John Fowles — Iubita locotenetului francez

John Fowles 


locotenentului 
francez 


John Fowles 
Iubita locotenentului 
francez 


Traducere şi note de Mioara Tapalagă 
Postfaţă de Dan Grigorescu 


POLIROM 
2001 


John Fowles s-a născut în 1926, la Leigh-on-Sea, o 
mică localitate din comitatul Essex. După ce a urmat 
cursurile Universităţii din Edinburgh, în 1950 a 
obţinut o diplomă în literaturile franceză şi germană 
la Oxford, unde i-a descoperit pe existenţialiştii 
francezi şi pe promotorii Noului Roman. A predat 
literatura franceză la New College, Oxford, a fost 
profesor de limba şi literatura engleză la 
Universitatea din Poitiers, apoi la Colegiul Anargyrios 
de pe insula grecească Spetsai (experienţă evocată în 
Magicianul ), pentru ca, între 1954 şi 1963, să predea 
engleza la Colegiul St Godric din Londra. John Fowles 
a dobiîindit recunoaşterea internaţională o dată cu 
apariţia primului său roman, Colecţionarul (1963), al 
cărui succes de public i-a îngăduit să se dedice în 
întregime scrisului. A primit de îndată şi elogiile 
criticii, fiind considerat un scriitor cu o forţă 
imaginativă şi inovatoare excepţională, reputaţie pe 
care următoarele sale romane au confirmat-o: 
Magicianul (1966; revizuit, 1978), Iubita 
locotenentului francez (1969), Daniel Martin (1977), 
Mantisa (1982), Omida (1985). Scriitor prolific, 
admirator al lui Thomas Hardy şi D.H. Lawrence şi 
deopotrivă al lui Joseph Conrad şi Thomas Pynchon, 
pasionat de ştiinţele naturii, istorie şi ocultism, şi 
autor în egală măsură de volume de eseuri (Aristos, 
1964), nuvele (Turnul de abanos, 1974), poezii, 
traduceri, prefețe, cronici literare şi comentarii la 
albume de artă fotografică, John Fowles trăieşte şi 
scrie în Lyme Regis, Dorset. „Nu mă interesează cîtuşi 
de puţin să fiu un scriitor faimos... Aş vrea doar să fiu 
un ins care a contribuit la perpetuarea enorm de 
dificilului meşteşug de a scrie romane”, declara 
Fowles în 1998, cu ocazia lansării celui mai recent 
volum de eseuri al său, Gãuri de vierme. 


Considerat o operă de referinţă pentru începuturile 
post-modernismului literar britanic, Iubita 
locotenentului francez, romanul cel mai important al 
lui Fowles, este, dincolo de abilitatea autorului în 
reactualizarea tehnicilor narative victoriene şi de 
ingeniozitatea dublului final, o emoţionantă poveste 
de iubire. 

În 1981, ecranizarea romanului Iubita 
locotenentului francez, regizată de Karel Reisz (pe 
baza scenariului semnat de Harold Pinter), avîndu-i în 
rolurile principale pe Meryl Streep şi Jeremy Irons, a 
primit numeroase premii internaţionale. 


Nota autorului 


Doresc să multumesc următorilor pentru 
permisiunea de a cita din volumele ale căror autori 
sau editori sînt: Hardy Estate şi Macmillan & Co. Ltd. 
pentru fragmentele din Poeziile lui Thomas Hardy; dl 
William Manchester şi Michael Joseph Ltd. pentru 
citatul din Moartea unui preşedinte; Oxford University 
Press, pentru citatele din Portretul unei epoci şi 
Eseurile victoriene ale lui G.M. Young; dl Martin 
Gardner şi Penguin Press, pentru citatul, uşor 
condensat, din Universul ambidextru - şi, în fine, dl E. 
Royston Pike şi Alien & Unwin Ltd., nu numai pentru 
îngăduinţa de a cita nemijlocit, ci şi pentru cele trei 
fragmente reproduse din comentariile contemporane 
cuprinse în Documente privind viaţa în perioada de 
aur a epocii victoriene, precum şi pentru puzderia de 
detalii mărunte pe care le-am „furat” din cartea 
domniei-sale. Recomand călduros această strălucită 
antologie tuturor celor care doresc să afle mai multe 
despre realitatea pe care se întemeiază romanul meu. 

J.F. 


UNU 


Înspre apus privirea ei căta 

Spre largurile mării, 

Nici arşiţa, nici ploaia n-o clintea 
Din vraja depărtării; 

Și numai către mare 

Cu ochii duşi stătea 

In nici o altă zare 

Ea farmec nu afla. 

HARDY, Enigma 


Vîntul de răsărit e cel mai neplăcut dintre cele care 
suflă în Lyme Bay - Lyme Bay fiind locul în care marea 
a muşcat cel mai adînc din partea inferioară a braţului 
de uscat pe care coasta engleză îl întinde pînă 
departe, spre sud-vest - şi de aceea un curios ar fi 
putut face pe dată mai multe presupuneri, toate 
întemeiate, despre perechea care pornise să se plimbe 
pe cheiul de la Lyme Regis - localitate mică, dar 
străveche, care a dat şi numele golfului - într-o 
dimineaţă scuturată de rafale tăioase de vînt de la 
sfîrşitul lunii martie a anului 1867. 

După nu mai puţin de şapte sute de ani de 
existenţă, cheiul acesta - Cobb, cum i se spune prin 
partea locului - a sfîrşit treptat prin a avea soarta 
obişnuită a lucrurilor pe care le ai toată vremea sub 
ochi; aşa se face că localnicii nu văd în el decît o 
gheară cenuşie de piatră măcinată de ape, încovoiată 
prelung deasupra mării. De altminteri, întrucît se 
găseşte la o distanţă mărişoară de inima oraşului, 
precum un Pireu de-o şchioapă faţă de o Atenă 
microscopică, s-ar zice aproape că locuitorii au lăsat-o 
în plata Domnului. Neîndoielnic, reparaţiile care au 
trebuit să-i fie aduse de-a lungul veacurilor i-au costat 
destul cît să îndreptăţească, din partea lor, un anumit 
resentiment. Unui observator mai puţin împovărat de 


jugul impozitelor ori înzestrat cu mai mult 
discernămiînt, digul de la Cobb îi pune însă dinainte, 
fără doar şi poate, cea mai frumoasă lucrare de 
zăgăzuire a apelor de pe coasta de sud a Angliei. Nu 
numai pentru că, după cum glăsuiesc ghidurile 
turistice, poartă în el amintirea încărcată de glorie a 
şapte sute de ani de istorie a Angliei, pentru că de aici 
au plecat corăbiile engleze spre încleştarea cu 
Armada, şi tot aici a tras la țărm Monmouth!... ci 
pentru că, dincolo de toate acestea, reprezintă un 
minunat vestigiu de artă populară. 

Lucrare primitivă şi totuşi complexă, masivă, însă 
plină de graţie, toată numai volume şi şerpuiri 
rafinate, asemenea unor sculpturi de Henry Moore 
sau Michelangelo; şi, mai presus de orice, neîntinată, 
curată, spălată neîncetat de apa sărată a mării, o pildă 
de armonie şi echilibru. Exagerez, cumva? Poate; 
adevărul spuselor mele e însă lesne de verificat, căci 
Cobb nu s-a schimbat mai deloc din anul despre care e 
vorba aici; oraşul Lyme, însă, nu mai arată ca 
odinioară şi comparaţia devine, de aceea, nedreaptă 
dacă vă aruncaţi ochii înapoi, spre uscat. 

Dacă însă v-aţi fi întors cu faţa spre nord şi spre 
uscat în 1867, aşa cum făcea bărbatul aflat pe Cobb în 
ziua aceea, v-ar fi întîmpinat o privelişte armonioasă. 
Cuibărite în preajma locului unde digul întilneşte 
uscatul, se aflau cîteva zeci de case îngrămădite acolo 
de-a valma şi, lîngă ele, un mic şantier, în care, ca o 
arcă încă pe butuci, îşi sumeţea pieptul bombat un 
mic velier. La o jumătate de milă mai spre est, se 
zăreau, presărate de-a lungul coamelor înclinate ale 
cîmpiilor, acoperişurile de ardezie şi stuf din Lyme, 
oraş care şi-a trăit epoca de glorie în Evul Mediu, 


1 Ducele de Monmouth (1649-85), pretendent la tronul Angliei, 
conducător al unei mişcări de revoltă împotriva lui Iacob al II-lea 
şi executat de acesta. 


pentru ca de atunci încoace să nu înceteze să scapete. 
Spre vest, se înalţă repezi creştetele mohorite ale 
unor stinci cenuşii, cu poalele înfipte în prundişul 
plajei de pe care s-a avintat Monmouth spre isprava-i 
neroadă. Dincolo de ele, mai înalte, pătrunzînd adînc 
în inima uscatului, se ridicau alte şiruri de stînci, ale 
căror coaste erau ascunse vederii de  desişul 
pădurilor. Vecinătatea lor amenințătoare e cea care, 
mai apăsat decît orice altceva, preschimbă digul de la 
Cobb într-un ultim bastion în bătălia împotriva 
alunecărilor de teren ce începuseră să surpe încă de 
pe atunci întinderea lăsată în paragină a coastei de 
vest. Acesta e, iarăşi, un fapt ce se poate proba, 
întoarsă într-acolo, privirea nu întilnea nici măcar o 
singură casă, după cum nu va întîlni nici în zilele 
noastre, în afara cîtorva barăci prăpădite ale 
pescarilor, răzleţite pe plajă. 

Iscoada din partea locului - exista, într-adevăr, una 
- ar fi putut deduce, aşadar, că cei doi nu erau din 
oraş şi că erau, negreşit, oameni de gust, care nu se 
lasă văduviţi de plăcerea unei plimbări pe Cobb de 
nişte biete rafale de vînt. Pe de altă parte, potrivindu- 
şi mai bine lentila telescopului, ar fi avut motive să 
presupună că necunoscutii fuseseră mînaţi pe dig mai 
mult de avantajele singurătăţii în doi decît de 
farmecul arhitecturii marine; tot astfel, i-ar fi sărit cu 
siguranţă în ochi desăvirşitul bun-gust al veşmintelor 
lor. 

Domnişoara de pe dig era îmbrăcată după ultima 
modă, al cărei suflu proaspăt - şi nu mai puţin vijelios 
decît cel dezlănţuit în ziua aceea de martie - începuse 
la 1867 să ia pe sus, răzvrătit, bătrînele crinoline şi 
bonetele largi. Ochiul din spatele telescopului ar fi 
desluşit o fustă stacojie aproape provocator de strimtă 
- ba chiar şi provocator de scurtă, ţinînd cont că 
paltonul verde, în falduri bogate, lăsa să se vadă o 


pereche de glezne în ciorapi albi, degrabă ascunse în 
botinele negre ce păcăneau gingaş pe piatra digului; 
şi, cocoţată obraznic în vîrful cocului strîns în fileu, o 
pălărioară teşită după o croială abia apărută botezată 
„plăcintă cu carne”, pe care se unduia într-o parte o 
egretă diafană - un model pe care doamnele din Lyme 
n-aveau să se încumete să-l poarte încă vreme de cel 
puţin un an de atunci încolo. Bărbatul, mai înalt, 
îmbrăcat cu o eleganţă fără cusur în haine gri-deschis, 
cu jobenul în mîna rămasă liberă, îşi scurtase drastic 
favoriţii, pe care, cu vreo doi ani în urmă, distinşii 
arbitri ai celei mai selecte mode masculine din Anglia 
îi decretaseră puţintel cam vulgari - rizibili, adică, în 
ochii străinilor. Astăzi, culorile  veşmintelor 
domnişoarei ni s-ar părea din cale-afară de stridente; 
la vremea aceea, însă, lumea tresălta încă de încîntare 
în faţa minunilor săvirşite de proaspăt-descoperitele 
vopsele de anilină. Şi, ca pentru a compensa 
nenumăratele oprelişti cu care cerinţele epocii le 
îngrădeau purtarea, doamnele preferau culorile 
strălucitoare, nu pe cele discrete. 

Iscoada din spatele telescopului ar fi fost însă pusă 
la grea încercare dacă i s-ar fi cerut lămuriri în 
legătură cu o a treia siluetă aflată pe digul şerpuit şi 
prea puţin îmbietor. Stătea chiar lingă marginea 
capătului dinspre mare, rezemată de un vechi afet de 
tun înfipt în piatră, de care se prindeau odgoanele 
vaselor ce trăgeau la țărm. Era îmbrăcată în negru de 
sus pînă jos, iar vintul îi sufla cu furie veşmintele în 
jurul trupului; ea însă rămînea neclintită, fără să-şi ia 
o clipă ochii de pe întinderea nesfirşită de apă, părind 
mai curind o statuie trezită la viaţă, închinată 
amintirii sufletelor celor pieriţi în valuri, o făptură 
pogorită dintr-un mit, decît o friîntură ca oricare alta 
dintre cele ce alcătuiau mărunta realitate a zilei 
pierdute în monotonia vieţii de provincie. 


DOI 


În anul acela (1851), populaţia Marii 
Britanii număra aproximativ 8.155.000 de 
persoane de sex feminin trecute de virsta 
de zece ani, față de 7.600.000 de sex 
masculin. Aceste date sînt suficiente 
pentru a arăta limpede că, deşi era un 
fapt unanim acceptat că destinul fetelor 
din epoca victoriană era să devină soții şi 
mame, numărul bărbaţilor nu avea să fie, 
după toate probabilitățile, suficient. 

E. ROYSTON PIKE, Documente 
privind viaţa în perioada de aur a 
epocii victoriene 


Pînze de-argint eu voi întinde, spre 
soare să mă-ndrept, 

Pînze de-argint eu voi întinde, spre 
soare să mă-ndrept, 

Și mîndra mea cea mincinoasă 
amarnic va jeli 

Și mîndra mea cea mincinoasă 
amarnic va jeli, 

Amarnic ea mă va jeli cînd dus voi fi. 

CÎNTEC POPULAR DIN TINUTUL 
DE VEST: Cînd trecea Silvia 


— Draga mea Tina, i-am prezentat omagiile noastre 
lui Neptun. Ne va ierta dacă acum Îl părăsim. 

— Nu eşti prea galant. 

— Ce vrea să însemne asta, mă rog? 

— Mă aşteptam să fii mai puţin grăbit să pui capăt 
unei plimbări care-ţi oferă ocazia să mă ţii de braţ fără 
ca gestul să pară nelalocul lui. 

— Ce ruşinoşi am devenit! 

— Aici nu sîntem la Londra. 

— Ci la Polul Nord, dacă nu mă-nşel. 


— Vreau să merg pînă la capătul digului. 

Astfel că, după ce aruncă spre uscat o privire fals 
deznădăjduită şi plină de jind, de parcă l-ar fi văzut 
pentru ultima oară, bărbatul se întoarse şi perechea 
îşi continuă plimbarea pe Cobb. 

— Şi aş dori să aflu ce s-a petrecut între tine şi tata 
joia trecută. 

— Mătuşa ta mi-a smuls deja toate amănuntele 
legate de seara aceea plăcută. 

Fata se opri şi-l privi în ochi. 

— Charles! Uite ce e, Charles, cu ceilalţi n-ai decît 
să fii morocănos ca un urs. Cu mine însă te-aş ruga să 
nu faci pe ursuzul. 

— Păi atunci, fată dragă, cum o să ne mai 
împărtăşim împreună din mierea sfîntă a căsătoriei? 

— Şi păstrează-ţi glumele proaste pentru club. 

Cu un aer înţepat, îl sili să păşească mai departe. 

— Am primit o scrisoare. 

— Aha, mă temeam eu. De la mama ta? 

— Ştiu că s-a petrecut ceva... după ce v-aţi retras 
să vă beţi paharele de porto. 

Mai făcură cîţiva paşi înainte ca el să răspundă; o 
clipă, Charles păru gata să devină serios, apoi însă se 
răzgîndi. 

— Mărturisesc că vrednicul tău tată şi cu mine am 
avut o mică neînțelegere de natură filosofică. 

— Foarte urit din partea ta. 

— Eu am vrut să fiu numai foarte sincer. 

— Şi care-a fost subiectul conversaţiei? 

— Tatăl tău era de părere că domnul Darwin ar 
trebui să fie expus într-o cuşcă la grădina zoologică, 
laolaltă cu maimuţele. Am încercat să-i explic cîteva 
din argumentele ştiinţifice pe care se întemeiază 
poziţia lui Darwin, dar n-am reuşit. Et voilà tout. 

— Cum ai putut să faci aşa ceva, cînd ştii care-i sînt 
vederile! 


— Am fost cît se poate de respectuos. 

— Adică ai fost cît se poate de uricios. 

— A spus, ce-i drept, că n-o să-şi lase fata să se 
mărite cu un om care crede că bunicu-său a fost 
maimuţă. Cred însă că, dacă stă să se gîndească mai 
bine, o să-şi aducă aminte că în cazul meu a fost vorba 
de o maimuţă cu titluri de nobleţe. 

Fata se uită deodată la el în timp ce mergeau, 
aplecîndu-şi apoi încet capul pe umăr cu o mişcare 
ciudată, pe care o făcea ori de cîte ori voia să se arate 
îngrijorată - în cazul de faţă, în legătură cu cel mai 
mare obstacol care, după părerea ei, stătuse în calea 
logodnei. Tatăl ei era un om foarte bogat; bunicul 
fusese însă negustor de postavuri, în vreme ce bunicul 
lui Charles fusese baronet. Acesta zimbi şi strînse 
mîna înmănuşată care se sprijinea uşurel de braţul lui 
stîng. 

— Scumpa mea, am lămurit toate astea între noi. E 
cît se poate de firesc să te temi de tatăl tău. Eu însă 
nu cu el mă însor. Şi-apoi, uiţi că sînt om de ştiinţă. 
Am scris o monografie, aşa că n-am cum să nu fiu. Şi 
dacă mai zimbeşti aşa, o să-mi dedic tot timpul 
fosilelor şi nici o clipă ţie. 

— N-am de gînd să fiu geloasă pe fosile. (Făcu o 
pauză de efect.) Din moment ce calci pe ele de cel 
puţin un minut şi nici măcar n-ai catadicsit să le bagi 
în seamă. 

Charles privi iute în jos şi îngenunche la fel de 
fulgerător. Porţiuni din faleza de la Cobb sînt pavate 
cu pietre care conţin fosile. 

— Pe legea mea, ia uită-te la asta. Certhidium 
portlandicum. Piatra asta trebuie să provină din 
zăcămiîntul oolitic de la Portland. 

— În ale cărui cariere te voi osîndi să trudeşti tot 
restul vieţii... dacă nu te ridici imediat în picioare. 

Charles se supuse, zîimbind. 


— Hai, spune, nu-i aşa că-i frumos din partea mea 
că te-am adus aici? Şi ia priveşte! 

Îl conduse pînă la marginea laterală a digului, unde 
un şir de pietre netede înfipte oblic în peretele de 
stîncă formau o scară rudimentară care cobora spre o 
altă faleză. 

— Sînt chiar treptele pe care Jane Austen a pus-o 
să cadă pe Louisa Musgrove din Persuasiune. 

— Ce romantic! 

— Bărbaţii erau romantici... pe atunci. 

— Iar astăzi sînt cu gindul numai la ştiinţă? Ce zici, 
ne încumetăm să coborim pe-aici? 

— Cînd ne întoarcem. 

Porniră iarăşi mai departe. De-abia atunci Charles 
observă - sau cel puţin îşi dădu seama cărui sex 
aparţinea - silueta întunecată de la capătul digului. 

— Doamne Sfinte, credeam că-i un pescar. Dar eo 
femeie, nu? 

Ernestina îşi îngustă pleoapele; avea ochi cenuşii, 
foarte frumoşi, însă miopi. Nu reuşea să vadă decit o 
formă întunecată. 

— E tînără? 

— E prea departe ca să-mi dau seama. 

— Bănuiesc însă cine e. Trebuie să fie biata 
Tragedie. 

— Tragedie? 

— O poreclă, una din poreclele ei. 

— Şi care-s celelalte? 

— Pescarii i-au pus un nume cam vulgar. 

— Draga mea Tina, fără îndoială că poţi să... 

— Îi spun... Iubita... locotenentului francez. 

— l-auzi! Şi e atît de ostracizată încît e silită să-şi 
petreacă zilele aici? 

— E... puţin nebună. Hai să ne-ntoarcem. Nu-mi 
place să mă apropii de ea. 

Se opriră. Charles privi cu luare-aminte silueta 


cernită. 

— Bine, dar m-ai făcut curios. Cine e acest 
locotenent francez? 

— Un bărbat despre care se zice că ea l-ar fi... 

— Iubit? 

— Mai rău. 

— Şi el a abandonat-o? E şi-un copil la mijloc? 

— Nu, copil cred că nu. Nu-s decît bîrfe. 

— Dar ce face acolo? 

— Se zice că îl aşteaptă să se întoarcă. 

— Bine, dar... nu-i poartă nimeni de grijă? 

—E un soi de servitoare la bătrina doamnă 
Poulteney. N-o vedem niciodată cînd mergem în vizită, 
dar acolo locuieşte. Te rog, hai să ne-ntoarcem! N-o 
văzusem. 

Charles însă zîmbi. 

— Dacă se repede la tine, te voi apăra, dovedindu-ţi 
astfel biata-mi galanterie. Vino. 

Se apropiară aşadar de silueta aflată lîngă afetul de 
tun. Femeia îşi scosese boneta, pe care o ţinea acum 
în mînă; părul îi era strins la spate dedesubtul 
gulerului hainei negre, o haină bizară, semănînd mai 
degrabă cu un veston bărbătesc de călărie decît cu 
vreunul din veşmintele femeieşti care fuseseră la 
modă în ultimii patruzeci de ani. Nu purta nici ea 
crinolină; era însă limpede că asta se datora unei 
desăvîrşite nepăsări pentru astfel de lucruri şi nu 
cunoaşterii celor din urmă toane ale bunului-gust 
londonez. Charles făcu o remarcă oarecare, cu glas 
ceva mai ridicat, pentru a o preveni că nu mai era 
singură, dar ea nu se întoarse. Cei doi ajunseră într-un 
loc de unde îi puteau vedea faţa din profil, cu privirea 
aţintită asemeni ţevii unei arme către zările 
îndepărtate. Vîntul răbufni deodată cu furie sporită, 
silindu-l pe Charles să cuprindă cu braţul mijlocul 
Emestinei pentru a o sprijini, iar pe femeie să se agaţe 


mai strîns de afetul de tun. Fără să ştie exact de ce, 
poate pentru a-i arăta Ernestinei că nu se lasă 
descumpănit cu una, cu două, Charles făcu un pas 
înainte de îndată ce vintul se mai domoli. 

— Femeie dragă, ne vine greu să te vedem aici fără 
să ne facem griji pentru siguranţa dumitale. 0 rafală 
mai puternică... 

Se întoarse să se uite la el - sau, mai curînd, după 
cum i se păru lui Charles, prin el. Amintirea lui păstră 
din această primă întîlnire nu atît trăsăturile ca atare 
ale acestui chip, cît mai ales tot ceea ce era acolo 
altfel decît se aşteptase - trăia, doar, într-o epocă al 
cărei gust cerea ca femeile să se arate smerite, docile, 
sfioase. Se simţi de îndată ca şi cum ar fi pătruns pe 
un teritoriu interzis, de parcă faleza ar fi aparţinut 
acestui chip şi nicidecum străvechii comunităţi din 
Lyme. Nu era un chip drăgălaş, ca al Ernestinei. Nu 
era, cu siguranţă, nici un chip frumos, judecat după 
canoanele sau gustul oricărei epoci. Era însă un chip 
de neuitat, un chip tragic. Suferinţa se revărsa din el 
pură, firească şi de nestăvilit, ca apa unui izvor de 
pădure. Nu găseai pe chipul acela nici urmă de 
prefăcătorie, de ipocrizie, nici un fel de mască - şi, 
mai presus de orice, nici un semn de nebunie. 
Nebunia se afla în marea pustie, în zările deşarte, în 
lipsa de noimă a acestei suferinţe, ca şi cum izvorul 
era în sine firesc, dar era nefiresc să ţişnească aşa, în 
pustie. 

Ori de cîte ori Charles avea să se gindească mai 
tirziu la privirea aceea, o asemuia cu o lance, 
încercînd astfel să descrie, fireşte, nu doar privirea în 
sine, cît mai ales efectul ei. Se simţi, în străfulgerarea 
acelei clipe, în pielea unui duşman nelegiuit, străpuns 
şi totodată lăsat, pe bună dreptate, cu întreaga-i 
nimicnicie la vedere. 

Femeia nu răspunse. Privirea ei, aruncată peste 


umăr, nu dură mai mult de cîteva secunde; apoi 
întoarse capul şi-şi aţinti din nou ochii către sud. 
Ernestina îl trase de mînecă pe Charles, care se 
întoarse şi el, dînd din umeri şi zîimbind. După ce 
ajunseră mai aproape de uscat, îi spuse: 

— Mai bine nu-mi spuneai care e, de fapt, jalnica 
realitate. Vezi, ăsta-i necazul cu viaţa de provincie. 
Toţi se cunosc între ei şi nu mai rămîne nici o taină, 
nici urmă de romantism. 

Ernestina se grăbi să-l tachineze: cum, tocmai el 
spune asta, el, savantul, care privea de sus romanele. 


TREI 


Și mai important este însă faptul că 
principala parte din alcătuirea tuturor 
fiinţelor vii se datorează eredității; în 
consecinţă, deşi fiecare fiinţă este, 
neîndoios, bine înzestrată pentru locul pe 
care îl ocupă în natură, numeroase 
structuri au încetat să mai aibă relații 
foarte strînse şi directe cu modurile 
actuale de existenţă. 

DARWIN, Originea speciilor (1859) 


Din toate deceniile istoriei noastre, un 
om cuminte ar alege anii 1850 pentru a-şi 
petrece tinerețea. 

G.M. YOUNG, Portretul unei epoci 


O dată întors, după-prînz, în apartamentul pe care-l 
ocupa la hotelul White Lion, Charles îşi privi cu luare- 
aminte chipul în oglindă. Gîndurile-i erau prea 
nedesluşite pentru a putea fi înfăţişate. Veniseră să se 
prindă în urzeala lor tot soiul de elemente de 
neînțeles: sentimentul unei nelămurite înfrîngeri, care 
nu era în nici un fel legat de incidentul petrecut pe 
Cobb, ci de unele din nimicurile pe care le rostise în 
timpul prînzului de la mătuşa Tranter, de felul - tipic 
pentru el - în care ocolise anumite subiecte, de 
îndoiala că interesul pentru paleontologie îi oferea 
destule posibilităţi de a-şi pune în valoare darurile 
înnăscute, de întrebarea dacă Ernestina va ajunge să-l 
înţeleagă vreodată cu adevărat, la fel de bine cum o 
înţelegea el pe ea; de un sentiment atotcuprinzător de 
descumpănire a cărui cauză nu trebuia, poate, căutată 
- hotărî în cele din urmă - decît în gîndul la după- 
amiaza care-i stătea în faţă, mohorită, umedă, 
nesfîrşită. În definitiv, se aflau de-abia în 1867. N-avea 


decit treizeci şi doi de ani. Şi pe urmă, dintotdeauna îi 
pusese vieţii prea multe întrebări. 

Cu toate că lui Charles îi plăcea să creadă că are o 
minte ştiinţifică şi n-ar fi fost, probabil, din cale-afară 
de surprins dacă i-ar fi fost dat să afle despre unele 
din înfăptuirile viitorului, cum ar fi avionul, motorul cu 
reacţie, televiziunea sau radioul, ar fi rămas, fără doar 
şi poate, uluit de schimbarea survenită în atitudinea 
faţă de timp. Năpasta cea mare a veacului nostru e, 
zice-se, lipsa de timp. Sentimentul acesta al lipsei de 
timp, el şi nicidecum dragostea dezinteresată pentru 
ştiinţă şi cu siguranţă că nu înţelepciunea, e cel care 
ne împinge să consacrăm o parte atît de însemnată 
din spiritul de invenţie şi din venitul societăţilor 
noastre descoperirii unor căi de acţiune tot mai rapide 
- de parcă ţinta ultimă a omenirii ar fi să se apropie 
nu de desăvirşirea întru omenie, ci de iuţeala celui 
mai grăbit dintre fulgere. Dar pentru Charles, ca şi 
pentru cei mai mulţi dintre contemporanii şi egalii săi, 
existenţa se desfăşura sub pecetea unui nedezminţit 
adagio. Greu nu era să găseşti timp pentru tot ceea ce 
voiai să faci, ci să depeni alene, cît mai alene, firul 
îndeletnicirilor obişnuite, pentru a izbuti să acoperi 
astfel uriaşa urzeală a ceasurilor de răgaz. 

Unul dintre cele mai răspîndite simptome ale 
bunăstării este, în zilele noastre, atotnimicitoarea 
nevroză; în secolul lui Charles, locul era ocupat de 
tihna plictiselii. E drept că valul revoluțiilor de la 1848 
şi, laolaltă cu el, amintirea dispărutei spiţe a 
cartiştilor îşi năluceau, dindărătul acestei perioade, 
umbra uriaşă. Pentru mulţi însă - între care şi Charles 
- lucrul cel mai de seamă privitor la aceste vuiete 
îndepărtate fusese stingerea lor înainte de a se 
dezlănţui într-o vijelie. Anii '60 fuseseră, indiscutabil, 
ani binecuvîntaţi; valul de belşug revărsat asupra 
meşteşugarilor, ba chiar şi a lucrătorilor de tot felul, 


alungase din mai toate capetele - din Marea Britanie, 
cel puţin - sămînţa revoluţiei. De prisos să mai 
spunem că Charles n-avea habar de evreul neamţ care 
trudea, neştiut de nimeni, chiar în după-amiaza 
despre care vorbim, în biblioteca de la British 
Museum, bărbosul ale cărui strădanii din umbra 
zidurilor acelora sumbre aveau să dea, mai tirziu, 
roade atît de sîngerii. Dacă i-ai fi descris aceste roade, 
sau efectele pe care, înghiţite cu ochii închişi, aveau 
să le producă după o vreme, e aproape sigur că 
Charles nu te-ar fi crezut - şi totuşi, la numai şase luni 
de la acest martie al anului 1867, avea să apară la 
Hamburg primul volum al Capitalului. 

Existau, apoi, nenumărate motive de ordin 
personal, datorită cărora Charles n-avea ce căuta în 
confortabilul, altfel, rol de pesimist. Bunicul lui, 
baronetul,  îngroşase rîndurile celei de-a doua 
categorii de nobili de ţară englezi, din singurele două 
existente: împătimiţi ai vînătorii de vulpi şi ai vinului 
roşu şi colecționari însetaţi de cunoaştere care 
îngrămădeau neobosiţi tot soiul de obiecte, care de 
care mai ciudate. Colecţionase mai cu seamă cărţi, 
dar spre apusul vieţii îşi cheltuise o mare parte din 
bani - alături de o parte cu mult mai însemnată din 
răbdarea familiei - pe nişte săpături menite să 
scormonească prin măruntaiele nevinovatelor gorgane 
răzleţite pe cei trei mii de acri ai domeniului său din 
Wiltshire. Dolmene şi menhire, unelte de silex şi 
morminte din neolitic cădeau pe rînd pradă necruţării 
bătrinului - întocmai cum, mai tîrziu, aveau să cadă 
pradă necruţării fiului său cel mare care, cînd intră în 
posesia moştenirii, nu se lăsă pînă cînd nu alungă din 
casă toate trofeele ce se puteau urni din loc. Cerul îl 
pedepsi însă pe fiu - sau îl binecuvîntă - avînd grijă să 
rămînă neînsurat. Fiul cel mic al bătrinului, tatăl lui 
Charles, moşteni astfel o avere frumoasă, cuprinzînd 


pămînturi întinse şi foarte mulţi bani. 

O singură tragedie cunoscuse viaţa acestuia - 
moartea tinerei sale soţii la naşterea copilului, mort şi 
el, care, dacă ar fi trăit, ar fi fost sora lui Charles, pe 
atunci în vîrstă de un an. Îşi înghiţi însă durerea; şi, 
deşi nu-şi copleşi poate fiul - pe care, în definitiv, îl 
iubea doar ceva-ceva mai puţin decît îşi iubea propria 
făptură - cu o dragoste fără margini, îl copleşi în 
schimb cu o puzderie de dascăli şi supraveghetori. 
Vîndu partea de pămînt pe care o moştenise şi investi 
- cu dibăcie - banii în acţiuni la căile ferate şi - fără 
dibăcie - pe mesele cazinourilor (mîngiierea o căuta 
mai mult în jocul de cărţi decît în Cartea Cărţilor); pe 
scurt, îşi duse viaţa de parcă s-ar fi născut în 1702 în 
loc de 1802, petrecîndu-şi mai tot timpul în căutare de 
plăceri... îndeletnicire în cursul căreia îşi găsi, de 
altfel, şi moartea, în 1856. Charles era aşadar singurul 
lui moştenitor, căruia urma să-i revină nu numai 
averea cam subţiată a tatălui (ghinionul la jocul de 
bacara se dovedise pînă la urmă mai mare decit 
avîntul industriei feroviare), ci, în cele din urmă, şi 
aceea - deloc modestă - a unchiului. Ce-i drept, în 
ciuda întoarcerii entuziaste la virtuțile vinului roşu, în 
1867 unchiul nu dădea semne că ar trage să moară. 

Charles ţinea la unchiul lui, iar unchiul ţinea la 
Charles, fapt care nu era însă totdeauna evident în 
relaţia dintre ei. Deşi recunoştea că distracţiile îşi au 
şi ele rostul lor şi nu dădea înapoi, la cererea 
unchiului, din faţa unei partide de vinătoare de 
potîrnichi sau fazani, de vinătoarea de vulpi Charles 
nici nu voia să audă. Nu-l deranja faptul că era un 
vînat a cărui carne nu se putea mînca - îi găsea, pur şi 
simplu, odioşi pe vînători. Mai avea o hibă, mai gravă 
încă: trăda o preferinţă nefirească pentru mersul pe 
jos, în dauna călăriei; or, mersul pe jos nu e, se ştie, o 
ocupaţie demnă de un gentleman decît în Alpii 


elveţieni. Nu că nu i-ar fi plăcut caii; nutrea însă 
aversiunea naturalistului înnăscut pentru tot ceea ce-l 
împiedica să cerceteze lucrurile de aproape şi pe 
îndelete. Sorţii îi fuseseră însă prielnici. Intr-o zi de 
toamnă, cu mulţi ani în urmă, ochise o pasăre cu o 
înfăţişare tare ciudată, care ţişnise din marginea unui 
lan de griu de pe domeniul unchiului. Cînd descoperi 
ce fel de dihanie împuşcase şi cît de rare deveniseră 
asemenea exemplare, mai-mai că-l cuprinse furia 
împotriva lui însuşi, căci pasărea era una din ultimele 
dropii uriaşe răpuse pe cîmpurile ce alcătuiau 
Salisbury Plain. Unchiul fu însă încîntat. Pasărea a 
fost împăiată şi apoi încremeni într-una din vitrinele 
salonului casei de la Winsyatt, de unde te aţintea cu 
privirea-i sticloasă, de curcan corcit. 

Unchiul nu înceta să-şi plictisească oaspeţii 
istorisindu-le la nesfirşit glorioasa faptă de arme a lui 
Charles. Ori de cîte ori îi dădeau tîrcoale gînduri de 
dezmoştenire - subiect care el singur era de-ajuns să-l 
facă să i se urce sîngele la cap, căci proprietatea se 
transmitea numai pe linie bărbătească -, se ducea să 
contemple nemuritoarea dropie a lui Charles pentru a- 
şi regăsi obişnuita îngăduinţă de unchi. Pentru că 
Charles nu era lipsit de cusururi. Uita uneori să scrie 
măcar o dată pe săptămînă, iar cînd era la Winsyatt, 
gusturi lugubre îl ţintuiau după-amiezele în bibliotecă, 
încăpere în care unchiul nu călca aproape niciodată. 

Avusese însă păcate şi mai mari. În timp ce se afla 
la Cambridge, după ce-i tocise sîrguincios pe clasici şi- 
şi exprimase adeziunea la cele treizeci şi nouă de 
articole?, chiar începuse (spre deosebire de 
majoritatea tinerilor din vremea lui) să învețe cîte 
ceva. Dar în cursul celui de-al doilea an petrecut 
acolo, se lăsase tîrît într-o tovărăşie dubioasă, sfirşind, 
într-o ceţoasă noapte londoneză, prin a poseda 


2 Ale bisericii anglicane. 


trupeşte o fată despuiată. Abia scăpat din durduliile-i 
braţe plebee, se năpusti într-ale bisericii, îngrozindu- 
şi tatăl, la scurtă vreme după aceea, cu vestea că vrea 
să intre în rîndurile slujitorilor ei. O criză de 
asemenea amploare n-avea decît un singur leac: 
nărăvaşul june fu expediat degrabă la Paris. Acolo, 
virginitatea-i cam şubrezită se prăbuşi cu totul, 
trăgind însă după ea sub ruine, după cum nădăjduise 
taică-său, şi intenţia de a se cununa cu Biserica. 
Charles înţelese ce se ascundea îndărătul farmecelor 
ispititoare ale Mişcării Oxfordiene - catolicismul 
roman, cu toate ale sale. Nu se îndură să-şi lase 
sufletul de englez neîncrezător, dar comod - jumătate 
ironie, jumătate conformism - să se perpelească în 
fumul de tămiie care învăluia poticnelile papistaşe. 
După ce se întoarse la Londra, tot rătăcind în 
căutarea unui drum spre credinţă, trecu în fugă peste 
cele cîteva teorii religioase mai importante ale vremii, 
încercare ce avu darul să-l lecuiască de tot (voyant 
trop pour nier; et trop peu pour s'assurer), 
preschimbîndu-l într-un vajnic agnostic?. Dramul de 
dumnezeire pe care izbutise să-l întrevadă la temelia 
existenței Îl afla în Natură, nu în Biblie; dacă ar fi trăit 
cu o sută de ani mai devreme ar fi fost deist, poate 
chiar panteist. Cînd era însoțit, se mai abătea în cîte o 
duminică pe la biserică să asculte slujba de dimineaţă, 
rareori însă cînd era singur. 

Se întoarse la Londra, după cele şase luni petrecute 
în Cetatea Viciului, în 1856. Trei luni mai tîrziu, 
murea tatăl său. Dădu cu chirie casa cea mare din 
Belgravia, iar el se mută într-o locuinţă mai mică din 
Kensington, mai potrivită cu nevoile unui tînăr holtei. 


3 Deşi Charles n-ar fi folosit acest termen spre a se defini, 
pentru simplul motiv că el n-a apărut decît în 1870 (creat fiind de 
Huxley), dată la care lipsa lui ajunsese de-a dreptul insuportabilă 
(n.a.). 


Îi purtau de grijă acolo un valet, o bucătăreasă şi două 
slujnice, personal de dimensiuni aproape excentric de 
modeste, ţinînd cont de rangul şi averea lui. El însă 
era mulţumit în ea; şi pe urmă, o mare parte din timp 
o petrecea călătorind. Publică vreo două eseuri despre 
peregrinările sale prin locuri mai îndepărtate în 
revistele de bonton ale vremii; ba, un editor mai 
temerar îi ceru să scrie chiar o carte despre cele nouă 
luni petrecute în Portugalia. Lui Charles i se păru însă 
că scrierea unei cărţi era oarecum sub demnitatea sa 
- şi ceva care, hotărit lucru, mirosea prea mult a 
sudoare şi, pe deasupra, presupunea prea multă 
concentrare susţinută. 

Cochetă o vreme cu această idee, apoi o lăsă baltă. 
Cochetarea cu ideile era, de altfel, îndeletnicirea lui 
de căpetenie în timpul celui de-al treilea deceniu de 
viaţă. 

Şi totuşi, aşa cum plutea, dus de curent, pe apele 
domoale ale timpului victorian, nu era în fond un tînăr 
frivol. O întîlnire întîmplătoare cu cineva care avea 
cunoştinţă de mania bunicului său îl făcu să-şi dea 
seama că familia fusese singura care luase în deridere 
obiceiul bătrînului de a sta ore în şir să dăscălească 
cete buimăcite de ţărani care săpau în neştire. In 
amintirea altora, Sir Charles Smithson rămînea unul 
din pionierii ramurii arheologiei care se ocupa de 
Anglia preromană; obiecte din prigonita-i colecţie 
fuseseră găzduite cu recunoştinţă de British Museum. 
Treptat, Charles descoperi că semăna mai mult, ca 
temperament, cu bunicul său decit cu oricare din cei 
doi fii ai acestuia. În ultimii trei ani se simţea din ce în 
ce mai atras de paleontologie; da - hotărise - acesta îi 
va fi domeniul de activitate, începuse să frecventeze 
întrunirile Societăţii Geologice. Unchiu-său nu era 
deloc încîntat cînd îl vedea părăsind, cu pas hotărit, 
domeniul de la Winsyatt, înarmat cu sumedenia-i de 


ciocane şi nelipsitul sac; după părerea lui, singurul 
obiect pe care un gentleman se cădea să-l poarte cu el 
cînd se afla la ţară era cravaşa sau puşca de 
vînătoare. Oricum, era un progres faţă de cărţile alea 
blestemate din afurisita de bibliotecă. 

Mai era însă un domeniu, faţă de care lipsa de 
interes a lui Charles îl nemulţumea şi mai mult pe 
unchi. Narcisele şi panglicile galbene, însemnele 
Partidului Liberal, fuseseră afurisite la Winsyatt; 
bătrînul era unul din cei mai înverşunaţi conservatori, 
nu unul dezinteresat, fireşte. Charles întîmpina însă 
cu un refuz politicos toate încercările de a-l convinge 
să candideze pentru un loc în Parlament. Declară că e 
lipsit de convingeri politice. Il prefera, într-ascuns, pe 
Gladstone - numai că, la Winsyatt, Gladstone era 
socotit trădătorul trădătorilor, al cărui nume nu putea 
fi nici măcar pomenit. Şi astfel, respectul pentru 
familie şi lenea proprie celor din lumea lui uneltiră 
împreună spre a-l ţine departe de cariera pentru care 
fusese înzestrat de natură. 

Tare mă tem că lenea era, de fapt, trăsătura 
caracteristică a lui Charles. Asemeni multora dintre 
contemporanii săi, simţea că răspunderea în faţa 
propriei persoane care caracterizase începutul de 
secol se preschimba treptat în cultul propriei 
persoane, că Anglia vremii sale era tot mai mult 
mînată de dorinţa de a părea respectabilă, în locul 
vechii dorinţe de a face bine de dragul binelui. Işi 
dădea seama că era peste măsură de năzuros. Cum 
puteai însă să scrii despre istorie, cînd umbra lui 
Macaulay era doar la un pas în urmă? Şi cum să scrii 
romane sau poezie, în mijlocul celei mai strălucite 
pleiade de talente din istoria literaturii engleze? Mai 
era oare cu putinţă să fii un om de ştiinţă creator, cînd 
Lyell şi Darwin erau încă în viaţă? Sau om de stat, 
într-o vreme în care toate privirile erau îndreptate 


spre Disraeli şi Gladstone? 

Vedeţi, deci, că Charles îşi aţintea privirile sus de 
tot. Aşa fac mereu leneşii inteligenţi, pentru a-şi 
justifica trindăvia în faţa inteligenţei. Era, adică, 
năpădit de întreg plictisul byronian, fără a avea la 
îndemînă nici una din supapele lui Byron: geniul şi 
adulterul. 

Dar, deşi moartea poate să se lase aşteptată, în 
cele din urmă, îndatoritoare, ea soseşte negreşit, după 
cum au grijă să nu uite, de cînd lumea, mamele cu 
fete de măritat. Chiar şi fără perspectivele trandafirii 
care-i stăteau dinainte, Charles rămînea un tînăr 
interesant. Călătoriile luaseră - ce păcat! — cu ele o 
parte din crusta de profundă lipsă de umor (botezată 
în epocă cu nume precum onestitate, dreaptă 
judecată, probitate şi în multe alte asemenea feluri, 
care de care mai amăgitoare) de care trebuia să dea 
dovadă un adevărat gentleman englez al timpului. 
Era, în aerul lui, un anumit cinism, simptom sigur al 
unei depravări morale fără leac. Nu i se întîmpla însă 
niciodată să iasă în lume fără ca mamele să-l 
întîmpine cu priviri duioase, taţii - cu bătăi părinteşti 
pe spate, iar fetele - cu zimbete fandosite. Lui Charles 
îi plăceau - chiar foarte mult - fetele drăguţe şi nu se 
dădea în lături să le cînte în strună, nu numai 
odraslelor, ci şi părinţilor roşi de ambiţii. I se dusese 
vestea, de aceea, că e trufaş şi nesimţitor, răsplată nu 
tocmai nemeritată pentru iscusinţa - la treizeci de ani, 
era deja un maestru neîntrecut - cu care, după ce 
dădea tîrcoale momelii, adulmecînd-o, o ştergea 
englezeşte din faţa colţilor ascunşi ai capcanelor 
matrimoniale care i se căscau, amenințătoare, în cale. 

Unchiul îl lua adeseori la rost în legătură cu acest 
subiect, dar, aşa cum se grăbea să-i amintească 
Charles, predicile lui despre paiul din ochii nepotului 
n-aveau cum să-şi atingă ţinta. Bătrinul trecea atunci 


la bombăneli morocănoase. 

— N-am găsit femeia care să mi se potrivească. 

— Aiurea. Nici n-ai căutat-o. 

— Ba da, să ştii. Cînd eram de virsta ta... 

— Trăiai cu gîndul numai la ogari şi la sezonul 
vînătorii de potirnichi. 

Flăcăul cel tomnatic îşi aţintea posomorit paharul 
de vin roşu din faţă. Nu-i părea rău, la urma urmelor, 
că n-are nevastă, dar ducea amarnic dorul unor copii 
cărora să le dăruiască ponei şi pistoale. Vedea cum 
felul său de trai se cufundă treptat în uitare. 

— Am fost orb. Orb, da. 

— Unchiule dragă, eu am ochi foarte ageri. Alină-ţi 
durerea. Şi eu caut fata care să mi se potrivească. Dar 
n-am găsit-o încă. 


PATRU 


Dar FAPTA, ea, rămîne! Ferice de acei 

Ce fapte din iubire săvirşite lasă după 
ei 

Ca, fără grai, să-i apere cînd n-or mai 
fi, 

Căci viaţa lor avu un rost, ce-n veci va 
dăinui. 

DOAMNA NORTON, Doamna din 
La Garaye (1863) 


Majoritatea familiilor britanice din 
clasa de mijloc şi cea superioară îşi 
duceau existenţa deasupra propriilor lor 
haznale... 

E. ROYSTON PIKE, Documente 
privind viaţa în perioada de aur a 
epocii victoriene 


Bucătăria aflată la subsolul impunătoarei case în 
stil Regency a doamnei Poulteney, care se înălța, 
semeaţă - echivalent arhitectural de o aleasă 
elocvenţă al poziţiei sociale a stăpinei sale -, pe 
culmea unuia din dealurile abrupte de dincolo de 
Lyme Regis ni s-ar părea, fără îndoială, astăzi, 
aproape cu neputinţă de folosit, din pricina 
neajunsurilor sale funcţionale. Cu toate că, puşi să 
numească tiranul care le făcea viaţa amară, cei care o 
ocupau în 1867 n-ar fi stat nici o clipă pe gînduri 
înainte de a răspunde, pentru noi, modernii, 
adevăratul monstru ar fi fost, fără doar şi poate, 
uriaşa maşină de gătit care se întindea de-a lungul 
întregului perete interior al încăperii largi şi prost 
luminate. Avea trei vetre, care trebuiau să fie, toate, 
umplute cu lemne şi cărbuni de două ori pe zi şi tot de 
atitea ori curățate; şi cum bunul mers al treburilor 


gospodăriei depindea în mare măsură de ea, nu putea 
fi lăsată să se stingă. Oricit de mare ar fi fost 
zăpuşeala pe timp de vară, oricît de aspru ar fi suflat 
vîntul dinspre sud-vest, ale cărui rafale îl făceau pe 
balaur să scuipe în încăpere vălătuci negri de fum 
înecăcios - cuptoarele îşi aşteptau, neînduplecate, 
tainul. Şi-apoi, culoarea acelor ziduri! Nu se zărea pe 
nicăieri vreo urmă mai luminoasă, un petec, măcar, 
din albul după care tînjeau atîta. Erau acoperite cu un 
strat plumburiu-verzui ca fierea, care - fapt neştiut de 
cei care trebăluiau prin bucătărie (şi, ca să fim 
cinstiţi, nici de călăul de la etaj) - era bogat în 
arsenic. Noroc cu umezeala din încăpere care, 
împreună cu fumul şi aburii de grăsime pe care-i 
împrăştia, neobosit, balaurul, îi veniră de hac în cele 
din urmă pulberii ucigaşe, aşternindu-se, 
triumfătoare, deasupra.-i. 

Mai mare peste acest tărîm de iad era o oarecare 
doamnă Fairley, o persoană măruntă şi uscăţivă, 
îmbrăcată veşnic în negru, nu atît ca semn al văduviei, 
cît dintr-o pornire lăuntrică. Poate că melancolia-i 
cruntă fusese provocată de priveliştea nesfirşitului 
şuvoi de muritori de rînd care se revărsau, valuri de-o 
clipă, prin bucătăria aflată sub stăpînirea ei. 
Majordomi, lachei, rîndaşi, slujnice de tot felul - nici 
unuia nu-i trebuia prea mult ca să se sature pînă peste 
cap de pretenţiile şi hachiţele doamnei Poulteney, 
după care îşi luau tălpăşiţa. Era o purtare cum nu se 
poate mai ruşinoasă şi laşă, desigur. Dar cînd ţi se 
cere să te scoli la şase, să roboteşti de la şase şi 
jumătate la unsprezece, apoi din nou de la unsprezece 
şi jumătate la patru şi jumătate şi să te aşterni iar pe 
treabă de la cinci pînă la zece seara - şi asta zi de zi, 
deci o sută de ore pe săptămînă -, nu-i de mirare că 
ajungi destul de repede la capătul răbdării şi al 
curajului. 


Chintesenţa sentimentelor care  domneau în 
rîndurile servitorilor îi fusese trîntită în faţă doamnei 
Poulteney, printr-o replică intrată în legendă, de unul 
din majordomi (post pe care se mai perindaseră de 
atunci încolo încă patru): „Doamnă, prefer să-mi 
petrec tot restul zilelor la azil decît să mai stau o 
săptămînă sub acest acoperiş”. Erau şi unii care aveau 
serioase îndoieli că s-ar fi găsit cineva care să cuteze, 
într-adevăr, să rostească aceste vorbe în faţa fioroasei 
doamne. Sentimentul din care izvoriseră a fost însă 
lesne înţeles atunci cînd, după ce a coborit cu tot 
calabalicul, omul a susţinut că i le spusese. 

Cum anume reuşise neinspirat-numita doamnă 
Fairley* să-i ţină piept atita vreme stăpînei sale 
rămînea un lucru de mirare pentru întregul orăşel. Cel 
mai probabil pentru că, dacă soarta ar fi vrut, ar fi fost 
şi ea, la rîndul ei, o altă doamnă Poulteney. Invidia, ea 
o făcea să nu se urnească de acolo şi, nu mai puţin, 
voluptatea sumbră cu care savura măruntele 
catastrofe domestice ce se abăteau tot timpul asupra 
casei. Amîndouă femeile erau, într-un cuvînt, nişte 
sadice în devenire, astfel încît era în folosul 
amîndurora să se tolereze reciproc. 

Doamna Poulteney avea două obsesii sau, mai 
curînd, două aspecte ale uneia şi aceleiaşi obsesii. 
Primul era Murdăria - a cărei prigoană ocolea, totuşi, 
bucătăria, din moment ce acolo stăteau numai 
servitorii -, iar celălalt, Imoralitatea. În amîndouă 
privinţele, nici cea mai măruntă abatere nu scăpa 
ochiului ei de vultur. 

Era asemeni unei păsări de pradă dolofane, planînd 
în cercuri nesfirşite în timpul veşnicelor ei ore de 
răgaz, înzestrată fiind, în ceea ce priveşte prima 
obsesie, cu un miraculos al şaselea simţ care o ajuta 
să descopere de îndată praful, urmele de degete, 


4 Fair înseamnă în engleză, între altele, luminos, frumos, senin. 


rufăria nu îndeajuns de bine scrobită, mirosurile 
neplăcute, petele, obiectele sparte şi toate celelalte 
accidente nefericite, de neocolit într-o gospodărie. 
Grădinarii erau concediaţi pentru că fuseseră văzuţi 
intrind în casă cu mîinile murdare de pămînt, 
majordomii - pentru că aveau o pată de vin pe gulerul 
uniformei, slujnicele - pentru că li se găseau cîlţi sub 
pat. 

Dar grozăvia cea mare era că nici în afara casei 
doamna Poulteney nu îngăduia hotare în calea 
autorităţii ei. A nu fi fost văzut duminica la biserică, 
atît la slujba de dimineaţă, cît şi la cea de seară, 
echivala cu dovada unei delăsări morale de cea mai 
joasă speţă. Vai de fata care fusese zărită plimbîndu- 
se, într-una din rarele-i după-amieze libere - cîte una 
pe lună, şi aceea acordată cu chiu, cu vai - în 
tovărăşia unui tînăr. La fel, vai de tînărul care, 
îmboldit de înflăcărarea de nestăvilit a dragostei, 
încerca să se furişeze pe lîngă Marlborough House, 
spre a nu lipsi de la întîlnire, căci grădinile erau o 
adevărată junglă înţesată de capcane îmblinzite, 
destinate oamenilor - „îmblinzite” însemnînd în acest 
context că uriaşelor fălci care se căscau în aşteptarea 
prăzii li se scoseseră dinţii, deşi erau şi-aşa îndeajuns 
de puternice, destul cît să rupă piciorul unui om. 
Servitorii aceştia de oţel erau favoriţii doamnei 
Poulteney. De aceştia nu s-ar fi lipsit în ruptul capului. 

Neîndoielnic, cucoanei i s-ar fi potrivit de minune o 
slujbă în Gestapo. Se pricepea grozav să ia 
interogatorii, în aşa fel încît pînă şi cele mai îndirjite 
dintre fete se prăbuşeau, potopite de lacrimi, după 
primele cinci minute. Această doamnă întruchipa, în 
felul ei, întreaga aroganță, împinsă pînă la marginile 
grosolăniei, a Imperiului Britanic aflat în plină 
ascensiune. Pentru ea, justiţia se reducea la ideea că e 
musai ca ea să aibă dreptate, iar guvernarea - la 


cicălirea mînioasă a gloatei obrăznicite. 

Cu toate astea, printre cei de-o seamă cu ea - un 
cerc cît se poate de restrins - era renumită pentru 
milostenia ei. Iar dacă i-ai fi pus la îndoială reputaţia 
în această privinţă, adversarii tăi ţi-ar fi aşezat 
dinainte o dovadă de netăgăduit: oare nu buna şi 
mărinimoasa doamnă Poulteney fusese aceea care o 
luase la ea pe Iubita locotenentului francez? De prisos 
să mai spun că, la vremea aceea, doamna cea bună şi 
mărinimoasă nu cunoştea decît cealaltă poreclă a 
fetei, cea cu rezonanţe mai clasice. 

Acest eveniment ieşit din comun avusese loc în 
primăvara lui 1866, cu un an înainte de perioada 
despre care e vorba în rîndurile de faţă, şi era legat de 
taina cea mare a vieţii doamnei Poulteney. Era o taină 
simplă de tot. Doamna credea în iad. 

La vremea aceea, Lyme avea drept preot pe un om 
mai luminat într-ale teologiei decît mulţi dintre fraţii 
săi întru credinţă, dar care, totodată, îşi cunoştea 
foarte bine interesele preoţeşti. Era cum nu se poate 
mai potrivit pentru parohia din Lyme, rămasă, prin 
tradiţie, credincioasă „bisericii umile”* a străbunilor. 
Se pricepea să-şi  însufleţească predicile cu o 
elocvenţă nu lipsită de o anume fervoare şi-şi păzea 
biserica de crucifixe, icoane, odoare şi alte însemne 
ale cancerului papistaş. Atunci cînd doamna Poulteney 
îşi proclamă în faţa lui propriile-i teorii despre viaţa 
de apoi, o ascultă fără a clipi măcar, căci slujitorii 
bisericii care n-o duc chiar ca în sînul lui Avram nu-şi 
contrazic enoriaşii bogaţi. Punga doamnei Poulteney 
se deschidea tot atît de larg la solicitările sale pe cît 
de strinsă se dovedea în privinţa simbriei celor 
treisprezece servitori aflaţi sub stăpînirea ei. În iarna 


5 Biserica umilă (Low Church), orientare a religiei anglicane 
care acordă puţină importanţă autorităţii episco-pilor şi preoţilor, 
precum şi organizării ecleziastice. 


anului din urmă (iarnă în care holera îşi dezlănţuise 
cel de-al patrulea asalt asupra Angliei epocii 
victoriene), doamna Poulteney fusese cam bolnavă, 
timp în care preotul o vizitase la fel de des ca şi 
doctorii care se văzuseră siliţi să o asigure de 
nenumărate ori că era victima unei banale indigestii şi 
nicidecum a temutului călău venit de la Răsărit. 
Doamna Poulteney nu era o femeie proastă; ba, în 
ceea ce priveşte chestiunile de ordin practic, era chiar 
ageră, iar destinaţia ei viitoare, ca tot ce era legat de 
propria-i bunăstare, era un aspect cît se poate de 
practic. Cînd încerca să şi-L. imagineze pe Dumnezeu, 
îl vedea sub un chip care aducea mult cu cel al ducelui 
de Wellington, înzestrat însă cu caracterul unui avocat 
abil, tagmă pentru care doamna Poulteney avea un 
respect deosebit. În timp ce zăcea, ţintuită de boală în 
dormitor, chibzui îndelung la îngrozitoarea îndoială de 
ordin matematic care, în ultima vreme, o hărţuia tot 
mai mult: oare Domnul socotea milostenia după ceea 
ce ai dăruit sau după ceea ce ţi-ai fi putut permite să 
dăruieşti? Avea la îndemînă, în această privinţă, date 
mai exacte decit preotul. Făcuse danii însemnate 
către biserică, însă ştia că erau cu mult sub nivelul 
indicat, sub zeciuială, căreia trebuiau să i se supună 
toţi cei care voiau să fie într-adevăr luaţi în seamă 
pentru a li se acorda accesul în rai. Avusese, fireşte, 
grijă să-şi întocmească testamentul în aşa fel încît să 
dreagă binişor conturile după moarte; nu era însă 
deloc sigur că Dumnezeu avea să fie de faţă la citirea 
sus-pomenitului document. Pe deasupra, s-a întîmplat 
ca doamna Fairley, care-i citea serile din Biblie, să 
aleagă o dată, în timpul bolii ei, pilda despre obolul 
văduvei. Dintotdeauna această pildă îi păruse doamnei 
Poulteney de o nedreptate strigătoare la cer, iar 
acum, la multă vreme după ce bacilii care-i 
provocaseră enterita fuseseră goniţi din organism, nu 


mai reuşea să şi-o scoată din minte. Într-o zi, pe cînd 
se afla încă în convalescenţă, profită de una din 
vizitele  îndatoritorului preot pentru a porni, cu 
prudenţă, să-şi cerceteze conştiinţa. La început, 
acesta se arătă gata să-i alunge temerile sufleteşti. 

— Scumpă doamnă, vă aflaţi pe stînca neclintită a 
credinţei. Creatorul este atoatevăzător şi 
atoateştiutor. Noi nu avem căderea să ne îndoim nici 
de îndurarea, nici de dreptatea Sa. 

— Să zicem însă că m-ar întreba dacă am conştiinţa 
curată? 

Preotul zîmbi: 

— Veţi răspunde că e tulburată. Iar atunci El, în 
marea Sa milostenie, vă va... 

— Dar dacă n-o va face? 

— Stimată doamnă Poulteney, dacă mai vorbiţi 
astfel, mă voi vedea silit să vă mustru. Nu ne este 
îngăduit să-l punem la îndoială înţelegerea. 

Urmă o tăcere. În prezenţa preotului, doamna 
Poulteney simţea că are în faţă doi oameni. Unul era 
un ins care îi era subordonat ca statut social, al cărui 
trai îndestulat depindea în mare măsură de ea, după 
cum tot de bunăvoința ei depindea o parte însemnată 
din banii necesari pentru acoperirea cheltuielilor 
curente ale bisericii, precum şi ducerea la bun sfîrşit a 
îndatoririlor neduhovniceşti ale preotului către cei 
sărmani. Celălalt era reprezentantul Domnului pe 
pămînt, în faţa căruia trebuia, metaforic vorbind, să 
îngenuncheze. Prin urmare, felul în care i se adresa 
lua adesea o întorsătură ciudată şi neaşteptată. 
Trecea fulgerător de la aroganță la umilinţă, ba uneori 
reuşea să le înghesuie pe amîndouă pe parcursul unei 
singure fraze. 

— Ah, dacă bietul Frederick ar mai fi fost în viaţă. 
El m-ar fi sfătuit ce să fac. 

— Neîndoielnic, iar sfatul său ar fi semănat cu al 


meu, fiţi sigură de asta. Ştiu că era un bun creştin; or, 
ceea ce vă spun eu face parte din adevăratele 
învățături creştineşti. 

— A fost un avertisment, o pedeapsă. 

Preotul îi aruncă o privire solemnă. 

— Luaţi seama, stimată doamnă, luaţi seama. 
Nimeni dintre cei care cercetează ceea ce numai 
Făcătorul nostru are dreptul să hotărască nu rămîne 
nepedepsit. 

Doamna Poulteney părăsi acest unghi de atac. Nici 
toţi preoţii lăsaţi de Cel-de-Sus pe pămînt n-ar fi fost 
în stare să justifice, în faţa ei, moartea timpurie a 
soţului. Era un lucru care-i privea numai pe 
Dumnezeu şi pe ea, o taină asemenea unui opal cu ape 
întunecate, care arunca uneori sclipiri majestuoase, 
rău prevestitoare, iar alteori lua forma unui tribut pe 
care îl plătise deja, într-un cont pînă la a cărui 
stingere mai avea, poate, destule de ispăşit. 

— Danii am făcut. Fapte bune însă n-am făcut. 

— A dărui e o faptă minunată. 

— Nu sînt ca lady Cotton. 

Neaşteptata pogorire la cele lumeşti nu-l surprinse 
pe preot. Ştia prea bine, din aluziile mai vechi ale 
doamnei Poulteney, că se socotea mult rămasă în 
urmă în această originală competiţie a cucerniciei. 
Lady Cotton, care locuia la cîteva mile dincolo de 
Lyme, era vestită pentru înverşunarea cu care îşi 
pusese întreaga existenţă în slujba operelor de 
binefacere. Făcea vizite la cei aflaţi în suferinţă, 
conducea o societate de misionari, întemeiase un 
aşezămînt pentru femeile pierdute - care impunea, ce- 
i drept, o pocăință de o asemenea asprime încît 
majoritatea pensionarelor Societăţii Magdalenelor, 
cum o numise, se strecurau, care cum puteau mai 
repede, înapoi în iadul păcatului. Toate acestea îi erau 
însă necunoscute doamnei Poulteney, la fel cum nu-i 


ajunsese la ureche cealaltă poreclă, mai vulgară, a 
Tragediei. 

Preotul îşi drese glasul. 

— Lady Cotton e o pildă pentru noi toţi. 

Era ca şi cum ar fi turnat gaz peste foc, ceea ce nici 
nu era, poate, prea departe de intenţia sa. 

— Ar trebui să fac vizite. 

— Ar fi un lucru cît se poate de nimerit. 

— Numai că vizitele mă răscolesc, de fiecare dată, 
atît de tare... 

Preotul se încăpăţina să tacă. 

— Ştiu că e o purtare păcătoasă. 

— Ei, lăsaţi, exageraţi acuma! 

— Ba nu, e, într-adevăr, tare păcătoasă. 

Urmă o lungă tăcere, în timpul căreia preotul 
medită la cina de care îl despărţea încă un ceas, iar 
doamna Poulteney la propria-i păcătoşenie. După o 
vreme, cu o sfială care nu-i stătea în fire, aceasta din 
urmă se hotări să vorbească, dînd glas unei soluţii de 
compromis menită să pună capăt dilemei care o 
frămînta. 

— Nu cunoaşteţi, cumva, vreo doamnă, vreo 
persoană distinsă, adusă de soartă în împrejurări 
vitrege... 

— Nu-mi este prea limpede ce urmăriţi. 

— Aş vrea să-mi iau o însoţitoare. Îmi e din ce în ce 
mai greu să scriu, iar doamna Fairley citeşte atit de 
prost!... Aş fi încîntată să ofer un cămin unei 
asemenea persoane. 

— Prea bine, dacă asta vă este dorinţa, voi cerceta. 

Doamna Poulteney se clătină puţin, înfiorată, în 
faţa perspectivei acestui salt cu ochii închişi care 
urma să o poarte către sînul ocrotitor al adevăratului 
creştinism. 

— E nevoie de o persoană cu o moralitate 
ireproşabilă. Trebuie să mă gindesc şi la servitorii pe 


care-i am în grijă. 

— Fireşte, fireşte, scumpă doamnă. 

Preotul se ridică. 

— Şi, dacă se poate, să n-aibă rude. Rudele celor a 
căror pîine depinde de tine devin uneori din cale-afară 
de sicîitoare. 

— Fiţi sigură că nu vă voi înfăţişa pe cineva 
nepotrivit. 

Îi strînse mîna şi se îndreptă spre uşă. 

— Şi, domnule Forsythe, să nu fie prea tînără. 

Preotul se înclină şi ieşi din încăpere. O dată ajuns 
însă la jumătatea treptelor care duceau la parter, se 
opri, străfulgerat de o amintire. Chibzui o vreme, după 
care o pornire poate nu întru totul străină de răutate, 
rod al nesfirşitelor ceasuri de ipocrizie - sau, mă rog, 
de sinceritate nu întotdeauna desăvîirşită - petrecute 
alături de făptura cernită a doamnei Poulteney, în 
orice caz, un imbold de nestăvilit - îl făcu să se 
întoarcă din drum şi să revină în sufragerie. Se opri în 
prag. 

— Mi-a venit în minte o persoană care întruneşte 
condiţiile dumneavoastră. Se numeşte Sarah 
Woodruff. 


CINCI 


Vai mie, la ce slujeşte oare 

Zadarnic să întreb? De Moartea am 
privi 

Din capul locului ca Moarte, 

Iubire n-ar mai fi, 

Sau îngrădită-ar fi, în vasta ei lucrare, 


Împerechere, doar, de trîndăvii, 

Ori pofticios Satir, întiiu-i Chip, 

Ce iarba ar strivi şi ar zdrobi 
ciorchine, 

Și, toropit, prin codri îndelung ar 
lenevi. 

TENNYSON, In Memoriam (1850) 


Tinerii erau cu toții înnebuniți să 
meargă la Lyme. 
JANE AUSTEN, Persuasiune 


Chipul Ernestinei se potrivea de minune cu gustul 
vremii: cu bărbia micuță, oval, gingaş ca o violetă; un 
chip asemenea celor păstrate pînă la noi în schiţele 
marilor ilustratori ai epocii, în opera lui Phiz sau a lui 
John Leech. Ochii cenuşii şi paloarea pielii puneau şi 
mai bine în valoare gingăşia celorlalte trăsături. La 
primele întîlniri, îşi lăsa ochii în jos cu un aer de 
mironosiţă, de parcă ar fi fost gata să leşine dacă 
vreun domn ar fi îndrăznit, cumva, să-i adreseze 
cuvîntul. În colţul ochilor îi stăruia însă o umbră 
jucăuşă, aproape invizibilă, care îşi avea perechea în 
umbra de zîmbet ce-i flutura în colţul buzelor, uşoară 
- ca să continuăm comparaţia de mai sus - ca adierea 
violetelor de februarie şi care contrazicea, într-un chip 
subtil, dar desăvîrşit de limpede ca intenţie, acest aer 
de totală supunere în faţa atotputerniciei Bărbatului. 


Poate că unui victorian cumsecade acest detaliu abia 
sesizabil, care te trimitea cu gîndul la Becky Sharp, ar 
fi fost de natură să-i stirnească neîncrederea; pentru 
un om cum era Charles, fata se dovedea însă 
irezistibilă. Mai-mai s-o iei drept una din păpuşelele 
acelea fandosite, Georginele, Victoriile, Albertinele, 
Matildele şi altele asemenea, care, în cîrduri păzite cu 
străşnicie, erau nelipsite de la baluri - şi totuşi, nu era 
chiar aidoma lor. 

Părăsind casa mătuşii Tranter de pe Broad Street, 
Charles străbătu cei vreo sută de paşi care-l 
despărţeau de hotel, pentru ca, o dată ajuns acolo, să 
urce scările, plin de importanţă - nu sînt oare 
îndrăgostiţii care şi-au mărturisit iubirea cei mai mari 
nătărăi de pe lumea asta? — îndreptîndu-se spre 
apartamentul său, unde îşi iscodi pe dată oglinda, 
care-i trimise înapoi imaginea liniştitoare a unor 
trăsături chipeşe. Îndată după plecarea sa, Ernestina 
se scuză şi se duse în camera ei. Voia să-şi învăluie 
logodnicul într-o ultimă privire, furişată printre 
perdelele de dantelă şi, totodată, să se afle în singura 
încăpere din casa mătuşii care nu-i punea răbdarea la 
încercare. 

După ce privise cu admiraţia cuvenită felul în care 
mergea şi, mai ales, gestul cu care Charles îşi ridicase 
jobenul în faţa cameristei mătuşii Tranter, care se afla 
din întîmplare pe stradă, cu o treabă oarecare (gest 
care-o umplu, în egală măsură, de ciudă, căci fata 
avea nişte ochişori îndrăzneţi de ţărăncuţă din Dorset 
şi un ten ispititor de trandafiriu, iar lui Charles i se 
interzisese cu desăvirşire să arunce o a doua privire 
oricărei femei sub şaizeci de ani, categorie căreia 
mătuşa Tranter  încetase să-i aparţină, slavă 
Domnului, cu numai un an în urmă, ce-i drept), 
Ernestina reveni de la fereastra camerei, încăperea îi 
era destinată şi fusese aranjată pe gustul ei, care 


vădea o preferinţă apăsată pentru stilul franțuzesc, la 
fel de încărcat, în acea vreme, ca şi cel englezesc, dar 
cu ceva mai multe ornamente aurite şi fistichii. Restul 
casei mătuşii Tranter purta, în întregime, fără scăpare 
şi dincolo de posibilitatea vreunui retuş, pecetea 
stilului la modă cu un sfert de veac în urmă: o 
îngrămădire de obiecte zămislite în primul val de 
respingere temeinică a tot ce era decadent, diafan şi 
grațios, perioadă de care se leagă amintirea şi 
moravurile odiosului Prinny, George al IV-lea. 

Era cu neputinţă să nu-ți placă mătuşa Tranter; 
pînă şi gindul că te-ai putea supăra pe chipul acela 
care revărsa, cu nevinovăție, zimbete şi vorbe - mai 
ales vorbe - era absurd. Avea optimismul profund al 
fetelor bătrîine care reuşesc să facă din celibat o 
carieră încununată de succes. Singurătatea înăcreşte 
sau te învaţă să stai pe picioarele tale. Mătuşa Tranter 
începuse prin a se bucura cît putea mai mult de fiece 
lucru şi sfîrşise prin a-i face pe ceilalţi să se bucure şi 
ei, la rîndul lor, de toate cîte există. 

Cu toate acestea, Ernestina se străduia din 
răsputeri să se supere pe ea, fie din cauza 
imposibilității de a lua cina la cinci, fie în legătură cu 
mobila funebră sub care gemeau celelalte încăperi ale 
casei, sau datorită grijii excesive pe care mătuşa o 
arăta bunului nume al nepoatei (nu era chip s-o 
convingi că viitorul mire şi aleasa sa ar putea nutri 
dorinţa de a fi lăsaţi singuri şi de a se plimba 
neînsoţiţi) - şi, mai presus de orice, în legătură cu 
rostul însuşi al şederii Ernestinei în Lyme. 

Biata fată fusese silită să îndure chinurile la care 
sînt supuşi, de cînd lumea, copiii singuri la părinţi, 
striviţi fără scăpare sub necruţătorul clopot de sticlă 
al grijii părinteşti. Încă de la naştere, la cea mai 
uşoară tuse a ei casa se umplea de doctori; după ce 
ajunsese la pubertate, cea mai mică toană pe care o 


avea făcea să roiască de îndată în juru-i nenumărați 
decoratori şi croitorese; şi, în tot acest timp, cel mai 
mărunt semn de tristeţe care i se citea pe chip îi 
cufunda pe amindoi părinţii în ceasuri nesfirşite de 
tainice reproşuri. Nimic nu stătea în calea capriciilor 
Ernestinei cînd era vorba de făcut rochii noi sau de 
schimbarea tapetului de pe pereţi, exista însă un 
subiect în faţa căruia mutrişoarele şi văicărelile ei n- 
aveau nici un efect: sănătatea. Mama şi tatăl fetei 
erau convinşi că e tuberculoasă. Era de-ajuns să li se 
pară că subsolul miroase a igrasie pentru a se muta 
neîntîrziat, iar cînd călătoreau, două zile ploioase la 
rind îi făceau să o ia numaidecit din loc. Fusese 
examinată de o sumedenie de medici vestiți, care nu-i 
găsiseră, nici unul, nimic. Nu fusese niciodată bolnavă 
cu adevărat, nici nu avea starea de letargie sau 
slăbiciunile cronice specifice tuberculozei. Ar fi putut 
- dacă i s-ar fi îngăduit vreodată, fireşte - să danseze o 
noapte întreagă şi a doua zi să joace volanul? toată 
dimineaţa, fără nici cea mai neînsemnată urmare 
dăunătoare. Era însă tot atît de neputincioasă în a 
clinti din loc ideea fixă a iubitorilor săi părinţi, pe cît 
ar fi fost în stare un sugar să doboare un munte. O, 
dacă cei doi ar fi putut să citească viitorul! Ernestina 
avea să supravieţuiască întregii ei generaţii. Se 
născuse în 1846 şi avea să moară în ziua în care Hitler 
a invadat Polonia. 

Şederea ei anuală la sora mamei, care locuia în 
Lyme, forma astfel o parte indispensabilă a regimului 
cu totul inutil la care era supusă. Venea de obicei 
acolo pentru a se reface după sezonul de baluri, însă 
anul acesta fusese trimisă mai devreme, ca să prindă 
puteri în vederea căsătoriei. Fără îndoială că briza 
Canalului n-avea cum să-i strice, cu toate acestea, de 
fiecare dată Ernestina cobora din trăsura care o 


6 Joc asemănător badmintonului. 


adusese la Lyme cu înfăţişarea înnegurată a unui 
prizonier proaspăt sosit în Siberia. Societatea din 
partea locului era la fel de modernă ca şi greoaia 
mobilă de mahon din casa mătuşii Tranter; cît despre 
distracţii, unei domnişoare obişnuite cu tot ceea ce 
are mai bun de oferit viaţa londoneză, ele îi păreau 
atît de jalnice încît era ca şi cum n-ar fi existat. Relaţia 
sa cu mătuşa Tranter semăna, aşadar, mult mai mult 
cu aceea dintre o copilă zvăpăiată, o Julietă 
englezoaică, şi doica cea neînduplecată, decît cu 
legătura care există îndeobşte între nepoată şi 
mătuşă; pînă-ntr-acolo încît, dacă Romeo nu s-ar fi 
îndurat să-şi facă apariţia în scenă în iarna din urmă, 
fagăduindu-i să împartă cu ea singurătatea la care 
fusese condamnată, fata s-ar fi răzvrătit - sau, în 
sfîrşit, era aproape sigură că s-ar fi răzvrătit. 
Ernestina fusese dăruită, fără îndoială, cu o voinţă 
mult mai puternică decît s-ar fi aşteptat cei din jur, 
mai puternică, de altfel, şi decît îngăduiau canoanele 
vremii. Din fericire, nutrea însă întreg respectul 
cuvenit faţă de convenţii şi, ca şi Charles, nu ducea 
lipsă de autoironie, care avusese chiar un anumit rol, 
deloc lipsit de importanţă, în înfiriparea atracției pe 
care o simţiseră de la început unul pentru celălalt. 
Fără această autoironie şi fără simţul umorului, 
Ernestina ar fi fost o răzgiiată nesuferită, iar faptul că 
se apostrofa adesea ea singură astfel („Copil răzgiiat 
şi nesuferit ce eşti!”) o punea cu siguranţă la adăpost 
de antipatie. 

Singură în camera ei, în după-amiaza aceea, 
Ernestina îşi descheie nasturii rochiei şi rămase în 
picioare în faţa oglinzii, numai în cămăşuţă şi 
pantalonaşi. Se lăsă cîteva clipe furată de 
contemplarea intens narcisistă a propriei făpturi. Gîtul 
şi umerii nu erau mai prejos decît trăsăturile feţei; era 
într-adevăr tare drăguță, era una din cele mai drăguţe 


fete pe care le cunoştea. Apoi, ca şi cum ar fi vrut s-o 
dovedească, îşi ridică braţele şi-şi desfăcu părul, gest 
care ştia că are în el ceva păcătos, dar necesar, 
asemeni unei băi fierbinţi sau unui aşternut cald într-o 
noapte de iarnă. Preţ de o clipă - o clipă într-adevăr 
vinovată - se închipui în pielea unei creaturi vicioase - 
o dansatoare, sau o actriţă. Urmă apoi ceva ce unuia 
care ar fi asistat la această scenă i s-ar fi părut cît se 
poate de neobişnuit. Fata se opri deodată locului, 
încetă să-şi mai admire profilul în oglindă, şi se uită pe 
neaşteptate în sus, spre tavan. Buzele îi murmurară 
ceva nedesluşit. Deschise repede un dulap şi îmbrăcă 
un capot. 

Îi licărise în minte - aprins de imaginea unui colţ de 
pat reflectat în oglindă, de care dăduse cu ochii din 
întîmplare, în timp ce se învirtea de zor - un gînd 
legat de sex, o nălucire, un fel de încleştare laconică, 
abia întrezărită, de membre omeneşti dezgolite. N-o 
înspăimînta numai profunda sa ignoranță în legătură 
cu faptul propriu-zis al împerecherii, ci, deopotrivă, 
durerea şi brutalitatea de care, după toate aparențele, 
acest act nu se putea nicidecum lipsi, şi care păreau 
să contrazică toată acea blindeţe a gesturilor şi 
discreţie a mîngiierilor îngăduite care îi plăceau atît 
de mult la Charles. Văzuse de cîteva ori animale 
împerechindu-se şi violenţa scenei i se întipărise adînc 
în amintire. 

Ajunsese astfel să formuleze un soi de poruncă de 
uz personal - vorbele nedesluşite rostite mai înainte 
fiind, pur şi simplu, „Nu am voie” - pe care o chema în 
ajutor ori de cîte ori implicaţiile - legate de sex, 
menstruaţie sau naştere - ale existenţei ei trupeşti de 
femeie încercau să-şi croiască drum spre nivelul 
conştient al minţii. Dar chiar dacă izbuteşti să abati 
lupii de la uşa ta, ei continuă să urle de acolo, din 
beznă. Ernestina voia un soţ şi voia ca acest soţ să fie 


Charles, voia să aibă copii, dar plata la care ghicea 
nelămurit că avea să fie silită în schimbul acestora i se 
părea exagerată. 

Se întreba uneori de ce îngăduise Dumnezeu ca un 
chip atît de animalic al Datoriei să piîngărească o 
năzuinţă de o asemenea nevinovăție. Majoritatea 
femeilor epocii sale gîndeau la fel; ca, de altfel, şi cei 
mai mulţi dintre bărbaţi. Nu-i de mirare, aşadar, că 
datoria a fost înălţată de noi la rangul de noțiune- 
cheie pentru a ne ajuta să înţelegem epoca victoriană, 
nici, de altminteri, că ea s-a preschimbat în epoca 
noastră într-o idee care are darul să reteze orice 
avînt”. 

După ce domoli lupii, Ernestina se îndreptă spre 
măsuţa de toaletă, deschise un sertar şi îşi scoase de 
acolo jurnalul legat în  marochin negru, cu 
închizătoare de aur. Scotoci în alt sertar şi, dintr-un 
loc numai de ea ştiut, luă o cheie cu care descuie 
închizătoarea volumaşului. Il deschise degrabă la 
ultima pagină. Înşirase acolo, în ziua logodnei cu 
Charles, toate datele, în zile şi luni, care o despărţeau 
de căsătorie. Două luni fuseseră deja străpunse cu 
linii ordonate; rămăseseră încă vreo nouăzeci de zile. 
Ernestina luă tocul cu peniță de fildeş de deasupra 
jurnalului şi tăie data de 26 martie. Mai rămăseseră 
din ea încă nouă ore, dar îşi acorda de obicei 
satisfacția acestei mici  înşelătorii. Deschise apoi 


7 Strofele din In Memoriam pe care le-am citat la începutul 
acestui capitol sînt deosebit de relevante. Poezia acestuia (XXXV) 
înfăţişează, fără doar şi poate, cea mai bizară din nenumăratele 
demonstraţii bizare expuse în această celebră antologie a 
temerilor provocate de viaţa de dincolo. Afirmația potrivit căreia 
iubirea nu poate lua decît chip de satir dacă nemurirea sufletului 
nu există reprezintă, în mod evident, o fugă speriată din calea lui 
Freud. Pentru victorieni, raiul era rai în foarte mare măsură 
pentru că trupul rămînea aici, pe pămînt, laolaltă cu id -ul 
freudian (n.a.). 


volumaşul la început, sau aproape la început, pentru 
că îl primise ca dar de Crăciun. După vreo 
cincisprezece pagini acoperite cu un scris înghesuit, 
urma o foaie albă, pe care presase o crenguţă de 
iasomie. Se uită o clipă la ea, apoi se aplecă s-o 
miroasă. Păru-i desfăcut se revărsă pe pagină şi fata 
închise ochii, încercînd să retrăiască, pentru a nu ştiu 
cîta oară, senzaţia aceea desfătătoare, ziua în care 
crezuse că va muri de bucurie, cînd plinsese în 
neştire, sentimentul cu neputinţă de descris al... 

Auzi însă paşii mătuşii Tranter pe scări, ascunse 
repede jurnalul şi începu să-şi pieptene părul 
castaniu, mătăsos. 


ŞASE 


Ah, Maud, ciută ca spuma laptelui de 
albă, nepotrivită eşti să fii soție. 
TENNYSON, Maud (1855) 


Faţa doamnei Poulteney, în după-amiaza în care 
preotul se întorsese cu vestea de care am vorbit mai 
înainte, exprima o vizibilă ignoranță. Or, în cazul 
doamnelor de felul ei, încercările nereuşite de a le 
stîrni memoria reuşesc, de cele mai multe ori, să le 
stirnească dezaprobarea. Chipul ei era făcut parcă să 
exprime acest din urmă sentiment. Ochii erau departe 
de a fi „sălaşurile de mută rugă” de care vorbeşte 
Tennyson, iar fălcile căzute, aproape duble, îi 
încreţeau buzele în semn de cuvenită respingere a tot 
ceea ce ameninţa cele două principii de viaţă ale sale: 
primul susţinea (am să împrumut aici formularea 
sarcastică a lui Treitschke8) că „Civilizaţia înseamnă 
săpun”, iar conform celuilalt, „Respectabilitatea este 
ceea ce nu mă jigneşte”. Semăna oarecum cu un 
pechinez alb, mai exact, cu un pechinez împăiat, căci 
purta ascuns în sîn un săculeţ cu camfor ca măsură 
profilactică împotriva holerei... astfel încît, oriunde s- 
ar fi aflat, era veşnic însoţită de o suavă mireasmă de 
naftalină. 

— N-o cunosc. 

Preotul simţi vorbele ca pe un reproş; se întrebă ce 
s-ar fi întîmplat dacă, în locul sărmanului drumeţ, 
bunului samaritean i-ar fi ieşit în cale doamna 
Poulteney. 

— Nici nu m-aşteptam s-o cunoaşteţi. Fata e din 
Charmouth. 

— O fată? 

— Adică, nu ştiu exact ce virstă are, o femeie, o 


8 Heinrich von Treitschke (1834-1896), istoric german. 


doamnă de vreo treizeci de ani, poate mai mult. N-aş 
vrea să risc să mă înşel. 

Preotul îşi dădea seama că pledoaria sa în favoarea 
inculpatei absente începuse cam jalnic. 

— E însă un caz tare nefericit, care merită pe 
deplin milostenia domniei voastre. 

— A primit vreo educaţie? 

— O, da. S-a pregătit să devină guvernantă. A şi 
lucrat ca guvernantă. 

— Şi acum ce face? 

— Cred că nu lucrează nicăieri. 

— De ce? 

— E o poveste lungă. 

— Doresc, fireşte, s-o aud înainte de a acţiona. 

Şi astfel preotul se aşeză la loc şi îi spuse ceea ce 
ştia, sau o parte (căci, în încercarea-i temerară de a 
salva sufletul doamnei Poulteney, se hotărise să şi-l 
primejduiască pe al său) din ceea ce ştia despre Sarah 
Woodruff. 

— Tatăl fetei a fost unul din arendaşii lordului 
Meriton, pe lingă Beaminster. Un simplu fermier, dar 
un om cu principii excelente şi foarte respectat prin 
partea locului, care a avut înțelepciunea să ofere fetei 
o educaţie mai bună decît ar fi fost de aşteptat. 

— A răposat? 

— Acum cîţiva ani, iar fata s-a angajat ca 
guvernantă la familia căpitanului John Talbot, care 
locuieşte în Charmouth. 

— Ar fi dispus să trimită o scrisoare de 
recomandare? 

— Scumpă doamnă Poulteney, dacă am înţeles bine 
conversaţia noastră anterioară, subiectul discuţiei de 
faţă îl formează o faptă caritabilă, nu o angajare 
obişnuită. 

Doamna îşi înclină scurt capul, gestul cel mai 
apropiat de scuză pe care, după cît se ştia, se 


îndurase să-l facă vreodată. Preotul continuă: 

— Fără îndoială că se poate obţine o astfel de 
scrisoare. Fata a părăsit casa căpitanului la cererea 
ei. lată ce s-a întîmplat. Vă amintiţi, probabil, de micul 
vas francez - venea, cred, de la Saint Milo - care a 
fost împins pe ţărmul de la Stonebarrow în timpul 
cumplitei furtuni din decembrie? Vă amintiţi, desigur, 
că trei membri ai echipajului au fost salvaţi şi li s-a 
oferit găzduire de către cei din Charmouth? Doi dintre 
ei erau simpli marinari. Al treilea era, după cîte ştiu, 
locotenentul vasului. Piciorul îi fusese zdrobit de forţa 
izbiturii, dar s-a agăţat de o bîrnă şi valurile l-au dus 
la mal. Nu se poate să nu fi citit despre întimplarea 
aceasta. 

— Tot ce se poate. Nu-mi plac francezii. 

— Căpitanul Talbot, el însuşi ofiţer de marină, a 
avut bunătatea să-l ia în casa lui pe... ofiţerul străin, 
pentru a primi acolo îngrijirea necesară. Acesta nu 
vorbea deloc englezeşte. Şi astfel a fost chemată 
domnişoara Woodruff, pentru a servi drept interpretă 
şi a-i veni în ajutor. 

— Vorbeşte franceza? 

Alarma doamnei  Poulteney în faţa acestei 
cutremurătoare dezvăluiri fu cît pe-aci să-l dea gata 
pe preot. Se ţinu însă tare şi sfirşi prin a schiţa o 
plecăciune, însoţind-o cu un zîmbet curtenitor. 

— Doamnă scumpă, ca majoritatea guvernantelor. 
Nu-i vina lor că li se cere să cunoască astfel de 
lucruri. Să revenim însă la domnul din Franţa. Cu 
regret trebuie să spun că nu merita acest apelativ 

— Domnule Forsythe! 

Doamna Poulteney se săltă în scaun, fără prea 
multă asprime însă, ca nu care cumva să-l reducă pe 
bietul om la tăcere. 

— Mă grăbesc să adaug că în casa căpitanului 
Talbot nu s-a petrecut nimic necuviincios, iar în ceea 


ce o priveşte pe domnişoara Woodruff, nici în altă 
parte, mai tîrziu. Domnul Fursey-Harris şi-a pus 
chezaş cuvîntul în această privinţă. Cunoaşte întreaga 
situaţie mult mai bine decît mine. 

Persoana pomenită era preotul din Charmouth. 

— Francezul a reuşit însă să pună stăpinire pe 
inima domnişoarei Woodruff. După ce piciorul i s-a 
vindecat, a plecat cu diligenţa la Weymouth, pentru ca 
de acolo să încerce - sau cel puţin aşa credea toată 
lumea - să găsească un mijloc de a ajunge acasă. La 
două zile după plecarea sa, domnişoara Woodruff i-a 
cerut doamnei Talbot, în termeni deosebit de 
insistenti, să-i îngăduie să-şi părăsească postul. Mi s-a 
spus că doamna Talbot a încercat s-o facă să-i 
mărturisească motivele sale, dar n-a reuşit. 

— Şi a lăsat-o să plece fără ca fata s-o fi înştiinţat 
din vreme că va pleca? 

Abil, preotul se agăţă iute de această replică ivită 
la momentul potrivit: 

— Aveţi dreptate, a fost un gest cu totul nesăbuit. 
Ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă chibzuinţă. 
Dacă domnişoara Woodruff ar fi avut stăpîni mai 
înţelepţi, nu mă îndoiesc că această afacere tristă nu 
s-ar fi petrecut. 

Făcu o pauză pentru a-i da timp doamnei Poulteney 
să sesizeze complimentul indirect. 

— Ca să scurtez toată povestea, domnişoara 
Woodruff s-a întîlnit cu francezul la Weymouth. 
Purtarea ei e întru totul condamnabilă, am aflat însă 
că a locuit acolo cu o verişoară. 

— Asta n-o scuză în ochii mei. 

— Cu siguranţă că nu. Nu uitaţi însă că nu e o 
doamnă din născare. Clasele inferioare nu pun un preţ 
la fel de mare ca noi pe aparenţe. De altfel, am omis 
să vă spun că francezul i-a făgăduit solemn că o va lua 
de soţie. Domnişoara Woodruff s-a dus la Weymouth 


cu credinţa că urma să se căsătorească. 

— Bine, dar el nu era catolic? 

Doamna Poulteney se şi vedea o Patmos neîntinată, 
împresurată de oceanul dezlănţuit al credinţei 
papistaşe. 

— Teamă mi-e că purtarea lui arată că era lipsit de 
orice credinţă creştinească. Fără îndoială însă că fetei 
i-a spus că e unul din coreligionarii noştri năpăstuiţi 
să trăiască în ţara aceea părăsită de Dumnezeu. După 
cîteva zile, a plecat spre Franţa, nu înainte de a-i 
promite domnişoarei Woodruff că, de îndată ce va face 
rost de un alt vas - îi spusese, printre alte minciuni, că 
la revenirea în Franţa avea să fie înaintat la rangul de 
căpitan - se va întoarce aici, chiar aici, la Lyme, se va 
căsători cu ea şi apoi o va lua cu el. De atunci, fata 
aşteaptă întruna. E limpede că omul era un seducător 
lipsit de inimă care spera, desigur, ca în Weymouth să 
o supună pe biata făptură la cine ştie ce grozăvii. lar 
atunci cînd solidele principii creştineşti ale fetei l-au 
făcut să înţeleagă zădărnicia ţelurilor sale, s-a 
îmbarcat spre Franţa. 

— Şi care a fost soarta ei de atunci? Desigur că 
doamna Talbot n-a primit-o înapoi la ea? 

— Doamnă, doamna Talbot e o femeie cam 
excentrică. S-a oferit, ce-i drept, s-o primească înapoi. 
Trec însă acum la consecinţele triste ale istoriei pe 
care v-am înfăţişat-o. Domnişoara Woodruff nu e 
nebună. Nici pe departe. E întru totul în stare să 
îndeplinească orice însărcinări i s-ar încredința. 
Suferă însă de grave crize de melancolie, care, fără 
îndoială, pot fi puse în parte pe seama remuşcărilor, 
dar deopotrivă, mă tem, pe seama iluziei sale de 
neclintit că locotenentul e un om onorabil, care se va 
întoarce, într-o bună zi, la ea. Din această cauză, 
poate fi văzută adesea cutreierind locurile pe unde 
vasele se apropie de oraşul nostru. Domnul Fursey- 


Harris s-a străduit el însuşi, din toate puterile, să-i 
arate femeii inutilitatea - ca să nu-i spun necuviinţă - 
comportării ei. Ca să spunem lucrurilor pe nume, 
doamnă, fata e puţin ţicnită. 

Urmă apoi o tăcere. Preotul se încredinţă cu totul 
în mîinile unui zeu păgîn, cel al hazardului. Îşi dădea 
seama că doamna Poulteney făcea în minte nişte 
socoteli. Părerea pe care o avea despre sine îi 
impunea să se arate uluită şi alarmată la ideea de a 
îngădui o asemenea creatură la Marlborough House. 
Mai era însă şi Dumnezeu, căruia avea să-l dea, într-o 
bună zi, socoteală. 

— Are rude? 

— Nu, după cîte ştiu. 

— Şi cum s-a întreţinut de cînd... 

— Cu chiu, cu vai. Am auzit că a mai cusut cîte 
ceva, pe ici, pe colo. Dacă nu mă înşel, doamna 
Tranter i-a dat ceva de lucru de genul ăsta. Dar a trăit 
mai ales din banii pe care i-a pus deoparte în timpul 
primei slujbe. 

— Şi-a cruțat, aşadar, banii. 

Preotul simţi că renaşte. 

— Doamnă, dacă o luaţi la dumneavoastră, ea va fi 
cea cruţată, va fi cu adevărat salvată. 

Aruncă în joc cartea cea mare. 

— Şi, cine ştie - deşi n-am eu căderea să fiu 
judecătorul conştiinţei dumneavoastră - poate că va fi 
în stare şi ea, la rîndul ei, să salveze. 

Doamna Poulteney fu deodată orbită de o viziune 
paradiziacă: lady Cotton, cu nasul ei preacuvios mutat 
din loc. Se încruntă şi-şi pironi ochii pe covorul gros 
de sub picioare. 

— Aş dori să-l văd pe domnul Fursey-Harris. 


Şi astfel, peste o săptămînă, acesta veni, însoţit de 
preotul din Lyme, bău vin de Madeira şi cuvîntă - cu 


omisiunile indicate - după cum îl povăţuise confratele 
său într-ale preoţiei. Doamna Talbot trimise o 
interminabilă scrisoare de recomandare, care făcu 
mai mult rău decît bine, căci păcătuia prin lipsa unei 
condamnări suficient de aspre a purtării guvernantei. 
O frază o miînie, cu deosebire, pe doamna Poulteney. 
„Monsieur Varguennes era o persoană cu un farmec 
deosebit, iar căpitanul Talbot mă roagă să vă transmit 
că viaţa de marinar nu e tocmai şcoala ideală pentru a 
învăţa bunele moravuri.” N-o interesa nici că 
domnişoara Sarah era „o profesoară pricepută şi 
conştiincioasă” sau că „micuţilor mei le e tare dor de 
ea”. Scandaloasa lipsă de rigoare a principiilor 
doamnei Talbot şi sentimentalismul ei prostesc se 
dovediră însă, în cele din urmă, în avantajul lui Sarah, 
căci iscară în doamna Poulteney dorinţa de a arăta de 
ce era în stare. 

Sarah veni aşadar spre a fi examinată, întovărăşită 
de preot. De la bun început, doamna Poulteney o găsi 
într-ascuns pe gustul ei, cu înfăţişarea aceea atit de 
oropsită, părind de-a dreptul strivită de potrivnicia 
soartei. E drept că arăta suspect de tînără, cum şi era, 
de altfel, vîrsta ei fiind mai apropiată de douăzeci şi 
cinci de ani decît de „treizeci sau poate mai mult”. 
Avea însă de partea ei durerea care i se citea limpede 
pe chip şi care arăta că era o păcătoasă, iar doamna 
Poulteney nici nu voia să audă de cineva a cărui 
înfăţişare n-ar fi arătat destul de clar că aparţine 
acestei categorii. Nu lipsit de făgăduinţe era, apoi, 
aerul rezervat al fetei, pe care doamna Poulteney îl 
interpretă, cu de la sine putere, drept recunoştinţă 
mută. Amintirea nenumăraţilor servitori care o 
părăsiseră nutrise în sufletul bătrinei doamne o oroare 
fără seamăn în faţa impertinenţei şi vioiciunii, termeni 
pe care experienţa o învățase să-i echivaleze cu a 
vorbi înainte de a ţi se adresa cuvîntul şi a-i ghici 


trebuinţele, ceea ce o lipsea de plăcerea de a cere 
stăruitor să ştie de ce nu fuseseră ele ghicite. 

Apoi, la sugestia preotului, îi dictă fetei o scrisoare. 
Scrisul era minunat, iar ortografia, fără cusur. Puse 
atunci la cale o încercare mai vicleană. Îi dădu lui 
Sarah Biblia şi îi ceru să citească. Doamna Poulteney 
chibzuise îndelung ce pasaj să aleagă, sfişiată amarnic 
între Psalmul 119 („Fericiţi cei fără de prihană”) şi 
Psalmul 140 („Izbăveşte-mă, Doamne, de omul cel 
rău”). Îl alesese pînă la urmă pe primul, iar cînd fata îl 
citi, ciuli bine urechile, urmărind cu atenţie nu numai 
vocea fetei, ci pîndind să prindă orice semn fatal care 
ar fi arătat că vorbele psalmistului nu găseau 
răsunetul cuvenit în inima celei care citea. 

Vocea lui Sarah era fermă, mai curînd joasă. Păstra 
încă urme ale vorbirii în dialect, dar pe vremea aceea 
accentul „stilat” nu avea rangul de covirşitoare 
obligaţie generală la care avea să fie, mai tîrziu, 
înălţat. Erau în Camera Lorzilor oameni - duci, chiar - 
în al căror glas continuau să răsune ecouri ale graiului 
din provincia natală, fără ca asta să-i coboare în ochii 
nimănui. Poate, cine ştie, datorită contrastului pe 
care-l făcea cu poticnelile lipsite de har ale doamnei 
Fairley, vocea lui Sarah fu primul lucru care o 
convinse pe doamna Poulteney. O fermecă de-a 
dreptul vocea ei, ca şi întreg aerul fetei în timp ce 
citea „Îndreaptă, Doamne, căile mele ca să nu mă abat 
de la rînduielile Tale!” 

Mai rămîneau de pus cîteva întrebări. 

— Domnul Forsythe mi-a comunicat că te simţi încă 
legată de această persoană străină. 

— Nu doresc să vorbesc despre asta, doamnă. 

Ei bine, dacă vreuna dintre slujnice ar fi cutezat să- 
i spună aşa ceva doamnei Poulteney, urgia de pe lume 
s-ar fi dezlănţuit. Vorbele fuseseră rostite însă fără 
înconjur, fără teamă, dar cu respect. Pentru prima 


dată în viaţă, doamna Poulteney lăsă să-i scape o 
ocazie minunată de a-şi băga semenii în sperieţi. 

— Nu vreau în casa mea cărţi franţuzeşti. 

— Nu am nici una, doamnă. N-am nici englezeşti. 

Nu avea nici una - se cuvine, poate, să arăt - 
pentru că le vînduse pe toate şi nu pentru că ar fi fost 
o precursoare timpurie a uimitorului McLuhan. 

— Dar ai, sper, o Biblie? 

Fata clătină din cap. Preotul interveni: 

— Mă voi îngriji eu de asta, scumpă doamnă 
Poulteney. 

— Mi s-a spus că eşti statornic prezentă la sfinta 
slujbă. 

— Da, doamnă. 

— Aşa să faci şi pe mai departe. Dumnezeu ne oferă 
mîngiiere în toate încercările vieţii. 

— Mă silesc să vă împărtăşesc credinţa, doamnă. 

Doamna Poulteney îi puse atunci întrebarea cea 
mai grea, întrebare la care preotul îi ceruse, de fapt, 
să renunţe. 

— Şi dacă această... persoană se va întoarce... ce-o 
să se întîmple atunci? 

Şi de astă dată, însă, Sarah făcu cel mai bun lucru 
cu putinţă: nu spuse nici un cuvînt, ci îşi înclină doar 
capul, clătinîndu-l. Din ce în ce mai binevoitoare, 
doamna Poulteney avu mărinimia să ia acest gest 
drept semnul unei căinţe fără grai. 

Şi astfel purcese la săvîrşirea faptei ei celei bune. 

Nu-i trecuse, bineînţeles, prin minte să întrebe de 
ce oare Sarah, care refuzase oferte de lucru venite din 
partea unor suflete  creştineşti mai puţin 
neînduplecate decît acela al doamnei Poulteney, dorea 
să intre în casa ei. Motivele erau două, amîndouă 
foarte simple. Primul era că Marlborough House 
oferea o vedere dumnezeiască înspre Lyme Bay. 
Celălalt era şi mai simplu. Nu mai avea la sufletul ei 


decît şapte monede de cîte un penny. 


ŞAPTE 


Extraordinara productivitate a 
industriei moderne... permite utilizarea în 
scopuri neproductive a unei părţi 
crescinde din clasa muncitoare, ceea ce 
are drept urmare reapariţia, într-un 
număr tot mai mare, a sclavilor casnici ai 
antichităţii, reuniți sub denumirea de 
clasa servitorilor, formată din feciori, 
cameriste, lachei etc. 

MARX, Capitalul (1867) 


De îndată ce Sam trase perdelele, dimineaţa năvăli 
în încăpere, îmbrăţişindu-l pe Charles întocmai cum ar 
fi dorit doamna Poulteney - la ora aceea, cufundată 
încă într-un somn sonor - să fie învăluită în 
îmbrăţişarea paradisului atunci cînd avea să moară, 
fireşte, după răgazul de reculegere impus de 
solemnitatea evenimentului. De cîteva ori pe an, clima 
care stăpîneşte domoala regiune de coastă din Dorset 
dă la iveală astfel de zile - zile nu doar îmblînzite de o 
dulceaţă plăcută furată din alte anotimpuri, ci 
tulburătoare crimpeie de căldură şi luminozitate 
mediteraneană. Natura o ia atunci puţin razna. 
Păianjenii care s-ar cuveni să hiberneze aleargă 
bezmetici pe stîncile încinse de soarele de noiembrie, 
mierlele îşi înalţă trilul în plin decembrie, primulele îşi 
năpustesc capetele prin neaua lui ianuarie, iar 
mărţişor se sulemeneşte în culorile lui cireşar. 

Charles se ridică în capul oaselor, îşi smulse fesul 
de noapte de pe cap, îi ceru lui Sam să deschidă larg 
ferestrele şi, sprijinit în miîini, privi razele de soare 
care se revărsau în cameră. Umbra de alean abătută 
asupra-i cu o zi înainte se risipise o dată cu norii. 
Simţi aerul cald de primăvară  strecurindu-se 
mîngiietor prin gulerul întredeschis al cămăşii de 


noapte şi cuprinzîndu-i gitul gol. Aflat în picioare, Sam 
îi ascuţea briciul, iar din cana de aramă pe care o 
adusese cu el se înălța un abur îmbietor, care 
împrăştia un belşug proustian de sugestii: garanţia 
unui şir nesfirşit de zile fericite aidoma acesteia, 
certitudinea liniştitoare a rangului său în societate, a 
unei veşnicii de ordine, tihnă şi civilizaţie. De jos, din 
strada pavată cu piatră, urcă trapul domol al unui cal 
minat de călăreț înspre mare. O adiere mai obraznică 
înfioră perdelele ponosite de catifea roşie; în lumina 
aceasta, pînă şi ele păreau minunate. Totul era cum 
nu se putea mai bine. Lumea avea să fie mereu ca 
acum, una cu această clipă. 

