Gustave Flaubert — Doamna Bovary

Gustave Flaubert 


Gustave Flaubert 


Doamna Bovary 


(Moravuri de provincie) 


Partea întâi. 

[. 

Eram în sala de meditaţie când directorul intră urmat de 
un elev nou, îmbrăcat orăşeneşte, şi de un băiat de serviciu, 
care aducea un pupitru din cele mari. Cei care dormeau se 
treziră, sărind cu toţii în picioare, ca şi cum ar fi fost 
surprinşi făcându-şi lecţia. 

Directorul ne făcu semn să stăm jos; apoi, întorcându-se 
spre pedagog: 

— Domnule Roger, îi spuse el încet, uite un elev pe care ţi-l 
dau în grijă; intră într-a cincea. Dacă va fi sârguincios şi va 
avea o purtare buna, va trece la cei mari, unde s-ar cuveni 
să fie, după vârsta lui. 

Rămas în colţ, după uşă, unde de abia se zărea, noul venit 
era un flăcău de la ţară, de vreo 15 ani, şi mai înalt decât 
oricare dintre noi. Avea părul tăiat drept pe frunte, ca un 
ţârcovnic de sat, un aer de băiat cuminte şi foarte fâstâcit. 
Cu toate că nu era prea lat în spete, surtucul de postav 
verde, cu nasturi negri, îl strângea pesemne pe la subsuori 
şi lăsa să se vadă prin deschizătura răsfrântă a mânecii 
nişte încheieturi roşii, deprinse să fie goale. Pulpele, în 
ciorapi albaştri, îi ieşeau din nişte pantaloni gălbui, întinşi 
prea tare de bretele. Era încălţat cu nişte bocanci grei, 
prost văcsuiţi, cu tălpile ţintuite. 

Elevii începură să spună lecţiile. Noul venit era numai 
urechi, atent ca la predică, fără a îndrăzni să stea picior 
peste picior, ori să se rezeme într-un cot, şi la ora 2, când 


sună clopoţelul, pedagogul fu nevoit să-i atragă atenţia că 
trebuie să se încoloneze şi el cu noi. 

Când intram în clasă, aveam obiceiul să ne aruncăm 
şepcile pe jos ca să putem avea mâinile libere; trebuia să le 
facem vânt sub bancă de cum treceam pragul, aşa fel încât 
să se izbească de perete şi să ridice o prăfăraie grozavă; 
aşa era obiceiul casei. 

Dar, fie că el nu prinsese mişcarea, fie că nu cutezase să 
facă la fel, noi terminaserăm rugăciunea, şi noul venit tot îşi 
mai ţinea şapca pe genunchi. 

Ceea ce punea el pe cap era o pălăriuţă făcută cu de toate; 
foarte ciudată: semăna şi a căciulă, şi a şapcă, şi a pălărie 
rotundă, şi a caschetă de vidră, şi a scufie de bumbac; într- 
un cuvânt, unul din acele sărmane lucruri a căror mută 
urâţenie este tot aşa de profund expresivă ca faţa unui 
imbecil. Ovală şi umflată de balene, ea începea cu trei 
caltaboşi rotunzi; pe urmă, despărțite de o fâşie roşie, 
alternau romburi de catifea cu romburi de blană de iepure; 
venea apoi un fel de sac ce se termina cu un poligon 
cartonat, care avea deasupra o broderie complicată de 
şnururi, de unde atârna, la capătul unui şiret lung şi din 
cale-afară de subţire, o mică împletitură de fire de aur, în 
chip de ghindă. Şapca era nou-nouţă; îi lucea cozorocul. 

— Scoală-te, îi zise profesorul. 

Când se sculă, şapca-i căzu. Toată clasa pufni în râs. Se 
aplecă s-o ridice. Cel de alături i-o dădu jos cu cotul, şielo 
mai culese o dată. 

— Dar descotoroseşte-te odată de şapca ceea! Îi spuse 
profesorul, care era un om de duh. 

Elevii pufniră aşa de tare în râs, încât bietul băiat se 
fâstâci de nu mai ştia dacă trebuie să-şi ţină şapca în mână, 
s-o lase jos, sau să şi-o pună în cap. Se aşeză iar şi şi-o puse 
pe genunchi. 

— Scoală-te, reluă profesorul, şi spune-mi cum te cheamă. 

Noul venit îngăimă bolborosind un nume nedesluşit. 

— Mai spune o dată! 


Se auzi iarăşi aceeaşi bolboroseală, acoperită de 
hărmălaia clasei. 

— Mai tare, strigă profesorul, mai tare! 

Noul venit, luând atunci o hotărâre disperată, deschise o 
gură neînchipuit de mare şi răcni din toate puterile, ca şi 
cum ar fi vrut să strige pe cineva: 

— Charbovari! 

Izbucni deodată un tărăboi ce creştea tot mai mult cu 
țipete ascuţite; băieţii urlau, lătrau, băteau din picioare şi 
strigau într-una: „Charbovari! Charbovari!” Urmară apoi 
sunete răzlețe, ce se potoleau cu mare greutate, ca să 
înceapă uneori dintr-o dată în câte un rând de bănci, unde 
mai răbufnea, ici şi colo, ca o petardă prost stinsă, câte-un 
râs înfundat. 

Totuşi, sub ploaia de pedepse, ordinea se restabili în clasă 
încetul cu încetul, şi profesorul, izbutind să prindă numele 
de Charles Bovary, după ce-l pusese să i-l dicteze, să-l 
silabisească şi să-l recitească, porunci imediat nenorocitului 
să se ducă pe banca leneşilor, lângă catedră. El dădu să se 
mişte, dar, înainte de a pleca, se codi. 

— Ce cauţi? Îl întrebă profesorul. 

— Şap..., începu sfios noul venit, privind îngrijorat 
împrejur. 

— Toată clasa să copieze cinci sute de versuri! Strigă 
profesorul furios, oprind, ca un Quos ego 11], o nouă 
vijelie. Linişte! Continuă el indignat, ştergându-şi fruntea cu 
o batistă pe care şi-o scoase din teacă. lar dumneata, cel 
nou, ai să-mi copiezi de douăzeci de ori verbul ridiculus sum 
12). Apoi, cu o voce mai blândă: Ai să-ţi găseşti şapca; nu ţi- 
a furat-o nimeni! 

Totul intră în calmul obişnuit. Capetele se plecară pe 
caiete, şi noul venit stătu, vreme de două ore, într-o 
cuminţenie exemplară, cu toate că mai primea din când în 
când câte-un cocoloş de hârtie zvâărlit din vârful peniţei, 
care îl împroşca pe faţă. Dar el se ştergea cu mâna şi sta 
neclintit, cu ochii în pământ. 


Seara, în sala de meditaţie, îşi scoase mânecuţele din 
pupitru, îşi aşeză lucruşoarele şi îşi linie cu grijă colile de 
hârtie. Îl văzurăm lucrând sârguincios, căutând cu multă 
trudă toate cuvintele în dicţionar. Fără îndoială că numai 
datorită acestei bunăvoinţe de care dădu dovadă nu ajunse 
să fie dat într-o clasă inferioară; căci dacă ştia destul de 
binişor regulile gramaticale, nu ştia să dea frazelor o 
întorsătură aleasă. Primele lecţii de latină le luase cu 
preotul din sat, fiindcă părinţii lui, din economie, nu-l 
trimiseseră la liceu decât târziu de tot. 

Tatăl lui, domnul Charles-Denis-Bartholome Bovary, fost 
subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte 
afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea 
demisia, profitase atunci de farmecele sale personale ca să 
pună mâna la repezeală pe o dotă de şaizeci de mii de 
franci, care i se înfăţişa sub chipul unei fete de negustor de 
tricotaje, ce se îndrăgostise de înfăţişarea lui. Chipeş, 
palavragiu, ştiind să bată din pinteni, purtând favoriţi care 
făceau una cu mustăţile, totdeauna cu degetele pline de 
inele şi îmbrăcat în culori bătătoare la ochi, avea o 
înfăţişare de om cumsecade şi uşurinţa de vorbire a unui 
comis-voiajor. O dată însurat, trăi doi-trei ani din zestrea 
soţiei sale, mâncând bine, sculându-se târziu, trăgând 
numai din pipe mari de porțelan şi întorcându-se acasă 
doar după spectacol şi după ce cutreierase cafenelele. 
Socru-său muri fără să lase mare lucru; indignat, se avântă 
în industrie, pierdu ceva bani, apoi se retrase la ţară, unde 
voi să exploateze singur o moşie. Dar cum nu se pricepea 
mai mult în agricultură decât în stambă - lua caii la călărie 
în loc să-i trimită la arat, îşi bea cidrul pus la sticle în loc să-l 
vândă, îşi mânca cele mai frumoase păsări din curte şi-şi 
ungea cizmele de vânătoare cu slănină de porc - ajunse 
repede să-şi dea seama că e mai bine să se lase de orice 
afaceri. 

Cu două sute de franci pe an luă cu chirie într-un sat, la 
hotarul dintre ţinuturile Causx şi Picardia, un fel de locuinţă, 


jumătate fermă, jumătate conac, şi, amărât, ros de regrete, 
blestemând cerul, pornit împotriva tuturor, se închise acolo, 
de la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, scârbit de oameni, 
după cum spunea, şi hotărât să trăiască liniştit. 

Nevastă-sa fusese odinioară nebună după el, îl iubise cu 
un servilism care îl îndepărtase şi mai mult de dânsa. Veselă 
altădată, expansivă şi drăgăstoasă, devenise, cu vârsta (aşa 
cum se întâmplă cu vinul răsuflat care se oţeteşte), greu de 
suportat, arţăgoasă şi nervoasă. La început suferise atât de 
mult, fără să se plângă, când îl vedea ţinându-se de toate 
târfele satului şi întorcându-se seara acasă din toate 
speluncile, scârbit şi duhnind a băutură! Mai târziu, 
mândria ei se revoltă. Atunci tăcu, înghiţindu-şi mânia cu un 
stoicism mut, pe care-l păstră până la moarte. Era mereu 
pe drumuri, după afaceri. Alerga pe la avocaţi, la 
preşedintele tribunalului, nota scadenţele poliţelor, obținea 
amânări, iar acasă citea, cosea, spăla, supraveghea 
lucrătorii, îi plătea, în timp ce, fără să se sinchisească de 
nimic, domnul, mereu toropit de-o somnolenţă îmbufnată, 
din care nu se trezea decât pentru a-i spune lucruri 
neplăcute, sta şi fuma la gura sobei, scuipând în cenuşă. 

Când avură un copil, trebuiră să-l dea la o doică. Adus 
acasă, plodul fu răsfăţat ca un prinţ. Maică-sa îl îndopa cu 
dulceţuri; taică-său îl lăsa să alerge desculţ şi, ca să facă pe 
filosoful, spunea chiar că ar putea foarte bine să meargă gol 
de tot, ca puii animalelor. Potrivnic înclinațiilor materne, 
avea în cap un anume ideal viril despre copilărie, după care 
încerca să-şi educe feciorul, voind să fie crescut cu asprime, 
după moda spartană, ca să ajungă voinic. ÎL trimitea să se 
culce într-o odaie neîncălzită, îl învăţa să dea de duşcă 
pahare întregi de rom şi să-şi bată joc de procesiunile 
religioase. Dar, liniştit din fire, micuțul nu prea răspundea 
acestor strădanii. Maică-sa îl târa mereu după dânsa; îi tăia 
figuri în carton, îi spunea poveşti, îi ţinea monologuri fără 
sfârşit, pline de-o melancolică veselie şi de dulcegării 
copilăreşti. În singurătatea vieţii, femeia voi să retrăiască în 


acest copil toate vanităţile ei spulberate şi sfărâmate. Visa 
pentru el situaţii înalte, îl şi vedea mare, frumos, spiritual, 
căpătuit la poduri şi şosele sau în magistratură. Îl învăţă să 
citească şi să cânte două-trei romanțe scurte la un pian 
vechi de-al ei. Dar, la toate astea, domnul Bovary, care puţin 
se sinchisea de literatură, spunea că nu face să-şi bată 
capul. Au să aibă ei vreodată cu ce să-l ţină în şcolile 
statului, să-i cumpere vreo slujbă sau un fond de comerţ? 
De altfel, cu îndrăzneală, un om răzbate totdeauna în lume. 
Doamna Bovary îşi muşca buzele, şi copilul hoinărea prin 
sat. 

Mergea în urma oamenilor care arau şi zvârlea cu bulgări 
în ciorile care zburau. Mânca mure pe marginea şanţurilor, 
păzea curcile cu o prăjină, zvânta brazdele cosite la vremea 
culesului, alerga prin pădure, când ploua juca ţintarul în 
pridvorul bisericii, iar în zilele de sărbătoare îl ruga pe 
paracliser să-l lase să tragă clopotele, ca să se spânzure cât 
era de lung de funia lor groasă şi să se simtă purtat în 
zborul ei. 

Astfel crescu ca un stejar. Ajunse să aibă mâini puternice şi 
obraji rumeni. 

Când avu doisprezece ani, maică-sa obţinu pentru el 
permisiunea de a învăţa carte. Îl însărcină cu asta pe preot. 
Dar lecţiile erau atât de scurte şi atât de neregulate, că nu 
puteau fi de mare folos. I le dădea, în clipele de răgaz, în 
altar, stând în picioare, şi de mântuială, între un botez şi o 
înmormântare; sau, când nu mai trebuia să plece, preotul 
trimitea să-i cheme elevul, după vecernie. Urcau în camera 
lui şi se instalau acolo; musculiţele şi fluturii de noapte se 
roteau în jurul lumânării. Era cald, copilul adormea; şi 
preotul, aţipind cu mâinile pe burtă, începea să sforăie cu 
gura căscată. Altă dată, când preotul se întorcea de la 
împărtăşania vreunui bolnav din împrejurimi şi-l zărea pe 
Charles hoinărind pe câmp, îl chema, îl dojenea vreun sfert 
de ceas şi nu pierdea prilejul să-l pună să conjuge un verb 
la umbra unui copac. Îi întrerupea un ropot de ploaie, sau 


vreo cunoştinţă care trecea pe acolo. De altfel, el era 
totdeauna mulţumit de elevul său; spunea chiar că tânărul 
avea o memorie foarte bună. 

Charles nu putea să se mulţumească numai cu atât. 
Doamna fu energică. Ruşinat, sau mai degrabă obosit, 
domnul cedă fără împotrivire, dar mai aşteptară încă un an 
pentru ca băiatul să primească prima împărtăşanie. 

Mai trecură şase luni; şi, anul următor, Charles fu în cele 
din urmă trimis la liceul din Rouen, unde-l duse chiar tatăl 
lui, către sfârşitul lui octombrie, în timpul iarmarocului de 
la Saint-Romain. 

Ar fi acum cu neputinţă ca vreunul dintre noi să-şi mai 
aducă aminte ceva de el. Era un băiat potolit care se juca în 
timpul recreaţiilor, îşi făcea serios lecţiile în sala de 
meditaţie, atent în clasă, dormind bine în dormitor, 
mâncând bine în sufragerie. Avea drept corespondent un 
angrosist de fierărie din strada Ganterie, care-l scotea o 
dată pe luna, duminica, după ce-şi închidea prăvălia; îl 
trimitea să se plimbe în port, să se uite la vapoare, şi pe 
urmă îl aducea iar la liceu, pe la ora 7, înainte de masă. În 
fiecare joi seară îi scria mamei lui, cu cerneală roşie, o 
scrisoare lungă, sigilată cu trei peceţi de ceară; după aceea 
îşi mai arunca o dată ochii pe caietele de istorie, sau citea 
un vechi volum de Anaharsis 43) rătăcit prin sala de 
meditaţie. Când se plimba, sta de vorbă cu omul de serviciu, 
care era de la ţară, ca şi el. 

Dându-şi mereu toată silinţa, se menţinu totdeauna printre 
elevii mijlocii, ba chiar o dată obţinu o primă menţiune la 
ştiinţele naturale. 

Dar când să termine clasa a treia, părinţii îl retraseră de la 
liceu, ca să-l înscrie la Medicină, convinşi că va fi în stare să 
răzbească singur până la bacalaureat. 

Maică-sa îi alese o cameră, la al patrulea etaj, care dădea 
spre L'Eau-de-Robec, la un boiangiu pe care-l cunoştea. Se 
învoi în privinţa pensiunii, luă mobilă, o masă şi două 
scaune, aduse de la ei de acasă un pat vechi din lemn de 


cireş, şi pe deasupra mai cumpără o sobiţă de tuci, cu 
provizia de lemne care trebuia să-l încălzească pe sărmanul 
ei copil. Apoi, la sfârşitul săptămânii, plecă, după ce-i 
recomandă de o mie de ori să se poarte bine acum, când 
era lăsat de capul lui. 

Programul cursurilor, pe care-l citi pe un afiş, îl zăpăci cu 
totul; curs de anatomie, curs de patologie, curs de 
fiziologie, curs de farmacie, curs de chimie, şi de botanică, 
şi de clinică, şi de terapeutică, fără a mai pune la socoteală 
igiena, nici farmacologia, nume de a căror etimologie habar 
nu avea şi care i se păreau tot atâtea porţi de sanctuare 
pline de venerabile bezne. 

Nu pricepu o boabă din toate astea; oricât asculta, nu 
prindea nimic. Cu toate acestea, muncea, avea caiete 
legate, se ducea regulat la toate cursurile, era nelipsit la 
vizitele bolnavilor, îşi împlinea toate aceste mărunte 
obligaţii zilnice ca un cal de manej care se tot învârte pe loc 
cu ochii legaţi, fără să ştie ce tot frământă atâta. 

Ca să cheltuiască mai puţin, maică-sa îi trimitea în fiecare 
săptămână, printr-un curier, o bucată de friptură de vițel la 
cuptor, din care mânca dimineaţa, când se întorcea de la 
spital, în vreme ce lovea într-una cu talpa în perete. Pe 
urma trebuia să alerge la lecţii, în amfiteatru, la spital, şi să 
se-ntoarcă acasă, de-a lungul străzilor. Seara, după masa 
sărăcăcioasă pe care i-o dădea gazda, se urca în camera lui 
şi se aşeza iarăşi la lucru, în hainele ude, care-i abureau pe 
trup în faţa sobei încinse. 

În serile frumoase de vară, la ceasul când străzile, călduţe 
încă, sunt pustii, când servitoarele joacă „volanul” 44) în 
faţa porţii, el deschidea fereastra şi sta cu coatele rezemate 
de pervaz. Râul, care făcea din acest cartier din Rouen un 
fel de mică Veneţie infectă, curgea jos, sub el, galben, violet 
sau albastru, printre poduri şi gratii. Lucrători cinchiţi pe 
mal îşi spălau mâinile în apă. Pe nişte prăjini, care ieşeau 
din podurile caselor, fuioare de bumbac stăteau întinse la 
uscat. În faţă, peste acoperişurile caselor, se întindea cerul 


senin, roşu în amurg. Ce bine trebuie să fie acolo! Şi ce 
răcoare sub făget! Îşi umfla nările ca să tragă în piept 
miresmele dulci ale câmpului, care nu ajungeau până la el. 

Slăbi, talia i se deşiră, iar chipul său căpătă o înfăţişare 
tristă, care-i dădea un aer aproape interesant. 

În chip firesc, din lene, ajunse să lase baltă toate 
hotărârile pe care le luase. O dată lipsi de la vizita 
bolnavilor, a doua zi de la curs, şi, gustând farmecele lenii, 
cu timpul nici nu mai călcă pe-acolo. 

Prinse obiceiul de a merge la cârciumă şi patima jocului de 
domino. A se închide în fiecare seară într-un local murdar, 
ca să bată pe mesele de marmură nişte mici osişoare de 
oaie marcate cu puncte negre, i se părea o prețioasă 
manifestare a libertăţii sale, care-l înălța în propria lui 
stimă. Era ca o iniţiere în viaţă, ca o cale spre plăcerile 
oprite; şi când se întorcea acasă, punea mâna pe clanţa uşii 
cu o bucurie aproape senzuală. Atunci, multe lucruri care 
mocniseră înăbuşite în el începură să iasă la iveala; învăţă 
pe de rost cuplete pe care le cânta celor care erau dispuşi 
să-l asculte; era entuziasmat de Beranger (5), învăţă sa 
facă un punch şi, în cele din urmă, cunoscu dragostea. 

Datorită acestor ocupaţii pregătitoare, căzu răsunător la 
examenul de ofiţer sanitar. În aceeaşi seară era aşteptat 
acasă, ca să i se sărbătorească succesul. 

Plecă pe jos şi poposi la marginea satului, unde-o chemă 
pe maică-sa şi-i istorisi totul. Ea-l scuză, dând toată vina 
insuccesului pe seama nedreptăţii celor care-l examinaseră, 
şi-l mai îmbărbătă puţin, luând asupra ei sarcina de-a 
aranja totul. Domnul Bovary nu află adevărul decât peste 
cinci ani, când se învechise; şi-l acceptă, neputând, de altfel, 
să-şi închipuie că fiul lui ar putea fi prost. 

Charles se puse deci pe treabă, pregătind pe nerăsuflate 
toate materiile pentru examen, învățând toate întrebările 
pe dinafară. Şi trecu cu o notă destul de bună. Ce zi 
frumoasă pentru maică-sa! Se dădu un adevărat banchet. 


Unde avea să meargă să-şi exercite arta? La Tostes. Acolo 
nu era decât un medic bătrân. Demult timp doamna Bovary 
îl pândea să moară; şi nici nu apucase încă să se 
cărăbănească bătrânul, că Charles se şi instala peste drum, 
în calitate de urmaş al lui. 

Dar să-ţi fi crescut fiul, să-l fi învăţat medicina şi să-i fi 
descoperit Tostes unde s-o practice, nu era încă de ajuns: îi 
trebuia şi o soţie. Maică-sa îi găsi una: văduva unui portărel 
din Dieppe, care avea patruzeci şi cinci de ani şi o mie două 
sute de franci venit. 

Cu toate că era slută, uscată ca o surcică şi plină de coşuri 
pe obraz, ca primăvara de muguri, doamna Dubuc avea, 
desigur, destule partide din care putea să aleagă. Ca să-şi 
ajungă scopul, bătrâna Bovary trebui să înlăture toţi 
concurenţii, ba chiar să zădărnicească cu multă dibăcie 
intrigile unui cârnăţar, susţinut de popi. 

Prin căsătorie, Charâes întrezărise o situaţie mai bună, 
închipuindu-şi că va fi mai liber şi va putea dispune în voie 
de el şi de banii lui. Dar stăpâna deveni nevastă-sa: ea-i 
hotăra ce trebuie să spună în lume şi ce nu, îl punea să 
postească vinerea, să se îmbrace după gustul ei, să-i sâcâie 
după cum îi poruncea ea pe clienţii care nu plăteau. îi 
deschidea scrisorile, îi pândea toate mişcările şi asculta, de- 
alături, prin perete, consultaţiile pe care le dădea în cabinet 
de câte ori avea înăuntru vreo femeie. 

Trebuia să-şi aibă ciocolata în fiecare dimineaţă şi să fie 
răsfăţată la nesfârşit. Se plângea necontenit de nervi, de 
piept, de proasta ei dispoziţie. Zgomotul paşilor îi făcea rău; 
dacă plecai, nu putea suferi singurătatea; dacă te-ntorceai 
lângă dânsa, era negreşit ca s-o vezi murind. Seara, când 
se-ntorcea Charles, îşi scotea braţele lungi şi uscate de sub 
aşternut, i le arunca pe după găt şi, silindu-l să se aşeze pe 
marginea patului, se apuca să-i vorbească de necazurile ei: 
că el o uită, că iubeşte pe alta! Bine-i spusese lumea că va fi 
nenorocită; şi isprăvea prin a-i cere un sirop oarecare 
pentru sănătatea ei şi ceva mai multă dragoste. 


II. 

Într-o noapte, pe la 11, fură treziţi de tropăitul unui cal 
care se opri drept în faţa porţii. Fata în casă deschise 
ferestruica de la pod şi discută un timp cu cineva care era 
jos, în stradă. Venise după doctor; avea o scrisoare. 
Nastasie cobori scările dârdâind de frig şi se duse să 
deschidă broasca şi zăvoarele, unul după altul. Omul lăsă 
calul şi, urmând fata în casă, intră îndată după dânsa. 
Scoase din boneta lui de lână cu ciucuri cenuşii o scrisoare 
înfășurată într-o cârpă şi o întinse delicat lui Charles, care 
se ridică în cot pe pernă, ca s-o citească. Nastasie, lângă 
pat, ţinea lumânarea. Pudică, doamna sta cu faţa la perete, 
cu spatele la el. 

Prin scrisoarea aceea, pecetluită cu ceara albastră, 
domnul Bovary era rugat să se ducă de îndată la ferma 
Bertaux, ca să pună la loc un picior rupt. Dar, de la 'Tostes la 
Bertaux sunt, mergând de-a dreptul prin Longueville şi 
Saint-Victor, şase leghe bune de drum. Era o noapte 
întunecoasă. Doamna Bovary-tânăra se temea ca nu cumva 
bărbatul ei să aibă vreun accident. Se hotări deci ca 
rândaşul să o ia înainte. Charles avea să plece trei ceasuri 
mai târziu, la răsăritul lunii. Urma să se trimită un băiat în 
întâmpinarea lui, ca să-i arate drumul care duce la fermă şi 
să-i deschidă porţile. 

Pe la ceasurile 4 de dimineaţă, Charles, bine încotoşmănat 
în manta, plecă spre Bertaux. Moleşit încă de căldura 
somnului, se lăsă legănat în trapul liniştit al calului. De câte 
ori calul se oprea singur în faţa gropilor înconjurate de 
spini, săpate la capetele ogoarelor, Charles se trezea 
tresărind, îşi aducea aminte de piciorul rupt, încerca să-şi 
împrospăteze în minte toate fracturile pe care le ştia. Nu 
mai ploua; începea să se crape de ziuă, şi pe crenguţele 
goale ale merilor păsărelele stăteau nemişcate cu 
penişoarele lor zburlite de boarea rece a dimineţii. Câmpul 
neted se întindea la nesfârşit, şi pâlcurile de copaci din 
preajma fermelor făceau, ici şi colo, pete de un violet-închis 


pe întinderea cenuşie care se pierdea în zare pe fondul 
mohorât al cerului. Din când în când, Charles deschidea 
ochii; apoi, obosit de gânduri, era furat de somn, fără să 
vrea, şi curând îl apucă un fel de aţipeală, în care, senzațiile 
lui proaspete confundându-se cu amintiri, se vedea 
dedublat, student şi totodată însurat, culcat în patul lui, ca 
adineauri, şi străbătând un salon cu oameni operaţi, ca 
altădată. Mirosul cald al cataplasmelor se amesteca în capul 
lui cu mireasma proaspătă de rouă; auzea huruind pe 
vergelele lor verigile de fier ale paturilor, şi pe nevastă-sa 
dormind... Cum tocmai trecea prin Vassonville, zări pe 
marginea unui şanţ un băiat stând pe iarbă. 

— Sunteţi doctorul? Întrebă băiatul. 

Şi când auzi răspunsul lui Charles, îşi luă saboţii în mână 
şi începu să alerge înaintea lui. 

Pe drum, din tot ce-i spunea călăuza, ofiţerul sanitar îşi 
dădu seama că domnul Rouault trebuie să fie un gospodar 
din cei mai înstăriți. Îşi rupsese piciorul, în ajun, seara, 
întorcându-se de la un vecin unde serbase Boboteaza. 
Nevasta-i murise de doi ani. Nu avea pe lângă dânsul decât 
pe domnişoara lui, care-l ajuta să ţină casa. 

Făgaşurile deveniră mai adânci. Se apropiau de Bertaux. 
Băiatul se strecură atunci prin gaura unui gard de nuiele, 
dispăru, apoi se întoarse la capătul unei ogrăzi ca să 
deschidă bariera. Calul aluneca pe iarba udă; Charles se 
aplecă, să poată trece pe sub crengi. Câinii de pază, legaţi 
de coteţele tor, lătrau, zbătându-se în lanţ. Când intră la 
Bertaux, calul se sperie şi sări în lături. 

Era o fermă arătoasă. Pe deasupra porţilor deschise se 
vedeau în grajduri cai mari de arătură care ronţăiau tihniţi 
la nişte iesle noi. De-a lungul clădirilor se întindea un 
morman mare de băligar, din care ieşeau aburi, şi printre 
găini şi curci, ciuguleau, pe deasupra, vreo cinci-şase păuni, 
fala găinăriilor din Caux. Târla de oi era lungă, şura înaltă, 
cu pereţi netezi ca palma. Sub un şopron erau două căruţe 
mari şi patru pluguri, cu hamurile, cu bicele, cu jugurile şi 


cu tot echipamentul, ale cărui podoabe de lână albastră 
erau prăfuite de colbul mărunt căzut din pod. Ograda 
mergea urcând, plantată cu copaci aşezaţi simetric, iar 
dinspre o baltă răsuna gălăgia veselă a unui cârd de gâşte. 

O femeie tânără, într-o rochie albastră de lână merinos, cu 
trei volane, ieşi în prag în întâmpinarea domnului Bovary, 
pe care-l pofti în bucătărie, unde pălălăia un foc mare. 
Mâncarea oamenilor clocotea primprejur în oale de toate 
mărimile. Haine ude erau puse la uscat sub acoperişul 
căminului. Lopăţica, cleştele şi vârful foalelor, toate de-o 
mărime colosală, străluceau ca oţelul şlefuit, iar de-a lungul 
pereţilor se întindeau tot soiul de ustensile de bucătărie, în 
care se oglindeau, inegal, flacăra luminoasă din sobă, 
laolaltă cu primele licăriri ale soarelui bătând în geamuri. 

Charles sui la primul cat să vadă bolnavul. Îl găsi în pat, 
asudând sub plapumă, cu boneta de bumbac aruncată cât 
colo. Era un om scund, gras, de vreo cincizeci de ani, cu 
pielea albă, ochii albaştri, cu chelie deasupra frunţii şi care 
purta cercei. Pe-un scaun, alături, avea o carafă mare de 
rachiu, din care-şi turna din când în când ca să-i mai vină 
inima la loc; dar cum îl văzu pe doctor, se potoli şi, în loc să 
înjure cum făcea de douăsprezece ore, începu să geamă 
încetişor. 

Era o fractură simplă, fără nici o complicaţie. Charles nici 
n-ar fi cutezat să-şi dorească una mai uşoară. Atunci, 
amintindu-şi felul de a se purta al profesorilor lui la patul 
răniților, îşi îmbărbăta pacientul cu tot felul de glume şi 
mângâieri doftoriceşti, care sunt ca uleiul cu care ungi 
bisturiul. Ca să facă rost de atele, căutară în droşcărie o 
legătură de şipci. Charles alese una, o tăie in bucăţi, o 
netezi cu un ciob de geam, în timp ce fata în casă rupea 
nişte cearceafuri ca să facă fese, iar domnişoara Emma se 
străduia să coasă nişte perniţe. Cum nu-şi găsea repede 
cutia de lucru, tatăl ei îşi pierdu răbdarea; Emma nu-i 
răspunse nimic; dar, cosând, se înţepa la degete şi le tot 
ducea la gură să le sugă. 


Charles fu surprins de albeaţa unghiilor ei. Erau lucioase, 
ascuţite la vârf, mai curate decât fildeşurile de Dieppe şi 
tăiate în formă de migdală. Mâna ei totuşi nu era frumoasă, 
poate nu destul de palidă şi cu osişoarele degetelor cam 
uscate; era şi prea lungă şi fără mlădieri molatice. Ceea ce 
avea frumos erau ochii; deşi căprui, păreau negri din cauza 
genelor, iar privirea ei te întâmpina deschis, cu o 
îndrăzneală candidă. 

De îndată ce termină pansamentul, doctorul fu poftit chiar 
de domnul Rouault să îmbuce ceva înainte de a pleca. 

Charles cobori în sala mare de jos. Pe-o măsuţă, la 
picioarele unui pat mare, cu baldachin îmbrăcat în stambă 
pe care erau zugrăviți nişte turci, se aflau două tacâmuri, 
cu pahare de argint. Dintr-un dulap înalt de lemn de stejar, 
aşezat faţă în faţă cu fereastra, venea un miros de stânjenei 
şi de cearşafuri jilave. În colţuri erau aşezaţi la rând, pe jos, 
în picioare, nişte saci de grâu. Era tot ce nu încăpuse în 
hambarul de alături, în care te suiai pe trei trepte de piatră. 
Ca să împodobească locuinţa, agăţase într-un cui, în 
mijlocul peretelui, a cărui zugrăveală verde se cojea sub 
silitră, un cap de Minervă în creion negru, încadrat într-o 
ramă aurită, care avea scris jos, cu litere gotice: 
„Scumpului meu tată”. 

Vorbiră mai întâi despre bolnav, apoi despre vreme, 
despre ger, despre lupii care cutreierau noaptea pe câmp. 
Domnişoara Rouault se plictisea la ţară, mai ales acum, 
când căzuseră pe capul ei aproape toate grijile fermei. Cum 
în cameră era rece, dârdâia mâncând, lăsând să i se vadă 
puţin buzele cărnoase, pe care, când tăcea, avea obiceiul să 
şi le muşte. 

Gâtul îi ieşea dintr-un guler alb, răsfrânt. Cele două pale 
negre de păr, atât de linse încât păreau dintr-o bucată, erau 
despărțite în creştet de o cărare subţire, care se afunda 
uşor, urmând curba craniului, şi, de-abia descoperind vârful 
urechii, se împreunau la spate într-un coc mare, cu o 
mişcare unduioasă spre tâmple, lucru pe care medicul de 


ţară îl văzu pentru prima oară în viaţa lui. Umerii obrajilor 
erau trandafirii... Purta, ca un bărbat, un lornion de baga, 
petrecut între doi nasturi de la corsaj. 

Când Charles, după ce urcase să-şi ia rămas bun de la moş 
Rouault, se întoarse în sală înainte de a pleca, o găsi în 
picioare, cu fruntea lipită de geam, privind în grădină, unde 
haracii fasolelor fuseseră culcaţi de vânt. Emma se-ntoarse. 

— Căutaţi ceva? Întrebă. 

— Cravaşa, vă rog, răspunse el. 

Şi, spunând asta, începu să scotocească pe pat, pe după 
uşi, pe sub scaune; cravaşa-i căzuse jos, între saci şi perete. 

Domnişoara Emma o zări şi se aplecă peste saci. Din 
politeţe, Charles se repezi şi el şi, cum întindea braţul în 
aceeaşi direcţie, simţi cum pieptul lui atinge uşor spatele 
tinerei fete, aplecată sub dânsul. Ea se ridică, înroşindu-se, 
şi-l privi peste umăr, întinzându-i vâna de bou. 

În loc să vină la Bertaux peste trei zile, după cum 
făgăduise, se înapoie chiar a doua zi, apoi regulat, de două 
ori pe săptămână, fără a mai pune la socoteală vizitele 
neaşteptate pe care le făcea din când în când, ca din 
întâmplare. 

De altfel, totul merse bine; vindecarea urmă după toate 
regulile, şi când, după patruzeci şi şase de zile, moş Rouault 
fu văzut încercând să meargă singur prin cocioaba lui, 
domnul Bovary începu să fie socotit ca o mare capacitate. 
Moş Rouault spunea că n-ar fi fost mai bine îngrijit nici de 
cei mai buni medici din Yvetot sau chiar din Rouen. 

Cât despre Charles, el nici nu încerca să se întrebe de ce 
venea la Bertaux cu plăcere. Dar chiar dacă s-ar fi gândit la 
asta, şi-ar fi explicat tot zelul prin gravitatea cazului, sau 
poate prin câştigul pe care-l spera. Totuşi, oare pentru asta 
vizitele lui la fermă însemnau, printre bietele îndeletniciri 
din viaţa lui, o excepţie încântătoare? În zilele acelea se 
scula cu noaptea în cap, pornea în galop, îşi îndemna mereu 
calul, apoi se dădea jos să-şi şteargă picioarele de iarbă şi, 
înainte de a ajunge, îşi punea mănuşile negre. Îi plăcea să 


se vadă intrând în curte, să simtă bariera învârtindu-se pe 
lângă umărul lui, şi cocoşul care cânta pe zid, şi slugile 
care-i ieşeau înainte. Îi erau dragi şura şi grajdurile; îi era 
drag moş Rouault, care bătea palma cu el, spunându-i 
salvatorul meu; îi erau dragi micuţii saboţi ai domnişoarei 
Emma, pe lespezile spălate din bucătărie; tocurile mari o 
înălţau puţin, şi când mergea înaintea lui, tălpile de lemn, 
ridicându-se repede, plescăiau sec pe pielea ghetei. 

Ea-l însoțea totdeauna până la ultima treaptă a scării de la 
intrare. Când calul nu era încă adus, aştepta şi ea acolo. Îşi 
luaseră rămas bun, nu-şi mai spuneau nimic; boarea 
vântului o învăluia, ridicându-i valvârtej şuviţele zvăpăiate 
de la ceafă, sau clătinându-i pe şold cordonul şorţului, ale 
cărui capete se încolăceau ca nişte panglici. O dată, pe o 
vreme de dezgheţ, de pe coaja copacilor se prelingea apa în 
curte, şi zăpada de pe acoperişuri se topea. Emma era în 
prag; se duse să-şi caute umbrela şi o deschise. Umbrela, 
de-o mătase de culoare schimbătoare, prin care treceau 
razele soarelui, îi lumina cu reflexe jucăuşe pielea albă a 
feţei. Surâdea, de dedesubt, căldurii blânde de afară şi se 
auzeau picăturile de apă căzând una câte una pe mătasea 
întinsă. 

În primele zile când Charles se ducea la Bertaux, doamna 
Bovary-tânăra nu uita niciodată să întrebe cum merge 
bolnavul, ba chiar, în registrul pe care-l ţinea în partidă 
dublă, alesese pentru domnul Rouault o minunată pagină 
albă. Dar când află că are o fată, începu să se informeze; şi 
afla că domnişoara Rouault, crescută la maici, la Ursuline, 
primise, cum se spune, o educaţie frumoasă, că prin 
urmare, ştia dansul, geografia, desenul, ştia să brodeze şi 
să cânte la pian. Asta punea vârf la toate! 

„Aşadar, îşi spunea ea, de asta arată aşa de vesel când se 
duce s-o vadă, de asta îşi pune vesta cea noiuă, chiar cu 
riscul de-a i-o strica ploaia? Ah! Femeia asta! Femeia asta!” 

Şi o uri din instinct. La început îşi descărca amarul prin 
câteva aluzii. Charles nu le pricepu; apoi, prin reflecţii 


întâmplătoare, pe care el se făcea că nu le bagă în seamă, 
de teamă să nu dezlănţuie o furtună; în sfârşit, prin vorbe 
spuse pe şleau, pe neaşteptate, la care el nu ştia ce să 
răspundă... Ce mai căuta la Bertaux, de vreme ce domnul 
Rouault se vindecase, şi dumnealor nu plătiseră încă? Ah! 
Fiindcă acolo era o persoană, una care ştia să vorbească, să 
brodeze, o persoană subţire. Asta-i plăcea: îi trebuiau 
domnişoare de oraş! Şi iar începea: 

— Fata lui moş Rouault, domnişoară de oraş! Ei, asta-i! 
Bunicul lor a fost cioban, şi au un văr care era cât pe ce să 
treacă pe la juraţi pentru răniri cu prilejul unei încăierări. 
Nu-i cazul să-ţi dai atâtea ifose, nici să apari duminica la 
biserică în rochie de mătase, ca o contesă. De altfel, vai de 
el, că de n-ar fi fost rapiţa de anul trecut, în mare 
încurcătură ar fi fost cu plata arenzilor întârziate! 

De lehamite, Charles nu se mai duse la Bertaux. După 
multe plânsete şi sărutări, într-o mare explozie de dragoste, 
Heloise îl pusese să jure, cu mâna pe Evanghelie, că n-o să 
se mai ducă. Se supuse deci; dar tăria dorinţei lui protesta 
împotriva purtării sale supuse şi, printr-un fel de ipocrizie 
naivă, socoti că această interdicţie de a o vedea îi da 
dreptul să o iubească. Şi apoi, văduva era slabă; avea dinţi 
lungi; purta vara şi iarna un mic şal negru, al cărui colţ îi 
atârna între omoplaţi, avea o talie ţeapănă, strânsă în nişte 
rochii ca un fel de teci, prea scurte, care lăsau să i se vadă 
gleznele, cu şireturile pantofilor largi, încrucişate pe nişte 
ciorapi cenuşii. 

Mama lui Charles venea să-i vadă din când în când; dar, 
după câteva zile, nora reuşi parcă s-o atragă de partea ei, şi 
atunci îl scrijelau cu reflecţiile şi observaţiile lor. Nu era 
bine să mănânce aşa de mult! De ce dă totdeauna un 
păhărel de rachiu oricui intră în casă? Ce încăpățânare, să 
nu vrea să poarte o flanelă! 

La începutul primăverii se întâmplă ca un notar din 
Ingouville, care avea în păstrare fondurile văduvei Dubuc, 
profitând de o mare prielnică, să plece cu un vapor, luând 


cu el toţi banii biroului de notariat. Heloise, ce-i drept, mai 
avea, pe lângă partea dintr-o corabie, evaluată la şase mii 
de franci, şi casa din strada Saint-Frangois; şi, totuşi, din 
toată această avere, atât de trâmbiţată, nu apărură în 
căsnicia lor decât câteva mobile şi nişte zdrenţe. Lucrurile 
trebuiră să fie limpezite. Casa din Dieppe se dovedi a fi 
roasă de ipoteci până-n temelie; ce anume dăduse ea în 
păstrarea notarului numai Dumnezeu ştie, iar partea ei din 
corabie nu trecu de trei mii de franci. 

Aşadar, dumneaei minţise! În disperarea lui, domnul 
Bovary-tatăl, trântind un scaun de duşumea, o învinui pe 
nevastă-sa că şi-a nenorocit feciorul, înhămându-l cu o 
mârţoagă ca asta, ale cărei hamuri nu făceau nici cât pielea. 
Veniră la Tostes. Urmară explicaţii, scene. Aruncându-se în 
braţele lui Charles, Heioise îl imploră, plângând, s-o apere 
de părinţii lui. Acesta voi să le vorbească în favoarea ei. 
Supăraţi, părinţii plecară. 

Dar lovitura fusese dată. Opt zile după aceea, pe când 
întindea nişte rufe în curte, Heloise începu să scuipe sânge, 
şi a doua zi, pe când Charles era întors cu spatele, ca să 
tragă perdeaua la fereastră, ea spuse numai: „Ah! 
Doamne!”, scoase un oftat şi leşină. Murise! Ce 
consternare! 

Când se isprăvi totul la cimitir, Charles se întoarse acasă. 
Nu găsi pe nimeni jos; urcă la etaj în cameră, îi văzu rochia 
care mai atârna la picioarele patului; şi atunci, sprijinindu- 
se de birou, rămase aşa până seara, pierdut într-o visare 
dureroasă. La urma urmelor, ea îl iubise. 

III. 

Într-o dimineaţă, moş Rouault veni să-i aducă lui Charles 
plata pentru vindecarea piciorului; şaptezeci şi cinci de 
franci, în monezi de doi franci, şi o curcă. Aflase de 
nenorocirea lui şi-l consolă cât putu. 

— Ştiu ce înseamnă asta! Spunea el, bătându-l pe umăr; 
am fost şi eu ca dumneata. Când am pierdut-o pe răposata, 
sărmana, de ea, cutreieram toate coclaurile ca să fiu singur; 


mă prăbuşeam la rădăcina câte unui copac, plângeam, îl 
chemam pe bunul Dumnezeu, spunându-i tot felul de 
prostii; aş fi vrut să fiu şi eu ca şi cârtiţele pe care le 
vedeam printre crengi, cu pântecele plin de viermi, să fi 
crăpat, în sfârşit... Şi când mă gândeam că în aceleaşi clipe 
alţii îşi strângeau la piept nevestele lor dragi, trânteam cu 
băţul în pământ; eram ca nebun, nici nu mai puneam nimic 
în gură; mi-era silă numai la gândul de-a merge la cafenea, 
n-ai crede. Ei bine, încet-încet, zi după zi, primăvară după 
iarnă, toamnă după vară, toate s-au scurs una după alta, 
firicel cu firicel, bucăţică cu bucăţică; s-au dus, au plecat, 
adică s-au tras undeva, că întotdeauna îţi rămâne ceva la 
fund, ca să zic aşa... O greutate, ici, pe piept! Dar cum asta- 
i soarta noastră a tuturor, nu trebuie să ne prăpădim, şi 
pentru că alţii au murit, să vrem şi noi să murim... Trebuie 
să vă scuturaţi, domnule Bovary: o să treacă! Veniţi să ne 
vedeţi; fiică-mea, ştiţi bine, se gândeşte la dumneavoastră 
din când în când, şi zice că o uitaţi. Acuşi vine primăvara; să 
facem aşa ca să împuşcaţi un iepure şi să vă mai distraţi 
niţel. 

Charles îi urmă sfatul. Se întoarse la Bertaux; găsi acolo 
totul ca-n ajun, adică aşa cum era cu cinci luni în urmă. 
Perii erau în floare, şi moş Rouault, acum înzdrăvenit, 
umbla de colo-colo, ceea ce dădea fermei mai multă viaţă. 

Crezând că este de datoria lui să-l copleşească pe medic 
cu cât mai multe dovezi de simpatie, din cauza durerii pe 
care o încercase, îl rugă să nu-şi scoată pălăria din cap, îi 
vorbi în şoaptă, ca şi cum ar fi fost bolnav, ba chiar avu 
aerul că e mânios fiindcă nu se pregătise anume pentru el 
ceva mai uşor decât pentru ceilalţi, cum ar fi nişte ulcele cu 
smântână sau nişte pere la cuptor. Povesti tot felul de 
istorii. Charles se trezi râzând; dar amintindu-şi deodată de 
nevastă-sa, se întunecă. Se aduse cafeaua; nu se mai gândi 
la ea. 

Se gândea tot mai puţin, pe măsură ce se obişnuia să 
trăiască singur. Plăcerea nouă de a nu mai depinde de 


nimeni îi făcu în curând singurătatea mai suportabilă. Acum 
putea să se aşeze la masă când voia, să se întoarcă acasă 
sau să iasă fără să mai dea socoteală, şi când era tare 
obosit, să se lăfăiască în largul lui pe pat. Aşadar, se răsfaţă, 
se alintă, lăsându-se consolat. Pe de altă parte, moartea 
soţiei nu-i făcuse un prost serviciu în meseria lui, căci timp 
de-o lună de zile toată lumea repeta: „Bietul băiat! Ce 
nenorocire!” Lumea vorbea de el, clientela-i crescu; şi apoi 
putea să se ducă la Bertaux în voie. Avea o speranţă, fără să 
ştie anume ce vrea; o fericire nedesluşită; când îşi peria 
favoriţii în faţa oglinzii, găsea că arată mult mai bine. 

Într-o zi sosi pe la ora 3; toată lumea era la câmp; intră în 
bucătărie, dar la început n-o zări pe Emma. Obloanele erau 
trase. Prin crăpăturile scândurilor, soarele întindea pe jos 
nişte dungi lungi şi subţiri, care se frângeau la colţurile 
mobilelor şi tremurau pe tavan. Pe masă, muştele se urcau 
de-a lungul paharelor din care se băuse şi bâzâiau 
înecându-se în cidrul rămas pe fund. Lumina zilei, care 
pătrundea prin hornul căminului, catifelându-i funinginea 
de pe placa de deasupra, albăstrea puţin cenuşa rece. 

Stând între fereastră şi vatră, Emma cosea; nu avea nimic 
pe cap, iar pe umerii goi se vedeau mici broboane de 
sudoare. 

După cum era obiceiul la ţară, îi oferi ceva de băut. El 
refuză, ea stărui, şi în cele din urmă îl pofti, râzând, să ia cu 
dânsa un pahar de lichior. Se duse deci să caute în dulap o 
sticlă de „Curagao”, luă două păhărele, pe unul îl umplu 
ochi, turnă un pic şi în celălalt şi, după ce ciocni, îl duse la 
gură. Cum păhărelul era aproape gol, îşi lăsă capul pe spate 
ca să bea şi, aşa, cu capul dat pe spate, cu buzele ţuguiate, 
cu gâtul întins, râdea că nu simte nimic, în timp ce cu vârful 
limbii, trecut printre dinţii ei delicaţi, lingea încetişor fundul 
paharului. 

Se aşeză din nou pe scaun şi reîncepu să cârpească un 
ciorap alb; lucra cu fruntea aplecată; niciunul nu scotea o 
vorbă. Curentul furişat pe sub uşă sufla uşor praful de pe 


lespezi; el îl urmărea cum se târăşte şi nu auzea decât 
bătaia tâmplelor şi cotcodăcitul unei găini care ouase 
undeva, prin curte. Din când în când, Emma îşi răcorea 
obrajii cu podul palmelor, pe care apoi le răcea punându-le 
pe măciulia de fier a grătarului de la sobă. 

Se plângea că, de când s-a desprimăvărat, suferă de 
amețeli, şi întrebă dacă băile de mare i-ar face bine; începu 
să-i povestească de timpul când era la maici, iar Charles, de 
liceu, şi limbile se dezlegară. Urcară în camera ei. Îi arătă 
vechile caiete de muzică, cărţuliile pe care le primise ca 
premii şi cununile de frunze de stejar, uitate într-un fund de 
dulap. Îi mai vorbi de maică-sa, de cimitir şi chiar îi arătă în 
grădină stratul din care în fiecare vineri de la începutul 
lunii culegea flori ca să i le pună pe mormânt. Dar 
grădinarul pe care-l aveau nu se pricepea deloc; tare prost 
mai servea! Ar fi dorit foarte mult ca măcar în timpul iernii 
să locuiască în oraş, cu toate că zilele frumoase, atât de 
lungi, făceau poate viaţa la ţară şi mai plicticoasă în timpul 
verii; şi, după ceea ce spunea, vocea ei era limpede, 
ascuţită, sau, atunci când îşi vorbea sieşi, cuprinsă deodată 
de un fel de sfârşeală, se exprima prin lungi modulaţii, care 
se pierdeau aproape într-un murmur - când veselă, 
deschizând nişte ochi naivi, când cu pleoapele pe jumătate 
închise, cu privirea înecată de plictiseală, cu gândul în altă 
parte. 

Seara, când se întorcea, Charles reluă una câte una 
frazele pe care i le spusese Emma, încercând să şi le 
amintească, să le întregească înţelesul, pentru ca să refacă 
acea parte din viaţa ei pe care o trăise pe când el încă n-o 
cunoştea. Dar niciodată nu şi-o putea închipui altfel de cum 
o văzuse întâia oară, sau aşa cum o lăsase abia de-o clipă. 
Apoi se întreba ce se va întâmpla cu ea dacă se va mărita, şi 
cu cine? Vai! Moş Rouault era atât de bogat, şi ea... Atât de 
frumoasă! Dar chipul Emmei îi apărea mereu înaintea 
ochilor, şi ceva monoton ca sfârşitul unui titirez îi zbârnâia 
în urechi: „Dacă te-ai însura, totuşi! Dacă te-ai însura?!” 


Noaptea nu putu să doarmă, simţea că se înăbuşe, îi era 
sete; se sculă să se ducă spre cana cu apă şi să bea; 
deschise fereastra; cerul era spuzit de stele, adia un vânt 
cald; în depărtare se auzeau câinii lătrând. Întoarse capul 
spre Bertaux. 

Gândindu-se că, la urma urmei, n-avea ce pierde, Charles 
se hotări s-o ceară în căsătorie de îndată ce va avea ocazie; 
dar, de câte ori se ivea vreuna, teama de a nu găsi cuvintele 
potrivite îi încleşta gura. Moş Rouault n-ar fi fost de loc 
supărat să-l scape de fiică-sa, care nu-i era de nici un folos 
în casă. În sinea lui, el o scuza, găsind că era prea 
deşteaptă pentru plugărie, îndeletnicire blestemată, de 
vreme ce printre agricultori nu vedeai niciodată vreun 
milionar. Nu numai ca nu făcuse avere din agricultură, dar 
moşul pierdea în fiecare an; căci, dacă se pricepea de 
minune la târguri, unde-i plăceau şiretlicurile meseriei, în 
schimb agricultura propriu-zisă, cu gospodărirea fermei, i 
se potrivea mai puţin ca oricui. 

Nu-şi ducea bucuros mâna la chimir, dar nu cruța nici o 
cheltuială când era vorba de el, voind să fie bine hrănit, 
bine încălzit, să aibă un pat bun. Îi plăcea cidrul gros, pulpa 
în sânge, ceşcuţa de cafea cu rom, bine amestecată. Mânca 
în bucătărie, singur, în faţa sobei, pe o măsuţă ce i se 
aducea gata pusă, ca la teatru. 

Când îşi dădu seama că lui Charles i se îmbujorau umerii 
obrajilor când sta lângă fiică-sa, ceea ce însemna că într- 
una din zile are să i-o ceară în căsătorie, chibzui dinainte 
toată afacerea. Îl găsea puţin cam pipernicit şi că nu era 
tocmai ginerele pe care şi l-ar fi dorit; dar se spunea că-i un 
om cumsecade, econom, foarte învăţat, şi că, fără îndoială, 
n-o să-i facă şicane în privinţa zestrei. Şi, cum moş Rouault 
se vedea silit să vândă douăzeci şi doi de acri din bunurile 
sale, căci datora o mulţime de bani zidarului, o mulţime de 
bani curelarului, iar grindeiul teascului trebuia şi el 
schimbat, îşi spuse: „Dacă mi-o cere, i-o dau”. 


Pe la Sfântul Mihai, Charles venise să stea trei zile la 
Bertaux. Trecu şi ultima zi, ca şi cele dinainte, tot amânând 
din sfert în sfert de ceas să-i vorbească. Moş Rouault îl 
însoţi o bună bucată de drum; mergeau pe-un drum 
desfundat, şi erau să se despartă; era momentul. Charles 
mai întârzie până la colţul gardului, şi, în sfârşit, când trecu 
de gard, se hotări: 

— Domnule Rouault, începu să murmure, aş dori foarte 
mult să vă spun ceva. 

Se opriră. Charles tăcea. 

— la spuneţi-mi despre ce e vorba? Parcă eu nu ştiu tot? 
Zise moş Rouault, râzând încetişor. 

— Moş Rouault, moş Rouault..., bolborosi Charles. 

— În ce mă priveşte, eu n-am nimic împotrivă, continuă 
fermierul. Deşi, fără îndoială, mititica va fi de părerea mea, 
trebuie totuşi s-o întrebăm şi pe dânsa. Aşa că dumneata 
du-te; eu mă înapoiez acasă. Dacă e da, mă înţelegi, n-o să 
mai fie nevoie să te întorci, căci, ce-o să zică lumea, şi, de 
altfel asta ar răscoli-o prea tare. Dar ca să nu stai ca pe 
jeratic, o să dau de perete oblonul ferestrei; o să-l poţi 
vedea din spate, aplecându-te peste gard. 

Şi se îndepărtă. 

Charles îşi legă calul de-un copac. Se duse fuga să stea pe 
cărare; aşteptă. Trecu o jumătate de oră, apoi numără 
nouăsprezece minute pe ceasornic. Deodată se auzi ceva 
trântindu-se de perete; oblonul se dăduse în lături; 
încuietoarea-i mai tremura. 

A doua zi, de la ora 9, era la fermă. Când intră, Emma se 
înroşi toată, silindu-se să râdă puţin, ca să facă faţă. Moş 
Rouault îşi îmbrăţişă viitorul ginere. Amânară orice discuţie 
cu privire la aranjarea intereselor materiale; aveau de altfel 
tot timpul, deoarece căsătoria nu se cuvenea să aibă loc mai 
înainte ca doliul lui Charles să ia sfârşit, adică spre 
primăvara anului viitor. 

Iarna trecu în această aşteptare; domnişoara Rouault se 
ocupă de trusoul ei. O parte fu comandată la Rouen, iar ea 


îşi lucră singură boneţelele de noapte şi cămăşile, după 
nişte desene de mode pe care le împrumută. În vizitele pe 
care Charles le făcea la fermă se vorbea de pregătirile de 
nuntă, se discuta în ce încăpere să întindă masa; se 
gândeau la numărul felurilor de bucate care trebuiau 
pregătite şi cu ce anume aveau să înceapă. 

Emma ar fi dorit, din contră, să facă nunta la miezul nopţii, 
la lumina torţelor; dar moş Rouault nu pricepu de loc ideea 
asta. Făcură deci o nuntă la care veniră patruzeci şi trei de 
persoane, la care lumea stătu şaisprezece ore la masă, 
luând-o de la capăt a doua zi, ba, întrucâtva, şi în zilele 
următoare. 

IV. 

Invitaţii sosiră devreme, cu trăsuri, cu brişti cu un cal, cu 
faetoane cu două roate, cu vechi cabriolete fără poclit, cu 
tramcare cu perdele de piele, iar flăcăii din satele mai 
apropiate, în căruţe, înşiraţi în picioare, sprijiniți de loitre 
ca să nu cadă şi scuturaţi zdravăn în trapul cailor. Veniră de 
la zece leghe depărtare, de la Goderville, de la Normanville 
şi de la Cany. Fuseseră invitate toate rubedeniile celor două 
familii, prietenii cu care erau certaţi şi cu care se 
împăcaseră şi cunoştinţele pe care le pierduseră din vedere 
de multă vreme şi cărora le-au scris să vină. 

Din când în când se auzeau peste gard plesnituri de bice; 
bariera se deschidea îndată şi intra o căruţă. Venind în 
galopul cailor până la prima treaptă de intrare, căruţa se 
oprea brusc, şi lumea începea să iasă, care pe unde apuca, 
frecându-şi genunchii şi întinzându-se. Cucoanele, cu 
bonete, purtau rochii ca la oraş, lanţuri de ceas din aur, 
pelerine cu colţurile încrucişate vârâte în centură, sau mici 
broboade colorate, prinse la spate cu un bold, care le lăsau 
ceafa goală. Băieţii, îmbrăcaţi la fel cu taţii lor, păreau 
stingheriţi de hainele noi (mulţi dintre ei încălţaseră chiar 
în ziua aceea prima pereche de cizme din viaţa lor); alături 
de ei, fără să sufle un cuvânt, în rochia albă a primei 
împărtăşanii, lungită cu această ocazie, vedeai câte o fată 


de 14 sau 16 ani, fără îndoială verişoara sau sora lor mai 
mare, rumenă, uluită, cu părul gras de-atâta pomadă de 
trandafir şi temându-se grozav să nu-şi murdărească 
mănuşile. Cum nu erau destui rândaşi ca să deshame caii 
de la toate trăsurile, domnii îşi suflecau mânecile şi se 
apucau chiar ei de treabă. După poziţia lor socială diferită, 
erau îmbrăcaţi în surtuce, în redingote, în veste, în haine 
scurte; îmbrăcămintea bună, care se bucura de tot 
respectul familiei şi care nu era scoasă din dulapuri decât la 
solemnităţi; redingote cu pulpane lungi filfâind în vânt, cu 
gulere cilindrice, cu buzunare largi ca nişte saci; veste din 
postav gros, care se puneau de obicei împreună cu nişte 
şepci cu margini de aramă la cozoroc; vestoane foarte 
scurte, care aveau la spate doi nasturi apropiaţi ca doi ochi, 
şi ale căror poale păreau sa fi fost tăiate, cu o bardă de 
dulgher, dintr-o singură bucată. Alţii (dar aceia, cu 
siguranţă, trebuiau sa stea tocmai în coada mesei) purtau 
bluze de ceremonie, adică din cele cu gulerul răsfrânt pe 
umeri, cu spatele încreţit mărunt şi talia prinsă foarte jos cu 
o cingătoare cusută. 

Şi cămăşile se bombau pe piepturi ca nişte platoşe! Toţi 
erau raşi cu perdaf, proaspăt tunşi, de ţi se părea că-s 
clăpăugi; unii chiar, care se sculaseră cu noaptea-n cap, 
nevăzând bine să-şi radă barba, aveau fie tăieturi de-a 
curmezişul obrazului, sub nas, sau de-a lungul fălcilor, fie 
jupuituri mari cât nişte piese de trei franci, înroşite de vânt 
pe drum, ceea ce împestriţa puţin cu pete roze toate acele 
feţe mari, albe şi radioase. 

Primăria găsindu-se doar la o jumătate de leghe de fermă, 
lumea merse pe jos şi se întoarse la fel după terminarea 
ceremoniei de la biserică. Cortegiul, la început strâns, ca o 
eşarfă colorată care ondula pe câmp de-a lungul cărării 
înguste ce şerpuia printre grânele verzi, se lungi îndată şi 
se fărâmiţă în grupuri diferite, care se tot opreau 
discutând. Lăutarul mergea înainte cu vioara împopoţonată 
cu panglici la gât, pe urma veneau mirele şi mireasa, 


părinţii, prietenii, cum se nimereau, iar la urmă, copiii, care 
se distrau rupând clopoţeii spicelor de ovăz, sau jucându-se 
între ei, pe ascuns. Rochia prea lungă a Eminei se târa 
puţin pe jos; din când în când se oprea ca s-o tragă, şi 
atunci, delicat, cu degetele ei înmănuşate, lua de pe dânsa 
firele aspre de iarbă care se prinseseră laolaltă cu scaieţi 
ţepoşi, pe când Charles, cu mănuşile scoase, aştepta să 
isprăvească. Moş Rouault, purtând joben, cu manşetele 
fracului lungi până-n vârful unghiilor, dădea braţul 
doanacei Bovary-mama. Cât priveşte domnul Bovary-tatăl, 
care, de fapt, dispreţuia toată lumea aceea şi venise pur şi 
simplu într-o redingotă la un rând, de croială militară, 
strecura tot felul de complimente, ca la cârciumă, unei 
ţărăncuţe blonde. Ea da din cap, se înroşea, nu ştia ce să 
răspundă. Ceilalţi nuntaşi vorbeau de treburile lor sau 
puneau la cale tot felul de pozne, râzând dinainte; şi 
trăgând cu urechea, auzeai mereu zdrăngănitul lăutarului, 
care continua să cânte pe câmp. Când băga de seamă că 
lumea rămăsese mult în urma lui, se oprea să mai răsufle, 
îşi mai da cu sacâz arcuşul, pentru ca strunele să scârţâie 
mai bine, şi apoi o pornea iar, când lăsând în jos, când 
ridicând gâtul viorii, ca să bată mai bine tactul. Sunetul 
viorii speria chiar păsărelele care erau departe. 

Masa era pusă sub şopronul droşcăriei. Erau pe ea patru 
muşchi întregi de vacă, şase tocane de pui, vițel la tigaie, 
trei jigouri şi, la mijloc, o frumuseţe de purcel de lapte, 
fript, având de o parte şi de alta patru cârnaţi cu măcriş. Pe 
la colţuri se înălţau carafe cu rachiu. Cidrul dulce din sticle 
ridica spumă groasă în jurul dopurilor, şi toate paharele 
fuseseră dinainte umplute ochi cu vin. Farfurii mari cu 
cremă galbenă, care tremurau de câte ori se atingea cât de 
puţin masa, purtau, desenate pe faţa lor netedă, inițialele 
noilor soţi, în arabescuri scrise cu litere mici de tot. Pentru 
torturi şi nugale fusese chemat anume un cofetar din 
Yvetot. Cum el lucra pentru prima oară prin locurile acelea, 
făcuse totul cu multă îngrijire, şi la sfârşitul mesei aduse 


chiar el un tort gros, care stârni strigăte de admiraţie. La 
temelia lui era mai întâi un pătrat de carton albastru, care 
înfăţişa un templu cu portice, colonade, şi, jur-împrejur, 
statuete de stuc în firide împodobite cu stele de hârtie 
aurită; urma apoi, la etajul al doilea, un turn din prăjitură 
de Savoia, înconjurat de mici fortificaţii din angelică, 
migdale, stafide, felii de portocale; şi, în sfârşit, pe 
platforma de sus, care era o pajişte verde cu stânci, cu 
lacuri de dulceaţă şi corăbii din coji de alune, se vedea un 
amoraş, care se da într-un scrânciob de ciocolată, ai cărui 
stâlpi aveau în vârf, în locul capului rotunjit, doi boboci de 
trandafir. 

Masa ţinu până seara. Când erau obosiţi de stat pe scaun, 
mai ieşeau să se plimbe prin curte sau să joace dopul 16) în 
şură, şi pe urmă se întorceau iar la masă. Spre sfârşit, 
câţiva adormiră şi începură să sforăie. Dar, la cafea, totul se 
însufleţi, şi atunci începură să cânte, să facă scamatorii, să 
ridice greutăţi, să treacă pe sub propriul braţ sprijinit în 
degetul mare, să încerce să ridice căruțele pe umeri; făceau 
glume fără perdea, sărutau doamnele. Seara, la plecare, 
caii, îndopaţi cu ovăz până-n gât, nu voiau deloc să intre în 
hulube; azvârleau, se ridicau în două picioare; hamurile se 
rupeau; stăpânii înjurau sau se prăpădeau de râs; şi toată 
noaptea, pe luna, drumurile au fost pline de căruţe care îşi 
luaseră vânt gonind în galop, sărind prin şanţuri, peste 
movilele de pietriş, dând peste taluzuri; femeile se aplecau 
în lături, prin portiere, ca să prindă hăţurile. 

Cei care mai rămaseră la Bertaux îşi petrecură noaptea 
bând la bucătărie. Copiii adormiseră pe sub bănci. 

Mireasa îl rugase pe tatăl ei să fie cruţată de glumele care 
se făceau de obicei în asemenea ocazii. Cu toate acestea, 
vărul lor, un vânzător de peşte (care chiar adusese ca dar 
de nuntă două zlăvoace), începuse să împroaşte cu gura 
apă pe gaura cheii, când moş Rouault sosi tocmai la timp ca 
să-l oprească şi să-i explice că importanţa situaţiei ginerelui 
său nu îngăduia asemenea necuviinţe. Cu toate acestea, 


vărul cedă cu greu la asemenea argumente. În sinea lui îşi 
spuse că moş Rouault s-a fudulit şi se retrase într-un colţ 
unde erau alţi vreo patru-cinci invitaţi care, brodându-se să 
aibă la masă, din întâmplare, de câteva ori în şir, nişte 
bucăţi de friptură proastă, găseau şi ei că au fost rău 
primiţi, cleveteau şuşotind pe contul gazdei şi-i doreau, pe 
ocolite, să ajungă la sapă de lemn. 

Doamna Bovary-mama nu-şi descleştase gura toată ziua. 
Nu-i ceruse nimeni părerea nici asupra toaletei nurorii, nici 
asupra întocmirii ospăţului; se retrase devreme. Bărbatul 
ei, în loc s-o urmeze, trimise după havane la Saint-Victor şi 
fumă până la ziuă, bând groguri de rachiu de cireşe, 
amestec necunoscut de ceilalţi, ceea ce-l făcu să crească şi 
mai mult în stima generală. 

Charles nu era poznaş din fire; cât ţinu nunta nu 
strălucise. Răspunse destul de şters la săgețile, 
calambururile, vorbele cu două înţelesuri, complimentele, 
glumele fără perdea pe care nuntaşii găseau de datoria lor 
să i le arunce de îndată ce se servi supa. 

În schimb, a doua zi părea alt om. Mai degrabă pe el l-ai fi 
luat drept fecioara din ajun, pe când mireasa nu lăsa să se 
vadă nimic din care să se poată ghici ceva. Nici cei mai 
şireţi nu ştiau ce să creadă şi o cercetau, când trecea pe 
lângă ei, cu o atenţie exagerată. 

Charles însă nu ascundea nimic. O numea „nevasta mea”, 
o tutuia, îi întreba pe toţi dacă au văzut-o, o căuta peste tot, 
şi deseori o lua cu el în curte, unde-l vedeai de departe, 
printre copaci, prinzând-o de mijloc şi mergând mai 
departe, pe jumătate aplecat asupra ei, boţindu-i cu capul 
fişiul de muselină plisată de pe piept. 

La două zile după nuntă, soţii plecară; din cauza 
bolnavilor, Charles nu putea să lipsească prea mult. Moş 
Rouault îi pofti în cărucioara lui şi-i însoţi chiar elpână la 
Vassonville. Acolo îşi mai sărută o dată fata, cobori şi porni 
înapoi. După ce făcu vreo sută de paşi, se opri şi, văzând 
cum cărucioara se îndepărta cu roţile învârtindu-se prin 


praf, oftă din greu. Pe urmă îşi aminti de nunta lui, timpurile 
de odinioară, prima sarcină a soţiei... Şi el a fost tare voios 
în ziua când a luat-o de la tatăl ei acasă la dânsul, când o 
ducea pe cal în spatele lui, gonind prin zăpadă, căci era în 
preajma Crăciunului, şi câmpul era alb tot; ea-l ţinea de-un 
braţ, de celălalt îi atârna panerul; vântul îi flutura dantelele 
lungi cu care era legată la cap, cum se obişnuieşte la Caux, 
şi care uneori îi treceau peste gură, şi, de câte ori întorcea 
capul, vedea lângă dânsul, plecat pe umărul lui, chipul ei 
gingaş şi îmbujorat care surâdea, tăcut, sub placa de aur a 
bonetei. Ca să-şi încălzească degetele, ea i le vâra din când 
în când în sân. Ce mult era de-atunci! Fiul lor ar fi avut 
astăzi treizeci de ani! Bătrânul se uită îndărăt; dar nu zări 
nimic pe drum. Se simţi trist ca o casă goală! Şi, cum 
amintirile duioase se învălmăşeau în capul lui întunecat de 
negurile chefului, cu gânduri negre, simţi pentru o clipă 
dorinţa să se abată pe la biserică. Temându-se totuşi ca nu 
cumva această privelişte să-l întristeze şi mai mult, se 
întoarse de-a dreptul acasă. 

Domnul şi doamna Charles sosiră la Tostes pe la 6. Vecinii 
ieşiră la ferestre s-o vadă pe noua soţie a doctorului lor. 
Bătrâna servitoare se înfăţişă, făcu plecăciunile cuvenite, îşi 
ceru iertare că masa nu era încă gata şi, până atunci, o pofii 
pe doamna să vadă casa. 

V, 

Fațada de cărămidă era chiar la stradă, sau, mai bine zis, 
la drum. După uşă era atârnată o manta cu guler mic, un 
frâu, o şapca de piele neagră şi, pe jos, într-un colţ, o 
pereche de jambiere, pline încă de noroi uscat. La dreapta 
era sala mare, adică încăperea în care se mânca şi unde se 
sta. Un tapet de-un galben-canariu, împodobit deasupra cu 
o ghirlandă de flori palide, tremura tot pe pânza lui prost 
întinsă; perdele de americă albă, tivite cu galon roşu, se 
încrucişau de-a lungul ferestrelor, iar pe marginea îngustă 
a căminului strălucea o pendulă, cu capul lui Hypocrate, 
aşezată între două candelabre argintate, care aveau 


deasupra nişte globuri ovale. De cealaltă parte a coridorului 
era cabinetul lui Charles, o încăpere mică, lată de vreo şase 
paşi, cu o masa, trei scaune şi un fotoliu de birou. Tomurile 
din Dictionnaire des sciences medicales, netăiate, dar cu 
scoarţele roase de-atâtea vânzări succesive prin care 
trecuseră, umpleau, aproape numai ele, cele şase rafturi ale 
unei biblioteci de brad. În timpul consultaţiilor, intra prin 
perete miros de rântaş, iar din bucătărie se auzeau bolnavii 
tuşind în cabinet şi povestindu-şi tot păsul. Urma apoi, dând 
de-a dreptul în curte, unde era grajdul, o încăpere mare, 
dărăpăânată, care avea un cuptor şi care servea acum de 
magazie de lemne, de pivniţă, de cămară, plină de fiare 
vechi, de butoaie goale, de unelte agricole, reformate, la un 
loc cu o mulţime de alte lucruri prăfuite, despre care era cu 
neputinţă să mai ghiceşti la ce-au fost bune. 

Grădina, mai mult lungă decât lată, se întindea între două 
ziduri de vălătuci, acoperite de caişi pe spalier, până la un 
gard de spini, care-o despărţea de câmp. La mijloc era un 
cadran solar de gresie, pe un postament de cărămizi; patru 
straturi pline de trandafiri sălbatici, firavi, înconjurau 
simetric pătratul, mai folositor, de zarzavaturi. În fund de 
tot, sub brăduleţi, un preot de ipsos îşi citea cartea de 
rugăciuni. 

Emma urcă în camerele de sus. Prima nu era de loc 
mobilată; dar a doua, care era camera soţilor, avea un pat 
de mahon într-un alcov cu draperie roşie. O cutie din scoici 
împodobea scrinul; pe birou, lângă fereastră, într-o carafă, 
se găsea un buchet de flori de lămâiţă, legat cu o panglică 
de satin a! B. Era un buchet de mireasă, buchetul celeilalte! 
Emma se uita la dânsul. Charles băgă de seamă, îl luă şi 
plecă să-l ducă în pod, în vreme ce, stând într-un fotoliu, 
înconjurată de lucrurile care i se aduceau de jos, Emma se 
gândea la buchetul ei de mireasă, care era împachetat într- 
o cutie de carton, şi se întreba, visătoare, ce s-ar face cu el 
dacă, din întâmplare, ar muri. 


Primele zile şi le petrecu gândindu-se la schimbările pe 
care urma să le facă în casă. Scoase globurile 
candelabrelor, puse să se lipească alte tapete, să se 
vopsească din nou scara şi să se facă bănci în grădină, în 
jurul cadranului solar; se interesă chiar ce ar trebui făcut 
ca să aibă o fântână arteziană, cu peştişori. În sfârşit, soţul 
ei, ştiind că-i plac plimbările cu trăsura, găsi o şaretă de 
ocazie, care, după ce-i puseră felinare noi şi aripi în piele 
tighelită, semăna aproape cu un tilbury 47). 

Era deci mulţumit şi fără nici o grijă. O masă în doi, o 
plimbare seara pe şosea, gestul cu care ea îşi netezea 
palele părului, vederea pălăriei ei de paie agăţată de 
mânerul ferestrei, şi încă multe alte lucruri, în care 
niciodată Charles n-ar fi bănuit vreo plăcere, alcătuiau 
acum o fericire de fiecare clipă. Dimineaţa, în pat, unul 
lângă altul pe pernă, el urmărea lumina soarelui trecând 
prin puful blond al obrajilor, pe jumătate acoperiţi de 
colţurile rotunjite ale bonetei. Văzuţi de aproape, ochii ei îi 
păreau măriţi, mai ales când, trezindu-se, clipea de mai 
multe ori; negri la umbră şi albastru-închis în plină zi, aveau 
parcă straturi de culori succesive, care, mai întunecate la 
fund, se limpezeau din ce în ce, spre suprafaţa emaiului. 
Ochiul lui se pierdea în aceste adâncimi, şi imaginea i se 
oglindea în ele, în miniatură, până la umeri, cu fularul de pe 
cap şi cu cămaşa desfăcută la piept. Se scula. Ea se aşeza la 
fereastră să-l vadă plecând; sta rezemată în coate pe 
pervaz, între două ghivece de muşcate, în capotul care-i 
atârna, desfăcut, pe trup. În stradă, Charles îşi prindea 
pintenii, cu piciorul pus pe borna de kilometraj; de sus, 
continuând să-i vorbească, Emma rupea cu dinţii câte o 
bucăţică de floare sau frunzuliţă, o sufla spre el, iar aceasta, 
zburând, plutind, învârtindu-se în aer ca păsările, se 
prindea, mai înainte de-a atinge pământul, de coama 
neţesălată a bătrânei iepe albe care sta nemişcată la 
poartă. De pe cal, Charles îi trimitea o sărutare; ea-i 
răspundea făcându-i semne, închidea fereastra, şi el pleca. 


Şi atunci, pe şoseaua care-şi întindea la nesfârşit lunga 
panglică de praf, pe drumurile desfundate, deasupra cărora 
copacii îşi împreunau crengile, pe cărările cu grâul până la 
genunchi, cu soarele pe umeri şi aerul dimineţii în nări, cu 
inima plină de bucuriile netulburate ale nopţii, cu sufletul 
liniştit, cu trupul mulţumit, mergea savurându-şi fericirea 
aşa cum cineva mai mestecă, şi după masă, gustul trufelor 
pe care le digeră. 

Până acum ce-a avut el bun în viaţă? Să fi fost anii de liceu, 
când sta închis între zidurile acelea înalte, pierdut printre 
camarazii de clasă mai bogaţi sau mai tari decât el, pe care 
îi făcea să râdă cu accentul lui, care-şi băteau joc de hainele 
lui, şi ale căror mame veneau la vorbitor cu prăjituri în 
manşon? Să fi fost mai târziu anii de studenţie la medicină, 
când nu avea niciodată destui bani în pungă ca să-şi poată 
plăti un cadril cu o mică lucrătoare, care să fi devenit 
prietena lui? Pe urmă a trăit paisprezece luni cu văduva, ale 
cărei picioare, în pat, erau totdeauna reci ca sloiurile de 
gheaţă. Dar acum avea, pe viaţă, făptura asta frumoasă, pe 
care o adora. Pentru el, universul nu trecea dincolo de 
poalele de mătase ale fustei ei; şi se învinuia că n-o iubeşte 
îndeajuns, îi era dor de dânsa, se întorcea acasă repede şi-i 
zvâcnea inima urcând scările. În camera sa Emma îşi făcea 
toaleta; Charles se apropia în vârful picioarelor şi o săruta 
pe spate; ea scotea un țipăt. 

Nu se putea stăpâni să nu pună mereu mâna pe 
pieptenele, pe inelele, pe şalul ei; câteodată o săruta tare 
pe obraji; alteori îi acoperea braţul gol cu zeci de sărutări, 
din vârful degetelor până la umăr; iar ea, abia surâzând şi 
plictisită, îl da la o parte cum dai un copil care se ţine scai 
de tine. 

Înainte de a se căsători crezuse că iubeşte; dar cum 
fericirea aşteptată din această dragoste nu venise, îşi spuse 
că trebuie să se fi înşelat. Şi Emma căuta să afle ce se 
înţelegea cu adevărat în viaţă prin cuvintele fericire, 


pasiune şi beţie sufletească, cuvinte care i se păruseră atât 
de frumoase în cărţi. 
VI. 

Citise Paul et Virginie 18) şi visase căsuţa, de bambus, pe 
negrul Domingo, pe câinele Fidele, dar mai cu seamă 
prietenia dulce a unui frăţior, care se duce să caute fructe 
roşii prin vârful copacilor mai înalţi decât clopotniţele, sau 
aleargă desculţ prin nisip ca să aducă un cuib de păsărică. 

Când avea 13 ani, chiar tatăl ei o dusese la oraş ca s-o dea 
la maici. Trăseseră la un han din cartierul Saint-Gervais, 
unde li se dăduse să mănânce în farfurii pictate, 
reprezentând romanul domnişoarei de la Valliere (9). 
Explicaţiile legendare, întretăiate ici şi colo de zgârieturi de 
cuţit, toate preamăreau religia, sentimentele delicate ale 
inimii şi fastul de la curte. 

La început, la maici, departe de a se plictisi, Emma se 
simţise bine în tovărăşia surorilor, care, ca s-o distreze, o 
duceau la capelă, unde se intra din sufragerie, printr-un 
coridor lung. Se juca foarte puţin în timpul recreaţiilor, 
pricepea bine catehismul, şi ea era cea care-i răspundea 
totdeauna domnului vicar la întrebările mai grele. Trăind 
deci fără să iasă niciodată din atmosfera călduţă din clase şi 
printre femeile acelea palide, care purtau mătănii cu cruce 
de aramă, fu cuprinsă încetul cu încetul de moleşeala 
mistică ce exală din miresmele altarului, din răcoarea 
agheasmatarului şi din sclipirile lumânărilor. În loc să 
urmărească slujba, ea se uita în cartea de rugăciuni la 
pozele cuvioase cu chenar albastru şi iubea oaia bolnavă, 
inima sacră străpunsă de săgeți ascuţite, sau pe sărmanul 
lisus care cade împleticindu-se sub greutatea crucii. Din 
dorinţa de a se mortifica, încercă să postească o zi întreagă 
fără să pună nimic în gură. Căută în gând ce dorinţă anume 
să i se împlinească. 

Când se ducea la spovedanie, născocea mici păcate ca să 
stea cât mai mult în genunchi, în umbră, cu mâinile 
împreunate, cu obrazul lipit de gratii, în bolboroseala 


preotului. Asemuiri ca: logodnic, soţ, iubit ceresc şi 
căsătorie eternă, despre care se vorbea mereu în predici, îi 
răscoleau în adâncul sufletului duioşii neaşteptate. 

Seara, înainte de rugăciune, în sala de meditaţie, se făcea 
o lectură religioasă. În timpul săptămânii se citea un 
rezumat din Istoria sfântă sau Predicile abatelui 
Frayssinous, iar duminica, pasaje din Genie du 
christianisme 4107, ca recreaţie. Cu câtă dragoste a 
ascultat ea întâia dată tânguirea răsunătoare a 
melancoliilor romantice repetându-se în toate ecourile 
pământului şi ale eternității! Dacă copilăria i s-ar fi scurs în 
odăiţa din dosul unei prăvălii dintr-un cartier negustoresc, 
poate că s-ar fi simţit pătrunsă de revărsarea lirică a firii pe 
care, de obicei, nu o cunoaştem decât prin tălmăcirea 
scriitorilor. Dar ea cunoştea prea bine viaţa la ţară; ştia 
behăitul oilor, se pricepea la lăptărie, la pluguri. Obişnuită 
cu priveliştile liniştite, o atrăgea acum contrastul lor, natura 
zbuciumată. 

Nu-i plăcea marea decât pentru furtunile ei, iar verdeaţa, 
numai ici şi colo, printre ruine. Îi plăceau doar lucrurile din 
care ar fi putut să tragă vreun folos personal şi înlătura ca 
zadarnic tot ce nu-i mergea direct la inimă, fiind din fire 
mai mult sentimentală decât artistă, căutând emoţii, nu 
privelişti. 

Era la maici o fată bătrână care venea câte opt zile pe lună 
să lucreze la rufărie. Protejată de arhiepiscopie ca una ce 
se trăgea dintr-o veche familie de nobili ruinaţi în timpul 
revoluţiei, mânca în sufragerie la un loc cu maicile; după 
masă mai rămânea puţin cie vorbă cu ele, înainte de a se 
duce iar sus, să se apuce de lucru. 

Deseori elevele fugeau din sala de meditaţie ca s-o vadă. 
Ştia pe dinafară cântece galante din veacul trecut, pe care 
le cânta încet, cosind. Povestea basme, spunea noutăţi, 
făcea comisioane în oraş şi împrumuta fetelor mai mari, pe 
ascuns, câte un roman, care nu-i lipsea niciodată din 
buzunarele şorţului şi din care chiar ea, vrednica faţă, 


înghiţea, în ceasurile libere, capitole întregi. Nu era vorba 
în ele decât de dragoste, de amanți, amante, doamne 
persecutate care leşinau în chioşcuri singuratice, surugii de 
poştalioane ucişi la fiecare popas, cai ucişi la fiecare pagină, 
păduri întunecoase, inimi zbuciumate, jurăminte, suspine, 
lacrimi şi sărutări, bărci pe clar de lună, privighetori în 
boschete, domni curajoşi ca nişte lei şi blânzi ca nişte miei, 
virtuoşi, cum nu se mai află, totdeauna bine îmbrăcaţi, şi 
care varsă şiroaie de lacrimi. La cincisprezece ani, timp de 
şase luni, Emma şi-a năclăit mâinile cu praful învechitelor 
săli de lectură. Mai târziu, cu Walter Scott, s-a pasionat de 
lucruri istorice, visa scrinuri, săli de gardă şi trubaduri. Ar fi 
vrut să trăiască într-un vechi castel, ca acele castelane lungi 
în talie care, sub arcada bolților în formă de trifoi, îşi 
petreceau zilele, cu bărbia în palma, rezemate în coate de 
piatra zidului, privind cum vine din zare un cavaler cu pana 
albă, galopând pe-un cal negru. Avu pe-atunci un cult 
pentru Maria Stuart şi o venerație entuziastă pentru 
femeile ilustre sau nenorocite. Jeanne d'Arc, Heloise (11|, 
Agnes Sorel 412), frumoasa Feronniere 413) şi Clemence 
Isaure 414) erau pentru ea ca nişte comete pe imensitatea 
întunecată a istoriei, din care mai ţâşneau, ici şi colo, dar 
mai pierduţi în umbră şi fără nici o legătură între ei, sfântul 
Ludovic cu stejarul lui, Bayard (15) murind, câteva din 
cruzimile lui Ludovic al XI-lea, ceva din Noaptea Sfântului 
Bartolomeu 116), panaşul Bearnezului 4117), şi mereu 
amintirea farfuriilor cu picturi în care era preamărit 
Ludovic al XIV-lea. 

În romanţele pe care le cânta în ora de muzică nu era 
vorba decât de îngeraşi cu aripi de aur, de madone, de 
lagune, de gondolieri, compoziţii searbede, care, prin 
naivitatea stilului şi uşurinţa tonului, o făceau să 
întrezărească fantasmagoria ademenitoare a realităţilor 
sentimentale. Unele colege aduceau la şcoală cărţi cu poezii 
şi poze pe care le primiseră cadou. Trebuia să le ascundă, 
nu era glumă; le citea în dormitor. Întorcând delicat 


frumoasele lor scoarţe în satin, Emma nu-şi mai lua privirile 
uimite de pe numele autorilor necunoscuţi, care semnaseră 
dedesubt şi care, de cele mai multe ori, erau conți sau 
viconţi. 

Se înfiora toată când suflarea ei ridica de pe gravuri foiţa 
de mătase, care sălta pe jumătate îndoită şi apoi cădea 
încet pe pagină. Se vedea un tânăr într-o manta scurtă, 
care, îndărătul balustradei unui balcon, strângea în braţe o 
fată în rochie albă, cu o punguliţă la centură; sau portretele 
anonime de nobile englezoaice, cu bucle blonde, care se 
uită la tine, cu ochii lor mari şi senini, pe sub pălării rotunde 
de pai. Unele stăteau răsturnate în trăsuri ce alunecau prin 
mijlocul parcurilor, iar în faţa cailor, conduşi la trap de doi 
mici vizitii îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, albi, sărea câte un 
ogar. Altele, visând pe divane lângă un bileţel desfăcut, 
contemplau luna, pe fereastra întredeschisă, drapată până 
la jumătate cu o perdea neagră. Cele naive, cu o lacrimă pe 
obraz, se giugiuleau cu o turturică printre gratiile unei 
colivii gotice, sau, zâmbitoare, cu capul plecat pe umăr, 
rupeau petalele unei margarete cu degetele lor ascuţite, cu 
vârful răsfrânt ca la pantofii medievali. Şi eraţi şi voi, sultani 
cu narghilele, leşinaţi, sub bolțile boschetelor, în braţele 
baiaderelor, ghiauri, iatagane, bonete greceşti, şi mai ales 
voi, privelişti şterse din ţinuturi falnice, care de atâtea ori 
ne înfăţişaţi de-a valma palmieri, brazi, tigri la dreapta, un 
leu la stânga, minarete tătăreşti în zare, ruine romane în 
prim-plan, apoi cămile îngenuncheate, totul înconjurat de-o 
pădure virgină bine îngrijită şi cu o rază lungă de soare 
căzând drept de sus şi tremurând în apă, unde ici şi colo 
plutesc lebede, desprinzându-se ca nişte cojituri albe pe 
fondul cenuşiu ca oţelul. 

Şi abajurul lămpii agăţate în perete deasupra capului 
Emmei lumina toate aceste imagini despre lume, ce i se 
perindau pe dinainte, în tăcerea dormitorului şi în zgomotul 
îndepărtat al unei birje întârziate care mai trecea pe 
bulevarde. 


Când îi muri mama, plânse mult în primele zile. Din părul 
răposatei îşi comandă un tablou funebru, şi într-o scrisoare 
trimisă la Bertaux, plină de consideraţii triste asupra vieţii, 
cerea să fie şi ea înmormântată mai târziu în acelaşi 
mormânt. Bătrânul o crezu bolnavă şi veni s-o vadă. Emma 
se simţi mulţumită de a fi ajuns dintr-o dată la acest rar 
ideal al existenţelor şterse, la care nu izbutesc să ajungă 
niciodată sufletele mediocre. Se lăsă deci dusă pe 
întortocheatele cărări lamartiniene, auzea harpe pe lacuri, 
toate cântecele lebedelor în agonie, căderea frunzelor, 
fecioarele neprihănite înălțându-se la cer şi glasul Celui 
veşnic pălăvrăgind prin vâlcele. Se plictisi fără a voi să 
recunoască, stărui din deprindere, apoi din vanitate, şi, în 
cele din urmă, fu surprinsă de a se simţi mai împăcată şi 
fără tristeţi în suflet, după cum fruntea-i era fără o cută. 

Bunele maici, care aşteptau atâtea de la vocaţia ei, îşi 
dădură seama cu uimire că domnişoara Rouault le scapă, 
într-adevăr, ele o copleşiseră cu atâtea rugăciuni, cu 
izolarea de lume, posturi, predici, propovăduiseră atât de 
mult respectul cuvenit sfinţilor şi martirilor şi îi dăduseră 
atâtea sfaturi bune pentru cumpătarea trupului întru 
mântuirea sufletului, că ea făcu la fel ca şi caii traşi de frâu: 
se opri brusc, şi zăbalele-i săriră din dinţi. Spiritul acesta, 
pozitiv în mijlocul exaltărilor sale, care iubise biserica 
pentru florile ei, muzica pentru cuvintele romanţelor, 
literatura pentru aţâţările ei pasionale, se răzvrătea în faţa 
misterelor credinţei, după cum se îndârjea şi mai aprig 
împotriva disciplinei de nesuportat pentru firea ei. Când 
tatăl său o scoase de la pension, nimeni nu fu supărat s-o 
vadă plecând. Maica superioară găsi chiar că, în ultima 
vreme, devenise prea puţin cuviincioasă faţă de tagma 
religioasă. 

Când se întoarse acasă, Emmei îi plăcu la început să dea 
ordine slugilor, dar pe urmă se sătură de viaţa la ţară şi-i 
păru râu că a plecat de la maici. Când Charles veni întâia 


oară la Bertaux, ea se socotea foarte dezamăgită, 
nemaiavând nimic de învăţat şi nimic de simţit. 

Dar grija pentru noua ei situaţie, sau poate neliniştea 
pricinuită de prezenţa acestui om i-au fost de ajuns s-o facă 
să creadă că era şi ea stăpânită, în sfârşit, de acea pasiune 
minunată, rămasă până atunci numai ca o pasăre mare, cu 
penele trandafirii, plutind în splendoarea unui azur plin de 
poezie; şi acum nu-şi mai putea închipui că tihna în care 
trăia ar fi fericirea visată. 

VII. 

Câteodată se gândea că totuşi zilele acestea erau cele mai 
frumoase din viaţa ei, luna de miere, cum se spunea. Ca să-i 
guste dulceaţa, ar fi trebuit, desigur, să fi plecat spre ţările 
acelea cu nume răsunătoare, unde primele zile ale 
căsătoriei au cele mai suave leneviri. Pe pernele diligenţei, 
adăpostită de storurile de mătase albastră, urci la pas pe 
drumuri prăpăstioase, ascultând cântecul surugiului, al 
cărui ecou răsună prin munţi, laolaltă cu clopoţeii caprelor 
şi vuietul înfundat al cascadelor. Când apune soarele, 
respiri, pe malul golfurilor, parfumul livezilor de lămâi; pe 
seară, pe terasa vilelor, singuri, cu degetele împreunate, 
priveşti cerul înstelat, făcând planuri. 1 se părea că anumite 
locuri de pe pământ erau menite să-ţi dea fericire, aşa cum 
o plantă ar creşte numai într-un anumit teren şi nu i-ar prii 
în altă parte. De ce oare nu putea ea să stea rezemată de 
balustrada balconului unei vile elveţiene, sau să-şi închidă 
tristeţea într-un conac scoţian, alături de un soţ îmbrăcat 
într-o haină de catifea neagră, cu pulpane lungi, cu botfori 
moi, pălărie ţuguiată şi manşete! 

Poate că ar fi dorit să destăinuiască cuiva toate acestea. 
Dar cum să exprimi acea nespusă greutate care-ţi apasă 
inima, schimbătoare ca norii, învolburată ca vântul? Îi 
lipseau deci cuvintele, ocazia şi îndrăzneala. 

Totuşi, dacă Charles ar fi vrut, dacă ar fi bănuit, dacă 
măcar o singură dată privirea lui i-ar fi ghicit gândul, din 
inima ei s-ar fi desprins o bogăţie neaşteptată de 


sentimente, aşa cum cad fructele de pe un spalier când îl 
atingi. Dar pe măsură ce viaţa lor intimă era tot mai 
strânsă, simţea o înstrăinare sufletească ce-o îndepărta de 
el. 

Conversaţia lui Charles era searbădă, ca un trotuar, şi-n ea 
defilau toate ideile comune, în veşmântul lor de rând, fără 
să stârnească vreo emoție, să te facă să râzi sau să visezi. 
Spunea că pe când locuia la Rouen nu avusese niciodată 
curiozitatea să se ducă la teatru, să vadă actorii din Paris. 
Nu ştia nici să înoate, nici să facă scrimă, nici să tragă cu 
pistolul, iar într-o zi nu fu în stare să-i explice un termen de 
călărie pe care-l întâlnise într-un roman. Nu cumva un 
bărbat trebuia, dimpotrivă, să ştie tot, să se priceapă 
perfect la orice, să te iniţieze în focurile pasiunii, în 
rafinamentul vieţii, în toate tainele?! Dar acesta n-o învăţa 
nimic, nu ştia nimic, nu dorea nimic. O credea fericită; şi ea 
nu-i ierta această linişte atât de temeinic înscăunată, 
această seninătate greoaie, şi nici fericirea însăşi pe care ea 
i-o dădea. 

Câteodată desena; pentru Charles era o mare distracţie să 
stea în picioare şi să se uite la ea, aplecată pe carton, 
făcând ochii mici, ca să-şi vadă mai bine lucrarea, sau 
rotunjind cu degetele cocoloşi de miez de pâine. Când cânta 
la pian, cu cât îi alergau degetele mai repede, cu atât el se 
minuna mai tare. Bătea clapele cu îndrăzneală şi parcurgea 
toată claviatura, de la un capăt la altul, fără întrerupere. 
Zgâlţâit astfel, bătrânul instrument, ale cărui coarde 
zbârnâiau, se auzea până la capătul satului, dacă fereastra 
era deschisă, şi de multe ori portărelul, trecând pe şosea în 
capul gol şi cu pantofi de pâslă, se oprea, cu hârtiile în 
mână, s-o asculte. 

Pe de altă parte, Emma ştia să-şi ducă gospodăria. 
Trimitea bolnavilor socoteala vizitelor în scrisori bine 
ticluite, care nu aveau aerul unor facturi. Duminica, de câte 
ori aveau vreun vecin la masă, găsea mijlocul de a oferi un 
fel de mâncare bine prezentat, se pricepea să aşeze pe 


frunze de vie piramide de renclode, servea dulceaţa 
răsturnând borcanele într-o farfurie, şi chiar spunea că o să 
cumpere boluri pentru clătit gura după masă. Toate acestea 
îi aduceau lui Bovary multă consideraţie. 

Charles ajungea să-şi dea mai multă importanţă pentru că 
avea o asemenea nevastă. Arăta cu mândrie, în sală, două 
mici schiţe de-ale ei, în creion, pe care le încadrase în rame 
foarte late şi le atârnase pe tapetul peretelui cu nişte lungi 
şnururi verzi. Când se întorcea de la biserică, putea fi văzut 
în faţa porţii în nişte frumoşi papuci brodaţi. 

Uneori se întoncea acasă târziu, la 10, sau chiar la miezul 
nopţii. Atunci cerea de mâncare, şi cum servitoarea era 
culcată, îl servea Emma. Îşi scotea redingota, ca să 
mănânce mai în voie. Înşira unul după altul pe toţi cei pe 
care-i întâlnise, satele prin care fusese, reţetele pe care le 
prescrisese şi, mulţumit de el, înfuleca un rest de tocană, 
curăța brânza de coajă, ronţăia un măr, îşi golea carafa, 
după care se ducea să se culce şi începea să sforăie. 

Fiindcă multă vreme avusese obiceiul să se culce cu scufia 
de bumbac, nu ştia cum să-şi pună fularul ca să stea pe 
urechi, şi de aceea, dimineaţa, se trezea cu părul ciufulit, 
căzut pe faţă, alb tot de puful pernei, ale cărei şireturi se 
dezlegau în timpul nopţii. Purta totdeauna nişte cizme 
solide, care aveau deasupra labei piciorului două creţuri 
adânci, ce mergeau oblic spre glezne, restul căputei 
ridicându-se drept, întins, ca pe-un picior de lemn. Zicea că- 
s destul de bune pentru la ţară. 

Maică-sa aproba zgârcenia asta, căci venea să-l vadă, ca şi 
altădată, de câte ori se întâmpla să aibă acasă vreo ceartă 
mai zdravănă, şi totuşi doamna Bovary-mama părea pornită 
contra nurorii ei. Găsea că trăieşte pe picior prea mare faţă 
de averea lor; lemnele, zahărul şi lumânările se iroseau ca 
la o casă mare, şi focul care ardea la bucătărie ar fi ajuns 
pentru douăzeci şi cinci de feluri de bucate! Îi aşeza rufele 
în dulapuri şi o învăţa cum să-l supravegheze pe măcelar 
când aducea carnea. Emma asculta sfaturile pe care 


doamna Bovary i le dădea cu nemiluita; şi cât era ziua de 
mare auzeai numai: fata mea şi mama mea, însoţite de mici 
tremurători de buze, fiecare din ele dând drumul la cuvinte 
dulci cu o voce fremătând de mânie. 

Pe vremea doamnei Dubuc, bătrâna se simţea încă 
preferata, dar acum iubirea lui Charles pentru Emma i se 
părea ca o trădare a dragostei ei, ca o răpire a ceea cei se 
cuvenea; şi privea fericirea fiului ei cu tăcerea tristă a unui 
scăpătat care priveşte pe geam la oamenii instalaţi în fosta 
lui casă. Ca şi când ar fi depănat amintiri, îi reamintea 
osteneala şi sacrificiile ei, şi, punându-le faţă în faţă cu 
nepăsarea Emmei, încheia spunându-i că nu se cuvenea de 
loc să-şi adore numai şi numai nevasta. 

Charles nu ştia ce să răspundă, îşi respecta mama şi îşi 
iubea nespus de mult nevasta; socotea judecata uneia ca 
fără greş, şi totuşi o găsea pe cealaltă fără nici un cusur. 
După ce pleca doamna Bovary, încerca să repete, sfios, şi cu 
aceleaşi vorbe, vreuna din cele mai inofensive observaţii 
auzite de la maică-sa; dovedindu-i cu un singur cuvânt că se 
înşală, Emma îl trimitea să-şi vadă de bolnavii lui. 

Totuşi, după teorii pe care le credea bune, Emma voi să 
cunoască dragostea. În nopţile cu lună recita prin grădină 
tot ce ştia pe dinafară din poeziile pline de pasiune, îi cânta 
suspinând adagii melancolice; dar, după asta, se trezea tot 
aşa de liniştită ca şi înainte, iar Charles nu se arăta nici mai 
îndrăgostit, nici mai mişcat. 

După ce scapără astfel cu amnarul de inima lui fără să 
poată scoate măcar o scânteie - incapabilă, de altminteri, să 
înţeleagă ceea ce ea nu resimțea, ca şi de a crede în tot ce 
nu se manifesta prin forme statornicite, Emma se convinse 
uşor că pasiunea barbarului nu mai avea nimic excesiv. 
Expansiunile lui de dragoste făceau parte din program; o 
săruta la anumite ore. Era un obicei ca oricare altul şi ca un 
desert dinainte ştiut, după monotonia unei piese. 

Un paznic de vânătoare pe care domnul Bovary îl 
vindecase de apă la plămâni îi dăruise doamnei o căţeluşă 


ogar de Italia, pe care-o lua cu dânsa la plimbare, când 
ieşea câteodată, ca să mai fie singură o clipă şi să nu mai 
vadă înaintea ochilor veşnic aceeaşi grădină, cu aleea 
prăfuită. 

Se duse până la păduricea de fagi din Banneville, lângă 
pavilionul părăsit din colţul zidului dinspre câmp. În şanţul 
împrejmuitor, printre ierburi, erau trestii lungi, cu frunzele 
tăioase. 

Mai întâi se uita de jur-împrejur, să vadă dacă nu se 
schimbase ceva de când venise ultima dată. Regăsea în 
aceleaşi locuri digitalele, micşunelele, tufele de urzici, din 
jurul pietroaielor, plăcile de lichen de-a lungul celor trei 
ferestre, ale căror obloane, mereu închise, se umpleau de 
putregai pe barele lor de fier ruginit. La început, gândul ei 
hoinărea la întâmplare, fără nici o ţintă, ca şi ogăriţa care 
dădea târcoale pe câmp, lătra după fluturi galbeni, vâna 
popândoci sau scutura macii de pe marginea unui lan de 
grâu. Apoi, încetul cu încetul, îşi aduna gândurile şi, stând 
pe iarba pe care-o scormonea cu vârful umbrelei, Emma îşi 
spunea mereu: „Doamne, de ce m-am măritat?” 

