit; şi nu era în stare 
să găsească un cuvânt ca să-i ia apărarea împăratului. Era 
într-o carte, nu putea să zică nu. Atunci, pe când Lantier, c- 
o mutră de pehlivan, îi tot vâra desenul sub nas, lăsă să-i 
scape un strigăt, desfăcându-şi larg braţele. 

— Ei bine! şi ce dacă? Oare lucrurile nu se petrec la fel şi- 
n viaţa? 

Răspunsul acesta îl făcu pe. Lantier să tacă mâlc. Îşi 
orânduia cărţile şi ziarele pe un raft al dulapului; şi 
deoarece părea dezamăgit că n-are o mică bibliotecă 
agăţată deasupra mesei, Gervaise îi făgădui c-o să-i facă 
rost de una. Avea Istoria celor zece anil5, de Louis Blanc, 
mai puţin volumul întâi, pe care de altminteri nu-l avusese 
niciodată, Girondinii16 de Lamartine, în fascicule de zece 
centime, Misterele Parisului şi Jidovul rătăcitor, de Eugene 
Sue, fără să mai ţinem seamă de-o grămadă de cărticele 
filosofice şi umanitare, adunate de pe la negustorii de 
vechituri. Însă, mai presus de orice, îşi mângâia din ochi 
ziarele, cu-o privire înduioşată şi plină de respect. Era o 
colecţie pe care şi-o alcătuise singur, de ani de zile. De câte 
ori citea la cafenea, în câte-un ziar, vreun articol izbutit şi 
potrivit vederilor sale, cumpăra ziarul şi-l păstra, în felul 
ăsta strânsese un maldăr uriaş de ziare, din toate felurile, 
mai vechi şi mai noi, îngrămădite unul peste altul, fără nici o 


socoteală. Când îl scoase din fundul cufărului, bătu 
prieteneşte cu mâna pachetul, spunându-le celorlalţi: 

— Îl vedeţi? Ei bine! e-al lu' băiatu', nimeni nu se poate 
mândri c-are ceva atât de grozav... Nici nu vă puteţi 
închipui ce-i înăuntru. Vreau să zic că, dacă s-ar înfăptui 
jumătate din ideile astea, s-ar duce de râpă, dintr-o lovitură, 
toată orânduirea. Da, împăratul vostru şi toţi sticleţii lui de 
la poliţie ar mânca un rahat... 

Dar vardistul, cu mustăţile şi ţăcălia roşcovane 
fremătându-i pe chipul palid, îi luă vorba din gură. 

— Şi armata, ia spune, ce-o să faceţi cu ea? 

Atunci, Lantier se înfierbântă. Bătând cu pumnul în ziarele 
lui, răcni: 

— Eu vreau desfiinţarea militarismului, vreau frăţia între 
popoare... vreau desfiinţarea privilegiilor, rangurilor şi 
monopolurilor... Vreau ca lefurile să fie egale, să se împartă 
beneficiile, proletariatul să biruie... Toate libertăţile, 
pricepeţi! toate! Şi divorţul! 

— Da, da, divorţul, pentru morală! încuviinţă Boche. 

Poisson îşi luase o înfăţişare măreaţă. Răspunse: 

— Totuşi, dacă n-am nevoie de libertăţile voastre, 
înseamnă că-s cât se poate de liber. 

— Dacă n-ai nevoie, dacă n-ai nevoie... bâigui Lantier 
sufocat de patimă. Nu, dumneata nu eşti liber!. Dacă n-ai 
nevoie, eu unul te-aş trimite la Cayenne17! Da, la Cayenne, 
cu împăratul vostru cu tot şi cu toţi porcii din haita lui! 

Aşa se ciorovăiau, de fiecare dată când se întâlneau. 
Gervaise, căreia nu-i plăceau gâlcevile, de obicei se băga 
între ei să-i despartă. Se smulse din toropeala în care-o 
adâncise vederea cufărului, plin de parfumul muced al 
fostei ei iubiri; şi le arătă celor trei bărbaţi paharele. 

— Adevărat, zise Lantier, potolit pe neaşteptate, luându-şi 
paharul. Noroc! 

— Noroc, răspunseră Boche şi Poisson, ciocnind cu el. 

Între timp, Boche se legăna pe picioare, tulburat de 
îngrijorarea care mocnea în el şi privind la vardist cu coada 


ochiului. 

— Toate astea rămân între noi, nu-i aşa, domnule Poisson? 
şopti el în cele din urmă. Vi s-au arătat şi vi s-au spus nişte 
lucruri. 

Dar Poisson nu-i îngădui să-şi sfârşească spusele. Îşi duse 
mâna la inimă, ca pentru a lămuri că totul rămâne acolo. Că 
doar n-avea să-şi toarne prietenii, bineînţeles. Venind şi 
Coupeau, mai goliră o sticlă. Vardistul o tuli după aceea prin 
curte, şi porni iarăşi să mărşăluiască pe trotuar, băţos şi 
încruntat, cu paşi numărați. 

În cele dintâi zile, în casa spălătoresei fu o zăpăceală 
nemaipomenită. Deşi Lantier îşi avea camera lui separată, 
intrarea sa şi cheia sa, totuşi, deoarece în cea din urmă 
clipă se hotărâseră să nu mai astupe uşa de trecere, de cele 
mai multe ori i se întâmpla să treacă prin prăvălie. Rufele 
murdare o încurcau şi ele nespus de mult pe Gervaise, căci 
bărbatu-său nu se apucase să facă lada aceea mare de care 
vorbise; şi era silită să-şi vâre rufele cam peste tot, prin 
colţuri, mai ales pe sub pat, ceea ce era neplăcut pe timpul 
nopţilor de vară. În sfârşit, o zădăra tare mult faptul c-avea 
de făcut culcuşul lui Etienne în fiecare seară, tocmai în 
mijlocul prăvăliei; când lucrătoarele lucrau până noaptea 
târziu, copilul aţipea pe-un scaun, aşteptând să i se 
slobozească locul. Întrucât Goujet îi spusese să-l trimită pe 
Etienne la Lille, unde fostul său patron, un mecanic, avea 
nevoie de ucenici, fu cucerită de planul ăsta, cu atât mai 
mult cu cât puştiul, cam nefericit în casa lor, dornic să-şi fie 
sieşi stăpân, o ruga din suflet să se învoiască. Numai că 
Gervaise se temea de-un refuz hotărât, din partea lui 
Lantier. Doar pentru asta venise să stea la ei, ca să fie mai 
aproape de băiat; n-o să vrea să-l piardă taman la două 
săptămâni după ce se mutase. Totuşi, când îi vorbi 
tremurând despre treaba asta, se învoi bucuros cu planul 
lor, spunând că tinerii muncitori au nevoie să vadă lumea. 
În dimineaţa în care plecă Etienne, îi ţinu o poliloghie 


întreagă despre drepturile pe care le avea, apoi îl 
îmbrăţişa, sărutându-l, şi-i spuse declamator: 

— Să ţii minte că producătorul de bunuri materiale nu este 
un rob, iar dacă cineva nu-i producător, înseamnă că-i 
trântor. 

Atunci, viaţa cea de toate zilele a casei porni din nou la 
drum, totul se linişti şi se potoli în tiparul noilor deprinderi. 
Gervaise se obişnuise cu harababura rufelor murdare, cu 
plecările şi sosirile lui Lantier. Acesta vorbea mereu de 
marile lui afaceri; uneori pleca, pieptănat îngrijit, cu 
cămaşă albă, dispărea, ba nici măcar nu dormea peste 
noapte acasă, apoi se înapoia, prefăcându-se istovit, cu-o 
buimăceală de cap nemaipomenită, ca şi cum ar fi stat să 
discute, douăzeci şi patru de ceasuri la rând, cele mai 
însemnate chestiuni. Adevărul era că huzurea. Oh! Nici o 
primejdie să-şi facă bătături în palme. De obicei, se scula pe 
la ceasurile zece; după-amiaza se plimba dacă-i plăcea 
culoarea cerului, sau adesea, în zilele ploioase, stătea în 
prăvălie unde-şi citea ziarul. Era sălaşul lui preferat, se 
simţea grozav de bine printre fuste, se vâra în sufletul lor, 
dându-se în vânt după grosolăniile lor, stârnindu-le să le 
rostească, el vorbind mai departe o limbă aleasă; şi asta 
lămurea de ce-i plăcea atât de mult să stea printre 
spălătorese, de felul lor nişte fete cam slobode de gură. 
Când Clemence dădea drumul la hârdăul cu lături, stătea 
înduioşat şi zâmbitor, răsucindu-şi mustăţile subţiri. Mirosul 
atelierului, lucrătoarele scăldate în sudoare care călcau cu 
braţele despuiate, tot colţişorul ăsta asemeni unui culcuş în 
care zăceau rufele murdare ale cucoanelor din mahala, 
părea să fie pentru el limanul mult visat, un îndelung căutat 
tărâm al trândăviei şi al plăcerilor. 

În cele dintâi zile, Lantier lua masa la Frangois, în colţ la 
Rue des Poissonniers. Dar, în cele şapte zile ale săptămânii, 
de trei sau patru ori cina laolaltă cu soţii Coupeau; astfel 
încât, în cele din urmă, le propuse să mănânce în pensiune 
la ei: avea să le dea câte cincisprezece franci în fiecare 


sâmbătă. Şi-atunci, nu mai plecă din casă, se aşeză acolo 
de-a binelea. De dimineaţa până seara, cât era ziua de 
lungă, îl vedeai mergând din prăvălie în odaia din fund, fără 
veston, ridicând glasul, poruncind; răspundea chiar şi 
clienţilor, ducea în cârcă şandramaua. Vinul lui Frangois 
nefiindu-i pe plac, o convinse pe Gervaise, ca de acum 
înainte să cumpere vin de la Vigouroux, negustorul de 
cărbuni de-alături, unde, împreună cu Boche, se ducea să-i 
ciupească nevasta, când mergea să dea comenzile. După 
aceea, veni rândul pâinii de la Coudeloup să i se pară 
necoaptă; şi-o trimise pe Augustine după pâine la brutăria 
vieneză din cartierul Poissonnitre, la Meyer. Îl înlocui de 
asemenea ţi pe Lehongre, băcanul, şi nu-l păstră decât pe 
măcelarul din Rue Polonceau, pe grăsanul de Charles, din 
pricina părerilor lui politice. După o lună, vru ca toate 
bucatele să fie gătite numai cu ulei. După cum spunea 
Clemence, glumind pe socoteala lui, orice-ai face uleiul 
ieşea mereu la suprafaţă, la afurisitul ăsta de provensal. Îşi 
gătea singur omletele, nişte omlete întoarse pe amândouă 
părţile, mai rumenite decât clătitele, atât de tari încât ai fi 
zis că-s pesmeţi. O supraveghea pe bătrâna Coupeau, 
cerând ca muşchiul de vacă să fie bine pătruns, ca nişte 
pingele de pantofi, presărând totul cu usturoi, supărându- 
se dacă puneau verdeţuri tăiate mărunt în salată, nişte 
buruieni, striga el, printre care foarte bine se puteau 
strecura şi ierburi otrăvitoare. Dar felul de mâncare care-i 
plăcea cel mai mult era o anume supă, fidea fiartă cu apă, 
foarte deasă, în care turna o jumătate de sticlă de ulei. 
Numai el şi cu Gervaise mâncau din ea, pentru că ăilalţi, 
parizienii, fuseseră cât pe-aci să-şi verse măruntaiele, când 
se-apucaseră, într-o bună zi, să guste şi ei din supă. 
Încetul cu încetul, Lantier ajunsese să se ocupe şi de 
treburile familiei. Deoarece soţii Lorilleaux mereu se 
zgârceau să scoată din buzunar cei cinci franci pentru 
bătrâna Coupeau, Lantier îi lămurise că puteau fi daţi în 
judecată. Oare-şi băteau joc de lume? zece franci trebuiau 


să dea pe lună! Şi urca el însuşi până sus la ei, să le ceară 
cei zece franci, cu-o înfăţişare atât de cutezătoare şi 
politicoasă, încât lănţugarul nu se-ncumeta să-i refuze 
banii. Acum, şi madam Lerat, dădea tot două piese de câte 
cinci franci. Bătrâna Coupeau ar fi fost în stare să-i sărute şi 
mâinile lui Lantier, care pe deasupra mai făcea şi pe marele 
arbitru în certurile cu Gervaise. Când se-ntâmpla ca 
spălătoreasă să-şi iasă din pepeni şi s-o repeadă pe soacră- 
sa, iar aceasta se ducea să plângă în patul ei, Lantier le lua 
la rost pe-amândouă şi le silea să se îmbrăţişeze, 
întrebându-le dacă nu-şi închipuiau cumva că fac lumii 
plăcere cu firile lor atât de cumsecade. Întocmai cum se 
întâmpla şi cu Nana; după părerea lui o creşteau cum nu se 
poate mai prost. Aici, nu greşea, căci dacă taică-său se 
apuca s-o bată, maică-sa lua partea fetiţei, iar dacă şi 
maică-sa, la rândul ei, îi trăgea câteva la spate, taică-său 
făcea scandal. Nana, încântată de faptul că părinţii ei nu se- 
nţelegeau, văzându-se dinainte iertată, făcea un tărăboi 
nemaipomenit. Acuma, îi venise altă bâzdâganie în minte, se 
ducea pentru joacă la potcovăria de peste drum; şi toată 
ziua se dădea huţa între hulubele şaretelor; se ascundea cu 
nişte cârduri de golani tocmai în fundul curţii pline de colb 
alburiu şi străluminată de văpaia roşiatică a fierăriei; şi, pe 
neaşteptate, se ivea din nou, alergând, ţipând, şlampătă şi 
îngălată, cu liota de golani după ea, ca şi cum o ploaie de 
lovituri de ciocan ar fi pus pe goană haimanalele astea de 
copii. Numai Lantier era în stare s-o ia la rost; însă Nana 
ştia ca nimeni altul să se dea bine pe lângă el. Mucoasa asta 
de zece anişori păşea ca o cucoană prin faţa lui, fâţâindu-se, 
privindu-l galeş, desfrânarea sclipindu-i de pe acum în ochi. 
Până la urmă, Lantier îşi luă obligaţia să-i facă educaţia; o 
învăţă să danseze şi să vorbească limba păsărească. 

În felul ăsta se scurse un an. În mahala, se credea că 
Lantier trăieşte din rente, căci numai astfel se putea explica 
viaţa îmbelşugată a familiei Coupeau. Bineînţeles că 
Gervaise câştiga bani mai departe; dar acum când trebuia 


să le dea de mâncare celor doi bărbaţi care stăteau de 
pomană, fără îndoială că prăvălia nu era în stare să facă 
faţă cheltuielilor; cu atât mai mult cu cât prăvălia mergea 
din ce în ce mai prost, muşteriii îşi luau tălpăşiţa, 
lucrătoarele chefuiau din zori şi până-n noapte. Adevărul 
era că Lantier nu plătea o leţcaie, nici chiria şi nici 
mâncarea. În lunile de la început, dăduse nişte arvune; 
apoi, se mulţumise să pomenească de-o mare sumă de bani 
pe care trebuia s-o primească şi datorită căreia avea să 
plătească mai târziu, totul dintr-odată. Gervaise nu mai 
îndrăznea să-i ceară nici o centimă. Lua pâinea, vinul şi 
carnea pe datorie. Notele de plată creşteau peste tot, în 
fiecare zi se duceau câte trei şi câte patru franci. Nu mai 
dăduse un sfanţ negustorului de mobile şi nici celor trei 
tovarăşi de lucru ai lui Coupeau, zidarul, dulgherul şi 
zugravul. 'Toţi oamenii ăştia porneau să bombănească; prin 
magazine erau din ce în ce mai puţin politicoşi cu ea. Însă 
Gervaise era ca ameţită de patima datoriilor; îşi căuta 
uitarea în petreceri, alegea lucrurile cele mai scumpe, 
lăsându-se pradă lăcomiei de când nu mai plătea; de fapt, 
era foarte cinstită, cât era ziulica de lungă visa să câştige 
sute de franci, nu prea ştia însă cum, pentru a împărţi, în 
dreapta şi-n stânga, tuturor furnizorilor, pumni de monede 
de cinci franci. Pe scurt, Gervaise se ducea la fund, şi cu cât 
se prăbuşea mai adânc, cu atât mai des vorbea să-şi 
mărească prăvălia. Totuşi, pe la mijlocul verii, vlăjgana de 
Clemence plecase fiindcă n-aveau comenzi pentru două 
lucrătoare şi pentru că-şi aştepta banii de săptămâni 
întregi. În toiul prăbuşirii, Coupeau şi Lantier se umflau în 
buci. Găliganii, stând toată ziua la masă şi sătui până-n gât, 
păpau prăvălia, se îngrăşau pe seama ruinării atelierului; şi 
se îndemnau care mai de care să-şi pună porţii duble în 
farfurie, iar la desert se băteau în glumă pe burtă, chipurile 
ca să mistuie mai iute. 

În mahala, când stăteau la bârfeli, chestiunea care-i 
frământa cel mai mult era să se ştie dacă într-adevăr 


Lantier se încurcase din nou cu Gervaise. În privinţa asta, 
părerile erau împărţite. Dacă ar fi fost să te iei după soţii 
Lorilleux, Şontoroaga făcea tot ce-i era în putinţă ca să-l 
înhaţe pe pălărier, însă lui nu-i mai era poftă de ea, i se 
părea prea fleşcăită, avea în târg nişte fetişcane altfel 
ticluite. După părerea soţilor Boche, dimpotrivă, 
spălătoreasă se dusese din prima noapte să se culce cu 
fostul ei bărbat, de îndată ce gogomanul de Coupeau se 
pusese pe sforăit. Toate astea, şi-ntr-un fel şi-n altul, nu 
păreau să fie lucru curat; dar sunt în viaţă atâtea mârşăvii, 
ba încă şi mai acătării, încât lumea ajunsese să privească 
această căsnicie în trei ca firească, ba chiar plăcută, 
deoarece în sinul ei nu se băteau niciodată, iar cuviinţa era 
la mare cinste. Fără îndoială că dacă şi-ar fi băgat nasul în 
alte case din cartier, le-ar fi mirosit şi mai urât. Membrii 
familiei Coupeau, se vedea bine că-s oameni de treabă. 
Tustrei îşi vedeau de treburile lor, se îmbătau şi se 
încârligau laolaltă pe îndelete, fără să tulbure somnul 
vecinilor. Apoi, întreaga mahala era cucerită de frumoasele 
purtări ale lui Lantier. Vrăjitorul ăsta punea botniţă tuturor 
bârfelilor. Ba şi mai mult, în îndoiala ce se strecurase în 
minţile lor despre legăturile lui cu Gervaise, ori de câte ori 
precupeaţa de fructe tăgăduia faţă de vânzătoarea de 
măruntaie c-ar exista vreo legătură, aceasta dădea de 
înţeles că într-adevăr era păcat că nu-i nimic între ei, 
deoarece, la urma urmelor, asta făcea ca familia Coupeau 
să nu mai fie atât de interesantă. 

Între timp, în privinţa asta, Gervaise trăia împăcată, 
negândindu-se deloc la aceste mârşăvii. Lucrurile ajunseră 
până-ntr-acolo, încât o învinuiră că-i lipsită de inimă. 
Neamurile nu pricepeau aversiunea ei faţă de pălărier. 
Madam Lerat, căreia îi plăcea la nebunie să se bage între 
amorezi, venea la ei în casă în fiecare seară; spunea despre 
Lantier că-i un bărbat în faţa căruia nu puteai da îndărăt, şi 
că cele mai înţolite cucoane trebuiau să-i cadă în braţe. 
Madam Boche spunea că, de-ar fi avut zece arii mai puţin n- 


ar fi fost în stare să răspundă de cinstea ei. O uneltire 
ascunsă, necontenită, creştea din ce în ce mai mult, o 
îmboldea cu încetul pe Gervaise, ca şi cum toate muierile 
din preajmă-i şi-ar fi împlinit poftele, vârându-i în braţe un 
ibovnic. Însă Gervaise se arăta mirată, nu-i descoperea 
atâtea farmece lui Lantier. Fără îndoială, se mai schimbase 
în bine: umbla întotdeauna cu palton, mai prinsese o spoială 
de bune purtări prin cafenele şi pe la adunările politice. 
Numai că ea, care-l cunoştea atât de bine, îi pătrundea 
până în adâncul sufletului prin cele două găuri ale ochilor 
lui, şi dădea acolo peste o mulţime de lucruri, de pe urma 
cărora se alegea cu o uşoară înfiorare. La urma urmei, dacă 
treaba asta le plăcea atât de mult celorlalte, de ce nu se 
încumetau să cerceteze mai de aproape câte parale făcea 
dumnealui? Ceea ce îi dădu de înţeles într-o bună zi lui 
Virginie, care se arăta a fi cea mai înfierbântată. Atunci, 
madam Lerat şi Virginie, ca să-i tulbure minţile, îi povestiră 
despre dragostea lui Lantier cu vlăjgana de Clemence. Da, 
ea nu băgase nimic de seamă; însă, de îndată ce Gervaise 
pleca să facă vreun drum prin oraş, pălărierul o ducea la el 
în odaie. Acum, erau văzuţi împreună, pesemne că se ducea 
şi la ea acasă. 

— Ei şi? spuse spălătoreasă, cu glas puţin tremurat. Ce mă 
priveşte pe mine treaba asta? 

Şi se uita la ochii gălbui ai lui Virginie în care scăpărau 
scântei aurii, ca în ochii pisicilor. Aşadar femeia asta îi purta 
pică, de vreme ce încerca să-i stârnească gelozia? Însă 
croitoreasa privind-o, prosteşte, îi răspunse: 

— Bineînţeles că nu te priveşte... Numai c-ar trebui să-l 
sfătuieşti să-i facă vânt fetei ăsteia cu care o să aibă 
neplăceri. 

Cel mai rău era că Lantier se simţea sprijinit şi că îşi 
schimba purtările faţă de Gervaise. Acuma, când îi strângea 
mâna, îi ţinea câteva clipe degetele încleştate într-ale sale. 
O obosea tot uitându-se la ea, îşi aţintea asupră-i nişte 
priviri neruşinate, în care Gervaise citea desluşit ce-i cerea. 


Dacă trecea pe la spatele ei, îşi vâra genunchiul între fuste, 
îi sufla în grumaz, ca şi cum ar fi vrut s-o adoarmă. Totuşi, 
Lantier mai aşteptă, înainte de-a fi grosolan şi de a-şi da 
arama pe faţă. Dar într-o seară, fiind singur cu ea, o 
împinse înainte-i fără să scoată o vorbă, şi-o înghesui 
tremurând toată, cu spatele la perete, în fundul prăvăliei, 
vrând s-o sărute. Întâmplarea făcu ca Goujet să intre tocmai 
în clipa aceea. Atunci, Gervaise se zbătu şi-i scăpă din 
mâini. Şi tustrei schimbară câteva cuvinte, ca şi cum nimic 
nu s-ar fi întâmplat. Goujet, alb ca varul la chip, îşi plecase 
fruntea, închipuindu-şi că-i stingherea şi că Gervaise se 
zbătuse pentru a nu fi sărutată în văzul lui. 

A doua zi, Gervaise se foi prin prăvălie, tare nefericită, 
nefiind în stare să calce nici măcar o batistă; simţea nevoia 
să-l vadă pe Goujet şi să-i explice cum se făcuse că Lantier o 
pusese la perete. Însă, de când Etienne era la Lille, nu mai 
îndrăznea să intre la fierărie, unde Bec-Sale, zis şi Boit- 
sans-Soif, o întâmpina cu râsete făţarnice. Cu toate acestea, 
după-amiază, lăsându-se biruită de dorinţa ei, luă un coş gol 
şi plecă pe motiv că se duce să ia nişte fuste de la clienta 
din Rue des Portes-Blanches. 

Apoi, când ajunse în Rue Marcadet, în faţa fabricii de 
buloane, se plimbă agale, bizuindu-se pe-o întâlnire la voia 
norocului. Goujet, fără îndoială, o aştepta şi el, deoarece nu 
trecuseră nici cinci minute de când era acolo, şi fierarul ieşi 
ca din întâmplare. 

— Ia te uită! Ai fost după alergături, spuse el zâmbind 
stors de puteri; te duci acasă... 

Spusese aceste cuvinte într-o doară, numai ca să aibă ce 
zice. Gervaise tocmai întorcea colţul, ieşind din Rue des 
Poissonniers. Şi porniră la deal spre Montmartre, unul 
lângă altul, fără să se ia de braţ. Pesemne că singurul lor 
gând era să se îndepărteze cât mai mult de fabrică, pentru 
a nu lăsa lumea să creadă că-şi dau întâlnire în faţa porţii. 
Cu capetele plecate, păşeau de-a lungul străzii desfundate, 
înconjurați de huruitul uzinelor. Apoi, la vreo două sute de 


paşi, în chipul cel mai firesc, ca şi cum ar fi cunoscut 
locurile, o luară la stânga, tăcând întruna, pe un teren 
viran. Era o fâşie de câmp verde, cu petice gălbejite de 
iarbă pârjolită, situată între un joagăr mecanic şi o fabrică 
de nasturi; o capră, legată de-un pripon, se rotea mehăind 
în jurul acestuia; mai încolo, un copac uscat se măcina în 
bătaia arzătoare a soarelui. 

— Zău aşa! şopti Gervaise, parc-am fi la ţară. 

Merseră de se aşezară la poalele copacului uscat. 
Spălătoreasă îşi puse coşul la picioare. În faţa lor, colina 
Montmartre îşi desfăşura şirurile etajate de clădiri înalte, 
gălbui şi cenuşii, împrejmuite cu tufişuri sărace; şi, când îşi 
dădeau capul pe spate, zăreau, întinzându-se deasupra 
oraşului, nesfârşita boltă a cerului de-o limpezime 
dogoritoare, străbătută în partea de miazănoapte de un stol 
de nouraşi colilii. Însă lumina pătrunzătoare îi orbea, 
priveau depărtările ca de cretă ale mahalalelor mărginaşe 
ce se aflau la aceeaşi înălţime cu orizontul teşit, urmăreau 
mai cu seamă răsuflarea ţevii firave a joagărului mecanic, 
din care răbufneau ţâşnituri de abur. Aceste adânci suspine 
păreau că le uşurează inimile chinuite. 

— Da, reluă Gervaise, stânjenită de tăcerea prelungită, am 
plecat de-acasă după alergături... 

După ce dorise atât de mult să lămurească lucrurile, se 
pomeni deodată că nu mai îndrăzneşte să vorbească. Era 
cuprinsă de-o ruşine nespusă. Şi îşi dădea, totuşi, cât se 
poate de bine seama, că veniseră aici spontan, anume ca să 
vorbească despre ele; ba chiar şi vorbeau despre ele, fără 
să aibă nevoie să rostească vreun cuvânt. Întâmplarea din 
ajun stătea între ei ca o greutate apăsătoare. 

Şi-atunci, cuprinsă de-o cumplită tristeţe, cu ochii scăldaţi 
de lacrimi, Gervaise îi povesti cum murise madam Bijard, 
spălătoreasă, care-şi dăduse duhul în faptul dimineţii, în 
chinuri înspăimântătoare. 

— Asta i se trage de la o lovitură de picior pe care i-a dat-o 
Bijard, spunea ea cu glas molcom şi searbăd. 1 se umflase 


pântecele. Fără îndoială, s-a rupt ceva înlăuntrul 
măruntaielor. Dumnezeule! în trei zile a murit... Vai! la 
ocnă-s ticăloşi ce n-au făcut atâta rău cât Bijard. Dar justiţia 
şi-ar da prea mult de lucru, dacă s-ar îngriji de femeile 
moarte din pricina bărbaţilor lor. O lovitură de picior mai 
mult sau mai puţin, nu-i aşa? Asta nu se mai pune la 
socoteală, când te-alegi cu aşa ceva în fiecare zi. Cu atât 
mai mult cu cât biata femeie voia să-şi scape bărbatul de 
eşafod şi spunea că-şi nenorocise măruntaiele căzând peste 
un hârdău... A urlat toată noaptea înainte de a-şi da duhul. 

Fierarul tăcea, smulgând fire de iarbă cu pumnii încleştaţi. 

— Nu-s nici două săptămâni, spuse mai departe Gervaise, 
de când îşi înţărcase cel din urmă copil, pe micuțul Jules; şi 
încă asta-nseamnă noroc, deoarece pruncul nu va pătimi... 
Orice ar fi, iat-o pe copila asta de Lalie cu doi ţânci în cârcă. 
Încă n-are opt ani împliniţi, dar e serioasă şi cuminte ca o 
mamă adevărată. Cu toate astea, taică-său o stâlceşte-n 
bătăi... Ah! Zău aşa! există fiinţe născute pentru suferinţă. 

Goujet o privi şi spuse pe neaşteptate, cu buze 
tremurânde: 

— M-ai făcut să sufăr, ieri, oh! da, mult am mai suferit... 

Gervaise, pălind, îşi împreunase mâinile. Dar Goujet 
continuă: 

— Da, ştiu, trebuia să se-ntâmple şi-aşa ceva... Numai c-ar 
fi trebuit să mi te destăinui, să-mi mărturiseşti totul, să nu 
mă laşi să-mi fac gânduri... 

Nu fu în stare să sfârşească. Gervaise se ridicase, 
înțelegând că Goujet o credea din nou încurcată cu Lantier, 
aşa cum vorbea mahalaua. Şi, cu braţele întinse, strigă: 

— Nu, nu, ţi-o jur... Mă îmbrâncise, voia să mă sărute, e- 
adevărat; însă chipu-i nici nu mi-a atins faţa, şi era pentru- 
ntâia oară că-ncerca... Oh! uite, mă jur pe viaţa mea, pe-a 
copiilor, pe tot ce am mai sfânt! 

În răstimpul acesta, fierarul clătina din cap. N-avea 
încredere, fiindcă femeile spun totdeauna nu. Atunci 
Gervaise se încruntă nespus de mult, şi spuse iarăşi domol: 


— Dumneata mă cunoşti, dom' Goujet, nu-s deloc 
mincinoasă... Ei bine! nu, nu-i aşa, pe cuvântul meu de 
cinste!. Şi niciodată n-o să fie, mă-nţelegi? niciodată! în ziua 
în care s-ar întâmpla aşa ceva, aş ajunge cea mai josnică 
femeie, n-aş mai merita prietenia unui om cinstit ca 
dumneata. 

Şi în timp ce-i vorbea, avea un chip atât de frumos, într- 
atât de sincer şi deschis, încât Goujet îi luă mâna şi-o 
îndemnă să se aşeze la loc. Acum, răsufla uşurat, râdea 
inima în el. Pentru întâia oară îi ţinea astfel mâna şi i-o 
strângea într-a sa. Amândoi rămaseră amuţiţi. Pe cer, stolul 
norilor alburii plutea cu încetineala unei lebede. De pe 
peticul de păşune, cu capul întors spre ei, capra îi privea 
mehăind încetişor la îndelungi răstimpuri. Şi, fără să-şi 
descleşteze degetele, privirile lor tulburate de duioşie se 
pierdeau în depărtare, mângâind contururile alburii ale 
colinei Montmartre, prin hăţişul înalt al coşurilor de uzine 
ce vârstau orizontul, şi cătând spre periferia colbuită şi 
pustie, unde boschetele verzi ale crâşmelor deocheate îi 
mişca până la lacrimi. 

— Mama dumitale mă urăşte, o ştiu, spuse iarăşi Gervaise 
cu glas şoptit. Nu-mi spune nu... Vă datorăm atâţia bani! 

Însă Goujet, fu grosolan, pentru a o sili să tacă. Îi zgâlţăi 
mâna, să i-o rupă, nu altceva. Nu voia să-i pomenească de 
bani. Apoi, şovăi, şi în cele din urmă bâigui: 

— Ascultă, de multă vreme mă gândesc să-ţi propun un 
lucru... Nu eşti fericită. Maică-mea mă-ncredinţează că 
viaţa dumitale capătă o întorsătură neplăcută... 

Se opri, pierzându-şi niţel din suflare. 

— Ei bine! trebuie să plecăm împreună de-aici. 

Gervaise îl privi, la început neînţelegând prea bine ce voia 
să spună, luată pe neaşteptate de această aspră declaraţie 
de dragoste, o dragoste despre care el nu-şi descleştase 
niciodată buzele. 

— Cum aşa? întrebă ea. 


— Da, spuse el mai departe cu capul plecat, vom pleca de- 
aici, vom trăi pe alte meleaguri, în Belgia dac-ai să vrei... Aş 
putea spune că-i aproape ţara mea de baştină... Muncind 
amândoi acolo, am ajunge-n scurtă vreme să trăim 
îndestulaţi. 

Atunci, Gervaise roşi ca para focului. De-ar fi luat-o strâns 
în braţe s-o sărute, şi tot s-ar fi ruşinat mai puţin. Ciudat 
flăcău mai era şi Goujet, să-i propună s-o răpească aşa cum 
se întâmplă în romane şi în lumea mare. Zău aşa! Apucase 
să i se întâmple şi asta, să vadă în preajmă-i muncitori 
făcând curte femeilor măritate; şi nici măcar nu le 
conduceau până la Saint-Denis, ci lucrurile se petreceau pe 
loc, şi încă fără nici un înconjur. 

— Ah! dom' Goujet, dom' Goujet... îngăimă ea, nefiind în 
stare să găsească altceva de spus? 

— Pe scurt, asta e, n-am fi decât noi amândoi, spuse el din 
nou. Ceilalţi mă stânjenesc, mă-nţelegi?. Când ţin la o fiinţă, 
nu sufăr s-o văd cu alţii. 

Însă Gervaise îşi revenise, şi-acum, cu-o înfăţişare 
înţelegătoare îi spuse că nu primeşte: 

— Nu-i cu putinţă, dom' Goujet. Ar fi nespus de rău... Sunt 
măritată, nu-i aşa? Am copii... Ştiu cât se poate de bine că 
ţii la mine şi că te fac să suferi. Numai că vom avea 
remuşcări, nu ne-ar tihni bucuria... Şi eu simt că ţin foarte 
mult la dumneata, o simt prea din plin ca să te las să faci o 
prostie. Şi, bineînţeles, ar fi o prostie... Nu se poate, vezi 
dumneata, mai bine să rămânem ca şi pân-acu'. Ne 
preţuim, simţim la fel. E-un lucru foarte mare, în care nu o 
dată am găsit sprijin. Când, în situaţia noastră, rămâi 
cinstit, eşti răsplătit din plin. 

Goujet clătina din cap, ascultând-o. O încuviinţa, nu-i putea 
spune nimic împotrivă. Pe neaşteptate, ziua în nămiaza 
mare, o cuprinse în braţe strângând-o să-i strivească trupul 
şi-o sărută cu furie pe grumaz, de parc-ar fi vrut să se 
înfrupte din carnea ei. Apoi, îi dădu drumul, fără să-i mai 
ceară altceva; şi nu-i mai pomeni nimic de dragostea lor. 


Gervaise se scutura, nu era supărată, dându-şi seama că 
amândoi meritaseră pe deplin această plăcere nevinovată. 

Între timp, fierarul, străbătut din cap până-n picioare de 
un fior cumplit, se îndepărtă de ea, pentru a nu se lăsa 
învins de dorinţa de-a o îmbrăţişa din nou; şi se târa pe 
genunchi, şi, neştiind ce să facă cu mâinile, începu să 
culeagă flori de păpădie pe care le arunca de la depărtare 
în coşul ei. Erau acolo, în inima peticului de otavă pârjolită, 
nişte păpădii gălbui de-o nespusă frumuseţe. Încetul cu 
încetul, joaca asta îl potoli, îi făcu plăcere. Cu degetele 
înăsprite de truda ciocanului, rupea cu gingăşie florile, le 
zvârlea una câte una, şi ochii lui de câine credincios râdeau 
când nimerea drept în coş. Spălătoreasă se rezemase cu 
spatele de copacul uscat, veselă şi odihnită, vorbind mai 
tare pentru a se face auzită, pe deasupra răsuflării 
duduitoare a joagărului mecanic. Când plecară alături unul 
de altul de pe terenul acela viran, vorbind despre Etienne 
care se simţea foarte bine la Lille, Gervaise îşi luă coşul plin 
de flori de păpădie. 

De fapt, Gervaise nu se simţea faţă de Lantier chiar atât 
de curajoasă pe cât spunea. Bineînţeles, era foarte hotărâtă 
să nu-i îngăduie s-o atingă nici cu vârful degetelor; dar dacă 
avea să se atingă vreodată de ea, atunci se temea de 
slăbiciunea ei din trecut, de moliciunea şi îngăduinţa cărora 
se lăsa pradă, pentru a face lumii pe plac. Cu toate acestea, 
Lantier nu mai încercă s-o ademenească din nou. Il se 
întâmplă de mai multe ori să fie singur cu ea, şi stătu 
liniştit. Acum părea că-şi face de lucru cu negustoreasa de 
măruntaie, o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, care 
se ţinea foarte bine. Lui Goujet, ca să-l liniştească, Gervaise 
îi povestea despre legătura lui Lantier cu negustoreasa de 
măruntaie. Când Virginie şi madam Lerat îi cântau osanale 
pălărierului, ea le răspundea că Lantier se putea lipsi mult 
şi bine de admiraţia ei, de vreme ce le căzuse cu tronc 
tuturor vecinelor. 


În mahala, Coupeau spunea cui vrei şi cui nu vrei că 
Lantier îi era prieten, prieten adevărat. Degeaba 
trăncăneau pe socoteala lor, el ştia ce ştia, puţin îi păsa de 
bârfeli, de vreme ce cinstea era de partea lui. Când ieşeau 
tustrei la plimbare, duminica, o silea pe nevastă-sa să 
meargă înaintea lui, la braţ cu pălărierul, chipurile ca să 
facă pe grozavii pe stradă; şi se uita la oameni, gata să le 
repeadă un pumn în obraz, de şi-ar fi îngăduit şi cea mai 
mică glumă. Bineînţeles, Lantier i se părea cam fudul, îl 
învinuia că face pe mâţa blândă când se află în faţa 
rachiului, îl lua peste picior pentru că ştia să citească şi-i 
turuia gura ca unui avocat. Însă, lăsând toate astea la o 
parte, spunea despre el că-i băiat de nădejde şi inimos. N-ai 
fi găsit în mahalaua Chapelle pe vreunul care să-i semene. 
În sfârşit, se înțelegeau de minune, erau făcuţi unul pentru 
altul. Prietenia unui bărbat e mai trainică decât dragostea 
femeii. 

Mai trebuie spus un lucru, Coupeau şi Lantier trăgeau 
împreună nişte chiolhanuri de pomină. Acum, Lantier 
împrumuta bani de la Gervaise, câte zece franci, câte 
douăzeci de franci, când mirosea că-s bani în casă. 
Totdeauna îi trebuiau bani pentru marile lui afaceri. Apoi, în 
zilele acelea, îl ademenea pe Coupeau, spunându-i că-i 
vorba de-un drum mai lung şi-l lua cu el; şi, aşezaţi faţă în 
faţă la o masă din fundul vreunui restaurant din preajmă, 
vârau pe beregată nişte mâncăruri pe care nu le poţi mânca 
la tine acasă, stropindu-le cu vin înfundat. Tinichigiului i-ar 
fi plăcut mai mult nişte chefuri ca între oameni de rând; 
însă era impresionat de gusturile aristocratice ale 
pălărierului care găsea pe lista de bucate nişte nume de 
sosuri nemaiauzite. Nu se putea închipui un om mai gingaş 
şi mai greu de mulţumit. Pare-se că prin părţile de miază-zi 
sunt toţi pe-acelaşi calapod. Astfel, nu voia să mănânce 
nimic care să-ţi înfierbânte maţele, se certa pentru fiecare 
tocăniţă, din punct de vedere al sănătăţii, cerând să i se ia 
îndărăt carnea când i se părea prea sărată sau prea 


pipărată. Era şi mai rău în privinţa curentului, se temea 
îngrozitor să nu-l tragă, lua la ocări toată prăvălia dacă se 
întâmpla să rămână vreo uşă întredeschisă. Totodată era şi 
tare scârţar, dădea bacşiş chelnerului doar zece centime la 
o masă de şapte şi opt franci. Cu toate acestea, tremurau în 
faţa lui, şi le mersese vestea pe bulevardele exterioare, de 
la Batignolles şi până la Belleville. Se duceau la Batignolles 
pe strada mare să se-nfrupte cu măruntaie pregătite ca la 
Caen, ce le erau aduse la masă pe nişte mici plite încinse. 
La picioarele colinei Montmartre se duceau să mănânce 
cele mai bune stridii din mahala, la „Viile de Bar-le-Duc”. 
Când se osteneau până-n vârful colinei, la „Moulin de la 
Galette”, comandau un iepure. În Rue des Martyrs, la 
restaurantul „Lilas”, specialitatea casei era căpăţâna de 
vițel; în vreme ce, pe şoseaua Clignancourt, restaurantele 
„Lion d'Or', şi „Deux Marronniers” le dădeau nişte soteuri 
de rinichi, de-ţi lingeai degetele, nu altceva. Dar, de cele 
mai multe ori, o cârmeau la stânga, către Belleville, unde-şi 
aveau masa lor reţinută la „Vendanges de Bourgogne”, la 
„Cadran Bleu”, la „Capucin”, case de încredere, unde 
puteai să comanzi orice, cu ochii închişi. Era vorba de nişte 
petreceri făcute pe furiş, despre care a doua zi vorbeau pe 
ocolite, mâncând în silă cartofii Gervaisei. Ba, într-o zi, într- 
un boschet de la „Moulin de la Galette”, Lantier aduse cu el 
o femeie, cu care, când ajunseseră la desert, Coupeau îl 
lăsă acolo. 

Fireşte că nu se poate chefui şi munci totodată. Astfel, de 
când pălărierul le venise în casă, tinichigiul, care încă mai 
dinainte trândăvea destul de zdravăn, ajunsese să nu mai 
pună mâna pe unelte. Când Coupeau, sătul să tot tragă 
mâţa de coadă, se mai lăsa tocmit la cine ştie ce lucrare, 
prietenul său venea după el pe şantier şi făcea un haz 
cumplit găsindu-l spânzurat de capătul funiei lui cu noduri 
ca o şuncă pusă la afumat, şi-i striga să coboare la o juma' 
de vin. Era lucru dinainte ştiut, tinichigiul îşi lăsa treburile 
şi se aşterneau pe nişte chiolhanuri care ţineau zile şi 


săptămâni de-a rândul. Oh! Într-adevăr, erau nişte 
chiolhanuri de pomină, o inspecţie generală a tuturor 
crâşmelor din mahala, beţii de dimineaţă clocite la prânz şi 
luate de la capăt seara, cinstindu-se cu nenumărate rânduri 
de adio-mamă, unul după altul, care se pierdeau în noapte, 
asemeni lampioanelor, ultima feştilă. Stingându-se odată cu 
cel din urmă pahar! Dobitocul de pălărier nu ducea 
niciodată lucrurile până la capăt. Îl lăsa pe celălalt să-şi ia 
achiul, apoi îl părăsea şi se întorcea acasă cu înfăţişarea lui 
curtenitoare. El unul, se cherchelea cuviincios, fără să se 
bage de seamă că-i beat. Când îl cunoşteai mai bine, se 
vedea că era cherchelit doar după ochii mai mijiţi şi după 
purtările mai îndrăzneţe faţă de femei. Tinichigiul, 
dimpotrivă, ajungea să fie respingător, nu mai era în stare 
să bea un pahar fără să n-ajungă într-un hal fără de hal. 

Astfel, către cele dintâi zile ale lui noiembrie, Coupeau 
trase un chef care se sfârşi într-un chip cât se poate de 
parşiv pentru el şi pentru ceilalţi. În ajun, îşi găsise ceva de 
lucru. De astă dată, Lantier era însufleţit de cele mai alese 
simţiri; propovăduia munca, fiindcă munca îl înnobilează pe 
om. Ba, dis-de-dimineaţă se sculă cu noaptea-n cap, vrând 
să-şi însoţească prietenul până la şantier, foarte serios, 
cinstind în persoana lui pe muncitorul cu adevărat vrednic 
de acest nume. Dar, trecând pe la „Petite-Civette”, care 
tocmai îşi deschisese porţile, pătrunseră înăuntru să ia o 
prună în rachiu, numai una, doar cu țelul de-a uda 
împreună hotărârea nestrămutată a unei purtări fără pată. 
Lângă tejghea, pe o bancă, stătea Bibi-la-Grillade, cu 
spatele rezemat de perete, şi fumând mahmur din lumea. 

— Ia te uită! Bibi umblă haimana din crâşmă în crâşmă, 
spuse Coupeau. Te-ai săturat de lucru, bătrâne? 

— Nu, nu, răspunse tovarăşul trosnindu-şi braţele. 
Patronii-s cei care te scârbesc... Ieri l-am părăsit pe-al 
meu... toţi-s nişte ticăloşi, nişte şmecheri daţi dracului... 

Şi Bibi-la-Grillade primi să i se facă cinste cu-o prună în 
rachiu. Pesemne că stătea acolo pe bancă, aşteptând să dea 


careva un rând. Cu toate acestea, Lantier luă apărarea 
patronilor; aveau uneori necazuri nemaipomenite, el mai 
ştia câte ceva în privinţa asta, doar se retrăsese de curând 
din afaceri. Drăguţe lichele şi muncitorii ăştia! Toată ziua 
bună-ziua stăteau la chefuri, prea puţin păsându-le de 
lucru, lăsându-te cu buzele umflate tocmai în dârdora cine 
ştie cărei comenzi, ivindu-se apoi din nou după ce se 
curăţaseră de bani. Astfel, avusese ca angajat un scundac 
din Picardia, care avea slăbiciunea de a se plimba cu 
trăsura sa, şi de cum punea mâna pe banii pentru 
săptămâna muncită, îşi lua o birjă cu ziua. Oare năravul 
ăsta era vrednic de-un muncitor? Apoi, pe neaşteptate, 
Lantier porni să-i beştelească şi pe patroni. Vai! El judeca la 
rece, îi spunea fiecăruia adevărul. La urma urmei, erau un 
soi josnic, nişte exploatatori neruşinaţi, nişte duşmani ai 
omenirii. El unul, slavă Domnului, putea să doarmă cu 
conştiinţa împăcată, căci totdeauna se purtase ca un 
prieten cu lucrătorii lui, şi se mulţumise să nu câştige 
milioanele cu grămada ca alţii. 

— Să ne luăm valea, băiete, spuse el, vorbindu-i lui 
Coupeau. Trebuie să fim cuminţi, c-o să întârziem. 

Bibi-la-Grillade, bălăbănindu-şi braţele, plecă împreună cu 
ei. Afară, abia se lumina de ziuă, o dimineaţă mânjită de 
oglindirea noroioasă a caldarâmului; în ajun plouase şi era 
nespus de plăcut. Felinarele cu gaz aerian tocmai se 
stinseseră; Rue des Poissonniers, pe care mai pluteau încă, 
sugrumate între clădiri, rămăşiţele nopţii, răsuna de 
tropăitul înăbuşit al lucrătorilor ce coborau spre Paris. 
Coupeau, cu taşca de tinichigiu petrecută pe umăr, păşea 
cu înfăţişarea cetăţeanului care se grozăveşte simțindu-se, 
din întâmplare, şi el o dată în puteri. Se întoarse şi întrebă: 

— Bibi, nu vrei să te bagi la lucru? jupânul mi-a spus s- 
aduc cu mine vreun tovarăş, dac-o să-mi fie cu putinţă. 

— Mulţumesc, răspunse Bibi-la-Grillade, astăzi ispăşesc... 
Ar trebui să-i propui aşa ceva lui Mes-Bottes, care ieri căta 


ceva de salahorit... Stai o ţâră, fără-ndoială că Mes-Bottes 
e-acolo înăuntru. 

Şi, întrucât ajunseseră în partea de jos a străzii, îl zăriră 
într-adevăr pe Mes-Bottes la nea Colombe. În ciuda faptului 
că nici nu se luminase bine de ziuă, crâşma îşi vedea de 
afaceri, cu obloanele ridicate şi luminile aprinse. Lantier 
rămase în prag, sfătuindu-l pe Coupeau să dea zor, 
deoarece mai aveau la îndemână doar zece minute. 

— Cum! te duci la măgarul ăla de Bourguignon! răcni Mes- 
Bottes, când tinichigiul îi spuse despre ce-i vorba, nu mă 
mai prinde nimeni pe-acolo! Nu, mai bine să ştiu c-o să trag 
mâţa de coadă pân-la anul... însă, bătrâne, eu ţi-o spun, n-o 
să stai nici trei zile la el! 

— Zău, aşa-i de păcătos atelierul ăla? întrebă Coupeau 
îngrijorat. 

— Vai! Nici că se poate mai scârnav... Nu eşti în stare să te 
mişti o clipă... Jupânu-i mereu în spatele tău. Şi-n acelaşi 
timp nişte apucături, o cucoană care te face beţivan, o 
dugheană unde n-ai voie să scuipi... Mă-nţelegi că i-am dat 
dracului după prima zi. 

— Bun! Ilată-mă prevenit. N-am să mănânc la ei o baniţă 
de sare... În dimineaţa asta mă duc să-i simt gustul; însă 
dacă jupânul se-apucă să mă bată la cap, să vezi ce ţi-l mai 
iau de brăcinare şi ţi-l zvârl peste cucoană-sa, de-i lipesc pe- 
amândoi ca pe-o pereche de ţări! 

Tinichigiul îi strângea mâna tovarăşului, să-i mulţumească 
pentru folositoarea informaţie şi era gata să plece, când 
Mes-Bottes se supără. Ei, drăcia dracului! Oare 
Bourguignon o să-i împiedice să bea un păhărel de rachiu? 
Atunci, înseamnă că bărbaţii nu-s bărbaţi? Jupânul putea 
foarte bine s-aştepte cinci minute. Lantier intră şi el, 
primind să i se facă cinste c-un rând de băutură, stând 
tuspatru în picioare în faţa tejghelei. În răstimpul acesta, 
Mes-bottes, cu pantofii scâlciaţi, cu bluza de lucru neagră 
de-atâta jeg, cu şapca pleoştită în vârful capului, răcnea din 
răsputeri şi-şi rotea privirile prin crâşmă ca un stăpân. 


Fusese proclamat împărat al beţivanilor şi rege al porcilor, 
fiindcă se înfruptase dintr-o salată de cărăbuşi şi-şi 
înfipsese colții într-o pisică moartă. 

— l-ascultă, neam de ucigaş! se răsti el la nea Colombe, să- 
mi dai o secărică, din udul ăla de măgăriţă număru' unu. 

Iar când nea Colombe, nespus de palid şi paşnic în tricoul 
său albastru, le umplu cele patru pahare, domnii le goliră 
dintr-o înghiţitură, chipurile pentru a nu-i da vreme 
băuturii să se trezească. 

— Totuşi otrava asta face bine pe unde trece, îngăimă Bibi- 
la-Grillade. 

Dar dobitocul de Mes-Bottes se apucase să povestească o 
poznă. Vineri, fusese atât de pilit, încât tovarăşii îi cetluiseră 
luleaua în bot, cu-o mână de ipsos. Altcineva ar fi dat ortul 
popii din pricina asta, lui însă puţin îi păsase, ba îşi mai 
dăduse şi ifose. 

— Domnii nu poftesc să le mai dau un rând? întrebă nea 
Colombe cu glasul lui gros. 

— Da, mai toarnă-ne câte un pahar. E rândul meu să fac 
cinste. 

Acum pălăvrăgeau despre femei. Duminica trecută, Bibi- 
la-Grillade îşi dusese jumătatea la Montrouge, la o mătuşă. 
Coupeau ceru veşti despre Malle des îndes, o spălătoreasă 
din Chaillot, cunoscută de obişnuiţii localului. Se pregăteau 
să dea paharele pe gât, când Mes-Bottes îi strigă pe Goujet 
şi pe Lorilleux care treceau prin faţa crâşmei. Aceştia 
veniră până-n prag şi nu vrură să intre. Fierarul nu simţea 
nevoia să bea ceva. Lănţugarul, livid, dârdâind, îşi strângea 
în buzunar lanţurile de aur pe care le ducea patronului; 
tuşea şi-şi cerea iertare, spunând c-o picătură de rachiu l-ar 
dobori la pământ. 

— Ia te uită ce mai prefăcuţi! bodogăni Mes-Bottes.' 
Pesemne că ăştia beau ascunşi pe la colţuri. 

Şi când îşi vâri nasul în pahar, se luă de nea Colombe. 

— Otravă bătrână, ai schimbat sticla!. Să ştii, că cu mine ţi- 
ai găsit beleaua, de te-ai apucat să botezi basamacul! 


Se făcuse ziuă, o lumină tulbure se revărsa în crâşmă, în 
vreme ce patronul stingea gazul aerian, Coupeau îi rugă 
totuşi să-l ierte pe cumnatu-său, că nu era în stare să bea, 
fapt pentru care, la urma urmei, n-aveau de ce să-i facă 
vină. Era de aceeaşi părere şi cu Goujet, dat fiindcă-i mare 
fericire să nu-ţi fie niciodată sete. Şi pomenea că se duce la 
lucru, când Lantier, cu ifosele lui de om binecrescut, îi dădu 
o lecţie: măcar să faci cinste c-un rând, mai înainte de-a te 
căra; nu se cade să-ţi laşi prietenii ca un netrebnic, chiar de 
te duci la datorie. 

— Oare mult o să ne mai bată la cap cu lucrul lui? răcni 
Mes-Bottes. 

— Atunci, domnul dă şi dânsul un rând? întrebă nea 
Colombe pe Coupeau. 

Tinichigiul făcu şi el cinste c-un rând de băutură. Dar când 
veni rândul lui Bibi-la-Grillade, acesta se plecă la urechea 
patronului care refuză c-un semn domol din cap. Mes- 
Bottes înţelese despre ce-i vorba şi porni din nou să-l 
ocărască pe sâcâitul ăsta de nea Colombe. Cum aşa! Un 
potlogar bătrân de teapa lui îşi îngăduia să se poarte urât c- 
un tovarăş? Toţi crâşmarii dădeau pe datorie! Cine intră 
într-o speluncă de felul ăsteia trebuie să se aştepte la 
jigniri! Patronul rămase nepăsător şi, hâţânându-se cu 
pumnii mătăhăloşi rezemaţi de marginea tejghelei, repetă 
cuviincios: 

— Împrumutaţi-l careva pe domnu, aşa va fi mai simplu. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, da, am să-l împrumut eu, 
urlă Mes-Bottes. Na! Bibi, zvârle-i gologanii în mutră, 
vândutului ăsta! 

Apoi întărâtat şi zădărât pe taşca pe care Coupeau şi-o 
lăsase pe umăr, spuse mai departe, vorbindu-i tinichigiului: 

— Arăţi ca o doică. Mai lasă dracului pruncul. O să te 
COCoşezi. 

Coupeau şovăi o clipă: şi, paşnic, ca şi cum ar fi luat o 
hotărâre după îndelungă chibzuinţă, puse taşca jos, 
spunând: 


— S-a făcut prea târziu. O să mă duc la Bourguignon după 
prânz. Am să-i spun c-au apucat-o durerile pe cucoană- 
mea... Ascultă, nea Colombe, îmi las uneltele sub banca asta 
şi-am să le iau din nou la prânz. 

Dând din cap, Lantier încuviinţă această idee. Nu încăpea 
nici o îndoială că trebuia să lucreze; numai că atunci când 
te afli cu prieteni, buna-cuviinţă e mai presus de orice. 
Încetul cu încetul, o poftă de chefuială îi zgândărea şi-i 
toropea pe tuspatru care simțeau cum îi mănâncă palmele 
şi se-ntrebau din priviri. Şi, de îndată ce-şi dădură seama că 
au cinci ceasuri de hoinăreală înaintea lor, fură cuprinşi pe 
neaşteptate de-o veselie zgomotoasă, îşi traseră palme, 
ocărându-se-n faţă cu vorbe dezmierdătoare, mai ales 
Coupeau, uşurat şi întinerit, care le spunea celorlalţi 
„bătrânii mei dragi!”. Îşi clătiră gâtlejurile cu încă un rând 
de băutură; apoi plecară la „Puce qui renifle”, o cafenea 
mititică unde era şi-un biliard. Pălărierul strâmbă o clipă 
din nas deoarece era o magherniţă nu prea arătoasă; 
basamacul se vindea c-un franc ocaua, cincizeci de centime 
un clondir de-o juma' în două pahare, iar muşteriii de prin 
partea locului spurcaseră cu atâtea murdării masa de 
biliard încât bilele rămâneau lipite de ea. Dar de-ndată ce- 
ncepură partida, Lantier, care-avea o lovitură de tac 
nemaipomenită, îşi recăpătă farmecul şi buna dispoziţie, 
umflându-şi pieptul şi bâţâindu-şi şoldurile după fiecare 
carambol. 

Când se făcu de prânz, lui Coupeau îi trecu ceva prin cap 
şi bătând din picioare, exclamă: 

— Trebuie să ne ducem să-l luăm cu noi pe Bec-Sale. Ştiu 
unde lucrează... Îl luăm cu noi să mănânce o ciulama de pui 
la mătugşica Louis. 

Propunerea fu primită cu strigăte de aprobare. Da, Bec- 
Sale, zis şi Boit-sans-Soif, pesemne că simţea şi el nevoia să 
halească o ciulama de pui. Plecară. Străzile erau scăldate 
de-o lumină gălbuie şi-o ploicică măruntă pornise să ţârâie; 
dar apucaseră să fie prea înfierbântaţi pe dinăuntru ca să 


mai simtă neînsemnata stropeală care le uda mădularele. 
Coupeau îi călăuzi pe Rue Marcadet, la fabrica de buloane. 
Deoarece sosiseră c-o bună jumătate de ceas mai înainte de 
sfârşitul zilei de lucru, tinichigiul îi dădu unui puşti zece 
centime ca să intre în fabrică şi să-i spună lui Bec-Sale că 
nevastă-sa se simţea rău şi că-l chema să vină numaidecât. 
Fierarul se ivi cât ai zice peşte, fâţâindu-se, foarte liniştit la 
înfăţişare, adulmecând cheful. 

— Ah! Mâncăcioşilor! spuse el, de îndată ce-i zări pitiţi sub 
o poartă. Am simţit că-i vorba de-aşa ceva... Hai? Ce- 
nfulecăm? 

La mătuşica Louis, tot sugând oscioarele de pui, se 
apucară iarăşi să dea în patroni. Bec-Sale, zis şi Boit-sans- 
Soif, le povestea că la şandramaua lor aveau o comandă 
urgentă. Vai! Jupânul era îngăduitor când era vorba de-un 
sfert de ceas; puteai să lipseşti de la apel, se purta la fel de 
drăguţ, pesemne se socotea încă destul de bucuros că te 
întorceai îndărăt. Apoi, nu exista primejdia ca vreun patron 
să îndrăznească vreodată să-l dea afară pe Bec-Sale zis şi 
Boit-sans-Soif, fiindcă nu prea se găseau băieţi îndemânatici 
ca el. După ciulama, înfulecară o omletă. Fiecare îşi bău 
ocaua de vin. Mătuşica Louis îşi aducea vinul din Auvergne, 
un vin roşu ca sângele pe care puteai să-l tai cu cuțitul. 
Lucrurile porneau să aibă haz, chiolhanul se înteţea. 

— Ce l-a apucat pe încuiatul de jupân să mă bată la cap? 
strigă Bec-Sale, când ajunseră la desert. Păi, nu i-a dat prin 
minte să-şi atârne un clopot în magherniţă? Un clopot, e 
nimerit pentru robi... zău aşa! Azi poa' să sune cât o vrea! 
Să fie al dracu' cin' mă mai prinde la nicovală! lacă-s cinci 
zile de când mă spetesc muncind la ea, acum pot foarte 
bine să-i dau cu piciorul... Dacă se-apucă să-mi tragă vreun 
perdaf, îl dau dracului. 

— Eu, zise Coupeau grozăvindu-se, sunt nevoit să vă 
părăsesc, mă duc la lucru. Da, i-am jurat neveste-mii... 
Petreceţi singuri, ştiţi că-s din toată inima alături de voi. 


Ceilalţi glumeau. Însă Coupeau părea atât de hotărât, 
încât îl însoţiră cu toţii când le spuse că. Merge să-şi ia 
uneltele de la nea Colombe. Îşi trase taşca de sub bancă şi-o 
aşeză înainte-i, răstimp cât să bea cel din urmă rachiu. Pe la 
ceasurile unu, adunarea se mai cinstea cu câte-un rând de 
băutură. Atunci, Coupeau, c-un gest de plictiseală, îşi 
împinse uneltele la loc sub bancă; îl stinghereau, nu era în 
stare de-a se apropia de tejghea fără să nu se izbească de 
ele. Prea era de tot, o să se ducă mâine la Bourguignon. 
Ceilalţi patru, care se ciondăneau în legătură cu problema 
salariilor, nu se mirară, când tinichigiul, fără nici o lămurire, 
le propuse să dea o raită pe bulevard, ca să-şi mai 
dezmorţească picioarele. Ploaia încetase. Raita se mărgini 
la cei două sute de paşi pe care-i făcură, ţinându-se unul 
după altul, bălăbănindu-şi braţele; nu mai erau în stare să 
rostească o vorbă, luaţi pe neaşteptate de iuţeala aerului, 
sâcâiţi de faptul că erau afară. Domol, fără ca măcar să se fi 
sfătuit prin semne cu cotul, o luară la deal, fără să-şi dea 
seama, pe Rue des Poissonniers, unde intrară la Franqois, 
să bea câte-o juma de vin. Într-adevăr, aveau nevoie de-aşa 
ceva ca să-şi vină în fire. Prea se făcuse urât pe stradă, era 
o fleşcăraie de să nu dai pe uşă afară nici măcar un vardist. 
Lantier îşi împinse tovarăşii în odăiţă, un colţişor strimt 
ocupat de-o singură masă şi despărţit de sala comună 
printr-un geamlâc murdar. Lantier, îndeobşte, îi trăgea la 
măsea prin odăiţe, fiindcă era mai cuviincios în felul ăsta. 
Oare tovarăşii nu se simțeau bine acolo? îţi venea să te 
crezi la tine acasă, puteai să faci acolo nani fără să te simţi 
stânjenit. Ceru ziarul şi-l desfăcu cât era de mare, 
răsfoindu-l în grabă cu sprâncenele încruntate. Coupeau şi 
Mes-Bottes porniseră să joace pichet. Pe masă zăceau două 
sticle de vin şi cinci pahare. 

— Ei bine! Ce mai trăncănesc în hârţoaga aia? îl întrebă 
Bibi-la-Grillade pe pălărier. 

Lantier nu răspunse numaidecât. Apoi, fără să-şi ridice 
privirea: 


— Am în faţă dezbaterile de la Cameră. Tată nişte 
republicani de trei bani perechea, trântorii ăştia afurisiţi de 
stânga; oare de-aia i-a ales poporul ca să-l împroaşte cu apa 
lor îndulcită!. Asta, de pildă, crede-n Dumnezeu şi le face 
ochi galeşi ticăloşilor de miniştri! Eu unul, dac-aş fi numit, 
m-aş urca la tribună şi-aş zice „Rahat!” Da, nici un cuvânt 
mai mult, asta-i părerea mea! 

— Ştiţi că, alaltăseară, Ţăcălie s-a luat la palme cu 
cucoană-sa, în faţa întregii curţi, spuse Bec-Sale, zis şi Boit- 
sans-Soif. Pe cuvântul meu de cinste! Şi dintr-o nimica 
toată, doar din cicăleală. Ţăcălie era pilit. 

— Mai slăbeşte-ne cu politica! strigă tinichigiul. Citeşte 
asasinatele, îs mai cu haz. 

Întorcându-se din nou la jocul său, anunțând un brelan de 
dame cu nouari, Coupeau spuse: 

— Am un trei nouari şi trei porumbiţe. Muierile nu mă 
slăbesc deloc. 

Goliră paharele. Lantier porni să citească cu glas tare: 

— O crimă înspăimântătoare a răspândit groaza în comuna 
Gaillon (Seine-et-Marne). Un fiu şi-a ucis părintele cu 
lovituri de cazma, ca să-i fure un franc şi jumătate...” 

Strigară cu toţii înfioraţi de scârbă. Într-adevăr, iată unul 
pe care cu plăcere s-ar fi dus să-l vadă scurtat de cap! Nu, 
ghilotina nu era de-ajuns; ar fi trebuit să-l hăcuiască. O 
păţanie c-un copil omorât de maică-sa le stârni de 
asemenea indignarea; însă, pălărierul, foarte moral, îi luă 
apărarea femeii, dând toată vina în cârca celui ce-o 
amăgise; căci, la urma urmei, dacă mişelul de bărbat nu i-ar 
fi turnat un copil nenorocitei, aceasta n-ar mai fi avut de 
unde s-arunce un prunc la privată. Dar ceea ce îi înflăcără, 
fură isprăvile marchizului de 1. Care, ieşind de la un bal, pe 
la două dinspre dimineaţă, se apărase singur împotriva a 
trei haimanale primejdioase, pe Boulevard des Invalides; 
fără ca măcar să-şi fi scos mănuşile, se descotorosise de 
primii doi criminali lovindu-i cu capul în burtă, iar pe-al 


treilea îl dusese la postul de poliţie, trăgându-l de ureche. 
Hai? Ce mână ţeapănă! Păcat că-i vorba de-un nobil. 

— Acum, ascultaţi-o pe-asta, citi mai departe Lantier. Trec 
la ştirile din lumea mare: „Contesa de Bretigny îşi 
căsătoreşte fiica cea mai mare cu tânărul baron de 
Valancay, aghiotant al majestăţii sale. Printre darurile de 
nuntă oferite de mire se află dantele în valoare de peste trei 
sute de mii de franci...” 

— Ce ne pasă nouă? îl întrerupse Bibi-la-Grillade. Nu-i 
întrebăm care li-i culoarea cămăşii... Oricâtă dantelă ar 
avea puicuţa, n-o să vadă luna decât prin aceeaşi gaură ca 
şi celelalte. 

Deoarece Lantier părea că isprăvise de citit, Bec-Sale, zis 
şi Boit-sans-Soif, îi luă ziarul din mână şi se aşeză pe el, 
spunând: 

— Ah! nu, ajunge!. Iacă-l, pus la cald... Hârtia nu-i bună 
decât la aşa ceva. 

În răstimpul acesta, Mes-Bottes, care se uita la cărţi, bătea 
învingător cu pumnul în masă. Făcuse nouăzeci şi trei de 
puncte. 

— Am Revoluţia, strigă el. Culoare la mână, cu spatii... 
Douăzeci, nu-i aşa?. Apoi brelanul cel mare de caro, 
douăzeci şi trei; trei rigi, douăzeci şi şase; trei fanţi, 
douăzeci şi nouă; trei aşi, nouăzeci şi doi... Şi am câştigat 
partida cu Anul întâi al Republicii18, nouăzeci şi trei. 

— Te-ai curăţat, bătrâne, îi spuseră ceilalţi lui Coupeau. 

Comandară încă două sticle de vin. Paharele nu mai 
stăteau o clipă goale, beţia se înteţea. Pe la cinci, oamenii 
deveniră dezgustători, aşa că Lantier amuţi şi plănuia s-o 
întindă; de vreme ce urlau şi vărsau vinul pe podea, nu-i 
mai era pe plac. Tocmai atunci, Coupeau se ridică pentru a 
se închina cu semnul crucii pe care-l fac beţivanii. În 
dreptul frunţii rosti Montparnasse, pe umărul drept 
Menilmonte, pe cel stâng Courtille, în dreptul buricului 
Bagnolet, iar în capul pieptului de trei ori lepure belit. 
Atunci, pălărierul, folosindu-se de larma stârnită de 


îndeletnicirea asta, ieşi tiptil pe uşă. Tovarăşii nici nu-i 
băgară de seamă plecarea. Lantier se afumase de-a binelea. 
Însă, o dată ajuns afară, se scutură şi-şi recăpătă echilibrul; 
şi se duse agale înapoi la prăvălie unde-i povesti Gervaisei 
că Coupeau era cu nişte prieteni. 

Se scurseră două zile. Tinichigiul nu se mai arătase la faţă. 
Umbla teleleu prin mahala, nu prea se ştia bine pe unde. Cu 
toate acestea, oamenii spuneau că-l văzuseră pe la mătuşica 
Baquet, la „Papillon”, la „Petit bonhomme qui tousse”. 
Numai că unii garantau că era singur, în vreme ce alţii îl 
întâlniseră în tovărăşia a vreo şapte sau opt beţivani de 
teapa lui. Gervaise dădea din umeri, împăcată cu gândul. 
Dumnezeule! Trebuia să se obişnuiască cu năravul ăsta. Nu 
se ţinea scai de bărbatu-său; chiar de-l zărea pe la vreun 
crâşmar, îl ocolea, pentru a nu-i da prilejul să se mânie; şi-l 
aştepta să vină acasă, ascultând în noapte s-audă dacă nu 
cumva sforăie la uşă. Se culca pe cine ştie ce grămadă de 
gunoi, pe-o bancă, pe vreun loc viran, prăvălit de-a 
curmezişul vreunui şanţ. A doua zi, mahmur după beţia din 
ajun, pleca din nou să bată la obloanele localurilor unde-şi 
găsea mângâierea, iar se-avânta într-o goană turbată, 
printre păhărele, ţoiuri şi sticle, pierzându-se de prieteni şi 
iarăşi găsindu-se cu ei, pornind în nişte călătorii din care se 
întorcea cu capul buimac, nemaivăzând altceva decât 
străzile care jucau înaintea lui, şi noaptea ce se lăsa şi zorile 
ce se iveau, fără alt gând decât să bea şi s-adoarmă beat 
criţă pe loc. Când se prăbuşea în somnul lui de beţiv, nu se 
mai putea face nimic. Totuşi, a doua zi Gervaise se duse să 
afle veşti despre el la crâşma lui nea Colombe; îl văzuseră 
pe-acolo de vreo cinci ori la rând, mai mult nu ştiau ce să-i 
spună. Se mulţumi doar să-i ia uneltele rămase sub bancă. 

Pe seară, văzând că spălătoreasă este necăjită, Lantier îi 
propuse s-o ducă la un şantan, să petreacă chipurile câteva 
clipe plăcute. La început nu se învoi, nu-i ardea de râs 
acum. Altminteri, n-ar fi spus nu, deoarece pălărierul o 
poftise într-un chip prea cuviincios ca să se teamă de vreo 


viclenie oareşicare. Lantier părea părtaş la marele ei necaz 
şi se purta cu ea într-adevăr părinteşte. Niciodată nu i se 
întâmplase lui Coupeau să nu doarmă acasă două nopţi la 
rând. De aceea, fără voia ei, nelăsând fierul de călcat din 
mână, se ducea din zece în zece minute să stea în pragul 
uşii şi să cate spre amândouă capetele străzii pentru a 
vedea dacă nu cumva îi venea bărbatul. După cum spunea, 
păţania îi stârnise în picioare nişte furnicături care nu-i 
îngăduiau să stea locului. Fără îndoială, Coupeau putea să- 
şi fi rupt vreun mădular, să fi căzut pe sub roţile vreunei 
căruţe şi să fi rămas acolo; şi-n felul ăsta, Gervaise s-ar fi 
pomenit descotorosită de el de-a binelea; nu-şi putea 
îngădui să aibă-n inima ei nici cea mai mică fărâmă de 
iubire pentr-un individ netrebnic de teapa lui. La urma 
urmei, însă, era ceva sâcâitor să stai întruna şi să te-ntrebi 
dacă va veni sau nu acasă. Şi întrucât Lantier, când 
aprinseră gazul aerian, îi vorbi din nou despre şantan, 
Gervaise se învoi. După toate cele întâmplate, socotea c-ar 
fi din cale-afară de proastă să dea cu piciorul unei plăceri, 
când bărbatu-său, de trei zile în şir, o ţinea într-un chef. De 
vreme ce nu se-ntorcea acasă, avea să plece şi dânsa. Dac- 
ar fi fost după ea, casa n-avea decât să ardă. I-ar fi dat foc 
magherniţei, cu mâna ei, până-ntr-acolo ajunsese să-i fie 
lehamite de viaţă. 

Cinară în pripă. Lia ceasurile opt, plecând la braţ cu 
pălărierul, Gervaise le rugă pe bătrâna Coupeau şi pe Nana 
să se culce numaidecât. Prăvălia fusese închisă. leşi prin 
uşa ce dădea spre curte şi-i înmână lui madam Boche cheia, 
spunându-i să fie atât de bună şi să-l culce pe porcul de 
bărbatu-său, dacă s-ar întâmpla cumva să vină acasă. 
Pălărierul o aştepta sub poartă, dichisit, fluierând o 
melodie. Gervaise îşi îmbrăcase rochia de mătase. Păşiră 
agale de-a lungul trotuarului, alături unul de altul, scăldaţi 
de bătaia luminii prăvăliilor care-i înfăţişa vorbindu-şi 
zâmbitori în şoaptă. 


Şantanul era pe bulevardul Rouchechouart, o fostă 
cafenea pe care o măriseră într-o curte cu o baracă din 
scânduri. La intrare, un şir de globuri de sticlă alcătuia un 
portic luminos. Nişte afişe lungi, lipite pe placarde de lemn, 
stăteau sprijinite pe taluz, în dreptul şanţului. 

— Am ajuns la şantan, spuse Lantier. În astă seară, se 
produce aici pentru întâia oară domnişoara Amanda, o 
cântăreaţă cu faimă. 

Dar îl zări pe Bibi-la-Grillade, care citea şi el afişul. Bibi 
avea o vânătaie la ochi, vreun pumn încasat în ajun: 

— Ei bine! dar Coupeau! întrebă pălărierul cătând în 
preajmă-i. Aşadar te-ai rătăcit de Coupeau? 