Se iscă deodată un tropotit mărunt de copite, 
însoţit de behăituri şi miorlăieli neliniştite. Charles se 
ridică din pat şi privi pe fereastră. Doi bătrîni 
îmbrăcaţi în bluze de pînză groasă, cusute, ca 
odinioară, rudimentar, stăteau de vorbă pe partea 
cealaltă a străzii. Unul dintre ei, cioban, se rezema în 
bîtă. Douăsprezece oi şi încă pe atiţia miei se foiau 
fără astimpăr în mijlocul drumului. Astfel de vestigii 
de port popular, amintiri dintr-o Anglie de demult, 
deveniseră, la 18667, pitoreşti, deşi nu neobişnuite; 
fiecare sat avea bătrinii săi, cam zece-doisprezece la 
număr, rămaşi credincioşi străvechilor bluze. Lui 
Charles îi păru rău că nu se pricepea să deseneze. 
Hotărit lucru, viaţa la ţară era plină de farmec. Se 
întoarse spre servitor. 

— Pe legea mea, Sam, într-o zi ca asta mai că-mi 
vine să nu mai pun niciodată piciorul în Londra. 

— Dacă mai staţi mult în corentu” ăla, nici c-o să 
mai apucaţi. 

Stăpînu-său îi aruncă o privire scrutătoare. El şi 
Sam erau împreună de patru ani şi se cunoşteau unul 
pe celălalt mai bine decît mulţi parteneri de viaţă a 
căror convieţuire este, s-ar zice, mai intimă. 


— Sam, iar ai băut. 

— Nu, domnule. 

— Camera pe care ai primit-o e mai bună decît 
prima? 

— Da, domnule. 

— Dar masa şi celelalte? 

— Nimic de zis, domnule. 

— Quod est demonstrandum. Eşti posac într-o 
dimineaţă care l-ar face să cînte şi pe un ocnaş. Ergo, 
ai băut. 

Sam încercă tăişul briciului pe muchea degetului 
Mic, cu o mutră care dădea a înţelege că în orice clipă 
se putea răzgîndi, pentru a-i pune la încercare 
ascuţişul pe propriu-i gitlej, sau poate chiar pe acela 
al zîimbitorului său stăpîn. 

— Fata aia de la bucătăria doamnei Tranter, 
domnule, e pricina. N-apuc bine să... 

— Pune jos, te rog, instrumentul ăla şi explică-te. 

— O văd colo, jos. (Impunse cu degetul mare 
văzduhul în direcţia ferestrei.) Şi numai ce o aud 
strigînd de pe partea ailaltă a străzii. 

— Şi ce-a strigat, mă rog? 

Expresia de pe chipul lui Sam deveni şi mai 
înverşunată în faţa iminentei evocări a insultei 
primite: 

— „la ascultă, cînd vii cu sacul ăla de funingine?” 
(Se opri, cu un aer sumbru.) Da, domnule, chiar aşa. 

— Ştiu cine-i fata. Nu-i aia în rochie cenuşie, care-i 
atit de urită că nu-ţi vine să te uiţi la ea? 

Nedrepte cuvinte, fiind vorba de fetişcana în faţa 
căreia îşi ridicase pălăria în după-amiaza precedentă, 
o făptură drăgălaşă şi nubilă cum nu erau multe în 
Lyme. 

— Nu chiar urită. Dimpotrivă. 

— Aha, aşa deci. Cupidon joacă feste inimilor de 
cockney. 


Sam îl fulgeră cu o privire indignată. 

— N-aş atinge-o nici mort. 'Ţărancă afurisită... 

— Sper că ai folosit adjectivul în sensul său elogios, 
Sam. Oi fi tu născut, după cum ai afirmat în repetate 
rînduri, într-o cîrciumă... 

— La doi paşi de o cîrciumă, domnule. 

— În imediata apropiere a unei cîrciumi, dar nu-ți 
dau voie să foloseşti limbajul de acolo într-o zi ca asta. 

— Dar gîndiţi-vă ce înjosire, domnu’ Charles. Toţi 
rîindaşii au auzit. 

Cum „toţi rindaşii” însemna nici mai mult, nici mai 
puţin de două persoane, dintre care una surdă de-a 
binelea, Charles nu se arătă prea mişcat. Zîmbi, apoi îi 
făcu semn lui Sam să-i toarne apa caldă. 

— Bine, acum fii băiat de treabă şi adu-mi micul 
dejun. O să mă rad singur în dimineaţa asta. Şi să-mi 
aduci o porţie dublă de chifle. 

— Da, domnule. 

Se pregătea să iasă, cînd Charles îl opri, îndreptind 
acuzator  pămătuful de  bărbierit către chipul 
morocănos al lui Sam. 

— Fetişcanele astea de la ţară sînt mult prea timide 
ca să le stea în fire să spună asemenea obrăznicii unor 
distinşi gentlemeni londonezi... doar dacă nu cumva 
au fost mai întîi crunt provocate. Tare mă tem, Sam, 
că ai luat-o prea repede. 

Sam asculta cu gura căscată. 

— Şi, dacă nu-mi aduci micul dejun de două ori mai 
repede, îmi voi repezi cizma în partea posterioară a 
jalnicei tale anatomii. 

Uşa se închise cu un sunet nu tocmai lin. Charles 
făcu cu ochiul imaginii sale din oglindă. Apoi, pe 
neaşteptate, îşi aşternu pe faţă o expresie împovărată 
de încă un deceniu de viaţă - tînărul tată de familie, 
plin de importanţă, întruchipare a seriozităţii. Zimbi 
apoi cu îngăduinţă în faţa mutrelor sale şi a euforiei 


care nu-l mai părăsea; stînd astfel în faţa oglinzii, se 
cufundă în contemplarea drăgăstoasă a propriului 
chip. Avea, ce-i drept, trăsături foarte regulate - o 
frunte înaltă, mustaţa neagră ca şi părul, care, zburlit 
cum era în urma grabei cu care îşi scosese fesul, îl 
făcea să pară mai tînăr decît era. Pielea avea paloarea 
cuvenită, fără a fi însă la fel de lividă ca a multor 
gentlemeni londonezi, într-o epocă în care aspectul 
bronzat nu era nici pe departe mult rivnitul simbol al 
unei situaţii socio-erotice ispititoare, ci, dimpotrivă, 
semnul apartenenţei la clasele de jos. Da, la o privire 
atentă, chipul acesta avea, în aceste clipe, un aer 
puţintel nătîng. O undă din plictisul zilei din urmă îi 
străbătu, fugară, fiinţa. Prea era inocent chipul ăsta, 
rămas fără masca oficială pe care o purta în lume; 
prea puţin statornicit într-o expresie. De neclintit 
păreau doar nasul doric şi ochii cenuşii, cu privirea lor 
detaşată. Bună creştere şi cunoaştere de sine avea, 
incontestabil, din plin. 
Începu să acopere cu spumă chipul cel ambiguu. 


Sam era cu vreo zece ani mai tînăr decît Charles; 
prea necopt pentru a fi un bun servitor şi, pe 
deasupra, zăpăcit, certăreţ, înfumurat, convins că e de 
o uimitoare ascuţime a minţii; mare amator de 
giumbuşlucuri şi tăiat frunză la cîini, îşi petrecea o 
bună parte din vreme rezemat alene de cîte un perete, 
cu un pai sau un fir de pătrunjel morfolit şmechereşte 
în colţul gurii, făcînd pe cunoscătorul de cai sau 
absorbit în prinderea vrăbiilor cu plasa pentru fluturi 
- îndeletniciri din care îl smulgeau apelurile răcnite 
venite de la etaj. 

Desigur, nouă, modernilor, orice servitor cockney 
numit Sam ni-l evocă de îndată pe nemuritorul Weller; 
nu altul a fost, fireşte, mediul care îl zămislise pe Sam 
al nostru. Trecuseră însă treizeci de ani de cînd 


Documentele Clubului Pickwick  irumpseseră, 
scînteietoare, în lume. Adevărul e că Sam nu se dădea 
în vînt chiar atît de mult după rasa cabalină. Semăna, 
în această privinţă, cu cutare muncitor al epocii 
moderne care socoteşte priceperea neîntrecută în 
domeniul automobilistic un semn al ascensiunii lui în 
societate. Ştia, chiar, cine era Sam Weller, nu din 
carte, ci dintr-o versiune dramatizată a acesteia; ştia 
însă şi că vremurile se schimbaseră. Generaţia de 
cockney din care făcea el parte era un pic deasupra 
tuturor celor văzute pe scenă; iar frecventele sale 
raite pe la grajduri erau menite în primul rînd să 
etaleze acest „pic” în faţa rîndaşilor şi a chelnerilor de 
provincie. 

Mijlocul veacului trecut asistase la apariţia pe 
scena engleză a unei forme cu totul noi de dandy: 
vechea varietate cu rădăcini în clasele de sus, 
veştedele vlăstare ale lui Beau Brummel, erau 
cunoscute sub numele de „filfizoni”9; noile categorii de 
tineri meşteşugari prosperi şi de servitori aşa-zicînd 
superiori, precum Sam, se alăturaseră însă şi ei 
competiţiei, croindu-şi drum cu bastonul eleganţei 
vestimentare. „Filfizonii” înşişi îi numeau „snobi”; 
Sam, eroul nostru, era un desăvîrşit exemplu de snob, 
în sensul acesta restrîns al cuvîntului. Era grozav de 
pătruns de importanţa unei înfăţişări sclivisite - cu 
nimic mai puţin pătruns, în felul său, decît un „mod”! 
al anilor 1960 -, astfel încît cea mai mare parte a 
simbriei primite era înghițită de rivna-i necurmată de 
a ţine pasul cu moda. Ii era, totodată, proprie şi o altă 
trăsătură a acestei noi clase, manifestată sub forma 


9 Swells, în original. 

10 Adept al unei orientări a tineretului britanic, caracterizată, 
asemeni mişcării hippy din SUA, prin revolta împotriva 
conformismului, abordarea unei vestimentaţii extravagante, a 
pletelor etc. 


strădaniilor sale de a struni limbajul. 

La 1870, vestita neputinţă a lui Sam Weller de a-l 
pronunţa pe v altfel decît ca w, stigmatul multisecular 
al londonezului de rînd, căzuse de-acum pradă 
dispreţului venit, în egală măsură, din partea 
„snobilor” şi a romancierilor burghezi, care au 
continuat o vreme - şi într-un mod cu totul inexact - 
să-l introducă în conversaţia personajelor de origine 
cockney. Lupta snobilor avea însă drept adversar mai 
ales sunetele aspirate; aprigă luptă, ca în cazul lui 
Sam al nostru, din care, de cele mai multe ori, acesta 
ieşea înfrînt. A -urile şi h -urile sale greşit pronunţate 
nu erau însă tocmai comice; erau semnele unei 
revoluţii sociale, lucru pe care Charles nu se pricepea 
să-l vadă. 

Poate că asta se datora faptului că Sam venea să 
ofere ceva nespus de necesar existenţei sale - ocazia 
zilnică de a pălăvrăgi, de a redeştepta în el pe 
băieţandrul pus pe şotii de odinioară, răstimpuri în 
care Charles avea prilejul să se uşureze, ca să spunem 
aşa, de produsele statornicei şi jalnicei sale slăbiciuni 
pentru jocurile căznite de cuvinte şi vorbele în doi 
peri: un umor bazat, într-o exclusivitate de tot 
revoltătoare, pe privilegiul educaţiei. Totuşi, chiar 
dacă atitudinea lui Charles ar putea să pară că nu face 
decît să pună paie peste vilvătaia şi-aşa îndeajuns de 
pirjolitoare a exploatării economice, se cuvine să arăt 
că relaţia lui cu Sam nu era lipsită de un soi de 
afecţiune, de un ataşament uman cu mult preferabil 
barierelor rigide pe care o sumedenie de noi 
îmbogăţiţi ai unei epoci potopite de noi bogății se 
zoreau deja să le ridice între ei şi servitorii lor. 

Nu-i vorbă, Charles avea în spate numeroase 
generaţii de oameni care avuseseră, cu toţii, de-a face 
cu servitori. Noii îmbogăţiţi ai vremii sale nu aveau 
nici una - ba, foarte adesea, erau ei înşişi copii de 


servitori. Charles n-ar fi putut să-şi imagineze o lume 
fără servitori. Noii îmbogăţiţi puteau, şi asta îi făcea 
mult mai nemiloşi în dorinţa lor de a se înfrupta pe 
săturate din toate binefacerile puse la îndemînă de 
relativa situație  dobindită. Se  străduiau să-şi 
preschimbe servitorii în maşini, pe cîtă vreme Charles 
ştia prea bine că Sam al lui îi era, în parte, şi tovarăş: 
era Sancho Panza al său, comedia joasă pe umerii 
căreia îşi avinta el adoraţia spirituală închinată 
Ernestinei-Dorothea. Îl păstra aşadar pe Sam pentru 
că îl găsea de multe ori amuzant, şi nu pentru că nu s- 
ar fi aflat „maşini” mai bune. 

Diferenţa dintre Sam Weller şi Sam Farrow (dintre 
1836 şi 1867, adică) era însă următoarea: primul era 
mulţumit de rolul lui, în vreme ce al doilea abia îl 
îndura. Weller n-ar fi lăsat fără răspuns insulta privind 
sacul cu funingine, ci s-ar fi dezlănţuit într-o ploaie de 
ocări. Sam, însă, se îmbăţoşase, îşi „ridicase 
sprincenele” şi se răsucise pe călciie. 


OPT 


Unde pădure-a fost, se cască-adinc 
genunea, 

O, tu, pămînt, ce de prefaceri ai văzut! 

În locul larmei străzii, în trecut 

Tăcerea neclintită-a mării fără margini 
stăpînea. 


Năluci sînt dealurile, ce, lin, plutesc, 

Işi schimbă veşnic forma - şi dispar; 

Făpturi de ceaţă cîmpurile par, 

Ca nourii se-nvolburează şi iute se 
topesc. 

TENNYSON, In Memoriam (1850) 


Dacă însă vrei să nu faci nimic şi să 
inspiri, totodată, respect, cel mai nimerit, 
în ziua de azi, e să te prefaci că trudeşti 
la nu se ştie ce studiu profund... 

LESLIE STEPHEN, Schițe din 
Cambridge (1865) 


Sam nu fusese singurul din Lyme al cărui chip era, 
în dimineața aceea, înnegurat. Ernestina se 
deşteptase într-o dispoziţie pe care scînteietoarea 
risipă de făgăduinţe a zilei nu făcea decît s-o 
înrăutăţească. Era un necaz obişnuit; nici în ruptul 
capului, însă, nu l-ar fi silit pe Charles să-i îndure 
urmările. 

Aşa se face că, la ora zece, atunci cînd acesta se 
prezentă, conştiincios, la datorie, în faţa casei mătuşii 
Tranter, se văzu întîmpinat numai de amintita 
doamnă: Ernestina petrecuse o noapte puţin cam 
agitată şi dorea să se odihnească. Ar fi oare atît de 
bun să revină după-amiază, la ceai, cînd, fără îndoială, 
o va găsi întremată? 


Cum întrebărilor pline de solicitudine ale lui 
Charles - n-ar trebui, poate, să fie chemat doctorul? 
— li se răspunse printr-un refuz politicos, acesta îşi 
luă la revedere. Şi, după ce îi porunci lui Sam să se 
facă luntre şi punte ca să cumpere nişte flori pe care 
să le ducă apoi la locuinţa fermecătoarei bolnave, cu 
permisiunea şi sfatul de a adăuga ofranda cîtorva 
boboci, din partea lui Sam însuşi, destinată 
domnişoarei atît de pornită împotriva funinginei - 
misiune pentru a cărei plăcută îndeplinire i se 
îngăduia să-şi ia liber restul zilei (nu toţi stăpînii din 
epoca victoriană s-au făcut direct vinovaţi de apariţia 
comunismului) -, Charles se trezi în faţa propriilor 
sale ceasuri de răgaz. 

Îi era uşor să aleagă ce să facă. Fireşte, Charles s- 
ar fi dus oriunde i-ar fi cerut sănătatea Ernestinei, 
însă faptul că acel loc se nimerise să fie Lyme Regis îi 
uşurase - trebuie s-o recunoaştem - pînă la desfătare 
povara obligaţiilor preconjugale. Stonebarrow, Black 
Ven, Ware Cliffs - toate aceste nume nu vă spun, 
poate, mare lucru. Întimplarea face însă ca Lyme să 
fie situat în centrul uneia din rarele aflorimente 
formate de o rocă numită liasic albastru. Pentru cei al 
căror entuziasm nu trece dincolo de frumuseţea unei 
privelişti, această piatră e lipsită de farmec. Colorată 
într-un cenuşiu din cale-afară de mohorit, cu textura-i 
de nămol pietrificat, ea are în mult mai mare măsură 
darul de a te pune pe fugă, decît de a te îmbia s-o 
admiri. E, pe deasupra, şi înşelătoare, căci straturile 
sînt sfărimicioase şi se surpă uşor, urmarea fiind că 
din această mică fişie de coastă din liasic albastru, 
întinsă pe vreo douăsprezece mile, marea a furat în 
decursul istoriei mai mult pămînt decît din aproape 
orice alt țărm al Angliei. Natura-i intens fosiliferă şi 
mobilitatea au preschimbat-o însă într-o adevărată 
Meccă pentru paleontologii britanici. In ultimii o sută 


şi mai bine de ani, cel mai răspîndit animal de pe 
malurile ei a fost omul - omul înarmat cu ciocanul de 
geolog. 

Charles se grăbise deja să calce pragul prăvăliei 
care se bucura poate de cea mai mare faimă în Lyme 
la acea vreme: Magazinul de Fosile Vechi, întemeiat 
de remarcabila Mary Anning, femeie fără multă 
şcoală, dar înzestrată cu geniul descoperirii de 
specimene noi şi, de multe ori, pe atunci încă 
neclasificate. A fost prima persoană care a dat cu 
ochii de osemintele lui /chtyosaurus platyodon; de 
aceea, rămîne o pată dintre cele mai ruşinoase care 
întunecă obrazul paleontologiei britanice faptul că, 
deşi numeroşi savanţi ai epocii s-au folosit, 
recunoscători, de descoperirile ei spre a-şi consolida 
propria lor reputaţie, nici măcar un singur tip indigen 
nu poartă specificaţia anningii. În magazinul stăpînit 
încă de duhul acestei alese amintiri din partea locului, 
Charles îşi depusese omagiile - şi totodată banii, 
pentru mai mulţi amoniţi şi Isocrina cu care rivnea să- 
şi  împodobească vitrinele ce căptuşeau pereţii 
biroului din Londra. Cu toate acestea, mulţumirea nu-i 
era întreagă, căci în acea perioadă se adîncise în 
studiul unei ramuri care la Old Fossil Shop era 
reprezentată prin prea puţine exemplare oferite spre 
vînzare. 

Era vorba de echinoderme, sau  arici-de-mare 
pietrificaţi. Li se mai spune uneori „teste” (din 
latinescul testa, ţiglă sau vas de lut ars); americanii le 
numesc bănuţi-de-nisip. Forma lor e variată, dar sînt 
totdeauna perfect simetrice şi brăzdate, toate, de o 
reţea de striaţii ce se prelungesc într-o dantelărie 
diafană de spini. Lăsînd însă la o parte valoarea lor 
ştiinţifică (o serie verticală dezgropată la Beachy 
Head, la începutul anilor 1860, a reprezentat una 
dintre primele  confirmări practice ale teoriei 


evoluţiei), ele sînt nişte lucruşoare tare drăgălaşe, al 
căror farmec e sporit de eterna greutate de a le da de 
urmă. Se poate întîmpla să răscoleşti pămîntul zile-n 
şir fără să dai peste nici una; iar dimineaţa în care îţi 
ies în cale două-trei rămîne, într-adevăr, o dimineaţă 
de neuitat. Poate, dat fiind faptul că era un om cu 
timp berechet, amator înnăscut, asta era ceea ce îl 
atrăgea, inconştient, pe Charles înspre ele; era, sigur 
că da, însufleţit de raţiuni ştiinţifice, iar în prezenţa 
celor care-i împărtăşeau hobby-ul afirma, indignat, că 
Echinodermia fusese „neglijată în chip ruşinos”, 
justificare obişnuită a celor ce petrec prea mult timp 
într-un domeniu prea mărunt. Oricare i-ar fi fost însă 
motivele, inima îi rămăsese la aceste cochilii. 

Foarte frumos, numai că testele nu-ţi pică în mînă 
aşa, din seninul albastru al rocilor liasice, ci din 
straturile suprapuse de silex; şi, după cum îl 
îndrumase negustorul de la magazinul de fosile, cel 
mai cuminte era să-şi îndrepte căutările spre regiunea 
din vestul oraşului, şi nu numaidecît înspre plajă. La 
vreo jumătate de oră după ce trecuse pe la mătuşa 
Tranter, Charles se afla din nou lîngă Cobb. 

Marele dig era departe de a fi pustiu în acea zi. 
Roiau peste tot pescari  cătrănindu-şi bărcile, 
dregîndu-şi năvoadele, meşterind la coşurile pentru 
crabi şi homari. Se vedeau şi oameni mai înstăriți, 
vizitatori matinali şi locuitori ai oraşului, plimbîndu-se 
agale de-a lungul mării încă tremurînde, dar paşnice, 
acum. Nici urmă - observă Charles - de femeia cu 
privirea aţintită către mare. Nu zăbovi însă mai mult 
de o clipă cu gindul la ea - sau la Cobb - şi porni la 
drum, cu un pas iute şi elastic, foarte diferit de 
obişnuitul ritm lenevos al plimbărilor sale citadine. 

Aţi fi suris, văzîndu-l, căci era echipat cu tot 
dichisul pentru rolul care-l aştepta. Purta bocanci 
solizi cu ţinte şi jambiere înalte de pînză, trase peste 


pantalonii model Norfolk, din flanelă groasă; ţinuta-i 
era întregită de un veston strimt şi absurd de lung, o 
pălărie de pînză cu boruri late, un baston cît toate 
zilele, din lemn de frasin, pe care-l cumpărase pe 
drumul spre Cobb şi un rucsac uriaş, din care, dacă l- 
ai fi scuturat, s-ar fi rostogolit un întreg arsenal, el 
singur deja împovărător, de ciocane, clasoare, caiete 
de însemnări, cutiuţe, tesle şi cîte şi mai cîte. Nimic 
nu e mai de neînțeles pentru noi, modernii, decît 
spiritul metodic al victorienilor; îl aflăm ilustrat pe 
deplin (în forma-i cea mai grotescă) în poveţele cu 
care îi copleşeau pe călători primele ediţii ale 
ghidurilor Baedeker. Unde oare - te întrebi - mai 
rămînea loc pentru un dram, oricît de mic, de plăcere? 
Cum de Charles, de pildă, nu-şi dădea seama că o 
îmbrăcăminte uşoară ar fi fost mai comodă? Că n-avea 
nevoie de pălărie? Că, pe o plajă plină de pietre, 
bocancii greoi cu ţinte sînt la fel de nimeriţi ca o 
pereche de patine? 

Fi da, sigur, nouă ne vine să ridem. Poate că e, 
totuşi, ceva demn de admiraţie în această delimitare 
între ceea ce e cel mai comod şi ceea ce e cel mai 
recomandabil. Regăsim aici, pentru a nu ştiu cita 
oară, mărul acesta al discordiei care a învrăjbit cele 
două secole: trebuie oare să ne lăsăm miînaţi de 
datorie!! - sau nu? Dacă luăm obsesia asta de a te 
costuma pe măsura misiunii asumate, de a fi pregătit 
pentru orice eventualitate, drept simplă prostie, drept 
orbire în faţa empiricului, facem, cred, o greşeală 


11 Nu strică să citez aici, ca nu cumva să uităm că 
agnosticismul şi ateismul miezului de epocă victoriană (spre 
deosebire de cele moderne) se raportau strict la dogma 
teologică, faimoasa sentinţă a lui George Eliot: „Dumnezeu e de 
neînchipuit, nemurirea e de necrezut, datoria, însă, e 
peremptorie şi absolută”. Cu atît mai peremptorie devine ea - am 
adăuga noi - în prezenţa unei atît de teribile duble abdicări de la 
credinţă (n.a.). 


gravă - sau, mai curind, frivolă - în privinţa 
strămoşilor noştri, pentru că nu altfel decît Charles, şi 
la fel de încotoşmănaţi şi împovăraţi de un prisos de 
unelte de tot felul, cum era el în acea zi, au fost cei 
care au pus bazele întregii noastre ştiinţe moderne. 
Năstruşnicia lor în această direcţie n-a fost decît un 
simptom al seriozităţii dovedite în altă parte, cu mult 
mai importantă, aceea. Au simţit că descrierile 
contemporane ale universului erau neîndestulătoare, 
că lăsaseră ca ferestrele prin care priveau lumea să se 
năclăiască de mizga conventiilor, a religiei şi stagnării 
sociale; şi-au dat seama, într-un cuvînt, că le stăteau 
dinainte lucruri pe care trebuiau să le descopere şi că 
descoperirea acestora era de cea mai mare 
importanţă pentru viitorul omului. Pe cîtă vreme noi 
socotim (dacă nu cumva ne petrecem viaţa într-un 
laborator de cercetări) că n-avem nimic de descoperit 
şi că singurele lucruri care au pentru noi o importanţă 
extremă privesc prezentul omului. Cu atît mai bine 
pentru noi, ziceţi? O fi; nu noi vom fi însă aceia care 
vor pronunţa judecata de pe urmă. 

Aşa că eu, unul, nu m-aş fi simţit prea ispitit să 
izbucnesc în ris în ziua aceea, atunci cînd Charles, în 
timp ce înainta de-a lungul plajei, tot ciocănind, 
aplecîndu-se şi scrutind pămîntul, încercă, pentru a 
zecea oară, să întindă prea mult pasul între două 
pietre îndepărtate una de alta, şi se trezi trîntit 
mişeleşte pe spate. Nu se prea necăjea el, de altfel, 
din cauza acestor alunecări repetate, căci ziua era 
minunată, fosilele liasice - din belşug, şi curînd se 
pomeni cu desăvirşire singur. 

Marea  scînteia, ţipetele  pescăruşilor săgetau 
văzduhul. Un stol de păsări cu pene albe, negre şi 
roşii ca mărgeanul îi trecu în zbor pe dinainte, 
vestindu-i apropierea. Zări apoi, între stînci, nişte 
ochiuri  ademenitoare de apă, şi prin mintea 


sărmanului flăcău prinseră să alunece tot soiul de 
gînduri îngrozitoare, care de care mai eretice: oare n- 
ar fi mai amuzant, ba nu, nu, mai valoros sub aspect 
ştiinţific, dacă s-ar apuca să studieze biologia marină? 
Să părăsească, poate, Londra, să locuiască la Lyme... 
dar Ernestina n-ar accepta nici în ruptul capului una 
ca asta. Veni chiar şi rîndul - mă bucur să-l 
consemnez - unui moment dedicat cu totul şi cu totul 
omenescului, în care Charles privi cu luare-aminte 
înjur, se asigură că nu-i nimeni care să-i tulbure 
singurătatea şi apoi îşi scoase pe îndelete bocancii 
butucănoşi, jambierele şi ciorapii. Un moment de 
zburdălnicie şcolărească, în cursul căruia se căzni să- 
şi aducă aminte un vers din Homer care să-l 
preschimbe într-o reculegere închinată clasicismului, 
dar fu abătut de la acest gînd de necesitatea subită de 
a prinde un crab mărunt care se zorea, speriat, să se 
pună la adăpost de gigantica umbră subacvatică, 
întrezărită de ochii lui pedunculaţi, veşnic la pîndă. 

La fel cum îl dispreţuiţi, poate, pe Charles pentru 
calabalicul din cale-afară de împovărător pe care-l 
căra după el, poate că-l priviţi de sus din cauza lipsei 
sale de specializare. Nu trebuie însă să uitaţi că 
istoria naturală nu avea pe atunci sensul peiorativ pe 
care-l are astăzi, de refugiu în faţa realităţii - şi, prea 
adesea, în sentimentalitate. Charles era, în plus, un 
ornitolog şi botanist chiar foarte priceput. Se prea 
poate să fi fost mai bine dacă ar fi închis ochii la toate 
în afara fosilelor de arici-de-mare sau dacă şi-ar fi 
închinat viaţa clasificării algelor, în caz că avem în 
vedere progresul ştiinţific; gindiţi-vă însă la Darwin, la 
Călătoria vasului Beagle. Originea speciilor e un 
triumf al generalizării, nu al specializării; şi chiar dacă 
mi-aţi putea dovedi că a doua soluţie ar fi fost mai 
potrivită pentru Charles, savantul fără har, tot aş 
continua să susţin că prima era mai nimerită pentru 


Charles, omul. Nu-i vorba aici de faptul că amatorii îşi 
pot îngădui să-şi vire nasul peste tot; ei au chiar 
datoria să-şi vire nasul peste tot, şi la naiba cu 
pedanţii cei docţi care încearcă să le astupe gura 
aruncîndu-i în cine ştie ce hrubă prăpădită, uitată de 
lume. 

Charles se socotea darwinist, şi totuşi nu-l 
înţelesese cu adevărat pe Darwin. La urma urmei, 
însă, nici Darwin însuşi nu reuşise asta. Răsturnase, 
acest geniu, nici mai mult, nici mai puţin decît Scala 
Naturae a lui Linné, scara naturii, a cărei falnică 
temelie, esenţială pentru ea precum e, pentru 
teologie, divinitatea lui Cristos, afirma că nulla 
species nova : în lume nu se poate ivi nici o specie 
nouă. Acest principiu explică obsesia linneană de a 
clasifica şi numi, de a fosiliza existentul. Avem, astăzi, 
îndreptăţirea s-o privim ca pe o tentativă sortită de la 
bun început eşecului, care urmărea să stabilizeze şi să 
ţină în loc ceea ce, în realitate, e o continuă curgere, 
şi ne pare de aceea cît se poate de în firea lucrurilor 
faptul că Linné însuşi a sfîrşit prin a-şi pierde minţile. 
Ştia că se afla în miezul unui labirint, nu însă şi că era 
unul ale cărui culoare şi căi de acces erau veşnic 
schimbătoare. Nici chiar Darwin nu izbutise să se 
descotorosească pe  de-a-ntregul de  cătuşele 
suedezului, astfel încît nu-l prea putem învinui pe 
Charles pentru gîndurile care-i treceau prin minte în 
timp ce privea absorbit straturile de rocă liasică din 
stîncile de deasupra. 

Ştia că nulla species nova era o aiureală; vedea 
însă în depunerile acelea o ordonare a existenţei 
nespus de reconfortantă. Ar fi putut vedea şi un 
simbolism cum nu se putea mai actual în felul în care 
se năruiau aceste straturi cenuşii-albăstrii; nu vedea 
însă decît un soi de edificare necontenită a timpului, 
în care legi inexorabile (rînduite aşadar prin graţia 


divină, căci cine putea contesta faptul că ordinea era 
supremul bine al omenirii?) îşi ocupau, fiecare, locul 
potrivit întru supraviețuirea celor mai înzestrați şi mai 
buni, exempli gratia Charles Smithson, în această 
minunată zi de primăvară, singur, avid şi iscoditor, 
înţelegind,  încuviinţind,  observînd şi plin de 
recunoştinţă. Lipsea, fireşte, corolarul prăbuşirii scării 
naturii: anume, dacă e într-adevăr posibil ca specii noi 
să capete fiinţă, înseamnă că vechile specii sînt foarte 
adesea silite să le facă loc. De extincţia personală 
Charles era conştient - nici un victorian n-avea cum să 
n-aibă cunoştinţă de ea. Extincţia generală, însă, era o 
noţiune absentă din mintea lui în acea zi, precum era 
norul cel mai pipernicit de pe cerul de deasupra, cu 
toate că, după ce-şi puse iarăşi, într-un tirziu, ciorapii, 
jambierele şi bocancii, nu trecu mult şi ţinea în mînă o 
ilustrare a ei cît se poate de concretă. 

Era un fragment de rocă liasică minunat păstrat, cu 
încrustaţii de amoniţi de o claritate desăvirşită, 
miniaturi cît o găoace ale unui întreg şir de lumi de 
mult uitate, un vîrtej de galaxii şerpuind pe o palmă 
de piatră. După ce mizgăli, sîrguincios, o etichetă cu 
data şi locul descoperirii, gindul îi zbură din nou de pe 
tărimul ştiinţei, luînd de astă dată calea iubirii. Hotări 
să-i ofere Ernestinei bucata de rocă, la întoarcere. Era 
destul de nostimă ca să-i fie pe plac; şi pe urmă, foarte 
curind avea s-o primească înapoi, însoţită de 
Ernestina. Unde mai pui că sporirea greutăţii pe care- 
o purta în spate făcea din această piatră nu numai un 
dar, ci şi, deopotrivă, rodul unei trude. Datoria, dulce 
consimţire la mersul vremii, îşi înălţă, implacabilă, 
capul. 

Şi, o dată cu ea, descoperirea neaşteptată că 
hoinărise cu pas mai leneş decît avusese de gînd. Işi 
descheie vestonul şi-şi scoase ceasul de argint cu 
capac. Ora două! Se uită iute înapoi şi văzu valurile 


dezmierdînd o margine de țărm aflată la distanţă de o 
milă mai încolo. Nu era în pericol să rămînă izolat, 
căci zări chiar deasupra sa o cărăruie care suia pieptiş 
peretele de  stîncă, îndreptîndu-se spre  desişul 
pădurilor de pe coastă. Nu se mai putea întoarce însă 
de-a lungul plajei. Cărarea aceasta fusese, e drept, 
locul unde voise să ajungă, dar plănuise să străbată 
repede drumul pînă la ea şi de acolo să urce pînă la 
înălțimile unde îşi făceau apariţia straturile de silex. 
Drept pedeapsă pentru că zăbovise atita, se avîntă 
mult prea vijelios pe cărare şi fu silit să se aşeze o 
clipă ca să-şi vină în fire, lac de sudoare sub 
nesuferita de flanea. Auzi însă în apropiere susurul 
unui pîriiaş şi-şi potoli setea; apoi, după ce-şi tamponă 
faţa cu batista umezită, începu să cerceteze cu 
privirea locul în care se afla. 


NOUĂ 


„„„prea bine ştiu că astă inimă 

Nu spre a fi iubită îndelung fu 
plămădită; 

Și totuşi, poartă în străfunduri o 
văpaie 

De tot stingheră, fără-astimpăr, 
neîmblinzită. 

MATTHEW ARNOLD, Rămas-bun 
(1853) 


Am arătat mai înainte cele două motive mai 
evidente care o făcuseră pe Sarah Woodruff să se 
înfăţişeze spre a fi cîntărită de doamna Poulteney. Era 
însă ultima persoană din lume care să se apuce să 
pună cap la cap, fie şi instinctiv, motivele unei acţiuni; 
pe lingă acestea mai erau la mijloc o sumedenie de 
alte lucruri - neapărat trebuie să fi fost şi altele, căci 
fetei nu-i era străină reputaţia pe care o avea doamna 
Poulteney în rîndul lumii mai puţin simandicoase din 
Lyme. O zi întreagă stătuse în cumpănă; se dusese pe 
urmă la doamna Talbot să-i ceară sfatul. Or, doamna 
Talbot era o cuconiţă cu o inimă de aur, dar nu prea 
ascuţită la minte; şi, cu toate că ar fi dorit s-o 
primească înapoi pe Sarah - ba chiar, mai înainte, se 
oferise cu tot dinadinsul s-o facă -, îşi dădea seama că 
Sarah era acum incapabilă să acorde copiilor ce s-ar fi 
aflat în grija ei atenţia aceea susţinută cît e ziua de 
lungă pe care o presupun îndatoririle unei 
guvernante. 

Ştia că Sarah se zbătea în ghearele sărăciei; stătea 
trează, nopţile, zugrăvindu-şi în minte fel şi fel de 
scene scoase din literatura mai romanţioasă citită în 
adolescenţă, scene în care eroine înfometate zăceau 
ghemuite pe praguri înzăpezite sau tremurau, 
înfrigurate, în cine ştie ce mansardă pustie, năpădită 


de ploi. Era însă între ele un tablou anume - de fapt, o 
ilustrație cuprinsă într-una din poveştile pilduitoare 
ale doamnei Sherwood - care aduna laolaltă cele mai 
negre temeri ale ei. O femeie hăituită se arunca de pe 
marginea unei stînci. În sclipirea fulgerelor, capetele 
prigonitorilor, deasupra, îşi dezvăluiau cruzimea 
întipărită pe feţe; cel mai înspăimîntător lucru era 
însă groaza sfişietoare de pe chipul livid al bietei 
făpturi sortite să piară, şi felul în care pelerina îi 
filfiia, învolburată, spre cer, uriaşă, neagră, aidoma 
aripei unui corb răpus, aducător de năprasnică 
moarte. 

Aşa încît doamna Talbot îşi ascunse îndoielile 
legate de doamna Poulteney şi o sfătui pe Sarah să 
accepte postul. Fosta guvernantă îi sărută de rămas- 
bun pe micuţii Paul şi Virginia şi se întoarse la Lyme 
cu soarta pecetluită. Avea încredere în judecata 
doamnei Talbot; şi la ce altceva se poate aştepta o 
femeie inteligentă care se încrede într-una proastă, 
oricît de inimoasă ar fi aceasta din urmă? 

Sarah era inteligentă, însă adevărata ei inteligenţă 
era de un soi rar, unul care ar fi rămas cu siguranţă 
nedetectat în oricare din testele cu care noi, modernii, 
măsurăm această facultate. Nu era nicidecum o 
inteligenţă de tip analitic sau iscusită în a rezolva 
probleme de tot felul şi e, fără îndoială, simptomatic 
faptul că singura materie care-i dăduse grozav de 
furcă înainte de a o stăpîni fusese matematica. Nu se 
manifesta, această inteligenţă, nici sub forma unei 
vioiciuni sau conversații scînteietoare, chiar în zilele-i 
mai senine. Era vorba mai curind de o capacitate 
misterioasă - misterioasă la cineva care nu fusese 
niciodată la Londra, nu pătrunsese deloc în lumea cea 
largă - de a şti exact cîte parale face fiecare din cei 
întilniţi: de a-i înţelege, în sensul cel mai deplin al 
cuvîntului. 


Darul acesta al ei era, într-un anume fel, 
echivalentul pe plan psihologic al priceperii unui 
negustor de cai încercat - putinţa de a deosebi, 
aproape dintr-o ochire, calul de soi de cel care nu face 
doi bani; sau - ca să facem un salt de-un secol - de 
parcă s-ar fi născut cu un calculator în inimă. Spun „în 
inimă” pentru că valorile pe care le lua în calcul îşi 
aveau locul mai mult acolo decît în minte. Se pricepea 
să  adulmece ifosele făţarnice dindărătul unei 
demonstraţii găunoase, al falsei erudiţii, al logicii 
strimbe, ori de cîte ori îi ieşeau în cale; vedea însă în 
sufletul oamenilor şi în alte chipuri, mai subtile. Fără 
să fie în stare să spună în ce mod, la fel cum 
calculatorului îi e cu neputinţă să explice procesele 
care au loc înlăuntrul lui, îi vedea pe oameni aşa cum 
erau şi nu aşa cum încercau să pară. Ar fi prea puţin 
să spunem că era o cunoscătoare minunată a laturii 
morale din om. Spiritul ei de pătrundere depăşea 
această circumscriere îngustă şi, dacă moralitatea şi 
nimic altceva ar fi fost principiul ei călăuzitor, nu s-ar 
fi purtat aşa cum se purta - ce mai încolo-încoace, 
adevărul e că la Weymouth nu locuise cu o verişoară. 

Această clarviziune instinctivă era primul blestem 
al vieţii ei; cel de-al doilea era educaţia primită. Nu 
fusese cine ştie ce educaţie nemaipomenită, atita cîtă 
putea oferi o şcoală de fete de mîna a treia din Exeter, 
unde îşi petrecuse timpul, în cursul zilei, cu 
învăţătura, iar serile - uneori pînă noaptea tirziu - cu 
cîrpitul şi alte corvezi, pentru a plăti această 
învăţătură. Nu se înţelesese bine cu celelalte eleve. O 
priveau de sus, în vreme ce ea le privea în suflete, le 
desluşea, acolo, ascunzişurile. Astfel se făcu că 
ajunsese să citească mult mai multe romane şi mult 
mai multă poezie, cele două refugii ale singuraticilor, 
decît majoritatea celor de-o seamă cu ea. Ii slujeau, 
acestea două, drept înlocuitori ai experienţei. Fără să- 


şi dea seama, judeca oamenii în egală măsură după 
canoanele lui Walter Scott şi Jane Austen, ca şi după 
oricare din criteriile stabilite pe cale empirică; îi 
vedea pe cei din jur ca pe nişte personaje de roman, 
formulînd despre ei judecăţi poetice. Dar vai, ceea ce 
învățase astfel singură fusese în foarte mare măsură 
viciat de ceea ce fusese învățată. Spoiala de doamnă 
din lumea bună de care avusese parte făcu din ea 
victima desăvirşită a unei societăţi bazate pe caste. 
Taică-său îi dăduse brînci afară din propria-i clasă, 
fără să fie însă în stare s-o înalțe pînă la cea imediat 
superioară. Pentru tinerii dornici de însurătoare din 
clasa pe care-o părăsise, devenise prea distinsă, în 
timp ce pentru cei din clasa către care se îndreptau 
năzuinţele ei continua să fie prea comună. 

Taică-său acesta al ei, acelaşi pe care preotul din 
Lyme îl zugrăvise ca pe „un om cu principii 
excelente”, era tot ce poate fi mai deosebit de această 
descriere, căci se putea făli cu un buchet pe cinste 
care înmănunchea, fără părtinire, toate principiile 
dăunătoare. Nu grija pentru unica-i fiică îl îndemnase 
s-o trimită la pension, ci obsesia propriei lui 
descendente. Cu patru generaţii în urmă, descopereai, 
pe latura paternă, gentlemeni adevăraţi, atestaţi fără 
putinţă de tăgadă. Exista chiar şi o rudenie 
îndepărtată cu familia Drake, un fapt irelevant care, în 
decursul anilor, se preschimbase treptat în scorneala 
- pentru el săpată în piatră - că se trage direct din 
marele Sir Francis. Cert este că familia deținuse 
cîndva un soi de conac, aşezat în acel ţinut al nimănui, 
înverzit şi rece, dintre Dartmoor şi Exmoor. Tatăl lui 
Sarah îl văzuse de trei ori cu ochii lui; se întorsese 
apoi la mica fermă pe care-o luase în arendă din 
întinsul domeniu Meriton, ca să chibzuiască, să 
urzească planuri şi să viseze. 

Poate că a fost dezamăgit atunci cînd fiică-sa s-a 


întors acasă după terminarea şcolii, la vîrsta de 
optsprezece ani - cine ştie ce miracole îşi închipuise el 
că se vor revărsa asupra-i? — şi, aşezată în faţa lui, îl 
urmărea, pe deasupra mesei din lemn de ulm, în timp 
ce el îi dădea înainte cu lăudăroşeniile, îl urmărea cu 
o reţinere tăcută care-l întărita, îl făcea să turbeze, de 
parcă - aşa se simţea - ar fi fost o unealtă bună de 
aruncat (era născut în Devon, iar pentru cei din Devon 
banii sînt totul), îl întărîta atîta, încît îl făcu, în cele 
din urmă, să-şi piardă minţile. Renunţă la arendă şi-şi 
cumpără o fermă a lui; o cumpără însă prea ieftin, şi 
ceea ce el socotea că era o afacere grozavă, încheiată 
cu şiretenie, se dovedi a fi una cu totul dezastruoasă. 
Timp de cîţiva ani, se zbătu să păstreze ipoteca şi, 
totodată, o ridicolă faţadă de nobleţe; apoi înnebuni 
de-a binelea şi fu trimis la ospiciul din Dorchester. 
Muri acolo, un an mai tîrziu. Între timp, Sarah îşi 
cîştiga singură existenţa de un an de zile - lucrînd la 
început la o familie din Dorchester, ca să fie aproape 
de taică-său; apoi, după ce acesta muri, acceptase 
postul de la familia Talbot. 

Era o fată mult prea ieşită din comun ca să rămînă 
neobservată, astfel încît nu ducea lipsă de peţitori, în 
ciuda faptului că n-avea nici un fel de zestre. De 
fiecare dată însă, primul ei blestem, cel înnăscut, îşi 
făcea datoria; Sarah citea desluşit în sufletele 
pretendenţilor, atît de plini de ei, cu toţii. Îi vedea 
fiecăruia nimicnicia, aerele de superioritate abia 
ascunse, intenţiile filantropice, prostia. Părea astfel 
osîndită fără scăpare tocmai acelei soarte pe care, 
dintre toate, era cît se poate de limpede că natura, 
trudindu-se multe milioane de ani pînă să-i distileze 
făptura, o îndreptăţise s-o evite: celibatul. 


Să ne închipuim acum imposibilul, anume că 
doamna Poulteney ar fi întocmit o listă de argumente 


pro şi contra, în legătură cu Sarah, şi asta chiar în 
ziua în care Charles era cufundat în escapada-i 
pătrunsă de un înalt spirit ştiinţific, care-l scutise o 
vreme de silnicele îndatoriri de logodnic. Avem, cel 
puţin, motive să ne închipuim că s-ar fi apucat s-o facă 
în după-amiaza respectivă, întrucît Sarah, domnişoara 
Sarah, cum i se spunea la Marlborough House, era 
plecată. 

Să începem, aşadar, cu latura luminoasă a 
lucrurilor, înfăţişind întîi partea creditoare a contului. 
În capul listei s-ar fi aflat, fără îndoială, un lucru cu 
totul nesperat la data angajării, în urmă cu un an şi 
care ar suna cam aşa: „îmbunătăţirea atmosferei din 
casă”. Adevărul, de-a dreptul uluitor, era că nici 
măcar un singur servitor/servitoare nu mai fusese 
alungat(ă) (statistica arăta că, în trecut, cea de-a doua 
variantă se dovedise mult mai frecventă) de la 
Marlborough House. 

Incepuse această schimbare bizară într-o 
dimineaţă, la numai cîteva săptămîni după ce 
domnişoara Sarah îşi luase în primire îndatoririle, 
adică răspunderea pentru sufletul doamnei Poulteney. 
Bătrina doamnă detectase, cu fleru-i obişnuit, o gravă 
neglijenţă în serviciu: fata care avea în grijă odăile de 
la etaj şi a cărei datorie era ca musai în fiecare marţi 
să ude ferigile din cel de-al doilea salon - doamna 
Poulteney îşi rezervase unul numai pentru ea, iar 
celălalt pentru musafiri - neglijase s-o facă. Verzi ca 
de obicei, ferigile păreau gata s-o ierte; doamna 
Poulteney însă, albă ca varul, nutrea, vădit, gînduri 
potrivnice. Fu adusă inculpata, care mărturisi că 
uitase de ferigi; poate că doamna Poulteney s-ar fi 
îndurat, după o porţie zdravănă de morală, să treacă 
peste cele întimplate, însă în dosarul fetei mai figura o 
listă cu cîteva proaspete abateri asemănătoare. Îi 
sosise ceasul; şi, cu înverşunarea zeloasă a unui 


buldog gata să-şi înfigă colții în glezna unui hoţ, 
doamna Poulteney făcu să răsune primele clinchete. 

— Sînt dispusă să tolerez multe, dar aşa ceva n-am 
să tolerez. 

— Nu mai fac, coniţă. 

— În nici un caz în casa mea, asta-i sigur. 

— Vai, coniţă, vă rog, coniţă. 

Doamna Poulteney îşi îngădui voluptatea de a 
savura, preţ de cîteva clipe - grave şi doldora de 
învăţăminte - lacrimile fetei. 

— Doamna Fairley îţi va înmîna simbria. 

Domnişoara Sarah era de faţă la această 
conversaţie, întrucît, înainte de scena sus-pomenită, 
doamna Poulteney îi dictase nişte scrisori, majoritatea 
către episcopi sau, în sfîrşit, pe tonul cu care te 
adresezi de obicei episcopilor. Pe neaşteptate, Sarah 
puse o întrebare, iar efectul fu uimitor. Era, mai întîi 
de toate, prima întrebare pe care o punea în prezenţa 
doamnei Poulteney care nu avea legătură nemijlocită 
cu îndatoririle ei. În al doilea rînd, contrazicea în mod 
tacit judecata bătrînei doamne. În al treilea rînd, îi era 
adresată nu doamnei Poulteney, ci fetei. 

— Te simţi bine, Millie? 

Fie sunetul unei voci, măcar, pline de compasiune 
auzit în încăperea aceea, fie starea fetei să fi fost 
pricina, cine ştie; fapt e că - făcînd-o pe doamna 
Poulteney să tresară, speriată - fata se prăbuşi în 
genunchi, scuturînd, totodată, din cap şi ascunzindu-şi 
faţa. Intr-o clipă, domnişoara Sarah fu lîngă ea, iar în 
clipa următoare aflase deja că fata nu se simţea deloc 
bine, că leşinase de două ori săptămîna trecută, că, de 
teamă, nu îndrăznise să spună nimănui... 

După ce, la cîtva timp după aceea, domnişoara 
Sarah reveni din odaia în care dormeau slujnicele şi 
unde fusese acum trimisă să se odihnească Millie, veni 
rindul doamnei Poulteney să pună o întrebare 


uluitoare. 

— Ce să fac? 

Domnişoara Sarah se uitase drept în ochii ei, cu un 
nu-ştiu-ce în privirea-i care făcea din vorbele ce o 
însoțeau o simplă concesie făcută uzanțelor. 

— Ce socotiți că-i mai bine, doamnă. 

Şi astfel, cea mai rară dintre flori, iertarea, încolţi 
firavă la Marlborough House; iar după ce veni 
doctorul ca s-o examineze pe fată şi decretă că era 
vorba de cloroză, doamna Poulteney descoperi 
plăcerile perverse oferite de simularea adevăratei 
bunătăţi. Urmară apoi încă unul sau două incidente, 
care, deşi nu la fel de dramatice, luară aceeaşi 
întorsătură; nu mai mult de unul ori două însă, căci 
Sarah avu de atunci încolo grijă să dea ea însăşi cite o 
raită de control preventiv. Invăţase de-acum cum s-o 
ia pe doamna Poulteney şi în scurtă vreme deveni tot 
atit de iscusită în a o manevra după plac, pe cît s-ar fi 
arătat un cardinal abil care are înaintea-i un papă 
nevolnic - atîta doar că scopurile ei erau mai nobile. 

Al doilea argument, mai puţin neaşteptat, de pe 
prezumtiva listă a doamnei Poulteney ar fi fost 
„Vocea”. În vreme ce stăpîna avea destule scăderi, 
dacă e să ne referim la problemele mai lumești care-i 
priveau pe cei aflaţi în serviciul ei, era, în schimb, din 
cale-afară de grijulie cu bunăstarea lor spirituală. 
Exista, întîi de toate, sacrosancta obligaţie a dublei 
vizite duminicale la biserică, la care se adăuga slujba 
zilnică de dimineaţă - imn, pildă şi rugăciuni - 
desfăşurată sub falnicul patronaj al bătrînei doamne. 
Cu toate astea, era veşnic înciudată de faptul că nici 
chiar cele mai straşnice priviri ale ei nu izbutiseră să-i 
reducă pe servitori la starea aceea de smerenie şi 
pocăință desăvirşite pe care, socotea ea, le reclama 
Dumnezeul acestora (ca să nu mai vorbim de al ei). 
Expresia obişnuită de pe chipurile lor era un amestec 


de teamă în faţa doamnei Poulteney şi neînțelegere 
timpă - semănînd mai curînd cu nişte oi buimace decît 
cu nişte păcătoşi aduşi la căinţă. Sarah schimbă însă 
toate acestea. 

Avea, fără doar şi poate, o voce foarte frumoasă, 
măsurată şi limpede, deşi mereu umbrită de alean şi 
adesea pătrunsă de patimă; era însă, mai presus de 
orice, o voce sinceră. Pentru prima oară de cînd se 
ştia pe lume - lumea ei măruntă şi înnegurată de 
nerecunoştinţă -, doamna Poulteney văzu pe chipurile 
servitorilor o atenţie autentică şi uneori o expresie de- 
a dreptul evlavioasă. 

Toate astea erau foarte bune; mai era însă de 
înghiţit un al doilea tain de sfinţenie. Servitorilor li se 
îngăduise să-şi facă rugăciunea de seară în bucătărie, 
sub ochiul indiferent şi tirul repezit şi sec al vocii 
doamnei Fairley. Deasupra, în odaia-i de la etaj, 
doamna Poulteney avea parte, aşa cum poruncise, de 
o lectură numai pentru sufletul ei; aceste ceremonii 
mai intime erau momentele în care vocea lui Sarah 
răsuna cel mai frumos şi mai răscolitor. În vreo două 
rînduri, reuşise chiar incredibilul, smulgînd o lacrimă 
din ochii aceia de nebiruit, înecaţi în grăsime. Nu 
fusese nicidecum un efect premeditat, ci îşi avea 
originea în diferenţa profundă dintre cele două femei. 
Doamna Poulteney credea într-un Dumnezeu care nu 
existase nicicînd, pe cîtă vreme Sarah cunoştea un 
Dumnezeu veşnic viu. 

În rostirea lui Sarah, spre deosebire de aceea a 
atitor şi atîtor preavrednici prelați şi demnitari rugaţi 
să citească din cartea sfintă, nu-şi făcea loc 
inconştientul efect de înstrăinare de tip brechtian („îl 
aveţi în faţă pe primarul dumneavoastră, care vă 
citeşte din Biblie”); dimpotrivă, ea vorbea nemijlocit 
despre suferinţa lui Cristos, despre un om născut în 
Nazaret, ca şi cum istoria era lipsită de timp, ba 


uneori, cînd lumina din încăpere era scăzută şi fata 
părea a fi uitat de prezenţa doamnei Poulteney, 
aproape de parcă l-ar fi văzut pe Cristos pe Cruce 
acolo, în faţa ei. Într-una din zile, se nimeri să ajungă 
la pasajul care cuprindea vorbele Lama, lama, 
sabachthane me; şi, pe măsură ce citea aceste 
cuvinte, vocea prinse să-i tremure şi apoi amuţi. 
Doamna  Poulteney se întoarse s-o privească şi 
descoperi că faţa îi era scăldată de şiroaie de lacrimi. 
Clipa aceea avu un rol izbăvitor într-o sumedenie de 
momente dificile de mai tîrziu; şi, cum bătrîna doamnă 
se ridică şi atinse umărul aplecat al fetei, poate, cine 
ştie, va izbăvi într-o bună zi şi sufletul de-acuma gata 
pirjolit al doamnei Poulteney. 

Risc s-o fac pe Sarah să pară bigotă. Ea însă n-avea 
nici o concepţie teologică; întocmai cum vedea în 
sufletul oamenilor, privirea ei trecea dincolo de 
fumurile nesăbuite, de sticla grosolană şi întinată, de 
dogmatismul îngust al bisericii victoriene. Vedea în 
juru-i suferinţă şi se ruga să i se pună capăt. N-am de 
unde să ştiu ce-ar fi devenit dacă ar fi trăit în epoca 
noastră; într-una de mult apusă, cred însă c-ar fi fost 
fie o sfîntă, fie mare curtezană. Nu datorită harului, în 
primul caz, sau senzualităţii, în cel de-al doilea, ci 
graţie acelei rare îmbinări de calităţi care alcătuia 
miezul făpturii ei: înţelegere şi emotie. 

Mai erau şi alte argumente pe listă: capacitatea - 
nemaipomenită în felul ei şi aproape unică - deanuo 
călca prea des pe nervi pe doamna Poulteney, 
asumarea - fără multă vorbă şi fără să ia locul 
nimănui - a diferite responsabilităţi domestice, 
iscusinţa cu care broda. 

De ziua doamnei Poulteney, Sarah îi dărui o 
învelitoare pentru scaune - nu din pricină că vreunul 
din scaunele pe care se aşeza doamna Poulteney ar fi 
avut, cumva, nevoie de atare protecţie, ci pentru că, 


de o bună bucată de vreme deja, toate scaunele din 
epocă lipsite de o astfel de piesă auxiliară păreau 
întrucîtva golaşe -, ale cărei margini erau minunat 
brodate cu şiruri de ferigi şi crini. li plăcu grozav 
doamnei Poulteney; pe deasupra, de fiecare dată cînd 
Întunecimea-Sa se instala pe tron, învelitoarea îi 
aducea aminte, permanent şi insidios - la urma urmei, 
poate că Sarah avea într-adevăr ceva dintr-un cardinal 
şiret -, de latura vrednică de iertare a protejatei sale. 
În felul ei neînsemnat, învelitoarea îndeplinea pentru 
Sarah .rolul pe care, în nenumărate rînduri, îl jucase 
nemuritoarea dropie pentru Charles. 

Am ajuns la cel de pe urmă argument - pentru 
victimă, cel mai crud dintre supliciile îndurate - de pe 
listă: Sarah trecuse cu bine proba broşurilor. Aidoma 
multor văduve bogate din epoca victoriană, care-şi 
petreceau mai tot timpul între patru pereţi, doamna 
Poulteney îşi punea mari nădejdi în puterea de 
convingere a cărticelelor moralizatoare. Ce conta că 
numai unul din zece dintre beneficiari ştia să citească 
- la drept vorbind, o mulţime dintre ei nu ştiau deloc 
să citească -, ce importanţă avea că, dintre cei care 
ştiau să citească şi chiar o făceau, nici măcar unul din 
zece nu pricepea o iotă din lucrurile cu care îi tot 
dădeau zor, acolo, preacuvioşii autori... căci, ori de 
cîte ori Sarah pleca să distribuie un nou teanc, 
doamna Poulteney vedea aievea cum i se trecea la 
răboj, în contul care i se deschisese în ceruri, un 
număr echivalent de suflete salvate; o vedea, totodată, 
pe Iubita locotenentului francez punîndu-şi cenuşă în 
cap în văzul lumii, ceea ce îi sporea desfătarea. O 
vedeau însă, în acelaşi timp, şi ceilalţi locuitori din 
Lyme, mai exact cei mai nevoiaşi dintre aceştia; iar 
omenia pe care i-o arătau fetei rămînea, aceasta, un 
lucru pe care doamna Poulteney chiar că n-avea cum 
să-l bănuiască. 


Sarah născocise o scurtă formulă: „Din partea 
doamnei Poulteney. Citiţi, rogu-vă, şi luaţi aminte”. În 
timp ce o rostea, îl privea pe sătean drept în ochi. 
Zimbetele pline de înţeles dispăreau repede de pe 
chipuri, iar cei puşi pe vorbă se trezeau dintr-o dată 
fără grai. Cred că toţi aceştia învățau mai multe din 
ochii fetei decît din rîndurile înghesuite ce înnegreau 
filele opusculelor cu care se pomeneau în mînă. 


Să trecem însă acum la partea debitoare a relaţiei. 
Primul şi cel mai de seamă reproş ar fi fost că „iese să 
se plimbe singură”. Înțelegerea iniţială fusese ca 
domnişoara Sarah să aibă o după-amiază liberă pe 
săptămînă - ceea ce doamna Poulteney socotea a fi o 
recunoaştere mai mult decît generoasă a statutului 
superior al fetei în raport cu acela al servitoarelor - şi 
numai sub pavăza izbăvitoare a nevoii de a distribui 
broşuri; nu era o învoială prea pe placul doamnei 
Poulteney, dar n-avusese încotro, căci aşa o povăţuise 
preotul să facă. Vreme de două luni, totul păru să 
meargă bine. Apoi, într-o dimineaţă, domnişoara 
Sarah nu-şi făcu apariţia la obişnuita slujbă de la 
Marlborough House, iar servitoarea trimisă s-o caute 
se întoarse cu vestea neaşteptată că fata nu se dăduse 
încă jos din pat. Doamna Poulteney se duse la ea. 
Sarah era iarăşi înlăcrimată, însă de astă dată doamna 
Poulteney nu simţi decît iritare. Trimise, totuşi, după 
doctor. Acesta stătu îndelung ferecat între patru ochi 
cu Sarah, iar după ce cobori, îi tinu doamnei 
Poulteney, care stătuse între timp ca pe ghimpi, o 
scurtă prelegere despre melancolie - era un om cu 
vederi înaintate pentru epoca şi locul în care trăia - şi 
îi porunci să-i dea voie păcătoasei din ghearele ei să 
respire mai mult aer curat şi ceva mai multă libertate. 

— Dacă susţineţi că e neapărată nevoie... 

— Susţin, stimată doamnă, chiar foarte stăruitor. 


Altfel, nu răspund de consecinţe. 

— Îmi este cît se poate de incomod. 

Neînduplecat, doctorul nu scoase însă nici o vorbă. 

— Mă voi lipsi atunci de ea cîte două după-amieze 
pe săptămînă. 

Spre deosebire de preot, doctorul Grogan nu 
depindea prea mult, din punct de vedere financiar, de 
doamna Poulteney; sinceri să fim, nu se afla în tot 
oraşul o altă persoană pe al cărei certificat de deces 
şi-ar fi pus semnătura cu mai puţină tristeţe. 

Îşi stăpîni însă pornirea miînioasă punîndu-i în 
vedere doamnei Poulteney să nu care cumva să uite să 
doarmă în fiecare după-amiază, recomandare care, în 
gura lui, luă forma unui ordin sever. Şi astfel, Sarah 
ajunse să se bucure de o semilibertate zilnică. 

Următorul punct din coloana debitoare era acesta: 
„Nu se poate înfăţişa totdeauna în prezenţa 
musafirilor”. În această privinţă, doamna Poulteney se 
vedea pusă în faţa unei dileme de-a dreptul 
inadmisibile. Voia, fără doar şi poate, ca milostenia să- 
i fie văzută, ceea ce însemna că Sarah însăşi trebuia 
să fie văzută. Chipul acela avea însă un efect cum nu 
se poate mai dăunător asupra oaspeţilor. Tristeţea 
întipărită acolo părea un reproş; foarte rarele-i 
intervenţii în conversaţie - provocate invariabil de cîte 
o întrebare care îşi aştepta răspunsul (cei mai 
inteligenţi dintre obişnuiţii casei învăţară în scurtă 
vreme să-şi mărginească vorbele pe care politeţea 
cerea să le adreseze însoţitoarei-secretare la nişte 
formule ale căror natură şi scop erau deopotrivă de 
vădit retorice) - aveau în ele, spre tulburarea doamnei 
Poulteney, ceva hotăritor, nu din pricina vreunei 
dorinţe anume a lui Sarah de a curma subiectul aflat 
în discuţie, ci pur şi simplu datorită simplităţii şi 
bunului-simţ care, în revărsarea lor nevinovată, 
veştejeau într-o clipă cine ştie ce chestiune care se 


nutrise, viguroasă, din calităţile opuse. În ochii 
doamnei Poulteney, fata părea, în acest context, 
teribil de asemănătoare cu una din siluetele atîrnate 
de o spînzurătoare păstrată într-o amintire înceţoşată 
din vremea tinereţii. _ 

Şi de astă dată Sarah dădu dovadă de tact. În 
prezenţa anumitor vizitatori statornici, rămînea; în 
cazul altora, se retrăgea în primele minute sau 
părăsea pe neobservate încăperea atunci cînd erau 
anunţaţi şi înainte ca aceştia să fie poftiţi să intre. 
Acest al doilea motiv explica de ce Ernestina n-o 
întilnise niciodată pe fată în vizitele făcute la 
Marlborough House. Datorită lui, doamna Poulteney 
avea cel puţin libertatea să brodeze la nesfirşit pe 
tema crucii pe care era silită s-o poarte, cu toate că 
retragerea sau absenţa crucii în cauză lăsau să se 
întrevadă o anume poticneală în vrednicia cu care 
doamna o ducea în spate, lucru cît se poate de 
agasant. Nu i se putea însă face o vină din asta lui 
Sarah. 

Am lăsat însă la urmă principalul capăt de acuzare. 
El suna astfel: „Continuă să se arate legată de cel care 
a sedus-o”. 

Doamna Poulteney mai făcuse cîteva tentative de a 
scoate de la fată toate amănuntele privitoare la păcat 
şi, totodată, gradul actual de căinţă pricinuită de 
săvîrşirea lui. Ardea să afle toate acestea mai abitir 
decît o maică superioară dornică să audă spovedania 
greşelii în care căzuse una din oiţele turmei păstorite 
de ea. Sarah era însă sensibilă ca o mimoză cînd 
venea vorba despre asta; oricît de pieziş ar fi abordat 
doamna Poulteney subiectul, păcătoasa ghicea ce 
avea să urmeze, iar răspunsurile la întrebările directe 
erau veşnic aidoma în substanţă, dacă nu şi în vorbele 
propriu-zise, cu cel pe care-l dăduse în timpul 
primului interogatoriu. 


Doamna Poulteney nu ieşea decît rareori, niciodată 
pe jos, iar caleaşca o purta numai către casele celor 
de-un rang cu ea, astfel încît era silită să se bizuie pe 
priviri străine care să-i dea veşti despre activităţile pe 
care le desfăşură Sarah în afara casei. Din fericire 
pentru ea, se găsise o pereche de ochi gata să arunce 
privirile necesare; unde mai pui că mintea dindărătul 
celor doi ochi era mînată de răutate şi ranchiună, şi 
deci de-abia aştepta să dea fuga cît mai des la stăpîna 
rămasă, neputincioasă, în beznă, ca să-şi prezinte 
raportul. Această iscoadă nu era alta, fireşte, decit 
doamna Fairley. Deşi cititul cu glas tare din Biblie nu-i 
făcuse nici o plăcere, se simţea jignită de faptul că 
fusese retrogradată; şi, cu toate că domnişoara Sarah 
îi arăta mereu o politeţe fără cusur, avînd grijă să nu 
pară că uzurpă funcţiile menajerei, exista, inevitabil, 
un oarecare conflict. N-o încînta defel pe doamna 
Fairley că avea acum ceva mai puţină treabă, întrucît 
asta însemna, totodată, restringerea, în egală măsură, 
a sferei ei de influenţă. Felul în care Sarah o salvase 
pe Millie - laolaltă cu alte intervenţii mai discrete - îi 
aduseseră popularitate şi respect din partea 
servitorilor, şi poate că oful cel mare al doamnei 
Fairley era faptul că nu putea s-o vorbească de rău pe 
secretara-însoţitoare în faţa subalternilor. Era o 
femeie ciufută, ale cărei singure plăceri erau aflarea 
veştilor proaste şi presimţirea unor catastrofe; de 
aceea, începu să nutrească faţă de Sarah o ură a cărei 
intensitate ajunse încet-încet aproape ucigătoare. 

Era însă mult prea vicleană ca să nu-şi ascundă 
sentimentele în faţa doamnei Poulteney. Dimpotrivă, 
se prefăcea că o căinează din suflet pe „biata 
domnişoară Woodruff”, iar dările-i de seamă erau 
presărate din belşug cu expresii ca „mă tem că” sau 
„din păcate”. Avea însă la îndemînă prilejuri minunate 
de a-şi îndeplini munca de iscoadă, căci nu numai că 


pleca ea însăşi adesea în oraş, date fiind îndatoririle 
avute în casă, dar dispunea, pe deasupra, şi de o 
întinsă reţea de relaţii şi cunoştinţe. Acestora din 
urmă le dădu a înţelege că doamna Poulteney era 
interesată - din motive dintre cele mai nobile şi mai 
creştineşti, fireşte - să fie ţinută la curent cu purtarea 
domnişoarei Woodruff în afara zidurilor înalte de 
piatră care împrejmuiau grădinile de la Marlborough 
House. Ca urmare, cum Lyme Regis era pradă, atunci 
ca şi astăzi, unui dute-vino neistovit de birfeli, fiece 
mişcare şi expresie a lui Sarah - îngroşată în culori 
sumbre şi însoţită de un prisos de comentarii - 
ajungea curînd la cunoştinţa doamnei Fairley. 

Traseul deplasărilor ei în afara casei - atunci cînd 
era cruţată de cazna broşurilor - era cît se poate de 
simplu; îşi începea întotdeauna plimbarea de după- 
amiază apucînd pe Pound Street şi apoi pe Broad 
Street, amîndouă în pantă, de unde se îndrepta spre 
Cobb Gate, o terasă pătrată care se înalţă deasupra 
mării, fără nici o legătură cu locul numit Cobb. Ajunsă 
acolo, stătea rezemată de peretele de stincă, privind 
în jos, înspre mare, în general însă nu multă vreme - 
nu mai mult decît i-ar lua unui căpitan de vapor să 
scruteze atent împrejurimile de pe puntea vasului - ca 
apoi să coboare pe Cockmoil sau să o ia în direcţia 
opusă, spre apus, pe cărarea de o jumătate de milă 
care dă ocol unui golf domol şi ajunge în cele din 
urmă la Cobb. Dacă o apuca pe Cockmoil, se abătea 
pe la biserica din parohie, unde se ruga preţ de cîteva 
minute (fapt pe care doamna Fairley nu-l socotea 
nicicînd vrednic de a fi pomenit), înainte de a o porni 
pe aleea care străjuieşte una din laturile bisericii, 
ducînd spre pajiştea de pe Church Cliffs. Acolo, 
povirnişul acoperit cu iarbă se înalţă spre bolovănişul 
stîncos de pe Black Ven. În susul acestei pajişti Sarah 
putea fi văzută urcînd, cu dese întoarceri ale capului 


către mare, pînă la locul în care cărarea întilneşte 
vechiul drum ce ducea odinioară la Charmouth - 
spulberat de mult sub apăsarea vremii şi înghiţit de 
Ven - iar de acolo se întorcea la Lyme. Drumul acesta 
Sarah îl făcea atunci cînd pe Cobb era multă lume, 
însă cînd, datorită vremii sau doar întîmplării, digul 
era pustiu, de cele mai multe ori se îndrepta într- 
acolo, încheindu-şi plimbarea cu veghea în picioare 
din locul în care o văzuse prima oară Charles; acolo - 
se bănuia - se simţea ea cel mai aproape de Franţa. 

Toate acestea, răstălmăcite cum se cuvine şi 
înveşmiîntate în negru, ajungeau la urechile doamnei 
Poulteney. La acea vreme, doamna era însă cufundată 
în primele valuri de plăcere stîrnite de achiziţionarea 
noii sale jucării şi se afla într-o dispoziţie milostivă, pe 
cît i-o îngăduia bătrîna-i fire acră şi bănuitoare. Nu 
pregetă totuşi să ceară socoteală jucăriei. 

— Mi s-a spus, domnişoară Woodruff, că eşti mereu 
văzută în aceleaşi locuri cînd ieşi să te plimbi. (Sarah 
îşi cobori privirea în faţa ochilor acuzatori.) Te uiţi 
înspre mare. (Sarah continua să tacă.) Sînt mulţumită 
că eşti cuprinsă de căinţă. De altfel, nici nu-mi pot 
închipui că ai putea face altcumva, ţinînd cont de 
situaţia dumitale actuală. 

Sarah dădu replica aşteptată: 

— Vă sînt recunoscătoare, doamnă. 

— Nu mă interesează recunoştinţa dumitale faţă de 
mine. Gîndul să-ţi fie la Cel-de-Sus, a cărui vrere are 
veşnic întiietate. 

— Cum oare să nu ştiu? murmură fata. 

— Pe aceia mai săraci cu duhul, lucrurile acestea i- 
ar putea face să creadă că stărui în păcat. 

— Dacă îmi cunosc povestea, doamnă, n-au cum să 
creadă aşa ceva. 

— Şi totuşi, ei asta cred. Am aflat că lumea spune 
că te uiţi după corăbiile Satanei. 


Sarah se ridică şi se duse lingă fereastră. Venise 
vara, şi mireasma florilor de seringa şi liliac se 
amesteca cu trilurile mierlelor. O clipă, privirea-i 
rătăci departe, peste marea aceea de care i se cerea 
acum să se lipsească, apoi se întoarse către bătrina 
doamnă, care stătea implacabilă în fotoliu, asemenea 
Reginei pe tron. 

— Doriţi să plec, doamnă? 

Înlăuntrul ei, doamna Poulteney se clătină, 
descumpănită, sub lovitura neaşteptată. Pentru a nu 
ştiu cîta oară, simplitatea lui Sarah dezumflase 
balonul ţanţoş al arţagului bătrinei doamne. Vocea, 
celelalte farmece, care o înrobiseră de tot! Şi, ceea ce 
era cu mult mai rău, risca astfel să arunce pe apa 
sîmbetei dobînda care creştea încet-încet în contul ei, 
în catastifele cereşti. Işi domoli tonul: 

— Vreau să arăţi că această... persoană a fost 
alungată din inima dumitale. Ştiu că aşa stau 
lucrurile, însă trebuie s-o şi arăţi. 

— Cum s-o arăt? A 

— Plimbîndu-te în altă parte. Incetînd să-ţi mai 
afişezi vina. lar dacă motivele pe care ţi le-am adus la 
cunoştinţă nu-ţi sînt de ajuns, ei bine, pentru că ţi-o 
cer eu. 

Sarah stătea cu capul plecat, fără să spună nimic. 
Apoi însă se uită în ochii doamnei Poulteney şi, pentru 
prima dată de cînd sosise în casa ei, pe faţă îi apăru o 
umbră de zîmbet. 

— Voi face precum doriţi, doamnă. 

Era, cum se spune în şah, un sacrificiu abil, căci 
după aceea doamna Poulteney adăugă, binevoitoare, 
că nu vrea s-o lipsească de tot de binefacerile brizei 
marine şi că, din cînd în cînd, poate să se plimbe pe 
lîngă mare, dar nu de fiecare dată - „şi te rog nu te 
mai opri locului aşa, cu ochii ţintă la mare”. Intr-un 
cuvînt, era vorba de o învoială încheiată între două 


obsesii. Oferta lui Sarah de a pleca le făcuse pe 
amîndouă să vadă, fiecare în felul ei, cum stau, de 
fapt, lucrurile. 

În ceea ce-o priveşte, Sarah respectă învoiala 
stabilită, sau cel puţin partea care se referea la 
traseul plimbărilor sale. Nu se mai ducea decît foarte 
rar pe dig, cu toate că, atunci cînd mergea totuşi 
acolo, nu şovăia, ca şi înainte, să se oprească privind 
la mare, aşa cum făcuse în ziua pe care am descris-o 
mai înainte. În definitiv, împrejurimile oraşului Lyme 
pun la îndemînă o sumedenie de locuri prielnice 
plimbărilor, care îţi oferă, aproape toate, priveliştea 
mării. Dacă acesta ar fi fost singurul lucru după care 
jinduia Sarah, nu trebuia decît să străbată gazonul de 
la Marlborough House. 

După întrevederea descrisă mai sus, doamna 
Fairley avu parte de un lung şir de luni mizerabile. Nu 
lăsă să-i scape nici o împrejurare în care se comisese 
delictul de oprire-contemplare; ele erau însă rare, iar, 
pe de altă parte, Sarah ajunsese să aibă în faţa 
doamnei Poulteney o ascendență a suferinţei care o 
punea la adăpost de orice critică gravă. Şi, la urma 
urmei, aşa cum îşi spuneau adesea una alteia iscoada 
şi stăpîna, ca nu cumva să uite, biata „Tragedie” era 
nebună. 

Fără îndoială că aţi ghicit deja care era adevărul, şi 
anume că fata era mult mai puţin nebună decit 
părea... sau, în sfîrşit, că nebunia ei era de alt soi 
decît credea lumea. Etalarea în văzul tuturor a vinei 
sale nu era lipsită de un anume scop, iar cei mînaţi de 
un scop îşi dau seama cînd şi l-au atins în suficientă 
măsură încît să-şi poată îngădui să-l lase, o vreme, 
deoparte. 

Într-una din zile însă, la mai puţin de două 
săptămîni înainte de începutul istoriei de faţă, doamna 
Fairley se înfăţişase la doamna Poulteney, cu pasu-i 


pinditor şi scîrţiit şi cu expresia cuiva pe cale să 
vestească moartea unui prieten apropiat. 

— Ama vă comunica ceva tare întristător, doamnă. 

Această formulă îi devenise doamnei Poulteney la 
fel de obişnuită ca norii prevestitori de furtună pentru 
un pescar; se supuse însă ritualului. 

— Sper că nu e vorba de domnişoara Woodruff? 

— Bine-ar fi să nu fie aşa, doamnă. (Menajera o 
ţintuia solemn cu privirea pe stăpină, de parcă ar fi 
vrut să fie sigură că nu-i va scăpa nici un strop din 
uluirea înfricoşată a doamnei Poulteney.) Mă tem însă 
că e de datoria mea să vă spun. 

— Niciodată să nu ne fie teamă să ne facem 
datoria. 

— Aşa este, doamnă. 

Gura menajerei continuă însă să rămînă închisă, iar 
o a treia persoană care ar fi asistat la această scenă ar 
fi avut toate motivele să se întrebe ce grozăvie ar fi 
putut urma. Numai o nelegiuire de gravitatea unui 
dans deşucheat în pielea goală pe altarul bisericii 
parohiale s-ar fi ridicat la înălţimea aşteptărilor. 

— A început să se plimbe pe Ware Commons, 
doamnă. 

Vai, ce dezamăgire! Doamna Poulteney însă părea 
să fie de altă părere. Gura ei fu victima unui fenomen 
cu totul şi cu totul neobişnuit: se căscă de uimire. 


ZECE 


O dată, doar o dată ochii-şi înălţă, 

Și fără veste, dulce şi sfielnic ea roşi, 
Privirea-i cînd pe-a mea o întilni... 
TENNYSON, Maud (1855) 


„„. cu prăpăstiile înverzite aruncate 
printre stinci romantice, unde copacii 
răzleţi şi desişurile de vegetaţie 
luxuriantă stau mărturie a lungului şir de 
generații care s-au petrecut de la vremea 
în care malul de piatră a început treptat 
să se surpe, pregătind terenul pentru 
starea-i de acum, a cărei privelişte 
întrece în splendoare şi farmec oricare 
din priveliştile de acelaşi fel de pe vestita 
Insulă Wight... 

JANE AUSTEN, Persuasiune 


Între Lyme Regis şi Axmouth, la şase mile către 
apus, se întinde unul din cele mai neobişnuite peisaje 
de coastă din sudul Angliei. Privit din văzduh, ţinutul 
nu oferă mare lucru vrednic de atenţie, în afara 
faptului că, spre deosebire de alte regiuni de pe 
coastă, unde ogoarele ajung pînă la buza falezei, aici 
ele se opresc cu aproximativ o milă înainte de acest 
hotar. Şirul ordonat şi pestriţ al peticelor de pămînt 
cultivat, verzi şi  maron-roşcat la culoare, se 
preschimbă deodată, ca într-un soi de zbenguială 
voioasă, într-un vălmăşag întunecat de arbori şi 
arbuşti. Acoperişuri nu se văd deloc. Dacă avionul 
zboară destul de jos, se observă că terenul e foarte 
accidentat, brăzdat de rîpi adinci şi însemnat din loc 
în loc de prăvălişuri ciudate la vedere şi stînci 
singuratice de calcar şi cremene, care se înalţă, 
enigmatice, deasupra mării de verdeață care le 


împresoară, asemenea zidurilor rămase să vegheze, 
ele singure, ruinele unor castele nimicite de vreme. 
Din avion, da... însă, parcursă cu piciorul, această 
sihăstrie măruntă, s-ar zice, ca suprafaţă, dobîndeşte 
o întindere nebănuită. Unii au cutreierat între 
marginile ei ore-n şir în căutarea unui drum, fără să 
izbutească să înţeleagă, după ce au văzut apoi pe 
hartă locul în care s-au rătăcit, sentimentul de izolare 
- sau, dacă se întîmplă ca vremea să fie urită, de 
dezolare - care îi copleşise. 

The Undercliff!? - aşa i se spune locului, căci 
acoperă chiar povirnişul de o milă, provocat de 
surparea peretelui vertical de stîncă de odinioară - e 
foarte abrupt. Porţiunile netede sînt rare, cum rari 
sînt şi aceia care calcă pe aici. Dar această înclinare 
aşază, de fapt, terenul, laolaltă cu vegetaţia care 
creşte pe el, în bătaia razelor de soare; şi tocmai 
acestui lucru - alături de lucrarea apei din 
nenumăratele izvoare care au provocat surparea - i se 
datorează înfăţişarea neobişnuită din punct de vedere 
botanic a ținutului, în care şi-au dat întîlnire tufe de 
fragi sălbatici şi de ilice, precum şi alţi arbuşti, pe 
care rareori îi poţi admira în Anglia, frasini şi fagi 
ajunşi la proporţii uriaşe, rîpi prăpăstioase, asemenea 
celor din America de Sud, înecate în iederă şi 
năpădite de hăţişul viţei-sălbatice, ferigi care ating doi 
şi chiar trei metri în înălţime, flori care aici îşi deschid 
petalele cu o lună mai devreme decît în alte părţi din 
împrejurimi. Pe timp de vară, ţinutul seamănă, mai 
mult decît oricare alt loc din Anglia, cu o junglă 
tropicală, atit cît îi dă voie clima britanică. Pe 
deasupra, ca orice tărîm care n-a fost lucrat sau locuit 
de om, îşi are şi acesta tainele sale, propriile fantasme 
şi primejdii - acestea din urmă cît se poate de reale, 


12 În limba engleză, cliff înseamnă faleză sau stîncă, iar under, 
dedesubt. 


sub aspect geologic, căci te pîndesc pe aici hăuri şi 
prăvălişuri nebănuite, care îţi ies în cale în locuri unde 
un om cu piciorul rupt poate să strige după ajutor o 
săptămînă întreagă fără să-l audă cineva. Oricît ar 
părea de ciudat, aceste locuri erau mai puţin 
singuratice acum o sută de ani decît în vremea 
noastră. Astăzi, nu se mai află nici o singură cabană 
pe Undercliff, în vreme ce la 1867 existau mai multe, 
locuite de pădurari, tăietori de lemne şi cîţiva păzitori 
de porci. Căprioara, mărturie fără greş a domniei 
aproape ne tulburate a pustietăţii, trebuie să fi avut 
parte pe atunci de zile mai puţin liniştite. În vremea 
noastră, ţinutul s-a cufundat în starea de sălbăticie de 
la început. Din pereţii năruiţi ai cabanelor au rămas 
doar nişte cioturi peste care s-a înstăpînit iedera, iar 
potecile croite prin desiş au dispărut; nu se află nici 
un drum pentru maşini prin apropiere, singura 
cărăruie care-l traversează fiind adesea cu neputinţă 
de folosit. Întreagă această stare de lucruri a fost 
consfinţită de o hotărîre a Parlamentului, prin care 
Undercliff a devenit rezervaţie naturală naţională. 
După cum se vede, spiritul practic n-a biruit chiar 
pretutindenea. 

Acest paradis englez, înfăţişat aşa cum arăta el 
într-una din zilele veacului trecut - 26 martie 1867 - 
era locul în care pătrunsese Charles după ce urcase 
cărarea descoperită pe plaja de la Pihhay Bay - loc a 
cărui jumătate de răsărit purta numele de Ware 
Commons. 


După ce Charles îşi potoli setea şi îşi răcori fruntea 
cu umezeala din batistă, începu să se uite cu luare- 
aminte înjur. Sau, în sfîrşit, încercă să se uite cu 
luare-aminte în juru-i; povîrnişul micuţ pe care se afla, 
priveliştea ce i se înfăţişa dinainte, sunetele, 
miresmele, revărsarea neprihănită şi sălbatică de 


verdeață şi fecunditate dezlănţuită îi siliră însă 
gîndurile să apuce o cale potrivnică ştiinţei. Iarba 
dimprejur era smălțuită cu auriul şi galbenul palid al 
florilor de rostopască şi al primulelor şi troienită de 
albul feciorelnic al tufelor de porumbar în floare; la 
umbra arbuştilor de soc al căror frunziş îşi întindea 
verdele triumfător deasupra malurilor acoperite cu 
muşchi ale  piîriiaşului din care băuse Charles, 
creşteau mănunchiuri de frăguliţă şi măcriş, gingaşe 
vestitoare ale  primăverilor engleze. În susul 
povirnişului, văzu creştetele albe ale anemonelor, iar 
dincolo de ele, din loc în loc, frunzişul bogat, de un 
verde-închis, al zambilelor sălbatice. Se auzea toaca 
îndepărtată a unei ciocănitori, ascunsă pe undeva, 
printre crengile din vîrful unui arbore înalt, iar pe 
deasupra capului lui Charles sporovăiau tihnit 
botgroşii,  trimiţindu-şi unii altora ţistuieli; de 
pretutindeni, din fiecare tufiş şi coroană de copac, se 
înălța trilul pitulicilor şi a tot soiul de păsări 
cîntătoare, proaspăt revenite pe aceste meleaguri. Se 
întoarse în direcţia opusă şi zări, mult dedesubt, 
marea albastră, tălăzuind îndepărtată, iar de jur- 
împrejur, cît vedea cu ochii, se întindea întregul Lyme 
Bay, cu şiru-i de stînci pierzîndu-se, tot mai mici, în 
depărtare, pină ce se topeau în întinderea arcuită 
formată de Chesil Bank, uriaş iatagan galben al cărui 
vîrf îndepărtat atingea Portland Bill, acest ciudat 
Gibraltar englez, aidoma unui mărunt pinten cenuşiu 
înfipt între două nesfirşiri azurii. 

O singură dată i-a fost dat artei să surprindă astfel 
de scene: în vremea Renaşterii; aşa arată tărimul pe 
care păşesc făpturile lui Botticelli, acesta e văzduhul 
pe care îl respiră cînturile lui Ronsard. N-are 
importanţă care au fost ţelurile şi obiectivele 
conştiente ale acelei revoluţii culturale, sau excesele 
şi păcatele ei; Renaşterea rămîne, dincolo de toate 


acestea, limanul înverzit atins în cele din urmă de 
civilizaţie, după una din cele mai apăsătoare ierni care 
au încercat-o. A însemnat o descătuşare de lanţuri, 
îngrădiri şi hotare de tot felul. Lumea ei era pusă în 
mişcare de o singură osie: „Cele ce sînt, sînt bune”. 
Renaşterea a reprezentat, într-un cuvînt, tot ceea ce 
nu era epoca lui Charles; să nu credeţi însă că, în 
vreme ce stătea acolo, Charles nu-şi dădea seama de 
asta. E drept că, pentru a-şi explica senzaţia 
nelămurită de stinghereală, de inadecvare şi de 
limitare care-l cuprinsese, se îndreptă cu gîndul spre 
ceva mai apropiat şi mai familiar - spre Rousseau, cu 
miturile-i copilăreşti despre o Virstă de Aur şi 
Sălbaticul cel Nobil. Se strădui, adică, să alunge din 
minte neajunsurile felului în care propria-i epocă se 
apropia de natură spunîndu-şi că nu te poţi cufunda 
iarăşi într-o legendă. Îşi zise că era prea răsfăţat, prea 
nărăvit de binefacerile civilizaţiei pentru a mai fi în 
stare să-şi facă sălaş în sînul naturii - şi gîndul acesta 
îl întristă, îl umplu de o tristeţe dulce-amăruie, nu 
lipsită de desfătare. La urma urmei, era un victorian. 
Nu-i putem cere să înţeleagă ceea ce noi înşine - care 
avem la îndemînă mult mai multe cunoştinţe, precum 
şi învăţămintele filosofiei existenţialiste - abia am 
început să pricepem: faptul că dorinţa de a stăpîni şi 
dorinţa de a te bucura se nimicesc una pe cealaltă. 
Comentariul său lăuntric ar fi trebuit să fie „Sînt 
stăpîn în această clipă pe tot ce mă înconjoară, aşadar 
sînt fericit”, în locul atît de victorienei lui încheieri: 
„Nu pot fi veşnic stăpîn peste toate acestea şi sînt, de 
aceea, trist”. 

Ştiinţa îşi redobîndi în cele din urmă supremaţia 
absolută, şi Charles începu să scormonească printre 
straturile de cremene aflate de-a lungul albiei pîrîului, 
în căutarea mult rivnitelor teste. Descoperi un 
fragment reuşit de rocă în care se cuibăriseră cochilii 


de moluscă fosilizate, însă aricii-de-mare nu voiau cu 
nici un chip să-i iasă în cale. O luă încet-încet printre 
copaci, spre vest, aplecîndu-se, scrutind cu atenţie 
terenul, înaintînd apoi cîţiva paşi şi luînd-o iarăşi de la 
capăt. Din cînd în cînd, întorcea cu virful bastonului 
cîte o piatră care i se părea plină de făgăduinţe. 
Norocul îl părăsise însă cu totul. Se scurse astfel o 
oră, şi datoria faţă de Ernestina începu să 
precumpănească asupra pasiunii neostoite pentru 
echinoderme. Se uită la ceas, îşi înăbuşi o înjurătură 
şi se întoarse în locul unde îşi lăsase sacul. După ce 
urcă o vreme povirnişul, cu soarele care scăpăta în 
spate, îi ieşi în cale o potecă şi o porni spre Lyme. 
Poteca suia coasta, ocolind, cu o unduire uşoară, un 
perete de stîncă îmbrăcat în iederă, iar apoi - după 
prostul obicei al mai tuturor cărărilor - se despărţea 
în două, nesinchisindu-se să lase în urmă vreun semn 
care să indice direcţia. Stătu cîteva clipe în cumpănă, 
pe urmă făcu vreo cincizeci de paşi pe cărăruia aflată 
mai jos, care urma făgaşul adîncit al unui pîrîu secat 
ce tăia de-a curmezişul coasta, năpădit deja de umbra 
deasă a înserării. Nu trecu mult însă şi găsi o soluţie 
care să-l scoată din impas - pentru că nu ştia exact 
cum arată împrejurimile - sub forma unei a treia 
poteci, ivită pe neaşteptate în dreapta, care ducea 
înapoi în direcţia mării, urcînd o mică pantă abruptă 
terminată printr-o pajişte, de unde se putea orienta 
ca-n palmă. O luă aşadar în sus pe potecă, croindu-şi 
anevoie drum prin hăţişul tufelor de mure - cărarea 
nu era folosită decît rareori - spre micul platou 
înverzit. 

Locul oferea ochilor o privelişte foarte plăcută, 
semănînd cu o pajişte alpină în miniatură. Codiţele 
albe ale vreo trei-patru iepuri ce o zbughiră cît ai bate 
din palme explicau scurtimea firelor de iarbă. 

Charles rămase o vreme nemişcat, scăldat în 


lumina soarelui. În iarbă luceau din loc în loc flori de 
silur şi piciorul-cocoşului, iar între smocurile de 
frunze de un verde aprins ale origanului, bobocii 
stăteau deja să se desfacă. Se îndreptă apoi către 
marginea platoului. 

Cînd deodată, văzu acolo, dedesubt, o siluetă 
omenească. 

O clipă - o clipă îngrozitoare -, crezu că dăduse 
peste un cadavru. Era însă o femeie care dormea. Îşi 
alesese un loc cît se poate de neobişnuit, o fişie lată şi 
înclinată acoperită cu iarbă, aflată la vreo doi metri 
mai jos de nivelul platoului, şi care o punea la adăpost 
de privirea oricui, în afara celor care veneau, aşa cum 
făcuse Charles, chiar lingă margine. Peretele de cretă 
din spatele acestui balconaş natural preschimba locul 
într-un soi de căuş în care se stringeau razele de 
soare, căci, măsurată pe porţiunea sa cea mai lată, 
fişia de pămînt era îndreptată spre sud-vest. Nu era 
însă un loc însorit care să-i atragă pe mulţi. Marginea 
dinspre exterior dădea către un prăvăliş golaş de vreo 
zece-doisprezece metri lungime, care sfirşea în nişte 
tufe urîte de mărăcini crescute de-a valma. Puțin mai 
încolo, se avînta în jos, către plajă, peretele de stîncă 
al falezei propriu-zise. 

Primul imbold al lui Charles fusese să se dea înapoi 
din raza privirii femeii. Nu reuşise să vadă cine era. 
Stătea țintuit locului, neştiind ce să facă, privind fără 
să vadă minunatul peisaj pe care locul i-l punea în 
faţă. Şovăi, gata-gata să se retragă; apoi însă 
curiozitatea îl împinse iar înainte. 

Fata era întinsă pe spate, pierdută cu totul într-un 
somn adînc. Veşmîntul de deasupra se desfăcuse, 
lăsînd să se vadă rochia indigo făcută din stambă 
neimprimată, a cărei austeritate nu era îndulcită decît 
de guleraşul alb de la gît. Stătea cu chipul întors în 
direcţia opusă celei din care o privea Charles, cu 


bracul drept dat pe spate, îndoit într-un gest de copil. 
În iarba din jur era împrăştiat un buchet de anemone. 
Era ceva nespus de tandru, dar în acelaşi timp senzual 
în felul în care stătea lungită, ceva care deşteptă în 
Charles un ecou îndepărtat al unui moment din 
vremea petrecută la Paris. Imaginea unei alte fete, al 
cărei nume acum nici măcar nu şi-l mai putea aminti, 
pe care poate nu-l ştiuse niciodată, dormind astfel, 
într-un revărsat de zori, într-un dormitor cu vedere 
spre Sena. 

Ocoli buza arcuită a platoului, pînă ajunse într-un 
loc de unde putea să vadă mai bine chipul celei care 
dormea, şi de-abia atunci îşi dădu seama a cui 
singurătate o tulburase. Era Iubita locotenentului 
francez. O parte din părul fetei se desfăcuse, 
acoperindu-i pe jumătate obrazul. Pe digul de la Cobb 
i se păruse că era castaniu-închis, acum însă văzu că 
avea reflexe roşcate, bogate şi vii, fără luciul sclivisit 
al uleiului de păr, nelipsit din moda feminină a vremii. 
Pielea părea foarte oacheşă, aproape arămie, în 
lumina aceea, ca şi cum fata ţinea mai mult la 
sănătate decît la înfăţişarea palidă şi fără vlagă care 
era pe atunci la mare preţ. Un nas puternic, sprîncene 
bine conturate... gura nu i-o putea vedea. Il irita într- 
un fel ciudat că era silit s-o vadă cu capul în jos, căci 
terenul nu-i îngăduia să înainteze pînă într-un loc care 
să-i ofere unghiul potrivit. 

Stătea încremenit, fără să fie în stare decit să 
privească în jos, subjugat de această întîlnire 
neaşteptată, şi copleşit de un simţămînt deopotrivă de 
neobişnuit - o pornire nu sexuală, ci fraternă, paternă 
poate, certitudinea inocenţei acestei făpturi, a faptului 
că era urgisită pe nedrept, fapt care, la rîndu-i, îl ajută 
să intuiască înspăimîntătoarea-i singurătate. Ii era cu 
neputinţă să-şi închipuie ce altceva, dacă nu 
disperarea, o putea mîna spre această sălbăticie, într- 


o epocă în care femeile erau mai mult sedentare, 
sperioase, incapabile de eforturi fizice prelungite. 

Se apropie în cele din urmă de marginea tăpşanului 
aflată în dreptul fetei, chiar deasupra chipului ei, şi 
acolo constată că tristeţea care îi sărise în ochi la 
prima lor întîlnire se risipise de tot; în somn chipul ei 
avea un aer senin, i se păru chiar că stăruie pe el o 
umbră de zîmbet. Tocmai în acel moment, în timp ce 
el îşi întindea gîtul, aplecat într-o parte, ca să vadă 
mai bine, fata se trezi. 

Se uită numaideciît în sus, atît de iute, încît pasul 
înapoi al lui Charles fu zadarnic. Fusese descoperit, şi 
era prea bine crescut ca să nu recunoască. De aceea, 
după ce Sarah se ridică în picioare, cu gesturi pripite, 
strîngîndu-şi haina în jurul trupului, şi îi întoarse 
privirea de pe tăpşanul pe care se afla, îşi ridică 
pălăria şi se înclină. Ea nu răspunse, mulţumindu-se 
să-l pironească mai departe cu o privire uluită şi 
buimacă, în care se amesteca, parcă, şi puţină ruşine. 
Avea ochi frumoşi, întunecaţi. 

Rămaseră astfel cîteva secunde, pradă amindoi 
aceleiaşi neputinţe de a înţelege prezenţa celuilalt. I 
se părea atît de mică, aşa cum stătea acolo, dedesubt, 
ascunsă vederii de la mijloc în jos, cu mîna încleştată 
pe guleraş, de parcă, dacă Charles s-ar fi încumetat să 
facă un pas către ea, ar fi fost gata să se răsucească 
pe călcîie şi să se facă pe dată nevăzută. Într-un tîrziu, 
se dezmetici şi-şi dădu seama ce se cuvenea să facă: 

— Mii de scuze. V-am descoperit fără voia mea. 

După care se întoarse şi începu să se îndepărteze, 
fără să se uite înapoi. Cobori tiriş-grăpiş povîrnişul, 
pînă la cărarea pe care o părăsise, luînd-o apoi spre 
locul de bifurcaţie a primei cărări. Ajuns acolo, se 
întrebă de ce oare n-avusese prezenţa de spirit să 
întrebe pe ce cărare trebuia s-apuce; aşteptă preţ de 
vreo jumătate de minut, ca să vadă dacă fata nu venea 


după el. Ea însă nu se ivi. Nu trecu mult şi Charles 
suia cu pas apăsat pe cărarea mai abruptă. 

Nici nu ştia Charles că în răstimpul scurt al acelor 
cîteva clipe, şovăind, înfiorate, deasupra mării în 
aşteptare, în liniştea luminoasă a înserării întreruptă 
doar de foşnetul molcom al valurilor, întreaga Epocă 
Victoriană rămăsese, neajutorată, undeva în urmă. Şi 
nu vreau să spun prin asta că Charles apucase pe o 
cărare greşită. 


UNSPREZECE 


Rînduielii te supune, 

Făr'a şti ce-nseamnă-anume, 

De la slujbe nu lipsi, 

Nici de baluri nu fugi, 

Ca să fii în rînd cu toți. 
Cată-apoi de-ţi ia un soţ, 
Asta-aşteaptă de la tine 

Mama, tata, fraţi, vecine. 

A.H. CLOUGH, Datoria (1841) 


„Ce? Ala?” zice, pusă pe ocară, 

Nu dau pă el o para chioară; 

Doar chipu’ ce mai e dă el; 

Drept e că straiu-i curățel, 

Da-n cap, atit cit îi dă mare, 

Nimica-nimicuţa n-are... 

WILLIAM  BARNSE, Poezii în 
dialectul din Dorset (1869) 


Aproape în acelaşi timp în care se petrecea 
întîlnirea aceasta, Ernestina, care nu reuşea să-şi 
găsească locul, se sculă din pat şi luă din sertarul 
măsuţei de toaletă jurnalul legat în marochin negru. Îl 
deschise întîi, cu un aer cam îmbufnat, la rîndurile 
scrise în dimineaţa aceea, care nu erau, fără doar şi 
poate, prea inspirate din punct de vedere literar: 
„Scris scrisoare lui mami. Nu l-am văzut pe dragul de 
Charles. N-am ieşit din casă, deşi e tare frumos. Nu 
m-am simţit în apele mele.” 

Cît fusese ziulica de lungă, nimic nu-i fusese pe 
plac sărmanei fete, care n-o avusese în preajmă, 
pentru a-şi vărsa necazul, decît pe mătuşa Tranter. 

O mai îmbunaseră, ce-i drept, narcisele lui Charles, 
în al căror parfum era acum învăluită, însă pînă şi ele 
o înciudaseră la început. Cum casa mătuşii Tranter 


era mică, îl auzise de sus pe Sam ciocănind la uşa din 
faţă, apoi pe uşuratica şi necuviincioasa de Mary 
deschizînd... urmă un murmur de glasuri şi apoi, 
limpede, chicotitul înfundat al fetei, după care uşa se 
trînti. Prin minte îi încolţi bănuiala cumplită că 
vizitatorul pus pe hirjoană fusese Charles, gînd care 
zgîndări una dintre cele mai tăinuite temeri ale ei în 
legătură cu Charles. 

Ştia că acesta locuise la Paris şi Lisabona, că 
umblase mult prin lume; ştia că era cu unsprezece ani 
mai mare decit ea; ştia că femeile îl găseau atrăgător. 
Răspunsurile lui la întrebările prudent-şăgalnice ale 
Ernestinei privind cuceririle-i trecute erau mereu, la 
rîndul lor, prudent-şăgalnice; şi tocmai aici era buba. 
Simţea că Charles ascunde negreşit ceva - o contesă 
franţuzoaică semănînd în urma ei nenorocirea ori vreo 
marchiză portugheză plină de patimă. Nu-şi îngăduia 
să meargă cu gîndul pînă la o grizetă pariziancă sau o 
slujnicuţă cu ochi migdalaţi de la un han oarecare din 
Cintra, ceea ce ar fi fost mai aproape de adevăr. Intr- 
un fel însă, întrebarea dacă Charles se culcase cu alte 
femei o frămînta mai puţin decît ar frămînta-o 
pesemne pe o fată din epoca modernă. Fireşte că 
Ernestina rostea autocraticu-i „Nu am voie” de îndată 
ce prin minte îi luneca vreo fantasmă vinovată de felul 
ăsta; adevărul era însă că pe inima lui Charles era ea 
geloasă. Pe aceasta, nu putea îndura gîndul că ar 
putea fi silită s-o împartă cu altcineva, din trecut sau 
de acuma. Folositorul brici al lui Occam!“ îi era 
necunoscut. Astfel, faptul cît se poate de simplu că 
Charles nu fusese niciodată îndrăgostit cu adevărat se 
preschimba pentru Ernestina, în zilele-i mai 
întunecate, în dovada limpede că acesta iubise odată 


13 William de Occam (Ockham) (13002?-1349?) - important 
filosof  scolastic englez, supranumit „doctorul invincibil”, 
precursor al empirismului. 


cu înflăcărare. Înfăţişarea lui potolită o lua drept 
liniştea de moarte aşternută pe un cîmp piîrjolit nu 
demult de o crîncenă bătălie, Waterloo la o lună după 
dezastru, în locul a ceea ce era în realitate - un loc 
fără istorie. 

După ce uşa din faţă se închise, Ernestina se lăsă 
ţinută în frîu de demnitate timp de exact un minut şi 
jumătate, după care mînuţa-i gingaşă se întinse şi 
trase energic de şnurul aurit de lingă pat. Din 
bucătăria de la subsol răzbătu pînă la ea un clinchet 
plăcut-pătrunzător; curînd după aceea se auziră paşi, 
o bătaie în uşă, care apoi se deschise, dezvăluind-o în 
cadrul ei pe Mary, în braţe cu o vază din care se 
revărsa o adevărată fîntînă de flori de primăvară. Fata 
se apropie şi rămase în picioare lîngă pat, cu chipul pe 
jumătate ascuns de puzderia corolelor, surizătoare, 
zădărnicind, prin  înfaţişarea-i, orice tentative 
masculine de a se supăra pe ea - un chip care avu, de 
aceea, efectul opus asupra Ernestinei, care se 
încruntă acru şi dojenitor în faţa acestei inoportune 
întruchipări a Florei. 