Se întreba dacă n-ar fi fost cu putinţă ca prin jocul 
întâmplării să întâlnească alt bărbat: şi căuta să-şi închipuie 
care-ar fi putut să fie acele evenimente ce nu s-au 
întâmplat, acea altă viaţă, acel bărbat pe care nu-! 
Cunoştea. Fără îndoială că nu toţi semănau cu alei. Ar fi 
putut să fie frumos, spiritual, distins, atrăgător, aşa cum 
erau desigur cei cu care se căsătoriseră colegele ei de la 
maici. Ce făceau ele acum? La oraş, în vuietul străzilor, în 
freamătul teatrelor şi iluminaţiile unui bal, duceau o viaţă în 
care inima-ţi creşte de bucurie şi simţurile se desfac ca o 
floare. Pe când viaţa ei era rece ca un pod de casă cu 
lucarna spre nord, iar plictiseala, păianjen tăcut, îşi ţesea 
pânza în umbra tuturor cotloanelor inimii sale. Îşi aducea 
aminte de zilele împărţirii premiilor, când urca pe estradă 
să-i pună coroniţa. Cu părul împletit, cu rochiţa albă şi 
pantofii de brunel (18), decoltaţi, era drăguță, şi când se 


întorcea la loc, domnii se aplecau să-i facă complimente; 
curtea era plină de căleşti, îşi luau rămas bun prin 
portierele deschise, profesorul de muzică trecea, cu cutia 
de vioară, salutând. Ce departe erau toate acestea, ce 
departe! 

O chema pe Djali, o lua între genunchi, îi mângâia capul 
lung, delicat, şi-i spunea: 

— Hai, sărută-ţi stăpâna, tu care nu ştii ce-i necazul... 
Apoi, contemplând mutra melancolică a sprintenului animal 
ce căsca alene, se înduioşa şi, cu gândul la soarta ei, îi 
vorbea tare, ca unui om mâhnit pe care vrei să-l mângăâi. 

Uneori se porneau rafale de vânt, răbufniri ale mării, care, 
năvâălind deodată peste tot platoul ținutului Caux, aduceau 
până departe în câmp o răcoare sărată. Trestiile şuierau 
plecate la pământ, iar frunzele fagilor foşneau într-un 
freamăt grăbit, pe când vârfurile lor, legănându-se întruna, 
îşi continuau murmurul măreț. Emma îşi strângea şalul pe 
umeri şi se scula. 

Pe alee, o lumină verde, răsfrântă de frunziş, juca pe 
muşchiul scurt, care trosnea uşor sub picioarele ei. Soarele 
apunea; printre crengi cerul se vedea roşu, iar trunchiurile 
copacilor, plantați în şiruri drepte, paralele, păreau nişte 
colonade întunecate, pe un fond auriu; o apuca frica, o 
chema pe Dijali, se întorcea repede la Tostes pe şosea, se 
lăsa într-un fotoliu şi nu scotea o vorbă toată seara. 

Dar pe la sfârşitul lui septembrie se întâmplă deodată ceva 
extraordinar în viaţa ei; fu invitată la Vaubyessard, la 
marchizul d'Andervilliers. 

Fost secretar de stat pe vremea Restauraţiei, căutând 
acum să intre iar în viaţa politică, marchizul îşi pregătea de 
demult candidatura de deputat. Iarna împărțea braţe de 
lemne în dreapta şi-n stânga, iar la Consiliul general cerea 
tot mereu cu aprindere să se facă şosele în plasa lui. În 
timpul căldurilor mari făcuse un abces în gură, de care 
Charles îl scăpase ca prin minune, deschizându-l la timp cu 
lanţeta. Administratorul trimis la 'Tostes ca să plătească 


pentru operaţie povesti seara că în grădiniţa doctorului a 
văzut nişte cireşe grozave. Şi, cum la Vaubyessard cireşilor 
nu le prea mergea, domnul marchiz îi ceru lui Bovary câţiva 
puieţi; se simţi dator să-i mulţumească personal; o zări pe 
Emma, găsi că are o talie frumoasă şi că nu saluta ca o 
ţărancă, aşa că la castel se gândiră că nu se trece dincolo 
de marginile îngăduinţei şi nici c-ar fi vreo greşeală dacă 
invită tânăra pereche. 

Într-o miercuri, la ora trei, domnul şi doamna Bovary 
plecară cu şareta la Vaubyessard, cu un cufăr mare legat la 
spate şi o cutie de pălării în faţă. Charles mai ţinea între 
genunchi şi o cutie de carton. 

Sosiră la căderea nopţii, când începeau să se aprindă 
lampioanele în parc, ca să lumineze drumul trăsurilor. 

VIII. 

Castelul, o clădire modernă în stil italienesc, cu două aripi 
care ieşeau înainte şi trei peroane, se întindea la capătul 
unei pajişti imense, pe care, printre pâlcuri rare de copaci 
bătrâni, păşteau câteva vaci; iar nişte paneraşe cu arbuşti, 
rododendroni, iasomie şi călini îşi rotunjeau tufele de 
verdeață, unele mai mari, altele mai mici, de-a lungul curbei 
pe care-o făcea drumul acoperit cu nisip. Un râuşor trecea 
pe sub un pod; prin ceaţă se zăreau nişte clădiri acoperite 
cu paie, răzleţite pe-o fâneaţă care avea pe margini două 
coline dulci, împădurite, iar în spate, într-un desiş, se 
întindeau pe două rânduri paralele şoproanele şi grajdurile, 
rămăşiţe din vechiul castel dărâmat. 

Şareta lui Charles se opri în faţa peronului din mijloc; 
ieşiră servitorii; marchizul îşi întâmpină musafirii, şi, 
oferind braţul soţiei doctorului, o conduse în vestibul. 

Era o încăpere foarte înaltă, cu plăci de marmură pe jos, în 
care paşii şi vocile răsunau ca într-o biserică. În faţă urca o 
scară dreaptă, iar în stânga un culoar ce dădea în grădină 
ducea în sala de biliard; din faţa uşii se auzeau ciocăniturile 
bilelor de fildeş. Traversând-o, în drum spre salon, Emma 
văzu în jurul mesei câţiva bărbaţi gravi, cu bărbia proptită 


pe nişte cravate enorme, toţi cu decoraţii pe piept, şi care 
surâdeau, tăcuţi, dând cu tacul. 

Pe pereţii căptuşiţi cu lemn întunecat erau atârnate mari 
cadre aurite, care aveau pe marginea de jos, scrise cu litere 
negre, nişte nume. Emma citi: „Jean-Antoine d'Andervilliers 
d'Yverbonville, conte de Vaubyessard şi baron de Fresnaye, 
căzut în bătălia de la Coutras la 20 octombrie 1587”. lar pe- 
un altul: „Jean-Antoine-Henry-Guy d'Andervilliers de 
Vaubyessard, amiral al Franţei şi cavaler al Ordinului Saint- 
Michel, rănit în bătălia de la Hougue-Saint-Vaast la 29 mai 
1692, mort la Vaubyessard la 23 ianuarie 1693”. Mai 
departe de-abia se mai puteau distinge cei care urmau, căci 
lumina lămpilor, răsfrântă pe postavul verde al biliardului, 
cufunda încăperea într-o umbră plutitoare. Întunecând 
pânzele orizontale ale tablourilor, le brăzda cu creţuri fine, 
după cum era crăpat lacul de pe ele; şi din toate aceste 
mari pătrate negre cu rame de aur ieşeau, ici şi colo, câte-o 
parte din pictură mai clară; o frunte palidă, doi ochi care se 
uitau la tine, peruci care ondulau pe umărul pudrat al 
veşmintelor roşii, sau o cataramă de jartieră pe rotunjimea 
unei pulpe. 

Marchizul deschise uşa salonului; una din doamne se sculă 
(era chiar marchiza), veni în întâmpinarea Emmei, o pofti să 
ia loc alături de dânsa, pe-o canapeluţă, şi începu să-i 
vorbească prieteneşte, ca şi când ar fi cunoscut-o de mult. 
Era o femeie de vreo patruzeci de ani, cu umeri frumoşi, cu 
nasul coroiat, cu o voce tărăgănată, şi care în seara aceea 
purta pe părul castaniu un voal simplu de dantelă, al cărui 
colţ îi cădea pe spate. Lângă dânsa, pe un scaun cu spătar 
înalt, stătea o tânără blondă; iar nişte domni, care purtau 
câte o floricică la butoniera fracului, stăteau de vorbă cu 
doamnele în jurul căminului. 

La şapte se servi masa. Domnii, care erau mai numeroşi, 
luară loc la prima masă, în vestibul, iar doamnele, la a doua, 
în sufragerie, cu marchizul şi marchiza. 


Când intră, Emma se simţi învăluită de un aer cald, 
amestec de parfum de flori şi rufărie fină, de miros de 
fripturi şi de trufe. Lumânările candelabrelor îşi alungeau 
flăcările pe clopotele de argint ale serviciului de masă; 
cristalele tăiate în fațete, acoperite de o abureală mată, îşi 
aruncau unele altora raze palide; de-a lungul mesei se 
înşirau buchete de flori, iar în farfuriile cu marginile late, 
şerveţelele aranjate în chip de mitră episcopală aveau 
fiecare în deschizătura dintre cele două cute câte o chiflă 
ovală. Labele roşii de homari atârnau afară din farfurii; 
fructe mari în paneraşe ajurate se înălţau straturi-straturi 
pe muşchi; prepeliţele erau cu pene cu tot; se vedeau aburi 
ridicându-se, şi, în ciorapi de mătase, cu pantaloni scurţi, cu 
cravată albă, cu dantele, grav ca un judecător, feciorul-şef, 
trecând printre umerii mesenilor felurile gata împărţite, cu 
o simplă mişcare de lingură, îţi sălta bucata pe care-o 
alegeai. Pe soba cea mare de porțelan, cu vergele de 
aramă, o statuie de femeie, înveşmântată până la bărbie, 
privea nemişcată sala plină de lume. 

Doamna Bovary băgă de seamă că mai multe doamne nu-şi 
puseseră mânuşile în pahar. 

În timpul acesta, tocmai la capătul mesei, singur printre 
toate aceste femei, aplecat deasupra farfuriei pline şi cu 
şervetul înnodat la spate ca la un copil, mânca un bătrân, 
căruia-i curgeau picături de sos din gură. Avea ochii 
injectaţi şi purta o codiţă dată pe spate, împletită cu o 
panglică neagră. Era socrul marchizului, bătrânul duce de 
Laverdiere, fostul favorit al contelui d'Artois pe vremea 
vânătorilor ce se făceau la Vaudreuil, la marchizul de 
Conflans, şi despre care se spunea că fusese amantul 
reginei Marie-Antoinette după domnul de Coigny şi înainte 
de domnul de Lauzun. Dusese o viaţă zgomotoasă de 
desfrâu, plină de dueluri, de rămăşaguri, de femei răpite; îşi 
mâncase averea şi vârâse groaza în toată familia. Un fecior, 
care stătea în spatele scaunului, îi ţipa în ureche denumirea 
felurilor de mâncare pe care el le arăta cu degetul, 


gângăvind; şi, fără să-şi dea seama, ochii Emmei se 
îndreptau mereu asupra acestui bătrân cu buzele care-i 
atârnau ca spre un lucru extraordinar şi măreț. Trăise la 
curte şi se culcase în patul reginelor! 

Se turnă şampanie de la gheaţă. Emma se înfioră toată 
simțind răceala aceasta în gură. Nu văzuse niciodată rodii şi 
nici nu mâncase ananas. Chiar zahărul pisat i se păru mai 
alb şi mai fin ca aiurea. 

Doamnele urcară apoi în camerele lor, să se gătească de 
bal. 

Emma se dichisi cu meticulozitatea conştientă a unei 
actriţe care apare pe scenă pentru întâia oară. Îşi aranjă 
părul cum o învățase coaforul şi trase pe dânsa rochia de 
bariş, întinsă pe pat. Pe Charles îl strângeau pantalonii la 
talie. 

— Au să mă supere „supieurile” când am să dansez, spuse 
el. 

— Când ai sa dansezi? Întrebă Emma. 

— Da! 

— Dar ce-i cu tine, ţi-ai pierdut minţile? Au să râdă de 
tine... Astâmpără-te. De altfel, aşa-i stă mai bine unui 
doctor, adăugă ea. 

Charles tăcu. Se plimba dintr-un capăt în altul al odăii, 
aşteptând să fie gata Emma. 

O vedea în oglindă, din spate, între două lumânări. Ochii ei 
negri păreau şi mai negri. Palele părului ei, uşor umflate 
spre ureche, aveau o lucire albastră; în coc îi tremura un 
trandafir pe o tijă subţire, cu imitații de picături de rouă pe 
vârful frunzelor. Avea o rochie de un galben-deschis, pe 
care o înfrumuseţau trei buchete de boboci de trandafiri cu 
frunzişoarele lor. 

Charles se apropie s-o sărute pe umăr. 

— Lasă-mă, spuse ea, îmi boţeşti rochia. 

Se auzi un crâmpei de arie, din vioară, şi sunetele unui 
corn. Cobori scara, stăpânindu-se să nu alerge. 


Cadrilurile începuseră. Lumea sosea mereu, se înghesuia. 
Se aşeză pe o banchetă lângă uşă. 

După terminarea cadrilului, pe parchetul din mijloc se 
vedeau grupuri de bărbaţi stând de vorbă în picioare şi 
feciori în livrele care aduceau nişte tăvi mari. În şirul 
femeilor care stăteau jos se agitau evantaie pictate, 
buchetele ascundeau pe jumătate zâmbetele de pe 
chipurile lor, şi flaconaşele cu dop de aur se învârteau în 
mâini întredeschise, ale căror mănuşi albe desenau forma 
unghiilor şi strângeau braţul la încheietură. Garniturile de 
dantele, broşele de diamante, brăţările cu medalion 
tremurau pe corsajele rochiilor, scânteiau pe piepturi, 
fâşâiau pe braţele goale. În pieptănăturile lipite tare de 
frunţi şi răsucite la ceafă erau coroniţe, bucheţele sau 
crenguţe de nu-mă-uita, de iasomie, de flori de rodie, spice 
sau albăstrele. Stând liniştite la locul lor, mame cu feţe 
posomorâte purtau turbane roşii. 

Emmei îi bătu puţin inima când, condusă de cavalerul ei, 
care-o ţinea de vârful degetelor, se aşeză în şirul 
dansatorilor, aşteptând primul sunet de arcuş ca să 
pornească. Dar emoția trecu repede şi, legănându-se în 
ritmul orchestrei, înainta lunecând, clătinându-şi uşor gâtul. 
La anumite subtilităţi ale viorii, care uneori cânta singură, 
în timp ce celelalte instrumente tăceau, îi flutura pe buze 
un surâs; se auzea sunetul cristalin al monedelor de aur ce 
se aruncau alături pe postavul meselor; apoi toată 
orchestra începea dintr-o dată, fligornul cu pistoane 
izbucnea răsunător, picioarele îşi reluau cadenţa, fustele se 
umflau, se atingeau uşor în treacăt, mâinile se întâlneau, se 
despărţeau; aceiaşi ochi, care se aplecau în faţa ta, 
reveneau să se uite fix în ochii tăi. 

Câţiva bărbaţi (vreo cincisprezece) între douăzeci şi cinci 
şi patruzeci de ani, amestecați printre dansatori sau stând 
de vorbă în cadrul uşilor, se distingeau din mulţime prin 
acelaşi aer de familie, oricare ar fi fost nepotrivirile de 
vârstă, de îmbrăcăminte sau de înfăţişare. 


Hainele lor, mai bine croite, păreau dintr-o stofă mai 
moale, iar părul, adus în bucle spre tâmple, lucea de pomezi 
mai fine. Chipurile aveau acea culoare pe care-o dă bogăţia, 
de un alb scos în relief de paloarea porţelanurilor, de lustrul 
jucăuş al atlazului, de lacul mobilelor frumoase, şi a căror 
sănătate e păstrată de un regim cumpătat de mâncăruri 
alese. Gâtul li se răsucea în voie pe cravatele joase; 
favoritele lungi le cădeau pe gulere răsfrânte; îşi ştergeau 
buzele cu batiste brodate cu o iniţială mare, din care se 
răspândea un miros suav. Cei ce erau în pragul bătrâneţii 
arătau tineri, pe când pe faţa celor tineri se întipărise ceva 
matur. În privirile lor nepăsătoare plutea liniştea pasiunilor 
satisfăcute în fiecare zi; şi prin blândeţea apucăturilor lor 
străbătea acea brutalitate deosebită pe care o dă conştiinţa 
de a stăpâni lucrurile obţinute fără mare sforţare, asupra 
cărora îţi încerci puterea şi-ţi desfeţi vanitatea, cum sunt 
mânuirea cailor de rasă şi societatea femeilor pierdute. 

La trei paşi de Emma, un cavaler în frac albastru vorbea 
despre Italia cu o tânără femeie palidă, care purta o 
garnitură de perle. Lăudau coloanele Sfântului Petru, Tivoli, 
Vezuviul, Castellamare şi Munţii Cassini, trandafirii de 
Genua, Coliseul pe clar de lună. Emma asculta cu cealaltă 
ureche o conversaţie plină de cuvinte pe care nu le 
pricepea. Se făcuse cerc în jurul unui bărbat foarte tânăr, 
care, cu o săptămână înainte, îi bătuse pe Miss Arabella şi 
Romulus, şi câştigase în Anglia două mii de ludovici pentru 
că izbutise să sară un şanţ. Unul se plângea că i se îngrăşau 
caii de curse; altul, de greşelile de tipar care 
schimonosiseră numele calului său. 

În sala de bal era un aer apăsător; lumina lămpilor pălea. 
Lumea se retrăgea în sala de biliard. Un fecior urcându-se 
pe un scaun sparse două geamuri: auzind zgomotul 
cioburilor, doamna Bovary întoarse capul şi zări în grădină, 
lipite de geam, capete de ţărani care se uitau înăuntru. 
Atunci îi veni în minte Bertaux. Revăzu ferma, mlaştina 
mocirloasă, pe tatăl ei în cămaşă, pe sub meri, şi se revăzu 


pe ea, ca altădată, luând smântâna cu degetul de pe oalele 
cu lapte de la lăptărie. Dar faţă de străfulgerările ceasului 
de faţă, viaţa ei din trecut, atât de deşartă până atunci, se 
ştergea cu totul şi aproape nici nu-i venea să creadă că a 
trăit-o vreodată. Era acolo; iar în jurul balului nu era decât 
umbră, aşternută peste tot. Mânca o îngheţată cu vişinată, 
dintr-o scoică de argint aurit pe care o ţinea în mâna 
stângă, cu ochii pe jumătate închişi, cu linguriţa între dinţi. 

Alături, o doamnă lăsă să-i cadă evantaiul tocmai când 
trecea un dansator. 

— Ce amabil aţi fi, domnule, spuse doamna, dacă aţi 
binevoi să-mi ridicaţi de după canapea evantaiul! 

Domnul se înclină, şi, în timp ce întindea braţul, Emma 
văzu mâna tinerei doamne care-i arunca în pălărie ceva alb, 
îndoit în triunghi. Ridicând evantaiul, domnul îl oferi 
respectuos doamnei; ea-i mulţumi, dând din cap, şi începu 
să-şi miroase buchetul. 

După supeul la care s-au servit din belşug vinuri de 
Spania, şi vinuri de Rin, supe de raci şi de lapte de migdale, 
budinci „ă la Trafalgar” şi diferite feluri de carne rece în 
aspic, care tremura în farfurii, trăsurile începură să plece 
una după alta. Dând la o parte colţul perdelei de muselină, 
vedeai lunecând în umbră lumina felinarelor. Banchetele se 
goleau; rămăseseră numai câţiva jucători; muzicanţii îşi 
răcoreau vârful degetelor, umezindu-le pe limbă; Charles 
aproape aţipise, rezemat cu spatele de o uşă. 

La 3 dimineaţa începu cotilionul. Emma nu ştia să valseze. 
Valsa toată lumea, chiar şi domnul d'Andervilliers şi 
marchiza; nu mai rămăseseră decât oaspeţii castelului - 
vreo douăsprezece persoane. 

Atunci unul dintre dansatori, căruia i se zicea familiar 
viconte, şi a cărui jiletcă foarte deschisă părea ca turnată 
pe piept, veni a doua oară s-o invite pe doamna Bovary, 
asigurând-o că el o va conduce şi c-o să se descurce foarte 
bine. 


Porniră încet, apoi mai repede. Se învârteau; în jurul lor 
totul se învârtea: lămpile, mobilele, placajele pereţilor, şi 
parchetul, ca un disc pe o axă. Când treceau prin dreptul 
uşilor, poala rochiei Emmei se lipea de pantalonii lui; 
picioarele lor se împleteau; vicontele îşi cobora privirile 
asupra ei, Emma le ridica spre el; se simţea toropită şi se 
opri. Porniră din nou, şi, cu o mişcare mai repede, vicontele, 
luând-o pe sus, dispăru cu ea până la capătul coridorului, 
unde, gâfâind, gata să cadă, Emma îşi lăsă o clipă capul pe 
pieptul lui. Apoi, tot învârtindu-se, dar mai încet, o conduse 
la loc; Emma se rezemă cu spatele de perete şi-şi acoperi 
ochii cu mâna. 

Când îi deschise, în faţa unei doamne care stătea în 
mijlocul salonului pe un taburet, erau trei dansatori în 
genunchi. Doamna îl alese pe viconte, şi vioara porni iar. 

Lumea se uita la ei. Treceau şi reveneau; ea, cu bustul 
nemişcat, cu faţa puţin aplecată, iar el, cu aceeaşi ţinută, 
drept, cu cotul rotunjit, cu bărbia înainte. Aceasta ştia sa 
valseze! Dansară multă vreme, rămânând până la urmă 
singuri. 

Oaspeţii castelului mai stătură de vorbă câteva minute, şi 
după ce-şi spuseră adio, sau, mai bine zis, bună dimineaţa, 
se duseră la culcare. 

Charles se târa ţinându-se de rampă; îi trecuse os prin os. 
Stătuse cinci ceasuri de-a rândul în picioare, în faţa 
meselor, privind cum se juca whist, fără să priceapă nimic. 
Aşa că răsuflă adânc, de mulţumire, când îşi trase cizmele. 

Emma îşi puse un şal pe umeri, deschise fereastra şi 
rămase rezemată în coate de pervaz. 

Era o noapte întunecoasă. Afară picura rar. Trase în piept 
aerul umed care-i răcorea pieoapele. Muzica balului îi 
zbârnâia încă în urechi şi căuta să stea trează ca să mai 
prelungească iluzia acestei vieţi luxoase, pe care în curând 
trebuia s-o părăsească. 

Se crăpa de ziuă. Privi lung ferestrele castelului, 
încercând să ghicească unde sunt odăile celor pe care îi 


remarcase în ajun. Ar fi voit să le cunoască viaţa, să o 
pătrundă, să intre cu totul în ea. 

Dar tremura de frig. Se dezbrăcă şi se ghemui în aşternut, 
lângă Charles, care dormea. 

La dejun fu lume multă. Masa dură zece minute; nu se 
servi nici un lichior, ceea ce îl miră pe doctor. Apoi 
domnişoara d'Andervilliers strânse într-un coşuleţ 
bucăţelele de cozonac ca să le dea lebedelor din bazin şi 
porniră la plimbare, la sera încălzită, unde plante ciudate, 
cu ţepi zburliţi, se înălţau în piramide sub ghivece 
suspendate, care, ca nişte cuiburi de şerpi prea pline, lăsau 
să atârne peste margini vrejuri lungi, încolăcite. Sera de 
portocali, care era tocmai la capăt, ducea, pe sub un 
acoperiş, până la atenansele castelului. Marchizul, ca să 
facă plăcere Emmei, o luă să vadă grajdurile. Deasupra 
ieslelor în chip de panere, pe nişte plăci de porțelan, erau 
scrise cu litere negre numele cailor. Când treceau pe lângă 
ei, fiecare cal se frământa în boxa lui, plescăind din limbă. 
Podelele cămării în care se ţineau şeile luceau ca parchetul 
unui salon. Hamurile de trăsură atârnau în mijloc pe doi 
stâlpi care se învârteau, iar zăbalele, bicele, scările, frâiele 
erau înşirate în ordine, de-a lungul peretelui. 

În timpul acesta, Charles se duse să roage pe un servitor 
să-i înhame calul la şaretă. O trase la scară, şi, după ce 
înghesuiră înăuntru toate pachetele, soţii Bovary, luându-şi 
rămas bun de la marchiz şi de la marchiză, plecară înapoi la 
Tostes. 

Tăcută, Emma privea cum se învârtesc roţile. Stând pe 
marginea banchetei, Charles conducea cu braţele 
îndepărtate, şi căluţul mergea în buestru între hulubele 
prea largi peste el. Hăţurile lăsate în voie săltau pe crupă, 
ude de spumă, iar lădiţa, agăţată cu o funie la spate, bătea 
tare şi regulat în coşul şaretei. 

Erau pe dealurile de la Thibourville, când deodată le 
trecură înainte nişte cavaleri cu trabucurile în gură. Emma 
avu impresia că unul dintre ei era vicontele; se întoarse, dar 


nu mai văzu în zare decât nişte capete care săltau în ritmul 
schimbător al trapului sau al galopului. 

La un sfert de leghe mai încolo, Charles trebui să oprească 
un timp ca să lege cu o sfoară popritoarea care se rupsese. 

Aruncând o ultimă privire asupra hamurilor, Charles văzu 
ceva pe jos, între picioarele calului, şi ridică o tabacheră, 
brodată toată cu mătase verde, având la mijloc un blazon 
care semăna cu o uşă de capelă. 

— Sunt şi două trabucuri înăuntru, zise el; am să le fumez 
diseară, după masă. 

— Cum, fumezi? Întrebă ea. 

— Câteodată, când am ocazia. 

Vâri tabachera în buzunar şi dădu bici căluţului. Când 
ajunseră acasă, masa nu era gata. Doamna se înfurie. 
Nastasie răspunse obraznic. 

— Pleacă! Strigă Emma. Asta-i bătaie de joc, te dau afară! 

La masă era supă de ceapă şi o bucată de vițel cu măcriş. 
Stând în faţa Emmei, Charles spuse, frecându-şi mâinile cu 
un aer fericit: 

— Plăcut lucru să te vezi iar la tine acasă! 

Se auzeau scâncetele Nastasiei. Charles ţinea întrucâtva 
la nenorocita asta de fată. Altădată, în timpul văduviei, când 
n-avea ce face, îi ţinuse de urât seri întregi de-a rândul. A 
fost prima lui clientă, cea mai veche cunoştinţă din partea 
locului. 

— Ai dat-o afară de-a binelea? Întrebă el în cele din urmă. 

— Da. Cine mă împiedică? Răspunse ea. 

Apoi, cât li se aranja odaia, stătură la căldură în bucătărie. 
Charles începu să fumeze. Fuma ţuguind buzele, scuipând 
tot timpul, lăsându-se pe spate la fiecare pufăitură. 

— O să-ţi facă rău, spuse ea dispreţuitor. 

Lăsă trabucul şi alergă la robinet, să bea repede un pahar 
de apă rece. Apucând tabachera, Emma o aruncă iute în 
fundul dulapului. 

Ziua următoare parcă nu se mai isprăvea. Emma se plimbă 
prin grădiniţă, tot întorcându-se mereu pe-aceleaşi alei, 


oprindu-se în faţa straturilor de flori, în faţa spalierului, în 
faţa preotului de ghips, privind înmărmurită toate aceste 
lucruri de altădată pe care le cunoştea atât de bine. Ce 
departe i se părea acum balul! Cine oare îndepărta atât de 
tare dimineaţa de alaltăieri de seara de astăzi? Călătoria la 
Vaubyessard făcuse o gaură în viaţa ei, aşa după cum, într-o 
singură noapte, furtuna sapă uneori în munţi o prăpastie. 
Totuşi, se resemna; strânse cu evlavie în scrin frumoasa ei 
toaletă, până şi pantofii de satin, ale căror tălpi erau 
îngălbenite de ceara lunecoasă a parchetului. Inima-i era la 
fel; frecându-se de bogăţie, prinsese şi ea deasupra ceva 
care n-avea să se mai şteargă. 

Amintirea balului deveni deci pentru Emma o întreagă 
ocupaţie. În fiecare miercuri îşi spunea trezindu-se: „Ah! 
Acum opt zile... Acum cincisprezece zile, acum trei 
săptămâni... Eram acolo!” Şi, încetul cu încetul, în 
amintirea ei şi fizionomiile începură să se amestece unele 
cu altele, uită melodiile cadrilului, nu-i mai apărură atât de 
limpede livrelele şi saloanele; câteva amănunte se şterseră 
cu totul, dar părerea de rău îi rămase. 

IX. 

De multe ori, când Charles era plecat, se ducea să ia din 
dulap, dintre rufele împăturite, unde-o pusese, tabachera 
de mătase verde. Se uita la ea, o deschidea şi chiar îi sorbea 
mireasma căptuşelii, amestec de verbină şi tutun. A cui să fi 
fost?... A vicontelui. Era poate un cadou de la amanta lui. O 
brodase pe vreun micuţ gherghef de palisandru, instrument 
micuţ pe care-l putea ascunde ca să nu-l vadă nimeni, şi 
deasupra căruia trebuie să fi stat aplecate multe ceasuri în 
şir buclele mătăsoase ale visătoarei ce o lucrase. O adiere 
de dragoste trecuse prin ochiurile broderiei; fiecare 
împunsătură de ac prinsese acolo o speranţă sau o 
amintire, şi toate aceste fire de mătase, împletite, nu erau 
decât prelungirea aceleiaşi mute pasiuni. Apoi, într-o 
dimineaţă, vicontele o luase cu el. Despre ce oare vorbiseră 
ei pe când stătea acolo, pe marginile largi ale căminului, 


între vase de flori şi pendula „Pompadour”? Ea era la 
Tostes. Iar el, el era acum acolo, la Paris! Cum era acest 
Paris? Ce nume nemărginit! Îl repeta în şoaptă, pentru 
plăcerea proprie; îi răsuna în urechi ca un clopot de 
catedrală, îi scânteia în faţa ochilor până şi pe eticheta 
borcanelor ei de pomadă. 

Noaptea, când negustorii de peşte treceau cu căruțele pe 
sub ferestrele ei cântând La Marjolaine, se trezea; şi 
ascultând huruitul roţilor şinuite, care, la ieşirea din oraş, 
se domolea deodată cum da de pământ, îşi spunea: „Mâine 
ei au să fie acolo!” 

Şi-i urmărea cu gândul, urcând şi coborând coastele, 
trecând prin sate, gonind pe drumul mare la lumina 
stelelor. Undeva, departe, da totdeauna de un loc 
nedesluşit, unde visul i se pierdea. 

Îşi cumpără planul Parisului, şi cu vârful degetului făcea 
pe harta lui plimbări prin capitală. Cutreiera bulevardele, 
oprindu-se la fiecare colţ, la încrucişări, în faţa pătratelor 
albe care însemnau fiecare o casă. În cele din urmă, cu 
ochii obosiţi, închidea pleoapele şi vedea prin beznă 
becurile de gaz răsucindu-se în bătaia vântului şi scările 
caleştilor, care se desfăşurau zgomotos în faţa colonadelor 
teatrului. 

Se abona la Corbeille, jurnalul femeilor, şi la Sylphe des 
salons. Citea cu nesaţ, fără să sară o iotă, toate cronicile 
premierelor, curselor şi seratelor, se interesa de debutul 
unei cântărețe, de deschiderea unui magazin. Cunoştea 
modele noi, adresa celor mai buni croitori, zilele în care 
lumea buna ieşea la plimbare la Bois-de-Boulogne, sau se 
ducea la Opera. Studie în Eugene Sue (19) descrieri de 
mobile; îi citi pe Balzac şi pe George Sand, căutând să-şi 
potolească astfel, cu închipuirea, poftele ce-o mistuiau. Îşi 
aducea cartea chiar şi la masă şi întorcea filele, în timp ce 
Charles îi vorbea mâncând. Îşi amintea de viconte mereu, în 
tot ce citea. Căuta să-l pună alături de personajele 
inventate. Dar cercul al cărui centru era el se lărgi încetul 


cu încetul, şi aureola pe care o avea, îndepărtându-se de 
chipul lui, se revărsă mai departe, ca să ilumineze alte vise. 

Şi astfel, Parisul, mai nemărginit decât oceanul, scânteia în 
ochii Emmei într-o lumină aurie. Viaţa multiplă care fremăta 
în această învălmăşeală îi apărea totuşi în frânturi, rânduită 
în tablouri deosebite. Emma nu întrezărea decât două sau 
trei dintre ele, care-i ascundeau pe toate celelalte şi care, 
ele singure, reprezentau omenirea întreagă. Lumea 
ambasadorilor călca pe parchete lucioase în saloane cu 
pereţi în oglinzi, în jurul unor mese ovale, acoperite cu un 
covor de catifea cu franjuri de aur. Mai erau acolo rochii cu 
trenă, mistere de nepătruns, nelinişti ascunse în dosul 
zâmbetelor. Venea apoi societatea duceselor: erau palide; 
se sculau la ora 4; femeile, bieţi îngeraşi! Purtau dantele 
englezeşti la poalele jupoanelor, iar bărbaţii, capacităţi 
nebănuite sub aparenţe uşuratice, îşi omorau caii în curse 
de distracţie, se duceau la Baden să-şi petreacă sezonul de 
vară, şi, în cele din urmă, pe la vreo patruzeci de ani, se 
căsătoreau cu nişte moştenitoare bogate. În camerele 
separate de la restaurante, unde se ia masa după miezul 
nopţii, râdeau în lumina lumânărilor o mulţime pestriță de 
literați şi actriţe. Aceştia erau risipitori ca nişte regi, plini 
de ambiţii himerice şi de deliruri fantastice. Era o viaţă mai 
presus de oricare alta, între cer şi pământ, în bătaia 
furtunilor, ceva sublim. Cât despre restul lumii, era pierdut 
pe undeva, fără să se ştie precis unde, ca şi cum n-ar fi 
existat. 

De altfel, cu cât lucrurile îi erau mai aproape, cu atât 
mintea ei se depărta de ele. Tot ce o înconjura - viaţa 
plicticoasă de la ţară, mici burghezi imbecili, mediocritatea 
existenţei - i se părea ca o întâmplare excepţională în lumea 
asta, o soartă aparte, de care se simţea prinsă, pe când 
dincolo se întindea, cât vezi cu ochii, nemărginitul ţinut al 
fericirilor şi al pasiunilor. În dorinţa ei, confunda 
senzualităţile luxului cu bucuriile inimii, eleganța 
obiceiurilor cu gingăşiile sentimentului. Oare dragostei nu-i 


trebuia, ca şi plantelor indiene, pământ anume pregătit şi o 
anumită temperatură? Suspinele pe clar de lună, 
îmbrăţişările prelungite, lacrimile care curg pe mâinile 
lăsate în voia celuilalt, tot ce-i fior al trupului ori sfârşeală 
de dragoste nu puteau fi despărțite deci de balconul 
marilor castele, în care-ţi poţi petrece timpul după plac, de 
un budoar cu storuri de mătase şi covor gros, de glastre 
pline cu flori, de-un pat pe o estradă, şi nici de scânteierea 
pietrelor preţioase şi de eghileţii livrelelor. 

Băiatul de la poştalion, care venea în fiecare dimineaţă să 
țesale iapa, străbătea coridorul cu saboţii lui butucănoşi; 
avea bluza găurită şi picioarele goale în obiele. Iată, acesta 
era micul lacheu în pantaloni scurţi cu care trebuia să se 
mulţumească. După ce-şi isprăvea treaba, nu mai dădea pe- 
acolo toată ziua; căci Charles, când se-ntorcea, ducea 
singur calul în grajd, îi scotea şaua şi îi punea căpăstrul, în 
timp ce servitoarea aducea un braţ de paie şi-l arunca, cum 
putea, în iesle. 

În locul Nastasiei (care, în sfârşit, plecă din Tostes, 
vărsând şiroaie de lacrimi), Emma luă în serviciu o fetiţă de 
paisprezece ani, o orfană cu o înfăţişare blândă. Nu-i dădu 
voie să poarte bonete de bumbac, o învăţă să vorbească la 
persoana a treia, să aducă paharul de apă pe o farfurie, să 
bată la uşă înainte de a intra, să calce, să scrobească, s-o 
îmbrace, cu un cuvânt, vru să facă dintr-însa camerista ei. 
Noua fată în casă se supunea fără să crâcnească, pentru ca 
nu cumva s-o dea afară; şi cum de obicei doamna lăsa cheia 
la bufet, Felicite lua în fiecare seară o mică provizie de 
zahăr, pe care o mânca singură, în pat, după ce-şi făcea 
rugăciunea. 

Câteodată, după amiază, se ducea peste drum să 
pălăvrăgească cu surugiii de la poştalioane. Doamna stătea 
în încăperile ei de sus. 

Purta un capot foarte deschis, care lăsa să se vadă, între 
reverele lungi de pe piept, o cămăşuţă plisată, cu trei 
nasturi de aur. Cordonul era de şnur gros, cu ciucuri mari, 


iar pantofii, de un roşu-închis, aveau un smoc de panglici 
late, care se resfirau deasupra piciorului. Îşi cumpărase 
sugativă, o mapă, un toc şi plicuri, cu toate că nu avea cui 
scrie; ştergea praful de pe etajeră, se uita în oglinda, lua o 
carte, apoi, visând printre rânduri, o lăsa pe genunchi. Avea 
poftă să călătorească, sau să se reîntoarcă să trăiască la 
maici. Îşi dorea să moară, şi totodată să locuiască la Paris. 

Pe ploaie sau pe ninsoare, Charles bătea călare drumurile 
înguste, care tăiau peste câmp. Mânca omlete pe masa câte 
unei ferme, îşi vâra mâna prin paturi jilave, primea în obraz 
o ţâşnitură călduţă de câte ori lua sânge cuiva, auzea 
oameni horcăind, cerceta lighene, ridica în sus multe 
cămăşi murdare; dar în fiecare seară găsea acasă un foc 
aprins, o masă pusă, mobile comode şi o femeie într-o 
toaletă fină, încântătoare şi mirosind a proaspăt, că nici nu 
ştiai de unde vine această mireasmă, dacă nu chiar din 
pielea ei, care-i parfuma şi cămaşa. 

Îl încânta printr-o mulţime de gingăşii: când cu un fel nou 
de a face cerculeţe de hârtie pentru lumânări, când cu un 
volan nou la rochie, sau cu numele extraordinar al unui fel 
de mâncare foarte simplu, pe care fata în casă nu-l 
nimerise, dar pe care Charles îl înghiţea, până la sfârşit, cu 
plăcere. Văzu la Rouen nişte doamne care purtau la ceas un 
smoc de brelocuri; îşi cumpără şi ea. Vru să aibă pe cămin 
două vaze mari de sticlă albastră, şi, puţin după aceea, o 
besactea de fildeş, cu cele trebuincioase pentru cusut şi un 
degetar de argint aurit. Cu cât Charles înţelegea mai puţin 
aceste elegante, cu atât îl ademeneau mai mult. Ele 
adăugau ceva la plăcerea simţurilor lui şi la farmecul casei. 
Erau ca o pulbere de aur presărată de-a lungul cărării 
înguste a vieţii sale. 

Era sănătos, arăta bine; reputaţia lui era bine stabilită. 
Ţăranii îl iubeau pentru că nu era fudul. Mângâia copiii, nu 
intra niciodată într-o cârciumă; şi, de altminteri, inspira 
încredere prin viaţa lui morală. Izbutea să vindece mai ales 
catarurile şi bolile de piept. Temându-se foarte mult să nu-şi 


omoare clienţii, Charles, într-adevăr, nu prescria decât 
poţiuni calmante, din când în când un vomitiv, o baie de 
picioare sau lipitori. Şi asta nu pentru că l-ar fi speriat 
chirurgia, că doar lua sânge cu toptanul, ca la cai, iar 
pentru scoaterea măselelor avea o mână teribilă. 

În sfârşit, ca să se ţină la curent, se abona la Ruche 
medicale, ziar nou, al cărui prospect îl primise. Citea puţin 
din el, după masă, deoarece căldura apartamentului şi 
digestia îl făceau să adoarmă după cinci minute, şi rămânea 
acolo, cu bărbia în amândouă mâinile şi cu părul împrăştiat 
ca o coamă până la piciorul lămpii. Emma se uita la el 
ridicând din umeri. De ce nu avea ea ca soţ cel puţin pe 
unul dintre oamenii aceia harnici şi tăcuţi, care stau toată 
noaptea cu nasul în cărţi şi care, în cele din urmă, la şaizeci 
de ani, când vine vârsta reumatismelor, poartă o decorație 
cu două frigări încrucişate pe fracul prost croit? Ar fi vrut 
ca numele acesta de Bovary, pe care-l purta, să fie celebru, 
să-l vadă lăfăindu-se în librării, apărând mereu în jurnale, 
cunoscut de toată Franţa. Dar Charles nu era ambițios! Un 
doctor din Yvetot, cu care fusese nu demult la o consultaţie, 
îl umilise întrucâtva, chiar la patul bolnavului, în faţa 
rudelor adunate. Seara, când Charles îi povesti păţania 
asta, Emma tună şi fulgeră contra acelui confrate. Charles 
fu înduioşat. O sărută pe frunte, cu lacrimi în ochi. Emmei 
însă, întărâtată de ruşine, îi venea să-l bată; se duse în 
coridor să deschidă fereastra şi trase adânc în piept aerul 
proaspăt ca să se liniştească. 

— Ce om de nimic! Ce om de nimic! Repeta încet, 
muşcându-şi buzele. 

De altfel, Emma se simţea mai pornită împotriva lui. Cu 
vârsta, avea apucături tot mai grosolane; la desert, tăia 
dopul de la sticlele goale; după ce mânca, îşi trecea limba 
peste dinţi; când mânca supa, gogâlţâia la fiecare 
înghiţitură, şi întrucât începuse să se îngraşe, ochii lui, şi 
aşa mici, păreau că se urcă spre tâmple prin pomeţii 
puhavi. 


Câteodată Emma îi vâra sub jiletcă marginea roşie a 
tricoului, îi îndrepta cravata sau îi zvârlea cât colo mânuşile 
ieşite de soare pe care era gata să şi le pună; şi asta n-o 
făcea cum îşi închipuia el, pentru dânsul; o făcea pentru ea, 
din prea mult egoism, fiindcă o scotea din sărite. Uneori îi 
vorbea despre ceea ce citise, de pildă despre o pagină de 
roman, de o piesă nouă sau de o anecdotă din lumea mare 
povestită într-un foileton; căci, oricum, Charles era totuşi 
un ins, o ureche totdeauna dispusă să asculte, totdeauna 
dispus să aprobe. Ea făcea o mulţime de destăinuiri 
căţeluşei. Le-ar fi făcut, de fapt, şi butucilor din cămin, şi 
limbii pendulei. 

În adâncul sufletului, Emma aştepta totuşi să se întâmple 
ceva. Ca matrozii în ceasul primejdiei, îşi plimba privirile 
disperate pe singurătatea vieţii ei, căutând în depărtare, în 
ceața zării, vreo pânză albă. Nu ştia care-i va fi soarta, spre 
ce țărm o va duce vântul care-ar împinge-o până la ea, dacă 
va fi o şalupă sau o corabie cu trei punți, încărcată cu 
adânci nelinişti sau plină până sus de fericiri netulburate. 
Dar în fiecare dimineaţă, când se trezea, nădăjduia că va 
sosi în ziua aceea, asculta cel mai mic zgomot, se scula 
tresărind, se mira că nu o zăreşte; apoi, la asfinţitul 
soarelui, din ce în ce mai tristă, dorea să fie a doua zi. 

Veni iar primăvara. În primele zile de căldură, când perii 
erau în floare, simţi că se înăbuşă. 

De la începutul lui iulie socoti pe degete câte săptămâni 
mai erau până în octombrie, gândindu-se că, poate, 
marchizul d'Andervilliers o să dea iar un bal la 
Vaubyessard. Dar toată luna septembrie trecu fără nici o 
scrisoare, fără nici o vizită. 

După necazul acestei dezamăgiri, inima-i rămase din nou 
goală şi luă de la capăt lanţul zilelor monotone. 

Aşadar, de acum încolo aveau să urmeze tot aşa, în şir, 
mereu la fel, nenumărate, fără să aducă nimic! Celelalte 
vieţi, oricât de serbede ar fi fost, aveau cel puţin 
perspectiva unui eveniment. O întâmplare neaşteptată 


aducea câteodată nesfârşite peripeții, şi decorul se 
schimba. Dar ei nu i se întâmpla nimic, aşa fusese voia 
Domnului. Viitorul era un coridor întunecat de tot şi cu uşa 
din fund bine încuiată. 

Se lăsă de muzică. De ce să cânte? Cine s-o asculte? De 
vreme ce nu va putea niciodată ca, într-o rochie de catifea 
cu mânecile scurte, bătând cu degetele uşoare clapele de 
fildeş ale unui pian de Erard, să simtă la un concert 
murmurul de admiraţie plutind în jurul ei ca o adiere, nu 
mai avea nici un rost să se plictisească studiind. Lăsă în 
dulap blocurile de desen şi tapiţeria. La ce folosea? La ce 
folosea? Cusutul o enerva. 

„Am citit tot”, îşi spunea. 

Şi-şi petrecea timpul înroşind cleştele în foc, sau privind 
cum plouă. Ce tristă era, duminica, la ceasul când suna de 
vecernie! Asculta, într-o toropeală atentă, una câte una, 
bătăile dogite ale clopotului. Câte o pisică, alunecând încet 
pe acoperişuri, îşi încovoia spinarea sub razele palide ale 
soarelui. Vântul ridica dâre de praf pe şosea. Uneori, 
departe, se auzea urlând un câine; şi clopotul, în răstimpuri 
egale, îşi continua dangătul monoton, care se pierdea în 
câmpie. 

Între timp, lumea ieşea din biserică. Femeile în saboţi 
văcsuiţi, ţăranii în bluze noi, copiii, cu capul gol, zburdând 
înaintea lor; toţi se întorceau acasă. Cinci sau şase oameni, 
întotdeauna aceiaşi, rămâneau până noaptea să joace 
„dopul” în faţa uşii mari a hanului. 

Iarna fu grea. În fiecare dimineaţă geamurile erau 
încărcate de promoroacă, şi lumina care străbătea 
albicioasă prin ele ca prin nişte sticle mate rămânea uneori 
neschimbată toată ziua. Trebuia să aprinzi lampa de pe la 
patra după-amiază. 

În zilele când era frumos cobora în grădină. Bruma lăsase 
pe verze horbote de argint cu lungi fire străvezii, care se 
întindeau de la una la alta. Nu se auzea nici o pasăre, totul 
părea că doarme: spalierul învelit cu paie şi viţa ca un mare 


şarpe bolnav sub streaşină zidului pe care, când te apropiai, 
vedeai târându-se sfoiegi cu picioarele lor nenumărate. În 
brădet, lângă gard, preotul cu tricorn, care-şi citea cartea 
de rugăciuni, îşi pierduse piciorul drept, iar ghipsul, cojit de 
ger, îi lăsase un fel de râie albă pe obraz. 

Pe urmă Emma se urca din nou în odaie, închidea uşa, 
răvăşea jăraticul, şi, moleşită de căldura căminului, simţea 
că o apasă mai tare plictiseala care-o năpădea. S-ar fi 
coborât bucuros să stea de vorba cu fata în casă, dar 
stinghereala o oprea. 

În fiecare zi, la aceeaşi oră, învățătorul, cu o tichie de 
mătase neagră pe cap, dădea în lături obloanele, iar jitarul 
trecea cu sabia încinsă peste tunică. Seara şi dimineaţa, caii 
de poşta, trei câte trei, străbăteau strada mergând la 
adăpat, la baltă. Din când în când bălăngănea clopotul de la 
uşa vreunei cârciumi, şi când bătea vântui, se auzeau 
scârţâind pe cele două vergele lighenaşele de aramă ale 
frizerului, care serveau ca firmă la prăvălie. Frizeria mai 
avea ca podoabă o veche gravură de mode, lipită pe un 
geam, şi un bust de femeie, de ceară, cu părul galben. lar 
frizerul se plângea şi el că şi-a ratat vocaţia, că nu are nici 
un viitor şi, visând o prăvălioară într-un mare oraş, cum ar 
fi Rouen, de pildă, în port, lângă teatru, se plimba toată ziua 
posomorât, între primărie şi biserică, în aşteptarea 
clientelei. De câte ori doamna Bovary îşi ridica ochii, îl 
vedea tot acolo, ca o santinelă în post, cu boneta grecească 
pe-o ureche şi cu vesta-i groasă de bumbac. 

Câteodată, după-amiaza, apărea sub geam un cap de 
bărbat, pârâit de soare, cu favorite negre, şi care surâdea 
alene, cu un zâmbet deschis şi blând, arătându-şi dinţii albi. 
Îndată se auzea un vals, şi deasupra flaşnetei, într-un 
salonaş, nişte dansatori cât degetul, femei cu turbane roz, 
tirolezi în jachete, maimuțe în fracuri, domni în pantaloni 
scurţi, se învârteau, se învârteau mereu printre fotoliile, 
canapelele şi măsuţele ce se oglindeau în cioburile de 
oglindă lipite pe la colţuri cu fâşii de hârtie aurită. Omul 


învârtea manivela uitându-se când în dreapta, când în 
stânga, când spre ferestre. La răstimpuri, dând drumul unei 
lungi ţâşnituri de scuipat negru asupra bornei de 
kilometraj, îşi sălta pe genunchi instrumentul, ale cărui 
curele tari îi apăsau umărul; şi când tânguioasă şi 
tărăgănată, când veselă şi vioaie, muzica scăpa din cutie, 
zbârnâind, printr-o perdea de tafta trandafirie, sub un 
cârlig de aramă cu înflorituri. Erau melodii care se cântau 
aiurea, prin teatre, prin saloane, după care se dansa seara 
sub policandre aprinse, ecouri din lume, care ajungeau 
până la Emma. În capul ei se desfăşurau bande nesfârşite 
şi, ca o baiaderă pe florile unui covor, gândul ei dănţuia o 
dată cu notele, se legăna trecând din vis în vis, din tristeţe 
în tristeţe. După ce flaşnetarul îşi primea pitacul în şapcă, 
arunca pe el o veche pătură de lână albastră, îşi punea 
flaşneta în spinare şi se îndepărta cu paşi greoi. Emma se 
uita după el. 

Dar mai ales la orele când trebuia să stea la masă, nu mai 
putea să rabde sala aceea mică de jos, cu soba care fumega, 
cu uşa care scârţâia, cu pereţii asudaţi, cu lespezile umede; 
i se părea că-i serveşte în farfurie toată amărăciunea vieţii 
ei, şi prin aburii rasolului, din fundul sufletului se ridicau 
parcă alte adieri dezgustătoare. Charles mânca încet; ea 
ronţăia câteva alune, sau, rezemată în cot, îşi trecea timpul 
trăgând linii pe muşama cu vârful cuţitului. 

Îşi lăsa acum gospodăria la voia întâmplării, şi când 
doamna Bovary-mama veni să petreacă la Tostes o parte din 
postul Paştelui, se miră foarte mult de această schimbare. 
Într-adevăr, Emma, altădată atât de îngrijită şi de spilcuită, 
stătea acum zile întregi fără să se îmbrace, purta ciorapi de 
bumbac cenuşii, ardea în casă lumânări de seu. Spunea 
întruna că trebuie să facă economii fiindcă nu sunt bogaţi, 
adăugând că era foarte mulţumită, foarte fericită, că Tostes 
îi plăcea nespus de mult, şi alte asemenea fraze noi, care 
închideau gura soacrei. De altfel, Emma nu mai părea 
dispusă să-i urmeze sfaturile; o dată, chiar, doamna Bovary 


îndrăznind să pretindă că stăpânii ar trebui să 
supravegheze religia servitorilor, ea-i răspunsese cu o 
privire atât de mânioasă şi cu un zâmbet atât de rece, încât 
bătrâna nu mai cuteză să se amestece. 

Emma devenea greu de mulţumit, irascibilă. Îşi comanda 
anumite mâncăruri numai pentru ea, ca apoi nici să nu se 
atingă de ele; într-o zi nu bea decât lapte gol, iar a doua zi 
ceşti de ceai cu duzina. Deseori se încăpăţâna să stea în 
casă, apoi simţea că se înăbuşă, deschidea ferestrele, îşi 
punea o rochie subţire. După ce trăgea câte-o săpuneală 
zdravănă servitoarei, îi făcea cadouri, sau o trimitea în 
plimbare pe la vecini, după cum uneori arunca săracilor tot 
mărunţişul din pungă, cu toate că nu era miloasă din fire şi 
nici nu se lăsa lesne înduioşată de necazurile altuia, ca cei 
mai mulţi dintre oamenii de obârşie ţărănească şi care 
păstrează totdeauna în sufletul lor ceva din asprimea 
mâinilor părinteşti. 

Spre sfârşitul lui februarie, moş Rouault, în amintirea 
vindecării lui, îi aduse chiar el ginerelui o curcă minunată şi 
rămase trei zile la Tostes. Charles fiind mereu pe la bolnavi, 
Emma îi ţinu de urât. Fumă în odaie, scuipă pe grătarele 
sobei, vorbi despre agricultură, viței, vaci, păsări şi consiliul 
municipal; aşa încât, atunci când plecă, Emma închise uşa 
după el cu un sentiment de uşurare care-o surprinse şi pe 
ea. De altfel, nu-şi mai ascundea disprețul pentru nimic şi 
pentru nimeni; şi uneori se apuca să exprime păreri 
ciudate, criticând ceea ce aprobau alţii şi aprobând lucruri 
perverse sau imorale, ceea ce-l făcea pe Charles să holbeze 
ochii la dânsa. 

Oare mizeria asta o să ţină cât lumea? Oare n-o să mai 
scape niciodată de ea? Nu era doar mai prejos de toate 
celelalte care duceau o viaţă fericită. La Vaubyessard 
văzuse ducese care aveau talia mai greoaie şi apucături mai 
de rând decât dânsa, şi blestema nedreptatea lui 
Dumnezeu; îşi rezema capul de pereţi ca să plângă, invidia 
vieţile furtunoase, nopţile cu baluri mascate, plăcerile 


neruşinate, cu toate nebuniile pe care ele trebuie să le dea 
şi pe care nu le cunoştea. Era tot mai palidă şi avea 
palpitaţii. Charles îi prescrise valeriană şi băi de camfor. Tot 
ce încerca, însă, îi făcea parcă mai rău. 

Erau zile când vorbea mult şi repede, vrute şi nevrute, 
pentru ca după aceste răbufniri să cadă deodată în 
toropeală şi să stea fără să scoată o vorbă, fără sa se mişte. 
Nu se înviora atunci decât dacă-şi turna un flacon de apă de 
Colonia pe braţe. 

Cum se plângea mereu, de Tostes, Charles îşi închipui că 
nu se simte bine din cine ştie ce cauze locale şi, urmărit de 
ideea asta, se gândi serios să se mute aiurea. 

Din ziua aceea Emma începu să bea oţet ca să slăbească, 
se alese cu o tuse seacă şi pierdu orice poftă de mâncare. 

Lui Charles îi venea greu să plece din Tostes după patru 
ani de şedere şi în momentul în care începea să-şi facă un 
nume. lotuşi, dacă trebuia! O duse la Rouen, s-o vadă fostul 
lui profesor. Suferea de nervi; trebuia să schimbe aerul. 

După multe cercetări, Charles află că în arondismentul 
Neufchâtel era un târguşor mai mare, căruia-i spunea 
Yonville-l'Abbaye, al cărui medic, un refugiat polonez, 
tocmai plecase de o săptămână. Atunci scrise farmacistului 
din partea locului ca să afle ce populaţie are târguşorul, la 
ce depărtare se găsea cel mai apropiat confrate, cât câştiga 
pe an doctorul ce fusese înainte etc.; şi răspunsurile fiind 
mulţumitoare, se hotări ca înspre primăvară să se mute, 
dacă sănătatea Emmei nu avea să se îndrepte. 

Într-o zi, când, în vederea plecării, Emma făcea ordine 
într-un sertar, se înţepă cu ceva la un deget. Era o 
sârmuliţă de la buchetul ei de mireasă. Bobocii de lămâiţă 
se îngălbeniseră de praf, şi panglicile de satin cu chenar de 
argint se destrămau pe la margine. Îl aruncă în foc. Se 
aprinse mai repede decât un pai uscat. Apoi se făcu ca un 
copăcel roşu deasupra cenuşii şi se mistui încet. Se uită la 
el cum ardea. Bobiţele de carton pocneau, firele de beteală 
se răsuceau, şiretul se topea, iar corolele de hârtic, 


scorojite, legănându-se ca nişte fluturi negri de-a lungul 
plăcii de sus a căminului, îşi luară în cele din urmă zborul 
pe horn. 

În luna martie, când plecară din Tostes, doamna Bovary 
era însărcinată. 

Partea a doua 

[. 

Yonville-l'Abbaye (al cărui nume vine de la o veche 
mănăstire a capucinilor, ale cărei ruine nici nu mai există) 
este un târguşor la opt leghe de Rouen, între drumul spre 
Abbeville şi cel spre Beauvais, în fundul unei văi prin care 
curge Rieule, râuşor ce se varsă în Andelle, după ce a 
învârtit trei mori spre gurile lui, unde sunt ceva păstrăvi, pe 
care duminica băieţii, ca să se distreze, îi pescuiesc cu 
undiţa. 

La La Boissiere laşi şoseaua şi o iei mai departe pe un 
drum de ţară până pe creasta coastei de la Leux, de unde 
se deschide valea. Râuşorul care o străbate face din ea 
parcă două regiuni care nu se aseamănă: la stânga - numai 
păşune; la dreapta - numai arătură. Pajiştea se întinde sub 
un brâu de coline joase, ca să se împreune în spatele lor cu 
păşunile din ţinutul Bray, pe când spre răsărit câmpia, 
urcând dulce, merge lărgindu-se şi aşterne cât vezi cu ochii 
galbenele ei ogoare de grâu. Apa care curge pe marginea 
ierbii desparte cu o dungă albă culoarea fâneţelor de cea a 
ogoarelor, astfel încât câmpia seamănă cu o mare manta 
desfăcută, cu guler de catifea verde, tivit cu şiret de argint. 

Când ajungi, ai în faţă, în fundul zării, stejarii din pădurea 
d'Argueil, cu povârnişurile coastei Saint-Jean, vrâstate de 
sus în jos de lungi dâre roşii, inegale, care nu-s altceva 
decât săpăturile făcute de ploi, iar tonurile cărămizii în 
şuviţe înguste, contrastând cu cenuşiul muntelui, vin din 
mulţimea izvoarelor feruginoase, care se pierd dincolo, în 
ţinutul de-alături. 

Aici e hotarul dintre Normandia, Picardia şi l'Ile-de- 
France, regiune corcită, unde vorbirea e fără accent, după 


cum nici peisajul n-are nimic deosebit. Aici se fac cele mai 
proaste brânzeturi de Neufchâtel din tot arondismentul, şi, 
pe de altă parte, cultura pământului e costisitoare, fiindcă 
trebuie mult băligar ca să îngraşi pământul acesta 
fărâmicios, plin de nisip şi prundiş. 

Până în 1835 nu era un drum pe care să se poată merge la 
Yonville; dar cam pe-atunci se făcu o şosea vicinală, care 
leagă drumul de la Abbeville cu cel de la Amiens şi 
câteodată merg pe el cărăuşii de la Rouen în Flandra. 
Totuşi, Yonville-l'Abbaye a rămas ca mai înainte, cu toate 
noile pieţe de desfacere. În loc să-şi îmbunătăţească 
agricultura, oamenii se mai încăpăţânează să facă fân, cu 
toate că e fără căutare, şi leneşul târguşor, abătându-se de 
la şes, a continuat să se întindă în chip firesc spre partea 
râului. Se zăreşte de departe, culcat de-a lungul țărmului, 
ca un văcar care se odihneşte după-amiaza pe marginea 
apei. 

La poalele coastei, după pod, începe o şosea plantată cu 
plopi tineri, care te duce drept până la primele case din 
târguşor - case împrejmuite cu garduri de spini, cu ogrăzi 
pline de clădiri răzlețe, în mijlocul cărora vezi teascuri, 
droşcării şi cazane de făcut spirt, împrăştiate pe sub copaci 
stufoşi, cu scări, prăjini şi coase atârnate de crăci. 
Acoperişurile de paie, ca nişte căciuli trase pe ochi, acoperă 
aproape trei sferturi din ferestrele joase, ale căror geamuri 
groase, bombate, au o adâncitură la mijloc, cum au 
fundurile de sticle. Pe peretele tencuit, străbătut de-a 
curmezişul de bârne negre, se agaţă uneori câte un par 
pipernicit, iar casele au la uşile de la parter câte o mică 
barieră turnantă, ca să nu intre înăuntru puii care vin să 
ciugulească în prag firimiturile de pâine neagră muiată în 
cidru. Cu cât înaintezi, curţile sunt tot mai înguste, casele-s 
mai înghesuite şi fără garduri; sub o fereastră se leagănă o 
legătură de ferigi în vârful unei cozi de mătură; vine fierăria 
unui potcovar, iar mai încolo, un rotar cu două sau trei 
căruţe noi, care umplu drumul. Apoi, printr-un gard de 


ostreţe, după un rond de iarbă pe care-l înfrumuseţează, un 
amoraş cu degetul pe buze, apare o casă albă, cu două vase 
de tuci la un capăt şi la celălalt al peronului şi nişte tăblițe 
care strălucesc la poartă; e casa notarului, cea mai 
frumoasă din partea locului. 

Biserica e de cealaltă parte a străzii, douăzeci de paşi mai 
departe, la intrarea în piaţă. Micul cimitir dimprejur, închis 
cu un zid înalt până la piept, e atât de plin de morminte, 
încât vechile pietre, una cu pământul, fac un pavaj 
neîntrerupt, în care iarba a desenat de la sine verzi pătrate 
regulate. În ultimii ani de domnie a lui Carol al X-lea 
biserica a fost complet renovată. Acum, bolta de lemn 
începe să putrezească sus şi, din loc în loc, are adâncituri 
negre în culoarea ei albastră. Deasupra uşii, unde ar fi 
orga, e o strană pentru bărbaţi, cu o scară în spirală, care 
răsună tare sub bocănitul saboţilor. 

Lumina amiezii, străbătând prin vitraliile dintr-o singură 
culoare, cade pieziş pe băncile rânduite de-a curmezişul 
zidului căptuşit ici şi colo cu câte o rogojină bătută în cuie, 
deasupra cărora sunt scrise cu litere mari cuvintele: „Banca 
domnului cutare”. Mai încolo, în locul unde naosul se 
îngustează, se află într-o parte confesionalul, iar în cealaltă, 
statueta Sfintei Fecioare, îmbrăcată într-o rochie de satin, 
cu un val de tul, presărat cu stele de argint, pe cap şi cu 
umerii obrajilor roşii, ca ai idolilor din insulele Sandwich; în 
sfârşit, o copie a Sfintei familii, dăruită de ministrul de 
interne, dominând altarul între patru sfeşnice, încheie 
perspectiva în fund. Stranele corului, în lemn de brad, au 
rămas nezugrăvite. 

Halele, adică un acoperiş de olane susţinut de vreo 
douăzeci de stâlpi, ocupă ele singure aproape jumătate din 
piaţa mare din Yonville. Primăria, construită după desenele 
unui arhitect din Paris, este un fel de templu grec, care face 
colţul, alături de casa farmacistului. La parter are trei 
coloane ionice, şi la primul etaj, o galerie cu bolta în 
semicerc, iar în spaţiul dintre cele trei cornişe ale frontului, 


un Cocoş galic, cu o gheară pe Constituţie şi cu cealaltă 
ţinând balanţa justiţiei. 

Dar ceea ce-ţi sare mai mult în ochi e farmacia domnului 
Homais din faţa hanului „Leul de aur”. Mai ales seara, când 
e aprinsă lampa şi când borcanele roşii şi verzi, puse de 
frumuseţe în vitrină, îşi prelungesc pe jos, până departe, 
cele doua dâre de lumină colorată, se întrezăreşte printre 
ele, ca-n nişte focuri bengale, umbra farmacistului rezemat 
de pupitrul său. Casa lui e acoperită de sus până jos cu 
inscripţii scrise cu caractere englezeşti, ronde şi de tipar: 
„Apă de Vichy, de Seltz şi de Bareges, beltele depurative, 
doctorii «Raspail», întăritoare de Arabia, pastile «Darcet», 
pastă «Regnault», bandaje, băi, ciocolată medicinală etc.” Şi 
pe firma care ţine cât toată lăţimea prăvăliei e scris în litere 
de aur: „Homais, farmacist”. Apoi, în fundul prăvăliei, în 
dosul balanţelor mari, prinse pe tejghea, se desfăşoară 
cuvântul „laborator” deasupra unei uşi cu geamuri, pe la 
jumătatea căreia mai este scris o dată „Homais”, cu litere 
de aur pe un fond negru. 

Pe urmă nu mai e nimic de văzut în Yonville. Strada (unica 
din târg), lungă cât o bătaie de puşcă şi cu vreo câteva 
prăvălii pe margini, se sfârşeşte deodată la cotitura 
drumuiui. Dacă o laşi în dreapta şi mergi pe sub poala 
coastei Saint-Jean, ajungi îndată la cimitir. 

Pe timpul holerei, ca să-l mărească, s-a dărâmat o bucată 
de zid şi s-au cumpărat alături trei acri de pământ, dar 
toată partea asta nouă e aproape goală, mormintele 
îngrămădindu-se, ca şi înainte, spre poartă. Paznicul, care 
în acelaşi timp e şi gropar şi paracliser la biserică (trăgând 
astfel de la morţii din parohie un îndoit câştig), a profitat de 
locul gol ca să semene pe el cartofi. Din an în an, totuşi, 
ogoraşul lui se tot îngustează, iar când izbucneşte câte-o 
epidemie, nu ştie dacă trebuie să se bucure că mor mai 
mulţi, sau să se întristeze că se înmulţesc mormintele. 

— Te hrăneşti din morţi, Lestiboudois! Îi spuse preotul 
într-o zi. 


Vorbele astea sumbre îl puseră pe gânduri şi-l făcură să se 
astâmpere o bucată de vreme; dar şi azi tot mai pune 
cartofi, ba chiar cutează să susţină că aşa cresc ei, de la 
sine. 

De la evenimentele pe care le vom povesti nu s-a schimbat 
într-adevăr nimic la Yonville. Drapelul tricolor de tinichea se 
învârte la fel în vârful clopotniţei bisericii, prăvălia 
negustorului de galanterie îşi flutură încă în vânt cele două 
flamuri de bumbac; fetuşii farmacistului, ca nişte pachete 
de iască albă, putrezesc din ce în ce mai mult în spirtul lor 
tulbure, şi deasupra porţii mari a hanului, vechiul leu de 
aur, spălăcit de ploi, îşi arată mereu trecătorilor coama de 
câine lăţos. 

În seara când soţii Bovary trebuiau să sosească la Yonville, 
doamna Lefranqcois, văduva, stăpâna acestui han, avea 
atâtea de făcut, că-i curgeau broboane de sudoare 
clătinând tigăile. A doua zi era zi de iarmaroc în târguşor. 
Trebuia să taie carnea mai dinainte, să curețe puii, să facă 
supă şi cafea. Pe deasupra, mai avea de gătit mâncarea 
abonaților şi pe aceea a doctorului, a soţiei lui şi a 
servitoarei lor; sala de biliard răsuna de hohote de râs; în 
camera cea mică, trei morari strigau să le aducă rachiu; 
lemnele din sobă ardeau cu flăcări, jăraticul trosnea, şi pe 
masa lungă din bucătărie, printre hălcile de miel crud, se 
înălţau teancuri de farfurii, care tremurau de zguduiturile 
trunchiului pe care se toca spanac. În poiată se auzeau 
ţipând păsările pe care le fugărea servitoarea ca să le 
prindă şi să le taie. 

Un om în papuci de piele verde, cam ciupit de vărsat şi cu 
o tichie de catifea cu ciucure de aur pe cap, se încălzea 
stind cu spatele la cămin. Chipul lui nu arăta nimic altceva 
decât un om încântat de el însuşi, cu aerul de a fi tot atât de 
calm în viaţă ca şi sticletele din colivia de răchită atârnată 
deasupra capului său: era farmacistul. 

— Artemise, striga hangiţa, fă surcele, umple carafele, adu 
rachiul, mai repede! Dac-aş şti cel puţin ce desert să dau 


celor pe care-i aşteptaţi... Doamne sfinte, iar au început 
camionagiii să facă tărăboi în sala de biliard! Şi au lăsat 
camionul în poartă, la intrare. Când o veni Rândunica, e-n 
stare să-l sfarme tot. Cheamă-l pe Polyte să-l vâre-n 
şopron!... Când te gândeşti, domnule Homais, că de azi- 
dimineaţă au jucat poate cincisprezece partide şi au băut 
opt căni de cidru! O să-mi rupă şi postavul de pe biliard, 
continuă ea uitându-se la ei de departe, cu telul de bătut 
spuma în mână. 

— N-ar fi mare pagubă, răspunse domnul Homais, aţi 
cumpăra altul. 

— Alt biliard! Izbucni văduva. 

— Dacă acesta nu mai ţine, doamnă Lefranqois! V-am mai 
spus că vă faceţi singură rău, mult rău. Şi pe urmă, azi, 
amatorii vor găuri mici şi tacuri grele. Nu se mai joacă 
carambolaj. Toate s-au schimbat! Trebuie să te ţii în pas cu 
vremea. Uitaţi-vă la Tellier, el mai degrabă... 

Hangiţa se înroşi de ciuda. Farmacistul adăugă: 

— Orice-ai spune, biliardul lui e mai drăguţ decât al 
dumitale, şi dacă ar avea de gând să organizeze, de pildă, 
un concurs patriotic în folosul Poloniei sau al sinistraţilor 
din Lyon... 

— Nu ne speriem noi de golani ca el! Îl întrerupse hangiţa 
ridicându-şi umerii zdraveni. Lasă, lasă, domnule Homais, 
atâta vreme cât o să existe „Leul de aur”, lumea o sa vină. 
Noi, ăştia, avem osânză. Pe când, într-o bună dimineaţă, o 
să vedeţi „Cafeneaua franceză” închisă şi cu o frumuseţe de 
afiş pe obloane!... Auzi, să-mi schimb biliardul, continuă ea 
ca pentru sine, un biliard ca ăsta, aşa de bun de pus rufele 
pe el şi pe care, în sezonul de vânătoare, am culcat până la 
şase drumeţi!... Şi nătăfleţul cela de Hivert, care nu mai 
vine! 

— Îl aşteptaţi pentru masa musafirilor? Întrebă 
farmacistul. 

— Să-l aştept pe el? Mai e doar şi domnul Binet! La şase 
punct o să-l vedeţi intrând, că în ce priveşte punctualitatea 


nu-i altul ca el! [ine să aibă totdeauna locul lui în sala cea 
mică. Mai degrabă să-l omori decât să-l pui la masă în altă 
parte! Şi nimic nu-i place; şi face atâtea mofturi cu cidrul! 
Nu-i ca domnul Leon; asta vine câteodată şi la şapte, ba 
chiar la şapte jumătate; nici nu se uită măcar ce mănâncă. 
Ce tânăr cumsecade! Niciodată n-ar ridica glasul la tine. 

— Apoi, vezi dumneata, e mare deosebire între unul care a 
fost bine crescut şi un fost carabinier care-a ajuns 
perceptor! 

Ceasul bătu ora 6. Binet intră. 

Purta o redingotă albastră, care cădea de la sine, drept, în 
jurul trupului său slab; iar şapca-i de piele, cu clapele 
legate cu şireturi pe creştetul capului, lăsa să se vadă, sub 
cozorocul ridicat, o frunte cheală, teşită de pe când purta 
cască. Era îmbrăcat cu jiletcă de postav negru, cu guler din 
păr de cal, cu pantaloni gri şi, fie iarnă sau vară, purta 
cizme bine văcsuite, care aveau două umflături la fel, din 
pricina monturilor de la degetele mari ale picioarelor. Nici 
un fir de păr nu trecea de linia bărbii lui blonde, care, 
înconjurându-i falca, îi încadra, ca iarba de pe marginea 
unui strat, faţa lungă şi ştearsă, cu ochii mici şi nasul 
coroiat. Era tare la toate jocurile de cărţi, bun vânător şi 
stăpânea un scris frumos; avea acasă un strung şi-şi trecea 
timpul strujind inele pentru şerveţele, cu care-şi umplea 
casa, cu pasiunea unui artist şi egoismul unui burghez. 

Se îndreptă spre sala cea mică; dar mai întâi trebuiau 
scoşi cei trei morari; şi până să-i pună tacâmul, Binet stătu 
tăcut, la locul lui, lângă sobă; după aceea închise uşa şi, ca 
de obicei, îşi scoase şapca. 

— Ăsta n-o să-şi tocească limba cu vorbe de politeţe! 
Spuse farmacistul de îndată ce rămase singur cu hangiţa. 

— Niciodată nu vorbeşte mai mult, răspunse ea; 
săptămâna trecută au venit aici, cu stofe, doi voiajori 
comerciali, băieţi plini de haz, care povesteau seara o 
sumedenie de năzbâtii, că-mi dădeau lacrimile de râs; ei 
bine, el sta acolo ca un peşte, fără să scoată o vorbă. 


— Mda, zise farmacistul, nici imaginaţie, nici o scânteiere 
de spirit, nimic din ceea ce trebuie să aibă un om de 
societate. 

— Se spune totuşi că are însuşiri, obiectă hangiţa. 

— Însuşiri! Îi întoarse vorba domnul Homais. El! Însuşiri?! 
În meseria lui, poate, adăugă apoi pe un ton mai calm. Şi 
reluă: Eh, înţeleg ca un negustor cu relaţii foarte mari, un 
jurisconsult, un doctor, un farmacist să fie atât de cufundaţi 
în gânduri, să devină ciudaţi, chiar ursuzi; istoria 
pomeneşte asemenea cazuri. Dar aceia, cel puţin, se 
gândesc la ceva. Mie, de pildă, de câte ori nu mi s-a 
întâmplat să-mi caut tocul pe birou ca, să scriu o etichetă, 
pentru ca în cele din urmă să descopăr că-l pusesem după 
ureche. 

Între timp, doamna Lefranqois ieşi în prag să vadă dacă nu 
soseşte Rândunica. Tresări. Un bărbat îmbrăcat în negru 
intră deodată în bucătărie. La lumina ultimelor licăriri ale 
amurgului se putea vedea că avea o faţă rubicondă şi o 
statură atletică. 

— Cu ce vă putem servi, părinte? Întrebă hangiţa, punând 
mâna pe unul din candelabrele de arama care se găseau pe 
cămin, aşezate la rând, cu lumânările în ele. Voiţi să luaţi 
ceva? Un pic de rachiu de coacăze, un pahar de vin? 

Ecleziastul refuză foarte politicos. Venise să-şi caute 
umbrela, pe care dăunăzi o uitase la mănăstirea din 
Ernemont, şi, după ce-o rugă pe doamna Lefrangois să i-o 
trimită în seara aceea la casa parohială, ieşi pornind spre 
biserică, unde suna de vecernie. 

Când farmacistul nu-i mai auzi paşii prin piaţă, găsi foarte 
necuviincioasă purtarea lui de adineauri. Faptul că refuzase 
să ia un pahar îi părea o ipocrizie din cele mai odioase; toţi 
preoţii chefuiau pe ascuns şi căutau să întoarcă iarăşi 
vremea dijmuitului. 

Hangiţa luă apărarea preotului: 

— De fapt, el frânge pe-un singur genunchi patru ca 
dumneata. Anul trecut le-a ajutat oamenilor noştri la 


căratul paielor; ducea câte şase maldăre deodată, aşa-i de 
vânjos! 

— Halal! Zise farmacistul. Poftiţi de vă mai trimiteţi fetele 
la spovedit la nişte vlăjgani sănătoşi tun ca ăsta! Eu, unul, 
daca aş fi guvernul, aş cere ca o dată pe lună să li se ia 
sânge preoţilor. Da, doamnă Lefrangois, în fiecare lună, o 
flebotomie 41207 zdravănă în interesul ordinii şi al 
moravurilor! 

— Tăceţi, domnule Homais, sunteţi un necredincios! N- 
aveţi religie! 

— Am o religie, religia mea, şi chiar mai mult decât ei toţi, 
cu maimuţăriile şi scamatoriile lor! Dimpotrivă, eu îl slăvesc 
pe Dumnezeu. Cred într-o fiinţă supremă, într-un creator, 
oricare ar fi el, puţin îmi pasă, care ne-a adus aici, ca să ne 
îndeplinim datoriile de cetăţean şi de tată de familie; dar n- 
am nevoie să intru într-o biserică, să sărut talgere de argint 
şi să îngraş cu obolul meu o mulţime de şarlatani, care 
mănâncă mai bine ca noi! Căci îl poţi slăvi tot atât de bine 
într-o pădure, pe un câmp, sau chiar contemplând bolta 
cerească, cum făceau anticii. Dumnezeul meu este 
dumnezeul lui Socrate, al lui Franklin, al lui Voltaire, al lui 
Beranger. Eu sunt pentru Profesia de credinţă a vicarului 
din Savoia 121) şi pentru principiile nemuritoare de la 89. 
Aşa că eu nu admit un dumnezeu moşneguţ, care se plimbă 
prin grădina lui, cu toiagul în mână, îşi găzduieşte prietenii 
în pântecele balenelor, moare ţipând şi reînvie după trei 
zile; lucruri absurde în ele însele şi, de altfel, în întregime 
opuse tuturor legilor fizice, ceea ce ne dovedeşte, în 
treacăt, că preoţii s-au bălăcit întotdeauna într-o ignoranță 
ruşinoasă, în care se străduiesc să cufunde şi omenirea 
împreună cu ci. 

Tăcu, căutând cu ochii în jur pe cineva care să-l asculte 
căci, în înfierbântarea lui, farmacistul se crezuse o clipă în 
plin consiliu municipal. Dar hangiţa nu-l mai asculta; trăgea 
cu urechea la un zgomot îndepărtat. Se desluşi huruitul 


unei trăsuri, amestecat cu un clempănit de potcoave slăbite, 
şi, în sfârşit, Rândunica se opri în faţa porţii. 

Era o ladă galbenă, aşezată pe două roţi mari, care 
ajungeau până-n dreptul coviltirului, împroşcând cu noroi 
umerii călătorilor şi împiedicându-i să vadă drumul. 
Gemuleţele ferestrelor înguste tremurau scuturate în 
cercevele când erau închise şi mai păstrau ici şi colo stropi 
de noroi peste vechiul lor strat de praf, pe care nici ploile 
torențiale nu-l spălau de tot. Era trasă de trei cai, din care 
unui înaintaş, şi, când cobora vreo coastă, se hurduca, dând 
cu fundul de pământ. 

Câţiva burghezi din Yonville ieşiră în piaţă; vorbeau toţi 
deodată, cerând noutăţi, explicaţii şi provizii; Hivert nu mai 
ştia cui să răspundă. El făcea la oraş comisioanele pentru 
satele din împrejurimi. Cutreiera prăvăliile, aducea 
cizmarului suluri de piele, potcovarului fier, stăpânei sale 
un butoiaş cu scrumbii, o bonetă de la modistă, moţuri de 
păr de la coafor; şi la întoarcere împărțea de-a lungul 
drumului pachetele, pe care le arunca peste gard, stând în 
picioare pe capră şi răcnind cât îl ţinea gura, în timp ce caii 
mergeau singuri. 

Întârziase din pricina unei întâmplări; ogăriţa doamnei 
Bovary o luase razna pe câmp. Au fluierat-o mai bine de un 
sfert de oră. Hivert s-a şi întors chiar o jumătate de leghe 
îndărăt, sperând s-o zărească din clipă în clipă; până la 
urmă a trebuit să continue drumul. Emma plânsese, se 
înfuriase, scoţându-l vinovat pe Charles de toată 
nenorocirea asta. Negustorul de stofe, domnul Lheureux, 
care era cu dânsa în trăsură, a încercat s-o consoleze 
dându-i o mulţime de exemple de câini pierduţi care şi-au 
recunoscut stăpânul după ani şi ani de zile. A fost unul, 
spunea el, care s-a întors de la Constantinopol la Paris. Altul 
făcuse cincizeci de leghe în linie dreaptă şi trecuse patru 
râuri înot; chiar şi tatăl lui avusese un căţeluş care, după o 
absenţă de doisprezece ani, într-o seară, i-a sărit deodată în 
spate, în plină stradă, pe când se ducea să mănânce în oraş. 


II. 

Cobori întâi Emma, pe urmă Felicite, domnul Lheureux, o 
doică, iar pe Charles au trebuit să-l trezească din colţul lui, 
unde adormise de-a binelea de îndată ce se înnoptase. 

Homais se prezentă. Exprimă respectele sale doamnei şi 
complimente domnului, spuse că era încântat să le fi putut 
face un serviciu şi adăugă amical că îndrăznise să se invite 
singur, soţia lui fiind de altfel plecată. 

Cum ajunse în bucătărie, doamna Bovary se apropie de 
sobă. Îşi prinse cu vârful degetelor rochia în dreptul 
genunchiului şi, ridicând-o astfel până la glezne, îşi întinse 
în bătaia flăcării, pe deasupra unei ciozvârte de berbec la 
frigare, piciorul încălţat cu o gheată neagră. Focul o lumina 
toată, străbătând cu o sclipire vie urzeala rochiei, porii egali 
ai pielii ei albe şi chiar pleoapele ochilor, din care clipea din 
când în când. O roşeaţă intensă se ivea pe faţa ei de câte ori 
sufla vântul prin uşa întredeschisă. 

De cealaltă parte a vetrei, un tânăr cu părul blond o privea 
tăcut. 

Fiindcă se plictisea grozav la Yonville, unde era secretar la 
notarul Guillaumin, de multe ori domnul Leon Dupuis (el 
era al doilea client obişnuit la „Leul de aur”) lua înadins 
masa mai târziu, cu speranţa că va sosi la han vreun călător 
cu care să stea de vorbă în seara aceea. 

În zilele când îşi isprăvea treaba, neştiind ce să facă, 
trebuia oricum să fie punctual şi să suporte, de la supă până 
la brânză, tovărăşia lui Binet. Primi deci cu bucurie 
propunerea gazdei de a sta la masă cu noii-veniţi, şi trecură 
în sala cea mare, unde doamna Lefrancois, pentru mai 
multă solemnitate, poruncise să se pună patru tacâmuri. 

Homais ceru voie să stea cu boneta lui grecească pe cap, 
de frica guturaiului. 

Apoi, întorcându-se către vecina lui: 

— Cu siguranţă că doamna e puţin obosită! Rândunica 
noastră scutură aşa de groaznic! 


— Adevărat, răspunse Emma, dar pe mine călătoria mă 
distrează totdeauna; îmi place să mai schimb locul. 

— E ceva aşa de plicticos, spuse oftând secretarul, să 
trăieşti pironit în aceleaşi locuri! 

— Dacă ai fi nevoit ca mine, spuse Charles, să fii mereu 
călare... 

— Dar, continuă Leon, adresându-se doamnei Bovary, mi 
se pare că nu-i nimic mai plăcut. Şi adaugă: Când poţi. 

— De altfel, spunea spiţerul, pe la noi nu-i prea greu să 
practici medicina; căci pe drumurile noastre se poate 
merge cu cabrioleta, şi, în general, se plăteşte destul de 
bine, plugarii fiind înstăriți. Din punct de vedere medical 
avem, din când în când, în afară de cazurile obişnuite de 
enterite, bronşite, afecţiuni biliare etc, câteva friguri 
intermitente în timpul secerişului, dar, într-un cuvânt, 
puţine lucruri grave, nimic special de semnalat, decât doar 
multe scrofule, care provin, fără îndoială, din cauza 
jalnicelor condiţii igienice ale caselor noastre ţărăneşti. Ah! 
Domnule Bovary, o să aveţi de luptat cu multe prejudecăţi; 
multe încăpăţânări din deprindere, de care se vor izbi zilnic 
toate sforţările ştiinţei dumneavoastră, căci se mai recurge 
la masle, la moaşte, la preot, în loc să vină de-a dreptul la 
medic sau la farmacist. Climatul, totuşi, nu e, drept vorbind, 
rău; numărăm chiar în comună câţiva care au atins 
nouăzeci de ani. larna termometrul scoboară (l-am urmărit 
personal) până la patru grade, şi în toiul verii atinge 
douăzeci şi cinci, treizeci de centigrade cel mult, ceea ce dă 
maximum douăzeci şi patru Reaumur, sau cincizeci şi patru 
Fahrenheit (măsură englezească) - nu mai mult! 

— Şi, într-adevăr, suntem adăpostiţi de vânturile de la 
nord de pădurea d'Argueil, pe de o parte, iar pe de alta, de 
vânturile de la vest de coasta Saint-Jean; şi, totuşi, această 
căldură, care din cauza vaporilor de apă degajaţi de râu şi a 
numărului mare de vite de pe câmp, care exală, după cum 
ştiţi, mult amoniac, adică azot, hidrogen şi oxigen (nu numai 
azot şi hidrogen), şi care, absorbind humusul pământului, 


amestecând toate aceste emanaţii diferite, întrunindu-le, ca 
să zic aşa, într-un mănunchi şi combinându-se de la sine cu 
electricitatea răspândită în atmosferă - atunci când există - 
ar putea cu timpul să nască miasme insalubre, ca-n ţările 
tropicale; această căldură, zic, e temperată tocmai din 
partea de unde vine, sau mai degrabă de unde ar veni, 
adică dinspre sud, de vânturile din sud-est, care, răcorindu- 
se la rândul lor când trec peste Sena, ne vin uneori, 
deodată, ca nişte adieri din Rusia. 

— Aveţi cel puţin unde să faceţi, o plimbare prin 
împrejurimi? Întrebă doamna Bovary, adresându-se 
tânărului. 

— Oh, aproape de fel, răspunse Leon. E un loc căruia i se 
spune La izlaz, sus pe coastă, la poalele pădurii. Uneori, 
duminica, mă duc acolo şi stau cu o carte în mână, privind 
apusul soarelui. 

— Nu găsesc nimic mai minunat ca apusurile de soare, 
reluă ea, dar mai ales la malul mării. 

— Oh! Ador marea, spuse domnul Leon. 

— Şi, apoi, nu vi se pare, replică doamna Bovary, că gândul 
rătăceşte mai în voie pe această întindere nemărginită, a 
cărei contemplare îţi înalţă sufletul şi te face să te gândeşti 
la infinit, la ideal? 

— La fel şi cu priveliştile din munţi, reîncepu Leon. Am un 
văr care-a călătorit anul trecut prin Elveţia şi care îmi 
spunea că e greu să-ţi imaginezi toată poezia lacurilor, 
farmecul cascadelor, impresia grandioasă a ghețarilor. Vezi 
de-a curmezişul şuvoaielor brazi de-o mărime de necrezut, 
cabane atârnate deasupra prăpastiilor, şi la o mie de 
picioare dedesubt, văi întregi, prin luminişurile norilor. 
Priveliştile acestea te entuziasmează, te predispun la 
rugăciune, la extaz! De aceea nu mă mir de muzicantul 
acela celebru care, pentru a-şi aţâţa mai tare imaginaţia, 
obişnuia să se ducă să cânte la pian în faţa unei privelişti 
impunătoare. 

— Vă ocupați cu muzica? Întrebă ea. 


— Nu, dar îmi place foarte mult. 

— Ah, nu vă potriviţi, doamnă Bovary, îl întrerupse Homais, 
aplecându-se pe farfurie; asta-i curată modestie. Cum, 
dragul meu?! Deunăzi cântai în cameră, minunat, îngerul 
păzitor. le auzeam din laborator, vocalizai ca un actor. 

Într-adevăr, Leon stătea la farmacist, unde avea la etajul al 
doilea o odăiţă cu vedere spre piaţă. Se înroşi la 
complimentul făcut de proprietarul său, care acuma se 
întorsese spre doctor şi-i înşira, unii după alţii, pe cei mai 
de seamă locuitori din Yonville. Povestea anecdote, dădea 
amănunte. Nu se ştia tocmai bine ce avere are notarul, şi 
apoi mai era şi casa Tuvache, care da destule bătăi de cap. 

Emma reluă vorba: 

— Şi ce muzică vă place mai mult? 

— Oh! Muzica germană, cea care te face să visezi... 

— Pe italieni îi cunoaşteţi? 

— Nu încă; dar am să-i văd anul viitor, când am să mă 
instalez la Paris, să-mi termin dreptul. 

— Precum aveam cinstea, continuă farmacistul, să spun 
domniei-sale soţului dumneavoastră, mulţumită nebuniilor 
pe care le-a făcut nenorocitul de Yanoda, care a fugit, vă 
veţi bucura de una din casele cele mai confortabile din 
Yonville. Ceea ce are mai ales practic pentru un medic este 
uşa care dă în Alee, pe unde se poate intra şi ieşi fără să te 
vadă nimeni. De altfel, e înzestrată cu tot ce trebuie unei 
gospodării: spălătorie, bucătărie cu cămară, salon, livadă 
etc. Era un băiat de viaţă, care nu se uita la cheltuială! Îşi 
construise în fundul grădinii, lângă apă, un chioşc anume ca 
să aibă unde bea vara o bere, şi dacă doamnei îi place 
grădinăria, va putea... 

— Nevastă-mea nu se ocupă cu asta, zise Charles; şi cu 
toate că i s-a recomandat să facă mişcare, preferă să stea 
tot timpul în odaie, să citească. 

— Ca mine, replică Leon; ce poate fi într-adevăr mai plăcut 
decât să stai seara la gura sobei cu o carte, în timp ce 
vântul bate-n geamuri şi lampa arde...? 


— Nu-i aşa? Spuse ea, aţintindu-şi asupra lui ochii mari, 
negri, deschişi larg. 

— Nu te mai gândi la nimic, continuă el, ceasurile trec. Te 
plimbi, stând pe loc, prin ţări pe care parcă le vezi, şi 
gândul, împletindu-se cu închipuirea, se lasă prins de 
amănunte, sau urmăreşte firul întâmplărilor. Te simţi şi tu 
printre personajele lor şi parcă-ţi bate inima de emoție sub 
costumele lor. 

— Adevărat! Adevărat! Spunea ea. 

— Vi s-a întâmplat vreodată, reîncepu Leon, să întâlniți 
într-o carte vreo idee vagă pe care-aţi avut-o, vreo imagine 
ştearsă, care revine de departe ca o mărturisire desăvârşită 
a sentimentului dumneavoastră celui mai subtil? 

— Am simţit asta, răspunse ea. 

— De aceea, continuă Leon, îmi plac mai ales poeţii. 
Găsesc că versurile-s mult mai duioase decât proza şi că te 
fac mai uşor să plângi. 

— Totuşi, în cele din urmă te obosesc, replică Emma; eu, 
acum, dimpotrivă, ador povestirile, pe care le citeşti pe 
nerăsuflate, care te-nspăimântâ. Nu pot suferi eroii banali 
şi sentimentele cumpătate, cum se-ntâlnesc în viaţă. 

— Într-adevăr, observă secretarul, asemenea opere care 
nu-ţi mişcă inima se îndepărtează, mi se pare, de 
adevăratul scop al artei. E atât de plăcut ca printre 
dezamăgirile vieţii să te poţi întoarce cu gândul la caractere 
nobile, la sentimente curate, să vezi oameni fericiţi! În ce 
mă priveşte, trăind aici, departe de lume, asta-i singura 
mea distracţie; Yonville ne oferă atât de puţine posibilităţi! 

— Ca şi 'Iostes, fără îndoială, continuă Emma; de aceea 
eram întotdeauna abonată la o bibliotecă publică. 

— Dacă doamna binevoieşte să-mi facă onoarea să o 
folosească, zise farmacistul, care tocmai auzise ultimele 
cuvinte, îi pun eu la dispoziţie o bibliotecă alcătuită din cei 
mai buni autori: Voltaire, Rousseau, Delille 422), Walter 
Scoot, L'Echo des feuilletons etc, şi pe lângă astea, mai 
primesc diferite foi periodice, printre care, zilnic, Le Fanal 


de Rouen, la care am şi avantajul de a fi corespondent 
pentru circumscripțiile Buchy, Forges, Neufchâtel, Yonville 
şi împrejurimi. 

Stăteau la masă de două ceasuri şi jumătate, căci 
servitoarea Artemiza, târându-şi alene târlicii de sfoară pe 
lespezi, aducea farfuriile una câte una, uita tot, nu se 
pricepea la nimic şi lăsa mereu crăpată uşa de la sala de 
biliard, care se bătea de perete cu vârful clanţei. 

Tot discutând, Leon, fără să-şi dea seama, îşi pusese 
piciorul pe una din stinghiile scaunului pe care stătea 
doamna Bovary. Emma purta o cravată mică de mătase 
albastră, care ţinea drept, ca o dantelă scrobită, un guler 
de olandă plisată; şi, după mişcările pe care le făcea cu 
capul, partea de jos a feţei se înfunda în broderii sau ieşea 
din ele, graţioasă. Şi astfel, unul lângă altul, în timp ce 
Charles şi farmacistul tăifăsuiau, ci intrară într-una din 
acele vagi conversații în care hazardul frazelor te readuce 
tot timpul către centrul neschimbat al unei simpatii 
comune. Spectacole pariziene, titluri de romane, cadriluri 
noi şi lumea pe care n-o cunoştea, Iostes, unde trăise 
Emma, Yonville, unde se aflau, toate trecură în revistă şi 
vorbiră despre toate până la sfârşitul mesei. 

După ce s-a servit cafeaua, Felicite se duse să pregătească 
odaia în casa cea nouă, şi, curând după aceea, comesenii se 
ridicară. Doamna Lefranqois dormea în faţa focului care se 
stinsese, iar băiatul de la grajd, cu un felinar în mână, îi 
aşteptă pe domnul şi pe doamna Bovary ca să-i conducă la 
ei. Părul lui roşu era plin de paie şi şchiopăta de piciorul 
stâng. După ce luă în cealaltă mâna umbrela preotului, 
porniră. 

Târguşorul adormise. Stâlpii halelor îşi întindeau umbrele 
lungi. Pământul era cenuşiu de tot, ca într-o noapte de vară. 

Dar cum casa medicului era la cincizeci de paşi, au trebuit 
să-şi spună bună seara aproape imediat, şi toţi se 
împrăştiară. Cum intră în vestibul, Emma simţi căzându-i pe 
umeri, ca o cămaşă udă, răceala pereţilor de-abia tencuiți. 


Zidurile erau noi; treptele scării de lemn scârţâiau. În 
cameră, la etaj, prin ferestrele fără perdele intra o lumină 
albicioasă. Se zăreau vârfuri de copaci, şi, mai departe, 
pajiştea pe jumătate înecată în ceața care aburea în bătaia 
lunii de-a lungul râului. În mijlocul camerei erau, claie peste 
grămada, sertare de scrin, sticle, vergele, bețe aurite, 
aruncate pe scaune, laolaltă cu saltele şi lighene pe jos - cei 
doi oameni care aduseseră mobilele trântiseră acolo toate 
la întâmplare. 

Era a patra oară când se culca într-un loc necunoscut. 
Întâia oară, în ziua când a intrat la maici; a doua oară, când 
a sosit la 'Tostes; a treia, la Vaubyessard, şi a patra, acum; şi 
se întâmplase ca fiecare să însemne în viaţa ei începutul 
unei faze noi. Nu credea că lucrurile s-ar putea petrece la 
fel în locuri diferite, şi, fiindcă partea trăită din viaţa ei 
fusese rea, fără îndoială că aceea ce-i rămânea va fi mai 
bună. 

III. 

Când se deşteptă a doua zi, Emma îl zări pe secretar în 
piaţă. Ea era în capot. Leon ridică ochii şi o salută. Ea se 
înclină pripit şi închise fereastra. 

Leon aşteptă toată ziua să se facă ora 6; dar, intrând în 
han, nu-l găsi decât pe domnul Binet stând la masă. 

Cina din ajun era pentru el un eveniment nespus de 
însemnat; nu mai stătuse niciodată până atunci două ore în 
şir cu o doamnă. 

Cum reuşise oare să-i vorbească, şi încă în asemenea 
termeni, despre o mulţime de lucruri pe care înainte n-ar fi 
putut să le spună atât de bine? De obicei era sfios şi păstra 
acea rezervă care ţine totodată de pudoare şi de 
prefăcătorie. La Yonville se găsea că are maniere cum se 
cade. Asculta părerile oamenilor în vârstă şi nu se arăta 
deloc înfocat în politică, lucru rar la un tânăr. Avea şi 
talente: făcea acuarele, ştia să descifreze cheia lui sol şi, 
după masă, când nu juca cărţi, se ocupa bucuros de 
literatură. Domnul Homais îl stima pentru că era instruit, 


doamna Homais ţinea la el pentru că era îndatoritor, căci de 
multe ori se ducea în grădină cu micuţii Homais, nişte plozi 
totdeauna mânjiţi pe faţă, foarte prost crescuţi şi cam 
limfatici, ca şi mama lor. Ca să-i îngrijească, în afară de 
bonă, îl mai aveau pe Justin, elev în farmacie, văr de 
departe cu domnul Homais, pe care-l luaseră în casă din 
milostenie şi care ţinea loc şi de slugă. 

Spiţerul se dovedi cel mai bun dintre vecini. O informă pe 
doamma Bovary asupra furnizorilor, îl chemă anume pe 
negustorul de cidru, îi gustă chiar el băutura şi avu grijă ca 
balerca să fie în pivniţă; îi mai arătă ce trebuie să facă 
pentru ca să aibă o provizie de unt ieftin şi făcu un 
aranjament cu Lestiboudois, paracliserul, care, în afară de 
îndeletnicirile lui bisericeşti şi mortuare, îngrijea grădinile 
cele mai importante din Yonville, cu ora sau cu anul, după 
cum voiau proprietarii. 

Nu numai nevoia de a se ocupa de alţii îl împingea pe 
farmacist la o bunăvoință atât de slugarnică, ci şi un anume 
plan pe care-l urmărea. 

Călcase legea din 19 ventose (23), anul XI, articolul 1, 
care interzice practica medicinii oricărui individ fără 
diplomă; aşa încât, în urma unor denunţuri tainice, Homais 
fusese chemat la Rouen, în cabinetul particular al 
procurorului regal. Magistratul îl primise în picioare, cu 
roba pe el, hermina pe umăr şi toca pe cap. Era dimineaţă, 
înainte de audienţă. Pe coridor se auzeau bocănind cizmele 
grele ale jandarmilor şi parcă un zgomot îndepărtat de 
zăvoare care se închideau. Farmacistul simţi că-i ţiuie 
urechile, de credea că se prăbuşeşte într-un atac de 
apoplexie; îi trecură pe dinaintea ochilor fundul beciurilor 
de închisoare, familia în lacrimi, farmacia vândută, toate 
borcanele răvăşite; şi simţi nevoia să intre într-o cafenea, şi 
să ia un pahar de rom cu apă de Seltz, ca să-i vină inima la 
loc. 

Încetul cu încetul, amintirea acestei mustrări se şterse, şi 
el continuă să dea, ca şi înainte, consultaţii anonime în 


odăiţa din dosul prăvăliei lui. Dar primarul avea pică pe el, 
confrații îl pizmuiau, trebuia să se teamă de orice; 
atrăgându-l pe domnul Bovary prin tot felul de amabilităţi, îi 
câştiga recunoştinţa şi, mai târziu, chiar dacă ar băga ceva 
de seamă, el n-ar mai putea să vorbească. De aceea, în 
fiecare dimineaţă, Homais îi aducea ziarul, şi adesea, după 
masă, lăsa o clipă farmacia şi se repezea până la doctor, să 
stea puţin de vorbă. 

Charles era trist; clienţii nu veneau. Sta pe scaun ceasuri 
întregi fără să scoată o vorbă, se ducea să se culce în 
cabinet sau se uita la nevastă-sa cum coase. Ca să treacă 
timpul, făcea în casă pe omul de corvoadă şi chiar încercă 
să spoiască podul cu nişte rămăşiţe de culori lăsate de 
zugrav. Dar îl frământau chestiunile băneşti. Cheltuise atâta 
pentru reparaţiile făcute la Tostes, cu toaletele doamnei şi 
cu mutatul, încât toată zestrea, peste nouă mii de franci, se 
dusese în doi ani. Şi, apoi, câte lucruri stricate sau pierdute 
cu transportul de la 'Tostes la Yonville, fără a mai pune la 
socoteală preotul de ghips, care, căzând din căruţă la un 
hop mai mare, se făcuse ţăndări pe caldarâmul din 
Quincampoix! 

O grijă mai plăcută începu să-l domine, şi anume sarcina 
soţiei lui. Pe măsură ce termenul se apropia, o iubea mai 
mult. Se închega între ei o nouă legătură, de sânge, şi parcă 
sentimentul continuu al unei uniri mai complexe. Când îi 
vedea de departe mersul leneş şi mijlocul legănându-se 
molatic pe şoldurile fără corset, sau când, stând unul în faţa 
celuilalt, o contempla în voie, iar ea lua, aşezându-se într-un 
fotoliu, aere de femeie ostenită, atunci nu-şi mai putea 
stăpâni fericirea; se ridica, o săruta, o mângâia pe obraz, îi 
zicea „mămică”, voia s-o danseze şi-i înşira, jumătate 
râzând, jumătate plângând, fel de fel de cuvinte glumeţe de 
alintare, aşa cum îi treceau prin minte. Gândul că va avea 
un copil îl încânta. Acum nu-i mai lipsea nimic. Cunoştea 
viaţa în toată deplinătatea ei şi se instala în ea temeinic, cu 
seninătate. 