— Oh! e mult de-atunci, de ieri, răspunse celălalt. Când am 
plecat de la mătuşica Baquet, ne-am luat la burduşeală. Mie 
unul, nu-mi place bătaia... Ştiţi, am avut o neînțelegere cu 
chelnerul cotoroanţei, în legătură cu o sticlă de vin pe care 
voia să ne-o pună de două ori la socoteală... Atunci, mi-am 
luat valea şi-am plecat să trag un pui de somn. 

Mai căsca, dormise optsprezece ceasuri în şir. De altfel, 
era cât se poate de treaz, arăta buimăcit, cu haina jerpelită 
şi plină de fulgi; pesemne că se culcase în pat îmbrăcat, cu 
toate gioarsele pe el. 

— Nu ştii unde-i bărbatu-meu, dom'le, întrebă 
spălătoreasă. 

— Fireşte că nu, habar n-am... Era cinci, când am plecat 
de la mătuşica Baquet. Se prea poate s-o fi luat pe stradă la 
vale. Da, chiar mi se pare că l-am văzut intrând la „Papillon” 
c-un birjar... Vai! ce mai prostie! Zău, dacă nu merită să fim 
omorâţi! 

Lantier şi Gervaise petrecură o seară foarte plăcută la 
şantan. La unsprezece, când se închiseră uşile, se înapoiară 
plimbându-se, fără să se grăbească. Frigul pişcă niţel, 
lumea se întorcea spre case în grupuri; şi, pe sub copaci, la 
întuneric, nişte fete râdeau în hohote, deoarece bărbaţii 
prea se întinseseră la glume. Lantier îngâna printre dinţi 
unul dintre cântecele domnişoarei Amanda: Mă gâdilă-n 


nas. Gervaise, buimacă, de parc-ar fi fost cherchelită, cântă 
şi ea din nou refrenul. Îi fusese prea cald. Apoi, cele două 
consumaţii pe care le băuse îi pricinuiau greață, odată cu 
fumăraia lulelelor şi miasmele întregii mulţimi îngrămădite 
acolo. Dar, mai ales, ducea cu sine imaginea de neuitat a 
domnişoarei Amanda. Niciodată n-ar fi îndrăznit să se 
despoaie astfel în văzul lumii. Trebuie să fim drepţi, 
cucoana avea o piele vrednică de pizmuit. Şi, cu-o 
curiozitate pofticioasă, îl asculta pe Lantier dându-i 
amănunte despre dânsa, cu ifosele unui domnişor care-i 
numărase coastele în intimitate. 

— Toată lumea doarme, spuse Gervaise, după ce sunase de 
trei ori, fără ca soţii Boche să dea vreun semn că auziseră. 

Poarta se deschise, însă în gang era întuneric beznă, şi 
când bătu la geamul odăiţei portarilor pentru a-i ruga să-i 
dea cheia, portăreasa somnoroasă bâigui o poveste din care 
Gervaise nu pricepu mai nimic la început. Până la urmă, 
înţelese că vardistul Poisson îl adusese acasă pe Coupeau 
într-o stare de plâns, şi că pesemne cheia rămăsese în 
broască. 

— Drăcia dracului! îngână Lantier, după ce intrară, oare 
ce-o fi făcut aici? E-o putoare nemaipomenită. 

Într-adevăr puţea de trăsnea. Gervaise, care căuta nişte 
chibrituri, călca pe ceva moale. Când izbuti s-aprindă un 
chibrit, zăriră în faţa ochilor o privelişte înspăimântătoare. 
Coupeau vărsase şi maţele din el; odaia era plină toată; 
patul era şi el năclăit, la fel şi covorul, până şi scrinul era 
împroşcat. În acelaşi timp Coupeau, care căzuse din patul 
unde pesemne că-l zvârlise Poisson, sforăia tăvălit acolo, în 
mijlocul scârnăviei. Stătea întins lat, bălăcindu-se în 
murdărie ca un porc, c-un obraz mânjit, răsuflând cu gura 
deschisă o duhoare împuţită, măturând cu părul ce începea 
să-i încărunţească băltoaca răspândită în jurul capului. 

— Oh! ce porc! ce porc! spunea întruna Gervaise cuprinsă 
de mânie şi dispreţ, ca scoasă din minţi. A spurcat totul... 


Nu, nici o jigodie n-ar fi fost în stare să facă aşa ceva, până 
şi hoitul unui câine-i mai curat. 

Niciunul dintre ei nu îndrăznea să se mişte, nu ştiau unde 
să-şi pună picioarele. Nu se întâmplase niciodată ca 
tinichigiul să vie acasă în halul ăsta de beat şi să 
săvârşească o asemenea mârşăvie în odaie. De aceea, 
priveliştea de-acolo dădu o straşnică lovitură simţămintelor 
pe care nevastă-sa ar fi putut să le mai aibă faţă de el. În 
trecut, când se întorcea acasă cherchelit sau afumat, se 
purta cu el îngăduitoare şi nicidecum scârbită. Dar, de data 
asta, era prea din cale-afară, simţea cum o cuprinde greaţa. 
Nu l-ar fi atins nici cu cleştele. Numai gândul că trupul 
netrebnicului ăsta i-ar dori trupul, îi stârnea o scârbă 
cumplită, ca şi cum i s-ar fi cerut să se întindă alături de-un 
stârv, măcinat de-o boală ruşinoasă. 

— Cu toate acestea trebuie să mă culc, şopti ea. Nu pot să 
mă duc îndărăt şi să mă culc pe stradă... Oh! mai degrabă l- 
aş călca-n picioare. 

Încercă să treacă peste beţivan şi fu nevoită să se sprijine 
de un colţ al scrinului pentru a nu aluneca în murdărie. 
Coupeau stăvilea cu desăvârşire drumul spre pat. Atunci, 
Lantier, care râdea mânzeşte, dându-şi prea bine seama că- 
n noaptea aceea Gervaise n-avea să doarmă cu capul pe 
perna ei, îi luă mâna, spunându-i cu glas îngroşat şi 
fierbinte: 

— Gervaise... ascultă Gervaise... 

Dar ea înţelese, se desprinse, înnebunită, tutuindu-l şi ea, 
ca pe vremuri: 

— Nu, lasă-mă, Auguste, du-te-n camera ta, te rog din tot 
sufletul... Am să mă descurc cum oi putea, am să mă urc în 
pat pe la capătul celălalt... 

— Haide, Gervaise, nu fi neroadă, spunea el întruna. 
Porcăria asta pute din cale-afară de urât, nu poţi să stai 
aici... Haide. De ce te temi? Nu ne-aude, eu ţi-o spun! 

Gervaise se împotrivea, clătina din cap cu tărie spunând 
nu. În tulburarea care-o cuprinsese, ca pentru a-i arăta c- 


avea să rămână acolo, începu să se dezbrace, îşi aruncă 
rochia de mătase pe-un scaun şi rămase numai în cămaşă şi 
fustă, albă toată, cu grumazul şi braţele despuiate. Era 
patul ei, nu-i aşa? voia să se culce în patul ei. Mai încercă în 
două rânduri să găsească un locşor curat pe unde să 
treacă. Dar Lantier stăruia, o cuprindea de mijloc, 
spunându-i vorbe dulci care să-i înfierbânte sângele. Ah! 
era încolţită cum nu se poate mai rău, între o puşlama de 
soţ în faţă, care-o împiedica să se vâre sub pătura ei, şi-n 
spate c-un afurisit de bărbat ticălos ce se gândea doar cum, 
să tragă folos de pe urma necazului în care se găsea, 
pentru a o poseda din nou! Deoarece pălărierul începuse să 
vorbească prea tare, Gervaise îl imploră să tacă. Trase cu 
urechea spre odăiţa unde se culcaseră Nana şi bătrâna 
Coupeau. Se vede că fetiţa şi bătrâna adormiseră, li se 
auzea răsuflarea adâncă. 

— Auguste, lasă-mă, ai să le trezeşti, continuă ea, cu 
mâinile împreunate. Fii înţelegător. Altă dată, în altă 
parte... Nu aici, de faţă cu fiică-mea... 

Lantier amuţise, stătea şi zâmbea; şi-o sărută încetişor 
după ureche, aşa cum o săruta pe vremuri ca s-o 
necăjească şi s-o facă să-şi piardă capul. Gervaise simţi cum 
o părăsesc puterile, cum o învăluie un zumzet uriaş, cum un 
fior cumplit îi cuprinde trupul. Cu toate acestea, făcu iarăşi 
un pas. Şi fu nevoită să dea îndărăt. Nu era cu putinţă, 
scârba-i era atât de puternică, duhoarea se înteţise într-atât 
încât şi ea s-ar fi pornit să verse în aşternut. Coupeau., 
doborât de beţie, îşi mistuia chiolhanul dormind ca-n puf, cu 
mădularele nesimţitoare şi gura strâmbă. Toată strada ar fi 
putut să intre să-i îmbrăţişeze nevasta, fără ea el să 
clintească un deget. 

— Cu atât mai rău, bâigui ea, e vina lui, nu mai pot răbda... 
Ah! Dumnezeule! ah! Dumnezeule! m-alungă din patul meu, 
nu mai am culcuş... Nu, nu mai pot râbda, e vina lui. 

Tremura, îşi pierdea minţile. Şi, în timp ce Lantier o 
împingea în odaia lui, la uşa eu geamlâc a odăiţei, în spatele 


unui ochi de geam se ivi chipul Nanei. Fetiţa tocmai se 
trezise şi se dăduse jos din pat, în cămăşuică şi gălbejită la 
faţă de somn. Se uită la taică-său tăvălit în vărsătura lui; 
apoi, cu chipul lipit de geam, rămase acolo, aşteptând ca 
juponul maică-si să dispară în odaia din faţă, la celălalt 
bărbat. Era nespus de încordată. Făcuse nişte ochi mari de 
copil desfrânat, în care se aprinsese o curiozitate plină de 
pofte. 

IX. 

În iarna aceea, bătrâna Coupeau fu cât pe-aci să-şi dea 
duhul, într-un atac de năduf. În fiecare an, în luna lui 
decembrie, ştia fără greş că năduful avea s-o trântească la 
pat vreme de două sau trei săptămâni. Nu mai avea 
cincisprezece ani, urma să împlinească şaptezeci şi trei de 
Sfântul Anton, Totodată, era tare rablagită, bombănind din 
pricina oricărui fleac, cu toate că arăta burduhănoasă şi 
dolofană. Doctorul îi vestise că se va duce pe lumea ailaltă 
tuşind, cât ai spune doar: Bună seara, leleo, candela s-a 
stins! 

Când zăcea la pat, bătrâna Coupeau devenea rea ca o 
scorpie. Trebuie spus că odăiţa unde dormea împreună cu 
Nana era destul de mohorâtă. Între patul fetiţei şi-al ei, era 
loc doar pentru două scaune. Tapetul de pe pereţi, o hârtie 
coşcovită şi spălăcită, atârna în zdrenţe. Ferestruica 
rotundă, de lângă tavan, lăsă să străbată o lumină chioară şi 
gălbejită de beci. Îmbătrâneai crunt acolo, mai cu seamă o 
fiinţă ce nu era în stare să răsufle. Cel puţin noaptea, când 
o prindea nesomnul, o asculta pe fetiţă dormind, şi-n felul 
ăsta mai avea şi ea o distracţie. Dar, cât era ziuă, deoarece 
nu stătea nimeni cu ea de dimineaţă până-n seară, 
bodogănea, plângea, vorbind fără încetare de una singură, 
ceasuri de-a rândul, zbuciumându-se cu capul pe pernă: 

— Doamne, tare-s nefericită!. Doamne, tare-s nefericita!. 
În temniţă, da, în temniţă or să mă facă să-mi dau duhul! 

Şi, de îndată ce i se întâmpla să aibă vreo vizită, pe 
Virginie sau pe madam Boche, care veneau s-o întrebe de 


sănătate, nu le răspundea, ci se pornea numaidecât pe jelit. 

— Ah! tare-i scump plătită pâinea ce-o mănânc aici! Nu, n- 
aş îndura atâta la nişte străini!. Poftim, am vrut să mi se dea 
o ceaşcă de ceai de tei, ei bine! mi-au adus o oală plină, un 
ChiP De-a mi se-aduce o vină că beau prea multă tizană... 
Ca şi Nana, copila asta crescută de mine, care-o tuleşte de 
dimineaţă pe furiş, ca după aceea să n-o mai văd deloc. S-ar 
zice că put. Cu toate acestea, noaptea doarme buşită, o 
dată nu s-ar scula să mă-ntrebe dacă nu cumva mă doare 
ceva... în sfârşit, le stau în gât, aşteaptă să dau ortul popii. 
Vai, curând o să vină şi asta. Nu mai am băiat, netrebnica 
asta de spălătoreasă mi l-a răpit. Ar fi în stare să mă bată, 
să-mi vină de hac, de nu s-ar teme de judecată. 

Gervaise, într-adevăr, se purta uneori destul de grosolan 
cu ea. Şandramaua mergea prost, toată lumea se 
dezgustase şi la cel mai mic cuvânt porneau să se ocărască 
unul pe altul. Într-o bună dimineaţă, fiind mahmur, Coupeau 
strigase scos din sărite „Bătrâna-şi bate mereu gura c-o să 
moară şi nu mai moare o dată!” vorbă care-o lovise pe 
bătrână drept în inimă. Îi făceau vină pentru cât îi costa, 
spuneau cu inima împăcată că dacă n-ar fi fost ea pe lumea 
asta, ar fi făcut nişte economii nemaiauzite. Adevărul era că 
bătrâna nu se purta cum s-ar fi cuvenit. Astfel, când se 
vedea cu fie-sa cea mare, cu madam Lerat, se tânguia 
plângându-se de sărăcie, îi învinuia pe fiu-său şi pe noră-sa 
c-o lasă să moară de foame, toate astea pentru a se alege cu 
o monedă de-un franc ce-o cheltuia pe delicatese. Se mai 
apuca şi de nişte bârfeli îngrozitoare cu soţii Lorilleux, 
povestindu-le pe ce se duceau cei zece franci ai lor, 
farafastâcurile spălătoresei, pe bonetele noi pe care şi le 
cumpăra, pe prăjiturile mâncate-n ascuns şi săvârşind fel de 
fel de lucruri şi mai mârşave pe care nu se încumeta să le 
spună. În vreo două sau trei rânduri, bătrâna fu cât pe ce s- 
asmută familia la bătaie. Se dădea când cu unii, când cu 
ceilalţi; pe scurt, din ce în ce mai mult, un adevărat scandal. 


În culmea atacului de năduf din iarna aceea, într-o după- 
amiază când madam Lorilleux şi madam Lerat se întâlniseră 
la patul ei, bătrâna Coupeau clipi din ochi, dându-le de 
înţeles să se plece spre ea. Abia era în stare să scoată o 
vorbă. Şopti, cu glas înăbuşit: 

— Halal să le fie!. I-am auzit as-noapte. Da, da, pe 
Şontoroagă şi pe pălărier... Ce mai zor dădeau! Coupeau e- 
ncornorat, n-am ce zice! Halal să le fie! 

Le povesti, icnind la fiecare cuvânt şi tuşind şi înăbuşindu- 
se, că pesemne fiu-său venise aseară beat mort. Atunci, 
deoarece nu dormea, îşi dăduse cât se poate de bine seama 
de toate zgomotele, picioarele desculţe ale Şontoroagei 
tropăind pe duşumea, glasul şuierător al pălărierului care-o 
chema, uşa de trecere pe care-o împinseseră cătinel şi toate 
celelalte. Se vede că treaba ţinuse pân-la ziuă, nu ştia 
tocmai bine cât era ceasul, fiindcă în cele din urmă, cu toate 
sforţările ei, aţipise. 

— Ce-ţi face şi mai multă scârbă, e faptul c-ar fi putut s- 
audă şi Nana, spuse ea mai departe. locmai c-a fost 
neliniştită toată noaptea, ea care de obicei doarme dusă cu 
pumnii strânşi; tresărea şi se zvârcolea, ca şi cum ar fi stat 
pe jăratic în patul ei. 

Cele două muieri nu se arătară deloc mirate. 

— Bineînţeles! şopti madam Lorilleux, se vede că treaba a- 
nceput din prima zi... De vreme ce aşa-i place lui Coupeau, 
n-avem de ce să ne amestecăm. Orice-ar fi, aşa ceva nu 
prea ne face cinste nouă, neamurilor. 

— Eu una, dac-aş fi fost acolo, lămuri madam Lerat 
țuguindu-şi buzele, aş fi speriat-o, i-aş fi strigat ceva, orice: 
Te văd! sau mai bine: lată jandarmii!. Slujnica unui doctor 
mi-a povestit că stăpânu-su i-a spus c-aşa ceva, într-o 
anumită clipă, e-n stare s-omoare o femeie pe loc. Şi dac-ar 
fi rămas lată, ar fi meritat-o pe deplin, nu-i aşa? Căci şi-ar fi 
găsit pedeapsa taman odată cu săvârşirea păcatului. 

În curând toată mahalaua află că noapte de noapte 
Gervaise se ducea la Lantier. Faţă de vecine, madam 


Lorilleux dădea glas unui zgomotos simţământ de mânie şi 
dispreţ; îl plângea pe frate-său, gogomanul pe care nevastă- 
sa îl împroşca cu noroi din cap şi până-n picioare; şi, dac-ai 
fi stat s-o asculţi, ai fi putut crede că nu mai pune piciorul 
acolo decât de dragul mamă-sii, biata de ea, care era silită 
să trăiască în mijlocul grozăviilor ăstora. Şi-atunci, 
mahalaua tăbări asupra Gervaisei. Nu-ncăpea îndoială că 
dânsa îl ademenise pe pălărier. 1 se citea asta în ochi. Da, în 
pofida zvonurilor ruşinoase, Lantier, vicleanul ăsta afurisit, 
rămânea la fel de iubit, pentru că-şi dădea mai departe 
ifosele lui de om cumsecade faţă de toată lumea, umbla pe 
trotuare citindu-şi ziarul, atent şi curtenitor cu cucoanele, 
având întotdeauna de împărţit bomboane şi flori. Doamne! 
păi îşi făcea meseria lui de cocoş; un bărbat e-un bărbat, nu 
i se poate cere să ţină piept femeilor care i se aruncă de 
gât. Însă Gervaise, nu merita să fie iertată; necinstea toată 
strada. lar soţii Lorilleux, ca naşi, o ademeneau pe Nana la 
ei în casă pentru a afla amănunte. Când o luau la întrebări 
pe ocolite, fetiţa făcea pe nătânga, le răspundea domolindu- 
şi flacăra ochilor la adăpostul genelor lungi şi mătăsoase. 

În toiul acestei indignări obşteşti, Gervaise trăia liniştită, 
ostenită şi destul de lipsită de vlagă. La început, se socotise 
foarte vinovată, o ticăloasă şi-o cuprinsese scârba de sine. 
Când pleca din odaia lui Lantier, se spăla pe mâini, muia o 
cârpă şi-şi freca umerii gata să-i jupoaie, ca şi cum ar fi vrut 
să-şi curețe păcătoşenia. Dacă bărbatu-său încerca atunci 
să se drăgostească cu ea, se supăra, şi dădea fuga să se 
îmbrace dârdâind în fundul prăvăliei şi, când se întâmpla s- 
o îmbrăţişeze Coupeau, nu-i îngăduia pălărierului să se 
atingă de ea. Ar fi vrut să-şi poată schimba trupul, trecând 
de la un bărbat la altul. Însă, încetul cu încetul, se obişnui. 
Era obositor să-şi spele trupul de fiecare dată. Lâncezeala o 
moleşea, nevoia de mulţumire pe care-o simţea o îndemna 
să-şi stoarcă din necazuri toată fericirea cu putinţă. Era 
îngăduitoare cu ea şi cu ceilalţi, căuta doar să potrivească 
lucrurile în aşa fel încât nimeni să nu aibă prea mult de 


suferit. Nu-i aşa! Numai bărbatu-său şi ibovnicul să fie 
mulţumiţi, casa să-şi ducă iavaş-iavaş traiul ei de fiecare zi, 
să se veselească cât era ziua de lungă, rotofei cu toţii, 
mulţumiţi de viaţă şi huzurind, într-adevăr n-aveau de ce să 
se plângă. Apoi, la urma urmei, se vede că nu făptuia prea 
mult rău, de vreme ce toate astea se potriveau atât de bine 
spre mulţumirea tuturor; de obicei eşti pedepsit, când 
făptuieşti vreun rău. Aşa că dezmăţul ei se schimbase în 
obişnuinţă. Acum, totul era rânduit precum mâncatul şi 
băutul; de fiecare dată ce Coupeau se întorcea acasă 
cherchelit, Gervaise trecea în odaia lui Lantier, ceea ce se 
întâmpla cel puţin în fiecare luni, marţi şi miercuri din 
timpul săptămânii. Îşi împărțea nopţile. Ajunsese chiar, 
când se-ntâmpla ca tinichigiul doar să sforăie niţel mai tare, 
să-l părăsească în toiul somnului şi să se ducă să doarmă 
liniştită mai departe pe perna vecinului. Asta nu din pricină 
c-ar fi simţit mai multă dragoste pentru pălărier. Nu, doar 
că-l socotea mai curat, se odihnea mai bine în odaia lui, 
unde i se părea că se-mbăiază. Pe scurt, semăna cu pisicile 
cărora le place să se tolănească încolăcite pe rufărie albă. 
Bătrâna Coupeau nu se încumetă niciodată să vorbească 
de faţă despre aceste lucruri. Însă, după vreo ceartă, când 
spălătoreasă o bruftuluia, bătrâna nu-şi mai cântărea 
aluziile. Zicea că ştie nişte bărbaţi straşnic de proşti şi nişte 
muieri nespus de păcătoase; trântea şi alte vorbe spuse 
verde-n faţă, mai usturătoare, pe limba deşănţată a unei 
foste croitorese de jiletci. Când o auzise întâia oară, 
Gervaise se uitase ţintă la bătrână, fără să-i răspundă. Apoi, 
ferindu-se mereu şi ea să spună lucrurilor pe nume, se 
dezvinovăţea îngăimând nişte motive tulburi. Când o femeie 
avea ca bărbat un beţivan, un nesimţit ce se scălda în 
mocirlă, era cât se poate de îndreptăţită să-şi caute 
curăţenia aiurea. Gervaise mergea şi mai departe, dădea de 
înţeles că Lantier era soţul ei în aceeaşi măsură ca şi 
Coupeau, poate chiar şi mai mult. Nu-l cunoscuse oare de 
când era de paisprezece ani? N-avea de la el doi copii? Ei, 


bine! în asemenea împrejurări se ierta orice, nimeni nu 
putea s-o arate cu degetul. Îşi zicea în sinea ei că totu-i 
potrivit legilor firii. Apoi, nu trebuiau s-o zgândăre prea 
mult. Că la iuţeală i-ar fi spus fiecăruia ce i se cuvine. Rue 
de la Goutte-d'Or nu era chiar atât de cinstită! Scundaca 
aia de madam Vigourousx se întindea cât îi ziulica de lungă 
cu hăndrălăii pe cărbuni. Madam Lehongre, nevasta 
băcanului, se culca cu cumnatu-său, un găligan flecar care 
nu făcea nici cât o ceapă degerată. Ceasornicarul de peste 
drum, domnul ăla băţos, fusese cât pe ce să fie dus înaintea 
curţii cu juri pentru o ticăloşie: se ţinea cu fiica lui bună, o 
neruşinată care făcea trotuarul pe bulevarde. Şi, cu o 
mişcare cuprinzătoare arăta toată mahalaua, ar fi avut de 
trăncănit despre ea mai bine de-un ceas, doar de-ar fi stat 
să dea la iveală rufele murdare ale tuturor oamenilor 
ăstora, nişte oameni ce se împerecheau ca dobitoacele, la 
grămadă, taţi, mame, copii, tăvălindu-se în scârnăvia lor. 
Ah? ştia ce vorbeşte, porcăiala năpădea de pretutindeni, 
scăldând în dezmăţ casele din preajmă! Da, da, bărbat şi 
femeie, halal de-aşa vorbă, în acest colţişor al Parisului, 
unde stăteau cu toţii claie peste grămadă, din pricina 
sărăciei! De i-ai fi pus la un loc, bărbaţi şi femei, într-o piuă, 
n-ai fi scos din ei nimic altceva decât bălegar, atâta bălegar 
încât ai fi putut îngrăşa toţi cireşii din câmpia Saint-Denis. 

— Ar face mai bine să nu împroaşte cu scuipatul în sus, că 
tot lor le va pica-n cap, striga Gervaise, când o scoteau din 
sărite. Fiecare în coteneaţa lui, nu-i aşa? Să lase oamenii de 
treabă să-şi trăiască viaţa în legea lor, dacă vor să şi-o 
trăiască şi ei pe-a lor... Eu una, socotesc că totul îi cum 
trebuie, numai cu condiţia să nu fiu târâtă în mocirlă de 
nişte oameni care râmă prin ea, cufundaţi până peste cap. 

Şi, când într-o bună zi, bătrâna Coupeau îi vorbi fără 
perdea, Gervaise i-o întoarse scrâşnind din dinţi: 

— Dumneata zaci în pat şi caţi să tragi folos dintr-asta... 
Ascultă-mă, să ştii că greşeşti, îţi dai prea bine seama că mă 
port frumos cu matale, căci niciodată nu ţi-am azvârlit în 


faţă viaţa pe care ai dus-o! Oh! ştiu, o viaţă dei s-a dus 
pomina, cu doi sau trei bărbaţi, pe vremea când trăia moş 
Coupeau... Nu, nu mai tuşi, am isprăvit ce-aveam de spus. 
Asta doar ca să te rog să-mi dai pace, şi gata! 

Băbătia fusese cât pe ce să se-năbuşe. A doua zi, când 
Goujet veni să ceară rufele maică-si în timp ce Gervaise 
lipsea, bătrâna Coupeau îl strigă şi-l ţinu îndelung lângă 
patul ei. Cunoştea foarte bine simţământul de dragoste al 
fierarului, de la o vreme încoace îl vedea întunecat şi 
nefericit, frământat de bănuiala lucrurilor murdare ce se 
petreceau. Şi, ca să bârfească, din dorinţa de a se răzbuna 
pentru hâra din ajun, îi aduse la cunoştinţă adevărul pe 
şleau, plângând şi jeluindu-se, ca şi cum suferinţa îi era 
pricinuită mai cu seamă de purtarea urâtă a Gervaisei. 
Când Goujet ieşi din odăiţă, ţinându-se de pereţi, simţea că- 
l sugrumă durerea. Apoi, la înapoierea spălătoresei, 
bătrâna Coupeau strigă la ea să-i spună c-o chemau 
numaidecât la madam Goujet cu rufele, oricum ar fi fost, 
călcate sau nu; şi era atât de înviorată încât Gervaise mirosi 
bârfa, bănui jalnica discuţie şi mâhnirea nespusă ce-o 
amenințau. 

Albă ca varul, simţindu-şi dinainte mădularele vlăguite, 
aşeză rufele într-un coş şi plecă. De ani de zile nu mai 
dăduse îndărăt nici o leţcaie familiei Goujet. Datoria 
rămăsese tot la patru sute douăzeci şi cinci de franci. De 
fiecare dată îşi încasa banii pentru spălat, spunând că-i 
strâmtorată. Pentru ea era o ruşine nespusă, fiindcă s-ar fi 
putut spune că trage foloase de pe urma iubirii fierarului, 
jupuindu-l de bani. Coupeau, care acum nu-şi mai făcea 
atâtea griji în privinţa cinstei, râdea batjocoritor, spunea că 
nu era cu putinţă ca Goujet să nu-i fi cuprins mijlocul prin 
colţuri, că-n felul ăsta fusese achitată datoria. Însă 
Gervaise, în pofida legăturilor ce-o încurcaseră cu Lantier, 
se răzvrătea, îi întreba pe bărbatu-său dacă voia chiar de 
pe acum să se înfrupte din pâinea asta. Nu îngăduia ca în 
faţa ei să-l vorbească de rău pe Goujet; privea simţămintele 


ce le nutrea pentru fierar ca pe o ultimă fărâmă din cinstea 
ei. De aceea, de fiecare dată când le ducea rufele acestor 
oameni cumsecade, de îndată ce păşea pe cea dintâi 
treaptă a scării, se simţea cuprinsă de-o strângere de inimă. 

— Ah! În sfârşit, ai venit! spuse tăios madam Goujet, 
deschizându-i uşa. Când o să am nevoie de moarte, pe 
matale am să te trimit să mi-o aduci. 

Gervaise intră stânjenită, fără să îndrăznească măcar a 
bâigui vreo scuză. Nu mai era punctuală, nu venea 
niciodată la timp, se lăsa aşteptată şi câte-o săptămână 
întreagă. Încetul cu încetul, treburile spălătoresei 
începuseră a merge anapoda. 

— Iată, e o săptămână de când mă bizui pe dumneata, 
spuse mai departe dantelăreasa. Şi mă mai şi păcăleşti pe 
deasupra, trimiţi ucenica să-mi toarne la minciuni: ba că v- 
aţi dus după rufele mele, ba c-o să mi le-aduceţi în aceeaşi 
seară; sau alteori: ba c-aţi păţit ceva, ba că v-a căzut 
pachetul cu rufe într-o găleată cu apă. Iar eu, în timpul 
ăsta, îmi pierd ziua de pomană, văd că nu vine nimic şi-mi 
frământ minţile. Nu, zău aşa, nu eşti deloc cuminte... la să 
vedem, ce ai în coş! Cel puţin, îs toate? Mi-ai adus cele două 
cearşafuri pe care mi le ţineţi de-o lună de zile încoace, şi 
cămaşa care-a rămas de căruţă, la ultimul spălat? 

— Da, da, şopti Gervaise, cămaşa-i aici, uite-o. 

Însă madam Goujet se împotrivi. Cămaşa nu era a ei, n-o 
voia. Asta era culmea, îi schimbau rufele! Se mai 
întâmplase, săptămâna trecută, să aibă două batiste ce nu 
purtau semnul pus de ea. Nu-i plăceau câtuşi de puţin nişte 
rufe venite nu se ştie de unde. Şi-apoi, la urma urmelor, 
ţinea la lucrurile ei. 

— Şi cearşafurile! spuse ea mai departe. S-au pierdut, nu-i 
aşa?. Ei bine! fetiţo, va trebui să te descurci cum ştii, le 
vreau totuşi mâine dimineaţă, mă-nţelegi. 

Se lăsă o clipă de tăcere. Ceea ce o tulbura nespus pe 
Gervaise era faptul că simţea în spatele ei uşa întredeschisă 
de la odaia lui Goujet. Fierarul pesemne că era acolo, ar fi 


putut jura că era acolo; şi ce ruşine, dacă asculta toate 
aceste dojeni meritate cărora nu le putea răspunde nimic! 
Se arătă cât mai înţelegătoare, plecându-şi capul şi aşezând 
cât mai iute cu putinţă rufele pe pat. Dar, iarăşi se 
încurcară lucrurile, când madam Goujet se apucă să 
cerceteze rufele una câte una. Le luă în mână şi-apoi le 
aruncă, spunând: 

— Ah! îţi pierzi de tot îndemânarea. Nu ţi se mai pot aduce 
laude în fiecare zi... Da, acum faci lucru de mântuială, prost 
şi la repezeală... Poftim, uită-te la piepţii cămăşii ăsteia, 
sunt pârliţi, fierul de călcat a lăsat urme pe cute. lar 
nasturii-s rupţi toţi. Nu ştiu cum de le potriveşti că nu mai 
rămâne nici un nasture întreg... Oh! într-adevăr, uite-o 
cămaşă pe care nu ţi-aş plăti-o. Ia, uită-te aici? Murdaăria-i 
tot unde-a fost, doar ai întins-o şi nimic mai mult. 
Mulţumesc de-aşa treabă! dacă rufa nu-i nici măcar mai 
curată... 

Se opri, numărând rufele. Apoi izbucni: 

— Cum aşa! Asta-i tot ce-ai adus?. Lipsesc două perechi de 
ciorapi, şase şervete, o faţă de masă, cârpele de bucătărie... 
înseamnă că-ţi baţi joc de mine? Ţi-am trimis vorbă să-mi 
aduci înapoi totul, călcat sau nu. Dacă ucenica dumitale nu-i 
aici peste un ceas cu ce-a mai rămas, îţi atrag atenţia c-o să 
ne supărâăm, madam Coupeau. 

În clipa aceea, Goujet tuşi în odaia lui. Gervaise fu 
străbătută de-un fior uşor. Doamne, cum se purta cu ea faţă 
de fierar! Şi rămase în mijlocul odăii, stingherită, încurcată, 
aşteptând rufele murdare. Dar, după ce încheiase socotelile, 
madam Goujet îşi ocupase iarăşi în linişte locul ei de lângă 
fereastră, lucrând la peticitul unui şal de dantelă. 

— Dar rufele? întrebă cu sfiiciune spălătoreasă. 

— Nu, mulţumesc, săptămâna asta n-am nimic. 

Gervaise se făcu albă ca varul la chip. Nu-i mai dădeau de 
lucru. Atunci, îşi pierdu de-a binelea cumpătul şi fu nevoită 
să se aşeze pe-un scaun, deoarece o părăsiseră picioarele. 


Nu căută să se dezvinovăţească, ci găsi de spus doar aceste 
cuvinte: 

— Dar dom' Goujet e bolnav? 

Da, era suferind, fusese nevoit să se întoarcă acasă în loc 
de-a se duce la fierărie, şi tocmai se întinsese pe pat pentru 
niţică odihnă. Madam Goujet vorbea îngândurată în rochie 
neagră ca întotdeauna, cu chipul alb încadrat de testemelul 
ei călugăresc. lar le micşorează plata la butonieri; de la 
nouă franci scăzuse la şapte, din pricina maşinilor care 
acum făceau singure toată treaba. Şi madam Goujet îi 
spunea că strângeau baierele pungii la orice fel de 
cheltuială; voia iarăşi să spele rufele singură. Fireşte că le- 
ar fi prins bine dacă familia Coupeau le-ar fi înapoiat banii 
împrumutaţi de fiu-său. Dar nu era ea omul care să trimită 
portăreii pe capul lor, de vreme ce nu erau în stare să 
plătească. De cum începuse să vorbească de datorie, 
Gervaise, cu capul plecat, părea că urmăreşte lucrul 
sprinten al andrelei ce încheia ochiurile, unul după altul. 

— Totuşi, spunea mai departe dantelăreasa, dacă v-aţi mai 
strâmtora niţel, aţi izbuti să vă plătiţi de datorie. Căci, la 
urma urmelor, sunt încredinţată că mâncaţi foarte bine şi 
cheltuiţi mult. Dacă ne veţi da doar zece franci în fiecare 
lună... 

Fu întreruptă din spusele ei de glasul lui Goujet care-o 
striga: 

— Mamă! Mamă! 

Şi, după ce se întoarse, aproape numaidecât, să-şi reia 
locul, schimbă vorba. Fără îndoială că fierarul o rugase să 
nu-i ceară bani Gervaisei. Însă, fără voia ei, după cinci 
minute, vorbea din nou de datorie. Vai! Prevăzuse ceea ce 
se întâmpla acum, tinichigiul dădea prăvălia pe băutură şi- 
avea s-o ducă de râpă pe nevastă-sa. De aceea, dacă fiu-său 
ar fi ascultat-o, nu i-ar fi împrumutat niciodată cei cinci sute 
de franci. Astăzi ar fi fost însurat şi n-ar mai fi mâhnit de 
moarte, urmând să fie nefericit toată viaţa. Madam Goujet 
se întărită, devenea din ce în ce mai aspră, o învinuia în faţă 


pe Gervaise că se-nţelesese cu Coupeau să-l amăgească pe 
nătăfleţul de fiu-său. Da, mai erau şi femei care făceau pe 
prefăcutele ani de-a rândul şi-a căror purtare urâtă, până la 
urmă, răzbătea la lumina zilei. 

— Mamă! Mamă! strigă pentru a doua oară glasul lui 
Goujet, şi mai nestăpânit de data asta. 

Bătrâna se ridică, şi, când se ivi din nou, se apucă din nou 
să lucreze la dantelele ei şi-i spuse: 

— Du-te înăuntru, vrea să te vadă. 

Tremurând toată, Gervaise lăsă uşa deschisă. Întâmplarea 
o tulbura, deoarece era ca o destăinuire a simţămintelor lor 
faţă de madam Goujet. Se află iarăşi în odăiţa liniştită, cu 
patul strâmt de fier, tapisată cu chipuri, asemeni camerei 
unui băieţel de cincisprezece ani. Trupul lui Goujet, 
mătăhălos, zdrobit de destăinuirile făcute de bătrâna 
Coupeau, zăcea întins pe pat, cu ochii înroşiţi şi cu 
frumoasa barbă bălaie încă udă de lacrimi. Se vedea că 
sfâşiase perna cu pumnii săi puternici când îl apucaseră 
cele dintâi clipe de furie, deoarece burduful de pânză rupt 
lăsa să-i curgă fulgii. 

— Ascultă, mama greşeşte, îi spuse spălătoresei c-o voce 
aproape şoptită. Nu-mi datorezi nimic, nu vreau să mai 
pomenim de-aşa ceva. 

Se ridicase din pat şi se uita la ea. Îndată ochii i se 
umplură de nişte lacrimi mari cât bobul. 

— Eşti bolnav, dom' Goujet? îngână ea. Spune-mi ce ai, te 
TOg? 

— Mulţumesc, nimic. leri m-am obosit din cale-afară de 
mult. Am să dorm niţel. 

Apoi, simţi cum i se frânge inima de durere şi nu se putu 
stăpâni să nu strige: 

— Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! Niciodată n-ar fi trebuit 
să se întâmple aşa ceva, niciodată! Mi-ai jurat. Şi s-a 
întâmplat, acum gata, s-a-ntâmplat!. Ah! Dumnezeule! Mă 
doare nespus de mult, te rog, pleacă! 


Şi-i spunea să plece, făcându-i semn cu mâna, cu o 
blândeţe plină de rugăminţi. Gervaise nu se apropie de pat, 
plecă aşa cum o ruga, prostită, neavând nimic să-i spună 
pentru a-l alina. În odaia de-alături îşi luă coşul; şi totuşi nu- 
i venea să plece, ar fi vrut să găsească un cuvânt de spus. 
Madam Goujet îşi vedea mai departe de cârpele ei, fără să- 
şi ridice capul. Tot ea spuse în cele din urmă: 

— Ei bine! Bună seara, trimite-mi îndărăt rufele, vom 
socoti mai târziu. 

— Da, aşa-i, bună seara, bâigui Gervaise. 

Închise încetişor uşa la loc, aruncând o ultimă privire 
acestei case neprihănite, în care fiecare lucru era la locul 
lui şi unde i se părea că lasă ceva din cinstea ei. Se întoarse 
iarăşi la prăvălie cu înfăţişarea hăbăucă a vacilor ce se 
înapoiază la staul fără a le păsa de drum. Bătrâna Coupeau, 
stând lângă maşină pe-un scaun, îşi părăsise pentru întâia 
oară patul. Însă spălătoreasă nici n-o dojeni măcar; era 
prea istovită şi simţea c-o dor oasele de parcă ar fi fost 
bătută; se gândea că viaţa era la urma urmelor prea aspră, 
dar că totuşi nu puteai să-ţi sfâşii singur inima, afară numai 
dacă nu mureai pe loc. 

Acum, Gervaisei nu-i mai păsa de nimic. Avea o mişcare 
nedesluşită a mâinii cu care trimitea lumea la dracu. La 
fiecare nou necaz, se cufunda în singura ei plăcere de a-şi 
pregăti cele trei mese de peste zi. Prăvâălia putea să se şi 
prăbuşească; numai dânsa să nu fie sub dărâmături, ar fi 
plecat bucuroasă de-acolo, fără o cămaşă pe ea. lar prăvălia 
se prăbuşea, nu deodată, ci câte-un pic, dimineaţa şi seara. 
Unul câte unul, muşteriii se supărau şi-şi duceau rufele în 
altă parte. Dom' Madinier, domnişoara Remanjou, chiar şi 
soţii Boche, se înapoiaseră la madam Fauconnier, undE. 
Găseau mai multă punctualitate. Ajunseseră să le fie 
lehamite să tot ceară vreme de trei săptămâni în şir câte-o 
pereche de ciorapi şi să-şi îmbrace cămăşile cu aceleaşi 
pete de grăsime de duminica trecută. Gervaise, nepierzând 
prilejul să le zică una bună, striga la ei urându-le călătorie 


sprâncenată, îi făcea albie de porci, spunându-le că-i nespus 
de mulţumită că n-avea să mai scormonească prin murdăria 
lor. Aha, bine! N-avea decât s-o părăsească toată mahalaua, 
astfel era descotorosită de-o straşnică grămadă de gunoaie; 
şi-apoi, oricum, o să fie mai puţin de lucru. Până una alta, 
rămăsese doar cu cei răi de plată, cu târâturile, cu muieri 
de-alde madam Gaudron căreia nici o spălătoreasă de pe 
Rue Neuve nu voia să-i spele rufele, atât erau de împuţite. 
Prăvălia se ducea de râpă, fusese nevoită să-i dea drumul şi 
celei din urmă lucrătoare, lui madam Putois; rămăsese 
singură cu ucenica ei, zbanghia aia de Augustine, care pe 
măsură ce creştea se prostea şi mai dihai; şi nici chiar 
pentru ele amândouă n-aveau totdeauna de lucru, zăceau 
cu fundul pe scăunele cât era după-amiaza de mare. Pe 
scurt, o prăbuşire deplină. Mirosea de la o poştă a faliment. 
Fireşte că pe măsură ce trândăvia şi sărăcia se încuibau, 
se încuiba şi îngălarea. N-ai mai fi recunoscut prăvălia cea 
frumoasă şi albastră ca cerul, care era odinioară mândria 
Gervaisei. Căptuşeala de lemn şi geamurile vitrinei, pe care 
uitau să le mai spele, erau pline de sus şi până jos de 
noroiul împroşcat de căruţe. Pe scânduri, întinse pe 
vergeaua de alamă, stăteau trei zdrenţe cenuşii lăsate de 
nişte muşterii care dăduseră ortul popii la spital. lar 
înăuntru jalea era şi mai mare: umezeala rufelor puse la 
uscat lângă tavan coşcovise tapetele; albastrul lor verzui 
învechit îşi dădea la iveală zdrenţele atârnând ca nişte 
pânze de păianjen pline de praf; maşina în ungherul ei, 
hodorogită şi găurită de loviturile vătraiului, arăta ca 
rămăşiţele de tuci ruginit din dugheana unui negustor de 
fiare vechi; masa de călcat părea să fi slujit la prânzurile 
unei întregi garnizoane, pătată de cafea şi de vin, năclăită 
de dulceţuri, slinoşită de pe urma chefurilor pe care le 
trăgeau lunea. Şi-n acelaşi timp, se simţea o miasmă de 
scrobeală înăcrită, o duhoare de mucegai, de resturi de 
mâncare şi de jeg. Gervaise se simţea însă cât se poate de 
bine în această cloacă. Nu-şi dădea seama că pe zi ce trece, 


prăvălia se face mai îngălată; se lăsa pe tânjală în privinţa 
dughenei şi se obişnuise cu tapetele sfâşiate, cu lemnăria 
slinoasă, tot aşa cum ajunsese să umble cu fustele rupte şi 
să nu-şi mai spele urechile. Însăşi murdăria era un culcuş 
cald în care-i plăcea nespus de mult să stea ghemuită. Să 
lase lucrurile alandala, s-aştepte ca praful să astupe găurile 
şi să-şi aştearnă pretutindeni vălul de catifea, să simtă în 
juru-i casa cufundându-se în lingoarea trândăviei, toate 
astea alcătuiau o adevărată plăcere ce-i îmbăta simţurile. 
Liniştea ei mai presus de orice; de toate celelalte puţin îi 
păsa. Datoriile, care creşteau necontenit, nu-i mai dădeau 
prilej de zbucium. Îşi lepădase cinstea; de va plăti sau nu va 
plăti, nu mai era ceva atât de sigur, şi mai bine nici să nu se 
mai gândească. Când la vreun magazin nu-i mai dădeau pe 
datorie, pleca la altă dugheană, de-alături. Se ferea să 
treacă prin mahala, avea datorii la fiecare zece paşi. Pe Rue 
de la Goutte-d'Or, de pildă, nu se mai încumeta să dea prin 
faţa cărbunarului, nici pe la băcan şi nici prin dreptul 
precupeţei de fructe; ceea ce, când se ducea la spălătorie, o 
silea să ocolească prin Rue des Poissonniers, cale de zece 
minute şi mai bine. Furnizorii îi veneau pe Cap şi-o făceau 
netrebnică. Într-o seară, omul care-i vânduse mobilele 
pentru Lantier, sculase în picioare toată vecinătatea; răcnea 
că dacă nu-i va plăti datoria o să-i dea poalele peste cap şi-o 
să-i facă felul. Bineînţeles, păţanii dintr-astea o făceau să 
dârdâie; dar se scutura ca un câine bătut, şi gata, seara 
cina cu-aceeaşi poftă de mâncare. la te uită, ce mai 
obrăznicături, veneau s-o bată la cap! N-avea o para 
chioară, să nu-şi închipuie cumva că-i în stare să fabrice 
bani! Şi-apoi, negustorii furau destul, erau născuţi ca să 
aştepte. Şi-adormea din nou în culcuşul ei, ferindu-se a mai 
gândi la ceea ce neapărat avea să se întâmple într-o bună 
zi. O să se dea peste cap, zău aşa, însă, pân-atunci, 
înţelegea să nu fie sâcâită. 


Între timp bătrâna Coupeau se pusese pe picioare. Vreme 
de încă un an, mai avuseseră ce mânca în casă. Fireşte că 
vara era întotdeauna ceva mai mult de lucru cu fustele albe 
şi rochiile de zefir ale plimbăreţelor de pe bulevardul 
exterior. Lucrurile o porniseră încetişor spre ruină, pe 
fiecare săptămână cufundându-se şi mai mult în mizerie, cu 
suişuri şi coborâşuri totuşi, cu seri când le ghiorţăiau 
maţele în faţa bufetului gol şi altele când mâncau la carne 
de vițel pe spartelea. Doar bătrâna Coupeau mai era văzută 
pe trotuare, pitindu-şi nişte pachete sub şorţ, ducându-se în 
pas de plimbare la Muntele de pietate din Rue Polonceau. 
Îşi gârbovea spatele, având o mutră zaharisită şi pofticioasă 
de habotnică ce merge la liturghie; căci nu-i era silă de- 
asemenea treburi, îi plăceau matrapazlăcurile cu banii, 
negoţul ăsta cu mărunţişuri de vânzătoare ambulantă îi 
zgândărea poftele-i de ţaţă bătrână. Slujbaşii din Rue 
Polonceau o cunoşteau bine; îi spuneau băbătia „Patru 
franci”, fiindcă cerea întotdeauna patru franci pentru nişte 
bocceluţe cât pumnul pentru care îi dădeau doar trei. 
Gervaise ar fi fost în stare să-şi vândă toată casa; era 
cuprinsă de patima amanetării, şi-ar fi tuns şi părul de pe 
cap, dacă i s-ar fi dat bani cu împrumut pe el. Era prea 
lesnicios astfel, nu-şi putea înfrâna dorinţa de-a merge 
acolo după bani, când jinduia după o jimblă de două 
kilograme. Toate catrafusele se duceau pe apa sâmbetei la 
Muntele de pietate, rufele, hainele, până şi sculele şi 
mobilele. La început, Gervaise se folosea de săptămânile 
mai îmbelşugate ca să-şi scoată lucrurile puse amanet, chit 
că le ducea îndărăt săptămâna următoare. Apoi, puţin îi 
pasă de lucrurile sale, le lăsă să se piardă, îşi vându şi 
recipisele. Un singur lucru îi sfâşie inima, când îşi amanetă 
pendula pentru a plăti o poliţă de douăzeci de franci unui 
portărel care venise să-i pună sechestru pe ea. Pân-atunci, 
se jurase că mai curând moare de foame decât să se atingă 
de pendulă. Când bătrâna Coupeau o luă într-o cutie mică 
de pălării, se prăbuşi pe-un scaun, cu braţele moi şi ochii 


scăldaţi de lacrimi, ca şi cum i s-ar fi răpit toată averea. 
Însă, când bătrâna Coupeau se arătă iarăşi la faţă cu 
douăzeci şi cinci de franci, împrumutul la care nici nu 
nădăjduise, cei cinci franci de câştig îi alinară durerea; şi-o 
trimise îndărăt pe bătrână în cea mai mare grabă, să 
cumpere un picuşor de rachiu într-un pahar, doar pentru a 
sărbători moneda de cinci franci. Acum, când se înțelegeau 
cât se poate de bine împreună, în chipul ăsta trăgeau 
adeseori la măsea, pe un colţişor al mesei de călcat, un 
amestec, jumătate rachiu şi jumătate răvac de coacăze. 
Bătrâna Coupeau avea un chichirez al ei s-aducă paharul 
plin în buzunarul şorţului, fără să verse un strop. Nu era 
nevoie să ştie şi vecinii, nu-i aşa? Adevărul era că vecinii 
ştiau de minune despre ce-i vorba. Precupeaţa de fructe, 
negustoreasa de măruntaie, băieţii de prăvălie de la băcan 
spuneau: „Uite! bătrâna se duce la casa de amanet” sau 
alteori: „lacă! bătrâna-şi aduce basamacul în buzunar”. Şi, 
după cum era de aşteptat, asta aţâţa şi mai mult mahalaua 
împotriva Gervaisei. Halea totul, în curând o să-i vină de 
hac prăvăliei. Da, da, încă două sau trei îmbucături şi locul 
avea să fie curat ca o batistă. 

În toiul acestei prăbuşiri generale, Coupeau înflorea. 
Afurisitul de beţivan era sănătos tun. Molanul şi basamacul 
îl îngrăşau văzând cu ochii. Mânca de se spetea, 
batjocorindu-l pe jigăritul de Lorilleux care învinuia băutura 
că omoară oamenii, şi-i răspundea arătându-şi şi bătându-şi 
burta a cărei piele întinsă de grăsime semăna c-o piele de 
tobă. Îi cânta pe burtă un soi de muzică, un fel de vecernie 
a crăpelniţei, cu nişte duruituri şi dărăbănituri de tobă în 
stare să îmbogăţească un smulgător de dinţi de iarmaroc. 
Însă Lorilleux, jignit că n-avea şi el pântece, spunea că-i o 
grăsime gălbejită, o grăsime nesănătoasă. Oricum, pentru 
întărirea sănătăţii sale Coupeau se-mbăta şi mai abitir. 
Părul său cărunt şi zbârlit strălucea ca secărica. Chipul de 
beţiv, cu fălci de maimuţă, se învineţea şi căpăta culoarea 
cărţălăului. Şi era acelaşi băiat plin de voioşie; îşi bruftuluia 


nevasta când îi trecea prin cap să-i povestească despre 
încurcăturile pe care le avea. Oare bărbaţii-s făcuţi pentru 
a se-amesteca în asemenea daraveri? Puteau să n-aibă-n 
casă nici măcar o bucăţică de pâine, asta nu-l privea. 
Dimineaţa şi seara îi trebuia porţia lui de mâncare, şi 
niciodată nu se întreba de unde-i venea. Când stătea 
săptămâni întregi fără să lucreze, devenea şi mai ţâfnos. De 
altfel, mereu îl bătea prieteneşte pe umăr pe Lantier. Fără 
îndoială, nu ştia nimic despre urâta purtare a nevesti-sii; cel 
puţin nişte inşi ca soţii Boche, Poisson, se jurau pe toţi sfinţii 
că tinichigiul nu bănuia nimic şi-ar fi o nenorocire cumplită 
dacă ar afla vreodată ceva. Însă madam Lerat, sora lui 
bună, dădea din cap, spunând că ştie ea nişte soţi cărora nu 
le era neplăcută o treabă ca asta. Într-o noapte, însăşi 
Gervaise, înapoindu-se din odaia pălărierului, simţise că-i 
îngheaţă sângele în vine când în beznă se trezi lovită peste 
fund, apoi, în cele din urmă se liniştise, închipuindu-şi că se 
izbise de tăblia patului. Într-adevăr, împrejurarea era prea 
înspăimântătoare; bărbatu-său n-ar fi fost în stare să se 
distreze pe socoteala ei, făcând astfel de glume. 

Nici lui Lantier nu-i mergea rău. Se îngrijea tare mult, îşi 
măsura burta cu cureaua de la pantaloni, mereu temându- 
se să nu se vadă nevoit a strânge sau slăbi cureaua; socotea 
că-i tocmai bine, şi, din dorinţa de-a place, nu voia nici să se 
îngraşe dar nici să slăbească. Asta îl făcea să fie mofturos în 
privinţa hranei, deoarece îşi socotea toate felurile de 
mâncare în aşa chip încât să nu-i schimbe talia. Chiar când 
nu se găsea o leţcaie în casă, îi trebuiau ouă, cotlete, 
mâncăruri hrănitoare şi uşor de mistuit. De când o 
împărțea pe patroană cu Coupeau, socotea că are drepturi 
egale în casă; strângea monedele de-un franc care zăceau 
pe ici pe colo, o învârtea pe Gervaise pe degete, bodogănea, 
răcnea, se purta ca şi cum ar fi fost mai acasă la el decât 
tinichigiul. Ce să mai lungim vorba, era o şandrama cu doi 
stăpâni. Şi stăpânul de pripas, mai viclean, îşi trăgea 
plapuma în partea lud, culegea caimacul de peste tot, de la 


femeie, de pe masă, de pe toate cele. Ce mai, le lua soţilor 
Coupeau tot ce-avea mai bun! Nu se mai ferea de faptul că 
duce-n văzul lumii o viaţă desfrânată. Nana era fiinţa la 
care ţinea cel mai mult, fiindcă-i plăceau fetiţele drăguţe. Îşi 
pierdea din ce în ce mai puţin timp cu Etienne, băieţii, după 
el, trebuind să ştie a se descurca singuri. Când cineva 
venea să-l caute pe Coupeau, totdeauna dădea acolo peste 
Lantier în papuci, în cămaşă, ieşind din odăiţa din fundul 
prăvăliei c-o mutră plictisită, de soţ pe care-l iei de la 
treburi; şi răspundea în numele lui Coupeau, spunând că-i 
totuna. 

Trăind între cei doi, Gervaise nu era deloc fericită, în 
privinţa sănătăţii n-avea de ce să se plângă, slavă 
Domnului! Şi ea începuse să se îngraşe prea mult. Dar cu 
doi bărbaţi în cârcă, pe care trebuia să-i îngrijească şi să-i 
mulţumească, adeseori simţea că-i este peste puteri. Ah! 
Doamne-Dumnezeule! Şi-un singur bărbat te speteşte! Cel 
mai rău era că cele două javre se înțelegeau cum nu se 
poate mai bine. Niciodată nu se luau la harţă; serile, după 
cină, îşi rânjeau în faţă, cu coatele sprijinite pe marginea 
mesei; cât era ziua de lungă se frecau unul de altul, ca 
pisicile care se miros şi se alintă. În zilele când veneau 
acasă mânioşi, asupra ei se năpusteau pentru a-şi vărsa 
focul. Haide! Dă-i bătaie! Avea spinare bună de dârvală; 
ocărând-o împreună, asta-i făcea să fie şi mai buni prieteni. 
Şi nu putea fi vorba ca Gervaisei să-i treacă prin minte să le 
răspundă. La început, când vreunul dintre ei se-apuca să 
răcnească, îl ruga pe celălalt, cu coada ochiului, să spună o 
vorbă de împăcare. Numai că nu prea izbutea. Acum nu mai 
crâcnea, îşi pleca umerii spătoşi, înțelegând că bidiviilor le 
plăcea s-o dea de-a dura, atât era de durdulie, ca un 
adevărat cocoloş. Coupeau, care avea gura spurcată, o 
împroşca eu fel de fel de vorbe un te. Lantier, dimpotrivă, îşi 
alegea înjurăturile, căuta cuvinte pe care nimeni nu le 
rosteşte şi care-o jigneau şi mal crunt. Din fericire, te 
obişnuieşti cu orice; cuvintele spurcate, nedreptăţile celor 


doi bărbaţi ajungeau să lunece peste pielea ei gingaşă, ca 
pe-o muşama. Ba chiar ajunsese să-i placă mai mult când 
erau mânioşi, deoarece când se purtau drăguţ, o oboseau şi 
mai abitir, ţinându-se mereu de capul ei, nemaidându-i pace 
să calce în tihnă nici măcar o bonetă. Atunci, îi cereau câte- 
o mâncărică, trebuia să pună sare sau să nu pună, să spună 
da şi să spună ba, să-i corcolească, să-i culce unul lângă 
altul în puf. După o săptămână, îşi simţea capul şi 
mădularele zobite, era ca năucă, cu nişte ochi de nebună. 
Asemenea slujbă dă gata o femeie, măcinându-i sănătatea. 
Da, Coupeau şi Lantier îi măcinau sănătatea, ăsta era 
cuvântul; o duceau la pieire, arzând-o, cum se spune despre 
lumânare, la amândouă capetele. Bineînţeles, tinichigiul era 
lipsit de învăţătură; însă pălărierul avea prea din plin, sau 
cel puţin avea atâta învăţătură cât au oamenii nu prea 
curaţi ce poartă cămaşă albă peste jegul de dedesubt. Într- 
o noapte, Gervaise visă că era pe ghizdul unei fântâni; 
Coupeau îi dădea brânci înghiontind-o, în vreme ce Lantier 
îi găâdila şalele ca s-o îmbie să sară mai iute. Ei bine! visul 
semăna cu viaţa ei. Ah! Avea de la cine să înveţe, nu era de 
mirare că se îndobitocea. Oamenii din mahala nu se arătau 
a fi prea drepţi, când îi reproşau viaţa desfrânată ce-o 
ducea, căci nu de la dânsa se trăgea nefericirea. Adeseori, 
când stătea pe gânduri, simţea un fior. Apoi, se gândea că 
lucrurile ar fi putut lua o întorsătură şi mai urâtă. Într- 
adevăr, era mai bine să aibă doi bărbaţi, decât să-şi piardă 
amândouă braţele. Şi i se părea că împrejurările în care se 
afla erau fireşti, nişte împrejurări cum mai sunt atâtea 
altele; şi încerca să-şi găsească în sânul lor un picuţ de 
fericire. Ceea ce dovedea măsura în care lucrurile 
ajunseseră că-i fie indiferente, era faptul că nu-l ura mai 
mult pe Coupeau decât pe Lantier. Într-o piesă, la teatrul 
„Gaâte”19 văzuse o târfă care-şi ura bărbatul şi-l otrăvea 
din pricina ibovnicului; şi Gervaise se supărase fiindcă nu 
simţea nimic asemănător în inima ei. Oare nu era mai 
cuminte să fii trăit în bună înţelegere tustrei? Nu, nu, fără 


prostii de felul acesta; tulburau viaţa, care şi aşa nu prea 
era hazlie. În sfârşit, cu toate datoriile, cu toată sărăcia 
care-i pândea, Gervaise s-ar fi socotit împăcată cu viaţa, cât 
se poate de mulţumită, dacă tinichigiul şi pălărierul ar fi 
spetit-o mai puţin şi-ar fi ocărât-o mai rar. 

Spre toamnă, din păcate, traiul din casă porni iarăşi să 
meargă şontăc. Lantier striga sus şi tare că slăbeşte, făcea 
în fiecare zi o mutră deznădăjduită. Mârâia pentru orice 
fleac, strâmba din nas îngreţoşat la văzul tocanelor de 
cartofi, o tălăburcă pe care nu era în stare s-o mănânce, 
după cum spunea el, fără să-l apuce durerea de burtă. Cele 
mai mărunte neînţelegeri, se-ncheiau acum cu nişte 
scandaluri cumplite în care-şi aruncau unul altuia vina 
pentru sărăcia din casă; şi, dracu-i mai împăca, până se 
duceau fiecare să sforăie în culcuşul său. Când se isprăvesc 
tărâţele, măgarii se-ncaieră, nu-i aşa? Lantier adulmeca 
sărăcia, îl scotea din fire faptul că simţea casa gata tocată, 
atât de bine curățată, încât întrezărea ziua când avea să fie 
nevoit să-şi ia pălăria şi să-şi caute în altă parte un culcuş şi 
hrana cea de toate zilele. Se obişnuise cum nu se poate mai 
bine cu coteneaţa lui, corcolit de toată lumea, îşi consfinţise 
în ea micile sale tabieturi; un adevărat rai unde curgea 
lapte şi miere, ale cărui răsfăţuri nu le va putea niciodată 
înlocui. Păi, nu era cu putinţă să te-ndopi până peste cap şi 
să mai ai şi mâncare în strachină. La urma urmei, se mânia 
împotriva burţii lui, de vreme ce casa îi era acum în burtă. 
Dar nu judeca deloc astfel: le purta celorlalţi o râcă 
nemaivăzută pentru că se lăsaseră sărăciţi în mai puţin de 
doi ani. Zău aşa, soţii Coupeau nu prea erau oameni de 
nădejde. Atunci, începu să strige că Gervaise era 
nechibzuită. Ei, drăcia dracului! Ce-o să se aleagă de ei? 
Tocmai acuma să-l părăsească prietenii când era pe cale să 
încheie o afacere grozavă, o leafă de şase mii de franci într- 
o fabrică, bani cu care să trăiască în huzur toată micuța lor 
familie. 


Într-o seară de decembrie, postiră la cină. Nu mai aveau în 
casă nici măcar o ridiche. Lantier, foarte abătut, pleca 
devreme să bată trotuarele în căutarea unui alt sălaş, în 
care mirosul de bucătărie să descreţească frunţile. Apoi 
stătea ceasuri întregi pe gânduri, lângă sobă. Într-o zi, pe 
neaşteptate, porni să dea glas unei prietenii fierbinţi faţă de 
soţii Poisson. Acum nu-l mai lua peste picior pe vardist 
spunându-i Ţăcălie, ajunsese chiar sa recunoască faptul că 
împăratul era poate un băiat de treabă. Părea s-o 
preţuiască cu osebire pe Virginie, femeie cu cap, în stare să 
se descurce de minime. Se vedea de la o poştă că se 
linguşea pe lângă ei. Ba chiar dădea de bănuit c-ar vrea să 
stea în pensiune la ei. Dar avea o devlă cu multe 
ascunzişuri, mult mai întortocheată decât s-ar fi părut. 
Virginie, vorbindu-i despre dorinţa de a-şi încropi o 
negustorie oareşicare se perpelea în faţa ei, spunându-i că 
planul era nemaipomenit. Da, se vede că fusese născută 
pentru negustorie, aşa cum era trupeşă, prietenoasă şi 
harnică. Oh! avea să câştige cât vrea. De vreme ce banii 
stăteau pregătiţi de-atâta timp, de la o moştenire din partea 
unei mătuşi, avea nespus de multă dreptate să renunţe la 
cele patru rochii pe care le rasolea în fiecare anotimp, 
pentru a se avânta în afaceri; şi pomenea de nişte oameni 
pe cale să se căpătuiască, precupeaţa de fructe de la colţul 
străzii, mica negustoreasă de olărie de pe bulevardul de 
centură; căci împrejurările erau foarte prielnice, s-ar fi 
putut vinde până şi gunoiul de pe tejghele. Cu toate 
acestea, Virginie şovăia; căuta o prăvălie de închiriat, nu 
dorea să-şi părăsească mahalaua. Atunci, Lantier o trase 
într-un ungher şi-i vorbi pe şoptite vreo zece minute. Părea 
s-o îmbie cu ceva grozav, iar Virginie nu spunea ba, dădea 
de-nţeles că-i îngăduie să pornească la treabă. Era ca o 
taină numai a lor, cu clipeli din ochi, cu vorbe rostite în 
pripă, o uneltire mocnită ce se trăda până şi din chipul în 
care-şi strângeau mâna. Din clipa aceea, făcând pe 
slugarnicul, recăpătându-şi necurmata poftă de vorbă, 


pălărierul îi pândea pe soţii Coupeau cu privirea-i posacă, 
buimăcindu-i cu văicărelile sale ce nu se mai sfârşeau. Cât 
era ziulica de lungă, Gervaise trăia într-o cruntă sărăcie pe 
care Lantier i-o înfăţişa cu lux de amănunte. Nu se gândea 
la el, Doamne fereşte! Era gata să crape de foame laolaltă 
cu prietenii săi, oricâtă vreme. Numai că simţul de 
prevedere cerea să apreciezi cât mari exact situaţia. 
Datorau vecinilor cel puţin cinci sute de franci, brutarului, 
cărbunarului, băcanului şi tuturor celorlalţi. În plus, erau cu 
chiria neplătită pe două trimestre, deci încă două sute 
cincizeci de franci; proprietarul, domnul Marescot, chiar 
ameninţase c-o să-i evacueze dacă n-aveau să-i plătească 
banii până la 1 ianuarie. În sfârşit, muntele de pietate le 
luase totul, n-ar mai fi putut duce acolo nici măcar bibelouri 
de trei franci, atât de straşnic curăţaseră locuinţa; pe pereţi 
rămăseseră doar cuiele şi nimic altceva, abia de s-ar mai fi 
găsit vreo două ocale de praf de purici. Gervaise, care se 
înglodase până peste cap în datorii simţea cum i se înmuiau 
picioarele când auzea această socoteală, se supăra, bătea 
cu pumnul în masă, sau alteori se pornea pe plâns ca o 
proastă. Într-o seară strigă: 

— Eu, una, de mâine-mi iau valea!. Mai bine pun cheia sub 
uşă şi mă culc pe trotuar, decât să trăiesc mai departe 
asemenea clipe de groază. 

— Ar fi mai cuminte, spuse cu viclenie Lantier, să cedezi 
contractul de închiriere, dacă s-ar găsi cineva... Când veţi fi 
amândoi hotărâți să daţi dracului prăvălia... 

Ea îl întrerupse cu şi mai multă tărie: 

— Dar chiar acu', chiar acu'!. Ah! M-aş simţi straşnic de 
bine, descotorosindu-mă de ea. 

Atunci, pălărierul dovedi foarte mult spirit practic. Cedând 
contractul de închiriere, fără îndoială c-ar dobândi de la 
noul chiriaş cele două câştiguri neplătite. Şi se încumetă să- 
i vorbească despre soţii Poisson îi aminti că Virginie era în 
căutarea unei prăvălii; poate că dugheana lor o să-i fie pe 
plac. Acum îşi aducea aminte chiar că ar fi auzit-o spunând 


că şi-ar dori una asemănătoare cu-a ei. Însă spălătoreasă, 
când îi pomeni de Virginie, pe loc îşi recăpătă stăpânirea de 
sine. Rămânea de văzut; la mânie, spui totdeauna c-ai să 
laşi totul baltă, numai că atunci când stai să gândeşti, lucrul 
nu părea chiar atât de simplu. 

În zilele următoare, zadarnic îşi repetă Lantier peroraţiile, 
căci Gervaise răspundea că fusese în situaţii şi mai 
nenorocite şi ieşise cu bine din ele. Mare scofală să scape 
de prăvălie! N-are să-şi câştige pâinea prin asta. 
Dimpotrivă, trebuia să-şi ia din nou lucrătoare şi să-şi 
făurească o nouă clientelă. Spunea toate astea pentru a se 
lupta împotriva solidelor argumente ale pălărierului, care-i 
demonstra că era la pământ, strivită de povara cheltuielilor, 
fără nici o nădejde de a se mai ridica. Lantier făcu însă 
greşeala de-a pomeni iarăşi numele lui Virginie, şi-atunci 
Gervaise se încăpăţână grozav. Nu, nu, niciodată! 
Totdeauna se îndoise de prietenia lui Virginie, iar dacă 
Virginie dorea să da prăvâălia, o dorea ca s-o umilească. Ar fi 
fost gata s-o cedeze şi primei femei ce i-ar fi ieşit în cale, nu 
însă acestei făţarnice nemaivăzute care fără îndoială 
aştepta de ani de zile s-o vadă dându-se peste cap. Oh! Asta 
lămurea multe. Acum înţelegea de ce se-aprindeau 
scânteile acelea galbene în ochii de pisică ai acestei gaiţe. 
Da, Virginie nu uitase bătaia ce-o încasase la spălătorie şi îşi 
mocnea răzbunarea sub spuză. Ei! păi bine-ar face să ia 
seama şi să-şi pună pofta-n cui, dacă nu voia să mai 
încaseze şi-a doua bătaie. Şi n-o să aibă mult de aşteptat, 
putea să-şi pregătească de pe acum fundul. Lantier, în faţa 
acestei revărsări de vorbe urâte, mai întâi o puse pe 
Gervaise la locul ei; o făcu de neghioabă, de teleleică, de 
ţâfnoasă şi într-atât se înflăcără încât îi spuse chiar şi lui 
Coupeau că-i un ţărănoi, învinuindu-l că nu-i în stare s-o 
facă pe nevastă-sa să-i respecte prietenul. Apoi, dându-şi 
seama că mânia ar putea primejdui întreaga combinaţie, se 
jură că niciodată n-o să se mai ocupe de treburile altora, 
căci prea urât era răsplătit; şi, într-adevăr, păru că nu mai 


stăruie pentru cedarea contractului de închiriere, 
aşteptând un alt prilej de a vorbi din nou despre această 
daraveră şi de-a smulge consimţământul spălătoresei. 

Ianuarie venise c-o vreme scârboasă, jilavă şi friguroasă. 
Bătrâna Coupeau, care tuşise şi suferise de năduf cât ţinuse 
luna decembrie, după Bobotează trebui să se întindă să 
zacă la pat. Aceasta-i era soarta; în fiecare iarnă o aştepta. 
Însă, în iama asta, după cum spuneau prin preajmă-i, n-o să 
mai iasă din odăiţa ei decât cu picioarele înainte; şi-ntr- 
adevăr avea un păcătos de horcăit care suna frumuşel a 
scândură de brad, deşi era burduhănoasă şi dolofană, cu un 
ochi stins şi jumătate de faţă strâmbă. Bineînţeles, copiii n- 
ar fi omorât-o; numai că era atâta vreme de când zăcea, 
atât de greu de îndurat, încât îi doreau moartea, de fapt ca 
o uşurare pentru toată lumea. Chiar şi pentru bătrână ar fi 
fost mai bine, căci îşi trăise traiul, nu-i aşa? şi dacă ţi-ai trăit 
traiul n-ai după ce să-ţi mai pară rău. Doctoral, care fusese 
chemat o dată, nu mai venise s-o vadă. Îi dădeau ceaiuri de 
tei, chipurile ca să n-o lase întru totul în voia soartei. La 
fiecare ceas, intrau în odaie să vadă dacă mai trăieşte. Nu 
mai era în stare să vorbească, atât de crâncen suferea de 
năduf; însă, cu ochiul rămas sănătos, vioi şi limpede, privea 
ţintă la oameni; şi licăreau o mulţime de lucruri în ochiul 
acela, păreri de rău după vremile tinereţii, mâhnirea de a-i 
vedea pe-ai săi foarte grăbiţi să se descotorosească de ea, 
fulgere de mânie împotriva stricatei de Nana care nu se mai 
ferea, noaptea, să meargă pentru a sta la pândă, în cămaşă 
de noapte, la uşa cu geamlăc. 

Într-o luni seara, Coupeau veni acasă făcut praf. De când 
maică-sa era pe ducă, trăia într-o stare de necurmată 
înduioşare. Când adormi ca un buştean şi se puse pe sforăit, 
Gervaise se mai întoarse pentru o clipă în odaia bătrânei. O 
parte din noapte veghea la căpătâiul bătrânei Coupeau. De 
altfel, Nana se arăta nespus de inimoasă, se culca mereu 
lângă bătrână. Spunând că dacă avea s-o audă murind, o 
să-i vestească pe toţi. În noaptea aceea, întrucât fetiţa 


dormea, iar bolnava părea să picotească liniştită, 
spălătoreasă se plecă în cele din urmă în faţa voinţei lui 
Lantier, care-o chema din odaia sa, să vină pentru a se 
odihni un pic. Lăsară aprinsă doar o lumânare, pusă pe 
podea, dincolo de dulap. Dar, pe la trei dinspre ziuă, 
Gervaise sări pe neaşteptate din pat, dârdâind toată, 
cuprinsă de frică. 1 se păruse că simte o suflare îngheţată 
mângâindu-i trupul. Mucul de lumânare arsese, iar ea îşi 
lega la loc fustele pe întuneric, buimacă, cu mâini 
înfrigurate. Abia după ce ajunse în odăiţă, izbindu-se de 
mobile, fu în stare s-aprindă o lămpiţă. În mijlocul tăcerii 
învăluite de beznă, se auzea doar sforăitul tinichigiului 
făcând să răsune două note grave. Nana, culcată pe spate, 
răsufla domol printre buzele-i bosumflate. lar Gervaise, 
coborând fitilul lămpii care făcea să dănţuiască nişte umbre 
uriaşe, lumină chipul bătrânei Coupeau şi văzu că era albă 
ca varul, cu capul răsturnat pe umăr, cu ochii deschişi. 
Bătrâna Coupeau îşi dăduse duhul. 

Cătinel, fără să ţipe, rece şi prevăzătoare, spălătoreasă se 
întoarse în odaia lui Lantier. Acesta adormise din nou. Se 
plecă asupră-i, îngânând: 

— Ascultă, s-a sfârşit, şi-a dat duhul. 

Toropit adânc de somn, încă netrezit, la început bombăni: 

— Dă-mi pace, culcă-te... N-avem ce-i face dacă-i moartă. 

Apoi, se sculă într-o rână, întrebând: 

— Cât e ceasul? 

— Trei. 

— Doar trei! Atunci, culcă-te. Ai să te-mbolnăveşti... Când 
se va face ziuă, o să vedem. 