Dintre cele trei tinere care se perindă prin aceste 
pagini, Mary era, după părerea mea, de departe cea 
mai drăguță. Era de sute de ori mai plină de viaţă şi 
de mii de ori mai lipsită de egoism; mai era înzestrată, 
pe deasupra, cu farmece trupeşti pe măsură... un ten 
ca lacrima de limpede - trandafiriu, ce-i drept -, păr 
de culoarea spicului de griu şi nişte ochi pe cinste, 
mari, albaştri-cenuşii, ochi ce stirneau ocheadele 
provocatoare ale bărbaţilor, cărora le răspundeau cu 
aceeaşi voie bună cu care fuseseră aruncate. Erau 
într-un veşnic neastimpăr, zburdalnicii, ca şampania 
de soi, care te înfierbîntă fără să-ţi cadă apoi greu la 
stomac. Nici chiar posomoritele straie victoriene pe 
care era prea adesea silită să le poarte nu puteau 
ascunde ispititoarele-i forme durdulii, bine strunjite - 


ba nu, zău, „durdulii” e un cuvînt nedrept aici. 
Pomeneam mai adineaori numele lui Ronsard; făptura 
ei avea nevoie de un cuvînt din vocabularul acestuia, 
pentru care nu avem echivalent în engleză: rondelet - 
care va să zică tot ce e îmbietor la formele pline, 
păstrind totodată ceea ce face farmecul unei siluete 
zvelte. Stră-strănepoata lui Mary, care a împlinit 
douăzeci şi doi de ani în chiar luna în care scriu 
aceste rînduri, îi seamănă grozav strămoaşei sale, iar 
chipul ei e cunoscut în lumea întreagă, căci e una din 
cele mai celebre actriţe engleze de film din generaţia 
tînără. 

Teamă mi-e însă că nu era un chip pe gustul de la 
1867. Nu fusese, bunăoară, deloc pe gustul doamnei 
Poulteney, care-i făcuse cunoştinţa cu vreo trei ani în 
urmă. Mary era nepoata unei verişoare de-a doamnei 
Fairley, care, cu şoşele şi momele, o convinsese pe 
doamna  Poulteney s-o primească pe novice să 
trudească în iadul din bucătărie. Numai că 
Marlborough House şi Mary se împăcaseră ca un 
cintezoi cu cavoul în care a fost, din greşeală, zăvorit; 
iar cînd, într-o bună zi, pe cînd îşi scruta cu un ochi 
neguros domeniul, doamnei Poulteney i se înfăţişă, de 
la fereastra de la etaj, dezgustătoarea privelişte a 
băiatului de la grajd stăruind să primească o sărutare, 
fără să i se opună cine ştie ce rezistenţă, cintezoiului i 
se dădu drumul neîntirziat; după care îşi luă zborul 
spre casa mătuşii Tranter, în pofida avertismentelor 
solemne pe care doamna Poulteney le pusese în faţa 
amintitei doamne, privind nesăbuinţa primejdioasă de 
a oploşi o asemenea depravare vădită. 

In Broad Street Mary era fericită. Doamnei Tranter 
îi plăceau fetele drăguţe, iar fetele drăguţe şi vesele îi 
plăceau încă mai abitir. Fireşte, Ernestina îi era 
nepoată, de aceea soarta ei o preocupa mai mult; pe 
Ernestina o vedea însă doar o dată sau de două ori pe 


an, în vreme ce pe Mary o vedea zilnic. Dincolo de 
aparenţa-i nestatornicie zvăpăiată, fata era iubitoare 
şi duioasă; şi, fără să se zgîrcească, răsplătea din plin 
căldura primită. Ernestina nu cunoştea o taină 
cumplită a casei din Broad Street; uneori, cînd 
bucătăreasa avea zi liberă, doamna Tranter lua masa 
cu Mary, doar ele două, în bucătăria de la parter - şi 
nu erau, aceste ceasuri, astfel petrecute, deloc lipsite 
de fericire, pentru nici una dintre ele. 

Mary nu era fără cusur, iar între cusururile ei se 
număra şi o anume pizmă faţă de Ernestina. Lasă că 
fata înceta dintr-o dată să mai fie ea favorita tacită a 
întregii case atunci cînd sosea domnişoara de la 
Londra; însă domnişoara de la Londra venea, pe 
deasupra, însoţită de cufere burduşite cu veşminte 
croite după ultima modă londoneză şi pariziană, lucru 
ce nu prea avea darul să-i atragă bunăvoința unei 
slujnice care avea, cu totul, trei rochii mari şi late - 
dintre care nici una nu-i plăcea cu adevărat, deşi 
singura vină a celei mai arătoase dintre ele era faptul 
că-i fusese dăruită, în marea-i mărinimie, de juna 
prinţesă pogorită din capitală. Pe lîngă asta, socotea 
că Charles era un bărbat straşnic ca viitor soţ, cu mult 
prea bun pentru o creatură spălăcită cum era 
Ernestina. lată de ce Charles avea atît de des parte de 
privirea ochişorilor acelora, ca nişte albăstrele cu 
sclipiri cenuşii, atunci cînd fata îi deschidea uşa sau 
trecea pe lîngă el pe stradă. Ca să-i mărturisesc pînă 
la capăt păcatele, trebuie să spun că drăcoaica făcea 
în aşa fel ca ieşirile şi întoarcerile ei acasă să coincidă 
cu ale lui Charles, şi de fiecare dată cînd acesta îşi 
ridica pălăria în faţa ei pe stradă, fata îi dădea cu tifla 
în gînd Ernestinei; ştia ea prea bine de ce nepoata 
doamnei Tranter urca atît de grabnic în camera ei de 
la etaj după ce pleca Charles. Asemeni tuturor 
subretelor, nu se sfia să meargă cu gîndul la lucruri 


pe care tinăra-i stăpînă şi le alunga din minte - şi, 
peste toate, îşi şi dădea seama de asta. 

După ce lăsă, răutăcioasă, un răgaz suficient 
pentru ca bolnava să ia notă de sănătatea şi voioşia ei, 
Mary aşeză florile pe comoda de lîngă pat. 

— Din partea lu’ domnu' Charles, don'şoară Tina. 
Cu complimenturi de la ea. 

Mary vorbea într-un dialect vestit pentru nepăsarea 
cu care amesteca pronumele şi sufixele. 

— Pune-le pe noptieră. Nu-mi place să le am atît de 
aproape. 

Ascultătoare, Mary le mută la locul indicat, pe 
urmă se încăpăţină totuşi să le mai aranjeze puţin, 
înainte de a se întoarce să-i zimbească bănuitoarei 
Ernestina. 

— El le-a adus? 

— Nu, don'şoară. 

— Unde e domnul Charles? _ 

— Nu ştiu, don'şoară. N-am întrebat. (Îşi ţinea însă 
buzele strîns lipite, de parcă i-ar fi venit să 
chicotească.) 

— Bine, dar te-am auzit vorbind cu servitorul. 

— Da, don'şoară. 

— Despre ce? 

— Despre vreme, atita doar, don'şoară. 

— Asta te-a făcut să rizi? 

— Da, don'şoară. Are aşa un fel de a vorbi, 
don'şoară. 

Chipul pe care Sam îl înfăţişase înaintea uşii 
deschise nu semăna, la drept vorbind, mai deloc cu 
tinerelul posomorit şi spumegind de indignare pe care 
l-am văzut, ceva mai devreme, ascuţind briciul lui 
Charles. Depusese iute buchetul cel falnic în braţele 
ştrengăriţei de Mary: „Pentru preafrumoasa domniţă 
de la etaj”. Apoi, cu o mişcare fulgerătoare, îşi pusese 
piciorul în deschizătura uşii ce voia să se închidă la 


loc; cît ai clipi, în cealaltă mînă, pe care o ţinuse pînă 
atunci la spate, se ivi un bucheţel de flori de şofran, în 
timp ce cu mîna în care ţinuse primul buchet, liberă 
acum, îşi scoase cu un gest larg pălăria cu boruri 
minuscule, după cum cerea moda: „Şi asta pentru cea 
de-aici, de jos, care-i şi mai mîndră”. Mary se 
împurpurase toată; ca prin farmec, uşa slăbi din 
strînsoare piciorul lui Sam. 0 privi cum mirosea florile 
galbene: nu o făcea din politeţe, ci din toată inima, 
astfel încît pe năsucu-i obraznic răsări un zbenghi 
portocaliu de şofran. 

— Află că sacu' ăla de funingine va fi adus după 
poruncă. (Fata îşi muşcă buzele, în aşteptare.) Cu o 
condiţie numa'. Nu dăm pe veresie. Tre'să fie achitat 
pe loc. 

— Da, şi cam cît să coste? 

Obrăznicătura de flăcău îşi cîntări din ochi victima, 
de parcă ar fi calculat preţul meritat; îşi puse apoi un 
deget pe buze şi, cu un gest lipsit de orice echivoc, îi 
făcu cu ochiul. Aceasta fusese pricina risului înfundat 
al fetei şi, nu mai puţin, a închiderii zgomotoase a uşii. 

Ernestina îi aruncă fetei o privire demnă de 
doamna Poulteney. 

— Nu uita, te rog, că omul ăsta vine de la Londra. 

— Da, don'şoară. 

— Domnul Smithson mi-a vorbit deja despre el. 
Individul se crede un Don Juan. 

— Da’ ce-i asta, don'şoară Tina? 

Pe chipul lui Mary se citea o anume curiozitate 
lacomă de a afla mai multe, care o nemulţumi grozav 
pe Ernestina. 

— N-are importanţă. Dar dacă îţi face avansuri, 
vreau să fiu înştiinţată numaidecît. Acum adu-mi nişte 
zeamă de orz. Iar pe viitor să fii mai rezervată. 

În ochii lui Mary licări o clipă o luminiţă ce aducea 
izbitor cu o scăpărare de nesupunere. Îşi lăsă însă 


ochii în jos şi, o dată cu ei, boneţica plată de dantelă, 
schiţind o reverență simbolică, după care părăsi 
încăperea. O aşteptau trei rînduri de trepte la 
coborire şi încă o dată pe-atitea la urcare - gînd care 
mai alină, cît de cît, năduful Ernestinei, care n-avea 
nici un chef de binefăcătoarea, dar neîmbietoarea 
fiertură a mătuşii Tranter. 

Într-un fel însă, Mary ieşise învingătoare din 
această  înfruntare, care-i amintise Ernestinei - 
neînzestrată din fire să fie un despot domestic, ci doar 
o copilă nesuferită şi răzgiiată - că în curînd va trebui 
să lase deoparte joaca de-a stăpina şi să devină una 
de-adevăratelea. Gîndul acesta îi aşternea dinaintea 
ochilor minţii o seamă de imagini desfătătoare, fireşte: 
să ai casa ta, să nu mai depinzi de părinţi... ce bătaie 
de cap însă, şi cu servitorii ăştia, după cum spunea 
toată lumea. Nu mai erau ca odinioară, cum zicea 
toată lumea. Erau, într-un cuvînt, o pacoste. Poate că 
descumpănirea şi tulburarea Ernestinei nu erau prea 
deosebite de cele care-l încercaseră pe Charles, în 
timp ce se poticnea, lac de sudoare, de-a lungul 
țărmului mării. Existenţa era o maşinărie în care fiece 
rotiţă îşi avea rostul ei, bine stabilit; a gîndi altcumva 
era o erezie; pînă una-alta însă trebuia să-ţi porţi 
crucea, în locul şi timpul ce-ţi fuseseră date. 

Vedeţi, dar, ce presimţiri sumbre, care nu-i dădură 
pace pînă după-amiază, se străduia să alunge 
Ernestina, atunci cînd se duse să-şi ia jurnalul şi, 
rezemată binişor de perne, îl deschise iarăşi la pagina 
în care stătea cuibărită crenguţa de iasomie. 


La mijlocul secolului trecut, în Londra răsăriseră 
deja germenii viitoarei stratificări plutocratice a 
societăţii. Nimic nu putea, desigur, să ia locul nobleţei 
de sînge; era însă un fapt de-acum unanim recunoscut 
că o avere frumoasă şi o minte ageră puteau produce 


pe cale artificială un echivalent mulţumitor al 
acesteia, care conferea posesorului o poziţie 
acceptabilă în înalta societate. Disraeli era 
reprezentantul tipic, iar nu excepţia, pentru vremea 
sa. La tinereţe, bunicul Ernestinei fusese, nu-i vorbă, 
un simplu negustor cu cheag care vindea postavuri în 
Stoke Newington; spre sfîrşitul vieţii se preschimbase 
însă într-un negustor de postavuri putred de bogat - 
ba chiar mai mult decît atît, căci îşi mutase prăvăliile 
în centrul Londrei, înființase unul din marile magazine 
care fac fala West End-ului şi îşi extinsese afacerile în 
multe alte domenii în afara vînzării de postavuri. 
Taică-său n-avusese ce să-i mai ofere Ernestinei pe 
lîngă ceea ce primise el însuşi: cea mai aleasă 
educaţie ce se poate obţine cu bani. Cu excepţia 
obiîrşiei sale, era, în toate cele, un gentleman fără 
cusur; pe deasupra, făcuse o partidă puţintel mai 
bună decît l-ar fi îndreptăţit condiţia lui, însurîndu-se 
cu fata unuia dintre cei mai prosperi avocaţi din City, 
care se putea mîndri că numără, printre strămoşii nu 
prea îndepărtați, nici mai mult, nici mai puţin decît un 
ditamai procuror-general. Frămîntările Ernestinei în 
legătură cu starea ei socială erau, aşadar, cam 
exagerate, chiar şi judecate după măsurile victoriene, 
şi nu-l molipsiseră cîtuşi de puţin pe Charles. 

— la gîndeşte-te, îi spusese el o dată, ce nume 
ruşinos de plebeu e Smithson. 

— A, da, sigur - dacă te-ar chema Lord Brabazon 
Vavasour Vere de Vere - ce mult mi-ar spori deodată 
iubirea! 

Indărătul autoironiei fetei se ascundea însă o 
nedomolită teamă. 

Charles o cunoscuse pe Ernestina în luna 
noiembrie a anului din urmă, în casa unei doamne 
care pusese ochii pe Charles pentru vreuna din 
mironosiţele aflate sub aripa-i ocrotitoare. Aceste 


domnişoare avuseseră ghinionul de a fi fost puse în 
temă de părinţi înainte de începerea seratei. Făcură, 
toate, greşeala de căpetenie de a se preface în faţa lui 
Charles că erau de-a dreptul captivate de studiul 
paleontologiei - neapărat să le dea titlurile celor mai 
interesante cărţi despre acest subiect -, pe cîtă vreme 
Ernestina, cu săgeţile-i blajin-ironice, părea hotărită 
să nu-l ia prea în serios. O să-i trimită - îi susură ea - 
toate mostrele interesante de cărbuni pe care le va 
găsi în soba de acasă; iar mai tîrziu îi spuse că-l găsea 
din cale-afară de leneş. Şi de ce, mă rog? Pentru că 
aproape că nu se afla salon londonez în care să nu 
găsească, de la intrare chiar, o grămadă de exemplare 
din obiectele care-l interesau. 

Pentru amindoi tinerii, seara se anunţase 
plictisitoare, ca atitea altele aidoma; întorşi la casele 
lor, amîndoi constatară însă că nu fusese aşa. 
Descoperiseră unul la celălalt o inteligență 
superioară, o sprinteneală a conversaţiei şi o detaşare 
ironică binevenite. Ernestina făcu cunoscut că 
„domnul Smithson ăla” i se păruse o schimbare 
binefăcătoare după alaiul nesărat al pretendenţilor 
care-i fuseseră supuşi spre examinare în sezonul acela 
monden.  Maică-sa întreprinse cîteva cercetări 
discrete, apoi îşi consultă soţul, care le aprofundă; 
căci nu se pomenise ca un cavaler să pună piciorul în 
salonul casei cu vedere spre Hyde 

Park fără să fi fost înainte puricat pe toate părţile, 
cu temeinicia cu care un departament modern de 
securitate îi verifică pe savanții atomişti ale căror 
nume i se pun dinainte. Charles trecu în chip strălucit 
această tainică probă de foc. 

Ernestina pricepuse care era greşeala rivalelor ei: 
nici una din fetişcanele de măritat care, minate de 
părinţi, tăbărau pe capul lui Charles, n-avea sorţi să 
ajungă pînă la inima lui. Aşa se face că, atunci cînd 


începu să frecventeze reuniunile şi seratele puse la 
cale de mama Ernestinei, Charles avu parte de o 
experienţă inedită, constatînd că nu se vedea nici 
urmă din obişnuita capcană matrimonială; nu tu aluzii 
perfide strecurate de mamă, despre ce mult se 
prăpădea odorul ei după copii sau „tînjea într-ascuns 
să se termine odată sezonul de baluri” (se presupunea 
că Charles va locui permanent la Winsyatt, de îndată 
ce stavila întruchipată de unchi avea să fie, prin grija 
cerului, dată la o parte); ori alt fel de aluzii, mai puţin 
perfide, din partea tatălui, privind mărimea averii pe 
care „scumpa mea fetiţă” o va pune în mîna viitorului 
soţ. Acestea din urmă erau, oricum, vădit inutile; casa 
din Hyde Park ar fi putut adăposti şi traiul unui duce, 
iar absenţa fraţilor şi a surorilor era mai grăitoare 
decît o mie de declaraţii de cont bancar. 

În plus, cu toate că nu-i trebui prea multă vreme ca 
să-şi pună în cap, cu înverşunarea tuturor odraslelor 
răsfăţate, să-l prindă în laţ pe Charles, Ernestina nu se 
încrezu peste măsură în puterea de seducţie a 
farmecelor ei. Avu grijă ca prin preajmă să se afle 
mereu şi alţi tineri atrăgători, fără să-i acorde vreo 
favoare sau atenţie deosebită adevăratei prăzi. Işi 
făcuse o regulă din a nu fi nicicînd serioasă cu el; fără 
s-o spună de-a dreptul, îi dădea lui Charles impresia 
că îl plăcea pentru că era amuzant - bineînţeles însă 
că ştia că nu se va însura niciodată. Sosi apoi o seară 
de ianuarie, în care se hotărî să sădească sămînţa 
fatală. 

Îl văzu pe Charles stînd singur, iar în partea opusă 
a încăperii văzu o văduvă în vîrstă, un soi de 
echivalent de Mayfair al doamnei Poulteney, a cărei 
companie ştia că i-ar prii lui Charles ca uleiul de ricin 
virit pe gitul unui copil plesnind de sănătate. Se duse 
la el. 

— Nu vrei să te duci să stai de vorbă cu Lady 


Fairweather? 

— Aş prefera să stau de vorbă cu tine. 

— O să te prezint. Vei avea astfel prilejul să asculţi 
o mărturie nemijlocită privind cele petrecute în era 
cretacicului inferior. 

Charles zîmbi. 

— Cretacicul inferior e o perioadă. Nu o eră. 

— Nu contează. Sînt sigură că e suficient de veche. 
Asta fiindcă ştiu ce mult te plictiseşte orice lucru 
întîmplat în ultimii nouăzeci de milioane de ani. Vino. 

Incepură aşadar să străbată împreună camera; la 
jumătatea drumului către doamna din cretacicul 
inferior, însă, fata se opri, îşi lăsă o clipă mîna pe 
braţul lui, şi îl privi în ochi. 

— Dacă ţii morţiş să devii un bătrîn burlac înăcrit, 
domnule Smithson, trebuie să-ţi exersezi rolul. 

O luase iar din loc înainte ca el să poată răspunde; 
ceea ce spusese ar fi putut să pară doar o continuare 
a tachinăriei ei de pînă atunci. Ochii ei însă îi 
arătaseră lămurit, într-o fulgerare de-o clipă, că făcea 
o ofertă, o ofertă inconfundabilă, aidoma în felul ei 
celor cu care te îmbiau femeile care, în Londra acelei 
vremi, se învirteau pe lîngă intrările caselor înşirate 
de jur împrejurul Haymarket-ului. 

Fără să ştie, Ernestina atinsese un loc din ce în ce 
mai sensibil, tăinuit în străfundul sufletului lui 
Charles; sentimentul că o lua pe urmele unchiului de 
la Winsyatt, că viaţa trecea pe lîngă el, că se arăta în 
această privinţă, ca în atitea altele, năzuros din cale- 
afară, leneş, egoist... mai rău chiar. Nu mai călătorise 
în străinătate în ultimii doi ani; îşi dăduse astfel 
seama că, pînă atunci, călătoriile fuseseră menite să 
suplinească lipsa unei soţii. li abăteau gîndurile de la 
problemele casnice - şi îi îngăduiau, totodată, să-şi 
aducă din cînd în cînd cîte o femeie în aşternut, 
plăcere pe care şi-o interzicea cu străşnicie - neputînd 


să uite, pesemne, întunecata noapte a sufletului în 
care-l azvîrlise prima lui tentativă în acest domeniu - 
cînd se afla în Anglia. 

Călătoriile încetaseră să-l mai atragă; nu însă şi 
femeile, şi se afla din pricina asta într-o stare de 
extremă frustrare sexuală, întrucît  delicateţea-i 
morală îl oprise din capul locului să încerce 
expedientul lesnicios al unei escapade de o săptămînă 
la Ostende sau Paris. N-ar fi acceptat în ruptul capului 
ca un atare scop să dicteze rațiunea unei călătorii. 
Petrecu o săptămînă cufundat în gînduri. Apoi, într-o 
bună dimineaţă, se deşteptă. 

Totul devenise dintr-o dată simplu. O iubea pe 
Ernestina. Se gîndi la plăcerea de a se trezi într-o 
dimineaţă întocmai ca asta, rece, cenuşie, cu pămîntul 
învelit de o pulbere uşoară de omăt, şi de a vedea 
feţişoara aceea smerită, blajin-maliţioasă, dormind 
alături de el - şi, pe toţi sfinţii (revelaţia acestui fapt îl 
umplu pe Charles de un soi de uluială), aflată alături 
de el cu binecuvîntarea lui Dumnezeu şi, deopotrivă, a 
oamenilor. Cîteva minute mai tîrziu, izbucni, făcîndu-l 
să tresară pe Sam, care se tirise, toropit de somn, 
pînă sus, în urma ţîriitului imperios al soneriei: „Sam! 
Să mă ia - Doamne, iartă-mă! — dracu' dacă nu sînt 
cel mai mare nătărău de pe lume!” 

Peste vreo două zile, campionul nătărăilor avu o 
întrevedere cu tatăl Ernestinei. Fu o întrevedere 
scurtă şi cît se poate de satisfăcătoare. Cobori în 
salon, unde, cu inima mai-mai să-i spargă pieptul, 
fremăta în aşteptare mama Ernestinei. Nu izbuti să-i 
adreseze nici un cuvînt lui Charles, arătă doar, cu o 
mînă tremurîndă, în direcţia serei. Charles deschise 
uşile albe şi rămase locului, întîmpinat de un val de 
aer fierbinte şi înmiresmat. Ernestina nu se vedea pe 
nicăieri, însă, după mai multe căutări, o descoperi, în 
sfîrşit, într-unul din colţurile cele mai îndepărtate, pe 


jumătate ascunsă de o tufă de stephanotis. Remarcă 
privirea scurtă a fetei furişată către el şi graba cu 
care ea îşi lăsă ochii în jos, uitîndu-se apoi în altă 
parte. Ţinea în mînă o pereche de foarfeci de argint şi 
se prefăcea că taie absorbită nişte flori ofilite de pe 
planta ce răspîndea o aromă pătrunzătoare. Charles 
se opri la un pas în spatele ei; tuşi, ca să-şi anunţe 
prezenţa. 

— Am venit să-mi iau rămas bun. (Se făcu că nu 
observă privirea chinuită cu care-l săgetă Ernestina, 
aţintindu-şi, şiret, ochii în pămînt.) Am hotărît să 
părăsesc Anglia. Imi voi petrece tot restul vieţii 
călătorind. Cum altfel şi-ar putea însenina zilele un 
bătrîn burlac înăcrit? 

Se pregătea să-i dea înainte în acelaşi stil. Deodată 
văzu însă că Ernestina îşi plecase capul, iar 
încheieturile degetelor i se albiseră din cauza forţei cu 
care îşi încleştase mîinile de tăblia mesei. Ştia că în 
mod normal ar fi ghicit de îndată că o tachinează; şi 
îşi dădu seama că încetineala ei de reacţie izvora 
dintr-o emoție adîncă, emotie ce i se transmise şi lui. 

— Dar dacă aş fi încredinţat că există cineva care 
să ţină la mine suficient cît să împartă... 

Nu mai putu continua, căci fata se întorsese către 
el, cu ochii plini de lacrimi. Miîinile li se împreunară, şi 
Charles o trase spre el. Nu se sărutară. Le era cu 
neputinţă. Poţi oare să ţii fără milă ferecate toate 
pornirile sexuale fireşti timp de douăzeci de ani, iar 
apoi, în clipa cînd uşile temniţei se deschid dintr-o 
dată larg, să ceri prizonierilor să nu se lase biruiţi de 
suspine? 

Peste cîteva minute, Charles o conducea pe Tina, 
care-şi mai venise puţin în fire, de-a lungul culoarului 
dintre plantele din seră către uşa ce dădea în salon. 
Se opri o clipă în faţa unei tufe de iasomie, culese o 
rămurea şi i-o ţinu în glumă deasupra capului. 


— Nu e ea visc, dar merge, nu? 

Şi astfel se sărutară, cu buze asexuate de caste ce 
erau, ca de copii. Ernestina se porni iar pe plins; îşi 
uscă apoi ochii şi se lăsă condusă de Charles în salon, 
unde aşteptau mama şi tatăl ei. Cuvintele fură de 
prisos. Ernestina dădu fuga în braţele deschise ale 
mamei, şi de două ori mai multe lacrimi ca pînă atunci 
prinseră să curgă. Între timp, cei doi bărbaţi rămaseră 
în picioare, zîmbindu-şi; primul, ca şi cum tocmai 
încheiase o afacere pe cinste, celălalt, de parcă nu 
prea ştia pe ce planetă picase, dar spera din toată 
inima că locuitorii erau prietenoși. 


DOISPREZECE 


În ce constă alienarea produsă de 
muncă? în primul rînd, în faptul că munca 
este străină muncitorului, că ea nu face 
parte din natura sa şi, în consecinţă, el 
nu se împlineşte, ci se neagă pe sine prin 
ceea ce face, are un sentiment de 
nefericire, nu de bunăstare... Muncitorul 
se simte aşadar în largul său numai în 
timpul orelor de răgaz, pe cită vreme în 
timp ce lucrează se simte părăsit. 

MARX, Manuscrise economice şi 
politice (1844) 


Dar fost-a ceasul meu de vrajă 
Desăvirşit şi neîntinat precum o spun? 
TENNYSON, In Memoriam (1850) 


Charles se aşternu întins la drum, lăsînd în urmă 
gîndurile despre femeia cea misterioasă, prin 
desişurile de la Ware Commons. Merse cale de o milă 
şi mai bine, pînă ajunse la un luminiş şi, în acelaşi 
timp, la primul avanpost al civilizaţiei. Acesta din 
urmă era reprezentat de o căsuţă prelungă, cu 
acoperiş de stuf, aflată puţin mai jos de nivelul 
cărăruii pe care venise. De jur-împrejurul ei se vedeau 
cîteva fineţe, care coborau în pantă spre faleză; şi, 
chiar în timp ce ieşea din pădure, văzu un om care 
mîna o cireadă de vaci afară dintr-un ţarc cu gard jos 
de lîngă căsuţă. In minte îi înflori deodată o imagine 
care-l făcu să-i lase gura apă: o cană cu lapte rece- 
rece, o minunăţie. Nu mai mîncase nimic de la porţia 
dublă de chifle înfulecată la micul dejun. Ceaiul 
asezonat cu tandreţe de la doamna Tranter era 
îmbietor, desigur, cana de lapte era însă irezistibilă... 
şi pe urmă, era şi mult mai la îndemiînă. Cobori un 


povirniş abrupt acoperit cu iarbă şi bătu la uşa din 
spate a căsuţei. 

Îi deschise o femeie bondoacă, cu braţele-i dolofane 
pline de clăbuci sclipitori de săpun. Cum să nu, cu 
plăcere, putea să bea lapte pe săturate. Numele 
locului? Lăptăria şi atîta tot, pare-se. Charles o urmă 
în încăperea cu acoperiş înclinat care se întindea pe 
întreaga lungime a peretelui din fund al căsuţei. Era 
întunecoasă şi umbroasă, foarte rece, cu pardoseala 
de ardezie, iar aerul era îmbibat de mirosul înţepător 
al brînzei pusă la fermentat. De-a lungul pereţilor se 
înşirau străchini de fiert laptele, oale uriaşe de aramă 
aşezate pe căpriori de lemn, acoperite fiecare cu o 
crustă aurie de smîntînă, iar pe grinzile de deasupra 
vegheau neclintite bucăţi mari de brînză, aliniate 
gospodăreşte, asemenea unor vajnice regimente de 
luni aflate în rezervă. Charles îşi aduse dintr-o dată 
aminte că auzise de acest loc. Smîntîină şi laptele de 
aici erau vestite prin împrejurimi; mătuşa Tranter îi 
vorbise despre el. Îi pomeni numele, şi femeia - care 
scotea cu o lingură mare laptele gras dintr-un putinei 
de lîngă uşă, turnîndu-l într-o cană leită celei din 
imaginea care-l minase aici, simplă, de porțelan 
albastru cu alb - îi aruncă o privire însoţită de un 
zîmbet. Nu mai era acum chiar un străin, părea a 
spune surisul ei binevoitor. 

În timp ce sporovăia cu femeia pe iarba de lîngă 
Lăptărie, se întoarse bărbatul acesteia, mînîndu-şi din 
urmă vacile. Era un om chel, cu o barbă uriaşă pe 
chipul încremenit într-o expresie neguroasă; un 
Ieremia. Îşi aţinti cu o privire încruntată nevasta, care 
lăsă numaidecit taifasul şi se întoarse în casă să-şi 
vadă de spălat. Jumătatea ei era, vădit, un om zgîrcit 
la vorbă, deşi glăsui destul de domol atunci cînd 
Charles îl întrebă cît datora pentru cana cu lapte, 
care-i mersese la inimă. Un penny, atita tot - şi astfel 


îşi schimbă stăpînul una din acele monede purtînd pe 
ele fermecătoarea efigie a reginei Victoria la tinereţe 
care-ţi mai răsar şi astăzi din cînd în cînd în 
mărunţişul risipit prin buzunare, netezite de cei o sută 
de ani îngrămădiţi peste ele, care n-au cruțat decit 
contururile graţioase ale capului regal. 

Charles se pregătea să urce iar povirnişul ca să 
ajungă la cărarea pe care venise. N-apucase însă să 
facă decît un pas cînd, dintre copacii aflaţi pe culmea 
de deasupra celor doi bărbaţi, îşi făcu apariţia o 
siluetă înveşmîntată în negru. Era fata. Se uită către 
cele două mogildeţe de dedesubt, apoi îşi continuă 
drumul spre Lyme. Charles îl privi peste umăr pe 
lăptar, care continua să pironească făptura fetei cu o 
căutătură rău prevestitoare. Era limpede că nu se 
încurca în delicateţuri cînd era vorba să pronunţe 
judecăţi profetice. 

— O cunoşti pe doamna aceea? 

— Da. 

— Vine des pe aici? 

— Destul de des. 

Lăptarul rămăsese cu privirea aţintită către fată. 
Adăugă, într-un tîrziu: 

— Da’ nu-i doamnă defel. Îi Tîrfa lo'tenentului 
franţuz. 

Lui Charles îi trebuiră cîteva clipe bune ca să 
priceapă sensul acestor vorbe din urmă. Aruncă o 
privire mînioasă către lăptarul cel bărbos, căruia, 
metodist fiind, îi plăcea nespus să spună lucrurilor pe 
nume, mai cu seamă atunci cînd „lucrurile” erau 
reprezentate de păcatul altcuiva. Lui Charles îi părea 
a fi personificarea întregii birfe - şi, nu mai puţin, a 
bîrfelilor în sine - pline de ipocrizie din Lyme. Ar fi 
fost gata să creadă multe lucruri despre chipul pe 
care-l zărise cufundat în somn, în nici un caz însă că 
purtătoarea lui era o tirfă. 


Peste cîteva secunde, se afla şi el pe drumeagul 
pentru căruţe care ducea către Lyme, două panglici 
de cretă şerpuind între coastele împădurite dinspre 
uscat şi un gard viu a cărui înălţime ascundea pe 
jumătate priveliştea mării. Inaintea lui se mişca 
silueta întunecată a fetei, cu creştetul acoperit din 
nou de bonetă; nu mergea repede, însă avea un pas 
egal, lipsit de afectare feminină, asemeni cuiva 
obişnuit să parcurgă distanţe mari. Charles porni iute 
după ea, cu gînd s-o prindă din urmă şi, după vreo 
sută de metri, ajunse în spatele ei. Probabil că auzise 
zgomotul făcut de ghetele lui cu ţinte pe pietrişul tare 
ce răzbise prin stratul subţiat de cretă, dar nu se 
întoarse. Charles observă că haina era puţin prea 
mare pentru ea, iar tocurile pantofilor erau stropite cu 
noroi. Avu un moment de şovăială; amintirea privirii 
morocănoase de pe chipul lăptarului-sectant îl făcu 
însă să nu renunţe la intenţia cavalerească de care 
fusese însufleţit din capul locului: să-i arate sărmanei 
femei că nu toţi cei din jurul ei erau nişte barbari. 

— Doamnă! 

Fata se întoarse şi dădu cu ochii de Charles, care-şi 
scosese pălăria şi zîmbea; şi, cu toate că de astă dată 
avea o expresie aproape obişnuită de surpriză, din nou 
chipul acela avu asupra-i un efect extraordinar. Era ca 
şi cum de fiecare dată după ce-l vedea nu-i venea să 
creadă efectul avut şi trebuia să-l vadă din nou. Părea 
că-l învăluie şi îl respinge deopotrivă; de parcă avea în 
faţa lui o făptură dintr-un vis, nemişcată şi totuşi 
îndepărtîndu-se întruna. 

— Vă datorez două scuze. Nu ştiam ieri că sînteţi 
secretara doamnei Poulteney. Mă tem că v-am abordat 
într-un mod cît se poate de nepoliticos. 

Ea stătea cu ochii în pămînt. 

— N-are nici o importanţă, domnule. 

— Iar adineaori, cînd cred că am... M-am temut ca 


nu cumva să vi se fi făcut rău. 

Tot fără să-l privească, fata îşi înclină capul şi se 
întoarse să-şi continue drumul. 

— Îmi daţi voie să vă însoțesc? De vreme ce 
mergem în aceeaşi direcţie? 

Ea se opri, fără însă să se întoarcă. 

— Prefer să merg singură. 

— Doamna Tranter m-a făcut să-mi dau seama de 
greşeala mea. Sînt... 

— Ştiu cine sînteţi, domnule. 

Zîmbi în faţa timidităţii ei repezite: 

— Atunci... 

Îl privi deodată drept în ochi, cu un soi de 
disperare îndărătul timidităţii: 

— Vă rog lăsaţi-mă să-mi continuu drumul singură. 

Zimbetul lui Charles păli. Se înclină şi făcu un pas 
înapoi. În loc să-şi vadă însă de drum, ea mai rămase 
un moment, cu privirea în pămînt: 

— Şi vă rog să nu spuneţi nimănui că m-aţi văzut în 
acest loc. 

Apoi, fără să-i mai arunce vreo privire, se întoarse 
în sfîrşit şi porni iar la drum, avînd aproape aerul că 
ştia că cererea-i era zadarnică şi o regretase de îndată 
ce-i dăduse glas. Rămas în mijlocul drumului, Charles 
urmări silueta ei neagră îndepărtîndu-se. În minte îi 
stăruia imaginea acelor ochi - erau nefiresc de mari, 
în stare parcă să vadă mai multe şi să sufere mai mult. 
Şi felul direct în care te priveau - fără să ştie, avusese 
parte de privirea în care Sarah îi învăluia pe cei 
cărora le înmîna broşurile - avea în el un element de 
respingere, cît se poate de ciudat. Nu te apropia de 
mine, spuneau ei. Noli me tangere. 

Se uită în jur, încercînd să ghicească de ce nu 
dorea ea să se ştie că venea în aceste desişuri 
nevinovate. Un bărbat, poate; sau vreo întîlnire de 
taină? Apoi îşi aduse aminte de povestea fetei. 


Cînd Charles ajunse în cele din urmă pe Broad 
Street, se hotări să treacă pe la doamna Tranter în 
drum spre hotel, ca să explice că de îndată ce se va fi 
îmbăiat şi îşi va fi pus pe el nişte haine ca lumea, avea 
să... 

Uşa îi fu deschisă de către Mary; se întîmplă însă 
ca tocmai atunci să treacă prin hol doamna Tranter - 
ca să spunem drept, se ivi dinadins în hol -, care 
stărui ca Charles să lase deoparte eticheta; şi-apoi, nu 
erau oare hainele de pe el cea mai bună dovadă a 
adevărului scuzelor sale? Aşa că Mary îi luă, zîmbind, 
bastonul şi rucsacul, după care fu poftit în salonaşul 
din spate, străbătut, la acea oră, de ultimele raze ale 
soarelui în amurg, unde, într-o fermecător de 
meşteşugită ţinută, avînd ca element principal o 
rochie de interior roşie-carmin cu cenuşiu, tînjea 
bolnava noastră. 

— Mă simt ca un navigator irlandez dus pe sus în 
budoarul unei regine, se plinse Charles, în timp ce 
săruta degetele Ernestinei într-un fel ce arăta că ar fi 
făcut, de fapt, o figură tare jalnică în rolul de matelot 
irlandez. 

Ea îşi trase mîna: 

— Nu vei primi nici o picătură de ceai pînă ce nu 
vei da seama de felul în care ţi-ai petrecut fiece clipă a 
zilei. 

Charles se apucă aşadar să povestească toate 
peripeţiile prin care trecuse; sau aproape toate, ţinind 
cont că Ernestina îi dăduse limpede a înţelege, de 
două ori pînă acum, că subiectul Ilubitei locotenentului 
francez nu-i era pe plac - o dată pe digul de la Cobb, 
iar apoi mai tîrziu în aceeaşi zi, în timpul prînzului, 
atunci cînd mătuşa Tranter îi oferise lui Charles cam 
aceleaşi informaţii pe care preotul din Lyme le 
furnizase doamnei Poulteney în urmă cu douăsprezece 


luni. Cum însă Ernestina îşi certase mătuşa-doică 
pentru că-l plictiseşte pe Charles cu flecăreli fără haz, 
biata femeie - care, date fiind nenumăratele 
muştruluieli încasate din cauza provincialismului, era 
veşnic înspăimîntată să nu mai calce strimb - se 
supusese fără să cricnească. 

Charles dădu la iveală bucata de rocă amonitiferă 
adusă pentru Ernestina, care lăsă jos apărătoarea de 
foc şi încercă să ridice piatra, fără să izbutească, 
drept care îi iertă totul lui Charles pentru atare trudă 
istovitoare demnă de un Hercule - ca mai apoi să se 
prefacă supărată pe el pentru că-şi pusese viaţa în 
primejdie. 

— E o sălbăticie de-a dreptul fascinantă, acolo, pe 
Undercliff. Habar n-am avut că în Anglia există 
asemenea locuri. Mi-a amintit de unele peisaje 
maritime din nordul Portugaliei. 

— Bine, dar omul ăsta bate cîmpii! —qţipă 
Ernestina. Hai, Charles, mărturiseşte, tu nu te-ai 
îndeletnicit cu decapitarea bietelor pietre nevinovate, 
ci ţi-ai petrecut ziua în zbenguieli cu nimfele pădurii. 

Charles avu aici un inexplicabil moment de stîn- 
jeneală, pe care-l disimulă printr-un zîmbet. Ii stătea 
pe limbă să le povestească despre fată; îi şi venise în 
minte un fel hîtru de a le istorisi cum dăduse peste ea; 
şi totuşi, i se părea un fel de trădare, atit faţă de 
durerea autentică a fetei, cît şi faţă de el însuşi. Ştia 
că ar fi minţit dacă ar fi tratat cu uşurinţă cele două 
întilniri; şi, în cele din urmă, tăcerea i se păru mai 
puţin mincinoasă în încăperea aceea de rînd. 


Mai rămîne să lămurim de ce numele de Ware 
Commons pomenit înaintea doamnei Poulteney în 
urmă cu două săptămîni păruse să evoce, prin efectul 
avut asupra feţei ei, nici mai mult, nici mai puţin decît 
Sodoma şi Gomora. 


Orice altă explicaţie va fi, de fapt, inutilă, după ce 
vom fi arătat că Ware Commons era locul cel mai 
apropiat de Lyme unde oamenii puteau merge fără 
teama de ochi străini care să le iscodească fiecare 
pas. Regiunea avea în spate o istorie juridică obscură, 
lungă şi năstruşnică. Fusese considerată dintotdea- 
una un pămînt al întregii obşti; asta pînă la apariţia 
actelor de îngrădire, cînd bucăţi din ea au început să 
fie înstrăinate, aşa cum reiese din numele păşunilor 
aparţinînd acum de Lăptărie - furate, toate, dintre 
marginile ei -, rămase mărturie pînă în zilele noastre. 
Un nobil locuitor al uneia din falnicele case ce se 
înşiră după Undercliff izbutise fără prea mare zarvă să 
impună un Anschluss - susţinut fiind, aşa cum se 
întîmplă de obicei în istorie, de asentimentul celor de- 
un rang cu el. E drept că cetăţenii cu vederi mai 
republicane din Lyme au sărit în sus, punînd mîna pe 
arme - sigur, dacă topoarele pot fi numite arme. Fapt 
e că amintitul domn îşi pusese în cap să-şi facă un 
arboret pe Undercliff. S-a ajuns la judecată, iar apoi la 
un compromis: a fost acordat obştii dreptul de 
trecere, iar cei cîţiva copaci răzleţi au scăpat 
nevătămaţi. Se isprăvise însă de-acum cu devălmăşia. 

Cu toate acestea, în rindul celor din partea locului 
a continuat să dăinuie sentimentul că Ware Commons 
aparţinea tuturor. Braconierii se furişau între hotarele 
sale cu inima mai uşoară decît prin alte părţi, în 
căutare de fazani şi iepuri; într-o zi se descoperi - 
grozăvie a grozăviilor! — că se aciuase prin părţile 
acelea, de Dumnezeu ştie cîte luni, o şatră de ţigani, 
cu corturile pitite într-o vilcea ascunsă vederii. 
Acestor vîntură-lume li s-a făcut numaidecit vînt; a 
rămas însă amintirea şederii lor acolo, care s-a 
împletit cu timpul cu aceea a unei copile dintr-un sat 
învecinat dispărută cam în aceeaşi vreme. Toată 
lumea ştia, vezi bine, că ţiganii puseseră mîna pe ea, o 


perpeliseră la foc înăbuşit, iar apoi îi îngropaseră 
oscioarele. Ţiganii nu sînt englezi, ca atare e aproape 
sigur că sînt canibali. 

Dar acuzaţia cea mai gravă ce plutea peste Ware 
Commons era legată de tărăşenii şi mai scandaloase: 
fără să fi purtat vreodată oficial acestă denumire, 
după care era cunoscut prin satele din împrejurimi, 
drumeagul pentru căruţe care ducea la Lăptărie şi de 
acolo mai departe, spre pădurile care acoperă Ware 
Commons, era o adevărată Alee a Indrăgostiţilor, ce 
atrăgea în fiecare vară perechi dornice de giugiuleli. 
Aveau oricînd la îndemînă pretextul unei căni cu lapte 
care să le justifice drumul spre Lăptărie - iar la 
întoarcere îi aştepta un păienjeniş de cărărui 
îmbietoare ce se afundau în hăţişul protector al 
ferigilor uriaşe şi în umbra tainică a tufelor de 
păducel. 

Şi, ca şi cum năpasta asta fără leac nu era de ajuns, 
relele nu se opreau aici. Exista prin partea locului 
tradiţia antediluviană (mult mai veche decît vremea 
lui Shakespeare) ca în noaptea de Sînziene tinerii să 
se îndrepte, luînd cu ei nişte felinare, cîte un scripcar 
şi o butelcuţă-două de cidru, spre un petic de iarbă 
din inima pădurii cunoscut sub numele de Poiana 
Măgarului, pentru a sărbători acolo, prin dănţuieli, 
solstițiul. Gurile rele spuneau că după miezul nopţii 
ţopăiala dansatorilor lăsa loc paşilor împleticiţi ai 
chefliilor, în vreme ce alţii, cei mai înverşunaţi, 
susțineau că nu era mai deloc vorba de vreuna sau 
cealaltă din cele două îndeletniciri, acolo petrecîndu- 
se - din plin - cu totul şi cu totul altceva. 

Agricultura ştiinţifică, apărută sub chipul 
mixomatozei, ne-a răpit abia de curînd, însă pentru 
vecie, Poiana, dar tradiţia în sine a decăzut pe măsura 
degradării moravurilor sexuale. Au trecut mulţi ani de 
cînd, în noaptea de Sînziene, pe iarba din Poiana 


Măgarului nu se mai dau de-a rostogolul decît puii de 
vulpe şi de bursuc. Nu astfel stăteau însă lucrurile în 
1867. 

Într-adevăr, nu trecuse decît un an de cînd un 
comitet de doamne, aflate sub comanda dirză a 
doamnei Poulteney, pisaseră autorităţile orăşeneşti să 
pună să se ridice în jurul drumeagului un gard, cu 
porţi care să rămînă închise. Victoria a fost însă de 
partea glasurilor mai democratice. Dreptul general de 
acces trebuia să rămînă neştirbit; ba, printre consilieri 
s-au găsit chiar cîţiva senzualişti dezgustători care 
susțineau că o plimbare la Lăptărie era o plăcere 
nevinovată, iar chermeza din Poiana Măgarului, o 
simplă comedie ce avea loc la un an o dată. Vă veţi 
lămuri însă de îndată cum stăteau, de fapt, lucrurile, 
fie şi numai aflind că în rindul locuitorilor mai 
respectabili din Lyme era de-ajuns să vorbeşti despre 
un băiat sau o fată ca fiind „de soiul celor care umblă 
prin Ware Commons”, pentru a-i stigmatiza pe viaţă. 
De-atunci încolo, era musai ca băiatul să fie un satir, 
iar fata, o prostituată de ultima speţă. 

După ce se întoarse de la plimbare în seara aceea 
în care doamna Fairley îşi călcase pînă la urmă pe 
inimă, în preanobila-i rîvnă de a-şi face datoria, Sarah 
o găsi aşadar pe doamna Poulteney stînd pe scaun în 
aşteptarea ei. Am spus eu „pe scaun”, însă ar fi fost 
mai nimerit să spun „pe poziţie”. Cînd Sarah se ivi în 
salonaşul de uz personal al doamnei Poulteney pentru 
obişnuita lectură de seară din Biblie, se trezi în faţa 
unei adevărate guri de tun. Era cît se poate de 
limpede că doamna Poulteney stătea să explodeze 
dintr-o clipă într-alta, şi încă într-o detunătură care 
avea să zguduie totul în jur. 

Sarah se îndreptă spre pupitrul din colţul încăperii, 
unde se  odihnea, în  ceasurile-i de răgaz, 
impunătoarea Biblie „de familie” - care nu era defel 


ceea ce vă închipuiţi, probabil, domniile-voastre că e o 
Biblie de familie, ci una din care anumite inexplicabile 
erori de gust din Sfînta Scriptură (cum ar fi Cîntarea 
lui Solomon) fuseseră îndepărtate cu evlavie. Işi dădu 
însă seama că ceva nu era în regulă. 

— S-a întîmplat ceva, doamnă Poulteney? 

— S-a întîmplat ceva foarte rău, glăsui stareţa. Am 
aflat un lucru pe care aproape că nu-mi vine să-l cred. 

— Legat de mine? 

— N-ar fi trebuit să mă iau după doctor. Ar fi 
trebuit să mă iau numai după ceea ce-mi dicta bunul 
meu simţ. 

— Ce-am făcut? 

— Şi nici nu cred că eşti cîtuşi de puţin nebună. 
Eşti o creatură vicleană şi păcătoasă. Ştii prea bine 
ce-ai făcut. 

— Sînt gata să jur pe Biblie că... 

Doamna Poulteney o fulgeră însă cu o privire plină 
de indignare. 

— Ba n-ai să faci deloc aşa ceva! Ar fi o blasfemie. 

Sarah făcu cîţiva paşi înainte şi se opri în faţa 
stăpînei. 

— Stărui să aflu de ce sînt acuzată. 

Doamna Poulteney îi spuse. 

Spre uimirea ei, Sarah nu arătă nici cel mai mic 
semn de ruşine. 

— Dar în ce constă păcatul unei plimbări pe Ware 
Commons? 

— Păcatul! Dumneata, femeie tînără, singură, într- 
un asemenea loc! 

— Dar, doamnă, nu-i decît o pădure întinsă. 

— Ştiu eu prea bine ce este. Şi ce se petrece acolo. 
Şi ce fel de oameni o frecventează. 

— Nimeni n-o frecventează. De aceea merg acolo - 
ca să fiu singură. 

— Îndrăzneşti să mă contrazici, domnişoară! Adică 


eu nu ştiu despre ce vorbesc? 

Acuma, adevărul era că, mai întîi de toate, doamna 
Poulteney nu dăduse niciodată cu ochii de Ware 
Commons, nici măcar de la depărtare, căci locul nu 
putea fi zărit de pe nici unul din drumurile pentru 
trăsuri aflate prin preajmă. În al doilea rînd, cucoana 
era opiomană - înainte însă de a vă spune în sinea 
voastră că jertfesc în mod necugetat verosimilul pe 
altarul senzaţionalului, mă grăbesc să adaug că ea 
habar n-avea de asta. Ceea ce noi numim opiu purta 
pentru ea numele de laudanum. Un pişicher de doctor 
al acelei vremi, om fără frica lui Dumnezeu, îl 
botezase  Lăudămu-le Doamne, căci numeroase 
cucoane din secolul nouăsprezece - ba şi femei mai de 
rînd, dat fiind că leacul era destul de ieftin (oferit sub 
forma Tonicului lui Godfrey) pentru a ajuta toate 
clasele sociale să îndure cu bine acea noapte 
întunecată prin care i-a fost dat să treacă neamului 
femeiesc - îl sorbeau cu mult mai des decît vinul de 
împărtăşanie. Era, pe scurt, un echivalent aproape 
identic al pilulelor sedative din epoca noastră. Nu-i 
locul aici să cercetăm ce oare o făcuse pe doamna 
Poulteney să-şi caute adăpost în victoriana „vale a 
păpuşilor”; faptul merită însă pomenit pentru că, aşa 
cum constata odinioară Coleridge, laudanumul 
provoacă vise foarte sugestive. 

Nu-mi pot închipui ce tablou pe potriva celor 
zugrăvite de Bosch desăvirşise în decursul timpului 
imaginaţia doamnei Poulteney pentru a-şi înfăţişa 
pădurea de pe Ware Commons, ce orgii satanice 
întrezărea ea îndărătul fiecărui copac, ce grozăvii 
franţuzite îi părea că se ascund dedesubtul fiecărei 
frunze. Cred însă că nu greşim spunînd că locul acesta 
devenise corelativul obiectiv a tot ceea ce se petrecea 
în propriu-i subconştient. 

Izbucnirea ei o reduse atît pe ea, cit şi pe Sarah, la 


tăcere.  Epuizîndu-şi  muniţia, doamna  Poulteney 
schimbă tactica. 

— M-ai amărit tare mult. 

— Dar de unde era să ştiu? Nu trebuie să mă 
apropii de mare. Foarte bine, nu mă apropii de mare. 
Sint dornică de singurătate. Atîta tot. Asta nu-i un 
păcat. Nu îngădui să fiu făcută păcătoasă pentru asta. 

— N-ai auzit niciodată vorbindu-se despre Ware 
Commons? 

— Niciodată, ca despre un loc de genul celui pe 
care-l sugeraţi dumneavoastră. 

Doamna Poulteney se arătă întrucîtva stingherită în 
faţa indignării fetei. Îşi aduse aminte că Sarah nu 
locuia în Lyme decît de puţină vreme şi că, prin 
urmare, era totuşi cu putinţă să n-aibă ştire de 
oprobriul pe care purtarea ei îl atrăgea asupra-i. 

— Prea bine. Să fim însă bine înţelese. Nu permit 
nimănui aflat în slujba mea să se apropie sau să fie 
văzut lîngă locul acela. Îţi vei limita plimbările la 
locurile potrivite pentru asta. Am vorbit destul de 
limpede? 

— Da. Trebuie să merg pe cărările virtuţii. 

Preţ de o clipă, doamna Poulteney crezu, 
cutremurată de groază, că fusese ţinta unei observaţii 
sarcastice; ochii lui Sarah priveau însă cu solemnitate 
în pămînt, ca şi cum şi-ar fi pronunţat singură 
sentinţa, o sentinţă în care virtutea era totuna cu 
suferinţa. 

— Atunci să isprăvim odată cu nerozia asta. Fac 
toate acestea pentru binele dumitale. 

Sarah murmură: 

— Ştiu. (Şi, după un răstimp): Vă mulţumesc, 
doamnă. 

Nu mai fu rostită nici o vorbă în plus. Fata luă 
Biblia şi începu să citească pasajul pe care-l 
însemnase doamna Poulteney. Era acelaşi pe care-l 


alesese spre lectură pentru prima lor întrevedere - 
Psalmul 119: „Fericiţi cei fără de prihană în purtările 
lor, care urmează rînduiala Domnului”. Sarah citea cu 
o voce nespus de stinsă, aparent lipsită de emoție. 
Bătrina era aşezată cu faţa spre umbrele întunecate 
de la capătul celălalt al încăperii; neclintită, aidoma 
unui idol păgin, nepăsător la sacrificiul de sînge pe 
care-l cerea neîndurătoru-i chip de piatră. 

Mai tîrziu în aceeaşi seară, Sarah putea fi văzută - 
deşi nu prea ştiu de către cine anume, în afară, poate, 
de vreo bufniţă fugară - stînd în picioare în faţa 
ferestrei deschise a camerei ei neluminate. Casa era 
cufundată în tăcere, ca de altfel şi întregul oraş, căci 
oamenii se duceau la culcare înainte de nouă în zilele 
acelea premergătoare apariției electricității şi 
televiziunii. Acum era ora unu noaptea. Sarah era în 
cămaşă de noapte, cu părul desfăcut, şi privea ţintă 
către mare. Departe, în larg, pe apele de smoală 
dinspre Portland Bill, licărea palid un felinar, însem- 
nînd înaintarea unui vapor neştiut ce plutea către 
Bridport. Sarah zărise luminiţa minusculă, dar nu-i 
dăduse nici o atenţie. 

Dacă v-aţi fi apropiat şi mai mult, aţi fi văzut că faţa 
îi era umedă de lacrimile pe care le vărsa în tăcere. 
Şederea ei în faţa ferestrei nu făcea parte din 
misterioasa-i veghe în aşteptarea corăbiilor Satanei, ci 
era menită să-i pregătească saltul în bezna de afară. 

N-am s-o pun să se clatine, nehotărită, pe pervazul 
ferestrei; nici să se avînte înainte, pentru a se prăbuşi 
mai apoi, zguduită de suspine, pe covorul ponosit din 
odaie. Ştim că era încă în viaţă la două săptămîni de la 
acest incident. Pe deasupra, lacrimile ei nu erau 
însoţite de suspine isterice, de felul celor care 
prevestesc o acţiune violentă, ci erau lacrimile pe care 
le provoacă o nefericire profundă ce ţine mai curînd 
de o stare generală de lucruri, decît de vreo emotie - 


stropi izvorînd cu trudă, dar de nestăvilit, prelingindu- 
se ca sîngele ce răzbeşte încet-încet printr-un 
pansament. 

Cine e Sarah? 

Din miezul căror tenebre vine ea? 


TREISPREZECE 


Căci învăluite în beznă sînt căile 
Făcătorului, precum Isis ascunsă sub 
văl... 

TENNYSON, Maud (1855) 


Habar n-am. Istoria asta pe care o povestesc e în 
întregime imaginată. Aceste personaje create de mine 
n-au existat decit în mintea mea. Dacă m-am prefăcut 
pînă acum că ştiu ce-i în capul personajelor mele şi că 
le cunosc cele mai tainice gînduri, am făcut-o pentru 
că scriu într-o convenţie (al cărei „ton” şi vocabular le- 
am şi preluat, în parte) unanim acceptată în vremea în 
care se petrece povestirea mea: anume, că 
romancierul e egalul lui Dumnezeu. N-o fi ştiind el 
chiar totul, însă se străduieşte să se prefacă a-l şti. Eu 
însă trăiesc în epoca lui Alain Robbe-Grillet şi Roland 
Barthes; aşadar, dacă ceea ce aveţi în faţă e un 
roman, n-are cum să fie un roman în sensul modern al 
cuvîntului. 

Aşa că poate ceea ce scriu eu aici e o autobiografie 
disimulată; poate că, în chiar clipa de faţă, locuiesc 
într-una din casele pe care le-am introdus în ficţiune; 
poate că Charles sînt eu însumi în travesti. Poate că 
totul nu-i decît un joc. Femei asemenea lui Sarah 
există şi în epoca noastră - eu, unul, nu le-am înţeles 
însă niciodată. Sau poate că încerc să vă vîr pe gît un 
volum de eseuri camuflate. In locul titlurilor de 
capitole, ar fi trebuit, poate, să fi scris „Despre 
orizontalitatea existenței”, „Iluziile progresului”, 
„Istoria formei romanului”, „Etiologia libertăţii”, 
„Cîteva aspecte uitate ale epocii victoriene”... sau mai 
ştiu eu ce. 

Poate credeți că romancierul n-are decît să tragă 
de sforile potrivite, şi fantoşele sale vor începe de 


îndată să se vînzolească întocmai ca-n viaţă, oferind în 
răstimpuri, la cerere, o analiză atotcuprinzătoare a 
motivaţiilor şi intenţiilor lor. Sigur că, odată ajuns la 
acest stadiu (Cap.  Treisprezece -  dezvăluirea 
adevăratei stări de spirit a lui Sarah), intenţionam să 
spun totul - sau, mă rog, tot ceea ce contează. M-am 
trezit însă, pe negîndite, în situaţia unui om care, 
împresurat de răcoarea nopţii de primăvară, pîndeşte 
de pe gazonul de dedesubt fereastra abia întrezărită 
în întuneric de la mansarda lui Marlborough House; 
ştiu că, în contextul realităţii din carte, Sarah nu s-ar 
fi apucat în ruptul capului să-şi şteargă cu un gest 
hotărît lacrimile, ca apoi să se rezeme de pervaz, dînd 
glas unui capitol plin de revelații. S-ar fi tras înapoi cît 
ai clipi, dacă m-ar fi zărit acolo, în lumina bruscă a 
răsăritului bătrînei luni, şi s-ar fi făcut nevăzută în 
umbrele dinlăuntru. 

Eu însă sînt romancier, nu un om aflat într-o 
grădină - pot, deci, s-o urmez oriunde am chef, ziceţi? 
Dar posibilitatea nu e totuna cu admisibilitatea. 
Soţilor li se oferă numeroase prilejuri de a-şi omori 
nevestele - şi invers - fără a stîrni bănuieli. Şi totuşi 
nu o fac. 

Poate credeţi că romancierii au totdeauna planuri 
bătute în cuie după care lucrează, astfel încît viitorul 
prezis în Capitolul 1 îşi găseşte mereu, în chip 
inexorabil, împlinirea în Capitolul 13. Romancierii 
scriu însă din o mie şi unul de motive diferite: pentru 
bani, pentru glorie, pentru cronicari, pentru părinţi, 
pentru prieteni, pentru cei dragi; din orgoliu, din 
mîndrie, din curiozitate, din amuzament; întocmai 
cum tîmplarilor pricepuţi le place să facă mobilă, la fel 
cum beţivilor le place să bea, aşa cum judecătorilor le 
place să judece procese, sau sicilienilor să-şi descarce 
mitraliera în spinarea unui duşman. Aş putea umple o 
carte întreagă cu asemenea motive, valabile toate, 


chiar dacă nu pentru toţi. Un singur motiv ne e comun 
tuturor: dorim să creăm lumi la fel de reale, dar altfel, 
ca lumea care există. Sau care a existat. lată de ce n- 
avem cum să urzim planuri. Noi ştim că o lume e un 
organism, nu o maşinărie. Mai ştim şi că o lume 
creată în mod autentic trebuie să fie independentă de 
creatorul ei; o lume planificată (o lume care-şi 
dezvăluie întru totul urzeala) e o lume moartă. Numai 
atunci cînd personajele şi întîmplările create de noi 
încep să nu ne mai asculte, atunci, abia, prind ele 
viaţă. După ce Charles s-a despărţit de Sarah, rămasă 
pe tăpşanul din pădure, i-am poruncit să se întoarcă 
fără înconjur la Lyme Regis. El însă n-a făcut-o, ci a 
apucat-o, fără nici un rost, pe alt drum, coborînd spre 
Lăptărie. 

„Ei, hai, lasă” - o să-mi ziceţi; ceea ce vreau eu, de 
fapt, să spun e că, în timp ce scriam, mi-a trecut prin 
cap că ar fi mai bine adus din condei dacă l-aş pune să 
se oprească şi să bea lapte... iar apoi s-o întilnească 
iarăşi pe Sarah. E, fireşte, una din posibilele explicaţii 
ale celor întîmplate; tot ce pot eu să spun - şi, pînă 
una-alta, sînt martorul cel mai demn de crezare - e că 
mi s-a părut că ideea îi aparţine în mod limpede lui 
Charles, nu mie însumi. Nu numai că el a început să 
dobîndească autonomie, dar eu trebuie, în plus, s-o 
respect, şi să las baltă toate planurile cvasidivine pe 
care le-am ticluit pentru el, dacă vreau ca personajul 
să fie real. 

Cu alte cuvinte, pentru a fi liber eu însumi, trebuie 
să-i acord libertate deopotrivă lui Charles, Tinei, lui 
Sarah, chiar şi odioasei doamne Poulteney. Nu există 
decît o singură definiţie bună a lui Dumnezeu: 
libertatea care îngăduie altor libertăţi să existe. Iar eu 
trebuie să mă supun acestei definiţii. 

Şi totuşi, romancierul rămîne un zeu, întrucît el 
creează (şi nici chiar cel mai aleatoriu dintre 


romanele moderne de avangardă n-a izbutit să-şi 
alunge de tot autorul); schimbarea constă în aceea că 
am încetat să fim zeii din icoana la care se închina 
epoca victoriană, atotştiutori şi poruncitori, luîndu-ne 
locul cuvenit în proaspăt-zugrăvita icoană a noii 
concepţii teologice, în care principiul de căpetenie e, 
pentru noi, libertatea, nu autoritatea. 

Am sfărimat, fără pic de sfială, iluzia, spuneţi? Nici 
vorbă. Personajele mele continuă să existe, înlă-untrul 
unei realităţi ce nu e nici mai prejos, nici mai presus 
decît aceea pe care am destrămat-o adineaori. Totul e 
întreţesut cu ficţiune, aşa cum bine observa un grec, 
acum vreo două mii cinci sute de ani. Această nouă 
realitate (sau ne-realitate) îmi pare mai valabilă; şi aş 
vrea de aceea să vă fac să-mi împărtăşiţi propriul 
sentiment că nu stăpinesc pe deplin aceste făpturi 
zămislite de mintea mea, nu mai mult decît vă puteţi 
voi ţine în friu - oricît de tare v-aţi strădui, oricît de 
mult aţi semăna cu o ipostază modernizată a doamnei 
Poulteney - copiii, colegii, prietenii sau chiar pe voi 
înşivă. 

„Bine, dar e absurd”, ziceţi? Un personaj e fie 
„real”, fie „imaginar”? Dacă asta crezi, hypocrite 
lecteur, nu-mi rămîne decît să zîmbesc. Nici măcar 
propriul tău trecut nu-l mai consideri întru totul real; 
îl înzorzonezi, îl sulemeneşti sau îl vopseşti în negru, 
după caz, îl cenzurezi, îi mai pui, pe ici, pe colo, cîte 
un petic... pe scurt, îl preschimbi într-o ficţiune, pe 
care o rinduieşti frumos pe raft - cartea ta, iată, 
autobiografia ta romanţată. Sîntem, toţi, într-o veşnică 
fugă de realitate. E o definiţie fundamentală a lui 
Homo sapiens. 

Aşa că, dacă crezi că toată această digresiune 
nefericită (e, totuşi, Capitolul 13, nu?) n-are nici o 
legătură cu ideile tale despre Timp, Progres, 
Societate, Evoluție şi tot restul alaiului nocturn de 


fantasme cu nume scrise cu majusculă, care-şi 
zornăie, captive, lanţurile dintre măruntaiele acestei 
cărţi... n-am să te contrazic. O să-mi devii însă 
suspect. 


Relatez, deci, numai ceea ce se vedea în afară: că 
Sarah a plîns în întuneric, dar nu s-a omorit; că a 
continuat, în pofida clarei interdicții, să hoinărească 
pe Ware Commons. Aşadar, într-un fel, se aruncase de 
fapt; iar acum trăia într-un soi de cădere prelungă, 
căci, mai devreme sau mai tîrziu, doamnei Poulteney 
avea să-i ajungă la ureche, în chip fatal, vestea că 
păcătoasa se afundă tot mai mult în păcat. E-adevă-rat 
că Sarah se ducea în pădure mai rar decît apucase să 
se obişnuiască, neajuns pe care vremea umedă din 
cele două săptămîni care urmară i-l făcu mai lesne de 
îndurat. La fel de adevărat e că îşi lua, acum, cîteva 
măsuri minime de prevedere, de natură militară. 
Drumul pentru căruţe ajungea pînă la o alee îngustă, 
nu cu mult mai arătoasă decît un drumeag ceva mai 
acătării, alee care cobora, ocolind o vilcea largă 
numită Ware Valley, pînă ce întilnea, la periferia 
oraşului Lyme, principalul drum pentru trăsuri ce 
ducea către Sidmouth şi Exeter. În Ware Valley se 
aflau, risipite ici-colo, cîteva case respectabile, 
vilceaua fiind, prin urmare, un loc potrivit pentru 
plimbări. Din fericire, din nici una dintre aceste case 
nu se putea vedea locul în care drumul pentru căruţe 
întîlnea aleea. Odată ajunsă acolo, Sarah n-avea decît 
să se uite înjur pentru a vedea dacă e singură. Într-o 
zi, pornise la drum cu gînd să meargă în pădure. Dar, 
în timp ce se afla încă pe aleea pe care ajungea la 
drumul spre Lăptărie, zări doi oameni dispărînd după 
cotul pe care-l făcea o cărare aflată ceva mai sus. 
Merse înainte, luîndu-se după ei şi, după ce ajunse, la 
rîndul ei, dincolo de cotul potecii, îi urmări o vreme cu 


privirea, ca să se asigure că cei doi nu o apucau și ei 
pe drumul către Lăptărie; o luă înapoi pe unde venise 
şi pătrunse, neobservată, în sanctuarul ei. 

Risca, fireşte, să  întilnească alţi amatori de 
plimbări chiar pe drumul ce ducea spre Lăptărie; ca 
să nu mai spunem că era veşnic în primejdie de a fi 
văzută de lăptar şi de familia lui. De acest din urmă 
pericol reuşise să scape, totuşi, căci descoperise că 
una din cărăruile ademenitoare ce se afundau în 
frunzişul de deasupra drumului şerpuia, nevăzută de 
cei de la Lăptărie, pînă la poteca din inima pădurii. 
Întotdeauna mersese pe poteca asta, pînă în după- 
amiaza aceea în care se ivise întreagă, în chip 
nesăbuit - ne dăm seama acuma - în văzul celor doi 
bărbaţi. 

Cauza era simplă. Dormise mai mult decît avusese 
de gînd şi-şi dăduse seama că avea să întirzie la 
ritualul lecturii. Doamna Poulteney urma să cineze la 
Lady Cotton în seara aceea, drept care obişnuita oră 
de lectură fusese mutată ceva mai devreme, ca să-i 
îngăduie doamnei să se pregătească pentru ceea ce 
era de fiecare dată, în esenţă, chiar dacă nu şi în 
aparenţă,  încleştarea  dezlănţuită dintre doi 
brontozauri, în care catifeaua neagră ţinea locul 
cartilagiilor de fier, iar citatele din Biblie, pe cel al 
colţilor întăritaţi, gata să sfişie totul în cale; fără ca 
bătălia să fie, din cauza asta, mai puţin crîncenă ori 
mai puţin îndiîrjită. 

Pe lingă asta, chipul lui Charles, încremenit în 
contemplarea-i, ivit acolo, deasupra ei, o buimăcise; 
simţea cum căderea ei îşi înteţeşte ritmul; şi pe urmă, 
cînd pămîntul cel nemilos se răzvrăteşte sub 
picioarele tale, cînd te prăbuşeşti de la o asemenea 
înălţime, ce rost mai au măsurile de prevedere? 


PAISPREZECE 


— Aşa cum văd eu lucrurile, domnule 
Elliot, o companie bună înseamnă 
compania oamenilor deştepţi, bine 
informaţi, cu care poţi discuta o mulțime 
de lucruri; iată ce numesc eu o bună 
companie. 

— Te înşeli, zise el, cu blindeţe. Asta 
nu e o companie bună - e cea mai bună. 
O companie bună nu presupune decit o 
origine onorabilă, educaţie şi bune 
maniere, iar în ceea ce priveşte educația 
n-are cine ştie ce pretenții. 

JANE AUSTEN, Persuasiune 


Deşi vizitatorii sosiți în Lyme, în secolul 
nouăsprezece, nu trebuiau chiar să treacă prin 
încercările care-i aşteptau pe călătorii ajunşi în 
coloniile Greciei antice - totuşi Charles n-a fost silit să 
tină de pe treptele primăriei o cuvîntare care să nu fie 
mai prejos, ca elocinţă, de cele ale lui Pericle, 
dimpreună cu o scurtă, dar cuprinzătoare prezentare 
a noutăţilor din întreaga lume -, li se cerea negreşit să 
se lase cîntăriţi şi descusuţi pe toate părţile. Ernestina 
îl prevenise din vreme pe Charles de toate acestea; că 
trebuie, adică, să se considere doar o dihanie expusă 
într-o menajerie şi să rabde cît mai binevoitor cu 
putinţă căutările făţiş iscoditoare şi înţepăturile 
umbrelelor virite printre gratii. Aşa se face că, de 
două-trei ori pe săptămînă, trebuia să meargă în vizită 
împreună cu doamnele, silit fiind să îndure acolo 
ceasuri întregi de plictiseală ucigătoare, pentru care 
avea, drept singură mîngiiere, sceneta ce avea loc, cu 
desfătătoare regularitate, odată întorşi acasă la 
mătuşa Tranter. Ernestina îi cerceta neliniştită ochii, 
împăienjeniţi de  picla  pălăvrăgelilor  serbede, 


întrebînd: „A fost îngrozitor? Mă poţi ierta? Mă 
urăşti?”; şi, la zîmbetul lui de răspuns, i se arunca în 
braţe, de parcă Charles scăpase cu viaţă, ca prin 
minune, dintr-o răzmeriţă sau o avalanşă. 

Întîmplarea a făcut ca avalanşa din dimineaţa ce 
urmă zilei în care Charles descoperise împrejurimile 
de la Undercliff să fie programată a avea loc la 
Marlborough House. Vizitele acestea n-aveau nimic 
întîmplător sau spontan. Ar fi fost, de altminteri, cu 
neputinţă să fie altfel, căci identitățile vizitatorilor, 
laolaltă cu cele ale celor vizitaţi, făceau ocolul 
orăşelului cu o repeziciune de necrezut, fapt ce 
sfîrşise prin a stabili şi a menţine, totodată, un riguros 
simţ al protocolului. Interesul doamnei Poulteney 
pentru Charles nu era, probabil, mai mare decît cel 
nutrit de Charles pentru făptura ei; s-ar fi simţit însă 
jignită de moarte dacă Charles n-ar fi fost tîrît în 
lanţuri pînă la ea, pentru a-şi aşeza deasupra-i 
picioruşul grăsuliu - şi asta cît mai curînd după 
sosirea lui în Lyme, căci, cu cît vizita avea loc mai 
tirziu în timpul şederii oaspetelui, cu atit cinstea ce ţi 
se făcea era mai mică. 

Fireşte, „străinii” aceştia erau, înainte de toate, 
nişte pioni necesari într-un joc. Vizitele în sine nu erau 
importante; dar, odată primite, cîte întrebuinţări 
aducătoare de delicii li se puteau da! „Scumpa 
doamnă Tranter a vrut să fiu prima care să fac 
cunoştinţă cu...” şi: „Sînt cît se poate de surprinsă că 
Ernestina n-a trecut încă pe la voi - pe noi ne-a 
răsfăţat - a fost deja de două ori”; şi încă: „Sînt sigură 
că a fost doar o scăpare - doamna Tranter are un 
suflet de aur, draga de ea, dar e-atit de distrată...” 
Toate acestea, împreună cu alte prilejuri 
asemănătoare de a răsuci pumnalul mondenităţii - la 
al căror gînd, numai, îţi şi lăsa gura apă - depindeau 
de existenţa unei provizii îndestulătoare de vizitatori 


„de seamă” precum Charles. Era aşadar pierdut fără 
scăpare, asemenea unui şoricel dolofan căzut în 
ghearele unei pisici înfometate - mai exact, a mai 
multor zeci de pisici înfometate. 


Cînd, în dimineaţa ce urmă zilei în care avusese loc 
întîlnirea din pădure, camerista vesti sosirea doamnei 
Tranter şi a celor doi tineri care-o însoțeau, Sarah se 
ridică numaidecît, dînd să iasă din încăpere. Doamna 
Poulteney însă, căreia gîndul la fericirea juneţii îi 
stîrnea întotdeauna arţagul, şi care - după porţia de 
Lady Cotton înghițită în ajun - avea oricum destule 
motive să fie cu mult mai mult decît arţăgoasă, o rugă 
să rămînă. Pe Ernestina, doamna Poulteney o socotea 
o tinerică frivolă, şi era încredinţată că logodnicul ei e 
şi el un tinerel uşuratic; era aproape o datorie pentru 
ea să-i facă de ocară. Pe deasupra, ştia că astfel de 
ocazii mondene erau pentru păcătoasa ei asemenea 
unei cămăşi din păr de cămilă purtată pe piele. Nici că 
şi-ar fi putut dori o potriveală mai fericită de 
întîmplări. 

Oaspeţii fură poftiţi înăuntru. Doamna Tranter se 
repezi, foşnitoare, înainte, revărsîndu-se într-un potop 
de vorbe blajine. Sarah stătea sfioasă, ceva mai la o 
parte, stînjenitor de stingheră în acest cadru, în vreme 
ce Charles şi Ernestina aşteptau liniştiţi în picioare, în 
spatele celor două doamne, a căror cunoştinţă dura de 
prea multe decenii încît să nu impună un soi de 
îmbrăţişare simbolică. Veni apoi rîndul Ernestinei, 
care schiţă un gest ce, cu oarecare imaginaţie, putea 
trece drept reverență, înainte de a apuca mîna pe care 
i-o întinse regina. 

— Ce mai faceţi, doamnă Poulteney? Arătaţi 
nemaipomenit de bine. 

— La virsta mea, domnişoară Freeman, contează 
numai sănătatea spirituală. 


— In cazul acesta, nu-mi fac nici o grijă în ceea ce 
vă priveşte. 

Doamnei Poulteney i-ar fi plăcut să mai stăruie 
puţintel asupra acestui subiect vrednic de tot 
interesul, însă Ernestina se întoarse către Charles, 
spre a i-l prezenta. Acesta se înclină deasupra mîÎinii 
bătrînei doamne. 

— Încîntat de cunoştinţă, doamnă. Minunată casă. 

— E prea mare pentru mine. O păstrez numai de 
dragul scumpului meu soţ. Ştiu că aşa ar fi dorit... că 
aşa doreşte el. 

După care privi ţintă pe lingă Charles, la icoana cea 
mai de preţ a casei, un portret în ulei al lui Frederick, 
pictat cu numai doi ani înainte ca acesta să se 
săvîrşească din viaţă, în 1851, portret din care reieşea 
limpede că răposatul fusese un om înţelept, bun 
creştin, ţanţoş şi chipeş - şi, ceea ce era cel mai 
important, mai presus decît majoritatea semenilor săi. 
Fusese el, neîndoios, un bun creştin, şi ţanţoş cît se 
poate, dar, cît priveşte celelalte daruri ale sale, 
pictorul îşi folosise din plin imaginaţia. De-mult- 
plecatul-dintre-cei-vii domn  Poulteney fusese o 
nulitate desăvirşită - drept e că o nulitate putred de 
bogată -, iar singurul gest cu adevărat însemnat din 
întreaga sa viaţă îl înfăptuise în clipa cînd o părăsise. 
Charles măsură cu deferenţa cuvenită întruparea 
plastică a acestei veşnice prezenţe, ce avea darul să 
strice cheful tuturor celor care călcau pragul casei. 

— Ah, da. Într-adevăr. Înţeleg. E absolut firesc. 

— Dorinţele Jor trebuie îndeplinite. 

— Întocmai. 

Doamna Tranter, care apucase între timp să-i 
zimbească lui Sarah, se folosi de ea pentru a întrerupe 
această litanie lugubră. 

— Dragă domnişoară Woodruff, ce bine-mi pare că 
te văd. 


Şi, îndreptindu-se către Sarah, îi luă mîna într-ale 
ei, învăluind-o într-o privire plină de o neprefăcută 
bunăvoință; spuse apoi, pe un ton ceva mai scăzut: 

— O să vii să mă vezi... după ce pleacă drăguţa de 
Tina? 

La auzul acestor vorbe, pe chipul lui Sarah lunecă, 
o clipă, o expresie ce rareori i se aşternea pe faţă. 
Calculatorul din inima ei, de care am vorbit mai 
înainte, o analizase de mult pe doamna Tranter, 
păstrînd în memorie rezultatul. Rezerva, 
independenţa aceea ce se învecina atît de periculos cu 
sfidarea, pe care şi-o întipărea ca pe-o mască pe chip 
în prezenţa doamnei Poulteney - pieriră o clipă. Zîmbi 
chiar, cu tristeţe însă, şi dădu imperceptibil din cap: 
dacă o să poată, va veni. 

Urmară apoi alte prezentări. Cele două domnişoare 
dădură cu răceală din cap una către cealaltă, iar 
Charles făcu o plecăciune. Urmări cu atenţie să vadă 
dacă fata va trăda în vreun fel cele două întilniri ale 
lor din ziua precedentă, însă ochii ei îi ocoliră cu 
dibăcie privirea. Era curios să vadă cum se va purta 
sălbăticiunea în mediul acesta îngrăditor; curînd însă 
constată cu dezamăgire că părea să se fi preschimbat 
într-o adevărată mieluşea. În afara cazurilor în care o 
puse să-i aducă cîte ceva, sau să tragă de cordonul 
soneriei atunci cînd stăpina casei hotărî că doamnele 
doresc cîte o ceaşcă de ciocolată fierbinte, doamna 
Poulteney o ignora cu desăvîrşire pe Sarah. Cum 
făcea, de altfel, - constată cu neplăcere Charles - şi 
Ernestina. Mătuşa Tranter se strădui cît putu s-o 
atragă pe fată în conversaţie; ea însă stătea puţin mai 
la o parte de ceilalţi, cu o anume lipsă de expresie pe 
chip, o rezervă ce ar fi putut trece foarte lesne drept 
conştiinţă a inferiorităţii statutului ei. De vreo două- 
trei ori se întoarse el însuşi, politicos, înspre ea, spre 
a-i cere confirmarea unei păreri - însă fără nici un 


succes. Reacţia ei era, de fiecare dată, minimă; şi 
continua, în tot acest timp, să-i ocolească privirea. 
De-abia către sfîrşitul vizitei Charles începu să-şi 
dea seama de un lucru pe care pînă atunci nici nu-l 
bănuise. Li deveni treptat limpede că docilitatea tăcută 
a fetei se bătea cap în cap cu firea ei obişnuită şi că 
Sarah juca, prin urmare, un rol; rol ce ţintea să 
exprime o totală desolidarizare şi dezaprobare faţă de 
stăpîna ei. Doamna Poulteney şi doamna Tranter 
parcurseră împreună - cu posomorită acreală, prima, 
şi cu o vioiciune surizătoare, cea de-a doua - 
tradiționala ordine de zi a subiectelor de conversaţie 
impuse de bunele maniere; redusă, poate, ca număr, 
dar nesfîrşită ca desfăşurare: servitorii, vremea, 
naşterile, înmormiîntările şi căsătoriile aşteptate de pe 
o zi pe alta, domnul Disraeli şi domnul Gladstone 
(subiect adus, pasămite, în discuţie înadins pentru 
Charles, cu toate că îi oferi doamnei Poulteney prilejul 
de a osîndi cu asprime principiile de viaţă ale primului 
şi, nu mai puţin, pe cele politice ale celui de-al 
doilea)'1, predica ţinută la biserică în duminica din 


14 Pentru a fi, totuşi, drepţi cu această doamnă, se cuvine 
poate să adăugăm că în primăvara aceea a lui 1867, 
atotcuprinzătoarea-i nemulţumire era împărtăşită de numeroşi 
alţii. În acel an, domnii Gladraeli /glad înseamnă în engleză 
vesel, încîntat] şi Dizzystone /dizzy, ameţit, năucit] s-au întrecut 
în a oferi, care mai de care, un spectacol năucitor; ni se întîmplă 
să uităm uneori că adoptarea ultimului mare Proiect de Reformă 
(devenit lege în luna august a aceluiaşi an) a fost pusă la cale de 
Părintele Conservatorismului Modern, întîm-pinînd, totodată, o 
opoziţie înverşunată din partea Marelui Liberal. Conservatorii de 
felul doamnei Poulteney s-au trezit, aşadar, că sînt cruţaţi de 
oroarea de a-şi vedea servitorii făcînd încă un pas spre urnele de 
vot de către însuşi şeful partidului pe care îl detestau, practic, 
sub toate celelalte aspecte. Într-unul din articolele sale din New 
York Daily Tribune, Marx observa că, în realitate, liberalii 
britanici „întruchipează cu totul altceva decît luminatele principii 
liberale pe care pretind că le apără. Ei se găsesc astfel în situaţia 
beţivului adus înaintea Lodrului Primar, care susţinea sus şi tare 


urmă, lipsurile negustorilor din partea locului şi de 
aici, în chip firesc, înapoi la servitori. În vreme ce îşi 
croia drum, mînuind obişnuitul arsenal de zimbete, 
ridicări de sprincene şi încuviinţări din cap, prin acest 
purgatoriu familiar, Charles ajunse la concluzia că 
tăcuta domnişoară  Woodruff era chinuită de 
sentimentul nedreptăţii, şi - lucru deosebit de 
interesant pentru un observator ager - fără să-şi dea 
mai deloc osteneala să ascundă asta. 

Era o observaţie care vădea multă pătrundere din 
partea lui Charles, întrucît remarcase ceva ce scăpase 
aproape tuturor celor din Lyme. Poate că deducţia sa 
ar fi rămas însă la stadiul de simplă bănuială, dacă 
gazda s-ar fi abținut să îmbogăţească lumea cu o 
scenă tipic poulteneyiană. 

— Fata aceea pe care am concediat-o ţi-a mai 
pricinuit vreun necaz? 

Doamna Tranter zîmbi. 

— Mary? Nu m-aş despărți de ea pentru nimic în 
lume. 

— Doamna Fairley m-a informat că, nu mai demult 
de azi-dimineaţă, a văzut-o stînd de vorbă cu o 
persoană. (În gura doamnei Poulteney, „persoană” 
sună aidoma cuvîntului „nazist” în conversaţia dintre 
doi francezi patrioţi aflaţi sub Ocupaţie.) O persoană 
tînără. Doamna Fairley nu o cunoaşte. 

Ermestina îl săgetă pe Charles cu o privire 
încărcată de reproşuri; o clipă, crezu, buimăcit, că el 
era cel acuzat - apoi se dumeri. 

Zimbi: 

— Atunci era negreşit Sam. Servitorul meu, 
doamnă, adăugă apoi, spre lămurirea doamnei 
Poulteney. 


că e întruchiparea Temperanţei, doar că, prin nu se ştie ce 
întîmplare nefericită, se îmbată în toate duminicile”. Genul 
acesta încă n-a dispărut (n.a.). 


Ernestina spuse, fără să-l privească: 

— Chiar voiam să-ţi spun. Şi eu i-am văzut vorbind 
împreună ieri. 

— Bine, dar... doar n-o să le interzicem să-şi 
vorbească dacă se întîlnesc? 

— Există o diferenţă uriaşă între ceea ce se poate 
accepta în Londra şi ceea ce se cade aici. Cred că ar 
trebui să vorbeşti cu Sam. Fata se lasă prea lesne 
ademenită. 

Doamna Tranter părea jignită. 

— Ernestina dragă... nu spun că fata nu e plină de 
viaţă; niciodată însă n-am avut nici cel mai mic motiv 
să... 

— Mătuşică scumpă şi dragă, ştiu prea bine ce mult 
ţii la ea. 

Ironia tăioasă din vocea ei îl făcu pe Charles să 
sară în ajutorul rănilor doamnei Tranter. 

— Ar fi bine ca mai multe stăpîne să facă la fel. Nu 
se află semn mai sigur al fericirii ce domneşte într-o 
casă decît zîmbetul de pe chipul slujnicei care-ţi 
deschide uşa. 

Ernestina îşi lăsă ochii în jos, încreţindu-şi buzele 
într-un gest grăitor. Buna doamnă Tranter se îmbujoră 
uşor la auzul complimentului, plecîndu-şi la rîndul ei 
privirea. Doamna Poulteney urmărise nu fără plăcere 
acest schimb încrucişat de focuri; hotărî, în sfîrşit, că 
Charles îi era suficient de antipatic ca să-şi îngăduie 
să fie grosolană cu el. 

— Viitoarea dumitale soţie e mai în măsură decît 
dumneata să cumpănească astfel de lucruri, domnule 
Smithson. O cunosc pe fata respectivă. Am fost silită 
s-o concediez. Dacă ai fi mai în vîrstă, ai şti că, în 
astfel de chestiuni, trebuie să fii cît se poate de sever. 

Zicînd acestea, îşi pironi şi ea privirea în pămînt, 
felu-i obişnuit de a da a înţelege că subiectul în 
discuţie îşi primise din partea ei verdictul, şi avea, 


prin urmare, să rămînă închis, de atunci şi pînă în 
vecii vecilor. 

— Mă înclin în faţa mult mai vastei experienţe a 
domniei voastre, doamnă. 

Tonul îi fusese însă, fără doar şi poate, rece şi 
sarcastic. 

Cele trei doamne stăteau, toate, fără să se uite una 
la cealaltă: doamna Tranter, din pricina stînjenelii, 
Ernestina, înciudată pe ea însăşi - căci n-avusese de 
gînd să abată o atare bruftuială pe capul lui Charles, 
şi îi părea rău că nu tăcuse din gură - iar doamna 
Poulteney, din pricină că aşa era ea. Astfel se făcu că 
între Sarah şi Charles avu loc, în fine, nevăzut de 
aceste doamne, un schimb de priviri - nu mai lung de 
o clipă, dar plin de tîlc; doi străini descoperiseră că au 
un vrăjmaş comun. Pentru prima dată, privirea fetei 
nu trecu dincolo de Charles, ci zăbovi asupra chipului 
lui; după care Charles luă hotărîrea neclintită de a se 
răzbuna, odată şi-odată, pe doamna Poulteney şi de a-i 
da Ernestinei o elementară lecţie de omenie, de care 
avea o vădită nevoie. 

Îşi aduse aminte apoi de ciocnirea avută nu de mult 
cu tatăl Ernestinei, în legătură cu Charles Darwin. 
Bigotismul domnea din păcate aproape pretutindeni în 
ţară, însă nici prin gînd nu-i trecea să-i accepte 
existenţa în firea fetei cu care avea să se însoare. O să 
stea de vorbă cu Sam; ei da, pe toţi zeii, o să stea de 
vorbă cu Sam. 

Cum anume îi vorbi, vom vedea într-o clipă. 
Adevărul e că mersul acestei discuţii era deja sortit să 
fie dat peste cap, căci „persoana” pomenită de 
doamna Poulteney se afla, chiar în acel moment, 
aşezată pe un scaun în bucătăria de la parterul casei 
doamnei Tranter. 

Sam se întilnise într-adevăr cu Mary în dimineaţa 
aceea; o întrebase, plin de nevinovăție, dacă putea 


aduce funinginea peste o oră. Ştia, vezi bine, că cele 
două doamne aveau să fie plecate la Marlborough 
House. 

Conversaţia din bucătărie era surprinzător de 
serioasă, chiar mult mai serioasă decît aceea din 
salonul doamnei Poulteney. Mary stătea sprijinită de 
bufetul uriaş, cu braţele-i frumos rotunjite încrucişate 
pe piept, potrivindu-şi în răstimpuri o şuviţă de păr de 
culoarea griului copt, care nu voia cu nici un chip să-i 
stea sub boneţica ce-l apăra de praf. Punea din cînd în 
cînd cîte o întrebare, însă mai mult vorbea Sam, cu 
privirea aţintită mai tot timpul pe întinderea lucind de 
curăţenie a mesei de brad. Ochii li se întîlneau 
rareori, din întîmplare doar, şi atunci, ca şi cînd ar fi 
fost înţeleşi, îşi fereau amîndoi privirea, cuprinşi de 
sfială. 


CINCISPREZECE 


„„.în ceea ce priveşte clasa truditorilor, 
obiceiurile pe jumătate sălbatice ale 
generației din urmă au lăsat locul unei 
senzualităţi profunde, aproape 


atotcuprinzătoare... 

Raport din regiunile miniere 
(1850) 

Un lucru care, celor cu mai limpede 
vedere 

Abia un zîmbet trecător de le 
stirneşte. 


TENNYSON, In Memoriam (1850) 


În dimineaţa următoare, cînd Charles se apucă să 
scormonească, nemilos, inima de cockney a lui Sam, 
n-o trăda prin asta pe Ernestina, indiferent cum 
stăteau lucrurile în privinţa doamnei Poulteney. Îşi 
luaseră rămas-bun de la aceasta la scurtă vreme după 
schimbul de replici descris mai înainte; pe drumul 
spre casă, în timp ce străbăteau aleea ce cobora spre 
Broad Street, Ernestina tăcuse milc. Odată ajunsă 
acolo, făcuse în aşa fel încît să rămînă singură cu 
Charles; şi nici n-apucă mătuşa Tranter să închidă 
bine uşa în urma ei, că fata izbucni în lacrimi 
(neînsoţite de astă dată de obişnuitul preludiu 
autocritic) aruncîndu-se în braţele lui. Era cea dintii 
neînțelegere care venea să le umbrească dragostea şi 
lucrul ăsta o umplea de groază: cum adică, blîndul, 
scumpul ei Charles să fie bruftuluit de o bătrină 
nesuferită, şi asta numai din pricină că ea nu-şi putuse 
înfrîina o răbufnire de ranchiună? După ce Charles o 
mîngiie, îndatoritor, pe spate şi îi uscă ochii cu 
batista, îi spuse tot ce avea pe suflet. Drept 
răzbunare, acesta fură o sărutare de pe fiecare 


pleoapă umedă şi o iertă pe loc. 

— Şi în definitiv, dulcea şi prostuţa mea Tina, de ce 
să le interzicem altora ceea ce pe noi doi ne-a făcut 
atit de fericiţi? Ce dacă fetişcana asta năzdrăvană şi 
derbedeul de Sam al meu s-ar amoreza unul de 
celălalt? Se cade oare să dăm cu piatra? 

Fata îi aruncă un zîmbet de pe scaunul pe care se 
cuibărise. 

— lată ce se-ntîmplă cînd încerci să te porţi ca un 
om mare. 

Charles îngenunche lîngă ea şi o luă de mînă. 

— Copilă dulce... Pentru mine vei rămîne mereu o 
copilă. 

Ea îşi înclină capul ca să-i sărute mîna, iar Charles 
o sărută, la rîndu-i, pe creştetul capului. 

— Optzeci şi opt de zile, şopti fata. Abia mai pot 
îndura gîndul. 

— Hai să fugim. Să plecăm la Paris. 

— Charles... ce grozăvie! N 

Işi înălţă capul, iar el o sărută pe buze. Imbujorată, 
se prăbuşi într-un colţ al scaunului, cu ochii înrouraţi, 
cu inima zbătîndu-i-se în piept atît de iute, încît crezu 
că o să leşine; prea plăpîndă pentru a se lupta cu 
valurile bruşte ale acestor emoţii mereu 
schimbătoare. Charles îi păstră mîna într-ale sale şi i-o 
strînse cu un aer şăgalnic. 

— Ce-ar fi dacă ne-ar vedea acum preavrednica 
doamnă Poulteney? 

Fata îşi acoperi faţa cu mîinile şi începu să ridă cu 
chicoteli înfundate, care îl molipsiră şi pe Charles, 
silindu-l să se ridice în picioare şi să se îndrepte spre 
fereastră, păstrind, chipurile, un aer plin de gravitate 
- nu se putu însă stăpini să nu se uite înapoi, 
întîmpinat fiind de privirea Ernestinei, furişată printre 
degete. Chicotelile se înteţiră în încăperea altfel 
tăcută. Într-o străfulgerare, prin mintea fiecăruia 


trecură aceleaşi gînduri: la noile şi minunatele 
libertăţi sosite o dată cu epoca, ce minunat era să fii 
un tînăr modern pînă-n vîrful unghiilor, înzestrat cu 
un simţ al umorului cu totul şi cu totul modern, la o 
mie de ani depărtare în timp de... 

— Vai, Charles... ah, nu mai pot... Charles, îţi mai 
aduci aminte de doamna din cretacicul inferior? 

Se puseră iarăşi pe ris, spre deplina înceţoşare a 
bietei doamne Tranter, care stătea ca pe jăratec în 
camera de alături, simțind că dincolo avea loc, 
desigur, o ceartă. Îşi luă în cele din urmă inima-n dinţi 
şi intră, ca să vadă dacă nu cumva putea îndrepta 
lucrurile. Fără să contenească din ris, Tina se repezi 
către ea, rămasă lingă uşă, şi-o sărută pe amindoi 
obrajii. 

— Mătuşica mea dragă, n-am vrut să spun ce-am 
spus; nu eşti deloc prea îngăduitoare cu ea. Nu-s decit 
un copil răsfăţat şi nesuferit. Nu-mi mai trebuie rochia 
verde de oraş. Pot să i-o dau lui Mary? 

Aşa se face că, spre sfîrşitul aceleiaşi zile, 
Ernestina era pomenită - din toată inima - în 
rugăciunile lui Mary. Mă îndoiesc însă că au fost 
ascultate, căci, după ce se ridicase din genunchi, în 
loc să se urce numaideciît în pat, aşa cum cată să facă 
toţi credincioşii cumsecade, Mary nu-şi putu înfrîna 
ispita de a mai încerca, o ultimă dată, rochia cea 
verde. N-avea la îndemînă pentru a se vedea decît 
flăcăruia unei lumînări, însă, de cînd e lumea, nici 
unei femei nu i-a stricat lumina de lumînare. Nimbul 
acela de păr auriu, revărsat în valuri pe umeri, 
verdele deodată aprins, umbrele ce dănţuiau în juru-i, 
chipul sfielnic, cuprins de încîntare, surprins de 
propria-i imagine din oglindă... hotărit lucru, dacă 
Dumnezeul către care îşi înălţase rugăciunea veghea 
deasupra-i, şi-ar fi dorit să fie, în seara aceea, îngerul 
Căzut. 


— Sam, am ajuns la concluzia că nu mai am nevoie 
de tine. 

Charles nu putea să vadă faţa lui Sam, căci îşi ţinea 
ochii închişi, în timp ce servitorul îl bărbierea. Felul în 
care briciul încremeni dintr-o dată îi confirmă însă că 
şocul administrat fusese la înălţimea aşteptărilor. 

— Poţi să te întorci la casa din Kensington. 

Urmă o tăcere care ar fi înmuiat negreşit inima 
unui stăpîn mai puţin pornit să fie sadic. 

— N-ai nimic de spus? 

— Ba da, domnule. Mi-i mai bine aici. 

— Am ajuns la concluzia că te ţii numai de rele. 
Ştiu prea bine că asta-i starea ta naturală, însă prefer 
s-o faci în Londra, care-i mai obişnuită cu cei puşi pe 
rele. 

— Da’ n-am făcut nimic, domnu' Charles. 

— Vreau, în plus, să te cruţ de suferinţa de a fi silit 
să tot dai ochii cu fetişcana aia obraznică de la 
doamna Tranter. 

Auzi cum lui Sam i se taie răsuflarea. Prudent, 
deschise un ochi. 

— Ei, ce zici, nu-i frumos din partea mea? 

Cu chipul împietrit, Sam îşi pironise privirea în gol, 
pe deasupra capului stăpînului său. 

— Şi-a cerut scuze, iar io le-am primit. 

— Cum aşa! De la o simplă ţărăncuţă? Cu 
neputinţă. 

Fu silit să-şi închidă grabnic ochiul deschis, ca să-l 
ferească de un val repezit de clăbuc. 

— O făcea din neştință, domnu’ Charles, doar din 
neştinţă. 

— Aşa deci. Înseamnă că lucrurile sînt mai grave 
decît îmi închipuiam eu. E musai să-ţi iei tălpăşiţa. 

Sam, însă, se săturase. Nu se mai atinse de clăbucii 
de săpun de pe chipul stăpînului pînă cînd, într-un 
tirziu, Charles se văzu nevoit să deschidă ochii ca să 


vadă ce se petrece. Sam stătea neclintit, copleşit de o 
bruscă amărăciune, ori cel puţin vădind toate semnele 
unei astfel de stări. 

— Ei, care-i baiul? 

— Ea-i baiu', domnule. 

— Iaibaiu? Te-ai apucat de aliteraţii acum? Lasă, nu 
te osteni, umorul meu te depăşeşte, urs ce eşti. Uite 
ce e, să-mi spui adevărul. Ieri n-ai fi fost în stare s-o 
atingi pe domnişoara asta nici mort, aşa e sau ba? 
Negi cumva asta? 

— Am fost provocat. 

— Aa, bine, dar care a fost primum mobile? Cine-a 
început cu provocările? 

Charles îşi dădu seama însă că mersese deja prea 
departe. Briciul tremura în mîna lui Sam; nu din 
pricina vreunei intenţii criminale, ci a indignării abia 
stăpînite. Charles se întinse şi i-l luă din mînă, după 
care îl îndreptă spre servitor, spre a-şi întări vorbele. 

— În douăzeci şi patru de ore, da, Sam? În douăzeci 
şi patru de ore? 

Sam începu să frece ligheanul cu prosopul destinat 
obrajilor lui Charles. O vreme nu scoase nici un 
cuvînt, iar cînd vorbi în sfîrşit, vocea-i era înăbuşită. 

— Doar n-om fi vite. Sîntem şi noi finte omeneşti. 

Charles zîmbi auzindu-l, se ridică de pe scaun şi, 

ajungînd în spatele servitorului, îi puse o mînă pe 
umăr, făcîndu-l să se întoarcă spre el. 

— Sam, îmi cer scuze. Trebuie însă să recunoşti că 
mai vechile tale raporturi cu reprezentantele sexului 
frumos n-au fost tocmai de natură să mă facă să mă 
aştept la o atare situaţie. 

Sam îşi lăsă înciudat privirea în pămînt; cinismu-i 
de odinioară din acest domeniu se întorsese acum 
împotriva lui. 

— Or, nu zic că n-o fi straşnic de plăcut s-o 
tachinezi pe fata asta - cum o cheamă? Mary, parcă? 


— şi să fii tachinat de ea, dar - lasă-mă să isprăvesc -, 
dar am auzit că e o făptură cu o inimă duioasă şi 
încrezătoare. lar eu n-am de gind să te las să 
zdrobeşti inima asta. 

— Tăiaţi-mi braţele dacă credeţi că aveam în cap 
aşa ceva, domnu' Charles! 

— Prea bine. Te cred şi fără amputarea propusă. 
Nu-ţi dau însă voie să te mai duci pe acolo ori să intri 
în vorbă cu fata dacă o întilneşti pe stradă, pînă cînd 
nu discut cu doamna Tranter, ca să aflu dacă e de 
acord cu interesul tău pentru Mary. 

Sam, care stătuse toată vremea cu ochii în pămînt, 
îşi ridică deodată privirea către stăpinu-său; pe chip i 
se ivi un zîmbet chinuit, asemeni celui de pe faţa unui 
tînăr oştean rănit în luptă, care trage să moară la 
picioarele comandantului său. 

— Nu-s decît un răţoi de Derby, domnule. Un 
afurisit de răţoi de Derby. 

Nu strică, cred, să adaug că un răţoi de Derby e un 
răţoi care a fost deja trecut prin frigare - pentru care 
nu se mai află, aşadar, nici o speranţă că şi-ar putea 
veni în fire. 


ȘAISPREZECE 


Maud, scăldată în lumina juneții şi-a 
graţiei, 

Cintînd despre Moarte, şi despre- 
Onoarea ce moarte nu are, 

Pînă ce-amarnic am prins să jelesc 
aste mizere, nevrednice vremuri, 

Și făptura-mi, trîindavă şi calpă. 

TENNYSON, Maud (1855) 


Nicicînd n-am ştiut, credeţi-mă, ce 
simțăminte se nasc între bărbat şi femeie, 

Pînă cînd, pe un cîmp, lingă-un sat 
neştiut, într-o zi, o sărbătoare din cele ce 
azi treptat îşi pierd noima, 

Hoinărind „îndelung, orb la toate”, 
cum zice Tennyson, poetul, 

ÎIndelung, orb la toate, purtindu-mi, 
stingaci şi neghiob, anii necopți, 

S-a întîmplat ca ochiul să-mi cadă pe 
pletele slobode-n vînt ale unei fecioare... 

A.H. CLOUGH, Coliba de la Tober-na- 
Vuolich (1848) 


Se scurseră încă cinci zile, lipsite de întîmplări 
deosebite, de la aceea înfăţişată mai înainte. Lui 
Charles nu i se mai ivi nici un prilej de a-şi continua 
cercetările pe Undercliff. Intr-una din zile, plecară 
într-o lungă excursie spre Sidmouth, iar dimineţile 
celorlalte fură ocupate cu vizite şi alte petreceri, ceva 
mai plăcute, cum ar fi trasul cu arcul, la vremea aceea 
o îndeletnicire ce făcea oarecari ravagii în rindul 
tinerelor doamne din lumea bună a Angliei - verdele- 
închis al costumului obligatoriu le venea, doar, 
tuturora, atît de bine şi, vai, ce delicios tablou ofereau 
domnii care se duceau, supuşi, să scoată săgețile din 
tinte (unde cele ochite de ochii miopi ai Ernestinei nu 


prea nimereau, din păcate), ca apoi să se întoarcă 
doldora de glume, care de care mai nostime, pe seama 
lui Cupidon, a inimilor străpunse şi a lui Maid Marian. 

Cît priveşte după-amiezele, de obicei Ernestina 
reuşea să-l convingă pe Charles să rămînă acasă la 
mătuşa Tranter; aveau de discutat tot soiul de 
probleme gospodăreşti de cea mai mare însemnătate, 
întrucît casa din Kensington era mult prea mică, iar 
cea din Belgravia, în prezent închiriată - în care aveau 
să se mute, în cele din urmă - urma să revină în 
folosinţa lui Charles abia peste doi ani. Măruntul hop 
peste care trecuseră de curînd părea s-o fi schimbat 
pe Ernestina. Nu mai ieşea din cuvîntul lui Charles, 
atit de zeloasă în a-şi îndeplini de pe-acum îndatoririle 
de nevastă, încît acesta se plînse că începea să se 
simtă ca un paşă turc - şi, renunţind la orice pretenţie 
de originalitate, o imploră să-l contrazică în vreo 
privinţă, oricare, ca nu cumva să-l facă să uite că 
aveau să aibă parte de o căsnicie creştină. 