La început Emma rămase foarte uimită, apoi dori să nască, 
ca să ştie ce înseamnă să fii mamă. Dar nefiind în măsură să 
cheltuiască atât cât ar fi voit, să aibă un leagăn în chip de 
bărcuţă, cu perdele de mătase roz şi scufiţe brodate, într-o 
clipă de amărăciune renunţă la trusou şi deodată îl 
comandă la o lucrătoare din sat, fără să mai aleagă ori să 
discute. Emma nu-şi trecu deci vremea cu acele pregătiri 
care aţâţă duioşia mamelor, aşa că dragostea ei, chiar de la 
început, a fost din pricina asta întrucâtva mai potolită. 

Totuşi, fiindcă Charles, de câte ori sta la masă, nu vorbea 
decât de micuțul lor, în curând începu şi Emma să se 
gândească mai des la dânsul. 

Îşi dorea un băiat care să fie voinic şi oacheş şi pe care să-l 
cheme Georges; şi gândul acesta de a avea un copil, un 
mascul, îi apărea ca speranţa unei revanşe pentru toate 
neputinţele ei din trecut. Un bărbat, cel puţin, e liber; poate 
să străbată pasiuni şi ţări, să treacă peste orice piedici, să 
guste cele mai îndepărtate fericiri. Dar o femeie este mereu 
împiedicată. Inertă şi mlădioasă în acelaşi timp, ea are 
împotrivă-i slăbiciunile făpturii ei, şi supunerea faţă de lege. 
Voința ei, ca voalul propriei pălării ţinut de o panglică, se 
zbate la orice adiere de vânt; are totdeauna o dorinţă care- 
o mână şi ceva convenţional care-o ţine-n loc. 

Născu într-o duminică, pe la şase dimineaţa, când răsărea 
soarele. 

— E o fetiţă! Strigă Charles. 

Emma întoarse capul şi leşină. 

Aproape imediat, doamna Homais alerga şi o îmbrăţişă; la 
fel şi tuşa Lefranqois de la „Leul de aur”. Ca om discret, 
farmacistul îi spuse deocamdată, crăpând uşa, numai câteva 
cuvinte de felicitare. Vru să vadă copilul şi-l găsi bine făcut. 

În timpul lehuziei Emma se gândi mult ce nume să dea 
fetiţei. Mai întâi le înşiră pe toate care aveau terminaţii 
italieneşti, cum ar fi Clara, Luiza, Amanda, Atala; îi plăcea 
destul Galsuinda, dar mai mult Iseulda sau Leocadia; 
Charles ar fi dorit ca pe copil să-l cheme ca şi pe mama lui; 


Emma nici nu voia să audă. Răsfoi calendarul de la un capăt 
la altul; se sfătuiră şi cu alţii. 

— Domnul Leon, spuse farmacistul, cu care vorbeam 
deunăzi despre asta, se miră că nu alegeţi numele de 
Madeleine, care este foarte la modă acum. 

Dar bătrâna Bovary se ridică din răsputeri împotriva 
acestui nume de păcătoasă. Cât despre domnul Homais, el 
avea slăbiciune pentru toate numele care aminteau un om 
mare, o fapta strălucită sau o concepţie generoasă, sistem 
după care îşi botezase cei patru copii. Astfel, Napoleon 
reprezenta gloria, şi Franklin - libertatea; Irma era poate o 
concesie făcută romantismului; Athalie, însă, un omagiu 
celei mai nemuritoare capodopere a scenei franceze. Căci 
convingerile sale filosofice nu-l împiedicau să aibă admiraţii 
artistice; cugetătorul nu înăbuşea deloc în el omul sensibil; 
ştia să facă deosebiri, să dea partea ce se cuvine imaginaţiei 
şi fanatismului. În cutare tragedie, de pildă, condamna 
ideile, dar admira stilul; blestema concepţia, dar aplauda 
toate amănuntele; se înverşuna împotriva personajelor, 
entuziasmându-se totuşi de ceea ce spuneau. Când citea 
pasajele mai celebre, se înflăcăra; dar când se gândea că 
popimea ar trage foloase pentru dugheana lor, era 
deznădăjduit, şi în această învălmăşeală de sentimente în 
care se încurca, ar fi voit să-l poată încununa pe Racine cu 
amândouă mâinile şi, în acelaşi timp, să-l frece puţintel. 

În cele din urmă, Emma îşi aduse aminte că la castelul de 
la Vaubyessard o auzise pe marchiză spunându-i Berthe 
unei tinere; din clipa aceea alese numele Berthe, şi cum 
moş Rouault nu putea să vină, domnul Homais fu rugat să 
fie naş. Dădu ca daruri din toate produsele prăvăliei, adică: 
şase cutii de jujubă, un borcan întreg de ingrediente, trei 
tuburi cu pastă de nalbă şi, pe deasupra, şase beţigaşe de 
zahăr candel, pe care le găsise într-un dulap. În seara 
botezului avu loc o masă mare; era şi preotul; lumea se 
înfierbântă. Când erau la lichioruri, domnul Homais începu 
să cânte Dumnezeul oamenilor milostivi, domnul Leon cântă 


o barcarolă, iar doamna Bovary-mama, care era naşa, o 
romanţă de pe vremea Imperiului; în sfârşit, domnul 
Bovary-tatăl ceru să-i aducă neapărat copilul jos şi începu 
să-l boteze cu un pahar de şampanie, pe care i-l turnă de 
sus în cap. Această derâdere a celei dintâi dintre taine îl 
indignă pe părintele Bournisien; Bovary-tatăl răspunse 
printr-un citat din Războiul zeilor 424); preotul vru să 
plece, doamnele îl rugau să rămână; interveni Homais, şi 
izbutiră să-l convingă să stea iar jos, după care el îşi reluă, 
liniştit, farfurioara cu ceaşca de cafea pe jumătate băută. 

Domnul Bovary-tatăl mai rămase o luna la Yonville, 
minunând tot oraşul cu nemaipomenita lui bonetă militară 
cu galoane de argint, pe care-o purta dimineaţa, fumându-şi 
pipa în piaţă. Având şi obiceiul de-a bea mult rachiu, 
trimitea adesea servitoarea la „Leul de aur” să-i cumpere o 
sticlă, care se trecea în socoteala fiului; şi, ca să-şi 
parfumeze fularele, folosi toată provizia de colonie pe care- 
o avea noră-sa. 

Emmei îi plăcea să stea cu dânsul. Colindase toată lumea; 
îi vorbea de Berlin, de Viena, de Strasbourg, de vremea 
când era ofiţer, de ibovnicele pe care le avusese, de mesele 
grozave pe care le dăduse; şi apoi era amabil, şi uneori, pe 
scară sau în grădină, chiar o cuprindea de mijloc, strigând: 

— Charles, păzeşte-te! 

Atunci doamna Bovary-mama, îngrijorată de fericirea fiului 
ei şi temându-se ca nu cumva bărbatu-său să aibă, cu 
timpul, o înrâurire imorală asupra ideilor tinerei femei, 
grăbi plecarea. Poate că avea motive de îngrijorare şi mai 
serioase. Domnul Bovary era un om care nu avea nimic 
sfânt. 

Într-o zi, Emma simţi deodată nevoia să-şi vadă fetiţa, care 
fusese dată s-o alăpteze nevasta tâmplarului, şi, fără să se 
mai uite în calendar ca să afle dacă cele şase săptămâni ale 
Fecioarei trecuseră sau nu, se îndreptă spre casa lui Rollet, 
aşezată în capătul satului, la poalele dealului, între şosea şi 
pajişie. 


Era amiază; obloanele caselor erau închise, iar 
acoperişurile de tablă, care luceau în lumina crudă a 
cerului albastru, păreau că scapără scântei pe coame. 
Bătea un vânt înăbugşitor. Mergând, Emma se simţea 
slăbită; o supărau pietrele de pe caldarâm; stătu la îndoială 
dacă să se întoarcă acasă sau să intre undeva să se 
odihnească. 

În clipa aceea, pe-o poartă de-alături, ieşi domnul L&on cu 
un maldăr de hârtii subsuoară. Se apropie să-i dea bună 
ziua şi se trase la umbră în faţa prăvăliei lui Lheureux, sub 
pânza cenuşie care era întinsă. 

Doamna Bovary îi spuse că mergea să-şi vadă copilul, dar 
că începe să se simtă obosită. 

— Dacă..., zise Leon, neîndrăznind să continue. 

— Aveţi treabă undeva? Întrebă ea. 

Şi când secretarul îi răspunse, îl rugă s-o însoţească. Chiar 
în seara aceea tot Yonville-ul află de asta, iar doamna 
Tuvache, soţia primarului, spuse de faţă cu servitoarea că 
doamna Bovary se compromite. 

Ca să ajungi la doică trebuia s-o iei de unde se sfârşeşte 
strada, la stânga, ca şi cum te-ai duce la cimitir, şi să mergi 
înainte printre căsuțe şi ogrăzi, pe-o potecuţă cu lemnul- 
câinelui înflorit pe de margini. În floare erau şi măcieşii, şi 
urzicile, şi scaieţii, care se înălţau din tufişuri. Prin 
spărturile gardurilor se zăreau, printre cocioabe, câte un 
purcel pe-o grămadă de gunoaie, sau nişte vaci legate, 
care-şi frecau coarnele de trunchiul copacilor. Mergeau 
alături, încetişor, ea sprijinindu-se de dânsul, iar el 
potrivindu-şi pasul după alei; înaintea lor juca un roi de 
muşte, bâzâind în aerul cald. 

Recunoscură casa după un nuc bătrân, care-o umbrea. 
Joasă şi acoperită cu olane tuciurii, avea atârnată afară, sub 
lucarnă, o funie de ceapă. Legături de surcele, rezemate în 
picioare de îngrăditura de spini, înconjurau un strat de 
lăptuci, câteva fire de levănţică şi mazăre în floare ridicată 
pe araci. O apă murdară curgea împrăştiindu-se prin iarbă, 


şi de jur împrejur erau câteva zdrenţe greu de desluşit, 
nişte ciorapi de aţă, o cămăşuţă de stambă roşie şi un 
cearceaf mare de pânză groasă întins pe gardul de 
mărăcini. 

Când auzi bariera, doica apăru, ţinând într-un braţ un 
copil care sugea. Cu cealaltă mână trăgea după dânsa un 
biet ţânc pipernicit, cu faţa plină de scrofule, băiatul unui 
negustor de ciorapi din Rouen, pe care părinţii lui, prea 
prinşi cu negoţul lor, îl lăsau la ţară. 

— Intraţi, zise ea; mititica dumneavoastră doarme colo. 
Singura odaie de la parter avea în fund, la perete, un pat 
larg, fără perdele, şi o albie în partea dinspre fereastra care 

avea un ochi de geam cârpit cu hârtie albastră. 

În colţ, după uşă, sub tăblia lavaboului, lângă o sticlă plină 
cu unsoare, din gâtul căreia ieşea o pană, era aşezată o 
pereche de bocanci cu ţinte sclipitoare; un Mathieu 
Laensberg (25) sta aruncat pe căminul prăfuit, printre 
cremene de puşcă, mucuri de lumânare şi bucăţi de iască. 
În sfârşit, ultimul din lucrurile de prisos din această locuinţă 
era o Glorie sunând din trompetă, poză tăiată fără îndoială 
dintr-o reclamă de parfumerie şi prinsă în perete cu şase 
ţinte de saboţi. 

Copilul Emmei dormea pe jos, într-un leagăn de mlădiţă de 
răchită. Ea-l luă cu tot cu plapuma cu care era învelit şi 
începu să cânte încet, legănându-se. 

Leon se plimba prin odaie; i se părea ciudat să vadă 
doamna asta frumoasă, în rochie de nanchin, în mijlocul 
acestei mizerii. Doamna Bovary se înroşi; Leon se întoarse, 
crezând că poate privirile lui avuseseră ceva necuviincios. 
Pe urmă ea culcă la loc fetiţa, care tocmai vărsase pe 
guleraşul ei. Doica veni repede s-o şteargă, asigurând-o că 
n-o să se păteze. 

— Dacă ar fi numai atâta, zise ea, dar nu fac decât s-o spăl 
tot timpul. N-aţi avea bunătatea să-i lăsaţi vorbă lui Camus, 
băcanul, să-mi dea câte o bucăţică de săpun când îmi 


trebuie? Ar fi mai uşor şi pentru dumneavoastră; nu v-aş 
mai necâji. 

— Bine, bine, zise Emma. La revedere, mătuşă Rollet. Şi 
ieşi ştergându-şi picioarele de prag. 

Femeia o conduse până la capătul curţii, tot vorbindu-i ce 
greu îi vine să se scoale noaptea. 

— Câteodată-s atât de istovită, că adorm stând pe scaun; 
aşa că ar trebui să-mi daţi măcar o litrişoară de cafea 
râşnită, care mi-ar ajunge pe-o lună şi aş bea-o cu lapte, 
dimineaţa. 

După ce-i ascultă cu răbdare mulţumirile, doamna Bovary 
plecă; dar nu făcuse decât vreo câţiva paşi, când auzi pe 
cărare bocănit de saboţi în urma ei şi întoarse capul: era 
doica. 

— Ce este? 

Atunci ţăranca, trăgând-o la o parte în dosul unui ulm, 
începu să-i vorbească de bărbatul ei, care, cu meseria lui şi 
şase franci pe an, pe care căpitanul... 

— Spune mai repede ce ai de spus, zise Emma. 

— Ei bine, începu iar doica, oftând după fiecare vorbă, mă 
tem să nu fie amărât văzându-mă că iau cafeaua singurică; 
ştiţi dumneavoastră cum sunt bărbaţii... 

— Dar o să ai, repetă Emma, am să-ţi dau!... Mă plictiseşti! 

— Vai, coniţă draga, vorba-i că, în urma rănilor, are 
junghiuri grozave în piept. Zice chiar că cidrul îl slăbeşte. 

— Dar spune odată, mătuşă Rollet! 

— Aşa că, reîncepu ea făcând o plecăciune, dacă n-ar fi 
prea-prea ce vă cer... Şi mai făcu o plecăciune, când 
binevoiţi - şi privirea ei implora - un ulcioraş de rachiu, îi 
dădu ea drumul în sfârşit; şi am să-i frec picioruşele 
mititicăi, că le are gingaşe ca limba! 

Scăpând de doică, Emma luă iar braţul lui Leon. Merse 
repede un timp, apoi încetini pasul şi, uitându-se înainte, 
dădu cu ochii de umărul tânărului, a cărui redingotă avea 
un guler de catifea neagră. Părul castaniu cădea peste el, 
lins şi bine pieptănat. Băgă de seamă că are unghiile mai 


lungi decât se purta la Yonville. Îngrijirea lor era una din 
marile îndeletniciri ale secretarului, şi pentru asta avea 
totdeauna un cuţitaş anume în penarul său. 

Se întoarseră la Yonville pe malul apei. În timpul 
căldurilor, apa scăzând, lăsa goale până-n temelii zidurile 
grădinilor, care aveau o scară cu vreo câteva trepte ce 
coborau în râu. Apa curgea fără zgomot, repede şi rece, 
îngheţând parcă privirea; fire lungi şi subţiri de iarbă se 
îndoiau învălmăşite, luate de curentul care le împingea şi în 
a cărui limpezime se resfirau, ca nişte plete verzi, lăsate-n 
voia lor. Uneori, pe vârful trestiilor sau pe-o frunză de 
nuferi, umbla sau se aşeza câte o insectă cu picioruşe 
subţirele. Câte o rază de soare străbătea băşicile mărunte 
şi albastre ale undelor, care veneau una după alta, 
spărgându-se; bătrânele sălcii cu crengi rupte îşi oglindeau 
în apă coaja cenuşie; mai încolo, jur împrejur, pajiştea părea 
pustie. Era ora când oamenii de la ferme stăteau la masă, şi 
tânăra femeie, ca şi cel care o însoțea, nu auzeau, mergând, 
decât cadenţa paşilor lor pe pământul bătătorit al potecii, 
cuvintele pe care şi le spuneau şi uşoara atingere a rochiei 
Emmei, care foşnea în jurul ei. 

Zidurile grădinilor, cu cioburi de sticlă pe coamă, erau 
calde ca geamlâcul unei sere. Printre cărămizi crescuse 
ridichioară sălbatică; şi doamna Bovary scutura uşor din 
mers, cu marginea umbrelei deschise, pulberea galbenă a 
florilor ofilite, sau vreo crenguţă de caprifoi ori de 
clematite, care, atârnând în lături, se târau o clipă pe 
mătase, agăţându-se de ciucuri. 

Vorbeau despre o trupă de dansatori spanioli care erau 
aşteptaţi în curând la teatrul din Rouen. 

— O să vă duceţi? Întrebă ea. 

— Dacă voi putea, răspunse el. 

N-aveau nimic altceva să-şi spună? Ochii lor totuşi îşi 
spuneau lucruri mai serioase, şi pe când se sileau să 
găsească fraze banale, simțeau cum aceeaşi moleşeală îi 
cuprinde pe-amândoi; şi parcă un susur al sufletului, adânc, 


neîncetat, ar fi copleşit murmurul glasurilor. Uluiţi deodată 
de această nouă duioşie, nu se mai gândeau să-şi 
destăinuiască ceea ce simțeau sau să afle de unde vine. 
Fericirile viitoare, ca şi țărmurile de la tropice, aruncă 
peste nemărginirea care le precede moliciunile lor natale, o 
adiere parfumată, şi te simţi aţipind în această încântare, 
fără ca măcar să încerci neliniştea de a nu vedea marginile 
zării. 

Într-un loc pământul era desfundat de copitele vitelor; 
trebuiră să meargă pe nişte pietroaie verzi, ridicate ici şi 
colo prin noroi. Emma se oprea adesea, o clipă, ca să vadă 
unde să pună piciorul şi, cu coatele în lături, aplecată, cu 
privirea nehotărâtă, clătinându-se pe pietroiul care se 
mişca, râdea de teama de a nu cădea în băltoace. 

Când ajunseră în dreptul grădinii ei, doamna Bovary 
împinse bariera, urcă în fugă scările şi dispăru. 

Leon se întoarse la birou. Patronul lipsea; aruncă o privire 
asupra dosarelor, apoi îşi ascuţi o pană de scris, îşi luă 
pălăria şi plecă. 

Se îndreptă spre Pâture, pe coasta dealului d'Argueil, la 
intrarea în pădure; se întinse jos sub brazi şi se uită printre 
degete la cer. 

„Tare mă mai plictisesc, îşi spuse el, tare mă mai 
plictisesc!” 

Găsea că e de plâns fiindcă trebuie să trăiască într-un sat 
ca acesta, cu Homais ca prieten şi cu domnul Guillaumin ca 
maestru. Cel de-al doilea, preocupat numai de afaceri, 
purtând ochelari cu hulube de aur şi favorite roşii pe 
cravata albă, nu pricepea nimic din fineţile spiritului, cu 
toate că la început, luându-şi un aer scorţos, de englez, 
izbutise să-şi impresioneze secretarul. Cât despre soţia 
farmacistului, era cea mai bună nevastă din Normandie, 
blândă ca o oaie, îşi iubea copiii, tatăl, mama şi verii, 
plângea de câte ori cineva avea vreun necaz, îşi lăsa 
gospodăria la voia întâmplării şi nu putea suferi corsetele; 
dar atât de greoaie, atât de plicticoasă la vorbă, cu o 


înfăţişare atât de ştearsă şi o conversaţie atât de mărginită, 
încât, deşi avea treizeci de ani, iar el douăzeci, deşi 
dormeau uşă în uşă şi vorbeau în fiecare zi, niciodată nu-i 
trecuse prin minte că cineva s-ar putea uita la dânsa ca la o 
femeie, sau că ar avea alte atribute feminine în afară de 
rochie. 

Şi, pe urmă, cine mai era? Binet, câţiva negustori, doi-trei 
cârciumari, preotul, şi, în sfârşit, domnul Tuvache, primarul, 
cu cei doi fii ai săi, oameni avuţi, ursuzi, mărginiţi, care-şi 
lucrau singuri pământul, făceau chefuri numai în familie, 
altminteri evlavioşi, şi cu care era un chin să ai de-a face. 

Dar pe fondul comun al tuturor acestor chipuri omeneşti, 
figura Emmei se desprindea unică şi totuşi mai îndepărtată, 
căci între ea şi dânsul simţea parcă nişte desluşite prăpăstii. 

La început venise la ea de mai multe ori împreuna cu 
farmacistul. Charles nu se arătase prea dispus să-l 
primească; şi Leon, între teama de a fi indiscret şi dorinţa 
unei intimităţi pe care o socotea aproape cu neputinţă, nu 
ştia ce trebuie să facă. 

IV. 

Cum începu frigul, Emma se mută în sală - o încăpere 
lungă, cu plafonul jos, unde pe cămin era un mărgean 
stufos, agăţat deasupra oglinzii. Stând într-un fotoliu, lângă 
fereastră, se uita la oamenii din sat care treceau pe trotuar. 

De două ori pe zi Leon se ducea de la birou la „Leul de 
aur”; Emma îl auzea de departe venind şi se apleca să 
asculte; şi tânărul luneca parcă, dincolo de perdele, 
totdeauna îmbrăcat la fel şi fără să întoarcă măcar capul. 
Dar în amurg, când, cu bărbia în mâna stângă, îşi lăsa pe 
genunchi broderia începută, deseori tresărea la apariţia 
acestei umbre pe care-o, vedea deodată lunecând. Se ridica 
şi poruncea să se pună masa. 

Domnul Homais venea în timpul cinei. Cu boneta lui 
grecească în mână, intra în vârful picioarelor, ca să nu 
deranjeze pe nimeni, şi spunând întotdeauna aceeaşi frază: 
„Bună seara la toată lumea!” Apoi, când îşi lua locul la 


masă, între cei doi soţi, îi întreba pe doctor cum îi merg 
bolnavii, iar doctorul îi cerea părerea asupra onorariilor 
probabile. După aceea stăteau de vorbă despre ce mai scria 
la gazetă. La ora aceea Homais o ştia aproape pe dinafară şi 
o expunea în întregime, cu părerile ziaristului şi cu toate 
amănuntele catastrofelor individuale din Franţa şi din 
străinătate. Dar, epuizând subiectul, se grăbea să dea 
drumul la câteva aprecieri asupra felurilor de mâncare din 
faţa lui. Câteodată chiar, săltându-se puţin, arăta, în chip 
delicat, doamnei bucata cea mai fragedă, sau, întorcându-se 
către servitoare, îi dădea sfaturi cum se face tocana şi cum 
se dreg mai igienic bucatele; vorbea despre mirodenii, 
sucuri de carne, sosuri şi gelatină, de te minunai. De altfel, 
cu capul mai plin de reţete decât îi era farmacia de 
borcane, Homais era neîntrecut în a face fel de fel de 
dulceţuri, oţeturi şi lichioruri dulci; cunoştea, de asemenea, 
toate noile invenţii ale maşinilor de gătit economicoase, ca 
şi arta de a păstra brânzeturiie şi de a drege vinurile 
stricate. 

La ora 8 se înfiinţa Justin, ca să-l ia să închidă farmacia. 
Atunci domnul Homais, care băgase de seamă că elevul lui 
îndrăgise casa medicului, îi arunca o privire şireată, mai 
ales dacă era şi Pelicite de faţă. 

— Ştrengarul meu, spunea el, începe să se deştepte, şi mi 
se pare - dracu să mă ia! 

— Că-i îndrăgostit de servitoarea dumneavoastră! 

Dar un cusur mai grav, pentru care-l dojenise, era obiceiul 
de-a asculta întruna tot ce se vorbeşte. Aşa, de pildă, 
duminica nu era chip să-l faci să iasă din salon, unde-l 
chema doamna Homais ca să ia copiii, care adormeau prin 
fotolii, trăgând jos cu spatele învelitorile de stambă, prea 
largi. 

La întrunirile acestea de seara de la farmacist nu venea 
cine ştie ce lume, bârfeala şi opiniile lui politice îndepărtând 
treptat multe persoane respectabile. Secretarul era 
nelipsit. Cum auzea clopoţelul, alerga înaintea doamnei 


Bovary, îi lua şalul şi-i punea deoparte, sub biroul farmaciei, 
pantofii mari de sfoară, pe care-i purta peste încălţăminte 
când era zăpadă. 

Făceau mai întâi câteva partide de „treizeci şi unu”; apoi 
domnul Homais juca „ecarte” cu Emma; în spatele ei, Leon 
îi dădea sfaturi. Stând în picioare, cu mâinile pe spătarul 
scaunului, privea dinţii pieptenului ei, care intrau în coc. La 
fiecare mişcare pe care-o făcea ca să arunce o carte i se 
ridica rochia în partea dreaptă. Din păru-i ridicat pornea pe 
spate o dâră întunecoasă, care, pălind treptat, se pierdea 
puţin câte puţin în umbră. Veşmintele ei largi cădeau în 
falduri bogate de o parte şi de alta a scaunului, atingând 
pământul. Uneori, când Leon îşi simţea talpa cizmei pusă 
deasupra, se dădea în lături, ca şi cum ar fi călcat pe cineva. 

După ce se isprăvea partida de cărţi, spiţerul şi medicul 
jucau „domino”, iar Emma trecea pe un alt scaun, şi, cu 
coatele pe masă, începea să răsfoiască L'Ilustration. Îşi 
adusese jurnalul de modă. Leon venea lângă ea, se uitau 
împreună la gravuri şi nu întorceau pagina decât după ce 
terminau amândoi. 

Deseori îl ruga să-i spună versuri; Leon declama cu o voce 
tărăgănată, pe care cu multă dibăcie o făcea tot mai dulce 
când era vorba de dragoste. Dar îl enerva ţăcănitul 
pietrelor de „domino”; domnul Homais era tare, îl bătea pe 
Charles, dând într-una şase-şapte. Apoi, cum terminau cele 
trei sute de puncte, se tolăneau amândoi în faţa căminului şi 
adormeau îndată. Jăraticul se stingea în cenuşă, ceainicul 
era gol; Leon mai citea, Emma îl asculta, învârtind maşinal 
abajurul lămpii, pe a cărui mătase străvezie erau pictate 
paiaţe în trăsuri şi dansatoare pe sârmă, cu prăjinile lor. 
Leon se oprea făcând semn spre cei care adormiseră 
ascultând; atunci începeau să vorbească în şoaptă, şi ceea 
ce-şi spuneau li se părea şi mai plăcut, fiindcă nu-i auzea 
nimeni. 

Se înjghebă astfel între ei un fel de tovărăşie, un schimb 
necontenit de cărţi şi de romanțe; domnul Bovary, care nu 


era prea gelos, n-avea de ce să se mire. 

De ziua lui primi un frumos cap frenologic, împestriţat 
peste tot cu numere, până la torace, şi pictat în albastru. 
Era o atenţie din partea secretarului. Mai avea el şi altele, 
până şi pe aceea de a-i face comisioanele la Rouen; şi cum 
cartea unui romancier adusese la modă mania cactuşilor, 
Leon îi cumpără doamnei unul şi i-l aduse, în Rândunica, pe 
genunchi, înţepându-şi degetele cu perii lor tari. 

Emma ceru să-i aşeze la geam o scândurică cu apărătoare, 
ca să-şi ţină ghivecele. Secretarul îşi făcu şi el o grădiniţă 
suspendată; se zăreau unul pe altul îngrijindu-şi florile la 
fereastră. 

Printre ferestrele din sat era una la care stătea cineva şi 
mai des; căci duminica, de dimineaţa până noaptea, şi în 
fiecare după-amiază, dacă era frumos afară, vedeai la 
lucarna unui pod profilul uscăţiv al domnului Binet, aplecat 
pe strungul lui, al cărui uruit monoton se auzea până la 
„Leul de aur”. 

Într-o seară, întorcându-se acasă, Leon găsi în odaia lui un 
covor de catifea şi lână, cu frunze, pe-un fond şters. Îl arătă 
doamnei Homais, domnului Homais, lui Justin, copiilor, 
bucătăresei, şi-i vorbi şi maestrului său; toată lumea vru să 
vadă covorul; de ce atâta dărnicie din partea soţiei 
medicului faţă de secretar?! Asta păru ciudat, şi toată 
lumea era pe deplin convinsă că ea trebuie să fie prietena 
lui. 

Vorbind într-una de farmecele şi sufletul ei, Leon lăsa până 
într-atâta să se înţeleagă că într-adevăr aşa este, încât 
Binet îi răspunse într-o zi foarte brutal: 

— Puțin îmi pasă, de vreme ce nu fac parte din societatea 
ei! 

Se chinuia căutând cum să-i facă o declaraţie; şi, şovăind 
mereu între teama de a-i displace şi ruşinea de a fi atât de 
sfios, plângea de deznădejde şi dorinţe. Lua apoi hotărâri 
energice; scria scrisori pe care le rupea, amâna pentru altă 
dată, când iar se răzgândea. De multe ori pornea cu 


intenţia de a îndrăzni totul; dar hotărârea asta se spulbera 
de îndată ce se găsea în faţa Emmei, şi când Charles, 
apărând pe neaşteptate, îl poftea să urce în şareta lui, ca să 
meargă împreună să vadă vreun bolnav din împrejurimi, el 
primea imediat, îşi lua rămas bun de la doamna şi pleca. 
Parcă soţul ei nu era o părticică din ea? 

Emma însă nu se întreba dacă îl iubeşte. Credea că 
dragostea trebuie să izbucnească deodată, cu trăsnete şi 
fulgere, ca un uragan ceresc care se abate asupra vieţii, o 
zdruncină, din temelii, smulge tot ce-i voinţă ca pe nişte 
frunze şi duce în prăpastie inima întreagă. Emma nu ştia că 
pe terasa caselor, atunci când jgheaburile sunt înfundate, 
ploaia face băltoace, şi ar fi rămas astfel liniştită dacă n-ar fi 
descoperit, deodată, o crăpătură în zid. 

V, 

Era într-o duminică de februarie, într-o după-amiază cu 
ninsoare. 

Plecaseră toţi, domnul şi doamna Bovary, Homais şi 
domnul Leon, să vadă devale, la o jumătate de leghe de 
Yonville, o filatură de în care se instala. Spiţerul luase cu el 
pe Napoleon şi pe Athalie, ca să facă puţină mişcare, şi-i 
însoțea şi Justin, cu umbrelele pe umăr. 

Totuşi, nimic nu era mai lipsit de interes decât această 
curiozitate. Un loc viran mare, pe care erau aruncate la 
întâmplare, printre grămezi de nisip şi pietriş, câteva roţi 
dinţate ruginite, ce înconjurau o clădire lungă, 
dreptunghiulară, având o mulţime de ferestruici. 
Construcţia era încă neterminată, şi prin căpriorii 
acoperişului se vedea cerul. Un mănunchi de paie, 
amestecat cu spice, legat de căpriorul de pe coamă, îşi 
fâlfâia în vânt panglicile tricolore. 

Vorbea Homais. Le explica celorlalţi importanţa viitoare a 
acestei întreprinderi, aprecia rezistenţa podelelor, 
grosimea zidurilor şi-i părea foarte rău că nu are un baston- 
metru, cum avea domnul Binet pentru uzul său personal. 


Emma, cu care era la braţ, se sprijinea puţin de umărul 
lui, privind discul soarelui cum îşi împrăştie până departe, 
prin ceaţă, paloarea-i orbitoare; întoarse capul; Charles era 
acolo. Avea şapca trasă pe ochi, iar buzele groase îi 
tremurau încet, ceea ce da înfăţişării sale un aer stupid; 
până şi spatele lui liniştit te enerva când îl vedeai, şi ea 
găsea că pe redingotă e întipărită toată banalitatea 
personajului. 

Pe când îl cerceta, gustând astfel, în enervarea ei, un fel 
de voluptate perversă, Leon făcu un pas spre dânsa. Frigul, 
care-l făcea palid, dădea parcă chipului său o şi mai dulce 
blândeţe; între cravată şi gât, gulerul cămăşii, puţin prea 
larg, lăsa să i se vadă pielea; sfârcul unei urechi ieşea dintr- 
o şuviţă de par, şi ochii lui mari şi albaştri, ridicaţi spre nori, 
îi părură Emmei mai limpezi şi mai frumoşi decât lacurile 
din munţi, în care se oglindeşte cerul. 

— Nenorocitule! Strigă deodată spiţerul. 

Şi alergă spre fiul sau, care tocmai se repezise într-o 
grămadă de var ca să-şi înălbească pantofii. La mustrările 
cu care îl copleşea, Napoleon începu să urle, pe când Justin 
îi ştergea încălţămintea cu un şomoiog de paie. Dar ar fi 
trebuit un cuţit; Charles i-l oferi pe-al său. 

„Ah, îşi zise ea, poarta cuţit în buzunar, ca ţăranii!” 

Începu sa cadă promoroaca; se întoarseră la Yonville. 

Seara, doamna Bovary nu se duse în vizită la vecini, şi, 
după ce plecă Charles, când se simţi singură, reîncepu să-l 
compare pe unul cu celălalt, cu claritatea unei senzaţii 
aproape imediate şi cu acea prelungire de perspectivă pe 
care o dă amintirea. Privind din pat focul viu care ardea, îl 
mai vedea pe Leon şi acum, ca şi atunci, stând în picioare, 
îndoindu-şi cu o mână bastonaşul, iar cu cealaltă ţinând-o 
pe Athalie, care sugea în linişte o bucată de gheaţă. Îl găsea 
încântător; nu putea să se dezlipească de el; îşi amintea alte 
atitudini ale lui, din alte zile, fraze pe care le spusese, 
timbrul vocii lui, întreaga lui fiinţă; şi repeta ţuguindu-şi 


buzele ca pentru un sărut: „Da! Încântător! Încântător!... O 
fi iubind? Se întreba. Pe cine?... Pe mine desigur!” 

Îi apărură deodată o mulţime de dovezi, şi inima ei tresări. 
Flacăra din cămin făcea să tremure pe tavan o lumină 
jucăuşă; se întoarse pe spate, întinzându-se. 

Atunci începu veşnica tânguială: „Oh, daca cerul ar fi vrut! 
De ce nu? Cine mă împiedică...?” 

La miezul nopţii, când se întoarse bărbatul ei, avu aerul că 
se trezeşte, şi cum Charles făcu zgomot dezbrăcându-se, se 
plânse că o doare capul; apoi întrebă alene cum a fost în 
seara aceea. 

— Domnul Leon, spuse Charles, a plecat devreme. 

Emma nu-şi putu stăpini un zâmbet şi adormi cu sufletul 
plin de o noua încântare. 

A doua zi, pe înserate, primi vizita domnului Lheureux, 
negustor de galanterie. Era un om dibaci acest negustoraş. 
Născut gascon, dar devenit normand, adăugase limbuţiei 

sale meridionale şiretenia celor din Caux. Faţa lui grasă, 
puhavă, rasă, părea data cu o fiertură de miambal, iar părul 
alb făcea să apară şi mai vie strălucirea aspră a ochilor lui 
mici, negri. Nu se ştia ce fusese odinioară: vânzător 
ambulant, spuneau unii, bancher la Routot, după alţii. Sigur 
era un singur lucru: că făcea în cap socoteli atât de 
complicate, încât îl speriase şi pe Binet. Politicos până la 
slugărnicie, stătea totdeauna pe jumătate îndoit din şale, ca 
unul care salută sau face o invitaţie. 

După ce-şi lăsă la uşa pălăria cu panglică de doliu, puse pe 
masă o cutie de carton verde şi, cu o politeţe 
nemaipomenită, începu să i se tânguie doamnei că până în 
ziua aceea nu izbutise să-i câştige încrederea. O biată 
prăvălioară ca a lui nu era făcută să atragă o elegantă ca 
ea; şi apăsă asupra cuvântului. Cu toate acestea, nu avea 
decât să poruncească, şi el e gata să-i procure tot ce-ar 
dori, mărunţişuri sau rufărie, tricotaje sau lucruri de modă, 
deoarece el se ducea la oraş, regulat, de patru ori pe lună. 
Avea legături cu cele mai mari case. Puteai să întrebi de el 


la „Irei fraţi”, la „Barba de aur”, sau la „Marele sălbatic”; 
toţi domnii aceştia îl cunoşteau perfect! Aşadar, în ziua 
aceea venea să-i arate doamnei, în treacăt, câteva articole 
pe care le avea din întâmplare, mulţumită unei ocazii din 
cele mai rare. Şi scoase din cutie o jumătate de duzină de 
gulere brodate. 

Doamna Bovary le cercetă. 

— N-am nevoie de nimic, zise ea. 

Atunci domnul Lheureuzx înşiră cu multa grijă trei eşarfe 
algeriene, mai multe testele cu ace englezeşti, o pereche de 
papuci de paie şi, în sfârşit, patru ouare din lemn de cocos, 
lucrate de ocnaşi la traforaj. Apoi, cu amândouă mâinile pe 
masă, cu gâtul întins, aplecat înainte, urmărea cu gura 
căscată privirea Emmei, care se plimba nehotărâtă printre 
toate aceste mărfuri. Din când în când, ca şi cum ar fi vrut 
să scuture praful de pe ele, dădea câte un bobârnac pe 
eşarfele de mătase, întinse cât erau de lungi; şi eşarfele 
tremurau foşnind uşor şi scânteind în lumina verzuie a 
amurgului, ca pe nişte steluțe, fluturaşii de aur din 
țesătură. 

— Cât costă? 

— Mai nimic, răspunse el, mai nimic; dar nu-i nici o grabă; 
când veţi binevoi; nu suntem hrăpăreţi. 

Chibzui câteva clipe şi, în cele din urmă, mulţumi domnului 
Lheureux, care-i răspunse calm: 

— Nu-i nimic! O să ne înţelegem altă dată. Cu doamnele 
m-am împăcat întotdeauna, numai cu a mea nu! 

Emma zâmbi. 

— Voiam să spun, începu el cu un aer blajin, după gluma 
pe care o făcuse, că nu duc grija banilor... Aş putea să vă 
dau, dacă v-ar trebui... 

Emma se arătă surprinsă. 

— Ei, începu el repede, vorbind în şoaptă, n-aş avea nevoie 
să alerg prea departe ca să vă procur; lăsaţi pe mine! 

Şi începu să întrebe cum îi merge lui moş Tellier, patronul 
„Cafenelei franceze”, pe care-l îngrijea atunci domnul 


Bovary. 

— Ce-o fi având moş Tellier?... Tuşeşte de se cutremură 
casa, şi tare mă tem că în curând o să-i trebuiască mai 
degrabă un palton de brad decât o flanelă! A făcut atâtea 
chefuri în tinereţea lui! Oameni de soiul ăsta, doamnă, n- 
aveau nici pic de măsură! L-a dat gata rachiul! Dar, oricum, 
nu-i plăcut să vezi cum se duce o cunoştinţă. Şi pe când 
punea capacul cutiei de carton, vorbea într-una despre 
clientela doctorului: Fără îndoială, zise el uitându-se spre 
geam cu o mutră acră, timpul e de vină în toate bolile astea! 
Nici eu nu mă prea simt în apele mele, va trebui să vin şi eu 
zilele astea să-l consult pe domnul doctor pentru un junghi 
pe care-l am în spate. În sfârşit, la bună vedere, doamnă 
Bovary; la dispoziţia dumneavoastră, preaplecată slugă! 

Şi închise uşa încetişor. 

Emma ceru să se aducă masa în odaie, la gura sobei, pe o 
tavă; mâncă pe îndelete; totu-i păru bun. 

„Ce cuminte am fost!” îşi spunea singură, gândindu-se la 
eşarfe. 

Auzi paşi pe scară: era Leon. Se sculă, luă din grămada de 
pe scrin cea dintâi cârpă care-i căzu în mână şi începu s-o 
tivească. Când apăru Leon, Emma părea foarte ocupată. 

Conversaţia lâncezea, doamna Bovary se tot oprea în 
fiecare clipă, iar Leon se simţea stingherit. Stând lângă 
cămin, pe un scăunel, tot învârtea între degete acamiţa de 
sidef; iar Emma cosea, sau, din când în când, aşeza cu 
unghia cutele pânzei. Nu vorbea; tăcea şi el, vrăjit de 
tăcerea ei, cum ar fi fost şi de cuvintele ei. 

„Bietul băiat”, gândea Emma. 

„De ce nu i-oi fi plăcând?” se întreba el. 

În cele din urmă, Lon spuse totuşi că în una din zilele 
acestea trebuie sa se ducă la Rouen, unde are o treabă 
pentru biroul lui. 

— Abonamentul dumneavoastră la notele de muzica a 
expirat, trebuie să-l prelungesc? 

— Nu, răspunse ea. 


— De ce? 

— Pentru că... 

Şi, strângându-şi buzele, trase încet firul lung de aţă gri 
pus în ac. 

Pe Leon îl enerva s-o vadă lucrând. Degetele Emmei se 
jupuiau parcă la vârf; îi trecu prin cap o frază curtenitoare, 
dar nu îndrăzni s-o rostească. 

— Aşadar, renunţaţi? Continuă Leon. 

— La ce, exclamă Emma, la muzică?! Ah! Doamne, da! Am 
de ţinut casa, de îngrijit bărbatul, în sfârşit, o mie de alte 
lucruri, o mulţime de alte obligaţii care trec pe prim plan. 

Se uită la pendulă. Charles întârziase. Atunci făcu pe 
îngrijorata. Repetă de două-trei ori: 

— E atât de bun! 

Secretarul ţinea la domnul Bovary. Dar drăgălăşenia 
Emmei faţă de dânsul îl surprinse neplăcut; totuşi, îl lăudă 
mai departe, aşa cum înţelegea s-o facă în faţa oricui, 
spunea el, şi mai ales faţa de farmacist. 

— Ah, ce om cumsecade! Adăugă Emma. 

— Sigur! Întări secretarul. 

Şi Leon începu să vorbească de doamna Homais, care se 
îmbracă atât de neglijent, încât, de obicei, îţi vine să râzi. 

— Ce importanţă are? Îl întrerupse Emma. O mamă 
cumsecade nu se sinchiseşte de cum e îmbrăcată. 

Apoi tăcu iar. 

Lucrurile se petrecură la fel şi în zilele următoare; vorbele 
ei, felul ei de a fi, totul se schimba. O vedeai ocupându-se de 
aproape de gospodărie, mergând iar regulat la biserica şi 
ţinându-şi servitoarea mai din scurt. 

O luă pe Berthe de la doică. Felicite o aducea de câte ori 
veneau musafiri, şi doamna Bovary îi scotea hăinuţele ca să 
arate ce bine-i făcută. Declara că adoră copiii, că ei erau 
alinarea, bucuria, nebunia ei, şi, dezmierdând-o, avea 
porniri lirice, care altora decât celor din Yonville le-ar fi 
amintit de Sachette din Notre Dame de Paris 426). 


Când se întorcea, Charles găsea papucii la încălzit lângă 
gura căminului. Jiletcile lui nu mai erau cu căptuşeala 
descusută, nici cămăşile fără nasturi, şi chiar ţi-era mai 
mare dragul să vezi cum stăteau aşezate în teancuri egale 
în dulap toate bonetele de bumbac. Nu se mai strâmba ca 
altădată când era vorba să facă o plimbare prin grădină; tot 
ce propunea el era totdeauna binevenit, deşi nu-şi dădea 
seama căror imbolduri se supune, fără să crâcnească; şi 
când Leon îl vedea stând după masă în faţa sobei, cu 
mâinile împreunate pe burtă, cu amândouă picioarele pe 
grătarul căminului, cu obrazul stacojiu din pricina digestiei 
grele, cu ochii umezi de fericire, cu copilul care se târa pe 
covor şi femeia asta subţire ca trestia, care venea să-l 
sărute pe frunte, peste spătarul fotoliului, îşi spunea: „Ce 
nebunie! Cum să ajung până la ea?” 

Îi apăru deci atât de cinstită şi cu neputinţă să şi-o 
apropie, încât îl părăsi şi cea mai vagă speranţă. 

Dar, prin această renunțare, o ridică neînchipuit de sus. În 
ochii lui, Emma se desfăcea de farmecele ei trupeşti, de la 
care el nu avea nimic de aşteptat; şi, în inima lui, ea se 
înălța mereu, desprinzându-se ca o măreaţă apoteoză 
înaripată. Simţea unul din acele sentimente curate, care nu 
stânjenesc mersul vieţii, pe care le întreţii pentru că sunt 
rare şi a cărui pierdere te-ar întrista mai mult decât te 
bucură posesiunea. 

Emma slăbi; deveni palidă, faţa i se lungi. Cu părul negru, 
lins, cu ochii mari, cu nasul drept, cu mersul de pasăre, şi 
acum totdeauna tăcută, nu părea oare că trece prin viaţă 
de-abia atingând-o şi că poartă pe frunte pecetea ştearsă a 
cine ştie cărei soarte sublime? Era atât de tristă, şi de 
calmă, atât de blândă şi în acelaşi timp atât de rezervată, 
încât în preajma ei te simţeai cuprins de un farmec care te 
îngheaţă, ca atunci când, în biserică, te înfiori de parfumul 
florilor, amestecat cu răceala marmurei. Nici ceilalţi nu 
scăpau de acest farmec. Farmacistul spunea: 


— E o femeie foarte înzestrată şi căreia i-ar sta bine chiar 
şi într-o reşedinţă de plasă. 

Burghezele îi admirau chiverniseala, clienţii politeţea, 
săracii milostenia. 

Dar ea era plină de pofte, de mânie, de ură. Rochia 
aceasta cu cute drepte ascundea o inimă tulburată, iar 
buzele ei atât de sfioase nu-i destăinuiau zbuciumul. Era 
îndrăgostită de Leon şi căuta să fie singură numai ca să se 
desfete în voie cu amintirea chipului său. Prezenţa lui 
tulbura voluptatea acestei meditații. Când îi auzea paşii, îşi 
simţea inima bătându-i tare în piept; dar, de îndată ce era 
de faţă, emoţia-i pierea şi nu-i mai rămânea în cele din 
urmă decât o nemărginită uimire, după care o apuca 
tristeţea. 

Leon nu ştia că, atunci când pleca deznădăjduit, Emma se 
ridica în urma lui, ca să-l vadă în stradă. Era îngrijorată de 
tot ce face, îi pândea expresia feţei; născoci o poveste 
întreagă pentru a găsi un pretext ca să-i vadă camera. 1 se 
părea că soţia farmacistului este foarte fericită fiindcă 
doarme sub acelaşi acoperiş cu el, şi gândurile ei se 
abăteau mereu asupra acestei case, ca porumbeii de la 
„Leul de aur”, care veneau acolo să-şi moaie în ulucele 
streşinii lăbuţele roze şi aripile albe. Dar cu cât Emma îşi 
dădea seama de dragostea ei, cu atât o înăbuşea, ca sa nu 
iasă la iveală şi ca s-o micşoreze. Ar fi vrut ca Leon să i-o 
bănuiască; şi în mintea ei îşi închipuia întâmplări, 
catastrofe, care să-i înlesnească asta. Ceea ce o făcea să se 
stăpânească era, fără îndoială, lenea sau spaima, dar şi 
pudoarea. Se gândea că îl îndepărtase prea mult, că acum 
era prea târziu, că totul era pierdut. Apoi, trufia, bucuria de 
a-şi spune: „Sunt cinstită” şi de a se privi în oglindă cu aere 
de resemnare o alina oarecum de sacrificiul pe care credea 
că-l face. 

Atunci, poftele trupeşti, lăcomia de bani şi melancoliile 
pasiunii, totul se contopi într-o singură suferinţă; şi în loc 
să-şi abată gândul, Emma-l lega şi mai mult de toate 


acestea, aţâţându-şi durerea şi căutând-o pretutindeni, cu 
orice prilej. O supăra un fel de mâncare prost servită sau o 
uşă întredeschisă, plângea după catifeaua pe care nu putea 
s-o aibă, după fericirea care-i lipsea, după visurile pe care 
nu le putea atinge, de casa ei prea neîncăpătoare. 

Ceea ce o scotea din sărite era faptul că Charles nu avea 
nici măcar aerul că bănuieşte chinul ei. Convingerea lui că o 
face fericită i se părea o insultă idioată, iar siguranţa lui în 
privinţa asta, lipsă de recunoştinţă. Atunci pentru cine era 
ea cuminte? Nu era oare el piedica oricărei fericiri, pricina 
tuturor necazurilor şi asemănător limbii ascuţite de la 
catarama acelei curele complicate care-o strângea din toate 
părţile? 

Revărsă aşadar numai asupra lui toată ura care se aduna 
din nenumăratele ei plictiseli; şi orice sforţare pentru a o 
micşora n-o făcea decât să crească; căci truda aceasta 
zadarnică, adăugată la celelalte motive de deznădejde, o 
făcea să se îndepărteze şi mai mult de el. Propria-i blândeţe 
o răzvrătea împotriva ei înseşi. Mediocritatea vieţii casnice 
o împingea spre fantezii costisitoare, duioşia conjugală, 
spre dorinţe adultere. Ar fi vrut ca Charles s-o bată pentru 
ca să-l poată uri, să se poată răzbuna pe bună dreptate. 
Uneori rămânea uimită de cruzimea presupunerilor care-i 
veneau în minte; şi trebuia să surâdă înainte, să se audă 
repetându-şi mereu că e fericită, să se prefacă a fi, să lase 
să creadă că este. 

Era totuşi scârbită de această făţărnicie. O ispitea gândul 
să fugă cu Leon, undeva, departe de tot, să încerce o soartă 
nouă, dar în aceeaşi clipă în sufletul ei se deschidea o 
prăpastie nedesluşita, plină de întuneric. 

„De altfel, nu mă mai iubeşte, gândea ea. Ce să mă fac? Ce 
ajutor să aştept, ce mângâiere, ce uşurare?” 

Rămânea zdrobită, cu sufletul la gură, încremenită, 
suspinând înăbuşit, vărsând şiroaie de lacrimi. 

— De ce nu-i spuneţi domnului? O întreba servitoarea 
când intra în timpul acestor crize. 


— Din pricina nervilor, răspundea Emma. Nu-i spune, l-ai 
mâhni. 

— Ah, da, începea iar Felicite, sunteţi întocmai ca 
Guerinoaia, fata lui moş Guerin, pescarul din Pollet, pe care 
am cunoscut-o la Dieppe înainte de a veni la 
dumneavoastră. Era aşa de tristă, aşa de tristă, că, dac-o 
vedeai stând în picioare în pragul casei, ţi se părea că-i o 
draperie de doliu pusă la uşă. Pe cât se pare, boala ei era 
un fel de ceaţă la cap, şi doctorii n-aveau ce-i face, şi nici 
preotul. Când o apuca prea tare, pleca de una singură pe 
malul mării, aşa că locotenentul de la vamă, când îşi făcea 
rondul, o găsea adesea întinsă cu faţa-n jos, plângând pe 
prundiş. Se zice că pe urmă, după ce s-a căsătorit, i-a 
trecut. 

— Mie, însă, reluă Emma, după ce m-am măritat mi-a 
venit. 

VI. 

Într-o seară, pe când stătea în faţa ferestrei deschise, 
uitându-se la Lestiboudois, paracliserul, care tundea 
tufişurile de merişor, auzi deodată, sunând de vecernie. 

Era la începutul lui aprilie, când înfloreşte ciuboţica- 
cucului; un vânt călduţ luneca pe straturile săpate, iar 
grădinile, ca nişte femei, păreau că se gătesc pentru 
sărbătorile de vară. Printre leaţurile boltei de viţă, şi mai 
încolo, jur împrejur, se vedea pe pajişte râul şerpuind în 
voie prin iarbă. Aburul serii trecea printre plopii 
desfrunziţi, îndulcindu-le siluetele cu o nuanţă violetă, mai 
ştearsă şi mai străvezie, ca un văl subţire oprit pe crengile 
lor. Departe, se vedeau mergând cirezi de vite; nu le-auzeai 
nici paşii, nici mugetele, doar clopotul, sunând mereu, îşi 
prelungea în văzduh paşnica lui tânguire. 

La auzul dangătului repetat, gândul tinerei femei rătăcea 
prin vechile-i amintiri din copilărie şi din pension. Îşi aminti 
de sfeşnicele mari de pe altar, mai înalte decât vasele pline 
de flori, şi de chivotul cu coloanele lui mici. Ar fi vrut să se 
piardă ca altădată în şirul lung de voaluri albe, pe care, ici 


şi colo, le împestriţau cu negru capişoanele ţepene ale 
maicilor aplecate pe scăunelele lor de rugăciune; duminica, 
la liturghie, când înălța capul, prin vârtejurile albăstrii de 
tămâie care se ridicau, zărea chipul blând al Fecioarei. 
Atunci o cuprinse înduioşarea; se simţi moleşită şi cu totul 
la voia întâmplării, ca un fulg de pană luat de vârtejul 
furtunii; şi, fără să-şi dea seama, se îndreptă spre biserică, 
gata de orice închinăciune, numai să-şi smerească sufletul 
şi să-şi piardă în ea întreaga fiinţă. 

În piaţă îl întâlni pe Lestiboudois, care se-ntorcea de la 
biserică, căci, pentru ca să nu-şi piardă ziua, prefera să-i 
întrerupă treaba şi să şi-o reia apoi, aşa că suna de vecernie 
când îi venea la îndemână. De altfel, trăgând clopotul mai 
devreme, dădea de ştire copiilor că a venit ceasul 
catehismului. 

Câţiva copii, care şi sosiseră, jucau în bile pe lespezile din 
cimitir. Alţii, călare pe zid, dădeau din picioare, secerând cu 
saboţii urzicile înalte crescute între zidul împrejmuitor şi 
ultimele morminte. Era singurul loc cu verdeață, restul era 
plin de pietre şi mereu acoperit de-un strat de praf subţire, 
în ciuda măturii paracliserului. 

Copiii în târlici alergau pe-acolo ca pe-un parchet făcut 
anume pentru ei, iar ţipetele lor dominau vuietul clopotului 
care scădea o dată cu bălăbănitul funiei groase ce atârna 
din vârful clopotniţei, cu capătul târându-se pe jos. 
Rândunele treceau scoțând ţipete scurte şi, despicând aerul 
cu tăişul zborului, intrau repede în cuiburile lor galbene de 
sub olanele streşinii. În fundul bisericii ardea o lampă, adică 
un fitil de candelă într-un pahar atârnat. De departe, 
lumina ei părea o pată albicioasă ce tremura pe 
untdelemnul dinăuntru. O rază lungă de soare străbătea tot 
naosul, întunecându-i şi mai mult părţile laterale şi 
ungherele. 

— Unde-i preotul? Întrebă doamna Bovary pe-un băieţaş 
care se distra zgâlţâind crucea barierei în gaura ei lărgită. 

— O să vină, răspunse el. 


Şi, într-adevăr, se auzi scârţâind portiţa de la casa 
parohială, şi părintele Bournisien apăru; dând unii peste 
alţii, copiii o zbughiră în biserică. 

— Ştrengarii ăştia, murmură preotul, tot ştrengari! Şi, 
luând de pe jos un catehism ferfeniţit de care se 
împiedicase: N-au nimic sfânt! 

Dar, cum o zări pe doamna Bovary: 

— Scuzaţi-mă, zise el, nu v-am recunoscut. 

Vâri catehismul în buzunar şi se opri, bălăbănind între 
două degete cheia grea de la altar. 

În lumina soarelui de asfinţit, care-i bătea drept în faţă, 
alpacaua anteriului, lustruită la coate şi destrămată la 
poale, părea mai ştearsă. Pete de grăsime şi de tutun se 
aliniau pe pieptul său lat, de-a lungul şirului de nasturi, şi se 
înmulţeau cu cât se depărtau de guler, unde se odihneau 
nenumăratele cute ale pielii lui stacojii, presărată cu pete 
galbene, care se pierdeau în perii aspri ai bărbii cărunte. 
Tocmai stătuse la masă şi sufla greu. 

— Cum vă simţiţi? Întrebă el. 

— Prost, răspunse Emma. Sufăr. 

— Ei bine, şi eu la fel! Începu preotul. Căldurile astea de la 
început nu-i aşa că-s grozav de moleşitoare? Dar, în sfârşit, 
ce să facem? Suntem născuţi să suferim, cum glăsuieşte 
sfântul Pavel. Dar domnul Bovary ce zice de asta? 

— EI! Exclamă Emma, cu un gest de dispreţ. 

— Cum? Replică preotul foarte mirat. Nu vă prescrie 
Nimic? 

— Ah, spuse Emma, nu de leacuri pământeşti am nevoie. 

Dar, din când în când, preotul se uita în biserică, unde toţi 
copiii, stând în genunchi, îşi dădeau brânci şi cădeau ca 
într-un. Joc de cărţi. 

— Aş vrea să ştiu... Reîncepu ea. 

— Stai tu puţin, stai, Riboudet, strigă preotul furios, c-o să- 
ţi rup urechile, obraznicule! Apoi, întorcându-se spre 
Emma: E băiatul lui Boudet, tâmplarul; părinţii sunt 
înstăriți şi-l lasă să-şi facă de cap. Dacă ar fi vrut, însă, ar fi 


învăţat uşor, că-i foarte ager la minte. lar eu uneori îl chem 
în glumă Riboudet (aşa se cheamă şi colina pe care trebuie 
s-o treci ca să ajungi la Maromme), ba îi spun chiar „mon 
Riboudet”. Ha! Ha! „Mont Riboudet!” 127) Deunăzi i-am 
povestit-o şi înaltpreasfinţitei-sale, care a râs... A binevoit să 
râdă. Şi domnul Bovary ce mai face? 

Emma parcă nici nu-l auzea. Preotul continuă: 

— Mereu foarte ocupat, fără îndoială! Căci noi amândoi, el 
şi cu mine, suntem cu siguranţă oamenii care au cel mai 
mult de lucru din toată parohia. Numai că el e medicul 
trupesc, adăugă preotul cu un râs lătăreţ, pe când eu sunt 
al sufletelor! 

Emma se uită la el, rugător: 

— Da... Zise ea, dumneavoastră uşuraţi toate necazurile. 

— Ah! Nu mai spuneţi, doamnă Bovary! Chiar azi- 
dimineaţă a trebuit să mă duc la Bas-Diauville să văd o vacă 
ce se umflase; credeau că o deochease cineva. Toate vacile 
lor, nu ştiu cum... Dar, iertaţi-mă... Longuemarre şi Boudet! 
Arde-v-ar focul! Isprăviţi odată! 

Şi se năpusti în biserică. 

Copiii tocmai se înghesuiau, deschideau cartea de 
rugăciuni; iar alţii îndrăzneau să se strecoare pe furiş până- 
n confesional. Dar, deodată, preotul prinse a le împărţi la 
toţi o ploaie de palme. Apucându-i de gulerul hainei, îi sălta 
în sus şi-i punea în genunchi pe lespezile de la strană cu 
atâta putere, de parcă ar fi vrut să-i planteze acolo. 

— Ei, zise el când se întoarse lângă Emma, şi-şi desfăcu 
batista mare de pânză, ţinând un colţ cu dinţii, plugarii sunt 
tare de plâns! 

— Sunt şi alţii, răspunse ea... 

— Fireşte. De pildă, lucrătorii de la oraş. 

— Nu ei... 

— lertaţi-mă! Eu am cunoscut acolo nişte biete mame, 
femei cinstite, vă asigur, adevărate sfinte, care n-aveau nici 
măcar o bucată de pâine. 


— Dar acelea, reîncepu Emma (şi colţurile gurii i se 
strâmbau vorbind), acelea, părinte, care au o bucată de 
pâine, dar care n-au... 

— Cu ce face focul, iarna, zise preotul. 

— Ei, ce are a face? 

— Cum ce are a face? Mie, unuia, mi se pare că atunci 
când eşti bine încălzit, bine hrănit... Căci, în sfârşit... 

— Doamne-Dumnezeule... Oftă ea. 

— Nu vă e bine? Zise preotul, apropiindu-se cu un aer 
îngrijorat. Din cauza digestiei, cu siguranţă. Trebuie sa vă 
întoarceţi acasă, doamnă Bovary, să luaţi un ceai; asta o sa 
vă întărească, sau, mai bine, un pahar de apă rece cu zahăr 
tos. 

— De ce? 

Şi Emma avea aerul unuia care se deşteaptă dintr-un vis. 

— Pentru că vă treceaţi mâna pe frunte. Am crezut că v-a 
venit ameţeală. Apoi, răzgândindu-se: Dar parcă mă 
întrebaţi ceva? Despre ce era vorba? Nu mai ştiu. 

— Eu? Nimic... Nimic... Repetă Emma. 

Şi privirea care rătăcea împrejur se opri încet asupra 
bătrânului în sutană. Se uitară lung unul la altul, în faţă, 
fără să scoată o vorba. 

— Atunci, doamnă Bovary, spuse el în cele din urmă, mă 
iertaţi, dar, ştiţi, datoria înainte de toate; trebuie să 
isprăvesc cu haimanalele astea ale mele. Se apropie 
primele împărtăşanii. Mi-e teamă să nu fiu din nou în 
întârziere! Aşa că, începând de la înălţare, îi ţin în fiecare 
miercuri recta câte o oră mai mult. Bieţii copii! Nu e 
niciodată prea devreme ca să-i îndreptăm pe căile 
Domnului, aşa cum de altfel el însuşi ne-a încredinţat prin 
gura cerescului său fiu. Sănătate, doamnă, rcspectele mele 
soţului dumneavoastră! 

Şi intră în biserică, făcând chiar în uşă o mătanie. 

Emma îl văzu dispărând între cele două şiruri de bănci, cu 
paşii lui greoi, cu capul puţin înclinat pe-un umăr şi cu 
amândouă mâinile întredeschise, date-n lături. 


Apoi se răsuci pe tocuri, cu totul, ca o statuie pe un pivot, 
şi se-ndreptă spre casă. Dar vocea groasă a preotului, vocea 
limpede a băieţilor îi ajungeau încă în auz, urmărind-o 
mereu. 

— Eşti creştin? 

— Da, sunt creştin. 

— Ce-i un creştin? 

— E cel care, fiind botezat... Botezat. Botezat. 

Urcă treptele scării de-acasă ţinându-se de balustradă şi, 
cum ajunse în camera ei, se prăbuşi într-un fotoliu. 

Lumina albicioasă a geamurilor se micşora încet, unduind. 
La locul lor de totdeauna, mobilele păreau mai nemişcate, 
pierdute în umbră ca într-un ocean întunecos. Focul din 
cămin se stinsese, pendula continua să bată, şi Emma se 
minuna oarecum că lucrurile rămân atât de tihnite când 
într-însa era atâta zbucium. Dar acolo, între fereastră şi 
masa de lucru, stătea micuța Berthe, care se clătina pe 
botoşeii ei şi încerca să se apropie de maică-sa ca să-i apuce 
capătul panglicilor de la şorţ. 

— Lasă-mă! Zise Emma, dând-o la o parte cu mâna. 

Fetiţa veni îndată şi mai aproape de genunchii ei; şi, 
sprijinindu-se de ei cu amândouă mâinile, ridică spre Emma 
ochii mari şi albaştri, pe când de pe buze i se prelingea pe 
mătasea şorţului o şuviţă de salivă cristalină. 

— Lasă-mă! Repetă tânăra femeie furioasă. 

Înfricoşat de înfăţişarea ei, copilul începu să ţipe. 

— Ah! Da' lasă-mă odată! Strigă ea, îmbrâncind-o cu cotul. 

Berthe căzu la picioarele scrinului, peste ornamentele lui 
de alamă; se tăie la obraz, şi sângele-i ţâşni. Doamna 
Bovary se repezi s-o ridice, rupse cordonul clopoţelului, 
chemă servitoarea strigând din toate puterile şi era gata să 
se blesteme, când apăru Charles. Era ora mesei, se întorcea 
acasă. 

— Uite, dragă, îi zise Emma cu o voce liniştită; mititica a 
căzut jos, jucându-se, şi s-a rănit. 


Charles o îmbărbăta; cazul nu era de loc grav, şi se duse să 
caute un plasture. 

Doamna Bovary nu cobori în sală; vru să rămână singură, 
să vadă de copil. Atunci, privind-o cum doarme, îngrijorarea 
care mai stăruia începu să se risipească încetul cu încetul şi 
se socoti proastă de-a binelea şi prea bună ca să se fi 
tulburat adineauri pentru o nimica toată. Într-adevăr, 
Berthe nu mai plângea. Respirația ei ridica acum uşor 
învelitoarea de bumbac. Lacrimi mari se opreau în colţul 
pleoapelor pe jumătate închise, prin care, între gene, se 
vedeau două pupile şterse, adâncite; plasturele lipit de 
obraz îi trăgea pieziş pielea întinsă. 

„E ciudat, gândea Emma, ce urâtă e copila asta 

La unsprezece seara, când Charles se întoarse de la 
farmacie (unde se dusese după-masă ca să înapoieze ce mai 
rămăsese din plasture), o găsi pe nevastă-sa în picioare 
lângă leagăn. 

— Îţi spun doar că n-o să fie nimic, o asigură Charles, 
sărutând-o pe frunte. Nu fi necăjită, scumpa mea, c-o să te 
îmbolnăveşti! 

Zăbovise mult la spiţer. Cu toate că nu se arătase prea 
mişcat, domnul Homais se străduise totuşi să-l îmbărbăteze, 
să-i ridice moralul. Cu ocazia asta vorbise de tot felul de 
primejdii care amenințau copiii şi de uşurinţa servitorilor. 

În privinţa asta, doamna Homais era păţită, căci mai purta 
încă pe piept urmele unei căţui cu jăratic pe care, pe 
vremuri, o bucătăreasă i-o răsturnase pe bluză. Drept care 
părinţii aceştia luau tot felul de măsuri. Cuţitele nu erau 
niciodată ascuţite, nici podelele ceruite. La ferestre 
puseseră gratii de fier, iar la pervazuri, nişte bare groase. 
Copilaşii lui Homais, cu toată libertatea pe care-o aveau, nu 
puteau face o mişcare fără să se ţină cineva de ei, ca să-i 
supravegheze; la cel mai mic guturai, tatăl lor îi îndopa cu 
leacuri de piept, şi, până la vârsta de patru ani trecuţi, toţi 
purtau, vrând-nevrând, nişte scufiţe vătuite. Drept e că asta 
era o manie a doamnei Homais; în sinea lui, soţul ei nu era 


LIA 


de loc bucuros, temându-se ca nu cumva strânsoarea 
acestor scufiţe să aibă cine ştie ce înrâurire asupra 
deşteptăciunii lor, şi câteodată îşi da drumul: 

— Aşadar, ai de gând să faci din ei nişte caraibi sau nişte 
botocuzi?! 

Charles încercase atunci de mai multe ori să schimbe 
vorba. 

— Aş vrea să vă spun ceva, şoptise încetişor la urechea 
secretarului, care o luase pe scară înaintea lui. 

„O fi bănuind ceva?” se întreba Leon, îi bătea inima şi se 
pierdea în fel de fel de presupuneri. 

În cele din urmă Charles, după ce închise uşa, îl rugă să se 
intereseze personal la Rouen care-ar fi preţurile pentru un 
frumos daghereotip 128); voia să-i facă soţiei lui o duioasă 
surpriză, o atenţie delicată: portretul lui în frac. Dar voia să 
ştie dinainte cât o să-l coste; culegerea acestor informaţii 
nu avea să-l încurce pe domnul Leon, de vreme ce se ducea 
la oraş aproape în fiecare săptămână. 

De ce se ducea? Homais bănuia că aici se ascundea cine 
ştie ce aventură de holtei, cine ştie ce intrigă. Dar se înşela; 
Leon nu avea nici o aventură. Era mai trist ca niciodată, şi 
doamna Lefranqois băgase bine de seamă asta după câtă 
mâncare lăsa acum în farfurie. Ca să afle mai multe, îl 
iscodea pe perceptor; Binet îi răspunse pe un ton înţepat că 
el nu-i în solda poliţiei. 

Camaradul său totuşi îi părea foarte ciudat; căci deseori 
Leon se lăsa pe spătarul scaunului, cu braţele întinse în 
lături, şi se cam plângea de viaţă. 

— Fiindcă nu vă distraţi de ajuns, explica perceptorul. 

— Cu ce sa mă distrez? 

— Eu, în locul dumitale, mi-aş lua un strung. 

— Dar nu ştiu să lucrez la strung, răspunse secretarul. 

— A! Asta aşa e! Spunea celălalt mângâindu-şi bărbia cu 
un aer de dispreţ amestecat cu satisfacţie. 

Leon se săturase să iubească fără rezultat; apoi, începea 
să simtă copleşeala pe care ţi-o dă monotonia vieţii atunci 


când ea nu-i călăuzită de nici un interes şi nu-i susţinută de 
nici o speranţă. Era atât de plictisit de Yonville şi de 
locuitorii lui, încât îşi ieşea din fire când vedea anumiţi 
oameni şi anumite case; şi farmacistul, cât era el de 
cumsecade, îi devenea cu totul nesuferit. Totuşi, perspectiva 
unei noi situaţii îl înspăimânta tot atât pe cât îl ademenea. 

Teama aceasta se schimbă repede în nerăbdare, şi atunci 
Parisul îi flutură din depărtare fanfara balurilor lui mascate, 
cu râsetele „gazetelor”. Deoarece avea să-şi termine acolo 
dreptul, de ce nu pleca? Cine-l împiedica? Şi în mintea lui 
începu sa facă pregătiri; hotări mai dinainte de ce să se 
apuce. Îşi mobilă, în gând, un apartament. O să ducă o viaţă 
de artist. O să ia lecţii de ghitară! O să aibă un halat, o 
beretă-bască, pantofi de catifea albastră! Şi admiră chiar de 
pe acum, deasupra căminului, două florete încrucişate, cu 
un cap de mort şi o ghitară deasupra. 

Partea grea era consimţământul marnei lui - şi totuşi nimic 
nu părea mai cuminte. Chiar maestrul lui îl îndemna să 
lucreze într-un alt birou, unde-ar putea să înveţe mai mult. 
Luând deci o cale de mijloc, Leon căută un loc de al doilea 
secretar la Rouen; nu găsi, şi, în cele din urmă, îi scrise 
mamei lui o lungă scrisoare amănunţită, în care-i arăta 
pentru ce motive trebuie să plece, să se instaleze imediat la 
Paris. Maică-sa fu de acord. 

Leon nu se grăbi de loc. În fiecare zi. Timp de o lună 
întreagă, Hivert îi cără de la Yonville la Rouen, de la Rouen 
la Yonville cufere, geamantane şi pachete; şi după ce Leon 
îşi reîmprospăta garderoba şi-şi dădu la reparat cele trei 
fotolii pe care le avea, îşi cumpără o întreagă provizie de 
fulare, într-un cuvânt, luă mai multe măsuri decât pentru o 
călătorie în jurul lumii; tot amână plecarea de pe-o 
săptămână pe alta, până primi de la mama lui o a doua 
scrisoare, prin care-l zorea să plece, de vreme ce aşa-i era 
dorinţa, ca să-şi poată trece examenul înainte de vacanţă. 

Când sosi clipa îmbrăţişărilor, doamna Homais lacrimă; 
Justin plângea în hohote; Homais, ca om tare ce era, îşi 


ascunse emoția; voi să ducă chiar el paltonul prietenului 
său până la poarta notarului, care-l luă pe Leon la Rouen în 
trăsura lui. Acesta din urmă de-abia avu timp să-şi ia rămas 
bun de la domnul Bovary. 

Când ajunse sus, la capătul scării, se opri cu sufletul la 
gură. La intrarea lui, doamna Bovary sări deodată în 
picioare. 

— Tot eu sunt! Zise Leon. 

— Eram sigură! 

Emma îşi muşcă buzele, şi un val de sânge îi năvăli în faţă, 
îmbujorând-o din rădăcina părului până la marginea 
gulerului. Stătea în picioare, cu umărul rezemat de 
lemnăria care căptuşea peretele. 

— Dar domnul nu-i aici? Începu Leon. 

— Lipseşte. Mai spuse încă o dată: Lipseşte. 

După asta urmă o tăcere. Se uitară unulla altul; şi 
gândurile lor, contopite în aceeaşi spaimă, se îmbrăţişau 
strâns, ca două piepturi care se zbat. 

— Aş ţine mult s-o sărut pe Berthe, spuse Leon. Emma 
cobori câteva trepte şi-o strigă pe Felicite. 

Leon aruncă repede jur împrejur o privire 
atotcuprinzătoare, pe pereţi, pe etajere, pe cămin, ca şi 
cum ar fi vrut să pătrundă tot, săia cueltot. 

Dar Emma se întoarse, şi servitoarea o aduse pe Berthe, 
care zgâlţâia la capătul unei sfori o morişcă de vânt cu 
vârful în jos. 

Leon o sărută pe gât de mai multe ori. 

— Adio, sărmane copil! Adio, micuță dragă, adio! 

Şi o încredinţă iar mamei. 

— Ia-o de-aici, spuse ea. Rămaseră singuri. 

Doamna Bovary, întoarsă cu spatele, stătea cu obrazul lipit 
de geam; Leon îşi ţinea şapca în mână şi o bătea uşor de-a 
lungul piciorului. 

— Are să plouă, spuse Emma. 

— Am manta, răspunse el. 

— Ah! 


Emma se întoarse, cu bărbia în piept, cu fruntea înainte. 
Lumina aluneca pe ea ca pe-o marmură, până la arcul 
sprâncenelor, fără să se poată şti ce privea în depărtare, 
nici ce gândea în adâncul sufletului ei. 

— Deci, adio! Spuse Leon suspinând. 

Emma ridica atunci capul cu o mişcare bruscă. 

— Da, adio... Pleacă! 

Se apropiară unul de altul; Leon întinse mâna, Emma 
şovăi. 

— Aşadar, englezeşte, spuse Emma, lăsându-şi mâna într-a 
lui şi silindu-se să râdă. 

Leon i-o simţi între degete şi parcă însăşi esenţa întregii ei 
fiinţe coborâse în această palmă umedă. 

Apoi deschise mâna; ochii lor se mai întâlniră o dată, şi 
Leon dispăru. 

Când ajunse în piaţă, se opri şi se ascunse după un stâlp, 
ca să se mai uite o dată la casa aceea albă, cu cele patru 
jaluzele verzi. I se păru că în cameră, în dosul ferestrei, 
vede o umbră; dar perdeaua, desprinzându-se din cordonul 
ce o strângea ca şi cum nimeni n-ar fi atins-o, mişcă încet 
lungile ei falduri oblice, care, dintr-o singură tresărire, se 
desfăcură toate, şi rămase dreaptă, mai nemişcată ca un 
zid. Leon o luă la fugă. 

Zări de departe, pe drum, cabrioleta patronului său, şi 
alături, un om într-un şorţ de pânză groasă, care ţinea 
calul. Homais şi domnul Guillaumin săteau de vorbă. Îl 
aşteptau. 

— Să ne îmbrăţişăm, zise spiţerul cu lacrimi în ochi. Uite-ţi 
paltonul, dragul meu prieten; bagă de seamă să nu răceşti. 
Îngrijeşte-te; menajează-te. 

— Hai, Leon, urcă-te! Zise notarul. 

Homais se aplecă peste aripa trăsurii şi, cu o voce 
întretăiată de suspine, lăsă să-i scape aceste două cuvinte 
triste: 

— Drum bun. 

— Bună seara, răspunse domnul Guillaumin. Dă-i drumul! 


Plecară, iar Homais se întoarse acasă. 

Doamna Bovary deschisese fereastra care dădea în 
grădină şi se uită la nori. 

Se îngrămădeau la apus, spre Rouen, şi îşi rostogoleau 
repede rotocoalele lor negre, din dosul cărora ieşeau razele 
lungi ale soarelui, ca săgețile de aur ale unui trofeu 
suspendat, pe când restul cerului senin era alb ca de 
porțelan. Dar răbufnirea unei vijelii încovoie plopii, şi ploaia 
se dezlănţui deodată, ropotind pe frunzele verzi. Soarele se 
arăta apoi iarăşi, găinile începură să cotcodăcească, vrăbiile 
să scuture din aripi în tufişurile ude. Băltoacele de pe nisip 
duceau cu ele, scurgându-se, nişte flori roz de salcâm. 

„Ah! Ce departe trebuie să fie acum!” se gândi ea. 

Domnul Homais veni ca de obicei la şase şi jumătate, în 
timpul mesei. 

— Ei bine, zise el aşezându-se, aşadar, adineauri îl 
expediarăm pe tânărul nostru! 

— Aşa s-ar părea, răspunse doctorul. Apoi, întorcându-se 
pe scaun: Ce mai nou pe la dumneavoastră? 

— Nu mare lucru. Doar că soţia mea a fost azi după- 
amiază puţin tulburată. Ştiţi dumneavoastră, femeile se 
tulbură dintr-un fleac! Mai ales a mea! Şi am greşi dacă ne- 
am ridica împotrivă, fiindcă aşa sunt nervii lor, mai slabi 
decât ai noştri. 

— Bietul Leon, zise Charles, cum are s-o ducă la Paris?! 
Crezi c-o să se obişnuiască...? 

Doamna Bovary oftă. 

— Ba bine că nu! Zise farmacistul, plescăind din limbă. 
Chefuri cu femei prin birturi, baluri mascate, şampanie, 
toate astea au să se ţină lanţ, vă asigur! 

— Nu cred să ajungă un stricat, obiectă Bovary. 

— Nici eu, se grăbi să adauge Homais, cu toate că va 
trebui să se ia după ceilalţi, ca să nu treacă altfel drept un 
iezuit. Nici nu ştiţi ce viaţă duc ştrengarii aceia cu actrițele, 
în Cartierul Latin! De altfel, studenţii sunt foarte bine văzuţi 
la Paris. Numai să aibă darul de a fi plăcuţi, că imediat sunt 


primiţi în cele mai bune cercuri şi sunt chiar doamne din 
cartierul Saint-Germain care se îndrăgostesc de ei, ceea ce 
le oferă mai târziu prilejul să facă nişte căsătorii strălucite. 

— Dar, zise doctorul, mi-e teamă că el... Acolo... 

— Aveţi dreptate, îl întrerupse spiţerul, asta-i cealaltă faţă 
a medaliei! Eşti silit să stai mereu cu mâna în pungă. Stai, 
sa zic aşa, într-o grădină publică; se prezintă un oarecare, 
bine îmbrăcat, chiar decorat, şi pe care l-ai putea lua drept 
un diplomat; ţi se adresează; îi vorbeşti; tipul se vâră în 
sufletul tău, îţi oferă tutun sau îţi ridică pălăria. Apoi te 
apropii de dânsul mai mult; te duci cu ella o cafenea, te 
pofteşte să mergi la vila lui de la ţară, între două pahare îţi 
dă prilejul să faci tot felul de cunoştinţe, şi, de cele mai 
multe ori nu face decât să-ţi şterpelească punga sau să te 
vâre în cine ştie ce dandana... 

— Adevărat, răspunse Charles. Dar eu mă gândeam mai cu 
seamă la boli, ca de pildă la febra tifoidă, care atacă 
studenţii din provincie. 

Emma tresări. 

— Din cauza schimbării de regim, continuă farmacistul, şi 
a tulburării pe care o provoacă în tot organismul. Şi apoi, 
apa din Paris, ştiţi dumneavoastră! Felurile de la birturi, 
toate acele mâncăruri piperate ajung, în cele din urmă, să-ţi 
înfierbânte sângele şi nu fac, orice s-ar spune, cât un rasol 
bun! În ce mă priveşte, eu am preferat totdeauna bucătăria 
burgheză; e mai sănătoasă! Aşa că, pe când făceam 
farmacia la Rouen, am stat într-o pensiune, mâncam cu 
profesorii. 

Şi continuă tot aşa, să-şi spună părerile sale generale şi 
preferinţele personale, până în clipa când veni Justin să-l 
caute ca să pregătească un gălbenuş cu lapte şi zahăr. 

— N-ai o clipă de răgaz, strigă el, mereu la jug! Nu-i chip 
să ies un moment! Trebuie să mă treacă nădugşelile ca pe-un 
cal la arat! Ce jug nenorocit! Apoi, când ajunse la uşă: A 
propos, ştiţi noutatea? 

— Ce noutate? 


— E foarte probabil, continuă Homais, ridicând 
sprâncenele şi luând o mutră din cele mai serioase, că 
expoziţia agricolă a Senei Inferioare are să se ţină anul ăsta 
la Yonville-l'Abbaye. Cel puţin aşa se zvoneşte. Ziarul de azi- 
di-mineaţă lăsă să se înţeleagă ceva. Pentru arondismentul 
nostru ar fi de cea mai mare importanţă! Dar o să vorbim 
de asta mai târziu. Vă mulţumesc, văd perfect; Justin e cu 
felinarul. 

VII. 

A doua zi fu pentru Emma o zi jalnică. Totul i se păru 
învăluit într-o ceaţă neagră, care plutea nedesluşit pe 
deasupra lucrurilor, şi tristeţea se afunda în sufletul ei cu 
urlete sfâşietoare, ca un vânt de iarnă prin castelele 
părăsite. Avea acea stare de vis pe care ţi-o dă ceea ce nu 
se mai întoarce niciodată, oboseala care te cuprinde după 
fiecare fapt împlinit, acea durere, în fine, pe care ţi-o dă 
întreruperea oricărei mişcări obişnuite, încetarea bruscă a 
unei vibrații prelungi. 

Ca şi după întoarcerea de la Vaubyessard, când cadrilurile 
i se învârteau în cap, simţea o melancolie posomorâtă, o 
deznădejde mocnită. Leon îi apărea acum mai mare, mai 
frumos, mai duios, mai enigmatic; cu toate că se despărţise 
de ea, nu o părăsise, era acolo, şi parcă umbra lui mai 
rămăsese pe pereţii casei. Nu-şi putea lua ochii de pe 
covorul pe care călcase el, de pe fotoliile acelea, acum 
goale, în care stătuse el. Râul continua să curgă, 
împingându-şi valurile-i mărunte de-a lungul malului 
lunecos. Se plimbaseră de-atâtea ori pe acolo, şi undele 
murmurau la fel, pe pietrele acoperite cu muşchi. Ce zile 
însorite au avut! Ce minunate după-amiezi, singuri, la 
umbră, în fundul grădinii! El citea tare, cu capul gol, stând 
pe un scăunel de nuiele uscate; boarea răcoroasă a pajiştii 
făcea să tremure filele cărţii şi conduraşii din bolta 
chioşcului... Ah! Plecase singurul farmec al vieţii ei, singura 
speranţă cu putinţă a unei fericiri! Cum nu prinsese ea 
fericirea aceea, când avusese prilejul?! De ce n-a reţinut-o 


cu amândouă mâinile, în genunchi, atunci când voia să-i 
scape? Şi se blestemă că nu-l iubise pe Leon; era însetată 
de buzele lui. Îi veni să alerge după el, să se arunce în 
braţele lui, să-i spună: „lată-mă, sunt a ta!” Dar Emma se 
împiedica mai dinainte de toate greutăţile înfăptuirii, şi 
dorinţele ei, sporite de regret, erau şi mai vii. 

Din clipa aceea, amintirea lui Leon fu centrul suferinţei ei, 
unde pâlpâia mai tare decât focul uitat de nişte drumeţii în 
zăpadă prin stepele Rusiei. Alerga spre focul acela, se 
ghemuia lângă el, îi răscolea încetişor jăraticul gata să se 
stingă, se ducea să caute jur împrejur tot ce putea să-l 
înteţească şi amintirile cele mai îndepărtate, ca şi 
împrejurările cele mai apropiate, ceea ce simţea ca şi ceea 
ce-şi închipuia, dorinţele de voluptate care se risipeau, 
proiectele de fericire care trosneau de vânt ca nişte crengi 
uscate, cuminţenia ei stearpă, speranţele ei năruite, targa 
căsniciei le aduna, le lua, le folosea pe toate pentru a-şi 
aţâţa tristeţea. 

Cu toate acestea, flăcările se potoliră, fie că provizia se 
isprăvi de la sine, fie că mormanul fusese prea îndesat. 
Nemaivăzându-l, dragostea se stinse puţin câte puţin, 
părerea de rău se înăbuşi sub obişnuinţă; şi licărirea aceea 
de incendiu, care împurpurase cerul ei palid, se învălui în 
mai multă umbră şi, încetul cu încetul, se şterse. În aţipirea 
conştiinţei, luă până şi sila faţă de soţul ei drept înclinaţie 
sufletească pentru amant; dogoarea urii, drept văpaia 
dragostei, dar cum uraganul sufla mereu, iar pasiunea se 
mistui până ajunse scrum, şi nici un ajutor nu veni, nici o 
rază de soare nu se arătă, în jurul ei se aşternu noapte 
deplină şi rămase pierdută într-un frig cumplit, care-i 
pătrundea toată fiinţa. 

Atunci începură iarăşi zilele de chin de la Tostes. Se 
socotea acum mult mai nenorocită, căci ştia ce-i suferinţa şi 
avea convingerea că nu se va mai sfârşi niciodată. 

O femeie care-şi impusese sacrificii atât de mari putea 
foarte bine să-şi îngăduie fantezii. Îşi cumpără un pupitru 


de rugăciuni gotic şi cheltui într-o lună patrusprezece 
franci pentru lămâi, cu care să-şi curețe unghiile; scrise la 
Rouen să i se cumpere o rochie de caşmir albastru; alese de 
la L.heureux cea mai frumoasă din eşarfele pe care le avea 
şi se încinse cu ea pe deasupra capotului; apoi, cu obloanele 
închise şi dichisită astfel, rămânea întinsă pe-o canapea, cu 
o carte în mână. 

Îşi schimba des pieptănătura; se aranja în chip de 
chinezoaică, cu bucle moi, cu codițe împletite; îşi făcu o 
cărare la o parte şi îşi încârlionţă părul pe dedesubt, ca un 
bărbat. 

Vru să înveţe italieneşte; cumpără dicţionare, o gramatică, 
un teanc de hârtie albă. Încercă să citească cărţi serioase, 
istorie sau filosofie. Uneori, noaptea, Charles sărea din 
somn ca ars, crezând că venea să-! Caute vreun bolnav: 

— Vin îndată, bolborosea el. 

Şi nu era nimic altceva decât hârşcâitul chibritului cu care 
Emma voia să aprindă iar lampa. Dar cu cititul ei se petrecu 
la fel ca şi cu tapiţeriile care, de-abia începute, stăteau 
ticsite în dulap; le lua, le lăsa, se apuca de altele. 

Avea accese, când putea fi împinsă uşor spre orice 
ciudăţenii. Într-una din zile se făli faţă de bărbatul ei că-i în 
stare să bea, ca nimic, o jumătate de pahar de rachiu; şi 
cum Charles avu nerozia să facă prinsoare, Emma clădu pe 
gât rachiul până la fund. Cu toate aerele ei de femeie 
zvăpăiată (aşa spuneau despre ea burghezele din Yonville), 
Emma nu părea totuşi veselă, şi, de obicei, avea totdeauna 
la colţurile gurii acea strâmbătură neclintită care încreţeşte 
obrazul fetelor bătrâne şi al ambiţioşilor decăzuţi. Era toată 
palidă, albă ca un cearceaf, pielea nasului era întinsă spre 
nări, ochii aveau priviri vagi. Fiindcă îşi descoperise trei fire 
de păr cărunt la tâmple, începu să vorbească de bătrâneţe. 

Deseori o apuca un fel de sfârşeală. Într-o zi chiar scuipă 
sânge, şi cum Charles se tot învârtea în jurul ei, lăsând să se 
vadă că-i îngrijorat, Emma-i răspunse: 

— Ei şi? Ce importanţă are? 


Charles se retrase în cabinetul lui şi plânse, stând cu 
coatele pe masă, în fotoliul de la birou, sub craniul 
frenologic. 

Atunci scrise mamei sale, rugând-o să vină, şi se sfătui 
mult cu ea în privinţa Emmei. 

Ce să decidă? Ce să facă, de vreme ce refuza orice 
tratament? 

— Ştii tu ce i-ar trebui femeii tale? Începea iar doamna 
Bovary-mama. Ar trebui s-o sileşti să se apuce de ceva, de 
vreo treabă manuală. Dacă ar fi nevoită ca atâtea altele să- 
şi câştige pâinea, n-ar avea nevricalele astea, care-i vin 
dintr-o sumedenie de idei pe care şi le vâră în cap şi din 
trândăvia în care trăieşte. 

— Cu toate acestea, e ocupată, spunea Charles. 

— Ei, e ocupată! Şi cu ce mă rog? Citeşte romane, cărţi 
păcătoase, care-s împotriva religiei şi în care sunt luaţi în 
râs preoţii, cu citate scoase din Voltaire. Dar toate astea duc 
cine ştie unde, bietul meu copil, şi un om fără religie 
sfârşeşte totdeauna rău. 

Se hotărî deci ca Emma să nu mai citească romane. Lucrul 
nu era de loc uşor. Bătrâna luă asta asupra ei; când avea să 
treacă prin Rouen, urma să se ducă personal la cel care-i 
împrumuta cărţi şi să-i spună că Emma nu se mai abonează. 
Şi dacă totuşi librarul ar stărui în îndeletnicirea lui de a 
otrăvi oamenii, n-ar avea oare dreptul să anunţe poliţia? 

Despărțirea dintre soacră şi noră fu rece. În cursul celor 
trei săptămâni cât stătuseră împreună nu schimbaseră nici 
două cuvinte, afară de răspunsuri şi amabilităţi, când se 
întâlneau la masă, şi seara, înainte de culcare. 

Doamna Bovary-mama plecă într-o miercuri, când era zi 
de târg la Yonville. 

Dis-de-dimineaţă piaţa era înţesată de un şir întreg de 
şarete cu două roţi, care, toate, răsturnate pe spate şi cu 
hulubele în aer, se întindeau de-a lungul caselor, de la 
biserică până la han. De cealaltă parte erau barăci de 
pânză, în care se vindeau bumbăcărie, plăpumi şi ciorapi de 


lână, laolaltă cu căpestre pentru cai şi pachete cu panglici 
albastre, ale căror capete fâlfâiau în vânt. Printre piramide 
de ouă şi coşniţe cu brânză, din care ieşeau fire de paie 
cleioase, erau îngrămădite pe jos tot felul de unelte mari de 
fier; lângă vânturătorile de grâu, găini care cârâiau în cuşti 
joase, scoțând gâturile printre ostreţe. Mulțimea, 
îngrămădindu-se în acelaşi loc, de unde nu se mai urnea, 
era cât pe ce să spargă uneori vitrina farmaciei. Miercurea 
farmacia nu se golea o clipă, şi lumea se înghesuia nu atât 
ca să cumpere doctorii, cât pentru consultaţii, aşa de mare 
era faima domnului Homais prin satele dimprejur. 
Siguranţa lui neclintită îi vrăjise pe ţărani. Se uitau la el ca 
la cel mai mare dintre toţi doctorii. 

Emma stătea sprijinită în coate la fereastră (stătea de 
multe ori aşa; în provincie, fereastra ţine loc şi de teatru, şi 
de plimbare) şi se distra privind gloata de ţărani, când zări 
un domn îmbrăcat într-o redingotă de catifea verde. Purta 
mănuşi galbene, cu toate că era încălţat cu nişte jambiere 
butucănoase: şi se îndrepta spre casa doctorului, urmat de 
un ţăran, care mergea cu capul în jos, adâncit în gânduri. 

— Pot să-l văd pe domnul doctor? Îl întrebă pe Justin, care 
stătea de vorbă în prag cu Felicite. Şi, luându-l drept un 
servitor de-al casei: Spuneţi-i că a venit domnul Rodolphe 
Boulanger de La Huchette. 

Noul-sosit nu-şi adăugase numelui acel de la dintr-o 
vanitate de latifundiar, ci numai ca să se ştie despre cine-i 
vorba. La Huchette era într-adevăr o moşie aproape de 
Yonville, căreia îi cumpărase castelul, împreună cu două 
ferme, pe care le exploata singur, fără ca totuşi să-şi bată 
prea mult capul. Ducea o viaţă de burlac şi se spunea că are 
cel puţin cincisprezece mii de livre venit anual! 

Charles intră în sala mare de jos. Domnul Boulanger îi 
prezentă omul cu care venise şi care voia să i se ia sânge, 
pentru că simţea că-l furnica în tot trupul. 

— Asta o să mă curețe, obiecta el la orice argumente. 


Bovary porunci deci să i se aducă o faşă şi un lighean şi-l 
rugă pe Justin să-l ţină. Apoi, adresându-se ţăranului, alb ca 
varul: 

— Nu-ţi fie frică, voinicule. 

— Nu, nu, răspunse celălalt, daţi-i înainte! 

Şi cu un aer fălos îşi întinse braţul zdravăn. Când îl înţepă 
cu lanţeta, sângele ţâşni, împroşcând oglinda. 

— Dă mai aproape ligheanul! Strigă Charles. 

— Ia te uită, spuse ţăranul, ai putea să juri că-i un şipot 
care curge! Ce sânge roş am! Asta-i semn bun, nu-i aşa? 

— Câteodată, reluă doctorul, nu simţi nimic la început, şi 
numai după aceea vine sincopa, mai ales la oameni zdraveni 
cum e ăsta. 

Când auzi vorbele acestea, ţăranul scăpă cutia pe care-o 
tot învârtea între degete. La o smucitură din umeri, 
spătarul scaunului trosni. Pălăria căzu pe jos. 

— Mă aşteptam, zise Bovary, apăsând cu degetul pe vână. 

Ligheanul începu să tremure în mâinile lui Justin: i se 
muiară genunchii, îngălbeni. 

— Nevastă! Nevastă! Strigă Charles. 

Dintr-o săritură, Emma cobori scara. 

— Oţet! Strigă el. Ah, Doamne! Amândoi deodată! Şi, de 
emoție, nu putea pune compresa. 

— Nu-i nimic, spunea foarte liniştit domnul Boulanger, 
luându-l pe Justin în braţe. 

Şi îl aşeză pe masă, cu spatele rezemat de perete. 

Doamna Bovary îi scoase cravata. Şnururile cămăşii aveau 
un nod, şi câteva minute scotoci cu degetele ei sprintene la 
gâtul băiatului; turnă nişte oţet pe batista ei de olandă şi 
începu să-i tamponeze tâmplele, suflând uşor pe deasupra. 

Căruţaşul îşi veni în fire, dar sincopa lui Justin tot mai 
ţinea, şi pupilele i se pierdeau în albul ochilor, ca nişte flori 
albastre în lapte. 

— Ar trebui să nu mai vadă asta, spuse Charles. Doamna 
Bovary luă ligheanul. Când îl puse sub masă, în mişcarea pe 
care-o făcu aplecându-se, rochia (era o rochie galbenă de 


vară, cu patru volane, lungă şi largă la poale) se înfoie în 
jurul ei pe lespezile sălii; şi cum Emma, aplecată, se clătina 
puţin cu braţele întinse în lături, rochia înfoiată făcea cute 
din loc în loc, după cum îşi mlădia mijlocul. Se duse apoi să 
ia o carafă de apă şi începu să topească nişte bucăţi de 
zahăr, când sosi farmacistul. În timpul zăpăcelii, servitoarea 
se dusese să-l cheme; când îşi văzu elevul cu ochii deschişi, 
răsuflă uşurat. Pe urmă, învârtindu-se în jurul lui, îl privi din 
cap până-n picioare. 

— Prostule, spunea el, prostuţule, zău! Prost ca noaptea! 
În definitiv, ce mare scofală e o flebotomie? Şi încă un 
vlăjgan care nu se teme de nimic, aşa cum îl vedeţi, un fel 
de veveriţă care se caţără să scuture nuci la înălţimi 
ameţitoare. A, da, vorbeşte, laudă-te! Frumoase însuşiri 
pentru unul care vrea să ajungă farmacist! Căci poţi să te 
trezeşti chemat, în împrejurări grave, în faţa tribunalelor, 
ca să luminezi conştiinţa magistraţilor; şi, cu toate acestea, 
va trebui să-ţi păstrezi sângele rece, să judeci, să te arăţi 
Om, sau, de nu, să treci drept imbecil. 

Justin nu răspundea. Spiţerul continuă: 

— Cine te-a rugat să vii? Mereu cazi pe capul domnulu 
doctor şi al doamnei. De altfel, miercurea am mai multă 
nevoie de tine. În clipa asta acasă sunt douăzeci de oameni. 
Am lăsat totul baltă, ca să văd ce-i cu tine. Hai, cară-te! 
Şterge-o Aşteaptă-mă şi ai grijă de borcane! 

După ce Justin, care se îmbrăcase, plecă, mai vorbiră puţin 
despre leşinuri. Doamna Bovary nu leşinase niciodată. 

— Nemaipomenit pentru o doamnă! Spuse domnul 
Boulanger. Sunt unii însă foarte slabi de înger. Aşa, de pildă, 
odată, la un duel, am văzut un martor leşinând numai când 
a auzit ţăcănitul pistoalelor ce se încărcau. 

— Eu, zise spiţerul, când văd sânge de-al altora, n-am nici 
pe dracu; dar numai ideea că cel ce curge e al meu ar fi de 
ajuns să mă facă să leşin, dac-aş sta să mă gândesc mult la 
asta. 


Între timp, domnul Boulanger dădu drumul servitorului, 
sfătuindu-l să se liniştească, acum, după ce-şi făcuse cheful. 

— El mi-a dat prilejul să vă cunosc, adăugă. 

Şi cât spuse fraza asta nu-şi luă ochii de la Emma. 

Apoi puse trei franci pe colţul mesei, salută cu indiferenţă 
şi plecă. 

Ajunse repede de cealaltă parte a râului (acesta-i era 
drumul de întoarcere spre La Huchette); şi Emma îl zări pe 
pajişte, mergând pe sub plopi, încetinind pasul din când în 
când, ca cineva adâncit în gânduri. 

„E foarte drăguță! Îşi spunea el; e foarte drăguță nevasta 
asta a doctorului. Dinţi frumoşi, ochi negri, picior cochet; şi 
arată a pariziancă. De unde naiba a răsărit? Unde-a găsit-o 
rotofeiul ăsta?” 

Domnul Rodolphe Boulanger avea treizeci şi patru de ani; 
era brutal din fire şi de o inteligenţă pătrunzătoare; 
avusese de altfel mult a face cu femeile şi se pricepea la ele. 
Asta i se păruse frumuşică, aşa că se gândea la ea şi la 
bărbatul ei. 

„Cred că-i tare prost. Şi ea-i sătulă de el; nu încape 
îndoială! Are unghiile murdare şi e neras de trei zile. În 
timp ce el bate drumurile pe la bolnavii lui, ea stă să 
cârpească ciorapi. Şi ce se mai plictiseşte! Şi cât ar vrea să 
stea într-un oraş, să joace polca în fiecare seară... Biata 
femeiuşcă! Aici oftează cu gura căscată după dragoste, cum 
oftează crapul după apă pe masa din bucătărie. Cu trei 
vorbe galante, e-n stare să te adore, sunt sigur! Ar fi duios, 
încântător! Dar cum să te descotoroseşti de ea după 
aceea?” 

Atunci complicațiile plăcerii întrevăzute în viitor îl făcură, 
prin comparaţie, să se gândească la amanta lui. Întreţinea o 
actriţă din Rouen; şi când se opri cu gândul asupra chipului 
ei, de care, chiar în amintire, era sătul, îşi spuse: „Ah! 
Doamna Bovary e cu mult mai frumoasă decât ea, mai 
fragedă mai ales. Hotărât lucru! Virginie începe să se 


îngraşe prea tare. E-aşa de plictisitoare cu veselia ei. Şi 
apoi, pasiunea ei pentru crevete!” 

Câmpul era pustiu, şi Rodolphe n-auzea în jurul lui decât 
şfichiuitul regulat al ierbii care-i bătea ghetele şi ţârâăitul 
greierilor pitiţi pe undeva prin ovăz; o revedea pe Emma în 
sală, îmbrăcată aşa cum o văzuse, şi o dezbrăca. 

— Ah! Voi avea-o! Strigă el sfărâmând cu bastonul un 
bulgăr din faţa lui. 

Şi îndată examină ce avea de făcut. Se întrebă: Unde să ne 
întâlnim? În ce fel? O să avem mereu mormolocul pe cap, şi 
bonă, vecinii, bărbatul, tot felul de belele de care trebuie să 
ţină seamă. 

„Ei, asta-i! Îşi spuse el. Trebuie să pierzi prea multă 
vreme.” Apoi reîncepu: „Numai că are nişte ochi care-ţi 
sfredelesc inima, nu altceva! Şi paliditatea asta!... Eu, care 
ador femeile palide!” 

Când ajunse pe creasta dealului d'Argueil, hotărârea era 
luată. 

„Nu mai rămâne decât să prind o ocazie. Ei bine! Am să 
mai trec pe-acolo câteodată, o să le trimit vânat, păsări; la 
nevoie, o să mă las să-mi ia şi sânge; o să devenim prieteni, 
să-i invit la mine... Ei, drace! Adăugă apoi. Uite, acuşi are 
loc expoziţia agricolă; va veni şi ea, şi am s-o văd! Vom 
începe, şi cu îndrăzneală, căci aşa-i cel mai sigur.” 

VIII. 

