Emile Zola — Creatie

EMILE ZOLA 


CREATIE 


CAPITOLUL 1 


Orologiul bătea două noaptea când furtuna izbucru, surprinzăndu- 
| pe Claude în față la Hâtel de Ville. Îndrăgostit de Parisul nocturn, 
artistul cutreierase Halele, uitând de oră, în noaptea herbinte de 
iulie. Brusc, picăturile începură să cadă atât de mari şi de dese, 
încât, buirnăcit, Claude a luă la fugă, alergând cu pazi mari de-a 
lungul chzaului din piaţa Grove, Dar, pe podul Lows-Phihippe se 
opri, înfuriat de propriul său găfâut, 1 se părea ichoată această frică 
de apă; gi, în întunecimea adâncă, bioiuit de aversa care potopea 
felinarele, traversă încet podul, cu brațele de-a lungul trupului. 

De altfel nu rnai avea decât câțiva paşi de făcut, Când cati pe 
cheiul Bourbon în insula Saint Louis, un fulger viu lurmnă girul 
drept şi plat al caselor vectu, alimate în faţa Senei, de-a lungul 
străzi înguste, FPeverberaţa incencdie gearnurile ferestrelor înalte 
fără storuri, dezvăluind ochiului măreața tristețe a bătrânelar 
fațade, apoi detalu foarte precise: un balcon de piatră, balustrada 
unei terase, ghirlanda sculptată a unui fronton, Aici îzi avea pictorul 
atelierul: undeva, la cucurigu, în fosta casă Martoy, colţ cu strada 
Fernme-sans-TăEte, Cheiul, abia întrezărit, fusese iar înghițit de 


EMILE ZOLA 


CREAŢIE 


CAPITOLUL 1 


Orologiul bătea două noaptea când furtuna izbucni, 
surprinzându-l pe Claude în faţă la Hotel de Ville. 
Îndrăgostit de Parisul nocturn, artistul cutreierase Halele, 
uitând de oră, în noaptea fierbinte de iulie. Brusc, picăturile 
începură să cadă atât de mari şi de dese, încât, buimăcit, 
Claude o luă la fugă, alergând cu paşi mari de-a lungul 
cheiului din piaţa Greve. Dar, pe podul Louis-Philippe se 
opri, înfuriat de propriul său gâfâit; i se părea idioată 
această frică de apă; şi, în întunecimea adâncă, biciuit de 
aversa care potopea felinarele, traversă încet podul, cu 
braţele de-a lungul trupului. 

De altfel nu mai avea decât câţiva paşi de făcut. Când coti 
pe cheiul Bourbon în insula Saint Louis, un fulger viu 
lumină şirul drept şi plat al caselor vechi, aliniate în faţa 
Senei, de-a lungul străzii înguste. Reverberaţia incendie 
geamurile ferestrelor înalte fără storuri, dezvăluind 
ochiului măreaţa tristeţe a bătrânelor faţade, apoi detalii 
foarte precise: un balcon de piatră, balustrada unei terase, 
ghirlanda sculptată a unui fronton. Aici îşi avea pictorul 


atelierul: undeva, la cucurigu, în fosta casă Martoy, colţ cu 
strada Femme-sans-Tete. Cheiul, abia întrezărit, fusese iar 
înghiţit de întuneric şi un tunet asurzitor zgudui cartierul 
adormit. 

Ajuns în faţa uşii de la intrare, o uşă veche, joasă, boltită şi 
ghintuită, Claude, orbit de ploaie, căută soneria pe pipăite 
şi tresări, cuprins de o mare mirare, când dădu de un trup 
viu, lipit de uşă. Apoi, la lumina bruscă a unui alt fulger, zări 
o fată înaltă, îmbrăcată în negru, udă leoarcă şi tremurând 
de spaimă. Din nou se auzi un bubuit năprasnic. Amândoi 
tresăriră; apoi el exclamă: 

— Ei poftim, numai la asta nu mă aşteptam! Cine eşti? Ce 
vrei? 

Acum n-o mai vedea, o auzea numai înecându-se de plâns 
şi bâiguind. 

— Vă rog, domnule, să nu-mi faceţi vreun rău... Am luato 
trăsură de la gară şi am dat peste un birjar foarte mojic, 
care m-a lăsat lângă intrarea asta... Să vedeţi, a deraiat un 
tren dinspre Nevers. Am avut patru ore întârziere şi n-am 
mai dat de persoana care trebuia să mă aştepte...! 
Dumnezeule! E pentru prima oară că vin la Paris, domnule, 
şi nu ştiu unde mă aflu... 

Un fulger orbitor îi tăie vorba şi ochii ei dilataţi examinară 
cu spaimă acest colţ de oraş necunoscut, apariţie violacee a 
unei cetăţi fantastice. Ploaia încetase. De cealaltă parte a 
Senei, pe cheiul Ormes, se înşiruiau case mici, cenuşii, 
dezvăluind, în partea de jos, lemnăria pestriță a 
dughenelor, iar în partea de sus decupându-şi acoperişurile 
inegale; în stânga, cerul înseninat se limpezea până la 
ardeziile albăstrui ale acoperişului de la Hotel de Ville, iar 
în dreapta până la cupola plumburie de la Saint-Paul. Dar 
mai ales albia râului, groapa adâncă în care Sena curgea, 
neagră în locul acela, de la stâlpii masivi ai podului Marie la 
arcadele uşoare ale noului pod Louis-Philippe, o făceau să-şi 
simtă respiraţia tăiată. Stranii legiuni populau apa: o flotilă 
adormită de bărci şi de yole, un vas-spălătorie şi o dragă, 


toate ancorate în port; iar dincolo, lipite de malul celălalt, 
şalupe pline de cărbune, şlepuri încărcate cu pietre de 
moară, dominate de braţul uriaş al unei macarale de fontă. 
Apoi totul dispăru. 

„Probabil e vreo stricată care a fost azvârlită în stradă şi 
umblă să agaţe pe cineva”, îşi zise Claude. 

N-avea încredere în femei: toată istoria asta cu accidentul, 
cu trenul care întârziase, cu birjarul grosolan, i se părea o 
născocire caraghioasă. Cât despre fată, îngrozită de tunet, 
ea se cuibărise iar în colţul uşii. 

— Bine, dar nu se poate să dormi aici - reluă el cu voce 
tare. 

Printre hohotele de plâns tot mai dese, ea bolborosi: 

— Vă rog, domnule, nu m-aţi putea conduce până la Passy? 
Acolo trebuie să ajung... 

EI ridică din umeri: chiar aşa de prost îl credea? Privi 
maşinal către cheiul Celestins unde era o staţie de trăsuri. 
Nu se vedea licărind niciun felinar. 

„La Passy, nu zău, de ce nu la Versailles? De unde dracu 
să-ţi pescuiesc o birjă la ora asta şi pe o vreme ca asta?” 

Dar ea scoase un strigăt, orbită de un nou fulger; de 
rândul acesta zărise iar oraşul tragic, împroşcat parcă de 
sânge. Era ca un hău nesfârşit, cele două capete ale râului 
se pierdeau cât vedeai cu ochii în mijlocul jeraticului roşu al 
unui incendiu. Cele mai mărunte detalii apărură: se puteau 
vedea storurile trase de pe cheiul Ormes, apoi străzile 
Masure şi Paon-Blanc, ca două despicături ce întrerupeau 
linia fațadelor; lângă podul Marie ai fi puiuţ număra 
frunzele platanilor înalţi care alcătuiesc acolo un splendid 
mănunchi de verdeață, în timp ce, pe malul celălalt, sub 
podul Louis-Philippe, la Mail, edecurile, înşirate pe patru 
rânduri, scânteiară, împreună cu grămada de mere galbene 
de care erau pline ochi. Şi se mai zăriră şi pâlpăirile apei, 
coşul înalt al vasului-spălătorie, lanţul nemişcat al dragei, 
grămezile de nisip din port, chiar în faţă, o nemaipomenită 
harababură, un univers întreg care umplea acest spaţiu, 


prăpastia căscată de la un orizont la altul. Cerul se stinse, 
iar fluviul nu mai rostogoli decât tenebre în vuietul 
trăsnetului. 

— O, Doamne! s-a isprăvit... O, Doamne, ce mă fac? 

Ploaia se înteţea mânată de un vânt atât de puternic, încât 
mătura cheiul cu violenţa unei ecluze deschise. 

— Hai, lasă-mă să intru, îi zise Claude, nu mai e de stat 
aici. 

Ploaia îi pătrundea pe amândoi. La lumina slabă a unui 
felinar fixat la colţul străzii Femme-sans-Tete, el o vedea 
şiroind de apă, cu rochia lipită de piele, sub potopul care 
izbea uşa. Îl cuprinse mila: i se mai întâmplase ca într-o 
seară de furtună să adăpostească un câine cules de pe 
stradă! Dar îl enerva propria lui înduioşare; nu-şi aducea 
niciodată femei acasă, şi se purta cu ele ca un ageamiu, 
fiind de o timiditate crispată, pe care o ascundea sub o 
grosolănie de care se arăta foarte mândru; iar asta, zău că 
prea îl credea prost ca să-l agaţe aşa, cu aventura ei de 
vodevil. Totuşi, sfârşi prin a-i spune: 

— Gata, acum să urcăm... Ai să dormi la mine. 

Ea, tot mai speriată, încercă să scape. 

— La dumneata, vai Doamne! Nu, nu, e cu neputinţă. Vă 
rog, domnule, duceţi-mă până la Passy, vă rog în genunchi! 
Atunci el se înfurie. Ce era cu toate mofturile astea, din 
moment ce îi spusese c-o primeşte? Trăsese deja de două 

ori de şnurul soneriei. În sfârşit, uşa se deschise, şi el o 
împinse pe necunoscută înăuntru. 

— Nu, nu, domnule, când vă spun că nu... 

Dar un fulger o orbi din nou şi, auzind bubuitul tunetului, 
intră iute, înfricoşată. Uşa cea grea se închise; se afla într- 
un gang imens şi într-un întuneric total. 

— Doamnă Joseph, eu sunt - îi strigă Claude portăresei. 
Apoi adăugă în şoaptă, adresându-se necunoscutei: 

— Dă-mi mâna, trebuie să trecem prin curte. 

Îi dădu mâna, buimăcită, anihilată parcă, nemaiopunând 
nicio rezistenţă. Trecură iar prin ploaia torențială, alergând 


unul lângă altul, cât puteau de iute. Era curtea unei case 
nobiliare: enormă, cu arcade de piatră nedesluşite în 
întuneric. Ajunseră apoi într-un vestibul strâmt, fără uşă; 
acum n-o mai ţinea de mână, şi ea îl auzi înjurând în timp ce 
încerca să aprindă un chibrit. Dar erau umede toate şi 
trebuiră să urce pe bâjbâite. 

— 'Ţine-te de balustradă şi ai grijă, treptele sunt înalte. 

Scara, foarte îngustă, o fostă scară de serviciu, avea trei 
etaje interminabile, pe care ea le urcă poticnindu-se, cu 
picioarele amorţite de oboseală. Apoi el îi spuse că aveau de 
străbătut un coridor lung; o porni în urma lui, pipăind 
zidurile cu mâinile, mergând la nesfârşit pe culoarul care 
cotea, ducând iar spre faţadă, către chei. Sus, la cucurigu, 
mai era o scară, dar fără balustradă; nişte trepte de lemn 
care trosneau şi se clătinau, înalte ca fuşteii grosolani ai 
unei scări de moară. Sus, palierul era atât de mic, încât se 
ciocni de pictor, care îşi căuta cheia. În sfârşit, el deschise 
uşa. 

— Nu intra, mai stai puţin. Altfel ai să te loveşti de toate. 

Ea rămase nemişcată. Gâfâia, inima îi bătea, urechile îi 
vâjâiau, era epuizată de acest urcuş în întuneric. I se părea 
că de ore în şir tot urcă, într-un asemenea labirint, un 
asemenea vălmăşag de etaje şi de ocolişuri, încât nu va mai 
izbuti niciodată să coboare. În atelier se auzeau paşi grei, 
mâini ce bâjbâiau şi deodată ceva se rostogoli ne jos, însoţit 
de o exclamaţie înăbugşită. Apoi uşa se profila în plină 
lumină. 

— Gata, intră! 

Ea intră şi privi, fără să distingă nimic. Unica lumânare 
pălea în acest pod înalt de cinci metri, plin cu o grămadă de 
lucruri, ale căror umbre mari se conturau ciudat pe pereţii 
vopsiți în cenuşiu. Nu desluşi nimic, ridică ochii spre 
fereastra mare, în care ploaia bătea cu răpăitul asurzitor al 
unei tobe. Dar chiar în clipa aceea un fulger incendie iar 
cerul şi tunetul îl urmă atât de curând, încât acoperişul 


însuşi păru că se despică, înmărmurită, lividă, ea se lăsă să 
cadă pe un scaun. 

— Drace! şopti Claude, puţin palid şi el, ăsta n-a căzut 
prea departe... Am ajuns la timp, ce zici, parcă e ceva mai 
bine aici decât pe stradă? 

Se îndreptă spre uşă, o închise, răsuci de două ori cu 
zgomot cheia în broască, în timp ce ea îl privea încremenită. 

— Gata, suntem acasă! 

De altfel furtuna era pe sfârşite; mai răsunară nişte 
bubuituri îndepărtate, dar curând potopul se opri. El, 
cuprins acum de stinghereală, o privea pe furiş. N-o găsea 
rău defel; cu siguranţă era foarte tânără, de cel mult 
douăzeci de ani. Suficient pentru a-i stârni bănuielile, în 
ciuda unei îndoieli nelămurite care punea stăpânire pe el, 
senzaţia vagă că, poate, ea nu minţea sută la sută. În orice 
caz, cu toată şmecheria ei, se înşela dacă-şi închipuia că l-a 
tras pe sfoară. Îşi luă un aer şi mai morocănos şi spuse pe 
un ton puţin răstit: 

— Ei, ia să ne scoatem hainele astea ude şi, pe urmă, la 
culcare cu noi! 

Spaima o făcu să se ridice. Îl examinase şi ea, discret; îi 
apărea bărbos şi slab, cu încheieturi noduroase şi cu o 
expresie voluntară; purta o pălărie de pâslă neagră şi un 
palton cafeniu, vechi, decolorat de ploaie. După înfăţişare, 
părea ieşit dintr-o poveste cu bandiți şi teama ei sporea. 
Şopti: 

— Mulţumesc, mă simt bine aşa, am să dorm îmbrăcată. 

— Cum, îmbrăcată, cu hainele astea ude leoarcă? Nu fi 
caraghioasă, te rog să te dezbraci imediat. 

Împinse nişte scaune, trase un paravan pe jumătate rupt. 
Îndărătul lui, ea zări o măsuţă de toaletă şi un pat mic de 
fier, a cărui cuvertură Claude începu s-o strângă. 

— Nu, nu, nu vă deranjaţi, domnule, vă jur că rămân aşa! 

Atunci el se înfurie, începu să gesticuleze, lovind cuvertura 
cu pumnii. 


— Ştii ce, ia mai lasă-mă în pace! Din moment ce-ţi dau 
patul meu, ce te tot vaiţi? Şi nu mai făcea pe speriata, că n- 
ai de ce. Eu am să dorm pe divan. 

Se îndreptă spre ea cu un aer ameninţător. Încremenită, 
crezând că voia s-o bată, fata îşi scoase tremurând pălăria. 
Din fustele ei şiroia pe jos apa. Claude nu înceta să 
bombăne. Totuşi, păru cuprins de îngrijorare, şi în cele din 
urmă lăsă să-i scape aşa, ca o concesie: 

— Să ştii că dacă ţi-e scârbă, n-am nimic împotrivă să 
schimb cearşafurile. 

Spunând acestea, le şi smulse, aruncându-le pe divan, la 
celălalt capăt la atelierului. Apoi scoase un rând nou dintr- 
un dulap şi făcu chiar el patul, cu o îndemânare de burlac 
obişnuit cu asemenea îndeletnicire. Grijuliu, potrivea 
pătura înspre perete, bătea perna, întindea cearşafurile. 

— Am terminat, acum hai să faci nani! 

Şi cum ea, mereu nemişcată, nu spunea nimic, trecându-şi 
degetele tremurătoare de-a lungul corsajului, fără a 
îndrăzni să-şi desfacă nasturii, el o închise îndărătul 
paravanului. „Doamne sfinte! câtă pudoare!” Apoi se culcă 
grăbit: întinse cearşafurile pe divan, îşi spânzură hainele de 
un şevalet vechi şi imediat se întinse în pat cu faţa în sus. În 
clipa în care voi să sufle în lumânare, se gândi că ea n-o să 
mai aibă lumină şi aşteptă. Mai întâi nici n-o auzi mişcându- 
se: probabil că rămăsese înţepenită în acelaşi loc, lipită de 
patul de fier. Acum percepea un foşnet uşor de rochie, 
mişcări lente şi înăbuşite, de parcă fata s-ar fi răzgândit de 
zeci de ori, pândind şi ea, îngrijorată de lumina care nu se 
mai stingea. În sfârşit, după destul de multă vreme, somiera 
scârţâi uşor şi se aşternu o tăcere deplină. 

— Te simţi bine, domnişoară? întrebă Claude cu o voce 
mult îmblânzită. 

Ea răspunse într-o şoaptă abia desluşită, tremurând încă 
de emoție. 

— Da, domnule, foarte bine. 

— Atunci, bună seara! 


— Bună seara! 

EI suflă în lumânare, şi tăcerea se lăsă iar, mai adâncă. Cu 
toată oboseala, pleoapele i se redeschiseră curând, 
insomnia îl ţinu cu ochii pironiţi asupra ferestrei. Cerul 
redevenise foarte limpede, descoperindu-şi stelele 
strălucitoare în noaptea fierbinte de iulie; în ciuda furtunii, 
căldura era şi acum atât de sufocantă încât, deşi cu braţele 
goale peste cearşaf, Claude se simţea dogorind. Fata asta îl 
preocupa, o luptă surdă se dădea în el, între disprețul pe 
care era încântat să-l afişeze, spaima de a nu-şi încurca 
existenţa, cedând ispitei, şi teama de a părea ridicol dacă 
nu profita de ocazie; până la urmă disprețul învinse, se 
socoti foarte tare, îşi imagină un complot întreg împotriva 
existenţei lui liniştite şi rânji mulţumit de a fi evitat ispita. 
Simţi că se înăbuşă şi mai mult, îşi scoase picioarele peste 
cearşaf, în timp ce, buimac, cuprins de somnolenţă, 
desprindea din adâncul scânteierii stelelor, goliciuni 
voluptuoase, plămădiri vii ale trupului de femeie, căruia i se 
închina. 

Apoi gândurile i se învălmăşiră tot mai tare. Ce făcea ea 
oare? Multă vreme o crezu adormită, pentru că nici nu i se 
desluşea răsuflarea; acum însă o auzea răsucindu-se în pat 
ca şi el, cu mii de precauţii. Cu puţina lui experienţă în 
materie de femei, încerca să analizeze istoria pe care ea i-o 
povestise, frapat acum de unele detalii mărunte, care-i 
stârneau nedumerirea; dar simţea că logica nu-i mai ajută, 
în fond la ce bun să-ţi spargi capul degeaba? Fie că spusese 
adevărul, fie că minţise, lui tot nu-i păsa; n-avea niciun fel 
de intenţie în ceea ce o privea. A doua zi urma să plece: 
drum bun şi la revedere, n-aveau să se mai vadă niciodată. 
Izbuti s-adoarmă de-abia în zori, când stelele păleau. Iar ea, 
îndărătul paravanului, deşi zdrobită de oboseală după 
călătoria făcută, nu-şi găsea locul în aşternut, chinuită de 
atmosfera înăbuşitoare de sub acoperişul fierbinte de tablă; 
acum nu se mai jena atât de tare, avu chiar o bruscă 
tresărire de nerăbdare nervoasă, un suspin iritat de 


fecioară înciudată de prezenţa bărbatului care dormea 
acolo, aproape de ea. 

Când deschise ochii a doua zi dimineaţa, Claude clipi 
buimac. Era foarte târziu, un val uriaş de lumină 
incandescentă se revărsa prin fereastra mare. Una dintre 
teoriile lui era că tinerii pictori, dornici să introducă lumina 
şi soarele în tablourile lor, trebuiau să închirieze atelierele 
pe care le refuzau pictorii academişti, cele pe care soarele 
le vizita cu flacăra vie a razelor sale. Încă somnoros, se 
pomeni stând pe marginea patului, cu picioarele goale. De 
ce naiba era culcat pe divan? Îşi plimba ochii încă grei de 
somn, prin cameră, când deodată zări, pe jumătate ascuns 
îndărătul paravanului, un maldăr de fuste. A, da, îşi 
amintea, fata de aseară. Trase cu urechea şi auzi o 
respiraţie adâncă şi regulată, tihnită, ca cea a unui copil. 
Bun! vasăzică dormea mai departe şi atât de liniştit, încât 
ar fi fost păcat s-o trezească. Era încă zăpăcit, se scărpina 
pe picioare, plictisit de aventura în care intra iar şi care 
avea să-i strice o dimineaţă de lucru. Inima lui duioasă îl 
indigna, cel mai bine ar fi fost s-o trezească şi s-o expedieze 
imediat. Totuşi îşi trase încetişor pantalonii, îşi puse papucii, 
călcând în vârful picioarelor. 

Ceasul cu cuc bătu de ora nouă şi Claude păru îngrijorat. 
Nicio mişcare, doar respiraţia aceea liniştită. Atunci îşi 
spuse că cel mai bine ar fi să-şi vadă de lucru la tabloul cel 
mare şi să mănânce mai târziu, când se va putea mişca în 
voie. Dar nu era în stare să ia o hotărâre. El care locuia 
într-o dezordine înfiorătoare, se simţea stingherit de 
maldărul de fuste de pe jos. Erau încă ude, cursese apă din 
ele. 'Tot bombănind, le adună una câte una şi le întinse pe 
scaune, la soare. Inadmisibil să zvârli totul aşa, la 
întâmplare! N-or să se usuce cât e lumea, şi fata n-o să mai 
plece niciodată! Sucea şi răsucea neîndemânatic aceste 
nimicuri femeieşti, se încurca în corsajul de lână neagra, 
căuta în patru labe ciorapii căzuţi îndărătul unei pânze 
vechi. Erau nişte ciorapi gri închis, lungi şi fini din fir de 


Scoţia; îi privi cu luare aminte înainte de a-i atârna: apa 
scursă din poalele rochiei îi udase şi pe ei; îi întinse, îi frecă 
cu mâinile lui calde, pentru a o expedia cât mai repede. 

Din clipa în care se trezise, Claude simţise îndemnul să 
privească îndărătul paravanului. Această curiozitate, pe 
care o socotea stupidă, îi sporea proasta dispoziţie. În 
sfârşit, când ridicând din umeri, după cum îi era obiceiul, se 
pregătea să-şi ia pensulele, o auzi bolborosind ceva şi 
răsucindu-se între cearşafuri; apoi, din nou, percepu 
respiraţia uşoară; nu se mai putu abţine, îşi lăsă pensulele 
şi privi după paravan. Dar ceea ce zări îl pironi locului, grav 
şi extaziat; şopti: 

— Ei, fir-ar să fie... ei, fir-ar să fie! 

În căldura ca de seră care intra pe fereastră, tânăra fată 
se dezvelise; şi, doborâtă după atâtea nopţi albe, dormea, 
scăldată în lumină, atât de senină, încât nici cel mai mic 
freamăt nu-i tulbura goliciunea castă. În agitația care-i 
precedase somnul, nasturii de la bretelele cămăşii se 
desfăcuseră şi toată mâneca stângă alunecase, 
descoperindu-i pieptul. Avea o carne aurie, delicată ca 
mătasea, adevărată primăvară a trupului, doi sâni mici, 
pietroşi, umflaţi de sevă, în vârful cărora se vedeau doi 
trandafiri palizi. Îşi trecuse braţul drept pe sub ceafă, capul 
adormit zăcea pe pernă, sânii cuminţi păreau că se oferă 
într-o încântătoare atitudine de dăruire, în timp ce părul 
negru revărsat o învăluia într-o mantie întunecoasă. 

— Ei fir-ar să fie. Ce frumoasă e! 

Chiar aşa, dar exact aşa, şi aproape în aceeaşi poziţie, îşi 
imaginase el femeia pe care zadarnic o căutase pentru 
tabloul lui! Puţin cam subţire, firavă ca o copilă încă, dar 
atât de suplă, de o prospeţime atât de tinerească! Şi în plus, 
nişte sâni gata formaţi. Unde naiba şi-i ascunsese în ajun de 
nu-i zărise? Ce descoperire formidabilă! 

Claude alergă tiptil să-şi ia cutia cu pasteluri şi o foaie 
mare de hârtie. Apoi, ghemuit pe marginea unui scăunel, şi 
ţinând hârtia pe genunchi. Începu să deseneze, cu un aer 


profund fericit. Ioată tulburarea, toată curiozitatea 
trupească, toată dorinţa lui înfrântă se converteau în 
încântarea artistului, în entuziasmul său pentru tonurile 
frumoase şi muşchii armonios îmbinaţi. Uitase de tânăra 
fată, era încântat de zăpada sânilor care lumina umerii în 
tonuri ambrate, delicate. O modestie anxioasă îl cuprindea 
în faţa naturii; se făcea mic, redevenea un băieţel cuminte, 
atent şi respectuos. Se scurse astfel aproape un sfert de 
oră; din când în când se oprea şi clipea din ochi. Dar de 
teamă ca ea să nu mişte. Îşi relua repede lucrul, ţinându-şi 
răsuflarea, ca nu cumva s-o trezească. 

Totuşi, deşi era atât de cufundat în munca lui, 
raționamente vagi începură să-l agite. Cine să fie? 
Categoric nu o stricată cum crezuse la început, căci prea 
era proaspătă. Dar oare de ce-i spusese a poveste atât de 
neverosimilă? Şi el îşi imagina altele posibile: o novice 
picată la Paris cu un amant care o părăsise; sau vreo mic- 
burgheză pe care o prietenă o convinsese să facă o 
escapadă la Paris şi care acum nu mai îndrăznea să se 
întoarcă acasă; sau alte drame mai complicate, tot felul de 
perversiuni candide şi extraordinare, lucruri înfricoşătoare 
pe care nu le va cunoaşte niciodată. Aceste ipoteze îi 
sporeau incertitudinea. Începu să-i schiţeze chipul, 
studiindu-l cu multă grijă. Partea de sus era de o mare 
blândeţe, fruntea limpede, netedă ca luciul unei oglinzi, 
nasul mic, cu nări fine şi nervoase; sub pleoape simţeai 
zâmbetul ochilor, un zâmbet care probabil îi lumina întreg 
obrazul. Partea de jos a feţei strica însă această strălucire 
duioasă: maxilarul era proeminent, buzele foarte groase şi 
sângerii lăsau să se vadă dinţii puternici şi albi. Era ca o 
izbucnire pătimaşă a pubertăţii tumultuoase şi inconştiente 
din aceste trăsături, ce se topeau într-o delicateţe 
copilărească. 

Deodată, un freamăt străbătu, asemeni moarului, pielea 
satinată. Poate că, în sfârşit, simţise privirea pătrunzătoare 


a bărbatului care o cerceta astfel. Deschise ochii mari şi 
scoase un strigăt. 

— Vai Doamne! 

Stupoarea o paraliza, locul necunoscut în care se afla, 
băiatul acesta fără haină, numai în cămaşă, îngenuncheat în 
faţa ei şi sorbind-o din ochi. Apoi, înnebunită, trase dintr- 
odată cuvertura şi o strânse cu amândouă braţele peste 
piept, cu sângele biciuit de o asemenea spaimă şi pudoare, 
încât roşeaţa arzătoare a obrajilor i se revărsă până în 
vârful sinilor ca un val trandafiriu. 

— Ei, ce s-a întâmplat? strigă Claude, nemulţumit, ridicând 
creionul de pe hârtie, ce te-a apucat? 

Cu cearşaful strâns în jurul gâtului, ghemuită, chircită, 
abia zărindu-se din fundul patului, ea nu mai scotea o vorbă 
şi nici nu mai mişca. 

— Doar n-am să te mănânc... Ia hai, fii drăguță, mai stai 
puţin aşa... 

Un nou val de căldură îi înroşi urechile. Sfârşi prin a 
îngăima: 

— A, nu... nu... domnule! 

Atunci el se supără de-a binelea; îl apucau deseori 
asemenea explozii de mânie. Încăpăţinarea ei i se părea 
stupidă. 

— La ascultă, ce importanţă are? Ce mare nenorocire dacă 
am să ştiu cum arăţi dezbrăcată?... Am mai văzut eu şi 
altele. 

Atunci, ea izbucni în hohote de plâns şi el se înfurie peste 
măsură, deznădăjduit, scos din fire în faţa schiţei, ia gândul 
că nu va isprăvi şi că mironosiţa asta îl împiedica să obţină 
un studiu bun pentru tabloul lui. 

— Vasăzică nu vrei? Asta e prostie curată? la spune, drept 
cine mă iei?... Nici nu m-am atins de tine! Dacă m-aş fi 
gândit la prostii, aş fi avut o ocazie destul de bună astă- 
noapte, ce zici? Află drăguță, că puţin îmi pasă de toate 
astea! Chiar dacă mi-ai arăta totul... Şi să ştii că nu-i deloc 


frumos să-mi refuzi acest serviciu, pentru că la urma urmei 
te-am cules de pe drumuri, ai dormit în patul meu. 

Ea plângea şi mai tare, cu capul în pernă. 

— Îţi dau cuvântul meu că am nevoie, altfel nu te-aş mai 
sâcâi. 

Potopul acesta de lacrimi îi uimea, i se făcu ruşine de 
propria-i asprime şi tăcu, jenat, lăsând-o să se potolească 
un pic; apoi reluă, cu o voce foarte blândă: 

— Bine, dacă te necăjeşte aşa de tare, hai să nu mai 
vorbim despre asta... Numai că... dacă ai şti... Am în tabloul 
ăsta un personaj care nu-mi iese deloc şi tu ai fi atât de 
potrivită! Eu, când e vorba de afurisita asta de pictură, aş fi 
în stare să omor pe mama şi pe tata... Asta €... lartă-mă... 
Ascultă, dacă ai fi drăguță, m-ai lăsa câteva minute doar. 
Stai, linişteşte-te, nu vreau bustul, nu-ţi cer bustul! Capul, 
doar capul! Măcar de-aş putea isprăvi capul... Hai, fii 
drăguță, potriveşte-ţi iar braţul ca înainte şi-ţi voi fi 
recunoscător pentru tot restul zilelor mele! 

Acum o implora, îşi agita rugător creionul, mânat de 
emoția dorinţei lui puternice de artist. De altfel nici nu se 
mişcase, ghemuit pe scăunelul scund, departe de ea. Atunci 
ea prinse curaj, îşi descoperi chipul înseninat. Ce putea să 
facă? Era la cheremul lui şi el avea un aer atât de nefericit! 
Totuşi mai avu o ezitare, o ultimă tresărire de sfială. Şi 
încetişor, fără a spune un cuvânt, îşi scoase braţul gol, îl 
strecură din nou sub cap, având grijă să-şi ţină, cu mâna 
cealaltă pe care o ascundea, cuvertura strânsă bine în jurul 
gâtului. 

— Vai, ce bună eşti!... Am să mă grăbesc, îţi dau drumul 
imediat. 

Aplecat asupra desenului, nu-i mai arunca decât priviri 
atente de pictor, pentru care femeia a dispărut şi care nu 
mai vede decât modelul. La început ea se îmbujorase iar, 
gândul la braţul gol, la acel puţin din ea însăşi pe care cu 
ingenuitate l-ar fi arătat la un bal, aici o umplea de jenă. 
Dar băiatul i se păru atât de rezonabil, încât se linişti, 


obrajii i se răcoriră, gura i se destinse într-un surâs vag de 
încredere. Acum, îl studia şi ea, printre pleoapele 
întredeschise. Cum o mai îngrozise, încă din ajun, cu capul 
lui mare, cu barba aşa de deasă, cu gesturile repezite! De 
fapt nu era urât, în adâncul ochilor lui căprui se citea o 
imensă duioşie, iar nasul, surprinzător ca formă, un nas 
delicat de femeie, se pierdea în firele zburlite din jurul 
gurii. Un tremur uşor, ca o nelinişte nervoasă îl agita, o 
pasiune neostoită parcă însufleţea creionul din mâna lui cu 
degete subţiri, mână care o emoţiona fără să ştie de ce. Nu 
se putea să fie un om rău, n-avea, probabil, decât sălbăticia 
timidului. Toate acestea ea nu le analiza conştient, dar le 
intuia, sfârşind prin a se simţi Ia largul ei acolo, ca în casa 
unui prieten. 

Deşi, ce-i drept, atelierul continua să o intimideze puţin. Îl 
examina cu priviri îngrijorate, puţin descumpănită de atâta 
dezordine şi delăsare. În faţa sobei se îngrămădea şi acum 
cenuşa din iarna trecută. În afară de pat, o măsuţă de 
toaletă şi de divan, nu mai erau alte mobile decât un dulap 
vechi şi prăpădit din stejar şi o masă mare de brad 
încărcată de pensule, culori, farfurii murdare, o lampă de 
spirt, şi pe ea o cratiţă în care fusese fidea. Printre 
şevaleturi şchioape, nişte scaune desfundate. Lângă divan, 
lumânarea din ajun zăcea într-un colţ pe parchetul care 
probabil se mătura o dată pe lună; doar ceasul cu cuc, un 
ceas imens, pictat cu flori roşii, i se păru curat şi vesel, cu 
tic-tacul lui sonor. Dar ceea ce o înspăimânta mai ales erau 
schiţele atârnate de pereţi, fără rame, un şuvoi gros de 
schiţe care cobora până la pământ, unde se îngrămădea 
într-un fel de talmeş-balmeş. Nu văzuse niciodată o pictură 
atât de fioroasă, de aspră şi stridentă, în tonuri de o 
violenţă care o izbea ca înjurătura unui birjar, proferată în 
faţa uşii vreunui han. 

Îşi lăsase ochii în jos, atrasă totuşi de un tablou întors, 
tabloul mare la care lucra pictorul, şi pe care în fiecare 
seară îl întorcea cu faţa la perete, pentru a-l putea aprecia 


mai bine dimineaţa, în ineditul primei priviri. Ce putea să 
ascundă oare acest tablou, de nici nu îndrăznea să-l arate? 
Iar prin camera spațioasă plutea, desprinzându-se din 
geamuri şi neîmblânzit de niciun stor, curgând ca aurul 
lichid peste toate aceste mobile stricate a căror mizerie 
nepăsătoare o sublinia, un val de soare fierbinte. 

După un timp, lui Claude tăcerea începu să i se pară 
apăsătoare. Din dorinţa de a fi politicos şi mai ales ca s-o 
distragă de la poză, se gândi să-i spună ceva, indiferent ce. 
Dar oricât de mult căută, nu găsi altceva decât: 

— Cum te cheamă? 

Ea deschise ochii, pe care-i ţinuse până atunci închişi, ca şi 
cum i se făcuse din nou somn. 

— Christine. 

Păru mirat: nici el nu-şi spusese numele. Stăteau aşa din 
ajun, unul lângă altul, fără să se cunoască. 

— Pe mine mă cheamă Claude. 

Privind-o în clipa aceea, o văzu izbucnind într-un râs vesel. 
Era izbucnirea jucăuşă a unei fete încă fetiţă. | se părea 
caraghios acest schimb tardiv de nume. Pe urmă o altă idee 
păru s-o înveselească: 

— La te uită! Claude şi Christine, amândouă încep cu 
aceeaşi literă. 

Din nou se aşternu tăcerea. El clipea, cu gândul aiurea, 
simțind că şi-a epuizat toată fantezia verbală. Dar fata i se 
păru nerăbdătoare, şi de teamă să nu se mişte, reluă la 
întâmplare, doar ca să-i reţină atenţia: 

— E cam cald. 

De data aceasta, ea fu gata să pufnească în râs; era veselă 
din fire şi veselia îi revenea şi izbucnea în mod spontan, 
acum că începuse să se liniştească. Din pricina zăpuşelii, se 
simţea în pat ca într-o baie, cu pielea jilavă şi palidă, în 
culoarea lăptoasă a cameliilor. 

— Da, e cam cald, răspunse ea foarte serioasă, în timp ce 
ochii i se înveseleau. 

Claude conchise atunci cu aerul lui bonom: 


— E din cauza soarelui ăstuia. Ei, dar nu-i nimic, îţi face 
bine să simţi soarele pe piele... Zău că azi noapte, acolo, în 
faţa uşii, ne-ar fi prins tare bine. 

Amândoi izbucniră în râs şi el, încântat că găsise în sfârşit 
un subiect de conversaţie, îi puse întrebări despre păţania 
ei, fără curiozitate şi de fapt sinchisindu-se foarte puţin de 
purul adevăr, animat numai de dorinţa de a prelungi 
şedinţa. 

Christine îi povesti simplu, în câteva cuvinte, cum se 
petrecuseră lucrurile. În dimineaţa precedentă plecase de 
la Clermont, pentru a veni la Paris, unde urma să se 
angajeze ca domnişoară de companie la văduva unui 
general, doamna Vanzade, o bătrâna foarte bogată care 
locuia la Passy. În mod normal trenul sosea la ora nouă şi 
zece, şi totul era aranjat: o cameristă urma s-o aştepte, se 
înţeleseseră chiar prin corespondenţă asupra unui semn de 
recunoaştere - o pană cenuşie la pălăria ei neagră. Dar iată 
că puţin mai sus de Nevers, trenul dăduse peste un marfar 
care deraiase şi ale cărui vagoane sfărâmate împiedicau 
trecerea. Din clipa aceea încurcăturile şi întârzierile se 
ţinuseră lanţ: mai întâi călătorii aşteptaseră la nesfârşit în 
vagoanele oprite, apoi fuseseră obligaţi să coboare şi, 
lăsându-şi acolo bagajele, făcuseră trei kilometri pe jos 
până să ajungă la o staţie unde se hotărâse formarea unui 
tren de salvare. Se pierduseră două ore, se mai pierdură 
apoi alte două din pricina perturbaţiei produse de accident 
pe toată linia, astfel încât intraseră în gară cu patru ore 
întârziere, de-abia la ora unu noaptea. 

— Ce ghinion! o întrerupse Claude, la fel de neîncrezător 
şi totuşi puţin impresionat, surprins de felul simplu în care 
se puteau explica toate complicațiile iscate de această 
întâmplare. Şi, desigur, n-ai mai găsit pe nimeni în gară? 

Evident, Christine n-o mai găsise pe camerista doamnei 
Vanzade care fără îndoială se plictisise s-o mai aştepte. 
Acum descria agitația care o cuprinsese în gara Lyon, 
această hală mare, necunoscută, neagră, goală şi curând 


pustie la acea oră târzie din noapte. La început nu 
îndrăznise să ia o trăsură şi se tot plimbase cu geanta ei 
mică, sperând că va veni cineva. Apoi se hotărâse, dar era 
târziu şi nu mai rămăsese acolo decât un birjar foarte 
murdar, duhnind a vin, care îi tot dădea târcoale, oferindu- 
şi serviciile cam în doi peri. 

— Da, unul dintre ăia: azi aici, mâine colea, reluă Claude, 
interesat acum, de parcă ar fi asistat la plăsmuirea unui 
basm. Şi te-ai urcat în birja lui? 

Cu ochii în tavan, Christine continuă, fără să-şi schimbe 
poziţia: 

— El m-a forţat. Tot îi dădea cu „mititico” şi mi s-a făcut 
frică... Când? i-am spus că mă duc la Passy, s-a supărat şi-a 
dat atât de tare bice calului, încât a trebuit să mă agăţ de 
portieră. Apoi m-am liniştit puţin, trăsura mergea la pas pe 
străzile luminate, vedeam lume pe trotuare. În sfârşit am 
recunoscut Sena. N-am mai fost niciodată la Paris, dar mă 
uitasem pe un plan al oraşului... Credeam că va merge tot 
de-a lungul cheiurilor, dar când am văzut că trecem un pod, 
m-am speriat iar. Chiar atunci începuse să plouă, trăsura a 
cotit şi s-a oprit într-un loc foarte întunecos. Birjarul a 
coborât de pe capră şi a vrut să urce în trăsură lângă 
mine... Zicea că plouă prea tare... 

Claude începu să râdă. Acum o credea, povestea cu 
birjarul n-avea cum s-o inventeze. Şi pentru că ea tăcea, 
jenată: 

— Ei, glumea şi el. 

— Atunci, am sărit imediat din trăsură pe partea cealaltă. 
El m-a înjurat şi mi-a spus că ajunsesem la destinaţie şi că o 
să-mi smulgă pălăria din cap dacă nu-i plătesc... Ploaia 
devenise torențială şi cheiul era absolut pustiu. M-am 
zăpăcit şi am scos o monedă de cinci franci; atunci el a dat 
bice calului şi a plecat, luând cu dânsul şi geanta mea cea 
Mică, în care din fericire nu aveam decât două batiste, o 
jumătate de cozonac şi cheia valizei mele care a rămas pe 
drum. 


— Bine, dar se poate să nu iei numărul trăsurii? strigă 
Claude indignat. 

Îşi amintea acum că o trăsură trecuse în goană foarte 
aproape de el în clipa în care traversa podul Louis-Philippe 
sub rafalele furtunii dezlănţuite. Şi se minuna de cât poate 
fi uneori de neverosimil adevărul. 'Iot ceea ce îşi imaginase, 
deşi simplu şi logic, era absolut stupid în raport cu 
desfăşurarea firească a nesfârşitelor combinaţii ale vieţii. 

— Îţi imaginezi cum trebuie să mă fi simţit sub poarta 
aceea, sfârşi Christine. Ştiam bine că nu mă aflu la Passy şi 
că eram silită să-mi petrec noaptea în acest Paris îngrozitor. 
Şi toate, tunetele şi fulgerele acelea, vai, fulgerele când 
albastre, când roşii, care îmi dezvăluiau lucruri 
înfiorătoare! 

Îşi închise iar pleoapele, un freamăt îi albi chipul: revedea 
cetatea tragică, hăul cheiurilor adâncindu-se în văpăi roşii 
de cuptor, groapa adâncă a fluviului ce-şi rostogolea apele 
de plumb, ape înţesate de trupuri mari şi negre, de şlepuri 
aidoma unor balene moarte, în care se înfigeau macarale 
nemişcate ce înălţau braţe ca de spânzurătoare. Halal 
urare de bun venit! 

Se făcu tăcere. Claude reîncepuse să deseneze. Dar ea se 
mişcă, simțind că îi amorţeşte braţul. 

— Cotul un pic mai jos, te rog. Apoi cu un aer amabil, ca 
pentru a-şi cere scuze: Ce alarmaţi trebuie sa fie părinţii 
dumitale, dacă au aflat de accident. 

— N-am părinţi. 

— Cum aşa? Nici tată, nici mamă?... Eşti singură? 

— Da, singură de tot. 

Avea optsprezece ani şi era întâmplător născută la 
Strasbourg, tatăl ei, căpitanul Hallegrain, de felul lui 
gascon din Montauban, fiind mereu mutat dintr-o 
garnizoană în alta. Mergea pe doisprezece ani când 
căpitanul murise la Clermont, unde zăcea cu picioarele 
paralizate, ceea ce-l obligase să se pensioneze. Timp de 
aproape cinci ani, mama ei, care era pariziancă, trăise 


acolo, în provincie, făcând economii din pensia ei mică şi 
muncind - picta evantaie - pentru a reuşi să-şi crească fata 
ca pe o domnişoară; dar cu cincisprezece luni în urmă 
murise şi ea, lăsând-o singură pe lume şi fără un ban, fără 
nimic altceva decât prietenia unei maici, stareţa 
călugăriţelor vizitandine, care o ţinuse mai departe la 
pension. Venea direct de la mănăstire, căci stareţa sfârşise 
prin a-i găsi această slujbă la vechea ei prietenă, doamna 
Vanzade care, aproape oarbă acum, avea nevoie de o 
domnişoară de companie. 

La auzul acestor noi detalii, Claude rămase fără glas. Toată 
povestea asta cu mănăstirea, cu orfana bine crescută, toată 
întâmplarea care începea să devină romanţioasă, îl făceau 
să se simtă stingher, neîndemânatic în gesturi şi în vorbe. 
Acum nu mai lucra, cu privirile aţintite asupra schiţei. 

— E frumos la Clermont? sfârşi el prin a întreba. 

— Nu cine ştie ce; oraşul e posomorât... De fapt, nu prea 
ştiu, aproape că nu ieşeam. 

Se rezemase în coate şi continua aproape în şoaptă, de 
parcă ar fi vorbit numai pentru ea, iar în glas îi răzbăteau 
încă lacrimile doliului: 

— Mama, care nu era prea voinică, muncea de se spetea. 
Mă răsfăţa, nimic nu era destul de frumos pentru mine, 
aveam o mulţime de profesori; iar eu nu făceam deloc 
progrese; într-un rând am fost bolnavă, pe urmă nu 
reuşeam niciodată să fiu atentă, totdeauna îmi ardea de 
năzbâtii, de aiurită ce eram. Muzica mă plictisea, braţele 
îmi amorţeau la pian. Parcă, totuşi, cu pictura mă 
descurcam cel mai bine... 

EI ridică ochii şi exclamă, întrerupând-o: 

— Ştii să pictezi? 

— Da de unde, nu ştiu nimic, absolut nimic... Mama, care 
avea mult talent, mă învățase să pictez în acuarelă şi o 
ajutam câteodată să facă fondul la evantaie... Frumoase 
evantaie mai făcea! 


Fără să vrea, privi în jurul ei schiţele înspăimântătoare 
care dădeau o strălucire stranie pereţilor atelierului şi, în 
ochii limpezi se ivi o tulburare, uimirea îngrijorată în faţa 
acestei picturi brutale. Vedea de departe şi de-a-ndoaselea 
schiţa pe care pictorul o făcuse după chipul ei şi era atât de 
consternată de tonurile violente, de dungile groase de 
pastel care brăzdau petele de umbră, încât nu îndrăznea să 
i-o ceară ca s-o vadă de aproape. Pe lângă asta nu prea se 
simţea în largul ei în patul acesta fierbinte, se tot agita, 
gândindu-se cum să plece mai repede, cum să isprăvească 
cu aceste lucruri, care începând din ajun i se păreau un vis. 

Fără îndoială, el îi simţi enervarea. Brusc fu cuprins de 
ruşine şi regret. Lăsă desenul neterminat şi spuse foarte 
repede: 

— Îţi mulţumesc mult, domnişoară, pentru amabilitatea 
dumitale... le rog să mă ierţi că am abuzat de ea... Poţi să 
te dai jos din pat. E timpul să-ţi vezi şi dumneata de 
treburile dumitale. 

Şi nu înţelegea de ce nu se hotăra s-o facă, de ce, 
îmbujorată, îşi vâra mai adânc braţul gol sub cearşaf, în 
timp ce el, plin de amabilitate, o tot îndemna să se dea jos 
din pat. Deodată, cu un gest repezit, trase paravanul şi se 
duse în colţul opus al atelierului; cuprins de o pudoare 
exagerată, începu să-şi aşeze zgomotos vasele, pentru ca ea 
să se poată da jos din pat şi îmbrăca fără teama c-o aude 
cineva. 

Copleşit de hărmălaia pe care singur o dezlănţuise, nu 
auzi O voce şovăielnică. 

— Domnule, domnule... 

În sfârşit, ciuli urechea. 

— Domnule, dacă sunteţi bun... Nu-mi găsesc ciorapii. 

El se repezi să-i aducă; unde-i era capul? Ce să facă ea 
acolo îndărătul paravanului, numai în cămaşă, fără ciorapii 
şi fustele pe care i le întinsese la soare? Ciorapii erau 
uscați; îi controla pipăindu-i uşor; apoi îi trecu peste 
peretele despărțitor şi mai zări o dată braţul gol, proaspăt 


şi rotund, de un farmec copilăresc. Apoi zvârli fustele la 
picioarele patului, împinse şi botinele, nemailăsând decât 
pălăria atârnată de şevalet. Ea îi mulţumi şi apoi nu mai 
scoase un cu vânt; acum se auzea vag un foşnet uşor de 
haine şi clipocitul discret al apei. El însă nu înceta să-i dea 
indicaţii: 

— Săpunul e într-o farfurioară pe masă... Aşa, acum trage 
sertarul şi scoate un prosop curat... Mai ai nevoie de apă? 
Pot să-ţi dau cana. 

Gândul exasperant că iar se dovedea stângaci îl opri. 

— Uite că iar te plictisesc! Simte-te ca la dumneata acasă. 

Începu din nou să se ocupe de gospodărie. Acum îl 
frământa o idee. Trebuia oare s-o poftească la masă? Nu se 
făcea s-o lase să plece aşa. Pe de altă parte, asta o să 
dureze, şi uite că-şi pierdea o dimineaţă de lucru. Fără a fi 
luat o hotărâre, îşi aprinse lampa de spirt, spălă cratiţa şi 
începu să pregătească nişte cacao, ceea ce i se păru mai 
distins; se cam ruşina de fideaua lui, un fel de terci pe care-l 
mânca cu bucățele de pâine şi cu mult ulei, după obiceiul 
din sud. Dar nu apucase bine să fărâme ciocolata în cratiţă, 
că fu nevoit să exclame: 

— Cum? Eşti gata? 

Dând paravanul la o parte, Christine îşi făcu apariţia, 
îngrijită şi pusă la punct, îmbrăcată în negru; cât ai clipi îşi 
legase toate şireturile, îşi încheiase toţi nasturii. Obrazul ei 
trandafiriu nu mai păstra nici măcar umezeala apei, cocul 
mare era strâns pe ceafă şi fiecare şuviţă era la locul ei. 
Claude rămase cu gura căscată în faţa acestui miracol de 
promptitudine, a râvnei acestei mici gospodine de a se 
îmbrăca repede şi bine. 

— Ei, drace, dar iute mai eşti! 

I se părea acum mai înaltă şi mai frumoasă decât crezuse. 
Ceea ce îl frapa mai ales era aerul ei calm şi hotărât. 
Evident, acum nu se mai temea. Din clipa în care părăsise 
patul acesta în dezordine, în care se simţea fără apărare, 
părea, odată cu botinele şi cu rochia, să-şi fi pus la loc 


armura. Acum zâmbea, îl privea drept în ochi. El apucă să-i 
spună ceea ce tot ezitase: 

— lei masa cu mine, da? 

Dar ea refuză. 

— Nu, mulţumesc... Alerg la gară, unde cu siguranţă că 
mi-a sosit valiza şi de-acolo mă duc la Passy. 

El tot îi da zor cu foamea, spunând că nu era deloc 
rezonabil să plece fără să mănânce, dar totul fu în zadar. 

— Atunci să mă duc până jos să-ţi caut o trăsură. 

— Nu, te rog, nu te osteni pentru mine. 

— Doar nu vrei să faci pe jos un drum atât de lung? Lasă- 
mă măcar să te însoțesc până la staţia de trăsuri; nici nu 
cunoşti Parisul. 

— Nu, zău că n-am nevoie de dumneata... Dacă vrei să fii 
drăguţ, lasă-mă să plec singură. 

O ţinea morţiş aşa. Fără îndoială se indigna la ideea de a fi 
întâlnită cu un bărbat, fie şi de către necunoscuţi; nu va 
povesti nimănui despre noaptea pe care o petrecuse, va 
minţi şi va păstra pentru sine amintirea aventurii. El, cu un 
gest mânios, avu aerul că o trimite la dracu! Călătorie 
sprâncenată! În fond, îi convenea să nu coboare. Dar în 
sinea lui se simţea jignit, o găsea ingrată. 

— În definitiv, fă cum vrei. N-am să uzez de forţă. 

La aceste vorbe, zâmbetul vag al Christinei spori şi cobori 
uşor colţurile delicate ale gurii. Nu spuse nimic, îşi luă 
pălăria şi căută din ochi o oglindă; apoi, negăsind-o, se 
hotărî să-şi lege bridele la nimereală. Cu coatele ridicate, 
învârtea şi trăgea de funde fără grabă, iar obrazul îi era 
scăldat de lumina aurie a soarelui. Surprins, Claude nu mai 
recunoştea trăsăturile de o dulceaţă copilărească pe care 
abia le desenase: partea de sus, fruntea şi ochii atât de calzi 
se estompau; acum ieşea în evidenţă partea de jos a feţei: 
maxilarul proeminent, gura roşie cu dinţi frumoşi. Şi mereu 
acel zâmbet enigmatic, poate batjocoritor, de fată tânără. 

— În orice caz, reluă el enervat, nu cred că ai să-mi faci 
vreun reproş. 


Atunci, ea nu-şi putu stăpâni râsul, un râs uşor şi nervos. 

— Nu, domnule, nici cel mai mic reproş. 

Continua s-o privească, chinuit iar de timiditatea şi de 
ignoranţa lui, de teama că a fost ridicol. În fond, ce ştia 
această domnişoară? Probabil cât ştie o fată de pension: tot 
şi nimic. Există acea obscură şi de necercetat înmugurire a 
cărnii şi a sufletului, până la care nu ajunge nimeni. În 
mediul oarecum boem de artist, această pudică senzuală 
începuse oare să se trezească, să resimtă curiozitate şi 
teamă vagă faţă de bărbat? Acum, când nu se mai temea, 
încerca oare surpriza, puţin dispreţuitoare, de a se fi temut 
degeaba? Cum, nu-i făcuse niciun compliment, nici măcar 
nu-i sărutase vârful degetelor? Indiferenţa morocănoasă pe 
care acest băiat i-o arătase stârnise probabil în ea femeia în 
curs de devenire; şi acum pleca, transformată, iritată, 
făcând pe viteaza pentru a-şi ascunde ciuda, luând cu sine 
regretul inconştient după acele fapte, necunoscute şi 
îngrozitoare, care nu se petrecuseră. 

— Ziceai, reluă ea, redevenind serioasă, că staţia de 
trăsuri este la capul podului, pe cheiul celălalt? 

— Da, pe locul unde se află un pâlc de copaci. 

Acum isprăvise de legat bridele, îşi pusese mănuşile şi era 
gata, dar tot nu pleca: privea drept în faţa ei, cu mâinile 
atârnând în lungul trupului. Ochii i se opriră pe pânza cea 
mare întoarsă spre perete; ar fi vrut să-i ceară să i-o arate, 
dar nu îndrăzni. Acum n-o mai reţinea nimic şi totuşi părea 
să caute ceva, cu senzaţia că lăsa ceva acolo, ce anume nu 
ştia nici ea. În cele din urmă, se îndreptă spre uşă. 

Claude o deschise şi o pâine mică, rezemată de uşă, căzu 
în atelier. 

— Vezi, spuse el, ar fi trebuit să mănânci cu mine. 
Portăreasa îmi aduce asta sus în fiecare dimineaţă. 

Ea făcu un nou gest de refuz. Când ajunse pe palier, se 
întoarse, stătu o clipă nemişcată. Zâmbetul vesel reapăruse 
şi îi întinse ea mâna mai întâi. 

— Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc mult. 


El luase mâna mică, înmănuşată, în mâna lui mare, mânjită 
de culori. Rămaseră astfel amândouă strânse una într-alta 
timp de câteva secunde, scuturându-se prieteneşte. Fata îi 
zâmbea mereu, lui îi stătea pe limbă s-o întrebe: „Când te 
mai văd?” Dar sfiiciunea îl împiedică să vorbească. Ea 
aşteptă puţin, apoi îşi desprinse mâna. 

— La revedere, domnule. 

— La revedere, domnişoară. 

Christine, fără să-şi ridice capul, cobori scara, ale cărei 
trepte înalte trosneau. lar Claude, furios, intră înăuntru şi 
trânti uşa, strigând în gura mare: 

— Ah, blestematele astea de muieri! 

Era mânios, turba de furie şi împotriva lui şi împotriva 
celorlalţi. 'Tot izbind cu picioarele în mobilele peste care 
dădea, continua să-şi verse focul în gura mare. Bine făcea 
când nu le lăsa niciodată să-i calce pragul. Putorile astea nu 
sunt bune decât ca să te prostească cum vor ele. Nu mai 
departe decât asta; cine ar fi putut să-i garanteze că nu-şi 
bătuse straşnic joc de el, cu tot aerul ei nevinovat? Şi mai 
făcuse prostia să creadă toate poveştile alea de adormit 
copiii. Din nou îl cuprinseră bănuielile: uite, istoria aia cu 
văduva generalului, cu accidentul de cale ferată şi mai ales 
cu birjarul, n-o s-o creadă în ruptul capului. Unde s-a mai 
pomenit aşa ceva? De altfel, fata avea o gură care spunea 
multe... şi avea şi un aer cam ciudat la plecare. Dacă măcar 
ar putea înţelege de ce minţea! Dar nu, erau minciuni fără 
rost, inexplicabile, artă pentru artă! lar acum cu siguranţă 
că făcea mare haz pe socoteala lui! 

Cu un gest violent, strânse paravanul şi-l azvârli într-un 
ungher. Probabil că-i lăsase o mizerie! Dar când văzu că 
totul era strâns şi curat, ligheanul, prosopul, săpunul, se 
înfurie pentru că nu strânsese patul. Cu o energie 
exagerată se apucă el să-l facă. Cuprinse cu amândouă 
braţele salteaua călduţă încă, apoi bătu cu pumnii în perna 
parfumată, de parcă această căldură, această aromă 
fragedă de tinereţe care se ridica din cearşafuri l-ar fi 


sufocat. Apoi se spălă cu apă multă, pentru a-şi răcori 
tâmplele; şi în prosopul umed regăsi mirosul respirației de 
fecioară, a cărei dulceaţă, risipindu-se, plutea prin atelier şi 
îl sufoca. Îşi mâncă, înjurând, ciocolata din cratiţă, atât de 
aprins şi de dornic să picteze, încât înghiţea grăbit 
îmbucături mari de pâine. 

— Dar te sufoci aici! strigă el deodată. Căldura asta mă 
îmbolnăveşte. 

Acum soarele trecuse, nu mai era aşa de cald. 

Iar Claude, deschizând o fereastră mică, drept la înălţimea 
acoperişului, respiră cu profundă uşurare, adierea fierbinte 
a vântului care intra pe acolo. Apoi îşi luă desenul făcut 
după capul Christinei, şi stătu aşa multă vreme să-l 
privească. 


CAPITOLUL II 


Era pe la amiază. Claude lucra la tabloul lui, când deodată 
se auzi un ciocănit familiar şi puternic în uşă. Cu o mişcare 
instinctivă, pe care nu şi-o putu stăpâni, pictorul strecură 
într-un dosar portretul Christinei, după care tocmai retuşa 
chipul femeii din tabloul cel mare. Apoi se hotări să 
deschidă. 

— Pierre, strigă el. Ai şi venit? 

Pierre Sandoz, un prieten din copilărie, era un băiat de 
douăzeci şi doi de ani, foarte brun, cu capul rotund şi 
voluntar, nasul pătrat, ochii blânzi şi-o expresie energică, 
totul încadrat de o barbă încă scurtă. 

— Am mâncat mai devreme, răspunse el, şi m-am gândit să 
profiţi de o şedinţă bună... Măi, să fie! Văd că merge, 
merge! 

Se postase în faţa tabloului şi imediat observă: 

— Ia te uită! Schimbi genul de femeie? 

Se lăsă o tăcere prelungită, amândoi priveau nemişcaţi. 
Era o pânză de cinci metri pe trei, pictată în întregime, dar 
din care abia câteva părţi începeau să se desprindă din 
schiţă. Schița, aşternută dintr-o singură izbucnire, era de o 
violenţă superbă, de un colorit viu şi arzător. Într-un luminiş 
de pădure, mărginit de-o verdeață abundentă, cădea un val 
de soare; doar la stânga, o alee întunecoasă se pierdea, 
pătată de lumină, în depărtare. Acolo, în ierburile şi florile 
lui iunie, era culcată o femeie goală, cu un braţ petrecut 
sub cap, cu sânii palpitând; zâmbea, fără să vadă, cu 
pleoapele închise, sub ploaia de aur care o scălda. În fund, 
două alte femei, dar mici, una brună, alta blondă, goale şi 
ele, se zbenguiau râzând, formând, printre diferitele tonuri 
de verde ale frunzelor, două încântătoare pete trandafirii. 
Şi, cum în prim plan simţise nevoia unui contrast negru, 


pictorul instalase acolo, fără prea multe mofturi, un domn 
îmbrăcat într-o haină de catifea. Domnul era întors cu 
spatele, nu i se vedea decât mâna stângă cu care se 
sprijinea în iarbă. 

— Frumos schiţată femeia! reluă în sfârşit Sandoz. Dar o 
să ai al dracului de lucru cu ea! 

Privindu-şi opera cu ochi aprinşi, Claude avu un gest plin 
de încredere. 

— Lasă că am tot timpul până la Salon. În şase luni, câte 
nu se pot face! Şi poate că de rândul acesta am să fiu în 
stare să-mi dovedesc mie însumi că nu sunt un dobitoc. 

Şi începu să fluiere tare, încântat fără s-o spună de schiţa 
pe care o făcuse după capul Christinei, însufleţit de unul 
dintre acele mari elanuri de speranţă, după care şi mai 
dureros recădea în angoasele artistului, chinuit de pasiunea 
pentru natură. 

— Să nu lenevim! strigă el. Dacă tot ai venit, hai să 
începem. 

Sandoz, din prietenie şi pentru a-l scuti de cheltuială, se 
oferise să-i pozeze drept model pentru domnul din prim 
plan. În patru sau cinci duminici, singura zi în care era 
liber, personajul putea fi conturat. Tocmai îşi îmbrăca vesta 
de catifea, când un gând îl opri brusc: 

— Ia ascultă, dar tu n-ai mâncat mai nimic, din moment ce 
lucrai... Coboară să mănânci o friptură, eu te aştept aici. 

Ideea de a-şi pierde vremea îl indignă pe Claude. 

— Ba da, am mâncat, uite cratiţa!... De altfel, vezi că mi-a 
mai rămas un colţ de pâine. Am să-l mănânc şi gata... Hai, 
leneşule, vino să pozezi! 

Îşi luă grăbit paleta şi apucă pensulele, adăugând: 

— Dubuche trece să ne ia spre seară, nu? 

— Da, către ora cinci. 

— Perfect, o să coborâm atunci să cinăm... Ei, eşti gata? 
Ţine mâna mai la stânga şi capul mai aplecat. 

După ce-şi potrivise pernele, Sandoz se instalase pe divan, 
păstrând poziţia. Era întors cu spatele, totuşi conversaţia 


mai continuă un timp, pentru că Sandoz primise chiar în 
dimineaţa aceea o scrisoare din Plassans, micul oraş 
provensal în care cei doi prieteni se cunoscuseră când erau 
în clasa a opta şi îşi lustruiau pantalonii pe băncile şcolii. 
Apoi tăcură amândoi. Unul lucra, uitând de lume, celălalt 
moţăia, amorţit şi toropit de îndelunga nemişcare. 

La vârsta de nouă ani, Claude avusese marele noroc de a 
putea părăsi Parisul şi a se întoarce în ţinutul provensal în 
care se născuse. Mama lui, o spălătoreasă tare de treabă, 
pe care trândavul de taică-său o lăsase, pe drumuri, se 
căsătorise atunci cu un muncitor cumsecade, îndrăgostit 
nebuneşte de tenul ei frumos de blondă. Dar, cu toată râvna 
lor, abia aveau cu ce-şi ţine zilele. De aceea acceptaseră cu 
bucurie propunerea generoasă a unui domn bătrân, un 
original ţicnit, mare amator de tablouri: impresionat de 
diversele mâzgăleli făcute de copil; el li-l ceruse pe Claude: 
voia să-l aibă în preajma lui şi să-l dea la liceu. Astfel, vreme 
de şapte ani, până în clasa de retoricăl'7b11'7d, Claude 
rămăsese în Sud, mai întâi intern, apoi extern, locuind la 
protectorul lui. Într-o dimineaţă, acesta fusese găsit mort, 
prăbuşit pe pat. Lăsa prin testament o rentă de o mie de 
franci tânărului, cu dreptul de a dispune de acest capital la 
vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Îndrăgostit de pe atunci 
de pictură, Claude părăsi imediat colegiul, fără a voi măcar 
să încerce să-şi dea bacalaureatul şi veni în grabă la Paris, 
unde prietenul lui, Sandoz, îl precedase. 

Încă din clasa a opta, la colegiul din Plassans, celor trei 
băieţi - Claude Lantier, Pierre Sandoz şi Louis Dubuche - li 
se spunea cei trei inseparabili. Proveniţi din trei medii 
diferite, firi opuse, dar născuţi în acelaşi an la numai câteva 
luni distanţă, ei se legaseră dintr-odată şi pentru totdeauna, 
mânaţi de afinități secrete, de chinul încă nelămurit al unei 
ambiţii comune, şi de trezirea unei inteligenţe superioare în 
mijlocul cetei neevoluate de loaze respingătoare care îi 
băteau. Tatăl lui Sandoz, un spaniol refugiat în Franţa în 
urma unei încăierări politice, deschisese în apropiere de 


Plassans o papetărie în care funcționau maşinării noi, 
născocite de el; apoi murise, otrăvit de amărăciune, hărțuit 
de răutatea localnicilor, lăsând văduvei sale o situaţie atât 
de încurcată, un lung şir de procese atât de încâlcite, încât 
toată averea lor se topise în acest dezastru; iar mama lui, 
originară din Bourgogne, cedând urii împotriva 
provensalilor şi suferind de o paralizie progresivă de care 
tot pe aceştia îi acuza, se refugiase la Paris cu fiul ei, care o 
întreținea acum din modesta lui slujba, visând la gloria 
literară. Cât despre Dubuche, fiul cel mare al unei 
brutărese din Plassans, femeie avidă şi foarte ambițioasă, el 
venise ceva mai târziu să se alăture prietenilor - împins 
fiind de mama lui - şi acum urma cursurile Şcolii de 
arhitectură ca student, trăind modest din ultimele monezi 
de cinci franci pe care părinţii le investeau în el, cu acea 
obstinaţie a evreului care scontează un profit de trei sute la 
sută. 

— La naiba! murmură Sandoz în tăcerea ce domnea, da' 
ştii că nu-i deloc comodă poziţia asta în care mă pui să stau! 
îmi frânge încheietura mâinii... Mă rog, am voie să mă mişc 
puţin? 

Claude îl lăsă să se întindă, fără a-i răspunde. Cu trăsături 
mari de penel, el picta acum haina de catifea. Apoi, se dădu 
îndărăt, clipi şi, cuprins de o amintire subită, izbucni într-un 
râs homeric. 

— Auzi, îţi mai aduci aminte, pe când eram într-a şasea, de 
ziua când Pouillaud a aprins lumânări în dulapul dobitocului 
ăluia de Lalubie? O, şi groaza lui Lalubie, înainte de a urca 
la catedră când, deschizând dulapul ca să-şi ia cărţile, a dat 
de capela aia mortuară!... Ne-am ales toată clasa cu câte 
cinci sute de versuri! 

Sandoz, molipsit de acest acces de veselie, se instalase pe 
divan. Îşi reluă poziţia, spunând: 

— Ei, animalul ăla de Pouillaud! închipuie-ţi că, în 
scrisoarea pe care am primit-o azi-dimineaţă, îmi spune că 
profesorul Lalubie se însoară. Afurisitul ăla de bătrân se 


însoară cu o fată frumoasă. O ştii şi tu, e fata lui Galissard, 
ăla cu merceria, una blondă căreia îi cântam noi serenade. 

Claude şi Sandoz se porniseră să depene amintiri şi nu mai 
conteneau, unul aţâţat şi pictând cu o frenezie mereu 
sporită, celălalt tot întors spre perete, vorbind cu spatele, în 
timp ce umerii îi fremătau de pasiune. 

Îşi amintiră mai întâi de colegiu, o mănăstire veche şi 
mucegăită, care se întindea până la metereze, apoi cele 
două curţi plantate cu platani enormi, bazinul mâlos, 
acoperit cu alge, în care învăţaseră să înocate, clasele de la 
parter cu pereţii şiroind de apă, sala de mese otrăvită de 
duhoarea permanentă a spălăturii de vase, dormitorul celor 
mici, vestit prin ororile sale, apoi lenjeria şi infirmeria unde 
găseai puzderie de surori delicate, de măicuţe în haine 
negre, atât de blânde sub bonetele lor albe! Ce-a mai fost şi 
atunci când sora Angele, cea al cărei chip feciorelnic făcea 
senzaţie în curtea celor mari, dispăruse într-o bună 
dimineaţă cu Hermeline, un vlăjgan din clasa de retorică, 
atât de îndrăgostit de ea, încât îşi făcea pe mâini crestături 
cu briceagul, pentru a merge la infirmerie ca să-i pună ea 
leucoplast! 

Întreg personalul colegiului se perindă apoi, o cavalcadă 
lamentabilă, grotescă şi teribilă, chipuri ce exprimau 
răutatea sau suferinţa: directorul care se ruina organizând 
primiri pentru a-şi mărita fetele, două fete frumoase şi 
elegante, pe care desene şi inscripţii odioase le insultau pe 
toţi pereţii; apoi cenzorul Pifard, al cărui nas celebru se 
ivea dindărătul tuturor uşilor asemeni unui tun subţirel, 
vestindu-i de departe prezenţa; apoi tot pomelnicul de 
profesori, împroşcat fiecare de injuria unei porecle, severul 
„Rhadamante”, care nu râsese niciodată, apoi „Jegul”, care 
îmbâcsea toate jilţurile frecându-şi mereu capul de ele... 
Mă-nşeli-Adele; - profesorul de fizică, un încornorat 
legendar, căruia zece generaţii de derbedei îi azvârleau în 
obraz numele soţiei sale, odinioară surprinsă, zice-se, în 
braţele unui carabinier, şi alţii, mulţi alţii încă, „Spontini”, 


monitorul feroce, cu cuțitul său corsican mânjit de sângele 
a trei veri, şi micul Chantecaille, un băiat tare de treabă, 
care le dădea voie să fumeze în timpul plimbării; până şi 
ajutorul de bucătar şi fata care spăla vasele, doi monştri 
supranumiţi Paraboulomenos şi Paralleluca, învinuiți de o 
idilă printre cojile de legume. 

Veniră la rând poznele, evocările rapide ale unor farse de 
care te mai puteai prăpădi de râs şi acum, după atâţia ani. 
O! dimineaţa aceea când au ars în sobă pantofii lui „Mimi- 
Moartea”, zis şi „Scheletul extern”, un băiat slăbânog care 
aducea tutun de contrabandă pentru toată clasa! Dar seara 
aceea de iarnă, când se duseseră să fure chibrituri din 
capelă, de lângă candelă, pentru a fuma frunze uscate de 
castan din pipe de trestie! Sandoz care făcuse treaba asta, 
mărturisea acum ce frică îi fusese şi cum îl trecuseră 
răcorile când coborâse din loja corului înecată în întuneric. 
Dar ziua în care Claude avusese năstruşnica idee de aprăji 
gândaci în pupitrul lui, pentru a vedea dacă erau aşa de 
buni la gust cum se zicea! O asemenea duhoare, un fum 
atât de gros ieşise din pupitru, încât supraveghetorul 
pusese imediat mâna pe cana cu apă, crezând că e vorba de 
un incendiu. Dar când şterpeleau ceapa din straturi, aşa, în 
plimbare! Dar când zvârleau cu pietre în geamuri, tot hazul 
fiind să obţină spărturi semănând cu unele hărţi geografice 
cunoscute; dar lecţiile de greacă, scrise dinainte, apăsat, pe 
tablă şi recitate răspicat de toate loazele, fără ca profesorul 
să bage de seamă; dar băncile din curte, tăiate cu 
fierăstrăul, apoi purtate în jurul bazinului şi prohodite cu 
mare alai, ca victimele unei răzmeriţe! Asta mai ales fusese 
grozavă! Dubuche, care reprezenta clerul, căzuse în fundul 
bazinului, vrând să ia apă în şapca lui de licean ca să facă 
din ea o căldăruşă. Şi cea mai nemaipomenită, cea mai 
grozavă fusese în noaptea în care Pouillaud legase toate 
oalele de noapte din dormitor de aceeaşi sfoară, vârâtă pe 
sub paturi, iar a doua zi dimineaţa - era în vacanţa mare - 
începuse să târâie, alergând prin coridor şi de-a lungul 


celor trei etaje, această înspăimântătoare coadă de faianţă, 
care sălta şi se făcea ţăndări în urma lui. 

Claude rămăsese cu penelul în aer, râzând cu gura până la 
urechi; strigă: 

— Animalul ăla de Pouillaud!... Şi zi, ţi-a scris? Ce 
învârteşte acum? 

— Păi, nimic, bătrâne, răspunse Sandoz, rezemându-se 
comod în perne... Scrisoarea lui e de o stupiditate...! Îşi 
termină dreptul şi apoi se va instala în biroul de avocatură 
al lui taică-său. Şi să vezi pe ce ton îmi scrie, are de pe 
acum fasoanele prosteşti ale unui burghez parvenit! 

Se lăsă o nouă tăcere. Sandoz adăugă: 

— Ştii una, bătrâne, noi am fost favorizați. 

Apoi alte amintiri li se înfăţişară, din cele care făceau 
inima să bată cu putere; zilele frumoase, cu soare mult şi 
aer curat, pe care le trăiseră acolo, dincolo de zidurile 
colegiului. Încă de pe acum erau mici, în clasa a şasea, cei 
trei inseparabili făcuseră o pasiune pentru plimbările lungi. 
Profitau de orice vacanțe, ca să bată drumurile la mai multe 
leghe depărtare, prinzând curaj pe măsură ce creşteau, 
sfârşind prin a colinda întreg ţinutul, în adevărate călătorii 
care durau uneori mai multe zile. Dormeau pe unde se 
nimerea, când într-o văgăună de stâncă, când pe aria 
netedă, fierbinte încă, şi acoperită de paiele rămase de la 
treieratul griului, care făceau din ea un culcuş moale, când 
în vreo bojdeucă pustie, pe podeaua căreia aşterneau un 
pat de cimbru şi de levănţică. Fugeau instinctiv de lume, 
topindu-se în sânul naturii generoase, adorau fără să ştie de 
ce copacii, apele, munţii, numai pentru bucuria nemărginită 
de a fi singuri şi liberi. 

Dubuche, care era intern, nu li se alătura celor doi decât 
în zilele de vacanţă. De altfel n-avea picioare sprintene iar 
trupul de tocilar respectabil era amorţit. Dar Claude şi 
Sandoz erau neobosiţi, se trezeau în fiecare duminică la ora 
patru dimineaţa, zvârlindu-şi cu pietre în storuri. Vara, mai 
ales, nu visau decât la Viorne, torentul a cărui şuviţă subţire 


udă câmpiile joase de la Plassans. La doisprezece ani abia 
împliniţi ştiau să înoate; o adevărată frenezie îi făcea să se 
bălăcească pe fundul gropilor unde se aduna apă, să 
petreacă acolo zile în şir, goi-goluţi, întinzându-se, ca să se 
usuce, pe nisipul fierbinte, cufundându-se apoi din nou, 
trăind în râu, când pe spate, când pe burtă, scotocind în 
ierburile de la mal, cufundându-se până la urechi şi pândind 
ceasuri în şir ascunzătorile ţiparilor. Această şiroire de apă 
limpede care îi uda sub soarele puternic le prelungise 
copilăria, le păstrase acel râs proaspăt al ştrengarilor aflaţi 
în libertate, până târziu, când, ajunşi la vârsta bărbăţiei, se 
întorceau în oraş, în serile fierbinţi şi tulburătoare de iulie. 
Mai târziu îi apucase pasiunea vânătoarei, dar aşa cum se 
practică ea în acest ţinut fără vânat, unde omul face şase 
leghe pentru a ucide o jumătate de duzină de păsărele, 
expediţii nemaipomenite din care se întorceau adeseori cu 
tolbele goale, numai cu un liliac imprudent, doborât la 
intrarea în oraş, când îşi descărcau puştile. Ochii li se 
umezeau la amintirea acestor marşuri, nesfârşite: revedeau 
în depărtare drumurile albe, acoperite de un strat de 
pulbere des ca unul de zăpadă; şi ei mergeau mereu, 
mereu, fericiţi să-şi audă trosnind pantofii grosolani, apoi o 
scurtau peste câmpuri, prin pământurile roşiatice, bogate 
în fier, peste care alergau, iarăşi şi iarăşi; cerul era de 
plumb, niciun pic de umbră, doar măslini pitici, migdali cu 
frunzişul plăpând; iar la fiecare întoarcere o stare 
delicioasă de toropeală în urma oboselii, fanfaronada 
triumfătoare de a fi mers şi mai mult ca data trecută, 
încântarea de a nu-şi mai simţi picioarele, de a înainta 
numai în virtutea inerţiei, stimulaţi de cine ştie ce oroare de 
cântec soldăţesc, care-i legăna ca din adâncul unui vis. 
Încă de pe atunci, Claude, laolaltă cu punga de praf de 
puşcă şi cutia cu capse, îşi lua şi un album pe care desena 
frânturi de peisaje; în timp ce Sandoz avea mereu în 
buzunar câte un volum de poezii. Era o frenezie romantică, 
strofe înaripate care alternau cu grosolănii cazone, ode 


care izbucneau în freamătul luminos al aerului încins; iar 
când descopereau vreun izvor, patru sălcii - pete cenuşii pe 
pământul strălucitor - îi uita Dumnezeu acolo până la 
aprinsul stelelor, jucând dramele pe care le ştiau pe 
dinafară, îngroşându-şi vocea pentru a-i reda pe eroi, 
subţiind-o şi prefăcând-o în viers de fluier pentru ingenue şi 
regine. În asemenea zile vrăbiile aveau linişte. Izolaţi în 
această provincie îndepărtată, în toropeala tâmpă a micilor 
oraşe, încă de la vârsta de patrusprezece ani, cei doi 
entuziaşti, fuseseră bântuiţi de o mare sete de literatură şi 
de artă. Decorul enorm al lui Hugo, plăsmuirile gigantice 
care defilează acolo, în eterna bătălie a antitezelor, îi 
transportaseră dintru început în plină epopee; gesticulau, 
se duceau să vadă cum apune soarele îndărătul ruinelor, iar 
viaţa însăşi li se părea că se desfăşoară într-o lumină 
sclipitoare şi amăgitoare, ca în actul al cincilea. Apoi venise 
Musset să-i zguduie cu pasiunea şi cu lacrimile lui, ascultau 
cum bate în el propria lor inimă, în faţă li se deschidea o 
lume mai omenoasă, care îi cucerea cu mila ei, cu veşnicul 
strigăt al mizeriei pe care de acum încolo aveau să-l audă 
ridicându-se de pretutindeni. 

De altfel, se mulţumeau cu orice. Stăpâniţi de marea 
lăcomie a tinereţii, de o sete pătimaşă de lectură, în care se 
învălmăşeau excelentul şi execrabilul, atât de dornici să 
admire, încât adesea adevărate orori le stârneau exaltarea 
pricinuită de capodopere. 

Şi, aşa cum spunea acum Sandoz, această pasiune a 
mersului pe jos, această sete de lectură, îi ferise de 
închistarea irezistibilă a mediului. Nu intrau niciodată în 
cafenele, le era groază de străzi, pretindeau chiar că acolo 
ar muri cu zile ca vulturii în colivie; iar în acest răstimp, unii 
colegi ai lor îşi toceau uniformele pe mesele mici de 
marmură, aşteptând să se hotărască la cărţi cine va plăti 
consumaţia. Această viaţă de provincie, care prindea fiinţe 
atât de tinere în angrenajul maşinaţiilor ei, obiceiul de a 
merge la cerc, de a citi ziarul din doască în doască, de a 


reîncepe veşnica partidă de domino, de a face aceeaşi 
plimbare, la aceeaşi oră, pe aceeaşi alee, şi în cele din urmă 
abrutizarea sub presiunea acestei pietre de moară care 
turteşte creierii, îi indigna, îi împingea spre protest; şi 
atunci se cocoţau pe dealurile învecinate, pentru a 
descoperi! acolo pustietăţi neştiute de nimeni sau recitau 
versuri în, bătaia ploii, refuzând orice adăpost, din ură faţă 
de cetăţi. Visau să se aşeze pe malul Viornei, să trăiască 
acolo ca nişte sălbatici, fericiţi de a se scălda întruna având 
la ei cinci sau şase cărţi, nu mai mult, ceea ce le-ar fi fost 
prea de ajuns. Respingeau până şi femeia, aveau timidităţi 
şi stângăcii pe care le converteau într-o austeritate de puşti 
superiori. Vreme de doi ani Claude se mistuise de dragoste 
pentru o ucenică modistă, pe care în fiecare seară o 
întovărăşea de departe; şi niciodată nu avusese îndrăzneala 
să-i adreseze vreun cuvânt. Sandoz se hrănea cu visuri; 
doamne întâlnite în călătorii, fete frumoase care se vor ivi 
într-o pădure necunoscută, care i se vor dărui o zi întreagă, 
apoi se vor destrăma ca nişte năluci pe înserate. Singura lor 
aventură galantă îi mai amuza şi acum, într-atât fusese de 
stupidă: pe vremea când făceau parte din orchestra 
liceului, cântau serenade pentru două micuţe domnişoare; 
petrecuseră sub fereastră nopţi de-a rândul scoțând din 
clarinet şi din trompetă nişte cacofonii îngrozitoare, ce 
înspăimântau pe burghezii din cartier, până în seara 
memorabilă în care părinţii, indignaţi, deşertaseră în capul 
lor toate oalele cu apă din casă. 

Ah! ce vremuri fericite şi ce râsete înduioşate la cea mai 
măruntă amintire! Pereţii atelierului erau acoperiţi cu o 
serie de schiţe făcute chiar acolo de pictor, în cursul unei 
călătorii recente. Era ca şi cum ar fi avut, în jurul lor 
orizonturile de altădată şi cerul de un albastru intens peste 
câmpia roşiatică. Colo se întindea o câmpie, cu unduirea 
micilor măslini cenuşii, până la dantela trandafirie a 
colinelor îndepărtate. Ici, între dealuri arse, de culoarea 
ruginii, apa secată a Viornei scădea sub arcada unui pod 


bătrân, brumat de praf, fără altă verdeață decât nişte 
tufişuri moarte de sete. Ceva mai departe trecătoarea 
Infernets îşi deschidea rana căscată printre rocile fulgerate 
şi prăbuşite, haos imens, pustiu sălbatic, rostogolindu-şi la 
nesfârşit valurile de piatră. Apoi tot felul de unghere 
binecunoscute: vâlceaua Repentance, atât de înghesuită, 
atât de umbroasă, proaspătă ca un buchet de flori printre 
câmpiile calcinate; pădurea Trois-Bons-Dieux, ai cărei pini, 
de un verde puternic şi lucios, îşi plângeau răşina sub 
soarele puternic; sau Jas de Bouffan, alb ca o moschee în 
mijlocul vastelor întinderi de pământ, asemănătoare unor 
bălți de sânge. Şi altele, mereu altele, frânturi orbitoare de 
drum care coteau, râpe în care căldura părea că iveşte 
băşici din pielea arsă a pietrelor, sau limbi de nisip însetate, 
care sorbeau picătură cu picătură apa din râu, muşuroaie 
de cârtiţă, poteci de capre, culmi cufundate în azur. 

— Ia stai! exclamă deodată Sandoz întorcându-se spre un 
studiu, dar asta pe unde vine? 

Claude, indignat, îi arătă cu paleta. 

— Cum, nu-ţi aminteşti?... Era să ne frângem gâtul acolo. 
Ştii, în ziua când ne-am cocoţat cu Dubuche de la 
Jaumegarde în sus. Era neted ca-n palmă, ne agăţam cu 
unghiile; şi tot aşa: până când, ajunşi la mijloc, n-am mai 
putut nici să urcăm, nici să coborâm. Şi pe urmă, sus, când 
a fost să frigem nişte cotlete, noi doi, eram gata-gata să ne 
luăm la bătaie. 

Sandoz îşi reamintea acum. 

— A, da, sigur că da! şi fiecare trebuia să şi-l frigă pe al.lui 
pe nişte crenguţe de rozmarin, şi cum ale mele luau foc, tu 
mă scoteai din sărite bătânduc-ţi joc de friptura mea care se 
făcea scrum. 

Mai râdeau şi acum cu aceeaşi poftă ca altădată. Apoi 
pictorul se apucă din nou de treabă, spunând cu gravitate: 

— S-au dus toate astea, băiete! Gata, acum s-a zis cu 
hoinăreala. 


Era adevărat; de când cei trei inseparabili îşi realizaseră 
visul de a ajunge cu toţii la Paris pentru a-l cuceri, existenţa 
devenise cumplit de aspră. Mai încercau ei să facă plimbări 
lungi ca altădată; plecau pe jos în unele duminici, pe la 
bariera Fontainebleau, mergeau să cutreiere păduricea de 
la Verrieres, ajungeau până la Bievre, traversau pădurile 
Bellevue şi Meudon, apoi se întorceau pe la Grenelle. Dar 
dădeau vina pe Parisul care le amorţea picioarele şi nu mai 
părăseau asfaltul, dăruindu-se în întregime luptei lor. 

De luni până sâmbătă, Sandoz turba la primăria din al 
cincilea arondisment, într-un ungher întunecos de la biroul 
de naşteri, pironit acolo numai şi numai de dragul maică-sii, 
pe care cu cei o sută cincizeci de franci abia o putea 
întreţine. La rândul lui, Dubuche, zorit să plătească 
părinţilor dobândă pentru sumele de bani investite în 
folosul lui, căuta nişte treburi mărunte pe la arhitecţi, în 
afară de ceea ce lucra la Şcoala de arhitectură. Cât despre 
Claude, el era liber, mulţumită rentei de o mie de franci; 
dar cât de greu îi venea la sfârşit de lună, mai ales când 
trebuia să împartă ce-i mai rămânea prin buzunare! 
Norocul lui era că începuse să vândă unele pânze pe carei 
le lua cu zece şi doisprezece franci un negustor şiret, taica 
Malgras; căci altfel, ar fi preferat să crape de foame decât 
să accepte să facă portrete de burghezi, tablouri stupide de 
inspiraţie religioasă, storuri pentru restaurante sau firme 
pentru moaşe. După întoarcerea la Paris, avusese în 
fundătura Bourdonnais un atelier foarte mare; apoi se 
instalase, din economie, pe cheiul Bourbon. Trăia aici ca un 
sălbatic, într-un dispreţ suveran faţă de tot ceea ce nu era 
pictură, certat cu familia care îl dezgusta, rupând orice 
relaţii cu o mătuşă mezelăreasă în Hale, numai pentru că 
aceasta o ducea prea bine, păstrând doar în adâncul inimii 
rana ascunsă pe care i-o pricinuia decăderea maică-sii pe 
care nişte bărbaţi o mâncau de vie şi o duceau la pierzanie. 

Deodată îi strigă lui Sandoz: 

— Ştii ce, ia fă bine şi stai ca lumea! 


Dar Sandoz declară că se anchiloza şi sări de pe divan ca 
să-şi dezmorţească oasele. Urmă o pauză de zece minute. 
Se vorbi de altceva. Claude se arătă binevoitor. Când treaba 
mergea, se înflăcăra, puţin câte puţin, devenea vorbăreţ, el 
care picta cu dinţii strânşi, cuprins de o furie rece, de 
îndată ce simţea că natura îi scapă. De aceea, când 
prietenul său îşi reluă poziţia, el continuă ca împins de un 
şuvoi năvalnic, fără a se opri din pictat. 

— Ei, bătrâne, merge, ce zici? N-arăţi deloc rău aici pe 
pânză... Să-i văd eu pe dobitoci că mi-o refuză şi pe asta! 
Sunt eu mai exigent cu mine decât ăia faţă de ei înşişi, asta 
fără discuţie; şi când îmi accept eu un tablou, să ştii că e 
ceva mai serios decât dacă ar fi trecut pe la toate juriile din 
toată lumea... Ştii tabloul meu, ăla cu Halele, puştii ăia doi 
pe un maldăr de zarzavaturi, ei bine, află că l-am răzuit: ce 
mai, nu-mi ieşea deloc, mă băgasem într-o treabă prea grea 
încă pentru umerii mei. Lasă că am să-l reiau eu într-o zi, 
când mi-o veni mie bine şi am să mai fac şi altele, nişte 
chestii care o să-i lase pe toţi în fund de uluire! 

Făcu un gest mare, de parcă ar fi vrut să măture o 
mulţime; deşertă pe paletă un tub de vopsea albastră şi 
începu să râdă batjocoritor, întrebându-se ce mutră o să 
facă în faţa tabloului primul lui profesor, moş Belloque, un 
fost căpitan ciung, care într-o sală a muzeului preda de un 
sfert de secol arta de a haşura puştilor din Plassans. De 
altfel, la Paris, Berthou, celebrul autor al pânzei Nero Ja 
circ, al cărui atelier Claude îl frecventase vreme de şase 
luni, îi spusese de zeci de ori că nu va ieşi niciodată nimic 
din el. Ah! ce rău îi părea acum de cele şase luni de tatonări 
imbecile, de exerciţii nătângi, sub supravegherea unui om 
cu o minte atât de diferită de a lui! Ajunsese până la a 
invectiva activitatea de la Luvru, zicea că mai degrabă şi-ar 
fi tăiat o mâna decât să se întoarcă acolo ca să-şi strice 
ochiul, privind acele copii, care îţi îmbâcsesc pentru 
totdeauna viziunea asupra lumii în care trăieşti. În fond, în 
materie de artă, ce altceva e de făcut decât să dai tot ceea 


ce ai în tine? Nu se reducea totul la a aşeza o femeie în faţa 
ta şi pe urmă la a o zugrăvi aşa cum o simţi? Oare o 
legătură de morcovi, da, o legătură de morcovi, studiată 
direct după natură şi pictată cu ingenuitate în nota 
personală în care o vezi, nu valorează mai mult decât 
veşnicele peltele de la Şcoală, pictura aia siropoasă, făcută 
în mod ruşinos după reţete? Va veni o zi în care un singur 
morcov original va însemna o revoluţie. Iată de ce acum se 
mulțumea să meargă să picteze la atelierul Boutin, un 
atelier liber, pe care-l ţinea un fost model pe strada 
Huchette. După ce-şi plătea cotizaţia - cei douăzeci de 
franci - găsea acolo nuduri cu duiumul, bărbaţi, femei, 
putea să facă ce poftea pe pânzele lui; se îndârjea, uita de 
foame şi de somn, luptând fără răgaz cu natura, înnebunit 
de atâta muncă, alături de nişte filfizoni care-l acuzau de 
trândăvie şi ignoranță şi care vorbeau cu aroganță de 
studiile lor pentru că, sub ochii vreunui maestru, copiau 
nasuri şi guri. 

— Ascultă-mă pe mine, bătrâne, când o face vreunul dintre 
caraghioşii ăia vreun tors ca ăsta, să vină să mi-l arate şi 
atunci o să stau de vorbă cu el. 

Cu vârful pensulei el îi arăta un nud splendid, atârnat de 
perete, lângă uşă; era executat cu o amploare magistrală; 
iar alături erau nişte crochiuri admirabile, reprezentând 
nişte picioare de fetiţă, încântătoare prin realismul lor 
delicat, şi mai ales un pântece de femeie, cu o carnaţie 
satinată, fremătătoare, vie parcă de sângele care-i curgea 
sub piele. În rarele sale clipe de mulţumire, Claude era 
mândru de aceste studii, singurele care îl satisfăceau, care 
vesteau un mare pictor, admirabil înzestrat, dar frânat 
adesea de inexplicabile oprelişti. 

Continuă cu vehemenţă, în timp ce picta cu trăsături 
viguroase de penel haina de catifea, biciuindu-se cu acea 
intransigenţă care nu respecta pe nimeni: 

— Nu sunt toţi decât nişte măzgălitori de poze fără nicio 
valoare, impostori, nişte dobitoci sau nişte şmecheri, robiţi 


neroziei publice! Niciunul mai de soi, în stare să-i 
pălmuiască pe burghezi!... Poftim, uită-te la bătrânul 
Ingres, ştii că mi se întoarce stomacul pe dos când îi văd 
pictura aia băloasă. Ei bine, trebuie totuşi să admit că e 
cineva; îl socot foarte cutezător şi-mi scot pălăria în faţa lui, 
pentru că nu se sinchisea nimeni, desena al dracului de 
bine şi i-a obligat pe idioţii care azi îşi imaginează că-l 
înţeleg, să-l accepte... în rest, să ştii că nu mai sunt decât 
doi: Delacroix şi Courbet. Ceilalţi, o adunătură de lichele... 
Ei, bătrânul leu romantic, ce mai alură avea! Şi ca 
decorator, cum mai făcea să scânteie nuanțele! Şi ce 
energie clocotitoare! Ar fi acoperit toţi pereţii Parisului, 
dacă ar fi fost ai lui: paleta lui fierbea şi dădea pe-afară. 
Ştiu că totul nu era decât fantasmagorie, dar n-are a face, e 
o chestie care mă stârneşte, era nevoie de aşa ceva ca să ia 
foc Şcoala!... Pe urmă a venit celălalt, unul care ştia ce-i aia 
munca, cel mai adevărat pictor al secolului şi de o execuţie 
absolut clasică, ceea ce niciunul dintre cretinii ăştia n-a 
simţit. Au sărit în sus cu toţii, au urlat că asta înseamnă 
profanare şi realism; în fond, realismul ăsta grozav nu era 
decât în subiecte, în timp ce viziunea rămânea cea a 
vechilor maeştri, regăseai aceeaşi factură care continua 
piesele reuşite din muzeele noastre... Amândoi, şi Delacroix 
şi Courbet, s-au manifestat la timpul potrivit. Au făcut 
fiecare un pas înainte. Iar acum, ei! acum... 

Tăcu, se trase puţin îndărăt, pentru a cântări efectul, se 
cufundă o clipă în examinarea operei lui, apoi reluă: 

— Acum e nevoie de altceva... Ce anume? Nu ştiu nici eu 
exact! Dacă aş şti şi dacă aş putea, aş fi foarte mare. Da, n- 
ar mai fi niciunul ca mine. Dar ceea ce simt eu, e că marele 
decor romantic al lui Delacroix trosneşte şi se prăbuşeşte; 
mai simt că pictura întunecată a lui Courbet miroase cale 
de o poştă a aer închis, a mucegai de atelier, în care soarele 
nu pătrunde niciodată... Înţelegi, poate că e nevoie de 
soare, de aer liber, de o pictură luminoasă şi tânără, de 
obiecte şi fiinţe aşa cum arată ele în lumina adevărată, în 


sfârşit, nu ştiu ce să zic, de pictura noastră a tuturor, 
pictura pe care ochii noştri de azi trebuie s-o facă şi s-o 
privească. 

Vocea i se stinse din nou, se bâlbâia, nu reuşea să 
formuleze acea germinare mocnită a viitorului care urca în 
el. Se lăsă o tăcere adâncă, în timp ce Claude, cuprins de un 
fior, isprăvea de schiţat haina de catifea. 

Sandoz îl ascultase fără să se mişte. Şi, cu spatele întors, 
ca şi cum ar fi vorbit în vis, cu un perete, spuse la rândul 
lui: 

— Nu, nu, nu se ştie, şi ar trebui ştiut. Eu, ori de câte ori 
un profesor a vrut să-mi impună un adevăr, am avut o 
răbufnire de neîncredere, la gândul că sau se înşală sau mă 
înşală. Ideile lor mă exasperează, adevărul mi se pare mai 
larg... Ah, cât ar fi de frumos să-ţi dăruieşti toată existenţa 
unei opere în care să încerci să aşezi totul, oameni şi 
dobitoace, într-o imensă arcă. Şi nu în ordinea indicată de 
manualele de filosofie, după ierarhia stupidă care ne 
leagănă orgoliul, ci în plină curgere a vieţii universale, o 
lume în care noi n-am reprezenta decât accidentul, iar 
câinele care trece, şi, până la urmă, chiar piatra de pe drum 
ne-ar completa, ne-ar explica; în sfârşit, un mare tot, fără 
sus sau jos, murdar sau curat, aşa cum funcţionează el... 
Desigur că romancierii şi poeţii trebuie să se adreseze 
ştiinţei, ea este azi unica sursă posibilă. Dar, vezi! Ce să iei 
de la dânsa şi cum să te pui de acord cu ea? Numaidecât 
simt că mă împotmolesc... Ah, dacă aş şti, dacă aş şti, ce de 
cărţi aş mai azvârli în capul oamenilor, una după alta! 

Tăcu şi el. Iarna trecută îşi publicase prima carte, 
cuprinzând o serie de schiţe drăguţe, aduse de la Plassans, 
în care pe alocuri doar câteva accente mai dure îl trădau pe 
omul revoltat, pasionat de putere şi adevăr. De atunci tot 
bâjbâia, îşi punea întrebări, frământat de ideile, confuze 
încă, ce îi zvâcneau în cap. Dornic de lucrări gigantice, el 
proiectase mai întâi o geneză a universului în trei faze: 
creaţia, restabilită în mod ştiinţific; istoria omenirii, ajunsă 


să-şi trăiască clipa şi să-şi joace rolul în circuitul fiinţelor; 
apoi viitorul, fiinţele succedând fiinţelor, desăvârşind 
facerea lumii prin strădania nesfârşită a vieţii. Dar se 
răcorise în faţa ipotezelor prea îndrăzneţe privind această a 
treia fază; acum căuta un cadru mai restrâns, mai uman, în 
care totuşi să încapă ambiția lui atât de vastă. 

— Ah! să vezi totul şi să pictezi totul! reluă Claude după un 
lung interval. Să ai kilometri de ziduri de acoperit, să 
împodobeşti gările, halele, primăriile şi tot ce se va mai 
construi, când arhitecţii nu vor mai fi nişte dobitoci. Nu vor 
trebui atunci decât muşchi şi capete destoinice, căci nu de 
subiecte se va duce lipsă. Ce zici? Viaţa aşa cum o întâlneşti 
pe stradă, viaţa săracilor şi cea a bogaţilor, la piaţă, la 
curse, pe bulevarde, în fundul străduţelor gemând de lume; 
şi toate meseriile în activitate; şi toate pasiunile 
redeşteptate în plină zi; şi ţăranii şi animalele şi viaţa de 
ţară. Or să vadă ei, or să vadă, de m-or ţine pe mine 
curelele; îmi freamătă mâinile de neastâmpăr. Da! Toată 
viaţa modernă! Nişte fresce înalte cât Panteonul! O serie de 
pânze care să dea Luvrul peste cap, fir-ar să fie! 

De regulă, de îndată ce se aflau împreună, pictorul şi 
scriitorul sfârşeau prin a se exalta astfel. Se biciuiau unul 
pe altul, înnebuniţi după glorie; şi era în vorbele lor atâta 
scăpărare de tinereţe, atâta pasiune pentru muncă, încât 
până şi lor le venea să zâmbească apoi de aceste visuri 
măreţe şi orgolioase, parcă învioraţi, întăriţi în supleţea şi 
în forţa lor. 

Claude, care se trăsese acum spre perete, se lipi cu 
spatele de el, obosit. Atunci Sandoz, înţepenit de cât 
pozase, se sculă de pe divan şi se aşeză alături de el. Apoi 
priviră amândoi, în tăcere: Domnul cu haina de catifea era 
în întregime schiţat; mâna, mai finisată decât restul, făcea 
în iarbă un efect foarte interesant de culoare luminoasă şi 
proaspătă; iar pata întunecoasă a spatelui se detaşa cu 
atâta vigoare, încât micile siluete din fund, cele două femei 
hârjonindu-se în soare, păreau a se fi îndepărtat în 


freamătul luminos din poiană; în timp ce personajul 
principal, femeia goală şi culcată, încă abia schiţată, plutea 
mereu, ca o plăsmuire de vis, o Evă râvnită, iscată din 
pământ, chip zâmbitor, dar fără privire, cu pleoapele 
închise. 

— Şi până la urmă cum o să-i spui? întrebă Sandoz. 

— În aer liber|'7b2|'7d - răspunse scurt Claude. 

Dar scriitorului care, fără să vrea, avea despre pictură 
concepţia unui literat, titlul i se păru cam tehnic. 

— În aer liber asta nu spune nimic. 

— Nici n-are nevoie să spună... Nişte femei şi un bărbat se 
odihnesc la soare, într-o pădure. N-ajunge? Află că e destul 
ca să iasă de aici o capodoperă. 

Îşi lăsă capul pe spate şi spuse între dinţi: 

— Fir-ar al dracului, iar e întunecat! Afurisitul ăsta de 
Delacroix îmi stăruie în ochi. Şi poftim, mâna asta e de-a 
dreptul ca la Courbet... Toţi suntem muiaţi în zeama asta 
romantică. Tinereţea noastră s-a bălăcit prea mult în ea, 
iată-ne mânjiţi până la bărbie. Ne va trebui o baie zdravănă 
ca să ne curăţim. 

Sandoz ridică desperat din umeri; şi el se văita că s-a 
născut la confluenţa lui Hugo cu Balzac. Totuşi Claude era 
mulţumit, într-o stare de excitare fericită, pentru că lucrase 
bine şi cu spor. Dacă prietenul lui mai putea să vină încă 
două sau trei duminici, omul de pe pânză o să iasă pe 
cinste. Dar pentru azi era destul. Glumiră amândoi, căci de 
obicei Claude îşi epuiza modelele, nu le dădea drumul decât 
vlăguite, moarte de oboseală. El însuşi nu se oprea decât 
când simţea că se clatină, istovit şi cu stomacul gol. Când 
ceasul cu cuc anunţă ora cinci, se aruncă asupra restului de 
pâine şi-l devoră. Epuizat, rupea pâinea cu degetele 
tremurânde, o înghiţea aproape nemestecată, reîntors în 
faţa tabloului, stăpânit din nou de ideea lui în asemenea 
măsură, încât nici nu-şi dădea seama că mănâncă. 

— E cinci, spuse Sandoz, care se întindea, cu braţele în 
sus. Hai să cinăm... Uite-l şi pe Dubuche. 


Se auzi o bătaie în uşă şi Dubuche îşi făcu apariţia. Era un 
băiat brunet, voinic, cu un obraz îngrijit şi buhăit, cu părul 
scurt şi mustăţi mari. Dădu mâna cu ei şi se opri nedumerit 
în faţa tabloului. În fond această pictură trăsnită îi şoca 
firea ponderată, respectul lui de elev silitor pentru 
formulele consacrate, şi numai vechea prietenie dintre ei 
punea de obicei stavilă criticilor sale. Dar de rândul acesta, 
în mod vizibil, toată fiinţa lui se revolta. 

— Ei, ce-i? Nu-ţi place? întrebă Sandoz care-l pândea. 

— Ba da, ba da, foarte bine pictat... Numai că... 

— Hai, dă-i drumul! Ce nu-ţi convine? 

— Numai că, domnul ăsta îmbrăcat, printre femeile alea 
goale... unde s-a pomenit una ca asta? 

Atunci ceilalţi doi izbucniră. Da' ce, parcă la Luvru nu erau 
sute de tablouri cu o asemenea compoziţie? Şi pe urmă, 
dacă nu s-a mai pomenit una ca asta, ei bine, se va pomeni! 
Puțin le păsa lor de public! 

Fără a părea tulburat de furia acestor răspunsuri, 
Dubuche repetă liniştit: 

— Publicul nu va înţelege... Publicul va zice că e 
necuviincios... Da, e necuviincios. 

— Burghez împuţit! strigă Claude exasperat. Le-au 
îndobitocit ăia de la Şcoală, înainte nu erai aşa tâmpit. 

Era gluma obişnuită a celor trei prieteni, de când Dubuche 
intrase la Şcoala de Bele-Arte. Atunci el bătu în retragere, 
puţin neliniştit de cearta care devenea violentă, şi scăpă 
începând să dea în pictori. Ce-i drept, asta aşa era, pictorii 
de la Şcoală erau nişte cretini clasa întâi. Dar, cu arhitecţii 
lucrurile stăteau altfel. Trebuia să-şi facă studiile undeva, 
nu? Aşa că era obligat să rabde. Mai târziu însă, asta nu-l va 
împiedica să aibă ideile lui. Şi afectă nişte intenţii foarte 
revoluţionare. 

— E-n regulă, zise Sandoz, din moment ce te scuzi, hai la 
masă. 

Dar Claude, maşinal, luase o pensulă şi se apucase iar de 
lucru. Acum, alături de domnul cu haină, femeia nu se mai 


potrivea. Enervat şi nerăbdător, îi îngroşă contururile 
viguros, pentru a o repune în planul pe care trebuia să-l 
ocupe. 

— Hai, vii? repetă prietenul său. 

— Imediat, ce dracu, nu-i nicio grabă... Lasă-mă să schiţez 
asta şi viu cu voi. 

Sandoz clătină din cap; apoi, pe un ton blând, temându-se 
să nu-l exaspereze şi mai tare: 

— Rău faci că te încăpăţânezi, bătrâne... eşti stors de 
oboseală, mort de foame şi iar ai să strici totul ca mai 
deunăzi. 

Cu un gest iritat, pictorul îi tăie vorba. Asta era veşnica lui 
poveste: nu izbutea să se oprească la timp din lucru, se 
îmbăta de muncă, din nevoia de a avea o certitudine 
imediată, de a-şi dovedi că în sfârşit realizase o capodoperă. 
Îndoielile începeau să-l sfâşie în toiul bucuriei de a fi avut o 
şedinţă reuşită: făcuse oare bine că dăduse atâta 
intensitate vestonului de catifea? Va regăsi oare acea 
nuanţă scânteietoare pe care o voia pentru femeia goală? 
Ar fi preferat să moară acolo, decât să nu afle imediat. 
Scoase înfierbântat capul Christinei pe care îl ascunsese în 
blocul de desen şi privi comparând, ajutându-se de acest 
document luat pe viu. 

— Ia te uită! strigă Dubuche, unde ai desenat tu asta? Cine 
e? 

Claude, impresionat de întrebare, nu răspunse; apoi fără a 
mai sta la gânduri, el care le spunea totul, minţi, cedând 
unei ciudate pudori, sentimentului delicat de a-şi păstra 
aventura numai pentru el. 

— Ei, cine e? repetă arhitectul. 

— Cine să fie? Nimeni, un model. 

— Adevărat, un model? Tânără de tot, nu-i aşa? E foarte 
bine fata... Ar trebui să-mi dai adresa, nu pentru mine, ci 
pentru un sculptor care caută o Psyche. Adresa o ai aici? 

Şi Dubuche se întorsese spre un colţ unde, pe peretele 
cenuşiu, se aflau scrise cu creta, risipite în toate sensurile, 


adresele unor modele. Femeile mai ales îşi lăsau acolo 
cărţile de vizită, scrise cu litere mari, copilăreşti. Numele 
Zoe Piedefer, din strada Campagne-Premiere 7, o brună 
voinică, ce începuse să facă burtă, fusese scris de-a 
curmezişul, peste cele ale micuţei Flore Beauchamp, str. 
Laval 32, şi Judith Vaquez, din str. Rocher 69, o evreică, 
ambele destul de proaspete, dar prea slabe. 

— Ei, ai adresa? 

Atunci Claude se înfurie. 

— Ia mai lasă-mă în pace! De unde vrei să ştiu? Zău că eşti 
enervant, tot pisezi omul când îl vezi că lucrează! 

Sandoz nu spuse nimic; întâi se miră, apoi zâmbi. 

Era mai subtil decât Dubuche, îi făcu un semn discret şi 
amândoi începură să glumească. Vai, scuzaţi! dacă domnul 
dorea s-o păstreze pentru uzul lui personal, nu i-o cerea 
nimeni cu împrumut. Vasăzică şmecherul dispunea de fete 
frumoase! Şi mă rog unde o culesese? Într-o cârciumă din 
Montmartre sau pe un trotuar din piaţa Maubert? 

Din ce în ce mai jenat, pictorul nu-şi găsea locul. 

— Doamne, dar proşti mai sunteţi! Dacă aţi şti ce proşti 
sunteţi!... Încetaţi, vă rog, zău că mă necăjiţi. 

Vocea îi era atât de schimbată, încât cei doi tăcură pe loc; 
iar el, mai şterse o dată capul femeii goale, apoi îl desenă 
din nou, pictându-l după chipul Christinei; se ambalase, dar 
mâna nu-i era sigură şi o lua razna. Apoi se apucă să 
picteze sânii, abia schiţaţi pe studiu. Excitaţia lui sporea, 
era pasiunea unui cast pentru trupul de femeie, o dragoste 
pătimaşă pentru goliciunile râvnite şi niciodată posedate, o 
neputinţă de a se satisface, de a crea atâta carne câtă visa 
să strângă în braţele lui pătimaşe. Aceste fete pe care le 
alunga din atelier, le adora în tablourile sale, le mângâia şi 
le brutaliza, exasperat până la lacrimi că nu le putea face 
destul de vii şi de frumoase. 

— Ei, mai lăsaţi-mă doar zece minute, repetă el. Numai să 
fixez umerii pentru mâine şi coborâm. 


Sandoz şi Dubuche, ştiind că nu-l puteau împiedica de a se 
istovi astfel, se resemnară. Dubuche aprinse o pipă şi se 
întinse pe divan: numai el fuma, ceilalţi doi nu se 
obişnuiseră niciodată cu tutunul, veşnic cuprinşi de greață 
la o ţigară mai tare. Apoi, după ce se întinse pe spate, cu 
privirile pierdute în fumul de ţigară pe care îl sufla, vorbi 
despre el, pe îndelete, în fraze monotone. Ah, blestematul 
ăsta de Paris, cum trebuia să te mai zbaţi ca să-ţi faci o 
situaţie! Îşi amintea cele cincisprezece luni de ucenicie la 
patronul lui, vestitul Dequersonniere, odinioară laureat al 
marelui premiu, acum arhitect în construcţii civile, cavaler 
al Legiunii de onoare, membru al Institutului, a cărui 
capodoperă, biserica Sf. Mathieu, semăna cu un tort şi cu o 
pendulă Empire: un om de treabă în fond, de care-şi bătea 
joc, deşi îi împărtăşea respectul pentru vechile formule 
tradiţionale. De altfel, dacă n-ar fi fost colegii, el n-ar fi 
învăţat mare lucru în atelierul din strada du Four, unde 
patronul nu făcea decât să treacă în fugă, de trei ori pe 
săptămână; colegii, nişte tipi ai dracului, îi făcuseră viaţa 
foarte amară la începui; dar măcar îl învăţaseră să încleieze 
un şasiu, să deseneze curat o schiţă. Şi câte prânzuri numai 
cu 0 ceaşcă de cacao şi o chiflă, pentru a-şi putea plăti 
cotizaţia de douăzeci şi cinci de franci! Şi câte pagini 
mâzgălite ca vai de capul lor, câte ceasuri petrecute acasă, 
aplecat deasupra cărţilor, înainte de a îndrăzni să se 
prezinte la Şcoală! În plus, fusese pe punctul de a pica, în 
ciuda strădaniilor lui de băiat foarte muncitor: n-avea 
imaginaţie şi lucrarea lui scrisă - o cariatidă şi o sufragerie 
de vară, foarte mediocre ca realizare - îl clasaseră tocmai la 
coadă; e adevărat că se mai săltase la oral, cu calculul 
logaritmilor, cu epurele la geometrie şi cu examenul de 
istorie, pentru că era foarte bun la partea teoretică. Acum, 
că era la Şcoală, în anul doi, trebuia să trudească pentru a- 
şi lua diploma de anul întâi. Ce viaţă chinuită! Mereu, dintr- 
una în alta! 


Se instală cu picioarele foarte sus, pe perne, trăgând tot 
mai vârtos din ţigară. 

— Curs de perspectivă, curs de geometrie descriptivă, 
curs de sterectomie, curs de construcţii, istoria artei, 
Doamne, câtă hârtie se înnegreşte cu luatul notiţelor!... Şi o 
dată pe lună, un concurs de arhitectură, când o simplă 
schiţă, când un proiect. Zău că nu-i de glumă, dacă vrei să-ţi 
iei examenele şi să obţii calificativele necesare, mai ales 
când, în afară de aceste treburi, trebuie să-ţi mai găseşti 
timp ca să câştigi o pâine... Eu, unul, simt că plesnesc. 

O pernă căzuse pe jos, şi el o culese ajutându-se de 
picioare. 

— Totuşi am baftă. Sunt atâţi colegi care încearcă să 
găsească de lucru fără să împuşte nimic! Alaltăieri am dat 
de un arhitect care lucrează pentru un mare antreprenor; 
ei bine, nu se poate închipui un arhitect mai ignorant! Un 
dobitoc, incapabil să se descurce când e vorba de un 
decalc; îmi dă douăzeci şi cinci de centime pe oră şi eu îi 
pun casele pe picioare... Se nimereşte cum nu se poate mai 
bine, mama m-a anunţat că e absolut pe drojdie. Biata 
mama, mulţi bani va trebui să-i mai dau înapoi! 

Cum Dubuche vorbea evident pentru sine, rumegându-şi 
ideile zilnice, continua lui preocupare de a-şi face rapid o 
situaţie, Sandoz nu-şi dădea osteneala să-l asculte. 
Deschisese fereastra mică, se aşezase la nivelul 
acoperişului, chinuit de căldura ce domnea în atelier. Sfârşi 
însă prin a-l întrerupe pe arhitect. 

— la spune, vii joi la cină? Vin toţi: Fagerolles, Mahoudeau, 
Jory, Gagniere. 

În fiecare joi, grupul se întrunea la Sandoz; toţi prietenii 
din Plassans şi alţii, cunoscuţi la Paris, toţi revoluționari, 
însufleţiţi de aceeaşi pasiune pentru artă. 

— Joia viitoare nu cred, răspunse Dubuche. Trebuie să mă 
duc într-o familie unde se dansează. 

— Speri să pui mâna pe vreo zestre? 

— Să ştii că n-ar fi rău deloc! 


Îşi bătu pipa de palma mâinii stângi, pentru a o goli; spuse 
apoi ridicând brusc glasul: 

— A! era să uit... Am primit o scrisoare de la Pouillaud. 

— Şi tu!... Doamne, sec mai e şi individul ăsta! Rău a mai 
ajuns! 

— De ce? îi va succeda tatălui său, îşi va păpa liniştit 
bănişorii acolo. Scrisoarea lui e foarte rezonabilă, am spus 
întotdeauna că o să ne dea o lecţie la toţi, cu toată mutra lui 
de neserios, dobitocul ăsta de Pouillaud! 

Sandoz era cât pe ce să replice, furios, când, o înjurătură 
disperată a lui Claude îi întrerupse. Acesta din urmă 
îndârjindu-se asupra pânzei sale, nu mai deschisese gura. 
Părea că nu-i aude. 

— Fir-ar al dracului! lar nu-mi iese... Ce mai, sunt un 
dobitoc, niciodată n-am să realizez nimic! 

Şi, orbit de furie, voi brusc să se năpustească asupra 
pânzei, cu pumnul întins, s-o facă bucăţi. Dar prietenii îl 
opriră. Se poate? nu-i o copilărie să te înfurii astfel, pentru 
ca pe urmă să te alegi, cu ce? cu durerea amară de a-ţi fi 
stricat lucrarea! Dar el, tremurând tot, cufundat din nou în 
tăcere, îşi privea pânza, fără să răspundă, iar în privirea lui 
aprinsă şi fixă se citea chinul îngrozitor al neputinței. Nimic 
luminos, nimic viu nu-i mai venea sub degete, pieptul femeii 
se încărca cu tonuri greoaie; murdărea această carne 
adorată, pe care o visa scânteietoare; nu reuşea nici măcar 
s-o aşeze cum trebuie. Ce avea oare în capul ăsta, care 
parcă-i plesnea de atâta efort inutil? Oare vreo leziune a 
ochilor îl împiedica să vadă ca lumea? Sau mâinile 
încetaseră să-i mai aparţină, din moment ce refuzau să i se 
supună? Se îngrijora şi mai mult, furios pe această 
ereditate misterioasă, care uneori îi făcea creaţia atât de 
inspirată, iar alteori atât de stupidă, de sterilă, încât s-ar fi 
zis că uita şi cele mai elementare noţiuni de desen. Să-ţi 
simţi toată fiinţa cuprinsă de-o greață ameţitoare şi totuşi 
să nu te clinteşti, mânat de aceeaşi furie de a crea, când 


totul fuge, totul se năruie în jurul tău; mândria de a munci, 
gloria visată, toată existenţa! 

— Ascultă, bătrâne, reluă Sandoz, nu vreau să-ţi fac nici 
un reproş, dar e şase şi jumătate şi ne laşi să crăpăm de 
foame... Hai, fii băiat cuminte şi coboară cu noi. 

Claude îşi curăța cu nişte dizolvant un colţ de paletă. Mai 
goli câteva tuburi şi rosti violent un singur cuvânt: 

— Nu! 

Timp de zece minute nimeni nu mai scoase o vorbă. 
Exasperat, pictorul se lupta cu propria-i pânză, iar ceilalţi, 
tulburaţi şi întristaţi ide această criză, nu ştiau cum să-l mai 
potolească. Apoi cineva bătu la uşă şi arhitectul se duse să 
deschidă. 

— Ia te uită! moş Malgras! 

Negustorul de tablouri era un om gras, înfăşurat într-o 
redingotă verde, veche şi foarte murdară, care-l făcea să 
semene cu un birjar neîngrijit; avea părul alb tuns perie şi 
chipul roşcovan cu pete vinete. Spuse, cu o voce răguşită de 
beţiv: 

— Treceam, întâmplător, vizavi, pe chei... L-am zărit pe 
domnul la fereastră şi am urcat... 

Se întrerupse, văzând gestul exasperat cu care pictorul se 
întorsese la pânza lui, fără a scoate o vorbă. De altfel nu 
părea turburat ci foarte la largul lui, bine înfipt pe 
picioarele puternice, examinând cu ochii congestionaţi 
tabloul schiţat. Îl cântări fără jenă, printr-o frază în care era 
şi ironie şi afecţiune: 

— Ia te uită ce comedie! 

Şi cum nimeni nu sufla o vorbă, el începu să se plimbe 
liniştit prin atelier, cu paşi mărunți, examinând pereţii. 

Sub stratul lui gros de jeg, moş Malgras era un tip 
şmecher, cu gust şi cu fler în materie de pictură. Nu-l 
găseai niciodată la pictorii proşti, se ducea de-a dreptul, din 
instinct, la artiştii originali, contestaţi încă, dar al căror 
viitor strălucit el îl şi adulmecase cu nasul lui roşu de beţiv. 
În schimb era aprig când trebuia să se tocmească, folosind 


şiretlicuri de om primitiv, pentru a obţine la un preţ scăzut 
pânza pe care o dorea. După aceea se mulțumea cu 
beneficiul unui om de treabă: douăzeci, cel mult treizeci la 
sută, comerţul său bizuindu-se pe împrospătarea rapidă a 
micului capital de care dispunea; nu cumpăra niciodată 
dimineaţa fără a şti căruia dintre amatori avea să-i vândă 
seara. În plus, minţea magnific. 