Charles se lăsă năpădit cu bunăvoință de această 
bruscă revărsare de respect pentru fiece dorinţă a sa. 
Era destul de şiret ca să-şi dea seama că Ernestina 
fusese luată prin surprindere; pînă la mica lor 
neînțelegere, fusese îndrăgostită pesemne mai mult 
de ideea căsătoriei decît de viitoru-i soţ; acum însă 
făcuse cunoştinţă cu voinţa bărbatului şi, deopotrivă, 
cu obligaţiile de nevastă. Trebuie totuşi să 
recunoaştem că, lui Charles, înmuierea asta a ironiei 
dulce-acrişoare pînă la preschimbarea ei în duioşia 
dulceagă de acum i se părea uneori puţintel cam greu 
de înghiţit; fireşte că îi plăcea că era adulat, că pînă şi 
cel mai neînsemnat lucru care privea fiinţa lui stîrnea 
un zbucium peste măsură, că i se cerea părerea în 
toate cele, iar spusele lui erau literă de lege. Cărui 
bărbat nu-i plac toate astea? Avusese însă parte de ani 
întregi de burlăcie întru totul nestingherită şi, în felul 


său, era şi el un copil răzgiiat şi nesuferit, încă i se 
mai părea ciudat să constate că dimineţile nu-i mai 
aparţineau, că se vedea nevoit să renunţe la planurile 
pe care şi le făcuse pentru cîte o după-amiază sau alta 
din pricina cine ştie cărei toane a Tinei. Desigur că, în 
astfel de momente, îi sărea în ajutor neobosita 
Datorie; aşa se cuvenea, ca soţii să facă asemenea 
gesturi, prin urmare trebuia să le facă - întocmai cum 
trebuia să poarte haine de flanelă groasă şi bocanci cu 
tinte cînd se ducea să cutreiere împrejurimile 
oraşului. 

Şi pe urmă, serile! Ceasurile acelea nesfirşite, 
petrecute la lumina lămpii cu gaz, care trebuiau, 
cumva, umplute, fără a avea la îndemiînă binefacerile 
cinematografului sau ale televiziunii! Pentru cei care 
trebuiau să-şi cîştige existenţa muncind, asta nu era o 
problemă din cale-afară de anevoioasă: cînd trudeşti 
cîte douăsprezece ore pe zi, nu-i nevoie să-ţi baţi 
capul prea mult ca să hotărăşti ce să faci după cină. 
Dar vai de cei bogaţi, năpăstuiţi de soartă; dramul de 
libertate care le îngăduia să fie cît de cît singuri 
înainte de căderea serii le era atunci retras, căci 
uzanţele le pretindeau să se plictisească împreună, 
serile. Să vedem, aşadar, cum străbat Charles şi 
Ernestina unul din aceste pustiuri vesperale. Sînt 
cruţaţi, cel puţin, de prezenţa mătuşii Tranter, întrucît 
inimoasa doamnă a plecat să ia ceaiul cu o vecină 
suferindă, fată bătrînă şi ea, leită în toate privinţele - 
mai puţin înfăţişarea şi povestea vieţii - mătuşa 
Tranter. 

Charles stă tolănit cu graţie pe sofa; îşi ţine două 
degete pe obraz, iar cu celelalte două şi degetul mare 
îşi sprijină bărbia, rezemîndu-şi cotul de braţul sofalei, 
şi priveşte grav, pe deasupra covorului de Axminster, 
chipul Tinei, care citeşte dintr-un volumaş legat în 
marochin roşu, ţinut în mîna stingă; în mîna dreaptă 


are o apărătoare de foc (un obiect oarecum 
asemănător cu o paletă de pingpong cu mîner lung, 
învelit în mătase brodată şi tivit cu şnur maroniu, a 
cărui menire e să domolească dogoarea ce se ridică 
din cărbunii ce trosnesc în cămin, în caz că ar avea 
cutezanţa să înroşească pielea feciorelnic-palidă a 
fetei), cu care bate - cam neregulat - cadenţa în 
ritmul, cît se poate de regulat, al poemului narativ pe 
care-l citeşte. 

E vorba de un best-seller al anilor 1860: Doamna 
din La Garaye a Onorabilei doamne Caroline Norton, 
întreprindere despre care nici mai mult, nici mai puţin 
decît The Edinburgh Review însăşi se rostise după 
cum urmează: „Poemul este o istorie mişcătoare, pură 
şi duioasă, care vorbeşte despre durere, suferinţă, 
iubire, datorie, evlavie şi moarte” - hotărit lucru, nici 
c-ai fi putut găsi un mai straşnic şirag de adjective şi 
substantive-cheie pentru miezul de epocă victoriană 
(şi, nu mă sfiesc să adaug, mult prea reuşit pentru a fi 
fost născocit de mine). Credeţi, pesemne, că doamna 
Norton nu era decit o poetesă anostă a epocii. 
Versurile ei erau, ce-i drept, anoste, după cum vom 
vedea numaidecit; ea însă nu era nici pe departe o 
persoană anostă. Întîi şi întîi, era nepoata lui 
Sheridan; fusese, apoi, amanta lui Melbourne - sau cel 
puţin aşa se zvonea, iar soţul ei dăduse destulă 
crezare zvonurilor cît să-l dea în judecată - fără să 
aibă cîştig de cauză - pentru implicare în adulter pe 
marele om de stat; era, în sfîrşit, o feministă înfocată - 
o liberală, am zice noi astăzi. 

Doamna pomenită în titlu e nevestica sprinţară a 
unui la fel de sprinţar nobil francez, care, în timp ce 
se află la vînătoare, suferă un accident de pe urma 
căruia rămîne infirmă, urmînd a-şi dedica tot restul 
preaînneguratei ei vieţi înfăptuirii unor opere de 
binefacere, mai folositoare decît cele săvirşite de Lady 


Cotton, dat fiind că doamna în cauză întemeiază un 
spital. Deşi plasat în secolul şaptesprezece, e lesne de 
ghicit că poemul se vrea un elogiu închinat lui 
Florence Nightingale, acesta fiind desigur şi motivul 
pentru care el a făcut să freamăte atîtea şi atitea inimi 
feminine în deceniul în care a apărut. În închipuirea 
noastră, a celor de mai tîrziu, marii reformatori sînt 
oameni care au reuşit să înfringă o împotrivire 
înverşunată sau o apatie fără margini. Fireşte că 
adevărata Lady of the Lamp n-a fost cruţată de nevoia 
de a înfrunta nici opreliştile, nici apatia; compasiunea 
are însă în ea ceva care - aşa cum am arătat în altă 
parte - poate fi aproape la fel de dăunător. Nu era 
nicidecum prima dată cînd Ernestina citea poemul; ba, 
o parte din el o ştia chiar pe dinafară. De fiecare dată 
cînd îl citea (de astă dată cu glas tare, căci se aflau în 
Postul Paştelui), se simţea înălţată şi purificată, 
simţea că a devenit, aşa, mai bună. Să mai spun numai 
că nu călcase în viaţa ei într-un spital, după cum nu 
îngrijise niciodată un ţăran bolnav. Bineînţeles că n-ar 
fi lăsat-o părinţii, asta-i sigur, însă nici măcar nu se 
giîndise vreo clipă să facă aşa ceva. 

Aa - veţi zice - bine, dar ia stai puţin, femeile erau, 
se ştie, legate de mîÎini şi de picioare, n-aveau cum să 
scape de rolul ce le fusese destinat la vremea aceea. 

Să ne amintim însă data acestei seri: 6 aprilie 1867. 
Nu trecuse decît o săptămînă de cînd, la Westminster, 
John Stuart Mill se folosise de un prilej favorabil - în 
timpul uneia dintre primele şedinţe de dezbatere a 
Proiectului de Reformă - pentru a susţine că venise 
vremea să se acorde femeilor drepturi de vot egale cu 
ale bărbaților.  Temerara-i încercare (moţiunea 
propusă de el a fost respinsă, cu 196 voturi împotrivă 
şi 73 pentru, Disraeli, vulpoi bătrîn, abţinîndu-se) a 
fost  întimpinată cu ziîmbete venite din partea 
oamenilor de rînd, cu cutremurate hohote de ris de 


către Punch (una din caricaturi înfăţişa un grup de 
bărbaţi asaltind o femeie-ministru, ha-ha-ha!) şi 
dezaprobări încruntate din partea unei întristătoare 
majorităţi de femei cu oarecare şcoală, care susțineau 
că influenţa lor se exercită cel mai bine dinlăuntrul 
căminului. Oricum ar sta lucrurile, 30 martie 1867 
rămîne data la care se poate spune că a început 
emanciparea femeilor în Anglia, iar Ernestina, care 
chicotise cînd Charles îi arătase caricatura cu pricina 
din numărul trecut al revistei Punch, nu poate fi întru 
totul absolvită de partea ei de vină. 

Începuserăm însă, plini de avînt, să descriem o 
seară petrecută într-un cămin victorian. Să ne 
întoarcem aşadar la ea. Ascultaţi. Charles are ochii 
pironiţi pe chipul grav al Ernestinei; privirea lui, 
solemnă, pe măsura momentului, e uşor înceţoşată. 

— Să continuu? 

— Citeşti nespus de frumos. 

Fata îşi drege cu suavitate glasul şi îşi aţinteşte din 
nou privirea pe carte. Tocmai a avut loc accidentul de 
vînătoare; acum stăpinul din La Garaye se îngrijeşte 
de doamna sa, căzută la pămînt. 


Povara aurie a părului-i despică, 

Cu braţe tremurînde în şa el o ridică, 
Infricoşat de moarte, la chipu-i drag 
priveşte; 

Iubita lui se stinge, suflarea ei păleşte. 


Ernestina scapără deodată o privire gravă spre 
Charles. Acesta ţine ochii închişi, de parcă ar vrea să- 
şi zugrăvească în minte tragica scenă. Aprobă solemn 
din cap; e numai urechi. 

Ernestina reia lectura. 


Cutremurat de spaima acestui negru gînd, 
Stătea privind la dînsa, cu inima bătînd, 


Cind - Doamne, ce minune! — deodată se 
trezi 

Și-ncet, cu buze pale, ea numele-i şopti: 
„Vai, Claud”, îi spuse; atita doar rosti, cu 
glasu-i stins, 

Dar fu de-ajuns ca inima să-i salte, de 
bucurie prins. 

Mai mare fericire nicicînd nu cunoscuse, 
Nicicind a ei făptură mai scumpă nu-i 
păruse. 


Ultimul vers l-a citit cu o intonaţie plină de tîlc. Îşi 
înalţă iarăşi privirea spre Charles. E tot cu ochii 
închişi, însă e limpede că e atît de tulburat, încît nici 
măcar nu mai încuviinţează din cap. Fata trage aer în 
piept, fără să-şi dezlipească privirea de pe logodnicu-i 
încremenit meditativ într-o rînă - după care începe din 
nou să citească: 


„Vai! Claud - cită durere!“,„Gertrude, iubita 
mea!” 

Si-apoi pe-ale ei buze un zîmbet slab mijea 
Ca semn că alinare găseşte-n al lui glas - 

Ai adormit, amice, dar nu, n-am să te las! 


Tăcere. Charles are expresia unui om care asistă la 
o înmormîntare. Încă o răsuflare adîncă, însoţită de o 
căutătură fioroasă din partea celei care citeşte. 


Ferice de aceia ce, în a lor durere, 
Alături află-un chip ştiut - ce dulce 
miîngiiere... 


— CHARLES! 

Poemul se preschimbă dintr-o dată într-un proiectil, 
care loveşte pieziş umărul lui Charles, după care 
aterizează pe podea, în spatele sofalei. 


— Da? 

Ernestina e în picioare, în faţa lui, cu miinile-n 
şolduri,într-o atitudine cu totul netipică. Se ridică în 
capul oaselor, îngăimînd: 

— Aoleu! 

— Te-am prins, domnule. N-ai nici o scuză. 


Pesemne însă că Charles oferise totuşi destule 
scuze sau se arătase suficient de spăşit, întrucît chiar 
în timpul prînzului ce urmă după acest incident avu 
curajul să se tînguie atunci cînd Ernestina propuse, 
pentru a nu ştiu cîta oară, să discute cum va trebui 
aranjat biroul lui Charles din viitorul lor cămin, despre 
care nu ştiau, deocamdată, unde avea să fie. Faptul că 
trebuia să-şi părăsească  plăcutul  bîrlog din 
Kensington nu era cel mai neînsemnat dintre 
sacrificiile care-l aşteptau în curînd pe Charles, şi de 
aceea orice discuţie care îi aducea, cît de cît, aminte 
de asta îi era nesuferită. Mătuşa Tranter îi ţinu 
partea, şi aşa se face că i se acordă o după-amiază 
liberă ca să-şi vadă de Jalnica-i scocioreală” printre 
pietre. 

Ştia din capul locului unde voia să meargă. După 
ce-o descoperise pe lubita locotenentului francez pe 
pajiştea neumblată de pe coastă, nu mai avusese ochi 
decît pentru ea; înainte de asta, avusese însă timp să 
observe nişte mormane mari de sfărimături de 
cremene desprinse din peretele de stîncă, la poalele 
micului povîrniş pe a cărui culme netedă se afla 
pajiştea. Acesta era, fără doar şi poate, motivul care-l 
făcu să se îndrepte într-acolo în după-amiaza aceea. 
Proaspăt-dobîndita apropiere de Ernestina, care le 
sporise dragostea unul pentru celălalt, îi alungase din 
stratul conştient al minţii orice gînd - în afara celor cît 
se poate de fugare, de întîmplătoare - legat de 
secretara doamnei Poulteney. 


Cînd ajunse la locul în care începea urcuşul 
anevoios prin hăţişul de mărăcini, pe neaşteptate 
făptura ei îi reveni însă cu tărie în minte; îşi aduse 
aminte, în cele mai mărunte detalii, cum o văzuse 
acolo, întinsă pe pajişte, în ziua aceea. Străbătu 
peticul de iarbă şi se uită în jos, la tăpşanul pe care o 
văzuse - era pustiu; nu trecu mult şi uită cu 
desăvîrşire de ea. Descoperi un loc pe unde se putea 
cobori pînă la picioarele povîrnişului de stîncă şi 
începu să scormonească prin grohotiş, în căutarea 
testelor. Vremea era mai rece decît în ziua cînd 
ajunsese aici prima dată. Cerul era cînd însorit, cînd 
acoperit de crimpeie de nori, într-o alternanță 
necontenită, aşa cum îi sade bine unei adevărate luni 
a lui prier, însă vîntul bătea dinspre nord, iar la 
poalele povîrnişului, îndreptat spre sud, era de aceea 
o căldură plăcută; pe care veni s-o sporească, nu peste 
multă vreme, însufleţirea ce-l cuprinse pe Charles la 
vederea unei cochilii minunat păstrate, nu de mult 
desprinsă, după cît se părea, din culcuşu-i de cremene 
ce zăcea la picioarele lui. 

Peste alte patruzeci de minute, trebui, cu toate 
astea, să se împace cu faptul că norocul n-avea de 
gînd să-i mai iasă în cale, cel puţin nu printre 
sfărimăturile de cremene de la poalele povîirnişului. 
Urcă iarăşi pînă la pajiştea de pe culme şi o luă spre 
cărarea ce ducea înapoi în pădure. Cînd, deodată, 
desluşi în faţa lui mişcarea unei umbre întunecate. 

Se afla la jumătatea urcuşului pe cărăruia abruptă, 
prea absorbită de strădania de a-şi desprinde veşmiîn- 
tul de o ramură nărăvaşă din tufele de mărăcini ca să 
audă paşii lui Charles, al căror zgomot era înmuiat de 
iarba dimprejur. De îndată ce o zări, se opri locului. 
Cărarea era îngustă, iar fata avea întiietate. Deodată 
însă îl văzu şi ea. Rămaseră astfel, la o depărtare de 
vreo cincisprezece paşi, amindoi vădit stînjeniţi, avînd 


totuşi pe chip expresii foarte diferite: Charles zimbea, 
în vreme ce Sarah îl aţintea cu o privire profund 
bănuitoare. 

— Domnişoară Woodruff! 

Fata înclină imperceptibil din cap înspre el, părînd 
totodată să stea în cumpănă, de parcă ar fi fost gata 
să se întoarcă din drum, dacă ar fi putut. Apoi însă îşi 
dădu seama că el aştepta, stînd la o parte, ca ea să 
treacă, şi cu o mişcare repezită încercă să-l 
depăşească, Aşa se face că lunecă pe o ridicătură 
înşelătoare a cărăruii înnoroite şi căzu în genunchi. 
Charles sări numaidecît s-o ajute să se ridice; acum 
era întru totul asemenea unei sălbăticiuni, neînstare 
să-l privească, tremurînd din tot trupul, fără grai. 

Cu nespusă blindeţe, ţinîndu-şi mîna pe cotul ei, o 
sili să înainteze pînă la pajiştea netedă de pe care se 
vedea marea. Purta aceeaşi haină neagră, aceeaşi 
rochie indigo cu nelipsitul guler aş alb. Dar să fi fost 
poate din pricina faptului că alunecase, ori că el o 
tinea de braţ, sau a aerului mai rece, cine ştie, însă 
pielea ei avea o strălucire, o rumeneală trandafirie ce 
se potrivea de minune cu sfiiciunea de sălbăticiune a 
purtării ei. Vîntul îi răvăşise puţin părul, şi avea ceva 
din aerul unui băieţandru prins la furat de mere într-o 
livadă... un aer vinovat, dar o vinovăţie sub care 
mocnea revolta. Se uită deodată la Charles, 
măsurîndu-l iute cu o privire piezişă a ochilor căprui- 
închis, aproape exoftalmici, cu albul foarte limpede; o 
privire deopotrivă timidă şi distantă, care-l făcu pe 
Charles să-i lase de îndată braţul. 

— Mă înfior cînd mă gindesc ce s-ar întîmpla, 
domnişoară Woodruff, dacă într-o bună zi ai avea 
ghinionul să-ţi scrînteşti glezna într-un loc ca acesta. 

— N-are importanţă. 

— Ba ar avea, desigur, o foarte mare importanţă. 
Ţinînd cont de rugămintea pe care mi-ai adresat-o 


săptămînă trecută, îmi închipui că nu doreşti ca 
doamna Poulteney să ştie că vii aici. N-am să mă apuc, 
Doamne fereşte, să te întreb care îţi sînt motivele. Nu 
pot însă să nu remarc că dacă s-ar întîmpla să suferi 
vreo vătămare, eu sînt singura persoană din Lyme 
care i-ar putea conduce pe cei plecaţi să te salveze 
spre locul unde te-ai afla. Nu-i aşa? 

— Ştie. Ar ghici unde sînt. 

— Ştie că vii aici - chiar în locul ăsta? 

Işi pironi privirea pe iarba de pe pajişte, vrînd 
parcă să-i dea a înţelege că n-avea să mai răspundă la 
nici o întrebare, că îl ruga stăruitor să plece. Chipul 
ei, pe care Charles îl scruta acum cu atenţie din profil, 
avea însă ceva ce-l făcu să se încăpăţineze să rămînă. 
Toate trăsăturile lui - descoperi el dintr-o dată - 
păreau mistuite de expresia ochilor, din care se 
revărsa, cumva fără voia lor, inteligenţă şi 
independenţă de spirit; sălăşluia totodată în ei o 
dezminţire mută a compasiunii de orice fel, hotărîrea 
nestrămutată a fetei de a fi ceea ce era. La modă erau 
pe atunci sprîncenele delicate, subţirele şi arcuite, în 
vreme ce Sarah avea sprincenele dese, ori cel puţin 
neobişnuit de închise la culoare, aproape de culoarea 
părului, ceea ce le făcea să pară dese şi îi dădea, din 
cînd în cînd, un aer putintel băieţos. Nu vreau să spun 
prin asta că avea unul din acele chipuri bărbătos- 
chipeşe, cu bărbia vînjoasă, la mare preţ în epoca 
edwardiană - genul de frumuseţe Gibson Girl. Chipul 
ei era armonios alcătuit, şi întru totul feminin; un chip 
pe care la intensitatea înfrînată a privirii venea să se 
adauge senzualitatea înfrinată a gurii, o gură 
generoasă, ce se abătea şi ea de la gustul vremii, al 
cărei ideal oscila între guriţele mititele cu buze 
aproape invizibile şi guri în formă de inimioară, 
încremenite într-o expresie copilăroasă. Asemeni celor 
mai mulţi bărbaţi din epoca sa, Charles se mai afla 


puţin sub influenţa /Fizionomiei lui Lavater, astfel că 
gura fetei nu scăpă observaţiei sale, fără să se lase 
înşelat de faptul că Sarah îşi ţinea buzele nefiresc de 
strînse. 

Fără doar şi poate, privirea aceea stingheră cu care 
îl săgetaseră ochii ei întunecaţi deşteptase, în mintea 
lui Charles, anumite ecouri, fără legătură însă cu 
amintiri din patrie. În amintirea lui, asemenea chipuri 
erau legate de femei întilnite pe alte meleaguri - ca să 
fim sinceri (mult mai sinceri decît s-ar fi simţit Charles 
îndemnat să fie cu el însuşi), de paturi de pe alte 
meleaguri. Era o descoperire care însemna începutul 
unei etape noi în felul în care vedea el făptura lui 
Sarah. Îşi dăduse seama că era mai inteligentă şi mai 
independentă decît părea; presimţea acum existenţa 
unor înzestrări de o natură ceva mai tenebroasă. 

Pentru majoritatea englezilor din epoca lui, o atare 
intuiţie a adevăratei naturi a lui Sarah ar fi atras după 
sine o reacţie de respingere; respingere - ori măcar 
uluire - pe care, într-o foarte mică măsură, o resimţi şi 
Charles. Împărtăşea destule dintre prejudecățile 
contemporanilor săi pentru ca senzualitatea să-i pară 
suspectă, în orice formă s-ar fi ivit; însă, pe cîtă vreme 
aceştia, printr-una din teribilele echivalări dictate de 
supra-eu, ar fi făcut-o pe Sarah vag răspunzătoare 
pentru că se născuse astfel, el n-o făcea. Să mulţumim 
pentru asta pasiunilor lui ştiinţifice. Aşa cum nu 
întîrziaseră să priceapă cei mai ageri dintre adversarii 
săi, darwinismul lăsa cale liberă unor lucruri cu mult 
mai grave decît subminarea versiunii biblice privind 
originile omului; implicaţiile lui cele mai profunde 
mergeau În direcția  determinismului şi a 
behaviorismului, adică înspre concepţii filozofice 
pentru care moralitatea se arată a fi o iluzie ipocrită, 
iar datoria, o colibă de paie prinsă în vîrtejul unui 
uragan. Asta nu înseamnă că Charles o absolvea în 


întregime pe Sarah; era însă mult mai puţin pornit s-o 
învinovăţească decît şi-ar fi imaginat fata. 

În parte, aşadar, pasiunile lui ştiinţifice... însă 
Charles mai avea şi avantajul de a fi citit - mai mult pe 
ascuns, întrucît cartea fusese adusă în faţa justiţiei 
sub acuzaţia de obscenitate - un roman ce apăruse în 
Franţa cu vreo zece ani în urmă; un roman profund 
determinist în premisele sale, celebra Madame 
Bovary. În timp ce privea chipul de lîngă el, pe 
neaşteptate îi răsări în minte, din senin, numele 
Emmei Bovary. Astfel de străfulgerări sînt totuna cu 
înţelegerea; dar şi cu ispita. lată de ce, pînă la urmă, 
Charles nu se înclină în semn de rămas-bun şi nu 
plecă. 

Într-un tîrziu, Sarah prinse glas: 

— N-am ştiut că sînteţi aici. 

— De unde să fi ştiut? 

— Trebuie să mă întorc. 

Dădu să plece, însă Charles începu iute să 
vorbească. 

— Înainte de asta, îmi dai voie să spun ceva? Ceva 
ce, necunoscîndu-te şi neştiind exact în ce situaţie te 
afli, poate că n-am dreptul să spun. 

Stătea cu capul plecat, întoarsă cu spatele la el. 

— Pot să continuu? 

Fata continua să tacă. Şovăi o clipă, apoi începu: 

— Domnişoară Woodruff, aş minţi dacă aş susţine 
că situaţia dumitale n-a fost discutată în faţa mea... de 
doamna Tranter. Vreau doar să adaug că a fost 
discutată cu simpatie şi dorinţa de a face bine. 
Dumneaei e de părere că nu eşti fericită în slujba pe 
care o ai acum, pe care, după cîte înţeleg, ai acceptat- 
o silită de împrejurări şi nu pentru că s-ar fi potrivit, 
în vreun fel, cu firea dumitale. O cunosc pe doamna 
Tranter numai de foarte puţină vreme, însă socotesc 
că una din binefacerile prilejuite de apropiata mea 


căsătorie este, nu în ultimul rînd, faptul că mi-a oferit 
ocazia să cunosc o persoană cu o inimă de o atit de 
sinceră bunătate. Am să trec la subiect. Sînt 
încredinţat... 

Îşi întrerupse vorba, căci deodată Sarah se uită 
repede de jur-împrejur, spre copacii din spatele lor. 
Auzul ei mai ager desluşise un zgomot, trosnetul unei 
crengi frînte sub picior. Înainte însă să apuce s-o 
întrebe ce se întîmplase, auzi şi el un murmur de voci 
bărbăteşti. Între timp, ea trecuse deja la acţiune; 
ţinîndu-şi cu o mină fusta, străbătu cu pas sprinten 
pajiştea, luînd-o spre răsărit; se opri la vreo patruzeci 
de metri depărtare, făcîndu-se nevăzută în spatele 
unor tufe de grozamă, al căror frunziş bogat se 
revărsa peste iarba de pe pajişte. Charles rămăsese 
buimăcit pe loc, martor fără grai al vinei ei. 

Nu mai avea nici o clipă de pierdut; se duse întins 
spre capătul dinspre pajişte al cărării laterale ce 
străbătea tufele de mărăcini. Un gest inspirat, căci 
ajungînd acolo, dădu cu ochii de două feţe omeneşti; 
se uitau în sus, amîndouă vizibil surprinse la vederea 
lui Charles. Era limpede că avuseseră de gind să 
apuce pe poteca la capătul căreia se afla el. Deschise 
gura să le dea bineţe, însă cele două chipuri se topiră 
cu o repeziciune uimitoare. Auzi un şuşotit - „Dă-i 
bătaie, Jem!” - însoţit de zgomotul unor paşi ce se 
îndepărtau în goană. Peste cîteva clipe răsună, încet, 
un fluierat imperios, urmat de miîriitul întăritat al unui 
cîine. Apoi se aşternu tăcerea. 

Aşteptă un minut, ca să fie sigur că plecaseră de-a 
binelea, după care se apropie de tufele de grozamă. 
Fata stătea rezemată pieziş de acele lor ascuţite, cu 
chipul întors în cealaltă parte. 

— Au plecat. Doi braconieri, bănuiesc. 

Încuviinţă din cap, continuînd însă să-i ocolească 
privirea. Tufele de grozamă erau în floare, cu verdele 


frunzişului aproape ascuns sub puzderia corolelor de 
un galben strălucitor. Aerul dimprejur era greu de 
aroma lor dulce, ca de mosc. 

Charles spuse: 

— Nu cred că era nevoie de asta. 

— Nici un gentleman care ţine la bunul lui renume 
nu se poate arăta cu păcătoasa pe care cei din Lyme 
au osîndit-o la flăcările iadului. 

Era şi acesta un pas înainte: în vocea fetei îşi 
făcuse loc o anumită amărăciune. Zîmbi spre chipul ei 
întors: 

— Eu cred că, de fapt, cuprinşi de flăcări îţi sînt 
numai obrajii. 

Îi aruncă o privire chinuită, de animal încolţit. Apoi 
întoarse iarăşi capul. 

Charles spuse cu blindeţe: 

— N-aş vrea să mă înţelegi greşit. Deplîng situaţia 
dumitale nefericită şi îţi sînt, în egală măsură, 
recunoscător pentru delicateţea arătată în ceea ce 
priveşte reputaţia mea. Stima celor de felul doamnei 
Poulteney o lasă însă rece. 

Sarah nu făcu nici o mişcare. Charles continuă să 
zimbească, simțindu-se în largul său la adăpostul 
armurii alcătuite de nenumăratele lui călătorii, de 
sumedenia-i de lecturi, de deprinderea cu lumea cea 
largă: 

— Scumpă domnişoară Woodruff, am văzut destule 
în viaţă. Pe bigoti îi miros de la o poştă... oricît de 
mare osteneală şi-ar da să arate lumii un chip pătruns 
de cucernicie. Vrei, te rog, să ieşi din locul unde te 
ascunzi? Nu e nimic deplasat în întîlnirea noastră 
întîmplătoare. Şi dă-mi voie să termin ceea ce voiam 
să spun. 

Se dădu la o parte, iar Sarah se întoarse pe iarba 
netedă. Văzu că avea genele umede. Ca s-o cruţe, 
rămase la cîţiva metri în spatele ei: 


— Doamna Tranter ar vrea... e foarte dornică să te 
ajute, dacă vrei să-ţi găseşti altă slujbă. 

li răspunse doar printr-o clătinare din cap. 

— Intotdeauna se găseşte o cale de a ajuta... pe cei 
care inspiră celorlalţi simpatie. 

Se opri. O suflare tăioasă de vînt desprinse o şuviţă 
din părul fetei, facînd-o să-i fluture pe dinainte. O 
netezi la loc, cu un gest neliniştit. 

— Nu spun decît ceea ce ştiu că ar dori să-ţi spună 
doamna Tranter însăşi. 

Charles nu exagera; în timpul prînzului plin de 
voioşie care urmă împăcării dintre el şi Ernestina, 
vorbiseră despre doamna Poulteney şi Sarah. Charles 
fusese doar victima de-o clipă a străşniciei bătrînei 
doamne; era, prin urmare, firesc să se gindească la 
aceea care se afla tot timpul în puterea ei. Acum că se 
avîntase atit de departe pe un tărim pe care 
arhangheli de rang mai puţin nobil s-ar fi temut să 
păşească, se hotări să-i spună lui Sarah concluzia la 
care ajunseseră în ziua aceea. 

— Ar trebui să pleci din Lyme... din ţinutul ăsta. 
După cîte am auzit, ai o mulţime de înzestrări. Sînt 
sigur că li s-ar putea găsi o întrebuințare mult mai 
nimerită în altă parte. 

Sarah tăcea, neclintită. 

— Ştiu că domnişoara Freeman şi mama ei ar fi 
oricînd gata să se intereseze pentru dumneata în 
Londra. 

Se îndepărtă de el, oprindu-se lingă marginea 
pajiştii, şi rămase îndelung cu privirea aţintită spre 
mare; se întoarse deodată către Charles, rămas lingă 
tufele de grozamă, şi îi aruncă o privire, ciudată, 
scînteietoare, şi atît de directă, încît îl făcu să 
zimbească: un zîmbet din acelea abia mijite, pe care le 
simţi firave, dar nu-ţi vine să le duci pînă la capăt. 

Sarah îşi plecă ochii. 


— Vă mulţumesc. Dar nu pot să plec din acest loc. 

Ridică aproape nevăzut din umeri. Se simţea 
contrariat şi cumva nedreptăţit. 

— In acest caz, îmi cer din nou scuze că v-am 
tulburat singurătatea. N-am s-o mai fac. 

Se înclină şi se întoarse să plece. N-apucase să facă 
însă nici doi paşi, cînd îi auzi deodată glasul. 

— Ştiu... ştiu că doamna Tranter vrea să fie bună 
cu mine. 

— Îngăduie-i atunci să-şi vadă dorinţa împlinită. 

Sarah îşi cobori privirea pe peticul de pajişte dintre 
ei. 

— Să mi se vorbească iarăşi ca şi cum... ca şi cum 
n-aş fi cine sînt. Sînt nespus de recunoscătoare. Însă 
această bunătate... 

— Această bunătate? 

— Această bunătate îmi face mai rău decit... 

Nu-şi isprăvi fraza, ci se întoarse cu faţa către 
mare. Charles simţi o mare dorinţă de a o prinde de 
umeri ca s-o zgilţiie bine; tragedia îşi are rostul ei pe 
scenă, însă în viaţa obişnuită poate să pară simplă 
îndărătnicie. Îşi rosti apoi cu glas tare gîndul, în 
cuvinte mult mai puţin tăioase. 

— Ceea ce dumneavoastră numiţi încăpăţinare e 
singurul meu reazem. 

— Domnişoară Woodruff, am să fiu sincer. Am auzit 
vorbindu-se cum că n-ai fi... chiar în toate minţile. 
Cred că asta nu e nici pe departe adevărat. Părerea 
mea e că, pur şi simplu, te-ai judecat cu prea mare 
asprime pentru purtarea dumitale din trecut. Spune- 
mi, pentru numele lui Dumnezeu, de ce trebuie să te 
plimbi mereu singură? Nu te-ai pedepsit destul? Eşti 
tînără. Eşti în stare să-ţi cîştigi singură existenţa. Nu 
ai, bănuiesc, rude care să te ţină legată de Dorset. 

— Sînt, totuşi, legată de ceva. 

— De domnul din Franţa? 


Întoarse capul în altă parte, dînd parcă a înţelege 
că subiectul acesta era interzis. 

— Dă-mi voie să stărui - lucrurile de acest fel sînt 
ca nişte răni. Dacă nimeni nu se încumetă să 
vorbească despre ele, se infectează. Dacă nu se va 
întoarce, înseamnă că nu era vrednic de dumneata. 
Dacă se va întoarce, nu-mi vine să cred că se va da 
bătut atît de lesne, negăsindu-te în Lyme Regis, fără 
să încerce să afle unde te găseşti, spre a te urma 
acolo. Nu e oare o judecată de bun-simţ? 

Se aşternu o tăcere lungă. Înaintă puţin spre ea, ca 
să-i vadă chipul din profil, rămînînd la cîţiva paşi mai 
încolo. Faţa ei avea o expresie ciudată, aproape 
liniştită, ca şi cum ceea ce spusese Charles venise să 
confirme ceva ce, în adîncul inimii, ştia şi ea. 

Rămase cu privirea aţintită pe întinderea mării, 
unde, la vreo cinci mile depărtare de țărm, se 
desluşea, scăldat într-o diră de lumină, un bric cu 
pînze cafeniu-roşcate ce plutea spre apus. Vorbi 
încetişor, de parcă s-ar fi adresat corăbiei îndepărtate: 

— Nu se va întoarce niciodată. 

— Adică, te temi că nu se va întoarce niciodată? 

— Ştiu că nu se va mai întoarce. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

Întoarse capul şi privi chipul intrigat şi binevoitor 
al lui Charles. O vreme, păru aproape că savurează 
uimirea ce i se citea pe faţă. Işi luă apoi ochii de la el. 

— Cu mult timp în urmă, am primit o scrisoare. 
Domnul €... 

Amuţi iarăşi, de parcă i-ar fi părut rău că 
dezvăluise atît de multe. Pe neaşteptate, o luă din loc, 
aproape în fugă, de-a curmezişul pajiştii, spre potecă. 

— Domnişoară Woodruff! 

Mai făcu vreo doi paşi, apoi întoarse capul; din nou 
ochii ei îl respinseră şi-l străpunseră totodată. In 
vocea ei îi răsună o asprime înăbuşită, îndreptată însă 


nu numai către Charles, ci şi împotriva ei înseşi: 

— E însurat! 

— Domnişoară Woodruff! 

Ea însă nu-i mai dădu nici o atenție. Charles 
rămase acolo, nemişcat, pradă unei uimiri fireşti. 
Nefiresc era doar sentimentul de vinovăție ce-l 
cuprinsese dintr-o dată, deosebit de limpede, de parcă 
ar fi făcut dovada unei neîndurări împietrite, cînd el 
era cît se poate de sigur că făcuse tot ce-i stătea în 
putinţă. Stătu cîteva clipe cu ochii spre locul unde se 
făcuse nevăzută făptura ei. Apoi se întoarse şi privi 
corabia îndepărtată, ca şi cum de acolo ar fi putut sosi 
un răspuns la enigma asta. Zadarnic, însă. 


ŞAPTIESPREZECE 


Vapoarele şi plaja, şi, colo, esplanada, 

Mulțimea, cu larma ei de risete 
străine, 

Asurzitoare, senine urări de bine 

Rostite de guri nu fără farmec, către 
tine: 


Faleza-nvăpăiată de-nserare, vorbărie, 

Bineţuri şi popasuri, învăluite-n 

Aerul sărat de mare cu a lui tărie, 

Fanfara, şi-al ei veşnic Morganblatter 
Vals. 


Cînd însă cade noaptea, şi mă-ntorc la 
mine în odaie 

Din nou ea mi se-arată, 

Cu chipul trist, dar pururi ea, aceeaşi 
de-altădată... 

HARDY, Într-un oraş de pe malul 
mării, la 1869 


În seara aceleiaşi zile, Charles se găsea aşezat 
între doamna Tranter şi Ernestina, într-una din sălile 
de întrunire ale oraşului. Sălile de întrunire din Lyme 
nu erau poate cine ştie ce în comparaţie cu suratele 
lor din Bath şi Cheltenham; erau însă plăcute ochiului, 
încăpătoare ca dimensiuni şi cu ferestrele îndreptate 
spre mare. Prea erau atrăgătoare, vai, şi prea îşi 
slujeau bine rostul de loc de întîlnire a obştii, ca să nu 
fie jertfite pe altarul marelui zeu al britanicilor, 
Comoditatea; au fost, drept urmare, dărimate de mult, 
din ordinul unui consiliu orăşenesc minat orbeşte de 
grija pentru sănătatea rinichilor concetăţenilor, spre a 
face loc unui stabiliment ce poate aspira, cu deplină 
îndreptăţire, la titlul de cea mai prost plasată şi mai 


urită toaletă publică de pe tot cuprinsul Insulelor 
Britanice. 

Să nu credeţi însă că taberei celor de-o seamă cu 
doamna Poulteney îi căşunase numai pe arhitectura 
frivolă a ansamblului sălilor de întrunire. De fapt, cu 
ceea ce se petrecea acolo aveau ei ce aveau. Locul 
îmbia la îndeletniciri scandaloase, cum ar fi whist-ul - 
jucat de domni cu trabuce în colţul gurii -, baluri, ba 
chiar şi concerte. Pe scurt, încuraja plăcerea; or, 
doamna Poulteney şi tagma ei ştiau prea bine că 
singura clădire în care un oraş cu frica lui Dumnezeu 
le putea îngădui oamenilor să se adune era biserica. 
Atunci cînd sălile de întrunire din Lyme au încetat să 
mai fie, inima oraşului a încetat să mai bată; şi de 
atunci încolo, nimeni n-a reuşit încă s-o facă să 
reînvie. 

Charles şi doamnele pe care le însoțea se aflau, 
aşadar, în clădirea sortită pieirii, în aşteptarea unui 
concert. Nu era, fireşte, un concert de muzică laică - 
se aflau, doar, în postul Paştelui. Programul era 
alcătuit, de la un capăt la altul, din piese religioase. 
Chiar şi aşa, ideea unui concert în această perioadă 
stîrnise indignarea celor cu vederi înguste din Lyme, 
care afişau, în public cel puţin, un respect pentru 
Postul Mare egal cu acela al celor mai evlavioşi dintre 
musulmani pentru Ramadan. In faţa  estradei 
împodobite cu un şir de ferigi din capătul sălii celei 
mari, unde se ţineau de obicei concertele, se aflau, 
prin urmare, cîteva locuri libere. 

Trioul nostru cu vederi luminate sosise devreme, 
asemeni majorităţii publicului, şi asta pentru că aceste 
concerte erau gustate - în buna tradiţie a secolului 
optsprezece - nu doar pentru muzică, ci şi pentru 
prilejul de a-ţi întîlni semenii. Doamnele aveau astfel o 
ocazie minunată de a cîntări din ochi şi de a-şi da cu 
părerea despre gătelile vecinelor din preajmă; şi, 


desigur, de a se fuduli cu toaletele proprii. Chiar şi 
Ernestina, în pofida dispreţului ei pentru viaţa de 
provincie, căzuse pradă acestei vanităţi. Aici, cel 
puţin, ştia că va avea puţine rivale care să umbrească 
bunul-gust şi luxul veşmintelor sale; ocheadele furişe 
ale doamnelor către pălărioara-i teşită (nu erau de ea, 
vezi bine, bonetele alea demodate şi bătrinicioase) cu 
panglici albe cu verde, către rochia-i vert esperance, 
pelerina mov cu negru şi botinele Balmoral erau o 
răsplată binevenită pentru plictiseala de moarte pe 
care era silită s-o îndure în alte dăţi. 

Era stăpinită, în seara aceea, de un neastîmpăr 
poznaş; în timp ce lumea intra în sală, Charles trebuia 
să asculte cu o ureche comentariile doamnei Tranter 
despre noii veniţi - unde locuiau, ce rude aveau, din 
cine se trăgeau -, iar cu cealaltă, răutăţile strecurate 
cu glas scăzut de Tina. Doamna cu înfăţişare de vajnic 
englez aşezată ceva mai încolo era - află el de la 
mătuşă - „doamna Tomkins, are o inimă de aur, draga 
de ea; cam tare de urechi, stă în casa aia de dincolo 
de Elm House, are un băiat plecat în India”; în vreme 
ce o altă voce îl vestea dintr-o suflare: „O acritură fără 
seamăn”. Dacă ar fi să ne luăm după Ernestina, în sală 
se aflau mult mai multe acrituri decît fiinţe omeneşti, 
care aşteptau răbdătoare - căci, slavă Domnului, erau 
destule de biîrfit - să înceapă concertul. Fiecare 
deceniu născoceşte un asemenea substantiv cu rol de 
epitet; la 1860, „acritură” însemna „tot ceea ce e 
prăfuit şi demodat”; astăzi, Ernestina i-ar fi numit pe 
aceşti vrednici amatori de concerte „capete pătrate”... 
ceea ce se potrivea de minune cu forma doamnei 
Tomkins, cel puţin privită din spate. 

În cele din urmă distinsa soprană din Bristol îşi 
făcu apariţia, împreună cu cel care-o acompania, şi 
mai distinsul Signor Ritornello (sau ceva în genul ăsta, 
ştiut fiind că cine e pianist e musai să fie şi italian), iar 


Charles se văzu liber să-şi cerceteze conştiinţa. 

În starea de spirit potrivită unei astfel de 
întreprinderi îşi începu, cel puţin, meditaţia; de parcă 
ar fi fost pentru el o datorie, ceea ce voia să ascundă 
stingheritorul fapt că era, totodată, şi o plăcere. 
Adevărul era că începuse să fie puţin obsedat de 
Sarah... sau, oricum, de enigma pe care o întruchipa 
ea. Atunci cînd venise să le conducă pe doamne din 
Broad Street pînă la clădirea care adăpostea sălile de 
întrunire, avusese sincer de gind - sau aşa credea - să 
le spună despre întîlnirea cu ea - punîndu-le, fireşte, 
în vedere să nu pomenească o vorbă nimănui despre 
hoinărelile lui Sarah pe Ware Commons. Nu ştiu cum 
se făcuse, însă momentul nu păruse nimerit. Trebui 
mai întîi să arbitreze într-o dispută cît se poate de 
concretă -  nesăbuinţa Ernestinei de a purta 
grenadină, cînd, judecînd după vremea de afară, se 
cuvenea să porţi veşminte de lînă, dat fiind că „Să nu 
porţi grenadină înainte de luna lui mai” era una din 
cele nouă sute nouăzeci şi nouă de porunci pe care 
părinţii ei le adăugaseră la cele zece rînduite de 
Scriptură. Charles alungă îngrijorarea mătuşii, 
copleşind-o pe Ernestina cu o droaie de complimente; 
faptul că nu adusese vorba despre Sarah se datora 
însă mai mult sentimentului său crescînd că se lăsase 
tirit mult prea departe în discuţia cu ea - ba nu, 
pierduse chiar orice simţ al măsurii. Se arătase peste 
măsură de nechibzuit, îngăduind ca bunu-i simţ să fie 
orbit de un cavalerism deplasat; iar partea cea mai 
rea era că acum îi venea al naibii de greu să explice 
Ernestinei toată tărăşenia. 

Îşi dădea prea bine seama că în sinea fetei zăceau 
nemaipomenite resurse de gelozie, deşi încă 
nedezlănţuite. În cel mai rău caz, ar socoti purtarea 
lui Charles de neînțeles şi s-ar supăra pe el; în cel mai 
bun, s-ar mulţumi să-l tachineze - era însă o 


posibilitate cam palidă. Nu voia să fie tachinat în 
legătură cu acest subiect. Poate că Charles ar fi putut 
să-şi încredinţeze taina, fără să fie ros de atitea 
îndoieli, în mîinile doamnei Tranter. Ea, cel puţin - era 
sigur de asta - îi împărtăşea preocuparea caritabilă; 
duplicitatea îi era însă cu desăvirşire străină. Nu-i 
putea cere să nu-i spună Ernestinei; şi dacă s-ar 
întîmpla ca Tina să afle de întîlnire prin mijlocirea 
mătuşii, atunci ar da într-adevăr de bucluc. 

Asupra celorlalte sentimente ale sale, a ceea ce 
simţea în seara aceea pentru Ernestina, abia dacă se 
încumeta să se oprească. N-ar fi putut spune că 
umorul ei îl irita, la drept vorbind, părea însă 
neobişnuit şi nepotrivit de artificial, de parcă era ceva 
arborat laolaltă cu  pălărioara-i franţuzească şi 
pelerina cea nouă; pentru a se potrivi cu acestea, mai 
curînd decît cu împrejurarea aceea anume. Pe 
deasupra, cerea din partea lui un răspuns... o clipire 
aidoma din ochi, un zîmbet necontenit, cu care, ca să-i 
facă pe plac, nu pregetă să-i răspundă, însă şi acestea, 
la rîndul lor, la fel de artificiale, astfel încît păreau 
învăluiţi într-o dublă prefăcătorie. Poate din pricina 
melancoliei picurate în suflet de ascultarea atîtor 
piese de Haendel şi Bach sau a prea deselor 
dezacorduri dintre primadonă şi pianistul care-o 
acompania, se surprinse aruncînd priviri furişe către 
fata de lingă el - uitîndu-se la ea de parcă atunci o 
vedea prima oară, ca şi cum i-ar fi fost întru totul 
necunoscută. Era foarte drăgălaşă, era 
fermecătoare... chipul acela nu era însă puţintel cam 
şters, cam monoton, cu veşnica-i expresie ce îmbina în 
mod paradoxal sfiiciunea smerită cu ironia subţire? 
Dacă dădeai la o parte aceste două calităţi, ce mai 
rămînea? Un egoism searbăd. De îndată însă ce gindul 
acesta hain i se strecură în minte, Charles îl şi alungă. 
Cum ar fi putut fi altfel unica odraslă a unor părinţi 


bogaţi? Cerul îi era martor - de ce altceva căzuse în 
mrejele ei? — că Ernestina era departe de a fi ştearsă, 
judecată în contextul oferit de alte tinere din 
societatea londoneză care umblau să se mărite. Dar 
era oare acesta singurul context cu putinţă - singura 
„piaţă” de unde îţi puteai alege mireasa? Charles 
nutrea credinţa nezdruncinată că el nu era la fel cu 
marea majoritate a egalilor şi contemporanilor săi. 
Acesta era şi motivul pentru care călătorise atita; 
societatea engleză Îi părea prea  închistată, 
solemnitatea englezilor prea din cale-afară de 
solemnă, gîndirea engleză prea moralizatoare, iar 
religia englezilor, prea năpădită de bigotism. Ei, şi? În 
problema asta vitală, a alegerii femeii cu care avea să- 
şi împartă traiul, oare nu cumva se arătase cît se 
poate de convenţional? În loc să facă lucrul cel mai 
inteligent, nu-l făcuse oare pe cel mai la îndemînă? 

Şi, mă rog, care ar fi fost lucrul cel mai inteligent? 
Să fi aşteptat. 

Sub asaltul neiertător al acestui noian de întrebări 
sfredelitoare despre sine, Charles începu să-şi plingă 
de milă - un om sclipitor căzut în laţ, un Byron 
îmblinzit; şi gindurile îi fugiră din nou la Sarah, la 
imagini văzute aievea, străduindu-se să-şi aducă 
aminte chipul ei, gura, gura aceea generoasă. 
Neîndoielnic, deştepta în el o amintire neştiută, prea 
firavă, prea vagă, poate, pentru a-i regăsi sursa în 
trecutul lui; oricum ar fi stat lucrurile, imaginea ei îl 
răscolea, nu-i dădea pace, căci se adresa unui eu al 
său ascuns, de a cărui existenţă aproape că n-avusese 
cunoştinţă. Işi rosti în sinea lui gîndul: e o mare 
prostie, dar fata asta mă atrage. I se părea limpede că 
nu Sarah prin ea însăşi era cea care-l atrăgea - nici n- 
ar fi avut cum, doar era logodit -, ci o anume emoție, o 
posibilitate anume pe care le simboliza ea. Il făcea să- 
şi dea seama de o pierdere. Întotdeauna viitorul lui îi 


apăruse încărcat de nemăsurate posibilităţi, iar acum 
se preschimbase fără veste într-o călătorie cu 
itinerarul stabilit dinainte, către un loc cunoscut. 
Sarah îi adusese aminte de toate acestea. 

Cotul Ernestinei îi aduse însă aminte de prezent. 
Cîntăreaţa îşi aştepta aplauzele, şi Charles îşi dădu 
alene obolul. Virindu-şi mîinile la loc în manşon, 
Ernestina îi aruncă pieziş o uitătură comică, menită în 
parte să-l dojenească pentru neatenţie, în parte să 
sancţioneze calitatea înfiorătoare a interpretării. 
Charles îi zîmbi. Era atit de tînără, aşa de copilăroasă. 
Nu putea să se supere pe ea. În definitiv, nu era decît 
o femeie. Existau atitea şi atitea lucruri pe care n-avea 
să le înţeleagă niciodată: bogăţia vieţii bărbatului, 
enorma dificultate de a fi o fiinţă pentru care lumea 
înseamnă ceva mai mult decît toalete, un cămin şi 
copii. 

Toate se vor rezolva atunci cînd Ernestina avea să 
fie cu adevărat a lui; în patul lui şi în contul din 
bancă... şi, sigur că da, în inima lui, deopotrivă. 

Intre timp, Sam gîndea tocmai contrariul; anume, 
cît de multe lucruri înțelegea întruparea Evei aflată în 
faţa lui. Cu greu ne-am putea închipui, astăzi, 
diferenţele enorme care îi despărţeau, la vremea 
aceea, pe un flăcău născut în mahalaua Seven Dials 
din Londra de fata unui căruţaş dintr-un sătuc 
îndepărtat din East Devon. Comunicarea dintre ei era 
îngreunată de aproape tot atitea obstacole cîte le-ar fi 
stat în cale dacă el ar fi fost eschimos, iar ea, zulusă. 
Li se întîmpla atît de des să nu înţeleagă ceea ce 
rostise cu o clipă înainte celălalt, încît aproape s-ar fi 
zis că nici nu vorbeau aceeaşi limbă. 

Şi totuşi, distanţa aceasta, toate acele abisuri 
nebiruite - şi, la vremea aceea, de nebiruit - cu 
ajutorul radioului, al televiziunii, al călătoriilor ieftine 
şi al tuturor celorlalte, nu era întru totul păgubitoare. 


Poate că oamenii ştiau mai puţine unii despre alţii, 
însă se simțeau mai nestingheriţi de ceilalţi şi aveau, 
prin urmare, individualităţi mai puternice. Lumea cea 
largă nu putea fi adusă lingă ei printr-o simplă 
apăsare de buton sau de manetă. Străinii erau stranii, 
răspîndind uneori o stranietate îmbătătoare, care-i 
făcea minunati. Se poate, nu zic nu, ca pentru omenire 
să fie mai bine să ne sporim din ce în ce comunicarea. 
Eu însă sînt un eretic şi cred, de aceea, că izolarea în 
care trăiau străbunii noştri era asemenea spaţiului 
mai larg de care se bucurau: nu ne poate trezi decît 
invidie. Astăzi, lumea ne împresoară - într-un sens cît 
se poate de concret, din păcate - mult prea strîns. 

În cine ştie ce cămăruţă dosnică de cîrciumă, Sam 
putea să lase impresia - şi chiar o lăsa - că ştie totul 
despre viaţa la oraş, şi încă ceva pe deasupra. Afişa un 
dispreţ agresiv pentru tot ce nu provenea din West 
End-ul londonez, pentru tot ceea ce nu purta pecetea 
de ultimă oră a acestuia. În adîncul sufletului său, 
altfel stăteau însă lucrurile. Acolo, nu era decit o 
făptură sperioasă şi nesigură - nesigură nu în privinţa 
a ceea ce dorea să fie (o persoană aflată, ca situaţie, 
la o depărtare astronomică de starea lui prezentă), ci 
a capacităţii lui de a ajunge pînă acolo. 

In sufletul lui Mary, însă, lucrurile stăteau exact pe 
dos. Fireşte că Sam îi luase ochii la început: o 
întrecea, doar, în atitea şi atitea privinţe, iar 
tachinăriile cu care-l întîmpinase nu fuseseră decit o 
reacţie de apărare în faţa unei atît de evidente 
superiorităţi culturale: eterna iscusinţă a orăşeanului 
de a depăşi diferenţele, de a găsi scurtături, de a 
grăbi ritmul unei apropieri. Mary era însă înzestrată 
cu o fundamentală tărie de caracter, un soi de 
ingenuă încredere în ea însăşi, certitudinea că, într-o 
bună zi, avea să fie o nevastă şi o mamă bună; pe 
deasupra, ştia să deosebească griul de neghină, cînd 


era vorba de oameni... îşi dădea seama de diferenţa 
de valoare dintre stăpina ei şi nepoata stăpiînei, 
bunăoară. La urma urmei, era ţărancă, iar ţăranii 
trăiesc mult mai aproape de adevăratele valori decît 
truditorii citadini. 

La început, Sam fusese cucerit de ea pentru că era 
asemenea unei zile de vară ivită după şirul cenuşiu de 
slujnicuţe!5 

şi prostituate!€ din care era alcătuită experienţa lui 
erotică trecută". În domeniul ăsta, nu-i lipsea cîtuşi 
de puţin încrederea în sine, ca mai tuturor cockney- 
lor. Avea un păr negru de toată frumuseţea, care 
contrasta plăcut cu ochii foarte albaştri şi frăgezimea 
pielii. Era zvelt, cu încheieturi mlădioase, iar 
mişcările-i erau toate sprintene şi precise, deşi prea 
năzuiau uneori să imite pînă la o maimuţăreală 
afectată cîteva dintre ticurile lui Charles pe care Sam 
le socotea cu deosebire distinse. 

Femeile nu-l mai slăbeau din ochi după ce-l vedeau, 
dar de pe urma cunoaşterii mai aprofundate a 
fetişcanelor londoneze nu se alesese cu mare lucru, 
dincolo de imaginea reflectată a propriului său cinism. 
Ceea ce-l dăduse într-adevăr gata fusese inocenţa lui 
Mary. Se trezi deodată în situaţia unui băieţandru 
care îi orbeşte pe cei din jur cu o oglindă - şi, într-o 
bună zi, dă peste cineva mult prea de treabă ca să 
merite un asemenea tratament. Dori dintr-o dată să fie 
el însuşi în prezenţa lui Mary; şi să descopere, 


15 În original, dollymops. 

16 În original, gays, cuvînt care, ca adjectiv, înseamnă 
dezmăţat, imoral, dar şi vesel. 

17 Dollymop era o servitoare care în timpul liber se 
îndeletnicea cu prostituţia. Semnificaţia lui gay, prostituată, o 
aflăm din celebra caricatură a lui Leech din 1857, ce înfăţişează 
două femei cu chipuri amărite, care stau în bătaia ploii, „la nici o 
sută de mile de Haymarket”. Una din ele îi spune celeilalte: „Vai, 
Fanny! De cînd eşti aşa veselă?” (N.a.) 


totodată, cine era ea. 

Această subită înţelegere reciprocă mai profundă 
survenise în dimineaţa în care avusese loc amintita 
vizită la doamna Poulteney. Începuseră prin a discuta 
postul pe care-l ocupa fiecare, calităţile şi defectele 
domnului Charles şi ale doamnei Tranter. Mary era de 
părere că Sam era norocos că se afla în slujba unui 
domn atît de drăguţ. Sam strîmbă din nas; şi apoi, 
spre uimirea lui, se trezi spunîndu-i acestei ţărăncuţe 
de rînd ceva ce pînă atunci nu-şi mărturisise decît 
sieşi. 

Ambiţia lui era cît se poate de simplă; voia să 
devină negustor de galanterie bărbătească. Nu putea 
să treacă pe lingă prăvăliile de acest fel fără să se 
oprească şi să rămînă cu ochii zgiiţi la vitrine; 
găsindu-le cusururi sau admirîndu-le, după caz. Era 
încredinţat că avea un fler anume care-l ajuta să 
ghicească ultima modă. Călătorise în străinătate 
împreună cu Charles, furase de ici, de colo, cîteva idei 
puse în practică pe acele meleaguri în domeniul 
negoţului cu obiecte de galanterie... 

Dădu glas tuturor acestor lucruri (pomenind, în 
treacăt, şi de profunda-i admiraţie pentru domnul 
Freeman) cam dezlînat - neuitînd să arate şi marile 
obstacole care-i stăteau în cale: îi lipseau banii, îi 
lipsea şi o educaţie pe măsură. Mary ascultase cu 
sfială; ghici acest al doilea chip al lui Sam şi ghici, 
totodată, că era o onoare pentru ea faptul că acest 
chip i se dezvăluise atît de repede. Sam simţea că 
vorbea prea mult. Dar ori de cite ori îşi ridica, 
neliniştit, privirea, aşteptindu-se să dea cu ochii de un 
suris batjocoritor, de un chip ce sta să pufnească în 
ris, de un semn, oricît de mic, de batjocură la adresa 
pretențiilor sale absurde, nu întîlnea decît o simpatie 
timidă, ce se revărsa spre el dintr-o pereche de ochi 
larg deschişi, care-l rugau stăruitor să continue. 


Ascultătoarea lui simţea că Sam avea nevoie de ea, şi 
o fată care se simte necesară e deja îndrăgostită pe 
sfert. 

Sosi şi timpul cînd Sam trebuia să plece. I se părea 
că abia sosise. Se ridică în picioare, şi fata îi zimbi, 
luîndu-şi iarăşi un aer puţin ştrengăresc. Voia să-i 
spună că nu mai vorbise niciodată cu nimeni atit de 
liber - mă rog, atit de serios - despre el însuşi. Nu-şi 
găsi însă cuvintele. 

— Păi bine atunci. Cre’ că ne-om întilni şi miine 
dimineaţă. 

— De s-o brodi. 

— Cre’ că ai de-acuma un petitor ş-aşa mai departe. 

— Nici unu' care să-mi fie pe plac. 

— Pun rămăşag că ai. Aşa am auzit. 

— Numa’ de vorbe de clacă se ţine toţi în fundu’ 
ăsta de lume. Nu poţi să te uiţi la un bărbat, că te şi 
crede în vorbă cu el. 

Sam prinse să-şi frămînte între degete pălăria. 

— Aşa-i peste tot. 

Se aşternu tăcerea. Sam o privi în ochi: 

— Nu-s chiar de lepădat, nu? 

— Am zis io c-ai fi? 

Din nou tăcere. Sam răsucea anevoie între degete 
borul melonului, pînă ce ajunse în locul de unde 
începuse. 

— Am cunoscut o grămadă de fete. De toate 
soiurile. Da' nici una ca tine. 

— Nu-s ele chiar aşa de grozav de greu de găsit. 

— Io unu' nu le-am găsit. Pînă acum. 

Urmă o nouă tăcere. Fata se încăpăţina să nu se 
uite la el, cu ochii pironiţi pe tivul şorţuleţului. 

— Da’ de Londra ce-ai zice? i-ar place s-o vezi? 

Chipul ei înflori deodată într-un suris larg; dădu din 
cap cu toată tăria. 

— Păi io zic c-o s-o vezi. Cînd s-or lua ăi de sus. 0 să 


viu cu tine să ţi-o arăt. 

— Daa? 

Sam îi făcu cu ochiul, iar fata se plesni cu palma 
peste gură. Ochii ei revărsară spre Sam o privire 
strălucitoare, gata parcă să se desprindă de deasupra 
obrajilor îmbujoraţi. 

— Cu toate fetele alea dichisite din Londra înjur, n- 
o să vrei să mergi să te plimbi cu mine. 

— Dacă-ai avea straie potrivite, n-ai fi mai prejos. 
N-ai fi defel mai prejos. 

— Nu te crez. 

— Pe onoarea mea. 

Privirile li se întilniră şi rămaseră îndelung ochi în 
ochi. Apoi Sam făcu o plecăciune savantă şi-şi duse 
pălăria la piept, în dreptul inimii. 

— A demang, madymosselle. 

— Da’ asta ce mai e? 

— li pe franţuzeşte, adicătelea pe mîine dimineaţă, 
pe Combe Street - unde te-o aştepta 
preacredincioasa-ţi slugă. 

Fata se întoarse cu spatele, neînstare să-l 
privească. Sam făcu iute un pas către ea, îi luă mîna şi 
o duse la buze. Mary şi-o smulse numaidecît, uitîndu- 
se la ea de parcă s-ar fi aşteptat să vadă o urmă de 
funingine lăsată acolo de buzele lui. Urmă un nou 
schimb fulgerător de priviri. Mary îşi muşcă buzele 
drăgălaşe. Sam îi mai făcu o dată cu ochiul, apoi 
plecă. 

Dacă s-au întîlnit sau nu în dimineaţa următoare, în 
ciuda  interdicţiei răspicate a lui Charles, n-am 
cunoştinţă. Totuşi, mai tîrziu, în cursul aceleiaşi zile, 
cînd Charles ieşi din casa doamnei Tranter, îl văzu pe 
Sam aşteptînd, ca din întîmplare - o întîmplare vădit 
pusă la cale - pe partea cealaltă a străzii. Charles făcu 
semnul roman al îndurării şi Sam îşi scoase pălăria de 
pe cap, aşezind-o iarăşi, plin de respect, deasupra 


inimii - în semn de salut către vreun trecător, s-ar fi 
zis, dacă n-ar fi fost rinjetul larg care i se ivise pe 
chip. 

Şi astfel am ajuns la seara concertului nostru, cu 
aproape o săptămînă mai tîrziu şi, în acelaşi timp, la 
motivul care-l făcuse pe Sam să ajungă la concluzii 
atît de deosebite de cele ale stăpînului în privinţa 
neamului femeiesc; ei da, Sam se afla din nou în 
bucătăria cu pricina. Din păcate, de astă dată era de 
faţă şi o „doică” - bucătăreasa doamnei Tranter. Doica 
dormea însă dusă într-un jilţ, în faţa focului din soba 
în jurul căreia robotea în timpul zilei. Sam şi Mary 
erau aşezaţi în ungherul cel mai întunecos al 
bucătăriei. Nu-şi vorbeau. N-ar fi avut de ce, căci se 
ţineau de mînă. Din partea lui Mary nu era decît o 
manevră de autoapărare, întrucît constatase că numai 
astfel putea ţine în friu mîna care tot încerca să se 
strecoare în jurul mijlocului ei. Cum se face că Sam, în 
pofida acestui fapt, o găsea pe Mary nespus de 
înţelegătoare, e un mister a cărui explicaţie e de 
prisos pentru orice îndrăgostit. 


OPISPREZECE 


E oare de mirare că se întîmplă ca 
legile societăţii să fie uneori uitate de 
aceia pe care ochiul societăţii îi scapă de 
obicei din vedere, şi pe care s-ar părea că 
societatea îi alungă adesea de la sînul ei? 

Dr. JOHN SIMON, Raport asupra 
stării de sănătate a cetățenilor 
oraşului (1849) 


Ajuns acolo, îngenuncheai, şi cu 
căuşul palmei 

Să beau din undă-am vrut, 

Cind îmi păru deodat” că o făptură 
pală 

Stătea deasupra-mi, cu chipul de 
demult. 

HARDY, În ajun de Sînziene 


Trecură două zile în care trusa de ciocane a lui 
Charles rămase nefolosită în rucsac. Îşi alungă din 
minte orice gînd la testele ce zăceau cine ştie pe 
unde, aşteptiînd să fie descoperite; şi, laolaltă cu ele, 
altfel de gînduri (nedezlipite acum de cele de 
dinainte), în care apăreau femei ce zăceau adormite 
pe tăpşane scăldate în soare. După aceea însă, întrucît 
Ernestina avea o migrenă, se pomeni pe neaşteptate 
în faţa unei noi după-amieze libere. Stătu o vreme în 
cumpănă; tabloul ce i se înfăţişa dinainte, privit de la 
fereastra cu arcade a odăii sale, era însă atît de 
sărăcăcios, de mohorit. Desenul de pe firma hotelului 
- un leu alb, cu mutra unui pechinez hămesit vădind o 
limpede asemănare (pe marginea căreia Charles 
făcuse deja cîteva comentarii) cu doamna Poulteney - 
îi întorcea ursuz privirea. Nu bătea mai deloc vintul, 
nici soare nu prea era... doar, deasupra, o cupolă 


cenuşie de nori, prea sus ca să fie vreun pericol de 
ploaie. Avusese de gînd să scrie scrisori, însă se trezi 
că nu mai are chef. 

La drept vorbind, nu prea avea chef de nimic; fără 
să ştie de ce, se pomenise deodată cotropit de vechea- 
i poftă de a călători, de care crezuse că se lecuise în 
anii din urmă. Ar fi vrut să se afle în Cadiz, în 
Neapole, în Peloponez, învăluit într-o orbitoare 
primăvară mediteraneană: nu numai de dragul 
primăverii mediteraneene în sine, ci ca să fie liber, să 
aibă înaintea-i săptămîni nesfirşite de călătorie, care 
să-l poarte, într-o plutire fără griji, către insule şi 
munţi, între umbrele albastre ale necunoscutului. 

Peste o jumătate de oră trecea prin dreptul 
Lăptăriei, pătrunzind în pădurile de pe Ware 
Commons. Ar fi putut să se ducă în altă parte? Da, ce-i 
drept, ar fi putut. Îşi interzisese însă cu străşnicie să 
se abată pe lingă pajiştea de pe coastă; dacă avea s-o 
întîlnească pe domnişoara Woodruff, va face, politicos, 
dar ferm, ceea ce s-ar fi cuvenit să facă la ultima lor 
întîlnire - să refuze, adică, să intre în vorbă cu ea. 
Oricum, era evident că fata se refugia totdeauna în 
acelaşi loc. Era încredinţat că n-avea cum s-o 
întîilnească dacă se ţinea departe de locul cu pricina. 

Drept urmare, cu mult înainte de a ajunge acolo, o 
luă spre nord, urcînd panta mai largă a terenului, 
care-l purtă printr-o pădure întinsă de frasini 
îmbrăcaţi în iederă. Copacii erau uriaşi, dintre cei mai 
înalţi reprezentanţi ai speciei lor din întreaga Anglie, 
ocrotind, în despicătura crengilor gigantice, smocuri 
de ferigi cu aspect exotic. Datorită dimensiunilor 
acestor frasini se  hotărise domnul cu gînduri 
uzurpatoare, amintit ceva mai înainte, să-şi aşeze 
arboretul pe Undercliff; pe Charles îl făcură să se 
simtă de-a dreptul pitic, o senzaţie plăcută, care-l 
însoţi neîncetat în vreme ce-şi croia drum printre ei 


către pereţii aproape verticali de cretă ce se zăreau 
deasupra, la capătul pantei. Începu să se simtă ceva 
mai bine dispus, îndeosebi cînd dădu cu ochii de 
primele bucăți de cremene, ce  străpungeau 
victorioase covorul de rodul-pămîntului şi pătrunjelul- 
cîinelui de deasupra. Cît ai bate din palme, ridică de 
pe jos o cochilie de Fchinocorys scutata. Era tare 
mîncată de vreme... nu mai rămăsese decît o urmă 
tocită din cele cinci mănunchiuri de şănţuleţe crestate 
care împodobesc cochilia întreagă. Era totuşi ceva, şi, 
astfel îmbărbătat, Charles îşi începu căutarea, cu 
veşnicele-i aplecări şi ghemuieli. 

Tot scormonind astfel, urcă treptat pînă la poalele 
pereţilor de stîncă, unde se găseau cele mai groase 
straturi de bucăţi de cremene căzute de sus, iar 
cochiliile fosile erau probabil mai puţin măcinate şi 
lustruite de trecerea timpului. Rămase la acel nivel, 
îndreptîndu-se spre vest. Pe alocuri iedera era 
aproape de nepătruns, cuprinzind de-a valma în 
îmbrăţişarea ei dezlănţuită peretele de stincă şi 
copacii din preajmă, coborind în uriaşe perdele 
zdrenţuite, ce atîrnau deasupra capului lui Charles. 
Într-un loc, trebui să se opintească din greu ca să-şi 
facă loc printr-un soi de tunel verde de iederă; la 
celălalt capăt se afla un luminiş, presărat cu bucăţi de 
cremene căzute nu demult. Era genul de loc unde 
avea cei mai mulţi sorţi de a da peste teste; astfel că 
Charles se apucă să răscolească, metodic, fiecare 
palmă de pămînt a terenului, împrejmuit din toate 
părţile de tufişuri dese de mărăcini. Vreme de vreo 
zece minute, îşi văzu de treabă netulburat, în tăcerea 
întreruptă numai de mugetul unui vițel ce păştea pe 
undeva, pe vreo cîmpie îndepărtată aflată mai sus, 
înspre uscat, de bătăile din aripi şi uguitul 
guguştiucilor şi de foşnetul abia desluşit al mării 
domoale, urcînd de departe pînă la el, printre copacii 


de mai jos. Apoi auzi deodată un zgomot ca acela făcut 
de o piatră în cădere. Se uită în jur, însă nu văzu nimic 
deosebit, ceea ce-l făcu să-şi spună că fusese într- 
adevăr vorba de o bucată de cremene desprinsă din 
peretele de cretă de deasupra lui. Îşi continuă 
căutările încă vreo cîteva minute; cînd, dintr-o dată, 
printr-una din acele intuiţii inexplicabile - o ultimă 
rămăşiţă, poate, a unei înzestrări misterioase pe care 
am stăpînit-o odinioară, în paleolitic -, îşi dădu seama 
că nu era singur. Se uită fulgerător în jur. 

Se afla mai sus de el, în locul unde se sfirşea 
tunelul de iederă, la vreo patruzeci de metri mai 
departe. Nu ştia de cînd era acolo; îşi aminti apoi de 
zgomotul pe care-l auzise cu două minute mai 
devreme. O clipă, aproape că-l cuprinse spaima; ivirea 
ei, atît de tăcută, părea stranie. Nu purta, ca el, 
bocanci cu ţinte, însă chiar şi aşa, probabil că 
înaintase cu mare grijă. Ca să-l ia prin surprindere; 
care va să zică, îl urmărise cu tot dinadinsul. 

— Domnişoară Woodruff! zise, în timp ce-şi scotea 
pălăria. Cum de-aţi ajuns aici? 

— V-am văzut trecînd. 

Făcu cîţiva paşi pe grohotiş, apropiindu-se ceva mai 
mult de ea. Îşi ţinea şi de astă dată boneta în mînă. 
Observă că părul îi era răvăşit, de parcă ar fi stat pînă 
atunci în bătaia vîntului, doar că vintul nu mai bătea 
de mult. Avea din pricina asta un aer oarecum rătăcit, 
sporit de fixitatea privirii cu care-l aţintea. Se întrebă 
cum de-i putuse trece prin cap că nu era într-adevăr 
puţin smintită. 

— Ai să-mi... comunici ceva? 

Iarăşi căutătura aceea fixă, care de data asta nu 
trecea însă prin el, ci îl ţintuia stăruitor, de acolo, de 
sus. Sarah avea unul din acele chipuri feminine 
aparte, a căror putere de atracţie e foarte 
schimbătoare, rod al unei subtile alchimii în care se 


îmbină în chip misterios perspectiva, lumina şi starea 
de spirit. Avea parte în clipele acelea de o 
impresionantă punere în scenă, ajutată fiind de cîteva 
raze piezişe trimise de soarele vlăguit, care izbutiseră 
să se strecoare printr-o ruptură măruntă ivită în 
țesătura norilor, tablou deseori întîlnit în Anglia, în 
după-amiezele tîrzii. li luminau chipul, silueta ce se 
înălța dreaptă, pe fundalul mării de verdeață gata să 
înghită totul înjur; şi deodată, chipul ei deveni 
neasemuit de frumos, frumos cu adevărat, tulburător 
de grav, şi în acelaşi timp scăldat în lumină - o lumină 
nu numai exterioară, ci, deopotrivă, una lăuntrică. Lui 
Charles îi trecu prin minte gîndul că era leită chipului 
sub care un ţăran de lingă Gavarnie, din Pirinei, 
susţinea că i se arătase Fecioara Maria, stînd în 
picioare pe un morman de pietriş din marginea 
drumului pe care trecea el. Îl duseseră să vadă locul 
cu pricina; i se păruse cu totul oarecare. Dar dacă în 
faţa lui s-ar fi ivit o făptură aidoma acesteia!... 

Pînă una-alta, era evident că făptura din faţa lui 
avea o misiune mai banală. Scotoci în buzunarele 
hainei şi îi întinse - cîte una în fiecare mînă - două 
cochilii de Micraster, minunat păstrate. Urcă spre ea, 
pînă ce ajunse destul de aproape ca să le vadă mai 
bine. Îşi înălţă apoi, uimit, privirea către faţa ei fără 
urmă de zîmbet. Apoi se dumeri - vorbise puţin despre 
paleontologie, despre importanţa aricilor-de-mare, la 
doamna Poulteney, în timpul vizitei din dimineaţa 
aceea... Se uită iar la cele două obiecte mititele din 
mîinile ei. 

— Nu le luaţi? 

Nu purta mănuşi, şi degetele li se atinseră. Cercetă 
cele două teste; gîndul îi rămăsese însă la atingerea 
degetelor ei reci. 

— Îţi sînt peste măsură de recunoscător. Amîndouă 
sînt într-o stare excelentă. 


— Sînt ceea ce căutaţi? 

— Desigur. 

— Au trăit odinioară în mare? 

Ezită o clipă, apoi îi arătă cu degetul trăsăturile 
celei mai bine păstrate dintre cele două cochilii: gura, 
orificiile pentru picioare, anusul. Pe măsură ce 
vorbea, ascultat fiind cu un interes plin de gravitate, 
nemulţumirea pe care i-o stîrnise pînă atunci purtarea 
fetei se risipi. E drept că avea o înfăţişare ciudată, 
mintea însă - aşa cum arătară cele cîteva întrebări pe 
care i le puse lui Charles - nu-i era cîtuşi de puţin 
zdruncinată. Într-un târziu, vîrî grijuliu cele două teste 
în buzunar. 

— Ai fost foarte amabilă că ai stat să le cauţi. 

— Nu aveam altceva mai bun de făcut. 

— Eu mă pregăteam să mă întorc. Imi îngădui să te 
conduc pînă la cărarea pe care ai venit? 

Ea însă nu se clintea din loc. 

— Voiam, în plus, să vă mulţumesc, domnule 
Smithson... pentru că v-aţi oferit să mă ajutaţi. 

— Întrucît ai refuzat, îţi rămîn cu atît mai îndatorat. 

Urmară cîteva clipe de tăcere. Trecînd pe lîngă ea, 
Charles urcă cei cîţiva paşi pînă la tunel şi despărţi în 
două cu bastonul perdeaua de iederă, ca Sarah să se 
poată întoarce pe unde venise. Ea rămăsese însă tot 
acolo, nemişcată, continuînd să privească în jos, spre 
luminiş. 

— N-ar fi trebuit să vă urmăresc. 

Ar fi vrut să-i vadă faţa, însă n-avea cum. 

— Cred c-ar fi mai bine să plec. 

Ea nu răspunse, astfel că Charles se întoarse cu 
faţa la tunelul de iederă, gata de plecare. Nu-şi putu 
însă înfrîna ispita de a-i arunca o ultimă privire. Se 
uita la el peste umăr, ca şi cum trupul s-ar fi răzvrătit 
împotriva dorințelor chipului, întorcînd spatele unei 
atari neruşinări; căci, deşi în privirea-i se mai 


desluşeau urme ale vechiului reproş azvirlit întregii 
omeniri, în intensitatea ei se citea acum mai ales o 
rugăminte imploratoare. Ochii îi erau chinuiţi... şi, la 
rindu-le, chinuitori; se  săvirşise acolo o crimă 
strigătoare la cer - spuneau ei -, o făptură, toată 
numai din slăbiciune alcătuită, fusese pîngărită în 
chip mîrşav. Nu-l acuzau pe Charles de crima aceasta, 
ci de faptul că nu vedea că ea se petrecuse. Urmă o 
clipă  nesfirşită, în care rămaseră cu privirile 
înlănţuite; apoi Sarah spuse, cu ochii în pămînt, cu 
obrajii ca para: 

— N-am cui să cer ajutor. 

— Credeam că am fost destul de limpede cînd am 
spus că doamna Tranter... 

— Are o inimă de aur. Dar nu de bunătate am eu 
nevoie. 

Se aşternu tăcerea. Charles rămăsese nemişcat, cu 
bastonul între valurile de iederă. 

— Am auzit că preotul e un om cu multă judecată. 

— El m-a prezentat doamnei Poulteney. 

Charles stătea lingă tunelul de iederă, ca în faţa 
unei uşi. Îi ocoli privirea căutînd cu disperare o 
replică menită să pună capăt acestei scene. 

— Dacă-mi dai voie să vorbesc în numele dumitale 
cu doamna Tranter, cu dragă inimă am să... dar ar fi 
cît se poate de nepotrivit ca eu să... 

— Să continuaţi să vă interesaţi de soarta mea. 

— Da, asta am vrut să spun. 

Drept răspuns, ea îşi întoarse privirea; o dojenise. 
Charles lăsă încet-încet viţele prelungi ale iederei să 
cadă la loc. 

— Te-ai mai gîndit cumva la sugestia mea... de a 
pleca din Lyme? 

— Dacă m-aş duce la Londra, ştiu ce s-ar alege de 
mine. 

Charles se crispă pe dinăuntru. 


— Aş deveni ceea ce ajung în marile oraşe atitea şi 
atitea femei care şi-au pierdut onoarea. 

Deodată, se întoarse întreagă spre el. Roşeaţa din 
obraji îi spori. 

— Aş deveni ceea ce unii de aici, din Lyme, îmi 
spun că sînt deja. 

Bine, dar era scandalos, toate astea erau din cale- 
afară de necuviincioase. Biigui: 

— Stimată domnişoară Woodruff... 

Obrajii lui erau acum la fel de roşii. 

— Sînt slabă, ştiu prea bine. (Adăugă amar:) Am 
păcătuit. 

Şi acum, dezvăluirea asta neaşteptată, făcută unui 
străin, şi încă în împrejurări ca acestea... bunăvoința 
cu care începuse s-o privească drept răsplată pentru 
atenţia cu care îi ascultase mica prelegere despre 
fosilele de arici-de-mare se topi ca prin farmec. 
Simţea însă în buzunare greutatea celor două cochilii; 
fata asta avea totuşi asupra lui o anume putere; şi pe 
urmă, un eu tainic al său, un Charles care nu voia să 
iasă la lumină, se simţea într-un fel măgulit, ca un 
duhovnic căruia i se cere sfatul într-un impas 
sufletesc. 

Işi cobori privirea spre virful de fier al bastonului 
pe care-l ţinea în mînă. 

— Teama aceasta te face să nu pleci din Lyme? 

— In parte. 

— Lucrul acela pe care mi l-ai spus zilele trecute, la 
plecare... Mai are cineva cunoştinţă de el? 

— Dacă ar şti, n-ar fi scăpat prilejul să mi-o spună. 

Se aşternu o tăcere mai lungă. În relaţiile dintre 
oameni se ivesc uneori nişte momente asemenea unor 
modulaţii, în care o situaţie pînă atunci obiectivă, pe 
care mintea şi-o înfăţişează în termeni pe jumătate 
literari şi pe care ne mulţumim s-o încadrăm într-o 
categorie generală oarecare (bărbat cu probleme 


provocate de alcoolism, femeie cu un trecut nefericit 
şi-aşa mai departe) devine subiectivă; devine unică; 
devine dintr-o dată, prin intermediul empatiei, o 
situaţie împărtăşită mai curînd decît constatată. O 
astfel de metamorfoză avu loc şi în mintea lui Charles, 
în timp ce o privea pe păcătoasa din faţa lui, care 
stătea cu capul plecat. Asemenea celor mai mulţi 
dintre noi cînd se trezesc în faţa unor atari momente 
(e oare cineva care să nu fi fost în viaţa lui asaltat de 
îmbrăţişările unui beţiv?), Charles încercă să găsească 
o cale grabnică, dar diplomatică, de revenire la statu- 
quo. 

— Îmi pare rău pentru dumneata. Mărturisesc însă 
că nu pricep ce te face să... ca să zic aşa... să-mi 
încredinţezi mie tainele dumitale. 

Fata începu deodată să vorbească, ca şi cum se 
aşteptase la această întrebare; parcă repeta un 
monolog, o litanie învățată pe dinafară. 

— Pentru că aţi călătorit atîta. Pentru că aveţi o 
educaţie aleasă. Pentru că sînteţi un gentleman. 
Pentru că... pentru că, nu ştiu, trăiesc printre oameni 
despre care lumea îmi spune că sînt buni, evlavioşi, cu 
suflete creştineşti. lar mie mi se par mai cruzi decît 
păgiînii cei mai sălbatici, mai proşti decît cele mai 
nătîngi animale. Nu-mi vine să cred că ăsta e 
adevărul. Că viaţa e lipsită de înţelegere şi 
compasiune. Că nu se află suflete îndeajuns de 
generoase ca să înţeleagă suferinţele prin care am 
trecut şi cauza suferinţei mele de acum... şi că, oricîte 
păcate aş fi săvirşit, nu e drept să sufăr atita. 

Amuţi deodată. Luat pe nepregătite de această 
zugrăvire închegată a simţămintelor ei, dovadă a unei 
inteligenţe ce lăsa în urmă convențiile, a cărei 
existenţă o bănuia de mai demult, dar căreia nu fusese 
pînă atunci silit să-i ţină piept, Charles nu rosti nici un 
cuvînt. Fata se întoarse cu spatele şi continuă, cu glas 


mai domolit: 

— Nu sînt fericită decit cînd dorm. Cînd mă 
trezesc, reîncepe coşmarul. Mă simt aruncată pe o 
insulă pustie, întemniţată, osîndită - şi nimeni nu-mi 
spune pentru ce fărădelege. 

Charles rămăsese cu ochii pironiţi la spinarea ei, 
înspăimîntat, asemenea unui om gata să fie înghiţit de 
o avalanşă; dădu să fugă, dar picioarele nu-l ascultau; 
se căzni să spună ceva, însă îi era cu neputinţă. 

Îşi năpusti deodată privirea în ochii lui. 

— De ce a trebuit să mă nasc aşa? De ce nu m-am 
născut în locul domnişoarei Freeman? 

N-apucă însă să termine de rostit acest nume, că se 
şi răsuci cu spatele la Charles, dîndu-şi seama că 
mersese prea departe cu îndrăzneala. 

— Era mai bine să nu fi pus întrebarea asta. 

— N-am vrut să... 

— Invidia e de înţeles în situaţia... 

— Nu invidie, ci neputinţă de a înţelege. 

— E mai presus de puterile mele - de puterile unor 
oameni cu mult mai înţelepţi decît mine - să te ajut în 
această privinţă. 

— Nu cred... nu vreau să cred aşa ceva. 

Lui Charles i se mai întîmplase să fie contrazis în 
glumă de femei - adeseori chiar de Ernestina -, însă 
întotdeauna numai într-o atmosferă stăpinită de 
veselie. O femeie nu contrazicea părerea unui bărbat 
atunci cînd acesta vorbea serios - sau, dacă totuşi o 
făcea, îşi măsura cu atenţie cuvintele. S-ar fi zis însă 
că Sarah aproape că presupunea existenţa unei 
egalităţi intelectuale între ei, şi tocmai într-o 
împrejurare în care s-ar fi cuvenit să fie cît se poate 
de respectuoasă, dacă voia să-şi atingă scopul. Se 
simţea insultat, se simţea... nici el nu ştia cum. 
Deznodămîntul logic, dictat de sentimentele care-l 
încercau, ar fi trebuit să fie o rece şi decisă ridicare 


de pălărie, după care să se fi îndepărtat, păşind demn 
în bocancii lui cu ţinte. El însă nu se mişca din loc, de 
parcă prinsese rădăcini. Pesemne că avea o idee prea 
bătută în cuie despre înfăţişarea unei sirene şi a 
decorului în care îşi făcea apariţia - cosiţe lungi, o 
feciorelnică goliciune de alabastru, binecunoscuta 
coadă de peşte şi, veşnic lîngă ea, un Odiseu 
prezentabil, cu un chip pe gustul celor mai selecte 
cluburi londoneze. Nu era nici urmă de coloane dorice 
pe Undercliff, şi totuşi în faţa lui Charles se afla o 
Calypso. 

Murmură: 

— V-am jignit... 

— Nu ştiu ce să cred, domnişoară Woodruff. Nu 
ştiu ce altceva aştepţi de la mine în afara acelor 
lucruri pe care m-am oferit deja să încerc să le duc la 
îndeplinire pentru dumneata. Sînt convins însă că-ţi 
dai seama că o mai mare apropiere între noi... oricît 
de nevinovată în intenţie... e cu desăvirşire imposibilă, 
dată fiind situaţia mea actuală. 

Se aşternu tăcerea: o ciocănitoare hohoti într-un 
virf nevăzut de copac, privindu-i zeflemitoare de sus 
pe cei doi bipezi nemişcaţi de dedesubt. 

— Oare m-aş fi... repezit astfel, agăţindu-mă de 
îndurarea dumneavoastră, dacă n-aş fi disperată? 

— Nu-ţi pun la îndoială disperarea. Recunoaşte însă 
măcar imposibilitatea de a da curs cererii dumitale. 
(Adăugă:) A cărei natură exactă încă nu o cunosc. 

— Aş dori să vă povestesc ce s-a întîmplat acum 
optsprezece luni. 

Tăcere. Îl privi ca să-i vadă reacţia. Charles se 
crispă din nou. Lanţurile nevăzute se prăbuşiră, şi 
latura lui convenţională ieşi biruitoare. Se îndreptă cu 
demnitate, întruchipare vie a uluielii bănuitoare, 
încremenind într-o dezaprobare băţoasă; şi totuşi era 
în ochii lui ceva, o vietate necunoscută care 


scormonea neliniştită în ochii fetei... în căutarea unei 
explicaţii, a unui motiv... i se păru că Sarah se 
pregătea să continue, şi fu cît pe-aci să se întoarcă 
spre tunelul de iederă şi să plece fără nici un cuvînt. 
Dar, ca şi cum îi ghicise intenţia, cu o repeziciune 
care-i reteză orice reacţie, ea făcu un gest cu totul şi 
cu totul neaşteptat. Căzu în genunchi. 

Charles era îngrozit; îşi imagină ce-ar crede cineva 
care ar fi urmărit într-ascuns scena asta. Făcu un pas 
înapoi, vrînd parcă să iasă din bătaia acestei priviri 
nevăzute. Ciudat, fata părea calmă. Nu era 
îngenuncherea unei isterice. Doar ochii îşi sporiseră 
intensitatea privirii: ochi pentru care nu exista soare, 
scăldaţi într-o veşnică lumină de lună. 

— Domnişoară Woodruff! 

— Vă implor. Nu mi-am pierdut încă minţile. Dar 
dacă nu voi fi ajutată, aşa se va-ntîmpla. 

— Stăpineşte-te. Dacă am fi văzuţi... 

— Sînteţi ultima mea speranţă. Nu sînteţi crud, ştiu 
că nu sînteţi crud. 

Se uită lung la ea, apoi aruncă o privire disperată 
în jur; înaintă pînă la Sarah şi-o sili să se ridice, 
conducînd-o, cu o mînă ţeapănă aşezată sub cotul ei, 
pînă sub frunzişul de iederă. Stătea în picioare 
dinaintea lui, cu faţa în miîini; şi, sfişiat dintr-o dată de 
iuţeala cumplită cu care inima ia cu asalt mintea 
omenească, Charles trebui să se lupte cu el însuşi ca 
să n-o atingă. 

— Nu vreau să par nepăsător la necazurile 
dumitale. Dar trebuie să înţelegi că n-am... n-am 
încotro. 

Sarah începu să vorbească iute, cu glas scăzut. 

— Nu vă cer decît să acceptaţi să ne mai întîlnim o 
dată. Voi veni aici în fiecare după-amiază. N-o să ne 
vadă nimeni. 

Încercă să protesteze, dar nu era chip s-o oprească. 


— Sînteţi bun, înţelegeţi lucruri care depăşesc 
înţelegerea tuturor celor din Lyme. Lăsaţi-mă să 
isprăvesc. Acum două zile aproape că mă cuprinsese 
nebunia. Simţeam că trebuie să vă văd, să vă vorbesc. 
Ştiu unde staţi. Aş fi venit acolo, să întreb de 
dumneavoastră, dacă... dacă bruma de rațiune rămasă 
nu m-ar fi oprit, slavă Domnului, în faţa uşii. 

— Bine, dar asta e de neiertat. Dacă nu mă-nşel, 
acum mă ameninţi cu un scandal. 

Sarah scutură cu tărie din cap. 

— Aş prefera să mor decit să credeţi aşa ceva 
despre mine. Numai că... nu ştiu cum să spun, 
deznădejdea mă împinge să mă gîndesc la asemenea 
lucruri înspăimîntătoare, care mă fac să mă îngrozesc 
de mine însămi. Nu ştiu în ce parte să mă-ndrept, ce 
să fac, n-am pe nimeni care să... vă rog... chiar nu 
înţelegeţi? 

Singurul gînd al lui Charles era să scape din 
încurcătura înfiorătoare în care se trezise prins: să 
scape de privirea ochilor acelora neiertător de sinceri, 
de ochii aceia care o dezvăluiau întreagă în faţa lui. 

— Trebuie să plec. Sînt aşteptat în Broad Street. 

— Dar o să mai veniţi? 

— Nu pot să... 

— Vin aici în fiecare luni, miercuri şi vineri. Cînd nu 
mi se încredinţează alte treburi. 

— Ceea ce propui este... stărui ca doamna Tranter 
să... 
— N-aş putea spune adevărul în faţa doamnei 
Tranter. 

— Atunci nu poate fi ceva ce se cuvine să fie auzit 
de un străin, şi încă unul aparţinînd sexului opus. 

— Un străin... mai ales unul de sex opus... e adesea 
cel mai puţin părtinitor în judecată. 

— Neîndoios că mi-ar plăcea să pot atribui purtării 
dumitale o interpretare cît mai puţin aspră. Mă văd 


însă silit să repet că sînt uimit că dumneata doreşti 
să... 

Sarah continua însă să-l privească, şi Charles 
amuţi,  lăsîndu-şi fraza neterminată. După cum 
probabil aţi remarcat, Charles avea mai multe feluri 
de a vorbi. Era, întîi, felul în care tăifăsuia dimineaţa 
cu Sam, apoi flecăreala voioasă din timpul prînzurilor 
cu Ernestina, şi iată-l acum în rolul Bunei - 

Cuviinţe Alarmate... aproape c-ai fi zis că în el 
sălăşluiau trei oameni diferiţi; şi se vor mai arăta şi 
alte chipuri ale lui înainte de a ne isprăvi povestirea. 
Putem explica asta cu ajutorul biologiei, prin sintagma 
lui Darwin, colorație criptică, adică supravieţuire prin 
ştiinţa de a deveni una cu mediul înconjurător - de a 
te ascunde înlăuntrul credințelor, acceptate fără 
cricnire, ale vremii sau ale castei sociale de care 
aparţii. Mai putem da şi o explicaţie sociologică 
acestei refugieri sub pavăza conventiilor. Cînd eşti 
silit să patinezi mereu pe o întinsă pojghiţă de gheaţă 
- de sub care te pîndesc atotprezenţa opresiune 
economică, spaima de sexualitate, invazia ştiinţelor 
mecaniciste - puterea de a închide ochii în faţa 
absurdei tale scorţoşenii e esenţială. Foarte puţini 
victorieni se apucau să pună la îndoială virtuțile 
coloraţiei criptice; în privirea lui Sarah era însă ceva 
care se îndoia amarnic de ele. Deşi directă, era o 
privire timidă; cu toate astea, în adîncurile ei se citea 
o expresie cum nu se poate mai modernă: „Hai, 
Charles, lasă prefăcătoria, spune tot”. Era o privire 
care-l descumpăni pe cel căruia îi era adresată. 
Ernestina şi cele de-o seamă cu ea se purtau veşnic de 
parcă ar fi fost înveşmîntate în sticlă: păreau nespus 
de fragile, chiar şi cînd aruncau cu cărţi de poezie. Te 
îndemnau parcă să-ţi îndeşi mai bine masca pe chip, 
să păstrezi o distanţă lipsită de riscuri; în vreme ce 
fata asta, îndărătul aerului ei modest, nu îngăduia 


nimic din toate astea. Era acum rîndul lui Charles să- 
şi lase ochii în jos. 

— Nu vă cer decît o oră din timpul dumneavoastră. 

Îi veni în minte un al doilea motiv de a-i accepta 
rugămintea, în afara recunoştinţei la care îl obligau 
cele două cochilii pe care i le dăruise; într-o oră n- 
aveau să fie descoperiţi. 

— Dacă totuşi, deşi întru totul împotriva voinţei 
mele... 

Îi ghici gîndul şi-l întrerupse cu glas scăzut: 

— Mi-aţi face un asemenea serviciu încît aş fi gata 
să urmez orice sfat veţi voi să-mi daţi. 

— Fireşte că nu trebuie să mai riscăm să... 

Se folosi iar de mica pauză pe care o făcuse 
Charles, aflat în căutarea unei formulări care să-i 
îmbrace gîndul în scorţoşenia cuvenită. 

— Am înţeles asta. Am înţeles şi că aveţi obligaţii 
cărora sînteţi nevoit să le acordaţi mult mai multă 
atenţie. 

Soarele îşi stinsese razele după vilvătaia fugară de 
mai înainte. Se apropia răcoarea înserării. Parcă 
mergea pe un drum, care lui i se păruse că-l poartă 
peste un şes - şi drumul se preface dintr-o dată într-o 
margine de abis. Simţi limpede săgeata acestei 
revelații, în timp ce privea creştetul plecat al fetei. 
Nu-şi putea da seama ce anume îl ademenise pînă 
aici, ce oare se încurcase în mintea lui atunci cînd se 
uitase pe hartă, simţea doar că se rătăcise şi, 
totodată, că fusese ademenit. Şi cu toate astea, 
adineaori îşi luase pe cap încă o ispravă nebunească. 

Sarah spuse: 

— Nu găsesc cuvinte potrivite ca să vă mulţumesc. 
Voi fi aici în zilele pe care le-am pomenit. 

Apoi adăugă, ca şi cum luminişul ar fi fost salonaşul 
ei pentru oaspeţi: 

— Nu vreau să vă mai rețin. 


Charles se înclină, zăbovi, şovăielnic, încă o clipă, îi 
mai aruncă o privire nehotărită şi, în cele din urmă, se 
întoarse să plece. Peste cîteva secunde se lupta deja 
cu o a doua perdea de iederă, ca mai apoi să coboare 
panta, cu pas cam tremurat, aducînd mai curînd cu un 
căprior speriat decît cu un gentleman englez care a 
bătut lumea în lung şi-n lat. 

Ajunse la cărarea principală care străbătea 
desişurile de pe Undercliff şi porni cu paşi repezi spre 
Lyme. Se auzi ţipătul timpuriu al unei bufniţe; lui 
Charles după-amiaza îi părea însă cu totul lipsită de 
înţelepciune. Ar fi trebuit să se arate mai ferm, ar fi 
trebuit să fi plecat mai devreme, să-i fi dat înapoi 
testele, să-i fi sugerat - ba nu, să-i fi poruncit - alte 
soluţii ca leac pentru deznădejdea ei. Se simţea tras 
pe sfoară, aproape că-i venea să se oprească s-o 
aştepte. Picioarele îl purtau însă mai departe cu şi mai 
mare repeziciune. 

Îşi dădea seama că era pe cale să pătrundă pe un 
tărim oprit, mai bine zis că tărimul acesta interzis era 
gata să-l înhaţe între marginile lui. Cu cît se îndepărta 
de ea în timp şi spaţiu, cu atît îi devenea mai limpede 
nesăbuinţa purtării lui. Parcă orbise dintr-o dată 
atunci cînd ea îi apăruse dinainte: nu reuşise s-o vadă 
aşa cum era, o femeie vădit din cale-afară de 
periculoasă - nu cu bună ştiinţă, ci pradă zbuciumului 
pricinuit de o vie neîmplinire sufletească şi, fără 
îndoială, de înverşunarea împotriva rînduielii sociale. 

De astă dată însă nici măcar nu se mai întrebă dacă 
să-i spună sau nu Ernestinei; ştia că n-o va face. Se 
simţea ruşinat, de parcă, fără să-şi prevină logodnica, 
ar fi sărit uşurel de pe Cobb într-un vapor care avea 
să-l ducă în China. 


NOUĂSPREZECE 


Întrucit din fiecare specie se nasc mult 
mai mulţi indivizi decit numărul celor 
care pot supravieţui şi, în consecinţă, 
apare adesea lupta pentru existenţă, 
rezultă că orice creatură care se 
deosebeşte oricit de puţin într-un mod 
avantajos pentru ea, va avea, în cadrul 
unor condiţii de viaţă complexe şi uneori 
schimbătoare, şanse mai mari de a 
supravieţui, fiind astfel selectată pe cale 
naturală. 

DARWIN, Originea speciilor (1859) 


În realitate, nefericitul pasager al vasului imaginar 
cu destinaţia China trebui în seara aceea să facă pe 
gazda unei întilniri-surpriză pusă la cale de Ernestina 
şi de el în beneficiul mătuşii Tranter. Cele două 
doamne urmau să vină să cineze în sufrageria pe care 
o ocupa Charles la White Lion. Li se pregăti un ospăț 
cu homari, trufandale care ţi se topeau în gură, nu 
alta, întregit de un somon fiert, abia pescuit; pivnițele 
hanului fură întoarse cu susul în jos, iar cei doi îl 
bătură la cap pe doctorul cu care ne-am întîlnit în 
treacăt în casa doamnei Poulteney să vină să refacă 
echilibrul numeric între reprezentanţii celor două 
sexe. 

Una dintre cele mai pitoreşti figuri din Lyme, 
doctorul era socotit de toată lumea o pradă grozavă 
pentru amatoarele de măritiş, întocmai cum fusese 
somonul din care se înfruptă el în seara aceea, pentru 
amatorii de pescuit. Ernestina îşi necăjea, fără 
cruţare, mătuşa cu nesfirşite glume pe seama lui, 
acuzînd-o pe amintita doamnă, adevărată întrupare a 
blîndeţii, că îi arată o cruzime nemiloasă unui biet om 
însingurat care suspină după mîna ei. Cum însă 


această figură nimbată de tragism se împăca de 
minune cu sărmana-i singurătate de vreo şaizeci de 
ani şi mai bine, avem destule motive să punem la 
îndoială realitatea acestor suspine şi, nu mai puţin, a 
cruzimii nemiloase pusă în seama mătuşii Tranter. 
Doctorul Grogan era, de fapt, un holtei bătrin la fel 
de înrăit pe cît era de convinsă mătuşa Tranter de 
virtuțile traiului de fată bătrină. Irlandez fiind, 
stăpînea din plin ştiinţa aceea - care, în chip ciudat, te 
duce cu gîndul la eunuci - a neamului său de a se 
învîrti printre femei, aruncînd în stînga şi-n dreapta 
ocheade şi complimente, fără a-şi lăsa nici o clipă 
inima prinsă în laţ. Micujţ şi uscăţiv ca o pasăre de 
pradă, cu o limbă ascuţită, ba uneori aproape otrăvită, 
dar lesne domolită cînd se afla într-o tovărăşie pe 
gustul lui, doctorul Grogan turna un strop binevenit 
de picanterie peste societatea din Lyme; atunci cînd te 
aflai în preajma lui, simţeai că e veşnic la pîndă, gata 
parcă să se repeadă la orice nerozie auzită - cu toate 
astea, dacă îi erai pe plac, îşi îmblînzea atacurile cu 
un umor tonic şi cu omenia cuiva care a trecut prin 
multe în viaţă şi a învăţat, în felul său, să-i lase şi pe 
ceilalţi să trăiască. În jurul său plutea şi un anume 
mister cam neguros; se născuse în credinţa catolică şi 
deci, în termenii vremii noastre, era oarecum 
asemenea cuiva care a fost, în anii '30, comunist - 
intrat între timp în rîndul lumii, însă păstrînd încă 
semnul atingerii pîrjolitoare a necuratului. Desigur, 
acum doctorul era (ca şi Disraeli) un membru 
respectabil al bisericii anglicane - cum altfel l-ar fi 
îngăduit oare doamna Poulteney în preajma ei? Da, 
fără doar şi poate că aşa stăteau lucrurile, doar (spre 
deosebire de Disraeli) mergea cu sfinţenie la liturghia 
de dimineaţă duminică de duminică. Că un om putea fi 
atît de nepăsător la religie încît ar fi fost gata să 
meargă şi la moschee sau la sinagogă dacă acela ar fi 


fost cel mai însemnat lăcaş de închinăciune de prin 
partea locului, era o păcăleală a cărei perfidie 
întrecea imaginaţia celor din Lyme. Şi pe urmă, era un 
doctor foarte bun, care cunoştea temeinic cea mai 
importantă ramură a medicinei: firea pacienţilor. Pe 
cei care îşi doreau într-ascuns să fie ţinuţi din scurt, îi 
lua din scurt; la fel de bine se pricepea şi să-şi piseze 
pacienţii cu sfaturile, să-i răsfeţe ori să închidă ochii, 
după cum era nevoie. 

Nu se afla în tot oraşul un mai mare amator de 
bucate şi vinuri alese; şi, întrucît praznicul oferit de 
Charles şi de bucătăria hotelului îi mersese la inimă, 
doctorul preluă tacit rolul de gazdă de la mai tînăru-i 
comesean. Studiase la Heidelberg şi practicase 
medicina la Londra; cunoştea de aceea lumea, cu 
toate smintelile ei, aşa cum numai un irlandez 
inteligent are putinţa s-o facă; adică, atunci cînd 
cunoştinţele sau memoria nu-l mai ajutau, imaginaţia 
lui era mereu gata să umple golurile. Nimeni nu dădea 
crezare istoriilor sale, fără ca din pricina asta să-şi 
astimpere cîtuşi de puţin pofta de a le auzi. Mătuşa 
Tranter le cunoştea probabil la fel de bine ca oricare 
alt concetăţean al ei, dat fiind că doctorul şi cu ea 
erau prieteni vechi, şi nu se poate să-i fi scăpat 
nepotrivirile izbitoare dintre versiunile succesive ale 
istorioarelor lui; cu toate acestea, ea făcea cel mai 
mare haz dintre toţi - rîzînd uneori atît de tare că mă 
înfior cînd mă gîndesc ce s-ar fi petrecut dacă s-ar fi 
întîmplat ca hohotele ei necumpătate să ajungă la 
urechea stilpului comunităţii care veghea în casa de 
pe deal. 

Era o seară pe care, în împrejurări obişnuite, 
Charles ar fi savurat-o din plin, nu în ultimul rînd 
datorită micilor libertăţi de limbaj şi de detaliu cu 
care doctorul îşi presăra poveştile, mai cu seamă după 
ce din somonul dolofan nu mai rămăseseră decît 


oscioarele, şi cei doi domni trecuseră la degustarea 
unei carafe de porto. Erau nişte glume nu tocmai la 
locul lor în societatea pe care fusese Ernestina 
învățată să pună preţ; observă că, în cîteva rînduri, 
fata fusese uşor şocată; nu însă şi mătuşa Tranter. Se 
simţi cuprins de nostalgie după cultura mai 
neîngrădită din vremea tinereţii celor doi oaspeţi ai 
săi mai în vîrstă, în care aceştia se cufundau şi acuma, 
după atîta amar de ani, cu nespusă plăcere. Urmărind 
ochişorii poznaşi ai doctorului şi hazul sănătos al 
mătuşii Tranter, îl străbătu - urmare firească a 
sentimentului încercat înainte - un val de îngreţoşare 
faţă de timpul în care trăia, cu înăbuşitoarea-i bună- 
cuviinţă şi cultul pe care-l închina maşinii, nu numai 
celei folosite în transporturi şi producţie, ci şi 
maşinăriei mult mai amenințătoare care începuse să 
strivească viaţa din oameni. 