Într-adevăr, veni şi ziua faimoasei expoziţii! Chiar din 
dimineaţa serbării, locuitorii nu mai vorbeau, stând în 
poartă, decât despre pregătirile ce se făceau; se întinseseră 
ghirlande de iederă deasupra uşii de la primărie; într-o 
poiană se ridicase un cort pentru banchet, şi în mijlocul 
pieţei, în faţa bisericii, un fel de tun străvechi trebuia să 
vestească sosirea domnului prefect şi numele agricultorilor 
laureați. Garda Naţională din Buchy (la Yonville nu era) 
venise să se alăture corpului de pompieri, al cărui căpitan 
era Binet. În ziua aceea el purta un guler şi mai înalt ca de 
obicei şi, încătărămat în tunică, era aşa de ţeapăn şi de 


nemişcat, încât aveai impresia că tot ce era viu în el se 
lăsase în cele două picioare, care băteau cadenţa cu pas 
apăsat, dintr-o singură zvâcnitură. Cum între perceptor şi 
colonel stăruia de mult o rivalitate, şi unul şi celălalt, pentru 
a arăta ce pot, îşi instruiau oamenii separat. Vedeai trecând 
pe rând, când înainte, când înapoi, epoleţi roşii şi 
plastroane negre. Când credeai că se isprăveşte, atunci 
începea iar. Niciodată nu se desfăşurase atâta alai. Încă din 
ajun, mai mulţi burghezi îşi dichisiseră casele; drapele 
tricolore atârnau la ferestrele întredeschise; toate 
cârciumile erau ticsite; şi cum timpul era frumos, bonetele 
scrobite, crucile de aur şi năframele colorate păreau mai 
albe ca zăpada, sclipeau în lumina soarelui şi înviorau, cu 
împestriţeala lor împrăştiată, întunecata monotonie a 
redingotelor şi a bluzelor albastre. Fermierele din 
împrejurimi, dându-se jos de pe cal, îşi scoteau boldul mare 
cu care-şi prinseseră strâns în jurul trupului rochia 
suflecată, de teamă să nu se păteze; iar bărbaţii, 
dimpotrivă, ca să-şi cruţe pălăriile, îşi puseseră batistele pe 
deasupra, ţinând colţurile între dinţi. 

Mulțimea venea în uliţa mare prin cele două intrări ale 
satului. Se revărsa din ulicioare, de pe alei, din case, şi din 
când în când, în urma burghezelor, care ieşeau cu mănuşi 
de aţă în mâini, ca să vadă serbarea, se auzeau căzând la 
loc ciocanele de la porţi. Erau mai ales de admirat doi 
stâlpi, cu câte un cadru triunghiular în vârf, plini cu 
lampioane, aşezaţi de o parte şi de alta a unei estrade pe 
care aveau să stea autorităţile; şi mai erau, prinse de cele 
patru coloane ale primăriei, patru feluri de prăjini, fiecare 
cu câte un steag de pânză verzuie, împodobită cu inscripţii 
în litere de aur. Pe unul era scris „Comerţului”, pe altul 
„Agriculturii”, pe al treilea „Industriei” şi pe al patrulea 
„Artelor”. 

Dar veselia care strălucea pe toate feţele o posomora 
parcă pe doamna Lefranqois, hangiţa. În picioare, pe scara 
bucătăriei, mormăia în bărbie: 


— Ce prostie! Ce prostie cu şandramalele astea de pânză 
ale lor! Îşi închipuie că prefectului o să-i placă să ia masa 
acolo, sub un cort, ca un măscărici de la circ? Şi maiziccă 
toate mofturile astea înseamnă o binefacere pentru ţinutul 
nostru! Dar atunci ce avea nevoie să se ducă să caute 
tocmai la Neufchâtel un birtaş ordinar?! Şi pentru cine, mă 
rog? Pentru nişte văcari! Nişte coate-goale...! 

Trecu spiţerul. Era în haină neagră, pantaloni de nanchin, 
pantofi de castor şi, ca niciodată, cu pălărie, o pălărie tare. 

— Plecăciune! Zise el. Scuzaţi-mă, sunt grăbit. 

Şi cum grăsuna văduvă îl întrebă unde se duce, continuă: 

— Vi se pare ciudat, nu-i aşa, ca eu, care stau mereu retras 
în laboratorul meu, mai dihai decât guzganul din poveste în 
brânză... 

— Ce brânză? Făcu hangiţa. 

— Nu, nimic, vorba vine! Răspunse Homais. Voiam să spun 
numai, doamnă Lefranqois, că de obicei stam închis în casă. 
Azi, însă, având în vedere împrejurarea asta, trebuie 
negreşit să... 

— A! Vă duceţi acolo? Spuse ea, cu un aer de dispreţ. 

— Da, mă duc, replică spiţerul mirat. Doar fac parte din 
comisia consultativă. 

Tuşa Lefranqois se uită la el câteva clipe şi, în cele din 
urmă, răspunse surâzând: 

— Atunci, e altceva! Dar ce aveţi dumneavoastră cu 
agricultura? Care va să zică, vă pricepeţi? 

— Fireşte că mă pricep, de vreme ce sunt farmacist, adică 
chimist! Şi întrucât chimia, doamnă Lefrangois, are drept 
scop cunoaşterea acţiunii reciproce şi moleculare a tuturor 
corpurilor din natură, urmează de-aici că agricultura este şi 
ea cuprinsă în domeniul chimiei; şi, într-adevăr, compoziţia 
îngrăşămintelor, fermentația lichidelor, analiza gazelor şi 
influenţa miasmelor, ce altceva sunt toate acestea, te-ntreb 
eu, dacă nu pur şi simplu chimie? 

Hangiţa mi răspunse nimic. Homais continuă: 


— Crezi dumneata că pentru a fi agronom trebuie să fi 
arat tu singur, sau să fi îngrăşat păsări? Dar mai degrabă 
trebuie să cunoşti compoziţia substanţelor în chestiune, 
zăcămintele geologice, influenţele atmosferice, calitatea 
terenurilor, a mineralelor, a apelor, densitatea diferitelor 
corpuri şi capilaritatea lor, şi mai ştiu eu ce... Şi trebuie să 
cunoşti temeinic toate principiile de igienă, pentru a 
conduce, pentru a judeca construcţia clădirilor, regimul 
animalelor, hrana servitorilor! Mai trebuie, doamnă 
Lefranqois să stăpâneşti botanica, să poţi deosebi plantele, 
mă-nţelegeţi, care sunt binefăcătoare şi care vătămătoare, 
care sunt neproductive şi care nutritive, dacă-i bine să le 
smulgi de aici şi să le răsădeşti dincolo, pe care să le 
răspândeşti şi pe care să le stârpeşti şi, într-un cuvânt, 
trebuie să te ţii la curent cu ştiinţa, prin broşuri şi buletine, 
să fii totdeauna gata pentru a putea să arăţi îmbunătățirile 
de adus... 

Hangiţa nu slăbea din ochi uşa de la „Cafeneaua 
franceză”, dar farmacistul continuă: 

— Să dea Dumnezeu ca agricultorii noştri să fie chimişti, 
sau cel puţin să asculte mai mult sfaturile ştiinţei! Aşa, de 
pildă, eu am scris de curând o broşură grosuţă, un memoriu 
de mai bine de şaptezeci şi două de pagini, intitulat Despre 
cidru, despre fabricaţia şi efectele lui, urmat de câteva 
reflecţii noi asupra acestui subiect, pe care l-am trimis 
Societăţii de agronomie din Rouen; şi care mi-a adus chiar 
onoarea de a fi primit printre membrii ei, în secţia agricolă, 
categoria pomologie; ei bine, dacă lucrarea mea ar fi fost 
dată publicităţii... 

Dar spiţerul se opri, văzând cât pare de preocupată 
doamna Lefranqois. 

— Ia te uită la ei! Spunea ea. Nu mai înţeleg nimic! O 
locantă ordinară ca asta! Şi ridicând din umeri, de i se 
întindeau pe piept ochiurile tricoului, arătă cu amândouă 
mâinile cârciuma concurentului ei, de unde tocmai atunci se 


auzea cântând: De altfel, n-are s-o mai ducă mult, adăugă 
ea, până-n opt zile s-a zis cu el! 

Homais se dădu înapoi, mirat. Ea cobori cele trei trepte şi 
îi şopti la ureche: 

— Cum! Nu ştiţi? Săptămâna asta o să-i pună sechestru, îl 
scoate în vânzare Lheureux. L-a omorât cu poliţele. 

— Ce înspăimântătoare catastrofă! Exclamă spiţerul, care 
avea totdeauna expresii potrivite în toate împrejurările cu 
putinţă. 

Hangiţa se apucă deci să-i povestească istoria asta, pe cate 
o ştia de la Theodore, servitorul domnului Guillaumin, şi, cu 
toate că nu-l putea suferi pe Tellier, îl defăima pe Lheureux. 
Spunea că-i un ademenitor, un om josnic. 

— Ei poftim, zise ea, uite-l în hală! O salută pe doamna 
Bovary, care poartă o pălărie verde. E chiar la braţ cu 
domnul Boulanger! 

— Doamna Bovary! Exclamă Homais. Mă duc repede să-i 
prezint omagiile mele. Poate că i-ar face plăcere să aibă un 
loc în incintă, sub coloane. 

Şi fără să mai stea s-o asculte pe tuşa Lefranqois, care-l 
striga ca să-i povestească mai departe, farmacistul se 
depărta iuţind pasul, ţanţoş şi cu zâmbetul pe buze, 
salutând în dreapta şi-n stânga şi umplând locul cu 
pulpanele mari ale hainei lui negre, care-i fluturau în urmă. 

Zărindu-l de departe, Rodolphe o luă mai repede, dar 
doamna Bovary osteni, aşa că el încetini şi spuse zâmbind, 
cu un ton brutal: 

— Voiam să nu ne-ntâlnim cu burtosul ăla, ştiţi, cu spiţerul. 

Ea-l ghionti cu cotul. 

„Ce-nseamnă asta?” se întrebă el. 

Şi se uită la ea cu coada ochiului, mergând înainte. 

Profilul îi era atât de liniştit, că nu puteai desluşi nimic din 
ce se petrece într-însa. Se desprindea în plină lumină, în 
ovalul pălăriei cu panglici şterse ca nişte frunze de trestie. 
Ochii ei, cu gene lungi, întoarse, priveau drept înainte şi, cu 
toate că erau larg deschişi, păreau puţin strânşi de umerii 


obrajilor, din cauza sângelui care bătea încetişor sub pielea 
ei delicată. Un ton trandafiriu străbătea prin despărţitura 
nărilor, îşi înclina capul pe umăr, şi între buze îi apărea 
vârful de sidef al dinţilor albi. 

„Îşi bate joc de mine?” se gândea Rodolphe. 

Gestul Emmei nu fusese totuşi decât un semn; căci domnul 
Lheureux se ţinea de ei, aruncându-le din când în când 
câte-un cuvânt, ca şi cum ar fi vrut să intre în vorbă. 

— Ce zi splendidă! Toată lumea e pe uliţă! Vântu-i de la 
răsărit. 

Şi doamna Bovary, ca şi Rodolphe, nu-i răspundeau de loc, 
pe când, la cea mai mică mişcare pe care o făceau, 
Lheureux se apropia spunând: „Poftim?” şi ducea mâna la 
pălărie. 

Când ajunseră în faţa casei potcovarului, în loc să urmeze 
drumul până la barieră, Rodolphe apucă deodată pe-o 
cărare, luând-o cu el şi pe doamna Bovary, şi strigă: 

— Bună seara, domnule Lheureux, pe curând! 

— Bine i-aţi mai făcut vânt, spuse ea râzând. 

— De ce, reîncepu el, să ne lăsăm năpădiţi de alţii? Şi 
pentru că astăzi am fericirea de a fi cu dumneavoastră... 

Emma se înroşi. Rodolphe nu-şi mai isprăvi fraza. Începu 
atunci să vorbească despre vremea frumoasă şi despre 
plăcerea de-a umbla prin iarbă. leşiseră câteva margarete. 

— Uite ce bănuţi drăgălaşi, zise el, şi atât de mulţi, de ai 
putea ghici tuturor îndrăgostiţilor din ţinut. Apoi adăugă: 
Dacă aş culege una? Ce ziceţi? 

— Sunteţi îndrăgostit? Întrebă ea, tuşind puţin. 

— He, he, cine ştie?... Răspunse Rodolphe. 

Pajiştea începea să se umple de lume, şi gospodinele 
dădeau peste tine cu umbrelele lor mari, cu coşurile şi cu 
copiii lor. Deseori trebuia să te fereşti de câte-un şir lung de 
ţărance, de slujnice cu ciorapi albaştri, în papuci, cu inele 
de argint şi care miroseau a lapte când treceai pe lângă ele. 
Umblau ţinându-se de mână şi se împrăştiau, aşa, de-a 
lungul pajiştii, de la şirul de plopi tremurători până la cortul 


ridicat pentru banchet. Dar începuse concursul, şi 
agricultorii intrau rând pe rând într-un fel de hipodrom 
împrejmuit cu o frânghie lungă întinsă pe nişte ţăruşi. 

Vitele stăteau acolo, cu botul spre frânghie, aliniindu-şi 
crupele inegale. Porci somnoroşi îşi înfundau râtul în 
pământ, viţeii răgeau, oile behăiau; vacile, cu un picior 
strâns sub ele, îşi lăbărţau burţile pe iarbă şi, rumegând 
alene, clipeau din pleoapele lor greoaie, sub muscăria care 
bâzâia împrejur. Căruţaşii, cu mânecile suflecate, ţineau de 
căpăstru armăsari ridicaţi în două picioare, care nechezau 
cu nările umflate în preajma iepelor, ce stăteau liniştite, 
întinzând capul şi coama pletoasă, pe când mânjii se 
odihneau la umbra lor sau uneori veneau să sugă; şi peste 
nesfârşita legănare a acestor trupuri înghesuite se vedea 
ridicându-se în vânt, ca o creastă de val, câte o coamă albă, 
sau, ieşind pe deasupra, nişte coarne ascuţite şi capete de 
oameni care alergau. Mai încolo, în afara ţarcului, cam la 
vreo sută de paşi depărtare, era un taur mare, negru, cu 
botniţă, cu un belciug de fier în nară şi care sta tot atât de 
nemişcat ca un taur de bronz. Un copil zdrenţăros îl ţinea 
de funie. 

În timpul acesta, printre cele două şiruri, nişte domni 
înaintau cu paşi greoi, cercetând fiecare vită, pentru ca 
apoi să se sfătuiască în şoaptă. Unul dintre ei, care părea 
cel mai mare, lua din mers câteva note într-un carneţel. Era 
preşedintele juriului: domnul Derozerays de la Panville. 
Cum îl zări pe Rodolphe, se apropie repede de el şi-i spuse 
zâmbind, cu un aer binevoitor: 

— Cum, domnule Boulanger, ne părăsiţi? 

Rodolphe îl încredinţă că va veni. Dar când preşedintele 
nu se mai văzu, adăugă: 

— Nu, zău că nu mă duc; compania dumneavoastră e mai 
prețioasă decât a lui. 

Şi tot bătându-şi joc de expoziţiile agricole, Rodolphe, ca 
să circule mai în voie, îşi arătă jandarmului legitimaţia 
albastră, ba câteodată se şi oprea în faţa vreunui exemplar 


mai frumos, pe care doamna Bovary nu-l admira de loc. 
Rodolphe observă acest lucru, şi atunci începu să facă 
glume pe socoteala toaletelor pe care le poartă doamnele 
din Yonville, după care se scuză că şi ţinuta lui lăsa de dorit. 
Avea în îmbrăcăminte acel amestec fără nici o legătură de 
lucruri comune şi de lucruri prea căutate, în care, de obicei, 
omul de rând crede că întrezăreşte mărturia unei vieţi 
ciudate, zbuciumările unui sentiment, tiraniile artei, şi 
totdeauna un anume dispreţ pentru convențiile sociale, 
ceea ce îl atrage sau îl scoate din fire. Aşa, de pildă, cămaşa 
lui de olandă, cu manşete cu pliuri, se umfla în bătaia 
vântului în deschizătura vestei de dril cenuşiu, iar 
pantalonii cu dungi late lăsau să se vadă la glezne nişte 
ghete de nanchin, cu partea de jos de lac. Erau aşa de 
lăcuite, că iarba se oglindea în ele. Cu o mână în buzunarul 
vestei şi cu pălăria de pai pe-o ureche, mergea călcând prin 
baligile de cal. 

— De altfel, adăugă el, când stai la ţară... 

— Timp pierdut! Zise Emma. 

— Adevărat! Replică Rodolphe. Când te gândeşti că 
niciunul din oamenii aceştia de ispravă nu-i măcar în stare 
să-şi dea seama de croiala unei haine! 

Începu atunci să vorbească de mediocritatea din provincie, 
de vieţile pe care le înăbuşea, de iluziile care se pierdeau. 

— De aceea, spunea Rodolphe, mă cufund într-o tristeţe... 

— Dumneavoastră?! Exclamă ea mirată. Dar vă credeam 
foarte vesel! 

— Ei, da, în aparenţă, fiindcă atunci când sunt în lume ştiu 
să-mi pun pe faţă o mască glumeaţă; şi, totuşi, de câte ori, 
văzând un cimitir pe-o noapte cu lună, nu m-am întrebat 
dacă n-aş face mai bine să fiu şi eu printre cei care dorm 
acolo... 

— Vai! Şi prietenii dumneavoastră? Zise ea. La einu vă 
gândiţi de loc? 

— Prietenii mei? Care prieteni? Am vreunul? Cine se 
sinchiseşte de mine? 


Şi însoţi ultimele cuvinte cu un fel de fluierat printre buze. 

Dar fură nevoiţi să se depărteze unul de altul din pricina 
unei mari grămezi de scaune pe care le ducea un om ce 
venea în urma lor. Era atât de încărcat, că nu i se vedeau 
decât vârful saboţilor şi capătul braţelor întinse în lături. 
Era Lestiboudois, groparul, care căra prin mulţime 
scaunele de la biserică. Foarte inventiv când era vorba de 
interesele lui, găsise mijlocul ca să se aleagă şi el cu ceva 
din expoziţia agricolă, şi ideea lui reuşise de minune, căci 
nu mai ştia pe cine să servească. Într-adevăr, ţăranii, cărora 
le era cald, se certau pentru scaunele astea de paie care 
miroseau a tămâie şi se rezemau cu oarecare smerenie de 
spătarele lor groase, pătate de ceara picurată de la 
lumânări. 

Doamna Bovary luă iar braţul lui Rodolphe, care continuă 
să vorbească încet, ca pentru sine: 

— Da! Atâtea şi atâtea mi-au lipsit! Veşnic singur! Ah, dacă 
aş fi avut un scop în viaţă, dacă aş fi întâlnit o afecţiune, 
dacă aş fi găsit pe cineva... Oh, cum aş fi cheltuit toată 
energia de care sunt în stare, aş fi trecut peste orice, aş fi 
sfărâmat tot! 

— Mi se pare, totuşi, zise Emma, că nu sunteţi de loc de 
plâns. 

— A! Găsiţi? Exclamă Rodolphe. 

— Fiindcă, oricum... Urmă ea, sunteţi liber. Şi, după o 
ezitare: Bogat. 

— Nu vă bateţi joc de mine, răspunse el. 

Şi Emma tocmai jura că nu-şi bate joc, când bubui o 
lovitură de tun; imediat lumea se înghesui, învălmăşindu-se 
spre sat. 

Se alarmară degeaba. Domnul prefect nu se zărea; iar 
membrii juriului se simțeau foarte stânjeniţi, neştiind dacă 
trebuiau să înceapă şedinţa sau să mai aştepte. 

În sfârşit, în capătul pieţei apăru un landou mare, din cele 
ce se închiriau, tras de două mârţoage pe care le biciuia din 
răsputeri un vizitiu cu pălărie albă. Binet abia avu timp să 


LLA 


strige: „La arme!” şi colonelul la fel. Toţi alergară spre 
piramidele de arme. Se năpustiră. Unii chiar uitară să-şi 
pună gulerul. Dar trăsura prefecturii ghicise parcă 
încurcătura asta, şi perechea de gloabe, legănându-se pe 
popritori, sosi în trap mărunt în faţa intrării principale de la 
primărie, tocmai în momentul când Garda Naţională şi 
pompierii se desfăşurau, bătând pasul, în răpăitul tobelor. 

— Arma-n cumpănire! Răcni Binet. 

— Drepţi! Strigă colonelul. Alinierea spre stânga. 

Şi după prezentarea armelor, când zăngănitul 
închizătoarelor răsună ca o căldăruşă de aramă ce se 
rostogoleşte pe scări, toate puştile se lăsară în jos. 

Atunci se văzu coborând din trăsură un domn îmbrăcat cu 
o haină scurtă, brodată cu argint, chel în partea din faţă a 
capului, cu un smoc de păr la spate, palid şi cu o înfăţişare 
din cele mai blajine. Ochii lui mari, pe care cădeau nişte 
pleoape groase, se închideau pe jumătate ca să vadă bine 
mulţimea, în timp ce-şi ridica nasul ascuţit şi zâmbea cu o 
gură scofâlcită. Îl recunoscu pe primar după eşarfă şi îi 
spuse că domnul prefect nu putuse să vină, şi că elera un 
consilier de la prefectură, după care adăugă câteva scuze. 
Tuvache îi răspunse cu politeţe, celalalt mărturisi că e 
încurcat; şi stăteau aşa, faţă în faţă, xu frunţile aproape 
atingându-se una de alta, înconjurați de membrii juriului, 
consiliul municipal, notabilităţile, Garda Naţională şi 
mulţimea. Domnul consilier, strângându-şi la piept micul 
tricorn negru, mai salută o dată, în timp ce Tuvache, îndoit 
ca un arc, surâdea şi el, se bâlbâia, îşi căuta frazele, îl 
asigura de devotamentul lui faţă de monarhie şi de onoarea 
ce i se făcea Yonville-ului. 

Hippolyte, chelnerul de la han, veni să ia de hăţuri caii 
vizitiului, şi, tot şchiopătând de piciorul lui strâmb, îi 
conduse sub acoperişul de la intrarea la „Leul de aur”, unde 
se strânseseră o mulţime de ţărani să se uite la trăsură. 
Tobele bătură, obuzierul bubui, şi domnii se urcară unul 


după altul să ia loc pe estradă, în fotoliile de utreht roşu, 
puse la dispoziţie de doamna Tuvache. 

Toţi oamenii aceia semănau unul cu altul. Chipurile lor 
molâi şi spălăcite, puţin arse de soare, erau de culoarea 
cidrului dulce, iar favoritele lor înfoiate ieşeau din nişte 
gulere înalte şi scorţoase, strânse de cravate albe cu nodul 
arătos. Toţi aveau jiletci de catifea, cu margini răsfrânte; 
toate ceasurile aveau la capătul unei panglici lungi câte-un 
sigiliu oval din cornalină; şi stăteau toţi cu amândouă 
mâinile pe genunchi, desfăcând cu grijă cracii pantalonului, 
al cărui postav cu lustrul neatins lucea mai tare decât pielea 
botforilor lor mari. 

Cucoanele stăteau în spate, sub partea acoperită, între 
coloane, pe când mulţimea era în faţă, în picioare, sau stând 
pe scaune. Într-adevăr, Lestiboudois adusese acolo toate 
scaunele cărate de pe pajişte, ba chiar alerga tot timpul 
după altele în biserică, pricinuind astfel atâta înghesuială, 
încât cu mare greutate izbuteai să ajungi până la scăriţa 
estradei. 

— Eu găsesc, spuse domnul Lheureux (adresându-se 
farmacistului, care tocmai trecea ca să-şi ia locul), că ar fi 
trebuit să se pună acolo două catarge venețiene, care, 
împodobite cu ceva sobru şi bogat, să dea o notă originală; 
asta ar fi fost de mare efect. 

— Desigur! Răspunse Homais. Dar ce să faci, primarul a 
luat totul asupra lui. Nu prea are gust, bietul Tuvache; e 
chiar cu desăvârşire lipsit de ceea ce se cheamă geniul 
artelor. 

Între timp, Rodolphe cu doamna Bovary se urcaseră la 
primul etaj al primăriei, în sala de consiliu, şi cum înăuntru 
nu era nimeni, el fu de părere că acolo ar fi locul cel mai 
nimerit de unde ar putea să vadă bine tot spectacolul. Luă 
trei scăunele din jurul mesei ovale, de sub bustul 
monarhului, şi, trăgându-le mai aproape de o fereastră, se 
aşezară unul lângă altul. 


Estrada începu să se frământe: şuşoteli prelungi, discuţii. 
În sfârşit, domnul consilier se sculă în picioare. Se ştia acum 
că-l cheamă Lieuvain, şi numele lui trecea prin mulţime din 
gură în gură. După ce răsfoi câteva foi, uitându-se de- 
aproape la ele ca să vadă mai bine, începu: 

— Domnilor, mai întâi să-mi fie îngăduit (înainte de a vă 
vorbi despre obiectul reuniunii de astăzi, şi acest sentiment, 
sunt sigur, va fi împărtăşit de dumneavoastră toţi), să-mi fie 
îngăduit, spun, să aduc mulţumiri organelor superioare ale 
administraţiei, guvernului, monarhului, da, domnilor, 
suveranului nostru, acestui rege iubit, căruia nici o ramură 
a prosperității publice sau particulare nu-i este indiferentă 
şi care conduce totodată cu o mână atât de puternică şi atât 
de înţeleaptă carul statului, printre necurmatele primejdii 
ale unei mări furtunoase, ştiind, de altfel, să facă să se 
respecte pacea, ca şi războiul, industria, comerţul, 
agricultura şi artele!” 

— Ar trebui, zise Rodolphe, să mă dau puţin mai îndărăt. 

— De ce? Întrebă Emma. 

Dar în aceeaşi clipă glasul consilierului se înălţă tunând: 

— A trecut vremea, domnilor, când vrajba civilă însângera 
pieţele noastre publice, când proprietarul, negustorul, 
lucrătorul chiar, adormind liniştiţi în apus de soare, 
tremurau să nu fie treziţi deodată de vuietul clopotelor de 
alarmă ale răscoalei, a trecut vremea când lozincile cele 
mai subversive săpau cu îndrăzneală temeliile...” 

— Fiindcă s-ar putea, reluă Rodolphe, să mă vadă de jos; şi 
pe urmă cincisprezece zile ar tot trebui să dau explicaţii, 
dată fiind proasta mea reputaţie... 

— Oh, vă calomniaţi, zise Emma. 

— Nu, nu, e foarte proastă, vă jur! 

— Dar, domnilor, continuă consilierul, dacă, alungând din 
amintirea mea aceste tablouri întunecate, îmi întorc 
privirile asupra situaţiei actuale din frumoasa noastră 
patrie, ce văd? Peste tot înfloresc comerţul şi artele; 
pretutindeni noi căi de comunicaţie, cu tot atâtea artere noi 


în corpul statului, stabilesc legături noi; marile noastre 

centre de manufactură şi-au reluat activitatea; religia, mai 
întărită, surâde tuturor inimilor; porturile noastre sunt 
pline, încrederea renaşte, şi, în sfârşit, Franţa respiră... 

— De altfel, adăugă Rodolphe, poate că, din punctul ei de 
vedere, lumea are dreptate. 

— Cum asta? Exclamă ea. 

— Ei, cum! Spuse el. Nu ştiţi că sunt suflete veşnic 
zbuciumate? Ele au nevoie rând pe rând de vis şi de 
acţiune, de pasiunile cele mai curate, de plăcerile cele mai 
violente, şi astfel se aruncă în tot felul de fantezii, de 
nebunii... 

Atunci Emma îl privi cum te-ai uita la un călător care a 
trecut prin ţări ciudate şi reîncepu: 

— Noi, bietele femei, nu avem nici măcar această 
distracţie! 

— 'Tristă distracţie, de vreme ce nu găseşti în ea fericirea. 

— Dar o găseşti oare vreodată.? Întrebă ea. 

— Da, o întâlneşti într-o zi, răspunse el. 

— Şi aceasta aţi înţeles-o, spunea consilierul. Voi, 
agricultorii şi muncitorii de la sate! Voi, paşnici pionieri ai 
unei întregi opere de civilizaţie! Voi, oamenii progresului şi 
ai moralei! Voi aţi înţeles, zic, că furtunile politice sunt într- 
adevăr încă mai de temut decât tulburările atmosferice...” 

— O întâlneşti într-o zi, repetă Rodolphe, într-o zi, dintr-o 
dată şi când nu mai aveai nici o speranţă. Atunci se deschid 
orizonturi noi, e ca un glas care strigă: Iat-o!” Simţi nevoia 
să-ţi destăinuieşti viaţa acelei persoane, să-i dai totul, să-i 
sacrifici totul! Nu au nevoie să se explice; se ghicesc unul 
pe altul. S-au întrevăzut în vis. (Şi se uită la ea.) În sfârşit, 
comoara pe care ai căutat-o atât de mult e acolo, acolo, în 
faţa ta; străluceşte, scânteiază! Şi totuşi te mai îndoieşti, 
nu-ţi vine a crede; rămâi orbit, ca şi cum ai ieşi de la 
întuneric la lumină. 

Şi, isprăvind aceste cuvinte, Rodolphe făcu gestul potrivit 
frazei. Îşi trecu mâna pe faţă, ca un om care ameţeşte; apoi 


LIA 


o lăsă să. Cadă pe mâna Emmei, care şi-o trase. Dar 
consilierul citea mereu: 

— Şi cine s-ar putea mira, domnilor? Numai cel care-ar fi 
destul de orb, destul de împotmolit (nu mă tem s-o spun), 
destul de împotmolit în prejudecățile altor vremuri pentru a 
nesocoti încă spiritul populaţiei agricole. Într-adevăr, unde 
să găseşti mai mult patriotism decât la ţară, mai mult 
devotament pentru nevoile obşteşti, într-un cuvânt, mai 
multă înţelepciune? Şi prin asta nu înţeleg, domnilor, o 
înţelepciune superficială, deşartă podoabă a spiritelor 
trândave, ci acea inteligenţă adâncă şi cumpătată, care, mai 
presus de orice, se străduieşte să urmărească scopuri 
folositoare, contribuind astfel la binele fiecăruia, la bunul 
trai obştesc şi la sprijinul statelor, rod al respectului faţă de 
legi şi al îndeplinirii îndatoririlor...” 

— Ah, iarăşi, zise Rodolphe, veşnic datorii şi iar datorii! M- 
au dat gata vorbele astea! Sunt o droaie de nătărăi bătrâni, 
în jiletci de flanelă, şi de bigote, cu cărămizi calde la 
picioare şi cu mătănii, care nu fac decât să ne cânte la 
ureche: „Datoria! Datoria!” Ei, asta-i! Datorie e să simţi ce 
este măreț, să-ţi fie drag ce este frumos, iar nu să accepţi 
ce-i convenţional în societate, cu toate mârşăviile pe care ni 
le impune. 

— Cu toate acestea... cu toate acestea... Obiectă doamna 
Bovary. 

— Ei nu! De ce să tunăm împotriva pasiunilor? Nu sunt ele 
oare singurul lucru frumos de pe pământ, izvorul 
eroismului, al entuziasmului, al poeziei, al muzicii, al 
artelor, în sfârşit, a tot? 

— Dar, zise Emma, trebuie totuşi să te iei puţin după 
opinia lumii şi să te supui moralei. 

— Ei, dar vezi că sunt două, repetă el. Cea măruntă, cea 
acceptată, aceea a oamenilor, aceea care se schimbă 
necontenit şi care zbiară aşa de tare, se zbate, jos, banală, 
la fel cu această strânsură de imbecili pe care-i vedeţi. Iar 
cealaltă, eternă, care este în jurul şi deasupra noastră, ca 


priveliştea ce ne înconjoară şi cerul albastru care ne 
luminează. 

Domnul Lieuvain tocmai se ştersese la gură cu batista. 
Continuă: 

— Şi de ce m-aş apuca, domnilor, să vă demonstrez aici cât 
de folositoare e agricultura? Cine oare are grijă de tot ce 
avem nevoie?! Cine oare ne dă tot ce ne trebuie ca să 
trăim? Nu agricultorul? Agricultorul, domnilor, care, 
semănând cu o mână harnică brazdele roditoare ale 
câmpului, face să răsară grâul, care, măcinat, se preface în 
praf prin mijlocirea unei maşini ingenioase, din care iese 
sub denumirea de făină, şi de acolo, transportată în oraşe, e 
dată imediat la brutar, care face din ea un aliment pentru 
sărac ca şi pentru bogat. Şi oare nu tot agricultorul e cel 
care îngraşă, pentru ca să avem cu ce ne îmbrăca, 
numeroasele lui turme pe izlazuri? Căci cum ne-am 
îmbrăca, căci cum ne-am hrăni noi fără agricultori? Şi oare, 
domnilor, e nevoie să mergem atât de departe pentru a 
căuta exemple? Cine n-a cugetat adesea la foloasele 
însemnate pe care le tragem de la acel modest animal, 
podoaba coteţelor noastre, care ne dă totdeodată o pernă 
moale pentru culcuşul nostru, carnea-i gustoasă pentru 
masa noastră şi ouă? Dar n-aş mai isprăvi dacă ar trebui să 
înşir unele după altele diferitele produse pe care pământul 
bine lucrat ni le hărăzeşte, ca o mamă darnică copiilor săi! 
Ici, viţa-de-vie; în altă parte, merii, care ne dau cidrul; colo, 
rapiţa; mai departe, brânzeturile; şi inul, domnilor, să nu 
uităm inul! Care în ultimii ani a luat o dezvoltare 
considerabilă şi asupra căruia vă voi atrage atenţia cu 
deosebire.” 

Nu avea nevoie să le-o mai atragă, căci toţi stăteau cu 
gurile căscate, ca şi cum ar fi vrut să-i soarbă cuvintele. 
Alăturea de el, Tuvache îl asculta cu ochii holbaţi; domnul 
Derozerays închidea din când în când, încetişor, pleoapele; 
iar mai departe, farmacistul, cu fiul său Napoleon între 
genunchi, îşi făcea mâna pâlnie la ureche, ca nu cumva să 


piardă vreo silabă. Ceilalţi membri ai juriului îşi clătinau 
încet bărbia în jiletcă, în semn de aprobare. La picioarele 
estradei, pompierii se odihneau, proptiţi în ţeava armelor 
cu baioneta pusă; iar Binet stătea neclintit, cu coatele în 
lături, cu vârful săbiei în vânt. De auzit poate că auzea, dar 
de văzut nu putea să vadă nimic din pricina cozorocului de 
la cască, lăsat până peste nas. Locotenentul lui, feciorul cel 
mai mic al domnului Tuvache, avea o cască şi mai şi, una 
uriaşă, care se bălăbănea pe cap, lăsând să iasă un capăt 
din fularul lui de indiană. El zâmbea dedesubt cu o duioşie 
cu totul copilărească, şi faţa lui mică şi palidă, pe care se 
prelingeau broboane de sudoare, avea o expresie de 
bucurie, de copleşeală şi de somn. 

Toată piaţa, până în zidul caselor, era ticsită de lume. 
Vedeai oameni rezemaţi în coate la toate ferestrele, alţii în 
picioare pe la porţi, iar Justin, în faţa vitrinei farmaciei, 
parcă înlemnise contemplând tot ce vedea. Cu toată 
tăcerea, glasul domnului Lieuvain se pierdea în aer. Ţi- 
ajungeau la ureche numai crâmpeie de fraze, întrerupte ici 
şi colo de hârşâitul scaunelor din mulţime; pe urmă se 
auzea deodată, din spate, un muget prelung de bou, sau 
behăitul mieilor, care se chemau la colţul uliţelor. Într- 
adevăr, văcarii şi ciobanii îşi mânaseră dobitoacele până 
acolo, şi din când în când ele mugeau, rupând cu limba 
câte-o frunzişoară, care le atârna apoi pe bot. 

Rodolphe se apropiase de Emma şi-i vorbea repede, cu 
voce scăzută: 

— Conspirația asta a lumii nu vă revoltă? Există oare 
vreun singur sentiment pe care să nu-l condamne? 
Instinctele cele mai nobile, simpatiile cele mai curate sunt 
prigonite, defăimate, şi dacă, în sfârşit, se întâlnesc două 
biete suflete, totul este organizat pentru ca ele sa nu poată 
fi împreună. Ele totuşi vor încerca, vor bate din aripi, se vor 
chema. Ei, oricum, mai devreme sau mai târziu, în şase luni, 
în zece ani, ele se vor găsi laolaltă, se vor iubi, pentru că 
aşa le-a fost dat, şi sunt născute unul pentru altul. 


Stătea cu braţele încrucişate pe genunchi şi, ridicându-şi 
faţa spre Emma, se uita la dânsa de aproape, fix. În ochii lui 
ea zărea mici raze aurii, care jucau în jurul pupilelor negre, 
şi chiar simţea parfumul pomezii care-i lustruia părul. 
Atunci o copleşi moleşeala, îşi aduse aminte de vicontele cu 
care dansase un vals la Vaubyessard, a cărui barbă 
răspândea, ca şi părul acesta, acelaşi parfum de vanilie şi ce 
lămâie; şi, fără să-şi dea seama, închise pe jumătate 
pleoapele, ca să-l adulmece mai bine. Dar îndreptându-se 
pe scaun, zări în depărtare, tocmai în fundul zării, bătrâna 
diligenţă Rândunica, care cobora încet coasta de la Leux, 
târând în urma ei o coadă lungă de praf. În trăsura asta 
galbenă Leon se întorsese de atâtea ori la ea; şi pe drumul 
acesta de acolo plecase pentru totdeauna! Avu impresia că-l 
vede peste drum, în faţa ferestrei ei; apoi totul se învălmăşi, 
ca învăluit în nori; i se păru că se mai roteşte încă valsând, 
sub lumina sclipitoare a policandrelor, la braţul vicontelui, 
şi că Leon nu era departe, că avea să vină... Şi cu toate 
acestea simţea mereu capul lui Rodolphe alături de ea. 
Farmecul acestei senzaţii străbătea astfel dorinţele ei de 
altădată şi, ca firele de nisip în bătaia vântului, se 
învârtejeau în adierea pătrunzătoare a parfumului care se 
revărsa peste sufletul ei. Îşi umflă nările, tare, de câteva ori, 
ca să tragă în piept răcoarea iederii care înfăşură vârfurile 
coloanelor, îşi scoase mănușşile, îşi şterse mâinile; apoi îşi 
făcu vânt cu batista, pe când printre bătăile tâmplelor 
auzea vuietul mulţimii şi glasul consilierului, care-şi recita 
frazele monoton. Zicea: 

— Continuaţi! Nu cedaţi! Nu ascultați nici de îndemnurile 
rutinei, nici de sfaturile prea pripite ale unui empirism prea 
îndrăzneţ, străduiţi-vă îndeosebi să îmbunătăţiţi solul, să 
aveţi îngrăşăminte bune, să dezvoltați rasele de cai, de boi, 
de oi, de porci! Aceste expoziţii să fie pentru voi ca nişte 
arene paşnice, din care învingătorul, la ieşire, va întinde 
mâna celui învins şi va fraterniza cu el, în speranţa unui 
succes mai bun! Iar voi, respectabili argaţi, umile slugi, ale 


căror munci grele n-au fost luate în seamă până astăzi de 
nici un guvern, veniţi să primiţi răsplata tăcutelor voastre 
virtuţi, şi fiţi încredinţaţi că de acum înainte statul are ochii 
aţintiţi asupra voastră, că vă îmbărbătează, vă ocroteşte, că 
va satisface dreptele voastre pretenţii şi va uşura, pe cât cu 
putinţă, povara dureroaselor voastre sacrificii!” 

Domnul Lieuvain se aşeză; domnul Derozerays se sculă, 
începând un alt discurs. Al lui poate nu fu atât de înflorit ca 
al consilierului; dar impunea printr-un fel de stil mai pozitiv, 
adică prin cunoştinţe mai speciale şi cu vederi mai înalte. 
Astfel, preamărirea guvernului ocupa mai puţin loc, pe când 
religia şi agricultura, mai mult. Reliefa legătura dintre una 
şi alta şi cum conlucraseră întotdeauna pentru civilizaţie. 
Rodolphe şi doamna Bovary vorbeau despre visuri, 
presimţiri, magnetism. Întorcându-se în trecut până la 
începuturile societăţii, oratorul zugrăvea acele timpuri 
sălbatice în care oamenii trăiau cu ghindă, în adâncul 
pădurilor. Apoi părăsiră pieile de animale sălbatice, se 
îmbrăcară cu postav, săpară pământul, plantară viţa-de-vie. 
A fost oare acesta un bine? Nu erau oare în această 
descoperire mai multe neajunsuri decât foloase? 
Derozerays îşi punea această problemă. De la magnetism, 
Rodolphe trecu încetul cu încetul la afinități, şi, pe când 
domnul preşedinte îl cita pe Cincinnat 4297 la coarnele 
plugului său, pe Diocletian 130) sădindu-şi verzele, şi pe 
împărații Chinei care-şi inaugurau noul an semănând, 
tânărul explica tinerei femei că aceste atracţii irezistibile îşi 
aveau temeiul în cine ştie ce existenţă anterioară. 

— Astfel, noi, spunea el, de ce ne-a fost dat să ne 
cunoaştem? Ce întâmplare a voit aşa? Fără îndoială că, 
venind de departe, ca două fluvii care curg spre a se uni, 
înclinațiile noastre personale ne-au împins unul spre 
celălalt. 

Rodolphe îi luă mână; Emma nu şi-o retrase. 

— Ansamblu de culturi bune!” strigă preşedintele. 


— Aşa, de pildă, deunăzi, când am venit la 
dumneavoastră... 

— Domnului Bizet din Quincampoix!” 

— Ştiam eu că vă voi însoţi? 

— Şaptezeci de franci!” 

— De-o sută de ori am vrut să plec, şi v-am urmărit, şi am 
rămas. 

— Băligar!” 

— După cum aş voi să rămân astă-seară, mâine, celelalte 
zile, toată viaţa! 

— Domnului Caron din d'Argueil, o medalie de aur!” 

— Căci niciodată n-am întâlnit în compania cuiva un 
farmec mai desăvârşit. 

— Domnului Bain, din Givry-Saint-Martin!” 

— De aceea voi duce cu mine amintirea dumitale... 

— Pentru un berbec merinos...” 

— Dar mă veţi uita, voi trece ca o umbră... 

— Domnului Belot de la Notre-Dame...” 

— O! Nu, nu-i aşa, voi însemna ceva în gândul dumitale, în 
viaţa dumitale? 

— Rasă de porci, premiu ex aequo (31) domnilor 
Leherisse şi Cullenbourg: şaizeci de franci!” 

Rodolphe îi strângea mâna şi o simţea caldă de tot şi 
tremurând ca o turturică prinsă care vrea să-şi reia zborul; 
dar fie că Emma voia să şi-o retragă, fie că răspunse acelei 
strângeri, ea mişcă degetele; el exclamă: 

— Oh! Mulţumesc! Nu mă respingeţi! Sunteţi bună! 
Înţelegeţi că sunt al dumneavoastră! Lăsaţi-mă să vă 
privesc, să vă admir! 

O răbufnire de vânt, intrată pe ferestre, încreţi faţa de 
masă, şi jos, în piaţă, toate bonetele mari ale sătencelor se 
ridicară, zbătându-se ca nişte aripi de fluturi albi. 

— Folosirea turtelor oleaginoase”, continuă preşedintele. 

Îi da zor: 

— Îngrăşăminte flamande, cultura inului, drenaj, arendă 
pe termen lung, serviciile slugilor...” 


Rodolphe nu mai vorbea. Se uitau unul la altul. Le 
tremurau buzele de-o dorinţă mai presus de orice; şi 
molatic, ca de la sine, degetele lor se împreunară. 

— Catherine-Nicaise-Elisabeth Leroux, din Sassetot-la- 
Guerriere, pentru cincizeci şi patru de ani de serviciu în 
aceeaşi fermă, o medalie de argint, premiu de douăzeci şi 
cinci de franci!” 

— Unde-i Catherine Leroux? Întreba mereu consilierul. 
Femeia nu se înfăţişa şi se auzeau voci şuşotind: 

— Hai, du-te! 

— Nu! 

— La stânga! 

— Nu te teme! 

— Ah, ce toantă! 

— Ei, e-aici, ori nu? Strigă Tuvache. 

— Da!... Uite-o! 

— Păi, să vină-ncoace! 

Atunci se văzu înaintând spre tribună o bătrânică sfioasă, 
care părea şi mai sfrijită, în straiele ei sărăcăcioase. Purta 
în picioare papuci groşi cu talpă de lemn, şi de-a lungul 
şoldurilor, o pestelcă lungă, albastră. Faţa ei suptă, 
încadrată de o bonetă fără boruri, era mai zbârcită decât 
un măr creţesc veştejit, iar din mânecile capoţelului roşu 
ieşeau două mâini lungi, cu încheieturi noduroase. Praful 
din hambare, leşia, grăsimea lânei le scorojiseră, le 
înroşiseră şi le înăspriseră atât de tare, încât păreau 
murdare, cu toate că le clătise cu apă limpede; şi de atâta 
muncă stăteau aproape deschise, ca şi cum ar fi voit să 
aducă ele însele umila mărturie a atâtor suferinţe îndurate. 
Un fel de rigiditate călugărească îi însufleţea expresia feţei. 
Nimic trist sau înduioşat nu îmblânzea privirea aceea 
ştearsă. Trăind printre animale, deprinsese de la ele 
muţenia şi calmul lor. Se vedea pentru prima oară în 
mijlocul unei mulţimi atât de numeroase; şi, în sinea ei, 
speriată de drapele, de tobe, de domni în haine negre şi de 
crucea de onoare a consilierului, stătea nemişcată, neştiind 


dacă trebuia să înainteze sau să fugă, nici pentru ce 
mulţimea o împingea şi pentru ce cei din juriu îi zâmbeau. 
Aşa stătea în faţa acelor burghezi veseli această jumătate 
de secol de servitute. 

— Vino mai aproape, venerabila Catherine Nicaise- 
Elisabeth Leroux! Spuse domnul consilier, care luase din 
mâinile preşedintelui lista premiaţilor. 

Şi uitându-se cercetător, rând pe rând, când la foaia de 
hârtie, când la bătrânică, repeta într-una, pe un ton 
părintesc: 

— Apropie-te, apropie-te! 

— Eşti surdă? Întrebă Tuvache, sărind de pe scaun. Şi 
începu să-i strige la ureche: Cincizeci şi patru de ani câe 
serviciu! O medalie de argint! Douăzeci şi cinci de franci! Ai 
dumitale. 

Apoi, când îşi primi medalia, bătrâna se uită lung la ea. 
Atunci un zâmbet de fericire i se revărsă pe faţă, şi la 
plecare o auziră mormăind: 

— Am s-o dau preotului nostru ca să-mi citească o 
liturghie. 

— Ce fanatism! Exclamă farmacistul, aplecându-se spre 
notar. 

Şedinţa se terminase; mulţimea se împrăştie; şi acum, 
după citirea discursurilor, fiecare îşi relua rangul, şi totul 
reintra în făgaşul obişnuit: stăpânii îşi bruftuiau servitorii, 
iar aceştia băteau vitele, triumfătoare, indiferente, care se 
întorceau la grajd cu o cunună verde între coarne. 

Între timp guarzii naţionali se urcaseră la primul etaj al 
primăriei cu gogoşi trecute prin baionete şi cu toboşarul 
batalionului, care ducea un coş cu sticle. Doamna Bovary 
luă braţul lui Rodolphe; el o însoţi până acasă; se despărţiră 
în faţa porţii; apoi se plimbă singur pe pajişte, aşteptând 
ora banchetului. 

Gălăgios, prost servit, ospăţul ţinu mult; lumea era atât de 
înghesuită, că de-abia puteai să-ţi mişti coatele, iar 
scândurile înguste care ţineau loc de bănci erau cât pe ce 


să se rupă de greutatea comesenilor. Toţi mâncau din 
belşug. Fiecare lua cât putea. Sudoarea curgea pe toate 
frunţile, şi un abur albicios, ca boarea unui fluviu pe-o 
dimineaţă de toamnă, plutea deasupra mesei, printre 
lămpile suspendate. Rodolphe, cu spatele rezemat de pânza 
cortului, se gândea atât de tare la Emma, încât nu mai 
auzea nimic. În spatele său, pe iarbă, servitorii 
îngrămădeau farfuriile murdare; cei de alături îi vorbeau; 
Rodolphe nu le răspundea nimic; îi umpleau paharul; şi în 
mintea lui se aşternea tăcere, cu toată gălăgia care se 
înteţea. Visa la ceea ce îi spusese Emma şi la forma buzelor 
ei; imaginea ei lucea pe insigna chipielor ca-ntr-o oglindă 
magică; cutele rochiei ei se lăsau de-a lungul pereţilor, şi 
zile de dragoste se desfăşurau la nesfârşit pe aleile 
viitorului. 

O revăzu seara, în timpul focului de artificii; era însă cu 
soţul ei, cu doamna Homais şi cu farmacistul, care era 
foarte îngrijorat de primejdia rachetelor neexplodate; şi în 
fiecare clipă părăsea pe ceilalţi şi se ducea să-i spună lui 
Binet ce să facă. 

Rachetele trimise pe adresa domnului Tuvache fuseseră 
închise, dintr-un exces de prevedere, în pivniţa lui; aşa că 
pulberea umedă nu se aprindea, şi racheta principală, cea 
care urma să înfăţişeze un balaur muşcându-şi coada, nu 
luă foc. Când şi când izbucnea câte un artificiu; atunci 
mulţimea de gură-cască scotea un chiot prelung, în care se 
amesteca ţipătul femeilor gâdilate la subsuori, pe-ntuneric. 
Tăcută, Emma se ghemuia încetişor, lipindu-se de umărul 
lui Charles; apoi, cu bărbia ridicată, urmărea pe cerul 
negru ţâşnitura luminoasă a rachetelor. Rodolphe o 
contempla la lumina lampioanelor aprinse. 

Încetul cu încetul, lampioanele se stinseră. Apărură 
stelele, începură să cadă câteva picături de ploaie. Emma-şi 
înnodă fularul peste capul gol. 

În clipa aceea, de la han, ieşi birja consilierului. Vizitiul, 
care era beat, aţipi deodată, şi, de departe, se vedea pe 


deasupra poclitului, între cele două felinare, trupul lui 
mătăhălos clătinându-se când la dreapta, când la stânga, 
după legănarea arcurilor. 

— Într-adevăr, spuse spiţerul, ar trebui luate măsuri 
contra beţiei! Ar fi fost de dorit ca la uşa primăriei să se 
afişeze săptămânal, pe un panou ad-hoc, numele tuturor 
acelora care în cursul săptămânii se vor fi intoxicat cu 
alcooluri. De altfel, din punct de vedere statistic, s-ar avea 
astfel un fel de anale autentice, de care, la nevoie... Dar, mă 
iertaţi... 

Şi iar porni repede spre căpitan. 

Căpitanul se întorcea acasă. Se ducea să-şi regăseaseă 
strungul. 

— Poate că n-aţi face rău, îi spuse Homais, să trimiteţi 
vreun om de-al dumneavoastră sau să vă duceţi singur... 

— Lăsaţi-mă în pace, răspunse perceptorul, nu se întâmplă 
nimic! 

— Liniştiţi-vă, zise spiţerul, când se-ntoarse la prietenii lui. 
Domnul Binet m-a asigurat că s-au luat măsuri. N-a căzut 
nici un cărbune. Pompele sunt pline. Hai la culcare. 

— Drept să-ţi spun, tare mi-i somn, zise doamna Homais, 
care căsca tot mai des; dar, oricum, am avut o zi foarte 
frumoasă pentru serbarea noastră! 

Rodolphe repetă în şoaptă şi cu o privire duioasă: 

— O, da! Foarte frumoasă! 

Şi după ce se salutară, porni fiecare în altă parte. 

După două zile, în Fanal de Rouen apăru un articol lung 
despre expoziţia agricolă. Îl ticluise Homais, cu multă 
imaginaţie, chiar a doua zi: „Pentru ce toate aceste 
pavoazări, flori şi ghirlande? Unde alerga mulţimea aceea, 
ca valurile unei mări înfuriate, sub revărsarea unui soare 
tropical, care-şi răspândea căldura pe ţarinile noastre.?” 

Vorbea apoi de starea ţăranilor. Guvernul făcea, desigur, 
mult pentru ei, dar nu destul! „Curaj! Îl îndemna el. Mii de 
reforme sunt absolut necesare; să le facem!” Apoi, 
referindu-se la apariţia consilierului, nu uita „aerul marţial 


al miliției noastre”, nici „ţărancele noastre atât de zglobii”, 
nici moşnegii cu capul pleşuv, „care stăteau acolo ca nişte 
patriarhi, şi dintre care unii, rămăşiţe din nemuritoarele 
noastre falange, îşi mai simțeau încă inimile bătând la 
sunetul bărbătesc al tobelor”. Se enumera printre primii 
dintre membrii juriului, ba chiar într-o notă amintea că 
farmacistul Homais trimisese la Societatea de agricultură 
un memoriu asupra cidrului. Când ajungea la distribuirea 
premiilor, descria în termeni ditirambici bucuria laureaţilor: 
„Se îmbrăţişau părinţi cu copii, frate cu frate, soţ cu soţie. 
Fiecare îşi arăta, foarte mândru, modesta lui medalie, şi, 
fără îndoială că, întors acasă, lângă vrednica lui gospodină, 
o va fi atârnat, cu lacrimi în ochi, pe pereţii sărăcăcioşi ai 
colibioarei sale.” 

Pe la ora 6, un banchet, pregătit pe fâneaţa domnului 
Liegeard, a întrunit pe cei mai de seamă participanţi la 
serbare. Tot timpul a domnit cea mai desăvârşită prietenie. 
S-au ridicat diferite toasturi: Domnul Lieuvain, pentru 
monarh! Domnul Tuvache, pentru prefect! Domnul 
Derozerays, pentru agricultură! Domnul Homais, pentru 
cele două surori: industria şi artele! Domnul Leplichey, 
pentru propăşire! Seara, un strălucit foc de artificii a 
iluminat deodată văzduhul. Ai fi zis un adevărat 
caleidoscop, un adevărat decor de operă, şi, o clipă, mica 
noastră localitate s-a putut crede strămutată în mijlocul 
unui vis din O mie şi una de nopți. 

Trebuie să constatăm că nimic supărător n-a tulburat 
această reuniune familială. Şi adăugă: „S-a observat numai 
lipsa clerului. Fără îndoială că altarele înţeleg altfel 
progresul. N-aveţi decât, domnilor de Loyola 41327!” 

IX. 

Trecură şase săptămâni, Rodolphe nu mai veni. În sfârşit, 
într-o seară apăru. 

„Să nu ne ducem prea curând; ar fi o greşeală”, îşi 
spusese el a doua zi după expoziţie. 

Şi la sfârşitul săptămânii plecase la vânătoare. 


După vânătoare, se gândise că era prea târziu, apoi îşi 
făcu următoarea socoteală: „Dar dacă m-a iubit din prima 
zi, atunci în nerăbdarea de a mă revedea trebuie să mă 
iubească şi mai mult. Aşadar, să mai prelungim!” 

Şi îşi dădu seama că socoteala lui a fost bună în clipa când, 
intrând în sala, o văzu pe Emma pălind. 

Era singură. Însera. Perdeluţele de muselină, de-a lungul 
geamurilor, sporeau amurgul, şi aureala barometrului, pe 
care bătea o rază de soare, arunca scânteieri de foc în 
oglindă, printre încrengăturile mărgeanului. 

Rodolphe rămase în picioare, iar Emma de-abia-i răspunse 
la primele fraze de politeţe. 

— Eu, începu el, am fost foarte ocupat. Am fost bolnav. 

— Grav? Izbucni ea. 

— Ei bine, nu! Răspunse Rodolphe, aşezându-se alături pe 
un scăunaş. N-am vrut să vin. 

— De ce? 

— Nu ghiciţi? 

Se mai uită la ea o dată, dar atât de intens, încât Emma 
lăsă capul în jos, înroşindu-se. Rodolphe începu: 

— Emma... 

— Domnule! Exclamă ea, dându-se puţin înapoi. 

— A, vedeţi, replică Rodolphe cu o voce plină de 
melancolie, că am avut dreptate să nu mai vin? Căci numele 
acesta, numele acesta care-mi umple sufletul şi care mi-a 
scăpat de pe buze, nu-mi daţi voie să-l rostesc! Doamnă 
Bovary!... Eh! Toată lumea vă spune aşa!... De altfel, nici 
nu-i numele dumneavoastră: e numele altuia! Repetă: Al 
altuia! Şi îşi ascunse faţa în mâini. Da! Mă gândesc la 
dumneavoastră într-una!... Amintirea dumneavoastră mă 
duce la disperare! Ah, iertaţi-mă!... Plec. Adio!... Mă voi 
duce departe... Atât de departe, că nici n-o să mai auziţi 
vorbindu-se de mine!... Şi, totuşi... Astăzi... Nu ştiu ce 
putere m-a împins iarăşi spre dumneavoastră! Căci nu poţi 
lupta împotriva cerului, nu poţi rezista la zâmbetul 


îngerilor! Te laşi dus de ceea ce este frumos, fermecător, 
adorabil! 

Era prima dată când Emma auzea spunându-i-se 
asemenea lucruri; şi vanitatea ei, asemenea unei fiinţe care 
lâncezeşte într-o etuvă, se întindea molatică, întreagă la 
căldura acestor vorbe. 

— Dar dacă n-am venit, continuă el, dacă n-am putut să vă 
văd, ah! Cel puţin am putut contempla în voie ceea ce vă 
înconjoară. Noaptea, în fiecare noapte, mă sculam, veneam 
până aici, priveam casa dumneavoastră, acoperişul, care 
lucea în bătaia lunii, copacii din grădină, care se legănau la 
fereastra dumneavoastră, şi o lampă mică, o licărire care 
strălucea, prin geamuri, în umbră. Ah, nici prin gând nu vă 
trecea că acolo, atât de aproape şi atât de departe, era un 
biet nenorocit... 

Emma se întoarse spre el, oftând. 

— Oh, sunteţi bun! Spuse ea. 

— Nu, vă iubesc, asta-i tot! Nici nu vă daţi seama! Spuneţi- 
mi un cuvânt, un singur cuvânt! 

Şi, pe nesimţite, Rodolphe se lăsă să alunece jos de pe 
scăunel; dar în bucătărie se auzi un zgomot de saboţi, şi el 
îşi dădu seama că uşa sălii nu era închisă. 

— Ce mărinimoasă aţi fi, continuă el, ridicându-se, dacă 
mi-aţi îndeplini o dorinţă! 

Era dorinţa de a-i vizita casa; voia s-o cunoască; şi doamna 
Bovary nu găsi nimic rău în asta; tocmai se ridicau amândoi, 
când intră Charles. 

— Bună ziua, doctore, îi zise Rodolphe. 

Medicul, măgulit de acest titlu neaşteptat, se pierdu în tot 
felul de amabilităţi, pe când celălalt profită de asta ca să-şi 
revină puţin. 

— Doamna tocmai îmi vorbea despre sănătatea dumisale... 

Charles îl întrerupse: într-adevăr, era cât se poate de 
îngrijorat; soţia lui începea iar să se înăbuşe. Rodojphe îl 
întrebă atunci dacă nu cumva călăria i-ar face bine. 


— Sigur! Minunat, perfect!... Bună idee! Ar trebui s-o 
urmezi. 

Şi cum Emma obiectă că nu are cal, domnul Rodolphe îi 
oferi unul. Emma refuză; Rodolphe nu mai stărui; apoi ca să 
arate că totuşi a venit pentru ceva, spuse că acum 
căruţaşul, cel căruia i se luase sânge, tot mai avea amețeli. 

— Am să trec pe-acolo, zise Bovary. 

— A, nu, nu; am să vi-l trimit; o să vină cu mine; va fi mai 
uşor pentru dumneavoastră. 

— A, foarte bine! Vă mulţumesc. Apoi, de îndată ce 
rămaseră singuri: De ce nu primeşti propunerile domnului 
Boulanger, care sunt aşa de amabile? 

Emma luă un aer îmbufnat, căută mii de pretexte, şi, în 
cele din urmă, spuse că asta ar putea să pară ciudat. 

— Ei, puţin îmi pasă! Răspunse Charles, întorcându-se 
deodată. Sănătatea înainte de toate! Nu ai dreptate! 

— Şi cum vrei tu să călăresc fără costum de călărie? 

— N-ai decât să-ţi comanzi! Răspunse el. 

Gândul de a avea un costum de călărie o făcu să se 
hotărască. 

Când costumul fu gata, Charles îi scrise domnului 
Boulanger că soţia sa îi stă la dispoziţie şi că el se bizuie pe 
bunăvoința lui. 

A doua zi, la amiază, Rodolphe sosi în faţa porţii lui 
Charles cu doi cai frumoşi; unul avea fionguri roze la urechi 
şi o şa de damă, din piele de căprioară. 

Rodolphe îşi pusese nişte cizme lungi, moi, gândindu-se 
fără îndoială că Emma nu văzuse în viaţa ei aşa ceva; şi, 
într-adevăr, când îl văzu apărând pe scara de la intrare într- 
o haină lungă de catifea şi cu pantaloni de tricot alb, fu 
încântată de ţinuta lui. Îl aştepta, gata de plecare. 

Justin o şterse de la farmacie ca s-o vadă, şi chiar şi 
spiţerul îşi lăsă treaba şi începu să-i dea sfaturi domnului 
Boulanger. 

— Băgaţi de seamă! Nici nu ştiţi când vine o nenorocire! 
Poate că vi-s caii prea iuți! 


Emma auzi nişte zgomote deasupra capului: era Felicite, 
care bătea cu degetele în geam ca s-o distreze pe micuța 
Berthe. Fetiţa îi trimise de departe cu mânuţa o sărutare; 
maică-sa îi răspunse făcându-i semn cu mânerul cravaşei. 

— Plimbare frumoasă! Strigă domnul Homais. Şi mai ales 
prudenţă! Multă prudenţă! 

Şi, uitându-se cum se îndepărtează, îşi flutură ziarul. 

Cum simţi pământul sub copite, calul Emmei o luă la galop. 
Rodolphe galopa alături. Din când în când schimbau câte-o 
vorbă. Cu capul puţin aplecat, cu mâna ridicată şi braţul 
drept întins, ea se lăsa legănată pe şa în cadenţa galopului. 

La poalele dealului, Rodolphe slăbi frâul; porniră amândoi 
deodată dintr-o săritură; apoi, sus pe creastă, caii se opriră 
brusc, şi voalul ei mare, albastru se linişti. 

Era în primele zile ale lui octombrie. Pe câmp se lăsase 
ceaţă. Printre crestele colinelor, suluri de aburi se întindeau 
în zare; iar altele, destrămându-se, se topeau în înaltul 
cerului. Printr-o spărtură de nori, în bătaia unei raze de 
soare, se zăreau uneori departe acoperişurile din Yonville, 
cu grădinile de pe malul apei, curţile, zidurile şi clopotniţa 
bisericii. Emma îşi închidea pleoapele pe jumătate, ca să-şi 
recunoască acolo casa; şi niciodată sătucul acela nenorocit 
în care trăia nu-i păruse atât de mic. De la înălţimea la care 
erau, valea toată era parcă un nemărginit lac şters, care se 
evapora în văzduh. Ici şi colo, pâlcuri de copaci se profilau 
deodată ca nişte stânci negre; iar siluetele lungi ale 
plopilor, care ieşeau pe deasupra cetii, păreau ca nişte 
vârtejuri ridicate de vânt. 

Alături, în poiană, printre brazi, o lumină adumbrită plutea 
în atmosfera călduţă. Pământul, roşiatic ca praful de tutun, 
muia zgomotul paşilor; şi, din mers, caii rostogoleau 
înaintea lor, cu vârful potcoavelor, conurile de brad, căzute 
pe jos. 

Rodolphe şi Emma o luară pe sub poala pădurii. Din când 
în când Emma întorcea capul ca să nu-i întâlnească 
privirea, şi atunci nu vedea decât trunchiurile brazilor, a 


căror nesfârşită perindare o ameţea puţin. Se auzea 
răsuflarea cailor. Pielea şeilor scârţâia. 

În clipa când intrară în pădure, ieşi soarele. 

— Dumnezeu ţine cu noi, zise Rodolphe. 

— Credeţi? Întrebă ea. 

— Să mergem înainte, tot înainte, continuă el. Plescăi din 
limbă. Cei doi cai o luară la goană. 

Ferigile lungi de pe marginea drumului se prindeau de 
scările Emmei. Din mers, Rodolphe se pleca şi le scotea una 
după alta. Alteori, trecea alături de dânsa ca să dea la o 
parte crengile, şi atunci Emma simţea cum genunchiul lui îi 
atinge în treacăt piciorul. Cerul se făcuse albastru. Nu mai 
mişca o frunză. Erau luminişuri mari, pline de mărăcini 
înfloriţi: şi covoare de viorele se întindeau printre desişurile 
copacilor cenuşii, roşcaţi sau aurii, după cum le erau 
frunzele. Deseori prin tufişuri se auzea foşnind o uşoară 
bătaie de aripi, sau, sus, croncănitul răguşit şi plăcut al 
corbilor care zburau spre stejari. 

Descălecară. Rodolphe legă caii. Emma mergea înainte, pe 
muşchi, printre făgaşuri. 

Dar o încurca rochia prea lungă, cu toate că îi ţinea trena 
ridicată, iar Rodolphe, mergând în urma ei, contempla, 
între postavul negru şi botina neagră, gingăşia ciorapului 
alb, care i se părea ceva din trupul ei gol. 

Emma se opri. 

— Sunt obosită, zise ea. 

— Hai, mai încercaţi, curaj! O îndemnă el. 

După o sută de paşi, Emma se opri din nou; şi prin voalul 
care cădea oblic de pe pălăria ei bărbătească până pe 
şolduri, faţa i se vedea într-o transparenţă albăstruie, ca şi 
cum ar fi înotat în valuri de azur. 

— Dar unde mergem? 

Rodolphe nu-i răspunse. Emma respira întretăiat. 
Rodolphe arunca ochii împrejur, muşcându-şi mustaţa. 

Ajunseră într-um loc mai deschis, unde se tăiaseră 
semincerii. Se aşezară pe-un trunchi de copac doborât, şi 


Rodolphe începu să-i vorbească de dragostea lui. 

La început n-o sperie cu prea multe complimente. Fu calm, 
serios, melancolic. 

Emma îl asculta cu ochii în pământ, tot mişcând cu vârful 
piciorului nişte surcele care erau pe jos. 

Dar când auzi fraza: 

— Oare de-acum nu ne leagă aceeaşi soartă? 

Îi răspunse: 

— A, nu! Ştiţi foarte bine. E cu neputinţă! 

Şi se ridică să plece. Rodolphe o apucă de încheietura 
mâinii. Emma se opri. Apoi, uitându-se lung la el, cu ochii 
îndrăgostiţi şi umezi, îi spuse brusc: 

— Ei, uite, să nu mai vorbim de asta. Unde-s caii? Să ne- 
ntoarcem. 

Rodolphe schiţă un gest de mânie şi de plictiseală. Emma 
repetă: 

— Unde-s caii? Unde-s caii? 

Atunci, cu un surâs straniu, cu ochii ficşi, cu gura 
încleştată, Rodolphe veni spre ea cu braţele deschise. 
Emma se dădu înapoi, tremurând. Îngăimă: 

— Nu! Mă speriaţi! Mă chinuiţi! Să plecăm! 

— Dacă trebuie... Consimţi el, luând altă expresie. 

Şi imediat fu iarăşi respectuos, drăguţ, sfios. Emma-i luă 
braţul. Se întoarseră. Rodolphe îi spunea: 

— Ce-ai avut? De ce? N-am înţeles. Te înşeli, nu-i aşa? În 
sufletul meu eşti ca o madonă pe un piedestal, sus de tot, 
imaculată şi neclintită. Dar am nevoie de tine, am nevoie de 
ochii tăi, de glasul, de gândul tău. Fii prietena, sora, îngerul 
meu! 

Şi întinzând braţul, o cuprinse de mijloc. Emma căută 
încetişor să scape. Rodolphe o susţinea aşa, mergând. Dar 
auziră caii mâncând frunze. 

— Oh! Nu aşa curând... se rugă Rodolphe. Să nu plecăm! 
Mai stai! 

O duse mai departe, împrejurul unui eleşteu, cu undele 
înverzite de lintiţă. Nuferi veştezi pluteau neclintiţi printre 


trestii. Paşii lor, foşnind în iarbă, speriau broaştele, care 
săreau să se ascundă. 

— Rău fac, rău fac, spunea ea. Sunt o nebună! Nu trebuie 
să te ascult. 

— De ce?... Emma! Emma! 

— Ah! Rodolphe!... Mai şopti ea, plecându-se pe umărul 
lui. 

Stofa rochiei i se prindea de catifeaua hainei lui; îşi lăsă pe 
spate gâtul alb, oftând adânc, şi, ca-ntr-un leşin, cu ochii 
numai lacrimi, într-un freamăt prelung şi ascunzându-şi 
faţa, cedă. 

Seara îşi aşternea umbrele; trecând de sus, drept printre 
crengi, soarele o orbea. Jur împrejurul ei, ici şi colo, pe 
frunze sau pe jos, tremurau pete luminoase ca nişte canari 
care şi-ar fi risipit penele în zbor. Era o linişte deplină; ceva 
suav respira parcă din copaci; ea-şi simţea inima care 
începea iar să-i bată, şi sângele alergându-i prin trup ca un 
fluviu de lapte. Atunci, departe de tot, dincolo de pădure, 
auzi pe celelalte coline un țipăt nedesluşit şi prelung, o voce 
tărăgănată, şi Emma o asculta, tăcută, îmbinându-se, ca o 
muzică, cu ultimele tresăriri ale nervilor ei zbuciumaţi. Cu 
ţigara de foi între dinţi, Rodolphe dregea cu briceagul unul 
din cele două frâuri care se rupsese. 

Se întoarseră la Yonville pe acelaşi drum. Văzură în noroi, 
una lângă alta, urmele celor doi cai, şi aceleaşi tufişuri, 
aceleaşi pietre prin iarba. Împrejurul lor nimic nu se 
schimbase; şi totuşi pentru ea se întâmplase ceva cu mult 
mai însemnat decât dacă munţii s-ar fi clintit din loc. Din 
când în când, Rodolphe se apleca şi-i lua mâna să i-o sărute. 

Călare, Emma era încântătoare! Dreaptă, cu mijlocul 
subţire, cu genunchiul îndoit pe coama calului şi puţin 
îmbujorată de boarea vântului, în roşcata serii. 

Intrând în Yonville, îşi făcu să joace calul pe caldarâm. 

Lumea se uita pe fereastră. 

La masă, soţul găsi că arată bine; se prefăcu însă că nu-l 
aude când o întrebă cum a fost plimbarea; şi sta cu cotul 


lângă marginea farfuriei, între cele două lumânări aprinse. 

— Emma! Zise el. 

— Ce este? 

— Ştii, azi după-amiază am trecut pe la domnul Alexandre: 
are o iapa bătrână, dar încă foarte frumoasă, julită doar 
puţin la genunchi, şi care, sunt sigur, s-ar putea lua cu vreo 
trei sute de franci. Apoi adăugă: gândindu-mă chiar că asta 
o să-ţi facă plăcere, am oprit-o... Am cumpărat-o... Spune, 
am făcut bine? 

Ea încuviinţă dând din cap; apoi, după un sfert de oră: 

— leşi astă-searăâ? 

— Da. De ce? 

— O! Nimic, nimic, dragul meu. 

Şi cum scăpă de Charles, urcă şi se închise în camera ei. 

Mai întâi se simţi ca zăpăcită; vedea copacii, drumurile, 
şanţurile, pe Rodolphe şi strânsoarea braţelor lui în 
freamătul frunzişului şi şuierul trestiilor. 

Dar zărindu-se în oglindă, rămase uimită de cum arăta. Nu 
avusese niciodată ochii aşa de mari, aşa de negri şi de 
adânci. Ceva delicat, care-i învăluia întreaga fiinţă, o 
transfigura. 

Îşi spunea mereu: „Am un amant! Am un amant!” 
savurând gândul acesta ca pe al unei noi pubertăţi care i-ar 
fi venit pe neaşteptate. Aşadar, avea să cunoască, în sfârşit, 
bucuriile dragostei, acea înfrigurare a fericirii în care nu 
mai spera. Începea ceva minunat, în care totul va fi pasiune, 
extaz, delir; o imensitate albăstruie o împresura, culmile 
simţirii sclipeau în gândurile ei, viaţa obişnuită nu-i apărea 
decât undeva, departe, jos de tot, în umbră, prin locurile 
goale dintre acele culmi, Atunci îşi aminti de eroinele din 
cărţile pe care le citise, şi mulţimea lirică a acelor femei 
adultere începu să-i cânte cu glasuri de surori care o 
vrăjeau. Ea însăşi era o părticică reală a acestor închipuiri 
şi îşi împlinea îndelunga visare a tinereţii, socotindu-se 
întruchiparea tipului de amantă pe care-l râvnise atât de 
mult. De altfel, Emma încerca satisfacția răzbunării. Nu 


suferise destul?! Dar acuma triumfa, iar dragostea, atâta 
vreme înăbuşită, izbucnea întreagă, cu clocote de veselie. 
Le gusta din plin, fără remuşcări, fără îngrijorări, fără 
zbucium. A doua zi cunoscu noi plăceri. Îşi făcură 
jurăminte. Emma-i vorbi de tristeţile ei. Rodolphe o 
întrerupea cu sărutările lui, şi Emma-i cerea, uitându-se la 
el cu pleoapele pe jumătate închise, să o mai cheme pe 
nume şi să-i repete că o iubeşte. Erau în pădure, ca şi în 
ajun, în coliba unor lucrători de saboţi, cu pereţii de paie şi 
cu acoperişul atât de jos, că nu puteai sta decât aplecat. 
Stăteau unul lângă altul pe un pat de frunze uscate. 

Din ziua aceea îşi scriseră regulat, în fiecare seară. Emma 
îşi punea scrisoarea în fundul grădinii, lângă râu, într-o 
crăpătură a terasei. Rodolphe venea s-o ia de-acolo şi punea 
în loc alta, pe care Emma o găsea întotdeauna prea scurtă. 

Într-o dimineaţă, când Charles plecase înainte de a se 
crăpa de ziuă, Emmei îi veni chef să-l vadă pe Rodolphe 
chiar atunci. Putea ajunge repede la La Huchette, să stea 
acolo o oră şi să se întoarcă la Yonville înainte de a se trezi 
lumea. Gândul acesta o făcu să gâfâie de poftă, şi într-o 
clipă se pomeni în mijlocul pajiştii, mergând iute, fără să se 
uite înapoi. Începea să mijească de ziuă. Emma recunoscu 
de departe casa amantului ei, cu cele două sfârleze în coadă 
de rândunică care se vedeau negre pe cerul palid al 
dimineţii. 

Dincolo de ograda fermei era un corp de case; acela 
trebuia să fie castelul. Intră înăuntru, ca şi cum la 
apropierea ei zidurile s-ar fi dat singure în lături. O scară 
mare, dreapta, urca spre un coridor. Emma apăsă clanţa 
unei uşi şi, deodată, zări în fundul camerei un bărbat 
dormind. Era Rodolphe. Scoase un țipăt. 

— Tu eşti? Tu eşti? Repeta el mereu. Cum ai făcut să vii? 
Ah, ţi-ai udat rochia! 

— Te iubesc! Răspunse ea, cuprinzându-l pe după gât. 

După ce-i reuşi această primi îndrăzneală, ori de câte ori 
Charles pleca devreme, Emma se îmbrăca repede şi cobora 


tiptil scările care duceau spre malul apei. 

Dar când puntea peniru vaci era ridicată, trebuia s-o ia pe 
lângă ziduri de-a lungul râului; malul era lunecos; ca să nu 
cadă, se agăța cu mâna de tufele veştede de ridichioară 
sălbatică. Pe urmă apuca de-a dreptul peste arături, în care 
se înfunda, se poticnea şi se împleticea cu ghetuţele ei 
delicate. Şalul, legat pe cap, flutura în vânt prin fâneaţă; se 
temea de boi şi o lua la fugă; ajungea gâfâind, cu obrajii 
îmbujoraţi, mirosind toată a mireasmă proaspătă de sevă, 
de verdeață şi de aer curat. La ora aceea Rodolphe mai 
dormea. În camera lui intra parcă o dimineaţă de 
primăvară. 

Prin perdelele galbene, de-a lungul ferestrelor, se strecura 
încet o lumină greoaie, aurie. Emma bâjbâia clipind des; iar 
picăturile de rouă prinse pe părul ei erau ca o aureolă de 
topaze în jurul feţei. Rodolphe o trăgea spre el, râzând, şi o 
strângea la piept. 

Pe urmă Emma îi cerceta apartamentul, deschidea 
sertarele dulapurilor, se pieptăna cu pieptenele lui şi se uita 
în oglinda de ras. De multe ori chiar punea între dinţi 
muştiucul unei lulele mari, care era pe masa de noapte, 
printre lămâi şi bucățele de zahăr, lângă carafa de apă. 

La despărţire, îşi tot luau rămas bun câte un sfert de ceas. 
Atunci Emma plângea; n-ar fi vrut să mai plece niciodată de 
lângă Rodolphe. Ceva peste puterile ei o împingea spre 
dânsul atât de tare, încât, într-o zi, văzând-o venind pe 
neaşteptate, Rodolphe se încruntă, ca şi cum nu i-ar fi 
plăcut asta. 

— Dar ce ai? Îl întrebă ea. Ţi-e rău? Spune! 

În cele din urmă îi declară cu un aer serios că vizitele ei 
începeau să fie imprudente şi că se compromitea. 

X. 

Încetul cu încetul, temerile acestea ale lui Rodolphe o 
prinseră şi pe ea. La început, îmbătată de dragoste, nu se 
mai gândise la nimic altceva. Dar acum, când nu mai putea 
trăi fără dânsul, se temea să nu scadă în ochii lui, sau să să-l 


supere. Când se întorcea de la el, se uita îngrijorată în toate 
părţile, pândind orice umbră care trecea în zare şi orice 
ferestruică din sat de unde-ar fi putut s-o zărească cineva. 
Trăgea cu urechea la orice pas, la orice țipăt, la orice 
scârţâit de plug; şi se oprea în loc mai palidă şi mai 
tremurătoare decât frunzele plopilor care se legănau 
deasupra capului ei. 

Într-o dimineaţă când se-ntorcea aşa, ava deodată 
impresia că zăreşte o ţeavă lungă de carabină aţintită 
asupra ei. Ţeava ieşea pieziş din gura unui butoiaş, năpădit 
de buruieni până la jumătate, pe marginea unui şanţ. 
Emma, gata să leşine de spaimă, merse totuşi înainte, când, 
din butoiaş, ieşi un om, ca diavolii aceia cu resort care 
ţâşnesc din fundul cutiilor. Avea jambiere încătărămate 
până la genunchi, şapcă trasă pe ochi, buzele vinete de frig 
şi nasul roşu. Era căpitanul Binet, la pândă de rațe 
sălbatice. 

— Ar fi trebuit să vorbiţi de departe! Strigă el. Când vezi o 
puşcă, totdeauna trebuie să dai de veste. 

Cu asta, perceptorul căută să-şi ascundă spaima prin care 
trecuse; căci prefectura oprise printr-o decizie vânatul de 
rațe altfel decât din barcă, şi domnul Binet, cu tot respectul 
ce-l purta legilor, era în contravenţie. De aceea i se părea 
mereu că aude venind paznicul. Dar grija asta îi aţâţa 
plăcerea, şi, singur-singurel în butoiul lui, se felicita de 
fericirea şi de şiretenia lui. 

Când văzu că-i Emma, o mare greutate îi căzu de pe inima, 
şi îndată intră în vorbă: 

— Nu-i cald, pişcă! 

Emma nu-i răspunse nimic. El continuă: 

— Tare devreme aţi mai ieşit! 

— Mda... Bolborosi ea. Vin de la doica la care-am dat 
copilul. 

— A, foarte bine! Foarte bine! Cât despre mine, aşa cum 
mă vedeţi, de cum se crapă de ziuă, aicea sunt; dare o 


vreme aşa de îmbâcsită, că, de nu-ţi trece pasărea pe la 
gura ţevii... 

— La revedere, domnule Binet, i-o tăie Emma, întorcându-i 
spatele. 

— Sluga dumitale, doamnă, răspunse el sec. Şi intră iar în 
butoi. 

Emma se căi că s-a despărţit aşa de brusc de perceptor. 
Nu-ncape îndoială că o să facă tot felul de presupuneri 
neplăcute. Povestea cu doica era cel mai prost pretext, căci 
toată lumea din Yonville ştia foarte bine că de un an de zile 
micuța Bovary era acasă la părinţi. De altfel, nimeni nu 
locuia prin împrejurimi; drumul acela nu ducea decât la La 
Huchette; aşa fiind, Binet ghicise de unde venea, şi cu 
siguranţă că el n-o să tacă din gură, că o să trâncănească! 
Până-n seară nu făcu altceva decât să-şi bată capul punând 
la cale tot felul de născociri mincinoase, avându-l mereu 
înaintea ochilor pe imbecilul acela cu tolbă. 

După masă, Charles, văzând-o îngrijorată, vru, ca 
distracţie, să meargă cu ea la farmacist, şi primul om pe 
care-l zări în farmacie fu iarăşi el, perceptorul! Stătea în 
picioare în faţa tejghelei, luminat de reflexele borcanului 
roşu, şi spunea: 

— Daţi-mi, vă rog, o jumătate de uncie 133) de vitriol. 

— Justin, strigă spiţerul, adu acidul sulfuric! 

Apoi, către Emma, care voia să urce în apartamentul 
doamnei Homais: 

— Staţi, nu face să vă urcați, că trebuie să coboare. Până 
atunci încălziţi-vă la sobă... lertaţi-mă... Bună ziua, doctore 
(căci farmacistului îi plăcea grozav să spună doctore, ca şi 
cum, adresându-l altuia, s-ar fi răsfrânt şi asupra lui ceva 
din solemnitatea pe care o găsea în acest titlu)... Apoi, către 
Justin: Dar bagă de seamă să nu răstorni piuliţele; mai bine 
du-te şi caută nişte scaune în sala cea mică; ştii bine că 
nimeni nu se atinge de fotoliile din salon. 

Şi pentru ca să-şi pună la loc fotoliul, Homais tocmai se 
repezea în faţa tejghelei, când Binet îi ceru o jumătate de 


uncie de acid de zahăr. 

— Acid de zahăr? Se minună farmacistul, dispreţuitor. Nu 
ştiu, nu cunosc! Vrei poate acid oxalic? Oxalic, nu-i aşa? 

Binet îl lămuri că avea nevoie de un corosiv ca să facă 
singur o apă de aramă pentru scos rugina de pe diversele 
accesorii de vânătoare. Emma tresari. Farmacistul începu 
sa spună: 

— Ce-i drept, umezeala asta nu-i tocmai prielnică. 

— Totuşi, începu iar perceptorul cu un aer şiret, sunt 
persoane cărora le prieşte. 

Emma simţea că se înăbuşă. 

— Să-mi mai daţi... 

„N-are să mai plece odată?” gândea ea. 

— O jumătate de uncie de răşină şi de terpentină, patru 
uncii de ceară galbenă şi trei jumătăţi de uncie de negru 
animal, vă rog frumos, ca să-mi curăţ curelăria de lac de la 
echipament. 

Spiţerul se apucase să taie ceara, când doamna Homais îşi 
făcu apariţia cu Irma în braţe, cu Napoleon lângă ea şi cu 
Athalie în urma ei. Se duse să stea pe banca de catifea din 
faţa ferestrei, iar băieţelul se ghemui pe un scăunel, în timp 
ce sora lui mai mare dădea târcoale cutiei cu bomboane de 
mentă, pe lângă tăicuţul ei, care umplea pâlnii, punea 
dopuri la sticluţe, lipea etichete şi împacheta. Cei dimprejur 
tăceau toţi; numai din când în când se auzeau ţăcănind 
greutăţile în balanţe şi câte-o şoaptă de-a farmacistului 
când dădea câte-o dispoziţie elevului. 

— Ce vă mai face fetiţa? Întrebă deodată doamna Homais. 

— Linişte! Strigă bărbatul ei, care scria nişte cifre într-un 
maculator. 

— De ce n-aţi adus-o? Începu iar, în şoaptă, doamna 
Hornais. 

— Sst! 'Ţistui Emma, arătând cu degetul spre spiţer. 

Dar Binet, adâncit cu totul în citirea notei de plată, nu 
auzise probabil nimic. În sfârşit, ieşi. Atunci Emma, scăpată 
din încurcătură, oftă adânc. 


— Ce tare respiraţi! Zise doamna Homais. 

— E-aşa de cald, răspunse Emma. 

A doua zi hotărâră să organizeze întâlnirile lor; Emma voia 
să-şi mituiască servitoarea cu un cadou; dar ar fi fost mult 
mai bine să dibuiască în Yonville vreo casă mai ferită. 
Rodolphe îi promise că o să caute eluna. 

Cât ţinu iarna, de trei sau de patru ori pe săptămână, de 
îndată ce se întuneca de tot, Rodolphe venea în grădină. 
Emma scosese înadins cheia de la portiţă, pe care Charles o 
crezu pierdută. 

Ca să-i dea de veste, Rodolphe arunca în obloane un pumn 
de nisip. Emma se ridica tresărind; dar uneori trebuia să 
aştepte, căci Charles avea mania să trăncănească la gura 
sobei şi nu mai isprăvea. 

Emma, fremătând de nerăbdare, aştepta ca pe jăratic; 
dacă ochii ei ar fi fost în stare, ar fi făcut-o să sară pe 
fereastră. În sfârşit, Emma începea să se pregătească de 
culcare; apoi lua o carte şi citea foarte liniştită, ca şi când 
lectura ar fi distrat-o. Dar Charles, din pat, o chema să se 
culce: 

— Vino odată, Emma, e târziu. 

— Da, vin! Îi răspundea. 

Dar fiindcă lumânările îi băteau în ochi, Charles se 
întorcea cu faţa la perete şi adormea. Atunci Emma o 
zbughea ţinându-şi răsuflarea, surâzătoare, cu inima 
zvâcnind, dezbrăcată. 

Rodolphe avea o manta mare; o învelea într-însa, toată, şi, 
cuprinzând-o de mijloc, o ducea fără să scoată o vorbă până 
în fundul grădinii, în chioşc pe aceeaşi bancă de leaţuri 
putrede unde altădată Leon, în nopţile de vară, se uita la 
dânsa atât de îndrăgostit. Acum Emma nu se mai gândea 
deloc la el. 

Stelele sclipeau printre crenguţele de iasomie desfrunzite. 
Auzeau râul curgând în spatele lor, şi din când în când, 
trosniturile stufului uscat de pe mal. Ici şi colo, umbre dese 
se învolburau prin întuneric, şi uneori, tresărind toate 


deodată, se înălţau şi se lăsau ca nişte uriaşe valuri negre 
care veneau să-i acopere. Răcoarea nopţii îi făcea să se 
strângă în braţe mai tare; suspinele buzelor lor li se păreau 
mai puternice; ochii pe care de-abia şi-i zăreau li se păreau 
mai mari, şi în mijlocul tăcerii se auzeau cuvinte şoptite, 
care cădeau în sufletul lor cu sonorități cristaline, ce se 
răsfrângeau în mii de vibrații. 

În nopţile când ploua se adăposteau în cabinetul de 
consultaţii, între şopron şi grajd. Emma aprindea o 
lumânare de la bucătărie, pe care-o avea ascunsă în dosul 
cărţilor. Rodolphe se instala acolo ca la el acasă. Biblioteca, 
biroul, în sfârşit, tot apartamentul îi stârnea o nespusă 
veselie; şi nu se putea stăpâni să nu facă pe socoteala lui 
Charles o mulţime de glume de care Emma se simţea 
stingherită. Ar fi vrut să-l vadă mai serios şi uneori chiar 
mai dramatic, ca atunci când i se păruse că aude pe alee 
zgomot de paşi care se apropiau. 

— Vine cineva! Zise ea. 

Rodolphe stinse lumânarea. 

— Ai pistoalele la tine? 

— Pentru ce? 

— Dar... ca să te aperi, răspunse Emma. 

— De cine? De bărbatu-tău? Ah! Sărmanul de el! 

Şi Rodolphe îşi termină fraza cu un gest care voia să 
spună: „L-aş strivi c-un bobârnac!” 

Emma rămase uluită de curajul lui, deşi simţea în asta un 
fel de mojicie, de grosolănie naivă, care o scandaliza. 

Rodolphe se gândi mult la istoria asta cu pistoalele. Dacă 
ea vorbise serios, atunci era ceva foarte caraghios, îşi 
spumea el, ba chiar odios, căci el nu avea nici un motiv să-l 
urască pe acest Charles atât de cumsecade, nefiind, cum s- 
ar zice, ros de gelozie; şi, în privinţa asta, Emma îi făcuse 
un mare jurământ, pe care el de asemeni nu-l prea găsea 
de bun-gust. 

De altfel, Emma era din ce în ce mai sentimentală. Fu 
nevoit să schimbe cu ea miniaturi; să-şi taie şuviţe de păr, 


iar acum îi cerea un inel, o adevărată verighetă de 
căsătorie, în semn de veşnică unire între ei. Deseori ea-i 
vorbea de clopotele serii sau de vocile naturii; iar altă dată 
despre mama ei şi despre a lui. Rodolphe îşi pierduse mama 
de douăzeci de ani. Cu toate acestea, Emma îl consola de 
pierderea ei cu tot felul de vorbe dulcege, de parcă i-ar fi 
vorbit unui copilaş părăsit, ba chiair, uneori, uitându-se la 
lună, îi spunea: 

— Sunt sigură că acolo, sus, ele amândouă binecuvântează 
dragostea noastră. 

Dar era atât de frumoasă! Şi avusese atât de puţine femei 
aşa de curate la suflet! Dragostea aceasta în care nu era 
nimic desfrânat era pentru el ceva nou şi, scoţându-l din 
deprinderile uşuratice, îi măgulea şi trufia, şi senzualitatea. 
Exaltarea Emmei, pe care bunul lui simţ burghez o 
dispreţuia, i se părea, în fundul inimii, încântătoare, de 
vreme ce îi era sortită. Atunci, sigur de dragostea ei, nu se 
mai sinchisi şi, pe nesimţite, îşi schimbă felul de a se purta. 

Nu-i mai spunea, ca altădată, cuvinte dulci, care o făceau 
să plângă, nici nu mai avea pentru dânsa acele dezmierdări 
fierbinţi care o înnebuneau; aşa încât marea lor dragoste, 
în care se scufundase, i se păru că scade sub dânsa, ca 
apele unui fluviu supte de albie, şi Emma zări mâlul. Nu-i 
venea să creadă, deveni şi mai drăgăstoasă; iar Rodolphe îşi 
ascunse nepăsarea din ce în ce mai puţin. 

Emma nu-şi dădea seama dacă îi pare rău că-i cedase sau 
dacă, dimpotrivă, nu dorea să-l iubească şi mai mult. 
Umilinţa de a se simţi slabă se schimbă într-un fel de ură, 
pe care voluptatea o potolea. Nu mai era dragoste, era ca o 
necontenită vrajă. O subjuga. Aproape că-i era frică de el. 

Aparenţele erau totuşi mai liniştite ca niciodată, Rodolphe 
izbutind să îndrumeze adulterul după placul lui, şi, după 
şase luni, când veni primăvara, erau, unul faţă de celălalt, 
ca doi soţi care întreţin tihnit flacăra căsniciei. 

Asta se întâmpla tocmai în timpul când moş Rouault îşi 
trimitea curca, în amintirea piciorului său lecuit. Cadoul era 


însoţit totdeauna de o scrisoare. Emma tăie sfoara ca care 
era legată de coş şi citi următoarele rânduri: „Dragii mei 
copii, Nădăjduiesc că prezenta o să vă găsească sănătoşi şi 
va fi la înălţimea celorlalte; căci mi se pare ceva mai 
fragedă, dacă pot spune aşa, şi mai grea. Dar data viitoare, 
ca variaţie, am să vă dau un cocoş, numai dacă nu cumva 
ţineţi mai mult să aveţi o bibilică, şi trimiteţi-mi, vă rog, 
înapoi coşul, împreună cu celelalte două dinainte. Am avut 
un mare necaz cu droşcăria; într-o noapte, vântoasa i-a 
zburat acoperişul tocmai în copaci. Nici recolta n-a fost 
prea grozavă. În sfârşit, nu ştiu când voi veni să vă văd. 
Acum, de când sunt singur, draga mea Emma, mi-e aşa de 
greu să las casa!” 

Aici era un spaţiu între linii, ca şi cum bietul om ar fi lăsat 
tocul din mână, ca să viseze câtva timp. 

„Cât despre mine, sunt sănătos, afară doar de-un guturai, 
pe care l-am luat deunăzi la iarmarocul de la Yvetot, unde 
m-am dus să tocmesc un cioban, fiindcă pe cel care-l aveam 
l-am dat afară, căci prea era mofturos la mâncare. Mare 
nenorocire pe capul nostru cu tâlharii ăştia! De altfel, era şi 
necinstit. 

Am aflat de la un vânzător ambulant, care, călătorind astă- 
iarnă prin părţile voastre, a avut de scos o măsea, că Bovary 
munceşte mereu din greu. Asta nu mă miră; mi-a arătat 
măseaua; am luat o cafea împreună. L-am întrebat dacă te- 
a văzut, mi-a spus că nu, dar că a văzut în grajd două 
dobitoace, de unde-am înţeles că treburile merg. Cu atât 
mai bine, dragii mei copii, şi să vă dea bunul Dumnezeu 
toate fericirile! 

Mă doare foarte mult că n-am văzut-o încă pe scumpa mea 
nepoţică, Berthe Bovary. Am sădit în cinstea ei, în grădină, 
în dreptul odăii tale, un prun care face prune văratice, şi nu 
vreau să se atingă nimeni de ele, decât ca să-i facă mai 
târziu compoturi, pe care să le pun în dulap, pentru ea, 
când o veni. 


Adio, dragi copii. 'Te sărut, fata mea, şi pe tine, ginerele 
meu, şi pe cea mică, pe amândoi obrajii. 

Multe complimente. 

Al vostru tată care vă iubeşte, Theodore Rouault.” 

Emma rămase câteva minute cu hârtia asta groasă între 
degete. Greşelile de ortografie se ţineau lanţ, dar Emma îi 
urmărea gândul plin de dragoste, care-o străbătea ca 
cotcodăcitul unei găini care de-abia se vede printr-un gard 
de spini. Uscase scrisul cu cenuşă, căci de pe scrisoare 
alunecară pe rochie câteva fire de praf cenuşiu, şi parcă-l şi 
văzu pe tatăl ei aplecându-se spre vatra căminului ca să ia 
cleştele. Ce mult trecuse de când nu mai stătuse lângă el pe 
scăunaşul din faţa căminului şi de când ardea capătul unui 
băţ la pălălaia trestiilor-de-mare care pârâiau. Îşi aminti de 
serile de vară pline de soare. Când treceai, mânjii nechezau 
şi zburdau... Sub fereastra ei era un stup, şi uneori albinele, 
tot rotindu-se în lumină, se izbeau în geamuri ca nişte 
elastice mingi de aur. Ce fericire era pe-atunci! Ce 
libertate! Ce speranţă! Ce belşug de iluzii! Nimic nu mai 
rămăsese acum din ele! Le cheltuise în toate aventurile 
sufletului ei, pe rând, în viaţa ei de fată, în căsătorie, în 
dragoste, pierzându-le astfel mereu de-a lungul vieţii, ca un 
călător care lasă câte ceva din bogăţia lui pe la toate 
hanurile din cale. 

Dar cine oare o făcea atât de nenorocită? Unde era 
nemaipomenita catastrofă care-o doborâse? Şi Emma înălţă 
capul privind împrejur, ca şi cum ar fi căutat pricina 
suferințelor ei. 

O raza de aprilie sclipea pe porţelanurile de pe poliţă; 
focul ardea; simţea sub papuci moliciunea covorului: era o 
zi însorită, aerul călduţ, şi auzi hohotele de râs ale copilului. 

Într-adevăr, fetiţa se juca prin iarba care se cosea. Era 
culcată pe burtă în vârful unei căpiţe. Servitoarea o ţinea 
de fustă. Lestiboudois grebla pe-alături, şi de câte ori se 
apropia, fetiţa se apleca bătând din palme. 


— Aduceţi-mi-o încoace! Spuse maică-sa, repezindu-se s-o 
sărute. Cât te iubesc, bietul meu copil! Cât te iubesc! 

Apoi, băgând de seamă că avea vârfurile urechilor cam 
murdare, sună repede să-i aducă apă caldă şi o spălă, îi 
schimbă cămăşuţa, ciorapii, pantofiorii, o întrebă de-o mie 
de ori dacă n-o doare nimic, ca şi cum atunci s-ar fi întors 
dintr-o călătorie, şi, în cele din urmă, sărutând-o încă o dată 
şi plângând puţintel, o dădu iar în mâinile servitoarei, care 
rămăsese uluită de atâta drăgălăşenie. 

Seara, Rodolphe o găsi mai serioasă ca de obicei. 

„O să-i treacă, socoti el. Capricii...” 

Şi lipsi la trei întâlniri de-a rândul. Când veni, Emma se 
arătă rece şi aproape dispreţuitoare. 

„Cu mine nu-ţi merge... Îţi pierzi vremea degeaba, 
Micuţo...” 

Şi se făcu că nici nu bagă de seamă suspinele ei pline de 
melancolie, sau că-şi tot scotea batista. 

De-abia atunci Emma începu să aibă remuşcări. 

Se întrebă chiar de ce nu-l putea suferi pe Charles şi dacă 
n-ar fi fost mai bine să-l poată iubi. Dar Charles nu-i prea 
dădea cine ştie ce prilejuri ca să revină la aceste sentimente 
mai bune, aşa că se simţea foarte încurcată în intenţiile ei 
de a se sacrifica, când spiţerul veni tocmai la timp să-i dea 
un asemenea prilej. 

XI. 

Citise în ultimul timp un articol în care era lăudată o nouă 
metodă pentru tratamentul picioarelor strâmbe; şi cum el 
era partizan al progresului, îi veni patriotica idee de a se 
face la Yonville, pentru a fi la înălţime, operaţii de 
strefopodie. 

— Căci, îi spuse el Emmei, ce riscăm? Gândiţi-vă (şi începu 
să numere pe degete foloasele unei asemenea încercări): 
succes aproape sigur, uşurarea şi înfrumusețarea 
bolnavului, celebritate imediată pentru operator. De ce, de 
pildă, soţul dumneavoastră n-ar voi să-l scape de această 
infirmitate pe bietul Hippolyte de la „Leul de aur”? Ţineţi 


seamă că el n-o să se dea în lături să istorisească la toţi 
călătorii cum a fost vindecat, şi apoi (aici Homais cobora 
vocea şi se uita jur împrejur), cine m-ar împiedica să trimit 
la ziar o notiţă în chestia asta? Şi, ei, Doamne! Un articol 
trece din mână în mână... se vorbeşte de el... Şi legenda 
creşte ca un bulgăre de zăpadă! Şi cine ştie? Cine ştie? 

Într-adevăr, Bovary putea să reuşească; nimic n-o făcea pe 
Emma să creadă că el n-ar fi îndemânatic, şi ce mulţumire 
pentru dânsa să fie ea aceea care să-l fi împins la un pas ca 
acesta, care să-i fi adus şi renume, şi avere! Nu dorea 
altceva decât să aibă în viaţă un reazem mai solid decât 
dragostea. 

Îndemnat de spiţer şi de ea, Charles se lăsă convins, ceru 
să i se trimită de la Rouen cartea doctorului Duval, şi seară 
de seară, cu capul în mâini, se afunda în citirea ei. 

În timp ce el studia equinusurile, varusurile şi valgusurile, 
adică strefocatopodia, strefendopodia şi strefexopodia (sau, 
mai bine zis, diferitele întorsături ale piciorului, în jos, 
înăuntru sau în afară), precum şi strefipopodia şi 
strefanopodia (altfel spus: sucirea înăuntru şi ridicarea în 
sus), domnul Homais, prin fel de fel de argumente, îl 
îndemna pe băiatul de la han să se opereze. 

— Abia-abia dacă ai să simţi! Poate o uşoară durere; o 
simplă înţepătură, ca atunci când îţi ia sânge, mai puţin 
decât atunci când îţi taie o bătătură. 

Stând pe gânduri, Hippolyte rostogolea nişte ochi stupizi. 
— De altfel, continua farmacistul, asta nu mă priveşte! O 
fac numai pentru tine, din curată omenie! Aş vrea să te văd, 
dragul meu, scăpat de şchiopătarea asta groaznică, de 

legănarea asta a regiunii lombare, care, orice-ai zice, 
trebuie să te stânjenească mult în meseria ta. 

Homais îi arătă apoi cât de zdravăn şi de sprinten o să se 
simtă după aceea şi chiar îi dădea să înţeleagă că o să aibă 
mai mult succes la femei, şi rândaşul începu să se hlizească. 
Apoi îl punea la ambiţie: 


— Ce dracu, bărbat eşti tu? Ce-ar fi fost dacă trebuia să 
faci armata, să te duci să lupţi sub drapel?... Ah! Hippolyte! 
Şi Homais pleca, spunând că el nu pricepe încăpăţânarea 

asta, orbirea asta de-a fugi de binefacerile ştiinţei. 

Nenorocitul primi, căci a fost un adevărat complot, Binet, 
care nu se amesteca niciodată în treburile altuia, doamna 
Lefranqois, Artemise, vecinii, şi până şi domnul Tuvache, 
primarul, toată lumea-l îndemna, îi bătea capul, râdea de el: 
dar ceea ce îl hotări în cele din urmă fu faptul că asta nu 
avea să-l coste nici un ban, Bovary obligându-se să facă rost 
de aparatul de operat. Emma era aceea care avusese ideea 
acestei dărnicii; iar Charles se învoi, spunându-şi în adâncul 
sufletului lui că nevastă-sa era un înger. 