Dar Gervaise nu-l asculta, ci se îmbrăcă de-a binelea. 
Atunci Lantier se ghemui din nou sub plapumă, cu fata la 
perete, mormăind ceva despre afurisita încăpățânare a 
femeilor. Ce grabă aveau, să vestească lumii că-i im mort în 
casă? Nu-i ceva chiar atât de vesel în toiul nopţii; îl scotea 
din sărite faptul că-şi vedea somnul tulburat de gânduri 
negre. În răstimp, după ce-şi dusese înapoi lucrurile în 


cameră, până şi acele de păr, Gervaise se aşeză la ea în 
odaie, plângând în voie, nemaitemându-se că va fi surprinsă 
cu pălărierul. De fapt, ţinea mult la bătrâna Coupeau, 
simţea acum o durere nespusă, după ce în primele clipe îi 
fusese doar frică şi necaz, văzând că bătrâna îşi alesese o 
oră atât de nepotrivită pentru a-şi da duhul. Şi plângea de 
tina singură, din adâncul sufletului, în tăcere, fără ca 
tinichigiul să contenească din sforăit; n-auzea nimic, îl 
strigase şi-l zgâlţâise, apoi hotărâse să-l lase în pace, 
gândindu-se c-avea să iasă altă încurcătură dacă se trezea 
Coupeau. Când se întoarse lângă trupul moartei, o găsi pe 
Nana în capul oaselor, frecându-se la ochi. Fetiţa îşi dădu 
seama, întinse capul s-o vadă mai bine pe bunică-sa, cu 
curiozitatea ei de puştoaică stricată; nu spunea nimic, doar 
tremura miţei, uluită şi mulţumită în faţa morţii pe care şi-o 
făgăduia de două zile încoace, ca pe un lucru urât, ascuns şi 
oprit copiilor; şi, înaintea măştii albe, subţiată odată cu 
ultimul horcăit al încrâncenării de-a trăi, luminile ochilor ei 
de pui de mâţă se măreau, simţea aceeaşi amorţeală în şira 
spinării care-o ţintuia lângă geamlăcul uşii, când se ducea 
să iscodească lucrurile ce nu-s de nasul mucoaselor. 

— Hai, scoală-te, îi şopti maică-sa. Nu vreau să stai aici. 

Se dădu jos din pat cu părere de rău, întorcându-şi capul, 
fără să-şi ia ochii de la moartă. Gervaise se simţea foarte 
încurcata din pricina Nanei, neştiind unde s-o trimită, până 
se va lumina de ziuă. Se hotărâse s-o îmbrace, când Lantier, 
în pantaloni şi papuci, veni după ea în odaie; nu mai putea 
sa doarmă, se simţea niţel ruşinat de purtarea sa. Atunci, 
totul se limpezi. 

— Să se culce-n patul meu, îngână el. O să aibă destul loc. 
Nana îşi îndreptă spre maică-sa şi spre Lantier ochii mari şi 
limpezi, luându-şi înfăţişarea ei năucă, înfăţişare ce şi-o 
aşternea pe chip de Anul Nou când i se dădeau pastile de 
şocolată. Şi, bineînţeles, nu mai fu nevoie s-o împingă în 
camera lui Lantier, dădu fuga în cămăruţă, abia atingând 
podeaua cu picioruşele-i desculţe; şi se strecură ca o 


năpârcă în patul care mai era cad, întinzându-se şi 
afundându-se în el, aşa încât trupşorul ei firav abia se zărea 
de sub plapumă. De fiecare dată ce maică-sa intră în odaie, 
îi văzu ochii sclipindu-i pe chipul amuţit, stând trează şi 
neclintită, aprinsă la faţă şi părând a fi cu mintea la fel de 
fel de treburi. 

În răstimpul acesta, Lantier îi dăduse Gervaisei o mână de 
ajutor ca s-o gătească pe bătrâna Coupeau; şi nu era o 
treabă chiar atât de uşoară, deoarece moarta trăgea greu 
la cântar. Niciodată nu ţi-ar fi venit a crede că bătrâna era 
atât de grasă şi curată. Îi puseseră ciorapii, o fustă albă, o 
cămaşă, o bonetă; în sfârşit rufăria ei cea mai bună. 
Coupeau sforăia întruna, scoțând două feluri de sunete, 
unul gros, coborâtor şi altul subţire, care urca; s-ar fi zis că- 
i un soi de cântare bisericească, din cele ce-nsoţesc slujba 
din Vinerea mare. Şi, după ce moarta fu îmbrăcată şi întinsă 
cuviincios pe patul ei, Lantier îşi turnă un pahar de vin, să-şi 
mai vină în fire, deoarece i se întorseseră maţele pe dos. 
Gervaise scotocea prin scrin, căutând un mic crucifix de 
aramă pe care-l adusese de la Plassans; însă îşi aduse 
aminte că pesemne chiar bătrâna Coupeau îl vânduse. 
Aprinseseră focul în sobă. Îşi petrecură cele din urmă 
ceasuri ale nopţii, moţăind pe scaune şi dând gata sticla de 
vin începută, plictisiţi şi îmbufnaţi, ca şi cum cele întâmplate 
ar fi fost din vina lor. 

Pe la şapte, mai înainte de-a se lumina de ziuă, se trezi în 
sfârşit şi Coupeau. Când auzi de nenorocire, mai întâi 
rămase cu ochiţi încremeniţi, bâiguind, crezând, fără să-i fie 
prea limpede, că-i trăgeau o păcăleală. Apoi, se aruncă la 
pământ, prăbuşindu-se în faţa moartei; şi porni s-o sărute, 
plângând ca un copil, cu nişte lacrimi atât de mari, încât 
udă cearşafurile ştergându-se cu ele pe obraji. Gervaise se 
pornise iarăşi pe plâns, adânc mişcată de durerea lui 
bărbatu-său şi împăcată cu el; da, avea un suflet mai bun 
decât credea. Deznădejdea lui Coupeau era în devălmăşie 
cu-o crâncenă mahmureală. Îşi trecea degetele prin plete, 


îşi simţea gura cleioasă ca-n zilele de după beţie, încă niţel 
cherchelit în pofida celor zece ceasuri de somn. Se jelea, 
muşcându-şi pumnii. Pentru numele lui Dumnezeu! 
Sărmana lui măicuţă pe care-o iubea atât de mult, iat-o că 
se dusese pe lumea ailaltă! Ah! Cum îi mai crăpa capul de 
durere, o să-l dea gata! O căldare de jăratic pe căpăţână şi- 
n acelaşi timp inima sfâşiată de jale! Nu, soarta era 
nedreaptă, înverşunându-se în chipul ăsta împotriva unui 
om! 

— Haide, puţin curaj, prietene, spuse Lantier ridicându-l. 
Trebuie să-ţi vii în fire. 

Îi turnă un pahar de vin, însă Coupeau nu vru să bea. 

— Ce-i cu mine oare? Parc-aş avea cocleală-n cap... Asta-i 
din pricina, maică-mii, cum am zărit-o, cum am simţit în 
gură gust de cocleală... Măicuţă, Dumnezeule! măicuţă, 
măicuţă... 

Şi se pomi să plângă ca un copil. Cu toate acestea, bău 
paharul de vin, ca să stingă focul care-i ardea pieptul. 
Lantier o întinse la iuţeală, pe motivul că se duce să 
înştiinţeze neamurile şi să treacă pe la primărie pentru a 
face declaraţia de deces. Simţea nevoia să ia aer. Aşa că nu 
se grăbi, ci fumă câteva ţigări, trăgând în piept aerul rece, 
pişcător al dimineţii. Când plecă de la madam Lerat, chiar 
intră la o lăptărie din Batignolles ca să bea o cafea foarte 
fierbinte. Şi stătu acolo mai bine de-un ceas, adâncit în 
gânduri. 

Începând de pe la ceasurile nouă, neamurile se adunară în 
prăvălia pe care o lăsaseră cu obloanele închise. Lorilleux 
nu plânse; de altfel, avea o lucrare urgentă şi urcă iarăşi, 
aproape numaidecât, la el în atelier, după ce se fâţâise 
câteva clipe cu mutra cerută de împrejurări. Madam Lerat 
şi madam Lorilleux, ştergându-şi mereu ochii din care 
picurau lacrimi pricăjite, îmbrăţişară pe soţii Coupeau. Însă 
madam Lorilleux, după ce arunca iute o privire în jurul 
moartei, ridică deodată glasul spunând că ceea ce făcuseră 
era lipsit de bun-simţ, fiindcă lângă mort nu se lasă 


niciodată o lampă aprinsă; era nevoie de lumânări, şi Nana 
fu trimisă să cumpere un pachet de lumânări, din cele mari. 
Asta-i bună! puteai să mori la Şontoroagă că te aranja de ţi- 
e mai mare dragul! Ce dobitoacă, nici să nu ştie cum să se 
poarte c-un mort! Oare nu înmormântase pe nimeni la viaţa 
ei? Madam Lerat fu nevoită să urce până la vecini să 
împrumute un crucifix; aduse de-acolo unul prea mare, o 
cruce de lemn câinesc pe care stătea răstignit un Christos 
din carton vopsit şi care acoperi în întregime pieptul 
bătrânei Coupeau părând să-l strivească sub greutatea sa. 
După aceea, căutară nişte agheasmă; dar nimeni n-avea aşa 
ceva, şi Nana dădu iarăşi fuga până la biserică să ia o sticlă 
cu apă sfinţită. Într-o clipă, odăiţa căpătă altă înfăţişare; pe 
măsuţă ardea o lumânare alături de-un pahar plin cu 
agheasmă în care stătea o crenguţă de merişor. Acum, dacă 
o să vină lumea, cel puţin va arăta cum se cuvine. Pentru 
primire, aranjară în prăvălie o roată de scaune. 

Lantier se întoarse acasă abia pe la unsprezece. Ceruse 
informaţii la biroul de pompe funebre. 

— Coşciuguri din cele de doişpe franci, le spuse. Dacă vreţi 
să faceţi şi-o slujbă, atunci are să coste cu zece franci mai 
mult. În sfârşit, mai e şi dricul, care se plăteşte potrivit 
podoabelor... 

— Oh! E cu totul de prisos, îngână madam Lorilleux, 
ridicându-şi capul cu-o înfăţişare mirată şi îngrijorată. Că 
doar n-o s-o trezim din morţi pe mama, nu-i aşa?. Trebuie 
să ne întindem cât ne ţine punga. 

— Bineînţeles, aşa gândesc şi eu, zise pălărierul în 
continuare. M-am interesat de preţuri, doar ca să ştiţi ce- 
aveţi de făcut... Spuneţi-mi ce doriţi; după prânz am să mă 
duc să dau comanda. 

În lumina slabă ce străbătea în odaie prin crăpăturile 
obloanelor, se vorbea în şoaptă. Uşa odăiţei stătea larg 
deschisă; şi, prin această deschizătură ca o gură de 
peşteră, răzbătea tăcerea cumplită a morţii. Strigătele 
copiilor răsunau în curte, şi-o horă de ştrengăriţe se rotea 


în bătaia soarelui palid de iarnă. Deodată, o auziră pe Nana 
care o ştersese de la familia Boche unde fusese trimisă. 
Poruncea cu glasu-i ascuţit, şi tocurile bocăneau pe 
caldarâm, în vreme ce cuvintele cântate îşi luau zborul într- 
o larmă de păsăruici gureşe: 

Măgarul nost', măgarul, Stricat e la copită, lar doamna-a 
pus să-i facă. 

Drăguţă încălţare, Şi ghete viorii, li-li, Şi ghete viorii! 

Gervaise adăsta să spună şi ea la rândul ei: 

— Nu suntem avuţi, bineînţeles; însă, totuşi, vrem să ne 
purtăm cum se cuvine... Dacă bătrâna Coupeau nu ne-a 
lăsat nimic, nu-i un motiv s-o aruncăm în groapă ca pe-un 
câine... Nu, trebuie să ne îngrijim să-i facem o slujbă şi să-i 
găsim un dric mai ca lumea... 

— Şi de plătit cine-o să plătească? întrebă răstit madam 
Lorilleux. Nu noi, care-am pierdut o grămadă de bani 
săptămâna trecută; şi nici voi, de vreme ce sunteţi lefteri... 
Ah, ar trebui totuşi să vă daţi seama unde v-a dus pofta 
voastră de-a lua ochii lumii! 

Coupeau, căruia i se ceru părerea, bâigui ceva, cu-o 
mişcare de adâncă nepăsare; şi-adormi la loc pe scaunul 
său. Madam Lerat spuse c-are să-şi plătească partea. Era 
de părerea Gervaisei, trebuiau să se poarte cum se cuvine. 
Atunci, socotiră amândouă pe-un petec de hârtie: 
cheltuielile se urcau la vreo nouăzeci de franci cu totul, 
pentru că după o îndelungă sporovăială se hotărâseră 
pentru un dric împodobit cu-o bucăţică de lambrechin. 

— Suntem trei, spuse până la urmă spălătoreasă. O să dăm 
fiecare treizeci de franci. N-o să ne prăpădim. 

Însă madam Lorilleux izbucni, înfuriată: 

— Ei bine! eu una, nu mă învoiesc, da, nu mă învoiesc!. 
Nu-i pentru cei treizeci de franci. Aş da şi-o sută de mii de 
franci, dacă i-aş avea, şi dac-ar fi în stare s-o trezească din 
morţi pe mama... Numai că, mie una nu-mi plac cei care fac 
pe făloşii. Ai prăvălie şi râvneşti să te fuduleşte faţă de 
lumea din mahala. Dar noi nu ne băgăm în treaba asta, noi 


ăştialalţii. Nu ne dăm ifose... Oh! Faceţi cum ştiţi. Puneţi şi 
pene pe dric, dacă aşa vi-i pe plac. 

— Nu vi se cere nimic, răspunse în cele din urmă Gervaise. 
Chiar de-ar trebui să mă vând, n-aş vrea să-mi fac vreo 
mustrare. Am hrănit-o pe bătrâna Coupeau fără ajutorul 
vostru, tot fără ajutorul vostru am s-o înmormântez... S-a 
mai întâmplat să vă spun verde-n faţă ce gândesc: de vreme 
ce adun de pe drumuri până şi pisicile de pripas, n-am s-o 
las pe mama voastră să fie înmormântată în sărăcie. 

Atunci, madam Lorilleux pomi să plângă şi Lantier fu 
nevoit s-o ţină să nu plece. Gâlceava ajunsese să fie atât de 
zgomotoasă, încât madam Lerat, sâsâind din răsputeri, 
crezu de cuviinţă să se ducă tiptil în odăiţă pentru a-şi 
arunca spre moartă o privire supărată şi îngrijorată, ca şi 
cum s-ar fi temut să n-o găsească trează, ascultând ce se 
vorbea în vecinătatea ei. În clipa aceea, hora fetiţelor din 
curte o lua iarăşi de la capăt, iar glasul cel pătrunzător al 
Nanei se ridica deasupra celorlalte voci: 

Măgarul nost', măgarul, E rău stricat la burtă, lar 
doamna-a pus să-i facă. 

Drăguţă băşitoare. 

Şi ghete viorii, li-li, Şi ghete viorii! 

— Doamne! cât îs de sâcâitori copiii ăştia, cu cântecul lor! 
îi spuse Gervaise lui Lantier, zdruncinată de-atâta enervare 
şi mâhnire. Fă-i să tacă, şi mân-o pe Nana îndărăt la 
portăreasă cu câteva picioare în fund! 

Madam Lerat şi madam Lorilleux plecară să prânzească, 
făgăduind că se vor reîntoarce. Soții Coupeau se aşezară la 
masă şi. Mâncară mezeluri, dar fără poftă şi fără a îndrăzni 
măcar să zăngănească din furculiţe. Erau din cale-afară de 
necăjiţi şi năuciţi, cu sărmana bătrână Coupeau care parcă 
le sta în cârcă şi parcă umplea toate odăile. Viaţa le fusese 
tulburată. În primele clipe, se învârtiră pe loc fără să-şi 
găsească lucrurile, simțindu-se zdrobiţi, ca după chef. 
Lantier plecă numaidecât pentru a se duce din nou la 
pompele funebre, luând cu sine cei treizeci de franci ai lui 


madam Lerat şi cei şaizeci de franci pe care Gervaise se 
dusese să-i împrumute de la Goujet, cu capul gol, ca o 
nebună. După-amiază, avură câteva vizite, nişte vecine care 
mureau de curiozitate şi se înfăţişară oftând şi dându-şi 
peste cap ochii scăldaţi de lacrimi. Intrară în odăiţă şi se 
uitară la răposată, făcându-şi semnul crucii şi stropind cu 
crenguţa de merişor muiată în agheasmă; apoi, se aşezară 
în prăvălie unde statură de vorbă la nesfârşit despre 
scumpa dispărută, neostenind să rostească mereu aceleaşi 
cuvinte vreme de ceasuri în şir. Domnişoara Remanjou 
băgase de seamă că moarta rămăsese cu ochiul drept 
deschis, madam Gaudron se înverşuna să spună că bătrâna 
părea să aibă o carne nespus de tânără şi frumoasă pentru 
vârsta ei, iar madam Fauconnier era uluită de faptul c-o 
văzuse acum trei zile bându-şi cafeaua. Într-adevăr, de 
murit se moare la iuţeală, şi fiecare e gata să-şi ia tălpăşiţa 
din lumea asta. Spre seară, soţilor Coupeau începu să le fie 
lehamite. Pentru o familie e un necaz mult prea mare să 
privegheze atâta amar de vreme mortul. Guvernul ar fi 
trebuit de mult să schimbe legea în privinţa asta. O seară 
întreagă, încă o noapte şi iar o dimineaţă întreagă, nu! Păi 
aşa nu se mai isprăveşte niciodată. Când ai încetat din plâns 
- nu-i aşa? - durerea se preface în plictis, şi-n cele din urmă 
ajungi să te porţi cum nu se cuvine. Bătrâna Coupeau, 
amuţită şi ţeapănă în fundul odăiţei strimte, se întindea din 
ce în ce mai mult în încăperile locuinţei, devenind atât de 
grea încât spetea lumea. Iar neamurile, fără să vrea, se 
apucau iarăşi de treburile lor zilnice, uitând de cinstirea pe 
care i-o datorau. 

— Luaţi o îmbucătură cu noi, le spuse Gervaise lui madam 
Lerat şi lui madam Lorilleux, când se iviră din nou. Suntem 
prea îndureraţi şi n-o să ne mai despărţim. 

Puseră de mâncare pe masa de călcat. Văzând farfuriile, 
fiecare se gândea la chiolhanurile care se desfăşuraseră 
acolo. Lantier se înapoiase. Lorilleux coborâse şi el. Un 
simigiu tocmai adusese o plăcintă cu carne, deoarece 


spălătoresei nu-i mai stătuse capul la gătit. Pe când se 
aşezau la masă, Boche voi să le spună că proprietarul ruga 
să i se îngăduie de-a intra, şi domnul Marescot se înfăţişă, 
foarte grav, cu decorația lui de-o palmă pe redingotă. Dădu 
bună ziua în tăcere şi se duse de-a dreptul în odăiţă, unde 
îngenunche. Era nespus de pios; se rugă adâncit în gânduri 
ca un popă, apoi făcu o cruce în văzduh, stropind moarta cu 
crenguţa de merişor. Toate neamurile care se ridicaseră de 
la masă, stăteau în picioare, deosebit de mişcate. Domnul 
Marescot isprăvindu-şi rugăciunile, trecu în prăvălie şi le 
spuse soţilor Coupeau: 

— Am venit după cele două trimestre de chirie rămase în 
urmă. Sunteţi în măsură să le plătiţi? 

— Nu, domnule, nu prea, bâigui Gervaise, foarte necăjită 
că-l auzea vorbind despre treburile astea faţă de soţii 
Lorilleux. Înţelegeţi, cu nenorocirea ce ni s-a întâmplat... 

— Fără îndoială, însă fiecare cu necazurile lui, continuă 
proprietarul, descleştându-şi degetele uriaşe de fost 
muncitor. Sunt tare supărat, nu pot s-aştept mai mult... 
Dacă nu primesc banii poimâine dimineaţă, voi fi silit să 
recurg la evacuare. 

Gervaise îşi împreună mâinile, cu lacrimi în ochi, rugându-l 
fără să scoată o vorbă. Printr-o clătinare puternică a 
capului său mare şi ciolănos, proprietarul îi dădu a înţelege 
că rugăminţile erau zadarnice. De altfel, respectul datorat 
morţilor nu îngăduia nici o discuţie. Se retrase tăcut, 
mergând de-a-ndărătelea. 

— Mii de iertăciuni pentru tulburare, îngână el. Poimâine 
dimineaţă, nu uitaţi. 

Şi, trecând din nou prin faţa odăiţei, salută încă o dată, 
prin uşa larg deschisă, trupul răposatei, făcând o 
plecăciune plină de cucernicie. 

Mai întâi mâncară în pripă, ca să nu pară că simt vreo 
plăcere în asta. Însă, când ajunseră la desert, se potoliră, 
cuprinşi de nevoia de-a se simţi la largul lor. Din când în 
când, cu gura plină, Gervaise sau una dintre cele două 


surori se ridica şi se ducea s-arunce o privire în odăiţă, fără 
ca măcar să lase şervetul din mână; şi când se aşeza la loc, 
isprăvindu-şi îmbucătură, ceilalţi se uitau la ea o clipă, ca să 
se convingă că alături totul era în bună ordine. După aceea, 
cucoanele se sculară de la masă tot mai rar, şi bătrâna 
Coupeau fu dată uitării. Fierseseră o vadră de cafea, şi 
chiar din cea foarte tare, ca să-i ţină treji toată noaptea. Pe 
la ceasurile opt soliră şi soţii Poisson. Îi poftiră să bea un 
păhărel. Atunci, Lantier, care pândea chipul Gervaisei, avu 
impresia că s-a ivit prilejul pe care-l aştepta de dimineaţă. 
Pomenind de mârşăvia proprietarilor care intrau să ceară 
bani chiar şi în casele unde se afla un mort, spuse pe 
neaşteptate: 

— Cu înfăţişarea lui de popă care oficiază liturghia, 
ticălosul ăsta e-un fariseu!. Însă, eu, în locul vostru, i-aş 
trânti în nas prăvălia. 

Gervaise, spetită de oboseală, moleşită şi sâcâită, răspunse 
descumpănită: 

— Da, bineînţeles, că doar n-am să stau s-aştept 
portăreii... Ah! îs sătulă până peste cap, până peste cap. 

Soții Lorilleux, bucuroşi la gândul că Şontoroaga n-o să 
mai aibă prăvălie, o aprobară din răsputeri. Nimeni nu-şi 
dădea seama cât poate să te coste o prăvălie. Chiar dacă n- 
o să câştige decât trei franci la alţii, cel puţin n-o să aibă 
cheltuieli şi n-avea să fie în primejdie să piardă sume mari 
de bani. Îi dădură ghes lui Coupeau să reia argumentul; 
trăsese zdravăn la măsea şi era în aceeaşi stare de 
nesfârşită înduioşare, plângând de unul singur în faţa 
farfuriei. Întrucât spălătoreasă părea că se lasă convinsă, 
Lantier clipi din ochi, uitându-se la soţii Poisson. Iar 
vlăjgana de Virginie se băgă şi ea în vorbă, arătându-se cât 
se poate de prietenoasă. 

— Ştii, am putea să ne-nţelegem. lau asupră-mi contractul 
de închiriere şi aranjez eu daravera cu proprietarul... În 
sfârşit, ai să fii mai liniştită. 


— Mulţumesc, nu, spuse Gervaise, care se scutură ca 
străbătută de-un fior. Dac-am să vreau, ştiu unde să-mi iau 
bani pentru plata chiriei. Am să muncesc ca să ies din 
încurcătură; am braţe, slavă Domnului! 

— Despre treaba asta o să stăm de vorbă mai târziu, se 
grăbi să intervină pălărierul. Astă-seară, nu se cade... Mai 
târziu, mâine, de pildă. 

În clipa aceea, madam Lerat care se dusese până-n odăiţă, 
scoase un țipăt uşor. Se speriase, fiindcă găsise lumânarea 
stinsă, arsă pân-la capăt. Toată lumea se înghesui să 
aprindă o altă lumânare; şi, clătinând din cap, cei de faţă 
repetau întruna că nu este semn bun când se stinge lumina 
lângă mort. 

Priveghiul începu. Coupeau se întinsese, nu pentru ca să 
doarmă, după cum spunea el, ci ca să se-adâncească în 
gânduri; şi peste cinci minute sforăia. Când o trimiseră pe 
Nana să se culce la familia Boche, copila se porni pe plâns; 
de azi-dimineaţă se tot desfăta cu nădejdea că-i va fi tare 
cald în patul cel mare al lui Lantier, bunul ei prieten. Soții 
Poisson stătură până la miezul nopţii. Până la urmă făcuseră 
nişte vin după obiceiul franțuzesc într-un castron de salată, 
deoarece cafeaua prea le zgândărea nervii cucoanelor. 
Sporovăiala porni să dea glas celor mai gingaşe simţăminte. 
Virginie vorbea despre peisajul câmpenesc: ar fi vrut să fie 
îngropată la marginea unei păduri, cu flori de câmp pe 
mormânt. Madam Lerat îşi pusese de pe acum la păstrare 
în dulap cearşaful pentru giulgiu, şi-l parfuma întruna c-un 
bucheţel de levănţică; ţinea să aibă un miros plăcut sub nas, 
când o să fie cu grădiniţa pe burtică. Apoi, hodoronc-tronc, 
vardistul le povesti că de dimineaţă arestase o fetişcană 
trupeşă şi frumoasă care cu câteva clipe mai înainte 
săvârşise un furt în prăvălia unui mezelar; când o 
dezbrăcaseră la comisar găsiseră asupra ei zece cârnăciori 
atârnaţi în jurul trupului, în faţă şi-n spate. Madam 
Lorilleux, spunând c-o înfăţişare scârbită că n-ar mânca 
pentru nimic în lume nişte cârnaţi dintr-ăia, adunarea pomi 


să râdă încetişor. Priveghiul se înveseli, păstrând totuşi 
buna-cuviinţă. 

Dar pe când dădeau gata vinul din salatieră, un zgomot 
neobişnuit, un şiroit înăbuşit, răsună din odăiţă. Ioată 
lumea îşi ridică privirile, uitându-se unul la altul. 

— Nu-i nimic, spuse liniştit Lantier, coborându-şi glasul. 
Bătrâna îşi slobozeşte udul. 

Lămurirea îi făcu să clatine din cap domoliţi şi adunarea îşi 
puse la loc paharele pe masă. 

În sfârşit, soţii Poisson îşi luară tălpăşiţa. Lantier plecă 
laolaltă cu ei: spunea că se duce la prietenul său ca să le 
lase cucoanelor patul unde-ar putea să se odihnească câte 
un ceas, cu rândul. Lorilleux urcă acasă la el ca să se culce 
de unul singur, spunând mereu că aşa ceva nu i se mai 
întâmplase de când se căsătorise. Atunci, Gervaise şi cele 
două surori, rămase alături de Coupeau care adormise, se 
orânduiră în jurul sobei pe care puseseră cafeaua să stea la 
cald. Şedeau acolo, ghemuite şi gheboşate, cu mâinile sub 
şorţ şi chipul dogorându-se la foc, pălăvrăgind pe şoptite în 
liniştea nesfârşită a mahalalei. Madam Lorilleux se văicărea, 
n-avea o rochie neagră, ar fi voit totuşi să fie scutită de a-şi 
cumpăra una, căci erau tare strâmtoraţi, nespus de 
strâmtoraţi; şi-o întrebă pe Gervaise, rugând-o să-i spună 
dacă nu cumva bătrâna Coupeau lăsase vreo fustă neagră, 
fusta aia pe care i-o dăruiseră de ziua ei. Gervaise fu 
nevoită să se ducă să caute fusta. Făcându-i-se o cută la 
brâu, putea fi folosită. Însă madam Lorilleux voia şi rufăria 
veche, pomenea de pat, de dulap, de două scaune, căuta din 
priviri bibelourile pe care trebuiau să şi le împartă. Nu lipsi 
mult să se ia la harţă. Madam Lerat împăcă lucrurile; era 
mai dreaptă: soţii Coupeau o avuseseră în grijă pe mama 
lor, îşi meritau pe drept cele câteva zdrenţe. Şi, tustrele, se 
potoliră din nou în preajma sobei, punându-se pe 
trăncănelile lor serbede. Noaptea li se părea nemaipomenit 
de lungă. Din când în când, se scuturau, mai sorbeau din 
cafea şi aruncau o privire în odăiţă, unde lumânarea care 


pesemne că n-o mucăriseră ardea c-o flacără roşie şi 
jalnică, îngroşată de scrumul feştilei. Spre dimineaţă, 
dârdâiau de frig, în pofida căldurii dogoritoare a sobei. 
Spaima, sila de-a fi pălăvrăgit din cale-afară de mult, le 
înăbuşea, uscându-le gura şi înroşindu-le ochii. Madam 
Lerat se trânti pe patul lui Lantier şi sforăi ca un bărbat; pe 
când celelalte două, cu capetele plecate până pe genunchi, 
dormeau, la gura sobei. În zori, fură trezite de-o înfiorare. 
Lumânarea bătrânei Coupeau tocmai se stinsese din nou. 
Şi, deoarece şiroitul înăbuşit se pornise iarăşi în beznă, 
madam Lorilleux, ca să se liniştească ea însăşi, le lămuri cu 
glas tare: 

— Lasă udul, mai spuse ea o dată, aprinzând altă 
lumânare. 

Înmormântarea urma să aibă loc la zece şi jumătate. 
Straşnică dimineaţă, dacă mai pui şi noaptea şi ziua din 
ajun! Cu alte cuvinte, Gervaise, deşi n-avea o leţcaie, ar fi 
dat şi-o sută de franci celui care ar fi venit s-o ia pe bătrâna 
Coupeau cu trei ceasuri mai devreme. Nu, degeaba iubeşti 
oamenii, sunt prea apăsători după ce-au murit; şi cu cât îi 
iubeşti mai mult, cu-atât mai repede ai vrea să te 
descotoroseşti de ei. 

Dimineaţa unei înmormântări e din fericire plină de 
distracţii. Ai o grămadă de pregătiri de făcut. Mai târziu 
prânziră. După aceea, taman se pomeniră cu moş Bazouge, 
cioclul de la etajul al şaselea, care adusese coşciugul şi 
sacul cu tărâţe. Omul ăsta, nu se mai trezea din beţie. În 
ziua aceea, la ceasurile opt, mai era încă zdravăn cherchelit 
de pe urma beţiei trase în ajun. 

— Iaca, acilea-i, nu-i aşa? spuse el. Şi puse jos coşciugul, 
care trosni ca o cutie nouă. 

Însă, când aruncă sacul cu tărâţe alături de coşciug, 
zărind-o pe Gervaise înaintea sa, rămase cu ochii holbaţi şi 
gura căscată. 

— Iertare, încă o dată iertare, m-am înşelat, bâigui el. Mi 
s-a spus că-i pentru dumneata. 


Îşi luase iarăşi sacul, iar spălătoreasă trebui să-l strige: 

— Haide, lasă-l, e pentru aici. 

— Ah! Drăcia dracului! trebuie să mă lămuresc! îşi 
continuă el spusele, bătându-se pe coapse. Acum înţeleg, e 
vorba de bătrână... 

Gervaise se făcuse albă ca varul. Moş Bazouge adusese 
coşciugul pentru ea. Bătrânul vorbea mai departe, se arăta 
curtenitor, încercând să se dezvinovăţească; 

— Nu-i aşa? ieri se spunea c-a murit cineva, la parter. 
Atunci, mi-am închipuit... Ştiţi, în meseria noastră, treburile 
astea-ţi intră pe-o ureche şi-ţi ies pe-ailaltă... Totuşi, să vă 
fie de bine! Hai? Cu cât mai târziu, cu atât mai bine, cu 
toate că viaţa nu-i totdeauna prea veselă, ah! nu, zău aşa! 

Gervaise îl ascultă, trăgându-se îndărăt, cu spaima ca moş 
Bozouge să n-o înşface cu mâinile lui mătăhăloase şi 
murdare, ca s-o ia de-acolo în lada lui. Îi mai spusese o dată, 
în seara nunţii, că ştie unele femei care i-ar fi 
recunoscătoare dacă ar veni să le ia. Ei bine, ea nu ajunsese 
până acolo, şi simţea cum îi îngheaţă şira spinării numai 
gândindu-se la aşa ceva. Se alesese praful de viaţa ei, însă 
nu voia să se ducă chiar atât de curând; da, mai bine să 
crape ani de-a rândul de foame, decât să crape murind, cât 
ai zice peşte. 

— E beat criţă, îngână ea cu-o înfăţişare în care se 
amestecau scârba şi spaima. Pompele funebre ar trebui 
măcar să nu trimită beţivani. Serviciile sunt destul de 
scump plătite. 

Atunci, cioclul se arătă batjocoritor şi obraznic. 

— Ia spune, măicuţă, înseamnă c-o lăsăm pentru altă dată. 
Sluga dumitale, m-auzi! N-ai decât să-mi faci semn. Eu mi-s 
cel ce-aduce alinarea cucoanelor... Şi nu scuipa pe moş 
Bazouge, fiindcă a ţinut în braţe altele şi mai drăguţe decât 
tine, care s-au lăsat aşezate făr' a se plânge şi care au fost 
tare mulţumite că pot să facă nani mai departe la umbră. 

— Taci o dată, moş Bazouge! spuse cu asprime Lorilleux, 
care dăduse fuga la zgomotul glasurilor. Astea nu-s glume 


cuviincioase. Dac-am face plângere, or să te dea afară... 
Haide, şterge-o de-aci, de vreme ce nu cinsteşti legile bunei 
purtări. 

Cioclul se îndepărtă, dar îl mai auziră mult timp după 
aceea, bâiguind pe trotuar: 

— Care bună purtare!. Nu există bună purtare... nu să 
există bună purtare... numai cinstea există! 

În sfârşit, se făcuse zece. Dricul întârziase. Se şi strânsese 
o mulţime de lume în prăvălie, prieteni şi vecini, domnul 
Madinier, Mes-Bottes, madam Gaudron, domnişoara 
Remanjou; şi, în fiece clipă, printre obloanele închise, prin 
deschizătura largă a uşii date la perete, vreun cap de 
bărbat sau de femeie se întindea să vadă dacă nu venea 
cumva mocăitul ăla de dric. Neamurile, adunate în odăiţa 
din fund, strângeau mâinile celor veniţi. Se aşterneau 
scurte clipe de linişte, întrerupte de şuşoteli şoptite la 
iuţeală într-o stare de aşteptare sâcâitoare şi înfrigurată, cu 
alergături neaşteptate după câte-un lucru: madam Lorilleux 
care îşi uitase batista sau madam Lerat care umbla să 
împrumute o cărticică de rugăciuni. Fiecare când sosea, 
zărea în mijlocul odăiţei, lângă pat, coşciugul deschis; şi, 
fără să vrea, fiecare-l cerceta uitându-se la el cu coada 
ochiului, stând să socotească dacă bătrâna Coupeau, care 
era cam burduhănoasă, avea să-ncapă vreodată înlăuntru. 
Toată lumea se privea cu acest gând în ochi, fără să şi-l 
spună. Însă la uşa dinspre stradă avu loc o îmbrânceală. 
Dom' Madinier veni să le vestească c-un glas grav şi 
stăpânit, desfăcând braţele: 

— Iată-i! 

Încă nu era dricul. Cioclii, patru la număr, intrară unul 
după altul, grăbiţi, cu chipurile roşii şi mâinile lor de hamali 
amorţite de ger, îmbrăcaţi în nişte veşminte de-un negru 
spălăcit, jerpelite şi albite de-atâta frecuş lângă coşciuge. 
Moş Bazouge păşea cel dintâi, beat criţă şi foarte solemn; 
de îndată ce se punea pe treabă, îşi recăpăta semeţia. Nu 
rostiră nici o vorbă, cu capul niţel plecat, cântărind-o de pe 


acum din priviri pe bătrâna Coupeau. Şi nu tărăgănară 
lucrurile, sărmana bătrână fu împachetată cât ai zice peşte. 
Cel mai mărunt dintre ei, un tinerel saşiu, golise tărâţele în 
coşciug frământându-le, de parc-ar fi plămădit nişte pâine. 
Un altul, un vlăjgan slab ca o scoabă, caraghios la 
înfăţişare, se apucase s-aştearnă cearşaful pe deasupra. 
Apoi, un, doi, haida! Tuspatru înşfăcară cadavrul, îl ridicară, 
doi de picioare, doi de cap. Nici o clătită nu-i mai repede 
întoarsă pe partea cealaltă. Oamenii care-şi întindeau gâtul 
să privească, ar fi fost în stare să creadă că bătrâna 
Coupeau sărise singură în cutie. Lunecase acolo ca la ea 
acasă, o! taman la ţanc, atât de bine se potrivise încât i se 
auzise frecuşul trupului de scândura nouă. Îl atingea din 
toate părţile, întocmai ca un tablou într-o ramă. Dar până la 
urmă încăpu, ceea ce-i uimi pe cei de faţă; fără îndoială că 
se mai micşorase de ieri până astăzi. În răstimp, cioclii se 
ridicaseră şi aşteptau; saşiul cel mărunţel luă capacul ca să 
poftească neamurile să-şi ia cel din urmă rămas bun; în 
vreme ce Bazouge îşi vârâse nişte cuie în gură şi-şi 
pregătea ciocanul. Atunci, Coupeau, amândouă surorile 
sale, Gervaise, şi ceilalţi, se aruncară în genunchi, o 
sărutară pe măicuţa lor care se ducea, în ochi cu lacrimi cât 
bobul, ale căror picături fierbinţi, cădeau şi se prelingeau 
pe chipul încremenit şi rece ca gheaţa al răposatei. Se 
auzea un zvon prelung de hohote de plâns. Coborâră 
capacul şi moş Bazouge bătu cuiele cu îndemânarea unui 
dulgher de ambalaje, două izbituri pentru fiecare ţintă; şi 
nimeni nu mai putu să se audă plângând în larma asta de 
mobilă în reparaţie. Gata. Acum o porniră. 

— Cum e cu putinţă să-ţi dai atâtea ifose într-o asemenea 
clipă! îi spuse madam Lorilleux lui bărbatu-său, zărind 
dricul în faţa uşii. 

Dricul răscolise toată mahalaua. Vânzătoarea de 
măruntaie striga la băieţii de prăvălie ai băcanului, 
ceasornicarul cel scund ieşise pe trotuar, iar vecinii stăteau 
plecaţi la ferestre. Toată lumea asta vorbea despre draperia 


cu ciucuri din bumbac alb. Ah! soţii Coupeau ar fi făcut mai 
bine să-şi plătească datoriile! însă, după cum striga sus şi 
tare familia Lorilleux, când eşti fudul, asta se vede 
pretutindeni şi oricum. 

— Mai mare ruşinea! spunea iarăşi, chiar în aceeaşi clipă, 
Gervaise, vorbind despre lănţugar şi despre nevastă-sa. Ce 
să mai zici că scârţarii ăştia n-au adus nici măcar un buchet 
de violete pentru mama lor. 

Într-adevăr, soţii Lorilleux veniseră cu mâinile goale. 
Madam Lerat depusese o coroană de flori artificiale. Mai 
puseră pe coşciug o coroană de plevaiţe, şi un buchet 
cumpărat de soţii Coupeau. Cioclii fură nevoiţi să se 
opintească din răsputeri ca să ridice şi să încarce trupul 
moartei. Alaiul se rândui destul de încet. Coupeau şi 
Lorilleux, îmbrăcaţi în redingote, cu pălăriile în mână, 
păşeau în fruntea cortegiului funerar; cel dintâi, cufundat în 
înduioşarea sa pe care două pahare de vin alb băute de 
dimineaţă o păstraseră neîntinată, se ţinea de braţul lui 
cumnatu-său, cu picioarele blegite şi cuprins de 
mahmureală. După aceea urmau bărbaţii, domnul Madinier, 
foarte grav şi îmbrăcat numai în negru, Mes-Bottes, c-un 
palton peste salopetă, Boche, ai cărui pantaloni galbeni 
iscau nemulţumirea tuturor, Lantier, Gaudron, Bibi-la- 
Grillade, Poisson, şi încă mulţi alţii. Cucoanele veneau în 
urma lor, în frunte cu madam Lorilleux, care târa fusta 
transformată a moartei, şi, madam Lerat, ascunzându-şi sub 
un şal doliul ei înjghebat în mare pripă, o bluză împodobită 
cu flori de liliac, iar, una după alta, Virginie, madam 
Gaudron, madam Fauconnier, domnişoara Remanjou, şi toţi 
cei ce rămăseseră la urmă. Când dricul se puse în mişcare 
şi cobori încetişor pe Rue de la Goutte-d'Or, croindu-şi 
drum prin mulţimea ce se închina făcându-şi semnul crucii 
şi descoperindu-se, cei patru ciocli trecură în frunte, doi în 
faţă şi ceilalţi doi în dreapta şi-n stânga. Gervaise rămăsese 
să închidă prăvălia. O încredinţă pe Nana lui madam Boche 
şi ajunse din urmă convoiul, alergând. În timpul ăsta fetiţa, 


ţinută de portăreasă sub gang, se uita c-o privire nespus de 
curioasă la bunică-sa, cum se ducea în trăsura aceea 
frumoasă, de-a lungul străzii. 

Tocmai în clipa când spălătoreasă apuca s-ajungă din urmă 
gâfâind coada cortegiului, Goujet sosi şi el de unul singur. 
Se alătură bărbaţilor; dar se întoarse şi-o salută c-un semn 
al capului, atât de blajin, încât Gervaise se simţi deodată 
foarte nefericită şi-o năpădiră iarăşi lacrimile. N-o plângea 
numai pe bătrâna Coupeau, ci plângea un lucru groaznic, 
pe care n-ar fi fost în stare să-l denumească şi care-i tăia 
suflarea. Cât ţinu drumul, stătu cu batista la ochi. Madam 
Lorilleux, cu obrajii veşteji şi aprinşi, se uita la ea pieziş, 
părând s-o învinuiască de prefăcătorie. 

La biserică, oficiară slujba în pripă, dându-i rasol. Cu toate 
acestea, serviciul divin mai tărăgănă niţel, deoarece popa 
era din cale-afară de hodorogit. Mes-Bottes şi Bibi-la- 
Grillade găsiseră de cuviinţă să rămână afară din pricină că 
trebuiau să-şi dea obolul la tăviţă. Tot timpul, domnul 
Madinier îi iscodi pe preoţi şi-i spunea lui Lantier ceea ce 
băga de seamă; pehlivanii ăştia, bodogănind pe latineasca 
lor, nici nu ştiau ce trăncăneau acolo la repezeală; te 
înmormântează ca şi cum te-ar boteza sau căsători, fără să 
aibă în inimi nici un pic de simţire. Apoi, domnul Madinier 
osândi mulţimea asta de ceremonii, luminile şi glasurile 
tânguitoare, parada pe care-o făceau în faţa neamurilor. 
Adevărat că-ţi pierdeai fiinţele scumpe în două rânduri, la 
tine acasă şi la biserică. Şi bărbaţii toţi îi dădeau dreptate, 
căci se mai iscară câteva clipe neplăcute, când după ce se 
isprăvi slujba, se dezlănţui o întreagă bolboroseală de 
rugăciuni, şi cei de faţă fură nevoiţi să treacă unul după 
altul prin faţa moartei stropind-o cu agheasmă. Noroc că 
cimitirul nu se afla prea departe, neînsemnatul cimitir din 
Chapelle era un petic de grădină ce da în Rue Marcadet. 
Cortegiul sosi acolo împrăştiat, mergând alandala, fiecare 
trăncănind despre treburile sale. Pământul, îngheţat bocnă 
răsuna, şi-ar fi fost bucuroşi să poată tropăi din picioare. 


Groapa lângă care aşezaseră coşciugul stătea căscată şi- 
apucase să-ngheţe toată, alburie şi pietroasă ca o carieră 
de ipsos; iar cei de faţă, rânduiţi în jurul grămezilor de 
pietriş, nu găseau nici un haz s-aştepte pe-un asemenea 
frig, plictisiţi să se tot uite la groapă. În sfârşit, dintr-o 
căsuţă ieşi un preot înveşmântat în alb, dârdâind de i vedea 
suflarea aburind de fiecare dată ce rostea cuvintele de 
profundis20. După ce făcu pentru cea din urmă oară 
semnul crucii, se cără fără să mai simtă pofta de-a o lua de 
la-nceput. Groparul îşi înşfăcă lopata; însă, din pricina 
îngheţului, nu izbutea să desprindă decât nişte bulgări 
bolovănoşi care băteau darabana unei muzici năstruşnice 
colo jos, în fundul gropii, un adevărat bombardament peste 
capacul coşciugului, ca nişte salve de tun, încât credeai c-au 
să crape scândurile. Oricât ai fi de egoist, muzica asta îţi 
zdrobea inima. Lacrimile porniră să curgă din nou. Cu toate 
că plecaseră şi ajunseseră afară din cimitir bubuiturile se 
mai auzeau încă. Mes-Bottes, suflându-şi în palme, spuse în 
gura mare: 

— Ah! Blestemăţia dracului! Zău aşa, n-o să-i fie prea cald 
bietei bătrâne Coupeau! 

— Cucoanelor şi cinstită adunare, spuse tinichigiul celor 
câţiva prieteni rămaşi în stradă împreună cu neamurile 
răposatei, dacă n-aveţi nimic împotrivă, îngăduiţi-ne să vă 
poftim să gustaţi ceva... 

Şi pătrunse întâiul la un crâşmar din Rue Marcadet. „A la 
descente du cimeticre”. Gervaise, care rămăsese pe trotuar, 
strigă la Goujet care se îndepărta după ce o salutase cu un 
nou semn din cap. De ce nu primea să cinstească şi el un 
pahar de vin? Insă Goujet se grăbea, se-napoia la atelier. 
Atunci, se priviră câteva clipe fără să scoată o vorbă. 

— Te rog să mă ierţi pentru cei şaizeci de franci, îngână în 
cele din urmă spălătoreasa. Eram ca nebună şi m-am gândit 
la dumneata... 

— Oh! n-ai pentru ce, eşti iertată, îi luă fierarul vorba din 
gură. Şi, să ştii, oricând sunt gata să-ţi fiu de folos dacă ţi 


se-ntâmplă vreun necaz... Însă să nu-i spui nimic despre 
asta maică-mii, fiindcă are şi ea părerile ei şi nu vreau s-o 
supăr. 

Gervaise se uita întruna la el; şi, văzându-l cât era de bun, 
cât era de îndurerat, cu frumoasa lui barbă bălaie, fu cât 
pe-aci să primească vechiul lui îndemn, de-a fugi cu el, să 
fie fericiţi împreună pe alte meleaguri. Apoi, îi trecu prin 
minte un alt gând urât, să-mprumute de la el cele două 
trimestre de plată a chiriei, cu orice preţ ar fi fost. Gervaise 
tremura şi-şi continuă spusele c-un glas mângâietor: 

— Nu suntem supăraţi nu-i aşa? 

Goujet dădu din cap, răspunzând la întrebare: 

— Bineînţeles că nu, niciodată n-o să fim supăraţi... Doar 
că totul s-a sfârşit, mă-nţelegi. 

Şi Goujet plecă cu paşi mari, lăsând-o pe Gervaise 
buimăcită, ascultând cum ultimele lui cuvinte îi răsună în 
urechi ca un dangăt de clopote. Intrând în crâşmă, auzea 
un glas înăbuşit în adâncul fiinţei sale: „Iotul s-a sfârşit, ei 
bine! totul s-a sfârşit; eu una n-am ce să mai fac, dacă totul 
s-a sfârşit!” Se aşeză, înfulecă o îmbucătură de pâine cu 
brânză, golind un pahar plin pe care-l găsi în faţa ei. 

Crâşma era la parter, un soi de încăpere prelungă cu 
tavanul teşit, ocupată de două mese uriaşe. Sticle, sferturi 
de pâine, felii mari triunghiulare de Brie în trei farfurii, 
toate acestea se înşirau una lângă alta. Adunarea mânca 
de-a-npicioarelea, ca la botul calului, fără faţă de masă şi 
fără tacâmuri. Ceva mai încolo, lângă soba care duduia, cei 
patru ciocli îşi isprăveau prânzul. 

— Dumnezeule! spunea domnul Madinier, fiecare când îi 
vine rândul. Bătrânii fac loc tinerilor... Locuinţa voastră o să 
vi se pară nespus de pustie, când o să vă-napoiaţi acasă. 

— Oh! Păi frate-meu se lasă de prăvălie, spuse ca din 
puşcă madam Lorilleux. Prăvălia asta-i o pacoste. 

Îl aţâţaseră pe Coupeau. Toată lumea îl îndemna să cedeze 
contractul de închiriere. Chiar şi madam Lerat, care de 
câtăva vreme se-avea foarte bine cu Lantier şi cu Virginie, 


zgândărită de gândul că pesemne îşi căzuseră cu tronc unul 
altuia, pomenea de faliment şi de-nchisoare, luându-şi o 
mutră înspăimântată. Şi, pe neaşteptate, tinichigiul se oţări, 
înduioşarea lui prefăcându-se în mânie, fiind mai de mult 
umflat de băutură. 

— Ascultă-mă, îi strigă el nevesti-sii în faţă, vreau să m- 
asculţi! Capul tău afurisit se ţine numai de năzbâtii. De data 
asta, însă, am să fac după cum mi-i vrerea, te-nştiinţez! 

— Asta-i bună! spuse Lantier, parcă poţi vreodată s-o 
îndupleci cu duhul blândeţii! Ţi-ar trebui un ciocan de lemn 
ca să-i intre treaba asta-n căpăţână. 

Şi vreme de câteva clipe tăbărâră amândoi asupra ei. 
Faptul ăsta nu le oprea fălcile din mestecat. Feliile de Brie 
se topeau văzând cu ochii, sticlele curgeau ca nişte fântâni. 
Între timp, Gervaise se moleşea sub lovituri. Nu răspundea 
o iotă, mereu cu gura plină, înfulecând grăbită, ca şi cum i- 
ar fi fost o foame nespusă. Când osteniră, ridică încetişor 
capul şi spuse: 

— Hai, ajunge! Puțin îmi pasă de prăvălie! M-am săturat 
de ea... M-aţi înţeles, puţin îmi pasă! Totul s-a sfârşit! 

Atunci, mai cerură brânză şi pâine, şi discutară pe-ndelete. 
Soții Poisson preluau contractul de închiriere şi se arătau 
gata să răspundă de cele două câştiguri neplătite în urmă. 
De altfel, Boche făcând pe grozavul, se-nvoi cu această 
tocmeală, în numele proprietarului. Şi chiar pe loc le 
închirie soţilor Coupeau locuinţa liberă de la etajul al 
şaselea, de pe coridorul familiei Lorilleux. În ce-l priveşte pe 
Lantier, Doamne Dumnezeule! era dornic să rămână în 
odaia lui, dacă faptul ăsta nu-i stingherea pe soţii Poisson. 
Vardistul încuviinţă, nu-i stingherea câtuşi de puţin; 
totdeauna te-nţelegi cu prietenii, în pofida părerilor 
politice. lar Lantier, fără să se mai amestece în târgul lor, ca 
unul căruia în sfârşit îi izbutise micuța lui afacere, îşi puse o 
bucată uriaşă de Brie pe-o felie de pâine; se răsturnă pe 
spătarul scaunului mâncând-o cu smerenie, sângele 
bătându-i în obraji, arzând de-o bucurie vicleană, mijindu-şi 


ochii pentru a le cântări din priviri, una după alta, pe 
Gervaise şi pe Virginie. 

— Ei! moş Bazouge! îl strigă Coupeau, ia vino să-i tragi o 
duşcă. Nu ne ţinem fuduli, suntem cu toţii muncitori. 

Cei patru ciocli, care erau pe plecate, se înapoiară să 
ciocnească cu toată adunarea. Nu era o mustrare, însă 
cucoana de-adineauri trăgea greu şi merita un pahar de 
vin. Moş Bazouge căta ţintă la spălătoreasă, fără să-i scape 
vreo vorbă nelalocul ei. Gervaise se sculă de la masă, 
simțindu-se prost, şi îi lăsă singuri pe bărbaţi care, erau pe 
cale să se pilească. Coupeau, beat criţă, începu iarăşi să 
plângă şi să ragă ca o vacă, zicând că-i din pricina 
amărăciunii. 

Pe seară, când Gervaise fu din nou acasă la ea, rămase ca 
prostită pe-un scaun. Odăile i se păreau pustii şi nespus de 
mari. Într-adevăr, halal de-aşa uşurare. Bineînţeles că n-o 
lăsase numai pe bătrâna Coupeau în fundul gropii din 
grădiniţa de pe Rue Marcadet. Se simţea văduvită de-o 
seamă de lucruri, pesemne de-o bună parte din viaţa ei, şi 
de prăvălia şi de orgoliul ei de patroană, şi încă de-alte 
simţăminte pe care le îngropase în ziua aceea. Da, pereţii 
rămăseseră goi, şi inima ei de asemenea, era o schimbare 
completă, o prăbuşire în prăpastie. Şi Gervaise se simţea 
din cale-afară de istovită, avea să-şi vină în fire mai târziu, 
de va fi în stare. 

Pe la ceasurile zece, când se dezbrăcă, Nana plânse dând 
din picioare. Voia să se culce în patul bătrânei Coupeau. 
Maică-sa încercă s-o înspăimânte; fetiţa însă era foarte 
răsărită pentru vârsta ei, morţii nu-i pricinuiau decât o 
curiozitate nemărginită; astfel încât, pentru a fi linişte-n 
casă, îi îngăduiră până la urmă să se cuibărească în locul 
bătrânei Coupeau. Ştrengăriţei ăsteia îi plăceau paturile 
încăpătoare; se tolănea şi se tăvălea huzurind în ele. În 
noaptea aceea, dormi straşnic de bine, în căldura plăcută şi 
mângâierile saltelei de puf. 

X. 


Noua locuinţă a familiei Coupeau era la etajul al şaselea, 
scara B. După ce treceai prin faţa apartamentului 
domnişoarei Remanjou, o luai pe coridor, la stânga. Apoi, 
mai coteai o dată. Întâia uşă întâlnită era a familiei Bijard. 
Cam peste drum de ea, într-o vizuină înăbuşitoare, sub o 
scăricică ce suia spre acoperiş, îşi avea culcuşul moş Bru. 
Cu două apartamente mai încolo, dădeai de familia 
Bazouge. În sfârşit, lipită de Bazouge, venea familia 
Coupeau, o cameră şi-o odăiţă dând spre curte. În fundul 
coridorului, nu mai erau decât două familii, până s-ajungi 
tocmai la capăt, la soţii Lorilleux. 

O cameră şi-o odăiţă, nimic mai mult. Acum, soţii Coupeau 
locuiau cocoţaţi acolo sus, la cucurigu. lar camera nu era 
mai mare de-o palmă. Înăuntru trebuia să-ţi chiverniseşti 
totul, să dormi, să mănânci şi celelalte. Patul Nanei, de-abia 
încăpea în odăiţă; trebuia să se dezbrace la taică-su şi la 
maică-sa, iar noaptea lăsau uşa deschisă ca fetiţa să nu se 
înăbuşe. Locuinţa era atât de neîncăpătoare, încât Gervaise 
când părăsi prăvălia, îşi dăduse lucrurile de bună voie 
soţilor Poisson neputând să le bage pe toate în casă. Patul, 
masa, patru scaune - şi locuinţa era plină. Deşi îşi călca pe 
inimă, neavând curajul să se despartă, de scrinul ei, 
încurcase locul din odaie cu mătăhăloasa şi păcătoasa asta 
de mobilă care-i astupa jumătate din fereastră. Unul dintre 
canaturi era osândit, şi asta le răpea din lumină şi din 
voioşia odăii. Când voia să se uite în curte, nu mai avea loc 
unde să-şi pună coatele, deoarece se îngrăşase prea mult, 
şi, ca să poată vedea, se pleca pieziş sucindu-şi gâtul. 

În cele dintâi zile, spălătoreasă stătea şi plângea. Toate 
astea i se păreau prea greu de îndurat, să nu mai aibă 
putinţa să se mişte slobod prin casă, după ce totdeauna 
fusese la largul ei. Se înăbuşea, stătea la fereastră ceasuri 
de-a rândul, stâlcită între perete şi scrin, gata să-i 
înţepenească grumazul. Doar acolo mai răsufla. Cu toate 
acestea, curtea nu-i trezea în minte decât gânduri triste. 
Peste drum, în partea de unde bătea soarele, îşi zărea visul 


ei de-odinioară, fereastra aceea de la etajul al cincilea unde, 
în fiecare primăvară, fasolea-mare îşi înfăşură mlădiţele 
firave pe-o boltă de sforicele. Odaia ei, se afla în partea 
adumbrită, ghivecele cu rozete se veştejeau acolo în mai 
puţin de-o săptămână. Ah! nu, viaţa nu se desfăşura într-un 
chip plăcut, nu prea era traiul la care nădăjduise, în loc să 
aibă flori la bătrâneţe, se bălăcea în nişte lucruri nefireşti. 
Într-o zi, pe când se pleca la fereastră, fu străbătută de-un 
simţământ ciudat, crezu că se vede chiar pe ea, acolo jos, 
sub gang, lângă odăiţa portarului, cu privirile aţintite-n sus, 
iscodind pentru întâia oară casa; şi saltul ăsta cu 
treisprezece ani îndărăt îi pricinui un zvâcnet în inimă. 
Curtea nu se schimbase, pereţii golaşi erau ceva mai 
înnegriţi, mai igrasioşi şi mucegăiţi; din burlanele ruginite 
ale instalaţiei de scurgere a lăturilor răbufneau miasmele; 
pe frânghiile întinse la ferestre se zbiceau rufele şi 
scutecele copiilor năclăite de jeg; jos, caldarâmul desfundat 
era murdar de tăciunii lăcătuşului şi de talaşul tâmplarului; 
tot aşa şi în colţul jilav de lângă cişmea, o băltoacă scursă 
de la boiangerie avea o frumoasă culoare albastră, un 
albastru la fel de gingaş ca şi albastrul de altădată. Însă 
Gervaise se simţea acum nespus de schimbată şi 
îmbătrânită. Întâi, nu mai era acolo jos, cu chipul privind 
spre cer, mulţumită şi cutezătoare, râvnind o locuinţă 
frumoasă. Acum era la cucurigu, în colţul păduchioşilor, în 
vizuina cea mai îngălată, într-un loc unde niciodată nu 
primeai ca solie vreo rază de soare. Şi toate astea îi 
îndreptăţeau lacrimile, nu putea să fie încântată de soarta 
ei. 

Între timp, când Gervaise se mai obişnui niţel, începuturile 
gospodăriei în noua locuinţă nu se înfăţişară chiar atât de 
prost. larna era aproape pe sfârşite, cele câteva mobile pe 
care le dăduse de bună voie lui Virginie îi înlesniseră 
aranjarea casei. Apoi, de îndată ce se făcu frumos, li se ivi şi 
norocul, Coupeau se pomeni angajat să meargă la lucru în 
provincie la Etampes; şi stătu acolo vreme de trei luni fără 


să se îmbete, vindecat pentru un timp de aerul de la ţară. 
Nici nu se bănuieşte în ce măsură le potoleşte beţivanilor 
setea, părăsirea aerului din Paris, unde străzile sunt 
îmbâcsite de-un adevărat abur de rachiu şi de vin. La 
întoarcerea acasă, era fraged ca un trandafir şi-aducea cu 
el patru sute de franci, cu care plătiră chiria rămasă în 
urmă pe două trimestre, pentru care soţii Poisson îşi 
luaseră răspunderea, precum şi dintre datoriile mai 
mărunte ce le aveau în mahala, pe cele mai grabnice. 
Gervaise porni iarăşi a umbla pe două sau trei străzi pe 
unde nu se mai încumeta să treacă. Fireşte, că-ncepuse să 
lucreze călcătoreasă cu ziua. Madam Fauconnier, femeie 
foarte de treabă de-ndată ce-o măguleai, binevoise s-o 
angajeze din nou. Chiar îi dădea trei franci pe zi, ca unei 
lucrătoare de mâna întâia, ţinând seamă de fosta ei situaţie 
de patroană. Aşadar, gospodăria părea că trebuie să aibă cu 
ce-şi duce traiul. Ba chiar Gervaise întrezărea şi ziua când, 
prin muncă şi chiverniseală, aveau să fie în stare să 
plătească totul şi să-şi facă o viaţă mai plăcută. Numai că-şi 
făgăduia asta în fierbinţeala pricinuită de grămada de bani 
câştigată de bărbatu-său. Când se potolea, Gervaise se 
împăca cu timpurile aşa cum se arătau, spunând că 
lucrurile frumoase nu ţin. 

Ceea ce îi amări atunci cel mai mult pe soţii Coupeau a fost 
să vadă familia Poisson instalându-se în prăvălia lor. Nu 
prea erau pizmaşi din fire, însă lumea îi zădăra; dinadins 
oamenii se minunau în faţa lor de înfrumuseţările înfăptuite 
de succesorii lor. Familia Boche şi mai cu seamă soţii 
Lorilleux, nu mai conteneau cu laudele. Dacă te luai după 
ei, niciodată nu se pomenise o prăvălie mai frumoasă. Şi 
vorbeau despre halul de murdărie în care soţii Poisson 
găsiseră încăperile, povesteau că numai spălatul îi costase 
treizeci de franci. Virginie, după oarecari şovăieli, se 
hotărâse pentru o mică neguţătorie cu delicatese, 
bomboane, şocolată, cafea şi ceai. Lantier o sfătuise să se 
apuce de negustoria asta, deoarece, după cum spunea el, în 


comerţul cu dulciuri se puteau câştiga sume uriaşe. 
Prăvălia fu zugrăvită în negru şi împopoţonată cu dungi de 
culoare galbenă, în două nuanţe diferite. Trei tâmplari 
lucrară aproape o săptămână la întocmirea stelajelor, a 
vitrinelor, a unei tejghele cu poliţe pentru bocale, ca la 
cofetari. Micuța moştenire pe care Poisson o pusese 
deoparte, se vede că fu zdravăn ştirbită. Însă Virginie era 
tare mândră de prăvălie, iar soţii Lorilleux, ajutaţi de 
portari, n-o cruţau câtuşi de puţin pe Gervaise, pomenindu-i 
mereu de stelaj, de vitrină, de borcane, bucurându-se când 
o vedeau schimbându-se la faţă. Chiar dacă nu eşti pizmaş, 
şi tot turbezi când alţii îţi încalţă pantofii şi pe deasupra te 
mai şi calcă pe picioare cu ei. 

Afară de asta, mai ieşiseră şi vorbe în privinţa legăturilor 
amoroase. Se afirma că Lantier o părăsise pe Gervaise. 
Mahalaua zicea că bine-i făcuse. În sfârşit, se mai întrona 
niţică morală pe strada lor. Şi toată cinstea despărțirii i se 
cuvenea şiretului ăsta de pălărier, după care femeile se 
omorau la fel ca şi mai înainte. Se dădeau şi amănunte, 
fusese nevoit să-i tragă nişte scatoalce spălătoresei ca s-o 
facă să stea liniştită, într-atât era de aprinsă după el. 
Fireşte că nimeni nu spunea adevărul adevărat; cei care ar 
fi fost în măsură să-l cunoască, îl socoteau prea banal şi nu 
îndeajuns de vrednic de interes. Dacă vrem să spunem 
adevărul, de fapt Lantier o părăsise pe Gervaise, în înţelesul 
că n-o mai avea zi şi noapte la îndemână; dar atunci când îl 
apucau poftele se urca la etajul al şaselea s-o vadă, căci 
domnişoara Remanjou îl întâlnea ieşind din locuinţa soţilor 
Coupeau la nişte ore nu prea fireşti. În sfârşit, legătura lor 
îşi vedea mai departe de drum, când şi când, la nimereală, 
fără ca vreunul dintre ei să culeagă din ea prea multă 
plăcere; puţină inerție, oarecari îngăduinţe reciproce, şi 
nimic mai mult. Numai că ceea ce complica situaţia, era 
faptul că acuma mahalaua, îi vâra în acelaşi pat pe Lantier 
cu Virginie. Şi în privinţa asta însă, mahalaua se grăbea. 
Fără îndoială, pălărierul îi făcea o curte înfocată vlăjganei; 


şi-asta era cât se poate de nimerit de vreme ce dânsa o 
înlocuia pe Gervaise în casă, la toate şi în toate. Chiar se 
răspândise o glumă: se spunea că-ntr-o noapte se dusese 
după Gervaise în patul vecinului, de unde-o adusese şi-o 
ţinuse lângă el pe Virginie până-n zori, fără s-o recunoască 
din pricina beznei. Anecdota stârnea râsul tuturor, însă 
lucrurile nu ajunseseră atât de departe, căci pălărierul abia 
îşi îngăduia s-o pişte de şolduri. Soții Lorilleux nu se fereau 
să pomenească faţă de spălătoreasă despre legătura lui 
Lantier cu madam Poisson, vorbind înduioşaţi despre 
aceasta, cu nădejdea că vor trezi gelozia Gervaisei. Şi 
familia Boche îi dădea de înţeles că niciodată nu văzuse o 
pereche mai frumoasă. Ceea ce era ciudat în toate astea 
era faptul că vecinii de pe Rue de la Goutte-d'Or nu păreau 
deloc şifonaţi de acest nou menaj în trei; nu, morala, aspră 
faţă de Gervaise, se arăta blândă faţă de Virginie. Poate că 
îngăduinţa surâzătoare a străzii se datora faptului că soţul 
ei era vardist. 

Din fericire, gelozia n-o prea chinuia pe Gervaise. 
Nestatornicia lui Lantier n-o stingherea câtuşi de puţin, dat 
fiind că de multă vreme inima nu mai avea ce căuta între ei. 
Aflase, fără a căuta dinadins, despre nişte poveşti murdare, 
despre nişte legături de-ale pălărierului cu tot soiul de 
femei, primele cârlionţate care-i ieşeau în cale; şi-asta o 
tulburase atât de puţin, încât continuase să se arate la fel 
de îngăduitoare, fără ca măcar să găsească în ea destulă 
mânie pentru a se despărţi. Totuşi, nu se-mpăca chiar atât 
de lesne cu noua slăbiciune a ibovnicului ei. Virginie era 
altceva. Se încurcaseră doar ca s-o necăjească şi, dacă prea 
puţin îi păsa de relaţiile lor, ţinea în schimb să fie 
respectată. De aceea, când madam Lorilleux sau cine ştie ce 
altă jigodie păcătoasă spunea de faţă cu ea despre Poisson 
că nu mai putea trece pe sub poarta Saint-Denis din pricina 
coarnelor, se făcea albă ca varul, simțind cum i se sfâşie 
pieptul şi-o arde ceva în pântec. Strângea din buze, ferindu- 
se s-arate mâhnită, nevoind să le dăruiască duşmanilor 


această plăcere. Dar pesemne că se apucase să ocărască pe 
Lantier, deoarece domnişoarei Remanjou i se păru că 
desluşeşte, într-o după-amiază, un zgomot de palme; de 
altfel, era de la sine înţeles că avusese loc o gâlceavă, căci 
Lantier încetă să-i mai vorbească vreme de cincisprezece 
zile, apoi tot el fu cel dintâi care se-ntoarse, şi viaţa păru să 
reintre în făgaşul normal, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Spălătoresei îi era mai la îndemână să ia lucrurile 
cum erau, dând înapoi în faţa unei păruieli, decât să-şi 
terfelească şi mai mult viaţa. Ah! Nu mai avea douăzeci de 
ani, nu mai iubea într-atât bărbaţii încât să se bată de 
dragul ochilor lor frumoşi şi să se pomenească la poliţie. 
Numai că acum le adăuga şi pe astea celorlalte necazuri. 
Coupeau era pus pe batjocură. Soţul ăsta molâu care se 
făcuse că nu vede că era încornorat în propria lui casă, 
râdea în hohote de perechea de coarne a lui Poisson. În 
căsnicia sa, aşa ceva era un fleac; însă în căsniciile altora, i 
se părea nespus de caraghios, şi-şi dădea o osteneală 
drăcească pentru a pândi păţanii dintr-astea, când muierile 
vecinilor se dădeau cu gaibaracele-n sus. Ce gogoman şi 
Poisson ăsta! Şi când te gândeşti că umbla cu sabia şi-şi 
îngăduia să îmbrâncească lumea pe trotuar! Apoi, Coupeau 
împingea neruşinarea până-ntr-acolo încât o lua peste 
picior şi pe Gervaise. Aha! Ce frumuşel îi dăduse catrafusele 
drăguţul ei! N-avea noroc! întâia oară nu-i mersese cu 
fierarii, şi, a doua oară, iată că şi pălărierii o lăsau cu buzele 
umflate. De altfel, nimerise peste nişte meserii neserioase. 
De ce nu-şi lua un zidar, un om de casă, obişnuit să lucreze 
cu râvnă şi trăinicie tencuiala? Bineînţeles, spunea toate 
astea în glumă, însă, totuşi, Gervaise se înverzea, deoarece 
Coupeau o iscodea cu ochii lui mărunți şi cenuşii, ca şi cum 
cu vorbele lui ar fi vrut s-o sfredelească. Când se pornea să 
reverse mârşăvii de soiul ăsta, Gervaise nu ştia niciodată 
dacă tinichigiul vorbea în glumă sau serios. Un bărbat care 
se-mbată cât ţine anul nu mai e-n minţile lui, şi există soţi, 
nespus de geloşi la douăzeci de ani, pe care la treizeci de 


ani băutura îi face să fie foarte largi în ce priveşte credinţa 
conjugală. 

Trebuia să-l fi văzut pe Coupeau grozăvindu-se pe Rue de 
la Goutte-d'Or! Îl făcea pe Poisson încornorat. Asta ca să le 
astupe gura palavragiilor! încornoratul nu mai era el. Oh! 
Ştia el ce ştia. Dacă pe vremuri lăsase să se creadă că nu-şi 
dă seama de nimic, după cât se pare o făcuse din pricină că 
nu-i plăceau bârfele. Fiecare ştie ce-i la el în casă şi se 
scarpină acolo unde-l mănâncă. Pe el unul, nu-l mânca 
nicăieri; n-avea de ce să se scarpine, doar de dragul lumii. 
Ei bine! Vardistul parcă ştia ceva? Totuşi de data asta aşa 
era; amorezii fuseseră văzuţi împreună, nu mai era vorba 
de născociri. Şi Coupeau îşi ieşea din pepeni, neînţelegând 
cum de era cu putinţă ca un soţ, slujbaş al statului, să-ndure 
în casa lui asemenea scandal. Pesemne că vardistului îi 
plăceau rămăşiţele, şi-atâta tot. În serile când Coupeau se 
plictisea singur cu nevastă-sa în coşmelia lor, acolo sus, la 
cucurigu, sub acoperiş, nimic nu-l împiedica să coboare 
după Lantier şi să-l aducă cu sila la el în casă. Coteneaţa i 
se părea posomorâtă, de când plecase Lantier. Dacă-l vedea 
supărat cu Gervaise, se apuca să-i împace. Ei, drăcia 
dracului! Păi să nu dai dracului toată lumea, oare-i oprit să 
te distrezi, aşa cum ţi-i placul? Rânjea batjocoritor, gânduri 
pline de îngăduinţă i se aprindeau în ochii şovăielnici de 
beţivan, o nevoie de-a împărţi totul cu pălărierul, pentru a 
face ca viaţa să fie mai frumoasă. Şi, în serile acelea, 
Gervaise nu-şi mai dădea seama dacă dânsul vorbea în 
glumă sau serios. 

În toiul poveştilor ăstora, Lantier făcea pe râiosul. Îşi lua 
un aer părintesc şi superior. În trei rânduri, împăcase 
familiile Coupeau şi Poisson. Buna înţelegere dintre cele 
două cupluri era o condiţie a bunăstării sale. Datorită 
privirilor lui drăgăstoase şi stăruitoare, Gervaise şi Virginie 
se prefăceau mereu că nutresc una faţă de alta o prietenie 
nespusă. Domnind asupra bâălaiei şi asupra oacheşei, cu-o 
seninătate de paşă, Lantier prindea slană de pe urma 


vicleniei sale. Potaia mai mistuia încă familia Coupeau, deşi 
începuse să înfulece din soţii Poisson. Oh! Asta nu-l 
stingherea deloc! Dăduse gata o prăvălie, se apucase de-a 
doua. În sfârşit, numai bărbaţii de teapa lui au noroc. 

În anul acela, în iunie, Nana se cuminecă întâia oară. 
Mergea pe treisprezece ani, de pe acum era înaltă cât un 
arac, cu-o înfăţişare neruşinată; cu un an în urmă o 
dăduseră afară de la lecţiile de religie din pricina purtărilor 
urâte; şi, dacă popa, de astă dată, o primea înapoi, o făcea 
din teama de-a nu se pomeni cu ea că nu mai vine deloc la 
catehism şi că va slobozi pe stradă o păgână mai mult. Nana 
juca de bucurie gândindu-se la rochia ei albă. Soții 
Lorilleux, ca naşi, îi făgăduiseră rochia, un dar despre care 
povesteau tuturor vecinilor; madam Lerat trebuia să dea 
vălul şi boneţică, Virginie punguliţa, iar Lantier cărticica de 
rugăciuni; astfel că soţii Coupeau aşteptau solemnitatea 
fără să-şi facă prea multe griji. Chiar şi familia Poisson, care 
voia să-şi sărbătorească mutarea în casă nouă, îşi alese 
tocmai acest prilej, fără îndoială la sfatul pălărierului. Îi 
poftiră pe soţii Coupeau şi pe familia Boche, a căror fetiţă 
se cumineca şi ea pentru întâia oară. Seara, la dânşii acasă, 
aveau să mănânce o ciozvârtă de berbec la cuptor şi câte 
ceva pe lângă friptură. 