S-ar părea că această obiectivitate demnă de laudă 
nu avea prea multe în comun cu propria-i comportare 
din după-amiaza acelei zile. Deşi Charles nu-şi 
formulă gindul în termeni chiar atît de direcţi, nu 
înseamnă că era întru totul orb la inconsecvenţa de 
care dădea dovadă. Trecînd cu gîndul la alt subiect, îşi 
spuse că o luase mult prea în serios pe domnişoara 
Woodruff - se lăsase clătinat de povestea ei pînă la 
împleticire, ca să zicem aşa, în loc s-o fi întîmpinat cu 
picioarele bine înfipte în pămînt. Îşi spori atenţiile faţă 
de Ernestina, ridicată nu de mult de pe patul de 
suferinţă, însă lipsită  întrucîtva de  obişnuita-i 
vioiciune din cauza urmărilor migrenei - ori, cine ştie, 
poate din cauza balivernelor aiuritoare pe care, ca un 
adevărat irlandez, le îndruga fără încetare doctorul 
Grogan. Totuşi, ca şi în timpul concertului, iarăşi îi 
răsări în minte, cu şi mai mare tărie, gîndul că fata 
avea în ea ceva găunos; îşi zise -jucîndu-se puţin cu 
cuvintele - că aerul ei de fată cu minte era alcătuit 


mai ales dintr-o drăgălăşenie cuminte. Oare dincolo 
de veşnicu-i aer de isteţime smerită nu avea în ea ceva 
de automat, ceva ce-o făcea să semene cu una din 
ingenioasele păpuşi mecanice din Povestirile lui 
Hoffmann? 

Apoi îşi zise însă: e un copil între trei adulţi - şi-i 
strînse mîna pe sub masa de mahon. Era fermecătoare 
cînd se înroşea. 


În cele din urmă, cei doi bărbaţi - Charles, înalt, 
semănînd vag cu răposatul prinţ consort şi doctorul, 
mărunţel şi uscăţiv - le conduseră pe doamne acasă. 
Era zece şi jumătate, ora la care în Londra viaţa 
mondenă abia începea; aici însă oraşul era de mult 
cufundat în obişnuitu-i somn îndelungat. După ce uşa 
se închise în faţa chipurilor lor zîmbitoare, se treziră 
singurii trecători de pe Broad Street. 

Doctorul îşi duse un deget la nas. 

— Ei, domnul meu, acum ai nevoie de un grog fiert 
pe cinste, preparat de propria-mi mînă pricepută. 

Charles se prefăcu, politicos, că se codeşte. 

— N-ai ce-i face, nu te joci cu recomandările 
medicului. Dulce est desipere, zice poetul. Dulce e 
licoarea sorbită în locul potrivit. 

Charles zîmbi. 

— Dacă-mi promiţi că grogul va fi mai bun decît 
latina, vin cu dragă inimă. 

Aşa se face că peste zece minute Charles se afla 
instalat confortabil în ceea ce doctorul Grogan numea 
„cabina” lui, un birou aflat la al doilea etaj, terminat în 
partea din faţă printr-o nişă cu fereastră boltită ce 
dădea spre micul golf dintre Cobb Gate şi Cobb; o 
încăpere - susţinea irlandezul - al cărei farmec sporea 
simţitor pe timp de vară datorită priveliştii nimfelor 
sosite aici să facă băi de mare. Ce situaţie mai 
frumoasă - în ambele sensuri ale cuvîntului -îşi putea 


dori un doctor, alta decît a lui, care trebuia să 
prescrie pacientelor sale un lucru ce oferea şi ochilor 
lui un spectacol atît de plăcut? Pe măsuţa din nişă se 
afla un elegant telescop gregorian. Grogan îşi trecu 
iute vîrful limbii peste buze, cu un aer ştrengăresc, şi-i 
făcu cu ochiul. 

— Numai pentru studiul astronomiei, fireşte. 

Charles se aplecă pe fereastră şi trase adînc în 
piept aerul sărat; ceva mai în dreapta sa, pe plajă, zări 
dreptunghiurile negre ale cabinelor de baie din care 
îşi făceau apariţia nimfele doctorului Grogan. În seara 
aceea însă din adîncurile nopţii nu răzbătea altă 
muzică decît susurul valurilor ce se izbeau pe pietriş, 
purtate de maree; şi de undeva, de mult mai departe, 
tipetele  răguşite ale pescăruşilor poposiţi peste 
noapte pe apa liniştită. Din spatele lui, dinspre camera 
luminată numai de o veioză, auzea clinchetele uşoare 
care însoțeau mişcările lui Grogan în timp ce prepara 
„leacul”. Se simţea suspendat între două lumi, lumea 
caldă şi stăpinită de ordine dindărăt, şi misterul 
întunecat şi rece de afară. Cu toţii scriem poezii, atita 
doar că poeţii le scriu cu vorbe. 

Grogul era excelent, iar ţigara de foi care îl 
întregea, o plăcută surpriză; şi pe urmă, ei doi trăiau 
încă într-o lume în care oamenii cu inteligenţe diferite 
se împărtăşeau din acelaşi orizont de cunoaştere, din 
aceleaşi surse de informaţie; o lume în care regulile şi 
semnificaţiile care li se atribuiau erau cunoscute. Mai 
e vreun doctor, astăzi, care să-i cunoască pe clasici? 
Ce amator mai poate vorbi, în zilele noastre, pe 
înţelesul oamenilor de ştiinţă? Lumea celor doi era 
încă la adăpost de tirania specializării; iar pe 
domniile-voastre v-aş ruga - împreună cu doctorul 
Grogan, după cum veţi vedea - să nu mai confundați 
progresul cu fericirea. 

O vreme rămaseră tăcuţi, alunecînd încetişor, plini 


de uşurare, înapoi în lumea mai serioasă a bărbaţilor, 
pe care prezenţa doamnelor şi masa luată cu ele îi 
siliseră s-o părăsească. Charles se pomeni dornic să 
afle vederile politice ale doctorului şi, ca să 
pregătească terenul, îl întrebă ale cui să fie oare cele 
două busturi care se odihneau, neclintite şi albe, 
printre cărţile gazdei sale. 

Doctorul zîmbi. 

— Quisque suospatimur manes. Asta-i din Virgiliu şi 
înseamnă ceva de genul: „Ne făurim destinul prin felul 
în care ne alegem zeii”. 

Charles îi întoarse zimbetul. 

— Parcă-ar fi Bentham, nu? 

— Chiar aşa. lar celălalt ciob de marmură e 
Voltaire. 

— Deduc de aici că subscriem la principiile 
aceluiaşi partid. 

Doctorul îl iscodi cu coada ochiului: 

— Mai e vreun altul pentru un irlandez? 

Charles recunoscu printr-un gest că nu, nu mai era; 
îi înfăţişă apoi motivul care-l făcuse pe el să devină 
liberal: 

— Mi se pare că domnul Gladstone recunoaşte, 
măcar, că temeliile etice ale timpului nostru sînt 
măcinate de o putreziciune fundamentală. 

— Doamne sfinte, sper că n-am în faţă un socialist, 
nu? 

Charles izbucni în ris: 

— Încă nu. 

— Să ştii, în epoca asta a aburului şi prafului în 
ochi, aş fi în stare să iert unui om orice - în afara 
religiei vitale. 

— A, da, fireşte. 

— Cînd eram tînăr, am fost adeptul lui Bentham!€. 


18 Jeremy Bentham (1748-1832), filosof şi jurist englez, a cărui 
concepţie filosofică utilitaristă (benthamism) susţine că țelul 


Voltaire m-a făcut să las baltă biserica de la Roma, iar 
ăstălalt, pe conservatori. Dar toată vorbăria asta fără 
noimă de acuma despre extinderea privilegiilor... Nu-i 
de mine. Nu dau o ceapă degerată pe originea unui 
om. Un duce, dar ce zic eu, chiar şi un rege, poate să 
fie la fel de prost ca oricare altul. li mulţumesc însă 
mamei Natură că n-am să mai apuc următorii cincizeci 
de ani. Cînd un guvern începe să se teamă de gloată, e 
ca şi cum s-ar teme de el însuşi, (In ochi i se aprinse o 
luminiţă ghiduşă.) Ai auzit ce i-au zis compatrioţii mei 
cartistului venit la Dublin să-şi propovăduiască crezul? 
„Fraţilor”, strigă cartis-tul, „oare nu toţi oamenii sînt 
egali?” „Zău, domnule vorbitor, că bine zici”, îi strigă 
Paddy !*; „doar că unii, mai ai dracu', îs olecuţă mai 
egali!” 

Charles surise, însă doctorul ridică, ameninţător, 
un deget. 

— Dumneata zîmbeşti, Smithson. Dar ascultă aici la 
mine - Paddy avea dreptate. N-a fost doar o vorbă de 
duh. Aia „mai ai dracu”, olecuţă mai egali” vor aduce 
sfîrşitul ţării ăsteia. Ţine minte ce-ţi spun. 

— Dar cei doi zei care-ţi oblăduiesc căminul sînt 
oare chiar fără pată? Cine a propovăduit fericirea 
celor mulţi? 

— Nu contest adevărul maximei, ci felul în care ne- 
am apucat s-o aplicăm. În tinereţea mea, lumea se 
descurca foarte bine şi fără ajutorul Făt-Frumosului 
de oţel, care ne-a civilizat (aşa numea doctorul calea 
ferată). Nu aduci fericirea în casele celor mulţi 
punîndu-i să alerge înainte de a şti să meargă. 

Charles  murmură o  încuviinţare politicoasă. 
Subiectul ăsta delicat îl discutase şi cu unchiu-său, 


suprem al societăţii şi al individului trebuie să fie „cît mai multă 
fericire pentru cît mai mulţi”. 

19 Paddy - diminutiv al lui Patrick, nume generic dat 
irlandezilor. 


care era făcut dintr-un cu totul alt aluat politic, şi 
ajunseseră la aceeaşi concluzie. Mulţi dintre cei care 
luptaseră pentru adoptarea primelor Proiecte de 
Reformă de la 1830 erau împotriva celor propuse cu 
trei decenii mai tîrziu. Simţeau că în veacul lor se 
cuibăriseră  oportunismul şi făţărnicia, care se 
întindeau ca un cancer, dînd naştere unei atmosfere 
amenințătoare de pizmă şi răzvrătire. Poate că 
doctorul, născut în 1801, rămăsese, de fapt, să 
întrupeze peste timp o frintură din umanitatea 
secolului de aur; pentru el, progresul era prea strîns 
legat de existenţa unei ordini în societate - ordine 
fiind ceea ce îi îngăduia să rămînă aşa cum era, 
credinţă care îl facea să fie mai aproape, în fapt, de 
cripto-liberalul Burke decît de  cripto-fascistul 
Bentham. Reprezentanţii generaţiei lui nu s-au înşelat 
însă întru totul în temerile pe care le nutreau pentru 
soarta noii Britanii şi a oamenilor de stat care s-au 
ridicat în lunga perioadă de înflorire economică de 
după 1850. Numeroşi tineri, unii necunoscuţi, aşa 
cum era Charles, alţii celebri, precum Matthew 
Arnold, erau de acord cu ei. Oare Disraeli, presupus a 
se fi convertit la creştinism, n-a fost mai tîrziu auzit 
murmurînd, pe patul de moarte, rugăciunile pentru 
morţi în ebraică? Iar Gladstone, n-a fost el, sub mantia 
oratoriei nobile, maestrul - neîntrecut de nimeni în 
întreaga istorie politică a modernităţii - afirmațiilor 
ambigue, al declaraţiilor bătăioase pe care prea 
multele condiţionări strecurate cu dibăcie în cuprinsul 
lor le preschimbau pînă la urmă în acceptări laşe? 
Cînd isprăvile mai-marilor acestei lumi rămîn de 
nepătruns, cel mai rău... hotărît lucru, era timpul să 
schimbe subiectul. Charles îl întrebă pe doctor dacă îl 
interesa paleontologia. 

— Nu, domnul meu. N-are rost să mă mai prefac. 
N-am vrut să stric cina aia grozavă. Susţin însă sus şi 


tare că sînt adeptul neo-ontologiei. (Îi zîmbi lui 
Charles de pe fotoliul din nişa minusculă, îngropat 
aproape cu totul în el.) După ce vom şti mai multe 
despre cei vii, va sosi şi timpul să ne ocupăm de morţi. 

Charles îi primi fără supărare mustrarea; simţi că 
nu trebuie să lase să-i scape prilejul oferit. 

— Am fost prezentat zilele trecute unui exemplar 
din flora locală care mă face să-ţi dau, în parte, 
dreptate. (Se opri, cu un aer şiret.) Un caz tare ciudat. 
Fără îndoială că dumneata ştii mai multe despre ea. 

Apoi, dîndu-şi seama că introducerea lui ocolită ar 
putea lăsa impresia că nu e vorba doar de un interes 
întîmplător, adăugă repede: 

— Cred că o cheamă Woodruff. E în slujba doamnei 
Poulteney. 

Doctorul îşi cobori privirea spre cupa cu toarte de 
argint în care ţinea gheaţa. 

— A, da. Biata „lragedie”. 

— Sînt cumva indiscret? Poate îţi e pacientă. 

— Ei, daa... am, ce-i drept, în grijă sănătatea 
doamnei Poulteney. Despre fată, însă, nu îngădui să se 
spună nici o vorbă urită. 

Charles îi aruncă o privire atentă; nu încăpea nici o 
îndoială, în ochii doctorului, în spatele ochelarilor cu 
rame pătrate, pilpiia o luminiţă feroce. Mai tînăru-i 
oaspete lăsă ochii în jos, cu un zîmbet subţire. 

Doctorul Grogan se întinse şi răscoli cu vătraiul în 
foc. 

— Ştim mai multe despre fosilele alea de pe plaja 
de afară decît despre cele ce se petrec în mintea fetei 
ăsteia. Un doctor isteţ, neamţ de felul lui, a împărţit 
nu demult melancolia în mai multe tipuri. Pe primul îl 
numeşte natural. Adică, atunci cînd ai din născare o 
fire tristă. Celui de-al doilea i-a zis „ocazional”, cu alte 
cuvinte melancolia care apare ca urmare a unei 
împrejurări anume. De asta, vezi bine, suferim cu toţii 


din cînd în cînd. A treia clasă a botezat-o melancolie 
obscură, prin care vrea de fapt să spună, bietul de el, 
că habar n-are ce dracu' o provoacă. 

— Dar în cazul ei a fost totuşi vorba de o anume 
împrejurare, nu? 

— Ei, haide, lasă, doar nu e prima tînără sedusă şi 
abandonată. Ţi-aş putea da o duzină de alte exemple 
de aici, din Lyme. 

— Într-un mod la fel de brutal? 

— Mai rău, în cazul cîtorva dintre ele. Iar acum sînt 
vesele ca nişte greieraşi. 

— Deci ai încadra-o pe domnişoara Woodruff în 
categoria melancoliei obscure? 

Doctorul rămase cîteva clipe tăcut. 

— Am fost chemat - toate astea, mă-nţelegi, să 
rămînă numai între noi - am fost chemat s-o văd... 
acum vreo zece luni. Mi-am dat seama imediat unde 
era buba - plingea fără motiv, nu voia să vorbească, 
avea o anumită căutătură. Ce mai, melancolie toată 
ziua, uşor de diagnosticat ca pojarul. li ştiam 
povestea, cunosc familia Talbot unde era ea 
guvernantă cînd s-a întîmplat toată tărăşenia. Şi 
părerea mea e că... ce mai încolo-ncoace, cauza e 
limpede - şase săptămîni, ba nu, şase zile petrecute la 
Marlborough House sînt de-ajuns ca să împingă orice 
fiinţă normală în pragul nebuniei. Între noi fie vorba, 
Smithson, eu sînt un păgin înrăit. Mi-ar plăcea să văd 
reduta aia de cucernicie arsă din temelii, cu stăpîna ei 
cu tot. Să fiu al naibii dacă n-aş trage o dănţuială pe 
cenuşa rămasă. 

— Cred că aş veni şi eu să-ţi ţin de urit. 

— Şi pe legea mea că n-am fi singurii. (Doctorul 
trase fioros o duşcă din paharul cu grog.) Tot oraşul 
ar da buzna acolo. Dar asta, mă rog, e cam greu să se 
întîimple. Am făcut tot ce-am putut atunci pentru fată. 
Îmi dădeam seama însă că nu-i decît un leac. 


— S-o convingi să plece de acolo. 

Doctorul dădu din cap cu tărie. 

— Peste două săptămîni, amicul dumitale Grogan 
tocmai dădea să intre în casă cînd, hop, o văd pe 
codană mergînd spre Cobb. O poftesc să intre, stau de 
vorbă cu ea, numai miere, ştii, de parcă ar fi nepoată- 
mea cea mai dragă. Mai repede reuşeşti să sari cu 
trăsura peste un gard de trei metri, decît s-o scoţi 
dintr-ale ei pe fata asta. Nu şi iar nu; Doamne, 
Smithson, dacă nu mi-a turnat la nu-uri! Şi n-am 
încercat numai cu vorba. Am un confrate în Exeter, o 
minune de om, cu o nevastă şi ea cumsecade şi cu 
patru prichindei ca nişte îngeraşi, care chiar atunci 
căuta o guvernantă. I-am spus fetei despre ei. 

— Şi n-a vrut să plece! 

— Nici s-o pici cu ceară. Asta e, înţelegi. Doamna 
Talbot e blîndă ca o porumbiţă, ar fi primit-o pe fată 
înapoi din capul locului. Dar ea nu, ea trebuie musai 
să se ducă într-o casă despre care nu se poate să nu fi 
auzit că e iadul pe pămînt, cu o stăpînă care n-a ştiut 
niciodată diferenţa dintre un servitor şi un sclav, într- 
un post ca o pernă de urzici. Şi stă acolo ca bătută în 
cuie, nu lasă pe nimeni s-o ajute să plece. N-o să-ţi 
vină să crezi, Smithson, dar dacă i-ai oferi fetei ăsteia 
tronul Angliei, pun pariu pe o mie de lire contra un 
penny că ar zice ba. 

— Bine, dar... aşa ceva mi se pare de neînțeles. 
Ceea ce-mi spui că a refuzat e tocmai ceea ce aveam 
şi noi în minte. Mama Ernestinei... 

— O să-şi piardă timpul, băiete dragă, o spun cu tot 
respectul cuvenit pentru doamna în cauză. (li zîmbi 
mohorit lui Charles, apoi se opri din vorbit ca să mai 
toarne nişte grog în pahare, din ibricul de pe poliţa 
căminului.) Insă bunul doctor Hartmann descrie nişte 
cazuri oarecum asemănătoare. Unul, mai ales, mi s-a 
părut că e foarte pe-aproape. Cazul unei văduve, o 


văduvă tînără, dacă-mi aduc bine aminte, din Weimar, 
al cărei soţ, ofiţer de cavalerie, murise într-un 
accident petrecut în timpul unor manevre de teren. 
Observi că se pot face nişte paralele. Femeia s-a 
cufundat într-o jale adîncă. Nimic de zis, era de 
aşteptat. Dar treaba asta a continuat, Smithson, an 
după an. Nu dădea voie nimănui să schimbe ceva prin 
casă. Hainele mortului au rămas la locul lor, în dulap, 
pipa era aşezată lingă scaunul în care îi plăcea lui să 
şadă, ba pusese acolo şi nişte scrisori care veniseră pe 
numele lui, după ce se prăpădise... tot acolo... 
(doctorul arătă cu degetul spre umbrele întunecate 
din spatele lui Charles)... pe aceeaşi tavă de argint, 
nedesfăcute, îngălbenindu-se tot mai mult cu fiecare 
an care trecea. (Se opri şi îi zimbi lui Charles.) N-ai să 
găseşti niciodată asemenea mistere în amoniţii 
dumitale. Dar ia ascultă ce zice Hartmann. 

Se aplecă deasupra lui Charles şi începu să 
împungă aerul cu degetul în cadenţa vorbelor, de 
parcă ar fi vrut să i le întipărească în minte: 

— S-ar fi zis că femeia nu mai putea trăi fără 
melancolie tot aşa cum unii ajung să nu mai poată trăi 
fără opiu. Înţelegi acum cum stau lucrurile? Tristeţea 
a devenit pentru ea fericire. Vrea să fie o victimă, 
Smithson, să se jertfească. In faţa unor lucruri care pe 
dumneata şi pe mine ne fac să ne tragem înapoi, ea se 
avîntă înainte, de parcă ar împinge-o ceva, înţelegi? 
(Se aşeză la loc.) Neguroasă treabă, tare neguroasă. 

Între cei doi se aşternu tăcerea. Charles aruncă 
mucul de trabuc în foc, unde se mistui într-o vilvă-taie 
de-o clipă. Nu reuşi să se uite în ochii doctorului cînd 
puse întrebarea următoare. 

— Şi n-a mărturisit nimănui ceea ce simte cu 
adevărat? 

— Persoana cea mai apropiată de ea e, fără 
îndoială, doamna Talbot. Mi-a spus însă că fata tace 


mîlc chiar şi faţă de ea. Îmi place să cred că... dar fără 
îndoială că am dat greş. 

— Dar dacă... să zicem că s-ar hotări să dezvăluie 
sentimentele pe care le ascunde unei alte persoane 
dornică s-o ajute... 

— S-ar vindeca. Ea însă nu vrea să fie vindecată. E 
foarte simplu, e ca şi cînd ar refuza să ia 
medicamente. 

— Dar bănuiesc că într-un asemenea caz, dumneata 
ar... 
— Cum poţi să intri cu de-a sila în sufletul cuiva, 
tinere? Îmi poţi spune şi mie? (Charles ridică, 
neputincios, din umeri.) Bineînţeles că nu. Şi să-ţi mai 
spun ceva. E mai bine aşa. Niciodată nu ajungi să 
înţelegi cum trebuie ceva ce-ai smuls prin forţă. 

— E, deci, un caz disperat? 

— În sensul la care te gîndeşti dumneata, da. 
Medicina nu poate face nimic. Să nu crezi că e ca noi, 
bărbaţii, în stare să judece limpede, să-şi cerceteze 
motivele, să priceapă de ce se poartă aşa. Trebuie să 
înţelegi că e învăluită într-un soi de negură. Nu putem 
decît să aşteptăm ca negurile astea să se ridice. Şi 
atunci, poate, cine ştie... 

Doctorul rămase o vreme tăcut. Adăugă apoi cu 
glas lipsit de speranţă: 

— Poate, zic. 

În tot acest timp, dormitorul lui Sarah a rămas 
cufundat în bezna tăcută ce învăluie întreaga 
Marlborough House. Sarah doarme, întoarsă pe 
partea dreaptă, cu păru-i întunecat revărsat peste 
chip, aproape ascunzîndu-l vederii. Observaţi ce 
liniştite îi sînt, în somn, şi de astă dată, trăsăturile, 
neumbrite de nici o urmă de tragism. Iat-o, o femeie 
de vreo douăzeci şi şase-douăzeci şi şapte de ani, cu 
un aer înfloritor, cu braţul stîng - zvelt şi frumos 
rotunjit - strecurat afară din aşternut, peste pătură, 


căci noaptea e liniştită şi ferestrele sînt toate 
închise... strecurat afară din aşternut, ziceam, şi 
odihnindu-se pe un trup străin. 

Nu e un bărbat. E o fată de vreo nouăsprezece ani, 
care doarme şi ea, cu spatele la Sarah, însă aproape 
lipită de ea, pentru că patul, deşi larg, nu e făcut 
pentru două persoane. 

În minte v-a încolţit un gînd: aţi uitat însă că ne 
aflăm în anul 1867. Să presupunem că doamna 
Poulteney s-ar arăta deodată în prag, cu un opaiţ în 
mînă, şi-ar da cu ochii de aceste două trupuri întinse 
acolo, aproape cuibărite unul într-altul. Vă închipuiţi, 
pesemne, că s-ar fi înfoiat toată, ca o lebădă neagră 
înfuriată, dezlănţuindu-se într-un potop de afurisenii 
cutremurate; le şi vedeţi pe cele două fete, îmbrăcate 
numai în cămăşuţele lor sărăcuţe, azvirlite afară, 
dincolo de porţile de granit. 

Ei bine, vă înşelaţi amarnic. Întrucît ştim că 
doamna Poulteney îşi administra în fiecare seară cîte 
o doză de laudanum, e prea puţin probabil să fi avut 
ocazia să verificăm adevărul acestei ipoteze. Dar chiar 
dacă şi-ar fi făcut, totuşi, apariţia acolo, e aproape 
sigur că s-ar fi răsucit pur şi simplu pe călcîie şi s-ar fi 
îndepărtat - ba poate chiar ar fi avut grijă să închidă 
uşa cît mai lin, ca să nu le trezească pe fete. 

E de neînțeles, ziceţi? Bine, dar pe vremea aceea 
anumite vicii erau socotite atît de împotriva firii, încît 
pentru cei mai mulţi nici nu existau. Mă îndoiesc că 
doamna  Poulteney auzise vreodată de cuvîntul 
„lesbiană”; şi chiar dacă ar fi auzit, în mintea ei ar fi 
început cu literă mare şi s-ar fi referit la o insulă din 
Grecia. Pe lîngă asta, aşa cum ştia sigur că Pămîntul e 
rotund sau că episcop de Exeter e doctorul Phillpotts, 
pentru doamna Poulteney era un adevăr elementar de 
nezdruncinat faptul că femeile nu simt nici o plăcere 
în apropierea trupească. Ştia, fireşte, că unora dintre 


femeile de soi rău pare să le facă plăcere un anume fel 
de mîngiieri venite din partea bărbaţilor, aşa cum 
fusese sărutul hidos depus, sub ochii ei, pe obrajii lui 
Mary; punea însă asta pe seama cochetăriei şi 
slăbiciunii acestor femei. Aşa cum nu contenea să-i 
demonstreze, vai, cea mai celebră dintre operele de 
binefacere ale lui Lady Cotton, pe lume se aflau şi 
prostituate; purtarea lor se explica însă printr-o 
depravare fără margini, care le făcea să-şi înfrîngă 
dezgustul înnăscut al femeilor pentru cele trupeşti, 
datorată poftei lor nesăţioase de bani. Asta fusese, de 
altminteri, şi concluzia la care ajunsese neîntirziat în 
legătură cu Mary; chico-titul cu care. pecetluise 
înfiorătoarea agresiune a băiatului de la grajd arăta, 
fără nici o umbră de îndoială, că fata era o prostituată 
în devenire. 

Care să fi fost însă motivele care-o făcuseră pe 
Sarah s-o primească pe fată să doarmă în pat cu ea? 
Cît priveşte lesbianismul, era la fel de neştiutoare ca 
şi stăpîna ei; nu împărtăşea însă dezgustul cu care 
privea doamna Poulteney tot ce ţinea de viaţa 
trupului. Ştia, ori bănuia măcar, că în iubire e 
cuprinsă şi plăcerea fizică. Era însă atit de nevinovată, 
cred, încît nici n-are rost să mai vorbim. Dormitul 
împreună cu Millie începuse la puţină vreme după ce 
biata fată se prăbuşise în faţa doamnei Poulteney. 
Doctorul Grogan recomandă ca fata să fie mutată din 
dormitorul cameristelor, într-o odaie mai luminoasă. 
Întîmplarea făcea ca lîngă camera lui Sarah să se afle 
un budoar de multă vreme rămas nefolosit; acolo fu 
instalată Millie. Sarah îşi luă asupra-şi o mare parte 
din îngrijirea deosebită de care avea nevoie bolnava 
de cloroză. Fata era fiică de plugar, a patra dintr-o 
familie cu unsprezece copii, care trăiau împreună cu 
părinţii într-o sărăcie de neînchipuit, înghesuiți într-o 
cocioabă umedă cu două încăperi, aflată pe una din 


văile ce se răsfiră spre vest de înneguratul Eggardon. 
Locul e acum în proprietatea unui tînăr arhitect 
londonez din lumea bună, care vine să-şi petreacă aici 
sfîrşitul de săptămînă, încîntat la culme de pustietatea 
din jur, de izolarea locului şi de pitorescul aerului său 
rustic; poate că asta va sfirşi prin a alunga din partea 
locului umbra grozăviilor la care a fost martor în 
epoca victoriană. Sper din toată inima că aşa va fi, 
căci imaginea despre truditorii cîmpului cugetînd, 
plini de mulţumire, la soarta lor împlinită, a căror 
modă a fost lansată de George Morland şi alţii ca el 
(înainte de 1867 cele mai multe ravagii le făcea Birket 
Foster) a fost de o dulcegărie la fel de prostească şi de 
dăunătoare -prin felul în care ascundea realitatea - ca 
şi aceea pe care filmele hollywoodiene din vremea 
noastră o prezintă drept „adevărul-ca-n-viaţă”. O 
singură privire către Millie şi ceilalţi zece fraţi amăriţi 
ai ei ar fi trebuit să fie de-ajuns ca din mitul 
Ciobănaşului cel Ferice să se aleagă praful; erau însă 
atit de puţini cei care se sinchiseau să se uite într- 
acolo. Fiecare epocă - fiecare epocă vinovată - îşi 
înconjoară cu ziduri înalte Versailles-ul său; eu, unul, 
urăsc zidurile acestea cel mai mult atunci cînd sînt 
înălțate cu cărămizile artei şi literaturii. 

Intr-o noapte, Sarah o auzise pe fată plingînd. Se 
dusese în camera ei s-o aline, ceea ce nu era prea 
greu, căci Millie rămăsese în toate privinţele, în afara 
vîrstei, un copil; nu era-n stare să scrie sau să citească 
şi n-avea mai multă putere de a judeca celelalte fiinţe 
omeneşti din jur, decît un cîine; dacă o mîngiiai pe 
creştet, înţelegea - dacă o loveai cu piciorul, îşi 
spunea că aşa e viaţa. Era o noapte cumplit de 
geroasă; Sarah se strecurase fără nici o vorbă în patul 
fetei, o luase în braţe, o sărutase pe obraji şi o 
mîngiiase pe cap ca pe un căţeluş. Pentru ea, Millie 
era asemenea unuia din mieii născuţi prea firavi ca să 


trăiască, pe care odinioară - înainte ca visurile de 
mărire ale lui taică-său să izgonească din traiul lor 
atari năravuri ţărăneşti - îi crescuse hrănindu-i cu 
mîna ei. Numai Dumnezeu ştie cît de potrivită era 
comparaţia asta pentru fata de plugar. 

De atunci încolo, mieluşeaua îşi făcuse obiceiul să 
se ivească pe negindite, de două-trei ori pe săptămînă, 
în pragul camerei lui Sarah, cu un aer pierit. Dormea 
prost, mai prost şi decît Sarah, care uneori se ducea 
singură la culcare, ca în zori, cînd se deştepta, s-o 
găsească pe fată lingă ea - nu ştia cînd venise, atît de 
uşor şi sfielnic se strecura Millie la locul ei, la cine 
ştie ce ceas neîndurat de noapte tirzie. Se temea de 
întuneric, biata de ea, şi dacă n-ar fi fost Sarah, ar fi 
cerut să fie mutată iar în dormitorul comun de la etaj. 

Relaţia aceasta plină de tandreţe era aproape fără 
grai. Nu-şi vorbeau mai deloc, iar cînd totuşi o făceau, 
nu schimbau între ele decit cîteva cuvinte despre 
obişnuitele treburi gospodăreşti. Ştiau că importantă 
era alăturarea lor tăcută, dătătoare de căldură, acolo, 
în întuneric. Nu se poate să nu fi fost şi un element de 
natură sexuală în simţămintele lor, ziceţi? Poate; n-au 
depăşit însă nici o clipă marginile unei relaţii ca între 
surori. Fără îndoială că pe ici, pe colo, în alte medii 
sociale, în rîndul sărăcimii celei mai abrutizate de la 
oraş, ca şi în cercurile cele mai emancipate ale 
aristocrației, exista şi pe vremea aceea un lesbianism 
în toată puterea cuvîntului; acest fenomen foarte 
răspîndit în epoca victoriană printre femei, al 
dormitului împreună, poate fi pus mult mai mult însă 
pe seama aroganţei născătoare de deznădejde a 
bărbaţilor de atunci, decît pe seama unui motiv mai 
dubios. Şi pe urmă, între fiinţe aruncate în adîncul 
unor fîntîni de  copleşitoare singurătate, orice 
apropiere nu e oare mai înrudită cu omenia, decît cu 
perversitatea? 


Să le lăsăm aşadar să doarmă în pace pe aceste 
două făpturi nevinovate; iar noi să ne întoarcem în 
casa de pe malul mării, la cealaltă pereche, mai 
raţională, mai învățată, care aparţine unui gen în 
toate cele mai nobil. 


Discuţia dintre cei doi stăpîni ai creaţiei o lăsase în 
urmă pe domnişoara Woodruff, laolaltă cu metaforele 
cam în doi peri despre negură, revenind pe tărimul 
mai puţin nesigur al paleontologiei. 

— Trebuie să  recunoşti, zise Charles, că 
descoperirile lui Lyell au o însemnătate care 
depăşeşte cu mult valoarea lor în sine. Teamă mi-e că 
biserica va avea de furcă grozav de mult cu ele. 

Imi îngădui, cu voia dumneavoastră, să intervin cu 
adăugirea că Lyell a fost părintele geologiei moderne, 
în faimoasele-i F£poques de la Nature din 1778, Buffon 
făcuse deja ţăndări mitul scornit de arhiepiscopul 
Ussher în secolul şaptesprezece şi consemnat cu 
sfinţenie în nenumărate ediţii ale versiunii englezeşti 
oficiale a Bibliei, potrivit căruia lumea a fost creată la 
ora nouă, pe 26 octombrie 4004 înainte de Cristos. 
Marele naturalist francez n-a îndrăznit însă nici el să 
mute începuturile lumii cu mai mult de vreo 75.000 de 
ani în urmă. Principiile de geologie ale lui Lyell, 
publicate între 1830 şi 1833 - coincizînd astfel în chip 
fericit cu reformele ce aveau loc în alte domenii - le 
împinseseră zdravăn înapoi, plasîndu-le cu milioane 
de ani în urmă. Astăzi, numele lui a fost dat aproape 
cu totul uitării, deşi a avut o contribuţie esenţială, căci 
a pus la îndemiîna vremii sale şi a nenumărați savanţi 
din alte domenii un spaţiu de mişcare plin de tilcuri. 
Descoperirile lui au fost asemenea unui suflu vijelios - 
îngheţindu-i pe cei temători, dar înviorindu-i pe 
temerari - care a venit să împrospăteze aerul din 
coridoarele îmbicsite de metafizică ale veacului său. 


Nu trebuie însă să uităm că în perioada despre care e 
vorba aici cei mai mulţi nici nu auziseră de opera de 
căpătii a lui Lyell, puţini dădeau crezare teoriilor sale, 
şi încă mai puţini le acceptau toate implicaţiile. 
Geneza e o mare minciună, dar e, deopotrivă, un poem 
măreț; iar un cuib cu o vechime de şase mii de ani e 
mult mai călduţ decît unul de a cărui apariţie te 
despart două mii de milioane de primăveri. 

Charles era aşadar interesat să vadă - iar mai 
vechile-i ciocniri, atît cu viitorul socru, cît şi cu 
unchiu-său îl învăţaseră să se apropie cu paşi foarte 
atenţi de acest subiect - dacă grija lui pentru soarta 
teologilor avea să fie confirmată sau socotită fără rost 
de doctorul Grogan. Acesta însă nu voia să-i iasă în 
întîimpinare.  Rămase cu ochii aţintiţi la foc, 
mulţumindu-se să murmure: 

— O să cam aibă de furcă, ce-i drept. 

Urmă o scurtă tăcere, întreruptă după o vreme de 
Charles, care spuse pe un ton degajat, de parcă voia 
doar să nu lase conversaţia să lîncezească: 

— L-ai citit pe individul ăsta, Darwin? 

Drept singur răspuns, Grogan îi aruncă o privire 
tăioasă pe deasupra ochelarilor. Se ridică apoi de pe 
scaun şi, luînd de pe masă lampa de acetilenă, se 
îndreptă spre un raft cu cărţi din fundul cămăruţei 
înguste. Se întoarse cît ai clipi şi îi întinse o carte. Era 
Originea speciilor. Charles îşi înălţă privirea către 
ochii severi ai doctorului. 

— N-am vrut să spun prin asta că... 

— Ai citit-o? 

— Da. 

— Atunci ar trebui să-ţi măsori mai bine cuvintele 
înainte de a-l numi „individul ăsta” pe un mare om. 

— Din ce-ai spus... 

— In cartea asta e vorba despre cele vii, Smithson. 
Nu despre morţi. 


Cu un aer cam oţărit, doctorul puse lampa la loc pe 
masă. Charles se ridică. 

— Ai perfectă dreptate. Imi cer scuze. 

Doctorul cel mărunţel îl iscodi cu o căutătură 
piezişă: 

— Acum cîţiva ani a fost pe-aici Gosse, cu o gaşcă 
de fandosite2 

cu ochii mereu după scoici. Ai citit Omphalos-ul lui? 

Charles zîmbi. 

— Mi s-a părut de la un capăt la altul de o 
absurditate desăvirşită. 

După ce-l supuse la această îndoită încercare, 
doctorul Grogan catadicsi în sfîrşit să-i răspundă cu 
un zîmbet stins. 

— Cam asta i-am spus şi eu la sfîrşitul prelegerii pe 
care a ţinut-o aici. Ha! Şi încă cum. (Pufni de două ori 
pe nas, cu un aer triumfător.) Cred că a doua oară n-o 
să mai fie atît de grăbit să vină prin părţile astea ale 
litoralului din Dorset, ca să ne sufle-n ochi praful lui 
fundamentalist.?! 


20 În original, bas-bleus, echivalent franțuzesc al lui 
bluestocking (ciorapi-albaştri), sintagmă creată pe la 1750 ce 
desemnează o femeie cu pretenţii (acoperite sau nu) în domeniul 
literaturii şi al cunoaşterii în general. 

21 Omphalos : încercare de a dezlega nodul geologiei a fost 
între timp dată uitării; şi e păcat, căci e una din cele mai bizare - 
şi, fără voia ei, comice - cărţi dintre toate cîte au apărut în acea 
epocă. Autorul a fost Membru al Societăţii Regale şi unul din cei 
mai de seamă specialişti în biologie marină din vremea sa; cu 
toate astea, teama pe care i-o stîrniseră Lyell şi adepţii lui l-a 
împins ca, în 1857, să avanseze o teorie care înlătura frumuşel, 
dintr-o singură lovitură bine ţintită, toate neconcordanţele dintre 
adevărul ştiinţei şi versiunea biblică a Creaţiei: potrivit 
ingenioasei demonstraţii a lui Gosse, în ziua în care Dumnezeu l- 
a creat pe Adam, a creat alături de el toate formele de viaţă 
acum fosilizate sau dispărute - ceea ce, s-o recunoaştem, are 
meritul de a fi, fără doar şi poate, cea mai de neînțeles operaţie 
clandestină pe care omul i-a atribuit-o vreodată divinității. Pînă şi 
data apariţiei Omphalos -ului a fost cît se poate de nefericit 


ÎI măsură pe Charles cu o privire ceva mai 
binevoitoare. 

— Darwinist? 

— Înflăcărat. 

Grogan îi luă mîna şi i-o strînse cu putere ca şi cînd 
el ar fi fost Crusoe, iar Charles, Vineri; cîteva clipe îi 
uni un acelaşi simţămînt, poate nu întru totul diferit 
de ceea ce le unea, fără ştirea lor, pe cele două fete 
care dormeau în casa aflată la depărtare de o 
jumătate de milă. Ştiau că erau aidoma unor fărime de 
drojdie aruncate într-o cocă uriaşă, netrezită încă la 
viaţă - două firicele de sare aruncate într-un castron 
enorm, plin cu ciorbă fără nici un gust. 

Cei doi carbonari ai minţii - de cînd e lumea, 
băieţandrul rămas să dăinuie în miezul oricărui adult 
se dă în vînt după jocul de-a societăţile secrete - îşi 
umplură din nou paharele şi aprinseră fiecare un al 
doilea trabuc; se apucară apoi să proslăvească 
îndelung meritele lui Darwin. Credeţi, poate, că s-ar fi 
cuvenit să se simtă mici în faţa măreţelor adevăruri 
proaspăt intrate în lume pe care le discutau; mă tem 
însă că amîndoi - mai cu seamă Charles, atunci cînd 
plecă în sfîrşit către casă, spre orele mici ale dimineţii 
- erau stăpîniţi de conştiinţa exaltată a superiorității, 
a distanţei intelectuale care îi înălța deasupra 
semenilor lor. 

Cufundat în beznă, Lyme reprezenta omenirea de 
rînd, vădit prăbuşită într-un somn imemorial; pe cîtă 
vreme Charles, cel ales în chip natural (adjectivul îşi 
păstrează aici ambele sensuri), era tot numai intelect 
pur, păşind treaz, liber ca un zeu, din aceeaşi plămadă 
cu stelele ce vegheau, de-a pururi neadormite, în tării, 


aleasă - cu numai doi ani înainte de publicarea Originii... Gosse a 
fost, se ştie, imortalizat o jumătate de veac mai tîrziu, în 
celebrele şi delicioasele memorii ale fiului său, Edmund (n.a.). 


şi în stare să înţeleagă totul. 
Adică, totul în afară de Sarah. 


DOUĂZECI 


E oare între Dumnezeu şi Fire 
dezbinare, 

De Firea-atit de rele vise zămisleşte? 

Ea spita doar, de-aceea se-ngrijeşte, 

Și de o biată viaţă grijă nici că are... 

TENNYSON, In Memoriam (1850) 


În cele din urmă ieşi din muţenie şi-i 
spuse totul răspicat doctorului Burkley. 
Ingenunchind, medicul personal al lui 
John Kennedy arătă, cu o mînă 
tremurătoare, spre fusta ei pătată. 

— O altă rochie, poate? sugeră el 
timid. 

— Nu, şopti ea cu încrîncenare. Lasă-i 
să vadă toată grozăâvia. 

WILLIAM MANCHESTER, Moartea 
unui preşedinte 


Stătea în picioare, aşezată pieziş în umbrele ce 
învăluiau celălalt capăt al tunelului de iederă. Nu 
întoarse capul la auzul paşilor lui; îl văzuse urcînd 
printre frasini. Era o zi strălucitoare, muiată parcă în 
azur. Sufla o adiere caldă dinspre sud-vest, care 
făcuse să răsară ca din pămînt roiuri întregi de fluturi 
de primăvară, unii de culoarea pucioasei, alţii cu 
virfurile aripilor colorate în portocaliu, ori cu albul 
străbătut de vinişoare verzi, a căror existenţă a ajuns 
să ni se pară în ultima vreme incompatibilă cu 
sporirea profiturilor în agricultură şi de aceea am 
aruncat peste ei atitea otrăvuri, încît multe specii 
aproape au dispărut; dănţuiala lor însoţise necontenit 
drumul lui Charles, pînă dincolo de Lăptărie şi apoi 
mai departe, prin desişul pădurii; unul din ei, ca o 
pată scînteietoare de sulf, tremura acum în luminişul 


scăldat în soare, în spatele siluetei întunecate a lui 
Sarah. 

Charles se opri o clipă locului înainte de a pătrunde 
în umbra de un verde întunecat ce adăsta dincolo de 
tunelul de iederă şi furişă o privire hoţească în jur ca 
să fie sigur că nu-l văzuse nimeni. Pustietatea pădurii, 
ocrotită de crengile încă golaşe ale frasinilor uriaşi, 
rămase însă netulburată. 

Nu se întoarse decît atunci cînd ajunse lingă ea, 
însă tot fără să-l privească; în loc de asta, căută în 
buzunarul hainei şi-i întinse în tăcere, cu ochii plecaţi, 
încă o cochilie, ca pe o ofrandă prin care voia să-şi 
facă iertate păcatele. Charles o luă, şi stînjeneala ei îl 
molipsi şi pe el. 

— Să-mi dai voie să plătesc pentru cochiliile 
acestea suma care mi s-ar cere la magazinul 
domnişoarei Anning. 

Ea îşi înălţă deodată capul şi privirile li se întîlniră 
în sfîrşit. Văzu că era jignită; avu - pentru a cîta oară? 
— senzaţia cu neputinţă de explicat că e străpuns cu o 
lance, că nu e la înălţime, că nu face ce spera ea să 
facă. Numai că de astă dată senzaţia aceasta îl ajută 
să-şi vină în fire, să ia, adică, atitudinea pe care se 
hotărise s-o adopte; întîlnirea lor avea loc la două zile 
de la întimplările istorisite în capitolul dinainte, iar 
observaţia aruncată în treacăt de doctorul Grogan cu 
privire la întîietatea ce trebuia acordată celor vii faţă 
de morţi dăduse roade: Charles desluşise între timp în 
aventura în care se lăsase tîrît o motivaţie ştiinţifică, 
dimpreună cu una umanitară, care îl îndreptăţeau s-o 
continue. Inainte fusese destul de sincer ca să 
recunoască în sinea lui că, pe lîngă elementele care o 
făceau să fie nelalocul ei, aventura asta avea în ea şi 
ceva plăcut; descoperise între timp şi o latură care, 
neîndoios, îi punea la încercare simţul datoriei. El, 
unul, aparţinea fără doar şi poate categoriei celor mai 


bine înzestrați pentru viaţă; cînd aceştia aparţineau 
însă neamului omenesc, aveau în plus o anume 
responsabilitate faţă de cei mai puţin înzestrați. 

Ajunsese chiar să mediteze din nou la posibilitatea 
de a-i dezvălui Ernestinei cele petrecute între el şi 
domnişoara Woodruff; dar vai, în mintea lui răsunau 
deja întrebările prosteşti pe care, după obiceiul 
femeilor, i le-ar fi pus fata, întrebări la care n-ar fi 
putut răspunde cu deplină sinceritate fără să alunece 
pe un teren periculos. Nu-i trebui mult ca să se 
convingă că Ernestina, femeie fiind şi lipsită de 
experienţă cum era, nu putea înţelege altruismul 
motivelor sale; şi, prin această judecată comodă, se 
văzu scăpat de nevoia de a da ascultare celuilalt 
imbold, mai puţin îmbietor, al simțului datoriei. 

Astfel pregătit, ţinu piept vitejeşte privirii 
acuzatoare a lui Sarah: 

— Sînt bogat prin voia sorții, dumneata eşti săracă 
tot prin voia sorții. Cred că n-are rost să ne 
formalizăm. 

lată care îi era planul: să-i arate fetei înţelegere, 
dar să pună între ei o distanţă, care să-i amintească 
diferenţa dintre situaţiile lor... fireşte, aşa, ca în 
treacăt, cu o ironie lipsită de fumuri. 

— N-am altceva să vă dau. 

— Nu văd de ce ar trebui să-mi dai ceva. 

Sfiiciunea ei supusă i se părea aproape la fel de 
deconcertantă ca şi mîndria. 

— Aţi venit. 

— Am venit pentru că m-am convins că ai, într- 
adevăr, nevoie de ajutor. Şi deşi tot nu înţeleg cărui 
fapt îi datorez onoarea de a mă face părtaş la... (aici 
se poticni, căci fusese cît pe-aci să spună „cazul 
dumitale”, ceea ar fi dat de gol rolul dublu pe care 
venise să-l joace, de nobil distins şi, totodată, de 
doctor)... situaţia dificilă în care te afli, am venit 


pregătit să ascult ceea ce ai dorit... nu-i aşa?... ca eu 
să aflu. 

Îşi ridică din nou privirea spre el. Charles se simţi 
măgulit. Fata făcu un gest timid cu mîna, arătînd într- 
o direcţie nedesluşită. 

— Ştiu un loc retras în apropiere. Am putea merge 
acolo? 

Dădu din cap în semn de încuviinţare, şi Sarah 
părăsi locul umbrit în care se afla, străbătînd în plin 
soare luminişul presărat cu pietre în care, cu cîteva 
zile în urmă, se ivise înaintea lui Charles, absorbit în 
căutările lui. Mergea cu pas uşor şi sigur, ţinîndu-şi cu 
o mînă fusta puţin ridicată, în timp ce în cealaltă mînă 
strîngea panglicile negre ale bonetei. Venind în urma 
ei, cu mult mai puţină sprinteneală, Charles observă 
pe ciorapii ei negri urme de cîrpeală, iar tocurile 
pantofilor se tociseră de atîta purtat; remarcă însă şi 
scînteierea roşcată a părului întunecat al fetei. Ghici 
că trebuie să arate minunat cînd îl lăsa desfăcut; 
bogat, revărsîndu-i-se ca o cascadă pe umeri; şi, deşi 
era strîns sub gulerul hainei, se întrebă dacă nu 
cumva din cochetărie îşi ţinea ea mereu boneta în 
mînă. 

Il conduse printr-un al doilea tunel de verdeață, 
dincolo de care îi aştepta un povîrniş înverzit format 
pe locul unde, cu mult timp în urmă, se prăbuşise 
peretele vertical de stincă. Sarah înainta cu atenţie, 
păşind în zigzag pe nişte smocuri de iarbă ce păreau 
mai sigure, îndreptîndu-se către culme. Opintindu-se 
anevoie în urma ei, Charles îi zări o clipă marginile 
tivite cu panglică albă ale pantalonaşilor, care îi 
ajungeau puţin mai jos de gleznă; o adevărată doamnă 
ar fi urcat în spatele lui, nu în faţă. 

Aşteptă s-o ajungă din urmă, apoi, cu Charles după 
ea, o luă de-a lungul coastei stincoase. Terenul se 
înclina într-o pantă abruptă ce ducea spre o a doua 


culme, cu vreo sută de metri mai sus de locul unde 
erau ei; împreună cu celelalte, alcătuia cele cîteva 
„trepte” uriaşe de stîncă ce se zăreau de pe Cobb, 
aflat la două mile depărtare. Drumul întortocheat pe 
care-l străbăteau îi purtă spre o coastă şi mai abruptă, 
care lui Charles i se păru înclinată într-un unghi 
periculos; un singur pas greşit ar fi fost de-ajuns ca să 
te rostogoleşti fără scăpare în hăul de dincolo de 
marginea peretelui de stincă, ce pîndea la numai 
cîţiva paşi mai încolo. Singur, poate că Charles s-ar fi 
codit să urce. Sarah însă păşea netulburată, ca şi cum 
nu şi-ar fi dat seama de pericol. Pe cealaltă margine a 
coastei terenul se îndrepta iarăşi pe o porţiune de 
cîţiva metri, şi iată-i ajunşi în „locul retras” de care 
pomenise Sarah. 

Era o vilcea îngustă îndreptată spre sud, 
înconjurată din toate părţile de tufişuri dese de mure 
şi sînger; un soi de amfiteatru în miniatură înecat în 
verdeață. Spre partea din spate a arenei centrale - 
dacă se poate numi astfel un spaţiu care nu măsura 
nici cinci metri în lăţime - se vedea trunchiul unui 
păducel uscat, peste care cineva - cu siguranţă nu 
Sarah - prăvălise mai demult o uriaşă lespede de 
cremene, alcătuind astfel un fel de tron primitiv, la 
picioarele căruia se întindea priveliştea măreaţă 
oferită de coroanele arborilor aflaţi mai jos şi, dincolo 
de ei, marea. Gifiind uşor în strinsoarea costumului de 
flanelă şi năduşit din cap pînă-n picioare, Charles privi 
în jur. Pe marginile vilcelei creşteau o puzderie de 
primule şi violete, dintre care ici şi colo îşi înălţau 
creştetul florile căpşunului-sălbatic, ca nişte steluțe 
albe. Suspendat între cer şi pămînt, asemenea unui 
cuibar parcă înadins făcut să adune în el căldura 
soarelui de după-amiază, locul era încîntător, la 
adăpost de orice privire sau primejdie. 

— Te felicit. Ai într-adevăr darul să descoperi tot 


felul de colţişoare tainice. 

— Să  descopăr locuri în care să pot să-mi 
adăpostesc singurătatea. 

Îi oferi cu un gest lui Charles locul de pe lespedea 
de cremene. 

— Pun prinsoare că acela e locul dumitale. 

Ea însă se întoarse şi, cu o mişcare iute şi plină de 
graţie, se aşeză pieziş pe o moviliţă aflată la cîţiva 
paşi în faţa copacului, astfel încît - aşa cum constată 
Charles după ce se instală pe locul mai comod - să fie 
îndreptată cu faţa spre mare, iar chipul să-i rămînă pe 
jumătate ascuns vederii lui - dar avînd şi de data asta 
grijă, dintr-un fel de cochetărie naivă, ca el să aibă 
dinainte priveliştea părului ei bogat. Stătea cu spatele 
țeapăn, dar cu capul plecat, meşterind fără rost ceva 
la boneta pe care o ţinea în mînă. Charles o urmărea 
cu un zîmbet lăuntric ce stătea să-şi croiască drum 
spre buze. Îşi dădea seama că fata nu ştia cum să 
înceapă; situaţia era însă prea inedită, plutind într-o 
tinerească lipsă de protocol, de parcă el şi Sarah ar fi 
fost un băieţandru aşezat alături de sora lui, pentru ca 
rigiditatea temătoare pe care o trăda ea să-şi aibă 
justificare. 

Îşi lăsă boneta deoparte şi-şi desfăcu puţin jacheta; 
rămase apoi cu mîinile împreunate pe genunchi, fără 
să scoată nici un cuvînt. Croiala hainei, cu gulerul ei 
înalt, îi dădeau, mai ales privite din spate, un aer uşor 
masculin - aducea puţin cu o amazoană tînără aşezată 
pe capra unei trăsuri ori cu o luptătoare îmbrăcată în 
uniformă soldăţească - era însă doar o asemănare 
vagă, pe care bogăţia părului o dezminţea lesne. 
Oarecum surprins, Charles îşi dădu dintr-o dată 
seama că hainele sărăcăcioase pe care le purta nu-i 
ştirbeau cu nimic făptura, ba, într-un fel care-i scăpa, 
îi veneau chiar bine, mai bine decît i-ar fi stat nişte 
veşminte mai elegante. În ultimii cinci ani, moda 


femeiască devenise, în Londra cel puţin, tot mai 
îndrăzneață. Se răspîndise purtarea perniţelor - acum 
născocite - care făceau pieptul să pară mai împlinit, 
apăruseră vopsele pentru gene şi  sprincene, 
sulimanuri pentru buze, femeile începuseră să-şi 
„pudreze” părul şi sş-i schimbe culoarea... şi nu doar 
cele cu reputaţie îndoielnică, ci şi femeile din 
societatea cea mai aleasă. Nimic din toate acestea nu 
se vădea în făptura lui Sarah. Părea cu desăvirşire 
nepăsătoare la cerinţele modei; şi cu toate acestea, 
izbutea să-şi păstreze fiinţa neumbrită, întocmai cum 
prospetimea nemeşteşugită a florilor de ciuboţica- 
cucului de la picioarele lui Charles reuşea să ţină 
piept concurenţei pe care i-o făceau plantele exotice 
de seră. 

Charles rămase aşadar cufundat în tăcere, avînd 
întrucîtva aerul unui rege care aşteaptă neclintit ca 
supusul cu înfăţişare ciudată de la picioarele lui să 
prindă în sfîrşit grai şi să-şi înalțe jalba, fără ca el să 
fie din cale-afară de dornic să-i dea ajutor. Cine ştie, 
poate că de vină era doar sfiala ei nehotărită, oricum, 
Charles începu să simtă foarte desluşit că purtarea ei 
era menită să-l îndemne s-o înduplece, cu vorbe 
binevoitoare, să-şi dezvăluie taina; în cele din urmă se 
dădu bătut. 

— Domnişoară Woodruff, detest imoralitatea. Dar 
moralitatea neînsoţită de îndurare o detest încă mai 
mult. Făgăduiesc să nu fiu un judecător prea aspru. 

Fata dădu uşor din cap. Continua însă să stea pe 
gînduri. Apoi, cu ceva din bruscheţea saltului cuiva 
care ar vrea să facă o baie, dar se teme de răceala 
apei şi dă, nehotărit, tîrcoale pe mal, plonjă drept în 
miezul mărturisirii. 

— Îl chema Varguennes. A fost adus acasă la 
căpitanul Talbot după ce vasul pe care se afla a 
naufragiat. Toţi ceilalţi, în afară de încă două 


persoane, s-au înecat. Probabil însă că vi s-au povestit 
toate acestea? 

— Numai cele întimplate. Nu şi ce fel de om era. 

— Primul lucru care m-a făcut să-l admir a fost 
curajul. Nu ştiam pe atunci că bărbaţii pot fi foarte 
viteji şi, în acelaşi timp, foarte făţarnici. (Rămase cu 
privirea aţintită pe întinderea mării, ca şi cum ei i se 
adresa, nu lui Charles, aflat ceva mai în spate.) Rana 
pe care o avea era îngrozitoare. Carnea îi fusese 
sfişiată de la şold pînă la genunchi. Dacă s-ar fi pornit 
cangrena, ar fi trebuit să i se taie piciorul. Avea dureri 
cumplite în primele zile. N-a plîns însă nici măcar o 
dată. N-a scos nici cel mai mic geamăt. Cînd venea 
doctorul să-i curețe rana, se încleşta de mîna mea cu 
atita tărie, încît odată aproape am leşinat de durere. 

— Nu vorbea deloc engleza? 

— Doar cîteva cuvinte. Doamna Talbot ştia franceza 
la fel de puţin pe cît ştia el engleza. lar căpitanul 
Talbot a trebuit să plece la datorie la scurtă vreme 
după venirea lui. Ne-a spus că e din Bordeaux. 

Că tatăl lui era un avocat bogat care se însurase a 
doua oară şi luase prin înşelăciune moştenirea 
cuvenită copiilor din prima căsătorie. Varguennes se 
făcuse marinar, intrînd în comerţul cu vinuri. Spunea 
că la vremea naufragiului era secundul vasului. 'Tot ce 
a spus era însă o minciună. Nu ştiu cine era cu 
adevărat. Părea să fie un gentleman. Asta e tot ce ştiu. 

Vorbea asemenea cuiva nedeprins să-şi rostească 
îndelung gîndurile, în fraze ciuntite şi şovăielnice, 
întretăiate de scurte pauze neaşteptate; Charles nu-şi 
putea da seama dacă o făcea ca să-şi lase timp să se 
gîndească la ce avea să spună mai departe sau ca să-i 
îngăduie lui să intervină. 

Murmură: 

— Înţeleg. 

— Uneori îmi vine să cred că n-a avut nici o 


legătură cu naufragiul. Că era diavolul apărut în chip 
de marinar. (Îşi privi mîinile.) Era foarte chipeş. Nici 
un bărbat nu-mi mai făcuse pînă atunci complimente 
de felul celor cu care mă copleşea el - vorbesc de 
perioada în care începuse să se vindece. N-avea timp 
de cărţi. Era mai rău ca un copil. Nu putea să stea nici 
o clipă fără cineva alături cu care să vorbească, fără 
să aibă lume în jur, oameni care să-l asculte. Îmi 
spunea fel de fel de lucruri caraghioase despre mine. 
Că nu putea să înţeleagă cum de nu eram măritată. 
Lucruri de soiul ăsta. L-am crezut. 

— Pe scurt, ţi-a făcut avansuri? 

— Trebuie să  înţelegeţi că vorbeam numai în 
franceză. Poate că din cauza asta spusele noastre nu 
mi se păreau întru totul reale. N-am fost niciodată în 
Franţa, nu cunosc bine limba vorbită. Mi se întîmpla 
foarte des să nu înţeleg pe deplin ce spunea. Vina nu e 
numai a lui. Poate că auzeam altceva decît voia el să 
spună. De multe ori mă lua peste picior. Dar nu părea 
s-o facă din răutate. (Şovăi o clipă.) Chiar... chiar îmi 
făcea plăcere ce spunea. Cînd n-am vrut să-l las să-mi 
sărute mîna, mi-a spus că sînt crudă, într-o bună zi am 
început şi eu să mă consider crudă. 

— Şi ai încetat să mai fii astfel. 

— Da. 

Pe deasupra capetelor lor, aproape, dădu ocol o 
cioară, cu penele negre strălucind în soare, lăsîndu-se 
purtată o vreme de vîntul uşor, nehotărită, pînă ce 
ţişni dintr-o dată, cuprinsă subit de panică. 

— Înţeleg. 

Voise doar s-o îndemne astfel să continue; ea însă îi 
luă vorba de-a dreptul. 

— N-aveţi cum, domnule Smithson. Pentru că nu 
sînteţi femeie. Pentru că nu sînteţi o femeie sortită 
prin naştere să devină nevastă de fermier, dar a cărei 
educaţie o îndreptăţeşte la... la ceva mai bun. Am fost 


cerută de cîteva ori în căsătorie. Cînd eram în 
Dorchester, un crescător de vite bogat... dar asta n- 
are nici o importanţă. Nu sînteţi o femeie care are un 
respect înnăscut şi o dragoste fierbinte pentru 
inteligenţă, frumuseţe, învăţătură... nu ştiu cum să 
exprim toate astea, n-am nici un drept să doresc 
aceste lucruri, dar inima mea tînjeşte însetată după 
ele, şi nu-mi vine să cred că de vină e numai trufia 
mea. (Rămase citeva clipe tăcută.) Şi n-aţi fost 
niciodată în locul unei guvernante, domnule Smithson, 
o femeie tînără fără copii, plătită să aibă grijă de 
copiii altora. N-aveţi de unde să ştiţi că cu cît sînt ei 
mai drăgălaşi, cu atît mai insuportabilă devine 
durerea ce-o simţi. Să nu credeţi că vorbesc aşa din 
pură invidie. Îi iubeam pe micuţii Paul şi Virginia, 
pentru doamna Talbot nu simt decît recunoştinţă şi 
afecţiune - aş fi în stare să-mi dau viaţa pentru ea sau 
copiii ei. Dar să trăieşti zi de zi în mijlocul unor scene 
de fericire domestică, martorul cel mai apropiat al 
unei căsnicii fericite, într-un cămin minunat, cu copii 
adorabili... (Se opri.) Doamna Talbot are exact vîrsta 
mea. (Se opri din nou.) Ajunsese să-mi pară că mi se 
îngăduise să trăiesc în paradis, fără însă să am voie să 
mă bucur de fericirea care domneşte acolo. 

— Dar neîmplinirea aceasta de care vorbeşti nu o 
împărtăşim oare cu toţii, fiecare în felul său? 

Fata scutură din cap cu surprinzătoare tărie. 
Charles îşi dădu seama că atinsese o coardă ascunsă 
adînc în sufletul ei, care-o făcea să vibreze din toată 
fiinţa. 

— Voiam doar să spun că privilegiile sociale nu 
aduc numaidecit fericirea. 

— Nu poate încăpea comparaţie între o situaţie în 
care fericirea e măcar posibilă şi una în care... (Dădu 
iarăşi din cap.) 

— Doar n-o să susţii acum că toate guvernantele 


sînt nefericite - sau că rămîn toate nemăritate? 

— Toate cele ca mine. 

Charles păstră un răstimp de tăcere, apoi spuse: 

— Ţi-am întrerupt povestirea. lartă-mă. 

— Şi mă credeţi cînd vă spun că nu vorbesc din 
invidie? 

Se întorsese deodată spre el, privindu-l cu ochi 
arzători; Charles încuviinţă din cap. Fata rupse o 
crenguţă de amăreală crescută lingă ea, în marginea 
vilcelei, cu flori albastre, semănînd cu nişte organe 
genitale ale unor îngeri de-o şchioapă; îşi reluă apoi 
istorisirea. 

— Curînd Varguennes se făcu bine. Mai era doar o 
săptămînă pînă la ziua cînd trebuia să plece. Imi 
declarase între timp dragostea ce-o nutrea pentru 
mine. 

— Ţi-a cerut să te măriţi cu el? 

Îşi căută anevoie cuvintele: 

— A pomenit ceva şi de căsătorie. Mi-a spus că la 
înapoierea în Franţa urma să fie înaintat la rang de 
căpitan pe un vas care făcea negoţ cu băuturi. Că 
avea promisiuni care-l îndrituiau să spere că va 
redobîndi averea pe care el şi fratele lui o pierduseră. 
(Şovăi puţin, apoi spuse pe nerăsuflate:) Voia să merg 
cu el în Franţa. 

— Doamna Talbot era la curent cu cele ce se 
petreceau? 

— E o femeie nespus de bună. Şi de încrezătoare. 
Dacă ar fi fost acolo căpitanul Talbot... numai că nu 
era. La început mi-a fost ruşine să-i spun, iar la urmă 
mi-a fost teamă. (Adăugă:) Teamă de sfatul ei, care 
eram sigură că nu putea fi decît unul singur, (începu 
să smulgă, una cîte una, petalele florii.) Varguennes a 
devenit insistent. M-a făcut să cred că întreaga lui 
fericire depindea de consimţămîntul meu de a-l însoţi 
- mai mult, că fericirea mea depindea şi ea tot de asta. 


Aflase o sumedenie de lucruri despre mine. Că tatăl 
meu murise într-un ospiciu. Că n-aveam avere, n- 
aveam rude apropiate. Că mulţi ani mă simţisem în 
chip tainic osîndită - fără să ştiu de ce - la 
singurătate. (Puse deoparte crenguţa înflorită şi-şi 
încleştă mîinile în poală.) Viaţa mea a fost veşnic 
cufundată în singurătate, domnule Smithson. De parcă 
fusese dinainte hotărit că eu n-am să leg niciodată o 
prietenie cu cineva care să-mi semene, n-am să am 
nicicînd casa mea, n-am să văd lumea decit ca pe 
rîinduiala generală faţă de care eu sînt sortită să rămîn 
mereu o excepţie. Acum patru ani, tatăl meu a fost 
declarat falit. Toate bunurile noastre au fost scoase la 
vînzare. De atunci mă chinuie neîncetat nălucirea că 
pînă şi lucrurile - mese şi scaune obişnuite, oglinzi ca 
oricare altele - uneltesc împreună spre a-mi spori 
singurătatea. N-o să ne stăpineşti niciodată, îmi spun 
ele, în vecii vecilor nu vom fi ale tale, ci mereu ale 
altcuiva. Ştiu că pare o nebunie, ştiu că în oraşele 
unde trăiesc muncitori există o sărăcie şi o 
singurătate în comparaţie cu care traiul meu pare 
lipsit de griji şi îmbelşugat. Dar cînd citesc despre 
actele de cruntă răzbunare ale unioniştilor, o parte 
din mine înţelege. Aproape că îi invidiază, pentru că ei 
ştiu unde şi în ce fel să-şi îndestuleze dorinţa de 
răzbunare. În vreme ce eu sînt neputincioasă. (În glas 
îi răsunase un accent nemaiauzit pînă atunci, o 
înverşunare care contrazicea în parte afirmaţia din 
urmă. Adăugă, cu glas mai domolit:) Mă tem că nu 
descriu prea lămurit ceea ce simt. 

— Nu sînt sigur că-ţi pot încuviinţa sentimentele. 
Le înţeleg însă perfect. 

— Varguennes a plecat în cele din urmă, ca mai 
apoi să ia vaporul de la Weymouth. Doamna Talbot 
credea, fireşte, că avea să se îmbarce de îndată ce va 
ajunge acolo. Mie însă mi-a spus că va aştepta pînă 


cînd voi veni şi eu. Nu i-am făgăduit nimic. Dimpotrivă 
- m-am jurat că... numai că plingeam. l-am spus că nu- 
l voi urma niciodată. Dar, după ce trecu o zi, şi apoi 
încă una, iar el nu mai era acolo ca să pot să-i 
vorbesc, sentimentul de singurătate pe care l-am 
descris adineaori m-a năpădit din nou. Simţeam că o 
să mă tragă la fund, că lăsasem să treacă pe lîngă 
mine o bîrnă care poate m-ar fi scăpat din viltoarea 
care avea să mă poarte cu ea, fără putinţa de a mai fi 
vreodată salvată. Eram copleşită de deznădejde. O 
deznădejde ale cărei suferinţe erau sporite de chinul 
de a ascunde celorlalţi zbuciumul meu. Cînd a sosit şi 
a cincea zi, n-am mai putut îndura. 

— Înţeleg însă că toate acestea fuseseră tăinuite 
doamnei Talbot - asta nu ţi-a trezit bănuieli? Nu aşa 
se poartă un bărbat care are intenţii onorabile. 

— Domnule Smithson, ştiu că nebunia care mă 
stăpînea, neputinţa mea de a desluşi adevăratul lui 
caracter trebuie să-i pară cuiva care nu-mi cunoaşte 
firea şi nici starea în care mă aflam pe atunci atît de 
mari, încît nu le poate pune decît pe seama unei 
porniri nelegiuite. N-am cum să ascund asta. Poate că 
am ştiut-o dintotdeauna. Cu siguranţă că un rău 
neştiut, sădit adînc în sufletul meu, a vrut ca partea 
cea bună din mine să devină oarbă. Şi pe urmă, am 
început prin a-i înşela pe cei din jur. E o pantă pe 
care, odată ce-ai apucat-o, doar anevoie te poţi 
întoarce ca să te înalţi iar la lumină. 

Vorbele ei i-ar fi putut sluji drept avertisment lui 
Charles; era însă prea absorbit de povestea ei ca să se 
mai gîndească la a lui. 

— Ai plecat deci la Weymouth? 

— Am amăgit-o pe doamna Talbot cu o scorneală 
despre o prietenă din şcoală care se îmbolnăvise grav. 
A rămas încredinţată că mergeam la Sherborne. 
Drumul spre amîndouă oraşele trece întîi prin 


Dorchester. Odată ajunsă acolo, am luat diligenţa 
către Weymouth. 

Sarah amuţi deodată şi-şi lăsă capul în pămînt, ca 
şi cum nu mai găsea puterea să-şi continue povestirea. 

— N-are rost să te supui singură la cazna asta, 
domnişoară Woodruff. Îmi închipui ce... 

Ea însă scutură din cap. 

— Am ajuns la partea pe care trebuie neapărat s-o 
povestesc. Numai că nu ştiu cum. 

Charles îşi plecă şi el privirea în pămînt. Dintr-unul 
din frasinii uriaşi de mai jos se auzea cîntecul unui 
sturz nevăzut, care sfişia cu ascuţimea lui tihna 
albastră a bolţii de deasupra. În cele din urmă Sarah 
începu iar să vorbească. 

— Am găsit o pensiune lîngă port. M-am dus apoi la 
hanul unde îmi spusese el că va lua o cameră. Nu era 
acolo. Mă aştepta însă un mesaj din partea lui, prin 
care îmi comunica numele unui alt han. Am plecat 
într-acolo. Nu era... un loc respectabil. Mi-am dat 
seama din felul în care mi s-a răspuns atunci cînd am 
întrebat de el. Mi s-a spus unde se afla camera lui şi 
părea de la sine înţeles că voi urca să-l văd. Am stăruit 
să fie chemat pînă jos. A coborit într-un tîrziu. Părea 
din cale-afară de bucuros că mă vede, se purta întru 
totul ca un îndrăgostit. S-a scuzat pentru aspectul 
modest al hanului. Mi-a spus că era mai ieftin decît 
celălalt şi că era un loc unde trăgeau adesea marinari 
şi negustori francezi. Eram speriată, iar el se purta 
nespus de blind. Nu mîncasem nimic toată ziua şi a 
cerut să mi se pregătească ceva de mîncare... 

Stătu cîteva clipe în cumpănă, apoi continuă: 

— În sala de mese era zgomot, aşa că ne-am dus 
într-un salonaş. N-aş putea să vă spun în ce fel, însă 
simţeam că era în el ceva schimbat. Deşi era atît de 
atent cu mine, copleşindu-mă neîncetat cu zîmbete şi 
mîngiieri, ştiam că dacă n-aş fi venit, n-ar fi fost nici 


surprins, nici abătut prea multă vreme. Am înţeles 
deodată că pentru el nu fusesem decît un prilej de a-şi 
petrece mai plăcut vremea în timpul convalescenţei. 
Vălul care îmi acoperise pînă atunci ochii căzuse. Am 
văzut că era făţarnic... un mincinos. Am înţeles că a 
mă căsători cu el ar fi însemnat să iau de soţ un 
aventurier de nimic. Am înţeles toate acestea în 
primele cinci minute ale întilnirii noastre. (Se opri din 
povestit, ca şi cum i se păruse că în voce i se 
strecurase iar ceva din vechea amărăciune 
înverşunată împotriva ei înseşi; continuă apoi cu glas 
mai scăzut:) Vă întrebaţi, pesemne, cum de nu le 
văzusem şi înainte. Sînt încredinţată că le văzusem. A 
vedea un lucru nu e însă totuna cu a-i recunoaşte 
existenţa. Cred că era aidoma şopirlei care-şi schimbă 
culoarea după mediul în care se găseşte. În casa unui 
gentleman aducea mult mai mult a gentleman. La han 
însă l-am văzut aşa cum era în realitate. Şi sînt sigură 
că acolo culoarea lui era mult mai asemănătoare cu 
cea pe care o avea din fire, decît toate celelalte sub 
care se,înfăţişase. 

Rămase cîteva clipe cu ochii la mare. Charles 
bănuia că obrajii îi erau năpădiţi de un val de roşeaţă 
sporită, fără să-i poată vedea însă chipul, căci fata îşi 
ținea capul întors. 

— În aceste condiţii, ştiu că 0... o femeie 
respectabilă ar fi plecat numaideciît. Mi-am cercetat 
sufletul de o mie de ori, din seara aceea şi pînă acum. 
N-am reuşit însă să aflu decît că pentru a-mi lămuri 
purtarea mea de atunci nu ajunge o singură 
explicaţie. Mai întîi, cînd mi-am dat seama ce greşeală 
făcusem, groaza parcă m-a încremenit - nu, prea era 
îngrozi tor... am încercat să găsesc în fiinţa lui ceva 
vrednic de stimă, vreo urmă de respectabilitate, de 
onoare. Pe urmă m-a cuprins un fel de furie întăritată 
că fusesem amăgită. Mi-am spus că dacă n-ar fi 


trebuit să ţin piept în trecut unei singurătăţi atit de 
crîncene, nu m-aş fi arătat atît de oarbă. Am aruncat 
astfel vina pentru situaţia în care ajunsesem pe 
împrejurările în care mă aruncase soarta. Nu mai 
fusesem pînă atunci într-o astfel de situaţie. Nu 
călcasem în viaţa mea într-un han ca acela, în care 
părea că nimeni nu ştia ce e buna-cuviinţă, iar 
prosternarea în faţa păcatului era la fel de normală 
precum e preamărirea virtuţii într-un aşezămînt mai 
nobil. Nu pot să-mi explic. Mintea îmi era înceţoşată. 
Poate credeam că sînt datoare faţă de mine însămi să 
mă port ca şi cum aş fi stăpină pe propriu-mi destin. 
Doar dădusem fuga să mă întîlnesc cu omul ăsta. Prea 
multă sfială ar fi părut fără rost... aproape o 
prefăcătorie. (Se opri o clipă.) Aşa că am rămas. Am 
mîncat cina care mi s-a pus în faţă. Am băut vinul cu 
care mă tot îmbia. Nu m-a ametit. Cred că m-a făcut 
chiar să văd lucrurile mai limpede... e cu putinţă asta? 

Se întoarse abia simţit către el ca să-i audă 
răspunsul; de parcă s-ar fi putut întîmpla ca Charles 
să se facă deodată nevăzut, şi voia să se asigure, fără 
însă să cuteze să se uite cu tot dinadinsul, că el nu se 
topise ca prin farmec. 

— Fără îndoială. 

— Mi s-a părut că mi-a dat putere şi curaj... precum 
şi înţelegere. Nu a fost unealta diavolului. A venit şi 
timpul cînd Varguennes n-a mai putut ascunde natura 
adevăratelor lui intenţii faţă de mine. Nici eu, la rîndul 
meu, nu mă puteam preface că sînt surprinsă. Aşa-zisa 
mea neştiinţă a fost falsă din clipa în care am hotărît 
să rămîn. Domnule Smithson, nu caut să mă apăr. Ştiu 
prea bine că aş fi putut, chiar şi după ce uşa s-a închis 
în spatele fetei care venise să stringă resturile cinei 
noastre, aş fi putut încă pleca. Aş putea să vă mint 
susţinînd că m-a supus cu forţa, că m-a ameţit sau 
altceva. Dar n-a fost aşa. Era un om fără scrupule, un 


om stăpînit de capricii, mistuit de egoism. N-ar fi siluit 
însă niciodată o femeie care i s-ar fi împotrivit. 

Şi deodată, în cel mai neaşteptat moment al 
istorisirii ei, se întoarse să-l privească. Era învăpăiată 
la chip, însă lui Charles i se păru că nu atît stînjeneala 
era de vină, cît o anume pornire pătimaşă, un soi de 
furie, de sfidare îndirjită; ca şi cum ar fi stat goală în 
faţa lui, mîndră însă să i se arate astfel. 

— M-am dăruit lui. 

Nu-i putu susţine privirea şi-şi lăsă iute ochii în jos, 
dînd aproape nevăzut din cap: 

— Înţeleg. 

— Deci sînt o femeie de două ori dezonorată. Întii, 
prin voia sorții, pe urmă, prin voia mea. 

Se aşternu tăcerea. Sarah se întoarse iarăşi cu faţa 
spre mare. 

Charles bîigui: 

— Nu ţi-am cerut să-mi povesteşti lucrurile acestea. 

— Domnule Smithson, ceea ce vă rog stăruitor să 
înţelegeţi nu e faptul că am săvirşit acest păcat 
vrednic de dispreţ, ci motivul pentru care am făcut-o. 
De ce am jerfit comoara cea mai de preţ a unei femei 
pentru plăcerea trecătoare a unui bărbat pe care nu-l 
iubeam. (Îşi duse mîinile la obraji.) Am făcut-o pentru 
ca să nu mai fiu niciodată aceeaşi de dinainte. Am 
făcut-o pentru ca oamenii să aibă motiv să mă arate 
cu degetul şi să spună: „Uite-o pe Tiîrfa locotenentului 
francez” - o, ba da, să rostim cuvîntul. Astfel ca ei să 
ştie că am suferit şi că sufăr şi acum, aşa cum suferă 
atitea şi atitea altele în fiecare oraş şi sat din ţara 
asta. N-am putut să mă cunun cu bărbatul acelaşi 
atunci m-am cununat cu păcatul săvirşit. Nu vreau să 
spun că am ştiut atunci ce fac, că l-am lăsat cu sînge 
rece pe Varguennes să facă din mine ce doreşte. Mi s- 
a părut în acele clipe că e totuna cu a mă arunca într- 
o prăpastie sau cu a-mi împlinta un cuţit în inimă. A 


fost un fel de sinucidere. Un gest pornit din 
deznădejde, domnule Smithson. Ştiu că a fost ceva 
nelegiuit... împotriva rînduielii lăsate de Dumnezeu, 
dar nu cunoşteam altă cale de a mă smulge din 
existenţa mea de pînă atunci. Dacă aş fi părăsit 
încăperea aceea şi m-aş fi întors în casa doamnei 
Talbot ca să-mi reiau traiul de dinainte, ştiu sigur că 
pînă acum aş fi fost cu adevărat moartă... de propria- 
mi mînă. Ceea ce m-a ţinut în viaţă a fost păcatul care 
m-a-nsemnat, conştiinţa că nu sînt într-adevăr ca alte 
femei. N-am să am niciodată parte de copii, de un soţ, 
de toate plăcerile nevinovate de care se bucură ele. 
lar ele nu vor înţelege niciodată motivul fărădelegii 
mele. (Se opri, ca şi cum dintr-o dată înţelesul 
vorbelor sale îi apărea şi ei limpede pentru prima 
oară.) Uneori aproape că mi-e milă de ele. Am, cred, o 
libertate pe care ele n-o pot înţelege. Nici o insultă, 
nici o învinuire nu mă poate atinge. Pentru că am 
ieşit, cu voia mea, din rîndul lor. Nu mai sînt nimic, 
abia dacă mai sînt o fiinţă omenească. Sînt doar Tirfa 
locotenentului francez. 

Charles nu înţelesese decît frinturi din ceea ce se 
străduise Sarah să spună în acest ultim monolog 
prelungit. Înainte ca povestirea ei să ajungă la ciudata 
hotărire pe care o luase la Weymouth, simţise pentru 
purtarea fetei mult mai multă compasiune decit lăsase 
să se vadă; nu-i fusese greu să-şi imagineze lentele 
chinuri tantalice ale traiului de guvernantă; uşurinţa 
cu care se lăsase ademenită în ghearele unui ticălos 
întru totul verosimil cum părea Varguennes; toată 
vorbăria asta despre libertatea dobîndită prin ieşirea 
din rîndul lumii, despre cununia cu păcatul, i se părea 
însă de neînțeles. Şi totuşi, într-un fel, înţelegea, căci 
spre sfîrşitul pledoariei ei Sarah începuse să plîngă. 
Îşi ascunsese lacrimile sau mai curînd încercase să le 
ascundă; nu-şi îngropă, adică, faţa în miini, nici nu 


începu să-şi caute batista, ci rămase nemişcată, cu 
chipul întors în altă parte. La început Charles nu se 
dumeri care era pricina tăcerii în care se cufundase. 

Apoi însă, mînat de cine ştie ce intuiţie, se ridică şi 
înaintă cîţiva paşi pe pajişte, astfel încît să-i poată 
vedea profilul feţei. Văzu că avea obrajii umezi şi se 
simţi insuportabil de mişcat; răscolit; năpădit din 
toate părţile de un vălmăşag de curenţi potrivnici, ale 
căror vîrtejuri îl azvîrleau încolo şi-ncoace, smulgîndu- 
l] fără milă de lîngă ancora sigură a simpatiei lui de 
judecător înţelept. Văzu cu ochii minţii scena pe care 
ea n-o povestise: felul în care se dăruise. Era în 
acelaşi timp Varguennes desfătindu-se cu trupul ei şi 
bărbatul care se năpustea înainte şi-l dobora la 
pămînt; întocmai cum Sarah era pentru el o victimă 
nevinovată şi, totodată, o femeie dezlănţuită, pierdută 
în viltoarea patimii. În adîncul lui o ierta pentru 
pierderea neprihănirii; şi întrezărea în minte umbrele 
întunecate la adăpostul cărora cel care se desfăta cu 
ea ar fi putut fi el. 

O astfel de trecere bruscă la gama emoţiilor de 
natură sexuală e de neînchipuit astăzi. De îndată ce 
un bărbat şi o femeie din vremea noastră intră într-un 
contact oarecare, în afara celor cu totul neînsemnate, 
nu le trebuie prea mult ca să ia în calcul posibilitatea 
unei relaţii fizice. Această sinceritate în legătură cu 
adevăratele imbolduri ale comportamentului uman 
nouă ni se pare sănătoasă, însă în epoca lui Charles 
oamenii nu îngăduiau să li se strecoare în minte 
dorinţe interzise de mentalitatea comună; cînd 
conştiinţa le era luată cu asalt de aceşti tigri veşnic la 
piîndă, o găseau de aceea ridicol de nepregătită. Să ne 
gîndim apoi şi la o ciudăţenie pe care victorienii o 
împărtăşesc, în chip bizar, cu egiptenii - claustrofobia, 
ce se desprinde limpede din veşmintele lor făcute să-i 
înfăşoare, să-i înfofolească întocmai ca pe mumii, din 


arhitectura vremii, înţesată de ferestre şi coridoare 
înguste, din teama pe care le-o stirneau spaţiile 
deschise şi goliciunea. Deviza lor - „[ineţi deoparte 
realitatea, nu cumva să lăsaţi natura să dea buzna 
peste voi”. Mişcarea artistică ce a revoluţionat epoca 
lui Charles a fost, fără îndoială, prerafaelitismul, ai 
cărui reprezentanţi se străduiau, cel puţin, să 
deschidă o uşă prin care să se strecoare printre ei 
natura şi sexualitatea; e de-ajuns însă să comparăm 
fundalul bucolic dintr-o pictură de Millais sau Ford 
Madox Brown cu cel înfăţişat într-un tablou de 
Constable sau de Palmer, ca să ne dăm seama că felul 
în care se apropiau primii doi de natură era peste 
măsură de idealizat, timorat la culme de grija de a 
instaura în natura pe care o foloseau drept cadru 
aceeaşi ordine ce domnea într-un decor rinduit de 
mîna omului. De aceea, în ochii lui Charles caracterul 
deschis al spovedaniei lui Sarah - prin ea însăşi 
deschisă şi, totodată, rostită afară, în plin soare - 
părea nu atît să-i pună dinainte imaginea unui chip 
mai aspru al realităţii, cît să-i ofere prilejul de a 
întrevedea existenţa unei lumi ideale, neobişnuită nu 
fiindcă ar fi fost mai reală, ci pentru că era mai puţin 
reală; o lume mitică, în care frumuseţea ce se 
dezvăluia acolo în toată goliciunea ei era mai de preţ 
decît adevărul gol-goluţ. 

Timp de cîteva clipe, Charles rămase cu privirea 
pierdută spre Sarah, rătăcit sub năvala puzderiei de 
porniri ce-l încolţiseră; apoi se întoarse şi se aşeză la 
loc, cu inima zvicnindu-i în piept de parcă abia s-ar fi 
desprins de mirajul prăpastiei de dincolo de marginea 
de stincă. Deasupra mării, în zarea dinspre sud, se 
adunase încet-încet o cohortă de nouri îndepărtați. 
Pufoşi ca o spumă, chihlimbarii ori albi ca zăpada, 
aidoma unor piscuri sclipitoare ce încununau un şir de 
munţi nevăzuţi - cît vedeai cu ochii, o nesfîrşire 


dantelată de turnuri şi creneluri... şi totuşi atît de 
departe, veşnic de neatins, asemenea unei abaţii de 
taină ca aceea din Th6leme?, ca un tărîm necunoscut 
făcut anume pentru a ocroti idile nevinovate şi 
ameţitor de suave, unde Charles, laolaltă cu Sarah şi 
Ernestina, ar fi putut cîteştrei hoinări... 

Nu vreau să spun prin asta că gîndurile lui Charles 
erau chiar atît de precise, că se închipuia cu atare 
revoltătoare uşurinţă în postura lui Mahomed. 
Priveliştea norilor din zare îi adusese însă aminte de 
propria-i nemulţumire, de dorul de a pluti din nou, 
chiar atunci, pe întinderea Mării Tireniene; ori să fie 
în şa, cu nările stîrnite de aromele deşertului, în drum 
spre zidurile îndepărtate ale Avilei; sau la cîţiva paşi 
de un templu grecesc neştiut, ce-l aştepta tăcut în 
soarele cotropitor al Mării Egee... Deodată însă, o 
siluetă, o nălucă întunecată, sora lui moartă, prinse 
fără veste să-i lunece pe dinainte, lin, ademenitor, 
înălţindu-se încet pe treptele de piatră, pînă ce se 
mistui între coloanele năruite, pecetluite de taină. 


22 Abația din Theleme - comunitate laică imaginată de Rabelais 
în Gargantua, formată din bărbaţi şi femei dornici să cultive toate 
formele de fericire. 


DOUĂZECI ŞI UNU 


Iertare, tu mă iartă! 

Ah, Marguerite, în van 

A mele braţe să te cuprindă-ar vrea: - 
Dorinţa-mi e deşartă 


Și dreapta-mi istovită prin hău 

Zadarnic spre tine o aţiu. 

O mare ne desparte, de neînvins 
pustiu - 

Trecutul meu şi-al tău. 

MATTHEW ARNOLD, Despărţire 
(1853) 


Se aşternu un minut de tăcere. Printr-o uşoară 
ridicare a capului, Sarah arătă că îşi venise în fire. Se 
întoarse pe jumătate spre el: 

— Pot să termin ce am de spus? Nu mai e mult. 

— Rogu-te, nu-ţi fă singură sînge rău. 

Îşi înclină capul a făgăduială, apoi îşi reluă 
povestirea: 

— A plecat a doua zi. S-a îmbarcat pe un vapor care 
pleca în ziua aceea. Avea la îndemînă destule scuze cu 
care să se justifice. Greutățile prin care trecea familia 
lui, absenţa îndelungată de acasă. A spus că se va 
întoarce cît de curînd. Ştiam că minţea. Dar n-am zis 
nimic. Pesemne credeţi că ar fi trebuit să mă întorc la 
doamna Talbot, prefăcîndu-mă că am fost într-adevăr 
plecată la Sherborne. Dar nu-mi puteam tăinui 
sentimentele, domnule Smithson. Eram năucită de 
deznădejde. Era de-ajuns să-mi vezi chipul ca să-ţi dai 
seama că în timpul cît fusesem plecată se petrecuse 
ceva ce-mi schimbase întreaga viaţă. 

Şi-apoi, nu puteam s-o mint pe doamna Talbot. Nu 
voiam să mint. 

— Şi-atunci i-ai spus ceea ce mi-ai povestit 


adineaori mie? 

Îşi lăsă ochii în jos, privindu-şi mîinile: 

— Nu. l-am spus că mă întilnisem cu Varguennes, şi 
că el se va-ntoarce într-o bună zi să mă ia de soţie. Am 
vorbit astfel... nu din mîndrie. Doamna Talbot avea 
destulă inimă să înţeleagă adevărul - adică să mă 
ierte -, dar îmi era cu neputinţă să-i spun că, în parte, 
fericirea ei mă împinsese să mă port aşa. 

— Cînd ai aflat că era însurat? 

— O lună mai tîrziu. Voia să mă facă să cred că era 
nefericit în căsnicie. Continua să vorbească despre 
dragoste, despre un posibil aranjament... nu m-a mirat 
deloc asta. Nu simţeam nici un fel de durere. l-am 
răspuns fără mînie. l-am spus că sentimentele pe care 
le nutrisem pentru el au încetat, că nu doream să-l 
mai văd niciodată. 

— Şi ai ascuns asta tuturor, în afară de mine? 

Lăsă să se scurgă o tăcere lungă înainte de a 
răspunde: 

— Da, din motivul pe care l-am arătat. 

— Ca să te pedepseşti? 

— Ca să fiu ceea ce m-a silit viaţa să fiu. O 
proscrisă. 

Charles îşi aminti reacţia de bun-simţ cu care 
doctorul Grogan întîmpinase îngrijorarea lui pentru 
soarta fetei. 

— Dar, scumpă domnişoară Woodruff, dacă toate 
femeile amăgite de cîte un reprezentant fără scrupule 
al sexului căruia îi aparţin s-ar purta ca dumneata - 
teamă mi-e că ţara ar fi plină de proscrise. 

— Chiar este. 

— Ei, hai, e absurd ce spui. 

— Proscrise care se tem să apară aşa cum sînt în 
ochii lumii. 

Charles se uită lung la spatele ei întors; îşi aduse 
aminte apoi de o altă remarcă a doctorului Grogan, 


despre bolnavii care refuză să primească leacul. Se 
hotări totuşi să mai facă o ultimă încercare. Se aplecă 
înainte, cu mîinile încleştate. 

— Nu mi-e deloc greu să înţeleg că unei persoane 
educate şi inteligente anumite împrejurări ale vieţii îi 
pot părea din cale-afară de vitrege. Dar oare aceste 
calităţi n-ar trebui, tocmai ele, s-o ajute să treacă 
peste... 

Se ridicase dintr-o dată, îndreptîndu-se către 
marginea peretelui de stîncă. Charles o urmă în pripă 
şi rămase lîngă ea, gata s-o prindă de braţ - îşi dădea 
seama că neinspiratele sale vorbe de îndrumare 
avuseseră efectul contrar celui dorit. Sarah îşi 
pironise privirea pe întinderea mării, şi ceva din 
expresia chipului ei îi dădu a înţelege că fata simţea 
că se înşelase în privinţa lui - era şi el din acelaşi 
aluat de rînd ca şi ceilalţi, doar un glas între atitea 
altele, care-i îndruga, făţarnic şi plin de sine, refrenele 
dogite recomandate pentru atari situaţii în codul 
bunelor maniere. Chipul ei avea acum într-adevăr 
ceva din aerul unui bărbat hotărît. Charles se simţi 
deodată în pielea unei bătrinici sfătoase, senzaţie ce-l 
irită nespus. 

— lartă-mă. Cer prea mult, poate. Intenția mi-a fost 
bună însă. 

Işi înclină capul în semn că-i primea scuzele 
nerostite pînă la capăt; rămase totuşi cu ochii la mare. 
Se aflau acum într-un loc mai descoperit, expus 
oricărei priviri venite dintre copacii de mai jos. 

— Şi dă-te puţin mai înapoi, te rog. Nu sîntem în 
siguranţă aici. 

Se întoarse şi-i aruncă deodată aceeaşi privire 
sfredelitoare, care părea să răzbată, cu o năucitoare 
lipsă de fereală, pînă la adevăratul motiv al rugăminţii 
lui. Ni se întîmplă uneori să fim în stare să 
recunoaştem pe cîte un chip din vremea noastră o 


expresie ce aparţine veacului din urmă; ne e însă cu 
neputinţă să desluşim expresii pe care le va aduce cu 
el veacul ce va să vină. Stătu cîteva clipe nemişcată, 
apoi se întoarse, trecînd pe lîngă el, lingă trunchiul 
copăcelului. Charles rămase în mijlocul micii arene. 

— Ceea ce mi-ai povestit nu face decit să-mi 
confirme părerea pe care mi-o formasem dinainte. 
Trebuie să pleci din Lyme. 

— Dacă mă despart de acest loc, mă despart de 
păcatul meu. Şi-atunci voi fi pierdută. 

Se întinse şi apucă o ramură de păducel. Lui 
Charles i se păru, fără să poată fi însă sigur, că îşi 
apasă dinadins degetul arătător pe ţepii de pe 
creangă; într-o clipă pe deget i se ivi un strop 
purpuriu. Il privi cîteva secunde, apoi scoase din 
buzunar o batistă şi şterse pe furiş picătura de sînge. 

Charles aşteptă o vreme în tăcere, apoi o atacă pe 
neaşteptate: 

— De ce ai refuzat ajutorul pe care ţi l-a oferit vara 
trecută doctorul Grogan? 

Işi întoarse iute capul spre el, cu fulgere 
acuzatoare în privire, însă Charles era pregătit să-i 
înfrunte reacţia. 

— Da - i-am cerut părerea. Nu poţi tăgădui că 
aveam dreptul s-o fac. 

Îşi întoarse la loc capul: 

— Da. Aveaţi dreptul. 

— Atunci trebuie să-mi răspunzi. 

— Pentru că n-am găsit cu cale să mă adresez lui 
spre a primi ajutor. N-am nimic cu el. Ştiu că voia să 
mă ajute. 

— Nu ţi-a dat acelaşi sfat ca şi mine? 

— Ba da. 

— Atunci, cu tot respectul, mă văd nevoit să-ţi 
amintesc promisiunea pe care mi-ai făcut-o. 

Nu-i răspunse. Era şi acesta un răspuns. Charles 


făcu cîțiva paşi spre ea, rămasă cu privirea aţintită 
între crengile de păducel. 

— Domnişoară Woodruff? 

— Acum că ştiţi adevărul - vă menţineţi sfatul pe 
care mi l-aţi dat? 

— Fără doar şi poate. 

— Deci îmi iertaţi păcatul? 

Intrebarea ei avu darul să reteze întrucîtva elanul 
lui Charles. 

— Pui un preţ prea mare pe iertarea venită din 
partea mea. Esenţialul e ca dumneata însăţi să îţi ierţi 
păcatul. Iar asta n-o vei putea face aici. 

— Nu  mi-aţi răspuns la întrebare, domnule 
Smithson. 

— N-am să mă apuc, ferească Sfintul, să dau eu 
verdicte asupra unor fapte pe care numai Făcătorul 
nostru are căderea să le judece. Sînt însă convins, cu 
toţii sîntem convinşi, că te-ai căit destul. Eşti iertată. 

— Şi pot fi acum uitată. 

Fermitatea seacă a vocii ei îl lăsă o clipă 
nedumerit. Apoi zimbi. 

— Dacă prin asta vrei să spui că prietenii pe care îi 
ai aici n-au de gînd să te ajute în mod concret... 

— Nu asta am vrut să spun. Ştiu că-mi vor binele. 
Eu însă sînt asemenea păducelului de lîngă noi, 
domnule Smithson. Nimeni nu-i face o vină că se 
înalţă aici, în pustietate. Numai atunci cînd coboară 
pe Broad Street societatea se simte revoltată la 
vederea lui. 

Charles pufni uşor pe nas în semn de protest. 

— Scumpă domnişoară Woodruff, doar n-o să-mi 
spui acum că menirea dumitale e să stîrneşti revolta 
societăţii. Apoi adăugă: Dacă am înţeles eu bine ce-ai 
spus. 

Se întoarse pe jumătate spre el: 

— Dar nu e oare adevărat că societatea vrea să mă 


alunge în chinurile unui alt fel de izolare? 

— Prin ceea ce spui pui la îndoială dreptatea însăşi 
a întocmirii existenţei. 

— Şi e interzis? 

— Nu interzis, ci numai nerodnic. 

Scutură din cap: 

— Ai parte totuşi de nişte roade; doar că sînt 
amare. 

Vorbise fără înverşunare, cu o tristeţe adîncă, 
aproape ca pentru sine. Ca un talaz întirziat stirnit de 
valul spovedaniei ei, pe Charles îl copleşi sentimentul 
că asistă neputincios la irosirea fără rost a unui lucru 
de preţ. Inţelegea acum tot mai lămurit că atitudinea 
aceea a ei care înainte i se păruse că se întemeiază pe 
îndrăzneala deplasată de a se socoti egala lui din 
punct de vedere intelectual (trădînd, aşadar, o pornire 
suspectă împotriva bărbaţilor) izvora nu atît din 
credinţa în această egalitate,cît în posibilitatea unei 
apropieri, care cerea să te dezvălui aşa cum eşti, 
dincolo de orice ascunzişuri şi prefăcătorii, într-o 
intimitate de gîndire şi simţire pe care Charles nu-şi 
închipuise pînă atunci că ar putea-o afla în cadrul 
relaţiei cu o femeie. 

Cugetă la toate acestea din punct de vedere 
obiectiv, nu subiectiv: iată, avea în faţa lui o femeie 
remarcabilă - ce păcat că nu se găsise încă un tînăr 
fără obligaţii care să aibă pătrunderea necesară ca să- 
şi dea seama de asta. Nu era încercat de un sentiment 
de invidie masculină, ci copleşit de părere de rău în 
faţa pierderii unei fiinţe omeneşti deosebite. Intinse 
deodată mîna şi-i atinse umărul, într-un gest de 
alinare; şi-o retrase însă îndată, ca ars, şi se întoarse 
cu spatele la ea. 

Ca şi cum ar fi simţit regretul lui neputincios, 
Sarah rupse tăcerea. 

— Credeţi, deci, că ar trebui să plec de aici? 


Se simţi dintr-o dată uşurat şi se întoarse plin de 
speranţă spre ea. 

— Te rog stăruitor. Alt mediu, alte feţe... şi nu-ţi fă 
nici o grijă în ceea ce priveşte aspectele de ordin 
practic. Nu aşteptăm decît să iei o hotărire ca să 
începem să facem demersuri în numele dumitale . 

— Îmi puteţi acorda un răgaz de o zi-două ca să 
reflectez? 

— Dacă crezi că e necesar... (Se hotărî să rişte - şi 
se agăţă cu nădejde de firicelul acesta de normalitate, 
normalitate care în preajma ei îi părea mereu că i se 
destramă între degete): Şi propun ca de-acum înainte 
să trecem întreagă această chestiune sub oblăduirea 
doamnei Tranter. Cu voia dumitale, mă voi îngriji ca 
punga dumneaei să fie pregătită să îndestuleze orice 
nevoi cărora va trebui să le faci faţă. 

Sarah lăsă capul în jos; părea iarăşi gata să plingă. 
Murmură: 

— Nu merit atita bunătate. Eu... 

— Nu vreau să aud nimic. Nici c-aş fi putut găsi o 
întrebuințare mai cu folos pentru banii aceştia. 

Se simţea străbătut de o undă firavă de triumf. 
Totul se întîmplase întocmai cum profeţise Grogan. 
Spovedania adusese cu ea vindecarea - sau cel puţin 
un semn limpede că ea se afla la doi paşi. Se întoarse 
să-şi ia bastonul, rezemat de lespedea de cremene. 

— Trebuie să vin acasă la doamna Tranter? 

— Excelentă idee. Nu va fi, fireşte, nevoie să 
pomeneşti de întilnirile noastre. 

— N-am să rostesc nici un cuvînt despre asta. 

Işi şi zugrăvea în minte scena; surpriza lui 
politicoasă, dar care nu trăda cine ştie ce interes, apoi 
insistența lui dezinteresată ca orice ajutor pecuniar 
socotit necesar să fie lăsat pe seama lui. Se prea poate 
ca Ernestina să se apuce să-l tachineze din cauza 
asta... cu atît mai bine, glumele ei îl vor ajuta să-şi 


uşureze conştiinţa. Ii zîmbi lui Sarah. 

— Ţi-ai împărtăşit taina. Sînt încredinţat că te vei 
simţi uşurată din mai multe puncte de vedere. Firea a 
fost deosebit de generoasă cu dumneata. N-ai de ce să 
te temi în viaţă. Va veni o zi cînd toţi aceşti ani 
nefericiţi din urmă îţi vor părea asemeni umbrei de 
nor de colo, de deasupra lui Chesil Bank. Vei fi 
scăldată în lumina soarelui - şi vei suride cu gîndul la 
suferinţele dumitale trecute. 

I se păru că desluşeşte o geană de lumină dincolo 
de îndoiala din ochii ei; o clipă, avu aerul unui copil 
îndărătnic, dornic totuşi să se lase convins cu basme - 
sau predici - să nu mai plingă. Charles adăugă, 
dezinvolt: 

— Şi acum, ce-ar fi să coborim? 

Voia parcă să mai spună ceva, să-şi arate iar 
recunoştinţa, fără doar şi poate; atitudinea lui de 
aşteptare nerăbdătoare o sili însă - după ce-l mai privi 
o dată lung în ochi - să se urnească din loc, lăsîndu-l 
în urmă. 

Îl călăuzi înapoi cu acelaşi pas ager cu care urcase. 
Cu ochii aţintiţi pe silueta ei, Charles se simţi atins de 
o dîră de regret. Să n-o mai vadă niciodată astfel... 
regret, dar totodată şi uşurare. O tînără remarcabilă. 
Avea să-şi amintească de ea; se alină întrucitva cu 
gîndul că, şi de-ar fi vrut, n-ar fi avut cum s-o uite. În 
viitor o va folosi drept iscoadă pe mătuşa Tranter. 

Ajunseră la poalele coamei stîncoase de dedesubt, 
străbătură primul tunel de iederă, apoi luminişul, şi 
intrară în cel de-al doilea coridor înverzit - cînd 
deodată...! 

De undeva de jos, dinspre cărarea principală care 
şerpuia prin desişurile de pe Undercliff, răsună pînă la 
ei un hohot înăbuşit de ris. Era un sunet care avu 
pentru cei doi un ecou ciudat - de parcă întilnirea lor 
clandestină fusese urmărită într-ascuns de un spiriduş 


nevăzut al pădurii, iar acum hazul ei - căci fusese, 
neîndoios, un ris feminin - răbufnise nestăpînit, în faţa 
credinţei lor nătînge că sînt la adăpost de orice priviri. 