După sfaturile farmacistului şi luând-o de la capăt de trei 
ori, puse pe un tâmplar ca, împreună cu un lăcătuş, să 
construiască un fel de cutie, grea de vreo patru kilograme, 
la care nu se făcu economie de fier, de lemn, de tablă, de 
piele, de şuruburi şi de piuliţe. 

Totuşi, ca să ştie ce tendon să-i taie lui Hippolyte, trebuia 
sa se ştie mai întâi ce fel de picior sucit avea. 

Laba piciorului era pe aceeaşi linie cu gamba, ceea ce n-o 
împiedica să fie întoarsă înăuntru, aşa încât era un equin cu 
ceva din varus, sau mai degrabă un uşor varus foarte 
pronunţat spre equin. Dar, cu acest equin, lat într-adevăr 
cât un picior de cal, cu pielea zbârcită, cu tendoanele 
uscate, cu degetele groase, ale căror unghii negre erau ca 
nişte caiele de potcoavă, strefopodul alerga sărind de 
dimineaţă până seara ca un cerb. Îl vedeai mereu prin 
piaţă, ţopăind împrejurul căruţelor, zvârlind înainte piciorul 
sucit, care părea chiar mai zdravăn decât celălalt. Servind 
atâta vreme, piciorul acesta ajunsese să capete un fel de 
calităţi morale de răbdare şi energie, şi de câte orii se 
dădea vreo treabă mai grea, băiatul prefera să se bizuie 
mai ales pe el. 

Dar fiindcă era un equin, trebuia tăiat tendonul lui Achile, 
rămânând să fie prins mai pe urmă de muşchiul tibial 


anterior, ca să scape de varus: căci medicul nu cuteza să 
rişte doua operaţii dintr-o dată, şi chiar şi aşa tremura 
dinainte, de teamă ca nu cumva să atingă cine ştie ce 
regiune importantă pe care nu o cunoştea. 

Nici lui Ambroise Pare, care a aplicat cel întâi de la Celsus 
134) încoace, după cincisprezece veacuri, legătura 
imediată a unei artere; nici lui Dupuytren, care s-a apucat 
să deschidă un abces printr-un strat gros de encefal; nici lui 
Gensoul, când făcu prima tăietură a maxilarului superior, 
nu le-a bătut inima atât de tare, nu le-a tremurat mâna, nu 
le-a fost mintea atât de încordată ca domnului Bovary când 
se apropie de Hippolyte, cu tenotomul 435) între degete. 
Şi, ca-n spitale, vedeai alături, pe o masă, o mulţime de 
scamă, de aţă ceruită şi multe, multe fese, o piramidă 
întreagă de fese, toate fesele din spiţerie. Domnul Homais 
făcuse dis-de-dimineaţă toate aceste pregătiri, atât ca să 
minuneze mulţimea, cât şi ca să-şi facă singur iluzii. Charles 
crestă pielea; se auzi o trosnitură seacă. Tendonul era tăiat, 
operaţia se isprăvise. Hippolyte nu-şi mai venea în fire de 
mirare: se tot apleca deasupra mâinilor lui Bovary, 
sărutându-le mereu. 

— Hai, potoleşte-te, îi spunea spiţerul, ţi-i arăta pe urmă 
recunoştinţa faţa de binefăcătorul tău! 

Şi cobori să istorisească cum a reuşit operaţia celor cinci 
sau şase curioşi care aşteptau în curte şi care-şi închipuiau 
că Hippolyte are să apară mergând ca toţi oamenii. Pe urmă 
Charles, după ce-şi încătărăma bolnavul în motorul 
mecanic, se întoarse acasă, unde Emma îl aştepta, foarte 
îngrijorată, în uşă. Îi sări de gât; se aşezară la masă; 
Charles mâncă mult şi, la sfârşit, vru chiar să ia o ceaşcă de 
cafea, orgie pe care nu şi-o îngăduia decât duminica, de 
câte ori avea musafiri. 

Petrecură o seară încântătoare, plină de discuţii şi vise 
comune. Vorbiră de avuţia care-i aştepta, de îmbunătățirile 
care trebuiau aduse în gospodăria lor; Charles vedea 
crescându-i consideraţia, sporindu-i averea, şi pe soţia lui 


iubindu-l mereu; iar Emma era fericită să se simtă înviorată 
de un sentiment nou, mai sănătos, mai bun, de a încerca în 
sfârşit oarecare dragoste pentru acest biet băiat care o 
adora. O clipă îi trecu prin cap imaginea lui Rodolphe; dar 
privirea ei se îndreptă spre Charles; băgă de seamă chiar, 
cu surprindere, că n-avea dinţi urâţi. 

Erau încă în pat când domnul Homais, cu toată 
împotrivirea bucătăresei, năvăli în odaie, ţinând în mână o 
foaie de hârtie proaspăt scrisă. Era reclama pe care o 
hărăzise ziarului Fanal de Rouen. Le-o aducea s-o citească. 

— Citiţi-o dumneavoastră, spuse Bovary. Şi el citi: 

— Cu toate prejudecățile care încă mai acoperă ca o plasă 
parte din întinderea Europei, lumina începe să pătrundă 
totuşi în satele noastre. Astfel, marţi, micul nostru orăşel 
Yonville a fost teatrul unei experienţe chirurgicale care este 
în acelaşi timp un act de înaltă filantropie. Domnul Bovary, 
unul dintre cei mai distinşi practicieni ai noştri...” 

— Ah! E prea mult, prea mult! Spunea Charles, înecat de 
emoție. 

— Ba nu, nicidecum, da' de unde!... „a operat un picior 
sucit...” N-am folosit termenul ştiinţific pentru că, ştiţi, într- 
un jurnal... Poate că nu toată lumea ar pricepe; mulţimea 
trebuie să — 

— Fireşte, zise Bovary. Continuaţi. 

— Reiau, zise farmacistul: „Domnul Bovary, unul dintre cei 
mai distinşi practicieni ai noştri, a operat un picior sucit 
numitului Hippolyte Tautain, de douăzeci şi cinci de ani, 
rândaş la hotelul «Leul de aur» din Piaţa Armelor, ţinut de 
doamna Lefranqois. Noutatea încercării şi interesul pe care 
toţi îl aveau pentru bolnav au atras atâta lume, încât era 
într-adevăr mare înghesuială la uşa stabilimentului. 
Operația, de altfel, a fost făcută ca prin minune şi n-au 
apărut pe piele decât vreo câteva picături de sânge, parcă 
pentru a mărturisi că tendonul îndărătnic cedase, în sfârşit, 
sforţărilor artei. Şi, lucru ciudat, bolnavul (afirmăm asta de 
visu 436)) n-a dat nici un semn de durere. Până în prezent 


starea lui nu lasă nimic de dorit. Totul ne face să credem că 
convalescenţa va fi scurtă; şi cine ştie chiar dacă, la 
viitoarea serbare sătească, nu-l vom vedea pe bravul nostru 
Hippolyte luând parte la dansurile bahice, în mijlocul unui 
cor de flăcăi veseli, dovedind astfel tuturor, prin vioiciunea 
şi săriturile lui, o vindecare deplină? Cinste dar savanților 
generoşi! Cinste minţilor neobosite, care-şi consacră nopţi 
întregi de veghe pentru îmbunătăţirea sănătăţii sau 
uşurarea suferinţei semenilor! Cinste lor i De trei ori cinste! 
Nu e cazul oare să strigăm că orbit vor vedea, surzii vor 
auzi şi ologii vor merge? Dar ceea ce fanatismul făgăduia 
odinioară aleşilor săi, ştiinţa săvârşeşte acum pentru toţi 
oamenii! Vom ţine la curent pe cititorii noştri cu mersul 
acestui remarcabil tratament.” 

Ceea ce nu împiedica de loc ca, după cinci zile, tuşa 
Lefrangois să alerge îngrozită, strigând: 

— Ajutor! Moare!... Înnebunesc! 

Charles se năpusti spre „Leul de aur”, iar farmacistul, 
care-l zări trecând prin piaţă cu capul gol, îşi lăsă farmacia. 
Se înfiinţa şi el, gâfâind, aprins la faţă, îngrijorat şi 
întrebându-i pe toţi cei care urcau pe scară: 

— Ce are interesantul nostru strefopod? 

Strefopodul se zvârcolea în convulsiuni atât de groaznice, 
încât motorul mecanic în care îi era prins piciorul bătea în 
perete, gata să-l dărâme. 

Cu foarte multă băgare de seama, pentru ca nu cumva să-i 
clintească piciorul din loc, scoase cutia şi apăru un 
spectacol hidos. Formele piciorului dispăreau într-o 
umflătură atât de grozavă, încât toată pielea, plină de 
vânătăi făcute de faimoasa maşină, era parcă gata să 
plesnească. Hippolyte se plânsese mai demult că-l doare; 
nu-l luase însă nimeni în seamă; trebui să se recunoască în 
cele din urmă că nu se plânsese chiar degeaba şi îi lăsară 
piciorul liber câteva ceasuri. Dar de-abia se mai ogoiră 
vânătăile, şi cei doi savanţi socotiră că trebuie să-i pună iar 
piciorul în aparat şi chiar să-l strângă mai tare, ca să 


grăbească prinderea. În sfârşit, după trei zile, Hippolyte 
nemaiputând să rabde, îi mai scoaseră încă o dată 
maşinăria, minunându-se grozav de cele ce văzură. Pe tot 
piciorul se întindea o umflătură pământie, şi din loc în loc 
băşici din care chiftea un lichid negru. Lucrurile luau o 
întorsătură serioasă. Hippolyte începea să se plictisească, şi 
tuşa Lefrancois îl mută în sala cea mică, lângă bucătărie, 
pentru ca să aibă şi el cel puţin o distracţie. 

Dar perceptorul, care lua masa acolo în fiecare zi se 
plânse, foarte amărât, de o asemenea vecinătate. Atunci îl 
mutară pe Hippolyte în sala de biliard. 

Sta acolo, văicărindu-se sub nişte paturi groase, palid, cu o 
barbă lungă, cu ochii înfundaţi în orbite şi din când în când 
întorcându-şi capul năduşit pe perna murdară, năpădită de 
muşte. Doamna Bovary venea să-l vadă. Îi aducea cârpe 
pentru cataplasme şi-l consola, îl îmbărbăta. De altfel, nu 
prea stătea singur, în zilele de iarmaroc mai ales, când în 
jurul lui ţăranii ţăcăneau bilele de biliard, se opinteau să 
dea cu tacurile, fumau, beau, cântau, zbierau. 

— Cum îţi mai merge? Îl întrebau, bătându-l pe umăr. A. 
după cât se pare, nu te prea lauzi! Ce-ai căutat ai găsit. Ar 
trebui să faci aşa şi aşa... 

Şi i se povesteau istorii cu oameni care toţi fuseseră 
vindecaţi cu alte leacuri decât ale lui, iar după asta adăugau 
în chip de alinare: 

— Asta-i fiindcă prea te cocoleşti! Scoală-te odată! Te alinţi 
ca un rege! A, oricum, caraghiosule, nu miroşi bine! 

Într-adevăr, gangrena se urca din ce în ce mai sus, Bovary 
era bolnav de supărare. Venea în fiecare ceas, în orice 
moment. Hippolyte îl privea cu ochii plini de groază şi 
bolborosea plângând: 

— Când am sa mă vindec?... Ah! Scăpaţi-mă!... Săracul de 
mine, săracul de mine...! 

Şi doctorul pleca, recomandându-i întotdeauna o dietă. 

— Nu te mai uita ce spune, măi băiete, spunea tuşa 
Lefranqois; te-au chinuit destul! Ai să slăbeşti şi mai tare. 


Na, înghite! 

Şi-i da un bulion tare, o ciozvârtă de berbec, sau o bucată 
de slănină şi câteodată păhăruţe de rachiu, pe care el nu 
avea curajul să le ducă la gură. 

Aflând că starea lui Hippolyte se înrăutăţeşte, abatele 
Bournisien ceru să-l vadă. Începu prin a-l compătimi de 
boala lui, spunându-i totodată că trebuia să se bucure, 
fiindcă asta era voia Domnului, şi să prindă repede prilejul 
de a se împăca cu cerul. 

— Căci, spunea preotul cu glas părintesc, tu îţi cam lăsai 
deoparte îndatoririle; rar te vedea cineva la slujbă; câţi ani 
sunt de când nu te-ai mai apropiat de sfânta masă? Îmi dau 
seama că îndeletnicirile tale şi vârtejul lumii au putut să te 
abată de la grija izbăvirii tale. Dar acum e ceasul să te 
gândeşti şi la ea. Să nu-ţi pierzi totuşi orice nădejde: am 
cunoscut oameni foarte păcătoşi care, atunci când a fost să 
se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu (ştiu prea bine că tu n- 
ai ajuns încă aici), au cerut îndurarea lui şi care cu 
siguranţă că au murit împăcaţi. Să nădăjduim că, întru totul 
ca ei, ne vei da o frumoasă pildă! Astfel, din prevedere, cine 
te-ar împiedica să spui dimineaţa şi seara un Slavă ţie, 
preamilostivă Fecioară Maria, sau un Tatăl nostru, carele 
eşti în ceruri? Da, fă asta, pentru mine, ca să mă îndatorezi. 
Ce te costă?... Îmi făgăduieşti? 

Nenorocitul făgădui. Preotul veni şi-n zilele următoare. 
Stătea de vorbă cu hangiţa şi chiar istorisea anecdote 
presărate cu glume şi jocuri de cuvinte, pe care Hippolyte 
nu le pricepea. Pe urmă, de îndată ce împrejurările îi 
îngăduiau, aducea iar vorba de religie, luând o înfăţişare 
cucernică. 

Strădania lui păru să dea roade, căci în curând strefopodul 
mărturisi că, daca se însănătoşeşte, ar dori să meargă în 
pelerinaj la Bon-Secours; la care domnul Bournisien 
răspunse că nu are nimic împotrivă; două precauţii fac mai 
mult decât una. Nu risca nimic. 


Spiţerul se indigna împotriva a ceea ce el numea 
manevrele preotului, care, pretindea el, dăunau 
însănătoşirii lui Hippolyte, şi-i spunea mereu doamnei 
Lefranqois: 

— Lăsaţi-l, lăsaţi-l în pace, îi zdruncinaţi moralul cu 
misticismul vostru! 

Dar bătrâna nici nu voia să audă. Homais era doar capul 
răutăţilor. Ca să-i facă în ciudă, atârna chiar la căpătâiul 
bolnavului un agheasmatar plin, cu o crenguţă de merişor. 
Cu toate acestea, religia nu părea că-i vine în ajutor mai 
mult decât chirurgia, şi putrefacţia atotbiruitoare înainta 
mereu, de la extremităţi spre pântece. Degeaba se tot 
schimbau doctoriile şi cataplasmele, că zi cu zi muşchii se 
desfăceau mai tare, aşa că, în cele din urmă, Charles 
încuviinţă, dând din cap, când tuşa Lefranqgois îl întrebă 
dacă n-ar putea, ca o ultimă încercare, să-l aducă pe 
domnul Canivet din Neufchâtel, care era o celebritate. 

Doctor în medicină, în vârstă de cincizeci de ani, cu 
situaţie bună şi sigur de el, confratele nu se sfii să râdă 
dispreţuitor când dezveli piciorul acela gangrenat până la 
genunchi. Apoi, declarând scurt că trebuie amputat, se 
duse la farmacist să tune şi să fulgere contra măgarilor 
care au fost în stare să aducă un biet nenorocit în asemenea 
hal. Zgâlţâindu-l pe domnul Homais de nasturele 
redingotei, zbiera în farmacie: 

— Astea-s născociri de la Paris! Uite ce le trece prin cap 
domnilor din capitală! E ca şi cu strabismul, cloroformul şi 
litotritia 437), o mulţime de grozăvii pe care guvernul ar 
trebui să le interzică! Dar vor să facă pe deştepţi, şi-ţi vâră 
pe gât tot felul de leacuri, fără să le pese de urmări! Noi, 
ceştilalţi, nu suntem aşa de tari; noi nu suntem nişte 
savanţi, nişte coconaşi, nişte filfizoni; noi suntem 
practicieni, vindecăm pe cine-i bolnav, şi nouă nu ne-ar 
trece prin minte să operăm pe cineva care-i sănătos! Să 
îndrepţi picioare sucite! Parcă poate cineva să îndrepte 


picioarele sucite? E ca şi cum ai vrea, de pildă, să faci dintr- 
un ghebos un om drept! 

Pe Homais îl durea să asculte acest discurs şi îşi ascundea 
neplăcerea sub un zâmbet curtenitor, având tot interesul să 
nu-l supere pe domnul Canivet, ale cărui reţete ajungeau 
câteodată până la Yonville; de aceea nu luă apărarea lui 
Bovary, nu scoase nici măcar o vorbă împotrivă, şi, lăsând la 
o parte principiile, îşi jertfi demnitatea pentru interesele 
mai serioase ale negoţului. 

Amputarea piciorului de la coapsă, făcută de doctorul 
Canivet, a fost în sat un eveniment nemaipomenit. În ziua 
aceea toţi localnicii s-au sculat mai de dimineaţă, şi strada 
mare, deşi ticsită de lume, avea ceva lugubru, ca şi cum ar 
fi fost vorba de o execuţie capitală. La băcănie nu se discuta 
decât despre boala lui Hippolyte, prăvălioarele nu mai 
vindeau nimic, şi doamna Tuvache, nevasta primarului, nu 
se dezlipea o clipă de la fereastră, nerăbdătoare să-l vadă 
pe chirurg venind. 

Chirurgul sosi într-o cabrioletă pe care-o conducea singur. 
Dar cum arcul din dreapta se lăsase cu timpul sub 
greutatea trupului lui, trăsura se apleca puţin în mers, iar 
alături de dânsul, pe cealaltă pernă, se zărea o cutie mare, 
acoperită cu marochin roşu, cu trei încuietori de aramă 
care străluceau ca aurul. 

După ce intră ca o vijelie pe sub gangul de la „Leul de 
aur”, doctorul porunci zbierând să i se deshame calul, pe 
urmă se duse în grajd, să vadă dacă mănâncă ovăzul cu 
poftă, căci, de câte ori ajungea la câte-un bolnav, avea grijă 
mai întâi de iapa şi de cabrioleta lui. În privinţa asta se şi 
spunea: „A, domnul Canivet e un original!” Şi era şi mai 
stimat pentru această nezdruncinată îndrăzneală. Putea să 
crape tot universul, până la ultimul om, şi nu şi-ar fi ieşit cu 
o iotă din obiceiurile lui. 

Homais se înfiinţă. 

— Contez pe dumneata, i se adresă doctorul. Suntem 
gata? Haidem! 


Dar spiţerul mărturisi înroşindu-se că el era prea 
impresionabil ca să asiste la o asemenea operaţie. 

— Când eşti simplu spectator, zicea el, imaginaţia, ştiţi, te 
zguduie! Şi, apoi, eu am sistemul nervos atât de... 

— Fleacuri! Îl întrerupse Canivet. Dumneata-mi pari 
dimpotrivă, predispus la apoplexie. Şi, de altfel, asta nu mă 
miră de loc, căci voi, farmaciştii, staţi mereu cu nasul în 
borcanele voastre, ceea ce, în cele din urmă, trebuie să vă 
zdruncine sănătatea. Uită-te la mine: eu mă scol în fiecare 
zi la patru dimineaţa, îmi săpunesc barba cu apă rece (nu 
mi-e frig niciodată) şi nu port flanelă, nu capăt nici un 
guturai, cherestea trainică! Îmi duc viaţa când într-un fel, 
când în altul, ca un filosof, la voia întâmplării. De asta eu nu- 
s aşa de delicat ca dumneata şi mi-i totuna dacă hăcuiesc un 
creştin sau cea dintâi găină care-mi iese în cale. După asta, 
o să spuneţi: obişnuinţă... Obişnuinţă!... 

Atunci, fără să-i pese cât de puţin de Hippolyte, pe care, 
între cearceafurile lui, îl treceau sudorile de spaimă, domnii 
aceştia porniră o conversaţie în care spiţerul asemuia 
sângele rece al chirurgului cu cel al unui general; şi 
asemuirea asta îi plăcu lui Canivet, care se pierdu întir-o 
ploaie de vorbe asupra cerinţelor artei sale. O socotea ca pe 
un har sfânt, cu toate că ofiţerii sanitari o fac de ruşine. În 
sfârşit, revenind la bolnav, cercetă fesele aduse de Homais, 
aceleaşi care apăruseră şi atunci când cu operaţia, şi ceru 
să vină cineva care să ţină piciorul. Trimiseră să-l caute pe 
Lestiboudois, şi domnul Canivet, suflecându-şi mânecile, 
trecu în sala de biliard, pe când spiţerul stătea cu Artemise 
şi hangiţa, amândouă mai albe la faţă decât şorţurile lor şi 
trăgând cu urechea spre uşă. 

În timpul acesta, Bovary nu îndrăznea să iasă din casă. 
Stătea jos în sală, la gura căminului în care nu se făcuse foc, 
cu bărbia în piept, ou mâinile împreunate, cu privirea fixă. 
„Ce pacoste! Îşi spunea el. Ce dezamăgire!” Şi totuşi luase 
toate măsurile cu putinţă. Aicea-i mâna fatalităţii. Şi cu 
toate astea, dacă mai târziu Hippolyte ar muri, s-ar zice că 


el l-a asasinat. Şi, apoi, ce are să spună el la vizite, când l-or 
întreba? Poate că totuşi a greşit cu ceva? Căuta şi nu găsea. 
Dar şi cei mai faimoşi chirurgi greşeau. Dar asta n-au s-o 
creadă niciodată! Dimpotrivă, au să râdă, au să latre! O să 
meargă vestea până la Forges! Până la Neufchâtel! Până la 
Rouen! Peste tot! Cine ştie dacă n-au să se găsească 
confraţi care să scrie contra lui? O să se işte o polemică, va 
trebui să răspundă prin ziare. Chiar Hippolyte putea să-i 
facă un proces. Se vedea de râsul lumii, ruinat, pierdut! Şi 
imaginaţia lui, asaltată de o mulţime de presupuneri, se 
zbătea între ele, ca un butoi gol luat de mare şi rostogolit 
de valuri. 

În faţa lui, Emma îl privea; nu-i împărtăşea umilinţa; 
încerca alta: aceea de a-şi fi închipuit că un asemenea om 
ar fi putut să aibă vreo valoare, ca şi cum de douăzeci de ori 
până atunci nu şi-ar fi dat destul de bine seama de 
mediocritatea lui. 

Charles se plimba încolo şi încoace de-a lungul odăii. 
Cizmele îi scârţâiau pe parchet. 

— Stai jos, zise ea, mă enervezi! 

Şi el stătu jos. 

Oare cum făcuse ea (care era aşa de deşteaptă!) ca să se 
înşele încă o dată? De altfel, prin ce manie deplorabilă şi-a 
stricat ea viaţa cu necontenite sacrificii? Îşi aduse aminte 
de toate înclinațiile ei pentru lux, de tot ce sufletul ei fusese 
lipsit, de josniciile căsniciei, ale gospodăriei, de visurile 
căzute în noroi, ca nişte rândunele rănite, de tot ce dorise, 
de tot ce nu avusese, de tot ce ar fi putut să aibă! Şi de ce, 
de ce? 

În mijlocul tăcerii care umplea satul, străbătu un țipăt 
sfâşietor. Bovary se făcu palid, gata să leşine. Ea-şi încruntă 
sprâncenele într-o crispare nervoasă, apoi îşi urmă 
gândurile mai departe. Totuşi, tot ce-a făcut a fost pentru el, 
pentru fiinţa aceasta, pentru omul acesta, care nu înţelegea 
nimic, care nu simţea nimic! Căci stătea acolo, în toată 
tihna, fără să bănuiască măcar că ridicolul legat de numele 


lui avea s-o atingă şi pe ea, ca şi pe el. Se silise să-liubească 
şi se căise plângând că cedase altuia. 

— Dar poate că era un valgus? Exclamă deodată Bovary, 
care se tot gândea. 

La lovitura neaşteptată a acestei fraze, care căzu peste tot 
ce gândea ea ca un glonte de plumb pe-un talger de argint, 
Emma tresări, ridicând brusc capul, ca să ghicească ce-a 
vrut el să spună; şi se uitară unulla altul, tăcuţi, aproape 
înmărmuriţi că se văd, atât erau de departe unul de altul în 
conştiinţa lor. Charles se uita la ea lung, cu o privire 
tulbure, ca de om beat, ascultând nemişcat ultimele ţipete 
ale celui amputat, care veneau unul după altul, cu modulaţii 
prelungi, întretăiate de icniri ascuţite, ca urletele 
îndepărtate ale unei vite înjunghiate. Emma îşi muşca 
buzele învineţite, şi, învârtind între degete o ramură de 
mărgean pe care o rupsese, fixa asupra lui Charles 
ascuţişul arzător al pupilelor ei, ca două săgeți de foc gata 
să pornească. Tot ce era al lui o înfuria: mutra, hainele de 
pe dânsul, tăcerea lui, întreaga-i făptură, în sfârşit, 
existenţa lui! Se căia ca de o crimă de virtutea ei din trecut 
şi tot ce mai rămăsese din ea se dărâma sub loviturile 
înverşunate ale trufiei ei. Se desfăta gândindu-se la toate 
ironiile răutăcioase pe seama adulterului triumfător. 
Amintirea amantului o împresura cu ademeniri ameţitoare, 
în care-şi arunca sufletul târât către această imagine de-un 
entuziasm nou; iar Charles i se părea atât de străin de viaţa 
ei, atât de absent pentru totdeauna, atât de imposibil şi de 
distrus, de parcă ar fi fost pe moarte, în agonie, sub ochii ei. 

Pe trotuar se auziră paşi. Charles se irită afară şi, prin 
jaluzelele lăsate, îl zări, la marginea halelor, în plin soare, 
pe doctorul Canivet, care-şi ştergea fruntea cu basmaua. În 
urma lui, Homais ducea în mână o cutie mare, roşie, 
amândoi îndreptându-se spre farmacie. 

Atunci, cuprins deodată de dragoste şi de descurajare, 
Charles se întoarse către soţia lui: 

— Sărută-mă, dragă! 


— Lasă-mă! Zise ea, roşie toată de mânie. 

— Ce ai? Ce ai? Repeta el încremenit. Linişteşte-te... Vino- 
ţi în fire... Ştii bine că te iubesc!... Vino încoace! 

— Destul! Strigă ea furioasă. 

Şi, fugind din sală, Emma trânti uşa atât de tare, că sări 
barometrul din perete şi se făcu ţăndări pe jos. 

Charles se prăbuşi în fotoliu, doborât, căutând să înţeleagă 
ce-ar putea, să aibă, închipuindu-şi cine ştie ce boală 
nervoasă, plângând şi simțind nedesluşit cum îl împresoară 
ceva fatal şi de nepătruns. 

În seara aceea, când Rodolphe sosi în grădină, îşi găsi 
amanta aşteptându-l jos, pe prima treaptă a scării de la 
intrare. Se îmbrăţişară, şi tot necazul pe care-l aveau unul 
împotriva celuilalt se topi ca zăpada la căldura sărutului lor. 
XII. 

Dragostea lor reîncepu. Adesea, chiar în plină zi, Emma îi 
scria pe neaşteptate; apoi îi făcea semn prin geam lui 
Justin, care, dezlegându-şi repede şorţul, zbura la La 
Huchette: Rodolphe venea; îl chemase numai ca să-i spună 
că i s-a urât, că soţu-i era odios şi viaţa îngrozitoare! 

— Ce pot face eu? Îi strigă ei într-o zi, pierzându-şi 
răbdarea. 

— Ah, dacă ai vrea...! 

Stătea jos, între genunchii lui, cu părul desfăcut, cu 
privirea pierdută. 

— Ce? Întrebă Rodolphe. 

Emma oftă. 

— Am merge să trăim undeva... Aiurea... 

— Eşti nebună, zău! Spuse el râzând. Cum se poate? 

Emma stărui; Rodolphe avu aerul că nu înţelege şi 
schimbă vorba. 

Nu înţelegea de loc tot acest zbucium într-o chestie aşa de 
simplă curn este dragostea. Emma avea un motiv, un temei 
şi parcă un sprijin în dragostea ei. 

Într-adevăr, această dragoste sporea în fiecare zi din 
dezgustul pe care-l avea pentru soţul ei. Cu cât se dăruia 


mai mult unuia, cu atât îi era mai scârbă de celălalt; Charles 
nu i se părea niciodată atât de neplăcut, cu degetele atât de 
butucănoase, cu mintea atât de greoaie, cu apucături atât 
de ordinare ca după întâlnirile cu Rodolphe, când erau 
numai ei doi. Şi făcând şi pe soţia şi pe mironosiţa, se 
înflăcăra la amintirea capului cu părul negru care se 
răsucea într-o buclă pe fruntea arsă de soare, a acelei talii 
puternice şi totodată zvelte, în sfârşit, a acelui om atât de 
cumpănit în gândire şi atât de pătimaş în dorinţe! Pentru el 
îşi pilea unghiile cu o grijă de bijutier şi nu avea niciodată 
destulă cold cream pentru faţă şi nici destul parfum paciulii 
în batiste. Se împopoţona cu brățări, inele şi coliere. Când 
trebuia să vină el, umplea cu trandafiri cele două vaze de 
sticlă albastră şi-şi dichisea apartamentul şi propria ei 
făptură ca o curtezană care aştepta un prinţ. Servitoarea 
trebuia să-i spele tot timpul rufele, iar Felicite nu se urnea 
toată ziua din bucătărie, unde Justin, care-i ţinea adesea de 
urât, se uita la dânsa cum lucrează. 

Rezemându-se într-un cot de scândura lungă pe care ea 
călca, nu se mai sătura să privească toate nimicurile acelea 
femeieşti întinse împrejurul lui: jupoanele de pânză, 
broboadele, guleraşele şi pantalonii cu cerculeţe strânşi cu 
şiret, laţi la şolduri şi tot mai strimţi spre partea de jos. 

— La ce slujesc astea? Întrebă băieţaşul, trecându-şi mâna 
pe malacov şi pe copci. 

— Cum, n-ai văzut niciodată de-astea? Îl întreba drept 
răspuns Felicite. Ca şi cum stăpâna ta, doamna Homais, n- 
ar purta şi ea. 

— Ei, da, doamna Homais, da! Şi adăuga cu un aer 
gânditor: Parcă asta ar fi cucoană cum e doamna. 

Dar Felicite îşi pierdea răbdarea văzându-l cum se tot 
învârteşte în jurul ei. Ea era cu şase ani mai mare, şi 
Teodore, servitorul domnului Guillaumin, începea să-i facă 
curte. 

— Lasă-mă-n pace! Îi spunea ea, mutând din loc oala de 
scrobeală. Mai bine du-te şi pisează migdale; nu faci decât 


să te ţii de fustele femeilor! Mai aşteaptă, mucosule, să-ţi 
crească tuleie, şi pe urmă să te amesteci în treburi de 
astea! 

— Hai, nu te supăra, că mă duc să-i fac ghetele. 

Şi apuca îndată de pe pervaz ghetele Emniei, toate numai 
noroi - noroiul de la întâlniri - care se fărâmiţa sub 
degetele lui, ridicând încetişor nori de praf, la care se uita 
în bătaia soarelui. 

— Tare-ţi mai e frică să nu le strici! Îi spunea bucătăreasa, 
care nu-şi bătea capul atâta când le curăța ea, pentru că 
doamna, de îndată ce stofa nu mai arăta ca nouă, i le lăsa ei. 

Emma avea o mulţime de ghete în dulap, pe care le irosea 
unele după altele, fără ca Charles să-şi îngăduie vreodată să 
crâcnească. 

Tot aşa scoase trei sute de franci pentru un picior de lemn 
pe care găsi cu cale să-l dea cadou lui Hippolyte. Trunchiul 
piciorului era căptuşit cu plută şi avea articulaţii cu arcuri, 
o adevărată maşinărie complicată, îmbrăcată cu un 
pantalon negru şi la capăt cu o cizma lustruită. Dar 
Hippolyte, neîndrăznind să umble în fiecare zi cu un picior 
aşa de frumos, o rugă pe doamna Bovary să-i facă rost de 
altul mai uşor de purtat. Bineînţeles că şi de data asta tot 
doctorul fu cel care scoase banii ca să-l cumpere. 

Astfel, încetul cu încetul, grăjdarul îşi reluă meseria. Îl 
vedeai, ca altădată, mergând dintr-un capăt în altul al 
satului, dar când Charles auzea de departe bocănitul sec al 
piciorului de lemn pe caldarâm, apuca repede pe alt drum. 

Domnul Lheureux, negustorul, a fost cel care s-a 
însărcinat să-l comande, ceea ce-i dădu prilejul să treacă 
mereu pe la Emma. Stătea de vorbă cu dânsa despre noile 
mărfuri de ocazie sosite de la Paris, despre mii de nimicuri 
femeieşti, se arăta foarte binevoitor şi niciodată nu-i cerea 
bani. Emma se lăsa dusă de această uşurinţă cu care putea 
să-şi satisfacă toate capriciile. Astfel vru să aibă, ca să i-o 
dea lui Rodolphe, o cravaşă frumoasă, pe care-o văzuse, la 


Rouen, într-un magazin de umbrele. Nu trecu nici o 
săptămână, şi domnul Lheureusx i-o puse pe masă. 

Dar a doua zi se înfiinţa cu o factură de doua sute 
şaptezeci de franci, fără să mai socotim mărunţişul. Emma 
se simţi foarte încurcată. 'Ioate sertarele biroului erau 
goale: datorau leafa pe mai mult de cincisprezece zile lui 
Lestiboudois, pe două trimestre servitoarei şi încă o 
sumedenie de alte angarale, iar Bovary aştepta cu 
nerăbdare banii ce avea să-i trimită domnul Derozerays, 
care avea obiceiul să-i plătească în fiecare an în preajma 
Sfântului Petru. 

La început izbuti să scape de Lheureux, dar în cele din 
urmă el îşi pierdu răbdarea: era urmărit, nu mai avea 
capital, şi dacă nu căpăta măcar o parte din bani, va fi silit 
să-i ia înapoi toate mărfurile pe care i le dăduse. 

— N-aveţi decât să le luaţi! Zise Emma. 

— Ei, am glumit şi eu, răspunse el. Nu-mi pare rău decât 
de cravaşă. Zău dacă n-aş cere-o înapoi de la domnul. 

— Nu! Nu! Sări ea. 

„Aha, a mea eşti!” gândi L.heureux. 

Şi, sigur pe descoperirea lui, ieşi repetând încetişor şi cu 
şuieratul lui obişnuit: 

— Fie! Vom vedea, vom vedea... 

Se gândea cum să iasă din încurcătură, când intră 
bucătăreasa şi puse pe cămin un fişic de hârtie albastra, din 
partea domnului Derozerays. Emma se repezi la el şi-l 
desfăcu: cincisprezece napoleoni. Era onorariul. Îl auzi pe 
Charles urcând scara: arunca aurul în fundul sertarului şi 
luă cheia. 

După trei zile, Lheureusx se înfiinţa iar. 

— Vă propun o învoială, începu el; dacă în locul sumei 
cuvenite aţi vrea să luaţi... 

— Poftim, se grăbi Emma, punându-i în palmă paisprezece 
napoleoni. 

Negustorul rămase încremenit. Atunci, ca să-şi ascundă 
dezamăgirea, începu să aducă mii de scuze şi să-i spună că 


stă la dispoziţia ei pentru orice servicii, dar Emma nu mai 
vru să audă de nimic; după aceea ea rămase câteva clipe 
pipăind în buzunarul şorţului cele două monede de câte 
cinci franci, restul pe care i-l dăduse. Se jură să facă 
economii, pentru ca, cu timpul, să pună banii la loc... 

„Ei, nu-i nimica! Îşi spuse ea; o să uite.” 

Pe lângă cravaşa cu mânerul de argint aurit, Rodolphe mai 
primise un sigiliu cu următoarea deviză: Amor nel cor 438); 
o eşarfă ca s-o poarte la gât şi, în sfârşit, o tabacheră 
întocmai ca a vicontelui, pe care Charles o găsise odinioară 
pe drum şi pe care Emma o păstra. Aceste cadouri însă îl 
umileau. Refuză mai multe; ea stărui, şi, în cele din urmă, 
Rodolphe se supuse, găsind-o tiranică şi prea copleşitoare. 

Emma mai avea şi idei ciudate: 

— Când o să bată miezul nopţii, îi spunea, să te gândeşti la 
mine. 

Şi dacă îi mărturisea că nu s-a gândit, atunci nu mai 
contenea cu reproşurile, şi totul se termina întotdeauna cu 
veşnicul: 

— Mă iubeşti? 

— Fireşte ca te iubesc! Îi răspundea el. 

— Mult? 

— Bineînţeles. 

— N-ai mai iubit altele, nu-i aşa? 

— Crezi că m-ai luat virgin? Exclama el râzând. 

Emma începea să plângă, iar el se silea s-o împace, 
înflorindu-şi protestele cu tot felul de jocuri de cuvinte. 

— Ah, cât te iubesc! O lua ea de la capăt. Ie iubesc atâta, 
că nu mai pot fără tine, ştii? Câteodată, sfâşiată de furiile 
dragostei, mi-i aşa de dor să te văd! Şi mă-ntreb: „Oare 
unde-i acuma? Poate că stă de vorbă cu alte femei; şi ele-i 
zâmbesc, el se apropie...” Oh, nu! Nu-i aşa că nu-ţi place 
niciuna? Sunt unele mai frumoase, dar eu ştiu să iubesc mai 
bine. Sunt roaba şi concubina ta. Eşti regele meu, idolul 
meu! Eşti bun, frumos, deştept, eşti puternic! 


Auzise de atâtea ori spunându-i-se vorbele astea, că nu 
mai aveau nimic nou pentru el. Emma era la fel ca toate 
amantele, şi farmecul noutăţii căzând încetul cu încetul, ca 
o haină, lăsa să apară, în toată goliciunea ei, veşnica 
monotonie a pasiunii, care are totdeauna aceleaşi înfăţişări 
şi acelaşi limbaj. Omul acesta cu atâta experienţă nu-şi 
dădea seama de deosebirea sentimentelor dedesubtul 
asemănării de expresii. Pentru că buze desfrânate sau 
lacome de bani îi mai murmuraseră aceleaşi fraze, nu mai 
credea decât foarte puţin în curăţenia acestora; ar mai 
trebui scurtate, gândea el, tiradele exagerate care ascund 
sentimente mediocre; ca şi cum bogăţia sufletească nu s-ar 
revărsa câteodată în metaforele cele mai goale, pentru că 
nimeni, niciodată, nu-şi poate exprima exact cum trebuie 
nici cerinţele, nici concepţiile, nici durerile, şi pentru că 
graiul omenesc e ca o căldăruşă spartă, în care batem 
mereu nişte melodii bune să facă urşii să joace, atunci când 
noi am vrea să înduioşăm stelele. 

Dar cu acea putere de a judeca proprie celui care, în orice 
acţiune, se ţine deoparte, Rodolphe descoperi în această 
dragoste alte plăceri pe care le-ar putea dobândi. Socoti că 
orice pudoare e de prisos. Se purtă cu ea fără prea multă 
ceremonie. Făcu din ea o fiinţă supusă şi stricată. Era un fel 
de înrobire idioată, plină de admiraţie pentru el, de 
voluptate pentru ea, o stare de fericire desăvârşită, care o 
toropea; şi sufletul ei se afunda în această beţie în care se 
îneca, ghemuită, ca ducele de Clarence în butoiul lui cu vin 
grecesc. 

Numai sub imboldul deprinderilor ei amoroase de fiecare 
zi doamna Bovary îşi schimbă felul de a fi. Deveni mai 
îndrăzneață în priviri, mai slobodă la vorbă; îşi îngădui 
chiar necuviinţa de a se plimba cu domnul Rodolphe cu 
ţigara în gură, ca şi cum ar fi vrut să sfideze lumea; în 
sfârşit, cei care încă mai aveau îndoieli nu se mai îndoiră 
când într-o zi o văzură coborând din Rândunica, îmbrăcată 
într-o jiletcă strânsă tare pe talie, ca un bărbat; iar doamna 


Bovary-mama, care, după o ceartă îngrozitoare cu bărbatu- 
său, venise să se adăpostească la fiul ei, nu fu dintre toate 
burghezele cea mai puţin indignată. Multe alte lucruri nu-i 
plăcură: mai întâi Charles nu-i ascultase sfatul de a-i 
interzice să mai citească romane; apoi nu se împăcă de loc 
cu traiul din casă; îşi îngădui să facă observaţii, ba chiar o 
dată se şi certă cu fiul şi cu nora ei din pricina slujnicei. 

În ajun, seara, doamna Bovary-mama, trecând pe coridor, 
o prinsese pe Felicite stând de vorbă cu un bărbat, unul 
care purta barbă neagră, om de aproape patruzeci de ani, 
şi care, cum îi auzi paşii, o şterse repede din bucătărie. 
Auzind asta, Emma începu să râdă; dar bătrâna se înfurie, 
spunând că cine nu vrea să-şi bată joc de bunele purtări, ar 
trebui să supravegheze ce fac servitorii. 

— În ce lume trăieşti? Îi răspunse noră-sa cu atâta 
obrăznicie în privire, încât doamna Bovary o întrebă dacă 
nu cumva îşi apără propria ei cauză. 

— leşi! 'Ţipă Emma, sărind deodată ca arsă. 

— Emma!... Mamă!... Strigă Charles, ca să le potolească. 

Dar amândouă erau dezlănţuite; Emma bătea des din 
picioare, repetând: 

— Ah! Ce educaţie! Ce ţărancă! 

Charles alergă spre maică-sa, care-şi ieşise din sărite şi 
bolborosea: 

— E o obraznică! O fluşturatică, poate şi mai rău! 

Şi voia sa plece imediat dacă cealaltă nu vine să-i ceară 
iertare. Charles se întoarse către nevastă-sa, implorând-o în 
genunchi să se împace; în cele din urmă Emma-i răspunse: 

— Fie! Mă duc! 

Şi-ntr-adevăr, mândră ca o marchiză, îi întinse mâna 
soacră-şi, spunându-i: 

— lertaţi-mă, doamnă. 

După asta, urcându-se în camera ei, Emma se arunca cu 
faţa în jos pe pat şi plânse ca un copil, cu capul vârât în 
pernă. 


Se înţelesese cu Rodolphe ca, în cazul unei întâmplări 
neobişnuite, să atârne la oblon un petic de hârtie alba, 
pentru ca, dacă el s-ar găsi din întâmplare la Yonville, să 
vină repede în străduţa din spatele casei. Emma dădu 
semnalul şi aşteptă de trei sferturi de oră, când, deodată, îl 
zări pe Rodolphe în colţul halelor. Îi veni să deschidă 
fereastra, să-l strige, dar el şi dispăruse. Emma căzu iar pe 
scaun, deznădăjduită. 

Nu trecu însă mult şi avu impresia că merge cineva pe 
trotuar. Cine putea să fie altul decât el? Cobori seara şi 
trecu prin curte. Rodolphe era acolo, afară. Se aruncă în 
braţele lui. 

— Bagă de seamă, zise el. 

— Ah, dacă ai şti! 

Şi începu să-i povestească totul în grabă, fără şir, umflând 
cele întâmplate, născocind şi pierzându-se în atâtea 
amănunte, încât el nu mai înţelegea nimic. 

— Hai, bietul meu îngeraş, curaj, consolează-te, ai 
răbdare... 

— Dar de patru ani tot rabd şi mă chinui!... O dragoste ca 
a noastră ar trebui mărturisită în faţa lui Dumnezeu! Nu 
face decât să mă chinuiască. Nu mai pot! Scapă-mă! 

Se lipea de Rodolphe. Ochii-i plini de lacrimi scânteiau ca 
nişte flăcări sub apă; pieptul îi palpita repede; niciodată nu 
o iubise atât, aşa că-şi pierdu capul şi-i zise: 

— Ce-i de făcut? Ce vrei? 

— la-mă! Strigă ea. Răpeşte-mă!... Oh! Te implor! 

Şi se repezi spre gura lui ca pentru a-i prinde 
consimţământul neaşteptat, mărturisit într-un sărut. 

— Dar..., începu Rodolphe. 

— Ce? 

— Fiică-ta? 

Emma se gândi câteva clipe, apoi răspunse: 

— Ce să facem, o luăm cu noi! 

„Ce femeie!” îşi spuse el, privind-o cum se depărtează. 
Căci fugise în gradină. O chemau. 


În zilele următoare, doamna Bovary-mama fu uimită de 
schimbarea nurorii sale. Într-adevăr, Emma se arăta mai 
supusă şi chiar împinse bunăvoința până acolo încât s-o 
întrebe cum se pun castraveciorii la murat. 

Făcea oare asta ca să-i înşele mai bine şi pe unul, şi pe 
celălalt, sau voia poate ca printr-un fel de stoicism 
voluptuos să simtă mai adânc amărăciunea a tot ce avea să 
părăsească? Dar nici nu se gândea la aşa ceva, dimpotrivă; 
trăia ca şi cum ar fi fost mai dinainte cufundată în apropiata 
ei fericire. Nu vorbea cu Rodolphe decât despre asta. Sta 
rezemată de umărul lui şi murmura: 

— Ce zici? Când vom fi în diligenţă... Ie gândeşti ce-o să 
fie? Oare-i cu putinţă? Mi se pare că în clipa când voi simţi 
trăsura luându-şi vânt, o să fie ca şi cum ne-am înălța cu 
balonul, ca şi cum am pleca în nori. Ştii că număr zilele? 
Dar tu? 

Doamna Bovary n-a fost niciodată mai frumoasă ca-n 
timpul acela; avea acea nespusă frumuseţe pe care-o dă 
numai bucuria, entuziasmul, succesul, care nu este decât 
potrivirea armonioasă a caracterului cu împrejurările. 
Poftele, necazurile, deprinderea cu plăcerile şi amăgirile 
sale mereu tinere o împliniseră treptat, aşa după cum 
băligarul, ploile, vânturile şi soarele fac să crească florile, şi 
înflorea şi ea, în sfârşit, în toată deplinătatea fiinţei ei. 
Pleoapele-i păreau croite anume pentru prelungile ei priviri 
drăgăstoase, în care nici nu i se zăreau pupilele, pe când 
respiraţia adâncă îi umplea nările micuţe şi-i ridica colţul 
plin al buzelor, care, în lumină, se vedeau puţin umbrite de- 
un pufuşor negricios. Ai fi spus că un artist priceput în 
tainele desfrâului îi potrivise pe spate buclele părului, 
încolăcite la voia întâmplării într-o claie grea, după 
capriciile adulterului, care le desfăcea în fiecare zi. Vocea 
avea acum mlădieri mai moi, ca şi talia; ceva de-abia simţit, 
dar pătrunzător, emana chiar din faldurile rochiei şi din 
arcuirea piciorului. Charles o găsea încântătoare şi cu totul 
irezistibilă, ca şi-n primele zile ale căsătoriei. 


Când se întorcea la miezul nopţii, nu îndrăznea s-o 
trezească. Lămpiţa de noapte din porțelan arunca pe tavan 
o pată rotundă de lumină tremurătoare, şi perdeluţele trase 
ale micului leagăn păreau ca un cort alb ce se umfla în 
umbră, la marginea patului. Charles le privea. 1 se părea că 
aude suflarea uşoară a copilului. De-acum o sa se facă 
mare, fiecare anotimp va aduce repede un progres. O şi 
vedea, întorcându-se pe înserate de la şcoală, plină de 
voioşie, cu pete de cerneala pe şorţuleţ, cu geanta 
subsuoară; va trebui s-o dea la un pension, şi asta va costa 
foarte mult; ce-o să facă? Rămânea pe gânduri, chibzuia că 
ar fi bine să ia în arendă vreo fermuliţă prin apropiere, pe 
care ar supraveghea-o chiar el, în fiecare dimineaţă, când s- 
ar duce să-şi vadă bolnavii. Ar strânge venitul, l-ar pune la 
casa de economie; pe urmă ar cumpăra de undeva, de 
oriunde, acţiuni; va spori de altfel şi clientela pe care se 
bizuia, căci voia ca Berthe să fie binecrescută, talentată, să 
înveţe pianul. Ah! Ce frumoasă va fi mai târziu, la 15 ani, 
când va semăna cu maică-sa şi va purta vara, ca şi ea, 
pălării mari de pai! O să le iei de departe drept două surori. 
Şi-o închipuia lucrând seara lângă ei, la lumina lămpii; o să-i 
brodeze pantofi, o să se ocupe de gospodărie; o să umple 
toată casa cu drăgălăşenia şi veselia ei. În sfârşit, amândoi 
au să se gândească s-o mărite; au să-i găsească un băiat 
bun, cu o situaţie solidă, care o va face fericită pe toată 
viaţa. 

Emma nu dormea; se făcea numai că doarme; şi pe când 
Charles aţipea alături, ea se trezea în alte vise. 

Patru cai o duceau în galop de opt zile către o ţară nouă, 
de unde n-aveau să se mai întoarcă niciodată. Mergeau, 
mergeau, îmbrăţişaţi, fără să scoată o vorba. Deseori, de pe 
creasta unui munte, zăreau deodată câte un oraş minunat, 
cu cupole, poduri, corăbii, păduri de lămâi şi catedrale de 
marmură albă, ale căror clopotniţe ascuţite aveau cuiburi 
de berze în vârf. Mergeau încet din pricina lespezilor mari, 
iar pe jos erau aşezate buchete de flori, pe care le ofereau 


femei strânse în corsete roşii. Se auzeau clopote sunând, 
catâri nechezând, laolaltă cu murmurul ghitarelor şi 
susurul havuzurilor, a căror boare, ridicându-se, răcorea jur 
împrejur grămezi de fructe aşezate în piramide la 
picioarele statuilor palide ce surâdeau sub jocul fântânilor 
arteziene. Şi apoi, într-o seară, ajungeau într-un sat de 
pescari, în care năvoade negricioase se uscau în bătaia 
vântului, de-a lungul malului râpos şi al colibelor. Acolo se 
vor opri să-şi trăiască viaţa; vor locui într-o casă joasă, cu 
acoperişul scund, la umbra unui palmier, în fundul unui golf, 
pe malul mării. Au să se plimbe într-o gondolă, au să se 
legene într-un hamac; şi vor duce o viaţă uşoară şi largă ca 
hainele de mătase de pe ei, caldă şi înstelată ca nopţile 
blânde pe care le vor contempla. Cu toate acestea, pe 
nemărginirea acestui viitor pe care şi-l croia cu închipuirea 
nu se ivea nimic deosebit: zilele, toate splendide, se 
asemănau între ele, ca nişte valuri; şi totul se legăna în 
zarea nesfârşită, armonioasă, albăstruie şi plină de soare. 
Dar, fie că fetiţa începea să tuşească în leagăn, fie că Bovary 
sforăia prea tare, Emma nu mai putea adormi decât spre 
dimineaţă, când zorile luceau în geamuri, iar micul Justin 
deschidea, în piaţă, obloanele farmaciei. 

Îl chemase pe domnul Lheureux şi-i spusese: 

— O să-mi trebuiască o manta, o manta mare, cu guler 
larg, căptuşit. 

— Plecaţi într-o călătorie? O întrebă el. 

— Nu, dar... N-are a face, şi mă pot bizui pe dumneata, nu- 
i aşa?... Şi cât mai repede! 

Lheureux făcu o plecăciune. 

— Şi-o să-mi mai trebuiască, îşi aduse aminte ea, o ladă... 
Nu prea grea... Uşor de mânuit. 

— Da, da, înţeleg, de vreo nouăzeci şi doi de centimetri pe 
cincizeci, cum se fac acuma. 

— Şi o valiză de mână. 

„Cu siguranţă că s-au certat”, gândi L.heureux. 


— Şi, poftim, zise doamna Bovary, scoțând ceasul de la 
cingătoare, luaţi asta; să vă despăgubiţi din el. 

Dar negustorul începu să spună că nu-i nevoie, că se 
cunoşteau; că avea toată încrederea în ca. Ce copilărie! Cu 
toate acestea ea stărui să ia măcar lanţul; şi Lheureux îl şi 
pusese în buzunar şi era gata să plece, când Emtna-l chemă 
iar. 

— O să le ţii toate la dumneata. În ce priveşte mantaua - şi 
aici avu aerul că se gândeşte bine - nici asta să n-o aduci; 
să-mi dai numai adresa croitorului şi să-l înştiinţezi s-o ţină 
la dispoziţia mea. 

Urmau să fugă luna viitoare. Emma avea să plece din 
Yonville ca şi cum s-ar duce să facă târguieli la Rouen. 
Rodolphe avea să reţină locurile, să scoată paşapoartele şi 
chiar să scrie la Paris, ca să aibă la dispoziţie o diligenţă 
întreagă, până la Marsilia, unde aveau să cumpere o 
caleaşcă, iar de acolo să continue, fără oprire, pe drumul 
Genovei. Emma trebuia să aibă grijă să trimită bagajele la 
Lheureux, de unde să fie duse de-a dreptul la Rândunica, 
astfel ca nimeni să nu bănuiască ceva; în toate astea, nici 
pomeneală de fetiţă. Rodolphe se ferea să vorbească; iar 
Emma... Poate că nici nu se gândea. 

Rodolphe voi să mai amâne pe două săptămâni, ca să-şi 
termine nişte treburi; apoi, după opt zile, mai ceru alte 
cincisprezece, după care se prefăcu bolnav; pe urmă plecă 
undeva: luna august trecu şi, după toate întârzierile astea, 
hotărâră să plece neapărat la 4 septembrie, într-o luni. 

În sfârşit, sosi sâmbăta dinaintea plecării. 

Rodolphe veni în seara aceea mai devreme ca de obicei. 

— Gata tot? Îl întrebă ea. 

— Da. 

Se plimbară apoi împrejurul unui strat de flori şi se duseră 
să stea jos, lângă terasă, pe brâul zidului. 

— Eşti trist, zise Emma. 

— Nu, de ce? 

Şi cu toate acestea se uita la ea ciudat, drăgăstos. 


— Eşti trist că pleci, începu Emma iarăşi, că laşi ceea ce ţi- 
i drag, viaţa ta? Ah, înţeleg... Dar eu nu am nimic pe lume! 
Tu eşti totul pentru mine. De aceea am să fiu şi eu totul 
pentru tine, am să-ţi fiu familie, patrie; am să te îngrijesc, 
am să te iubesc. 

— Ce încântătoare eşti, zise el, luând-o în braţe. 

— Adevărat? Exclamă ea cu un râs plin de voluptate. Mă 
iubeşti? Atunci jură-mi! 

— Dacă te iubesc, dacă te iubesc?! Dar te ador, dragostea 
mea! 

Rotundă, roşiatică, luna se înălța la orizont, la capătul 
pajiştii. Se ridica repede printre crengile plopilor, care o 
ascundeau din loc în loc, ca o perdea neagră, găurită. 
Apăru apoi, sclipitor de albă, pe cerul gol, pe care-l lumina; 
şi atunci, încetinindu-şi mersul, aruncă deasupra râului o 
pată mare, în care jucau puzderii de stele, şi licărirea asta 
de argint se răsucea parcă până-n fund, ca un şarpe fără 
cap, plin de solzi luminoşi. Toate astea mai semănau şi cu un 
monstruos candelabru, de-a lungul căruia se prelingeau 
picături de diamant topit. În jurul lor se aşternea o noapte 
liniştită; perdele de-ntuneric umpleau frunzişurile. Cu ochii 
pe jumătate închişi, Emma trăgea în piept, ca-ntr-un oftat 
adânc, adierea vântului răcoritor. Pierduţi cu totul în 
visarea care-i cotropea, nu scoteau nici o vorbă. Simţeau 
iarăşi în inima lor duioşia primelor zile de dragoste, plină şi 
tăcută, ca apele râului ce curgea cu toată moliciunea pe 
care-o aducea parfumul de lămâiţă; ea răsfrângea în 
amintirile lor umbre mai nemărginite şi mai melancolice 
decât umbrele sălciilor nemişcate care se întindeau pe 
iarbă. Deseori câte o vietate de noapte, vreun arici sau vreo 
nevăstuică, foşnea prin frunze, pornind la vânătoare, sau, 
când şi când, se auzea căzând singură, de pe spalier, câte o 
piersică coaptă. 

— Ah, ce noapte frumoasă! Spuse Rodolphe. 

— Vom mai avea şi altele, răspunse Emma. Şi, ca şi cum ar 
fi vorbit în gând: Da, ce plăcut va fi să călătoreşti... Şi, 


totuşi, de ce mi-i inima îndurerată? Să fie teama de 
necunoscut? Despărțirea de-atâtea obişnuinţe... Sau, mai 
degrabă... Nu, din prea mnre fericire. Ce slabă sunt, nu-i 
aşa? lartă-mă! 

— Mai e timp! Exclama el. Gândeşte-te bine, să nu te 
căieşti pe urmă! 

— Niciodată! Răspunse ea din tot sufletul. Apoi, 
apropiindu-se de el: Ce nenorocire ar putea să mi se- 
ntâmple? Nu-i deşert, nu-i prăpastie, nici ocean pe care nu 
le-aş putea trece cu tine. Cu cât vom trăi mai mult 
împreună, viaţa va fi ca o îmbrăţişare tot mai strânsă, mai 
deplină! Nu ne va mai tulbura nimic, nici o grijă, nici o 
piedică! Vom fi singuri, numai unul al altuia, pe veci... Dar 
vorbeşte, răspunde-mi! 

Rodolphe repeta mereu, ta răstimpuri egale: „Da... Da...” 
Emma îi trecuse mâna prin păr şi spunea într-una cu o voce 
copilărească, în ciuda lacrimilor care-i curgeau şiroaie: 

— Rodolphe! Rodolphe!... Ah! Rodolphe, dragul meu 
Rodolphe! 

Bătu miezul nopţii. 

— Miezul nopţii! Spuse ea. Hai, ziua s-a dus! Mai avem 
una! 

EI se sculă sa plece; şi, ca şi cum mişcarea pe care-o făcea 
ar fi fost semnalul fugii lor, Emma, luând deodată un aer 
vesel, întrebă: 

— Ai paşapoartele? 

— Da. 

— Nu uiţi nimic? 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

— Sigur... 

— Ai să mă aştepţi la hotel „Provence”, nu-i aşa?... La 
amiază... 

Rodolphe dădu din cap. 

— Aşadar, pe mâine! Spuse Emma cu o ultimă alintare. Şi 
se uită după dânsul cum se-ndepărtează. 


Rodolphe se uita înapoi. Alergă după el şi, aplecându-se pe 
malul apei printre mărăcini, strigă: 

— Pe mâine! 

Rodolphe trecuse de cealaltă parte a râului şi mergea 
repede pe pajişte. 

După câteva minute, Rodolphe se opri, şi când o văzu în 
rochia ei albă, pierzându-se încetul cu încetul în întuneric, 
ca o fantomă, inima începu să-i bată atât de tare, că trebui 
să se rezeme de un copac să nu cadă. 

— Nătărău mai sunt, spuse el, înjurând îngrozitor. Oricum, 
era o amantă drăguță! 

Şi-n aceeaşi clipă, frumuseţea Emmei, cu toate plăcerile 
dragostei lor, îi năvăli în minte iar. La început se înduioşă, 
apoi, revoltându-se împotriva ei, exclamă gesticulând: 

— La urma urmelor, nu mă pot expatria, nici să am grija 
unui copil... 

Îşi spunea toate astea ca să se îmbărbăteze mai tare. 

— Şi, de altfel, ce încurcături, ce cheltuială... A, nu, nu! De 
o mie de ori nu! Ar fi din cale-afară de idiot! 

XIII. 

D-abia ajuns acasă, Rodolphe se şi aşeză la birou, sub 
capul de cerb pe care: l avea în perete ca trofeu. Dar când 
luă tocul în mână, nu găsi ce să scrie şi, rezemându-se în 
coate, căzu pe gânduri. Avea impresia că Emma se pierdea 
într-un trecut îndepărtat, ca şi cum hotărârea pe care-o 
luase acum pusese deodată între ei o distanţă uriaşă. 

Ca să mai atingă ceva de-al ei, se duse să caute în dulap, la 
capul patului, o veche cutie de porțelan de Reims unde-şi 
încuia de obicei scrisorile primite de la femei şi care 
împrăştie un miros de mucegai şi de trandafiri veştezi. Mai 
întâi zări o batistă plină de pete ieşite de vreme. Era o 
batistă de-a ei şi o păstra de când, odată, la plimbare, îi 
cursese sânge din nas; nu-şi mai aducea aminte când. 
Alături era, izbindu-se de toate colţurile cutiei, miniatura pe 
care i-o dăduse Emma; îmbrăcămintea i se păru 
pretențioasă, iar privirea ei galeşă, de cel mai jalnic efect; 


apoi, tot uitându-se la imaginea aceea şi tot evocând 
amintirea modelului, încetul cu încetul trăsăturile Emmei se 
învălmăşiră în amintirea lui, ca şi cum chipul viu şi cel 
pictat, frecându-se între ele, s-ar fi şters unul pe altul. În 
cele din urma, citi câteva din scrisorile ei; erau pline de 
amănunte cu privire la călătoria lor, scurte, insistente şi 
practice, ca nişte scrisori de afaceri. Vru să le mai vadă pe 
cele lungi, pe cele de altădată; ca să le găsească în fundul 
cutiei, Rodolphe le răscoli pe toate, şi, fără să-şi dea seama, 
începu să scormonească în mormanul acela de hârtii şi de 
lucruri, claie peste grămadă, dând peste buchete de flori, o 
jartieră, o mască neagră, ace, şuviţe de păr... Şuviţe de păr 
castanii, blonde; unele dintre ele chiar, agăţându-se de 
înfloriturile de tinichea ale cutiei, se rupeau când o 
deschidea. 

Rătăcind aşa printre amintiri, cerceta scrisul şi stilul 
scrisorilor, tot atât de felurite ca şi ortografia lor. Erau 
scrisori pline de dragoste sau vesele, glumeţe ori 
melancolice, unele cereau dragoste, altele cereau bani. 
Câte-un cuvânt îi amintea un chip, anumite gesturi, sau 
sunetul unei voci; uneori însă nu-i mai trezeau nici o 
amintire. 

Într-adevăr, toate aceste femei, năvălind deodată în mintea 
lui, se stinghereau unele pe altele şi deveneau din ce în ce 
mai mici, ca şi cum dragostea care ajunsese la acelaşi nivel 
ar fi şters deosebirile dintre ele. Apucând deci tot teancul 
de scrisori răvăşite, se jucă vreo câteva clipe, vânturându-le 
în cascadă, din mâna dreaptă în cea stângă. În cele din 
urmă, plictisit, toropit, Rodolphe se duse să pună cutia la 
loc în dulap, spunând: 

— Ce grămadă de gogoşi...! 

Aceasta rezuma, pe scurt, părerea lui; căci plăcerile, 
asemeni şcolarilor în curtea unui liceu, îi bătătoriseră atât 
de mult inima, încât nici un fir de iarbă nu mai încolţea, şi 
tot ce trecea prin ea, mai bezmetic decât copiii, nu-i lăsa, 
nici măcar ca aceştia, un nume zgâriat pe pereţi. 


LIA 


„Hai, îşi zise el, să începem 

Şi începu să scrie: „Curaj, Emma, curaj! Nu vreau să-ţi 
stric viaţa.” „La urma urmelor, asta-i adevărat, gândi 
Rodolphe; o fac în interesul ei; sunt un om cinstit.” „le-ai 
gândit bine la hotărârea pe care-ai luat-o? Îţi dai seama în 
ce prăpastie te târam, bietul meu îngeraş? Nu, nu-i aşa? 
Porneai încrezătoare şi nebună, în fericire, în viitor... Ah, 
nenorociţii de noi! Nebuni ce suntem!” 

Aici Rodolpha se opri, ca să găsească o scuză mai potrivită. 

„Dacă i-aş spune că mi-am pierdut toată averea?... A, nu, şi 
de altfel asta n-ar fi o piedică. Ar însemna să înceapă de la 
capăt mai târziu. Parcă o poţi face pe o femeie ca asta să-şi 
vâre minţile-n cap?” 

După ce se mai gândi, adăugă: „N-am să te uit, crede-mă, 
şi voi avea întotdeauna pentru dumneata un devotament 
profund, dar într-o zi, mai curând sau mai târziu, 
înflăcărarea aceasta (asta-i soarta a tot ce-i omenesc) s-ar fi 
domolit, fără îndoială! Ne-am fi săturat unul de altul şi chiar 
cine ştie dacă n-aş fi avut cumplita durere de a-ţi vedea 
remuşcările şi de a lua parte eu însumi la ele, de vreme ce 
eu însumi le-aş fi pricinuit. Numai gândul suferințelor ce le 
vei simţi mă chinuieşte, Emma! Uită-mă! De ce a trebuit să 
te cunosc? De ce erai atât de frumoasă? Să fie oare vina 
mea? Dumnezeule! Nu, nu, numai fatalitatea e de vina!” 
„lată un cuvânt care impresionează totdeauna”, îşi spuse el. 

„Ah! Dacă ai fi fost una din acele femei uşuratice citin sunt 
atâtea, cu siguranţă că aş fi putut să încerc, din egoism, o 
experienţă care, în acest caz, ar fi fost fără primejdie 
pentru dumneata. Dar acea dulce înflăcărare, din care vine 
totodată şi farmecul şi zbuciumul dumitale, te-a împiedicat 
să înţelegi, adorabilă femeie, falsitatea situaţiei în care ne- 
am fi găsit. La început nici eu nu m-am gândit la asta, şi 
stăteam liniştit la umbra acestei fericiri desăvârşite ca la 
umbra arboielui morţii 139), fără să-mi dau seama de ceea 
ce mă aşteaptă.” „O să creadă poate ca renunţ dm 
zgârcenie. Ei, creadă ce-o pofti! Puțin îmi pasă, trebuie să 


LIA 


sfârşesc odată!” „Lumea e necruțătoare, Emma. Ne-ar fi 
urmărit. Pretutindeni. Ai fi avut de îndurat întrebări 
indiscrete, calomnia, disprețul, poate şi insulta. Să te insulte 
pe dumneata! Oh!... Şi eu, care-aş fi vrut să te ridic pe-un 
tron! Eu, care-ţi iau cu mine amintirea ca pe-un talisman! 
Căci mă pedepsesc, exilându-mă, pentru tot răul pe care ţi 
l-am făcut. Plec. Unde? Nu ştiu nimic, sunt ca nebun! Adio! 
Fii totdeauna bună! Păstrează amintirea nenorocitului care 
te-a pierdut. Învaţ-o pe Berthe numele meu, ca să-l 
pomenească în rugăciunile ei.” 

Flacăra celor două lumânări tremură. Rodolphe se sculă 
să închidă fereastra, iar când se aşeză la loc: „Mi se pare că 
asta e tot. Ah, încă ceva, nu cumva să vie să-mi bată capul!” 
„Când vei citi aceste triste rânduri, eu voi fi departe; căci 
am voit să dispar cât mai repede, ca să înlătur ispita de a te 
revedea. Fii tare! Mă voi întoarce; şi poate că, mai târziu, 
vom vorbi amândoi, foarte rece, de fosta noastră dragoste. 
Adio!” 

Şi mai adăugă un ultim adio, despărţit în două cuvinte: „A 
Dieu!” ceea ce găsea că este de foarte bun gust. 

„Ei, acuma cum închei? Se întrebă el. Al dumitale prea- 
devotat... Nu. Al dumitale prieten?... Da, aşa: Al dumitale 
prieten.” 

Reciti scrisoarea. 1 se păru bună. 

„Biata femeie! Se gândi el înduioşat. O să mă creadă mai 
nesimţitor decât o stană de piatră; ar fi trebuit şi câteva 
lacrimi pe deasupra; numai că eu nu pot plânge; asta nu-i 
vina mea.” Şi atunci, turnându-şi puţină apă într-un pahar, 
Rodolphe îşi muie degetul şi lăsă să cadă de sus o picătură 
mare; care făcu o pată ştearsă de cerneală; apoi, vrând să 
sigileze scrisoarea dădu peste pecetea Amor nel cor. 

„Asta nu-i de loc potrivit. Ei, la urma urmei, ce-are-a face 

După care trase trei pipe şi se duse la culcare. 

A doua zi, cum se sculă (era cam pe la 2; dormise până 
târziu), Rodolphe spuse să-i culeagă un paneraş cu caise. 
Puse scrisoarea în fund, sub nişte frunze de viţă, şi-i porunci 


LLA 


lui Girard, argatul lui, să-l ducă cu băgare de seamă la 
doamna Bovary. Aşa făcea totdeauna când voia să-i ajungă o 
scrisoare, trimiţându-i, după anotimp, fructe sau vânat. 

— Dacă te întreabă ceva de mine, să-i spui ca am plecat 
într-o călătorie. Trebuie să-i dai panerul chiar ei, în mână... 
Pleacă şi fii cu băgare de seama! 

Girard îşi puse bluza cea noua, acoperi caisele cu o 
batistă, înnodând-o împrejurul panerului, şi, cu paşi mari şi 
greoi, în papucii lui cu tălpi de lemn țintuit, apucă liniştit 
drumul spre Yonville. 

Când sosi, doamna Bovary tocmai aranja cu Felicite, pe 
masa de la bucătărie, un teanc de albituri. 

— Iaca, zise argatul, v-a trimis stăpânul nostru asta. 

Emma presimţi că s-a întâmplat ceva rău, şi, tot căutând 
vreun ban în buzunar, se uita cercetător la ţăran cu ochii 
rătăciţi, pe când el o privea înmărmurit, neînţelegând cum 
se face că un asemenea dar poate să tulbure atât de tare pe 
cineva. În sfârşit, argatul plecă, F6licit& rămase. Emma nu 
se mai putu stăpâni, dădu fuga în sală, de parcă ar fi vrut să 
ducă acolo caisele, răsturnă paneraşul, smulse frunzele, 
găsi scrsoarea, o deschise şi, ca şi cum în urma ei ar fi 
izbucnit un foc groaznic, Emma începu sa alerge 
înspăimântată spre camera ei. 

Charles era acolo; îl zări; el îi spuse ceva; Emma nu auzi 
nimic şi continuă să urce treptele în fugă, gâfâind, pierdută, 
ca beată, ţinând mereu în mână bucata aceea groaznică de 
hârtie care-i trosnea între degete ca o foaie de tablă. La 
etajul al doilea se opri în faţa uşii de la pod, care era 
încuiată. 

Atunci voi să se liniştească; îşi aduse aminte de scrisoare; 
trebuia s-o termine şi nu avea curajul. De altfel, unde? 
Cum? Are s-o vadă. 

„A, nu, îşi spuse ea, aici o să fie bine.” 

Emma împinse uşa şi intră. 

De pe acoperişul de olane venea o căldură apăsătoare, 
care-i strângea tâmplele şi o înăbuşea; se târî până la 


mansarda închisă, trase zăvorul şi deodată ţâşni o lumină 
orbitoare. 

În faţa ei, pe deasupra acoperişurilor, câmpul se întindea 
cât vedeai cu ochii. Jos, sub ea, piaţa satului era pustie; 
pietrele trotuarului sclipeau, sfârlezele de pe coamele 
caselor stăteau neclintite; la colţul străzii, de la un etaj mai 
jos, porni un fel de uruit cu ţiuituri pe diferite tonuri: Binet 
lucra la strung. 

Se rezemase de pervazul lucarnei şi recitea scrisoarea cu 
rânjete de mânie. Dar cu cât îşi încorda atenţia, cu atât 
gândurile i se învălmăşeau. Îl vedea, îl auzea, îl cuprindea 
cu amândouă braţele; şi bătăile inimii, care izbeau sub sân 
ca nişte lovituri puternice de berbec, veneau grăbite una 
după alta, când mai repezi, când mai rare. Îşi arunca 
privirea jur împrejur, dorind parcă să vadă tot pământul 
surpându-se. De ce să nu isprăvească odată cu viaţa? Cine-o 
împiedica? Era liberă, înainta şi se uita la caldarâm, 
îndemnându-se: „Haide! Haide!” 

Raza de lumină care se urca de jos drept către ea îi trăgea 
spre prăpastie greutatea trupului. | se părea că piaţa se 
ridică clătinându-se de-a lungul zidurilor, şi capetele 
podelei se înclinau ca o corabie legănata de valuri. Era 
chiar la margine, aproape suspendată deasupra văzduhului 
nesfârşit. Albastrul cerului o împresura, aerul se învălmăşea 
în capul ei găunos, n-avea decât să se lase în voie, atrasă; şi 
uruitul strungului nu mai contenea, ca o voce furioasă care 
o chema mereu. 

— Emma! Emma! Se auzi glasul lui Charles. 

Se opri. 

— Dar unde eşti? Vino! 

La gândul că de-abia scăpase de la moarte, era cât pe ce 
să leşine de spaimă; închise ochii; apoi deodată tresări, 
simțind o mână atingându-i mâneca; era Felicite. 

— Vă aşteaptă domnul, coniţă; supa-i pe masă. 

Şi trebui să coboare! Trebui sa se aşeze la masă! 


Încercă să mănânce. Mâncarea-i rămânea în gât. Atunci îşi 
desfăcu şervetul, ca şi cum ar fi vrut să cerceteze 
cârpiturile făcute, şi chiar se apucă, cu adevărat, să facă 
treaba asta, să numere firele ţesăturii. Deodată îşi aduse 
aminte de scrisoare. Nu cumva o pierduse? Unde s-o 
găsească? Dar îşi simţi cugetul atât de sleit, încât până la 
urmă nu putu să născocească un pretext ca să plece de la 
masă. Devenise şi laşă; se temea de Charles; ştia tot, cu 
siguranţă! Într-adevăr, el rosti într-un mod ciudat aceste 
cuvinte; 

— Pe cât se pare, n-o să-l vedem prea curând pe domnul 
Rodolphe. 

— Cine ţi-a spus? Întrebă ea tresărind. 

— Cine mi-a spus? Repetă el cam mirat de tonul ei repezit. 
Girard, pe care l-am întâlnit adineauri în uşă la „Cafeneaua 
franceză”. A plecat într-o călătorie, sau are de când să 
plece. 

Emma suspină. 

— Dar ce te miră? Aşa pleacă el din când în când, ca sa se 
distreze, şi zău că-i dau dreptate. Când ai avere şi eşti 
burlac!... De altfel, prietenul nostru ştie să petreacă, nu 
glumă! Mare şmecher! Domnul Langlois mi-a povestit... 

Din bună-cuviinţă tăcu, fiindcă intră servitoarea, care 
începu să pună la loc în paneraş caisele împrăştiate pe 
etajeră. Fără să observe că nevastă-sa se înroşise, Charles 
spuse să i le aducă, luă una şi muşcă dintr-însa. 

— O, minunată! Exclamă el. Ţine, gustă. 

Şi-i întinse paneraşul, pe care Emma-l dădu încetişor la o 
parte. 

— Miroase măcar; ce aromă! Insistă el, trecându-i de mai 
multe ori paneraşul pe la nas. 

— Mă înăbuş! Exclamă ea, sculându-se deodată. Dar 
printr-o încordare de voinţă spasmul acesta trecu. Apoi: 
Nu-i nimic, spuse, nu-i nimic! Ceva nervos. Stai şi mănâncă. 

Căci se temea să nu înceapă s-o întrebe, să se îngrijoreze, 
să n-o mai lase în pace. 


Ca să-i fie pe plac, Charles se aşeză la loc, scuipând în 
mână sâmburii de caise, pe care-i punea pe urmă în 
farfurie. 

Deodată trecu la trap, prin piaţă, un tillbury albastru. 
Emma scoase un țipăt şi căzu ţeapănă jos, pe spate. 

Într-adevăr, după multă chibzuinţă, Rodolphe se hotărâse 
să plece la Rouen. Şi cum de la La Huchette la Buchy nu-i a! 
T drum decât prin Yonville, trebui să treacă prin sat, şi 
Emma îl recunoscu la lumina felinarelor care spintecau 
amurgul ca un fulger. 

Auzind zarva din casă, farmacistul veni în fuga mare. 
Masa, cu farfurii cu tot, fusese răsturnată; sos, carne, 
cuțite, solniţă, serviciu de untdelemn erau împrăştiate în 
toată sufrageria; Charles striga după ajutor; Berthe, 
înspăimântată, ţipa; iar Felicite, căreia-i tremurau mâinile, 
desfăcea şireturile doamnei, care se zvârcolea cu zvâcniri 
convulsive. 

— Mă reped, zise spiţerul, să caut în laborator la mine 
nişte oţet aromat. 

Apoi, când Emma, respirând din sticluţă, începu să 
deschidă ochii, exclamă: 

— Eram sigur! Ăsta e-n stare să trezească şi-un mort! 

— Vorbeşte! Zicea Charles. Vorbeşte! Vino-ţi în fire. Sunt 
eu. Charles al tău, care te iubeşte aşa de mult! Mă cunoşti? 
Uite-ţi fetiţa: sărut-o! 

Copilul întindea braţele spre maică-sa, să se atârne de 
gâtul ei. Dar, întorcând capul, Emma spuse cu o voce 
întretăiată: 

— Nu, nu... Nimeni! 

Leşină iar. O puseră în pat. 

Şedea culcată, cu gura deschisă, cu ochii închişi, cu 
mâinile întinse, nemişcată şi albă ca o statuie de ceară. Din 
ochi se prelingeau două pârâiaşe de lacrimi, care picurau 
încet pe pernă. 

Charles sta în picioare în fundul dormitorului, iar 
farmacistul, alături de el, era tăcut şi îngândurat, aşa cum 


se cuvine în împrejurările serioase din viaţă. 

— Limştiţi-vă, zise el, făcându-i semn cu cotul, cred că a 
trecut criza. 

— Da, acum se odihneşte puţin! Răspunse Charles, care se 
uita la ea cum doarme. Biata femeie!... lar a apucat-o! 

Homais îl întrebă atunci cum i-a venit. Charles îi răspunse 
că i-a venit aşa, deodată, pe când mânca nişte caise. 

— Nemaipomenit!... Exclamă farmacistul. S-ar putea însă 
ca tocmai din cauza caiselor să fi leşinat! Sunt unele firi aşa 
de sensibile la anumite mirosuri! Ar fi un frumos studiu de 
făcut, atât sub raport patologic, cât şi sub cel fiziologic. 
Preoţii, care întotdeauna au amestecat mirodeniile în 
slujbele lor, ştiau bine ce importanţă au. O fac ca să-ţi 
amorţească judecata şi să cazi în extaz, ceea ce de altfel e 
uşor de obţinut de la persoanele de sex slab, care sunt mai 
delicate decât celelalte. Se pomenesc cazuri când au leşinat 
fiindcă le-a mirosit a corn ars sau a pâine proaspătă... 

— Luaţi seama să n-o treziţi! Zise încet Bovary. 

— Şi nu numai fiinţele omeneşti, continuă spiţerul, suferă 
de asemenea anomalii, ci chiar şi animalele. Aşa, de pildă, 
cunoaşteţi desigur efectul atât de ciudat, afrodiziac, pe care 
nepeta cataria, în popor zisă şi iarba-pisicii, îl produce 
asupra speţei feline; şi, pe de altă parte, ca să dau un caz a 
cărui autenticitate o garantez, Bridoux (unul din foştii mei 
camarazi, care acum stă în strada Malpalu) are un câine 
care-ncepe să se zvârcolească în convulsiuni de îndată ce-i 
arăţi o tabacheră. Deseori chiar dă cu el reprezentații în 
faţa prietenilor, în pavilionul lui din pădurea Guillaume. Ţi- 
ar veni a crede că un simplu praf de strănutat ar putea să 
provoace un asemenea dezastru în organismul unui 
patruped? Nespus de ciudat, nu-i aşa? 

— Da, zise Charles, care nu asculta. 

— Asta ne dovedeşte, continuă celălalt, zâmbind cu un aer 
de uşoară înfumurare, nenumăratele zdruncinări ale 
sistemului nervos. Cât despre doamna, să vă spun drept, 
totdeauna mi s-a părut o adevărată senzitivă. De aceea, 


dragul meu prieten, n-am să vă recomand niciunul din acele 
aşa-zise leacuri care, sub motiv că atacă simptomele, atacă 
sănătatea. Nu, fără medicamentaţie inutilă! Regim, atâta 
tot! Sedative, emoliente, îndulcitoare. Şi, apoi, nu credeţi 
oare că ar trebui poate să-i stimulaţi imaginaţia? 

— În ce fel? Cum? Întrebă Bovary. 

— A! Asta-i chestiunea! Asta-i în realitate chestiunea: That 
is the question! 4407 cum citeam deunăzi într-un ziar. 

Însă Emma, trezindu-se, începu să ţipe: 

— Dar scrisoarea? Dar scrisoarea? 

Crezură că aiurează; cu adevărat însă, delirul începu de la 
miezul nopţii; se declară o febră cerebrală. 

Timp de patruzeci şi trei de zile Charles nu se clinti de 
lângă ea. Nu mai vru să audă de bolnavi, nu se mai culca, 
mereu îi lua pulsul, îi punea muştar, comprese cu apă rece. 
Îl trimitea pe Justin până la Neufchâtel să-i caute gheaţă, 
gheaţa se topea pe drum; îl trimitea iar. Îl chema la consult 
pe domnul Canivet; îl aduse de la Rouen pe fostul său 
profesor, doctorul Lariviere; era disperat. Îl înspăimânta 
mai ales faptul că Emma era abătută; nu scotea o vorbă, nu 
auzea nimic, ba părea chiar că nu suferă de loc, ca şi cum 
trupul şi sufletul s-ar fi odihnit după atâta zbucium. 

Pe la mijlocul lui octombrie putu să se ridice şi să stea în 
pat rezemată de perne. Charles începu să plângă când o 
văzu mâncând prima felie de pâine cu dulceaţă. Îşi recăpăta 
puterile; se scula câteva ceasuri după-amiază, şi într-o zi, 
când se simţi mai bine, Charles o luă de braţ şi încercă să 
facă cu ea o plimbare prin grădină. Frunze moarte 
acopereau nisipul de pe alei; ea mergea încet, târându-şi 
papucii, şi, rezemată de umărul lui Charles, surâdea mereu. 

Merseră aşa până în fund, aproape de terasă. Ea se 
îndreptă încetişor, îşi duse mâna streaşină la ochi, ca să 
vadă mai bine, şi se uită departe, departe de tot, dar nu se 
vedeau în zare decât nişte focuri mari de iarbă uscată, 
fumegând pe coline. 


— Ai să te oboseşti, draga mea, zise Bovary. Şi împingând- 
o cu blândeţe, ca să intre în chioşc: Stai pe banca asta; o să- 
ţi facă bine. 

— O, nu, nu aici, nu aici, spuse ea cu o voce sfârşită. Simţi 
că ameţeşte, şi chiar din seara aceea boala începu iar, cu 
manifestări mai nesigure, ce-i drept, dar mai complicate. O 
dureau când inima, când pieptul, când capul, când mâinile 
şi picioarele. Începu să aibă vărsături, în care Charles bănui 
primele simptome de cancer. 

Şi, pe lângă toate astea, bietul om avea şi greutăţi băneşti. 
XIV. 

În primul rând nu ştia ce-i de făcut ca să-l despăgubească 
pe domnul Homais de toate medicamentele pe care le luase 
de la dânsul; şi cu toate că el, ca medic, ar fi putut să nu le 
plătească, se simţea cam stingherit de această datorie. 
Apoi, cheltuielile casei, acum, când bucătăreasa era 
stăpână, ajunseseră înspăimântătoare; notele de plata 
plouau cu nemiluita; furnizorii începură să murmure; îl 
hărţuia mai ales domnul Lheureux. În adevăr, când boala 
Emmei era în toi, el, profitând de această împrejurare ca să 
încarce factura, adusese repede mantaua, valiza, două 
lădiţe în loc de una şi încă o mulţime de alte lucruri. 
Degeaba îi spuse Charles că nu mai avea nevoie de ele, 
negustorul îi răspunse pe-un ton obraznic că toate aceste 
obiecte îi fuseseră comandate şi că nu le ia înapoi; de altfel, 
asta ar însemna s-o supere pe doamna tocmai acum în 
timpul convalescenţei; să se gândească bine domnul; într- 
un cuvânt, era hotărât ca mai degrabă să-l dea în judecată 
decât să renunţe la drepturile lui şi să-şi ia marfa. Ca 
urmare, Charles porunci să i le ducă la prăvălie. Felicite 
însă uită; şi cum el avea alte griji, nimeni nu se mai gândi la 
asta; domnul Lheureux nu se lăsă; şi, când amenințând, 
când văicărindu-se, învârti aşa fel lucrurile, încât până la 
urma Bovary iscăli o poliţă cu scadenţa peste şase luni. Dar 
de-abia semnase poliţa, şi-i veni în cap o idee îndrăzneață: 
să împrumute de la domnul Lheureux o mie de franci. 


Întrebă deci, cam stânjenit, dacă n-ar fi chip să aibă mia 
asta, adăugând că i-ar trebui pentru un an şi cu orice 
dobândă ar vrea. Lheureux alergă la prăvălie, aduse banii şi 
dictă o altă poliţă, prin care Bovary declara că se obligă să 
plătească la ordin, la 1 septembrie viitor, suma de una mie 
şaptezeci de franci, ceea ce, împreună cu cei o sută optzeci, 
datoraţi mai înainte, făcea o mie două sute cincizeci în cap. 
Împrumutând astfel cu un procent de şase la sută, sporit cu 
încă un sfert drept comision, iar mărfurile aducându-i mai 
bine de o treime câştig, asta trebuia să-i dea, în 
douăsprezece luni, un profit de o sută treizeci de franci; şi 
el mai trăgea nădejde că afacerea n-o să se oprească aici, 
că n-o să-i poată plăti poliţele, că are să le preschimbe, şi că 
bieţii lui bănuţi, îndopându-se la doctor ca-ntr-un sanatoriu, 
au să i se întoarcă într-o zi cu mult mai dolofani, de-o să-i 
crape sacul. 

De altfel, îi mergea bine în toate. Se adjudecase asupra lui 
o furnitură de cidru pentru spitalul din Neufchâtel; domnul 
Guillaumin îi făgăduia nişte acţiuni la uzinele de turbă din 
Grumesnil şi visa să înjghebe o nouă cursă de diligenţă 
între Arcueil şi Rouen, care, fără îndoială, avea să ruineze 
în curând hodoroaga „Leului de aur”, şi care, mergând mai 
repede, fiind mai ieftină şi ducând mai multe bagaje, o să 
aducă astfel tot comerţul din Yonville în mâna lui. 

Charles se întreba de multe ori în ce chip osă poatăel 
restitui la anul atâţia bani; şi căuta, născocea mijloace de 
scăpare, ca, de pildă, să ceară de la tatăl lui sau să vândă 
ceva. Dar bătrânul nici n-o sa vrea să audă, iar el nu avea ce 
să vândă. Dădea atunci de atâtea încurcături, că nici nu mai 
îndrăznea să se gândească la ceva atât de neplăcut. Îşi 
făcea mustrări că pentru toate astea o uita pe Emma, ca şi 
cum toate clipele lui aparţinând acestei femei, a nu se gândi 
necontenit la dânsa, însemna a-i răpi ceva. 

Iarna fu aspră. Convalescenţa Emmei - lungă. Când era 
frumos, îi împingea fotoliul lângă fereastra care dădea spre 
piaţă; căci acum nu putea suferi grădina, şi obloanele din 


partea aceea erau mereu închise. Ceru să-i vândă calul; tot 
ce-i plăcuse altădată nu-i mai plăcea acum. Parcă nu se mai 
gândea decât cum să se îngrijească. Stătea în pat, lua câte 
o mică gustare, suna servitoarea ca s-o întrebe ce se-aude 
cu ceaiurile ei medicinale sau ca să stea de vorbă cu dânsa. 
Zăpada de pe acoperişul halelor arunca în cameră o lumină 
alba, nemişcată; pe urmă începu să plouă. Şi Emma aştepta 
zilnic, cu un fel de înfrigurare, repetarea de neînlăturat a 
evenimentelor mărunte care totuşi n-o interesau de loc. Cel 
mai însemnat dintre ele era seara, când sosea Rândunica. 
Atunci hangiţa striga, alte voci îi răspundeau, în timp ce 
lanterna lui Hippolyte, care căuta cuierele pe poclit, lucea 
ca o stea în întuneric. L.a amiază, Charles se-ntorcea acasă; 
pe urmă ieşea; după aceea Emma lua o supă; spre seară, pe 
la 5, copiii care se-ntorceau de la şcoală, târându-şi saboţii 
pe trotuar, băteau cu linia, unul după altul, cârligele 
obloanelor. 

La ora aceea venea domnul Bournisien să o vadă. O 
întreba cum se mai simte, îi aducea noutăţi şi, vorbindu-i cu 
duhul blândeţii şi printr-o flecăreală dulceagă, ce nu era 
lipsită de farmec, căută să-i insufle credinţa în Dumnezeu. 
Numai cât îi zărea anteriul, şi se şi înviora. Într-o zi, când în 
toiul bolii se crezu în agonie, ceru s-o împărtăşească; şi pe 
măsură ce în camera ei se făceau pregătirile pentru slujbă, 
pe când se aranja în chip de altar scrinul pe care erau 
îngrămădite tot felul de siropuri, iar Felicite presăra pe jos 
dalii, Emma simţea ceva puternic trecând pe deasupra ei, 
ceva care îi lua orice durere, senzaţie sau sentiment. 
Făptura ei potolită nu mai era în stare să gândească; 
începea o alta viaţă; i se părea că întreaga ei fiinţă, 
înălțându-se spre Dumnezeu, se pierdea în această 
dragoste ca tămâia aprinsă ce se pierde în fum. Îi stropiră 
cearceafurile de pe pat cu agheasmă, preotul scoase, din 
sfântul artofor anafura albă; şi, cutremurată de-o bucurie 
cerească, îşi întinse buzele să primească trupul Domnului, 
care i se înfăţişă. Perdelele se umflau împrejurul ei alene, ca 


nişte nori, iar razele celor două lumânări, care ardeau pe 
scrin, îi apărură ca nişte aureole orbitoare. Atunci îşi lăsă 
iarăşi capul pe pernă, crezând că aude în văzduh cântecul 
harpelor îngereşti şi că, în cerul de azur, stând pe un tron 
de aur în mijlocul sfinţilor, care ţineau ramuri verzi de 
palmier, îl întrezăreşte pe Dumnezeu-tatăl, în toată slava sa, 
făcând semn îngerilor cu aripi de foc să coboare pe pământ 
ca s-o ducă pe braţe. 

Această vedenie minunată îi rămase în amintire ca tot ce s- 
ar putea visa mai frumos, şi de aceea se silea şi acum să 
retrăiască aceeaşi senzaţie, care mai continua, dar nu atât 
de copleşitoare şi nici cu aceeaşi adâncă blândeţe. Sufletul 
ei, istovit de trufie, se odihnea, în sfârşit, în umilinţa 
creştină; şi, savurând plăcerea de a fi slabă, Emma 
contempla în sine nimicirea propriei voințe, ce trebuia să 
deschidă larg porţile ca să intre năvalnic harul ceresc. 
Existau deci, în loc de fericire, extaze mai mari, o altă 
dragoste mai presus de toate celelalte, fără contenire, fără 
sfârşit mereu mai copleşitoare. Printre amăgirile speranţei 
ei, întrezări ceva neprihănit plutind deasupra pământului, 
contopindu-se cu cerul în cave visa sa fie. Vru să ajungă o 
sfântă. Îşi cumpăra mătănii, începu să poarte talismane; îşi 
dorea să aibă în odaie, la căpătâiul patului, o raclă cu 
moaşte, încrustată cu smaragde, s-o sărute în fiecare seară. 


Preotul se minuna de aceste înclinații, deşi găsea că 
această credinţa a Eimnei, din prea multă râvnă, ar putea 
până la urmă să ducă la erezie sau chiar la sminteală. Dar 
nefiind prea priceput în toate astea, de îndată ce întrecură 
o anumită măsură, îi scrise domnului Boulard, librarul înalt 
prcasfinţiei-sale, să-i trimită ceva mai de seamă, pentru o 
persoană feminină, care era plină de duh. Cu aceeaşi 
nepăsare cu care ar fi trimis unor negri nişte articole de 
fierărie, librarul împacheta, claie peste grămadă, tot ce se 
căuta pe atunci în negoţul de cărţi religioase: mici manuale 
cu întrebări şi răspunsuri, pamflete bătăioase, în stilul 
domnului de Maistre (41|, şi un fel de romane cu scoarţe 
roz şi stil dulceag, alcătuite de seminariştii trubaduri sau de 
scriitoare pedante şi pocăite. Erau printre ele: Gândiţi-vă 
bine; Omul de societate la picioarele Mariei, de domnul 
de..., decorat cu mai multe ordine; Despre erorile lui 
Voltaire, pentru folosinţa tinerilor etc. 

Doamna Bovary nu avea mintea încă destul de limpede ca 
să poată gândi serios la ceva; de altfel, le citi prea pripit. O 
enervau preceptele religioase; nu-i plăcu trufia scrierilor 
polemice din pricina înverşunării cu care urmăreau oameni 
pe care ea nu-i cunoştea; iar istorisirile profane cu iz 
religios i se părură scrise cu atâta necunoaştere a vieţii, 
încât o îndepărtă pe nesimţite de adevărurile pe care se 
aştepta să le vadă dovedite. Stărui totuşi şi, atunci când 
cartea îi cădea din mâini, se credea cuprinsă de cea mai 
neprihănită melancolie catolică pe care un suflet curat 
poate s-o plăsmuiască. 

Cât despre amintirea lui Rodolphe, o coborâse în adâncul 
inimii ei, unde stătea mai solemn şi mai nemişcat decât 
mumia unui rege într-o subterană. Din această mare 
dragoste îmbălsămată se răspândea o mireasmă care, 
pătrunzând pretutindeni, aducea un parfum de blândă 
iubire în atmosfera pură în care voia să trăiască. Când 
îngenunchea la pupitrul de rugăciune în stil gotic, îndrepta 
către Domnul aceleaşi cuvinte dulci pe care altădată le 


murmura iubitului ei, în efuziunile adulterului. O făcea 
pentru ca astfel să trezească în ea credinţa; dar din ceruri 
nu cobora nici o desfătare, şi se ridica, cu trupul ostenit, cu 
sentimentul nedesluşit al unei nemăsurate înşelăciuni. În 
mintea ei, această căutare nu era decât un merit mai mult, 
şi, în trufia evlaviei sale, Emma se asemuia cu acele nobile 
doamne de odinioară, a căror glorie o visase privind un 
portret al doamnei de la Valliere şi care, târând după ele cu 
atâta măreție trena încărcată de podoabe a rochiilor lor 
lungi, se retrăgeau în singurătate ca să verse la picioarele 
lui Crist şiroaiele de lacrimi ale unei inimi rănite de viaţă. 

Se dădu cu totul la milostenii exagerate. Cosea haine 
pentru săraci, trimitea lemne lehuzelor, iar într-o zi, când 
Charles se-ntoarse acasă, găsi în bucătărie trei derbedei, 
care stăteau la masă şi mâncau supă. Ceru să i se aducă iar 
fetiţa, pe care bărbatul ei, cât fusese ea bolnavă, o trimisese 
din nou la doică. Voia s-o înveţe să citească; oricât plângea 
Berthe, ea nu se mai enerva. Era hotărâtă să fie resemnată 
şi iertătoare faţă de toţi. Orice ar fi spus, folosea un limbaj 
plin de expresii ideale. Spunea copilului: 

— Ţi-au trecut crampele, îngeraşule? 

Doamna Bovary-mama nu găsea nimic de criticat, în afară 
doar de mania de a tricota cămăşi pentru orfani, în loc să-şi 
peticească cârpele de bucătărie. Dar sătulă de certurile de 
acasă de la ea, bătrâna se simţea bine în casa asta liniştită, 
şi chiar rămase până după Paşti, ca să scape de glumele 
batjocoritoare ale lui moş Bovary, care în fiece Vinere mare 
îşi comanda neapărat un cârnat. 

În afară de soacră-sa, care o mai îmbărbăta puţin prin 
judecata ei dreaptă şi prin felul ei serios de a fi, Emma mai 
avea aproape în fiecare zi şi alţi musafiri: doamna Langlois, 
doamna Caron, doamna Dubreuil, doamna Tuvache şi, 
nelipsit, de la 2 la 5, atât de buna doamnă Homais, care 
niciodată nu voise să creadă nimic din tot ce se clevetea pe 
socoteala vecinei sale. Veneau s-o vadă şi copiii lui Homais, 
însoţiţi de Justin, care urca cu ei în cameră şi rămânea în 


picioare lângă uşă, nemişcat, fără să scoată o vorbă. De 
multe ori chiar, doamna Bovary, nebăgându-l de seamă, se 
apuca să-şi facă toaleta. Mai întâi îşi scotea pieptenele, 
scuturându-şi brusc capul. Când văzu Justin, pentru întâia 
oară, tot părul acela care ajungea până la genunchi 
desfăşurându-şi inelele negre, a fost pentru el, un biet copil, 
ca participarea neaşteptată la ceva extraordinar şi nou, a 
cărui splendoare îl înspăimântă. 

Fără îndoială că Emma nu băga de seamă nici cât de atent, 
nici cât de sfios este Justin cu ea. Nu bănuia de loc că 
iubirea, care pierise din viaţa ei, fremăta acolo, lângă 
dânsa, sub cămaşa aceea de pânză groasă, în inima aceea 
de adolescent deschisă de emanaţiile frumuseţii ei. De 
altfel, ea învăluia acum totul în atâta nepăsare, avea cuvinte 
pline de prietenie, priviri pline de atâta mândrie şi 
manifestări atât de felurite, încât nu se mai putea deosebi 
egoismul de dragostea creştinească, nici corupţia de 
virtute. Aşa, de pildă, într-o seară se înfurie pe servitoare, 
care îi cerea voie să plece de-acasă şi bolborosea căutând 
un pretext, pentru ca apoi să-i spună deodată: 

— Vra să zică îl iubeşti? 

Şi fără să mai aştepte ca Felicite, care se-nroşise, să-i 
răspundă, adăugă cu un aer trist: 

— Hai, fugi! Distrează-te! 

La începutul primăverii puse să-i răscolească grădina de la 
un capăt la altul, cu toate protestele lui Bovary, care fu 
totuşi fericit să vadă că, în sfârşit, are şi ea o dorinţă. Mai 
avu şi altele, pe măsură ce se îndrepta. Mai întâi găsi 
modalitatea de a scăpa de doică, de tuşa Rollet, care, în 
timpul convalescenţei sale, luase obiceiul de a veni prea des 
la bucătărie cu cei doi ţânci pe care-i avea şi cu un altul pe 
care-l creştea, mai lacom ca un canibal. Pe urmă se 
descotorosi de familia Homais. Scăpă rând pe rând de 
ceilalţi musafiri, şi chiar la biserică începu să se ducă mai 
rar, spre marea mulţumire a spiţeruiui, care-i spuse atunci 
cu un aer amical: 


— Începuserăţi să cântaţi în struna popilor! 

Domnul Bournisien venea ca şi altădată, în fiecare zi, când 
ieşea de la slujbă. Prefera să stea afară, la aer, în mijlocul 
crângului, cum îi spunea el chioşcului. Era ora când se- 
ntorcea Charles. Le era cald; li se aducea cidru dulce şi 
beau împreună pentru deplina însănătoşire a doamnei. 

Era şi Binet pe-acolo, sau, mai bine zis, puţin mai la vale, 
lângă zidul terasei, la prins raci. Bovary îl poftea să se 
răcorească; se pricepea de minune la destupat buteliile. 

— Trebuie, zicea el, plimbând roată împrejur până-n zare 
o privire mulţumită, să ţii sticla aşa, în picioare pe masă, şi 
după ce-ai tăiat sforile, să împingi dopul puţin câte puţin, 
uşurel, uşurel, aşa cum de altfel se face cu apa minerală la 
restaurante. 

Dar de multe ori cidrul, tocmai când el arăta, cum trebuie 
destupat, le ţâşnea drept în obraz, şi atunci preotul, râzând 
înfundat, nu scăpa niciodată gluma asta: 

— Sare în ochi bunătatea lui! 

Preotul era într-adevăr om cumsecade, şi chiar într-o zi 
nici nu se revoltă când farmacistul îl sfătui pe Charles s-o 
ducă pe doamnă, ca s-o mai distreze, la teatrul din Rouen, 
să-l vadă pe renumitul tenor Lagardy. Mirat de tăcerea asta, 
Homais vru să-i cunoască părerea, şi preotul declară ca el 
socoteşte muzica mai puţin primejdioasă pentru moravuri 
decât literatura. 

Dar farmacistul luă apărarea literaturii. Teatrul, pretindea 
el, servea la combaterea prejudecăţilor, şi sub masca 
plăcerii, propovăduia virtutea. 

— Câştigat ridendo mores 142), domnule Bournisien! Aşa, 
de pildă, uitaţi-vă la cea mai mare parte din tragediile lui 
Voltaire; ce dibaci sunt presărate cu cugetări filosofice, care 
sunt pentru popor o adevărată şcoală de morală şi de 
diplomaţie. 

— Eu, zise Binet, am văzut o dată o piesă care se chema Le 
gamin de Paris 443) în care se arată caracterul unui bătrân 
general, într-adevăr bine prins. Trage o săpuneală unui 


fecior de bani gata ce ademenise o lucrătoare şi care, în 
cele din urmă... 