Oprit lângă uşă, în faţa nudurilor pictate în atelierul 
Boutin, el le contemplă câteva clipe în tăcere şi ochii îi 
străluceau de încântarea cunoscătorului, pe care o stingea 
sub pleoapele-i grele. Ce talent, ce simţ al vieţii la aiuritul 
ăsta care-şi pierdea vremea cu lucruri imense pe care nu le 
voia nimeni! Picioarele frumoase ale fetiţei şi mai ales 
splendidul pântec al femeii îl încântau. Dar astea nu puteau 
fi vândute; de altfel alegerea lui era făcută: o schiţă mică, 
un colţ de ţară din Plassans, violent şi delicat, pe care se 
prefăcea că nu-l vede. În sfârşit se apropie şi zise în treacăt: 

— Dar asta ce e? A, una dintre pânzele dumitale din Sud... 
E prea stridentă, le mai am şi acum pe cele două cumpărate 
de la dumneata. 

Continuă apoi cu fraze lâncede, interminabile: 

— Poate n-ai să mă crezi, domnule Lantier, dar nu se vând, 
nu se vând deloc. Mi s-a umplut casa de ele, am mereu 
teama să nu izbesc vreuna când mă mişc. Nu mai pot s-o 
duc aşa, pe cuvântul meu de onoare. Va trebui să lichidez 
totul şi am să ajung la azil... Asta el dumneata mă cunoşti, 
mi-e inima mai mare ca punga, sunt dornic să-i ajut pe 
tinerii talentaţi ca dumneata. A, cât despre asta, talentul 
nu-ţi lipseşte şi nu încetez să le-o spun. Dar ce să-i faci? Nu 
se prind, nu se prind deloc! 

Făcea pe emoţionatul, apoi cu elanul unui om care comite 
o nebunie: 

— În sfârşit, să nu zic că am venit degeaba... Cât vrei 
pentru mâzgăleala asta? 

Claude, agasat, picta cu tresăriri nervoase. Răspunse cu o 
voce seacă, fără măcar să se întoarcă spre el. 


— Douăzeci de franci. 

— Cum? Douăzeci de franci! Eşti nebun! Pe celelalte mi le- 
ai vândut cu zece franci bucata... Dar azi să ştii că nu-ţi dau 
decât opt franci, nicio leţcaie în plus! 

De obicei pictorul ceda imediat, ruşinat şi sătul de aceste 
jalnice certuri, destul de fericit, în fond, de a-şi procura 
ceva bani. Dar, de data aceasta se încăpăţână, zvârli insulte 
în obrazul negustorului de tablouri, care începu să-l 
tutuiască, nu-i mai recunoscu niciun pic de talent, îl copleşi 
cu invective şi-l trată de fiu ingrat. În cele din urmă, 
Malgras scoase din buzunar, una câte una, trei monezi de 
cinci franci şi le aruncă de departe, de parcă ar fi tras la 
ţintă, pe masă, unde zornăiră printre farfurii. 

— Una, două, trei... niciuna în plus, mă auzi! Şi aşa ţi-am 
dat una prea mult şi ai să mi-o înapoiezi tu, am să ţi-o scad 
din preţul altei pânze, pe onoarea mea! Cincisprezece 
franci, asta! Ei, băiatule, rău faci, o să regreţi figura pe care 
mi-ai făcut-o acum! 

Epuizat, Claude îl lăsă să ia pânza. Ea dispăru ca prin 
farmec în redingota lui verde. Oare alunecase în fundul 
unui buzunar special? Sau dormea sub rever? Nicio 
umflătură nu-i trăda prezenţa. 

După ce dădu lovitura, moş Malgras se îndreptă spre uşă, 
potolit dintr-odată. Dar se răzgândi şi veni să-i spună cu 
aerul lui de om cumsecade. 

— Ascultă-mă Lantier, am nevoie de un homar... Ei, ce 
zici? Merit şi eu atâta lucru, după ce m-ai jumulit de bani... 
Am să-ţi aduc homarul, îmi faci o natură moartă după el şi-l 
păstrezi, pentru osteneală, ca să-l mănânci cu prietenii... 
Ne-am înţeles, da? 

La auzul acestei propuneri, Sandoz şi Dubuche, care până 
atunci ascultaseră din curiozitate, începură să râdă cu atâta 
poftă, încât până şi negustorul se înveseli. Caraghioşii ăştia 
de pictori nu erau în stare să facă nimic ca lumea şi crăpau 
de foame. Ce s-ar fi ales de leneşii ăştia afurisiţi dacă din 
timp în timp moş Malgras nu le-ar fi adus o pulpă de 


berbec, un calcan foarte proaspăt, sau un homar, cu o 
legătură de pătrunjel? 

— Îmi faci homarul, da, Lantier?... Îţi mulţumesc. 

Din nou se proţăpise în faţa schiţei pentru pânza cea 
mare, cu un zâmbet larg de admiraţie batjocoritoare. Apoi 
plecă, fot spunând: 

— Ia te uită, ce comedie! 

Claude voi iar să-şi ia paleta şi pensulele. Dar picioarele 
nu-l mai ţineau, braţele îi cădeau amorţite, de parcă o forţă 
mai puternică i le lega de trup. În tăcerea adâncă ce se 
lăsase, după ceartă, el se clătina, dezorientat, orbit, în faţa 
operei informe. Bâigui: 

— Ah, nu mai pot, nu mai pot... Porcul ăsta mi-a dat 
lovitura de graţie! 

Ceasul cu cuc tocmai bătuse de şapte; muncea de opt ore 
încheiate, fără să fi mâncat altceva decât o bucată de pâine, 
fără să se fi odihnit măcar o clipă, ca scuturat de febră. 
Acum soarele apunea, umbrele începuseră să năpădească 
atelierul, în care ziua ce sta să moară se înveşmânta cu o 
adâncă melancolie. Când lumina pierea astfel, după o zi de 
lucru fără spor, era ca şi cum soarele n-avea să se mai 
ridice niciodată, după ce luase cu el viaţa, bucuria 
melodioasă a culorilor. 

— Vino, îl imploră Sandoz cu înduioşare, cu o milă 
frăţeasca. Vino, bătrâne! 

Chiar şi Dubuche adăugă: 

— Ai să vezi mai limpede mâine. Hai să mănânci! 

Un timp, Claude refuză să se dea bătut. Rămăsese țintuit 
locului, surd la vocile lor prietenoase, într-o încăpățânare 
sălbatică. Ce voia să mai facă acum, când degetele lui 
amorţite scăpau penelul? Nu ştia nici el, dar deşi nu mai 
avea putere, era bântuit de dorinţa furioasă de a mai putea, 
de a crea totuşi. Şi chiar dacă nu mai lucra, măcar să stea 
acolo, să nu părăsească poziţia. Apoi se hotărî, o tresărire îl 
străbătu, asemeni unui hohot de plâns. Apucase strâns un 
cuţit cu spata foarte lată; şi, dintr-o singură lovitură, lentă, 


dar apăsată, râcâi capul şi pieptul femeii. Fu un adevărat 
omor, o strivire: totul dispăru într-un terci nămolos. Atunci, 
alături de domnul cu veston negru, în verdeaţa 
strălucitoare în care se zbenguiau cele două mici luptătoare 
atât de luminoase, nu mai rămase din femeia goală, fără 
piept şi fără cap, decât un trunchi mutilat, silueta vagă a 
unui cadavru, o carne de vis, mistuită şi moartă. 

Gălăgioşi, Sandoz şi Dubuche coborau pe scara de lemn. 
Şi Claude îi urmă, fugi de lângă opera sa, cu suferinţa 
înfiorătoare de a o lăsa astfel, brăzdată de o rană adâncă. 


CAPITOLUL III 


Începutul săptămânii fu groaznic pentru Claude. Căzuse 
într-o stare de îndoială care îl făcea să urască pictura, cu o 
ură de amant înşelat, ce o copleşeşte cu insulte pe 
necredincioasă, torturat de nevoia de a continua s-o adore; 
după trei zile îngrozitoare de luptă deşartă şi solitară, plecă 
de acasă joi dimineaţa, încă de la ora opt; trânti uşa cu 
putere, atât de scârbit de el însuşi, încât jură să nu mai 
pună mâna pe penel. Când îl apucau asemenea crize, nu-i 
rămânea decât un leac: să se aiurească, să se ia la harţă cu 
prietenii şi mai ales să umble, să umble prin Paris, până 
când oboseala şi parfumul caldarâmului, parfum fierbinte 
ce îndemna la luptă, îi redeşteptau curajul. 

În ziua aceea, ca în fiecare joi, lua masa la Sandoz, unde se 
întruneau cu toţii. Dar ce să facă până seara? Ideea de a 
aştepta până atunci, chinuindu-se de unul singur, îl 
înnebunea. Ar fi alergat de îndată la prietenul său, dacă nu 
şi-ar fi spus că acesta din urmă e la slujbă. Apoi se gândi la 
Dubuche, dar ezită, căci vechea lor prietenie părea a se răci 
de la un timp. Nu mai simţea, între ei doi, fraternitatea 
clipelor febrile, îl socotea incapabil să înţeleagă, de o 
ostilitate surdă, mânat de alte ambiţii. Totuşi, la ce uşă să 
bată? Atunci se hotări, şi se duse în strada Jacob, unde, într- 
o cămăruţă de la etajul şase al unei case mari şi 
neprietenoase, locuia arhitectul. 

Claude ajunsese la etajul al doilea, când portăreasa îl 
chemă îndărăt, strigându-i cu o voce acră că domnul 
Dubuche lipsea şi că nici nu dormise acasă. Se trezi din nou 
pe trotuar, uluit de acest lucru nemaipomenit, o escapadă 
de-a lui Dubuche! Era un ghinion fantastic. Rătăci o clipă 
fără ţintă. Dar tocmai când se oprise în colţul străzii Sena, 
nemaiştiind încotro s-o apuce, îşi aminti brusc că prietenul 


său îi povestise de o noapte de trudă petrecută în atelierul 
Dequersonniere, în ajunul zilei când proiectele elevilor 
trebuiau să fie predate la Şcoala de Bele Arte. Imediat se 
îndreptă spre strada du Four unde se afla atelierul. Până 
atunci evitase să treacă vreodată pe acolo ca să-l ia pe 
Dubuche, temându-se de huiduielile cu care erau 
întâmpinați profanii. Acum mergea fără să şovăie, 
timiditatea sa prindea curaj din spaima de a fi singur, în 
asemenea măsură, încât se simţea gata să rabde orice 
ocară, pentru a dobândi un tovarăş de suferinţă. 

Atelierul se afla pe strada du Four, într-un loc strâmt, în 
fundul unei clădiri vechi, cu tencuiala scorojită. Trebuia să 
străbaţi două curţi duhnitoare şi ajungeai, în sfârşit, într-o a 
treia, unde se afla, aşezat de-a curmezişul, un fel de hangar 
închis, o sală mare din scânduri şi moloz, care odinioară 
aparținuse unui ambalor. De afară, prin cele patru mari 
ferestre, ale căror geamuri de jos erau pictate cu ceruză, 
nu se vedea decât plafonul gol dat cu var. 

După ce împinse uşa, Claude rămase nemişcat în prag. Era 
o sală mare cu patru mese lungi, aşezate perpendicular faţă 
de ferestre, nişte mese duble, foarte late, ocupate pe 
ambele laturi de şiruri de elevi, încărcate de bureţi uzi, 
căni, vase cu apă, sfeşnice de fier, lădiţe de lemn, lădiţe în 
care fiecare îşi ţinea halatul de pânză albă, compasurile şi 
culorile. Într-un ungher ruginea soba, uitată acolo din iarna 
trecută, alături de nişte resturi de cocs pe care nimeni nu le 
mai măturase; în timp ce, în capătul celălalt, o chiuvetă 
mare de zinc atârna între două prosoape. Şi în goliciunea 
aceasta de hală prost întreţinută, ochii îţi erau atraşi mai 
ales de pereţi: sus se înşiruia, pe nişte etajere, o 
învălmăşeală de mulaje, iar partea de jos dispărea îndărătul 
unei păduri de teuri şi echere, sub un morman de planşe 
pentru spălat, legate în pachete cu nişte curele. Puțin câte 
puţin, toate porțiunile de perete rămase libere se 
murdăriseră cu inscripţii, cu desene, un val ce creştea 
mereu, azvârlit acolo ca pe marginile unei cărţi mereu 


deschise. Erau caricaturi de-ale colegilor, schiţe ale unor 
obiecte neruşinate, cuvinte ce ar fi făcut să pălească şi pe 
un birjar, apoi fraze sentenţioase, socoteli, adrese; totul 
dominat, strivit parcă, de această frază laconică de proces 
verbal, scrisă cu litere de-o şchioapă în locul cel mai vizibil: 
„La 7 iunie, Gorju a zis că se c... pe Roma. Semnat: 
Godemard. “ 

Un mârâit îl întâmpină pe pictor, cel al fiarelor cărora vii 
să le tulburi pacea. Ceea ce îl înmărmurea însă era aspectul 
sălii în dimineaţa de după „noaptea căruciorului”, cum 
numesc arhitecţii această noapte supremă de muncă, încă 
din ajun, cei şaizeci de studenţi din atelier se închiseseră 
acolo, iar cei care n-aveau proiecte de predat - „negrii” - îi 
ajutau pe ceilalţi, concurenţii întârziaţi, obligaţi să facă în 
douăsprezece ore munca de opt zile. 

Pe la miezul nopţii se îmbuibaseră cu mezeluri şi cu vin 
vărsat. Spre ora unu, ca desert, aduseseră trei femei de 
stradă dintr-o casă vecină. Şi fără ca munca să încetinească, 
serbarea se transformase în orgie romană, desfăşurată în 
fum de pipă. Pe jos se vedeau maldăre de hârtii grase, 
funduri de sticle sparte, bălți dubioase pe care parchetul le 
sorbea încet; în timp ce atmosfera păstra mirosul acru al 
lumânărilor înecate în sfeşnicele de fier şi izul acrişor de 
mosc rămas în urma prostituatelor, amestecat cu cel al 
cârnaţilor şi al vinului roşu. 

Se auziră nişte voci sălbatice: 

— Afară!... Vai, ce mutră! Ce mai vrea şi blegul ăsta?... 
Afară cu el! afară! 

Sub violenţa acestor ocări, Claude se clătină o clipă, 
buimăcit. Se ajungea la nişte cuvinte înfiorătoare, marea 
artă chiar şi pentru firile cele mai distinse, constând în a se 
întrece în porcării. Începuse să-şi revină şi să le răspundă, 
când Dubuche îl recunoscu şi se înroşi foarte tare, căci avea 
oroare de asemenea incidente. Se simţi prost faţă de 
prietenul său şi alergă spre el, în ploaia de huiduieli, care 
acum se întorceau împotriva lui; bâigui: 


— Cum! Tu eşti!... îţi spusesem doar să nu intri niciodată 
aici... Aşteaptă-mă o clipă în curte. 

În acelaşi moment, Claude, care se trăgea spre uşă, fu cât 
pe ce să fie strivit de un cărucior adus în goană de doi 
vlăjgani cu barba mare. De la el îşi trăgea numele noaptea 
de trudă; de mai bine de opt zile, elevii, întârziaţi de 
lucrările neînsemnate, dar plătite, din afară, repetau acest 
strigăt: „Of, de m-aş vedea în cărucior!” De îndată ce acesta 
se ivi, o rumoare se produse. Era ora nouă fără un sfert, 
aveau destulă vreme ca să ajungă până la facultate. O 
debandadă enormă goli sala; în înghesuiala generală 
fiecare îşi scotea şasiurile; cei care se încăpăţânau să 
sfârşească vreun detaliu erau împinşi, luaţi de curent. În 
mai puţin de cinci minute toate şasiurile fură îngrămădite în 
cărucior şi cei doi vlăjgani bărboşi, cei mai de curând veniţi 
în atelier, se înhămară ca nişte animale, trăgând în pas 
alergător, în timp ce mulţimea celorlalţi vocifera şi împingea 
din spate. Fu ca spargerea unei ecluze, cele două curţi fură 
străbătute cu un ropot ca de torent, iar strada invadată, 
inundată de această mulţime care striga. 

Între timp, Claude începuse să alerge lângă Dubuche care 
se alăturase cortegiului, foarte contrariat că nu mai avusese 
un răgaz de un sfert de oră pentru a finisa un laviu. 

— Ce faci după asta? 

— Oh, am de umblat toată ziua. 

Pictorul fu desperat să constate că iar îşi pierdea 
prietenul. 

— E-n regulă, te las... vii deseară la Sandoz? 

— Da, aşa cred, în caz că nu sunt reţinut la masă în altă 
parte. 

Gâfâiau amândoi. Fără a încetini, convoiul lungea drumul, 
pentru a-şi plimba mai mult vacarmul. După ce ieşi din 
strada du Four, se năpusti spre piaţa Gozlin şi apoi spre 
strada lEchaude. În frunte, căruciorul, tras, împins tot mai 
tare, sălta pe pavajul inegal, în dansul lamentabil al 
şasiurilor de care era plin; în urmă, veneau în goană ceilalţi, 


obligându-i pe trecători să se ferească lipindu-se de case, 
dacă nu voiau să fie răsturnaţi; iar, pe pragul dughenelor, 
negustorii, cu gura căscată, credeau că e vreo revoluţie. Tot 
cartierul era în agitaţie. Pe strada Jacob prăpădul deveni 
atât de mare şi strigătele atât de înfiorătoare încât oamenii 
începură să tragă storurile. Când, în sfârşit, ajunseră pe 
strada Bonaparte, un vlăjgan blond înhăţă în glumă de pe 
trotuar o slujnicuţă buimăcită şi o trase după sine. Un pai 
dus de torent. 

— Ei, la revedere, zise Claude. Pe deseară! 

— Da, pe deseară! 

Gâfâind, pictorul se oprise în colţul străzii Beaux-Arts. În 
faţa lui, curtea Şcolii era larg deschisă. Toţi se năpustiră 
într-acolo. 

După ce se opri o clipă să-şi mai tragă sufletul, Claude o 
luă din nou pe strada Sena. Ghinion peste ghinion: parcă 
era un făcut să nu poată corupe pe niciunul dintre prieteni 
în dimineaţa aceea; urcă strada şi merse încet până la piaţa 
Panteonului, fără vreun gând anume; apoi îşi zise că, 
oricum, putea intra la primărie să-i strângă mâna lui 
Sandoz. Asta i-ar fi luat cel puţin zece minute. Dar rămase 
fără glas când un băiat îi spuse că domnul Sandoz îşi luase 
o zi de concediu pentru o înmormântare. Ştia însă ce 
înseamnă asta: ori de câte ori prietenul său invoca acest 
motiv, era pentru a-şi asigura, la el acasă, o zi întreagă de 
lucru cu spor. Porni înspre el când o fraternitate de artist, 
un scrupul de muncitor cinstit îl opriră: era o crimă să te 
duci să deranjezi un om cumsecade, să-i aduci plocon 
descurajarea ta în faţa operei rebele, tocmai atunci când, 
desigur, el o plămădeşte cu vigoare pe al lui. 

După aceea, Claude trebui să se resemneze. Până la prânz 
îşi plimbă sumbra melancolie pe cheiuri, cu capul atât de 
greu, atât de frământat de gândul obsedant al neputinței 
sale, încât orizonturile îndrăgite ale Senei îi apăreau ca 
printr-o ceaţă. Apoi se pomeni din nou pe strada Femme- 
sans-Tete, prânzi la Gomard, un negustor de vinuri, a cărui 


firmă: „La Câinele din Montargis” îl interesa. Văzu, aşezaţi 
la mese, zidari în salopete, stropiţi de moloz şi, ca şi ei, 
împreună cu ei, îşi consumă obişnuitul meniu fix de opt 
centime: supa într-un castron în care muie pâinea prăjită, 
apoi felia de carne cu garnitură de fasole, dintr-o farfurie 
încă umedă de apă de vase. Totuli se părea încă prea bun 
pentru un dobitoc care nu-şi cunoştea meseria: când nu-i 
reuşea vreun studiu, se înjosea singur, se considera inferior 
salahorilor, ale căror braţe puternice îşi făceau măcar 
treaba. Zăbovi acolo vreo oră, abrutizându-se, ascultând 
conversațiile de la mesele vecine. Iar când ieşi, îşi reluă 
mersul lent, la voia întâmplării. 

Dar, în piaţa de la Hotel de Ville, o idee îl făcu să iuţească 
pasul. Cum de nu se gândise la Fagerolles? Era un tip 
drăguţ, deşi student la Bele-Arte, vesel şi deloc prost. Aveai 
ce vorbi cu el, chiar şi când apăra pictura proastă. Dacă 
luase masa la tatăl lui, pe strada Vieille-du-Temple, în mod 
neîndoios mai era încă acolo. 

Luând-o pe această stradă îngustă, Claude încercă o 
senzaţie de răcoare. Se făcuse foarte cald şi umiditatea se 
ridica din pavajul care, cu tot cerul senin, rămânea ud şi 
soios sub continua forfotă a trecătorilor. În fiecare moment, 
camioane de tot felul erau gata să-l calce, când din cauza 
îmbulzelii era obligat să se dea jos de pe trotuar. Şi totuşi 
strada îl amuza, cu debandada de case prost înşiruite, cu 
fațadele plate, bălţate cu firme până la streaşină şi găurite 
de ferestre mici, din care răzbătea zgomotul tuturor 
meseriilor „la domiciliu” din Paris. Într-unul dintre locurile 
cele mai strâmte, între un coafor şi o cârnăţărie, un debit 
de ziare îi reţinu atenţia: erau expuse o serie de gravuri 
stupide, dulcegării romanţioase amestecate cu pornografii 
cazone. Pironit în faţa pozelor, un băiat înalt şi palid stătea 
visător, iar două puştoaice îşi dădeau coate, chicotind. L-ar fi 
pălmuit pe toţi trei, dar se grăbi să traverseze strada, căci 
casa lui Fagerolles se afla chiar vizavi, o locuinţă veche şi 
întunecată, puţin mai în afară decât celelalte, stropită de 


împroşcăturile gârlei mocirloase. Şi, cum tocmai sosea un 
omnibuz, avu exact timpul să sară pe trotuarul foarte îngust 
în locul acela, o simplă bordură: roţile îi trecură aproape de 
piept şi fu stropit până la genunchi. 

Domnul Fagerolles, tatăl, fabricant de obiecte de artă din 
zinc, îşi avea atelierele la parter, iar la etajul întâi, pentru a 
lăsa magazinelor sale de eşantioane cele două camere 
luminoase şi mari dinspre stradă, ocupa o locuinţă mică şi 
întunecoasă care dădea spre curte şi în care te sufocai ca 
într-o pivniţă. Aici crescuse fiul său Henri, ca o plantă 
încolţită în pavajul parizian, pe marginea acestui trotuar 
mâncat de roţi, udat de gârlă, în faţa debitului cu poze, a 
coaforului şi a cârnăţăriei. Mai întâi, tatăl său îl pusese să-i 
deseneze ornamente, pentru uzul său personal. Apoi când 
puştiul se arătase a avea ambiţii mai înalte şi se apucase de 
pictură, spunând că vrea să meargă la Şcoala de Bele-Arte, 
avuseseră loc discuţii, certuri şi împăcări, băiatul încasase 
şi nişte palme. Chiar şi acum, deşi Henri repurtase unele 
prime succese, fabricantul, resemnat să-l lase în plata 
Domnului îl trata cu asprime, ca pe un om ce-şi rata 
existenţa. 

Dezmeticindu-se, Claude intră în gangul casei, un fel de 
boltă adâncă ce se căsca într-o curte cu lumina verzuie şi 
mirosul fad şi muced al unui fund de cisternă. De sub 
marchiză, în aer liber, pornea o scară largă, a cărei 
balustradă veche era mâncată de rugină. Trecând prin faţa 
magazinelor de la etajul întâi, pictorul îl zări printr-o uşă cu 
geam pe domnul Fagerolles care-şi examina modelele. 
Atunci voind să fie politicos, intră înăuntru, în ciuda 
repulsiei artistului pentru zincul spoit cu bronz, pentru 
strălucirea oribilă şi mincinoasă a imitaţiei. 

— Bună ziua, domnule... Henri mai este aici? 

Fabricantul, un om gras şi foarte palid, se ridică din 
mijlocul vaselor de flori, a ulcioarelor şi a statuetelor. Avea 
în mână un nou model de termometru, reprezentând o 
acrobată ghemuită care ţinea pe nas tubul uşor de sticlă. 


— Henri n-a venit la masă, răspunse acesta pe un ton sec. 

Primirea păru să-l tulbure pe tânăr. 

— A, n-a venit... Vă rog să mă scuzaţi. Bună seara, 
domnule. 

— Bună seara. 

Ajuns afară, Claude înjură printre dinţi. Ghinion pe toată 
linia; îl pierduse şi pe Fagerolles. Acum îi era ciudă pe elcă 
venise, ciudă că îi plăcuse această stradă veche şi 
pitorească, furios pe cangrena romantică ce răbufnea din el 
fără voie; poate că în asta consta răul, ideea falsă pe care o 
simţea uneori străpungându-i ţeasta ca un drug. Şi când din 
nou se pomeni pe cheiuri, îi trecu prin minte să se întoarcă 
acasă, pentru a vedea dacă tabloul lui e într-adevăr atât de 
prost. Dar numai la acest gând un fior îl străbătu. Atelierul i 
se părea un lăcaş al groazei, unde nu mai putea trăi, ca şi 
cum ar fi lăsat acolo cadavrul unei afecţiuni ucise. Nu, nu; 
pentru a urca cele trei etaje, a deschide uşa şi a se închide 
acolo cu tabloul, i-ar fi trebuit o forţă ce-i depăşea curajul. 
Traversă Sena, străbătu toată strada Saint-Jacques. N-avea 
încotro, era prea nefericit; se duse pe strada Enfer să-l 
corupă pe Sandoz. 

Locuinţa mică de la etajul al patrulea se compunea dintr-o 
sufragerie, un dormitor şi o bucătărie strâmtă pe care o 
ocupa fiul; în timp ce mama, pironită de paraliziel îşi avea 
camera de partea cealaltă a palierului, trăind acolo într-o 
singurătate tristă şi voită. Strada era pustie ferestrele se 
deschideau înspre grădina cea mare de la Sourds-Muets, pe 
care o dominau creştetul rotund al unui copac şi clopotniţa 
pătrată a turnului Saint-Jacques din Haut-Pas. 

Claude îl găsi pe Sandoz în camera lui, aplecat deasupra 
mesei, absorbit în faţa unei pagini scrise. 

— Te deranjez? 

— Nu, lucrez de azi-dimineaţă şi-mi ajunge. Închipuieşte-ţi 
că mă lupt de o oră să repar o frază prost construită, de 
care m-am căit în tot timpul prânzului. 


Pictorul avu un gest de desperare; văzându-l atât de 
lugubru, celălalt înţelese. 

— Dar văd că nu prea eşti în apele tale... Hai să ieşim. 
Facem o plimbare lungă, să ne dezmorţim un pic, da? 

Pe când trecea prin faţa bucătăriei, o femeie bătrână îl 
opri. Era femeia de serviciu, care de obicei venea două ore 
dimineaţa şi două seara; numai joia rămânea toată după- 
amiaza ca să pregătească cina. 

— Atunci, întrebă ea, v-aţi hotărât domnule: calcan şi 
friptură de berbec cu cartofi? 

— Da, te rog. 

— Şi câte tacâmuri să pun? 

— A, asta nu se ştie niciodată... Pune oricum cinci, pe 
urmă vedem noi. La ora şapte, da? O să încercăm să ne 
întoarcem până atunci. 

Apoi, pe palier, în timp ce Claude îl aşteptă o clipă, Sandoz 
trecu pe la maică-sa, iar când ieşi, cu aceleaşi mişcări 
discrete şi afectuoase, coborâră tăcuţi, amândoi. Afară, 
după ce adulmecară la stânga şi la dreapta, ca pentru a 
vedea dincotro bate vântul, sfârşiră prin a o lua în susul 
străzii, ieşiră în piaţa Observatoire şi o apucară pe 
bulevardul Montparnasse. Era plimbarea lor obişnuită; 
oricum o luau, tot aici ajungeau, căci le plăcea această largă 
desfăşurare a bulevardelor periferice, în care hoinăreala lor 
îşi găsea loc în voie. Tăceau mereu, cu capul încă greu, 
înseninaţi puţin câte puţin de bucuria de a fi împreună. De- 
abia la gara de Vest lui Sandoz îi veni o idee: 

— Ia stai, dacă ne-am duce la Mahoudeau să vedem ce a 
făcut cu drăcia aia a lui. Ştiu că azi a dat asaltul cel mare. 

— E-n regulă, zise Claude. Hai la Mahoudeau. 

Porniră de îndată pe strada Cherche-Midi. Sculptorul 
Mahoudeau închiriase, la câţiva paşi de bulevard, dugheana 
unei fructărese ce dăduse faliment şi se instalase în ea, 
mulţumindu-se să spoiască geamurile cu un strat de cretă. 
Largă şi pustie în acel loc, strada păstra încă o bonomie 
provincială, îndulcită şi mai mult de un iz bisericesc: porţile 


mari, larg deschise, lăsând să se vadă şiruri de curţi foarte 
lungi; un grajd de vaci, împrăştiind mirosuri călduţe de 
iesle, zidul unei mănăstiri întinzându-se lung, fără de 
sfârşit. Acolo, flancată de mănăstire şi de un magazin de 
plante medicinale, se afla dugheana, devenită atelier, dar a 
cărei firmă purta tot cuvintele: Fructe şi legume, scrise cu 
litere mari, galbene. 

Nişte fetiţe care săreau coarda fură cât pe ce să le scoată 
ochii. Pe trotuar, familii întregi, instalate pe baricade de 
scaune, îi obligară s-o ia prin mijlocul drumului. Când să 
ajungă, zăriră magazinul cu plante medicinale şi mai 
zăboviră o clipă. Între cele două vitrine împodobite cu 
irigatoare, bandaje şi tot felul de obiecte intime şi delicate, 
sub ierburile uscate de la uşă, din care ieşea o permanentă 
mireasmă de plante aromatice, o femeie brună şi slabă, în 
picioare, îi măsura, în timp ce, în spatele ei, în umbră, se 
zărea profilul şters al unui omuleţ străveziu care-şi scuipa 
plămânii. Îşi dădură coate, cu ochii înveseliţi de un râs 
ştrengăresc; apoi apăsară pe clanţa de la dugheana lui 
Mahoudeau. 

Dugheana, destul de mare, părea umplută de un morman 
de argilă - o bacantă colosală pe jumătate răsturnată pe o 
stâncă. Bârnele care o susțineau se încovoiau sub greutatea 
acestei mase încă informe, în care deocamdată nu se 
distingeau decât sânii de uriaşă şi coapsele cât nişte 
turnuri. Pe alocuri cursese apă, vedeai hârdaie mocirloase, 
o fleşcăraie de ipsos mânjea un colţ întreg; în timp ce, în 
rafturile rămase de la fosta fructărie, zăceau în dezordine 
câteva mulaje după opere antice, pe care praful acumulat 
cu vremea părea să le tivească cu cenuşă fină. O umiditate 
de spălătorie, un miros fad de argilă udă se ridica de pe jos. 
Şi această mizerie a atelierului de sculptură, această 
murdărie a meseriei, ieşea tot mai puternic la iveală sub 
lumina lividă a geamurilor mânjite ale vitrinei. 

— A! voi eraţi! strigă Mahoudeau, care trăgea din pipă, 
aşezat în faţa femeii lui. 


Era mic, slab, cu figura osoasă, brăzdată de riduri la 
douăzeci şi şapte de ani: părul, negru şi ţepos, i se încâlcea 
până pe fruntea foarte joasă; şi, în această mască galbenă, 
de o urâţenie feroce, se deschideau nişte ochi de copil, 
limpezi şi goi, zâmbind cu o fermecătoare inocenţă. Fiu al 
unui cioplitor de piatră din Plassans, repurtase acolo mari 
succese la concursurile muzeului; venise apoi la Paris, ca 
laureat al oraşului, ceea ce îi asigura o bursă de opt sute de 
franci, vreme de patru ani. Dar la Paris trăise stingher, fără 
apărare, nereuşind la Şcoala de Bele-Arte, irosindu-şi bursa 
fără să facă nimic; în asemenea măsură încât, după ce 
trecuseră cei patru ani, se văzuse obligat, pentru a-şi ţine 
zilele, să intre în slujba unui negustor de imagini pioase, 
unde, zece ore pe zi, tot mâzgălea la sfinţi Iosif, sau la sfinte 
Magdalene, cu alte cuvinte întreg calendarul parohiilor. Cu 
şase luni în urmă, reîntâlnindu-şi prietenii din Provence, 
faţă de care el era cel mai în vârstă, fusese din nou cuprins 
de ambiţie. Aceşti vlăjgani, pe care-i cunoscuse odinioară la 
mătuşa Giraud - un pension pentru ţânci - deveniseră acum 
aprigi revoluționari; frecventarea acestor artişti pasionaţi, 
care îi tulburau minţile cu teoriile lor, îi împinseseră ambiția 
pe calea dimensiunilor gigantice. 

— Drace! zise Claude, ce mai bucată! 

Sculptorul, încântat, trase din pipă şi scoase un nor de 
fum. 

— Nu-i aşa?... Las' că le dau eu carne şi încă adevărată, nu 
untură cum fac ei. 

— E o femeie care se scaldă? întrebă Sandoz. 

— Nu, am să-i pun şi cârcei de viţă... O bacantă, înţelegi? 

Dar atunci Claude reacţionă violent. 

— Ce bacantă, mă? Îţi baţi joc de noi? Ce-i aia bacantă? O 
culegătoare de struguri, şi încă una modernă, fir-ar să fie! 
Ştiu, ai să-mi spui că e un nud. Foarte bine: ţăranca s-a 
dezbrăcat. Dar, vezi tu, asta trebuie să se simtă, trebuie să 
trăiască... 


Mahoudeau, consternat, îl asculta tremurând. Îi era teamă 
de Claude, se înclina în faţa idealului său de forţă şi de 
adevăr. De aceea spuse, arătându-se de acord cu el: 

— Chiar aşa, asta voiam şi eu să spun... O culegătoare de 
struguri. Să vezi tu ce femeie pe cinste o să-mi iasă! 

În clipa aceea Sandoz, care examina din toate părţile 
enormul bloc de argilă, scoase o uşoară exclamaţie: 

— Ah, prefăcutul ăsta de Chaîne era aici! 

Într-adevăr, îndărătul grămezii, Chaîne, un băiat voinic 
picta în tăcere, copiind pe o pânză mică soba stinsă şi 
ruginită. Recunoşteai în el ţăranul după mişcările domoale 
şi ceafa bronzată de taur, asprită ca pielea tăbăcită. Numai 
fruntea i se vedea, bombată de încăpățânare, căci avea 
nasul atât de scurt, încât dispărea între obrajii rumeni, iar o 
barbă aspră îi ascundea fălcile puternice. Era de fel din 
Saint-Firmin, la două leghe de Plassans, un sat în care 
păzise turmele până ce fusese recrutat; totul i se trăsese de 
la entuziasmul unui burghez din împrejurimi pentru 
măciuliile de baston pe care le sculpta cu cuțitul, din tot 
soiul de rădăcini. De atunci, devenit păstorul de geniu, 
marele talent în faşă descoperit de burghezul amator, care 
se nimerise a fi şi membru al Comisiei Muzeului, fusese 
împins de acesta din urmă, adulat şi scos din minţi de prea 
multe speranţe; sfârşise prin a rata succesiv totul: studiile, 
concursurile, bursa oferită de oraş; şi totuşi plecase la 
Paris, după ce pretinsese de la tatăl său, un ţăran împovărat 
de nevoi, o mie de franci, partea sa anticipată de moştenire, 
din care avea de gând să trăiască un an aşteptând triumful 
promis. Cei o mie de franci îl ţinuseră optsprezece luni. lar 
acum, că nu-i mai rămăseseră decât douăzeci de franci, 
venise să locuiască cu prietenul lui Mahoudeau; dormeau 
amândoi în acelaşi pat, în odăiţa întunecoasă din fundul 
prăvăliei, mâncând rând pe rând din aceeaşi pâine şi 
cumpărând-o dinainte pe două săptămâni, pentru ca să fie 
foarte tare şi spornică. 


— Ştii ceva, Chaîne, continuă Sandoz, e grozav de 
asemănătoare soba ta! 

Chaiîne, fără a scoate o vorbă, pufni într-un râs înfundat şi 
plin de înfumurare, care îi lumină chipul ca o rază de soare. 
Printr-o supremă imbecilitate şi pentru ca aventura să fie 
completă, sfaturile protectorului său îl aruncaseră în 
pictură, în ciuda înclinaţiei veritabile pe care el o avea 
pentru cioplirea lemnului; picta ca un zidar, stricând 
culorile, reuşind să le facă mocirloase şi pe cele mai 
luminoase şi mai vibrante. Dar triumful său era fidelitatea 
în stângăcie, avea minuţia naivă a unui primitiv, 
preocuparea pentru detaliul mărunt în care se complăcea 
firea sa imatură, abia desprinsă de pământ. Soba, cu o 
perspectivă piezişă, era banală şi precisă, cu nuanţe 
lugubre de mâl. 

Claude se apropie, cuprins de milă în faţa acestei picturi; 
şi el, atât de sever cu pictorii proşti, găsi o vorbă elogioasă. 

— Ştii, despre dumneata nu se poate spune că eşti un 
şmecher. Măcar pictezi aşa cum simţi şi asta e mare lucru! 

Dar uşa dughenei se deschise din nou şi un băiat blond, 
frumos, cu un nas mare trandafiriu şi ochi albaştri de miop 
intră strigând: 

— O ştiţi pe negustoreasa de plante medicinale de alături! 
A ieşit la agăţat... Ce mutră infectă! 

Râseră toţi, în afară de Mahoudeau, care păru foarte 
jenat. 

— Jory, regele gafeurilor, declară Sandoz strângând mâna 
noului venit. 

— Ce? Cum? Mahoudeau trăieşte cu ea? reluă Jory, când 
în sfârşit înţelese. Ei şi, ce-i cu asta? Unei muieri nu trebuie 
să-i zici niciodată nu. 

— Tu însă, se mulţumi să spună sculptorul, iar ai picat în 
ghearele muierii tale; văd că ţi-a luat o halcă din obraz. 

Din nou hohotiră toţi; acum fu rândul lui Jory să se 
înroşească. Într-adevăr, era zgâriat, avea două brazde 
adânci în obraz. Fiu al unui magistrat din Plassans, pe care- 


| împinsese la disperare cu aventurile lui de mascul frumos, 
depăşise măsura dezmăţului, fugind cu o cântăreaţă de 
cafe-concert, sub pretextul de a merge la Paris să se ocupe 
de literatură; de şase luni de zile de când locuiau împreună 
într-un hotel prăpădit din cartierul latin, fata îl zgâria 
zdravăn ori de câte ori o înşela, alergând după orice fustă-i 
ieşea în cale. De aceea avea mereu câte o cicatrice nouă pe 
obraz, nasul însângerat, o ureche plesnită, sau vreun ochi 
lovit, umflat şi vânăt. 

Stătură, în sfârşit, de vorbă, singur Chaîne rămase să 
picteze, cu aerul lui încăpățânat de bou trăgând la jug. 
Imediat Jory se extaziase văzând culegătoarea de struguri. 
Şi lui îi plăceau la nebunie femeile mari. La el acasă 
debutase scriind sonete romantice, în care cânta sânii şi 
coapsele rotunde ale unei frumoase cârnăţărese care-i 
tulbura nopţile; iar la Paris, unde îi întâlnise pe băieţi, se 
făcuse critic de artă, producând, pentru a avea din ce trăi, 
articole de douăzeci de franci pentru un mic ziar de scandal 
- Le Tambour. Unul dintre articolele sale, un studiu despre 
un tablou al lui Claude, expus la moş Malgras, stârnise chiar 
un scandal enorm, căci sacrifica prietenului său pe pictorii 
„iubiţi de public”, prezentându-l pe Claude ca şef al unei noi 
şcoli, „plein-airul”. Foarte practic în fond, nu se sinchisea 
decât de dânsul şi repeta pur şi simplu teoriile auzite de la 
prietenii lui. 

— Auzi, Mahoudeau, strigă el, îţi promit că scriu un articol 
în care o lansez pe muierea asta a ta... Ah, ce mai coapse! 
Dacă aş putea să mă învârtesc şi eu de nişte coapse ca 
astea! 

Apoi, dintr-odată schimbă vorba. 

— Apropo, zgârcitul meu de tată şi-a cerut scuze. Da, se 
teme să nu-l dezonorez şi-mi va trimite o sută de franci pe 
lună... O să-mi plătesc datoriile. 

— Datoriile? Ce rezonabil eşti! murmură Sandoz zâmbind. 

Într-adevăr, Jory moştenise o zgârcenie de care se făcea 
mare haz. Nu-şi plătea femeile şi reuşea să ducă o viaţă 


destrăbălată, fără să aibă o leţcaie, dar şi fără să facă 
datorii; această artă înnăscută de a profita pe nimica se 
combina la el cu o duplicitate permanentă, o obişnuinţă de 
a minţi, pe care o dobândise în mediul bigot al familiei lui, în 
care preocuparea de a-şi ascunde viciile îl făcea să mintă la 
orice pas, chiar fără niciun rost. Avu atunci un răspuns 
superb, cel al unui înţelept care a trăit mult: 

— O, voi ăştia, nu cunoaşteţi preţul banului! 

De data aceasta îl huiduiră. Ce burghez! Şi invectivele 
deveneau tot mai puternice, când nişte lovituri uşoare în 
geam făcură să înceteze vacarmul. 

— Plicticoasă mai e în cele din urmă! spuse Mahoudeau 
enervat. 

— Cine-i? Aia cu plante medicinale? întrebă Jory. Las-o să 
intre, o să ne distrăm. 

De altfel, uşa se şi deschisese şi vecina, doamna Jabouille 
sau Mathilde, cum îi spuneau prietenii, apăru în prag. Avea 
treizeci de ani, o figură plată, devastată de slăbiciune şi 
nişte ochi plini de pasiune, cu pleoape viorii şi umflate. Se 
spunea că preoţii o măritaseră cu micul Jabouille, un văduv 
al cărui magazin de plante medicinale era pe atunci foarte 
prosper, graţie clientelei pioase din cartier. Adevărul era că 
uneori se zăreau vagi umbre de sutane străbătând 
magazinul misterios, îmbălsămat de aromate şi de parfumul 
de tămâie. Domnea aici o discreţie de mânăstire, o cuvioşie 
de sacristie în vânzarea canulelor; bigotele care intrau 
şopteau ca la spovedanie, strecurându-şi irigatoare prin 
genţi, apoi plecau cu privirile în jos. Din nefericire se 
răspândiseră zvonuri în legătură cu nişte avorturi; o 
calomnie a negustorului de vinuri de vizavi, ziceau 
persoanele cuvioase. De când văduvul se reînsurase, 
magazinul tânjea. Borcanele păreau să pălească, ierburile 
uscate din plafon se făceau pulbere, până şi stăpânul tuşea 
de parcă şi-ar fi dat duhul, sfârşit şi împuţinat la trup. Şi 
deşi Mathilde era credincioasă, clientela evlavioasă o 


părăsea, puţin câte puţin, găsind că prea se afişa cu băieţi 
tineri, de când Jabouille era pe ducă. 

Rămase o clipă nemişcată, scormonind ungherele dintr-o 
ochire rapidă. Se răspândise un miros puternic de ierburi 
de leac, care-i impregna rochia şi pe care-l răspândea şi 
părul ei gras, totdeauna cu ondulaţiile stricate: mireasma 
fadă de nalbă, cea aspră de soc, cea amăruie de revent şi 
mai ales flăcăruia de izmă de leac, semănând cu propria ei 
respiraţie, respiraţie caldă pe care o sufla în nasul 
bărbaţilor. 

Avu un gest de prefăcută mirare. 

— Vai de mine! Ai musafiri. Nu ştiam, am să vin altădată. 

— Foarte bine, zise Mahoudeau, teribil de contrariat. De 
altfel acum plec. Ai să-mi pozezi duminică. 

Claude, încremenit, se tot uita când la Mathilde, când la 
Culegătoarea de struguri. 

— Cum, strigă el, doamna îţi pozează pentru muşchii 
ăştia? Măi să fie, dar o îngraşi, nu glumă! 

Râsetele reîncepură, în timp ce sculptorul se bâlbâia; dând 
explicaţii: o, nu, nici torsul şi nici picioarele; numai capul şi 
mâinile, şi de altfel numai câteva detalii, nimic mai mult. 

Mathilde însă, râdea în rând cu ceilalţi. Şi râsul ei era 
ascuţit, impudic. Intrase, fără sfială şi închisese uşa. Apoi, 
ca şi cum ar fi fost la ea acasă, simțindu-se fericită printre 
atâţia bărbaţi, frecându-se de ei, îi adulmecă. Râsul îi 
dezgolise nişte găuri negre în gura de unde lipseau mulţi 
dinţi; era de o urâţenie îngrijorătoare, părea uzată de pe 
acum, cu pielea arsă, lipită de oase. Se vede treaba că Jory, 
pe care-l vedea pentru prima oară, o ispitea cu prospeţimea 
lui de pui gras, cu nasul mare şi trandafiriu care spunea 
multe. Îl împinse cu cotul şi apoi, voind probabil să-l excite, 
se aşeză pe genunchii lui Mahoudeau într-o atitudine 
provocatoare. 

— Nu, te rog, zise acesta ridicându-se. Am treabă... Nu-i 
aşa, măi băieţi? Suntem aşteptaţi acolo. 


Le făcuse cu ochiul, dornic de o plimbare bună. 
Răspunseră cu toţii că erau aşteptaţi şi-l ajutară să-şi 
acopere schiţa cu nişte cârpe vechi, muiate într-o găleată. 

Dar Mathilde, cu aerul ei supus şi desperat, nu pleca. În 
picioare, se mulțumea să-şi schimbe locul când ceilalţi o 
împingeau, în timp ce Chaîne, care nu mai lucra, o sorbea 
din ochii lui mari, privind pe deasupra pânzei, plin de pofta 
lacomă a timidului. Până atunci nu-şi descleştase dinţii. Dar 
când Mahoudeau fu gata să plece cu cei trei prieteni, se 
hotări şi spuse cu o voce surdă, îngroşată parcă de lungile 
tăceri: 

— Când te întorci? 

— Foarte târziu. Mănâncă şi dormi... La revedere. 

Şi Chaîne rămase singur cu Mathilde în dugheana umedă, 
printre grămezi de lut şi băltoace de apă, în lumina 
cretoasă şi lividă a geamurilor vopsite, care dezvelea în 
mod crud acest colţ mizer şi prost întreţinut. 

Afară, Claude şi Mahoudeau o luară înainte, iar ceilalţi doi 
rămaseră în urmă; iar când Sandoz glumi, spunându-i că o 
cucerise pe Mathilde, Jory izbucni: 

— Ah, nu, e înfiorătoare, ar putea să ne fie mamă la toţi. 
Are o mutră de javră bătrână care şi-a pierdut colţii!... Şi pe 
deasupra pute de trăsneşte a farmacie. 

Exagerarea îl făcu să râdă pe Sandoz. Ridică din umeri: 

— Hai, lasă, nu eşti tu chiar atât de dificil, te încurci cu 
unele care zău că nu fac mai multe parale. 

— Eu? unde ai văzut tu?... De altfel poţi să fii sigur că nici 
n-am ieşit noi bine şi ea a şi tăbărât pe Chaîne. Ah, porcii, 
ce se mai distrează acum! 

Atunci, cu violenţă, Mahoudeau, care părea adâncit într-o 
lungă discuţie cu Claude, se întoarse, drept în mijlocul unei 
fraze, şi spuse: 

— Mă doare-n cot! 

Îşi sfârşi fraza; apoi, zece paşi mai încolo, rosti din nou, 
peste umăr: 

— Şi de altfel, Chaîne e prea tâmpit. 


Nu mai vorbiră despre asta. Mergeau tuspatru pe 
Bulevardul Invalizilor, părând să ocupe toată lărgimea 
străzii. Era expansiunea obişnuită a grupului sporit, încetul 
cu încetul, de prietenii ce i se alăturau pe drum, formând 
marşul nestăvilit al unei hoarde plecate la război. Flăcăi cu 
înfăţişarea mândră a celor douăzeci de ani luaseră în 
stăpânire strada. De îndată ce se aflau împreună; fanfare 
sunau înaintea lor şi ei înşfăcau Parisul cu o mână şi, 
liniştiţi, îl vârau în buzunar. N-aveau niciun fel de îndoială 
asupra victoriei, îşi plimbau încălţările vechi şi paltoanele 
ponosite, dispreţuind asemenea fleacuri, fiindu-le de altfel 
de ajuns să vrea pentru a fi ei stăpânii. Aceasta nu se putea 
fără un imens dispreţ faţă de tot ceea ce nu era arta lor; 
dispreţ faţă de avere, faţă de oameni şi mai ales faţă de 
politică. La ce slujesc toate astea? Numai ramoliţii se 
ocupau de ele. O trufaşă nedreptate îi revolta, afişau o 
ignorare voită a necesităţilor vieţii sociale, dorinţa 
nebunească de a nu exista decât artişti pe lume; Erau 
stupizi câteodată, dar această pasiune îi făcea bravi şi 
puternici. 

Atunci Claude se însufleţi. Începea iar să creadă, la 
dogoarea acestor speranţe colective. Chinurile din 
dimineaţa aceea îi lăsaseră o amorţeală vagă, şi începuse 
iar să discute cu Mahoudeau şi Sandoz despre pânza lui, 
jurând, ce-i drept, s-o facă bucăţi a doua zi. Jory, foarte 
miop, privea bătrânelele doamne pe sub ochelari şi nu mai 
contenea cu teorii despre producţia artistică: trebuia să te 
dărui aşa cum eşti, în cea dintâi revărsare a inspiraţiei; el 
niciodată nu revenea asupra a ceea ce făcea. Tot discutând, 
cei patru continuau să coboare bulevardul, a cărui semi- 
singurătate, ca şi copacii frumoşi care se înşiruiau la 
nesfârşit, păreau a fi făcuţi pentru disputele lor. Dar când 
ajunseră pe Esplanadă disputa deveni atât de violentă, încât 
se opriră în mijlocul vastei întinderi. Scos din fire, Claude îl 
făcu pe Jory cretin: nu era mai bine să distrugi o operă 
decât s-o dai mediocră? Zău, era dezgustător acest josnic 


interes comercial. La rândul lor, Sandoz şi Mahoudeau 
vorbeau amândoi în acelaşi timp şi foarte tare. Burghezi 
neliniştiţi întorceau capul şi sfârşeau prin a se îngrămădi în 
jurul acestor tineri atât de furioşi, încât păreau că vor să se 
muşte. Apoi trecătorii se depărtară, jigniţi, crezând că e 
vorba de o farsă, când îi văzură devenind subit foarte buni 
prieteni şi extaziindu-se împreună asupra unei doici 
îmbrăcate în culori deschise, cu funde lungi, trandafirii. Ah, 
nemaipomenit, ce ton, asta da, făcea o notă grozavă! 
Fericiţi, se tot uitau şi o urmăreau pe dădacă sub pilcurile 
de pomi, ca treziţi brusc, uluiţi de a fi deja acolo. Esplanada, 
deschisă sub cer din toate părţile, mărginită doar la sud de 
perspectiva îndepărtată a Domului Invalizilor. Îi fermeca 
prin mărimea, prin calmul ei; aveau aici destul loc pentru a 
se desfăşura, îşi mai trăgeau puţin sufletul, ei care 
decretaseră ca Parisul e prea strimt şi că le lipseşte aerul 
pentru plămânii lor avizi. 

— Mergeţi undeva anume? îi întrebă Sandoz pe 
Mahoudeau şi pe Jory. 

— Nu, răspunse acesta din urmă, mergem cu tine. Dar tu 
unde mergi? 

Claude, cu privirile pierdute, murmura: 

— Nu ştiu... Pe acolo. 

O luară pe cheiul d'Orsay şi ajunseră până pe podul 
Concorde. În faţa Corpului legislativ, pictorul reluă, indigna: 

— Ce monument oribil! 

— Deunăzi, spuse Jory, Jules Favre a ţinut un discurs 
grozav... Rău i-a mai picat lui Rouher... 

Dar ceilalţi trei nu-l lăsară să continue şi disputa reîncepu. 
Cine mai sunt şi aceşti Favre şi Rouher? Sunt ca şi cum n-ar 
exista! Nişte idioţi de care nimeni n-o să-şi mai aducă 
aminte zece ani după ce-or muri. O luaseră pe pod, ridicând 
compătimitor din umeri. Apoi, când ajunseră în piaţa 
Concorde, tăcură. 

— Asta, sfârşi prin a declara Claude, asta să ştiţi că nu e 
rău deloc. 


Era patru, minunata zi se sfârşea într-un păienjeniş de 
pulbere solară strălucitoare. La dreapta şi la stânga, către 
biserica Madeleine şi Corpul legislativ, şiruri de clădiri se 
pierdeau într-o perspectivă îndepărtată, profilându-se 
limpede pe cer, în timp ce grădina Tuileries îşi rânduia 
vârfurile rotunde ale măreţilor castani... Şi, între cele două 
borduri verzi ale aleilor, bulevardul Champs Elysees urca 
mereu mai sus, cât vezi cu ochii, terminându-se prin poarca 
colosală a Arcului de Triumf, deschis către infinit. În ambele 
sensuri, două valuri de mulţime, două fluvii se rostogoleau, 
în agitația vie a cailor, în valurile mişcătoare de trăsuri, pe 
care reflexul unui panou, scânteierea unui geam de felinar 
păreau că le acoperă cu o spumă albă. Jos, piaţa cu trotuare 
imense, cu artere largi ca nişte lacuri, se umplea de acest 
val neîntrerupt, străbătută în toate părţile de sclipirea 
roţilor, populată de puncte negre care erau oamenii; şi cele 
două fântâni curgeau, răspândeau prospeţime în această 
viaţă fierbinte. 

Fremătând, Claude strigă: 

— Ah, Parisul ăsta... E al nostru, nu avem decât să 
întindem mâna ca să-l luăm. 

Toţi patru se pasionau, deschideau ochii mari, strălucind 
de dorinţă. Ce altceva decât gloria respira din susul acestui 
bulevard şi peste întregul oraş? Parisul era acolo şi ei îl 
voiau. 

— Ei bine, îl vom avea! făcu Sandoz cu aerul lui 
încăpățânat. 

— La dracu! rostiră simplu Mahoudeau şi Jory. 

Îşi reluară plimbarea, mai hoinăriră, trecură prin spatele 
bisericii Madeleine, o luară pe strada Tronchet. Ajunseră în 
sfârşit în piaţa Havre, când Sandoz exclamă: 

— Aşadar, mergem la Baudeguin? 

Ceilalţi rămaseră uluiţi. Ia te uită! Mergeau la Baudequin. 

— Ce zi e azi? întrebă Claude. Stai... e joi... înseamnă că 
Fagerolles şi Gagniere sunt acolo... Hai la Baudeguin! 


Şi o luară în sus pe strada Amsterdam. Străbătuseră 
Parisul, aceasta era una dintre plimbările lor favorite; dar 
aveau şi alte itinerarii, uneori de la un cap la altul al 
cheiurilor, sau de-a lungul fortificațiilor, de la poarta Saint- 
Jacques la Moulineaux, sau o raită prin Pere Lachaise, 
urmată de un ocol prin bulevardele periferice. Străbăteau 
străzile, pieţele, intersecțiile, rătăceau zile întregi cât îi 
ţineau picioarele, ca şi cum ar fi vrut să cucerească, unul 
după altul, cartierele, sfidând cu teoriile lor răsunătoare 
fațadele clădirilor; şi pavajul parcă le aparţinea, tot acest 
pavaj bătut de tălpile lor, acest bătrân teren de luptă de 
unde urca un parfum ameţitor care le legăna oboseala. 

Cafeneaua Baudequin era pe bulevardul Batignolles, colţ 
cu strada Darcet. Fără a şti bine de ce, banda o alesese 
drept loc de întâlnire, cu toate că numai Gagniere locuia în 
acest cartier. Se întâlneau aici cu regularitate duminica 
seara; apoi, joia, către cinci, cei care erau liberi luaseră 
obiceiul să-şi facă acolo câte o scurtă apariţie. În ziua 
aceea, sub soarele strălucitor, toate mesele mici de afară, 
de sub umbrele, erau ocupate pe două rânduri de 
consumatori care umpleau trotuarul din faţă. Dar ei nu 
puteau suferi înghesuiala asta, afişarea în public, şi se 
îmbulziră să intre în sala goală şi răcoroasă. 

— Ia te uită! Fagerolles e singur! strigă Claude. 

Se îndreptă către masa lor obişnuită, în fund, pe stânga, şi 
dădu mâna cu un băiat subţirel şi palid, a cărui figură 
feminină era luminată de nişte ochi cenuşii, de o dulceaţă 
ironică, prin care treceau scântei de oţel. 

Se aşezară toţi, comandară nişte halbe şi pictorul reluă. 

— Ştii că te-am căutat la taică-tu... Nu-ţi spun cum m-a 
primit. 

Fagerolles, care-şi dădea aere de scandalagiu şi de lichea, 
se bătu peste coapse. 

— Ah, mă plictiseşte bătrânul! Am şters-o azi dimineaţă 
după un scandal. Închipuieşte-ţi că vrea să mă pună să-i 


desenez nişte chestii pentru rablele lui din zinc. Mi-ajung 
mie rablele de la Şcoală. 

Această glumă facilă pe seama profesorilor îi încântă pe 
prietenii lui. Îi amuza, se făcea iubit prin permanenta lui 
laşitate de puşti linguşitor şi bârfitor. Surâsul său puţin 
ciudat se adresa când unora, când altora, în timp ce 
degetele-i suple, de o agilitate înnăscută, schiţau pe masă 
scene complicate, din simple picături de bere. Era foarte 
îndemânatic, pe tot ce punea mâna îi reuşea. 

— Şi pe Gagniere nu l-ai văzut? întrebă Mahoudeau: 

— Nu, şi sunt de o oră aici. 

Dar Jory, tăcut, îl înghionti pe Sandoz, arătându-i cu capul 
o fată care sta la o masă cu un tip, în fundul sălii. De altfel, 
nu mai erau decât doi consumatori, nişte sergenţi care 
jucau cărţi. Era aproape o copilă, una dintre acele 
puştoaice ale Parisului, care la optsprezece ani păstrează 
aspectul firav al unui fruct necopt. Semăna cu un căţel 
coafat, o ploaie de bucliţe blonde peste un nas delicat, 1 o 
gură mare şi zâmbitoare într-o mutrişoară trandafirie, în 
timp ce tipul bea cu seriozitate un pahar de madera; ea 
frunzărea o revistă, pe deasupra căreia arunca priviri 
vesele întregii bande, din minut în minut. 

— Tare drăguță! murmură Jory, aţâţat. Pe cine naiba o fi 
plăcând, că de uitat se uită la mine? 

Fagerolles interveni cu aprindere. 

— la ascultă, să n-avem vorbe, e tipa mea! Doar nu crezi 
că stau aici de o oră ca să vă aştept pe voi! 

Ceilalţi râseră. Atunci, coborând glasul, el le vorbi de Irma 
Becot. O puştoaică cu un vino-ncoace nemaipomenit! 
Fagerolles îi ştia povestea. Era fata unui băcan de pe strada 
Montorgueil; o fată cu carte, învățase religie, matematică, 
ortografie, căci frecventase până la vârsta de şaisprezece 
ani o şcoală din vecinătate. Îşi făcea temele între doi saci de 
linte şi îşi desăvârşea educaţia la nivelul străzii, în 
înghesuiala trotuarelor, învățând ce-i viaţa din bârfelile 
ţaţelor, şi ale bucătăreselor care-ţi înşirau toate poveştile 


deocheate din cartier până ce să le cântăreşti de cinci 
centime caşcaval. Mama ei murise, şi nea Becot sfârşise în 
mod rezonabil prin a se culca cu servitoarele lui, pentru a 
nu fi nevoit să alerge în târg după femei; dar asta îl 
stârnise, curând râvnise la alte femei şi începu s-o ţină 
numai într-un chef, în care se topi toată băcănia, legumele 
uscate, borcanele, sertarele cu dulciuri. lrma era încă fetiţă 
de şcoală când, într-o seară, după ce închisese dugheana, 
un băiat o răsturnase peste un coş de smochine. Şase luni 
mai târziu toată averea era tocată, tatăl murea de apoplexie 
şi fata se refugie la o mătuşă săracă, care o bătea, apoi o 
şterse de la ea cu un băiat de vizavi, se mai întoarse de vreo 
trei ori, până când într-o bună zi îşi luă definitiv zborul spre 
cârciumile rău famate din Montmartre şi Batignolles. 

— O târâtură! murmură Claude cu un aer de dispreţ. 

— Deodată, tipul se ridică şi ieşi, după ce îi spusese ceva 
încet. Irma Becot îl privi cum dispare, apoi, cu o 
impetuozitate de şcolar scăpat de la ore, alergă să se aşeze 
pe genunchii lui Fagerolles. 

— Vai de mine, ce crampon mai e şi ăsta! Sărută-mă 
repede, acuşi se întoarce. 

Îl sărută pe buze, bău din paharul lui; se dăruia şi 
celorlalţi, le trimitea zâmbete provocatoare, căci se 
prăpădea după artişti şi regreta că nu erau destul de bogaţi 
ca să-şi plătească femeile numai pentru ei. 

Jory mai ales, care era foarte aţâţat şi o pironea cu ochi de 
foc, părea s-o intereseze. Cum el fuma, ea îi scoase ţigara 
din gură şi o vâri în gura ei, fără a conteni cu vorbăria de 
gaiţă. 

— Sunteţi toţi pictori? vai ce amuzant! Şi ăia trei de acolo 
de ce par supăraţi? Hai, râdeţi puţin, că viu eu să vă 
stârnesc, o să vedeţi voi! 

Într-adevăr Sandoz, Claude şi Mahoudeau, încremeniţi, o 
priveau cu un aer serios. Dar ea ciulise urechile, îşi auzi 
tipul întorcându-se şi repede îi aruncă în obraz lui 
Fagerolles: 


— Auzi, mâine seară, dacă ai chef. Vino să mă iei de la 
braseria Breda. 

Apoi, după ce puse ţigara încă umedă între buzele lui Jory, 
o şterse cu paşi mari, cu braţele în aer, făcând o 
strâmbătură de un comic extravagant, iar când tipul 
reapăru, cu un aer grav, puţin palid, o găsi stând nemişcată, 
cu ochii pe aceeaşi poză din revistă. Scena se petrecuse 
atât de iute, în galopul unui asemenea caraghioslăc, încât 
cei doi sergenţi, nişte băieţi de treabă, se apucară iar să-şi 
amestece cărţile, prăpădindu-se de râs. 

De altfel, Irma îi cucerise pe toţi. Sandoz declară că 
numele de Becot ar face foarte bine într-un roman. Claude 
se întreba dacă ar vrea să-i pozeze pentru un studiu; în 
timp ce Mahoudeau se şi vedea făcând după ea o statuetă - 
un ştrengar - care cu siguranţă că s-ar vinde, în curând fata 
plecă, trimițând din vârful degetelor, în spatele tipului, 
bezele tuturor celor de la masă, o ploaie de bezele care îl 
înfierbântară de tot pe Jory. Dar Fagerolles nu era încă 
dispus s-o împrumute, în mod inconştient amuzat de a 
regăsi în ea o copilă de pe acelaşi trotuar cu el, aţâţat de 
această perversitate a străzii care era şi a lui. 

La ora cinci, banda mai ceru bere. Obişnuiţii cartierului 
invadaseră mesele vecine, şi aceşti burghezi aruncau spre 
colţul artiştilor priviri, piezişe, în care disprețul se amesteca 
cu un soi de deferenţă îngrijorată, căci aceştia din urmă 
erau bine cunoscuţi şi chiar aureolaţi de legenda ce 
începuse să se ţeasă. Cât despre burghezi, ei îşi spuneau 
numai tâmpenii: că e cald, că e greu să-ţi găseşti un loc în 
omnibuzul care duce la Odeon, că au dibuit un negustor de 
vin la care se poate mânca o friptură bună. Unul dintre ei 
vru să înceapă o discuţie despre un lot de tablouri 
prăpădite, care tocmai fuseseră aduse la Muzeul 
Luxembourg; dar interlocutorii săi erau toţi de aceeaşi 
părere: pânzele nu valorau nici cât ramele. Şi nu mai 
vorbiră; fumară doar, schimbând arareori câte un cuvânt şi 
râsete complice. 


— Ei, ce facem, întrebă Claude în cele din urmă, îl mai 
aşteptăm pe Gagniere? 

Protestară. Gagniere era insuportabil; şi, de altfel, tot va 
sosi când va adulmeca mirosul de supă. 

— Hai s-o ştergem, zise Sandoz. Avem friptură de berbec 
în seara asta, să încercăm să ajungem la timp. 

Fiecare îşi plăti consumaţia şi ieşiră, ceea ce produse 
agitaţie în cafenea. Nişte tineri, fără îndoială, pictori, 
începură să şuşotească, arătându-l pe Claude, ca şi cum ar 
fi văzut trecând pe şeful ameninţător al unui clan de 
sălbatici. Faimosul articol al lui Jory începea să-şi facă 
efectul, publicul devenea complice, urmând să creeze el 
însuşi „şcoala plein air-ului”, pe seama căreia banda încă 
mai glumea. Aşa cum afirmau ei cu veselie, cafeneaua 
Baudeguin nici nu bănuise ce cinste îi făceau în ziua când o 
aleseseră să fie leagănul unei revoluţii în pictură. 

Când ajunseră pe bulevard erau cinci; Fagerolles se 
alăturase şi el grupului, şi, tacticos, străbătură din nou 
Parisul, cu aerul tihnit de învingători. Cu cât erau mai mulţi, 
cu atât blocau mai mult străzile, luând cu ei ceva din viaţa 
caldă a trotuarelor. După ce coborâră strada Clichy o luară 
pe Chaussee d'Antin, apoi pe strada Richelieu, traversară 
Sena pe Ponts-des-Arts, pentru a insulta Institutul şi, în cele 
din urmă, ajunseră la Luxembourg, prin strada Sena, unde 
un afiş în trei culori, reclama violent colorată a unui circ 
ambulant, îi făcu să scoată strigăte de admiraţie. Se lăsa 
seara, valul trecătorilor curgea mai molcom, cetatea 
ostenită aştepta înserarea, gata să cedeze celui dintăi 
mascul, suficient de viguros pentru a o poseda. 

Ajuns în strada Enfer, după ce-i pofti pe cei patru la el, 
Sandoz dispăru în camera maică-sii; stătu acolo câteva 
clipe, apoi reveni fără a scoate o vorbă, cu acel surâs 
discret şi înduioşat pe care-l avea totdeauna când ieşea de 
acolo. De îndată în locuinţa strâmtă se porni un tămbălău 
îngrozitor: râsete, discuţii, strigăte. El însuşi dădea tonul, o 
ajuta la servit pe femeie, apoi lăsă să-i scape vorbe amare, 


pentru că era ora şapte şi jumătate şi friptura se usca. Cei 
cinci, aşezaţi la masă îşi sorbeau supa, o minunată supă de 
ceapă, când mai apăru un invitat. 

— O, Gagniere! urlară toţi în cor. 

Mărunt, şters, cu o figură rumenă şi mirată, pe care o 
bărbuţă zbârlită o lumina, Gagniere rămase o clipă în prag, 
clipind din ochii lui verzi. Era de fel din Melun, fiul unor 
burghezi înstăriți care-i lăsaseră acolo două rânduri de 
case, şi învățase singur pictura în pădurea de la 
Fontainebleau, pictând peisaje de o mare fidelitate, 
excelente ca intenţie; marea lui dragoste era însă muzica, 
făcuse o adevărată pasiune pentru ea, un fel de furie, o 
izbucnire a minţii, care îl punea în rând cu cei mai turbaţi 
din grup. 

— Vă stingheresc? întrebă el încet. 

— Nu, deloc, intră odată! strigă Sandoz. 

Femeia îi şi puse un tacâm în faţă. 

— Dacă am aşeza tot acum o farfurie şi pentru Dubuche? 
întrebă Claude. Mi-a spus că vine sigur. 

Dar toţi începură a-l ocări pe Dubuche care frecventa 
doamnele din lumea bună. Jory povesti că îl întâlnise în 
trăsură cu o doamnă bătrână şi cu fiica ei, iar el le ţinea 
umbreluţele de soare pe genunchi. 

— De unde naiba vii aşa târziu? reluă Fagerolles, 
adresându-i-se lui Gagniere. 

Acesta, care se pregătea să-şi soarbă prima lingură de 
supă, o puse iar pe farfurie. 

— Mă aflam pe strada Lancry, ştii, unde se face muzică de 
cameră. Da, dragă, nişte chestii de Schumann; nu-ţi 
închipui ce frumuseţe! Parcă te apucă uite de aici, de la cap, 
e ca şi cum o femeie ţi-ar sufla în ceafă. Da, da, ceva mai 
imaterial decât un sărut, e ca şi cum ai simţi răsuflarea 
cuiva... Pe onoarea mea, simţi că te sfârşeşti! 

Ochii i se umezeau, pălise ca de o desfătare prea adâncă. 

— Termină-ţi supa, zise Mahoudeau, ne povesteşti pe 
urmă. 


Fu adus calcanul şi puseră pe masă şi o sticlă de oţet; 
pentru a da puţin gust untului negru care părea fad. Se 
mânca zdravăn, hălcile de pâine dispăreau una după alta. 
În rest niciun fel de rafinament; se bea vin vărsat, pe care 
comesenii îl îndoiau cu apă, probabil din delicateţe, pentru 
a nu face risipă prea mare. Iocmai salutaseră cu urale 
sosirea fripturii, pe care stăpânul casei începuse s-o taie, 
când uşa se deschise iar. De data aceasta izbucniră proteste 
furioase. 

— Gata, nu mai primim pe nimeni! Afară cu trădătorul! 

Dubuche, gâfâind de mult ce alergase, şi uluit că pică în 
toiul acestor urlete, apăru cu obrazul lui lătăreţ şi palid, 
bolborosind nişte explicaţii. 

— Zău, vă asigur că omnibuzul e de vină. Am aşteptat cinci 
pe Champs Elys6es. 

— Aiurea, minte... Să plece de aici, friptură tot nu capătă. 
Afară cu el, afară! 

Intrase totuşi în cele din urmă şi atunci văzură toţi că era 
foarte îngrijit îmbrăcat, cu pantaloni negri şi redingotă de 
aceeaşi culoare, cu cravată, pantofi şi cu toate dichisurile 
unui burghez ceremonios care ia masa în oraş. 

— Pricep! a ratat o invitaţie, strigă Fagerolles glumeţ. 
Cucoanele lui din lumea bună l-au lăsat să plece şi vine 
glonţ să ne mănânce friptura, pentru că nu mai ştie unde să 
se ducă; înţelegeţi acum? 

Dubuche se făcu roşu la faţă şi se bâlbâi; 

— Doamne, ce idee! Da' răi mai sunteţi!... la mai lăsaţi-mă 
în pace! 

Sandoz şi Claude, aşezaţi unul lângă altul, zâmbeau; cel 
dintâi îi făcu un semn lui Dubuche, spunându-i: 

— Pune-ţi singur tacâmul, ia-ţi de acolo un pahar şi o 
farfurie şi aşază-te între noi doi... Or să te lase în pace. 

Dar glumele durară cât timp se mâncă friptura. De fapt 
chiar el, după ce femeia îi umplu farfuria cu supă şi-i aduse 
o porţie de calcan, începu să facă haz pe socoteala lui, fără 
supărare. Făcea pe înfometatul, îşi lingea cu lăcomie 


farfuria, istorisind o poveste cu o mamă care nu voise să-şi 
dea fata după el, pentru că era arhitect. Sfârşitul mesei fu 
astfel foarte zgomotos, vorbeau toţi odată. Desertul - 
compus dintr-o bucată de caşcaval - avu un succes enorm. 
Nu rămase niciun pic. Chiar şi pâinea fu cât pe ce să nu le 
ajungă. Apoi, după ce vinul se isprăvi, fiecare înghiţi o 
duşcă zdravănă de apă, plescăind în râsetele celorlalţi. Şi, 
cu chipurile strălucitoare, cu burţile pline, cu acea 
beatitudine a omului care s-a ospătat împărăteşte, trecură 
în dormitor. 

Acestea erau cele mai frumoase seri ale lui Sandoz. Chiar 
în clipele de restrişte, tot fusese în stare să-şi împartă 
mâncarea cu prietenii. Pentru el era o încântare să fie cu 
grupul lui, cu toţi amicii, cu toţii împărtăşind acelaşi ideal. 
Deşi erau de o seamă, se simţea animat de sentimente 
paterne faţă de ei, era senin şi fericit, când îi vedea la el, în 
jurul lui, mână în mână, îmbătându-se cu speranţe. Cum n- 
avea decât o odăiţă, - camera lui de culcare - le-o punea la 
dispoziţie; şi din lipsă de spaţiu, vreo doi-trei trebuiau să 
stea pe pat. În serile calde de vară, prin fereastra deschisă 
intra aerul proaspăt de afară, şi, în noaptea limpede, se 
zăreau două siluete negre care dominau casele; Turnul 
Saint Jacques, din Haut-Pas şi copacul de la Sourd-Muets. 
În zilele de belşug aveau şi bere. Fiecare aducea tutun, 
camera se umplea repede de fum şi până la urmă îşi 
vorbeau fără să se mai vadă, până noaptea târziu, 
tulburând tăcerea melancolică a acestui cartier uitat. 

În seara aceea, la ora nouă, femeia de serviciu veni să 
spună: 

— Domnule, am terminat, pot să plec? 

— Da, du-te... Ai lăsat apă pe foc, nu? Am să fac singur 
ceaiul. 

Sandoz se ridicase. Dispăru în spatele femeii de serviciu şi 
nu reveni decât peste un sfert de oră. Fusese probabil să-şi 
îmbrăţişeze mama, pe care mergea s-o învelească în fiecare 
seară înainte ca ea să adoarmă. 


Dar zgomotul de voci se ridică iar. Fagerolles le povestea o 
întâmplare. 

— Da, bătrâne, la Şcoală îţi corectează modelul. Deunăzi 
vine Mazel şi-mi zice: „Coapsele nu cad destul de drept”. 
Zic: „Vedeţi şi dumneavoastră, domnule, aşa le are”. Era 
vorba de micuța Flore Beauchamp. Atunci el furios îmi zice: 
„Dacă aşa le are, rău face”. 

Se prăpădiră toţi de râs, şi mai ales Claude, căruia 
Fagerolles îi spunea povestea pentru a se pune bine cu el. 
De câtăva vreme se afla sub influenţa lui şi, deşi continua să 
picteze cu o agilitate de scamator, nu mai vorbea decât de 
pictură grasă şi solidă, de frânturi de natură aruncate pe 
pânză, vii, fremătătoare, aşa cum erau în realitate; ceea ce 
nu-l împiedica în alte locuri să râdă de şcoala plein-airului, 
acuzând-o că trânteşte culoarea pe schiţe cu lingura mare. 

Dubuche, care nu râsese, jignit în onestitatea lui, îndrăzni 
să răspundă: 

— Atunci de ce mai mergi la şcoală dacă eşti de părere că 
te abrutizezi acolo? Nu te mai duce şi gata... O, ştiu că voi 
toţi sunteţi împotriva mea pentru că apăr Şcoala. Eu unul 
aşa socotesc, că dacă vrei să faci o meserie, nu-i rău mai 
întâi s-o înveţi. 

Nişte strigăte sălbatice se ridicară, şi Claude avu nevoie 
de toată autoritatea lui ca să se facă ascultat. 

— Are dreptate, omul trebuie să-şi înveţe meseria. Atât 
doar că nu e bine s-o faci sub papucul profesorilor care-ţi 
bagă cu de-a sila în cap viziunea lor... Mazel ăsta e un idiot; 
auzi să spui că Flore Beauchamp are nişte coapse care nu 
stau cum trebuie! Şi tocmai despre nişte coapse aşa de 
nemaipomenite ca ale ei! Le ştiţi şi voi, nişte coapse care 
spun multe despre afurisita asta plină de draci! 

Se trânti pe patul pe care era aşezat; şi cu privirea 
pierdută, continuă pe un ton pasionat: 

— Ah! viaţa, viaţa! S-o simţi şi s-o exprimi în toată 
realitatea ei, s-o iubeşti numai pentru ea, să vezi în ea 
singura frumuseţe adevărată, veşnică şi schimbătoare, să n- 


ai ideea stupidă de a o înnobila castrând-o, să pricepi că 
pretinsele urâţenii nu sunt decât reliefuri de caracter, să 
dai viaţă să faci oameni, iată singurul mod de a fi 
Dumnezeu! 

Încrederea îi revenea, plimbarea prin Paris îl biciuise, 
pasiunea lui pentru carnea cea vie îl cuprindea iar. Îl 
ascultară în tăcere. Avu un gest pătimaş, apoi se linişti. 

— Doamne, fiecare cu ideile lui; dar ceea ce e enervant e 
că cei de la Institut sunt mult mai intoleranţi decât noi. 
Juriul de la Salon e de partea lor, sunt sigur că dobitocul de 
Mazel îmi va refuza tabloul. 

La care, începură toţi cu ocările, căci problema juriului era 
pentru ei un veşnic subiect de mânie. Se cereau reforme, 
fiecare avea o soluţie pregătită, de la sufragiul universal 
aplicat alegerii unui juriu profund liberal, până la libertatea 
totală, Salonul liber pentru toţi cei care voiau să expună. 

Pe când ceilalţi discutau, Gagniere îl atrăsese pe 
Mahoudeau în faţa ferestrei deschise şi murmura cu vocea 
stinsă şi cu privirile pierdute în noapte: 

— Vezi, pare o nimica toată, patru măsuri, o simplă 
impresie. Dar cât e de plină, de adâncă!... Pentru mine, mai 
întâi e un peisaj abia întrezărit, un colţ melancolic de drum, 
cu umbra unui copac care nu se vede; apoi, trece o femeie, 
un profil şi atât; şi apoi pleacă, se duce, n-am s-o mai 
regăsesc niciodată, niciodată. 

În clipa aceea Fagerolles strigă: 

— Ia ascultă, Gagniere, ce trimiţi la Salon anul ăsta? 

El nu auzi, continuând, ca în extaz: 

— În Schumann e totul, e infinitul... Şi ce să mai spun de 
Wagner, pe care iar l-au fluierat duminică! 

O nouă chemare a lui Fagerolles îl făcu să tresară. 

— Ce? Cum? Ce trimit la Salon?... Poate un mic peisaj, un 
colţ de Sena. E tare greu, mai întâi trebuie să fiu eu 
mulţumit. 

Brusc redevenise timid şi îngrijorat. Scrupulele conştiinţei 
sale artistice îl ţintuiau luni în şir asupra unei pânze 


mititele. Urmând exemplul peisagiştilor francezi, aceşti 
maeştri care cei dintâi au cucerit natura, el era preocupat 
de justeţea tonului, de exacta observare a valorilor, ca un 
teoretician căruia corectitudinea sfârşea prin a-i îngreuna 
mâna. Şi adesea nu se mai încumeta să adauge vreo notă 
vibrantă, rămânând într-o tristeţe temă, care distona cu 
pasiunea lui revoluţionară. 

— Eu, zise Mahoudeau, mă desfăt la gândul de a-i face să 
crape de invidie când mi-or vedea muierea. 

Claude ridică din umeri. 

— Pe tine or să te primească: sculptorii au vederi mai largi 
decât pictorii. De altfel tu îţi cunoşti bine meseria şi ai în 
degete ceva care place... Muierea făcută de tine o să fie 
plină de lucruri frumoase. 

Complimentul nu-l înveseli pe Mahoudeau, căci el 
pretindea că urmăreşte forţa; de fapt nu se cunoştea destul 
de bine şi dispreţuia graţia, acea graţie invincibilă care 
ţâşnea oricum din degetele lui groase de muncitor fără 
educaţie, ca o floare care se înverşunează pe terenul aspru 
în care vântul a semănat-o. 

Fagerolles, foarte şmecher, nu expunea, din teama de a-şi 
nemulţumi profesorii; tuna şi fulgera împotriva Salonului, 
acest bazar infect în care şi pictura bună se acrea în 
contact cu cea proastă. În secret, el râvnea la premiul 
Romei, de care de altfel îşi bătea joc ca şi de tot restul. 

Dar Jory se proţăpi în mijlocul odăii, cu paharul de bere în 
mână. Şi sorbind tacticos din el, declară: 

— În definitiv acest juriu mă plictiseşte... Ia spuneţi, vreţi 
să vi-l fac praf? Începând cu numărul următor, îl 
bombardez. Voi să-mi daţi nişte însemnări şi s-a zis cu el, 
da? O să fie foarte amuzant. 

Claude se montă şi el, entuziasmul fu general. Da, da, 
trebuia întreprinsă o campanie. Se aliau toţi, se strângeau 
unii în alţii pentru a-şi simţi mai bine coatele şi a merge la 
luptă împreună. Niciunul, în această clipă, nu-şi păstra 
pentru el partea lui de glorie, căci nimic nu-i separa încă, 


nici profundele deosebiri dintre ei (pe care le ignorau), nici 
rivalităţile care aveau să-i facă să se ciocnească într-o bună 
zi. Oare succesul unuia nu însemna şi succesul celorlalţi? 
Tinereţea lor mustea, dornică de dăruire, reîncepeau 
eternul vis de a se înregimenta pentru a cuceri lumea, 
fiecare străduindu-se, fiecare ajutându-l pe celălalt, iar 
grupul, rămas compact, reuşind să deţină acelaşi rang. De 
pe acum, Claude, şeful lor recunoscut, trâmbiţa victoria şi 
împărțea cununile. Până şi Fagerolles, cu toată ironia lui de 
parizian, credea în necesitatea de a făuri o armată, în timp 
ce, cu veleităţi mai grosolane, destul de provincial încă, Jory 
îşi cheltuia energia în utile gesturi camaradereşti, prinzând 
fraze din zbor şi pregătindu-şi astfel articolele. Iar 
Mahoudeau îşi exagera brutalităţile voite, cu mâini crispate, 
asemeni unui brutar ai cărui pumni ar plămădi o lume; iar 
Gagniere, transportat, eliberat de cenuşiul picturii lui, 
rafina senzaţia până la stingerea finală a inteligenţei; iar 
Dubuche, mai greoi în argumentare, zvârlea numai cuvinte, 
dar grele ca nişte lovituri de măciucă, drept în mijlocul 
obstacolelor. Atunci Sandoz, fericit, râzând de mulţumire că 
îi vedea atât de uniţi, pe toţi în aceeaşi cămaşă, cum spunea 
el, mai destupă o sticlă de bere. Ar îi golit pentru ei toată 
casa. Strigă: 

— Ei, am ajuns până aici, acum să nu ne mai oprim... 
Lucrul cel mai grozav e că ne înţelegem şi că avem şi ceva 
în cap fiecare î lar pe imbecili să-i ia toţi dracii! 

Dar, în clipa aceea rămase încremenit, auzind soneria. În 
tacerea bruscă ce se lăsase, el spuse: 

— Ora unsprezece noaptea! Cine naiba poate să fie? 

Alergă să deschidă, iar ceilalţi îl auziră scoțând o 
exclamaţie de bucurie. Când se întoarse, deschise larg uşa, 
zicând: 

— Priviţi! uite cine ne iubeşte şi a venit pe neaşteptate!... 
Bongrand, domnilor! 

Marele pictor, pe care stăpânul casei îl anunţa astfel, cu un 
soi de familiaritate respectuoasă, intră, cu mâinile întinse. 


Se ridicară cu toţii emoţionaţi, fericiţi de această strângere 
de mână puternică şi cordială. Era un om voinic de 
patruzeci şi cinci de ani, cu părul lung şi cărunt, cu o 
expresie de frământare întipărită pe figură. Fusese de 
curând făcut membru al Institutului, iar haina simplă de 
alpaca pe care o purta avea la butonieră rozeta de cavaler 
al Legiunii de Onoare. Dar îi erau dragi tinerii, cele mai 
plăcute escapade ale lui aveau loc aici unde, din când în 
când, venind să fumeze o pipă, se simţea încălzit de flacăra 
acestor debutanţi. 

— Mă duc să pun de ceai! strigă Sandoz. 

Şi, când se întoarse din bucătărie cu ceainicul şi ceştile, îl 
găsi pe Bongrand instalat călare pe un scaun, fumând din 
pipa lui scurtă de argilă, în vacarmul ce reîncepuse. De 
altfel şi Bongrand vorbea cu voce tunătoare; era nepotul 
unui fermier din Beauce, fiu al unui tată burghez, de 
origine ţărănească, rafinat de o mamă foarte iubitoare de 
artă. Era bogat, n-avea nevoie să vândă şi îşi păstra gusturi 
şi opinii de boem. 

— Juriul lor! ce să vă spun, mai bine crăp decât să fac 
parte din elî spunea el cu gesturi mari. Ce sunt eu, călău, 
ca să-i dau afară pe amărâţii care uneori trebuie să-şi 
câştige pâinea? 

— Totuşi, remarcă Claude, tare ne-aţi mai fi de folos dacă 
ne-aţi apăra acolo tablourile. 

— Eu? Fugiţi de aici! V-aş compromite... Eu nu contez, nu 
însemn nimic. 

Se ridicară proteste. Fagerolles spuse cu o voce ascuţită: 

— Dacă nici autorul tabloului Nuntă ţărănească nu 
contează! 

Dar Bongrand, în picioare, cu tot sângele în obrajii se 
enervase. 

— Ia mai lăsaţi-mă în pace cu Nunta, zău aşa! Vă previn că 
începe să mă enerveze... De când am expus-o la Muzeul 
Luxembourg începe să devină un coşmar pentru mine. 


Această Nuntă țărănească rămânea, până în acel moment, 
capodopera lui: nişte nuntaşi răsfiraţi printre lanuri de 
grâu, ţărani studiaţi foarte de aproape şi foarte adevăraţi, şi 
care aveau grandoarea epică a unor eroi homerici. Acest 
tablou marca o evoluţie, căci pictorul introdusele o formulă 
nouă. Pe urmele lui Delacroix şi paralel cu Courbet, el 
cultiva un romantism temperat de logică, cu mai multă 
exactitate în observaţie, mai multă perfecţiune a facturii; 
fără a aborda încă frontal natura în lumina crudă a plein- 
airului. Totuşi, toată noua şcoală pretindea că porneşte de 
la creaţia lui. 

— Nimic nu-i mai frumos, spuse Claude, ca primele două 
grupuri, violonistul şi mireasa cu ţăranul cel bătrân. 

— Dar şi ţăranca aia mare, exclamă Mahoudeau... aia care 
se întoarce şi care face un gest ca pentru a chema pe 
cineva! îmi venea să o folosesc pentru o statuie. 

— Dar adierea vântului în lanurile de grâu, adăugă 
Gagniere, şi cele două pete atât de frumoase, fata şi băiatul 
care se hârjonesc în depărtare! 

Bongrand îi asculta jenat, cu un zâmbet dureros. Când 
Fagerolles îl întrebă cu ce se ocupa. În momentul de faţă, el 
ridică din umeri. 

— Nimic, nişte fleacuri... N-am să expun, aş vrea să găsesc 
ceva... Ah! ce fericiţi sunteţi voi, cei care vă aflaţi încă la 
poalele muntelui! îţi simţi picioarele atât de solide şi ai atâta 
curaj când e vorba să urci! Şi pe urmă, odată sus, la naiba, 
plouă cu necazuri! Un adevărat supliciu, şi câtă zbatere, 
câte eforturi mereu reînnoite, de teama de a te prăbuşi 
prea iute... Pe onoarea mea, atunci ai prefera să te afli jos, 
să mai ai încă totul de făcut... Râdeţi voi, râdeţi, dar o să 
vedeţi într-o bună zi! 

Într-adevăr, băieţii râdeau, crezând că e un paradox, o 
poză de om celebru, pe care de altfel o scuzau. Oare 
suprema bucurie nu era de a fi salutat ca el cu numele de 
maestru? Atunci, cu amândouă braţele rezemate de 


spătarul scaunului, el renunţă să se mai facă înţeles, îi 
ascultă, tăcut, trăgând încet din pipă. 

Între timp, Dubuche, care avea calităţi gospodăreşti, îl 
ajuta pe Sandoz să servească ceaiul. Şi vacarmul continuă. 
Fagerolles povestea o chestie grozavă cu moş Malgras, şi o 
vară a neveste-sii, pe care o împrumut când cineva voia să-i 
deseneze un nud. Apoi conversaţia se învârti în jurul 
modelelor; Mahoudeau era furios pentru că nu mai găsea 
pântece frumoase: imposibil să găseşti o fată cu un pântece 
acceptabil. Apoi tumultul crescu brusc, îl felicitară pe 
Gagniere pentru clientul pe care-l dibuise cu prilejul unei 
audiții la Palais-Royal, un rentier mărunţel şi maniac, al 
cărui singur dezmăţ consta în achiziţionarea de tablouri. 
Râzând, ceilalţi îi cerură adresa. Apoi fură huliţi toţi 
negustorii; ce supărător era că amatorii n-aveau încredere 
în pictori şi voiau cu tot dinadinsul un intermediar, în 
nădejdea de a obţine o reducere. Problema! existenţei de 
toate zilele îi aţâţa şi mai tare. Claude afişa un dispreţ 
suveran: erau furaţi? ei şi? Ce importanţă mai avea, dacă 
izbuteai să faci o capodoperă, că n-ai după ce bea apă? Jory, 
care exprimase din nou nişte idei josnice privind câştigul, 
stârni indignarea tuturor. Afară cu ziaristul! îi puseră 
întrebări severe: avea de gând să-şi vândă pana? Cum, nu 
şi-ar tăia o mână mai degrabă decât să scrie împotriva 
propriilor lui convingeri? De altfel, răspunsul nu fu ascultat, 
febra creştea mereu, trufaşa nebunie a vârstei de douăzeci 
de ani, disprețul faţă de lumea toată şi o singură pasiune - 
cea a operei eliberate de slăbiciunile omeneşti, plutind în 
aer ca un soare. Ce dorinţă! Să te topeşti, să te mistui în 
acest rug pe care îl aprindeau! 

Bongrand, nemişcat până atunci, avu un gest vag de 
suferinţă în faţa acestei încrederi fără margini, a acestei 
bucurii zgomotoase a asediului. Uitase de cele o sută de 
pânze care îi aduseseră gloria, se gândea la zămislirea 
tabloului a cărui schiţă o lăsase pe şevalet. Şi, scoţându-şi 
din gură pipa mică, murmură, cu ochii umezi de entuziasm: 


— Ah, tinereţe, tinereţe! 

Sandoz, care nu ştia cum să-şi mai arate râvna, mai turnă 
apă caldă în ceainic până la ora două noaptea. Din cartierul 
cufundat în somn nu se mai ridicau decât miorlăiturile 
vreunei pisici în călduri. Acum divagau cu toţii îmbătaţi de 
cuvinte, cu gâtlejul obosit, cu ochii arşi; şi, când în sfârşit 
musafirii se hotărâră să plece, Sandoz luă lampa, îi lumină 
pe deasupra balustradei scării, spunând foarte încet: 

— Nu faceţi zgomot, doarme mama! 

Zgomotul înăbuşit, produs de pantofii ce coborau treptele, 
merse descrescând şi casa se cufundă într-o tăcere adâncă. 

Bătea ora patru. Claude, care îl însoțea pe Bongrand 
vorbea mereu pe străzile pustii. Nu voia să se culce, acum 
aştepta soarele cu o nerăbdare furioasă, pentru a se apuca 
din nou de tablou. De data aceasta era sigur că va face o 
capodoperă, exaltat de această zi plăcută, petrecută într-o 
atmosferă de camaraderie, cu capul greu de gânduri, gata 
să plămădească o lume întreagă. Descoperise în sfârşit 
pictura, se vedea întorcându-se în atelier cum te întorci la o 
femeie adorată, cu inima bătând năvalnic; acum era 
desperat de această absenţă de o zi care îi părea un 
abandon fără sfârşit; se vedea ducându-se drept spre pânza 
lui şi împlinindu-şi visul într-o singură şedinţă. Până una 
alta, din zece în zece metri, la lumina şovăielnică a 
becurilor de gaz, Bongrand îl oprea, ţinându-l de nasturele 
hainei şi-i repeta că afurisita asta de pictură e o meserie 
nemaipomenită. De exemplu el, Bongrand, oricât de grozav 
ar fi fost, încă nu se pricepea deloc la ea. Debuta cu fiecare 
operă nouă; îi venea să se dea cu capul de toţi pereţii. Cerul 
se lumina, zarzavagiii începeau să coboare spre Hale. Şi 
unul şi celălalt continuau să hoinărească, fiecare vorbind 
pentru el, foarte tare, sub stelele ce păleau. 


CAPITOLUL IV 


Şase săptămâni mai târziu, într-o dimineaţă, Claude picta 
scăldat în razele soarelui care intrau prin fereastra 
atelierului. Ploi necontenite întristaseră jumătatea lunii lui 
august şi curajul de a lucra îi revenea odată cu cerul 
albastru. Tabloul lui cel mare nu înainta, deşi artistul nu se 
lăsa, lucrând la el dimineţii întregi, cu îndârjire şi 
încăpățânare. 

Cineva bătu la uşă. El crezu că e doamna Joseph; 
portăreasa, care-i aducea prânzul; şi, cum cheia era 
întotdeauna în uşă, strigă simplu: „Intră!” 

Uşa se deschise, se auzi un foşnet uşor, apoi nimic. El 
continua să picteze, fără măcar a întoarce capul. Dar, acea 
tăcere fremătătoare, o respiraţie vagă care palpita, sfârşiră 
prin a-l nelinişti. Privi şi rămase înmărmurit; în faţa lui se 
afla o femeie, îmbrăcată într-o rochie de culoare deschisă, 
cu obrazul pe jumătate ascuns sub o voaletă albă: n-o 
cunoştea, şi buchetul de trandafiri pe care ea îl ţinea în 
mână îl intriga şi mai tare. 

Deodată o recunoscu: 

— Dumneata, domnişoară!... Ei bine, zău că numai la 
dumneata nu mă gândeam! 

Era Christine. Nu-şi putuse stăpâni la timp această 
exclamaţie prea puţin amabilă, care de fapt era însăşi vocea 
adevărului. La început, amintirea ei îl preocupase; apoi, pe 
măsură ce zilele treceau - erau aproape două luni de când 
nu dăduse vreun semn de viaţă - ea devenise un fel de 
viziune fugară şi regretată, siluetă fermecătoare pe care-o 
pierzi şi niciodată n-o vei mai revedea. 

— Da, eu, domnule... M-am gândit că n-ar fi frumos să nu 
vă mulţumesc... 


Se înroşea şi se bâlbâia, neputându-şi găsi cuvintele. Fără 
îndoială gâfâia din cauza urcuşului, căci inima îi bătea 
foarte tare. Cum adică? Să fi fost vreun lucru deplasat 
această vizită, îndelung chibzuită şi care sfârşise prin a-i 
părea foarte naturală? Partea proastă era că trecând pe 
chei cumpărase un buchet de trandafiri, cu intenţia delicată 
de a-şi exprima recunoştinţa faţă de pictor; acum florile o 
încurcau îngrozitor. Cum să i le dea? Şi el ce avea să creadă 
despre ea? Toate i se păreau nelalocul lor, dar nu realizase 
aceasta decât din clipa când păşise în cameră. 

Pe Claude însă, care se simţea încă şi mai încurcat decât 
ea, îl apucase un soi de politeţe exagerată. Îşi lăsase paleta 
şi întorcea tot atelierul cu susul în jos, ca să-i găsească lin 
scaun liber. 

— Domnişoară, vă rog să luaţi loc... Dar ce surpriză... 
Sunteţi prea amabilă... 

După ce se aşeză, Christine se linişti. Îi părea atât de 
caraghios, cu agitația şi zăpăceala lui, şi-l simţea şi pe el 
atât de timid, încât surâse şi-i întinse trandafirii fără să 
şovăie. 

— Poftim! Asta e ca să ştii că nu sunt o ingrată. 

În primul moment el nu spuse nimic, ci doar o privi, 
încremenit. Când văzu că nu-şi bate joc de el, îi strânse 
mâinile, să i le frângă; apoi, imediat, puse buchetul într-un 
vas cu apă, tot continuând să vorbească: 

— Pe cuvântul meu că eşti un băiat de treabă! E prima 
oară când fac acest compliment unei femei, zău aşa! 

Se întoarse şi o întrebă, privind-o drept în ochi: 

— Zău, nu m-ai uitat? 

— Vezi bine, spuse ea râzând. 

— Atunci de ce-ai lăsat să treacă două luni? 

Ea se roşi din nou. Şi se simţi stingherită din pricina 
minciunii pe care o rostea. 

— Ştii doar că nu sunt de capul meu... Sigur, doamna 
Vanzade e foarte bună cu mine, dar e infirmă săraca, nu 
iese niciodată; nici acum n-aş fi venit, dacă nu m-ar fi silit 


chiar ea, îngrijorată pentru sănătatea mea, să iau un pic de 
aer. 

Nu-i destăinui ce ruşine îi fusese în primele zile, după 
aventura ei de pe cheiul Bourbon. Când se simţise iar la 
adăpost în casa bătrânei doamne, amintirea nopţii 
petrecute la un bărbat o urmaărise cu remuşcări, ca o vină; 
dar credea că reuşise să-l alunge pe acest, bărbat din 
mintea ei: nu fusese decât un vis urât, ale cărui contururi se 
ştergeau. Apoi, fără să ştie cum, în tihna desăvârşită a noii 
sale existenţe, imaginea se desluşise iarăşi din umbră, 
precizându-se, accentuându-se, până ce devenise o obsesie 
de fiece moment. În fond de ce l-ar fi uitat? Avea vreun 
reproş să-i facă? Dimpotrivă, îi datora recunoştinţă. Gândul 
de a-l revedea, mai întâi respins, apoi îndelung combătut, 
devenise pentru ea un fel de idee fixă. În fiecare seară, în 
singurătatea camerei, tentaţia revenea; era un fel de 
stinghereală care o enerva, o dorinţă neştiută de ea însăşi, 
şi nu se mai liniştise decât când îşi explicase tulburarea prin 
nevoia de recunoştinţă. Era atât de singură, se înăbuşea în 
casa asta lâncedă! Şi seva tinereţii clocotea atât de tare, 
inima ei simţea atât de mult nevoia unei prietenii! 

— Aşa că, adăugă ea, am profitat de prima mea plimbare. 
De altfel, era aşa de frumos azi-dimineaţă, după toate 
aversele astea urâcioase! 

Claude, fericit, în picioare în faţa ei, se spovedi şi el, dar 
fără să aibă ceva de ascuns. 

— Eu nici nu mai îndrăzneam să mă gândesc la 
dumneata... zău aşa... eşti ca o zână din poveşti care apare 
din podea şi dispare prin zid tocmai când nu te aştepţi. Îmi 
spuneam: Gata, s-a isprăvit, poate nici nu e adevărat că a 
trecut prin atelierul meu... Şi acum iată-te, şi dacă ai şti ce 
plăcere mi-ai făcut, dar ce plăcere! 

Zâmbitoare şi jenată, Christine întoarse capul, 
prefăcându-se că priveşte în jurul ei. Zâmbetul i se stinse 
zărind pictura aceea feroce, schiţele violente din Sud, 
anatomia crâncen de exactă a studiilor; toate o îngheţau ca 


prima oară. O cuprinse iar o adevărată spaimă şi spuse, 
serioasă, cu voce schimbată: 

— Te deranjez, plec. 

— Nu, nu, strigă Claude, nelăsând-o să se ridice de pe 
scaun. Sunt îndobitocit de atâta muncă, îmi face bine să 
stau de vorbă cu dumneata... Ah, tabloul ăsta afurisit, mult 
mă mai chinuieşte! 

Şi Christine, ridicându-şi ochii, zări tabloul cel mare, 
pânza care data trecută era cu faţa la perete şi pe care 
dorise în zadar s-o vadă. 

Fundalul, pajiştea întunecată străpunsă de o fâşie de 
soare, continuau să fie doar schiţate, cu trăsături vagi. Dar 
cele două mici luptătoare, blonda şi bruna, aproape 
terminate, se profilau în lumină, ca două siluete de o mare 
prospeţime. În prim plan bărbatul, început de trei ori la şir, 
rămăsese neterminat. Pictorul lucra îndeosebi la figura 
centrală - femeia culcată: nu se mai ocupase de cap, acum, 
se îndârjea asupra trupului, schimbând modelul în fiecare 
săptămână, atât de exasperat că nu găsea ce-i trebuia, încât 
de vreo două zile, el care pretindea că nu poate inventa, 
încerca să creeze, fără să se mai inspire după vreun model. 

Christine se recunoscu imediat. Ea era fata tolănită în 
iarbă, cu un braţ adus sub ceafă, zâmbind fără privire cu 
pleoapele închise. Fata asta goală avea chipul ei şi fu 
cuprinsă de indignare, de parcă ar fi avut şi trupul ei, de 
parcă, în mod brutal, fusese dezvelită acolo toată goliciunea 
ei de fecioară. Se simţea mai cu seamă jignită de pictura 
asta pătimaşă, atât de aspră, încât o lovea, o zdrobea cu 
violenţa ei. Nu înţelegea acest soi de pictură, o considera 
execrabilă, simţea împotriva ei numai ură, ura instinctivă 
faţă de o duşmancă. 

Se ridică, şi repetă scurt: 

— Plec. 

Claude îi urmărea mişcările, mirat şi necăjit de această 
schimbare bruscă. 

— Cum, aşa de repede? 


— Da, sunt aşteptată. La revedere! 

Ajunsese la uşă, când el izbuti, în sfârşit, să-i ia mâna. 
Îndrăzni s-o întrebe: 

— Când te mai văd? 

Mâna ei mică nu părea prea fermă într-a lui. O clipă păru 
să ezite. 

— Nu ştiu! Sunt atât de ocupată! 

Apoi se desprinse şi plecă, spunând foarte repede: 

— Când am să pot, într-una dintre zile... La revedere. 

Claude rămase încremenit în prag. Cum? Ce o apucase iar, 
ce însemna rezerva asta subită, iritaţia asta surdă? Închise 
uşa şi începu să umble prin cameră cu braţele lăsate în jos, 
fără a înţelege, căutând în zadar fraza sau gestul care ar fi 
putut-o jigni. Acum era rândul lui să se înfurie; înjură în gol 
şi ridică furios din umeri, ca pentru a se scutura de această 
preocupare imbecilă. Parcă poţi să ştii vreodată, cu femeile 
astea! Dar se linişti la revederea buchetului de trandafiri, 
care abia încăpeau în vasul cu apă şi miroseau nespus de 
frumos. loată camera era inundată de parfumul lor şi, 
tăcut, Claude se apucă iar de lucru. 

Trecură alte două luni. În dimineţile următoare; Claude 
întorcea grăbit capul la cel mai mic zgomot făcut de 
doamna Joseph când îi aducea dejunul sau scrisorile, şi de 
fiecare dată lăsa să-i scape un gest involuntar de 
dezamăgire. Nu mai ieşea înainte de ora patru şi când, într- 
o seară, la înapoiere, portăreasa îi spuse că venise o fată să- 
| caute către ora cinci, nu se linişti decât după ce recunoscu 
în vizitatoare pe un model al său, Zoe Piedefer. Apoi, zile în 
şir se aruncă asupra muncii, inabordabil pentru toţi şi 
emițând teorii atât de violente, că nici prietenii nu mai 
îndrăzneau să-l contrazică. Mătura lumea întreagă dintr-un 
gest, nu mai accepta nimic în afară de pictură, şi pretindea 
că părinţii, prietenii şi mai ales femeile, trebuie strânşi de 
gât. După această înfrigurare exaltată căzuse într-o 
groaznică desperare, o săptămână de neputinţă şi de 
îndoieli, o săptămână de tortură în care crezuse că s-a 


prostit de-a binelea. Începuse să-şi revină, îşi reluase 
existenţa normală, lupta resemnată şi solitară împotriva 
tabloului său când, într-o dimineaţă cu brumă de la sfârşitul 
lui octombrie, tresări şi-şi lăsă repede paleta. Nu bătuse 
nimeni, dar recunoscuse un pas care urca. El deschise uşa 
şi intră ea, în sfârşit ea. 

În ziua aceea Christine îmbrăcase un mantou larg de lână 
cenuşie care o acoperea în întregime. Purta o pălărie mică 
de catifea de culoare închisă şi ceața de afară îi aburise 
voaleta de dantelă neagră. Dar el o găsi foarte veselă în 
acest prim fior al iernii. Se scuză că nu mai venise de atâta 
vreme, zâmbea, cu aerul ei sincer, mărturisind că ezitase, 
că fusese pe punctul de a nu mai voi să vină; da, nişte idei 
de ale ei, nişte lucruri pe care el trebuia să le înţeleagă. El 
nu înţelegea, dar nici nu cerea să înţeleagă, - din, moment 
ce ea venise. Pentru el era de ajuns că nu se supărase, că 
era de acord să treacă aşa, din când în când pe acolo, ca o 
bună camaradă. Nu avură niciun fel de explicaţie, fiecare 
păstră pentru el chinul şi frământarea din zilele trecute. 
Timp de aproape o oră stătură de vorbă, foarte de acord 
unul cu celălalt, fără nimic ascuns sau ostil de acum încolo, 
ca şi cum înţelegerea se făcuse fără ca ei să ştie, în timp ce 
erau departe unul de altul. Acum ea părea că nici nu vede 
schiţele şi studiile de pe pereţi. O clipă privi fix pânza cea 
mare, silueta femeii goale, culcată în iarbă, sub aurul 
strălucitor al soarelui. Nu, fata asta nu era ea, n-avea nici 
chipul şi nici trupul ei; cum i se năzărise oare să se 
recunoască într-un asemenea talmeş-balmeş de culori? Şi 
sentimentele ei de prietenie căpătau o nuanţă de milă 
înduioşată pentru băiatul ăsta cumsecade, care nici măcar 
nu ştia să picteze ca să semene. La plecare, în prag, ea îi 
întinse cordial mâna. 

— Sa ştii că mai vin. 

— Da, peste două luni! 

— Nu, săptămână viitoare... Ai să vezi. Pe joi. 


Joia următoare apăru la ora promisă. Şi de atunci veni 
mereu, o dată pe săptămână, mai întâi fără dată fixă, după 
cum nimerea şi ea o zi liberă; apoi alese lunea, căci doamna 
Vanzade îi dădea liber lunea, pentru ca să se plimbe în aer 
curat prin Bois de Boulogne. Trebuia să fie înapoi la ora 
unsprezece, şi de aceea sosea grăbită, îmbujorată de cât 
alergase, căci era o distanţă bunicică de la Passy la cheiul 
Bourbon. În răstimpul celor patru luni de iarnă, între 
octombrie şi februarie veni mereu, fie prin ploaie, fie prin 
ceţurile Senei, fie sub soarele palid care dezmorţea 
cheiurile. Ba chiar, încă din a doua lună, sosi uneori pe 
neaşteptate. Într-o altă zi a săptămânii, profitând de vreun 
comision pe care-l avea de făcut prin Paris pentru a urca; 
trecea pe la el două minute, exact timpul cât să-şi spună 
bună ziua: şi cobora scara strigând la revedere. 

Acum Claude începea s-o cunoască pe Christine. Din 
pricina veşnicei lui neîncrederi în femei, tot îi mai rămăsese 
o bănuială: gândul la vreo aventură galantă în provincie; 
dar ochii blânzi, râsul limpede al fetei alungaseră toate 
acestea; o simţea nevinovată ca pe o copilă. De îndată ce 
sosea, fără jenă, la largul ei, ca în casa unui prieten, 
începea să flecărească şi nu mai contenea. De zeci de ori îşi 
povestise copilăria, la Clermont şi tot la ea se întorcea. În 
seara în care tatăl ei, căpitanul Hallegrain, avusese ultimul 
atac şi, fulgerat, căzuse din fotoliu ca o masă inertă, 
Christine şi mama ei erau la biserică. Îşi amintea perfect 
întoarcerea, apoi noaptea aceea îngrozitoare: căpitanul 
foarte gras, foarte voinic, întins pe o saltea; i se vedea 
desluşit maxilarul inferior, mai proeminent, care se 
întipărise cu atâta intensitate, în memoria ei de copil încât 
nici nu şi-l mai putea închipui altfel pe tatăl ei. Avea şi ea 
acelaşi maxilar, iar mama ei striga când nu ştia cum s-o mai 
potolească: „Ah, bărbie ascuţită, ai să mănânci şi tu de vie, 
ca taică-tu!” Tare o mai înnebunise pe biata maică-sa cu 
jocurile ei zburdalnice şi cu zgomotul asurzitor pe care-l 
făcea. Oricât de departe se putea duce cu gândul înapoi, o 


vedea stând în faţa aceleiaşi ferestre, mică, slăbuţă şi 
pictând fără zgomot nişte evantaie; îşi amintea de ochii ei 
blânzi, singurul lucru pe care Christine îl moştenise de la 
dânsa. Draga de ea! Cei care voiau să-i facă o plăcere îi 
spuneau uneori: „Are ochii dumitale”. Şi ea zâmbea, fericită 
că exista ceva dintr-însa în chipul fiicei ei, măcar sub forma 
acestui colţişor de blândeţe. De când îi murise bărbatul, 
lucra până târziu şi-şi strica ochii. Dar cum să trăiască 
altfel? Pensia ei de văduvă, cei şase sute de franci pe care-i 
căpăta, abia ajungeau pentru nevoile copilului. Vreme de 
cinci ani, Christine îşi văzuse mama pălind şi slăbind, 
topindu-se zi de zi, până ce ajunsese ca o umbră; şi-i 
rămăsese remuşcarea de a nu fi fost prea cuminte, de ao fi 
supărat cu lipsa ei de râvnă la învăţătură; în fiecare luni 
făcea tot felul de proiecte lăudabile, jurând mamei sale s-o 
ajute în curând să câştige bani; dar mâinile şi picioarele nu 
voiau s-o asculte, se îmbolnăvea când trebuia să stea 
liniştită. Şi, într-o dimineaţă, mama nu se mai putuse ridica 
din pat şi apoi murise, cu vocea stinsă, cu ochii plini de 
lacrimi mari. Aşa o vedea în permanenţă, moartă şi cu ochii 
deschişi, înlăcrimaţi, aţintiţi asupra ei. 

Alteori, când Claude îi punea întrebări despre Clermont, 
Christine uita de tot acest doliu şi istorisea cele mai vesele 
amintiri. Râdea cu poftă de locuinţa lor provizorie din 
strada l'Eclache, ea născută la Strasbourg, tatăl gascon şi 
mama pariziancă, azvârliţi toţi trei în acest ţinut - Auvergne 
- pe care-l detestau. Strada l/'Eclache, care coboară spre 
Grădina Botanică, era strâmtă şi umedă, de o melancolie de 
cavou; fără dughene sau trecători, nimic decât faţade 
mohorâte, cu storurile totdeauna trase; dar, orientate spre 
sud şi dând în nişte curţi interioare, ferestrele 
apartamentului lor aveau bucuria de a fi scăldate de soare. 
Chiar şi sufrageria dădea spre un balcon larg, un fel de 
galerie de lemn, ale cărei arcade erau împodobite de o 
glicină uriaşă care le îngropa sub verdeaţa ei. Fata crescuse 
acolo, mai întâi alături de tatăl ei infirm, apoi închisă 


laolaltă cu mama ei, pe care cea mai mică plimbare o 
epuiza; într-atât de necunoscute îi erau oraşul şi 
împrejurimile, că ea şi Claude sfârşeau prin a zâmbi când 
Christine îi răspundea la toate întrebările cu veşnicul: Nu 
ştiu. Munţii? da, erau nişte munţi într-o parte şi se zăreau în 
capul străzilor. În timp ce, de partea cealaltă, luând-o pe 
alte străzi, nu vedeai decât câmpii întinse; dar de mers nu 
mergeau acolo, era prea departe. Ea nu recunoştea decât 
pe cel numit Puy de DOme, rotund ca o cocoaşă. Dar în oraş 
ar fi putut merge la catedrală cu ochii închişi: ocoleai prin 
piaţa Jaude, o luai pe strada Des Gras; mai mult nu trebuia 
s-o întrebi, restul se încâlcea, străduţele şi bulevardele în 
pantă, o cetate de lavă neagră care cobora. În care ploile 
furtunoase se rostogoleau ca nişte fluvii, sub tunete 
puternice. Ah! ce furtuni erau acolo, se cutremura şi acum 
numai gândindu-se la ele. În camera ei, deasupra 
acoperişurilor, vedea paratrăsnetul Muzeului totdeauna în 
flăcări. În sufrageria care le servea şi de salon ea avea 
lângă fereastră un fel de intrând, mare cât o cameră, unde- 
şi ţinea masa de lucru şi câteva obiecte personale. Acolo o 
învățase mama ei să citească; acolo, mai târziu, adormea, 
ascultându-şi profesorii, până într-atât o oboseau lecţiile. 
Acum puţin îi păsa de ignoranţa ei: o domnişoară foarte 
învățată care nu ştie să înşire numele tuturor regilor 
Franţei şi anii când au domnit!; o muziciană grozavă care 
rămâne la Petits bateaux; o acuarelistă de geniu căreia nu-i 
reuşesc pomii, pentru că frunzele sunt prea greu de făcut! 
Brusc trecea la cele cincisprezece luni pe care le petrecuse, 
după moartea mamei sale la Visitation, o frumoasă 
mănăstire din afara oraşului, cu nişte grădini minunate; 
urmau nesfârşitele poveşti cu măicuţele, de a căror pizmă, 
prostie şi naivitate te puteai cutremura. Christine urma să 
se călugărească, dar se sufoca la mănăstire. Totul îi părea 
pierdut, când maica stareță, care ţinea mult la ea, o sfătuise 
ea însăşi să renunţe la mănăstire, găsindu-i acel loc la 
doamna Vanzade. Un lucru o mira; cum de maica Saints- 


Anges citise atât de limpede în ea? Căci, într-adevăr, de 
când locuia la Paris, devenise complet indiferentă pe plan 
religios. 

Când terminau cu amintirile de la Clermont, Claude voia 
să ştie care era viaţa ei la doamna Vanzade; şi, în fiecare 
săptămână, ea îi dădea noi detalii. În mica locuinţă din 
Passy, tăcută şi închisă, existenţa se scurgea monoton, în tic- 
tacul potolit al bătrânelor pendule. Doi servitori străvechi, o 
bucătăreasă şi un valet, aflaţi de patruzeci de ani în slujba 
familiei, erau singurii care străbăteau camerele goale, cu 
paşi de fantomă, fără cel mai mic zgomot. Câteodată, foarte 
rar, venea câte cineva în vizită, vreun general octogenar, 
atât de uscat, în cât nici nu i se auzea pasul pe covoare. Era 
casa umbrelor, soarele se arăta cu luciri de opaiţ printre 
storuri. De când doamna avea genunchii paralizaţi şi orbise, 
nu mai ieşea din cameră, şi singura ei distracţie era să i se 
citească la nesfârşit cărţi pioase. Ah! Acele lecturi 
interminabile! Cum o mai plictiseau pe tânăra fată! Dacă ar 
fi ştiut vreo meserie, cu câtă bucurie ar fi croit rochii, ar fi 
modelat pălării sau ar fi lucrat petale de flori! Şi când te 
gândeşti că nu era bună de nimic, că învățase atâta pentru 
a ajunge să fie plătită cu luna, ca o servitoare! Suferea în 
această locuinţă închisă şi rigidă, care mirosea a moarte; o 
apucau iar ameţelile de altădată, din copilărie, când se 
străduia să muncească pentru a-i face plăcere mamei ei; o 
scutura o revoltă a sângelui, ar fi ţipat, ar fi sărit, 
înnebunită de nevoia de a trăi. Dar doamna o trata cu atâta 
blândeţe, îi spunea să iasă, îi poruncea să facă plimbări 
lungi, şi ea era cuprinsă de remuşcări când, la întoarcerea 
de pe cheiul Bourbon, trebuia să mintă, să spună că a fost 
în Bois de Boulogne, să invente o slujbă la biserică, unde de 
fapt nu mai călca. Cu fiecare zi, doamna părea să aibă 
pentru ea o tot mai mare afecţiune; mereu îi făcea cadouri: 
ba o rochie de mătase, ba un ceas mic vechi, sau chiar 
lenjerie; ea la rândul ei o iubea mult pe doamna, plânsese 
când într-o seară aceasta o numise fiica ei şi jurase să n-o 


părăsească niciodată, cu inima inundată de milă când o 
vedea atât de bătrână şi de infirmă. 

— Ei, zise Claude într-o dimineaţă, vei fi răsplătită, te va 
face moştenitoarea ei. 

Christine rămase încremenită. 

— Vai, crezi? Se zice că are trei milioane... Nu, nu, 
niciodată nu m-am gândit la asta, nu vreau, ce m-aş face? 

Claude îşi întoarse capul şi adăugă pe un ton răstit: 

— Te-ai îmbogăţi, asta ai face!... În primul rând, fără 
îndoială că o să te mărite. 

Dar la aceste vorbe, ea îl întrerupse râzând în hohote: 

— Cu unul dintre prietenii ei bătrâni, cu generalul, care 
are o bărbie de argint... Ah! ce glumă bună! 

Rămăseseră amândoi în stadiul de buni camarazi, ca nişte 
vechi cunoştinţe. El era aproape tot atât de curat ca ea în 
toate privinţele, căci nu avusese decât legături 
întâmplătoare şi trăia deasupra realităţii, visând la iubiri 
romantice. Li se părea simplu şi natural, şi ei şi lui, să se 
vadă astfel, în taină, din prietenie, fără altă galanterie decât 
o strângere de mână la venire şi o alta la plecare. Claude 
nici măcar nu-şi mai punea întrebări în legătură cu ce putea 
ea să ştie despre viaţă şi despre bărbaţi, în ignoranţa ei de 
domnişoară cuminte; în schimb ea îl simţea timid, şi-l privea 
fix câteodată, iar privirea i se împăienjenea de acea 
tulburare mirată a pasiunii ce se ignoră pe ea însăşi. Dar 
nimic arzător, nimic frământat nu venea încă să le strice 
plăcerea de a fi împreună. Mâinile lor rămâneau răcoroase, 
vorbeau cu veselie despre toate, uneori se certau, ca nişte 
prieteni siguri că nu vor fi niciodată supăraţi unul pe 
celălalt. Atâta doar că prietenia lor devenise atât de 
puternică, încât nu mai puteau trăi unul fără celălalt. 