Charles şi Sarah se opriră amîndoi în acelaşi timp, 
de parcă ar fi fost înţeleşi. Sentimentul de uşurare 
crescîndă care-l cuprinsese pe Charles se preschimbă 
dintr-o dată într-o panică uluită. Bine, dar perdeaua 
de iederă era foarte groasă, iar hohotul răsunase de la 
vreo două sau trei sute de metri mai încolo; nu, era cu 
neputinţă să fi fost văzuţi. Doar dacă nu cumva,în timp 
ce coborau povirnişul... se scurse încă o clipă, apoi 
Sarah îşi duse uşurel un deget la buze, dîndu-i a 
înţelege că trebuie să rămînă nemişcat, iar ea se 
furişă înainte pînă la capătul tunelului. Charles o văzu 
cum se apleacă în faţă, iscodind cu luare-aminte 
cărarea aflată dedesubt, întoarse apoi iute capul spre 
el. li făcu semn să vină lîngă ea, dar în cea mai 
deplină linişte; chiar atunci se auzi un nou hohot de 
ris. De data asta răsună mai potolit, însă mai aproape. 
Făptura nevăzută lăsase în urmă cărarea şi urca acum 
printre frasini în direcţia lor. 

Charles porni cu băgare de seamă spre Sarah, 
alegînd cu grijă fiecare loc pe unde să-şi aştearnă 
pasul, împovărat de bocancii amarnic de nepotriviţi 
pentru mersul pe furiş. Simţea că obrajii îi sînt 
cuprinşi de flăcări, iar trăsăturile i s-au strimbat sub 
apăsarea ruşinii. Orice explicaţie ar fi încercat să dea 
n-ar fi stat în picioare nici măcar o clipă. Indiferent în 
ce situaţie era văzut împreună cu Sarah, se chema că 
e prins în flagrant delict, fără drept de apel. 

Ajunse în sfîrşit la locul în care se afla Sarah, şi 
unde perdeaua de iederă avea, din fericire, grosimea 
cea mai mare. Fata îşi întorsese privirea din direcţia 
în care se apropiau musafirii nepoftiţi şi se rezemase 
cu spatele de trunchiul unui copac, cu ochii plecaţi, 
parcă în semn de mută căinţă pentru vina de a-i fi vîrit 


pe amindoi în această încurcătură. Charles îşi 
strecură privirea prin frunziş spre coasta împădurită 
cu frasini - şi simţi că-i îngheaţă sîngele în vine. Drept 
către ei, dornici parcă să se adăpostească în acelaşi 
loc ferit, se vedeau venind Sam şi Mary. Sam îşi ţinea 
un braţ în jurul umerilor fetei. Era cu pălăria în mînă, 
iar fata îşi scosese şi ea boneta; purta rochia verde 
dăruită de Ernestina - chiar aşa, Charles o văzuse 
ultima oară pe Ernestina - şi mergea cu capul înclinat 
uşor pe spate, sprijinit de obrazul lui Sam. Se vedea 
de la o poştă că erau doi tineri îndrăgostiţi, la fel de 
limpede cum vedea că frasinii printre care mergeau 
erau nişte copaci bătrîni; pierduţi amindoi sub 
suflarea  primăvăratecă a iubirii întocmai cum 
pămîntul pe care călcau se pierdea sub verdele fraged 
al ierburilor de aprilie. 

Charles se trase puţin înapoi, fără să-i slăbească 
însă din ochi. Văzu cum Sam întoarce chipul fetei spre 
el şi o sărută. Ea îi puse un braţ pe umăr şi apoi se 
îmbrăţişară; pe urmă rămaseră o vreme nemişcaţi, 
ţinîndu-se de mînă, ceva mai departe unul de celălalt, 
cuprinşi parcă de o bruscă sfială. Sam o conduse pe 
fată pînă la un petic înclinat de iarbă care reuşise să- 
şi facă loc printre copaci. Mary se aşeză, lăsîndu-se pe 
spate, iar Sam se rezemă într-un cot lîngă ea, sorbind- 
o din ochi; îi dădu uşor părul la o parte de pe obraji, 
apoi se aplecă şi o sărută duios pe pleoape. 

Pe Charles îl birui un val proaspăt de ruşine, ca o 
ploaie de săgeți ascuţite; aruncă o privire spre Sarah, 
ca să vadă dacă fata ştia cine erau cei care le 
tulburaseră liniştea. Ea însă stătea cu ochii la ferigile 
de la picioarele ei, de parcă ei doi fuseseră goniti într- 
acolo de o răpăială scurtă de primăvară şi acum 
aştepta, liniştită, ca ea să înceteze. Se scurseseră 
astfel două minute, apoi trei... Stînjenelii îi luă locul o 
senzaţie de oarecare uşurare - era clar că cei doi 


servitori erau fiecare mult mai interesaţi să exploreze 
făptura celuilalt decît locurile dimprejur. Se uită iar la 
Sarah. Ii urmărea acum şi ea, cu capul întors pe după 
trunchiul de copac de care era rezemată. După o 
vreme, întoarse capul la loc, rămînînd cu ochii plecaţi. 
Pe urmă îşi înălţă fără veste privirea spre el. 

Aşteptă o clipă. 

Apoi făcu ceva atît de neaşteptat, de şocant, încît 
era ca şi cum şi-ar fi azvirlit cît-colo hainele de pe ea. 

Zimbi. 

Era un zîmbet atît de plin de tilcuri, încît în primul 
moment Charles rămase încremenit cu privirea la el, 
fără să-i vină să-şi creadă ochilor. Ce moment ciudat 
îşi alesese! Simţea că fata aproape că pîndise o 
împrejurare ca asta ca să i-l arunce, armă tainică, în 
faţă - să-şi dea dintr-o dată în vileag umorul, faptul că 
tristeţea ei nu era chiar deplină. lar în ochii ei, 
adumbriţi şi fără seamăn de trişti, în privirea lor atît 
de directă, se ivise o scînteiere ironică, prin care se 
dezvăluia o dimensiune încă nevăzută a fiinţei ei - pe 
care, într-o vreme preschimbată acum în amintire, 
micuţii Paul şi Virginia o cunoşteau prea bine, dar de 
care Lyme nu avusese parte pînă atunci. 

Cum rămîne cu pretenţiile tale, păreau a spune 
ochii aceia, împreună cu arcul blînd al buzelor; la ce-ţi 
mai folosesc acum obiîrşia aleasă, învăţătura, eticheta, 
ordinea socială de care te agăţi mereu? Mai mult încă, 
nu era un zîmbet la vederea căruia să te-mbăţoşezi ori 
să te încrunţi; nu i se putea răspunde decit tot printr- 
un zîmbet, căci îi scuza pe Sam şi pe Mary, scuza 
totul; şi, într-un chip prea subtil ca să poată fi 
analizat, submina tot ce se petrecuse pînă atunci între 
ea şi Charles. Zîmbetul fetei afirma răspicat că între ei 
doi era o înţelegere cu mult mai profundă - confirmînd 
astfel existenţa egalităţii pe care el o găsise întîi 
deplasată şi care se prefăcea pe nesimţite în 


apropiere - decît recunoscuseră amindoi în mod 
conştient. Într-adevăr, Charles nu-i răspunse cu bună 
ştiinţă la zîmbet; se pomeni pur şi simplu zimbind; cu 
ochii numai, e drept, dar totuşi zîmbind. Şi totodată, 
întăritat - într-un fel prea nelămurit şi cuprinzător ca 
să poată fi numit sexual -, tulburat pînă în cele mai 
adinci fibre ale fiinţei sale; asemeni unui om care a 
rătăcit o veşnicie de-a lungul unui zid înalt ce părea că 
nu se mai termină şi care ajunge, în sfîrşit, la uşa mult 
rivnită... dar o găseşte ferecată. 

Rămaseră cîteva clipe astfel, femeia, care era uşa, 
faţă-n faţă cu bărbatul, căruia îi lipsea cheia; apoi ea 
îşi plecă din nou privirea. Zimbetul se stinse, între ei 
se aşternu o tăcere prelungă. Charles înţelese dintr-o 
dată care era adevărul: chiar stătea cu un picior 
deasupra genunii. O clipă crezu că se va azvirli, 
neapărat trebuia să sară. Ştia că dacă-şi întindea 
braţele spre Sarah, n-ar fi întîmpinat nici o rezistenţă, 
că i s-ar fi răspuns cu aceeaşi înflăcărare pătimaşă. 
Roşeaţa din obraji îi spori şi, în cele din urmă, izbuti 
să şoptească: 

— Nu trebuie să ne mai întîlnim niciodată singuri. 

Ea nu-şi înălţă capul, ci îl aplecă uşor de tot, în 
semn de încuviinţare; apoi, cu o mişcare aproape 
morocănoasă, îi întoarse brusc spatele, astfel încît 
Charles nu-i mai putea vedea chipul. Îşi furişă iar 
privirea prin frunziş. Capul şi umerii lui Sam erau 
aplecaţi deasupra lui Mary, ascunsă acum vederii lui. 
Minutele se scurgeau unul după altul, dar Charles nu- 
şi mai dezlipea ochii de la scena de dedesubt, cu 
gîndurile prinse încă în vîrtejul care fusese cît pe-aci 
să-l tragă în prăpastie, fără să-şi dea seama că pînda 
lui se preschimbase într-o iscodeală nedemnă, însă 
pătruns tot mai adînc, cu fiecare clipă care trecea, de 
otrava molipsitoare pe care fiinţa lui se lupta din 
răsputeri s-o respingă. 


Îl salvă, într-un tîrziu, Mary. Deodată, îl împinse la 
o parte pe Sam şi o luă la fugă, rizînd, în josul coastei, 
înapoi spre cărare; se opri o clipă locului, cu un aer 
fals nehotărit, aruncă o privire şăgalnică peste umăr 
spre Sam, ca apoi, după ce-şi prinse cu o mînă poalele 
rochiei, s-o zbughească iar din loc, lunecoasă ca o 
zvîrlugă - o pată de un verde viu,cu o dungă îngustă 
din roşul juponului la poale, alergind printre violetele 
şi florile albe de pătrunjelul-cîinelui dimprejur. Sam o 
porni în fugă după ea. Siluetele lor se micşorară 
treptat, pierzîndu-se între trunchiurile cenuşii, se 
afundară tot mai mult în pădure, nu se mai văzură 
deloc... apoi, brusc, o zvicnire verde, urmată de o 
zvicnire de albastru; un ris cristalin ce se sfirşi într-un 
țipăt uşor; pe urmă se aşternu tăcerea. 

Trecură încă cinci minute, timp în care nici una 
dintre cele două fiinţe care alcătuiau perechea 
ascunsă în frunziş nu scoase un cuvint. Charles 
rămăsese cu privirea pironită în josul coastei, de 
parcă pinda lui neobosită ar fi avut cine ştie ce 
însemnătate tainică. Nu voia, fireşte, decit să scape de 
nevoia de a se uita la Sarah. În cele din urmă rupse 
primul tăcerea. 

— Ar fi bine să pleci. (Ea îşi înclină capul.) Eu voi 
aştepta încă o jumătate de oră. 

Îşi înclină iarăşi capul, apoi trecu pe lîngă el. 
Privirile nu li se mai întilniră. 

Nu întoarse capul să-l privească decît atunci cînd 
ajunse între frasini. De acolo nu-i mai putea vedea 
faţa, ascunsă în frunzele de iederă, dar bănuia, 
desigur, că el o urmăreşte cu ochii. Pe chipul ei se 
ivise iar vechea privire, străpungătoare ca o lance. 
Apoi îşi continuă coborişul, lunecînd uşoară printre 
copaci. 


DOUĂZECI ŞI DOI 


De greaua mea povară-am vrut şi eu 
Odată pe vecie să mă rup; 

Ca nimeni alta, mi-am dorit mereu 
Ca inima-mi să plece în alt trup. 


Am aşteptat şi eu să am atita vrere 

Ca dintr-o dată chinu-mi să se curme; 
Rivneam şi eu, din neagra mea durere, 
Tăria care doru-alungă fără urme. 


Dar traiu-n astă lume m-a-nvăţat 
Ceva ce, negreşit, tu singur vei vedea: 
Acea tărie, vrerea asta, greu sînt de 


aflat, 

Dar, decit ele, mult mai rară încă e 
iubirea. 

MATTHEW ARNOLD, Rămas-bun 
(1853) 


După ce Charles o porni într-un tîrziu înapoi spre 
Lyme, gindurile cu care îşi însoţi drumul spre casă 
fură, toate, variaţii pe o temă care, din moşi-strămoşi, 
se bucură de mare trecere în rîndul bărbaţilor: „Nu te 
mai juca cu focul, băiete, dacă nu vrei s-o păţeşti”. Era 
tocmai ce-şi spunea şi Charles, vreau să spun că 
mersul  gîndurilor lui urma îndeaproape sensul 
vorbelor din binecunoscuta axiomă. Se arătase din 
cale-afară de nechibzuit, dar nesăbuinţa i se trecuse 
cu vederea. Îşi asumase fără rost un risc imens - şi 
iată-l viu şi nevătămat. Aşa se face că, în clipa cînd 
zări în depărtare, mult mai jos, uriaşa gheară de 
piatră a digului de la Cobb, se simţi cuprins de 
însufleţire. 

Şi de fapt, ce mari reproşuri avea să-şi facă? De la 
bun început, fusese minat de intenţii dintre cele mai 


nobile; o vindecase de sminteală; şi chiar dacă, la un 
moment dat, o umbră necurată ameninţase să se 
strecoare între liniile lui de apărare, hărţuiala prin 
care o pusese pe fugă se dovedise a fi, pînă la urmă, o 
faptă de arme care mai înviorase puţin această 
cruciadă purtată, toată, sub flamura neprihănită a 
dragostei de semeni. Sigur că s-ar face vinovat dacă 
acum nu întorcea spatele, o dată pentru totdeauna, 
acestei vilvătăi. Aşa o să facă, şi încă neîntîrziat. Doar 
nu era o molie, prinsă fără scăpare în cercul de lumină 
al unei lumînări; era o făptură cu o inteligenţă 
superioară, una din cele mai bine pregătite pentru 
viaţă, înzestrată din belşug cu liber-arbitru. Dacă n-ar 
fi fost sigur că are oricînd la îndemînă acest colac de 
salvare, s-ar mai fi aventurat el oare în asemenea ape 
miîloase? Am început să amestec metaforele - asta ca 
să arăt cum funcţiona mintea lui Charles. 

Şi uite aşa, avînd drept sprijin bastonul şi, nu mai 
puţin, pe atotputernicul liber-arbitru, cobori dealul 
care-l despărţea de oraş. De acum înainte, cu ajutorul 
liberului-arbitru, îşi va înăbuşi orice pornire de 
atracţie fizică pentru fată. Tot liberul-arbitru îl va 
ajuta să ţină piept neabătut oricăror stăruinţe viitoare 
de a se întilni iar între patru ochi. Bunăstarea ei, la 
care dorea să contribuie din raţiuni umanitare, 
trebuia să treacă, prin mijlocirea liberului-arbitru, în 
grija mătuşii Tranter. Avea aşadar îngăduinţa - ba mai 
curînd obligaţia - să continue s-o ţină pe Ernestina în 
beznă, prin bunăvoința aceluiaşi liber-arbitru. Inainte 
să ajungă în faţa hotelului, dibăcia avîntată cu care se 
căţărase pe funia salvatoare a liberului-arbitru reuşise 
să-l poarte pînă la o stare de deplină mulţumire de 
sine... de la înălţimea căreia o putea privi pe Sarah ca 
pe ceva ce aparţinea trecutului. 

O tînără remarcabilă, remarcabilă. Şi a cărei fire îţi 
scăpa mereu printre degete. Ajunse la concluzia că 


asta o făcea - adică, o făcuse - atît de atrăgătoare: 
imprevizibilitatea. Nu-şi dădea seama că Sarah avea 
două calităţi la fel de tipic englezeşti ca şi ironia 
amestecată cu conformism din propria lui fire. E vorba 
de pasiune şi imaginaţie. Pe prima dintre ele, poate că 
Charles începuse vag s-o întrezărească; nu însă şi pe a 
doua. Nici n-ar fi avut cum, căci aceste două calităţi 
ale lui Sarah erau înfierate de epoca sa, prima fiind 
echivalată cu senzualitatea, iar a doua, cu simpla 
aplecare către fistichiu. În această îndoită ecuaţie 
bagatelizatoare se ascundea defectul de căpetenie al 
lui Charles - care face din el un vrednic reprezentant 
al vremii sale. 


După toate acestea, îi mai rămînea să înfrunte o 
formă întrupată a amăgirii, pe Ernestina, adică. Cînd 
ajunse la hotel, Charles avu însă surpriza să constate 
că rubedeniile îi săriseră în ajutor. 

Il aştepta o telegramă, trimisă de unchiul de la 
Winsyatt. „Din motive de cea mai mare însemnătate”, 
i se cerea să vină de urgenţă într-acolo. Mi-e ruşine s- 
o spun, dar trebuie să ştiţi că Charles începu să 
zimbească de îndată ce termină de citit; cît pe-aci să 
sărute plicul portocaliu. Il punea la adăpost de orice 
încurcătură ce se putea ivi în următoarele zile, ca şi 
de nevoia de a îmbogăţi şirul minciunilor prin 
omisiune. Pica întru totul la ţanc. Se duse să se 
intereseze... era un tren care pleca a doua zi dis-de- 
dimineaţă de la Exeter, unde se afla pe atunci gara 
cea mai apropiată de Lyme. Avea astfel o scuză 
minunată prin care să-şi justifice plecarea grăbită şi 
oprirea peste noapte la Exeter. Porunci să i se facă 
rost de cea mai rapidă cabrioletă din Lyme. Va mîna 
chiar el. În zorul care-l cuprinsese, se simţi ispitit să 
trimită doar un bilet acasă la mătuşa Tranter. Ar fi 
fost însă o laşitate din partea lui. Aşa încît, cu 


telegrama în mînă, traversă întins strada. 

Spre deosebire de Charles, blajina doamnă Tranter 
se arătă îngrijorată la culme, căci pentru ea 
telegramele erau un semn ce prevestea apropierea 
unor veşti proaste. Mai puţin superstiţioasă, Ernestina 
era vădit înciudată. Găsea că aerele astea de mare 
vizir pe care le trăda gestul unchiului Robert erau 
„cam prea de tot”. Era sigură că era vorba de un fleac; 
nu era decît o toană, un moft de bătrîn, mai rău chiar 
- o pornire pizmaşă pe tinereţea în stare să iubească. 

Vizitase, bineînţeles, domeniul de la Winsyatt, 
însoţită de părinţi; şi nu s-ar fi zis că prinsese prea 
mare drag de Sir Robert. Poate din cauză că se 
simţise ea însăşi cercetată cu luare-aminte, ori poate 
pentru că unchiul avea în spate destule generaţii de 
nobili de ţară pentru ca, judecate după canoanele 
londonezilor din clasa de mijloc, manierele lui să lase 
mult, foarte mult de dorit - deşi un critic ceva mai 
îngăduitor le-ar fi gustat, poate, excentricitatea. Ori 
poate fiindcă întreaga casă i se păruse o hardughie 
străveche, înţesată de mobile, tapete şi tablouri 
înfiorător de demodate; unde mai pui că sus-numitul 
unchi îl pierdea din ochi de drag pe Charles al ei, 
care, la rîndul lui, făcea atîta pe nepotul supus, încît 
era revoltător, iar Ernestina începuse să se simtă de-a 
dreptul geloasă. Motivul de căpetenie era însă spaima 
care o cuprinsese. 

Unchiul le adunase la el pe doamnele din 
vecinătate, ca s-o cunoască. Nu-i prea mai fusese de 
ajutor certitudinea că tatăl ei avea destui bani încît să- 
i bage în buzunar pe taţii şi pe soţii doamnelor de 
acolo, cu tot ce mai aveau flecare; se simţise privită 
de sus (cînd de fapt era doar invidiată) şi întîimpinată 
cu o sumedenie de afronturi mărunte, care de care 
mai perfide. Pe deasupra, nu-i suridea grozav de mult 
perspectiva de a ajunge să locuiască la Winsyatt, cu 


toate că îi îngăduia să viseze la unicul mod - 
deocamdată - în care ar fi putut să cheltuiască o parte 
din zestrea-i uriaşă întocmai aşa cum va voi ea - într-o 
vastă operaţiune de înlocuire, prin care avea să scape 
de toate scaunele alea de lemn cu scrijeliturile lor 
caraghioase (de pe vremea lui Carol, aproape 
inestimabile ca valoare), de scrinurile ca nişte sicrie 
(din timpul dinastiei Tudorilor), de tapiţeriile roase de 
molii (gobelinuri) şi de tablourile mohorite (printre 
care două de Claude Lorrain şi un Tintoretto) care 
avuseseră ghinionul să nu-i fie pe plac. 

Nu  îndrăznise să-i împărtăşească lui Charles 
antipatia pe care i-o stîrnise unchiul; cît despre 
celelalte obiecţii, adusese vorba despre ele mai mult 
cu umor decît cu sarcasm. Nu cred că avem de ce s-o 
învinuim. Ca nenumărate alte fete născute din părinţi 
bogaţi, atît cele care vor fi fost înaintea ei cît şi cele 
care vor mai fi, Ernestina nu fusese dăruită de fire 
decît cu un convenţional bun-gust... se pricepea, 
adică, să cheltuiască o grămadă de bani pe la 
croitorese, modiste şi prin magazinele de mobilă. 
Acesta era domeniul ei; şi cum era singurul pe care îl 
stăpînea cu adevărat, nu-i plăcea să se amestece 
nimeni în felul în care îl gospodărea. 

Deşi aerul vijelios al lui Charles avu darul să 
veştejească vigoarea protestelor Ernestinei, acesta 
trebui totuşi să-i îndure dezaprobarea, domolită acum, 
precum şi obişnuitele mutrişoare bosumflate; o 
asigură că va zbura înapoi cu aceeaşi iuţeală cu care 
va pleca. Ii era de fapt destul de limpede de la ce 
anume pornea această subită nevoie a unchiului de a-l 
vedea; atinsese, şovăitor, problema cu pricina atunci 
cînd Charles îl vizitase însoţit de Tina şi de părinţii 
ei... şovăitor de tot, căci unchiul era un timid. Era 
vorba de posibilitatea ca Charles şi mireasa lui să 
împartă cu el casa de la Winsyatt - cu puţină 


bunăvoință, s-ar fi putut „înghesui” în aripa dinspre 
răsărit. Charles ştia că unchiul nu avusese în vedere 
doar nişte vizite ocazionale, ci dorea ca el să se 
stabilească definitiv acolo şi să înceapă să înveţe tot 
ce trebuia să ştie viitorul stăpîn al domeniului. Ideea îl 
atrăgea la fel de puţin ca şi pe Ernestina, fără să 
bănuiască însă lipsa de entuziasm a fetei. Ştia că ar fi 
o combinaţie nefericită, că unchiul va trece necontenit 
de la răsfăţuri la predici... iar Ernestina trebuia 
ajutată să se obişnuiască cu ideea traiului la Winsyatt 
printr-o căsnicie nestingherită, chiar de la început, de 
atîtea chingi. Cînd însă rămăsese între patru ochi cu 
unchiul, acesta îi dăduse a înţelege că ar fi vorba de 
ceva mai mult: că pentru un bătrîn singuratic casa de 
la Winsyatt era prea mare, că poate, cine ştie, s-ar 
simţi mai bine într-un locşor mai micuţ. Satele din 
împrejurimi nu duceau lipsă de locşoare mai micuţe 
care să fie exact ce-i trebuia unchiului... ba unele 
dintre ele figurau chiar în registrul de închirieri al 
proprietarului de la Winsyatt. Ii veni în minte unul, 
mai ales, un conac în stil elizabetan din satul 
Winsyatt, la doi paşi de casa cea mare. 

Charles bănuia că bătrinul se simţea egoist; îl 
chema aşadar la Winsyatt să-i ofere fie conacul 
amintit, fie casa cea mare. Oricare i-ar fi fost pe plac. 
Nu-l interesa prea mult care avea să fie, cu condiţia ca 
unchiul să nu-i stea în cale. Era încredinţat că, dacă 
ştia cum să-l ia, îl putea convinge acum pe bătrînul 
holtei s-o aleagă pe oricare dintre cele două case, că 
unchiul era ca un călăreț nesigur ajuns în faţa unui 
hop, pe care nu se încumetă să-l sară decît călăuzit de 
la spate. 

În consecinţă, cînd cele două voci feminine care 
participau la acest trio intonat în fugă pe Broad Street 
dădură semne că şi-au isprăvit canonul, Charles ceru 
să fie lăsat cîteva clipe singur cu Ernestina; şi de 


îndată ce mătuşa Tranter se retrase, îi împărtăşi fetei 
bănuielile lui. 

— Bine, dar de ce să nu fi discutat asta mai demult? 

— Scumpa mea, aşa a fost unchiul Bob de cînd îl 
ştiu şi mă tem că aşa va fi pînă la sfîrşitul zilelor. 
Spune-mi însă ce răspuns să-i dau. 

— Tu pe care o preferi? 

— Pe care-o vrei tu. Nici una, dacă-i musai. Deşi s- 
ar simţi jignit... 

Ernestina bombăni ceva, plină de un năduf stăpînit, 
afurisind în gînd întregul neam al unchilor bogaţi. 
Apoi însă, îndemnată poate de priveliştea nu tocmai 
generoasă a salonaşului din spate al casei în care se 
afla, se văzu deodată în chip de Lady Smithson 
domnind peste un Winsyatt statornicit după gustul ei. 
În definitiv, un titlu are nevoie de un decor pe măsură. 
Dacă izbutea să scape pentru totdeauna de corvoada 
de a sta sub acelaşi acoperiş cu moşul ăla nesuferit... 
şi pe urmă, era bătrîn. Şi Charles, cum să-i facă aşa 
ceva dragului de Charles. Ca să nu mai vorbim de 
părinţi, cărora le datora... 

— Casa asta din sat de care ai pomenit - nu e cea 
pe lîngă care am trecut cu trăsura? 

— Da - ţii minte? — avea nişte frontoane vechi, 
nemaipomenit de pitoreşti... 

— Pitoreşti pe dinafară. 

— Va trebui, fireşte, refăcută. 

— Cum ziceai că-i spune? 

— Sătenii îi spun Casa cea Mică. Mică însă numai 
în comparaţie cu cealaltă. N-am mai fost de mulţi ani 
înăuntru, dar cred că e mult mai încăpătoare decit 
pare. 

— Lasă că ştiu eu cum sînt casele astea vechi. O 
grămadă de cămăruţe nenorocite înghesuite una într- 
alta. Cred că elizabetanii erau toţi pitici. 

Charles zîmbi (deşi poate n-ar fi stricat să se 


străduiască ceva mai mult pentru a corija ciudata idee 
pe care o avea Ernestina despre arhitectura din 
vremea Tudorilor) şi îi înconjură umerii cu braţul. 

— Rămîne atunci casa cea mare de la Winsyatt? 

Îl privi întrebător în ochi pe sub sprîncenele 
arcuite: 

— Tu ţi-o doreşti? 

— Ştii doar ce înseamnă pentru mine. 

— O să pot s-o aranjez aşa cum vreau eu? 

— Dinspre partea mea, poţi să pui s-o facă una cu 
pămîntul şi să înalțe pe locul ei un al doilea Palat de 
Cristal”. 

— Charles! Fii serios! 

Se smulse îmbufnată din îmbrăţişarea lui. Curînd 
însă Charles primi un sărut de iertare şi porni la drum 
cu inima uşoară. Cît despre Ernestina, ea se duse în 
camera ei şi începu să aşeze în ordine de bătaie 
impresionantu-i arsenal de cataloage. 


23 Crystal Palace, clădire din sticlă şi fier înălţată în Hyde 
Park, în vederea Expoziţiei din 1851, reconstituită apoi la 
Sydenham. 


DOUĂZECI ŞI TREI 


Cînd tisa asta veche doar un lăstar 
avea 

În jurul ei bunicul, copil, se hirjonea... 

HARDY, Prefaceri 


Cu poclitul coborit pentru ca Charles să se poată 
bucura de strălucirea soarelui de primăvară, trăsura 
trecu prin faţa căsuţei de dincolo de poartă. Lîngă 
porţile larg deschise străjuia tînărul Hawkins, iar din 
uşă îl sorbea din ochi, toată numai zîmbet, bătrina 
doamnă Hawkins. Văzînd-o, Charles îl rugă pe ajutorul 
de vizitiu care îi aşteptase cu trăsura la Chippenham 
şi care mîna acum caii, cu Sam cocoţat pe capră lîngă 
el, să oprească puţin. Intre Charles şi bătrină exista o 
relaţie specială. Rămas fără mamă de la vîrsta de un 
an, Charles trebuise să se mulţumească cu un lung şir 
de mame ad-hoc; în timpul şederilor la Winsyatt 
ajunsese să se simtă foarte legat de această doamnă 
Hawkins, care pe vremea aceea era, administrativ 
vorbind,  spălătoreasă-şefă, dar pe care anii 
îndelungaţi petrecuţi în slujba familiei şi simpatia de 
care se bucura o aşezau, în ochii servitorilor, imediat 
după augusta făptură a căpeteniei lor, intendenta- 
şefă. Poate că în afecțiunea pentru mătuşa Tranter, 
Charles retrăia un sentiment păstrat de amintirile din 
copilărie în care apărea această femeie simplă - 
făcută parcă pentru rolul lui Baucis - care înainta 
acum şontic-şontic pe cărarea ce ducea spre poarta 
grădinii, ca să-i ureze bun-venit. 

Bătrina îl copleşi cu întrebări nesăţioase despre 
apropiata-i căsătorie; după ce-i răspunse, o întrebă, la 
rîndul lui, ce-i fac copiii. I se păru mai îngrijată decît 
de obicei de bunăstarea lui, iar în ochi îi desluşi o 
umbră de compătimire, privirea pe care săracii buni la 


suflet o îndreaptă uneori spre bogaţii răsfăţaţi de 
soartă. Era o căutătură cunoscută lui din vremurile de 
odinioară, pe care femeia, cu mintea ei de ţărancă 
neştiutoare, dar pricepută într-ale vieţii, i-o hărăzise 
sărmanului băieţel fără mamă, oropsit, pe deasupra, 
să aibă un tată desfrînat - căci zvonurile despre felul 
în care părintele rămas în viaţă al lui Charles se 
înfrupta din plăcerile oferite de traiul londonez 
răzbiseră, tulburi, pînă la Winsyatt. Compasiunea asta 
mută i se păru cu totul nepotrivită, mai ales acum, 
însă închise ochii cu o toleranţă amuzată. Era izvorită 
din iubire pentru el, aşa cum grădina din jurul căsuţei, 
parcul de dincolo de ea, pilcurile de copaci bătrîni - 
purtînd flecare un nume îndrăgit, Carson's Stand, 
Ten-pine Mound, Ramilliers (sădit în amintirea 
bătăliei din locul cu acelaşi nume), Oak-and-Elm, 
Muses' Grove şi încă vreo zece pe atitea, toate la fel 
de apropiate lui Charles ca şi denumirile părţilor 
trupului lui -, laolaltă cu aleea prelungă vegheată de 
tei, grilajurile de fler şi tot restul domeniului pe care îl 
îmbrăţişa cu privirea erau acolo în ziua aceea, sau aşa 
i se părea lui, în semn de iubire pentru el. Într-un 
tirziu, îi zîmbi de rămas-bun bătrînei spălătorese. 

— Trebuie să-i dau zor înainte. Mă aşteaptă 
unchiul. 

O clipă, doamna Hawkins avu aerul că n-are de 
gînd să se lase concediată cu una, cu două; în cele din 
urmă, însă, supuşenia  slujnicei birui în ea 
sentimentele materne ale doicii de odinioară. Se 
mulţumi să atingă uşurel mîna lui Charles, ce se 
odihnea pe uşa trăsurii. 

— Aşa-i, domnişorule. Vă aşteaptă. 

Vizitiul şfichiui iute crupa calului din frunte şi 
trăsura se urni din loc, începînd să urce panta 
domoală din umbra dantelată a teilor încă desfrunziţi. 
După o vreme, terenul deveni iar neted, şfichiui nu 


mai mîngiia decît cînd şi cînd, lenevos, coapsele 
murgului din spate, iar cei doi cai, adulmecînd 
apropierea ieslei, se aşternură pe un trap întins. 

Păcănitul vesel al roţilor de fier ce alergau grăbite 
pe pietrişul aleii, scîrţiitul uşor scos de o osie neunsă 
destul, întîlnirea cu doamna Hawkins, care-i 
împrospătase vechea afecţiune ce-o nutrea pentru ea, 
credinţa prefăcută acum în certitudine că în curînd va 
stăpini cu adevărat priveliştea din jur, toate acestea 
redeşteptară în Charles sentimentul fără nume că îi 
fusese rezervat un destin norocos, că existenţa era 
întocmită aşa cum trebuie, sentiment pe care şederea 
la Lyme îl tulburase într-un chip nelămurit. Frîntura 
aceasta de Anglie îi aparţinea, întocmai cum şi el 
aparţinea acestui loc; el era cel care trebuia să poarte 
pe umeri răspunderile acestei lumi, aşa cum tot el era 
cel care îi va purta mai departe prestigiul, împreună 
cu rînduiala ei statornicită de veacuri. 

Trecură pe lingă un grup de lucrători aflaţi în 
slujba unchiului: Ebenezer, fierarul, aplecat lîngă un 
coş mic cu jăratec, îndreptind cu ciocanul o bară 
îndoită din grilajul de fier. În spatele lui se vedeau doi 
tăietori de lemne, tăifăsuind alene; mai era şi un al 
patrulea, un moşneag gîrbovit de ani, îmbrăcat după 
portul din tinereţea lui, într-o cămeşoaie de pînză 
aspră şi pe cap cu o pălăriuţă de piîslă tare, de aceeaşi 
vîrstă cu el... bătrinul Ben, tatăl fierarului, acum una 
dintre cele peste o duzină de foste slugi ajunse la 
virsta bătrineţii, cărora domeniul le dăduse pensii, 
îngăduindu-le să rămînă mai departe între marginile 
lui, liberi să vină şi să plece din el după pofta inimii, 
întocmai ca stăpinul însuşi; un soi de arhivă vie - 
consultată încă adesea - a ultimilor optzeci de ani şi 
mai bine din istoria Winsyatt-ului. 

Cînd trăsura trecu pe lîngă ei, cei patru se 
întoarseră şi-şi ridicară braţele, iar bătrinul îşi înalţă 


pălăria. Cu un gest seniorial, Charles îşi flutură mîna 
în semn de răspuns. Cunoştea vieţile tuturor, aşa cum 
şi ei o cunoşteau pe a lui. Ştia chiar şi cum se făcea că 
bara de fier se strimbase... uriaşul Jonas, taurul 
preferat al unchiului, dăduse să se năpustească la 
landoul doamnei Tomkins.,,A fost numai vina ei” - îi 
scrisese unchiul - „cine d..l a pus-o să-şi 
zmîngălească gura cu roşu stacojiu?” Charles zimbi 
amintindu-şi cum îl luase ironic la rost pe unchi în 
scrisoarea de răspuns, vrînd să ştie ce anume o mîna 
pe o văduvă atît de atrăgătoare să tot vină în casa de 
la Winsyatt neînsoţită... 

Dar dintre toate, cel mai desfătător era să te 
cufunzi iarăşi în maiestuoasa tihnă neclintită a vieţii 
de ţară. Verdele primăvăratic al pajiştii ce se întindea 
cît vedeai cu ochii în jur, avînd drept fundal 
priveliştea  vălurită a împrejurimilor comitatului 
Wiltshire, casa din depărtare care se zărea acum din 
ce în ce mai aproape, colorată în ocru şi cenuşiu, 
vegheată de cedrii uriaşi şi, lîngă aripa dinspre apus, 
de vestitul fag-roşcat (toţi fagii-roşcaţi sînt vestiti), 
care aproape ascundeau vederii şirul de grajduri din 
spate, deasupra căruia foişorul micuţ de lemn 
împreună cu ceasul de la intrare păreau să alcătuiască 
un semn de exclamare ce spinzura singuratic între 
crengile crescute în timpul scurs de la înălţarea lui. 
Avea un rost simbolic, ceasul acesta de la grajduri; 
deşi la Winsyatt nimic nu era niciodată urgent - în 
ciuda telegramei unchiului -, un azi de-a pururi 
înverzit prefăcîndu-se pe nesimţite într-un mîine 
aşijderea, iar singura măsură adevărată a timpului era 
lumina soarelui, şi cu toate că, în afară de vremea 
finului şi a recoltei, erau mereu prea multe braţe 
pentru cît era treaba de puţină, senzaţia de ordine era 
atit de profundă, încît aproape că îi auzeai bătaia 
egală, ca a unui mecanism al cărui mers răbdător îţi 


dădea sentimentul că nimeni şi nimic nu-l poate 
tulbura, că va rămîne veşnic astfel: mărinimos, căci 
era creat de o mînă divină. M-ar bate Dumnezeu - şi 
umbra sărmanei Millie - dacă aş susţine că la ţară nu 
existau nedreptăţi şi lipsuri la fel de crincene ca 
acelea îndurate în Sheffield şi Manchester; ele 
ocoleau însă vecinătatea reşedinţelor marilor familii 
nobiliare engleze, poate numai pentru că 
proprietarilor le plăcea să vadă ţărani îndestulaţi la fel 
cum le plăcea să-şi vadă ogoarele şi vitele bine 
îngrijite. Relativa bunătate pe care o arătau armatelor 
fără număr de servitori şi lucrători aflaţi sub 
stăpînirea lor nu era decît o roadă crescută mai la o 
parte, în umbra paradisului pe care rivneau să-l aibă 
neîncetat în faţa ochilor; oricum ar fi stat lucrurile, 
supuşii lor nu aveau decît de cîştigat. Motivația aşa- 
zisului stil „inteligent” de management al vremii 
noastre nu e, probabil, nici ea mai altruistă. Doar că 
prima clică de exploatatori se dădea în vînt după 
Plăcerile Ochiului, în vreme ce cealaltă se omoară de 
dragul Creşterii Productivităţii. 

În timp ce trăsura ieşea de sub umbra aleii cu tei, 
dincolo de care pajiştea îngrădită lăsa locul gazonului 
şi boschetelor tunse cu grijă, iar drumul făcea o buclă 
largă ce urca lin pînă în faţa casei - o clădire în stil 
paladian pe care îmbunătățirile şi adăugirile aduse de 
Wyatt-fiul n-o sluţiseră prea tare -, Charles simţi că îşi 
preia de-adevăratelea moştenirea. I se părea că 
senzaţia aceasta lămureşte dintr-o dată rostul vieţii 
sale trindav-rătăcitoare de pînă atunci, cochetarea 
neconvinsă cu religia,cu ştiinţa, boala călătoriilor; tot 
timpul nu făcuse decît să aştepte acest moment... 
chemarea lui la tron, aşa-zicînd. Aventura fără noimă 
de pe Undercliff era dată uitării, îndatoriri uriaşe, 
păstrarea tihnei şi a rînduielii ce domneau înjur îi 
stăteau înainte, aşa cum se înălţaseră în faţa atîtor şi 


atitor tinere vlăstare de spiţă bărbătească din familia 
lui. Datoria - ea era adevărata lui nevastă, Ernestina 
şi Sarah ale lui; şi, cu voioşia sprintenă a unui 
băieţandru de două ori mai tînăr decît el, sări din 
caleaşcă să-i alerge degrabă în cale. 

Nerăbdării lui îi fu dat însă să fie întimpinată doar 
de un hol pustiu. Dădu buzna în camera de zi - 
sufrageria, cum i se mai spunea -, aşteptîndu-se să-şi 
vadă unchiul ţişnind, zîmbitor, în picioare ca să-l 
primească. Sufrageria era însă şi ea pustie. În plus, 
avea în ea ceva neobişnuit, ceva ce Charles, 
nedumerit, nu reuşi să descopere în prima clipă. 

Apoi zîmbi. La ferestre atîrnau perdele noi - şi 
parcă şi covoarele, da, şi ele erau noi. Ernestina n-o să 
fie deloc încîntată că a fost lipsită de posibilitatea de a 
le alege cu mîna ei - dar exista oare o demonstraţie 
mai sigură a intenţiei bătrînului burlac de a trece 
torţa, cu un gest gingaş, în mîna lui Charles? 

Mai era însă şi o altă schimbare. li trebuiră cîteva 
clipe ca să-şi dea seama despre ce era vorba. 
Nemuritoarea dropie fusese izgonită din încăpere; pe 
locul unde stătuse cuşca ei de sticlă, se afla acum o 
vitrină cu porţelanuri. 

Tot nu bănuia nimic. 


Nu bănuia - în cazul ăsta însă chiar n-ar fi avut cum 
- ce i se întimplase lui Sarah după ce se despărţise de 
el, în după-amiaza precedentă. O luase iute înapoi 
prin pădure pînă ce ajunsese la locul unde de obicei 
apuca pe cărarea aflată mai sus, care o ferea de riscul 
de a fi văzută de cei de la Lăptărie. Un observator 
aflat prin preajmă ar fi putut-o vedea încetinindu-şi, 
şovăitoare, pasul, iar apoi, dacă auzul i-ar fi fost la fel 
de ager ca al lui Sarah, ar fi ghicit şi de ce: dinspre 
căsuţa de la Lăptărie, aflată la vreo cîteva sute de 
metri mai jos, răzbătuse pînă la ea, printre copaci, un 


zvon de glasuri omeneşti. Încet şi fără zgomot, Sarah 
înaintă pînă la o tufă uriaşă de ilice, prin al cărei 
frunziş bogat putea să privească pînă în spatele 
căsuţei. Rămase nemişcată cîtva timp, fără ca pe chip 
să i se citească nimic din gindurile care-i treceau prin 
minte. Apoi, deodată, cine ştie ce schimbare petrecută 
în scena de dedesubt o făcu s-o ia din loc... dar nu 
înapoi, în desişul ocrotitor al pădurii. leşi cu pas 
cutezător din spatele tufei de ilice şi porni pe cărarea 
ce întîlnea după o vreme drumeagul pentru căruţe, ce 
trecea pe cîmpul de deasupra Lăptăriei. Se ivi astfel 
chiar în văzul celor două femei care se aflau lîngă uşa 
căsuţei, dintre care una ţinea în mînă un coş şi, după 
toate semnele, se pregătea s-o pornească înapoi spre 
casă. 

Femeile dădură amîndouă deodată cu ochii de 
silueta întunecată a lui Sarah. Mergea fără să arunce 
nici o privire spre căsuţă, de lîngă care o aţinteau 
surprinse două perechi de ochi; îşi văzu netulburată 
de drum, pînă ce se făcu nevăzută după muchia 
înverzită a uneia din păşunile ce se întindeau mai sus 
de locul unde se afla Liăptăria. 

Una dintre cele două femei care priveau de 
dedesubt era nevasta lăptarului. Cealaltă era doamna 
Fairley. 


DOUĂZECI ŞI PATRU 


Cineva era odată de părere că zicala 
victoriană tipică e „Nu uita că ţi-e 
unchi...” 

G.M. YOUNG, Eseuri victoriene 


— E monstruos. Monstruos. Îmi vine să cred că şi-a 
ieşit din minţi. 

— I-a ieşit din minte simţul măsurii. Ceea ce nu e 
însă deloc acelaşi lucru. 

— Bine, dar într-un moment ca acesta! 

— Draga mea Tina, Cupidon e vestit pentru 
disprețul pe care-l are pentru socotelile altora. 

— Ştii foarte bine că aici Cupidon n-are nici un 
amestec. 

— Ba mă tem că e chiar singurul care s-a 
amestecat. Inimile bătrîne sînt cele mai vulnerabile. 

— E vina mea. Ştiu că nu e de acord să te 
căsătoreşti cu mine. 

— Haide, zău, astea-s prostii. 

— Ba nu sînt prostii. Ştiu prea bine că pentru el nu 
sînt decît fata unui negustor de postavuri. 

— Copilă dragă, stăpîneşte-te. 

— Îmi pare rău pentru tine, de asta sînt aşa de 
furioasă. 

— Foarte bine - lasă-mă atunci să mă înfurii eu 
cînd e vorba de mine. 

Se aşternu apoi o tăcere de cîteva clipe, care-mi dă 
răgazul să spun că discuţia avea loc în salonaşul din 
spatele casei mătuşii Tranter. Charles stătea în 
picioare lîngă fereastră, cu spatele la Ernestina, care 
de-abia îşi uscase lacrimile, iar acum frămînta între 
degete o batistă de dantelă, cu un aer răzbunător. 

— Ştiu ce mult iubeşti Winsyatt-ul. 

Răspunsul lui Charles rămîne să-l ghicim fiecare, 


căci în clipa aceea uşa se deschise şi în prag se ivi 
mătuşa Tranter, al cărei chip se lumină într-un suris 
încîntat la vederea lui Charles. 

— Te-ai şi întors! 

Erau orele nouă şi jumătate ale serii aceleiaşi zile 
în care l-am urmărit pe Charles în drumul lui cu 
trăsura spre conacul de la Winsyatt. 

Charles zîmbi stins. 

— Am... isprăvit repede treaba pentru care mă 
chemase. 

— S-a petrecut un lucru îngrozitor şi revoltător. 

Mătuşa Tranter se uită alarmată la masca de eroină 
tragică răvăşită de revoltă de pe chipul nepoatei, care 
adăugă: 

— Charles a fost dezmoştenit. 

— Dezmogştenit! 

— Ernestina exagerează. Pur şi simplu unchiul s-a 
hotărit să se însoare. Dacă va avea norocul să aibă un 
fiu care să-l moştenească... 

— Norocul...! 

Ernestina furişă o privire mustrătoare spre Charles. 
Mătuşa Tranter privea consternată de la unul la 
celălalt. 

— Dar... cine e doamna? 

— O cheamă doamna Tomkins, doamnă Tranter. O 
văduvă. 

— Şi destul de tînără ca să aducă pe lume o duzină 
de fii. 

Charles zîmbi. 

— Nici vorbă nu poate fi de atiţia. Destul de tînără 
însă ca să dea naştere unor fii. 

— O cunoşti? 

Înainte ca Charles să apuce să răspundă, Ernestina 
i-o luă înainte. 

— Tocmai ăsta e lucrul cel mai revoltător. N-au 
trecut decît două luni de cînd unchiul lui făcea haz de 


femeia asta într-o scrisoare către Charles. Şi acum 
face sluj în faţa ei. 

— Ernestina dragă! 

— N-am de gînd să mă potolesc! E prea de tot. 
După atiţia ani... 

Charles trase adînc aer în piept şi se întoarse apoi 
spre mătuşa Tranter: 

— Am auzit că are rude şi prieteni de cea mai bună 
condiţie. Soţul ei a fost colonel în regimentul al 
patruzecilea de husari şi, după moartea lui, i-a rămas 
o sumă frumoasă. Nu există nici un motiv să fie 
bănuită că umblă după avere. (Ernestina îi aruncă o 
privire mocnind de indignare, dînd limpede a înţelege 
că mintea ei era doldora de atari bănuieli.) Mi s-a spus 
că e o femeie foarte atrăgătoare. 

— Merge, bineînţeles, la vînătoare cu cîini. 

Charles zîmbi întunecat Ernestinei, care făcea 
aluzie la o notă proastă pe care unchiul cel hapsîn i-o 
trecuse mai demult la catastif. 

— Bineînţeles. Asta însă n-a ajuns încă o crimă. 

Mătuşa Tranter se prăvăli greoaie pe un scaun şi 
începu iar să le cerceteze pe rînd chipurile, căutînd, 
aşa cum făcea întotdeauna în asemenea situaţii, o 
rază încă nevăzută de speranţă. 

— Dar nu e prea bătriîn ca să aibă copii? 

Din mijlocul negurii, Charles avu totuşi tăria să 
zimbească blînd în faţa inocenţei mătuşii: 

— Are şaizeci şi şapte de ani, doamnă Tranter. E o 
vîrstă la care mai poate avea copii. 

— Ce contează că ea e destul de tînără ca să-i fie 
nepoată. 

— Draga mea Tina, în astfel de situaţii nu-ţi rămîne 
decît demnitatea. Mă văd silit să te rog stăruitor ca, 
de dragul meu, să nu te înverşunezi. Trebuie să 
arătăm, pe cît posibil, că privim evenimentul cu 
bunăvoință. 


Ernestina se uită la Charles şi îi citi pe chip o 
neînduplecare gata să izbucnească; îşi dădu seama că 
trebuie să treacă la alt rol. Alergă spre el, îi apucă 
mîna şi i-o duse la buze. Charles o trase la pieptul lui 
şi o sărută pe creştet, fără însă să se lase amăgit. 
Chiar dacă scorpiile îşi iau uneori aere de şoricei, un 
motan încercat adulmecă repede care din ei îl 
pindeşte de dincolo de mască; şi, cum Charles nu 
găsise încă un cuvînt care să exprime întocmai felul în 
care Ernestina primise veştile nemaipomenite şi deloc 
îmbucurătoare pe care i le adusese, se mulţumi 
deocamdată să-l definească prin sintagma „nepotrivit 
pentru o doamnă”. Din cabrioleta care-l adusese 
înapoi de la Exeter se repezise de-a dreptul în casa 
mătuşii Tranter; se aştepta ca, după ce-şi va deşerta 
sacul, să fie înconjurat cu o compasiune plină de 
înţelegere, nu pus în faţa unei dezlănţuiri de furie, 
oricît de măgulitoare s-ar fi vrut aceasta din urmă prin 
intenţia ei de a se face ecoul sentimentelor lui 
Charles. Da, poate că asta era - Ernestinei nu-i 
trecuse prin cap că un gentleman n-ar fi putut în 
ruptul capului să arate lumii un chip schimonosit de 
miînia pe care i-o atribuia ea. Oricum, în purtarea ei 
din acele prime minute i se păru că era ceva cete 
ducea cu gîndul, vai, la fata de negustor; era năduful 
celui care fusese tras pe sfoară într-un tîrg 
negustoresc, căruia îi lipsea calmul desăvirşit, 
transmis din generaţie în generaţie, al aristocratului 
care, semeţ, nu lasă nici o clipă hiîrtoapele vieţii să-i 
zbîrlească fie şi un fulg din panaşul nobil al stilului. 

Ţinînd-o de mînă, o conduse înapoi pe Ernestina 
pînă la sofaua de pe care se repezise spre el şi o sili să 
se aşeze. Îşi dădu seama că trebuie să lase pe a doua 
zi discuţia despre hotărîrea la care ajunsese în timpul 
nesfirşitei sale călătorii de întoarcere, o hotărire care 
era, de astfel, un alt motiv de căpetenie al vizitei din 


seara aceea. Începu să-şi scormonească mintea, 
căutînd ceva prin care să arate fără echivoc care era 
atitudinea ce trebuia adoptată, dar nu-i veni în minte 
nimic potrivit şi pînă la urmă se mulţumi să schimbe, 
cu un aer nepăsător, subiectul: 

— Ei, şi ce evenimente măreţe s-au petrecut azi în 
Lyme? 

Ca şi cînd şi-ar fi amintit brusc de ceva, Ernestina 
se întoarse spre mătuşă: 

— Ai aflat ceva despre ea? 

Apoi, înainte ca mătuşa Tranter să aibă timp să 
răspundă, îşi ridică ochii spre Charles: 

— Chiar s-a întîmplat ceva. Doamna Poulteney a 
concediat-o pe domnişoara Woodruff. 

Charles simţi că i se opreşte inima în loc. Mătuşa 
Tranter n-avea însă ochi pentru uluiala care se ivise, 
probabil, pe chipul lui, căci ardea de nerăbdare să-şi 
verse şi ea sacul cu noutăţi: doar tocmai din pricină că 
voia să-l mai îmbogăţească nu fusese acasă la sosirea 
lui Charles. Concedierea avusese loc, se pare, în seara 
de dinainte; păcătoasei i se îngăduise să mai rămînă o 
noapte sub acoperişul de la Marlborough House. A 
doua zi dis-de-dimineaţă venise un hamal să-i ia 
cufărul, care primise ordin să-l ducă la White Lion. 
Aici, Charles se albi de-a binelea, însă următoarea 
frază a mătuşii Tranter îi alină temerile. 

— Ştii, de acolo pleacă trăsurile. 

Diligenţele care făceau drumul între Dorchester şi 
Exeter nu se încumetau să coboare coasta abruptă a 
dealului de la intrarea în Lyme, şi cei din orăşel 
trebuiau să fie duşi pînă la o răscruce aflată la vreo 
patru mile înspre uscat pe drumul principal spre apus, 
de unde îi lua apoi diligenţa. 

— Numai că doamna Hunnicott a stat de vorbă cu 
el şi zice că omul susţine sus şi tare că domnişoara 
Woodruff nu era la Marlborough House. Fata de-acolo 


zice că a plecat în zori fără să spună nimic, a lăsat 
doar vorbă unde să trimită cufărul. 

— Şi de atunci încoace? 

— N-a dat nici un semn de viaţă. 

— Cu preotul aţi vorbit? 

— Eu nu, dar domnişoara Trimble se jură că l-a 
văzut mergind spre Marlborough House azi, înainte de 
amiază. Acolo i s-a spus că doamna Poulteney nu se 
simţea bine. A vorbit apoi cu doamna Fairley, care nu 
ştia decît că doamnei Poulteney îi ajunsese la ureche 
nu se ştie ce lucru scandalos, care fusese pentru ea o 
mare lovitură şi era supărată foarte... 

Buna doamnă Tranter îşi întrerupse vorba, de 
parcă bezna în care se învirtea o amăra aproape la fel 
de mult ca dispariţia lui Sarah. Cu un aer frămîntat, 
cercetă pe rînd ochii Ernestinei şi pe cei ai lui 
Charles. 

— Ce să fie - ce, Doamne iartă-mă, poate să fie? 

— N-ar fi trebuit din capul locului să fie trimisă să 
lucreze la Marlborough House. A fost ca şi cum ai 
mîna un miel în gura lupului. 

Ernestina se uită la Charles, aşteptînd să-i confirme 
părerea. Simţindu-se mult mai puţin calm decît părea, 
acesta se întoarse spre mătuşa Tranter. 

— Nu există nici un pericol ca... 

— De asta ne temem cu toţii. Preotul a trimis cîţiva 
oameni să caute de-a lungul coastei dinspre 
Charmouth. Se plimbă uneori pe acolo, pe faleză. 

— Şi? 

— Nimic. 

— Parcă spuneaţi că a lucrat mai demult la...? 

— Au trimis pe cineva să întrebe şi acolo. Nu ştiu 
nimic de ea. 

— Dar Grogan? Nu l-au chemat la Marlborough 
House? (Se folosi, dibaci, de pomenirea acestui nume 
şi spuse, întorcîndu-se spre Ernestina:) Ştii, în seara 


aceea cînd am băut amîndoi grog - a adus vorba de 
ea. Ştiu că îl îngrijorează situaţia fetei. 

— Domnişoara Trimble l-a văzut stînd de vorbă cu 
preotul azi pe la şapte. Zice că părea din cale-afară de 
agitat. Furios, aşa a spus. 

Domnişoara Trimble avea un magazin de 
mărunţişuri de damă, în capătul de jos al lui Broad 
Street - o poziţie minunată, care preschimbase 
magazinul în cartierul general de informaţii al 
orăşelului. Cu sforţări uriaşe, chipul blajin al mătuşii 
Tranter reuşi o ispravă ce părea de neimaginat: se 
încruntă, căpătînd un aer fioros. 

— N-am de gînd să trec pe la doamna Poulteney, 
oricît de bolnavă ar fi. 

Ernestina îşi îngropă faţa în mîÎini. 

— Vai, ce zi nemiloasă! 

Charles se uită pe rînd la cele două doamne. 

— Poate ar trebui să merg pînă la Grogan. 

— Vai, Charles - ce poţi tu să faci? Sînt destui 
oameni care s-o caute. 

Fireşte că nu la aşa ceva se gîndise Charles. Bănuia 
că izgonirea lui Sarah nu era fără legătură cu 
hoinărelile ei pe Undercliff - şi era, desigur, îngrozit 
ca nu cumva fata să fi fost văzută pe acolo în 
compania lui. Stătea pe loc, pradă unei nehotărtri 
chinuitoare. Neapărat trebuia să afle cît anume se ştia 
în orăşel despre motivul concedierii ei. Simţi deodată 
că se înăbuşă în atmosfera din sufrageria micuță. 
Trebuia să fie singur. Trebuia să se giîndească ce să 
facă. Pentru că, dacă Sarah era încă în viaţă - deşi 
cine putea şti la ce hotărire nebunească o mînase 
noaptea petrecută în ghearele deznădejdii, în vreme 
ce el dormea liniştit în hotelul din Exeter? — oricum, 
dacă mai era printre cei vii, bănuia unde se afla; ca un 
giulgiu îl apăsa conştiinţa faptului că era singura 
persoană din Lyme care ştia unde era fata. Şi totuşi 


nu cuteza să dea în vileag ceea ce ştia. 

Peste cîteva minute, cobora întins strada, 
îndreptîndu-se spre hotel. Seara era încă blindă, dar 
cerul se acoperise cu nori întunecaţi. Uşoare pale de 
aer umed îi dezmierdau în treacăt obrajii. Pe mare, în 
larg, se dezlănţuiseră deja tunetele - ca şi în inima lui 
Charles. 


DOUĂZECI ŞI CINCI 


O, tînăr crai îndrăgostit, de ce suspini 
aşa, 

După o făptură ce în veci a ta nu fi-va? 

TENNYSON, Maud (1855) 


Avea întîi şi întîi de gind să-l trimită pe Sam cu un 
mesaj pentru doctorul irlandez. Încercă să şi-l 
formuleze în minte în timp ce mergea - „Doamna 
Tranter e foarte îngrijorată”... „Orice eventuale 
cheltuieli necesare pentru a aduna un grup de oameni 
care s-o caute”... sau, şi mai bine: „Dacă pot să vă dau 
vreo mînă de ajutor, din punct de vedere financiar sau 
în alt mod” - cam aşa sunau frînturile de fraze care se 
învîrtejeau în capul lui Charles. Înainte de a intra în 
hotel, îl strigă pe rîndaşul cu auzul nevătămat, 
cerindu-i să-l smulgă pe Sam de lingă tejgheaua 
cîrciumii ce ţinea de hotel şi să-l trimită sus. N-apucă 
însă să intre bine în sufrageria apartamentului său, că 
îi şi fu dat să se clatine sub cea de-a treia lovitură cu 
care soarta se hotărise să-i încerce tăria în ziua aceea 
bogată în evenimente. 

Pe măsuţa rotundă îl aştepta un bilet sigilat cu 
ceară neagră. Scrisul de pe dos nu-i era cunoscut: 
Domnului Smithson, hotelul White Lion. Rupse 
nerăbdător sigiliul şi despături foaia. Nici urmă de 
formulă de adresare ori de semnătură. 

„Vă implor să-mi acordaţi o ultimă întîlnire. Voi 
aştepta toată după-amiaza de azi şi miine dimineaţă. 
Dacă nu veţi veni, n-am să vă mai tulbur niciodată.” 

Mai citi o dată biletul, şi încă o dată; rămase apoi 
cu privirea pierdută în bezna de afară. Se simţea 
cuprins de furie la gindul că fata îi punea în joc, cu 
atita nepăsare, reputaţia; uşurat, totodată, în faţa 
acestei dovezi că ea era încă în viaţă - şi, din nou, 


revoltat de ameninţarea subînţeleasă în ultima frază. 
Chiar atunci intră în odaie Sam, ştergindu-se cu 
batista la gură, aluzie transparentă la faptul că fusese 
deranjat de la masă. Cum prînzu-i frugal se 
compusese dintr-o sticlă de bere dulce şi trei pesmeţi 
mucegăiţi, avem motive să-i iertăm rătăcirea. Oricum, 
Sam îşi dădu seama dintr-o ochire că stăpinul nu-şi 
revenise - dimpotrivă - din proasta dispoziţie care-l 
stăpinise de cînd plecase de la Winsyatt. 

— Du-te jos şi află cine mi-a lăsat biletul ăsta. 

— Da, domnu' Charles. 

Sam ieşi, dar nu făcuse nici şase paşi cînd auzi iar 
vocea lui Charles, ivit în prag. 

— Roagă-l pe cel căruia i-a fost înmînat să vină la 
mine. 

— Am înţeles, domnu' Charles. 

Stăpinul se întoarse în cameră; cînd, pe 
neaşteptate, i se năzări o imagine fulgerătoare a 
dezastrului petrecut în vremuri străvechi, a cărui 
amintire o descoperise încrustată în roca de liasic 
albastru dăruită Ernestinei - amoniţii condamnaţi la 
pieire de cine ştie ce retragere a apei, o catastrofă 
măruntă întîmplată cu nouăzeci de milioane de ani în 
urmă. Cu o pătrundere dureroasă, i se arătă, ca la 
lumina unui fulger venit din tenebre, cumplitul 
adevăr: toate formele de viaţă urmăreau de-a pururi 
acelaşi curs; evoluţia nu se desfăşura pe verticală, 
într-un urcuş neîncetat spre culmi de desăvirşire, ci 
pe orizontală. Credinţa în existenţa timpului nu era 
decît o sminteală, cea de pe urmă; existenţa nu avea 
istorie, era veşnic momentul prezent, era 
dintotdeauna zbaterea asta neputincioasă între fălcile 
nesătule ale aceleiaşi  maşinării  diavoleşti. lar 
puzderia de biete paravane împestriţate pe care le-a 
pus în faţa lui omul, încercînd să împiedice realitatea 
să-l înhaţe - istoria, religia, datoria, mărirea, toate nu 


erau decît nişte amăgiri, nălucirile fumegoase ale unui 
opioman. 

Auzi uşa deschizîndu-se şi se întoarse: era Sam, 
însoţit de rîndaşul cu care vorbise Charles ceva mai 
devreme. Biletul fusese adus de un băieţaş. Cînd? Păi, 
la ora zece în aceeaşi dimineaţă. Rîndaşului îi era 
cunoscut chipul băiatului, dar nu ştia cum îl cheamă. 
Nu, nu spusese cine l-a trimis. Pierzîndu-şi răbdarea, 
Charles îi făcu semn să plece; se năpusti apoi asupra 
lui Sam, întrebîndu-l ce văzuse de se holba aşa. 

— Nu mă holbam la nimic, domnu' Charles. 

— Foarte bine. Spune-le să-mi trimită ceva de 
mîncare în cameră. Orice, orice-o fi. 

— Da, domnu' Charles. 

— Şi vezi să nu mă deranjeze nimeni. Acum du-te 
să-mi despachetezi lucrurile. 

Sam intră în dormitorul aflat lîngă sufragerie, iar 
Charles rămase la fereastră. Cum privea aşa în stradă, 
văzu în lumina reflectată de geamurile hotelului un 
băieţaş de-o şchioapă care urca în fugă pe partea 
cealaltă a străzii, apoi traversă drumul pietruit, 
ajungînd chiar sub fereastra lui Charles, unde se făcu 
nevăzut. Fu cît pe-aci să ridice dintr-un gest geamul şi 
să strige după el, într-atît era de sigur că intuiţia care- 
l săgetase nu-l înşela, că acesta era aducătorul 
biletului de dimineaţă, iar acum fusese trimis aici din 
nou. Aşteptă cu sufletul la gură, cuprins de fisticeală. 
Se scurse un răgaz destul de lung ca să înceapă să 
creadă că se înşelase, totuşi. Sam îşi făcu apariţia din 
dormitor şi se îndreptă spre uşa de la intrarea în 
apartament. Chiar atunci se auzi un ciocănit. Sam 
deschise uşa. 

Era rîndaşul, pe-al cărui chip era întipărit zîmbetul 
timp al celui care e întru totul sigur că de data asta n- 
a mai lăsat să-i scape nimic. 'Ţinea în mînă un bilet. 

— Era tot băieţaşu' ăla, conaşule. L-am întrebat aşa 


cum aţi zis, conaşule. Zice că e tot de la femeia carei 
l-a dat şi pe primu', numa’ că nu ştie cum o cheamă, 
conaşule. Noi toţi pe-aicea îi zicem... 

— Bine, bine. Dă-mi biletul. 

Sam îi luă biletul din mînă şi i-l întinse lui Charles, 
cu o anume insolenţă mocnită, un aer de ironie 
atotştiutoare ce răzbătea prin masca de servitor 
supus. li arătă rîndaşului degetul mare ridicat într-un 
semn grăitor, după care îi făcu cu ochiul. Rîndaşul 
ieşi, iar Sam se pregătea să-l urmeze, cînd Charles îl 
chemă înapoi. Stăpinul rămase cîteva clipe tăcut, 
căutînd o formulare care să fie cît mai vagă, dar în 
acelaşi timp plauzibilă. 

— Sam, am început să mă interesez de cazul unei 
femei nefericite de aici din oraş. Voiam... adică, vreau 
în continuare ca doamna Tranter să nu ia cunoştinţă 
de chestiunea asta. Inţelegi? 

— Cum să nu, domnu' Charles. 

— Sper să reuşesc să-i găsesc acestei persoane o 
slujbă mai potrivită... cu posibilităţile ei. Atunci fireşte 
că o să-i spun şi doamnei Tranter. Vreau să-i fac o 
mică surpriză. E un fel de răsplată măruntă pentru 
ospitalitatea doamnei Tranter, pe care o preocupă 
soarta acestei femei. 

Sam îşi întipări pe chip o expresie pe care Charles 
o numea în sinea lui „mutra de slugă preaplecată”; un 
aer de supuşenie pătrunsă de respect pentru 
poruncile stăpînului. Era atit de străină adevăratei firi 
a lui Sam, încît Charles se simţi îndemnat să-şi 
continue bălmăjeala. 

— Aşa că - deşi e ceva cu totul neînsemnat - să nu 
pomeneşti nimănui despre asta. 

— Vai de mine, domnu' Charles. 

Cu aerul de uluială jignită pe care îl respira 
întreaga lui fiinţă, Sam părea un diacon acuzat că s-ar 
ţine într-ascuns de jocuri de noroc. 


Charles se întoarse iar cu faţa spre fereastră, ţintă 
neştiutoare a unei ultime priviri a lui Sam, a cărei 
ciudăţenie venea din felul neobişnuit în care servitorul 
îşi încreţea scurt buzele, înclinînd în acelaşi timp tăios 
din cap; apoi, în timp ce uşa se închidea în spatele lui 
Sam, deschise cel de-al doilea bilet. 

„Je vous ai attendu toute la journée, Je vous prie - 
une femme ă genoux vous prie de Vaider dans son 
désespoir. Je passerai la nuit en prières pour votre 
venue. Je serai des Vaube à la petite grange pres de la 
mer atteinte par le premier sentier à gauche après la 
ferme . "24 


Fără îndoială, din lipsă de ceară, biletul nu era 
sigilat, ceea ce explica de ce fusese aşternut în 
franceză, o franceză de guvernantă. Era scris, mizgălit 
mai curînd, cu creionul, de parcă fusese însăilat în 
pripă pe uşa vreunei căsuțe sau în ascunzătoarea de 
pe Undercliff - căci Charles era sigur că acolo trebuie 
să se fi refugiat Sarah. lar băiatul era, fără doar şi 
poate, fiul vreunui pescar sărman de pe Cobb - exista 
o cărare care cobora de pe Undercliff pînă acolo, fără 
să fie nevoie să treci prin oraş. Dar ce nebunie, să 
aleagă un asemenea mijloc, atît de riscant! Francezii! 
Varguennes! 

Charles  mototoli foaia de hîrtie în pumnu-i 
încleştat. Lumina unui fulger îndepărtat vesti 
apropierea furtunii; văzu de la fereastră cum primii 
stropi de ploaie, grei şi mohoriţi, se izbesc de geam, 
prelingîndu-se apoi încetişor de-a lungul lui. Se 
întrebă unde era ea; o văzu deodată alergînd prin 


24 V-am aşteptat toată ziua. Vă rog - o femeie căzută în 
genunchi vă imploră, în deznădejdea ei, s-o ajutaţi. Mă voi ruga 
întreaga noapte să veniţi. Voi fi chiar din zori în micul şopron de 
lîngă mare, la care se ajunge pe prima cărare la stînga, după 
fermă. 


ploaie, udă pînă la piele, în bătaia fulgerelor 
dezlănţuite, şi imaginea asta îi abătu pentru cîteva 
clipe atenţia de la junghiul pătrunzător al neliniştii 
pentru propria lui soartă. Nu, era prea de tot! După o 
asemenea zi! 

Am început să exagerez cu semnele de exclamaţie. 
Adevărul e însă că, în timp ce Charles măsura în lung 
şi-n lat încăperea, întocmai aşa îi ţişneau cu furie în 
minte ba gînduri, ba reacţii, apoi reacţii la aceste 
reacţii, împingîndu-se unele pe altele într-o sarabandă 
năucitoare. Se sili să stea locului o clipă, oprindu-se în 
faţa ferestrei cu arcade, şi cuprinse cu privirea strada 
de dedesubt; ca la comandă, îi veni în minte ce 
spusese ea, povestea cu păducelul care s-ar încumeta 
pe Broad Street. Se răsuci fulgerător pe călcîie şi îşi 
prinse tîmplele între miini; intră apoi în dormitor şi, 
cu ochii mijiţi, îşi privi chipul în oglindă. g 

Zadarnic, ştia prea bine că era treaz. Işi spunea 
întruna: trebuie să fac ceva, trebuie să acționez. Il 
cuprinse deodată un soi de mînie în faţa nevolniciei lui 
- o pornire sălbatică de a face un gest, ceva, care să 
arate că nu era doar un amonit aruncat de valuri pe 
un țărm secetos, că era în stare să se ridice şi să sfişie 
norii întunecaţi care-l împresurau. Simţea nevoia să 
stea de vorbă cu cineva, trebuia să-şi deschidă 
sufletul. 

Din cîţiva paşi se întoarse în sufragerie şi trase de 
lănţişorul ce atîrna de policandru, pînă ce flacăra de 
un verde palid se preschimbă într-o văpaie albă, apoi 
smuci cu putere de cordonul soneriei de lîngă uşă. 
Cînd bătrinul chelner îşi făcu apariţia, îl expedie pe un 
ton poruncitor înapoi, cerîndu-i să-i aducă un pahar cu 
cea mai bună licoare ce se putea găsi la han, un 
amestec catifelat de vin de Xeres, coniac, lămîie şi 
zahăr, cu care multe suflete victoriene îşi dădeau 
ghes, smulgîndu-se pentru un scurt răgaz din chingile 


epocii. 

Nu trecură nici zece minute şi Sam, care ducea în 
mînă tava cu mîncare, se opri la jumătatea scărilor, 
încremenit de uimire la vederea stăpînului care, cam 
îmbujorat la faţă şi îmbrăcat în mantaua de ploaie, se 
îndrepta spre el, coborînd mai multe trepte deodată. 
Charles se opri cu o treaptă mai sus, ridică un colţ al 
şervetului care acoperea supa, friptura de berbec şi 
cartofii fierţi de pe tavă, apoi trecu mai departe fără 
un cuvînt. 

— Domnu' Charles? 

— Mănîncă-le tu. 

Şi astfel stăpînul se făcu nevăzut - spre deosebire 
de Sam, care rămase pe loc, umflindu-şi cu limba 
obrazul stîng şi aţintind cu un aer crunt balustrada de 
lîngă el. 


DOUĂZECI ŞI ŞASE 


Să-mi daţi voie să vă spun, prieteni, că 
toată tărăşenia atirnă 

De un străvechi drept seniorial. 

LEWIS CARROLL, Vinarea 
Smerchinului (1876) 


Apariţia lui Mary în viaţa lui Sam avusese, într- 
adevăr, darul să cufunde mintea junelui cockney într-o 
nesfirşită meditaţie. Fireşte, o iubea pe Mary pentru 
ea însăşi, cum ar fi făcut orice tînăr normal cu 
simţurile întregi; o iubea însă şi pentru rolul pe care-l 
juca în visurile lui - care nu era nici pe departe genul 
de rol pe care îl primesc fetele în visele tinerilor din 
vremea noastră lipsită de inhibiţii, dar şi de 
imaginaţie. Cel mai adesea şi-o închipuia ţintuită cu 
graţie în spatele  tejghelei unui magazin de 
îmbrăcăminte bărbătească. Din toate colţurile Londrei 
veneau într-acolo, ca atraşi de un magnet, sumedenie 
de clienţi de rang înalt, care priveau plini de speranţă 
spre chipul ei seducător, aşteptind să le aline 
suferinţele. Afară, strada se înnegrise de mulţimea 
pălăriilor celor care se îmbulzeau să intre, iar 
zgomotul asurzitor făcut de roţile trăsurilor şi birjelor 
care nu conteneau să sosească acoperea totul înjur. 
Dintr-un soi de samovar fermecat, al cărui robinet era 
mînuit de Mary, se revărsa un şuvoi nesfirşit de 
mănuşi, fulare, cravate şi eşarfe, jambiere, pantofi 
model Oxford (foarte la modă pe atunci) şi gulere, 
nenumărate gulere - gen Piccadilly, Shakspere şi 
Dogcollar, şi Dux - ce mai, Sam făcuse o fixaţie pentru 
gulere, nu ştiu dacă nu era cumva chiar un fetiş, dat 
fiind că şi-o închipuia mereu pe Mary aşezîndu-le rînd 
pe rind în jurul gîtului ei alb şi drăgălaş, în faţa 
fiecărui duce sau lord, amuţit de admiraţie. Tot timpul 


cît dura această scenă delicioasă, Sam veghea în 
spatele sertarului cu bani de la casă, abia prididind să 
îndese înăuntru mormanele de aur care-l potopeau, 
cuvenită răsplată, din toate părţile. 

Îşi dădea seama prea bine că nu era decît un vis. 
Numai că prezenţa lui Mary era, ca să zicem aşa, ca 
nişte firişoare de sare presărate neîncetat pe rana 
acestui vis al lui; mai mult chiar, i se părea că 
demonul care bara, mătăhălos, drumul spre împlinirea 
lui şi-a aplecat şi mai ameninţător trăsăturile hide 
înspre el. Ce demon? Lipsa sunătorilor. Poate că tot la 
mutra acestui nelipsit vrăjmaş al neamului omenesc se 
uita Sam şi acum, rămas singur în sufrageria 
stăpînului, în care se instalase ca la el acasă - după ce 
mai întîi îl urmărise cu privirea pe Charles pînă ce 
acesta se topise în bezna de la capătul străzii, 
însoţindu-şi pînda cu o nouă încrețire a buzelor, gest 
al cărui rost numai el îl ştia -, în timp ce ciugulea din 
cea de-a doua masă de seară de care avusese parte în 
ziua aceea: doar o lingură-două de supă şi bucăţelele 
cele mai fragede din friptura de berbec, căci trebuie 
să ştiţi că, deşi n-avea punga la fel de plină ca un 
„filfizon”, Sam avea aceleaşi gusturi. Privirea îi lunecă 
iarăşi în gol, trecînd nepăsătoare pe lîngă bucăţica de 
friptură unsă din belşug cu sos de caperă, care-l 
aştepta, îmbietoare, în furculiţa suspendată în aer. 

Mal (dacă-mi îngăduiţi să vă îmbogăţesc bagajul de 
cunoştinţe inutile) e un cuvînt împrumutat de engleza 
veche din norvegiană, care ne-a fost făcut cadou de 
vikingi. Însemna iniţial „grai”, dar cum vikingii nu 
catadicseau să se dedea la această îndeletnicire 
muierească decît atunci cînd voiau să ceară ceva sub 
ameninţarea securii, treptat a ajuns să însemne „bir” 
sau „tribut în bani”. O ramură a vikingilor a luat-o 
spre sud, unde a pus bazele Mafiei siciliene; cealaltă 
însă - între timp scrierea cuvîntului se modificase în 


mail - îşi înjgheba de zor primele reţele proprii pentru 
extorcarea de bani în schimbul „protecţiei”, la graniţa 
cu Scoţia. Dacă ţineai la grinele pe care le aveai pe 
cîmp sau la virginitatea fiicei tale, trebuia să plăteşti 
mail căpeteniilor bandiţilor care aveau „în grijă” 
împrejurimile; aşa se face că, o dată cu scurgerea 
timpului - şi a unor sume tot mai mari de bani pe apa 
sîmbetei -, bietele victime au început să-i spună black 
mail. % 

Chiar dacă nu se afundase în atari speculaţii pe 
teme etimologice, Sam medita cu siguranţă la 
înţelesul acestui cuvînt; ghicise numaidecît cine era 
„femeia nefericită”, căci un eveniment cum era 
concedierea lubitei locotenentului francez era o pradă 
prea gustoasă ca să nu fi fost sfişiată pe rînd, în ziua 
aceea, de toate gurile înfometate din Lyme. Aşa se 
face că Sam auzise deja o conversaţie purtată în jurul 
acestui subiect lîngă tejgheaua cîrciumii în care se 
dusese să ia prima masă de seară, cea pe care nu mai 
apucase s-o termine. Ştia cine era Sarah, întrucît 
Mary îi pomenise de ea într-una din zile. În plus, îşi 
cunoştea bine stăpîinul şi felu-i de-a fi; hotărît lucru, 
nu era deloc în apele lui; punea la cale ceva; se ducea 
într-un loc care nu era casa mătuşii Tranter. Sam lăsă 
jos furculiţa şi începu să se bată uşurel cu degetul 
arătător pe o parte a nasului, gest nu rareori întîlnit în 
colţul agenţilor de pariuri de la Newmarket%, cînd 
unul din omuleţii cu picioare strimbe adulmecă ceva 
necurat la vreunul din caii din cursă, pe care-l scoate 
apoi de acolo ca pe un şobolan. Teamă mi-e însă că de 
astă dată şobolanul era chiar Sam, care mirosise că 
vasul stă să se cufunde, trăgînd după el şi propriile lui 
corăbii. 


25 Şantaj. 
26 Localitate de lingă Londra, vestită pentru cursele de cai 
care au loc aici. 


În lumea servitorilor de la Winsyatt, toţi ştiau cât se 
poate de bine ce se petrecea: unchiul se pregătea să 
se răfuiască, în sfîrşit, cu nepotu-său. Plini de 
respectul înnăscut pe care truditorii cîmpului îl au 
pentru chiverniseală, cei de acolo îl dispreţuiau pe 
Charles pentru că nu venea mai des în vizită - pe 
scurt, pentru că nu-i cîntă în strună lui Sir Robert de 
cîte ori are ocazia. În acele vremuri, servitorii erau 
priviţi aproape ca nişte piese de mobilier, stăpînii lor 
uitînd adesea că cei care-i slujeau erau înzestrați atît 
cu urechi, cît şi cu inteligenţă; anumite ciocniri din 
care ieşiseră  scîntei, petrecute între bătrin şi 
moştenitorul său, nu trecuseră, de aceea, neobservate 
şi necomentate. Şi, cu toate că în rîndul slujnicelor 
mai tinerele se simțea o oarecare pornire 
fremătătoare de a-l căina pe chipeşul Charles, toţi 
ceilalţi, de la înălţimea înţelepciunii lor de furnici 
robotitoare, socoteau că greierele cel uşuratic avea să 
primească exact ceea ce merită. Ei, unii, trudiseră 
toată viaţa pentru agoniseala lor, şi erau bucuroşi să-l 
vadă pe Charles pedepsit pentru trîndăvia în care îşi 
ducea traiul. 

Pe lîngă asta, doamna Tomkins - care, confirmînd 
mai toate bănuielile Ernestinei, era într-adevăr o 
aventurieră din primele rînduri ale clasei de mijloc - 
avusese şiretenia să se întreacă cu drăgălăşeniile faţă 
de menajera-şefă şi majordom, ca să le intre pe sub 
piele; pină-ntr-acolo încît cele două preavrednice feţe 
pecetluiseră cu bunăvoința lor - preţios dar de 
cununie - soarta norocoasă a văduvei plinuţe, izvor 
nesecat de complimente; care văduvă, de altfel, îi 
spusese printre altele menajerei-şefe, atunci cînd 
aceasta o condusese să-i arate un apartament de 
multă vreme nefolosit din aripa de răsărit - care vă e 
de-acum cunoscută dintr-un capitol mai vechi - că 
spaţiul s-ar potrivi de minune pentru nişte camere de 


copii. E drept că doamna Tomkins avea un băiat şi 
două fete din prima căsătorie; dar, după părerea 
menajerei - pe care avusese bunătatea s-o 
împărtăşească şi domnului Benson, majordomul -, 
doamna Tomkins era iarăşi ca şi „grea”. 

— S-ar putea să fie fete, doamnă Trotter. 

— Nu se lasă ea cu una, cu două, domnule Benson. 
Ascultă aici la mine, e pusă pe fapte mari. 

Majordomul dădu pe gît o sorbitură din ceaşca de 
ceai, după care adăugă: 

— Şi dă bacşişuri bune. 

Ceea ce Charles, ca membru al familiei, nu făcea. 

Acestea toate ajunseseră, în esenţa lor, la urechile 
lui Sam, în timp ce-l aştepta pe Charles în încăperea 
rezervată servitorilor. Cele auzite nu-i căzuseră deloc 
bine, atît în sine cît şi din pricină că, în calitate de 
slujitor al greierului, sfatul servitorimii de la Winsyatt 
îi găsise şi lui o parte de vină; mai mult chiar, ele 
răsunară atît de adînc în sufletul lui Sam, încît 
frînseră acolo o strună de rezervă pe care servitorul, 
prevăzător, o păstra dintotdeauna pentru arcul său, o 
strună menită să-i înalțe visul „de vreme rea”, în care 
Sam ajungea, în casa de la Winsyatt, pînă la 
ameţitoarea poziţie deţinută în prezent de domnul 
Benson. Aruncase chiar, pentru orice eventualitate, 
săminţa acestui falnic arbore al unui posibil viitor în 
mintea lui Mary, unde - dacă el va găsi de cuviinţă şi- 
o va uda din cînd în cînd - avea desigur să încolţească. 
Nu era deloc plăcut să-ţi vezi mlădiţa plăpîndă, 
pornită din trupul tău - chiar dacă nu era cea mai 
îndrăgită între toate -, smulsă cu atîta sălbăticie din 
rădăcini. 

Charles, el, nu-i spusese nici o vorbă lui Sam după 
ce plecaseră de la Winsyatt, astfel încît servitorul nu 
ştia oficial nimic despre veştejirea speranţelor lui. 
Chipul întunecat al stăpînului făcea însă cît o mie de 


înştiinţări. 

Şi acum, tărăşenia asta. 

Sam vîrî în sfîrşit în gură bucăţica de came aproape 
îngheţată, o mestecă şi apoi o înghiţi, fără să-şi 
dezlipească nici o clipă ochii de pe năluca viitorului 
din faţa lui. 

Întrevederea dintre Charles şi unchi nu fusese 
furtunoasă, întrucît amindoi se simțeau vinovaţi - 
unchiul, pentru ceea ce făcea, nepotul, pentru ceea ce 
nu făcuse în trecut. După primele clipe de tăcere 
îngheţată care urmară şocului, Charles reacţionase la 
aflarea veştilor - comunicate fără înconjur, dar cu 
ochii plecaţi în chip grăitor - cu o politeţe ţeapănă. 

— Nu-mi rămîne decît să te felicit, domnule, şi să-ţi 
urez multă fericire. 

Unchiul, care venise să-l întîmpine pe Charles la 
scurtă vreme după ce ne-am despărţit de acesta din 
urmă, lăsîndu-l pradă nerăbdării în sufrageria casei de 
la Winsyatt, se întoarse spre fereastră, de parcă ar fi 
vrut să prindă curaj la vederea întinderii înverzite a 
domeniului pe care-l stăpiînea. li prezentă pe scurt 
istoria pasiunii sale. La început fusese respins: asta se 
întîmplase în urmă cu trei săptămîni. Dar nu era el 
omul care să se lase păgubaş după primul refuz. 
Simţise o anume şovăială în glasul doamnei. Cu o 
săptămînă în urmă luase trenul spre Londra şi 
„Dăvălise iar în galop spre ţintă”;  obstacolul 
încăpăţinat se făcuse mic sub asaltul lui victorios. „A 
spus iarăşi nu, Charles, dar plingea. Am ştiut atunci 
că trecusem hopul.” Fusese nevoie, se pare, de încă 
două-trei zile ca „da”-ul să fie, în fine, rostit. 

— Şi atunci, băiete dragă, mi-am dat seama că 
venise timpul să dau ochii cu tine. Eşti primul căruia i- 
am spus. 

Charles îşi aduse deodată aminte de privirea 
compătimitoare a bătrinei doamne Hawkins; toată 


suflarea de la Winsyatt aflase deja. Răstimpul în care 
unchiul îşi istorisise, cu glas cam sugrumat, epopeea 
amoroasă îl ajutase să-şi vină în fire. Se simţea ca şi 
cînd fusese şfichiuit pe neaşteptate peste faţă, umilit; 
jefuit într-o clipă de o întreagă lume. Nu avea însă 
decît o singură armă cu care să se apere: să primescă 
totul calm, să întoarcă obrazul de nepot răbdător şi să 
ascundă revolta care clocotea în el. 

— Îţi sînt recunoscător pentru promptitudinea de 
care ai dat dovadă, unchiule. 

— Ai toate motivele să-ţi spui că sînt un nerod 
bătrîn care a dat în mintea copiilor, aşa cum vor face 
cei mai mulţi dintre vecinii mei. 

— Alegerile mai tîrzii sînt adesea şi cele mai bune. 

— E o femeie plină de viaţă, Charles. Nu-i nici pe 
departe ca duduiţele astea sclifosite din ziua de azi. 

O clipă, Charles crezu, atins, că săgeata fusese 
ţintită spre Ernestina - chiar fusese, dar fără intenţie. 
Unchiul îi dădu voios înainte: 

— Spune ce gîndeşte. În zilele noastre, pentru unii 
asta înseamnă că au de-a face cu o femeie pusă pe 
căpătuială. Dar nu-i cazul ei. (Priveliştea parcului din 
faţă îi sări, supusă, în ajutor.) Dreaptă ca un ulm de 
soi. 

— Nu mi-am închipuit nici o clipă că ar putea fi 
altfel. 

Unchiul îi aruncă deodată o privire şireată; 
întocmai cum Sam făcea pe sluga preaplecată în faţa 
lui Charles, tot aşa şi Charles îşi punea uneori masca 
de nepot pătruns de respect cînd vorbea cu bătrinul. 

— Aş prefera să te arăţi furios decît... 

Voise să spună „decit să ai aerul ăsta de 
înmormîntare”, dar nu-şi mai isprăvi vorba; în loc de 
asta, se duse lingă Charles şi-l apucă de umeri. 
Incercase să-şi justifice hotărîrea căutînd să-şi aţiţe 
singur mînia împotriva nepotului - era însă un jucător 


prea cinstit ca să nu-şi dea seama că era nedemn să-şi 
caute asemenea motive. 

— La dracu', Charles, s-o spunem pe şleau. Chestia 
asta îţi schimbă întrucîtva perspectivele. Deşi, la 
virsta mea, Dumnezeu ştie... (nu, hopul ăsta era prea 
greu, n-avea de gînd să-l ia pieptiş). Dar dacă va fi să 
se întîmple, Charles, vreau să ştii că, indiferent ce va 
aduce căsnicia mea, n-o să rămiîi cu mîinile goale. Nu 
pot să-ţi dau de tot Casa cea Mică, dar ţin cu tot 
dinadinsul s-o foloseşti ca şi cînd ar fi a ta atît timp cît 
vei trăi. Aş vrea să fie darul meu de nuntă pentru tine 
şi Ernestina - plus, bineînţeles, cheltuielile necesare 
pentru a o face să arate ca lumea. 

— Eşti cît se poate de generos, unchiule. Cred însă 
că am hotărît, oarecum, să ne mutăm în casa din 
Belgravia, după ce expiră contractul de închiriere. 

— Da, bine, dar trebuie să aveţi şi o casă la ţară. Să 
ştii, Charles, că nu vreau ca treaba asta să ne strice 
prietenia. Sînt gata să rup logodna chiar mîine dacă... 

Charles izbuti să zîmbească. 

— Spui prostii. Puteai foarte bine să te fi însurat cu 
mulţi ani în urmă. 

— Se prea poate. Numai că n-am făcut-o. 

Unchiul se îndreptă, plin de neastimpăr, spre 
perete şi aranjă un tablou care i se părea strimb. 
Charles nu mai scoase nici o vorbă; simţea că lovitura 
pricinuită de această veste neaşteptată nu-l durea 
poate atit cît gindul la visul prostesc de stăpîn cu care 
se legănase pe drumul spre Winsyatt. Şi, de fapt, 
diavolul bătrîn ar fi trebuit să-l vestească printr-o 
scrisoare. Numai că bătrînului diavol aşa ceva i s-ar fi 
părut o dovadă de laşitate. Lăsă în sfîrşit tabloul în 
pace şi se întoarse spre Charles. 

— Charles, eşti băiat tînăr, jumătate din viaţă ţi-o 
petreci umblînd de colo-colo. Habar n-ai ce al naibii 
de singur, de plictisit, de... nu ştiu cum se face, dar 


jumătate din timp mă simt de parcă aş fi deja mort. 

Charles îngăimă: 

— Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că... 

— Nu - nu, n-o lua ca pe o acuzaţie. Ai şi tu viaţa 
ta. 

Ca nenumărați oameni fără copii, în sinea lui îl 
învinuia totuşi pe Charles pentru a nu fi fost la 
înălţimea icoanei pe care şi-o făurise el despre relaţia 
dintre taţi şi fii, în care fiii arătau taţilor un 
devotament şi o iubire fără margini - icoană care, 
dacă ar fi fost cu adevărat tată, fie şi numai zece 
minute, i s-ar fi arătat drept ceea ce era de fapt: un vis 
sentimental. 

— Totodată, există lucruri pe care numai o femeie 
le poate aduce în viaţa unui bărbat. Să luăm, 
bunăoară, draperiile pe care le-am avut înainte în 
camera asta. Tu observaseşi? într-o zi doamna 
Tomkins a spus că sînt mohorite. Şi la naiba, orb ce 
eram, chiar erau mohorite. Ei, ăsta-i rostul unei femei. 
Să te facă să vezi lucruri pe care, fără ca tu să bagi de 
seamă, le-ai avut tot timpul sub nas. 

Charles se simţi ispitit să sugereze că ochelarii 
îndeplineau aceeaşi funcţie cu mult mai puţină 
cheltuială; se mulţumi însă să-şi încline capul, plin de 
înţelegere. Cu un aer oarecum mieros, Sir Robert 
arătă cu un gest larg spre ferestre. 

— Ce zici de astea noi? 

La asta, Charles nu-şi putu stăpîni un rînjet. 
Judecăţile estetice ale unchiului se mărginiseră, de 
cînd îl ştia, la probleme cum ar fi înălţimea 
greabănului la cai sau superioritatea lui Joe Manton 
faţă de orice alt fabricant de arme din toate timpurile, 
aşa încît era ca şi cum l-ar fi auzit pe un ucigaş 
cerîndu-i părerea despre un cîntecel de leagăn. 

— Arată mult mai bine. 

— Chiar aşa. Toată lumea spune acelaşi lucru. 


Charles îşi muşcă buzele. 

— Şi cînd o s-o cunosc şi eu pe doamna despre care 
mi-ai vorbit? 

— Că bine zici, ajung într-o clipă şi acolo. E cît se 
poate de nerăbdătoare să te cunoască. Şi ştii, Charles, 
îşi face o grămadă de scrupule în privinţa... ei, drace, 
a... cum să spun? 

— Restringerii perspectivelor mele? 

— Întocmai. Mi-a mărturisit săptămînă trecută că 
de asta m-a şi refuzat la început. 

Asta - pricepu Charles - urmărea s-o ridice în ochii 
lui, aşa încît îşi luă, politicos, un aer surprins. 

— Eu am încredinţat-o însă că tu ai făcut o partidă 
excelentă. Şi că vei înţelege şi vei fi de acord cu 
hotărîrea mea de a împărţi cu cineva... anii care mi-au 
mai rămas de trăit. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, unchiule. 

Sir Robert păru putintel ruşinat. 

— Acum e plecată să-şi viziteze nişte rude din 
Yorkshire. E rudă cu familia Daubeney, ştii. 

— Aşaa! 

— Miine mă duc şi eu într-acolo să-i ţin de urit. 

— Aha. 

— Şi pe urmă, m-am gîndit că cel mai bine e să 
lămurim povestea asta ca între bărbaţi. 

Unchiul stătu puţin în cumpănă, apoi, cu o sfială 
care, ţinînd cont de felu-i obişnuit de a fi, părea de-a 
dreptul grotescă, vîrî mîna în buzunar şi dădu la iveală 
un medalion. 

— Mi l-a dat săptămînă trecută. 

Din îndoitul cadru al medalionului, primul, de aur şi 
celălalt, alcătuit de degetele  butucănoase ale 
unchiului, îl aţintea pe Charles un portret în miniatură 
al doamnei Bella Tomkins. Părea dezagreabil de 
tînără, cu o tăietură fermă a gurii şi ochi bătăioşi - nu 
era cîituşi de puţin lipsită de farmec, chiar şi după 


gustul lui Charles. Curios, chipul ei vădea o uşoară 
asemănare cu cel al lui Sarah, ceea ce spori în chip 
subtil sentimentul de umilire şi deposedare care-l 
stăpînea pe Charles. Sarah era o femeie fără nici un 
fel de experienţă, în vreme ce doamna al cărei portret 
îl privea era o femeie de lume; amîndouă însă, în felul 
lor foarte diferit, nu aparţineau - unchiul avea 
dreptate - uriaşului cîrd gălăgios şi sclifosit în care 
era cuprins mai tot neamul femeiesc. O clipă, se simţi 
asemeni unui general aflat la comanda unei armate 
anemice care trece, neputincios, în revistă falnicele 
desfăşurări de forţe ale inamicului; întrevedea, vai, 
limpede care ar fi deznodămîntul unei ciocniri între 
Ernestina şi viitoarea Lady Smithson. Logodnica lui ar 
fi dat, zburătăcită, bir cu fugiţii. 

— Văd că mai am un motiv să te felicit. 

— E o femeie straşnică. O femeie nemaipomenită. A 
meritat s-o aştept atîta, Charles. (Unchiul îi dădu un 
ghiont în coaste.) O să fii gelos. Să vezi tu dacă n-o să 
fii gelos. 

Învălui medalionul într-o ultimă privire 
drăgăstoasă, apoi îl închise cu gesturi pline de 
venerație şi-l puse la loc în buzunar. După care, ca 
pentru a şterge efectul dulcegăriilor rostite pînă 
atunci, îl somă dintr-o dată pe Charles, cu vioiciunea-i 
obişnuită, să-l însoţească pînă la grajduri ca să-i arate 
ultima iapă de prăsilă pe care-o cumpărase, dînd 
pentru ea „cu o sută de guinee mai puţin decît merita” 
şi care, fără ca el să-şi dea seama, era în mintea 
unchiului perechea din neamul cabalinelor a celeilalte 
proaspete achiziţii ale sale. 

Erau amindoi gentlemeni, erau englezi, aşa încît 
ocoliră cu grijă orice alte discuţii, chiar dacă nu şi 
aluziile (căci Sir Robert, prea plin de norocul care 
dăduse peste el, nu se putea stăpîni să nu aducă 
întruna vorba despre asta) referitoare la subiectul 


spre care se îndreptau gindurile amîndurora. Oricum, 
Charles susţinu morţiş că trebuia să se întoarcă la 
Lyme ca să-şi vadă logodnica chiar în aceeaşi seară; 
iar unchiul, pe care mai demult o asemenea fugă l-ar fi 
azvirlit într-o neagră melancolie, nu se osteni de astă 
dată prea mult să-l înduplece să rămînă. Charles 
făgădui că are să discute cu Ernestina oferta unchiului 
legată de Casa cea Mică, şi că o va aduce la Winsyatt 
ca s-o cunoască pe cealaltă viitoare mireasă de îndată 
ce se va găsi o dată care să convină tuturora. Risipa 
de vorbe dulci şi nenumăratele strîngeri de mină cu 
care unchiul îl copleşi la plecare nu puteau însă 
ascunde faptul că bătrinul răsufla uşurat că-l vedea 
plecat. 

Mîndria îl ajutase pe Charles să nu se prăbuşească 
în răstimpul celor trei sau patru ore cît durase vizita; 
drumul de întoarcere fu însă jalnic. Pajiştile, cîmpurile 
înverzite, grilajele de fler, livezile îngrijite din 
depărtare păreau că-i alunecă printre degete, 
întocmai cum îi alunecau încetişor prin faţa ochilor. 
Simţea că nu mai vrea să calce în viaţa lui la Winsyatt. 
Sus de tot, seninul cerului de dimineaţă se acoperise 
cu un strat gros de nori, învălătuciţi ca un caier de 
lînă, vestitori ai furtunii care se dezlănţuise deja, cum 
bine ştim, în Lyme; nu trecu mult şi starea de spirit a 
lui Charles deveni la fel de apăsătoare; începu 
înnegurat să-şi pună în ordine gîndurile negre. 

Nu puţine dintre ele o aveau drept ţintă pe 
Ernestina. Ştia că unchiul nu fusese prea plăcut 
impresionat de măruntele-i mofturi de londoneză 
simandicoasă, de faptul că nu se arătase aproape 
deloc interesată de viaţa la ţară. Unui om care îşi 
închinase mai toată viaţa creşterii cailor de rasă, fata 
trebuie să-i fi părut o achiziţie modestă pentru o 
herghelie de soi cum era neamul Smithsonilor. Şi 
apoi, unul dintre lucrurile care-i făcuseră pe unchi şi 


pe nepot să se simtă legaţi unul de celălalt fusese 
multă vreme faptul că amîndoi erau burlaci - poate că 
fericirea lui Charles îi deschisese întrucîtva ochii lui 
Sir Robert: dacă el da, de ce nu şi eu? Ca să nu mai 
vorbim de singurul lucru legat de Ernestina care 
ciîştigase pe deplin încuviințarea unchiului: uriaşa 
zestre pe care o aducea în căsnicie. Dar tocmai 
datorită ei unchiul îl putea lipsi pe Charles de 
moştenire cu conştiinţa uşoară. 

Mai presus de toate însă, Charles se simţea acum 
într-o poziţie de inferioritate cum nu se poate mai 
neplăcută în raport cu Ernestina. Venitul care-i 
revenea de pe urma averii tatălui îi ajunsese 
totdeauna pentru nevoile sale; nu sporise însă cu 
nimic capitalul. În calitate de viitor stăpîn al moşiei de 
la Winsyatt, se putea considera, din punct de vedere 
financiar, egalul alesei sale; ca simplu rentier însă, 
era silit să depindă financiar de ea. Neplăcerea pe 
care i-o pricinuia acest gînd îl deosebea pe Charles de 
cei mai mulţi tineri din clasa şi epoca sa, mult mai 
puţin scrupuloşi. Pentru ei, vînătoarea de zestre (cam 
tot pe atunci, dolarii începuseră să fie socotiți la fel de 
buni ca şi lira sterlină) era o îndeletnicire tot atît de 
onorabilă ca vînătoarea de vulpi sau jocurile de noroc. 
Da, poate că asta era: îşi plîngea de milă şi îl înciuda 
că foarte puţini i-ar fi împărtăşit sentimentul. Gîndul 
ăsta îi înteţi şi mai mult necazul că împrejurările în 
care se produsese nedreptatea unchiului nu reuşeau 
s-o facă să pară încă mai strigătoare la cer: cum ar fi 
fost, de pildă, dacă el ar fi petrecut mai mult timp la 
Winsyatt, ori dacă în viaţa lui n-ar fi existat nici o 
Ernestină... 

Tot Ernestina - şi, datorită ei, nevoia de a se arăta 
iarăşi neclintit în faţa dezastrului - avu însă darul de 
a-l smulge din ghearele nefericirii în care îl 
cufundaseră întîmplările acelei zile. 


DOUĂZECI ŞI ŞAPTE 


De cite ori n-am stat şi-am cugetat 

La vremea, acum străină, a tinereții 
mele în răspăr, 

Zadarnic răscolind, prin tot ce-am 
adunat, 

Să aflu un singur simțămiînt clădit pe 
adevăr... 

Statornică-a mea inimă ar vrea să fie, 

Cînd, uşuratică, o văd cum fuge iară, 

De pentru toți şi pentru mine mai 
bine-ar fi să se subţie 

Pin” se usucă şi se face ca pulberea de 
vară. 

Ispite de-or veni, şi necurmate 

De-or curge vorbele şi faptele, cu al 
lor tumult, 

In van e totul - nimica n-a răzbate 

În lumea mea adîncă, moartă de 
demult. 

A.H. CLOUGH, Poem (1840) 


Îi deschise uşa menajera. Doctorul era, pare-se, în 
cabinet; dacă Charles ar dori însă să aştepte sus... 
astfel că, uşurat de pălărie şi de mantaua de ploaie, se 
pomeni curînd în aceeaşi încăpere în care, cu puţină 
vreme în urmă, băuse grog şi îşi declarase admiraţia 
pentru Darwin. În cămin ardea focul, iar pe măsuţa 
rotundă din firida cu ferestre arcate, care dădeau 
către mare, se vedeau rămăşiţele cinei solitare a 
doctorului, pe care menajera se grăbi să le ia. Nu 
trecu mult şi Charles auzi zgomot de paşi pe scări. În 
cameră intră Grogan, cu un zîmbet plin de căldură pe 
chip, şi cu mîna deja întinsă. 

— Asta zic şi eu surpriză plăcută, Smithson. la 
spune, femeia aia neroadă - nu ţi-a dat nimic ca să te 


scuturi de urmările ploii? 

— Mulţumesc... 

Avusese de gînd să refuze coniacul din carafa cu 
care îl îmbia doctorul, dar se răzgîndi. Apoi, cu 
paharul în mînă, dezvălui fără întîrziere scopul vizitei 
sale. 

— Vreau să discut cu dumneata ceva confidenţial 
care mă priveşte îndeaproape. Am nevoie de sfatul 
dumitale. _ 

În ochii doctorului răsări o luminiţă. Îl mai 
vizitaseră, în decursul timpului, şi alţi tineri aflaţi în 
pragul însurătorii. În cîteva cazuri fusese vorba de 
blenoragie, în altele, mai rare, de sifilis; alteori îi 
adusese la el doar teama, spaima de urmările 
masturbaţiei, căci în epocă circula o teorie foarte 
răspîndită care susţinea că păcatul onanismului se 
pedepseşte cu impotenţa. De cele mai multe ori însă 
era vorba doar de ignoranță; cu numai un an în urmă, 
în cabinetul doctorului Grogan se înființase un soţ 
nefericit şi fără copii, căruia doctorul trebuise să-i 
explice, cu un aer grav, că pruncii nu se zămislesc şi 
nici nu se nasc prin buric. 

— Aşa deci? Păi, ştiu şi eu dacă mi-o mai fi rămas 
vreunul? Am dat o grămadă astăzi. În special despre 
ce-ar trebui să i se facă afurisitei ăleia de bătrină 
bigotă de la Marlborough House. Ai auzit ce-a făcut? 

— Chiar despre asta vreau să-ţi vorbesc. 

În sinea lui doctorul răsuflă uşurat; din nou se 
grăbi să tragă o concluzie greşită. 

— Aha, fireşte - doamna Tranter e îngrijorată? 
Spune-i din partea mea că facem tot ce e omeneşte cu 
putinţă. Am trimis nişte oameni s-o caute. Eu însumi 
am oferit zece lire aceluia care-o aduce înapoi... 
(vocea îi deveni amară)... sau găseşte trupul sărmanei 
făpturi. 

— Trăieşte. Am primit adineaori un bilet de la ea. 