Tocmai în ajun, în clipa când Nana privea încântată 
darurile aşezate pe scrin, Coupeau se întoarse acasă într-un 
hal fără de hal. Aerul Parisului punea din nou stăpânire pe 
el. Le ocări pe nevastă-sa şi pe fie-sa, cu nişte temeiuri de 
beţiv, suduindu-le cu nişte vorbe scârboase ce nu se 
cuveneau rostite într-o asemenea împrejurare. De altfel, 
Nana însăşi, în mijlocul atâtor pălăvrăgeli pline de măscări 
pe care le auzea mereu în jurul ei, ajungea să fie din ce în 
ce mai slobodă de gură. În zilele când se luau la gâlceavă, îi 
spunea pe şleau maică-si că-i o tâmpită şi-o bleagă. 

— Şi de unde să-mi iau acum mâncarea! răcnea tinichigiul. 
Vreau să-mi daţi supa, adunătură de mârţoage!. Ia te uită la 


muierile astea, cu bulendrele lor! Să ştiţi, că dacă nu-mi 
daţi supă, m-aşez cu fundul pe toate zorzoanele voastre! 

— Cât e de nesuferit, când îi făcut praf! îngână Gervaise 
scoasă din răbdări. 

Şi, întorcându-se spre el: 

— E pusă la-ncălzit, nu ne mai bate la cap. 

Nana făcea pe ruşinoasa, pentru că aşa i se părea frumos 
în ziua aceea. Îşi privea mai departe darurile de pe scrin, 
prefăcându-se că-şi pleacă ochii şi că nu pricepe vorbele 
urâte rostite de taică-său. Însă tinichigiul era nemaipomenit 
de cicălitor în serile când trăgea la măsea. Turuia întruna, 
nemailăsând-o în pace. 

— Am să-ţi arăt eu ţie, rochii albe! Hai? Ca să-ţi faci iarăşi 
ţâţe din gogoloaie de hârtie vârâte sub bluză, aşa cum ai 
făcut duminica ailaltă?. Da, da, stai niţel! îmi dau prea bine 
seama că-ţi place să bâţâi din fund. Te zgândără ţoalele 
ăstea frumoase. Ţi s-a urcat la cap... N-ai de gând s-o ştergi 
de-acolo, pocitură nemernică! Pune-ţi labele-n mişcare şi 
bagă toate astea-ntr-un saltar până nu te plesnesc peste 
bot! 

Nana, cu capul plecat, continua să nu răspundă nimic. 
Luase boneţica de tul şi-o întreba pe maică-sa cât costă. Şi, 
deoarece Coupeau întinsese mâna să-i smulgă boneta, 
Gervaise îl dădu la o parte strigându-i: 

— Mai lasă copila în pace! E cuminte, nu face nici un rău. 

Atunci tinichigiul îşi dădu drumul la gură: 

— Ah! ce târfe! Frumoasă pereche, mama cu fata. Ce 
scârnăvie să te duci să haleşti anafura Domnului trăgând cu 
ochii la bărbaţi. la zi, te-ncumeţi să spui că nu-i aşa, parşivă 
mică! Am să te-mbrac într-un sac şi-o să vedem ce-o să-ţi 
mai scarpine pielea. Da, într-un sac, ca să vă treacă pofta, şi 
ţie şi popilor tăi. Oare asta-mi trebuie mie, să te-ndemne la 
desfrâu? Pentru numele lui Dumnezeu, vreţi să m-ascultaţi 
o dată, voi ăstea două! 

Şi, deodată, Nana se întoarse înfuriată, în vreme ce 
Gervaise trebui să-ntindă braţul ca să ferească lucrurile pe 


care Coupeau ameninţa să le sfâşie în bucăţi. Copila îl 
privea ţintă pe taică-său; apoi, uitând să mai facă pe 
ruşinoasa, cum o sfătuise duhovnicul: 

— Porcule! zise ea scrâşnind din dinţi. 

De îndată ce tinichigiul îşi isprăvi de sorbit supa, se puse 
pe sforăit. A doua zi, se trezi ca un băiat cumsecade, foarte 
bine dispus. Mai avea în el o rămăşiţă din ajun, taman cât să 
fie drăguţ. Stătu de faţă la gătirea fetiţei, înduioşat de 
rochiţa cea albă, dându-şi seama c-o nimica toată îi dădea 
păduchioasei ăsteia o înfăţişare de adevărată domnişoară. 
În sfârşit, după cum spunea el, era firesc ca un tată, într-o 
zi ca asta, să fie mândru de fetiţa lui. Făcea să vezi 
drăgălăşenia Nanei care zâmbea ruşinoasă ca o mireasă în 
rochia ei prea scurtă. Când coborâră din casă, şi, în pragul 
odăiţei portarilor, o zări pe Pauline, îmbrăcată şi ea într-o 
rochie asemănătoare, se opri locului, învăluind-o într-o 
uitătură scrutătoare, şi-apoi se arătă foarte îngăduitoare, 
dându-şi seama că, aşa cum arăta ca o boccea, era mai 
puţin fercheşă decât ea. Cele două familii plecară împreună 
la biserică. Nana şi Pauline păşeau în frunte, cu cărticica de 
rugăciuni în mână, strângându-şi vălurile luate de vânt; iar 
fetiţele nu scoteau o vorbă, mureau de plăcere să vadă 
lumea ieşind din prăvălii şi-şi luau nişte mutre smerite, 
deoarece la trecerea lor auzeau spunându-se cum că erau 
foc de drăguţe. Madam Boche şi madam Lorilleux 
rămăseseră mai în urmă, deoarece îşi spuneau părerea lor 
despre Şontoroagă, o risipitoare, a cărei fetiţă ar fi rămas în 
vecii vecilor necuminecată dacă neamurile nu i-ar fi dăruit 
lucrurile de pe ea, da toate, până chiar şi-o cămăşuică nouă, 
pentru a cinsti sfânta cuminecătură. Madam Lorilleux vedea 
îndeosebi de rochie, darul făcut de ea, trăsnind-o din priviri 
pe Nana şi făcând-o de „huidumă împuţită”, de fiecare dată 
ce copila îşi umplea fusta de praf, apropiindu-se prea mult 
de prăvălii. 

La biserică, Coupeau o ţinu numai într-un plâns. Era o 
prostie, dar nu era în stare să se stăpânească. Toate astea îl 


mişcau, popa dând din mâini ca o moară de vânt, fetiţele 
semănând cu nişte îngeraşi şi trecând prin faţa lui cu 
mâinile împreunate a rugăciune; iar muzica orgii îl făcea să 
simtă un gol în capul pieptului, în vreme ce mirosul puternic 
de tămâie îl silea s-adulmece, de parcă i s-ar fi vârât în nas 
un buchet de flori. Pe scurt fie spus, ochii îi erau podidiţi de 
lacrimi şi inima înduioşată. Îndeosebi o cântare, ceva 
nespus de dulce, în vreme ce ştrengăriţele ronţăiau 
anafura, i se păru că i se scurge în suflet, făcând să-i treacă 
fiori pe şira spinării. De altfel, în preajma lui, oamenii mai 
simţitori lăcrimau şi ei în batiste. Era, într-adevăr, o zi 
foarte frumoasă, cea mai frumoasă zi din viaţă. Numai că la 
plecarea din biserică, când se duse să tragă o duşcă cu 
Lorilleux, care stătuse tot timpul cu ochi nepăsători şi 
râzându-şi de el, se oţări, învinuind corbii ăştia de popi că 
ard în lăcaşul lor nişte ierburi diavoleşti pentru moleşirea 
oamenilor. Şi-apoi, la urma urmei, nu se ascundea, i se 
muiaseră ochii, asta dovedea, fără doar şi poate, că avea în 
piept o inimă, şi nu un bolovan. Şi mai comandă un rând de 
băutură. 

Seara, sărbătorirea mutării în casă nouă a soţilor Poisson 
fu nespus de plăcută. Prietenia domni tot timpul, fără nici o 
încurcătură, de la începutul şi până la sfârşitul ospăţului. 
Când vin zile grele, se întâmplă să se nimerească şi unele 
seri plăcute, când oamenii se îmbrăţişează, deşi nu se pot 
suferi. Lantier, având în stânga sa pe Gervaise şi de-a 
dreapta pe Virginie, se purtă drăguţ cu amândouă, 
arătându-se darnic cu drăgostelile lui de cocoş care doreşte 
să fie pace în poiata găinilor. În faţa lui, de cealaltă parte a 
mesei, Poisson stătea cufundat în visarea lui mută şi 
neînduplecată de vardist, în obiceiul său de-a nu gândi la 
nimic, cu ochii împăienjeniţi, ca în răstimpul străjilor 
îndelungi pe trotuare. Dar reginele sărbătoririi fură cele 
două fetiţe, Nana şi Pauline, cărora li se îngădui să nu 
dezbrace rochiile de cuminecare; se ţineau ţepene, de 
teamă să nu-şi păteze rochiţele albe, şi, la fiecare 


îmbucătură, strigau la ele să ridice bărbia pentru a mânca 
cuviincios. Nana, sâcâită, îşi vărsă în cele din urmă tot vinul 
pe pieptul rochiei; fu un întreg tărăboi, o dezbrăcară, 
spălară numaidecât pieptul rochiei cu un pahar de apă. 

Apoi, când ajunseră la desert, vorbiră serios despre 
viitorul fetiţelor. Madam Boche îşi făcuse alegerea, Pauline 
urma să intre la un atelier de ţintuitoare în aur şi argint; 
acolo se câştiga până la cinci şi şase franci pe zi. Gervaise 
nu ştia încă nimic. Nana nu dovedea nici o înclinare. Oh! îi 
plăcea haimanalăâcul, înclinarea asta o avea; însă, pentru 
orice altceva, avea nişte mâini de bleagă, din care-i picau 
toate lucrurile. 

— Eu, în locul vostru, spuse madam Lerat, aş băga-o într- 
un atelier de flori artificiale. E-o meserie curată şi 
frumoasă. 

— Florăresele-s toate nişte curviştine, îngână Lorilleux. 

— Ei bine! dar eu! se oţări matahala de văduvă, strângând 
din buze. Eşti tare curtenitor. Să ştii că nu-s căâţea, nu mă 
dau cu cracii-n sus la fiecare şuierat! 

Însă mesenii o siliră cu toţii să tacă. 

— Madam Lerat! Oh! Madam Lerat! 

Şi-i făcură semn cu coada ochiului, arătându-i-le pe cele 
două copile care fuseseră la întâia lor cuminecare şi care îşi 
vârâseră nasul în farfurie, ca să nu pufnească în râs. Până 
atunci, pentru păstrarea bunei-cuviinţe, chiar şi bărbaţii 
căutaseră să vorbească numai cu cuvinte alese. Însă madam 
Lerat nu primi să i se dea lecţii. Ceea ce spusese, auzise în 
societatea cea mai bună. De altfel, se fălea că-şi cunoaşte 
limba; adeseori era lăudată pentru felul în care vorbea 
despre toate, chiar faţă de copii, fără să încalce vreodată 
buna-cuviinţă. 

— Să ştiţi că printre florărese sunt femei cum nu se poate 
mai bine. Sunt la fel cu celelalte femei bineînţeles că nu-s 
altfel. Numai că ştiu să-şi ţină rangul, ştiu s-aleagă cu 
pricepere când e vorba să calce pe de lături... Da, asta li se 


trage de la flori. Pe mine una, florile m-au păstrat în bună 
stare... 

— Dumnezeule! îi luă vorba din gură Gervaise, n-am nimic 
împotriva florilor. Trebuie doar să-i placă Nanei, şi nimic 
mai mult; nu te poţi împotrivi dorinţei copiilor în ceea ce 
priveşte chemarea lor... Haide, Nana, nu fă pe proasta, 
răspunde. Îţi plac florile? 

Fetiţa, plecată deasupra farfuriei sale, îşi aduna 
firimiturile de prăjitură cu degetul înmuiat, pentru ca apoi 
să-l sugă. Nu se pripi. Râdea cu râsul ei de stricată. 

— Da, cum să nu, mămico, îmi plac, spuse ea în cele din 
urmă. 

Atunci, afacerea fu numaidecât încheiată. Coupeau se învoi 
ca de-a doua zi madam Lerat să ia copila cu ea la atelierul 
din Rue du Caire. Şi mesenii vorbiră pătrunşi de gravitate, 
despre îndatoririle vieţii. Boche spunea că Nana şi Pauline 
erau ca şi nişte femei, acum când se cuminecaseră. Poisson 
adăugă că de azi înainte trebuiau să se priceapă la 
bucătărie, să cârpească ciorapii, să ţină o casă. Li se vorbi 
chiar despre căsătoria lor şi despre copiii pe care-i vor 
creşte într-o bună zi. Ştrengăriţele, aprinse la faţă şi 
ruşinate în rochiţele lor albe, ascultau şi râdeau în sinea lor, 
vârându-se una într-alta, mulţumite şi mândre că erau şi ele 
femei. Dar ceea ce le zgândări cel mai mult, fu când Lantier 
le luă peste picior, întrebându-le dacă nu cumva îşi aveau 
de pe acum bărbăţeii lor. Şi-o siliră pe Nana să 
mărturisească că-l iubeşte nespus de mult pe Victor 
Fauconnier, băiatul patroanei maică-si. 

— Zău aşa! zise madam Lorilleux faţă de soţii Boche, pe 
când plecau, e fina noastră, dar din clipa în care au s-o facă 
florăreasă, nici că mai vrem să ştim de ea. Încă o târâtură 
pentru bulevarde... N-or să treacă nici şase luni şi-o să le 
mănânce ficaţii. 

Urcându-se la culcare, Coupeau şi cu nevastă-sa aveau 
amândoi aceeaşi părere, că totul mersese ca pe roate şi că 
soţii Poisson nu erau oameni răi. Gervaisei, prăvălia i se 


părea curăţică, frumos aranjată. Se aştepta să sufere, 
petrecându-şi astfel o seară în fosta ei locuinţă unde acuma 
se lăfăiau alţii; şi era surprinsă că nu se necâjise nici o clipă. 
Nana, care se dezbrăca, o întrebă pe maică-sa dacă rochia 
domnişoarei de la etajul al doilea, pe care-o măritaseră 
acum 0 lună, era tot din muselină ca şi a ei. 

Dar asta fu ultima zi frumoasă din viaţa lor. Se scurseră 
doi ani, în cursul cărora se prăbuşiră din ce în ce mai mult. 
Mai cu seamă iarna rămâneau fără o leţcaie. Dacă pe timp 
frumos mai îmbucau câte-o bucată de pâine, ghiorţăiala 
maţelor venea odată cu ploile şi frigul, foamea 
neastâmpărată, zâmbrele dinaintea blidelor goale, în 
micuța Siberie a coteneţei lor. Păcătosul de decembrie le 
intra în casă pe sub uşă şi-aducea cu el toate relele, şomajul 
în ateliere, trândăviile amorţite de ger, sărăcia lucie a 
timpului ploios. Întâia iarnă, mai făcuseră din când în când 
focul, ghemuindu-se în preajma sobei, fiind mai mulţumiţi 
să aibă căldură decât să mănânce; în cea de-a doua, soba 
care nu-şi mai dăduse jos rugina, îngheţa odaia cu 
înfăţişarea ei jalnică de stâlp de tuci. Şi ceea ce-i strivea, 
ceea ce-i nimicea mai mult decât orice era plata chiriei. Oh! 
plata chiriei din ianuarie, când n-aveau o para chioară în 
casă şi când Boche se înfăţişa cu chitanţa! Sufla un ger mai 
aspru decât crivățul. Sâmbăta următoare se trezeau cu 
domnul Marescot îmbrăcat într-un palton gros, cu labele lui 
uriaşe vârâte în mănuşi de lână; şi-avea mereu în gură 
cuvântul evacuare, în vreme ce-afară ningea cumplit, ca şi 
cum zăpada le-ar fi întins pe trotuar un pat cu cearşafuri 
albe. Pentru a plăti chiria ar fi fost în stare să-şi vândă şi 
carnea de pe el. Plata chiriei le golea cămara şi soba. De 
altminteri, în toată clădirea răsunau bocetele. Se plângea 
cu lacrimi amare la toate etajele, o cântare a urgiei se 
revărsa de-a lungul scărilor şi coridoarelor. Dacă fiecare 
locatar ar fi avut un mort în casă, n-ar fi stârnit un vuiet de 
orgă atât de jalnic. O adevărată zi a judecății de apoi, 
sfârşitul lumii, viaţa de neîndurat, nimicirea sărmanilor. 


Femeia de la etajul aii treilea, de o săptămână încoace se 
ducea să facă trotuarul în colţ la Rue Belhomme. Un 
lucrător, zidarul de la etajul al cincilea, săvârşise un furt la 
patronul său. 

Nu mai încăpea nici o îndoială, soţii Coupeau erau singuri 
de vină. Oricât ar fi viaţa de grea, totdeauna o scoţi la capăt 
când eşti rânduit şi chivernisit, dovadă fiind soţii Lorilleux 
care-şi plăteau chiria la termen, învelind banii în nişte 
petece de hârtie slinoasă; dar, ăştia, într-adevăr duceau o 
viaţă de gâlme, să te scârbeşti de muncă, nu altceva. Nana 
nu câştiga încă nimic, cu meseria ei; ba chiar cheltuia o 
mulţime de bani ca să se dichisească. Gervaise ajunsese să 
fie rău privită la madam Fauconnier. Îşi pierdea din ce în ce 
mai mult din îndemânare, lucra de mântuială, până-ntr- 
acolo încât patroana îi micşoră leafa la doi franci pe zi, leafă 
de cârpaci. În acelaşi timp era foarte mândră, foarte 
simţitoare, scoțând ochii la toată lumea cu fosta ei situaţie 
de femeie care avusese un rost. Lipsea de la lucru, pleca din 
atelier când o tăia capul. Astfel, o dată, se socotise atât de 
jignită c-o văzuse pe madam Fauconnier luând-o în atelier 
pe madam Putois şi, prin urmare, avea să muncească cot la 
cot cu fosta ei lucrătoare, încât nu se mai arătase la faţă 
vreo două săptămâni. După toate năzdrăvăniile astea, o 
primeau din nou la lucru de milă, ceea ce o întărită şi mai 
mult. Fireşte că la sfârşitul săptămânii, plata nu era prea 
îmbelşugată; şi, după cum spunea cu amărăciune, tot ea 
avea să fie aceea care într-o sâmbătă are s-ajungă să-i fie 
datoare patroanei. Cât despre Coupeau, poate că lucra, 
însă, în cazul acesta mai mult ca sigur că-şi dăruia munca 
guvernului; Gervaise, de când cu plecarea lui pentru lucru 
la Etamps, nu mai văzuse cum arătau la faţă banii câştigaţi 
de el. De ziua sfintelor plăţi, când Coupeau venea acasă, 
nici nu se mai uita la mâinile lui. Sosea bălăbănindu-şi 
braţele, lefter, cU. Buzunarele goale, adeseori chiar şi fără 
de batistă; Dumnezeule! da, îşi pierduse batista, sau poate 
că i-o şterpelise vreunul dintre cioflingarii care-i erau 


tovarăşi de lucru. La început, mai făcea socoteli, născocea 
fel şi fel de baliverne: zece franci pentru o subscripţie, 
douăzeci de franci căzuţi din buzunar printr-o gaură pe 
care i-o şi arăta, cincizeci de franci cu care plătise nişte 
datorii închipuite. Apoi, a început să nu se mai jeneze. Banii 
se topiseră şi gata! Nu-i mai avea în buzunar, îi băgase în 
burtă, un alt chip neplăcut de a-i aduce acasă cucoanei. 
Spălătoreasă, ascultând de sfaturile lui madam Boche, se 
ducea din ce în ce mai des să-şi pândească bărbatul la 
ieşirea de la atelier, ca să pună mâna pe comoara proaspăt 
ouată; dar în felul ăsta nu făcea cine ştie ce scofală, 
tovarăşii de lucru îl vesteau pe Coupeau, banii se strecurau 
în ciorapi sau în nişte ascunzişuri şi mai puţin curate. 
Madam Boche era nespus de vicleană în privinţa asta, 
deoarece Boche mai făcea uitată câte-o monedă de zece 
franci, pe care-i ” ascundea ca să aibă cu ce să trateze 
cucoanele drăguţe pe care le cunoştea; îi scotocea cele mai 
mărunte ascunzişuri ale hainelor şi mai totdeauna îi găsea 
moneda lipsă la apel în cozorocul şepcii, cusută între piele 
şi ştofă. Ah! Tinichigiul nu era omul în stare să-şi 
căptuşească zdrenţele cu aur! El unul, îl vâra în burtă. 
Gervaise nu putea, totuşi, să ia foarfecele şi să-i taie pielea 
pântecelui. 

Da, era vina lor, dacă an de an se prăbuşeau din ce în ce 
mai mult. Dar astea-s lucruri ce nu ţi le spui niciodată, mai 
ales când eşti la mare mizerie. Dădeau vina pe nenoroc, 
pretindeau că Dumnezeu avea pică pe ei. În clipa de faţă, 
casa lor era un adevărat balamuc. Cât era ziulica de lungă, 
se luau la harţă. Totuşi, încă n-ajunseseră la bătaie, doar 
câteva scatoalce izbucnite de la sine în toiul gâlcevilor. Cel 
mai dureros era faptul că deschiseseră colivia prieteniei, 
simţămintele luându-şi zborul ca nişte canari. Nepreţuita 
căldură a taţilor, mamelor şi copiilor, când această mică 
lume e strâns unită, laolaltă, îi părăsea, îi lăsa să dârdâie 
fiecare în colţişorul său. Tustrei, Coupeau, Gervaise, Nana 
stăteau mai totdeauna burzuluiţi ca nişte arici, în stare să 


se sfâşie pentru o vorbă, cu privirile pline de ură; şi părea 
că se sfărâmase ceva, puternicul arc al familiei, maşinăria 
care la oamenii fericiţi face să bată toate inimile la un loc. 
Bineînţeles, Gervaise nu mai era tulburată ca pe vremuri, 
când îl zărea pe Coupeau pe marginea streşinilor, la câte 
doisprezece şi cincisprezece metri deasupra trotuarului. N- 
ar fi fost în stare să-i dea brânci ea însăşi; dar de s-ar fi 
întâmplat să cadă de la sine, în chip firesc, asta, zău, că ar fi 
descotorosit faţa pământului de-o mare secătură. În zilele 
când gâlcevile se înteţeau, Gervaise ţipa că de ce nu dă 
Dumnezeu să i-l aducă o dată pe targă. Aştepta să se- 
ntâmple şi minunea asta, i-ar aduce norocul în casă, nu 
altceva. La ce era bun, beţivanul ăsta? S-o facă să plângă, 
să-i toace toate lucrurile, s-o împingă numai la rele. Ei bine! 
Bărbaţi dintr-ăştia, atât de puţin folositori, erau vrednici să 
fie cât mai degrabă zvârliţi la groapă, să le dănţui polca 
dezrobirii pe mormânt. lar când maică-sa rostea: „Ucide 
fata răspundea: „Omoară!” Nana citea toate accidentele 
relatate în ziar, cu gânduri de fiică denaturată. Taică-său 
avea atâta noroc, încât fusese răsturnat de un tramcar fără 
ca măcar să se trezească din beţie. Când avea să crape 
oare, ticălosul? 

În toiul acestui trai în care mizeria te făcea să turbezi, 
Gervaise mai suferea şi din pricina foamei pe care o auzea 
horcăind în jurul ei. Acest colţişor al clădirii era colţul 
păduchioşilor, în care trei sau patru familii păreau că se 
legaseră pe cuvânt să n-aibă pâine în fiecare zi. În zadar se 
deschideau uşile, nu prea lăsau să scape de multe ori vreun 
miros de bucătărie. De-a lungul coridorului, se aşternuse o 
tăcere de moarte şi pereţii sunau găunoşi, ca nişte pântece 
goale. Din când în când, se înteţeau gâlcevile, lacrimile 
femeilor, plânsetele ţâncilor înfometați, familii întregi se 
sfâşiau, pentru a-şi înşela stomacul. Trăiau acolo într-un 
ghiorţăit de maţe la care luau parte cu toţii, răbufnind prin 
toate aceste guri încleştate; pieptul li se scofâlcea chiar şi 
numai din respirarea aerului de acolo în care nici 


LIA 


musculiţele n-ar fi fost în stare să vieţuiască, din lipsă de 
hrană. Însă mila cea mai mare, Gervaise o simţea mai cu 
seamă faţă de moş Bru, care zăcea în vizuina lui de sub 
scăricică. Se retrăgea acolo ca o cârtiţă, făcându-se ghem 
ca să nu-i fie chiar atât de frig; stătea zile de-a rândul 
nemişcat, pe un morman de paie. Nici chiar foamea nu-i mai 
dădea ghes să iasă, căci ar fi fost întru totul zadarnic să 
plece afară pentru a-şi face poftă de mâncare, de vreme ce 
nimeni nu-l poftise la masă-n oraş. Când nu se mai arăta la 
faţă câte trei sau patru zile la rând, vecinii împingeau uşiţa 
să vadă dacă nu cumva-şi dăduse duhul. Nu, cu toate 
acestea trăia, nu prea mult, ci niţel, doar cât să-şi tragă 
sufletul; până şi moartea îl uitase! Gervaise, cum făcea rost 
de-o bucată de pâine, îi arunca şi lui nişte posmagi. Dacă 
ajunsese rea şi nu mai putea suferi oamenii, din pricina 
bărbatului ei, îi era întotdeauna milă de animale; iar moş 
Bru, sărmanul bătrân pe care-l lăsau să crape de foame, 
fiindcă nu mai putea să ţină-n mână o unealtă, era pentru 
ea ca şi un câine, un animal ce nu mai era folositor şi căruia 
hingherii nu voiau să-i mai cumpere nici măcar pielea şi 
untura. Gervaise simţea o greutate pe suflet, ştiindu-l 
întruna acolo, de cealaltă parte a coridorului, părăsit de 
Dumnezeu şi de oameni, hrănindu-se numai cu ceea ce-i 
rămăsese din făptura sa, chircindu-se la statura unui copil, 
zbârcit şi uscat, ca şi cojile de portocale ce se scorojesc pe 
sobe. 

Spălătoreasă suferea de asemenea foarte mult şi din 
pricina vecinătăţii cu Bazouge, cioclul. Un perete, nespus 
de subţire, despărţea cele două odăi. Nu se putea ca cioclul 
să-şi vâre degetul în gură, fără ca Gervaise să nu-l audă. De 
cum se întorcea seara acasă, îi urmărea fără voie măruntele 
sale îndeletniciri, şapca de piele neagră răbufnind înăbuşit 
pe scrin ca o lopată de pământ, mantaua neagră agăţată şi 
frecându-se de perete ca fâlfâitul aripilor unei păsări de 
noapte, toate boarfele lui negre zvârlite în mijlocul odăii şi 
umplând-o cu tot felul de vechituri rămas? de la vreo 


înmormântare. Îl asculta cum umbla tropăind prin casă, 
îngrijorată de cea mai neînsemnată din mişcările sale, 
tresărind dacă se lovea de vreo mobilă sau zdrăngănea cu 
farfuriile. Beţivanul ăsta afurisit era grija ei cea mai de 
seamă, avea o teamă înăbuşită îmbinată cu pofta de-a şti ce 
se petrece. Bazouge, om petrecăreţ de felul lui, cu 
burduhanul plin în fiecare zi, iar duminicile beat mort, 
tuşea, scuipa, cânta pe nas, lăsa să-i scape zgomote 
necurate, se dădea de toţi pereţii până să ajungă la pat. Şi 
Gervaise stătea, albă ca varul, întrebându-se ce învârtea el 
pe-acolo; îşi închipuia lucruri înfiorătoare, vârându-şi în cap 
că pesemne adusese în casă un mort şi-l pitea sub pat. 
Dumnezeule! Ziarele chiar povesteau o întâmplare, c-un 
slujbaş de la pompele funebre care strângea la el în casă 
coşciugele cu copilaşi, numai ca să scape de corvoadă şi să 
facă un singur drum până la cimitir. De câte ori Bazouge 
sosea acasă, prin perete mirosea a mort. Îţi venea să crezi 
că locuieşti peste drum de cimitirul Pcre-Lachaise, în inima 
regatului morţii. Dobitocul ăsta te îngrozea, râzând întruna 
de unul singur, ca şi cum meseria lui l-ar fi umplut de 
voioşie. Chiar şi când isprăvea cu tărăboiul şi se prăbuşea 
adormit pe spate, sforăia într-un chip atât de 
nemaipomenit, încât spălătoresei i se tăia suflarea. Ceasuri 
de-a rândul, trăgea cu urechea, părându-i-se c-aude cum 
trec prin odaia vecinului, una după alta, şiruri de 
înmormântări. 

Da, cel mai mare rău al spaimelor ei, era că Gervaise se 
simţea atât de atrasă încât îşi lipea urechea de perete ca să- 
şi dea cât mai bine seama de ceea ce se petrecea. Bazouge 
îi stârnea o impresie aidoma aceleia pe care o fac bărbaţii 
frumoşi asupra femeilor cinstite: ar vrea să-i pipăie, dar nu 
se-ncumetă; buna-creştere le opreşte. Ei bine! Dacă n-ar fi 
oprit-o teama, Gervaise ar fi dorit să pipăie moartea, să 
vadă cum e făcută. În anumite momente ajungea să fie atât 
de caraghioasă - abia ţinându-şi răsuflarea, cătând să fie cu 
cât mai multă băgare de seamă, în aşteptarea dezlegării 


tainei în cine ştie ce mişcare a lui Bazouge - încât Coupeau, 
rânjind batjocoritor, o întreba dacă nu cumva cioclul de- 
alături îi căzuse cu tronc. Gervaise se înfuria, spunea că-i 
vine să se mute, atâta scârbă îi era de vecinătatea asta; şi, 
fără voia ei, de îndată ce bătrânul sosea cu duhoarea lui de 
cimitir, cădea din nou pe gânduri şi căpăta înfăţişarea 
aprinsă şi temătoare a soţiei care râvneşte să-şi înşele 
bărbatul. Nu-i propusese Bazouge în două rânduri să-i facă 
bagajele ca s-o ducă cu dânsul undeva, pe un pătuţ unde 
plăcerea somnului e atât de dulce, încât uiţi numaidecât de 
toate necazurile? Poate că-ntr-adevăr era ceva nespus de 
plăcut. Încetul cu încetul, o cuprindea ispita din ce în ce mai 
fierbinte să guste şi din asta. Gervaise ar fi vrut să facă o 
încercare de două săptămâni, de-o lună. Vai! Să dormi o 
lună, mai ales pe vreme de iarnă, în luna când trebuie să 
plăteşti chiria, când te istovesc necazurile vieţii! Însă aşa 
ceva nu era cu putinţă, dacă porneai să dormi un ceas, 
trebuia să dormi mai departe pentru totdeauna; şi gândul 
ăsta o-ngheţa, dorul ei de moarte se stingea în faţa veşniciei 
şi asprei prietenii pe care-o cerea pământul. 

Cu toate acestea, într-o seară de ianuarie, bătu cu 
amândoi pumnii în peretele despărțitor. Trăise o săptămână 
îngrozitoare, bruftuluită de toată lumea, fără o leţcaie, la 
capătul puterilor. În seara aceea, nu se simţea bine, dârdâia 
cuprinsă de friguri şi vedea flăcări dănţuindu-i în faţa 
ochilor. Atunci, în loc să se arunce pe fereastră, cum fusese 
ispitită pentru o clipă, porni să bată şi să strige: 

— Moş Bazouge! Moş Bazouge! 

Cioclul se descălţa cântând: Au fost odată trei fetişcane 
frumuşele. Se vede că-i merseseră bine treburile în ziua 
aceea, deoarece părea mult mai ameţit decât de obicei. 

— Moş Bazouge! Moş Bazouge! striga Gervaise întărindu- 
şi glasul. 

Oare n-o auzea? Era gata să i se dea numaidecât pe mână, 
n-avea decât s-o ia în cârcă, pe după grumaz şi s-o care cu 
el acolo unde le ducea şi pe celelalte femei, pe sărmanele şi 


pe bogătanele cărora le dăruia mângâierea. Gervaise 
suferea din pricina cântecului lui Bazouge: Au fost odată 
trei fetişcane frumuşele, pentru că-şi dădea seama că-n el 
se afla disprețul unui bărbat cu prea multe ibovnice. 

— Ce s-a-ntâmplat? Ce s-a-ntâmplat? bâigui Bazouge, cui i- 
e râu?. Acuşica vin, măiculiţă! 

Însă, la auzul glasului dogit, Gervaise se trezi ca dintr-un 
vis urât. Ce făcuse? Fără îndoială că bătuse în perete. În 
clipa aceea simţi ca un fel de izbitură în şale, spaima îi 
încremeni bucile, dădu înapoi crezând că vede mâinile 
mătăhăloase ale cioclului trecând prin zid ca s-o înşface de 
coama părului. Nu, nu, nu voia, nu era gata. Dacă bătuse 
cumva în perete, pesemne c-o făcuse cu cotul când se 
întorsese, fără să fi avut această dorinţă. Şi la gândul de-a 
se vedea cărată în braţele bătrânului, înţepenită de tot şi 
alba la chip ca o farfurie, groaza îi cuprinse fiinţa, urcându- 
i-se de la genunchi şi până la umeri. 

— Ei bine! Nu mai e nimeni? spuse iarăşi Bazouge în 
tăcerea odăii. Stai oleacă, suntem drăguţi cu cucoanele. 

— Nimic, nu-i nimic, rosti în cele din urmă spălătoreasă cu 
glasul sugrumat. N-am nevoie de nimic. Mulţumesc. 

În vreme ce cioclul adormea bodogănind, Gervaise stătu 
îngrijorată să-l asculte, neîndrăznind să facă vreo mişcare, 
de teamă ca nu cumva Bazouge să-şi închipuie c-o aude 
bătând din nou în perete. Acum se jură să fie mai cu băgare 
de seamă. Nici chiar când o să horcăie, în ghearele morţii, 
n-o să-i ceară vecinului ajutor. Spunea toate astea pentru 
liniştirea ei, deoarece la anumite ceasuri, în ciuda 
tremuriciului care-o cuprindea, cădea totuşi pradă 
înfiorătoarei sale obsesii. 

În ungherul ei sărăcăcios, copleşită de grijile sale şi ale 
celorlalţi, Gervaise găsea cu toate acestea o frumoasă pildă 
de curaj în casa lui Bijard. Micuța Lalie, ştrengăriţa aceea 
de opt anişori, mare cât o gâgâlice, îngrijea de gospodărie 
şi ţinea curăţenie ca o femeie în toată firea; şi muncea pe 
spetite, avea în grijă doi ţânci, pe frate-său Jules şi pe soră- 


sa Henriette, nişte ţângăi de trei şi cinci ani, asupra cărora 
trebuia, să vegheze cât era ziulica de lungă, chiar când 
mătura prin casă şi spăla vasele. De când moş Bijard îşi 
omorâse cucoana cu o lovitură de picior în pântece, Lalie 
ajunsese să fie micuța mamă a întregii familii. Fără să spună 
o vorbă, cu de la sine pornire, Lalie ţinea locul moartei, 
până-ntr-acolo încât bestia sălbatică de taică-său, fără 
îndoială ca să întregească asemănarea, acum o stâlcea în 
bătăi pe fiică-sa aşa cum altădată îi stâlcise în bătăi mama. 
Când venea beat acasă, avea nevoie de-o femeie pe care s-o 
căsăpească. Nici măcar nu-şi dădea seama că Lalie era 
nespus de mititică; într-un trup mai bătrân n-ar fi lovit mai 
tare. Dintr-o palmă, îi acoperea tot chipul, iar carnea copilei 
mai avea încă atâta frăgezime, încât cele cinci degete să-şi 
lase urmele întipărite câte două zile la rând. Erau nişte 
scărmăneli sălbatice, cotonogeli pentru te miri ce, un lup 
turbat ce se năpustea asupra unei sărmane pisicuţe, 
sfielnice şi dezmierdătoare, atât de slăbuţă încât îi plângeai 
de milă şi care îndura totul cu resemnarea în ochi fără să se 
vaiete. Nu, Lalie nu se răzvrătea niciodată. Îşi pleca niţel 
grumazul, ca să-şi ferească faţa; şi îşi înfrâna ţipetele ca să 
nu scoale toată casa în picioare. Apoi, când taică-său obosea 
s-o lovească cu piciorul, dând-o cu capul de toţi pereţii, 
Lalie aştepta să aibă puterea de a-şi veni în fire; şi se apuca 
din nou de lucru, spăla copiii, pregătea mâncarea, nu lăsa 
nici un grăunte de praf pe mobile. Să fie bătută, asta făcea 
parte din obligaţiile ei de fiecare zi. 

Gervaise nutrea o nespusă prietenie pentru vecinica ei. Se 
purta cu ea ca şi cum ar fi fost de-o seamă, o femeie în 
vârstă care ştie ce-i viaţa. Trebuie spus că Lalie avea chipul 
palid şi serios, arătând ca o fată bătrână. Când o auzeai 
vorbind, puteai să-i dai treizeci de ani. Se pricepea să 
târguiască, să cârpească, să-şi ţină casa, şi vorbea despre 
copii ca şi cum ar fi purtat două sau trei sarcini în viaţa ei. 
La cei opt anişori ai ei, oamenii zâmbeau când o auzeau; 
apoi simțeau cum li se pune-un nod în gât şi plecau ca să nu 


izbucnească în plâns. Gervaise căuta cât mai mult s-o 
atragă, îi dădea tot ce-i stătea-n putere, mâncare, rochii 
purtate. Într-o zi, pe când îi proba o bluză veche de-a 
Nanei, rămăsese cu suflarea tăiată zărindu-i spinarea 
învineţită, cotul julit şi încă sângerând, toată făptura ei de 
copilă neprihănită, chinuită, cu pielea lipită de oase. Ei 
bine! moş Bazouge putea să-i pregătească sicriul, că mult n- 
avea s-o mai ducă cu traiul ăsta! Însă copila o rugase pe 
spălătoreasă să nu spună nimic. Nu voia ca taică-său să fie 
bătut la cap din pricina ei. Îi lua apărarea, încredința pe 
oricine că n-ar fi om rău, dacă n-ar bea. Îşi pierdea minţile, 
nu mai ştia ce face. O! îl ierta, pentru că nebunilor trebuie 
să le iertăm totul. 

De atunci, Gervaise stătea de veghe, încerca să se vâre 
între ei, de îndată ce-l auzea pe moş Bijard urcând scara. 
Însă, de cele mai multe ori, îşi lua şi ea partea, alegându-se 
pe nepusă masă cu câte-un ghiont. Când intra la ei în casă 
în timpul zilei, adeseori o găsea pe Lalie legată de piciorul 
patului de fier; o năzbâtie de-a lăcătuşului, care, înainte de 
plecare, îi lega picioarele şi pântecele c-o funie groasă, fără 
să se poată şti de ce; vreo sminteală a creierului său ţicnit 
de-atâta băutură, fără îndoială numai ca să asuprească 
copila chiar şi-n lipsa lui de-acasă. Lalie, ţeapănă ca un par, 
cu picioarele cuprinse de furnicături, stătea legată la stâlp 
ziua întreagă; ba o dată stătu chiar şi-o noapte, Bijard 
uitând să se întoarcă acasă. Când Gervaise, revoltată, îi 
spuse c-avea s-o dezlege, Lalie o rugă să nu clintească din 
loc nici măcar o bucăţică de funie, deoarece taică-său se 
mânia dacă nu găsea nodurile făcute în acelaşi chip. 
Adevărul era că nu se simţea rău, asta o odihnea; şi spunea 
asta zâmbind, cu toate că picioruşele-i scurte de îngeraş îi 
erau umflate şi amorţite. Ceea ce o necăjea, era faptul că 
din această pricină treaba nu prea înainta, stând ţintuită de 
pat în faţa harababurii din casă. Taică-său ar fi trebuit să 
născocească altceva. Totuşi, Lalie veghea asupra copiilor, se 
făcea ascultată, îi chema lângă ea pe Henriette şi pe Jules 


ca să le şteargă nasul. Ca să nu-şi piardă timpul de pomană, 
întrucât avea mâinile slobode, tricota în vreme ce aştepta să 
fie eliberată. Şi suferea cel mai mult când moş Bijard o 
dezlega; se târa pe duşumea mai bine de-un sfert de ceas, 
nefiind în stare să se ţină pe picioare din pricina sângelui 
care nu-i mai umbla prin vine. 

De asemenea, lăcătuşul născocise alt joc năstruşnic. Punea 
nişte monede de cinci centime la înroşit pe sobă şi-apoi le 
aşeza pe-un colţ al căminului. Şi-o chema pe Lalie, 
spunându-i să se ducă să cumpere un kilogram de pâine. 
Fetiţa, fără să aibă vreo bănuială, lua monedele, ţipa ca din 
gură de şarpe şi le arunca scuturându-şi mânuţa arsă. 
Atunci, pe Bijard îl apucau pandaliile. Cine-i făcea gunoiul 
ăsta! Acum pierdea şi banii? Şi-o ameninţa că-i face fundul 
praf, dacă nu adună numaidecât banii. În clipa în care 
micuța şovăia, îşi primea întâia mustrare, un ghiont atât de 
puternic încât vedea stele verzi. Amuţită, cu două lacrimi 
mari pe gene, Lalie aduna banii şi pleca făcându-i să joace 
în căuşul palmei, ca să-i răcească. 

Nu, niciodată nu s-ar putea bănui ţicnelile pline de 
sălbăticie în stare să încolţească într-un creier de beţivan. 
De pildă, într-o după-amiază, după ce orânduise totul prin 
casă, Lalie se juca cu copiii. Fereastra stătea deschisă, se 
făcuse curent, iar vântul care pătrundea în coridor lovea 
uşa zgâlţâind-o încetişor. 

— Îi domnu' Vânt, spunea fetiţa. Poftiţi dar, domnu' Vânt. 
Binevoiţi şi intraţi. 

Şi Lalie făcea plecăciuni în faţa uşii, dând bineţe vântului. 
Henriette şi Jules, în spatele ei, dădeau şi ei bineţe, 
încântați de joaca asta, cutremurându-se de râs, ca şi cum i- 
ar fi gâdilat cineva. Era îmbujorată ca para focului văzându- 
i cu câtă poftă se distrează, ba chiar găsea şi ea o plăcere în 
joaca asta, ceea ce i se întâmpla doar din an în paşte. 

— Bună ziua, domnu' Vânt. Ce mai faceţi, domnu' Vânt? 

Însă o mână sălbatică îmbrânci uşa şi moş Bijard pătrunse 
înăuntru. Atunci priveliştea se schimbă, Henriette şi Jules 


căzură în fund, lipiţi de perete; în vreme ce Lalie, îngrozită, 
rămăsese ţeapănă tocmai în mijlocul unei plecăciuni. 
Lăcătuşul ţinea în mână un bici năprasnic de căruţaş, nou- 
nouţ, c-o codirişcă lungă din lemn de alun şi-o cureluşă de 
piele ce se isprăvea printr-un sfichi subţirel. Puse biciul pe 
colţul patului şi n-o lovi cu piciorul, aşa cum obişnuia, pe 
fetiţa care pornise să se ferească, întorcându-se cu spatele. 
Un rânjet îi dădea la iveală dinţii înnegriţi şi era nespus de 
vesel, nespus de beat, cu obrazul roşu de beţivan aprins de 
gândul unei bucurii. 

— Hai? spuse el, faci pe târfa, păpuşică nemernică! Te-am 
auzit de jos cum dănţuieşti!. Haide, fă-te-ncoa'! Mai 
aproape, pentru numele lui Dumnezeu, şi arată-te cu 
chipul; n-am nevoie să-ţi miros fundul. Oare te-am atins 
cumva, de tremuri ca un puişor de găină?. Scoate-mi 
pantofii. 

Lalie, înspăimântată că nu-şi primea porţia de bătaie, 
pălind din nou, îi scoase pantofii. Bijard se aşezase pe 
marginea patului şi se culcase îmbrăcat, stând cu ochii 
deschişi să urmărească mişcările fetiţei prin odaie. Ea se tot 
fâţâia ca prostită în faţa acestor priviri, simțind cum 
mădularele îi sunt cuprinse încetul cu încetul de-o 
asemenea spaimă, încât până la urmă sparse o ceaşcă. 
Atunci, fără să se clintească din loc, Bijard luă biciul şi i-l 
arătă. 

— I-ascultă, viţico, uită-te la ăsta; e-un dar pentru tine. Da, 
iar mă coşti doi franci juma'... Cu jucărioara de-aici, n-o să 
mai fiu silit s-alerg după tine şi-n zadar o să te mai vâri prin 
unghere. Vrei s-o încerci?. Aha! Spargi ceştile va's'că!. 
Atunci hopa! la mai dănţuieşte, ia mai fă-i plecăciuni lu' 
domnu' Vânt. 

Bijard nici nu se sculă măcar, tolănit pe spate, cu capul 
adâncit în pernă, pocni din biciul acela năprasnic prin 
cameră, cu-o larmă de surugiu care-şi îndeamnă caii. Apoi 
zvâcnind din braţ, o biciui pe Lalie şfichiuindu-i mijlocul, 
înfăşurând-o şi desfăşurând-o ca pe-un titirez. Lalie se 


prăbuşi, voi să fugă de-a buşilea; însă Bijard o şfichiui din 
nou şi-o ridică-n picioare. 

— Hopa! hopa! răcnea Bijard, asta-i alergarea 
măgăriţelor!. Hai? tare-i frumos, dimineaţa, în plină iarnă; 
fac nani, nu mă căptuşesc cu vreo răceală, înhaţ viţelele de 
la o poştă, fără să-mi julesc degerăturile. În locşorul ăsta, 
târfo, haţ! Şi-n celălalt, iar haţ! Şi-n ălălalt, înc-o dată haţ! 
A! te vâri sub pat, te înghiontesc cu codirişca... Hopa! 
Hopa! Dii! Dii! 

Un firicel de spumă i se ivise pe buze, ochii gălbui îi ieşeau 
din găvanele lor întunecate. Lalie, ca înnebunită, urlând, 
sărea în cele patru colţuri ale odăii, se ghemuia pe jos, se 
lipea de pereţi; dar sfârcul subţire al biciului lung o ajungea 
pretutindeni, plesnindu-i la urechi cu trosnete de 
pocnitoare, şfichiuindu-i în carne arsuri prelungi. Un 
adevărat danţ de jivină pe care-o înveţi să facă tumbe. 
Sărmana pisicuţă dănţuia, făcea s-o vezi! ţopăind ca 
ştrengăriţele ce se joacă de-a coarda şi strigă: „Mai iute!” 
Nu-şi mai putea trage sufletul, sărea de la sine ca o minge 
elastică, lăsându-se lovită, orbită, istovită de căutarea 
zadarnică a unui liman. lară fiara de taică-său se bucura, o 
făcea târâtură, o întreba dacă se săturase şi dacă-nţelesese 
cum se cuvine că trebuia să părăsească orice nădejde să-i 
mai scape acum din mână. 

Deodată însă Gervaise, atrasă de urletele fetiţei, intră în 
odaie. În faţa priveliştii ce se oferi ochilor ei fu cuprinsă de- 
o mânie clocotitoare. 

— Ah! scârnăvie de bărbat! strigă ea. Nu vrei s-o laşi în 
pace, tâlharule! Am să te pârăsc la poliţie. 

Bijard grohăi ca o vită pe care-o zădăreşti. Bâigui: 

— la-n ascultă, matale, Şontoroago! vezi-ţi de treburile 
dumitale! Că doar n-o trebui să-mi pun mănuşi ca să-i înmoi 
oasele... Asta-i numai ca să ia aminte, vezi bine, chipurile 
să-i arăt c-am mână lungă. 

Şi trase cea din urmă pleasnă de bici care-o atinse pe Lalie 
drept pe obraz. Buza de sus îi fu sfâşiată şi sângele pomi să 


şiroiască. Gervaise înhăţase un scaun, vrând să se 
năpustească asupra lăcătuşului. Însă copila îşi întinse spre 
ea mâinile rugătoare, spunând că nu-i nimic, că totul se 
isprăvise. Îşi ştergea sângele cu colţul şorţului şi căuta să-i 
astâmpere pe copilaşii care plângeau în hohote, ca şi cum ei 
ar fi încasat bătaia. 

Când Gervaise se gândea la Lalie, nu mai îndrăznea să se 
plângă. Ar fi vrut să aibă curajul acestei copile de opt 
anişori, care îndura de una singură cât îndurau laolaltă 
toate femeile care stăteau pe aceeaşi scară. O văzuse trăind 
doar cu pâine uscată câte trei luni în şir, nemâncând pe 
săturate nici măcar posmagii, atât de slăbuţă şi lipsită de 
vlagă încât se sprijinea de pereţi ca să poată umbla; şi- 
atunci când îi ducea pe ascuns nişte rămăşiţe de carne, 
simţea cum i se rupe inima, privind-o înfulecând cu lacrimi 
amare şi tăcute, dumicând în bucățele, pentru că gâtlejul ei 
micşorat nu mai îngăduia hranei să treacă. În ciuda celor ce 
se petreceau, era totdeauna blajină şi gata de jertfă, c-o 
minte deasupra vârstei, îndeplinindu-şi cu atâta râvnă 
datoria de mămică încât ar fi putut să-şi piardă şi viaţa din 
pricina acestui simţământ matern trezit prea devreme în 
neprihănirea ei plăpândă de copilă. Aşadar Gervaise lua 
pildă de suferinţă şi iertăciune de la fiinţa asta nepreţuită, 
încercând să-nveţe de la ea cum să-şi tăinuiască mucenicia. 
Din Lalie nu mai rămăseseră decât privirea ei mută, ochii ei 
negri, mari şi resemnaţi, în adâncul cărora nu se desluşea 
decât bezna spaimei şi-a sărăciei. Niciodată vreun cuvânt, 
doar ochii mari şi negri, larg deschişi. 

Fapt e, că-n căsnicia soţilor Coupeau, basamacul crâşmei 
pornea şi el să-şi îndeplinească pustiirea. Spălătoreasă îşi 
dădea seama că vine ceasul când bărbatu-său o să ia şi el 
un bici, ca Bijard, şi-o să mâne tontoroiul. Iar nenorocirea 
care-o pândea, fireşte, o făcea să fie şi mai simţitoare faţă 
de nenorocirea fetiţei. Da, lui Coupeau îi mergea rău. 
Trecuse vremea când rachiul îi îmbujora obrajii. Nu se mai 
putea bate cu pumnul în piept şi să se grozăvească spunând 


că afurisitul de basamac îl îngrăşa; căci grăsimea gălbejită 
şi neplăcută din întâii ani se topise şi-acum căpătase o 
înfăţişare uscăţivă, o culoare plumburie, cu nuanţe verzi de 
hoit putrezit într-un smârc. Pofta de mâncare, şi ea, îi 
pierise. Încetul cu încetul, pierduse plăcerea de-a mânca, 
ba chiar ajunsese să-i fie scârbă de masa cea de toate zilele. 
Puteai să-i dai şi tocăniţa cea mai îmbietor gătită, rânza i se 
poticnea, dinţii moleşiţi nu mai voiau să mestece. Ca să se 
ţină pe picioare, avea nevoie în fiecare zi de clondirul său 
de rachiu; asta-i era raţia, mâncarea şi băutura, singura 
hrană pe care-o mistuia. Dimineaţa, de cum se dădea jos 
din pat, stătea mai bine de-un sfert de ceas cocârjat, tuşind 
şi trosnindu-şi oasele, ţinându-se cu mâinile de cap şi 
slobozind nişte scuipături vârtoase, ceva amar ca fierea 
care-i hârâia în piept. Asta nu lipsea niciodată, puteai să-i 
pregăteşti dinainte ţucalul. Nu era în stare să se pună pe 
picioare decât după întâiul păhărel de mângâiere, un 
adevărat leac al cărui pârjol îi ardea maţele. Însă, peste zi, 
îşi recăpăta puterile. Mai întâi, simţise nişte gâdilături, nişte 
pişcături pe piele, la picioare şi la mâini; şi Coupeau făcea 
haz, povestea că-l gâdilau, că pesemne nevastă-sa îi punea 
praf de scărpinat în aşternut. Apoi, picioarele i se 
îngreuiaseră, gâdilăturile se preschimbaseră până la urmă 
în nişte cârcei înfiorători care-i încleştau carnea ca într-o 
menghină. Asta, într-adevăr, nu i se mai părea atât de 
hazliu. Nu mai râdea, se oprea deodată pe trotuar, năucit, 
cu urechile zumzăindu-i şi cu ochii orbiţi de scânteieri. Totul 
i se părea gălbui, clădirile dănţuiau, se împleticea câteva 
clipe, cu teama ca nu cumva să se prăbuşească. Alteori, cu 
şalele în bătaia soarelui, simţea cum îl cuprinde un fior, ca 
un şuvoi de apă îngheţată care i s-ar fi prelins de pe spete 
la vale. Ceea ce îl sâcâia cel mai mult, era un tremur al 
mâinilor; mai cu seamă mâna dreaptă, pesemne că 
săvârşise vreo faptă urâtă, într-atât se bâţâia, ca într-un vis 
de groază. Pentru numele lui Dumnezeu, aşadar nu mai era 
bărbat, se transforma într-o băbătie! îşi încorda mânios 


muşchii, înşfăca paharul, punea rămăşag că-l ţine neclintit, 
ca într-o mână de piatră; însă paharul, în ciuda sforţărilor 
lui Coupeau, juca tontoroiul, se clătina în stânga, se clătina 
în dreapta, cu un tremurici grăbit şi mereu acelaşi. Atunci, 
îl golea dându-l mânios pe gătlej, răcnind c-avea nevoie de 
câteva zeci de păhărele şi c-apoi se prinde să care şi-un 
butoi, fără să mişte un deget. Gervaise îi spunea, 
dimpotrivă, să nu mai bea, dacă voia să-i contenească 
tremuriciul. Dar puţin îi păsa de ea, trăgea pe gât sticle 
întregi ca să ia de la capăt încercarea, turbând de mânie, 
învinuind tramcarul care trecea că-i zgâlţâie băutura în 
pahar. 

În luna martie, într-o seară, Coupeau se întoarse acasă ud 
leoarcă; venea cu Mes-Bottes de la Montrouge, unde 
băgaseră în ei şi se ghiftuiseră cu străchini întregi de borş 
de ţipar; şi fusese prins de-o răpăială, de la bariera 
Fourneaux până la bariera Poissonnicre, o ploaie straţnică. 
Peste noapte, fu cuprins de-o tuse blestemată; era aprins la 
chip ca para focului, zgâlţâit de nişte friguri cumplite, 
vlăguit de puteri ca nişte foaie crăpate. Când doctorul 
soţilor Boche îl văzu de dimineaţă, după ce-l ascultă la 
spate, clătină din cap, o luă pe Gervaise deoparte sfătuind-o 
să-l ducă pe bărbatu-său numaidecât la spital. Coupeau 
avea o aprindere de plămâni. 

Bineînţeles, Gervaise nu-şi făcu inimă rea. Altădată, mai 
curând s-ar fi lăsat tăiată în bucățele decât să-l dea pe 
bărbatu-său pe mâna felcerilor. După întâmplarea din Rue 
de la Nation21, îşi mâncase banii puşi deoparte, ca să-l 
răsfeţe. Dar simţămintele frumoase nu ţin cât lumea, când 
bărbaţii se tăvălesc în mocirlă. Nu, nu, nu mai înţelegea să 
se chinuiască în halul acela. N-aveau decât să i-l ia şi să nu-l 
mai aducă înapoi, le va mulţumi din toată inima. Cu toate 
acestea, când veniră cu targa şi-l încărcară pe Coupeau ca 
pe-un dulap, se făcu albă ca varul, strângând din buze; şi 
dacă tot bombănea şi tot spunea că aşa-i trebuia, nu-şi mai 
simţea inima chiar atât de uşoară, ar fi vrut să aibă barem 


zece franci în scrin, ca să nu-l lase să plece. Îl însoţi la 
spitalul L.ariboisicre, se uită la infirmieri cum îl culcau la 
capătul unui salon uriaş, unde bolnavii înşiraţi unul lângă 
altul, cu nişte mutre de morţi, se ridicau în capul oaselor şi-l 
urmăreau din priviri pe noul venit; straşnică duhoare de 
moarte mai era şi-acolo, o miasmă de-ţi tăia suflarea şi-o 
muzică de ofticoşi de-ţi venea să-ţi scuipi plămânii; fără să 
mai ţii socoteală că salonul arăta ca un mic cimitir Pcre- 
Lachaise, mărginit de paturi albe, o adevărată alee 
mărginită de morminte. Apoi, întrucât Coupeau stătea ca 
mort pe perna lui, o tuli de-acolo, nefiind în stare să scoată 
nici un singur cuvânt, neavând din păcate nimic în buzunar 
pentru a-i îndulci suferinţele. Afară, în faţa spitalului, se 
întoarse şi-aruncă o privire asupra clădirii uriaşe. Şi-şi 
aminti de zilele de altădată, când Coupeau, cocoţat pe 
marginea streşinilor, bătea colo sus foile de tablă, cântând 
în bătaia soarelui. Pe atunci nu trăgea la măsea, avea o 
piele ca de fecioară. De la fereastra hotelului Boncoeur, 
dânsa îl căuta cu privirea şi-l zărea tocmai pe bolta cerului; 
şi-amândoi îşi fâlfâiau batistele şi îşi zâmbeau prin telegraf. 
Da, Coupeau lucrase colo sus, netrecându-i prin cap nici o 
clipă că lucra pentru el. Acum, nu mai era pe acoperişuri, 
ca o vrăbiuţă gureşă şi nestatornică; era dedesubt, îşi zidise 
cuibul la spital, şi venise să moară aici, cu cărnurile 
veştejite. Dumnezeule, cât de îndepărtată părea astăzi 
vremea când se iubeau! 

Peste două zile, când Gervaise se înfăţişă să ceară veşti 
despre bărbatu-său, găsi patul gol. O soră o lămuri că 
fuseseră nevoiţi să-l ducă pe Coupeau la ospiciul Sainte- 
Anne, deoarece, în ajun, se apucase pe neaşteptate să bată 
câmpii. Oh! o sminteală deplină, nişte gânduri ţicnite, voia 
să-şi spargă capul de pereţi, nişte urlete care-i împiedicau 
pe ceilalţi bolnavi să doarmă. Se pare că toate astea i se 
trăgeau de la băutură. Băutura care mocnea în trupul său 
se folosise de clipa în care aprinderea de plămâni îl ţintuise, 
vlăguit de puteri, la pat, ca să-i atace şi să-i zdruncine 


nervii. Spălătoreasă se întoarse acasă adânc zguduită. 
Acum, bărbatu-său era nebun! Dacă or să-i dea drumul, 
avea să trăiască o viaţă plină de haz. Nana ţipa că trebuiau 
să-l lase la spital, pentru că până la urmă avea să le 
măcelărească pe amândouă. 

Gervaise nu se putu duce la ospiciul Sainte-Anne decât 
duminică. Era o adevărată călătorie. Din fericire, tramcarul 
care lega bulevardul Rochechouart cu cartierul Glacicre 
trecea pe lângă balamuc. Cobori în Rue de la Sante, 
cumpără două portocale ca să nu se ducă cu mâna goală. 
Iarăşi se afla înaintea unei clădiri uriaşe cu nişte curţi 
cenuşii cu coridoare ce nu se mai sfârşeau, o duhoare de 
leacuri învechite şi râncede ce nu trezeau veselia în suflete. 
Însă, când o poftiră să intre într-una dintre celule, fu nespus 
de surprinsă să-l vadă pe Coupeau aproape zdravăn. 
Tocmai stătea pe tron, un fel de ladă de lemn, foarte curată, 
care nu răspândea nici un fel de miros; şi râseră de faptul 
că Gervaise îl găsea făcându-şi treburile, cu fundul gol. Nu-i 
aşa? Doar se ştie prea bine ce-i un bolnav. Se lăfăia 
deasupra tronului ca un papă, la fel de vorbăreţ ca şi 
odinioară. Oh, se simţea mai bine, de vreme ce îşi 
recăpătase pofta de flecăreală. 

— Şi aprinderea de plămâni? îl întrebă spălătoreasă. 

— Băgată la cutie! răspunse el. Mi-au luat-o cu mâna. Mai 
tuşesc niţel, însă cu asta se curăţă hornul. 

Apoi, în clipa când să se scoale de pe tron şi să se vâre din 
nou în pat, se porni iarăşi pe glume. 

— Ai nas zdravăn, nu ţi-e teamă să tragi în plămâni aerul 
ăsta! 

Şi făcură şi mai mare haz. De fapt, erau bucuroşi. Era un 
chip de a-şi mărturisi mulţumirea fără prea multă vorbaărie, 
glumind astfel pe seama scârnăviilor. Trebuie să fi avut 
bolnavi în casă ca să înţelegi plăcerea ce se simte când îi 
vezi iarăşi zdraveni, în toate privinţele. 

După ce Coupeau se vâri în pat, Gervaise îi dădu cele două 
portocale, ceea ce îi pricinui o clipă de înduioşare, îşi 


recăpătase drăgălăşenia de când bea numai ceai de tei şi 
nu mai avea putinţa să-şi verse maţele pe tejghelele 
crâşmelor. În cele din urmă Gervaise se încumetă să-i 
pomenească de nebunia lui, surprinsă că-l vede gândind ca- 
n timpurile bune. 

— Ah! da, spuse el, luându-se singur în râs, straşnic am 
mai pălăvrăgit la vrute şi ne vrute!. Închipuie-ţi că vedeam 
şoareci, alergam de-a buşilea să le pun un grăunte de sare 
sub coadă. lar tu, tu mă strigai, nişte bărbaţi voiau să-şi 
bată joc de tine. Pe scurt, tot felul de drăcovenii, strigoi ziua 
namiaza mare... Oh! mi-aduc cât se poate de bine aminte, 
căpăţâna mi-i încă zdravănă... Acum, s-a isprăvit, când 
adorm visez întruna, am nişte vise urâte, însă toată lumea 
are vise urâte. 

Gervaise rămase lângă el până spre seară. Când veni 
doctorul pentru vizita de la orele şase, îl puse să-şi întindă 
mâinile; aproape că nu mai tremurau, abia un fior care 
mişca vârful degetelor. În răstimp, deoarece se lăsa 
noaptea, Coupeau fu cuprins încetul cu încetul de-un fel de 
nelinişte. Se ridică de două ori în capul oaselor, uitându-se 
pe jos, în ungherele întunecoase ale odăii. Pe neaşteptate, 
îşi întinse braţul şi păru că striveşte o jivină de perete. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Gervaise înspăimântată. 

— Şoarecii, şoarecii, şuşoti el. 

Apoi, după o clipă de tăcere, toropit de somn, se zbătu, 
lăsând să-i scape nişte cuvinte întretăiate. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! îmi găuresc ţoalele!. Oh! 
Jivinele dracului!. Păzea! Strânge-ţi fustele! Fereşte-te de 
măgarul ăla din spatele tău!. Ei, drăcia dracului, iat-o dată 
peste cap, şi puşlamalele alea râd de ea!. Haită de 
puşlamale! Haită de cioflingari! Haită de tâlhari! 

Trăgea palme în gol, îşi sumeţea pătura pe el, o înfăşură 
strângând-o ghemotoc la piept, ca şi cum ar fi vrut s-o 
apere împotriva silniciilor oamenilor bărboşi pe care-i 
zărea. Atunci, întrucât un paznic venise în fugă, Gervaise se 
trase la o parte, încremenită la văzul acestei întâmplări. Dar 


când se întoarse din nou, câteva zile mai târziu, îl găsi pe 
Coupeau vindecat de-a binelea. Chiar şi visele urâte îi 
pieriseră; avea un somn de prunc, dormea zece ceasuri fără 
să clintească un mădular. Aşa că-i îngăduiră nevestei să-l ia 
acasă. Numai că la plecare, doctorul îi dădu îndrumările 
obişnuite, sfătuindu-l să cugete la ele. Dacă se va apuca din 
nou de băutură, se va prăbuşi iarăşi şi până la urmă va da 
ortul popii. Da, totul atârna numai de el. Văzuse cum se 
poate redeveni sănătos tun şi să te porţi frumos dacă nu te 
mai îmbeţi. Ei bine, acasă trebuia să ducă o viaţă cuminte, 
ca la Sainte-Anne, să-şi închipuie că-i încuiat cu cheia în 
odaie şi că nu mai sunt crâşmari pe lumea asta. 

— Are dreptate domnu' ăsta, spuse Gervaise în tramcarul 
care-i aducea înapoi în Rue de la Goutte-d'Or. 

— Negreşit c-are dreptate, răspunse Coupeau. 

Apoi, după ce stătuse pe gânduri o clipă, spuse iarăşi: 

— Oh, ştii, câte-un păhărel, ici colea, nu-i în stare s-omoare 
un 0oM. Ajută la mistuit. 

Şi, chiar în aceeaşi seară, dădu de duşcă un păhărel de 
trăscău, ca să-şi mistuiască mai bine mâncarea. Cu toate 
acestea, vreme de-o săptămână se purtă cât se poate de 
cuminte. De fapt, de felul lui, era un fricos nemaipomenit, 
nu dorea câtuşi de puţin să-şi sfârşească zilele la balamucul 
din Bicetre. Însă patima era mai puternică, întâiul păhărel îl 
atrăgea după sine, fără voia lui, pe-al doilea, pe-al treilea, 
pe-al patrulea; şi, de îndată ce se împliniră două săptămâni, 
se apucă iarăşi de raţia lui obişnuită, clondirul său de adio- 
mamă, de fiecare zi. Gervaise, ieşindu-şi din fire, simţea că-i 
vine să-l snopească în bătăi. Când te gândeşti că fusese 
destul de tâmpită să viseze din nou la un trai cuviincios, 
după ce-l văzuse la balamuc că-i în toate minţile! încă un 
ceas de fericire care-şi luase zborul, fără îndoială cel din 
urmă! Oh! de vreme ce nimic nu-l mai putea îndrepta acum, 
nici măcar teama de apropiata sa moarte, Gervaise se jură 
că n-o să-şi mai bată capul cu toate astea; căminul lor se 
ducea de râpă, puţin îi păsa; şi spunea c-o să-şi caute şi ea 


plăcerea, acolo unde avea s-o găsească. Şi-atunci, iadul se 
dezlănţui iarăşi de la capăt, o viaţă care se afunda şi mai 
mult în mocirlă, fără nici o rază de nădejde care să răzbată 
spre timpuri mai bune. Când taică-său o pălmuia, Nana 
întreba mânioasă de ce ticălosul ăsta nu rămăsese la spital. 
Aştepta să-şi câştige şi ea banii ei, după cum spunea, ca să-i 
cumpere la rachiu, cu nemiluita şi să-l facă să crape cât mai 
iute. Gervaise, pe de altă parte, într-o zi când Coupeau 
spuse că-i părea rău de căsătoria lor, îşi ieşi din pepeni. Ah! 
Va să zică îi adusese rămăşiţele lăsate de alţii. Ah! Va să zică 
o culesese de pe trotuare, ademenindu-l cu fâţâielile ei de 
fecioară neprihănită! Ei, drăcia dracului! Nu se putea zice 
că-i lipsit de curaj! Câte vorbe, atâtea minciuni sfruntate. 
Nu mai voia să ştie de el. lată adevărul. Se târa la 
picioarele ei s-o înduplece, în vreme ce ea-l sfătuia să se 
gândească bine ce face. Şi dac-ar fi s-o ia de la capăt, ce-ar 
mai Zice ba! Mai curând ar lăsa să i se taie o mână. Da, 
apucase înaintea lui să ştie ce-i viaţa; însă o femeie care ştie 
ce-i viaţa şi care-i harnică, face mai multe parale decât o 
muhaia de bărbat care-şi spurcă cinstea lui şi pe cea a 
familiei în toate crâşmele. În ziua aceea, pentru întâia oară 
în casa soţilor Coupeau, se încinse o bătaie în toată legea, 
ba chiar dădură atât de crâncen încât făcură praf mătura şi 
o umbrelă jerpelită. 

lar Gervaise se ţinu de cuvânt. Se lăsă şi mai mult pe 
tânjală; lipsea de la atelier şi mai des, trăncănea zile de-a 
rândul, la treabă devenise molâie ca o otreapă. Când îi 
scăpa ceva din mână, putea să rămâie mult şi bine pe jos, 
nu era ea omul să se aplece şi să-l ridice. Nu mai voia să 
muncească. Dorea să-şi scape pielea. Nu se sinchisea de 
nimic şi nu se mai apuca de măturat decât atunci când se 
împiedica în gunoi. Acum, soţii Lorilleux, când treceau pe 
dinaintea odâii Gervaisei, se prefăceau că-şi astupă nasul; 
ziceau că-i o adevărată putoare. Trăiau ascungşi în fundul 
coridorului, ferindu-se de toată sărăcia care chiţăia în acest 
colţişor al casei, zăvorându-se pentru a nu fi nevoiţi să- 


mprumute cuiva vreo piesă de-un franc. Oh! Aveau inima ca 
pâinea caldă şi erau nişte vecini straşnic de îndatoritori! Nu 
era vina lor! N-aveai decât să baţi la uşă şi să ceri un chibrit 
sau un drob de sare, ori o cană cu apă, puteai fi încredinţat 
c-au să-ţi trântească numaidecât uşa în nas. În acelaşi timp, 
aveau limbi de năpârcă. Strigau în gura mare că nu se bagă 
niciodată în treburile altora când era vorba să-şi ajute 
vecinii; însă de fapt, numai cu asta se îndeletniceau de 
dimineaţa până seara, de îndată ce era vorba să-şi vâre 
colții ascuţiţi în oameni. Cu zăvorul tras, cu-o pătură 
agăţată pe uşă pentru a astupa crăpăturile şi gaura cheii, 
se ţineau de bârfeală fără să lase o clipă din mână firele lor 
de aur. Mai ales decăderea Şontoroagei le dădea prilej să 
toarcă cât era ziulica de lungă, ca nişte motani pe care-i 
mângâi. Ce mai sărăcie, ce mai scăpătare, fraţilor! O 
pândeau când se ducea după cumpărături şi râdeau de 
dumicatul de pâine pe care Gervaise îl aducea sub şorţ. 
Numărau zilele când spălătoreasă era lihnită de foame. 
Ştiau tot ce-avea în casă, grosimea stratului de praf, 
numărul farfuriilor murdare lăsate baltă, fiecare din 
delăsările mereu crescânde ale sărăciei şi leneviei. Dar 
rochiile ei, nişte bulendre de ţi-era mai mare scârba, şi pe 
care nici o peticăreasă nu le-ar fi cules de pe jos! Doamne 
Dumnezeule, zdravân se mai năpustiseră necazurile asupra 
femeii ăsteia frumoase şi bălaie, târfa care altădată îşi 
bâţâia fundul, cu atâtea ifose, prin minunata ei prăvălie 
albastră. Iată unde duce patima mâncărurilor, ospeţelor şi 
chiolhanurilor. Gervaise, care bănuia în ce fel trăncăneau 
pe socoteala ei, îşi scotea pantofii şi lipea urechea de uşa 
lor; însă pătura nu-i îngăduia să audă nimic. Doar într-o 
singură zi îi auzi făcând-o „matahală ţâţoasă”, deoarece nu 
se putea tăgădui că pieptul îi era niţel cam mare, în ciuda 
hranei proaste care-i topea cărnurile. De altfel, Gervaise 
nu-i putea suferi; însă vorbea mai departe cu ei, ca să se 
ferească de bârfe, neaşteptându-se decât la ticăloşii din 
partea acestor mişei, dar nemaiavând nici măcar puterea 


de a le răspunde şi de a-i lăsa baltă ca pe-o adunătură de 
neghiobi. Şi-apoi, ducă-se la dracu! nu cerea altceva decât 
să se bucure de plăcerile ei, să stea ghemuită într-un colţ, 
să nu facă nimic, să se urnească din loc doar când era vorba 
să mai petreacă niţel, şi nimic mai mult. 

Într-o sâmbătă, Coupeau îi făgăduise s-o ducă la circ. Să 
vezi nişte cucoane galopând călare şi sărind prin nişte 
cercuri de hârtie, iată ceva care cel puţin merită osteneala 
să-ţi mai ieşi din obiceiuri. Coupeau tocmai lucrase două 
săptămâni în şir şi era în stare să facă o cinste de doi franci; 
ba, chiar să şi mănânce amândoi în oraş, deoarece Nana 
trebuia să lucreze în seara aceea la patronul ei până târziu, 
având o comandă urgentă. Însă, la ceasurile şapte, nici 
urmă de Coupeau; la ceasurile opt, încă nu venise, şi 
Gervaise era mânioasă. Mai mult ca sigur că beţivanul îşi 
toca chenzina cu prietenii la crâşmarii din mahala. Gervaise 
îşi spălase o bonetă şi toată dimineaţa se chinuise cu găurile 
unei rochii jerpelite, dorind să fie mai arătoasă, în cele din 
urmă, către ceasurile nouă, moartă de foame şi vânătă de 
furie, se hotări să coboare din casă pentru a-l căuta pe 
Coupeau prin împrejurimi. 

— Pe bărbatul matale-l cauţi? îi strigă madam Boche, 
zărind-o schimbată la faţă. E la nea Colombe. Boche a băut 
adineauri nişte rachiu de cireşe cu el. 