De îndată ce Christine sosea, Claude scotea cheia din uşă. 
Ea însăşi i-o cerea: în felul acesta nu venea nimeni să-i 
deranjeze. După câteva vizite, luase atelierul în stăpânire şi 
părea a se simţi acolo ca la ea acasă. O frământa dorinţa de 
a face puţină ordine, căci încerca o suferinţă nervoasă în 


mijlocul unei asemenea harababuri; nu era însă lucru uşor, 
căci pictorul îi interzicea doamnei Joseph să măture, de 
teamă ca praful să nu-i acopere pânzele proaspăt pictate; la 
început, când prietena lui încerca să facă o sumară 
curăţenie, el o urmărea cu o privire îngrijorată şi 
imploratoare. La ce bun să schimbi lucrurile de la locul lor? 
Nu era suficient să le ai la îndemână? Totuşi ea manifesta o 
îndârjire atât de veselă, părea atât de fericită să se joace 
de-a gospodina, încât el sfârşise prin a-i da mână liberă. 
Acum, deîndată ce sosea, îşi scotea mănuşile, îşi prindea 
fusta ca să n-o murdărească, şi răsturna totul prin camera 
vastă, aranjând-o în doi timpi şi trei mişcări. În faţa sobei nu 
mai zăreai o grămadă de cenuşă; paravanul ascundea patul 
şi toaleta; divanul era periat, dulapul frecat şi lustruit, masa 
de brad despovărată de vase, curățată de pete de vopsea; 
şi, deasupra scaunelor aşezate într-o frumoasă simetrie, a 
şevaletelor şchioape proptite de ziduri, enormul ceas cu 
cuc, învolburându-şi florile de carmin, părea să bată cu un 
tic-tac mai sonor. Era splendid, n-ai fi recunoscut camera. 
El, încremenit, o privea cum cânta învârtindu-se de colo 
până colo. Asta să fie leneşa pe care o apucau migrene de 
nesuportat la cea mai mică treabă? Atunci ea râdea: cât 
priveşte treaba cu capul, da; în schimb, treaba cu mâinile, 
cu picioarele, îi făcea bine, o înviora ca seva pe un copac 
tânăr. Îşi mărturisea, ca pe o depravare, preferința pentru 
muncile înjositoare din gospodărie, ceea ce o ducea la 
desperare pe mama ei - idealul acesteia de educaţie fiind 
arta de agrement, - învăţătoarea cu mâini fine care nu se 
atinge de nimic. De aceea, câte dojeni când o prindeau - 
mică fiind - măturând, frecând, jucându-se cu încântare de- 
a bucătăreasa! Chiar şi acum, dacă s-ar fi putut lua la 
trântă cu praful de la doamna Vanzade, s-ar fi plictisit mai 
puţin. Numai că, ce s-ar fi spus despre ea? Pe loc ar fi 
încetat să mai fie o doamnă. Şi atunci îşi făcea cheful pe 
strada Bourbon, obosită de atâta exerciţiu, cu ochi de 
păcătoasă care muşcă din fructul oprit. 


Acum, Claude simţea în preajma lui îngrijirea unei femei. 
Pentru a o face să se aşeze şi să vorbească în linişte, o ruga 
câteodată să-i coase vreo manşetă ruptă, vreo bucată de 
haină sfâşiată. De fapt ea însăşi se oferise să-i inspecteze 
lenjeria. Dar nu mai era frumosul ei entuziasm de 
gospodină care se agită. În primul rând nu se pricepea, 
ţinea acul ca o fată crescută în disprețul croitoriei. Apoi, 
această nemişcare, atenţia necesară, împunsăturile una 
câte una o exasperau. Atelierul strălucea de curăţenie, ca 
un salon; dar Claude rămânea în zdrenţe; şi amândoi 
glumeau pe tema asta, li se părea foarte amuzant. 

Ce luni fericite petrecură, aceste patru luni de gheaţă şi 
de ploi, în atelierul în care soba încinsă vuia ca o ţeavă de 
orgă! Iarna părea să-i izoleze şi mai tare. Când zăpada 
acoperea casele vecine iar vrăbiile băteau cu aripile în 
ferestre, ei zâmbeau, pentru că le era cald şi se simțeau 
bine, anonimi în oraşul mare şi mut. După un timp nu se 
mai limitară la acest colţişor îngust, ea sfârşi prin a-i 
îngădui s-o însoţească. Multă vreme stăruise să plece 
singură, chinuită de ruşinea de a fi văzută pe stradă la 
braţul unui bărbat. Apoi, într-o zi, pe o ploaie torențială, 
trebui să-l lase să coboare cu o umbrelă; aversa încetase de 
cum ajunseseră de partea cealaltă a podului Louis-Philippe, 
şi ea îl trimisese îndărăt; zăboviseră numai câteva clipe în 
faţa parapetului, privind spre Le Mail, fericiţi de a fi 
împreună sub cerul liber. Jos, lângă pietrele din port, bacuri 
mari pline de mere se aliniau pe patru rânduri, atât de 
înghesuite, încât nişte punți aşezate între ele, păreau poteci 
pe care alergau femei şi copii; şi îi distra să vadă cum se 
prăbuşesc fructele, grămezi enorme care se îngrămădeau 
pe mal, coşuri rotunde care călătoreau; în timp ce un miros 
foarte tare, aproape o duhoare, un miros de cidru în 
fermentație se ridica odată cu suflul umed ai fluviului. În 
săptămâna următoare, cum soarele se ivise iar şi el îi tot 
lăuda cheiurile singuratice din jurul insulei Saint-Louis, ea 
consimţi să facă o plimbare. O luară pe cheiul Bourbon şi pe 


cheiul Anjou, oprindu-se la fiecare pas, interesaţi de viaţa 
Senei, de draga ale cărei găleți scârţâiau, de vasul- 
spălătorie care răsuna de larma certurilor, de o macara 
care, în depărtare tocmai descărca un şlep. Ea, mai ales, se 
mira: era oare cu putinţă ca acest chei Ormes atât de viu în 
faţa ei, ca acest chei Henri IV, cu malul lui imens, cu plaja pe 
care grupuri de copii şi de câini făceau tumbe pe grămezile 
de nisip, ca tot orizontul acestui oraş populat şi activ să fie 
orizontul cetăţii blestemate, zărită într-o străfulgerare 
sângerie în noaptea sosirii ei? Cotiră apoi, încetinindu-şi şi 
mai mult mersul, pentru a se bucura de pustietatea şi 
tăcerea pe care casele vechi par să le aştearnă în acel loc; 
priviră apa clocotind prin pădurea de cherestea a 
Estacadei, se reîntoarseră de-a lungul cheiului Bethune şi a 
cheiului Orleans, apropiaţi parcă pe măsură ce fluviul se 
lărgea, strângându-se unul într-altul în faţa acestei curgeri 
enorme, cu privirile departe, spre Port-au-Vin şi spre 
Grădina Botanică. Pe cerul palid, domurile monumentelor 
se zăreau albăstrui. Când ajunseră pe podul Saint-Louis, el 
fu nevoit să-i arate catedrala Notre-Dame, pe care ea n-o 
recunoştea, văzută dinspre absidă, colosală şi ghemuită 
între arcbutanţii săi, asemeni unor labe în repaos, dominată 
de capul dublu al turnurilor, deasupra spinării ei lungi de 
monstru. Dar descoperirea lor în ziua aceea fu vârful de 
apus al insulei, această provă de corabie veşnic ancorată, 
care, în curgerea celor doi curenţi priveşte Parisul fără a-l 
atinge vreodată. Apoi coborâră o scară foarte abruptă şi 
descoperiră un mal pustiu, plantat cu copaci mari; era un 
refugiu încântător, un adăpost în mijlocul acelei mulţimi, 
Parisul vuind de jur împrejur, pe cheiuri, pe poduri, în timp 
ce ei gustau pe malul apei bucuria de a fi singuri, neştiuţi 
de nimeni. De atunci, malul acela deveni colţul lor rustic, 
ţinutul cu aer curat unde profitau de ceasurile însorite, 
când zăpuşeala din atelierul unde duduia soba încinsă îi 
sufoca şi începea să le înfierbânte mâinile de o febră de 
care se temeau. 


Totuşi, pe vremea aceea, Christine refuza să se lase 
însoţită mai departe decât Le Mail. Deîndată ce ajungea pe 
cheiul Ormes, îl expedia pe Claude, ca şi cum Parisul, cu 
îmbulzeala lui şi cu întâlnirile posibile ar fi început, odată cu 
acest lung şir de cheiuri, pe care avea să le străbată. Dar 
era atât de departe până la Passy şi o plictisea atât de mult 
să străbată singură tot acest drum, încât puţin câte puţin 
cedă, îngăduindu-i s-o conducă, mai întâi până la H6tel de 
Ville, apoi până la Pont-Neuf şi, în sfârşit, până la Tuileries. 
Uitase acum de pericol, mergeau amândoi braţ la braţ, ca o 
tânără pereche; şi plimbarea aceasta mereu reînnoită, 
mersul lent pe acelaşi trotuar dinspre fluviu se înveşmântau 
cu un farmec nesfârşit, cu savoarea unei fericiri atât de 
puternice cum nu aveau să mai cunoască niciodată. Erau pe 
de-a-ntregul unul al celuilalt, deşi trupurile lor nu se 
cunoscuseră încă. Se părea că sufletul marelui oraş, 
ridicându-se din fluviu, îi învăluia cu toată duioşia care se 
adunase de-a lungul vârstelor în pietrele acelea bătrâne. 

Când veniră gerurile din decembrie, Christine nu mai 
apăru decât după prânz; iar spre ora patru, când soarele 
scăpăta, Claude o întovărăşea spre casă şi ea mergea la 
braţul lui. În zilele cu cer senin, de îndată ce ieşeau de pe 
podul Louis-Philippe, imensa deschidere a cheiurilor se 
desfăşura la infinit. De la un capăt la altul, soarele oblic 
încălzea cu o pulbere aurie casele de pe malul drept; în 
timp ce pe malul stâng, insulele, edificiile se decupau, 
formând o linie neagră în nimbul scânteietor al amurgului, 
între această margine strălucitoare şi acea margine 
întunecată, Sena, înveşmântată cu paiete, strălucea, 
brăzdată de barele subţiri ale podurilor sale, cele cinci 
arcade ale podului Notre-Dame, arcada podului Arcole, apoi 
Pont au Change, Pont-Neuf, siluete din ce în ce mai fine, 
dezvelind fiecare, dincolo de umbra lui, o dâră vie de 
lumină, o apă de satin albastru, înălbită într-o scânteiere de 
oglindă; iar în timp ce contururile crepusculare din stânga 
se sfârşeau cu silueta turnurilor ascuţite ale Palatului de 


Justiţie, intens creionate în negru deasupra vidului, o curbă 
molcomă se rotunjea în dreapta, în lumină, atât de prelungă 
şi de pierdută, încât, în depărtare, pavilionul Florei înainta 
ca o citadelă, în vârful cel mai înalt, părând un castel de vis, 
albăstrui, diafan, şi tremurător printre aburii trandafirii ai 
orizontului. Dar ei doi, scăldaţi în soare sub platanii fără 
frunze, îşi întorceau privirile de la aceste străluciri, se 
bucurau de anumite unghere, mereu aceleaşi, unul în 
special, format dintr-un rând de case foarte vechi, mai sus 
de Mail; jos dughene mici de tinichigerie şi de articole de 
pescuit, cu un etaj, având deasupra terase împodobite cu 
leandri şi viţă sălbatică, iar, în spate, case mai înalte, 
dărăpănate, cu rufe întinse la ferestre, o întreagă 
îngrămădire de construcţii baroce, o învălmăşeală de 
zidărie şi de scânduri; de ziduri ce stau să se prăvale, de 
grădini suspendate în care globuri de sticlă aprindeau stele. 
Înaintau mereu, treceau de construcţiile cele mari care 
urmau: Cazarma. HOtel de Ville, pentru a privi, pe celălalt 
mal al fluviului, insula Cite, încinsă de zidurile ei drepte şi 
netede, fără maluri. Deasupra caselor întunecate, turnurile 
catedralei Notre-Dame străluceau, de parcă atunci fuseseră 
aurite. Tarabele anticarilor începeau să invadeze 
parapetele; o şalupă încărcată cu cărbune lupta împotriva 
curentului puternic sub o arcadă a podului Notre-Dame. 
Aici, în zilele când era târg de flori, în ciuda vremii aspre, se 
opreau să respire primele violete şi mixandrele timpurii. Pe 
mâna stângă, malul se descoperea şi se prelungea: dincolo 
de gheretele paznicilor de la Palatul de Justiţie se vedeau 
casele mici şi livide de pe cheiul Horloge, până la pilcul de 
copaci dintre alei; apoi, pe măsură ce înaintau, alte cheiuri 
se desluşeau prin ceaţă, hăt departe, cheiul Voltaire, cheiul 
Malaquais, cupola Institutului, clădirea pătrată a 
Monetăriei, o lungă bară cenuşie formată din faţade cărora 
nici măcar ferestrele nu li se distingeau, un promontoriu de 
acoperişuri, pe care ţigla coşurilor le făcea să se asemene 
cu o faleză stâncoasă, cufundată în mijlocul unei mări 


fosforescente. În faţă dimpotrivă, pavilionul Florei ieşea ca, 
dintr-un vis, se solidifica în ultimele scăpărări ale astrului. 
Atunci, la dreapta şi la stânga, de pe ambele maluri, aveai 
perspectivele îndepărtate ale bulevardului Sevastopol şi ale 
bulevardului Palatului, construcţiile noi de pe cheiul 
Megisserie, noua Prefectură a Poliţiei în faţă şi bătrânul 
Pont-Neusf, cu statuia lui ca o pată de cerneală; apoi Luvrul, 
grădina Tuileries şi în fund, dincolo de Grenelle, depărtările 
nemărginite, colinele Sevres, câmpia scăldată într-o şiroire 
de raze. Claude nu mergea niciodată mai departe, Christine 
îl oprea totdeauna înainte de Pont-Royal, lângă copacii cei 
mari de la Vigier; şi, când se întorceau ca să-şi mai strângă 
o dată mâna, în aurul soarelui devenit acum roşu, priveau în 
urmă, descoperind la celălalt orizont insula Saint-Louis de 
unde veniseră, şi oraşul care amorţea încet, pe când 
noaptea îl învăluia, sub cerul de ardezie al răsăritului. 

Ah! de câte frumoase apusuri de soare avură parte în 
timpul hoinărelilor lor din fiecare săptămână! Soarele îi 
însoțea în această veselie vibrantă a cheiurilor, viaţa Senei, 
dansul reflexelor pe firul apei, priveliştea amuzantă a 
dughenelor calde ca nişte sere, şi florile din ghivecele 
negustorilor de seminţe, şi coliviile asurzitoare ale 
păsărarilor, tot acest vuiet de sunete şi de culori care face 
din malul apei veşnica tinereţe a oraşelor. În timp ce ei 
înaintau, jeraticul fierbinte al apusului se împurpura la 
stânga lor, deasupra liniei întunecoase a caselor; iar astrul 
părea să-i aştepte, se înclina treptat, se rostogolea încet 
spre acoperişurile depărtate, de îndată ce ei treceau de 
podul Notre-Dame în faţa fluviului lărgit. În nicio pădure 
seculară, pe niciun drum de munte, în poienile nici unei 
câmpii nu vor fi vreodată nişte amurguri atât de 
triumfătoare ca în spatele cupolei Institutului. Este Parisul 
care adoarme în propria lui glorie. La fiecare din plimbările 
lor, incendiul se schimba, cuptoare noi îşi adăugau jeraticul 
acestei cununi de flăcări. Într-o seară, când fură surprinşi 
de o aversă, soarele, reapărând dindărătul ploii, aprinse toţi 


norii şi deasupra capetelor lor nu mai fu decât această 
pulbere de apă incendiată care se iriza în tonuri viorii şi 
trandafirii. Dimpotrivă, în zilele cu cer senin soarele, 
aidoma unui bulgăre de foc, cobora majestuos într-un lac de 
safir limpede; timp de o clipă, cupola neagră a Institutului îl 
ştirbea, ca pe o lună ce descreşte; apoi globul căpăta tonuri 
violete şi se îneca în fundul unui lac însângerat. Începând 
din februarie, el îşi lărgi curba, căzând drept în Sena, care 
părea să clocotească la orizont, la apropierea acestui fier 
înroşit. Dar decorurile vaste, marile feerii spaţiale, nu se 
aprindeau decât în serile cu nori. Atunci, după capriciul 
vântului, ele deveneau fie mări de sulf, lovind stânci de 
coral, fie palate şi turnuri, arhitecturi îngrămădite fierbând, 
prăbuşindu-se, lăsând să scape prin spărturile lor torente 
de lavă; sau, deodată, astrul, care dispăruse îndărătul unui 
văl de aburi, străpungea acest meterez într-o asemenea 
năvală de lumină, încât ţâşneau fărâme de scântei de la un 
capăt la altul al cerului, vizibile precum un zbor de săgeți 
de aur. Şi se lăsa seara, iar ei păstrau în ochi; la despărţire, 
această ultimă strălucire, simțind în Parisul triumfător un 
complice al bucuriei lor neistovite de a reîncepe, mereu, 
această plimbare, de-a lungul bătrânelor parapete de 
piatră. 

Totuşi într-o zi se întâmplă acel ceva de care Claude se 
temea fără s-o spună. Christine părea a nu mai crede că 
cineva i-ar fi putut întâlni. De altfel, cine o cunoştea pe ea? 
Va trece astfel, veşnic necunoscută. El se gândea la 
prieteni, şi câteodată îl cuprindea un fior, crezând că 
distinge de departe, din spate, vreo cunoştinţă, îl chinuia un 
fel de pudoare, ideea că fata ar fi putut fi cercetată cu 
priviri iscoditoare, abordată, că s-ar fi putut glumi pe 
socoteala ei îi producea o strângere de inimă insuportabilă. 
Şi iată că în ziua aceea, tocmai când ea se strângea la 
braţul lui şi se apropiau de Pont des Arts, dădu peste 
Sandoz şi Dubuche, care coborau treptele podului. 
Imposibil să-i evite, erau aproape faţă în faţă; de altfel, fără 


îndoială că prietenii îl şi zăriseră, fiindcă zâmbeau. Foarte 
palid, el continua să înainteze şi, văzându-l pe Dubuche că 
face un gest spre el, crezu că totul e pierdut, când deodată 
Sandoz îl opri şi-l trase în altă direcţie. Trecură cu un aer 
indiferent şi dispărură în curtea Luvrului, fără ca măcar să 
privească îndărăt. Recunoscuseră amândoi originalul 
pastelului pe care pictorul îl ţinea ascuns cu o gelozie de 
amant. Christine, foarte veselă, nu remarcase nimic. 
Claude, cu inima bătând năvalnic, îi răspundea prin vorbe 
întretăiate, emoţionat până la lacrimi, arzând de 
recunoştinţă pentru discreţia celor doi vechi prieteni ai lui. 

Câteva zile după aceea, mai avu un şoc. N-o aştepta pe 
Christine şi îi spusese lui Sandoz să vină la el; venise însă 
ea, în fugă, pentru o oră - una dintre acele surprize care îi 
încântau pe amândoi - şi tocmai scoseseră cheia după 
obicei, când cineva, familiar, bătu cu pumnul în uşă. El 
recunoscu imediat acest mod de a se anunţa şi fu atât de 
tulburat de incident, încât răsturnă un scaun: acum era cu 
neputinţă să nu răspundă. Dar ea pălise, îl implora 
înnebunită şi el rămase nemişcat, cu răsuflarea tăiată. Între 
timp loviturile în uşă se înteţeau. O voce strigă: „Claude, 
Claude!” Şi totuşi el nu se mişca, zguduit, cu buzele albite, 
cu ochii în jos. Apoi se lăsă o tăcere adâncă, şi se auziră 
paşii celui care cobora, făcând să scârţâie treptele de lemn. 
Pieptul i se umflase de o tristeţe imensă, îl simţea gata să 
plesnească de remugşcare, cu fiecare pas care se depărta, ca 
şi cum s-ar fi lepădat de toată prietenia din tinereţea lui. 

Totuşi, într-o după amiază, iar bătu cineva la uşă, şi Claude 
nu avu decât răgazul să şoptească disperat: 

— Cheia a rămas în uşă! 

Într-adevăr, Christine uitase s-o scoată. Atunci, îngrozită, 
ea se repezi îndărătul paravanului şi căzu aşezată pe 
marginea patului, cu batista la gură, pentru a-şi înăbuşi 
zgomotul respirației. 

Bătăile în uşă deveneau tot mai puternice, se auzeau 
râsete, aşa încât pictorul fu nevoit să strige: 


— Intră! 

Se simţi şi mai stânjenit zărindu-l pe Jory care, galant, îi 
făcea loc Irmei Becot. Fagerolles i-o pasase de vreo două 
săptămâni, sau mai exact se resemnase la acest capriciu, 
din teama de a o pierde de tot. Pe atunci Irma îşi purta 
tinereţea prin toate atelierele, într-o asemenea dezlănţuire 
a trupului, încât în fiecare săptămână se muta, cu cele trei 
cămăşi ale ei cu tot, chit că, din când în când, inima îi dădea 
ghes, şi se mai întorcea pentru câte o noapte. 

— A vrut să-ţi viziteze atelierul, aşa că poftim, ţi-am adus- 
0... explică ziaristul. 

Dar ea, fără să aştepte să fie poftită, se plimba, foarte la 
largul ei, vorbind mereu. 

— Oh! ce nostim e aici!... O! ce pictură nostimă!... Vai, te 
rog, arată-mi totul, vreau să văd totul!... Şi unde dormi? 

Claude, înnebunit de îngrijorare, se temu că Irma va da 
deoparte paravanul. Şi-o imagina pe Christine îndărătul lui, 
şi de pe acum era foarte necâjit de tot ceea ce auzea. 

— Ştii ce vrea să te roage? reluă vesel Jory. Cum, nu-ţi 
aminteşti? i-ai promis să pictezi ceva şi s-o iei de model... îţi 
va poza cum vrei tu, nu-i aşa, dragă? 

— Cred şi eu, imediat! 

— Să vedeţi, zise pictorul fâstâcit, tabloul ăsta o să-mi ia 
tot timpul care-mi mai rămâne până la Salon... Am în elun 
personaj care-mi dă grozav de furcă! Imposibil să mă 
descurc cu modelele astea afurisite!. 

Ea se proţăpise în faţa pânzei şi îşi ridica năsucul cu aerul 
unei cunoscătoare. 

— Cine, femeia asta goală, în iarbă?... la stai, nu ţi-aş 
putea fi de folos? 

Dintr-odată Jory se însufleţi. 

— Ei, dar e o idee foarte bună. Tu care cauţi o fată 
frumoasă şi nu găseşti. Stai că se dezbracă acum. la 
dezbracă-te, dragă, dezbracă-te puţin ca să vadă şi el. 

Cu o singură mână, Irma îşi desfăcu grăbită pălăria; iar cu 
cealaltă căuta copcile de la corsaj, în ciuda protestelor 


energice ale lui Claude, care se zbătea de parcă l-ar fi 
maltratat cineva. 

— Nu, nu, degeaba... Doamna e prea mică de statură..; Nu 
e deloc ce-mi trebuie, dar deloc. 

— Ei şi? zise ea, măcar să vezi. 

Jory se încăpăţâna şi el. 

— Las-o, dacă vrea ea, îi face plăcere... Nu obişnuieşte să 
pozeze, de altfel nici n-are nevoie; dar e bucuria ei să se 
arate. Ar fi în stare să trăiască fără cămaşă pe ea... Hai, 
iubito, dezbracă-te arată-i numai sânii, văd că-i e teamă să 
nu-l mănânci! 

În cele din urmă, Claude o împiedică să se dezbrace. 
Bolborosea tot felul de scuze: mai târziu da, va fi chiar 
fericit, dar în clipa aceea se temea că un model nou o să-l 
încurce şi mai tare; iar ea se mulţumi să dea din umeri, 
privindu-l fix cu ochii ei frumoşi şi vicioşi, cu un surâs 
dispreţuitor pe buze. 

Atunci Jory începu să vorbească despre ceilalţi prieteni. De 
ce nu venise Claude joia trecută la Sandoz? Nu mai era chip 
să dai de el, iar Dubuche îl acuza că e întreţinut de o 
actriţă. Avusese loc o dispută între. Fagerolles şi 
Mahoudeau privitor la frac în sculptură. Duminica trecută 
Gagniere ieşise de la o audiție Wagner, cu un ochi făcut zob. 
Şi chiar el, Jory, fusese cât pe ce să aibă un duel la 
cafeneaua Baudequin pentru unul dintre ultimele sale 
articole din ziarul Tambour Asta pentru că nu-i menaja 
deloc pe pictorii de trei parale, pe impostori! Campania 
împotriva juriului de la Salon avea un răsunet pe cinste. Nu 
va rămâne nici picior din vameşii idealului care împiedicau 
natura să intre. 

Claude îl ascultă cu o nerăbdare enervată. Îşi reluase 
paleta şi stătea exasperat în faţa tabloului. Celălalt sfârşi 
prin a înţelege. 

— Văd că vrei să lucrezi, plecăm. 

Irma continua să-l privească pe pictor, cu surâsul ei vag, 
uimită de prostia acestui nătărău care n-o voia, frământată 


acum de capriciul de a-l avea, în ciuda lui. Atelierul lui era 
urât, şi nici el nu era deloc frumos; dar de ce făcea pe 
sfântul? Glumi o clipă pe socoteala lui, cu fineţe şi 
inteligenţă; se vedea de pe acum că va şti să-şi valorifice 
tinereţea deşănţată. Ajungând în dreptul uşii i se mai oferi o 
dată, încălzindu-i mâna într-o strângere lungă şi 
învăluitoare. 

— Oricând vrei! 

Plecară, şi Claude fu nevoit să dea deoparte paravanul, 
căci, îndărătul lui, Christine stătea pe marginea patului, 
neavând parcă puterea să se ridice. Nu spuse nimic despre 
fata aceea, afirmă doar că-i fusese tare frică şi ceru să plece 
imediat, tremurând la gândul că iar o să bată cineva la uşă; 
în adâncul ochilor ei îngrijoraţi se vedea tulburarea 
produsă de acele lucruri asupra cărora păstra tăcerea. 

Mult timp de altfel, această artă trăsnită, acest atelier 
umplut cu tablouri ţipătoare, rămăseseră pentru ea o 
pricină de stinghereală şi de neplăcere. Nu se putea obişnui 
cu goliciunile adevărate ale picturilor, cu realitatea crudă a 
studiilor făcute în Provența; se simţea insultată, scârbită. Şi, 
mai cu seamă, nu pricepea nimic, căci crescuse în 
dragostea şi admiraţia faţă de o altă artă, acele fine 
acuarele ale mamei ei, acele evantaie de o delicateţe de vis, 
în care perechi liliachii pluteau în mijlocul grădinilor 
albăstrui. Adesea, ea însăşi se amuza să picteze nişte 
peisaje tare naive, două sau trei motive mereu aceleaşi, un 
lac, cu o ruină, o moară izbind apa unui râu, o cabană 
printre brazi ninşi. Aşa că se mira: era oare posibil ca un 
băiat inteligent să picteze într-un mod atât de nesăbuit, de 
urât, de fals? Căci aceste realităţi nu i se păreau doar 
hidoase, adevăraţi monştri, dar le considera şi în afara 
oricărui adevăr îngăduit. Ce mai, trebuia să fi nebun ca să 
pictezi aşa! 

Într-o zi, Claude voi neapărat să vadă un album mic, 
vechiul album de la Clermont, de care ea îi vorbise. După ce 
refuzase multă vreme, îl adusese, flatată de fapt şi profund 


curioasă de a afla părerea pictorului. Claude îl răsfoi 
zâmbind; şi pentru că tăcea, îl întrebă ea mai întâi: 

— 'Ţi se pare prost, nu-i aşa? 

— Nu, deloc, răspunse el, mi se pare inocent. 

Cuvântul o jigni, în ciuda tonului prietenos care îl făcea 
amabil. 

— Doamne, am luat atât de puţine lecţii de la mama! Pe 
mine mă interesează să fie bine executat şi să placă. 

Atunci el izbucni pur şi simplu în râs. 

— Mărturiseşte că pictura mea te îmbolnăveşte. Am băgat 
eu de seamă cum îţi strângi buzele, cum ţi se cască ochii de 
groază... Bineînţeles că asta nu-i pictură pentru doamne şi 
cu atât mai puţin pentru tinere domnişoare... Dar ai să te 
obişnuieşti, o să ţi se formeze ochiul, şi atunci ai să vezi că 
ce fac eu aici e foarte zdravăn şi foarte cinstit. 

Într-adevăr, puţin câte puţin, Christine se obişnui. La 
început nu fu vorba de niciun fel de convingere artistică, cu 
atât mai mult cu cât Claude, în disprețul lui pentru părerile 
femeilor, nu o învăţa nimic, evitând dimpotrivă să vorbească 
cu ea despre artă, ca şi cum ar fi voit să-şi rezerve pentru el 
această pasiune a vieţii, s-o ţină în afara celei noi, care 
punea stăpânire pe el. Atâta doar că ea începea să se 
obişnuiască, sfârşea prin a prinde interes pentru aceste 
pânze înfiorătoare, văzând ce rol covârşitor jucau ele în 
existenţa pictorului. Aceasta fu prima etapă; o înduioşa 
îndârjirea cu care lucra Claude, dăruirea absolută a întregii 
sale fiinţe: nu era emoţionant? nu era deci un lucru foarte 
bun? Apoi, când remarcă bucuriile şi durerile care îl 
răscoleau după o zi de lucru, bună sau proastă, sfârşi, în 
mod spontan, să împartă cu el efortul. Dacă îl vedea trist, se 
întrista; şi se înveselea când el o întâmpina cu veselie; de 
atunci, aceasta fu preocuparea ei: lucrase mult? era 
mulţumit de ceea ce făcuse de la ultima lor întrevedere 
încoace? După două luni, era cucerită, se aşeza în faţa 
pânzelor, nu se mai temea de ele, continua să nu aprobe 
decât în mică măsură acest mod de a picta, dar începea să 


repete şi ea cuvintele artistului, declarând despre cutare 
lucru că e „viguros, de o concepţie îndrăzneață, bine 
expus”. Îl socotea pe el atât de bun şi-l iubea atât de mult, 
încât, după ce-liertase că mâzgăleşte asemenea grozăvii, 
ajunsese să le descopere unele calităţi, ca să le îndrăgească 
puţin şi pe ele. 

Rămăsese totuşi un tablou, cel mare, pregătit pentru 
viitorul Salon, pe care îi fu greu să-l accepte. Începuse să 
privească, fără neplăcere, goliciunile din atelierul Boutin şi 
studiile de la Plassans, dar continua să se irite împotriva 
femeii goale, culcate în iarbă. Era o ranchiună personală, 
ruşinea de a fi crezut o clipă că se recunoaşte, o jenă surdă 
în faţa acestui trup mare, care continua să o jignească, deşi 
semăna din ce în ce mai puţin cu trupul ei. Mai întâi 
protestase, ferindu-şi privirea. Acum stătea minute de-a 
rândul, cu ochii ţintă, într-o contemplare mută. Oare cum 
dispăruse astfel asemănarea cu ea? Pe măsură ce pictorul 
se îndârjea, niciodată mulţumit, revenind de sute de ori 
asupra aceluiaşi detaliu, asemănarea se spulbera, puţin 
câte puţin. Şi, fără a fi capabilă să analizeze asta, fără a 
îndrăzni măcar să şi-o mărturisească, ea, a cărei pudoare se 
revoltase în prima zi, încerca acum o tristeţe crescândă, 
văzând că nu mai rămânea nimic din ea. Il se părea că şi 
prietenia dintre ei va avea de suferit de pe urma acestui 
fapt, şi se simţea tot mai departe de el, cu fiecare trăsătură 
care se ştergea. Oare n-o mai iubea, de vreme ce-o lăsa 
astfel să se îndepărteze de opera lui? Şi cine era această 
nouă femeie, acest chip necunoscut şi vag care se ivea de 
sub al ei? 

Claude, dezolat că stricase chipul femeii din tablou, nu ştia 
tocmai în ce fel să-i ceară câteva ceasuri de pozat. Ar fi 
rugat-o doar să se aşeze, ar fi schiţat doar câteva linii. Dar o 
văzuse atât de supărată, încât se temea să n-o irite iar. 
După ce-şi făgăduise că o va implora cu voioşie, nu-şi mai 
găsea cuvintele, dintr-odată ruşinat, de parcă ar fi fost 
vorba de o necuviinţă. 


Într-o după amiază, el o zgudui din nou cu una dintre 
acele crize de furie pe care nu şi le putea stăpâni, nici chiar 
în faţa ei. Nimic nu-i reuşise în săptămână aceea. Acum 
ameninţa că-şi va râcâi toată pânza şi se plimba furios prin 
cameră, izbind mobilele. Deodată o apucă de umeri şi o 
aşeză pe divan. 

— Te rog, fă-mi acest serviciu, dacă nu, am să crăp, pe 
onoarea mea! 

Înnebunită, ea nu înţelegea. 

— Ce este, ce vrei? 

Apoi, când îl văzu apucându-şi pensulele, adăugă, fără să 
se gândească la ce spune: 

— Ah, desigur... De ce nu mi-ai cerut-o mai demult? 

Se întinse singură pe o pernă şi-şi strecură braţul sub 
ceafă. Dar, surprinsă şi jenată că acceptase atât de repede, 
redeveni gravă; nu se ştia deloc hotărâtă s-o facă, ar fi 
putut să jure că niciodată nu-i va mai sluji de model, 

Încântat, el strigă: 

— Zău, chiar vrei?... Ei fir-ar să fie! Să vezi ce femeie 
grozavă am să fac cu ajutorul tău! 

Din nou, fără a se gândi, ea zise: 

— Dar numai capul! 

Iar el se grăbi să murmure, temându-se că mersese prea 
departe: 

— Bineînţeles, bineînţeles, numai capul! 

Stinghereala se strecură între ei, şi amuţiră, el pictând, în 
timp ce ea, cu ochii pierduţi, nemişcată, părea tulburată că 
lăsase să-i scape asemenea vorbe. De pe acum propria ei 
bunăvoință îi stârnea remuşcări, ca şi cum s-ar fi cufundat 
în vinovăţie, lăsându-l să dea chipul ei acestei femei goale, 
scânteietoare în soare. 

În două şedinţe Claude termină capul. Acum exulta; striga 
că e pictura lui cea mai reuşită. Şi avea dreptate; nu 
scăldase nicicând într-o lumină mai adevărată un chip mai 
viu. Fericită să-l vadă fericit, Christine se înseninase şi ea, 
până într-atât încât găsea capul foarte reuşit, nu prea 


asemănător nici acum, dar uluitor ca expresie. Rămăseseră 
mult timp în faţa tabloului, examinându-l de aproape şi de 
departe. 

— Acum, spuse el în cele din urmă, am s-o combin cu un 
model... Ei, afurisita, tot am pus mâna pe ea! 

Şi, într-un acces de bucurie copilărească, o cuprinse pe 
fată şi dansară amândoi ceea ce el numea „dansul 
biruinţei”. Râdea şi ea tare, jocul îi plăcea şi nu mai regăsea 
nimic din tulburarea ei, nici scrupule, nici nelinişte. 

Dar, chiar din săptămâna următoare, Claude redeveni 
sumbru. O alesese pe Zoe Piedefer ca să-i pozeze pentru 
trup şi nu-i plăcea cum iese: capul, atât de fin, spunea el, nu 
se potrivea deloc cu aceşti umeri grosolani. Şi totuşi se 
încăpăţână, şterse, o luă de la început. Către jumătatea lui 
ianuarie, cuprins de desperare, abandonă tabloul şi-l 
întoarse cu faţa la perete; cincisprezece zile mai târziu se 
apucă iar de el, cu un alt model, Judith cea înaltă, ceea ce îl 
obliga să schimbe tonurile. Dar merse şi mai prost şi o 
chemă iar pe Zoe, nu mai ştiu încotro s-o apuce, bolnav de 
incertitudine şi de teamă. Şi culmea, doar figura centrală îl 
făcea să turbeze astfel, restul lucrării, copacii şi femeile 
cele mici, domnul cu haină, terminaţi, consistenţi, îl 
mulţumeau din plin. Februarie era pe terminate şi nu-i mai 
rămăseseră decât câteva zile până să trimită tabloul la 
Salon, un adevărat dezastru. 

Într-o seară, în faţa Christinei, începu să înjure şi lăsă să-i 
scape acest strigăt de mânie: 

— Păi, cred şi eu, dracu să mă ia! Cine a mai pomenit să 
aşezi capul unei femei pe trupul alteia... Ar trebui să-mi tai 
mâna! 

De fapt, în sinea lui, era acum stăpânit de un singur gând 
care urca în el: să obţină de la ea consimţământul să-i 
pozeze şi pentru trup. Gândul acesta îi încolţise mai întâi ca 
o simplă dorinţă, repede înlăturată, ca fiind absurdă, apoi 
ca un colocviu mut, fără încetare reluat, şi, în sfârşit, 
dorinţa vie, ascuţită, biciuită de necesitate. Sânii, pe care-i 


întrezărise câteva clipe, îl urmăreau, amintire obsedantă. O 
revedea în prospeţimea tinereţii ei, strălucitoare, 
indispensabilă. Dacă n-o va avea, mai bine să renunţe la 
tablou, căci nicio altă femeie nu l-ar mulţumi. Când, ore în 
şir, prăvălit pe un scaun, îl devora neputinţa de a nu mai şti 
unde trebuie să dea cu pensula, lua nişte hotărâri eroice: 
de îndată ce o va vedea intrând, îi va spune chinul lui în 
cuvinte atât de înduioşătoare, încât poate că o va îndupleca. 
Dar venea ea, cu râsul ei prietenos, castă în rochia ce nu 
dezvăluia nimic din trup, şi el îşi pierdea orice curaj, îşi 
întorcea privirea, de teamă ca ea să nu-l surprindă, 
căutând, sub corsaj, linia suplă a sânilor. Nu putea cere 
unei prietene un asemenea sacrificiu, nu va avea niciodată 
curajul s-o facă. 

Şi, totuşi, într-o seară, pe când se pregătea s-o conducă şi 
ea îşi punea pălăria, cu braţele în sus, rămaseră două clipe 
ochi în ochi, el fremătând în faţa sânilor ridicaţi care 
împingeau stofa, iar ea dintr-odată atât de serioasă şi de 
palidă, încât Claude simţi că s-a dat de gol. La întoarcere, 
vorbiră puţin. Şi faptul acesta rămase între ei, în timp ce 
soarele apunea în cerul de un arămiu stins. În alte două 
rânduri, el ghici în adâncul privirii ei că îi cunoştea 
preocuparea permanentă. Într-adevăr, de când el se 
gândea la asta, începuse şi ea s-o facă, fără voia ei, cu 
atenţia stârnită de aluzii involuntare. Mai întâi gândul trecu 
doar pe lângă ea, apoi fu nevoită să-l ia în seamă, dar nu 
credea că are motive să i se opună, într-atât îi părea de 
lipsit de realitate, ca una dintre acele plăsmuiri ale 
somnului, de care apoi ţi-e ruşine. Nici măcar nu se temea 
că el va îndrăzni să-i ceară un asemenea lucru: acum îl 
cunoştea bine pe Claude, l-ar fi redus la tăcere dintr-o 
şoaptă, mai înainte ca el să rostească primele cuvinte, în 
ciuda izbucnirilor lui subite de mânie. Ar fi fost o nebunie, 
pur şi simplu. Nu, niciodată! 

Zilele treceau şi, între ei, ideea fixă creştea. De îndată ce 
se aflau împreună, nu puteau să nu se gândească la asta. 


Nu scoteau o vorbă, dar tăcerile lor erau pline de tâlc; nu 
mai îndrăzneau să facă un gest, să schimbe un zâmbet, fără 
a găsi în adâncul lui acest lucru imposibil de spus cu voce 
tare şi care îi umplea. Curând, nimic altceva nu mai rămase 
din prietenia lor. Când el o privea, ei i se părea că o 
dezbracă cu privirea; cuvintele nevinovate răsunau de 
semnificaţii jenante; fiecare strângere de mână, trecea 
dincolo de încheietură, lăsând să curgă un tremur uşor de-a 
lungul trupului. Şi tot ceea ce evitaseră până atunci, 
caracterul tulbure al legăturii lor, stârnirea bărbatului şi a 
femeii în prietenia lor atât de cinstită, izbucnea în sfârşit, în 
permanenta evocare a goliciunii ei de fecioară. Puțin câte 
puţin îşi descopereau febre ascunse, neştiute nici de ei. O 
fierbinţeală li se ridica în obraji şi se roşeau numai pentru 
că îşi atinseseră degetele. Ajunseseră la o excitație de 
fiecare clipă, care le biciuia sângele; în timp ce, cotropiţi 
până în adâncul fiinţei lor de un chin despre care nu 
vorbeau, dar pe care nu şi-l puteau ascunde, simțeau că se 
înăbuşă, iar pieptul li se umplea de suspine adânci. 

Sosind odată la Claude, către jumătatea lui martie; 
Christine îl găsi copleşit de amărăciune în faţa, tabloului. 
Nici măcar n-o auzise intrând; stătea nemişcat, cu ochii goi 
şi rătăciţi, privind tabloul neterminat. Peste trei zile expira 
termenul de trimitere la Salon. 

— Ei? îl întrebă ea încetişor, desperată de disperarea lui. 

EI tresări şi se întoarse. 

— Ce mai, asta e: n-am reuşit, nu expun anul ăsta şi gata! 
Ah, şi eu care contasem atât pe acest Salon! 

Căzură amândoi într-o stare de prostraţie, în care multe 
lucruri încă nedesluşite se agitau. Apoi ea reluă; gândind cu 
voce tare: 

— Ar mai fi timp încă. 

— Care timp? Nici pomeneală! Numai o minune m-ar 
putea salva. Unde vrei să mai găsesc un model acum? Uite, 
de azi dimineaţă mă zbat, la un moment dat am crezut că- 
mi vine o idee; da, să mă duc s-o caut pe Irma, fata care a 


venit când erai aici. Ştiu că ea e mică şi rotundă, că a trebui 
poate să schimb totul; dar e tânără, s-ar putea să meargă. 
Ce mai, am să încerc... 

Se întrerupse. Ochii fierbinţi cu care o privea spuneau 
limpede: „O, desigur, ai mai fi tu, ai fi minunea pe care o 
aştept, triumful asigurat dacă mi-ai face acest sacrificiu 
suprem! Te implor, ţi-o cer ca unei prietene adorate, cea 
mai frumoasă şi cea mai pură!” 

Ea, dreaptă şi foarte palidă, auzea fiecare cuvânt; şi ochii 
aceştia arzători, care o rugau, se îndreptau imperioşi 
asupra ei. Fără grabă, îşi scoase pălăria şi haina de blană; 
apoi, continuă simplu, cu acelaşi gest calm îşi desfăcu 
corsajul, şi-l scoase împreună cu corsetul, îşi dete jos 
juponul, apoi desfăcu bretelele de la cămaşa care-i alunecă 
pe şolduri. Nu scoase o vorbă, părea a fi altundeva, ca în 
serile când, închisă în camera ei, pierdută în vreun vis, se 
dezbrăca maşinal, fără a fi atentă la ceea ce făcea. De ce, în 
fond, ar fi permis unei rivale să-şi dăruie trupul acolo unde 
ea apucase să dăruie chipul? Voia să se afle acolo, în 
întregime, la ea acasă, cu toată dragostea ei, înțelegând în 
sfârşit tulburarea geloasă pe care acest monstru bastard i-l 
producea de multă vreme. Şi la fel de tăcută, goală şi 
neprihănită, se întinse pe divan şi luă atitudinea ştiută, un 
braţ pe sub cap şi ochii închişi. 

Surprins, încremenit de bucurie, el o privea cum se 
dezbracă. O regăsea. Viziunea rapidă, de atâtea ori evocată, 
prindea iar viaţă. Un trup de copilă, subţiratic încă, dar atât 
de suplu, de o tinereţe atât de proaspătă; şi se miră iar: 
unde-şi ascundea sânii atât de plini, pe care nu-i bănuiai 
sub rochie? Nici el nu scoase o vorbă, începu să picteze 
într-o atmosferă de calmă reculegere. Timp de trei ceasuri 
încheiate se năpusti asupra lucrului, într-un efort atât de 
viguros, încât dintr-odată sfârşi o schiţă superbă după 
întregul trup. Nicicând carnea femeii nu-l îmbătase astfel, 
inima-i bătea ca în faţa unei goliciuni religioase. Nu se 
apropia, rămăsese surprins de chipul transfigurat, ale cărui 


maxilare, puţin masive şi senzuale, se topiseră parcă în 
duioasa destindere a frunţii şi a obrajilor. Timp de trei ore 
ea nu se mişcă, nu răsuflă, dăruindu-şi pudoarea fără un 
tremur, fără o jenă. Amândoi simțeau că, dacă ar spune o 
singură frază, i-ar cuprinde o mare ruşine. Din timp în timp 
numai, ea îşi deschidea ochii luminoşi, îi fixa asupra vreunui 
punct vag din spaţiu, rămânea astfel un timp, fără ca el să-i 
fi putut citi gândurile, apoi îi închidea şi recădea în neantul 
ei de marmură frumoasă, cu surâsul misterios şi încremenit 
al pozei. 

Claude îi făcu semn că a terminat; şi, redevenit stângaci, 
răsturnă un scaun, pentru a se întoarce cu spatele cât mai 
repede; în timp ce, foarte roşie la faţă, Christine se ridica 
de pe divan. Se îmbrăcă în grabă, tremurând din tot trupul, 
cuprinsă de o asemenea emoție, încât îşi prindea prost 
copcile, trăgându-şi mânecile, ridicându-şi gulerul, nevrând 
să lase descoperit niciun petic de piele. Acum era înfăşurată 
în haina de blană iar el, tot cu faţa la perete, nu se încumeta 
s-o privească. Apoi veni spre ea, se priviră, şovăind, 
sugrumaţi de o emoție care îi împiedica şi să vorbească. Să 
fi fost tristeţe, o tristeţe nesfârşită, inconştientă şi fără 
nume? Căci pleoapele li se umflară de lacrimi, de parcă şi- 
ar fi stricat existenţa, de parcă ar fi cunoscut adâncurile 
durerii omeneşti. Atunci, înduioşat şi trist, negăsind nimic 
să-i spună, nici măcar o vorbă de mulţumire, Claude o 
sărută pe frunte. 


CAPITOLUL V 


În ajunul zilei de 15 mai, Claude se întorsese de la Sandoz 
la trei dimineaţa. Mai dormea încă pe la ora nouă, când 
doamna Joseph urcă la el cu un buchet mare de liliac alb, pe 
care tocmai îl adusese un comisionar. El înţelese; Christine 
sărbătorea dinainte succesul tabloului său; căci pentru el 
era o zi mare, deschiderea Salonului celor Refuzaţi, creat 
începând din acel an, şi unde avea să-i fie expusă lucrarea, 
respinsă de juriul Salonului oficial. 

Gândul acesta duios, liliacul proaspăt şi parfumat care îl 
trezea, îl înduioşară adânc, de parcă i-ar fi prevestit o zi 
bună. Numai în cămaşă, desculţ, el îl luă şi-l puse într-o oală 
cu apă, pe masă. Apoi buimac, cu ochii încă umflaţi de 
somn, se îmbrăcă, furios că dormise atâta. Promisese în 
ajun lui Dubuche şi lui Sandoz să treacă să-i ia la ora opt de 
acasă de la Sandoz, pentru ca apoi toţi trei să meargă la 
Palatul Industriei, unde îl aşteptau ceilalţi băieţi. Şi poftim, 
era în întârziere cu o oră! 

Dar se simţea cu totul descumpănit în propriul lui atelier, 
nu se mai putea atinge de nimic, de când pânza cea mare 
nu mai era acolo. Îşi căută vreo cinci minute pantofii, stând 
în genunchi printre nişte rame vechi. Firişoare aurii îşi luau 
zborul; pentru că, neavând cum să facă rost de bani pentru 
o ramă, îşi înjghebase una dintre patru scânduri de la un 
tâmplar din vecini, şi apoi o aurise el însuşi cu prietena lui, 
care se dovedise a fi o aurăreasă foarte nepricepută. Când, 
în sfârşit, fu gata de plecare, îmbrăcat, încălţat, cu pălăria 
de fetru presărată de scântei aurii, un gând superstiţios îl 
readuse spre florile care rămăseseră singure în mijlocul 
mesei. Dacă nu va săruta liliacul, va suferi o înfrângere. Îl 
sărută, îmbătat de mirosul lui puternic de primăvară. 

Sub boltă, dădu portăresei cheia, ca de obicei. 


— Doamnă Joseph, am să lipsesc toată ziua. 

În mai puţin de douăzeci de minute Claude ajunse pe 
strada Enfer, la Sandoz. Dar acesta, pe care se temea că 
nu-l va mai găsi, era şi el în întârziere, din cauză că maică- 
sa nu se simţea bine. Nu era nimic grav, dar avusese o 
noapte proastă şi asta îl îngrijorase teribil. Acum, mai 
liniştit, spuse că Dubuche le scrisese să nu-l aştepte, dându- 
le întâlnire chiar acolo. Plecară amândoi; şi cum era 
aproape de ora unsprezece, se hotărâră să prânzească în 
fundul unei lăptării goale, de pe strada Saint-Honor6; 
stătură mult acolo, cuprinşi ca de o lene; cu toată dorinţa 
lor arzătoare de a se duce să vadă; gustând, cu un fel de 
tristeţe înduioşată, evocarea unor vechi amintiri din 
copilărie. 

Bătea de ora unu când traversară Champs Elysees. Era o 
zi splendidă, un cer imens şi limpede, căruia o briză, încă 
rece, părea să-i învioreze seninul. Sub soarele de culoarea 
griului copt, şiruri de castani iveau frunze tinere de un 
verde fraged, proaspăt şi sclipitor, iar fântânile, cu jerbele 
lor ţâşnitoare, peluzele îngrijite, adâncimea aleilor şi 
lărgimea spaţiilor, dădeau vastului orizont o înfăţişare 
somptuoasă. Treceau câteva trăsuri, destul de rare la acea 
oră; în timp ce un val de oameni, ce mişuna ca un furnicar, 
dispărea sub enorma arcadă a Palatului Industriei? 

Pe Claude îl trecu un fior când intrară în vestibulul uriaş, 
rece ca o pivniţă, şi al cărui pavaj umed răsuna sub tălpi ca 
lespezile dintr-o biserică. Privi în dreapta şi în stânga cele 
două scări monumentale şi întrebă cu dispreţ: 

— la spune-mi, trebuie să trecem prin porcăria lor de 
Salon? 

— Asta chiar că nu, răspunse Sandoz. Ia s-o luăm prin 
grădină. E acolo o scară în aripa de vest care duce la 
Refuzaţi. 

Şi trecură, dispreţuitori, printre mesele mici ale 
vânzătoarelor de cataloage. Între nişte imense perdele de 


catifea roşie, trase în lături, se vedea, dincolo de vestibulul 
întunecat, un fel de seră. 

La acel ceas al zilei, grădina era aproape goală; nu mai era 
lume decât la bufet, sub orologiu, unde o grămadă de 
oameni îşi luau prânzul. Îmbulzeala cea mare era în sălile 
de la etajul întâi. Doar statuile albe mărgineau aleile de 
nisip galben care reliefau puternic desenul verde al 
gazonului; un popor împietrit în marmură, pe care îl scălda 
lumina difuză ce cobora ca o pulbere din geamurile înalte. 
Către sud, storuri de pânză ascundeau jumătate din sala 
aurie în soare, pătată la cele două capete de roşul şi 
albastrul strălucitor al vitraliilor. Câţiva vizitatori, gata 
osteniţi, ocupau scaunele şi băncile nou-nouţe, proaspăt 
vopsite, în timp ce stoluri de vrăbii, care locuiau acolo sus, 
în pădurea schelelor de fontă, se năpusteau piuind şi 
hârjonindu-se, scormonind tacticos nisipul. 

Claude şi Sandoz mergeau repede, în mod ostentativ; fără 
a arunca o privire în jurul lor. Un bronz ţeapăn şi nobil al 
Minervei, opera unui membru al Institutului, îi exasperase 
încă de la intrare. Dar, în timp ce grăbeau pasul de-a lungul 
unui nesfârşit şir de busturi, îl recunoscură pe Bongrand, 
care examina încet, de unul singur, o statuie culcată, 
colosală şi debordantă. 

— Voi eraţi! strigă el, când ei îi întinseră mâna. Tocmai mă 
uitam la lucrarea prietenului nostru Mahoudeau; cel puţin 
pe asta au avut inteligenţa s-o primească şi s-o aşeze unde 
trebuie. 

Şi, întrerupându-se: 

— Veniţi de sus? 

— Nu, tocmai am sosit, zise Claude. 

Atunci, cu multă însufleţire, Bongrand le vorbi despre 
Salonul Refuzaţilor. El care era membru al Institutului, dar 
care se ţinea deoparte de colegii lui, se amuza de această 
întâmplare: veşnica nemulţumire a pictorilor, campania 
dezlănţuită de ziarele mici ca Tambour, protestele, 
reclamaţiile continue care-l urniseră în cele din urmă pe 


împărat; apoi lovitura de stat artistică a acestui visător 
tăcut, căci măsura venea numai de la el; şi zăpăceala, 
scandalul general, după ce buclucul se produsese. 

— Zău, continuă el, habar n-a veţi de indignarea care 
domneşte printre membrii juriului... Şi încă lumea se 
fereşte de mine, se lasă tăcerea când sunt eu de faţă... 
Toate mâniile se îndreaptă împotriva realiştilor detestaţi, în 
faţa lor se închideau sistematic porţile templului; din cauza 
lor împăratul a vrut să permită publicului revizuirea 
procesului; în sfârşit, triumful e al lor... Ei, frumoase lucruri 
aud, nu prea garantez de pielea voastră, băieţi! 

Izbucnise în râsul lui puternic, cu braţele deschise ca 
pentru a îmbrăţişa tot tineretul pe care-l simţea ridicându- 
se. 

— Elevii dumneavoastră cresc - spuse Claude cu 
simplitate. 

Cu un gest, Bongrand, jenat, îl reduse la tăcere. El nu 
expusese nimic, şi toată această producţie pe care o 
străbătea acum, aceste tablouri, aceste statui, acest efort al 
creaţiei umane, îi stârneau regrete. Nu era vorba de 
gelozie, pentru că nu exista om cu suflet mai înalt şi mai 
bun, ci un fel de cumpănire a propriului eu, teamă surdă la 
gândul unei decăderi lente, teamă nemărturisită care îl 
obseda. 

— Şi la Refuzaţi, îl întrebă Sandoz, cum merge? 

— Superb! O să vedeţi. 

Apoi întorcându-se spre Claude şi prinzându-i mâinile într- 
ale lui: 

— Tu, băiete, eşti cineva. Ascultă-mă pe mine! Aş da zece 
ani din viaţă - şi lumea zice că ar fi ceva de capul meu - să fi 
pictat eu muierea aia nemaipomenită din tabloul tău. 

Acest elogiu, venit de la o asemenea persoană, îl 
impresionă pe pictor până la lacrimi. În sfârşit obținuse un 
succes! Nu găsi cuvinte ca să-şi exprime recunoştinţa şi 
brusc, pentru a-şi ascunde emoția, schimbă vorba. 


— Mahoudeau al nostru! E foarte reuşită statuia lui!... Al 
naibii temperament, nu? 

Sandoz şi cu el începuseră să dea ocol statuii. Bongrand 
răspunse, zâmbind: 

— Da da, prea multe coapse şi prea mulţi sâni! Dar uitaţi- 
vă la încheieturi, alea da, sunt fine şi foarte reuşite... Ei, 
gata, vă las. Eu mă duc să mă aşez un pic, abia mă mai ţin 
picioarele. 

Claude ridicase capul şi trăgea cu urechea. Un zgomot 
enorm, care la început nu-l frapase, se rostogolea în aer 
într-un vacarm continuu: era ca vuietul furtunii ce 
potopeşte ţărmul, bubuitul unui asalt neobosit, 
rostogolindu-se la infinit. 

— la stai! şopti el, ce-o fi oare? 

— Ei, zise Bongrand care se depărta, o fi mulţimea, sus, în 
săli. 

Şi cei doi tineri, după ce străbătură grădina, urcară la 
Salonul celor Refuzaţi. 

Salonul era frumos amenajat, nici tablourile admise nu 
fuseseră mai somptuos instalate: draperii înalte din 
tapiserie veche la uşi, galerii împodobite cu serj verde, 
banchete de catifea roşie, panouri de pânză albă sub 
ferestrele din plafoane şi, în înşiruirea sălilor, prima 
impresie era de continuitate: aceleaşi rame aurii, aceleaşi 
pete vii ale pânzelor. Domnea însă acolo o veselie deosebită, 
o izbucnire de tinereţe de care nu-ţi dădeai bine seama de 
la început. Mulțimea, de pe acum compactă, sporea din 
clipă în clipă, căci lumea pleca de la Salonul Oficial şi se 
îndrepta grăbită încoace, biciuită de curiozitate. Împinsă de 
dorinţa de a judeca pe judecători, distrându-se încă din 
prag de certitudinea că avea să vadă lucruri teribil de 
nostime. Era foarte cald, o pulbere fină se ridica din podea, 
aveai cu siguranţă să te sufoci către ora patru. 

— Drace! zise Sandoz, făcându-şi loc cu coatele, n-o să ne 
fie prea uşor să cotrobăim pe acolo şi să-ţi găsim tabloul. 


Se grăbea, mânat de o fraternitate febrilă. Nu trăia în ziua 
aceea decât pentru opera şi gloria vechiului său prieten. 

— Lasă! zise Claude, ajungem noi la el! N-o să zboare 
tabloul meu! 

El, dimpotrivă, se prefăcea că nu se grăbeşte, în ciuda 
dorinţei copleşitoare de a alerga într-acolo. Ridicând capul, 
privea. Curând, ameţit de vuietul puternic al mulţimii; 
distinse râsete uşoare, discrete încă pe care le acopereau 
tropăitul paşilor şi zumzetul conversaţiilor. În faţa unor 
pânze, vizitatorii glumeau. Asta îl îngrijora, căci era de o 
credulitate şi de o sensibilitate feminină, dincolo de 
asprimile lui revoluţionare, şi se aştepta mereu să fie 
martirizat; era mereu încremenit, mereu sângerând, când 
se vedea respins sau batjocorit. Murmură: 

— Dar veseli mai sunt, pe aici! 

— Drace! au şi de ce, remarcă Sandoz. Ia priveşte 
mârţoagele astea extravagante. 

Dar în clipa aceea, cum ei mai zăboveau în prima sală, 
Fagerolles, fără să-i fi zărit, dădu peste dânşii. Avu o 
tresărire, contrariat fără îndoială de această întâlnire. De 
altfel îşi reveni imediat, foarte amabil. 

— Ia te uită! La voi mă gândeam... sunt aici de vreo oră. 

— Nu ştii unde or fi pus tabloul lui Claude? întrebă 
Sandoz. 

Fagerolles, care stătuse douăzeci de minute proptit în faţa 
tabloului, studiindu-l şi studiind şi impresia publicului, 
răspunse fără cea mai mică ezitare: 

— Nu ştiu... Hai să-l căutăm împreună, vreţi? 

Şi li se alătură. $Şmecherul părea să nu mai aibă apucături 
de golan, era corect îmbrăcat, veşnic de o ironie 
muşcătoare faţă de toată lumea, dar cu buzele strânse, cu 
expresia serioasă a unui băiat care vrea să parvină. Adăugă, 
pe un ton convins: 

— Mie unul îmi pare foarte rău că n-am trimis nimic anul 
ăsta! Aş fi şi eu acum alături de voi, aş avea şi eu partea 


mea de succes... Sunt aici nişte chestii nemaipomenite, 
băieţi! la priviţi, de exemplu, la caii ăştia... 

Şi le arătă pânza cea mare în faţa căreia mulţimea se 
aduna râzând. Se zicea că este opera unui fost veterinar - 
nişte cai în mărime naturală zbenguindu-se pe o pajişte, dar 
nişte cai fantastici, albaştri, violeţi şi trandafirii, a căror 
uluitoare anatomie străpungea pielea. 

— la ascultă, ce-ar fi să nu-ţi baţi joc de noi! declară 
Claude, bănuitor. 

Fagerolles se prefăcu entuziast. 

— Cum, dar e plin de calităţi! Se pricepe omul la cai, nu 
glumă! E adevărat că pictează ca un dobitoc. Dar ce 
importanţă are, de vreme ce e original şi aduce un 
document? 

Chipul lui ca de fată rămânea grav. Numai în adâncul 
ochilor de culoare deschisă sclipea o scânteie galbenă; 
batjocoritoare. Şi adăugă apoi o aluzie răutăcioasă, pe care 
numai el putea s-o savureze: 

— Ei, poftim! dacă ai să te laşi influenţat de toţi imbecilii 
care râd, ai să mai vezi tu mulţi alţii, pe ziua de azi! 

Cei trei prieteni, care porniseră iar la drum, înaintau 
grozav de anevoios prin şuvoiul de oameni. Intrând în cea 
de a doua sală, examinară pereţii dintr-o privire; dar tabloul 
căutat nu se afla acolo. O văzură însă pe Ilrma Becot, la 
braţul lui Gagniere, lipiţi amândoi de o galerie, el 
examinând o pânză mică, iar ea, încântată de îmbulzeală, 
îndreptându-şi obrăjorul trandafiriu şi zâmbitor spre lumea 
care trecea. 

— Cum, întrebă Sandoz mirat, acum s-a încurcat cu 
Gagniere? 

— O, nu-i decât o toană, explică Fagerolles cu un aer 
liniştit. O poveste foarte nostimă... Ştii că cineva i-a mobilat 
de curând un apartament foarte şic; da, da, tinerelul ăla 
cretin care-i marchiz şi despre care se vorbeşte în toate 
ziarele, vă amintiţi? $mechera asta o să ajungă departe, eu 
am spus-o totdeauna!... Dar pe ea degeaba o bagi în paturi 


auguste, o apucă turbarea după paturile de rând. Şi în 
unele seri îi trebuie musai cămăruţa unui pictor. Şi uite aşa, 
a lăsat totul baltă şi a picat la cafeneaua Baudequin, 
duminică noaptea pe la unu. Noi tocmai plecasem şi nu l-a 
mai găsit decât pe Gagniere, care dormea cu nasul în 
halbă... Aşa că l-a înhăţat pe Gagniere. 

Irma îi zărise şi le făcea de departe gesturi drăgăstoase. 
Trebuiră să se apropie. Când Gagniere se întoarse, nu păru 
deloc surprins să dea de ei acolo. Cu părul spălăcit, cu 
chipul spân, părea şi mai sfrijit ca de obicei. 

— E nemaipomenit, şopti el. 

— Ce? întrebă Fagerolles. 

— Uite o adevărată capodoperă... Şi cinstită şi naivă şi 
convinsă. 

Şi arăta înspre pânza minusculă care-l absorbise, o pânză 
absolut copilărească, pe care şi un puşti de patru ani ar fi 
putut s-o picteze: o căsuţă mică, la marginea unui drumeag, 
un copac mic alături, totul strâmb, brăzdat de linii negre şi 
fără a uita bineînţeles tirbuşonul de fum care ieşea pe coş. 

Claude păru enervat, în timp ce Fagerolles repeta 
flegmatic: 

— Foarte subtil, da foarte subtil... Dar tabloul tău, 
Gagniere, unde e? 

— Tabloul meu? Acolo. 

Într-adevăr, pânza trimisă de el se afla tocmai lângă 
micuța capodoperă. Era un peisaj de un cenugşiu deschis, un 
mal al Senei, pictat cu îngrijire, în nuanţe frumoase, deşi 
puţin cam greoaie şi de un echilibru perfect, fără nicio 
brutalitate revoluţionară. 

— Dar tâmpiţi mai sunt că l-au refuzat! zise Claude, care 
se apropiase cu interes. Şi pentru ce, vă întreb, pentru ce? 

Într-adevăr niciun motiv nu explica refuzul juriului. 

— Pentru că e realist, zise Fagerolles, pe un ton atât de 
tăios, că nu se putea şti dacă-şi bătea joc de juriu sau de 
tablou. 


Între timp Irma, de care nu se ocupa nimeni, îl privea fix 
pe Claude, cu surâsul inconştient pe care i-l stârnea 
sălbăticia stângace a acestui nătăfleţ. Când te gândeşti că 
nici măcar nu-i venise ideea de a o revedea! îl găsea foarte 
schimbat, caraghios, deloc în avantajul lui în ziua aceea, 
zbârlit şi cu obrazul răvăşit ca după o boală grea. Şi 
mâhnită de lipsa lui de atenţie, îi atinse braţul cu un gest 
familiar. 

— Ia uită-te, acolo în faţa noastră, nu e unul dintre 
prietenii dumitale care te caută? 

Era Dubuche, pe care-l cunoştea, pentru că îl întâlnise o 
dată la cafeneaua Baudequin. El despica anevoie mulţimea, 
cu ochii pierduţi peste valul de capete. Dar, deodată, tocmai 
în clipa când Claude gesticula, încercând să se facă văzut, 
celălalt îi întoarse spatele şi salută foarte ceremonios un 
grup de trei persoane: tatăl - mic şi gras, cu chipul 
congestionat de un sânge prea fierbinte, mama foarte 
slabă, galbenă ca ceara, roasă de anemie, şi fiica, atât de 
plăpândă la cei optsprezece ani ai ei, încât era slabă şi 
sfrijită ca o copilă. 

— E-n regulă, murmură pictorul, l-au înhăţat... Ce lume 
scârboasă frecventează şi caraghiosul ăsta! Unde o fi 
pescuit asemenea orori? 

Gagniere răspunse liniştit că îi ştie după nume. Margaillan 
- tatăl, posesor a vreo cinci sau şase milioane, avea în 
antrepriză o serie de construcţii; făcuse avere în lucrări de 
mare anvergură: bulevarde întregi din Paris erau construite 
de el. Fără îndoială că Dubuche intrase în legătură cu 
dânsul prin vreunul dintre arhitecţii cărora le refăcea 
planurile. 

Dar Sandoz, pe care slăbiciunea fetei îl umplea de milă, o 
etichetă dintr-o vorbă: 

— Vai, ce mâţă jigărită! Ce jale! 

— Ia mai dă-l încolo! declară Claude cu ferocitate, poartă 
toţi înscrise pe faţă crimele burgheziei, duhnesc a scrofule 
şi a prostie. Aşa le trebuie... Poftim! Trădătorul o şterge cu 


ei. Ce ruşine, un arhitect! Călătorie sprâncenată, să vină el 
să ne caute! 

Dubuche, care nu-şi zărise prietenii, oferea tocmai braţul 
mamei şi pornea alături de ei, explicându-le tablourile, cu 
gesturi pline de o amabilitate exagerată. 

— Să ne vedem de treabă mai departe, zise Fagerolles. Şi, 
adresându-i-se lui Gagniere: 

— Tu n-ai idee unde au vârât pânza lui Claude? 

— Nu, şi eu o căutam... Vin cu voi. 

Şi îi însoţi, uitând-o pe Irma Becot lângă galerie. De fapt, 
ea fusese cea căreia i se năzărise să viziteze salonul la 
braţul lui. Şi el avea atât de puţin obiceiul de a se plimba 
astfel cu o femeie, încât o pierdea fără încetare pe drum, 
uimit de a o regăsi mereu alături de el, nemaiştiind nici cum 
şi nici de ce erau împreună. Ea alergă spre el şi-l luă din 
nou de braţ, pentru a iurma pe Claude, care trecuse într-o 
altă sală, cu Fagerolles şi Sandoz. 

Atunci, începură să rătăcească toţi cinci, adulmecând, 
când despărțiți de un val, când reuniți de un altul, purtaţi 
de curent. O oroare de a lui Chaîne îi opri, un Christ 
iertând-o pe femeia păcătoasă, siluete uscate, sculptate în 
lemn, ale căror contururi osoase dădeau pielii o nuanţă 
violacee şi mohorâtă. Alături însă admirară un studiu foarte 
frumos: o femeie, văzută din spate, cu şolduri proeminente 
şi capul întors. De-a lungul pereţilor vedeai astfel un 
amestec de minunat şi execrabil, un amestec din toate 
genurile, ramoliţii şcolii istorice laolaltă cu tinerii trăsniţi ai 
realismului, sau prostănacii rămaşi anonimi, laolaltă cu 
fanfaronii originalității, o Jezabel moartă, care părea că 
putrezise în fundul pivniţelor de la Şcoala de Bele-Arte, 
alături de Doamna în alb, curioasă viziune a unui ochi de 
mare artist, un Păstor enorm privind marea - parabolă - în 
faţa unei pânze mici, nişte spanioli jucându-se cu mingea, o 
izbucnire de lumină, de o splendidă intensitate. Pentru ca 
execrabilul să fie complet, nu lipseau nici tablourile militare 
cu soldaţi de plumb, nici Antichitatea lividă, nici Evul Mediu 


brăzdat de bitum. Dar, din acest ansamblu incoerent, din 
peisaje mai ales, pictate aproape toate într-o notă sinceră şi 
exactă, din portrete, cele mai multe de o factură foarte 
interesantă, se ridica o aromă intensă de tinereţe, de curaj 
şi de pasiune. Chiar dacă în Salonul oficial erau mai puţine 
pânze proaste, media lor era cu siguranţă mai banală şi mai 
mediocră. Te simţeai aici ca într-o bătălie, o bătălie veselă, 
purtată cu entuziasm, când se ivesc zorii, şi trâmbiţele te 
îndeamnă să porneşti împotriva duşmanului, cu 
certitudinea că până la apusul soarelui îl vei birui. 

Claude, înviorat de acest suflu de luptă, se însufleţea; se 
supăra, asculta cum se ridică râsetele publicului, cu aerul 
provocator cu care ar fi auzit şuieratul gloanţelor. Discrete 
la intrare, hohotele sporeau acum pe măsură ce se înainta. 
În cea de a treia sală femeile nu şi le mai stăpâneau în 
batiste, iar bărbaţilor li se umflau burţile de râs. Era 
hilaritatea contagioasă a unei mulţimi venite să se distreze, 
stârnindu-se puţin câte puţin, izbucnind din te miri ce, 
înveselită şi de lucrurile frumoase şi de cele detestabile. Se 
râdea mai puţin în faţa Christului lui Chaîne decât în faţa 
studiului cu femeia a cărei crupă proeminentă, neîncăpând 
aproape pe pânză, părea de un comic extraordinar. Şi 
Doamna în alb amuza lumea: îşi dădeau coate; chicoteau, în 
permanenţă se afla în faţa tabloului un grup de vizitatori cu 
gura până la urechi. Şi fiecare pânză îşi avea succesul ei, 
oamenii se strigau de departe pentru a-şi arăta câte una 
mai grozavă, în permanenţă vorbe de duh treceau din gură 
în gură; până într-atât, încât Claude, intrând în a patra sală, 
fu pe punctul de a pălmui pe o doamnă bătrână, al cărei 
cotcodăcit îl exaspera. 

— Ce dobitoci! spuse el întorcându-se spre ceilalţi. Nu? Îţi 
vine să le zvârli cu capodopere în cap! 

Sandoz se înflăcărase şi el; iar Fagerolles continua să 
laude, cu voce tare, cele mai oribile picturi, ceea ce le 
sporea veselia; în timp ce Gagniere, năucit de îmbulzeală, o 


trăgea după el pe Irma, încântată, ale cărei fuste se 
înfăşuraţi de picioarele tuturor bărbaţilor. 

Deodată, în faţa lor se ivi Jory. Nasul lui mare şi 
trandafiriu, chipul bălai de băiat frumos, strălucea. Despica 
hotărât mulţimea şi gesticula, exulta ca de un triumf 
personal. De îndată ce-l zări pe Claude, strigă: 

— Ah, tu eşti, în sfârşit! De o oră te tot caut... Un succes, 
bătrâne, dar ce succes! 

— Ce succes? 

— Succesul tabloului tău!... Vino, trebuie să-ţi arăt şi ţie. 
Zău, ai să vezi, e colosal! 

Claude păli, sugrumat de o bucurie adâncă, în timp ce se 
prefăcea că primeşte vestea cu nepăsare. Vorbele lui 
Bongrand îi reveniră în minte, se gândi că are geniu. 

— Ei, bună ziua! continua Jory, dând mâna cu ceilalţi. 

Şi, calmi, el, Fagerolles şi Gagniere o înconjurară pe Irma 
care le zâmbea; un fel de partaj inocent, în familie cum 
zicea ea însăşi. 

— La urma urmei unde e tabloul? întrebă Sandoz 
nerăbdător. Du-ne acolo. 

Jory o porni în frunte şi ceilalţi îl urmară. Trebuiră să-şi 
facă loc cu pumnii în faţa uşii de la ultima sală, ca să poată 
intra. Dar Claude, rămas în urmă, auzea mereu ridicându- 
se râsete, strigăte sporind, vuietul mareei care acum era în 
toi. Intrând, în sfârşit, în sală, văzu o masă enormă, confuză, 
mişcătoare, o grămadă care se strivea în faţa tabloului. 
Toate râsetele izbucneau, creşteau şi se sfârşeau acolo. De 
tabloul lui se râdea astfel. 

— Ei? reluă Jory, triumfător, ăsta zic şi eu succes. 

Gagniere, intimidat şi ruşinat de parcă pe el l-ar fi pălmuit, 
zise: 

— Cam mult succes... Aş prefera altceva. 

— Dar prost mai eşti! reluă Jory într-un elan de convingere 
exaltată. Asta înseamnă succes!... Ce importanţă are că ei 
râd? Suntem lansați, mâine toate ziarele vor vorbi de noi. 

— Cretini! spuse Sandoz, cu vocea sugrumată de durere. 


Fagerolles tăcea, cu atitudinea dezinteresată şi demnă a 
unui prieten de-al familiei care urmează un convoi de 
înmormântare. Numai lrma rămânea zâmbitoare, i se părea 
nostim; apoi cu un gest mângâios se lipi de umărul 
pictorului huiduit şi îl tutui, şoptindu-i uşor la ureche: 

— Nu-ţi face sânge rău, micule. Astea sunt prostii, noi tot 
ne distrăm. 

Dar Claude rămăsese împietrit. Un frig de moarte îl 
cuprindea. Inima i se oprise o clipă, până într-atât de cruntă 
fusese decepţia. lar ochii lui dilataţi, atraşi şi reţinuţi de o 
forţă invincibilă, se îndreptau spre tablou, mirându-se că 
aproape nu-l recunoştea în această sală. Categoric nu mai 
era aceeaşi operă cu cea din atelierul lui. Îngălbenise sub 
lumina palidă a ecranului de pânză; şi părea în acelaşi timp 
diminuată, mai brutală şi mai frământată totodată; şi, fie din 
cauza vecinătăţii, fie a noii ambianţe, el îi vedea acum, 
dintr-o privire, toate defectele, după ce petrecuse luni de 
zile orbit în faţa ei. Din câteva trăsături o refăcea, adâncea 
planurile, mai dezmorţea vreun membru sau schimba 
valoarea vreunui ton. Domnul cu haină de catifea, era într- 
adevăr ţeapân şi prost aşezat, nu făcea două parale; doar 
mâna îi era frumoasă. În fund, cele două luptătoare, cea 
blondă şi cea brună, rămase prea mult în stadiul de schiţă, 
erau lipsite de consistenţă, interesante doar pentru un ochi 
de artist. Dar era mulţumit de copaci, de poiana însorită, iar 
în ceea ce priveşte femeia goală, femeia culcată pe iarbă, ea 
îi apărea superioară propriului său talent, ca şi cum un altul 
ar fi pictat-o şi el n-o cunoştea încă în această strălucire vie. 

Se întoarse spre Sandoz şi-i spuse simplu: 

— Au dreptate să râdă, e neterminat... Oricum însă, 
femeia e bine! Bongrand nu şi-a bătut joc de mine. 

Prietenul lui voi să-l ia de acolo, dar el se îndârjea şi 
dimpotrivă, veni şi mai aproape. Acum, că-şi judecase 
opera, asculta şi privea mulţimea. Explozia continua, 
creştea într-o gamă ascendentă de hohote de râs. Din uşă, 
el vedea gurile căscate până la urechi ale vizitatorilor, ochii 


micşoraţi, obrajii lăţiţi; auzea suflarea impetuoasă a 
bărbaţilor graşi, scârţâitul ruginit al celor slabi, dominați de 
micile flaute ascuţite ale femeilor ce râdeau. În faţă, lângă 
galerie, nişte tineri chicoteau, de parcă i-ar fi gădilat 
cineva. O doamnă se trântise pe o banchetă, cu genunchii 
strânşi, înăbuşindu-se, străduindu-se, cu nasul în batistă, să 
nu-şi piardă respiraţia. Vestea despre acest tablou atât de 
nostim se răspândea, o mulţime de oameni năvăleau din 
cele patru colţuri ale Salonului, şi se îmbulzeau, de teamă 
să nu piardă spectacolul. „— Unde anume? — Uite-acolo! — 
Tii, ce mai năzbâtie!” Şi vorbele de duh curgeau mai vârtos 
decât în altă parte, veselia le era stârnită mai ales de 
subiect: nu înțelegeau, totul li se părea smintit, de un 
caraghioslâc să te îmbolnăvească, nu alta: „Vezi, doamnei îi 
e prea cald în timp ce domnul şi-a pus haina de catifea, de 
teama guturaiului. — Da de unde, n-o vezi, e gata vânătă, 
domnul a pescuit-o acum dintr-o baltă şi se odihneşte la o 
oarecare distanţă, ţinându-se de nas. — Deloc politicos 
bărbatul, ar putea să ne arate şi faţa, nu numai dosul. — 
Când eu vă spun că e un pension de domnişoare la 
plimbare: ia priviţi-le pe cele două care se joacă de-a capra. 
— Ia te uită! omul a spălat rufe şi le-a dat cu albăstreală: 
cărnurile sunt albastre, copacii sunt albaştrii. Cei care nu 
râdeau, erau înfuriaţi: această albăstrire, această nouă 
notare a luminii părea o insultă. Vor permite oare ca arta să 
fie insultată? Domnii bătrâni îşi agitau bastoanele. Un 
personaj grav se retrase, ofensat, declarând nevestei lui că 
nu-i plac glumele proaste. Dar un altul, un omuleţ 
meticulos, după ce căută în catalog explicaţia tabloului, 
pentru instruirea domnişoarei de lângă el, citi cu voce tare 
titlul: în aer liber şi acesta fu reluat în jurul lui cu strigăte 
puternice şi huiduieli. Expresia circula, o repetau, o 
comentau: în aer liber, bineînţeles că în aer liber: burta la 
aer, totul la aer, ce mai aer! Agitaţia devenea acum scandal, 
mulţimea era tot mai compactă, iar feţele se congestionau 
în căldura mereu crescândă, fiecare din ele cu gura căscată 


şi expresia stupidă a ignoranţilor care-şi spun părerea 
despre pictură, emițând toată cantitatea de inepţii, de 
cugetări deplasate, de rânjete stupide şi răutăcioase, pe 
care vederea unei opere originale o poate inspira 
imbecilităţii burgheze. 

Şi, în clipa aceea, ca lovitură supremă, Claude îl văzu 
reapărând pe Dubuche, care târa după el familia 
Margaillan. De îndată ce ajunse în dreptul tabloului, 
arhitectul, jenat, cuprins de o ruşine laşă, voi să grăbească 
pasul, şi să-şi ia cunoscuţii de acolo, prefăcându-se că n-a 
zărit nici pânza şi nici pe prietenii săi. Dar antreprenorul se 
şi proţăpise pe picioarele lui scurte, holbând ochii şi 
întrebând cu glas tare, cu vocea lui puternică şi răguşită: 

— la ascultă, cine o fi caraghiosul care a făcut asta? 

Această ocară blajină, acest strigăt de parvenit milionar, 
care rezuma opinia medie, spori ilaritatea; iar bogătaşul, 
flatat de succesul obţinut, distrându-se copios pe seama 
acestei picturi bizare, începu să râdă şi el, dar cu un 
asemenea râs, atât de fără măsură, atât de sforăitor din 
adâncul pieptului său gras, încât îi domina pe ceilalţi. Era 
un fel de „aleluia”, o izbucnire finală de orgă. 

— la-o pe fiica mea de aici, spuse palida doamnă 
Margaillan la urechea lui Dubuche. 

El se repezi, o scoase de acolo pe Regine, care-şi lăsase 
pleoapele în jos; şi acum îşi desfăşura muşchii viguroşi, de 
parcă ar fi salvat această biată făptură dintr-o primejdie de 
moarte. Apoi, despărţindu-se la uşă de familia Margaillan, 
după ce-şi strânseră mâinile şi se salutară ca nişte oameni 
de lume, el se întoarse spre prietenii lui şi le spuse pe şleau 
lui Sandoz, lui Fagerolles şi lui Gagniere. 

— Ce vreţi? Nu-i vina mea... Eu l-am prevenit că publicul 
n-o să înţeleagă. Puteţi să ziceţi ce vreţi, dar e porcos, ce 
mai, e porcos! 

— L-au huiduit pe Delacroix, întrerupse Sandoz, alb de 
mânie, cu pumnii strânşi. L-au huiduit pe Courbet. Ah! 
neam duşman, stupiditate de călăi! 


Gagniere, care împărtăşea acum şi el această ranchiună 
de artist, se înfurie, amintindu-şi cât se luptase în fiecare 
duminică, la concertele Pasdeloup, pentru adevărata 
muzică. 

— Iar pe Wagner îl fluieră, sunt aceiaşi, îi recunosc. Uite-l, 
de exemplu, pe grasul de colo... 

A fost nevoie ca Jory să-l oprească. El unul ar fi stârnit 
mulţimea. Tot repeta că era nemaipomenit, că asta era o 
publicitate în valoare de o sută de mii de franci. Irma, de 
care iar uitase, întâlnise în mulţime doi prieteni de-ai ei, doi 
tineri bursieri care erau dintre zeflemitorii cei mai îndârijiţi 
şi pe care acum îi tot dăscălea, lovindu-i peste degete şi 
obligându-i să li se pară tabloul foarte reuşit. 

Doar Fagerolles nu deschisese gura. Examina mereu 
pânza şi arunca priviri asupra publicului. Cu flerul lui de 
parizian şi conştiinţa suplă a omului abil, îşi dădea seama de 
neînțelegere şi, în mod nedesluşit, simţea de pe acum ce 
anume lipsea pentru ca această pictură să-i cucerească pe 
toţi; probabil câteva mici înşelăciuni, unele atenuări, o 
aranjare a subiectului, o îndulcire a facturii. Influenţa pe 
care Claude o avusese asupra lui persista: era pătruns de 
ea, marcat pentru totdeauna. Atâta doar că i se părea 
curată nebunie să expui un asemenea tablou. Nu erao 
stupiditate să crezi în inteligenţa publicului? La ce bun 
această femeie goală cu acest domn îmbrăcat? Ce însemnau 
cele două luptătoare din fund? Şi pe lângă asta, calităţi de 
adevărat maestru, o pânză cum nu se afla alta în tot 
Salonul. Un mare dispreţ îl cuprinse pentru pictorul acesta 
admirabil înzestrat, care făcea să râdă tot Parisul, de parcă 
ar fi fost cel din urmă mâzgălitor. 

Dispreţul acesta deveni atât de puternic, încât nu-l mai 
putu ascunde. Şi spuse, într-un acces de nestăpânită 
sinceritate: 

— Ascultă, băiete, tu eşti de vină, singur ţi-ai făcut-o. 

Claude, în tăcere, întorcându-şi ochii de la mulţime, îl 
privi. Se ţinea bine, palid numai sub cascada de râsete, cu 


buzele agitate de un uşor tic nervos: nimeni nu-l cunoştea, 
doar opera lui era pălmuită. Apoi se uită din nou la tablou, 
şi după aceea parcurse încet, cu privirile, celelalte pânze 
din Salon. În această prăbuşire a iluziilor lui, în durerea vie 
a orgoliului rănit, un suflu de curaj, un freamăt de sănătate 
şi de ingenuitate se ridica din toată această pictură, atât de 
veselă şi de curajoasă, luând cu asalt antica rutină, cu o 
pasiune atât de năvalnică. Se simţea consolat şi reconfortat, 
fără remuşcări şi fără mâhnire, îndemnat numai să 
scandalizeze publicul şi mai tare. Desigur, stăruiau acolo 
multe stângăcii, multe eforturi puerile, dar ce frumos ton de 
ansamblu, ce val de lumină se adusese, o lumină de un 
cenuşiu argintat, fină, difuză, înveselită de toate reflexele 
jucăuşe ale plein-airului... Era ca o fereastră brusc deschisă 
în vechea bucătărie cu bitum, în sosurile răscoapte ale 
tradiţiei, şi soarele intra prin ea, iar zidurile râdeau de 
această dimineaţă de primăvară. Nota limpede din tabloul 
său; albastrul de care lumea îşi bătea joc, strălucea printre 
celelalte. Nu erau oare zorii aşteptaţi, o nouă zi care 
începea pentru artă? Zări un critic care se opri fără să 
râdă, apoi pictori celebri, părând surprinşi şi gravi, îl zări 
pe taica Malgras, foarte murdar, examinând tablourile unul 
după altul, cu aerul lui de cunoscător rafinat, oprindu-se la 
al său, nemişcat şi absorbit. Atunci se întoarse spre 
Fagerolles şi-l ului cu un răspuns întârziat: 

— Fiecare e prost cum poate şi e de presupus că eu prost 
am să rămân... Cu atât mai bine pentru tine, dacă nu eşti. 

Imediat, Fagerolles îl bătu pe umăr ca un prieten care 
glumeşte şi Claude îl lăsă pe Sandoz să-l ia de braţ. În 
sfârşit, îl scoaseră de acolo, întreg grupul părăsi Salonul 
Refuzaţilor, hotărându-se să treacă prin sala de arhitectură, 
căci de vreo câteva momente Dubuche, căruia îi fusese 
acceptat un proiect de muzeu, nu-şi mai găsea astâmpăr şi 
îi implora, cu o privire atât de umilă, încât părea greu să 
nu-i dai această satisfacţie. 


— Ei, zise vesel Jory, intrând în sală, ce gheţărie! În sfârşit 
se poate respira aici. 

Se descoperiră toţi şi-şi şterseră uşuraţi frunţile, ca şi cum 
ar fi sosit sub prospeţimea unor mari umbrare, la capătul 
unui drum lung, în plin soare.. Sala era goală. Din plafonul 
acoperit cu un panou de pânză albă cădea o lumină egală, 
dulce şi ternă, care se răsfrângea, asemeni unei ape 
încremenite de izvor în oglinda parchetului bine ceruit. Pe 
cei patru pereţi de un roşu stins proiectele, rame mari şi 
rame mici, tivite într-un albastru palid, aşterneau nuanţe 
spălăcite de acuarelă. Şi singur, absolut singur în mijlocul 
acestei pustietăţi, un domn bărbos, cufundat într-o 
contemplare profundă stătea în picioare, în faţa unui 
proiect de azil. Apărură trei doamne speriate, care 
străbătură sala cu paşi mici şi grăbiţi. 

Dubuche le arăta prietenilor lucrarea sa, explicându-le-o. 
Era o singură schiţă, reprezentând o săliţă amărâtă de 
muzeu, schiţă pe care o trimisese dintr-o grabă ambițioasă, 
în afara uzanțelor şi împotriva voinţei patronului său, care 
totuşi intervenise să-i fie primită, făcând din asta un punct 
de onoare. 

— Muzeul tău o să fie pentru tablourile Şcolii plein-air- 
ului? întrebă Fagerolles fără să râdă. 

Gagniere admira, dând din cap şi gândindu-se la altceva; 
în timp ce Claude şi Sandoz, din prietenie, examinau şi se 
interesau în mod sincer. 

— Nu-i rău, bătrâne, să ştii, zise cel dintâi. Ornamentele 
sunt încă de o tradiţie cam bastardă... Dar n-are 
importanţă, merge! 

Jory, nerăbdător, sfârşi prin a-l întrerupe. 

— Ei, ce facem, mai stăm? Simt că mă ia cu frig. 

Grupul îşi reluă mersul. Dar partea proastă era că, pentru 
a o lua pe drumul cel mai scurt, trebuiau să străbată tot 
Salonul Oficial; şi se resemnară, în ciuda jurământului pe 
care-l făcuseră de a nu călca acolo, în chip de protest. 
Străpungând mulţimea, înaintând ţepeni, ei străbătură şirul 


sălilor, aruncând în stânga şi în dreapta priviri indignate. 
Nu mai era scandalul vesel din Salonul lor, tonurile 
luminoase, strălucirea exagerată a soarelui. Rame aurii 
pline de umbre se înşiruiau, obiecte ţepene şi negre, 
goliciuni de atelier îngălbenite în lumini de pivnițe, tot 
hoitul clasic, istoria, genul, peisajul, confundate laolaltă în 
fundul aceluiaşi catran convenţional. O mediocritate 
uniformă mustea din aceste opere, jegul noroios al tonului 
care le caracteriza, în ţinuta corectă a unei arte cu sânge 
sărac şi degenerat. Şi se grăbeau, alergând, ca să scape de 
această domnie, actuală încă, a bitumului, condamnând în 
bloc totul, în trufaşa lor nedreptate de sectari, strigând că 
acolo nu era nimic, nimic, nimic! 

În sfârşit scăpară din acel loc şi tocmai coborau spre 
grădină, când se întâlniră cu Mahoudeau şi cu Chaîne. Cel 
dintâi se aruncă în braţele lui Claude. 

— Vai, dragul meu, ce mai temperament în tabloul tău! 

La care, pictorul o lăudă pe Culegătoarea de struguri. 

— Las” că şi tu, le-ai trântit o bucată pe cinste! 

Dar văzându-l pe Chaiîne, căruia nimeni nu-i vorbea despre 
realizarea lui - Femeia adulteră, şi care rătăcea tăcut, se 
înduioşă. Găsea o melancolie profundă în pictura 
mizerabilă, în viaţa ratată a acestui ţăran, victimă a 
admiraţiilor burgheze. Totdeauna îi dăruia bucuria unui 
elogiu. Îl scutură prietenos şi strigă: 

— Şi drăcia aia a ta e foarte reuşită... Ei, băiete, văd că 
desenul nu te sperie! 

— Nu, categoric că nu! declară Chaîne, al cărui chip se 
împurpurase de vanitate, sub mărăcinişul negru al bărbii. 

Mahoudeau şi cu el se alăturară grupului; cel dintâi îi 
întrebă pe ceilalţi dacă văzuseră Semănătorul lui 
Chambouvard. Era ceva nemaipomenit, de fapt singura 
sculptură din Salon. Toţi îl urmară în grădina pe care acum 
mulţimea o năpădea. 

— Ia te uită! reluă Mahoudeau, oprindu-se în mijlocul aleii 
centrale. Chambouvard e chiar în faţa Semănătorului său. 


Într-adevăr se afla acolo un bărbat obez, înfipt puternic pe 
picioarele lui solide şi admirându-se. Cu capul între umeri, 
avea chipul lătăreţ şi frumos al unui idol hindus. Se zicea că 
e fiul unui veterinar de lângă Amiens. La patruzeci şi cinci 
de ani, era autorul a vreo douăzeci de capodopere, statui 
simple şi vii, carne cu adevărat modernă, plămădită de un 
meseriaş de geniu, fără rafinament; şi asta cum îi venea, la 
întâmplare, dăruindu-şi operele precum câmpul roada, într- 
o zi bună, a doua zi proastă, ignorând în mod total ceea ce 
crea. Împingea lipsa de simţ critic până în a nu face 
deosebire între odraslele cele mai glorioase ale mâinilor 
sale şi pocitaniile oribile pe care le rasolea uneori. Fără 
febră nervoasă şi fără vreo îndoială, mereu solid şi convins, 
avea orgoliul unui zeu. 

— Uluitor, Semănătorul! şopti Claude, ce construcţie, ce 
mişcare! 

Fagerolles, care nu privise statuia, se distra grozav pe 
seama marelui om şi a şiragului de tineri discipoli, cu gura 
căscată, pe care îi târa în mod obişnuit după el. 

— Ia priveşte-i, ai zice că iau sfânta cuminecătură, pe 
cinstea mea! Iar el, ce mutră de brută transfigurată în 
contemplarea propriului buric! 

Singur şi foarte la largul lui, în mijlocul curiozităţii 
generale, Chambouvard se tot minuna, cu aerul topit al 
omului care se miră de a fi odrăslit asemenea operă. Părea 
că o vede pentru prima dată şi nu-şi mai revenea. Apoi, o 
încântare îi inundă faţa lată, clătină din cap şi izbucni într- 
un râs blând şi irezistibil, repetând de vreo zece ori la şir: 

— Are haz... da, da... are haz... 

Tot şirul în urma lui se extazia, în timp ce lui nu-i venea 
altceva în minte pentru a-şi exprima adoraţia faţă de sine 
însuşi. 

Dar se produse o uşoară agitaţie. Bongrand, care se 
plimba, cu mâinile la spate, cu privirea în gol, dădu peste 
Chambouvard; şi publicul, trăgându-se la o parte, şuşotea, 
se interesa de strângerea de mână a celor doi artişti 


celebri, unul scurt şi sanguin, celălalt înalt şi fremătător. Se 
auziră cuvinte de sinceră camaraderie: „O capodoperă, ca 
de obicei! — Aiurea! Dar dumneata, nimic anul ăsta? — Nu, 
nimic. Mă odihnesc, caut. — Mare şmecher mai eşti, parcă 
eu nu ştiu că-ţi vine de la sine. — La revedere! — La 
revedere!” Iar Chambouvard, însoţit de curtea lui, se 
retrase încet prin mulţime, cu aerul unui monarh fericit că 
trăieşte; în timp ce Bongrand, care îi recunoscuse pe 
Claude şi pe prietenii lui, se apropie de ei, cu mâini febrile 
şi le arătă pe sculptor cu o mişcare nervoasă a bărbiei, 
spunând: 

— Uite unul pe care-l invidiez! Să crezi mereu că faci 
capodopere! 

Îl felicită pe Mahoudeau pentru Culegătoarei de struguri, 
fu patern cu toţi, în bonomia lui generoasă, în naturaleţea 
lui de bătrân romantic potolit, decorat. Apoi adresându-i-se 
lui Claude: 

— Ei, ce-ţi spuneam? Ai văzut, acolo, sus... lată-te şef de 
şcoală. 

— Da, răspunse Claude, mă sfâşie toţi... Dumneata eşti 
maestrul nostru al tuturor. 

Bongrand avu un gest de suferinţă vagă şi plecă spunând: 

— Fugi de aici! Nu sunt nici măcar propriul meu maestru. 

Un timp încă, grupul mai rătăci prin grădină. Se 
întoarseră s-o vadă pe Culegătoarea de struguri, când Jory 
observă că Gagniere n-o mai avea la braţ pe Irma Beâcot. 
Acesta din urmă rămase încremenit: unde dracu putuse s-o 
piardă? Dar, când Fagerolles îi povesti că se pierduse în 
mulţime cu doi domni, se linişti; şi îi urmă pe ceilalţi, mai 
vesel, uşurat de norocul care dăduse peste el. 

Acum nu se circula decât cu greu. Toate băncile erau luate 
cu asalt, grupuri întregi blocau aleile, în care mersul lent al 
plimbăreţilor înceta, sporind fără încetare în jurul statuilor 
de bronz şi de marmoră care aveau succes. De la bufetul 
aglomerat ieşea un murmur puternic, un zgomot de 
farfurioare şi de linguriţe care se adăuga freamătului viu al 


sălii imense. Vrăbiile urcaseră din nou în pădurea schelelor 
de fontă, li se auzeau ţipetele ascuţite; ciripitul cu care 
salutau apusul soarelui, prin geamurile calde. Era 
zăpuşeală, nu se simţea nicio adiere, domnea o căldură 
umedă de seră, amestecată cu un miros de brazdă proaspăt 
întoarsă. Şi dominând hula din grădină; vacarmul din sălile 
de la etaj, tropotul paşilor pe planşeul de fier se auzea 
mereu, cu vuietul lui de furtună ce mătură coasta. 

Claude, care desluşea limpede acest tumult aprig, sfârşi 
prin a nu-l mai avea decât pe el în urechi, dezlănţuit şi 
asurzitor. Erau veseliile acelei mulţimi, ale cărei huiduieli şi 
râsete suflau ca un uragan peste tabloul său. Avu un gest de 
enervare. Strigă: 

— Ei, dar ce naiba facem aici? Eu nu iau nimic de la bufet, 
pute a Institut... la hai să bem o halbă afară, ce ziceţi? 

leşiră cu toţii, frânţi de oboseală, cu obrazul tras şi cu o 
expresie dispreţuitoare. Afară îi aştepta natura generoasă, 
aerul primăvăratic pe care-l aspirară zgomotos şi cu nesaţ. 
Tocmai bătea ora patru, un soare oblic se aşternea pe 
Champs-Elysees; şi totul scânteia, caleştile în rânduri 
strânse, frunzişul fraged din copaci, jerbele ţâşnitoare din 
bazine, care-şi luau zborul, asemeni unei pulberi de aur. 
Coborâră, în pas de plimbare, apoi şovăiră şi se aciuiră, în 
cele din urmă, într-o cafenea mică, „Le Pavilion de la 
Concorde”, pe stânga, înainte de a intra în piaţă. Sala era 
atât de îngustă, încât se instalară pe marginea aleii laterale, 
în ciuda răcorii umede ce se lăsa din bolta foarte deasă de 
frunziş. Dar, dincolo de cele patru şiruri de castani, de 
această dungă de umbră verzuie, aveau în faţa lor 
bulevardul însorit, vedeau trecând Parisul ca într-un nimb, 
trăsurile cu roţi scânteietoare ca nişte aştri, omnibuzele 
galbene şi mari, mai aurite decât nişte care de triumf, 
călăreţi ale căror şei păreau să răspândească scântei, şi 
pietoni care se transfigurau şi străluceau în lumină. 

Şi, aşezat vreme de aproape trei ceasuri în faţa halbei pe 
care n-o golise, Claude vorbi, discută, cuprins de o febră 


crescândă, cu trupul frânt şi capul plin de toată pictura pe 
care o văzuse. Era obişnuita ieşire de la Salon, laolaltă cu 
prietenii, dar, în anul acela discuţia devenea şi mai 
pasionantă, datorită măsurii liberale luate de împărat: un 
val mereu crescând de teorii, o beţie de opinii extreme care 
împleticea limbile, toată pasiunea pentru artă care era focul 
tinereţii lor. 

— Ei şi ce? striga el, dacă publicul râde, publicul trebuie 
educat. În fond, este o victorie. Scoate-i vreo două sute de 
pânze groteşti, şi Salonul nostru îl bate pe al lor. Noi avem 
curajul şi îndrăzneala, noi suntem viitorul... Da; da... o să 
vedeţi că mai târziu, Salonul nostru o să-l dea gata pe al lor. 
Vom intra în el ca nişte cuceritori, lovindu-l cu capodoperele 
noastre. N-ai decât să râzi, Paris dobitoc, râzi înainte de a 
ne cădea la picioare! 

Şi, întrerupându-se, el arătă cu un gest profetic şoseaua 
triumfală pe care se rostogoleau la soare luxul şi bucuria 
oraşului. Gestul său se lărgea, cobora până în piaţa 
Concorde, ce se desfăşura ca o eşarfă sub copaci: zăreai de 
aici una dintre fântânile ale căror ape şiroiau, o porţiune 
din balustradele ce se pierdeau în depărtare şi două din 
statui, Rouen, cu mamelele-i gigantice, Lille, care-şi întinde 
enormitatea piciorului gol. 

— Plein-air-ul îi distrează! reluă el. Fie! dacă aşa vor, plein- 
air-ul, şcoala plein-air-ul ui!... Ce ziceţi? asta era între noi, 
nu exista până ieri, în afară de câţiva pictori. Şi acum iată-i 
că lansează expresia, ei sunt cei care întemeiază noua 
şcoală... Eu unul sunt de acord. Hai să-i zicem şcoala plein- 
airului!... 

Jory se tot bătea cu palmele pe coapse. 

— Nu-ţi spuneam eu! Eram sigur, cu articolele mele, că o 
să-i oblig să muşte din momeală, cretinii! Să vezi acum ce-o 
să-i mai înnebunim! 

Şi Mahoudeau preamărea victoria, aducând mereu vorba 
despre Culegătoarea lui, ale cărei îndrăzneli i le explica lui 
Chaîne împietrit în tăcere, singurul care-l asculta, în vreme 


ce Gagniere, cu atitudinea ţeapănă a timizilor dezlănţuiţi în 
materie de teorie pură, ameninţa să ghilotineze Institutul; 
iar Sandoz, cu simpatia înflăcărată a muncitorului şi 
Dubuche, cedând contagiunii prieteniilor sale 
revoluţionare, loveau exasperaţi în masă, înghițind Parisul 
cu fiecare sorbitura de bere. Fagerolles, foarte calm, se 
mulțumea să zâmbească. Îi urmase din amuzament, din 
plăcerea ciudată pe care o găsea în a-şi împinge tovarăşii la 
farse ce se sfârşeau prost. În timp ce le stimula spiritul de 
revoltă, lua tocmai ferma hotărâre de a se strădui de acum 
încolo pentru a obţine premiul Romeil'7b31'7d; ziua aceea îl 
hotărâse, i se părea idiot să-şi compromită mai departe 
talentul. 

Soarele cobora spre orizont; acum vedeai de peste tot 
şirul de trăsuri ce veneau dinspre Bois de Boulogne, în 
aurul pălit al apusului. leşirea de la Salon părea că se 
sfârşise, acum se scurgea un şir întreg, domni cu mutre de 
critici, având fiecare un catalog sub braţ. 

Brusc, Gagniere se entuziasmă. 

— Nu mai departe Courajod, omul care a inventat peisajul! 
I-aţi văzut Balta din Gagny la Luxemburg? 

— O minunăţie! - strigă Claude. Sunt treizeci de ani de 
când e făcută, şi de atunci nimeni n-a mai dat ceva atât de 
serios... Oare de ce or fi lăsând-o la Luxemburg? Aşa ceva 
ar trebui să fie la Luvru. 

— Bine, dar Courajod n-a murit, zise Fagerolles. 

— Cum! Courajod n-a murit? Nimeni nu-l mai vede; nimeni 
nu mai vorbeşte de el. 

Fu o adevărată stupoare când Fagerolles afirmă că 
maestrul peisagist, în vârstă de şaptezeci de ani, trăia 
undeva, în cartierul Montmartre, retras într-o căsuţă, 
înconjurat de găini, de rațe şi de câini. Aşa-şi 
supravieţuieşte omul; există şi melancolia artiştilor bătrâni, 
dispăruţi înainte de moarte. Tăceau toţi, scuturaţi de un 
fior, când îl zăriră pe Bongrand trecând la braţul unui 
prieten; avea chipul congestionat şi gesturi neliniştite când 


îi salută; şi aproape, chiar în spatele lui, apăru în mijlocul 
discipolilor săi Chambouvard, care râdea foarte tare şi 
călca apăsat, ca un stăpân absolut, sigur de eternitate. 

— Ce-i? O ştergi? îl întrebă Mahoudeau pe Chaiîne care se 
ridica. 

Celălalt îngăimă în barbă nişte cuvinte nedesluşite; apoi 
plecă, după ce dădu mâna cu fiecare. 

— Să ştii că iar se duce la moaşa aia a ta, îi spuse Jory lui 
Mahoudeau. Da, da, aia cu magazinul de ierburi care put. 
Pe onoarea mea! Am văzut eu cum îi sticleau ochii dintr- 
odată; l-a apucat precum durerea de măsele; şi acum uite-l 
cum aleargă într-acolo. 

Sculptorul dădu din umeri, în mijlocul râsetelor. 

Dar Claude n-auzea. Acum îl dăscălea pe Dubuche în 
materie de arhitectură. Fără îndoială că sala aia de muzeu 
nu era rea; atâta doar că nu aducea nimic nou, regăseai în 
ea un fel de mozaic minuţios alcătuit din formulele Şcolii. 
Oare artele nu înaintau toate în acelaşi pas? Oare evoluţia 
care transforma literatura, pictura, până şi muzica, n-avea 
să reînnoiască şi arhitectura? Dacă îi era dat arhitecturii 
vreunui secol să aibă un stil al ei; era fără îndoială celei a 
secolului în care se va intra curând, un secol nou, un teren 
măturat, gata pentru orice reconstrucţie, un câmp proaspăt 
însămânţat, în care va creşte un nou popor. Jos cu templele 
greceşti care nu mai au nicio rațiune de a fi în mijlocul 
societăţii zilelor noastre! Jos cu catedralele gotice, din 
moment ce credinţa în legende apusese! Jos cu colonadele 
fine, cu dantelăriile măiestrite ale Renaşterii, această 
împrospătare a antichităţii grefată pe Evul Mediu, 
giuvaieruri de artă, în care democraţia noastră nu are cum 
să-şi găsească locul! Şi el voia, cerea, cu gesturi violente, 
formula arhitecturală a acestei democraţii, opera de piatră 
care o va exprima, edificiul în care va fi la ea acasă, acel 
ceva imens şi puternic, simplu şi mare, acel ceva care se şi 
întrezărea în gările şi halele noastre, cu eleganța solidă a 


scheletului lor de fier, dar epurat, înălţat până la frumuseţe, 
evocând grandoarea cuceririlor noastre. 

— Ei da, sigur că da, repeta Dubuche captivat de 
însufleţirea lui. Asta vreau şi eu să fac, ai să vezi odată şi 
odată. Dă-mi numai răgazul să ajung şi, când voi fi liber, ah, 
Doamne, când voi fi liber!... 

Se lăsa noaptea; în starea de excitare pasionată în care se 
afla, Claude se însufleţea din ce în ce, vădind o vervă, o 
elocinţă, pe care prietenii nu i-o cunoşteau. Toţi se 
stârniseră, ascultându-l, sfârşeau prin a se înveseli, în mod 
zgomotos, de cuvintele extraordinare pe care acesta le 
azvârlea; şi el însuşi, revenind acum asupra tabloului său, 
vorbea despre el, făcând, cu o imensă veselie, şarja 
burghezilor care priveau, imitând gama stupidă a râsetelor. 
Pe bulevardul de culoarea cenuşii nu se mai vedeau trecând 
decât umbrele câtorva trăsuri. Aleea laterală era neagră, 
un frig aspru se lăsa din copaci. Doar un cântec uitat ieşea 
dintr-un boschet de verdeață, în spatele cafenelei, vreo 
repetiţie la „Concert de H'Horloge” vocea sentimentală a 
unei fete exersând o romanţă. 

— Grozav m-au distrat imbecilii, strigă Claude într-o 
ultimă izbucnire. Să ştiţi că nici pentru o sută de mii de 
franci n-aş da ziua de azi! 

Tăcu, epuizat. Tuturor li se uscase cerul gurii. Se lăsă 
tăcere, tremurau toţi, în vântul îngheţat care trecea. Se 
despărţiră strângându-şi osteniţi mâna, într-un fel de 
stupoare. Dubuche lua masa în oraş, Fagerolles avea o 
întâlnire. În zadar Jory, Mahoudeau şi Gagniere voiră să-l 
ducă pe Claude la Foucart, un restaurant unde masa costa 
douăzeci şi cinci de centime. Sandoz îl şi luase de braţ, 
îngrijorat de a-l vedea atât de vesel. 

— Hai cu mine, i-am promis mamei că mă întorc. Ai să 
mănânci ceva cu noi şi o să fie foarte plăcut să încheiem 
ziua împreună. 

Coborâră cu toţii cheiul, de-a lungul Tuileriilor, strânşi 
unul într-altul ca fraţii. Dar, ajuns pe podul Saints-Peres, 


pictorul se opri brusc. 

— Cum, mă laşi? exclamă Sandoz. N-ai zis că iei masa cu 
mine? 

— Nu, mulţumesc, prea mă doare capul... Mă duc la 
culcare. 

Şi se încăpăţână în scuza lui. 

— Bine, bine, sfârşi prin a spune celălalt, zâmbind, şi aşa 
nu te mai vede omul, ai devenit misterios... Bine, bătrâne, 
du-te, nu vreau să te stingheresc. 

Claude îşi stăpâni un gest de enervare, şi, lăsându-şi 
prietenul să treacă podul, continuă să hoinărească de unul 
singur pe cheiuri. Mergea cu braţele atârnând, cu capul în 
jos, fără să vadă nimic, cu paşi mari de somnambul pe care-l 
mână instinctul. Ajuns pe Quai de Bourbon, în faţa uşii lui, 
ridică ochii, mirat că vede o trăsură oprită la marginea 
trotuarului, tăindu-i drumul. Cu acelaşi pas de automat 
intră la portăreasă ca să-şi ia cheia. 

— Păi, am dat-o doamnei, strigă ea din fundul odăiţei. 
Femeia aceea e sus. 

— Care doamnă? întrebă el buimac. 

— 'Tinerica aceea... Ştiţi dumneavoastră care... aia care 
vine mereu. 

Nu mai ştia şi, cu gândurile total învălmăşite, se hotări să 
urce. Cheia era în uşă; deschise şi apoi, fără să se 
grăbească închise uşa la loc. 

Claude rămase o clipă nemişcat. Întunericul cuprinsese 
atelierul, o umbră viorie curgea din fereastra imensă într- 
un crepuscul melancolic, care inunda obiectele. Nu mai 
distingea limpede parchetul, în care mobilele, pânzele, tot 
ceea ce zăcea prin cameră păreau a se topi, ca în apa 
stătută a unei bălți. Dar, aşezată pe marginea divanului, o 
formă întunecoasă se desprindea, încordată de aşteptare, 
înspăimântată şi disperată în agonia acelei zile. Era 
Christine, acum o recunoştea. 

Îi întinse mâinile şi şopti cu o voce joasă şi întretăiată: 


— Sunt trei ore, da, trei ore de când mă aflu aici, singură, 
ascultând... Când am ieşit de acolo, am luat o trăsură, nu 
voiam decât să trec pe aici şi să plec imediat... Dar aş fi 
rămas şi toată noaptea, nu puteam pleca fără să-ţi fi strâns 
mâna. 

Continuă, îi povesti dorinţa ei arzătoare de a vedea 
tabloul, escapada la Salon şi cum nimerise în furtuna de 
râsete şi în huiduielile acelei mulţimi. Pe dânsa o fluierau 
astfel, pe goliciunea ei scuipau aceşti oameni, goliciune a 
cărei expunere brutală în batjocura Parisului o sugrumase 
încă de la intrare. Şi, cuprinsă de o spaimă nebună, de 
suferinţă şi de ruşine, fugise de acolo, de parcă toate 
râsetele acelea s-ar fi abătut pe trupul ei gol, biciuind-o 
până la sânge. Acum însă nu se mai gândea la ea, se gândea 
numai la el, chinuită de ideea că el suferea, amplificând 
amărăciunea acestui eşec cu toată sensibilitatea ei de 
femeie, debordând de o imensă nevoie de caritate. 

— Dragul meu, nu te amări atât!... Voiam să te văd, să-ţi 
spun că sunt nişte invidioşi, că tabloul tău e foarte reuşit, că 
sunt mândră şi foarte fericită că te-am ajutat, că am 
contribuit şi eu un pic la el... 

El o asculta nemişcat cum îngâna aceste vorbe de 
afecţiune fierbinte: apoi deodată se prăbuşi, îşi lăsă capul 
pe genunchii ei, izbucnind în lacrimi. Toată starea de 
excitație din cursul după-amiezii, curajul artistului fluierat, 
veselia şi violenţa, totul se curma aici, într-o criză de lacrimi 
care-l înăbuşeau. Din sala în care râsetele îl pălmuiseră, el 
le simţea urmărindu-l, ca o haită lătrătoare, şi pe Champs 
Elysees, şi de-a lungul Senei, şi chiar acum, la el acasă. 
Puterile îl părăseau, se simţea mai slab decât un copil; şi 
repeta, clătinându-şi capul, cu vocea stinsă, cu gesturi vagi: 

— Dumnezeule! Cât sufăr! 

Atunci ea, cu pumnii strânşi, îl ridică până la gura ei, 
cuprinsă de pasiune. Îl îmbrăţişă, şi suflarea ei fierbinte îi 
pătrunse până în inimă: 

— Taci, taci, te iubesc. 


Se adorau, prietenia lor trebuia să se sfârşească prin 
această nuntă, pe acest divan, în povestea acestui tablou 
care, puţin câte puţin, îi unise. Crepusculul îi învălui, 
rămaseră unul în braţele celuilalt, copleşiţi, cu ochii plini de 
lacrimi, în această primă bucurie a dragostei. Alături de ei, 
în mijlocul mesei, florile de liliac, pe care ea i le trimisese în 
acea dimineaţă, îmbălsămau aerul nopţii; şi numai 
picăturile stinghere de aur, desprinse de pe ramă, 
străluceau cu un rest de lumină, asemeni unui furnicar de 
stele. 


CAPITOLUL VI 


Seara, ţinând-o încă în braţe, el îi spuse: 

— Rămâi! 

Dar, cu greu, ea se desprinse din îmbrăţişarea lui. 

— Nu pot, trebuie să mă întorc. 

— Atunci, mâine... Te rog, întoarce-te mâine. 

— Mâine, nu, mi-e imposibil... La revedere, pe curând! 

Iar a doua zi, apăru de la Şapte dimineaţa, îmbujorată încă 
de minciuna pe care i-o spusese doamnei Vanzade: o 
prietenă de la Clermont, pe care trebuia s-o ia de la gară şi 
cu care avea să petreacă toată ziua. 

Fericit că o avea pentru o zi întreagă, Claude vru s-o ducă 
undeva la ţară, din dorinţa de a o ţine numai pentru el, 
undeva departe, sub soarele strălucitor. Ea păru încântată, 
plecară ca doi zăpăciţi, ajunseră la gara Saint-Lazare 
tocmai la timp pentru a sări în trenul de Havre. Ştia el, 
după Mantes, un sătuc, Bennecourt, unde era un han, al 
artiştilor, la care poposea uneori cu prietenii; şi, fără a se 
sinchisi de cele două ore de mers cu trenul, o ducea să ia 
masa acolo, aşa cum ar fi dus-o la Asnieres. Ea se bucură 
mult de această călătorie interminabilă. Cu atât mai bine 
dacă era la capătul lumii! Li se părea că niciodată n-o să 
mai vină seara. 

La ora zece coborâră la Bonnieres; luară bacul, un bac 
vechi care trosnea, alunecând pe lanţ; căci Bennecourt se 
află de partea cealaltă a Senei. Era o zi de mai splendidă, 
valuri mici scânteiau în soare, cu paiete aurii, frunzişul 
proaspăt înverzea fraged sub seninul nepătat. Şi dincolo de 
insulele cu care este presărat fluviul în acel loc, ce bucurie 
să dai peste un han de ţară, cu mica lui băcănie şi sala 
mare, cu miros de leşie, curtea imensă plină de bălegar, în 
care se bălăceau rațe! 


— Ei, moş Faucheur, am venit la masă... Dă-ne omletă, 
cârnaţi, brânză. 

— Dormiţi, aici, domnule Claude? 

— Azi nu... cu altă ocazie. Şi să ne aduci vin, ştii, din ăla 
roze care te unge pe gât. 

Între timp, Christine o însoţise pe mătuşa Faucheur în 
ogradă; iar aceasta, când se întoarse cu ouăle, îl întrebă pe 
pictor cu râsul ei bănuitor de ţărancă: 

— Vasăzică, după câte văd, acum sunteţi însurat? 

— Drace, răspunse jovial Claude, aşa se pare, din moment 
ce sunt împreună cu nevastă-mea. 

Prânzul fu delicios, adică omleta prea prăjită, cârnaţii prea 
graşi, iar pâinea atât de tare, încât trebui el să i-o taie în 
bucățele mici, ca ea să nu-şi scrântească încheietura mâinii. 
Băură două sticle şi o deschiseră pe a treia, atât de veseli şi 
de zgomotoşi, încât se ameţeau unul pe altul în sala cea 
mare unde se aflau numai ei doi. Christine, cu obrajii în 
flăcări, pretindea că e ameţită; şi că niciodată nu i se mai 
întâmplase una ca asta, dar era atât de nostim, atât de 
nostim, încât râdea fără să se mai poată opri. 

— Hai să ieşim puţin, spuse ea în cele din urmă. 

— Chiar aşa, ia să ne plimbăm puţin. Plecăm la ora patru, 
avem trei ore la dispoziţie. 

Străbătură iarăşi Bennecourt, care-şi înşira casele galbene 
de-a lungul malului, pe aproape doi kilometri. Satul întreg 
era la câmp, nu întâlniră decât trei vaci, mânate de o fetiţă. 
E îi tot arăta ţinutul, părând că ştie încotro se îndreaptă; 
iar când fură în dreptul ultimei case, o construcţie veche 
aşezată pe malul Senei, în faţa dealurilor de la Jeufosse, o 
ocoli şi intră într-o pădure foarte deasă de stejar. Era chiar 
colţişorul de lume pe care-l căutau amândoi, iarba moale, 
de catifea, un adăpost de frunziş prin care numai soarele 
pătrundea cu săgeți subţiri de flacără. Într-o clipă, buzele li 
se uniră într-o sărutare avidă, ea se lăsă în voia lui şi i se 
dărui în mireasma proaspătă de iarbă strivită. Rămaseră 
vreme îndelungată în acest loc, acum înduioşaţi, vorbind rar 


şi în şoaptă, preocupaţi numai de mângâierea respirației 
lor, în extaz în faţa picăturilor de aur pe care fiecare le 
vedea strălucind în ochii cafenii ai celuilalt. 

Când, după două ore, ieşiră din pădure, avură o tresărire: 
în uşa larg deschisă a casei se afla un ţăran, care părea să-i 
fi pândit, cu ochii lui micşoraţi de lup bătrân. Ea se înroşi 
toată, iar el strigă pentru a-şi ascunde stinghereala: 

— Ia te uită, mata eşti, moş Poirette!... Vasăzică a dumitale 
e cocioaba? 

Atunci bătrânul povesti plângând că îi plecaseră chiriaşii 
fără să plătească, lăsându-i în schimb mobilele. Şi îi pofti să 
intre. 