Charles lăsă ochii în jos în faţa privirii uimite a 
doctorului. Apoi, cu ochii aţintiţi la început pe paharul 
de coniac din mînă, se apucă să istorisească adevărul 
despre întilnirile lui cu Sarah - adică, aproape tot 
adevărul, căci lăsă la o parte sentimentele sale mai 
tainice. Incercă cu dibăcie - dar fără prea mare succes 
- să arunce o parte din vină pe mai vechea conversaţie 
pe care-o avusese cu doctorul Grogan, iar pe el se 
zugrăvi ca pe un observator detaşat aflat în slujba 
ştiinţei, ceea ce nu-i scăpă omuleţului ager din faţa 
lui. Doctorii bătrîni şi preoţii în vîrstă au o trăsătură 
comună: adulmecă de la o poştă minciuna, atît pe cea 
sfruntată, cît şi pe cea izvorită, ca în cazul lui Charles, 
doar din stinjeneală. Pe măsură ce acesta îşi depăna 
spovedania, nasul doctorului Grogan începu să-şi facă 
datoria cu atîta zel, încît, metaforic vorbind, era mai- 
mai să-i sară din loc; această tresărire nevăzută a 
nasului irlandezului avea aproape aceeaşi semnificaţie 
ca şi gestul prin care Sam îşi încreţea buzele. 
Doctorul nu lăsă să-i scape nici un semn care i-ar fi 
trădat bănuielile. Il întrerupse de cîteva ori pe Charles 
cu cîte o întrebare, dar în cea mai mare parte a 
timpului îl lăsă să povestească nestingherit, pînă cînd 
acesta ajunse, printre poticneli tot mai mari, la 
sfîrşitul istoriei sale. Apoi se ridică de pe scaun. 

— Ei, să începem cu începutul. Trebuie să-i 
chemăm înapoi pe amăriţii ăia. 

Bubuiturile tunetelor se auzeau acum mult mai 
aproape, iar lumina întretăiată a fulgerelor tremura 
adesea, albă, în țesătura perdelelor din spatele lui 
Charles. 

— Am venit cît de repede am putut. 

— Da, dumneata n-ai nici o vină. la să văd... 

Doctorul se aşezase în faţa unui birou micuţ din 
fundul încăperii. Cîteva minute nu se mai auzi decît 
scîrţiitul grăbit al tocului alergînd pe hîrtie. Doctorul 


îi citi apoi lui Charles ceea ce scrisese. 

—,„Dragă Forsyth, am aflat acum un minut că 
domnişoara Woodruff e teafără. Nu doreşte să se ştie 
unde se găseşte, însă poţi să fii de-acum liniştit. Sper 
ca mîine să primesc iarăşi veşti de la ea. Te rog fii bun 
şi înmînează conţinutul acestui plic oamenilor care au 
căutat-o, după ce se întorc.” E bine? 

— Minunat. Numai că eu sînt cel care trebuie să 
asigure conţinutul. 

Charles dădu la iveală o punguliţă brodată, migălită 
de Ernestina, şi puse trei monede de aur de cîte o liră 
pe postavul verde al biroului, lîngă Grogan, care dădu 
două dintre ele la o parte. Îşi ridică apoi privirea, cu 
un zîmbet. 

— Domnul Forsyth se străduieşte să stîrpească 
demonul alcoolismului. 

Puse biletul, împreună cu moneda, într-un plic, îl 
sigilă şi apoi cobori să trimită cît mai grabnic pe 
cineva cu scrisoarea. 

Se întoarse repede, începînd să vorbească încă de 
la uşă. 

— Ei, şi acum, ce-i de făcut cu fata asta? Ai idee pe 
unde e în clipa de faţă? 

— Absolut deloc. Dar sînt sigur că mîine dimineaţă 
va fi în locul pe care l-a indicat. A 

— Fireşte însă că dumneata nu te poţi duce. In 
situaţia dumitale, nu mai poţi risca să te compromiţi. 

Charles îi aruncă o privire, apoi îşi plecă ochii în 
pămînt. 

— Mă las întru totul în seama dumitale. 

Doctorul îl aţinti cu o privire gînditoare. Întrebarea 
de adineaori fusese o micuță capcană, prin care voise 
să afle ce se ascunde în mintea oaspetelui său. 
Rezultatul fusese cel la care se aşteptase. Se întoarse 
cu spatele şi se îndreptă spre rafturile cu cărţi de 
deasupra biroului, apoi veni înapoi ţinînd în mînă 


volumul pe care i-l arătase mai demult lui Charles: 
măreaţa operă a lui Darwin. Se aşeză în faţa 
musafirului, de cealaltă parte a căminului; apoi, 
zimbind uşor şi privindu-l pe Charles pe deasupra 
ochelarilor, îşi aşeză mîna pe Originea speciilor; ca şi 
cum ar fi jurat pe Biblie. 

— Toate cîte s-au rostit sau se vor mai rosti în 
această încăpere vor rămîne îngropate între pereţii ei. 

— Doctore dragă, nu era nevoie de asta. 

— Încrederea în cel care te tratează face cît 
jumătate din leac. 

Charles zîmbi palid. 

— Şi care-i cealaltă jumătate? 

— Încrederea în pacient. (Se ridică înainte ca 
Charles să apuce să răspundă.) Bun, deci aşa - ai 
venit să-mi ceri sfatul, zici? 

Îl măsură din ochi pe Charles de parcă ar fi urmat 
să se ia la trîntă cu el; omuleţul pus pe zeflemea 
făcuse loc irlandezului bătăios. Incepu apoi să se 
plimbe cu paşi rari prin „cabina” sa, cu mîinile 
ascunse sub poalele redingotei. 

— Sînt o femeie tînără cu o inteligenţă superioară 
şi oarecare educaţie. Cred cu tărie că lumea a fost 
nedreaptă cu mine. Nu sînt pe deplin stăpină pe 
emoţiile mele. Fac lucruri necugetate - mă arunc, 
bunăoară, de gitul primei puşlamale arătoase pe care 
soarta mi-o scoate în cale. Şi, ceea ce e mai rău, a 
început să-mi placă grozav să pozez în victimă a 
destinului neîndurător. Îmi compun cu multă iscusinţă 
o înfăţişare melancolică. Arunc priviri de tragediană. 
Plîng fără să spun de ce. Etcetera, etcetera... Cînd, 
deodată... (doctorul cel mărunţel îşi undui braţul spre 
uşă, ca şi cînd ar fi invocat un spirit)... intră în scenă 
un tînăr zeu. Inteligent. Chipeş. Un exemplar 
desăvirşit din clasa pe care educaţia primită m-a 
învăţat s-o admir. Îmi dau seama că-l interesez. Cu cît 


par eu mai tristă, cu atît se arată el mai interesat. Mă 
arunc în genunchi dinaintea lui, el mă ajută să mă 
ridic. Mă tratează ca pe o doamnă. Ba nu, chiar mai 
mult decît atît. În spiritul iubirii creştineşti de 
aproape, se oferă să mă ajute să scap de situaţia mea 
nefericită. 

Charles dădu să-l întrerupă, însă doctorul îl amuţi 
cu un gest. 

— Numai că eu sînt tare săracă, n-am la îndemîină 
nici una din momelile pe care suratele mele mai 
norocoase le pun la bătaie ca să aducă în robie 
neamul bărbătesc. (Doctorul îşi ridică arătătorul.) O 
singură armă am eu. Mila pe care o inspir acestui om 
bun la suflet. Ei, dar mila e ca o vietate care nu se 
satură, afurisita, niciodată. l-am oferit acestui bun 
samaritean trecutul meu şi el l-a înfulecat pînă la 
ultima bucăţică. Ce-mi rămîne atunci de făcut? 

Trebuie să-l fac să mă compătimească pentru 
situaţia de acum. Într-o zi, în timp ce mă plimb printr- 
un loc de care mi s-a interzis să mă apropii, norocul 
îmi suride. Mă arăt cuiva care ştiu sigur că va aduce 
nelegiuirea mea la cunoştinţa singurei persoane care 
n-are s-o treacă cu vederea. Reuşesc să fiu dată afară 
din slujbă, apoi dispar fără urmă, lăsînd să plutească 
asupra fugii mele bănuiala întemeiată că are drept 
ţintă stîncă cea mai apropiată de pe care să mă pot 
azvirli. După care, in extremis şi de profundis - ori 
mai bine zis de altis - îmi înalţ vaietul spre salvatorul 
meu, cerîndu-i ajutor. 

Lăsă să treacă o tăcere lungă; încet-încet, Charles 
izbuti să-l privească în ochi. Doctorul zimbi. 

— Ceea ce îţi înfăţişez eu acum e, în parte, doar o 
ipoteză, desigur. 

— Dar acuzaţia dumitale răspicată - că ea singură a 
vrut să atragă asupra ei... 

Doctorul se aşeză la loc şi începu să aţiţe cu 


vătraiul focul aproape stins din cămin. 

— Azi-dimineaţă am fost chemat cu noaptea-n cap 
la Marlborough House. Habar n-aveam pentru ce - 
ştiam doar că doamna Poulteney e întoarsă pe dos. 
Doamna Fairley - menajera, ştii - mi-a relatat, în 
esenţă, cele petrecute. (Se opri şi privi ţintă în ochii 
umbriţi de nefericire ai lui Charles.) Doamna Fairley a 
fost ieri la Lăptărie, acolo, pe Ware Cleeves. Fata a 
ieşit fără să pregete din pădure, chiar sub nasul ei. 
Muierea asta e croită pe acelaşi calapod ca şi stăpînă- 
sa şi nu mă îndoiesc că a dat fuga înapoi să-şi facă 
datoria, cu rivna josnică a celor de teapa ei. Sînt însă 
convins, dragă Smithson, că a fost provocată cu tot 
dinadinsul s-o facă. 

— Vrei să spui că... 

Doctorul încuviinţă din cap. Charles îl pironi cu o 
privire cruntă, apoi izbucni, revoltat: 

— Nu pot crede una ca asta. E cu neputinţă ca ea 
să... 
Nu-şi mai isprăvi fraza. Doctorul murmură: 

— Ba e cu putinţă. Din nefericire. 

— Bine, dar numai o persoană... 

Voise să spună „întortocheată la minte”, dar în loc 
de asta se ridică brusc în picioare, se duse la 
fereastră, dădu perdelele la o parte şi rămase cîteva 
clipe acolo, privind cu ochi orbi în noaptea grea de 
prefaceri de afară. Un fulger lumină stins digul de pe 
Cobb, plaja, marea cufundată în toropeală. Se întoarse 
spre doctor. 

— Cu alte cuvinte, am fost dus de nas. 

— Da, cred că da. A fost nevoie însă de un nas 
generos. Şi nu uita că o minte tulburată nu e totuna 
cu o minte criminală. În cazul de faţă, trebuie să 
consideri disperarea drept o boală, atita tot. Fata asta, 
Smithson, suferă de un soi de holeră, de un tifos care 
i-a atins facultăţile mentale. Aşa trebuie s-o priveşti, 


nu ca pe cine ştie ce intrigantă mînată de răutate. 

Charles plecă de lingă fereastră. 

— Şi unde bănuieşti că vrea să ajungă? 

— Mai că-mi vine să cred că nici ea nu ştie. Altfel 
nu s-ar purta aşa. Nici o persoană cît de cît înzestrată 
cu simţul prevederii n-ar fi făcut ce-a făcut ea. 

— Dar e cu neputinţă să-şi fi închipuit în mod serios 
că un om în situaţia mea... 

— De bărbat logodit, adică? (Doctorul avu un 
zîmbet rău  prevestitor.) Am cunoscut multe 
prostituate. Mă grăbesc să adaug că întotdeauna 
numai la chemarea meseriei mele, nu la a lor. Bine-ar 
fi să am cîte o guinee pentru fiecare dintre ele care 
mi-a mărturisit, nemaiincăpîndu-şi în piele de 
satisfacţie, ce bine îi pare că majoritatea victimelor ei 
sînt soţi şi taţi. (Rămăsese cu ochii la foc, de parcă 
vedea între flăcări nişte tainice întîmplări de demult.) 
„Societatea s-a lepădat de mine. Dar suferinţa mea va 
fi răzbunată.” 

— Pui în gura ei nişte vorbe care o fac să pară un 
monstru - nu e un monstru. (Vorbise cu prea multă 
ardoare şi, luîndu-şi seama, se întoarse iute cu 
spatele.) Nu pot crede una ca asta despre ea. 

— Asta din cauză că - dacă îi îngădui unui om 
destul de bătrîn ca să-ţi fie tată să ţi-o spună - eşti pe 
jumătate îndrăgostit de ea. 

Charles se răsuci fulgerător înspre doctor şi-i 
săgetă cu privirea chipul golit acum de orice expresie. 

— Nu îţi dau voie să spui aşa ceva. 

Grogan îşi înclină uşor capul. După o clipă de 
tăcere, Charles adăugă: 

— E o insultă fără pereche la adresa domnişoarei 
Freeman. 

— Este, nu zic ba. Dar de la cine porneşte insulta? 

Charles înghiţi în sec. Nu mai putea îndura privirea 
ironic-scrutătoare a doctorului. Se avîntă spre capătul 


încăperii lungi şi înguste, gata parcă s-o ia din loc. 
Inainte însă să aibă timp să ajungă la uşă, Grogan îl 
apucă de braţ şi, după ce-l făcu să se întoarcă spre el, 
îl prinse şi de celălalt braţ - privirea lui aprigă îl 
încolţi fără milă pe Charles, sfişiind în mii de bucăţi 
masca de demnitate jignită la adăpostul căreia se 
refugiase. 

— Unde fugi, măi omule? Oare nu împărtăşim 
amîndoi aceeaşi credinţă în puterea ştiinţei? Nu 
sîntem  amîndoi convinşi că adevărul e singurul 
principiu înălţător? Pentru ce-a murit Socrate? Cumva 
ca să salveze aparențele? Ori poate în semn de 
omagiu pe altarul bunelor maniere? Chiar crezi că în 
cei patruzeci de ani de cînd fac meseria de doctor n- 
am ajuns să-mi dau seama cînd un om e la ananghie? 
Şi asta din pricină că nu vrea să recunoască adevărul 
nici în faţa lui însuşi? Cunoaşte-te pe tine însuţi, 
Smithson, cunoaşte-te pe tine însuţi! 

Amestecul de greacă veche şi înflăcărare galeză 
tîşnit din sufletul lui Grogan îl arse pe Charles pînă-n 
rărunchi. Rămase pe loc, cu ochii pironiţi pe chipul 
doctorului mărunţel; îşi feri apoi privirea şi reveni 
lîngă foc, întorcînd spatele călăului. Se aşternu o 
lungă tăcere. Grogan nu-l slăbea din ochi. 

Intr-un tîrziu, Charles îşi recăpătă graiul. 

— Nu sînt făcut pentru căsătorie. Nenorocirea e că 
mi-am dat seama prea tîrziu. 

— L-ai citit pe Malthus? (Charles scutură din cap.) 
După el, tragedia care-l paşte pe Homo sapiens vine 
de la faptul că fiinţele cele mai puţin înzestrate pentru 
a supravieţui se prăsesc cel mai mult. Aşa că nu spune 
că nu eşti făcut pentru însurătoare, băiete dragă. Şi 
nu te mai învinui pentru că te-ai lăsat prins în mrejele 
fetei ăsteia. Cred că înţeleg de ce a fugit marinarul 
ăla, francezul. Şi-a dat seama că ochii ei pot duce un 
bărbat la pierzanie. 


Cît ai clipi, Charles se întoarse spre el, arătîndu-i 
un chip chinuit. 

— Iţi jur pe tot ce am mai sfint că între noi nu s-a 
petrecut nimic necuviincios. Trebuie să mă crezi. 

— Te cred. Dar ia să te supun la întrebările unui 
catehism vechi de cînd lumea. Ai vrea să-i auzi vocea? 
Ai vrea s-o vezi? Ai vrea s-o atingi? 

Charles se întoarse iar cu spatele şi se prăbuşi în 
scaun, îngropîndu-şi faţa în mîini. Nu rostise nici o 
vorbă, însă gesturile lui spuneau tot. După cîteva 
clipe, îşi înălţă capul şi rămase privind pierdut la foc. 

— Vai, Grogan dragă, dacă ai şti ce vraişte sînt 
toate în viaţa mea... cum se iroseşte fără folos... fără 
nici un rost. Nu mă călăuzeşte nici un ţel moral, nu 
mă simt chemat să slujesc nimic. Imi pare că n-au 
trecut decît cîteva luni de cînd aveam douăzeci şi unu 
de ani - ce plin de speranţe eram... toate, pe toate le- 
am înşelat. Şi acum povestea asta nenorocită, în care 
m-am lăsat tîrit... 

Grogan veni lîngă el şi-l apucă strîns de umăr. 

— Nu eşti primul bărbat care se întreabă dacă şi-a 
ales bine mireasa. 

— Înţelege atît de puţin cum sînt eu cu adevărat. 

— Doar are cu - ia să vedem, cu cît? — cu 
doisprezece ani mai puţin decît dumneata, nu? Şi la 
urma urmei, nu te cunoaşte nici de şase luni. Cum să 
fi ajuns să te înţeleagă aşa de repede? De-abia a ieşit 
de pe băncile şcolii. 

Charles încuviinţă melancolic din cap. Nu-i putea 
mărturisi doctorului convingerea pe care ajunsese, de 
fapt, s-o nutrească despre Ernestina: n-avea să-l 
înţeleagă niciodată. Se simţea trădat în chip fatal de 
propria-i inteligenţă. Îl lăsase de izbelişte cînd fusese 
vorba să-şi aleagă partenera de viaţă; căci, la fel ca 
nenumărați alţi bărbaţi din epoca victoriană - şi poate 
chiar şi din vremuri ceva mai apropiate -, Charles 


avea să-şi ducă întreaga viaţă cu ochii înălţaţi spre 
ideal. Unii bărbaţi se alină cu ideea că există femei 
mai puţin atrăgătoare decît nevestele lor; în vreme ce 
alţii sînt hărţuiţi neîncetat de certitudinea că se află şi 
altele, mai atrăgătoare. Charles îşi dădea prea bine 
seama acum cărei categorii îi aparţinea. 

Bolborosi: 

— Nu e vina ei. N-are cum să fie vina ei. 

— Aşa cred şi eu. E doar o copiliţă crudă şi 
neştiutoare. 

— Am să-mi onorez angajamentele care mă leagă 
de ea. 

— Mai încape vorbă! 

Se aşternu tăcerea. 

— Spune-mi ce să fac. 

— Întîi spune-mi ce simţi cu adevărat pentru 
cealaltă. 

Charles îşi ridică ochii spre el, cuprins de 
deznădejde; îi cobori apoi din nou şi-i îndreptă spre 
focul din cămin - şi încercă, în sfîrşit, să spună 
adevărul. X 

— Nu-mi dau seama, Grogan. In tot ce are legătură 
cu ea, sînt pentru mine însumi o enigmă. N-o iubesc. 
Cum s-o iubesc? O femeie atît de compromisă, o 
femeie despre care dumneata îmi spui că are mintea 
bolnavă. Dar... parcă... parcă ceva mă împinge să mă 
port astfel, împotriva voinţei mele - în pofida a tot ce e 
mai bun în mine. Chiar în clipa asta, chipul ei mi se 
arată dinainte, dezminţind toate vorbele dumitale. E 
ceva în ea. O putere de pătrundere, înţelegerea unor 
lucruri prea nobile ca să poată sta laolaltă cu răul sau 
nebunia. Sub masca asta de Cenuşăreasă pe care o 
arată lumii... nu ştiu, nu mă pricep să explic. 

— Eu nu i-am pus în seamă intenţii rele, am spus 
doar că e minată de disperare. 

O vreme nu se mai auzi decît, cînd şi cînd, scîrţiitul 


cîte unei scînduri din podea, gemiînd sub paşii rari ai 
doctorului. In cele din urmă, Charles deschise iar 
vorba. 

— Ce mă sfătuieşti? 

— Să mă laşi pe mine să mă ocup de toate. 

— O să te duci să te întilneşti cu ea? 

— O să-mi pun, da, încălţările de drum lung. Am să- 
i spun că ai fost chemat pe neaşteptate şi ai plecat din 
oraş. Şi chiar trebuie să pleci, Smithson. 

— Intîmplarea face să am de rezolvat nişte treburi 
urgente la Londra. 

— Cu atit mai bine. Şi îţi sugerez ca, înainte de a 
pleca, să-i  înfăţişezi toată istoria domnişoarei 
Freeman. 

— Am şi hotărît asta. 

Charles se ridică în picioare. Chipul ei însă nu-i 
dădea pace. 

— Şi cu ea... ce-ai să faci? 

— Depinde în mare măsură de starea în care va fi. 
Se prea poate ca, în momentul de faţă, doar credinţa 
că dumneata ai pentru ea simpatie - ori poate chiar 
sentimente ceva mai duioase - s-o oprească din pragul 
nebuniei. Cînd îşi va fi dat seama că dumneata n-ai să 
vii, va avea un şoc care mă tem că i-ar putea agrava 
melancolia. Din păcate, trebuie să fim pregătiţi pentru 
aşa ceva. (Charles lăsă ochii în jos.) Nu trebuie să-ţi 
faci o vină din asta. Dacă n-ai fi fost dumneata, s-ar fi 
găsit probabil altul. Intr-un fel, dacă va fi să se 
întîmple aşa, îmi va fi mai uşor. Voi şti ce măsuri să 
iau. 
Charles privi ţintă covorul de pe podea. 

— Un ospiciu. 

— Confratele de care ţi-am pomenit împărtăşeşte 
opiniile mele despre modul cum trebuie tratate astfel 
de cazuri. O să facem tot ce putem. Ai fi dispus la o 
oarecare cheltuială? 


— Orice, ca să mă văd scăpat de ea - fără însă săi 
se facă vreun rău. 

— Ştiu un sanatoriu particular în Exeter. Amicul 
meu Spencer are nişte pacienţi acolo. E condus în 
mod inteligent şi luminat. N-aş recomanda o instituţie 
publică în stadiul de faţă. 

— Doamne păzeşte! Am auzit istorii îngrozitoare 
despre cele ce se petrec acolo. 

— Fii liniştit. Locul de care îţi vorbesc e o instituţie 
model. 

— Nu e vorba de a o interna definitiv, nu? 

În mintea lui Charles se strecurase umbra perfidă a 
trădării: să discute despre ea ca despre un caz clinic, 
s-o ştie zăvorită în cine ştie ce cămăruţă cu gratii... 

— Nici pomeneală. E vorba de un loc în care îşi va 
putea tămădui rănile sufleteşti, unde va fi tratată cu 
blîndeţe, i se va da mereu cîte ceva de făcut ca să-şi 
umple timpul - şi, mai ales, va avea parte de excelenta 
îngrijire şi vasta experienţă a lui Spencer. A mai avut 
astfel de cazuri şi ştie ce e de făcut. 

Charles rămase o clipă pe loc, chinuit de 
nehotărire, apoi se ridică şi îi întinse mîna. In starea 
în care se afla, simţea nevoia să primească ordine şi 
recomandări şi, de îndată ce le auzea, îi era mai bine. 

— Simt că mi-ai salvat viaţa. 

— Prostii, băiete dragă. 

— Nu, nu sînt prostii. Îţi voi rămîne dator cîte zile 
voi avea. 

— Atunci dă-mi voie să trec numele miresei 
dumitale pe factura de credit. 

— Voi onora datoria. 

— Şi ai răbdare cu dulceaţa asta de fată. Doar se 
ştie că vinurile cele mai alese au nevoie de cel mai 
mult timp ca să ajungă la maturitate, nu? 

— Mă tem că, în ceea ce mă priveşte, acelaşi lucru 
e valabil şi pentru o recoltă tare proastă. 


— Ei, aş. Fleacuri. (Doctorul îl bătu pe umăr.) 
Apropo, citeşti în franceză, nu? 

Surprins, Charles aprobă din cap. Grogan răscoli 
printre volumele din rafturi, găsi cartea pe care o 
căuta şi, înainte de a i-o da musafirului său, însemnă 
cu creionul un pasaj anume. 

— Nu-i nevoie să citeşti toată prezentarea 
procesului. Aş vrea însă să citeşti partea asta care 
cuprinde probele de natură medicală pe care le-a adus 
apărarea. 

Charles privi lung volumul. 

— Un fel de a-mi spăla păcatele? 

Doctorul mărunţel zîmbi cu tîlc. 

— Cam aşa ceva. 


DOUĂZECI ŞI OPT 


Nicicînd ştiinţei teamă nu i-a fost 

Să-nceapă cu prepusuri vagi, grăbite, 
fără rost; 

Ca după-aceea, învăţind să-noate, 

Colacul vechi să-l lepede din spate. 

A.H. CLOUGH, Poem (1840) 


Din nou spre calea ce-am ales m-avint; 
Cînd, iarăşi, minioasă, din înalturi 

O voce tunătoare dă cuvint - 

„Ia seama, feri în lături!” 

MATIHEW ARNOLD, Lacul (1853) 


Procesul din 1835 al locotenentului Emile de La 
Roncière a oferit psihiatriei un caz dintre cele mai 
interesante din toate cîte a înregistrat începutul 
secolului nouăsprezece. Fiu al spartanului conte de La 
Roncière, Emile era, fără putinţă de tăgadă, un june 
cam frivol - avea o amantă şi era înglodat în datorii -, 
fără ca asta să facă totuşi din el o raritate în rîndul 
compatrioţilor, contemporanilor şi confraţilor săi. În 
1835 îşi îndeplinea datoria de oştean pe lîngă 
faimoasa şcoală de cavalerie din Saumur, pe Valea 
Loarei. Comandantul său era baronul de Morell, care 
avea o fiică năbădăioasă de şaisprezece ani, pe nume 
Marie. În vremea aceea, locuinţele ofiţerilor 
comandanţi serveau drept un soi de popotă pentru 
subordonații lor din garnizoană. Într-o seară, baronul, 
un zbir la fel de aprig ca şi tatăl lui Emile, dar mult 
mai influent, porunci ca locotenentul să fie adus pe 
sus în faţa lui şi, în prezenţa camarazilor ofiţeri şi a 
cîtorva doamne, îl somă, în culmea furiei, să 
părăsească clădirea. A doua zi, lui La Roncière i se 
puse în faţă un teanc de scrisori anonime pline de 
miîrşăvii şi ameninţări la adresa familiei Morell. Din 


toate se desprindea o bizară cunoaştere, pînă în cele 
mai mărunte detalii, a traiului din locuinţa baronului, 
şi - prima fisură prin care avea să fie alungată logica 
din şubredul edificiu prezentat de acuzare - toate erau 
semnate cu inițialele locotenentului. _ 

Necazurile acestuia abia începuseră însă. In 
noaptea de 24 septembrie 1834, guvernanta 
englezoaică a Măriei, o oarecare domnişoară Allen, se 
trezi lîngă ea cu fetişcana de şaisprezece ani pe care o 
avea în grijă, care, plîngînd amarnic, îi spuse printre 
suspine că La Roncière, îmbrăcat de sus pînă jos în 
uniformă, pătrunsese, forţind fereastra, în dormitorul 
ei aflat alături, o ameninţase cu nişte lucruri obscene, 
o lovise peste sîni şi o muşcase de mînă, după care o 
silise să-şi ridice cămaşa de noapte şi o rănise în 
partea de sus a coapsei. Fugise apoi tot pe unde 
venise. 

Chiar în dimineaţa următoare, un alt locotenent, 
despre care se presupunea că e în grațiile Măriei de 
Morell, primi o scrisoare teribil de insultătoare, 
trimisă, pare-se, tot de La Ronciere. S-a ajuns la duel. 
La Roncière ieşi biruitor, însă adversarul lui, grav 
rănit, împreună cu martorul său, refuzară să 
recunoască netemeinicia acuzaţiei care făcea din 
Emile autorul scrisorii anonime. Îl ameninţară pe 
locotenent că îi vor spune totul tatălui său, dacă nu 
semnează o declaraţie prin care îşi mărturisea 
vinovăția; de îndată ce doleanţa le va fi satisfăcută, 
povestea avea să fie înmormiîntată pentru totdeauna. 
După o noapte de frămîntări chinuitoare, La Roncière 
se învoi să semneze. 

Ceru apoi o permisie şi plecă la Paris, cu credinţa 
că afacerea va fi muşamalizată. Numai că în locuinţa 
familiei de Morell continuară să apară scrisori 
semnate cu inițialele lui. Unii susțineau că Marie era 
însărcinată, alţii că nu mai era mult şi părinţii ei 


aveau să fie amindoi ucişi - şi cîte şi mai cîte. Baronul 
se săturase pînă peste cap de istoria asta. La Roncière 
fu arestat. 

Circumstanţele care pledau în favoarea lui erau atît 
de numeroase, încît aproape că nu ne vine să credem, 
astăzi, că locotenentul a putut să fie tîrît în judecată, 
ba încă şi condamnat. Întâi şi întîi, toată lumea din 
Saumur ştia că Marie îi purta pică lui La Ronciere din 
cauza admiraţiei vădite pe care o arăta falnicei 
frumuseți a mamei ei, pe care fata o pizmuia din cale- 
afară. Apoi, în noaptea în care avusese loc, zice-se, 
tentativa de viol, vila familiei Morell era păzită de jur- 
împrejur de santinele; nici una dintre ele nu observase 
nimic nelalocul lui, deşi dormitorul cu pricina se afla 
la ultimul etaj şi nu se putea ajunge la el decit pe o 
scară pentru ale cărei transport şi „montare” ar fi fost 
nevoie de cel puţin trei oameni - aşadar o scară care 
ar fi lăsat urme în pămîntul moale de sub fereastră... 
or, apărarea stabilise cu martori că nu se găsise nici 
un fel de urmă. Mai mult, geamgiul chemat să dreagă 
stricăciunile provocate de vizitatorul nocturn a 
declarat, în mărturia sa, că toate bucăţile de sticlă 
spartă căzuseră în afara casei şi că era, oricum, 
imposibil să ajungi la mînerul ferestrei prin mica 
deschizătură făcută. Apoi, avocatul apărării a vrut să 
ştie de ce în timpul cît durase agresiunea Marie nu 
strigase nici măcar o dată după ajutor; cum se face că 
domnişoara Alien, care avea un somn foarte uşor, nu 
fusese trezită de zgomotul stîrnit de scurta ciocnire 
dintre cei doi; de ce atît ea, cît şi Marie, s-au dus 
înapoi la culcare fără s-o trezească pe Madame de 
Morell, care a continuat să doarmă netulburată tot 
timpul cît a durat incidentul; de ce rana din coapsa 
fetei n-a fost examinată decît la cîteva Juni de la acest 
incident (cînd doctorii au declarat că era vorba de o 
zgîrietură uşoară, între timp pe deplin vindecată); 


cum se face că, la numai două zile după aceea, Marie 
a mers la un bal şi a dus mai departe o viaţă întru 
totul normală pînă cînd s-a produs, în fine, arestarea - 
veste la auzul căreia a făcut pe loc o criză de nervi 
(aici, apărarea nu scăpă prilejul să arate că nu era 
nicidecum prima de acest fel din frageda-i existenţă); 
cum de a fost posibil ca scrisorile să continue să apară 
în casă chiar şi în timp ce bietul La Roncière, rămas 
între timp fără nici o leţcaie, se afla la închisoare în 
aşteptarea procesului; ce să fi fost în capul autorului 
acestor răvaşe, care - sfidind orice norme elementare 
în materie de epistole anonime - nu numai că nu-şi 
prefăcuse scrisul (La Roncière avea un scris lesne de 
imitat) dar se apucase să semneze cu propriul nume; 
cum se face că scrisorile erau, din punct de vedere 
ortografic şi gramatical, fără cusur, pe cîtă vreme 
probele din corespondenţa semnată într-adevăr de La 
Roncière pe care le adusese apărarea spre 
confruntare păcătuiau în chip izbitor sub acest aspect 
(cei ce ucenicesc într-ale limbii franceze vor afla cu 
încîntare că locotenentul uita întotdeauna să facă 
acordul la participiul trecut), pînă-ntr-acolo încît de 
două ori nu-şi scrisese corect nici măcar numele; cum 
se explica faptul că aceste epistole, principala dovadă 
adusă de acuzare, păreau a fi fost aşternute pe o hîrtie 
identică - mărturie stătea declaraţia celei mai mari 
autorităţi în domeniu a timpului - cu aceea dintr-o 
mapă de corespondenţă găsită în sertarele biroului 
Măriei. Într-un cuvînt, un şir nesfîrşit de întrebări 
rămase fără răspuns. Şi, ca un ultim semn de 
întrebare, apărarea atrase atenţia că în locuinţa din 
Paris a familiei de Morell se descoperise mai demult 
un vraf asemănător de scrisori, într-o vreme în care La 
Roncière se afla la celălalt capăt al lumii, slujindu-şi 
patria în Cayenne. 

Dar nedreptatea care a pus capac la toate a fost 


refuzul instanţei de a permite apărării ca, în timpul 
şedinţei de judecată (la care au asistat, printre 
numeroase alte celebrităţi, Hugo, Balzac şi George 
Sand) să pună şi ea întrebări principalului martor al 
acuzării, Marie de Morell. Fata îşi rosti mărturia cu un 
aer calm şi stăpînit; cu toate acestea, preşedintele 
completului de judecată - aflat tot timpul sub ochii ca 
nişte guri de tun gata să ia foc ai baronului şi ai unei 
impunătoare armate de rubedenii sus-puse - hotări că 
„pudoarea” şi „starea şubredă a nervilor” ei nu-i 
îngăduiau să răspundă la alte întrebări. 

La Roncière a fost declarat vinovat şi a fost 
condamnat la zece ani închisoare. Aproape toţi juriştii 
de frunte ai Europei şi-au ridicat glasul împotriva 
sentinţei, dar totul a fost în zadar. Nu ne e deloc greu 
să înţelegem de ce, ori mai bine zis ce anume l-a 
osîndit: prestigiul rangului, mitul fecioarei cu mintea 
neprihănită, ignoranţa într-ale psihologiei, o societate 
care se trăgea înapoi, înfricoşată, din fața 
periculoaselor idei răspîndite de Revoluţia Franceză. 

Daţi-mi voie să vă ofer, în cele ce urmează, 
traducerea celor cîtorva pagini pe care le însemnase 
doctorul. Ele sînt cuprinse în Observations Medico- 
psychologiques, al căror autor e un anume Dr. Karl 
Matthaei, binecunoscut medic german al acelei vremi, 
şi au fost scrise pentru a veni în sprijinul unui recurs - 
eşuat şi el - făcut împotriva verdictului din procesul 
lui La Roncière. Matthaei avusese mai demult 
inteligenţa să pună pe hirtie datele la care apăruseră 
scrisorile cele mai obscene, precum şi data la care 
avusese loc tentativa de viol, apogeul tuturor 
acestora. A constatat că ele urmau o aceeaşi evoluţie 
lunară - sau menstruală -, uşor de sesizat. După ce 
analizează probele aduse în faţa instanţei, Herr 
Doktor purcede să ne lămurească, pe un ton cam 
sfătos, cum stau lucrurile cu boala psihică pe care noi, 


modernii, o numim isterie - simularea, adică, a unor 
simptome de boală sau infirmitate în scopul cîştigării 
atenţiei şi compasiunii celor din jur: o nevroză sau o 
psihoză provocată aproape fără excepţie - cum bine se 
ştie în zilele noastre - de refularea sexuală. 


„Dacă arunc o privire, fie şi sumară, în urmă, 
trecînd în revistă cazurile întilnite în lunga mea 
carieră de medic, îmi vin în minte numeroase episoade 
ale căror protagoniste au fost, toate, fete, deşi multă 
vreme a părut imposibil ca ele să fi fost în vreun fel 
implicate... 

Acum vreo patruzeci de ani, aveam printre pacienţii 
mei pe membrii familiei unui general-locotenent de 
cavalerie. Locuiau pe o mică moşie aflată cam la şase 
mile de oraşul în care era încartiruită garnizoana 
generalului, unde acesta se ducea de cîte ori îl 
chemau îndatoririle de militar. Generalul avea o fată 
de şaisprezece ani, nespus de drăgălaşă, care dorea 
cu înfocare ca tatăl ei să se mute la oraş. Nimeni n-a 
reuşit să afle vreodată care erau exact motivele ei, dar 
era limpede că tînjea după compania ofiţerilor şi după 
plăcerile mondene oferite de viaţa de la oraş. Ca să 
obţină ceea ce voia, a ales o cale cum nu se poate mai 
nelegiuită: a dat foc casei de la ţară. O aripă a ars 
pină în temelii şi a trebuit să fie reconstruită. 
Tentativele de incendiere s-au ţinut apoi lanţ, pînă 
cînd într-o zi o parte a casei a fost din nou mistuită de 
flăcări. Au urmat nu mai puţin de treizeci de 
asemenea încercări nereuşite. Chiar şi în cazurile cînd 
făptaşul era cît pe-aci să fie surprins în timpul 
îndeletnicirii sale criminale, nimeni nu reuşea cu nici 
un chip să-şi dea seama cine era. Au fost suspectate şi 
luate la întrebări o mulţime de persoane. Singura 
făptură care n-a fost nici o clipă bănuită era frumoasa, 
neştiutoarea odraslă a generalului. Au mai trecut 


astfel cîţiva ani, pînă cînd fata a fost, în fine, prinsă 
asupra faptului şi condamnată să-şi petreacă tot restul 
zilelor într-o casă de corecție. 

Fragedul vlăstar al unei familii de viţă nobilă dintr- 
un mare oraş german, o fetişcană fermecătoare, se 
delecta trimiţind scrisori anonime care urmăreau să 
distrugă fericirea unei perechi proaspăt căsătorite. Pe 
deasupra, fata nu contenea să împrăştie prin oraş tot 
felul de zvonuri scandaloase despre o altă 
domnişoară, ale cărei  înzestrări îi aduseseră 
nenumărați admiratori, ceea ce o preschimbase, 
totodată, în ţinta invidiei celeilalte. Scrisorile au 
continuat să sosească timp de mai mulţi ani. 
Adevărata autoare a rămas toată vremea neatinsă nici 
măcar de umbra vreunei bănuieli, cu toate că 
acuzaţiile au lovit o sumedenie de oameni. In cele din 
urmă, s-a dat singură în vileag, a fost pusă sub 
acuzare şi şi-a recunoscut păcatele... A petrecut mulţi 
ani în temniţă, drept pedeapsă pentru relele săvirşite. 

De altminteri, în chiar răstimpul şi locul în care 
aştern pe hîrtie rîndurile de faţă”, poliţia cercetează o 
afacere asemănătoare... 

S-ar putea obiecta că Marie de Morell nu şi-ar fi 
pricinuit singură durere pentru a-şi atinge scopurile. 
Suferinţa ei a fost însă blindă faţă de chinurile prin 
care trebuie să fi trecut eroinele altor cazuri 
consemnate de analele medicinei. Iată cîteva exemple 
cu totul ieşite din comun. 

Profesorul Herholdt din Copenhaga a avut ocazia 
să ia cunoştinţă de cazul unei tinere atrăgătoare şi 
minunat educate, ai cărei părinţi erau oameni cu dare 
de mînă. Ca mulţi alţi confraţi ai săi, s-a lăsat şi el 
păcălit de tertipurile fetei, puse la cale cu o iscusinţă 
şi o tenacitate fără pereche, şi care s-au întins pe o 
perioadă de cîţiva ani buni. Se supunea singură la 


27 Hanovra, 1836 (n.a.). 


nişte cazne cumplite. Şi-a înfipt adînc în carne cîteva 
sute de ace, în diferite părţi ale trupului, şi, cînd unul 
din locuri începea să se inflameze sau să supureze, 
scotea acele printr-o incizie. Nu voia să urineze şi în 
fiecare dimineaţă trebuia să i se golească vezica de 
urină cu ajutorul unei sonde. Îşi pompa ea singură aer 
în vezică, iar cînd sonda era introdusă, aerul era 
eliminat. Un an şi jumătate a zăcut fără să scoată o 
vorbă şi fără să se clintească din pat, a refuzat să 
mănînce, s-a zvircolit prefăcindu-se zguduită de 
convulsii, s-a prăbuşit în leşinuri simulate şi s-a dedat 
la tot felul de alte asemenea lucruri, înainte ca 
şiretlicurile ei să fie descoperite, au venit s-o 
examineze mai mulţi doctori vestiți, unii dintre ei de 
peste mări şi ţări, şi toţi, pînă la unul, s-au cutremurat 
îngroziţi în faţa unei atît de crincene suferinţe. 
Povestea ei a umplut toate ziarele şi nimeni nu punea 
la îndoială autenticitatea misterioasei ei boli. Pînă la 
urmă, în 1826, adevărul a ieşit totuşi la lumină. 
Această escroacă abilă (cette adroite trompeuse) 
fusese mînată numai şi numai de dorinţa de a deveni 
tinta admiraţiei şi uimirii bărbaţilor şi de a-şi bate joc 
de cei mai învăţaţi, mai celebri şi mai ageri la minte 
dintre ei. Prezentarea pe larg a acestui caz, deosebit 
de important din punctul de vedere al psihologiei, se 
poate găsi în lucrarea lui Herholdt, Note privind boala 
de care a suferit Rachel Hertz între 1807 şi 1826 . 
Două femei din Lüneburg, mamă şi fiică, au păcălit 
o lume întreagă cu ajutorul unei stratageme ticluite în 
scopul de a stoarce mila şi banii semenilor lor - 
stratagemă pe care au dus-o pînă la capăt cu o 
hotărire care te face să-ţi îngheţe sîngele în vine. Fata 
a început să se plingă de dureri insuportabile la unul 
din sîni, văicărindu-se şi vărsînd neîncetat şiroaie de 
lacrimi; a căutat alinare la breasla medicilor şi a 
încercat pe rînd toate leacurile pe care i le-au indicat 


aceştia. Zadarnic însă, durerea nu voia să dispară; s-a 
bănuit atunci că e vorba de cancer. Pusă să aleagă, 
fata a hotărît fără să clipească să i se extirpe sînul; 
după operaţie s-a constatat că sînul fusese perfect 
sănătos. Peste cîțiva ani, cînd compasiunea şi 
foloasele ei se mai împuţinaseră, fata reluă acelaşi 
scenariu. I se extirpă şi celălalt sîn, la fel de sănătos - 
se descoperi după aceea - ca şi primul. După alţi 
cîţiva ani, cînd izvorul generos al milosteniei dădea iar 
semne că e pe cale să sece, fata s-a apucat să se 
plîngă că o doare o mînă. Voia să-i fie şi ea amputată. 
Poveştile ei începuseră însă să trezească de-acuma 
bănuieli. A fost dusă la spital, acuzată - pe baza 
concluziei medicilor - de şarlatanie şi a ajuns în cele 
din urmă la închisoare. 

În al său Supliment la un ghid practic de cunoştinţe 
medicale (Hanovra, 1798), Lentin prezintă următorul 
caz, pe care l-a cunoscut nemijocit. 

Din vezica unei fete nu cu mult trecută de vîrsta 
păpuşilor, s-au extras cu ajutorul forcepsului, după ce 
s-a lărgit printr-o incizie orificiul de intrare al vezicii, 
nu mai puţin de o sută patru pietre, în răstimp de zece 
luni. Fata îşi introdusese chiar ea pietrele în vezică, 
deşi operaţiile prin care trebuiau scoase îi provocau 
mari pierderi de sînge şi dureri atroce, înainte de a se 
descoperi cauzele, era mereu scuturată de vărsături, 
convulsii şi tot felul de alte manifestări, care de care 
mai îngrozitoare la vedere, pe care le simula cu o 
dibăcie neîntrecută. 

După asemenea exemple, al căror număr ar putea fi 
lesne sporit, mai poate spune cineva că e cu neputinţă 
ca o fată, pentru a atinge un ţel mult rivnit, să-şi 
pricinuiască singură durere?”2 


28 Nu pot pune punct istoriei lui La Roncière - înfăţişată de 
mine pe baza prezentării, datînd din 1835, cuprinse în volumul 
pe care i-l înmînase doctorul Grogan lui Charles - înainte de a se 


Aceste pagini din urmă fură primele pe care le citi 
Charles. Lectura lor îi provocă un şoc brutal, căci nu- 
şi închipuia că pe lume existau asemenea fapte 
perverse, ba încă săvirşite de reprezentantele sexului 
frumos, pe care epoca îl înălţase pe un piedestal de 
puritate şi sfinţenie. La fel, nu putea, fireşte, să 
înţeleagă ce se ascunde de fapt în spatele suferinţei 
psihice a istericilor: încercarea disperată, care trebuie 
privită cu milă, de a smulge iubire şi protecţie de la 
cei din jur. Intoarse paginile ca să citească începutul 
prezentării procesului şi în scurtă vreme se trezi, spre 
nenorocirea lui, că nu mai poate lăsa cartea din mînă. 
Nu mai e nevoie să spun că se identifică aproape din 
capul locului cu nefericitul Emile de La Roncière; pe 
deasupra, spre sfîrşitul relatării procesului dădu peste 
o dată care îl făcu să simtă fiori pe şira spinării. Data 
la care locotenentul francez - cel din carte - îşi 


adăuga că în 1848, la cîţiva ani după ce locotenentul îşi isprăvise 
pedeapsa, unuia dintre procurorii care contribuiseră la 
instrumentarea cazului, mînat de o tardivă onestitate, îi încolţi în 
minte bănuiala că dăduse o mînă de ajutor la îmbogățirea istoriei 
dreptului cu un strălucit exemplu de gravă-eroa-re-judiciară. 
Ajunsese între timp într-o funcţie de la înălţimea căreia putea 
cere redeschiderea dosarului. La Roncière a fost absolvit de orice 
vină şi întru totul reabilitat. Şi-a reluat cariera militară şi, chiar 
în ceasul la care Charles era cufundat în istoria momentului de 
sumbru apogeu al vieţii sale, el, unul, era cufundat în plăcerile 
nu chiar de lepădat oferite de traiul de guvernator al insulelor 
Tahiti. Povestea păţaniilor lui din tinereţe se încheie însă cu o 
descoperire care a dat o întorsătură într-adevăr nemaipomenită 
întregii istorii. Abia în zilele noastre s-a aflat că locotenentul 
meritase, cel puţin în parte, răzbunarea istericei domnişoare de 
Morell. Dar pentru a afla adevărul adevărat despre întîmplările 
petrecute în acea noapte de septembrie a anului 1834 - în care 
reprezentanta „perfidului Albion”, domnişoara Alien, guvernanta, 
n-a jucat un rol prea onorabil - mă văd silit să vă trimit la 
volumul lui René Floriot, Les Erreurs Judiciaires, Paris, 1968 
(n.a.). 


primise osînda era chiar ziua în care Charles venise 
pe lume. Timp de cîteva clipe, din orăşelul din Dorset 
plutind pierdut în tăcerea nopţii, raţiunea şi ştiinţa 
dispărură fără urmă, ca şi cînd nici n-ar fi fost; viaţa 
nu era decît o maşinărie infernală, un joc sinistru de 
semne şi numere astrologice, jucat de miini 
indiferente undeva deasupra, sus de tot, un verdict 
primit la naştere fără drept de apel, un zero uriaş care 
spînzura peste toţi şi toate, sorbindu-le în hăul lui 
negru. 

Niciodată nu se simţise mai puţin liber. 

Nu-i era somn deloc. Se uită la ceas. Mai erau zece 
minute şi bătea de patru. Afară domnea acum o linişte 
desăvirşită. Furtuna trecuse. Charles deschise 
fereastra şi trase adînc în piept aerul rece, dar curat, 
al noptii de primăvară. Pe cer apăruseră iar stelele, ce 
licăreau palid deasupra capului, cuminţi, parcă 
dezminţind cu lumina lor dintotdeauna orice fel de 
înrîurire, nefastă ori salutară. Şi ea, unde era ea? 
Trează ca şi el, desigur, la o milă sau două mai încolo, 
ascunsă în bezna jilavă a pădurii. 

Efectele licorii băute la hotel şi ale coniacului oferit 
de Grogan se risipiseră de mult, lăsîndu-l pe 

Charles pradă unui adînc sentiment de vinovăţie. I 
se năzări că văzuse în ochii irlandezului o sclipire 
răutăcioasă, ce sorbea lacomă necazurile londonezului 
mărginit şi nerod din faţa lui, pentru a le împrăştia 
apoi în tot oraşul, care în curînd va geme de şuşoteli 
şi clevetiri. Oare nu ştia toată lumea că neamul căruia 
îi aparţinea doctorul nu era în stare să păstreze un 
secret? 

Ce pueril, ce nedemn se purtase! Nu pierduse 
numai nădejdea de a stăpîni vreodată domeniul de la 
Winsyatt, pieduse în aceeaşi zi şi întregul respect de 
sine. Nu, vorbele astea din urmă erau de fapt 
tautologice: îşi pierduse pur şi simplu respectul 


pentru tot ceea ce crezuse că îl înconjura. Viaţa era o 
fundătură aruncată în mijlocul unui balamuc. 
Îndărătul celor mai nevinovate chipuri colcăiau 
amenințătoare nelegiuiri dintre cele mai mîrşave. lar 
el, el era Sir Galahad căruia i se dovedeşte că 
Guinevere a lui e o tîrfă. 

Ca să pună capăt acestor cugetări care nu duceau 
nicăieri - de s-ar putea hotări odată să acționeze! —, 
luă iar în mînă cartea fatală şi reciti cîteva din 
pasajele cuprinse în studiul despre isterie al lui 
Matthaei. De astă dată i se păru că între cazurile 
descrise acolo şi purtarea lui Sarah nu se puteau 
stabili chiar atîtea asemănări. Sentimentul de 
vinovăţie care îl copleşise începu să găsească drumul 
către adevărata lui cauză. Se strădui să-şi aducă 
aminte chipul ei, lucruri pe care le spusese ea, 
expresia ochilor în timp ce le rostea; zadarnic, nu 
reuşea să şi-o aducă dinainte. Cu toate acestea, îl 
fulgeră dintr-o dată gîndul că o cunoaşte poate mai 
bine decît oricine altcineva. Povestea pe care i-o 
spusese lui Grogan despre întilnirile lor... pe asta şi-o 
amintea în schimb foarte bine, aproape cuvînt cu 
cuvînt. Oare, din teama de a nu-şi trăda adevăratele 
sentimente, nu-l îndreptase chiar el pe Grogan spre o 
concluzie greşită? Nu cumva exagerase ceea ce era 
neobişnuit în purtarea ei, fără să aibă onestitatea să 
redea ce spusese, în realitate, Sarah? 

Nu cumva o condamnase pe ea ca să nu fie silit să 
se condamne pe el însuşi? 

Măsura în lung şi în lat sufrageria, fără odihnă, 
cercetindu-şi la nesfirşit sufletul şi mîndria rănită. Să 
zicem că era aşa cum ea singură se zugrăvise - o 
păcătoasă, desigur, dar nu era ea în acelaşi timp şi o 
femeie de un curaj excepţional, care refuza să 
întoarcă spatele păcatului făptuit? Şi care, vlăguită de 
lunga şi cumplita-i luptă cu trecutul, striga acum după 


ajutor? 

De ce îl lăsase pe Grogan s-o judece în locul lui? 

Pentru că îl interesa mai mult să salveze aparențele 
decît să-şi salveze sufletul. Pentru că nu avea mai mult 
liber-arbitru decît un amonit. Pentru că era un Pilat 
din Pont, ba era încă mai rău ca el, căci nu numai că 
închidea ochii la răstignirea care avea să urmeze, ci 
dăduse o mînă de ajutor, ba nu, provocase chiar - nu 
se trăgeau toate de la cea de-a doua întîlnire dintre ei, 
cînd ea voise să plece, dar el o silise să discute despre 
situaţia în care se afla? — întîmplările care aveau să 
ducă în curînd la îndeplinirea sentinţei. 

Deschise iar fereastra. Trecuseră două ore de cînd 
se uitase prima oară afară. Dinspre răsărit mijea acum 
o geană de lumină. Îşi ridică privirea către cer, spre 
stelele care începeau să pălească. 

Destinul. 

Ochii ei. 

Se întoarse dintr-o dată. 

Dacă se întilnea pe drum cu Grogan, îl întîlnea şi 
gata. Mustrările de conştiinţă aveau să-i justifice 
nesupunerea. Se duse în dormitor. Şi, cu un aer deo 
gravitate dospită care nu era decit reflectarea 
hotăririi lăuntrice la care ajunsese, de nepătruns şi ea 
însăşi îngrozită de ceea ce se petrece, se apucă să-şi 
schimbe hainele. 


DOUĂZECI ŞI NOUĂ 


Căci adie vînt de dimineaţă, 
Iară astrul Iubirii luceşte-n tării... 
TENNYSON, Maud (1855) 


Culmea prudenţei înseamnă, între 
altele, să nu faci niciodată un lucru 
pentru că aşa te simţi îmboldit, ci pentru 
că e de datoria ta să-l faci ori fiindcă e un 
lucru cuminte. 

MATTHEW ARNOLD, Caiete 
(1868) 


Soarele tocmai se desprindea, într-o vîlvătaie 
roşcată, de coamele unduitoare ale dealurilor ce se 
zăreau, fantasme cenuşii-albăstrui, dincolo de Chesil 
Bank, cînd Charles, cu o mutră de înmormîntare, deşi 
fără să poarte straiele de rigoare, ieşea pe uşa 
hotelului White Lion. Nu se vedea nici urmă de nor; 
împrospătat de furtuna din ajun, cerul te îmbia cu 
seninu-i fraged şi străveziu, iar aerul era înţepător ca 
zeama de lămîie, însă la fel de curat şi purificator. 
Dacă se întîmplă să te trezeşti la o oră ca asta în Lyme 
cel din zilele noastre, n-ai să întilneşti pe străzi nici 
ţipenie de om. Trăind într-o epocă mai matinală, 
Charles n-a fost la fel de norocos; cei care treceau pe 
lîngă el respirau însă cu toţii acelaşi aer, reconfortant 
prin lipsa lui de morgă, uniţi parcă de aurorala 
solidaritate a unei omeniri în care clasele sociale încă 
n-au apărut, ce caracterizează peste tot norodul grăbit 
al zorilor: oameni simpli care iuţeau pasul spre 
slujbele lor. Cîţiva îi dădură voioşi bineţe lui Charles, 
care le răspunse prin înclinări hotărite ale capului, 
ridicîndu-şi scurt bastonul. Ar fi preferat să dea cu 
ochii de nişte cadavre presărate simbolic pe străzi, în 
locul acestor feţe radioase; răsuflă, de aceea, uşurat 


cînd lăsă în urmă oraşul, intrînd pe aleea ce ducea la 
Undercliftf. 

Numai că, odată ajuns acolo, melancolia mohorită 
care-l stăpînea (la care se adăuga o temere despre 
care n-am suflat pînă acum nici o vorbă, anume că 
hotărîrea pe care o luase se întemeia de fapt mai mult 
pe vechiul proverb despre lupul sosit să păstorească 
oile, pe o deznădejde periculoasă, decît pe alte 
porniri, mai nobile, ale conştiinţei sale) avea să îndure 
cazne şi mai mari; graba cu care mergea îi răspîndi în 
trup un val de căldură, o căldură lăuntrică sporită din 
afară de razele deja fierbinţi ale soarelui. Părea 
neobişnuit de concret, soarele acesta neprihănit al 
zorilor de zi. Aproape că avea un miros al lui, ca de 
piatră încinsă; era ca o bură de stropi minusculi, ce se 
prelingeau, în pînze luminoase şi vii, din înalturi. 
Firele de iarbă erau toate înrourate de aburul 
dimineţii. Pe coastele ce se vedeau deasupra cărării, 
trunchiurile fagilor şi ale sicomorilor, aurii ca mierea 
în lumina piezişă a soarelui, îşi înălţau ocrotitor 
coroanele de frunze fragede, strălucind şi ele de rouă; 
domnea parcă peste ele binecuvîntarea unei religii 
tainice, ce venea dinspre zorii omenirii, de dinainte de 
apariţia religiei, un văzduh aromit de incantaţii 
druidice, învăluind totul într-un farmec blind de 
început de lume... şi ce nesfirşită revărsare de verde, 
cu nuanţe ce mergeau pînă aproape de negru în 
cotloanele mai adinci ale frunzişului, de la verdele 
strălucitor ca smaraldul pînă la verdele palid, bătind 
în galben. O vulpe îi tăie deodată calea şi, ciudat, se 
opri o clipă să-l privească, de parcă Charles n-avea ce 
căuta aici; apoi, puţin mai tîrziu, o căprioară se 
întrerupse din păscut şi îşi înălţă capul spre el, cu un 
gest straniu de asemănător cu al vulpii, cu aceeaşi 
credinţă divină că se află în împărăţia ei; îl privi ţintă, 
maiestuoasă şi gingaşă, pe urmă se întoarse fără 


grabă şi lunecă uşoară în desişul bogat. 

Există la Galeria Naţională o pictură a lui Pisanello 
care surprinde tocmai un astfel de moment: în 
mijlocul unui codru de început de Renaştere, Sfîntul 
Hubert faţă în faţă cu păsările şi fiarele sălbatice. 
Sfintul pare uluit, are aproape aerul că se crede 
victima unei farse, masca de aroganță de pe chip i s-a 
pleoştit sub ţişnirea triumfătoare, sub ochii lui, a celei 
mai profunde taine a firii: egalitatea tuturor 
vieţuitoarelor de sub soare. 

Cele două vietăţi nu erau singurele care păreau 
purtătoarele unui tilc anume. In toţi copacii era o 
forfotă  neistovită de păsări cîntătoare - piţigoi, 
privighetori, sturzi, mierle, porumbei cu uguitul lor, 
umplînd văzduhul neclintit cu tihna înserării, fără însă 
să prelingă în el şi tristeţea, melancolia elegiacă a 
amurgului. Charles se simţea păşind printre paginile 
unui bestiar trezit la viaţă, de o frumuseţe 
tulburătoare, de o precizie fără seamăn a detaliului, 
încît fiece frunză dinlăuntrul lui, fiecare pasăre, oricît 
de mică, împreună cu cîntecul ei, păreau pogorite aici 
dintr-un tărim al desăvirşirii. Se opri cîteva clipe 
locului, într-atit de copleşit era de sentimentul că a 
pătruns într-un univers zămislit cu o migală şi o 
fantezie desfătătoare, în care fiecare avea rostul său, 
fiecare era unic. O pitulice cît un ghemotoc se cocoţă 
pe virful unei tufe aflate la nici patru metri de el şi 
începu să-şi înalțe trilurile ascuţite. Ii vedea desluşit 
ochişorii negri, ca două gămălii lucioase, roşul vîrstat 
cu galben al guşii umflate acum de cîntec - o gigilice 
numai pene, care reuşea totuşi să joace în acele clipe 
rolul de înger Vestitor al evoluţiei: „Sînt ceea ce sînt, 
iară tu să nu te încumeţi să-mi treci pe dinainte”. 
Rămăsese  înmărmurit pe loc, aidoma  sfîntului 
zugrăvit de Pisanello, uluit poate mai mult de propria-i 
uluială în faţa respirației atit de apropiate a acestei 


lumi, aflată la o aruncătură de băț de înăbuşitoarea 
banalitate a rutinei cotidiene. În cele cîteva clipe 
umplute de cîntecul sfidător al pitulicii, toate 
momentele şi locurile obişnuite - aşadar, întreaga 
puzderie de locuri şi ceasuri care alcătuiau viaţa de 
pînă atunci a lui Charles - deveniseră deodată 
vulgare, grosolane, rănindu-i ochii cu zorzoanele lor 
bălţate cu care încercau să-şi acopere jalnica 
goliciune. Îngrozitorul monstru care bîntuia, mieros, 
lumea omului, plictisul, zăcea horcăind fără vlagă la 
picioarele lui, spintecat, cu măruntaiele-i hidoase la 
vedere; în vreme ce inima adevăratei vieţi pulsa 
întreagă în gitlejul triumfător al pitulicii. 

Cîntecul ei părea să vestească existenţa unei lumi 
mult mai profunde şi mai neobişnuite decît universul 
pseudo-linnean a cărui rînduială o intuise Charles, în 
dimineaţa aceea petrecută mai de mult pe plajă - nu 
era vorba, poate, de ceva prea original, ci doar de 
recunoaşterea întilietăţii celor ce sînt asupra morţii, a 
individului în faţa speciei, a bogăției ecologice în faţa 
clasificării seci făcută de om. Aceste priorităţi nouă ni 
se par de la sine înţelese, astăzi, fără să ne putem 
închipui ce implicaţii ostile avea în mintea lui Charles 
mesajul încă nedesluşit pe care îl vestea pitulicea. I se 
părea că întrezăreşte în el nu atît o realitate mai 
profundă, cît haosul universal,  înălţindu-şi 
ameninţător tentaculele în spatele firavei înjghebări a 
ordinii omului. 

În afară de asta, avea încă un motiv, mai aproape 
de sufletul lui, ca gustul lăsat de cuminecarea aceasta 
cu duhul sfînt al naturii să-i pară, pînă la urmă, amar: 
se simţea excomunicat în toate felurile cu putinţă. Era 
ferecat pe dinafară, paradisul, cu toate chipurile lui, 
era pentru el pierdut. De fapt, semăna aici cu Sarah - 
pătrunsese, iată, în grădina raiului, însă nu era în 
stare să se bucure de neasemuitele lui daruri, ci doar 


să jinduiască neputincios la extazul pitulicii. 


Apucă pe cărarea folosită înainte de Sarah, care îl 
ferea de privirile celor de la Lăptărie. Se dovedi o 
alegere inspirată, căci zăngănitul unei căldări îi dădu 
de veste că lăptarul - sau nevasta lui - se trezise şi 
trebăluia de zor. Pătrunse atunci în pădure şi se 
aşternu la drum, luîndu-şi aerul grav al omului mînat 
de treburi importante. Un ciudat transfer de vinovăţie 
de tip paranoic îl făcea să se simtă iscodit din toate 
părţile de arbori, de flori, ba chiar şi de obiectele 
neînsufleţite dimprejur. Florile se preschimbaseră în 
tot atiţia ochi, pietrelor le crescuseră urechi, iar 
trunchiurile copacilor se  tinguiau  mustrător, 
bulucindu-se în jurul lui ca un uriaş cor antic. 

Ajunse la locul în care cărarea se bifurca şi o apucă 
pe poteca din stînga. Drumul cobora întîi prin 
lăstărişul bogat, apoi străbătea o porţiune de teren 
din ce în ce mai plină de rîpi, căci prin părţile acestea 
solul începuse deja să se surpe. Marea se vedea acum 
mai aproape, de un albastru lăptos şi nesfirşit de 
calmă. Urmă apoi o întindere mai netedă de pămînt, 
acoperită cu cîteva păşuni micuţe, smulse de mîna 
omului din paragina ce domnea înjur, care se înşirau 
de-a lungul mării, aţinîndu-se într-o pantă uşoară 
deasupra ei, astfel încît nu o mai putea zări; la vreo 
cîteva sute de metri înspre apus, dincolo de ultima 
dintre aceste păşuni, Charles zări acoperişul de stuf al 
unui şopron, adăpostit într-o vilcea ce ajungea pînă la 
marginea falezei. Stuful era acoperit cu muşchi şi 
părea lăsat de mult în plata Domnului, ceea ce sporea 
aerul părăsit al căsuţei de piatră, care semăna mai 
curînd cu o colibă decit cu un şopron, cum i se spunea 
prin partea locului. Fusese la început adăpostul pe 
timp de vară al unui păstor, iar la vremea aceea era 
folosit de lăptar drept şopron pentru fîn; între timp a 


dispărut fără urmă, într-atît de mult s-a surpat terenul 
din jur în ultima sută de ani. 

Charles se opri din mers şi se uită spre el. Se 
aşteptase să vadă acolo, jos, silueta unei femei, iar 
acum  pustietatea aparentă a împrejurimilor 
şopronului îi înteţi neliniştea. Inaintă într-acolo, cu 
pasul unui om care străbate o junglă vestită pentru 
tigrii care sălăşluiesc în ea, aşteptindu-se de la o clipă 
la alta ca una din fiare să se năpustească dintr-un salt 
la el, care nu era deloc sigur pe dibăcia lui de ţintaş. 

Se trezi în faţa unei uşi dărăpănate, închisă. Începu 
să dea ocol căsuţei. Pe latura dinspre răsărit se vedea 
o ferestruică pătrată; privi înăuntru cu ochii mijiţi, 
simțind în nări un miros slab, dulce-înţepător, de iarbă 
uscată ce începuse să  mucegăiască.  Intrezări 
marginea unui maldăr de fîn spre capătul şopronului, 
în partea opusă peretelui pe care se afla uşa. Dădu 
ocol şi celorlalţi pereţi. Nici urmă de ea. Se uită înapoi 
în lungul drumului pe care venise, spunîndu-şi că 
ajunsese pesemne înaintea ei. Întinderea răscolită de 
pămînt se  aşternea însă nemişcată în pacea 
începutului de zi. Stătu puţin pe gînduri, îşi scoase 
ceasul din buzunar şi aşteptă încă două sau trei 
minute, neştiind ce să facă. În cele din urmă împinse 
uşa şopronului. 

Desluşi o podea din piatră neşlefuită, iar spre 
capătul cel mai îndepărtat, cîteva boxe prăpădite 
umplute cu fin care mai putea fi încă folosit. li era 
însă greu să răzbată cu privirea pînă în ungherul acela 
îndepărtat, căci era orbit de razele care năvăleau 
strălucitoare prin ochiul de geam. Înaintă către dîra 
piezişă de lumină; dintr-o dată se opri, năpădit subit 
de groază. Dincolo de porţiunea luminată, zărise un 
obiect ce atirna de un cui bătut într-unul din stilpii 
roşi de vreme ai boxelor: o bonetă neagră. Poate din 
pricina lecturii din noaptea trecută, îl cutremură ca o 


rafală de gheaţă presimţirea că la picioarele peretelui 
despărțitor din scînduri mîncate de cari îl aştepta un 
spectacol înfiorător, vegheat de boneta ce spînzura, ca 
un vampir a cărui neclintire îndestulată nu prevestea 
nimic bun, deasupra priveliştii ascunse vederii lui. 
Ştiu eu ce se aştepta să vadă acolo? Poate vreun trup 
sfîrtecat cu cruzime, ori chiar un cadavru... fu cît pe- 
aci să se întoarcă şi s-o ia la fugă din şopron, înapoi 
spre Lyme. Un zgomot abia auzit îl făcu însă să vină 
mai aproape. Se  aplecă  temător deasupra 
despărţiturii. 


TREIZECI 


Dar cu cît aceste iluzii cu bună ştiinţă 
întreţinute de clasele conducătoare se 
dovedesc mai false şi cu cit se abat mai 
mult de la cerințele bunului-simţ, cu atit 
mai dogmatic sînt ele susținute şi cu atit 
mai amăgitor, mai moralizator şi 
spiritualizat devine limbajul celor din 
clasele aflate la putere. 

MARX, Ideologia germană (1845- 
6) 


Sarah ajunsese, fireşte, acasă - deşi „acasă” sună 
sarcastic aici, ținînd cont de situaţia de fapt - înaintea 
doamnei Fairley. Îşi îndeplinise ca de obicei rolul care 
îi fusese încredințat în ritualul de seară al 
închinăciunilor doamnei  Poulteney, iar apoi se 
retrăsese pentru cîteva minute în camera ei. Doamna 
Fairley se repezi, nerăbdătoare, să se folosească de 
această ocazie; cele cîteva minute îi erau de-ajuns. 
Veni apoi chiar ea să bată la uşa odăii lui Sarah. Fata 
deschise, purtind pe chip obişnuita-i mască de tristeţe 
resemnată; doamna Fairley, însă, nu-şi mai încăpea în 
piele de bucurie, îmbătată de triumf. 

— Stăpina te aşteaptă. Şi cît mai repede, dacă se 
poate. 

Sarah îşi lăsă ochii în jos şi încuviinţă stins din cap. 
Doamna Fairley împunse cu o privire sardonică, acră 
ca oţetul, creştetul plecat cu supuşenie al fetei, după 
care trecu mai departe, foşnitoare şi veninoasă. Nu 
cobori însă scările spre parter, ci rămase ascunsă 
după un colţ, pînă cînd auzi uşa sufrageriei doamnei 
Poulteney deschizîndu-se şi apoi închizîndu-se în 
spatele secretarei-însoţitoare. Pe urmă se furişă tiptil 
pînă la uşă şi începu să tragă cu urechea. 

Rupînd tradiţia, doamna Poulteney nu aştepta de 


astă dată înălţată maiestuos pe tron, ci stătea la 
fereastră,  strămutindu-şi întreaga elocvenţă în 
spinarea încremenită, întoarsă spre supusa ei. 

— Doriţi să-mi vorbiţi? 

Se pare însă că doamna Poulteney nu dorea, căci 
nu se întoarse şi nu rosti nici o vorbă. O amuţise, 
poate, omisiunea obişnuitului titlu de „doamnă”; în 
tonul lui Sarah era ceva ce arăta limpede că 
omisiunea era voită. Sarah îşi întoarse privirea de la 
spatele drapat în negru al doamnei Poulteney, 
îndreptînd-o spre o măsuţă care, din nevoi regizorale, 
fusese aşezată între cele două femei, şi pe care se 
afla, aranjat cît mai la vedere, un plic. Drept singură 
reacţie, fata îşi strinse uşor de tot buzele - greu de 
spus dacă era semnul unei hotărîri abia luate ori al 
nemulțumirii - în faţa acestei montări menite s-o 
îngheţe prin grandoarea ei; deşi, dacă e să spunem 
adevărul, semeaţa regizoare-actriţă nu prea ştia ce 
scenariu ar fi mai potrivit pentru a o ajuta să 
zdrobească vipera din spatele ei, pe care avusese 
nesăbuinţa, amarnic regretată acum, s-o încălzească 
la sîn. În cele din urmă, doamna Poulteney se decise 
în favoarea unei singure - dar spectaculoase - lovituri 
de secure. 

— În plicul de pe masă ai simbria pe o lună. Vei lua 
banii aceştia în loc de preaviz. Vei părăsi această casă 
mîine dimineaţă, cît mai devreme cu putinţă. 

Sarah avu obrăznicia să riposteze cu armele 
doamnei Poulteney. Nu se mişcă şi nu spuse nimic; 
pînă cînd, scoasă din fire, înălţimea-sa catadicsi într- 
un tîrziu să se întoarcă, dînd la iveală o faţă albă ca 
varul, pe care enervarea abia stăpînită o însemnase cu 
două pete stacojii. 

— M-ai auzit, domnişoară? 

— Nu urmează să aflu şi de ce? 

— Îndrăzneşti să mai fii şi impertinentă? 


— Îndrăznesc să cer să aflu de ce sînt concediată. 

— O să-i scriu domnului Forsyth. Voi avea grijă să 
fii închisă undeva departe de lume. Purtarea dumitale 
e un pericol public. 

Această răbufnire nestăpînită nu fu lipsită de efect. 
Pe obrajii lui Sarah prinseră să ardă două pete roşii, 
perechea celor de pe faţa doamnei Poulteney. Urmă 
apoi o tăcere, măsurată numai de  înfoierea 
amenințătoare a pieptului şi aşa destul de impozant al 
doamnei Poulteney. 

— Iţi poruncesc să părăseşti numaideciît încăperea. 

— Prea bine. Cum n-am avut parte în ea decît de 
ipocrizie, o fac cu cea mai mare plăcere. 

După această săgeată de adio, Sarah se întoarse să 
plece. Doamna Poulteney făcea parte însă din rîndul 
actriţelor care nu suportă să nu aibă ele replica finală 
a unei scene; sau poate că o nedreptăţesc, poate voia 
- oricît de puţin probabil ar fi părut, ţinînd cont de 
tonul ei - să facă o faptă bună. 

— la-ţi banii! 

Sarah se întoarse cu totul spre ea şi scutură din 
cap. 

— Puteţi să-i păstraţi. Şi dacă o sumă atît de 
neînsemnată va fi de-ajuns, vă sugerez să cumpăraţi 
cu ea un instrument de tortură. Sînt sigură că doamna 
Fairley va fi încîntată să vă ajute să-l folosiţi pe pielea 
acelora pe care nenorocirea îi împinge în mîinile 
dumneavoastră. 

Preţ de o clipă, doamna Poulteney semănă - cine-ar 
fi crezut! — cu Sam: gura ei de obicei pungită fioros 
se căscă larg. 

— Vei... da... socoteală... pentru... asta. 

— Înaintea lui Dumnezeu? Sînteţi chiar atît de 
sigură că veţi avea cum să-L. întîlniţi în lumea de apoi? 

Pentru prima dată de cînd se cunoşteau, Sarah îi 
zimbi doamnei Poulteney; era un zîmbet micuţ, abia 


schiţat, dar plin de înţeles, un înţeles uşor de 
descifrat. Timp de cîteva clipe, doamna Poulteney 
rămase cu privirea aţintită la ea, fără să-i vină să-şi 
creadă ochilor, ba chiar cu un aer aproape rugător, ca 
şi cum Sarah ar fi fost Satana în carne şi oase, venit 
să-şi ia partea de suflete cuvenite lui. Apoi, mergind 
de-a-ndăratelea şi ţinîndu-se de mobile, se tîrî pînă la 
scaunul pe care stătea de obicei, pe care se nărui într- 
un leşin nu întru totul simulat. Sarah o privi cîteva 
clipe, după care - ce nedreptate, faţă de o doamnă 
numită Fairley!” — ajunse din cîţiva paşi la uşă şi o 
deschise brusc. Indreptîndu-se în pripă de spate, 
menajera o privi cuprinsă de panică, de parcă s-ar fi 
aşteptat ca Sarah să se repeadă la ea. Aceasta se dădu 
la o parte din prag şi arătă spre doamna Poulteney, 
care gifiia din greu cu mîna încleştată la gît, privelişte 
care îi dădu doamnei Fairley prilejul nesperat de a-i 
sări în ajutor. 

— Nelegiuită fără inimă ce eşti! — aproape ai ucis- 
o! 

Sarah nu răspunse. Mai rămase cîteva minute să 
vadă ce se întîmplă, în timp ce doamna Fairley îşi 
doftoricea stăpîna trecîndu-i pe la nas săruri de 
amoniac, pe urmă se întoarse şi plecă spre camera ei. 
Ajunsă acolo, se îndreptă spre oglindă, însă nu-i 
aruncă nici o privire, ci îşi acoperi încet chipul cu 
mîinile; apoi, cu gesturi mai încete încă, îşi înălţă 
capul, desprinzîndu-şi degetele de pe ochi. Imaginea 
trimisă de oglindă i se păru de neîndurat. Două 
minute mai tîrziu, se afla în genunchi lîngă pat, 
plîngînd fără zgomot, cu capul îngropat în cuvertura 
rărită. 

Mai bine s-ar fi rugat? Bine, dar ea era încredinţată 
că se roagă. 


29 Fair, în limba engleză, înseamnă, printre altele, drept, 
cinstit. 


TREIZECI ŞI UNU 


Cînd de suspine-ntretăiate pieptu- 
ncepe să tresalte 

Și, 'nfiorate, mîinile din fugă- 
mpreunate fac să salte 

Dimpreună, cu un dulce dor, 

Bătaia inimii şi-a minţii-amînduror”; 

Iar ochi ce deunăzi nici nu clipeau 

Cînd ochii celui drag acum îi întilneau 

Astăzi se caută, dar cînd se întilnesc 

Fug cu sfială-n lături, se feresc, - 

Să fie oare-acestea semne ce cuviîntă 

Despre a dragostei povară sfintă 

Ce îngerii din ceruri veşnic cîntă? 


Ori e doar muzica de rînd 

Ce tot ce mişcă pe pămint 

Atit de bine o învaţă - prea curînd? 
A.H. CLOUGH, Poem (1844) 


Ei poftim, dormea. 

Căci aceasta era priveliştea revoltătoare de care 
dădu cu ochii Charles, după ce, pregătindu-se pentru 
ce era mai rău, îşi luă în sfîrşit inima în dinţi şi se uită 
peste despărţitura de lemn. Dormea încovrigată ca o 
fetiţă, acoperită cu jacheta ponosită, cu genunchii 
ghemuiţi la piept din cauza frigului de peste noapte; 
capul îi era întors spre perete, aşezat pe un şal verde- 
închis, ca pentru a-şi feri de paiele de dedesubt 
singura ei comoară, nepreţuită însă, părul ce i se 
răsfira desfăcut. In tăcerea deplină din şopron, 
Charles îi auzea răsuflarea, uşoară şi egală, însoţită 
de un abur blind; o clipă, somnul ei atît de împăcati 
se păru la fel de mîrşav ca oricare dintre fărădelegile 
care-i trecuseră prin minte. 

Fără voia lui însă, se simţi deodată piîrjolit de 


dorinţa de nestins de a o ocroti. Îl săgetă atît de 
dureros, încît îşi desprinse cu trudă privirea de la 
Sarah şi se întoarse cu spatele, uluit de adeverirea de 
netăgăduit a acuzaţiei doctorului; ştia că asta voia, să 
îngenuncheze lîngă ea, s-o aline... mai rău chiar, căci 
intimitatea învăluită în penumbră a şopronului, ca şi 
poziţia fetei, te duceau fără voie cu gindul la un 
dormitor. Îşi simţea inima gata să-i sară din piept, de 
parcă alergase cale de o milă. Tigrul stătea la pîndă în 
el, nu în ea. Rămase astfel nemişcat încă puţin, apoi 
se întoarse fără zgomot, dar cu paşi repezi, lingă uşă. 
Aruncă o privire înapoi, dînd să plece; cînd deodată îşi 
auzi glasul spunîndu-i numele. Nu-i poruncise să 
vorbească - şi totuşi glasul vorbise. 

— Domnişoară Woodruff. 

Nici un răspuns. 

Îi rosti iar numele, ceva mai tare, începînd parcă 
să-şi vină în fire, acum că scăpase cu bine de valul 
tîşnit adineaori din adîncurile întunecate ale fiinţei 
sale. 

Se auzi o mişcare uşoară, însoţită de un foşnet slab; 
apoi pe deasupra despărţiturii se iţi deodată capul 
fetei, cu o mişcare aproape comică; se ridicase în 
genunchi şi, printre firele de praf ce pluteau în aer, lui 
Charles i se păru că desluşeşte pe chipul ei uluială şi 
groază. 

— Vai, iertaţi-mă, iertaţi-mă... 

Capul se făcu nevăzut, aplecîndu-se cu repeziciune. 
Charles ieşi din şopron, în lumina caldă a soarelui. Pe 
deasupra trecură în zbor doi pescăruşi, ţipînd răguşit. 
Căută un loc din care să nu poată fi văzut de pe 
cîmpiile din apropierea Lăptăriei. De Grogan nu-i era 
teamă, mai ales că bănuia că n-avea să vină atît de 
devreme. Totuşi, locul ăsta prea era la îndemîna 
oricui; unde mai pui că putea veni şi lăptarul, să ia 
fîn... Charles era prea agitat ca să stea să se întrebe 


de ce să fi venit lăptarul, din moment ce păşunile erau 
toate acoperite cu verdele fraged al ierburilor de 
primăvară. 

— Domnule Smithson? 

Ocoli iute şopronul, ajungînd, din fericire, înapoi 
tocmai cînd ea se pregătea să-l strige iar pe nume, de 
astă dată ceva mai neliniştită. Rămaseră la vreo trei 
metri depărtare unul de celălalt, Sarah în prag, iar 
Charles, lîngă colţul căsuţei. Fata îşi potrivise în fugă 
ţinuta, îşi pusese haina pe ea, iar şalul îl ţinea în mînă, 
ca şi cînd îl folosise drept perie. Privirea îi era 
adumbrită, dar pe trăsăturile feţei stăruia încă 
blîndeţea adusă de somn, deşi trezirea bruscă o 
îmbujorase uşor. 

Era ceva de sălbăticiune în făptura ei. Nu era aerul 
rătăcit al nebunilor şi istericilor - ci aceeaşi revărsare 
a poftei de viaţă pe care Charles o simţise în cîntecul 
pitulicii... un neastimpăr al inocenţei, aproape o 
aşteptare plină de jind. Şi, întocmai cum cotitura 
neaşteptată cu care drumul prin pădurea abia trezită 
îi tulburase apele amare ale melancoliei din 
temeinicul lor făgaş autobiografic, ca pînă la urmă să 
le prefacă într-o adevărată cascadă, tot astfel chipul 
plin de viaţă din faţa lui înceţoşă în mintea lui Charles 
vedeniile de coşmar iscate de isprăvile de balamuc pe 
care preavrednicii doctori Grogan şi Matthaei se 
osteniseră să i le pună sub ochi, pentru ca mai apoi 
imaginea aceluiaşi chip să le îngroaşe umbrele 
sinistre. Deşi contemporani cu Hegel, victorienii nu 
aveau o gîndire dialectică: în mintea lor, contrariile nu 
puteau sta laolaltă, iar aspectele negative şi cele 
pozitive n-aveau ce căuta într-un acelaşi întreg. În loc 
să-i delecteze, paradoxurile îi contrariau. Nu erau 
făcuţi să înţeleagă momentele de revelaţie de tip 
existențialist, ci numai înlănţuirile dintre cauze şi 
efecte, teoriile trainic înfipte cu picioarele pe pămînt 


care dădeau seama de tot şi de toate, teorii pe care le 
studiau cu migală şi le aplicau sîrguincios. Erau, vezi 
bine, ocupați pînă peste cap cu munca de edificare, în 
vreme ce noi ne îndeletnicim de atita amar de vreme 
cu demolarea a tot ce mai e de demolat, încît 
întemeierea a ajuns să ne pară o întreprindere la fel 
de efemeră precum înălţarea baloanelor de săpun. 
lată de ce Charles nu era în stare să-şi lămurească lui 
însuşi ceea ce simţea. Izbuti să zîmbească, un zîmbet 
de tot neconvingător. 

— Nu putem fi cumva văzuţi, în locul în care sîntem 
acum? 

Urmărindu-i direcţia privirii, Sarah se uită şi ea 
înspre Lăptăria ascunsă vederii. 

— Azi e zi de tîrg la Axminster. De îndată ce 
termină de muls, va pleca într-acolo. 

Se dădu totuşi înapoi, intriînd în şopron. Charles o 
urmă, oprindu-se la o distanţă mărişoară de ea, care 
rămăsese întoarsă cu spatele. 

— Ţi-ai petrecut noaptea aici? 

Îşi înclină capul a încuviinţare. Se aşternu tăcerea. 

— Nu ţi-e foame? 

Scutură din cap, şi din nou urmă o tăcere. De data 
asta Sarah fu cea care o întrerupse. 

— Aţi aflat? 

— Ieri am fost plecat toată ziua. N-am putut să vin. 

Iarăşi tăcere. 

— Doamna Poulteney şi-a revenit? 

— Da, după cîte am înţeles. 

— Era tare furioasă pe mine. 

— Fără îndoială că e mai bine că s-a întîmplat aşa. 
Casa ei nu era un loc potrivit pentru dumneata. 

— Se află oare vreun loc care să nu fie nepotrivit 
pentru mine? 

Charles îşi aduse aminte că trebuie să-şi aleagă cu 
grijă cuvintele. 


— Ei, haide acum... nu trebuie să-ţi plîngi singură 
de milă. (Făcu doi paşi spre ea.) Am fost cu toţii foarte 
îngrijoraţi. Noaptea trecută au trimis mai mulţi 
oameni să te caute în plină furtună. 

Întoarse iute capul spre el, de parcă credea că o 
păcăleşte. Citi pe faţa lui că se înşelase, iar Charles îşi 
dădu seama, la rîndul lui, că nu minţea cînd îi spuse 
apoi: 

— N-am vrut să dau nimănui atîta bătaie de cap. 

— Ei, nu-i nimic... Ba chiar aş zice că nu le-au 
displăcut emoţiile căutării. E limpede însă, ţinînd cont 
de cele întîmplate, că trebuie să pleci din Lyme. 

Sarah îşi înclină capul. În vocea lui răsunase prea 
multă neînduplecare. Şovăi o clipă, apoi făcu cîţiva 
paşi spre ea şi îi puse mîna pe umăr în semn de 
alinare. 

— Nu te teme. Am venit să te ajut s-o faci... 

Crezuse că micul lui gest liniştitor îl va ajuta să 
stingă pîrjolul pe care doctorul îi spusese că-l 
aprinsese în inima ei; cînd însă salvatorul poartă cu el 
combustibilul mistuitor, zadarnic încearcă să se lupte 
cu flăcările. Sarah era toată o văpaie, iar privirea 
pătimaşă pe care i-o aruncă peste umăr îl arse pe 
Charles. Îşi luă mîna de pe umărul ei, ea însă i-o 
prinse înainte ca el să apuce s-o oprească şi o duse la 
buze. Cuprins de panică, îşi smulse iute mîna înapoi; 
ea îl privi cu ochi răniţi, ca şi cînd ar fi lovit-o peste 
faţă. 

— Stimată domnişoară Woodruff, stăpîneşte-te, te 
rog. Eu... 

— Nu pot. 

Cuvintele ei, abia şoptite, îl amuţiră pe Charles, 
încercă să se convingă că voia să spună că nu-şi putea 
stăpîni recunoştinţa pentru purtarea lui 
mărinimoasă... încercă, din răsputeri încercă. 
Deodată, îi răsăriră însă în minte, fugare, cîteva 


versuri răzleţite din Catul: „De cîte ori îmi apari 
dinainte, nimica nu mai aud, limba mi se împleticeşte 
în gură, şerpi subţiri ca de foc mi se furişează repezi 
prin mădulare, într-un vuiet lăuntric mă pierd, iar pe 
urechi şi pe ochi mi se lasă un văl de întuneric”. Erau 
tălmăcirea făcută de Catul unor versuri ale lui Sapho, 
poetă care a pus la îndemîna medicinei europene cea 
mai bună descriere de pînă acum a simptomelor 
clinice ale dragostei. 

Sarah şi Charles stăteau faţă în faţă, pradă amindoi 
- fără să ştie însă unul de celălalt - unor aceloraşi 
simptome; prima, acceptindu-le existenţa, în vreme ce 
celălalt refuza să le recunoască .; cu toate că, 
încercînd să plece, se trezi deodată că picioarele nu-l 
mai ascultă. Se scurseră patru sau cinci secunde 
încărcate de o emoție sugrumată, dureroasă. Apoi 
Sarah nu mai putu să îndure. Căzu în genunchi la 
picioarele lui. Vorbele îi ţişniră din gură, în sfîrşit 
descătuşate: 

— V-am spus o minciună, am avut grijă ca doamna 
Fairley să mă vadă, ştiam că o să-i spună doamnei 
Poulteney. 

Fărîma de stăpînire de sine de care Charles reuşise 
între timp să se agate îi lunecă iarăşi printre degete. 
Se uită îngrozit în jos, la chipul înălţat spre el care-i 
stătea la picioare. Era clar că i se cerea iertare, în 
vreme ce el, el cerea cu deznădejde să i se arate calea 
de urmat, căci şi de astă dată doctorii îl lăsaseră 
singur.  Distinsele domnişoare care îşi trecuseră 
timpul dînd foc la case sau scriind epistole anonime 
avuseseră toate răbdare - cu respectul cuvenit faţă de 
decorativul mozaic alb-negru al judecăților morale - 
să aştepte să fie prinse, pentru ca abia după aceea să- 
şi mărturisească păcatele. 

În ochii ei apăruseră lacrimi. I se aşternea la 
picioare o comoară fără preţ, poarta către lumea de 


aur se deschisese, îl aştepta; şi, umbre tremurătoare 
pe acest fundal dumnezeiesc, cîţiva stropi de apă 
picuraţi de glandele lacrimale, mărunți, gata să se 
prelingă, pieritori. Dar el stătea aidoma unui om 
ghemuit la picioarele unui baraj gata să se 
prăvălească peste el, nu ca un bărbat aplecat asupra 
unei femei care plinge. 

— Dar de ce...? 

Îşi înălţă atunci ochii spre el; se aflau în privirea ei 
o gravitate şi o implorare nespuse, ardea acolo o 
mărturisire atît de limpede, încît nu mai era nevoie de 
cuvinte, şi o sinceritate din faţa căreia nu se mai 
putea refugia într-un alt „Stimată domnişoară 
Woodruff”. 

Îşi întinse încet brațele şi o ridică în picioare. 
Rămaseră privindu-se ochi în ochi, ca şi cînd ar fi fost 
amindoi hipnotizaţi. I se părea - sau poate ochii aceia 
mari i se păreau, ochii ei în care tînjea să se înece - că 
nu mai văzuse niciodată ceva de o frumuseţe atît de 
cotropitoare. Nu mai conta ce era în spatele lor. Clipa 
cea repede birui zalele epocii. 

O luă în braţe, o văzu cum închide ochii, fremătind 
în îmbrăţişarea lui; apoi îi închise şi el şi îi căută 
buzele. Erau moi, dar găsi în ele nu numai moliciune, 
ci miezul întreg, atît de aproape, al trupului ei, 
devenit dintr-o dată mic, plăpînd, neajutorat, tandru... 

O împinse cu violenţă la o parte. 

Îi aruncă o privire chinuită de moarte, de parcă ar 
fi fost cel mai abject criminal de pe lume, prins în timp 
ce săvirşea fărădelegea dintre toate cea mai ticăloasă. 
Apoi se întoarse şi se năpusti pe uşă - înspre o altă 
grozăvie. Nu era doctorul Grogan. 


TREIZECI ŞI DOI 


Și ea, în muselină albă-nveşmiîntată, 
stînd cuminte 

Pe verandă, cu inima de aşteptare 
plină, 

În timp ce înăuntru suflul fără viaţă, 
de maşină, 

Cînta “nainte. 

HARDY, Pianina mecanică 


Ernestina nu reuşise deloc să adoarmă în noaptea 
care trecuse. Ştia prea bine care dintre ferestrele de 
pe faţada hotelului de peste drum dădeau spre odăile 
lui Charles şi avu prilejul să constate că dincolo de ele 
lumina încă ardea, la multă vreme după ce în casa 
cufundată în tăcere începuseră să se prelingă 
sforăiturile mătuşii Tranter. Se simţea pe jumătate 
jignită, pe jumătate vinovată - adică, aşa se simţise la 
început. Cînd însă se furişă din pat pentru, cred, a 
şaisprezecea oară ca să vadă dacă lumina e tot 
aprinsă, şi ea chiar era, începu să se simtă mai mult 
vinovată. Charles era, evident - şi pe bună dreptate -, 
nemulţumit de ea. 

Cînd veţi afla acum că, îndată după plecarea lui 
Charles, Ernestina îşi spusese ei înseşi - şi pe urmă 
mătuşii Tranter - că, la drept vorbind, nu dădea nici o 
ceapă degerată pe Winsyatt, se prea poate să gîndiţi 
în sinea voastră că în cazul ei ar fi fost mai nimerită o 
altă metaforă luată din universul horticol, cea cu 
strugurii acri. După ce Charles plecase spre moşia 
unchiului, fata reuşise, de bună seamă, să-şi 
domolească temerile, înduplecîndu-se pînă la urmă să 
accepte, mărinimoasă, rolul de castelană, ba se 
apucase chiar să întocmească o sumedenie de liste 
cuprinzind „Probleme de rezolvat”... cu toate astea, 


moartea năprasnică a acestui vis adusese cu ea o 
anume uşurare. În aerul femeilor care au pe mînă 
gospodării întinse, trebuie să existe ceva care să 
insufle respectul datorat unui general; or, Ernestina 
nu nutrea absolut nici un fel de aspirații în domeniul 
militar. Îi plăcea, fireşte, să fie înconjurată de lux şi să 
fie slujită zi şi noapte; burgheză fiind, avea însă un 
simţ foarte sănătos al măsurii. Să ai treizeci de 
camere, cînd cincisprezece erau de-ajuns, i se părea o 
nebunie. Poate că acest spirit de relativă cumpătare îl 
moştenea de la taică-său, care era într-ascuns 
încredinţat că „aristocrat” e un alt fel de a spune 
„fudulie pusă pe risipă”, fără ca asta să-l împiedice să- 
şi întemeieze o parte deloc neînsemnată a afacerilor 
pe specularea acestei metehne, nici să întreţină o 
reşedinţă londoneză pe care numeroşi nobili ar fi fost 
încîntaţi s-o aibă - sau să se repeadă la prima ocazie 
de a o încununa cu un titlu pe preascumpa-i fiică. Ca 
să fim drepţi cu el, trebuie să spunem că nu era chiar 
sigur că ar fi acceptat drept ginere un viconte; ar fi 
fost totuşi prea mult, pe cîtă vreme rangul de 
baroneasă era tot ce putea fi mai nimerit. 

Am cam năpăstuit-o pînă acum pe Ernestina, care 
era, la urma urmei, o victimă a situaţiei de fapt, a unui 
mediu mărginit şi meschin. Datorită, fără îndoială, 
concepţiei acesteia fundamental schizofrenice pe care 
o are despre societate, clasa de mijloc ne apare ca un 
amestec cît se poate de ciudat de fermenţi şi cocă 
somnolentă. Astăzi, aproape că ne-a ieşit din minte 
faptul că burghezia e clasa din mijlocul căreia au 
pornit întotdeauna revoluțiile; ne sare în ochi mai 
curînd cealaltă ipostază, de masă amorfa, fleşcăită şi 
nesărată; burghezia - cuibul din care ne pîndeşte 
reacţiunea, burghezia - o palmă pe obrazul fiecăruia 
dintre noi, înţepenită fără speranţă în veşnicul ei 
egoism şi conformism. Pe convieţuirea celor două 


chipuri ale lanusului burghez se întemeiază însă 
virtutea mîntuitoare a acestei clase: anume că, dintre 
cele trei mari caste ale societăţii, ea singură are 
obiceiul să se dispreţuiască din inimă. In această 
privinţă, Ernestina nu era cu siguranţă o excepţie. 
Acreala care-i sluţea uneori vocea suavă nu ajungea 
numai la urechea lui Charles; o auzea şi ea. Tragedia 
(o tragedie care continuă de altfel să facă victime în 
rindul burghezilor de pretutindeni) era însă că 
Ernestina nu-şi folosea aşa cum ar fi trebuit 
capacitatea prețioasă de a cîntări cu dispreţ propria-i 
persoană, preschimbîndu-se astfel într-o victimă a 
lipsei de încredere în sine pe care o nutreşte 
dintotdeauna clasa căreia îi aparţinea. În loc să vadă 
în scăderile clasei ei raţiunea de a respinge întregul 
sistem bazat pe clase, în ochii Ernestinei ele erau un 
motiv de a încerca să parvină la o poziţie mai înaltă. 
Nu era ea de vină, fireşte; fusese mult prea temeinic 
învățată să privească societatea ca pe o scară cu 
clasele sociale drept trepte; pentru ea, propria-i clasă 
nu era aşadar decît un popas odihnitor, o treaptă de 
pe care trebuia să te avînţi mai departe, spre ceva, 
zice-se, mai de soi. 

Aşa se face că, sub apăsarea acestor gînduri negre 
(„Mi-e ruşine de mine, m-am purtat ca o fată de 
negustor”), spre orele mici ale dimineţii, Ernestina se 
lăsă păgubaşă de încercările neizbutite de a adormi, 
se dădu jos din pat, îşi puse pe ea capotul şi apoi 
scoase din ascunzătoarea-i ferecată jurnalul. Poate că 
Charles va observa, în bezna adîncă aşternută după 
furtună, că şi în odaia ei, în semn de pocăință, lumina 
continua să ardă. Între timp ea se cufundă în chinurile 
creaţiei. 


„Nu pot să dorm. Dragul de C. e 
nemulţumit de mine - am fost aşa de 


întoarsă pe dos de veştile îngrozitoare 
aduse de la Winsyatt. Imi venea să pling, 
doar eram groaznic de necăjită, dar în loc 
de asta la furie am spus ca proasta o 
grămadă de lucruri pline de venin - pentru 
care îl rog pe Dumnezeu să mă ierte şi să 
nu uite că le-am spus din iubire pentru 
dragul de C. şi nu din răutate. M-a apucat 
de altfel un plîns îngrozitor după ce-a plecat 
el. Asta să-mi fie învăţătură de minte şi să 
mă ajute să mă pătrund de minunatele 
vorbe ale Slujbei de Cununie, să-l cinstesc 
şi să-l ascult pe scumpul meu Charles chiar 
şi atunci cînd m-aş simţi îndemnată să-l 
contrazic. Să învăţ, cu umilinţă şi din toată 
inima, să-mi înclin nesuferita încăpăţinare 
mereu gata de răutăţi în faţa înţelepciunii 
lui, care-i mult mai mare decît a mea, să-i 
preţuiesc judecata şi să devin una cu inima 
lui, fiindcă «Dulce e rodul adevăratei 
Căinţe, căci ea te poartă spre Fericirea din 
Ceruri»”. 


Veţi fi observat, poate, în acest pasaj mişcător, o 
oarecare lipsă a detaşării ironice cu care ne-a obişnuit 
pînă acum Ernestina; trebuie să ştiţi că Charles nu era 
singurul care avea mai multe „voci”. Şi, întocmai cum 
nădăjduia ca Charles să vadă lumina nestinsă chiar şi 
la ceasul acela tîrziu în camera ei, tot astfel Ernestina 
legăna în inima ei speranţa că va veni o zi în care, 
supusă stăruinţelor lui, se va îndura să-l facă părtaş la 
această tainică oglindire a celor mai mărunte valuri 
care înfioraseră sufletul ei prenupţial. In parte, pentru 
ochii lui scria - la fel cum, asemeni tuturor femeilor 
victoriene, scria în parte şi pentru ochii Lui. Se duse 
în sfîrşit la culcare, cu inima uşoară, cu sufletul 
primenit şi plin de dăruire pentru alesul ei, aşa cum îi 
şade bine unei viitoare mirese, încît mă văd silit să 


trag concluzia că pînă la urmă îl va recuceri negreşit 
pe Charles, lecuindu-l de păcatul infidelităţii. 

Dormea încă dusă atunci cînd, cu două etaje mai 
jos, se petrecu o mică dramă. În dimineaţa aceea, Sam 
nu se trezise chiar atît de devreme ca stăpînul lui. 
Cînd intră în bucătărie ca să-şi ia obişnuitul ceai cu 
caşcaval pané - în epoca victoriană îi numărai pe 
degete pe servitorii care mîncau mai puţin decît 
stăpînii lor, chiar dacă rafinamentul lor gastronomic 
nu era tocmai pe măsură -, se văzu întîmpinat de unul 
din flăcăii din serviciul hotelului, cu vestea că stăpînul 
ieşise cu cîteva minute în urmă, lăsîndu-i vorbă să 
împacheteze tot calabalicul, astfel încît să fie gata de 
plecare la ora amiezei. Sam îşi ascunse uluirea. Tot 
calabalicul putea fi împachetat într-o jumătate de oră. 
ll aşteptau însă treburi mai urgente. 

Se îndreptă neîntîrziat spre casa mătuşii Tranter. 
Nu-i musai să cercetăm ce-a spus, odată ajuns acolo; 
în tot cazul, vorbele lui trebuie să fi purtat în ele suflul 
pustiitor al tragediei, din moment ce, după numai un 
minut de la plecarea lui, cînd mătuşa Tranter (care, 
biet suflet neatins de rînduielile civilizaţiei, se culca şi 
se trezea o dată cu găinile) intră în bucătărie, o găsi 
pe Mary secerată lîngă masa din încăpere, cu capul 
prăbuşit într-o baltă de lacrimi. Gestul sarcastic cu 
care bucătăreasa, surdă la durerea fetei, împunse 
aerul cu bărbia arăta că din partea aceea nu prea 
putea veni cine ştie ce înţelegere. Mătuşa Tranter se 
apucă s-o descoasă pe Mary şi, cu obişnuita-i vioiciune 
blajină, reuşi curînd să scoată la iveală pricina de la 
care se trăgeau valurile de nefericire; pentru care 
alese un leac mult mai blînd decît Charles, atunci 
cînd, cu oarecare vreme în urmă, fusese pus în 
aceeaşi situaţie de Sam al lui. Fata era liberă pînă ce 
Ernestina va avea nevoie de serviciile ei; şi cum 
draperiile grele de brocart de la ferestrele camerei 


domnişoarei Ernestina nu se ridicau de obicei înainte 
de zece, asta însemna o amînare cu aproape trei ore a 
crudului deznodămînt. Drept răsplată, mătuşa Tranter 
avu parte de cel mai recunoscător zîmbet care lumină 
în ziua aceea chipul unui muritor. Peste cinci minute, 
Sam putea fi văzut întins cît era de lung în mijlocul lui 
Broad Street. Nu-i bine să alergi cît te ţin picioarele 
pe un caldarim pavat cu piatră, nici chiar către o 
Mary. 


TREIZECI ŞI TREI 


O, nimeni să nu ştie-a mea iubire, 

Și de ştiinţa mea ei n-aibă ştire, 

Drag visul meu n-am să-l visez în 
preajma lor, 

Vreau tot să văd, ascuns privirii 
tuturor... 

A.H. CLOUGH, Poem (1852) 


Greu de spus care dintre ei era mai uluit - stăpîinul, 
încremenit la doi metri de uşa şopronului, sau cei doi 
servitori, încremeniţi şi ei la vreo treizeci de metri mai 
încolo. Aceştia din urmă erau atît de uimiţi, încît Sam 
rămăsese cu braţul în jurul mijlocului lui Mary. 
Tabloul vivant se spulberă o dată cu apariţia celui de- 
al patrulea personaj: Sarah, ivită năvalnic în pragul 
uşii. Se retrase atît de iute, încît aproape c-ai fi putut- 
o lua drept o vedenie. Fusese însă de-ajuns. Sam 
rămase cu gura căscată, iar braţul petrecut în jurul 
mijlocului lui Mary căzu fără vlagă în lături. 

— Ce dracu' cauţi aici? 

— Mă plimbam, domnu' Charles. 

— Parcă ţi-am lăsat poruncă să... 

— Am făcut tot ce-aţi zis, domnule. Totu-i gata. 

Charles ştia că minte. Mary se întorsese cu spatele, 
cu o delicateţe care-i făcea cinste. Charles stătu puţin 
în cumpănă, apoi păşi întins spre Sam, prin a cărui 
minte se perindă fulgerător un şir de imagini 
spăimoase, concedieri din trei vorbe, atacuri menite 
să-l amuţească pe vecie... 

— N-am ştiut, domnu' Charles. Zău că n-am ştiut. 

Mary furişă o privire peste umăr spre Charles; se 
citeau în ea uluire şi totodată teamă, dar şi o umbră 
uşoară de admiraţie vicleană. Charles se întoarse spre 
ea. 


— Fii bună, te rog, şi lasă-ne o clipă singuri. 

Fata se înclină uşor şi începu să se îndepărteze 
repede, căutînd un loc din care să nu se audă ce 
vorbeau cei doi. Charles îl măsură din ochi pe Sam, 
care se refugiase între timp sub masca de slugă 
preaplecată, în cea mai îngroşată ipostază a ei, şi îşi 
pironise cu  încăpăţinare privirea pe  cizmele 
stăpînului. 

— Am venit aici în legătură cu problema de care ti- 
am pomenit. 

— Da, domnule. 

Charles îşi cobori vocea. 

— La cererea doctorului care o tratează şi care e 
întru totul la curent cu întîlnirea aceasta. 

— Da, domnule. 

— Care nu trebuie cu nici un preţ să fie făcută 
publică. 

— Inteleg, domnu' Charles. 

— Dar ea? 

Sam îşi ridică privirea. 

— Mary n-o să sufle nici un cuvînt, domnule. Vă jur 
pe viaţa mea. A 

Venise rîndul lui Charles să-şi lase ochii în jos. Îşi 
dădea seama că obrajii îi erau roşii ca focul. 

— Foarte bine. Îţi... îţi mulţumesc. Şi o să am grijă 
să... uite. 

Începu să se scotocească după portofel. 

— Vai, da' nu trebuie, domnu' Charles. 

Sam făcu un mic pas înapoi, puţin cam prea teatral 
pentru a-l convinge pe un observator detaşat. 

— Nici nu mă gîndesc. N 

Mîna lui Charles se opri, şovăitoare. Intre stăpîn şi 
slugă avu loc un schimb scurt de priviri. Poate că ştiau 
amîÎndoi că era vorba de un sacrificiu abil. 