— Desigur, continuă Homais, este şi o literatură proastă, 
după cum este o farmacie proastă; dar să condamni fără 
nici o deosebire cea mai importantă dintre arte mi se pare o 
neghiobie, o idee învechită, demnă de timpurile groaznice 
în care Galileu era vârât la închisoare. 

— Ştiu bine, obiecta preotul, că sunt opere bune şi autori 
buni; şi cu toate acestea, chiar de n-ar fi decât acele 
persoane de sex diferit adunate într-un apartament 
fermecător, împodobite cu tot fastul din lumea mare, ca şi 
acele costumări păgâne, fardul, candelabrele, glasurile 
acelea afemeiate, ajung şi numai astea ca să dea naştere la 
oarecare destrăbălare sufletească şi să insufle gânduri 
necinstite, ispite necurate. Cel puţin asta-i părerea tuturor 
sfinţilor părinţi. În sfârşit, adăugă el, luând deodată un ton 
mistic, în timp ce freca pe degetul cel mare câteva fire de 
tutun de tras pe nas, dacă biserica a condamnat 
spectacolele, ştia ea ce face; trebuie să ne supunem 
poruncilor ei. 

— Oare de ce, întrebă spiţerul, îi afuriseşte biserica pe 
actori? Căci pe vremuri luau parte pe faţă la ceremoniile 
cultului. Da, da, se jucau, se reprezentau în mijlocul corului 
un fel de farse, numite mistere, în care legile bunei-cuviinţe 
erau deseori batjocorite. 

Preotul se mulţumi să scoată numai un geamăt, şi 
farmacistul continuă: 

— Aşa, de pildă, în Biblie sunt... Ştiţi dumneavoastră... Mai 
mult decât un amănunt... Nostim, lucruri... Într-adevăr 
deocheate. Apoi, când domnul Bournisien făcu un gest de 
enervare: Ei, o să fiţi de acord şi dumneavoastră că nu-i o 
carte pe care s-o pui în mâinile tinerilor, şi eu aş fi foarte 
supărat dacă Athalie... 

— Dar nu noi, ci protestanții, strigă celălalt, pierzându-şi 
răbdarea, sunt cei care recomandă Biblia! 


— Ce-are-a face?! Zise Homais. Eu mă mir că în zilele 
noastre, în veacul luminii, mai sunt oameni care se 
înverşunează să osândească o desfătare intelectuală care 
nu vătămă cu nimic, moralizatoare şi uneori chiar igienică, 
nu-i aşa, doctore? 

— Fără îndoială, răspunse doctorul nepăsător, fie că, 
având aceleaşi idei, nu vru să supere pe nimeni, fie că el n- 
avea nici o idee. 

Discuţia părea terminată, când farmacistul socoti nimerit 
să mai dea o ultimă lovitură: 

— Eu am cunoscut preoţi care se îmbrăcau ca burghezii ca 
să se ducă să vadă cum bâţâie dansatoarele din picioare. 

— Vorbă să fie! Exclamă preotul. 

— Ei cum! Am cunoscut eu! Şi Homais repetă silabisind 
fiecare cuvânt. Am cu-nos-cut! 

— Ei bine, rău făceau, spuse Bournisien, resemnat să audă 
orice. 

— Mai fac, zău, şi altele, câte şi mai câte! Exclamă spiţerul. 

— Domnule!... Urmă preotul, cu nişte ochi atât de fioroşi, 
încât farmacistul se fâstâci. 

— Vreau să spun numai, răspunse el pe-un ton mai blajin, 
că îngăduinţa este cel mai sigur mijloc de a ademeni 
sufletele spre religie. 

— Aşa e! Aşa e! Admise bătrânul, aşezându-se la loc pe 
scaun. 

Dar nu stătu decât două minute. Cum plecă, domnul 
Homais îi spuse doctorului: 

— Uite, asta se cheamă chelfăneală; l-am dus, aţi văzut, şi 
încă cum!... Aşa că, ascultați ce vă spun, duceţi-o pe 
doamna la spectacol, chiar de n-ar fi decât ca, o dată în 
viaţa dumneavoastră, să faceţi să turbeze unul din corbii 
ăştia, fir-ar să fie! Dac-ar putea cineva să-mi ţină locul, aş 
merge şi eu cu dumneavoastră. Grăbiţi-vă, Lagardy n-o să 
dea decât o singură reprezentaţie; e angajat în Anglia cu 
sume considerabile. Pe cât se spune, e-un şmecher şi 
jumătate! E plin de franci! Cară cu eltrei amante şi un 


bucătar personal. Toţi artiştii ăştia mari ştiu să trăiască, nu 
glumă! Au nevoie de-o viaţă destrăbălată, care să le aţâţe 
puţin imaginaţia. Dar mor într-un spital, pentru că în 
tinereţe n-au avut minte să pună ceva deoparte. Ei, poftă 
bună! Pe mâine! 

Ideea asta de a merge la spectacol încolţi repede în capul 
lui Bovary; căci îndată o şi împărtăşi soţiei lui, care mai întâi 
refuză, spunând că-i obosită, că-i prea mult deranj şi 
cheltuială; dar, ca niciodată, Charles nu se lăsă, atât de mult 
socotea el că distracţia asta o să-i facă bine. Nu vedea nici o 
piedică; maică-sa îi trimisese trei sute de franci de la care-şi 
luase orice nădejde, datoriile curente nu erau mare lucru, 
iar scadenţa poliţelor pe care le avea de plată la Lheureux 
era încă aşa de îndepărtată, că nu făcea să se gândească la 
ele. De altfel, închipuindu-şi că ea refuză din delicateţe, 
Charles stărui şi mai mult; aşa încât, în cele din urmă, 
plictisită de atâta insistenţă, se hotări să meargă. Şi, a doua 
zi, la opt, se urcară în Rândunica. 

Spiţerul, pe care nimic nu-l reţinea la Yonville, dar care se 
credea nevoit să nu se mişte din loc, oftă văzându-i că 
pleacă. 

— Hai, călătorie bună, fericiţi muritori ce sunteţi! Le ură 
el. Apoi, câtre Emma, care purta o rochie de mătase 
albastră cu patru volane: 

— Sunteţi frumoasă ca un îngeraş! O să faceţi furori la 
Rouen! 

Diligenţa trăgea la hotelul „Crucea roşie” din piaţa 
Beauvoisine. Era unul din acele hanuri cum sunt prin toate 
mahalalele din provincie, cu grajduri mari şi cu odăi de 
culcare mici, şi unde vezi prin mijlocul curţii găini ciugulind 
ovăzul căzut pe sub cabrioletele pline de glod ale comis- 
voiajorilor; minunate lăcaşuri cu balcoane de lemn mâncat 
de cari, trosnind în bătaia vântului, în nopţile de iarnă; 
veşnic pline de lume, de zarvă şi de mâncăruri, cu mese 
negre năclăite de cafea vărsată, cu geamuri groase 
îngălbenite de muşte, cu şervete jilave, cu pete albastre de 


vin; şi care, mirosind totdeauna a sat, ca rândaşii de la 
ferme îmbrăcaţi orăşeneşte, au la stradă o cafenea, iar în 
dos, spre câmp, o grădină de zarzavat. Cum ajunse, Charles 
alergă după bilete. Luă avanscena drept galerii, stalurile 
drept loji, ceru lămuriri, nu le înţelese, controlorul îl trimise 
la director, se-ntoarse la han, veni iar la agenţie, şi aşa, de 
mai multe ori, cutreieră oraşul cât e de lung, de la teatru 
până la bulevard. 

Doamna îşi cumpără o pălărie, mănuşi, un buchet. Domnul 
se temea foarte mult să nu scape începutul; şi fără să mai 
aibă când să-şi înghită supa, se înfiinţară la uşa teatrului, 
care nici nu se deschisese încă. 

XV. 

Lumea stătea lângă zid, aşezata în ordine, între 
balustrade. La colţul străzilor din apropiere, pe nişte afişe 
uriaşe era scris de mai multe ori, cu litere ciudate: Lucie de 
Lamermoor... Lagardy... Opera... Etc. Era senin, cald, 
sudoarea se prelingea prin frizuri, toţi îşi scoseseră 
batistele să-şi şteargă frunţile înroşite; şi, uneori, câte o 
adiere călduţă, care venea dinspre râu, flutura molatic 
marginile pânzei de cort întinse deasupra intrării 
cafenelelor. Ceva mai jos totuşi te răcorea un curent de aer 
rece ca gheaţa, care mirosea a seu, a piele şi a ulei. 
Duhoarea venea dinspre strada Charette, plină de magazii 
mari, negre, în care se rostogoleau butoaie. 

De teamă să nu pară caraghioasă fiindcă a venit prea 
devreme, Emma voi ca, înainte de a intra, să facă o mică 
plimbare prin port, şi Bovary, pentru mai multă siguranţă, 
ţinu biletele în mâna vârâtă în buzunarul pantalonilor, 
apăsând-o pe burtă. 

Cum intră în vestibul, Emmei începu să-i bată inima tare. 
Fără să vrea, zâmbi din vanitate când văzu mulţimea 
înghesuindu-se spre dreapta prin celălalt coridor, pe când 
ea urca scara spre primele loji. Se bucură ca un copil când 
împinse cu un deget largile porţi tapisate; trase adânc în 
piept mirosul de praf de pe culoare, şi, de îndată ce luă loc 


în loja ei, îşi îndreptă bustul într-o atitudine degajată, de 
ducesă. 

Sala începu să se umple, lumea îşi scotea lornioanele din 
tocuri, şi abonaţii, zărindu-se de departe, se salutau. 
Veneau ca să mai uite, în desfătările artei, de toate 
necazurile negustoriei; dar, fără să piardă din vedere 
afacerile, mai vorbeau încă despre bumbac, despre spirt 
sau despre indigo. Puteai să vezi acolo capete blajine de 
bătrâni, fără nici o expresie, şi care, cu părul şi cu faţa albă, 
erau ca nişte medalii de argint, şterse, ca suflate cu plumb. 
Tinerii fanţi se învârteau în stal, fuduli ca nişte păuni, 
lăsând să li se vadă în deschizătura vestei cravata roză sau 
verde; şi doamna Bovary îi admira de sus, cum stăteau 
rezemaţi cu palma întinsă a mănuşilor galbene în 
bastonaşele cu măciulii de aur. 

Între timp, lumânările de la orchestră se aprinseră; 
policandrul se lăsă din tavan, revărsând în sală, o dată cu 
sclipirea cristalurilor, o veselie neaşteptată; intrară apoi 
muzicanţii, unii după alţii, şi izbucni mai întâi un tărăboi de 
contrabasuri sforăitoare, de scârţâit de viori, de pistoane 
care trâmbiţau, de flaute şi flajeolete care chiţcăiau. Dar de 
pe scenă se auziră trei bătăi; începu un uruit de ţimbale, 
instrumentele de alamă izbucniră toate deodată în 
acorduri, şi în ridicarea cortinei apăru un peisaj. 

Era o răspântie într-o pădure, cu o fântână în stânga, la 
umbra unui stejar. Ţărani şi nobili, cu pelerine scoțiene pe 
spate, cântau toţi laolaltă un cântec de vânătoare; apăru 
apoi un căpitan care, cu amândouă braţele ridicate spre 
cer, invocă îngerul răului; veni încă unul; plecară amândoi, 
şi vânătorii reîncepură să cânte. 

Emma retrăia lecturile tinereţii; se simţea în plin Walter 
Scott. | se părea că aude prin ceaţă sunetul cimpoaielor 
scoțiene chemându-se peste câmpurile cu mărăcini. De 
altfel, aducându-şi aminte romanul, înţelegea mai uşor 
libretul opere; şi urmărea subiectul frază cu frază, în timp 
ce gândurile nelămurite care-i tot veneau în minte se 


risipeau îndată sub vijelia muzicii. Se lăsa purtată de 
legănarea melodiilor, ea însăşi simțindu-se vibrând cu toată 
fiinţa, ca şi cum arcuşurile viorilor s-ar ti plimbat pe nervii 
ei. Nu se mai sătura să contemple costumele, decorurile, 
personajele, copacii pictaţi, care tremurau când se umbla 
pe scena, şi tichiile de catifea, mantalele, spadele, toate 
închipuirile acelea care se mişcau armonios ca-n atmosfera 
unei alte lumi. Dar apăru o femeie tânără, care aruncă o 
pungă de bani unui gentilom îmbrăcat în verde. Femeia 
rămase singură, şi atunci, ca murmurul unei fântâni sau ca 
un ciripit de păsări, se auzi un flaut. Lucia începu cu un aer 
grav cavatina în sol major; se tânguia de suferinţele 
dragostei; voia sa aibă aripi. Emma, la fel, ar fi voit sa fugă 
din viaţă, să se înalțe zburând într-o îmbrăţişare. Deodată 
apăru Edgar Lagardy. 

Avea acea paloare minunată care dă seminţiilor focoase 
ale Sudului ceva din măreţia marmurelor. Statura lui 
puternică era strânsă într-o tunică scurtă de culoare 
închisă; un mic pumnal sculptat îi juca săltând pe coapsa 
stingă. Arunca priviri galeşe, arătându-şi dinţii albi. Se 
spunea că o prinţesă poloneză, auzindu-l într-o seară 
cântând pe plaja de la Biarritz, unde-şi călăfătuia şalupele, 
se îndrăgostise de el. Se ruinase din cauza lui. O părăsise 
pentru alte femei, şi faima asta sentimentală nu făcea decât 
să-i sporească reputaţia artistica. Diplomat, cabotinul avea 
chiar grijă ca în reclame să se strecoare întotdeauna o frază 
poetică despre puterea de vrajă a persoanei sale şi 
sensibilitatea sufletului său. O voce frumoasă, o 
nezdruncinată cutezanţă, mai mult temperament decât 
inteligenţă şi mai mult patos decât lirism izbuteau să dea 
oarecare valoare acestei minunate firi de şarlatan, în care 
era ceva de frizer şi de toreador. 

Chiar de la prima scenă stârni entuziasm. O strângea pe 
Lucia în braţe, o lăsa, iar se întorcea, părea deznădăjduit; 
avea izbucniri de mânie, apoi oftări jalnice, de-o nesfârşită 
duioşie, şi notele scăpau din gâtul lui gol însoţite de suspine 


şi de sărutări. Ca să-l vadă, Emma se apleca, zgăriind cu 
unghiile catifeaua lojii. Îşi umplea inima cu aceste tânguiri 
melodioase, care se prelungeau în acompaniamentul 
contrabasurilor ca nişte ţipete de naufragiaţi în vuietul unei 
furtuni. Recunoştea tot delirul şi chinurile sufleteşti de care 
era cât pe ce să moară. Avea impresia că vocea cântăreţei 
nu-i decât ecoul conştiinţei sale, iar iluzia aceasta, care o 
vrăjea, ceva chiar din propria ei viaţă. Dar nimeni pe lume 
nu o iubise cu atâta dragoste. Rodolphe nu plângea ca 
Edgar, atunci, în ultima seară, pe clar de lună, când îşi 
spuneau: „Pe mâine, pe mâine”. Sala se zguduia de strigăte 
de bravo; începură să cânte încă o dată aria finală; 
îndrăgostiţii vorbeau de florile de pe mormântul lor, de 
jurăminte, de surghiun, de soartă, de speranţe, iar când 
cântară cel din urmă adio, Emma scoase un țipăt ascuţit, 
care se pierdu în sunetele ultimelor acorduri. 

— Oare de ce, întrebă Bovary, nobilul acela o prigoneşte 
cu atâta înverşunare? 

— Da' de loc, răspunse ea; acela-i amantul ei. 

— Cu toate astea, se jură că o să se răzbune pe familia ei, 
pe când celălalt, cel care a venit adineauri, zicea: „Eu o 
iubesc pe Lucia şi cred că şi ea mă iubeşte”. De altfel, acela 
a plecat la braţ cu tatăl ei. Căci nu-i aşa că pipernicitul 
acela urât cu pană de cocoş la pălărie e tatăl ei? 

Cu toate lămuririle Emmei, de cum începu acel duo 
recitativ în care Gilbert îi arată stăpânului său Ashton 
mârşavele lui uneltiri, Charles, văzând falsul inel de logodnă 
care trebuia s-o amăgească pe Lucia, crezu că era o 
amintire de dragoste trimisă de Edgar. De altfel, mărturisea 
că nu înţelege subiectul, fiindcă din cauza muzicii nu se 
auzeau bine cuvintele. 

— Ce-are-a face? Spuse Emma. Taci! 

Dar el continuă, plecându-se pe umărul ei: 

— Ştii că mie-mi place să-mi dau seama despre ce-i vorba. 

— Da, taci odată! Zise ea enervată. 


Lucia înainta, mai mult susţinută de femeile din jurul ei, cu 
o cunună de lămâiţă pe cap şi mai palidă decât rochia de 
satin alb. Emma se gândea la ziua nunţii ei şi se vedea 
iarăşi acolo, printre lanurile de grâu, pe potecuţa pe care 
se-ndreptau spre biserică. Oare de ce nu s-a împotrivit, n-a 
implorat, ca asta? Din contră, ea era bucuroasă, fără să 
bage de seamă prăpastia în care se azvârlea... Ah! Dacă, în 
frăgezimea frumuseţii, ei, înainte de a fi fost întinată de 
căsătorie şi de dezamăgirea adulterului, şi-ar fi putut clădi 
viaţa pe-o inimă puternică şi largă, atunci virtutea, 
dragostea duioasă, voluptăţile şi datoria s-ar fi contopit, şi 
ea nu ar fi coborât niciodată dintr-o fericire atât de înaltă. 
Dar o asemenea fericire era, fără îndoială, o minciună 
scornită pentru a curma nădejdea oricărei dorinţe. 
Cunoştea acum cât de mici sunt pasiunile pe care arta le 
exagera. Silindu-se deci să-şi întoarcă gândul de la toate 
acestea, Emma nu mai voia să vadă în această tălmăcire a 
durerilor ei decât prezentarea în imagini a unei născociri, 
bună să desfete ochii, şi chiar zâmbea în sine, cu o milă 
dispreţuitoare, atunci când, în fundul teatrului, de după 
perdeaua de catifea, apăru un bărbat într-o manta neagră. 

Când făcu un gest, pălăria lui mare, spaniolă, îi căzu jos; 
şi-n aceeaşi clipă, instrumente şi cântăreţi intonară aria pe 
şase voci. Scăpărând de mânie, Edgar îi domina pe toţi cu 
vocea lui limpede. În note grave, Ashton îi arunca provocări 
ucigaşe. Lucia se văicărea cu o voce ascuţită, Arthur 
modula aparte sunete mijlocii, iar vocea de prim-bas a 
ministrului sforăia ca o orgă, pe când vocile femeieşti, 
reluându-i cuvintele, le repetau minunat, în cor. Stăteau toţi 
în rând şi dădeau din mâini; şi mânia, răzbunarea, gelozia, 
groaza, mila şi uimirea se revărsau laolaltă de pe buzele lor 
întredeschise. Îndrăgostitul insultat flutura spada scoasă; 
guleraşul lui de dantelă se ridica în răstimpuri, o dată cu 
mişcările pieptului, se plimba cu paşi mari încoace şi încolo, 
sunându-şi pintenii auriţi ai cizmelor moi, largi la glezne. 
Trebuia să aibă, gândea Emma, o dragoste nesecată, ca să 


se reverse asupra mulţimii în atât de largi efluvii. Toată 
pornirea ei de a ponegri era spulberată de poezia rolului 
care o copleşea, şi, prin iluzia personajului, atrasă spre 
omul care juca, încercă să-şi închipuie viaţa lui, viaţa aceea 
răsunătoare, extraordinară, splendidă, pe care ar fi putut-o 
duce şi ea, totuşi, dacă soarta ar fi vrut. S-ar fi cunoscut. S- 
ar fi iubit! Ar fi călătorit cu el din capitală în capitală, prin 
toate ţările Europei, împărtăşindu-i oboseala şi mândria, 
strângând florile care i se aruncau, brodându-i costumele 
cu mâna ei; apoi, în fiecare seară, în fundul unei loji, în 
dosul zăbrelelor de aur, ar fi cules, extaziată, expansiunile 
acestui suflet, care n-ar fi cântat decât pentru ea; iar el, pe 
scenă, jucând, s-ar fi uitat la dânsa. Dar o cuprinse un fel de 
nebunie: o privea, fără doar şi poate! Îi veni să alerge în 
braţele lui, să se pună la adăpostul puterii lui, ca în însăşi 
întruchiparea iubirii, şi să-i spună, să-i strige: „Răpeşte-mă, 
ia-mă, să plecăm! Ţie, ţie, tot focul din mine şi toate visurile 
mele!” 

Cortina căzu. 

Mirosul de gaz se amesteca cu acela al respiraţiilor; 
adierea produsă de evantaie făcea atmosfera şi mai 
înăbuşitoare. Emma vru să iasă; coridoarele erau ticsite, şi 
căzu la loc pe fotoliul ei, sufocată de palpitaţii. Temându-se 
să n-o vadă leşinând, Charles alerga la bufet să-i aducă un 
pahar cu sirop de migdale. 

Cu mare greutate izbuti să se întoarcă la locul lui, căci, din 
pricina paharului pe care-l ţinea cu amândouă mâinile, 
lumea se izbea de coatele lui la fiecare pas; vărsă chiar vreo 
trei sferturi din el pe umerii unei roueneze care purta 
mâneci scurte şi care, simțind lichidul rece curgându-i pe 
şale, scoase nişte ţipete ca de păun, ca şi cum ar fi asasinat- 
0. Soţul ei, care era un textilist, se înfurie împotriva 
neîndemânaticului, şi pe când ea-şi ştergea cu batista 
petele de pe frumoasa rochie de tafta, de culoarea cireşei, 
el bodogănea foarte ursuz cuvintele: despăgubire, 


cheltuială, restituire. În cele din urmă Charles ajunse la 
nevastă-sa, spunându-i gâfâind: 

— Am crezut, zău, că acolo rămân! E-o lume!... O lume!... 
Adăugă: Ghici pe cine-am întâlnit sus?! Pe domnul Leon! 

— Leon? 

— Chiar el! O să vină să-ţi prezinte omagiile sale. 

Şi, cum termină de spus, fostul secretar din Yonviile intră 
în lojă. 

Întinse mâna fără multa ceremonie, ca un nobil; iar 
doamna Bovary o întinse maşinal pe-a ei, supunându-se fără 
îndoială unui imbold mai puternic. Nu o mai simţise din 
seara aceea de primăvara, când se-auzea ploaia picurând 
pe frunzele verzi, când îşi spuseseră adio, în picioare, lângă 
fereastră. Dar aducându-şi repede aminte de ceea ce se 
cuvine să facă în situaţia în care era, se scutura printr-o 
sforţare de aceasta moleşeală ce i-o dădeau amintirile şi 
începu să bolborosească repede: 

— Ah! Bună ziua... Cum? Aici? 

— 'Tăcere! Strigă cineva din stal, căci începea actul al 
treilea. 

— Vra să zică sunteţi la Rouen? 

— Da. 

— Şi de când? 

— Afară! Afară! 

Lumea se-ntorcea spre ei; tăcură. 

Dar din clipa aceea Emma nu mai ascultă; şi corul 
invitaţilor, o scenă cu Ashton şi valetul lui, marele duet în re 
major, totul trecu pentru ea ca într-o depărtare, ca şi cum 
instrumentele ar fi devenit mai puţin sonore, iar 
personajele s-ar fi dus mai în fund; îşi aducea aminte 
partidele de cărţi de la farmacist şi plimbarea pe care-o 
făcea ia doică, lecturile din chioşc, conversațiile în doi la 
gura sobei, toată acea sărmană dragoste atât de potolită şi 
de lungă, atât de discretă, atât de duioasă, şi pe care ea 
totuşi o uitase. De ce oare se întorcea? Ce țesătură de 
împrejurări îl aducea iarăşi în viaţa ei? Stătea în spatele ei, 


cu umărul rezemat de despărţitura lojii, şi, din când în 
când, Emma se simţea înfiorată de suflarea lui călduţă, 
care-i venea în păr. 

— Vă distrează toată istoria asta? O întrebă el, aplecându- 
se atât de mult, încât vârful mustăţii lui îi atinse obrazul. 

Ea-i răspunse alene: 

— O, Doamne, nu! Nu prea... 

Atunci propuse să iasă din teatru, ca să ia undeva o 
îngheţată. 

— Ah, nu încă, să mai stăm! Zise Bovary. Asta e cu părul 
despletit: promite să fie tragic. 

Dar scena nebuniei nu o interesa pe Emma, şi jocul 
cântăreţei i se păru exagerat. 

— Prea ţipă, zise ea, întorcându-se spre Charles, care 
asculta. 

— Da... Poate... Puțin, răspunse el, şovăind între 
sinceritatea plăcerii pe care-o simţea şi respectul pe care-l 
avea faţă de părerile soţiei sale. 

Apoi Leon zise oftând: 

— Ce căldură! 

— De nesuportat, într-adevăr. 

— Îţi face rău? Întrebă Bovary. 

— Da, mă-năbuş; să plecăm. 

Leon îi puse pe umeri, cu delicateţe, şalul ei lung de 
dantelă şi plecară tustrei să stea în port, la aer, în faţa 
vitrinei unei cafenele. 

Se vorbi mai întâi despre boala ei, cu toate că Emma îl 
întrerupse pe Charles din când în când, de teamă, zicea ea, 
să nu-l plictisească pe domnul Leon; iar el îi istorisi că avea 
să stea la Rouen doi ani într-un mare birou de notariat, ca 
să se deprindă cu afacerile din Normandia, care erau altfel 
decât cele care se tratau la Paris. Întrebă apoi de Bertbe, 
de familia Homais, de tuşa Lefranqcois; şi cum faţă de soţ nu 
mai aveau nimic să-şi spună, în curând conversaţia luă 
sfârşit. 


Nişte oameni care ieşiseră de la spectacol trecură pe 
trotuar, fredonând sau zbierând cât îi ţinea gura: O, înger 
frumos, Lucia mea! Atunci Leon, ca să facă pe omul care se 
pricepea, începu să vorbească despre muzică. Văzuse pe 
Tamburini, Rubini, Persiani, Grisi, pe lângă care Lagardy, cu 
toată faima lui, nu făcea doi bani. 

— Cu toate acestea, îl întrerupse Charles, care gusta câte 
puţin din îngheţata lui cu rom, se pretinde că în ultimul act 
e absolut minunat; îmi pare rău că n-am stat până la sfârşit, 
căci începea să-mi placă. 

— De altfel, reluă secretarul, în curând o să mai dea o 
reprezentaţie. 

Dar Charles îi răspunse că ei pleacă a doua zi. 

— Afară numai dacă, adăugă el întorcându-se spre 
nevastă-sa, tu n-ai vrea să rămâi singură, pisicuţa mea. 

Leon atunci, în faţa acestui prilej neaşteptat, care-i dădea 
speranţă, prinse mişcarea şi începu să spună cât e de bine 
Lagardy în bucata de la sfârşit. E ceva superb, sublim! 
Auzind asta, Charles stărui: 

— O să te-ntorci duminică. Hai, hotărăşte-te! E păcat să nu 
rămâi. Păcat, dacă simţi cât de cât că asta-ţi face bine. 

Între timp mesele dimprejur se goliră; un chelner veni cu 
toată discreţia şi se aşeză lângă ei; Charles pricepu şi 
scoase punga; secretarul îl opri, punând mâna pe braţul lui, 
şi chiar nu uită să lase, pe deasupra, două monede de 
argint, pe care le zvârli zornăind pe marmură. 

— Îmi pare sincer rău, murmură Bovary, de banii pe care- 
E 

Celălalt făcu un gest dispreţuitor, plin de prietenie şi, 
luându-şi pălăria: 

— Ne-am înţeles, nu-i aşa? Mâine la şase. 

Charles mai protestă încă o dată, spunând că nu mai poate 
lipsi, dar ca nimic n-o împiedică pe Emma... 

— Dar vezi că... Bolborosi ea cu un zâmbet ciudat, nu prea 
ştiu... 


— Ei bine, mai ai timp să te gândeşti; vom vedea; noaptea-i 
un bun sfetnic... Apoi, către Leon, care-i însoțea: Acum, ca 
vă aflaţi prin locurile noastre, sper că o să veniţi din când în 
când să luaţi masa la noi? 

Secretarul făgădui că n-o să piardă ocazia şi că, de altfel, 
trebuie sa meargă la Yonville pentru o afacere a biroului la 
care lucra. Şi se despărţiră în faţa pasajului Saint-Herbland, 
în clipa în care sunau la catedrală ceasurile unsprezece şi 
jumătate. 

Partea a treia. 

Cât îşi făcu studiile de drept, domnul Leon se dusese 
destul de de pe la „Chaumiere”, unde avu chiar foarte 
frumoase succese pe lângă modistele fluşturatice, care 
găseau că are un aer distins. Era cel mai cumsecade dintre 
studenţi: nu purta părul nici prea lung, nici prea scurt, nu-şi 
mânca la 1 ale lunii toţi banii pe un trimestru şi se avea bine 
cu profesorii. Din sfială sau din delicateţe, se ferea de orice 
excese. 

De multe ori, când rămânea sa citească în odaie, sau când 
stătea seara sub teii din Luxembourg, cuprins de amintirea 
Emmei, lăsa codul să-i cadă din rnână. Dar, încetul cu 
încetul, sentimentul acesta slăbi, şi alte dorinţe îl copleşiră, 
cu toate că mai stăruia printre ele; căci Leon nu pierdea 
orice speranţă, simţea parcă o făgăduinţă nesigură, care se 
legăna în viitor, ca un fruct de aur atârnat în cine ştie ce 
frunziş fantastic. 

Apoi, revăzând-o după trei ani de despărţire, pasiunea lui 
se trezi din nou. Trebuia, îşi zicea el în gând, să se 
hotărască odată să o aibă! De altfel, sfiala lui se tocise în 
contact cu banda de zănatici cu care umbla, şi se întorcea 
în provincie dispreţuind tot ce nu călca cu pantof de lac pe 
asfaltul bulevardului. Lângă o pariziană în dantele, în 
salonul vreunui doctor renumit, personaj cu decoraţii şi 
trăsură, bietul secretar fără îndoială că ar fi tremurat ca un 
copil; dar aici, în portul Rouen, în faţa soţiei acestui 
doctoraş, se simţea în largul lui, sigur mai dinainte că va 


face o impresie nemaipomenită. Trebuie să ştii cu cine să fii 
îndrăzneţ; la mezanin nu vorbeşti ca la etajul al patrulea, şi 
femeia bogată are în jur, ca să-i apere parcă virtutea, toate 
bancnotele ei, ca o cuirasă în căptuşeala corsetului. 

În ajun, seara, după ce se despărţi de domnul şi doamna 
Bovary, Leon îi urmări pe stradă, de departe, şi văzându-i că 
se opresc la „Crucea roşie”, se întoarse şi-şi pierdu toată 
noaptea punând la cale un plan. 

Aşadar, a doua zi, pe la 5, intră în bucătăria hanului, cu un 
nod în gât, palid la faţă şi cu acea hotărâre a fricoşilor 
căreia nimic nu-i poate sta în cale. 

— Domnul nu-i aici, răspunse un servitor. 

Asta i se păru semn bun. Urcă. 

Emma nu se tulbură când îl văzu, ci, dimpotrivă, se scuză 
că uitase să-i spună unde trăseseră. 

— O! Am ghicit imediat, răspunse Leon. 

— Cum? 

Pretinse că fusese ca dus de mână spre ea, la noroc, de-un 
instinct. Ea începu să zâmbească, dar imediat, ca să-şi 
dreagă prostia, Leon îi istorisi cum alergase toată dimineaţa 
s-o caute, rând pe rând, în toate hotelurile din oraş. Apoi 
adaugă: 

— Aşadar, v-aţi hotărât să rămâneţs? 

— Da, îi răspunse ea, şi rău am făcut. Nu trebuie să te 
obişnuieşti cu plăceri pe care-i greu să le ai când te- 
mpresoară atâtea îndatoriri. 

— O! Îmi închipui... 

— Nu, dumneata nu poţi să-ţi închipui, dumneata nu eşti 
femeie. 

Dar şi bărbaţii îşi aveau necazurile lor, şi de-aici începură 
să schimbe câteva cugetări filosofice. Emma se întinse 
foarte mult asupra nimicniciei sentimentelor pământeşti şi 
veşnica singurătate în care inima rămâne învăluită. 

Ca să facă pe grozavul, sau dintr-un spirit naiv de imitație 
provocat de melancolia ei, tânărul declară că tot timpul cât 
îşi făcuse studiile se plictisise îngrozitor. Cursurile de 


procedură îl enervau, simţea în el alte chemări, iar maică-sa 
îl sâcâia mereu în fiecare scrisoare. Şi pentru că amândoi 
începură să arate tot mai precis ce anume i-a chinuit, 
fiecare, cu cât vorbea, se înflăcăra din ce în ce în această 
confidenţă tot mai adâncă. Dar câteodată se opreau, 
neputând să exprime ideea până la capăt, şi atunci căutau 
să născocească o frază care totuşi s-o poată tălmăci. Emma 
nu-i mărturisi că a iubit pe altul; Leon nu-i spuse c-o uitase. 

Poate că nu-şi mai aducea aminte chefurile de după bal cu 
fete vesele, iar Emma nu-şi mai amintea desigur de 
întâlninle ei de altădată, când alerga dis-de-dimineaţă prin 
iarbă spre castelul amantului. Vuietul oraşului de-abia 
ajungea până la ei; şi odaia părea mică, parcă-ntr-adins, ca 
să le încercuiască şi mai mult singurătatea. Îmbrăcată într- 
un capot de bumbac, Emma stătea cu cocul rezemat de 
spătarul unui vechi fotoliu; tapetul galben de pe perete era 
ca un fond auriu în spatele ei; capul gol i se răsfrângea în 
oglindă, cu cărarea albă de la mijloc şi cu vârfurile urechilor 
ieşindu-i de sub palele de păr. 

— Dar vă rog să mă iertaţi; poate că fac rău plictisindu-vă 
cu veşnicile mele văicăreli. 

— Nu, de loc, de loc! 

— Dacă aţi şti, începu Emma iarăşi, ridicând spre tavan 
frumoşii ei ochi, din care se prelingea o lacrimă, toate 
visurile pe care mi le făcusem! 

— Dar eu! O, cât am suferit! De multe ori ieşeam, plecam, 
mă târam de-a lungul cheiurilor, ameţit de vuietul mulţimii, 
fără să pot alunga obsesia care mă urmărea. La un 
negustor de stampe, de pe bulevard, e o gravură italiană 
care reprezintă o muză. E înfăşurată într-o togă şi se uită la 
lună cu o floare de nu-mă-uita în părul ei despletit. Mereu 
mă împingea ceva spre muza aceea; am stat acolo ceasuri 
întregi. Apoi, cu o voce tremurătoare: Vă semăna puţin. 

Doamna Bovary întoarse capul, pentru ca Leon să nu-i 
vadă zâmbetul cuceritor pe care-l simţea venindu-i pe buze. 


— Deseori, continuă el, vă scriam scrisori, pe care pe urmă 
le rupeam. 

Emma nu-i răspunse. Leon continuă: 

— Câteodată îmi închipuiam că cine ştie ce întâmplare o să 
vă scoată-n calea mea. Credeam uneori că vă văd la colţul 
străzilor; şi alergam după toate cupeurile de piaţă la care 
vedeam fâlfâind pe geamul portierei un şal, un voal ca al 
dumneavoastră... 

Emma părea hotărâtă să-l lase să vorbească fără să-l 
întrerupă. Cu braţele încrucişate, cu capul în jos, se uita la 
funda papucilor şi, din când în când, mişca încetişor, în 
satinul lor, degetele piciorului. Suspină totuşi: 

— Ceea ce este mai jalnic, nu-i aşa, e să-ţi târâi ca mine o 
viaţă zadarnică! Dacă suferinţele noastre ar fi putut să 
folosească cuiva, ne-am fi mângâiat cu gândul că am făcut 
un sacrificiu! 

Începu să facă elogiul virtuţii, al datoriei, al sacrificiului în 
tăcere, spunând că el însuşi simte o nespusă şi nepotolită 
nevoie de devotament. 

— Mi-ar plăcea foarte mult, spuse Emma, să fiu soră de 
spital. 

— Vai, răspunse Leon, bărbaţii nu pot avea asemenea 
meniri sfinte, şi nu văd nicăieri nici o îndeletnicire... Afară 
poate de aceea de medic. 

Ridicând uşor din umeri, Emma îl întrerupse ca să i se 
plângă de boala ei, de care era cât pe ce să moară; păcat că 
n-a murit; n-ar mai suferi acum. Leon se grăbi îndată să 
spună că şi el râvneşte liniştea mormântului, şi că într-o 
seară chiar îşi scrisese testamentul, prin care cerea să-l 
îngroape înfăşurat în covoraşul acela frumos cu benzi de 
catifea, pe care-l primise de la dânsa; căci aşa ar fi vrut să 
fie, şi unul şi celălalt ticluindu-şi un ideal după care-şi 
potriveau acum viaţa lor trecută. De altfel, vorba este un 
laminor care întinde totdeauna sentimentele. 

Dar la născocirea cu covoraşul, Emma întrebă: 

— Dar de ce aşa? 


— De ce? Leon şovăia. Pentru că v-am iubit foarte mult... 

Şi, felicitându-se că trecuse greul, trase cu coada ochiului, 
să vadă ce impresie a făcut. 

Parcă o vijelie ar fi scornit norii de pe cer. Noianul de 
gânduri triste care întuneca ochii ei albaştri se risipi, şi 
toată faţa i se lumină. 

L&on rămase aşteptând. În cele din urmă Emma răspunse: 

— Totdeauna am bănuit asta... 

Atunci începură să-şi povestească toate măruntele 
întâmplări ale acelei vieţi îndepărtate, ale cărei plăceri şi 
melancolii le rezumaseră într-un singur cuvânt. Leon îşi 
amintea de spalierul de clematite, de rochiile pe care le 
purtase ea, de mobilele din odaie, de toată casa. 

— Şi bieţii noştri cactuşi, ce-o fi cu ei? 

— Au degerat astă-iarnă. 

— Ah, de-aţi şti cât m-am gândit la dânşii! Deseori îi 
revedeam ca odinioară, când, în dimineţile de vară, bătea 
soarele în jaluzele... Şi vă zăream amândouă braţele goale 
trecând printre flori... 

— Sărmanul meu prieten... Zise ea, întinzându-i mâna. 

Imediat Leon îşi lipi buzele de ea. Apoi, după ce respiră 
adânc: 

— În vremea aceea eraţi pentru mine ca o putere de 
nepătruns, care-mi subjuga viaţa. Aşa, de pildă, o data am 
venit la dumneavoastră, dar desigur nu vă mai aduceţi 
aminte? 

— Ba da, zise ea, şi pe urmă? 

— Eraţi jos, în-antreu, gata de plecare, pe ultima treaptă; 
aveaţi o pă-lărie cu floricele albastre; şi fără nici o invitaţie 
din partea dumneavoastră, fără să vreau, v-am însoţit. Deşi 
în fiece clipă îmi dădeam seama din ce în ce mai mult de 
prostia mea, continuam totuşi să merg aproape de 
dumneavoastră, neîndrăznind să vă urmez de-a binelea şi 
nevoind să vă las. Când intraţi în vreo prăvălie, rămâneam 
în stradă, mă uitam prin geam cum va scoteaţi mănuşile şi 
cum numărați banii pe tejghea. Pe urmă aţi sunat la 


doamna Tuvache, vi s-a deschis, şi eu am rămas ca un idiot 
în faţa porţii mari şi grele de la intrare, care s-a închis în 
urma dumneavoastră. 

Ascultându-l, doamna Bovary se mira cât e de bătrână; 
toate lucrurile astea care ieşeau din nou la iveală îi lărgeau 
parcă viaţa, alcătuiau parca nişte ţinuturi sentimentale 
nemărginite, spre care gândul o purta din nou; şi, din când 
în când, spunea în şoaptă, cu pleoapele pe jumătate închise: 

— Da, aşa €!... Aşa €!... Aşa e... 

Auziră bătând ora 8 la diferite ceasornice din cartierul 
Beauvoisine, care-i plin de pensioane, de biserici şi de 
palate părăsite. Nu-şi mai vorbeau; dar, privindu-se, 
simțeau cum le vâjâie capul, ca şi cum din pupilele lor fixe 
ar fi comunicat prin nişte emanaţii sonore. Îşi împreunaseră 
mâinile; şi, trecut, viitor, amintiri şi vise, totul se contopea în 
duioşia acestui extaz. Noaptea se lăsa pe zidurile pe care 
mai luceau, pe jumătate pierdute în umbră, culorile închise 
a patru stampe reprezentând patru scene din Tour de Nesle 
144), cu o inscripţie dedesubt, în limba spaniolă şi 
franceză. Pe fereastră, printre acoperişurile ascuţite, se 
vedea un colţ de cer întunecat. 

Emma se ridică să aprindă cele două lumânări de pe scrin 
şi se aşeză la loc. 

— Ei?... Zise Leon. 

— Ei?... Răspunse Emma. 

Leon căuta cum să înnoade iar dialogul întrerupt, când ea- 
i spuse: 

— Cum se face că până acum nimeni nu mi-a arătat 
asemenea sentimente? 

Secretarul protestă, spunând că fiinţele desăvârşite erau 
greu de înţeles, dar că el o iubise de cum a văzut-o; şi îl 
apuca disperarea gândindu-se la fericirea pe care-ar fi 
putut s-o aibă dacă, printr-un har al soartei, întâlnindu-se 
mai curând, s-ar fi legat unul de altul pentru totdeauna. 

— M-am gândit uneori la asta, răspunse Emma. 


— Ce vis! Murmură Leon. Şi jucându-se delicat cu 
marginea albastră a lungului ei cordon alb, adăugă: Dar 
cine ne împiedică să reîncepem? 

— Nu, prietene, răspunse Emma. Sunt prea bătrână... Eşti 
prea tânăr... Uită-mă! O să te iubească altele... O să le 
iubeşti. 

— Nu aşa cum te-am iubit! Exclamă el. 

— Ce copil eşti! Hai, să fim cuminţi! Aşa vreau! 

Emma-i arătă tot ceea ce făcea cu neputinţă o dragoste 
între ei şi că trebuiau să rămână, ca altădată, în termenii 
unei simple prietenii frăţeşti. 

Vorbea într-adevăr serios? Fără îndoială că nici Emma nu 
ştia acest lucru, prinsă de farmecul amăgirii şi de nevoia de- 
a se apăra; şi, uitându-se la Leon cu o privire înduioşată, 
respingea cu blândeţe sfioasele alintări pe care mâinile lui 
tremurătoare le încercau. 

— O, iartă-mă, zise el, dându-se înapoi. 

Şi Emma se simţi cuprinsă de-o spaimă nedesluşită în faţa 
acestei sfieli, mai primejdioase pentru ea decât îndrăzneala 
lui Rodolplie, când se apropia cu braţele deschise. 
Niciodată vreun bărbat nu i se păruse atât de frumos. O 
încântătoare nevinovăție sufletească se desprindea din 
toată înfăţişarea lui. Îşi lăsa în jos genele lungi, subţiri, care 
se încovoiau. Obrajii lui cu pielea fragedă se împurpurau, 
gândea ea, de dorul fiinţei ei, şi Emma simţea o dorinţă de 
neînvins de a-l săruta. Atunci, plecându-se spre pendulă, ca 
şi cum ar fi vrut să vadă cât e ceasul, zise: 

— Ce târziu este, Dumnezeule! Ce mult am stat de vorbă! 

EI înţelese aluzia şi-şi căută pălăria. 

— Am uitat şi de spectacol! Şi bietul Bovary, care m-a lăsat 
anume pentru asta! Domnul Lornieaux, care stă în strada 
Grand-Pont, trebuia să mă conducă, împreuna cu soţia lui. 

Şi ocazia era pierdută, căci Emma pleca a doua zi. 

— Adevărat? Exclamă Leon. 

— Da. 


— Totuşi, trebuie să vă mai văd, începu el iar, aveam sa vă 
spun... 

— Ce? 

— Ceva... Grav... Serios. Ei nu, de altfel n-o să plecaţi 
mâine, nu se poate! Dacă aţi şti... Ascultaţi-mă... Nu m-aţi 
înţeles? N-aţi ghicit totul...? 

— "Totuşi ştii să vorbeşti foarte bine, zise Emma. 

— Ah! Glume! Destul, destul! Măcar din milă, faceţi aşa ca 
să vă mai revăd... O dată... Numai o dată! 

— Ei bine!... Tăcu; apoi, ca şi cum s-ar fi răzgândit; O, nu 
aici! 

— Unde doriţi. 

— Vrei... Păru că stă pe gânduri, apoi deodată, scurt: 
Mâine la unsprezece, la catedrală. 

— Voi fi acolo! Exclamă el, luându-i mâinile, pe care ea şi le 
trase. 

Şi cum stăteau în picioare amândoi, Leon în spatele ei, iar 
Emma cu capul în jos, Leon se aplecă spre gâtul ei şi o 
sărută lung pe ceafă. 

— Dar eşti un nebun! Ah, ce nebun eşti! Spunea ea râzând 
sacadat şi tare, în timp ce el o săruta tot mai des. 

Atunci, întinzând capul peste umărul Emmei, căută parcă 
consimţământul ochilor ei. Dar privirea căzu asupra lui, 
plină de-o mândrie de gheaţă. 

Leon făcu trei paşi înapoi, ca să iasă. Se opri în prag. Apoi 
şopti cu glas tremurat: 

— Pe mâine. 

Ea-i răspunse dând din cap şi dispăru ca o pasăre în odaia 
de alături. 

Seara, Emma îi scrise secretarului o scrisoare lungă, prin 
care îşi retrăgea promisiunea de a se întâlni; acum totul se 
sfârşise şi, pentru fericirea lor, nu mai trebuiau să se 
întâlnească. Dar când închise scrisoarea, cum nu ştia 
adresa lui Leon, se găsi în mare încurcătură. 

„Am să i-o dau chiar eu, îşi zise ea; o să vină.” 


A doua zi, Leon, cu fereastra deschisă şi fredonând pe 
balcon, îşi lustrui singur şi de mai multe ori pantofii. Îşi 
puse un pantalon alb, ciorapi fini, o haină verde, turnă-n 
batistă tot parfumul pe care-l avea, apoi, după ce puse să-i 
onduleze părul, şi-l mai descreţi, ca să pară de-o eleganţă 
naturală. 

„E prea devreme!” îşi spuse el, uitându-se la ceasul cu cuc 
al frizerului, care arăta ora 9. 

Răsfoi un vechi jurnal de modă, ieşi, fumă o ţigară de foi, 
cutreieră trei străzi. Chibzui că se apropie clipa şi se- 
ndreptă încet spre piaţa din faţa catedralei Notre-Dame. 

Era o dimineaţă frumoasă de vară. Argintăriile străluceau 
în prăvăliile giuvaergiilor, şi lumina care cădea pieziş pe 
catedrală sclipea în ciopliturile pietrelor cenuşii; un stol de 
păsări se rotea pe cerul albastru în jurul micilor clopotniţe 
cu firide în chip de trifoi; piaţa gălăgioasă era plină de 
mirosul florilor de pe marginea pavajului: trandafiri, 
iasomie, garoafe, narcise şi tuberoze, împrăştiate la 
întâmplare prin verdeaţa udă, iarba-pisicii şi scânteioară 
pentru păsărele; în mijloc şopotea o fântână, iar sub nişte 
umbrele mari, printre piramidele de cantalupi, florărese cu 
capul gol înfăşurau în hârtie buchete de viorele. 

Leon cumpără un buchet. Era pentru întâia oara când 
cumpăra flori pentru o femeie; şi, mirosindu-le, îşi umfla 
pieptul de mândrie, ca şi cum omagiu! Acesta hărăzit alteia 
s-ar fi răsfrânt asupra lui. 

Se temea totuşi să nu-l vadă cineva; intră în biserică foarte 
hotărât. 

Portarul bisericii era tocmai în prag, sub Mariana 
dansând, în mijlocul portalului din stânga, cu pene pe cap, 
cu spada de-a lungul pulpei piciorului, cu halebarda în 
mână, mai falnic decât un cardinal şi strălucitor ca sfântul 
artofor. 

Portarul se apropie de Leon şi, cu acel zâmbet de blândeţe 
linguşitoare pe care-l iau preoţii când iscodesc copiii: 


— Domnul, nu-i aşa, nu-i de pe la noi? Domnul ar vrea să 
vadă rarităţile bisericii? 

— Nu, îi răspunse celălalt. 

Făcu mai întâi ocolul părţilor laterale. Pe urmă ieşi şi se 
uită în piaţă. Emma nu se zărea. Se-ntoarse şi merse până-n 
naos. Pridvorul cu vârful ogivelor şi câteva părţi din vitraliu 
se oglindeau în agheasmatarele pline. Dar reflexele 
picturilor, întrerupându-se la marginea marmurei, 
continuau mai departe, pe lespezi, ca un covor pestriţ. 
Lumina puternică de afară prelingea în biserică trei raze 
uriaşe, prin cele trei portaluri deschise. Din când în când, în 
fund, trecea câte-un paracliser, făcând în faţa altarului o 
plecăciune piezişă, cum fac evlavioşii grăbiţi. Policandrele 
de cristal atârnau neclintite. În naos ardea o lampă de 
argint, şi din capelele laterale, din părţile întunecate ale 
bisericii răzbăteau din când în când ca nişte adieri de 
suspine, amestecate cu uruitul unei uşi cu gratii care se 
închidea, răsfrângându-şi ecoul sub bolțile înalte. 

Călcând grav, Leon mergea pe lângă ziduri. Viaţa nu-i 
păruse niciodată atât de frumoasă. Emma avea să vină 
îndată, încântătoare, tulburată, pândind în urma ei privirile 
care o urmăreau, în rochia ei cu volane, cu lornionul ei de 
aur, cu pantofii ei delicaţi, cu tot felul de lucruri elegante - 
de care el nu avusese niciodată parte - şi cu nespusul 
farmec al virtuţii care cedează. Jur împrejur, ca un buduar 
uriaş, biserica se pregătea anume pentru ea; bolțile se 
înclinau să primească în umbră spovedania dragostei ei; 
vitraliile străluceau şi mai tare, ca să-i lumineze chipul, iar 
cădelniţele aveau să ardă pentru ca ea să apară ca un înger 
în fumul mirodeniilor. 

Şi, cu toate acestea, nu venea. Leon se aşeză pe un scaun, 
şi ochii lui dădură de un vitraliu albastru, pe care se vedeau 
nişte barcagii ducând coşuri cu peşte. Se uită la el mult, cu 
atenţie, şi numără solzii peştilor şi butonierele tunicilor, cu 
gândul rătăcind în căutarea Emmei. 


Stând la o parte, portarul era indignat în sinea lui de 
purtarea acestui individ, care-şi permitea să admire singur 
catedrala. I se părea că purtarea lui e monstruoasă, că-i 
fură oarecum ceva şi că ceea ce face e aproape un 
sacrilegiu. 

Dar, deodată, un foşnet de mătase pe lespezi, marginea 
unei pălării, o pelerină neagră... Era ea! Leon se ridică şi 
alergă s-o întâmpine. 

Emma era palidă. Mergea repede. 

— Citeşte! Zise ea întinzându-i o hârtie. Oh, nu! 

Şi brusc, îşi trase mâna înapoi, intră în capela Sfintei 
Fecioare, unde, înghenunchind lângă un scaun, începu să se 
închine. 

Întâi, pe L&on îl enervă această ciudăţenie bigotă, dar 
după aceea simţi totuşi un oarecare farmec văzând-o în 
plină întâlnire de dragoste absorbită astfel în rugăciuni, ca 
o marchiză andaluză; în curând însă începu să i se urască, 
fiindcă nu mai isprăvea. 

Emma se ruga, sau mai degrabă se silea să se roage, 
sperând să-i vină din cer o hotărâre neaşteptată; şi, pentru 
ca să cheme asupră-i ajutorul divin, nu-şi mai lua ochii de la 
strălucirea chivotului, inspira adânc parfumul micşunelelor 
albe, înflorite în vase mari, şi trăgea cu urechea la tăcerea 
din biserică, care nu făcea decât să sporească zbuciumul 
inimii sale. 

Se ridică, şi erau gata sa plece, când portarul se apropie 
repede, spunând: 

— Desigur că doamna nu-i de-aici. Doamna doreşte, poate, 
să vadă frumuseţile bisericii? 

— A, nu! Exclamă secretarul. 

— De ce nu? Răspunse ea. 

Căci Emma voia să-şi salveze virtutea, care se clătina, 
agăţându-se de Sfânta Fecioară, de sfinţii de piatră, de 
morminte, de orice-i ieşea în cale. 

Atunci, pentru a proceda în ordine, portarul îi conduse 
până la intrare, lângă piaţa din faţă, unde, arătându-le cu 


halebarda un cerc mare pavat cu pietre negre, fără 
inscripţii sau înflorituri dăltuite, începu: 

— Asta e circumferința clopotului celui mare al lui 
Ambroise. Cântărea patruzeci de mii de livre. Nu avea 
pereche în toată Europa. Meşterul care l-a turnat a murit 
din asta, de bucurie... 

— Să plecăm, zise Leon. 

Portarul o porni iar înainte, după aceea, întorcându-se la 
capela Sfintei Fecioare, întinse amândouă braţele într-un 
gest cuprinzător, care voia să spună tot, şi, mai fudul decât 
un proprietar de la ţară care-şi arată spalierii, spuse: 

— Sub această simplă lespede zace Pierre de Breze, senior 
de la Varenne şi de Brissac, mare mareşal de Poitou şi 
guvernator al Normandiei, mort în bătălia de la Montlhery, 
la 16 iulie 1465. 

Muşcându-şi buzele, Leon se frământa în loc. 

— Iar la dreapta, acest nobil ferecat tot în platoşe de fier, 
pe un cal ridicat în două picioare, e nepotul lui, Louis de 
Breze, senior de Breval şi de Montchauvet, conte de 
Maulevrier, baron de Mauny, şambelan al regelui, cavaler al 
Ordinului şi de asemenea guvernator al Normandiei, mort 
la 23 iulie 1531, într-o duminică, după cum glăsuieşte 
pisania; iar dedesubt, acest bărbat gata să coboare în 
mormânt vi-l înfăţişează tot pe el. Nu-i aşa că nu-i cu 
putinţă de văzut o mai perfectă înfăţişare a neantului? 

Doamna Bovary îşi puse lornionul. Leon se uita la ea 
nemişcat, neîncercând să mai scoată o vorbă, să mai facă un 
singur gest, atât se simţea de descurajat în faţa acestei 
îndoite porniri de trăncăneală şi de indiferenţă. 

Neobosita călăuză îi zicea înainte: 

— Alături de el, femeia asta în genunchi care plânge e 
soţia lui, Diane de Poitiers, contesă de Breze, ducesă de 
Valentinois, născută în 1499, moartă în 1566; iar în stânga, 
cea cu un copil în braţe, e Sfânta Fecioară. Acum întoarceţi- 
vă în partea asta: iată mormintele celor doi d'Amboise. 
Amândoi au fost cardinali şi arhiepiscopi de Rouen. Cel de 


colo era ministrul regelui Ludovic al XH-lea. A făcut mult 
bine pentru catedrală. A lăsat prin testament trei mii de 
monezi de aur pentru săraci. 

Şi, fără să se oprească, şi tot vorbind într-una, îi împinse 
într-o capelă plină cu balustrade, dădu la o parte vreo 
câteva şi dezveli un fel de pietroi, care putea foarte bine să 
fi fost o statuie prost făcută. 

— Asta împodobea odată, spuse el, oftând prelung, 
mormântul lui Richard Inimă-de-Leu, rege al Angliei şi duce 
de Normandia. Numai calvinii, domnule, l-au adus în starea 
asta. L-au înmormântat, din răutate, în pământ, gol, sub 
scaunul episcopal al înalt preasfinţiei-sale. Uitaţi-vă, aici e 
uşa prin care înalt preasfinţia-sa se ducea la locuinţa sa. Sa 
trecem să vedem vitraliile de la Gargouille. 

Dar Leon scoase repede din buzunar o monedă de argint 
şi o luă pe Emma de braţ. Portarul rămase trăsnit, 
neînţelegând de loc această mărinimie pripită, când străinul 
mai avea încă atâtea lucruri de văzut. De aceea strigă după 
el: 

— Ei, domnul! Dar turla, turla... 

— Mulţumesc, zise Leon. 

— Rău face domnul. Are patru sute patruzeci de picioare, 
numai cu nouă mai puţin decât marea piramidă din Egipt. E 
toată din fontă, e... 

Leon o luă repede la picior, căci avea impresia că 
dragostea lui, care, de aproape două ore, încremenise ca 
pietrele în biserică, se va risipi îndată, ca un fum, prin soiul 
acela de horn retezat, de cuşcă lungăreaţă, de hogeag 
găurit dintr-o parte până-n cealaltă, care se cocoţa aşa de 
caraghios pe catedrală, ca o încercare năstruşnică a cine 
ştie cărui tinichigiu trăsnit. 

— Dar unde mergem? Întrebă ea. 

Fără să răspundă, el păşea repede înainte; dar când 
doamna Bovary îşi muie degetul în agheasmă, auziră în 
urma lor un gâfâit adânc, întretăiat la intervale regulate de 
bocănitul unui baston. Leon se întoarse. 


— Domnule! 

— Ce este? 

Şi-l văzu pe portar ducând subsuoară şi de-abia ţinându-le 
în echilibru pe burtă vreo douăzeci de volume mari, legate. 
Erau lucrările care tratau despre catedrală. 

— Imbecilul! Mormăi Leon, repezindu-se să iasă din 
biserică. 

Un băieţaş se zbenguia în piaţa din faţa catedralei. 

— Du-te şi-mi caută o birjă! 

Copilul porni glonţ prin strada Celor-patru-Vânturi, iar ei 
rămaseră câteva minute singuri, faţă în faţa, şi cam 
stingheriţi. 

— Ah! Leon!... Zău... Nu ştiu... Daca trebuie... Se 
fandosea. Apoi, cu un aer serios: Ştii, asta nu se face. 

— De ce? Răspunse secretarul. La Paris se face. 

Şi cuvântul acesta, ca un argument peste care, nu se poate 
trece, o făcu să se hotărască. 

Birja însă nu sosea. Lui Leon îi era teamă ca nu cumva 
Emma să se întoarcă în biserică. Dar, în sfârşit, birja apăru. 

— leşiţi cel puţin prin portalul de la nord - le mai strigă 
portarul, care rămăsese în prag - să vedeţi Învierea, 
judecata de apoi, Raiul, pe Regele David şi pe Cei osândiţi 
să ardă în iad. 

— Unde mergeţi, domnule? Întrebă birjarul. 

— Unde vrei! Spuse Leon, împingând-o pe Emma în 
trăsură. 

Şi maşinăria aceea greoaie porni. 

Cobori strada Grand-Pont, trecu prin Piaţa Artelor, Cheiul 
Napoleon, Pont-Neuf şi se opri brusc în faţa statuii lui 
Pierre Corneille. 

— Mergi înainte! Zise o voce dinăuntru. 

Birja porni iar, în voie, şi de la încrucişarea cu strada La 
Fayette, luând-o la vale, intră în galop în gară. 

— Nu, drept înainte! Strigă aceeaşi voce. 

Birja ieşi dintre grilajurile curților şi, ajungând îndată la 
şoseaua unde se plimba lumea, o luă încet la trap printre 


ulmi bătrâni. Birjarul se şterse pe frunte, îşi puse şapca de 
piele între genunchi şi mână în lături, dincolo de aleile 
laterale, pe marginea râului, lângă pajişte. 

Merse de-a lungul râului pe drumul pe care se trăgeau 
bărcile la edec, drum pavat numai cu pietre, şi pe urmă, 
mult timp, înspre Oysell, dincolo de insule. 

Dar deodată o luă brusc prin Quatremares, Sotteville, la 
Grande-Chaussee, strada Elbeuf şi făcu al treilea popas în 
faţa Grădinii Botanice. 

— Mână! Strigă vocea, mai furioasă. 

Şi, imediat, pornind din nou, trecu prin Saint-Sever, prin 
Cheiul Curandiers, prin Cheiul Meules, dm nou peste pod, 
prin piaţa Champs-demars şi prin dosul grădinilor 
spitalului, prin care bătrâni în veste negre se plimbau la 
soare de-a lungul unei terase, înverzită toată de iederă. O 
luă în sus, pe bulevardul Bouvreuil, străbătu bulevardul 
Caueheoise, pe urmă tot Mont-Riboudet până la colina 
Deville. 

Se întoarse; şi atunci, fără ţintă, nici direcţie, hoinări la 
voia întâmplării. Cupeul fu văzut la Saint-Pol, la Lescure, la 
muntele Gargan, la Rouge-Mare şi în piaţa Gaillardbois; 
apoi în strada Maladrerie, strada Dinanderie, în faţa lui 
Saint-Romain, Saint-Vivien, Saint-Maclou, Saint-Nicaise, în 
faţa vămii, la Basse-Vieille-Iour, la Trois-Pipes şi la Cimitirul 
Monumental. Din când în când, de pe capra lui, birjarul 
arunca priviri disperate spre cârciumi. Nu putea înţelege ce 
furie de-a alerga atâta fără oprire îi apucase pe indivizii 
aceia. Încerca uneori să mai facă un popas, dar îndată 
auzea izbucnind în spatele lui ocări furioase. Atunci îşi 
plesnea mai amarnic cele două mârţoage leoarcă de 
sudoare, fără să mai ia seama la hopuri, mai izbindu-se pe 
ici, pe colo de alte trăsuri, fără să-i pese, moleşit şi gata să 
plângă de sete, de oboseală şi de tristeţe. 

Şi în port, printre camioane şi butoaie, şi pe străzi, pe la 
colţuri, burghezii căscau ochii înmărmuriţi văzând ceva atât 
de nemaipomenit în provincie, o cupea cu storurile trase şi 


care tot apărea mereu, mai închisă ca un mormânt şi 
bălăbănindu-se ca o corabie. 

La un moment dat, pe la amiază, în mijlocul câmpului, 
atunci când soarele bătea cel mai tare în vechile felinare 
argintate, se strecură o mână goală de sub perdeluţele de 
pânză galbenă şi aruncă nişte bucăţi rupte de hârtie, care 
se împrăştiară în vânt şi se lăsară mai departe, ca nişte 
fluturi albi, pe-un câmp de trifoi roşu, numai floare. 

Pe urmă, pe la 6, trăsura se opri într-o uliţă din cartierul 
Beauvoisine, şi din ea cobori o femeie care mergea cu 
voaleta trasă, fără să întoarcă de loc capul. 

II. 

Când sosi la han, doamna Bovary fu mirată că nu zăreşte 
nicăieri diligenţa. Hivert, care-o aşteptase cincizeci şi trei 
de minute, plecase în cele din urmă. 

Nimic însă nu o silea să plece; dar îşi dăduse cuvântul că 
se va întoarce în aceeaşi seară. De altfel, Charles o aştepta; 
şi în inima ei începuse să simtă acea laşă supunere, care 
pentru multe femei este totodată şi pedeapsa, şi preţul 
ispăşirii adulterului... 

Îşi făcu repede bagajul, plăti nota, tocmi o cabrioletă din 
curte şi, zorind birjarul, îndemnându-l, întrebând mereu cât 
e ceasul şi câţi kilometri au făcut, izbuti să ajungă din urmă 
Rândunica prin dreptul primelor case din Quincampoix. 

Cum se aşeză în colţul ei, închise ochii şi nu-i deschise 
decât la poalele colinei, unde-o recunoscu de departe pe 
Felicite, care stătea ca o santinelă în faţa casei potcovarului. 
Hivert opri caii, şi bucătăreasa, ridicându-se în vârful 
picioarelor până la geam, spuse misterios: 

— Coniţă, trebuie să vă duceţi îndată la domnul Homais. E 
ceva urgent. 

Satul era tăcut ca de obicei. La colţul străzilor erau 
grămăjoare trandafirii care abureau, căci era vremea 
dulceţurilor, şi toată lumea din Yonville îşi făcea proviziile în 
aceeaşi zi. Dar în faţa prăvăliei farmacistului puteai să 
admiri o grămadă mult mai mare şi care le-ntrecea pe 


celelalte, aşa cum un laborator de farmacie trebuie să 
întreacă cuptoarele burgheze, cum un interes obştesc 
trebuie să fie înaintea bunului plac individual. 

Emma intră. Fotoliul cel mare era răsturnat, şi chiar ziarul 
Fanal de Rouen zăcea întins pe jos între două piuliţe. 
Împinse uşa coridorului; şi, în mijlocul bucătăriei, printre 
chiupurile negricioase pline cu boabe de coacăze, printre 
zahăr pisat şi zahăr căpăţâni, printre balanţele de pe masă 
şi tingirile de pe foc, zări toată familia Homais, cu mari şi 
mici, cu şorţuri până la bărbie şi cu furculiţe în mână. Justin 
stătea în picioare, cu capul plecat, iar farmacistul striga: 

— Cine ţi-a spus să te duci s-o cauţi în capharnaum? 

— Dar ce-i? Ce s-a întâmplat? 

— Ce să se întâmple? Răspunse spiţerul. Facem dulceţuri; 
dulceţurile au început să fiarbă, cât pe ce să dea în foc de 
prea mult clocot, şi cer să-mi dea altă tingire. Şi-atunci, 
dumnealui, de bleg ce este sau de lene, s-a dus să ia din 
laboratorul meu, unde-i atârnată în cui, cheia de la 
capharnaum! 

Spiţerul îi spunea aşa unui mic cabinet din pod, plin de 
scule şi de mărfuri de-ale meseriei. Homais stătea de multe 
ori acolo ceasuri întregi să lipească etichete, să toarne 
dintr-un borcan într-altul, să le lege la loc cu sfoară; şi, 
după el, cămăruţa asta nu era o magazie oarecare, ci un 
adevărat altar, din care ieşeau pe urmă tot felul de pilule, 
de hapuri, de siropuri, loţiuni şi poţiuni, care aveau să-i 
ducă faima prin împrejurimi. Nimeni pe lume nu punea 
piciorul acolo, iar el avea atâta respect pentru capharnaum, 
încât îl mătura cu mâna lui. Într-un cuvânt, dacă farmacia, 
în care intra cine voia, era locul unde-şi desfăşura tot 
orgoliul, capharnaum-ul era refugiul unde, izolându-se ca 
un egoist, Homais se desfăta făcând numai ceea ce-i plăcea 
din meserie. De aceea zăpăceala lui Justin i s-a părut 
monstruos de necuviincioasă şi, mai aprins decât coacăzele, 
repeta: 


— Închipuiţi-vă, de la capharnaum! Cheia cu care-s 
încuiaţi acizii şi alcalii caustici! Să se ducă să ia o tingire de 
rezervă! O tingire cu capac, şi pe care poate nici n-am s-o 
întrebuinţez vreodată! În treburile delicate ale artei 
noastre, cel mai mic lucru are importanţa lui. Dar ce 
dracu!... Trebuie să ştii să deosebeşti şi să nu întrebuinţezi 
la folosințe aproape casnice ceea ce este destinat pentru 
cele farmaceutice! E ca şi cum ai cenătui o găină cu 
scalpelul, ca şi cum un magistrat... 

— Da' potoleşte-te odată! Spunea doamna Homais. 

Iar Athalie, trăgându-l de redingotă: 

— Tată! Iată! 

— Nu, lăsaţi-mă, începea iar spiţerul, lăsaţi-mă! Dracu să 
mă ia! Mai bine băcan, pe cinstea mea! Hai, fă ce vrei! Nu 
mai avea respect de nimic, sparge, strică, dă drumul la 
lipitori, dă foc nalbei, pune la murat castraveciori în 
bocaluri, sfâşie bandajele! 

— Dar aţi avut totugşi..., zise Emma. 

— Îndată! Ştii tu ce ţi se putea întâmpla?... N-ai văzut 
nimic, în colţ, la stângă, pe raftul al treilea? Hai, vorbeşte, 
răspunde, îndrugă ceva! 

— Nnu... Ştiu, bolborosi băiatul. 

— A! Nu ştii! Ei bine, ştiu eu! Ai văzut o sticla albastră, 
sigilată cu ceara galbenă, care conţine un praf alb, pe care 
chiar scrisesem: Pericol de moarte?! Şi ştii ce era înăuntru? 
Arsenic! Şi tu te duci să te atingi de aşa ceva! Să ieio 
tingire de-alături! 

— De-alături! Se înspăimântă doamna Homais, 
împreunându-şi mâinile. Arsenic? Puteai să ne otrăveşti pe 
toţi! 

Şi copiii începură să ţipe, ca şi cum ar fi simţit în pântece 
nişte dureri groaznice. 

— Sau să otrăvească un bolnav! Urmă spiţerul. Va să zică, 
voiai să mă vezi pe banca criminalilor, la curtea cu juri? Să 
mă vezi târât la eşafod? Tu nu ştii grija cu care umblu eu cu 
ele, cu toate că am, oricum, o straşnică obişnuinţă! De 


multe ori mă înspăimânt eu însumi când mă gândesc la 
responsabilitatea mea! Căci guvernul ne prigoneşte, şi 
legislaţia absurdă care ne cârmuieşte e o adevărată sabie a 
lui Damocles atârnată deasupra capului nostru! 

Emma nu se mai gândea să întrebe de ce-o chemase, şi 
farmacistul continua pufnind: 

— Aşa răspunzi tu la toată bunătatea pe care ţi-o arătăm? 
Aşa mă răsplăteşti pentru îngrijirile părinteşti pe care ţi le 
dau din plin? Căci, fără mine, unde ai fi ajuns? Ce te-ai fi 
făcut? Cine-ţi dă de mâncare, cine te învaţă, cine te-mbracă, 
cine-ţi dă tot pentru ca într-o zi să poţi fi şi tu, cu cinste, în 
rândurile societăţii? Dar pentru asta trebuie să asuzi 
zdravăn vâslind tu însuţi şi, cum se spune, să faci bătături la 
mâini! Fabricando fit faber; age quod agis (457. 

Cita din latineşte, aşa era de pornit. Ar fi citat şi din 
chineză, şi din groenlandeză dacă ar fi ştiut limbile astea 
două; căci se găsea în una din acele crize în care sufletul 
scoate la iveală, fără alegere, tot ce are închis în el, ca 
oceanul pe care furtunile dezlănţuite îl răscolesc de la 
algele aruncate la țărm până la nisipul adâncurilor. 

Şi se porni iar: 

— Încep să mă căiesc grozav că mi-am luat şi grija ta pe 
cap. Desigur că făceam mai bine dacă te lăsam de la 
început să putrezeşti în mizeria şi în noroiul în care te-ai 
născut! N-ai să fii bun niciodată decât de văcar! N-ai nici o 
aptitudine pentru ştiinţă! De-abia dacă ştii să lipeşti o 
etichetă! Duci aici, la mine, o viaţă dulce şi tihnită, lăfăindu- 
te ca-n sânul lui Avram! 

Dar Emma, întorcându-se spre doamna Homais: 

— Aţi spus să vin... 

— Ah, Doamne, o întrerupse cu un aer trist cucoana, cum 
să vă spun?... E o nenorocire! 

Nn isprăvi însă. Spiţerul tuna înainte: 

— Goleşte-o, curăâţ-o, du-o la loc! Hai, mai repede! 

Şi cum îl zgâlţâia de gulerul bluzei, lui Justin îi căzu o 
carte din buzunar. 


Băiatul se aplecă, Homais fu mai ager, şi, ridicând volumul 
de jos, îl contempla, cu ochii holbaţi şi gura căscată. 

— Amorul... Conjugal; silabisi el rar cele două cuvinte. A, 
foarte bine! Foarte bine! Foarte frumos! Şi cu ce gravuri... 
Ei, asta-i prea de tot! 

Doamna Homais se apropie. 

— Nu, n-o atinge! 

Copiii se înghesuiră să vadă pozele. 

— leşiţi afară! Ţipă la ei Homais, poruncitor. 

Şi copiii ieşiră. 

Mai întâi Homais se plimbă cu paşi mari încolo şi încoace, 
cu volumul deschis în mână, rotind ochii, sufocat, vânăt la 
faţa, apoplectic. Apoi se-ndreptă brusc spre elev şi, 
înfigându-se în faţa lui cu braţele încrucişate: 

— Dar tu ai toate viciile, nenorocitule!... Bagă de seamă pe 
ce drum ai apucat!... Nu te-ai gândit că această carte 
păcătoasă putea să cadă în mâinile copiilor mei, să le 
aprindă creierul, să pângărească curăţenia Athaliei, să-l 
corupă pe Napoleon?! A crescut mare; e ca un bărbat. Eşti 
sigur cel puţin că n-au citit-o? Poţi să-mi garantezi asta...? 

— Dar, în sfârşit, domnule, zise Emma, aveai să-mi spui... 

— Adevărat, doamnă... Socrul dumneavoastră a murit! 

În adevăr, Bovary-tatăl murise subit, cu două zile înainte, 
de-un atac de apoplexie, când se scula de la masă, şi 
Charles, dintr-o grijă deosebită pentru sensibilitatea 
Emmei, îl rugase pe domnul Homais să-i aducă la cunoştinţă 
vestea asta groaznică mai pe departe. 

EI îşi alcătuise mai dinainte fraza, o rotunjise, o şlefuise, o 
scandase; era un monument de judecată şi de înlănţuire, de 
întorsături fine şi de gingăşie, dar mânia spulberase 
retorica. 

Renunţând să mai afle vreun amănunt, Emma ieşi din 
farmacie, căci domnul Homais reluase şirul ocărilor. Se 
potolea totuşi, şi acum bombănea pe un ton părintesc, 
făcându-şi vânt cu tichia lui grecească. 


— Asta nu-nseamnă că eu dezaprob cartea cu desăvârşire! 
Autorul era medic. Sunt în ea anumite părţi ştiinţifice, pe 
care nu e rău ca un bărbat să le cunoască, ba aş îndrăzni să 
spun că trebuie chiar să le cunoască. Dar mai târziu, mai 
târziu! Aşteaptă cel puţin să fii şi tu bărbat, să fii un om în 
toată firea! 

Când Emma trase clopoţelul de la intrare, Charles, care o 
aştepta, veni spre ea cu braţele deschise, spunându-i cu o 
voce plângăreaţă: 

— Ah, draga mea prietenă... 

Şi se aplecă încet ca s-o sărute. Dar, când îi atinse buzele, 
Emma se simţi stăpânită de amintirea celuilalt şi-şi trecu 
mâna pe obraz, înfiorându-se. 

Totuşi răspunse: 

— Da, ştiu... Ştiu... 

E] îi arătă scrisoarea în care mama lui îi povestea cele 
întâmplate, fără nici o făţărnicie sentimentală. Îi părea rău 
numai că soţul ei nu s-a putut bucura de sprijinul bisericii, 
deoarece a murit la Doudeville, în stradă, la uşa unei 
cafenele, după un banchet patriotic cu foştii ofiţeri. 

Emma înapoie scrisoarea; apoi seara, la masă, din politeţe, 
nu prea voi să mănânce. Dar cum el stărui, se puse pe 
mâncare cu tot dinadinsul, în timp ce Charles, în faţa ei, 
stătea nemişcat, cu o mutră de om doborât. 

Din când în când, ridicând capul, îi arunca o privire lungă, 
plină de îndurerare. Într-un rând suspină: 

— Aş fi vrut să-l mai văd o dată! 

Emma tăcea. În cele din urmă, dându-şi seama că trebuia 
să vorbească: 

— Câţi ani avea tatăl tău? 

— Cincizeci şi opt. 

— Ah! 

Şi asta a fost tot. 

După un sfert de oră, Charles mai adăugă: 

— Biata mama!... Ce-o să se facă ea de-acum? 

Emma strânse din umeri. 


Văzând-o atât de tăcută, Charles îşi închipuia că e mâhnită 
şi se stăpânea să mai spună ceva, ca nu cumva să-i 
zgândărească durerea care-l înduioşa. Totuşi, căutând să şi- 
o alunge pe-a lui, întrebă: 

— Te-ai distrat bine ieri? 

— Da. 

După ce se strânse masa, Bovary nu se sculă, şi nici 
Emma; şi pe măsură ce se uita lung la el, monotonia acestei 
privelişti izgonea încetul cu încetul orice înduioşare din 
inima ei. | se părea plăpând, slab, un nimic, cu un cuvânt, 
un biet om, în toate privinţele. Cum să scape de el? Ce 
seară interminabilă! Ceva amorţitor, ca o adiere de opium, 
o toropea. 

Auziră în vestibul bocănitul sec al unui baston pe podea. 
Era Hippolyte, care aducea bagajele doamnei. Că să le pună 
jos, descrise cu greu un sfert de cerc cu piciorul de lemn. 

„Nici nu se mai gândeşte că il-a tăiat!” îşi spunea Emma, 
uitându-se la nenorocitul din a cărui chică roşie curgeau 
broboane de sudoare. 

Bovary scotoci un pitac în fundul pungii; şi, fără să arate 
că-şi da seama cât de umilitoare era pentru el însuşi 
prezenţa acestui om, care stătea acolo ca o mustrare vie a 
neghiobiei lui fără leac, spuse, văzând pe cămin violetele lui 
Leon: 

— Ia te uită ce buchet inimos! 

— Mda..., răspunse ea nepăsătoare. E un buchet pe care l- 
am cumpărat adineauri... de la o cerşetoare. 

Charles luă violetele şi, răcorindu-şi în ele ochii înroşiţi de 
plâns, le mirosea cu delicateţe. Emma i le smulse repede 
din mână şi se duse să le pună într-un pahar cu apă. 

A doua zi sosi doamna Bovary-mama. Şi ea, şi fiul ei 
plânseră mult. Emma, sub cuvânt că are de dat nişte 
dispoziţii, dispăru. 

În ziua următoare trebuiră să hotărască împreună în 
privinţa înmormântării. Se instalară, cu cutiuţele de lucru, 
în boschetul de pe malul râului. 


Charles se gândea la tatăl lui şi se mira că simte atâta 
dragoste pentru omul acesta, pe care până atunci credea că 
nu-l iubeşte decât prea puţin. Doamna Bovary-mama se 
gândea la soţul ei, şi cele mai rele zile de odinioară i se 
păreau acum de invidiat. Regretul instinctiv al unei 
obişnuinţe atât de îndelungate ştergea tot, şi, din când în 
când, în timp ce cosea mereu, câte-o lacrimă mai mare i se 
prelingea de-a lungul nasului şi rămânea o clipă atârnată. 
Emma se gândea că nu trecuseră decât douăzeci şi patrii 
de ore de când fusese împreună cu Leon, departe de lume, 
îmbătată de dragoste, privind cu nesaţ unul la altul. Căuta 
să-şi amintească cele mai mici amănunte ale acelei zile 
trecute. Dar prezenţa soacrei şi a soţului o stânjenea. Ar fi 
voit să nu audă nimic, să nu vadă nimic, ca să nu tulbure 
reculegerea dragostei ei, pe care, orice-ar fi făcut, o simţea 
cum se pierde în tot ce se întâmpla împrejur. 

Descosea căptuşeala unei rochii, ale cărei bucăţi erau 
împrăştiate în jurul ei; doamna Bovary-mama, fără să ridice 
ochii, tăia, scârţâind cu foarfecă, iar Charles, în papuci 
împletiţi şi cu vechea lui redingotă cafenie, care-i ţinea loc 
de halat, stătea cu amândouă mâinile în buzunare, fără să 
mai scoată o vorbă; lângă ei, Berthe, într-un şorţuleţ alb, 
râcâia cu lopăţica nisipul de pe alee. 

Deodată îl văzură intrând pe portiţa pe domnul Lheureux, 
negustorul de stofe. 

Venea să-şi ofere serviciile, dată fiind funesta împrejurare. 
Emma îi răspunse că n-are nevoie de serviciile lui. Dar 
negustorul nu se dădu bătut. 

— Iertaţi-mă, zise el, aş vrea să vă vorbesc între patru 
ochi. Apoi, mai încet: În legătură cu afacerea aceea... Ştiţi. 

Charles se făcu stacojiu până-n vârful urechilor. 

— A da... Aşa e. Şi, tulburat, se întoarse spre nevastă-sa: 
N-ai putea tu... Draga mea... 

Emma avu aerul că-l înţelege, căci se ridică, iar Charles îi 
spuse mamei lui: 


— Nu-i nimic! Trebuie să fie vreun fleac oarecare în 
legătură cu gospodăria. 

Nu voia cu nici un chip ca bătrâna să afle de poliţă, de 
frică să nu-l certe. 

De îndată ce fură singuri, domnul Lheureux începu, în 
termeni destul de desluşiţi, s-o felicite pe Emma pentru 
moştenire, apoi să vorbească de lucruri banale, de spaliere, 
de recoltă, de sănătatea lui, care mergea mereu aşa şi aşa, 
nici viu, nici mort. La drept vorbind, făcea pe dracu-n patru 
şi tot nu izbutea, cu toate spusele lumii, să pună deoparte 
nici măcar o leţcaie. 

Emma îl lăsa să vorbească. Se plictisea aşa de tare de 
două zile! 

— Şi iată că v-aţi făcut bine de tot! Continuă el. Zău, în ce 
hal l-am văzut atunci pe bietul dumneavoastră soţ! E un 
băiat de treaba, cu toate că au fost între noi oarecare 
neînţelegeri. 

Emma-l întrebă ce anume neînţelegeri, căci Charles îi 
ascunsese că n-a vrut să-i recunoască furniturile. 

— Dar dumneavoastră ştiţi foarte bine, îi răspunse 
Lheureux. Era vorba de fantezia aceea a dumneavoastră cu 
lăzile de voiaj. 

Îşi trăsese pălăria pe ochi şi, stând cu mâinile la spate, 
zâmbind şi fluierând încetişor, se uita drept în ochii ei, într- 
un chip nesuferit. Să fi bănuit ceva? Emma se pierdea în tot 
felul de presupuneri neplăcute. În cele din urma, totuşi, 
Lheureux începu iar: 

— Ne-am împăcat şi veneam să-i mai propun o învoială. 

Propunea să se reînnoiască poliţa semnată de Bovary. 
Domnul însă o să facă cum îi place; nu trebuia să se 
necăjească, mai ales acum, când o să aibă o sumedenie de 
încurcături. 

— Şi chiar ar face foarte bine să nu se mai ocupe el de 
asta, s-o treacă altcuiva; dumneavoastră, de pildă; dacă v-ar 
da o procură, ar fi foarte uşor, şi atunci am avea noi 
amândoi micile noastre afaceri... 


Emma nu pricepea. Domnul Lheureux tăcu. Trecând apoi 
la negoţul lui, declară că doamna nu putea să nu-i cumpere 
ceva. Are să-i trimită doisprezece metri de stofuliţă neagră 
de lână, cât trebuie pentru o rochie. 

— Asta pe care o aveţi e bună pentru casă. Pentru vizite vă 
trebuie alta. Eu mi-am dat seama de cum am intrat. Am ochi 
de american. 

Nu trimise stofa; o aduse el. După aceea mai veni o dată ca 
s-o măsoare; mai veni şi sub alte pretexte, de fiecare dată 
căutând să fie politicos, îndatoritor, ca un sclav, cum ar fi 
spus Homais, şi întotdeauna strecurându-i Emmei câte un 
sfat privitor la procură. De poliţă, nici pomeneală. Emma nu 
se mai gândea la asta; pe la începutul convalescenţei, 
Charles îi vorbise ceva, dar fusese atât de zbuciumată, că 
nici nu-şi mai aducea aminte. De altfel, se ferea să deschidă 
orice discuţie de afaceri; doamna Bovary-mama fu mirată şi 
dădu această schimbare a felului ei de a fi pe seama 
sentimentelor religioase, pe care le căpătase pe când era 
bolnavă. 

Dar de îndată ce bătrâna plecă, Emma şi începu să-l 
uimească pe Bovary cu simţul ei practic. Trebuia să culeagă 
informaţii, să socotească ipotecile, să vadă ce era mai 
nimerit: o licitaţie sau o lichidare. Cita termeni tehnici, la 
întâmplare, rostea cuvinte umflate ca: ordine, viitor, 
prevedere, şi exagera într-una încurcăturile moştenirii, aşa 
încât într-o bună zi îi arătă ciorna unei împuterniciri 
generale de a-i „conduce şi administra afacerile, de a face 
orice împrumuturi, de a semna şi a gira orice poliţe, de a 
face orice plăţi etc.” Profitase de minune de lecţiile lui 
Lheureux. 

Cu naivitate, Charles o întrebă de unde avea hârtia aceea. 

— De la domnul Guillaumin. Şi, cu cel mai desăvârşit calm 
din lume, adăugă: Nu prea am încredere. Se spun atâtea 
despre notari! Ar trebui poate să ne sfătuim!... Dar nu 
cunoaştem decât... Oh! Pe nimeni. 


— Afară de cazul că Leon... Răspunse Charles, după ce se 
gândi. 

Era greu să te înţelegi cu el prin corespondenţă. Atunci 
Emma se oferi să se ducă la el. Charles îi mulţumi, dar nu 
voi s-o lase. Emma insistă. Urmă un adevărat asalt de 
politeţe. În cele din urmă, ea exclamă cu un ton de 
încăpățânare bine jucată: 

— Nu, te rog, mă duc! 

— Ce bună eşti! Spuse Charles sărutând-o pe frunte. 

Chiar a doua zi ea se sui în Rândunica, să meargă la 
Rouen, să-i ceară părerea lui Leon; şi rămase acolo trei zile. 

III. 

Au fost trei zile folosite din plin, delicioase, minunate, o 
adevărată lună de miere. 

Stăteau la hotelul „Boulogne”, în port. Rămâneau în 
cameră cu storurile trase, cu uşile încuiate, cu flori pe jos şi 
siropuri la gheaţă, aduse de dimineaţă. 

Spre seară luau o barcă cu coviltir şi se duceau să cineze 
pe-o insulă. 

Era ora când, de pe malul unde erau şantierele, se auzea 
răsunând ciocanul calafagiilor, care băteau în pereţii de 
lemn ai corăbiilor. Printre copaci se ridica fum de catran, 
iar pe faţa râului se vedeau pete mari, grase, legănându-se 
din când în când în lumina roşiatică a soarelui, ca nişte 
plutitoare plăci de bronz florentin. 

Coborau amândoi în mijlocul bărcilor legate la țărm, ale 
căror lungi parâme, întinse oblic, frecau puţin marginile de 
sus ale bărcii. 

Larma oraşului, uruitul căruţelor, gălăgia oamenilor care 
vorbeau, lătratul câinilor de pe puntea vapoarelor se 
îndepărtau pe nesimţite. Emma îşi dezlega panglicile 
pălăriei şi trăgeau la malul insulei lor. 

Se instalau în sala de jos a unei cârciumi cu voloace negre 
atârnate la uşă. Mâncau pietroşel fript, smântână şi cireşe. 
Stăteau întinşi pe iarba; se sărutau, tupilându-se sub nişte 
plopi; şi ar fi voit să trăiască veşnic, ca doi Robinsoni, în 


colţişorul acesta, care, în culmea fericirii lor, li se părea cel 
mai minunat din lume. Nu era pentru întâia oară când 
vedeau copaci, cer albastru, iarbă, când auzeau murmurul 
apei şi foşnetul vântului în frunziş; dar fără îndoială ca 
niciodată nu admiraseră toate acestea, ca şi cum natura nici 
n-ar fi existat înainte, sau n-ar fi început să fie frumoasă 
decât din clipa împlinirii dorințelor lor. 

Când se lăsa noaptea, se întorceau. Barca mergea de-a 
lungul malului insulei. Stăteau în fundul ei, ascunşi în 
întuneric, tăcuţi. Vâslele pătrate răsunau sonor în furcile lor 
de fier, măsurând tăcerea, ca bătăile unui metronom, pe 
când cârma, târâtă în urma bărcii, nu-şi mai contenea 
plescăitul lin în apă. 

Într-o seara răsări luna; atunci nu pierdură prilejul să 
îndruge nişte fraze goale, în care găseau că astrul e 
melancolic şi plin de poezie; Emma începu chiar să cânte: 

Îţi aminteşti cum într-o seară pluteam... Etc. 

Vocea ei armonioasă şi slabă se pierdea pe valuri; iar 
vântul ducea cu el ruladele pe care Leon le asculta trecând 
ca un fâlfâit de aripi în jurul lui. 

Emma stătea în faţă, rezemată de peretele despărțitor al 
şalupei, în care intra luna printr-un oblon deschis. Rochia 
neagră, ale cărei falduri se desfăşurau ca un evantai, o 
făcea să pară mai subţire, mai înaltă. Stătea cu capul sus, 
cu mâinile împreunate şi ochii spre cer. Câteodată umbra 
sălciilor o ascundea cu totul, pentru ca deodată să apară 
iar, ca o nălucă, în lumina lunii. 

Jos, lângă Emma, Leon dădu de-o panglică de mătase 
roşie. După ce se uită bine la ea, barcagiul zise: 

— Aha! Trebuie să fie de la cei pe care i-am plimbat 
deunăzi. Erau o droaie de poznaşi, domni şi doamne, cu 
prăjituri, cu şampanie, cu fligoarne, cu tot tărăboiul. Era 
mai ales unul, un bărbat înalt, frumos, cu mustăcioară, care 
avea mare haz! Ceilalţi îi tot spuneau: „Hai, istoriseşte-ne 
ceva! Adolphe... Dodolphe”... Mi se pare. 

Ea se înfiora. 


— Te doare ceva? Zise Leon, apropiindu-se de ea. 

— Nu-i nimic... Pesemne răcoarea nopții. 

— Şi care precis că nu duce lipsă nici de femei, adăugă 
mai încet bătrânul marinar, crezând că-i face plăcere 
străinului. 

Scuipând apoi în palme, apucă iar vâslele. 

Trebuiră totuşi să se despartă! Clipa de rămas bun a fost 
tristă. Leon urma să trimită scrisorile pe adresa tuşei Rollet, 
iar Emma-l sfătui atât de bine cum să pună scrisoarea în 
două plicuri unul într-altul, că Leon admiră nespus viclenia 
ei în materie de dragoste. 

— Aşadar, zici că totu-i în regulă? Îi spuse Emma când îl 
sărută ultima oară. 

— Da, sigur! 

„Dar oare de ce, se gândi el pe urmă, întorcându-se singur 
pe stradă, ţine ea aşa de mult să aibă procura asta?” 

IV. 

Curând, Leon luă faţă de camarazii lui un aer de 
superioritate, începu să-i ocolească şi lăsă baltă dosarele. 

Aştepta scrisorile Emmei; le citea de câteva ori. Îi scria. O 
chema în gând, cu toată puterea dorului şi amintirilor lui. 
Dorinţa aceasta de a o revedea, în loc să se potolească în 
lipsa ei, crescu atât de tare, încât într-o sâmbătă dimineaţa 
o şterse de la birou. 

Când, de pe creastă, zări în vale clopotniţa bisericii cu 
steagul de tinichea învârtindu-se în bătaia vântului, simţi 
acea desfâătare amestecată cu vanitate triumfătoare şi 
înduioşare egoistă pe care trebuie s-o aibă milionarii când 
vin să-şi revadă satul natal. 

Se duse să dea târcoale casei ei. În bucătărie era lumină. 
Pândi să-i vadă umbra în dosul perdelelor. Dar nu se arătă 
NIMIC. 

Când îl văzu, tuşa Lefrangois îl primi cu explozii de 
bucurie, îl găsi „mai înalt şi mai subţire”, pe când Artemise, 
dimpotrivă, îl găsi mai „voinic şi mai oacheş”. 


Luă masa ca şi altădată în sala mică, dar singur, fără 
perceptor, căci Binet, ostenit să tot aştepte Rândunica, 
mânca regulat cu o oră mai devreme, aşa că acum lua masa 
la ora 5 fix şi tot pretindea de cele mai multe ori că bătrâna 
hodoroagă întârzie. 

În cele din urmă Leon se hotărî; se duse să bată la uşa 
medicului. Doamna era în odaia ei, de unde nu cobori decât 
după un sfert de oră. Domnul păru încântat că-l revede; dar 
nu se clinti de-acasă toată seara şi nici în ziua următoare. 

O văzu singură de-abia seara, târziu de tot, pe uliţa din 
dosul grădinii; pe uliţă, ca şi cu celălalt! Era furtună, şi 
stăteau de vorbă sub o umbrelă, la lumina fulgerelor. 

Despărțirea lor se dovedea cu timpul nesuferit de 
dureroasă. 

— Mai bine să mor! Spunea Emma. Se zvârcolea în braţele 
lui, plângând: Adio!... Adio!... Când o să te mai văd? 

Se întoarseră din nou, ca să se mai sărute o dată; şi atunci 
Emma-i făgădui că va găsi în curând, cu orice chip, un 
mijloc de a se vedea regulat, în voie, cel puţin o dată pe 
săptămână. Nu avea nici o îndoială că va găsi. Era, de altfel, 
plină de speranţe. Avea să facă rost de bani. 

De aceea cumpără pentru odaia ei o pereche de perdele 
galbene cu dungi late, pe care Lheureusx i le lăudase ca 
foarte ieftine; visa să aibă şi un covor, şi Lheureux, 
asigurând-o că „asta nu-i mare lucru”, se însărcina, foarte 
politicos, să-i procure unul. Emma nu mai putea fără 
serviciile lui. De douăzeci de ori pe zi trimitea să-l cheme, 
iar el îşi lăsa imediat treburile baltă şi venea fără să 
crâcnească. Nimeni nu înţelegea, de asemenea, pentru ce 
tuşa Rollet era în fiecare zi la dejun la Emma, şi chiar îi 
făcea vizite între patru ochi. 

Cam în timpul acela, adică pe la începutul iernii, pe Emma 
o apucă o mare pasiune pentru muzică. 

Într-o seară, când Charles o asculta, ea începu de patru ori 
la rând aceeaşi bucată, mereu necăjită că nu izbuteşte să 


găsească nota potrivită, pe când el, fără să-şi dea seama de 
ce nu-i bine, striga: 

— Bravo!... Foarte bine!... Cum de nu-ţi place?! Zi-i 
înainte! 

— Ei, nu, e îngrozitor de prost! Mi-au înţepenit degetele 
de când n-am mai cântat. 

A doua zi o rugă să-i mai cânte ceva. 

— Fie, ca să-ţi fac plăcere! 

Şi Charles mărturisi că într-adevăr cam uitase; greşea 
notele, cânta alandala; iar ea, oprindu-se brusc: 

— Ah, nu mai merge! Va trebui să iau lecţii, dar... Apoi, 
adăugă, muşcându-şi buzele: Douăzeci de franci lecţia, e 
prea scump! 

— Da, într-adevăr... Cam scump... Spuse Charles rânjind 
prosteşte. Mie mi se pare că totuşi s-ar putea găsi poate şi 
cu mai puţin; sunt doar artişti fără cine ştie ce faimă, care 
de multe ori sunt mai buni decât celebrităţile. 

— Caută-i, zise Emma. 

A doua zi, când se întoarse acasă, se uită la ea lung, cu 
şiretenie, şi nu se putu ţine până la urmă să nu spună fraza 
asta: 

— Încăpăţânată mai eşti câteodată! Am fost azi la 
Barfeucheres. Ei bine, doamna Liegeard mi-a mărturisit că 
cele trei domnişoare ale ei, care sunt la Misericorde, 
plăteau cincizeci de bani pentru o lecţie, şi chiar unei 
profesoare renumite. 

Emma ridică din umeri şi nu mai deschise pianul. Dar când 
trecea pe lângă el (dacă Bovary era pe acolo), spunea 
suspinând: 

— Ah, bietul meu pian! 

Iar când venea cineva s-o vadă, nu uita să-i spună că se 
lăsase de muzică şi că acum nu mai putea să reînceapă din 
motive independente de voinţa ei. Atunci o plângeau. Păcat! 
Ea, care avea un talent atât de frumos! Îi vorbiră chiar şi lui 
Bovary. Îl dojeneau toţi, dar mai ales farmacistul: 


— Rău faci! Nu trebuie să laşi niciodată necultivate 
însuşirile naturale. De altfel, gândeşte-te, prietene dragă, 
că, punând-o pe doamna să studieze, faci pentru mai târziu 
o economie cu educaţia muzicală a fetiţei! Eu găsesc că 
mamele trebuie să-şi instruiască singure copiii. E o idee a 
lui Rousseau, poate cam nouă încă, dar care, sunt sigur, va 
triumfa în cele din urmă, ca şi alăptarea maternă şi 
vaccinarea. 

Charles mai aduse deci vorba încă o dată de chestiunea 
asta a pianului. Emma îi răspunse, acră, că mai bine să-l 
vândă. Să vadă ieşind din casă nenorocitul acesta de pian, 
care dăduse atâtea satisfacţii vanităţii ei, însemna pentru 
Bovary un fel de sinucidere parţială a Emmei. 

— Dacă ai vrea... Spunea el, o lecţie din când în când n-ar 
fi, la urma urmei, atât de ruinătoare! 

— Dar, îi răspundea ea, lecţiile nu-s folositoare decât dacă 
le iei regulat. 

Aşa obţinu de la soţul ei învoirea de a se duce o data pe 
săptămână la oraş, ca să-şi vadă amantul. După o lună, toţi 
găsiră că făcuse progrese uriaşe. 

V, 

Se ducea în fiecare joi. Se scula, se îmbrăca încetişor, ca să 
nu-l trezească pe Charles, care-ar fi dojenit-o că se 
pregăteşte prea de dimineaţă. După aceea umbla de ici- 
colo, se aşeza la fereastră şi se uita în piaţă. Zorii dimineţii 
jucau printre stâlpii halelor, iar pe casa farmacistului, cu 
obloane e închise, se zăreau în lumina palidă a aurorei 
literele mari ale firmei. 

Când pendula arăta ora şapte şi un sfert, se ducea la „Leul 
de aur”, unde Artemise venea căscând să-i deschidă uşa. 
Apoi, ca să-i fie cald doamnei, scormonea cărbunii acoperiţi 
cu cenuşă. Emma rămânea singură în bucătărie. Din când 
în când ieşea pe afară. Hivert înhăma tacticos, trăgând cu 
urechea la ce spunea tuşa Lefranqois, care, scoţându-şi 
printr-un ghişeu capul cu bonetă de bumbac, îi dădea tot 
felul de comisioane şi de explicaţii, care-ar fi zăpăcit pe 


oricare altul. Emma tropăia din picioare pe pavajul din 
curte. 

În sfârşit, după ce-şi mânca supa, îşi punea în spate sarica, 
îşi aprindea pipa şi înhăţa biciul, Hivert se instala liniştit pe 
capră. 

Rândunica pornea în trap mărunt, şi de-a lungul a trei 
sferturi de leghe se oprea din loc în loc ca să ia călătorii, 
care o tot pândeau să vină, stând în picioare, la marginea 
drumului, în faţa porţilor. Cei care îşi reţinuseră locuri din 
ajun se lăsau aşteptaţi; ba chiar unii mai erau încă în casă, 
în pat; Hivert îi chema, ţipa, înjura, pe urmă cobora de pe 
capră şi se ducea să bată tare în poartă. Vântul sufla prin 
ferestruicile crăpate ale diligenţei. 

Între timp, cele patru bănci se umpleau, trăsura o lua la 
goană, merii se înşirau unul după altul; şi între cele două 
şanţuri lungi, pline de apă gălbuie, drumul mergea înainte, 
tot mereu, îngustându-se în zare. 

Emma îl cunoştea de la un capăt la altul; ştia că după imaş 
venea un stâlp, pe urmă un ulm, o şură sau o colibă de 
cantonier; uneori chiar, ca să încerce o surpriză, închidea 
ochii. Dar totdeauna îşi dădea foarte bine seama cât mai 
este de mers. 

În sfârşit, casele de cărămizi se apropiau, drumul începea 
să răsune sub roţi, Rândunica luneca printre grădinile în 
care, prin ostreţele gardului, se zăreau statui, câte-o movilă 
plantată cu viță-de-vie, tise tunse şi un scrânciob. Apoi 
dintr-o dată apărea oraşul. 

Coborând în amfiteatru şi înecat în ceaţă, oraşul se lărgea 
nedesluşit dincolo de poduri. Câmpia se ridica apoi într-o 
ondulare monotonă, până ce, în depărtare, se împreuna cu 
dunga vagă, ştearsă a cerului palid. Văzută astfel de sus, 
întreaga privelişte părea nemişcata ca o pictură; într-un 
colţ stăteau înghesuite corăbiile ancorate; fluviul îşi 
rotunjea şerpuirea la poalele colinelor înverzite, şi insulele 
lunguieţe păreau, pe faţa apei, ca nişte peşti mari, 
încremeniţi pe loc. Coşurile uzinelor scoteau uriaşe 


panaşuri cafenii, cu vârful luat de vânt. Se auzea vuietul 
turnătoriilor, laolaltă cu sunetul limpede al clopotelor de la 
bisericile ce se înălţau prin ceaţă. Copacii goi de pe 
bulevarde apăreau printre case ca nişte mărăcini violeţi, iar 
acoperişurile, lucind de ploaie, sclipeau mai tare sau mai 
slab, după cum erau cartierele mai sus sau mai jos. Uneori, 
suflarea vântului ducea norii spre coasta Sainte-Catherine, 
ca nişte valuri plutitoare care se spărgeau, tăcute, de-un 
mal abrupt. 