— Poftiţi să vedeţi, poate ştiţi pe cineva... Ce de parizieni 
ar fi bucuroşi de căsuţa asta!... Doar trei sute de franci pe 
an başca mobila, spuneţi dacă nu e de pomană? 

Curioşi, îl urmară. Era o hardughie care părea croită 
dintr-un hangar; jos, o bucătărie imensă şi o sală, în care s- 
ar fi putut dansa: sus, tot două camere, şi atât de mari, că 
te pierdeai prin ele. Cât despre mobile, ele constau de fapt 
dintr-un pat de nuc, într-una dintre camere şi o masă cu 
diverse ustensile de menaj în bucătărie. Dar în faţa casei 
era grădina părăsită, plantată cu caişi superbi, acum 
năpădiţi de tufe imense, pline de trandafiri; în timp ce, în 
spate, până în dreptul pădurii de stejari, era un mic loc 
cultivat cu cartofi şi împrejmuit de un gard viu. 

— Aş lăsa şi cartofii, zise moş Poirette. 

Claude şi Christine se priviseră, - într-una dintre acele 
dorinţe subite de singurătate şi de uitare care îi farmecă pe 
îndrăgostiţi. Ce minunat ar fi să se poată, iubi aici, în acest 
colţ pierdut de lume, atât de departe de ceilalţi! Dar 
zâmbiră: tot nu puteau s-o facă, le mai rămânea exact atâta 
timp cât să ia trenul, pentru a se întoarce la Paris. Şi 
bătrânul, care era tatăl doamnei Faucheur, îi însoţi de-a 
lungul țărmului; apoi, în timp ce ei se urcau în bac, elle 
strigă, după o întreagă luptă cu sine însuşi: 


— Să ştiţi, că las şi cu două sute cincizeci, numai trimiteţi- 
mi clienţi. 

Ajunşi la Paris, Claude o însoţi pe Christine până la casa 
doamnei Vanzade. Se întristaseră amândoi, îşi strânseră 
lung mâna, tăcuţi şi disperaţi, fără a îndrăzni să se 
îmbrăţişeze. 

Începu o viaţă de chin. În cincisprezece zile ea nu izbuti să 
scape decât de trei ori; şi veşnic venea în goană, cu sufletul 
la gură, numai pentru câteva minute, căci tocmai atunci 
bătrâna doamnă se arăta foarte exigentă. El îi punea 
întrebări peste întrebări, îngrijorat s-o vadă palidă, 
nervoasă, cu ochii arzând de febră. Niciodată nu suferise 
atât de tare în această casă evlavioasă, în acest cavou, fără 
aer şi fără lumină, în care se sfârşea de plictiseală. Începuse 
iar să aibă amețeli, lipsa de mişcare făcea să-i zvâcnească 
tâmplele. Îi mărturisi că într-o seară leşinase în camera ei, 
de parcă brusc ar fi strâns-o de gât o mână de plumb. Nu 
spunea nimic rău de stăpâna ei, dimpotrivă, se înduioşa: o 
biată fiinţă, atât de bătrână, de infirmă şi de bună, care o 
trata ca pe fiica ei! Suferea ca de o faptă urâtă, ori de câte 
ori o părăsea pentru a alerga să-şi vadă iubitul. 

Mai trecură două săptămâni. Minciunile cu care trebuia 
să-şi plătească fiecare ceas de libertate îi deveniră 
insuportabile. Acum se întorcea tremurând de ruşine în 
casa rigidă, în care dragostea ei i se părea o pată. Ar fi 
strigat în gura mare că se dăruise unui bărbat, cinstea ei se 
revolta de a ascunde aceasta ca o vină, de a minţi josnic, 
precum o servitoare care se teme că va fi dată afară. 

În sfârşit, într-o seară în atelier, când iarăşi era gata de 
plecare, Christine se aruncă în braţele lui Claude, hohotind 
nebuneşte de suferinţă şi de pasiune. 

— Ah, nu pot, nu pot... Păstrează-mă lângă tine, nu mă 
lăsa să mă mai întorc acolo! 

EI o cuprinse, înăbuşind-o sub sărutări. 

— Adevărat? Mă iubeşti? Dragostea mea!... Dar eu n-am 
nimic şi tu ai pierde totul lângă mine. Pot accepta ca tu să 


pierzi astfel totul? 

Ea hohoti mai tare şi vorbele i se sfărâmau printre lacrimi. 

— Te gândeşti la bani, nu? La ceea ce-mi va lăsa... Crezi că 
eu stau să socotesc? Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva; 
ţi-o jur. N-are decât să păstreze totul, numai să mă lase 
liberă! Nu ţin la nimic şi la nimeni, n-am nicio rudă, oare nu 
mi-e îngăduit să fac ce vreau? Nu-ţi cer să te însori cu mine, 
vreau numai să trăiesc cu tine... 

Şi într-un ultim hohot chinuit: 

— Da, de fapt ai dreptate, nu-i frumos s-o părăsesc pe 
femeia asta! Vai, mă dispreţuiesc, aş vrea să am tăria... Dar 
te iubesc prea mult, sufăr prea mult, nu vreau totuşi să mor 
din pricina asta. 

— Rămâi! rămâi, strigă el. Să moară ceilalţi, numai noi doi 
contăm! 

O aşezase pe genunchii lui, râdeau amândoi printre 
lacrimi, sărutându-se şi jurându-şi că niciodată, niciodată 
nu se vor despărţi. 

Curată nebunie! Chiar de a doua zi Christine o părăsi în 
mod brutal pe doamna Vanzade şi-şi luă valiza cu ea. 
Imediat Claude şi cu ea se gândiră la casa-veche şi pustie 
de la Bennecourt, la trandafirii uriaşi, la camerele imense. 
Ah! Să plece, să plece, fără a mai pierde o singură clipă, să 
trăiască la capătul lumii, fericiţi cum numai o tânără 
pereche poate fi! Ea bătea din palme de bucurie. lar el, 
căruia îi sângera şi acum inima din pricina eşecului de la 
Salon, simţea nevoia să-şi revină, aspira la o odihnă totală în 
sânul naturii; ar avea acolo adevăratul aer liber, ar lucra 
afară, cufundându-se în iarbă, s-ar întoarce de acolo cu 
nişte capodopere. În două zile totul fu gata, renunţară la 
atelier, transportară la gară cele câteva mobile. Avuseseră 
şi şansa să le pice o avere, cinci sute de franci de la moş 
Malgras pentru vreo douăzeci de pânze salvate de Claude 
dintre epavele mutatului. Aveau să trăiască regeşte. El avea 
renta lui de o mie de franci, Christine ceva economii, rufărie 
şi rochii. Aşa că o şterseră - fu o adevărată evadare - 


evitând prietenii, neînştiinţându-i măcar prin vreo 
scrisoare, dispreţuind Parisul şi părăsindu-l cu râsete de 
uşurare. 

Era pe la sfârşitul lui iunie, şi în toată săptămâna cât dură 
instalarea lor căzu o ploaie torențială; descoperiră că moş 
Poirette, înainte de a semna contractul cu ei, luase jumătate 
din vasele de bucătărie. Dar dezamăgirea nu-i afectă prea 
mult; străbăteau cu deliciu băltoacele, făcând prin ploaia 
torențială drumul până la Vernon, la o depărtare de trei 
leghe, pentru a cumpăra farfurii şi crătiţi, cu care se 
întorceau triumfători acasă. În sfârşit, erau la casa lor; sus 
nu se instalară decât într-una dintre cele două camere, 
lăsând-o pe cealaltă pradă şoarecilor; jos, transformară 
sufrageria într-un atelier mare, fericiţi mai ales, veseli ca 
nişte copii, să mănânce în bucătărie pe o masă de brad, 
lângă vatra unde fierbea mâncarea. Angajaseră ca 
servitoare o fată din sat, o nepoată de-a lui Faucheur, care 
venea dimineaţa şi pleca seara. Îi zicea M$lie şi era de o 
prostie încântătoare. Nu găseai alta mai toantă în tot 
departamentul! 

Soarele se arătă din nou, zile încântătoare începură să se 
scurgă, apoi luni întregi, într-o beatitudine monotonă. 
Niciodată nu ştiau în câte ale lunii sunt, şi încurcau toate 
zilele săptămânii. Dimineaţa stăteau până târziu în pat, în 
ciuda razelor care însângerau zidurile albe ale camerei prin 
crăpăturile storurilor. Apoi, după dejun, începeau plimbări 
fără sfârşit, hoinăreli pe podişul plantat cu meri, pe 
drumurile buruienoase de ţară, apoi altele de-a lungul 
Senei, printre pajişti, până la Roche-Guyon, altele mai lungi, 
adevărate călătorii pe malul celălalt al apei, în lanurile de 
grâu de la Bonnieres şi de la Jeufosse. Un burghez, nevoit 
să părăsească ţinutul, le vânduse cu treizeci de franci o 
barcă veche; acum aveau şi râul, pentru care îi cuprinsese o 
pasiune de sălbatici, petrecându-şi pe el zile întregi, 
navigând, descoperind pământuri noi, stând ascunşi sub 
sălciile de pe mal, în micile braţe negre de întuneric. Între 


insulele presărate pe firul apei se întindea o întreagă cetate 
mişcătoare şi misterioasă, un labirint de canale prin care se 
strecurau uşor, mângâiaţi de crengile joase, singuri pe lume 
cu vâslaşii şi cu pescăruşii verzi. Câteodată el trebuia să 
sară pe nisip, cu picioarele goale, ca să împingă barca. Ea, 
vitează, mânuia vâslele, voia să meargă împotriva curenților 
celor mai puternici, mândră de forţa ei. lar seara mâncau în 
bucătărie ciorbă de varză, râzând de prostia lui Melie, de 
care mai râseseră şi în ajun: apoi la ora nouă erau în pat, în 
patul vechi de nuc, mare cât să încapă o familie întreagă în 
el, şi acolo petreceau câte douăsprezece ore, bătându-se în 
zori cu pernele şi apoi adormind din nou, îmbrăţişaţi. 

În fiecare noapte, Christine spunea: 

— Acum, iubitule, trebuie să-mi promiţi ceva: că mâine te 
apuci de lucru. 

— Da, mâine sigur, ţi-o jur. 

— Şi să ştii că de data asta mă supăr... Nu cumva te 
împiedic eu? 

— Tu, ce idee! Doar am venit aici ca să lucrez, ce dracu! 
Lasă, ai să vezi tu mâine. 

Iar a doua zi plecau din nou cu barca; ea însăşi îl privea cu 
un surâs jenat, când îl vedea că nu-şi ia cu el nici pânze, nici 
culori; apoi, îl îmbrăţişa râzând, mândră de puterea ei, 
înduioşată de acest permanent sacrificiu care i se aducea. 
Şi din nou curgeau dojenile înduioşate: mâine, da mâine, 
chiar ea o să-l aşeze, legat, în faţa pânzei. 

În acest timp, Claude făcu unele tentative de lucru; începu 
un studiu al colinei Jeufosse, cu Sena în prim plan; dar 
Christine îl urma, în insula în care se instalase; şi se 
întindea pe iarbă, alături de el, cu buzele întredeschise, cu 
ochii înecaţi de seninul cerului; şi era atât de ispititoare 
acolo, în verdeață, în pustietatea aceea nestrăbătută decât 
de şopotitul murmurat al apei, încât aproape la fiecare 
minut el zvârlea paleta şi se culca alături de ea, amândoi 
îmbrăţişând glia şi legănaţi de dânsa. Într-un rând, mai sus 
de Bennecourt, Claude fu atras de o fermă veche, străjuită 


de meri bătrâni, care crescuseră înalţi cât nişte stejari. Veni 
acolo doua zile în şir, dar în cea de-a treia ea îl luă la piaţă 
la Bonnieres, ca să cumpere găini; ziua următoare se 
pierdu, pânza se uscase, el nu mai avu răbdare să se apuce 
de lucru şi în cele din urmă renunţă. Astfel, cât dură 
anotimpul cald, el se mărgini să aibă veleităţi şi nu realiză 
decât frânturi de tablouri de-abia schiţate, abandonate la 
cel mai mic pretext, fără niciun efort de a persevera. 
Pasiunea lui pentru lucru, febra de altădată care-l trezea 
odată cu ivirea zorilor, făcându-l să se lupte cu pictura 
rebelă, toate acestea păreau să se fi topit într-o reacţie de 
indiferenţă şi de lene; şi vegeta cu deliciu, ca după o boală 
grea, gustând bucuria unică de a trăi cu toate funcţiile 
trupului său. 

Acum nu exista decât Christine. Ea îl învăluia cu o suflare 
de flacără în care voinţa artistului se topea. Odată cu 
sărutul arzător, spontan, pe care ea cea dintâi i-l pusese pe 
buze, o femeie se ivise din tânăra fată, amanta care se 
zbătea în fecioară iar buzele cărnoase i se umflau, devenind 
proeminente ca bărbia. Şi acum apărea aşa cum era de 
fapt, în ciuda inocenţei ei prelungite: un trup pasionat, unul 
dintre acele trupuri senzuale şi atât de tulburătoare când 
se desprinde din pudoarea în care somnolează. Dintr-odată 
şi fără profesor cunoştea tainele iubirii, aducând în ele 
toată patima inocenţei; şi ea, neştiutoare până atunci, iar el, 
aproape virgin, făcând împreună descoperirea voluptăţii, se 
entuziasmau în încântarea acestei iniţieri comune. Claude 
îşi făcea reproşuri pentru disprețul lui de altădată: prost 
mai fusese să dispreţuiască, copilăreşte, fericiri pe care nu 
le gustase! De acum înainte, toată dragostea lui pentru 
carnea femeii, dragoste a cărei dorinţă se epuiza altădată în 
tablouri, nu-l mai ardea decât pentru acest trup viu, suplu şi 
cald, care era averea lui. Crezuse că iubeşte luminile ce 
ondulau pe sâni de mătase, frumoasele tonuri de ambră 
palidă care auresc rotunjimea şoldurilor, forma lină a 
pântecelor pure. Iluzie de visător! De-abia acum ţinea cu 


amândouă mâinile acest triumf de a-şi poseda visul, care 
odinioară scăpa mereu mâinii neputincioase a pictorului. Ea 
i se dăruia în întregime, o cuprindea, strângând-o într-o 
îmbrăţişare puternică, de parcă ar fi vrut s-o facă a lui, s-o 
adâncească în propria lui carne. Iar ea, fericită de a fi ucis 
pictura şi de a nu mai avea rivală, prelungea această nuntă. 
Dimineaţa în pat, braţele ei rotunde şi picioarele ei fine îl 
păstrau până târziu, ca legat de nişte lanţuri, în osteneala 
fericirii lor; în barcă, atunci când vâslea ea, el se lăsa, fără 
putere, purtat de dânsa ca îmbătat numai privindu-i 
unduirea şoldurilor; în ierburile de pe insulă, cu ochii în 
adâncul ochilor ei, el rămânea în extaz zile în şir, absorbit 
de făptura ei, golit parcă de propria lui inimă şi de propriul 
lui sânge. Şi totdeauna şi mereu făceau dragoste, cu nevoia 
neistovită de a o lua de la început. 

Una dintre mirările lui Claude era de a o vedea roşind 
pentru cea mai neînsemnată înjurătură care îi scăpa. De 
îndată ce-şi punea fusta la loc, zâmbea jenată, întorcând 
capul când auzea vorbe deşănţate. Nu-i plăceau. Şi pentru 
asta - mai, mai, să se certe într-o zi. 

Erau în spatele casei lor, în păduricea de stejari unde se 
duceau câteodată în amintirea sărutului pe care şi-l 
dăduseră la prima lor vizită la Bennecourt. El, frământat de 
curiozitate, îi punea întrebări despre viaţa ei la mănăstire. 
O ţinea de talie şi o gâdila cu suflarea lui îndărătul urechii, 
încercând s-o facă să-i mărturisească. Ce ştia ea despre 
bărbaţi, acolo? Ce vorbea cu prietenele ei? Ce idee îşi făcea 
acolo despre asta? 

— Hai, iubiţico, spune-mi şi mie... Bănuiai? 

Dar ea râdea nemulțumită, încercând să scape; 

— Of, ce prost eşti! Lasă-mă... Ce rost are să-ţi spun? 

— Mă distrează... Vasăzică, ştiai? 

Ea avu un gest ruşinat, obrajii îi fură cuprinşi de roşeaţă. 

— Doamne, şi eu ca şi celelalte, unele lucruri... 

Apoi ascunzându-şi chipul cu braţul: 

— Oricum, mirarea tot e mare. 


El izbucni în râs, o strânse cu putere, o acoperi cu o ploaie 
de sărutări. Dar când crezu că a cucerit-o şi voi să obţină de 
la ea confidenţe ca de la un camarad care nu are nimic de 
ascuns, ea se strecură cu vorbe evazive şi în cele din urmă 
se îmbufnă, devenind mută şi enigmatică. Niciodată nu 
mărturisi mai mult, nici măcar lui, pe care-l adora. Erau 
acele dedesubturi pe care le ţin ascunse şi cele mai sincere 
femei, acea trezire a sexului, a cărei amintire dăinuie 
îngropată, sfântă parcă. Iar ea era foarte femeie; dăruindu- 
se în întregime, se păstra totuşi pentru sine. 

În ziua aceea, pentru prima oară, Claude simţi că 
rămăseseră străini. O impresie de gheaţă, frigul trupului 
celuilalt îl cuprinse. Oare chiar nu puteau ajunge să se 
contopească unul cu celălalt, deşi se înăbuşeau, 
strângându-se nebuneşte în braţe, dorind cu lăcomie să se 
strângă totdeauna mai mult, dincolo chiar de posesiune? 

Şi astfel zilele se scurgeau, fără ca ei să sufere de 
singurătate. Nicio nevoie de distracţii, de 6 vizită de făcut 
sau de primit, nu-i obligase încă să iasă din intimitatea lor. 
Ceasurile pe care nu le petrecea cu el, strânsă la pieptul lui, 
ea le folosea ca gospodină zgomotoasă, răsturnând casa de 
multele curăţenii generale, pe care Melie trebuia să le 
execute sub ochii ei, stăpânită de o sete de activitate care o 
împingea să se războiască personal cu cele trei cratiţe din 
bucătărie. Dar o preocupa în special grădina: înarmată cu o 
foarfecă mare, dobora recolte întregi de trandafiri de pe 
tufele uriaşe, şi mâinile i se zdreleau de spini; făcuse într-o 
zi o criză de lumbago vrând să culeagă caise, pe care le 
vânduse, cu două sute de franci recolta, englezilor ce 
cutreieră ţinutul în fiecare an; şi era nemaipomenit de 
mândră de asta, visul ei fiind să trăiască din grădinărit. Pe 
el, toate acestea nu-l prea pasionau. Îşi instalase divanul în 
sala cea mare transformată în atelier şi se lungea acolo, ca 
s-o privească prin fereastra larg deschisă cum semăna şi 
planta. Era o pace desăvârşită, certitudinea că n-o să vină 
nimeni, că în niciun moment al zilei soneria nu-i putea 


deranja. El împingea atât de departe teama de lume, încât 
evita până şi să treacă prin faţa hanului lui Faucheur, 
obsedat de veşnicul gând că va da peste un grup de prieteni 
sosiți de la Paris. Dar cât ţinu vara, nu se zări nici ţipenie de 
om. lar el, în fiecare seară când urca să se culce, îşi repeta 
că oricum asta era un noroc grozav. 

O singură rană ascunsă sângera în adâncul acestei 
bucurii. După ce fugiseră de la Paris, Sandoz, care aflase 
adresa, îi scrisese întrebându-l dacă putea veni să-l vadă, 
iar Claude nu răspunsese. De aici urmase o ruptură a 
relaţiilor şi acum această veche prietenie părea dată uitării. 
Christine regreta amar, căci simţea bine că el rupsese cu 
băieţii de dragul ei, îi vorbea neîncetat despre asta, nevoind 
să-l îndepărteze de prietenii lui, cerându-i mereu să-i 
cheme înapoi. Dar, deşi îi promitea mereu că va aranja 
lucrurile, în fapt nu întreprindea nimic. Totul se sfârşise, la 
ce bun să mai revină asupra trecutului? 

În ultimele zile ale lui iulie, banii li se împuţinară; Claude 
trebui să plece la Paris pentru a-i vinde lui moş Malgras 
vreo şase studii vechi; când îl conduse la gară, ea îl puse să 
jure că va trece pe la Sandoz să-l vadă. Seara, veni din nou 
la staţia Bonnieres, să-l aştepte, 

— Ei, l-ai văzut, v-aţi îmbrăţişat? 

El păşea alături de ea, mut de stinghereală. Apoi răspunse 
cu o voce surdă: 

— Nu, n-am avut vreme. 

Atunci, foarte amărâtă, ea îi spuse, în timp ce ochii i se 
umplură de lacrimi: 

— Să ştii că mă necăjeşti foarte tare. 

Şi, cum treceau pe sub copaci, el o sărută pe obraz, 
plângând şi el şi implorând-o să nu-i sporească 
amărăciunea. Parcă viaţa putea fi schimbată? Nu era oare 
destul că erau fericiţi împreună? 

În primele luni numai o singură dată se întâlniră cu cineva 
cunoscut. Urcau, mai sus de Bennecourt, spre Roche- 
Guyon. Mergeau de-a lungul unui drum pustiu şi împădurit, 


unul dintre acele încântătoare drumuri desfundate, când, la 
o cotitură, dădură peste trei persoane ce se plimbau; tatăl, 
mama şi fiica. Crezându-se singuri, singurei; cei doi se 
prinseseră tocmai de mijloc, ca îndrăgostiţii ce uită de lume 
prin spatele gardurilor: ea, aplecată spre el, îi întindea 
buzele; el, râzând, le apropia pe ale sale; şi surpriza fu atât 
de puternică, încât nici măcar nu se desprinseră din 
îmbrăţişare, înaintând cu acelaşi pas încetinit. Încremenită, 
familia rămăsese pironită la marginea drumului, tatăl gras 
şi apoplectic, mama slabă ca un băț, iar fata, o bucăţică de 
om, jumulită ca o pasăre bolnavă, urâţi toţi trei din pricina 
sângelui viciat al neamului lor. Se înfăţişau ca o ruşine, în 
toiul vieţii pământului, sub soarele puternic. Şi deodată, 
jalnica făptură, care vedea cu ochii uluiţi trecând 
dragostea, fu împinsă de tatăl său, luată de mamă-sa, ambii 
scoşi din fire, exasperaţi de această sărutare fără sfială, 
întrebându-se ce păzea poliţia în satele noastre; în timp ce, 
fără grabă, cei doi îndrăgostiţi plecau triumfători, într-o 
apoteoză. 

Claude însă se tot întreba şi memoria îi şovăia. Unde dracu 
mai văzuse el mutrele astea, această decădere burgheză, 
aceste chipuri deprimate şi teşite, care evocau milioanele 
strânse pe seama oamenilor nevoiaşi? Fără îndoială că într- 
o împrejurare foarte gravă a vieţii. Şi brusc îşi aminti, îi 
recunoscu; era familia Margaillan, familia acelui 
antreprenor pe care Dubuche îl plimba prin Salonul celor 
Refuzaţi şi care râsese în faţa tabloului său, cu râsul 
zgomotos al imbecilului. Două sute de paşi mai încolo, la 
capătul drumeagului, Christine şi cu el se pomeniră în faţa 
unei proprietăţi întinse, o mare clădire albă, înconjurată de 
copaci frumoşi; aflară de la o ţărancă bătrână că locuinţa 
căreia i se spunea La Richaudiere aparţinea de trei ani 
familiei Margaillan. O cumpăraseră cu un milion şi jumătate 
de franci şi mai făcuseră în ea amenajări de peste un milion. 

— lată un loc pe unde n-o să mai călcăm, zise Claude, 
coborând spre Bennecourt. Monştri ăştia strică priveliştea! 


Dar, pe la jumătatea lui august, un eveniment important le 
schimbă existenţa: Christine era însărcinată şi de-abia în 
luna a treia îşi dăduse seama de acest lucru, în nepăsarea ei 
de îndrăgostită. Mai întâi rămaseră încremeniţi amândoi; 
nu se gândiseră niciodată că se putea întâmpla aşa ceva. 
Apoi se resemnară, dar fără bucurie, el destul de tulburat la 
gândul că mica fiinţă ce avea să vină pe lume le va complica 
existenţa, iar ea cuprinsă de o panică pe care nu şi-o 
explica, de parcă s-ar îi temut că acest accident va pune 
capăt marii lor iubiri. Plânse îndelung la pieptul lui, iar el 
încerca în zadar s-o consoleze, sugrumat de aceeaşi tristeţe 
fără nume. Mai târziu, când se mai împăcară cu gândul, se 
înduioşară gândindu-se la bietul micuţ pe care-l făcuseră 
fără să vrea, în ziua tragică în care ea, înlăcrimată, i se 
dăruise, sub crepusculul dureros, care inunda atelierul; 
datele coincideau, copilul acesta va fi un copil al suferinţei 
şi al compasiunii, pălmuit chiar de la zămislirea lui de 
râsetele unei mulţimi stupide. Şi după aceea, pentru că nu 
erau răi, îl aşteptară, îl doriră chiar, ocupându-se de el, 
pregătind totul pentru a-l întâmpina. 

În iarna aceea bântuiră nişte geruri nemaipomenite. 
Christine fu obligată să stea în casă din pricina unei răceli 
foarte serioase, dar casa era mare, prost izolată, şi nu 
reuşeau s-o încălzească. Avea deseori stări proaste din 
pricina sarcinii, şi stătea ghemuită lângă foc, trebuind să se 
certe cu Claude pentru a-l hotări să iasă fără ea, să facă 
plimbări lungi pe pământul îngheţat şi sonor al drumurilor. 
Iar el, în timpul acestor plimbări, pomenindu-se singur 
după luni de zile de continuă viaţă în doi, se mira de felul în 
care i se schimbase existenţa, în pofida voinţei lui. Niciodată 
nu dorise o căsnicie, nici chiar cu ea; dacă ar fi fost 
întrebat, ar fi răspuns că îi e groază de aşa ceva; şi totuşi, 
lucrurile ajunseseră până aici şi nu mai era nimic de 
schimbat; căci, fără a mai vorbi de copil, el era dintre cei 
care n-au curajul să rupă. În mod evident aceasta era 
soarta care-l aştepta, trebuia să se mulţumească cu cea 


dintâi fată căreia nu-i fusese ruşine cu el. Pământul tare 
răsuna sub galoşii lui, vântul glacial îi amorţea visarea, care 
se pierdea în gânduri vagi: norocul de a fi dat măcar peste 
o fată cuminte, suferinţa crâncenă şi murdăria care l-ar fi 
aşteptat dacă se încurca, cu unul dintre acele modele sătule 
de a se fi perindat prin ateliere; şi atunci dragostea pentru 
ea îl cuprindea din nou, se grăbea să se întoarcă pentru a o 
cuprinde pe Christine cu braţe tremurătoare, de parcă ar fi 
fost gata s-o piardă, nedumerit numai când ea se 
desprindea cu un strigăt de durere. 

— O, nu aşa tare! Mă doare! 

Îşi ducea mâinile spre pântecele pe care el îl privea 
mereu, cu aceeaşi surprindere îngrijorată. 

Naşterea avu loc spre jumătatea lui februarie. Veni o 
moaşă de la Vernon şi totul merse foarte bine: mama fu pe 
picioare în trei săptămâni, iar copilul, un băiat foarte voinic, 
sugea cu atâta lăcomie, încât ea trebuia să se scoale şi de 
cinci ori pe noapte, pentru a-l împiedica să urle şi să-şi 
trezească tatăl. Curând, mica fiinţă revoluţionă întreaga 
casă, căci ea, gospodină atât de activă, se dovedi ca dădacă 
foarte neîndemânatică. Maternitatea nu se stârnise în ea, 
deşi avea inimă bună şi se jeluia pentru cea mai mică 
indispoziţie a copilului; obosea şi se descuraja repede, o 
chema pe Mâlie, care încurca lucrurile şi mai tare cu 
enorma ei stupiditate; şi atunci era nevoie să vină şi tatăl, 
încă şi mai încurcat decât cele două femei, ca să le ajute. 
Vechea ei repulsie faţă de ac şi aţă, lipsa de pricepere în 
treburile femeieşti reieşeau din felul în care vedea de copil. 
Era destul de prost îngrijit, creştea cum dădea Dumnezeu, 
prin grădina şi prin camerele lăsate în dezordine din 
desperare de cauză; pretutindeni dădeai de scutece, de 
jucării stricate, de murdăria şi de dezastrele produse de 
prinţişorul căruia îi creşteau dinţii. lar când gluma se 
îngroşa prea tare, ea nu ştia altceva decât să se arunce în 
braţele iubitului ei drag: pieptul bărbatului pe care-l iubea 
devenea refugiul ei, unicul izvor de uitare şi de fericire. Ea 


nu era decât amantă, ar fi renunţat de zeci de ori la fiu în 
favoarea soţului. O cuprinsese chiar o nouă ardoare, după 
lăuzie, o sevă împrospătată de femeie îndrăgostită care se 
regăseşte, cu mijlocul eliberat, cu frumuseţea iarăşi 
înfloritoare. Nicicând carnea ei pasionată nu se dăruise cu 
un asemenea fior de dorinţă. 

Aceasta fu totuşi perioada în care Claude reîncepu 
întrucâtva să picteze. Iarna se sfârşea, el nu prea ştia cum 
să folosească voioasele dimineţi însorite, de când Christine 
nu mai putea ieşi mai devreme de ora prânzului din pricina 
lui Jacques, puştiul pe care-l numiseră astfel după bunicul 
său dinspre mamă, omiţând de altfel să-l boteze. Claude 
lucră în grădină, mai întâi din plictiseală, făcu o mâzgăleală 
după aleea de caişi, apoi schiţă trandafirii uriaşi, compuse 
naturi moarte, patru mere, o sticlă şi o oală de gresie 
aşezate pe un şervet. Le făcea ca să se distreze. Apoi se 
însufleţi, ideea de a picta o figură îmbrăcată, în plin soare, 
începu să-l obsedeze; şi din clipa aceea, victima fu soţia lui, 
de altfel foarte complezentă, fericită să-i facă o bucurie, 
fără a înţelege încă ce rivală teribilă îşi pregătea. O pictă de 
zeci de ori, îmbrăcată în alb, îmbrăcată în roşu, înconjurată 
de verdeață, în picioare sau mergând, pe jumătate tolănită 
în iarbă, purtând o pălărie mare de ţară, cu capul gol sub o 
umbrelă de soare, a cărei mătase vişinie îi scălda faţa într-o 
lumină roz. Niciodată nu era pe deplin satisfăcut; îşi râcâia 
pânzele după două sau trei şedinţe, reîncepea imediat după 
aceea, înverşunându-se asupra aceluiaşi subiect. Câteva 
studii incomplete, dar de o notație încântătoare în vigoarea 
facturii lor, scăpară de cuțitul cu paletă şi fură atârnate pe 
pereţii sufrageriei. 

Iar după Christine, fu rândul lui Jacques să pozeze. Îl 
dezbrăcau şi îl aşezau gol ca pe un îngeraş, în zilele calde, 
pe o pătură; aici el trebuia să stea nemişcat. Dar era cu 
neputinţă. Înveselit, gâdilat de soare, râdea şi se zbătea, 
dând din picioruşele trandafirii, rostogolindu-se, făcând 
tumbe, cu funduleţul mai sus decât capul. Tatăl, după ce 


mai întâi râdea, începea să se supere, să bombăne 
împotriva acestui plod afurisit care nu putea să fie o clipă 
serios: Da' ce, era de glumit cu pictura? Atunci, la rândul ei, 
se supăra mama, îi ţinea pe micuţ, pentru ca pictorul să 
poată prinde din zbor conturul unui braţ sau al unui picior. 
Săptămâni în şir el se îndărătnici, până într-atât îl ispitea 
frumuseţea tonurilor şi carnea fragedă a copilului. Nu se 
mai uita la el decât cu ochi de artist, - îl privea ca pe un 
motiv, pentru o capodoperă, clipind din ochi, visând la 
tablou. Şi relua experienţa, îl pândea zile întregi, exasperat 
de faptul că afurisitul nu voia nici măcar să doarmă la orele 
când l-ar fi putut picta. 

Într-o zi, când Jacques plângea în hohote, refuzând să 
pozeze, Christine îi spuse cu blândeţe: 

— Dragul meu, îl oboseşti pe puiul ăsta mic. 

Atunci Claude se înfurie, cuprins de remuşcări. 

— Adevărat, zău aşa, sunt stupid cu pictura mea. Copiii nu 
sunt făcuţi pentru asta... 

Primăvara şi vara se scurseră. Într-o mare pace. Acum 
ieşeau mai puţin, aproape că nu se mai duceau cu barca; ce 
putrezea încetişor la mal; şi asta pentru că era foarte 
complicat să-l ia pe micuţ în insule. Dar coborau adesea, cu 
paşi lenți, de-a lungul Senei, fără a se depărta vreodată mai 
mult de un kilometru. El, sătul de veşnicele lui motive din 
grădină, încerca acum studii pe malul apei; în zilele acelea, 
ea se ducea să-l ia împreună cu copilul, se aşeza să-l 
privească pictând şi aştepta până ce porneau spre casă 
încetinel, toţi trei în înserarea cenuşie. Într-o după amiază 
fu surprins s-o vadă aducându-şi albumul ei de fată. Ea 
glumi pe această temă, îi spuse că faptul de a se afla acolo, 
în spatele lui, trezea în ea o serie de amintiri. Vocea îi 
tremura puţin, adevărul era că simţea nevoia să facă pe din 
două cu el această muncă, de când munca i-l răpea cu 
fiecare zi tot mai mult. Desenă, se încumetă să picteze două 
sau trei acuarele îngrijite, demne de o elevă de pension. 
Apoi, descurajată de zâmbetele lui, simțind că pe acest 


tărâm nu putea fi în comuniune cu el, îşi părăsi iar albumul, 
punându-l pe Claude să-i promită că-i va da lecţii de pictură 
mai târziu, când va avea vreme. 

De altfel, îi plăceau mult ultimele lui pânze. După anul de 
odihnă petrecut la ţară, în sânul naturii şi al luminii; el picta 
într-o viziune nouă, limpezită parcă, într-o gamă veselă de 
tonuri. Niciodată nu stăpânise ca atunci arta nuanţelor, 
această senzaţie atât de exactă a fiinţelor şi a lucrurilor, 
scăldate într-o lumină difuză. Acum Christine le-ar fi găsit 
desăvârşite pe toate, cucerită de acest răsfăţ de culori, dacă 
el ar fi fost mai dispus să finiseze şi dacă n-ar fi rămas 
încremenită uneori în faţa vreunui teren liliachiu sau a unui 
copac albastru, care derutau toate prejudecățile ei 
coloristice. Într-o zi, când îndrăzni să-şi permită o critică 
tocmai datorită unui plop scăldat în azur, el o pusese să 
constate direct în natură albăstrirea delicată a frunzelor. 
Ce-i drept, aşa era: copacul era albastru; în sinea ei însă ea 
nu se dădea bătută şi condamna realitatea: nu se putea să 
existe în natură copaci albaştri. 

Nu mai vorbea decât cu gravitate de studiile pe care el le 
atârna pe pereţii camerei. Arta reintra în viaţa lor şi asta o 
făcea foarte gânditoare. Când îl vedea plecând cu sacul, 
şevaletul şi umbrela de soare, i se întâmpla să se agaţe 
plină de elan de gâtul lui. 

— Mă iubeşti? 

— Ce proastă eşti! De ce să nu te iubesc? 

— Atunci sărută-mă tare, tare, atât cât mă iubeşti! 

Apoi însoţindu-l până la drum: 

— Şi te rog să lucrezi, ştii că nu te-am împiedicat niciodată 
să lucrezi. Du-te, du-te, sunt fericită când lucrezi. 

Îngrijorarea păru să-l cuprindă pe Claude când toamna 
celui de-al doilea an îngălbeni frunzele şi aduse cele dintâi 
zile reci. Se întâmplă ca toamna aceea să fie oribilă, două 
săptămâni de ploi torențiale îl ţinură inactiv în casă; apoi 
ceţurile veniră la tot pasul să-i strice şedinţele. Stătea 
încruntat în faţa focului şi nu vorbea niciodată de Paris, dar 


oraşul se înălța acolo; la orizont, oraş de iarnă, luminai cu 
gaz încă de la ora cinci după amiază, animat de întâlnirile 
prietenilor între care se stârnea emulaţia, fremătând de 
producţia intensă, pe care nici gheţurile lui decembrie n-o 
încetineau. În interval de o lună se duse acolo în trei 
rânduri, pe motiv că se vede cu Malgras, căruia îi mai 
vânduse nişte pânze. Acum nu mai evita să treacă prin faţa 
cârciumii lui Faucheur, ba chiar se lăsa oprit de moş 
Poirette şi intra să bea acolo un pahar de vin alb; iar 
privirile lui scotoceau sala, de parcă ar fi căutat, în ciuda 
anotimpului, pe prietenii lui de altădată, sosiți acolo în 
dimineaţa aceea. Mai zăbovea aşteptând, apoi desperat de 
singurătate, se reîntorcea, înăbuşindu-se de tot ceea ce 
clocotea în el, bolnav că nu avea pe nimeni căruia să-i strige 
tot ceea ce îi frământa creierii. 

Totuşi, iarna trecu şi Claude avu mângâierea de a fi pictat 
câteva frumoase efecte de zăpadă. Un altreilea an 
începuse când, spre sfârşitul lui mai, o întâlnire neaşteptată 
îi răscoli. În dimineaţa aceea urcase pe platou pentru a 
căuta un subiect, sătul fiind de malurile Senei; şi rămase 
încremenit când, la o cotitură a drumului, se ivi Dubuche, 
care înainta între două garduri de soc, purtând o pălărie 
neagră şi foarte corect strâns în redingota lui. 

— Cum! Tu aici? 

Arhitectul bâigui, jenat: 

— Da, mă duc într-o vizită... Ce să-i faci? E destul de 
tâmpit la ţară. Dar asta e, eşti dator să-i menajezi pe 
oameni... Şi tu, locuieşti aici? Ştiam... Adică nu, mi se 
spusese mie ceva, dar credeam că era de partea cealaltă, 
mai departe. 

Claude, foarte mişcat, îl scoase din încurcătură: 

— E-n regulă bătrâne, n-ai de ce să te scuzi, eu sunt cel 
mai vinovat... Ah, ce mult e de când nu ne-am văzut! Când 
ţi-aş spune ce şoc am avut când ţi-am văzut mutra ivindu-se 
din frunziş! 


Apoi îl luă de braţ şi-l însoţi, râzând încetişor de bucurie; 
celălalt, preocupat în permanenţă de ascensiunea Ilu:0 
vorbea fără încetare despre el, despre planurile lui de 
viitor. Trecuse în clasa întâi la Şcoală, după ce obținuse cu 
mare greutate menţiunile reglementare. Dar acest succes îl 
lăsa perplex. Părinţii nu-i mai trimiteau un ban, căinându- 
se, pentru ca şi el, la rândul lui, să-i ajute; renunţase la 
premiul Romei, sigur că va fi învins şi dornic să-şi câştige 
existenţa; dar era de pe acum sătul, scârbit să tot umble, 
din loc în loc pentru a mai scoate un ban, să câştige un 
franc şi douăzeci şi cinci pe oră, lucrând pentru nişte 
arhitecţi nepricepuţi, care îl tratau ca pe un salahor, încotro 
s-o apuce? Şi care drum ar fi mai scurt? Dacă renunţa la 
şcoală, patronul lui, puternicul Degquersonniere, care îl 
iubea pentru docilitatea lui de elev tocilar, l-ar fi sprijinit 
serios. Numai că îl mai aştepta atâta trudă şi atâtea 
tatonări! Şi se plângea cu amărăciune de şcolile astea de 
stat, în care trudeai atâţia ani şi care nu asigurau nici 
măcar o situaţie tuturor celor pe care-i aruncau pe 
drumuri. 

Deodată se opri în mijlocul potecii. Gardurile de soc 
duceau spre un teren neted şi proprietatea La Richaudiere 
apărea dintre copacii înalţi. 

— Aşa-i, exclamă Claude, e adevărat, nu înţelesesem... Te 
duci în casa de acolo, la zgârciobii ăia; scârboase mutre mai 
au! 

Dubuche, ofensat de această exclamaţie a artistului, 
protestă cu un aer afectat. 

— Ei bine, aşa cretin cum ţi se pare ţie, să ştii că 
Margaillan ăsta e cineva în meseria lui. Să-l vezi pe 
şantiere, printre construcţiile lui: munceşte cât zece, are un 
spirit de organizare uluitor, un fler colosal în ce priveşte 
străzile care vor fi construite şi materialele ce trebuie 
cumpărate. De altfel nimeni nu adună milioane dacă nu e 
ceva de capul lui. Şi apoi, ce-mi pasă! Aş fi un prost dacă nu 
m-aş arăta politicos cu un om care-mi poate fi de folos. 


Tot vorbind, el îi închisese prietenului său calea, 
împiedicându-l să înainteze, fără îndoială de teamă să nu se 
compromită, dacă i-ar fi văzut cineva împreună, vrând în 
acelaşi timp să-i dea a înţelege că trebuie să se despartă 
acolo. 

Claude se pregătea să-l întrebe despre prieteni, despre 
Paris; dar tăcu. Nici despre Christine nu se pomeni nimic. 
Se resemnă, îi întinse mâna ca să-i spună la revedere, când 
o întrebare îi ţâşni involuntar de pe buzele tremurătoare: 

— Sandoz e bine? 

— Binişor. Îl văd rar... lar mi-a vorbit de tine luna trecută. 
E tot aşa de amărât că ne-ai întors spatele. 

— Dar nu v-am întors spatele! strigă Claude, ieşindu-şi din 
fire; vă implor, veniţi să mă vedeţi! Aş fi atât de fericit! 

— E-n regulă, o să venim. Zău că am să-i spun să vină, pe 
cuvântul meu! Hai, la revedere bătrâne. Mă grăbesc. 

Şi Dubuche o porni spre La Richaudiere, iar Claude îl privi 
cum se făcea tot mai mic, printre lanuri, cu mătasea 
strălucitoare a pălăriei şi pata neagră a redingotei. Se 
întoarse încet, cu inima grea de o tristeţe fără nume. Nu-i 
spuse nimic soţiei sale despre această întâlnire. 

Opt zile mai târziu, Christine se dusese la alde Faucheur 
să cumpere o jumătate de kilogram de fidea şi, cu copilul în 
braţe, mai zăbovea, stând de vorbă cu o vecină, când un 
domn, coborând din bac, se apropie şi o întrebă: 

— Pe aici stă domnul Claude Lantier, nu? 

Ea rămase încremenită, dar răspunse simplu. 

— Da, domnule. Vă arăt eu drumul... 

Merseră vreo sută de metri unul lângă celălalt. Străinul, 
care părea s-o cunoască, o privise cu un zâmbet binevoitor; 
dar, cum femeia zorea pasul, ascunzându-şi tulburarea sub 
un aer grav, el tăcea. Ea deschise uşa şi-l pofti pe domn să 
intre, spunând: 

— Claude, te caută cineva. 

Se auzi o exclamaţie puternică şi cei doi bărbaţi se 
aruncară unul în braţele celuilalt. 


— Dragul meu Pierre! Ce drăguţ din partea ta că ai venit! 
Dar Dubuche? 

— În ultima clipă a avut nu ştiu ce treabă şi mi-a trimis o 
telegramă să plec fără el. 

— Bine. De fapt mă cam aşteptam... Dar vorba este că ai 
venit tu! Doamne, Dumnezeule, tare mai sunt bucuros! 

Şi, întorcându-se spre Christine care zâmbea, cucerită de 
bucuria lor: 

— Adevărat, nici nu ţi-am povestit. M-am întâlnit deunăzi 
cu Dubuche care mergea acolo sus, la proprietatea 
mutrelor ălora... 

Dar se întrerupse din nou, pentru a striga, făcând gesturi 
agitate: 

— Vai, dar unde mi-e capul: voi nici nu vă cunoaşteţi şi eu 
ce păzesc?... Iubita mea, îl vezi pe domnul acesta: e vechiul 
meu prieten Pierre Sandoz, pe care-l iubesc ca pe un 
frate... Şi ţie, dragul meu, ţi-o prezint pe soţia mea. Şi acum 
vă rog să vă îmbrăţişaţi. 

Christine începu să râdă din toată inima şi cu bucurie îşi 
întinse obrajii spre el. Sandoz îi plăcuse din prima clipă, 
pentru bonomia lui, pentru prietenia lui solidă şi simpatia 
părintească cu care o privea. Îşi simţi ochii umezi de emoție 
când el îi strânse mâinile într-ale lui, spunându-i: 

— Eşti foarte drăguță că-l iubeşti pe Claude şi să vă iubiţi 
mereu, căci nimic nu contează mai mult ca asta. 

Apoi se aplecă să-l sărute pe micuțul din braţele ei. 

— Vasăzică, aţi şi făcut unul! 

Pictorul avu un gest vag, ca pentru a se scuza: 

— Ce vrei? Ăştia vin aşa, pe negândite! 

Claude îl ţinu pe Sandoz în sufragerie, în timp ce Christine 
răsturna casa cu susul în jos pentru a pregăti prânzul. În 
câteva cuvinte el îi istorisi povestea lor: cine era, cum 6 
cunoscuse, ce împrejurări îi făcuseră să întemeieze o 
familie; şi păru mirat când prietenul său voi să ştie de ce nu 
se căsătoreau. Păi, ştiu şi eu de ce? pentru că nici măcar nu 
vorbiseră vreodată despre asta, pentru că ea părea să nu 


ţie la aşa ceva, şi că bineînţeles nu vor fi nici mai fericiţi, 
nici mai nefericiţi dacă o vor face. Pe scurt, era un lucru 
fără importanţă... 

— Cum vrei, zise celălalt. Pe mine nu mă deranjează... Dar 
pentru că era fată cuminte când ai luat-o, ar trebui să te 
însori cu ea. 

— Păi, bineînţeles, bătrâne, oricând! Nu sunt eu omul s-o 
las cu un copil în braţe. 

Apoi Sandoz admiră studiile de pe pereţi. Ei, şmecherul 
nu-şi pierduse vremea! Ce ton exact, ce strălucire de soare 
adevărat! Iar Claude, care îl asculta încântat, zâmbind cu 
vanitate, voia tocmai să-i pună întrebări despre prietenii lor, 
despre ce făceau fiecare, când Christine intra, strigând: 

— Veniţi repede, am adus ouăle. 

Prânziră în bucătărie; masa fu extraordinară: peşte fript 
după ouăle fierte, carnea fiartă din ajun făcută salată cu 
cartofi şi o scrumbie afumată. Totul era delicios, mirosul 
puternic şi apetisant al scrumbiei, pe care Melie o fripsese 
pe jeratic, cântecul cafelei, care trecea, picătură după 
picătură, prin filtrul de pe marginea maşinii de gătit. lar 
când apăru desertul, fragi culeşi chiar atunci şi brânză din 
lăptăria unei vecine, se puseră pe taclale, cu coatele 
aşezate pe masă. La Paris? Doamne! La Paris băieţii nu 
făceau nimic prea grozav. Ei, dar vezi, totuşi, că dădeau din 
coate, îşi croiau drum, care mai de care să se 
chivernisească cel dintâi. Bineînţeles, de cei plecaţi nu mai 
întreba nimeni, trebuia să fii mereu acolo, dacă nu voiai să 
fi uitat. Desigur talentul rămâne talent şi cel care are voinţă 
şi putere răzbeşte. Întotdeauna. Da, acesta ar fi idealul, să 
trăieşti la ţară, să faci acolo capodopere peste capodopere 
şi într-o bună zi să zdrobeşti Parisul, numai deschizându-ţi 
valizele! 

Seara, când Claude îl însoţi pe Sandoz până la gară, 
acesta îi spuse: 

— Apropo, voiam să-ţi fac o confidenţă... Cred că mă însor. 

Auzind acestea, pictorul izbucni în râs. 


— Şmecherule, acum înţeleg de ce mă tot dăscăleai azi- 
dimineaţă! 

Aşteptând trenul, mai stătură de vorbă. Sandoz îşi exprima 
ideile despre căsătorie, pe care o considera în mod burghez 
ca fiind condiţia însăşi pentru munca serioasă, organizată şi 
solidă, a marilor producători moderni. Femeia 
devastatoare, femeia care ucide pe artist frângându-i inima, 
zdrobindu-i creierii, era o invenţie romantică, împotriva 
căreia protestau chiar faptele. El unul simţea nevoia unei 
afecţiuni care să-i vegheze tihna, unui interior cald, în care 
să se poată claustra, pentru a-şi consacra întreaga viaţă 
operei enorme la care visa necontenit. Mai adăuga că totul 
depindea de alegerea făcută; credea că a găsit ceea ce 
căuta: o orfană, fiica unor foarte modeşti comercianţi; fără 
un ban, dar frumoasă şi inteligentă. De şase luni, după ce-şi 
dăduse demisia din slujba de funcţionar, se lansase în 
ziaristică, unde câştiga ceva mai bine. Tocmai o instalase pe 
mama lui într-o căsuţă din cartierul Batignolles şi dorea în 
această casă să realizeze o existenţă în trei, cele două femei 
să-l iubească, iar el să câştige destul pentru a-i hrăni pe 
toţi. 

— Însoară-te, bătrâne, zise Claude. Omul trebuie să facă 
ceea ce simte... Ei, la revedere, uite că vine trenul. Nu uita 
că ai promis să mai vii să ne vezi. 

Sandoz reveni foarte des. Pica la întâmplare, când putea 
să scape de la ziar; de-abia în toamnă urma să se însoare, 
aşa că avea încă libertatea holteiului. Erau zile fericite, 
după-amieze întregi de confidenţe, vechi aspirații spre 
glorie, reluate în comun. 

Într-o zi, singur cu Claude pe o insulă, întinşi, unul alături 
de celălalt, cu ochii pierduţi în adâncul cerului, îi vorbi de 
marea lui ambiţie, se spovedi cu voce tare. 

— Vezi tu, ziarul nu e decât un teren de luptă. Trebuie să 
ai din ce trăi şi ca să trăieşti, trebuie să lupţi... Pe urmă, 
blestemata asta de presă, în ciuda faptului că e o meserie 
dezgustătoare, este o putere a naibii de mare, o armă 


invincibilă în mâna unui tip cu convingeri solide. Dar chiar 
dacă sunt obligat să mă folosesc de ea, n-am să-mi petrec 
toată viaţa astfel, asta-i sigur! Mai ales că acum am găsit 
ceea ce căutam, o ocupaţie care să mă oblige să muncesc 
până la epuizare, ceva în care am să mă cufund şi din care 
poate n-am să mai ies. 

Din frunzişul nemişcat, în căldura toridă, se lăsă tăcerea. 
El reluă cu o voce încetinită, spunând vorbe fără şir: 

— Ce zici? Să studiezi omul aşa cum e, dar nu paiaţa aia 
metafizică a lor, ci omul fiziologic, determinat de mediu, 
acţionând sub imperiul tuturor organelor sale... Nu e oare o 
farsă acest studiu continuu şi exclusiv al funcţiei creierului, 
sub pretext că acesta e un organ nobil?... Gândirea, păi, fir- 
ar să fie, gândirea este un produs al întregului corp! Ia 
pune creierul să gândească singur, şi ai să vezi atunci ce se 
alege din noblețea creierului când burta e bolnavă!... Ar fi o 
stupiditate, acum când nici filosofia, nici ştiinţa nu ne mai 
ajung, acum când am devenit pozitivişti, evoluţionişti, să 
mai păstrăm manechinul literar al vremurilor clasice, să 
continuăm să descurcăm perii încâlciţi ai raţiunii pure! Cine 
zice psiholog zice trădător al adevărului. De altfel, 
fiziologie, psihologie nu mai înseamnă nimic: una a pătruns- 
o pe cealaltă, amândouă s-au contopit, formând mecanismul 
omului, considerat ca suina totală a funcţiilor sale... Asta e 
formula, revoluţia noastră modernă n-are altă bază, ea 
exprimă moartea inevitabilă a vechii societăţi, naşterea unei 
societăţi noi, este în mod necesar avântul unei arte noi, pe 
un teren nou. Da, da, o să vedeţi, o să vedeţi, ce literatură 
va încolţi pentru viitorul secol de ştiinţă şi democraţie! 

Strigătul său se ridică, se pierdu în adâncul cerului 
nesfârşit. Nu se simţea nicio adiere, de-a lungul sălciilor 
străbătea doar alunecarea mută a râului. Atunci el se 
întoarse brusc spre tovarăşul său şi îi spuse privindu-l în 
faţă: 

— Şi atunci, am găsit ce-mi trebuie mie. Nu mare lucru, un 
colţişor numai, ceea ce e de ajuns pentru o viaţă de om, 


chiar atunci când ai ambiţii foarte mari... Am să iau o 
familie şi am să-i studiez membri unul câte unul: de unde 
vin, unde se duc, cum acţionează unii asupra celorlalţi; în 
sfârşit, o omenire în mic, felul în care omenirea creşte şi se 
comportă... Pe de altă parte, îmi voi plasa omuleţii într-o 
perioadă istorică determinată, ceea ce îmi va furniza mediul 
şi împrejurările, un fragment de istorie... înţelegi, o serie de 
cărţi, cincisprezece, douăzeci de cărţi, cu episoade care se 
leagă unele de altele, având fiecare cadrul ei aparte, o serie 
de romane din care să-mi construiesc o casă la bătrâneţe, 
dacă nu cumva mă vor strivi până atunci! 

Se lăsă din nou pe spate, îşi întinse braţele în iarbă, 
părând că doreşte să intre în pământ, râzând şi glumind. 

— Ah, pământ milostiv, tu care eşti maica noastră a 
tuturor, tu singur izvor de viaţă, ia-mă! Iu eşti veşnic şi 
nemuritor, în tine mişună sufletul lumii, acea seva care 
sălăşluieşte până şi în pietre şi care face din copaci fraţii 
noştri mari şi nemişcaţi!... Da, vreau să mă topesc în tine, 
pe tine te simt aici, sub mădularele mele, strângându-mă şi 
înflăcărându-mă? tu singur vei fi în opera mea ca forţa 
primordială, scop şi mijloc, arcă imensă în care cele 
neînsufleţite se animă la suflarea tuturor fiinţelor. 

Dar, începută în glumă, cu toată exagerarea emfazei lirice, 
această invocaţie se sfârşi într-un strigăt de convingere 
arzătoare, pe care emoția profundă a poetului îl făcea să 
tremure; şi ochii i se umeziră; apoi, pentru a-şi ascunde 
înduioşarea, el adăugă pe un ton brutal, cu un gest amplu 
care îmbrăţişa orizontul: 

— Ce tâmpenie, un suflet pentru fiecare din noi, când 
există acest mare suflet! 

Claude nu se clintise, cufundat în iarbă. După o nouă 
tăcere, el conchise: 

— E-n regulă, bătrâne, retează-i pe toţi!... Dar şi pe tine or 
să te dărâme. 

— Lasă, zise Sandoz care se ridicase şi se întindea, oasele 
mele sunt destul de tari. Mai degrabă îşi rup ei încheietura 


mâinii... Hai să ne întoarcem, nu vreau să pierd trenul. 

Christine, care începuse să simtă pentru el o puternică 
prietenie, văzându-l drept şi robust în viaţă, îndrăzni, în 
sfârşit, să-i ceară un serviciu: acela de a fi naşul lui Jacques. 
E drept că ea nu mai călca pe la biserică; dar de ce să-l ţină 
pe puşti în afara obiceiurilor? lar ceea ce mai ales o decidea 
era dorinţa de a-i asigura un sprijin în acest naş, pe care ea 
îl simţea atât de ponderat şi de rezonabil, şi în acelaşi timp 
de o forţă clocotitoare. Claude se miră, apoi consimţi, 
ridicând din umeri. Şi botezul avu loc, găsiră şi o naşă, fiica 
unei vecine. Fu o adevărată sărbătoare, mâncară un homar, 
adus de la Paris. 

Chiar în ziua aceea, la despărţire, Christine îl luă pe 
Sandoz deoparte şi-i spuse implorându-l: 

— Te întorci curând, da? Se plictiseşte. 

Într-adevăr, Claude căzuse într-o tristeţe sumbră. Îşi 
neglija lucrările, ieşea singur, dădea târcoale, fără voia lui, 
pe la hanul lui Faucheur, chiar în locul unde bacul trăgea la 
mal, ca şi cum ar fi sperat mereu să vadă debarcând 
Parisul. Parisul îl obseda, se ducea acolo în fiecare lună, se 
întorcea dezolat, incapabil să lucreze. Veni toamna, apoi 
iarna, o iarnă umedă, muiată în noroi; o petrecu într-o 
amorţeală bosumflată, acru până şi la adresa lui Sandoz, 
care se însurase în octombrie şi nu mai putea veni atât de 
des la Bennecourt. Nu părea să se trezească decât la 
vizitele acestuia, când intra într-o stare de excitație care 
dura o săptămână şi nu înceta să vorbească, cu aprindere, 
despre ştirile de acolo. El, care, până atunci, îşi ascunsese 
dorul pentru Paris, o zăpăcea acuma pe Christine, 
povestindu-i de dimineaţă până seară despre lucruri de 
care ea habar nu avea şi despre oameni pe care nu-i văzuse 
în viaţa ei. Aceste comentarii nesfârşite aveau loc la gura 
sobei, când Jacques dormea. Şi el se pasiona, îi mai cerea şi 
să-şi dea părerea, să se pronunţe asupra celor povestite. 

Gagniere ăsta nu era un idiot că se abrutiza cu muzica lui 
când şi-ar fi putut valorifica onestul talent de peisagist? Se 


spunea că acum lua lecţii de pian, cu o domnişoară; poftim, 
la vârsta lui! Ei? Ce părere avea Christine despre asta? O 
adevărată ţicneală! Dar Jory, care umbla să se încurce iar 
cu Ilrma Becot, de când aceasta avea o casă pe Rue de 
Moscou? îi ştia ea pe ăştia doi, două canalii care se 
potriveau bine unul cu altul, nu? Totuşi, învârtitul 
învârtiţilor rămânea Fagerolles, căruia o să-i spună el 
adevărul în faţă când îl va vedea. Cum! Trădătorul ăsta se 
înscrisese la concursul pentru premiul Romei, pe care de 
altfel nu-l obținuse, tocmai el, care-şi bătea joc de Şcoală şi 
urla că vrea să dărâme totul! Ei, se vede că setea de succes, 
nevoia de a călca peste prieteni şi de a fi salutat de nişte 
cretini, împinge pe om la multe porcării. Nu cumva ea avea 
de gând să-i ia apărarea? Doar n-o fi atât de burgheză ca 
să-l apere? Şi după ce ea se alătură părerii lui, revenea cu 
hohote de râs nervos la aceeaşi poveste, care i se părea de 
un comic extraordinar: povestea lui Mahoudeau şi a lui 
Chaiîne, care îl uciseseră pe prăpăditul ăla de Jabouille, 
bărbatul Mathildei, aia fioroasă, cu buruienile de leac: da, îl 
uciseseră într-o seară, când tuberculosul încornorat 
avusese o sincopă, şi amândoi, chemaţi de nevastă-sa, 
începuseră să-l fricţioneze atât de zdravăn, încât se 
pomeniseră cu el mort! 

Atunci, dacă Christine nu se înveselea, Claude se ridica şi 
spunea pe un ton morocănos: 

— Sigur, pe tine nu te face nimic să râzi... Hai să ne 
culcăm, n-avem altceva mai bun de făcut. 

O adora şi acum, o poseda cu ardoarea disperată a unui 
amant care cere în dragoste uitarea de toate şi bucuria 
unică. Dar nu putea trece dincolo de sărutări şi ea nu-i mai 
ajungea; neostoit, un alt chin îl cuprinsese. 

În primăvară, Claude, care jurase că nu va mai expune, 
afectând disprețul, se interesă mult de Salon. Când îl vedea 
pe Sandoz, îi punea întrebări despre ceea ce trimiseseră 
băieţii. Iar în ziua deschiderii se duse acolo, apoi se întoarse 
în aceeaşi seară, fremătând şi foarte sever. Nu văzuse decât 


un bust de-al lui Mahoudeau, ceva mai reuşit, dar fără 
importanţă, un peisaj mic de-al lui Gagniere, primit la 
grămadă, dar într-o tonalitate aurie destul de frumoasă, 
apoi, nimic altceva, nimic decât tabloul lui Fagerolles, o 
actriţă la oglindă, fardându-se. Nu pomenise la început de 
acest tablou şi nu vorbi apoi despre el decât cu râsete 
indignate. Fagerolles ăsta, ce neserios! Acum că nu reuşise 
să obţină premiul, nu se mai temea să expună, şi întorcând 
spatele Şcolii mânuia, dar cu ce îndemânare, cu ce 
compromisuri, o pictură care mima îndrăzneala adevărului, 
fără o singură calitate originală. Şi aşa ceva avea succes, 
burghezilor le plăcea grozav să-i gâdili, cu aerul că-i 
scuturi. Doamne, cum mai venise vremea ca un adevărat 
pictor să apară, în pustiul mohorât al acestui Salon, printre 
şmecheri şi imbecili!. Ce mai loc de ocupat, fir-ar să fie! 

Christine, care-l auzea cum se supăra, sfârşi prin a spune 
şovăind: 

— Dacă tu vrei, hai să ne întoarcem la Paris. 

— Cine spune una ca asta? strigă el. Nu mai poate omul să 
vorbească cu tine fără să-i cauţi nod în papură. 

Şase săptămâni mai târziu află o veste care-l preocupă opt 
zile: prietenul său Dubuche se însura cu domnişoara Regine 
Margaillan, fiica proprietarului domeniului La Richaudiere; 
era o poveste foarte complicată, ale cărei detalii îl uimeau 
şi-l înveseleau nemaipomenit. Mai întâi dobitocul de 
Dubuche obținuse o medalie pentru un proiect de pavilion 
în mijlocul unui parc, proiect pe care-l şi expusese; ceea ce 
era şi aşa foarte nostim, întrucât se spunea că proiectul 
fusese refăcut de patronul său, Dequersonniere, care, 
foarte calm, aranjase apoi ca să fie medaliat de juriul 
prezidat de el. Culmea era că aşteptata răsplată hotărâse 
căsătoria. Halal trafic, dacă acum medaliile serveau pentru 
a plasa pe bunii elevi nevoiaşi în sânul unor familii bogate! 
Taica Margaillan, ca orice parvenit, visa să găsească un 
ginere care să-l ajute şi care să aducă, în clanul lui, diplome 
autentice şi redingote elegante; de câtva timp el nu-l slăbea 


din ochi pe acest tânăr, elev la Şcoala de Bele Arte, care 
avea note excelente, şi era atât de sârguincios, atât de bine 
văzut de profesorii săi. Medalia îl entuziasmă şi pe loc îi 
dădu fata, luându-şi astfel un asociat care-i va înzeci 
milioanele, din moment ce ştia tot ce era necesar să ştii 
pentru a construi bine. De altfel sărmana Regine, totdeauna 
tristă şi cu o sănătate foarte şubredă, va avea astfel un soţ 
sănătos. 

— Ce părere ai? o întreba Claude pe nevastă-sa, mult 
trebuie să-i mai placă unui om banii pentru a se însura cu 
mâţa aia jigărită! 

Şi, cum Christine, înduioşată, îi lua apărarea, spuse: 

— Dar nu în ea lovesc! Cu atât mai bine dacă n-o dă gata 
căsătoria! Ce vină are ea, că zidarul de taică-său a avut 
ambiția stupidă să se însoare cu fata unor burghezi, de a 
ieşit ea sărmana atât de nereugşită, dintr-un tată cu sângele 
alterat de generaţii de beţivi şi o mamă sfârşită, cu trupul 
mâncat de toţi viruşii familiilor care se sting? Ah! Ce 
frumoasă decădere în mijlocul monezilor de cinci franci! 
Chiar merită să câştigi averi, pentru ca să-ţi ţii apoi foetuşii 
în alcool! 

Era feroce, soţia lui trebuia să-l cuprindă, să-l strângă în 
braţe, să-l sărute şi să-i zâmbească, pentru ca el să 
redevină omul paşnic din primele zile. Atunci, calmat 
oarecum, înţelegea şi aproba căsătoriile celor doi vechi 
prieteni ai lui. Era adevărat deci, se însuraseră toţi trei! Ce 
caraghioasă e şi viaţa! 

Se mai sfârşea o vară, cea de-a patra pe care o petreceau 
la Bennecourt. Niciodată nu aveau să fie mai fericiţi, viaţa le 
era tihnită şi îndestulată în acest sat pierdut. De când 
locuiau aici, niciodată nu le lipsiseră banii, cei o mie de 
franci rentă şi cele câteva pânze vândute erau de ajuns 
pentru nevoile lor; ba chiar făceau şi economii, 
cumpăraseră rufărie. Cât despre micul Jacques, în vârstă de 
doi ani şi jumătate, acestuia îi pria de minune la ţară. De 
dimineaţa până seara se târa pe pământ, îmbrăcat în 


zdrenţe şi mânjit, dar crescând în voie, sănătos şi rumen. 
Adesea, mamă-sa nu mai ştia de unde să înceapă să-l mai 
curețe câte un pic. Şi văzându-l că mănâncă şi doarme bine, 
nu se mai preocupa de el, păstrându-şi dragostea şi 
îngrijorarea pentru artist, celălalt copil al ei, bărbatul drag, 
a cărui dispoziţie sumbră o umplea de nelinişte. Cu fiecare 
zi, situaţia devenea şi mai grea; deşi trăiau liniştiţi, fără 
vreo pricină de supărare, alunecau cu încetul către o 
tristeţe, o stinghereală, care se traduceau printr-o 
exasperare de fiece moment. 

Se isprăvise cu bucuriile lor de altădată, la ţară. Barca 
putredă şi desfundată se dusese pe fundul Senei. De altfel, 
nici nu le mai trecuse prin minte să se folosească de barca 
pe care familia Faucheur le-o pusese la dispoziţie. Râul îi 
plictisea, le era lene să vâslească şi repetau, în legătură cu 
unele locuri încântătoare de pe insulă, exclamaţiile 
entuziaste de altădată, fără a fi însă niciodată ispitiţi să le 
revadă. Până şi plimbările de-a lungul malurilor îşi 
pierduseră din farmec; vara te prăjeai, iarna răceai; cât 
despre platou, sau pământurile întinse plantate cu meri 
care dominau satul, ele deveniseră un fel de ţinut 
îndepărtat; ar fi fost curată nebunie să te încumeţi până 
acolo. Chiar şi casa lor îi enerva, această cazarmă în care 
trebuia să mănânci în duhoarea de la bucătărie, iar în 
camera de culcare sufla vântul din toate părţile. Culmea 
ghinionului, în anul acela caişii nu rodiseră iar trandafirii 
uriaşi, acum foarte bătrâni, muriseră de un fel de lepră. 
Doamne, ce melancolică uzură a obişnuinţei! Până şi 
veşnica natură părea că îmbătrâneşte, în osteneala plictisită 
a aceloraşi orizonturi! Dar partea cea mai rea era că el, 
pictorul, se dezgustase de acest ţinut, nemaigăsind în el 
niciun subiect care să-l înflăcăreze, colindând câmpiile cu 
un pas stins, ca pe un domeniu, acum golit, a cărui viaţă eli- 
o secătuise, fără a-i lăsa nici măcar interesul pentru vreun 
copac necunoscut, pentru o rază de lumină neprevăzută. 


Nu, totul se isprăvise, îngheţase, nu va mai face nimic ca 
lumea în ţinutul ăsta oribil! 

Sosi octombrie, cu cerul lui inundat de apă. Într-una dintre 
primele seri ploioase, Claude se înfurie pentru că cina nu 
era gata. O dădu afară pe gâsca aia de Melie, apoi îl plesni 
pe Jacques, de care se împiedica tot timpul. Atunci 
plângând, Christine îl îmbrăţişa spunându-i: 

— Hai să plecăm! Să ne întoarcem la Paris! 

El se desprinse, strigă mânios: 

— Iar cu tâmpenia asta!... Niciodată, mă auzi, niciodată! 

— Te rog, fă-o pentru mine, reluă ea, cu ardoare. Eu ţi-o 
cer, mie ai să-mi faci plăcere. 

— Te plictiseşti deci aici? 

— Da, am să mor, dacă mai rămânem... Şi pe urmă, vreau 
să lucrezi, simt că locul tău e acolo. Ar fi o crimă să te 
îngropi în continuare. 

— Nu! lasă-mă! 

Fremăta. Parisul îl chema la orizont, Parisul de iarnă care 
se aprindea din nou. Auzea acolo strădania camarazilor săi, 
se întorcea pentru ca să ia parte şi el la triumf, pentru ca să 
redevină şeful, din moment ce niciunul n-avea nici forţa, nici 
orgoliul s-o facă. Şi, în această halucinație, în nevoia pe care 
o încerca de a alerga într-acolo, el se încăpăţâna să refuze 
plecarea, dintr-o contradicţie involuntară, care se ridica din 
măruntaiele lui, fără ca singur să şi-o poată explica. Să fi 
fost oare teama care face să tremure şi pe cei mai viteji, 
lupta surdă între fericire şi fatalitatea destinului? 

— Ascultă-mă, îi spuse cu energie Christine, fac bagajele şi 
te iau de aici. 

Cinci zile mai târziu plecau la Paris după ce împachetaseră 
şi expediasem totul cu trenul. 

Claude ieşise, cu micul Jacques, când Christine crezu că a 
uitat ceva. Se reîntoarse singură în casă, găsi totul pustiu şi 
începu să plângă: era un sentiment sfâşietor, ceva din ea 
însăşi rămăsese acolo, fără să poată spune ce anume. Cum 
ar mai fi rămas! Ce dorinţă arzătoare avusese de a rămâne 


acolo pentru totdeauna, ea, care ceruse această plecare, 
această întoarcere în cetatea pasiunii în care simţea o 
rivală! Continuă totuşi să caute acel ceva care îi lipsea, 
sfârşi prin a culege în dreptul bucătăriei un trandafir, 
rebegit de frig. Apoi închise uşa grădinii pustii. 


CAPITOLUL VII 


Când se văzu iar pe străzile Parisului, Claude fu cuprins de 
o sete de vuiet şi de mişcare, de nevoia de a ieşi, dea 
cutreiera oraşul, de a merge să-şi vadă prietenii. O ştergea 
de cum se trezea, lăsând-o pe Christine să aranjeze singură 
atelierul pe care-l închiriaseră în strada Douai, lângă 
bulevardul Clichy. Astfel, chiar a treia zi după sosire, la ara 
opt dimineaţa, pică la Mahoudeau; era o dimineaţă cenuşie 
şi îngheţată de noiembrie, abia începuse să se lumineze de 
ziuă. 

Dugheana de pe strada Cherche-Midi, în care sculptorul 
locuia şi acum, era însă deschisă; iar acesta, cu chipul tras 
şi încă somnoros, deschidea obloanele dârdâind. 

— Tu erai!... Drace! Dar devreme te mai sculai la ţară... Ei, 
s-a aranjat? Te-ai întors? 

— Da. De alaltăieri. 

— Bun! O să ne vedem... Dar intră, cam pişcă frigul în 
dimineaţa asta. 

După ce intră, lui Claude i se păru însă mai frig înăuntru 
decât pe stradă. Rămase cu gulerul hainei ridicat, îşi 
înfundă mâinile în buzunare, privind înfiorat umezeala 
şiroindă a zidurilor goale, noroiul grămezilor de argilă şi 
veşnicele băltoace de pe jos. Un vânt de mizerie suflase aici, 
golind scândurile de mulajele vechi, spărgând măsuţele şi 
ciuberele reparate cu frânghie. Era un ungher de sărăcie şi 
de dezordine, pivniţa unui zidar care a dat faliment. lar pe 
geamul uşii mânjit e de cretă se afla, ca în derâdere, un 
soare imens şi scânteietor, desenat cu degetul şi împodobit 
în mijloc cu un chip a cărui gură în semicerc izbucnea în 
râs. 

— Stai niţel, reluă Mahoudeau, să aprind focul. Afurisitele 
astea de ateliere se răcesc imediat din cauza apei din 


cârpe. 

Atunci, întorcându-se, Claude îl zări pe Chaîne 
îngenuncheat în faţa sobei şi scoțând paie dintr-un taburet 
vechi, pentru a aţâţa focul. Îi zise bună ziua, dar nu se alese 
decât cu un mârâit surd, fără ca omul să se hotărască să 
ridice capul. 

— Şi tu, bătrâne, la ce lucrezi acum? îl întrebă el pe 
sculptor. 

— O, nu la cine ştie ce! A fost un an prost, mai prost decât 
anul trecut, care nici ăla n-a făcut doi bani! Statuetele de 
sfinţi nu se mai vând. Da, credinţa e în regres şi, de! a 
trebuit să strâng cureaua... Poftim! Până una alta, uite ce 
am ajuns să fac... 

Dădu deoparte cârpele de pe un bust şi-i arătă o figură 
prelungă, pe care favoriţii o alungeau şi mai tare; o mutră 
infectă, pretențioasă şi exprimând o nemărginită prostie. 

— E un avocat de alături... Ce zici ce tip scârbos? Şi 
imaginează-ţi că mă pisează să-i fac o gură mai reunită! Dar 
trebuie să am ce mânca, nu? 

Avea o idee pentru Salon, o siluetă în picioare, 
reprezentând o femeie care se scaldă şi încearcă apa cu 
piciorul, în răcoarea al cărei freamăt îi face atât de 
încântătoare carnea; şi îi arătă lui Claude o machetă, cam 
crăpată, pe care acesta o privi în tăcere, surprins şi 
nemulţumit de concesiile pe care le remarca: o accentuare 
a frumuseţii, sub exagerarea persistentă a formelor, o 
dorinţă firească de a plăcea fără a renunţa însă prea mult la 
predilecţia pentru colosal. Îl plictisea însă că era o dandana 
întreagă s-o realizeze în picioare. Îi trebuiau nişte armături 
de fier, care costau zdravăn, o măsuţă, pe care n-o avea, şi o 
serie întreagă de scule. De aceea, probabil, se gândea s-o 
culce pe malul apei. 

— Ei, ce spui?... Cum ţi se pare? 

— Nu-i rău, răspunse în cele din urmă pictorul. Cam 
siropoasă, deşi are nişte coapse de măcelăreasă; dar nu 
poţi să-ţi dai seama până nu e gata... în orice caz, bătrâne, 


în picioare, aşaz-o în picioare, că altfel se duce dracului 
totul! 

Soba duduia şi Chaîne se ridică, tăcut. Se învârti puţin pe 
acolo, intră în odăiţa întunecoasă din fundul magazinului, 
unde se afla patul pe care-l împărțea cu Mahoudeau; apoi 
apăru, cu pălăria pe cap, mai tăcut încă; era o tăcere voită, 
apăsătoare. Fără grabă, cu degetele lui ţepene de ţăran, luă 
o bucată de cărbune şi scrise pe perete: Mă duc să iau 
tutun, mai pune cărbuni pe foc. Apoi ieşi. 

Claude îl privise încremenit. Se întoarse spre celălalt. 

— Asta ce mai e? 

— Păi, nu vorbim şi atunci ne scriem, răspunse sculptorul, 
calm. 

— De când asta? 

— De trei luni. 

— Şi dormiţi în acelaşi pat? 

— Da. 

Claude râse cu poftă. Asta da încăpățânare, nu glumă! Şi 
din ce se luaseră? Dar, ofensat, Mahoudeau îşi vărsă focul 
pe dobitocul ăla de Chaîne. Închipuie-ţi că într-o seară, 
întorcându-se acasă pe neaşteptate, îl prinsese cu Mathilde, 
aia de alături, cu magazinul de plante medicinale, amândoi 
în cămaşă, mâncând un borcan cu dulceaţă! Acum, nucă o 
găsise dezbrăcată; de asta puţin îi păsa, dar chestia cu 
borcanul de dulceaţă era prea de tot. N-o să-i ierte 
niciodată că ei îşi cumpărau, ca porcii, dulciuri pe ascuns, în 
timp ce el mânca pâine goală! Ce dracu, ar fi trebuit să 
împartă, aşa cum făceau şi cu femeia! 

Şi iată că trecuseră aproape trei luni de când ţinea 
supărarea, fără vreo destindere sau vreo explicaţie. Îşi 
organizaseră existenţa, reducându-şi relaţiile strict 
necesare la câteva fraze scurte, scrise cu cărbunele pe 
pereţi. De altfel, continuau să împartă aceeaşi femeie şi 
acelaşi pat, după ce se puseseră tacit de acord asupra 
orelor fiecăruia: când venea rândul unuia, celălalt pleca. 
Oamenii se pot înţelege între ei şi fără atâta vorbă, zău aşa! 


Între timp Mahoudeau, care isprăvea de pus pe foc, îşi 
descărca mai departe sufletul. 

— Ai să mă crezi sau nu, dar când crăpi de foame nu-i 
deloc neplăcut să nu vorbeşti. Da, te abrutizezi în tăcere, e 
ca un fel de amorţeală, care potoleşte durerea de stomac... 
Nu-ţi închipui ce fond țărănesc are Chaiîne ăsta! După ce şi- 
a mâncat ultimul ban, fără a fi reuşit să realizeze din 
pictură averea la care râvnea, s-a lansat în negoţ, un mic 
negoţ, care să-i dea posibilitatea să-şi termine studiile. Ei, 
ce zici? E tare tipul! Şi stai să-i vezi planul: i se trimitea de 
la Saint-Firmin, satul lui, untdelemn de măsline, şi pe urmă 
el bătea drumurile ca să-l vândă unor familii provensale 
bogate, care şi-au făcut o situaţie la Paris. Din nefericire, 
nici asta n-a ţinut, pentru că e prea bădăran şi toţi l-au dat 
afară. Atunci, bătrâne, cum ne-a mai rămas un ulcior de ulei 
nevândut, trăim din el. Da, în zilele în care avem pâine, o 
muiem în ulei. 

Şi arătă ulciorul într-un colţ al dughenii. Cursese ulei din 
el şi atât zidul, cât şi podeaua erau negre de pete mari de 
grăsime. 

Claude nu mai râse. Cât îl descuraja această mizerie! Cum 
să porţi pică celor pe care ea îi striveşte? Se plimba prin 
atelier fără să se mai supere pe machetele vlăguite de 
concesii, tolerând până şi bustul acela oribil. Şi dădu astfel 
peste o copie, pe care Chaîne o făcuse la Luvru, un 
Mantegna, redat cu o sobrietate şi o exactitate 
extraordinare. 

— Dobitocul, şopti el, e aproape perfectă, niciodată n-a 
făcut ceva mai reuşit... Poate că singura lui vină e de a se fi 
născut patru veacuri prea târziu. 

Apoi îşi scoase paltonul, pentru că se făcuse foarte cald, şi 
adăugă: 

— Ei, dar mult îi mai trebuie ca să-şi ia tutun. 

— Cunosc eu tutunul lui, zise Mahoudeau, care se apucase 
de lucru, şi tot dichisea favoriţii bustului. Tutunul lui e 
acolo, în spatele peretelui... Cum mă vede ocupat, zboară la 


Mathilde şi-şi închipuie că se înfruptă din ce mi se cuvine 
mie... Un caraghios! 

— Vasăzică durează legătura lui cu ea? 

— Da, a devenit un obicei! Ea sau alta! Şi de altfel ea e cea 
care dă buzna... Ei, Doamne, şi-aşa o am destul pe cap! 

Încolo vorbea de Mathilde fără supărare, spunând că 
probabil era bolnavă. De când cu moartea bietului Jabouille, 
o apucase iar bigoteria, ceea ce n-o împiedica să 
scandalizeze cartierul. Deşi cucoanele evlavioase continuau 
să cumpere de la ea obiecte jenante şi intime, pentru a-şi 
scuti pudoarea de sfiala de a le lua din altă parte, afacerile 
mergeau prost, falimentul părea iminent. Într-o seară, 
Compania de gaz îi închisese contorul din cauză de neplată, 
iar ea venise să împrumute de la vecini ulei de măsline, cu 
care de altfel nu izbutise să-şi aprindă lămpile. Nu mai 
plătea pe nimeni, ajunsese chiar - pentru a economisi banii 
pe care i-ar fi dat unui meseriaş - să-l pună pe Chaiîne să-i 
repare irigatoarele şi siringile, pe care bigotele i le 
restituiau, ascunse cu grijă în ziare. Negustorul de vin de 
peste drum pretindea chiar că ea vindea la mănăstiri canule 
care mai fuseseră folosite. Pe scurt era un dezastru, 
dugheana misterioasă, cu apariţiile rapide de sutane, cu 
şoaptele discrete ca la confesional, cu miros de tămâie, ca 
într-o sacristie, cu toate treburile care se aranjau pe acolo 
şi despre care nu se putea vorbi cu glas tare, totul aluneca 
spre paragină şi ruină. Mizeria ajunsese până într-acolo, 
încât ierburile uscate din tavan mişunau de păienjeni, iar 
lipitori moarte şi putrede, gata verzi, pluteau în borcane. 

— Uite-l, reluă sculptorul. Stai s-o vezi cum pică şi ea în 
urma lui. 

Într-adevăr, Chaîne se întorcea. Scoase ostentativ o pungă 
cu tutun, îşi umplu pipa şi începu să fumeze în faţa sobei, 
într-o tăcere sporită, de parcă nu s-ar fi aflat nimeni cu el. 
Şi imediat apăru şi Mathilde, ca o vecină ce vine să dea 
bineţe. Lui Claude i se păru că slăbise şi mai tare, chipul îi 
era stropit de sânge sub piele, ochii de flacără, gura mărită 


pentru că mai pierduse încă doi dinţi. Mirosul de plante 
care stăruia în permanenţă în părul nepieptănat părea 
rânced; nu mai era nici dulceaţa muşeţelului, nici 
prospeţimea anasonului; umplu camera cu acel iz de mentă 
piperată care părea să fie suflarea ei, dar alterată, stricată 
parcă de carnea veştedă care o exala. 

— Te-ai şi apucat de lucru! strigă ea. Bună dimineaţa, 
sufleţelule. 

Fără a se sinchisi de Claude, îl sărută pe Mahoudeau. Apoi, 
veni să strângă mâna celui dintâi, cu acea impudoare, acel 
fel de a-şi împinge pântecele înainte, care o făcea să se 
ofere tuturor bărbaţilor. Şi continuă: 

— Nici nu ştiţi, am descoperit o cutie de nalbă, aşa că 
avem ce mânca azi la prânz... Ei, ce zici, o împărţim? 

— Mulţumesc, răspunse sculptorul, dar mă umflă, prefer 
să fumez o pipă. 

Şi văzându-l pe Claude care-şi punea haina: 

— Ce faci, pleci? 

— Da, abia aştept să mă dezmorţesc, să respir puţin aerul 
Parisului. 

Totuşi mai stătu câteva clipe să-i privească pe Chaîne şi pe 
Mathilde care se îndopau cu nalbă, luând fiecare câte o 
bucată pe rând. Şi deşi acum nu mai era o surpriză, rămase 
din nou încremenit când îl văzu pe Mahoudeau luând 
cărbunele şi scriind pe perete: Dâ-mi tutunul pe care l-ai 
băgat în buzunar. 

Fără o vorbă, Chaîne îşi scoase cornetul şi-l întinse 
sculptorului, care-şi umplu pipa. 

— Deci, pe curând? 

— Da, pe curând... în orice caz pe joia viitoare, la Sandoz. 

Afară, Claude scoase o exclamaţie, când se ciocni de un 
domn înfipt în faţa magazinului, preocupat să cerceteze 
printre bandajele mânjite şi prăfuite din vitrină interiorul 
dughenei. 

— Ei, Jory! ce faci acolo? 

Nasul mare şi trandafiriu al lui Jory tresări speriat. 


— Eu, nimic... Treceam şi mă uitam... 

Se hotări să râdă, apoi scăzu glasul, şi întrebă, de parcă l- 
ar fi putut auzi cineva: 

— E alături, la băieţi, nu?... Bun, atunci o şterg. Vin eu 
altădată. 

Îl luă pe pictor cu el şi-i povesti nişte orori. O dugheană 
foarte şic, un dezmăţ cu popi, otrava unei dubioase 
vânzătoare de parfumuri, instalată în tăcere reculeasă a 
unei capele. 

— Dar bine, zise Claude râzând, pretindeai că e oribilă 
femeia asta. 

Jory avu un gest de nepăsare. 

— Ce importanţă are!... De exemplu eu, în dimineaţa ăsta 
vin de la Gara de Vest, unde am condus pe cineva. Trecând 
pe aici mi-a venit ideea să profit de ocazie. Înţelegi, nu mă 
deranjez special. 

Dădea aceste explicaţii cu un aer încurcat. Apoi, deodată, 
sinceritatea viciului smulse un strigăt autentic acestui 
mincinos înrăit: 

— Ei bine, află că eu o găsesc grozavă, dacă vrei să ştii... 
Nu-i frumoasă, se poate, dar te vrăjeşte! Pe scurt, una 
dintre acele femei pe care te prefaci că ţi-ar fi silă să le 
atingi şi pentru care eşti capabil de orice nebunie. 

De-abia atunci se miră că-l vede pe Claude la Paris, şi când 
acesta îl puse la curent şi îi povesti că se şi mutase, Jory 
reluă deodată: 

— Ştii ceva, te iau cu mine, mergem să mâncăm la Irma! 

Intimidat, pictorul refuză categoric, pretextând că n-avea 
nici măcar redingotă. 

— Şi ce-are a face? Va fi cu atât mai nostim şi ea o să fie 
încântată... Eu unul cred că i-ai căzut cu tronc, mereu ne 
vorbeşte de tine... Hai, nu face pe prostul, îţi spun că mă 
aşteaptă în dimineaţa asta şi că o să fim primiţi ca nişte 
prinți. 

Acum nu-i mai dădea drumul, şi o porniră amândoi spre 
biserica Madeleine, tăifăsuind. De obicei nu vorbea de 


dragostele lui, aşa cum beţivii nu vorbesc de băutură. Dar 
în dimineaţa aceea nu se putea abţine, făcu bancuri şi-i 
mărturisi tot felul de poveşti. Rupsese de mult cu 
cântăreaţa de cafe-concert pe care o adusese din orăşelul 
lui, aia care-l zgâria pe obraz de-l nenorocea. Acum, cât era 
anul de lung, un galop furios de femei îi străbătea existenţa 
- cele mai extravagante, cele mai neaşteptate: bucătăreasa 
dintr-o casă burgheză în care cina; soţia cu cununie a unui 
poliţai, ale cărui ore de pază trebuia să le pândească; 
tânăra asistentă a unui dentist, care câştiga şaizeci de 
franci pe lună ca să se lase adormită şi apoi trezită în faţa 
fiecărui client, pentru a inspira încredere; şi altele, multe 
altele, fete necunoscute din cârciumi, cucoane onorabile în 
căutare de aventuri, spălătorese tinere care-i primeneau 
rufele, femei de serviciu care-i făceau patul, toate femeile 
care spuneau da, toată strada, cu tot ce se oferă şi tot ce se 
fură; le culegea cum se nimerea, frumoase sau urâte, tinere 
sau bătrâne, numai pentru satisfacerea teribilelor lui pofte 
de mascul, sacrificând calitatea cantităţii. În fiecare noapte 
când se întorcea singur, spaima în faţa patului rece îl 
trimitea la vânătoare şi cutreiera străzile la ora crimelor, 
neducându-se la culcare decât după ce pescuise vreo 
femeie; în plus, era şi foarte miop, ceea ce îl expunea la tot 
felul de erori: îi povesti bunăoară că trezindu-se într-o 
dimineaţă descoperise pe pernă capul alb al unei amărâte 
de vreo şaizeci de ani, pe care în graba lui o luase drept 
blondă. 

În rest era încântat de viaţa pe care o ducea, iar afacerile 
mergeau bine. Zgârcitul de taică-su iar nu-i mai trimitea 
bani, blestemându-l pentru că se îndărătnicea să ducă o 
viaţă scandaloasă; dar puţin îi păsa acum; câştiga ca ziarist 
vreo şapte până la opt mii de franci; îşi făcuse o situaţie 
stabilă în calitate de cronicar şi critic de artă. Zilele agitate 
de la „Le Tambour”, articolele plătite cu un ludovic bucata 
erau acum departe; se potolise, colabora la două ziare 
foarte citite; şi, deşi în fond rămăsese un epicureian sceptic, 


succesul îl ispitea; dobândise o gravitate burgheză şi 
începea să fie sentenţios. De pe acum, lună de lună, ros de 
zgârcenia lui ereditară, plasa bani în nişte infime speculaţii, 
de care numai el ştia, căci viciile îl costaseră întotdeauna 
foarte puţin: în dimineţile de mare generozitate i se 
întâmpla să ofere o ceaşcă de cacao femeilor de care era 
foarte mulţumit. 

Sosiseră în Rue de Moscou. Claude îl întrebă: 

— Vasăzică tu o întreţii pe mititica Becot? 

— Eu?! strigă Jory revoltat. Păi bine, bătrâne, ea plăteşte 
douăzeci de mii de franci chirie şi are de gând să-şi 
construiască o reşedinţă care o să coste cinci sute de mii... 
Nu, dragă, prânzesc şi cinez câteodată la ea şi e prea 
destul. 

— Şi te şi culci? 

EI începu să râdă, fără a răspunde direct. 

— Prostule! Se mai şi culcă omul... Hai că am ajuns, intră 
repede. 

Dar Claude continua să refuze. Nu putea, nevastă-sa îl 
aştepta cu masa. A trebuit ca Jory să sune şi apoi să-l 
împingă în vestibul, repetându-i că asta nu era o scuză şi că 
aveau să trimită un valet în strada Douai, ca s-o anunţe pe 
Christine. Uşa se deschise şi se pomeniră în faţa Irmei 
Becot, care exclamă, zărindu-l pe pictor: 

— Ia te uită, ai venit, sălbaticule! 

Îl făcu imediat să se simtă la largul lui, întâmpinându-l ca 
pe un vechi prieten, şi el îşi dădu seama că, efectiv, ea nici 
nu-i băga în seamă paltonul ponosit. În schimb el se mira, 
pentru că de-abia o mai recunoştea. În patru ani Irma se 
transformase cu totul: îşi aranjase chipul cu o artă de 
cabotină, faţa părea mai prelungă, graţie probabil unui 
efort de voinţă, părul ondulat - altădată blond deschis, 
devenit acum de un arămiu intens - îi acoperea fruntea, 
astfel încât, din golăncuţa de altădată, părea acum să fi ieşit 
o curtezană de a lui Tiţian. Aşa cum spunea ea câteodată, în 
clipele când nu se controla: asta era mutra ei pentru 


nătărăi. Cu tot luxul, micul palat avea încă lipsuri. Pe pictor 
îl frapară însă câte va tablouri bune de pe pereţi: un 
Courbet, o schiţă de Delacroix îndeosebi. Deci fata asta nu 
era proastă, în ciuda unei pisici oribile, din porțelan 
nesmălţuit şi colorat, care se lăfăia pe o consolă din salon. 

Când Jory spuse că vrea să trimită un valet acasă la 
prietenul lui, ca să anunţe că întârzie, ea exclamă, foarte 
surprinsă: 

— Cum! eşti însurat? 

— Sigur că da, răspunse Claude simplu. 

Ea îl privi pe Jory care zâmbea, înţelese şi adăugă: 

— A, eşti colat... Poftim şi mie-mi ziceau că ai oroare de 
femei!... Află că mă simt ofensată de-a binelea; adu-ţi 
aminte cum te-ai speriat de mine! Ei, chiar aşa urâtă mă 
găseşti, dacă şi acum te tragi îndărăt? 

Îi prinsese mâinile într-ale ei şi îşi întindea obrazul, 
zâmbitoare, dar sincer jignită în fond, privindu-l foarte de 
aproape, drept în ochi, cu dorinţa intensă de a-i plăcea. El 
se simţi pătruns de un uşor fior: răsuflarea acestei fete îi 
dogorea bărbia; apoi ea îi dădu drumul, spunând: 

— Bine, mai vorbim noi de asta. 

Până la urmă fu trimis vizitiul în strada Douai cu o 
scrisoare de la Claude, căci valetul deschisese uşa 
sufrageriei, pentru a anunţa că doamna e servită. Dejunul, 
foarte rafinat, se desfăşură corect, sub privirea rece a 
servitorului: se vorbi de marile lucrări care agitau Parisul, 
apoi se discută despre preţurile terenurilor, ca între 
burghezi care au bani de plasat. La desert însă, când 
rămaseră singuri ei trei, căci se hotărâseră să bea cafeaua 
şi lichiorurile acolo, fără a se scula de ia masă, se însufleţiră 
puţin câte puţin, mai degajaţi, de parcă s-ar fi întâlnit la 
cafeneaua Baudequin. 

— Ei, copii, zise Irma, ăsta e singurul lucru bun pe lume, 
să te distrezi şi să nu-ţi pese de nimeni! 

Îşi răsucea ţigări, luase sticluţa cu chartreuse lângă ea şi o 
golea, foarte îmbujorata, cu părul ciufulit, de parcă se afla 


din nou pe trotuar, cu aerul ei nostim şi parşiv. 

— Tocmai mă duceam, continuă Jory care se scuza că nu-i 
trimisese în cursul dimineţii o carte pe care şi-o dorea ea, 
tocmai mă duceam s-o cumpăr, aseară pe la ora zece, când 
m-am întâlnit cu Fagerolles... 

— Minţi, zise ea, întrerupându-l pe un ton foarte tranşant. 

Şi pentru a pune capăt protestelor: 

— Fagerolles era aici, vezi deci că minţi? 

Apoi se întoarse spre Claude: 

— Pe legea mea că e dezgustător, n-am mai pomenit 
asemenea mincinos!... Minte ca o femeie, din plăcere, 
pentru orice fleac. De exemplu, tâlcul acestei născociri este 
unul singur: nu vrea să cheltuiască trei franci ca să-mi 
cumpere cartea. Ori de câte ori a trebuit să-mi trimită un 
buchet de flori, sau l-a călcat o trăsură, sau se isprăviseră 
florile din Paris. Jory ăsta e unul pe care trebuie să-l iubeşti 
numai pentru el! 

Jory, fără să se supere, lăsându-se cu scaunul pe spate, se 
legăna, trăgând din trabuc. Se mulţumi să zică rânjind: 

— Din moment ce eşti iar cu Fagerolles... 

— Nu sunt deloc iar cu el! ţipă ea, furioasă. Şi în definitiv 
ce te priveşte?... Puțin îmi pasă mie - m-auzi tu - de 
Fagerolles al tău. El unul ştie bine că nu se poate certa cu 
mine... Noi doi ne cunoaştem, ne-am jucat împreună în 
ţărână... Ascultă-mă bine, n-am decât să fac un semn cu 
degetul mic, oricând, şi ai să-l vezi aici, pe jos, gata să-mi 
sărute picioarele... Nu poate fără mine, Fagerolles al tău! 

Se înverşuna. Jory socoti că e prudent să bată în 
retragere. 

— Ei, tot îi dai zor cu „Fagerolles al tău”... 

— Da, da, Fagerolles al tău! îţi închipui că eu nu bag de 
seamă cum îţi caută el în coarne, pentru că speră nişte 
articole iar tu, cum faci pe generosul, calculând beneficiul 
pe care ai să-l obţii, sprijinind un artist iubit de public? 

De rândul acesta, Jory bolborosi ceva, foarte jenat de 
prezenţa lui Claude. Nu protestă de altfel, ci preferă să 


transforme cearta în glumă. Ei, dar nostimă mai era când se 
înfierbânta astfel, cu privirea piezişă sticlind de viciu, cu 
gura schimonosită pentru ceartă! 

— Numai că, dragă, o să-ţi strici machiajul ă la Tiţian. 

Ea începu să râdă, dezarmată. 

Claude, topit, într-o stare de beatitudine, tot golea, fără să 
ia seama, la păhărele cu coniac. De două ceasuri de când se 
afla acolo, un fel de beţie plutea în aer, beţia halucinantă a 
băuturilor în fumul de tutun. Se vorbea de altceva, de 
preţurile mari pe care începeau să le aibă tablourile. Irma, 
care nu mai vorbea, ţinea încă un muc de ţigară între buze, 
cu ochii ţintă asupra pictorului. Şi-l întrebă brusc, tutuindu- 
| ca într-un vis. 

— Unde ai găsit-o pe nevastă-ta? 

Aceasta nu păru să-l surprindă, căci gândurile lui o luau 
razna. 

— Venea din provincie şi lucra la o doamnă; o fată foarte 
cuminte în primul rând. 

— Frumoasă? 

— Da, frumoasă. 

O clipă, Irma căzu iar în visarea ei; apoi, cu un surâs: 

— Ei, fir-ar să fie, ce baftă! Aşa ceva nu mai există demult, 
s-o fi născut una anume pentru tine! 

Apoi îşi reveni şi strigă, ridicându-se de la masă: 

— E aproape trei... Copii, vă dau afară. Am întâlnire cu un 
arhitect, mă duc să vizitez un teren în apropiere de parcul 
Monceau, ştiţi care, cartierul nou care se construieşte 
acum. Am mirosit eu o combinaţie acolo. 

Se întorseseră în salon, iar ea se opri în faţa unei oglinzi, 
supărată că se vedea atât de îmbujorată. 

— Pentru casa aia, nu? întrebă Jory. Vasăzică ai făcut rost 
de bani? 

Ea îşi trăgea iar părul pe frunte, încerca parcă să şteargă 
cu mâna sângele care i se ridicase în obraji, îşi alungea iar 
ovalul figurii, refăcându-şi chipul de curtezană roşcată, cu 


acel farmec inteligent al unei opere de artă, şi, întorcându- 
se, îi trânti drept răspuns: 

— Poftim, iată iar chipul meu ă la Tiţian! 

Apoi, chicotind de râs îi împinse spre vestibul; aici 
cuprinse din nou mâinile lui Claude într-ale ei, fără un 
cuvânt, aţintindu-l din nou cu o privire plină de dorinţă. 
Ajuns în stradă, pictorul se simţi prost. Aerul rece îl trezea, 
acum îl chinuia remuşcarea că vorbise de Christine cu 
femeia asta. Jură să nu mai pună piciorul niciodată acolo. 

— Ei, ce zici? fată bună, zicea Jory, aprinzându-şi un 
trabuc, pe care-l luase dintr-o cutie înainte de a pleca. Şi nu 
te obligi cu nimic: prânzeşti, cinezi, te culci; bon jur şi la 
revedere, fiecare-şi vede de treaba lui. 

Acum un fel de ruşine îl împiedica pe Claude să se întoarcă 
imediat acasă, şi când tovarăşul său, aţâţat de masa 
copioasă şi având chef de hoinăreală, îi propuse să treacă 
pe la Bongrand, el fu încântat de idee şi o luară amândoi pe 
bulevardul Clichy. 

Bongrand locuia aci de douăzeci de ani, într-un atelier 
mare, dar fără acea risipă de tapete şi de bibelouri cu care 
începuseră să se înconjoare, după noua modă, tinerii 
pictori. Era tipul de atelier vechi: gol şi cenuşiu, împodobit 
numai cu studiile maestrului, atârnate fără rame, 
îngrămădite ca nişte ex voto-uri într-o capelă. Singurul lux 
consta într-o oglindă Empire, un dulap mare normand, două 
fotolii de catifea de Utrecht, uzate de mult ce fuseseră 
folosite. Într-un colţ, o blană de urs, care-şi pierduse toţi 
perii, acoperea un divan mare. Dar artistul păstra, din 
tinereţea lui romantică, obişnuinţa unui costum de lucru 
special, astfel încât îşi întâmpină oaspeţii purtând un 
pantalon larg, o haină strânsă cu un şnur iar pe creştet un 
soi de potcap. 

Venise el însuşi să le deschidă, cu paleta şi pensulele în 
mâna. 

— Ei, dar ce bună idee aţi avut să veniţi!... Tocmai mă 
gândeam la tine, dragul meu. Da, nu mai ştiu cine mi-a spus 


că te-ai întors şi mă gândeam că am să te văd curând. 

Întinse mâna liberă întâi spre Claude, într-un elan de 
puternică afecţiune. O strânse apoi pe cea a lui Jory, 
adăugând: 

— Şi dumneata, tinere pontif, ţi-am citit ultimul articol şi-ţi 
mulţumesc pentru vorbele bune la adresa mea... Dar, vă 
rog, intraţi, intraţi amândoi! Nu mă deranjaţi, profit de 
lumina zilei până în ultima clipă, căci n-ai timpul să faci 
nimic în zilele astea păcătoase de noiembrie. 

Se apucase iar de treabă, în picioare, în faţa unui şevalet 
pe care se afla o pânză mică; două femei, mama şi fiica, 
coseau în cadrul unei ferestre scăldate î: i soare. În spatele 
artistului, cei doi tineri priveau. 

— E încântător, sfârşi prin a şopti Claude. 

Bongrand ridică din umeri, fără să se întoarcă. 

— Ei, un fleac! Omul nu poate să stea degeaba!... E făcut 
după natură, la nişte prietene şi acum îl finisez. 

— Dar e complet, este un giuvaer de adevăr şi de lumină, 
reluă Claude care se înfierbânta. Ah, cât este de simplă, 
vedeţi, asta mă răscoleşte pe mine, simplitatea! 

Atunci, pictorul se trase puţin îndărăt şi clipi, cu un aer 
surprins. 

— Găseşti? Adevărat, îţi place?... Să ştii că atunci când aţi 
intrat, eu tocmai găseam că pânza asta e infectă!... Pe 
onoarea mea! Eram într-o dispoziţie neagră, convins că nu 
mi-a mai rămas talent nici de doi bani. 

Îi tremurau mâinile şi trupul lui mare tresărea dureros în 
focul creaţiei. Îşi lăsă paleta şi se întoarse spre ei, făcând 
gesturi mari în gol; şi iată că artistul, îmbătrânit în plin 
succes, el, al cărui loc era asigurat în Şcoala Franceză, le 
strigă: 

— O să vă mire, dar sunt zile în care mă întreb dacă mai 
ştiu să desenez un nas... Da, la fiecare tablou mă încearcă o 
emoție intensă de debutant, îmi bate inima, angoasa îmi 
usucă gura, pe scurt un trac înfiorător! Ah, voi ăştia tineri, 
credeţi că ştiţi ce-i aia tracul şi nici măcar nu-l bănuitţi, 


pentru că, de! voi dacă rataţi o lucrare, n-aveţi decât să 
faceţi alta mai bună şi gata, nimeni nu vă dispreţuieşte; în 
timp ce noi ăştia bătrâni, noi care ne-am dat măsura şi care 
suntem obligaţi să fim măcar egali cu noi înşine, dacă nu să 
progresăm, noi nu putem păli, fără a cădea în groapa 
comună... Aşa că, om celebru, mare artist, nu-ţi rămâne 
decât să-ţi macini creierii, să-ţi fierbi sângele, pentru a urca 
mereu, mereu mai sus; şi odată ajuns în vârf, socoteşte-te 
fericit, dacă-ţi toceşti picioarele bătând pasul pe loc cât mai 
mult cu putinţă; iar dacă simţi că eşti în declin, ei bine! 
desăvârşeşte-ţi prăbuşirea, rostogolindu-te în agonia 
talentului tău, care nu mai aparţine acestei epoci şi uită de 
lucrările tale nemuritoare, buimăcit de efortul neputincios 
de a crea altele! 

Vocea lui puternică crescuse într-o izbucnire finală ca de 
tunet; iar pe faţa mare şi roşie se citea o spaimă teribilă. 
Umbla prin atelier, continuând, de parcă fără voia lui l-ar fi 
cuprins un suflu de violenţă: 

— V-am spus de zeci de ori că de fapt totdeauna debutezi, 
că fericirea este de a nu fi ajuns acolo sus, ci de a urca, dea 
mai gusta bucuriile ascensiunii. Dar voi nu înţelegeţi, nu 
puteţi înţelege, asta fiecare o încearcă pe pielea lui... 
Gândiţi-vă numai! Speri totul, visezi totul. Este clipa iluziilor 
nemărginite: îţi simţi picioarele atât de sprintene, încât 
drumurile cele mai lungi îţi par scurte; eşti cuprins de o 
atât de puternică sete de glorie, încât primele succese 
mărunte îţi lasă în gură un gust delicios. Ce ospăț va fi când 
îţi vei putea sătura ambiția! Aproape că ai ajuns, şi accepţi 
fericit chinul urcuşului! Şi pe urmă gata, culmea e cucerită, 
acum totul e s-o păstrezi. În acea clipă începe supliciul, 
beţia s-a sfârşit, o găseşti scurtă, amară în sinea ei, te 
gândeşti că nu face cât te-a costat. Nu mai există mister de 
pătruns, nici senzaţie de încercat. Orgoliul şi-a primit raţia 
de renume, ştii că ai dăruit operele cele mari, te miri că nu 
ţi-au adus desfătări mai adânci. Din clipa aceea, orizontul se 
goleşte, nicio speranţă nouă nu te mai cheamă într-acolo, 


nu-ţi mai rămâne decât să mori. Şi totuşi te cramponezi, nu 
vrei să recunoşti că eşti un om sfârşit, te îndârjeşti să 
creezi, ca bătrânii să iubească, anevoie şi cu ruşine... Ah, 
omul ar trebui să aibă curajul şi mândria de a se sinucide în 
faţa celei din urmă capodopere! 

Se făcuse parcă mai mare, clătinând plafonul înalt al 
atelierului, scuturat de o emoție atât de puternică, încât 
lacrimi i se iviră în ochi. Şi se lăsă din nou să cadă pe un 
scaun în faţa pânzei sale, întrebând cu aerul îngrijorat al 
unui elev care are nevoie să fie încurajat: 

— Vasăzică, adevărat, vi se pare bună?... Eu unulnu prea 
mai îndrăznesc să cred. Nenorocirea mea este probabil că 
am în acelaşi timp prea mult şi nu destul simţ critic. De 
îndată ce mă apuc de o lucrare, o ridic în slăvi; pe urmă, 
dacă nu are succes, mă chinui. Ar fi mai bine să nu mai văd 
nimic, ca boul ăla de Chambouvard sau, dimpotrivă, să văd 
foarte bine şi să nu mai pictez... Cinstit, vă place tablouaşul 
ăsta? 

Claude şi Jory rămăseseră nemişcaţi, uluiţi, jenaţi în faţa 
acestui Jaohot de mare durere, în chinurile facerii. Oare în 
ce moment de criză nimeriseră, pentru ca maestrul să-şi 
ţipe suferinţa, consultându-i ca pe nişte camarazi? Şi partea 
proastă era că nu-şi putuseră ascunde o ezitare în faţa 
ochilor mari şi fierbinţi cu care îi implora, ochi în care se 
citea spaima ascunsă a declinului. Ei cunoşteau bine opinia 
curentă, şi anume că pictorul, de când cu Nunta la țară, nu 
mai produsese nimic care să fie la înălţimea acestui faimos 
tablou. Ba chiar, după ce reuşise să se menţină în câteva 
pânze, aluneca acum spre o factură mai savantă şi mai 
seacă. Strălucirea pierea, fiecare operă părea să marcheze 
un regres. Dar astea erau lucruri care nu se puteau spune, 
de aceea Claude, după ce îşi reveni, exclamă: 

— E cea mai viguroasă pictură pe care aţi făcut-o 
vreodată! 

Bongrand îl privi iar, drept în ochi. Se reîntoarse spre 
tablou, se concentră iar, făcând o mişcare cu braţele sale de 


Hercule, de parcă i-ar fi plesnit oasele în efortul de a sălta 
această pânză, atât de uşoară. Şi murmură, vorbind cu sine 
însuşi: 

— Doamne, greu mai e! Dar n-am ce-i face, mai bine crăp 
lucrând, decât să decad! 

Îşi reluă paleta şi se potoli, de cum începu să dea cu 
pensula, rotunjindu-şi umerii de om cumsecade, cu ceafa 
lată, în care mai dăinuia ceva din atitudinea obstinată a 
ţăranului, îmbinată cu fineţe burgheză, căci asta era el de 
fapt. 

Se lăsase tăcerea. Jory, privind mereu tabloul, întrebă: 

— E vândut? 

Pictorul răspunse fără grabă, ca un artist care lucrează 
când îi vine lui şi nu se sinchiseşte de câştig. 

— Nu... Când am un negustor pe cap, mă simt paralizat. 

Şi, fără a înceta să lucreze, continuă, dar hâtru acum. 

— Ei, dar ce mai comerţ a început să se facă în zilele 
noastre cu pictura!... Eu, care sunt pe cale să devin un 
strămoş, n-am mai pomenit una ca asta... De exemplu, 
dumneata, amabilul ziarist, ce le-ai mai azvârlit la flori 
tinerilor în articolul în care vorbeai de mine! Erau acolo 
vreo doi-trei puşti care păreau pur şi simplu geniali. 

Jory începu să râdă. 

— Doamne! când ai un ziar, trebuie să te foloseşti de el. De 
altfel publicului îi place să i se descopere oamenii mari. 

— Desigur, prostia publicului este imensă, sunt de acord s- 
o exploataţi... Dar vezi, îmi amintesc de debuturile noastre. 
Doamne, zău că pe noi nu ne răsfăţa nimeni, ne aşteptau cel 
puţin zece ani de muncă şi de luptă înainte de a ne putea 
impune cât de cât în pictură!... În vreme ce acum, primul 
flecuşteţ în stare să picteze un om, face să răsune toate 
trompetele publicităţii. Şi ce publicitate! Ce balamuc de la 
un cap la altul al Franţei, ce reputaţii ivite peste noapte, 
adevărate lovituri de trăsnet pentru norodul de gură cască. 
Fără să mai vorbim de opere, bietele opere, trâmbiţate cu 
salve de artilerie, aşteptate, cu o nerăbdare delirantă, 


înnebunind Parisul vreme de opt zile şi apoi căzând pradă 
uitării! 

— Faceţi procesul presei de informaţii, declară Jory, care 
se întinsese pe divan, aprinzându-şi alt trabuc. Se poate 
vorbi de ea şi de bine şi de rău, dar ce să-i faci, trebuie să fii 
în pas cu vremea! 

Bongrand clătina din cap; apoi reluă, într-un acces de 
hilaritate: 

— Nu, zău că nu poţi să mai dai drumul unei mâzgăleli 
oarecare fără a fi socotit un tânăr maestru!... Nu ştiţi ce mă 
distrează pe mine „tinerii voştri maeştri”! 

Apoi, ca printr-o asociaţie de idei, se linişti şi se întoarse 
spre Claude, pentru a-l întreba: 

— Apropo, ai văzut tabloul lui Fagerolles? 

— Da, răspunse cu simplitate tânărul. 

Amândoi continuau să se privească, un surâs irezistibil le 
înflorea pe buze, şi în cele din urmă Bongrand adăugă: 

— Ce te mai copiază ăsta! 

Jory, cuprins de jenă, plecase ochii, întrebându-se dacă să-i 
ia apărarea lui Fagerolles. Fără îndoială i se păru profitabil 
s-o facă, de aceea lăudă tabloul, reprezentând o actriţă în 
lojă; o reproducere gravată care se făcuse după el avea 
atunci mare succes în vitrine. Ce? Subiectul nu era 
modern? Nu era frumos pictat, în gama luminoasă a şcolii 
noi? Poate că ar fi fost de dorit mai multă vigoare; dar 
trebuia lăsat fiecare să creeze conform temperamentului 
său; de altfel farmecul şi distincţia nu se găsesc pe toate 
drumurile. 

Aplecat deasupra pânzei lui, Bongrand, care de obicei nu 
rostea decât elogii paterne la adresa celor tineri, fremăta, 
făcea un efort vizibil să nu izbucnească. Şi totuşi explozia 
avu loc, în ciuda încercărilor lui de a se stăpâni. 

— Ce-ar fi să mă mai laşi în pace cu Fagerolles al tău! 
Proşti ne mai crezi, pesemne!... Ascultă! Marele pictor este 
aici, prezent. Da, tânărul din faţa dumitale! Ei bine, toată 
şmecheria constă în a-i fura originalitatea şi a i-o amesteca 


cu sosul vlăguit al Şcolii de Bele-Arte. Chiar aşa! lei ce e 
modern, pictezi luminos, dar păstrezi desenul banal şi 
corect, compoziţia agreabilă a celorlalţi, pe scurt, formula 
învățată acolo pentru agrementul burghezului. Şi totul 
înecat în facilitate, oh, în acea facilitate execrabilă a 
degetelor care tot atât de bine ar sculpta nuci de cocos, în 
acea facilitate care curge, care place, care aduce succesul 
şi care ar trebui pedepsită cu ocna, m-auziţi? 

Îşi agita violent prin aer, cu pumnii strânşi, paleta şi 
pensulele. 

— Sunteţi aspru, zise Claude jenat. Fagerolles posedă o 
reală fineţe. 

— Mi s-a spus, murmură Jory, că tocmai a încheiat un 
contract foarte avantajos cu Naudet. 

Acest nume, aruncat astfel în conversaţie, îl mai destinse 
odată pe Bongrand, care repetă, dând din umeri: 

— Ei, Naudet... Naudet... 

Şi îi distră copios, povestindu-le despre Naudet, pe care îl 
cunoştea bine. Era un negustor care, de vreo câţiva ani, 
revoluţiona comerţul cu tablouri. Se sfârşise cu vechiul joc, 
cu redingota soioasă şi gustul atât de fin al lui moş Malgras, 
care pândea picturile debutanţilor, le cumpăra cu zece 
franci pentru a le revinde cu cincisprezece, se sfârşise cu 
acele tertipuri ale cunoscătorului, care se strâmbă în faţa 
operei râvnite, pentru a o deprecia, dar care în fond adoră 
pictura şi-şi câştigă biata existenţă reînnoind la iuţeală, în 
nişte operaţii prudente, cei câţiva bani care constituie 
capitalul lui. Nu, faimosul Naudet avea alura unui gentilom, 
nişte haine fantezi, un ac cu briliant la cravată, era 
pomădat, sclivisit, lustruit; ducea o viaţă pe picior mare - 
trăsură închiriată cu luna, lojă la operă, masă rezervată la 
Bignon - şi frecventa toate locurile în care era de bonton să 
te arăţi. În rest, un speculant, un jucător de bursă, căruia 
pur şi simplu nu-i păsa de pictura bună. Nu aducea decât 
flerul succesului, ghicea ce artist trebuie lansat, dar nu pe 
cel făgăduit de geniul deseori discutat al unui mare picior, 


ci pe acela al cărui talent mincinos, amplificat de false 
îndrăzneli, avea mare căutare pe piaţa burgheză. Astfel, el 
dădea peste cap piaţa, înlăturând pe vechiul amator de 
gust, nemaitratând decât cu amatorul bogat care nu se 
pricepe la artă, care cumpără un tablou ca pe o valoare la 
Bursă, din vanitate sau din speranţa că-i va creşte preţul. 

Apoi, cu mult haz şi pe un vechi fond de cabotinism, 
Bongrand începu să joace scena. Naudet vine la Fagerolles. 
„Ai geniu, dragul meu. Ah! Ai vândut tabloul pe care-l aveai 
mai deunăzi! Cu cât? — Cinci sute de franci. — Eşti nebun! 
Valora o mie două sute. Şi ăsta care ţi-a rămas, cu cât îl dai? 
— Doamne, zău că nu ştiu, să zicem o mie două sute. — 
Fugi de aici, cum o mie două sute? Valorează două mii, 
înţelegi, băiete? Eu ţi-l iau cu două mii. Şi începând de azi 
nu mai lucrezi decât pentru mine, Naudet! La revedere, la 
revedere, dragul meu, nu te irosi, ţi-a pus Dumnezeu mâna 
în cap, am eu grijă de asta”. Şi pleacă, îşi ia tabloul în 
trăsură şi îl plimbă pe la amatorii în rândul cărora a 
răspândit vestea că a descoperit de curând un pictor 
extraordinar. Unul dintre ei sfârşeşte prin a se prinde şi 
întreabă de preţ. „Cinci mii. — Cum, cinci mii pe tabloul 
unui necunoscut, îţi baţi joc de mine! — Ascultă-mă, îţi 
propun o afacere: ţi-l vând cu cinci mii şi-ţi semnez un 
angajament că ţi-l reiau cu şase mii peste un an, dacă nu-ţi 
mai place până atunci”. Auzind acestea, amatorul e ispitit: 
ce riscă în fond? Plasamentul e bun, deci cumpără. Atunci 
Naudet nu pierde vremea, plasează astfel nouă sau zece 
bucăţi pe an. Vanitatea se amestecă cu speranţa câştigului, 
preţurile urcă, se stabileşte o cotă, astfel încât, când se 
întoarce la amatorul lui, acesta în loc să-i restituie tabloul, îi 
mai cumpără unul cu opt mii. Şi preţurile urcă mereu, iar 
pictura nu mai e altceva decât un teren dubios, mine de aur 
pe colinele Montmartre, mine aruncate de bancheri şi în 
jurul cărora oamenii se bat cu lovituri de bancnote. 

Claude se indigna, iar lui Jory i se părea colosal, când 
cineva bătu la uşă. Bongrand, care se duse să deschidă, lasă 


să-i scape o exclamaţie. 

— Ia te uită, Naudet!... Tocmai vorbeam de dumneata. 

Naudet, impecabil, fără un strop de noroi în ciuda vremii 
oribile, intră salutând, cu politeţea reculeasă a unui om de 
lume care pătrunde într-o biserică. 

— Foarte fericit şi flatat, dragă maestre... Şi sunt sigur că 
nu vorbeaţi decât de bine. 

— Deloc, dragă Naudet, deloc, reluă Bongrand pe un ton 
liniştit. Spuneam tocmai că felul dumitale de a exploata 
pictura e în curs de a ne furniza o încântătoare generaţie 
de pictori ce-şi bat joc de oameni, dublaţi de oameni de 
afaceri necinstiţi. 

Fără a se arăta impresionat, Naudet zâmbea. 

— Cuvintele sunt grele, dar încântătoare! Nu vă jenaţi, 
dragă maestre, nimic nu mă jigneşte când vine din partea 
dumneavoastră. 

Şi, căzând în extaz în faţa tabloului cu cele două femei 
care coseau: 

— Ah, Doamne, nu-l ştiam, este o minune... Ah, lumina 
asta, factura asta atât de solidă, de amplă! Te duce cu 
gândul la Rembrandt, da, la Rembrandt!... Ascultaţi-mă 
maestre, venisem pur şi simplu să vă aduc omagiile mele, 
dar m-a călăuzit steaua mea cea bună. Haideţi să facem şi 
noi o afacere, cedaţi-mi această bijuterie... Vă dau oricât îmi 
cereţi, vă poleiesc cu aur. 

Se vedea spatele lui Bongrand iritându-se la fiece frază, îl 
întrerupse cu asprime. 

— Prea târziu, e vândut. 