Gervaise îi mulţumi. O luă la goană pe trotuar, rumegând 
în cap gândul să-l înhaţe de gât pe Coupeau. Ţârâia o 
ploicică măruntă, ceea ce făcea ca plimbarea ei să fie şi mai 
neplăcută. Însă, când ajunse în faţa crâşmei, teama că va fi 
ea însăşi bruftuluită dac-o să-l supere pe bărbatu-său, o 
domoli dintr-odată şi-o făcu să fie cu băgare de seamă. 
Dugheana scânteia, lămpile cu gaz aerian erau aprinse, 
oglinzile străluceau ca soarele, clondirele şi bocalele 
străluminau pereţii cu sticla lor colorată. Stătu acolo o 
clipă, cu spinarea încordată, lipindu-şi ochiul de vitrină, 
între două sticle de pe raft, ca să se uite pe furiş la 
Coupeau, în fundul încăperii; şedea cu prietenii în jurul unei 


măsuţe de tablă, învăluiţi cu toţii şi vineţii în ceața fumăraiei 
lulelelor; şi, întrucât nu le auzea vorbele, avea o impresie 
ciudată văzându-i pălăvrăgind pe spetite, scoţându-şi 
bărbiile înainte, cu ochii ieşiţi din găvane. Doamne, cum de 
era cu putinţă ca bărbaţii să-şi poată părăsi nevestele şi 
casele pentru a se închide în chipul ăsta într-un bârlog unde 
se înăbuşeau. Picurii de ploaie i se prelingeau de-a lungul 
grumazului; se răzgândi şi cufundată în gânduri, 
neîncumetându-se să intre, o apucă pe bulevardul exterior. 
Zău aşa, ce frumuşel ar mai fi întâmpinat-o Coupeau, căruia 
nu-i plăcea să fie bătut la cap. Şi-n afară de asta, într- 
adevăr nu i se părea c-aici ar fi locul potrivit pentru o 
femeie cinstită. Sub copacii leoarcă de ploaie se simţea 
cuprinsă de-un fior şi se gândea, mai şovăind încă, dacă nu 
cumva era pe cale de-a se procopsi cu vreo boală zdravănă. 
De două ori se înapoie şi se proţăpi lângă vitrină, lipindu-şi 
iarăşi ochiul de ea, jignită de faptul că-i găsea iarăşi la masă 
pe afurisiţii ăştia de beţivani, bând şi sporovăind fără 
încetare. Bătaia luminilor crâşmei se oglindea în băltoacele 
de pe caldarâm, pe care ploaia făcea să freamăte un 
început de clocot. Gervaise o lua la fugă şi se bălăcea în ele 
de îndată ce uşa se deschidea şi se închidea la loc, pocnind 
din ferecăturile ei de aramă. În sfârşit, spunându-şi că-i 
proastă din cale-afară, împinse uşa şi păşi de-a dreptul spre 
masa lui Coupeau. La urma urmei, nu-i aşa? cel pe care 
venea să-l caute era bărbatu-său; şi-avea acest drept de 
vreme ce-i făgăduise că-n seara aceea are s-o ducă la circ. 
Ce-o fi, o fi! n-avea nici o poftă să se topească ca un calup 
de săpun pe trotuar. 

— Ia te uită! tu erai, bătrânico! strigă tinichigiul, sugrumat 
de-un rânjet batjocoritor. Ah! e drăgălaşă, zău aşa!. Ce 
ziceţi? e drăgălaşă, nu-i aşa? 

Râdeau cu toţii, Mes-Bottes, Bibi-la-Grillade, Bec-Sale, zis 
şi Boit-sans-Soif. Da, li se părea tare caraghios; şi nu 
spuneau de ce. Gervaise stătea în picioare, niţel buimăcită. 


Coupeau părându-i-se nespus de drăguţ, se încumetă să 
spună: 

— Ştii, ne ducem la circ. Trebuie s-o luăm repede la picior. 
O să mai apucăm s-ajungem la vreme ca să mai vedem ceva. 

— Nu pot să mă ridic, parcă-s pironit, oh! fără glumă, 
spuse iarăşi Coupeau care râdea întruna. Încearcă să-ţi dai 
seama; trage-mă de mână, cât poţi de tare! Pentru numele 
lui Dumnezeu! mai tare, hai, trage!. Vezi, măgarul de nea 
Colombe m-a înşurubat pe banca lui. 

Gervaise se lăsă păcălită; şi, când îi dădu drumul la mână, 
prietenii lui găsiră şotia atât de poznaşă, încât se tăvăliră 
unii peste alţii, zbierând ca nişte apucaţi şi burduşindu-se 
din umeri ca măgarii când îi ţesăli. Tinichigiul râdea în aşa 
hal de i se despicase gura, încât puteai să-i vezi şi fundul 
beregăţii. 

— Prostănaco! spuse el în cele din urmă, n-ai decât să te 
aşezi şi tu o clipă. E mai bine aci, decât să te bălăceşti pe- 
afară... Ei bine! da, n-am venit acasă, am avut treburi. N-o 
să câştigi nimic, dacă ai să te-apuci să faci nazuri... Hai, 
daţi-vă mai la o parte, voi, ăştialalţii. 

— Dacă s-ar învoi cucoana să stea pe genunchii mei, i-ar fi 
mai moale, spuse curtenitor Mes-Bottes. 

Ca să nu se uite lumea la ea, Gervaise îşi trase un scaun şi 
se aşeză la trei paşi de masă. Cătă la ce beau bărbaţii, nişte 
secărică ce strălucea în pahare ca aurul; pe masă, se 
scursese o băltoacă de rachiu în care, pălăvrăgind întruna, 
Bec-Sale, zis şi Boit-sans-Soif, îşi muia degetul, scriind cu 
litere de-o şchioapă un nume de femeie: Eulalie. Bibi-la- 
Grillade i se păru straşnic de prăpădit, mai slab ca un ţâr. 
Mes-Bottes avea un nas care înflorise, ca o adevărată 
gherghină albastră de Burgundia. Tuspatru erau cumplit de 
îngălaţi, cu bărbile împuţite şi ţepoase, năclăite, ca nişte 
bidinele de curăţat ţucalele, dând la iveală nişte bluze 
zdrenţăroase, lăbărţându-şi labele jegoase cu unghiile 
cernite. Însă, ce-i drept, încă mai era cu putinţă să te arăţi 
în tovărăşia lor, căci deşi chefuiau de la ceasurile şase, 


rămăseseră cuviincioşi, chercheliţi taman cât trebuia. 
Gervaise zări alţi doi beţivani în faţa tejghelei, trăgând 
zdravăn la măsea, atât de piliţi, încât îşi răsturnau 
păhărelul pe sub bărbie şi îşi udau cămăşile, crezând că şi-l 
toarnă în gâtlej. Burduhănosul de nea Colombe, întinzându- 
şi braţele uriaşe, armele de apărare ale localului său, turna 
în tihnă rândurile de băutură. Era o căldură cumplită, fumul 
lulelelor se înălța în lumina orbitoare a lămpilor cu gaz 
aerian, unde se învolbura ca un colb, învăluind muşteriii 
într-un abur ce se îngroşa încetişor; şi, din norul acesta, 
răbufnea o larmă asurzitoare şi tulbure, glasuri răguşite, 
pahare ciocnite, înjurături şi bătăi cu pumnul în masă 
asemeni unor detunături. Aşa că Gervaise îşi luă o mutră 
bosumflată, căci asemenea privelişte n-avea nici un haz 
pentru o femeie, mai ales pentru una neobişnuită cu aşa 
ceva; se înăbuşea, simţea cum îi ard ochii în cap, cu minţile 
de pe acum învârtejite de duhoarea spirtului ce se 
răspândea în toată încăperea. Apoi, pe neaşteptate, simţi 
ceva şi mai neliniştitor în spatele său. Se întoarse şi zări 
cazanul de rachiu, maşina de îmbătat, lucrând în dosul 
geamlâcului din curticica strimtă, cu zgâlţâiala cumplită a 
bucătăriei sale de iad. Seara, arămurile arătau şi mai 
posomorâte, luminate doar pe rotunjimile lor de-o stea roşie 
şi mare; iar umbra maşinii pe zidul din fund, închipuia nişte 
alcătuiri înfiorătoare, nişte figuri cu cozi, nişte balauri ce-şi 
căscau fălcile de parc-ar fi vrut să înghită toată lumea. 

— I-ascultă, clonţoaso, să nu te-apuci să faci gură pe-aici! 
strigă Coupeau. Să ştii, că-i dau dracului p-ăia de strică 
cheful oamenilor!. Ce vrei să torni pe gât? 

— Bineînţeles că nimic, răspunse spălătoreasă. Eu una, n- 
am mâncat. 

— Ei bine! cu atât mai mult; un strop de băuturică te ţine 
pe picioare. 

Dar întrucât Gervaise nu se hotăra, Mes-Bottes se dovedi 
iarăşi curtenitor. 

— Pesemne cucoanei îi plac lichiorurile, îngână el. 


— Îmi plac bărbaţii care nu se-mbată ca porcii, răspunse 
ea ieşindu-şi din pepeni. Da, îmi place să-şi aducă leafa 
acasă şi să se ţină de cuvânt, atunci când făgăduiesc ceva. 

— Ah! Vas-că asta te zgândără! spuse tinichigiul, fără să 
înceteze de a rânji. Îţi vrei şi tu partea. Atunci, de ce nu 
primeşti o trataţie, dobitoaco?. Haide, ia ceva, n-ai decât de 
câştigat. 

Gervaise îl privi ţintă, cu chipul îngândurat, cu fruntea 
brăzdată de-o dungă neagră. Şi răspunse cu glas domol: 

— Aşa-i! Să ştii c-ai dreptate, nu-i o idee rea. În felul ăsta, 
ne bem banii împreună. 

Bibi-la-Grillade se sculă de la masă să-i aducă un pahar cu 
lichior de anason. Gervaise îşi trase scaunul mai aproape, 
luând loc la masă. În vreme ce-şi sorbea lichiorul de anason, 
deodată îşi aduse aminte de ceva, îşi aminti de pruna în 
rachiu pe care-o luase cu Coupeau, pe vremuri, lângă uşă, 
când tinichigiul îi făcea curte. Pe vremea aceea, lăsa zeama 
fructului în rachiu. lar acum, iată că se apuca din nou să 
tragă la măsea lichioruri. Oh! îşi cunoştea prea bine 
puterile, n-avea voinţă nici de două parale. Era de-ajuns să-i 
dai un bobârnac în spate ca s-o împingi, bâldâbăc în 
băutură. Ba, lichiorul de anason, chiar i se părea nespus de 
plăcut, poate niţel prea dulce, oleacă cam greţos. Şi 
Gervaise sorbea din păhărel, ascultându-l pe Bec-Sale, zis 
Boit-sans-Soif, cum povesteşte despre amorul lui cu grăsana 
de Eulalie, femeia care vindea peşte pe stradă, o muiere 
nemaipomenit de primejdioasă, care-l mirosea de departe 
când era prin crâşme, tot împingându-şi căruciorul de-a 
lungul trotuarelor; în zadar îl vesteau şi-l ascundeau 
prietenii, căci de cele mai multe ori îl înşfăca, ba, în ajun, 
chiar îi plesnise o bleandă drept în bot, ca să-l înveţe minte 
să mai lipsească de la atelier. Într-adevăr, era ceva de 
pomină. Bibi-la-Grillade şi Mes-Bottes mureau de râs 
bătând-o pe umeri pe Gervaise care, în cele din urmă 
începu şi ea să râdă, de parcă ar fi fost gâdilată; şi-o 
sfătuiau să facă la fel ca grăsana de Eulalie, să-şi aducă 


fierul de călcat şi să-i netezească urechile lui Coupeau pe 
tejghelele crâşmelor. 

— Asta-i bună! bravo, strigă Coupeau întorcând cu fundul 
în sus paharul de anason golit de nevastă-sa, sugi zdravăn 
din băutură! Ia uitaţi-vă, fraţilor, nu-şi pierde vremea. 

— Madam Gervaise nu mai luaţi un păhărel? întrebă Bec- 
Sale, zis şi Boit-sans-Soif. 

Nu, îi era de-ajuns. Totuşi şovăia. Lichiorul de anason parc- 
o leşina la inimă. Mai degrabă ar fi luat ceva ţeapăn, ca să-şi 
lecuiască stomacul. Şi căta pieziş la maşina de îmbătat, din 
spatele ei. Cazanul ăsta blestemat, rotund, ca un pântece 
de căldărăreasă burduhănoasă, cu trompa-i alungită şi 
răsucită, îi strecura un fior pe şira spinării, o spaimă şi 
totodată o dorinţă nedesluşită. Da, s-ar fi zis că-s 
măruntaiele de fier ale unei paceaure mătăhăloase, ale 
vreunei vrăjitoare ce-şi slobozea picătură cu picătură focul 
rărunchilor. Un izvor cumplit de otravă, o maşinărie ce-ar fi 
trebuit îngropată într-un beci, într-atât era de neruşinată şi 
ticăloasă! Dar asta n-o împiedica a dori să-şi vâre nasul 
înăuntru, să tragă pe nări miasma, să guste din porcăria 
aia, chiar de-ar fi trebuit ca limba arsă să i se jupoaie ca o 
portocală. 

— Ce beţi voi acolo? îi întrebă şmechereşte pe bărbaţi, cu 
privirile aţâţate de culoarea aurie şi plăcută din paharele 
lor. 

— Chestia asta, bătrânico, răspunse Coupeau, e basamacul 
făcut de nea Colombe... N-ai să faci mofturi, nu-i aşa? O să- 
ţi dăm şi ţie să guşti din el. 

Şi după ce-i aduseră şi ei un pahar de basamac, iar fălcile i 
se încleştară la întâia duşcă, tinichigiul spuse iarăşi, 
bătându-se cu palmele pe coapse; 

— Hai! îţi jupoaie gâtlejul!. Bea-l dintr-o duşcă. Fiece rând 
de băuturică scoate câte-o monedă de şase franci din 
buzunarul doctorilor. 

La cel de-al doilea pahar, Gervaise nu mai simţi foamea 
care-o chinuia. Acum se împăcase cu Coupeau, nu-i mai 


purta pică pentru faptul că nu se ţinuse de cuvânt. Aveau să 
se ducă la circ cu alt prilej; nu era chiar aşa de hazliu, nişte 
giumbuşlucari care călăreau în galop. Lia nea Colombe în 
crâşmă nu ploua şi dacă leafa se ducea pe rachiu, cel puţin 
şi-o turnau în burtă, o beau limpede şi strălucitoare ca pe 
un frumos aur lichid. Ah! îi dădea pe toţi dracului, cum nu 
se poate mai frumugşel! Viaţa nu-i prilejuia prea multe 
plăceri; de altfel, i se părea o mângâiere să fie părtaşă la 
păparea banilor. De vreme ce se simţea atât de bine, de ce 
să nu fi stat şi ea acolo? Puteau şi să tragă cu tunul, când îşi 
făcea suma, nu-i mai plăcea să se clintească din loc. Se 
răsfăţa în căldura îmbietoare, cu bluza ce i se lipise de 
spate, cuprinsă de-o stare plăcută care-i amorţea 
mădularele. Făcea haz de una singură, cu coatele pe masă, 
privind în gol, petrecând pe seama celor doi mugşterii, un 
burduhănos şi-un sfrijit, de la o masă învecinată, ce se 
pupau în toată legea, într-atât erau de beţi. Da, Gervaise 
râdea la crâşmă, în faţa chipului grăsan al lui nea Colombe, 
un adevărat gogoloi de osânză topită, în văzul muşteriilor 
ce-şi fumau lulelele, zbierând şi scuipând, sub flăcările 
uriaşe ale lămpilor de gaz aerian care făceau să scânteieze 
oglinzile şi sticlele cu lichioruri. Duhoarea n-o mai 
stingherea; ba dimpotrivă, simţea cum o gâdilă în nas, i se 
părea că miroase plăcut; pleoapele i se închideau niţel, în 
vreme ce răsufla gâfâit, fără să se înăbuşe, bucurându-se de 
dulceaţa toropelii de care se simţea cuprinsă. Apoi, după cel 
de-al treilea păhărel, lăsă bărbia să-i cadă în mâini şi nu mai 
fu în stare să-i zărească decât pe Coupeau şi pe prietenii 
săi; şi rămase acolo nas în nas cu ei, cât mai aproape „cu 
obrajii încinşi de răsuflarea lor, privind la bărbile lor 
îngălate, ca şi. Cum ar fi stat să le numere perii, unul câte 
unul. În clipa aceea erau beţi criţă. Lui Mes-Bottes îi 
curgeau balele, ţinându-şi luleaua între dinţi, cu înfăţişarea 
tăcută şi gravă a unui bou aţipit. Bibi-la-Grillade le povestea 
o istorioară, cum golea o sticlă dintr-odată, pupând-o atât 
de straşnic şi ţinând-o în sus, de i se putea vedea fundul. În 


acest timp, Bec-Sale, zis şi Boit-sans-Soif, se dusese la 
roata-norocului de pe tejghea şi juca pe băutură cu 
Coupeau. 

— Două sute!. Eşti cam pişicher, tragi numai numere mari 
la fiecare învârtitură. 

Pana roţii-norocului scrâşnea, chipul zeiţei Fortuna, o 
vlâăjgană de femeie roşcovană, aşezat sub un geam, se 
învârtea şi nu mai apărea în mijlocul roții decât ca o pată 
rotundă, asemeni unei pete de vin. 

— Trei sute cincizeci!. Ai călcat în rahat, puşlama 
nemernică! Ah! Nu! Nu mai joc! 

Şi Gervaise era aţâţată de roata-norocului. Trăgea 
zdravăn la măsea şi-i spunea lui Mes-Bottes „băieţaşu' leu. 
În spatele ei, maşina de îmbătat lucra întruna, cu un şopot 
de pârâu subpământean; şi îşi pierduse nădejdea să o poată 
opri, să o poată seca, cuprinsă de-o mânie întunecată 
împotriva maşinii, simțind o poftă nebună să-ncalece pe ea 
ca pe-o vită, să-i dea pinteni din călcâie şi să-i spintece 
pântecul. Totul se învolbura, zărea maşina mişcându-se, se 
simţea înfăşurată de labele ei de aramă, în vreme ce 
pârâiaşul îi curgea acum prin trup. 

După aceea, încăperea porni să dănţuiască, laolaltă cu 
becurile lămpilor de gaz aerian care pâlpâiau ca nişte stele. 
Gervaise era moartă de beată. Auzea o gâlceavă turbată 
între Bec-Sale, zis şi Boit-sans-Soif, şi încuiatul ăla de nea 
Colombe. Ia te uită ce mai şnapan de patron, înşală la 
socoteală! Că doar nu se aflau la bâlci. Însă, pe neaşteptate, 
se iscă o îmbulzeală, izbucniră urlete şi-o larmă de mese 
răsturnate. Era nea Colombe care dădea pe uşă afară toată 
adunătura din crâşmă, fără să ţină seamă de nimic, într-o 
clipită. Îl ocăriră de dincolo de uşă, îl făcură pungaş. Ploua 
întruna, bătea un vânticel îngheţat. Gervaise se pierdu de 
Coupeau, apoi îl găsi din nou şi iarăşi îl pierdu. Voia să se 
întoarcă acasă, pipăia cu mâna prăvăliile să-şi poată găsi 
drumul. Noaptea asta năprasnică o uluise din cale afară. În 
colţ la Rue des Poissonniers se aşeză în şanţ, crezând că-i la 


spălătorie. Toată apa ce se scurgea pe-acolo făcea să i se 
învârtească capul şi-i dădea o stare de greață. În cele din 
urmă, ajunse acasă, trecu iute prin faţa uşii portarilor, 
unde-i văzu cât se poate de bine pe soţii Lorilleux şi Poisson 
stând la masă şi strâmbându-se a scârbă când o zăriră în 
halul în care se găsea. 

Niciodată nu fu în stare să afle cum de urcase cele şase 
etaje. Sus, în clipa când o apucase pe coridor, micuța Lalie 
care-i auzise paşii, dădu fuga cu braţele deschise într-o 
mişcare drăgăstoasă, râzând şi spunându-i: 

— Madam Gervaise, tata n-a venit acasă, hai vino să-mi 
vezi copilaşii dormind... Oh! îs atât de drăgălaşi! 

Însă, la văzul chipului năuc al spălătoresei, dădu îndărăt 
tremurând. Ştia ce-nseamnă duhneala asta de rachiu, 
privirea tulbure, şi gura schimonosită. Atunci Gervaise 
trecu pe lângă ea clătinându-se, fără să rostească o vorbă, 
în vreme ce fetiţa, stând în pragul uşii, o urmărea cu 
privirea ei întunecată, tăcută şi îngândurată. 

XI. 

Nana se făcea mare, ajunsese să arate a fetişcană. La cei 
cincisprezece ani ai ei crescuse cât o viţică, albă ca laptele 
la piele, tare dolofană, atât de durdulie încât s-ar fi zis că-i 
un burduf. Da, aşa arăta, cincisprezece ani, colţişori de 
lupoaică şi mijlocul trestioară. O adevărată mutrişoară de 
leliţă scăldată în lapte, piele catifelată de piersică, nas 
ştrengar, guriţă trandafirie, cu mărgelele ochilor atât de 
strălucitoare încât bărbaţii erau cuprinşi de pofta să-şi 
aprindă luleaua la dogoarea lor. Claia de păr bălai, de 
culoarea ovăzului fraged, părea că-i aşternuse pe tâmple o 
pulbere de aur, ca nişte pistrui care-i învăluiau chipul într-o 
cunună însorită. Ah, frumoasă pramatie, cum spuneau soţii 
Lorilleux, o mucoasă pe care ar mai fi trebuit s-o ştergi la 
nas şi ai cărei umeri spătoşi aveau nişte rotunjimi 
desăvârşite şi aroma coaptă a unei femei împlinite. 

Acum Nana nu-şi mai vâra ghemotoace de hârtie în piepţii 
rochiei. 1 se născuseră şi ţâţişoarele, două ţâţişoare albe ca 


spuma laptelui, abia înmugurite. N-o stinghereau câtuşi de 
puţin, ar fi dorit să-şi Umple braţele cu ele, râvnind la nişte 
ţâţe de doică, într-atât e tinereţea de pofticioasă şi 
nesocotită. Ceea ce stârnea şi mai mult pofta de-a te- 
nfrupta din ea, era obiceiul parşiv pe care-l căpătase să-şi 
iţească vârful limbii printre dinţişorii albi. Pesemne că tot 
privindu-se în oglindă, i se păruse că-n felul ăsta era 
drăguță. Şi-atunci, cât era ziulica de mare, vrând să facă pe 
frumoasa, scotea mereu limba. 

— Haide, ascunde-ţi o dată mincinoasa! îi striga maică-sa. 

Şi adeseori era nevoie să se amestece şi Coupeau, bătând 
cu pumnul şi ocărând-o cu înjurături: 

— Bagă la loc zdreanţa aia roşie! 

Nana se dovedea a fi nespus de cochetă. Nu prea se spăla 
totdeauna pe picioare, însă purta nişte ghetuţe atât de 
strâmte încât la mersul pe stradă îndura nişte dureri 
cumplite, şi dac-o întrebau, când o vedeau că se învineţeşte 
la chip, răspundea c-o prinseseră cârceii, ca să nu-şi 
destăinuiască cochetăria. Când n-aveau o para chioară în 
casă, îi era greu să se împopoţoneze. Atunci, înfăptuia 
adevărate minuni, aducea de la atelier panglici, îşi ticluia 
găteli, nişte rochii jegoase încărcate cu funde şi ciucuri. 
Vara era vremea bucuriilor ei. Cu-o rochie de aţică de şase 
franci îşi petrecea toate duminicile, umplând mahalaua 
Goutte-d'Or cu frumuseţea ei bălaie. Da, o ştia toată lumea, 
de la bulevardele exterioare şi până la fortificaţii, şi de la 
şoseaua Clignancourt până în strada mare din mahalaua 
Chapelle. 1 se spunea „puicuţa”, pentru că-ntr-adevăr avea 
pieliţa gingaşă şi înfăţişarea fragedă a unei puicuţe. 

Mai cu seamă una dintre rochii îi venea de minune. Era o 
rochie albă cu picăţele trandafirii, foarte modestă, fără nici 
un fel de zorzoane. Fusta, niţeluş cam scurtă, îi da la iveală 
picioarele; mânecile, croite larg şi cu falduri, îi dezgoleau 
braţele până la coate; răscroiala gâtului - pe care de frica 
scatoalcelor babacului Coupeau, o desfăcea en coeur cu 
ajutorul unor bolduri, într-un ungher mai întunecat al scării 


- îi descoperea neaua gâtului şi umbra daurită a pieptului. 
Afară de asta nimic altceva, decât doar o panglică 
trandafirie legată împrejurul părului bălai, o panglică ale 
cărei capete îi fluturau pe ceafă. Avea în făptura ei o 
prospeţime de floare de câmp. Aromea plăcut a tinereţe, a 
goliciune de copil şi de muiere. 

Pe vremea aceea, duminicile fură pentru ea zile de 
întâlnire cu mulţimea, cu toţi bărbaţii care treceau pe lângă 
ea şi-o priveau cu coada ochiului. Aştepta această întâlnire 
toată săptămâna, zgândărită de fiori de dorinţe, 
înăbuşindu-se cuprinsă de-o sete de aer liber, de plimbări în 
bătaia soarelui, în mijlocul gloatei din mahalaua 
înveşmântată de sărbătoare. Încă dis-de-dimineaţă pornea 
să se îmbrace, stătea ceasuri în şir în cămăşuică înaintea 
ciobului de oglindă atârnat deasupra scrinului; şi, deoarece 
toată casa putea s-o vadă pe fereastră, maică-sa se supăra, 
întrebând-o dac-o să se mai fâţâie mult ca o paparudă. Însă 
Nana, liniştită, îşi lipea cârlionţii pe frunte cu apă îndulcită, 
îşi cosea din nou bumbii ghetuţelor sau îşi cârpea rochia, în 
picioarele goale, cu cămăşuică lunecată de pe umeri, în 
revărsarea părului ciufulit. Ah! era frumuşică cum nu s-a 
mai văzut! spunea babacul Coupeau, care rânjea 
batjocoritor luând-o peste picior; o adevărată leliţă! Ar fi 
putut să facă pe femeia pădurilor şi s-o arate lumii pentru 
zece centime. Îi striga: „Ascunde-ţi cărnurile, că vreau să 
mănânc pâine”. lar Nana era răpitoare, neprihănită şi 
gingaşă sub revărsarea coamei bălaie, turbând de mânie în 
aşa hal încât se aprindea la chip ca para focului, 
neîncumetându-se să-i răspundă lui taică-său, şi rupea firul 
de aţă cu dinţii, cu-o mişcare zvâcnită şi înfuriată ce-i 
zgâlţâia goliciunea de fetişcană frumoasă. 

Apoi, numaidecât după prânz, îşi lua valea, cobora în 
curte. Liniştea dogoritoare a duminicii făcea să aţipească 
toată casa; jos, atelierele erau închise, locuinţele căscau 
prin ferestrele deschise, îşi dădeau la iveală mesele întinse 
pentru cină, în aşteptarea stăpânilor ce se duseseră pe la 


fortificaţii să-şi facă poftă de mâncare; o femeie, la etajul al 
treilea, folosea ziua de duminică pentru a-şi spăla 
duşumeaua, dând patul peste cap, trăgând la o parte 
mobilele, cântând acelaşi cântec ceasuri de-a rândul, într-o 
îngânare blajină şi plângăreaţă. Şi în clipa de odihnă a 
tuturor îndeletnicirilor, în mijlocul curţii goale şi 
răsunătoare, se porneau jocurile cu mingea la care luau 
parte Nana, Pauline şi celelalte fetişcane. Erau cinci sau 
şase fete ce crescuseră laolaltă, care ajunseseră reginele 
casei şi-şi împărțeau ocheadele domnişorilor. Când vreun 
bărbat trecea prin curte, izbucneau chiote de râs, foşnetul 
fustelor scrobite sufla ca o adiere de vânt. Deasupra lor, 
dogorea zăpucul zilelor de sărbătoare, arzător şi greoi, 
parcă era moleşit de toropeală şi înălbit de pulberea 
plimbărilor. 

Însă joaca cu mingea nu era decât un vicleşug ca să-şi 
poată lua tălpăşiţa. Pe neaşteptate, casa se cufunda într-o 
linişte nesfârşită. Fetele se furişau afară în stradă şi se- 
ndreptau spre bulevardele exterioare. Atunci, toate şase, 
ţinându-se la braţ, umpleau lărgimea părţii carosabile, 
păşeau înveşmântate în alb, cu fundele legate împrejurul 
capului descoperit. Cu ochii scânteietori, strecurându-şi 
privirile mijite prin colţul strâns al pleoapelor, vedeau totul, 
îşi lăsau capul pe spate ca să râdă din plin, dând la iveală 
guşuliţa de sub bărbie. În toiul izbucnirilor de veselie, când 
trecea vreun cocoşat, sau vreo băbuţă îşi aştepta potaia la 
colţul pietrelor de legătură, şirul lor se destrăma, unele mai 
rămâneau în urmă, pe când celelalte trăgeau de ele din 
răsputeri; îşi legănau şoldurile, se adunau în pâlc, păşind 
deşelat, chipurile să se adune lumea în jur şi să dea prilej ca 
piepţii rochiilor să plesnească sub rotunjimile lor ce-abia se 
împlineau. Strada era a lor; acolo crescuseră, săltându-şi 
fustiţele pe lângă magherniţe; tot acolo îşi sumeţeau din 
nou fustele până la coapse ca să-şi prindă jartierele. 
Strecurându-se prin mulţimea gălbejită care păşea agale şi 
printre copacii pirpirii ai bulevardelor, vârtejul lor străbătea 


drumul de la bariera Rochechouart până la bariera Saint- 
Denis, îmbrâncind lumea, străbătând în zig-zag grupurile 
de oameni, întorcându-se din mers şi punctând cu vorbe de 
duh puhoiul hohotelor de râs. Iar rochiile lor învolburate 
lăsau în urmă obrăznicia tinereţii; se fâţâiau sub cerul liber, 
în bătaia luminii pătrunzătoare, cu obrăznicia grosolană şi 
ştrengărească, apetisante şi fragede ca fecioarele ce se 
întorc de la scaldă, cu grumazul ud. 

Nana se vâra în mijlocul lor, cu rochia ei trandafirie ce se 
învăpăia în lumina soarelui. O lua de braţ pe Pauline, a cărei 
rochie, cu flori gălbui pe-un fond alb, strălucea şi ea, 
aprinsă de flăcăruile vipiei. Şi, deoarece amândouă erau 
cele mai trupeşe, cele mai muieri şi neruşinate, păşeau în 
fruntea cârdului de puştoaice, se umflau în pene înfruntând 
privirile şi complimentele. Celelalte, fetiţele, se tot 
învârteau în stânga şi-n dreapta, dându-şi aere ca să fie 
luate în serios. Nana şi Pauline aveau, de fapt, fel şi chip de 
planuri întortocheate, de şiretlicuri pline de cochetărie. 
Dacă alergau până-şi pierdeau suflarea, o făceau numai ca 
să-şi dea la iveală ciorapii albi şi ca să fluture panglicile cu 
care le erau împodobite conciurile. Apoi, când se opreau 
locului, prefăcându-se că se înăbuşă, cu pieptul scos înainte 
şi zvâcnind, n-aveai decât să câţi împrejur, mai mult ca 
sigur că pe-acolo se afla vreuna dintre cunoştinţele lor, cine 
ştie ce găligan din mahala; şi-atunci porneau să umble 
târşâindu-şi paşii, şopocăind şi chicotind între ele, pândind 
pe sub sprâncene. Dacă se fugăreau într-atâta, o făceau mai 
mult pentru aceste întâlniri întâmplătoare, în mijlocul 
înghesuielii de pe şosea. Flăcăi în ţoale de sărbătoare, cu 
veston şi pălărie tare, le opreau câte-o clipă de vorbă la 
marginea trotuarului, ca să glumească şi să-ncerce a le 
cuprinde de mijloc. Muncitori de douăzeci de ani, îmbrăcaţi 
de doamne-ajută în bluze cenuşii, le vorbeau tărăgănat, cu 
braţele încrucişate, suflându-le în faţă fumul lulelelor din 
care pufăiau avan. N-aveau de ce să se teamă, ştrengarii 
ăştia crescuseră pe uliţă laolaltă cu ele. Dar printre ei, îşi şi 


făcuseră alegerea Pauline se întâlnea mereu cu unul dintre 
băieţii lui madame Gaudron, un tâmplar de vreo 
şaptesprezece ani, care-i cumpăra mere. Nana îl zărea 
tocmai din capul străzii pe Victor Fauconnier, băiatul 
spălătoresei, cu care se săruta de mama focului prin 
ungherele mai întunecoase. Lucrurile se opreau aici; aveau 
prea multă stricăciune în ele ca să facă vreo prostie, fără 
să-şi dea seama. Numai că se spuneau fel şi fel de vorbe pe 
seama lor. 

Apoi, când apunea soarele, cea mai mare bucurie a 
maimuţelor ăstora era să caşte gura la scamatori. Se iveau 
o seamă de prestidigitatori şi luptători ce-şi întindeau pe 
caldarâm câte-un covor mâncat de molii. Atunci se adunau 
grămadă tot soiul de gură-cască, alcătuind un cerc în jurul 
lor, în vreme ce saltimbancul, la mijloc, îşi juca muşchii în 
tricoul său spălăcit. Nana şi Pauline stăteau ceasuri de-a 
rândul în picioare, în locul unde înghesuiala era mai mare. 
Rochiţele lor frumoase, proaspăt călcate, erau mototolite în 
învălmăşeala hainelor şi bluzelor de lucru slinoase. Braţele 
despuiate, gâtul golaş, şi părul lor se înfierbântau sub 
răsuflarea împuţită, în mijlocul duhoarei de vin şi 
năduşeală. Iar ele râdeau, petrecând, fără să se simtă 
scârbite, şi mai aprinse la chip, de parcă s-ar fi aflat pe 
patul de bălegar din care răsăriseră. În jurul lor, ţâşneau de 
pretutindeni cuvinte deocheate, spuse pe şleau, gânduri de 
oameni beţi. Aceasta era limba lor, ştiau totul, şi întorceau 
capul zâmbind, liniştite în neruşinarea lor, păstrându-şi 
paloarea gingaşă a pielii lor mătăsoase. 

Singurul lucru care le stânjenea era faptul că-şi întâlneau 
părinţii, mai ales când erau băuţi. Stăteau de veghe şi se 
vesteau. 

— l-ascultă, Nana, strigă deodată Pauline, iacă-l pe 
babacu' Coupeau! 

— Zău aşa, dacă nu-i beat, înseamnă că-s chioară! spunea 
Nana necăjită. Să ştii că eu una îmi iau tălpăşiţa! N-am 


poftă să mă ia la bătaie: Ia te uită, e beat criţă! Doamne- 
Dumnezeule, de şi-ar frânge o dată gâtul! 

Alteori, când Coupeau nimerea de-a dreptul peste ea, fără 
să-i dea vreme să fugă, Nana se ciucea pe vine şi şoptea: 

— Haide, ascundeţi-mă fetelor!. Mă caută, mi-a făgăduit 
un picior în fund clacă mă mai prinde hoinărind. 

Apoi, după ce beţivanul trecea de ele, Nana se ridica şi se 
luau toate după el pufnind în râs. Uite-o! Nu-i! Era o 
adevărată joacă de-a v-aţi ascunselea. Cu toate acestea, 
într-o bună zi, Boche o târî după el pe Pauline trăgând-o de 
urechi, iar Coupeau o mânase acasă pe Nana cu lovituri de 
picior în fund. 

Soarele scăpăta, şi fetele dădeau cea din urmă raită, 
înapoindu-se acasă pe amurgul palid, străbătând mulţimea, 
spetite de oboseală. Colbul din văzduh se îndesise şi făcea 
să pălească bolta greoaie a cerului. Ai fi zis că Rue de la 
Goutte-d'Or, pe care nu trecea nici o căruţă, e un colţişor de 
ţară, cu cumetrele proţăpite la poartă, cu izbucniri de 
glasuri sfârtecând liniştea călâie a mahalalei pustii. 
Fetişcanele se opreau pentru câteva clipe în curte, luându- 
şi din nou rachetele, încercând să dea de crezut că nu se 
clintiseră de-acolo. Şi se urcau iarăşi la casele lor, ticluind 
cine ştie ce păţanie pe care adeseori nu mai aveau nevoie s- 
o folosească, de vreme ce-şi găseau părinţii pălmuindu-se 
pentru vreo ciorbă nesărată sau nefiartă destul. 

Nana era acum lucrătoare, câştiga doi franci pe zi la 
madam Titreville, din Rue du Caire, unde-şi făcuse ucenicia. 
Soții Coupeau nu voiau s-o mute, deoarece acolo stătea sub 
supravegherea lui madam Lerat care de zece ani era 
maistră în acel atelier. Dimineţile, când fetiţa pleca singură, 
arătând tare drăguță, cu umerii strânşi în rochia neagră şi 
veche, prea strâmtă şi prea scurtă, maică-sa se uita la 
ornicul cu cuc, să vadă cât e ceasul, iar madam Lerat avea 
sarcina să ţină minte ora la care sosea, pe care după aceea 
trebuia să i-o spună Gervaisei. Ca să facă drumul din Rue 
de la Goutte-d'Or şi până-n Rue du Caire îi dădeau douăzeci 


de minute, ceea ce era de-ajuns, căci zvârlugile astea de 
fetişcane au picioare de căprioară. Uneori, Nana ajungea la 
vreme, însă atât de aprinsă la faţă, gâfâind în aşa hal, încât 
nu mai încăpea nici o îndoială că de la barieră venise în 
goana mare, doar în zece minute, după ce-şi pierduse 
vremea pe drum cu tot felul de nimicuri. De cele mai multe 
ori, întârzia câte şapte, opt minute; şi, până seara, se arăta 
nespus de îndatoritoare faţă de mătuşă-sa, aruncându-i 
priviri rugătoare, urmărind s-o îmbuneze, ca să n-o spună 
maică-si. Madam Lerat, care înţelegea slăbiciunile tinereşti, 
le turna soţilor Coupeau vreo minciună oareşicare, 
dojenind-o însă pe Nana, ţinându-i nişte predici fără sfârşit 
despre răspunderea ei, în calitate de mătuşă, şi despre 
primejdiile ce-o pândesc pe orice fată pe străzile Parisului. 
Ah! Doamne-Dumnezeule, tot aşa o urmăriseră şi pe ea! O 
sorbea din priviri pe nepoată-sa, cu ochii încinşi de 
necurmate nelinişti deocheate, fiind mereu înfierbântată de 
gândul că stă de veghe şi se îngrijeşte de neprihănirea 
bietei pisicuţe. 

— Vezi tu, îi spunea ea întruna, trebuie să-mi dezvălui 
totul. Mă port prea frumos cu tine şi dacă ţi se-ntâmplă 
cumva vreo nenorocire nu-mi mai rămâne altceva de făcut 
decât să m-arunc în Sena... Mă-nţelegi, pisicuţo, dacă 
bărbaţii se-apucă să-ţi vorbească, trebuie să-mi spui totul, 
fără să uiţi o vorbă... Hai? încă nu ţi-a zis nimeni nimic, îmi 
juri? 

Atunci Nana pornea să râdă c-un râs care-i pocea într-un 
chip ciudat gura. Nu, nu, nu-i vorbise nici un bărbat. Prea 
mergea repede. Apoi, ce-ar fi putut să-i spună? Poate că n- 
avea nimic de lămurit cu ei! Şi-i explica întârzierile cu un 
aer naiv: se oprise în drum să privească nişte tablouri, sau, 
alteori, o însoţise pe Pauline care se pricepea să spună fel şi 
fel de poveşti. N-aveau decât să se ţină după ea, dacă n-o 
credeau; ba chiar mergea totdeauna numai pe trotuarul din 
stânga; şi grăbea pasul frumuşel, depăşindu-le ca o trăsură, 
pe toate celelalte domnişoare. Fapt e că, într-o bună zi, 


madam Lerat dăduse peste ea în Rue du Petit-Carreau, 
privind în sus şi râzând cu alte trei floriste deşucheate, 
fiindcă un bărbat se bărbierea la fereastră; însă fetişcana se 
supărase, jurându-se că tocmai intra la brutăria din colţ să- 
şi cumpere o pituşcă. 

— Oh, stau de veghe, nu vă fie teamă, le spunea văduva 
cea deşelată soţilor Coupeau. Răspund de ea ca de mine 
însămi. Dacă vreunui hăndrălău i-ar trece prin minte numai 
s-o ciupească, ar fi silit să treacă peste trupul meu. 

Atelierul Titreville era o încăpere la mezanin, cu o masă de 
lucru uriaşă aşezată pe capre şi ocupând tot mijlocul odăii. 
De-a lungul celor patru pereţi golaşi, al căror tapet cenuşiu 
murdar, jupuit lăsa să se vadă tencuiala, se întindea o 
mulţime de rafturi ticsite cu mucavale vechi, cu pachete, cu 
modele date la rebut, uitate sub un strat gros de praf. Gazul 
aerian parcă trăsese un soi de spoială cu funingine pe 
tavan. Cele două ferestre aveau o deschidere atât de largă, 
încât lucrătoarele fără să se clintească de lângă masa de 
lucru, vedeau trecându-le prin faţă lumea de pe trotuarul 
de peste drum. 

Madam Lerat, ca să fie luată drept pildă, sosea cea dintâi. 
Apoi, vreme de-un sfert de ceas uşa se bălăbănea întruna, 
toate slujnicuţele astea de floriste dădeau buzna în atelier 
val-vârtej, năduşite, cu părul despletit. Într-o dimineaţă de 
iulie, Nana se înfăţişă ultima, ceea ce, de altminteri, îi cam 
stătea în obicei. 

— Zău aşa! spuse ea, n-o să fie rău când o să am trăsură! 

Şi, fără ca măcar să-şi scoată pălăria, o tichiuţă neagră 
despre care spunea că-i şepcuţa ei şi pe care se plictisise s- 
o tot cârpească, se apropie de fereastră şi se plecă în 
stânga şi-n dreapta să se uite pe stradă. 

— Ia spune, la ce te uiţi? o întrebă madam Lerat, 
bănuitoare. A venit tată-tu cu tine? 

— Nu, bineînţeles că nu, răspunse Nana liniştită. Nu mă 
uit la nimic... mă uit că-i groaznic de cald. Într-adevăr, îţi 
vine rău să goneşti pe-o căldură ca asta. 


Toată dimineaţa domni o căldură înăbugşitoare. 
Lucrătoarele coborâseră jaluzelele prin despărţiturile 
cărora iscodeau forfota străzii; şi, în cete din urmă, se 
puseră pe treabă, rânduite de amândouă părţile mesei de 
lucru în capul căreia şedea numai madam Lerat. Erau opt la 
număr, având fiecare în faţă borcănelul cu lipici, cleştişorul, 
sculele şi aparatul de gofrat. Pe masa de lucru era un 
talmeş-balmeş de sârme, mosoare, vată, hârtie verde şi 
hârtie cafenie, frunze şi petale tăiate din mătase, satin sau 
catifea. În mijlocul mesei, una dintre floriste vârâse în gura 
unei garafe uriaşe un bucheţel de zece centime care încă 
din ajun se veştejea la pieptul rochiei sale. 

— Ah, nu ştiţi, spuse Leonie, o ocheşică frumoasă, 
plecându-se deasupra aparatului la care tocmai gofra nişte 
petale de trandafir, ei bine! biata Caroline e tare nenorocită 
cu băiatul ăla care venea serile s-o aştepte. 

Nana, care tăia nişte benzi de hârtie verde, se arătă 
surprinsă: 

— Nici nu mă mir! un bărbat care-o înşală toată ziua bună- 
ziua! 

Atelierul fu cuprins de-o veselie plină de subînţelesuri şi 
madam Lerat fu nevoită să-şi arate asprimea. Strâmbă din 
nas, îngânând: 

— Halal să-ţi fie, fetiţo, frumoase vorbe mai zici! Am să te 
spui lui taică-tău, să vedem dac-o să-i fie pe plac. 

Nana îşi umflă obrajii, ca şi cum s-ar fi ţinut să nu râdă în 
hohote. Zău aşa! taică-său! mai spunea el altele şi mai şi! 
Insă, pe neaşteptate, Leonie şopti foarte încet şi nespus de 
iute: 

— Ei, bagă de seamă! Vine patroana! 

Într-adevăr, madam Titreville, o femeie deşirată şi 
uscăţivă, intra pe uşă. De obicei stătea jos, în prăvălie. 
Lucrătoarele se temeau tare mult de ea, deoarece nu 
înţelegea niciodată de glumă. Dădu încetişor ocol mesei de 
lucru deasupra căreia acum toate capetele stăteau plecate, 
tăcute şi sârguincioase. O făcu pe-o lucrătoare adormită şi 


tembelă şi-o sili să lucreze din nou o margaretă. Apoi plecă 
cu aceeaşi înfăţişare băţoasă cu care venise. 

— Hop! hop! spuse iarăşi Nana, în vreme ce toate 
bodogăneau. 

— Domnişoarelor, zău aşa, domnişoarelor! spuse madam 
Lerat care vru să-şi ia o înfăţişare severă, mă veţi sili să iau 
măsuri... 

Dar nimeni n-o asculta, nu se prea temeau de ea. Era din 
cale-afară de îngăduitoare, complăcându-se printre aceste 
puştoaice în ochii cărora licărea din plin pofta de viaţă, pe 
care le lua deoparte ca să le tragă de limbă despre ibovnicii 
lor şi cărora le dădea şi în cărţi, când era slobod vreun colţ 
al mesei. Chipul înăsprit şi hoitul său de jandarm tresăreau 
cuprinse de bucuria jucăuşă a unei codoaşe de îndată ce 
aduceau vorba despre dragoste. Doar vorbele urâte o 
jigneau; puteai să spui orice, numai să nu foloseşti cuvinte 
urâte. 

Zău aşa! Frumoasă învăţătură îşi mai întregea Nana la 
atelier! Oh, bineînţeles că avea înclinații. Însă înhăitarea cu 
cârdul acesta de fete ostenite de-atâta sărăcie şi desfrânare 
îi punea capac. Stăteau acolo de-a valma, se molipseau una 
de la alta; întocmai ca-n povestea cu coşul de mere în care 
se află şi poame putrede. Bineînţeles că faţă de lume îşi 
ţineau gura, se fereau să pară prea păcătoase la fire, prea 
scârboase la vorbă. Pe scurt, făceau pe mironosiţele. Numai 
că pe la colţuri, şoptite la ureche, scârnăviile curgeau gârlă. 
Nu puteau sta două laolaltă, fără să se cutremure de râs, 
spunându-şi porcării. În afară de asta, serile plecau 
împreună; atunci îşi făceau destăinuiri, nişte poveşti de ţi se 
ridica părul în cap, din pricina cărora ştrengăriţele, 
înfierbântate, întârziau pe trotuare îmbrâncindu-se în 
mijlocul mulţimii. Şi mai era acolo, pentru fetişcanele ce 
rămăseseră cuminţi, cum era Nana, o miasmă urâtă ce 
umplea atelierul, un iz de şantan şi de nopţi petrecute nu 
tocmai cum se cuvine, adus de lucrătoarele haimanale, în 
conciurile lor neîngrijite, în fustele lor atât de mototolite de 


parcă se culcaseră cu ele. Lenevirile toropite din zilele de 
după chef, ochii cerniţi, cernirea asta a ochilor - despre 
care madam Lerat zicea pe şleau că-i urmarea drăgostelilor 
- umbletul deşelat, glasurile dogite adiau un vânt de 
stricăciune peste masa de lucru, printre strălucirile şi 
gingăşia florilor artificiale. Nana adulmeca, era cuprinsă de 
amețeli când simţea lângă ea o fată ce-apucase să cunoască 
viaţa. Vreme îndelungată se dusese pe lângă vlăjgana de 
Lisa, despre care se vorbea că rămăsese grea; şi-şi furişa 
privirile-i scânteietoare spre vecina ei, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat s-o vadă umflându-se şi plesnind dintr-o clipă într- 
alta. Era cam greu să mai afle ceva nou. Haimanaua de 
Nana ştia totul, aflase totul pe caldarâmul străzii Goutte- 
d'Or. La atelier vedea doar cum se fac lucrurile, şi simţea 
cum se naşte în ea, încetul cu încetul, dorinţa şi îndrăzneala 
de-a se purta şi ea la fel. 

— E înăbuşitor, şopti ea apropiindu-se de una dintre 
ferestre, ca şi cum ar fi vrut să coboare mai mult jaluzelele. 

Dar se plecă în afară, se uită iarăşi în dreapta şi-n stânga. 
În aceeaşi clipită, Leonie, care pândea un bărbat ce se 
oprise pe trotuarul de peste drum, scoase un strigăt de 
mirare: 

— Oare ce face acolo, babalâcul ăla? E-un sfert de ceas de 
când tot iscodeşte pe-aci. 

— O fi vreun cotoi, zise madam Lerat. Nana, poftim la locul 
tău! Ţi-am spus că n-ai voie să stai la fereastră. 

Nana se apucă iarăşi de răsucitul cozilor de violete şi toate 
fetele din atelier sporovăiră numai despre bărbatul acela. 
Era un domn bine îmbrăcat, în veston, de vreo cincizeci de 
ani; palid la chip, foarte serios şi foarte distins, cu un colan 
de barbă căruntă, tunsă cu îngrijire. Stătu vreme de-un 
ceas în faţa prăvăliei unui negustor de plante medicinale, 
ridicându-şi mereu privirile spre jaluzelele atelierului. 
Floristele izbucneau în chicote de râs ce se pierdeau în 
larma străzii; şi se plecau deasupra lucrului nespus de 


sârguincioase, trăgând cu coada ochiului să nu-l piardă din 
vedere pe domnul din stradă. 

— Ia te uită! le atrase atenţia Leonie, are lornion. Oh, e-un 
bărbat bine... Fără îndoială c-o aşteaptă pe Augustine. 

Însă Augustine, o fetişcană bălaie, urâţică şi deşelată, 
răspunse înciudată că nu-i plăceau babalâcii. lar madam 
Lerat, dând din cap, îngână cu zâmbetul ei dispreţuitor şi 
plin de subîinţelesuri: 

— Greşeşti, scumpa mea; bătrânii-s mult mai drăgăstoşi. 

În clipa aceea, vecina lui Leonie, o fiinţă mărunţică şi 
durdulie, îi şopti câteva cuvinte la ureche; iar Leonie, se 
răsturnă deodată pe scaun, cuprinsă de un râs nebun, 
ţinându-se cu mâinile de burtă şi îndreptându-şi privirile 
spre domnul acela, hohotind şi mai tare. Bâiguia: 

— Aşa-i, oh, aşa-i!. Ah! ce scârnavă-i şi Sophie asta! 

— Ce-a zis? ce-a zis? întrebau toate fetele din atelier, 
arzând de curiozitate. 

Leonie îşi ştergea ochii de lacrimi, fără să răspundă. Când 
se mai potoli niţel, se apucă iarăşi de încreţit, spunând: 

— Vorba astă nu se poate rosti încă o dată. 

Fetele stăruiau, însă ea se împotrivi dând din cap, cuprinsă 
iarăşi de valuri de râs. Atunci Augustine, vecina ei din 
stânga, o rugă fierbinte să-i spună încet de tot ce zisese. lar 
Leonie, binevoi în cele din urmă să-i spună, lipindu-şi buzele 
de urechea fetei. Augustine se lăsă pe spate, stricându-se şi 
ea de râs. Apoi, ea însăşi rosti din nou cuvintele ce se 
răspândiră astfel de la ureche la ureche, în toiul chicotelor 
de mirare şi-a râsetelor înăbuşite. După ce toate aflară de 
scârnăviile lui Sophie, se uitară una la alta şi izbucniră 
laolaltă în hohote, roşind totuşi niţel şi-arătând stânjenite. 
Numai madam Lerat nu ştia despre ce-i vorba. Se simţea 
tare jignită. 

— Nu-i deloc politicos ce faceţi, domnişoarelor, spuse ea. 
Nu se vorbeşte niciodată în şoaptă când e lume de faţă... 
Cam necuviincios, nu-i aşa? Ah, halal să vă fie! 


Nu îndrăzni totuşi să roage să i se repete scârnăviile lui 
Sophie, în pofida dorinţei sale înciudate de a le afla. Însă, 
câteva clipe, îmbufnată şi bosumflată, făcând pe supărata, 
se desfătă la auzul celor ce vorbeau lucrătoarele. Nici uneia 
dintre ele nu-i putea scăpa vreo vorbă, chiar şi cel mai 
nevinovat cuvânt, de pildă în legătură cu lucrul ei, fără ca 
celelalte să nu-i dea numaidecât un înţeles spurcat; 
răstălmăceau înţelesul cuvintelor, înzestrând cu tâlcuri 
nebănuite cele mai obişnuite propoziţiuni cum ar fi: „Mi s-a 
frânt cleştişorul”, sau: „Cine-a scormonit prin borcănelul 
meu?” Şi puneau totul pe seama domnului ce aştepta de 
pomană peste drum, căci, la urma urmei, el era calul de 
bătaie al tuturor acestor vorbe spuse pe ocolite. Ah, 
pesemne că-i ţiuiau urechile! Ajunseseră să rostească nişte 
lucruri nemaipomenit de tâmpite, într-atât voiau să fie de 
spirituale. Dar acesta nu era un motiv ca joaca să nu li se 
pară nespus de veselă, şi ca înfierbântate, cu ochii 
înnebuniţi, să o continue, aţâţându-se din ce în ce mai tare. 
Madam Lerat n-avea de ce să se supere, nu spuneau nimic 
deşănţat. Ea însuşi le făcu pe fete să se tăvălească de râs. 
Cerând: 

— Domnişoară Lisa, mi s-a stins focul, dă-mi-l pe-al matale. 

— Ah, lui madam Lerat i s-a stins focul! strigară fetele. 

Madam Lerat încercă să le dea o explicaţie. 

— Când o s-aveţi vârsta mea, domnişoarelor... 

Dar nimeni n-o mai asculta, spunea c-o să-l cheme pe 
domnul din stradă să-i aprindă din nou focul lui madam 
Lerat. 

În acest puhoi de râsete, Nana făcea un haz 
nemaipomenit, merita s-o vezi! Nu-i scăpa niciunul dintre 
cuvintele cu două înţelesuri. Mai dădea şi ea drumul la câte 
unul mai deocheat, întărindu-i tâlcul cu-o mişcare a bărbiei, 
umflându-se în pene şi murind de plăcere. În desfrâu se 
simţea ca peştele în apă. Şi-şi răsucea netulburată cozile de 
violete, deşi hohotea, stricându-se de râs pe scaunul ei. Oh! 
Avea o dibăcie nemaivăzută, le făurea atât de repede încât 


nici n-aveai vreme să-ţi răsuceşti o ţigară. Făcea doar o 
mişcare pentru a lua fâşia subţire de hârtie verde şi iată! 
hârtia luneca şi înfăşură sârma de alamă; apoi, un strop de 
pap la vârf pentru lipitură, şi gata era mlădiţa de verdeață 
fragedă şi gingaşă, bună s-o prinzi pe nurii cucoanelor. Tot 
chichirezul era în degetele ei subţirele de fleoarţă, ce 
păreau că n-au oase, într-atât erau de mlădioase şi 
mângâietoare. Doar asta fusese în stare să-nveţe din 
meserie. Le meşterea cu-atâta măiestrie, încât îi dădeau să 
facă toate cozile din atelier. 

În răstimp, domnul de pe trotuarul de peste drum plecase. 
Atelierul se domolea, lucra de zor în căldura înăbuşitoare. 
Când bătu miezul zilei, ceasul prânzului, toate fetele se 
dezmorţiră. Nana, care se năpustise spre fereastră, le 
strigă c-o să coboare în stradă după cumpărături, dacă 
voiau să-şi ia câte ceva. Leonie îi comandă crevete de zece 
centime, Augustine un cornet cu cartofi prăjiţi, Lisa o 
legătură de ridichi şi Sophie o bucăţică de cârnat. Apoi, pe 
când cobora, madam Lerat, căreia i se părea ciudată patima 
Nanei pentru fereastră din ziua aceea, îi spuse ajungând-o 
din urmă cu picioarele ei cât prăjina: 

— la aşteaptă-mă, că merg cu tine, am nevoie de ceva. 

Însă, iată că pe alee, îl zări pe babalâc proţăpit ca o 
iscoadă, făcând schimb de ocheade cu Nana! Fetiţa se 
aprinse la faţă ca para focului. Mătuşă-sa o înşfăcă de braţ 
zgâlţâindu-i-l, silind-o să meargă cu paşi grăbiţi pe trotuar 
lângă ea, în vreme ce individul se luă după ele. Aha! Cotoiul 
venea pentru Nana! Ei bine, frumoasă treabă, la 
cincisprezece ani şi jumătate, să târăşti în chipul ăsta 
bărbaţii după fustele tale! Şi madam Lerat o luă pe nepusă 
masă la întrebări. Oh, Dumnezeule, Nana habar n-avea; se 
ţinea după ea doar de vreo cinci zile, nu-şi putea scoate 
nasul afară, fără să nu dea de el; bănuia că se 
îndeletniceşte cu neguţătoria, da, era un fabricant de 
nasturi de os. Madam Lerat fu nespus de tulburată. 
Întoarse capul şi trase cu coada ochiului la babalâc. 


— Se vede de la o poştă că-i plin de bani, îngână ea. 
Ascultă-mă, pisicuţa mea, o să fii nevoită să-mi spui totul. 
Acum, n-ai de ce să te mai fereşti. 

Tot vorbind, treceau din prăvălie în prăvălie, la mezelar, la 
negustoreasa de fructe, la cârnăţărie. lar cumpărăturile li 
se îngrămădeau în mâini, învelite în hârtii unsuroase. Dar 
se purtau la fel de drăguţ, fâţâindu-se, lăsând în urma lor 
zvonul chicotelor de râs şi licărul ocheadelor. Chiar madam 
Lerat se mlădia, făcând pe tinerica, din pricina fabricantului 
de nasturi, care se ţinea întruna după ele. 

— Îi cât se poate de distins, spuse ea tare, înapoindu-se pe 
alee. Barem de-ar avea gânduri curate... 

Apoi, pe când urcau treptele scării, păru că-şi aminteşte 
pe neaşteptate. 

— Fiindcă veni vorba, ia spune-mi, ce-şi tot şuşoteau 
domnişoarele alea; ştii despre ce-i vorba, scârnăvia aia 
spusă de Sophie? 

Nana nu făcu nici un fel de nazuri. Doar c-o luă pe madam 
Lerat de grumaz, silind-o să coboare două trepte, pentru 
că, zău aşa, scârnăvia nu se mai putea rosti încă o dată în 
gura mare, nici chiar pe scară. Şi-i şopti vorba aceea. Era 
ceva atât de uluitor, încât mătuşă-sa se mulţumi să dea din 
cap, căscând ochii şi strâmbând din buze. Până la urmă, 
aflase despre ce-i vorba, treaba asta n-o mai zgândărea. 

Floristele mâncau pe genunchi, ca să nu murdărească 
masa de lucru. Înfulecau în pripă, plictisite că trebuiau să 
mănânce, preferind să-şi folosească ora de masă pentru a 
căsca gura la lumea ce trecea sau să-şi şoptească fel şi fel 
de destăinuiri pe la colţuri. În ziua aceea, încercară să afle 
unde se pitea domnul acela; însă, hotărât lucru, pierise. 
Madam Lerat şi Nana îşi zvârleau nişte uitături pline de 
înţeles, tăcând mâlc. Se făcuse de-acu ceasul unu şi zece, 
lucrătoarele n-arătau prea grăbite să-şi ia din nou 
cleştişoarele, când Leonie, printr-un sunet al buzelor, un 
psst! cu care se strigă zugravii între ei, vesti apropierea 
patroanei. Numaidecât, se aşezară toate pe scaunele lor, 


apucându-se de lucru. Madam Titreville pătrunse în atelier 
şi-i dădu ocol cu străşnicie. 

Din ziua aceea, madam Lerat se desfăta cu întâia poveste 
de dragoste a nepoată-sii. N-o mai scăpa din ochi, o însoțea 
dimineaţa şi seara, punând mai presus de toate 
răspunderea pe care o avea. Asta o cam necăjea pe Nana; 
însă, în acelaşi timp, văzându-se păzită ca o comoară, o 
făcea să se îngâmfeze; şi vorbele pe care şi le spuneau 
amândouă pe străzi, cu fabricantul de nasturi pe urmele lor, 
o înfierbântau şi mai curând îi zgândăreau pofta să treacă 
la fapte. Oh, mătuşă-sa înţelegea ce-nseamnă dragostea; ba 
o înduioşa chiar şi fabricantul de nasturi, domnul acela în 
vârstă, atât de cuviincios, căci, la urma urmei, dragostea la 
oamenii copţi are întotdeauna rădăcini mai adânci. Numai 
că dânsa stătea de veghe. Da, ca s-ajungă la fetiţă, va trebui 
să treacă peste cadavrul ei. Într-o seară, se apropie de 
domnul cu pricina şi i-o trânti verde în faţă, spunându-i că 
nu era frumos ce meşterea el pe-acolo. Ca un crai bătrân, 
obişnuit cu bruftuluielile părinţilor, acesta o salută 
cuviincios, fără să-i răspundă. Adevărul era că madam Lerat 
nu se putea supăra pe el, bătrânul având purtări din cale- 
afară de frumoase. După carE. Se apucă să-i dea Naneio 
seamă de sfaturi folositoare despre dragoste, spunându-i pe 
ocolite câte ceva despre măgarii de bărbaţi şi înşiruindu-i 
tot soiul de istorii cu fete desfrânate care se căiseră 
amarnic din pricină că fuseseră silite să le trăiască, de pe 
urma cărora Nana rămânea dusă pe gânduri, şi cu ochii de 
depravată scânteindu-i pe chipu-i palid ca ceara. 

Însă, într-o bună zi, pe Rue du Faubourg-Poissonnitre 
fabricantul de nasturi se-ncumetă să-şi vâre nasul între 
nepoată şi mătuşă, ca să îngaime cuvinte ce nu se cuvin 
rostite. Şi madam Lerat, înspăimântată, repetând fără 
încetare că nu mai avea pic de linişte nici în privinţa ei 
însăşi, îi povesti totul lui frate-său. Şi-atunci se dezlănţui alt 
tărăboi. În casa familiei Coupeau, avură loc nişte scandaluri 
nemaipomenite. Mai întâi, tinichigiul îi trase Nanei o bătaie 


soră cu moartea. Ce i se aducea la cunoştinţă? Paceaura se 
da la babalâci? Zău aşa, s-o mai prindă o dată lăsându-se 
agăţată pe stradă, că s-a zis cu ea, avea să-i taie gâtul la 
iuţeală, cât ai zice pâs! S-a mai pomenit aşa ceva! O 
mucoasă care se-apucă să-şi necinstească familia! Şi-o 
zgâlţâia, spunându-i, pentru numele lui Dumnezeu, că 
trebuie să păşească numai pe calea cea bună, căci de-acu 
înainte avea să vegheze el asupra ei. De îndată ce Nana 
venea acasă, taică-său se ducea la ea şi i se uita drept în 
ochi, ca să-şi dea seama dacă nu cumva adusese cine ştie ce 
sărutare pe pleoape, una dintre acele sărutări, uşoare ca 
fulgul, ce ţi se strecoară acolo fără să le simţi. O adulmeca, 
întorcând-o pe toate părţile. Într-o seară, Nana mai încasă o 
chelfăneală, deoarece Coupeau dăduse de-o vânătaie pe 
gâtul ei. Căţeaua se încumeta să spună că nu-i vorba de 
pecetea unui sărut turbat! Da, afirma că-i o vânătaie, nimic 
altceva decât o vânătaie pe care i-o făcuse din joacă Leonie. 
O să-i facă el nişte vânătăi de n-o să se mai poată 
destrăbăla, chiar de-ar fi silit să-i rupă picioarele. În alte 
dăţi, când era bine dispus, îşi bătea joc de ea, luând-o peste 
picior. Într-adevăr, frumoasă bucăţică pentru bărbaţi, o 
caracudă, într-atât era de turtită, şi totodată mai avea şi 
nişte găvane în dreptul umerilor, de puteai să-ţi vâri pumnul 
în ele, atât de-adânci erau. Nana, snopită-n bătăi pentru 
lucrurile urâte pe care nu le înfăptuise, târâtă de tatăl ei în 
mârşăvia unor învinuiri îngrozitoare, dovedea supunerea 
vicleană şi plină de mânie a jivinelor hăituite. 

— Ia las-o-n pace! spunea întruna Gervaise mai 
înţelegătoare. Ai s-ajungi să-i faci poftă, tot vorbindu-i 
întruna de prostii. 

Ah, da, într-adevăr începuse să i se facă poftă de aşa ceva! 
Adică tot trupul o mânca şi avea poftă s-o şteargă şi să 
treacă şi ea pe-acolo, cum zicea taică-său. Prea îi dădea 
prilejul să trăiască cu gândul ăsta; până şi-o fată cuminte s- 
ar fi înfierbântat la auzul atâtor bâzdâgănii. Ba cu felul său 
de-a se răţoi la ea, o învăţa lucruri încă neştiute, ceea ce nu 


era de mirare. Şi-atunci, încetul cu încetul, căpătă nişte 
deprinderi ciudate. Într-o dimineaţă, Coupeau o zări 
scotocind într-o hârtie şi dându-şi cu ceva pe mutrişoară. 
Era pudră de orez, cu care-şi năclăia dintr-o plăcere 
perversă mătasea atât de gingaşă a pielii. Îi mânji obrajii cu 
hârtia, de era să-i julească chipul, spunându-i că-i fată de 
morar; Cu alt prilej, Nana aduse nişte panglici roşii să-şi 
cârpească pălărioara, pălăria aia jerpelită şi neagră de tare 
se ruşina atât. Şi-o întrebă mânios de unde făcuse rost de 
panglici! Ai! Nu cumva le câştigase dându-se cu 
gaibaracele-n sus? Sau le şterpelise cumva? Haimana şi 
hoaţă, sau poate de-acu era şi una şi alta. În mai multe 
rânduri o zări tot aşa, cu fel şi fel de lucruri drăguţe în 
mână, un inel cu piatră de cornalină, o pereche de manşete 
garnisite cu dantelă, o inimioară din alea de-aur poleit, o 
inimioară cu lănţişor pe care fetişcanele le poartă agăţate 
între ţâţişoare. Coupeau dădu să i le fărâme pe toate! însă 
Nana îşi apără ca turbată lucruşoarele: erau ale ei, i le 
dăruiseră nişte cucoane, sau le căpătase făcând schimb la 
atelier. Cât priveşte inimioara o găsise în Rue Aboukir. Când 
taică-său îi sfărâmă giuvaerul călcându-l în picioare, Nana 
rămase stană de piatră, albă ca varul la chip şi încordată, în 
vreme ce o răzvrătire lăuntrică îi da ghes să se năpustească 
asupra Lui şi să-l sfâşie. De doi ani, râvnea să aibă inimioara 
asta, şi iată că i-o strivea! Nu, i se părea că-i prea de tot, 
odată şi odată o să se isprăvească într-un fel! 

De altfel, prin felul în care înţelegea s-o îndrume pe Nana, 
Coupeau se arăta mai degrabă însufleţit de pofta de a sâcâi 
decât de o dorinţă cinstită. De multe ori n-avea dreptate, şi 
samavolniciile sale o scoteau din sărite. Ajunse să lipsească 
de la atelier; apoi, când tinichigiul îi trase o mamă de 
bătaie, îi râse în nas, răspunzându-i că nu mai voia să se 
înapoieze la madam Titreville deoarece o aşezau lângă 
Augustine, care fără îndoială mâncase pesemne cine ştie ce 
porcărie de-i puţea gura atât de urât. Atunci, Coupeau 
însuşi o însoţi până în Rue du Caire, rugând-o pe patroană 


s-o aşeze ca pedeapsă tot lângă Augustine. Vreme de două 
săptămâni, în fiecare dimineaţă îşi dădu osteneala să 
părăsească bariera Poissonnicre ca s-o însoţească pe Nana 
până la uşa atelierului. Şi stătea pe trotuar cinci minute, ca 
să se încredinţeze că intrase la lucru. Însă într-o bună 
dimineaţă, întrucât se oprise c-un prieten la o crâşmă de pe 
Rue Saint-Denis, după zece minute zări javra c-o întinde la 
iuţeală în josul străzii, bâţâindu-şi fundul. De două 
săptămâni încoace îşi bătea joc de el; în loc să intre la 
madam Titreville urca două etaje mai sus şi se aşeza pe-o 
treaptă a scării, aşteptând să plece taică-său. Când 
Coupeau vru s-o tragă la răspundere pe madam Lerat, 
aceasta răcni la el, trântindu-i-o verde în faţă că nu 
îngăduia să i se dea lecţii; îi spusese nepoată-sii tot ce-avea 
datoria să-i spună împotriva bărbaţilor şi nu era vina ei 
dacă ştrengăriţa căpătase pofta ticăloşilor ăstora; se lepăda 
de orice obligaţie, jurându-se că n-o să se mai amestece cu 
nici un preţ în daraverile astea, pentru că ştia ea ce ştia, 
neamurile cleveteau, da, erau şi persoane care îndrăzneau 
s-o acuze că s-ar destrăbăla împreună cu Nana şi c-ar simţi 
o plăcere mârşavă văzând-o că-şi dă pleoapele peste cap 
sub ochii ei. De altfel, Coupeau află de la patroană că pe 
Nana o strica o altă lucrătoare, fleoarţa aia de Leonie care 
nu de mult se lăsase de florile artificiale ca s-o ducă numai 
într-un chef. Nu încăpea însă îndoială că fetiţa, lacomă de 
bani şi de întâlniri pe stradă, ar mai fi putut să se mărite cu 
flori de lămâiţă pe cap. Însă, drăcia dracului, trebuiau să se 
zorească straşnic, dacă mai voiau s-o dea pe mâna unui soţ 
fără stricăciuni, neprihănită şi în bună stare, în sfârşit 
întreagă, întocmai ca o domnişoară care şi-a păzit cinstea. 
În casa din Rue de la Goutte-d'Or, se pomenea despre 
babalâcul Nanei ca despre un domn pe care toată lumea îl 
cunoştea. Oh, se purta nespus de cuviincios, ba chiar niţel 
cam ruşinos, însă încăpățânat şi răbdător al dracului, 
ţinându-se după ea cu zece paşi în urmă, ca un căţeluş 
ascultător. Uneori chiar, pătrundea până-n curte. Într-o 


seară, madam Gaudron dădu peste el în coridorul de la 
etajul al doilea, furişându-se de-a lungul balustradei, cu 
coada între picioare, înfierbântat şi înfricoşat. Iar soţii 
Lorilleux amenințau c-or să se mute din casă dacă otreapa 
lor de nepoţică o să-şi mai aducă hăndrălăii, târându-i după 
ea, deoarece treburile începuseră să miroasă urât, scara 
era ticsită de bărbaţi, nu mai puteai cobori treptele fără să 
nu dai peste ei la fiecare colţ, adulmecând şi aşteptând; zău 
că-ţi venea să crezi că prin partea asta a casei se află vreo 
căţea în călduri. Soţilor Boche le era milă de soarta bietului 
domn, un bărbat atât de vrednic de cinste, care căzuse la 
grea patimă din pricina unei hăimănăluţe. La urma urmei, 
ce să mai vorbim! Era un negustor, îi văzuseră fabrica de 
nasturi de pe Boulevard de la Villette, dacă ar fi dat de-o 
fată cinstită, ar fi fost în stare s-o căpătuiască. Datorită 
amănuntelor date de portari, toţi vecinii, ba chiar şi soţii 
Lorilleux dădeau glas celei mai alese stime faţă de babalăc, 
când îl zăreau păşind pe urmele Nanei, cu chipul său 
gălbejit şi buza pleoştită, cu barba căruntă în formă de 
colan tunsă cu îngrijire. 

La început, Nana petrecu straşnic pe socoteala 
babalăcului ei. Merita să-l vezi, dându-i mereu târcoale. Un 
stricat care în înghesuială îi pipăia fusta pe la spate, ca şi 
cum n-ar fi nimic. Picioarele salE. Erau ca surcelele, puteai 
să juri că-s nişte chibrituri! Nici un pic de păr pe devlă, chel 
ca o bilă, doar patru fire lipite pe ceafă, cu atâta 
îndemânare, încât Nana era mereu ispitită să-i ceară 
adresa frizerului care-i potrivea cărarea. Ah, ce babalăc, 
mai chipeş nici că se putea! 

După aceea, dând fără încetare peste el, nu ise mai păru 
atât de hazliu. Simţea o teamă ascunsă faţă de el, ar fi fost 
în stare să ţipe dacă babalâcul s-ar fi apropiat de ea. 
Adeseori, când se oprea în faţa vreunui giuvaergiu, îl auzea 
deodată bâiguindu-i fel şi fel de bazaconii în spate. Şi ce 
spunea era adevărat; ar fi dorit din tot sufletul să aibă la 
gât o cruciuliţă cu panglică de catifea sau şi nişte cercei din 


coral la urechi, atât de micuţi încât ar fi dat de crezut că-s 
nişte stropi de sânge. Chiar aşa, fără să râvnească la cine 
ştie ce giuvaeruri, într-adevăr nu mai putea să rămână ca o 
paparudă, îmbrăcată în otrepe, se plictisise să se 
cârpăcească cu rămăşiţele din atelierele de pe Rue du 
Caire, se săturase mai ales de pălărioara ei, tichia aia pe 
care florile şterpelite de la madam Titreville arătau ca nişte 
ciucuri atârnând de fundul unui sărăntoc. Şi-atunci, 
umblând prin noroi cât era ziulica de lungă, împroşcată de 
trăsuri, orbită de strălucirea vitrinelor, o cuprindeau nişte 
pofte de-o durea burta, ca o foame năprasnică, o dorinţa 
cumplită să fie frumos înţolită, o poftă nebună să mănânce 
la restaurante, să meargă la spectacole, să aibă o cameră 
numai a ei, cu mobile frumoase. Se oprea locului, pălind la 
faţă ca ceara din pricina nestăvilitelor dorinţe, simțind cum 
din caldarâmul Parisului urca spre ea o căldură ce-i învăluia 
coapsele, o poftă cumplită să-şi înfigă colții în plăcerile ce 
dădeau năvală asupră-i, în nespusa îmbulzeală de pe 
trotuare. Şi, întotdeauna se întâmpla ca tocmai în acele 
clipe, babalăcul să-i susure la ureche fel şi fel de îmbieri. 
Ah, ce-ar mai fi bătut palma, de nu s-ar fi temut de el, o 
răzvrătire lăuntrică care-o îndemna să se încăpăţâneze în 
refuzurile ei, înfuriată şi scârbită de taina bărbatului, în 
ciuda tuturor pornirilor ei desfrânate. 