Din mulţimea acestor vieţi îngrămădite, Emma simţea 
desprinzându-se ceva ameţitor, şi inima îi creştea nespus, 
ca şi cum cele o sută douăzeci de mii de suflete care 
fremătau acolo i-ar fi trimis toate deodată suflul pasiunilor 
pe care le bănuia clocotind în ele. Dragostea ei sporea în 
faţa întinderii nesfârşite şi devenea tumultuoasă la auzul 
zumzetelor nedesluşite care se înălţau; se revărsa peste tot, 
pe pieţe, pe bulevarde, pe străzi, şi vechea cetate 
normandă se întindea sub ochii ei ca o capitală fără 
margini, ca un Babilon, în care intra. Se apleca rezemându- 
se cu amândouă mâinile de geamul deschis, sorbind adierea 
vântului; cei trei cai alergau în galop, pietrele din noroi 
scârţâiau, diligenţa se legăna, iar Hivert striga de departe 
la căruțele de pe drum, pe când burghezii care petrecuseră 
noaptea la Bois-Guillaume coborau coasta agale, în micile 
lor trăsuri particulare. 

Se opreau la barieră; Emma îşi scotea galenţii, îşi punea 
alte mănuşi, îşi potrivea şalul, şi, la douăzeci de paşi mai 
încolo, cobora din Rândunica. 

Oraşul de-abia atunci se trezea. Băieţii de prăvălie, cu 
tichii greceşti pe cap, frecau vitrinele, iar femei cu panere 
proptite în şold strigau din când în când, la colţul străzilor. 
Emma mergea cu ochii în pământ, strecurându-se pe lângă 
ziduri şi surâzând de bucurie sub voaleta lăsată în jos. 

De teamă să n-o vadă cineva, nu lua de obicei drumul cel 
mai scurt. Se înfunda prin ulicioare întunecate şi ajungea 
leoarcă de sudoare spre partea de jos a Străzii Naţionale, 


lângă fântână. Acolo-i cartierul teatrului, al cafenelelor şi al 
fetelor galante. Deseori trecea pe lângă dânsa câte-o căruţă 
încărcată cu decoruri care tremurau. Chelneri în şorţuri 
albe presărau nisip pe lespezi, printre arbuştii verzi. 
Mirosea a absint, a havană şi a stridii. 

Apuca pe-o stradă; îl recunoştea pe Leon după părul 
cârlionţat, care-i ieşea de sub pălărie. 

Leon continua să meargă pe trotuar, Emma mergea în 
urma lui până la hotel; el se urca, deschidea uşa, intra... Ce 
îmbrăţişare! 

Apoi, după sărutări, urma o ploaie de cuvinte. Îşi istoriseau 
toate necazurile din timpul săptămânii, presimţirile, grija 
scrisorilor, dar, în clipa aceea, totul era dat uitării şi priveau 
unul în ochii celuilalt, râzând de voluptate şi ciripindu-şi 
numele. 

Patul era mare, de mahon, în formă de nacelă. Perdelele 
de mătase roşie, care coborau din tavan, se arcuiau prea jos 
lângă căpătâiul larg al patului, şi nimic pe lume nu era mai 
frumos decât părul ei negru şi pielea-i albă, care se 
conturau pe această culoare purpurie, când, cu un gest de 
pudoare, îşi strângea braţele goale, ascunzându-şi faţa în 
mâini. 

Apartamentul călduţ, cu un covor în culori şterse, cu 
ornamente fistichii şi lumină calmă părea cu totul prielnic 
pentru intimităţile pasiunii. Stâlpii perdelelor, cu vârful în 
chip de săgeată, cuierele de aramă şi măciuliile grătarelor 
luceau de îndată ce se strecura înăuntru o rază de soare. Pe 
cămin, între cele două candelabre, se găseau două scoici 
din acelea mari, roz, în care se aude vuietul mării când le 
pui la ureche. 

Ce mult iubeau camera asta plăcută, plină de veselie, cu 
toată splendoarea ei cam ofilită! Regăseau totdeauna 
mobilele la locul lor, şi câteodată acele de păr pe care le 
uitase în cealaltă joi sub soclul pendulei. Luau dejunul la 
gura căminului, pe o măsuţă înaltă, cu picior, încrustată, de 
palisandru. Emma tăia bucăţile, i le punea în farfurie, 


spunând tot felul de vorbe dulci; iar când spuma de 
şampanie se revărsa din paharul fin pe inelele de pe 
degete, hohotea într-un râs destrăbălat. Atât de pierduţi 
erau în ei înşişi, că se credeau acolo în propria lor casă, în 
care aveau să trăiască până la moarte, ca doi eterni 
însurăţei. Spuneau: „odaia noastră”, „covorul nostru”, 
„fotoliile noastre”; ba chiar Emma spunea „papucii mei” 
unui cadou pe care i-l făcuse Leon, un capriciu al ei. Erau 
nişte papuci de satin roz, căptuşiţi pe margine cu puf de 
lebădă. Când se aşeza pe genunchii lui, piciorul îi atârna în 
aer, şi gingaşa încălţăminte fără căpută se ţinea de piciorul 
ei gol numai în degetul cel mare. 

Leon gusta pentru întâia oară nespusa delicateţe a 
podoabelor femeieşti. Nu întâlnise niciodată atâta farmec în 
vorbire, atâta sobrietate în îmbrăcăminte, asemenea 
atitudini de porumbiţă somnoroasă. Îi admira exaltarea 
sufletului şi dantelele fustei. De altfel, nu era o femeie de 
lume şi o femeie măritată, cu un cuvânt, o adevărată 
amantă? 

Prin firea ei schimbătoare, rând pe rând mistică sau 
veselă, vorbăreaţă, tăcută, aprigă, nepăsătoare, trezea în el 
mii de dorinţe, amintiri şi instincte. Era pentru el 
îndrăgostita din toate romanele, eroina din toate dramele, 
şi acea nedesluşită ea din toate volumele de versuri. 
Regăsea pe umerii ei culoarea de chihlimbar a Odaliscăi 
luându-şi baia; Emma avea bustul lung de castelană 
feudală; semăna şi cu Femeia palidă din Barcelona, dar mai 
presus de toate era înger! 

De multe ori, când Leon se uita la dânsa, simţea că sufletul 
lui, revărsându-se asupra ei, îi învăluia capul ca o undă, şi 
cobora ispitit spre albeaţa sânului. 

Se aşeza jos în faţa Emmei; şi, cu coatele pe genunchi, se 
uita lung la ea, zâmbind, cu capul ridicat. 

Emma se apleca spre el şi murmura, ca sufocată de beţia 
dragostei: 


— Oh, nu te mişca! Nu vorbi! Priveşte-mă! Din ochii tăi se 
revarsă ceva dulce de tot, care-mi face atât de bine! 

Îi spunea: „Copilule”. 

— Mă iubeşti, copilule? 

Şi-n graba cu care buzele lui se întindeau spre gura ei nici 
nu mai auzea ce-i răspunde. 

Deasupra pendulei era un mic Cupidon de bronz, care 
făcea graţii, arcuindu-şi braţele sub o ghirlandă aurită. 
Râseseră de multe ori de el; dar când trebuiau să se 
despartă, totul li se părea serios. 

Stând nemişcaţi unul în faţa altuia, îşi repetau: 

— Pe joi!... Pe joi...! 

Deodată, Emma-i lua capul între mâini, îl săruta repede pe 
frunte zicând: „Adio!” şi se repezea pe scară. 

Se ducea la un coafor de pe strada Comediei, ca să-şi 
aranjeze pieptănătura. Se înnopta: în prăvălie se aprindeau 
lămpile. 

Auzea clopotul de la teatru, care chema actorii la 
reprezentaţie; şi vedea trecând, peste drum, bărbaţi cu faţa 
albă şi femei în toalete ofilite, care intrau pe uşa ce dă în 
culise. 

Era cald în încăperea mică şi prea scundă a coaforului, în 
care, printre peruci şi pomezi, duduia o sobă. Mirosul de 
fiare de frizat şi degetele unse care-i umblau prin păr o 
toropeau repede şi aţipea o clipă înfăşurată în halatul de pe 
umeri. De multe ori, în timp ce-o coafa, frizerul îi propunea 
bilete de bal mascat. 

După aceea pleca. Urca pe aceleaşi străzi; ajungea la 
„Crucea roşie”; îşi lua iar galenţii, pe care-i ascunsese 
dimineaţa sub o bancă, şi se ghemuia pe locul ei, printre 
călătorii nerăbdători. Unii coborau la poalele colinei. 
Rămânea singură în trăsură. 

La fiecare cotitură se zăreau tot mai mult luminile 
oraşului, care întindeau o largă boare luminoasă deasupra 
caselor învălmăşite. Emma se ridica în genunchi pe pernele 
trăsurii, lăsând să-i rătăcească privirea peste această 


splendoare. Plângea, îl chema pe Leon, îi trimitea vorbe 
duioase şi sărutări, care se pierdeau în vânt. 

Pe colină era un biet nenorocit, care umbla fără rost, cu un 
băț în mână, printre diligenţe. Un maldăr de zdrenţe îi 
acoperea umerii, şi o veche pălărie de castor, desfundată, 
rotundă ca un lighean, îi ascundea faţa; dar când o scotea, 
vedeai în locul pleoapelor două orbite, căscate, sângerânde. 
Carnea se destrăma în pieliţe roşii, şi din ele se prelingea 
ceva lichid, care se închega în plăgi verzi până aproape de 
nasul ale cărui nări negre smiorcăiau convulsiv. Ca să-ţi 
vorbească, îşi dădea capul pe spate cu un râs idiot; şi atunci 
pupilele lui albăstrii, rotindu-se într-o mişcare continuă, 
ajungeau spre tâmple, la marginea rănii deschise. 

Cânta o mică melodie, ţinându-se de trăsuri: 

Când arde soarele-n amiază, lubire fetele visează... 

Şi în tot ce urma era vorba de pasări, de soare şi de 
frunziş. 

Uneori apărea deodată, cu capul gol, în spatele Emmei. Ea 
se ferea ţipând. Hivert începea să-şi bată joc de el. Îl 
îndemna să închirieze o baracă la bâlciul Saint-Romain, sau 
îl întreba, râzând, ce-i mai face iubita. 

De multe ori, în mersul diligentei, pălăria lui intra deodată 
înăuntru pe geam, pe când cu celălalt braţ se agăța de 
scară, printre împroşcăturile roţilor. Vocea lui, la început 
slabă şi scâncitoare, devenea ascuţită. Se auzea tărăgănată 
în noapte ca tânguirea nedesluşită a unei vagi dureri fără 
sfârşit; şi, printre zornăitul zurgălăilor, freamătul copacilor 
şi hodorogeala lăzii goale din spatele diligenţei, vocea aceea 
avea în ea ceva îndepărtat, care pe Emma o tulbura. Îi 
cobora până-n adâncul sufletului, ca un vârtej într-o 
prăpastie, ducând-o pe sus în sferele unei melancolii fără 
margini. Dar Hivert, care simţea că atârnă o greutate 
dinapoi, trăgea la întâmplare cu biciul îndărăt. Şfichiul 
biciului plesnea orbul peste răni, şi el cădea jos, în glod, 
urlând. 


Apoi, în cele din urmă, călătorii Rândunicii adormeau, unii 
cu gura căscată, alţii cu bărbia proptită în piept, rezemaţi 
de umărul celui de-alături, sau cu braţul trecut pe după 
cureaua sprijinitoarei, clătinându-se regulat, după cum se 
legăna trăsura; iar reflexele felinarului, care se bălăbănea 
afară pe crupa cailor rotaşi, străbătând înăuntru prin 
perdelele de stambă roşiatică, întindeau umbre sângerii pe 
toţi aceşti indivizi încremeniţi. Copleşită de tristeţe, cu 
groaza în suflet, Emma dârdâia în hainele ei şi simţea că-i e 
tot mai frig la picioare. 

Acasă, Charles o aştepta; joia, Rândunica întârzia 
întotdeauna, în sfârşit, doamna sosea! Abia dacă-şi săruta 
fetiţa. Masa nu era gata; nu face nimic! Îi dădea dreptate 
bucătăresei. Acuma totul părea îngăduit acestei fete. 

De multe ori Charles, văzând-o pe nevastă-sa palidă, o 
întreba dacă nu cumva era bolnavă. 

— Nu, îi răspundea ea. 

— Dar, replica el, ciudată mai eşti astă-seară! 

— Ei, nu-i nimic! Nu-i nimic! 

Erau chiar zile când, de-abia întoarsă, se urca în camera 
ei; şi Justin, care se găsea acolo, umbla în vârful picioarelor, 
mai iscusit când era vorba s-o servească decât cea mai buna 
cameristă, îi punea la îndemână chibriturile, sfeşnicul, o 
carte, îi pregătea cămaşa de noapte, îi făcea patul. 

— Hai! Îi zicea ea. Bine, pleacă! 

Căci el rămânea în picioare, cu mâinile în jos, cu ochii 
holbaţi, ca prins în păienjenişul unei visări subite. 

A doua zi era groaznică, iar cele care urmau erau încă şi 
mai de nesuferit din pricina nerăbdării pe care o avea 
Emma de a-şi regăsi fericirea - poftă nesăţioasă, aţâţată de 
imagini cunoscute, şi care, în a şaptea zi, se dezlănţuia în 
voie în dezmierdările lui Leon. Înflăcărarea lui se ascundea 
într-o risipă de admiraţie şi recunoştinţă. Emma gusta cu 
discreţie aceasta dragoste şi, adâncindu-se în ea, o 
întreținea prin toate artificiile duioşiei ei, şi tremura puţin 
de teamă să n-o piardă mai târziu. 


Deseori îi spunea, cu o voce dulce, plină de melancolie: 

— Ah! Tu ai să mă laşi!... Ai sa te însori!... Ai să fii ca şi 
ceilalţi. 

Leon o întreba: 

— Care ceilalţi? 

— Ceilalţi bărbaţi... În sfârşit, răspundea ea. Apoi adaugă, 
dându-l la o parte cu un gest galeş: Sunteţi toţi nişte 
ticăloşi! 

Într-o zi, când filosofau asupra dezamăgirilor pământeşti, 
ajunse să-i spună (ca să-i pună la încercare gelozia sau 
cedând poate unei nevoi prea năvalnice de a-şi descărca 
sufletul) că odinioară, înaintea lui, iubise pe cineva, „nu ca 
pe tine”, adăugă ea repede, jurând pe viaţa fetiţei că nu se 
înumplase nimic. 

Tânărul o crezu, o întrebă însă, aşa, ca să ştie, cu ce se 
ocupa el. 

— Era căpitan de vas, dragul meu. 

Oare în felul acesta nu preântâmpina orice cercetare, şi, în 
acelaşi timp, nu se situa foarte sus, prin acea pretinsă 
fascinaţie exercitată asupra unui bărbat care, prin firea lui, 
trebuia să fie belicos şi obişnuit să fie măgulit? 

Secretarul simţi atunci cât de măruntă e situaţia pe care-o 
are el; invidie epoleţi, decoraţii, titluri. Emmei trebuiau să-i 
placă toate astea; bănuia, după viaţa costisitoare pe care-o 
ducea. 

Emma totuşi îi ascundea o sumedenie din trăsnăile ei, cum 
era dorinţa de a avea, ca să meargă la Rouen, un tilbury 
albastru, tras de-un cal englezesc şi mânat de un lacheu cu 
cizmuliţe răsfrânte. Justin era cel care-i dăduse ideea 
acestui capriciu, când o rugase să-l ia la dânsa ca fecior în 
casă; şi deşi lipsa unei asemenea cabriolete nu micşora la 
fiecare întâlnire plăcerea sosirii, sporea cu siguranţă 
amărăciunea întoarcerii. 

Adesea, când vorbeau împreună despre Paris, Emma 
sfârşea murmurând: 

— Ah! Ce bine ne-am simţi acolo! 


— Nu suntem fericiţi? Întreba Leon cu duioşie, netezindu-i 
părul. 

— Da, aşa-i, sunt o nebună; sărută-mă! 

Cu soţul ei era mai drăguță ca niciodată; îi făcea creme cu 
fisticuri şi-i cânta valsuri, seara, după masă. Charles se 
socotea deci cel mai fericit dintre muritori, şi Emma nu 
avea nici o grijă, când, într-o seară, deodată: 

— Nu-i aşa că cea care-ţi dă lecţii e domnişoara 
Lempercur? 

— Da. 

— Ei bine, am văzut-o adineauri, continuă Charles, la 
doamna Liegeard. I-am vorbit de tine; nici nu te cunoaşte. 

A fost ca un trăsnet. Emma-i răspunse totuşi cu un aer 
foarte firesc: 

— Ei, cu siguranţă că a uitat cum mă cheamă. 

— Dar poate că la Rouen, continuă medicul, sunt mai 
multe domnişoare Lempereur, profesoare de pian. 

— 'Tot ce se poate! Şi imediat: Am şi chitanţele ei, na! Uite. 

Şi, spunând asta, se duse la birou, scotoci prin toate 
sertarele, învălmăşi toate hârtiile şi, în cele din urmă, îşi 
pierdu aşa de tare capul, încât Charles o rugă să nu-şi mai 
facă atâta sânge rău pentru nenorocitele acelea de 
chitariţe. 

— Oh, am să le găsesc eu! Zise ea drept răspuns. 

Şi, într-adevăr, vinerea următoare, pe când îşi trăgea 
cizmele în cămara întunecoasă în care se ţineau hainele, 
Charles simţi între cizmă şi ciorap o foaie de hârtie; o luă şi 
citi: „Primit pentru lecţie pe trei luni şi pentru diverse 
furnituri suma de şaizeci şi cinci de franci. Felicie 
Lempereur, profesoara de muzică.” 

— Cum dracu a ajuns în cizmele mele? 

— O fi căzut, pesemne, răspunse ea, din cutia asta veche 
de facturi de pe marginea poliţei. 

Din clipa aceea, viaţa ei n-a mai fost decât o înjghebare de 
minciuni, în care-şi învăluia dragostea ca în nişte voaluri, ca 
s-o ascundă. 


Minciuna ajunsese pentru ea o nevoie, o manie, o plăcere, 
în aşa măsură încât dacă spunea că ieri a trecut pe partea 
dreaptă a străzii, trebuia să fii sigur că apucase pe partea 
stângă. 

Într-o dimineaţă, când, ca de obicei, plecase destul de uşor 
îmbrăcată, deodată începu să ningă, şi cum Charles, se uita 
pe fereastră, îl zări pe domnul Bournisien în trăsurica 
domnului Tuvache, care-l ducea la Rouen. Atunci cobori să-i 
încredinţeze preotului un şal gros ca să-l înmâneze doamnei 
de îndată ce va ajunge la „Crucea roşie”. Cum sosi la han, 
Bournisien întrebă de soţia medicului din Yonville. Hangiţa 
îi răspunse că trecea foarte rar pe acolo. Aşa că, seara, 
recunoscând-o pe doamna Bovary în Rândunica, preotul îi 
povesti încurcătura, fără ca, de altfel, să aibă aerul că-i dă 
vreo importanţă, deoarece începu să-l laude pe un 
predicator de la catedrală, care pe-atunci făcea minuni şi la 
care alergau femeile să-l audă. 

Dar nu însemna nimic faptul că el n-a cerut nici o 
explicaţie, pentru că, mai pe urmă, alţii ar putea să fie mai 
puţin discreţi. De aceea Emma socoti că ar fi bine să tragă 
totdeauna la „Crucea roşie”, pentru ca oamenii de treabă 
din satul ei, care ar vedea-o pe scară, să nu bănuiască 
NIMIC. 

Într-o zi, totuşi, domnul Lheureux o întâlni ieşind de la 
hotelul „Boulogne” la braţ cu Leon; şi Emma se temu, 
închipuindu-şi că el o să trăncănească în dreapta şi-n 
stânga. Dar Lheureux nu era aşa de prost. 

După trei zile, însă, intră în camera ei, închise uşa şi-i 
spuse: 

— Aş avea nevoie de bani. 

Emma îi răspunse că nu poate să-i dea. Lheureux începu 
să se vaicăre şi-i aduse aminte de toată bunăvoința pe care- 
o avusese. 

Într-adevăr, din cele două poliţe semnate de Charles, 
Emma nu plătise până atunci decât una. Cât despre cea de- 
a doua, negustorul se învoise, după cum îl rugase, să o 


preschimbe cu alte două, care şi acelea fuseseră reînnoite 
pentru o scadenţă foarte lungă. Scoase apoi din buzunar o 
listă de furnituri netrecute la socoteală, şi anume: 
perdelele, covorul, stofa de fotolii, mai multe rochii şi 
diferite articole de toaletă, a căror valoare se ridica la 
aproape două mii de franci. 

Emma lăsă capul în jos; Lheureux continuă: 

— Dar dacă nu aveţi bani, aveţi proprietăţi. 

Şi-i vorbi de-o nenorocită de dărâmătură din Barneville, 
lângă Aumale, care nu aducea cine ştie ce venit; făcea parte 
odinioară dintr-o mică fermă, pe care o vânduse domnul 
Bovary-tatăl, căci Lheureux ştia tot, până la numărul 
hectarelor şi numele vecinilor. 

— Eu, în locul dumneavoastră, spunea el, aş scăpa de 
dânsa, şi mi-ar rămâne şi bani. 

Emma-i obiectă că-i greu de găsit un cumpărător; 
Lheureux îi dădu speranţă, spunându-i că o să găsească; 
dar ea-l întrebă cum să facă pentru a putea vinde. 

— N-aveţi procură? Îi răspunse el. 

Cuvântul acesta îi veni ca o adiere de aer proaspăt. 

— Lăsaţi-mi socoteala, spuse Emma. 

— O, nu-i nevoie! 

Veni iar săptămâna următoare, lăudându-se că, după 
multă alergătură, a descoperit în cele din urmă pe un 
oarecare Langlois, care de mult timp pusese ochii pe 
proprietatea asta, fără să spună ce preţ dă. 

— N-are a face preţul! Exclamă ea. 

Dimpotrivă, nu trebuia să se grăbească; să vadă mai întâi 
ce vrea individul acela. Merita să se ducă cineva acolo, şi, 
cum ea nu putea, Lheureux se oferi să plece el la faţa 
locului, să intre în vorbă cu Langlois. Când se întoarse, o 
înştiinţa că oferea patru mii de franci. 

Când auzi, Emma nu mai putu de bucurie. 

— Sincer vorbind, adăugă el, e bine plătit. 

Emma primi imediat jumătate, şi când vru să achite contul, 
negustorul îi spuse: 


— Îmi pare foarte rău, pe cinstea mea, să văd că dintr-o 
dată vă lipsiţi de-o sumă atât de importantă. 

Atunci ea se uită la poliţe; şi, gândindu-se la nenumăratele 
întâlniri de dragoste pe care le reprezentau cele două mii 
de franci, bolborosi: 

— Cum? Cum? 

— O, continuă el râzând cu un aer binevoitor, în factură se 
poate pune tot ce poftiţi. Parcă eu nu cunosc ce înseamnă o 
căsnicie? 

Se uita fix în ochii ei, ţinând mereu în mână două hârtii 
lungi, pe care le tot trecea lunecând printre degete. În cele 
din urmă, deschise portofelul şi întinse pe masă patru poliţe 
de câte o mie de franci fiecare. 

— Iscăliţi-mi astea, spuse el, şi păstraţi tot. 

Emma protestă, scandalizată. 

— Dar dacă vă dau tot ce prisoseşte, răspunse Lheureux 
cu neruşinare, nu înseamnă că eu vă fac un serviciu 
dumneavoastră? 

Şi, luând condeiul, scrise dedesubtul contului: „Primit de 
la doamna Bovary patru mii de franci”. 

— De ce să fiţi îngrijorată, de vreme ce peste şase luni o să 
încasaţi restul de la dărăpănătura dumneavoastră, iar eu vă 
pun scadenţa ultimei poliţe după plata lui? 

Emma se încurcă puţin în socoteli şi-i ţiuiau urechile, ca şi 
cum nişte bani de aur deşertaţi din nişte saci ar fi zornăit în 
jurul ei pe parchet. În sfârşit, Lheureusx o lămuri, spunându- 
i că avea un prieten, pe unul Vincart, bancher la Rouen, la 
care avea să sconteze cele patru poliţe, după care, el, în 
persoană, avea să-i înmâneze ceea ce întrecea datoria 
reală. 

Dar în loc de două mii de franci, nu aduse decât o mie opt 
sute, căci prietenul Vincart (cum era şi drept) oprise două 
sute, pentru speze de comision şi scont. 

Apoi, ca-n treacăt, ceru o chitanţă. 

— Înţelegeţi dumneavoastră... În comerţ... Uneori... Şi cu 
dată, vă rog, cu dată. 


Atunci, în faţa Emmei se deschise toată perspectiva 
gusturilor pe care putea să şi le permită. Fu îndeajuns de 
prevăzătoare ca să pună deoparte trei mii de franci, cu care 
au fost plătite, la scadenţă, primele trei poliţe; a patra, însă, 
din întâmplare, se nimeri la scadenţă într-o joi, şi Charles, 
tulburat, aşteptă cu răbdare să i se întoarcă soţia, ca să-i 
dea lămuriri. 

Dacă nu-i spusese nimic despre poliţa asta, era numai ca 
să-l scutească de sâcâielile casnice; se aşeză pe genunchii 
lui, îl alintă, îi ciripi cu drăgălăşenie şi-i înşiră toate lucrurile 
absolut trebuincioase pe care le luase pe datorie. 

— În sfârşit, trebuie să recunoşti şi tu că, pentru cât am 
cumpărat, nu a costat prea mult. 

Nemaiavând nici o ieşire, Charles se adresă curând 
vajnicului Lheureux, care se jură că va potoli lucrurile dacă 
domnul o să-i semneze două poliţe, din care una de şapte 
sute de franci, plătibilă în trei luni. Ca să ştie ce trebuie să 
facă, îi scrise mamei lui o scrisoare patetică. În loc de 
răspuns, veni chiar ea; şi când Emma vru să ştie dacă 
scosese ceva bani de la dânsa, Charles îi spuse: 

— Da, dar cere să vadă factura. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Emma alergă la domnul 
Lheureux să-l roage să facă alt cont, care să nu treacă de o 
mie de franci; căci dacă l-ar fi arătat pe cel de patru mii, ar 
fi trebuit să spună că plătise două treimi, să mărturisească 
prin urmare vânzarea casei, afacere bine dusă de negustor 
până la capăt şi care n-a fost cunoscută în realitate decât 
mai târziu. 

Cu toate că preţul fiecărui lucru era foarte mic, doamna 
Bovary-mama găsi totuşi cheltuiala exagerată. 

— Nu se putea şi fără covor? Ce-a trebuit să îmbrace din 
nou fotoliile? Pe vremea mea nu era-ntr-o casă decât un 
singur fotoliu, pentru persoanele în vârstă, cel puţin aşa era 
la mama, care, vă asigur, era o femeie cumsecade. Nu toată 
lumea poate să fie bogată! Nici o avere nu poate să reziste 
la risipă. Mi-ar fi ruşine să mă răsfăţ ca dumneata! Şi doar 


eu sunt bătrână, am nevoie să fiu îngrijită. Ei, poftim! Ei, 
poftim, dichisuri! Mofturi! Cum? Mătase de căptuşeală de 
doi franci metrul?... Când se găseşte bumbac cu zece bani 
şi chiar cu opt, care merge foarte bine?! 

Tolănită pe canapeluţă, Emma răspundea cât se poate de 
liniştit: 

— Ei, doamnă, destul! Destul! 

Cealaltă o cicălea înainte, prezicându-i c-o să sfârşească la 
azil. De altfel, Bovary era de vină. Bine că a făgăduit să 
anuleze procura. 

— Cum? 

— A! Mi-a jurat, continuă bătrâna. 

Emma deschise fereastra, îl chemă pe Charles, şi bietul om 
fu nevoit să mărturisească promisiunea smulsă de maică-sa. 

Emma dispăru, apoi se-ntoarse repede, întinzându-i cu un 
dispreţ suveran o coală de hârtie. 

— Mulţumesc, spuse bătrâna. Şi aruncă procura în foc. 

Emma începu să râdă într-una strident, în hohote; avea o 
criză de nervi. 

— Ah! Doamne! Striga Charles. Eh, şi tu procedezi rău! Vii 
să-i faci scene. 

Ridicând din umeri, mama lui pretindea că toate astea 
erau fasoane. 

Dar, revoltat şi el de data asta, Charles luă apărarea soţiei, 
aşa că doamna Bovary-marna vru să plece. Plecă chiar a 
doua zi, şi cum Charles căuta s-o oprească, ea, din prag, îi 
spuse: 

— Nu! Nu! O iubeşti mai mult decât pe mine şi ai dreptate, 
aşa trebuie. De altfel, atâta pagubă! Ai să vezi!... 
Sănătate!... Fiindcă nu sunt dispusă să mai vin să-i fac 
scene, cum mi-ai spus. 

Cu toată plecarea bătrânei, Charles nu rămase mai puţin 
plouat faţă de Emma, care nu-şi ascundea de loc ciuda pe 
care-o avea împotriva lui pentru că nu avusese încredere în 
ea; s-a lăsat mult rugată până ce-a consimţit să primească 


altă procură, şi merse chiar el cu dânsa la domnul 
Guillaumin, să-i ceară să facă alta, exact la fel. 

— Înţeleg foarte bine asta, zise notarul; un om de ştiinţă 
nu poate să se încurce cu toate fleacurile de fiecare zi. 

Charles se simţi uşurat auzind cugetarea asta linguşitoare, 
care dădea slăbiciunii lui aparențele măgulitoare ale unei 
preocupări superioare. 

Ce dezlănţuire, joia următoare, la hotel, în odaia lor, cu 
Leon! Emma râse, plânse, cântă, dansă, ceru să-i aducă 
siropuri la gheaţă, vru să fumeze; lui i se păru nebunatică, 
dar adorabilă, minunat de frumoasă. 

Nu ştia ce reacţie a întregii ei fiinţe o împingea tot mai 
mult să guste plăcerile vieţii. Ajunsese să se supere de 
orice, să fie lacomă şi desfrânată; se plimba cu el pe stradă, 
cu capul sus, şi, cum spunea ea, fără teamă de-a se 
compromite. Totuşi, uneori Emma tresărea la gândul că s-ar 
putea să-l întâlnească pe Rodolphe; i se părea că, deşi se 
despărţiseră pentru totdeauna, nu scăpase cu totul de sub 
influenţa lui. 

Într-o seară nu se mai înapoie la Yonville. Charles îşi 
pierdu capul, şi mica Berthe, nevoind să se culce fără mama 
ei, plângea din răsputeri. Justin pornise pe drum doar o 
întâlni-o. Însuşi domnul Homais lăsase baltă farmacia. 

În sfârşit, pe la ora 11, nemaiputând sta locului, Charles 
înhămă calul la brişcă, sări în ea, dădu bice şipe la 2 
dimineaţa sosi la „Crucea roşie”. Nimeni. Se gândi că poate- 
o văzuse secretarul; dar unde locuia? Din fericire, Charles 
îşi aminti adresa patronului. Dădu fuga la el. 

Începea să se crape de ziuă. Deasupra unei uşi zări o firmă 
de notar; bătu. Fără să deschidă, cineva îi strigă adresa 
cerută, adăugând o mulţime de ocări cu privire la cei ce 
deranjau lumea în toiul nopţii. 

Casa în care locuia secretarul nu avea nici sonerie, nici 
clopoțel, nici portar. Charles începu să bată tare, cu pumnii, 
în obloane. Din întâmplare, trecu pe acolo un gardian de 
noapte; atunci se temu şi plecă. 


„Am înnebunit, îşi spunea el; fără îndoială că o fi fost 
oprită la masă la domnul Lormeaux.” 

Familia Lormeaux nu mai stătea în Rouen. 

— O fi rămas s-o îngrijească pe doamna Dubreuil. Ei, 
doamna Dubreuil e moartă de zece luni!... Dar atunci unde 
e? 

Îi veni o idee. Intră într-o cafenea şi ceru Anuarul; căută 
repede numele domnişoarei Lempereur, care stătea în 
strada Renelle-des-Maroguiniers, nr. 74. 

Cum intră în strada asta, apăru Emma în celălalt capăt; 
mai mult se aruncă asupra ei decât o îmbrăţişa, exclamând: 

— De ce n-ai venit ieri? 

— Mi-a fost rău. 

— Ce-ai avut?... Unde?... Cum...? 

Ea-şi trecu mâna pe frunte şi răspunse: 

— La domnişoara Lempereur. 

— Eram sigur. Acolo mă duceam. 

— Oh, nu-i nevoie, zise Emma. Chiar acum a ieşit, dar altă 
dată fii liniştit. Înseamnă că nu mai sunt liberă, înţelegi, 
dacă ştiu că cea mai mică întârziere te tulbură atâta. 

În felul acesta îşi luă dreptul de a nu mai fi stingherită în 
întâlnirile ei. Şi profită de el, în toată voia, şi din plin. Când 
îi venea pofta să-l vadă pe Leon, pleca sub orice pretext, şi 
cum el n-o aştepta în ziua aceea, se ducea să-l caute la 
birou. 

La început asta a fost o mare fericire; dar curând Leon nu- 
i mai ascunse că patronul se plângea foarte mult de 
absenţele lui repetate. 

— Ei, fleacuri! Hai, vino, îi spunea ea. 

Şi Leon o ştergea de la birou. 

Emma-i ceru să se îmbrace în negru şi să lase să-i crească 
o muscă sub buza de jos, ca să semene cu portretele lui 
Ludovic al XIII-lea. Voi să-i vadă locuinţa; o găsi aşa şi-aşa; 
Leon se înroşi, Emma nu băgă de seamă; pe urmă-l sfătui să 
cumpere nişte perdele la fel cu ale ei şi, cum Leon îi spunea 
că asta costă scump, Emma îi răspunse râzând: 


— Ha! Ha! Tare mai ţii la bănişorii tăi! 

De câte ori se vedeau, Leon trebuia să-i istorisească tot ce 
făcuse de la ultima întâlnire. Ceru să-i facă versuri, versuri 
pentru ea, o bucată de dragoste, dedicată ei; Leon nu izbuti 
în nici un chip să găsească rima la cel de-al doilea vers, aşa 
că, în cele din urma, copie un sonet dintr-un album. 

N-o făcu atât din vanitate, cât pentru a-i fi pe plac. Nu-i 
discuta ideile; îi împlinea toate gusturile: ajunsese mai mult 
el amanta Emmei decât ea a lui. Emma spunea vorbe 
duioase, amestecate cu sărutări, care-i răscoleau sufletul. 
De unde învățase ea desfrâul acesta, atât de profund şi de 
subtil, că era aproape imaterial? 

VI. 

Când se ducea s-o vadă pe Emma, Leon lua masa de multe 
ori la farmacist, şi se crezu dator, din politeţe, să-l poftească 
şi el la rândul lui. 

— Bucuros! Îi răspunse domnul Homais; de altfel, trebuie 
să mă dezmorţesc şi eu puţin, că prea m-am împotmolit aici. 
O să mergem la un spectacol, la un restaurant, o să facem 
nebunii. 

— Ah! Halal prieteni! Ciripi duios doamna Homais, 
înfricoşată de primejdiile nelămurite pe care era gata să le 
înfrunte. 

— Dar bine, ce, nu găseşti că-mi ruinez destul sănătatea 
trăind necontenit printre emanaţiile din farmacie?! De 
altfel, aşa-s femeile, după ce sunt geloase pe ştiinţă, pe 
urmă se mai şi împotrivesc să ai şi tu cele mai legitime 
distracţii. Dar n-arc a face, contează pe mine; în una din 
zilele astea pic la Rouen, să batem la tălpi ceva biştari! 

Altădată, spiţerul s-ar fi ferit de-o asemenea expresie; dar 
acum făcea pe candriul şi pe parizianul, ceea ce găsea că-i 
de-un bun-gust nemaipomenit, şi, ca şi vecina lui, doamna 
Bovary, îl întreba pe Leon, foarte curios, despre moravurile 
din capitală, ba chiar vorbea argo, ca să ia piuitul... 
Burghezilor, spunând: turne, bazar, chicard, chicandard, 
Bredastreet şi Je ma la casse (46) în loc de: M-am dus. 


Aşadar, într-o joi Emma fu surprinsă să dea în bucătăria de 
la „Leul de aur” peste domnul Homais, îmbrăcat ca de 
drum, adică într-o manta verde, pe care nimeni n-o mai 
văzuse, ţinând într-o mână un geamantan, iar în cealaltă 
sacul îmblănit pentru picioare, de la farmacie. Nu spusese 
la nimeni că are de gând să plece, de teamă să nu se 
alarmeze clienţii de lipsa lui. 

Gândul de a revedea locurile în care-şi petrecuse tinereţea 
îl îmbăta fără îndoială, căci, cât ţinu drumul, nu mai tăcu 
din gură; pe urmă, abia ajuns, sări repede din trăsură şi 
porni în căutarea lui Leon; oricât se împotrivi secretarul, 
domnul Homais îl luă pe sus la marea cafenea „Normandie”, 
unde intră foarte ţanţoş, cu pălăria pe cap, găsind că prea 
miroase a provincial dacă ţi-o scoţi într-un local public. 

Emma îl aşteptă pe L&on trei sferturi de ceas. În cele din 
urmă alergă la biroul lui şi, pierdută în tot felul de 
presupuneri, învinuindu-l de indiferenţă şi reproşându-şi 
slăbiciunea, stătu toată după-amiaza cu fruntea lipită de 
geam. 

La ora 2, Leon şi farmacistul mai erau încă la masă, faţă în 
faţă. Sala cea mare se golea; coşul sobei, în formă de 
palmier, îşi arcuia spre tavanul înalt ramurile lui aurite; şi, 
lângă ei, în dosul vitrinei, în plin soare, o mică fântână 
arteziană plescăia într-un bazin de marmură, în care, 
printre creson şi sparanghel, trei homari ameţiţi se 
întindeau până la nişte prepeliţe, culcate toate grămadă pe 
o parte. 

Homais se desfăta. Cu toate că era mai ameţit de luxul 
dimprejur decât de bunătatea mâncării, vinul de Pommard, 
totuşi, îi biciui puţin puterile, şi când apăru omleta cu rom, 
începu să facă teorii necuviincioase asupra femeilor. Ceea 
ce-l fermeca mai presus de toate era şicul. Adora o toaletă 
elegantă, într-un apartament bine mobilat, iar în ce priveşte 
însuşirile trupeşti, nu dispreţuia o bucăţică bună. 

Leon se uita mereu la pendulă, disperat. Spiţerul bea, 
mânca, vorbea. 


— Dumneata, zise el deodată, trebuie să duci mare lipsă 
de femei aici la Rouen. De altfel, simpatiile dumitale nu stau 
departe. Şi cum celălalt se înroşea: Ei, hai, fii sincer i N-ai 
să-mi spui mie că la Yonville nu... 

Tânărul îndrugă ceva. 

— La doamna Bovary nu făceai curte...? 

— Cui? 

— Fetei în casă! 

Nu o spunea în glumă; dar vanitatea trecând peste orice 
prudenţă, fără să vrea, Leon protestă. De altfel, nu-i 
plăceau decât femeile brune. 

— Asta-i şi părerea mea, zise farmacistul. Au mai mult 
temperament. 

Şi aplecându-se la urechea prietenului său, îi comunică 
semnele după care se cunoştea dacă o femeie are 
temperament. Se avântă chiar, în treacăt, în consideraţii 
etnografice: nemţoaica era, după el, cu toane; franţuzoaica 
- desfrânată; italianca - pasionată. 

— Dar negresele? Întrebă secretarul. 

— Fantezie de artist... Zise Homais. Băiete, două păhărele! 

— Plecăm? Spuse în cele din urmă Leon, pierzându-şi 
răbdarea. 

— Yes! 

Dar înainte de a pleca, ţinu să-l vadă pe patronul localului 
şi-l felicită. 

După asta, ca să fie singur, Leon pretextă că are treabă. 

— Ei, merg şi eu cu dumneata! Zise Homais. 

Şi, tot coborând străzile împreună, îi vorbea de nevastă-sa, 
de copii, de viitorul lor, de farmacie, istorisindu-i în ce hai 
de decădere era altădată şi la ce grad de perfecţiune o 
ridicase. 

Ajuns în faţa hotelului „Boulogne”, Leon îl lăsă brusc, dădu 
buzna pe scări şi-şi găsi amanta în culmea agitaţiei. 

Când auzi de farmacist, sări ca arsă. Leon totuşi îi aducea 
o mulţime de argumente temeinice; n-avea nici o vină. Ce, 
ea nu-l cunoştea pe domnul Homais? Cum putea să creadă 


că preferă să stea cu farmacistul? Dar Emma îi întorcea 

spatele; Leon o apucă de mână; şi, căzând în genunchi, o 
cuprinse de mijloc cu amândouă braţele, într-o atitudine 
galeşă, plină de dorinţe pătimaşe şi de implorare. 

Emma stătea în picioare; ochii ei mari, scăpărători îl 
priveau cu seriozitate şi aproape înfricoşător. Apoi lacrimile 
îi întunecară, pleoapele lor trandafirii se lăsară în jos; 
Emma îi întinse mâinile, şi Leon le ducea la gură, când intră 
un servitor, spunând că-l caută cineva pe domnul. 

— Ai să te-ntorci? Întrebă ea. 

— Da. 

— Dar când? 

— Imediat. 

— Ăsta-i un „truc”, zise farmacistul cum îl zări pe Leon. Am 
vrut sa curm această vizită, care mi s-a părut că te 
stânjeneşte. Haidem la Bridoux, să luăm un pahar de miş- 
maş. 

Leon se jură că trebuia să se întoarcă la birou. Spiţerul 
începu atunci să facă glume pe seama hârţoagelor şi a 
procedurilor. 

— Mai lasă-l puţin pe Cujas şi pe Bartholo, ce dracu! Cine 
te opreşte? Curaj! Haidem la Bridoux: o să-i vezi câinele. 
Ciudat câine! 

Şi cum secretarul o ţinea mereu pe-a lui: 

— Merg şi eu la birou. O să citesc un ziar aşteptându-l sau 
o să răsfoiesc un cod. 

Zăpăcit de furia Emmei, de vorbăria domnului Homais şi 
poate fiindcă dejunul îi căzuse greu, Leon stătea nehotărât 
şi ca vrăjit de farmacistul care tot repeta: 

— Haidem la Bridoux! E la doi paşi, în strada Malpalu. 

Atunci, din laşitate, din prostie, din acel sentiment de 
neînțeles care ne târăşte spre actele cele mai antipatice, se 
lăsă dus la Bridoux, şi-l găsiră în curticica lui supraveghind 
trei băieţi, care gâfâiau învârtind roata mare a unei maşini 
de făcut sifon. Homais le dădu sfaturi; îl sărută pe Bridoux; 


apoi băură un miş-maş. De douăzeci de ori Leon vru să 
plece, dar celălalt îl oprea apucându-l de braţ şi zicându-i: 

— Plec şi eu acuşi! O să mergem la Fanal de Rouen, să-i 
vedem pe domnii de-acolo. O să te prezint lui Thomassin. 

Leon scăpă totuşi de dânsul şi o luă la goană spre hotel. 
Emma nu mai era acolo. 

Plecase chiar atunci, disperată. Nu-l mai putea suferi 
acum. Să nu vină la întâlnire când îşi dăduse cuvântul, i se 
părea un afront, şi mai căuta şi alte motive ca să se 
îndepărteze de el; găsea că nu-i în stare de un act de 
eroism, că-i slab, banal, mai moale ca o femeie, şi, pe 
deasupra, zgârcit şi fricos. 

Mai apoi, liniştindu-se, găsi în cele din urmă că, fără, 
îndoială, îl calomniase. Dar ponegrirea celor pe care tot îi 
mai iubim ne îndepărtează puţin de ei. De idoli nu trebuie 
să te-atingi, că-ţi rămâne poleiala pe mâini. 

Ajunseră să vorbească mai des de lucruri străine de 
dragostea lor; şi în scrisorile pe care Emma i le trimetea 
era vorba de flori, de versuri, de lună şi de stele, ieşiri naive 
ale unei pasiuni domolite, care încerca să se învioreze, 
alergând la ajutoare dinafară. Se convingea într-una ca la 
întâlnirea viitoare să fie foarte fericită; dar după întâlnire îşi 
mărturisea singură că nu simţise nimic deosebit. 
Dezamăgirea asta se ştergea repede în faţa unei noi 
speranţe, şi Emma se întorcea la el mai înflăcărată, mai 
însetată. Se dezbrăca cu mişcări repezite smulgând şiretul 
subţire al corsetului, ce şuiera în jurul şoldurilor ei ca o 
viperă care lunecă. Se ducea în vârful picioarelor goale să 
mai vadă o dată dacă uşa era încuiată, apoi dintr-o singură 
mişcare lăsa să cadă, de-a valma, toate veşmintele de pe ea; 
şi, palidă, fără să scoată o vorbă, serioasă, i se arunca la 
piept, străbătută de un prelung fior. 

Totuşi, pe fruntea aceea îmbrobonată de picături reci, pe 
buzele acelea care îngânau ceva, în privirile acelea rătăcite, 
în strânsoarea acelor braţe era ceva nefiresc, jalnic şi 


nedesluşit, care se furişa parcă între ei pe nesimţite, ca şi 
cum ar fi voit să-i despartă. 

Nu îndrăznea să-i pună nici o întrebare; dar dându-şi 
seama câtă experienţă avea, îşi spunea că trebuie să fi 
trecut în viaţa ei prin toate încercările suferinţei şi ale 
plăcerii. Ceea ce îl încânta altădată îl îngrozea întrucâtva 
acum. De altfel, se revolta la gândul că, zi cu zi, îi absoarbe 
tot mai mult personalitatea. Nu-i putea ierta această 
victorie nedezminţită. Se silea chiar să n-o iubească; dar, pe 
urmă, cum îi auzea scârţâitul botinelor, se simţea laş, ca 
beţivii când văd o băutură tare. 

Ce-i drept, Emnia-l copleşea întotdeauna cu tot felul de 
drăgălăşenii, de la rafinamentele felurilor de mâncare până 
la cochetăria cu care se îmbrăca şi la duioşia cu care se uita 
la el. Aducea în sân trandafiri de la Yonville şi i-i arunca în 
obraz, se arăta grijulie de sănătatea lui, îl sfătuia cum să se 
poarte, şi, ca să-l ţină şi mai mult cu speranţa că poate cerul 
îi va veni în ajutor, îi puse la gât o iconiţă a Sfintei Fecioare. 
Şi ca o mamă virtuoasă, se interesa ce fel de prieteni are. îi 
spunea: 

— Nu-i mai vedea, nu ieşi, nu te gândi decât la noi; 
iubeşte-mă! 

Ar fi voit să ştie tot ce face, şi-i veni în minte să-l 
urmărească pe stradă. În preajma hotelului era totdeauna 
un fel de vagabond care se dădea pe lângă călători şi care 
n-ar fi şovăit să... Dar mândria ei se revoltă. 

„Ei şi? N-are decât să mă înşele, puţin îmi pasă! Parcă ţin 
la asta?” 

Într-o zi, când se despărţiscră devreme şi ea se-ntorcea 
singură pe bulevard, zări zidurile mănăstirii la care 
învățase şi se-aşeză pe-o bancă la umbra ulmilor. Ce liniştită 
era pe vremea aceea! Cât de mult invidia sentimentele de 
dragoste cu neputinţă de pus în vorbe, pe care încerca, din 
cărţi, să şi le închipuie. 

Primele luni de căsătorie, plimbările călare prin pădure, 
vicontele cu care a dansat, Lagardy cântând; totul se 


perindă prin faţa ochilor ei... Şi Leon i se păru deodată tot 
aşa de departe ca şi ceilalţi. 

„Totuşi, îl iubesc!” îşi spunea ea. 

Oricum, nu era fericită, şi nici nu fusese niciodată. De 
unde venea oare această insuficienţă a vieţii, putrezirea 
asta bruscă a tuturor lucrurilor pe care căutase să se 
sprijine?... Dar dacă exista pe undeva un suflet tare şi 
frumos, o fire aleasă, totodată exaltată şi fină, o inimă de 
poet în chip de înger, liră cu coarde de bronz, înălţând spre 
cer elegiace poeme nupţiale, atunci de ce nu l-ar găsi din 
întâmplare? O! Cât era de imposibil! De altfel, nimic nu 
făcea să te oboseşti căutând; totul era numai minciună! 
Fiecare zâmbet ascundea un căscat de plictiseală, fiecare 
bucurie - un blestem, orice plăcere - dezgustul de ea, şi 
cele mai fierbinţi sărutări nu-ţi lăsau pe buze decât pofta 
neîmplinită a unei voluptăţi şi mai mari. 

Un geamăt metalic se târi în văzduh, şi clopotul mănăstirii 
bătu de patru ori. Ora 4! Şi parcă stătea acolo, pe bancă, 
de-o veşnicie. Dar patimi fără sfârşit pot încăpea într-o 
clipă, aşa cum încape o mulţime pe un locuşor. 

Emma trăia gândindu-se numai la ale ei şi nu se preocupa 
de bani mai mult decât o arhiducesă. 

O dată totuşi intră la dânsa un om sărăcăcios îmbrăcat, 
rumen la faţă şi chel, spunând că-i trimis de domnul Vincart 
din Rouen. Scoase acele cu care prinsese buzunarul lateral 
al lungii lui redingote verzi, le înfipse în mânecă şi-i întinse 
politicos o hârtie. 

Era o poliţă de şapte sute de franci, semnată de ea, şi pe 
care Lheureux, cu toată făgăduiala, o girase lui Vincart. 

Emma trimise servitoarea să-l cheme. Nu putea să vină. 

Atunci, necunoscutul, care rămăsese în picioare, aruncând 
în dreapta şi în stingă priviri iscoditoare, ascunse de nişte 
lungi sprâncene blonde, întrebă cu un aer nevinovat: 

— Ce răspuns să duc domnului Vincart? 

— Ei bine, răspunse Emma, spuneţi-i... Că n-am... pe 
săptămâna viitoare... Să aştepte... Da, săptămâna viitoare. 


Şi cetăţeanul plecă fără să scoată o vorbă. 

Dar a doua zi, la amiază, primi protestul poliţei, şi când 
văzu hârtia timbrată, pe care apărea de mai multe ori şi cu 
litere, mari: „Maestrul Hareng, portărel din Buchy”, se 
înspăimântă atât de tare, încât alergă degrabă la 
negustorul de stofe. 

Îl găsi în prăvălie, legând cu sfoară un pachet. 

— Plecăciune! Spuse el. Sunt al dumneavoastră. 

Lheureux îşi căută mai departe de treaba lui, ajutat de o 
fetiţă de vreo 13 ani, cam cocoşată, şi care făcea şi pe 
băiatul de prăvălie, şi pe bucătăreasa. 

Pe urmă, bocănind cu saboţii pe podelele prăvăliei, urcă, 
luând-o înaintea doamnei, la etajul întâi, unde pe un birou 
mare din lemn de brad se aflau câteva registre, ferecate de- 
a curmezişul de o bară de fier cu lacăt la capăt. La perete, 
sub nişte cupoane de stambă, de-abia se vedea o casă de 
fier atât de mare, că trebuie să fi avut în ea altceva decât 
poliţe şi bani. Într-adevăr, domnul Lheureux împrumuta 
bani pe amanet, şi acolo pusese lanţul de aur al doamnei 
Bovary, ca şi cerceii sărmanului moş 'Tellier, care, silit în cele 
din urmă să-i vândă, cumpărase la Quincampoix o biata 
băcănioară, unde se stingea de troahna de care suferea, 
printre lumânările mai puţin galbene decât arăta el la faţă. 

Lheureux se aşeză în fotoliul lui larg de paie, zicând: 

— Ce mai nou? 

— Uite! 

Şi-i arătă hârtia. 

— Ei bine, ce pot eu să fac? 

Atunci, ea se-nfurie, adueându-i aminte că şi-a dat 
cuvântul să nu-i pună în circulaţie poliţele. El recunoscu. 

— Dar şi eu am fost nevoit; mi-ajunsese cuțitul la os. 

— Şi-acum ce-o sa se întâmple? Zise ea. 

— O, foarte simplu: tribunalul dă o sentinţă, şi pe urmă 
sechestru... Şi cu asta, gata! 

Emma se stăpânea să nu dea în el. Îl întrebă, în şoaptă, 
dacă nu era chip să-l potolească pe domnul Vingart. 


— Ei da! Să-l potoleşti pe Vincart! Se vede că nu-l 
cunoaşteţi de loc. E mai cumplit decât un arab! 

Totuşi, domnul Lheureux trebuia să se amestece. 

— Ascultaţi, vă rog! Mi se pare că până acum am fost 
destul de bun cu dumneavoastră. Şi, deschizând un 
registru: Poftim! Apoi, trecând degetul pe pagină: Uitaţi- 
vă... Uitaţi-vă... La 3 august, două sute de franci... La 17 
iunie, o sută cincizeci... la 23 martie, patruzeci şi şase... În 
aprilie... 

Se opri, ca şi cum s-ar fi temut să nu facă o prostie. 

— Şi nu mai pun la socoteală poliţele semnate de domnul, 
una de şapte sute de franci, alta de trei sute! Cât despre 
micile avansuri ce v-am dat, despre dobânzi, astea nu se 
mai isprăvesc, nici nu te mai poţi descurca în ele. Nu mă 
mai amestec! 

Ea plângea; îi spuse chiar „bunul meu domn Lheureux”. 
Dar el arunca mereu vina pe „dulăul acela de Vincart”. De 
altfel, el nu avea un ban, nimeni acum nu-i mai plătea, toţi îl 
jecmăneau; un biet negustoraş ca dânsul de unde să dea 
avansuri? 

Emma tăcea; şi domnul Lheureuzx, care tot ronţăia penele 
tocului, fu îngrijorat desigur de tăcerea ei, căci adăugă: 

— Cel puţin, dacă într-una din zilele astea aş încasa ceva... 
Aş putea... 

— De altfel, spuse ea, de îndată ce restul de la Barneville... 

— Cum? 

Şi, aflând că Langlois nu plătise încă, păru foarte surprins. 
Apoi, cu o voce mieroasă: 

— Şi ziceaţi că ne putem înţelege...? 

— O! Cum veţi voi! 

Atunci el închise ochii ca să se gândească, scrise câteva 
cifre şi, declarând că o să-i vină tare greu, că afacerea era 
foarte riscată şi că sângera, dictă patru poliţe de două sute 
cincizeci de franci fiecare, cu scadenţe din lună în lună. 

— Numai de-ar vrea Vincart să m-asculte! De altfel, s-a 
făcut! Eu nu şovăi, sunt om dintr-o bucată! 


Îi arătă apoi în treacăt mai multe noutăţi, dar din care 
niciuna, după părerea lui, nu făcea pentru doamna. 

— Când mă gândesc că, uite, rochia asta costă treizeci şi 
cinci de bani metrul, şi-i garantată că nu iese la spălat! Şi 
lumea se bate după ea! Vă închipuiţi desigur că nu i se 
spune ce fel de marfă e! 

Lheureux voia ca prin mărturisirea acestei pungăşii faţă 
de alţii s-o convingă pe Emma de cinstea lui. 

Pe urmă o chema înapoi să-i arate trei coţi de dantelă, pe 
care-o găsise de curând la o licitaţie. 

— Nu-i aşa că-i frumoasă? Spunea Lheureux. E foarte 
căutată acum, pentru pus pe spătarele fotoliilor; e la modă. 

Apoi, mai iute ca un scamator, înveli dantelele într-o hârtie 
albastră şi i le puse Emmei în mână. 

— Cel puţin, să ştiu... 

— Ei, mai târziu, îi răspunse el, întorcându-i spatele. 

Chiar în seara aceea îl făcu pe Bovary să-i scrie mamei lui 
să le trimită cât mai degrabă tot restul moştenirii. Soacră- 
sa răspunse că nu mai are nimic, că moştenirea se lichidase 
şi că le mai rămânea, în afară de Barneville, o rentă de şase 
sute de livre, pe care le-o va trimite regulat. 

Atunci doamna trimise conturile de onorariu la doi-trei 
clienţi, şi în curând folosi din plin acest mijloc, care îi 
reuşea... Avea totdeauna grijă să adauge într-un post- 
scriptum: „Nu-i spuneţi nimic soţului meu, ştiţi cât e de 
mândru... Scuzaţi-mă... A dumneavoastră...” 

Câţiva reclamară, dar Emma le dosi răspunsurile. 

Ca să facă rost de bani, începu să-şi vândă mănuşi vechi, 
pălării vechi, fier vechi; şi se tocmea aprig, sângele ei de 
ţărancă îmboldind-o la câştig. Apoi, de câte ori se va duce la 
oraş, va târgui tot felul de fleacuri de ocazie, pe care 
domnul Lheureusx, în lipsă de altele, i le va lua cu siguranţă. 
Îşi cumpăra pene de struţ, porţelanuri chinezeşti şi 
scrinuri; se împrumuta de la Felicite, de la doamna 
Lefranqois, de la hangiţa de la „Crucea roşie” şi de la toată 
lumea, de oriunde. Cu banii pe care, în sfârşit, îi primi de la 


Barneville, plăti două poliţe, ceilalţi o mie cinci sute de 
franci irosindu-i. Făcu alte datorii, şi tot aşa mereu. 

Câteodată, ce-i drept, căuta să facă socoteli, dar atunci 
descoperea nişte lucruri atât de enorme, că nu-i venea a 
crede. Atunci, o lua de la capăt, se încurca îndată, lăsa totul 
baltă şi nu se mai gândea la ele. 

Acuma casa era tristă de tot. Vedeai ieşind furnizori 
furioşi. Vedeai batiste aruncate pe sobă; iar micuța Berthe, 
spre marea indignare a doamnei Homais, umbla cu ciorapii 
rupţi. Dacă Charles încerca, sfios, să spună ceva, Emma-i 
răspundea, repezindu-l, că nu-i vina ei! 

De ce aceste ieşiri? Charles credea că totul venea din 
vechea ei boală de nervi; şi, făcându-şi reproşuri că a luat 
infirmităţile ei drept cusururi, se învinuia de egoism, avea 
poftă să se ducă la ea s-o sărute. 

„A, nu, îşi zicea, aş plictisi-o!” 

Şi nu se mai ducea. 

Seara, după masă, se plimba singur prin grădină, o lua pe 
micuța Berthe pe genunchi, şi, deschizând jurnalul medical, 
încerca s-o înveţe a citi. Fetiţa, care nu învăţa niciodată, 
deschidea îndată nişte ochi mari şi trişti şi se pornea pe 
plâns. Atunci o alinta, se ducea să-i aducă apă cu 
stropitoarea, ca să-i facă râuleţe pe nisip, sau rupea 
crenguţe de lemnul-câinelui, ca să planteze pomi în straturi, 
ceea ce nu strica cine ştie ce grădinii năpădite de buruieni; 
îi datora leafa pe atâtea zile lui Lestiboudois! Pe urmă fetiţei 
îi era frig şi o chema pe maică-sa. 

— Cheamă-ţi bona, spunea Charles. Ştii foarte, bine, draga 
mea, că mama ta nu vrea să fie deranjată. 

Venea toamna, şi frunzele începeau să cadă, ca acum doi 
ani, când era bolnavă! Oare când or să se isprăvească toate 
astea...?! Şi Charles continua să se plimbe cu mâinile la 
spate. 

Doamna era în odaia ei. Nimeni nu intra acolo. Stătea cât e 
ziua de mare, toropită, cu te miri ce pe ea, şi, din când în 
când, punea să afume cu nişte călugăraşi din cei cu care se 


afumă în seraiuri, cumpăraţi la Rouen, din prăvălioara unui 
algerian. Pentru ca să nu-l aibă noaptea lângă ea pe 
bărbatul acela care dormea, ajunse ca prin tot felul de 
mofturi să-l surghiunească la etajul al doilea, iar ea citea 
până la ziuă tot felul de cărţi năstruşnice, în care erau poze 
cu orgii şi scene sângeroase. Câteodată o apuca spaima şi 
ţipa. Charles venea repede. 

— Ah, pleacă! Îi spunea ea. 

Sau, altă dată, mistuită şi mai tare de acea flacără 
lăuntrică pe care o aţâţa adulterul, cu răsuflarea tăiată, 
zguduită, toată numai dorinţe, deschidea fereastra, trăgea 
adânc în piept aerul rece, îşi răsfira în vânt părul prea greu 
şi, uitându-se la stele, visa la dragostea unui prinţ. Se 
gândea la el, la Leon. Ar fi dat atunci orice pentru una 
singură din întâlnirile acelea care o potoleau. 

Întâlnirile erau pentru dânsa zile de sărbătoare. Le voia 
strălucitoare! Şi când Leon nu putea face faţă singur 
cheltuielilor, plătea ea, cu dărnicie, tot ce era în plus, lucru 
care se întâmpla aproape totdeauna. Leon încerca s-o facă 
să înţeleagă că s-ar simţi tot aşa de bine şi în altă parte, în 
vreun hotel mai modest, dar Emma nici nu voia să audă. 

Într-o zi scoase din geanta ei şase linguriţe de argint suflat 
cu aur (era darul de nuntă al lui moş Rouault), rugându-l să 
le ducă îndată să le pună în numele ei la Muntele de 
Pietate; şi Leon se supuse, cu toate că treaba asta nu-i 
plăcu. Se temea să nu se compromită. 

După asta, gândindu-se mai bine, găsi că amanta lui avea 
apucături stranii şi că poate aveau dreptate când voiau să-l 
scape de ea. 

Într-adevăr, cineva trimisese mamei lui o lunga scrisoare 
anonimă, prin care o înştiinţa că băiatul ei se pierdea cu o 
femeie măritată; şi femeia asta cumsecade, întrezărind 
veşnica sperietoare a familiilor, adică vaporoasa creatură 
primejdioasă, sirena, monstrul care sălăşluieşte ca o 
arătare în adâncurile dragostei, îi scrise de îndată domnului 
Dubocage, maestrului şi patronului lui Leon, care avu o 


atitudine desăvârşită în această problemă. Vorbi cu dânsul 
trei sferturi de oră, căutând să-i deschidă ochii şi să-i arate 
prăpastia în care se arunca. O legătură ca asta ar fi mai 
târziu dăunătoare biroului său. Îl implora să o rupă, şi dacă 
nu făcea acest sacrificiu în propriul său interes, să-l facă cel 
puţin pentru el, Dubocage! 

În cele din urmă, Leon jurase să n-o mai vadă pe Emma; şi 
regreta că nu-şi respectase făgăduiala, ţinând seamă de 
toate bârfelile şi încurcăturile pe care femeia asta putea să 
le mai atragă asupră-i, fără a mai pune la socoteală glumele 
pe care le făceau camarazii lui, dimineaţa, în jurul sobei. De 
altfel, avea să ajungă prim-secretar; era timpul să fie serios. 
Aşa că renunţă la flaut, la sentimentele exaltate, la 
imaginaţie; căci orice burghez, în înflăcărarea tinereţii sale, 
fie numai şi o zi, sau o clipă, s-a crezut în stare de pasiuni 
nestăvilite, de fapte măreţe. Cel din urmă destrăbălat a 
visat sultane; fiecare notar public poartă în el rămăşiţele 
unui poet. 

Se plictisea acum de câte ori Emma izbucnea deodată în 
plâns la pieptul lui; şi inima, ca acei oameni care nu pot 
îndura decât o anumită doză de muzică, îi aţipea 
nepăsătoare în larma tumultuoasă a unei iubiri, ale cărei 
gingăşii nu le mai simţea. 

Prea se cunoşteau pentru a mai avea acele extaze ale 
posesiunii care însutesc bucuria. Emma era tot atât de 
scârbită de dânsul, pe cât era Leon obosit de ea. Regăsea în 
adulter tot ce era searbăd în căsnicie. 

Dar cum să scapi? Şi apoi, oricât se simţea de umilită de 
josnicia unei astfel de fericiri, ţinea la ea din obişnuinţă sau 
din ticăloşie; şi în fiecare zi se înverşuna şi mai mult, secând 
orice fericire, tocmai fiindcă o voia mai mare. Îl învinovăţea 
pe Leon de speranţele ei dezamăgite, ca şi cum el ar fi 
trădat-o; şi chiar ea dorea o catastrofă care să-i despartă, 
de vreme ce nu avea curajul de a se hotări. 

Continua totuşi să-i scrie scrisori de dragoste ca şi înainte, 
cu ideea că o femeie trebuie să-i scrie mereu amantului ei. 


Dar, scriind, Emma simţea un alt bărbat, o fantomă 
alcătuită din amintirile ei cele mai înflăcărate, din lecturile 
cele mai frumoase, din dorinţele cele mai puternice; şi, 
până la urmă, devenea atât de real şi uşor de atins, că se- 
nfiora înmărmurită, fără să şi-l poată totuşi închipui 
limpede, atât de mult se pierdea, ca un zeu, în bogăţia 
însuşirilor sale. Îl vedea în ţinuturi albăstrii, în care scări de 
mătase se leagănă la balcoane în boarea florilor, în lumina 
lunii. Îl simţea alături de ea, trebuia să vină, să o răpească 
cu totul, într-un sărut. După asta cădea iar din visurile ei, 
istovită, căci aceste porniri de dragoste nelămurită o 
oboseau mai mult decât cele mai mari orgii. 

Simţea acum o necurmată sfârşeală în tot trupul. Adesea, 
chiar, Emma primea somaţii, hârtii timbrate, la care de-abia 
se uita. Ar fi vrut să nu mai trăiască, sau să doarmă într- 
una. 

În ziua de lăsata-secului nu se întoarse la Yonville; seara se 
duse la bal mascat. Îşi puse un pantalon de catifea şi ciorapi 
roşii, o perucă cu fiong şi o lanternă venețiană la ureche. 
Ţopăi toată noaptea în sunetul furios al tromboanelor: se 
făcea cerc în jurul ei, iar dimineaţa se pomeni sub coloanele 
din faţa teatrului, printre cinci-şase măşti, fete vesele sau 
mateloţi, camarazi de-ai lui Leon, care puneau la cale un 
supeu. 

Cafenelele dimprejur erau ticsite. Dădură în port peste un 
restaurant din cele mai mediocre, al cărui patron le 
deschise o odăiţă la etajul al patrulea. 

Bărbaţii şuşotiră într-un colţ, înţelegându-se fără îndoială 
cine să plătească. Unul era secretar de notar, doi erau 
medicinişti, iar celălalt, funcţionar; ce mai societate pentru 
ea! Cât despre femei, Emma îşi dădu seama imediat, după 
cum vorbeau, că aproape toate trebuiau să fie de ultima 
teapă. Atunci începu să-i fie frică, îşi trase scaunul mai 
înapoi şi-şi lăsă ochii în pământ. 

Ceilalţi se puseră pe mâncat; ea nu se-atinse de nimic; 
simţea arzându-i fruntea, înţepături în pleoape şi ca un sloi 


de gheaţă de-a lungul trupului. Îi mai răsunau în cap 
scândurile podelei din sala de bal, săltând încă sub bătaia 
ritmică a miilor de picioare care dănţuiau. Pe urmă, mirosul 
de punch şi fumul de ţigară o ameţiră. Îi veni rău; o duseră 
la fereastră. 

Începea să se crape de ziuă, şi o pată mare, purpurie, se 
întindea pe cerul palid spre Sainte-Catherine. Râul 
plumburiu se înfiora în bătaia vântului; pe poduri nu mai 
era nimeni; se stingeau felinarele. 

Între timp îşi veni în fire şi începu să se gândească la 
Berthe, care dormea acolo, departe, în camera bonei. Dar 
trecu o căruţă plină de şine lungi, sunând asurzitor a 
fierărie. 

O şterse brusc, se descotorosi de costum, îi spuse lui Leon 
că trebuia să se întoarcă acasă şi, în sfârşit, rămase singură 
la hotel „Boulogne”. Nu mai putea suferi nimic, nici pe ea 
însăşi. Ar fi vrut, ca o pasăre care-a scăpat, să se ducă să 
înceapă o viaţă nouă, undeva, foarte departe, în limpezimea 
văzduhului. 

leşi, străbătu bulevardul, piaţa Cauchoise şi periferia, 
până la o stradă deschisă de-a lungul unor grădini. Mergea 
repede; aerul de-afară o liniştea, şi, încetul cu încetul, 
chipurile mulţimii, măştile, cadrilurile, policandrele, supeul, 
femeile acelea, totul pierea ca o ceaţă dusă de vânt. Apoi, 
întoreându-se la „Crucea roşie”, se aruncă pe pat, în odăiţa 
ei de la al doilea cat, în care erau atârnate nişte litografii cu 
La tour de N'esle. La ora 4 după-amiază, Hivert o trezi. 

Când ajunse acasă, Felicite îi arătă în spatele pendulei o 
hârtie cenuşie. Emma citi: „În baza sentinţei judecătoreşti 
învestite cu formula executorie...” 

Ce sentinţă judecătorească? În ajun i se lăsase într-adevăr 
o altă hârtie, de care nu ştia nimic, şi de aceea rămase 
trăsnită citind: „Somaţie. În numele regelui, a legii şi a 
justiţiei, doamnei Bovary.” 

Sărind apoi mai multe rânduri, zări: „În termen de 
douăzeci şi patru de ore.” Ce?! „Să plătească întreaga sumă 


de opt mii de franci.” Iar mai jos era chiar: „Va fi constrânsă 
pe orice cale legală, şi îndeosebi prin sechestru executiv 
asupra mobilelor şi obiectelor sale”. 

Ce să facă?... În douăzeci şi patru de ore; mâine! Se gândi 
că Lheureux vrea fără îndoială s-o mai sperie, căci dintr-o 
dată îşi dădu seama de toate maşinaţiile lui, de tot ce 
urmărea cu amabilităţile sale. Ceea ce o liniştea era chiar 
suma atât de exagerată. 

Totuşi, cumpărând mereu, neplătind, împrumutând, 
semnând poliţe şi pe urmă preschimbându-le cu altele care 
creşteau cu fiecare nouă scadenţă, ajunsese să-i constituie 
zisului Lheureux un capital, pe care acesta aştepta cu 
nerăbdare să pună mâna ca să-l speculeze. 

Emma se înfiinţă la el cu un aer degajat. 

— Ştii ce mi se-ntâmplă? E-o glumă, fireşte. 

— Nu! 

— Cum asta? 

Lheureux se-ntoarse încet spre ea şi, cu braţele 
încrucişate, începu: 

— Ce credeai, coniţă, că eram sa fiu până-n vecii vecilor 
furnizorul şi bancherul dumitale pe gratis? Trebuie să intru- 
n banii mei, să fim drepţi! 

Emma protestă că datoria e prea mare. 

— A, ce să faci?! A recunoscut-o tribunalul! E o hotărâre 
judecătorească! V-a fost comunicată! De altfel, nu eu, 
Vincart... 

— Şi dumneata n-ai putea... 

— O, absolut nimic! 

— Dar... Iotugşi... Să discutăm. 

Şi Emma începu să bată câmpii: că n-a ştiut nimic... Căa 
venit pe neaşteptate... 

— Cine e vinovat? Spuse Lheureux, schiţând un salut 
ironic, în timp ce eu trag la jug ca un bou, dumneata te ţii 
de petreceri. 

— Ştii? Fără morală! 

— Nu strică niciodată, îi întoarse el vorba. 


Emma deveni laşă; începu să-l implore; ba chiar îşi puse. 
Frumoasa mână albă şi lungă pe genunchiul negustorului. 

— la lasă-mă! S-ar zice că vrei să mă ispiteşti! 

— Eşti un nemernic! Strigă ea. 

— O! O! Ai cam luat-o razna! Exclamă el râzând. 

— Am să arăt eu cine eşti! Am să-i spun bărbatului meu... 

— Ei bine, şi eu am ceva de arătat soţului dumitale! 

Şi Lheureux scoase din casa de fier o chitanţă de o mie opt 
sute de franci, pe care i-o dăduse Emma când se făcuse 
scontul la Vincart. 

— Crezi dumneata, adăugă el, că nenorocitul ăsta n-o să 
înţeleagă furtişagul dumitale? 

Emma se prăbuşi, mai doborâtă decât dacă i-ar fi dat cu o 
măciucă în cap. Lheureux se plimba între fereastră şi birou, 
repetând întruna: 

— Ah! O să-i arăt... O să-i arăt... Se apropie apoi de dânsa 
şi, cu un glas dulce: Ştiu că nu-i plăcut; dar, la urma 
urmelor, nimeni n-a murit din asta, şi cum nu va rămâne 
altceva de făcut decât să-mi daţi înapoi banii... 

— Dar de unde să-i iau? Spuse Emma gesticulând. 

— Ei, ce dracu? Când cineva are prietenii pe care-i ai 
dumneata...! 

Şi se uita la ea atât de pătrunzător şi de teribil, că o 
trecură fiorii. 

— Vă promit, zise ea, să semnez... 

— Sunt sătul de semnăturile dumitale! 

— Am să mai vând... 

— Ei, asta-i! Zise el, ridicând din umeri. Ce să mai vedeţi, 
că nu mai aveţi nimic. 

Şi strigă pe ferestruica ce da în prăvălie: 

— Annette! Nu uita cele trei cupoane de la nr. 14. 

Apăru servitoarea; Emma pricepu şi întrebă „câţi bani ar 
trebui ca să oprească orice urmărire”. 

— E prea târziu! 

— Dar dacă ţi-aş aduce câteva mii de franci, un sfert din 
datorie, o treime, aproape tot? 


— Nu, nu! Zadarnic! 

O împingea încet-încet spre scară. 

— Te implor, domnule Lheureux, numai câteva zile! 

Plângea. 

— Ei, asta mai trebuia! Lacrimi! 

— Mă duceţi la disperare! 

— Puțin îmi pasă! Zise el, trântind uşa. 

VII. 

A doua zi, când maestrul Hareng, portărelul, se prezentă 
la dânsa împreună cu doi martori ca să facă procesul-verbal 
de sechestru, Emma se ţinu tare. 

Începură cu cabinetul lui Bovary şi nu trecură în procesul- 
verbal capul frenologic, care fu socotit drept instrument 
profesional, dar în bucătărie numărară toate tăvile, oalele, 
scaunele, lumânările, iar în odaia ei de culcare, toate 
flecuşteţele din rafturi. Scotociră rochiile, rufele, odaia de 
toaletă; şi viaţa ei, până în ungherele cele mai ascunse, a 
fost expusă toată, în văzul celor trei oameni, ca un cadavru 
la autopsie. 

Maestrul Hareng, strâns într-o haină neagră, strâmtă, cu 
cravată albă şi cu „supieurile” foarte întinse, repeta din 
când în când: 

— Îmi daţi voie, doamnă? Îmi daţi voie? 

Deseori izbucnea: 

— Încântător!... Foarte drăguţ! 

Se apuca apoi iar de scris, muind condeiul în călimara de 
corn pe care-o ţinea în mâna stângă. 

După ce isprăviră cu odăile, se urcară în pod. 

Acolo Emma avea un pupitru în care ţinea încuiate 
scrisorile lui Rodolphe... Trebui să-l descuie. 

— A! O corespondenţă! Exclamă maestrul Hareng cu un 
zâmbet discret. Dar îngăduiţi-mi, vă rog, căci trebuie să mă 
conving dacă nu cumva cutia nu conţine şi altceva. 

Şi începu să plece hârtiile pe-o parte, uşurel, ca şi cum ar 
fi vrut să cerceteze daca nu cumva cad napoleoni din ele. 
Atunci, văzând mâna aceea butucănoasă, cu degetele roşii 


şi moi ca nişte melci, umblând pe paginile acelea, care-i 
făcuseră odată inima să bata atât de tare, se indignă. 

În sfârşit, plecară! F6licite se înapoie. O trimisese Emma 
să stea la pândă, să-l întoarcă din drum pe Bovary, şi 
amândouă îl instalară repede în pod pe custodele 
sechestrului, care jură să nu se mişte de-acolo. 

Toată seara Charles i se păru îngrijorat. Emma îl spiona cu 
ochi plini de spaimă, crezând că în brazdele feţei lui 
descifrează o acuzare. Apoi, când îşi întorcea privirea spre 
căminul cu micile lui paravane chinezeşti în faţă, spre 
perdelele largi, spre fotolii, în sfârşit, spre toate lucrurile 
acestea care îi îndulciseră amărăciunea vieţii, o apuca 
remuşcarea, sau, mai degrabă, un nemărginit regret, care, 
departe de a-i nimici pasiunea, i-o întărâtă şi mai tare. 
Charles răscolea cărbunii, liniştit, cu picioarele proptite-n 
grătarul căminului. 

La un moment, custodele, plictisindu-se desigur în 
ascunzătoarea lui, făcu puţin zgomot. 

— Umblă cineva pe sus? Zise Charles. 

— Nu, răspunse ea, e-o lucarnă care-a rămas deschisă şi 
pe care-o zgâlţâie vântul. 

A doua zi dimineaţă plecă la Rouen, ca să treacă pe la toţi 
bancherii pe care-i cunoştea după nume. Erau la ţară sau 
plecaţi. Nu se lasă; şi de la cei pe care îi găsi ceru bani, 
încredinţându-i că-i trebuie şi că o să-i restituie. Câţiva îi 
râseră în nas; toţi o refuzară. 

La ora 2, alergă la Leon, bătu la uşă. Nu deschise nimeni, 
în sfârşit, apăru. 

— Ce te-aducc? 

— Te deranjez? 

— Nu... Dar... 

Şi Leon mărturisi că proprietarului nu-i plăcea de loc să 
primească „femei”. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, stărui ea. 

Atunci Leon puse mâna pe cheie. Ea-l opri. 

— O, nu acolo, la noi. 


Şt se duseră în odaia lor, la hotelul „Boulogne”. Cum sosi, 
Emma bău un pahar cu apă. Era foarte palidă, începu: 

— Leon, trebuie să-mi faci un serviciu! Şi, scuturându-l de 
amândouă mâinile, pe care i le ţinea strâns, adăugă: 
Ascultă, am nevoie de opt mii de franci! 

— Eşti nebună? 

— Nu încă! 

Şi, povestindu-i repede istoria cu sechestrul, îi spuse ce 
nenorocită e, că Charles nu ştia nimic, că soacră-sa o ura, 
că moş Rouault nu putea face nimic; dar că el, Leon, o să 
alerge să găsească suma asta absolut necesară. 

— Cum vrei tu...? 

— Ce laş eşti! Îi strigă ea. 

Atunci el zise prosteşte: 

— Exagerezi. Cu vreo trei mii de franci, poate că 
cetăţeanul tău o să se liniştească. 

Un motiv mai mult ca să încerce ceva; nu-i cu putinţă să nu 
găsească trei mii de franci. De altfel, Leon putea să se 
oblige el în locul ei: 

— Du-te! Încearcă! Trebuie! Aleargă!... Oh, caută, caută! 
Am să te iubesc aşa de mult! 

Leon plecă, se întoarse după un ceas şi spuse cu o mutră 
solemnă: 

— Am fost la trei persoane... Zadarnic! 

Rămaseră apoi faţă în faţă, în cele două colţuri ale 
căminului, nemişcaţi, fără să scoată o vorbă. Emma ridica 
din umeri, bătând din picioare. O auzi murmurând: 

— Dacă aş fi în locul tău, eu aş găsi imediat! 

— Unde? 

— La biroul tău! 

Şi-l privi în faţă. 

O cutezanţă drăcească ţâşnea din ochii ei aprinşi, iar 
pleoapele i se lăsau ispititor, îmboldindu-l, încât tânărul se 
simţi muindu-se sub muta voinţă a acestei femei care-l 
îndemna la o crimă. Atunci, înspăimântându-se, şi ca să 


ocolească orice lămurire, se bătu cu palma peste frunte, 
strigând: 

— Noaptea asta trebuie să se-ntoarcă Morel! Sper că eln- 
o să mă refuze (Morel era un prieten al lui, feciorul unui 
negustor foarte bogat). Apoi adăugă: Şi o să-ţi aduc banii 
mâine. 

Emma nu avu de loc aerul că primeşte speranţa asta cu 
atâta bucurie pe cât îşi închipuise el. Bănuia oare că-i o 
minciună? El începu iar, înroşindu-se: 

— Totuşi, draga mea, dacă nu apar la ora trei, nu mă mai 
aştepta. Trebuie să mă duc. Adio! 

Îi strânse mâna, dar o simţi ca moartă. Emma nu mai era 
în stare să simtă ceva. 

Bătu ora 4; şi se ridică să se întoarcă la Yonville, 
supunându-se ca un automat imboldului obişnuinţei. 

Era o vreme frumoasă; una din acele zile de martie, senină 
şi aspră, în care soarele străluceşte pe-un cer alb de tot. 
Rouenezii, gătiţi ca de sărbătoare, se plimbau cu un aer 
fericit. Ajunse în Piaţa Catedralei. Lumea ieşea de la 
vecernie; mulţimea se scurgea prin cele trei portaluri, ca un 
fluviu prin trei bolți de pod, iar în mijloc, mai neclintit ca o 
stâncă, stătea portarul. 

Atunci ea îşi aduse aminte de ziua când, tulburată şi plină 
de speranţe, intrase în pridvorul acesta mare care se 
întindea în faţă, mai puţin adânc decât dragostea ei; şi 
merse mai departe, plângând sub voaletă, buimăcită, 
clătinându-se, gata să leşine. 

— Păzea! Strigă cineva care deschidea o poartă. 

Se opri să treacă un cal negru care juca între hulubele 
unui tilbury pe care-l conducea un nobil în blană de samur. 
Cine era? Îl cunoştea... Trăsura porni în goană şi dispăru. 

Dar era el, vicontele! Se întoarse; strada era pustie. Se 
simţi atât de copleşită, atât de tristă, că se rezemă de-un zid 
să nu cadă. 

Îşi spuse apoi că se înşelase. De altfel, nu ştia nimic. În ea, 
în jurul ei, totul o părăsea. Se simţea pierdută, 


rostogolindu-se la întâmplare în prăpăstii de neînțeles; şi 
aproape că se bucură când, sosind la „Crucea roşie”, îl zări 
pe acel blajin Homais, care se uita cum se-ncarcă în 
Rândunica o cutie mare plină cu târguieli farmaceutice; 
ţinea în mână, legate într-o basma, şase chifle pentru soţia 
lui. 

Doamnei Homais îi plăceau mult aceste pâinişoare, care 
arată ca nişte turbane şi care se mănâncă în postul mare cu 
unt şi sare; ultime rămăşiţe de hrană gotică, poate încă de 
pe vremea cruciadelor, şi cu care se îndopau zdravenii 
normanzi, închipuindu-şi că văd pe masă, la lumina faclelor 
galbene, printre buteliile cu hypocras 147) şi munţi de 
cârnaţi, capete de sarazini numai bune de înfulecat. 
Nevasta spiţerului le ronţăia ca şi ei, eroic, cu toată dantura 
ei mizerabilă; aşa că, ori de câte ori domnul Homais mergea 
la târg, nu uita niciodată să-i aducă, cumpărându-le 
totdeauna de la marele specialist din strada Mâssacre. 

— Îmi pare bine că vă văd! Zise, întinzând mâna Emmei, 
ca s-o ajute să se urce în Rândunica. 

Îşi puse chiflele pe reţeaua de bagaje şi rămase cu capul 
gol, cu mâinile încrucişate pe piept, într-o atitudine 
meditativă şi napoleoniană. 

Dar când, ca de obicei, orbul apăru în vale, exclamă: 

— Nu înţeleg cum autorităţile mai tolerează asemenea 
îndeletniciri condamnabile! Ar trebui să-i închidă pe 
nenorociţii ăştia şi să-i pună la muncă. Progresul, pe 
onoarea mea, merge ca o broască-ţestoasă! Ne bălăcim în 
plină barbarie! 

Orbul întindea pălăria, care se bălăbănea pe marginea 
portierei, de parcă buzunarul tapiţeriei s-ar fi desprins din 
cuie. 

— lată, zise farmacistul, o afecţiune scrofuloasă! 

Şi cu toate că-l cunoştea de mult pe acest biet nenorocit, 
având aerul că-l vede pentru întâia oară, murmură 
cuvintele: cornee, cornee opacă, sclerotică, facies, şi-apoi îl 
întrebă pe-un ton părintesc: 


— Ai de mult, dragul meu, această înspăimântătoare 
infirmitate? În loc să te-mbeţi prin cârciumi, mai bine ai 
urma un regim. 

Îi recomandă să ia un vin bun, o bere bună, o friptură 
bună. Orbul cânta înainte; părea, de altfel, aproape idiot. În 
sfârşit, domnul Homais deschise punga. 

— Na, uite, cinci bani, dă-mi doi înapoi şi nu uita ce ţi-am 
recomandat; ai să te simţi mai bine. 

Hivert îşi îngădui să spună în gura mare că el nu crede că 
asta o să-i fie de leac. Dar spiţerul garantă că el o să-l 
vindece cu o pomadă contra inflamaţiilor, făcută de dânsul, 
şi-i dădu adresa: 

— Domnul Homais, lângă hale, destul de cunoscut. 

— Ei, atunci, drept recunoştinţă, zise Hivert, dă-ne o 
reprezentaţie! 

Orbul se lăsă în genunchi şi, cu capul dat pe spate, 
învârtindu-şi în toate părţile ochii verzui şi scoțând limba, 
începu să se frece pe burtă cu amândouă mâinile, în timp ce 
scotea un fel de urlet înăbuşit, ca de câine flămând. 
Dezgustată, Emma îi azvârli peste umăr o piesă de cinci 
franci. Era tot ce mai avea. I se părea că-i frumos s-o 
arunce aşa. 

Trăsura pornise din nou, când, deodată, domnul Homais se 
aplecă, scoțând capul pe geam, şi strigă: 

— Deloc făinoase, nici lactate! Să porţi lână de-a dreptul 
pe piele şi să-ţi afumi părţile bolnave cu boabe de ienupăr! 

Priveliştea, cu tot ce-i era atât de cunoscut, care defila pe 
dinaintea ochilor, o abătu pe Emma de la durerea acelei 
clipe. O copleşea o oboseală de nesuferit, şi ajunse acasă 
năucă, descurajată, aproape adormită. 

„Fie ce-o fi!” îşi spunea ea. 

Şi, apoi, cine ştie? De ce nu s-ar putea ca dintr-o clipă într- 
alta să se întâmple ceva extraordinar? Putea să moară chiar 
Lheureux. 

La ora 9 dimineaţa o trezi gălăgia din piaţă. În jurul 
halelor se îngrămădise o mulţime de lume, ca să citească un 


afiş mare lipit pe-un stâlp, şl-l văzu pe Justin cum se urca 
pe-o bornă şi cum îl rupea. Dar, în aceeaşi clipă, gardianul îl 
înşfăcă de guler. Domnul Homais ieşi din farmacie, iar în 
mijlocul mulţimii tuşa Lefrangois avea aerul că vorbeşte 
foarte înfocat. 

— Doamnă! Doamnă! Strigă Felicite intrând. Mare 
ticăloşie! 

Şi biata fată îi întinse, tulburată, o hârtie galbenă, pe care 
de-abia o smulsese de pe poartă. Dintr-o aruncătură de 
ochi, Emma citi că toată mobila ei era scoasă în vânzare. 

Atunci se uitară una la alta, fără să rostească o vorbă. 
Servitoarea şi stăpâna nu aveau nici un secret una faţă de 
alta. În cele din urmă, FElicite spuse oftând: 

— Dacă aş fi în locul matale, coniţă, m-aş duce la domnul 
Guillaumin. 

— Crezi? 

Şi întrebarea asta voia să spună: „Iu, care cunoşti de la 
slugi tot ce se petrece în casă, crezi că stăpânul o fi vorbit 
vreodată de mine?” 

— Da, e bine să vă duceţi. 

Emma se-mbracă, îşi puse rochia neagră şi pelerina cu 
mărgele negre lucioase; şi ca să n-o vadă nimeni (în piaţă 
era totdeauna multă lume), o luă prin dosul satului, pe 
cărarea de pe malul apei. 

Ajunse, gâfâind, în faţa porţii notarului; cerul era 
întunecat, şi fulguia. 

Când auzi clopoţelul, Theodore, îmbrăcat cu jiletcă roşie, 
apăru pe terasa de la intrare; îi deschise aproape familiar, 
ca unei cunoştinţe, şi o pofiti în sufragerie. 

O sobă mare de porțelan duduia sub un cactus care 
umplea firida, iar în rame de lemn negru, puse pe placajul 
de stejar, erau Esmeralda de Steuben 148) şi Putifar al lui 
Schopin 449). Masa pusă, două reşouri de argint, mânerele 
uşilor de cristal, parchetul şi mobilele, totul lucea de-o 
curăţenie migăloasă, englezească; geamurile erau 
împodobite, la fiecare colţ, cu sticle colorate. 


„Uite o sufragerie cum mi-ar trebui”, gândea Emma. 
Notarul intră ţinând strâns pe el, cu braţul stâng, halatul 
brodat cu frunze de palmier, iar cu cealaltă mână îşi ridică, 

şi îşi puse iar repede pe cap toca de catifea castanie, 
aşezată pretenţios pe partea dreaptă, de unde cădeau trei 
capete de şuviţe blonde, care, pornind de la ceafă, făceau 
ocolul craniului său chel. 

După ce îi oferi un scaun, începu să mănânce, rugând să-i 
ierte lipsa de politeţe. 

— Domnule, începu ea, v-aş ruga... 

— Ce anume, doamnă? Vă ascult. 

Emma începu să-i explice situaţia. 

Maestrul Guillaumin o cunoştea, având pe ascuns legături 
cu negustorul de stofe, la care găsea totdeauna fonduri 
pentru împrumuturile cu ipotecă ce i se cereau de clienţi. 

Ştia deci (şi mai bine decât ea) lunga poveste a acelor 
poliţe, neînsemnate la început, cu fel de fel de giruri, cu 
scadenţe lungi şi mereu reînnoite, până-n ziua când, 
strângând toate protestele, negustorul îl însărcinase pe 
prietenul său Vinqart să facă urmăririle cuvenite pe numele 
lui, el nevrând să treacă drept un tigru printre concetăţenii 
săi. 

În povestirea ei, Emma amesteca acuzaţiile pe care iie 
aducea lui Lheureux, acuzaţii la care notarul răspundea, 
din când în când, cu câte o vorbă fără importanţă. 
Mâncându-şi cotletul şi bându-şi ceaiul, îşi lăsa bărbia în 
cravata albastru-deschis, în care erau prinse două ace cu 
gămălia de diamant, legate între ele cu un lănţişor de aur, şi 
surâdea ciudat, mieros şi cu înţelesuri. Dar, băgând de 
seamă că Emma era udă la picioare: 

— Dar apropiaţi-vă de sobă... Mai sus... Lipiţi-le de 
porțelan. 

Emma se temea să nu murdărească soba. Notarul îi 
răspunse, galant: 

— 'Tot ce-i frumos nu poate strica nimic. 


Atunci Emma căută să-i înduioşeze, şi, emoţionându-se ea 
însăşi, începu să-i povestească ce strâmtorată era în 
căsnicia ei, câte hărţuieli şi nevoi are. El înţelegea ce 
înseamnă o femeie elegantă! Şi, mâncând înainte, se 
întoarse cu totul spre ea aşa încât cu genunchiul îi atingea 
uşor botina, a cărei talpă lipită de soba se scorojea, 
aburind. 

Dar când îi ceru trei mii de franci, notarul strânse din 
buze, apoi se arăta foarte mâhnit că nu i-a administrat el 
averea mai înainte, căci avea sute de mijloace potrivite, 
chiar pentru o doamnă, pentru a-şi fructifica banii. Ar fi 
putut să-i vâre aproape la sigur în speculaţii minunate, fie 
în minele de turbă de la Grumesnil, fie în terenurile din 
Havre; şi o lăsă să moară de ciudă la gândul sumelor 
fantastice pe care, cu siguranţă, le-ar fi câştigat. 

— Cum se face, reîncepu el, că nu v-aţi adresat mie? 

— Nu prea ştiu, zise ea. 

— De ce, hai?... Vă era atât de frică de mine? Dimpotrivă, 
eu sunt cel care-ar trebui să se plângă! Abia dacă ne 
cunoaştem! Vă sunt totuşi foarte devotat; sper că nu vă 
îndoiţi de asta?! 

Întinse mâna, i-o luă pe-a ei, i-o sărută cu nesaţ, apoi o ţinu 
pe genunchiul lui; şi se juca delicat cu degetele ei, 
spunându-i vorbe dulci. 

Vocea lui searbădă murmura ca un pârâiaş; prin sclipirea 
ochelarilor ţâşnea din ochi o scânteiere, iar mâinile lui se 
strecurau în mâneca Emmei, ca să-i pipăie braţul. Emma 
simţea în obraz suflul unei respiraţii pripite. Omul acesta o 
scotea teribil din fire. 

Se sculă brusc şi-i spuse: 

— Domnule, aştept! 

— Ce anume? Întrebă notarul, care deveni, dintr-o dată, 
nespus de palid. 

— Banii. 

— Dar... Apoi, cedând izbucnirii unei dorinţe prea 
puternice: Ei bine, da!... Se târa în genunchi spre ea, fără 


să-i mai pese de halat: Vă implor, nu plecaţi! Vă iubesc! 

O apucă de mijloc. 

Un val de roşeaţă năvăli în obrazul doamnei Bovary. Se 
dădu îndărăt, cu un aer fioros, strigând: 

— Profitaţi cu neruşinare de nenorocirea mea, domnule! 
Sunt de plâns, nu de vânzare! 

Şi plecă. 

Notarul rămase uluit, cu ochii aţintiţi asupra frumoşilor lui 
papuci brodaţi. Erau un cadou de la o iubită. Tot uitându-se 
la ei, se simţi în cele din urmă mai liniştit. De altfel, se 
gândea că o asemenea aventură l-ar fi dus prea departe. 

„Ce ticălos! Ce mojic!... Ce josnicie!” îşi spunea Emma, 
alergând enervată pe sub plopii şoselei. Dezamăgirea de a 
nu fi reuşit sporea indignarea pudoarei ei jignite; i se părea 
că soarta se înverşunează s-o urmărească, şi, plină de 
trufie, niciodată nu avusese atâta stimă pentru ea, nici atâta 
dispreţ pentru alţii. Ceva, ca o dezlănţuire de mânie, o 
scotea din fire. Ar fi vrut să bată bărbaţii, să-i scuipe în 
obraz, să-i nimicească pe toţi; şi continua să meargă 
repede, tot înainte, palidă, tremurând, furioasă, scrutând cu 
ochii în lacrimi zarea pustie, ca şi cum s-ar fi desfătat cu ura 
care o înăbuşea. 

Când îşi zări casa, o cuprinse sfârşeala. Nu mai avea 
puterea de-a merge înainte, trebuia totuşi; de altfel, unde 
să fugă? 

Felicite o aştepta în uşă. 

— Ei? 

— Nu! Zise Emma. 

Şi, timp de-un sfert de oră, amândouă chibzuiră, ca să 
vadă cine din Yonville ar fi dispus poate s-o ajute. Dar de 
câte ori Felicite spunea un nume, Emma-i răspundea: 

— Crezi? N-o să vrea! 

— Şi domnul trebuie să se întoarcă! 

— Ştiu... Lasă-mă singură. 

Încercase totul. De-acum nu mai avea nimic de făcut; şi 
când o să apară Charles, o să-i spună: „Pleacă! Covorul pe 


care calci nu mai este al nostru. Din tot ce este-n casa ta, 
nici o mobilă, nici un ac, nici un fir de pai nu maieste altău; 
şi eu sunt aceea care te-a ruinat, nenorocitule!” 

Atunci el va izbucni în hohote, pe urmă va plânge, şi, în 
sfârşit, surpriza odată trecută, Charles o va ierta. 

— Da, murmură ea, scrâşnind din dinţi, mă va ierta, el, 
căruia nici un milion nu i-ar fi fost de ajuns să-mi ofere 
pentru a-l ierta că m-a cunoscut... Niciodată! Niciodată! 

Gândul că Bovary îi este superior o întărâtă. Şi apoi, că-i 
va mărturisi sau nu, chiar acum, sau în curând, sau mâine, 
el tot o să afle dezastrul; va trebui, deci, să aştepte această 
îngrozitoare scenă şi să îndure povara mărinimiei lui. Îi veni 
să se mai ducă la Lheureux. La ce-ar folosi? Să-i scrie 
tatălui ei? Era prea târziu. Şi poate că se căia acum că n-a 
cedat celuilalt, când auzi pe alee un tropot de cal. Era 
Charles; deschidea bariera; era mai alb ca varul. 
Năpustindu-se pe scară, Emma se furişă repede prin piaţă; 
şi nevasta primarului, care sta de vorbă în faţa bisericii cu 
Lestiboudois, o văzu intrând la perceptor. 

Alergă să-i spună doamnei Caron. Se siliră amândouă în 
pod; şi, ascunzându-se în dosul rufelor întinse la uscat, se 
aşezară comod, ca să vadă bine tot ce se petrece înăuntru 
la Binet. 

El era singur, în mansardă, pe cale de a copia în lemn una 
din acele piese de fildeş cu neputinţă de descris, alcătuită 
din semilune şi din sfere săpate unele în altele, dreaptă ca 
un obelisc, şi care nu serveşte la nimic; se apuca tocmai de 
ultima bucată; era pe cale să termine! În semiîntunericul 
atelierului, un praf auriu zbura din unealta lui, ca o 
scăpărare de scântei de sub potcoavele unui cal în galop: 
cele doua roţi se învârteau sfârâind; Binet zâmbea, cu 
bărbia în piept, cu nările umflate, şi părea adâncit în una 
din acele fericiri desăvârşite, pe care nu le dau, fără 
îndoială, decât îndeletnicirile mediocre, care distrează 
inteligenţa prin greutăţi uşor de învins şi o satisfac printr-o 
realizare dincolo de care nu se mai poate visa nimic. 


— A! Uite-o! Zise doamna Tuvache. 

Dar, din pricina strungului, nu se putea auzi ce spunea, în 
cele din urmă, cele două femei crezură că au prins cuvântul 
franci, şi tuşa 'Tuvache şopti încet de tot: 

— Îl roagă să-i amâne impozitele. 

— Aşa se pare! Spuse cealaltă. 

O văzură umblând în lung şi în lat, examinând inelele de 
şervete care atârnau pe pereţi, sfeşnicele, măciuliile de 
balustrade, în timp ce Binet îşi mângâia barba, măgulit. 

— O fi venit să-i comande ceva? Zise doamna Tuvache. 

— Da' el nu vinde nimic! Sări vecina. 

Perceptorul părea că ascultă, holbând ochii ca şi cum nu 
înţelegea ce îi spune. Emma vorbea înainte, cu căldură, 
implorând. Se apropie de el; îi palpitau sânii; nu mai 
vorbeau. 

— Crezi că se dă la el? Spuse doamna Tuvache. 

Binet se-nroşise până-n vârful urechilor. Emma îi luă 
mâinile. 

— A! Asta-i prea de tot! 

Nu-ncape îndoială că ea-i propusese o ticăloşie; căci 
perceptorul, care era doar un om curajos - luptase la 
Bautzen şi la Lutzen, făcuse campania din Franţa şi chiar 
fusese propus pentru Cruce (50) - sări deodată înapoi, 
strigând ca şi cum ar fi văzut un şarpe: 

— Doamnă! Vă daţi seama...? 

— Femeile astea ar trebui bătute cu biciul! Zise doamna 
Tuvache. 

— Dar unde-i? Întrebă doamna Caron. 

Căci, între timp, Emma dispăruse; mai apoi, zărind-o 
apucând pe Strada Mare şi luând-o la dreapta, ca şi cum ar 
fi vrut să ajungă la cimitir, se pierdură în tot felul de 
presupuneri. 

— Mătuşă Rollet, zise Emma sosind la doica, mă înăbuş! 
Desfă-mi corsetul. 

Se prăbuşi pe pat; plângea. Tuşa Rollet o acoperi cu o 
fustă şi rămase în picioare lângă ea. Apoi, cum Emma nu-i 


spunea ce s-a întâmplat, biata femeie se duse deoparte, îşi 
luă vârtelniţa şi se apucă să toarcă nişte in. 

— Oh, isprăveşte! Murmură Emma, crezând că aude 
strungul lui Binet. 

„Cine nu-i dă pace? Se întreba doica. De ce-a venit aici?” 

Alergase într-acolo, împinsă de un fel de spaimă care o 
gonea de-acasă. 

Culcată pe spate, nemişcată şi cu privirea fixă, de-abia 
distingea lucrurile din casă, deşi îşi încorda toată atenţia cu 
o îndărătnicie prostească. Contempla cojeala de pe pereţi, 
doi tăciuni care fumegau alături şi un păianjen cu picioarele 
lungi, care mergea pe deasupra capului ei, prin crăpătura 
grinzii. În cele din urmă, îşi adună gândurile. O năpădiră 
amintirile... Într-o zi, cu Leon... O, ce departe erau toate 
astea... Razele soarelui luceau pe faţa râului, şi clematitele 
miroseau aşa de tare... Atunci, luată de amintiri ca de-un 
puhoi clocotitor, ajunse să-şi amintească repede ziua din 
ajun. 

— Cât e ceasul? Întrebă ea. 

Tuşa Rollet ieşi, punând mâna dreaptă streaşină la ochi 
spre partea unde cerul era mai luminat, şi se întoarse 
încetişor, spunând: 

— Aproape trei. 

— A, mulţumesc! Mulţumesc! 

Căci Leon avea să vină. Cu siguranţă! Trebuie să fi găsit 
bani. Dar poate c-o să se ducă acolo, fără să bânuie că ea 
era aici; şi porunci doicii să dea o fugă până acasă la ea, să-l 
aducă. 

— Hai, repede! 

— Da, coniţă dragă, mă duc! Mă duc! 

Acum se mira cum de nu se gândise la el de la început; ieri 
îşi dăduse cuvântul, o să şi-l ţină; şi se şi vedea la Lheureux, 
aşternându-i pe birou cele trei hârtii de o mie. După aceea 
va trebui să născocească o poveste care să-i lămurească 
lucrurile lui Bovary. Dar ce? 