— Vândut, Dumnezeule! Nu vă puteţi lua vorba îndărăt?... 
Spuneţi-mi măcar cui, fac orice, dau totul... Vai, ce lovitură 
teribilă! Vândut, sunteţi absolut sigur? Dar dacă v-aş oferi 
dublu? 

— E vândut, Naudet, şi cu asta basta! 

Totuşi negustorul continuă să se jeluiască. Mai rămase 
câteva minute, se extazie în faţa celorlalte studii, inspectă 
atelierul cu privirea ageră a unui amator de pariuri care 


umblă după noroc. Când înţelese că picase prost şi că nu se 
va alege cu nimic, plecă, salutând cu un aer de gratitudine, 
scoțând exclamaţii de admiraţie până şi pe palier. 

De îndată ce plecă, Jorv, care ascultase cu uimire, îşi 
permise o întrebare. 

— Dar, parcă ne-aţi spus, adică mi se pare... Nu-i vândut, 
nu-i aşa? 

Bongrand, fără a răspunde imediat, se întoarse spre pânza 
lui. Apoi, cu voce tunătoare, punând în acest strigăt toată 
suferinţa ascunsă, toată frământarea latentă pe care n-o 
mărturisea: 

— Mă plictiseşte! Niciodată n-am să-i dau nimic!... N-are 
decât să cumpere de la Fagerolles! 

După un sfert de oră, Claude şi Jory îşi luară rămas bun de 
la Bongrand, lăsându-l la lucru, îndârjit, în înserarea care 
se lăsa. Ajunşi afară, cel dintâi, după ce se despărţi de 
tovarăşul său, nu se întoarse imediat pe strada Douai, deşi 
era de multă vreme plecat de acasă. O nevoie de a mai 
merge, de a se lăsa în voia acestui Paris, în care întâlnirile 
dintr-o singură zi erau de ajuns pentru a-i umple capul, îl 
îndemnă să rătăcească până ce se înnoptă de-a binelea, 
prin noroiul îngheţat al străzilor, sub lumina lămpilor de 
gaz, care se aprindeau una câte una, asemeni stelelor ce 
licăresc prin ceaţă. 

Claude aşteptă cu nerăbdare joia, pentru a cina la Sandoz; 
căci acesta din urmă, neschimbat, îşi primea mai departe 
prietenii o dată pe săptămână. Venea cine voia, masa era 
pusă. Deşi se însurase, deşi îşi schimbase existenţa şi se 
aruncase în focul luptei literare, îşi păstra ziua, acea joi 
care data de la ieşirea din liceu, din vremea primelor pipe. 
Aşa cum obişnuia el să spună, făcând aluzie la nevastă-sa, 
grupul sporise cu încă un prieten. 

— Ascultă, bătrâne, îi spusese el foarte deschis lui Claude, 
să ştii că mie nu-mi place deloc. 

— Ce anume? 


— Că nu eşti însurat... Vezi, tu mă ştii, eu aş primi-o cu 
dragă inimă pe nevastă-ta... Dar sunt cretinii ăştia, o 
adunătură de burghezi care atâta aşteaptă şi care ar 
povesti nişte grozăvii. 

— Dar bineînţeles, dragă Pierre, de altfel Christine ea 
însăşi ar refuza să vină la tine... Vai, dar noi înţelegem 
foarte bine, vin singur, poţi să contezi pe asta! 

La ora şase, Claude sosi la Sandoz, pe strada Nollet, în 
fundul cartierului Ratignolles; şi îi fu extrem de greu să 
descopere micul pavilion în care stătea prietenul său. Intră 
mai întâi într-o casă mare, cu faţada la stradă, îl întrebă pe 
portar, care-l puse să străbată trei curţi; apoi se strecură 
de-a lungul unui culoar între alte două clădiri, cobori o 
scară de câte va trepte, se ciocni de poarta unei grădini 
strimte; acolo, la capătul unei alei, se afla pavilionul. Dar 
întunericul din pricina căruia fusese cât pe ce să-şi rupă 
picioarele pe scară, era atât de mare, încât nu îndrăzni să 
se încumete mai departe, cu atât mai mult cu cât un câine 
uriaş lătra furios. În sfârşit îl auzi pe Sandoz, care se 
apropia încet, potolind câinele. 

— Ah, tu erai... Ei, ce zici? Stăm ca la ţară. O să punem o 
lampă ca să nu-şi spargă oamenii capul... Hai, intră, intră... 
Ei, Bertrand afurisitule, n-ai de gând să taci! Prostule, nu 
vezi că e un prieten? 

Atunci, câinele îi însoţi până la pavilion, dând din coadă şi 
lătrând vesel. O servitoare tânără apăru cu o lampă şi o 
atârnă de grilaj, pentru a lumina înfricoşătoarea scară. În 
grădină nu era decât o peluză centrală, cu un prun uriaş, la 
umbra căruia iarba putrezea; iar, în faţa casei foarte joase, 
numai cu trei ferestre la faţadă, se afla un umbrar de viţă 
sălbatică, sub care strălucea o bancă nou-nouţă, pusă ca 
ornament sub ploile târzii şi aşteptând acolo soarele. 

— Intră, repetă Sandoz. 

Îl pofti, din vestibul la dreapta, în salonul devenit cabinet 
de lucru. Sufrageria şi bucătăria erau la stânga. Sus, mama 
lui, care nu se mai dădea jos din pat, ocupa camera cea 


maure, în timp ce tânăra pereche se mulțumea cu cealaltă 
şi cu cabinetul de toaletă aşezat între cele două camere. Şi 
asta le era toată casa, o adevărată cutie de chibrituri, 
compartimente de sertare separate de pereţi subţiri ca 
foaia de hârtie. Casă modestă în care se muncea, dar se şi 
spera şi care, oricum, părea mare în comparaţie cu 
magherniţele din tinereţe; o înveselea de pe acum un 
început de bunăstare şi de lux. 

— Ei, zise el, loc avem destul! Da, e infinit mai comod 
decât pe strada Enfer! Vezi, am o cameră numai pentru 
mine. Şi am cumpărat o masă de stejar pentru scris, iar 
nevastă-mea mi-a dăruit acest palmier într-un ghiveci vechi 
de Rouen... Aşa-i că e elegant? 

Tocmai atunci intra şi nevastă-sa. Înaltă, cu chipul calm şi 
vesel, cu un păr castaniu frumos, purta peste rochia de 
poplin negru, foarte simplă, un şorţ mare alb; căci, deşi 
aveau o servitoare plătită cu luna, de bucătărie tot ea se 
ocupa şi era foarte mândră de unele mâncăruri de ale ei, 
ţinând gospodăria curată şi la un nivel de rafinament 
burghez. 

Imediat, Claude şi ea se simţiră ca nişte vechi cunoştinţe. 
— Spune-i Claude, draga mea... Şi tu, bătrâne, să-i spui 
Henriette... Fără doamnă şi fără domnule, că de nu, vă ard 

la fiecare câte o amendă de cinci centime. 

Râseră amândoi, apoi ea dispăru, chemată la bucătărie 
pentru o mâncare din sud, o „bouillabaisse4'7b4'7d, cu 
care voia să le facă o surpriză prietenilor de la Plassans. 
Reţeta o avea chiar de la Sandoz, care pretindea că 
nevastă-sa dobândise o pricepere excepţională în a o 
pregăti. 

— E încântătoare nevastă-ta, zise Claude şi te răsfaţă. 

Aşezat la masa de lucru, cu coatele printre paginile scrise 
în cursul dimineţii, Sandoz începu să-i vorbească despre 
primul roman din seria lui, publicat în octombrie. Cum îi 
mai fusese maltratată, biata carte! Ce mutilare, ce masacru 
şi toţi criticii porniţi împotriva lui, împroşcându-l cu atâtea 


înjurături, de parcă ar fi fost tâlhar de drumul mare. Dar el 
râdea de toate astea, mai degrabă aţâţat, căci îşi simţea 
umerii puternici şi avea înfăţişarea tihnită a muncitorului 
care ştie încotro merge. O singură mirare îi rămăsese; cum 
de puteau să fie atât de mărginiţi toţi tipii ale căror articole 
scrise la nimereală îl împroşcau cu noroi, fără a părea să 
bănuiască niciuna dintre intenţiile lui. Totul era azvârlit în 
hârdăul cu injurii: şi studiul său nou al omului fiziologic, şi 
rolul atotputernic al mediului, şi vasta natură aflată în 
perpetuă creaţie, şi viaţa în sfârşit, viaţa totală, universală 
care merge de la un capăt al existenţei animale la celălalt, 
fără sus sau jos, fără frumuseţe sau urâciune; şi îndrăznelile 
de limbaj, convingerea că totul trebuie spus, că există 
cuvinte abominabile necesare ca fierul roşu, că o limbă iese 
îmbogăţită din asemenea băi de vigoare; şi mai ales actul 
sexual, origine şi regenerare continuă a lumii, smuls din 
ruşinea în care zace ascuns şi repus în gloria lui, sub soare. 
Că se supărau toţi, asta îi părea lesne de înţeles; dar ar fi 
vrut ca măcar să-i facă cinstea să înţeleagă şi să se supere 
pentru îndrăznelile sale, nu pentru murdăriile imbecile care 
i se atribuiau. 

— Vezi, reluă el, cred că există încă şi mai mulţi dobitoci 
decât răuvoitori... Ce-i face să turbeze la mine e forma, 
fraza scrisă, imaginea, viaţa stilului. Da, ura faţă de 
literatură îi face să plesnească pe burghezi. 

Tăcu, cuprins de tristeţe. 

— Lasă! zise Claude, după o tăcere, tu eşti fericit, lucrezi, 
produci! 

Sandoz se ridicase şi avu un gest de bruscă durere. 

— Da, e adevărat, lucrez, îmi duc cărţile până la capăt... 
Dar, dacă ai şti! dacă ţi-aş spune cu câtă disperare, cu câte 
chinuri! Şi nu zici că li s-a năzărit unor cretini să mă mai 
acuze şi de orgoliu pe mine, omul urmărit până şi în somn 
de imperfecţiunea operei mele! Eu care nu-mi recitesc 
niciodată paginile din ajun, de teamă că le voi găsi atât de 
execrabile, încât nu voi mai avea apoi puterea să continui...! 


Lucrez, fără îndoială că lucrez, lucrez aşa cum respir, 
pentru că m-am născut pentru asta; dar crede-mă că asta 
nu-mi aduce fericirea, niciodată nu sunt satisfăcut, 
totdeauna simt că mă prăbuşesc la capăt! 

Un zgomot de voci îl întrerupse şi apăru Jory, încântat de 
viaţă, povestind că aranjase ca nouă o cronică veche, 
pentru a avea seara liberă. Aproape imediat, Gagniere şi 
Mahoudeau, care se întâlniseră la uşă, sosiră, discutând. 
Cel dintâi, cufundat de câteva luni într-o teorie a culorilor, îi 
explica celuilalt procedeul său. 

— Fixez tonul, continua el. Roşul din drapel se stinge şi 
îngălbeneşte, pentru că se detaşează pe albastrul cerului, a 
cărui culoare complementară, portocaliul, se combină cu 
roşul. 

Claude, interesat, îi punea tocmai o seamă de întrebări, 
când servitoarea aduse o telegramă. 

— E de la Dubuche, care se scuză şi promite că o să vină 
spre ora unsprezece, zise Sandoz. 

În clipa aceea, Henriette deschise larg uşa şi anunţă ea 
însăşi cina. Acum nu mai avea şorţul de bucătăreasă şi 
strângea veselă, în calitate de stăpână a casei, mâinile care 
se întindeau. La masă! La masă! Era ora şapte şi jumătate şi 
ciorba nu mai putea să aştepte. Jory le reaminti că 
Fagerolles jurase să vină, dar nimeni nu voi să-l asculte: la 
urma urmei se făcea caraghios Fagprolles, pozând drept 
tânărul maestru, copleşit de treburi! 

Trecură în sufragerie care era atât de mică, încât, voind să 
instaleze acolo pianul, trebuiseră să amenajeze un fel de 
alcov, dintr-o cămară, până atunci destinată veselei. Totuşi, 
la zile mari, puteau oricum să încapă zece persoane în jurul 
mesei rotunde, sub lampa de porțelan alb, dar cu condiţia 
să condamne bufetul, astfel încât servitoarea nu mai putea 
scoate de acolo nici măcar o farfurie. De altfel, stăpâna 
casei era cea care îi servea; iar stăpânul se aşeza în faţa ei, 
cu spatele lipit de bufetul blocat, pentru a lua de acolo şi a 
da mai departe toate cele necesare. 


Henriette îl aşezase pe Claude la dreapta ei, iar pe 
Mahoudeau la stânga; în timp ce Jory şi Gagniere se 
aşezaseră de o parte şi de alta a lui Sandoz. 

— Frangoise, strigă ea, ia adu feliile de pâine prăjită de pe 
maşina de gătit. 

Şi după ce slujnica i le aduse, începu să le aşeze două câte 
două în fiecare farfurie, apoi să toarne deasupra zeama de 
la ciorbă; chiar atunci uşa se deschise. 

— Fagerolles, în sfârşit! zise ea. Aşază-te acolo, alături de 
Claude. 

Fagerolles se scuză cu un aer de politeţe galantă, spunând 
că avusese o întâlnire de afaceri. Acum era foarte elegant, 
cu talia strânsă în nişte haine după moda englezească. Avea 
ţinuta unui clubman, subliniată de o notă de neglijenţă 
boemă care persista. De îndată ce se aşeză, strânse mâna 
vecinului său, prefăcându-se foarte bucuros. 

— Claude, dragul meu! De atâta vreme doream să te văd! 
De zeci de ori am avut de gând să vin acolo, şi pe urmă, ştii 
cum e, m-am luat cu treburile... 

Claude, jenat de aceste manifestări, se străduia să-i 
răspundă, cu o egală cordialitate. Dar îl salvă Henriette, 
care continua să-i servească şi-şi pierduse răbdarea. 

— EL Fagerolles, răspunde-mi... Vrei două felii de pâine? 

— Desigur, doamnă, două... Ador ciorba asta. De altfel o 
faceţi atât de bună, o minune, nu altceva! 

Într-adevăr, toţi o găseau delicioasă, mai ales Mahoudeau 
şi Jory, care mărturiseau că niciodată nu mâncaseră ceva 
mai bun, nici chiar la Marsilia. Încântată şi încă îmbujorată 
de căldura din bucătărie, tânăra femeie, înarmată cu un 
polonic, nu prididea să umple a doua oară farfuriile; ba la 
un moment dat chiar, se ridică şi alergă ea însăşi să aducă 
de la bucătărie restul de zeamă, căci servitoarea se 
zăpăcise de tot. 

— Mănâncă şi tu, îi strigă Sandoz... Te aşteptăm până ce 
mănânci. 

Dar ea se încăpăţână să rămână în picioare. 


— Lasă... Mai bine dă tu pâinea. Vezi în spatele tău, pe 
bufet... Lui Jory îi plac mai mult tartinele, au miezul mai 
moale. 

Sandoz se ridică la rândul lui şi ajută la servit, în timp ce 
lumea râdea de preferinţele lui Jory. 

Şi Claude, pătruns de această bonomie senină, trezit parcă 
dintr-un somn lung, îi privea pe toţi, întrebându-se dacă-i 
părăsise în ajun sau dacă într-adevăr se scurseseră patru 
ani de când nu mai cinase acolo, joia. Dar băieţii nu mai 
erau aceeaşi, îi simţea schimbaţi; Mahoudeau acrit de 
mizerie, Jory cufundat în bucuriile existenţei, Gagniere mai 
îndepărtat, cu gândul aiurea parcă; şi mai ales i se părea că 
alături de el, Fagerolles, în ciuda cordialităţii lui exagerate, 
degaja un fel de răceală. Desigur, chipurile le îmbătrâniseră 
puţin, în uzura existenţei; dar nu era numai asta, parcă se 
săpau goluri între ei, îi vedea străini, pe fiecare în parte, 
deşi erau cot la cot, înghesuiți în jurul acestei mese. În plus 
şi mediul era nou: acum prezenţa unei femei le dăruia 
farmecul ei liniştitor. Atunci de ce, în faţa acestei curgeri 
fatale a lucrurilor care mor şi se reînnoiesc, avea această 
senzaţie de repetare? De ce ar fi putut să jure că se aşezase 
pe acelaşi loc şi joia trecută? Crezu în sfârşit că înţelege: cel 
care nu se schimbase era Sandoz, la fel de încăpățânat în 
tabieturile lui sentimentale ea şi în cele profesionale, fericit 
să-i primească la masa lui şi a soţiei sale, aşa cum era şi 
altădată, când împărțea cu ei cina lui frugală de burlac. Un 
vis al veşnicei prietenii îl ţinea nemişcat, joile identice se 
succedau la nesfârşit, până la capătul zilelor. 'Toţi veşnic 
împreună! Toţi, plecaţi deodată şi dobândind aceeaşi 
victorie! 

Ghici probabil gândurile care-l frământau pe Claude, şi-i 
spuse peste faţa de masa, cu râsul lui bun din tinereţe: 

— Ei, bătrâne, iar eşti cu noi! Fir-ar să fie, că mult ne-ai 
mai lipsit... Dar, după cum vezi, nimic nu se schimbă, am 
rămas toţi aceiaşi... Aşa-i, băieţi? 

Răspunseră dând din cap. Bineînţeles, bineînţeles! 


— Atâta doar, continuă el radios, că mâncarea e niţel mai 
bună decât pe strada Enfer... Ce de mâncare proastă v-am 
mai dat! 

După ciorbă, se aduse mâncare de iepure; masa se sfârşi 
cu o pasăre friptă şi garnitură de salată. Rămaseră însă 
multă vreme la masă, desertul dură mult, deşi conversaţia 
nu mai avea febra şi patima de altădată: fiecare vorbea de 
el şi în cele din urmă tăcea, când vedea că nimeni nu-l 
ascultă. Ajunşi la brânză însă, după ce mai gustară un 
vinişor de Bourgogne, puţin acru, din care gazdele se 
încumetaseră să comande un butoi în contul drepturilor de 
autor la primul roman, comesenii se însufleţiră şi începu să 
se audă zgomotul glasurilor. 

— Ei, ai tratat cu Naudet? întrebă Mahoudeau, al cărui 
chip osos de înfometat se scofâlcea şi mai tare. E adevărat 
că-ţi asigură cincizeci de mii de franci în primul an? 

Fagerolles rosti din vârful buzelor: 

— Da, cincizeci de mii... Dar n-am hotărât încă nimic, mă 
mai gândesc, e greu să te angajezi aşa. Propunerea nu mă 
înnebuneşte! 

— La naiba! murmură sculptorul, te laşi greu. Eu, pentru 
douăzeci de franci pe zi, sunt gata să semnez orice! 

Acum toţi îl ascultau pe Fagerolles, care făcea pe omul 
plictisit de primele succese. Îşi păstrase aceeaşi mutrişoară 
drăgălaşă şi dubioasă de puşlama, dar un anumit fel de a-şi 
aranja părul, ca şi forma bărbii, îi confereau o oarecare 
gravitate. Deşi mai venea din timp în timp la Sandoz, acum 
se depărtase de grupul băieţilor, se lansa pe bulevarde, 
frecventa cafenelele, redacţiile, toate locurile unde-şi putea 
face publicitate şi lega cunoştinţe utile. Era o tactică, o 
voinţă de a-şi croi triumful lui aparte, cinica idee că, pentru 
a reuşi, nu trebuia să aibă nimic în comun cu aceşti 
revoluționari, nici negustorii, nici relaţiile, nici obiceiurile. 
Ba se spunea că mai conta şi pe doamnele din vreo două 
sau trei saloane pentru reuşita lui, dar nu ca mascul brutal 


gen Jory - viciosul ştia să-şi domine patimile - ci ca simplu 
admirator al unor baroane trecute. 

Jory îi semnala tocmai un articol, cu unita intenţie de a-şi 
da importanţă, căci avea acum pretenţia de a-l fi descoperit 
pe Fagerolles, tot astfel cum odinioară pretindea că l-ar fi 
descoperit pe Claude. 

— la spune, ai citit studiul lui Vernier despre tine? Altul 
care repetă ce am spus eu! 

— Ah, ăsta are parte de articole! suspină Mahoudeau. 

Fagerolles făcu un gest de nepăsare cu mâna; zâmbea 
însă, cu un dispreţ ascuns faţă de prăpădiţii ăştia, atât de 
neîndemânatici, - obstinaţi în grosolănia lor de nătărăi, 
când era atât de simplu să cucereşti mulţimea. Oare nu era 
de ajuns să rupă cu ei, după ce-i jefuise? El beneficia de 
toată ura pe care o avea împotriva lor publicul: acesta 
copleşea cu elogii pânzele lui îndulcite, pentru a distruge 
definitiv operele lor de o violenţă îndârjită. 

— Tu ai citit articolul lui Vernier? îi repetă Jory lui 
Gagniere. Aşa-i că spune ce-am spus eu? 

De la un timp, Gagniere părea absorbit; îşi contempla 
paharul cu vin, care arunca un reflex roşu pe faţa de masă 
albă. Tresări. 

— Ce? Care articol al lui Vernier? 

— Da, în sfârşit, toate articolele alea care se scriu despre 
Fagerolles. 

Uluit, acesta se întoarse spre Fagerolles: 

— Nu mai spune! Se scriu articole despre tine?... Habar n- 
am, nu le-am văzut. Zău, se scriu articole despre tine? Da' 
de ce? 

Se stârni un râs cu lacrimi, singur Fagerolles, rânjea jenat, 
crezând că era vorba de o farsă răutăcioasă. Dar Gagniere 
era de o perfectă bună credinţă; se mira numai că poate 
avea succes un pictor care nu respecta nici măcar legea 
valorilor. Succes, un asemenea şarlatan? Pentru nimic în 
lume! Dar cu conştiinţa cum rămâne? 


Veselia aceasta zgomotoasă încălzi sfârşitul mesei. Nimeni 
nu mai mânca, doar stăpâna casei tot mai voia să umple 
farfuriile. 

— Dragă, ai grijă de musafiri, îi tot spunea ea lui Sandoz, 
foarte agitat în hărmălaia aceea. Întinde mâna, biscuiţii 
sunt pe bufet. 

Ceilalţi protestară şi se ridicară cu toţii. Cum urmau să-şi 
petreacă seara aici, în jurul mesei, bând ceai, stătură în 
picioare, continuând să discute, lipiţi de perete, în timp ce 
slujnica strângea masa. Gazdele trebăluiau şi ele, ea punea 
solniţele într-un sertar, el ajuta la strânsul feţei de masă. 

— Puteţi fuma, zise Henriette. Ştiţi că fumul nu mă supără. 

Fagerolles, care-l luase pe Claude lângă fereastră, îi oferi o 
ţigară de foi; dar acesta refuză. 

— Adevărat, tu nu fumezi... Ascultă, vin într-o zi să văd cu 
ce te-ai întors. Lucruri foarte interesante, cu siguranţă. Ştii 
bine ce părere am despre talentul tău. Tu eşti cel mai bun... 

Se arăta foarte umil, sincer în fond, exprimându-şi fără 
rezerve admiraţia de altă dată, însemnat pentru totdeauna 
cu pecetea geniului celuilalt, pe care-l recunoştea, în ciuda 
calculelor complicate ale şmecheriei lui. Umilinţa i se 
combina însă cu o jenă, foarte rară la el, şi anume 
tulburarea în care-l lăsa tăcerea pe care maestrul tinereţii 
lui o păstra, referitor la tabloul său. În sfârşit se hotări, cu 
buzele tremurătoare. 

— Mi-ai văzut actriţa, la Salon? Spune drept dacă-i place. 

Claude ezită o clipă, apoi răspunse ca un bun camarad. 

— Da, sunt lucruri foarte reuşite în ea. 

Dar Fagerolles nu apucase bine să-i pună această 
întrebare stupidă şi se şi căia amarnic că o făcuse; acum 
era şi mai descumpănit, se scuza, încerca să-şi justifice 
împrumuturile, să-şi explice compromisurile. După ce cu 
mare greutate o făcu şi pe asta, exasperat de propria lui 
neîndemânare, redeveni o clipă ştrengarul de odinioară, îi 
făcu să râdă cu lacrimi pe toţi, până şi pe Claude. Apoi se 
îndreptă spre Henriette pentru a-şi lua rămas bun. 


— Cum? Ai şi plecat? Atât de repede? 

— Vai, da, scumpă doamnă. Tatăl meu a invitat în seara 
asta un şef de birou, pe care-l tot pisează pentru 
decorație... Şi cum eu sunt unul dintre argumentele sale, 
am făgăduit să fiu prezent. 

După ce Fagerolles, plecă, Henriette, care schimbase în 
şoaptă câteva cuvinte cu Sandoz, dispăru; şi se auzi 
zgomotul uşor al paşilor ei la etajul întâi: de când se 
căsătoriseră, îngrijea ea de bătrâna mamă infirmă, 
eclipsându-se de mai multe ori pe seară, precum fiul 
altădată. 

De altfel, niciunul dintre oaspeţi nu-i remarcă lipsa. 
Mahoudeau şi Gagniere vorbeau despre Fagerolles, 
arătându-se de o acreală surdă, dar fără vreun atac direct. 
Deocamdată îşi aruncau doar priviri ironice, ridicând din 
umeri, cu acel dispreţ mut al unor băieţi care nu vor totuşi 
să desființeze pe un prieten; Apoi se întoarseră la Claude, 
se prosternară, îl copleşiră cu speranţele pe care şi le 
puneau în el. Da, era vremea să se întoarcă, pentru că 
numai el, cu înzestrarea lui de mare pictor, cu autoritatea 
lui puternică, putea să fie maestrul, şeful recunoscut. De 
când cu Salonul celor Refuzaţi, „şcoala plein-air-ului” 
câştigase în amploare, o influenţă crescândă se făcea 
simțită; din nefericire, strădaniile se iroseau, noii discipoli 
se mulţumeau cu schiţe, cu impresii notate din câteva 
trăsături de penel; trebuia să vină mult aşteptatul om de 
geniu, care să incarneze formula în capodopere., Ce loc de 
cucerit! Să stăpâneşti mulţimea, să deschizi un secol, să 
creezi o artă! Claude îi asculta, cu ochii în jos, cu faţa 
cuprinsă de paloare. Da, acesta era de fapt visul său 
nemărturisit, ambiția pe care nu îndrăznea singur s-o 
recunoască. Numai că se amesteca, cu bucuria de a le 
asculta laudele, o ciudată angoasă, o spaimă faţă de acest 
viitor, când îi auzea înălţându-l la rolul de stăpân absolut, de 
parcă ar fi şi triumfat. 


— Lăsaţi, strigă el în cele din urmă, mai sunt şi alţii buni ca 
mine, eu încă mă caut! 

Jory, agasat, fuma în tăcere. Deodată văzând că ceilalţi o 
ţineau morţiş, nu se putu abţine să spună: 

— Toate astea, dragii mei, le spuneţi pentru că vă e ciudă 
pe succesul lui Fagerolles. 

Ei protestară, se indignară. Fagerolles! Tânărul maestru! 
Ce glumă reuşită! 

— Ne întorci spatele, lasă că ştim noi, zise Mahoudeau. Nu 
există pericolul să scrii două vorbe despre noi de acum 
încolo. 

— Păi, dragul meu, răspunse Jory ofensat, tot ce scriu 
despre voi mi se taie. Vă faceţi detestaţi pretutindeni... Ei, 
să am eu ziarul meu! 

Henriette se întoarse; ochii lui Sandoz îi căutau pe ai ei şi 
ea îi răspunse cu o privire, avu acel zâmbet afectuos şi 
discret pe care îl avea el odinioară, când ieşea din camera 
maică-sii. Apoi îi chemă pe toţi şi se aşezară în jurul mesei, 
în timp ce ea pregătea ceaiul şi îl turna în ceşti. Dar acum o 
osteneală amorţită le întrista petrecerea. Degeaba îi dădură 
drumul câinelui - lui Bertrand - care se înjosi pentru nişte 
zahăr şi apoi se duse să se culce lângă sobă, unde începu să 
sforăie ca un om. De când cu discuţia despre Fagerolles se 
lăsase tăcerea, un fel de plictis enervai se ridica odată cu 
fumul gros al pipelor. La un moment dat Gagniere se sculă 
de la masă pentru a se aşeza la pian, unde zdrăngăni în 
surdină nişte melodii de Wagner, cu degetele ţepene ale 
unui amator care învaţă să facă gamele la treizeci de ani. 

Dubuche, sosind către ora unsprezece, reuşi să îngheţe de 
tot atmosfera. Scăpase de la un bal, dornic de a-şi îndeplini 
faţă de foştii lui prieteni ceea ce i se părea, ca o ultimă 
datorie; dar hainele de pe el, cravata albă, obrazul lătăreţ şi 
palid exprimau în egală măsură regretul că venise, 
importanţa pe care o acorda acestui sacrificiu, teama de a 
nu-şi compromite noua poziţie. Evită să vorbească de soţia 
lui, pentru a nu se simţi obligat să o aducă la Sandoz. După 


ce-i strânse mâna lui Claude, nu cu mai multă emoție decât 
dacă l-ar fi întâlnit în ajun, refuză o ceaşcă de ceai, apoi 
vorbi apăsat umflându-se în pene, despre angaralele 
instalării în casa nouă, în care se muta, despre munca ce-l 
copleşea, de când se ocupa de construcţiile socrului său, o 
stradă întreagă de- construit lângă parcul Monceau. 

Atunci, Claude simţi limpede că ceva se destrăma. Oare 
viaţa luase cu ea serile lor de altădată, atât de frăţeşti în 
violenţa lor, seri în care nimic nu-i despărţea, în care 
niciunul nu-şi păstra pentru sine partea lui de glorie? Acum 
începea bătălia. Fiecare înfometat venea să muşte. Fisura 
se produsese, o spărtură de abia vizibilă, care sfărâmase 
vechile prietenii şi jurăminte şi care într-o bună zi avea să le 
facă să zboare în mii de bucăţi. 

Dar Sandoz, în marea lui nevoie de absolut, continua să nu 
observe nimic, îi vedea ca odinioară în strada Enfer, braţ la 
braţ, înaintând ca nişte cuceritori. De ce să schimbi ceea ce 
era bun? Fericirea nu însemna oare o desfătare, aleasă 
între toate şi apoi gustată la nesfârşit? O oră mai târziu, 
când băieţii se hotărâră să plece, pe jumătate adormiţi de 
egoismul plicticos al lui Dubuche, care vorbea necontenit de 
afacerile lui, când îl smulseseră de la pian pe Gagniere, 
hipnotizat, Sandoz şi nevastă-sa ţinură morţiş, în ciuda 
frigului de afară, să-i însoţească până la poartă, la capătul 
grădinii. El dădea mâna cu toţii, strigând: 

— Pe joia viitoare, Claude!... Pe joi, voi toţi! Auziţi, să veniţi 
cu toţii! 

— Ce joi! repetă Henriette, care luase o lampă şi o ţinea 
ridicată, ca să lumineze scara. 

Şi în mijlocul râsetelor, Gagniere şi Mahoudeau 
răspunseră, glumind: 

— Pe joi, tinere maestru!... Noapte bună, tinere maestru! 
Afară, pe strada Nollet, Dubuche chemă imediat o trăsură 
cu care plecă. Ceilalţi patru se întoarseră împreună până pe 
bulevardul exterior, aproape fără să-şi vorbească, ameţiţi 

parcă de faptul că erau de atâta vreme împreună. Pe 


bulevard, Jory se luă după fustele unei fete care trecea pe 
acolo şi pretextă că-l aşteptau la ziar nişte şpalturi. Şi cum 
maşinal, Gagniere îl oprise pe Claude în faţa cafenelei 
Baudeguin, unde mai era încă lumină, Mahoudeau refuză să 
intre şi plecă singur, cu mintea plină de gânduri triste, spre 
strada Cherche-Midi. 

Claude se pomeni, fără să vrea, aşezat la masa lor de 
altădată, în faţa lui Gagniere, care tăcea. Cafeneaua nu se 
schimbase, băieţii veneau mereu duminica, ba chiar cu o 
râvnă sporită, de când Sandoz locuia în cartier; dar se 
pierdeau în valul de noi veniţi şi se simțeau treptat năpădiţi 
de banalitatea mereu crescândă a discipolilor plein-air-ului. 
De altfel, la această oră, cafeneaua se golea; trei pictori 
tineri, pe care Claude nu-i cunoştea, veniră la plecare să-i 
strângă mâna; şi nu mai rămase decât un mic rentier din 
vecinătate, adormit în faţa unei farfurioare. 

Gagniere, foarte la largul lui, ca la el acasă, indiferent la 
oboseala singurului chelner care tot căsca şi se întindea, se 
uita la Claude fără să-l vadă, cu privirea vagă. 

— Apropo, întrebă cel din urmă, ce-i tot explicai lui 
Mahoudeau, în seara asta? Ceva cu roşul drapelului care 
bate în galben sub albastrul cerului... Studiezi teoria 
culorilor complementare? 

Dar celălalt nu răspunse. Îşi luă halba, o puse alături fără 
să fi băut, apoi sfârşi prin a şopti cu un surâs extatic: 

— Haydn este graţia retorismului, o muzică piţigăiată de 
bunică bătrână şi pudrată... Mozart e geniul precursor, 
primul care a dat orchestrei o voce individuală... Şi ăştia doi 
există mai ales pentru că l-au făcut pe Beethoven... Ah! 
Beethoven, puterea, forţa în durerea senină, Michelangelo 
la mormântul familiei Medici! Un logician eroic, un creator 
de genii, căci toţi au pornit de la simfonia cu cor, toţi ăştia 
mari de azi! 

Băiatul, sătul de atâta aşteptare, începu alene să stingă 
lămpile cu gaz, târându-şi picioarele. Un fel de melancolie 
invada sala pustie, mânjită de scuipat şi de mucuri de 


ţigară, împrăştiind mirosul meselor murdărite de toate 
consumaţiile; în timp ce, de pe bulevardul aţipit, nu mai 
răzbătea decât tânguiala îndepărtată a vreunui beţiv. 

Pierdut, Gagniere îşi urmărea în continuare cavalcada 
viselor. 

— Weber trece printr-un peisaj romantic, conducând 
balada morţilor, printre sălciile plângătoare şi stejarii care- 
şi frâng braţele... Schubert îl urmează, sub luna pală, de-a 
lungul lacurilor argintii... Şi iată-l pe Rossini, talentul în 
persoană, atât de vesel, de natural, fără a se sinchisi de 
expresie, bătându-şi joc de oameni; categoric nu e genul 
meu, dar e atât de uimitor, totuşi, prin abundența invenţiei, 
prin efectele enorme pe care le produce din acumularea 
vocilor şi din repetiţia amplificată a aceleiaşi teme... lar 
după ăştia trei, ajungem la Meyerbeer, un şmecher care a 
profitat de toate, băgând, după Weber, simfonia în operă, 
dând expresie dramatică formulei inconştiente a lui Rossini. 
Ah, ce suflu superb, toată pompa feudală, misticismul 
militar, freamătul legendelor fantastice, un strigăt de 
pasiune străbătând istoria! Şi ce descoperiri: personalitatea 
instrumentelor, recitativul dramatic acompaniat simfonic de 
orchestră, fraza tipică pe care e construită întreaga operă... 
Un om mare, un foarte mare om! 

— Domnule, veni să spună băiatul, închidem! 

Şi, cum Gagniere nici măcar nu întorcea capul, se duse să- 
| trezească pe micul rentier, care dormea mai departe în 
faţa farfuriei. 

— Închidem, domnule. 

Tremurând, consumatorul întârziat se ridică, pipăind în 
ungherul întunecos în care se afla pentru a-şi găsi bastonul, 
şi, când băiatul i-l culese de sub scaune, ieşi. 

— Berlioz a băgat literatura în creaţia lui. El a ilustrat 
muzical pe Shakespeare, pe Virgiliu şi pe Goethe. Dar ce 
pictor! El este Delacroix al muzicii, a făcut sunetele să 
scânteie în opoziții fulgurante de culori. Şi pe lângă asta, 
ţicneala romantică din cap, o înflăcărare divină care-l 


poartă departe, extazul dincolo de culmi. Prost constructor 
de operă, minunat când e vorba de o bucată, cerând uneori 
prea mult de la orchestra pe care o torturează, împingând 
până la extrem personalitatea instrumentelor, fiecare din 
ele reprezentând pentru el un personaj. Ah, ce-a spus el 
despre clarinete: „Clarinetele sunt femei iubite”, asta mi-a 
dat întotdeauna fiori... Dar Chopin, atât de dandy în 
byronismul lui, poetul înaripat al nevrozelor! Dar 
Mendelsohn, acest dăltuitor impecabil, Shakespeare în 
conduri, ale cărui romanțe fără cuvinte sunt nişte giuvaere 
pentru doamnele inteligente... Şi mai departe, mai departe, 
trebuie să îngenunchezi... 

Acum nu mai rămăsese decât o lampă aprinsă deasupra 
capului lui Gagniere, iar băiatul, la spatele lui, aştepta, în 
vidul negru şi îngheţat al sălii. Vocea lui căpătase un tremur 
de adoraţie religioasă, sa îndrepta spre devoțiune, spre 
tabernacolul îndepărtat, spre sfânta sfintelor. 

— O, Schumann, desperarea şi voluptatea desperării! Da, 
sfârşitul a toate, ultimul cânt de o puritate tristă, planând 
deasupra ruinelor lumii!... O, Wagner, zeul în care se 
întrupează secole întregi de muzică! Opera lui este arca 
imensă, toate artele într-una singură, umanitatea adevărată 
a personajelor în sfârşit exprimată, orchestra trăind separat 
viaţa dramei; şi cum mai face praf convențiile, formulele 
inepte! Ce emancipare revoluţionară în infinit!... Uvertura 
la Tannhhuser ah, este un aleluia sublim al noului secol: 
mai întâi cântul pelerinilor, motivul religios, calm şi profund, 
cu palpitări lente; apoi, vocile sirenelor care îl înăbuşe puţin 
câte puţin, voluptăţile Venerei pline de delicii excitante, de 
lâncezeli adormitoare şi din ce în ce mai înalte, imperioase, 
dezordonate; şi, curând, tema sacră care revine gradat, ca 
o aspirație a spaţiului, care se face stăpână pe toate 
cânturile şi le topeşte într-o armonie supremă, pentru a le 
duce cu sine pe aripile unui imn triumfal! 

— Am închis, domnule, repetă băiatul. 


Claude, care nu mai asculta nici el, cufundat la rându-i în 
pasiunea lui, îşi goli halba şi zise cu voce tare: 

— Ei, bătrâne, s-a închis! 

Atunci, Gagniere tresări. Chipul său transportat avu o 
contracție dureroasă şi dârdâi, de parcă ar fi căzut dintr-un 
astru. Îşi sorbi lacom berea; apoi, pe trotuar, după ce 
strânse în tăcere mâna prietenului său, se îndepărtă şi se 
topi în adâncul tenebrelor. 

Era aproape două noaptea când Claude se întoarse în 
strada Douai. De o săptămână de când cutreiera din nou 
Parisul, el aducea astfel în fiecare seară febrele zilei ce 
trecuse. Dar niciodată încă nu se întorsese atât de târziu, 
cu mintea atât de înfierbântată şi de fremătătoare. 
Doborâtă de oboseală, Christine dormea sub lampa stinsă, 
cu fruntea pe marginea mesei. 


CAPITOLUL VIII 


În sfârşit, Christine mai dădu o dată cu mătura şi isprăviră 
cu mutatul. Acest atelier mic şi incomod de pe strada Douai 
nu avea în plus decât o cămăruţă strimtă şi o bucătărie cât 
un dulap; trebuiau să mănânce în atelier, de fapt acolo şi 
trăiau, împiedicându-se tot timpul de copil. Christinei îi 
venise foarte greu să încropească ceva cu cele câteva 
mobile ale lor, dar nu voia să cheltuiască. Trebui totuşi să 
cumpere un pat vechi, de ocazie, şi nu putu să reziste 
nevoii, adică luxului de a-şi lua perdele de muselină albă, cu 
şapte centime metrul. După care, această văgăună i se păru 
încântătoare şi începu s-o ţină la un nivel de curăţenie 
burgheză, ferm hotărâtă să facă singură totul şi să se 
lipsească de servitoare, pentru a nu-şi complica prea tare 
existenţa, care se anunţa grea. 

Primele luni Claude le petrecu într-o stare de excitație 
mereu crescândă. Plimbările pe străzi tumultuoase, vizitele 
pe la prieteni, însufleţite de discuţii, toate mâniile, toate 
ideile încă fierbinţi cu care se întorcea din oraş, îl făceau să 
dea glas pasiunii sale până şi în somn. Parisul pusese din 
nou, în mod violent, stăpânire pe întreaga lui fiinţă; în 
scăpărarea arzătoare a acestui cuptor, trăia o a doua 
tinereţe, un entuziasm şi o ambiţie care-l împingeau să vadă 
şi să facă totul, să cucerească totul. Niciodată nu fusese 
stăpânit de o sete mai mare de muncă, nici de o asemenea 
speranţă; i se părea că ar fi fost suficient să întindă mâna 
pentru a crea capodoperele care l-ar aşeza pe locul său, cel 
dintâi. Când străbătea Parisul, descoperea pretutindeni 
subiecte pentru tablouri; oraşul întreg, cu străzile, 
răspântiile, podurile şi orizonturile lui vii, se desfăşura în 
fresce imense, care întotdeauna, cuprins cum era Claude de 
beţia unor creaţii gigantice, i se păreau prea mici. Şi se 


reîntorcea fremătător, capul îi fierbea de proiecte; seara, la 
lumina lămpii făcea nişte crochiuri pe bucățele mici de 
hârtie, fără a se putea hotărî cu ce va începe seria de pagini 
măreţe la care visa. 

Un obstacol serios îl constituia micimea atelierul său. Dacă 
măcar ar fi avut vechea lui mansardă de pe cheiul Bourbon, 
sau măcar sufrageria cea mare de la Bennecourt! Dar ce să 
faci într-o cameră lungă, un fel de culoar pe care 
proprietarul avusese neruşinarea să-l închirieze cu patru 
sute de franci unor pictori, după ce-l acoperise cu nişte 
geamuri? Şi partea proastă era că geamurile, orientate 
spre nord, înghesuite între două ziduri înalte, nu lăsau să 
treacă decât o lumină verzuie, ca de pivniţă. Trebui deci să- 
şi lase marile ambiţii pe mai târziu şi hotări ca pentru 
moment să se apuce de pânze de mărime mijlocie, 
spunându-şi că nu în dimensiunile operei stă geniul. 

Momentul i se părea foarte prielnic pentru succesul unui 
artist destoinic, care să aducă în sfârşit o notă de 
originalitate şi de sinceritate acum, când vechile şcoli se 
prăbuşeau. Formulele din ajun păreau zdruncinate, 
Delacroix murise fără elevi, în urma lui Courbet se adunau 
de-abia câţiva imitatori stângaci; curând capodoperele lor 
n-aveau să mai fie decât piese de muzeu, înnegrite de 
vreme, simple mărturii ale artei unei epoci; şi era uşor de 
prevăzut noua formulă care se va degaja din pânzele lor: 
acea izbucnire de soare puternic, acei zori limpezi care se 
ridicau din tablourile recente, sub influenţa incipientă a 
şcolii plein-air-ului. Era incontestabil: tablourile scăldate în 
lumină, de care se râsese atât la Salonul celor Refuzaţi, 
frământau lăuntric sumedenie de pictori, luminând puţin 
câte puţin toate paletele. Nimeni încă nu recunoştea 
aceasta, dar dislocarea se produsese, începuse o evoluţie 
care devenea din ce în ce mai vizibilă, cu fiecare Salon. Şi 
ce lovitură ar fi fost, dacă printre copiile lipsite de har ale 
unor neputincioşi, din aceste tentative temătoare şi 
disimulate ale celor pricepuţi, s-ar fi ridicat un maestru 


care să realizeze formula cu îndrăzneala puterii, fără 
menajamente, aşa cum se cerea ea realizată, solidă şi 
întreagă, reprezentând adevărul acestui sfârşit de secol! 

În acest prim ceas de pasiune şi de speranţă, Claude, de 
obicei atât de bântuit de îndoială, crezu în geniul lui. Nu 
mai avea acele crize, angoasa care zile întregi îl azvârlea pe 
trotuare în căutarea curajului pierdut. Un fel de febră îl 
ţintuia, lucra cu înverşunarea oarbă a artistului care taie în 
carnea lui, pentru a scoate de acolo fructul care îl chinuie. 
Lunga odihnă la ţară îi dăduse o prospeţime rară a viziunii 
şi o bucurie plină de încântare în execuţie; i se părea că 
renaşte în meseria lui, cu o facilitate şi un echilibru pe care 
nu le avusese niciodată.; şi mai era şi certitudinea de a 
progresa, o profundă mulţumire în faţa lucrărilor reuşite, în 
care se realizau în sfârşit atâtea eforturi, altădată sterile. 
Aşa cum spunea el la Bennecourt, pusese în sfârşit mâna pe 
„plein-air”, pe acea pictură de o melodioasă veselie a 
tonurilor, care uimea pe prieteni când veneau să-l vadă. Toţi 
admirau, convinşi că n-avea decât să se manifeste pentru a- 
şi ocupa locul, foarte înalt, cu nişte opere de o notație atât 
de personală, în care pentru prima oară natura era scăldată 
în lumina adevărată, sub jocul reflexelor şi continua 
descompunere a culorilor. 

Şi vreme de trei ani, Claude lucră fără să demobilizeze; 
biciuit de eşecuri, nerenunţând la niciuna dintre ideile lui, 
mergând drept înainte, cu violenţa credinţei. 

Mai întâi, în primul an, când veniră zăpezile în decembrie, 
se duse câte patru ore pe zi în spatele colinei Montmartre, 
în colţul unui maidan, de unde picta un spectacol mizer 
nişte magherniţe joase, dominate de coşurile uzinei; iar în 
prim plan aşezase, în zăpadă, o fetiţă şi un ştrengar în 
zdrenţe, mâncând lacom mere de furat. Încăpăţânarea lui 
de a picta după natură îi complica îngrozitor munca, 
creându-i dificultăţi aproape de neînvins. Termină totuşi 
pânza afară, neîngăduindu-şi decât s-o finiseze în atelier. 
Când îşi aşeză lucrarea sub lumina moartă a geamurilor, fu 


el însuşi mirat de brutalitatea ei: era ca o uşă deschisă spre 
stradă, zăpada orbea, iar cele două figuri se conturau 
jalnice, de un cenuşiu noroios. Simţi imediat că un 
asemenea tablou nu va fi primit; totuşi nu încercă să-l 
îndulcească şi-l trimise aşa la Salon. După ce jurase că nu 
va mai încerca să expună niciodată, stabilea acum, ca un 
principiu, că totdeauna trebuie să-i prezinţi ceva juriului, 
numai pentru a-i da prilejul să se facă vinovat; de altfel 
recunoştea utilitatea Salonului, singurul teren de luptă pe 
care un artist se putea revela dintr-odată. Juriul refuză 
tabloul. 

În anul următor căută o opoziţie. Alese un ungher din 
parcul Batignolles, în luna mai: castanii mari îşi aruncau 
umbra, o peluză se pierdea în depărtare, în fund se zăreau 
case cu şase etaje, în timp ce, în prim plan, pe o bancă de 
un verde crud, se înşiruiau guvernante şi nişte mici 
burghezi din cartier, privind trei fetiţe care făceau cozonaci 
din nisip. Îi trebuise mult eroism, după ce obținuse 
încuviințarea lor, pentru a-şi duce lucrarea la bun sfârşit, în 
mijlocul mulţimii batjocoritoare. Se hotărâse, în cele din 
urmă, să vină de la ora cinci dimineaţa ca să picteze fondul; 
şi, lăsând loc pentru figuri, fu nevoit să se rezume la nişte 
crochiuri, iar restul să-l sfârşească în atelier. De data 
aceasta tabloul i se păru mai puţin aspru, factura avea în ea 
ceva din îndulcirea ternă care cădea din plafonul de sticlă. 
Credea că va fi admis, toţi prietenii afirmau că e o 
capodoperă, şi răspândiră zvonul că Salonul va fi 
revoluţionat. Şi fu o adevărată stupoare, o indignare, când 
rumoarea anunţă un nou refuz al juriului. Acum atitudinea 
părtinitoare a acestuia nu mai putea fi negată; era vorba de 
înăbuşirea sistematică a unui artist original. În primul 
moment, Claude se mânie, apoi îşi îndreptă furia împotriva 
tabloului său, declarându-l mincinos, necinstit, execrabil. 
Era o lecţie meritată şi-şi va aminti de ea: de ce se 
reîntorsese în lumina ca de pivniţă a atelierului? Avea de 
gând să revină la dezgustătoarea bucătărie a fantoşelor 


plăsmuite din imaginaţie, conform gustului burghez? Când i 
se restitui pânza, luă un cuţit şi o spintecă. 

De aceea, în cel de-al treilea an, se înverşună asupra unei 
opere de revoltă. Căâută soarele arzător, acel soare al 
Parisului care, în anumite zile, încinge asfaltul în 
reverberaţia orbitoare a fațadelor: nicăieri nu e mai cald, 
până şi oamenii din ţări calde îşi şterg sudoarea, ai zice că e 
un pământ african sub ploaia grea a unui cer de foc. 
Subiectul pe care îl trată fu un colţ din piaţa Carrousel, la 
ora unu, când razele soarelui cad vertical. Se vedea trecând 
agale o trăsură; vizitiul moţăia, calul ud leoarcă înainta cu 
capul în jos, domol, în căldura vibrantă; trecătorii păreau 
beţi, în timp ce numai o femeie, trandafirie şi vajnică sub 
umbreluţa de soare, călca tihnit cu un mers de regină, 
părând a fi în elementul ei, în flacăra în care trebuia să 
trăiască. Dar ceea ce mai ales făcea ca tabloul să fie teribil 
era studiul nou al luminii, acea descompunere foarte exactă 
ca observaţie şi care şoca toate deprinderile ochiului, 
accentuând tonuri de albastru, de galben şi de roşu, acolo 
unde nimeni nu era obişnuit să le vadă. În fund grădina 
Tuileries dispărea într-un nimb de aur; pavajul sângera, 
trecătorii nu mai erau decât nişte indicaţii, pete 
întunecoase înghiţite de lumina prea puternică. De rândul 
acesta, prietenii, deşi scoțând exclamaţii, rămaseră jenaţi, 
cuprinşi de o aceeaşi nelinişte: realizarea unei asemenea 
picturi presupunea o suferinţă de martir. lar el, cu toate 
elogiile lor, înţelese foarte bine ruptura care se petrecea; şi, 
când juriul din nou îi închise Salonul, el strigă cu durere, 
într-o clipă de luciditate: 

— Vasăzică, am înţeles... Am să crăp. 

Încetul cu încetul, deşi curajul obstinaţiei părea să-l 
crească, se întorcea la îndoielile lui de altădată, bântuit de 
lupta pe care o ducea contra naturii. Orice pânză care i se 
întorcea îi părea proastă, incompletă mai ales, şi nu pe 
măsura efortului făcut. Mai mult decât refuzurile juriului, îl 
exaspera această neputinţă. Fără discuţie că nu ierta juriul: 


operele lui, fie şi embrionare, tot valorau de o sută de ori 
mai mult decât mediocrităţile acceptate; dar ce suferinţă să 
nu te poţi niciodată dărui întreg într-o capodoperă în care 
să-ţi împlineşti geniul! Realiza şi acum unele bucăţi 
splendide, era mulţumit de cutare sau cutare din ele. Atunci 
de ce aceste căderi bruşte? De ce aceste părţi execrabile, 
neobservate în timpul lucrului, care ucideau apoi pânza ca 
un stigmat de neşters? Şi se simţea incapabil de a corecta, 
parcă se ridica un zid la un moment dat, un obstacol de 
netrecut, dincolo de care se întindea o zonă interzisă. Dacă 
relua pânza de douăzeci de ori, tot de atâtea ori agrava 
răul, totul se încurca şi iar se strica. Se enerva, nu mai 
vedea, nu mai executa, ajungea la o adevărată paralizie a 
voinţei. Ce anume oare, ochii sau mâinile, încetaseră să-i 
mai aparţină? Se adânceau leziunile vechi care îl mai 
îngrijoraseră şi altădată? Crizele se înmulţeau, trăia iar 
săptămâni înfiorătoare, chinuindu-se, trecând mereu de la 
incertitudine la speranţă; şi unicul lui sprijin, în clipele 
grele în care se îndârjea asupra operei rebele, era visul 
consolator la opera viitoare, cea de care, în sfârşit, va fi 
mulţumit, cea pentru care mâinile lui se vor dezlega pentru 
a crea. Printr-un fenomen constant, nevoia de a crea 
mergea astfel mai repede decât degetele, şi niciodată nu 
lucra la o pânză fără a o avea în minte pe următoarea. Îl 
mâna o singură grabă; să scape de pânza la care lucra şi 
din pricina căreia se perpelea de durere; fără îndoială că 
nici asta nu făcea doi bani, ajunsese la fatalele concesii, la 
artificii, la toate tranzacţiile pe care un artist le face cu 
conştiinţa, lui; dar ceea ce va face după aceea, ah, ceea ce 
va face, i se părea superb şi eroic, inatacabil, indestructibil. 
Miraj perpetuu care biciuieşte curajul celor blestemaţi întru 
artă, minciună plămădită din dragoste şi milă, fără de care 
creaţia ar deveni imposibilă, pentru toţi acei care mor 
pentru că n-au putut realiza viaţa! 

Şi dincolo de această luptă, mereu reluată, cu el însuşi, 
dificultăţile materiale se acumulau. Oare nu era de ajuns că 


nu reuşea să dea tot ceea ce avea în el? Mai trebuia să se 
bată şi cu obiectele! Deşi refuza s-o mărturisească, pictura 
după natură, în aer liber, devenea de nerealizat, de îndată 
ce pânza depăşea anumite dimensiuni. Cum să te instalezi 
pe străzi în mijlocul mulţimii? Cum să obţii, pentru fiecare 
personaj, suficiente şedinţe de pozat? Evident, aceasta 
presupunea subiecte precise, peisaje, colţuri restrânse din 
oraş, în care figurile nu sunt decât siluete, schiţate după ce 
le-ai văzut. Mai erau apoi miile de inconveniente ale vremii, 
vântul care răsturna şevaletul, ploaia care întrerupea 
şedinţele. În asemenea zile, se întorcea acasă scos din fire, 
amenințând cerul cu pumnul, acuzând natura că se apără 
pentru a nu se lăsa prinsă şi învinsă. Se plângea amarnic că 
nu e bogat, pentru că visa să aibă ateliere mobile, o trăsură 
la Paris şi o barcă pe Sena; ar fi trăit în ele ca un artist 
nomad. Dar nimic nu-l ajuta, totul conspira împotriva 
muncii lui. 

Acum Christine suferea alături de Claude. Ea îi 
împărtăşise speranţele; fusese foarte curajoasă, înveselind 
atelierul cu activitatea ei de gospodină; acum însă, când îl 
vedea fără putere, se oprea, descurajată. Cu fiecare tablou 
respins, manifesta o durere tot mai vie, jignită în amorul ei 
propriu de femeie, având acel orgoliu al succesului pe care-l 
au cu toatele. Amărăciunea pictorului o acrea şi pe ea, căci 
îi îmbrăţişase pasiunile, identificându-se cu gusturile lui, 
apărându-i pictura care devenise o părticică din ea însăşi, 
problema vitală a existenţei lor, singura importantă, cea de 
pe urma căreia spera să-i vină fericirea. Zi de zi ghicea că 
pictura îi acapara iubitul tot mai mult; dar nu ajunsese încă 
la luptă, ceda, se lăsa purtată odată cu el, pentru a fi trup şi 
suflet împreună, în adâncul aceluiaşi efort. Dar din acest 
început de abdicare se ridica o tristeţe, o spaimă în faţa a 
ceea ce o aştepta acolo. Uneori un fior, o repulsie, îi îngheţa 
inima. Se simţea îmbătrânind, în timp ce o milă imensă o 
răscolea, o nevoie de a plânge fără motiv, pe care şi-o 


satisfăcea în atelierul lugubru, în ceasurile când era 
singură. 

Cam în vremea asta, inima i se deschise, mai largă şi din 
amantă se desprinse mama. Sentimentele ei materne 
pentru artistul-copil constau dintr-o milă vagă şi nesfârşită, 
din înduioşarea stârnită de slăbiciunea fără sens care U 
cuprindea la tot pasul, din iertarea pe care trebuia mereu 
să i-o acorde. Claude începuse s-o facă nefericită, nu-i mai 
dăruia decât acele mângâieri maşinale, primite ca o 
pomană de femeile care nu mai sunt iubite; şi cum să-l mai 
poată iubi, când se desprindea din braţele ei cu un aer de 
plictiseală faţă de mângăâierile arzătoare cu care ea 
continua să-l înăbuşe? Cum să-l mai poată iubi, dacă n-ar fi 
avut pentru el această altă afecţiune de fiecare clipă, 
adorându-l şi sacrificându-se mereu? în adâncul ei, 
dragostea nesăţioasă fremăta. Christine rămăsese aceeaşi 
senzuală, pasionată, cu buzele pline, cu obstinaţia 
mazxilarelor proeminente. Şi atunci, după durerile tăinuite 
din timpul nopţii, găsea un fel de dulceaţă tristă în a nu mai 
fi până seara decât mamă, în a gusta o ultimă şi palidă 
satisfacţie în bunătatea, în fericirea pe care încerca să le 
aducă în viaţa lor acum stricată. 

Singur micul Jacques avu de suferit de pe urma acestei 
deplasări de afecţiune. Îl neglija tot mai mult, fiinţa ei, 
rămasă mută pentru el, nu se trezise la maternitate decât 
prin dragoste. Acum bărbatul adorat şi dorit era cel care 
devenea copilul ei; iar celălalt, o biată fiinţă, rămânea 
simplă mărturie a marei lor pasiuni de altădată. Pe măsură 
ce-l văzuse crescând şi nemaiavând nevoie de atâtea 
îngrijiri, ea începuse să-l sacrifice, fără asprime în fond, pur 
şi simplu pentru că aşa simţea. La masă nu-i dădea 
bucăţelele cele mai gustoase; locul cel mai bun de lângă 
sobă nu era pentru scăunelul lui; dacă o apuca teama de 
vreun accident, primul strigăt, primul gest de protecţie nu 
se îndrepta niciodată spre slăbiciunea lui. Fără încetare, îl 
dădea deoparte, îl suprima: „Jacques, taci, îl oboseşti pe 


tata! Jacques, nu te mai mişca atâta, vezi bine că tata 
lucrează!” 

Copilului nu-i pria la Paris. El, care avusese spaţiile întinse 
de la ţară, unde se putea zbengui cât poftea, se înăbuşea 
acum în camera strâmtă în care trebuia să stea cuminte. 
Frumoasele lui culori trandafirii păleau, devenea plăpând, 
serios ca un omuleţ, cu ochii mari deschişi asupra vieţii. 
Împlinise cinci ani, capul i se mărise peste măsură, printr- 
un fenomen ciudat, care-l făcea pe tatăl lui să spună: 
„Puştiul ăsta are capul unui om de geniu!”. Dar, dimpotrivă, 
pe măsură ce craniul devenea mai mare, s-ar fi zis că 
inteligenţa îi scădea. Foarte blând, temător, copilul rămânea 
absorbit ore în şir, cu mintea aiurea, fără a şti să răspundă; 
iar când ieşea din această nemişcare, îl apucau nişte crize 
nebune, făcea tumbe şi chiuia, ca un animal tânăr şi jucăuş, 
mânat de instinct. Atunci ploua cu „potoleşte-te!”, căci 
mamă-sa nu putea înţelege acest vacarm subit; înnebunită 
că-l vedea pe tată enervându-se la şevalet, se supăra şi ea, 
alerga să-l aşeze repede pe micuţ în colţişorul lui. Potolit 
dintr-odată, cu tremurul spăimat al unei treziri prea bruşte, 
copilul adormea iar de-a-mpicioarelea, atât de leneş şi de 
moale, că jucăriile, dopurile, pozele, tuburile goale de 
vopsele îi cădeau din mâini. Mamă-sa încercase să-l înveţe 
literele, dar el se zbătuse, plânsese, aşa că se gândeau să 
mai aştepte un an sau doi pentru a-l da la şcoală, unde 
profesorii vor şti cu siguranţă să-l pună la treabă. 

Pe lângă toate acestea, Christine începuse să se sperie de 
mizeria care-i ameninţa. La Paris, cu copilul care creştea, 
viaţa era mai scumpă şi sfârşitul de lună adesea îngrozitor, 
în ciuda economiilor de tot felul. În afară de cei o mie de 
franci rentă, ei nu aveau alt venit sigur; şi cum să trăieşti cu 
cincizeci de franci pe lună, după ce scădeai cei patru sute 
pentru chirie? Un timp, o scoseseră la capăt mulţumită 
câtorva pânze vândute, căci Claude îl regăsise pe vechiul 
amator al lui Gagniere, unul dintre acei burghezi odioşi, cu 
suflet arzător de artist, în ciuda maniilor care-i 


încorsetează; acest domn Hue, fost şef de birou, nu era, din 
nefericire, de ajuns de bogat pentru a cumpăra mereu, şi 
nu putea decât să se vaiete de orbirea publicului care, 
odată în plus, lăsa un geniu să moară de foame; căci el, 
cucerit, luminat de har de la prima privire, alesese operele 
cele mai aspre, pe care le atârna alături de cele ale lui 
Delacroix, prezicându-le o celebritate identică. Mai rău era 
că moş Malgras făcuse avere şi se retrăsese din afaceri: o 
bunăstare foarte modestă de altfel, o rentă de vreo zece mii 
de franci pe care se hotărâse s-o mănânce cumpătat, într-o 
căsuţă mică din Bois-Colombes. Şi să-l fi auzit vorbind de 
faimosul Naudet, cu tot disprețul faţă de milioanele pe care 
le învârtea acest jucător de bursă, milioane care o să-i iasă 
pe nas, spunea el. Claude îl întâlni, dar nu reuşi să-i vândă 
decât o singură pânză, un nud din atelierul Boutin, schiţa 
splendidă de pântece, pe care fostul negustor n-o putuse 
vedea fără o recrudescentă pasiune în inimă şi o cumpărase 
pentru el. Deci mizeria îi pândea; în loc să se deschidă, 
debuşeurile se închideau, o legendă îngrijorătoare se 
făurea, încetul cu încetul, în jurul acestei picturi mereu 
respinse de Salon; unde mai pui şi că ar fi fost de ajuns, 
pentru a goni banul, această artă atât de incompletă şi de 
revoluţionară, în care ochiul speriat nu regăsea niciuna 
dintre convențiile admise. Într-o seară, nemaiştiind cum să 
achite o notă de culori, pictorul strigă că mai bine va trăi 
din capitalul rentei sale, decât să se coboare până la 
producţia josnică a unor tablouri de comerţ. Dar, cu 
violenţă, Christine refuzase această soluţie extremă: va mai 
reduce încă din cheltuieli; prefera orice acestei nebunii, 
care-i va azvârli apoi în stradă, muritori de foame. 

În anul în care i se refuză cel de-al treilea tablou, vara fu 
atât de excepţională, încât Claude păru că regăseşte în ea o 
nouă forţă. Niciun nor, zile senine peste uriaşa activitate a 
Parisului. Începuse iar să colinde oraşul, în dorinţa de a da 
o lovitură, cum zicea el: ceva enorm, ceva decisiv, nu prea 
ştia exact ce. Şi, până în septembrie, nu găsi nimic; se 


pasiona timp de o săptămână asupra unui subiect, apoi 
declara că nu e ce-i trebuie. Trăia într-un neastâmpăr 
permanent, mereu la pândă, mereu gata să pună mâna pe 
această realizare a visului, care fugea mereu de el. În fond, 
intransigenţa lui de realist ascundea superstiții de femeie 
nevricoasă, credea în nişte influenţe complicate şi secrete, 
totul avea să depindă de orizontul ales, nefast sau fericit. 
Într-o după amiază, într-una dintre ultimele zile frumoase 
de vară, Claude ieşise cu Christine, lăsându-l pe micul 
Jacques în grija portăresei - o femeie bătrână şi de treabă - 
aşa cum făceau întotdeauna când ieşeau împreună. Era o 
dorinţă bruscă de plimbare, o nevoie de a revedea cu ea 
locurile dragi de altădată, îndărătul cărora se ascundea 
speranţa vagă că ea îi va purta noroc. Merseră astfel până 
pe podul Louis-Philippe şi rămaseră tăcuţi, un sfert de oră, 
pe cheiul Ormes, în picioare, lipiţi de parapet, privind în 
faţa lor, de partea cealaltă a Senei bătrâna casă Martoy, în 
care se iubiseră. Apoi, tot fără să scoată o vorbă, o luară iar 
pe drumul de altădată, pe care-l străbătuseră de atâtea ori; 
merseră pe sub platani, de-a lungul cheiurilor, privind la 
fiecare pas cum se stârnea amintirea trecutului, cum se 
desfăşurau podurile cu arcadele care se decupau pe luciul 
satinat al apei, apoi insula Cite în umbră, dominată de 
turnurile de la Notre-Dame, ce luau tonuri gălbui, curba 
imensa a malului drept, inundată de soare şi sfârşindu-se cu 
silueta vagă a pavilionului Florei, apoi bulevardele largi, 
monumentele de pe cele două maluri, viaţa fluviului, 
spălătoriile, băile, şlepurile. Şi, ca odinioară, astrul ce 
scăpăta îi întovărăşea, rostogolindu-se pe acoperişurile 
caselor îndepărtate, ştirbindu-se apoi îndărătul cupolei 
Institutului; un apus uluitor, cum nu văzuseră nicicând altul 
mai frumos, o coborâre lentă printre norişorii care se 
transformă apoi într-o urzeală de purpură, prin ochiurile 
căreia curg valuri de aur. Dar din tot acest trecut pe care-l 
evocau, nu le mai rămânea decât o melancolie de neînvins, 
senzaţia veşnicei curgeri, imposibilitatea de a te reîntoarce 


şi de a retrăi. Aceste pietre vechi rămâneau reci, această 
apă ce curgea sub poduri, această apă ce cursese părea că 
luase cu sine puţin din ei înşişi, farmecul primei dorinţe, 
fericirea speranţei. Acum că îşi aparţineau, nu mai gustau 
fericirea simplă de a simţi apăsarea caldă a braţului 
celuilalt, în timp ce înaintau încet, învăluiţi parcă în viaţa 
enormă a Parisului. 

Ajuns pe podul Saints-Peres, Claude, disperat, se opri. 
Lăsase braţul Christinei şi se reîntorsese spre insula Cite. 
Ea simţea detaşarea care se producea şi se întristase; 
văzându-l pironit, uitând de toate, încercă să-l smulgă de 
acolo. 

— Dragul meu, să ne întoarcem, e târziu... Ştii că Jacques 
ne aşteaptă. 

Dar el înaintă până la mijlocul podului şi Christine trebui 
să-l urmeze. Stătea şi acum nemişcat, cu ochii mereu 
aţintiţi într-acolo, pe insula veşnic ancorată, pe acest 
leagăn, această inimă a Parisului, în care, de secole palpită 
sângele arterelor sale, în veşnica sporire a cartierelor ce 
invadează câmpia. O flacără îi urcase în obraji, ochii i se 
aprindeau, avu în sfârşit un gest larg. 

— Priveşte! Priveşte! 

Mai întâi, în prim plan, dedesubtul lor, se afla portul Saint- 
Nicolas, cabinele joase ale birourilor de navigaţie, apoi 
malul pavat care cobora, plin cu moviliţe de nisip, cu 
butoaie şi saci, mărginit de un şir de şlepuri încă pline, în 
care mişuna o mulţime de docheri, deasupra cărora se 
ridica braţul uriaş al unei macarale de fontă; în timp ce, de 
partea cealaltă a apei, o plajă, înveselită de strălucirea 
ultimilor oameni veniţi la scăldat în acel sezon, lăsa să 
fâlfâie în vânt drapelele de pânză cenugşie care-i serveau 
drept acoperământ. Apoi, în mijloc, Sena goală urca, 
verzuie, cu mici valuri săltăreţe, biciuită de alb, de albastru 
şi de trandafiriu. lar Ponts des Arts stabilea un al doilea 
plan, cocoţat pe schelăriile lui de fier de-o delicateţe de 
dantelă neagră, însufleţit de permanentul du-te-vino al 


pietonilor, o cavalcadă de furnici sub linia îngustă a 
tablierului său. Dedesubt, Sena îşi urma drumul; se vedeau 
Pont-Neuf cu arcadele-i vechi, înnegrite de rugina pietrelor; 
o spărtură se deschidea la stânga, până la insula Saint- 
Louis, ca fuga unei oglinzi într-un racursiu orbitor; iar 
celălalt braţ se întorcea brusc, ecluza de la Monetărie 
părea să astupe vederea, cu o dungă de spumă. În lungul 
lui Pont-Neuf, omnibuze mari, galbene, camioane pestriţe 
defilau cu regularitatea mecanică a jucăriilor de copii. 
Întregul fundal se încadra acolo, în perspectivele celor două 
maluri: pe cel drept casele de pe cheiuri, pe jumătate 
ascunse de un pâlc de copaci mari, din care răsăreau la 
orizont un colţ din Hotel de Ville şi clopotniţa pătrată de la 
Saint-Gervais, pierdute într-un vălmăşag de case; pe malul 
stâng o aripă a Institutului, faţada plată a Monetăriei, şi iar 
copaci la şir. Dar ceea ce ocupa centrul imensului tablou, 
ceea ce se ridica din fluviu, se înălța, ocupa cerul, era insula 
Cite, această provă de corabie antică, veşnic aurită de 
soarele în amurg. Jos, plopii din parc înverzeau într-o 
izbucnire viguroasă ce ascundea statuia. Mai sus, soarele 
aşeza faţă-n faţă cele două părţi, stingând în umbră casele 
cenuşii de pe cheiul Horloge, luminând într-o văpaie cele 
trandafirii de pe cheiul Orfevres, şiruri neregulate de case 
ce se vedeau atât de limpede, încât ochiul distingea până şi 
cele mai mici detalii - dughenele, firmele şi chiar perdelele 
de la ferestre. Mai sus, în dantelăria coşurilor, în spatele 
micilor acoperişuri ce formau ca o tablă de şah, oblică, 
gheretele de pază de la Palat şi acoperişurile Prefecturii 
întindeau ca nişte feţe de masă de ardezie, tăiate de un 
colosal afiş albastru, pictat pe un perete, ale cărui litere 
uriaşe, văzute de întreg Parisul, erau ca o eflorescenţă a 
febrei moderne pe fruntea oraşului. lar mai sus şi încă mai 
sus, pe deasupra turnurilor gemene de la Notre-Dame, de 
un auriu stins, se ridicau două fleşe, în spate cea a 
catedralei, iar în stânga cea de la Sainte-Chapelle, de o 
eleganţă atât de fină, încât păreau că freamătă sub briză, 


trufaşă arboradă a unei corăbii seculare, cufundându-se în 
adâncul cerului luminos. 

— Vii, dragul meu? repetă Christine cu blândeţe. 

Dar Claude tot n-o auzea, acest miez al Parisului îl 
cucerise. Seara frumoasă adâncea orizontul. Luminile erau 
puternice, umbrele nete, domnea o veselie în precizia 
detaliilor, o transparenţă a aerului vibrând de bucurie. Iar 
viaţa fluviului, agitația de pe cheiuri, mulţimea al cărei şuvoi 
se scurgea dinspre străzi, se rostogolea pe poduri, venea 
din toate marginile acestui uriaş recipient, fumega acolo 
într-o undă vizibilă, într-un freamăt care tremura în soare. 
Un vânt uşor sufla, un stol de mici norişori trandafirii 
străbătea foarte sus azurul pălit, în timp ce se auzea 
palpitând enorm şi lent, acest suflet al Parisului răspândit în 
jurul leagănului său. 

Atunci Christine. Îngrijorată de a-l vedea pe Claude atât de 
absorbit, îl luă de braţ, cuprinsă de un fel de spaimă 
religioasă şi îl trase înapoi, ca şi cum l-ar fi simţit în mare 
primejdie. 

— Să ne întoarcem. Îţi face rău... Vreau să mă întorc. 

EI, la acest contact, avu tresărirea unui om trezit din 
somn. Apoi, întorcându-şi capul, într-o ultimă privire: 

— Ah, Dumnezeule, murmură el, Doamne cât e de 
frumos!... 

Se lăsă luat de acolo. Dar tot restul serii la masă, iar după 
aceea lângă sobă şi chiar şi la culcare rămase buimac, atât 
de preocupat, încât abia dacă rosti câteva vorbe, iar soţia 
lui, neputând obţine niciun răspuns de la el, sfârşi prin a 
tăcea şi ea. Îl privea îngrijorată: oare îl apucase vreo boală 
gravă, respirase vreun aer spurcat, acolo pe podul acela? 
Privirile pierdute se pironeau în vid, chipul i se împurpura 
de un efort interior, ai fi zis plămădirea surdă a unei, 
încolţiri, o fiinţă care se năştea în el, acea exaltare şi acele 
greţuri pe care le ştiu femeile. Mai întâi i se păru anevoios, 
confuz, obstruat de mii de legături; apoi, totul se limpezi, 


încetă să se mai zvârcolească în pat şi căzu în somnul greu 
de după o mare oboseală. 

A doua zi, imediat după dejun, o şterse. Iar Christine 
petrecu o zi dureroasă, căci, deşi se mai liniştise puţin, 
auzindu-l fredonând când se trezise nişte melodii din sud, 
avea o altă preocupare, pe care lui i-o ascundea, de teamă 
să nu-l vadă iar abătut. În ziua aceea, pentru prima oară, nu 
mai aveau absolut nimic: mai era o săptămână încheiată 
până la ziua când urmau să-şi primească mica rentă; şi ea 
cheltuise ultima centimă chiar în acea dimineaţă; nu-i mai 
rămăsese nimic pentru seară, nici măcar o pâine s-o pună 
pe masă. La ce uşă să bată? Şi cum să-l mai mintă când se 
va întoarce înfometat? Se hotări să se ducă să amaneteze 
rochia de mătase neagră, pe care odinioară i-o făcuse 
cadou doamna Vanzade; dar gestul o costă enorm, tremura 
de teamă şi de ruşine la ideea Muntelui de pietate, această 
casă publică a celor săraci, în care nu intrase niciodată. 
Acum o frământa o asemenea spaimă în faţa viitorului, încât 
din cei zece franci pe care îi primi, se mulţumi să facă o 
ciorbă de măcriş şi o tocană de cartofi. La ieşire, se mai şi 
întâlnise cu cineva cunoscut şi asta pusese capac la toate. 

Tocmai în ziua aceea, Claude se întoarse foarte târziu, cu 
gesturi vesele, privirea limpede şi o stare de excitație, de 
tainică bucurie: îi era foarte foame, se enervă pentru că 
masa nu era pusă. Apoi, după ce se aşeză între Christine şi 
micul Jacques, înghiţi supa şi dădu gata o farfurie de 
tocană. 

— Cum, asta-i tot? întrebă el apoi. Puteai să ne dai şi 
puţină carne. Sau a trebuit iar să iei pantofi? 

Ea se bâlbâi, nu îndrăzni să mărturisească adevărul, rănită 
până în adâncul inimii de această nedreptate. El însă 
continua să facă glume în legătură cu banii pe care ea îi 
dosea, ca să-şi cumpere tot felul de lucruri; şi, din ce în ce 
mai surescitat, în acest egoism al unor senzaţii puternice pe 
care părea că vrea să le păstreze pentru el, se înfurie 
deodată împotriva lui Jacques: 


— Ia mai taci, ţânc afurisit! Dar enervant mai eşti! 

Jacques, uitând de mâncare, lovea cu lingura de marginea 
farfuriei şi ochii îi rădeau, încântat de această muzică. 

— Jacques, taci! îl certă şi mama la rândul ei. Lasă-l pe 
tata să mănânce liniştit! 

Şi micuțul speriat, redevenit imediat foarte cuminte, 
recăzu în amorţeala lui posacă, privind cu ochi inexpresivi 
cartofii pe care tot nu-i mâncase. 

Claude se îndopă ostentativ cu nişte brânză, în timp ce 
Christine, dezolată, îi propunea să se ducă să cumpere o 
bucată de friptură rece de la mezelărie; el însă refuza, 
reţinând-o cu nişte vorbe care o necăjeau încă şi mai tare. 
Apoi, după ce strânse masa şi se aşezară toţi trei în jurul 
lămpii, urmând a-şi petrece acolo seara, ea cosind şi 
micuțul tăcut în faţa unei cărţi cu poze, el bătu multă vreme 
toba cu degetele pe masă, cu mintea aiurea; parcă plecase 
iar într-acolo de unde venise. Brusc, se ridică, se aşeză iar 
cu o foaie de hârtie şi cu un creion şi începu să deseneze 
grăbit, în lumina rotundă şi puternică de sub abajur. În 
curând nici acest crochiu, făcut din amintire, din nevoia de 
a exterioriza, tumultul de idei care-i frământa capul, nu mai 
ajunse pentru a-l linişti. Dimpotrivă, îl biciuia, toată 
rumoarea pe care n-o mai putea stăvili i se ridica pe buze şi 
sfârşi prin a-şi descărca gândurile într-un val de cuvinte. Ar 
fi vorbit până şi cu pereţii, aşa că se adresa soţiei sale, 
pentru că era acolo. 

— Uite! asta e ce am văzut noi ieri... E superb! Azi am 
petrecut trei ceasuri acolo, am pus mâna pe ce-mi trebuie, 
este uluitor, ceva care va face totul praf... Uită-te! Mă aşed 
sub pod, am drept prim plan portul Saint-Nicolas, cu 
macaraua, cu şalupele care se descarcă, cu lumea lui de 
docheri. Vasăzică înţelegi, ăsta-i Parisul care munceşte, 
nişte băieţi zdraveni care-şi arată piepturile şi braţele 
goale. Apoi, de cealaltă parte, am plaja, Parisul care se 
distrează şi, fără îndoială, o barcă, pentru a ocupa centrul 


compoziţiei; dar asta încă n-o ştiu prea bine, trebuie să mai 
caut... Şi, bineînţeles, în mijloc Sena, vastă, imensă... 

Pe măsură ce vorbea, el îngroşa cu creionul contururile, 
reluând de zeci de ori schiţa şi apăsând atât de tare, încât 
sfâşia hârtia. Ea, pentru a-i face pe plac, se apleca, 
prefăcându-se că o interesează foarte tare explicaţiile lui. 
Dar crochiul se învălmăşea într-o asemenea încurcătură de 
linii şi o atât de mare harababură a detaliilor sumare, încât 
nu distingea nimic. 

— Mă urmăreşti, da? 

— Da, da, e foarte frumos. 

— Vasăzică am fondul, cele două deschideri ale fluviului, 
cheiurile, şi insula Cite triumfătoare la mijloc, profilându-se 
pe cer... Fundalul ăsta e o adevărată minune! Îl vezi zi de zi 
şi treci fără să te opreşti în faţa lui; dar te pătrunde, 
admiraţia se acumulează, şi într-o frumoasă după amiază, 
apare. Nimic pe lume nu e mai măreț, e Parisul însuşi, 
glorios, în soare... Ce zici? Prost am fost să nu mă gândesc 
la asta! De câte ori am privit fără să văd! A trebuit să 
nimeresc acolo, după plimbarea aia de-a lungul cheiurilor... 
Şi, îţi aminteşti, aici, de partea asta, e o porţiune de umbră, 
aici soarele cade perpendicular, dincolo ai turnurile, fleşa 
de la Sainte-Chapelle devine mai subţire, diafană, ca un ac 
profilat pe cer... Nu, e mai la dreapta, stai să-ţi arăt... 

O luă de la început, neobosit, refăcând fără încetare 
desenul, precizând mii de mici note caracteristice, pe care 
ochiul lui de pictor le reţinuse: în locul acela scânteia firma 
roşie a unei dughene îndepărtate; ceva mai aproape un colţ 
verzui din Sena, pe care păreau să plutească plăci de ulei; 
apoi nuanţa delicată a unui copac, gama de cenuşiu pentru 
faţade, luminozitatea cerului. Ea, complezentă, îl aproba 
mereu, se străduia să se arate încântată. 

lată însă că, o dată în plus, Jacques îşi dădu în petec. După 
ce stătuse mult timp tăcut cu cartea în faţă, privind absorbit 
o poză ce reprezenta o pisică neagră, începuse acum să 
îngâne încetişor nişte cuvinte compuse de el: „O, pisicuţă 


drăguță! O, pisicuţă urâtă! O, pisicuţă urâtă şi drăguță!” Şi 
asta la nesfârşit, pe acelaşi ton jalnic. 

Claude, enervat de acest băzâit, nu realizase mai întâi ce 
anume îl sâcâia astfel pe când vorbea. Apoi, fraza 
obsedantă a copilului i se înfipse în urechi. 

— Ai de gând să ne mai plictiseşti mult cu pisica aia a ta? 
strigă el furios. 

— Jacques, taci când vorbeşte tata! repetă Christine. 

— Copilul ăsta se tâmpeşte, pe onoarea mea! Uită-te puţin 
la mutra lui, dacă n-are un aer idiot. Să înnebuneşti, nu 
alta... Răspunde, ce tot vrei să spui cu pisica aia care e 
drăguță şi urâtă? 

Copilaşul, palid, legănându-şi capul prea mare, răspunse 
cu un aer de stupoare: 

— Nu ştiu. 

Şi cum tatăl şi mama se priveau, descurajaţi, el îşi rezemă 
unul dintre obraji de cartea deschisă şi nu se mai mişcă, nu 
mai vorbi, cu ochii mari. 

Se făcea târziu, Christine voi să-l culce, dar Claude 
începuse iar cu explicaţiile. Acum îi spunea că se va duce, 
chiar de a doua zi, să facă un crochiu după natură, pur şi 
simplu ca să-şi fixeze ideile. Apoi, dintr-una în alta, spuse 
că-şi va cumpăra un mic şevalet, o achiziţie la care visa de 
luni de zile. Insistă şi-i ceru bani. Ea îşi pierdu cumpătul şi 
sfârşi prin a mărturisi totul, ultima centimă cheltuită chiar 
în dimineaţa aceea, rochia de mătase amanetată pentru 
cină. Claude avu atunci un acces de remuşcare şi de 
dragoste, o îmbrăţişă, cerându-i iertare pentru reproşurile 
de la masă. O ruga să-l ierte, căci ar fi fost în stare să-şi 
omoare tatăl şi mama, cum singur o spunea, când afurisita 
asta de pictură punea stăpânire pe el. Dar îi venea să râdă 
de Muntele de pietate şi sfida mizeria. 

— Îţi spun eu că acum am dat lovitura! exclamă el. Tabloul 
ăsta, vezi tu, înseamnă succesul. 

Ea tăcea, se gândea la întâlnirea pe care o avusese şi pe 
care voia să i-o ascundă, dar, involuntar, vorbele i se iviră pe 


buze neiscate de vreo cauză aparentă şi fără tranziţie, în 
starea de buimăceală care pusese stăpânire pe ea. 

— A murit doamna Vanzade. 

El se miră. Nu mai spune! Şi cum aflase? 

— L-am întâlnit pe fostul ei valet... O, e un domn acum, şi 
se ţine foarte bine, cu toţi cei şaptezeci de ani ai lui. Nici nu 
l-aş fi recunoscut, el m-a oprit... Da, a murit acum şase 
săptămâni. Toţi banii ei i-a luat sanatoriul, în afară de o 
rentă, pe care cei doi bătrâni servitori o mănâncă azi, ca 
nişte mici burghezi ce se află. 

El o privea şi murmură în cele din urmă, cu o voce tristă: 

— Draga mea Christine, îţi pare rău, aşa-i? [i-ar fi dat o 
zestre, te-ar fi măritat, ţi-am spus-o şi eu odinioară. Azi ai fi 
poate moştenitoarea ei şi n-ai crăpa de foame alături de un 
ţicnit ca mine. 

Atunci ea păru să se trezească. Îşi trase cu violenţă 
scaunul, îl cuprinse cu un braţ şi se lipi de el, protestând cu 
toată fiinţa ei. 

— Ce tot spui?... Nu, zău că nu... Ar fi o ruşine dacă m-aş fi 
gândit la banii ei. Ţi-aş spune-o, ştii că nu sunt o 
mincinoasă, dar uite, nici eu nu ştiu ce m-a apucat, o 
răscolire, o tristeţe, vezi tu, o tristeţe la gândul că pentru 
mine totul s-a sfârşit... Fără îndoială remuşcarea, da, 
remuşcarea de a o fi părăsit fără milă pe biata infirmă, 
femeia aceea atât de bătrână care îmi zicea fiica ei. M-am 
purtat urât şi asta n-o să-mi aducă noroc. Lasă, nu-mi spune 
nimic, ştiu eu bine că de acum încolo totul s-a isprăvit 
pentru mine. 

Şi plânse, frământată de regrete confuze pe care nu le 
putea descifra, cu acea senzaţie unică de a-şi fi stricat 
existenţa, de a nu mai avea de aşteptat de la viaţă decât 
nefericire. 

— Hai, şterge-ţi ochii, reluă el, devenit drăgăstos. E cu 
putinţă să-ţi faci asemenea himere şi să te frămânţi astfel tu 
care erai o fire echilibrată?... Ce dracu, o să ne descurcăm 
noi! De altfel, să ştii că mulţumită ţie mi-am găsit subiectul 


pentru tabloul... Ce zici? Poate că nu eşti atât de 
blestemată, din moment ce porţi noroc! 

Râdea, iar ea clătina din cap, înțelegând bine că el voia s-o 
facă să zâmbească. De pe acum suferea din pricina acestui 
tablou; căci acolo, pe pod, el o uitase, ca şi cum ar fi încetat 
să-i aparţină; şi, încă din ajun, îl simţea din ce în ce mai 
departe de ea, într-o lume în care ea nu avea acces. Totuşi 
se lăsă consolată, şi înainte de a se ridica de la masă, pentru 
a se culca, se sărutară iarăşi ca altădată. 

Micul Jacques nu auzise însă nimic. Amorţit de nemişcare, 
adormise, cu nasul în cartea cu poze; şi capul lui prea mare, 
de copil nereuşit al unui om de geniu, capul atât de greu 
câteodată, încât îi încovoia gâtul, pălea sub lampă. Când 
mama sa îl culcă, el nici măcar nu deschise ochii. 

Cam pe atunci, Claude se gândi, în sfârşit, să se însoare cu 
Christine. Cedând îndemnurilor lui Sandoz, care se mira de 
această situaţie inutil neoficializată, el se supuse mai ales 
unui sentiment de milă, nevoii de a fi bun cu ea şideaise 
ierta astfel greşelile. De câtăva vreme o vedea atât de 
tristă, atât de îngrijorată de viitor, încât nu mai ştia cu ce 
bucurie s-o înveselească. De altfel şi el se acrea, îl apucau 
mâniile de altădată şi o trata uneori ca pe o servitoare 
căreia îi dai preavizul. Ca soţie legitimă s-ar fi simţit, fără 
îndoială, mai la ea acasă şi ar fi suferit mai puţin din pricina 
purtării lui. De altfel, ea nu-i mai vorbise de căsătorie, 
desprinsă parcă de lume şi de o mare discreţie, lăsând totul 
în voia lui; dar el înţelegea suferinţa ei de a nu fi primită la 
Sandoz; şi, pe de altă parte, nu se mai aflau în libertatea şi 
singurătatea de la ţară, se aflau la Paris, cu miile de 
clevetiri ale vecinilor, cu obligativitatea anumitor relaţii, cu 
tot ceea ce poate jigni o femeie care trăieşte cu un bărbat şi 
stă la el. Claude n-avea, în fond, împotriva căsătoriei decât 
vechile lui prejudecăţi de artist puţin boem într-ale vieţii. 
Pentru că tot n-avea de gând s-o părăsească, de ce să nu-i 
facă această plăcere? Şi, într-adevăr, când îi vorbi despre 
asta, ea scoase un strigăt şi se aruncă de gâtul lui, mirată şi 


ea că era atât de emoţionată. Timp de o săptămână, fu 
profund fericită. Apoi, totul se potoli, cu mult înaintea 
ceremoniei. 

De altfel Claude nu grăbi niciuna dintre formalităţi şi 
aşteptarea actelor necesare fu lungă. El continua să adune 
studii pentru tabloul lui, iar ea, ca şi el, nu părea 
nerăbdătoare. La ce bun? Doar faptul n-avea să aducă 
nimic nou în existenţa lor. Hotărâseră să se căsătorească 
numai la primărie, nu dintr-un dispreţ afişat faţă de religie, 
ci pentru ca totul să meargă simplu şi repede. Problema 
martorilor îi încurcă niţel. Cum ea nu cunoştea pe nimeni, el 
îi indică, pe Sandoz şi pe Mahoudeau; de altfel, în loc de 
acesta din urmă, se gândise de fapt la Dubuche, dar nu-l 
mai văzuse de mult şi se temea să nu-l compromită. Cât 
despre el, se mulţumi cu Jory şi cu Gagniere. Astfel totul va 
rămâne între prieteni şi nimeni nu va avea de trăncănit. 

Trecuseră mai multe săptămâni, era în decembrie, pe un 
frig năprasnic. În ajunul căsătoriei, deşi n-aveau decât vreo 
treizeci şi cinci de franci în casă, îşi spuseră că nu puteau 
să-şi expedieze martorii cu o simplă strângere de mână; şi 
voind să evite un balamuc prea mare la ei acasă, hotărâră 
să-i invite la masă într-un mic restaurant de pe bulevardul 
Clichy. Apoi fiecare urma să se întoarcă acasă. 

Dimineaţa, pe când Christine îşi punea un guler la o rochie 
de lână cenuşie, pe care avusese cochetăria să şi-o 
confecţioneze pentru această împrejurare, Claude era gata 
îmbrăcat, cu redingota pusă, şi se plictisea de moarte; îi 
veni atunci ideea să se ducă să-l ia pe Mahoudeau de acasă, 
pretextând că tipul era în stare să uite de întâlnire. În 
toamna aceea sculptorul se mutase în Montmartre, într-un 
mic atelier de pe strada Tilleuls, în urma unei serii de 
drame care îi zdruncinaseră existenţa: mai întâi, din lipsă 
de bani, fusese dat afară din fosta fructărie în care stătea, 
pe strada Cherche-Midi; apoi, o ruptură definitivă cu 
Chaîne, pe care desperarea de a nu putea trăi din penelul 
său îl azvârlise într-o aventură comercială - cutreiera 


bâlciurile din suburbiile pariziene, cu un joc de noroc, pe 
contul unei văduve; în sfârşit dispariţia subită a Mathildei: 
magazinul de plante medicinale fusese vândut, iar 
patroana, răpită fără îndoială, ascunsă în fundul unei 
locuinţe discrete de vreun domn care făcuse o pasiune 
pentru ea. Astfel că acum locuia singur, într-o mizerie încă 
şi mai mare, prânzind numai când avea de aranjat 
ornamente pentru faţade sau de pus la punct bustul 
vreunui confrate mai fericit. 

— Înţelegi, mă duc să-l iau, e mai sigur, îi repetă Claude 
Christinei. Mai avem încă două ore... lar dacă vin ceilalţi, 
spune-le să aştepte. Mergem cu toţii împreună la primărie. 

Afară, Claude grăbi pasul, în gerul care-i anina sloiuri de 
gheaţă în mustăţi. Atelierul lui Mahoudeau se găsea în 
fundul unei cetăţi: trebui să străbată o serie de grădini mici, 
albe de chiciură, de o tristeţe nudă şi ţeapănă, ca de cimitir. 
Recunoscu de departe uşa, după statuia colosală a 
Culegătoarei de struguri, fostul succes de la Salon, care nu 
încăpuse în parterul strimt: aici ea se degrada treptat, 
asemeni unei grămezi de moloz descărcat dintr-un 
tumbărău, jalnică, jupuită, cu chipul brăzdat de lacrimile 
mari şi negre ale ploii. Cheia era în uşă; Claude intră. 

— Ia te uită! Ai venit să mă iei? zise Mahoudeau surprins. 
Numai să-mi pun pălăria... Dar stai, tocmai mă întrebam 
dacă n-ar fi cazul să fac puţin foc. Mă tem pentru muierea 
asta a mea. 

Apa din ciubăr îngheţase, în atelier era la fel de frig ca 
afară; fiind fără un ban de opt zile, el economisea un rest de 
cărbune, neaprinzând soba decât o oră sau două dimineaţa. 
Atelierul era un fel de cavou tragic, în comparaţie cu care 
dugheana de altădată trezea amintiri de molcom confort, 
până într-atât zidurile goale şi plafonul jupuit îţi aşterneau 
pe umeri o gheaţă de linţoliu. Prin colţuri, alte statui, care 
ocupau mai puţin spaţiu, ipsosuri făcute cu pasiune, expuse 
şi apoi returnate din lipsă de cumpărători, dârdâiau cu faţa 
întoarsă la perete, formând un şir lugubru de infirmi, multe 


din ele gata sparte, arătându-şi cioturile, toate îmbâcsite de 
praf şi stropite cu argilă; şi aceste jalnice nudităţi îşi târau 
astfel ani în şir agonia, sub ochii artistului care le dăduse 
propriul său sânge; păstrate mai întâi cu o aprigă pasiune, 
în ciuda spaţiului restrâns, ele cădeau apoi în oroarea 
grotescă a lucrurilor moarte, până în ziua când, luând un 
ciocan, chiar sculptorul le distrugea şi le prefăcea în moloz, 
pentru a se descotorosi de ele. 

— Vasăzică avem două ore, reluă Mahoudeau. Ei bine, am 
să aprind puţin focul, e mai prudent. 

Pe când aprindea soba, începu să se vaite cu mânie în glas. 
Ah, ce porcărie de meserie şi sculptura asta! Cel din urmă 
zidar era mai fericit. O statuie pe care administraţia o 
cumpăra cu trei mii de franci costase aproape două mii: 
modelul, pământul, marmura sau bronzul, tot felul de 
cheltuieli; şi asta pentru a sta depozitată în vreo pivniţă 
oficială, sub cuvânt că n-aveau loc: nişele monumentelor 
erau goale, soclurile aşteptau în grădinile publice; degeaba, 
niciodată nu era loc! Niciun fel de lucrări acceptabile la 
particulari, de abia câteva busturi, arareori câte o statuie 
rasolită la preţ redus, pentru vreo subscripţie. Arta cea mai 
nobilă, cea mai virilă dintre toate, da! dar şi cea cu care 
crăpai cel mai garantat de foame. 

— Lucrarea aia a ta înaintează? întrebă Claude. 

— Dacă nu era frigul ăsta blestemat, eram gata, răspunse 
el. Stai că ţi-o arât acum. 

Se ridică, după ce ascultase duduitul sobei. În mijlocul 
atelierului, pe un suport făcut dintr-o ladă de ambalaj 
consolidată cu traverse, se ridica o statuie înfăşurată în 
cârpe vechi; foarte îngheţate şi de o duritate casantă în 
cutele lor, ele o desenau ca albeaţa unui linţoliu. Era în 
sfârşit vechiul lui vis, nerealizat până atunci, din lipsă de 
bani: o statuie în picioare, Femeia care se scaldă; mai bine 
de zece asemenea machete zăceau acolo, de ani de zile. 
Într-o clipă de revoltă nerăbdătoare el îşi fabricase singur 
armăturile, din cozi de mătură, dispensându-se de fierul 


necesar, sperând că lemnul va fi de-ajuns de solid. Din când 
în când o scutura s-o încerce; dar statuia nu se clintise. 

— Pe naiba, murmură el, puţin foc o să-i facă bine... S-a 
lipit totul de ea, o adevărată cuirasă. 

Cârpele îi trosneau între degete şi se frângeau în bucăţi de 
gheaţă. Trebui să mai aştepte să se dezmorţească puţin la 
căldură; şi, cu mii de precauţii începu să desfeşe statuia, 
mai întâi capul, apoi gâtul, pieptul, şoldurile, fericit de a o 
revedea intactă, zâmbind ca un amant goliciunii ei de 
femeie adorată. 

— Ei, ce zici? 

Claude, care n-o văzuse decât ca schiţă, clătină din cap, 
pentru a nu fi obligat să răspundă deîndată. Ce mai, bunul 
Mahoudeau trăda şi, fără voia lui, ajungea la graţie, prin 
acele floricele care ţâşneau de sub degetele sale groase de 
fost cioplitor de piatră. De când cu imensa lui Culegătoare, 
îşi reducea mereu operele, fără să pară a-şi da seama; lansa 
mereu cuvântul feroce „temperament”, dar ceda acelei 
blândeţi care îi îneca ochii. Sinii giganţi deveneau 
copilăreşti, coapsele se alungeau în fuse elegante, într-un 
cu vânt natura cea adevărată răzbea din ambiția lui 
dezumflată. Exagerată şi ea, femeia lui avea de pe acum un 
farmec remarcabil, cu umerii care fremătau, cu braţele 
strânse care ridicau sânii de îndrăgostită, plămădiţi de 
sculptor în acea dorinţă de femeie, pe care mizeria i-o 
exasperase; obligat la castitate, crease o carne senzuală 
care îl tulbura. 

— Vasăzică nu-ţi place, reluă el supărat. 

— O, ba da, ba da!... Şi chiar cred că ai dreptate să 
îndulceşti puţin toată treaba, din moment ce astfel simţi. Şi 
ai să ai succes cu asta. E evident, o să placă mult. 

Mahoudeau, pe care asemenea elogii altădată l-ar fi 
consternat, părea încântat. Îl lămuri pe Claude că vrea să 
cucerească publicul, fără să renunţe la niciuna dintre 
convingerile lui. 


— Ei, fir-ar să fie! Vasăzică îţi place! îmi iei o piatră de pe 
inimă; dacă-mi spuneai s-o fac bucăţi, îţi jur că o făceam 
bucăţi... Mai am cincisprezece; zile de muncă şi mi-aş vinde 
şi pielea cui o vrea, ca să pot să plătesc turnătorul. Ce zici, o 
să meargă grozav la Salon, aşa-i? Poate mă aleg cu o 
medalie! 

Râdea, agitat; apoi întrerupându-se: 

— Dacă tot nu ne grăbim, hai să ne aşezăm niţel... Aştept 
să se dezgheţe bine cârpele. 

Soba începu să se înroşească, dogorea. lar femeia, aşezată 
foarte aproape de sobă, părea că prinde viaţă, sub suflul 
călduţ care se ridica de-a lungul spinării, de la încheietura 
gleznei până la ceafă. Şi, amândoi aşezaţi acum, continuau 
s-o detalieze, insistând la fiecare parte a corpului.. 
Sculptorul mai ales, aprins de bucurie, o mângâia de 
departe cu gesturi rotunde. Ce zici, pântecele ca o cochilie, 
şi ce cută frumoasă la talie, subliniată de unduirea şoldului 
stâng! 

În clipa aceea, Claude, cu ochii aţintiţi asupra pântecului, 
crezu că are o halucinație. Femeia se mişca, pântecele ei 
fremătase într-o undă uşoară, şoldul stâng se încordase mai 
tare, de parcă piciorul drept avea să se pună în mişcare. 

— Şi toate acele mici planuri care curg către şolduri, 
continuă Mahoudeau, fără să vadă nimic. Ce-am mai muncit 
la ele! Auzi, bătrâne, acolo pielea e satin curat! 

Puțin câte puţin, statuia întreagă se însufleţea. Şoldurile 
se mişcau, pieptul i se umfla într-un suspin uriaş, între 
braţele care se descleştau. Brusc, capul se înclină, coapsele 
slăbiră: cădea ca o fiinţă vie, cu o spaimă mirată, cu elanul 
dureros al unei femei care se aruncă. 

Claude începu să înţeleagă, când Mahoudeau scoase un 
strigăt înfiorător: 

— Dumnezeule! Se sparge, cade pe jos! 

Dezgheţându-se, statuia spărsese lemnul prea puţin 
rezistent al armăturii. Se auzi un zgomot, de parcă ar fi 
trosnit nişte oase. lar el, cu acelaşi gest de iubire cu care se 


înfierbânta, mângâind-o de departe, deschise amândouă 
braţele, cu riscul chiar de a fi strivit sub dânsa. O clipă 
statuia oscilă, apoi se prâbuşi deodată, tăiată parcă de la 
glezne, lăsându-şi picioarele lipite de scândură. 

Claude se repezise să-l oprească. 

— Ce dracu? Vrei să te strivească? 

Dar, înnebunit la gândul că statuia se va zdrobi de pământ, 
Mahoudeau rămase cu mâinile întinse. Şi ea păru că i se 
aruncă de gât, sculptorul o primi în îmbrăţişarea lui, 
cuprinse această mare goliciune feciorelnică, ce se 
însufleţea ca la primul freamăt al simţurilor. Intră în ea, sinii 
de îndrăgostită se turtiră de umărul lui, coapsele veniră să 
se lipească de ale lui, în timp ce capul, desprins, se 
rostogolea pe jos. Izbitura fu atât de puternică, încât îl 
împinse şi pe el până la perete; şi, fără a da drumul acestei 
femei frânte, rămase buimac, zăcând alături de ea. 

— Fir-ar al dracului să fie! mâărâia furios Claude, care îl 
credea mort. 

Cu greu, Mahoudeau se ridică în genunchi şi începu să 
plângă cu hohote. În cădere îşi învineţise doar obrazul şi 
sângele curgea pe el, amestecat cu lacrimi. 

— Mizeria asta îngrozitoare! Dacă nu-ţi vine să-ţi pui capăt 
zilelor pentru că nu eşti în stare să-ţi cumperi două bare! Şi 
acum poftim, priveşte-o! 

Hohotele sporeau, ca o tânguire de agonie, ca durerea 
năpraznică a îndrăgostitului în faţa cadavrului mutilat al 
iubirii sale. Cu mâini rătăcite îi pipăia membrele, risipite în 
jurul lui, capul, torsul, braţele care se spărseseră; dar mai 
ales pieptul deformat, sânul aplatizat, deformat ca de vreo 
operaţie îngrozitoare, îl înnebunea, îl îndemna să se 
întoarcă mereu într-acolo, examinând rana, căutând 
spărtura prin care se scursese viaţa; şi lacrimile 
însângerate şiroiau pătând rănile cu roşu. 

— Ajută-mă, bâigui el. Nu se poate s-o lăsăm aşa. 

Emoţia îl cuprinse pe Claude, ai cărui ochi se umeziseră şi 
ei, în fraternitatea artistului faţă de artist. Se repezi să-l 


ajute, dar sculptorul, după ce-i ceruse sprijinul, voia să fie 
singur la strânsul bucăţelelor, de parcă s-ar fi temut de 
brutalitatea altcuiva. Încet, târându-se pe genunchi, aduna 
bucăţelele una după alta, le aşeza pe jos, le alătura pe o 
scândură. Curând statuia fu din nou întreagă, aidoma uneia 
din acele sinucigaşe din dragoste care s-a făcut praf 
aruncându-se din înălţimea vreunui monument şi pe care o 
lipeşti la loc, comică şi lamentabilă, pentru a o transporta la 
morgă. El, aşezat pe jos în faţa ei, n-o slăbea din ochi, 
pierdut într-o contemplare dureroasă. Totuşi, hohotele se 
potoleau şi spuse în cele din urmă, oftând din greu: 

— N-am încotro, o s-o fac culcată... Ah, biata mea femeie, 
ce greu îmi fusese s-o pun pe picioare şi ce mare mi se 
părea! 

Deodată însă, Claude fu cuprins de îngrijorare. Dar 
căsătoria lui? Mahoudeau trebui să-şi pună alte haine. Cum 
însă n-avea altă redingotă, fu nevoit să se mulţumească cu 
haina obişnuită. Apoi, după ce acoperiră statuia cu cârpe, 
precum se trage cearşaful peste o moartă, plecară amândoi 
în grabă. Soba duduia, dezgheţul umplea de apă atelierul, 
în care ipsosuri vechi şi prăfuite şiroiau de noroi. 

Pe strada Douai nu mai rămăsese decât micul Jacques, 
lăsat în grija portăresei. Christine, sătulă de atâta 
aşteptare, plecase cu ceilalţi trei martori, crezând că era la 
mijloc o neînțelegere: poate Claude îi spusese că vine direct 
acolo, împreună cu Mahoudeau. Porniră grăbiţi după ei şi 
nu-i ajunseră din urmă decât pe strada Drouot, în faţa 
primăriei. Urcară toţi împreună şi fură foarte prost primiţi 
de uşierul de serviciu, pentru că întârziaseră. De altfel, 
căsătoria fu celebrată la repezeală, în câteva minute, într-o 
sală complet goală. Primarul bolborosi ceva, cei doi soţi 
rostiră scurt solemnul „da”, în timp ce martorii erau uluiţi 
de prostul gust al sălii. Afară, Claude o luă din nou pe 
Christine de braţ şi asta fu totul. 

Era plăcut de mers în gerul acela luminos. Grupul se 
întoarse calm pe jos, o luă pe strada Martyrs, pentru a 


ajunge la restaurantul din bulevardul Clichy, unde aveau 
reţinut un salon mic. Fu o masă foarte amicală; dar nimeni 
nu spuse o vorbă despre simpla formalitate care avusese 
loc, se vorbi de altceva tot timpul, ca la una dintre 
reuniunile lor obişnuite între prieteni. 

Astfel Christine, foarte emoţionată de fapt, cu toată 
indiferența ei prefăcută, îi auzi timp de trei ceasuri, pe soţul 
ei şi pe martori, agitându-se în legătură cu statuia lui 
Mahoudeau. Acum că aflaseră de întâmplare şi ceilalţi, 
rumegau cele mai mărunte detalii. Sandoz găsea că eo 
chestie nemaipomenită, Jory şi Gagniere discutau despre 
soliditatea armăturilor, primul sensibila pierderea 
bănească, cel de-al doilea demonstrând, cu un scaun că 
statuia ar fi putut fi menţinută în echilibru. Cât despre 
Mahoudeau, încă zguduit, cuprins de stupoare, se plângea 
de nişte dureri pe care la început nu le resimţise: membrele 
îi erau ca zdrobite, muşchii îl dureau, avea pielea învineţită, 
de parcă ar fi ieşit din braţele unei amante de piatră. lar 
Christine îi spălă zgârietura de pe obraz, care sângera din 
nou şi i se părea că statuia mutilată a femeii se aşeza la 
masă cu ei, că ea singură conta în ziua aceea, că numai ea îl 
pasiona pe Claude, care nu contenea, povestind de zeci de 
ori emoția sa în faţa acelor sâni şi a acelor şolduri de argilă 
zdrobite la picioarele sale. 

Totuşi, la desert avu loc o diversiune. Gagniere îl întrebă 
deodată pe Jory: 

— Ascultă, te-am văzut duminică cu Mathilde... Da, da, pe 
strada Dauphine. 

Jory se înroşi şi încercă să mintă, dar nasul i se mişca, gura 
i se strângea şi începu să râdă prosteşte. 

— Ei, o simplă întâlnire... pe onoarea mea! Nu ştiu unde 
locuieşte, v-aş fi spus-o. 

— Cum, tu o ţii ascunsă? strigă Mahoudeau. Păstreaz-o 
liniştit, nu ţi-o cere nimeni înapoi. 

Adevărul era că Jory, rupând cu toate obiceiurile lui de 
prudenţă şi de zgârcenie, o ţinea acum pe Mathilde închisă 


într-o cămăruţă. Vicioasa îl stăpânea, acum aluneca încetul 
cu încetul spre o căsătorie cu scârba asta, el care, pentru a 
nu plăti femeile, trăia altădată din ce agăța pe stradă. 

— Ei, îţi iei plăcerea unde o găseşti, zise Sandoz plin de 
indulgență filosofică. 

— E foarte adevărat, răspunse Jory cu simplitate, 
aprinzându-şi o ţigară de foi. 

Mai zăboviră, se făcuse întuneric când îl conduseră acasă 
pe Mahoudeau, care voia neapărat să se bage în pat. La 
întoarcere, Claude şi Christine, după ce-l luară pe Jacques 
de la portăreasă, găsiră atelierul rece, înecat de un 
întuneric atât de dens, încât bâjbâiră îndelung înainte de a 
putea aprinde lumina. Apoi trebui aprins focul în sobă; 
bătea de ora şapte când, în sfârşit, putură respira liniştiţi. 
Dar nu le era foame, terminară un rest de carne fiartă, mai 
mult pentru a îndemna copilul să-şi mănânce supa; şi după 
ce-l culcară, se aşezară sub lampă, la fel ca în toate serile. 

Christine nu-şi luase însă ca de obicei lucrul, prea 
impresionată pentru a putea face ceva. Stătea aşa, cu 
mâinile nemişcate pe masă, privindu-l pe Claude care, 
imediat, se cufundase într-un desen, un colţ din tabloul lui, 
muncitorii din portul Saint-Nicolas descărcând moloz. O 
reverie de neînvins, amintiri, regrete o străbăteau şi 
privirea îi era vagă; puţin câte puţin se înfiripă o tristeţe 
care creştea mereu, o mare durere mută care păru s-o 
cuprindă în întregime, în mijlocul acestei indiferenţe, 
acestei nemărginite singurătăţi în care cădea, atât de 
aproape de el. E drept că el era lângă ea, de partea cealaltă 
a mesei; dar cât îl simţea de departe, acolo în faţa vârfului 
insulei Cite şi încă şi mai departe, în infinitul inaccesibil al 
artei, atât de departe acum, încât ea niciodată nu va mai 
putea fi alături de el! Încercase de mai multe ori să 
vorbească, fără a-l hotărî să răspundă. Orele treceau, 
imobilitatea o toropea; în cele din urmă, îşi scoase 
portmoneul şi numără banii. 

— Ştii câţi bani avem azi, de ziua nunţii? 


Claude nici nu ridică capul. 

— Avem nouă centime... Dumnezeule, ce mizerie! 

EI ridică din umeri şi bombăni în cele din urmă: 

— O să fim bogaţi, lasă asta! 

Se lăsă iar tăcerea, pe care ea nici nu mai încercă s-o 
întrerupă, contemplând cele nouă centime aliniate pe masă. 
Bătu miezul nopţii şi o trecu un fior, bolnavă de aşteptare şi 
de frig. 

— Hai să ne culcăm, ce zici? şopti ea. Nu mai pot. 

Dar el lucra cu atâta înverşunare, că nici n-o auzi. 

— Auzi? Focul s-a stins, o să ne îmbolnăvim... Hai să ne 
culcăm. 

Vocea ei imploratoare îl pătrunse şi tresări, brusc, 
exasperat. 

— Ei bine, n-ai decât să te culci!... Vezi doar că vreau să 
isprăvesc ceva. 

Ea mai zăbovi o clipă, cu chipul îndurerat, împietrită în 
faţa acestei mânii. Apoi simțindu-se inoportună, înțelegând 
că prin simpla ei prezenţă, de femeie care nu făcea nimic îl 
scotea din sărite, se ridică de la masă şi se duse să se culce, 
lăsând uşa larg deschisă. Trecu o jumătate de oră, apoi trei 
sferturi; niciun zgomot, nici măcar un suflu nu ieşea din 
cameră; dar ea nu dormea, întinsă pe spate, cu ochii 
deschişi în întuneric; şi îndrăzni, timid, să arunce un ultim 
apel din fundul alcovului întunecat. 

— Iubitul meu, te aştept... le implor, iubitule vino să te 
culci. 

O înjurătură fu răspunsul. Nimic nu se mişca, poate că ea 
adormise. În atelier, frigul de gheaţă sporea; lampa 
strălucea cu o flacără roşie din pricina cărbunelui; în timp 
ce el, aplecat pe desenul lui, nu părea să fie conştient de 
scurgerea lentă a minutelor. 

Totuşi, la ora două, Claude se ridică, furios că lampa se 
stingea, din lipsă de ulei. Apucă numai s-o aducă în cameră, 
ca să nu se dezbrace pe bâjbâite. Şi nemulţumirea lui spori, 
când o zări pe Christine întinsă pe spate, cu ochii deschişi. 


— Cum, nu dormi? 

— Nu mi-e somn. 

— Sigur, ăsta e un reproş... Ţi-am spus de zeci de ori că 
mă enervează să mă aştepţi. 

Şi, după ce lampa se stinse, se întinse lângă ea, pe 
întuneric. Ea tot nu se mişca, el căscă de două ori, mort de 
oboseală. Stăteau trezi amândoi, dar nu găseau nimic să-şi 
spună, nimic. El îngheţat, cu picioarele înţepenite, răcea şi 
mai rău cearşafurile. În cele din urmă, după câteva reflecţii 
vagi, simțind că adoarme, exclamă tresărind: 

— Ceea ce e uluitor, e că nu şi-a stricat pântecele, o 
frumuseţe de pântece! 

— Cum? Cine? întrebă Christine buimacă. 

— Păi, femeia lui Mahoudeau. 

Atunci ea avu o tresărire nervoasă, se întoarse, îşi îngropă 
faţa în pernă şi el rămase încremenit auzind-o plângând. 

— Ce faci? Plângi? 

Ea se sufoca şi hohotea atât de tare, încât până şi salteaua 
se zguduia. 

— Hai, spune ce te-a apucat? Doar n-am zis nimic... Hai, 
draga mea! 

Dar pe măsură ce vorbea, el desluşea pricina acestei 
adânci amărăciuni. Bineînţeles, într-o asemenea zi, ar fi 
trebuit să meargă la culcare odată cu ea; dar era nevinovat, 
nici măcar nu se gândise la chestiile astea. Doar ea îl 
cunoştea, când lucra devenea o adevărată brută. 

— Hai, iubita mea, doar nu de ieri suntem împreună... 
Sigur, tu te gândiseşi aşa, în căpşorul tău, să fii azi mireasa, 
nu?... le rog, nu mai plânge, ştii bine că nu sunt rău. 

O cuprinse şi ea se abandonă. Dar în zadar se strângeau în 
braţe, pasiunea murise. Înţeleseră acest lucru când, 
desprinzându-se din îmbrăţişare, se regăsiră întinşi unul 
lângă celălalt, străini de acum încolo, cu senzaţia unui 
obstacol între ei, a unui alt trup, a cărui răceală o mai 
simţiseră în anumite zile, chiar la începuturile arzătoare ale 
legăturii lor. Nicicând de acum încolo n-aveau să se mai 


pătrundă. Se produsese ceva ireparabil, se spărsese ceva, 
rămăsese un gol. Soţia o diminua pe amantă, această 
formalitate a căsătoriei părea să fi ucis dragostea. 


CAPITOLUL IX 


Claude, care nu-şi putea realiza tabloul cel mare în micul 
atelier de pe strada Douai, se hotări să închirieze în altă 
parte vreo hală de-ajuns de mare; şi găsi exact ce-i trebuia, 
într-una dintre plimbările lui prin Montmartre, cam pe la 
jumătatea străzii Tourlaque, o stradă care coboară în 
spatele cimitirului şi de unde se vede tot cartierul Clichy, 
până spre mlaştinile de la Gennevilliers. Era fosta uscătorie 
a unui vopsitor, o baracă lungă de cincisprezece metri şi 
lată de zece, prin scândurile şi zidăria căreia sufla vântul în 
toate direcţiile. Proprietarul o închiria cu trei sute de franci. 
De altfel vara se apropia, Claude se gândi că-şi va termina 
repede tabloul şi că pe urmă va pleca de acolo. 

Din clipa aceea, în febra de muncă şi de speranţă care-l 
stăpânea, se hotări să facă toate cheltuielile necesare. Din 
moment ce triumful era sigur, de ce să-l împiedice prin acte 
inutile de prudenţă? Uzând de dreptul său, el începu să ia 
din capitalul rentei de o mie de franci, şi se obişnui să ia din 
bani fără a mai număra. Mai întâi se ascunsese de 
Christine, căci ea îl împiedicase în două rânduri s-o facă; iar 
când trebui să-i spună, după opt zile de reproşuri alarmate, 
se împăcă şi ea cu gândul, fericită de bunăstarea în care 
trăia, cedând ispitei de a avea mereu bani în buzunar. 
Câţiva ani de tihnă şi acalmie se scurseră astfel. 

În curând Claude nu mai trăi decât pentru tabloul lui. 
Mobilase sumar acest atelier mare: nişte scaune, divanul 
vechi de pe cheiul Bourbon, o masă de brad, cumpărată cu 
cinci franci de la o negustoreasă de vechituri. Nu avea, 
pentru arta lui, vanitatea unei instalaţii luxoase. Singura 
cheltuială fu o scară pe roate, cu platformă şi nişte trepte 
mobile. Apoi se ocupă de pânză, pe care o voia lungă de opt 
metri şi înaltă de cinci. Se îndâriji să şi-o pregătească 


singur; comandă cadrul, cumpără o pânză neînnădită, pe 
care doi prieteni şi cu el se străduiră îndelung s-o întindă cu 
nişte cleşti; apoi se mulţumi s-o acopere cu un strat de 
ceruză pus cu cuțitul, refuzând s-o lipească, pentru ca 
pânza să rămână absorbantă, ceea ce, spunea el, făcea 
pictura luminoasă şi solidă. Nu se putea folosi de un şevalet, 
nici n-ar fi putut aşeza pe el o pânză de asemenea 
dimensiuni. Aşa că imagină un sistem de bârne şi de 
frânghii care o ţineau lipită de perete, puţin aplecată, într-o 
lumină foarte slabă. Scara se plimba de-a lungul acestei 
vaste întinderi albe: era o construcţie întreagă, un schelet 
de catedrală, în faţa operei ce se făurea. 

Dar când totul fu gata, îl apucară scrupulele. Gândul că 
poate nu alesese acolo, după natură lumina cea mai bună, îl 
frământa. N-ar fi fost mai indicat un peisaj de dimineaţă? N- 
ar fi trebuit oare să aleagă o vreme noroasă? Se reîntoarse 
pe podul Saint-Peres şi mai petrecu trei luni acolo. 