Însă, de îndată ce veni iarna, traiul în casa familiei 
Coupeau deveni insuportabil. Nana îşi primea porţia de 
bătaie în fiecare seară. Când taică-său ostenea de-atâta 
bătut, o lua maică-sa la ghionţi, ca s-o înveţe minte cum să 
se poarte. Şi-adeseori, erau nişte încăierări la care luau cu 
toţii parte; îndată ce unul dintre ei o lovea, celălalt îi lua 
apărarea, astfel încât, până la urmă, ajungeau tustrei să se 
tăvălească pe duşumea, printre vasele sparte. Pe lângă 
asta, nu mâncau pe pofta inimii, mureau de frig. Dacă 
puştoaica îşi cumpăra niscaiva lucruri drăguţe, vreo fundă 
sau nişte butoni pentru manşete, părinţii i le înhăţau şi le 
vindeau. N-avea nimic al ei, în afara porţiei de scatoalce pe 


care le încasa mai înainte de-a se vâri în patul zdrenţăros, 
unde se culca dârdâind de frig, învelită cu fustişoara ei 
neagră, pe care şi-o întindea peste trup în loc de pătură. 
Nu, viaţa asta blestemată nu mai putea dăinui, nu voia cu 
nici un chip să moară în felul ăsta. De multă vreme nu mai 
ţinea seamă de taică-său; când un părinte se îmbată aşa 
cum se îmbăta taică-său, nu se mai putea spune că-i tată, ci 
o vită încălţată de care ai fi dorit nespus de mult să te 
descotoroseşti. lar prietenia pe care i-o purta maică-si, 
scădea la rândul ei. Bea şi ea, de se spetea. Intra de plăcere 
la nea Colombe, chipurile ca să-şi caute bărbatul, de fapt 
însă pentru ca să i se dea de băut; şi se aşeza frumuşel la 
masă, fără a mai face mutra aia scârbită pe care-o făcuse la 
început, golea dintr-o înghiţitură paharele, zăcând 
rezemată în coate ceasuri în şir şi plecând de-acolo cu ochii 
ieşiţi din cap. Când Nana, trecând prin faţa crâşmei, o 
zărea pe maică-sa în fundul încăperii, cu nasul vârât în 
păhărelul de basamac, îndobitocită în mijlocul ocărilor 
bărbaţilor, simţea cum o cuprinde o mânie oarbă, deoarece 
tinereţea râvneşte la alte dulciuri, neîmpăcându-se cu 
băutura. În serile acelea, avea în faţă o privelişte cumplită, 
un tată beţivan, o mamă beţivancă, o cotineaţă dărăpănată 
în care nu se găsea un dumicat de pâine şi unde duhnea a 
rachiu. Pe scurt, nici chiar o sfântă n-ar fi fost în stare să 
rămână acolo. Atâta pagubă! dacă într-o bună zi avea să-şi 
ia tălpăşiţa, taică-său şi maică-sa ar face bine să-şi 
recunoască vina şi să spună c-o dăduseră ei înşişi afară din 
casă, în brânci. 

Într-o sâmbătă, când se întoarse acasă, Nana dădu peste 
taică-său şi peste maică-sa într-o stare îngrozitoare. 
Coupeau sforăia prăvălit de-a latul patului. Ghemuită pe-un 
scaun, Gervaise îşi rotea capul cu o privire tulbure şi 
neliniştitoare aţintită în gol. Uitase să pună la încălzit 
mâncarea pentru cină, nişte rămăşiţe de tocană. Sărăcia 
ruşinoasă a cocioabei era luminată de-o lumânare căreia 
nu-i mai potrivise mucul. 


— Tu eşti, pocitură? bâigui Gervaise. AhA. Să vezi ce-o să 
te ia taică-tău la rost! 

Nana tăcea mâlc, stătea acolo albă la chip, uitându-se la 
soba rece, la masa fără farfurii, la odaia jalnică în care cei 
doi beţivani făceau să domnească groaza palidă a 
hăbăucelii lor. Nu-şi luă pălăria de pe cap, dădu ocol odăii; 
apoi, scrâşnind din dinţi, deschise uşa şi plecă. 

— Iar te duci jos? o întrebă maică-sa, fără să fie în stare 
să-şi întoarcă privirea. 

— Da, mi-am uitat ceva. Am să mă-ntorc... Bună seara. 

Şi nu se mai întoarse. A doua zi, treziţi din beţie, soţii 
Coupeau se luară la bătaie, aruncându-şi unul altuia în cap 
fuga Nanei. Ah, acum trebuia să fie departe, dacă tot mai 
alerga! Cum li se spune copiilor despre vrăbii, părinţii n- 
aveau decât să dea fuga şi să-i pună sare pe coadă şi-atunci 
poate c-o vor înhăţa. A fost o lovitură cumplită care-o zdrobi 
pe Gervaise şi mai mult; căci, în pofida îndobitocirii ei, îşi 
dădu foarte bine seama că tumba pe care-o făcuse fetiţa pe 
cale să-şi dea poalele peste cap, o cufunda şi mai vârtos, 
acum fiind singură, nemaiavând un copil pe care să-l cruţe 
şi putând să se lase târâtă la fund. Da, haimanaua asta 
spurcată luase cu ea, în fustele-i scârnave, cea din urmă 
fărâmă de cinste ce-i mai rămăsese. Şi, clocotind de mânie, 
se îmbătă trei zile la rând, strângând din pumni, cu gura 
bolborosind cuvinte împotriva curviştinei de fiică-sa. 
Coupeau, după ce colindase bulevardele exterioare şi 
cătase în ochii tuturor muierilor care treceau, îşi fuma 
iarăşi luleaua, din cale-afară de liniştit; numai că uneori, 
când stătea la masă, se scula, îşi avânta braţele-n sus, cu un 
cuţit în mână, şi răcnea că cinstea-i fusese mânjită; şi se 
aşeza iarăşi la loc să-şi soarbă supa. 

În casa de unde, în fiece lună, fetele îşi luau zborul ca nişte 
canari cărora le laşi colivia deschisă, păţania familiei 
Coupeau nu miră pe nimeni. Soții Lorilleux se bucurau însă 
nespus. Ah! prevestiseră ei că fetiţa le va face o boroboaţă! 
Aşa-i trebuia, toate floristele călcau pe alăturea. Familiile 


Boche şi Poisson rânjeau şi ele batjocoritoare, făcând un caz 
nemaipomenit de cinstea lor. Numai Lantier lua cu perfidie 
apărarea Nanei. Dumnezeule! spunea el cu aerul său 
puritan, nu încape nici o îndoială, o domnişoară, care-şi ia 
tălpăşiţa încalcă cu neruşinare toate legiuirile; apoi însă, c-o 
pâlpâire în colţul ochilor, adăuga: Ei drăcie! Ştrengăriţa era 
de altfel prea frumoasă ca să rabde sărăcia la vârsta ei. 

— Nu ştiaţi? exclamă într-o zi madam Lorilleux în odăiţa 
portarilor Boche, unde gaşca îşi bea cafeaua. Ei bine! e- 
adevărat ca lumina zilei, Şontoroaga a vândut-o pe fie-sa... 
Da, a vândut-o şi-am dovezi!. Bătrânul ăla pe care-l 
întâlneam pe scară de dimineaţă până-n seară, se ducea la 
Şontoroaga ca să arvunească fata. Se vedea de la o poştă. 
Şi, ieri, cineva i-a zărit împreună, la teatrul „Ambigu”22, pe 
mamzelă şi pe cotoiul ăla... Pe cuvântul meu de cinste, sunt 
împreună, aşa că vă daţi seama! 

Isprăviră de băut cafelele, sporovăind despre daravera 
asta. La urma urmelor, aşa ceva era cu putinţă, se 
petreceau lucruri şi mai cumplite. Şi, în mahala, până şi 
oamenii cei mai cu scaun la cap ajunseră să spună că 
Gervaise o vânduse pe fie-sa. 

Gervaise trăia acum ca vai de lume, fără să-i pese de ce 
spun oamenii. De-ai fi strigat la ea pe stradă că-i hoaţă, nici 
n-ar fi întors capul. De-o lună încoace, nu mai lucra la 
madam Fauconnier care, pentru a fi scutită de gâlcevi, 
fusese nevoită s-o dea afară. În câteva săptămâni, se 
angajase la vreo opt spălătorese; lucra câte două sau trei 
zile la fiecare atelier, apoi îi dădeau catrafusele, în aşa hal 
îşi bătea joc de lucru, fără pic de grijă, îngălată, pierzându- 
şi minţile până într-acolo încât îşi uitase meseria. În cele din 
urmă, dându-şi seama că strică totul, se lăsase de călcat şi 
spăla rufe cu ziua la spălătoria din Rue Neuve; să se 
bălăcească, să lupte cu slinul, să coboare iarăşi în ceea ce 
meseria are mai urât şi mai lesnicios, aşa mai mergea, asta 
o rostogolea şi mai iute pe povârnişul prăbuşirii sale. Într- 
adevăr, spălătoria din Rue Neuve n-o prea înfrumuseţa. 


Când pleca de-acolo, arăta ca o potaie jegoasă, udă leoarcă, 
dându-şi la iveală carnea plină de vânătăi. Cu toate acestea, 
se îngrăşa mereu, în ciuda faptului că răbda de foame, iar 
piciorul i se sucise atât de mult, şi într-atât de rău 
şchiopăta, încât nu mai era în stare să păşească pe lângă 
cineva, fără să nu fie gata-gata să-l doboare. 

Fireşte, când decazi în asemenea hal, îţi piere orice urmă 
de mândrie. Gervaise lăsase deoparte fostele trufii, 
cochetăriile, cerinţele ei sufleteşti, cele de bună-cuviinţă, şi 
dorinţa de-a fi luată în seamă. Puteai să-i dai oriunde un 
picior, în faţă şi-n spate, nu simţea nimic, ajunsese să fie 
prea lălâie şi prea lipsită de vlagă. Aşa că Lantier se 
lepădase întru totul de ea; n-o mai ciupea nici măcar de 
formă; iar Gervaise părea să nu-şi dea seama de sfârşitul 
unei îndelungate legături, tărăgănată alene şi-al cărei 
deznodământ se pierdea într-o plictiseală la care luau parte 
amândoi. Pentru ea însemna o corvoadă mai puţin. Nici 
chiar legăturile dintre Lantier şi Virginie nu-i tulburau 
câtuşi de puţin liniştea, într-atât de mare ajunsese să-i fie 
nepăsarea faţă de toate aceste prostii din pricina cărora se 
chinuise nespus de mult odinioară. Dacă ei ar fi dorit, ar fi 
fost gata să le ţină şi lumânarea. Acum toată lumea ştia de 
treaba asta, pălărierul şi patroana băcăniei îşi făceau de 
cap. Şi le era din cale-afară de lesne, încornoratului ăla de 
Poisson venindu-i rândul la fiecare două zile să facă serviciu 
de noapte, aşa că dârdâia de frig pe trotuarele pustii, în 
vreme ce nevastă-sa şi vecinul stăteau la câldurică. Oh, nu 
se temeau, îi auzeau cizmele bocănind agale în faţa 
prăvăliei, pe strada întunecată şi pustie, fără ca din pricina 
asta să catadicsească a-şi scoate nasul de sub plapumă. Un 
vardist nu ştie de nimic altceva în afara datoriei, nu-i aşa? 
îşi vedeau liniştiţi de ale lor până la ziuă ştirbindu-i avutul, 
în vreme ce bărbatul ăsta sever veghea asupra avutului 
altora. Toată mahalaua Goutte d'Or se tăvălea de râs de 
această farsă. Încornorarea forţei publice li se părea plină 
de haz. De altfel, Lantier îşi cucerise prin luptă locşorul său. 


Prăvălia şi patroana se închiriau împreună. Isprăvise de 
păpat o spălătoreasă; acum, mistuia o băcăneasă; şi, dacă s- 
ar fi stabilit acolo, una după alta, negustorese de 
mărunţişuri, de papetărie, modiste, avea fălci de-ajuns de 
zdravene care să le înghită pe toate. 

Nu, niciodată nu se mai pomenise un bărbat care să se 
înfrupte astfel din miere. Lantier îşi alesese straşnic de bine 
negoţul, când o sfătuise pe Virginie să-şi deschidă o prăvălie 
cu zaharicale. Prea era provensal ca să nu moară după 
dulciuri; asta însemna că era în stare să trăiască numai cu 
bomboane, cu pastile de eucalipt, cu drajeuri şi şocolată. 
Mai ales drajeurile cărora li se spune „migdale în zahăr” îi 
gâdilau atât de mult gâtlejul, încât i se iveau spume pe 
buze. De un an încoace, nu mai trăia decât cu bomboane. 
Deschidea sertarele, iar când Virginie îl ruga să aibă grijă 
de prăvălie, de-atâta bucurie îi venea să-şi tragă palme 
singur. Adeseori, stând la palavre, de faţă fiind cinci sau 
şase persoane, sălta capacul vreunui bocal de pe tejghea, îşi 
vâra mâna, şi ronţăia câte ceva; bocalul rămânea deschis şi 
se golea. Făcea asta fără să-şi dea seama, fiind o manie, 
cum spunea el. Apoi, născocise o răceală ce nu se mai 
isprăvea, o aprindere a gâtului, pe care spunea că-n chipul 
ăsta o domoleşte. Tot nu lucra, dar, ca şi până atunci, 
plănuia nişte afaceri din ce în ce mai însemnate; pe vremea 
aceea, clocea o invenţie nemaipomenită, pălăria-umbrelă, o 
pălărie ce se transforma pe cap într-o umbrelă la cele dintâi 
picături de ploaie; şi îi făgăduia lui Poisson jumătate din 
câştig, ba chiar împrumuta de la el câte-o monedă de 
douăzeci de franci pentru experienţe. Până una alta, 
prăvălia i se topea pe limbă; toate mărfurile dispăreau, 
până şi ţigările din ciocolată şi lulelele din sugiuc roşu. 
Când, plesnind de-atâtea zaharicale şi, cuprins de dragoste, 
se cinstea în vreun colţ cu încă o pupătură pe guriţa 
patroanei, acesteia i se părea că Lantier e de zahăr, cu buze 
de praline. Un bărbat straşnic de plăcut la sărutat! Hotărât 
lucru, ajungea să fie în întregime numai din miere. Soții 


Boche spuneau că-i de-ajuns ca pălărierul să-şi moaie 
degetul în cafea ca să facă din ea un adevărat sirop. 

Înduioşat de-atâtea dulciuri ce nu se mai isprăveau, 
Lantier se purta cu Gervaise ca un părinte. Îi dădea sfaturi, 
o dojenea că nu-i mai place să muncească. Ce dracu, o 
femeie la vârsta ei, trebuia să ştie cum să iasă din 
încurcătură! Şi-o învinuia că-ntotdeauna fusese o 
mincinoasă. Însă, deoarece trebuie să dai o mână de ajutor 
oamenilor, chiar când n-o prea merită, se străduia să-i facă 
rost de puţin lucru, ceva de mai mică însemnătate. Astfel, o 
hotărâse pe Virginie s-o cheme pe Gervaise o dată pe 
săptămână la frecatul duşumelelor din prăvălie şi din odăi; 
era obişnuită cu leşia; şi/de fiecare dată, câştiga un franc şi 
jumătate. Gervaise venea sâmbăta dimineaţă, cu o găleată 
şi peria de scânduri, fără să pară că suferă înapoindu-se 
astfel să se îndeletnicească cu nişte treburi murdare şi 
umile, treburi de servitoare la spălat de vase, într-un loc 
unde domnise ca patroană frumoasă şi bălaie. Era cea din 
urmă înjosire, îngenunchierea mândriei sale. 

Într-o sâmbătă, se osteni din cale-afară de mult. Plouase 
trei zile de-a rândul, picioarele muşteriilor parcă aduseseră 
în prăvălie tot noroiul din mahala. Virginie, făcând pe 
cucoana, stătea la tejghea, pieptănată frumos, purtând 
guleraş şi manşete din dantelă. Alături, pe băncuţa îngustă 
şi acoperită cu muşama roşie, Lantier stătea tolănit ca la el 
acasă, de parc-ar fi fost adevăratul patron al dughenei; şi-şi 
vâra nepăsător mâna într-un bocal cu bomboane de mentă, 
pasămite să ronţăie nişte zahăr, aşa, din obişnuinţă. 

— l-ascultă, madam Coupeau! strigă Virginie care stătea 
cu ochii la lucrul spălătoresei, strâmbând din buze, ai lăsat 
nişte noroi, acolo, în colţul ăla. Hai, freacă mai bine! 

Gervaise se arătă ascultătoare. Se înapoie în colţişorul 
arătat şi porni să frece din nou duşumeaua. Îngenuncheată 
pe podea, printre zoaie, lucra gârbovită, cu umerii ieşiţi în 
afară, cu mâinile învineţite şi ţepene. Fusta jerpelită se 
muiase de apă şi i se lipise de buci. Despletită, dându-şi la 


iveală prin găurile cămăşii buhăiala trupului - o revărsare 
de cărnuri fleşcăite ce se clătinau, se rostogoleau şi 
tresăltau din pricina opintirilor crâncene - se îndeletnicea 
acolo, pe duşumea, cu-o treabă cumplit de-mpuţită; şi 
năduşea în aşa hal, încât de pe chipul ei scăldat de sudori se 
prelingeau stropi mari cât bobul. 

— Cu cât dai mai sârguincios din coate, cu-atât străluceşte 
mai frumos, spuse Lantier pus pe zicale, cu gura plină de 
bomboane. 

Virginie, lăsată pe spate c-o înfăţişare de prinţesă, mijindu- 
şi ochii, urmărea întruna frecatul duşumelelor, dând drumul 
la fel şi fel de păreri. 

— Încă niţel, la dreapta. Acum, fii cu băgare de seamă la 
lemnărie... Să ştii că n-am prea fost mulţumită sâmbăta 
trecută. Rămăseseră nişte pete. 

Şi-amândoi, pălărierul şi băcăneasa, se lăfăiau şi mai 
abitir, ca pe un tron, în vreme ce Gervaise li se târa la 
picioare în mocirla întunecată. Pesemne că Virginie se 
bucura, deoarece ochii ei de pisică fură o clipită 
străluminaţi de nişte scânteieri gălbui, şi privi la Lantier c- 
un zâmbet subţire. În sfârşit, era răzbunată pentru bătaia 
încasată la spălătorie pe care n-o uitase niciodată! 

În răstimpurile când Gervaise se oprea din frecat, din 
odaia din fund răzbătea un zgomot uşor de fierăstrău. Prin 
uşa deschisă se zărea, desprinzându-se din lumina 
plumburie a curţii, profilul lui Poisson care-n ziua aceea era 
liber şi-şi folosea timpul dedându-se patimii cutiuţelor. 
Stătea aşezat la o masă şi tăia, cu-o grijă nemaipomenită, 
nişte arabescuri în lemnul de acaju al unei cutii de ţigări de 
foi. 

— Ascultă, Ţăcălie! strigă Lantier care, din prietenie, iarăşi 
începuse să-i spună pe poreclă. Îţi cumpăr cutia pentru un 
dar pe care vreau să-l fac unei domnişoare. 

Virginie îl pişcă, însă pălărierul, curtenitor, fără să 
contenească a zâmbi, îi întoarse gestul, pipăindu-i 
genunchiul, pe sub tejghea; şi când soţul îşi ridică privirile 


spre ei, dându-şi la iveală ţăcălia şi mustăţile roşcovane ce-i 
stăteau zbârlite pe faţa pământie, îşi luă mâna de pe 
genunchiul ei în chipul cel mai firesc. 

— Tocmai pentru tine o lucram, Auguste, spuse vardistul. 
Ca amintire, pentru prietenia noastră. 

— Ah! atunci să fiu al dracu', am să păstrez jucărioara! 
spuse iarăşi Lantier râzând. Să ştii c-am să mi-o atârn de 
gât c-o panglică. 

Apoi, pe neaşteptate, ca şi cum acest gând îi trezise un 
altul în minte: 

— Fiindcă veni vorba! exclamă eL. Aseară am întâlnit-o pe 
Nana. 

Deodată, tulburarea stârnită de veste, o făcu pe Gervaise 
să se aşeze în băltoaca de zoaie ce acoperea duşumeaua 
prăvăliei. Năduşită şi cu sufletul la gură, rămase cu peria de 
scânduri în mână. 

— Ah! murmură ea, fără să mai zică altceva. 

— Da, mergeam devale pe Rue des Martyrs şi priveam la o 
puştoaică care se tot fâţâia înaintea mea la braţul unui 
domn în vârstă şi-mi spuneam: lac-o poponeaţă ce mi-i 
cunoscută... Atunci, am grăbit pasul şi m-am pomenit nas în 
nas cu afurisita mea de Nana... Haide, n-ai de ce s-o plângi, 
e cât se poate de fericită, era înţolită c-o rochie de lână 
frumoasă, cu-o cruce de aur la gât, şi totodată tare 
fâşneaţă! 

— Ah, repetă Gervaise, c-un glas şi mai înăbuşit. 

Lantier, care dăduse gata bomboanele, luă o acadea dintr- 
un alt bocal. 

— E nărăvită rău, fetişcana asta! spuse el mai departe. 
Închipuiţi-vă, c-o îndrăzneală nemaipomenită mi-a făcut 
semn să mă iau după ea. Apoi, l-a aşezat undeva într-o 
cafenea pe babalâcul ei... Oh, straşnic boşorog! Ramolit rău 
babalăâcul!. Iar Nana s-a-ntors de m-a-ntâlnit într-un gang. 
O adevărată năpârcă! drăguță şi făcând pe năzuroasa, 
gudurându-se ca o căţeluşă! Da, m-a sărutat, a vrut să afle 


veşti despre toată lumea... În sfârşit, mi-a părut foarte bine 
c-am întâlnit-o. 

— Ah, gemu pentru a treia oară Gervaise. 

Se gârbovea, aşteptând întruna. Aşadar, fiică-sa nu 
pomenise nici un cuvinţel despre ea? în liniştea ce se 
aşternuse, se auzea iarăşi ferăstrăul lui Poisson. Lantier, 
înveselit, îşi sugea pripit acadeaua „şuierând printre buze. 

— Ei bine, mie una, dacă mi se-ntâmplă s-o văd, sunt în 
stare să trec de cealaltă parte a străzii, spuse mai departe 
Virginie, care tocmai iarăşi îl ciupise pe pălărier, cu 
sălbăticie. Da, mi s-ar aprinde obrajii de ruşine să fiu 
salutată în lume de-o târâtură d-asta... N-o spun fiindcă te 
afli aici, madam Coupeau, însă fata dumitale e o stricată 
cum nu s-a mai pomenit. În fiecare zi Poisson ridică o 
mulţime de-alde-astea, care nu fac mai multe parale. 

Neclintită, cu privirile aţintite-n gol, Gervaise nu rostea o 
vorbă. În cele din urmă porni să clatine domol din cap, ca şi 
cum ar fi răspuns gândurilor pe care le rumega în sinea ei, 
în vreme ce pălărierul, cu-o mutră pofticioasă, şoptea: 

— Bucuros s-ar mai 'ndopa omul c-o stricătură dintr-asta. 
Are carnea fragedă ca de pui... 

Băcăneasa îi aruncă o privire atât de fioroasă, încât fu 
nevoit să se întrerupă şi s-o potolească cu o drăgălăşenie. 
Se uită la vardist şi văzându-l cu nasul plecat asupra 
cutiuţei, profită ca să vâre o acadea în gura Virginiei. 
Atunci, aceasta chicoti îngăduitoare. Apoi, îşi revărsă mânia 
asupra spălătoresei. 

— N-ai de gând să te grăbeşti niţel? Treaba cam bate 
pasul pe loc, dac-o să stai aşa proţăpită ca un par... Haide, 
mişcă, n-am poftă să mă bălăcesc în zoaie până-n seară. 

Şi adăugă răutăcioasă, mai încet: 

— Oare-i vina mea dacă fiică-sa se dă cu gaibaracele-n- 
sus! 

Gervaise, fără îndoială, n-auzi vorbele astea. Cu şalele 
zobite, îngenuncheată pe podea şi târându-se cu nişte 
mişcări amorţite de broască ţestoasă, se apucase iarăşi să 


frece duşumeaua. Cu amândouă mâinile încleştate pe 
lemnul periei de scânduri, împingea înainte-i un val 
negricios, ale cărui împroşcături o-mpestriţau cu noroi până 
şi pe păr. Măturase zoaiele în şanţ şi nu-i mai rămăsese 
decât de limpezit. 

După o clipă de tăcere, Lantier, care se plictisea, spuse cu 
glas tare: 

— Habar n-ai, Ţăcălie, strigă el, ţi-am văzut ieri jupânul, pe 
Rue de Rivoli. E-al dracului de hodorogit, n-are de trăit mai 
mult de şase luni... Ah, păi cu viaţa pe care-o duce! 

Vorbea despre împărat. Fără să-şi ia privirea de la lucru, 
vardistul îi răspunse pe-un ton înţepat: 

— Dac-ai fi în guvern, n-ai fi atât de rotofei. 

— Vai, dragul meu, dac-aş face parte din guvern, reluă 
pălărierul, prefăcându-se pătruns de-o neaşteptată 
seriozitate, treburile ar merge niţeluş mai bine, asta îţi dau 
în scris... Politica lor externă, zău, e o adevărată pacoste, de 
la o vreme încoace. Eu unul, care-ţi spun toate astea, măcar 
de-aş cunoaşte un ziarist care să se inspire din ideile mele... 

Lantier se înfierbânta, şi deoarece isprăvise de ronţăit 
acadeaua, se-apucă să deschidă un sertar de unde-şi luă 
bucăţi de pistil de nalbă pe care le înfuleca dând din mâini. 

— E foarte uşor... Întâi de toate, aş întemeia un mare stat 
scandinav... Apoi, aş încropi o republică din toate regăţelele 
nemţeşti... În ceea ce priveşte Anglia, ea nu prea-i de 
temut; dac-ar face vreo mişcare, aş trimite o sută de mii de 
oameni în India... Başca, pe Sultan l-aş mâna îndărăt la 
Mecca, îmboldindu-l cu patul puştii în fund, iar pe Papă la 
Ierusalim... Hai? Europa ar fi la iuţeală pusă la punct. Ia 
uită-te, Ţăcălie, priveşte niţel... 

Se opri o clipă din vorbă, să-şi ia o mână plină de bucăţi de 
pistil de nalbă, vreo cinci sau şase la număr. 

— Ei bine! nu mi-ar lua mai multă vreme decât atât cât să 
înghit toate astea. 

Şi-şi zvârlea, una după alta, bucăţile în gura deschisă. 


— Împăratul are alte planuri, spuse vardistul, după două 
îndelungate minute de gândire. 

— Ia, mai slăbeşte-mă! spuse în continuare pălărierul cu 
asprime. Cunoaştem noi planurile lui! Europa îşi râde de 
n0i... Pe jupânul matale, lacheii de la Tuileries îl adună în 
fiecare zi de sub masă, unde zace între două putori din 
înalta societate. 

Însă Poisson se sculase. Înaintă şi-şi duse mâna la inimă, 
spunând: 

— Mă jigneşti, Auguste. Vorbeşte cât vrei, dar fără să 
pomeneşti nume. 


Atunci Virginie se băgă şi ea în vorbă, rugându-i s-o lase în 
pace. O durea în fund de Europa. Cum de era cu putinţă ca 
doi bărbaţi care-şi împărțeau totul, să se-ncaiere necontenit 
din pricina politicii? Câteva clipe bodogăniră pe-nfundate. 
Apoi, pentru a dovedi că nu-i purta pică, vardistul aduse 
capacul cutiuţei pe care tocmai o isprăvise; deasupră-i se 
citea, în litere încrustate: Lui Auguste, suvenir de prietenie. 
Nespus de măgulit, Lantier se dădu atât de mult pe spate, 
lăfăindu-se, încât aproape că se lăsase pe Virginie. Iar soţul 
se uita la această privelişte, cu chipul său de culoarea unui 
perete coşcovit, în care ochii tulburi nu spuneau nimic; însă 
perii roşcovani ai mustăţii îi tresăreau din când în când de 
la sine, într-un fel ciudat, care, pe un bărbat mai puţin sigur 
de sine decât era pălărierul ar fi putut fără îndoială să-l 
îngrijoreze. 

Malacul de Lantier era înzestrat cu-acea obrăznicie 
liniştită care place cucoanelor. Întrucât Poisson se întorsese 
cu spatele, pălărierului îi dădu ghes un gând poznaş, să-i 
tragă o pupătură lui madam Poisson, pe ochiul stâng. 
Îndeobşte, Lantier dovedea o băgare de seamă plină de 
viclenie; însă când se lua la harţă din motive de politică, 
îndrăznea orice, numai ca s-o dea gata pe femeie. 
Dezmierdările acestea hulpave, ciordite cu neruşinare pe la 
spatele vardistului, îl răzbunau împotriva imperiului care 
făcuse din Franţa un tractir. Numai că de astă dată uitase 
că Gervaise era de faţă. locmai isprăvise de limpezit şi de 
zvântat duşumeaua prăvăliei şi stătea în picioare lângă 
tejghea, aşteptând să i se dea cuvenitul franc şi jumătate. 
Pupătura aia pe ochi o lăsă cât se poate de nepăsătoare, ca 
un lucru firesc în care nu trebuia să se amestece. Virginie 
păru niţel cam stânjenită. Zvârli un franc şi jumătate pe 
tejghea în faţa Gervaisei. Aceasta nu se clinti din loc, având 
înfăţişarea c-aşteaptă mereu ceva, încă spetită de frecatul 
duşumelelor, udă leoarcă şi urâtă ca o jigodie scoasă dintr-o 
hazna. 


— Şi, nu ţi-a spus nimic? îl întrebă ea pe pălărier în cele 
din urmă. 

— Cine să-mi spună? exclamă el. Ah, da, Nana!. Păi nu, 
nimic altceva. Are o guriţă paceaura! o ulcică cu fragi. 

Şi Gervaise plecă ţinând în mână francul şi jumătate 
câştigat. Pantofii vechi şi scâlciaţi împroşcau apă de parcă 
ar fi fost nişte pompe, şi ca nişte adevărate încălțări cu 
muzicuţă îşi cântau melodia lăsând pe trotuar amprentele 
ude ale tălpilor lăbărţate. 

În mahala, beţivancele de teapa ei povesteau acum că 
Gervaise trăgea la măsea ca să-şi înece amarul pricinuit de 
prăbuşirea fie-sii. Chiar ea, când dădea duşcă paharul de 
rachiu la tejghea, îşi lua o înfăţişare de dramă, şi şi-l turna 
pe beregată urându-şi ca basamacul să-i vină de hac. Şi, în 
zilele când se înapoia acasă beată turtă, spunea bâiguind 
că-i din pricina durerii. Însă oamenii cumsecade dădeau din 
umeri; mai auziseră ei de-alde-astea, să pui beţiile cu 
basamac de la crâşmă pe seama mâhnirii; în orice caz, era 
vorba de mâhniri la sticlă. Neîndoios că la început Gervaise 
nu se împăcase cu fuga Nanei. Ceea ce mai rămăsese cinstit 
în ea se răzvrătea; apoi, îndeobşte nici unei mame nu-i face 
plăcere să-şi spună că domnişoara ei se lasă poate tutuită, 
hodoronc-tronc, de cel dintâi bărbat întâlnit în cale. Dar 
Gervaise era de-acum prea îndobitocită, năucă de cap şi cu 
inima zdrobită, ca să-şi pună prea mult la suflet ruşinea 
păţită. Pe-o ureche îi intra, pe-alta îi ieşea. Câte-o 
săptămână întreagă se simţea foarte liniştită fără să se 
gândească la ticăloasa de fie-sa; şi, pe neaşteptate, se 
pomenea cuprinsă de-o pornire de dragoste sau de mânie, 
uneori pe inima goală, alteori ghiftuită de băutură, o nevoie 
turbată s-o înşface pe Nana în vreun colţişor, unde poate c- 
ar fu sărutat-o sau poate c-ar fi snopit-o în bătăi, după cum 
avea să poftească în clipa aceea. Ajungea să nu mai aibă o 
părere prea limpede despre cinste. Ştia numai una şi bună, 
că Nana era fata ei, nu-i aşa? Ei bine, când ai un bun al tău, 
nu vrei să-l vezi pierind în văzduh. 


Atunci, de îndată ce porneau s-o bântuie astfel de gânduri, 
Gervaise iscodea străzile cu priviri de jandarm. Ah, de şi-ar 
fi zărit târâtură, ce-ar mai fi adus-o îndărăt acasă! În anul 
acela, toată mahalaua fusese dată cu fundul în sus. Se 
executau străpungerile pentru bulevardul Magenta şi 
bulevardul Ornano, care aveau să şteargă de pe faţa 
pământului fosta barieră Poissonnicre ţi aveau să 
ciuntească bulevardul exterior. Era o asemenea harababură 
încât nici nu mai ştiai pe unde s-o iei. O bună. Bucată din 
Rue de la Goutte-d'Or se vedea dărâmată. Din Rue de la 
Goutte-d'Or se vedea acum un luminiş uriaş, o rarişte de 
soare şi de aer liber; şi, în locul cocioabelor ce stăvileau 
priveliştea acestor locuri, pe bulevardul Ornano se 
construia un adevărat monument, o clădire cu şase etaje, 
dăltuită ca o biserică, ale cărei ferestre, luminoase, 
împodobite cu perdele brodate, răspândeau un miros de 
belşug. Casa aceea de-acolo, albă ca neaua, clădită tocmai 
de cealaltă parte a străzii, părea s-o scalde într-un şuvoi de 
lumină. Ba chiar, în fiecare zi, le dădea prilej de gâlceavă lui 
Lantier şi Poisson. Pălărierul nu mai contenea cu flecărelile 
despre demolările din Paris; îl învinuia pe împărat că ridică 
pretutindeni palate ca să-i alunge pe muncitori înapoi în 
provincie; iar vardistul, palid de mânie, îi răspundea că 
dimpotrivă împăratul se gândea mai întâi la muncitori, c-ar 
fi în stare să radă Parisul de pe faţa pământului, dacă ar fi 
nevoie, numai ca să le dea de lucru. Gervaise era supărată 
din pricina acestor înfrumuseţări care tulburau colţul ei 
întunecat de mahala cu care se obişnuise. O irita faptul că 
mahalaua se înfrumuseţa tocmai când dânsa o pornise pe 
povârnişul ruinei. Când se tăvăleşte în mocirlă, nimănui nu-i 
place să fie luminat de-o rază de soare drept în faţă. De 
aceea, în zilele când colinda după Nana, turba că trebuia să 
treacă peste materialele de construcţie, să se bălăcească în 
băltoacele de lângă trotuarele în lucru, să se poticnească de 
îngrădituri. Clădirea cea frumoasă de pe bulevardul Ornano 


o făcea să-şi iasă din minţi. Clădiri dintr-astea erau zidite 
pentru târâturi ca Nana. 

Între timp, căpătase de mai multe ori veşti despre 
puştoaică. Oricând se găsesc limbi binevoitoare ce se 
grăbesc să-ţi dea o veste neplăcută. Da, i se povestise că 
puştoaica îi făcuse vânt babalâcului, o ispravă de fată 
nepricepută. Trăia nespus de bine la boşorogul ăla, 
corcolită, iubită, ba chiar şi liberă, dacă s-ar fi priceput să 
se poarte. Dar tinereţea-i proastă, pesemne că-şi luase 
tălpăşiţa cu cine ştie ce filfizon, nu se cunoşteau amănunte 
cum se petrecuseră faptele. Ceea ce părea să fie sigur, era 
că-ntr-o după-amiază, în piaţa Bastiliei, îi ceruse 
babalâcului cincisprezece centime ca să-şi facă treaba mică 
şi că babalâcul o mai aştepta şi astăzi. În cea mai aleasă 
societate, asta se cheamă s-o ştergi englezeşte. Alţii se 
jurau că o zăriseră dănţuind ca o bezmetică la „Grand 
Salon de la Folie”, de pe Rue de la Chapelle. Şi-atunci 
Gervaisei îi trecu prin minte să se ducă pe la balurile din 
mahala. Nu i se mai întâmpla să treacă prin faţa vreunui bal 
fără să bage capul înăuntru. Coupeau o însoțea. Mai întâi, 
se mulţumiră doar să dea o raită prin localuri, privind cu 
băgare de seamă la chipurile muierilor ce se bâţăiau pe- 
acolo. Apoi, într-o seară, fiind în bani, se aşezară la o masă 
şi băură un castron de vin preparat după obiceiul 
franțuzesc, numai pentru a se răcori şi ca s-aştepte să vadă 
dacă n-o să vină Nana. După o lună de zile uitaseră de 
Nana, veneau la baluri doar pentru desfătarea lor, 
plăcându-le să privească la dansuri. Ceasuri în şir, fără să-şi 
spună o vorbă, stăteau cu coatele pe masă, buimaci, 
înconjurați de duduitul duşumelei, distrându-se, fără 
îndoială, să urmărească cu ochii lor tulburi târfele de la 
barieră, în zăpuşeala şi lumina roşietică a încăperii. 

Într-o seară de noiembrie, tocmai intraseră la „Grand 
Salon de la Folie”, să se mai încălzească. Afară, un vânticel 
rece biciuia chipurile trecătorilor. Însă încăperea era 
burduşită de lume. Acolo, înăuntru, era o viermuială 


nemaipomenită, lume la toate mesele, lume la mijloc, lume 
în picioare, o adevărată încurcătură de maţe; da, cei cărora 
le plăceau momiţele şi măduvioarele gătite ca la Caen, se 
puteau desfăta. După ce dădură de două ori ocol sălii fără 
să fie în stare să găsească o masă slobodă, hotărâră să stea 
în picioare, aşteptând ca vreun grup de meseni să-şi ia 
tălpăşiţa. Coupeau se legăna pe picioare, într-o bluză de 
lucru îngălată, cu-o şapcă de pânză jerpelită fără cozoroc, 
turtită pe creştetul capului. Şi, cum stătea în drum, zări un 
tânăr mărunţel şi plăpând care, după ce-l înghiontise cu 
cotul, îşi ştergea mâneca paltonului. 

— I-ascultă! răcni el mânios, scoţându-şi luleaua din gura 
negricioasă, n-ai putea să-ţi ceri iertare?. Ba încă mai face 
pe scârbitul, fiindcă umblu în haină de lucru! 

Tânărul se întorsese, măsurându-l din cap până-n picioare 
pe tinichigiul care trăncănea întruna: 

— Cel puţin să-ţi bagi în cap, peşte nemernic, că bluza de 
lucru îi haina cea mai frumoasă, da, haina muncii!. Păi să te 
şterg eu, dacă pofteşti, c-o pereche de palme... cine-a mai 
pomenit ca nişte codoşi dintr-ăştia să-şi bată joc de 
muncitori. 

În zadar încerca Gervaise să-l domolească. Se fălea cu 
zdrenţele lui, se bătea cu pumnul în piept, răcnind: 

— Aici-năuntru e-o inimă de om! 

Atunci, tânărul se făcu nevăzut în mijlocul mulţimii, 
şoptind: 

— Ia te uită ce derbedeu nenorocit. 

Coupeau vru să-l ajungă din urmă. Niciodată n-o să se lase 
insultat de-un paltonar! Barem de-ar fi fost plătit, paltonul 
ăla! Cine ştie ce haină de căpătat, ca să vrăjească vreo 
muiere fără să scoată nici o centimă. Daca o să mai dea 
peste el, are să-l pună să stea în genunchi şi-o să-l silească 
să cinstească bluza de lucru. Însă înăbuşeala era din cale- 
afară de mare, nu se putea umbla. Gervaise şi Coupeau 
dădeau agale târcoale dansatorilor; un şir întreit de curioşi 
se stâlceau, strălucindu-le chipul când vreun bărbat se 


întindea cât era de lung pe jos sau vreo cucoană îşi dădea la 
iveală tot ce-avea pe dedesubt, săltându-şi piciorul; şi, 
întrucât erau mărunţei de statură, se săltau în vârful 
picioarelor să poată desluşi ceva din conciurile şi pălăriile 
care ţopăiau. Orchestra, cu instrumentele ei de aramă 
dogite, cânta întărâtată un cadril, o vijelie de se cutremura 
sala; în vreme ce dansatorii, tropăind, ridicau în văzduh o 
prăfăraie ce întuneca văpăile gazului aerian. Era o căldură 
de-ţi venea să mori. 

— la te uită! spuse deodată Gervaise. 

— La ce? 

— La pălăria aia de catifea de acolo. 

Se săltară. Era în stânga lor, o pălărie jerpelită de catifea 
neagră, cu două pene jumulite ce se legănau; un adevărat 
panaş de dric. Dar nu zăreau decât pălăria care dănţuia un 
tontoroi îndrăcit, ţopăind, rotindu-se, dându-se la fund şi 
ţâşnind iarăşi deasupra. O pierdeau în vălmăşagul turbat al 
capetelor şi-o găseau din nou, dându-se huţa deasupra 
celorlalte, cu-o neruşinare atât de caraghioasă, încât lumea 
din preajmă-i făcea haz numai privind la pălăria care dansa, 
fără să ştie ce se afla sub ea. 

— Ei şi? întrebă Coupeau. 

— Nu recunoşti pălăria aia jerpelită? îngână Gervaise, 
sugrumată. Să-mi tai capul dacă nu-i ea! 

Tinichigiul dădu lumea la o parte, dintr-o îmbrâncitură. 
Pentru numele lui Dumnezeu, da, era Nana! Ba încă în nişte 
straie ca vai de lume! Nu mai avea pe fund decât o 
prăpădită de rochie din mătase, mânjită toată de jegul 
meselor din crâşme şi ale cărei volane zdrenţuite se 
revărsau de pretutindeni. Ba încă, era doar în talie, fără nici 
un petic de şal pe umeri, dându-şi la iveală bluza cu 
butonierele deşirate. Paceaura asta care avusese un 
babalăc plin de atenţii, decăzuse până-ntr-acolo încât să se 
ia după cine ştie ce peşte, care pesemne c-o şi bătea! 
Oricum, păstrase o deosebită frăgezime şi-ţi venea s-o 


mănânci, aşa cum era, ciufulită ca un căţeluş şi cu guriţa ca 
fraga sub blestemăţia aia nemaipomenită de pălărie. 

— Stai, că ţi-o dansez eu! spuse iarăşi Coupeau. 

Fireşte că Nana nu bănuia nimic. Merita să vezi ce se mai 
bâţâia! Dădea din fund în stânga şi-n dreapta, făcea nişte 
plecăciuni de se frângea în două, tropăia şi zvârlea din 
picioare în mutra cavalerului său, de parcă avea să se rupă- 
n bucăţi! Făcuseră roată în jurul ei, o aplaudau, iar Nana, 
înfierbântată, îşi sufleca fustele pân-la genunchi, zgâlţâită 
toată în vârtejul dansului bezmetic, biciuită şi rotindu-se ca 
o sfârlează, prăbuşindu-se pe duşumea după nişte salturi 
uriaşe ce-o puneau la pământ, pornind apoi din nou să joace 
un dans domol şi potolit, într-o legănare a şoldurilor şi-a 
pieptului de-o drăgălăşenie uluitoare. Îţi venea s-o iei într- 
un colţişor şi s-o mănânci dezmierdând-o. 

Coupeau, care dăduse năvală tocmai în mijlocul 
parchetului de dans, tulburase figura care venea la rând şi 
era luat la rost. 

— Vă spun că-i fiică-mea! strigă el. Lăsaţi-mă să trec! 

Nana, tocmai păşea de-a-ndărătelea, măturând 
duşumeaua cu penele, scoţându-şi în afară fundul şi 
făcându-l să salte încetişor, ca să fie şi mai cu chichirez. Se 
pomeni în spate c-o straşnică lovitură de picior, drept la 
locul cuvenit, se ridică şi păli recunoscându-i pe taică-său şi 
pe maică-sa. Într-adevăr, nu mai era nici o scăpare! 

— Afară cu ei! urlau dansatorii. 

Însă Coupeau, care în persoana cavalerului fie-sii îl 
recunoscuse pe tânărul cel sfrijit în palton, puţin se 
sinchisea de ei. 

— Da, noi suntem, răcnea el. Hai! nu te-aşteptai la aşa 
ceva... Ah! aci ne-a fost dat să te-nhăţăm şi încă cu mucea 
ăsta care adineauri şi-a bătut joc de mine! 

Gervaise, strângând din dinţi, îl îmboldi spunându-i: 

— Taci din gură!. Nu-i nevoie de-atâtea lămuriri. 

Şi, apropiindu-se, îi trase Nanei două palme zdravene. 


Întâia scatoalcă îi strâmbă pălăria cu pene, iar a doua 
rămase însemnată cu roşu pe obrazul alb ca neaua. Nana, 
prostită, le încasă fără să plângă, fără să se împotrivească. 
Orchestra cânta mai departe, iar publicul înfuriat răcnea 
fără încetare: 

— Afară! Afară! 

— Haide, întinde-o! spuse iarăşi Gervaise: păşeşte înainte! 
şi să nu-ţi dea prin cap s-o ştergi, că te bag să dormi la 
închisoare! 

Tânărul cel pricăjit se topise prudent. Atunci, Nana păşi 
înainte, nespus de ţeapănă, încă buimăcită de ghinionul ei. 
Tocmai când părea c-are de gând să se împotrivească, o 
scatoalcă trasă din spate o îmboldi din nou spre uşă. Şi 
astfel ieşiră tustrei, însoţiţi de glumele şi huiduielile sălii, în 
timp ce orchestra îşi isprăvea contradanţul, bubuind atât de 
straşnic încât tromboanele parcă trăgeau cu ghiulele. 

Viaţa porni de la capăt. Nana, după ce dormi 
douăsprezece ceasuri în fosta ei odăiţă, se purtă cu osebită 
drăgălăşenie vreme de-o săptămână. Îşi cârpăci de 
mântuială o rochiţă cuviincioasă şi umbla c-o bonetă căreia 
îi lega panglicile sub conci. Ba chiar spuse, cuprinsă de-o 
neaşteptată înflăcărare, că voia să lucreze acasă; la tine în 
casă puteai să câştigi oricât voiai, şi-apoi nu mai stăteai s- 
asculţi toate mişeliile din atelier; şi-şi căută de lucru, se 
aşeză la o masă cu sculele ei, deşteptându-se în primele zile 
de la cinci de dimineaţă, ca să-şi răsucească cozile de 
violete. Însă, după ce dusese la atelier vreo câteva sute, 
când fu vorba să se apuce de lucru se codi, întinzându-şi şi 
trosnindu-şi braţele, cu mâinile încleştate de cârcei, fiindcă- 
şi pierduse îndemânarea la răsucitul cozilor şi se înăbuşea 
să tot stea închisă în casă, tocmai ea care se vânturase atât 
de straşnic vreme de şase luni. Atunci, borcănelul cu lipici 
se uscă, petalele şi hârtia verzuie se umplură de pete de 
grăsime, iar patronul veni el însuşi să facă tărăboi şi să-şi 
ceară îndărăt materialul prăpădit. Nana lâncezea, din 
partea lui taică-său încasa nişte bătăi de pomină, se 


încăiera cu maică-sa cât era ziulica de lungă, nişte gâlcevi 
cumplite în care cele două muieri îşi trânteau în faţă o 
seamă de grozăvii nemaiauzite. Starea asta nu putea să 
dăinuie prea mult; în cea de-a douăsprezecea zi, spălă 
putina, luându-şi cu ea, în loc de orice alt bagaj, rochiţa 
aceea modestă pe fund şi boneţică pe-o ureche. Soții 
Lorilleux, pe care înapoierea şi căinţa fetiţei îi lăsase cu 
gura căscată, fură cât pe ce să cadă pe spate de-atâtea 
hohote de râs. Reprezentaţia a doua, dispariţia numărul 
doi, domnişoarele pentru închisoarea Saint Lazare23 să 
poftească în vagoane! Nu, prea era mare comedia. Nana îşi 
avea chichirezul ei cum s-o ia la sănătoasa! Zău aşa! dacă 
soţii Coupeau voiau s-o păzească şi-acum, nu le rămânea 
altceva de făcut decât să-i coasă păsărică şi s-o pună în 
colivie! 

Faţă de lume, soţii Coupeau se prefăcură tare mulţumiţi că 
se descotorosiseră de Nana. În sinea lor, turbau de mânie. 
Însă mânia nu ţine cât lumea. În curând, fără ca măcar să 
clipească, aflară că Nana hălăduia prin mahala. Gervaise, 
care o învinuia că face toate astea doar ca să-i umple de 
ruşine, nu voia să ţină seama de bârfeli; chiar de-o fi să-şi 
întâlnească damicela pe stradă, nu i-ar trece prin cap nici 
măcar să-şi mânjească mâna trăgându-i o bleandă; da, 
încheiase cu ea pentru totdeauna, pe jos s-o găsească, 
trăgând să moară, despuiată pe caldarâmul străzii, şi-ar 
trece pe lângă ea fără să spună cuiva că târfa asta se 
născuse din rărunchii ei. Nana înflăcăra toate balurile din 
împrejurimi. Îi mersese vestea de la „Reine-Branche” şi 
până la „Grand Salon de la Folie”. Când intra la „Elysee- 
Montmartre”, lumea se urca pe mese s-o vadă făcând, la 
contradanţ, pe mironosiţa care adulmecă. Deoarece o 
dăduseră în două rânduri afară de la „Château-Rouge”, 
dădea târcoale doar prin faţa uşii, aşteptând vreun 
„cunoscut”. „Boule-Noire”, pe bulevard, şi „Grand-Turc”, de 
pe strada Poissonnicre, erau nişte localuri cuviincioase, 
unde se ducea când era înţolită. Însă, dintre toate sălile de 


dans din mahala, cel mai mult îi plăcea la „Bal de 
l'Ermitage”, local vârât într-o curte umedă, şi la „Bal 
Robert”, din fundătura Cadran, două săliţe împuţite, 
luminate de câteva lămpi chioare, în care se petrecea 
paşnic, toată lumea mulţumită şi slobodă să facă ce vrea, 
până într-acolo încât în fundul sălii cavalerii şi cucoanele lor 
erau lăsaţi să se strângă-n braţe, fără să-i stingherească 
cineva. lar Nana avea zile de belşug şi zile de mizerie, ca 
prin farmec apărea când înţolită ca o cucoană elegantă, 
când măturând gunoaiele cu fusta ca o cerşetoare. Ah, 
frumoasă viaţă mai ducea! 

Soţilor Coupeau li s-a întâmplat, nu o dată, să creadă că şi- 
au văzut fata prin localuri deocheate. Întorceau spatele şi-o 
ştergeau la repezeală într-altă parte, ca să nu fie siliţi s-o 
recunoască. Nu mai aveau chef să se lase batjocoriţi de-o 
sală întreagă, pentru a-şi aduce înapoi acasă o asemenea 
târâtură. Însă, într-o seară, către ceasurile zece, pe când se 
culcau, cineva porni să bată cu pumnul în uşă. Era Nana 
care, fără să pară tulburată, venise să ceară un culcuş; şi-n 
ce hal, Doamne-Dumnezeule! cu capul gol, într-o rochie 
zdrenţuită, cu botinele scâlciate, nişte veşminte bune să te 
adune de pe stradă şi să te ducă la arestul poliţiei. Fireşte 
că încasă o bătaie soră cu moartea; apoi, se năpusti cu 
lăcomie la o coajă de pâine uscată şi adormi, spetită de 
oboseală, cu-o ultimă îmbucătură în gură. După care, 
lucrurile au mers tot aşa mai departe. Când simţea că-i 
iarăşi niţel mai în puteri, într-o bună dimineaţă puştoaica o 
întindea. Parcă nici n-ar fi fost! Pasărea îşi luase zborul. Şi 
se scurgeau săptămâni şi luni de-a rândul, în care răstimp 
s-ar fi zis că pierise, până când se ivea iarăşi, pe 
neaşteptate, fără să spună niciodată de unde, adeseori atât 
de împuţită încât nu-ţi venea s-o atingi nici cu cleştele, 
zgâriată de sus şi până jos, pe tot trupul, alteori îmbrăcată 
elegant, însă atât de blegită şi vlăguită de chefurile pe care 
le trăsese, încât abia se mai ţinea pe picioare. Pesemne că 
părinţii ei se obişnuiseră cu toate astea. Cotonogelile nu 


mai ajutau la nimic. O stâlceau în bătăi, ceea ce n-o oprea 
să le socotească locuinţa drept un han, unde se putea dormi 
cu săptămâna. Nana ştia că-şi plăteşte culcuşul cu-o bătaie, 
se oblojea şi venea să-şi încaseze bătaia, dacă dintr-asta se 
alegea cu vreun folos. De altminteri, ţi se face lehamite să 
tot dai în cineva. Soții Coupeau ajunseseră să se împace cu 
chefurile Nanei. Treaba ei dacă venea sau nu acasă, numai 
să nu lase uşa deschisă şi nimic mai mult! Dumnezeule, 
obişnuinţa macină cinstea cum macină orice alt lucru. 

Un singur lucru o scotea din fire pe Gervaise. Şi anume 
când fie-sa se arăta îmbrăcată în rochii cu trenă şi purtând 
pălării cu pene. Nu, luxul acela nu-l putea înghiţi. N-avea 
decât să chefuiască cât îi poftea inima; însă, când venea la 
maică-sa, cel puţin să se îmbrace aşa cum se cuvine să fie 
îmbrăcată o muncitoare. Rochiile cu trenă răzvrăteau toată 
casa: soţii Lorilleux rânjeau batjocoritori; Lantier, înveselit 
de-a binelea, dădea târcoale puştoaicei ca să-i adulmece 
mireasma plăcută; soţii Boche o opriseră pe Pauline să mai 
stea de vorbă cu târâtura asta înzorzonată. lar Gervaise se 
mai supăra şi din pricina somnului zdrobit de oboseală al 
Nanei, atunci când, după vreuna dintre fugile ei, dormea 
dusă până la amiază, cu pieptul despuiat, cu conciul 
despletit şi încă plin cu ace de păr, atât de palidă şi 
răsuflând atât de slab, încât ai fi zis că-i moartă. 

O zgâlţâia atunci de cinci şase ori pe dimineaţă, 
ameninţând-o c-o să-i zvârle pe pântece o cană cu apă. 
Fetişcana asta frumoasă şi trândavă, pe jumătate despuiată, 
pleznind de atâta stricăciune, o făcea să-şi iasă din pepeni, 
dospindu-şi în chipul ăsta dragostele care păreau să 
mocnească în cărnurile ei, fără ca măcar să fie în stare să se 
trezească. Nana îşi deschidea ochii alene, îi închidea la loc 
şi se lăfăia şi mai abitir în pat. 

Într-o zi, Gervaise, care-o dojenea fără cruţare pentru 
viaţa pe care-o ducea şi-o întreba dacă nu cumva se tăvălea 
cu soldăţoii ăia în nădragi roşii, de se-ntorcea acasă într-un 
asemenea hal de istovire, îşi duse în sfârşit până la capăt 


ameninţarea, scuturându-şi deasupra trupului Nanei mâna 
muiată în apă. Înfuriată, fetiţa se înfăşură în cearşaf, 
strigând în gura mare: 

— Ajunge atâta, mamă! nu-i aşa? Ar fi mai bine să nu 
vorbim despre bărbaţi. Ai făcut ce-ai vrut, fac şi eu ce 
vreau. 

— Cum? Cum? bâigui maică-sa. 

— Uite-aşa, nu ţi-am pomenit niciodată de treaba asta, 
fiindcă nu mă privea; dar nu te fereai câtuşi de puţin, 
adeseori te-am zărit plimbându-te în cămaşă şi-n ciorapi, 
când tata sforăia... Acum treaba asta nu-ţi mai place, dar le 
place altora. Lasă-mă-n pace, nu trebuia chiar dumneata să- 
mi fii pildă! 

Gervaise se făcu galbenă ca ceara, cu mâinile cuprinse de 
tremur, frământându-se, fără să-şi dea seama ce face, în 
vreme ce Nana, trântită pe burtă şi strângându-şi perna în 
braţe, se prăvălea din nou în toropeala somnului ei de 
plumb. 

Coupeau bodogănea şi nici măcar nu-i mai dădea prin 
gând s-o ia la palme. Îşi pierdea de-a binelea minţile. Şi, 
într-adevăr, nu mai era cazul să i se spună că-i un tată lipsit 
de caracter, deoarece băutura îi răpise orice putinţă de a 
deosebi ce e rău şi ce e bine. 

Acum, lucrurile erau hotărâte. Nu se mai trezea din beţie 
şase luni de-a rândul, apoi se prăbuşea şi intra la balamucul 
de la Sainte-Anne; pentru el era o plimbare la ţară. Soții 
Lorilleux spuneau că domnul duce de Adio-mamă pleca la 
moşie. După câteva săptămâni, ieşea de la balamuc, dres, 
bătut la loc în piroane, şi-o lua de la capăt cu dărâmarea sa, 
până în ziua când cădea din nou la pat şi-avea iarăşi nevoie 
să fie cârpăcit. Astfel, în trei ani, intră de şapte ori la 
balamucul de la Sainte-Anne. În mahala se povestea că-i 
păstrau celula. Însă cel mai urât lucru din toată istoria, era 
faptul că încăpăţânatul ăsta de beţivan se dărâma de 
fiecare dată şi mai abitir, într-atât încât, din boală în boală, 
se putea prezice prăbuşirea finală, cea din urmă trosnitură 


a acestui butoi putred ale cărui cercuri plesneau unul după 
altul. 

În acelaşi timp, nu se făcea mai frumos; priveai la el ca la 
un strigoi! Rachiul îl măcina crâncen. Trupul îmbibat de 
spirt i se zbârcea ca fetuşii pe care farmaciştii îi ţin în 
borcane. Când se aşeza înaintea unei ferestre, era atât de 
slab, încât zăreai lumina zilei printre coastele lui. Cu obrajii 
scofâlciţi, cu nişte ochi ce trezeau scârba şi lăcrimau 
destule urdori încât să îndestuleze cu ceară o catedrală, nu- 
şi mai păstrase decât nasul de beţivan, strălucitor şi roşu, 
asemeni unei garoafe în mijlocul chipului aprins de băutură 
şi răvăşit. Cei care-i ştiau vârsta, patruzeci de ani bătuţi pe 
muchie, când îl zăreau trecând, cocârjat, clătinându-se, de 
parc-ar fi fost foarte bătrân, se simțeau cuprinşi de-o 
uşoară înfiorare. Tremurul mâinilor i se înteţise şi mai mult, 
mai cu seamă mâna dreaptă i se bâţâia în aşa hal, încât, în 
anumite zile, trebuia să-şi ţină paharul cu amândouă 
palmele ca să-l poată duce la gură. Oh, tremurul ăsta 
blestemat! Singurul lucru care-l mai necăjea în toiul 
moleşelii ce-i cuprinsese toată fiinţa! Îl auzeau bodogănind 
şi înjurându-şi cumplit mâinile. Alteori, îl vedeau visând 
ceasuri în şir cu ochii ţintă la danţul mâinilor, privindu-le 
cum ţopăie ca nişte broaşte, fără să scoată o vorbă, fără să 
se mai supere, părând să iscodească ce anume maşinărie 
lăuntrică era în stare să le facă să joace astfel; şi, într-o 
seară, Gervaise dădu peste el stând aşa, cu două lacrimi 
uriaşe prelingându-i-se pe obrajii lui argăsiţi de beţivan. 

Cea din urmă vară, în timpul căreia Nana îşi târi în casa 
părinţilor rămăşiţele nopţilor, fu deosebit de păcătoasă 
pentru Coupeau. Glasul i se schimbă de tot, ca şi cum 
basamacul i-ar fi băgat o muzicuţă nouă în beregată. Asurzi 
de-o ureche. Apoi, în câteva zile, îi scăzu şi văzul; dacă voia 
să nu se prăbuşească pe scară trebuia să se ţină de 
balustradă. În ceea ce priveşte sănătatea, după cum se 
spune, era staţionară. Avea nişte dureri de cap înfiorătoare, 
nişte amețeli care-l făceau să vadă stele verzi. Dureri 


pătrunzătoare îi cuprindeau pe neaşteptate braţele şi 
picioarele; se îngălbenea la chip, era silit să se aşeze şi 
stătea ca năuc pe un scaun ceasuri în şir; ba chiar, într-un 
rând, după o asemenea criză, rămăsese o zi întreagă cu 
braţul damblagit. De mai multe ori căzu la pat; se ghemuia 
şi se pitea sub cearşaf, răsuflând din greu şi necurmat ca o 
vită bolnavă. Atunci, ciudăţeniile de la balamucul Sainte- 
Anne se porneau din nou. Bănuitor, neliniştit, chinuit de-o 
fierbinţeală dogoritoare, se zvârcolea cuprins de furii 
nebune, îşi sfâşia hainele, muşca din mobile cu fălcile 
încleştate; sau alteori se prăbuşea într-o stare de cumplită 
înduioşare, slobozind nişte vaiete de fetiţă, plângând în 
hohote şi jelindu-se că nimeni nu-l iubeşte. Într-o seară, 
Gervaise şi Nana, care se întorseseră acasă împreună, nu-l 
mai găsiră în pat. În locul său, culcase sulul de la căpătâi. Şi 
când îl găsiră ascuns între pat şi perete, clănţănind din 
dinţi, povesti că nişte oameni aveau să vină să-l omoare. 
Cele două femei fură nevoite să-l culce la loc şi să-l 
potolească, alintându-l ca pe-un copil. 

Coupeau nu cunoştea decât un singur leac, să-şi toarne pe 
gât clondirul de rachiu, adevărată lovitură de bâtă în burtă, 
care-l punea pe picioare. În felul ăsta se lecuia în fiecare 
dimineaţă de brongşită. Ţinerea de minte de mult i se dusese 
pe apa sâmbetei, iar în cap îi bătea vântul; şi, de cum se 
punea pe picioare, îşi râdea de boală. Nu fusese niciodată 
bolnav. Da, ajunsese să fie în halul acela când tragi să mori 
şi spui că eşti sănătos. De altminteri, la fel o lua razna şi-n 
celelalte privinţe. Când Nana se întorcea acasă, după câte 
şase săptămâni de hoinăreală, părea să creadă că fetiţa se 
înapoiase de la vreun drum prin mahala. Adeseori, Nana, 
agăţată de braţul vreunui domnişor, îl întâlnea, şi făcea haz, 
văzând că trece pe lângă ea fără s-o recunoască. Într-un 
cuvânt, Coupeau nu mai conta, şi la nevoie, dacă n-ar fi 
găsit scaun, Nana ar fi fost în stare să se-aşeze pe el. 

La primul îngheţ, Nana o şterse sub pretext că se duce 
până la precupeaţa de fructe să vadă dacă n-are cumva 


pere la cuptor. Simţea că vine iarna şi n-avea nici o poftă să- 
i clănţăne dinţii în faţa sobei îngheţate. Soții Coupeau se 
mulţumiră să zică despre ea că-i o ticăloasă, fiindcă o 
aşteptaseră să vină cu perele. Negreşit că se va întoarce 
acasă; iarna trecută coborâse să cumpere tutun de zece 
centime şi stătuse trei săptămâni. Dar lunile se scurseră 
una după alta şi mititica nu se mai arătă. De data asta, 
pesemne c-o luase din loc, nu glumă. Nu se înapoie nici 
chiar în iunie, odată cu soarele. Hotărât lucru, n-avea să 
mai vină, dăduse cine ştie unde peste o pâine mai bună. Şi 
într-o zi, când erau lefteri, soţii Coupeau vândură patul de 
fier al copilei pe şase franci, nici o centimă mai mult, pe 
care-i băură la Saint-Ouen. Patul le stătea în gât. 

Într-o dimineaţă de iulie, Virginie o chemă pe Gervaise 
care trecea pe-acolo şi-o rugă să-i dea o mână de ajutor la 
spălatul vaselor, deoarece în ajun Lantier îşi adusese doi 
prieteni să-i ospăteze. Şi, pe când Gervaise spăla vasele, 
nişte vase grozav de slinoase de la chiolhanul pălărierului, 
acesta, care încă nu isprăvise de mistuit prăvălia, strigă 
deodată: 

— Nu ştii, bătrânico, c-am văzut-o alaltăieri pe Nana. 

Virginie, aşezată la tejghea, îngrijorată la vederea 
bocalelor şi rafturilor ce se goleau, întoarse brusc capul. Se 
stăpânea, să nu izbucnească; căci treaba ajunsese să-i 
miroasă urât. Prea des o vedea Lantier pe Nana. Oh! N-ar fi 
pus mâna în foc pentru el, căci era în stare de orice ticăloşie 
când se întâmpla ca vreo fustă să-i umble prin cap. Madam 
Lerat, care tocmai intrase în prăvălie fiind pe-atunci la 
mare prietenie cu Virginie care i se destăinuia, îşi luă mutra 
ei deşucheată şi-l întrebă: 

— În ce înţeles ai văzut-o? 

— Vai, în înţelesul cel mai bun al cuvântului, răspunse 
pălărierul, nespus de măgulit, zâmbind şi netezindu-şi 
mustăţile. Era într-o trăsură; iar eu unul, băteam 
caldarâmul... Zău aşa, vă jur! N-am ce zice, băieţii de 
familie bună care-o tutuiesc îs norocoşi al dracului! 


I se aprinseseră privirile şi se întoarse spre Gervaise care, 
în picioare în fundul prăvăliei, ştergea o farfurie. 

— Da, era într-o trăsură şi purta o rochie de-o eleganţă!. 
N-o mai recunoşteam, atât de mult se-asemăna cu-o 
cucoană din înalta societate, cu dinţişorii albi sticlindu-i în 
faţa fragedă ca o floare. Ea a fost cea care mi-a făcut semn 
cu mănuşa... Cred c-a pus laba pe-un viconte. Oh! s-a ajuns! 
Poate să ne dea dracului pe toţi, are noroc până peste cap, 
paceaura!. Un îngeraş de pisicuţă! nu, zău, habar n-aveţi 
ce-nseamnă aşa o pisicuţă! 

Gervaise continua să şteargă farfuria, deşi era de mult 
curată şi strălucitoare. Virginie stătea pe gânduri, 
îngrijorată de cele două poliţe pe care nu ştia de unde avea 
să le plătească a doua zi; în vreme ce Lantier, rotofei şi 
dolofan, năduşind din pricina zaharicalelor cu care se 
hrănea, umplea cu entuziasmul său pentru puştoaicele 
elegante prăvălia de delicatese, care de pe acum era pe trei 
sferturi păpată şi-n care adia un vânt de sărăcie. Da, mai 
avea doar câteva cofeturi de ronţăit, câteva acadele de 
supt, până să dea gata negoţul familiei Poisson. Deodată, pe 
trotuarul de peste drum, îl zări pe vardist care era de 
serviciu şi trecea îmbufnat, cu sabia bătându-i coapsa. Asta 
îl înveseli şi mai tare. O sili pe Virginie să se uite la bărbatu- 
său. 

— Zău aşa! îngână el, drăguță mutră mai are-n dimineaţa 
asta Ţăcălie!. Păzea, prea strânge bucile, pesemne că şi-a 
vârât un ochi de sticlă în fund, ca să-şi pândească muşteriii. 

Când se-ntoarse acasă, Gervaise îl găsi pe Coupeau aşezat 
pe marginea patului, cufundat în acea stare de năuceală ce 
urma crizelor sale. Privea la duşumea cu ochii stinşi. Se 
aşeză şi ea pe-un scaun, cu picioarele frânte de oboseală, cu 
mâinile pe fusta îngălată. Şi rămase un sfert de ceas faţă în 
faţă cu el, tăcând mâlc. 

— Am aflat veşti, şopti ea în sfârşit. Au văzut-o pe fiică-ta... 
Da, fiică-ta e cât se poate de elegantă şi nu mai are nevoie 


de tine. Într-adevăr, fata asta-i straşnic de norocoasă!. Ah, 
Doamne-Dumnezeule, ce n-aş da să fiu în locul ei. 

Coupeau privea mai departe duşumeaua. Apoi, îşi ridică 
faţa răvăşită, râse ca un idiot, şi bâigui: 

— la-n ascultă, căprioara mea, să ştii că nu te opresc... 
încă nu eşti chiar atât de chioambă, când te mai şi 
despuţeşti. Ştii cum se spune, fie ceaunul cât de hârbuit, tot 
îşi găseşte el un capac... Păi! numai de-am trage vreun folos 
şi-am duce-o ceva mai bine! 

XII. 

Să fi fost în sâmbăta de după plata chiriei, cam în 12 sau 
13 ianuarie, Gervaise nu mai ştia prea bine. Simţea că-şi 
pierde minţile, deoarece trecuseră veacuri de când nu mai 
vârâse nimic fierbinte în pântece. Ah, ce săptămână de iad! 
O sărăcie lucie, marţi luase două pâini de două kile care 
ţinuseră până joi, apoi o coajă uscată pe care o găsise în 
ajun, şi, de-o zi şi jumătate încoace, nici o firimitură, o 
foame în toată legea! Ceea ce ştia, într-adevăr, ceea ce 
simţea pe pielea ei, era vremea asta câinoasă, frigul 
crâncen, un cer mânjit ca un fund de tigaie, plesnind de 
zăpada care se încăpăţâna să nu cadă. Când simţi iarna şi 
foamea ghiorăindu-ţi în maţe, geaba îţi strângi cureaua, că 
asta nu te hrăneşte. 

Poate că pe seară Coupeau o s-aducă nişte bani. Spunea 
că lucrează. Totul e cu putinţă - nu-i aşa? - şi Gervaise, deşi 
păcălită în atâtea rânduri, ajunsese să se bizuie pe banii 
ăştia. Cel puţin ea, după tot soiul de păţanii, nu mai găsea 
de spălat în mahala nici măcar o otreapă; ba chiar o 
cucoană în vârstă, căreia îi deretica prin casă, o dăduse 
afară mai zilele trecute, învinuind-o că-i zvântă băuturile 
din casă. N-o mai chemau nicăieri, ştiau câte parale face; 
ceea ce de fapt îi convenea, căci Gervaise căzuse într-un 
asemenea hal de îndobitocire încât ar fi preferat să moară 
decât să-şi mişte cele zece degete. În sfârşit, dacă Coupeau 
o să-şi aducă banii, or să mănânce şi ei ceva cald. Şi, în 
aşteptare, deoarece încă nu se făcuse de prânz, stătea 


lungită pe salteaua de paie, fiindcă nu-ţi mai e aşa foame şi- 
aşa frig când stai întins. 

Gervaise îi spunea saltea de paie: dar, de fapt, nu era 
decât o grămadă de paie într-un ungher. Puţin câte puţin, 
culcuşul li se dusese la negustorii de vechituri din mahala. 
Mai întâi, în zilele de strâmtoare, îşi descususe salteaua din 
care lua ghemotoace de lână pe care le vindea, scoţându-le 
din casă sub şorţ, cu cincizeci de centime jumătate de 
kilogram, în Rue Belhomme. Apoi, după ce golise salteaua, 
într-o dimineaţă făcuse rost de-un franc şi jumătate pe 
pânza ei, ca să-şi cumpere cafea. Pernele luaseră aceeaşi 
cale, apoi sulul de la căpătâi. Mai rămânea lemnăria patului 
pe care n-o putea duce sub braţ din pricina soţilor Boche 
care ar fi asmuţit toată casa, dacă ar fi văzut cum îşi ia 
zborul chezăşia proprietarului. Şi totuşi, într-o seară, 
ajutată de Coupeau, îi pândi pe soţii Boche care trăgeau un 
chiolhan, şi cără liniştită patul, bucată cu bucată, scândurile 
din părţi, spetezele şi scheletul. Cu cei zece franci căpătaţi 
pe vânzarea acestor rămăşiţe, mâncară trei zile la rând. Nu 
era oare de ajuns numai salteaua de paie? Ba chiar şi pânza 
acesteia se dusese pe urmele celei de lână; şi-n felul ăsta îşi 
păpaseră culcuşul, stricându-se la burtă de-atâta pâine 
mâncată, după o foame năprasnică de-o zi şi-o noapte. 
Împingeau paiele cu mătura, praful era totdeauna întors pe 
partea cealaltă, şi culcuşul nu era nicidecum mai murdar 
decât altceva. 