Doica însă nu se mai întorcea. Dar cum în magherniţa 
aceea nu era nici un ceas, Emma se temea că i se pare doar 
că a trecut prea mult timp de la plecarea doicii. Începu să 
se plimbe agale prin grădină; merse pe cărare de-a lungul 
gardului, dar se-ntoarse repede, sperând că femeia a venit 
pe alt drum. În sfârşit, istovită de-atâta aşteptare, încolţită 
de bănuieli pe care le alunga, nemaiştiind dacă era acolo 
de-un veac sau de-un minut, se aşeză într-un colţ, închise 
ochii şi-şi astupă urechile. Se auzi scârţâitul barierei: sări 
ca arsă; până să scoată ea o vorbă, tuşa Rollet îi spuse: 

— Nu-i nimeni la dumneavoastră! 

— Cum? 

— Oh, nimeni! Şi domnul plânge. Vă cheamă. Vă caută. 

Emma nu-i răspunse nimic. Sufla greu, uitându-se mereu 
în toate părţile, în timp ce ţăranca, înspăimântată de cum 
arăta, se dădea instinctiv înapoi, crezând că a înnebunit. 
Deodată se bătu cu palma pe frunte, scoase un țipăt, căci 
amintirea lui Rodolphe îi trecuse prin gând ca un fulger 
imens într-o noapte neagră. Era atât de bun, de delicat, de 
generos! 

Şi, de altfel, daca ar sta la îndoială să-i facă acest serviciu, 
ar şti să-l silească, amintindu-i într-o clipită dragostea lor 
pierdută. Porni deci spre La Huchette, fără să-şi dea seama 
că alerga să se ofere aceluia care mai deunăzi o făcuse să 
sufere atât de tare şi fără să bănuie câtuşi de puţin că se 
prostituează. 

VIII. 

Se întreba mergând: „Ce-am să spun? De unde să încep?” 
Şi, pe măsură ce înainta, recunoştea tufişurile, copacii, 
trestiile-de-mare de pe deal, castelul din vale. Simţea iar 
senzațiile primei sale iubiri, şi biata ei inimă strivită se 
umplea de dragoste. Un vânt călduţ îi sufla în obraz; 
zăpada, care se topea, picura de pe muguri pe iarbă. 

Intră ca şi altădată prin portiţa din parc, ajunse apoi în 
curtea principală, mărginită de două rânduri de tei stufoşi, 
care-şi legănau fremătând crengile lor lungi. Câinii legaţi 


începură să latre, şi hămăitul lor răsuna fără să se arate 
cineva. 

Sui scara larga şi dreaptă, cu rampă de lemn, care ducea 
la coridorul pardosit cu lespezi prăfuite, în care dădeau mai 
multe odăi în şir, ca la mănăstiri sau la hanuri. Odaia lui era 
în capăt, în fund de tot, pe stânga. Când puse degetele pe- 
clanţă, puterile o părăsiră deodată. Se temea că nu-i acolo, 
o dorea aproape, şi totuşi asta era singura speranţă, ultima 
posibilitate de scăpare. Se reculese o clipă, şi, luându-şi 
inima în dinţi, cum i-o cerea clipa aceea, intră. 

Rodolphe sta în faţa focului, cu amândouă picioarele pe 
marginea căminului, fumându-şi pipa. 

— Cum! Dumneata...?! Zise el, ridicându-se brusc. 

— Da, eu... Aş vrea, Rodolphe, să-ţi cer un sfat. 

Şi, cu toate sforţările, nu-şi putu descleşta gura. 

— Nu te-ai schimbat, eşti tot atât de fermecătoare! 

— O, îi răspunse ea cu amărăciune, jalnice farmece, dragul 
meu, de vreme ce le-ai disprețuit. 

Atunci el începu să-i explice de ce s-a purtat aşa, să se 
scuze în termeni vagi, neputând născoci ceva mai bun. 

Emma se lăsă dusă de vorbele lui, dar mai mult de glasul şi 
de înfăţişarea lui până într-atâta, încât se prefăcu a-l crede, 
sau, poate, şi crezu în pretextul despărțirii lor: era un 
secret de care depindeau onoarea şi chiar viaţa unei a treia 
persoane. 

— Oricum, zise Emma, uitându-se tristă la el, mult am 
suferit!... 

Rodolphe îi răspunse filosofând: 

— Aşa-i viaţa! 

— Cel puţin, continuă Emma, a dumitale a fost mai bună 
de când ne-am despărţit? 

— O, nici bună... Nici rea. 

— Ar fi fost poate mai bine să nu ne fi despărţit niciodată. 

— Da... Poate... 

— Crezi? Zise ea, apropiindu-se. Şi suspină: O, Rodolphe, 
dacă ai şti... lare te-am iubit! 


Şi-n clipa aceea Emma-i luă mâna şi rămaseră câtva timp 
cu degetele împreunate - ca în prima zi, la expoziţie! Sub 
impulsul unui reflex de mândrie, Rodolphe încerca să nu se 
lase înduioşat. Dar, lăsându-se pe pieptul lui, Emma-i spuse: 

— Cum voiai să trăiesc fără tine? E greu să te 
dezobişnuieşti de fericire! Eram disperată! Am crezut că 
mor! Am să-ţi povestesc toate astea, ai să vezi. Şi tu... luai 
fugit de mine...! 

Căci de trei ani o ocolise cu grijă, din acea laşitate firească 
sexului tare; şi Emma continua, dând din cap cu 
drăgălăşenie, mai dezmierdătoare ca o pisică îndrăgostită: 

— Iubeşti alte femei, spune drept. O! Le înţeleg, fii pe 
pace! Le scuz; le-i fi sedus ca şi pe mine. Tu eşti un bărbat, 
tu! Ai tot ce trebuie ca să te iubească cineva. Dar vom 
începe iar, nu-i aşa? Ne vom iubi! Uite, râd, sunt fericită!... 
Dar spune ceva! 

Şi Emma arăta răpitoare, cu privirea ei în care tremura o 
lacrimă, ca apa unei furtuni într-un potir albastru. 

Rodolphe o luă pe genunchi şi-i mângâie cu dosul mâinii 
palele de păr, netede şi lucioase, în care, în lumina 
amurgului, se oglindea ca o săgeată de aur o ultimă raza de 
soare. Ea înclina fruntea; în cele din urmă, îi sărută 
pleoapele, uşor, cu vârful buzelor. 

— Dar tu ai plâns! Zise Rodolphe. De ce? 

Emma izbucni în hohote. Rodolphe crezu că nu era decât 
dezlănţuirea dragostei ei; şi fiindcă Emma tăcea, luă 
tăcerea aceasta drept ultim gest de pudoare şi exclamă: 

— Ah, iartă-mă! Numai tu-mi placi. Am fost un prost şi un 
ticălos! Te iubesc; am să te iubesc întotdeauna! Dar ce ai? 
Spune-mi odată! 

Şi se lăsă în genunchi. 

— Ei bine... Rodolphe, sunt ruinată! Trebuie să-mi 
împrumuţi trei mii de franci! 

— Dar... Dar... Începu el, ridicându-se puţin câte puţin, în 
timp ce faţa lui lua o expresie gravă. 


— Ştii, continuă ea repede, că soţul meu îşi plasase tot ce 
avea la un notar; şi notarul a fugit. Atunci ne-am 
împrumutat; clienţii nu plăteau. De altfel, n-am isprăvit cu 
lichidarea lor; mai târziu o să avem bani. Dar azi, dacă nu 
avem trei mii de franci, ne scoate în vânzare; acum, chiar 
acum; şi bizuindu-mă pe prietenia ta, am venit. 

„Aha, îşi spuse Rodolphe, care se făcu deodată foarte 
palid, de asta a venit!” 

Spuse, apoi, cu un aer foarte calm: 

— Nu-i am, scumpă doamnă. 

Nu minţea de loc. Dacă i-ar fi avut, fără îndoială că i-ar fi 
dat, cu toate că, în genere, nu-i plăcut să faci fapte atât de 
frumoase; din toate vijeliile care se abat asupra dragostei, o 
cerere de bani fiind cea mai rece şi cea mai pustiitoare. 

Mai întâi, Emma rămase câteva minute cu ochii la el. 

— Nu-i ai! Repetă de mai multe ori: Nu-i âi!... Ar fi trebuit 
să-mi scutesc această ultimă ruşine. Tu nu m-ai iubit 
niciodată! Eşti la fel cu toţi ceilalţi! 

Se trăda, se pierdea. 

Rodolphe o întrerupse, spunându-i că şi el era 
„strâmtorat”. 

— Ah, te plâng! Zise Emma. Da, foarte mult! Şi, oprindu-şi 
privirea pe-o carabină damaschinată 151), care strălucea 
pe panoplie: Dar când cineva e atât de sărac, nu pune 
argint pe patul puştii! Nu cumpără o pendulă cu încrustări 
de sidef! Continua Emma arătând ceasornicul Boulle; nici 
şuierătoare de argint aurit la bici - şi punea mâna pe ele - 
nici brelocuri la ceas! O, nimic nu-i lipseşte! Până şi un 
serviciu de lichior în camera lui! Căci ţii la tine, trăieşti 
bine, ai castel, ferme, păduri; te ţii de vânători cu gonaci, te 
plimbi la Paris... Eh! Dacă n-ar fi decât ăştia, exclamă ea, 
luând de pe cămin butonii de manşete, decât ultimul 
flecuşteţ! Şi încă poţi scoate banii pe ei!... O, nu, nu-mi 
trebuie! Ţineţi-i! 

Şi zvârli cât colo butonii, al căror lănţişor de aur, izbindu- 
se de perete, se rupse. 


— Eu însă ţi-aş fi dat tot, aş fi vândut tot, aş fi muncit cu 
mâinile mele, aş fi cerşit pe drumuri pentru un zâmbet, 
pentru o privire, pentru ca să te aud spunând: 
„Mulţumesc”. Şi tu stai acolo liniştit în fotoliul tău, ca şi cum 
nu m-ai fi făcut să sufăr de ajuns până acum! De n-ai fi fost 
tu, ştii foarte bine că aş fi putut trăi fericită. Cine te silea? 
Făcuseşi pariu cu cineva? Mă iubeai totuşi; aşa-mi spuneai; 
şi adineauri încă... Ah, mai bine mă goneai! Mi-s mâinile 
calde încă de sărutările tale, şi uite colo, pe covor, locul 
unde-mi jurai în genunchi o dragoste veşnică. M-ai făcut să 
cred în ea; doi ani m-ai târât în cel mai măreț şi cel mai suav 
vis!... Ei? Planurile noastre de călătorie, ţi le mai aminteşti? 
Oh, scrisoarea ta, scrisoarea ta! Mi-a sfâşiat inima! Şi pe 
urmă, când vin iarăşi la el, care-i bogat, fericit, liber, ca să-i 
cer implorându-l şi aducându-i toată dragostea mea, un 
ajutor pe care l-ar da primul-venit, mă înlătură, pentru că l- 
ar costa trei mii de franci! 

— Nu-i am! Răspunse Rodolphe cu acel calm desăvârşit 
după care, ca după un scut, se ascund mâinile resemnate. 

Emma ieşi. Pereţii se clătinau, tavanul o strivea; şi trecu 
iar pe-aceeaşi alee lungă, poticnindu-se de grămezile de 
frunze moarte pe care le împrăştia vântul. În sfârşit ajunse 
la şanţul din faţa gardului; îşi rupse unghiile de încuietoare, 
aşa era de grăbită s-o deschidă. După aceea, la o sută de 
paşi mai departe, suflând greu, gata să cadă, se opri. Şi 
atunci, întorcându-se, mai zări încă o data castelul 
nepăsător, cu parcul, grădinile, cele trei curţi şi toate 
ferestrele fațadei. 

Rămase pierdută, ca trăsnită, fără să-şi mai dea seama că 
trăieşte decât din bătaia arterelor ei, pe care le auzea 
parcă izbucnind ca o muzică asurzitoare ce umplea tot 
câmpul. Sub picioarele ei, pământul i se părea mai moale ca 
o undă, iar brazdele i se părură ca nişte imense valuri 
negre care se spărgeau vuind. Toate amintirile şi ideile pe 
care le mai avea în minte răbufneau deodată, dintr-o 
singură zvâcnitură, ca miile de steluțe ale unui foc de 


artificii. Îl văzu pe tatăl ei, cabinetul lui Lheureux, odaia lor 
de-acolo, o altă privelişte. O apuca nebunia, începu să-i fie 
frică şi izbuti să-şi vină în fire, ce-i drept, cam nesigur; căci 
nu-şi aminti deloc cauza groaznicei stări în care se afla, 
adică chestiunea banilor. Nu suferea decât din pricina 
dragostei, şi simţea cum, amintindu-şi de ea, sufletul o 
părăseşte, ca răniții care, în agonie, simt cum viaţa se duce 
prin rana care sângerează. 

Se înnopta; ciori treceau pe deasupra. 

I se păru deodată că băşici roşii ca focul plesneau în aer, 
ca nişte mingi care trosnesc crăpând, şi se învârteau, se 
învârteau, topindu-se apoi în zăpadă, printre crengile 
copacilor. În mijlocul fiecăreia apărea chipul lui Rodolphe. 
Veneau tot mai multe, tot mai aproape, pătrunzând în ea; 
totul pieri. Recunoscu luminile caselor, care străluceau de 
departe, în ceaţă. 

Atunci situaţia ei îi apăru în faţă ca o prăpastie. Gâfâia de-i 
plesnea pieptul. Apoi, într-o pornire de eroism care-o făcu 
aproape veselă, scobori coasta în fugă, străbătu ocolul 
vacilor, cărarea, aleea, halele şi ajunse în faţa prăvăliei 
farmacistului. 

Nu văzu pe nimeni. Era gata să intre; dar, auzind 
clopoţelul, putea să vină cineva; şi, strecurându-se prin 
barieră, ţinându-şi suflarea, pipăind pereţii, înaintă până în 
pragul bucătăriei, unde ardea o lumânare pusă pe plită. 
Justin, cu mânecile suflecate, ducea o tavă. 

„A! Stau la masă. S-aşteptăm.” 

Justin se-ntoarse. Emma bătu în geam. Justin ieşi. 

— Cheia! Cea de sus, unde sunt... 

— Cum? 

Şi se uita la dânsa, înmărmurit de paloarea feţei ei, care 
apărea ca o pată albă pe fondul negru al nopţii. 1 se păru 
nemaipomenit de frumoasă şi măreaţă ca o fantomă; fără să 
înţeleagă ce voia, presimţea ceva groaznic. 

Dar Emma începu iar, repede, şoptit, cu o voce dulce, 
ademenitoare: 


— O vreau! Dă-mi-o. 

Cum peretele despărțitor era subţire, se auzea în 
sufragerie ţăcănitul furculiţelor pe farfurii. 

Îi spuse că trebuie să omoare şobolanii, care n-o lăsau să 
doarmă. 

— Ar trebui să-l înştiinţez pe domnul. 

— Nu! Stai! Apoi, cu un aer indiferent: Ei, nu face să te 
mai osteneşti; o să-i spun eu pe urmă. Hai, ia lumânarea. 

Intră în coridorul în care dădea uşa laboratorului. Pe 
perete atârna o cheie cu etichetă: Capharnaum. 

— Justin! Strigă spiţerul, care-şi pierduse răbdarea. 

— Să urcăm! 

Şi el merse-n urma ei. 

Cheia se învârti în broască, şi Emma se duse de-a dreptul 
spre raftul al treilea - atât de bine o călăuzea memoria - luă 
borcanul albastru, smulse capacul, vâri mâna înăuntru şi, 
scoţând-o plină de un praf alb, începu să-l mănânce chiar 
din palmă. 

— Staţi! Strigă Justin, repezindu-se la ea. 

— Taci! Să nu vină cineva... 

Justin era disperat, voia să strige. 

— Să nu spui nimic, altfel totul o să cadă asupra stăpânului 
tău! 

Apoi se-ntoarse deodată potolită şi aproape cu seninătatea 
unei datorii împlinite. 

Când Charles, tulburat de vestea sechestrului, se întorsese 
acasă, Emma de-abia plecase. Strigă, plânse, leşină, dar 
Emma nu apăru de nicăieri. Unde putea să fie? O trimise pe 
Felicite la Homais, la domnul 'Tuvache, la Lheureux, la „Leul 
de aur”, peste tot; şi când îl lăsa puţin spaima, îşi vedea 
stima spulberată, averea pierdută, viitorul Berthei distrus. 
Din ce cauză?... Nici un cuvânt! Aşteptă până la ora 6 
seara. În sfârşit, nemaiputând răbda şi închipuindu-şi că 
Emma plecase la Rouen, porni pe şosea, făcu o jumătate de 
leghe, nu întâlni pe nimeni, mai aşteptă şi veni înapoi. 
Emma se întorsese. 


— Ce-a fost?... De ce?... Explică-mi...! 

Emma se aşeză la birou şi scrise o scrisoare pe care o lipi 
încet, adăugând data, ziua şi ora. Apoi spuse cu un ton 
solemn: 

— Ai s-o citeşti mâine; până atunci, te rog, nu-mi mai pune 
nici o întrebare!... Nu, niciuna! 

— Dar... 

— Oh, lasă-mă! Şi se întinse pe pat. 

Un gust iute pe care-l simţea în gură o trezi. 

Îl zări pe Charles şi închise iar ochii. 

Se supraveghea, curioasă, ca să-şi dea seama dacă suferă. 
Dar nu, încă nimic. Auzea tictacul pendulei, pâlpâitul focului 
şi respiraţia lui Charles, care stătea-n picioare lângă patul 
ei. 

„Ah, ce puţin lucru e moartea! Se gândea ea; am să 
adorm, şi totul o să se isprăvească!” 

Luă o înghiţitură de apă şi se întoarse cu faţa la perete. 

Gustul acela îngrozitor de cerneală stăruia. 

— Mi-e sete!... Oh! Tare mi-e sete! Suspină ea! 

— Dar ce ai? Zise Charles, întinzându-i un pahar. 

— N-am nimic!... Deschide fereastra... Mă înăbuş! 

Şi o apucă o greață atât de năprasnică, încât de-abia avu 
timp să-şi ia batista de sub pernă. 

— Ila-o! Zise ea repezit. Arunc-o! 

Charles începu s-o întrebe; nu-i răspunse nimic. Stătea 
neclintită, temându-se ca nu cumva cea mai mică mişcare s- 
o facă să verse. Între timp, simţea un frig ca gheaţa care i 
se urca de la picioare până la inimă... 

— Ah, iată că începe! Murmură ea. 

— Ce spui? 

Îşi clătina capul cu o mişcare înceată, plină de spaimă, şi-şi 
tot descleşta mereu fălcile, ca şi cum ar ar fi avut pe limbă 
ceva nespus de greu. La ora 8 începu iar să verse. 

Charles băgă de seamă că în fundul ligheanului era un fel 
de nisip alb prins de pereţii de porțelan. 

— Extraordinar! Ciudat! Repeta el. 


Dar Emma spuse cu glas tare: 

— Nu, te înşeli! 

Atunci, încetişor şi aproape mângâind-o, îi trecu mâna pe 
stomac. Emma scoase un țipăt ascuţit. Charles se dădu 
îndărăt, înspăimântat. 

Pe urmă Emma începu să geamă; la început slab. Un fior 
puternic îi scutură umerii şi deveni mai palidă decât 
cearceaful în care se înfigeau degetele ei crispate. Pulsul 
inegal aproape nu se mai simţea acum. 

Broboane de sudoare se prelingeau pe faţa ei vânătă, care 
părea încremenită în exalaţiile unor aburi metalici. Îi 
clănţăneau dinţii, ochii măriţi priveau pierduţi în jur, şi, la 
tot ce-o întreba, nu răspundea decât dând din cap; zâmbi 
chiar de două-trei ori. Puțin câte puţin, gemetele se înteţiră. 
Îi scăpă un urlet înăbuşit; pretinse că se simte mai bine şi 
că îndată o să se scoale. Începură convulsiile; ţipă. 

— Ah, Doamne, ce cumplit e! 

Charles se aruncă în genunchi lângă pat. 

— Vorbeşte! Ce-ai mâncat? Răspunde, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Şi o privea cu nişte ochi plini de dragoste, cum Emma nu 
mai văzuse niciodată. 

— Ei bine, acolo... Acolo!... Zise ea cu o voce sfârşită. 

Se repezi la birou, rupse sigiliul plicului şi citi cu glas tare: 
Să nu se arunce vina asupra nimănui”... Se opri, îşi trecu 
mâna pe ochi şi mai citi o dată. 

— Cum? Ajutor! Săriţi! 

Şi nu era în stare să facă altceva decât să repete: 
„Otrăvită! Otrăvită!” Felicite alergă la Homais, care umplu 
piaţa cu această veste; doamna Lefranqois o auzi la „Leul de 
aur”; câţiva se sculară din pat ca s-o spună vecinilor şi toată 
noaptea satul fu în picioare. 

Înnebunit, bolborosind, gata să se prăbuşească, Charles se 
învârtea prin odaie. Dădea peste mobile, îşi smulgea părul 
din cap; farmacistul niciodată nu şi-ar fi închipuit că poate 
să existe un spectacol atât de îngrozitor. 


Se întoarse acasă să-i scrie domnului Canivet şi doctorului 
Larivi€re. Îşi pierdea capul; făcu mai mult de cincisprezece 
ciorne. Hippolyte plecă la Neufchâtel, iar Justin goni atât de 
tare calul lui Bovary, încât îl lăsă pe colina Bois-Guillaume 
ţeapăân, pe trei sferturi mort. 

Charles voia să răsfoiască dicţionarul de medicină; nu 
putea să vadă nimic; îi jucau rândurile înaintea ochilor. 

— Fii calm! Zise spiţerul. Trebuie numai să administrăm 
un antidot puternic. Ce otravă a luat? 

Charles îi arătă scrisoarea. Luase arsenic. 

— Dacă-i aşa, zise Homais, va trebui să-i facem analiza. 
Căci el ştia că la orice otrăvire trebuie să se facă o analiză; 
iar celălalt, care nu pricepea, răspunse: 

— Ah! Faceţi! Faceţi, salvaţi-o...! 

Apoi, întorcându-se lângă ea, se prăbuşi pe covor şi 
rămase, plângând, cu capul rezemat pe marginea patului. 

— Nu plânge! Îi spuse Emma. În curând n-am să te mai 
chinuiesc! 

— De ce? Cine te-a silit? 

Emma-i răspunse: 

— Trebuia, dragul meu. 

— Nu erai fericită? E vina mea? Eu totuşi am făcut toti ce 
mi-a stat în putinţă! 

— Da... Adevărat... Tu, tu eşti bun! 

Şi Emma-i trecea mâna, încet, prin păr. Gingăşia acestei 
senzaţii îi sporea tristeţea; simţea toată fiinţa lui 
prăbuşindu-se de disperare la gândul că avea s-o piardă, 
tocmai atunci când, dimpotrivă, Emma îi arăta mai multă 
dragoste ca niciodată; şi nu găsea nimic, nu îndrăznea, nu 
ştia ce să facă, urgenţa unei hotărâri imediate zăpăcindu-l 
cu totul. 

Emma se gândea că sfârşise cu toate trădările, josniciile şi 
cu nenumăratele pofte care o torturau. Acum nu mai ura pe 
nimeni; gândurile ei erau tot mai învălmăşite, ca într-un 
amurg, şi, din toate zgomotele de pe pământ, nu mai auzea 
decât tânguirea mereu întreruptă a acestei sărmane inimi, 


dulce şi nedesluşită, ca ecoul cel din urmă al unei simfonii 
care se aude din ce în ce mai departe. 

— Aduceţi-mi fetiţa, zise ea, ridicându-se în coate. 

— Nu-ţi mai e rău, nu-i aşa? Întreba Charles. 

— Nu! Nu! 

Serioasă şi aproape visând încă, copila apăru în braţele 
slujnicei, în lunga ei cămăşuţă de noapte, din care-i ieşeau 
picioarele goale. Se uita mirată la odaia răvăşită şi clipea 
din ochi, orbită de sfeşnicele lungi, aprinse, de pe mobile. 
Ele-i aduceau aminte fără îndoială de dimineţile de Anul 
Nou sau de lăsata-secului, când, tot aşa, trezită de vreme la 
lumina lumânărilor, venea în patul mamei să-şi primească 
darurile, căci începu să spună: 

— Unde sunt, mamă? 

Şi cum toată lumea tăcea: 

— Dar nu-mi văd pantofiorul! 

Felicite o pleca spre pat, dar fetiţa tot trăgea cu ochii spre 
cămin. 

— L-a luat doica? Întrebă ea. 

Şi, auzind numele doicii, care-o făcea să-şi aducă aminte 
iar de adul-terele şi de cumplitele ei nenorociri, doamna 
Bovary întoarse capul, ca şi cum ar fi simţit dezgustul unei 
alte otrăvi, mai puternice, care-i venea în gură. Berthe 
rămase pe pat. 

— Oh, ce ochi mari ai, mamă! Ce palidă eşti! Ce tare 
asuzi...! 

Emma se uita la dânsa. 

— Mi-e frică! Zise micuța, ferindu-se. 

Emma-i luă mâna să i-o sărute; fetiţa se zbătea. 

— Destul! Luaţi-o de-aici! Strigă Charâes, care plângea în 
alcov. 

Simptomele conteniră apoi un moment; părea mai puţin 
agitată; şi la fiecare cuvânt fără importanţă, la fiecare 
răsuflare puţin mai liniştită, Charles începea să capete 
speranţe. Când, în sfârşit, intră Canivet, se aruncă 
plângând în braţele lui. 


— Ah! Aţi venit! Mulţumesc! Sunteţi atât de bun! Dar totul 
merge mai bine. Uitaţi-vă la ea... 

Confratele nu avu de loc aceeaşi părere, şi, neobişnuind să 
meargă - după cum spunea chiar el - pe ocolite, prescrise 
vomitiv, ca să-i uşureze de tot stomacul. Curând, începu să 
verse sânge. Buzele i se strânseră mai tare. Avea mâinile şi 
picioarele crispate, trupul plin de pete negre, şi pulsu-i 
luneca sub degete ca un fir de aţă întins, ca o strună de 
harpă gata să plesnească. 

Începu apoi să ţipe înfricoşător. Blestema otrava, o 
drăcuia, implora să se grăbească şi dădea la o parte cu 
mâna tot ce bărbatul ei, mai pierdut decât ea, se căznea să-i 
dea de băut. Charles stătea în picioare, cu batista la gură, 
gemând, plângând, sufocat de sughiţurile de plâns care-l 
scuturau din cap până-n picioare; Felicite alerga încolo şi 
încoace prin odaie; Homais, încremenit, ofta adânc, iar 
domnul Canivet, care-şi păstra totdeauna cumpătul, 
începea şi el să se simtă tulburat. 

— Ei, al dracului!... Totuşi... Stomacul a fost golit, şi, din 
moment ce cauza a încetat... 

— Şi efectul trebuie să înceteze, completă Homais, asta-i 
sigur! 

— Dar salvaţi-o! Exclamă Bovary. 

Fără să asculte ce spunea farmacistul, care mai dădu 
drumul la întâmplare unei ipoteze: „Poate că-i un acces 
salvator”, Canivet era gata să-i administreze nişte teriac 
152), când se auziră pocnete de bici; toate geamurile 
zbârnâiră, şi un cupeu-poştalion, tras din răsputeri de trei 
cai plini de noroi până la urechi, apăru deodată la colţul 
halelor. Era doctorul Lariviere. 

Apariţia unui zeu n-ar fi stârnit mai multă vâlvă. Bovary 
ridică mâinile. Canivet se opri brusc, iar Homais îşi scoase 
boneta grecească cu mult înainte de-a intra doctorul. 

Lariviere aparţinea acelei mari şcoli de chirurgie ieşite de 
sub halatul lui Bichat, acelei generaţii, acum dispărută, de 
practicieni filosofi, care, iubindu-şi arta cu o dragoste 


fanatică, o practicau cu patimă şi iscusinţă. Când se înfuria, 
tremura tot spitalul, iar elevii lui îl venerau atât de mult, 
încât, de îndată ce se instalau ca medici, se sileau să-l imite 
pe cât cu putinţă în toate; aşa că, prin oraşele dimprejur, îi 
găseai îmbrăcaţi la fel ca dânsul, cu un pardesiu lung de 
merinos, cu o haină largă şi neagră, ale cărei manşete, 
descheiate, lui îi cădeau puţin peste mâinile cărnoase, nişte 
mâini foarte frumoase, totdeauna fără mănuşi, pentru a fi 
gata parca să se afunde în toate suferinţele. Dispreţuind 
decoraţiile, titlurile şi academiile, primitor, generos ca un 
părinte cu cei săraci şi practicând virtutea fără să creadă în 
ea, ar fi putut trece aproape drept un sfânt dacă ascuţimea 
spiritului său n-ar fi făcut să fie temut ca un diavol. Privirea- 
i, mai tăioasă decât bisturiele lui, îţi intra drept în suflet, şi 
printre afirmaţii şi ascunzişuri pudice, destrăma orice 
minciună. Şi trecea astfel prin viaţă, încărcat de acea 
majestate plină de blândeţe pe care o dă conştiinţa unui 
mare talent, averea şi patruzeci de ani de viaţă de muncă 
fără pată. 

Încruntă sprâncenele chiar din uşă de îndată ce zări faţa 
cadaverică a Emmei, întinsă pe spate, cu gura deschisă. 
Apoi, având aerul că ascultă ce-i spune Canivet, îşi tot 
plimba arătătorul sub nări, repetând: 

— Bine, bine... 

Dar ridică uşor din umeri. Bovary băgă de seamă; se 
uitară unul la altul; şi omul acesta, obişnuit să vadă atâtea 
dureri, nu-şi putu stăpâni o lacrimă care-i căzu pe guleraşul 
de dantelă. 

Voi să se retragă cu Canivet în odaia de alături. Charles 
veni după ei. 

— E foarte rău, nu-i aşa? Dacă i-am pune nişte cataplasme 
cu muştar... Mai ştiu eu ce? Dar găsiţi ceva, 
dumneavoastră, care aţi salvat atâţia! 

Charles îl cuprinse în braţe cu amândouă mâinile, îl privi 
în ochi, lung, îngrozit, implorând, pe jumătate leşinat pe 
pieptul lui. 


— Hai, dragul meu, curaj! Nu se mai poate face nimic. 

Şi doctorul Lariviere se-ntoarse să plece. 

— Plecaţi? 

— O să mă reîntorc. 

Ca şi cum ar fi vrut să dea un ordin surugiului de la 
poştalion, ieşi împreună cu domnul Canivet, care nici el nu 
prea voia s-o vadă pe Emma murind în mâinile lui. 

Farmacistul îi ajunse în piaţă. Prin firea lui, Homais nu se 
putea despărţi de oamenii celebri. Aşa că-l imploră pe 
domnul Lariviere să-i facă deosebita cinste de-a lua masa la 
el. 

Trimise repede să ia nişte porumbei de la „Leul de aur”, 
toate cotletele care mai erau la măcelărie, smântână de la 
Tuvache, ouă de la Lestiboudois, şi spiţerul însuşi ajută să 
fie totul gata, în timp ce doamna Homais spunea, trăgând 
de şireturile camizolului: 

— O să mă scuzaţi, domnule, căci în nenorocitul nostru sat, 
îndată ce nu ştii din ajun... 

— Paharele cu picior! Şopti Homais. 

— Dacă am fi fost măcar într-un oraş, am fi putut să facem 
rost de nişte pulpă umplută. 

— Taci!... Poftim la masă, doctore! 

Găsi de cuviinţă ca, după primele îmbucături, să dea 
câteva amănunte asupra nenorocirii: 

— La început mi s-a părut că e vorba de-o senzaţie de 
uscăciune a faringelui, pe urmă de dureri insuportabile la 
epigastru, de-o superpurgaţie, de comă. 

— Dar cum s-a otrăvit? 

— Nu ştiu, doctore, şi nici nu prea pot să-mi închipui de 
unde a putut să-şi procure acest acid arsenios. 

Justin, care tocmai aducea un teanc de farfurii, începu săi 
tremure. 

— Ce ai? Îl întrebă farmacistul. 

Când auzi asta, băiatul scăpă tot din mâini, cu un zgomot 
asurzitor. 


— Imbecilule! Strigă Homais. Neîndemânaticule! 
Mocăitule! Măgarule! Dar, deodată, stăpânindu-se: Am voit, 
doctore, să încerc o analiză, şi primo, am introdus cu 
băgare de seamă într-un tub... 

— Ar fi fost mai bine, zise doctorul, să-i fi introdus degetele 
în gât. 

Confratele lui tăcea, căci primise adineauri, între patru 
ochi, o săpuneală zdravănă în privinţa emeticului său, aşa 
încât acest Canivet, atât de fudul şi vorbăreţ când a fost 
vorba le piciorul sucit, era în ziua aceea foarte modest; 
zâmbea într-una, aprobând tot. 

Homais se umfla în pene de mândria ce-a avea asemenea 
musafiri, şi ideea că Bovary e atât de nenorocit îi sporea 
oarecum plăcerea când se gândea cu egoism la el însuşi. Şi 
apoi prezenţa doctorului îl înflăcăra. Îşi arăta toată erudiţia, 
vorbea alandala de cantaride, de upas (53), de copacul- 
morţii, de vipere... 

— Ba chiar am citit, doctore, că s-au găsit oameni 
intoxicaţi - de parcă ar fi fost trăsniţi - din cauza unor 
cârnaţi care suferiseră o prea vehementă fumigaţie. Cel 
puţin aşa era scris într-un foarte frumos raport, alcătuit de 
una din celebrităţile noastre farmaceutice, de unul din 
maeştrii noştri, ilustrul Cadet de Gassicourt! 

Doamna Homais îşi făcu apariţia, aducând una din acele 
maşini care se tot clatină şi care se-ncălzesc cu spirt; căci 
Homais ţinea să fiarbă chiar pe masă cafeaua, pe care el 
însuşi o prăjise, o râşnise şi o amestecase. 

— Saccharum, doctore, zise el oferindu-i zahăr. 

Puse apoi să-i aducă jos toţi copiii, curios să aibă părerea 
chirurgului asupra constituţiei lor. 

În sfârşit, când domnul Larivi€re era gata să plece, 
doamna Homais îi ceru o consultaţie pentru soţul ei. | se 
îngroşa sângele adormind în fiecare seară imediat după 
masă. 

— O, nu-s simţurile 154) care-l supără. 


Zâmbind puţin de acest joc de cuvinte neobservat, 
doctorul deschise uşa. Dar farmacia era ticsită de lume, şi 
cu multă greutate putu să se descotorosească de 
respectabilul domn Tuvache, care se temea ca nevastă-sa să 
nu capete o congestie pulmonară, pentru că avea obiceiul 
să scuipe în cenuşă; apoi, de domnul Binet, care suferea 
uneori de-o foame năprasnică, şi de doamna Caron, care 
avea înţepături; de Lheureuzx, care avea amețeli; de 
Lestiboudois, care avea un reumatism; de doamna 
Lefrangois, care avea greţuri. În sfârşit, cei trei cai porniră, 
şi, în general, lumea găsi că doctorul nu fusese de loc 
binevoitor. 

Toată lumea începu sa se uite la domnul Bournisien, care 
trecea prin hale cu sfântul mir. 

Homais, precum îi porunceau principiile lui, asemui pe 
preoţi cu corbii pe care-i atrage mirosul de mort; vederea 
unei feţe bisericeşti îi era personal neplăcută, căci anteriul 
îl făcea să se gândească la giulgiu, şi ura anteriul întrucâtva 
şi de frica giulgiului. 

Cu toate acestea, nedându-se îndărăt de la ceea ce numea 
el misiunea lui, se întoarse la Bovary împreună cu Canivet, 
pe care domnul Lanviere, înainte de a pleca, îl rugase cu 
insistenţă să facă asta; ba chiar, fără aluziile nevestei sale, 
încă ar fi luat cu dânsul şi pe cei doi copii, ca să-i deprindă 
cu împrejurările grele din viaţă, pentru ca asta să le fie o 
lecţie, o pildă, un tablou solemn, care să le rămână mai 
târziu în minte. 

Când intrară, odaia era plină de-o solemnitate jalnică. Pe 
masa de lucru, acoperită cu un şervet alb, erau pe-o tavă de 
argint vreo cinci-şase tampoane de vată lângă un crucifix 
mare, între două sfeşnice aprinse. Cu bărbia în piept, 
Emma deschidea pleoapele peste măsură de tare; şi bietele 
ei mâini se târau pe cearceaf cu acel gest hidos şi blând al 
celor în agonie, care parcă se grăbesc să tragă giulgiul pe 
ei. Alb la faţă ca o statuie şi cu ochii roşii ca nişte cărbuni, 
Charles stătea fără să plângă în faţa ei, la picioarele patului, 


pe când preotul, stând într-un genunchi, murmura ceva în 
şoaptă. 

Ea îşi întoarse capul încet şi păru că se bucură când dădu 
cu ochii deodată de patrafirul violet, regăsind, fără îndoială, 
în mijlocul unei linişti neobişnuite, voluptatea pierdută a 
primelor ei avânturi mistice, laolaltă cu viziuni de fericire 
veşnică ce începeau. 

Preotul se ridică să ia crucifixul; atunci Emma întinse gâtul 
ca cineva căruia-i e sete, şi, lipindu-şi buzele de trupul 
Fiului Domnului, dădu, cu toată puterea ei sfârşită, cea mai 
înfiorată sărutare de dragoste pe care o dăduse vreodată. 
Pe urmă, preotul spuse tare Misereatur şi Indulgentiam, 
muie degetul cel mare de la mâna dreaptă în untdelemn şi 
începu s-o miruie; mai întâi pe ochii care râvniseră atât de 
mult toate măreţiile pământeşti; apoi pe nările lacome de 
adieri calde şi de miresmele dragostei; apoi pe gura care se 
deschisese pentru minciună, care gemuse de trufie şi ţipase 
în desfrâu; apoi pe mâinile care se desfătau la atingerile 
suave, şi, în sfârşit, pe talpa picioarelor, aşa de agere 
odinioară când alerga să-şi potolească dorinţele, şi care de- 
acum nu vor mai umbla. 

Preotul îşi şterse degetele, aruncă în foc bucăţelele de 
vată muiate în untdelemn şi se întoarse să stea lângă 
muribundă, ca să-i spună că acum trebuie să împreune 
suferinţele ei cu cele ale lui Isus Hristos şi să se 
încredinţeze îndurării Domnului. 

Sfârşindu-şi cuvântul de îmbărbătare, încercă să-i pună în 
mână o lumânare sfinţită, simbol al slăvilor cereşti, de care 
în curând avea să fie înconjurată. Prea slăbită, Emma nu 
putu strânge degetele, şi dacă n-ar fi ţinut-o Bournisien, 
lumânarea ar fi căzut jos. 

Nu mai era totuşi atât de palidă, şi chipul ei avea o 
expresie de seninătate, ca şi cum sfânta taină ar fi vindecat- 
0. 

Preotul nu pierdu prilejul de-a atrage luarea-aminte, şi 
chiar îi explică lui Bovary, că, uneori, Domnul prelungea 


viaţa oamenilor când socotea că-i de folos pentru izbăvirea 
lor; şi Charles îşi aduse aminte de ziua când, tot aşa, pe 
moarte, Emma mai fusese împărtăşită. 

„Poate că nu ar trebui să pierdem orice nădejde”, gândi el. 


Într-adevăr, Emma privi jur împrejur, încet, ca cineva care 
se trezeşte dintr-un vis; apoi, cu o voce desluşită, ceru 
oglinda şi rămase câtva timp aplecată deasupra ei, până în 
clipa când lacrimi mari începură să-i curgă din ochi. Atunci 
îşi dădu capul pe spate, scoțând un suspin, şi căzu iar pe 
pernă. 

Pieptul ei începu imediat să gâfâie grăbit. Toată limba îi 
ieşi din gură; ochii, rotindu-se, păleau ca două lămpi care se 
sting, şi ai fi crezut-o moartă dacă coastele nu s-ar fi zbătut 
atât de înspăimântător de repede, scuturate de-o răsuflare 
furioasă, ca şi cum sufletul ei s-ar fi smucit ca să se 
desprindă. Felicite îngenunche în faţa crucifixului, şi chiar 
farmacistul îşi îndoi puţin genunchii, pe când domnul 
Canivet privea vag în piaţă. Bournisien, cu lungu-i anteriu 
negru, care se târa în urma lui prin odaie, începu iar să facă 
rugăciuni, cu fruntea înclinată pe marginea patului. Charles 
sta în genunchi, de cealaltă parte, cu braţele întinse spre 
Emma. Îi luase mâinile şi i le strângea, tresărind la fiecare 
bătaie a inimii, ca un ecou al unei ruine care se prăbuşeşte. 
Pe măsură ce horcăia tot mai tare, îşi grăbea şi preotul 
rugăciunile, care se amestecau cu plânsul înăbuşit al lui 
Bovary, şi uneori dispărea parcă totul în murmurul surd al 
silabelor latineşti, care sunau ca dangătul de înmormântare 
al unui clopot. 

Deodată se auzi pe trotuar un bocănit de saboţi grei şi 
hârşcâitul unui baston; apoi se înălţă o voce, o voce aspră 
care cânta: 

Când arde soarele-n amiază, lubire fetele visează. 

Emma se ridică atunci ca un cadavru pe care l-ar fi 
galvanizat cineva, cu părul despletit, cu ochii ficşi, holbaţi, 
Ca să adune mai cu zor. 

Tot grâul care-a fost cosit, Nanette se-apleacă pe ogor. 

Spre brazda ce l-a dăruit. 

— Orbul! Strigă ea. 

Şi Emma, crezând că vede faţa hidoasă a nenorocitului 
ridicându-se deodată în întunecimile veşnice, ca o spaimă, 


începu să râdă, cu un râs cumplit, fioros, disperat. 

Bătu atunci un vânt nespus, Şi fusta-i flutură în sus. 

Un spasm o abătu iar pe saltea. Toţi se apropiară. Emma 
nu mai era. 

IX. 

Întotdeauna, după moartea cuiva, cei dimprejur rămân ca 
încremeniţi, atât e de greu să înţeleagă prezenţa 
neaşteptată a neantului şi să se resemneze cu credinţa că 
într-adevăr aşa este. Dar când îşi dădu seama că Emma nu 
mai mişcă, Charles se aruncă asupra ei, strigând: 

— Adio! Adio! 

Homais şi Canivet îl scoaseră din odaie. 

— Potoleşte-te! 

— Da, spunea el, zbătându-se, am să fiu cuminte, n-am să 
fac nimic rău. Dar lăsaţi-mă! Vreau s-o văd! E soţia mea! 

Şi începea iar să plângă. 

— Plângi, îi spuse farmacistul, lasă natura în voia ei, asta o 
să te uşureze! 

Mai slab ca un copil, Charles se lăsă dus jos, în sală, şi 
domnul Homais se întoarse imediat la el acasă. 

În piaţă îl opri orbul, care, târându-se până la Yonville cu 
nădejdea de-a căpăta pomăda contra inflamaţiilor, întreba 
pe toţi oamenii de pe stradă unde stătea spiţerul. 

— Ei! Parcă de asta-mi arde mie acum? Ei, atâta pagubă.! 
N-ai decât să vii altă dată! 

Şi intră repede în farmacie. 

Trebuia să scrie două scrisori, să facă o poţiune calmantă 
pentru Bovary, să găsească o minciună ca să nu se afle ca 
Emma s-a otrăvit şi să o publice într-un articol care să 
apară în Fanal, fără a mai pune la socoteală pe cei care-l 
aşteptau ca să afle ce s-a întâmplat; şi când toată lumea din 
Yonville îi auzi povestea cu arsenicul pe care Emma-l luase 
drept zahăr când făcea o cremă de vanilie, Homais se- 
ntoarse iar la Bovary. 

Îl găsi singur (Canivet tocmai plecase), stând într-un 
fotoliu, lângă fereastră, contemplând cu un aer idiot 


lespezile de pe jos din sală. 

— Acum, zise farmacistul, ar trebui să fixaţi 
dumneavoastră ora ceremoniei. 

— De ce? Care ceremonie? Apoi, bâlbâindu-se, îngrozit: O, 
nu, nu-i aşa? Nu, vreau s-o ţin aici! 

Ca să se liniştească, Homais luă o carafă de pe etajeră şi 
începu să ude muşcatele. 

— O, mulţumesc, zise Charles, eşti atât de drăguţ! 

Şi nici nu isprăvi vorba, copleşit de mulţimea amintirilor 
pe care gestul farmacistului i le trezea. 

Atunci, ca să-i mai schimbe gânduriie, Homais socoti că-i 
bine să-i vorbească puţin de horticultură; plantele au nevoie 
de umezeală. Charles înclina capul în semn de aprobare. 

— De altfel, de-acum o să se facă frumos. 

— Ah! Exclama Bovary. 

Nemaigăsind ce să spună, spiţerul începu să dea încet la o 
parte perdeluţele de la geamlăc. 

— Uite, trece domnul Tuvache. 

Charles repetă maşinal: 

— Trece domnul Tuvache. 

Homais nu mai cuteza să-i vorbească iar despre 
dispoziţiile de înmormântare; preotul fu cel care izbuti să-l 
hotărască. 

Charles se închise în cabinetul lui, lua condeiul în mână şi, 
după ce plânse în hohote o bucată de vreme, scrise: „Vreau 
să fie înmormântată în rochia ei de nuntă, cu pantofi albi, cu 
cunună, cu părul despletit pe umeri; trei sicrie, unul de 
stejar, unul de mahon, unul de plumb. Să nu mi se spună 
nimic, voi fi tare. Pe deasupra să se pună o bucată mare de 
catifea verde. Asta mi-i dorinţa. S-o împliniţi.” 

Cei de faţa se mirară mult de ideile romantice ale lui 
Bovary, şi farmacistul se duse îndată să-i spună: 

— Catifeaua aceea mi se pare de prisos. De altfel, şi 
costă... 

— Ce vă priveşte? Ţipă la el Charles. Lăsaţi-mă! Dumneata 
n-o iubeai! Pleacă! 


Preotul îl luă la braţ ca să facă împreună o plimbare prin 
grădină. Îi vorbi despre deşertăciunea celor pământeşti. 
Dumnezeu era mare, bun; trebuie să te supui fără murmur 
poruncilor lui şi chiar să-i mulţumeşti. 

Charles izbucni blestemând: 

— Îl urăsc pe Dumnezeul ăsta al vostru! 

— Duhul răzvrătirii vă mai stăpâneşte încă, spuse preotul, 
oftând. 

Bovary era acum departe. Mergea făcând paşi mari, de-a 
lungul zidului, pe lângă spalier, şi scrâşnea din dinţi, se uita 
în sus, blestemând cerul; dar nici o frunză nu se clinti. 

Burniţa. Charles, care era cu pieptul gol, începu să 
dârdâie; se întoarse şi intră să stea în bucătărie. 

La ora 6 se auzi în piaţă un zgomot de fiare vechi; sosea 
Rindunica; şi Charles rămase cu fruntea lipită de geam, să 
vadă cum coboară toţi călătorii, unul după altul. Felicite îi 
puse pe jos o saltea, în salon; se trânti deasupra şi adormi. 

Deşi filosof, domnul Homais respecta morţii. Aşa că, uitând 
vorbele de manie pe care bietul Charles i le spusese, seara 
veni la el să privegheze moarta, aducând trei volume şi o 
mapă cu hârtie, ca să ia note. 

Domnul Bournisien era acolo, şi la căpătâiul patului, care 
fusese scos din alcov, ardeau două lumânări mari. 

Spiţerul, care nu suferea tăcerea, începu să formuleze 
oarecare imputări la adresa acestei „nefericite femei”; dar 
preotul îi răspunse că acum nu mai rămâne decât să se 
roage pentru ea. 

— Cu toate acestea, începu iar Homais, din două una: sau 
a murit în harul Domnului (cum se exprima biserica), şi 
atunci nu mai are nevoie de rugăciunile noastre; sau a 
murit nepocăită (asta-i, cred, expresia preoțească), şi 
atunci... 

Bournisien îi tăie vorba, răspunzându-i ursuz că şi atunci 
încă trebuia să te rogi. 

— Dar, nu se lasă farmacistul, dacă Dumnezeu ştie toate 
nevoile noastre, ce rost mai au rugăciunile? 


— Cum? Zise preotul. Rugăciunea?! Dumneata nu eşti 
creştin? 

— Să mă ierţi, zise Homais. Eu admir creştinismul. Mai 
întâi, el a eliberat sclavii, a introdus în lume o morală... 

— Nu-i vorba de asta: Toate textele... 

— Oho! Cât despre texte, deschide istoria: se ştie că au 
fost falsificate de iezuiţi! 

Intră Charles şi, înaintând spre pat, dădu încet la o parte 
perdelele. 

Emma avea capul aplecat spre dreapta. Colţul gurii, care 
rămăsese deschisă, era ca o gaură neagră în partea de jos a 
feţei. Degetele mari de la mâini erau îndoite în palmă. Un 
fel de pulbere albă îi pudra genele, iar ochii începeau să-i 
dispară într-o paliditate lipicioasă, care semăna a pânză 
subţire, de parcă nişte păianjeni ar fi ţesut-o deasupra. De 
la sâni până la genunchi, cearceaful făcea o adâncitură, 
ridicându-se apoi la vârful picioarelor; şi Charles avu 
impresia că apăsau peste ea nişte blocuri nesfârşite, o 
greutate uriaşă. 

Ceasul de la biserică sună ora 2... Se auzea murmurul 
sonor al râului care curgea în beznă, la picioarele terasei. 
Din când în când, domnul Bournisien îşi sufla nasul cu 
zgomot, iar Homais scârţâăia din peniță scriind: 

— Hai, prietene dragă, spuse el, du-te de-aici, spectacolul 
acesta îţi rupe inima. 

Îndată ce plecă Charles, farmacistul şi preotul începură iar 
discuţia. 

— Citiţi pe Voltaire! Zicea unul. Citiţi pe d'Holbach, citiţi 
Enciclopedia! 

— Citiţi Scrisorile câtorva evrei portughezi! Zicea celălalt; 
citiţi Rațiunea creştinismului de Nicolas, fost magistrat! 

Se înfierbântau, erau roşii la faţă, vorbeau amândoi 
deodată, fără să se mai asculte unul pe celălalt; Bournisien 
era indignat de-atâta îndrăzneală, Homais se minuna de- 
atâta prostie; şi erau gata să se înjure, când deodată apăru 
iar Charles. Parcă era atras de-o vrajă. Mereu urca scara. 


Se aşeza în faţa Emmei ca s-o vadă mai bine şi se pierdea 
în această contemplare, care era atât de adâncă, încât nici 
nu mai era dureroasă. 

Îi treceau prin minte poveşti despre catalepsie, despre 
miracole prin magnetism; şi-şi spunea că dacă ar voi din 
toate puterile, ar izbuti poate s-o învie. O dată chiar se 
aplecă asupra ei şi o chemă încetişor: „Emma! Emma!” 
Suflarea lui puternică făcu să tremure pe perete flacăra 
lumânărilor. 

În zorii zilei sosi doamna Bovary-mama; îmbrăţişând-o, 
Charles izbucni iar în plâns. Maică-sa căută, aşa cum 
încercase şi farmacistul, să-i spună că face prea mari 
cheltuieli cu înmormântarea. Charles se înfurie atât de tare, 
încât ea tăcu; o însărcină apoi să se ducă îndată la oraş, să 
cumpere tot ce trebuia. 

Charles rămase singur toată după-amiaza; pe Berthe o 
duseseră la doamna Homais, iar Felicite stătea sus, în 
cameră, cu tuşa Lefranqois. 

Seara veniră să-l vadă. Se scula, strângea mâinile fără sa 
poată scoate o vorbă, pe urmă se aşeza iar jos lângă ceilalţi, 
care stăteau roată în faţa căminului. Cu capul în jos, picior 
peste picior, bâţăiau din glezne, oftând adânc din când în 
când; şi fiecare se plictisea neînchipuit de tare; şi totuşi 
niciunul nu voia să plece el mai înainte. 

La ora 9 dimineaţa, când Homais veni iar (de două zi! E 
numai pe el îl vedeai prin piaţă), era încărcat cu o grămadă 
de camfor, de smirnă şi de mirodenii. Aducea şi un borcan 
plin cu clor, să alunge miasmele. Când intră, servitoarea, 
doamna Lefranqois şi doamna Bovary-mama se învârteau în 
jurul Emmei, terminând cu îmbrăcatul; traseră apoi voalul 
lung şi ţeapăn, care o acoperi până peste pantofii de satin. 

Felicite bocea: 

— Vai, stăpâna mea, stăpâna mea, sărăcuţa...! 

— Uitaţi-vă la dânsa, spunea hangiţa suspinând, ce 
drăgălaşă-i încă! Dacă nu-ţi vine sa juri că acuşi se scoală! 

Pe urmă se aplecară să-i pună cununa. 


Trebuiră să-i ridice puţin capul, şi atunci un val de lichid 
negru îi ieşi din gură, ca şi cum ar fi vărsat. 

— Ah! Dumnezeule! Băgaţi de seama la rochie! Strigă 
doamna Lefranqois. Pune mâna! Îi spuse farmacistului. Nu 
cumva ţi-e frica? 

— Frică, mie? Răspunse el, ridicând din umeri. Ţi-ai găsit! 
Am văzut eu altele şi mai şi la „H6tel-Dieu” (557, când 
eram student la farmacie! Făcea punch în amfiteatrul de 
disecţie! Un filosof nu se sperie de neant; ba chiar, am spus- 
o de atâtea ori, am de gând să-mi las prin testament trupul 
la un spital, să servească mai târziu ştiinţei. 

Când sosi preotul, întrebă cum se mai simte domnul; şi 
după ce spiţerul îi răspunse, adăugă: 

— Ştiţi, lovitura este încă prea proaspătă! 

Homais îi spuse atunci că trebuie să fie fericit pentru că 
nu-i şi el expus ca alţii să-şi piardă o tovarăşă iubită; de 
unde se iscă o discuţie asupra celibatului preoţilor. 

— Căci, spunea farmacistul, nu-i firesc ca un bărbat să se 
lipsească de femei! S-au văzut crime... 

— Ei, păcatele mele, exclamă preotul, cum vrei dumneata 
ca un individ căsătorit să poată păstra, bunăoară, secretul 
spovedaniei? 

Homais se ridică contra spovedaniei. Bournisien o apăra, 
oprindu-se asupra îndreptărilor morale pe care le înfăptuia. 
Povesti tot felul de anecdote cu hoţi care s-au făcut deodată 
oameni cumsecade. Nişte militari, când s-au apropiat de 
confesional ca să se spovedească, au simţit cum li se 
despăienjenesc ochii. La Fribourg era un preot calvinist... 

Tovarăşul lui dormea. Apoi, simțind că se cam înăbuşă în 
atmosfera prea grea din odaie, deschise fereastra, şi 
farmacistul se trezi. 

— Hai, trage puţin tabac! Îi zise el. Hai, asta-ţi mai alungă 
somnul. 

Undeva, departe, se auzeau nişte câini urlând. 

— Auziţi cum urlă un câine? Zise farmacistul. 


— Se spune că ei presimt moartea, răspunse preotul. Ca şi 
albinele, care fug din stup când moare cineva. 

Homais nu se mai agăţă de aceste prejudecăţi, căci 
adormise iar. 

Domnul Bournisien, mai voinic, continuă o bucată de 
vreme să mişte încetişor buzele; apoi, pe nesimţite, îşi lăsă 
bărbia în piept, scăpă din mână cartea groasă şi neagră şi 
se puse pe sforăit. 

Stăteau faţă în faţă, cu burta înainte, cu faţa buhăită, cu 
un aer îmbufnat, împăcaţi, în sfârşit, în aceeaşi slăbiciune 
omenească după atâtea neînţelegeri; şi erau tot atât de 
nemişcaţi ca şi cadavrul de-alături, care avea aerul că 
doarme. 

Când intră, Charles nu-i trezi. Era pentru ultima oară. 
Venea să-şi ia rămas bun pentru totdeauna. 

Plantele aromatice tot mai fumegau, şi rotocoale de abur 
albăstrui se amestecau la marginea ferestrei cu ceața care 
intra de-afară. Se zăreau câteva stele, şi noaptea era calma. 

Din lumânări cădeau lacrimi mari de ceară pe 
cearceafurile de pe pat. Charles se uita cum ard, obosindu- 
şi ochii la licărirea flăcării lor galbene. 

Ape de lumină, schimbătoare, tremurau pe rochia de satin, 
albă ca un clar de lună. Emma dispărea dedesubt; şi 
Charles avu impresia că, împrăştiindu-se în jurul ei, Emma 
se pierdea nedesluşit în lucrurile ce o înconjurau, în tăcere, 
în noapte, în vântul care adia, în miresmele jilave care se 
ridicau. 

Apoi, deodată, o vedea în grădina de la Tostes, pe bancă, 
lângă gardul de mărăcini, sau la Rouen, pe străzi, în pragul 
casei lor, în curtea de la Bertaux. Mai auzea şi acum râsul 
flăcăilor veseli care jucau sub meri; parfumul părului ei 
umplea odaia, şi rochia ei foşnea, în braţele lui, pârâind ca 
scânteile. Era aceeaşi rochie cu care-i acum! 

Stătu multă vreme aşa, amintindu-şi fericirile de altădată, 
atitudinile ei, gesturile ei, timbrul vocii ei. După un acces de 


disperare, venea altul, şi altul, mereu, fără contenire, ca 
valurile unui flux năvalnic. 

Avu o curiozitate îngrozitoare: încetişor, cu vârful 
degetelor, palpitând, ridică voalul. Dar scoase un țipăt de 
spaima, şi ceilalţi doi se treziră. Îl duseră jos, în sală. 

După asta, veni Felicite, să spună ca domnul cerea o şuviţă 
de păr. 

— 'Taie! Îi răspunse spiţerul. 

Şi cum fata nu îndrăznea, se apropie el, cu foarfecele în 
mână. 'Tremura aşa de tare, încât îi înţepă pielea de la 
tâmple în câteva locuri. În cele din urmă, stăpânindu-şi 
emoția, tăie din belşug de două-trei ori la întâmplare, 
lăsând nişte semne albe în frumuseţea aceea de păr negru. 

Farmacistul şi preotul se adânciră iar în îndeletnicirile lor, 
trăgând din timp în timp câte-un pui de somn, pentru ca să 
dea vina unul pe altul de câte ori se trezeau. Atunci domnul 
Bournisien mai stropea cu agheasmă pe jos, prin odaie, iar 
Homais arunca puţin clor. 

Felicite avea grijă să le pună pe scrin o sticlă de rachiu, o 
bucată de brânză şi un cozonac mare. Aşa că, pe la 4 
dimineaţa, spiţerul, care nu mai putea, spuse oftând: 

— Zău că aş mai prinde puteri cu plăcere! 

Preotul nu se lăsă rugat; ieşi ca să-şi spună liturghia şi se 
întoarse; apoi se puseră pe mâncat şi pe ciocnit, tot rânjind 
câte puţintel, fără să ştie de ce, stârniţi de acea vagă veselie 
care ne apucă după lungi momente de tristeţe; iar la 
ultimul păhăruţ, preotul îi spuse farmacistului, bătându-l pe 
umăr: 

— Până la urmă o să ne înţelegem! 

Jos, în vestibul, întâlniră lucrătorii care soseau. Şi, timp de 
două ceasuri, Charles avu de îndurat chinul bătăilor de 
ciocan care răsunau în scânduri. O aşezară apoi în 
coşciugul ei de stejar, pe care-l băgară în celelalte două; 
dar cum coşciugul era prea larg, au trebuit să umple 
golurile cu nişte lână dintr-o saltea. În sfârşit, când cele trei 
capace fură geluite, bătute în cuie, încheiate, sicriul fu 


expus în faţa uşii; toată casa fu deschisă, şi oamenii din 
Yonville începură să vină buluc. 

Sosi şi moş Rouault. Când zări doliul, leşină în piaţă. 
X. 

Moş Rouault nu primise scrisoarea farmacistului decât 
treizeci şi şase de ore după eveniment; şi având în vedere 
sensibilitatea lui, domnul Homais o întocmise aşa fel, încât 
era cu neputinţă de ştiut la ce să se aştepte. 

Bătrânul căzu mai întâi ca lovit de dambla. Pe urmă 
înţelese că nu era moartă, dar că putea să fie... În cele din 
urmă îşi puse bluza, îşi luă pălăria, îşi prinse un pinten la 
pantof şi porni în goană; şi, cât ţinu drumul, moş Rouault, 
gâfâind, se tot frământa de grijă. O dată chiar a trebuit să 
descalece. Nu mai vedea înaintea ochilor, auzea glasuri în 
jurul lui; simţea că înnebuneşte. 

Se crăpa de ziuă. Zări trei găini negre dormind într-un 
copac; tresări înspăimântat de acest semn rău. Atunci 
făgădui Sfintei Fecioare trei patrafire pentru biserică şi că 
va merge desculţ de la cimitirul din Bertaux până la 
paraclisul din Vassonville. 

Intră în Maromme, chemând de departe pe rândaşii de la 
han, îmbrânci uşa cu umărul, se repezi la sacul cu ovăz, 
turnă în iesle o sticlă de cidru dulce şi încălecă iar căluţul, 
care prinse a scăpăra din potcoave. 

Îşi zicea că, fără îndoială, au să o scape, că doctorii au să-i 
găsească leac. Îi trecură prin minte toate vindecările 
miraculoase despre care auzise. 

Apoi îi apărea moartă. Era acolo, în faţa lui, întinsă pe 
spate, în mijlocul drumului. Trăgea de frâu, şi vedenia 
pierea. 

La Quincampoix, ca să prindă curaj, bău trei cafele una 
după alta. 

Se gândi că, poate, când i-au scris, au greşit numele. 
Căută scrisoarea în buzunar, o găsi, dar nu-ndrăzni să o 
desfacă. 


Ajunse să presupună că era, poate, vreo păcăleală, vreo 
răzbunare a cuiva, vreo născocire de chefliu; şi, de altfel, 
dacă ar fi murit, s-ar fi aflat. Dar nu, priveliştea era ca- 
ntotdeauna: cerul era albastru, copacii se legănau; trecu o 
turmă de oi. Zări satul; lumea-l văzu gonind aplecat tare pe 
calul pe care-l bătea cumplit şi de pe ale cărui chingi 
începuse să picure sânge. 

Când îşi veni în fire, se prăbuşi plângând în braţele lui 
Bovary: 

— Fata mea! Emma! Copilul meu! Ce-a fost...? 

Iar celălalt îi răspundea cu hohote de plâns: 

— Nu ştiu, nu ştiu! A fost un blestem! 

Spiţerul îi despărţi. 

— Amănuntele astea groaznice sunt de prisos. Am să-i 
spun eu dumnealui. Uite că vine lumea. Puţină demnitate, 
ce dracu! Fiţi mai filosofi! 

Bietul Charles voi să pară tare şi repetă de mai multe ori: 

— Da... Curaj! 

— Ei bine, spuse bătrânul, o să am, dracu să mă ia! Am s-o 
petrec până la capăt. 

Clppotele începură să bată. Totul era gata. Porniră. Şi, 
stând alături într-o strană, văzură trecând încolo şi încoace 
prin faţa lor pe cei trei cântăreţi care psalmodiau. Şarpele 
156) fluiera din răsputeri. Domnul Bournisien, în odăjdii, 
cânta piţigăiat; se prosterna în faţa altarului, ridica mâinile, 
întindea braţele în lături. Lestiboudois umbla prin biserică 
cu rigla lui de os de balenă; sicriul era pus lângă strană 
între patru rânduri de lumânări. Lui Charles îi venea să se 
scoale şi să sufle în ele. Căuta totuşi să-şi întărească 
credinţa, să se avânte în speranţa unei vieţi în care o va mai 
vedea. Îşi închipuia că Emma plecase într-o călătorie 
undeva, departe de tot, de demult. Dar când se gândea că 
ea era acolo înăuntru şi că totul se sfârşise, că aveau s-o 
vâre în pământ, îl apuca o furie sălbatică, cumplită, 
disperată. Uneori credea că nu mai simte nimic; şi se 


bucura de aceasu alinare a suferinţei lui, mustrându-se 
totodată că-i un ticălos. 

Pe lespezi se auzi bocănitul sec al unui baston cu vârful de 
fier, care bătea regulat. Zgomotul acesta venea din fund şi 
se opri brusc în părţile laterale ale bisericii. Un om într-o 
vestă groasă, cafenie, îngenunche cu greu. Era Hippolyte, 
băiatul de prăvălie de la „Leul de aur”. Îşi pusese proteza 
cea nouă. 

Unul dintre cântăreţi începu să facă ocolul bisericii, să 
strângă obolul, şi-n tava de argint sunau bani grei, unul 
după altul. 

— Dar grăbiţi-vă! Sufăr, nu mai pot! Strigă Bovary, 
aruncându-i mânios o piesă de cinci franci. 

Omul bisericii îi mulţumi, făcând o adâncă plecăciune. 

Cântau, îngenuncheau, iar se ridicau; nu se mai isprăvea! 
Îşi aduse aminte că o dată, la început, au asistat împreună 
la o slujbă şi că au stat de cealaltă parte, la dreapta, lângă 
perete. Clopotul începu iar. Scaunele începură să fie date la 
o parte. Cioclii trecură trei bețe pe sub sicriu, şi se ieşi din 
biserică. 

Atunci Justin apăru în pragul farmaciei. Dar intră imediat, 
palid, clătinându-se. 

Lumea stătea pe la fereşti, să vadă cortegiul trecând. 
Charles mergea în frunte, ţinându-se drept. Îşi luase un aer 
de om curajos şi saluta dând din cap pe cei care, ieşind pe 
uliţă sau pe poartă, se înşirau în convoi. Cei şase oameni, 
câte trei de fiecare parte, făceau paşi mici, gâfâind puţin. 
Preoţii, cântăreții şi cei doi copii de la strană recitau De 
profundis; şi glasurile lor, ridicându-se şi coborându-se 
melodios, răsunau până departe pe câmp. Câteodată 
dispăreau la cotitura cărării; dar crucea cea mare de argint 
se vedea mereu înălțându-se printre copaci. 

Femeile mergeau în urmă, în mantii negre, cu glugile pe 
spate; aveau în mână câte-o lumânare groasă, aprinsă, şi 
Charles simţea că leşină de-atâtea rugăciuni nesfârşite, de- 
atâtea făclii şi de mirosul searbăd de ceară şi de sutană. 


Adia o boare răcoroasă, secara şi rapiţa erau înverzite, 
picături de rouă tremurau pe gardurile de mărăcini de pe 
marginea drumului. Zarea era plină de tot felul de zgomote 
vesele: zdrâăngănitut unei căruţe care mergea, departe, 
prin făgaşuri; cucurigul unui cocoş sau tropăitul unui mânz 
care se vedea alergând pe sub meri. Pe cerul senin pluteau 
nori trandafirii ca nişte pete; luminiţe albăstrii cădeau pe 
colibele acoperite cu irişi; Charles recunoştea din mers 
curţile. Îşi aducea aminte de dimineţi ca asta, când, după o 
vizită la vreun bolnav, ieşea din ogradă şi se întorcea la 
nevastă-sa. 

Giulgiul negru, presărat cu lacrimi albe, se ridica din când 
în când, descoperind coşciugul. Obosiţi, cioclii mergeau mai 
încet, şi sicriul înainta cu zguduituri necontenite, ca o 
şalupa legănată la fiecare val. 

Ajunseră. 

Bărbaţii merseră mai departe, până-n vale, până într-un 
loc în iarbă, unde era săpată groapa. 

Se înşirară jur împrejur; şi pe când preotul vorbea, 
pământul roşu, aruncat pe margini, curgea pe la colţuri 
necontenit, fără să se-audă. 

Apoi, după ce potriviră cele patru funii, împinseră 
coşciugul deasupra. Charles se uită cum coboară. Cobora 
mereu. 

În sfârşit, se auzi o izbitură; funiile fură trase înapoi, 
scârţâind. Atunci Bournisien luă lopata pe care i-o întindea 
Lestiboudois; cu mâna stângă, în timp ce tot stropea cu 
dreapta, împinse cu putere o lopată bună de pământ; şi 
lemnul sicriului, izbit de bulgări, scoase acel vuiet 
îngrozitor, care rămâne-n noi ca răsunetul veşniciei. 

Preotul trecu sfeştocul celui de-alături, care nu era altul 
decât domnul Homais. El îl scutură foarte grav, apoi îl 
întinse lui Charles, care se înfundă până la genunchi în 
grămada de pământ, din care începu să arunce cu pumnii în 
groapă, strigând: „Adio!” Îi trimitea sărutări; se târa spre 
groapă, ca să-l înghită o dată cu ea. 


Îl luară de-acolo; şi, în curând, se potoli, simțind poate, ca 
toţi ceilalţi, vaga mulţumire de a se fi isprăvit odată. 

Pe drum, la întoarcere, moş Rouault începu să fumeze, 
tacticos, o pipă; ceea ce Homais, în sinea lui, socoti că nu e 
prea cuviincios. Mai băgă de seamă că domnul Minet nu 
venise, că Tuvache „o ştersese” după slujbă, şi că Theodore, 
servitorul notarului, purta o haină albastră, „ca şi cum nu s- 
ar fi putut găsi o haină neagră, aşa cum se obişnuieşte, ce 
dracu!” Şi ca să le spună şi celorlalţi toate astea, mergea de 
la un grup la altul. 'Toţi deplângeau moartea Emmei, dar 
mai ales Lheureux, care nu lipsise de la înmormântare. 

— Biata cuconiţă! Ce durere pentru bărbatul ei! 

Spiţerul începu iar: 

— Ştiţi că dacă n-aş fi fost eu, s-ar fi dedat la un atentat 
funest împotriva lui însuşi! 

— O persoană atât de bună! Şi când mă gândesc că am 
văzut-o chiar sâmbăta trecută în prăvălie la mine! 

— N-am avut o clipă de răgaz, zise Homais, să pregătesc şi 
eu câteva cuvinte pe care să i le spun la mormânt. 

Întorcându-se acasă, Charles se dezbrăcă, iar moş Rouault 
îşi călcă bluza cea nouă. Era nouă, şi, cum în drum îşi 
ştersese de multe ori ochii cu mânecile, vopseaua-i ieşise pe 
faţă; iar dârele lacrimilor se cunoşteau ca nişte linii pe 
stratul de praf de pe ea. 

Doamna Bovary-mama era cu ei. Toţi trei tăceau. În cele 
din urmă, bătrânul oftă: 

— 'Ţi-aduci aminte, prietene, că am venit la Iostes odată, 
când ai pierdut-o pe prima răposată? Pe-atunci puteam să 
te mângăâi! Găseam ce să spun; dar acum... Apoi, cu un 
geamăt prelung, care-i zgudui tot coşul pieptului: Ah, vedeţi 
dumneavoastră, s-a isprăvit cu mine! Am văzut cum mi s-a 
dus nevasta... După aceea fecioru-meu... Şi azi, uite, fiică- 
mea! 

Voi să se întoarcă imediat la Bertaux, spunând că n-o să 
poată dormi în casa asta. Refuză chiar să-şi vadă nepoata. 


— Nu, nu, prea m-ar îndurera! S-o sărutaţi numai mult din 
parte-mi! Cu bine!... Eşti un băiat cumsecade! Şi apoi, n-am 
să uit niciodată asta, cum îi zice, adăugă el bătându-se pe 
coapsă. Nu te teme, o să primeşti şi de-aci înainte curca 
dumitale! 

Dar când ajunse pe creasta dealului, întoarse capul şi privi 
în urmă, aşa cum îl întorsese altădată pe drumul Saint- 
Victor, când se despărţise de ea. Ferestrele din sat erau 
toate roşii ca focul în razele piezişe ale soarelui care 
apunea pe câmp. Îşi puse mâna streaşină la ochi şi zări la 
orizont un loc împrejmuit de ziduri, unde copacii, ici şi colo, 
erau ca nişte pete negre printre pietre albe, apoi îşi urmă 
drumul, în trap mărunt, căci căluţul şchiopăta. 

Cu toată oboseala, Charles şi mama sa stătură seara mult 
timp de vorbă, despre vremea de altădată şi despre viitor. 
Ea avea să vină să stea la Yonville, avea să se ocupe de 
gospodărie, pentru totdeauna. Se arătă iscusită şi 
mângâietoare, bucurându-se în sinea ei că recâştiga o 
dragoste care de atâţia ani îi scăpa. Bătu miezul nopţii. 
Satul era cufundat în tăcere ca de obicei, iar Charles, treaz, 
se gândea mereu la dânsa. 

Rodolphe, care, ca să se mai distreze, cutreierase pădurea 
toată ziua, dormea liniştit în castelul lui; iar Leon, dincolo, 
dormea şi el. 

Era însă unul care, la ceasul acela, nu dormea. 

Pe mormânt, între brazi, plângea în genunchi un copil; şi 
pieptul lui, sfâşiat de durere, suspina adânc în întuneric, 
sub apăsarea unei neţărmurite păreri de rău, mai blând 
decât luna şi mai nepătruns decât noaptea. Deodată poarta 
de fier scârţâi. Era Lestiboudois; venise să-şi ia sapa, pe 
care-o uitase mai înainte. Îl recunoscu pe Justin care sărea 
zidul, şi atunci îşi dădu seama cine era răufăcătorul care-i 
fura cartofii. 

XI. 

A doua zi Charles ceru să-i aducă fetiţa. Berthe întrebă de 

mama ei. | se răspunse că era plecată, că are să-i aducă 


jucării. Berthe mai întrebă de câteva ori, apoi, cu timpul, nu 
se mai gândi la asta. Veselia acestui copil îl mâhnea pe 
Bovary şi trebuia să îndure nesuferitele consolări ale 
farmacistului. 

Chestiunile băneşti începură iar în curând. Domnul 
Lheureusx îl asmuţi din nou pe prietenul său Vincart, iar 
Charles se obligă să plătească sume enorme, căci nu voi să 
audă de vânzarea celei mai mici mobile care-i aparținuse ei. 
Maică-sa era disperată de asta. Charles se indignă şi mai 
tare decât ea. Se schimbase cu totul. Bătrâna plecă de la 
dânsul. 

Atunci fiecare începu să profite. Domnişoara Lempereur 
ceru să-i plătească lecţiile pe şase luni, deşi Emma nu luase 
niciodată niciuna (cu toată factura aceea achitată pe care i- 
o arătase lui Bovary): se înţeleseseră între ele; cel care îi 
împrumuta cărţi ceru abonamentul pe trei ani: tuşa Rollet 
ceru costul mărcilor pentru vreo douăzeci de scrisori; şi 
cum Charles voia explicaţii, ea avu delicateţea să-i 
răspundă: 

— A, eu nu ştiu nimic! Îşi avea treburile ei. 

De câte ori plătea câte o datorie, Charles credea că de- 
acum s-a isprăvit cu ele. Dar apăreau altele, necontenit. 

Ceru să i se plătească restanţele de onorarii pentru 
vechile vizite. 1 se arătară scrisorile pe care nevastă-sa le 
trimisese. Trebui atunci să ceară scuze. 

Felicite purta acum rochiile doamnei; nu pe toate, căci 
Charles păstrase vreo câteva, pe care se ducea sa le vadă în 
odaia de toaletă, unde se încuia; Felicite avea aproape 
aceeaşi talie: de multe ori Charles, văzând-o de la spate, 
avea o iluzie şi striga: 

— Oh, stai, stai! 

Dar, de Rusalii, Felicite dispăru din Yonville, răpită de 
Theodore, furând tot ce mai rămăsese ca îmbrăcăminte. 

Cam în timpul acela, doamna Dupuis-văduva avu onoarea 
să aducă la cunoştinţa lui Charles „căsătoria domnului Leon 
Dupuis, fiul ei, notar la Yvetot, cu domnişoara Leocadie 


Lebeuf din Bondeville”. Printre cuvintele de felicitare pe 
care i le adresă, Charles scrise această frază: „Ce mult s-ar 
fi bucurat biata mea soţie!” 

Într-o zi când, rătăcind fără nici un scop anumit prin odăi, 
urcase până în podul casei, simţi sub pantof un cocoloş de 
hârtie fină. Îl desfăcu şi citi: „Curaj, Emma! Curaj! Nu vreau 
să-ţi nenorocesc viaţa.” Era scrisoarea lui Rodolphe, căzută 
pe jos între lăzi, care rămăsese acolo şi pe care vântul 
furişat prin lucarnă o suflase pe uşă. Şi Charles rămase 
încremenit şi cu gura căscată, în acelaşi loc unde odinioară, 
şi mai albă la faţă decât el, Emma, disperată, voise să 
moară. În cele din urmă, pe pagina a doua, jos, descoperi 
un R scris mărunt. Cine să fie? Îşi aminti de vizitele dese ale 
lui Rodolphe, de brusca lui dispariţie şi de aerul jenat pe 
care-l avusese când l-a întâlnit de două-trei ori după aceea. 
Dar tonul respectuos al scrisorii îl amăgi. 

„Poate că s-au iubit platonic”, îşi spuse el... 

De altfel, Charles nu era dintre cei care adâncesc 
lucrurile; sta la îndoială în faţa probelor, şi gelozia lui 
şovăitoare se pierdu în durerea-i fără margini. 

„Trebuie să fi fost adorată”, îşi spunea el. Cu siguranţă că 
toţi bărbaţii o doriseră. Din cauza asta îi păru şi mai 
frumoasă; şi-n el născu o dorinţă de fiecare clipă, o dorinţă 
furioasă, care-i înflăcăra disperarea şi care era nemărginită 
pentru că acum nu se mai putea împlini. 

Ca să-i placă Emmei, ca şi cum ea ar mai fi trăit, începu să 
aibă şi el preferinţele şi ideile ei; îşi cumpără cizme de lac şi 
luă obiceiul de-a purta cravate albe. Îşi dădea cu cosmetic 
pe mustăţi, şi ca şi ea, semnă poliţe. Emma-l corupea de 
dincolo de mormânt. 

Fu nevoit să-şi vândă argintăria, bucată cu bucată, apoi 
vându mobilele din salon. Toate odăile se descompletară: 
camera ei, însă, rămase ca şi altădată. Seara, după masă, se 
urca acolo. Împingea masa rotundă înaintea căminului şi 
apropia fotoliul ei. Se aşeza în faţa lui. Într-unul din 


sfeşnicele aurite ardea o lumânare. Lângă el, Berthe colora 
nişte stampe. 

Bietul om suferea să o vadă atât de prost îmbrăcată, cu 
ghetuţele fără şireturi şi cu bluza ruptă până la şold, căci 
fetei în casă nici nu-i păsa de asta. Dar era atât de dulce, de 
drăguță şi îşi înclina căpşorul cu atâta graţie, lăsând să-i 
cadă pe obrajii roz tot păru-i blond, că-l copleşea o 
nemărginită desfătare - plăcere amestecată cu amărăciune, 
ca acele vinuri prost făcute care au un miros de răşină. Îi 
dregea jucăriile, îi făcea din carton păpuşi pe sfori, sau 
cosea la loc burta crăpată a păpuşilor. Apoi, dacă dădea cu 
ochii peste besacteaua de lucru, de-o panglică rătăcită sau 
chiar de-un ac rămas în vreo crăpătură a mesei, rămânea 
pe gânduri şi părea atât de trist, că se întrista şi ea. 

Nimeni nu mai venea să-i vadă; căci Justin fugise la Rouen, 
unde se făcuse băiat de băcănie, iar copiii spiţerului veneau 
din ce în ce mai rar la fetiţă. Domnul Homais, având în 
vedere deosebirea condiţiilor lor sociale, nu se mai 
sinchisea de prietenia lor. 

Orbul, pe care nu izbutise să-l vindece cu pomada lui, se 
întorsese pe colina Bois-Guillaume, unde atâta a istorisit 
călătorilor cum farmacistul n-a izbutit să-l lecuiască, încât 
Homais, când se ducea la oraş, se ascundea după perdelele 
diligenţei, ca să nu mai dea cu ochii de el. Îl ura de moarte; 
şi, în interesul propriului său renume, voind să scape de el 
cu orice chip, porni împotriva orbului un atac indirect, în 
care se vedeau şi profunzimea inteligenţei lui, şi ticăloşia 
vanităţii sale. Timp de şase luni în şir puteai citi în Fanal de 
Rouen articole de felul acesta: „Ioţi cei care se îndreaptă 
spre mănoasele meleaguri ale Picardiei au observat, fără 
îndoială, pe colina Bois-Guillaume un nenorocit atins de o 
groaznică plagă facială. Te plictiseşte, nu te lăsa-n pace şi 
stoarce un adevărat impozit de la călători. Mai suntem oare 
pe vremea monstruoasă a evului mediu, când se îngăduia 
vagabonzilor să-şi arate prin pieţele noastre publice lepra şi 
scrofuleie aduse din cruciade?” 


Sau: „Cu toate legile contra vagabondajului, împrejurimile 
marilor noastre oraşe continuă să fie bântuite de bande de 
cerşetori. Îi vezi umblând câte unul, şi aceştia nu sunt, 
poate, cei mai puţin periculoşi. Ce fac edilii noştri?” 

Pe urmă, Homais născocea tot felul de întâmplări: „leri, pe 
colina Bois-Guillaume, un cal sperios...” şi urma istorisirea 
unui accident întâmplat din pricina orbului. 

Şi lucră aşa de bine, încât orbul fu pus la bască. Dar îi 
dădură drumul. Orbul îşi începu iar meseria. Homais începu 
iar şi el. O adevărată luptă! Homais ieşi învingător, căci 
inamicul său fu condamnat la internare pe viaţă într-un azil. 

După izbânda asta, prinse curaj; şi din ziua aceea n-a mai 
fost în district câine călcat, şură arsă, femeie bătută, pe 
care să nu le fi adus de îndată la cunoştinţă publicului, 
mereu călăuzit de dragostea de progres şi ura contra 
preoţilor. Făcea comparații între şcolile primare şi călugării 
ignorantini, scoțând la iveală superioritatea celor dintâi; cu 
ocazia unei danii de o sută de franci făcută bisericii, 
amintea de Noaptea Sfântului Bartolomeu şi dădea pe faţă 
abuzuri, umplea lumea cu vorbe de duh. Aşa le spunea el. 
Homais săpa pe unul şi pe altul: devenea periculos. 

Cu toate acestea, se înăbuşea în limitele strâmte ale 
jurnalismului, şi în curând simţi nevoia să scrie o carte, o 
operă! Alcătui atunci o Statistică generală a cantonului 
Yonvitte, urmată de observaţii climatologice, şi statistica îl 
împinse spre filosofie. Se ocupă de probleme mari: de 
problema socială, de moralizarea claselor sărace, de 
piscicultură, de cauciuc, de căile ferate etc. Ajunse să-i fie 
ruşine că-i burghez. Făcea pe artistul, fuma! Îşi cumpără 
două statuete şic, „Pompadour”, ca să-şi împodobească 
salonul. 

Nu se lăsă de farmacie, dimpotrivă! Se ţinea la curent cu 
descoperirile. Urmărea intensa circulaţie a ciocolatei. A fost 
primul care a adus choca şi revalentia în Sena Inferioară, îl 
apucă entuziasmul pentru lanţurile hidroelectrice 
„Pulvermacher”; şi chiar el începu să poarte unul; iar seara, 


când îşi scotea jiletca de flanelă, doamna Homais rămânea 
încremenită în faţa spiralei de aur sub care soţul ei nici nu 
se mai vedea şi se simţea de doua ori mai înflăcărată pentru 
acest bărbat mai ferecat decât un scit şi strălucitor ca un 
mag. 

Avu idei frumoase cu privire la monumentul Emmei. La 
început propuse un trunchi de coloană cu o draperie, după 
aceea o piramidă, apoi un templu al Vestei (57), un fel de 
rotondă... Sau mai degrabă, un morman de ruine”. Şi, în 
toate planurile, Homais nu renunţa nici în ruptul capului la 
salcia plângătoare, pe care o socotea drept simbolul nelipsit 
al tristeţii. 

Se duse cu Charles la Rouen, să vadă pietre mortuare la 
un antreprenor de pompe funebre, împreună cu un pictor, 
un anume Vaufrylard, prieten cu Bridoux, care tot timpul 
făcea calambururi. În sfârşit, după ce cercetă vreo sută de 
desene, spuse să-i facă un deviz şi se mai duse o dată la 
Rouen. Charles se hotări pentru un mausoleu care, pe cele 
două feţe principale, trebuia să aibă „un geniu ţinând o 
făclie stinsă”. 

Cât priveşte inscripţia, Homais nu găsea nimic mai frumos 
decât: Sta, viator! 458) şi se opri la asta; îşi frământa 
mintea; repeta mereu: Sta, viator! În sfârşit, găsi: 
Amabilem conjugem calcas! 4159) care fu acceptat. 

Ciudat e că Bovary, deşi se gândea mereu la Emma, o uita; 
şi era disperat că această imagine îi fuge din minte, cu toate 
sforţările pe care le făcea ca s-o păstreze. Totuşi, în fiecare 
noapte o visa; avea totodată acelaşi vis: se apropia de ea, 
dar când ajungea s-o strângă în braţe, se desfăcea ca 
putredă în braţele lui. 

Timp de o săptămână fu văzut intrând în fiecare seară în 
biserică. Chiar Bournisien îi făcu două-trei vizite, apoi nu 
mai veni. De altfel, individul apucase calea intoleranţei, a 
fanatismului, spunea Homais; tuna şi fulgera contra 
spiritului secolului, şi la fiecare cincisprezece zile nu uita 


niciodată să istorisească la predică agonia lui Voltaire, care, 
după cum se ştie, a murit mâncându-şi excrementele. 

În ciuda traiului său foarte socotit, Bovary era departe de 
a-şi putea plăti vechile datorii. Lheureux nu mai voi să 
preschimbe nici o poliţă. Sechestrul bătea la uşă. Atunci 
ceru sprijinul mamei lui, care consimţi să-şi ipotecheze 
averea, formulând însă o mulţime de imputări împotriva 
Emmei; dar, în schimbul acestui sacrificiu, cerea un şal care 
scăpase prăpădului făcut de Felicite. Charles nu vru să i-l 
dea; se certară. 

Maică-sa făcu primii paşi spre împăcare, propunându-i să 
ia fetiţa la dânsa, ca s-o mai ajute în casă. Charles consimţi. 
Dar în clipa plecării, nu avu curajul. Atunci urmă o ruptură 
definitivă, totală. 

Pe măsură ce nu mai ţinea la nimeni, se apropia tot mai 
mult de copila lui. Totuşi, ea-l îngrijora; căci câteodată tuşea 
şi avea pete roşii pe umerii obrajilor. 

Peste drum, se lăfăia, înfloritoare şi veselă, familia 
farmacistului, pe care tot ce-i pe lumea asta contribuia s-o 
facă fericită. Napoleon îi ajuta la laborator, Athalie îi 
împletea o bonetă grecească, Irma tăia bucăţi rotunde de 
hârtie de pus pe borcanele cu dulceaţă, iar Franklin recita 
pe nerăsuflate tabla lui Pitagora. Homais era cel mai fericit 
tată, cel mai norocos, dintre oameni. 

Eroare! Îl rodea o ambiţie surdă: Homais dorea să aibă 
Crucea de Onoare. Titluri avea destule: 

1) De a se fi distins în timpul holerei printr-un devotament 
fără margini; 2) de a fi publicat, pe cheltuiala mea, diferite 
opere de folos obştesc, precum... (şi pomenea memoriul lui, 
intitulat Despre cidru, despre fabricaţia şi efectele lui; plus, 
observaţiuni asupra păduchelui de copaci, trimise 
Academiei; volumul lui de statistică, şi până şi teza lui de 
farmacist); fără a mai pune la socoteală că sunt membru al 
mai multor societăţi savante (era membru numai la una)! 

În sfârşit, zicea e! Întorcându-se pe loc, chiar dacă n-ar fi 
fost decât că m-am evidenţiat la incendii! 


Atunci Homais începu să se pună bine cu stăpânirea. îi 
aduse pe ascuns domnului prefect mari servicii în alegeri. 
În cele din urmă, se vându, se prostituă. Adresă chiar 
suveranului o petiție, prin care îl ruga să-i facă dreptate; 
când vorbea de el, spunea bunul nostru rege şi-l compara 
cu Henric al IV-lea. 

Şi, în fiecare dimineaţă, spiţerul se repezea la ziar, să 
vadă, dacă nu l-a decorat; nu-l decorase. În sfârşit, 
nemaiputându-se stăpâni, puse să-i deseneze în grădină un 
strat de iarbă închipuind steaua de onoare, cu două dungi 
întortocheate de iarbă, care plecau din vârf, în chip de 
panglică. Se plimba împrejurul ei cu braţele încrucişate pe 
piept, meditând asupra neghiobiei guvernului şi a lipsei de 
recunoştinţă a oamenilor. 

Din respect sau dintr-un fel de senzualitate care îl făcea să 
nu se pripească în cercetările lui, Charles nu deschisese 
încă despărţitura secretă a unui birou de palisandru la care 
scria Emma de obicei. Dar, în sfârşit, într-o zi se aşeză în 
faţa lui, întoarse cheia şi apăsă pe arcul care-l deschidea. 
Toate scrisorile lui Leon erau acolo. De data asta, nici o 
îndoială! Le citi pe nerăsuflate până la ultima, scotoci prin 
toate colţurile, prin toate mobilele, prin toate sertarele, pe 
după dulapuri, plângând, urlând, pierdut, nebun. Dădu 
peste o cutie; o desfundă izbind cu piciorul în ea. Portretul 
lui Rodolphe îi sări drept în faţă printre bileţele dulci, 
răvăşite. 

Lumea se mira văzându-l descurajat. Nu mai ieşea, nu mai 
primea pe nimeni, nu mai voia nici să-şi vadă bolnavii. Se 
zvoni că se-nchidea să bea. 

Uneori, însă, câte un curios se urca pe gardul de mărăcini 
al grădinii şi rămânea înmărmurit zărind pe omul acela cu 
barbă lungă, îmbrăcat cu nişte haine murdare, ca un 
sălbatic, şi care umbla de colo până colo, plângând. 

Vara, în fiecare seară, îşi lua cu el fetiţa şi o ducea la 
cimitir. Se întorcea după căderea nopţii, când în piaţă nu 
mai era lumină decât la lucarna lui Binet. 


Voluptatea durerii lui nu era însă desăvârşită, căci nu avea 
în jur pe nimeni care să i-o împărtăşească; şi începu să se 
ducă la tuşa Lefranqois, ca să poată, vorbi de ea. Dar 
hangiţei îi intra pe-o ureche şi-i ieşea pe cealaltă, având, ca 
şi dânsul, necazurile ei, căci domnul Lheureux deschisese în 
fine „Favoriţii comerţului”, iar Hivert, care se bucura de 
mare faimă prin felul lui de-a face comisioanele, cerea să i 
se mărească leafa, amenințând că altfel se angajează „la 
concurenţă”. 

Într-o zi, ducându-se la iarmarocul de la Argueil ca să-şi 
vândă calul - tot ce-i mai rămăsese - îl întâlni pe Rodolphe. 
Îngălbeniră amândoi când dădură cu ochii unul de altul. 
Rodolphe, care nu trimisese decât o carte de vizită, 
bolborosi mai întâi câteva scuze, dar pe urmă prinse curaj 
şi chiar împinse cutezanţa (era o zi de august foarte 
călduroasă) până acolo încât să-l poftească la cârciumă să ia 
o sticlă de bere. 

Stând rezemat în coate în faţa lui, îşi tot mozolea trabucul 
în gura vorbind, iar Charles sta dus pe gânduri înaintea 
acestui chip pe care Emma-l iubise. 1 se părea că vede ceva 
de-al ei. Era ca o vrăjitorie. Ar fi vrut să fie el bărbatul 
acela. 

Celălalt continua să vorbească despre agricultură, despre 
vite, îngrăşăminte, umplând cu fraze banale momentele în 
care s-ar fi putut strecura o aluzie. Charles nu-l asculta; 
Rodolphe băgă de seamă şi urmărea în mişcările feţei lui 
perindarea amintirilor. Faţa aceea se înroşea încetul cu 
încetul, nările-i palpitau repede, buzele-i tremurau; veni 
chiar o clipă când Charles, plin de-o mânie cumplită, se uită 
ţintă la Rodolphe, care, cuprins de-un fel de spaimă, tăcu. 
Dar pe faţa lui Charles apăru imediat aceeaşi jalnică 
oboseală. 

— Nu vă port nici o duşmănie, zise el. 

Rodolphe rămase mut. Şi Charles, cu capul în mâini, 
repetă cu o voce stinsă şi cu accentul resemnat al durerilor 
nemărginite: 


— Nu. Nu vă mai port nici o duşmănie! Adăugă chiar o 
vorbă mare, singura pe care a spus-o vreodată: Fatalitatea-i 
de vină! 

Rodolphe, cel care îndrumase această fatalitate, îl găsi 
prea bleg pen-tru un om în situaţia lui, ba chiar comic şi 
cam josnic. 

A doua zi Charles se duse să stea pe bancă în chioşc. Raze 
de lumină treceau printre ostreţe; frunzele de viţă îşi 
aruncau umbra pe nisip, iasomia îmbălsăma, cerul era 
albastru, cantaridele bâzâiau în jurul crinilor înfloriţi, şi 
Charles se simţea înăbuşindu-se ca un adolescent sub 
valurile nedesluşite de dragoste care-i umpleau inima 
îndurerată. 

La ora 7, micuța Berthe, care nu-l văzuse toată după- 
amiaza, veni să-l ia la masă. 

Avea capul răsturnat pe spate, rezemat de perete, ochii 
închişi, gura deschisă şi ţinea în mână o şuviţă lungă de păr 
negru. 

— Tată, vino odată! Zise ea. 

Şi, crezând că vrea să se prefacă, să se joace cu ea, îl 
împinse încetişor. El căzu jos. Murise. 

După treizeci şi şase de ore, chemat de spiţer, domnul 
Canivet veni în grabă. Îi făcu autopsia şi nu găsi nimic care 
să dea de bănuit. 

După ce totul fu vândut, rămaseră doisprezece franci şi 
şaptezeci şi cinci de bani, cu care s-a plătit drumul 
domnişoarei Bovary până la bunică-sa; bătrâna muri chiar 
în anul acela; moş Rouault fiind paralizat, pe fetiţă o luă o 
mătuşă. Mătuşa e săracă, şi, ca să-şi câştige existenţa, o 
trimite la o filatură de bumbac. 

De la moartea lui Bovary, trei medici s-au perindat prin 
Yonville, fără să poată reuşi vreunul, aşa de tare i-a lucrat 
dintru început domnul Ho-mais. Are o clientelă straşnică; 
autorităţile îl cruţă, iar opinia publică îl protejează. 

Acum, de curând, a primit Crucea de Onoare. 


SFÂRŞIT 


(1) În latină, cuvinte amenințătoare pronunţate de 
Neptun (Eneida 1, 135) împotriva vânturilor dezlănţuite, şi 
care exprimau, în gura unui zeu, mânia. 


12) Sunt ridicol (lat.). 
13) Filosof scit (secolul al VI-lea î.e.n.). 


14) Joc vechi: într-u n con de lemn cu mai multe găuri 
erau fixate pene, apoi se arunca în sus cu rachete. 


15) Pierre-Jean de Beranger (1780-1857), poet francez, 
democrat şi patriot, duşman neîmpăcat al monarhiei, al 
nobilimii şi al clerului. 


16) Joc care consta în a da jos, cu o bilă ca de biliard, un 
dop pe care erau aşezate monede. 


17) 'Tip de cabrioletă uşoară, cu două locuri, pe două roţi. 


18) Roman de Bernardin de Saint-Pierre (1737-1814), 
care, potrivit manierei pastorale, prezintă iubirea inocentă 
în mijlocul naturii. 


19) Loaise de la Valliere (La Baume Le Blanc) (1644- 
1710), ducesă renumită prin frumuseţea ei, favorita lui 
Ludovic al XIV-lea. 


110) Spiritul creştinismului de Chateaubriand. 


111) Heloie (1101-1164), devenită celebră prin dragostea 
ei pentru Abelard. 


112) Agnes Sorel (1422-1450), supranumită La Dame de 
Beaute, după numele castelului Beaute sur Marne pe care i- 
| dăruise Carol al VII-lea, a cărui favorită era. 


113) Feronniere (Frumoasa), iubita lui Francisc |. 


114) Clemence Isaure, doamnă din Toulouse; a trăit în 
secolul al XV-lea. 


115) Bayard (Fierre du Terrail) (1473-1524); cavaler 
francez supranumit „Cavalerul fără frică şi fără prihană”. A 
fost ucis în războiul dus de Franţa împotriva oraşului 
Milano. 


116) Noaptea Sfântului Bartolomeu - măcelărirea 
hughenoţilor la Paris în noaptea de 23 spre 24 august 1572 
(în ziua de 24 august se sărbătoreşte sfântul Bartolomeu). 


117) Henric al IV-lea, regele Franţei (1553-1610), născut 
la Pau, în provincia Bearn. 


118] Stofă de lână, de culoare închisă, din care se 
confecţiona altădată încălţăminte. 


119) Marie-Joseph Sue (1804-1857), scriitor francez, 
autorul romanului Misterele Parisului. 


120) Luare de sânge. 
121) Fragmentdin Emile de Jean-Jacques Rousseau 122) 


Delille (abatele Jacques) (1738-1813), poet francez, 
traducător din Vergiliu şi Milton. 


123) Ventose - a şasea lună din calendarul republican, 
instituit în Franţa după revoluţia din 1789. 


124) Războiul zeilor - poem antireligios apărut în 1799, 
aparţinând lui Parny de Forges (1753-1614). 


125) Almanah popular, foarte răspândit la ţară de 
negustorii ambulanți. 


126) Roman de Victor Hugo. 


(27) În limba franceză joc de cuvinte între „mon 
Riboudet”, adică, Riboudet-ul meu” şi „mont Riboudet” 
(care se pronunţă la fel) şi care înseamnă „muntele 
Riboudet”. 


128) Aparat care, cu ajutorul unei camere obscure, 
fixează imaginile pe o placă de cupru argintată. A fost 
inventat de Daguerre, înainte de apariţia aparatelor de 
fotografiat. 


129) Cincinnatus (Lucius Quintus) - celebru prin 
simplitatea şi austeritatea vieţii sale. În 460, când a fost 
numit consul, lictorii romani care îi aduceau vestea l-au 
găsit lucrându-şi ogorul. 


130) Diocletian (aprox. 245-313), împărat roman; în 305 
renunţă la putere şi se retrage la Salon (Iliria) unde se 
ocupă, în special, cu îngrijirea grădinii sale. 


131) Pentru merit egal (între doi concurenţi) (lat.). 
132) Loyola (Ignaccio) (1491-1556), întemeietorul 


Ordinului lezuiţilor. Numele lui a devenit sinonim cu 
făţărnicie, cruzime, ipocrizie. 


133) Uncie - veche unitate întrebuințată mai ales de 
farmacişti, egală cu 25 de grame. 


134) Celsus - celebru medic roman (secolul [) - autor al 
unui tratat de chirurgie. 


135) Aparat medical de tăiat tendoanele. 
136) Fiind de faţă, văzând (lat.). 

137) Intervenţie chirurgicală asupra vezicii. 
138) Cu iubire în suflet (it). 


139) Mancenillier - copac ce creste în Antil şi America 
Ecuatorială, zis şi arborele-otrăvii sau arborele-morţii. 


140) To be or not to be, that is the question - „A fisau a 
nu fi, aceasta e întrebarea” (engl.), vers din cunoscutul 
monolog al lui Hamlet. 


141) Maistre (Joseph-Marie) (1753-1821), om de stat, 
scriitor şi filosof francez, adversar al Revoluţiei franceze, 
adept al monarhiei şi al papalității. 

142) Prin râs se biciuiesc moravurile (lat.). 


143) SŞtrengarul din Paris. 


144) Tour de Nesle - turn construit la Paris pe malu! 
Stâng al Senei, în secolul al XIII-lea; dărâmat în 1663. 


145) Prin muncă devii muncitor; fi i atent la ceea ce faci 
(lat.). 


146) În ordinea lor, aceste cuvinte înseamnă: cocioabă, 
bordel, filfizon, şicos, cartier de cocote la Paris, o şterg de- 
aici, că m-am plictisit. 

147) Băutură făcută dn vin cu zahăr şi scorţişoară. 

148) Steuben Karl (1768-1856), picto r german, ale cărui 
tablouri reprezintă, în special, scene sau personaje istorice 
(Petru cel Mare, Intoarcerea hi Napoleon de pe Elba etc). 

149) Schopin (Henri-Frederic) (1804-1880), fratele 
celebrului pianist şi compozitor polonez Chopin; s-a ocupat 
cu pict ura. 


150) Crucea - Legiunea de Onoare, decorație franceză 
instituită în 1802. 


(51) Încrustată cu fire de argint sau de aur. 
152) Un medicament care conţine opiu. 
153) Otravă făcută din seva anumitor arbori. 


154) În franţuzeşte, joc de cuvinte între sang - sânge şi 
sens -simţ, ambele cuvinte pronunţându-se la fel. 


155) Cel mai vechi spital din Paris. 
156) Instrument muzical, încolăcit în formă de şarpe. 


157) Zeița Vesta personifica focul sacru şi era 
reprezentată printr-o femeie cu figura severă. 


158) Opreşte-te, trecătorule! (Lat.) 459) Calci pe iubita 
mea soţie! (Lat.)