La orice oră, pe orice vreme, insula Cite se ridica în faţa lui 
între cele două deschideri ale fluviului. Sub zăpada târzie 
ce cădea, el o zări, căptuşită cu hermină, deasupra apei de 
culoarea nămolului, detaşându-se pe un cer de ardezie 
cenuşie. O văzu în primele zile însorite, curăţindu-se de 
iarnă, regăsindu-şi copilăria odată cu mlădiţele verzi ale 
copacilor mari de pe mal! O văzu pe o zi de ceaţă fină, 
îndepărtându-se, evaporându-se, uşoară şi tremurătoare ca 
un palat de vis. Urmară ploile torențiale care o inundau, o 
ascundeau îndărătul unei perdele imense, trase între cer şi 
pământ; furtuni, ale căror fulgere o scăldau într-o lumină 
roşcată de tavernă, dezvăluind-o pe jumătate distrusă de 
prăbuşirea norilor mari de aramă; vânturi de furtună care o 
izbeau, subliniind unghiurile, decupând-o brusc, goală şi 
biciuită, în albastrul pălit al cerului. Iar în alte rânduri, când 
soarele se fărâma în pulberi printre aburii Senei, ea se 
scălda în adâncul acestei lumini difuze, fără o umbră, în 
mod egal luminată pretutindeni, fermecătoare şi delicată, 
ca o bijuterie cioplită în aur curat. Voi s-o vadă sub primele 


raze ale soarelui desprinzându-se din brumele dimineţii, 
când cheiul Horloge scânteie roşu şi cheiul Orfevre este 
cufundat încă în întuneric, sau plină de viaţă sub cerul 
trandafiriu, la trezirea strălucitoare a turnurilor şi a fleşelor 
sale, în timp ce, încet, noaptea coboară de pe case, precum 
o mantie care se lasă. Voi s-o vadă la amiază, sub razele 
verticale ale soarelui, devorată de lumina crudă, decolorată 
şi mută, ca un oraş mort, nemaipăstrând decât viaţa 
căldurii, freamătul care clatină acoperişurile îndepărtate. 
Voi s-o vadă sub soarele scăpătând, lăsându-se recucerită 
de noaptea, puţin câte puţin ivită din fluviu, păstrând încă 
pe crestele monumentelor fragmente de jeratic, ca un 
cărbune gata să se stingă, cu ultime incendii oglindite în 
ferestre, cu bruşte scânteieri ale geamurilor care azvârlă 
flăcărui şi găuresc fațadele. Dar, dintre aceste zeci de 
imagini diferite, la orice oră, pe orice vreme, el tot la cea pe 
care o văzuse pentru prima oară se întorcea: insula Cite, 
către ora patru, într-o după-amiază frumoasă de 
septembrie, insulă senină sub adierea vântului, inimă a 
Parisului zvâcnind în transparenţa aerului, parcă mărită de 
cerul imens pe care-l străbătea un stol de norişori. 

Claude îşi petrecea zilele acolo, în umbra podului Saints- 
Peres. Se adăpostea aici, asta devenise locuinţa, acoperişul 
lui. Vuietul continuu al vehiculelor, asemănător bubuitului 
îndepărtat al trăsnetului, nu-l mai jena. Lipit de cea dintâi 
culee, sub imensele bolți de fontă, el făcea crochiuri şi picta 
studii. Niciodată nu se socotea de-ajuns de informat, desena 
de zeci de ori acelaşi detaliu. Funcţionarii de la navigaţie, 
ale căror birouri erau acolo, sfârşiseră prin a-l cunoaşte; ba 
chiar soţia unui supraveghetor, care locuia împreună cu 
bărbatul ei, doi copii şi o pisică, într-un fel de cabină dată cu 
smoală, îi păstra pânzele proaspăt pictate, pentru ca el să 
nu se mai ostenească să le poarte zi de zi pe străzi. Pentru 
el acest refugiu, sub Parisul care vuia şi a cărui viaţă 
arzătoare o simţea curgându-i deasupra capului, era o 
adevărată bucurie. Un timp îl pasionă portul Saint-Nicolas, 


prin continua sa activitate de port îndepărtat al mării, în 
plin cartier al Institutului: macaraua cu aburi, Sophie făcea 
manevre, sălta blocuri de piatră; tumbăraie se umpleau de 
nisip; oameni şi animale trăgeau, gâfâind pe pietrele mari 
de pavaj, care coborau în pantă până la apă, la malul de 
granit unde se afla acostat un şir dublu de şlepuri şi de 
şalupe; săptămâni în şir se îndârjise asupra unei schiţe; 
muncitori descărcând o barcă de moloz şi purtând pe umeri 
saci albi, lăsând în urma lor o dâră albă, pudraţi ei înşişi cu 
alb, în timp ce, foarte aproape, o altă barcă, goală de 
încărcătura ei de cărbuni, mânjise malul cu o pată mare de 
cerneală. Luă apoi profilul plajei de pe malul stâng, precum 
şi o corabie - spălătorie pe celălalt plan, cu cercevelele 
geamurilor deschise, cu spălătorese înşirate la mal, 
aplecate deasupra apei şi bătându-şi rufele. În mijloc, studie 
o barcă condusă cu vâsla de un marinar, apoi ceva mai în 
spate un remorcher, un vapor tras la edec pe lanţ de-a 
lungul unui tren de butoaie şi de scânduri. Fundalul îl avea 
de mult, totuşi reluă unele părţi, cele două deschideri ale 
Senei un cer măre şi singuratic în care nu se adânceau 
decât fleşele şi turnurile aurite de soare. Şi, sub podul 
ospitalier, în acest colţ la fel de pierdut ca o depărtată 
scobitură în stâncă, nu-l deranja decât arareori vreun 
curios, pescarii cu undiţe treceau cu disprețul indiferenţei 
lor, n-avea alt tovarăş decât pisica supraveghetorului, care- 
şi făcea toaleta în soare, paşnică în tumultul lumii de 
deasupra. 

În sfârşit Claude îşi adună desenele. Apoi, în câteva zile 
făcu o schiţă a ansamblului, şi marea operă fu începută. 
Dar, în tot cursul verii se dădu pe strada Tourlague, între el 
şi imensul tablou, o primă bătălie; căci se încăpăţânase să-şi 
mărească singur compoziţia şi nu se descurca, împiedicat 
de erori continue, pentru cea mai măruntă deviaţie a 
acestui traseu matematic cu care nu era obişnuit. Era 
indignat, dar trecu şi peste asta, cu intenţia să corecteze 
mai târziu, şi umplu cu violenţă pânza, cuprins de o 


asemenea febră, încât trăia cocoţat pe scară zile în şir, 
mânuind pensule enorme, cheltuind o forţă musculară cu 
care ar fi putut urni şi munţii. Seara se clătina ca beat, 
adormea la ultima înghiţitură, doborât, şi nevastă-sa 
trebuia să-l culce ca pe un copil. Din această muncă eroică 
ieşi o schiţă magistrală, una dintre acelea în care geniul 
scânteie prin haosul încă învălmăşit al tonurilor. Bongrand, 
care veni să-l vadă, îl cuprinse pe pictor cu braţele lui mari 
şi-l sărută, mai să-l înăbuşe, cu ochii orbiţi de lacrimi. 
Sandoz, entuziast, dădu o masă;ceilalţi, Jory, Mahoudeau, 
Gagniere vânturară din nou ştirea că e o capodoperă; cât 
despre Fagerolles, el rămase o clipa nemişcat, apoi izbucni 
în felicitări găsind că e prea frumos. 

Şi într-adevăr, după aceea, ca şi cum această ironie a unui 
om abil i-ar fi adus ghinion, Claude nu făcu decât să-şi strice 
schiţa. Asta era veşnica lui poveste, se irosea de la început 
într-un elan magnific, apoi nu mai reuşea să scoată şi restul, 
nu ştia cum să termine. Neputinţa îl cuprinse iar, trăi doi 
ani aplecat asupra acestei pânze, neavând ochi şi suflet 
decât pentru ea, când în culmea bucuriei, când recăzând pe 
pământ, atât de nefericit şi de ros de îndoieli, încât 
muribunzii ce horcăiau pe paturi de spital erau mai fericiţi 
ca el. În două rânduri nu putuse să fie gata pentru Salon; 
căci, totdeauna, în ultima clipă, când spera să termine în 
câteva şedinţe, deodată se iveau nişte goluri, simţea 
compoziţia prăbuşindu-se şi scăpându-i dintre degete. În 
preajma celui de al treilea Salon avu o criză teribilă, vreme 
de două săptămâni nici nu mai călcă în atelierul de pe 
strada Tourlaque, iar când o făcu, se simţi ca omul întors 
într-o casă golită de moarte: aşeză pânza cea mare cu faţa 
la perete şi împinse seara într-un colţ; ar fi fost în stare să 
distrugă, să ardă totul, dacă mâinile lui vlăguite ar mai fi 
avut atâta putere. Totul se prăbugşise, un vânt de mânie 
măturase podeaua şi pictorul spunea că se va apuca de 
lucruri mici, de vreme ce era nevrednic de lucrări mari. 


Fără să vrea, primul său proiect de tablou mic îl readuse 
tot acolo, în faţa insulei Cite. De ce n-ar face pur şi simplu o 
privelişte pe o pânză de dimensiuni medii? Atâta numai că 
un fel de pudoare, amestecată cu o stranie gelozie îl 
împiedicară să meargă să se plaseze sub podul Saints- 
Peres: acum i se părea că locul acesta era sfânt şi că nu 
putea răpi fecioria marei sale opere fie ea şi moartă. Şi se 
instală la capătul malului, în amonte faţă de portul Saint- 
Nicolas. De data aceasta măcar, lucra direct după natură, 
era bucuros că nu trebuie să trişeze, aşa cum era fatal 
pentru pânzele de dimensiuni exagerate. Micul tablou, 
foarte îngrijit, mai finisat ca de obicei, avu totuşi soarta 
celorlalte în faţa juriului, indignat de această pictură cu 
mătura beată, după vorba de spirit care se răspândi atunci 
prin ateliere. Fu o palmă, cu atât mai usturătoare cu cât se 
vorbise de unele concesii, de avansuri făcute Şcolii, pentru 
a fi primit; şi pictorul, otrăvit, plângând de furie, sfâşie 
pânza în bucățele mici şi o arse în sobă, când îi fu restituită. 
O pânză ca asta nu era de-ajuns s-o ucizi cu o lovitură de 
cuţit, ea se cerea distrusă. 

Mai trecu un an, în care Claude se ocupă cu treburi vagi. 
Lucra din obişnuinţă, nu sfârşea nimic, şi spunea singur, cu 
un râs dureros, că se pierduse şi că acum se căuta. În fond, 
conştiinţa tenace a geniului său îi lăsa o speranţă 
indestructibilă, chiar şi în timpul celor mai lungi crize de 
amărăciune. Suferea precum cel blestemat să 
rostogolească eterna stâncă ce recade şi-l striveşte; totuşi, 
îi rămânea viitorul, certitudinea de a o sălta într-o zi cu 
amândouă mâinile şi de a zvârli cu ea în stele. Ochii i se 
reaprinseră, în sfârşit, de pasiune şi lumea află că iar se 
închisese pe strada Tourlague. El care altădată era mereu 
purtat, dincolo de opera prezentă, de visul amplificat al 
operei viitoare, se izbea acum cu capul de un subiect: 
Insula Cite, ideea lui fixă, bariera care îi închidea viaţa. 
Curând vorbi iar nestingherit despre ea, într-un nou val de 


entuziasm, strigând cu o bucurie de copil că, în sfârşit, 
găsise ce căuta şi că era sigur de triumf. 

Într-o dimineaţă, Claude, care până atunci nu primise pe 
nimeni, binevoi să-l lase pe Sandoz să intre. Acesta dădu 
peste o schiţă foarte inspirată, făcută din imaginaţie, fără 
model şi de un colorit admirabil. De altfel subiectul 
rămânea acelaşi: la stânga portul Saint-Nicolas, la dreapta 
şcoala de nataţie, iar în fund, Sena şi insula Cite. Rămase 
însă încremenit, zărind în locul bărcii conduse de un 
marinar, o altă barcă, foarte mare, ocupând tot centrul 
compoziţiei şi în care se aflau trei femei: una vâslind, în 
costum de baie; alta, aşezată pe margine şi cu picioarele în 
apă, cu corsajul pe jumătate smuls, arătându-şi umărul; iar 
a treia, dreaptă şi complet goală la provă, de o goliciune 
atât de strălucitoare, încât scânteia ca un soare. 

— Ia te uită, ce idee! murmură Sandoz. Ce fac acolo 
femeile alea? 

— Păi, se scaldă, răspunse liniştit Claude. Vezi doar că au 
ieşit din apă, asta-mi dă un motiv pentru un nud, o idee 
grozavă, nu?... le şochează cumva? 

Vechiul lui prieten, care îl cunoştea, tremură la gândul că- 
| vor apuca iar îndoielile. 

— Pe mine, nu! Dar mă tem că publicul, o dată în plus, nu 
te va înţelege. Ştii, nu e deloc verosimil, femeia asta goală 
în plin Paris. 

El se miră, cu naivitate. 

— Zău, aşa crezi! Ei bine, n-au decât! Cui ce-i pasă, dacă 
femeia mea e bine pictată? Vezi, am nevoie de ea casămă 
inspire. 

În zilele ce urmară, Sandoz reveni cu blândeţe asupra 
acestei bizare compoziţii, pledând, dintr-o nevoie a firii lui, 
cauza logicei călcate în picioare. Cum putea un pictor 
modern, care pretindea că se inspiră numai după realitate, 
să înjosească o operă, băgând în ea asemenea năzăriri! Era 
atât de simplu să alegi alte subiecte care să justifice 
prezenţa nudului! Dar Claude se îndărătnicea, dădea 


explicaţii violente şi care nu stăteau în picioare, căci nu voia 
să mărturisească adevăratul motiv, o idee de-a lui, atât de 
confuză, că el însuşi n-ar fi putut-o exprima în mod limpede, 
frământarea unui simbolism ascuns, o veche recrudescenţă 
de romantism, care îl făcea să întrupeze în această 
goliciune însăşi carnea Parisului, oraşul gol şi pasionat, 
strălucind cu frumuseţea unei femei. Şi mai punea în ea şi 
propria lui pasiune, dragostea pentru pântecele frumoase, 
pentru coapsele şi sânii fecunzi, aşa cum ardea el să creeze, 
cu amândouă mâinile, pentru zămislirea permanentă a artei 
sale. 

În faţa argumentelor presante ale prietenului său, se 
prefăcu totuşi că cedează. 

— Bine, am să văd, am s-o îmbrac mai târziu pe muierea 
mea, dacă te deranjează... Dar tot aşa am s-o fac. Mă 
amuză, înţelegi? 

Nu mai vorbi niciodată despre asta, de o încăpățânare 
profundă, mulţumindu-se să facă pe surdul şi să surâdă cu 
un aer încurcat, când vreo aluzie exprima mirarea tuturor 
la vederea acestei Venus născând din spuma Senei, 
triumfătoare printre omnibuzele de pe cheiuri şi printre 
docherii din portul Saint-Nicolas. 

Era primăvară şi Claude urma să se apuce iar de tabloul 
cel mare când, o hotărâre, luată într-o zi de prudenţă, le 
schimbă viaţa de familie. Uneori Christine se îngrijora de 
toţi aceşti bani cheltuiţi atât de repede, de sumele care fără 
încetare ştirbeau capitalul. Nu mai numărau banii, de când 
izvorul părea să nu mai sece. Apoi, după patru ani, când 
într-o dimineaţă ceruseră să li se facă socotelile, aflară că 
din cei douăzeci de mii de franci, abia dacă mai rămăseseră 
trei mii şi se înspăimântară. Căzură de îndată într-o reacţie 
de economie excesivă, neîndurându-se nici de pâine, 
proiectând să taie până şi din strictul necesar; şi astfel, în 
acest prim elan de sacrificiu, părăsiră imobilul de pe strada 
Douai. La ce bun două chirii? Era loc de ajuns în fosta 
uscătorie de pe strada Tourlaque, încă mânjită de culori, 


pentru ca să se poată adăposti acolo trei persoane. 
Instalarea fu totuşi dificilă, căci această hardughie de 
cincisprezece metri pe zece nu reprezenta, în fond, decât o 
singură cameră, un fel de locuinţă de ţigani, unde toată 
familia trăieşte claie peste grămadă. A trebuit ca pictorul 
însuşi, văzând lipsa de bunăvoință a proprietarului, s-o 
despartă la un capăt printr-un perete subţire de scânduri, 
îndărătul căruia amenajă o bucătărie şi un dormitor. Asta îi 
încântă, în ciuda spărturilor din acoperiş, pe unde sufla 
vântul; în zilele de furtună mare erau nevoiţi să aşeze 
castroane sub spărturile prea mari. Locuinţa era goală şi 
lugubră, cele câteva mobile ale lor se pierdeau de-a lungul 
zidurilor goale. Dar ei păreau foarte mândri să dispună de 
atâta spaţiu şi spuneau prietenilor că micul Jacques va avea 
măcar loc să se zbenguiască niţel. Sărmanul Jacques, cu 
toate că împlinise nouă ani nu prea creştea; doar capul 
continua să i se mărească şi nu-l puteau trimite mai mult de 
opt zile în şir la şcoală; că se întorcea de acolo năuc, efortul 
de a învăţa îl îmbolnăvea; aşa că, cel mai adesea, îl lăsau să 
trăiască în patru labe, pe lângă ei, târându-se prin colţuri. 

Atunci, Christine, care de multă vreme nu mai participase 
la munca de zi cu zi a lui Claude, trăi din nou alături de el, 
fiecare din orele lungilor şedinţe, îl ajută să răzuie pânza 
veche şi să aştearnă din nou contururile pe ea, îi dădu 
sfaturi cum s-o fixeze mai solid de perete. Dar constatară 
un dezastru: scara mobilă se stricase din cauza umidității 
acoperişului; şi de teamă să nu cadă, el trebui s-o 
consolideze cu o traversă de stejar, în timp ce, unul câte 
unul, ea îi întindea cuiele. Din nou, pentru a doua oară, 
totul era gata. În picioare, în spatele lui, leşinată de 
oboseală, ea îl privea mărind noua schiţă, apoi se lăsa să 
alunece pe jos, unde rămânea ghemuită, pentru a mai privi 
încă. 

Ah, cum ar mai fi vrut să-l smulgă acestei picturi care i-l 
luase! De aceea şi devenise slujnica lui, fericită de a se 
înjosi, până la treburi de salahor. De când muncea cot la cot 


cu el, amândoi în faţa acelei pânze, o speranţă părea s-o 
reînsufleţească. Dacă-i scăpase, atunci când ea plângea, 
singură, pe strada Douai şi el întârzia pe strada 'Tourlague, 
înhăitat şi epuizat, ca la o amantă, poate că avea să-l 
recucerească acum, când era prezentă şi ea, cu pasiunea ei. 
Ah! cu câtă ură geloasă îi detesta pictura! Nu mai era 
vechea ei revoltă de mică burgheză ce pictează acuarele, 
împotriva artei libere, trufaşe şi brutale. Nu, ea îl înţelesese 
puţin câte puţin, apropiindu-se mai întâi prin dragostea ei 
pentru pictor, câştigată apoi de răsfăţul de lumină, de 
farmecul original al nuanţelor însorite. Acum acceptase 
totul, terenurile liliachii şi copacii albaştri. Ba chiar un fel 
de respect începea s-o facă să tremure în faţa acestor opere 
care odinioară i se păruseră înfiorătoare. Le vedea 
puternice, le trata ca pe nişte rivale de care nu se mai poate 
râde. Şi ranchiuna ei creştea odată cu admiraţia, se indigna 
că asistă la această diminuare a ei înseşi, la această altă 
dragoste care o pălmuia în propria ei căsnicie. 

Mai întâi fu o luptă surdă, de fiecare clipă. Ea se impunea, 
strecura fără încetare ce putea din trupul ei: un umăr, o 
mână, între pictor şi tablou. Stătea mereu acolo, învăluindu- 
| cu răsuflarea ei, amintindu-i că era al ei. Apoi îi veni 
vechea idee de a picta şi ea, pentru a-l regăsi chiar în 
adâncul febrei sale creatoare: timp de o lună purtă un halat 
şi lucră precum elevul alături de maestru, executând docil o 
copie după un studiu, şi nu renunţă decât văzând că 
tentativa se întoarce împotriva scopului, căci, furat de 
munca în comun, el sfârşea prin a uita în ea femeia, şi între 
ei se stabileau relaţii de simplă camaraderie, ca de la 
bărbat la bărbat. De aceea Christine se întoarse la unicul ei 
atu. 

De multe ori, pentru a desena figurile mici din ultimele 
sale tablouri, Claude se inspirase, pentru unele detalii, după 
ea: un cap, un gest al braţelor, o mişcare a trupului. Îi 
azvârlea o haină pe umeri, o prindea într-o atitudine 
oarecare şi îi striga să nu se mişte. Erau nişte servicii pe 


care era fericită să i le facă, având totuşi oroare să se 
dezbrace, jignită de această meserie de model, acum că era 
nevasta lui. Într-o zi, când Claude avusese nevoie de 
încheietura unei coapse, ea refuză, apoi consimţi să-şi ridice 
rochia, ruşinată, după ce încuiase uşa de două ori, de teamă 
ca nu cumva, aflând la ce se preta, lumea să n-o caute goală 
în tablourile soţului ei. Îi mai răsunau încă în urechi 
râsetele insultătoare ale prietenilor şi ale lui Claude însuşi, 
glumele lor triviale când vorbeau de pânzele unui pictor 
care se servea astfel, în exclusivitate, de soţia lui, făcând 
nişte nuduri plăcute şi minuţios executate, după gustul 
burghez; o regăseai în ele sub toate unghiurile, cu nişte 
particularităţi bine cunoscute 1 curbura şoldurilor puţin 
cam lungă, abdomenul prea sus; ai fi zis că se plimba fără 
cămaşă prin tot Parisul batjocoritor, deşi ea trecea 
îmbrăcată, „cuirasată” până la bărbie în nişte rochii de 
culoare închisă, pe care le mai purta şi foarte montante. 

Dar, de când Claude stabilise, în mare, cu cărbunele 
femeia în picioare, care urma să ocupe centrul tabloului, 
Christine privea visătoare această siluetă vagă, cuprinsă de 
ideea obsedantă în faţa căreia, unul după altul, i se 
spulberau toate scrupulele. Şi când pictorul spuse că va lua 
un model, se oferi ea. 

— Tu, cum asta? Păi tu te superi de îndată ce-ţi cer vârful 
nasului! 

Ea zâmbea foarte încurcată. 

— Ei, vârful nasului! Parcă nu ţi-am pozat altădată pentru 
personajul din „în aer liber” şi nici măcar nu fusese încă 
ceva între noi! Un model o să te coste şapte franci şedinţa. 
Nu prea suntem bogaţi, aşa că am face mai bine să 
economisim banii ăştia. 

Gândul la economie îl hotărî pe loc. 

— Sigur că vreau, ba chiar e foarte drăguţ din partea ta să 
te încumeţi, pentru că ştii, nu-i o distracţie de trântoriţă să- 
mi pozezi mie... Mă rog! Recunoaşte însă prostuţo! Ţi-e 
frică să nu vină altă femeie aici; eşti geloasă! 


Geloasă! Da, era geloasă; suferinţa ei devenea o adevărată 
agonie. Dar puţin îi păsa de celelalte femei, toate modelele 
din Paris n-aveau decât să vină să se dezbrace acolo! Ea n- 
avea decât o rivală: favorita care îi fura iubitul era pictura. 
Ah! şi-ar fi aruncat rochia, şi-ar fi aruncat tot ce avea pe ea 
şi i s-ar fi dăruit goală, zile şi săptămâni în şir, ar fi trăit 
goală sub privirile lui, l-ar fi recucerit astfel, l-ar fi luat cu 
ea, când eli s-ar fi aruncat iar în braţe! Putea să-i ofere 
altceva decât pe ea însăşi? 

Nu era legitimă această ultimă luptă în care-şi punea la 
bătaie propriul trup, cu riscul de a nu mai fi nimic, nimic 
decât o femeie fără niciun farmec, dacă se lăsa învinsă? 

Claude, încântat, făcu mai întâi după ea un studiu, un 
simplu nud pentru tablou, în atitudinea cerută. Aşteptau ca 
Jacques să plece la şcoală, apoi închideau uşa şi şedinţa 
dura ore în şir. În primele zile, Christine suferi mult din 
pricina poziţiei imobile; apoi se obişnui, neîndrăznind să se 
plângă, de teamă să nu-l supere, înghiţindu-şi lacrimile 
când el o brusca. Curând obiceiul se înstăpâni, pictorul o 
trata ca pe un simplu model, însă şi mai exigent decât dacă 
ar fi plătit-o, neavând niciun scrupul în a abuza de trupul ei, 
din moment ce-i era nevastă. O folosea la toate, o punea să 
se dezbrace tot timpul pentru un braţ, un picior, pentru cel 
mai mărunt detaliu de care avea nevoie. Era o meserie în 
care el o înjosea, o slujbă de manechin viu, pe care-l 
pironea într-un loc şi apoi îl copia, cum ai copia o cană sau 
un ceaun pentru o natură moartă. 

De data aceasta, Claude lucră pe îndelete; înainte de a 
schiţa femeia cea mare, o şi obosise pe Christine luni de 
zile, utilizând-o în zeci de moduri, voind, zicea el, să se 
pătrundă bine de calitatea pielii ei. În sfârşit, într-o zi se 
apucă de schiţă. Era o dimineaţă de toamnă şi vântul 
începuse să înţepe; nu era prea cald în atelierul mare, în 
ciuda sobei care duduia. Cum micuțul Jacques, bolnav de 
una dintre crizele lui de stupoare dureroasă, nu putuse să 
meargă la şcoală, se hotărâseră să-l închidă în cameră, 


spunându-i să fie cuminte. Şi, tremurând, mama se 
dezbrăcă, se aşeză nemişcată lângă sobă, în atitudinea 
cerută. 

Timp de o oră, pictorul, cocoţat pe scara lui, îi aruncă 
priviri care o brăzdau de la umeri la genunchi, fără a-i 
adresa o vorbă. Ea stătea, cuprinsă de o tristeţe lentă, 
temându-se că va leşina, nemaiştiind dacă suferea de frig 
sau de o desperare venită de departe, şi a cărei 
amărăciune-o simţea urcând în ea. Era atât de ostenită, 
încât se poticni, călcând anevoie cu picioarele amorţite. 

— Cum, ai şi obosit? strigă Claude. Păi, nu pozezi de mai 
mult de un sfert de oră! Vasăzică nu vrei să-ţi câştigi cei 
şapte franci? 

Glumea, cu un aer morocănos, încântat de munca lui. Dar 
nu apucase bine să se dezmorţească sub capotul cu care se 
acoperise, că el îi şi spuse, apăsat: 

— Haide, haide, fără lene! Azi e o zi mare. Trebuie să am 
geniu sau să crăp! 

Apoi, după ce ea reluă poza, goală sub lumina palidă şi 
după ce el reîncepu să picteze, continuă să rostească în 
răstimpuri unele fraze, din nevoia pe care o simţea de a 
face zgomot când era mulţumit de lucrul lui. 

— Curios ce piele ciudată ai! Pur şi simplu absoarbe 
lumina... E de necrezut, în dimineaţa asta eşti cenuşie! Şi 
mai deunăzi erai trandafirie, aveai o culoare aproape 
ireală... Pe mine asta mă plictiseşte, nu pot să ştiu niciodată. 

Se opri şi clipi. 

— Foarte frumos, totuşi, nudul. Şi se detaşează pe fond... 
Şi vibrează, capătă o viaţă a naibii, de parcă ai vedea 
curgând sângele prin muşchi... Ah, când un muşchi e 
frumos desenat şi un membru bine pictat, în plină lumină, 
nu există nimic mai frumos, nimic mai bun, e Dumnezeu 
adevărat... Eu n-am altă religie, m-aş prosterna în faţa unei 
asemenea picturi pentru tot restul zilelor. 

Şi, trebuind să coboare pentru a căuta un tub de vopsea, 
se apropie de ea, o examină amănunţit cu o pasiune 


crescândă, atingând cu vârful degetelor fiecare din părţile 
de care vorbea. 

— Uite, aici, sub sânul stâng, ei bine, e o frumuseţe! Sunt 
nişte vinişoare care se albăstresc şi dau pielii o minunată 
delicateţe de ton... Şi aici, unde se arcuieşte şoldul, o 
gropiţă în care umbra devine aurie, ce splendoare!... Şi aici, 
sub conturul atât de plin al pântecului, linia pură a 
încheieturii vintrelor, parcă e o undă de carmin în aur 
palid... Pântecele m-a fascinat pe mine întotdeauna. Când 
văd unul, îmi vine să sorb lumea toată. E atât de frumos să-l 
pictezi, un adevărat soare de carne! 

Apoi, urcând din nou pe scară, strigă cuprins de agitația 
creaţiei: 

— Dumnezeule, dacă nu fac din tine o capodoperă, 
înseamnă că sunt un dobitoc! 

Christine tăcea şi spaima ei sporea, pe măsură ce o 
certitudine punea stăpânire pe ea. Încremenită parcă de 
brutalitatea acestor vorbe, se ruşina de goliciunea ei. În 
fiecare loc unde degetul lui Claude o atinsese, îi rămăsese o 
impresie de gheaţă, ca şi cum frigul care o făcea să tremure 
intra acum pe acolo. Făcuse experienţa, la ce bun să mai 
spere? Acest trup, pretutindeni acoperit de sărutările lui de 
amant, el nu-l mai privea şi nu-l mai adora acum decât ca 
artist. O nuanţă a sânilor îl entuziasma, o linie a pântecului 
îl făcea să îngenunche cu evlavie, pe când, odinioară, orbit 
de dorinţă, o strivea toată la pieptul lui, fără s-o vadă, în 
îmbrăţişări în care şi unul şi altul ar fi voit să se topească. 
Da, cu adevărat acesta era sfârşitul, ea nu mai exista, el nu 
mai iubea în ea decât arta lui, natura, viaţa. Şi cu ochii 
pierduţi, Christine îşi păstra rigiditatea de marmură, 
stăpânindu-şi lacrimile care-i umflau pieptul, ajunsă în 
situaţia jalnică de a nu mai putea nici să plângă. 

O voce se auzi din cameră, în timp ce pumnişorii băteau în 
uşă. 

— Mămico, mămico, nu dorm, mă plictisesc... Hai mămico, 
deschide-mi! 


Era Jacques care-şi pierduse răbdarea. Claude se supără, 
bombăni că na putea avea o clipă de linişte. 

— Imediat! strigă Christine. Dormi, lasă-l pe tata să 
lucreze. 

Dar altă îngrijorare păru să pună stăpânire pe ea. Aruncă 
priviri spre uşă, întrerupse o clipă pozatul, pentru a se duce 
să-şi agaţe fusta de cheie, în aşa fel încât să astupe gaura 
cheii Apoi, fără a spune nimic, veni din nou să se aşeze 
lângă sobă, cu capul drept, cu talia puţin aplecată, 
umflându-şi pieptul. 

Şedinţa se eterniză, trecură ore după ora Ea stătea mereu 
acolo, oferindu-se cu gestul unei femei care vine la scăldat; 
în timp ce el, pe scara lui, la o imensă depărtare, ardea de 
dragoste pentru cealaltă femeie, cea pe care o picta. 
Încetase până şi să-i vorbească soţiei sale, ea recădea în 
rolul de obiect frumos colorat. N-o privea decât pe ea, încă 
de dimineaţă, dar ea nu se mai oglindea în ochii lui, străină 
de acum încolo, alungată din el. 

În sfârşit, oboseala îl făcu să se oprească, şi atunci o văzu 
că tremură. 

— Ce-i? 'Ţi-e frig? 

— Da, puţin. 

— Ce ciudat, eu ard... Dar nu vreau să răceşti. Pe mâine. 

Cum el cobora, ea crezu că vine s-o sărute. De obicei, 
printr-o ultimă galanterie de soţ, plătea cu un sărut grăbit 
plictiseala şedinţei. Dar, cufundat în munca lui uită, îşi spălă 
imediat pensulele, pe care le muia, îngenunchiat într-un vas 
cu săpun de rufe. Şi ea, care aştepta, stătea goală, în 
picioare, sperând încă. Mai trecu o clipă, el fu mirat de 
această umbră nemişcată, o privi cu un aer surprins, apoi 
reîncepu să frece cu putere. Atunci, cu mâini tremurând de 
grabă, ea se îmbrăcă la loc, cu ruşinea teribilă a unei femei 
dispreţuite. Îşi puse cămaşa, se încurcă în fuste, îşi prinse 
prost corsajul, de parcă ar fi vrut să scape de ruşinea 
acestei goliciuni neputincioase, bună de acum încolo să 
îmbătrânească sub haine. Şi o cuprinse un dispreţ faţă de 


ea însăşi, un dezgust de a se fi coborât până la acest 
procedeu de cocotă, a cărui josnicie carnală, acum că era 
învinsă, o simţea profund. 

Dar, chiar de a doua zi, Christine trebui să se dezbrace iar 
până la piele, în aerul îngheţat, sub lumina brutală. Nu 
aceasta era meseria ei de aci înainte? Cum să se refuze 
acum, când obişnuinţa se crease? Niciodată nu i-ar fi 
pricinuit lui Claude vreo supărare; şi reîncepea zilnic 
această înfrângere a trupului ei. El nici măcar nu mai 
vorbea de acest trup fierbinte şi umilit. Pasiunea cărnii o 
repurtase asupra operei sale, asupra amantelor pictate pe 
care şi le dăruia. Numai cele ale căror membre se năşteau 
din strădania lui făceau să-i fiarbă sângele. Acolo, la ţară, în 
perioada marii lui iubiri, crezuse că a găsit fericirea, ţinând, 
în sfârşit, în braţe o femeie vie; dar totul nu fusese decât 
veşnică iluzie, din moment ce, oricum rămăseseră străini; 
de aceea prefera iluzia artei sale, goana după frumuseţea 
nicicând atinsă, dorinţa nebună pe care nimic n-o 
mulţumeşte. Ah! să le doreşti pe toate, să le creezi după 
visul tău, cu sânii de satin, cu şoldurile de culoarea ambrei, 
cu pântece gingaşe de fecioare, şi să nu le iubeşti decât 
pentru nuanțele frumoase şi să le simţi cum fug fără să le 
poţi cuprinde! Christine era realitatea, ţinta pe care mâna o 
putea atinge, iar Claude se plictisise de ea în răstimpul cel 
mai scurt, el ostaş al celor neplăsmuite, aşa cum îi spunea 
uneori Sandoz în glumă. 

Astfel, luni în şir, pozatul fu pentru ea o tortură. Plăcuta 
viaţă în doi încetase, un menaj în trei părea să se 
organizeze, de parcă el ar fi introdus în casă o metresă, 
femeia pe care o picta având-o pe dânsa ca model. Imensul 
tablou se ridica între ei şi îi separa cu un zid de netrecut, 
dincolo de care el trăia cu cealaltă. lar Christine simţea că 
înnebuneşte, geloasă de această dedublare a fiinţei ei, 
înțelegând mizeria unei asemenea suferinţe, neîndrăznind 
să-i mărturisească o durere de care el ar fi râs. Şi totuşi nu 
se înşela, simţea bine că el preferă copia realităţii, că 


această copie era femeia iubită, preocuparea unică, 
dragostea lui de fiece clipă. O extenua punând-o să-i 
pozeze, pentru a o înfrumuseţa pe cealaltă, bucuria sau 
tristeţea lui nu mai depindeau decât de cealaltă, după cum 
o vedea trăind sau lâncezind sub penelul lui. Oare asta nu 
însemna iubire? Şi ce suferinţă, să-ţi dărui trupul pentru 
zămislirea celeilalte, pentru ca să-i bântuie coşmarul 
acestei rivale, să dăinuie mereu între ei, mai puternic decât 
realitatea, în atelier, la masă, în pat, pretutindeni! Un praf, 
un nimic, nişte vopsea pe o bucată de pânză, o simplă 
aparenţă care le distrugea fericirea: el tăcut, indiferent, 
brutal uneori, ea torturată de a fi părăsită, desperată de a 
nu putea goni din căminul ei această concubină atât de 
atotstăpânitoare şi de teribilă, în nemişcarea ei de imagine! 

Începând de atunci, Christine, categoric învinsă, simţi 
toată apăsarea artei suverane. Proslăvi această pictură, pe 
care apucase s-o accepte fără restricţie, aşezând-o într-un 
tabernacol trufaş, în faţa căreia ea rămânea zdrobită ca în 
faţa acelor puternici zei ai mâniei care sunt cinstiţi pentru 
excesul de ură şi de groază pe care-l inspiră. Era o teamă 
sacră, certitudinea că nu se putea măsura, că ar fi fost 
strivită ca un pai dacă s-ar fi îndârjit mai tare. Pânzele 
creşteau, puternice ca nişte stânci, până şi cele mai mici îi 
păreau triumfătoare, cele mai puţin reuşite o copleşeau cu 
victoria lor; în timp ce ea, nici nu le mai judeca, doborâtă, 
copleşită, găsindu-le pe toate formidabile, răspunzând 
mereu întrebărilor soţului ei: 

— O, e foarte bine!... O, e superb!... O, asta este 
extraordinară, extraordinară! 

Totuşi nu era mânioasă pe el, îl adora cu o dragoste 
înlăcrimată, văzându-l cum se consumă. După câteva 
săptămâni de muncă fericită, totul se strică, nu mai putu să 
se descurce cu femeia aceea mare. Aşa încât îşi istovea 
modelul, îndârjindu-se într-unele zile, apoi lăsând totul 
baltă pentru câte o lună. De zeci de ori femeia fu începută, 
abandonată, apoi refăcută în întregime. Trecu un an, 


trecură doi, fără ca tabloul să fie isprăvit; uneori era 
aproape gata, pentru ca în ziua următoare pictorul să-l 
râcâie şi să-l ia de la început. 

Ah, acest efort de creaţie în opera de artă, acest efort de 
sânge şi de lacrimi - adevărată agonie - de a crea trupul şi 
de a-i insufla viaţa! Veşnic în luptă cu realul şi veşnic învins, 
lupta împotriva îngerului! Se frângea în truda imposibilă de 
a face să încapă natura întreagă pe o pânză, epuizat în cele 
din urmă de durerile permanente care-i încordau muşchii, 
fără ca vreodată miracolul să se producă. Ceea ce pe alţii îi 
mulțumea, aproximaţia redării, inevitabilele trucuri, îl 
urmăreau cu remuşcări, îl indignau ca o slăbiciune laşă; şi 
iar o lua de la început, şi iar strica binele pentru mai bine, 
părându-i-se mereu că nu-i destul de „grăitor”, nemulţumit 
de muierile lui, aşa cum spuneau în glumă băieţii, cât timp 
nu coborau să se culce cu el. Ce-i lipsea oare pentru a crea 
opere vii? O nimica toată, probabil. Nimerea când puţin 
prea încoace, când puţin prea încolo. Într-o zi, expresia 
„geniu incomplet auzită în spatele lui, îl flatase şi îngrozise. 
Da, asta trebuia să fie, saltul prea scurt sau prea lung, 
dezechilibrul nervos de care suferea, ţicneala ereditară 
care, pentru câteva grame de substanţă în plus sau în 
minus, în loc să producă un om mare, avea să producă un 
nebun. Când desperarea îl gonea din atelier şi când fugea 
de opera lui, lua acum cu sine ideea unei neputinţe fatale, o 
auzea clocotindu-i în creieri, ca dangătul obsedant al unui 
clopot. 

Existenţa îi deveni mizerabilă. Nicicând îndoiala de el 
însuşi nu-l hărţuise astfel. Zile în şir dispărea, ba chiar într- 
o noapte nu dormi acasă şi se întoarse buimac a doua zi, 
fără să poată spune de unde venea: se gândiră toţi că 
preferase să cutreiere periferia, decât să se regăsească în 
faţa operei ratate. Singura lui uşurare era să fugă, de 
îndată ce ea îl umplea de ruşine şi de ură, să nu reapară 
decât atunci când regăsea curajul de a o înfrunta. Şi, când 
se întorcea, nici măcar nevastă-sa nu îndrăznea să pună 


întrebări, fericită să-l revadă, după anxietatea aşteptării. 
Cutreiera cu frenezie Parisul, şi mai ales cartierele 
mărginaşe, dintr-o nevoie de a se înjosi, trăind laolaltă cu 
salahorii, amintindu-şi la fiecare criză de vechea lui dorinţă 
de a fi ucenicul unui zidar. Oare fericirea nu consta în a 
avea mâini zdravene şi a face repede şi bine treaba pentru 
care ai fost croit? îşi ratase existenţa, ar fi trebuit să se 
bage muncitor altădată, pe vremea când prânzea la 
Gomard la Câinele din Montargis, unde avusese un prieten 
din Limousin, un flăcău voinic şi foarte vesel, ale cărui braţe 
vânjoase le invidia. Apoi, când se întorcea pe strada 
Tourlaque cu picioarele ostenite, cu capul golit, arunca 
picturii sale privirea speriată şi îndurerată pe care te 
încumeţi s-o arunci asupra unei moarte, într-o cameră 
îndoliată; până când o nouă speranţă de a o învia, deao 
crea, vie în sfârşit, făcea să-i urce o flacără în obraji. 

Într-o zi Christine poza, şi odată în plus, chipul femeii, 
avea să fie isprăvit. Dar de vreo oră Claude se întuneca, 
pierdea bucuria copilăroasă pe care o manifestase la 
începutul şedinţei. De aceea ea nu îndrăznea să sufle o 
vorbă, simțind după propria ei îngrijorare că iar se strica 
totul, temându-se că va precipita catastrofa dacă va mişca 
un deget. Şi într-adevăr, pictorul scoase deodată un strigăt 
de durere, înjurând cu voce tunătoare: 

— Ah, fir-ar al dracului să fie! 

— Îşi aruncase grămada de pensule din vârful scării. Apoi, 
orbit de mânie, dintr-o lovitură teribilă, rupse pânza. 

Christine îşi întindea mâinile tremurătoare. 

— Dragul meu, dragul meu... 

Dar, după ce-şi acoperi umerii cu un capot şi se apropie, 
simţi în inimă o bucurie ascuţită, o mare izbucnire de 
ranchiună satisfăcută. Pumnul lovise în plin pieptul 
celeilalte şi o gaură căscată se lăţea acolo. În sfârşit, o 
ucisese! 

Încremenit, impresionat de acest omor, Claude privea 
pieptul ce se deschidea asupra vidului. O durere imensă îi 


venea din rana, prin care sângele operei sale părea să 
curgă. Era oare cu putinţă? Fusese el în stare să ucidă 
astfel ceea ce iubea mai mult pe lume? Mânia lui devenea 
stupoare, începu să-şi plimbe degetele pe pânză, trăgând 
de marginile rupturii, de parcă ar fi vrut să reunească 
buzele unei răni. Se sufoca, bâlbâia, înnebunit, de o durere 
domoală, nesfârşită: 

— A plesnit... a plesnit... 

Atunci, în dragostea ei maternă pentru acest copil-artist, 
Christine fu impresionată până în adâncul sufletului. Îl 
iertă, ca întotdeauna, vedea bine că el nu are decât un 
gând: cum să repare pe loc ruptura, cum să vindece răul; 
aşa că-l ajută, ţinu marginile rupte, în timp ce, pe la spate, 
el lipea o bucată de pânză. Când ea se îmbrăcă, cealaltă era 
din nou acolo, nemuritoare, nemaipăstrând în dreptul inimii 
decât o uşoară cicatrice, care sfârşi prin a-l pasiona pe 
pictor. 

În acest dezechilibru care se agrava, Claude ajunsese la 
un fel de superstiție, la o credinţă cucernică în procedee. 
Proscrisese uleiul, vorbind de el ca de un duşman personal. 
Dimpotrivă, benzina dădea un efect de mai şi de solid; şi 
avea tot felul de secrete ale lui, pe care le ţinea ascunse, 
soluţii de ambră, copal lichid şi alte răşini care se uscau 
repede şi împiedicau pictura să crape. Doar că pe urmă 
trebuia să se războiască cu nişte nuanţe îngrozitor de 
mohorâte, căci pânzele lui absorbante înghiţeau dintr-odată 
puţinul ulei din vopsele. Pensulele fi preocupaseră 
dintotdeauna: le voia cu un mâner special, dispreţuind 
jderul, pretinzând păr de cal uscat în cuptor. Apoi problema 
cea mai serioasă era cuțitul cu paletă, căci asemeni lui 
Courbet îl folosea pentru fonduri, poseda o colecţie 
întreagă, unele lungi şi flexibile, altele groase şi scurte şi 
unul mai ales, triunghiular, asemănător celui al geamgiilor, 
comandat anume de el, identic cu cel al lui Delacroix. De 
altfel nu se folosea niciodată de răzuitor, nici de brici, pe 
care le considera dezonorante. Dar îşi permitea tot soiul de 


practici misterioase în aplicarea nuanţelor, îşi făurea reţete, 
le schimba în fiecare lună, apoi credea dintr-odată că a 
descoperit adevărata pictură, pentru că, repudiind valul de 
ulei, curgerea de altădată, proceda prin aplicări succesive 
de culori, până ce obținea valoarea exactă. Una dintre 
maniile lui fusese, vreme îndelungată, să picteze de la 
dreapta la stânga; fără a o spune, era convins că aceasta îi 
aducea noroc. Şi faptul cel mai teribil, aventura care îl 
dezechilibrase şi mai tare, fusese că se lăsase fermecat de 
teoria culorilor complementare. Cel dintâi îi vorbise despre 
asta Gagniere, foarte atras şi el de speculaţiile tehnice. 
După care, el însuşi, dintr-o exacerbare continuă a pasiunii, 
începuse să exagereze acest principiu ştiinţific, care face să 
decurgă din cele trei culori primare - galbenul, roşul şi 
albastrul - cele trei culori secundare portocaliul, verdele şi 
violetul - apoi o serie întreagă de culori complementare şi 
similare, ai căror compuşi se obţin în mod matematic unii 
dintre alţii. Astfel ştiinţa intra în pictură, se crease o metodă 
pentru observaţia logică, n-aveai decât să iei dominanta 
unui tablou, să-i stabileşti complementara sau similara, 
pentru a ajunge, în mod experimental, la variațiile care se 
produc, un roşu transformându-se în galben în vecinătatea 
albastrului de exemplu, sau un peisaj întreg schimbându-şi 
tonul, şi prin reflexe şi prin descompunerea însăşi a luminii, 
în funcţie de norii care trec. De aici el trăgea concluzia, 
adevărată, că obiectele n-au o culoare fixă, că ele se 
colorează după circumstanţele ambiante: dar răul cel mai 
mare era că, reîntorcându-se apoi la observaţia directă, cu 
capul vuind de această ştiinţă, ochiul său prevenit forţa 
nuanțele delicate, afirmând în note prea vii exactitatea 
teoriei; astfel încât, originalitatea sa de notație, atât de 
clară, vibrantă de soare, devenea acum un fel de tentativă 
aberantă de răsturnare a tuturor obiceiurilor ochiului: 
cărnuri violacee sub ceruri tricolore. Nebunia părea ajunsă 
la culme. 


Mizeria îl dădu gata pe Claude. Ea sporise puţin câte 
puţin, pe măsură ce soţii luau din bani fără să numere; şi 
când nu le mai rămase o centimă din cei douăzeci de mii de 
franci, se abătu groaznică, iremediabilă. Christine, care voi 
să caute de lucru, nu ştia să facă nimic, nici măcar să coasă: 
se simţea deprimată, cu mâinile neputincioase, se enerva pe 
educaţia stupidă de domnişoară pe care o primise şi care îi 
oferea ca unică resursă posibilitatea de a intra servitoare 
într-o bună zi, dacă avea să le meargă tot mai rău. El 
ajunsese batjocura parizienilor şi nu mai vindea absolut 
nimic. O expoziţie independentă, în care expusese câteva 
pânze cu nişte prieteni, sfârşise prin a-l desfiinţa în ochii 
amatorilor, într-atât se amuzase publicul de aceste tablouri 
împestriţate cu toate culorile curcubeului. Negustorii o luau 
la goană, singur domnul Hue mai venea până în strada 
Tourlaque, rămânea acolo extaziat în faţa pânzelor 
excesive, care izbucneau în jeturi neprevăzute, desperat că 
nu-l putea acoperi cu aur pe pictor; şi în zadar îi spunea 
acesta că i le dăruie, că-l imploră să le accepte, micul 
burghez era de o corectitudine extraordinară, economisea 
cât putea, pentru a strânge din timp în timp câte un ban şi 
lua apoi cu sfinţenie pânza delirantă pe care o atârna 
alături de tablouri renumite. Dar pleaşca asta era foarte 
rară şi Claude trebuise să se resemneze la lucrări 
comerciale, atât de scârbit, atât de desperat de a cădea în 
ocna în care jurase să nu se coboare niciodată, încât ar fi 
preferat să moară de foame, de n-ar fi fost cele două biete 
fiinţe care se chinuiau odată cu el. Cunoscu astfel golitele 
făcute de mântuială pe preţuri reduse, copii după poze de 
sfinţi şi sfinte, storuri desenate după şabloane, toate 
treburile josnice care degradează pictura cu ilustraţii 
stupide şi lipsite de farmecul naivităţii. Suferi chiar umilinţa 
să vadă refuzându-i-se portrete făcute pe douăzeci şi cinci 
de franci, pentru că nu erau asemănătoare: şi ajunse astfel 
la ultima treaptă a mizeriei, lucrând „pe măsură”: mici 
negustori prăpădiţi, care vând pe poduri şi care fac comerţ 


cu sălbaticii, îi cumpărau pânzele pe câte doi sau trei franci, 
conform dimensiunii reglementare. Pentru el era o 
decădere fizică, simţea că piere, se îmbolnăvea până le 
isprăvea, incapabil de o şedinţă serioasă, privindu-şi cu ochi 
de condamnat tabloul cel mare rămas neterminat, 
nelucrând la el câteodată, vreme de o săptămână, de parcă 
şi-ar fi simţit mâinile murdare sau degradate. Abia aveau 
bani de pâine, hardughia de care Christine se arăta atât de 
mândră când se mutase acolo, devenea iarna de nelocuit, 
iar stăpâna casei, altădată gospodină atât de activă, se târa 
prin casă şi n-o mai trăgea inima nici să măture; şi totul se 
ducea de râpă în acest dezastru: micul Jacques era tot mai 
debil din pricina hranei proaste, prânzurile lor constau 
dintr-o coajă de pâine mâncată în picioare, întreaga lor 
viaţă prost organizată, prost îngrijită, aluneca spre 
existenţa sordidă a săracilor care-şi pierd până şi 
sentimentul demnităţii. 

Mai trecu un an; într-una dintre zilele de prăbuşire, când 
fugea de tabloul lui neizbutit, Claude se întâlni cu cineva. 
De data aceasta jurase că nu se va mai întoarce acasă, 
cutreiera de la amiază Parisul, de parcă ar fi auzit galopând 
în urma lui spectrul livid al marei figuri goale, devastată de 
retuşuri continue, lăsată mereu informă, urmărindu-l cu 
dorinţa ei dureroasă de a se naşte. Ceaţa se topea într-o 
ploaie fină şi gălbuie care mânjea străzile noroioase. Către 
ora cinci, traversa strada Royale cu un pas de somnambul, 
riscând să fie strivit de vehicule, cu veşmintele în zdrenţe, 
stropit din cap până în picioare, când un cupeu se opri 
brusc. 

— Claude, ei Claude!... Nu-ţi mai recunoşti prietenele? 

Era Irma Becot, încântătoare într-o toaletă de mătase gri, 
acoperită cu dantelă de Chantilly. Coborâse geamul cu un 
gest impetuos şi zâmbea; părea că radiază în cadrul 
portierei. 

— Unde mergi? 


El uluit, îi răspunse că nicăieri. Ea se înveseli cu voce tare, 
privindu-l cu ochi vicioşi, ţuguindu-şi buzele ca o doamnă pe 
care o chinuie pofta subită după vreun fruct crud zărit la o 
zarzavagioaică prăpădită. 

— Atunci urcă, e atâta vreme de când nu ne-am văzut!... 
Urcă, o să te răstoarne vreo trăsură! 

Într-adevăr, vizitiii îşi pierdeau răbdarea, îşi îndemnau caii 
în acel vacarm; şi el urcă, buimăcit, ţepos şi posomorât ca 
omul sărac; ea îl luă cu sine, aşa şiroind de ploaie, în micul 
cupeu de satin albastru, în care Claude era pe jumătate 
aşezat în dantelele fustei ei; în timp ce lumea din trăsuri se 
distra de această răpire, şi stătea la coadă aşteptând să se 
restabilească circulaţia. 

Irma Becot îşi realizase. În sfârşit, visul unei locuinţe 
luxoase, pe bulevardul Villiers. Dar îi trebuiseră nişte ani: 
mai întâi un amant îi cumpărase terenul, apoi cei cinci sute 
de mii de franci pentru construcţie şi cei trei sute de mii 
pentru mobilier fuseseră furnizaţi de alţii, la întâmplare, 
care cum făcea o pasiune pentru ea. Era o locuinţă 
princiară, de un lux magnific, mai ales de un extrem 
rafinament, de comoditate voluptoasă, un alcov mare de 
femeie senzuală, un pat mare pentru dragoste care începea 
de la covoarele din vestibul, apoi urca şi se întindea până la 
zidurile capitonate ale camerelor. Iar, după ce costase 
foarte mult, „hanul” producea încă şi mai mult acum, căci 
plăteai aici faima saltelelor de purpură şi nopţile erau 
foarte scumpe. 

Întorcându-se acasă cu Claude, Irma porunci să nu fie 
deranjată. Ar fi fost în stare să dea foc întregii ei averi 
pentru a-şi satisface un capriciu. Pe când treceau împreună 
în sufragerie, domnul, amantul care plătea atunci, încercă 
totuşi să intre; dar ea îl expedie cu voce tare, fără să se 
teamă că el o putea auzi. Apoi la masă râse ca un copil şi 
mâncă din toate ea, căreia niciodată nu-i era foame; şi îl 
sorbea pe pictor cu o privire încântată, părea amuzată de 
barba lui mare, prost îngrijită, de haina lui de lucru cu 


nasturii rupţi. El, ca prin vis, se lăsa în voia ei, mânca cu 
pofta vorace din zilele de mare criză. Masa fu tăcută, 
valetul servea cu o demnitate sfidătoare. 

— Louis, duci cafeaua şi lichiorurile în camera mea... 

Abia trecuse de opt, dar Irma voi să se retragă imediat cu 
Claude. Trase zăvorul şi glumi: 

— Bună seara, doamna s-a culcat. Fă-te comod, rămâi la 
mine... Ce zici? De atâta vreme tot vorbim de asta! N-are 
niciun rost să n-o facem! 

Atunci el, calm, îşi scoase haina în camera somptuoasă, cu 
pereţii tapetaţi în mătase viorie şi împodobiţi cu dantelă de 
argint, cu un pat colosal drapat cu broderii vechi, 
asemănător unui tron. Avea obiceiul să stea în cămaşă, aşa 
că se crezu la el acasă. Mai bine să doarmă acolo decât sub 
un pod, din moment ce-şi jurase să nu se mai întoarcă 
niciodată. Aventura nici măcar nu-l mira, în existenţa lui 
dată peste cap. Iar ea, neputând înţelege cum dintr-odată el 
nu mai rezista, îl găsea colosal de caraghios şi se distra ca o 
fată care face năzbâtii, pe jumătate dezbrăcată şi ea, 
ciupindu-l, muşcându-l, jucându-se cu mâinile, ca o mică 
haimana de stradă. 

— Ştii, mutra mea pentru nătărăi, Tiţianul meu, cum spun 
ei, nu e şi pentru tine... Ah! Tu nu eşti ca ei, cu tine mă simt 
altfel! 

Şi îl îmbrăţişa, îi spunea ce poftă îi fusese de el, pentru că 
era aşa zburlit. Hohote de râs îi opreau vorbele în gât. Îl 
găsea atât de urât şi de comic, încât îl săruta peste tot cu 
furie. 

Spre ora trei dimineaţa, printre cearceafurile mototolite şi 
sfâşiate, Irma se întinse goală, cu carnea umflată de 
dezmăţ, bâiguind de oboseală. 

— Şi legătura aia a ta, te-ai însurat cu ea? 

Claude, care adormea, deschise buimac ochii. 

— Da. 

— Şi te mai culci cu ea? 

— Sigur că da. 


Ea reîncepu să râdă şi adăugă simplu: 

— Vai, prostuţule, prostuţule, râu trebuie să vă mai 
plictisiţi! 

A doua zi, când Irma îl lăsă pe Claude să plece, era 
trandafirie ca după o noapte lungă şi odihnitoare, foarte 
corect îmbrăcată într-un capot şi gata pieptănată; se 
potolise; îi ţinu o clipă mâinile într-ale ei, apoi, foarte 
afectuoasă, îl privi cu un aer înduioşat şi glumeţ în acelaşi 
timp. 

— Prostuţule, nu ţi-a făcut plăcere. Nu, nu te jura, noi 
femeile simţim asta... Dar mie mi-a făcut multă, să ştii, 
foarte multă... îţi mulţumesc tare, tare! 

Şi se isprăvise, acum ar fi trebuit s-o plătească foarte 
scump, dacă ar mai fi vrut s-o aibă. 

Înviorat de această aventură, Claude se duse direct în 
strada Tourlaque. Încerca un curios sentiment de 
remuşcare şi vanitate care, vreme de vreo două zile, îl ţinu 
indiferent faţă de pictură, tot gândindu-se că poate îşi 
ratase existenţa. De altfel, la întoarcere era atât de bizar, 
atât de impresionat de noaptea pe care o trăise, încât 
Christine îl luă la întrebări; el se bâlbâi mai întâi, apoi 
mărturisi totul. Urmă o scenă, ea plânse mult, apoi iar îl 
iertă, plină de o nesfârşită indulgență pentru greşelile lui, 
îngrijorată acum de parcă s-ar fi temut ca o asemenea 
noapte să nu-l fi obosit prea tare. Şi din adâncul 
amărăciunii ei se ridica o bucurie inconştientă, orgoliul că 
el putea fi iubit, bucuria pasionată de a-l vedea capabil de o 
escapadă şi, de asemenea, speranţa că el se va întoarce la 
ea, din moment ce fusese la alta. Fremăta în parfumul de 
dorinţă cu care el se întorsese, în inima ei nu exista decât o 
gelozie - pictura pe care o detesta în asemenea măsură, 
încât ea însăşi l-ar fi zvârlit în braţele altei femei. 

Dar, către mijlocul iernii, Claude avu o revenire de curaj. 
Într-o zi, făcând ordine prin nişte rame vechi, regăsi, căzută 
în spatele lor, o bucată de pânză veche. Era un trup gol, 
femeia culcată din în aer liber pe care o păstrase, 


decupând-o din tablou când acesta se întorsese de la 
Salonul celor Refuzaţi. Şi în timp ce o desfăşura, lăsă să-i 
scape un strigăt de admiraţie. 

— Doamne, ce frumoasă e! 

Imediat o prinse pe perete cu patru cuie şi de atunci 
petrecu ceasuri în şir contemplând-o. Mâinile îi tremurau, 
un val de sânge i se ridica în obraji. Era posibil să fi pictat el 
această piesă, demnă de un maestru? Deci pe vremea aceea 
avea geniu! înseamnă că i se schimbaseră capul, şi ochii, şi 
degetele! îl exalta o asemenea febră, o asemenea nevoie de 
a spune ce avea pe suflet, încât o chemă pe nevastă-sa. 

— Ia vino să vezi!... Ce zici! Aşa-i că-i reuşită? Ce zici de 
muşchii ăştia frumos îmbinaţi? Uită-te la coapsa asta 
scăldată în soare. Dar umărul aici, până unde începe 
sânul... Dumnezeule! asta e viaţă adevărată, o simt că e vie, 
ca şi cum aş atinge-o, cu pielea suplă şi călduţă, cu mirosul 
ei. 

În picioare în faţa lui, Christine privea şi răspundea în 
cuvinte puţine. Această reînviere a ei, după ani şi ani aşa 
cum era la optsprezece ani, o flatase şi surprinsese mai 
întâi. Dar, când îl vedea pasionându-se astfel, simţea o jenă 
mereu sporită, o iritaţie vagă, fără vreo cauză mărturisită. 

— Cum! N-o găseşti atât de frumoasă încât să-ţi vină să 
îngenunchezi în faţa ei? 

— Ba da, ba da... Doar că s-a înnegrit. 

Claude protesta violent. S-a înnegrit? Da de unde! 
Niciodată nu se va înnegri, avea o tinereţe nemuritoare. Îl 
cuprinsese o adevărată dragoste, vorbea de ea ca deo 
fiinţă vie, simţea o nevoie bruscă s-o vadă, ceea ce-l făcea să 
lase totul, ca şi cum ar fi alergat la o întâlnire. 

Apoi, într-o dimineaţă, setea de lucru îl apucă iar. 

— Ei, fir-ar să fie! dacă am fost în stare s-o fac, pot s-o mai 
fac odată... Ei, de rândul ăsta, dacă nu sunt un dobitoc, o să 
vedem noi! 

Şi, pe loc, Christine trebui să-i pozeze, căci se şi instalase 
pe scară, arzând de nevoia de a se reapuca de pânza lui cea 


mare. O ţinu astfel, vreme de o lună, câte opt ore pe zi, 
goală, cu picioarele bolnave de nemişcare, fără milă pentru 
epuizarea pe care i-o bănuia, după cum se arăta deo 
asprime feroce pentru propria lui oboseală. Se încăpăţâna 
să scoată o capodoperă, pretindea ca femeia reprezentată 
în picioare să fie pe măsura celei culcate, pe care o vedea 
pe perete, strălucind de viaţă. O consulta în permanenţă, o 
compara, desperat şi biciuit la gândul că nu o va egala 
niciodată. Se uita când la ea, când la Christine, când la 
pânză, izbucnind în înjurături când nu era mulţumit. În cele 
din urmă, tot nevastă-sa fu de vină. 

— Ce să-i faci, dragă, nici tu nu mai eşti ca atunci pe cheiul 
Bourbon. Dar absolut deloc!... Foarte ciudat, ai avut de 
timpuriu sânii formaţi. Îmi amintesc de surpriza mea când 
te-am văzut cu nişte sâni de femeie, în timp ce restul 
trupului păstra delicateţea firavă a copilăriei... Şi atât de 
suplu, atât de proaspăt, ca un boboc ce înfloreşte, ca o 
fascinaţie a tinereţii... Ce mai, poţi să fii mândră de asta, ai 
avut un corp al naibii de frumos! 

Nu spunea lucrurile astea ca s-o jignească, vorbea pur şi 
simplu ca un observator, cu ochii închişi pe jumătate, 
discutând despre corpul ei ca despre o piesă de studiu care 
se strica. 

— Tonul este şi acum splendid, dar desenul, nu, nu maie 
ce-a fost... Picioarele, da, picioarele sunt încă foarte bine; 
astea se strică ultimele la o femeie. Numai că burta şi sânii, 
de! Poftim, uită-te şi tu în oglindă: vezi acolo, la subţiori, 
nişte pungi care se umflă şi numai frumoase nu sunt. Poţi să 
cauţi mult şi bine, pe trupul ei n-ai să găseşti pungile astea! 

Cu o privire drăgăstoasă, el îi arăta figura culcată; apoi 
conchise. 

— Nu-i vina ta, dar evident asta strică totul... Ah, n-am 
noroc şi pace! 

Ea asculta şi se clătina de durere. Aceste şedinţe de pozat, 
de pe urma cărora suferise atâta până acum, deveneau un 
supliciu intolerabil. Ce i se mai năzărise? O umilea cu 


propria ei tinereţe, îi stârnea gelozia, lăsând-o cu regretul 
otrăvit al frumuseţii apuse? lată că devenea propria ei 
rivală, nu-şi mai putea privi imaginea de altădată, fără a 
simţi în inimă o invidie răutăcioasă. Ah! tare-i mai stricase 
viaţa această imagine, acest studiu făcut după ea! Toată 
nenorocirea i se trăgea de acolo: sânii dezveliţi, mai întâi în 
somn; apoi trupul de fecioară, dezgolit de bună voie, într-un 
moment de iubire caritabilă; apoi propria ei dăruire, după 
ce râsetele mulţimii îi huiduiseră goliciunea; apoi, viaţa ei 
întreagă, înjosirea la meseria de model, în care pierduse 
până şi dragostea soţului ei. Şi iată că această imagine 
renăştea, mai vie decât ea însăşi, pentru a-şi desăvârşi 
distrugerea; de fapt acum nu exista decât o singură operă: 
femeia culcată de pe pânza veche devenea femeia în 
picioare din tabloul nou. 

Atunci, cu fiecare şedinţă, Christine se simţi îmbătrânind. 
Se examina cu priviri tulburi, credea că vede săpându-se 
riduri, deformându-se liniile pure. Niciodată până atunci nu 
se studiase astfel, îi era ruşine şi scârbă de trupul ei, o 
cuprindea desperarea adâncă a femeilor arzătoare, când 
dragostea le părăseşte laolaltă cu frumuseţea. Oare de 
aceea n-o mai iubea, de aceea îşi petrecea nopţile la alte 
femei şi se refugia în pasiunea anormală pentru opera lui? 
Christine nu mai avea o înţelegere limpede a lucrurilor, 
decădea, umbla într-un camizol şi o fustă murdare, 
pierzându-şi cochetăria graţiei, descurajată de ideea că 
lupta devenea inutilă, din moment ce îmbătrânise. 

Într-o zi, Claude, turbat de mânie din cauza unei şedinţe 
proaste, rosti o vorbă îngrozitoare, de pe urma căreia ea nu 
avea să-şi mai revină. Fusese iarăşi gata să-şi sfâşie pânza, 
scos din fire, cuprins de una dintre acele furii în care părea 
iresponsabil. Şi, vărsându-şi focul pe ea, cu pumnul 
încordat: 

— Nu, categoric, nu-mi iese nimic!... Asta e, cine vrea să 
pozeze, nu trebuie să facă copii! 


Revoltată de această ocară, plângând, ea alergă să se 
îmbrace. Dar mâinile îi tremurau, nu-şi găsea hainele 
pentru ca să se îmbrace de ajuns de repede. El, cuprins de 
remuşcări, coborâse imediat s-o consoleze. 

— Hai, iartă-mă, sunt un mizerabil... Te implor, mai 
pozează, pozează încă un pic, pentru a-mi dovedi că nu eşti 
supărată pe mine. 

O prinsese, goală în braţele lui, se certau pentru cămaşa 
pe care ea o şi îmbrăcase pe jumătate. Şi ea îl iertă, o dată 
în plus, reluă poza, atât de zbuciumată, încât spasme 
dureroase îi străbăteau trupul; în timp ce, în imobilitatea ei 
de statuie, lacrimi mari şi mute continuau să-i cadă de pe 
obraz pe piept. Copilul ei, da, ce-i drept, ar fi făcut mai bine 
să nu se nască! Poate că el era pricina tuturor relelor. Se 
opri din plâns, acum îl iertase pe tată, încercând o mânie 
surdă împotriva bietei făpturi, pentru care instinctul ei de 
mamă nu se trezise nicicând şi pe care îl ura la gândul că ar 
fi putut să distrugă în ea amanta. 

Totuşi, Claude se îndârji de data aceasta şi isprăvi tabloul, 
jură că îl va trimite în orice caz la Salon. Acum nu se mai 
clintea de pe scară, finisând fondurile până la căderea 
nopţii. În sfârşit, epuizat, declară că nu se va mai atinge de 
el; şi chiar în după-amiaza aceea, către ora patru, când 
Sandoz veni să-l vadă, nu-l găsi. Christine îi spuse că ieşise 
puţin prin Montmartre să ia aer. 

Ruptura lentă dintre Claude şi prietenii din grupul de 
altădată se agravase. Fiecare dintre băieţi îşi scurtase şi 
rărise vizitele, jenat în faţa acestei picturi tulburătoare, din 
ce în ce mai impresionat de felul în care se scrântise cel pe 
care-l admirase în tinereţe; fugeau de el cu toţii, niciunul 
nu-i mai călca pragul. Gagniere părăsise chiar Parisul şi se 
dusese să locuiască într-una dintre casele lui de la Melun, 
unde trăia meschin din închirierea celeilalte, după ce se 
însurase, spre uimirea prietenilor, cu profesoara lui de pian, 
o domnişoară bătrână care-i cânta seara din Wagner. Cât 
despre Mahoudeau, el pretexta că e ocupat, căci începuse 


să câştige ceva bani, gratie unui fabricant de obiecte de 
artă din bronz, care-l punea să-i retuşeze modelele. Cu Jory 
era altceva: nu-l mai zărea nimeni de când, în mod despotic, 
Mathilde îl ţinea claustrat: îl îndopa cu tot felul de 
mâncăruri, îl îndobitocea cu unele practici amoroase, îl 
îmbuiba cu tot ceea ce îi plăcea, în asemenea măsură, încât 
el, licheaua de altădată, zgârcitul care-şi culegea plăcerea 
pe la colţ de stradă ca să nu trebuiască să plătească, 
ajunsese la o domesticitate de câine credincios; îi dădea 
Mathildei toţi banii pe mână, păstrând în buzunar doar atât 
cât să-şi cumpere o ţigară de foi, şi asta doar în zilele când 
binevoia ea să-i lase douăzeci de centime; se povestea chiar 
că, aşa cum se şi cuvine unei fete odinioară evlavioase, 
pentru a-şi consolida cucerirea, ea îl împingea spre religie 
şi-i vorbea despre moarte; de care lui îi era o teamă 
cumplită. Singur Fagerolles manifesta o vie cordialitate faţă 
de vechiul său prieten când îl întâlnea, promiţându-i mereu 
să treacă pe la el, ceea ce de altfel nu făcea niciodată: era 
atât de ocupat de când obținuse acel mare succes! Era 
celebru, popularizat, sărbătorit, norocul îi surâdea din plin. 
Iar Claude nu-l regreta decât pe Dubuche, dintr-o laşitate 
duioasă a vechilor amintiri din copilărie, în ciuda ciocnirilor 
pe care diferenţa de fire le adusese mai târziu. Dar se 
părea că nici Dubuche nu era fericit: avea milioane, fără 
îndoială şi totuşi era în permanent conflict cu socrul său, 
care se plângea că fusese înşelat asupra calităţilor lui de 
arhitect; acum era obligat să trăiască printre 
medicamentele nevestei lui bolnave şi ale celor doi copii, 
nişte foetuşi, veniţi pe lume înainte de termen şi crescuţi în 
vată. 

Dintre toate aceste prietenii, singur Sandoz părea să mai 
cunoască drumul ce ducea spre strada Tourlaque. Venea şi 
pentru micul Jacques, finul lui, şi pentru amărâta de 
Christine, al cărui chip pasionat, în mijlocul acelei mizerii, îl 
impresiona profund, ca una dintre acele figuri de mare 
îndrăgostită pe care ar fi vrut să le descrie în cărţile lui. Şi, 


mai ales, fraternitatea sa de artist sporea, de când îl vedea 
pe Claude descumpănit, cufundându-se în nebunia eroică a 
artei. Mai întâi rămăsese plin de uimire, căci crezuse în 
prietenul lui mai mult decât în sine însuşi; încă din liceu el 
se situase pe planul al doilea, aşezându-l pe el foarte sus, 
printre maeştrii care revoluţionează o epocă. Apoi o 
înduioşare dureroasă îl cuprinsese faţă de falimentul 
acestui geniu, o milă amară şi sângerândă pentru 
înfiorătoarea frământare a neputinței. Parcă puteai 
vreodată să ştii în artă care e nebunul? Toţi rataţii îl 
impresionau până la lacrimi, şi cu cât tabloul sau cartea 
deveneau mai aberante, rod al unor jalnice strădanii 
groteşti, cu atât el fremăta de milă, dorind cu evlavie să 
adoarmă în extravaganţa viselor lor pe aceşti fulgeraţi ai 
operei. 

În ziua în care nu-l găsise pe pictor acasă, el nu plecă, ci, 
văzând ochii Christinei, roşii de lacrimi, insistă: 

— Dacă crezi că se întoarce curând, îl aştept. 

— O, n-are să întârzie. 

— Atunci rămân, dacă nu te deranjez. 

Nicicând nu-l emoţionase în asemenea măsură prăbuşirea 
ei de femeie părăsită, cu gesturile ostenite, cu glasul lent, 
cu nepăsarea pentru tot ceea ce nu avea legătură cu 
pasiunea care o ardea. De vreo săptămână nu mai aşeza un 
scaun la locul lui, nu mai ştergea o mobilă de praf, lăsând să 
se împlinească prăbuşirea gospodăriei lor, având de-abia 
puterea să se mişte ea însăşi. Şi ţi se strângea inima, 
văzând în lumina crudă ce pătrundea prin fereastra mare, 
această mizerie care se împletea cu murdăria, această 
hardughie prost tencuită, de a cărei goliciune şi dezordine 
te cutremuri întristat, în ciuda frumoasei după-amiezi de 
februarie. 

Christine se întoarse greoaie să se aşeze lângă un pat de 
fier, pe care Sandoz nu-l zărise la intrare. 

— Ce-i? întrebă el, Jacques e cumva bolnav? 


Ea acoperea copilul, ale cărui mâini, fără încetare, 
aruncau cearceaful. 

— Da, nu se mai dă jos din pat de trei zile. l-am adus aici 
patul, ca să stea cu noi. Niciodată n-a fost el voinic. Dar 
acum e din ce în ce mai rău, sunt disperată. 

Privea fix şi vorbea cu o voce monotonă. Când se apropie, 
Sandoz se îngrozi. Palid, capul părea că se mărise încă, şi 
craniul era atât de greu, încât copilul nu-l mai putea duce. 
Se odihnea inert şi l-ar fi crezut mort de pe acum, dacă n-ar 
fi fost suflul puternic care ieşea de pe buzele albite. 

— Jacques, micuţule, sunt eu, naşul tău... Nu vrei să-mi 
zici bună ziua? 

Anevoie, capul făcu un efort zadarnic pentru a se ridica, 
pleoapele se întredeschiseră, se văzu albul ochilor, apoi se 
închiseră. 

— Dar aţi chemat un doctor? 

Ea ridică din umeri. 

— Doctorii! Parcă ei ştiu? A venit unul şi a zis că nu e nimic 
de făcut... Să nădăjduim că e numai o sperietură. Are 
doisprezece ani. E în creştere. 

Sandoz, îngheţat, tăcu, pentru a nu-i spori îngrijorarea, 
din moment ce ea părea să nu vadă gravitatea bolii. Se 
plimbă tăcut prin cameră şi se opri în faţa tabloului. 

— Ei, merge, e pe calea cea bună de data asta. 

— Păi, e gata. 

— Cum, gata? 

Şi după ce ea îi spuse că pânza urma să fie trimisă 
săptămână următoare la Salon, el rămase jenat şi se aşeză 
pe divan, ca unul ce voia s-o judece tihnit. Fondul, cheiurile, 
Sena, din care se ridica vârful triumfător al insulei Cite, 
rămăseseră în stadiul de schiţă, dar de schiţă magistrală, de 
parcă pictorului i-ar fi fost teamă să nu strice Parisul din 
visul său finisându-l mai mult. La stânga se afla de 
asemenea, un grup excelent, nişte docheri care descărcau 
saci de moloz - părţi foarte îngrijit executate într-o factură 
frumoasă şi solidă. Doar barca cu femei la mijloc străbătea 


tabloul cu o scânteiere de cărnuri nelalocul lor; şi mai ales 
marea figură goală, pictată cu febră, avea o strălucire, o 
dimensiune halucinantă, de o stranie şi deconcertantă 
falsitate în mijlocul realităţilor vecine. 

Sandoz, tăcut, se simţea disperat în faţa acestui avort 
superb. Dar întâlnind ochii Christinei aţintiţi asupra lui, avu 
puterea să şoptească: 

— Uluitoare femeia, uluitoare! 

De altfel, Claude pică drept atunci. Avu o exclamaţie de 
bucurie, zărindu-şi vechiul prieten şi-i strânse cu putere 
mâna. Apoi se apropie de Christine şi-l sărută pe micuțul 
Jacques, care-şi azvârlise din nou plapuma. 

— Cum îi este? 

— Mereu la fel. 

— Bine, bine! creşte prea repede, odihna o să-l refacă. 
Când îţi spuneam eu să nu te îngrijorezi! 

Şi Claude se duse să se aşeze pe divan, lângă Sandoz. 
Amândoi se aşezară comod, tolăniţi, pe jumătate culcaţi, cu 
privirile în sus, examinând tabloul, în timp ce Christine, 
lângă pat, nu privea nimic, nu părea că se gândeşte la 
nimic, în dezolarea permanentă a inimii ei. Puțin câte puţin 
se lăsa noaptea şi lumina puternică ce intra pe fereastră 
pălea şi se decolora la căderea uniformă şi lentă a înserării. 

— Vasăzică, te-ai hotărât? nevastă-ta mi-a spus că o trimiţi. 

— Da. 

— Ai dreptate, trebuie să termini cu pânza asta... O, sunt 
nişte lucruri în ea! Această linie a cheiului pe stânga, şi 
omul care saltă sacul, acolo jos... numai că... 

Ezita, dar îndrăzni în cele din urmă. 

— Numai că, vezi, e ciudat că te-ai încăpățânat să laşi 
femeile astea goale... E o chestie care nu merge, te asigur, 
şi tu-mi promiseseşi să le îmbraci, îţi aminteşti?... Ţii aşa de 
mult la ele? 

— Da. 

Claude răspundea sec, cu obstinaţia ideii fixe, nebinevoind 
măcar să-şi explice motivele. Îşi încrucişase braţele sub 


ceafă şi începu să vorbească de altceva, fără a slăbi din ochi 
tabloul, pe care crepusculul începea să-l întunece cu o 
umbră fina. 

— Ştii de unde vin? De la Courajod... Da, marele peisagist, 
cel care a pictat Mlaştina de la Gagny, care e la 
Luxembourg! Îţi aminteşti, îl credeam mort şi am aflat că 
locuieşte într-o casă aproape de aici, de cealaltă parte a 
colinei, pe strada Abreuvoir... Ei bine, bătrâne, mă obseda 
Courajod! Cum ies eu uneori să iau aer, i-am descoperit 
cocioaba şi nu mai puteam trece prin faţa ei fără să-mi vină 
să intru. Gândeşte-te doar! Un maestru, omul care a 
inventat peisajul nostru de azi şi care trăieşte acolo 
necunoscut, sfârşit, ascuns ca o cârtiţă!... Şi nu-ţi închipui 
cum arată nici strada, nici cocioaba: o uliţă de ţară, plină cu 
orătănii, mărginită de taluzuri cu iarbă; o căsuţă semănând 
cu o jucărie de copil, cu ferestre mici, cu o portiţă şi o 
grădiniţă, dar ştii cum, o bucăţică de pământ în pantă 
abruptă, plantată cu patru peri, şi în rest, o ogradă întreagă 
din scânduri mucegăite, moloz vechi, grilaj de fier 
consolidat cu sfori... 

Vorbea tot mai încet, clipind., de parcă preocuparea 
pentru tabloul său se întorsese invincibilă în el, învăluindu-l 
puţin câte puţin, până într-atât încât îi îngreuia şirul 
cuvintelor. 

— Şi azi, uite că îl zăresc pe Courajod în prag; un bătrânel 
de peste optzeci de ani, gârbov şi pipernicit, de înălţimea 
unei puşti. Nu-ţi poţi imagina tabloul dacă nu l-ai văzut, în 
saboţi, cu o jachetă ţărănească tricotată şi cu un soi de 
batic de babă... lar eu, fără ezitare, mă apropii de el şi-i 
spun: „Domnule Courajod, vă cunosc bine, aveţi la 
Luxembourg un tablou care este o capodoperă, permiteţi 
unui pictor să vă strângă mâna ca unui maestru”. Ah, dacă 
l-ai fi văzut atunci speriindu-se, bâlbâindu-se, ferindu-se de 
parcă aş fi vrut să-l bat. A fugit... M-am luat după el; când s- 
a mai liniştit, mi-a arătat găinile, rațele, iepurii, câinii, o 
menajerie nemaipomenită, până şi un corb! Trăieşte în 


mijlocul lor, nu mai vorbeşte decât cu animalele. Cât despre 
privelişte, splendidă! Toată câmpia Saint-Denis, întinderi 
întregi, cu râuri, oraşe, fabrici care fumegă, trenuri care 
pufăie. Ce mai, cu adevărat refugiul unui pustnic în munte, 
cu spatele la Paris şi cu ochii pe câmpia fără margini... 
Bineînţeles am revenit la ceea ce mă interesa: „Vai, 
domnule Courajod, ce talent! Dacă aţi şti ce admiraţie avem 
pentru dumneavoastră! Sunteţi una dintre gloriile noastre, 
veţi rămâne părintele nostru, al tuturor”. Buzele începuseră 
iar să-i tremure, mă privea cu aerul lui de groază prostită, 
nu m-ar fi respins cu un gest mai implorator dacă aş fi 
dezgropat în faţa lui vreun cadavru al tinereţii; şi mormăia 
printre gingii cuvinte fără şir, o bâlbâială ininteligibilă de 
bătrân căzut în copilărie: „Nu ştiu... aşa departe... prea 
bătrân... nu-mi pasă...” pe scurt, m-a dat afară, l-am auzit 
răsucind furios cheia în broască, baricadându-se laolaltă cu 
animalele lui împotriva tentativelor de admiraţie ale 
străzii... Ah, acest om mare sfârşind ca un băcan retras, 
această întoarcere voluntară la neant, înainte de moarte! 
Ah, gloria, gloria pentru care murim noi ceilalţi! 

Din ce în ce mai înăbuşită, vocea lui se stinse într-un 
suspin adânc şi dureros. Noaptea continua să se lase, o 
noapte al cărei val, puţin câte puţin adunat prin unghere, 
urca într-o creştere lentă, inexorabilă, înecând picioarele 
mesei şi ale scaunelor, toată harababura de obiecte care 
zăceau pe ciment. Partea de jos a pânzei era înecată de 
întuneric; şi el, cu ochii ţintuiţi asupra ei, părea că studiază 
înaintarea tenebrelor, ca şi cum, în sfârşit, şi-ar fi judecat 
opera în această agonie a zilei; în timp ce, în profunda 
tăcere ce se lăsase, nu se auzea decât horcăitul micului 
bolnav, alături de care se mai zărea silueta întunecată şi 
nemişcată a mamei. 

Atunci, la rândul lui, vorbi şi Sandoz; şi el stătea cu braţele 
prinse după ceafă, tolănit pe una dintre pernele divanului. 

— Cine ştie? Oare nu merită mai degrabă să trăieşti şi să 
mori necunoscut? Ce înşelătorie dacă această glorie a 


artistului n-ar exista, nici ea, aşa cum nu există acele 
paradisuri de catehism, de care azi până şi copiii îşi bat joc! 
Noi, care nu mai credem în Dumnezeu, credem în 
nemurirea noastră... Ah, ce mizerie!... 

Şi, pătruns de melancolia crepusculului, se spovedi, vorbi 
de propriile sale chinuri, stârnite de toată suferinţa umană 
pe care o vedea acolo. 

— Ascultă-mă, eu care încep să mă învârtesc, cum zic 
burghezii - şi tu poate că mă invidiezi bătrâne - eu care 
public cărţi şi câştig ceva bani, ei bine eu simt că mă 
sfârşesc... Ţi-am mai spus-o adesea, dar tu nu mă crezi, 
pentru că fericirea, pentru tine care produci cu atâta trudă 
şi care nu poţi ajunge până la public, ar fi evident să 
produci mult, să fii văzut, lăudat sau criticat... Ah, fii primit 
la următorul Salon, intră în iureşul ăsta, fă şi alte tablouri, 
şi ai să-mi spui apoi dacă asta îţi ajunge, dacă în sfârşit eşti 
fericit!... Ascultă-mă, munca mi-a înghiţit toată existenţa. 
Puţin câte puţin mi-a furat mama, soţia, tot ce iubesc. 
Germenele din capul meu îmi mănâncă creierii, invadează 
trunchiul, membrele, roade trupul întreg. De cum sar din 
pat dimineaţa, munca mă înşfacă, mă ţintuieşte la birou, 
fără să mă lase să respir şi eu puţin aer proaspăt; mă 
urmăreşte apoi la masă, îmi rumeg pe tăcute frazele odată 
cu pâinea; mă însoţeşte apoi când ies, se întoarce să cineze 
din farfuria mea, se culcă seara pe perna mea, atât de 
necruțătoare, încât niciodată n-am puterea să opresc opera 
în curs, iar germinaţia continuă până şi în adâncul 
somnului... Şi nicio fiinţă nu există în afară de ea, urc s-o 
sărut pe mama şi sunt atât de distrat, încât la zece minute 
după ce am ieşit de la ea mă întreb dacă am fost cu 
adevărat să-i dau bună ziua. Biata mea nevastă n-are 
bărbat, nu mai sunt împreună cu ea nici când mâinile 
noastre se ating. Câteodată mă cuprinde senzaţia ascuţită 
că le fac viaţa tristă şi mă apucă o mare remuşcare, pentru 
că fericirea unei familii este în exclusivitate făcută din 
bunătate, sinceritate şi veselie; dar parcă pot să scap din 


ghearele monstrului? Imediat recad în somnambulismul 
ceasurilor de creaţie, în indiferenţele şi posomorelile ideii 
mele fixe. Cu atât mai bine dacă lucrul la paginile din cursul 
dimineţii a mers bine şi cu atât mai rău dacă una dintre ele 
a rămas baltă. Casa va râde sau va plânge, după bunul plac 
al muncii devoratoare... Nu, nu, absolut nimic nu-mi 
aparţine, am visat şi eu, pe când eram sărac, să mă 
odihnesc la ţară, să fac călătorii îndepărtate; iar acum, când 
mi-aş putea împlini visul, opera începută vine şi mă 
claustrează: nicio plimbare sub soarele matinal, nicio 
escapadă la vreun prieten, nicio nebunie, nicio lene! Până şi 
voinţa mi-e absorbită, obiceiul s-a format, am închis uşa 
către lume în spatele meu şi am aruncat cheia pe 
fereastră... Nimic, nimic altceva în vizuina mea decât 
munca şi cu mine, până când o să mă înghită şi atunci nu va 
mai rămâne nimic, nimic! 

Tăcu, şi iarăşi liniştea se aşternu peste domnia 
întunericului. Apoi reluă, anevoie. 

— Dacă măcar ai fi mulţumit, dacă măcar ai găsi vreo 
bucurie în viaţa asta de câine!... Ah, nu ştiu cum fac cei care 
fumează ţigări şi-şi gâdilă cu voluptate barba în timp ce 
lucrează! Da, se pare că există unii pentru care a produce e 
o plăcere uşoară; uşor se apucă, uşor se lasă, fără nicio 
fierbinţeală. Sunt. Încântaţi, se admiră, nu pot scrie două 
rânduri pe care să nu le socotească de o mare calitate, 
distinse şi rarisime... Ei bine, eu nasc cu forcepsul şi totuşi 
copilul mi se pare o oroare. E posibil ca cineva să fie atât de 
categoric în credinţa sa încât să nu se îndoiască de sine? 
Sunt uluit când văd tipi care-i neagă cu furie pe alţii, 
pierzând orice simţ critic, orice bun simţ când e vorba de 
copiii lor bastarzi. Şi o carte e întotdeauna ceva foarte urât! 
Numai cine nu s-a ocupat de bucătăria asta murdară o 
poate iubi... Nu vorbesc de droaia de ocări cu care te alegi. 
Alea în loc să mă deranjeze, mai mult mă aţâţă. Văd oameni 
pe care atacurile îi întorc pe dos, care simt nevoia umilă de 
a-şi câştiga simpatii. Este o simplă fatalitate a naturii; unele 


femei ar muri dacă n-ar avea succes. Dar insulta e 
sănătoasă, impopularitatea este o şcoală a bărbăţiei, nimic 
nu contribuie mai mult pentru a-ţi menţine forţa şi supleţea, 
cât huiduielile imbecililor. E de ajuns să-ţi spui că ţi-ai 
consacrat existenţa unei opere, că nu aştepţi nici justiţie 
imediată, nici măcar o analiză serioasă, că de fapt trudeşti 
fără vreo speranţă, numai pentru că-ţi pulsează munca în 
vene, ca inima, în afara voinţei tale; şi ţi se întâmplă să şi 
mori din această pricină, cu iluzia consolatoare că într-o zi 
vei fi iubit... Ah, dacă ceilalţi ar şti cu câtă veselie le rabd 
maniile! Din nefericire exist şi eu, şi mă zdrobesc, mă 
nefericesc în asemenea hal, că nu mai am o clipă senină. 
Dumnezeule! câte ceasuri îngrozitoare din clipa când încep 
un roman! Primele capitole treacă meargă, mai am timp să 
am geniu; dar apoi încep să desper, niciodată mulţumit de 
truda zilnică, osândind de pe acum cartea la care lucrez, 
considerând-o inferioară precedentelor, făurindu-mi chinuri 
din pagini, din fraze, din cuvinte, până într-atât, încât chiar 
şi virgulele se înveşmântează cu o urâţenie din pricina 
căreia sufăr. Şi când sfârşesc, ah, când e gata, ce uşurare! 
Dar nu e desfătarea boierului care se exaltă în adoraţia 
rodului său, ci înjurătura hamalului care zvârle povara ce i- 
a frânt spinarea Pe urma, o iau de la început; pe urmă o s-o 
iau mereu de la început; pe urmă o să crăp, furios pe mine 
însumi, exasperat că n-am avut mai mult talent, turbat de a 
nu fi lăsat o operă mai vastă, mai înaltă, cărţi peste cărţi, 
îngrămădite cât un munte; iar, murind, voi avea groaznica 
îndoială asupra trebii pe care am făcut-o, întrebându-mă 
dacă a fost bine, dacă n-ar fi trebuit s-o iau la stânga când 
am luat-o la dreapta; şi ultimele mele vorbe, ultimul meu 
horcăit, vor fi că vreau să refac totul... 

Emoţia îl cuprinsese, cuvintele i se învălmăşeau şi trebui 
să respire o clipă, înainte de a arunca acest strigăt 
pasionat, în care-şi lua zborul tot lirismul lui impenitent: 

— Ah, încă o viaţă, cine-mi va mai da o viaţă, pentru ca 
munca să mi-o fure din nou şi pentru ca să mă mai ucidă o 


dată! 

Se lăsase noaptea, nu se mai zărea silueta ţeapănă a 
mamei, se părea că suflul răguşit al copilului vine din 
întunecimi, o jale adâncă şi depărtată se ridica de pe străzi. 
Din tot atelierul, căzut într-un întuneric lugubru, singură 
pânza cea mare mai păstra un licăr, ultima scânteie din ziua 
care se ducea. Se vedea plutind, aidoma unei vizuini în 
agonie, figura goală, dar fără vreo formă precisă, fără 
picioare, cu un braţ lipsă, nemaipăstrând limpede decât 
rotunjimea pântecului a cărui carne, de un argintiu selenar, 
strălucea. 

După o lungă tăcere, Sandoz, îl întrebă: 

— Vrei să vin cu tine când ai să-ţi duci tabloul? 

Claude nu-i răspunse; Sandoz crezu că-l aude plângând. 

Să fi fost tristeţea nesfârşită, desperarea care îl 
cuprinsese şi pe el? Mai aşteptă, apoi repetă întrebarea; 
atunci pictorul, după ce-şi stăpâni un hohot de plâns, 
bolborosi: 

— Îţi mulţumesc bătrâne, dar tabloul rămâne aici, nu-l 
trimit. 

— Cum aşa, doar te hotărâseşi? 

— Da, eram hotărât... Dar nu-l văzusem, şi acum l-am 
văzut, pe măsură ce se însera... Ah, am dat greş, iar am dat 
greş, mi-a lovit privirea ca un pumn, m-a usturat în inimă! 

Acum îi curgeau lacrimi încete şi călduţe, în întunericul 
ocrotitor. Se stăpânea, dar drama, a cărei spaimă tăcută îl 
bântuia, izbucnea în ciuda lui. 

— Dragul meu, murmură Sandoz adânc impresionat, e 
foarte dureros să recunoşti, dar poate că ai totuşi dreptate 
să mai aştepţi, să mai desăvârşeşti unele părţi... Atâta doar 
că sunt furios, am să cred că eu te-am descurajat, cu 
veşnica şi stupida mea nemulţumire. 

Claude îi răspunse cu simplitate: 

— Tu, ce idee! nici nu te ascultam... Nu, priveam la tot ce 
se ducea dracului în pânza asta afurisită. Lumina scădea şi 
a fost o clipă când, în licărirea cenuşie şi foarte discretă 


„am văzut deodată limpede: ce mai, nimic nu ţine, numai 
fondurile sunt frumoase, femeia goală e ca nuca în perete şi 
nici măcar nu e dreaptă, picioarele nu-s reuşite... Ah! atunci 
mi-a venit să crăp, am simţit cum se dezlipea viaţa de trupul 
nevolnic... Apoi a curs întunecimea, iarăşi şi iarăşi şi o 
ameţeală, o prăbuşire, pământul rostogolit în neantul 
vidului, sfârşitul lumii. Curând nu i-am mai văzut decât 
pântecul, descrescând ca o lună bolnavă. Şi poftim, poftim 
acum n-a mai rămas nimic din ea, nicio licărire, e moartă, 
neagră! 

Într-adevăr, tabloul, la rândul lui, dispăruse complet. Dar 
pictorul se ridicase şi îl auziră înjurând în întunericul adânc. 

— Fir-ar să fie... nu-i nimic! Am să mă apuc iar deel. 

Christine, care şi ea se ridicase de pe scaun şi de care 
Claude se ciocni, îl întrerupse. 

— Ai grijă, aprind lampa. 

O aprinse şi reapăru foarte palidă, aruncând tabloului o 
privire de teamă şi de ură. Cum, nu scăpase de el? lar va 
începe grozăvia? 

— Am să mă apuc iar de el, repetă Claude şi o sămă 
omoare, o să-mi omoare nevasta, copilul, toată şandramaua, 
dar o să fie o capodoperă, fir-ar să fie! 

Christine se aşeză iar şi se apropiară cu toţii de Jacques 
care se dezvelise din nou, cu bâjbâiala rătăcită a mâinilor 
lui mici. Respira mereu, inert, iar capul, cufundat în pernă, 
semăna cu o greutate care făcea să trăsnească patul. La 
plecare, Sandoz îşi mărturisi îngrijorarea. Dar mama părea 
buimăcită, iar tatăl se şi întorsese la pânza lui, la opera pe 
care voia s-o creeze şi a cărei iluzie pasionată combătea în 
el realitatea dureroasă a copilului, această carne vie din 
carnea lui. 

A doua zi de dimineaţă, Claude tocmai sfârşea să se 
îmbrace, când auzi vocea înspăimântată a Christinei. Şi ea 
se trezise brusc, din somnul greu care o pironise pe scaun, 
în timp ce veghea bolnavul. 

— Claude, Claude, vino să vezi... A murit. 


El alergă cu ochii umflaţi, împiedicându-se fără să 
înţeleagă, repetând cu un aer de profundă surpriză: 

— Cum, a murit? 

O clipă rămaseră încremeniţi, aplecaţi deasupra patului. 
Cu capul prea mare, cu acea bosă exagerată a cretinilor, 
biata fiinţă întinsă pe spate, copil degenerat al unui geniu, 
nu părea să se fi mişcat din ajun; doar gura mărită, 
decolorată, nu mai sufla şi ochii goi se deschiseseră. Tatăl îl 
atinse şi-l găsi rece ca gheaţa. 

— E adevărat, a murit. 

Stupoarea lor era atât de mare, încât vreme de o clipă 
rămaseră cu ochii uscați, pur şi simplu loviți de brutalitatea 
întâmplării, pe care o socoteau de necrezut. 

Apoi, Christinei i se muiară picioarele şi căzu lângă pat; 
plângea cu hohote mari, care o scuturau toată, cu braţele 
crispate, cu fruntea pe marginea saltelei. În această primă 
clipă îngrozitoare desperarea sa se agrava, mai ales cu o 
remuşcare aprigă, aceea de a nu-l fi iubit de-ajuns pe bietul 
copil. O viziune rapidă desfăşura zilele, fiecare îi aducea un 
regret, ocări, mângâieri lăsate pe mai târziu, ba chiar 
violenţe. Acum se sfârşise, niciodată nu-l va putea 
despăgubi de iubirea pe care i-o furase. Copilul, pe care îl 
găsea atât de neascultător, o ascultase acum prea mult, li 
spusese de atâtea ori, când se juca: „Stai liniştit, lasă-l pe 
tata să lucreze”, încât acum, în sfârşit, se cuminţise pentru 
totdeauna. Acest gând o înnebunea, fiecare hohot îi 
smulgea un strigăt. 

Claude începuse să umble prin cameră, din nevoia 
nervoasă de a nu sta locului. Cu chipul convulsionat, nu 
vărsa decât lacrimi mari şi rare, pe care le ştergea mereu 
cu dosul palmei. Şi când trecea prin faţa micului cadavru, 
nu se putea împiedica să-i arunce o privire. Ochii ficşi, larg 
deschişi, păreau să exercite o ciudată atracţie asupra lui. 
Mai întâi rezistă, ideea confuză se preciza, sfârşea prin a 
deveni obsesie. Apoi cedă, se duse să ia o pânză mică şi 
începu un studiu după copilul mort. În primele minute, 


lacrimile îl împiedicau să vadă şi totul era înecat în ceaţă: 
continua să le şteargă, se încăpăţâna cu o pensulă 
tremurătoare. Apoi munca îi uscă pleoapele şi mâna îi 
redeveni sigură; curând nu mai văzu acolo pe fiul lui 
ţeapăn, ci un model, un subiect al cărui straniu interes îl 
pasiona. Conturul exagerat al capului, tonul de ceară al 
cărnii, ochii asemeni unor deschideri în vid, totul îl excita, îl 
încălzea ca o flacără. Se trăgea îndărăt, se complăcea, 
surâzând vag operei sale. 

Când Christine se ridică, îl găsi lucrând. Atunci, cuprinsă 
de un nou acces de lacrimi, îi spuse doar: 

— Poţi să-l pictezi, acum n-o să se mai mişte! 

Claude lucră astfel vreme de cinci ceasuri. Şi după două 
zile, când Sandoz îl aduse acasă de la cimitir după 
înmormântare, se cutremură de milă şi de admiraţie în faţa 
micii pânze. Era una dintre bucăţile reuşite de altădată, o 
capodoperă de limpezime şi de putere şi, în plus, o imensă 
tristeţe, sfârşitul a toate, viaţa murind de moartea acestui 
copil. 

Dar Sandoz care admira, plin de elogii, rămase 
încremenit, când îl auzi pe Claude spunându-i: 

— Zău, îţi place?... Să ştii că m-am hotărât. Din moment ce 
chestia ailaltă nu e gata, am să trimit asta la Salon. 


CAPITOLUL X 


Claude dusese Copilul mort la Palatul Industriei; în 
dimineaţa următoare, pe când rătăcea fără ţintă în direcţia 
parcului Monceau, se întâlni cu Fagerolles. 

— Cum, tu eşti, bătrâne? strigă cordial acesta din urmă. 
Ce faci, ce se mai aude cu tine? Aşa de rar ne vedem! 

Iar când celălalt îi pomeni de tabloul pe care-l trimisese la 
Salon şi care-l preocupa atât, el adăugă: 

— A, dacă ai trimis-o, aranjez eu să ţi-o primească. Ştii că 
anul ăsta candidez la juriu. 

Într-adevăr, în tumultul şi în veşnica nemulţumire a 
artiştilor, după nişte tentative de reformă, de zeci de ori 
reluate şi abandonate, administraţia încredinţase celor ce 
expuneau dreptul de a alege ei înşişi pe membrii juriului de 
admitere; aceasta pusese pe foc lumea picturii şi a 
sculpturii, o adevărată febră electorală se stârnise: ambiţii, 
coterii, intrigi, toată josnica bucătărie ce dezonorează 
politica. 

— Hai cu mine, continuă Fagerolles. Trebuie să vezi cum 
m-am instalat, să-mi vezi casa, unde n-ai pus piciorul până 
acum, deşi îmi promiseseşi... E aci foarte aproape, colţ cu 
bulevardul Villiers. 

Şi Claude, căruia îi luase braţul cu veselie, trebui să-l 
urmeze. Se simţea devenind laş, ideea că prietenul său 
putea să-i aranjeze primirea îl umplea în acelaşi timp de 
ruşine şi de dorinţă. Pe bulevard, în faţa casei boiereşti, se 
opri să-i vadă faţada, un decupaj cochet şi preţios de 
arhitect, reproducerea exactă a unei case stil renaştere de 
Bourges, având ferestre cu cercevele, un turnuleţ cu scară, 
iar acoperişul împodobit cu ornamente din plumb. Arăta ca 
o bijuterie de fetiţă, şi Claude rămase surprins când, 
întorcându-se, zări la celălalt capăt al aleii, hotelul regal al 


Irmei Becot, unde petrecuse o noapte a cărei amintire îi 
rămăsese ca un vis. Vast, solid, aproape sever, acesta din 
urmă avea prestanţa unui palat, în comparaţie cu locuinţa 
vecinului; artistul nu-şi putuse îngădui mai mult decât o 
fantezie, un bibelou. 

— Ei, ce zici de Irma, zise Fagerolles cu o nuanţă de 
respect, are o catedrală, nu altceva!... Ce să-i faci, eu nu 
vând decât pictură!... Hai! intră! 

Interiorul era de un lux magnific şi bizar: tapiserii vechi, 
arme vechi, o îngrămădire de mobile vechi, de curiozităţi 
aduse din China şi din Japonia, de cum intrai în vestibul; la 
stânga - o sufragerie, toată în panouri de lac, tapetată în 
plafon cu un dragon roşu; o scară de lemn sculptat, pe care 
fluturau drapele, şi urcau tufe bogate de plante verzi. lar 
sus, atelierul mai ales era o minunăţie; destul de strâmt, 
fără niciun tablou, acoperit în întregime de portiere 
orientale, având la un capăt un şemineu enorm cu hota 
susţinută de himere iar la celălalt un divan mare, aşezat sub 
un cort, coşcogea monumentul cu lăncii susţinând 
baldachinul somptuos al tapetelor, deasupra unei 
îngrămădiri de covoare, de blănuri şi de perne, aproape la 
nivelul parchetului. 

Claude privea şi o întrebare îi stătea pe buze, dar se 
abţinu. Toate astea erau plătite? Decorat cu un an în urmă, 
Fagerolles pretindea - aşa se afirma - zece mii de franci pe 
un portret. Naudet care după ce-l lansase îşi exploata acum 
succesul prin jecmăneli sistematice, nu dădea niciun tablou 
al pictorului sub douăzeci, treizeci, patruzeci de mii de 
franci. Ar fi plouat cu comenzi la el, dacă pictorul n-ar fi 
afişat disprețul, oboseala omului pe ale cărui lucrări, fie şi 
cele mai neînsemnate, lumea se bate. Şi totuşi, această 
etalare de lux mirosea a datorii; nu dăduse decât aconturi 
furnizorilor, iar toţi banii, pe care-i câştiga ca la Bursă, în 
momentele de hosă, i se scurgeau printre degete, se 
cheltuiau şi piereau fără urmă. De altfel, Fagerolles, în 
euforia norocului care dăduse peste el, nu sta să socotească 


şi nu-şi făcea griji, sigur pe el, sperând că va vinde mereu şi 
mereu mai scump, mândru de poziţia remarcabilă pe care o 
ocupa în arta contemporană. 

În sfârşit, Claude remarcă o mică pânză pe un şevalet de 
lemn negru, drapat cu pluş roşu. Era tot ce se vedea din 
meseria lui, laolaltă cu un bufet din lemn de palisandru cu 
multe sertăraşe şi o cutie cu pasteluri, uitată pe o mobilă. 

— Foarte reuşită, spuse Claude pentru a se arăta amabil, 
privind micul tablou. Şi lucrarea ta pentru Salon, ai trimis- 
0? 

— Da, slavă Domnului! Vai ce de lume am mai avut! O 
adevărată defilare, care m-a ţinut, timp de opt zile în 
picioare de dimineaţa până seara... Eu n-am vrut să expun, 
asta îţi ştirbeşte prestigiul. Nici Naudet n-a fost de acord. 
Dar, ce vrei? Am fost atât de solicitat, şi toţi tinerii doresc să 
mă bage în juriu, ca să le iau apărarea... O, tabloul meu e 
foarte simplu. Îi zice Un dejun: doi domni şi trei doamne 
invitaţi la un castel, şi-au luat cu ei o gustare şi mănâncă 
într-un luminiş sub nişte copaci... Ai să-l vezi, e destul de 
original. 

Vocea îi şovăia, şi când întâlni ochii lui Claude, care îl 
priveau ţintă, se tulbură de tot şi glumi pe seama pânzei 
mici de pe şevalet. 

— Asta e o porcărie pe care mi-a comandat-o Naudet. Lasă 
bătrâne, să nu crezi că nu ştiu ce-mi lipseşte: acel ceva din 
care tu ai prea mult... Să ştii că eu ţin tot aşa de mult la 
tine, nu mai departe de ieri ţi-am luat apărarea în faţa unor 
pictori. 

Îl bătea pe umeri, simţise disprețul ascuns al fostului său 
maestru şi acum voia să-l recucerească cu mângăierile de 
altădată, cu maimuţăreli de stricată care zice: „Sunt o 
stricată” pentru a se face iubită. Şi foarte sincer, cu un soi 
de deferenţă îngrijorată, îi promise iar să se folosească de 
toată influenţa lui pentru ca tabloul să fie primit. 

Dar sosea lume, peste cincisprezece persoane intrară şi 
ieşiră în mai puţin de o oră: taţi care aduceau tineri elevi, 


pictori care expuneau, veniţi să se recomande, prieteni 
pentru schimb de influenţă, până şi femei care-şi plasau 
talentul sub protecţia propriului lor farmec. Şi să-l fi văzut 
pe pictor făcându-şi meseria de candidat, dând mâna cu 
toată lumea, spunând unuia: „Ce frumos e tabloul dumitale 
din acest an, îmi place grozav!”, mirându-se în faţa altuia: 
„Cum, încă n-ai obţinut o medalie?” şi repetând tuturor: 
„Le-aş arăta eu lor, dacă aş face parte din juriu!” Oamenii 
plecau încântați, el împingea uşa după fiecare vizită cu un 
aer de maximă amabilitate, de sub care răzbătea batjocura 
ascunsă a fostului vagabond. 

— Ei? Ce zici! îi spuse el lui Claude într-un moment când 
rămaseră singuri, mult timp îmi mai pierd cu cretinii ăştia! 

Apropiindu-se de fereastra cea mare, deschise brusc unul 
dintre panouri şi atunci văzură, de cealaltă parte a aleii, la 
unul dintre balcoanele casei din faţă, o femeie îmbrăcată 
într-un capot de dantelă, făcând semn cu batista. Făcu şi el 
semn cu mâna de trei ori. Apoi cele două ferestre se 
închiseră la loc. 

Claude o recunoscuse pe Irma; şi în tăcerea care urmă, 
Fagerolles îi explică foarte calm: 

— Vezi, e foarte comod, putem să comunicăm. Avem o 
telegrafie completă. Mă cheamă, Trebuie să mă duc... Ei 
bătrâne, uite una care ar putea să ne dea lecţii! 

— Ce fel de lecţii? 

— Păi, de orice fel. Ce viciu, ce artă, ce inteligenţă! Când 
ţi-oi spune că ea mă pune să pictez! Da, pe onoarea mea, 
are un extraordinar fler al succesului! Dar în fondul ei tot 
putoare a rămas şi are un haz, un vino-încoace 
nemaipomenit când vrea ea! 

Două pete roşii îi îmbujoraseră Obrajii, în timp ce un fel de 
mâl răscolit îi tulbură pentru o clipă ochii. Se încurcase iar 
cu ea, de când locuiau aici; se spunea chiar că el, atât de 
dibaci, atât de uns cu toate alifiile vieţii pariziene, o lăsa să-l 
toace de bani; niciuna nici două ea îşi trimetea camerista 
după vreo sumă frumugşică, ba pentru un furnizor, ba 


pentru un capriciu, ba uneori pentru nimic, din simpla 
plăcere de a-i goli buzunarele; şi aceasta explica, în parte, 
strâmtorarea în care se afla Fagerolles, datoriile care-i 
creşteau mereu, în ciuda unui curent care făcea să i se 
ridice continuu cota pânzelor. De fapt, el îşi dădea seama că 
reprezenta pentru ea luxul inutil, divertismentul pe care 
această femeie iubitoare de pictură şi-l permitea fără ştiinţa 
acelor domni serioşi, care plăteau ca nişte soţi. Amândoi 
făceau mare haz din asta, legaţi ca printr-o crimă de 
perversitatea şi josnicia lor, de care lui îi venea să râdă, 
mândru de rolul amantului de inimă, uitând de toţi banii pe 
care-i dădea. 

Claude îşi pusese pălăria. Fagerolles fremăta de 
nerăbdare, aruncând priviri îngrijorate către casa de vizavi. 

— Mă, să ştii că nu te expediez, dar vezi şi tu că mă 
aşteaptă... Vasăzică ne-am înţeles, treaba aia e aranjată, 
afară doar de cazul că nu voi fi numit... la vino tu la Palatul 
Industriei în seara despuierii scrutinului. O să fie o 
îmbulzeală şi un zgomot! dar măcar ai să afli imediat dacă 
poţi să contezi pe mine. 

La început, Claude îşi spuse că nu se deranjează el până 
acolo. Îl apăsa protecţia lui Fagerolles; de fapt nu avea 
decât o singură temere, aceea că afurisitul nu-şi va ţine 
promisiunea, din laşitate în faţa insuccesului. Totuşi, în ziua 
votului, nu putu sta locului, şi merse să dea târcoale pe 
Champs Elysees, pretextând că vrea să facă o plimbare 
lungă; putea tot atât de bine să se plimbe acolo sau 
altundeva; nu mai lucra nimic aşteptând, deşi nu voia să 
recunoască, deschiderea Salonului şi îşi reîncepuse 
interminabilele curse prin Paris; El n-avea dreptul să 
voteze, pentru că se cerea să fi fost primit măcar o dată. 
Dar trecu în mai multe rânduri prin faţa Palatului 
Industriei, căci îl interesa trotuarul, cu agitația lui, cu 
artiştii alegători, ce se perindau pe acolo, cu oamenii în 
halate murdare care se îmbrânceau strigând nişte liste, 
vreo treizeci, din toate coteriile şi toate opiniile: lista 


atelierelor şcolii, lista liberală, intransigentă, de conciliere, 
a tinerilor, a doamnelor. Ai fi zis că eşti a doua zi după o 
răscoală şi începe nebunia scrutinului la uşa unei secţii. 

După masă, încă de la ora patru, când votarea se 
terminase, Claude nu putu rezista curiozităţii de a urca şi el 
să vadă. Acum scara era liberă, intra cine voia. Sus, nimeri 
în marea sală a juriului, ale cărei ferestre dădeau spre 
Champs Elysees. În mijloc era o masă de doisprezece metri, 
în timp ce, în căminul monumental, la unul dintre capete, 
ardeau copaci întregi. Erau acolo vreo patru sau cinci sute 
de alegători, rămaşi pentru despuierea scrutinului, 
amestecați cu prieteni, cu simpli gură-cască, vorbind tare, 
râzând, dezlănţuind, sub plafonul înalt, un vuiet de furtună. 
În jurul mesei începuseră să se instaleze şi să funcţioneze 
birouri, vreo cincisprezece cu totul, compuse fiecare dintr- 
un preşedinte şi doi responsabili cu socotirea voturilor. Dar 
mai trebuiau organizate încă trei sau patru, şi nimeni nu se 
mai prezenta, fugeau toţi, de teama muncii zdrobitoare, 
care-i pironea acolo pe oamenii zeloşi până noaptea târziu. 

Tocmai atunci, Fagerolles, pe baricade încă din cursul 
dimineţii, se agita şi striga, pentru a domina vacarmul... 

— Ei, domnilor, ne mai lipseşte un om! Vă rugăm, încă un 
voluntar! 

Şi zărindu-l pe Claude în clipa aceea, se repezi şi-l luă cu 
forţa. 

— Ştii ce, ia fă-mi tu plăcerea şi stai aici să ne ajuţi! E 
pentru o cauză nobilă, ce naiba! 

Astfel Claude se pomeni preşedinte al unui birou. Îşi 
îndeplini funcţia cu gravitatea unui timid, emoţionat în fond, 
părând să creadă că acceptarea tabloului avea să depindă 
de râvna lui la această treabă. Striga cu glas tare numele 
trecute pe liste, care îi erau înmânate în mici pachete de 
dimensiuni egale, iar cei doi responsabili le notau. Şi asta 
într-o hărmălaie îngrozitoare, în răpăitul ca de grindină 
produs de cele douăzeci-treizeci de nume strigate în acelaşi 
timp de voci diferite, în vuietul neîncetat al mulţimii. Cum el 


nu ştia să facă nimic fără pasiune, se însufleţea, desperat 
când pe liste nu figura numele lui Fagerolles, fericit de 
îndată ce-l mai putea striga odată. De altfel, gusta adesea 
această bucurie, căci prietenul lui se făcuse popular, 
ducându-se pretutindeni, frecventând cafenelele unde se 
întrunesc grupurile influente, riscând chiar profesiuni de 
credinţă, angajându-se faţă de cei tineri, fără a neglija să 
salute până la pământ pe membrii Institutului. O simpatie 
generală urca, Fagerolles era ca un copil răsfăţat al tuturor. 

Către ora şase, noaptea cobori peste ploioasa zi de martie. 
Servitorii aduseră lămpi; iar artiştii bănuitori, profiluri mute 
şi sumbre care supravegheau despuierea cu o privire 
piezişă, se apropiară. Alţii începeau să facă farse, scoteau 
strigăte de animale, încercau să cânte melodii tiroleze. Dar 
de abia la ora opt, când se servi cina, friptură rece şi vin, 
veselia fu în toi. Sticlele se goleau repede, oamenii se 
îndopau la nimereală, cu ce găseau, era un fel de chermesă 
veselă, în sala uriaşă pe care butucii focului o luminau ca pe 
o forjă. Apoi toţi începură să fumeze, şi fumul întunecă 
lumina galbenă a lămpilor; în timp ce, pe parchet zăceau 
buletine aruncate în timpul votului, un strat gros de hârtie 
peste care dopuri, firimituri de pâine, cioburi de farfurie, 
formau un fel de gunoi în care intrau tocurile ghetelor. 
Cheful începea să se spargă, un sculptor mărunţel şi palid 
urcă pe un scaun pentru a vorbi mulţimii; un pictor cu 
mustață ţeapăână sub nasul coroiat se aşeză călare pe un 
scaun şi galopă în jurul mesei, salutând şi făcând pe 
împăratul. 

Totuşi, puţin câte puţin, mulţi osteneau şi plecau. Spre ora 
unsprezece, nu mai erau decât vreo două sute. Dar, după 
miezul nopţii, lumea începu iar să vină, bărbaţi în haină 
neagră şi cravată albă care ieşeau de la teatru sau de la 
vreo petrecere, împinşi de dorinţa de a fi primii care să afle 
rezultatele scrutinului. Sosiră, de asemenea, şi reporterii; îi 
vedeai ieşind din sală, unul câte unul, deîndată ce aflau vreo 
cifră parţială. 


Claude, răguşit, striga mereu. Fumul şi căldura deveneau 
de nesuportat, un miros de staul se ridica din grămezile 
noroioase de pe jos. Bătu ora unu noaptea, apoi ora două. 
El despuia, despuia şi conştiinciozitatea cu care o făcea îl 
întârzia atât de tare, încât celelalte birouri îşi terminaseră 
de mult lucrul, în timp ce al său se tot războia cu coloanele 
de cifre. În cele din urmă toate calculele fură centralizate, 
se anunţară rezultatele definitive. Fagerolles era al 
cincisprezecelea din patruzeci, cu cinci locuri înaintea lui 
Bongrand, care figura pe aceeaşi listă, dar al cărui nume 
fusese de multe ori şters. Şi se iveau zorii când Claude se 
întoarse acasă, în strada Tourlaque, zdrobit de oboseală, 
dar fericit. 

Apoi, vreme de două săptămâni, fu îngrijorat. De zeci de 
ori îi veni să se ducă după veşti la Fagerolles; dar ruşinea îl 
reţinea. De altfel, întrucât juriul proceda în ordinea 
alfabetică, poate că nimic nu era încă hotărât. Şi într-o 
seară, simţi că-i zvâcneşte inima în piept, pe bulevardul 
Clichy, când văzu înaintând spre el doi umeri laţi, a căror 
legănare îi era bine cunoscută. 

Era Bongrand, care păru jenat. Îl abordă el cel dintâi: 

— Să ştii că nu merge deloc cu ăia... Dar totul nu e încă 
pierdut, veghem, Fagerolles şi cu mine. Şi contează pe 
Fagerolles, dragul meu, căci mie mi-e o teamă grozavă să 
nu te compromit. 

Adevărul era că Bongrand se afla în permanentă ostilitate 
cu Mazel, preşedintele juriului, ultim reazem al artei 
convenţionale, elegante şi onctuoase. Deşi îşi vorbeau cu 
„dragă colega” şi-şi strângeau cu putere mână, ostilitatea 
dintre ei izbucnise încă din prima zi, când unul nu putea să 
ceară admiterea unui tablou, fără ca celălalt să voteze 
refuzul. Dimpotrivă, Fagerolles, ales secretar, devenise cel 
care-l amuza, viciul lui Mazel; acesta ierta trădarea fostului 
elev, într-atât renegatul îl adula acum. De altfel, tânărul 
maestru, foarte al dracului, cum ziceau colegii, se arăta faţă 
de debutanţi şi de temerari mai dur decât membrii 


Institutului; şi nu se umaniza decât când voia el să fie primit 
un tablou, abundând atunci în născociri caraghioase, 
intrigând şi obţinând votul cu abilitatea unui scamator. 

Aceste lucrări ale juriului erau o corvoadă afurisită în care 
până şi rezistenţa lui Bongrand se tocea. În fiecare 
dimineaţă munca era pregătită de paznici, un şir nesfârşit 
de tablouri mari aşezate pe jos, rezemate de galerie, 
pierzându-se prin sălile de la etajul întâi, făcând tot ocolul 
Palatului; iar, în fiecare după-amiază, începând de la ora 
unu, cei patruzeci, având în fruntea lor pe preşedinte, 
înarmat cu un clopoțel, reîncepeau aceeaşi plimbare, până 
la epuizarea tuturor literelor din alfabet. Aprecierile se 
făceau în picioare, se rasolea pe cât posibil treaba, pânzele 
mai proaste erau respinse fără vot; totuşi, unele discuţii 
opreau uneori grupul, se certau vreo zece minute, apoi 
păstrau lucrarea în cauză pentru revizia de seară; în timp 
ce doi oameni, ţineau bine întinsă o frânghie de zece metri 
la patru paşi de şirul tablourilor, pentru a menţine la 
distanţa cuvenită valul de juraţi care se îngrămădeau în 
focul disputei, şi ale căror pântece împingeau totuşi sfoara, 
în spatele juriului mergeau cei şaptezeci de paznici în 
halate albe, înaintând sub ordinele unui brigadier, făcând 
trierea la fiecare decizie comunicată de secretari, separând 
pe cele primite de cele refuzate, care erau apoi scoase de 
acolo ca nişte cadavre după bătălie. Şi turul dura două 
ceasuri bune, tot timpul în picioare, amorţiţi toţi de 
oboseală, în curentul de aer îngheţat care obliga şi pe cei 
mai puţin friguroşi să se înfofolească în paltoanele de blană. 