Pe mormanul de paie, Gervaise, îmbrăcată, stătea 
ghemuită cu picioarele strânse sub fusta zdrenţuită, ca să-i 
fie mai cald. Şi, cocârjată, cu ochii larg deschişi, în ziua 
aceea măcina nişte gânduri nu prea hazlii. Ah, nu, fir-ar să 
fie! Nu se mai putea trăi aşa, fără să nu bagi nimic în gură! 
Nu mai simţea foamea; doar c-avea o bucată de plumb în 
burtă, în vreme ce capul i se părea gol. Bineînţeles că n- 
avea să-şi găsească prilejuri de înveselire între cei patru 
pereţi ai cotineţei! Acum era ca un adevărat coteţ, în care 
nici ogarii ce umblă în paltonaşe pe stradă n-ar fi stat de 


scârbă. Ochii ei spălăciţi priveau la pereţii golaşi. De multă 
vreme, muntele de pietate luase totul. Mai rămăsese 
scrinul, masa şi un scaun; până şi tăblia de marmură şi 
sertarele scrinului îşi luaseră valea pe aceeaşi cale cu 
lemnăria patului. Nici pârjolul n-ar fi curăţat mai avan toate 
astea, bibelourile mărunte se topiseră, începând cu 
„tocătoarea”, un ceasornic de doisprezece franci şi până la 
fotografiile de familie cărora o precupeaţă le cumpărase 
ramele; o precupeaţă foarte binevoitoare, la care-şi ducea 
câte o cratiţă, fierul de călcat, pieptenele şi care-i dădea 
câte douăzeci şi cinci, cincisprezece sau zece centime, după 
cât făcea lucrul, atât cât să se întoarcă acasă, cu-o bucată 
de pâine. Acum, nu-i mai rămăseseră decât o foarfecă 
ştirbă, pe care precupeaţa nu voia să-i dea nici o centimă. 
Oh, dacă ar fi ştiut cui să vândă gunoaiele, praful şi 
murdăria, ar fi deschis degrabă o tarabă, deoarece odaia 
era de-o murdărie nemaipomenită! În toate ungherele nu 
zărea decât pânze de păianjen, şi poate că pânzele de 
păianjen sunt bune când te tai, dar pe lumea asta încă nu se 
află negustori care să le cumpere. Atunci, întorcându-şi 
capul, părăsind orice nădejde de-a se apuca de negoţ, se 
ghemuia şi mai mult pe salteaua de paie, plăcându-i mai de 
grabă să se uite pe fereastră la cerul încărcat de zăpadă, la 
bolta de iarnă a unei zile mohorâte care-i îngheţa şi măduva 
din oase. 

Câte necazuri! La ce bun să-şi facă sânge rău şi să-şi bată 
capul? Barem de-ar fi putut s-adoarmă! Însă cotineaţa în 
care domnea prăpădul îi frământa mintea. Domnul 
Marescot, proprietarul, venise el însuşi în ajun să le spună 
c-o să-i dea afară din casă dacă într-o săptămână n-or să 
plătească cele două câştiuri trimestriale cu care rămăsese 
în urmă. Ei bine! o să-i dea afară, şi nu mai încăpea îndoială 
că pe stradă n-avea să se simtă mult mai râu! Ce să mai zici 
de maimuţoiul ăsta cu palton şi mănuşi de lână, care urca 
până la ei în casă să le pomenească de plata chiriei, ca şi 
cum ar fi avut vreo pungă cu bani pitită pe cine ştie unde! 


Drăcia dracului! Decât să-şi pună ştreangul de gât, 
Gervaise ar fi dorit să-nceapă prin a-şi vâri ceva de 
mestecat între fălci! Zău aşa, prea i se părea păcătos, 
borţosul ăla, şi îl băgase, ştiţi dumneavoastră unde, şi încă 
adânc de tot! Era la fel ca şi vita aia necioplită de bărbatu- 
său, care de câte ori venea acasă o stâlcea în bătăi; îl băga 
şi pe el la un loc cu proprietarul. Pesemne că-n clipa de faţă 
locul cu pricina era al dracului de-ncăpător, de vreme ce 
băga acolo pe toată lumea, într-atât ar fi vrut să se 
descotorosească de oameni şi de viaţă. Devenise un 
adevărat sac cu nisip în care lovea toată lumea. Coupeau 
avea un retevei căruia îi spunea vânturătoarea măgăriţei; şi 
merita să vezi ce şi-o mai vântura pe nevastă-sa; nişte 
cotonogeli înfiorătoare, de pe urma cărora scăpa scăldată 
în sudori. Nici ea nu era din cale-afară de îngăduitoare, 
muşca şi zgâria ca toţi dracii. Atunci, în odaia goală se- 
apucau să se bată, îşi trăgeau câte-o scărmăneală soră cu 
moartea. Dar Gervaisei ajunsese să nu-i mai pese de 
trânteală, ca de toate celelalte. Coupeau n-avea decât să se- 
mbete săptămâni de-a rândul, să-i tragă nişte chefuri care 
să ţină luni de zile, să vină acasă înnebunit de băutură şi să 
vrea s-o prăpădească, Gervaise se obişnuise, i se părea că-i 
plictis şi nimic mai mult. Şi în zilele acelea, nici că-i păsa de 
el. Da, n-avea decât s-o pupe în fund, porcul de bărbatu- 
său! S-o pupe şi soţii Lorilleux, şi Boche, şi Poisson! S-o 
pupe şi toată mahalaua care-o dispreţuia! Tot Parisul avea 
loc s-o pupe, ba mai le-ar fi dat şi brânci, într-un gest de 
nespusă nepăsare, fericită şi răzbunată totuşi că-i pusese 
pe toţi s-o pupe. 

Din păcate, cu toate că te obişnuieşti cu orice, nimeni n-a 
izbutit încă să se deprindă a nu mânca deloc. Singurul lucru 
care o tulbura pe Gervaise, era acesta. O durea în cot că 
era păcătoasa păcătoaselor, bălăcindu-se în străfundul 
şanţurilor şi că vedea oamenii ştergându-se după ce trecea 
pe lângă ei. Purtările urâte n-o mai stinghereau, de vreme 
ce foamea făcea mereu să-i ghiorţăie maţele. Oh, îşi luase 


rămas bun de la bucatele alese, se înjosea să înfulece 
hulpavă orice se brodea. Acum, în zilele de chefuri 
îmbelşugate, cumpăra de la măcelar cu douăzeci de 
centime livra rămăşiţe de carne, pe care se săturase să le 
vadă zăcând şi stricându-se în vreo farfurie; şi le gătea cu-o 
grămadă de cartofi amestecând totul pe fundul unei 
crăticioare. Sau toca cu satirul o inimă de vită, preparând o 
tocăniţă de se lingea pe buze. Alteori, când i se întâmpla să 
aibă şi vin, se ospăta cu papară, făcută din felii de pâine 
muiate în vin. Alte ospeţe, pe care nu şi le putea îngădui 
prea des, erau alcătuite din câte o bucăţică de brânză 
italiană, cocenii merelor cu carnea albă, câte-un sfert de 
kilogram de fasole uscată fiartă în zeama ei. Se năpustea 
peste mâncărurile rămase, în fel de fel de birturi deocheate, 
unde, pentru cinci centime, căpăta grămezi de oase de 
peşte laolaltă cu bucățele de friptură ce începuse să se 
strice. Se înjosea şi mai mult, cerşind de la vreun birtaş mai 
milos rămăşiţele lepădate de mugşterii, şi-şi gătea o fiertură, 
lăsându-le să fiarbă în zeamă, cât mai îndelung cu putinţă, 
pe maşina de gătit e vreunui vecin. Ajunsese ca-n dimineţile 
de foame năprasnică să dea târcoale, laolaltă cu dulăii, pe la 
uşile negustorilor şi să vadă ce mai era de găsit, înainte de 
trecerea gunoierilor; şi-n chipul ăsta avea uneori nişte 
feluri de mâncare ce şi le puteau îngădui numai bogătaşii, 
pepeni stricaţi, scrumbii împuţite, cotlete ale căror oase 
trebuiau cercetate cu de-amănuntul, de teamă să n-aibă 
viermi. Da, în aşa hal ajunsese; gândul acesta stârneşte 
scârbă. Celor gingaşi; însă dacă gingaşii n-ar îmbuca nimic 
vreme de trei zile, ia să-i vedem niţel dacă n-ar face şi ei 
zâmbre; se vor târî în patru labe şi vor înfuleca orice, 
răscolind prin gunoaie, ca şi tovarăşii lor de suferinţă. Ah, 
foamea sărmanilor, măruntaiele goale care urlă de foame, 
trebuinţele unor vite ce clănţănesc din dinţi şi se îndoapă cu 
fel şi fel de scârnăvii în Parisul ăsta mare, atât de aurit şi 
atât de strălucitor! Şi când te gândeşti că Gervaise băgase 
în ea ospeţe întregi, cu gâşte îndopate! Acum, putea să se 


şteargă pe bot. Într-o zi, când Coupeau îi şterpelise două 
bonuri de pâine ca să le vândă şi să le bea, fusese cât pe-aci 
să-l ucidă cu-o izbitură de vătrai, înfometată şi turbată de 
mânie pentru furtul acestei bucăţi de pâine. 

Tot privind la cerul plumburiu, Gervaise se prăbuşise într- 
un somn chinuit şi scurt. Visa că cerul încărcat de omăt se 
prăvălise peste ea, într-atât de puternic o pişcă frigul. Pe 
neaşteptate, se ridică în picioare, trezindu-se dintr-o 
tresărire din pricina unui cumplit fior de spaimă. 
Dumnezeule! Oare trăgea să moară? Dârdâind de frig, cătă 
în juru-i şi văzu că încă mai era ziuă. Aşadar, n-avea să mai 
înnopteze! Cât de încet trece timpul când n-ai nimic în 
pântec! Stomacul i se trezea şi el, şi-o chinuia. Prăbuşită pe 
scaun, cu capul plecat, cu mâinile strânse între pulpe ca să 
şi le încălzească. Gervaise îşi şi făcea socoteala cinei pe care 
avea s-o înfulece de îndată ce Coupeau o s-aducă banii: o 
pâine, o sticlă de vin, două porţii de prapure de burtă gras, 
gătit ca la Lyon. Ceasornicul cu cuc al lui moş Bazouge sună 
ceasurile trei. Era numai trei. Şi-atunci porni să plângă. 
Niciodată n-o să aibă atâta putere s-aştepte până la 
ceasurile şapte. Simţea cum i se leagănă tot trupul, aşa cum 
se clatină o fetiţă ce-şi amorţeşte o durere crâncenă, 
încovoiată şi apăsându-şi burta cu mâinile, să n-o mai simtă. 
Ah, e mai uşor să naşti decât să-ţi fie foame! Şi, fără să 
simtă vreo uşurare, cuprinsă de mânie, se sculă, porni să 
umble, nădăjduind să-şi adoarmă foamea ca pe-un copil pe 
care-l plimbi prin odaie. Vreme de-o jumătate de ceas se 
izbi de cei patru pereţi ai camerei pustii. Apoi, deodată, se 
opri locului, cu privirea încremenită. Ce-o fi, o fi! spună ce- 
or vrea, o să le lingă şi picioarele dacă asta le va fi vrerea, 
dar se duce să-mprumute cincizeci de centime de la soţii 
Lorilleux. 

Iarna, pe-această scară a clădirii, scara păduchioşilor, se 
împrumutau mereu cu câte cincizeci de centime, cu câte-un 
franc, mici servicii pe care maţe-goale ăştia şi le făceau unii 
altora. Numai că, mai degrabă te lăsai să mori decât să te 


duci să ceri de la familia Lorilleux, fiindcă-i ştia toată lumea 
cât erau de hapsâni la dezlegatul baierelor pungii. 
Ducându-se să bată la uşa lor, Gervaise dădea dovadă de 
mult curaj. Când ieşi pe coridor, îi era atât de frică, încât 
simţi uşurarea aceea neaşteptată pe care o-ncearcă 
oamenii când sună la uşa dentistului. 

— Intră! strigă glasul răutăcios şi hain al lănţugarului. 

Ce plăcut era acolo, înăuntru! Forja arunca văpăi, 
luminând atelierul strâmt cu flacăra ei albă, în vreme ce 
madam Lorilleux punea din nou la încins un ghem din 
sârmă de aur. Lorilleux năduşea la masa de lucru, într-atât 
îi era de cald, lipind verigile la flacăra arzătorului. Şi supa 
de varză ce clocotea pe maşina de gătit mirosea atât de 
plăcut, răspândindu-şi aburii, încât Gervaise simţi că i se 
face rău şi că-i vine să leşine. 

— Ah, dumneata erai, bodogăni madam Lorilleux, fără ca 
măcar să-i spună să ia loc. Ce vrei? 

Gervaise nu răspunse. În săptămâna aceea, se avusese 
destul de bine cu soţii Lorilleux. Însă cererea celor cincizeci 
de centime îi rămăsese în gât, deoarece apucase să-l 
zărească pe Boche, instalat lângă sobă şi ţinându-se de 
bârfeli. Dobitocul ăla, avea o înfăţişare de parcă-şi bătea joc 
de lume! Râdea ca un fund, cu borta gurii rotunjită şi obrajii 
atât de umflaţi încât îi astupau nasul; pe scurt, un adevărat 
fund! 

— Ce vrei? mai întrebă o dată Lorilleux. 

— Nu l-aţi văzut pe Coupeau? se bâlbâi în cele din urmă 
Gervaise. Credeam că-i aici. 

Lănţugarii şi portarul rânjiră batjocoritori. Nu, bineînţeles 
că nu-l văzuseră pe Coupeau. Nu dădeau de băut destule 
păhărele încât să-l vadă pe Coupeau la ei, aşa, tam-nesam. 
Gervaise făcu o sforţare şi continuă bâiguind: 

— Îmi făgăduise că vine acasă... Da, trebuie să-mi aducă 
nişte bani... Şi, deoarece am neapărată nevoie de ceva... 

Se lăsă o tăcere cumplită. Madam Lorilleux sufla vârtos cu 
foalele în focul forjei, Lorilleux îşi plecase capul deasupra 


bucății de lanţ ce i se lungea între degete, în vreme ce 
Boche rămăsese cu râsul lui de lună plină întipărit pe chip, 
cu borta gurii atât de rotundă, încât te-apuca pofta să-i vâri 
degetul înăuntru, să vezi ce-i acolo. 

— Dac-aş avea măcar cincizeci de centime, îngână 
Gervaise cu glasul şoptit. 

Tăcerea rămase netulburată. 

— N-aţi putea să mă-mprumutaţi cu cincizeci de centime”. 
Oh! o să vi le înapoiez astă-seară! 

Madam Lorilleux se întoarse şi privi ţintă la ea. Ce-i cu 
linguşitoarea asta care încerca să-i tragă pe sfoară? Astăzi 
se milogea pentru cincizeci de centime, mâine o să fie de 
două ori pe-atât şi n-o să mai aibă nici un motiv s-o refuze. 
Nu, nu, nici gând de-aşa ceva. Joi, după paştele cailor. 

— Dar, draga mea, doar ştii prea bine că n-avem o leţcaie! 
lacă, uite la căptuşeala buzunarului. Poţi să ne scotoceşti... 
Fireşte că ţi-am da din toată inima. 

— Totdeauna, din toată inima, bodogăni Lorilleux; numai 
că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. 

Gervaise, nespus de umilă, îi încuviinţa din cap. Totuşi, nu 
se-ndura să plece, privea pe furiş, cu coada ochiului, la aur, 
la legăturile de aur atârnate pe perete, la sârma de aur pe 
care femeia o trăgea prin filieră cu toată puterea braţelor ei 
bondoace, la mormanul verigilor de aur de sub degetele 
noduroase ale soţului. Şi se gândea că un căpeţel din 
metalul ăsta păcătos şi negricios i-ar fi fost de ajuns ca să-şi 
plătească o cină îmbelşugată. Degeaba era murdar în ziua 
aceea atelierul, cu fiarele sale vechi, cu praful de cărbune, 
cu slinul uleiurilor neşterse ca lumea, Gervaisei i se părea 
că străluceşte plin de bogății, ca prăvălia unui zaraf. Aşa că 
se încumetă să mai spună o dată, încetişor: 

— O să vi-i dau înapoi, o să vi-i dau înapoi, fiţi fără grijă... 
Cincizeci de centime, n-or să vă strâmtoreze. 

Gervaise îşi simţea inima nespus de îndurerată, nevoind să 
le mărturisească că din ajun nu mai pusese o bucăţică în 


gură. Apoi, simţi cum i se moaie picioarele, îi fu teamă c-o 
să izbucnească în plâns, şi iarăşi bâigui: 

— Aţi fi tare drăguţi!. N-aveţi de unde să ştiţi... Da, aici am 
ajuns, Dumnezeule! aici am ajuns... 

Atunci, soţii Lorilleux strâmbară dispreţuitori din buze şi 
schimbară o privire furişă. Acum, Şontoroaga cerşea! Ei 
bine! se prăbuşise de tot. Numai că lor nu le plăcea aşa 
ceva! Dac-ar fi ştiut, s-ar fi zăvorit în casă, fiindcă totdeauna 
trebuie să fii cu ochii în patru la cerşetori, nişte oameni ce ţi 
se strecoară în casă sub fel de fel de pretexte şi care-şi iau 
tălpăşiţa ducând cu ei obiectele de preţ. Cu atât mai mult, 
cu cât la ei în casă aveai ce să furi; oriunde ţi-ai fi vârât 
degetele, puteai să iei câte treizeci şi patruzeci de franci, 
numai strângând pumnul. De mai multe ori până acum se 
arătaseră bănuitori, luând aminte la chipul ciudat al 
Gervaisei când se oprea în faţa aurului. De data aceasta, 
într-adevăr, aveau s-o supravegheze. Şi, întrucât Gervaise 
se apropia şi mai mult, păşind pe lesniţa de răchită, 
lâănţugarul strigă răutăcios, fără să-i mai dea vreun răspuns 
la cererea ei: 

— Ia ascultă, fii oleacă mai cu grijă, iar ai să cari firimituri 
de aur pe tălpi... Zău aşa, s-ar crede că le-ai uns cu untură 
să se lipească aurul de ele. 

Gervaise se trase încetişor îndărăt. Se rezemase pentru o 
clipă de-un raft, dar văzând-o pe madam Lorilleux că-i 
cercetează mâinile, îşi răşchiră degetele cât putu de mult, i 
le arătă, spunându-i cu glasul său molcom, fără să se 
supere, ca o femeie căzută care primeşte orice: 

— N-am luat nimic, puteţi să vă uitaţi. 

Şi plecă, deoarece aroma puternică a supei de varză şi 
căldura plăcută din atelier o făceau să se simtă prea rău. 

Ah, de data asta, soţii Lorilleux nu stăruiră să mai rămână! 
Călătorie sprâncenată, ai dracului să fie dacă o să-i mai 
deschidă uşa! Se săturaseră de mutra ei, nu voiau să vadă 
sărăcia altora în casa lor, mai ales când sărăcia asta era 
meritată. Şi se lăsară pradă unei bucurii nespuse de iubire 


de sine, văzându-se atât de zdravăn proţăpiţi, la căldurică, 
în aşteptarea unei supe grozave. Boche se lăfăia şi el, 
umflându-şi bucile obrajilor şi mai dihai, până-ntr-acolo 
încât râsu-i ajungea să fie neruşinat. Li se părea că se 
răzbunaseră straşnic pentru purtările de odinioară ale 
Şontoroagei, pentru prăvălia albastră, pentru chiolhanurile 
pe care le trăsese, şi pentru toate celelalte. Prea bine, asta 
arăta unde duce patima mâncărurilor alese. La o parte cu 
lacomele, cu trândavele şi cu desfrânatele! 

— Ce soi de om e şi muierea asta! vine să se milogească 
pentru cincizeci de centime! exclamă madam Lorilleux în 
spatele lui Gervaise. Da, ce să-ţi spun, numaidecât am să-i 
împrumut cincizeci de centime, ca să se ducă să tragă la 
măsea! 

Gervaise îşi târşâi pantofii scâlciaţi pe coridor, gârbovită, 
încovoindu-şi umerii. Când ajunse înaintea uşii ei, nu intră, 
odaia o înspăimânta. Mai bine să umble, avea să-i fie mai 
cald şi-o să-şi potolească nerăbdarea. În trecere, îşi întinse 
capul să vadă ce-i în vizuina lui moş Bru, sub scară; şi ăsta 
era încă unul dintre cei care pesemne c-avea o straşnică 
poftă de mâncare, căci de trei zile încoace nu băgase în 
gură nici măcar o bucăţică de pâine; dar nu era acolo, era 
numai vizuina lui, şi Gervaise se simţi cuprinsă de-un 
simţământ de gelozie, închipuindu-şi că poate era poftit 
undeva la masă. Apoi, întrucât ajunsese în faţa locuinţei 
familiei Bijard şi auzise nişte vaiete, intră, cheia fiind în 
broasca uşii. 

— Dar ce s-a-ntâmplat? întrebă ea. 

Odaia era nespus de curată. Se vedea cât de colo că încă 
dis-de-dimineaţă Lalie măturase şi rânduise lucrurile la 
locul lor. Geaba bătuse vântul sărăciei prin casă, răscolind 
bulendrele şi răspândindu-şi droaia de gunoaie, căci Lalie 
venea după el şi freca totul din nou, dând lucrurilor o 
înfăţişare plăcută. Dacă în casa ei nu era cine ştie ce belşug, 
se simţea în schimb de la o poştă mâna gospodinei. Copilaşii 
ei, Henriette şi Jules, găsiseră în ziua aceea nişte chipuri 


vechi pe care le tăiau liniştiţi cu foarfecile într-un ungher al 
odăii. Însă Gervaise fu nespus de uimită când dădu peste 
Lalie culcată în patul ei strâmt de campanie, cu cearşaful 
tras sub bărbie şi albă ca varul. Într-adevăr, dacă Lalie 
stătea la pat, însemna că era tare bolnavă. 

— Dar ce-i cu tine? repetă Gervaise, îngrijorată. 

Lalie nu se mai văita. Întredeschise încetişor pleoapele 
palide şi vru să zâmbească cu buzele-i străbătute şi 
frământate de fiori. 

— N-am nimic, şopti ea abia auzit. Oh, zău aşa, chiar 
NIMIC. 

Apoi, cu ochii închişi la loc, făcând o sforţare: 

— În toate zilele astea am fost din cale-afară de obosită, 
aşa c-am dat-o pe lenevie, mă răsfăţ, după cum vedeţi. 

Însă chipul ei de copilă, învineţit de pete albăstrui, căpăta 
o atare înfăţişare, pătrunsă de cea mai cumplită durere, 
încât Gervaise, uitând că ea însăşi se afla pe pragul morţii, 
îşi împreună mâinile şi căzu în genunchi lângă Lalie. De 
vreo lună încoace, o vedea rezemându-se de pereţi ca să 
poată umbla, gârbovită de-o tuse ce răsuna de la o poştă a 
scândură de brad. Fetiţa nu mai era în stare nici măcar să 
tuşească. Fu cuprinsă de-un sughiţ şi nişte firişoare de 
sânge i se prelinseră pe la colţurile gurii. 

— Nu-i vina mea, nu prea mă simt în puteri, şuşoti ea de 
parcă s-ar fi simţit uşurată. M-am târât cât am putut şi-am 
dereticat niţel prin casă... E destul de curat, nu-i aşa?. Şi 
voiam să spăl şi geamurile, dar nu m-au mai ţinut 
picioarele. Ce bazaconie o mai fi şi asta! În sfârşit, când 
isprăveşti cu treburile te culci. 

Lalie se opri din şirul vorbelor, pentru a spune: 

— Ia uitaţi-vă, nu cumva copilaşii mei se taie cu foarfecile? 

Şi tăcu, prinsă de-un tremur, ascultând nişte paşi greoi ce 
urcau scara. Moş Bijard îmbrânci cu sălbăticie uşa. Ca de 
obicei era băut, cu ochii arzând de nebunia furioasă a 
basamacului. Când o zări pe Lalie culcată în pat, se bătu 
rânjind pe pulpe şi-şi luă din cui biciul uriaş, bodogănind: 


— Ah! Dumnezeule, asta-i prea de tot! o să ne veselim!. 
Acum, în nămiaza mare, vacile se culcă pe paie!. Oare-ţi 
baţi joc de nătărăi, putoare blestemată?. Hai, sus! mişcă! 

Se şi apucase să pocnească din bici deasupra patului. Însă 
copila, rugătoare, spunea întruna: 

— Nu, tăticule, te rog, nu da... Îţi jur c-o să-ţi pară rău... 
Nu da! 

— Nu vrei să te scoli o dată, răcni el şi mai tare, sau îţi 
fărâm oasele!. Nu vrei să te scoli o dată, mârţoagă afurisită! 

Atunci, Lalie rosti încetişor: 

— Nu-s în stare, nu-ţi dai seama?. Trag să mor. 

Gervaise se năpusti asupra lui Bijard şi-i smulse biciul din 
mână. Bijard, năucit, stătea lângă patul de campanie. Ce tot 
bălmăjea acolo, mucoasa asta? Se poate să mori atât de 
tânăr, când n-ai fost bolnav! Trebuie să fie vreun şiretlic, 
pentru a-l îmblânzi! Ah, o să vadă el care-i adevărul, şi dac- 
o prinde cu minciuna! 

— Ai să vezi, e-adevărat, spuse ea mai departe. Cât am fost 
în stare, am căutat să te feresc de necazuri... Acum fii 
drăguţ, tăticule, şi ia-ţi rămas bun de la mine. 

Bijard se codea, de teamă să nu fie vârât în cine ştie ce 
treabă urâtă. Cu toate acestea era adevărat, Lalie avea un 
chip tare ciudat, un chip mâhnit şi serios de om în toată 
firea. Adierea morţii care sufla în odaie, îl trezi din beţie, îşi 
plimbă privirile în juru-i, cu înfăţişarea omului ce se 
trezeşte dintr-un somn îndelungat, văzu orânduiala din 
casă, pe cei doi copilaşi spălaţi, jucându-se şi râzând. Şi se 
prăbuşi pe-un scaun, bâlbâind: 

— Măicuţa noastră mititică, măicuţa noastră mititică... 

Numai atât îi dăduse prin cap să spună, şi încă era ceva 
nespus de duios pentru Lalie, care niciodată nu fusese atât 
de alintată. Şi câută să-i uşureze durerea lui taică-său. 
Îndeosebi o necăjea, plecând în chipul ăsta, că n-apucase 
să-i crească pe cei doi copilaşi în adevăratul înţeles al 
cuvântului. O să aibă grijă de ei, nu-i aşa? Lalie îi spuse cu 
glasu-i ce se stingea, o seamă de amănunte despre felul în 


care să-i îmbrace şi să-i ţină curaţi. Bijard, îndobitocit, 
învăluit iarăşi de aburii beţiei, clătina din cap uitându-se la 
ea cum moare, cu ochii săi bulbucaţi. Întâmplarea răscolea 
în sinea lui tot soiul de lucruri; însă nu-l mai ajuta mintea să 
zică ceva, iar simţurile-i erau prea stinse ca să mai poată 
plânge. 

— Ascultă, reluă Lalie după o clipă de tăcere. Îi datorăm 
brutarului patru franci şi treizeci şi cinci de centime; va 
trebui să-i plăteşti... Madam Gaudron are la dânsa un fier 
de călcat de-al nostru, pe care să i-l ceri... în seara asta n- 
am fost în stare să pun supa la fiert, dar a mai rămas nişte 
pâine, şi să pui nişte cartofi la încălzit. 

Până la cea din urmă horcăială, sărmana se purtă faţă de 
familia ei ca o măicuţă. lată o mamă, pe care, fără îndoială, 
nu mai aveai cu ce s-o înlocuieşti! Îşi dădea duhul fiindcă 
avusese la vârsta ei înţelepciunea unei adevărate mame, cu 
pieptul încă prea fraged şi prea neîncăpător, ca să cuprindă 
un simţământ de mamă atât de mare. Şi, dacă se pierdea 
comoara asta, era numai din vina lui taică-său, care se 
purtase ca o fiară sălbatică. După ce-o omorâse pe mamă 
cu-o lovitură de picior, parcă nu se apucase s-o omoare şi pe 
fată! Cei doi îngeri păzitori aveau să fie amândoi în groapă, 
iar lui nu-i mai rămânea altceva de făcut, decât să moară ca 
un câine la margine de şanţ. 

Gervaise se stăpânea să nu izbucnească în hohote de 
plâns. Întinse mâinile, dorind să uşureze suferinţa copilei: 
şi, deoarece zdreanţa de cearşaf pornise să lunece, vru să-l 
strângă la loc şi să aranjeze patul. Atunci, sărmanul trupşor 
al muribundei ieşi la iveală. Ah! Doamne! ce slăbiciune şi 
cât de jalnic arăta! Până şi pietrele ar fi plâns. Lalie zăcea 
despuiată, fără nimic pe ea, doar c-un petec de bluză pe 
umeri în chip de cămaşă; da, despuiată de tot, şi de-o 
goliciune sângerândă şi dureroasă de mucenică. Nu mai 
avea pic de carne pe ea, iar oasele îi ieşeau prin piele. Pe 
coaste, nişte vărgături subţiri şi vineţii se întindeau până la 
pulpe, şfichiuiturile de bici întipărite pe carne, de parcă 


atunci ar fi fost făcute. O vânătaie îi încercuia braţul stâng, 
ca şi cum falca unei menghine i-ar fi strivit acest mădular 
atât de gingaş, nu mai gros decât o surcică. Pe piciorul 
drept, o contuzie ce nu se vindecase ca lumea, cine ştie ce 
rană deschisă din nou în fiecare dimineaţă, trebăluind prin 
casă cu dereticatul. Din cap până-n picioare era numai o 
vânătaie. Oh, ce schilodire a copilăriei; labele acelea 
grosolane de bărbat care striviseră o drăgălăşenie de 
puişor, câtă netrebnicie să sileşti o fiinţă atât de plăpândă 
să horcăie sub povara unei cruci cumplite! În biserici sunt 
slăvite nişte sfinte biciuite, a căror goliciune e mult mai 
puţin neprihănită. Gervaise îngenunchease din nou, uitând 
să mai tragă cearşaful, doborâtă de văzul jalnicei gâgâlici, 
ghemuite în căuşul patului: iar buzele-i cuprinse de tremur 
căutau o rugăciune. 

— Madam Coupeau, şopti fetiţa, vă rog... 

Cu braţele ei mult prea micuţe, încerca să-şi tragă peste 
ea cearşaful, nespus de ruşinată, pătrunsă de sfială faţă de 
tatăl său. Bijard, ca un tâmpit, cătând cu ochii la cadavrul 
victimei ce-o făcuse bâţâia întruna din cap, cu mişcarea 
domoală a unei jivine aflate la ananghie. 

Şi, după ce-o acoperi pe Lalie, Gervaise simţi că-i era cu 
neputinţă să mai rămână acolo. Fetiţa care trăgea să moară 
se stingea ca o lumânare, nu mai scotea nici o vorbă, nu-i 
mai rămăsese decât privirea, privirea întunecată de 
odinioară, de fetiţă resemnată şi îngândurată, ce şi-o ţinea 
aţintită spre cei doi copilaşi, ai săi, care tăâiau chipuri cu 
foarfecele. Odaia se învăluia în umbre, Bijard, în buimăceala 
acestui zbucium al morţii, îşi dormea somnul de după beţie. 
Nu, nu, viaţa era din cale-afară de ticăloasă! Ah, ce 
mârşăvie! Ah, ce mârşăvie! Şi Gervaise plecă, coborând pe 
scară fără să ştie ce face, ca smintită, plină de-atâta scârbă 
încât s-ar fi lungit bucuroasă sub roţile unui tramcar, numai 
ca să isprăvească o dată. 

Tot alergând şi cârtind împotriva soartei blestemate, se 
pomeni înaintea porţii patronului la care Coupeau susţinea 


că lucrează. Picioarele o călăuziseră într-acolo, iar burta 
pornise să cânte din nou acel cântec de jale al foamei cu 
nouăzeci de cuplete, cântec de jale pe care-l ştia pe 
dinafară. În chipul ăsta, dacă-l înhăţa pe Coupeau la ieşire, 
avea să pună mâna pe bani şi să-şi cumpere de-ale 
mâncării. Încă un ceas de aşteptare, cel mult, avea să-l mai 
îndure şi pe-ăsta, după ce răbdase amarnic de foame din 
ajun şi până acum. 

Atelierul era pe Rue de la Charbonnicre, colţ cu Rue de 
Chartres, o răscruce păcătoasă bătută din toate părţile de 
vânt. Drăcia dracului! nu prea era cald să stai şi să colinzi 
pe stradă! Barem de-ar fi fost îmbrăcată în niscaiva blănuri. 
Cerul, avea aceeaşi culoare parşivă, de plumb, iar zăpada, 
îngrămădită acolo sus, acoperea mahalaua cu-o tichie de 
gheaţă. Nu cădea nici un fulg, dar în văzduh plutea o tăcere 
cumplita pregătindu-i Parisului o întreagă schimbare la 
faţă, o rochie de bal frumoasă şi albă, nouă-nouţă. Gervaise 
privea în sus, la cer, rugându-se la bunul Dumnezeu să nu-şi 
sloboadă chiar îndată vălul de muselină. Bocănea din 
picioare, se holba la prăvălia unui băcan de peste drum, 
apoi făcea cale întoarsă, deoarece n-avea nici un rost să-şi 
aţâţe foamea înainte de vreme. Răspântia nu-i prilejuia nici 
un fel de distracţii. Cei câţiva trecători păşeau înţepeniţi, 
înfofoliţi în şaluri; căci era firesc să nu te-apuci de 
hoinăreală când frigul te muşcă de buci. Gervaise zări vreo 
patru sau cinci muieri care, ca şi ea, stăteau de planton la 
uşa patronului tinichigeriei; fără îndoială tot nişte 
nenorocite, soţii care pândeau leafa pentru a nu-i îngădui 
să-şi ia zborul spre crâşmar. Era acolo o mârţoagă deşirată, 
o mutră de jandarm, lipită de zid, gata să-i sară în cârcă lui 
bărbatu-su. Mai era şi o femeie mărunţică, ocheşică foc, cu- 
o înfăţişare umilă şi gingaşă, care se plimba pe cealaltă 
parte a străzii. Alta, stângace, îşi adusese amândoi ţâncii pe 
care-i târa în stânga şi-n dreapta ei, dârdâind de frig şi 
plângând. Şi toate, atât Gervaise cât şi tovarăşele ei de 
strajă umblau încoace şi-ncolo, cătând chiorâş una la alta, 


fără să-şi spună vreo vorbă. Plăcută întâlnire, ah! Da, ce să 
spui! N-avea nevoie să facă cunoştinţă, ca să-şi dea seama 
ce-nvârteau pe-acolo. Locuiau cu toatele sub aceeaşi firmă: 
„sărăcie şi compania”. Frigul se simţea şi mai avan când le 
vedeai tropăind şi trecând una pe lângă alta în tăcere, pe 
gerul groaznic de ianuarie. 

Cu toate acestea, nimeni nu ieşea pe uşa tinichigeriei, nici 
măcar o mâţă. În sfârşit, se ivi un lucrător, apoi doi, apoi 
trei; însă aceştia erau fără tăgadă nişte băieţi de treabă 
care-şi duceau cinstit avansul acasă, deoarece clătinară din 
cap când zăriră umbrele ce dădeau târcoale atelierului. 
Mârţoaga aceea deşirată se lipea şi mai tare lângă ieşire; şi, 
deodată, se năpusti asupra unui bărbat mărunt şi gălbejit 
care apucase să-şi scoată grijuliu capul pe uşă. Vai! îi veni 
de hac în doi timpi şi trei mişcări! II scotoci şi-l curăţă de 
bani. Îl lăsă lefter, fără nici un gologan, nici măcar cu atât 
cât să-şi poată plăti un păhărel! Atunci, prichindelul, jignit şi 
deznădăjduit, păşi pe urmele jandarmului de nevastă-sa, 
plângând ca un copil cu lacrimi cât bobul. Lucrătorii ieşeau 
întruna, iar întrucât cumătră cu cei doi ţânci pornise să se 
apropie, un oacheş mătăhălos, cu înfăţişare de pehlivan, 
care-o zărise, dădu fuga înapoi în tinichigerie să-l vestească 
pe soţ; când acesta sosi legănându-se, îşi pitise doi pitaci 
cât roata carului, două monede noi nouţe de câte cinci 
franci, fiecare în câte-un pantof. Îşi luă unul dintre copii în 
braţe şi plecă spunând gogoşi nevesti-sii care-l ciondănea. 
Erau şi fel de fel de poznaşi, care dintr-un salt săreau în 
stradă, pornind în galop să-şi toace chenzina cu prietenaşii. 
Se mai iveau şi alţii, jalnici, cu chipuri umile, strângând în 
pumnii încleştaţi cele trei sau patru zile pe care le lucraseră 
din cincisprezece, spunându-şi că-s nişte trândavi şi 
legându-se cu jurăminte de beţiv. Dar cea mai tristă 
privelişte, a fost aceea a durerii încercate de femeiuşcă cea 
oacheşă, umilă şi gingaşă; bărbatu-său, un băiat de toată 
frumuseţea, o luase la goană chiar sub nasul ei, atât de 
brusc, încât era cât pe-aci s-o doboare; şi acuma dânsa se- 


ntorcea acasă singură, clătinându-se pe lângă prăvălii, 
plângând şi vărsând toate lacrimile de care-i era în stare 
făptura. 

În cele din urmă, defilarea lucrătorilor se isprăvise. 
Încremenită în mijlocul străzii, Gervaise se uita la uşă. 
Începuse să nu-i prea miroasă a bine. Se mai iviră doi 
întârziaţi, însă nici urmă de Coupeau. Şi, întrucât întrebase 
lucrătorii dacă nu cumva Coupeau avea să iasă şi el, aceştia, 
ştiind prea bine despre ce-i vorba, îi răspunseră, luând-o în 
râs, că o tulise adineauri împreună cu Lantimeche pe o uşă 
dosnică, ducându-se să-şi bage nasul în clondire. Gervaise 
îşi dădu seama. Iarăşi o potlogărie de-a lui Coupeau, acu 
putea să-şi vază de drum! Atunci, agale, târşâindu-şi 
botinele flendurite şi scâlciate, pomi la vale pe Rue de la 
Charbonnicre. Masa ei de seară se evaporase, plutea 
undeva departe înaintea ei, şi, străbătută de-un fior, dânsa 
se uita cum se pierdea în amurgul gălbui. De astă dată, 
totul se sfârşise. Nici o para chioară, nici o nădejde, nimic 
altceva decât bezna nopţii şi foamea. Vai! ce noapte 
frumoasă pentru moarte, noaptea asta mârşavă ce-i învăluia 
umerii! 

Urca anevoie la deal pe Rue des Poissonniers, când 
deodată auzi glasul lui Coupeau. Da, era acolo, la „Petite- 
civette”, cu Mes-Bottes care făcea cinste c-un rând de 
băutură. Şugubăţul de Mes-Bottes, către sfârşitul verii, 
făcuse ce făcuse şi-i dăduse prin minte un şiretlic, să se 
căsătorească de-a adevăratelea cu-o damă de-acum 
hodorogită, dar care-şi mai păstrase câte ceva din 
frumuseţea ei de altădată; vai! o damă de pe Rue des 
Martyrs, nu o calcavură de barieră. Şi merita să-l vezi pe 
norocosul muritor, huzurind ca un domn, cu mâinile în 
buzunări, bine îmbrăcat şi bine hrănit. Nu mai era de 
recunoscut, atât de mult se îngrăşase. Prietenii spuneau că 
nevastă-sa avea de lucru cât poftea la nişte domni dintre 
cunoştinţele ei. O muiere ca asta şi-o căsuţă la ţară, e tot ce- 
ţi puteai dori pentru înfrumusețarea vieţii. Aşa că lui 


Coupeau i se scurgeau ochii, tot uitându-se cu admiraţie la 
Mes-Bottes. Păi, n-ajunsese pehlivanul pân-acolo, încât să 
aibă şi-un inel de aur la degetul cel mic! 

Gervaise îşi puse mâna pe umărul lui Coupeau, în clipa 
când acesta ieşea de la „Petite-Civette”. 

— l-a ascultă, te-aştept de-un car de vreme. Mi-e foame. 
N-ai nimic de zis? 

Însă Coupeau îi închise gura, făcând-o de ocară. 

— 'Ţi-e foame, muşcă-ţi degetele!. Şi pe mâine păstrează-ţi- 
le p-ălea de la mâna ailaltă! 

I se părea ceva dezgustător, să joci teatru în faţa lumii! Ei 
bine! Ce mai! Nu lucrase, cu toate acestea brutarii 
frământau înainte la pâine. Poate-l credea vreun fătălău, de 
venise să-l sperie cu braşoavele ei. 

— Va să zică. Vrei să m-apuc de furat, îngână ea cu glasul 
înăbuşit. 

Mes-Bottes îşi mângâia bărbia cu un aer împăciuitor. 

— Nu, aşa ceva nu, e lucru oprit, spuse el. Însă când o 
femeie ştie să se descurce... 

Şi Coupeau îl întrerupse ca să strige: bravo! Da, o femeie 
trebuie să ştie să se descurce. Însă muierea lui fusese 
întotdeauna bleagă ca o cârpă. Avea să fie vina ei, dac-or să 
ajungă pe drumuri. Apoi, dădu iarăşi glas admiraţiei de 
care era cuprins în faţa lui Mes-Bottes. Era destul de 
elegant, dobitocul! Un adevărat proprietar; cămaşă albă şi 
pantofi de lac de toată frumuseţea! Drace! Asta nu mai era 
un fleac! Măcar iată unul a cărui nevastă ştia cum să se 
descurce! 

Cei doi bărbaţi porniseră la vale spre bulevardul exterior. 
Gervaise se ţinea după ei. După câteva clipe de tăcere, 
spuse iarăşi, în spatele lui Coupeau: 

— Mi-e foame, m-auzi... M-am bizuit pe tine. Trebuie să-mi 
găseşti ceva de înfulecat. 

Coupeau nu răspunse, şi Gervaise mai rosti odată cu glas 
sfâşietor, de parc-ar fi fost pe pragul morţii: 

— Atunci, n-ai nimic de zis? 


— Dar, pentru numele lui Dumnezeu! de vreme ce n-am o 
para chioară! răcni el, întorcându-se furios spre ea. Lasă- 
mă, nu-nţelegi? Sau te cotonogesc! 

Apucase să ridice pumnul. Gervaise dădu îndărăt şi păru 
să ia o hotărâre. 

— Haide, te las, am să-mi fac eu rost de-un bărbat. 

În clipa aceea tinichigiul se înveseli. Se făcea că ia lucrul în 
râs, îi dădea ghes neveste-sii, fără să pară c-ar vrea aşa 
ceva. Într-adevăr, era o idee minunată! Seara, la lumina 
felinarelor, Gervaise mai era în stare s-atragă un bărbat. 
Dac-avea să pună mâna pe vreunul, o sfătuia să meargă la 
restaurantul „Capucin”, unde erau nişte separeuri în care 
se mânca minunat. Şi, întrucât Gervaise se depărtase 
îndreptându-se către bulevardul exterior, îi mai strigă, 
sălbatic şi galben la chip: 

— I-ascultă, adu-mi şi mie ceva dulce, îmi plac prăjiturile... 
Şi, dacă boieru-i cumva mai înţolit, cere-i un palton mai 
vechi, îl mărit eu şi fac rost de ceva gologani. 

Gervaise, urmărită de pălăvrăgeala aceea drăcească, 
mergea iute. Apoi, se pomeni singură în mijlocul mulţimii şi 
încetini pasul. Era cât se poate de hotărâtă. Intre a se 
apuca de furat şi treaba aia, mai bine făcea treaba aia, 
fiindcă cel puţin nu pricinuia nimănuia nici un rău. N-avea 
să înstrăineze nimic ce nu-i aparţine. Bineînţeles, nu prea 
era cinstit; în clipele astea însă cinstea şi necinstea i se 
învălmăşeau în căpăţână; când crăpi de foame, nu mai faci 
atâta filosofie, ci mănânci bucata de pâine pe care-o ai la 
îndemână. Ajunsese în Clignancourt. Se înnopta prea încet. 
Atunci, în aşteptare, o luă de-a lungul bulevardelor, ca o 
cucoană ce se plimbă pentru a mai lua niţel aer înainte de-a 
se întoarce acasă la masă. 

Mahalaua, care se-nfrumuseţa atât de mult încât o făcea 
să se simtă umilită, se deschidea în toate direcţiile spre 
cerul liber. Bulevardul Magenta, urcând din inima Parisului, 
şi bulevardul Ornano, dând spre câmpie, străpunseseră 
mahalaua în dreptul fostei bariere, acum o falnică 


îngrămădire de clădiri, cu două căi largi plantate cu arbori, 
încă alburii de moloz, ce-şi păstrau de-o parte şi de alta Rue 
Faubourg-Poissonnicre ţi Rue des Poissonniers, ale căror 
extremităţi se pierdeau departe, ştirbite, schilodite şi 
întortocheate ca nişte maţe întunecate. De mai multă 
vreme, dărâmarea zidului percepţiei comunale apucase să 
lărgească bulevardele exterioare cu şoselele lăturalnice şi 
rambleul de pământ de la mijloc pentru pietoni, sădit cu 
patru rânduri de platani tineri. Era o răspântie uriaşă ce-şi 
întindea până departe spre zare braţele nesfârşite, 
viermuind de lume, ce se pierdeau în învălmăşagul 
nedesluşit al clădirilor. Însă, printre noile clădiri înalte, mai 
rămăseseră în picioare o mulţime de cocioabe dărăpănate; 
printre fațadele sculptate, se adânceau nişte văgăuni 
negricioase, nişte coteneţe cu zdrenţe înşirate la ferestre, 
Sub apăsarea belşugului în creştere al Parisului, sărăcia 
mahalalelor plesnea ca un buboi şi spurca şantierul acesta 
al unui oraş nou, atât de grabnic construit. 

Rătăcită în îmbulzeala de pe trotuarul cel larg, pe lângă 
platanii cei tineri, Gervaise se simţea singură şi părăsită. 
Aceste bulevarde plantate cu arbori, care se pierdeau în 
depărtare, îi goleau şi mai mult burta; şi când te gândeşti 
că în puhoiul de lume, în care se aflau totuşi şi oameni sătui, 
nimănui nu-i dădea prin cap în ce stare se afla Gervaise, ca 
să-i strecoare cincizeci de centime în mână! Da, prea era 
măreaţă priveliştea, prea era din cale-afară de frumos, 
ameţise, iar picioarele i se muiaseră, sub pulpana uriaşă a 
cerului plumburiu, desfăşurată deasupra unei întinderi atât 
de nemărginite. Amurgul căpătase culoarea aceea murdară 
a amurgurilor pariziene, culoare ce-ţi stârneşte o poftă 
cumplită să mori cât mai degrabă, într-atât de urâtă ţi se 
pare viaţa străzilor. Lumina zilei se tulbura, depărtările se 
înceţoşau cufundându-se în văluri mâloase. Gervaise, de pe 
acum ostenită, o brodise tocmai în momentul ieşirii de la 
lucru a muncitorilor. La ceasul acesta, cucoanele cu 
pălăriuţe şi domnii înţoliţi care locuiau în clădirile noi, erau 


înecaţi în forfota omenirii, a convoaielor de bărbaţi şi de 
femei încă gălbejite la chip din pricina aerului stricat al 
atelierelor. Bulevardul Magenta şi Rue Faubourg- 
Poissonnicre slobozeau puhoaie de oameni ce gâfâiau după 
urcuş. În huruitul mai înăbuşit al tramcarelor şi-al birjelor, 
printre droagele de cărat butoaie, printre camioanele 
pentru mobile şi platformele de transportat greutăţi, ce se 
înapoiau goale şi la galop, bluzele şi hainele de lucru ce 
începuseră să mişune din ce în ce mai multe, acopereau 
bulevardul. Hamalii veneau spre casele lor, cu chingile 
aruncate pe umăr. Doi lucrătorii, mergând grăbiţi unul 
lângă altul, făceau paşi de-o poştă, vorbind în gura mare, 
dând din mâini, fără să privească: alţii, singuri, în paltoane 
şi cu şepcile pe cap, călcau pe marginea trotuarului, cu 
privirile plecate; alţii veneau câte cinci sau şase, înşiruiţi şi 
fără să schimbe vreo vorbă, cu mâinile vârâte în buzunare, 
cu ochii tulburi. Câţiva din ei îşi ţineau luleaua stinsă între 
dinţi. Patru zidari, într-o trăsură de piaţă, pe care o 
tocmiseră să-i ducă pe toţi laolaltă şi-n care varniţele lor 
dănţuiau, treceau, arătându-şi chipurile înălbite la uşiţele 
birjei. Zugravii îşi dădeau huţa cutiile cu vopsele; un 
tinichigiu căra o scară lungă cu care era gata să scoată 
ochii oamenilor; în vreme ce un fântânar, întârziat, cu lădiţa 
în cârcă, îşi sufla mucii, trâmbiţând pe nas un cântec trist 
de jale în depărtarea amurgului îndurerat. Ah, jalnică 
muzică, ce părea să ţină hangul tropotului turmei, al turmei 
de vite de povară care se târau, frânte de oboseală! Mai 
trecuse încă o zi! Într-adevăr, zilele erau lungi şi prea ades 
o luau de la capăt. Abia aveai vreme să-ţi umpli burdihanul 
şi să-ţi mistui haleala, că se şi lumina de ziuă, şi trebuia să-ţi 
pui iarăşi la gât jugul nevoii. Găliganii totuşi fluierau, 
bătând din picioare, grăbind pasul, cu gura îndreptată spre 
fiertura de-acasă. lar Gervaise nepăsătoare la izbituri, 
înghiontită din stânga, înghiontită din dreapta, târâtă încolo 
şi-ncoa de puhoi, lăsa să se scurgă gloata; căci bărbaţii, 


când îs frânţi de oboseală şi mânaţi de foame, nu mai au 
vreme să fie curtenitori. 

Ridicându-şi privirile pe neaşteptate, spălătoreasă zări 
înainte-i fostul hotel „Boncoeur”. După ce fusese câtăva 
vreme o cafenea deocheată pe care poliţia o închisese, 
micuța clădire era părăsită, cu obloanele acoperite de afişe, 
cu felinarul spart, fărâmiţându-se şi putrezind de sus şi 
până jos în bătaia ploilor, dându-şi la iveală mucegaiul 
zugrăvelii mârşave de culoarea drojdiei de vin. Şi-n 
preajmă-i nimic nu părea să se fi schimbat. Papetăria şi 
tutungeria se aflau tot acolo. În fund, pe deasupra clădirilor 
scunde, se mai zăreau şi acum fațadele leproase ale 
clădirilor cu cinci etaje, înălţându-şi trupurile mătăhăloase 
şi dărăpănate. Doar sala de bal „Grand-Balcon”, nu mai era; 
în sala de bal cu zece ferestre învăpăiate se instalase un 
joagăr pentru tăiat zahăr, de unde răzbăteau nişte 
şuierături ce nu se mai sfârşeau. Cu toate acestea, acolo, în 
fundul acelui nenorocit hotel „Boncoeur”, îşi începuse viaţa 
asta blestemată. Stătea în picioare, privind la fereastra de 
la întâiul etaj de care atârna o jaluzea ruptă, şi-şi amintea 
de tinereţea petrecută cu Lantier, de cele dintâi gâlcevi, de 
chipul dezgustător în care o părăsise. Oricum, pe-atunci era 
tânără, şi văzut de departe, totul i se părea vesel. Doar 
douăzeci de ani, Dumnezeule, şi-ajunsese pe drumuri. 
Atunci, priveliştea hotelului îi făcu rău, şi-o luă înapoi pe 
bulevardul Montmartre. 

Pe grămezile de nisip dintre bănci, copiii se mai jucau în 
vreme ce se înnopta din ce în ce mai mult. Alaiul îşi vedea 
înainte de drum, muncitoarele treceau, păşind repede, 
grăbindu-se să recâştige timpul pierdut în faţa vitrinelor; o 
vlăjgană ce se oprise locului, îşi lăsase mâna în mâna unui 
flăcău care-o însoţise până la trei case de locuinţa ei; alte 
perechi, despărţindu-se, îşi dădeau întâlnire pentru la 
noapte, la „Grand Salon de la Folie”, sau la „Boule Noire”. 
În mijlocul grupurilor, nişte lucrători care munceau acasă 
cu bucata, se întorceau la sălaşurile lor, cu bocceluţele 


chitite sub braţ. Un sobar, înhămat în chingi, trăgând un 
cărucior încărcat cu moloz, fu cât pe-aci să fie strivit de-un 
tramcar. Femei cu capul gol, care coborâseră în stradă 
după ce-şi aprinseseră focul grăbite să-şi pregătească masa 
de seară, se strecurau în fugă prin mulţimea tot mai puţin 
densă, îmbrânceau lumea, se repezeau în brutării şi 
mezelării, de unde ieşeau zorite, cu cumpărăturile în mână. 
Erau şi fetiţe de opt anişori, trimise după de-ale mâncării, 
care - trecând pe lângă prăvălii şi strângând la piept pâini 
burduhănoase de câte două kilograme, aproape tot atât de 
mari ca şi ele, de-ai fi zis că-s nişte păpuşi rumene şi 
frumoase - întârziau ca să privească pozele, stând cu obrajii 
lipiţi de jimblele dolofane. Apoi, puhoiul de oameni se 
subţie, grupurile fură din ce în ce mai rare, muncitorii se 
înapoiaseră la casele lor; şi, în strălucirea lămpilor de gaz 
aerian, după ce ziua de lucru se sfârşise, se-ncropea 
răzbunarea tăcută a trândăviei şi-a chefurilor ce se 
încingeau. 

Ah, da, Gervaise îşi închegase şi ea lucrul. Era mai istovită 
şi mai dărâmată decât toată mulţimea asta de muncitori, a 
căror trecere o tulburase eu câteva clipe mai-nainte. Putea 
să se culce şi să moară, deoarece munca nu mai voia să ştie 
de ea şi trudise destul în viaţa ei, ca să spună: „Al cui rând 
e-acum? Eu una mi-am luat porţia!” La ora aceea, toată 
lumea mânca. Într-adevăr, venise ziua de-apoi, soarele-şi 
stinsese lumânarea, şi-avea să fie o noapte lungă. 
Dumnezeule, să te tolăneşti pe pofta inimii şi să nu te mai 
trezeşti, să te gândeşti că ţi-ai urcat sculele-n pod pentru 
totdeauna şi c-ai să stai de pomană o veşnicie! Ce plăcere, 
după ce te-ai spetit vreme de douăzeci de ani! Şi Gervaise, 
chinuită de cârceii care-i sfârtecau stomacul, îşi amintea 
fără voie de zilele de sărbătoare, de chiolhanurile şi de 
petrecerile din viaţa ei. Mai ales, odată, pe-un ger al 
dracului, într-o joi pe la jumătatea postului mare dinaintea 
Paştilor, trăsese un chef de pomină. Pe vremea aceea, era 
drăguță foc, bălaie şi tânără. Fără a mai ţine seamă că era 


şchioapă de un picior, atelierul de spălătorie unde lucra, de 
pe Rue Neuve, o alesese regină. Atunci, străbătuseră 
Bulevardele, în nişte care împodobite cu frunze verzi, 
croindu-şi drum prin mulţimea elegantă care se zgâia la ea. 
Domnii o priveau cu lornionul la ochi ca pe-o adevărată 
regină. Apoi seara, trăseseră un chiolhan nemaipomenit şi 
jucaseră până la ziuă. Regină, da, regină, cu coroană şi 
eşarfă, vreme de o zi şi-o noapte, cât se învârte de două ori 
acul ceasornicului pe cadran! Şi, gheboşată de chinurile 
foamei, se uita pe jos, ca şi cum ar fi căutat şanţul unde 
lăsase să-i cadă măreţia de altădată. 

Gervaise ridică din nou privirea. Se găsea în faţa 
abatoarelor pe care-acum le dărâmau; zidurile sfârtecate 
dădeau la iveală curţile întunecoase pline de sânge, care 
răspândeau o duhoare cumplită. Şi, după ce pornii la vale 
pe bulevard, zări şi spitalul Lariboisicre, cu împrejmuirea 
de zid înaltă şi cenuşie, deasupra căreia se desfăşurau ca 
un evantai aripile posomorâte ale clădirii, străpunse de 
ferestrele identice înşirate una după alta; în zid era o uşă 
care băgase spaima în mahala, uşa morţilor, al cărei lemn 
de stejar trainic, fără nici o crăpătură, avea înfăţişarea 
tăcută şi neînduplecată a unei pietre de mormânt. Atunci, 
ca să n-o mai vadă, merse mai departe, cobori până la podul 
căii ferate. Parapetul înalt de tablă groasă, bătută în nituri, 
nu-i îngăduia să vadă drumul de fier; desluşea doar un colţ 
lăbărţat al gării decupat pe zarea luminoasă a Parisului, un 
acoperiş mare înnegrit de praful de cărbune; din această 
întindere limpede şi nemărginită, auzea şuieratul 
locomotivelor, hurducăielile sacadate ale plăcilor turnante, 
o uriaşă activitate nevăzută. Apoi, trecu un tren ce părăsea 
Parisul, apropiindu-se cu gâfâitul răsuflării sale şi duruitul 
lui din ce în ce mai tare. N-apucă să zărească trenul, ci 
numai o trâmbă alburie, o pală neaşteptată ce se revărsă 
peste parapet risipindu-se în văzduh. Însă podul fusese 
puternic zguduit şi toată fiinţa ei se află în zvâcnetul acestei 
plecări cu mare viteză. Întoarse capul ca şi cum ar fi vrut să 


urmărească din priviri locomotiva nevăzută al cărei uruit se 
pierdea în depărtare. Într-acolo ghicea câmpia, cerul 
nesfârşit, în adâncul unei văgăuni cu clădiri înalte în stânga 
şi-n dreapta, răzlețe, zidite alandala, dându-şi la iveală 
fațadele cu ziduri netencuite, nişte ziduri pe care erau 
zugrăvite reclame uriaşe, mânjite într-aceeaşi nuanţă 
gălbuie de funinginea maşinilor. Vai, de-ar fi fost şi ea în 
stare să plece, să se ducă acolo, departe, dincolo de 
clădirile în care sălăşluiau sărăcia şi suferinţa! Poate c-ar fi 
început din nou să trăiască. Apod, făcu cale-ntoarsă citind 
în prostie afişele lipite pe tabla parapetelor. Erau de toate 
soiurile. Unul dintre ele, micuţ, de-un albastru frumos, 
făgăduia o recompensă de cincizeci de frânai pentru o 
căţeluşă pierdută. lată o jigodie care pesemne fusese 
iubită! 

Gervaise porni iarăşi agale la drum. Felinarele cu gaz 
aerian se aprindeau în ceața de neguri fumegânde ce se 
lăsa; şi bulevardele lungi, care încetul cu încetul fuseseră 
înecate şi învăluite de întuneric, se iviseră iarăşi 
scânteietoare, prelungindu-se şi mai mult, spintecând 
noaptea, până în beznele îndepărtate ale zării. Un suflu 
uriaş bătea peste oraş, mahalaua ce crescuse în întindere 
îşi azvârlea panglicile de flăcări sub cerul nemărginit şi fără 
lună. Era vremea când, de la un capăt la altul al 
bulevardelor, crâşmele, sălile de bal, micile cafenele, una 
după alta, străluceau vesele în toiul glumelor dezlănţuite de 
cele dintâi rânduri de băutură şi de primul dans. Banii 
primiţi la chenzina mare, făceau ca trotuarele să mişune de 
îmbulzeala haimanalelor puse pe chef. Tot văzduhul duhnea 
de la o poştă a chef - un chef afurisit, dar deocamdată 
cuviincios, numai aşa, un început de chercheleală, şi nimic 
mai mult. În fumul birturilor, clienţii mâncau pe sparte; prin 
vitrinele luminate se zăreau oameni înfulecând, cu gura 
plină, fără să-şi mai dea măcar osteneala de-a mesteca, şi 
râzând. În crâşme, beţivanii apucaseră să-şi ocupe locurile, 
răcnind şi dând din mâini. Şi răzbătea de pretutindeni o 


larmă de iad, glasuri ţipătoare, voci deşănţate, înconjurate 
de tropăitul neîncetat al picioarelor pe trotuare. „la-n 
ascultă, nu vii odată să halim?. Haide, puturosule, fac cinste 
cu-o juma' de molan... Na, te uită, iac-o şi pe Pauline! Zău 
aşa, nu deşertăm nimic pe beregată?!” Uşile erau trântite, 
lăsând să răzbată afară damfuri de vin şi câte un zvon de 
trompetă cu piston. Lumea stătea la coadă în faţa crâşmei 
lui nea Colombe, luminată ca o catedrală în Vinerea mare; 
şi, pentru numele lui Dumnezeu, chiar ai fi zis că-i o slujbă 
adevărată, deoarece înăuntru golanii cântau ca nişte moace 
de ţârcovnici la strană, cu bucile obrajilor umflate şi burţile 
gata să pleznească. Ce mai tura-vura, slujeau liturghia de 
hramul sfintei Chenzine, o sfântă de treabă, care pesemne 
că-n rai stătea la casierie. Dar, văzând cu câtă însufleţire se 
pornea bairamul, micii rentieri, care-şi scoseseră soaţele la 
plimbare, spuneau întrun. Dând din cap, că-n noaptea 
aceea o să fie o groază de oameni beţi pe străzile Parisului. 
Iar peste tărăboiul ăsta, noaptea era nespus de întunecată, 
neînsufleţită şi îngheţată, spintecată doar de făgaşele de foc 
ale bulevardelor, ce se revărsau în cele patru colţuri ale 
cerului. 

Proţăpită în faţa crâşmei, Gervaise stătea pe gânduri. Dac- 
ar fi avut zece centime, ar fi intrat să dea duşcă un păhărel 
de rachiu. Poate că rachiul i-ar fi astâmpărat foamea. Ah, ce 
de mai rachiu băuse! Cu toate acestea i se părea nespus de 
bun. Şi, de departe, privea la maşina de îmbătat, dându-şi 
seama că nenorocirea ei de-acolo se trăgea, şi râvnind, ca-n 
ziua când o să aibă cu ce, să-şi pună capăt zilelor cu rachiu. 
Dar o înfiorare îi străbătu fiinţa, văzând că se înnoptase de- 
a binelea. Haidem, venise vremea cea mai potrivită. Era 
clipa când se cere să ai curaj şi să te porţi cu drăgălăşenie, 
dacă nu voiai să crăpi de foame înconjurată de voioşia 
tuturor. Cu atât mai mult cu cât faptul că-i vedea pe alţii 
ghiftuindu-se, nu-i ţinea de foame. Privind în jurul ei, 
Gervaise încetini şi mai mult pasul. Pe sub copaci, stăruia o 
beznă şi mai adâncă. Trecea puţină lume, oamenii grăbiţi, 


străbătând la iuţeală bulevardul. Şi, pe trotuarul larg, 
întunecat şi pustiu, unde venea să se stingă veselia străzilor 
învecinate, femei în picioare, aşteptau. Clipe îndelungate 
stăteau nemişcate, răbdătoare, drepte şi ţepene ca şi 
platanii cei tineri şi plăpânzi; apoi, încetişor, porneau să se 
mişte, târşâindu-şi pantofii scâlciaţi pe pământul îngheţat 
bocnă, făceau vreo zece paşi şi iarăşi se opreau, ţintuite 
locului. Era printre ele una, c-un trup uriaş, cu braţe şi 
picioare de gânganie, dezmăţată şi plină de haz, într-o 
flenderiţă de mătase neagră, îmbrobodită c-un şal gălbui; 
mai era şi-o alta, deşirată, uscăţivă, cu capul gol, purtând 
un şorţ de servitoare; şi încă multe altele, băbătii 
sulemenite, tinerele nespus de îngălate, atât de îngălate, 
atât de hărtănite, încât nici un strângător de zdrenţe nu le- 
ar fi adunat de pe stradă. Cu toate acestea, Gervaise nu se 
pricepea, şi se străduia să înveţe, făcând şi ea ca ele. O 
tulburare de fetiţă o sugruma de gât; nu-şi mai dădea 
seama dacă-i era ruşine, i se părea că trăieşte un vis urât. 
Vreme de un sfert de ceas, stătu neclintită. Bărbaţii treceau 
pe lângă ea în goană, fără să-şi întoarcă privirile. Atunci, se 
mişcă şi ea din loc, încumetându-se s-agaţe un bărbat ce 
fluiera, cu mâinile în buzunare, şoptindu-i cu glas 
sugrumat: 

— Domnu', ia ascultă niţel... 

Bărbatul se uită chiondorâş la ea şi merse mai departe 
fluierând mai tare. 

Gervaise prinse curaj. Şi uită de sine în focul acestei 
aprige vânători, cu burta goală, îndârjindu-se să câştige 
cina care mereu îi fugea din faţă. Bătu străzile îndelung, 
fără să mai ţină seamă de ceas şi de drum. În preajmă-i, 
femeile amuţite şi învăluite în bezna se vânturau încoace şi 
încolo pe sub copaci, mărginindu-se la acel necurmat du-te- 
vino al animalelor închise în cuşcă. leşeau din întuneric cu 
încetineala tulbure a strigoilor; treceau prin bătaia luminii 
vreunui felinar, în care chipul lor alb ca varul ieşea limpede 
la iveală; şi se dădeau din nou la fund, înghiţite iarăşi de 


întuneric, bâţâindu-şi dunga albă a fustei, intrând la loc în 
vraja fremătătoare a beznei de pe trotuar. Bărbaţii se lăsau 
opriţi, stăteau de vorbă în glumă şi plecau mai departe, 
râzându-şi de ele. Alţii, ruşinoşi, ţinându-se-n umbră, se 
îndepărtau, mergând la zece paşi în urma vreunei femei. De 
acolo răzbăteau o mulţime de şoapte, gâlcevi cu glas 
înăbuşit, tocmeli pline de furie, care pe neaşteptate se 
prăbuşeau într-o tăcere nesfârşită. lar Gervaise, oricât de 
departe s-ar fi dus, vedea, din loc în loc, posturile de strajă 
ale femeilor de noapte, ca şi cum, de la un capăt la altul al 
bulevardelor exterioare, ar fi fost sădite numai femei. 
Mereu, la câte douăzeci de paşi de una, o zărea pe cealaltă. 
Şiragul n-avea sfârşit, tot Parisul era păzit. Neluată în 
seamă, turba de mânie, îşi schimba locul, şi-acum pleca de 
pe şoseaua Clignancourt spre Rue de la Chapelle. 

— Domnu', ia ascultă niţel... 

Însă bărbaţii îşi vedeau de drum. Gervaise se depărtă de 
abatoarele ale căror dărâmături duhneau a sânge. Aruncă o 
privire fostului hotel „Boncoeur”, zăvorât şi dărăpănat. 
Trecu prin faţa spitalului Laribaisicre, numărând fără 
vrerea ei ferestrele luminate de la faţadă, arzând cu luciri 
tulburi şi domoale, ca nişte opaițe la căpătâiul celor care 
trag să moară. Trecu podul drumului de fier, cutremurat de 
trenurile ce duduiau sfâşiind văzduhul cu ţipătul 
deznădăjduit al sirenelor. Oh, ce undă de tristeţe arunca 
noaptea asupra acestor lucruri! Apoi, făcu cale întoarsă, îşi 
umplu ochii cu priveliştea aceloraşi clădiri, cu trecerea prin 
faţa ei, mereu la fel, a aceloraşi porţiuni de bulevard; şi 
asta, de zece, de douăzeci de ori, fără răgaz, fără să se 
odihnească măcar o clipă pe băncile aflate de-a lungul lui. 
Nu, nimeni nu se uita la ea. Din pricina acestui dispreţ, 
umilinţa i se părea şi mai cruntă. Cobora iarăşi înspre 
spital, din nou suia înspre abatoare. Era cea din urmă 
preumblare a ei, de la curţile însingurate unde erau 
sacrificate vitele şi până la sălile alburii unde moartea 


încremenea oamenii în cearceaful fiecăruia. Acolo se 
desfăşurase viaţa ei. 

— Domnu', ia ascultă niţel... 

Şi, pe neaşteptate, îşi zări umbra pe jos. Când se apropia 
de vreun felinar cu gaz aerian, umbra-i nedesluşită se 
aduna şi se-nchega şi mai clară, o umbră uriaşă, bondoacă, 
într-atât de burduhănoasă încât părea caraghioasă. Se 
revărsa, pântecele, grumazul, şoldurile, scurgându-se şi 
plutind laolaltă. Piciorul îi şchiopăta atât de tare, încât, pe 
jos, umbra-i se răsturna la fiecare pas; ca o adevărată 
paiaţă! Apoi, când se mai depărta niţel, paiaţa creştea, se 
făcea uriaşă, umplând bulevardul cu nişte plecăciuni ce-i 
propteau nasul de copaci şi de clădiri. Dumnezeule! cât era 
de caraghioasă şi de înspăimântătoare! 

Niciodată nu-şi dăduse atât de bine seama în ce hal de 
îndobitocire ajunsese. Şi-atunci, nu se putu stăpâni să nu 
privească la bazaconia asta, aşteptând apropierea 
felinarelor, urmărind din ochi dansul umbrei sale. Ah! avea 
o târfă de toată frumuseţea, ce păşea lângă ea! Ce 
înfăţişare! Pesemne c-o s-ademenească numaidecât 
bărbaţii. Şi îşi cobora glasul, nu mai îndrăznea decât să 
bâiguie în spatele trecătorilor. 

— Domnu', ia ascultă niţel... 

În răstimp, se vede că se făcuse foarte târziu. În mahala, 
lucrurile porniseră să da o întorsătură urâtă. Birturile 
închiseseră, lămpile cu gaz aerian răspândeau o lumină 
roşiatică în crâşmele de unde răzbăteau glasuri năclăite de 
beţie. Petrecerile se transformaseră în gâlcevi şi bătăi. Un 
găligan cu hainele zdrenţuite răcnea: „Am să te cotonogesc, 
numără-ţi oasele!” O fată se luase la harţă cu ibovnicul ei, în 
faţa intrării unei săli de dans, făcându-l de bădăran împuţit 
şi îngălat, ros de boli, pe când ibovnicul îi spunea întruna: 
„Moagşs-ta pe gheaţă!”, nefiind în stare să găsească altceva. 
Beţia bântuia pe străzi, răspândind o sete nespusă de-a 
ucide, ceva neînchipuit de sălbatic şi care făcea ca 
trecătorii din ce în ce mai rara să aibă nişte chipuri palide şi 


schimonosite. Se încinse o bătaie, un beţivan căzu pe spate, 
cu gaibaracele-n sus, în vreme ce tovarăşul său, crezând că- 
i făcuse de petrecanie, o luă la fugă tropăind cu încălţările 
lui butucănoase. Haitele de cheflii răgeau cântece 
deşănţate, tăceri prelungi se aşterneau, întrerupte de 
sughiţurile şi căzăturile înăbuşite ale beţivilor. Întotdeauna 
aşa se sfârşeau chefurile chenzinei, de la ceasurile şase 
încoace vinul cursese atât de îmbelşugat, încât se revărsa 
pe trotuare. Oh, nişte vărsături de toată frumuseţea, nişte 
băltoace roşcovane ce se-ntindeau tocmai pe mijlocul 
străzii, încât oamenii întârziaţi şi mai gingaşi la simţire erau 
siliţi să le treacă sărind, ca să nu calce în ele! într-adevăr, 
mahalaua era într-un hal fără de hal! Vreun străin, venit s-o 
viziteze înainte de măturatul de dimineaţă şi-ar fi făcut o 
straşnică părere despre ea. Însă, la ceasul ăsta, beţivanii 
erau la ei acasă, şi nu se sinchiseau de ce zice Europa. 
Pentru humele lui Dumnezeu, şişurile ieşeau din buzunare 
şi mica petrecere se sfârşea în sânge. Femeile grăbeau 
pasul, bărbaţii dădeau târcoale cu ochi de lup, noaptea se- 
ntuneca şi mai avan, plină de nelegiuiri. 

Gervaise îşi vedea de drum, bălăbănindu-se, suind şi 
coborând străzile, având în minte doar un singur gând, să 
meargă la nesfârşit. O cuprindea toropeala somnului, 
aţipea, legănată de şchiopătarea piciorului; apoi, tresărind, 
privea în jurul ei şi-şi dădea seama că mersese o sută de 
paşi în neştire, ca moartă. Era atât de ostenită încât îi venea 
s-adoarmă stând de-a-npicioarelea. Pantofii flenduriţi şi 
străbătuţi de găuri i se lăbărţaseră. Nu-şi mai dădea seama 
de nimic, într-atât era de obosită şi de istovită. Cel din urmă 
gând mai limpede care-i frământa mintea, fu că putoarea de 
fie-sa, în aceeaşi clipă poate, înfuleca la stridii cu duiumul. 
După aceea, totul se tulbură, rămase cu ochii deschişi, dar 
ca să poată gândi ar fi trebuit să facă o sforţare ce-i 
depăşea puterile. Şi singura simţire care stăruia în ea, în 
toiul nimicirii fiinţei sale, era a fragului acela, al dracului de 
crâncen, un frig pătrunzător şi ucigător cum nu pomenise 


niciodată. Fără îndoială că nici morţilor nu le e atât de frig 
în pământ. Gervaise îşi ridică cu greu capul şi faţa-i fu 
biciuită de-un şfichi îngheţat. Era zăpada care, în sfârşit, 
hotărâse să cadă din cerul fumegos, o zăpadă măruntă, 
deasă, pe care o adiere uşoară o bătea în vârtejuri. De trei 
zile încoace, o tot aşteptau. Şi-acum ningea taman la vreme. 

Atunci, cuprinsă de întâia pală a ninsorii, Gervaise, trezită, 
porni să umble mai iute. Oamenii alergau, grăbindu-se spre 
casele lor, cu umerii de pe acum înălbiţi. Şi, întrucât zărise 
pe unul dintre ei apropiindu-se domol pe sub copaci, se 
dădu pe lângă el şi rosti iarăşi: 

— Domnu', ia ascultă niţel... 

Bărbatul se opri locului. Dar nu părea să fi auzit, întindea 
mâna, şoptind cu glasul stins: 

— Faceţi-vă milă şi pomană... 

Amândoi se uitară unul la altul. Ah, Dumnezeule! Acolo 
ajunseseră, moş Bru cerşea, iar madam Coupeau făcea 
trotuarul! Stăteau faţă în faţă uluiţi. Acum, puteau să se ia 
de mână. Toată seara, bătrânul dăduse târcoale, 
neîncumetându-se să agaţe lumea; şi cel dintâi, om pe care- 
l oprea, era tot un flămând ca şi el. Doamne cum să nu-ţi 
vină să plângi de milă! Să fi lucrat cincizeci de ani, şi-acum 
să cerşeşti! Să fii fost una dintre cele mai zdravene 
spălătorese de pe Rue de la Goutte-d'Or, şi s-ajungi pe 
drumuri! Se priveau întruna. Apoi, fără să-şi mai spună 
ceva, apucară fiecare pe drumul său, sub biciuirea ninsorii. 