De aceea, masa de la ora trei era binevenită: o odihnă de o 
jumătate de oră la un bufet unde aveau vin de Bordeaux, 
ciocolată, sandviciuri. Aici se deschidea târgul concesiilor 
reciproce, traficul de influenţă şi de voturi. Cei mai mulţi 
aveau carneţele, ca să nu uite pe nimeni în ploaia de 
recomandaţii care se abătea asupra lor, şi îl consultau, se 
angajau să voteze pentru protejaţii unui coleg, dacă acesta 
vota pentru ai lor. Alţii, dimpotrivă, detaşaţi de aceste 


intrigi, austeri sau nepăsători, îşi fumau ţigara cu privirea 
în gol. 

Apoi treaba reîncepea, dar ceva mai uşoară, într-o singură 
sală, unde erau scaune şi chiar mese, peniţe, hârtie, 
cerneală. Aici erau apreciate toate tablourile care nu 
depăşeau un metru cincizeci; ele „treceau pe şevalet”, 
rânduite câte zece sau douăsprezece de-a lungul unui fel de 
estradă, acoperită cu serj verde. Mulţi juraţi stăteau comod 
în jilţuri, cu gândul aiurea, alţii îşi făceau corespondenţa, 
trebuia ca preşedintele să se supere, să intervină pentru a 
obţine majorităţi acceptabile. Uneori un suflu de pasiune îi 
cuprindea, se vota cu mâna ridicată, într-o asemenea 
agitaţie, încât pălării şi bastoane se ridicau deasupra valului 
tumultuos al capetelor. 

Pe acest şevalet apăru în cele din urmă şi Copilul mort. De 
opt zile Fagerolles, al cărui caiet era plin ochi de note, făcea 
tot felul de târguri complicate pentru a capta voturi în 
favoarea lui Claude dar era o treabă grea, nu izbutea să şi-o 
combine cu celelalte angajamente, şi de îndată ce pronunţa 
numele prietenului său nu se alegea decât cu refuzuri; se 
plângea că nu are niciun ajutor din partea lui Bongrand, 
care nici măcar nu ţinea un carnet şi era atât de 
neîndemânatic, încât compromitea cele mai bune cauze 
prin izbucniri inoportune de sinceritate. De zeci de ori până 
acum Fagerolles ar fi renunţat la Claude, fără 
încăpăţânarea lui de a voi să-şi verifice influenţa în legătură 
cu o admitere socotită ca imposibilă. Voia să arate că e în 
măsură să-şi impună voinţa în faţa membrilor juriului. 
Poate, pe lângă astea, mai era în adâncul conştiinţei lui şi 
un strigăt de dreptate, respectul surd faţă de omul căruia îi 
fura talentul. 

În ziua aceea însă Mazel era într-o dispoziţie crâncenă. 
Chiar de la începutul şedinţei brigadierul venise în goană. 

— Domnule Mazel, a fost o eroare ieri. S-a refuzat un hors- 
concours... Ştiţi, numărul 25 30, o femeie goală sub un pom. 


Într-adevăr, în ajun aruncaseră acest tablou la groapa 
comună, într-un dispreţ unanim, fără a observa că era de 
un bătrân pictor clasic, respectat de Institut; iar tinerii din 
juriu făceau mare haz şi de fâstâceala brigadierului şi de 
această execuţie involuntară. Colosală chestie! începură să 
rânjească, provocători. 

Mazel avea oroare de asemenea întâmplări, pe care le 
simţea dezastruoase pentru autoritatea Şcolii. Avu un gest 
de mânie şi spuse sec: 

— Bine, ia-l de unde e şi trece-l la admişi. De altfel ieri era 
o gălăgie insuportabilă. Cum vreţi să putem aprecia, aşa în 
viteză, când nu pot nici măcar să obţin să fie linişte. 

Apăsă furios pe butonul soneriei. 

— Haideţi, domnilor, începem... Puţină bunăvoință, vă rog. 

Din nefericire, chiar de la primele tablouri puse pe şevalet, 
mai făcu o gafă. Unul dintre ele îi atrase atenţia, atât i se 
părea de nereuşit, de strident; parcă îţi strepezea dinţii; şi, 
cum nu prea mai vedea bine, se aplecă pentru a vedea 
semnătura, murmurând: 

— Cine o fi porcul...? 

Dar se ridică brusc, ca electrizat, pentru că citise numele 
unuia din prietenii lui, un artist care reprezenta şi el un 
bastion al doctrinelor sănătoase. Sperând că nu fusese 
auzit, strigă: 

— Superb!... Numărul unu, nu-i aşa, domnilor? 

Se acordă numărul unu, admisiune care-ţi dădea dreptul 
de galerie. Dar lumea râdea, îşi dădea coate. El se simţi: 
foarte jignit şi deveni feroce. 

De fapt toţi păţeau la fel, mulţi îşi spuneau părerea de la 
prima privire, apoi îşi luau vorbele îndărăt, de îndată ce 
descifrau semnătura; ceea ce sfârşise prin a-i face prudenţi; 
aparent imperturbabili se asigurau în privinţa numelui 
înainte de a se pronunţa. De altfel, când apărea lucrarea 
vreunui coleg sau vreo pânză dubioasă a unui membru al 
juriului, aveau toţi precauţia să se avertizeze printr-un 
semn, în spatele pictorului. 


— Aveţi grijă, e de el, nu faceţi vreo gafă! 

În ciuda stării de enervare ce domnea, Fagerolles obţinu o 
primă victorie. Era un portret înfiorător, pictat de unul 
dintre elevii lui, de a cărui familie, foarte bogată, era primit. 
Trebuise să-l ia deoparte pe Mazel pentru a-l înduioşa, 
povestindu-i o istorie sentimentală - tatăl nefericit a trei 
fete, muritor de foame; preşedintele se lăsase rugat multă 
vreme: Ce dracu! Mai laşi pictura când ţi-e foame! Nu 
abuzezi în halul ăsta de buna credinţă a trei fete! Fu totuşi 
singurul care ridică mâna împreună cu Fagerolles. Ceilalţi 
protestau, se supărau, doi membri ai Institutului se revoltau 
şi ei, când Fagerolles le şopti foarte încet: 

— E pentru Mazel, Mazel m-a implorat să votez... Cred că 
e o rudă de-a lui. Oricum, ţine mult la asta. 

Cei doi academicieni ridicară prompt mâna şi o puternică 
majoritate se declară. 

Acum însă râsete şi bancuri, strigăte indignate izbucniră: 
pe şevalet fusese adus Copilul mort. Aveau oare de gând să 
le trimită toată morga? Cei tineri râdeau de capul acela 
mare: ce mai, o maimuţă care a plesnit pentru că a înghiţit 
un dovleac; cei bătrâni, buimăciţi, dădeau îndărăt. 

Fagerolles, simţi imediat că partida e pierdută. Mai întâi 
încercă să escamoteze votul glumind, după manevra lui 
abilă. 

— Haideţi, domnilor, zău aşa, e un vechi combatant... 

Fu întrerupt de voci mânioase. la mai dă-l încolo! Se ştia 
bine cine-i vechiul combatant! Un nebun care se 
îndărătnicea de cincisprezece ani, un orgolios, care făcea 
pe genialul şi care ameninţa să facă praf Salonul, fără să fi 
trimis o singură dată vreo pânză acceptabilă! Toată ura faţă 
de originalitatea trăsnită, de redutabila concurenţă a 
vecinului, de forţa invincibilă care triumfă, chiar dacă e 
învinsă, răzbătea în vocile lor. Nu, nu afară cu ei! 

Atunci Fagerolles comise greşeala de a se enerva şi el, 
cedând mâniei de a constata puţina lui influenţă efectivă. 


— Sunteţi nedrepţi, fiţi drepţi măcar! În acel moment 
tumultul ajunse la culme. Îl înconjurară, îl împinseră, braţe 
amenințătoare se agitau, iar vorbele ţâşneau ca nişte 
gloanţe. 

— Domnule, dezonoraţi juriul. 

— Dacă apăraţi pânza asta, e pentru că vreţi să vă apară 
numele în ziare. 

— Nu vă pricepeţi. 

Atunci Fagerolles, scos din fire, pierzându-şi până şi 
vioiciunea replicii, răspunse apăsat: 

— Mă pricep tot atât cât şi dumneavoastră! 

— la mai taci, reluă un confrate, un pictor blond, mărunţel 
şi foarte ţâfnos, doar nu vrei să ne faci să înghiţim un 
asemenea spanac! 

Da, da, un spanac! Repetau toţi cu convingere, cuvântul pe 
care-l aruncau de obicei tablourilor celor mai nereuşite, 
pânzelor palide, reci şi plate ale pictorilor lipsiţi de talent. 

— Bine, spuse în cele din urmă Fagerolles scrâşnind din 
dinţi, cer votul. 

De când discuţia se înveninase, Mazel îşi agita clopoţelul 
fără încetare, enervat că nu i se respectă autoritatea. 

— Domnilor, vă rog domnilor... E nemaipomenit! Nu mă 
pot face auzit decât dacă ţip!... Domnilor, vă rog... 

În sfârşit, obţinu un pic de tăcere. În fond nu era un om 
rău. De ce nu s-ar primi acest tablou, deşi el îl considera 
execrabil? Aşa cum se primeau atâtea altele! 

— Haideţi, domnilor, s-a cerut votul! 

El însuşi avea oarecum de gând să ridice mâna când, 
Bongrand, care tăcuse până atunci, roşu la faţă de mânia 
pe care şi-o stăpânea, izbucni în mod cu totul deplasat: 

— Ei, fir-ar să fie! Păi nu sunt printre noi patru inşi în stare 
să facă un tablou ca ăsta! 

Era strigătul conştiinţei lui indignate. Ceilalţi mârâiră, 
lovitura de măciucă era atât de puternică, încât nimeni nu 
răspunse. Mazel păli. 

— Domnilor, s-a cerut votul, repetă el pe un ton sec. 


Şi tonul acesta fu suficient pentru a dezlănţui ura latentă, 
rivalităţile aprige dăinuind dincolo de strângerile cordiale 
de mână. Rareori se ajungea la asemenea certuri. Aproape 
întotdeauna cădeau la înţelegere. Dar, în adâncul vanităţilor 
stăruiau răni veşnic sângerânde, înfruntări sfâşietoare, 
ascunse sub zâmbete. 

Numai Bongrand şi Fagerolles ridicară mâna, iar pentru 
Copilul mort, odată refuzat, nu mai exista decât şansa de a 
fi reluat la revizia generală. 

Această revizie generală era o corvoadă îngrozitoare. Deşi 
după cele douăzeci de zile neîntrerupte de şedinţe, juriul îşi 
acorda două zile de odihnă, în care timp paznicii pregăteau 
tablourile, tot se cutremura în după-amiaza în care, din 
grămada de trei mii de tablouri refuzate, trebuia să 
pescuiască un anume număr pentru a completa cifra 
reglementară de două mii cinci sute de lucrări primite. Ah, 
cele trei mii de tablouri atârnate unul lângă altul de 
galeriile tuturor sălilor, în jurul galeriei exterioare, 
pretutindeni în sfârşit, până şi pe parchet, unde arătau ca 
nişte bălți între care se înfiripau poteci mici lunecând de-a 
lungul ramelor; era o inundație, o revărsare care urca, 
invada Palatul Industriei, îl îneca în valul tulbure a tot ceea 
ce arta poate să care cu sine ca mediocritate şi nebunie. lar 
membrii juriului nu dispuneau pentru a le aprecia, decât de 
o singură şedinţă, de la ora unu la şapte, şase ore de galop 
desperat prin acest labirint! Mai întâi rezistau oboselii, cu 
privirile limpezi; curând abia-şi mai simțeau picioarele în 
acest marş forţat, ochii li se iritau de culorile săltăreţe; şi 
trebuiau să meargă mereu, să vadă şi să aprecieze mereu, 
până când le venea, să leşine de oboseală. La ora patru 
deruta începea, o învălmăşeală de armată învinsă. În urmă, 
foarte departe, se târau juraţii, gâfâind de oboseală. Alţii, 
unul câte unul pierduţi printre râme, urmau potecile 
strimte, renunțând să mai iasă din ele, tot învârtindu-se fără 
speranţa de a mai găsi vreodată capătul. Cum să fii drept, 
Dumnezeule mare! - Era de groază! Ce să mai scoţi dintr-o 


asemenea grămadă? Completau numărul la nimereală, fără 
a mai deosebi prea bine un peisaj de un portret. Două sute, 
două sute patruzeci, încă opt, mai lipsesc opt. Ăsta? Nu, 
ăstălalt! Cum vreţi! Şapte, opt şi gata! În sfârşit ajunseseră 
la capăt, plecau acum şontâc, şontăc, salvaţi, liberi! 

Un nou incident îi făcuse să zăbovească într-o sală, în jurul 
Copilului mort întins pe jos, printre alte epave. Dar de data 
aceasta se glumea, un caraghios se prefăcea că se 
împiedică şi că nimereşte cu piciorul drept în mijlocul 
pânzei, alţii alergau de-a lungul micilor poteci, ca pentru a 
căuta adevăratul sens al tabloului, declarând că pus de-a- 
ndoaselea arăta mult mai bine. 

Fagerolles începu să glumească şi el. 

— Înarmaţi-vă cu puţin curaj, domnilor. Vedeţi stilul, 
examinaţi, veţi vedea câte parale face... Vă rog mult 
domnilor, fiţi buni şi acceptaţi-l, faceţi această faptă bună. 

Se înveseleau toţi, ascultându-l, dar refuzau şi mai ferm, 
cu râsul lor crud. Nu, nu, niciodată. 

— Îl iei tu de milă? se auzi vocea unui coleg. 

Era un obicei, juraţii aveau dreptul la câte „o milă”, fiecare 
din ei putând alege din grămadă o pânză, fie ea oricât de 
proastă, şi care din clipa aceea era primită fără a mai fi 
supusă votului. De obicei se făcea pentru săraci favoarea 
unei asemenea admiteri. Cei patruzeci, pescuiţi astfel în 
ultima clipă, erau cerşetorii de la uşă, cei care erau lăsaţi să 
intre, la coada mesei, cu burta goală. 

— Să vedeţi, răspunse Fagerolles jenat, am eu altă „milă”. 
Nişte flori, pictate de o cucoană... 

Îl întrerupseră chicotind. Era frumoasă? în faţa picturii 
feminine aceşti domni se arătau batjocoritori, lipsiţi de orice 
galanterie. Iar el rămăsese pe gânduri, căci doamna cu 
pricina era o protejată de-a Irmei şi Fagerolles se temea că 
aceasta din urmă îi va face o scenă îngrozitoare dacă nu-şi 
ţinea cuvântul. Atunci, recurse la un expedient. 

— Ia stai! Dar dumneata, Bongrand? Nu poţi dumneata să 
iei de milă caraghiosul ăsta de copil mort? 


Bongrand, cu inima frântă, indignat de acest negoţ, îşi 
agita braţele mari. 

— Eu? Să aduc eu asemenea ocară unui pictor adevărat? 
N-are decât să fie mai mândru, fir-ar a dracului de treabă şi 
să nu mai trimită niciodată nimic la Salon! 

Atunci, pentru că ceilalţi tot rânjeau, Fagerolles, voind ca 
victoria să fie de partea lui, se hotărî cu aerul trufaş al unui 
tip tare, care nu se teme că se va compromite. 

— Foarte bine, îl iau eu de milă. 

Lumea strigă bravo, i se făcu o ovaţie batjocoritoare, cu 
saluturi mari şi strângeri de mână. Onoare viteazului care 
avea curajul opiniei sale! Şi un paznic luă în braţe biata 
pânză târâtă, huiduită, pângărită; în felul acesta fu în sfârşit 
admis de juriu un tablou de autorul pânzei În aer liber. 

Chiar de a doua zi de dimineaţă un bileţel de la Fagerolles 
îl anunţă foarte scurt pe Claude că reuşise să-i facă admisă 
pânza, dar că nu mersese deloc uşor. În ciuda bucuriei pe 
care i-o pricinui această veste, lui Claude i se strânse inima. 
Stilul telegrafic, oarecum binevoitor, jalnic, toată umilinţa 
acestei întâmplări erau vizibile în fiecare cuvânt. Timp de o 
clipă fu nenorocit de această victorie, în asemenea măsură, 
încât ar fi voit să-şi ia pânza şi s-o ascundă. Apoi aceste 
scrupule se risipiră, recăzu în slăbiciunile mândriei sale de 
artist, într-atât de mare fusese durerea lui omenească; în 
lunga aşteptare a succesului. Ah! să fie văzut, să ajungă în 
sfârşit şi el! Fiind deci în faţa capitulării necondiționate, 
reîncepu să dorească deschiderea Salonului cu nerăbdarea 
febrilă a unui debutant, trăind cu iluzia unei mulţimi - val 
mişcător de capete - care-i aclama pânza. 

De la un timp, ziua vernisajului, această zi altădată 
rezervată numai pictorilor, ca să vină să facă tablourilor lor 
toaleta finală, era la modă în Paris. Acum devenise o 
trufanda, una dintre acele solemnităţi care pun pe foc tot 
oraşul, făcându-l să se năpustească în îmbulzeala 
strivitoare... De o săptămână presa, strada, publicul 
aparţineau artiştilor. Ei stăpâneau Parisul, nu era vorba 


decât de ei, de ceea ce trimiseseră, de faptele şi gesturile 
lor; de tot ceea ce avea legătură cu persoana lor: un 
entuziasm fulgerător, o energie în stare să clintească 
munţii; grupuri de soldaţi, de ţărani, de guvernante, 
cutreierând sălile în zilele cu intrare liberă; se ajungea 
până la cifra înspăimântătoare de cincizeci de mii de 
vizitatori, în duminicile frumoase, o adevărată armată, 
batalioane întregi de oameni simpli şi inculţi, luându-se şi ei 
după ceilalţi, perindându-se cu gura căscată în acest mare 
magazin cu poze. 

Mai întâi Claude se temu de această faimoasă zi a 
vernisajului, intimidat de avalanşa de lume despre care se 
vorbea, hotărât să aştepte ziua mai democratică a 
adevăratei inaugurări. Nu-l lăsă nici pe Sandoz să-l 
însoţească. Apoi îl cuprinse o asemenea agitaţie, încât plecă 
brusc, de la ora opt, având de-abia timpul să înghită o 
bucată de pâine cu brânză. Christine, care nu avusese 
curajul să-l însoţească, îl opri să-l mai îmbrăţişeze o dată, 
emoţionată, îngrijorată., 

— Şi mai ales iubitule, să nu te necăjeşti, orice s-ar 
întâmpla. 

Claude simţi o clipă că se înăbuşe când intră în salonul de 
onoare, gâfâind de repede ce urcase scara cea mare. Afară 
era un cer limpede de mai: un văl mare de pânză, aşezat 
sub geamurile din plafon, cernea strălucirea soarelui într-o 
puternică lumină albă; şi, prin uşile vecine, deschise spre 
galeria grădinii, veneau nişte adieri umede, de o 
prospeţime răcoroasă. Se opri o clipă să-şi tragă sufletul în 
aerul care devenea greu, amestecat cu un vag miros de lac 
şi cu parfumul discret de mosc al femeilor. Parcurse dintr-o 
privire tablourile de pe ziduri, o imensă scenă de masacru 
drept în faţa lui, şiroind de roşu, apoi o lucrare de inspiraţie 
religioasă, imensă şi searbădă, o comandă de stat, ilustraţia 
banală a unei festivități oficiale la dreapta, apoi portrete, 
peisaje, interioare, toate de o strălucire stridentă, în auriul 
ramelor prea noi. Dar teama pe care continua s-o aibă faţă 


de publicul şic al acestei solemnităţi îl făcu să-şi 
concentreze din nou privirile asupra mulţimii, care, puţin 
câte puţin, sporise. Taburetul mare circular, plasat în 
centru, şi din care ţâşnea o jerbă de plante verzi, nu era 
ocupat decât de trei doamne hidoase, oribil îmbrăcate, 
instalate acolo şi puse pe bârfă pentru toată ziua. În spatele 
lui auzi o voce guturală, sfărâmând silabe dure; era un 
englez în veston cu carouri; explica scena masacrului unei 
femei galbene, pierdută în adâncurile unei haine de 
călătorie. Mai rămâneau spaţii goale, grupuri se formau şi 
se împrăştiau, pentru a se forma iar, mai departe; toate 
capetele erau ridicate, bărbaţii aveau bastoane şi-şi ţineau 
hainele pe braţ, femeile înaintau încet, apoi se opreau, pe 
trei sferturi întoarse spre tablouri; ochiul lui de pictor era 
mai ales atras de florile de la pălăriile lor, în tonuri foarte 
stridente, printre valurile sumbre ale jobenelor de mătase 
neagră. Zări trei preoţi, doi simpli soldaţi picaţi acolo nu se 
ştia de unde, şiruri nesfârşite de domni decoraţi, cortegii de 
tinere fete şi de mame stingherind circulaţia. Totuşi, mulţi 
se cunoşteau, îşi zâmbeau de departe, se salutau în treacăt 
cu câte o strângere grăbită de mână. Vocile rămâneau 
discrete, acoperite de ropotul continuu al picioarelor. 

Atunci, Claude începu să-şi caute tabloul. Încercă să se 
orienteze după litere, dar se înşelă şi o luă prin sălile din 
stânga. Toate uşile se deschideau în linie dreaptă, formând 
o perspectivă adâncă de portiere din tapiserie veche, cu 
colţuri abia întrezărite de tablouri. Se duse până la sala 
mare din aripa de vest, apoi se întoarse prin celălalt şir de 
săli, fără a da de litera lui. Când ajunse iar în salonul de 
onoare, îmbulzeala devenise foarte mare; n-aveau unde 
pune piciorul. De data aceasta, neputând înainta, recunoscu 
nişte pictori, o mulţime de pictori ce făceau onorurile, mai 
ales unul, un vechi prieten din atelierul Boutin, tânăr şi 
înnebunit să-şi facă reclamă pentru a obţine o medalie; 
înhăţa pe toţi vizitatorii cu ceva influenţă, aducându-i cu sila 
să-i vadă tablourile; apoi un pictor, celebru, bogat, care 


primea în faţa tabloului său, cu un zâmbet triumfător pe 
buze, de o galanterie ostentativă cu femeile, care alcătuiau 
în jurul lui o curte fără încetare reînnoită; apoi ceilalţi, 
rivalii care se detestă adresându-şi elogii în gura mare, 
agresivii pândind din uşă succesele colegilor, timizii pe care 
nu-i poţi face, pentru tot aurul, din lume, să treacă prin 
sălile lor; glumeţii, ascunzându-şi sub o vorbă de duh rana 
sângerândă a înfrângerii, cei sinceri şi preocupaţi, care 
încearcă să înţeleagă, împărțind de pe acum medaliile. Şi 
mai erau şi familiile pictorilor: o femeie tânără, 
încântătoare însoţită de un copilaş foarte drăguţ îmbrăcat, 
o burgheză acră, slabă, între două pocitanii de fete 
îmbrăcate în negru, o mamă grasă, instalată pe o banchetă 
în mijlocul unui cârd de mucoşi, o doamnă coaptă, încă 
frumoasă, care împreună cu fata ei priveau cum trece o 
scârnăvie, amanta soţului, ambele la curent, foarte calme, 
zâmbindu-şi; mai erau şi modelele, femei care se trăgeau de 
braţ, care-şi arătau una alteia trupurile în goliciunile din 
tablouri, vorbind tare, îmbrăcate fără gust, urâţindu-şi 
formele superbe sub nişte rochii ce le arătau cocoşate în 
comparaţie cu păpuşile bine îmbrăcate, cu parizienele din 
care, dacă le dezbrăcai, nu mai rămânea nimic. 

Când se desprinse din îmbulzeală, Claude o luă pe uşile 
din dreapta. Pe partea asta venea litera lui. Cercetă toate 
sălile însemnate cu L. şi nu găsi nimic. Poate că-i zăpăciseră 
pânza, i-o rătăciseră şi astupaseră cu ea un gol în altă 
parte. Atunci, pentru că ajunsese în sala mare din aripa de 
est, o porni în sens invers, prin celelalte săli mici, această 
periferie, mai puţin frecventată, în care tablourile par să se 
întunece de plictiseală şi de care pictorilor le e groază. Dar 
nici acolo nu găsi nimic. Buimăcit, desperat mai umblă, ieşi 
în galeria dinspre grădină, continuă să caute prin surplusul 
de tablouri, care ajunseseră şi afară, livide şi tremurătoare 
în lumina crudă; apoi, după alte curse îndepărtate, ajunse 
pentru a treia oară în Salonul de Onoare. Acum nu mai 
aveai unde să pui un ac. Parisul celebru, bogat, răsfăţat, tot 


ceea ce stârneşte vâlvă, talentul, banul, graţia, personalităţi 
din viaţa literară, teatrală sau ziaristică, membri ai 
diverselor cercuri, jucători de bursă sau de curse, femei de 
toate categoriile, târfe, actriţe, mondene, afişându-se 
împreună, urcau formând un val ce creştea fără încetare; 
cuprins de mânie din pricina atâtor căutări zadarnice, el se 
mira de vulgaritatea chipurilor, văzute astfel în masă, de 
toaletele disparate, de cât de puţine erau elegante şi cât de 
multe vulgare, de lipsa de măreție a acestei lumi, în 
asemenea măsură încât spaima care-l făcuse să tremure se 
schimba acum în dispreţ. Deci ăştia erau oamenii care 
aveau iar să-i huiduiască tabloul, dacă vor da de el? Doi 
reporteraşi blonzi completau lista persoanelor pe care 
aveau să le menţioneze. Un critic se prefăcea că ia note pe 
marginile catalogului; un altul dădea doctoral lecţii în 
mijlocul unui grup de debutanţi; un altul, cu mâinile la 
spate, singuratic, stătea pironit acolo, pălmuind fiecare 
lucrare cu impasibilitatea lui augustă. Şi ceea ce mai ales îl 
frapa era această îmbulzeală de turmă, această curiozitate 
colectivă fără tinereţe sau pasiune, vocile stridente, 
oboseala de pe chipuri, un aer de suferinţă duşmănoasă. De 
pe acum invidia începea să-i macine: domnul care rosteşte 
vorbe de spirit în faţa doamnelor; altul care, fără o vorbă, 
priveşte, ridică superior din umeri şi pleacă; alţi doi, care 
stau un sfert de oră unul lângă altul, rezemaţi de scândura 
galeriei, cu ochii pe câte o pânză mică, şuşotind, cu priviri 
chiorâşe de conspiratori. 

Dar iată că apăru Fagerolles; şi, în mijlocul fluxului 
continuu de grupuri nu se mai vedea decât el, cu mâna 
întinsă, prezent pretutindeni, desfăşurându-se în rolul lui 
dublu de tânăr maestru şi de membru influent al juriului. 
Copleşit de elogii, de mulţumiri, de reclamaţii, el găsea un 
cuvânt pentru fiecare, fără a-şi pierde nimic din amabilitate. 
Încă de dimineaţă suporta asaltul micilor pictori din 
clientela sa, ale căror tablouri erau prost plasate. Asista la 
galopul obişnuit de la prima oră; toţi se căutau, alergau să 


se vadă, izbucneau în recriminări, în furii zgomotoase, 
interminabile: tabloid era prea sus, lumina cădea prost, 
vecinătatea îi strica tot efectul, unii chiar voiau să-şi scoată 
tabloul şi să-l ia de acolo. Printre ei, un tip lung şi slab se 
ţinea scai, din sală în sală, de Fagerolles, care îi explica în 
zadar nevinovăția lui: n-avea ce face, se respecta ordinea 
numerelor de clasificare, panourile de pe fiecare perete 
erau mai întâi aşezate pe jos, apoi agăţate, fără ca nimeni 
să fie favorizat. Şi împinse amabilitatea până la a-i promite 
intervenţia lui când sălile vor fi din nou aşezate, după 
medaliere, dar nu reuşi să-l potolească pe slăbânogul cel 
înalt, care continuă să se ţină după el. 

O clipă, Claude vru să străbată mulţimea şi să-l întrebe 
unde-i puseseră tabloul. Se opri însă din mândrie, văzându-l 
atât de adulat. Nu era imbecilă şi dureroasă această 
permanentă nevoie de ajutorul altuia? De altfel se gândi 
deodată că probabil sărise un şir întreg de saloane, pe 
dreapta; şi într-adevăr, descoperi acolo alţi kilometri de 
pictură. Sfârşi prin a ajunge într-o sală, în care mulţimea se 
îngrămădea în faţa unui tablou mare, care ocupa în mijloc 
panoul de onoare. Mai întâi nu-l putu vedea, din pricina 
valului mişcător de umeri, a zidului des de capete şi a 
meterezului de pălării. Lumea da năvală, acolo într-o 
admiraţie uluită. În cele din urmă, tot înălțându-se pe vârful 
picioarelor, Claude zări minunea, recunoscu subiectul după 
ceea ce i se spusese despre el. 

Era tabloul lui Fagerolles. Regăsea în acest Dejun tabloul 
lui, În aer liber; aceeaşi strălucire aurie, aceeaşi formulă 
artistică, dar atât de îndulcită, trucată stricată, o epidermă 
elegantă, ticluită cu o nemaipomenită abilitate, spre josnica 
satisfacere a publicului. Fagerolles nu comisese greşeala de 
a-şi lăsa goale cele trei femei; pur şi simplu în toaletele lor 
cam decoltate, de mondene, el le dezbrăcase; una îşi arăta 
sânii sub dantela transparentă a corsajului, cealaltă îşi 
dezvelea piciorul drept până la genunchi, lăsându-se pe 
spate ca să ia o farfurie, iar a treia nu arăta nicio bucăţică 


de piele, dar purta o rochie atât de strâmtă încât era 
tulburătoare prin indecenţa ei, cu crupa încordată ca o 
juncă. Cât despre cei doi domni, galanţi, în haine potrivite 
pentru ţară, ei realizau visul distincţiei; în timp ce în 
depărtare un valet scotea încă un coş din trăsura oprită 
îndărătul copacilor. Toate astea, figurile, stofele, natura 
moartă a dejunului se înălţau vesel în plin soare, sub 
verdele întunecat al fondului; şi suprema abilitate era în 
această înşelătorie îndrăzneață, în această forţă mincinoasă 
care şoca suficient mulţimea pentru a o înnebuni. O furtună 
într-un pahar cu apă. 

Neputându-se apropia, Claude asculta vorbele celor din 
jurul lui. lată în sfârşit pe unul care realiza adevărul 
adevărat! Nu accentua aşa ca bădăranii din şcoala nouă, 
ştia să pună tot, fără să pună nimic. Ah! nuanțele, arta 
subinţelesurilor, respectul pentru public, sufragiile 
oamenilor distinşi! Şi pe deasupra ce fineţe, ce farmec, ce 
spirit! Nu era el omul care se dezlănţuie orgiastic, în 
tablouri pasionate de o inspiraţie debordantă; nu, atunci 
când lua trei elemente din natură, trei elemente îţi şi reda, 
niciunul în plus. Un cronicar, care tocmai sosea, se extazie 
şi lansă expresia: o pictură foarte pariziană. Toţi repetară 
asta, nu mai trecu pe acolo nimeni fără să declare pânza 
foarte pariziană. 

Aceste spinări încovoiate, aceste admiraţii formând o 
maree de spinări, sfârşeau prin a-l exaspera pe Claude; şi, 
cuprins de nevoia de a vedea mutrele care alcătuiesc un 
succes, ocoli grămada şi manevră astfel, încât să se rezeme 
de galerie. Acolo putea vedea publicul din faţă, în lumina 
cenuşie pe care o filtra pânza din plafon întunecând 
mijlocul sălii, în timp ce lumina puternică ce se strecura 
dincolo de marginile ecranului revărsa asupra tablourilor 
de pe pereţi o întindere albă, în care bronzul lamelor 
împrumuta reflexele calde ale soarelui. Recunoscu imediat 
pe oamenii care-l huiduiseră odinioară; dacă nu erau chiar 
ei, erau desigur fraţii lor; dar serioşi, extaziaţi, 


înfrumuseţaţi de o atenţie respectuoasă. Figuri ce exprimau 
răutatea sau oboseala de a mai lupta, sau acea fiere a 
invidiei care întinde şi îngălbeneşte pielea, figuri pe care le 
remarcase la început, se înduioşau aici, în desfătarea 
unanimă pricinuită de o minciună agreabilă: două doamne 
grase, cu gura deschisă, căscând de mulţumire; domni 
bătrâni holbându-se cu aere de cunoscători; un soţ 
explicând, cu voce scăzută, subiectul, tinerei sale soţii, care 
clătina din cap cu o drăgălaşă mişcare a gâtului. Vedeai 
admiraţii pline de beatitudine, altele uimite, profunde, 
vesele, austere, surâsuri inconştiente, mutre leşinate. 
Pălăriile negre se strâmbau, florile femeilor cădeau pe 
ceafă. Şi toate aceste chipuri se imobilizau o clipă, apoi 
erau împinse. Înlocuite de altele asemănătoare şi asta fără 
încetare. 

Iar Claude rămase locului prostit în faţa acestui triumf. 
Sala devenea prea mică, mereu alte grupuri se înghesuiau. 
Acum nu mai existau golurile din primele ore, adierile reci 
iscate din grădină, sau mirosul încă persistent, de lac; acum 
aerul se încălzea, se asprea de parfumul toaletelor. Curând, 
ceea ce domină fu un miros de câine ud. Ploua probabil, o 
aversă bruscă de primăvară, căci ultimii veniţi aduceau cu 
ei umezeala şi haine grele care păreau să fumege, de îndată 
ce intrau în căldura sălii. Într-adevăr, pe ecranul plafonului 
treceau, de la un timp, valuri de întuneric. Claude, care 
ridică ochii, ghici un galop de nori mari, biciuiţi de vântul 
puternic şi trombe de apă bătând ferestrele uriaşe. Un pâlc 
de umbre dansa de-a lungul zidurilor, toate tablourile se 
întunecau, publicul se îneca în întuneric; apoi după ce 
negura se risipi, pictorul văzu cum se desluşeau iar din 
umbră aceleaşi capete, cu aceleaşi guri căscate, aceiaşi ochi 
holbaţi de încântare imbecilă. 

Dar o altă amărăciune îi era rezervată lui Claude. Zări, pe 
panoul din stânga, tabloul lui Bongrand aşezat simetric cu 
cel al lui Fagerolles. În faţa acestuia, nimeni nu se îmbulzea, 
vizitatorii treceau cu indiferenţă. Şi totuşi acesta era efortul 


suprem, lovitura pe care marele pictor încerca s-o dea de 
un număr de ani, o ultimă operă zămislită în dorinţa de a-şi 
dovedi vigoarea declinului. Ura pe care o purta tabloului 
Nunta la ţară, această primă capodoperă cu care îi 
zdrobiseră mai apoi toată existenţa de om truditor, îl 
împinsese să aleagă un subiect contrar şi simetric. 
Înmormântare la ţară: convoiul de înmormântare al unei 
fete tinere, risipit prin lanurile de secară şi de ovăz. Lupta 
cu sine însuşi, vrând să arate că nu e un om terminat, că 
experienţa celor şaizeci de ani ai săi făcea cât entuziasmul 
inspirat al tinereţii; dar experienţa nu reuşise, opera avea 
să fie un insucces tern, una dintre acele căderi surde de om 
bătrân, care nici măcar nu-i opreşte pe trecători. Se vedeau 
în acest tablou unele părţi magistrale: copilul de cor ce 
purta crucea, grupul de copile ale maicii Domnului purtând 
sicriul şi ale căror rochii albe, puse, pe cărnuri roşcovane, 
alcătuiau un frumos contrast cu eleganța ţeapănă şi sumbră 
a cortegiului prin verdeață; dar preotul în stihar alb, fata cu 
flamura, familia toată în urma sicriului, toată pânza de altfel 
era de o factură seacă, dezagreabilă prin prea mult 
meşteşug, împietrită în obstinaţie. Regăseai acolo o 
reîntoarcere inconştientă şi fatală la romantismul tumultuos 
de la care altădată artistul pornise. Aici era buba; 
indiferența publicului îşi avea justificarea în această artă 
dintr-o altă epocă, în această pictură coaptă şi puţin ternă 
care nu-l mai oprea din mers, de când erau la moda marile 
copleşiri de lumină. 

Chiar atunci, Bongrand intră în sală cu ezitarea unui 
debutant timid, şi lui Claude i se strânse inima, văzându-l 
cum aruncă o privire spre tabloul lui singuratic şi apoi o 
alta spre cel al lui Fagerolles care făcea senzaţie. În clipa 
aceea pictorul avu desigur conştiinţa ascuţită a sfârşitului. 
Dacă până atunci teama de lenta sa decădere îl chinuise, ea 
nu era încă decât o îndoială; şi acum avea certitudinea 
bruscă, îşi supravieţuia, talentul său murise, niciodată nu va 
mai naşte opere vii. Deveni foarte palid şi vru să fugă de 


acolo, când sculptorul Chambouvard, care intra pe uşa 
cealaltă, cu obişnuita lui cohortă de discipoli, îl interpelă cu 
vocea lui puternică, fără a se sinchisi de persoanele 
prezente. 

— Ah! şmecherule, te-am prins! Te admiri! 

EI, în anul acela produsese o secerătoare execrabilă, o 
figură ratată în mod stupid, o trăsnaie ieşită din mâinile lui 
puternice; asta nu-l împiedica să fie radios, sigur de a mai fi 
produs o capodoperă, plimbându-şi divina infailibilitate în 
mijlocul mulţimii pe care n-o auzea râzând. 

Fără să-i răspundă, Bongrand îl privi cu ochii arşi de febră. 

— Dar drăcia aia a mea, continuă celălalt, ai văzut-o?... N- 
au decât să vină puştii de azi! Nu există nimeni în afară de 
noi, vechea Franţă! 

Şi plecă, urmat de curtea lui, salutând publicul uimit. 

— Dobitocul, şopti Bongrand, sugrumat de amărăciune, 
revoltat ca de izbucnirea unui mitocan în camera unui mort. 
Îl zărise pe Claude şi se apropie. În fond era o laşitate să 

vrei să fugi din această sală. Şi voi să-şi arate curajul, 
sufletul lui ales, în care nicicând invidia nu-şi făcuse loc. 

— Ce zici de succesul prietenului nostru Fagerolles? Aş 
minţi dacă m-aş extazia de tabloul lui, care nu-mi place 
deloc; dar el e un om foarte drăguţ, cu adevărat... 

Şi să ştii că a fost cum nu se poate mai elegant în ceea ce 
te priveşte. 

Claude se străduia să găsească vorbe de admiraţie pentru 
Înmormântare. 

— Cimitirul ăla mic, în, fund, e tare frumos!... Cum e cu 
putinţă ca publicul... 

Cu vocea aspră, Bongrand îl opri. 

— Ia ascultă băiete, fără condoleanţe... Am înţeles cum 
stau lucrurile. 

În clipa aceea cineva îi salută cu un gest familiar, şi Claude 
îl recunoscu pe Naudet, un Naudet măreț, umflat, aurit de 
succesul afacerilor colosale pe care le manipula. Ambiţia i 
se urcase la cap, acum spunea că va desfiinţa pe toţi ceilalţi 


negustori de tablouri, îşi construise o locuinţă luxoasă, în 
care poza drept rege al pieţii, centralizând capodoperele, 
deschizând mari magazine moderne de artă. Zornăitul 
milioanelor se auzea încă din vestibul, organiza la el acasă 
expoziţii, monta galerii în afară, aştepta în luna mai sosirea 
amatorilor americani, cărora le vindea pe cincizeci de mii 
de franci ceea ce el cumpărase cu zece mii; şi ducea otrenă 
princiară: soţie, copii, metresă, cai, domenii în Picardia, 
partide de vânătoare. Primele sale câştiguri proveneau de 
la creşterea prestigiului unor morţi iluştri, negaţi în timpul 
vieţii: Courbet, Millet, Rousseau; ceea ce sfârşise prin a-i 
inspira disprețul pentru orice operă semnată cu numele 
unui pictor încă neconsacrat. Totuşi, începuseră să circule 
unele zvonuri destul de neplăcute. Numărul tablourilor 
renumite fiind limitat şi cel al amatorilor neputând spori, se 
apropia momentul când lucrurile aveau să se încurce. Se 
vorbea de un sindicat, de o înţelegere cu bancherii, pentru 
a menţine preţurile ridicate; în sala Drouot se recursese la 
expedientul vânzărilor fictive: tablouri răscumpărate la un 
preţ foarte ridicat de însuşi negustorul; dincolo de aceste 
operaţii de bursă, de căderea în abuzurile şi în minciunile 
speculațiilor nu putea să fie decât falimentul. 

— Bună ziua, dragă maestre, zise Naudet care se 
apropiase. Ei, aţi venit şi dumneavoastră ca toată lumea să 
mi-l admiraţi pe Fagerolles? 

În atitudinea lui faţă de Bongrand nu mai întâlneai 
umilinţa calină şi respectuoasă de altădată. Şi vorbi de 
Fagerolles ca de un pictor al lui, un fel de muncitor pe care- 
| plătea şi certa adesea. El îl instalase în bulevardul Villiers, 
obligându-l să aibă o casă arătoasă, mobilându-l ca pe o 
femeie uşoară, umplându-l de datorii pentru covoare şi 
bibelouri, ca să-l aibă apoi la cheremul lui; acum începea să- 
| acuze că e neserios, uşuratic şi că se compromite. De 
exemplu, niciodată un pictor serios n-ar fi trimis la Salon un 
asemenea tablou; fără îndoială se stârnise vâlvă, se vorbea 
chiar de medalia de onoare; dar nimic nu putea fi mai 


dăunător preţurilor mari. Cine voia să-i cucerească pe 
americani, trebuia să ştie să stea la el acasă, ca bunul 
Dumnezeu în fundul tabernacolului. 

— Dragul meu, poţi să nu mă crezi, dar aş fi dat douăzeci 
de mii de franci din buzunar pentru ca imbecilii ăştia de la 
presă să nu facă atâta larmă în jurul tabloului lui Fagerolles 
din acest an. 

Bongrand, care-l asculta vitejeşte, în ciuda suferinţei sale, 
avu un zâmbet. 

— Într-adevăr, au mers poate cam departe cu indiscreţia. 
Ieri am citit un articol din care am aflat că Fagerolles 
mănâncă în fiecare dimineaţă două ouă fierte. 

Râdea de aceste intervenţii deplasate ale publicităţii care, 
de vreo săptămână încoace, întreținea Parisul despre 
tânărul maestru, în urma unui prim articol asupra tabloului 
său, pe care nimeni încă nu-l văzuse. Toată banda 
reportericească desfăşura o adevărată campanie, 
prezentându-l: copilăria, tatăl, fabricant de statuete de zinc, 
studiile, unde locuia, cum trăia, până şi culoarea ciorapilor, 
până şi un tic pe care-l avea de a-şi ciupi vârful nasului. El 
era acum pasiunea momentului, tânărul maestru pe gustul 
zilei; avusese norocul să rateze premiul Romei şi s-o rupă 
cu Şcoala, ale cărei procedee le păstra; celebritate de o 
clipă, adusă de vânt şi dusă de vânt; capriciu bizar al 
acestei trăsnite, - cetatea pariziană, - succes al 
aproximativului, al îndrăznelii de culoare gri-perle, al 
accidentului - care dimineaţa zdruncină mulţimea, iar seara 
se pierde în indiferența generală. 

Dar Naudet remarcă Înmormântarea la țară. 

— Ia te uită! Asta e tabloul dumitale? Va sa zică ai vrut să-i 
dai o replică Nunții? Eu unul nu te-aş fi sfătuit... Ah, Nunta, 
Nunta! 

Bongrand îl asculta mereu, fără a înceta să zâmbească; şi 
numai o cută dureroasă îi brăzda buzele tremurătoare. 
Uitase şi de capodopere, şi de nemurirea asigurată numelui 
lui, nu vedea decât celebritatea rapidă şi netrudită revenind 


acelui insolent, nedemn să-i curele paleta şi împingându-l 
acum în uitare pe el, care luptase zece ani înainte de a se 
face cunoscut. Generaţiile astea noi te îngroapă şi habar n- 
au ce lacrimi de sânge te fac să verşi când mori. 

Apoi pentru că tăcea, îl prinse groaza că va lăsa să i se 
ghicească durerea. Oare va decade până la josnicia invidiei? 
Mânia împotriva lui însuşi îi dădu puterea să reziste, omul 
trebuie să moară în picioare. Şi în locul răspunsului violent 
care-i venea pe buze, zise familiar: 

— Ai dreptate, Naudet, mai bine mă duceam să mă culc în 
ziua când mi-a venit ideea să fac acest tablou. 

— Vai, uite-l, iartă-mă! strigă negustorul şi o zbughi. 

În uşă se ivi Fagerolles. Nu intră, discret şi surâzător, 
purtându-şi norocul cu naturaleţea unui băiat deştept. De 
altfel căuta pe cineva, făcu un semn unui tânăr căruia îi 
dădu un răspuns, afirmativ fără îndoială, căci acesta din 
urmă îşi exprimă recunoştinţa cea mai vie. Alţi doi se 
repeziră să-l felicite; o femeie îl opri, arătându-i cu gesturi 
de martiră o natură moartă, aşezată în umbra unui ungher. 
Apoi dispăru, mulţumindu-se să arunce o privire asupra 
mulţimii extaziate în faţa tabloului său. 

Claude care privea şi asculta, simţi atunci tristeţea 
inundându-i inima. Îmbulzeala sporea mereu, nu vedea, 
decât chipuri holbate şi asudate în căldura devenită de 
nesuportat. Peste umerii mulţimii adunate, oamenii de 
lângă uşă, care nu puteau vedea nimic, îşi arătau tabloul cu 
vârful umbrelelor şiroinde de aversele de afară. Iar 
Bongrand rămăsese acolo, din mândrie, drept şi demn în 
înfrângerea sa, neclintit pe bătrânele lui picioare de 
luptător, cu priviri limpezi aţintite asupra Parisului ingrat. 
Voia să piară ca un viteaz, a cărui bunătate este nesfârşită. 
Claude, care-i vorbea fără să primească vreun răspuns, 
văzu limpede că îndărătul acest chip calm şi vesel, sufletul 
era aiurea, învăluit în doliu, însângerat de o suferinţă 
adâncă şi, cuprins de un respect plin de sfială, nu insistă, 


plecă fără ca măcar Bongrand, cu privirile pierdute, să-l fi 
observat. 

Claude se trezi din nou în mulţime. Îi venise o idee. Acum 
se mira că nu-şi putuse descoperi tabloul. Nimic mai simplu. 
Trebuia să fie şi o sală în care să se râdă, un ungher cu 
glume şi tumult, o îngrămădire de public batjocoritor care 
să înjure un tablou. Cu siguranţă că acela era al său. Îi mai 
răsunau şi acum în urechi râsetele de altădată, la Salonul 
celor Refuzaţi. Se oprea în dreptul fiecărei uşi, ca să vadă 
unde anume era huiduit. 

Dar, ajuns din nou în sala din aripa de Est, acea hală în 
care marea artă trage să moară, lada de gunoi în care se 
îngrămădesc vaste compoziţii istorice sau religioase de un 
frig întunecos, avu un şoc şi rămase nemişcat cu ochii în 
sus. Totuşi trecuse pe acolo de două ori. Sus de tot era chiar 
pânza lui, atât de sus, încât ezita s-o recunoască; atât de 
mică încât părea o rândunică pe marginea ramei 
monumentale a unui imens tablou de zece metri 
reprezentând Potopul - un furnicar de oameni gălbui 
rostogolindu-se într-o apă de un roşu mohorât. La stânga se 
mai afla şi jalnicul portret în picioare al unui general 
cenuşiu; la dreapta o nimfă uriaşă într-un peisaj selenar 
părea cadavrul golit de sânge al unei femei ce putrezea în 
iarbă; şi de jur împrejur, pretutindeni, tot felul de lucruri 
roze, violacee, imagini triste, până şi o scenă comică cu 
călugări beţi, până şi o deschidere a Camerei, cu o pagină 
întreagă scrisă pe un cartuş aurit, în care capetele unor 
deputaţi cunoscuţi erau reproduse aidoma, însoţite de 
nume. Şi sus, sus de tot, în mijlocul acestor vecinătăţi livide, 
mica pânză, prea dură, scânteia sălbatic cu strâmbătura 
dureroasă a unui monstru. 

Ah! Copilul mort, bietul cadavru micuţ, care, acum, după 
atâta vreme, nu mai era decât o îngrămădire de cărnuri, 
carcasa putredă în care se adăpostea vreo vieţuitoare 
imundă! Un craniu să fi fost sau o burtă acest cap 
fenomenal, umflat şi albit? Dar bietele mâini crispate pe 


cearşaf, ca labele chircite ale unei păsări ucise de frig! Şi 
chiar şi patul, paloarea cearşaturilor sub cea a membrelor, 
tot albul ăsta atât de trist, o prăbuşire a tonurilor, un sfârşit 
al sfârşitului! Apoi se puteau distinge ochii limpezi şi ficşi, 
recunoaşte un cap de copil - un caz, o boală cerebrală - 
inspirând o milă adâncă şi înfricoşata. 

Claude se apropie, apoi se trase îndărăt, ca să vadă mai 
bine. Lumina era atât de proastă, încât pe pânză jucau 
reflexe venite de pretutindeni. Sărmanul lui Jacques, cum îl 
mai aşezaseră! Fără îndoială din dispreţ sau mai ales din 
ruşine, spre a se descotorosi de urâţenia lui lugubră. 
Claude însă îl evoca, îl revedea acolo la ţară, fraged şi 
trandafiriu, rostogolindu-se în iarbă, apoi în strada Douai, 
pălind şi abrutizându-se încetul cu încetul, apoi în strada 
Tourlaque, nemaiputându-şi ţine capul şi murind astfel 
singur, într-o noapte, pe când maică-sa dormea; şi o 
revedea şi pe ea, biata mamă nefericită rămasă acasă, fără 
îndoială ca să plângă, aşa cum plângea acum zile în şir. Ce 
mai, bine făcuse că nu venise: era prea trist, micul lor 
Jacques pe patul lui de moarte, zvârlit cât colo ca un paria, 
atât de brutalizat de lumină, încât chipul lui părea să râdă 
cu un râs abominabil. 

Acum Claude suferea încă şi mai mult de părăsirea în care 
era lăsată opera lui. O mirare, o decepţie îl făceau să caute 
din ochi mulţimea, ocara la care se aştepta. De ce nu-l 
huiduiau? Ah, insultele de odinioară, batjocura, indignarea, 
tot ceea ce îl sfâşiase, făcându-l să trăiască! Acum nimic, 
nici măcar un scuipat în treacăt: asta însemna moartea. În 
sala imensă publicul trecea grăbit, cuprins de un fior de 
plictiseală. Nu era lume decât în faţa tabloului cu 
deschiderea Camerei unde, fără încetare se forma alt grup, 
care citea legenda şi arăta capetele deputaţilor. Izbucniră 
râsete în spatele lui şi el se întoarse; dar oamenii nu-şi 
băteau joc, se distrau pur şi simplu de petrecerea 
călugărilor, succesul comic al Salonului, pe care nişte domni 
îl explicau unor doamne, declarându-l uluitor de spiritual. Şi 


toţi aceşti oameni treceau pe sub micul Jacques şi niciunul 
nu ridica ochii spre el, niciunul nu ştia măcar că se află 
acolo! 

Totuşi pictorul avu o speranţă. Pe canapeaua din mijloc, 
două personaje, unul gras şi altul subţire, ambii decoraţi, 
stăteau de vorbă, rezemaţi de spătarul de catifea, privind 
tablourile din faţa lor. Se apropie şi îi ascultă. 

— Aşa că i-am urmărit, spunea cel gras. Au luat-o pe 
strada Saint-Honore, pe Saint-Roch, apoi pe Chaussee 
d'Antin, pe strada La Fayette... 

— Ei, şi le-ai vorbit? întrebă cel subţire cu un aer de 
profund interes. 

— Nu, mi-a fost teamă să nu-mi ies din fire. 

Claude se depărtă, apoi se întoarse, în trei rânduri, eu 
inima bătând, ori de câte ori vreun rar vizitator se oprea şi- 
şi plimba o privire lentă de la galerie spre plafon. O nevoie 
bolnavă îl înnebunea: să audă o vorbă; măcar una. De ce 
expune omul? Cum să ştii? Orice, decât această tortură a 
tăcerii! Simţea că se înăbuşă, când zări apropiindu-se o 
tânără pereche, el drăguţ, cu o mustăcioară blondă, ea 
fermecătoare, cu aerul delicat şi gingaş al unui porțelan de 
Saxa. Zărise tabloul şi încremenită că nu înţelegea nimic, 
întreba ce reprezintă; şi când soţul ei, răsfoind catalogul 
găsi titlul: Copilul mort, ea îl luă de acolo, înfiorată şi 
strigând cu spaimă: 

— Vai, ce oroare! Cum de îngăduie poliţia asemenea 
lucruri îngrozitoare? 

Atunci, Claude rămase ca țintuit în picioare, năuc şi 
obsedat, cu privirile în gol, în mijlocul turmei care trecea 
mereu, indiferentă, fără să arunce o singură privire către 
acel ceva unic şi sacru, pe care doar el îl vedea; aici, în 
această îmbulzeală, îl găsi pe Sandoz în cele din urmă. 

Hoinărea şi el, de unul singur, căci nevastă-sa rămăsese cu 
maică-sa care era bolnavă; în dreptul pânzei celei mici, pe 
care o zărise din întâmplare el se oprise cu inima zdrobită. 
Doamne, cât dezgust pentru această viaţă nefericită! Brusc, 


retrăi tinereţea lor, colegiul de la Plassans, lungile escapade 
de pe malul Viornei, plimbările fără griji sub soarele 
arzător, toată văpaia ambițiilor care se năşteau atunci; mai 
târziu, în existenţa lor comună, îşi amintea de eforturile, de 
certitudinile de glorie, de mândră lor sete, pofta 
nemăsurată de a sorbi Parisul pe nerăsuflate. În vremea 
aceea, de câte ori nu întrezărise el în Claude marele talent, 
omul al cărui geniu dezlănţuit lasă în urmă, foarte departe, 
pe ceilalţi! îşi amintea, mai întâi în atelierul din fundătura 
Bourdonnais, mai târziu în cel de pe Cheiul Bourbon, de 
pânzele imense la care visau, de proiectele ce aveau să 
revoluţioneze Luvrul; era o luptă necurmată, o muncă de 
zece ore pe zi, o dăruire a întregii lor fiinţe. Şi pe urmă? 
După douăzeci de ani de asemenea pasiune să ajungi la ce? 
La fleacul ăsta sinistru, micuţ, neobservat, de o melancolie 
zdrobitoare în izolarea sa de pestiferat! Atâtea speranţe, 
chinuri, o întreagă viaţă irosită în truda surdă a zămislirii şi 
iată rezultatul, Dumnezeule! 

Sandoz, alături de el, îl recunoscu pe Claude. O emoție 
frăţească făcea să-i tremure glasul. 

— Cum! ai venit?... De ce n-ai vrut să treci să mă iei? 

Pictorul nici măcar nu se scuză. Părea foarte obosit, fără 
revoltă, lovit de o stupoare blândă, ca o toropeală. 

— Nu mai sta aici. A trecut de amiază, hai să mănânci cu 
mine... Mă aşteptau nişte tipi la Ledoyen. Dar nu mă duc, 
hai la bufet, asta o să ne întinerească, ce zici, bătrâne? 

Şi Sandoz îl luă cu el, trecându-şi un braţ pe sub allui, 
strângându-l încălzindu-l. Încercând să-l scoată din tăcerea 
lui posomorâtă. 

— Hai, ce naiba! nu fi aşa de demontat! Chiar dacă l-au 
plasat prost, tabloul tău e superb, pânza unui mare 
pictor!... Da, da ştiu, tu visaseşi la altceva. Ce dracii! doar n- 
ai murit, asta o să fie pe mai târziu... De altfel, vezi şi tu! ar 
trebui să fii mândru, căci tu eşti adevăratul triumfător al 
Salonului din acest an. Nu numai Fagerolles te copiază, 
acum toţi te imită, i-ai revoluţionat de când cu tabloul tău în 


aer liber de care au râs atât... Priveşte numai! Uite şi acolo 
unul, uite şi aici, şi dincolo, toate, absolut toate! 

Îi arăta cu mâna o serie de pânze din sală. Într-adevăr, 
valul de lumină, puţin câte puţin introdus în pictura 
contemporană, izbucnea în sfârşit. Vechiul Salon negru, 
făcut parcă din bitum, cedase locul unui Salon însorit, de o 
veselie primăvăratică. Erau zorii, ziua cea nouă, care 
altădată strălucise în Salonul celor Refuzaţi, şi care acum 
creştea, întinerea operele cu o lumină fină, difuză, 
descompusă în mii de nuanţe. Pretutindeni se întâlnea 
albăstrirea, până şi în portrete şi în scenele de gen, ridicate 
la dimensiunile şi la seriozitatea istoriei. Chiar şi vechile 
subiecte academice dispăruseră odată cu sosurile încălzite 
ale tradiţiei, ca şi cum doctrina condamnată îşi lua cu sine 
poporul de umbre; se împuţinau fantasmagoriile, goliciunile 
cadaverice ale mitologiei şi catolicismului, legendele fără 
credinţă, anecdotele fără viaţă, toate vechiturile şcolii, 
uzate de generaţii întregi de şmecheri sau de imbecili; şi, la 
întârziaţii reţetelor antice, chiar şi la maeştri îmbătrâniţi, 
influenţa era evidentă, lumina soarelui trecuse pe acolo. De 
departe, la tot, pasul vedeai tablouri care străpungeau 
peretele, deschizând o fereastră spre afară. Curând, 
zidurile vor cădea, marea natură va intra, căci spărtura era 
mare, asaltul învinsese rutina în această veselă bătălie a 
temerităţii şi a tinereţii. 

— Lasă, bătrâne, ce-i al tău e pus deoparte! continuă 
Sandoz. Arta de mâine va fi a, ta, tu i-ai făcut pe toţi. 

Atunci Claude îşi descleştă dinţii şi rosti foarte încet, cu o 
brutalitate sumbră: 

— Şi ce-mi pasă mie că i-am făcut pe ei, dacă nu m-am 
făcut pe mine?... Vezi tu, era ceva prea vast pentru mine şi 
asta mă înăbuşă. 

Făcu un gest ca pentru a-şi striga neputinţa de a fi omul 
formulei pe care o aducea, chinul precursorului care 
seamănă ideea fără să recolteze gloria, durerea de a se 
vedea furat, sfâşiat de nişte superficiali nepricepuţi, un roi 


întreg de oameni cu conştiinţa suplă, risipindu-şi eforturile, 
înjosind arta nouă, mai înainte ca el sau un altul să fi avut 
forţa de a produce capodopera care să dateze acest sfârşit 
de secol. 

Sandoz protestă, viitorul nu era încă al nimănui. Apoi, 
pentru a-l distrage, îl opri, pe când străbăteau salonul de 
onoare. 

— Uită-te la doamna în albastru din faţa portretului ăla! 
Ce palmă dă natura picturii!... îţi aminteşti când priveam 
altădată publicul, toaletele, viaţa sălilor. Niciun tablou nu 
rezista. Dar acum găseşti unele din care se mai menţine 
câte ceva. Am observat chiar acolo un peisaj a cărui 
strălucire galbenă umbrea complet femeile care se 
apropiau de el. 

Claude avu însă o tresărire negrăită de suferinţă. 

— Te rog, hai să plecăm, ia-mă cu tine... Nu mai pot. 

La bufet le fu extrem de greu să găsească o masă liberă. 
Era o îngrămădeală şi un aer înăbugşitor în văgăuna mare şi 
întunecoasă, adăpostită de nişte draperii cafenii de serj, sub 
traveele planşeului înalt de fier. În fund, pe jumătate 
cufundate în întuneric, trei bufete îşi etajau simetric 
compotierele de fructe; în timp ce, puţin mai în faţă, 
ocupând tejghelele din dreapta şi din stânga, două doamne, 
una blondă şi alta brună, supravegheau îmbulzeala cu o 
privire militărească - iar din adâncurile obscure ale 
văgăunei se ridica un val de mese mici de marmură, o 
maree de scaune, strânse, încălecate, care creştea, se 
umfla, deborda şi ajungea până înspre grădină, sub lumina 
mare şi palidă care cădea din ferestre. 

În sfârşit, Sandoz văzu câteva persoane care se ridicau. Se 
repezi, cuceri cu mare greutate o masă în mijloc. 

— Ei, drace, am reuşit... Ce vrei să mănânci? 

Claude avu un gest nepăsător. De altfel prânzul fu 
execrabil: nişte păstrăvi fleşcăiţi de fiert, un file uscat în 
cuptor, sparanghel mirosind a rufe umede; şi pe lângă asta 
mai trebuiră să se şi lupte pentru a fi serviţi, căci chelnerii, 


îmbrânciţi, pierzându-şi capul, se încurcau în spaţiile prea 
strimte pe care fluxul scaunelor le diminua mereu, până la a 
le astupa de tot. Îndărătul draperiei din stânga, se auzea un 
zornăit de cratiţe şi de veselă, Venind de la bucătăria 
instalată acolo, pe nisip, precum şi de la acele cuptoare de 
chermesă aşezate în aer liber, pe drum. 

Sandoz şi Claude trebuiră să mănânce stând pieziş, 
sugrumaţi între două grupuri, ale căror coate le intrau 
puţin câte puţin în farfurii; şi ori de câte ori trecea un 
ospătar, împingea scaunele cu o lovitură puternică de şold. 
Dar încurcătura asta, precum şi mâncarea mizerabilă 
înveseleau lumea. Se glumea pe seama mâncărurilor şi un 
fel de familiaritate se înstăpânea de la o masă la alta, în 
nefericirea comună care se preschimba în distracţie. 
Necunoscuţii sfârşeau prin a simpatiza, prietenii purtau 
conversații peste trei rânduri de mese, cu capul întors, 
gesticulând peste umerii vecinilor. Femeile în special se 
însufleţeau, mai întâi îngrijorate de această îmbulzeală, 
apoi scoţându-şi mănuşile, ridicându-şi voaletele, râzând de 
la primul păhărel de vin. Şi ceea ce constituia hazul acestei 
zile de vernisaj era tocmai promiscuitatea în care se aflau 
cot la cot toate categoriile: femei uşoare, burgheze, mari 
artişti, dobitoci oarecare, o întâlnire a hazardului, un 
amestec al cărui caracter de un dubios neprevăzut făcea să 
scânteieze ochii celor mai cinstiţi. 

Între timp, Sandoz, care renunţase să-şi mai termine 
friptura, ridică glasul, în mijlocul vacarmului teribil al 
conversaţiilor şi al serviciului. 

— O bucată de brânză, ce zici? Şi să încercăm să facem 
rost de nişte cafea. 

Cu ochii pierduţi, Claude nu auzea. Privea spre grădină. 
De la locul lui, vedea masivul din mijloc, palmierii mari care 
se profilau pe draperiile cafenii care încadrau uşile. Colo se 
rărea un grup de statui: spinarea unui faun, cu crupa 
umflată; frumosul profil al unui studiu de fată tânără, 
rotunjimea unui obraz, vârful rigid al unui sân mic, chipul 


de bronz al unui gal, o lucrare siropoasă, enervantă prin 
convenţionalismul ei stupid: pântecul lăptos al unei femei 
spânzurate de încheietura mâinilor, vreo Andromedă din 
cartierul Pigalle; şi altele, multe altele, şiruri de umeri şi de 
şolduri care urmau cotiturile aleilor, mult alb care se 
pierdea în verdeață, capete, sâni, picioare, braţe ce se 
învălmăşeau şi piereau în perspectiva îndepărtată. La 
stânga se estompa un şir întreg de busturi, o adevărată 
abundență, comicul extraordinar al unui şir de nasuri, un 
preot cu nas enorm şi ascuţit, o subretă cu nasul mic şi 
cârn, o italiancă din secolul al cincisprezecelea cu un 
frumos nas clasic, un matelot cu un nas fantezist, toate 
nasurile - nasul magistrat, nasul industrial, nasul decorat, 
nasuri nenumărate şi nemişcate. 

Claude însă nu vedea nimic decât pete cenuşii în lumina 
confuză şi verzuie. Stupoarea lui creştea, nu remarcă decât 
marele lux al toaletelor, pe care le judecase greşit, în 
îmbulzeala din săli, şi care aici se desfăşurau în libertate, ca 
pe pietrişul vreunei sere de castel. Tot Parisul elegant se 
perinda, femei venite să se arate, rochii savante, sortite să 
figureze în ziarele de a doua zi. Lumea se uita mult la o 
actriţă care mergea cu un pas de regină la braţul unui 
domn cu ifose binevoitoare de prinţ consort. Mondenele 
arătau ca nişte prostituate, se examinau toate cu acea 
privire lentă care dezbracă, apreciind mătasea, evaluând 
dantelele, scotocind de la vârful botinelor până la penele 
pălăriilor. Era ca un salon neutru, doamnele aşezate îşi 
apropiaseră scaunele ca în grădina Tuileries, preocupate în 
exclusivitate de cele care treceau. Două prietene grăbeau 
pasul, râzând; o alta, singuratică, se ducea şi se întorcea 
mută, cu o privire întunecată. Cele care se rătăciseră unele 
de altele se regăseau şi se mirau de întâmplare. lar 
grămada mişcătoare şi întunecoasă a bărbaţilor staţiona, o 
pornea din nou, oprindu-se în faţa unei marmure, 
îngrămădindu-se în dreptul unui bronz; în timp ce, printre 
rarii burghezi pripăşiţi acolo, circulau nume celebre, tot 


ceea ce număra Parisul ca persoane reprezentative: un 
nume de o reputaţie răsunătoare la trecerea unui domn 
gras, prost îmbrăcat, numele înaripat al unui poet, la 
apropierea unui bărbat palid cu un chip inexpresiv, de 
portar. O undă vie se ridica din această mulţime în lumina 
egală şi decolorată, când, brusc, îndărătul norilor unei 
ultime averse, soarele strălucitor incendie geamurile înalte, 
făcu să strălucească vitraliul apusului, plouă cu picături de 
aur prin aerul nemişcat; şi totul se încălzi, zăpada statuilor 
în verdeaţa strălucitoare, peluzele calde decupate de 
nisipul galben al aleilor, toaletele bogate în tonuri vii de 
satin şi de perle, până şi vocile al căror intens murmur 
nervos şi râzător părea să scânteieze ca un foc brusc de 
cârcei de viţă. Grădinarii, care tocmai terminau de plantat 
rondurile de flori, întorceau robinetele cişmelelor şi 
plimbau stropitori a căror ploaie se ridica din gazonul ud 
asemeni unui fum călduţ. O vrabie foarte îndrăzneață, 
coborâtă de pe schelele de fier în ciuda vizitatorilor, 
ciugulea nisipul în faţa bufetului, mânca firimituri de pâine 
pe care o femeie tânăra se distra să i le arunce. 

Atunci, Claude, din tot acest tumult, nu auzi în depărtare 
decât, asemeni zgomotului mării, vuietul publicului care sus 
străbătea sălile. Şi o amintire îi reveni, zgomotul care 
suflase ca un uragan în faţa tabloului lui. Dar, acum, nu mai 
râdea nimeni - acolo sus era Fagerolles, pe care respiraţia 
uriaşă a Parisului îl aclama. 

Chiar atunci, Sandoz se întoarse şi-i zise lui Claude: 

— Uite-l pe Fagerolles! 

Într-adevăr, fără să-i vadă, Fagerolles şi Jory se instalaseră 
la o masă vecină. Cel din urmă continua o conversaţie cu 
vocea lui puternică: 

— Da, i-am văzut copilul mort! Vai, sărmanul de el, ce 
sfârşit! 

Fagerolles îi făcu semn cu cotul; şi imediat, celălalt, 
zărindu-i pe cei doi prieteni adăugă: 


— Ah, Claude!... Ce mai faci, bătrâne? Să ştii că încă nu ţi- 
am văzut tabloul. Dar mi s-a spus că e superb. 

— Superb! întări şi Fagerolles. 

Apoi se miră. 

— Aţi mâncat aici, ce idee? E foarte incomod... Noi ăştia 
venim de la Ledoyen. O lume, o înghesuială, o veselie!... Hai 
să ne apropiem mesele să stăm puţin de vorbă. 

Reuniră mesele. Dar imediat linguşitori şi solicitanţi veniră 
pe capul tânărului maestru triumfător. Trei prieteni se 
ridicară şi-l salutară zgomotos de departe. O doamnă căzu 
într-o contemplare zâmbitoare, când soţul ei îi spuse la 
ureche cine era. Şi slăbănogul cel mare, artistul prost 
plasat, care nu se potolea şi-l plictisea încă din cursul 
dimineţii, se ridică de la masa lui din fund şi alergă spre el 
din nou ca să se plângă, cerând să-i fie imediat aşezată 
lucrarea în galerie! 

— Ei, ia mai lasă-mă în pace! sfârşi prin a striga 
Fagerolles, ajuns la capătul răbdării şi amabilităţii. 

Apoi, după ce celălalt plecă, mormăind ameninţări surde: 
— Asta e, degeaba vrei să fii amabil, ăştia te scot din fire. 
Toţi în galerie! Kilometri de galerie!... Doamne ce meserie e 
şi asta, să faci parte din juriu! Muncegşti de-ţi ies ochii şi nu 

te alegi decât cu duşmani! 

Cu aerul lui copleşit, Claude îl privea. Păru să se trezească 
pentru o clipă şi murmură cu o voce nedesluşită. 

— Ţi-am scris, am vrut să trec să-ţi mulţumesc... Bongrand 
mi-a spus cât de greu ţi-a fost... Îţi mulţumesc - încă o dată. 

Dar Fagerolles îl întrerupse brusc. 

— Ce naiba, datoram asta vechii noastre prietenii! Mă 
bucur mult că ţi-am făcut o plăcere. 

Era din nou jenat, jena îl cuprindea întotdeauna în faţa 
maestrului nemărturisit al tinereţii lui, un fel de umilinţă pe 
care nu şi-o putea înfrânge în faţa omului al cărui dispreţ 
mut era de-ajuns în clipa aceea pentru a-i strica triumful. 

— Tabloul tău e foarte reuşit, adăugă Claude încet, pentru 
a se arăta bun şi curajos. 


Acest simplu elogiu umplu inima lui Fagerolles de o emoție 
exagerată, irezistibilă şi neştiută, care se ridica, nici el nu 
ştia de unde; şi iată că, omul fără nicio credinţă, uns cu 
toate alifiile, răspunse cu o voce tremurătoare: 

— Ah, dragul meu, eşti tare drăguţ că-mi spui asta! 

În sfârşit, Sandoz reuşi să pună mâna pe două ceşti de 
cafea, şi cum chelnerul uitase de zahăr, trebui să se 
mulţumească cu bucăţelele lăsate de o familie la masa 
vecină. Se goliseră câteva mese, dar acum oamenii se 
simțeau mai în voia lor, un râs de femeie răsună atât de 
tare, încât toate capetele se întoarseră. Se fuma, aburi 
albăstrui se ridicau încet deasupra debandadei de pe feţele 
de masă pătate cu vin, plin de farfurii pătate de grăsime. 
După ce Fagerolles reuşi şi el să obţină două pahare de 
chartreuse, începu să stea de vorbă cu Sandoz pe care-l 
menaja, ghicind în el o forţă. Atunci Jory începu să-i 
vorbească lui Claude, redevenit posac şi tăcut. 

— Ştii bătrâne, nu te-am poftit la căsătoria mea pentru că, 
din cauza situaţiei noastre n-am chemat pe nimeni, am fost 
numai între noi... Dar aş fi vrut măcar să te anunţ... Mă 
ierţi, da? 

Se arătă exuberant, îi dădu detalii, fericit de viaţa lui, cu 
bucuria egoistă de a se simţi voinic şi victorios în faţa 
acestui prăpădit învins. Zicea că totul îi reuşeşte se lăsase 
de cronici, simțind nevoia să-şi organizeze în mod serios 
existenţa; apoi se ridicase până la direcţia unei mari reviste 
de artă; lumea afirma că asta îi aducea treizeci de mii de 
franci pe an, fără a mai pune la socoteală un întreg trafic 
obscur realizat din vânzarea colecţiilor. Rapacitatea 
burgheză, pe care o moştenise de la tatăl lui, această 
ereditate a câştigului, care în mod secret îl împinsese spre 
speculaţii infime încă de la primii bani puşi deoparte, totul 
ieşea acum la iveală, făcând din el un tip periculos, care 
jefuia la sânge pe artiştii şi pe amatorii care-i picau în 
gheare. 


Şi în toiul acestei ascensiuni, atotputernica Mathilde îl 
adusese până într-acolo încât Jory s-o implore, plângând, să 
se mărite cu el, iar ea să-l mai respingă cu mândrie vreme 
de şase luni. 

— Când ai apucat să te încurci cu cineva, continuă el, cel 
mai bine este să legalizezi o asemenea situaţie. Nu? Şi tu ai 
trecut pe acolo, dragul meu, ştii ce înseamnă... Când ţi-aş 
spune că ea nu voia, da, de teama că lumea o va condamna, 
iar eu mă voi compromite. O, un suflet de o măreție şi de o 
delicateţa!... Zău, cu adevărat nu-şi poate cineva închipui ce 
calităţi are femeia asta. Devotată, mereu grijulie, 
econoamă, fină şi gata totdeauna să-ţi dea un sfat bun... Ah, 
am avut un noroc nemaipomenit că am întâlnit-o! Nu mai 
întreprind nimic fără ea, o las să acţioneze şi pe onoarea 
mea că dirijează totul! 

Adevărul era că Mathilde sfârşise prin a-l reduce la o 
supunere sperioasă de băieţel, pe care simpla ameninţare 
că nu i se va da dulceaţă îl face cuminte. O soţie autoritară, 
însetată de respect, roasă de ambiţie şi de poftă de câştig 
se ridica din stricata neruşinată de altădată. Nici măcar nu-l 
înşela, de o virtute acră, de femeie cinstită, în afara 
practicilor de altădată pe care le păstrase numai pentru el, 
pentru a face din ele instrumentul conjugal al puterii sale. 
Fuseseră văzuţi amândoi împărtăşindu-se la Notre-Dame de 
Lorette. Se îmbrăţişau în faţa oamenilor, chemându-se cu 
diminutive afectuoase. Dar seara el era obligat să 
povestească cum şi-a petrecut ziua, şi dacă folosirea 
vreunui ceas părea îndoielnică, dacă nu-i aducea până şi 
centimele de la sumele pe care le încasa, îl făcea să 
petreacă o asemenea noapte, ameninţându-l cu boli grave şi 
răcindu-i patul cu refuzuri evlavioase, încât, de fiecare dată 
îşi obținea şi mai scump iertarea. 

— Aşa că, repetă Jory, căruia istorisirea îi făcea plăcere, 
am aşteptat moartea tatei şi m-am însurat cu ea. 

Claude, cu mintea aiurea până în clipa aceea, dând numai 
din cap fără să asculte, nu fu frapat decât de cea din urmă 


frază. 

— Cum, te-ai însurat cu ea?... Cu Mathilde? 

În exclamaţia aceasta răzbătea toată uimirea lui în faţa 
acestei întâmplări, toate amintirile din magazinul lui 
Mahoudeau. I se părea şi acum că-l mai aude pe Jory 
vorbind despre ea în nişte termeni îngrozitori; îşi mai 
amintea de confidenţele făcute pe stradă, într-o dimineaţă: 
orgii romantice, adevărate grozăvii, în fundul magazinului 
cu ierburi, otrăvit de mirosul puternic al plantelor 
aromatice. Toţi prietenii lui trecuseră pe acolo, el se arătase 
mai batjocoritor ca ceilalţi şi acum se însurase cu ea! într- 
adevăr, rău face un bărbat când îşi vorbeşte de rău o 
amantă, fie ea şi cea mai decăzută, pentru că niciodată nu 
ştie dacă nu se va însura cu ea într-o bună zi. 

— Ei, da, Mathilde, răspunse celălalt zâmbind. Ascultă-mă 
pe mine, din amantele astea vechi ies cele mai bune 
neveste. 

Era plin de seninătate, memoria îl părăsise, nu făcu nicio 
aluzie, nu manifestă nicio jenă sub privirile prietenilor, de 
parcă le descria o necunoscută, de parcă prietenii n-ar fi 
ştiut la fel de bine ca el ce îi poate pielea. 

Când tăcură, Sandoz, care le urmărea cu o ureche 
conversaţia, foarte interesat de acest frumos caz, strigă: 

— Ei, hai s-o ştergem... Mi-au amorţit picioarele. 

Dar, în clipa aceea apăru Irma Becot şi se opri în faţa 
bufetului. Arăta bine, cu părul proaspăt aurit, în falsa ei 
strălucire de curtezană roşcată, coborâtă dintr-un vechi 
portret din Renaştere; purta o tunică de brocart de un 
albastru deschis, pe o fustă de satin acoperită cu dantele de 
Alengon, de o asemenea bogăţie, încât o escortă întreagă de 
domni o însoțea. O clipă, zărindu-l pe Claude printre ceilalţi, 
ezită, cuprinsă de o ruşine laşă în faţa acestui nefericit 
prost îmbrăcat, urât şi disprețuit. Apoi avu curajul vechiului 
ei capriciu, şi lui se duse să-i strângă mâna mai întâi, în 
mijlocul tuturor acelor bărbaţi îngrijiţi, care holbau ochi 


miraţi. Îi zâmbea afectuos cu o ironie amicală care îi 
strângea puţin colţurile gurii. 

— Ei, ce-a fost, a fost! îi spuse ea, veselă. 

Şi aceste vorbe, pe care numai ei doi le înţeleseră, îi 
sporiră râsul. Ele rezumau toată aventura lor. Bietul băiat 
pe care ea îl luase cu forţa şi care nu găsise nicio plăcere 
din asta! 

Fagerolles plăti cele două pahare de Chartreuse şi se 
pregătea să plece cu Irma, când Jory se hotări să-i urmeze 
şi el. Claude îi privi cum se îndepărtează, ea între cei doi 
bărbaţi, călcând ca o regină prin mulţime, foarte admiraţi şi 
salutaţi toţi trei de multă lume. 

— Se vede bine că Mathilde nu-i aici, zise simplu Sandoz. 
Ei băieţi, ce pereche de palme îl aşteaptă la întoarcere! 

Ceru şi el nota. Toate mesele se goleau, nu mai rămăsese 
decât o harababură de oase şi de coji. Doi băieţi spălau 
marmura cu buretele, în timp ce un altul, înarmat cu o 
greblă, aranja nisipul plin de scuipat şi murdar de firimituri. 
Acum, îndărătul draperiei de serj cafeniu mânca personalul 
şi se auzea zgomot de fălci, râsete grosolane, mestecatul 
puternic al unei şatre ce-şi deşartă oalele. 

Claude şi Sandoz făcură ocolul grădinii şi descoperiră o 
statuie a lui Mahoudeau, foarte prost aşezată într-un colţ în 
faţa vestibulului dinspre Est. Era, în sfârşit, Femeia care se 
scaldă, în picioare, dar ceva mai micşorată, de dimensiunile 
unei fetiţe de zece ani, de o eleganţă fermecătoare, cu 
coapsele fine, sânii abia înmuguriţi, cu toată fermecătoarea 
ezitare a unui boboc ce se deschide. Un parfum se ridica 
din ea, acea graţie pe care nimic nu ţi-o dă şi care înfloreşte 
acolo unde vrea ea, graţia spontană, obstinată şi vivace 
care ţâşnea involuntar din degetele lui groase de muncitor, 
degete care îşi cunoşteau atât de puţin posibilităţile, încât 
multă vreme o dispreţuiseră. 

Sandoz nu se putu împiedica să surâdă. 

— Şi când te gândeşti că prostul ăsta a făcut tot ce a putut 
ca să-şi strice talentul... Dacă ar fi mai bine plasată, statuia 


lui ar avea un succes grozav. 

— Da, un succes grozav, repetă Claude. E foarte frumoasă. 

Chiar atunci îl zăriră pe Mahoudeau, care era în vestibul şi 
se îndrepta spre scară. Îl chemară, alergară spre el şi 
rămaseră toţi trei de vorbă, câteva minute. Galeria de la 
parter se desfăşura, goală, acoperită cu nisip, inundată de o 
lumină palidă prin terestrele ei mari, rotunde; te-ai fi putut 
crede sub un pod de cale ferată: stâlpi puternici susțineau 
carcasa metalică, un frig de gheaţă sufla de sus, udând solul 
în care picioarele se afundau. Departe, îndărătul unei 
perdele sfâşiate, se aliniau statui, cele refuzate, ipsosuri pe 
care sculptorii săraci nici măcar nu le mai luau înapoi, o 
întreagă morgă lividă, într-o lamentabilă părăsire. Dar ceea 
ce surprindea şi te făcea să ridici capul era zgomotul 
continuu, tropăitul puternic al publicului pe podelele sălilor. 
Te asurzea, totul se rostogolea fără măsură, ca şi cum 
trenuri interminabile, lansate cu toată viteza, zdruncinau la 
nesfârşit pilonii de fier. 

După ce-l felicitară, Mahoudeau îi spuse lui Claude că-i 
căutase tabloul în zadar: în ce ungher îl ascunseseră? Apoi 
se interesă de Gagniere şi de Dubuche, într-un elan de 
înduioşare faţă de trecut. Unde erau Saloanele de altădată, 
când debarcau acolo în grup şi începeau cursele mânioase 
prin săli, ca printr-o ţară vrăjmaşă, cu dispreţurile violente 
de la ieşire, cu discuţiile care le umflau limbile şi le goleau 
minţile! Nimeni nu-l mai vedea pe Dubuche. De două sau 
trei ori pe lună, Gagniere venea de la Melun, înnebunit să 
asiste la vreun concert; şi, în asemenea măsură se 
dezinteresa de pictură, că nici măcar nu venise la Salon 
unde îşi expusese totuşi obişnuitul peisaj, pe care-l tot 
trimitea de cincisprezece ani, un mal al Senei, într-o dulce 
tonalitate cenuşie, pictat atât de conştiincios şi de discret, 
că publicul nu-l remarcase niciodată. 

— Mă pregăteam să urc, reluă Mahoudeau. Veniţi şi voi cu 
mine? 


Claude, palid şi nefericit, ridica ochii în fiecare clipă. Ah, 
bubuitul acesta teribil, galopul devorator al monstrului, al 
cărui zdruncin îl simţea până în rărunchi! 

Întinse mâna, fără a vorbi. 

— Pleci? întrebă Sandoz. Mai fă un tur cu noi şi plecăm 
împreună. 

Apoi, i se strânse inima de milă, văzându-l atât de istovit. Îl 
simţea la capătul curajului, dornic de singurătate, cuprins 
de nevoia de a fugi de unul singur, spre a-şi ascunde rana. 

— Bine, bătrâne, la revedere... Trec mâine pe la tine. 

Clătinându-se şi parcă urmărit de furtuna de sus, Claude 
dispăru îndărătul tufişurilor din grădină. 

Dar, când, după două ore, ajunse din nou în sala de Est, 
Sandoz, care se pierduse de Mahoudeau şi apoi îl regăsise 
stând cu Jory şi Fagerolles, îl zări pe Claude, în picioare în 
faţa tabloului său, exact pe locul în care îl întâlnise prima 
dată. Când să plece, nefericitul se mai întorsese odată 
acolo, urcase iar, atras şi obsedat fără voia lui. 

Era în înăbuşeala fierbinte de la ora cinci, când mulţimea, 
epuizată de a se tot învârti prin săli, cuprinsă de ameţeala 
turmelor intrate într-un ţarc, se sperie şi se îmbulzeşte fără 
a găsi ieşirea. Răcoarea dimineţii pierise, căldura 
trupurilor, mirosul respirației, îngreunaseră aerul cu aburi 
roşietici, iar praful din parchete se ridica, urca într-o ceaţă 
fină, în aceste mirosuri de staul uman. Oamenii mai 
zăboveau numai în faţa tablourilor ale căror subiecte frapau 
şi reţineau publicul. Plecau, se întorceau, tropăiau fără 
sfârşit. Femeile mai ales se încăpăţânau să nu renunţe, să 
stea acolo până la ora şase, când paznicii le vor da afară. 
Nişte doamne grase se împotmoliseră acolo. Altele, care nu 
descoperiseră niciun colţişor în care să se poată aşeza, se 
rezemau cu putere în umbreluţele lor; deşi leşinate de 
oboseală, nu renunţau. Toţi ochii, îngrijoraţi şi imploratori, 
pândeau banchetele încărcate de lume. Şi nu mai rămăsese, 
biciuind miile de capete, decât oboseala ere prăpădea 
picioarele, trăgea chipurile, bântuia frunţile cu migrenă, 


acea migrenă specială a Saloanelor, produsă de încordarea 
permanentă a cefii şi de dansul orbitor al culorilor. 

Pe canapeaua rotundă, unde de la amiază îşi istoriseau 
nişte întâmplări, se aflau şi acum cei doi domni decoraţi, 
care discutau tihnit, neavând habar de ceea ce se petrecea. 
Se înapoiaseră sau poate nici nu se clintiseră de acolo? 

— Şi vasăzică aşa, zicea grasul, ai intrat prefăcându-te că 
nu pricepi? 

— Chiar aşa, răspunse cel subţire, i-am privit şi mi-am scos 
pălăria... Ai înţeles? Era limpede. 

— Uluitor, eşti uluitor, dragă prietene! 

Claude însă nu-şi auzea decât bătăile surde ale inimii, nu 
vedea decât Copilul mort, acolo sus, lângă plafon. Nu-l 
slăbea din ochi, pradă unei fascinaţii care-l pironea acolo, 
mai presus de voinţa lui. Mulțimea, ameţită de oboseală, se 
învârtea în jurul lui; îl călca pe picioare, îl strivea îl 
îmbrâncea, şi, precum un obiect inert, el se lăsa în voia ei, 
plutind, apoi se regăsea în acelaşi loc, fără a cobori capul, 
neştiind ce se petrecea dedesubt, nemaitrăind decât acolo 
sus, cu opera lui, cu micul Jacques mort şi tumefiat. Două 
lacrimi mari, nemişcate între pleoape îl împiedicau să vadă 
bine. I se părea că niciodată nu va avea vreme să vadă de- 
ajuns. 

Atunci, Sandoz, cuprins de-o adâncă milă, se prefăcu a nu- 
şi fi zărit vechiul prieten, de parcă ar fi vrut să-l lase singur 
pe mormântul vieţii lui ratate. Din nou, prietenii treceau în 
grup, Fagerolles şi Jory mergeau grăbiţi înainte; iar când 
Mahoudeau îl întrebă unde e tabloul lui Claude, Sandoz 
minţi, îl luă de acolo şi plecară cu toţii. 

Seara Christine nu scoase de la Claude mai mult de câteva 
cuvinte: mergea bine, publicul nu făcea mutre, tabloul 
producea o impresie bună, puţin cam sus aşezat, poate. Şi 
în ciuda acestui calm, era atât de ciudat, încât pe ea o 
cuprinse spaima. 

După cină, când se întoarse din bucătărie unde se dusese 
cu farfuriile, nu-l mai găsi în faţa mesei. Deschisese o 


fereastră care dădea spre un teren viran şi stătea acolo, 
atât de aplecat în afară, că ea nici nu-l zări. Apoi îngrozită 
se repezi. Îl apucă de haină cu violenţă. 

— Claude! Claude! Ce faci? 

EI se întoarse, alb ca varul, cu o privire de nebun. 

— Mă uit. 

Christine închise fereastra cu mâini tremurătoare şi 
rămase atât de îngrozită, încât de atunci nu mai putea 
dormi. 


CAPITOLUL XI 


Chiar de a doua zi Claude se apucă iar de lucru; zilele 
trecură, trecu şi vara într-o linişte apăsătoare. Găsise de 
lucru, nişte tablouaşe cu flori pentru Anglia, şi banii pe 
care-i încasa ajungeau pentru traiul zilnic. Toate ceasurile 
disponibile erau din nou consacrate tabloului cel mare, dar 
nu-l mai apucau aceleaşi explozii de mânie, părea calm, 
resemnat să facă această muncă perpetuă, dovedind o 
râvnă fără preget şi fără speranţă. Dar privirile îi erau 
rătăcite, ochii i se goleau parcă de lumină când şi-i aţintea 
spre opera nereuşită a vieţii lui. 

Cam în acelaşi timp, Sandoz avu şi el un mare necaz. Muri 
maică-sa şi toată existenţa îi fu zdruncinată, această 
existenţă în trei, atât de intimă, în care nu pătrundeau 
decât câţiva prieteni. Începu să deteste căsuţa din strada 
Nollet. De altfel, un brusc succes se remarcă în vânzarea 
până atunci anevoioasă a cărţilor sale; şi cei doi soţi 
copleşiţi de această bogăţie, închiriară pe strada Londra un 
vast apartament, a cărui instalare îi ocupă luni în şir. Doliul 
îl apropiase şi mai mult pe Sandoz de Claude, într-un 
dezgust comun de toate. După lovitura teribilă de la Salon, 
se îngrijorase pentru vechiul lui prieten, ghicind în el o 
frângere ireparabilă, o rană prin care, imperceptibil, viaţa 
se scurgea. Apoi, văzându-l atât de rece, de înţelept, 
sfârşise prin a se mai linişti. 

Adesea Sandoz urca până în strada Tourlaque, şi când i se 
întâmpla să n-o găsească decât pe Christine, îi tot punea 
întrebări, înțelegând că şi ea trăia cu spaima unei 
nenorociri de care nu vorbea niciodată. Avea chipul chinuit 
şi tresăririle nervoase ale unei mame care-şi veghează 
copilul şi tremură la cea mai mică mişcare, să nu vadă 
intrând moartea. 


Într-o dimineaţă de iulie, el o întrebă: 

— Ei, eşti mulţumită? Claude e liniştit, lucrează bine. 

Ea aruncă spre tablou privirea ei obişnuită, o privire 
piezişă, plină de groază şi de ură. 

— Da, da, lucrează... Vrea să sfârşească totul înainte de a 
se apuca iar de femeia asta... 

Şi fără a mărturisi teama care o obseda, adăugă mai încet: 

— Dar ochii, i-ai remarcat ochii? Are mereu privirea aceea 
care nu prevesteşte nimic bun. Eu ştiu foarte bine că minte, 
când se preface că nu se enervează. Te rog, vino să-l mai 
scoţi, ia-l, distrează-l. Nu te mai are decât pe dumneata, 
ajută-mă, ajută-mă! 

De atunci, Sandoz tot născocea motive de plimbare; venea 
dis-de-dimineaţă la Claude şi-l lua cu de-a sila de la lucru. 
Aproape totdeauna trebuia smuls de pe scara unde stătea 
aşezat, chiar şi când nu picta. Se mai oprea din pricina 
oboselii, cuprins, de o toropeală care-l ţinea amorţit multe 
minute în şir, fără să mişte penelul. În acele clipe de 
contemplare mută, privirea i se întorcea cu o ardoare 
religioasă către femeia de care nu se mai atingea; era ca 
dorinţa şovăielnică a unei voluptăţi ucigătoare, dragostea 
nesfârşită şi spaima sacră faţă de o iubire pe care nu şi-o 
îngăduia, convins fiind că ea îl va costa viaţa. Apoi se apuca 
de alte personaje, de fondul tabloului, dar o ştia mereu 
acolo şi privirea îi fremăta când o întâlnea, rezistând 
fascinaţiei doar atâta timp cât nu se reîntorcea la trupul ei 
şi ea nu-l cuprindea în braţe. 

Într-o seară, Christine, care acum era primită la Sandoz şi 
nu lipsea în nicio joi, de acolo, în speranţa că-l va vedea pe 
artist - copilul ei bolnav - înveselindu-se, îl luă deoparte pe 
stăpânul casei, implorându-l să vină a doua zi la ei. lar a 
doua zi, Sandoz, care tocmai avea de adunat nişte note 
pentru un roman, de partea cealaltă a colinei Montmartre, 
se duse şi-l luă pe sus pe Claude, îl ţinu până noaptea 
târziu. 


În ziua aceea, tocmai coborâseră la poarta Clignancourt, 
unde totdeauna era bâlci, cu căluşei, tir şi cârciumioare, 
când spre stupoarea lor, dădură nas în nas cu Chaîne, care 
trona în mijlocul unei barăci vaste şi bogate. Era ca un fel 
de capelă foarte împodobită: vedeai înşiruite patru jocuri de 
noroc, ronduri încărcate de porţelanuri şi sticlărie, 
bibelouri, al căror lac şi poleială aruncau lumini 
strălucitoare, cu clinchet de muzicuţă, când mâna unui 
jucător arunca talerul care scârţâăia, frecându-se de pene; 
ba chiar şi un iepure viu, lozul cel mare, legat cu funde roz, 
valsa, se învârtea la nesfârşit, beat de groază, şi aceste 
bogății, erau încadrate de tapeturi roşii, de lambrechinuri şi 
perdele, printre care, în fundul dughenii se vedeau 
atârnate, precum la sfânta sfintelor într-un tabernacol, trei 
tablouri, cele trei capodopere ale lui Chaiîne, care-l urmau 
din bâlci în bâlci, de la un cap la altul al Parisului: Femeia 
adulteră în centru, copia după Mantegna la stânga şi soba 
lui Mahoudeau la dreapta. Seara, când lămpile cu gaz se 
aprindeau şi toate jocurile zumzăiau şi străluceau ca nişte 
aştri, nimic nu era mai frumos ca aceste picturi în purpura 
sângerândă a stofelor; şi mulţimea de gură cască se aduna 
acolo. 

O asemenea privelişte îi smulse lui Claude o exclamaţie: 

— Ei, Doamne... Dar ce efect frumos fac aceste pânze! Aici 
era locul lor! 

Copia după Mantegna în special, de o uscăciune atât de 
naivă, avea aerul unei poze pentru copii, decolorată şi 
aşezată acolo spre desfătarea oamenilor simpli; în timp ce 
soba, minuţios executată şi piezişă, aşezată simetric cu 
Cristul de turtă dulce, devenea de o veselie neaşteptată. 

Dar Chaîne, care îi zărise chiar atunci pe cei doi prieteni, 
le întinse mâna de parcă se despărţiseră în ajun. Era calm, 
fără orgoliu şi fără ruşine pentru dugheana lui; nu 
îmbătrânise, tot cu pielea tăbăcită, cu nasul înfundat între 
obraji, iar gura amorţită de tăcere, pierdută în barbă. 


— Ce mică e lumea! zise vesel Sandoz. Să ştii că tablourile 
dumitale fac un efect grozav. 

— Şmecherul ăsta, adăugă Claude, are micul lui Salon 
personal. Foarte ingenios, zău aşa! 

Chipul lui Chaîne deveni strălucitor şi îşi rosti obişnuitul: 

— Bineînţeles! 

Apoi orgoliul de artist fiindu-i stârnit, el, de la care nu 
scoteai altceva decât mormăieli, rosti o frază întreagă: 

— Ah, bineînţeles că dacă aş fi avut bani ca voi, ajungeam 
şi eu ca voi, oricum! 

Asta era convingerea lui. Niciodată nu-şi pusese la îndoială 
talentul, abandonase partida numai pentru că n-avea din ce 
trăi. La Luvru, privind capodoperele, era convins că nu era 
nevoie decât de timp. 

— Lasă, reluă Claude, redevenind sumbru, să nu regreţi, 
numai dumneata ai reuşit... Merge bine cu comerţul, nu-i 
aşa? 

Dar Chaîne scoase bolboroseli întristate. Nu, nu mergea 
deloc, nici măcar jocurile de noroc. Oamenii nu mai jucau, 
toţi banii se duceau la cârciumă. Degeaba cumpărau numai 
rebuturi şi dădeau cu palma în masă, pentru ca pana să nu 
se oprească la lozurile cele mari: de-abia dacă aveau după 
ce bea apă. Apoi se întrerupse, pentru că venise lume şi 
strigă cu o voce puternică, pe care ceilalţi doi nu i-o ştiau, şi 
care-i încremeni: 

— Veniţi, veniţi la joc!... Toate numerele sunt câştigătoare! 

Un muncitor care ţinea în braţe o a fetiţă bolnăvicioasă, cu 
ochii mari şi strălucitori, o puse să joace de două ori. 
Platanele scânteiau, bibelourile dansau ameţitor, iepurele 
viu se învârtea mereu, cu urechile lăsate în jos, atât de iute 
că se estompa, nu mai era decât un cerc alburiu. Urmă un 
moment de mare emoție, fetiţa fusese cât pe ce să-l câştige. 

Atunci, după ce-i strânseseră mâna lui Chaîne, care încă 
tremura, cei doi prieteni se depărtară. 

— Ele fericit, zise Claude după ce merseră un timp în 
tăcere. 


— Fugi de aici! strigă Sandoz, e convins că a ratat 
Institutul şi asta-l mănâncă de viu. 

La câtăva vreme după întâlnirea cu Chaîne, pe la 
jumătatea lui august, Sandoz avu ideea unei adevărate 
călătorii, o escapadă care avea să le ia o zi întreagă. Îl 
întâlnise pe Dubuche, un Dubuche răvăşit, posac, care se 
arătase plângăreţ şi afectuos, se înduioşase evocând 
trecutul, invitându-i la dejun pe cei doi vechi prieteni ai săi 
la conacul La Richaudiere, unde se afla singur pentru încă 
două săptămâni, cu cei doi copii ai săi. De ce să nu se ducă 
pe neanunţate, din moment ce el părea atât de dornic să-şi 
reia relaţiile cu ei? Dar degeaba îi tot spunea Sandoz că 
Dubuche îl pusese să jure că îl va aduce şi pe Claude, acesta 
refuza cu îndârjire, ca şi cum s-ar fi temut să revadă 
Bennecourt, Sena, insulele, tot ţinutul în care zăceau 
îngropaţi anii fericiţi de altădată. Trebui să intervină 
Christine pentru ca el în sfârşit să accepte, dar în silă. Se 
întâmplă ca în ajunul zilei stabilite să fi lucrat până târziu la 
tabloul lui, cuprins iar de febră, astfel încât, dimineaţa - era 
o duminică - înnebunit de dorinţa de a picta, îi fu greu să 
plece de acasă, resimţi un fel de sfâşiere dureroasă. La ce 
bun să te mai întorci acolo? Era un loc mort, care nu mai 
exista. Nu mai exista decât Parisul, şi de altfel nici din el nu 
rămăsese altceva decât un peisaj cu silueta insulei Cite, 
viziune care îl obseda mereu şi pretutindeni, ungher unic în 
care-şi lăsase inima. 

În vagon, văzându-l nervos şi cu ochii pe fereastră, de 
parcă ar fi părăsit pentru ani şi ani oraşul care se pierdea 
încet în depărtare şi în fum, Sandoz se strădui să-l distreze 
în vreun fel; de aceea îi povesti ce ştia despre situaţia reală 
a lui Dubuche. Mai întâi taica Margaillan, foarte mândru de 
medalia ginerelui său, îl purtase peste tot şi-l prezentase la 
toată lumea ca asociat şi ca succesor: „Uite un băiat care s- 
a omorât cu învăţătura şi care o să ştie să vadă de afaceri, 
să construiască mai ieftin şi mai frumos!” Prima idee a lui 
Dubuche fu însă deplorabilă: inventă un cuptor de cărămizi, 


şi îl instală în Bourgogne, pe nişte terenuri de-ale socrului 
său, dar în nişte condiţii atât de dezastruoase şi după un 
plan atât de defectuos, că tentativa se soldă cu o pierdere 
netă de două sute de mii de franci. Atunci el se apucase de 
construcţii, unde pretindea să-şi aplice nişte puncte de 
vedere personale: un ansamblu la care cugetase mult şi 
care va reînnoi arta de a construi. Erau nişte teorii vechi, 
pe care le luase de la prietenii revoluționari din tinereţea 
lui, tot ceea ce el făgăduise că va realiza când va fi 
independent, dar totul prost asimilat, aplicat de-andoaselea, 
cu mintea greoaie a elevului studios, dar lipsit de scânteie 
creatoare: decoraţiuni din teracotă şi din faianţă, 
degajamente mari acoperite cu sticlă, şi mai ales folosirea 
fierului - bârne de fier, scări de fier, acoperişuri de fier; dar, 
cum toate aceste materiale sporesc preţul, Dubuche 
ajunsese iar la o catastrofă financiară, cu atât mai mult cu 
cât şi ca administrator era total nepriceput, şi-şi pierduse 
capul de când cu norocul care dăduse peste el, prostit şi 
mai mult din pricina banilor, răsfăţat, dezorientat, 
pierzându-şi până şi râvna la lucru. De data asta taica 
Margaillan se supărase, el, care de treizeci de ani cumpăra 
terenuri, construia şi revindea, stabilind dintr-o ochire 
devizul caselor şi venitul pe care aveau să-l aducă: atâţia 
metri de construcţie, cu atâta metrul, trebuiau să dea 
atâtea apartamente, cu atâta chirie. Cine-l potcovise cu 
caraghiosul ăsta care se înşela în ce priveşte varul, 
cărămida, piatra de moară, care punea stejar acolo unde 
era de-ajuns şi bradul, care nu se resemna să împartă un 
etaj, precum anafura, în atâtea cubuleţe câte trebuiau! Nu, 
nu! asta nu! Acum se revolta împotriva artei, după ce 
avusese ambiția s-o introducă puţin în rutina lui, pentru a-şi 
satisface o veche frământare de om neştiutor. Şi din clipa 
aceea totul mersese din rău în mai rău, scandaluri 
îngrozitoare izbucniră între ginere şi socru, unul 
dispreţuitor luându-şi ca pavăză ştiinţa, celălalt urlând că 
cel din urmă salahor era categoric mai priceput decât un 


arhitect. Milioanele erau în primejdie. Într-o bună zi, 
Margaillan îl zvârli afară pe Dubuche din birourile lui, 
interzicându-i să mai calce pe acolo, din moment ce nu eia 
în stare nici să conducă un şantier cu patru oameni. Un 
adevărat dezastru, un faliment lamentabil, prăbuşirea Şcolii 
în faţa unui zidar! 

Claude, care începuse să-l asculte, întrebă: 

— Dacă-i aşa, el acum ce face? 

— Habar n-am, cred că nimic, răspunse Sandoz. Mi-a spus 
că sănătatea copiilor lui îl îngrijorează şi că vede de ei. 

Doamna Margaillan, femeia aceea palidă, cu faţa atât de 
prelungă, murise tuberculoasă; erau toţi nişte degeneraţi, 
iar tuberculoza era boala lor ereditară, căci şi Regine, fiica 
ei, tuşea de când se măritase. Acum era tocmai la băi în 
Mont-Dore, unde nu îndrăznise să-şi ia copiii, care se 
simţiseră foarte prost cu un an înainte când fuseseră acolo, 
pentru că aerul era prea tare şi ei prea debili. De aceea, 
familia se împrăştiase: mama plecase, însoţită de o 
cameristă; bunicul, la Paris, îşi reluase importantele lucrări, 
chinuindu-se cu cei patru sute de muncitori ai săi, copleşind 
cu dispreţ pe leneşi şi pe incapabili; iar tatăl refugiat pe 
domeniul Richaudiere, pus să-şi îngrijească fiica şi fiul. 
Închis acolo, încă de la prima luptă, ca un invalid al vieţii. 
Într-un moment de expansiune, Dubuche dăduse chiar a 
înţelege că soţia sa fusese cât pe ce să moară la a doua 
naştere, şi cum în general leşina la orice atingere mai 
bărbătească, el îşi făcuse o datorie din a înceta orice 
raporturi conjugale cu ea. Nici măcar atâta nu-i rămăsese. 

— Halal căsătorie, încheie Sandoz. 

Era ora zece când cei doi prieteni sunară la poarta de la 
Richaudiere. Proprietatea, pe care nu o cunoşteau, îi 
fermecă: o pădure superbă, apoi o grădină franceză cu 
rampe şi trepte care se desfăşurau somptuos, trei sere 
imense şi mai ales o cascadă colosală, o mulţime de stânci 
aduse acolo, ciment şi conducte de apă, în care proprietarul 
investise o avere, dintr-o vanitate de fost zidar. Şi, ceea ce-i 


frapă şi mai mult, fu pustietatea melancolică a domeniului, 
aleile greblate fără vreo urmă de pas, depărtările goale pe 
care le străbăteau siluetele câtorva grădinari, casa moartă, 
ale cărei ferestre erau toate închise, în afară de două, puţin 
întredeschise. 

Un fecior, care se hotărâse totuşi să apară, îi interogă; şi 
când află că-l căutau pe domnul, se arătă insolent şi 
răspunse că domnul era în spatele casei, în sala de 
gimnastică. Apoi intră în casă. 

Sandoz şi Claude o luară pe o alee, ajunseră în faţa unei 
peluze, şi ceea ce văzură îi imobiliză pentru o clipă. 
Dubuche, în picioare, în faţa unui trapez, stătea cu mâinile 
ridicate pentru a-l sprijini pe fiul său Gaston, o biată 
creatură slăbănoagă, care la zece ani avea membrele moi 
ca în primii ani de viaţă; în timp ce, aşezată într-un cărucior, 
îşi aştepta rândul fetiţa, Alice; aceasta din urmă, născută 
înainte de termen, era atât de nereuşită, încât la vârsta de 
şase ani încă nu mergea. Tatăl, absorbit, continua să 
exerseze membrele plăpânde ale băieţelului, îl legăna, 
încerca în zadar să-l facă să se ridice în braţe; apoi, cum 
acest efort minim fusese de ajuns pentru a-l face lac de apă, 
îl luă în braţe şi-l înveli într-un pled; totul în tăcere, într-o 
deplină singurătate, sub cerul, vast, într-o profundă 
dezolare, în mijlocul acelui parc frumos. Când se ridică, îşi 
zări prietenii. 

— Cum, voi eraţi!... Într-o duminică şi fără să mă anunţaţi! 

Avu un gest dezolat şi le explică imediat că, duminica, 
singura servitoare căreia îndrăznea să-i încredinţeze copiii 
se ducea la Paris şi că în aceste zile îi era cu neputinţă să-i 
lase pe Alice şi pe Gaston o singură clipă. 

— Pot să jur că aţi venit la masă! 

La o privire imploratoare de a lui Claude, Sandoz, se grăbi 
să răspundă: 

— Nu, nu. Ilocmai că nu putem nici noi să stăm... Claude a 
avut nişte treburi pe aici. Ştii că ela locuit la Bennecourt. 
Şi, pentru că ne-am nimerit împreună, am avut ideea să 


trecem şi pe la tine. Dar nu te deranja, pentru că suntem 
aşteptaţi. 

Atunci, Dubuche, uşurat, se prefăcu că-i reţine. Ce naiba, o 
oră puteau oricum să stea! Aşa că începură să vorbească. 
Claude îl privea, uluit de a-l regăsi atât de bătrân: chipul 
buhăit se ridase, devenise galben, cu vinişoare roşii, de 
parcă bila îi împroşcase pielea; în timp ce părul şi mustăţile 
îi încărunţiseră de timpuriu. Parcă şi trupul i se micşorase, 
o sfârşeală tristă îi îngreuna fiecare gest. Oare înfrângerile 
băneşti erau la fel de grele ca cele din artă? Vocea, privirea, 
totul la acest învins arăta dependenţa ruşinoasă în care 
trebuia să trăiască, falimentul viitorului său, care i se 
arunca în obraz, continua acuzaţie de a fi trecut în contract 
un talent pe care nu-l avea, banii familiei pe care azi îi fura: 
ceea ce mânca, hainele pe care le purta, banii de buzunar 
de care avea nevoie, pe scurt continua pomană care i se 
făcea ca unui pungaş oarecare de care nu te poţi 
descotorosi. 

— Aşteptaţi-mă, reluă Dubuche, mai am încă cinci minute 
treabă cu unul dintre bieţii mei puişori şi pe urmă ne 
întoarcem. 

Încet, cu nişte precauţii nesfârşite de mamă, el o scoase pe 
mica Alice din cărucior şi o ridică până la trapez; şi acolo, 
şoptindu-i cuvinte drăgăstoase şi zâmbindu-i, o încurajă, o 
lăsă suspendată două minute, pentru ca să-şi dezvolte 
muşchii; dar el stătea cu braţele deschise, urmărindu-i 
orice mişcare, cu teama de a o vedea că se sfarmă, dacă 
mâinile ei firave, ca de ceară, n-ar mai fi avut puterea s-o 
ție. Ea nu spunea nimic, avea ochii mari şi decoloraţi şi se 
arăta foarte ascultătoare, în ciuda groazei pe care i-o 
inspira acest exerciţiu; era atât de uşoară, sărmana, încât 
nici măcar nu întindea frânghiile, asemeni păsărelelor 
plăpânde ce cad de pe crengi fără să le îndoaie. 

În clipa aceea, Dubuche aruncă o privire asupra lui Gaston 
şi se îngrozi, observând că pătura alunecase şi picioarele 
copilului erau dezvelite. 


— Vai de mine! Vai de mine! O să răcească acolo, în iarbă! 
Şi eu care nu pot să mă mişc! Gaston, puiule, în fiecare zi 
faci la fel: aştepţi să fiu ocupat cu sora ta... Sandoz, te 
implor, acoperă-l!... Ah, îţi mulţumesc, mai trage cuvertura 
puţin, nu te teme! 

lată ce făcuse această ilustră căsătorie din urmaşii lui: 
două fiinţe neisprăvite, firave, pe care le sufla vântul, pe 
care orice adiere ameninţa să le ucidă ca pe nişte muşte. 
Din toată averea cu care se căsătorise nu se alesese decât 
cu amărăciunea continuă de a-şi vedea sângele alterându- 
se şi stricându-se, în aceşti copii jalnici, fiica şi fiul care 
aveau să-i prăpădească neamul, ajuns la cea din urmă 
decădere, ros de scrofule şi de ftizie. Şi, din acest băiat 
greoi şi egoist, se desprinsese un tată admirabil, o inimă 
înflăcărată de o singură pasiune. Nu mai avea decât voinţa 
de a-şi face copiii să trăiască, lupta ceas după ceas, îi salva 
în fiecare dimineaţă, cu groaza de a-i pierde în fiecare 
seară. În existenţa lui zdrobită, în amărăciunea reproşurilor 
insultătoare ale socrului său, a zilelor amărâte şi a nopţilor 
îngheţate pe care i le dăruia jalnica lui soţie, nu-i mai avea 
decât pe ei, şi se îndârjea, desăvârşea aducerea lor pe lume 
printr-un perpetuu miracol al iubirii. 

— Aşa, păpuşo, e destul, nu? Să vezi ce mare şi frumoasă o 
să te faci! 

O puse iar pe Alice în cărucior şi îl luă pe Gaston, tot 
încotoşmănat, în braţe, ţinându-l numai cu o mână; şi, cum 
prietenii săi voiau să-l ajute, el refuză şi începu să o împingă 
pe fetiţă cu mâna rămasă liberă. 

— Vă mulţumesc, dar sunt obişnuit. De altfel, dragii de ei, 
nici nu prea cântăresc cine ştie cât... Iar cu servitorii nu eşti 
niciodată sigur... 

Intrând în casă, Sandoz şi Claude îl văzură iar pe feciorul 
insolent; şi înţeleseră că Dubuche tremura în faţa lui. Întreg 
personalul adoptase disprețul socrului, pentru că el era cu 
banii şi-l trata pe soţul doamnei ca pe un cerşetor tolerat 
din milă. Cu fiecare cămaşă care i se întindea, cu fiecare 


bucată de pâine pe care îndrăznea s-o ceară, el simţea din 
grosolănia servitorilor că i se dă de pomană. 

— Ei hai, la revedere, te lăsăm, zise Sandoz care suferea. 

— Nu, nu, mai staţi puţin... Copiii vor mânca şi pe urmă vă 
conducem cu toţii. Trebuie să-şi facă plimbarea. 

Astfel, fiecare zi era organizată oră după oră. Dimineaţa: 
duşul, baia, ora de gimnastică; apoi prânzul, care era o 
întreagă istorie, căci le trebuia o hrană specială, discutată, 
cântărită. Se mergea până la a li se încălzi apa uşor 
colorată cu vin, de teamă ca o picătură prea rece să nu le 
pricinuiască vreo răceală. În ziua aceea li se dădu câte un 
gălbenuş de ou bătut în supă şi un cotlet fără os, pe care 
tatăl lor îl tăie în bucățele foarte mici. Apoi, venea, înainte 
de siestă, plimbarea. 

Sandoz şi Claude ieşiră împreună cu Dubuche, care 
împingea din nou căruciorul Alicei, pe aleile cele mari, în 
timp ce Gaston mergea acum alături de el. Vorbiră despre 
proprietate, îndreptându-se spre poartă. Stăpânul arunca 
asupra parcului vast priviri timide şi îngrijorate, de parcă 
nu s-ar fi simţit la el acasă. De altfel, nu ştia nimic, nu se 
ocupa de nimic. Părea că-şi uitase până şi meseria de 
arhitect, pe care era acuzat că n-o cunoştea, rătăcit, buimac 
de inactivitate. 

— Şi părinţii tăi ce mai fac? întrebă Sandoz. 

O flacără aprinse ochii stinşi ai lui Dubuche. 

— O, părinţii mei sunt fericiţi. Le-am cumpărat o căsuţă şi 
trăiesc din renta pe care eu am cerut s-o treacă în 
contract... Ce vreţi? mama cheltuise destui bani cu 
învăţătura mea, trebuia să le restitui totul, aşa după cum le 
promisesem... Ce pot să spun, e că părinţii mei n-au de ce 
să-mi facă reproşuri. 

Sosiră la poartă, mai stătură acolo câteva minute. În cele 
din urmă, el strânse cu un aer trist mâinile vechilor săi 
prieteni, apoi ţinând-o o clipă pe cea a lui Claude conchise, 
- simplă constatare în care nu intra nici măcar mânia: 


— La revedere, încearcă s-o scoţi la capăt... Eu unul mi-am 
ratat viaţa. 

Şi îl priviră cum se întorcea, împingând-o pe Alice, 
sprijinindu-l pe Gaston, care începuse să se clatine, el însuşi 
înaintând cu spatele încovoiat şi cu mersul greoi al unui 
bătrân. 

Bătea ora unu, amândoi se grăbiră să coboare spre 
Bennecourt, întristaţi şi înfometați. Dar şi aici îi aşteptau 
alte tristeţi, vântul morţii trecuse pe acolo. Cei doi 
Faucheur, soţul şi soţia muriseră, murise şi moş Poirette, iar 
hanul, încăput pe mâna gâştei de Melie, devenise 
respingător din pricina murdăriei şi a grobianităţii. Li se 
servi o masă înfiorătoare; omleta avea fire de păr în ea, 
cotletele miroseau a seu de oaie, iar sala cea mare a gunoi. 
Prin uşa larg deschisă intrau roiuri de muşte, care se 
aşezau pe mese, înnegrindu-le. Căldura după-amiezii 
fierbinţi de august intra, odată cu duhoarea, şi neavând 
curajul de a-şi bea acolo cafeaua, cei doi o şterseră. 

— Poftim, şi tu care lăudai omletele, de la bătrâna 
Faucheur, remarcă Sandoz. S-a zis cu hanul ăsta... Facem o 
plimbare, da? 

Claude voi să refuze. Încă de dimineaţă nu manifestase 
decât o singură grabă: să meargă cât putea de iute, de 
parcă fiecare pas scurta corvoada şi-l aducea mai aproape 
de Paris. Inima, capul, fiinţa lui întreagă rămăseseră acolo. 
Nu privea nici în dreapta, nici în stingă, mergând fără să 
remarce nimic, nici câmpiile, nici copacii, neavând în minte 
decât ideea lui fixă, într-o asemenea halucinație, încât, 
uneori, vârful de la Cite se părea că se desprinde şi-l 
cheamă din mijlocul întinselor mirişti. 

Totuşi, propunerea lui Sandoz trezi în el nişte amintiri; şi 
cuprins de moleşeală, îi răspunse: 

— Da, hai să mergem. 

Dar, pe măsură ce înainta de-a lungul malului, se revolta 
de durere. De-abia mai recunoştea ţinutul. Se construise un 
pod care lega Bonnicres de Bennecourt: un pod, auzi idee! 


în locul bătrânului bac, care scârţâia pe lanţurile lui, şi a 
cărui culoare neagră, tăind curentul, era atât de 
interesantă! în plus, barajul aşezat în aval, la Port-Villez, 
ridicase nivelul râului, şi majoritatea insulelor erau 
acoperite de apă, braţele înguste se lărgeau. Se isprăvise 
cu ungherele pitoreşti, cu străduţele mişcătoare prin care 
te rătăceai. Era un asemenea dezastru, încât îţi venea să-i 
strângi de gât pe toţi inginerii hidrotehnicieni. 

— Uite, pâlcul de sălcii care se mai văd încă la stânga, aici 
era Barreux, insula în care veneam să stăm de vorbă în 
iarbă, îţi mai aminteşti? Ah, mizerabilii! 

Sandoz, care nu putea vedea cum se taie un copac fără să 
amenințe cu pumnul pe tăietor, pălea de aceeaşi mânie, 
exasperat că cineva îşi permisese să mutileze natura. 

Apoi, Claude, când se apropiară de casa lor de altădată, 
amuţi, cu dinţii strânşi. Casa fusese vândută unor burghezi, 
şi acum avea un gard. Claude îşi lipi obrajii de el. Trandafirii 
muriseră, caişii de asemenea, grădina, foarte curată cu 
aleile ei mici, cu straturile de flori şi de legume înconjurate 
de merişori, se oglindea într-un glob mare de sticlă 
cositorită, aşezat drept în mijloc, pe un piedestal; iar casa, 
proaspăt tencuită, vopsită în culori ţipătoare pe la colţuri şi 
pe la ancadramentele din imitație de blocuri de piatră, avea 
aerul sărbătoresc al unui mitocan parvenit, ceea ce-l scoase 
din fire pe pictor. Nu, nu, nimic nu rămăsese acolo nici din 
el, nici din Christine, nici din marea lor dragoste din 
tinereţe! Voi să se mai uite, urcă în spatele locuinţei, căută 
păduricea de stejar, acel colţişor de verdeață în care 
lăsaseră freamătul viu al primelor lor îmbrăţişări; dar 
păduricea murise şi ea, împreună cu restul, tăiată, vândută, 
arsă. Avu atunci un gest care chema blestemul, îşi azvârili 
durerea acestui ţinut atât de schimbat, în care nu regăsea 
niciun vestigiu din existenţa lor. Erau de-ajuns oare câţiva 
ani pentru a face să dispară locul în care cineva muncise, 
fusese fericit şi suferise? La ce bun toată această zadarnică 
zbatere, dacă vântul, îndărătul omului care merge, mătură 


şi ia cu sine urma paşilor lui? Simţise el bine că n-ar fi 
trebuit să se întoarcă aici, căci trecutul nu e decât cimitirul 
iluziilor noastre, la tot pasul îţi loveşti picioarele de 
morminte. 

— Să plecăm, strigă el, să plecăm repede! E o prostie să 
ne frângem astfel inima! 

Ajuns pe podul cel nou, Sandoz încercă să-l calmeze, 
indicându-i un motiv care altădată nu exista: curgerea 
Senei, acum amplă, rostogolindu-se între malurile ei cu o 
lentoare superbă. Dar apa nu-l mai interesa pe Claude. Se 
gândi numai: e aceeaşi apă, care, străbătând Parisul, a curs 
între bătrânele cheiuri ale insulei Cite; din clipa aceea 
fluviul îl emoţionă, se aplecă o clipă, crezu că zăreşte 
reflexele trufaşe, ale turnurilor de la Notre-Dame şi vârful 
de la Sainte-Chapelle, pe care curentul le ducea spre mare. 

Cei doi prieteni pierdură trenul de ora trei. Fu pentru ei 
un supliciu să mai petreacă încă două ceasuri lungi în 
ţinutul acesta care le apăsa atât de greu umerii. Din 
fericire, anunţaseră acasă că se vor întoarce cu un tren de 
noapte, dacă erau reţinuţi acolo. Aşa că se hotărâră să 
cineze numai ei doi într-un restaurant din piaţa Havre, 
pentru a încerca să-şi revină, discutând la desert, ca 
odinioară. Era aproape ora opt când se aşezară la masă. 

Deîndată ce ieşi din gară şi se regăsi pe caldarâmul 
Parisului, Claude se linişti brusc, ca omul care în sfârşit 
ajunge la el acasă. Şi ascultă, cu aerul, în acelaşi timp 
nepăsător şi preocupat, care nu-l mai părăsea acum, 
trăncănelile cu care Sandoz încerca să-l înveselească. 
Acesta îl trata ca pe o amantă pe care vrei s-o zăpăceşti: 
mâncăruri fine şi piperate, vinuri care îmbată. Dar nu 
reuşeau să se înveselească, chiar şi lui Sandoz îi pierise 
orice chef. Acest Bennecourt ingrat, pe care ei îl 
îndrăgiseră, dar care uitase de ei şi în care nu mai găsiseră 
nici măcar o piatră care să le fi păstrat amintirea, zdruncina 
în el toate speranţele de nemurire. Dacă obiectele care 


posedă eternitatea uită atât de repede, oare se putea conta 
măcar o clipă pe memoria oamenilor? 

— Vezi tu, bătrâne, de aia mă trec pe mine uneori sudori 
reci... Te-ai gândit vreodată la faptul că posteritatea nu este 
poate acea impecabilă făcătoare de dreptate la care noi 
visăm? Te mângâi că ai fost înjurat şi negat, contând pe 
echitatea secolelor viitoare, eşti precum credinciosul care 
suportă chinurile de pe această lume, cu credinţa fermă 
într-o altă viaţă. În care fiecare va fi tratat conform 
meritelor lui. Dar dacă cumva nu există paradis pentru 
artist, aşa cum nu există pentru drept-credincios, dacă 
generaţiile viitoare s-ar înşela şi ele, precum se înşală 
contemporanii, prelungind neînţelegerea, preferind 
creaţiilor viguroase prostioarele drăguţe! Ah, ce 
înşelăciune, să duci o existenţă de ocnaş, țintuit la lucru şi 
totul pentru o himeră! Şi gândeşte-te că, în definitiv, e 
foarte posibil. Există unele admiraţii consacrate, pe care eu 
n-aş da doi bani. De exemplu, şcoala clasică a deformat 
totul, ne-a impus ca genii nişte tipi corecţi şi facili, cărora e 
firesc să le preferi temperamentele libere, producătorii 
inegali, pe care numai literaţii îi cunosc. Imortalitatea n-ar 
aparţine decât mediei burgheze, celor cu care ni se împuie 
capul la vârsta când nu avem încă puterea să ne apărăm... 
Nu, e mai bine să nu ne gândim la aceste lucruri, pe mine 
mă trec fiori! Oare mi-aş păstra curajul trudei mele şi aş 
rămâne în picioare sub ploaia de huiduieli, dacă n-aş avea 
iluzia consolatoare că într-o zi voi fi iubit? 

Claude îl ascultase, cu aerul lui copleşit. Apoi avu un gest 
de amară indiferenţă. 

— Ei, şi ce-mi pasă mie? Nu există nimic... Suntem încă 
mai nebuni decât imbecilii care se omoară pentru o femeie. 
Când pământul va plesni în spaţiu, ca o nucă uscată, 
operele noastre nu-i vor spori cu nicio fărâmă praful. 

— Asta e foarte adevărat! zise Sandoz extrem de palid. La 
ce bun să vrei să umpli neantul? Şi când te gândeşti că o 
ştim, şi totuşi orgoliul nostru se înverşunează! 


leşiră din restaurant şi colindară străzile, până ce din nou 
nimeriră în fundul unei cafenele. Acum filosofau, ajunseseră 
la amintirile din copilărie, ultima picătură în cupa tristeţii 
lor. Era ora unu noaptea când se hotărâră să se întoarcă 
acasă. 

Atunci Sandoz îi propuse lui Claude să-l însoţească până în 
strada Tourlaque. Noaptea de august era splendidă, caldă, 
presărată cu stele. Şi, făcând un ocol prin cartierul Europa, 
trecură prin faţa fostei cafenele Baudequin, pe bulevardul 
Batignolles. Proprietarul se schimbase de trei ori; sala nu 
mai era aceeaşi, zugrăvită din nou, aranjată diferit, cu două 
jocuri de biliard la dreapta; şiruri de consumatori se 
perindaseră, unele acoperindu-le pe celelalte, astfel încât 
cele vechi dispăruseră ca nişte popoare apuse. Totuşi 
curiozitatea, emoția stârnită de toate lucrurile moarte pe 
care le evocaseră împreună, îi împinse să traverseze 
bulevardul, pentru a arunca o privire în cafenea prin uşa 
larg deschisă. Voiau să-şi revadă masa de altădată, în fund, 
pe stânga. 

— Ia priveşte! zise Sandoz, încremenit. 

— Gagniere! 

Era într-adevăr el, singur la această masă, în fundul sălii 
goale. Venise probabil de la Melun pentru unul dintre acele 
concerte de duminica, cu care îi plăcea să se desfete; apoi, 
seara, pierdut în Paris, urcase la cafeneaua Baudequin, 
dintr-un vechi obicei al picioarelor. Niciunul dintre băieţi nu 
mai călca pe aici, numai el, martor al unei alte epoci, se 
îndărătnicea s-o facă, de unul singur. Nu se atinsese încă de 
halba lui şi o privea atât de absorbit, încât chelnerii 
începuseră să aşeze scaunele pe masă pentru măturatul de 
a doua zi dimineaţa, fără ca el să se mişte. 

Cei doi prieteni zoriră pasul, speriaţi de chipul acela 
răvăşit, cuprinşi de teroarea copilărească a stafiilor. Se 
despărţiră pe strada Tourlaque. 

— Ah, amărâtul ăsta de Dubuche! zise Sandoz, strângând 
mâna lui Claude, el ne-a stricat ziua. 


Cum veni luna noiembrie, şi prietenii se întoarseră la 
Paris, Sandoz se gândi să-i strângă iar pe toţi la masă într-o 
joi, conform vechiului său obicei. Asta rămânea cea mai 
deplină din bucuriile lui: cărţile i se vindeau tot mai bine, 
începea să se îmbogăţească, apartamentul din strada 
Londra părea foarte luxos în comparaţie cu modesta căsuţă 
burgheză din Batignolles; iar el rămăsese neschimbat. În 
plus, de data aceasta Sandoz uneltea, în bonomia lui, să-i 
ofere lui Claude o distracţie sigură: una dintre frumoasele 
lor serate din tinereţe. De aceea se ocupă de invitaţii: 
Claude şi Christine bineînţeles; Jory şi nevastă-sa, pe care 
trebuiau s-o primească de când se căsătoriseră; apoi 
Dubuche, care venea totdeauna singur; la urmă Fagerolles, 
Mahoudeau şi Gagniere. Aveau să fie zece, şi numai 
prietenii din vechiul lor grup, niciunul care să-i 
stingherească, pentru ca buna înţelegere şi veselia să fie 
complete. 

Henriette, mai bănuitoare, ezită când stabiliră această 
listă de invitaţi. 

— Ei, Fagerolles? Crezi tu că merge Fagerolles cu ceilalţi? 
Nimeni nu-l iubeşte... Şi nici Claude de altfel, mi s-a părut 
că remarc o răceală... 

Dar el o întrerupse, nevrând să recunoască. 

— Cum, o răceală?... Ce ciudat, femeile nu pot înţelege că 
prietenii se mai şi tachinează. Ceea ce nu împiedică de fapt 
ca afecțiunea să fie la fel de solidă. 

În ziua aceea, Henriette voi să ofere o masă mai deosebită. 
Acum avea un întreg personal de dirijat: o bucătăreasă, un 
fecior; felurile de mâncare, deşi nu le mai pregătea ea 
singură, erau tot atât de rafinate, de dragul soţului ei care 
avea un singur viciu: mâncarea. Se duse cu bucătăreasa în 
hală, trecu personal pe la furnizori. Le plăceau mult 
curiozităţile gastronomice din toate colţurile lumii. De data 
aceasta se hotărâseră pentru o din carne de vacă, roşioare 
de mare prăjite file cu mânătărci, colţunaşi cu carne, 
pregătiţi după moda italienească, găinuşe ruseşti şi o salată 


de trufe, fără a mai pune la socoteală gusturile - caviar şi 
chilcă, apoi îngheţată cu praline, brânză ungurească de 
culoarea smaraldului, fructe şi prăjituri. În carafe - vin 
vechi de Bordeaux, apoi un Chambertin la friptură şi un vin 
spumos de Mosella la desert, în locul şampaniei considerată 
banală. 

La ora şapte, Sandoz şi Henriette începură să-şi aştepte 
oaspeţii, el într-o haină simplă, ea foarte elegantă, într-o 
rochie de satin negru uni. Lumea venea la ei în redingotă, 
fără să se jeneze. Salonul, a cărui instalare o terminau 
atunci, era plin de mobile vechi, tapiserii vechi, bibelouri 
din toate ţările şi din toate secolele, un val mereu crescând, 
care începea să se reverse, şi totul pornise în cartierul 
Batignolles, când ea îi dăruise o oală veche de Rouen într-o 
zi de sărbătoare. Acum cutreierau amândoi magazinele de 
antichităţi, înnebuniţi de plăcerea de a cumpăra; iar el îşi 
satisfăcea acolo vechi dorinţe din tinereţe, ambiţii 
romantice, iscate odinioară de primele lui lecturi; astfel 
încât acest scriitor, teribil de modern, trăia în acel Ev mediu 
prăfuit pe care visa să-l locuiască la cincisprezece ani. Ca 
scuză, el spunea râzând că mobilele frumoase din ziua de 
azi costă prea scump, în timp ce obţii imediat alură şi 
culoare locală cu nişte vechituri, chiar ordinare. De fapt, 
Sandoz nu avea nimic din vocaţia unui colecţionar; pentru 
el conta decorul, marile efecte de ansamblu, iar salonul, 
într-adevăr, luminat de două lămpi de porțelan vechi de 
Delft, avea nişte tonuri puţin stinse şi foarte calde, auriul 
stins al mătasei aplicate pe jilţuri, incrustaţiile îngălbenite 
ale cabinetelor italiene şi ale vitrinelor olandeze, tonurile 
amestecate ale portierelor orientale şi sutele de nuanţe de 
ivoriu ale faianţelor, ale smalţurilor pălite de vreme şi 
profilându-se pe tapetul neutru al camerei, de un roşu 
închis. 

Claude şi Christine sosiră cei dintâi, ea îmbrăcată cu 
singura ei rochie de mătase neagră, o rochie uzată, 
demodată, pe care o păstra cu cea mai mare grijă pentru 


asemenea ocazii. Imediat Henriette îi luă afectuos mâinile şi 
o pofti pe canapea. Ţinea mult la ea, îi puse tot felul de 
întrebări, o găsea ciudată, cu ochii îngrijoraţi, înduioşător 
de palidă. Ce avea? Era bolnavă? Nu, deloc; ea răspunse că 
era foarte veselă şi foarte mulţumită că venise; iar privirile i 
se îndreptau, în fiecare clipă spre Claude, ca pentru a-l 
examina şi apoi se depărtau. El părea agitat, într-o febră de 
vorbe şi de gesturi pe care n-o mai manifestase de luni de 
zile. Doar că uneori, această agitaţie pierea şi artistul 
rămânea tăcut, cu ochi mari şi privirea pierdută, aţintită 
undeva, departe, în gol, către ceva care părea că-l cheamă. 

— Ei, bătrâne, îi spuse el lui Sandoz, ţi-am terminat cartea 
azi noapte. E foarte tare, de data asta le-ai închis gura. 

Stătură amândoi de vorbă în faţa focului în care lemnele 
ardeau. Scriitorul tocmai publicase un nou roman; şi, deşi 
critica nu se da bătută, se produsese, în sfârşit, în jurul 
acestui roman, acea rumoare a succesului care consacră un 
om, în ciuda atacurilor persistente ale adversarilor. De altfel 
nu-şi făcea nicio iluzie, ştia bine că bătălia, chiar câştigată, 
va reîncepe la fiecare nouă carte. Marea operă a vieţii lui, 
progresa, acea serie de romane, acele volume pe care le 
producea unul după altul, cu o mână obstinată şi 
persistentă. Înaintând spre scopul pe care şi-l propusese, 
fără a se lăsa învins de nimic - obstacole, injurii, oboseală. 

— E adevărat, răspunse el vesel, acum au lăsat-o mai 
moale. Printre ei chiar se află unul care face supărătoarea 
concesie de a recunoaşte că sunt un om de onoare. lată 
cum degenerează totul!... Dar lasă, că-şi scot ei pârleala! 
Ştiu eu pe unii a căror minte e mult prea diferită de a mea, 
pentru ca să accepte vreodată formula mea literară, 
îndrăznelile mele de limbaj, omuleţii mei fiziologici care 
evoluează sub influenţa mediului; şi-ţi vorbesc doar de 
confrații care se respectă, lăsând deoparte pe imbecili şi pe 
ticăloşi... Vezi tu, cel mai bine, pentru a munci zdravăn, este 
să nu te aştepţi nici la bună credinţă, nici la dreptate. Ca să 
ai dreptate trebuie mai întâi să mori. 


Ochii lui Claude se îndreptaseră brusc spre un colţ al 
salonului, pătrunzând parcă prin perete şi pornind departe, 
către ceva care-l chemase. Apoi expresia li se tulbură şi 
reveniră, în timp ce pictorul răspundea: 

— Aş! Asta e valabil pentru tine. Eu şi dacă aş crăpa aş 
continua să fiu considerat vinovat... Ce mai, cartea ta mi-a 
pricinuit o mare emoție. Azi am vrut să pictez şi n-am putut! 
Ce bine că nu pot să fiu gelos pe tine, altfel m-ai face foarte 
nefericit. 

Dar uşa se deschisese şi intră Mathilde, urmată de Jory. 
Purta o toaletă bogată, o tunică de catifea viorie pe o fustă 
de satin galben pai, cu briliante în urechi şi un buchet mare 
de trandafiri la corsaj. Şi ceea ce-l uluia pe Claude era că n- 
o recunoştea; se îngrăşase, era rotundă şi blondă din slabă 
şi neagră cum fusese. Urâţenia ei îngrijorătoare de femeie 
uşoară dispărea acum într-o buhăire burgheză a chipului, 
gura cu găuri negre arăta nişte dinţi prea albi, când 
binevoia să surâdă, cu o mişcare dispreţuitoare a buzelor. O 
simţeai respectabilă cu exagerare, cei patruzeci şi cinci de 
ani ai săi îi dădeau oarecare greutate alături de acest soţ 
mai tânăr, care părea a-i fi nepot. Singurul lucru pe care-l 
păstrase era violenţa parfumurilor; îşi dădea din belşug cu 
esenţele cele mai puternice, de parcă ar fi încercat să 
smulgă din pielea ei mirosurile de plante aromatice cu care 
magazinul o impregnase; dar amărăciunea de revent, 
asprimea de soc şi iuţeala mentei piperate persistau; 
deîndată ce străbătu salonul, se răspândi un miros nedefinit 
de farmacie, combinat cu un iz ascuţit de mosc. 

Henriette, care se ridicase, o pofti să şadă în faţa 
Christinei. 

— Vă cunoaşteţi, nu? V-aţi mai întâlnit aici? 

Mathilde privi cu răceală toaleta modestă a acestei femei 
care, aşa se spunea, trăise multă vreme cu un bărbat, 
înainte de a fi măritată. Era de o rigiditate excesivă asupra 
acestui punct, de când toleranța lumii literare şi artistice 
făcuse ca ea însăşi să fie primită în unele saloane. De altfel 


Henriette, care o detesta, îşi reluă conversaţia cu Christine, 
după strictele cuvenite formule de politeţe. 

Jory strânsese mâna lui Claude şi a lui Sandoz. Şi, în 
picioare alături de ei, în faţa căminului, se scuza către 
acesta din urmă pentru un articol apărut în revista lui, în 
aceeaşi dimineaţă, şi care maltrata romanul scriitorului. 

— Dragul meu, ştii cum e, nu eşti niciodată stăpân la tine... 
Ar trebui să fac eu singur totul, dar am atât de puţin timp! 
închipuieşte-ţi că nici măcar nu citisem articolul, bizuindu- 
mă pe ceea ce mi se spusese despre el. Aşa că-mi înţelegi 
furia când l-am citit adineauri... Sunt dezolat, dezolat... 

— Lasă frate, aşa se întâmplă, răspunse liniştit Sandoz. 
Acum că duşmanii încep să mă laude, e normal să mă atace 
prietenii. 

Din nou, uşa se deschise şi Gagniere se strecură uşor, cu 
aerul lui vag de umbră şovăielnică. Venea direct de la 
Melun singur, căci nu-şi arăta soţia nimănui. Când venea, 
aşa la masă, păstra pe pantofi praful provincial, cu care se 
întorcea înapoi seara, când pleca cu un tren de noapte. În 
rest era neschimbat, părând chiar că întinereşte, căci cu 
vârsta, părul îi devenea blond. 

— Ia uite, a venit Gagniere, strigă Sandoz. 

În timp ce Gagniăre se hotărâse să le salute pe doamne, 
intră Mahoudeau. Albise, chipul sălbatic, în care licăreau 
ochii de copil, era brăzdat. Purta tot nişte pantaloni prea 
scurţi şi o redingotă care-l strângea în spate, deşi acum 
câştiga bine, căci negustorul de bronzuri pentru care lucra 
lansase nişte statuete încântătoare, făcute de el, pe care 
începeai să le vezi pe şemineurile şi consolele burgheze. 

Sandoz şi Claude se întorseseră, curioşi să asiste la 
întâlnirea lui Mahoudeau cu Mathilde şi Jory. Dar totul se 
petrecu foarte simplu. Sculptorul se înclina respectuos în 
faţa ei, când Jory, cu un aer de inconştienţă senină, se crezu 
obligat să i-o prezinte, poate pentru a douăzecea oară. 

— Păi, e soţia mea, amice! Daţi-vă mâna! 


Atunci, foarte gravi, ca nişte oameni de lume pe care-i 
obligi la o familiaritate puţin prea rapidă, Mathilde şi 
Mahoudeau îşi strânseră mâna. Dar când acesta se văzu 
scăpat de corvoadă şi-l regăsi pe Gagniere într-un colţ al 
salonului, începură să rânjească amândoi, amintindu-şi, în 
cuvinte îngrozitoare, ororile de altădată. Ai văzut? are dinţi, 
ea care altădată nu putea să muşte, din fericire! 

Îl aşteptau pe Dubuche care promisese solemn să vină. 

— Da, explică Henriette cu voce tare, o să fim doar nouă. 
Fagerolles ne-a scris azi-dimineaţă ca să se scuze: un dineu 
oficial, la care a fost pe neaşteptate obligat să apară... Va 
veni către ora Îl, după ce scapă de acolo. 

Dar, în clipa aceea sosi o telegramă de la Dubuche: 
„Imposibil să plec. Alice - tuse îngrijorătoare.” 

— Ei, o să fim numai opt, reluă Henriette cu resemnarea 
amărâtă a unei gazde care-şi vede risipindu-se musafirii. 

Atunci feciorul deschise uşa sufrageriei anunțând că masa 
era servită şi Henriette adăugă: 

— Venim toţi... Dă-mi braţul, Claude. 

Sandoz îl luase pe cel al Mathildei, Jory se ocupă de 
Christine, în timp ce Mahoudeau şi Gagniere îi urmau, 
continuând să facă glume decoltate pe seama a ceea ce ei 
numeau „umplutura” frumoasei patroane a magazinului cu 
ierburi. 

Sufrageria în care intrară, foarte mare, era luminată 
puternic şi părea veselă când ieşeai din lumina discretă a 
salonului. Pereţii acoperiţi cu faianţă veche aveau tonurile 
amuzante ale pozelor pentru copii. Două bufete, unul cu 
sticlărie, celălalt cu argintărie sclipeau ca nişte vitrine cu 
giuvaieruri. lar masa scânteia în mijloc asemeni unei capele 
luminate, sub lustra împodobită cu lumânări, cu faţa ei de 
masă sclipitoare care scotea în evidenţă frumoasa aşezare a 
tacâmurilor, farfuriile pictate, paharele de cristal, cănile 
albe şi roşii, aperitivele simetric înşiruite în jurul buchetului 
din mijloc, un coş de trandafiri roşii ca purpura. 


Se aşezară, Henriette între. Claude şi Mahoudeau, Sandoz 
având pe Mathilde şi pe Christine lângă el, Jory şi Gagniere 
la cele două capete. Servitorul tocmai sfârşea de servit 
supa, când doamna Jory făcu o gafă. Voind să fie amabilă, şi 
pentru că nu auzise scuzele soţului ei, îi spuse stăpânului 
casei: 

— Ei, eşti mulţumit de articolul de azi-dimineaţă? Chiar 
Edouard a revăzut corecturile, cu mare grijă. 

Atunci Jory se tulbură şi se bâlbăi: 

— Nu, deloc, cum aşa! Articolul e foarte prost, ştii că a fost 
băgat seara trecută, când eu nu eram acolo. 

După tăcerea jenată care se lăsase, ea îşi înţelese 
greşeala. Dar agravă situaţia, aruncându-i o privire ascuţită 
şi răspunzându-i foarte tare, ca să-l copleşească şi să se 
pună pe ea la adăpost: 

— Iar una dintre minciunile tale! Nu fac decât să repet ce 
mi-ai spus... Ai înţeles? N-am chef să mă faci caraghioasă. 

Asta îngheţă începutul mesei. Deşi Henriette tot îi îmbia să 
ia chilcă, numai Christine lăuda peştişorii. lar Sandoz, pe 
care jena lui Jory îl distra, îi aminti cu veselie, când apărură 
roşioarele prăjite, o masă de demult, la Marsilia. Ah, 
Marsilia, singurul oraş de pe lume unde poţi să mănânci ca 
lumea! 

Claude, absorbit de la un timp, păru că iese dintr-un vis şi 
întrebă fără nicio legătură: 

— Ei, s-a hotărât? Au ales artiştii pentru decoraţiunile noi 
de la H6Gtel de Ville? 

— Nu, răspunse Mahoudeau, nu s-a hotărât încă... Eu n- 
am să capăt nimic, pentru că nu cunosc pe nimeni. Chiar şi 
Fagerolles e foarte îngrijorat. Dacă n-a venit aici în seara 
asta înseamnă că lucrurile merg greu. S-a dus cu zilele 
senine, acum se impute şi trosneşte din încheieturi pictura 
lor vândută pe milioane! 

Avu un râs de ranchiună în sfârşit satisfăcută, iar la 
celălalt capăt al mesei Gagniere sedase acelaşi rânjet. Apoi 
se consolară cu tot felul de vorbe rele, bucurându-se de 


catastrofa care consterna lumea tinerilor maeştri. Era 
inevitabil, vremurile prezise soseau, urcarea exagerată a 
preţurilor tablourilor ducea la o catastrofă. De când 
începuse panica printre amatorii cuprinşi de acea agitaţie a 
jucătorilor la bursă când acţiunile scad, preţurile se 
prăbuşeau din zi în zi şi nu se mai vindea nimic. Să-l fi văzut 
pe faimosul Naudet în toiul derutei! La început rezistase, ba 
chiar inventase trucul cu americanul: ţinea câte un singur 
tablou ascuns în fundul unei galerii, solitar ca un zeu, 
tablou căruia nici măcar nu voia să-i spună preţul, cu 
certitudinea dispreţuitoare că nu va găsi un om destul de 
bogat; în cele din urmă îl vindea cu două sau trei sute de 
mii de franci vreunui porcar din New York, mândru să ia cu 
sine pânza cea mai scumpă din anul acela. Dar, asemenea 
lovituri nu se puteau repeta, şi Naudet, ale cărui cheltuieli 
sporiseră odată cu câştigurile, antrenat şi înghiţit de acel 
curent smintit pe care singur îl crease, auzea acum 
prăbuşindu-se sub el locuinţa lui princiară, pe care trebuia 
s-o apere de asaltul portăreilor. 

— Mahoudeau, nu mai vrei mânătărci? îl întrerupse cu 
amabilitate Henriette. 

Servitorul adusese fileul, mâncau toţi, golind cănile de vin; 
dar atmosfera era atât de înveninată, încât nimeni nu 
savura delicatesele, ceea ce dezola pe stăpânul şi pe 
stăpâna casei. 

— Ce spui? Mânătărci? sfârşi prin a repeta sculptorul. Nu, 
mulţumesc. 

Şi continuă. 

— Partea nostimă e că Naudet îl urmăreşte pe Fagerolles. 
Da, da! E pe punctul de a-i pune lucrurile sub sechestru... 
Ah, ce-o să mă mai distrez! Să vedeţi ce curăţenie mare o să 
fie pe bulevardul Villiers, la toţi pictoraşii ăştia cu case 
elegante. La primăvară imobilele au să se vândă pe nimica 
toată... Pe scurt, Naudet, care-l obligase pe Fagerolles să 
construiască şi care îi cumpărase mobilă ca unei 
întreţinute, a vrut să-şi ia îndărăt bibelourile şi tapetele. 


Dar celălalt le folosise ca garanţie pentru a împrumuta 
bani, aşa se pare... Vă închipuiţi scena: negustorul îl acuză 
că i-a stricat afacerile, expunându-şi tablourile ca un vanitos 
fără minte; pictorul răspunde că nu mai admite să fie furat; 
aşa că acum se vor mânca între ei, aşa sper! 

Se auzi vocea lui Gagniere, o voce inexorabilă şi blândă de 
om care doarme de-a-n-picioarelea. 

— S-a zis cu Fagerolles!... De altfel, niciodată n-a avut 
succes. 

Ceilalţi protestară. Dar cu vânzarea lui anuală de o sută de 
mii de franci, dar cu medaliile şi cu premiile, cum rămânea? 
EI însă, obstinat, surâdea cu un aer misterios, ca şi cum 
faptele erau neputincioase împotriva convingerii lui 
superioare. Clătina dispreţuitor din cap. 

— Ia mai lăsaţi-mă în pace! în viaţa lui n-a ştiut ce este o 
valoare. 

Jory se pregătea să apere talentul lui Fagerolles pe care-l 
considera creaţia lui, când Henriette le ceru puţină linişte 
pentru colţunaşi. Urmă o scurtă destindere, în mijlocul 
zgomotului cristalin al paharelor şi al clinchetului uşor al 
furculiţelor. Masa, a cărei frumoasă simetrie începea să se 
strice, părea să se fi aprins mai mult în focul încins al 
disputei. lar Sandoz, cuprins de nelinişte, se mira: ce-i 
apucase pe toţi să atace cu atâta asprime? Oare nu 
debutaseră împreună, nu urmau să obţină aceeaşi victorie? 
Pentru prima oară amărăciunea tulbura visul lui de 
stabilitate eternă, acea bucurie a joilor pe care le vedea 
succedându-se identice şi fericite, până la sfârşitul 
veacurilor. Dar pentru moment fiorul nu fu decât de 
suprafaţă. Şi zise râzând: 

— Claude, rezervă-te pentru găinuşe... Ei, Claude, unde 
eşti? 

De când se lăsase tăcerea, Claude se întorsese la visul lui, 
cu privirile pierdute, tot mâncând la colţunaşi, fără să-şi dea 
seama; iar Christine, care nu spunea nimic, tristă şi 
încântătoare, nu-l slăbea din ochi. Avu o tresărire, alese un 


copan printre bucăţile de găinuşe care se serveau şi a căror 
mireasmă de vânat umplea camera cu un iz de răşină. 

— Ei, simţiţi mirosul? strigă Sandoz încântat. Îţi vine să 
crezi că înghiţi toate pădurile Rusiei. 

Claude reveni însă la preocuparea lui. 

— Şi ziceţi că Fagerolles o să aibă sala Consiliului 
Municipal? 

Atâta fu de ajuns pentru ca să le dea apă la moară lui 
Mahoudeau şi lui Gagniere. Ei, ce mânjeală cu apă chioară 
o să fie sala aia dacă i-o vor da; făcuse destule murdării ca 
s-o capete. El care altădată se prefăcea că i-e silă de 
comenzi, pozând în marele artist solicitat până la refuz de 
amatori, asalta administraţia cu linguşelile lui, de când nui 
se mai vindeau pânzele. Un pictor înjosindu-se în faţa unui 
funcţionar! Şi câte ploconeli, câte concesii şi laşităţi! 
Această dependenţă a artei de bunul plac stupid al unui 
ministru era o ruşine, o şcoală a servilităţii! Desigur că la 
acest dineu oficial Fagerolles pupa conştiincios în fund pe 
vreun şef de birou, vreuna cretin bun de împăiat. 

— Ce vreţi, zise Jory. Îşi vede şi el de interesele lui şi bine 
face... Doar n-o să-i plătiţi voi datoriile. 

— Datorii! Dar eu, eu care am crăpat de foame, eu de cen- 
am datorii? rosti Mahoudeau colţos. Cine l-a pus să-şi 
construiască un palat; sau s-o ia de amantă pe lrma aia 
care-l ruinează? 

Din nou Gagniere îl întrerupse, cu vocea lui ciudată de 
oracol, dogită şi îndepărtată. 

— Irma? Păi ea îl plăteşte! 

Unii se supărau, alţii glumeau, numele Irmei zbura 
deasupra mesei, până când Mathilde, până atunci rezervată 
şi mută, făcând pe distinsa, se indignă violent, cu gesturi 
speriate şi înfăţişarea unei evlavioase ultragiate. 

— Vai, domnilor, domnilor... În faţa noastră vorbiţi despre 
fiinţa aceea?... Vai, vă implor, nu! 

Din clipa aceea, Henriette şi Sandoz asistară, consternaţi, 
la deruta meniului lor. Salata de trufe, îngheţata, desertul, 


totul fu înghiţit fără bucurie, în mânia crescândă a disputei; 
vinurile de Chambertin şi de Moselle trecură ca apa 
chioară. În zadar ea zâmbea, iar el, cu bonomie, se străduia 
să-i potolească, vorbindu-le despre slăbiciunile omeneşti. 
Niciunul nu da îndărăt, fiecare vorbă îi arunca pe unul 
asupra altuia, îndârjiţi. Acum nu mai era plictiseala vagă, 
saţietatea somnolentă, care altădată le întrista întrunirile; 
acum era ferocitatea luptei, o nevoie de a se distruge. 
Lumânările lustrei ardeau cu o flacără puternică, vasele de 
faianţă de pe pereţi îşi scânteiau florile pictate, masa părea 
incendiată cu învălmăşeala ei de tacâmuri şi veselă, cu 
violenţa discuţiilor, cu acel prăpăd care-i ţinea înfierbântaţi 
acolo, de două ore. 

Şi Claude, în toiul discuţiilor, rosti în cele din urmă, tocmai 
când Henriette se hotărâse să se ridice, pentru a-i obliga, să 
tacă. 

— Ei, de mi-ar da mie să pictez l/Ho6tel de Ville şi de-aş 
putea-o face!... Era visul meu, să acopăr zidurile Parisului! 

Se întoarseră în salon, unde tocmai fuseseră aprinse 
lampa cea mică şi aplicele; în comparaţie cu etuva din care 
ieşeau, aici aproape că li se făcu frig; cafeaua îi potoli o 
vreme pe comeseni. De altfel, nu mai aşteptau pe nimeni, în 
afară de Fagerolles. Salonul lor era foarte închis, cei doi soţi 
nu umblau după clienţi din lumea literară, nici nu încercau 
să astupe gura presei prin invitaţii. Ea avea oroare de lume, 
iar el spunea râzând că-i trebuiau zece arii pentru a îndrăgi 
pe cineva şi a-l iubi mereu. În fond fericirea, - să fi fost oare 
realizabilă? - se reducea la câteva prietenii solide şi un colţ 
de afecţiune familială. La ei nu se făcea muzică niciodată şi 
niciodată nu se citise vreo pagină de literatură. 

În joia aceea, din pricina iritaţiei surde care persista, 
seara păru lungă. Doamnele începură să converseze în faţa 
focului ce se stingea; după ce feciorul strânse masa, uşa de 
la sufragerie se deschise iar, şi domnii se duseră acolo să 
fumeze şi să bea bere; doamnele rămaseră singure. 


Sandoz şi Claude, care nu fumau, se întoarseră curând să 
se aşeze unul lângă altul pe o canapea lângă uşă. Cel dintâi, 
fericit de a-şi vedea vechiul prieten vioi şi vorbăreţ, îi evoca 
amintiri de la Plassans, pornind de la o ştire aflată în ajun: 
da, Pouillaud, ăla cu farsele de altădată din dormitor, 
devenit mai apoi un avocat foarte serios, avea acum 
necazuri, pentru că-l prinseseră cu nişte desfrânate de vreo 
doisprezece ani. Ah, dobitocul ăla de Pouillaud! Claude însă 
nu-i mai răspundea, ciulind urechile, pentru că-şi auzise 
numele pronunţat în sufragerie şi încerca să înţeleagă. 

Erau Jory, Mahoudeau şi Gagniere, care reîncepuseră 
masacrul, agresivi şi lacomi. Vocile lor, mai întâi şoptite, se 
ridicau încetul cu încetul. Acum începuseră să ţipe. 

— Ca om, vă las să-l judecaţi cum vreţi, zicea Jory, vorbind 
de Fagerolles. Nu face prea multe parale... V-a tras pe 
sfoară, ah, cum v-a mai tras pe sfoară, rupând-o cu voi şi 
obţinând succesul pe spinarea voastră! Asta e, că nici voi n- 
aţi fost şmecheri niciun pic. 

Mahoudeau, furios, răspunse: 

— Pe dracu! Era de ajuns să fii cu Claude pentru ca să ţi se 
închidă toate uşile! 

— De la el ni se trage, spuse pe şleau Gagniere. 

Şi continuară, lăsându-l în pace pe Fagerolles, căruia îi 
reproşau servilitatea faţă de ziare, alianţa cu duşmanii lor şi 
cochetăriile cu baroane sexagenare şi începând să lovească 
în Claude. Acum el era marele vinovat. Cred şi eu! În 
definitiv celălalt era o puşlama oarecare, aşa după cum sunt 
atâtea printre artiştii care agaţă publicul la colţ de stradă, 
care-şi părăsesc şi sfâşie prietenii, pentru ca burghezul să 
consimtă să vină până la ei. Dar Claude, acest mare pictor 
ratat, acest neputincios incapabil să picteze ca lumea un 
personaj, în ciuda orgoliului lui, tare-i mai compromisese şi- 
i vârâse în belea! Sigur, ca să ai succes trebuia să fii rupt cu 
el! Dacă ar mai fi putut s-o ia de la început, ei bine, n-ar mai 
fi făcut prostia să se încăpăţâneze în lucruri imposibile! Şi îl 
acuzau că îi paralizase, că-i exploatase, da, îi exploatase şi 


încă într-un fel atât de greoi, de neîndemânatic, încât nici 
chiar el nu se alesese cu nimic din asta. 

— Când v-oi spune, reluă Mahoudeau, că şi pe mine mă 
tâmpise într-o vreme? Când mă gândesc la asta mă tot 
întreb şi nu mă dumiresc de ce trecusem de partea lui. Îi 
semănăm? Aveam oare ceva în comun cu el? Vedeţi, e 
îngrozitor să-ţi dai seama de unele lucruri aşa târziu! 

— Las” că şi mie, continuă Gagniere, mie mi-a furat 
originalitatea! Credeţi că îmi face plăcere să aud, de 
cincisprezece ani, repetându-se în spatele meu la fiecare 
tablou: „Asta e un Claude!” Ei bine, nu, m-am săturat, 
prefer să nu mai fac nimic... Dar dacă altădată aş fi avut 
mintea mai limpede, nu l-aş fi frecventat. 

Era un fel de „scapă cine poate”, acum se rupeau ultimele 
legături, în stupoarea de a se vedea dintr-odată străini şi 
duşmani, după lunga fraternitate din tinereţe. Viaţa îi 
risipise pe drum şi profundele lor nepotriviri ieşeau acum la 
iveală, nu mai simțeau altceva decât amărăciunea de a-şi 
vedea spulberat visul entuziast de luptă şi de victorie cot la 
cot, ceea ce acum le sporea ranchiuna. 

— Fapt este, rânji Jory, că Fagerolles nu s-a lăsat copiat ca 
un nătăfleţ. 

Dar jignit, Mahoudeau se supără. 

— Rău faci că râzi, pentru că şi tu eşti unul dintre ăia care 
întoarce spatele... Nu spuneai tu mereu că ai să ne daio 
mână de ajutor când o să ai ziarul tău? 

— A, te rog, dă-mi voie... 

Gagniere i se alătură lui Mahoudeau. 

— Asta e adevărat! Nu mai începe să ne spui că ţi se taie 
tot ce scrii despre noi, din moment ce tu eşti stăpânul... Şi 
niciodată nicio vorbă, nici măcar nu ne-ai pomenit în ultimul 
tău articol despre Salon. 

Jenat şi bâlbâindu-se, Jory se înfurie la rândul lui. 

— Ce să vă fac? De vină e caraghiosul ăla de Claude! Eu n- 
am chef să-mi pierd abonaţii, pentru ca să vă fiu vouă pe 
plac. Dar înţelegeţi că nu sunteţi „acceptabili”! Tu, 


Mahoudeau, degeaba te omori cu firea, făcând chestiile 
alea drăguţe; iar tu Gagniere, chiar dacă nu mai faci nimic, 
aveţi toţi o etichetă în spate, o să vă trebuiască zece ani de 
trudă înainte de a scăpa de ea; şi s-au văzut unele care nu 
se mai dezlipesc niciodată... Ştiţi, publicul se amuza, numai 
voi eraţi în stare să credeţi în geniul acestui trăsnit ridicol, 
care o să ajungă la balamuc într-una dintre zile. 

Ceea ce urmă fu îngrozitor; îşi dădură drumul toţi 
deodată, ajungând la reproşuri oribile, la asemenea atacuri, 
încât păreau că se muşcă între ei. 

Pe canapea, Sandoz, tot evoca amintiri vesele, dar sfârşise 
prin a trage şi el cu urechea la tumultul care răzbătea prin 
uşa deschisă şi care-l deranja... 

— N-auzi, îi spuse Claude foarte încet, cu un zâmbet de 
suferinţă, cum mă mai judecă!... Nu, nu, stai aici, nu vreau 
să le spui să tacă. Aşa-mi trebuie, pentru că n-am reuşit. 

Sandoz palid, continuă să asculte această înverşunare în 
lupta pentru existenţă, această ranchiună a personalităţilor 
dezlănţuite, care distrugea himera lui despre prietenia 
veşnică. 

Din fericire, Henriette se îngrijorase de violenţa vocilor. Se 
ridică şi se duse să le facă morală fumătorilor care le 
părăseau astfel pe doamne, ca să se certe. Se întoarseră 
toţi în salon asudaţi, răsuflând greu, păstrând pornirea 
mâniei. Şi cum, privind pendula, ea le spuse că precis 
Fagerolles nu mai vine în seara aceea, reîncepură să 
rânjească, schimbând priviri. Ei, avea nas bun băiatul! Ştia 
el unde să se ducă şi unde nu, doar nu era să vină la 
întâlnirea cu nişte vechi prieteni care-l stinghereau şi pe 
care-i detesta! 

Într-adevăr, Fagerolles nu veni. Seara se sfârşi anevoie. Se 
reîntorseseră în sufrageria în care ceaiul era servit pe o 
faţă de masă rusească, brodată cu roşu, reprezentând o 
vânătoare de cerbi; iar sub lumânările, acum din nou 
aprinse, era un cozonac, farfurii cu dulciuri şi prăjituri şi un 
lux cu adevărat barbar de lichioruri, whisky, rachiu de 


ienupăr, lichior de chimen, mastică de Chio. Feciorul mai 
aduse şi punch, şi se tot învârtea în jurul mesei, în timp ce 
stăpâna casei umplea samovarul ce clocotea în faţa ei. Dar 
toată această bunăstare, această bucurie a ochilor, acest 
parfum fin de ceai, nu destindea inimile. Din nou începuseră 
să vorbească despre succesele unora şi ghinioanele altora. 
De exemplu, nu erau o ruşine toate aceste medalii şi premii, 
toate aceste recompense care dezonorau arta, atât erau de 
prost împărţite? Trebuiau oare să rămână veşnic ca nişte 
şcolari în clasă? Toate josniciile porneau de aici, de la 
docilitatea şi laşitatea faţă de pedagogi, pentru a obţine 
note bune! 

Apoi, când fură din nou în salon şi când Sandoz, dezolat, 
ajunsese să dorească din inimă să-i vadă plecaţi, el îi zări pe 
Mathilde şi pe Gagniere, aşezaţi unul lângă altul pe o 
canapea, vorbind languros despre muzică, în mijlocul 
celorlalţi extenuaţi, fără salivă, cu fălcile ostenite. Gagniere, 
în extaz, filosofa şi poetiza. Mathilde, târfa bătrână şi grasă, 
care exala şi acum mirosul suspect de farmacie, dădea ochii 
peste cap şi se sclifosea, de parcă o gâdila o aripă nevăzută. 
Se zăriseră cu o duminică în urmă la concertele Circului şi- 
şi împărtăşeau delectarea în fraze alternate, înaripate, vagi. 

— Ah, domnule, acel Meyerbeer, uvertura la Struensee, 
fraza aceea funebră, apoi dansul ţăranilor, atât de viu, de 
colorat, apoi fraza morţii, care revine, şi acel duo de 
violoncele!... Ah, domnule, violoncelele, violoncelele!... 

— Şi, doamnă, Berlioz, aria de sărbătoare din Romeo... 
Acel solo de clarinete, femeile iubite, cu acompaniament de 
harpă! Ce încântare, ce lumină care urcă... începe 
serbarea, un Veronese, magnificenţa tumultuoasă a Nunții 
de la Cana; şi apoi se reia cântecul de iubire, dar cât de 
dulce şi tot mai sus, tot mai sus!... 

— Domnule, aţi auzit în simfonia în la de Beethoven, acel 
dangăt care revine mereu şi te izbeşte în inimă?... Da, 
înţeleg, simţiţi ca şi mine, muzica înseamnă comuniune... 


Dumnezeule, cât este de trist şi de plăcut să fii în doi pentru 
a-l înţelege pe Beethoven şi a te cutremura! 

— Dar Schumann, doamnă, dar Wagner, doamnă... Reveria 
lui Schumann, numai instrumente cu coarde, o ploaie fină şi 
călduţă picurată peste frunze de salcâm, o rază care le 
şterge, o lacrimă în spaţiu... Wagner, oh! Wagner, uvertura 
la Vasul fantomă, trebuie să vă placă, spuneţi-mi că vă 
place! Pe mine mă striveşte. Nu mai rămâne nimic, nimic, 
totul moare. 

Vocile li se stingeau, nici măcar nu se mai priveau, 
copleşiţi, unul lângă altul, cu feţele în sus, fascinate. 

Surprins, Sandoz se întrebă de unde putea Mathilde să fi 
învăţat acest jargon. Poate dintr-un articol de-al lui Jory. 
Remarcase de altfel că femeile vorbeau foarte bine despre 
muzică, fără a avea habar de ea. Şi el, pe care acreala 
celorlalţi îl întristase atât de tare, fu exasperat de această 
atitudine languroasă. Nu, nu, era destul! Că se sfâşiau între 
ei, asta treacă meargă, dar ce sfârşit de petrecere, cu 
muierea asta bătrână făcând fiţe şi gungurind despre 
Beethoven şi Schumann! 

Din fericire, Gagniere se ridică brusc. Din adâncul 
extazului său, el nu uitase de oră şi-i rămăsese exact timpul 
cât să prindă trenul de noapte. După strângerile de mână 
moi şi tăcute, plecă să se culce la Melun. 

— Ce ratat! murmură Mahoudeau. Muzica a ucis pictura, 
niciodată n-o să realizeze nimic. 

Plecă şi el apoi, şi uşa nu se închisese bine în urma lui, că 
Jory declară: 

— l-aţi văzut ultimul presse-papier? O să ajungă să 
sculpteze butoni de manşetă... Uite unul care a ratat o 
creaţie viguroasă! 

Mathilde se şi ridicase, salutând-o pe Christine scurt şi 
sec, afectând o familiaritate mondenă faţă de Henriette, 
luându-şi soţul, care o ajută să se îmbrace în vestibul, umil 
şi îngrozit din pricina privirilor ei severe, care arătau că-l 
aşteaptă o răfuială. 


Atunci, în urma lor, Sandoz strigă, scos din fire: 

— Ăsta-i sfârşitul, era fatal ca ziaristul să-i considere rataţi 
pe ceilalţi, el, cârpaciul de articole ajuns să exploateze 
prostia publică!.. Ah, tu Mathilde, răzbunătoareo! 

Nu mai rămăseseră decât Christine şi Claude. Acesta din 
urmă, de când salonul începuse să se golească, nu mai 
vorbea, prăbuşit într-un fotoliu, cuprins iarăşi de acel somn 
magnetic care îl înţepenea cu privirile fixe, foarte departe, 
dincolo de pereţi. Chipul i se încorda, o atenţie convulsivă îl 
împingea înainte; negreşit el vedea invizibilul şi auzea 
apelul tăcerii. 

Christine se ridicase la rândul ei, scuzându-se că pleacă 
aşa, de târziu. Henriette îi prinsese mâinile şi îi repetă cât 
de mult ţine la ea, rugând-o să vină des, să apeleze la ea ca 
la o soră; în timp ce sărmana femeie, atât de dureros de 
fermecătoare în rochia ei neagră, dădea din cap, cu un 
zâmbet stins. 

— Haide, îi spuse la ureche Sandoz, după ce aruncase o 
privire asupra lui Claude, nu te mai amări astfel... A vorbit 
mult, a fost mai vesel în seara asta. Totul merge foarte bine. 

Dar ea, cu o voce îngrozită: 

— Nu, deloc, uită-te la ochii lui... Cât timp va avea privirea 
asta, am să tremur... voi aţi făcut ce aţi putut, vă 
mulţumesc. Unde n-aţi reuşit voi, nimeni altcineva nu va 
reuşi. Doamne cât sufăr că nu mai contez deloc, că nu mai 
am nicio putere! 

Şi cu voce tare: 

— Vii, Claude? 

Fu nevoită să-l cheme de două ori. El n-auzea; în cele din 
urmă tresări şi se ridică, spunând de parcă ar fi răspuns 
apelului îndepărtat de dincolo de orizont: 

— Da, viu, viu. 

Când Sandoz şi soţia lui rămaseră, în sfârşit, singuri în 
salinul fierbinte, încălzit de lămpi, încărcat parcă de o 
tăcere melancolică, după neplăcuta izbucnire a certurilor, 


se priviră amândoi şi-şi lăsară braţele în jos, amărâţi de 
serata lor nereuşită. Totuşi, ea încercă să facă haz, şoptind: 

— Vezi, îţi spusesem eu, înţelesesem cum stau lucrurile... 

Dar el o întrerupse iar, cu un gest desperat. Vasăzică astfel 
se sfârşea îndelunga lui iluzie, acel vis de statornicie eternă, 
care-l făcuse să-şi plaseze fericirea în câteva prietenii, alese 
încă din copilărie, şi de care să se bucure până la adânci 
bătrâneţi. Ah, ce grup lamentabil formau acum, ce frângere 
supremă, ce bilanţ jalnic, după acest faliment al iubirii! Şi 
se mira de prietenii pe care-i neglijase de-a lungul timpului, 
de marile afecţiuni pierdute pe drum, de permanenta 
schimbare a celorlalţi în jurul fiinţei lui, pe care n-o vedea 
schimbându-se. Bietele sale zile de joi îl umpleau de milă, 
atâtea amintiri îndoliate, moartea lentă a ceea ce iubim! 
Trebuiau oare acum, soţia lui şi cu el să se resemneze a trăi 
într-un pustiu, claustraţi în ura universală? Oare vor 
deschide primitor uşa în faţa unui val de necunoscuţi şi de 
indiferenți? Puțin câte puţin, o certitudine urca din adâncul 
amărăciunii lui: totul se sfârşeşte şi nimic nu reîncepe în 
viaţă. Păru să se resemneze şi spuse, oftând din greu: 

— Ai dreptate... N-o să-i mai poftim împreună la masă, ar fi 
în stare să se sfâşie între ei. 

De îndată ce ajunseră în Place de la Trinite, Claude lăsă 
braţul Christinei şi, mormăind că are un drum de făcut, o 
rugă să se întoarcă fără el. Ea îl simţise tremurând ca 
frunza, şi rămase încremenită de surprindere şi de spaimă; 
un drum la ora asta, când e trecut de miezul nopţii! Unde 
să meargă şi ce să facă? Îi întorsese spatele şi se pregătea 
să plece, când ea îl prinse din urmă, implorându-l, 
pretextând că îi e urât, că nu poate s-o lase aşa de târziu să 
urce în Montmartre. Acesta fu singurul argument care păru 
să-l întoarcă din drum. O luă iar de braţ, urcară strada 
Blanche, apoi strada Lepic şi ajunseră, în sfârşit, pe strada 
Tourlaque. Dar în faţa uşii, după ce sunară, o părăsi iar. 

— Uite, am ajuns... Eu mă duc unde am treabă. 


Şi dispăru cu paşi uriaşi, gesticulând ca un nebun. Uşa se 
deschisese, dar ea nici măcar n-o închise şi o luă la goană 
după el. Îl ajunse din urmă pe strada Lepic, dar de teamă să 
nu-l tulbure şi mai tare, se mulţumi din clipa aceea să nu-l 
mai piardă din ochi, mergând în urma lui la vreo treizeci de 
paşi, fără ca el să ştie. Străbătu strada Lepic, apoi cobori 
strada Blanche şi o luă pe Chaussee d'Antin şi Quatre- 
Septembre, până pe strada Richelieu. Când îl văzu 
apucând-o pe acolo, un frig de moarte o cuprinse: se ducea 
spre Seha, asta era spaima îngrozitoare care o ţinea trează 
nopţile. Şi acum, Doamne, ce să facă? Să meargă cu el şi să 
se agaţe acolo de gâtul lui? Mergea clătinându-se, şi la 
fiecare pas care-i apropia de râu simţea cum viaţa se 
scurge din ea. Da, într-acolo se ducea: prin piaţa teatrului, 
pe la Carrousel, apoi pe podul Saints-Peres. Aici, se apropie 
de balustradă deasupra apei, şi ea crezu că se aruncă; un 
strigăt desperat i se înăbuşi în gât. 

Dar nu, Claude rămăsese nemişcat. Oare insula Cite, inima 
Parisului, a cărei obsesie îl urma pretutindeni, pe care o 
evoca cu ochii ficşi, printre ziduri, îi lansa această chemare 
permanentă, auzită numai de el de la distanţe atât de mari? 
Ea nu îndrăznea încă să spere, se oprise în urmă ca să-l 
supravegheze, nebună de îngrijorare; credea mereu că-l 
vede făcând îngrozitorul salt şi totuşi rezista nevoii de a se 
apropia, din teama că va precipita catastrofa dacă el o va 
vedea. Doamne! să fii acolo, cu toată pasiunea devastată, cu 
toată sfâşietoarea dragoste maternă, să fii acolo, să asişti la 
tot şi să nu poţi face măcar o mişcare pentru a-l reţine! 

EI, nemişcat, în picioare, se profila, înalt, pe cerul nopţii. 

Era o noapte de iarnă, cu cer noros, negru ca funinginea, 
iar un vânt puternic bătea dinspre vest, aducând frig. 
Parisul luminat adormise, nu mai purta în el decât viaţa 
felinarelor, pete rotunde ce scânteiau şi se micşorau pentru 
a deveni în depărtare o pulbere de stele fixe. Mai întâi se 
desfăşurau cheiurile, cu şirul lor dublu de perle luminoase, 
a căror reverberaţie arunca o licărire pe fațadele din prim 


plan, la stânga casele de pe cheiul Louvre, la dreapta cele 
două aripi ale Institutului, grămezi învălmăşite de 
monumente şi de construcţii, pierdute apoi în întunericul ce 
sporea, străpuns de scântei îndepărtate. Apoi, între aceste 
şiruri care se pierdeau hăt departe, podurile aruncau dâre 
de lumină din ce în ce mai subţirele, făcute fiecare dintr-un 
şir de paiete, grupate şi parcă suspendate. Şi acolo, în 
Sena, izbucnea splendoarea nocturnă a apei vii a oraşelor, 
fiecare felinar îşi reflecta flacăra, un nucleu care se alungea 
într-o coadă de cometă. Cele mai apropiate se confundau, 
incendiau curentul cu vaste evantaie de jeratic, plasate 
regulat şi simetrice; cele mai îndepărtate nu se zăreau sub 
poduri decât ca nişte punctişoare nemişcate de foc. Dar 
cozile mari, incendiate, trăiau, mişcătoare pe măsură ce se 
desfăşurau, negre şi aurii, într-un permanent freamăt de 
solzi, în care simţeai curgerea infinită a apei. Şi toată Sena 
era aprinsă ca la o serbare submarină, o feerie misterioasă 
şi profundă, făcând să treacă valsuri îndărătul geamurilor 
roşiatice ale fluviului. Sus, deasupra acestui incendiu, 
deasupra cheiurilor înstelate, plutea, în cerul fără aştri, un 
fel de abur roşu, respiraţia caldă şi fosforescentă care, 
noapte de noapte, aşază peste somnul oraşului o creastă 
vulcanică. 

Vântul sufla şi Christine dârdâind, cu ochii plini de lacrimi, 
simţea cum podul se învârteşte cu ea, de parcă ar fi luat-o 
cu sine într-un prăpăd general. Nu cumva Claude se 
mişcase? Nu escaladase rampa? Nu totul redevenea fix, îl 
regăsea în acelaşi loc, ţeapăn şi îndârijit, cu ochii aţintiţi 
asupra insulei Cite, dar fără s-o vadă. 

Venise, chemat de ea, şi n-o vedea în adâncul tenebrelor. 
Nu desluşea decât podurile, carcasele fine ale construcţiilor 
profilându-se în negru pe apa de jeratic. Apoi, dincolo de 
ele, totul se pierdea, insula recădea în neant, nu i-ar mai fi 
regăsit nici locul, dacă nişte birje târzii n-ar fi plimbat din 
când în când, de-a lungul lui Pont-Neuf, scântei de felul 
celor care mai aleargă prin cărbunii stinşi. O lanternă roşie, 


la nivelul barajului de la Monetărie, zvârlea în apă o şuviţă 
de sânge. Ceva enorm şi lugubru, ca un trup în derivă, o 
şalupă desprinsă probabil de la mal cobora lent, printre 
licăriri, vizibilă uneori şi alteori înghițită de întuneric. Unde 
oare se prăbuşise insula triumfătoare? Poate în adâncul 
valurilor incendiate? El privea mereu, cuprins, puţin câte 
puţin, de marea curgere a fluviului în noapte. Se aplecă 
asupra acestui şanţ vast, de o prospeţime răcoroasă de 
abis, în care dansa misterul flăcărilor. Vuietul adânc şi trist 
al curentului îl atrăgea, îi asculta chemarea, cuprins de o 
desperare de moarte. 

De data asta Christine simţi, după felul în care-i tresărise 
inima, că în el încolţise gândul cel îngrozitor, îşi întinse 
mâinile tremurătoare pe care vântul puternic le biciuia. Dar 
Claude rămăsese drept, luptând cu ispita dulce a morții; şi 
timp de un ceas încheiat nu se clinti de acolo nemaiavând 
conştiinţa timpului, cu privirile mereu aţintite spre Cite ca 
şi cum, printr-un efort miraculos, ochii lui aveau să aducă 
lumină şi s-o invoce pentru a o revedea. 

Când, în cele din urmă, Claude se întoarse de pe pod, cu 
un pas şovăielnic, Christine trebui să-l depăşească şi să 
alerge pentru a ajunge în strada Tourlaque înaintea lui. 


CAPITOLUL XII 


Era aproape de ora trei când se culcară în noaptea aceea; 
vântul aspru de noiembrie sufla prin camera lor şi prin 
atelierul vast. Christine, care mai gâfâia după drumul pe 
care-l făcuse, se vârâse repede sub plapumă, pentru a-i 
ascunde că-l urmărise; iar Claude, copleşit, îşi scosese 
hainele una câte una, fără o vorbă. De luni de zile, patul lor 
era de gheaţă; se întindeau unul lângă celălalt ca nişte 
străini, după o lungă ruptură a legăturilor trupeşti: 
abstinenţă voluntară, castitate teoretică la care trebuia să 
ajungă pentru a dărui picturii întreaga lui virilitate; 
Christine o acceptase cu durere mândră şi mută, în ciuda 
pasiunii care o chinuia. Dar niciodată încă, până în noaptea 
aceea, ea nu mai simţise între ei un asemenea obstacol, un 
asemenea frig, de parcă nimic de acum încolo nu-i mai 
putea încălzi şi aşeza unul în braţele celuilalt. 

Timp de vreun sfert de oră ea se luptă cu somnul care o 
învăluia. Era profund ostenită, o toropeală o cuprindea; dar 
nu ceda, temându-se să-l lase treaz. În fiecare seară, pentru 
a putea dormi şi ea liniştită, aştepta să adoarmă el întâi. 
Dar Claude nu stinsese lumânarea şi rămăsese cu ochii 
deschişi, aţintiţi asupra flăcării care-l orbea. La ce se 
gândea oare? Rămăsese cu gândul acolo, în noaptea 
neagră, în respiraţia umedă a cheiurilor, faţă-n faţă cu 
Parisul străpuns de stele ca un cer de iarnă? Şi ce freamăt 
lăuntric, ce hotărâre de luat îi încrâncenau astfel chipul? 
Apoi, fără să vrea, Christine cedă, căzu în neantul marilor 
oboseli. O oră mai târziu avu o tresărire bruscă: senzaţia 
dezagreabilă a unui gol şi un fel de spaimă o treziră. 
Imediat pipăi locul de lângă ea şi-l găsi rece: deci simţise ea 
bine prin somn, nu mai era acolo. Se sperie, cu capul greu 
şi ameţit; nici nu se dezmeticise încă bine, dar zărind prin 


uşa întredeschisă a camerei o dâră de lumină care venea 
din atelier se linişti, gândindu-se că poate avea insomnie şi 
se dusese să ia vreo carte. Cum însă nu se întorcea, ea 
sfârşi prin a se ridica încetişor, să vadă ce e. Ceea ce văzu 
însă o răscoli atât de tare, încât rămase pironită pe ciment 
cu picioarele goale, atât de surprinsă, încât mai întâi nici nu 
îndrăzni să intre. 

Claude, cu mânecile suflecate, în ciuda frigului, nu-şi 
pusese în grabă decât pantalonii şi papucii şi stătea în 
picioare pe scara din faţa tabloului. Paleta era la picioare, 
cu o mână ţinea lumânarea, cu alta picta. Avea ochi mari de 
somnambul, gesturi sigure şi ţepene; se apleca mereu ca 
să-şi ia culori, apoi se ridica, proiectând pe perete o umbră 
mare şi fantastică, cu mişcări sacadate de automat. Şi nicio 
suflare, nimic altceva, în imensa cameră întunecată, decât o 
tăcere înfiorătoare. 

Tremurând toată, Christine ghicea. Obsesia, clipele 
petrecute acolo pe podul Saints-Peres nu-l lăsau acum să 
doarmă şi-l minaseră în faţa pânzei, sfâşiat de nevoia de ao 
revedea, în ciuda nopţii. Fără îndoială nu se urcase pe scară 
decât pentru a-şi umple ochii cât mai de aproape de tabloul 
său. Apoi, torturat de vreo nuanţă falsă, bolnav de această 
tară în asemenea măsură încât nu putea să aştepte zorii, 
apucase o pensulă, mai întâi cu simpla dorinţă de a retuşa 
ceva, apoi furat, din corectură în corectură, sfârşise în cele 
din urmă prin a picta ca un halucinat, cu lumânarea în 
mână, în acea lumină pală pe care mişcările lui o tulburau. 
Furia neputincioasă de a crea îl cuprinsese iar, se epuiza, 
uitând de oră, uitând de lume, vrând atunci, pe loc, să dea 
viaţă operei sale. 

Ah! cu câtă milă şi cu ce ochi scăldaţi în lacrimi îl privi 
Christine! O clipă se gândi să-l lase la această treabă fără 
rost, aşa cum. Îi laşi maniacului plăcerea demenţei. Acum 
era limpede că nu va izbuti niciodată să sfârşească tabloul. 
Cu cât se îndârjea mai tare, cu atât incoerenţa sporea, se 
vădea o îngroşare greoaie în nuanţe, un efort îmbâcsit şi 


şovăielnic în desen. Până şi fondul, grupul de docheri mai 
ales, altădată foarte reuşit, începuse să se strice; şi pictorul 
se îndârjea, asupra lui, voia să termine totul, înainte de a se 
apuca iar de figura centrală: Femeia goală, spaima şi 
năzuinţa orelor lui de lucru, trupul ameţitor care avea să-l 
doboare în ziua în care se va strădui iar să-i dea viaţă. De 
luni de zile nu se mai atinsese de ea, ; şi asta o liniştea pe 
Christine, o făcea miloasă şi înţelegătoare, cu toată ura 
geloasă ce i-o purta: câtă vreme nu se întorcea la această 
amantă râvnită şi temută, ea se credea mai puţin trădată. 

Picioarele goale îi îngheţaseră pe ciment, se pregătea să 
se întoarcă în pat, când o tresărire o readuse înapoi. Nu 
înţelesese de la început, dar acum vedea. Cu pensula 
muiată în culoare, el rotunjea cu mişcări ample nişte forme 
pline, cu gesturi de mângâiere pasionată; avea un râs 
împietrit pe buze şi nu simţea ceara fierbinte a lumânării 
careţi curgea pe degete; în timp ce dăinuia doar tăcută, 
pasionată mişcarea de du-te vino a braţului de-a lungul 
peretelui; o confuzie enormă şi neagră, o îmbrăţişare 
învălmăşită de membre, într-o împerechere brutală. Lucra 
la Femeia goală. 

Atunci Christine deschise uşa şi intră. O revoltă nestăvilită 
o împingea, mânia soţiei batjocorite la ea acasă, înşelată în 
timp ce dormea în camera vecină. Da, era bineînţeles cu 
cealaltă, îi picta pântecele şi coapsele ca un vizionar nebun, 
pe care goana dureroasă după adevăr îl împingea la 
exaltarea irealului, iar coapsele se aureau precum 
coloanele unui tabernacol, pântecele devenea un astru 
scânteind de galben şi de roşu aprins, superb şi în afara 
vieţii. O atât de stranie goliciune de chivot, în care 
nestematele păreau să scânteieze ca pentru o închinare 
religioasă; sfârşi prin a o scoate din fire. Suferise prea mult 
şi nu mai voia să tolereze o asemenea trădare. 

Totuşi, la început, ea se arătă numai desperată şi 
rugătoare. Nu era decât o mamă care-şi dojeneşte copilul 
artist fără minte. 


— Claude, ce faci acolo? Spune şi tu dacă are vreun rost 
ideea asta a ta? Ie rog, vino şi te culcă, nu mai sta pe scară 
că ai să te îmbolnăveşti. 

El nu răspunse, se aplecă iar pentru a-şi muia penelul şi 
făcu să scânteieze vintrele pe care le accentuă cu două 
trăsături de roşu aprins. 

— Claude, ascultă-mă te implor, vino cu mine... Ştii că te 
iubesc, vezi în ce hal de îngrijorare m-ai adus... Întoarce-te, 
întoarce-te dacă nu vrei să mor şi eu de atâta frig şi de 
atâta aşteptare. 

Buimac, el nici n-o privi, ci spuse numai cu o voce 
sugrumată. Înflorind cu carmin buricul. 

— Ia mai lasă-mă în pace! Vezi că lucrez. 

O clipă, Christine rămase fără glas. Se îndreptă, ochii i se 
aprinseră de un foc întunecat, o revoltă întreagă îi 
însufleţea fiinţa blândă şi dulce. Apoi izbucni, cu violenţa 
unei sclave scoase din minţi. 

— Ei bine, nu, n-am să te las în pace! M-am săturat, am să- 
ţi spun tot ceea ce mă înăbuşă şi mă ucide de când te 
cunosc... Pictura asta, da! pictura ta este ucigaşa care mi-a 
otrăvit viaţa. Presimţisem asta din prima zi; mi-a fost teamă 
de ea ca de un monstru, mi se părea oribilă, fioroasă; dar ce 
să-i faci, omul e laş, te iubeam prea mult ca să n-o iubesc şi 
pe ea şi am sfârşit prin a mă obişnui cu această criminală... 
Dar, după aceea, cât am mai suferit din pricina ei, cum m-a 
mai torturat! în zece ani nu-mi amintesc de o zi măcar în 
care să nu fi plâns... Nu, te rog să mă laşi să mă descarc, 
trebuie să vorbesc dacă am găsit puterea s-o fac. Zece ani 
de părăsire, de strivire zilnică; nu mai însemn nimic pentru 
tine, mă dai deoparte, am ajuns un fel de servitoare, în timp 
ce neruşinata s-a băgat între noi, a pus mâna pe tine, şi 
acum triumfă şi mă insultă... îndrăzneşte numai să spui că 
nu te-a înhăţat, bucăţică cu bucăţică, ţi-a luat creierii, 
inima, carnea, totul! Te stăpâneşte ca un viciu, te mănâncă. 
Pe scurt, ea e nevasta ta! Nu eu, ea se culcă cu tine, 
blestemata, putoarea! 


Acum, Claude o asculta, surprins de strigătul ei de adâncă 
suferinţă, încă nedezmeticit din visul lui exasperat de 
creator, neînţelegând încă bine de ce-i vorbea ea astfel. Şi 
în faţa acestei buimăceli, a acestui tremur de om surprins şi 
stingherit în desfrâul lui, ea se înfurie mai tare, urcă pe 
scară, îi smulse lumânarea din mână şi o plimbă la rândul ei 
în faţa tabloului. 

— Dar, priveşte, te rog, vezi şi tu unde ai ajuns! E hidos, e 
lamentabil, e grotesc, trebuie până la urmă să recunoşti! îţi 
dai seama cât e de urât, de imbecil? Vezi bine că eşti învins, 
de ce te mai încăpăţânezi? E o nebunie şi asta mă revoltă. 
Dacă nu poţi fi un mare pictor, măcar să ne trăim viaţa, ah, 
viaţa... 

Aşezase lumânarea pe platforma scării şi cum el coborâse, 
clătinându-se, ea sări după el şi ajunseră amândoi jos, el 
căzut pe ultima treaptă, ea ghemuită, strângându-i cu 
putere mâinile inerte care atârnau. 

— Ascultă-mă, ne rămâne viaţa... Alungă-ţi coşmarul şi să 
trăim, să trăim amândoi... Nu-i şi aşa destul de stupid că 
suntem numai doi, că am început să îmbătrânim şi că ne 
chinuim fără să ştim să găsim puţină fericire? Ca mâine o să 
ne înghită pământul, să încercăm şi noi să avem puţină 
căldură, să trâim, să ne iubim. Aminteşte-ţi de 
Bennecourt!... Ascultă-mi visul. Eu te-aş lua şi mâine de 
aici, te-aş duce departe de Parisul ăsta blestemat, undeva în 
vreun colţişor liniştit; să vezi ce viaţă tihnită am duce şi ce 
bine ar fi, cum am uita de toate, unul în braţele celuilalt!... 
Dimineaţa să dormim într-un pat mare; apoi să ne plimbăm 
la soare, să simţim la prânz aroma mâncării, să lenevim 
după masă, iar serile să le petrecem la lumina lămpii. Şi 
gata cu chinurile pentru nişte himere, nimic altceva decât 
bucuria de a trăi... Oare nu-ţi ajunge că te iubesc, că te 
ador, că accept să-ţi fiu slujnică, să nu exist decât pentru 
plăcerea ta... Mă auzi? Ie iubesc, te iubesc! Ce vrei mai 
mult, e de ajuns că te iubesc! 


EI îşi desprinsese mâinile şi răspunse cu o voce posacă, 
făcând un gest de refuz: 

— Nu, nu e de ajuns... Nu vreau să plec cu tine, nu vreau 
să fiu fericit, vreau să pictez. 

— Iar eu să mor, nu? Să mori şi tu, să ne înghită pictura 
asta tot sângele şi toate lacrimile! Nu există pe lume decât 
arta, ea e stăpâna noastră, atotputernica zeitate. 
Dumnezeul ameninţător care ne loveşte şi pe care tu îl 
cinsteşti. lar dacă ne va distruge, are dreptul s-o facă, iar tu 
îi vei fi recunoscător. 

— Da, sunt al ei, să facă ce va voi din mine... Aş muri dacă 
n-aş mai picta, prefer să pictez şi să mor. Şi, de altfel, voinţa 
mea nu contează. Asta e, în afară de asta nu-mi pasă de 
nimic, să vină prăpădul! 

Ea se ridică, într-un nou avânt de mânie. Vocea îi 
redevenea dură şi pasionată. 

— Da, dar eu sunt vie, şi femeile pe care le iubeşti sunt 
moarte... Să nu spui nu, ştiu bine că toate femeile astea 
pictate sunt amantele tale şi am ştiut-o chiar înainte de a fi 
a ta; mi-era de ajuns să văd cum le mângâiai goliciunea, cu 
ce ochi le contemplai apoi ore în şir. Îţi dai seama cât era de 
bolnăvicioasă, de stupidă o asemenea dorinţă la un băiat? 
Să fii nebun după nişte poze, să strângi în braţe vidul unei 
iluzii! Şi erai foarte conştient de asta, te ascundeai ca de un 
lucru de nemărturisit... Pe urmă, scurtă vreme, mi s-a părut 
că mă iubeşti pe mine. Atunci mi-ai povestit de prostiile 
astea, de dragostea pentru muierile tale, cum le spuneai, 
glumind pe socoteala ta. Aminteşte-ţi că te apuca mila 
pentru aceste umbre când mă ţineai în braţe... Şi n-a durat 
multă vreme, te-ai întors la ele - Doamne, cât de repede! — 
ca un maniac ce se reîntoarce la obsesia lui. Eu, cea care 
existam, nu mai eram, iar ele, plăsmuirile, redeveneau 
singura realitate din existenţa ta... N-ai ştiut niciodată ce 
am îndurat eu atunci, căci tu nesocotegşti toate femeile; am 
trăit alături de tine fără să mă înţelegi. Da, eram geloasă pe 
ele. Când îţi pozam goală, doar un gând îmi da curajul s-o 


fac: voiam să lupt, speram să te recâştig; şi nimic, nici 
măcar o sărutare pe umăr, înainte de a mă îmbrăca! 
Dumnezeule! cât de ruşine mi-a fost adesea! cât amar a 
trebuit să înghit, simţindu-mă dispreţuită şi trădată! De 
atunci, disprețul tău n-a făcut decât să crească, şi uite unde 
am ajuns: ne culcăm unul lângă celălalt, noapte de noapte, 
fără ca măcar să ne atingem. Sunt opt luni şi şapte zile, le- 
am numărat! Opt luni şi şapte zile de când n-a mai fost 
nimic între noi.. 

Şi continuă să vorbească cu îndrăzneală, fără ruşine, ea, 
senzuala pudică, atât de arzătoare în dragoste, cu buzele 
stăvilind ţipete, iar apoi atât de discretă, atât de mută 
asupra acestor lucruri, refuzând să vorbească despre ele, 
întorcând capul cu zâmbete jenate. Acum însă dorinţa o 
exalta, această abstinenţă era o ocară. Şi gelozia ei nu se 
înşela, tot pictura era de vină, pentru că virilitatea pe care 
i-o refuza, el o păstra şi o dăruia rivalei preferate. Ea ştia 
bine de ce o neglija astfel. La început, când îl aştepta a doua 
zi multă treabă şi seara, la culcare, ea se lipea de dânsul, 
Claude îi spunea că nu vrea, că asta l-ar obosi prea tare; 
mai târziu pretinsese că atunci când se desprindea din 
braţele ei, îi trebuiau trei zile ca să-şi revină, cu gândurile 
răvăşite, incapabil de a realiza ceva; şi astfel, încetul cu 
încetul, ruptura se produsese, întâi o săptămână pentru 
terminarea unui tablou, apoi o lună pentru a nu stingheri 
începutul altuia, şi apoi alte amânări, ocazii neglijate, 
dezvăţarea lentă, uitarea finală, în fond, Christine regăsea 
teoria pe care de sute de ori el i-o repetase: geniul trebuia 
să fie cast, să nu se culce decât cu opera lui. 

— Mă respingi, sfârşi ea cu violenţă, te depărtezi de mine 
noaptea de parcă ţi-ar fi scârbă, te duci în altă parte şi 
pentru ce, ca să iubeşti ce? Un nimic, o aparenţă, nişte 
pulbere, nişte culoare pe o pânză. Dar, pentru Dumnezeu, 
priveşte o numai pe femeia asta a ta, uită-te şi tu ce 
monstru ai făcut din ea în nebunia ta! Poate să fie astfel 
făcută o femeie, să aibă coapsele de aur şi flori sub 


pântece?... Trezeşte-te odată, deschide ochii şi întoarce-te 
la realitate. 

Claude, ascultând de gestul dominator cu care ea îi arăta 
tabloul, se ridicase şi privea. Lumânarea, rămasă sus pe 
platforma scării, lumina Femeia ca într-o biserică, în timp ce 
camera imensă rămânea scăldată în întuneric. Trezindu-se, 
în sfârşit, din visul lui, o zări, şi Femeia, văzută astfel de jos, 
de la o mică distanţă, îl umplea de stupoare. Cine oare 
pictase acest idol al unei religii necunoscute? Cine o făcuse 
din metale, din marmură şi din nestemate, înflorindu-i 
trandafirul sexului între coloanele nepreţuite ale coapselor, 
sub bolta sacră a pântecului? Oare el, fără să ştie era 
făurarul acestui simbol al dorinţei nepotolite, al acestei 
imagini extraumane a cărnii, devenită aur şi diamante între 
degetele lui, în strădania vană de a crea viaţa? Şi uluit, se 
temea de opera lui, tremurând de acest salt brusc într-o 
lume necunoscută, înțelegând bine că nici realitatea nu-i 
mai era accesibilă, la capătul luptei lui îndelungate pentru a 
o învinge şi a o plămădi mai vie cu mâinile lui bărbăteşti. 

— Vezi, vezi! repetă Christine victorioasă. 

Şi el, foarte încet bâiguia: 

— Doamne, ce am făcut? Oare chiar e imposibil să creezi? 
Mâinile noastre nu au oare puterea de a plămădi fiinţe? 

Ea îl simţi că slăbeşte şi-l prinse în braţe: 

— Dar spune-mi, de ce toate prostiile astea, de ce altceva 
decât eu, care te iubesc?... M-ai luat ca model, ai vrut să-mi 
copiezi trupul. Spune şi tu, la ce bun? Vezi bine că nici nu se 
compară cu mine acest copii. Sunt îngrozitoare, ţepene şi 
reci ca nişte cadavre... Eu te iubesc şi vreau să fii al meu. 
Trebuie să-ţi spun totul, pentru că tu nu înţelegi, când mă 
învârtesc în jurul tău, când mă ofer să-ţi pozez, când sunt în 
preajma ta şi-ţi sorb suflarea. Ce vrei? Eu te iubesc, sunt vie 
şi te doresc... 

Nebuneşte, îşi încolăcea braţele şi picioarele în jurul lui. 
De sub cămaşa, pe jumătate sfâşiată, ţâşneau sânii pe care 
şi-i strivea de el, vrând parcă să se contopească cu el în 


această ultimă bătălie, ea, întruparea pasiunii, dezlănţuită 
cu vălmăşagul vâlvătăilor ei, fără rezerva castă de altădată, 
pornită să spună totul şi să facă totul pentru a învinge. 
Chipul i se tumefiase, ochii blânzi şi fruntea limpede 
dispăreau sub şuviţele încolăcite ale părului şi nu i se mai 
vedeau decât maxilarul proeminent, bărbia violentă şi 
buzele roşii. 

— Nu, lasă-mă, şopti Claude! Doamne, cât sunt de 
nefericit! 

Cu vocea ei pătimaşă, Christine continuă: 

— Poate crezi că sunt bătrână. Da, mi-ai spus că a început 
să-mi îmbătrânească corpul şi te-am crezut, mă studiam în 
timp ce-ţi pozam, ca să-mi caut riduri... Dar nu e adevărat! 
Ştiu eu bine că n-am îmbătrânit, că sunt tot tânără şi 
puternică. 

Apoi, văzând că nu se dădea bătut, îi spuse: 

— Priveşte! 

Se îndepărtase cu câţiva paşi şi, dintr-o singură mişcare, 
îşi scoase cămaşa, rămânând goală, nemişcată, în atitudinea 
pe care o păstrase în timpul lungilor şedinţe de pozat. Apoi 
făcu un gest pentru a-i arăta personajul din tablou: 

— Poftim, poţi să compari, eu sunt mai tânără ca ea... 
Degeaba i-ai pus tu tot felul de zorzoane pe piele, tot 
veştedă e ca o frunză uscată... Eu am tot optsprezece ani, 
pentru că te iubesc. 

Şi, într-adevăr, strălucea de tinereţe în lumina palidă, în 
acest mare elan de iubire, picioarele îi apăreau suple, fine, 
splendide, şoldurile îşi unduiau rotunjimea mătăsoasă, 
pieptul tare se înălța, umflat de sângele dorinţei. 

Apoi, îl cuprinse iar şi se lipi din nou de el, fără cămaşa 
care-o stingherea; şi mâinile ei rătăceau, îi mângâiau 
pieptul, umerii, de parcă i-ar fi căutat inima în această 
mângâiere pe dibuite, această luare în stăpânire, prin care 
părea că vrea să se contopească cu el; şi în tot acest 
răstimp îl săruta sălbatic, cu gura ei lacomă, pe piele, pe 


bărbie, pe mâneci, în gol. Vocea ei îşi pierdea puterea, nu 
mai era decât o suflare gâfâită, întretăiată de suspine. 

— O, întoarce-te la mine să ne iubim iar!... Tu chiar n-ai 
sânge în vine, din moment ce umbrele îţi sunt de ajuns? 
întoarce-te şi ai să vezi ce bine e să trăieşti... Mă auzi, să 
trăim unul de gâtul celuilalt, să petrecem nopţile astfel, 
strânşi, vârâţi unul într-altul, şi apoi s-o luăm de la început 
în ziua următoare, şi tot aşa, şi tot aşa... 

El fremăta şi, puţin câte puţin, o strângea şi el în braţe, din 
cauza spaimei pe care i-o pricinuise cealaltă, idolul; iar ea 
se făcea tot mai seducătoare, îl îmblânzea, îl cucerea. 

— Ascultă-mă, ştiu că te urmăreşte un gând îngrozitor; 
ştiu şi nu ţi-am vorbit niciodată despre asta, pentru că nu 
trebuie să chemi nefericirea; dar eu noaptea nu mai dorm, 
mă îngrozeşti. În seara asta te-am urmărit acolo, pe podul 
pe care-l detest, şi am tremurat, Doamne, am crezut că 
totul s-a sfârşit şi că te-am pierdut!... Dumnezeule, ce m-aş 
face? Am nevoie de tine, doar n-ai de gând să mă ucizi!... Să 
ne iubim, să ne iubim... 

Atunci el cedă, înduioşat de această pasiune fără margini. 
Era o tristeţe nesfârşită, o prăbuşire a lumii întregi în care 
fiinţa lui se topea. O strânse cu dragoste şi el, plângând în 
hohote şi bâiguind: 

— E adevărat, am avut acest gând îngrozitor... Aş fi făcut- 
o, dar m-am oprit, gândindu-mă la acest tablou ne 
terminat... Cum să mai trăiesc, dacă munca nu mă mai 
vrea? Cum să mai trăiesc după asta, după tot ce e acolo, 
după tot ce am stricat adineauri? 

— 'Te voi iubi şi ai să trăieşti. 

— Niciodată nu mă vei iubi de ajuns... Mă cunosc bine. Mi- 
ar trebui o bucurie care nu există, ceva care să mă facă să 
uit totul. Nici până acum nu m-ai putut ajuta! N-ai nicio 
putere. 

— Ba da, ba da, ai să vezi... Uite, am să te strâng aşa, am 
să-ţi sărut ochii, gura, tot trupul. Am să te încălzesc la sinul 


meu, am să-mi înnod braţele de mijlocul tău, am să fiu 
sufletul tău, sângele tău, carnea ta... 

De data aceasta el se simţi învins, înfierbântat şi el, se 
refugie în ea, cufundându-şi capul între sânii ei, acoperind-o 
la rândul său cu sărutări. 

— Aşa să fie! Salvează-mă, da, ia-mă cu tine, dacă nu vrei 
să mă omor!... Inventă tu o fericire, învaţă-mă una care să 
mă oprească... Adoarme-mă, topeşte-mă, să devin al tău, 
sclavul tău, de ajuns de mic să mă pot adăposti sub tălpile 
tale, în pantofii tăi... Ah, de-aş putea să mă cobor acolo, să 
nu trăiesc decât din parfumul tău, să te ascult ca un câine 
credincios, să mă hrănesc, să te iubesc şi să dorm, de-aş 
putea, o, de-aş putea! 

Atunci ea scoase un strigăt de victorie. 

— În sfârşit, eşti al meu, nu mai exist decât eu, cealaltă e 
în sfârşit ucisă! 

Îl smulse de lângă opera detestată şi-l duse în camera ei, 
în patul ei, fremătătoare şi triumfătoare. Pe scară, 
lumânarea care se stingea pâlpâi în urma lor, apoi se 
întunecă. Bătea de cinci la ceasul cu cuc, nicio licărire nu 
lumina încă cerul întunecat de noiembrie. Şi totul fu înghiţit 
de tenebrele reci. 

Pe bâjbâite, Christine şi Claude se rostogoliră de-a 
curmezişul patului, cuprinşi de o frenezie, de o furie pe 
care n-o cunoscuseră nicicând, nici măcar în primele zile 
ale legăturii lor. Tot trecutul le revenea parcă în inimă, dar 
într-o împrospătare acută, care-i ameţea cu o beţie 
delirantă. Întunericul pâlpâia în jurul lor, dar ei călătoreau 
pe aripi de flăcări foarte sus, dincolo de lume, cu mişcări 
regulate, continue, mereu mai sus. Chiar şi el scotea 
strigăte, departe de nefericirea lui, uitând, renăscând la o 
viaţă de fericire. Provocătoare, dominatoare, cu un râs de 
orgoliu senzual, ea îl puse apoi să hulească: „Spune că 
pictura e o tâmpenie. — Pictura e o tâmpenie. — Spune că 
n-ai să mai lucrezi, că nu-ţi pasă, că ai să-ţi arzi tablourile 
de dragul meu. — Am să-mi ard tablourile şi n-am să mai 


lucrez. — Şi spune că nu mă ai decât pe mine, că singura 
fericire e să mă ţii în braţe ca acum, că scuipi pe cealaltă, 
scârba pe care ai pictat-o. Scuipă, scuipă, să văd eu. — Uite, 
scuip, nu te am decât pe tine”. Şi îl strângea să-l înăbuşe, 
posedându-l ea pe el. Porniră iar, în ameţeala călătoriei lor 
înaripate, printre stele, încântarea începu iar, de trei ori li 
se păru că zburau de pe pământ până la marginea cerului. 
Ce mare fericire! Cum de nu se gândise să se vindece cu 
această fericire sigură? Ea i se dăruia mereu; el va trăi în 
bucurie, mântuit desigur, acum că poseda această beţie. 
Începea să se lumineze, când Christine, fericită, fulgerată 
de somn, adormi în braţele lui Claude. Îl înlănţuia cu coapsa 
ei; azvârlise un picior de-a curmezişul peste picioarele lui, 
ca pentru a se asigura că nu-l va mai scăpa; şi, cu capul 
rezemat pe acest piept de bărbat care-i servea de pernă 
călduţă, ea respira uşor, cu un zâmbet pe buze. El închisese 
ochii; dar din nou, în ciuda oboselii covârşitoare, îi deschise 
şi privi întunericul. Acum somnul fugea de el, un elan surd 
de idei confuze se ridica din buimăceala lui, pe măsură ce 
se răcorea şi se desprindea din ameţeala voluptuoasă, care 
îi înfiorase toate fibrele trupului. Când veniră zorii, ca un fel 
de mânjeală galbenă - pată de noroi lichid în geamuri - el 
tresări şi crezu că aude o voce imperativă, chemându-l din 
fundul atelierului. Îl cuprinseră iar gândurile, toate 
gândurile copleşitoare, care-i brăzdau chipul, crispându-i 
maxilarele într-o expresie de dezgust, încrustând două cute 
amare care dădeau feţii expresia răvăşită a unui moşneag. 
Acum coapsa aceasta de femeie întinsă peste el căpăta 
greutatea plumbului; suferea din pricina ei, ca de un 
supliciu, ca de un pietroi care i-ar fi zdrobit genunchii 
pentru nişte greşeli neispăşite; îl apăsa şi capul ei, care i se 
rezema de coaste, oprindu-i cu greutatea pe care o simţea 
enormă, bătăile inimii. Totuşi, multă vreme nu voi s-o 
deranjeze, în ciuda exasperării lente a întregului său trup, 
un fel de repulsie şi de ură neînfrânată care-l făcea să 
tresară de revoltă. Parfumul cocului ei desfăcut, mirosul 


puternic al părului mai ales, îl exaspera. Şi din nou brusc, 
vocea puternică din fundul atelierului îl chemă, imperioasă. 
Atunci el se hotări să isprăvească, suferea prea mult, nu mai 
putea trăi din moment ce totul minţea şi nu exista nimic 
bun. Mai întâi lăsă să alunece capul Christinei, care-şi 
păstra surâsul vag; apoi, trebui să se mişte, cu nesfârşite 
precauţii, pentru a-şi desprinde picioarele din apăsarea 
coapsei ei, pe care o împinse puţin câte puţin, cu o mişcare 
naturală, ca şi cum ea singură ar fi cedat. În sfârşit rupsese 
lanţul, era liber. Un al treilea apel îl făcu să se grăbească şi 
trecu în camera vecină zicând: 

— Da, da, vin! 

Ziua tot nu se limpezea, murdară şi tristă, una dintre acele 
dimineţi lugubre de iarnă; şi după o oră Christine se trezi, 
cuprinsă de un fior de gheaţă. Mai întâi nu înţelese: oare de 
ce era singură? Apoi, îşi aminti: adormise cu obrazul la 
pieptul lui, cu picioarele împletite într-ale lui. Atunci cum de 
plecase? Şi unde putea să fie? Deodată, deşi buimacă de 
somn, ea sări într-un suflet din pat şi alergă în atelier. 
Dumnezeule, iar se dusese lângă cealaltă, iar îl luase 
cealaltă, tocmai când ea credea că-l cucerise pentru 
totdeauna? 

La prima privire nu văzu nimic, atelierul îi păru pustiu în 
lumina rece şi nămoloasă a zorilor. Dar tocmai când se 
liniştise năzărind pe nimeni, ridică ochii spre pânză şi un 
strigăt înfiorător îi ţâşni din gâtlej: 

— Claude, vai Claude!... 

Claude se spânzurase de scara cea mare, în faţa operei lui 
ratate. Luase pur şi simplu una dintre frânghiile care ţineau 
cadrul fixat de perete şi urcase pe platformă, ca să-i prindă 
capătul de traversa de stejar pe care el o fixase acolo într-o 
zi, pentru a consolida usciorii. lar de acolo îşi dăduse 
drumul în gol. Desculţ, în cămaşă, desfigurat, cu limba 
neagră şi ochii însângeraţi ieşiţi din orbite, el atârna acolo, 
în mod înspăimântător, mărit parcă în înţepenirea 
nemişcată, cu chipul întors către tablou, aproape de Femeia 


goală, de parcă i-ar fi trimis sufletul lui într-un ultim 
horcăit, de parcă ar mai fi privit-o încă cu ochii lui ficşi. 

Christine însă se ţinea dreaptă, înnebunită de durere, de 
groază şi de mânie. Tot trupul ei fierbea, iar din gât nu-i mai 
ieşea decât un fel de urlet neîntrerupt. Deschise braţele, le 
întinse spre tablou, cu pumnii strânşi. 

— Claude, vai Claude!... Te-a luat, te-a ucis, te-a ucis, 
scârnăvia! 

Apoi picioarele n-o mai duseră, se clătină şi căzu pe 
ciment. Prea multa suferinţă îi luase tot sângele din inimă; 
zăcea leşinată, aproape moartă, ca o zdreanţă albă, 
nefericită şi zdrobită de atotputernicia feroce a artei. 
Deasupra ei Femeia strălucea, cu sclipirea ei simbolică de 
idol, pictura triumfa, ea singură nemuritoare şi neînvinsă, 
până şi în demenţa ei. 

Luni de-abia, după formalităţile şi întârzierile pricinuite de 
sinucidere, când Sandoz veni dimineaţa la ora nouă pentru 
înmormântare, nu găsi în strada Teurlaque decât vreo 
douăzeci de persoane în faţa casei. Adânc îndurerat, el 
alerga de trei zile, obligat să se ocupe de toate: mai întâi 
trebuise s-o transporte la spitalul Lariboisiere pe Christine, 
care trăgea să moară; apoi alergase de la primărie la 
pompele funebre, şi de acolo la biserică, plătind în dreapta 
şi în stânga, plecându-se în faţa obiceiurilor, destul de 
nepăsătoare de altfel, din moment ce preoţii binevoiau să se 
ocupe de acest cadavru cu urme de ştreang pe gât. lar 
printre oamenii care aşteptau, el nu zări decât vecini, 
cărora li se adăugaseră câţiva curioşi; în timp ce pe la 
ferestre se iţeau capete şi oamenii şopteau, aţâţaţi de 
drama care se petrecuse. Fără îndoială că băieţii trebuiau 
să vină. Sandoz nu putuse să scrie familiei, pentru că nu 
cunoştea nicio adresă; şi se dădu deoparte, deîndată ce 
văzu venind două rude, pe care cele trei rânduri seci din 
ziare le scoseseră din uitarea în care Claude însuşi le lăsa: o 
verişoară bătrână, cu înfăţişarea dubioasă de vânzătoare de 
haine vechi, şi un văr foarte bogat, decorat, proprietar al 


unuia din marile magazine ale Parisului, om de treabă cu 
toată eleganța lui, dornic să-şi arate înclinația superioară 
pentru artă. Imediat verişoara urcă, examină atelierul, 
remarcă mizeria absolută ce domnea acolo şi cobori iar, 
crispată, iritată de această corvoadă inutilă. Dimpotrivă, 
verişorul se ţinu bine şi merse cel dintâi în urma dricului, 
ţinând doliul cu o decenţă plină de demnitate. 

Tocmai când cortegiul se pusese în mişcare, apăru 
Bongrand şi rămase alături de Sandoz, după ce-i strânse 
mâna. Era foarte sumbru şi şopti, aruncând o privire spre 
cele cincisprezece-douăzeci de persoane care participau la 
ceremonie. 

— Ah, bietul băiat!... Cum, nu suntem decât noi doi? 

Dubuche era la Cannes cu copiii. Jory şi Fagerolles lipseau, 
unul având oroare de moarte, celălalt fiind prea ocupat. 
Doar Mahoudeau prinse din urmă convoiul, pe când urca 
strada Lepic, şi le spuse că Gagniere pierduse probabil 
trenul. 

Încet, dricul urca panta abruptă care şerpuieşte în jurul 
colinei Montmartre. Din loc în loc, porneau în jos străzi 
transversale, goluri neaşteptate subliniau imensitatea 
Parisului, profundă şi amplă precum o mare. Când ajunseră 
în faţa bisericii Saint-Pierre şi sicriul fu transportat sus, el 
domină o clipă marele oraş. Cerul iernii era cenuşiu, aburi 
mari zburau, purtaţi de suflul unui vânt glacial şi sub 
această brumă, ce umplea orizontul cu valurile ei 
amenințătoare, oraşul părea mai mare, fără sfârşit. 
Sărmanul mort, care voise să-l cucerească şi care-şi 
frânsese gâtul, trecu prin faţa lui, țintuit sub un capac de 
stejar, întorcându-se în pământ, ca unul dintre acele valuri 
de mocirlă pe care oraşul le ducea cu sine. 

La ieşirea din biserică, verişoara dispăru, Mahoudeau de 
asemenea. Vărul îşi reluase locul în urma sicriului. Şapte 
alte persoane necunoscute se hotărâră să-l urmeze şi o 
porniră spre cimitirul nou de la Saint-Ouen, pe care poporul 


îl numeşte cu numele neplăcut şi lugubru de Cayenne. Erau 
zece la număr. 

— Vasăzică n-o să fim decât noi doi - repetă Bongrand, 
continuând să meargă alături de Sandoz. 

Acum, convoiul, precedat de trăsura mortuară în care se 
aşezaseră preotul şi copilul de cor, cobora celălalt versant 
al colinei, de-a lungul străzilor întortocheate şi abrupte ca 
nişte poteci de munte. Caii de dric alunecau pe pavajul 
soios, se auzeau zgomotele surde ale roţilor, în urmă, cei 
zece călcau anevoios, se împiedicau în băltoace, atât de 
prinşi de greul acestui coborâş, încât deocamdată nu-şi 
vorbeau. Dar după ce coborâră strada Ruisseau şi ajunseră 
la poarta Clignancourt, în mijlocul acelor spaţii vaste în care 
se desfăşoară bulevardul de rond, linia de centură, 
taluzurile şi şanţurile fortificațiilor, se auziră suspine de 
uşurare, oamenii începură să schimbe câteva cuvinte şi să 
se răzleţească. 

Puţin câte puţin, Sandoz şi Bongrand ajunseseră la coada 
convoiului, ca pentru a se izola de aceşti oameni pe care nu- 
i văzuseră în viaţa lor. Când dricul trecu de barieră, 
Bongrand se întoarse spre Sandoz: 

— Şi cu biata nevastă-sa ce e de făcut? 

— Doamne, ce jale! răspunse Sandoz. Am fost ieri s-o văd 
la spital. Are o congestie cerebrală. Medicul pretinde că o 
să scape, dar că o să iasă îmbătrânită cu zece ani şi fără pic 
de vlagă. Ştiţi că ajunsese aproape să uite şi să scrie! Ce 
decădere, ce distrugere, o fată de familie bună, ajunsă mai 
rău ca o servitoare! Dacă nu ne vom îngriji de ea ca deo 
infirmă, o să sfârşească spălând vase cine ştie pe unde. 

— Şi bineînţeles n-are un ban? 

— Niciun ban. Speram sa găsesc studiile pe care le făcuse 
el după natură pentru tabloul cel mare, studiile acelea 
splendide, pe care le folosea după aceea atât de prost. Dar 
am scotocit în zadar, dădea tot ce avea, îl furau toţi. Nu, 
absolut nimic mai acătării, nimic decât pânza aceea mare 


pe care am dat-o jos şi am ars-o eu însumi, cu sete, casămă 
răzbun! 

Tăcură un timp. Drumul larg, către Saint-Ouen, se 
întindea drept, la nesfârşit; şi, în mijlocul câmpiei goale, 
micul convoi se pierdea jalnic, de-a lungul şoselei pe care 
curgea un şuvoi mocirlos. Un şir dublu de împrejmuiri o 
mărginea, terenuri virane se întindeau la dreapta şi la 
stânga, şi nu se vedeau departe decât coşurile uzinelor şi 
câteva case albe, înalte, izolate şi aşezate pieziş. Străbătură 
apoi bâlciul de la Clignancourt, barăci, circuri, căluşei de 
ambele părţi ale drumului, zgribulite în părăsirea de peste 
iarnă, cârciumioare goale, leagăne mucegăite, o fermă de 
operetă: A la ferme de Picardie, de o tristeţe neagră, 
dincolo de grilajul smuls. 

— Ah, reluă Bongrand, îţi aminteşti de pânzele lui mai 
vechi, pe care le avea pe cheiul Bourbon? Nişte bucăţi 
extraordinare, le ştii? Peisaje aduse din Sud, şi nuduri 
pictate la Boutin; îmi amintesc de nişte picioare de fetiţă, un 
pântece de femeie, doamne ce mai pântece, - trebuie să fie 
la moş Malgras - un studiu magistral pe care niciunul dintre 
tinerii noştri maeştri nu e în stare să-l picteze... Ce mai, 
omul nu era un ageamiu, ci pur şi simplu un pictor mare! 

— Când mă gândesc, zise Sandoz, că toţi caraghioşii de la 
Şcoală şi din ziare îl acuzau de lene şi de ignoranță, 
repetând care mai de care că refuzase totdeauna să înveţe 
meserie... Leneş, Dumnezeule! el, pe care l-am văzut 
leşinând de oboseală după şedinţe de câte zece ore, el care 
renunţase la toată viaţa lui, care s-a omorât tocmai pentru 
că muncea ca un nebun. Şi ignorant, auzi ce imbecilitate! 
Nu vor înţelege niciodată că ceea ce aduci nou, când ai 
norocul şi cinstea să aduci ceva, deformează ceea ce înveţi. 
Nici Delacroix nu ştia meserie, pentru că nu se putea 
închide între nişte linii exacte. Ah, nătăfleţii, elevii silitori, 
cu sânge vlăguit, incapabili de o abatere! 

Făcu câţiva paşi în tăcere, apoi adăugă: 


— Un muncitor eroic, un observator pasionat, al cărui 
creier era plin de ştiinţă, un temperament de mare pictor, 
admirabil înzestrat... Şi când te gândeşti că nu lasă nimic în 
urma lui. 

— Absolut nimic, nici măcar o pânză, declară Bongrand. 
Nu-i ştiu decât schiţe, crochiuri, note făcute la întâmplare, 
tot acel bagaj al artistului care nu poate fi recepționat de 
public... Cu adevărat un mort, un mort de-a binelea 
îngropăm azi! 

Trebuiră însă să se zorească, rămăseseră în urmă tot 
luându-se cu vorba, iar dricul, după ce trecuse printre 
depozite de vin amestecate cu antreprize de monumente 
funerare, o lua la dreapta, pe aleea care ducea spre cimitir. 
Îl ajunseră şi ei din urmă şi intrară pe poartă odată cu micul 
cortegiu. Preotul în stihar, copilul de cor purtând căldăruşa, 
ambii coborâţi din trăsura mortuară, mergeau înainte. 

Cimitirul mare şi aproape nou era perfect aliniat pe 
terenul gol de la periferia oraşului, brăzdat ca o tablă de 
şah de alei simetrice. Puţine morminte mărgineau arterele 
principale, majoritatea erau la nivelul solului, într-o 
organizare sumară şi provizorie, din cauza concesiunilor pe 
cinci ani, singurele acordate; drept care, familiile celor 
morţi ezitau să facă cheltuieli mai serioase, şi pietrele se 
prăbuşeau din lipsă de fundaţii, copacii tineri n-aveau 
vreme să crească; un doliu trecător şi de proastă calitate 
imprima câmpului vast o sărăcie, o goliciune rece şi curată, 
o melancolie de cazarmă şi de spital. Niciun colţ de 
plimbare romantică, niciun ungher înfrunzit, fremătând de 
mister, niciun mormânt somptuos evocând orgoliul şi 
eternitatea. Te aflai într-un cimitir nou, aliniat, numerotat, 
cimitir de capitală democrată, în care morţii par să doarmă 
în fundul unor cartoane administrative, valul din fiecare 
dimineaţă împingând şi înlocuind pe cel din ajun, defilând la 
coadă ca la o sărbătoare, sub ochii poliţiei, pentru a evita 
îmbulzeala. 

— Drace, şopti Bongrand, nu e prea vesel aici. 


— De ce? zise Sandoz, e comod, ai aer curat... Şi chiar fără 
soare, uitaţi-vă ce colorit frumos! 

Într-adevăr, sub cerul cenuşiu al dimineţii de noiembrie, în 
freamătul pătrunzător al vântului rece, mormintele joase, 
încărcate de ghirlande şi de coroane de mărgele!'7b57d, 
sclipeau în nuanţe foarte fine, de o încântătoare delicateţe. 
Unele erau albe de tot, altele negre de tot, după culoarea 
mărgelelor, şi acest contrast strălucea încetişor în verdele 
pal al copacilor pitici. Pe aceste morminte închiriate pe cinci 
ani, familiile îşi desfăşurau cultul; era o îngrămădire, o 
exaltare, pe care de curând Ziua Morților o împrospătase. 
Numai florile naturale, în guleraşele lor de hârtie, se şi 
ofiliseră. Câteva cununi de imortele galbene străluceau ca 
aurul proaspăt lucrat. Şi pretutindeni se zăreau mărgele, o 
şiroire de mărgele care ascundeau inscripţiile, acopereau 
pietrele şi totul în jur, mărgele formând inimi, festoane, 
medalioane, mărgele care încadrau subiectele de sub sticlă, 
cugetări, mâini înlănţuite, funde de satin, până şi fotografii 
de femei, fotografii galbene de mahala, biete chipuri urâte 
şi înduioşătoare cu surâsul lor stângaci. 

În timp ce dricul mergea pe aleea dinspre Rond-Point, 
Sandoz, cu gândul la Claude, din pricina remarcii pe care o 
făcuse, referitor la culori, începu iar să vorbească: 

— Un cimitir pe care l-ar fi înţeles, înnebunit cum era după 
modernitate... Fără îndoială suferea cu toată fiinţa lui, 
devastat de prea puternica leziune a geniului; trei grame în 
minus sau în plus, cum zicea el, când îşi acuza părinţii de a-l 
fi făcut atât de aiurea! Răul însă nu era numai în el, a fost 
victima unei epoci... Da, generaţia noastră s-a scăldat până 
la brâu în romantism şi noi am rămas îmbibaţi de el, fără să 
vrem; oricât ne-am şterge, oricâte băi de realitate violentă 
am făcut, pata nu iese, poţi s-o speli la nesfârşit că mirosul 
tot rămâne. 

Bongrand zâmbea: 

— Pe mine unul m-a înecat, mi-a îmbibat toată creaţia, 
sunt un incorigibil. Şi chiar dacă de aici mi se trage 


stagnarea finală, n-am ce face! Nu pot nega religia întregii 
mele vieţi de artist... Remarca dumitale este însă foarte 
justă - voi cei de azi sunteţi fiii răzvrătiți. El, de exemplu, cu 
Femeia lui mare şi goală, printre cheiurile Senei, acel 
simbol extravagant... 

— Ah, Femeia aia, îl întrerupse Sandoz, ea l-a omorât. 
Dacă aţi şti cum ţinea la ea! Mi-a fost întotdeauna cu 
neputinţă s-o izgonesc dintr-însul... Cum mai poate cineva 
să aibă ochiul limpede, creierul solid şi echilibrat, când îi 
umblă prin cap asemenea fantasmagorii?... Nu numai a 
voastră, dar şi generaţia noastră e prea îmbâcsită de lirism 
pentru a lăsa opere zdravene. Vor mai trece, o generaţie, 
poate două, până să se picteze şi să se scrie în mod logic, în 
înalta şi pura simplitate a adevărului... Numai adevărul şi 
natura reprezintă baza posibilă, tributul obligatoriu, fără de 
care începe nebunia; şi nu trebuie să ne temem că opera va 
ieşi searbădă, temperamentul creatorului este totdeauna 
prezent pentru a-l călăuzi. Doar nu-i trece nimănui prin 
minte să nege personalitatea, impulsul care modelează şi 
care alcătuieşte biata noastră creaţie! 

Deodată întoarse capul şi spuse brusc: 

— Ei, dar ce arde?... Doar nu se aprind focuri de artificii 
pe aici? 

Convoiul tocmai cotea pe la Rond-Point, unde se afla 
osuarul, cavoul comun, care se umplea încetul cu încetul cu 
toate resturile scoase de prin morminte şi a cărui piatră în 
mijlocul unei peluze rotunde dispărea sub o îngrămădire de 
coroane aşezate acolo, la întâmplare, de rudele pioase care 
nu mai ştiau unde se află morţii lor. Şi, când driculo luă 
încet la stânga, pe aleea transversală numărul doi, se auzi 
un trosnet şi un fum gros se ridică, deasupra micilor platani 
care mărgineau trotuarul. Pe când se apropiau încet, zăriră 
de departe o grămadă mare de bucăţi pământii care 
ardeau. Sfârşiră apoi prin a înţelege. Asta se petrecea la 
marginea unui pătrat mare, în care săpaseră brazde 
adânci, paralele, pentru a scoate de acolo sicriele, eliberând 


astfel solul pentru alte trupuri, aşa cum ţăranul îşi întoarce 
miriştea înainte de a semăna din nou. Lungile gropi goale 
se căscau, movilele de pământ gras se curăţau astfel sub 
mantia cerului; şi ceea ce ardea în acest colţ de câmp erau 
scândurile putrede ale sicrielor, un rug imens de scânduri 
crăpate, fărâmate, roase de pământ şi devenite un fel de 
răsadniţă roşiatică. Umede încă de huma de om, ele se 
aprindeau greu, mocneau, trosnind înăbuşit, fumegând 
mereu mai tare, iar fumul gros se ridica spre cerul livid şi 
vântul aspru de noiembrie îl rupea în fâşii roşcate, care se 
abăteau peste morminte, acoperind mai bine de o jumătate 
de cimitir. 

Sandoz şi Bongrand priveau fără să scoată o vorbă. Apoi, 
după ce trecură de foc, cel dintâi reluă: 

— Nu, el n-a fost omul formulei pe care o aducea. Vreau să 
spun că geniul lui n-a fost suficient de limpede pentru a-i da 
consistenţă şi a o impune într-o operă definitivă... Şi vedeţi 
cum în jurul lui, după el, eforturile se risipesc! Rămân toţi la 
faza de schiţe, de impresii rapide, niciunul nu pare să aibă 
vigoarea de a se impune ca maestrul aşteptat. Nu vă 
exasperează această notație nouă a luminii, această pasiune 
de adevăr împinsă până la analiza ştiinţifică, această 
evoluţie atât de original începută şi care zăboveşte, cade pe 
mâini pricepute, dar nu duce la nimic, pentru că omul 
aşteptat nu s-a născut încă?... Tot o să se nască el, pentru 
că nimic nu se pierde şi lumina trebuie să vină. 

— Cine ştie? Nu totdeauna, zise Bongrand. Uneori şi viaţa 
avortează. Ştii, eu te ascult, dar şi eu sunt un desperat. Mă 
sting de amărăciune şi simt cum totul se stinge... Da, suflă 
un vânt neprielnic, atmosfera asta de sfârşit de secol, 
încărcată de atâtea dărâmări de monumente spintecate, de 
terenuri răscolite de sute de ori şi care toate emană o 
duhoare de cadavru! Cum să mai fii zdravăn într-o 
asemenea ambianţă? Nervii te lasă, intervine marea 
nevroză şi arta se tulbură: începe îmbulzeala, anarhia, 
nebunia personalităţii hăituite. Niciodată oamenii nu s-au 


certat mai mult şi niciodată n-au văzut mai puţin limpede 
decât din ziua când pretind că ştiu totul. 

Sandoz, palid, privea în depărtare fumul roşiatic ce se 
rostogolea în vânt. 

— Era inevitabil, spuse el cu vocea pe jumătate, ca acest 
exces de activitate şi de orgoliu în cunoaştere să ne azvârle 
în îndoială. Acum nerăbdarea mocneşte. Cum, nu înaintăm 
mai repede? Ştiinţa n-a reuşit să ne dea într-o sută de ani 
certitudinea absolută şi fericirea desăvârşită? Dar noi nu 
suntem un sfârşit, ci o trecere, începutul e altceva. Asta mă 
linişteşte, îmi face bine să cred că ne îndreptăm spre 
rațiune şi spre soliditatea ştiinţei... 

Vocea i se schimbase, sub imperiul unei profunde emoţii şi 
adăugă: 

— Afară doar de faptul că nebunia ne va azvârli în 
întuneric şi că vom pleca toţi, sugrumaţi de ideal, ca vechiul 
nostru tovarăş care doarme aici, între patru scânduri. 

Dricul părăsea aleea transversală numărul doi, pentru a o 
lua la dreapta pe aleea laterală numărul trei; şi, fără a 
vorbi, pictorul îi arătă din ochi scriitorului careul de 
morminte prin faţa căruia trecea cortegiul. 

Era un cimitir de copii, doar morminte de copii, la 
nesfârşit, aşezate în ordine, despărțite în mod ordonat prin 
poteci strâmte, asemănătoare unui oraş copilăresc al morţii. 
Vedeai mici cruci albe şi mici împrejmuiri albe, care 
aproape dispăreau sub o înflorire de coroane albe şi 
albastre la nivelul solului; şi câmpul tihnit, de o lumină atât 
de dulce, alb-albastră ca laptele, părea că se împodobegşte 
cu această copilărie culcată în pământ. Crucile spuneau 
vârstele: doi ani, şaisprezece luni, cinci luni. O biată cruce 
neîngrădită, la marginea unei alei, purta simpla inscripţie: 
Fugenie - trei zile. Să nu fi venit încă bine pe lume şi să şi 
dormi acolo, separat, cum aşază părinţii pe copii la o masă 
Mică, în serile când au musafiri! 

În sfârşit, dricul se oprise, în mijlocul acestei aici. Când 
Sandoz văzu groapa săpată în colţul careului vecin, în faţa 


cimitirului celor mici, el şopti cu duioşie: 

— Dragul meu Claude, suflet de copil, ai să te simţi bine 
alături de ei! 

Cioclii coborâră sicriul. Ursuz, sub bătaia vântului, preotul 
aştepta; erau şi groparii acolo, cu lopeţi. Trei vecini se 
întoarseră din drum, din cei zece nu mai erau acum decât 
şapte. Vărul, care stătea cu pălăria scoasă, încă din 
biserică, în ciuda vremii oribile, se apropie. 'Toţi ceilalţi se 
descoperiră şi slujba urma să înceapă, când un şuierat 
asurzitor îi făcu să ridice capetele. 

În apropiere de acest ungher, încă gol, la marginea aleii 
laterale numărul trei, trecea un tren, pe taluzul înalt al 
liniei ferate de centură care domina cimitirul. Panta 
acoperită cu iarbă urca şi linii geometrice se profilau negre 
pe cerul cenugşiu, stâlpi de telegraf legaţi între ei prin fire 
subţiri, o gheretă de paznic şi plăcuţa unui semnal, singură 
pată roşie şi vibrantă. Când trenul trecu, cu un zgomot ca 
de tunet, desluşiră limpede ca pe un transperant de umbre 
chinezeşti, decupajul vagoanelor, până şi oamenii aşezaţi în 
golurile luminoase ale ferestrelor. Apoi linia redeveni 
continuă, o simplă trăsătură de cerneală ce despica 
orizontul; în timp ce, neîncetat în depărtare, alte şuierături 
chemau, se jeluiau, ascuţite de mânie, răguşite de suferinţă, 
sugrumate de tristeţe. Apoi se auzi un ţignal lugubru. 

„Revertitur în terram suam unde erat... N'7b617d, recita 
preotul care deschisese o carte şi care se grăbea. 

Dar oamenii nu-l mai auzeau, o locomotivă mare venea 
pufăind şi manevra chiar deasupra lor. Avea o voce enormă 
şi groasă, un şuier gutural de o melancolie uriaşă. Se ducea 
şi venea, gâfâind, cu profilul ei de monstru greoi. Brusc 
dădu drumul la aburi, într-o respiraţie furioasă ca de 
furtună. 

— „Requiescat în pace" 7b7N'7d, spunea preotul. 

— Amen, răspundea copilul de cor. 

Şi totul se pierdu iar, în acest tunet biciuitor şi asurzitor 
care se prelungea, cu violenţa continuă a unui ropot de 


împuşcături. 

Exasperat, Bongrand se întoarse spre locomotivă. Aceasta 
tăcu şi se simţiră uşuraţi. Ochii lui Sandoz erau plini de 
lacrimi; îl zguduiseră toate vorbele ce-i veniseră fără să 
vrea pe buze, în timp ce-şi însoțea vechiul prieten pe 
ultimul drum, de parcă ar fi avut împreună una dintre acele 
discuţii ameţitoare de altădată; i se părea acum că propria 
lui tinereţe coboară în pământ; ceea ce groparii ridicau şi 
lăsau să alunece în fundul gropii era o parte din el însuşi, 
cea mai bună, cea a iluziilor şi a entuziasmului. Dar, în acea 
clipă înfiorătoare, avu loc un incident care-i spori şi mai 
mult durerea. Plouase atât de mult în ultimele zile şi 
pământul era atât de moale, încât brusc se produse o 
surpare. Unul dintre gropari trebui să sară în groapă, 
pentru a o goli cu lopata, ritmic şi lent. Şi părea că n-o să 
mai isprăvească, în timp ce preotul îşi pierdea răbdarea, iar 
cei patru vecini care urmaseră convoiul până la capăt, fără 
să se ştie de ce, păreau intrigaţi. Sus, pe taluz, locomotiva 
îşi reluase manevrele, se dădea îndărăt, urlând la fiecare 
învârtitură de roată, focarul deschis incendiind ziua 
posomorâtă cu o ploaie de jeratic. 

În sfârşit, groapa fu golită şi sicriul coborât. Îşi trecură 
sfeştocul din mână în mână. Ceremonia se isprăvise. În 
picioare, cu aerul lui corect şi plin de farmec, vărul făcu 
onorurile şi strânse mâna tuturor acestor oameni pe care 
nu-i văzuse în viaţa lui, în amintirea rudei căreia până în 
ajun îi uitaşi şi numele. 

— Să ştii că e foarte bine negustoraşul ăsta de stambă, 
zise Bongrand, înghiţindu-şi lacrimile. 

Sandoz, plângând în hohote răspunse: 

— Foarte bine. 

Acum plecau toţi, stiharul preotului şi cel al copilului de 
cor dispăreau printre copacii verzi, iar vecinii se împrăştiau 
prin cimitir, citind inscripţiile. 

În sfârşit, Sandoz, hotărându-se să părăsească groapa pe 
jumătate umplută, reluă: 


— Numai noi l-am cunoscut... Şi nu lasă nimic, nici măcar 
un nume! 

— Acum e fericit, zise Bongrand, în pământul în care 
doarme n-are niciun tablou de terminat. E mai bine să te 
duci, decât să te îndârjeşti ca noi să faci copii infirmi, cărora 
le lipseşte mereu câte o bucată, când picioarele, când capul 
şi care nu au viaţă. 

— Într-adevăr trebuie să fii lipsit de mândrie ca să te 
resemnezi la lucrul de mântuială şi să trişezi cu viaţa... Eu 
care îmi duc cărţile până la capăt, mă dispreţuiesc, căci le 
simt incomplete şi mincinoase, în ciuda trudei mele. 

Mergeau palizi unul lângă altul, alături de mormintele albe 
ale copiilor, romancierul în floarea puterii şi a renumelui şi 
pictorul în declin, dar acoperit de glorie. 

— Cel puţin el unul a fost logic şi viteaz, continuă Sandoz. 
Şi-a mărturisit neputinţa şi s-a sinucis. 

— Adevărat, zise Bongrand. Dacă n-am ţine prea mult la 
pielea noastră, am face toţi ca el. Aşa-i? 

— Zău că da. Din moment ce nu putem crea nimic şi nu 
suntem decât nişte reproducători debili, mai bine să ne 
frângem gâtul cât mai repede. 

Trecură iar prin faţa grămezii aprinse de sicrie vechi şi 
putrezite. Acum ardeau, şiroind şi trosnind; dar flăcările tot 
nu se vedeau, numai fumul sporise, un fum înecăcios şi 
gros, pe care vântul îl sufla în vârtejuri mari şi care 
acoperea cimitirul întreg cu o ceaţă îndoliată. 

— Ia te uită! Ora unsprezece! zise Bongrand, scoţându-şi 
ceasul. Trebuie să mă întorc. 

Sandoz scoase o exclamaţie de surpriză: 

— Cum? S-a şi făcut unsprezece! 

Aruncă asupra mormintelor joase, asupra întinderii vaste, 
împodobite cu mărgele, atât de monotonă şi de rece, o 
lungă privire de desperare, încă înecată de lacrimi. Apoi 
adăugă: 

— Hai să lucrăm! 


Sfârşit 


V7b1V'7d Ultima clasă de liceu. 

V7b2V7d În original „Plein air”. Una dintre inovațiile 
impresioniştilor era introducerea luminii şi a culorilor vii în 
tablourile lor. Ei protestau împotriva tonurilor sumbre şi 
mohorâte din picturile şcolii romantice. Acestei picturi, care 
după spusele lor, zugrăvea realitatea într-o lumină ca de 
pivniţă, ei ii opuneau pictura aşa numită „în aer liber” (en 
plein air). 

V7b31'7d Premii ce se acordau artiştilor plastici şi 
muzicienilor şi care constau într-o bursă de studii în Italia, 
la Roma. 


V7b4V'7d Ciorbă de peşte provensală, cu roşii şi multe 
mirodenii. 


'7b51'7d Ornament frecvent întâlnit în cimitirele catolice. 


V'7b6'7d „Din pământ te-ai născut, în pământ te vei 
întoarce” (lat.). 


V7b7'7d „Odihnească-se în pace” (lat.).