Era o viforniţă în toată legea. Pe înălțimile de-acolo, în 
mijlocul acelor întinderi necuprinse, zăpada măruntă se 
învolbura, părând bătută de vânt din cele patru zări 
deodată. Nu se mai vedea nici la zece paşi, totul era potopit 
de praful alb spulberat. Mahalaua pierise, bulevardul părea 
neînsufleţit, ca şi cum ninsoarea şi-ar fi aruncat tăcerea 
linţoliului său alb peste sughiţurile celor din urmă beţivii. 
Orbită şi dezorientată, Gervaise mergea mai departe, 
înaintând anevoie. Ca să nu rătăcească, pipăia copacii. Pe 
drum felinarele se iveau din văzduhul alburiu, ca nişte făclii 


stinse. Apoi, deodată, la o răspântie, dispărură până şi- 
aceste slabe licăriri; fu înşfăcată şi învârtită în loc de-un 
vârtej plumburiu şi nu mai văzu nimic care să-i poată sluji 
de călăuză. Pământul de-o albeaţă tulbure îi fugea de sub 
picioare. Era înconjurată de ziduri cenuşii. Şi, când se 
oprea, şovăitoare, întorcându-şi capul, ghicea îndărătul 
vălului de gheaţă, imensitatea bulevardelor, şirul nesfârşit 
al felinarelor, tot haosul întunecat şi pustiu al Parisului 
adormit. 

Ajunsese în locul unde bulevardul exterior se întâlneşte cu 
bulevardele Magenta şi Ornano şi râvnea să se culce pe jos, 
când auzi un zgomot de paşi. Gervaise dădu fuga, însă 
ninsoarea îi luă vederea şi paşii se îndepărtară fără să-şi 
poată da seama dacă se-ndreptau spre dreapta sau spre 
stânga. În cele din urmă zări umerii spătoşi ai unui bărbat, 
o umbră întunecată şi jucăuşă, afundându-se într-un văl de 
ceaţă. Oh, pe-ăsta îl voia cu orice preţ, n-o să-l mai scape 
chin mână! Alergă mai iute, îl ajunse, şi-l apucă de bluză. 

— Domnu', domnu', ia ascultă niţel... 

Bărbatul se întoarse. Era Goujet. 

Poftim, îl agăţase pe Gueule-d'Or! Oare ce grele păcate 
săvârşise înaintea lui Dumnezeu, pentru a fi astfel chinuită 
până la capătul zilelor? Să se-azvârle la picioarele 
fierarului, să fie văzută de el în rândul târâturilor de 
barieră, galbenă ca ceara şi milogindu-se, asta era lovitura 
de graţie. Scena petrecându-se sub un felinar, Gervaise îşi 
zări pe zăpadă umbra lăbărţată ce părea să se hlizească ca 
o adevărată caricatură. Ai fi zis că-i umbra unei femei 
cherchelite. Dumnezeule! Să n-ai un dumicat de pline, nici 
măcar un strop de vin în trup, şi să fie luată drept o femeie 
beată! Era vina ei, de ce se îmbăta? Goujet îşi închipuia 
desigur, că băuse şi că făcuse un chef deşănţat. 

În timp ce ninsoarea îşi dezbobocea ghioceii în frumoasa-i 
barbă bălaie, Goujet o privea. Apod, când Gervaise îşi plecă 
fruntea şi începu să se tragă îndărăt, o opri. 

— Haide, spuse el. 


Şi o luă înainte. Gervaise o porni după el. Străbătură 
împreună mahalaua amuţită, umblând repede, fără să facă 
vreun zgomot, pe lângă pereţii caselor. Biata madam Goujet 
murise în octombrie, din pricina unui reumatism acut. 
Amărât şi singur, Goujet locuia tot în căsuţa de pe Rue 
Neuve. În zaua aceea, întârziase veghind la căpătâiul unui 
tovarăş de lucru accidentat. După ce deschise uşa şi aprinse 
o lampă, se întoarse spre Gervaise care, plină de umilinţă 
rămăsese pe coridor. Îi spuse încetişor, în şoaptă, ca şi cum 
maică-sa ar fi putut să-l mai audă: 

— Intră. 

Camera din faţă, a lui madam Goujet, fusese păstrată cu 
pioşenie în starea în care o lăsase. Lângă fereastră, pe un 
scaun, era aşezat ghergheful, lângă fotoliul cel mare care 
părea s-o aştepte pe bătrâna dantelăreasă. Patul stătea 
făcut, şi, dacă ar fi părăsit cimitirul pentru a veni să 
petreacă o seară cu băiatul, ar fi putut să se culce în el. 

Odaia avea şi-acum un aer de reculegere, o mireasmă de 
virtute şi de bunătate. 

— Intră, repetă ceva mai tare fierarul. 

Gervaise pătrunse în cameră, sfioasă, cu înfăţişarea unei 
fetiţe ce se strecoară într-un loc vrednic de respect. Goujet 
albise ca varul la faţă şi tremura din toată făptura fiindcă 
vâra astfel o femeie în odaia răposatei. Străbătură 
încăperea cu paşi înăbuşiţi, ca şi cum n-ar fi vrut să 
păţească ruşinea de-a fi auziţi. Apoi, după ce-o împinse pe 
Gervaise în camera lui, închise uşa. Acolo, era la el. Aceeaşi 
odăâiţă strimtă pe care-o cunoştea, o cămăruţă de elev, c-un 
pătuţ de fier cu perdele albe. Numai că pe pereţi, chipurile 
tăiate cu foarfeca se-nmulţiseră şi urcau până aproape de 
tavan. Gervaise nu îndrăznea să înainteze în curăţenia de 
aici, se dădea înapoi, departe de lampă. Atunci, fără să 
scoată o vorbă, cuprins de-o mânie turbată, Goujet vru s-o 
îmbrăţişeze şi s-o strivească în braţele sale. Dar Gervaise 
simţea că-şi pierde cunoştinţa, şi şopti: 

— Oh! Doamne!. Oh! Doamne!. 


Soba, mânjită de praf de cocs, încă mai ardea, şi-un rest 
de tocană, pe care fierarul o lăsase la cald, crezând c-o să 
se-ntoarcă devreme acasă, aburea lângă cenuşar. Gervaise, 
dezmorţită de căldura copleşitoare din odaie, ar fi fost în 
stare să se-ntindă pe jos pentru a mânca din crăticioară. 
Era mai mult decât putea îndura, simţea cum d se sfâşie 
stomacul, şi se plecă oftând din greu. Însă Goujet înţelese. 
Puse tocana pe masă, tăie pâine, şi-i turnă de băut. 

— Mulţumesc! mulţumesc! spuse ea. Oh! cât eşti de bun! 
Mulţumesc! 

Se bâlbâiA. Nefiind în stare să rostească desluşit cuvintele. 
Când să ia furculiţa, tremură atât de tare încât o scăpă din 
mână. Foamea ce-o sugruma o făcea să-şi bâţâie capul ca o 
babă. Fu nevoită să mănânce cu degetele. Când băgă în 
gură întâiul cartof, izbucni în hohote de plâns. Lacrimile cât 
bobul ce i se prelingeau de-a lungul obrajilor, îi picurau pe 
bucata, de pâine. Mânca întruna, înghiţea pe nerăsuflate 
pâine muiată cu lacrimi, gâfâind din răsputeri, cu bărbia 
cuprinsă de tremurici. Goujet o sili să bea, ca să nu se 
înece; şi paharul zăngăni încetişor lovindu-i-se de dinţi. 

— Mai vreţi pâine? o întrebă el cu glas scăzut. 

Gervaise plângea, spunea nu, apoi spunea da, nu mai ştia 
ce zice. Vai! Doamne-Dumnezeule! Ce bine şi cât de jalnic e 
să mănânci, atunci când crăpi de foame! 

lar Goujet, de cealaltă parte a mesei, se uita la ea visător. 
Acum, o vedea cât se poate de bine, în bătaia luminii filtrate 
de abajur. Cât era de bătrână şi de prăpădită! Căldura îi 
topea fulgii de zăpadă de pe păr şi de pe veşminte, şi era 
leoarcă de apă. Bietu-i cap, care se clătina, încărunţise de 
tot, şi era acoperit de şuviţe albite, pe care vântul le 
zbârlise, gâtul îi căzuse între umeri, şi întreaga-i făptură se 
chircise, se urâţise şi se umflase de-ţi venea să plângi. Şi 
Goujet aşi amintea de dragostea lor, când Gervaise era ca 
un bujor şi-şi meşterea fiarele de călcat, dând la iveală guşa 
de copilaş ce-i împodobea gâtul c-un colăcel atât de frumos. 
Pe vremea aceea, se ducea s-o privească ceasuri de-a 


rândul, mâncând-o din ochi, mulţumit doar c-o vedea. Mai 
târziu, Gervaise venise la fierărie, şi-acolo trăiseră clipe de 
bucurie nespusă, în timp ce el bătea pe nicovală şi ea se- 
ntrupase în danţul ciocanului său. Pe-atunci, de câte ori nu 
plânsese eu capul în pernă, nopţi întregi, dorindu-şi ca şi 
acum s-o aibă în odaia lui! Oh! i-ar fi frânt mijlocul, de-ar fi 
îmbrăţişat-o, atât de mult o dorea! Şi-acum, era a lui, putea 
s-o ia. Gervaise îşi sfârşea de îmbucat pâinea, plângea cu 
lacrimii amare peste fundul crăticioarei, lacrimi mari şi 
tăcute ce-i picurau întruna în mâncare. 

Gervaise se sculă. Isprăvise. Stătu o clipă cu capul plecat, 
stânjenită, nedându-şi seama dacă Goujet o voia. Apoi, 
părându-i-se că zăreşte o flacără în ochii lui, îşi duse mâna 
la bluză şi-şi descheie întâiul nasture. Însă Goujet 
îngenunchease, îi cuprinsese mâinile, rostind încetişor: 

— Vă iubesc, madam Gervaise, oh, încă vă mai iubesc, în 
ciuda a tot ce a fost, vă jur! 

— Nu spune aşa ceva, dom' Goujet! exclamă ea, 
înnebunită că-l vedea în chipul acesta la picioarele ei. Nu, 
nu spune aşa ceva, mă faci să sufăr din cale-afară! 

Şi întrucât Goujet spunea mereu că nu era în stare să 
iubească de două ori în viaţă, Gervaise se lăsă şi mai aprig 
pradă deznădejdii. 

— Nu, nu, nu mai vreau, mi-e prea ruşine... pentru numele 
lui Dumnezeu, ridică-te. Eu ar trebui să stau în genunchi. 

Goujet se sculă, tremura din toată fiinţa, şi spuse cu glas 
bâlbâit: 

— Vrei să-mi îngădui să te sărut? 

Gervaise, uluită de uimire şi tulburare, nu ştia ce să 
răspundă. Încuviinţă din cap. Dumnezeule! era a lui, putea 
să facă din ea orice-ar fi vrut. Dar el doar îşi întindea 
buzele. 

— Atât îi de ajuns între noi, madam Gervaise, îngână el. 
Asta-i toată prietenia noastră, nu-i aşa? 

O sărută pe frunte, pe una dintre şuviţele părului ei 
încărunţit. Nu sărutase pe nimeni de când murise maică-sa. 


Rămăsese pe lume doar cu buna şi scumpa lui prietenă, 
Gervaise. Şi-atunci, după ce-o sărută atât de respectuos, 
păşi de-a îndărătelea şi se prăbuşi pe pat, cu pieptul 
zguduit de hohote de plâns. Iar Gervaise nu fu în stare să 
mai rămână acolo; era din cale-afară de jalnic şi prea 
îngrozitor, ca doi oameni ce se iubeau să se reîntâlnească 
într-o asemenea împrejurare. Îi strigă: 

— Te iubesc, dom' Goujet, şi eu te iubesc din toată inima... 
Oh, nu-i cu putinţă, îmi dau seama... Rămâi cu bine, rămâi 
cu bine, c-altminteri ne-ar pieri amândurora suflarea. 

Şi străbătu în goană odaia lui madam Goujet, pomenindu- 
se pe stradă. Când îşi veni în fire, sunase în Rue de la 
Goutte-d'Or şi Boche trăgea zăvorul. Clădirea era toată 
învăluită de beznă. Pătrunse pe poartă, de parc-ar fi 
pătruns în jalea morţii ei. La ceasul acesta din noapte, 
gangul, larg deschis şi dărăpănat, semăna cu-o gură 
căscată. Când te gândeşti că pe vremuri jinduise la un 
colţişor din această cazarmă neînsufleţită! Se vede, aşadar, 
că urechile-i fuseseră astupate de nu auzise, pe vremea 
aceea, blestemata cântare a deznădejdii ce huruia dincolo 
de ziduri! Din ziua în care pusese piciorul acolo, de-atunci 
începuse prăbuşirea. Da, pesemne că oamenilor le purta 
ghinion să trăiască aşa, de-a valma unii peste alţii, în aceste 
mătăhăloase şi netrebnice clădiri pentru muncitori, aici te 
puteai molipsi de holera sărăciei. În seara aceea, părea că 
toată lumea îşi dăduse duhul. Asculta doar sforăiturile 
soţilor Boche, în dreapta; în vreme ce Lantier şi Virginie, în 
stânga, torceau ca nişte motani fără somn, cărora li-e prea 
cald şi stau cu ochii închişi. În curte, i se păru că-i în 
mijlocul unui adevărat cimitir; neaua aşternuse pe jos un 
covor palid; fațadele înalte se ridicau, cenuşii şi livide, fără 
nici o lumină, asemeni zidurilor unor ruine; şi nici o suflare, 
de parcă un târg întreg fusese înmormântat, încremenit de 
frig şi foame. Fu nevoită să sară peste un şuvoi negricios şi 
peste o băltoacă slobozite de boiangerie, care, aburind, îşi 
croiau un făgaş noroios în albul zăpezii. Era o apă de 


culoarea gândurilor ce-o frământau. De mult se scurseseră, 
frumoasele ape albăstrii şi trandafirii! 

Apoi, urcând prin beznă cele şase etaje, nu-şi putu stăpâni 
râsul; un râs păcătos, care-i făcea rău. Îşi aducea aminte de 
visurile ei de odinioară; să lucreze în tihnă, să aibă 
totdeauna o bucată de pâine, să aibă un culcuş niţel mai 
curat pentru dormit, să-şi crească cuviincios copiii, să nu fie 
luată la bătaie şi să-şi dea cea din urmă suflare în patul ei. 
Nu, zău că-ţi venea să râzi cum de se împliniseră toate 
astea! Nu mai lucra, nu mai avea ce mânca, dormea pe-o 
grămadă de paie, fiică-sa bătea trotuarele, bărbatu-său o 
snopea în bătăi; nu-i mai rămăsese altceva decât să moară 
pe stradă, şi ar fi făcut-o numaidecât, de-ar avea destul 
curaj să se-arunce pe fereastră de sus de-acasă. Nu s-ar 
zice oare că ceruse celui de sus un venit de treizeci de mii 
de franci şi să fie înconjurată de atenţii în fel şi chip? Ah, 
într-adevăr, în viaţa asta, degeaba te mulţumeşti cu puţin, 
că tot trebuie să te ştergi pe bot! Nici măcar fiertura cea de 
toate zilele şi-un culcuş ca lumea, asta-i soarta celor mulţi. 
Şi ceea ce-i aţâţa şi mai mult râsul amar era faptul că-şi 
amintea nădejdea ce nutrise că după douăzeci de ani de 
călcat rufe se va retrage la ţară. Ei bine! avea să se ducă la 
ţară. Voia să-şi albă peticul ei de verdeață la cimitirul Pere- 
Lachaise. 

Când pătrunse pe coridor, era ca nebună. Capul i se- 
nvârtea ca un titirez. De fapt, durerea-i cumplită se datora 
faptului că-şi luase rămas bun de la fierar, pentru 
totdeauna. Între ei totul se sfârşise, niciodată nu se vor mai 
vedea. Apoi, în afară de asta, dădeau buzna în minte toate 
celelalte gânduri legate de nenorocirile ei şi sfârşeau prin a 
o ameţi. În treacăt, aruncă o privire în casa familiei Bijard 
şi-o zări pe Lalie moartă, c-o înfăţişare de mulţumire 
zugrăvită pe chip pentru că stătea culcată şi-avea să se 
răsfeţe astfel o întreagă veşnicie. Zău aşa, copiii aveau mai 
mult noroc decât oamenii în toată firea! Şi, întrucât pe sub 
uşa lui moş Bazouge se strecura o rază de lumină, se duse 


de-a dreptul la el, cuprinsă de-o poftă nebună să plece şi ea 
pe-acelaşi drum cu fetiţa. 

Moş Bazouge, bătrânul şugubăţ, se întorsese în noaptea 
aceea acasă într-o stare de nemaipomenită veselie. i 
trăsese o beţie atât de crâncenă, încât sforăia pe jos, în 
ciuda frigului; şi-asta nu-l împiedica să viseze ceva frumos, 
deoarece parcă râdea din burtă. Lumânarea rămasă 
aprinsă, îi lumina bulendrele, pălăria neagră bugşită într-un 
colţ, mantia neagră ce şi-o trăsese pe genunchi, ca un 
căpătâi de pătură. 

Când îl zări, Gervaise se porni deodată să jelească atât de 
tare, încât moşneagul se trezi din somn. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Ia închide uşa! Intră un 
frig în odaie!. Hai! Matale erai!. Ce s-a-ntâmplat? Ce vrei? 

Atunci, Gervaise, cu braţele întinse, nemaiştiind ce 
bâiguie, porni să-l roage cu patimă. 

— Oh, du-mă de-aici, m-am săturat, vreau să mă duc de pe 
lumea asta... Nu trebuie să-mi porţi pică. Eram neştiutoare, 
Dumnezeule! Nu ştie omul niciodată, atâta vreme cât nu e 
gata... Vai, da, vine o bună zi când... eşti mulţumit să mori! 
la-mă cu dumneata, ia-mă, am să-ţi mulţumesc din toată 
inima! 

Şi, cutremurată de-o dorinţă ce-i sugea sângele din obraji, 
Gervaise se prăbuşi în genunchi. Niciodată nu se zvârcolise 
în chipul acesta la picioarele unui bărbat. Mutra de beţivan 
a lui moş Bazouge, cu gura pocită şi pielea îmbăcsită de 
colbul înmormântărilor, i se părea frumoasă şi strălucitoare 
ca un soare. Dar moşneagul, care încă nu se trezise ca 
lumea, îşi închipuia că-i vorba de cine ştie ce păcăleală de 
prost gust. 

— Ia-n ascultă, îngână el, să nu-ţi baţi joc de mine! 

— Ia-mă cu dumneata, spunea întruna Gervaise, cu şi mai 
multă înfierbântare. Ţi-aduci aminte că-ntr-o seară ţi-am 
bătut în perete; apoi, ţi-am spus că nu-i adevărat, fiindcă 
pe-atunci eram prea proastă încă... însă, poftim, dă-mi 
mâna, nu mai mi-e teamă! la-mă cu dumneata să dorm, ai 


să vezi că nici n-o să mişc... Oh! atât îmi mai doresc, oh, o 
să-ţi fiu nespus de recunoscătoare! 

Bazouge, totdeauna curtenitor, se gândi că nu trebuie să 
dea brânci unei cucoane căreia, pare-se, îi căzuse cu tronc. 
Bătea câmpii, însă, cu toate acestea, când se-nflăcăra, mai 
avea ceva din frumuseţea ei de altădată. 

— Ai nimerit-o taman la ţanc, spuse el cu-o înfăţişare 
pătrunsă de convingere; am mai împachetat astăzi trei, 
care mi-ar fi dat un bacşiş de pomină dacă şi-ar mai fi putut 
vâri mâna în buzunar... Numai că, măiculiţă dragă, lucrurile 
astea nu se pot ticlui chiar aşa... 

— Ia-mă cu dumneata, ia-mă, striga întruna Gervaise, 
vreau să mă duc de pe lumea asta... 

— Păi, mai e-un chichirez mititel, înainte de toate...' Ştii, 
trebuie să faci hâc! 

Şi icni din gâtlej, ca şi cum şi-ar fi înghiţit limba. Apoi, 
părându-i-se că gluma avea haz, rânji. 

Gervaise se ridicase din nou în picioare, încetişor.' Va să 
zică nici el nu era în stare s-o ajute în vreun fel? Se înapoie 
în odaia ei, ca prostită, şi se trânti pe mormanul de paie, 
părându-i rău că mâncase. Ah, nu, într-adevăr, sărăcia nu 
omora îndeajuns de iute. 

XIII. 

În noaptea aceea, Coupeau trase un chef de pomină. A 
doua zi, Gervaise primi zece franci de la băiatul ei, Etienne, 
care era mecanic la căile ferate; băieţelul îi trimitea din 
când în când câte-o monedă de cinci franci, ştiind că pe- 
acasă nu prea era belşug. Îşi puse la fiert un rasol pe care-l 
mâncă numai ea singură, deoarece mârţoaga de Coupeau 
nu se întoarse acasă nici a doua zi. Luni nimeni, marţi iarăşi 
nimeni. Trecu toată săptămâna. Ei, drăcia dracului, de l-ar 
fi răpit vreo cucoană, s-ar fi putut spune c-a dat norocul 
peste ea. Dar, tocmai duminică, Gervaise primi o hârtie 
tipărită, care la început îi stârni teama, fiindcă i s-a părut c- 
ar fi o scrisoare de la comisariat. Apoi, se linişti, era doar o 
încunoştinţare care-i dădea de veste că porcul de bărbatu- 


său trăgea să moară la balamucul de la Sainte-Anne. 
Scrisoarea spunea lucrul ăsta mai cuviincios, numai că tot 
aia era. Da, într-adevăr o cucoană i-l răpise pe Coupeau, şi 
cucoana era cumătră ce-ţi-dă-ochii-peste-cap, cea din urmă 
ibovnică a beţivanilor. 

Zău aşa, Gervaise nici că se clinti. Coupeau ştia drumul, o 
să se întoarcă acasă de la balamuc şi singur-singurel; îl 
îngrijiseră şi-l lecuiseră acolo de-atâtea ori, încât or să-i mai 
tragă o dată păcăleala aia de prost gust, de a-l pune pe 
picioare. Parcă nu aflase chiar în aceeaşi dimineaţă că o 
săptămână de-a rândul Coupeau fusese văzut, beat criţă, 
bătând crâşmele din Belleville, în tovărăşia lui Mes-Bottes! 
Cât se poate de bine, însemna că Mes-Bottes plătea; se 
vede că pusese laba pe banii de la ciorap ai nevesti-sii, 
economii dobândite la joaca aceea, pe care dumneavoastră 
o ştiţi prea bine. Ah, băuseră în crâşme bani curaţi ca 
lacrima, în stare să te molipsească cu cele mai ruşinoase 
boli! Cu atât mai bine, dacă Coupeau se-alesese cu nişte 
cârcei. lar Gervaise era mai cu seamă înfuriată la gândul că 
celor doi nemernici nici nu le trecuse prin cap să vină s-o ia 
pe ea şi să-i facă cinste c-un păhărel de rachiu. S-a mai 
pomenit aşa ceva! Un chef de-o săptămână, şi nici un pic de 
atenţie faţă de femei! Când bei de unul singur, mori de unul 
singur, iac-aşa! 

Cu toate acestea, luni, întrucât Gervaise avea pentru seară 
o masă bunicică, nişte fasole rămasă din ajun şi un clondir, 
găsi un motiv, spunându-şi c-o plimbare avea să-i trezească 
pofta de mâncare. Scrisoarea de la balamuc, de pe scrin, o 
sâcâia. Zăpada se topise, era timp schimbăcios, închis şi 
plăcut, cu o tărie pătrunzătoare şi înviorătoare în văzduh. 
Gervaise plecă pe la vremea prânzului, căci avea un drum 
lung de făcut; trebuia să străbată Parisul, iar piciorul 
şontorog îi îngreuia mersul. Totodată, era o mulţime de 
oameni pe străzi; însă lumea o distra şi-ajunse cu bine la 
capăt. Când îşi spuse numele, îi povestiră nişte lucruri de 
necrezut: se pare că pe Coupeau îl pescuiseră din adâncul 


valurilor la Pont-Neuf; se aruncase de pe pod, peste 
parapet, părându-i-se că zăreşte un om bărbos care-i tăia 
calea. O săritură de toată frumuseţea, nu-i aşa? Cât priveşte 
felul în care Coupeau ajunsese pe Pont-Neuf, ăsta era un 
lucru pe care nici el însuşi nu era în stare să şi-l 
lămurească. 

În răstimp, un paznic o călăuzea pe Gervaise. Tocmai urca 
treptele unei scări, când auzi nişte răgete de-i îngheţă 
sângele în vine. 

— Hai? Ce mai gălăgie face! spuse paznicul. 

— Cine? întrebă ea. 

— Păi, bărbatul dumitale! Răcneşte în chipul ăsta de 
alaltăieri. Şi să vezi matale cum mai ţopăie. 

Ah! Dumnezeule! Ce privelişte! Rămase uluită. Celula era 
căptuşită cu saltele de sus şi până jos; pe duşumea erau 
două saltele de paie, una peste alta; şi, într-un colţ, stăteau 
întinse o saltea şi-un sul de căpătâi, nimic altceva. În celulă, 
Coupeau dănţuia şi răcnea. Arăta ca o adevărată paiaţă de 
carnaval, cu bluza de lucru ferfeniţită şi mădularele 
bâţâindu-i-se în toate părţile; dar o paiaţă deloc hazlie! Oh, 
nu, o paiaţă al cărei tontoroi înspăimântător făcea să ţi se 
zbârlească părul de pe cap. Era mascat în omul-care-trage- 
să-moară. Ptiu, drace! Ce mai ţopăială! Se izbea de 
fereastră, de-acolo se întorcea de-a-ndărătelea, bătând 
tactul cu braţele, zgâlţâindu-şi mâinile, de parcă ar fi vrut 
să şi le rupă şi să le zvârle în obrazul oamenilor. Prin sălile 
de dans se întâlnesc poznaşi dintr-ăştia care imită această 
țopăială; numai că o imită prost, dacă vrei să-ţi dai seama 
cât haz are, când e făcută la meserie, trebuie să vezi acest 
dans executat de un beţivan. Cântecul îşi are şi el 
chichirezul lui, un potop de orăcăieli necurmate, ca la 
carnaval, o gură căscată cât hăul, slobozind ceasuri de-a 
rândul aceleaşi sunete de trombon răguşit. Coupeau răgea 
ca o fiară căreia i-au fost strivite labele. Şi, să-i zică 
orchestra, poftiţi cucoanele la dans! 


— Doamne! Dar ce are... Dar ce are!. Spunea întruna 
Gervaise, cuprinsă de spaimă. 

Internul, un vlăjgan tânăr şi bălai, cu obrajii îmbujoraţi, 
îmbrăcat în halat alb, sta liniştit şi lua însemnări. Cazul era 
vrednic de interes şi internul nu-şi părăsea bolnavul. 

— Dacă vreţi, puteţi să rămâneţi o clipă, îi spuse el 
spălătoresei; staţi însă liniştită... încercaţi să-i vorbiţi, n-are 
să vă recunoască. 

Coupeau, într-adevăr, păru că nici nu-şi zăreşte nevasta. 
Gervaise nu-l văzuse prea bine când intrase, în aşa hal se 
zbănţuia, încercând să se farme-n bucăţi. Când îl privi la 
faţă, i se muiară braţele. Doamne, cum de era cu putinţă să 
aibă asemenea chip, cu sângele-n ochi şi buzele pline de 
coji? Negreşit că ea una nu l-ar fi recunoscut. Mai întâi şi- 
ntâi, prea se schimonosea, fără să spună de ce, pocindu-şi 
mutra deodată, cu nasul crâmpoţit şi obrajii traşi, ca un 
adevărat rât de jivină. Era atât de înfierbântat, încât aerul 
din preajmă-i fumega; iar pielea parcă-i era dată cu lac, udă 
leoarcă de-o sudoare groasă ce picura pretutindeni. Din 
tontoroiul său de brezaie turbată, se vedea bine că nu-i 
erau boii acasă, ceva îl apăsa pe cap, iar mădularele îi erau 
sfârtecate de dureri. 

Gervaise se apropiase din nou de internul care bătea cu 
vârful degetelor tactul unei melodii pe spătarul scaunului. 

— Ia spuneţi-mi, domnule, înseamnă că-i de rău, de data 
asta? 

Internul dădu din cap, fără să-i răspundă. 

— la spuneţi-mi, nu cumva bălmăjeşte ceva pe-nfundate?. 
Hai? Auziţi, ce-o fi asta? 

— Vorbeşte de vedeniile pe care le are, şopti tânărul: 
Tăceţi, lăsaţi-mă s-ascult. 

Coupeau bâiguia ceva cu glas icnit. Totuşi, o flacără de 
veselie îi strălumina privirile. Se uita pe jos, în dreapta, în 
stânga, şi făcea cale întoarsă, de parcă ar fi hoinărit prin 
pădurea de la Vincennes, pălăvrăgind de unul singur. 


— Ah, ce drăgălaş, ce minunat... Sunt şi căsuțe, un 
adevărat bâlci. Şi-o muzică tare frumuşică! Ce mai bairam! 
Trag la ulcele, acolo înăuntru... Nespus de drăguţ! Ia-n te 
uită, că se luminează; nişte baloane roşii în văzduh, şi 
ţopăie, şi-aleargă!. Oh, oh, ce de mai lampioane în copaci!. 
E straşnic de plăcut! Ţâşnesc de pretutindeni fântâni, 
cascade, o apă care cântă, oh, c-un glăscior de băieţel din 
corul bisericii... Nemaipomenit! ce căderi de apă! 

Şi se îndreptă de spate, ca pentru a auzi mai bine cântarea 
fermecătoare a apelor; trăgea adânc aerul în piept, 
părându-i-se că soarbe boarea răcoroasă răspândită în 
văzduh de fântâni. Însă, încetul cu încetul, chipul lui îşi 
recăpătă înfăţişarea îngrozită. Atunci, se gârbovi, porni s- 
alerge şi mai iute de-a lungul pereţilor celulei, bolborosind 
fel de fel de ameninţări. 

— 'Toate astea-s iarăşi nişte chichiţe!. Bânuiam eu... 
Linişte, adunătură de haimanale! Da, vă râdeţi de mine. 
Beţi şi zbieraţi acolo înăuntru cu paceaurele voastre ca să 
mă luaţi în zeflemea... Am să vă cotonogesc eu, acolo, în 
coşmelia voastră!. Pentru numele lui Dumnezeu! lăsaţi-mă 
în pace! 

Strângea pumnii; apoi, scoase un țipăt răguşit şi, din fugă, 
căzu lat la pământ. Şi bâiguia, cu dinţii clănţănind de 
spaimă: 

— Vreţi să mă omor. Nu, n-am să m-arunc!. loată apa asta 
vrea să-nsemne că n-am curaj. Nu, n-am să m-arunc! 

Căderile de apă, care la apropierea sa o luau la goană, 
înaintau iarăşi când Coupeau dădea îndărăt. Şi, deodată, 
privi îndobitocit în jurul său şi bâlbâi cu glas abia desluşit: 

— Nu-i cu putinţă, au tocmit doctori împotriva mea! 

— Plec, domnule, bună seara! spuse Gervaise internului. 
Prea-mi face rău, am să mai vin. 

Era albă ca varul. Coupeau îşi vedea mai departe de 
țopăiala lui, de la fereastră la saltea, şi de la saltea la 
fereastră, năduşit leoarcă, spetindu-se şi bătând tactul. 
Atunci, Gervaise o luă la fugă. Dar degeaba cobori scările în 


goană, că până ajunse jos continuă s-audă tontoroiul 
blestemat al bărbatului ei. Ah, Dumnezeule, ce plăcut era 
afară, puteai să răsufli! 

În seara aceea, toată casa din Rue de la Goutte-d'Or 
vorbea despre ciudata boală a lui Coupeau. Soții Boche, 
care-n vremea din urmă o luau pe Şontoroagă peste picior, 
îi făcură de astă dată cinste c-un lichior de coacăze în 
odăiţa lor de la poartă, numai ca să afle amănunte. Veni şi 
madam Lorilleux, la fel şi madam Poisson. Se aşternură pe 
nişte pălăvrăgeli ce nu se mai curmau. Boche cunoscuse un 
tâmplar care se dusese gol puşcă pe Rue Saint-Martin şi 
murise jucând polca; ăla trăgea la măsea numai absint. 
Cucoanele se tăvăliră de râs, fiindcă păţania li se părea 
totuşi hazlie, deşi era destul de jalnică. Apoi, întrucât nu 
prea se înţelegea bine, Gervaise dădu lumea la o parte şi 
strigă să i se facă loc; şi, în mijlocul odăiţei de la poartă, în 
vreme ce ceilalţi o priveau, îl imită pe Coupeau, zbierând, 
ţopăind, zvârcolindu-se şi zbătându-se cu nişte scălâmbăieli 
spăimântătoare. Da, pe cuvânt de cinste, întocmai aşa 
făcea! Atunci, ceilalţi se arătau uluiţi: nu era cu putinţă! Un 
om n-ar fi putut să-ndure nici măcar trei ceasuri săvârşirea 
unor bazaconii dintr-ăstea. Ei bine! Gervaise se jura pe ce- 
avea mai sfânt, Coupeau o ţinea-ntruna din ajun, şi se 
împliniseră treizeci şi şase de ceasuri. De altfel, n-aveau 
decât să se ducă să vadă, dacă n-o credeau, însă madam 
Lorilleux spuse că, Doamne păzeşte, mai fusese o dată în 
vizită la balamucul de la Sainte-Anne; nici lui Lorilleux n-o 
să-i îngăduie să-şi vânture paşii pe-acolo. Iar Virginie, a 
cărei prăvălie mergea din ce în ce mai prost şi-avea o mutră 
de înmormântare, se mulţumi să îngâne că viaţa nu era 
totdeauna prea veselă. Ei, drăcia dracului, nu! Isprăviră de 
băut lichiorul de coacăze şi Gervaise le ură noapte bună 
tuturor. Când contenea de vorbit, căpăta numaidecât o 
mutră de toantă, cu ochii bulbucaţi, privind în gol. Fără 
îndoială că-şi vedea bărbatul dănţuind. Când se sculă a 
doua zi, luă hotărârea să nu se mai ducă acolo. La ce bun? 


Nu voia să-şi piardă şi ea minţile. Între timp, din zece în 
zece minute, se adâncea iarăşi în gândurile ei, şi era, cum s- 
ar zice, pe altă lume. Totuşi ar fi fost interesant de ştiut, îşi 
spunea ea, dacă bărbatu-său, ţopăia mai departe. Când 
sună ora prânzului, nu se mai putu stăpâni, nu-şi mai dădu 
seama de lungimea drumului, într-atât dorinţa şi teama de 
ceea ce-o aştepta îi frământau mintea. 

Oh, nu mai fu nevoie să ceară veşti despre starea 
bolnavului. De la poalele scării, se auzi cântarea lui 
Coupeau. Întocmai aceeaşi melodie, întocmai aceeaşi 
dănţuială. Era în stare să-şi închipuie că adineauri coborâse 
pentru-o clipă, şi-acum urca îndărăt. Paznicul din ajun, care 
ducea nişte ceşti cu ceai de tei pe coridor, întâlnind-o, îi 
făcu semn cu ochiul, ca să se arate prietenos. 

— Cum e, tot aşa? spuse ea: 

— Oh! Tot aşa, răspunse el fără să se oprească din mers. 

Gervaise intră, însă rămase lângă colţul uşii, deoarece 
Coupeau avea musafiri. Internul bălai şi trandafiriu stătea 
în picioare, lăsându-şi scaunul unui domn bătrân cu 
decoraţii, chel şi cu-o mutră de pişicher. Era fără tăgadă 
medicul-şef, căci avea nişte priviri tăioase şi pătrunzătoare 
ca sfredelul. Toţi neguţătorii de moarte subită te privesc, cu 
asemenea uitături. 

De altfel, Gervaise nu venise pentru domnul acesta, şi se 
înălța pe vârful picioarelor dindărătul ţestei sale, 
mâncându-l din ochi pe Coupeau. Turbatul dănţuia şi 
răcnea şi mai tare decât în ajun. Mai văzuse ea pe vremuri, 
la balurile din joia a treia din postul Paştilor, nişte zdrahoni 
de slujnicari de spălătorie slobozindu-şi dracii câte-o noapte 
întreagă; însă niciodată, pentru nimic în lume, nu şi-ar fi 
închipuit că un bărbat ar fi în stare să se dedea plăcerilor 
atâta timp; când spunea că se deda plăcerilor, era un fel de- 
a vorbi căci nu-i nici o plăcere să te zbaţi ca un peşte fără 
voia ta, ca şi cum ai fi înghiţit o cutie cu iarbă de puşcă. 
Coupeau, ud leoarcă, se zbănţuia şi mai avan, iacă tot! 
Gura-i părea că se mărise de-atâta zbierat. Oh, cucoanele 


însărcinate ar face mai bine să stea afară. Umblase atât de 
mult de la saltea şi până la fereastră, încât se vedea făgaşul 
îngust de pe aşternut; salteaua de paie se rosese din pricina 
încălţărilor. 

Nu, zău, priveliştea nu prea era încântătoare; şi Gervaise, 
tremurând, se întreba de ce se mai întorsese aici. Când te 
gândeşti că ieri seară, în odăiţa soţilor Boche, o învinuiseră 
că exagerează! Zău aşa! Nu povestise nici măcar jumătate 
din cele văzute! Acum, îşi dădea mai bine seama cum se 
descurca Coupeau în treaba asta, n-o să-l mai uite 
niciodată, cu ochii larg deschişi în gol. Cu toate acestea, 
prindea nişte cuvinte rostite între intern şi medicul-şef. Cel 
dintâi îi dădea amănunte despre cum petrecuse bolnavul 
noaptea, cu vorbe pe care Gervaise nu le înţelegea: În tot 
timpul nopţii, bărbatul ei trăncâănise şi dănţuise, rotindu-se 
ca o fofează, iată cam ce voiau să-nsemne spusele lor. Apoi, 
domnul cel bătrân şi chel, de altfel nu prea politicos, păru în 
cele din urmă s-o bage în seamă; şi, după ce internul îi 
spuse că era nevasta bolnavului, se pomi s-o ia la întrebări, 
privind-o ameninţător ca un comisar de poliţie. 

— Tatăl omului ăsta era băutor? 

— Da, domnule, câte niţel, ca toată lumea... A murit 
căzând de pe un acoperiş, într-o zi de beţie. 

— A băut şi maică-sa? 

— Păi, domnule, ca toată lumea, ştiţi cum, un păhărel ici, 
un păhărel colo... Oh! Neamurile lui îs nişte oameni foarte 
la locul lor... A avut un frate care-a murit tânăr de tot, 
cuprins de zvârcoliri. 

Doctorul se uita la ea cu privirile-i pătrunzătoare. 
Continuă cu glasul său bădărănos: 

— Bei şi dumneata? 

Gervaise gângăvi, se apără, îşi duse mâna la inimă ca să 
se-afurisească. 

— Bei şi dumneata! Ia seama, vezi unde te mână băutura... 
într-o bună zi, ai să mori tot aşa. Atunci, Gervaise încremeni 
lipită de perete. Doctorul se întoarse cu spatele. Se lăsă pe 


vine, fără să-i pese de faptul c-avea s-adune praful de pe 
salteaua de paie cu redingota; iscodi vreme îndelungată 
zbănţuielile lui Coupeau, aşteptându-l să treacă pe lângă el, 
urmărindu-l din priviri. În ziua aceea, picioarele ţopăiau şi 
ele; de la mâini tremuriciul coborâse acum în picioare; o 
adevărată păpuşă, trasă pe sfori, cu mădularele umblând 
brambura, cu trunchiul ca din lemn. Boala se întindea 
încetul cu încetul. S-ar fi zis că-i cântă ceva înlăuntru; 
pornea la fiecare trei sau patru secunde, bârâia o clipă; 
apoi se oprea şi iarăşi o pornea, întocmai ca tremuriciul 
care-i apucă pe cârnii de pripas, când li-e frig iarna, 
zgâlţâindu-i în vreun gang. De pe acum pântecele şi umerii 
aveau un tremur ca freamătul apei când începe să fiarbă. 

Ciudată prăbuşire totuşi, să te duci pe lumea ailaltă 
zvârcolindu-te, ca o fată pe care o scoate din minţi 
gâdilatul! 

Coupeau se văita cu glasul înăbuşit. Părea că suferă mai 
mult decât în ajun. Vaietele sale icnite lăsau să se ghicească 
tot felul de dureri. Mii de ace îl înţepau. Simţea 
pretutindeni pe piele ceva apăsător; o jivină rece şi udă i se 
târa pe pulpe şi-şi înfigea colții în carnea lui. Apoi, veneau 
alte jivine ce i se cocoţau pe umeri, sfâşiindu-i carnea cu 
ghearele. 

— Mi-e sete, vai! Mi-e sete! bodogănea el fără încetare. 

Internul luă o cearcă de limonadă de pe o poliţă şi i-o 
dădu. Coupeau înşfăcă ceaşca cu amândouă mâinile, sorbi 
cu lăcomie o înghiţitură, vărsându-şi jumătate din limonadă 
pe el; însă scuipă numaidecât înghiţitura, cu-o scârbă 
furioasă, zbierând: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Asta-i rachiu! 

Atunci internul, la un semn al doctorului, vru să-l facă să 
bea apă, fără să lase cana din mână. De data asta, bău o 
înghiţitură, urlând, de parcă ar fi băut foc. 

— Îi rachiu, pentru numele lui Dumnezeu! Ăsta-i rachiu! 

De ieri încoace, tot ce bea era rachiu. Asta-i stârnea şi mai 
multă sete, şi nu mai era în stare să bea, deoarece totul îl 


ardea. 1 se aduse nişte supă, dar fără îndoială că încercau 
să-l otrăvească, căci supa duhnea a basamac. Plinea era 
acră şi mucedă. În jurul său erau numai otrăvuri. Celula 
duhnea a pucioasă. Ba chiar învinuia nişte oameni că-i 
scapără chibrituri sub nas, ca să-i împută aerul. 

Doctorul tocmai se sculase de jos şi-l asculta pe Coupeau, 
care acum vedea iarăşi strigoi ziua namiaza mare. 1 se 
părea că zăreşte pe pereţi pânze de păianjeni, uriaşe cât 
pânzele de corăbii! Apoi, pânzele se transformau în nişte 
plase cu ochiuri ce se strângeau şi se lărgeau, ca un soi de 
jucărioară ciudată! Printre ochiuri, se preumblau nişte 
globuri negre, adevărate globuri de scamator, mai întâi cât 
nişte bile, apoi mari cât nişte ghiulele; şi se umflau şi se 
micşorau, numai ca să-l scoată din sărite. Deodată, strigă: 

— Vai, şoarecii, iacă şi şoarecii, acum. 

Erau globurile care se transformau în şoareci. Scârboasele 
jivine creşteau, treceau prin plasă, ţopăiau pe saltea sau 
piereau. Mai era şi o maimuţă care ieşea din perete, apoi 
intra la loc în perete, apropiindu-se de fiecare dată atât de 
mult de el, încât se dădea îndărăt, de teamă să nu-l muşte 
de nas. Pe neaşteptate, priveliştea se schimbă iarăşi; 
pesemne că pereţii se dădeau tumba, deoarece Coupeau 
răcnea întruna, sugrumat de spaimă şi de furie: 

— Acu-i acu, aoleu! Ţineţi-mă zdravăn, m-azvârl!. Aoleu! 
Crâşma! Aoleu, pe jos... Da, trageţi clopotele, adunătură de 
ciocli! Cântaţi la orgă, ca să mă împiedicaţi să chem straja!. 
Au pus o maşină infernală în spatele zidului, lepădăturile! O 
aud foarte bine, huruie, or să ne-arunce în aer... Foc! 
Pentru numele lui Dumnezeu! Foc! Strigă lumea foc! lată că 
arde. Oh! se-aprinde, se-aprinde! Arde tot cerul, flăcări 
roşii, flăcări verzi, flăcări galbene... Ajutor! Foc! 

Urletele se stingeau, transformându-se într-un horcăit. Nu 
mai era în stare să mormăie decât cuvinte fără legătură, 
făcând spume la gură, cu bărbia mânjită de bale. Doctorul 
îşi freca nasul cu degetul, un tic care fără îndoială că-i 


intrase în obicei când se afla înaintea unor cazuri grele. Se 
întoarse spre intern, întrebându-l pe şoptite: 

— Şi temperatura, tot patruzeci de grade, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

Doctorul cârni din nas. Mai rămase acolo încă două 
minute, cu privirile aţintite la Coupeau. Apoi, dădu din 
umeri, adăugând: 

— Acelaşi tratament, supă de carne, lapte, citronadă, 
extras diluat de chinchină în poţiune... Nu-l lăsaţi singur, şi 
să trimiteţi după mine. 

leşi. Gervaise îl urmă, să-l întrebe dacă nu cumva mai era 
vreo nădejde. Doctorul păşea însă atât de ţanţoş pe coridor, 
încât nu se-ncumetă să-l oprească. Rămase proţăpită acolo 
o clipă, şovăind să se întoarcă pentru a-şi vedea bărbatul. 
Spectacolul începuse să i se pară din cale-afară de crâncen. 
Când îl auzi din nou zbierând că limonada miroase a rachiu, 
zău aşa, o-ntinse, fiindu-i de-ajuns o reprezentaţie. Pe 
străzi, galopul cailor şi huruitul căruţelor o făcură să-şi 
închipuie că tot balamucul Sainte-Anne era pe urmele ei. Şi 
doctorul ăla care-o ameninţase! într-adevăr, de-acum 
credea că-i bolnavă! 

Fireşte, în Rue de la Goutte-d'Or, soţii Boche şi toţi ceilalţi 
o aşteptau. De cum se ivi în gang, o chemară în odăiţa 
portarului. Ei bine! Tot aşa o mai ţinea nea Coupeau? 
Dumnezeule! da, tot aşa o ţinea. Boche părea uluit şi 
înmărmurit: pusese rămăşag pe-o sticlă de vin că nea 
Coupeau n-avea s-o mai ducă până-n seară. Cum aşa! o 
ţinea întruna! Şi toată lumea se arăta mirată, bătându-se cu 
palmele pe coapse. lacă-tă un flăcău zdravân! Madam 
Lorilleux făcu socoteala orelor; treizeci şi şase de ceasuri 
plus douăzeci şi patru, şaizeci. Ei drăcie, şaizeci de ore de 
când dădea din craci şi clănţănea din meliţă! Niciodată nu 
se mai văzuse o asemenea faptă de pomină. Însă Boche, 
care râdea cam căznit din pricina rămăşagului, o iscodea pe 
Gervaise cu-o înfăţişare bănuitoare, întrebând-o dacă era 
într-adevăr sigură că bărbatu-său nu dăduse cumva ortul 


popii fără ca ea să-şi fi dat seama. Oh, nu, prea ţopăia din 
răsputeri, ca să aibă poftă să moară. Atunci, Boche, 
stăruind şi mai mult, o rugă să le mai arate niţel cum făcea 
Coupeau, să vadă şi ei. Da, da, încă niţel! La cererea 
tuturor! Cei de faţă îi spuneau c-ar fi tare drăguţ, din 
partea ei, deoarece erau acolo două vecine, care n-o 
văzuseră în ajun, şi care coborâseră adineauri dinadins ca 
să privească la reprezentaţie. Portăreasa striga la lume să 
se dea la o parte, oamenii făceau loc în mijlocul odăiţei, 
împingându-se din coate cu un freamăt de curiozitate. 
Gervaise îşi plecase capul. Într-adevăr, se temea să nu se 
îmbolnăvească; Cu toate acestea, dorind s-arate că nu se 
codeşte din pricină c-ar vrea să se lase rugată, ţopăi de 
două sau trei ori; însă i se făcu rău, şi se trase, smucindu-se, 
îndărăt; pe cuvânt de cinste, nu era în stare. Se auzi un 
murmur de dezamăgire; păcat, imita de minune bâzdâgania 
aia. În sfârşit, dacă nu era în stare! Şi, întrucât Virginie se 
dusese la prăvălie, uitară de Coupeau, ca să discute aprins 
despre familia Poisson, care ajunsese acum un adevărat 
balamuc; în ajun, veniseră portăreii; vardistul o să-şi piardă 
postul; în ce-l priveşte pe Lantier, dădea târcoale fetei de la 
restaurantul de-alături, o muiere grozavă, care spunea că 
vrea să deschidă un negoţ de măruntaie. Făceau un haz 
nebun pe socoteala lor, căci o şi vedeau pe negustoreasa de 
măruntaie mutată în prăvălie; după dulciuri, iată că va avea 
ceva mai zdravăn de mâncare. În toată povestea asta, 
încornoratul de Poisson se dovedea un nătărău; cum dracu 
un om căruia meseria îi cerea să fie viclean, putea să fie 
atât de nătăfleţ la el în casă. Dar amuţiră subit, când o 
zăriră pe Gervaise la care nu se mai uitaseră, încercându-şi 
puterile de una singură în fundul odăiţei, bâţâind din mâini 
şi din picioare, imitându-l pe Coupeau. Bravo! Asta era, nici 
că doreau altceva. Gervaise rămase ca năucă, părând a se 
trezi dintr-un vis. Apoi, o luă la fugă. Bună seara, la toată 
lumea! Se duce sus la ea să-ncerce s-adoarmă. 


A doua zi, pe la vremea prânzului, soţii Boche o văzură 
plecând ca şi în celelalte două zile. I-au urat să se distreze 
de minune. În ziua aceea, la balamucul Sainte-Anne, 
coridorul se cutremura de răcnetele şi tropăiturile lui 
Coupeau. Se mai ţinea de balustrada scării, când auzi 
urlând: 

— Ilacă şi pupezele!. Ia faceţi-vă o ţâră-ncoa, să vă moi 
oasele!. Aha! vor să mă belească, ah! curvele!. Îs mai şiret 
decât voi toţi la un loc! Căraţi-vă, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

O clipă, stătu în faţa uşii de-şi mai trase sufletul. Aşadar, 
Coupeau se lupta c-o întreagă oştire! Când intră, tămbălăul 
se înteţi, devenind tot mai bezmetic. Coupeau era un nebun 
furios, scăpat parcă de la balamucul din Charenton! Se 
zvârcolea în mijlocul celulei, zvârlind din mâini în toate 
direcţiile, lovind în sine, în pereţi, în duşumea, răsturnând 
lucruri sau bătând în gol; ba voia să deschidă fereastra, ba 
se pitea, se apăra, striga, răspundea, făcând tot tărăboiul 
de unul singur, cu înfăţişarea desperată a unui om hăituit. 
Apoi, Gervaise băgă de seamă că dânsul îşi închipuia că se 
află pe-un acoperiş, pe care aşterne nişte foi de tablă. Sufla 
din foaie cu gura, îşi potrivea ciocanele de lipit în sobiţa cu 
mangal, îngenunchea, ca să-şi plimbe degetul mare pe 
marginile saltelei de paie, crezând că face o lipitură. Da, îşi 
adusese aminte de meserie, în ceasul morţii; şi dacă răcnea 
din răsputeri, dacă se bătea pe acoperiş, era din pricină că 
nişte puşlamale îl împiedicau să-şi facă meseria ca lumea. 
Pe toate acoperişurile învecinate, erau o seamă de 
cioflingari care-l înjurau. În acelaşi timp, toţi ăştia care-şi 
băteau joc de el, dădeau drumul la cârduri de şoareci 
slobozindu-i printre picioarele lui. Ah, scârbele de jivine, 
mereu le vedea. Degeaba le strivea, frecându-şi din 
răsputeri talpa piciorului de podea, năvăleau alte cârduri, 
acoperişul se înnegrise de şoareci. De asemenea erau şi-o 
groază de păianjeni! îşi strângea cracul pantalonilor cu 
toată tăria ca să omoare, stâlcindu-i de pulpe, păianjenii 


uriaşi ce se strecuraseră acolo. Drăcia dracului! Niciodată 
n-o să-şi mai isprăvească treaba, voiau să-i facă de 
petrecanie, jupânul avea să-l arunce în temniţă la Mazas24. 
Atunci, dând zor, i se păru că are o maşină cu aburi în 
pântec; cu gura căscată larg, îşi închipuia că scoate fum, un 
fum gros care umplea celula şi ieşea pe fereastră; şi, 
aplecat, suflând întruna, privea afară la panglica de fum 
care, desfășurându-se şi urcând spre cer, ascundea soarele. 

— lete-te! strigă el, e banda de pe şoseaua Clignancourt, 
deghizați ca urşi şi înzorzonaţi... 

Stătea ciucit lângă fereastră, ca şi cum ar fi urmărit din 
priviri cine ştie ce alai de pe stradă, de la înălţimea unui 
acoperiş. 

— lacă şi alaiul, leii şi panterele cu schimonoselile lor... 
Acolo-s şi puştoaice îmbrăcate în piele de câine şi de 
pisică... Acolo-i şi vlăjgana de Clemence, cu părul ciufulit şi 
plin de fulgi. Ah! Drăcia dracului! se dă de-a berbeleacul, îşi 
arată întreaga panoramă! I-ascultă, căprioara mea, trebuie 
să ne cărăbănim... Ei! sticleţi nemernici, n-aveţi de gând s-o 
lăsaţi în pace!. Nu trageţi, drace! nu trageţi... 

Glasul îi răsuna şi mai tare, răguşit, înspăimântat, şi 
Coupeau se pleca sprinten, spunând întruna că poliţia şi 
pifanii cu nădragi roşii erau jos, că nişte oameni ocheau în 
el cu puştile. I se năzărea că vede în zid o ţeavă de revolver 
îndreptată spre pieptul său. Veneau să-i ia fata. 

— Nu trageţi, pentru numele lui Dumnezeu! Nu trageţi... 

Apoi, clădirile se năruiau, Coupeau imita pârâiturile şi 
trosnetele unei întregi mahalale prăbuşindu-se; şi totul 
pierea, totul zbura în văzduh. Dar nici n-avea vreme să-şi 
tragă sufletul, că se iveau, cu-o iuţeală nemaipomenită, alte 
privelişti. O nevoie furioasă de-a sporovăi îi umplea gura cu 
vorbe care-i gâlgâiau în gât, pe care le slobozea fără nici o 
legătură. Zbiera din ce în ce mai tare. 

— Ia te uită, tu erai, bună ziua!. Lasă gluma la o parte! nu 
mă face să-ţi mănânc din păr. 


Şi-şi trecea mâna prin faţa gurii, suflând s-alunge firele de 
păr. Internul îl întrebă: 

— Dar pe cine vezi? 

— Păi, pe nevastă-mea, bineînţeles! 

Se uita la perete, cu spatele la Gervaise. 

Aceasta se înspăimântă straşnic şi privi şi ea cu atenţie la 
perete să vadă dacă nu cumva se zărea acolo. Coupeau, 
trăncăâănea mai departe. 

— Ştii ce, nu m-ademeni. Nu vreau să fiu legat... Drace, te 
făcuşi frumoasă, ai o rochie drăguță. De unde-ai căpătat-o, 
târfo! 'Te-ai întors de la muşterii, buleandră păcătoasă! Stai 
niţel, că te pocesc eu!. Hai? ţi-ai ascuns cuconaşul după 
fuste. Cine-i ăla? Ia fă o plecăciune, să-l văd... Pentru 
numele lui Dumnezeu, tot el! 

Dintr-o săritură nemaipomenită, dădu buzna în perete 
unde se izbi cu capul; însă zidul capitonat amor tiză 
lovitura. Se auzi doar bufnetul trupului pe salteaua de paie, 
unde căzu după ciocnire. 

— Dar pe cine vezi? repetă internul. 

— Pe pălărier! Pe pălărier! urla Coupeau. 

Când internul o întrebă pe Gervaise despre cine era vorba, 
dânsa îngăimă câteva sunete, fără să fie în stare să 
răspundă, căci această scenă îi răscolea toate supărările ce 
le îndurase de-a lungul vieţii. Tinichigiul îşi întinse pumnii 
strânşi. 

— Care pe care, mă frate! Trebuie să-ţi vin eu de hac, 
odată şi-odată! Ah, pici aşa din senin, cu paceaura de braţ, 
ca să-ţi baţi joc de mine în faţa lumii. Ei bine! O să te strâng 
de gât, da, da, da, eu! Şi-ncă fără mănuşi!. Nu face pe 
grozavul... Ia încaseaz-o! Şi na! na! na! 

Izbea cu pumnii în gol. Atunci, îl cuprinse o furie vecină cu 
nebunia. Întâlnind peretele când se dădu îndărăt crezu că-i 
atacat pe la spate. Se întoarse şi se înverşună împotriva 
tapiţeriei. Sărea, ţopăia dintr-un colţ într-altul, lovea cu 
pântecele, cu bucile, cu umărul, se tăvălea pe jos, se ridica 
la loc. [urloaiele i se moleşeau, cărnurile-i răsunau ca nişte 


câlţi udaţi în apă. Şi-şi însoțea joaca poznaşă cu nişte 
ameninţări înfiorătoare, cu strigăte sălbatice din gâtlej. Dar 
se vede treaba că lupta începuse să ia o întorsătură proastă 
pentru el, căci începu să gâfâie, ochii îi ieşeau din orbite; şi, 
încetul cu-ncetul, părea că se lasă cuprins de-o frică de 
ţângău. 

— Ucigaşu'! ucigaşu'! Căraţi-vă de-aici, amândoi. Oh, 
ticăloşii se giugiulesc. Ia-n te uită, cum se dă cu 
gaibaracele-n sus, căţeaua!. Trebuie să se lase, c-altfel nu 
se poate... Ah, tâlharul, o face harcea-parcea! îi taie piciorul 
cu brişca. Piciorul ălălalt e pe jos, i-a spintecat foalele, e 
sânge peste tot... Oh! Dumnezeule! Oh! Dumnezeule! Oh! 
Dumnezeule!. 

Şi, scăldat în sudori, cu părul zbârlit pe frunte, 
înfricoşător, păşi de-a-ndărătelea, gesticulând sălbatic din 
braţe, parcă pentru a alunga groaznica vedenie. După 
aceea scoase două vaiete prelungi, sfâşietoare, şi se prăvăli 
pe salteaua în care se împleticise. 

— Domnu', domnu', a murit! îngăimă Gervaise 
împreunându-şi mâinile. 

Internul se apropiase, târându-l pe Coupeau la mijlocul 
saltelei. Nu, nu murise. Îl descălţară; picioarele goale 
depăşeau salteaua; şi dănţuiau de la sine, unul lângă altul, 
în tact, un joc mărunt, grăbit şi mereu acelaşi. 

Tocmai atunci intră medicul-şef. Aducea cu el doi colegi, 
un slăbănog şi un grăsan, purtând ca şi el decoraţii. Fără să 
rostească vreo vorbă se plecară tustrei să cerceteze peste 
tot bolnavul; apoi, stătură de vorbă în şoaptă, la iuţeală. Îl 
dezbrăcaseră pe bolnav de la coapse şi până la umeri, şi 
Gervaise, înălțându-se în vârful picioarelor, zări trunchiul 
despuiat, întins la pământ. Ei bine! Asta mai lipsea, 
tremuriciul coborâse de la braţe şi urcase de la picioare, şi 
acum trunchiul intrase în joc! Nu se-nşela, marioneta 
hohotea şi din burtă. Erau nişte tresăriri pe lângă coaste, 
un soi de gâfâit al burţii, care părea că se strică de râs. 
Dârdâia cu totul, nimic de zis! Muşchii se cutremurau, 


pielea zbârnâia ca o tobă, firele de păr se zbârleau. În 
sfârşit, pesemne că era tămbălăul cel mare, cum s-ar zice 
cel din urmă contradanţ, când se luminează de ziuă şi toţi 
dansatorii se ţin de mâini, şi bat din călcâie. 

— Doarme, îngână doctorul şefi. 

Şi le arătă celor doi colegi chipul bolnavului. Coupeau, cu 
pleoapele închise, avea mici tresăriri nervoase care-i 
zgâlţâiau tot obrazul. Arăta şi mai înspăimântător, în halul 
de vlăguire în care se afla, cu falca ieşită în afară, cu faţa 
pocită a unui mort care mai înainte de a-şi da duhul avusese 
nişte vise de groază. Însă doctorii, zărindu-i picioarele, 
veniră să le privească părând nespus de interesaţi. 
Picioarele dănţuiau întruna. Degeaba adormise Coupeau, 
picioarele-i dănţuiau înainte! Oh, stăpânul lor n-avea decât 
să sforăie, pe ele asta nu le privea, îşi vedeau de treaba lor, 
fără să dea zor sau să slăbească mişcarea. Nişte adevărate 
picioare mecanice, nişte picioare care-şi făceau de cap. 

Văzându-i pe doctori că-l ating pe bărbatu-său cu mâinile, 
palpându-i pieptul, Gervaise vru şi ea să-l pipăie. Se apropie 
încetişor şi-i puse mâna pe umăr. O ţinu acolo cam un 
minut. Dumnezeule! Dar ce se petrecea înlăuntru? Totul 
dănţuia, până şi adâncurile trupului; pesemne că şi oasele-i 
ţopăiau. Un freamăt, nişte zvâcniri răzbăteau de departe, îi 
curgeau pe sub piele ca apele unei gârle. Când apăsa niţel, 
simţea strigătele de suferinţă ale măduvei. Pe deasupra, se 
zăreau doar vălurelele ce-adânceau nişte gropiţe, ca la 
suprafaţa unui vârtej; însă, înlăuntru, pesemne că era o 
răscoală nemaipomenită. Ce trudă blestemată! Trudă de 
cârtiţă! Da, basamacul crâşmei care izbea acolo, în 
străfunduri, cu hârleţul. Tot trupul îi era ud leoarcă, păi de! 
Trebuia ca truda aceasta să se sfârşească odată, 
fărâmiţându-l, sfârşindu-l pe Coupeau în cutremurul 
atotcuprinzător şi necurmat al întregului său hoit. 

Doctorii plecaseră. După vreun ceas, Gervaise, care 
rămăsese cu internul, mai rosti odată cu glas înăbuşit: 

— Domnu', domnu', a murit... 


Însă internul care se uita la picioare, spuse că nu, dând din 
cap. Picioarele goale, care depăşeau salteaua de paie, 
dănţuiau întruna, n-arătau prea curate şi-aveau unghiile 
netăiate. Se mai scurseră câteva ceasuri. Deodată, 
înţepeniră, rămânând nemişcate. Atunci, internul se 
întoarse spre Gervaise, spunând: 

— S-a dus. 

Numai moartea îi oprise picioarele. 

Când Gervaise se întoarse acasă, în Rue de la Goutte-d'Or, 
la soţii Boche dădu peste o liotă de cumetre care 
trăncăneau cu glasuri întărâtate. Îşi închipui c-o aşteptau să 
afle veşti despre Coupeau, ca şi-n celelalte zile. 

— A murit, spuse ea împingând uşa, încetişor, cu chipul 
istovit şi prostit. 

Dar n-o ascultau. Ioată casa era cu dosu-n sus. Oh! o 
păţanie nemaipomenită! Poisson o prinsese pe nevastă-sa 
cu Lantier. Nu se ştia întocmai cum se petrecuseră 
lucrurile, fiindcă fiecare povestea întâmplarea după cum şi- 
o închipuia el. Ce mai tura-vura, năvălise peste ei într-un 
moment când ceilalţi doi nici că se aşteptau. Ba mai 
adăugau şi amănunte pe care cucoanele şi le repetau, 
strâmbând din buze? Asemenea privelişte, fireşte că-l 
scosese pe Poisson din ţâţâni. Un adevărat tigru! Bărbatul 
ăsta, tăcut de felul său, care părea că umblă c-un baston 
înfipt în fund, se pornise să ragă şi dăduse să sară la ei. 
Apoi, nu se mai auzise nimic. Pesemne că Lantier îi 
explicase soţului toată daravera. Oricum, lucrurile nu 
puteau, merge mai departe. lar Boche le spuse că, fără 
îndoială, fetişcana de la restaurantul de-alături avea să ia 
dugheana, ca să înceapă un negoţ de măruntaie. Pişicherul 
ăsta de pălărier se dădea în vânt după măruntaie. 

În răstimp, Gervaise, văzându-le sosind pe madam 
Lorilleux şi madam Lerat, spuse încă o dată încetişor: 

— A murit. Dumnezeule! După patru zile de dănţuială şi de 
răgete... 


Atunci, cele două surori nu mai avură altceva de făcut 
decât să-şi scoată batistele. Fratele lor avusese o mulţime 
de păcate, însă, la urma urmelor, era fratele lor. Boche dădu 
din umeri, spunând destul de tare ca să fie auzit de toată 
lumea: 

— Ah! un beţivan mai puţin! 

Din ziua aceea, deoarece adeseori Gervaise se smintea la 
cap, una dintre plăcerile casei era s-o vadă imitându-l pe 
Coupeau. Nu mai aveau nevoie de rugăminţi, să dea 
reprezentaţia pe gratis, bâţâiala picioarelor şi-a mâinilor, 
scoțând fără să-şi dea seama nişte strigăte icnite. Nu 
încăpea nici o îndoială, luase meteahna de la balamucul 
Sainte-Anne, privind prea îndelung la bărbatu-său. Însă n- 
avea noroc, nu-i era dat să moară ca şi el. Se mărginea să 
se scălămbăie ca o maimuţă scăpată din cuşcă, fapt care- 
ndemna copiii s-arunce în ea pe stradă cu coceni de varză. 

Gervaise o mai ţinu în chipul ăsta luni de zile. Se prăbuşea 
din ce în ce mai mult, se împăca cu cele mai josnice ocări, 
şi-n fiecare zi murea câte puţin de foame. De îndată ce se 
pomenea cu douăzeci de centime, le bea şi se-apuca să bată 
străzile. Îi dădeau cele mai josnice munci din mahala. Într-o 
seară, puseseră rămăşag că n-o să mănânce o scârboşenie 
oareşicare; dar, pentru a căpăta cincizeci de centime, 
Gervaise o mâncase. Domnul Marescot hotărâse s-o dea 
afară din camera de la etajul al şaselea. Însă, deoarece 
tocmai dăduseră peste hoitul lui moş Bru, care murise în 
vizuina sa de sub scară, proprietarul binevoi să-i lase ei 
cuşca. Acum locuia în cuşca lui moş Bru. Acolo înăuntru, pe- 
un morman de paie mucegăite, crăpa de foame cu ciolanele 
îngheţate şi cu maţele ghiorţăindu-i. După cât se părea, 
pământul nu voia s-o primească. Se tâmpea din ce în ce mai 
mult, nu mai râvnea să-şi pună capăt zilelor aruncându-se 
de la etajul al şaselea pe caldarâmul curţii interioare. 
Moartea trebuia s-o ia încetul cu încetul, bucăţică cu 
bucăţică, târând-o astfel până la capăt în blestemata de 
viaţă pe care şi-o făurise. Dar niciodată nu s-a ştiut, de fapt, 


din ce pricină a murit. Se vorbi că dintr-o răceală cu 
fierbinţeli, însă adevărul era că se dusese de pe lumea asta 
din pricina sărăciei, a josniciilor şi-a oboselilor vieţii ei 
părăduite. Murise de istovire, după spusa soţilor Lorilleux. 
Într-o dimineaţă, deoarece pe coridor începuse să 
duhnească a hoit, îşi aduseră aminte că n-o mai văzuseră de 
vreo două zile încoace; şi dădură peste ea în cuşcă, când 
apucase să se-mpută. 

După cum se cuvenea, moş Bazouge fu cel care veni s-o 
împacheteze în coşciugul săracilor pe care-l adusese cu el 
sub braţ. În ziua aceea mai era beat criţă, dar totuşi om de 
treabă şi vesel ca un cintezoi. Când îşi dădu seama cine-i 
muşteriul cu care-avea de-a face, rosti câteva cugetări 
filosofice, în vreme ce-şi orânduia sculele. 

— Toată lumea ajunge aci... Nu-i nevoie să se-nghesuie, e 
loc pentru toată lumea... E-o prostie să te grăbeşti, fiindcă 
până la urmă ajungi mai încet... Eu unul, nu vreau altceva 
decât să le fac pe plac. Unii vor, alţii nu vor. la să ne- 
nţelegem niţel, să vedem... lacă una care nu voia, apoi a 
vrut. Atunci, au lăsat-o s-aştepte... În sfârşit, s-a dus şi, zău, 
şi-a căpătat dreptul! Haida, cu curaj! 

Şi, când o înşfăcă pe Gervaise cu mâinile-i grosolane şi 
negricioase, fu cuprins de-un simţământ de duioşie, 
ridicând-o încetişor pe femeia aceea, care atâta amar de 
vreme avusese un clenci pentru el. Apoi, întinzând-o cu-o 
grijă părintească pe fundul coşciugului, îngăimă, între două 
sughiţuri: 

— Ştii ce, ascult-aci... eu mi-s, Bibi-la-Gaiete, zis şi 
mângâietorul cucoanelor... Haide, acu eşti fericită, fă nani, 
puicuţo! 


SFÂRŞIT 


1 Veau 1 deux tetes - Viţelul cu două capete (L. Fr.) 

2 Bulevarde exterioare (în original: boulevards exterieurs) 
- nume sub care sunt desemnate la Paris bulevardele care 
urmează traseul zidurilor ridicate în jurul capitalei în anii 
1785-1797; bulevardele exterioare formează o importantă 
artera de circulaţie care, multă vreme, a constituit linia de 
centură a metropolei. 

3 E vorba de marele spital Lariboisicre a cărui construcţie, 
iniţiată în 1846, încă nu era încheiată în 1849-1850, în 
momentul când se înfiripă acţiunea. 

4 Munte de pietate - casă de împrumut pe amanet; la Paris 
şi în principalele oraşe ale Franţei fiinţează, de la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea, o reţea de asemenea case de 
împrumut, considerate „instituţii de utilitate publică”. 

5 Brie - brânză fermentată care se prepară la Brie, în 
Franţa. 

6 Bernard Palissy (1510-1590) - celebru ceramist francez. 

7 E vorba de legea electorală votată la 31 mai 1850 de 
Adunarea legislativă franceză. Introducând sistemul 
cenzitar, această lege a lipsit de dreptul de vot peste trei 
milioane de muncitori. 

8 Henry, conte de Chambord (1820-1883) - descendent al 
Bourbonilor şi, după 1848, şef al uneia dintre fracţiunile 
legitimiste franceze. Exilat încă înainte de 1848, nu s-a 
întors niciodată în Franţa Afirmația pe care o face ceva mai 
jos Lorilleux are deci un caracter fantezist. 

9 Blaise Pascal (1623-1662) - remarcabil matematician, 
fizician, şi filosof francez. 

10 Pierre Jean de Beranger (1780-1857) - faimos 
şansonetist francez; cântecele sale de inspiraţie patriotica, 
socială sau morală, pline de ironie şi de puternice accente 
satirice, s-au bucurat de o uriaşă popularitate. 

11 Spitalul Lariboisicre - n-a fost terminat ţi dat în 
folosinţă decât în martie 1854. 

12 Referire la încercările de rezistenţă împotriva loviturii 
de stat din 2 decembrie 1851 a lui Ludovic Napoleon 


Bonaparte. 

13 Aluzie la zilele de răscruce ale revoluţiei din 1848 în 
Franţa: de la 22 la 24 februarie, luptele de baricade care au 
dus la răsturnarea monarhiei, şi de la 23 la 26 iunie 
represiunea contrarevoluţionară întreprinsă de generalul 
Cavaignac. 

14 Războiul Crimeii - război purtat între 1834 şi 1856 în 
care Franţa, Anglia şi Regatul Piemontului au sprijinit 
Poarta otomană împotriva Rusiei ţariste, trimițând corpuri 
expediţionare în Crimeea. 

15 Istoria celor zece ani (Histoire de dix ans, 1830-1840) - 
una dintre operele de căpetenie ale publicistului utopist 
francez Louis Blanc (1811-1882) - se ocupă de 
evenimentele primului deceniu al domniei lui Ludovic Filip 
de Orleans, exprimând nemulţumirile maselor împotriva 
monarhiei burgheze. 

16 In Istoria girondinilor (Histoire des Girondins, 1847) 
poetul romantic şi omul politic francez Alphonse de 
Lamartine (1790-1869), face apologia ideologiei şi activităţii 
grupării politice moderate formate de deputaţii din 
departamentul Gironde în perioada Revoluţiei Franceze. 

17 Cayenne, în Guiana franceză, loc de deportare. 

18 În Franţa, în 1792, după răsturnarea monarhiei, s-a 
introdus un calendar nou, anii numărându-se de la 
proclamarea republicii. Potrivit acestui calendar, rămas în 
vigoare până la 1803, anul întâi al Republicii a fost anul 
1793 (mai precis, intervalul între 22 septembrie 1792 şi 21 
septembrie 1793). 

19 Theâtre de la Gaâte - una dintre cele mai vechi scene 
pariziene (înfiinţată în 1753); aici se reprezentau feerii, 
operete, precum şi spectacolele de operă. 

20 De profundis | clamavi] (lat.) - din adâncuri [te chem]; 
este începutul psalmului 130, care, în cadrul prohodului 
catolic, se cântă în limba latină. 

21 E vorba de accidentul lui Coupeau. 


22 Mai exact: Theâtre de l'Ambigu Comique - vechi teatru 
parizian (înfiinţat în 1769), ale cărui reprezentații de 
melodramă atrăgeau un public larg. 

23 Saint Lazare - veche închisoare pariziană folosită ca loc 
de deţinere pentru femei şi, în special, pentru prostituate. 

24 Mazas - închisoare pariziană, amenajată pentru 
aplicarea regimului celular.