— Prea bine atunci. O să mă revanşez. Dar ai grijă, 
nici un cuvînt. 


— Mă jur solmştare, domnu' Charles. 

Cu acest superlativ neguros („solemn, sus şi tare”), 
Sam se întoarse şi plecă după Mary a lui, care 
aştepta, rămasă discret cu spatele, la vreo cîteva sute 
de metri mai încolo, printre ferigi şi tufele de 
grozamă. 

Cît priveşte motivul care-i mînase pe cei doi spre 
şopron, nu ne rămîne decit să încercăm să-l aflăm 
singuri; poate că aveţi deja oarecari bănuieli, poate vi 
s-a părut curios că o fată cu scaun la cap cum era 
Mary a izbucnit în lacrimi la gîndul unei absenţe care 
nu i-l răpea mai mult de cîteva zile pe Sam. Să-i lăsăm 
însă pe Sam şi pe Mary pe drumul lor, care-i purtă iar 
în pădure unde, tulburaţi încă de cele petrecute, mai 
făcură cîţiva paşi în tăcere, după care se uitară pe 
furiş unul la celălalt şi, nemaiputîndu-se stăpini, se 
mistuiră într-un hohot de rîs cutremurat - iar noi să ne 
întoarcem la Charles, rămas pe loc, cu obrajii încă 
stacojii. 

Îi petrecu cu ochii pe cei doi pînă ce se pierdură în 
frunziş, apoi aruncă o privire înapoi, spre şopronul din 
care nu răzbătea pînă la el nici un semn de viaţă. 
Simţea gestul lui de mai devreme ca pe un cuţit care-l 
spintecase pînă în miezul fiinţei; scurta şedere la 
lumină îl ajutase totuşi să se mai adune puţin. Ca în 
atitea alte dăţi, datoria îi sări iar în ajutor. Aţiţase, 
prin purtarea-i scandaloasă, vilvătaia focului de care 
nu îi era îngăduit să se apropie. Poate chiar în clipa 
asta cealaltă victimă pierea cuprinsă de flăcări, 
aruncînd peste vreo bîrnă funia fatală... Stătu puţin pe 
gînduri, apoi porni cu pas hotărît spre şopron şi spre 
Sarah. 

Stătea lîngă marginea ferestrei, nevăzută din afară, 
ca şi cum încercase să audă cele petrecute între 
Charles şi Sam. Charles rămase lingă uşă. 

— Să mă ierţi pentru felul inadmisibil în care am 


profitat de situaţia dumitale nefericită. (Se opri o 
clipă, şovăitor, apoi continuă:) Şi nu numai în 
dimineaţa aceasta. (Ea lăsă ochii în jos. Era uşurat că 
părea acum ruşinată, nu mai avea aerul acela 
nestăpînit.) Nici o clipă nu mi-a trecut prin minte să 
încerc să pun stăpînire pe inima dumitale. M-am 
purtat cum nu se poate mai nesăbuit. Foarte nesăbuit. 
(Ea rămăsese cu privirea pironită pe podeaua 
rudimentară de piatră, ca o prizonieră în aşteptarea 
sentinţei.) Dar vai, răul odată săvirşit nu mai poate fi 
luat înapoi. Îţi cer acum să mă ajuţi să-l îndrept. (Se 
încăpăţina să nu dea curs invitaţiei de a vorbi.) 
Treburile mă obligă să plec la Londra. Nu ştiu cît voi 
sta acolo. (Ea îşi ridică iute privirea spre el, însă şi-o 
cobori degrabă la loc. li dădu înainte, tot mai nesigur.) 
Cred că ar trebui să te duci la Exeter. Te rog mult să 
iei banii din această pungă - sub formă de împrumut, 
dacă vrei... pînă cînd îţi vei putea găsi o slujbă 
potrivită... şi dacă vei mai avea nevoie de vreun ajutor 
financiar... 

Vocea i se stinse treptat. Pe măsură ce vorbea, 
devenise tot mai oficială. Îşi dădea seama că trebuie 
să-i fi părut detestabil. Ea se întoarse cu spatele. 

— N-am să vă mai văd niciodată. 

— Cred că nu te aştepţi să neg asta. 

— Deşi nu mă ţine în viaţă decît dorinţa de a vă 
vedea. 

Se lăsă o tăcere grea, pecetluită de ameninţarea 
care spiînzura cumplită deasupra lui. Nu îndrăznea s-o 
întrebe de-a dreptul. De miini şi de picioare i se 
atîrnaseră deodată lanţuri grele; şi, întocmai ca unui 
osîndit, eliberarea îi veni pe neaşteptate. Ea îşi 
întoarse privirea spre el şi îi citi limpede gîndurile. 

— Dacă aveam de gind să mă omor, aş fi avut 
destule motive s-o fac pînă acum. (Se uită pe 
fereastră.) Accept împrumutul dumneavoastră... cu 


recunoştinţă. 

Charles îşi închise o clipă ochii, mulţumind în gînd 
cerului că se milostivise de el. Aşeză punga - alta 
decit cea pe care o brodase pentru el Ernestina - pe o 
ieşitură a peretelui de lîngă uşă. 

— Te vei duce la Exeter? 

— Dacă aşa mă sfătuiţi să fac. 

— Da, cu toată tăria. 

Ea îşi înclină capul. A 

— Şi trebuie să-ţi mai spun încă ceva. În oraş se 
vorbeşte despre posibilitatea de a te interna într-un 
aşezămînt de binefacere. (işi întoarse fulgerător 
privirea spre el.) Ideea îşi are obiîrşia la Marlborough 
House, fără îndoială. Nu-i cazul s-o iei în serios. Cu 
toate acestea, poate ar fi bine să nu te mai întorci la 
Lyme, ca să eviţi o posibilă situaţie neplăcută. (După o 
uşoară ezitare, adăugă:) După cîte ştiu, în scurt timp 
vor veni nişte oameni să te caute din nou. De aceea 
am venit atît de devreme. 

— Cufărul meu e... 

— Mă voi ocupa eu de asta. O să le spun să-l trimită 
la Exeter, acolo unde trag diligenţele. Mi-a trecut prin 
minte că, dacă ai avea puterea necesară, poate ar fi 
mai înţelept să mergi pe jos pînă la Axmouth Cross. 
Asta ar evita... 

Pericolul scandalului, pentru amîndoi. Ştia însă că 
nu-i cerea ceva prea la îndemînă. Axmouth se afla la 
şapte mile depărtare, iar Axmouth Cross, răspîntia pe 
unde treceau diligenţele, cu încă două mile mai 
departe. 

Ea încuviinţă. 

— Şi o vei anunţa pe doamna Tranter de îndată ce 
îţi vei găsi o slujbă? 

— N-am nici un fel de scrisori de recomandare. 

— Poţi folosi numele doamnei Talbot. Şi pe al 
doamnei Tranter. O să vorbesc eu cu ea. Şi nu e cazul 


să laşi mîndria să te oprească să apelezi din nou la ea 
ca să te ajute din punct de vedere financiar, dacă va 
mai fi nevoie. Am să mă îngrijesc şi de asta înainte de 
a pleca. 

— Nu va mai fi nevoie. (Vocea ei abia se auzea.) 
Dar vă mulţumesc. 

— Cred că eu trebuie să-ţi mulţumesc dumitale. 

Îşi înălţă capul şi-l privi în ochi. Era vechea privire, 
străpungătoare ca o lance, privirea care îl vedea 
întreg, aşa cum era. 

— Eşti o persoană cu totul remarcabilă, domnişoară 
Woodruff. Mă simt profund ruşinat că nu mi-am dat 
seama de asta mai devreme. 

Ea spuse: 

— Da, sînt o persoană remarcabilă. 

O spuse însă fără mîndrie, fără sarcasm, doar cu o 
amară simplitate. Din nou se aşternu tăcerea. Charles 
o îndură pînă cînd simţi că puterile îl părăsesc, apoi 
îşi scoase ceasul din buzunar, negăsind alt mijloc mai 
inspirat de a-i da a înţelege că trebuie să plece. Işi 
simţea din plin stingăcia, scorţoşenia, simţea că 
purtarea ei era mai demnă decit a lui; poate simţea 
încă atingerea buzelor ei. 

— Nu mă însoţeşti pînă la cărare? 

N-avea de gînd s-o lase, acum, cînd îşi luau rămas- 
bun pentru totdeauna, să-şi dea seama că îi era 
ruşine. Dacă li se ivea în cale Grogan, nu mai avea nici 
o importanţă. Grogan nu se ivi însă. Sarah mergea 
înainte, păşind printre frunzele moarte ale ferigilor şi 
tufele de grozamă abia trezite la viaţă, cu părul 
scînteind în lumina dimineţii, tăcută, fără să întoarcă 
o singură dată capul. Charles îşi dădea prea bine 
seama că Sam şi Mary îi priveau, poate, pe furiş, 
ascunşi prin apropiere, dar acum părea chiar mai 
nimerit ca ei să-l vadă la lumina zilei alături de ea. 
Străbătură bucata de drum care urca printre copaci şi 


ajunseră în cele din urmă la cărarea principală. Sarah 
se întoarse. Făcu un pas spre ea, cu mîna întinsă. 

Avu o clipă de şovăire, apoi întinse şi ea mîna. 
Charles i-o strînse cu putere, ca pentru a alunga ispita 
oricărui nou gest nesăbuit. 

Murmură: 

— Nu te voi uita niciodată. 

Ea îşi înălţă atunci chipul spre el, cu o mişcare 
imperceptibilă a ochilor, cercetătoare; ca şi cînd 
aştepta ca el să vadă ceva, era cu neputinţă să nu 
vadă, încă nu era prea tîrziu: un adevăr mai presus de 
adevărurile lui, o emoție care mergea mai adînc decît 
emoţiile lui, o istorie în faţa căreia toate ideile lui 
despre istorie păleau. Ca şi cum ar fi putut vorbi 
despre nesfirşit de multe lucruri, dar îşi dădea seama 
în acelaşi timp că, dacă el nu vedea singur că aceste 
lucruri există, fără ca ea să i le arate, spunîndu-i pe 
rînd numele fiecăruia... 

Privirea ei zăbovi îndelung în ochii lui. Apoi el se 
uită brusc în pămînt şi dădu drumul mîinii ei. 

Se opri să se uite în urmă după un minut. Era tot 
acolo unde o lăsase, urmărindu-l cu privirea. Îşi ridică 
pălăria. Ea însă rămase neclintită. 

Peste alte zece minute, se opri în dreptul unei 
spărturi făcute în gardul viu care mergea de-a lungul 
drumeagului spre Lăptărie, pe partea dinspre mare. 
De acolo se puteau vedea cîmpurile dinspre Cobb. Jos, 
departe, se zărea o siluetă micuță care suia cărarea ce 
străbătea cîmpul îndreptîndu-se spre locul de trecere 
lîngă care stătea Charles. Se dădu puţin înapoi, stătu 
o clipă pe gînduri... apoi îşi văzu de drum, pe 
drumeagul ce dădea în aleea care cobora spre oraş. 


TREIZECI ŞI PAIRU 


Și roza ofilită o smulge de pe zid. 
HARDY, În vînt şi ploaie 


— Ai fost să te plimbi. 

Schimbarea hainelor pentru a doua oară în 
dimineaţa aceea se dovedi astfel un şiretlic zadarnic. 

— Simţeam nevoia să-mi limpezesc gîndurile. Am 
dormit prost. 

— Şi eu. (Adăugă:) Spuneai aseară că eşti peste 
măsură de obosit. 

— Chiar eram. 

— Dar te-ai culcat abia după ora unu. 

Cu o mişcare cam repezită, Charles se întoarse cu 
faţa spre fereastră. 

— A trebuit să chibzuiesc la o mulţime de lucruri. 

Replicile Ernestinei din cadrul acestei conversații 
îngheţate arată că, la lumina zilei, fata nu prea reuşea 
să păstreze tonul cu care îşi rostea în faţa propriei 
conştiinţe legămintele făcute la ceas de noapte. Fapt e 
că, în afară de ştirea că Charles fusese la plimbare, îi 
mai ajunsese la ureche - prin mijlocirea succesivă a 
lui Sam, Mary şi, în fine, a mătuşii Tranter, buimăcită 
de atîtea noutăţi - că acesta avea de gind să plece în 
ziua aceea din Lyme. Luase hotărirea să nu-i ceară 
nici o explicaţie pentru această bruscă schimbare de 
planuri şi să-l lase pe domnul şi stăpînul ei să i-o ofere 
cînd va găsi dumnealui de cuviinţă. 

Dar, ca un făcut, atunci cînd binevoise să-şi facă în 
sfîrşit apariţia, abia pe la unsprezece, în timp ce ea îl 
aştepta dichisită în salonaşul din spate, Charles 
avusese lipsa de delicateţe să vorbească pe îndelete în 
hol cu mătuşa Tranter şi, colac peste pupăză, fără ca 
ea să fie în stare să prindă nici un cuvînt. Aşa se face 
că Ernestina fierbea pe dinăuntru. 


Poate că necazul ei avea drept cauză, nu în ultimul 
rind, şi faptul că, deşi în ziua aceea îşi dăduse 
dinadins mai multă osteneală ca de obicei cu toaleta, 
el nu-i făcuse nici un compliment. Purta o rochie de 
„dejun”, roz-trandafirie, cu mîneci bufante, strimtă la 
încheieturile gingaşe ale braţelor, pentru ca apoi să se 
reverse bogată într-o spumă vaporoasă de voal plisat 
pînă la talia de viespe. Îi punea foarte iscusit în 
valoare subţirimea trupului; iar panglicile albe din 
părul netezit cu grijă şi unda diafană, dar 
pătrunzătoare, de lavandă îşi aveau şi ele rostul lor, 
deloc de neglijat. Era o Afrodită de acadea, deşi cu 
uşoare umbre vineţii sub ochi, proaspăt descinsă 
dintr-un aşternut alb ca o spumă. Nu i-ar fi fost prea 
greu lui Charles să-i zdrobească inima. El însă izbuti 
să închege un zîmbet şi, aşeziîndu-se lîngă ea, îi luă 
mîna într-ale lui şi o bătu uşurel pe dosul palmei. 

— Scumpa mea, îţi cer iertare. Nu sînt în apele 
mele. Şi din păcate, am hotărît că trebuie să plec la 
Londra. 

— Vai, Charles! 

— Îmi pare şi mie rău. Dar datorită întorsăturii pe 
care au luat-o lucrurile, e absolut necesar să mă 
întîlnesc neîntîrziat cu Montague. 

Montague era avocatul - avînd rolul pe care-l joacă 
în zilele noastre contabilii - care se ocupa de afacerile 
lui Charles. 

— Nu poţi să aştepţi pînă mă întorc şi eu? Nu mai 
sînt decît zece zile. 

— O să mă întorc să te aduc înapoi la Londra. 

— Dar nu poate să vină domnul Montague aici? 

— Nu, din păcate, ar trebui să care cu el o grămadă 
de hirtii. Şi, de altfel, acesta nu e singurul scop al 
călătoriei mele. Trebuie să-l înştiinţez pe tatăl tău de 
cele întimplate. 

Fata îşi trase mîna de sub braţul lui. 


— Dar ce legătură are asta cu el? 

— Copilă dragă, are foarte mare legătură. Mi te-a 
dat în grijă. O modificare atît de însemnată a 
perspectivelor mele... 

— Bine, dar ţi-a rămas totuşi renta! 

— Ei, sigur... fireşte că da, nu voi duce niciodată 
lipsă de nimic. Dar mai sînt şi alte lucruri. Titlul... 

— Uitasem. Bineînţeles. E întru totul de neconceput 
să mă mărit cu un muritor de rînd. (li aruncă o privire 
hotărită peste umăr, asezonată cu dramul cuvenit de 
ironie sarcastică.) 

— Scumpa mea, ai răbdare. Lucrurile astea trebuie, 
totuşi, rostite pe faţă - aduci în căsătorie o sumă mare 
de bani. Sigur că de căpetenie rămîne afecțiunea pe 
care o simţim unul pentru celălalt. Legătura 
matrimonială are însă şi... ăă... un aspect juridic şi 
contractual care... 

— Gogoşi! 

— Tina scumpă... 

— Ştii foarte bine că m-ar lăsa să mă mărit şi cu un 
hotentot dacă aş avea chef. 

— Se poate. Dar chiar şi cei mai iubitori dintre 
părinţi preferă să fie încunoştinţaţi... 

— Cîte camere are casa din Belgravia? 

— N-am idee. (Se gîndi puţin, apoi adăugă:) 
Douăzeci, parcă. 

— Şi spuneai într-una din zile că ai un venit de 
două mii cinci sute de lire pe an. La care zestrea mea 
va adăuga... 

— Nu discutăm aici de faptul că ne vor rămîne 
suficienţi bani ca să ducem un trai îndestulător. 

— Foarte bine. Să zicem că tata îţi spune că nu mai 
e de acord să te căsătoreşti cu mine. Ce-ai să faci în 
cazul ăsta? 

— Te încăpăţinezi să nu înţelegi ce trebuie. Îmi 
cunosc datoria. Intr-o situaţie ca aceasta, trebuie să fii 


cît se poate de scrupulos. 

Nici unul dintre ei nu îndrăznise să se uite la 
celălalt în timpul cît durase acest schimb de replici. 
Ernestina îşi lăsă capul în piept, vădind astfel o 
dezaprobare în care mocnea revolta. Charles se ridică 
şi rămase în picioare în spatele canapelei pe care era 
aşezată fata. 

— Nu-i decît o formalitate. Dar formalităţile de 
acest fel contează. 

Ea îşi ţinea cu încăpăţinare ochii în jos. 

— M-am săturat de Lyme. Te văd mai rar aici decît 
la Londra. 

Charles zîmbi: 

— E absurd ce spui. 

— Nu mi se pare. 

În jurul gurii îi apăruse o uşoară cută posacă. N- 
avea de gind să se lase îmbunată. Charles se duse în 
faţa căminului şi, rezemîndu-se cu braţul de poliţa de 
deasupra, îi trimise un zîmbet; era însă un zîmbet fără 
haz, o mască. Nu-i plăcea Ernestina cînd îşi dădea în 
vileag îndărătnicia; prea era mare contrastul dintre 
atitudinea asta şi hainele ei savant alese, menite să 
arate că purtătoarea lor ar fi pierit, neputincioasă ca 
un fluture, dacă ai fi scos-o din cadrul domestic. Primii 
paşi neîmpiedicaţi de crinolină fuseseră făcuţi cu un 
deceniu şi jumătate înainte de anul în care se petrec 
întîmplările istorisite aici, de către neruşinata doamnă 
Bloomer; această tentativă timpurie de a introduce în 
moda feminină costumul pantalon se pierduse însă 
fără urmă, acoperită fiind de poalele largi ale 
crinolinei - un fapt mărunt, dar de mare însemnătate 
pentru felul în care trebuie să-i înţelegem pe 
victorieni. Li s-a pus dinainte un lucru plin de bun- 
simţ, iar ei au preferat o trăsnaie de doi metri, 
neîntrecută în absurditate de nici una din arătările 
zămislite pînă acum de cea mai bîntuită de trăsnăi 


dintre artele minore. 

Totuşi, în tăcerea care urmă, Charles nu se apucă 
să cugete la nerozia modei de casă mare, ci încercă să 
găsească o cale care să-l ajute să plece fără nevoia de 
a mai îndura alte nazuri. Din fericire pentru el, Tina 
reflectase în acest timp la situaţia ei; la urma urmei, 
atita tărăboi pentru o scurtă absenţă trăda, nu-i aşa, o 
atitudine cam de servitoare (mătuşa 

Tranter îi explicase de ce Mary nu fusese în stare 
să se înfăţişeze la patul ei în urma apelurilor sonore 
de după trezire). In afară de asta, orgoliul bărbaţilor 
consta în dorinţa de a fi ascultați cu supunere; iar al 
femeilor, în ştiinţa de a folosi supunerea ca pe o armă 
care să le conducă la victoria finală. Va veni o vreme 
cînd Charles avea să fie pus să plătească pentru 
cruzimea de acum. Îşi înălţă capul spre el, cu un mic 
zîmbet pocăit. 

— O să scrii în fiecare zi? 

Charles se aplecă şi îi atinse obrazul. 

— Promit. 

— Şi-o să te întorci cît de repede poţi? 

— De îndată ce-mi termin treburile cu Montague. 

— O să-i poruncesc tatii printr-o scrisoare să te 
trimită neîntîrziat înapoi. 

Charles se agăţă iute de prilejul oferit. 

— Voi duce chiar eu scrisoarea, dacă o scrii 
imediat. Plec într-o oră. 

Ernestina se ridică de pe canapea şi îi întinse 
mîinile. Voia să fie sărutată. Nu se simţea în stare s-o 
sărute pe gură. O prinse de umeri şi depuse cîte o 
sărutare uşoară pe fiecare tîmplă. Dădu apoi să plece. 
Dar, din cine ştie ce pricină necunoscută, rămase pe 
loc. Cu un aer nevinovat şi spăşit, Ernestina privea 
drept înainte, aţintindu-i cravata albastră-închis şi 
acul cu perlă înfipt în ea. Motivul care-l oprea pe 
Charles să se urnească din loc nu era chiar la vedere - 


de căptuşeala buzunarelor de jos ale vestei pe care o 
purta se încleştaseră strîns două miini, în fiecare 
buzunar cîte una. IÎnţelese care era preţul eliberării 
sale şi îl plăti. Lumea din jur nu se prăbuşi, nu se simţi 
pierdut în nici un vuiet lăuntric, iar întunericul îi lăsă 
în pace ochii şi urechile, în cele cîteva secunde în care 
îşi apăsă buzele de cele ale Ernestinei. Ernestina era 
însă foarte frumos îmbrăcată, şi în mintea lui Charles 
se strecură imaginea - poate mai mult ca o amintire 
ceţoasă, stirnită de atingerea fetei - a unui trupuşor 
alb şi fraged. Îşi lăsă capul pe umărul lui şi i se cuibări 
la piept; şi în timp ce îndeplinea, îndatoritor, ritualul 
cerut, printre uşoare bătăi drăgăstoase pe spate, 
mîngiieri şi bolboroseli neroade de alint, se trezi cu 
totul pe neaşteptate într-o situaţie stînjenitoare. Simţi 
cum şalele îi sînt cuprinse de un neastîimpăr subit. 
Sigur, Ernestina se arătase dintotdeauna plină de 
umor, dar mai erau şi scurtele ei răbufniri de amor- 
propriu, apărute din te miri ce, toanele ei veşnic 
schimbătoare, promisiunea unor anume porniri 
pătimaşe încă nedezvăluite... o nerăbdare de a ucenici 
cu rivnă la şcoala perversităţii, de a muşca odată şi- 
odată, sfielnic dar cu poftă, din fructul oprit. Poate că 
Charles nu era decit victima inconştientă a atracției 
pe care o trezesc de cînd lumea în bărbaţi femeile fără 
prea multă minte, datorată intuiţiei că pot face din ele 
ce poftesc. El însă se simţi întinat: să se lase cuprins 
de pofte trupeşti acum, după ce chiar în aceeaşi 
dimineaţă atinsese buzele unei alte femei! 

O sărută cam în pripă pe Ernestina pe creştet, îşi 
desprinse cu blindeţe degetele dintr-ale ei, le sărută 
pe flecare în parte şi plecă. 

Caznele sale nu se sfirşiseră încă: lîngă uşă se afla 
Mary, aşteptind să-i dea pălăria şi mănuşile. Îşi ţinea 
ochii în jos, însă era îmbujorată la faţă. În timp ce-şi 
punea mănuşile, Charles aruncă o privire spre uşa 


încăperii din care ieşise. 

— Sam ţi-a explicat cum stau lucrurile cu întîlnirea 
de azi-dimineaţă? 

— Da, domnule. 

— Şi... ai înţeles? 

— Da, domnule. 

Charles îşi scoase o mănuşă şi începu să caute în 
buzunarul de la vestă. Mary nu se clinti din loc, doar 
îşi aplecă şi mai mult capul. 

— Vai, domnule, nu trebuie. 

O şi înhăţase însă. O clipă mai tîrziu se afla în 
spatele uşii, pe care tocmai o închisese în urma lui 
Charles. Îşi desfăcu încet-încet mîna micuță - şi cam 
roşie, trebuie să recunosc - şi privi cu luare-aminte 
mica monedă de aur din palmă. O aşeză apoi între 
cele două şiruri de dinţi albi şi muşcă, aşa cum văzuse 
că făcea întotdeauna taică-său, ca să se încredinţeze 
că nu era falsă; nu c-ar fi ştiut să le deosebească pe 
cele bune de cele false după muşcătură, dar simplul 
gest al încercării cu dinţii dovedea, cumva, că moneda 
era de aur; întocmai cum simpla prezenţă a cuiva pe 
Undercliff dovedea că omul ăla a căzut în păcat. 

Dar ce să ştie o fecioară nevinovată de la ţară 
despre păcat? Aici e nevoie de un răspuns. Intre timp, 
Charles poate să ajungă la Londra şi singur. 


TREIZECI ŞI CINCI 


Tu singură îmi dai tăria Ca dulce traiul 
meu amar sâ-ndur. 
HARDY, Nemurirea-Sa 


La spital au fost aduse numeroase fete 
însărcinate avînd virste între 14 - ba 
Chiar şi 13 - şi 17 ani, pentru a naşte 
acolo. Fetele au mărturisit că 
nenorocirea se abătuse asupra lor... pe 
drumul pe care se duceau sau se 
întorceau de la muncă (a cîmpului, de 
obicei). O mare parte dintre fetele şi 
păieţții de această virstă merg pe jos 
Cinci, şase sau şapte mile pînă la locul 
unde muncesc, liote întregi care 
împinzesc drumurile şi cărările 
Iăturalnice. Eu însumi am fost martor la 
unele lucruri deosebit de necuviincioase 
petrecute între băieţi şi fete în virstă de 
14-16 ani. Într-un rînd, am văzut cum O 
fețişoară era hărţuită pe marginea 
drumului de vreo cinci sau şase băieţi. La 
vreo 20-30 de metri mai încolo se aflau şi 
citeva persoane mai în virstă, care însă n- 
au dat nici o atenţie incidentului. Fata 
striga după ajutor, ceea ce m-a făcut să 
mă opresc. Tot aşa, am văzut adesea 
păieţi care se scăldau în rîu, sub privirile 
unor fete de 13-19 ani, aflate pe mal. 

Raportul Comisiei pentru cercetarea 
situaţiei copiilor folosiţi ca mină de lucru 
(1867) 


Ce vedem, aşadar, dacă ne întoarcem privirea spre 
secolul nouăsprezece? O epocă în care femeia era 
considerată sacră; şi în care puteai avea o fată de 


treisprezece ani pentru cîteva lire - ba chiar pentru 
numai cîţiva şilingi, dacă o voiai doar pentru o oră- 
două. O epocă în care s-au înălţat mai multe biserici 
decît în întreaga istorie de pînă atunci a acestei ţări; 
şi în care, în Londra, o casă din şaizeci era bordel 
(raportul din timpurile moderne ar fi în jur de una la 
şaizeci de mii). O vreme în care natura sfîntă a 
căsătoriei (şi castitatea înainte de căsătorie) era 
proclamată de la înălţimea fiecărui amvon, în toate 
editorialele din ziare şi în orice rostire în public; şi, 
totodată, vremea, dintre toate, cea mai bogată - sau 
aproape - în personalităţi publice de prim rang, în 
frunte cu regele, cu o viaţă particulară scandaloasă. În 
care sistemul de pedepse a fost treptat îmblinzit; şi 
totuşi flagelarea era atit de răspîndită, încît un 
francez s-a apucat cu toată seriozitatea să 
demonstreze că Marchizul de Sade a fost negreşit de 
obîrşie engleză. O epocă în care trupul femeii era, mai 
mult decît în oricare alta, ascuns privirii; asta în 
vreme ce sculptorii erau judecaţi după măiestria cu 
care dăltuiau nuduri de femei. O epocă în care nu 
găseşti nici măcar un singur roman, poem sau piesă 
de teatru vrednice de luat în seamă de istoria 
literaturii, în care senzualitatea să depăşească 
marginile unui simplu sărut, iar doctorul Bowdler* (al 
cărui an de deces, 1825, ne readuce în atenţie faptul 
că ethosul victorian se înfiripase deja cu mult înainte 
de începutul strict cronologic al epocii) era socotit de 
toată lumea un binefăcător al omenirii; şi în acelaşi 
timp, perioada a cărei recoltă de literatură 
pornografică a rămas pînă acum neîntrecută. În care 


30 Thomas Bowdler, editor englez (1754-1825), care a publicat 
în 1818 o ediţie a operelor lui Shakespeare din care pasajele 
considerate  necuviincioase fuseseră eliminate; de unde to 
bowdlerize, verb însemnînd a îndepărta dintr-o lucrare literară 
astfel de pasaje. 


nu se pomenea nicicînd vreo vorbă care să amintească 
de existenţa funcţiilor excretoare; asta în timp ce 
sistemul de instalaţii sanitare era atît de primitiv - şi a 
continuat să fie astfel mult timp, căci closetul cu jet de 
apă a apărut abia spre sfîrşitul secolului, rămînînd un 
lux pînă aproape de 1900 -, încît cu greu puteai găsi o 
casă sau o stradă a cărei atmosferă să te lase să uiţi 
vreo clipă de existenţa lor. O epocă în care toată 
lumea susţinea că femeile nu au orgasm; şi totuşi 
toate prostituatele erau învăţate să-l simuleze. O 
epocă în care s-au făcut progrese uriaşe şi a avut loc o 
mare descătuşare în toate domeniile de activitate 
umană; în timp ce peste cele care priveau persoana 
umană în esenţa ei a domnit fără încetare tirania. 

La prima vedere, explicaţia pare limpede - 
povestea cu sublimarea, ştiţi dumneavoastră. 
Victorienii şi-au revărsat, adică, energia datorată unui 
libido nesatisfăcut în puzderia de domenii prospere 
sus-amintite; ca şi cum un duh neştiut al evoluţiei, 
cuprins brusc de dorinţa de a-şi mai trage sufletul, şi- 
ar fi spus în sinea lui: „N-ar strica totuşi să mai 
progresăm putintel; ia să îngrădim noi şuvoiul ăsta 
năvalnic şi să-l abatem de la rostul lui, ca să vedem ce 
iese”. 

Deşi recunosc că teoria sublimării e în parte 
adevărată, mă întreb totuşi uneori dacă, punînd pe 
seama ei esenţa epocii victoriene, nu cădem pînă la 
urmă în eroarea de a crede că, de fapt, victorienii nu 
stăteau, ei, prea grozav cu sexualitatea. Ei însă 
stăteau la fel de bine ca şi noi, cei din veacul următor 
- şi, în pofida faptului că noi sîntem cei bombardaţi zi 
şi noapte cu frînturile unui nesfîrşit discurs despre sex 
(aşa cum au păţit ei cu religia), erau mult mai 
preocupaţi de sex decît sîntem, în realitate, noi. Nu 
încape îndoială că erau preocupaţi de iubire, căreia i- 
au închinat o parte mult mai mare din arta vremii lor 


decît îi închină artiştii epocii noastre. Şi pe urmă, 
poveţele lui Malthus şi lipsa mijloacelor de prevenire 
a sarcinii“! n-au cum să explice, ele singure, faptul că 
victorienii se înmulţeau ca iepurii, fiind practicanți 
mult mai înfocaţi decît noi ai cultului zeiţei fertilităţii. 
De altminteri, nici secolul nostru nu e mai prejos sub 
aspectul progresului şi al avîntului eliberator; şi totuşi 


31 Primele prezervative (făcute din membrană animală) s-au 
pus în vînzare spre sfîrşitul secolului optsprezece. 

Dintre numele mai sonore, Malthus - tocmai el! - a fost unul 
din cei care au osîndit metodele de prevenire a sarcinii ca 
„nepotrivite”, însă în jurul lui 1820 se pornise deja o campanie 
menită să convingă lumea de binefacerile lor. Primul pas spre 
elaborarea „manualului de sexologie” al modernităţii a aparţinut 
doctorului George Drysdale, o lucrare purtînd titlul - cam 
lăturalnic - Elementele ştiinţei sociale; sau despre religia 
naturală, fizică şi sexuală. O expunere a adevăratei cauze şi a 
singurului leac împotriva celor trei rele de căpetenie: sărăcia, 
prostituția şi celibatul. Apărută în 1854, cartea s-a bucurat de o 
largă audienţă şi a avut parte de numeroase traduceri. lată cum 
sunau sfaturile practice ale lui Drysdale, încununate de o 
grăitoare paranteză finală: „Fecundarea se poate evita fie prin 
retragerea penisului chiar înainte de a avea loc ejacularea 
(metodă practicată foarte des de bărbaţii căsătoriţi, ca şi de cei 
necăsătoriți); fie prin utilizarea prezervativelor (şi ea răspîndită, 
dar mai mult pe Continent decît în ţara noastră); prin 
introducerea unei bucăţi de burete în vagin... sau prin spălături 
cu apă călduţă imediat după contactul sexual. 

Prima dintre cele trei metode e vătămătoare pentru sănătate, 
căci poate să pricinuiască tulburări nervoase şi să vlăguiască ori 
să congestioneze organul sexual al bărbatului... A doua, folosirea 
prezervativului,  ştirbeşte din plăcere şi provoacă adesea 
impotenţă la bărbat şi dezgust la ambii parteneri, aşadar şi ea e 
vătămătoare. Aceste obiecţii nu sînt valabile, după părerea mea, 
în cazul celei de-a treia, introducerea în vagin a unei bucăţi de 
burete sau a unei alte substanţe pentru a proteja orificiul de 
intrare în uter. E un lucru lesnicios pentru femeie, care nu mi se 
pare că ar stînjeni cu ceva plăcerea sexuală, sau că ar dăuna în 
vreun fel sănătăţii vreunuia din cei doi parteneri. (Pentru a-şi 
atinge scopul, orice măsură de prevedere trebuie să fie luată de 
femeie, căci dacă bărbatul e silit să se gîndească la ele, 


nu prea văd cum am putea pretinde că asta se 
datorează faptului că şi noi avem un prisos de energie 
sublimată cu care trebuie să facem, vezi bine, ceva. 
Mi-a fost dat de multe ori să constat că „nebunaticii 
ani '890” sînt interpretaţi drept o reacţie provocată de 
lungul şir de decenii de abstinenţă care i-au precedat; 
or, eu sînt de părere că ceea ce s-a petrecut atunci n-a 
fost decît etalarea în public a unor lucruri pe care 
pînă atunci fiecare le păstrase ascunse între patru 
pereţi, şi am mari temeiuri să cred că în realitate aici 
e vorba de o constantă a comportamentului uman: 
diferenţa constă doar în limbajul prin care o 
reprezentăm, în gradul lui de metaforizare. 

Victorienii au preferat să trateze cu seriozitate un 
lucru pe care noi îl privim cam cu prea mare uşurinţă 
şi, pentru a-şi arăta seriozitatea, au găsit cu cale să nu 
vorbească pe faţă despre sex, întocmai cum noi am 
găsit cu cale să facem, în parte, exact pe dos. Aceste 
„căi” de a-ţi arăta seriozitatea nu sînt însă decit 
simple convenţii. Realitatea dindărătul lor rămîne 
aceeaşi. 

Totodată, se mai face, cred, o eroare, şi ea 
răspîndită: aceea de a pune semnul egal între un grad 
ridicat de neştiinţă cu privire la sex şi un grad scăzut 
de plăcere sexuală. N-am nici o îndoială că atunci cînd 
buzele lui Charles le-au întîlnit pe cele ale lui Sarah, 
nici una din părţi n-a făcut dovada unei prea mari 
iscusinţe în arta amorului; eu însă n-aş trage de aici 
concluzia că emoția sexuală a avut în vreun fel de 
suferit. În tot cazul, mult mai interesant de studiat e 
raportul dintre dorinţă şi posibilitatea de a o împlini. 
Şi în această privinţă am putea crede că ieşim la 
socoteală mult mai bine decît străbunii noştri. Numai 
că dorinţa e condiţionată de frecvenţa cu care e 


înflăcărarea şi vigoarea actului sexual vor avea de suferit.)” 
(N.a.) 


stîrnită: lumea în mijlocul căreia trăim noi, modernii, 
consacră o grămadă de timp trudei de a ne îmbia, în 
fel şi chip, să ne împerechem, în vreme ce realitatea 
din jurul nostru nu mai pridideşte să ne pună stavile. 
Nu ne stau în faţă chiar atît de multe stavile cîte 
aveau de înfruntat victorienii? Se prea poate. Dar 
dacă nu te poţi înfrupta decît dintr-un singur măr pe 
zi, găseşti lesne o mulţime de argumente care să 
pledeze împotriva traiului într-o livadă care geme de 
afurisitele astea de roade; s-ar putea chiar ca merele 
să ajungă să-ţi pară mai dulci dacă nu ţi s-ar îngădui 
decît unul pe săptămînă. 

Aşa încît nu-i deloc sigur că victorienii nu încercau 
o plăcere sexuală mai vie, din cauză că era mai rară, 
decît noi; şi că, dîndu-şi seama de asta - şi încă 
limpede -, nu s-au folosit într-adins de această pavăză 
a convenției, în care îşi dădeau mîna îngrădirea, 
înfrînarea şi tăcerea, spre a păstra prospeţimea 
plăcerii. Intr-un fel, dat fiind că am transferat în 
imaginaţia colectivă ceea ce victorienii lăsau pe 
seama imaginației fiecăruia, veacul căruia Îi 
aparținem se arată mai victorian decît al lor - în 
sensul depreciativ al cuvîntului -, căci, destrămînd atît 
de mult din misterul, din dificultatea, din nimbul care 
înconjoară fructul oprit, am nimicit totodată şi o mare 
parte din plăcere. Fireşte, n-avem cum să determinăm 
în scopuri comparative intensitatea plăcerii încercate 
de fiecare parte; dar, cine ştie, poate că e spre 
norocul nostru - mai mult decît al victorienilor - faptul 
că această comparaţie nu e un lucru la îndemiînă. 
Unde mai pui că metoda aleasă de ei le-a oferit, drept 
compensație, un surplus de energie. Misterul de care 
era învăluit fiecare dintre sexe în ochii celuilalt, 
prăpastia aceea pe care a încercat Sarah s-o 
micşoreze, contrariindu-l astfel din cale-afară pe 
Charles, au avut cu siguranţă drept rezultat o creştere 


a vigorii, şi foarte adesea o sinceritate sporită, 
manifestate în toate celelalte domenii. 

Toate acestea par să ne fi abătut tare mult de la 
făptură lui Mary, măcar că parcă îmi aduc acum 
aminte că era o mare amatoare de mere. Nu era însă - 
asta-i sigur - o fecioară nevinovată de la ţară, pentru 
simplul motiv că cele două atribute erau, în secolul ei, 
incompatibile. Cauzele nu sînt greu de aflat. 

În fiecare epocă, imensa majoritate a mărturiilor şi 
relatărilor provin din sînul clasei şcolite; acest fapt a 
provocat, de-a lungul istoriei, un soi de deformare din 
perspectivă minoritară a realităţii. Puritanismul 
pudibond pe care îl atribuim victorienilor şi pe care, 
fără să ne batem prea mult capul, îl extindem asupra 
tuturor claselor societăţii victoriene, e de fapt o 
imagine a clasei de mijloc despre ethosul aceleiaşi. 
Personajele pe care Dickens le-a pus să reprezinte 
lumea claselor truditoare sînt nespus de comice (sau 
teribil de patetice) şi ne pun dinainte o gamă 
nemaiîntilnită de nuanţe ale grotescului, însă pentru a 
găsi o privire lucidă asupra realităţii acelei vremi 
trebuie să ne îndreptăm căutarea în altă parte - în 
paginile lui Mayhew, ale celor mai însemnate dintre 
rapoartele Comisiei Regale şi în alte asemenea 
lucrări; acolo, mai bine decît oriunde altundeva, vom 
afla adevărul mai ales despre viaţa sexuală a claselor 
de rînd, aspect ce lipseşte cu desăviîrşire în romanele 
lui Dickens (a cărui viaţă trădează chiar ea o anume 
lipsă de autenticitate la acest capitol) şi ale confraţilor 
săi din epocă. Reiese din aceste mărturii autentice un 
fapt izbitor - eu i-aş zice desfătător, dar să trecem - 
privind universul rural al Angliei victoriene, şi anume 
că, în această lume, „cumpăratul pe gustate”, cum i se 
spunea într-o epocă mai puţin sofisticată („raporturi 
sexuale preconjugale”, pe limba noastră cea de toate 
zilele) reprezenta regula, nu excepţia. Să ascultăm 


mărturia unei doamne născute în 1883, încă în viaţă, 
al cărei tată a fost medicul lui Thomas Hardy: 

„In secolul nouăsprezece, viața  truditorilor 
ogoarelor era foarte diferită de cea de azi. Bunăoară, 
printre țăranii din Dorset, zămislirea de prunci înainte 
de căsătorie era un lucru întru totul normal, iar 
cununia nu avea loc decît după ce sarcina devenea de 
netăgăduit... Pricina o constituia faptul că lucrătorii 
aveau simbrii mici şi fiecare familie trebuia să se 
îngrijească să-şi sporească numărul celor care puteau 
munci şi cîştiga bani.” 


32 Un motiv în plus, tot de natură economică, îl forma sistemul 
diabolic de plată a bărbaţilor neînsuraţi, care primeau jumătate 
din suma ce revenea - pentru aceeaşi muncă - unui bărbat 
căsătorit. Această metodă fără cusur de a asigura necontenit 
forţa de muncă - al cărei preţ îl veţi afla ceva mai la vale - a apus 
numai o dată cu generalizarea folosirii maşinilor agricole. Să mai 
adăugăm doar că Dorset, comitatul în care a avut loc martiriul de 
la Tolpuddle, îşi cîştigase ruşinosul renume de a fi regiunea în 
care ţăranii sînt supuşi pe faţă celui mai crunt nivel de 
exploatare din întreaga Anglie. Iată ce spune reverendul James 
Fraser, într-o pagină scrisă în acelaşi an 1867: „Pudoarea rămîne 
o virtute necunoscută, iar decenţa, un lucru de neînchipuit, 
atunci cînd într-o singură cămăruţă, ticsită pînă la refuz cu 
paturi, stau îngrămădiţi claie peste grămadă tatăl, mama, flăcăi, 
băieţandri, fete de-acuma mari, copile de toate vîrstele - două, ba 
cîteodată chiar trei generaţii; în care fiecare operaţie a toaletei 
personale, precum şi cele lăsate de fire, îmbrăcarea, 
dezbrăcarea, naşterea, moartea - toate au loc în văzul şi auzul 
tuturor; în care întreaga atmosferă e încărcată de senzualitate, 
iar natura umană se coboară pînă mai jos de nivelul rimătorilor... 
Cazurile de incest nu sînt defel ceva neobişnuit aici. Ne plingem 
de lipsa de curăţie a femeilor noastre înainte de cununie, de 
vorbele şi purtările deşucheate ale fetelor care muncesc pe 
ogoare, de uşurătatea cu care fecioarele îşi leapădă cinstea, de 
faptul că aproape niciodată n-ai să vezi vreun tată ori vreun frate 
căruia să-i clocotească sîngele în vine de mînie pentru ruşinea 
îndurată - e de ajuns o ochire spre îngrămădeala aceasta din 
cocioabele de prin satele noastre ca să ai în faţă tabloul întreg, 
cu cauzele lui cu tot...” 

lar dincolo de toate acestea pîndeau spectre încă mai 


Rîndurile de pînă acum m-au purtat, iată, sub 
umbra - o umbră plină de relevanţă în acest context - 
marelui romancier care veghează din înalturi peste 
partea aceasta din Anglia în care se petrece 
povestirea mea. 'Ţinînd cont de faptul că Hardy a fost 
cel dintii care a încercat să sfărime sigiliul de pe 
tainiţa - presupusă cutie a Pandorei - în care clasa de 
mijloc zăvorise sexualitatea, un lucru, mai ales, ne 
pune pe gînduri, un lucru deloc lipsit de importanţă (şi 
cu siguranţă cel mai paradoxal dintre toate cîte 
privesc viaţa scriitorului), anume îndiîrjirea neclintită 
cu care Hardy a apărat de mîini indiscrete taina care 
pecetluia propria lui viaţă sexuală, precum şi pe aceea 
a înaintaşului său nemijlocit. A fost, fireşte, dreptul lui 
inalienabil să procedeze astfel, şi aşa va rămîne de-a 
pururi. Totuşi, puţine secrete din lumea literară au 
rămas atit de mult timp păzite - misterul n-a ieşit la 
lumină decît în anii '50 - cu atîta străşnicie. Ea, 
această taină, împreună cu adevăratul chip al 
universului rural al Angliei victoriene pe care am 
încercat să-l schiţez în acest capitol, ne ajută să dăm, 
în fine, un răspuns faimoasei întrebări cu care 
Edmund Gosse îl dojenea pe romancier: „Ce rău i-a 
făcut Providența domnului Hardy, încît l-a împins să 
se semeţească spre cer din mijlocul ogoarelor din 
Wessex, năpustindu-şi ameninţător pumnii către 
Ziditorul lui?” O întrebare la fel de miezoasă ca una 
prin care ar fi dorit să afle ce oare să-i fi îmboldit pe 
Atrizi să-şi zvicnească pumnii de bronz spre cerul de 
deasupra Micenei. 

Nu e aici locul să pătrundem prea adînc în negurile 
care împresoară Egdon Heath. Ceea ce se ştie cu 
certitudine este că, în 1867, Hardy, pe atunci în vîrstă 
de douăzeci şi şapte de ani, s-a întors în Dorset după 


amenințătoare, care bîntuie, de cînd lumea, prin toate ghetourile: 
scrofuloza, holera, tifosul endemic şi tuberculoza (n.a.). 


studiile de arhitectură făcute la Londra şi s-a 
îndrăgostit cu toată fiinţa de verişoara lui de 
şaisprezece ani, Triphena. Cei doi se logodesc. Apoi, 
cinci ani mai tîrziu, fără nici o lămurire, logodna este 
ruptă. Cu toate că faptul nu e întru totul dovedit, pare 
astăzi limpede că logodna a fost desfăcută din pricină 
că lui Hardy i-a fost dezvăluită o taină sinistră a 
familiei: Triphena nu-i era verişoară, ci era fiica 
nelegitimă a surorii vitrege a lui Hardy, şi ea născută 
în afara căsătoriei. Nenumărate dintre poemele 
scriitorului cuprind aluzii la acest fapt: „Lîngă 
portiţă”, „Ea nu s-a întors”, „Nemurirea-Sa”* şi multe 
altele; să nu uităm că, pe latura maternă a familiei, se 
mai înregistraseră de curînd cîteva naşteri nelegitime, 
un fapt, de astă dată, pe deplin dovedit . Hardy însuşi 
s-a născut „la cinci luni de la altar”. Se mai găsesc, 
cînd şi cînd, fanatici ai cultului lui Hardy care să 
susţină că desfacerea logodnei s-a datorat diferenţei 
de statut social dintre cei doi - romancierul ar fi fost, 
adică, un „domnişor” mult prea dornic să ajungă 
cineva ca să se mulţumească cu o fetişcană de rind 
din Dorset. În 1874, Hardy s-a însurat, ce-i drept, cu o 
femeie mai bine situată decît el în ierarhia socială, 
Lavinia Gifford, a cărei lipsă de sensibilitate avea să-i 
preschimbe căsnicia într-un calvar. Numai că 
Triphena era o tînără cu înzestrări excepţionale; la 
douăzeci de ani, a ajuns directoarea unei şcoli din 
Plymouth, după ce a terminat a şasea colegiul din 
Londra unde se pregătise să devină profesoară. Prin 
urmare, ne vine greu să credem că despărţirea silită a 
celor doi nu s-a datorat, de fapt, unei teribile taine de 


33 Nu cel mai de seamă, dar unul dintre cele mai revelatoare în 
contextul acestor rînduri, pe care ni le-a lăsat Hardy. Intr-o 
primă versiune, poemul poate fi datat în jurul lui 1897. 
Întrebarea-încuietoare a lui Gosse a fost adresată în cuprinsul 
unei recenzii apărute în ianuarie 1896, la romanul Jude neştiutul 
(n.a.). 


familie. Într-un fel, această taină a fost, fără îndoială, 
un fel de mană cerească pentru noi, cititorii, căci nici 
unul din geniile ivite pe pămîntul Angliei n-a fost atit 
de devotat şi de îndatorat uneia şi aceleiaşi muze. 
Acestei taine îi datorăm în întregime cele mai 
frumoase elegii de dragoste scrise de Hardy. Tot ea ni 
le-a dăruit pe Sue Bridehead şi pe Tess, amîndouă 
însufleţite pe de-a întregul de duhul iubit al Triphenei; 
de altfel, Jude neştiutul îi este chiar dedicat în mod 
implicit, prin cîteva din cuvintele cu care Hardy şi-a 
prefaţat romanul: „Planul cărţii a fost întocmit în 
1890... o parte din situaţiile descrise în ea fiindu-mi 
sugerate de moartea unei femei...” Triphena, măritată 
între timp cu un altul, murise chiar în acel an. 

Această tensiune, aşadar - între dorinţă şi 
renunțare, între amintirea care nu vrea să moară şi 
înfrinarea de care nu poţi să scapi, între abandonul 
liric şi datoria tragică, între zgura faptelor şi sunetul 
nobil rămas de pe urma lor - e cea care animă şi 
explică opera unuia dintre cei mai mari scriitori ai 
vremii; şi, dincolo de el, structurează în întregime 
epoca însăşi. Nu altceva am urmărit să vă readuc în 
minte cu digresiunea mea. 

Să pogorîm dară pe pămînt, înapoi la oile noastre. 
Nu vă va fi greu acum să ghiciţi ce-i mînase pe Sam şi 
pe Mary spre şopron; şi, întrucît nu era prima dată 
cînd se abăteau într-acolo, veţi înţelege poate mai 
bine pricina lacrimilor lui Mary... şi cum se face că 
ştia ceva mai mult despre păcat decit te-ar fi lăsat să 
crezi chipul ei, peste care nu suflaseră decit 
nouăsprezece primăveri; şi - dacă te-ai fi nimerit prin 
Dorchester spre sfîrşitul aceluiaşi an -, cu siguranţă 
mai mult decît te-ar fi făcut să crezi chipul unei alte 
fete, cu mai multă carte, deşi cu trei ani mai tînără, 
care chiar a existat; care stă neclintită, învăluită în 
taina ei rămasă pentru noi pe veci de nepătruns, lîngă 


umărul tînărului arhitect tras la faţă, proaspăt întors 
din deşertul cenuşiu al celor cinci ani petrecuţi în 
capitală; chip ce avea în curind să devină („Pînă ce 
flăcările îi vor fi mistuit sînii, şi gura, şi părul întreg”) 
emblema desăvirşită a celui mai mare mister păstrat 
de secolul lui în adîncuri. 


TREIZECI ŞI ŞASE 


O stea de foc pe fruntea-i s-a aprins: 
Invoaltă, trupul tot ea şi-l mlădie, 
Se-avîntă spre-a norocului solie, 
Oarbă la toate, cit dorul nu şi-a stins. 
TENNYSON, In Memoriam (1850) 


Acum o sută de ani, Exeter se afla mult mai departe 
de capitală decît în zilele noastre şi, drept urmare, se 
îngrijea încă singur să înlesnească locuitorilor săi o 
parte din plăcerile vinovate al căror gust a 
preschimbat Londra de azi în ţinta unor nesfirşite 
puhoaie omeneşti, sosite aici din toate colţurile 
Angliei. Ar fi o exagerare să spunem că oraşul avea, în 
1867, un cartier al felinarelor roşii; cu toate acestea, 
cuprindea între marginile lui o zonă pe care o ghiceai 
dintr-o ochire a fi cam deocheată, aflată departe de 
centru şi de ameninţarea tămiiei din cădelniţele 
Catedralei. Era situată în partea oraşului care coboară 
spre fluviu, unde, în zilele de odinioară (de mult apuse 
deja în 1867), cînd acolo se afla un port însemnat, 
bătuse inima vieţii din Exeter. Zona aceasta era 
alcătuită acum dintr-o puzderie de străzi înghesuite 
una într-alta, pe care se mai aflau încă numeroase 
case rămase de pe vremea dinastiei Tudorilor, prost 
luminate, pline de miasme şi pradă unei necontenite 
viermuieli umane. Găseai aici bordeluri, şi săli de 
dans, şi cîrciumi; dar mai ales o mulţime de fete şi 
femei, năpăstuite de soartă în fel şi chip - mame cu 
copii dar fără soţi, femei întreţinute, o întreagă suflare 
femeiască pusă pe fugă de atmosfera înăbuşitoare a 
satelor şi orăşelelor din Devon. Pe scurt, era un loc în 
care, cum bine ştia toată lumea, îţi puteai pierde 
urma, înţesat de o sumedenie de pensiuni şi hanuri 
ieftine asemeni celui din Weymouth, descris de Sarah 


lui Charles, refugii sigure în faţa valului neînduplecat 
de puritanism care se abătuse peste tot restul ţării. 
Exeter nu era, în acest peisaj, o insulă stingheră - 
toate oraşele mari de provincie trebuiau să facă loc, în 
cuprinsul lor, acestei nefericite armate de femei rănite 
în bătălia care urma să  întroneze domnia 
atotputernică a bărbatului. 

Pe una din străzile de la marginea acestei zone, se 
înălța un şir de case în stil georgian, clădite în terasă. 
La vremea cînd fuseseră construite, oferiseră, fără 
îndoială, o privelişte plăcută înspre fluviu, între timp 
însă, în faţa lor răsăriseră nişte depozite înalte de 
mărfuri, care împiedicau această vedere, şi era 
limpede că acum casele îşi pierduseră orice speranţă 
de a redobîndi vreodată eleganța cu care fuseseră 
dăruite cînd veniseră pe lume... Vopseaua de pe 
lemnărie se scorojise, acoperişurile de ţiglă nu mai 
erau de mult întregi, iar tăbliile uşilor erau brăzdate 
de crăpături. Cîteva dintre ele erau încă locuite de 
proprietari; în centru te întîmpina însă un grup de 
cinci, arătînd toate la fel de amărite sub stratul de 
vopsea de un maron stins cu care o mînă profanatoare 
acoperise cărămida naturală a zidurilor, care se 
prezenta drept hotel, printr-o firmă prelungă de lemn 
aşezată deasupra uşii din mijloc - mai precis, Hotelul 
Familial Endicott. Hotelul (îi mai vestea firma pe 
trecători) era în proprietatea şi sub administraţia 
doamnei Martha Endicott, a cărei trăsătură de 
căpetenie era o sublimă lipsă de curiozitate faţă de 
clienţii ei. Era, din cap pînă-n picioare, o adevărată 
devoniană: cei care-i călcau pragul nu erau, în ochii 
ei, drumeţi dornici de ospeţie, ci numai cutare ori 
cutare sumă de bani care avea să-i intre în buzunar o 
dată cu şederea fiecăruia. Aşa îi şi categorisea pe cei 
care se înfiinţau în cămăruţa de pe hol din care 
veghea: cei de zece şilingi, de doisprezece şilingi, de 


cincisprezece şi aşa mai departe... preţurile 
reprezentînd plata cerută pe săptămînă. Aceia dintre 
domniile voastre care s-au obişnuit să fie uşuraţi de 
cincisprezece şilingi ori de cîte ori ating butonul unei 
sonerii din hotelurile timpurilor noastre nu trebuie să 
creadă că hotelul ei era ieftin; pe atunci, puteai 
închiria o casă de ţară cu un şiling, cel mult doi, pe 
săptămînă. În Exeter se găseau de închiriat căsuțe 
foarte drăgălaşe cu numai şase-şapte şilingi; şi, cum 
cea mai ieftină cameră costa aici zece şilingi pe 
săptămînă, Hotelul Familial Endicott îşi avea locul în 
rîndul stabilimentelor selecte de acest fel, deşi fără 
nici o justificare vizibilă în afara  lăcomiei 
proprietăresei. 

Ne aflăm într-un amurg cenușiu, cu puţin înainte de 
lăsarea întunericului. Cele două felinare de peste 
drum au şi fost vizitate de prăjina lungă a lampagiului 
şi strălucesc amîndouă, luminînd zidurile colţuroase 
de cărămidă ale antrepozitelor. În cîteva dintre 
camerele hotelului s-a aprins lumina, mai vie la parter 
şi ceva mai palidă la etajele de deasupra, căci şi aici, 
ca în nenumărate alte case din epoca victoriană, ţevile 
de gaz nu treceau dincolo de parter, fiind socotite 
prea costisitoare, iar locatarii foloseau încă lămpi cu 
petrol. Prin geamul uneia din ferestrele de la 
parter,aflată lîngă uşa principală, se zăreşte doamna 
Endicott în persoană, aşezată la o masă de lingă focul 
mititel şi cufundată în cercetarea Bibliei religiei ei - 
registrul de socoteli; şi, dacă vom urca în diagonală de 
la această fereastră pînă sub acoperişul ultimei case 
din dreapta, poposind la o fereastră întunecată, ale 
cărei draperii de un roşu-închis sînt încă desfăcute, 
vom avea în faţă un bun exemplu de „doisprezece- 
şilingi-şi-şase-penny”; numai că de astă dată mă refer 
la cameră, nu la oaspete. 

E vorba de fapt de două încăperi, o sufragerie mică 


şi un dormitor mai mic încă, ce odinioară alcătuiseră o 
singură cameră, căreia epoca georgiană îi dăduse 
dimensiuni ceva mai omeneşti. Tapetul de pe pereţi 
are un desen şovăielnic, în care se desluşesc anevoie 
nişte minuscule floricele cafenii. Podeaua e acoperită 
cu un covor uzat, pe care se află o masă cu trei 
picioare, cu tăblia rotundă ascunsă sub o scoarță de 
rips verde-închis pe ale cărei colţuri o mînă de femeie 
se încercase - era clar că pentru prima oară în viaţă - 
în meşteşugul broderiei; şi, lingă ea, două fotolii 
jalnice la vedere, cu lemnul sculptat din cale-afară, 
acoperite cu o catifea obosită de un roşu-brun. Pe 
perete se zăresc o copie decolorată după o gravură 
înfăţişindu-l pe Charles Wesley şi o acuarelă chinuită 
ce se căzneşte să reprezinte Catedrala din Exeter - pe 
care, cu cîţiva ani în urmă, proprietăreasa se îndurase 
s-o primească drept plată în schimbul unei părţi din 
banii pe care i-i datora o doamnă ajunsă la strîmtoare. 

În afara brumei de obiecte de uz gospodăresc de 
lîngă focul firav ce ardea mocnit, aruncînd sclipiri 
rubinii dincolo de gratiile căminului, acestea erau 
toate obiectele din cameră. Doar un singur detaliu 
mărunt stătea între ea şi desăvîirşirea întru uriţenie: 
polita de marmură albă a căminului, rămasă din epoca 
georgiană, pe care se vedeau nişte nimfe graţioase, ce 
ţineau fiecare în braţe un corn-al-abundenţei din care 
se revărsau valuri de flori. Poate că pe chipurile lor cu 
trăsături clasice plutise dintotdeauna un uşor aer de 
surpriză; acum însă mai mult ca oricînd, văzînd ele ce 
prefaceri teribile se pot petrece, într-un răstimp de o 
sută de ani numai, în cultura unei naţiuni. Veniseră pe 
lume într-o încăpere îmbietoare cu lambriuri de lemn 
de pin şi se treziseră după o vreme într-o celulă 
sordidă. 

Fără îndoială că, de-ar fi fost în stare, ar fi răsuflat 
uşurate cînd uşa se deschise în sfîrşit şi în cadrul ei se 


contură silueta persoanei, pînă atunci absentă, care 
ocupa această cameră. Jacheta aceea cu croială 
neobişnuită, boneta neagră, rochia indigo cu guleraş 
alb... dar Sarah a şi păşit în cameră, cu un aer avîntat, 
aproape cu nesaţ. 

Nu era prima zi pe care o petrecea la Hotelul 
Endicott. Şederea ei aici - sosise în urmă cu cîteva zile 
- avea o explicaţie simplă. Printre fetele de la 
pensionul din Exeter unde învățase, numele hotelului 
dăduse naştere la un soi de glumă, în care adjectivul 
era luat drept substantiv: liota de Endicoţi ajunsese, 
vezi Doamne, atît de numeroasă, încît avea nevoie, 
numai pentru ea, de un întreg hotel.* 

Ajunsă la Exeter, Sarah se trezise singură în faţa 
hotelului Ship, locul unde diligenţele ce treceau prin 
Dorchester îşi încheiau traseul. Se dusese să-şi ia 
cufărul, sosit cu o zi în urmă. Un hamal o întrebase 
unde trebuia să ajungă. O clipă, o cuprinsese panica. 
Nu-i venise pe moment în minte nici un alt nume în 
afara celui pomenit în gluma aceea rătăcită între 
amintiri. Ceva din aerul ivit pe chipul hamalului la 
auzul destinaţiei ei îi dăduse a înţelege că locul unde 
hotărise să poposească nu era chiar cel mai ales 
dintre toate cîte oferea oraşul. Omul îşi săltase însă 
fără vorbă cufărul pe umăr, iar Sarah se ţinuse după 
el prin oraş, pînă în cartierul pe care l-am zugrăvit 
mai înainte. Nu s-ar fi putut spune că înfăţişarea 
hotelului îi mersese la inimă - în amintirea ei (e drept 
că nu-l văzuse decît o singură dată) se înălţase mai 
ocrotitor, mai semeţ, respirînd mai multă libertate... 
dar asta era, cerşetorii nu-şi pot îngădui să facă 
nazuri. Se simţise întrucîtva uşurată văzînd că faptul 


34 În Endicott's Family Hotel, substantivul family poate fi citit 
fie în asociere cu hotel (Hotelul Familial Endicott), avînd aici rol 
adjectival, fie - mai puţin plauzibil - în asociere cu Endicott 
(Hotelul Familiei Endicott). 


că nu era însoţită nu iscase nici un comentariu. Plătise 
din capul locului chiria camerei pe mai mult de o 
săptămînă, şi era limpede că proprietă-resei nu-i mai 
trebuiau alte recomandări. Avusese de gind să ia 
odaia cea mai ieftină, însă se răzgindise, aflind că o 
astfel de cameră costa zece şilingi, în timp ce, cu 
numai doi şilingi şi jumătate în plus, puteai primi una 
care avea alături un dormitor micuţ. 

Intră sprintenă în cameră şi închise uşa. Scăpără 
apoi un chibrit şi aprinse fitilul lămpii, care, după ce 
Sarah puse la loc cilindrul de sticlă, prinse să 
lumineze blînd, împrăştiind cu ciobu-i de oglindă 
ceţoasă umbrele negre ale nopţii. Îşi smulse în grabă 
boneta şi scutură din cap, cu gestu-i bine cunoscut, 
împrăştiindu-şi părul pe spate. Aşeză punga de pînză 
pe care o avea în mină pe masă, vădit prea 
nerăbdătoare să-i cerceteze conţinutul ca să se mai 
ostenească să-şi dea jos haina. Incet, cu nespusă grijă, 
scoase unul cîte unul din pungă cîteva obiecte 
înfăşurate în hirtie, pe care le înşiră pe întinderea 
verde a mesei. Puse apoi coşul pe podea şi începu să- 
şi despacheteze cumpărăturile. 

Începu cu un ceainic de Staffordshire pe care se 
vedea un desen frumos colorat înfăţişind o căsuţă pe 
lîngă care curgea un pîriiaş şi, alături, o pereche de 
îndrăgostiţi (pe îndrăgostiţi îi iscodi îndeaproape); 
urmă apoi o cană avînd forma unui omuleţ pîntecos, 
nu una din ororile vopsite în culori ţipătoare ieşite din 
atelierele victoriene, ci un lucruşor tare drăgălaş, o 
îmbinare de mov palid cu galbenul florii de ciuboţica- 
cucului, cu trăsăturile pline de veselie ale bărbatului 
lucind cuceritor sub smalţul delicat de un albastru 
mătăsos (specialiştii în ceramică vor fi recunoscut 
deja mîna lui Ralph Leigh*5). Cele două obiecte, 


35 Celebru artist faianţar englez de la sfîrşitul secolului 
optsprezece. 


cumpărate dintr-un magazin de ceramică veche, o 
costaseră pe Sarah nouă penny; cana era crăpată într- 
un loc şi avea să mai fie o dată crăpată în decursul 
timpului, după cum pot confirma chiar eu, dat fiind că, 
acum vreo doi ani, a ajuns pînă la urmă la mine, în 
schimbul unei sume mult mai mari decît cei trei penny 
care i se ceruseră lui Sarah. Atîta doar că, spre 
deosebire de ea, pe mine m-a dat gata faptul că fusese 
migălită de Ralph Leigh, în vreme ce pe Sarah o 
cucerise zîmbetul omuleţului. 

Deşi pînă acum nu l-am văzut în acţiune, Sarah era 
înzestrată cu simţ estetic; ori poate era mai curînd 
vorba de o sensibilitate la stările de spirit întrupate în 
obiecte, care se vedea acum stîrnită de decorul 
dătător de fiori care o înconjura. N-avea nici cea mai 
mică idee de vechimea cănii de porțelan, dar simţea 
nelămurit că fusese îndelung folosită, că trecuse prin 
multe miîini... iar acum era a ei. Acum era a ei - o 
aşeză pe poliţa căminului şi, cu haina încă pe ea, 
începu s-o soarbă din ochi cu o concentrare de copil, 
ca şi cum nu voia să piardă nici un strop din această 
senzaţie nouă care îi dezvăluia, deşi firavă, gustul 
proprietăţii. 

Se întrerupse din visare la auzul unui zgomot de 
paşi ce răsună pe coridorul de afară. Aruncă o privire 
scurtă, însă încordată, spre uşă. Paşii trecură mai 
departe. Sarah îşi scoase, în sfîrşit, haina, aţiţă focul 
cu vătraiul şi aşeză apoi pe grătarul de deasupra un 
ibric înnegrit. Işi îndreptă apoi atenţia spre restul 
cumpărăturilor: o punguliţă cu ceai, încă una cu zahăr 
şi un bidonaş de metal plin cu lapte. Pe urmă luă cele 
trei pachete rămase nedesfăcute şi intră în dormitor: 
se vedeau acolo un pat, un lavoar de marmură, o 
oglinjoară îngustă, un preş ponosit - şi cam atît. 

Ea însă n-avea ochi decît pentru pachetele aduse 
de dincolo. Din primul ieşi la iveală o cămaşă de 


noapte. Nu se grăbi s-o încerce, ci o aşeză pe pat; 
despachetă apoi următorul pachet. Era un şal verde- 
închis de lînă, cu ciucuri de mătase verde-smarald. Pe 
acesta îl păstră îndelung în mînă, pierzindu-se, ciudat, 
într-un soi de transă - fără doar şi poate, cu gindul la 
preţul lui piperat, căci costase mai mult decit toate 
celelalte lucruri cumpărate puse laolaltă. Intr-un tîrziu 
îl ridică, gînditoare, şi-şi lipi obrazul de țesătura lui 
nobilă şi mîngiioasă, cu ochii la cămaşa de noapte de 
pe pat; apoi, cu primul gest cu adevărat feminin pe 
care i l-am îngăduit pînă acum, îşi aduse în faţă o 
şuviţă bogată din păru-i castaniu-roşcat, aşezînd-o 
peste materialul verde, şi cît ai clipi, desfăcu şalul - 
era foarte lat, măsura mai mult de un metru împăturit 
de-a curmezişul - şi îşi înfăşură cu el umerii. Rămase 
iar cu privirea dusă, de astă dată însă în faţa oglinzii; 
se întoarse apoi lîngă pat şi potrivi şalul în jurul 
umerilor cămăşii de noapte. 

Despachetă şi cel de-al treilea pachet, cel mai mic; 
nu era în el decît un sul de tifon pe care, după o 
ultimă privire spre combinaţia alb-verde de pe pat, îl 
luă cu ea în cealaltă cameră şi-l puse într-unul din 
sertarele scrinului de mahon, chiar în clipa cînd 
capacul ibricului începu să sfîriie. 

Punga lăsată de Charles avusese în ea zece monede 
de aur de cîte o liră; numai asta - nepunînd la 
socoteală cine ştie ce alte motive - şi era destul ca 
Sarah să privească lumea cu alţi ochi. Din clipa cînd 
numărase prima oară cele zece monede de aur, nu se 
mai sătura, serile, să le numere iarăşi şi iarăşi. Nu ca 
un avar, ci aidoma cuiva care se duce să revadă la 
nesfirşit acelaşi film - minat irezistibil de plăcerea de 
a se cufunda iar în istoria de pe ecran, aşteptind 
anumite secvenţe... 

După ce sosise în Exeter, nu cheltuise aproape 
nimic zile-n şir, în afara unor sume neînsemnate luate 


din bietele-i economii, şi acelea numai pe mîncare; 
rămînea însă îndelung cu ochii la vitrine: erau rochii 
acolo, şi mese, şi scaune, bucate alese, vinuri, o mie şi 
unu de lucruri pe care ajunsese să le socotească 
vrăjmaşe, care o chinuiau, îi rîdeau în nas, ca tot atîția 
locuitori făţarnici din Lyme, ocolindu-i privirea cînd 
trecea pe dinaintea lor, pentru ca apoi, pe la spatele 
ei, să înceapă să rinjească. lată de ce îi trebuise atit 
de mult pînă să se hotărască să cumpere un ceainic. 
Doar te poţi descurca şi cu un ibric, iar sărăcia în care 
trăise de cînd se ştia o deprinsese cu lipsurile, îi 
alungase de tot pofta de a cumpăra, încît, asemeni 
unui marinar care a rezistat săptămîni în şir 
amăgindu-şi foamea cu o jumătate de pesmet pe zi, 
acum Sarah nu mai era în stare să se îndestuleze cu 
mormanele de bunătăţi care, doar să fi întins mîna, şi 
erau ale ei. Ceea ce nu vrea să însemne că era 
nefericită; nici pomeneală de aşa ceva. Se bucura, 
atita tot, de prima vacanţă din viaţa-i de adult. 

Ceaiul era gata. Văpaia din cămin tremura, 
răsfrintă în flăcărui aurii, în smalţul de pe ceainic, în 
lumina blîndă şi trosnetul molcom al focului, cu 
umbrele flăcărilor jucîndu-i pe chip, Sarah părea că 
aşteaptă. Poate credeţi că, de vreme ce e atit de 
schimbată, de domolită, s-ar zice, şi împăcată cu 
soarta, primise negreşit vreo veste de la Charles. Nu, 
nici un cuvînt măcar. Şi n-am de gind să aflu ce-i trece 
prin cap în timp ce se uită pierdută în foc, aşa cum n- 
am făcut-o nici mai demult, cînd lacrimile ei s-au 
prelins  neştiute în bezna tăcută ce  învăluia 
Marlborough House. După o vreme, se smulse din 
visare şi se îndreptă către scrin; scoase din sertarul 
de sus o linguriţă şi o ceaşcă desperecheată. După ce 
turnă ceaiul, aşezată de-acuma la masă, desfăcu şi 
ultimul pacheţel. Era o plăcintă cu carne. Începu apoi 
să mănînce cu poftă. 


TREIZECI ŞI ŞAPTE 


Respectabilitatea şi-a întins mantia de 
plumb peste întreaga ţară... iar laurii 
revin aceluia care se pricepe să-şi pună 
întreaga rivnă în slujba acestei 
atotputernice zeițe. 

LESLIE STEPHEN, Schițe din 
Cambridge (1865) 


Burghezia sileşte toate națiunile, sub amenințarea 
cu dispariţia totală, să adopte modul de producţie 
burghez; le sileşte să introducă în mijlocul lor ceea ce 
ea numeşte civilizaţie, să devină, adică, ele însele 
burgheze. Într-un cuvînt, creează o lume după chipul 
şi asemănarea ei. 

MARX, Manifestul Partidului Comunist (1848) 

Cea de-a doua întrevedere oficială pe care Charles 
o avu cu tatăl Ernestinei se dovedi mult mai puţin 
plăcută decît prima, fără ca asta să fi fost, în vreun fel, 
din vina domnului Freeman. În ciuda simţămintelor pe 
care le nutrea într-ascuns despre aristocrație - o 
adunătură de trîntori, cu toţii -, domnul Freeman era, 
judecat după manifestările ceva mai vizibile ale fiinţei 
sale, un snob. Socotea de datoria lui - o datorie întru a 
cărei îndeplinire se ostenea cu o vrednicie egală celei 
cu care se îngrijea de negoţu-i prosper - să pară, în 
toate privinţele, un gentleman. Se credea, în sinea lui, 
un gentleman desăvirşit; şi poate aşa l-am fi crezut şi 
noi, de n-ar fi fost încăpăţinarea obsesivă cu care se 
străduia să pară astfel, care ne lasă să ghicim o 
anume îndoială lăuntrică. 

Aceşti proaspeţi recruți cu care clasa de mijloc îşi 
întărise primele rînduri se vedeau puşi într-o situaţie 
nu tocmai la îndemînă. Dacă în societate îşi simțeau 
încă uniforma de soldat de rînd, îşi cunoşteau prea 


bine puterile de redutabili comandanţi pe care le 
aveau în propria lor lume, cea a negoţului. O parte 
dintre ei se grăbeau să adopte una din variantele 
coloraţiei criptice, dedicîndu-se trup şi suflet (precum 
domnul  Jorrocks)  strădaniei de a-şi însuşi 
îndeletnicirile, averea şi manierele nobililor de ţară 
autentici. Alţii - între care şi domnul Freeman - 
încercau să dea un nou chip noţiunii de nobil. Domnul 
Freeman deţinea un conac de curînd construit în 
pădurile de pini din Surrey, vizitat însă mult mai des 
de soţie şi fiică. Era, în felul său, un precursor al 
navetistului bogat din epoca modernă, cu deosebirea 
că el nu-şi petrecea în amintitul conac decît weekend- 
urile, şi, în afara verii, chiar şi pe acestea numai 
arareori. În plus, ceasurile de răgaz pe care 
corespondentul său de azi şi le trece jucînd golf, 
cultivînd trandafiri, bînd sau înşelîndu-şi nevasta, 
domnul Freeman le închina onestităţii. 

S-ar putea spune că Profitul şi Onestitatea (ordinea 
era obligatorie) erau chiar deviza după care se 
conducea. Îşi înălţase averea pe temelia uriaşei 
schimbări cu urmări socio-economice ce avusese loc 
între 1850 şi 1870 - deplasarea accentului de la 
atelier la prăvălie, de la producător la consumator. 
Acest prim mare val care aruncase în faţă consumul 
priise de minune registrelor de încasări ale domnului 
Freeman; şi, pentru a-şi răsplăti ursita cea darnică - 
asemeni unei mai vechi generaţii de îmbogăţiţi cu 
vederi puritane care preferaseră, în locul vînătorii de 
vulpi, să hăituiască păcatele semenilor -, domnul 
Freeman devenise din cale-afară de onest şi de 
milostiv în viaţa particulară. Întocmai cum unii 
magnați ai timpului nostru se apucă să colecţioneze 
obiecte de artă, dînd astfel un onorabil lustru de 
filantropie unei investiţii altminteri rentabile, el se 
îngrijea să contribuie cu sume rotunjoare la avîntul 


Societăţii pentru 

Propovăduirea învăţăturii Creştine şi al altor 
aşezăminte puse pe fapte bune. Ucenicii, băieţii de 
prăvălie şi toţi ceilalţi lucrători aflaţi în slujba 
domnului Freeman aveau parte de nişte condiţii de 
muncă şi de trai care, judecate după măsurile vremii 
noastre, erau de-a dreptul crîncene; după cele folosite 
la 1867, însă, întreprinderea comercială a domnului 
Freeman era socotită deosebit de avansată, o pildă 
pentru suratele ei. Cînd avea să păşească pe poarta 
raiului, în spatele lui avea să se înşiruie o sumedenie 
de truditori cu chipuri fericite - combinaţie de pe 
urma căreia moştenitorilor săi avea să le revină un 
profit frumuşel. 

Era un bărbat cu un aer autoritar, de director de 
şcoală, înzestrat cu nişte ochi cenuşii sfredelitori, a 
căror privire avea darul să-i facă pe toţi cei care 
cădeau sub bătaia ei să se simtă ca nişte mărfuri de o 
calitate cam îndoielnică. Ascultă veştile aduse de 
Charles fără ca pe chip să-i apară urma vreunei 
emoţii, mulţumindu-se să încuviinţeze cu gravitate 
atunci cînd acesta îşi isprăvi lămuririle. Se aşternu 
apoi tăcerea. Întrevederea avea loc în biroul domnului 
Freeman din casa aflată lîngă Hyde Park. Nimic din 
înfăţişarea încăperii nu te lăsa să ghiceşti profesia 
posesorului. Pereţii erau căptuşiţi cu rînduri prelungi 
de volume impozante, menite să statornicească 
cuvenitul aer solemn. Mai erau apoi un bust al lui 
Marc Aureliu (ori să fi fost lordul Palmerston în baie?) 
şi vreo două-trei gravuri, impresionante ca 
dimensiuni, dar incerte ca tematică, în fața cărora 
privitorul nu reuşea să se hotărască dacă admiră o 
scenă de bătălie sau de carnaval, măcar că izbuteau 
să aducă în încăpere freamătul unei umanităţi abia 
trezite la viaţă, aflată la o depărtare nemăsurată de 
decorul în care se găseau. 


Domnul Freeman îşi drese uşor glasul şi-şi aţinti 
privirea pe mapa de marochin cu încrustaţii aurii de 
pe birou; o clipă, păru gata să-şi dea verdictul, apoi 
însă se răzgindi. 

— Toate acestea sînt cum nu se poate mai 
surprinzătoare. Cum nu se poate mai surprinzătoare. 

Se lăsă iarăşi tăcerea; Charles se simţea pe 
jumătate iritat, pe jumătate amuzat. Presimţea că-l 
aştepta o porţie de dăscăleală sfătos-părintească. Cum 
însă el singur îşi pusese ştreangul de git, nu-i rămînea 
decît să rabde în tăcerea aşternută în încăpere, în 
care se pierdu, stingher, acest răspuns anemic. La 
drept vorbind, în sinea lui domnul Freeman 
reacţionase mai mult ca un om de afaceri decît ca un 
gentleman, căci în minte îi răsărise numaideciît gindul 
că Charles venise să ceară o mărire a zestrei 
Ernestinei. Fireşte că-i dădea lesne mîna s-o facă; 
numai că, o dată cu acest gind, îi trecuse prin cap o 
ipoteză cumplită: Charles ştiuse tot timpul de 
căsătoria probabilă a unchiului său. Or, domnul 
Freeman detesta, mai mult ca orice, să fie tras pe 
sfoară într-o afacere însemnată - şi, la urma urmei, 
afacerea de faţă privea obiectul la care ţinea cel mai 
mult. 

Într-un tîrziu, Charles se hotărî să rupă tăcerea: 

— Nu mai e nevoie să adaug că această hotărire a 
unchiului meu a fost şi pentru mine o mare surpriză. 

— Fără îndoială, fără îndoială. 

— Am socotit însă de datoria mea să vă 
încunoştinţez eu însumi cît mai degrabă. 

— Un gest care dovedeşte din partea dumitale o 
mare corectitudine. Dar Ernestina... ea ştie? 

— A fost prima căreia i-am spus. Judecata ei e, 
fireşte, influenţată de sentimentele pe care mi-a făcut 
onoarea să le nutrească pentru mine. (Charles se opri, 
şovăitor, apoi îşi duse mîna la buzunar.) Vă aduc o 


scrisoare din partea ei. 

Se ridică şi puse scrisoarea pe birou; domnul 
Freeman îşi cobori spre ea privirea pătrunzătoare a 
ochilor cenuşii, vădit preocupat de alte ginduri. 

— Ţi-a rămas însă venitul personal, care e întru 
totul îndestulător, nu? 

— Aş minţi dacă aş spune că am fost lăsat sărac 
lipit pămîntului. 

— Şi nu trebuie să excludem nici posibilitatea ca, 
pînă la urmă, unchiul dumitale să nu aibă norocul ca 
soarta să-i dăruiască un moştenitor. 

— Întocmai. 

— Pe urmă, Ernestina nu va porni la drum cu 
mîinile goale. 

— Aţi fost cît se poate de generos. 

— Iar într-o bună zi, eu voi fi chemat la cele 
veşnice. 

— Scumpe domn, eu... 

Gentlemanul din domnul Freeman ieşise biruitor. 
Se ridică în picioare: 

— Nu trebuie să ne ferim să discutăm între noi 
astfel de lucruri. Voi fi sincer cu dumneata, dragul 
meu Charles. Ceea ce mă interesează, înainte de 
toate, este fericirea fiicei mele. Nu e nevoie însă să-ţi 
spun cît valorează ea sub aspect financiar. Cînd mi-ai 
solicitat permisiunea de a-i cere mina, unul din 
argumentele care, în ochii mei, au pledat în favoarea 
dumitale a fost, nu în ultimul rînd, faptul că am avut 
garanţia că această alianţă se va întemeia pe respect 
reciproc şi pe avantajele existente de fiecare parte. 
Dumneata m-ai încredinţat că schimbarea intervenită 
în situaţia dumitale s-a ivit ca un fulger din senin. 
Nimeni dintre cei care îţi cunosc probitatea morală n- 
ar avea cum să-ţi pună în seamă un motiv nedemn. 
Aceasta e singura mea grijă. 

— Vă asigur că e, nu mai puţin, şi a mea, domnule. 


Se aşternu iar tăcerea. Amîndoi înțelegeau la fel de 
bine subtextul acestor cuvinte: negreşit că răuvoitorii 
vor urzi o grămadă de birfe în jurul apropiatei 
căsătorii, susţinind că Charles prinsese de veste, 
înainte de a o cere pe Ernestina de soţie, că 
speranţele de moştenitor îi vor fi curînd spulberate; 
iar pe socoteala fetei se vor face tot soiul de 
comentarii zeflemitoare, pentru că îi scăpase printre 
degete un titlu pe care l-ar fi putut cumpăra foarte 
lesne din altă parte. 

— Cred c-ar fi cazul să citesc scrisoarea. Scuză-mă 
o clipă, te rog. 

Luă de pe birou cuțitul de aur masiv cu care îşi 
desfăcea corespondenţa şi tăie marginea plicului. 
Charles se îndreptă spre fereastră şi privi afară, spre 
copacii din Hyde Park. Dincolo de şirul de trăsuri de 
pe Bayswater Road, zări o fată - o vînzătoare sau o 
slujnică, după înfăţişare - aşezată pe o bancă din faţa 
grilajului; în timp ce o privea, lîngă ea se ivi un soldat 
în tunică roşie. Salută milităreşte, pocnindu-şi 
călcîiele - şi fata se întoarse. Era prea departe ca să-i 
vadă bine faţa, dar nerăbdarea cu care se întorsese 
arăta limpede că era vorba de doi îndrăgostiţi. 
Soldatul îi luă mîna şi şi-o puse o clipă pe piept, în 
dreptul inimii. Urmă un scurt dialog; apoi fata îşi 
strecură mîna sub braţul soldatului şi cei doi porniră 
încetişor spre Oxford Street. Charles se cufundase cu 
totul în contemplarea acestei scene; tresări, cînd îl 
văzu lîngă el pe domnul Freeman. Zîmbea. 

— Poate n-ar strica să-ţi citesc cele cîteva cuvinte 
pe care le-a adăugat ca post-scriptum. (Îşi potrivi 
ochelarii cu ramă de argint.) „Dacă îţi pleci vreo clipă 
urechea la prostiile pe care o să ţi le îndruge Charles, 
să ştii că o să-l conving să fugă cu mine la Paris.” 
(înălţă o privire amuzat-ironică spre Charles:) S-ar 
zice că n-avem de ales. 


Charles zîmbi stins. 

— Dar dacă totuşi doriţi să mai reflectaţi cîtăva 
vreme... 

Domnul Freeman îşi puse mîna pe umărul prea- 
scrupulosului tînăr. 

— O să-i spun Ernestinei că purtarea logodnicului 
ei mi se pare şi mai demnă de admiraţie în împrejurări 
potrivnice decît în vremuri senine. Şi cred că cel mai 
bine ar fi să te întorci cît poţi de repede în Lyme. 

— Vă mulţumesc pentru bunăvoința pe care mi-o 
arătaţi. 

— Eu trebuie să-ţi mulţumesc dumitale, pentru că 
mi-ai făcut fiica atît de fericită. Scrisoarea ei nu e 
aşternută în întregime pe tonul acesta frivol. (Îl luă de 
braţ pe Charles şi-l conduse înapoi spre mijlocul 
încăperii.) Şi, dragul meu Charles... (rostind aceste 
cuvinte, domnul Freeman încercă o anume plăcere)... 
să ştii că eu, unul, nu cred că nevoia aceasta, impusă 
de cele întimplate, de a-ţi pune puţin în ordine 
cheltuielile înainte de căsătorie e numaideciît un lucru 
întru totul rău. Oricum, dacă te vei afla cumva în 
situaţia să... ştii ce vreau să spun. 

— Vă sînt recunoscător. 

— Gata, am isprăvit orice discuţie. 

Domnul Freeman scoase din buzunar o legătură de 
chei, descuie unul din sertarele biroului şi puse 
înăuntru scrisoarea Ernestinei, de parcă ar fi fost un 
document preţios cuprinzind secrete de stat; ori 
poate, cine ştie, cauza era doar faptul că îşi cunoştea 
ceva mai bine servitorii decît majoritatea stăpînilor 
din epoca victoriană. În timp ce încuia la loc sertarul, 
îşi ridică ochii spre Charles, care era de-acuma 
stăpinit de impresia dezagreabilă că devenise şi el 
unul din slujbaşii domnului Freeman - unul privilegiat, 
desigur, dar aflat cumva la cheremul acestui colos al 
lumii comerțului. Suferințele lui n-aveau să se 


oprească însă aici; poate că atitudinea binevoitoare a 
domnului Freeman nu fusese, pînă la urmă, dictată pe 
de-a întregul de gentlemanul din el. 

— Îmi dai voie acum, întrucît mi se pare un prilej 
nimerit, să-mi deschid inima în faţa dumitale şi să-ţi 
împărtăşesc gîndurile mele cu privire la o altă 
chestiune care vă priveşte pe amindoi? 

Charles înclină politicos din cap; timp de cîteva 
clipe, domnul Freeman păru însă că nu ştie cum să 
înceapă. Cu gesturi cam aferate, aşeză cuțitul de tăiat 
hîrtie la locul lui, apoi se ridică şi se duse lîngă 
fereastra pe care o părăsiseră cu cîteva minute în 
urmă. 

— Dragul meu Charles, mă socotesc un om norocos 
în toate privinţele, în afara uneia. (Îşi cobori privirea 
spre covor.) Nu mi-a fost dat să am şi un fiu. (Făcu o 
pauză, apoi îi aruncă viitorului ginere o privire 
scrutătoare.) Probabil că negustoria ţi se pare un 
lucru detestabil. Nu e o îndeletnicire demnă de un 
gentleman. 

— Astea nu-s decît scorneli făţarnice, domnule. 
Dumneavoastră înşivă sînteţi cea mai bună dovadă că 
nu aşa stau lucrurile. 

— Chiar crezi ceea ce spui? Sau nu faci decît să-mi 
torni tot un fel de scorneală? 

Privirea ochilor cenuşii cu sclipiri de oţel deveni 
dintr-o dată foarte directă. Charles rămase o clipă 
descumpănit. Işi desfăcu apoi larg braţele. 

— Nici un om inteligent nu poate să nu vadă 
adevărul - marea utilitate a comerţului, rolul lui 
esenţial în dezvoltarea... 

— A, da. Aşa spun toţi politicienii. N-au încotro, 
pentru că de asta depinde prosperitatea ţării noastre. 
Dar ti-ar plăcea să se spună despre dumneata că... te 
ocupi cu negoţul? 

— Nu mi s-a ivit pînă acum o asemenea posibilitate. 


— Dar dacă s-ar ivi? 

— Adică... eu să... 

işi dădu seama în sfîrşit unde voia să ajungă tata- 
socru; care tată-socru, văzînd cît de uluit e Charles, 
lăsă în pripă locul gentlemanului. 

— Bineînţeles că asta n-ar însemna să-ţi baţi capul 
cu treburile de zi cu zi ale negoţului meu. Asta e 
treaba  supraveghetorilor, a celor care-mi ţin 
registrele şi a celorlalţi de acolo. Numai că afacerile 
mele merg din ce în ce mai bine, Charles. La anul vom 
deschide magazine şi în Bristol şi Birmingham. Şi nu e 
decît începutul. Nu vă pot oferi un imperiu geografic 
sau politic, dar sînt convins că, într-o bună zi, 
Ernestina şi dumneata veţi ajunge să stăpîniţi tot un 
fel de imperiu. (Domnul Freeman începu să se plimbe 
în sus şi-n jos prin birou.) Atîta timp cît îndatoririle 
dumitale viitoare te legau de administrarea moşiei 
unchiului, n-am zis nimic. Dar eşti un om plin de 
energie, eşti instruit, capabil... 

— Bine, dar lipsa mea de cunoştinţe în domeniul la 
care se referă propunerea pe care aţi binevoit să mi-o 
înfăţişaţi este... în sfîrşit, aproape deplină. 

Cu un gest grăbit al mîinii, domnul Freeman îi dădu 
a înţelege că obiecţia îi era neîntemeiată. 

— Probitatea, capacitatea de a inspira respect, 
priceperea la oameni - toate astea au mult mai mare 
însemnătate. Şi nu cred că duci lipsă de vreuna din 
aceste calităţi. 

— Nu sînt sigur că înţeleg pe deplin ceea ce 
propuneţi. _ 

— Nu propun nimic pentru viitorul apropiat. In 
orice caz, nu pentru următorii doi ani, cînd vei fi la 
început de căsnicie. N-ai nevoie de alte griji şi 
preocupări în această perioadă. Dar dacă într-o zi vei 
simţi că te-ar... amuza să afli mai multe despre marea 
întreprindere comercială pe care, prin intermediul 


Ernestinei, o vei moşteni, să ştii că nimic nu mi-ar 
face... mie şi soţiei mele... mai mare plăcere decît să 
contribui la satisfacerea acestui interes. 

— Pentru nimic în lume n-aş vrea să par 
nerecunoscător, dar... adică, ştiţi, pare ceva atît de 
puţin potrivit cu înclinațiile mele, cu bruma de 
aptitudini cu care am fost dăruit... 

— Iţi propun doar o asociere, atît şi nimic mai mult. 
Practic, un lucru care, pentru început, nu va 
presupune cine ştie ce obligaţii împovărătoare, ci doar 
cîte o vizită, din cînd în cînd, pe la birourile 
administraţiei, ca să-ţi dai seama, în mare, cum merg 
treburile. Cred că ai fi surprins să vezi ce fel de 
oameni am început să angajez în posturile mai 
importante. Nimeni n-ar avea de ce să se simtă jenat 
că-i cunoaşte. 

— Vă asigur că ezitarea mea nu se datorează 
nicidecum unor considerente de ordin social. 

— Atunci la mijloc trebuie să fie numai modestia. 
lar în această privinţă, tinere dragă, să ştii că te 
judeci greşit. Aşa cum spuneam mai devreme - va veni 
o zi cînd eu n-am să mai fiu. Desigur, vei putea să faci 
ce vrei cu roadele muncii mele de-o viaţă. Poţi să-ţi iei 
nişte administratori pricepuţi, care să aibă grijă de 
afaceri în locul dumitale. Dar eu ştiu ce spun. Ca să 
meargă bine, o întreprindere are nevoie de un 
proprietar activ, aşa cum o armată, ca să fie bine 
organizată, are nevoie de un general. Nici toţi soldaţii 
de pe lumea asta, oricît ar fi ei de buni luptători, nu-i 
vor fi de vreun folos, atita timp cît el nu e în fruntea 
lor ca să-i conducă în luptă. 

Zvîrcolindu-se neputincios în laţul bine ţintit al 
acestei comparații ademenitoare, Charles se simţea 
asemenea lui Isus din Nazaret supus ispitelor Satanei. 
Se pomenise şi el, odinioară, singur în inima pustiei, 
răstimp a cărui amintire nu făcea decît să sporească 


farmecul propunerii cu care îl îmbia domnul Freeman. 
Era însă un gentleman; or, un gentleman nu poate - 
Dumnezeule mare! — să se apuce de negoţ. Îşi 
scormoni mintea în căutarea unor vorbe prin care să 
dea glas acestui adevăr - zadarnic, nu le găsi. Intr-o 
discuţie de afaceri, şovăiala e semn de slăbiciune. 
Domnul Freeman nu era omul care să lase să se 
irosească o astfel de ocazie. 

— N-ai să reuşeşti în veci să mă convingi că ne 
tragem cu toţii din maimuțe. Ideea asta mi se pare o 
blasfemie. Am meditat însă mult la unele din 
afirmaţiile pe care le-ai făcut în cursul micii noastre 
dispute. Aş vrea să repeţi ce-ai spus atunci, ceva 
legat, dacă-mi amintesc eu bine, de scopul acestei 
teorii a evoluţiei, la care ţii atita. O specie trebuie să 
se schimbe...? 

— Pentru a supravieţui. Trebuie să se adapteze la 
modificările survenite în mediul înconjurător. 

— Exact. Ei, uite, lucrul ăsta nu-mi vine deloc greu 
să-l cred. Sînt cu douăzeci de ani mai în vîrstă decît 
dumneata. Pe deasupra, lucrez de cînd mă ştiu într-un 
domeniu în care, dacă nu te schimbi - şi nu oricum - 
ca să ţii pasul cu gustul momentului, nu 
supravieţuieşti. Dai faliment. Vremurile sînt în 
schimbare, să ştii. Trăim într-o epocă de mari 
progrese. lar progresul e ca un cal nărăvaş. Dacă nu 
ştii să-l ţii bine în friu, te aruncă din şa şi te calcă în 
picioare. Nu vreau, Doamne fereşte, să spun că a fiun 
gentleman nu e destul pentru o viaţă de om. Asta, 
niciodată. Numai că, vezi, trăim într-o epocă de 
înfăptuiri, de înfăptuiri mărețe, Charles. Poate că-i 
spui că lucrurile astea nu te privesc - nu sînt vrednice 
de atenţia dumitale. Întreabă-te însă dacă nu s-ar 
cuveni să te privească. Asta-i tot ce-ţi propun. 
Reflectează, te rog, la asta. Nu-i nevoie să iei 
deocamdată nici o hotărire. Cîtuşi de puţin. (Făcu o 


pauză.) îmi promiţi însă că nu vei respinge 
propunerea mea din capul locului? 

Între timp, Charles începuse să se simtă ca un 
şervet de masă însăilat de mîntuială, împuns de zor de 
o mînă destoinică, nerăbdătoare să-l vadă, în fine, bun 
de ceva - o victimă a evoluţiei, în toate privinţele. Una 
cîte una, vechile-i temeri, abia domolite, cu privire la 
zădărnicia existenţei sale, îşi săltau iarăşi, sprintene, 
capul. Ghicea limpede acum ce credea, de fapt, 
despre el domnul Freeman: nu era decît un pierde- 
vară. Ghici şi ce planuri urzise tata-socru pentru 
viitoru-i ginere: să-l facă să merite, într-adevăr, 
zestrea nevestei. Ar fi vrut să-i arate o răceală 
politicoasă, dar, dincolo de tonu-i avîntat, în glasul 
domnului Freeman vibra o anume căldură, credinţa că 
între ei doi se înfiripase o apropiere. I se părea că 
viaţa sa de pînă atunci fusese o călătorie care-l 
purtase numai printre coline înverzite, plăcute la 
vedere; iar acum, pe neaşteptate, vedea aşternindu-se 
la picioarele lui priveliştea apăsătoare a unei mirişti 
nesfirşite, pirjolite de plictis - şi, spre deosebire de 
celălalt pelerin“, mai faimos, el nu desluşea acolo, 
dedesubt, în zările ucigător de joase, decît Datoria şi 
Umilinţa - în nici un caz Fericirea sau Progresul. 

Izbuti în cele din urmă să-şi îndrepte privirea spre 
ochii aceia de negustor, pătrunzători şi plini de 
aşteptare. 

— Mărturisesc că mă simt întrucîtva copleşit. 

— Nu-ţi cer decît să chibzuieşti la cele ce ţi-am 
spus. 

— Fără doar şi poate. Desigur. O să chibzuiesc 
foarte serios. 

Domnul Freeman se ridică şi deschise apoi uşa 
încăperii. Pe faţă îi apăru un zîmbet. 

— Mă tem că n-ai scăpat încă. Ne aşteaptă doamna 


36 Aluzie la eroul din Călătoria pelerinului de John Bunyan. 


Freeman, nerăbdătoare să afle ultimele noutăţi din 
Lyme. 

Peste cîteva clipe, cei doi bărbaţi străbăteau 
coridorul larg ce ducea spre palierul încăpător de 
deasupra holului cel mare de la intrare. Cu greu ai fi 
găsit, între lucrurile din jur, vreunul care să nu fie o 
culme a bunului-gust al acelei vremi. Dar, în timp ce 
coborau scările, îndreptîndu-se spre uşa lingă care 
aştepta,  smirnă,  nelipsitul lacheu, Charles avu 
nelămurit sentimentul că fusese înjosit, ca un leu vîrît 
după gratii. Il săgetă deodată un val dureros de iubire 
pentru  Winsyatt, pentru  „jalnicele-i” tablouri şi 
mobile, dintotdeauna acolo; pentru vechimea şi 
neclintirea lui ocrotitoare, pentru traiul ridicat la rang 
de artă. Era seducătoare ideea evoluţiei, privită în 
plutirea ei abstractă; punerea ei în practică părea însă 
sortită unei vulgarităţi pline de pretenţii, asemenea 
coloanelor corintice, proaspăt aurite, care încadrau 
uşa pe al cărei prag Charles şi călăul său se opriră o 
clipă - „Domnul Charles Smithson, doamnă” - înainte 
de a intra. 


TREIZECI ŞI OPT 


Poate odată şi-odată m-oi mlădia şi eu, 
supus, 

După gustul epocii noastre de aur - şi 
de ce nu? 

Nădejdea, credinţa - s-au dus; 

In loc de inimă, o piatră să-mi pun, din 
Chip, mască de cremene să-mi rămînă, 

Să înşel, să fiu înşelat, şi să pier: cine 
ce ştie? 

Praf şi pulbere sîntem, ţărină. 

TENNYSON, Maud (1855) 


Cînd Charles cobori, într-un tîrziu, treptele largi ce 
împodobeau reşedinţa londoneză a familiei Freeman, 
oraşul era de-acum învăluit în umbra răcoroasă a 
înserării, alungată ici-colo de lumina felinarelor cu 
gaz. În văzduh plutea o pîclă uşoară, în care mireasma 
ierburilor de primăvară din parcul de peste drum se 
îmbina cu binecunoscutul iz de funingine. Charles 
trase adînc în piept aerul înţepător, ca o răsuflare, 
mereu egală cu ea însăşi, venită din măruntaiele 
marelui oraş şi, renunţînd la birja care fusese chemată 
pentru el, hotări să meargă pe jos. 

Porni la drum fără o ţintă anume, în direcţia 
cartierului St. James, unde se afla clubul de care 
aparţinea. Trecu întîi pe lîngă grilajele de fier care 
mărgineau Hyde Park-ul, grilaje care, cu numai trei 
săptămîni mai tîrziu, aveau să se prăbuşească greoaie 
sub asaltul unei mulţimi dezlănţuite (şi sub ochii 
îngroziţi ai interlocutorului de adineaori al lui 
Charles), incident care a avut drept urmare adoptarea 
în pripă a marelui Proiect de Reformă electorală. 
Dădu apoi colţul spre Park Lane. Aici însă se văzu 
prins ca într-un cleşte în strinsoarea nesuferită a 
îmbulzelii de oameni şi trăsuri. Existau şi în epoca 


victoriană ambuteiaje, cu nimic mai prejos, ca efecte, 
decît cele din timpurile moderne - şi, pe deasupra, 
mult mai zgomotoase, căci roţile de lemn ale 
trăsurilor erau apărate de cîte o şină de fier, care, în 
atingere cu caldarimul de granit, făcea o larmă 
asurzitoare. Astfel încît, apucîind pe nişte străzi 
lăturalnice cu gînd să mai scurteze din drum, Charles 
se avîntă în inima cartierului Mayfair. Picla devenise 
între timp mai deasă şi, privite prin vălul ei - care nu 
izbutea totuşi să le acopere în întregime -, toate cîte i 
se perindau pe dinainte îi păreau întrucîtva lui 
Charles nişte apariţii de vis, ca şi cum picase în 
mijlocul lor de pe un alt tărîm, asemeni unui Candide 
ai cărui ochi preschimbau tot ceea ce li se înfăţişa 
într-o schelărie de explicaţii tăioase, ochii unui om 
care se vede deodată jefuit de simţul ironiei. 

A se trezi dintr-o dată despuiat de această 
componentă, atît de însemnată, între cele care 
alcătuiau temelia sufletului şi gîndirii sale, era 
aproape totuna cu a se pomeni brusc gol-puşcă; poate 
că asta era, într-adevăr, senzaţia cea mai apropiată de 
ceea ce simţea Charles. Nu mai pricepea ce oare îl 
mînase spre tatăl Ernestinei; doar ar fi putut să 
lămurească toată afacerea printr-o scrisoare. 
Scrupulozitatea pe care-o arătase i se părea acum 
absurdă, după cum absurdă, fără noimă, îi părea şi 
toată vorbăria asta despre sărăcie, despre necesitatea 
de a-şi drămui venitul. În acele vremuri, şi mai cu 
seamă într-o seară ca aceasta, pîndită de ameninţarea 
ceţii, cei înstăriți călătoreau cu trăsura; mersul pe jos 
e, se ştie, semn de sărăcie. Aşa se face că toţi cei 
întîlniţi în cale de Charles aparţineau claselor de jos; 
servitori de la marile case din Mayfair, slujbaşi 
mărunți, băieţi de prăvălie, cerşetori, măturători 
(îndeletnicire mult mai răspîndită pe atunci, într-o 
vreme cînd calul, nu maşina, era suveran), negustori 


ambulanți, puşlamale fără căpătii şi, din cînd în cînd, 
cîte o prostituată. Tuturor acestora - ştia prea bine -, 
un venit de o sută de lire pe an li s-ar fi părut o avere; 
iar el, în cursul întrevederii abia încheiate, fusese 
căinat că va trebui să o scoată la capăt cu o sumă de 
douăzeci şi cinci de ori mai mare. 

Nu-nu, Charles nu era unul dintre primii adepţi ai 
socialismului. Nu-şi simţea conştiinţa apăsată de 
grozăvia pe care o reprezentau sub aspect moral 
privilegiile economice puse la îndemînă de rangul său, 
pentru că, din alte puncte de vedere, nu se simţea 
deloc privilegiat. Dovada o găsea pretutindeni în jur. 
Una peste alta, cei pe lîngă care trecea nu păreau 
nemulţumiţi de soarta care le fusese hărăzită, în afara 
cerşetorilor, numai că ei trebuiau să se arate cît mai 
amăriţi ca să-şi atingă scopul. Dar el, el chiar era 
nefericit; străin de toate astea şi nefericit; i se părea 
că uriaşa armătură pe care, pentru a-şi ţine rangul, un 
gentleman era nevoit s-o înalțe în juru-i, semăna cu 
carapacea greoaie prin care nenumărate specii de 
reptile gigantice de odinioară se condamnaseră 
singure la pieire. Îşi încetini pasul, copleşit deodată de 
imaginea aceasta, a unei lighioane lăsate în urmă de 
mersul istoriei. Se opri apoi locului cu totul, biată 
fosilă vie, în timp ce dinaintea lui, de-a lungul unui şir 
nu prea lung de dughene ivit ca din pămînt în faţă, 
formele de viaţă mai bine adaptate forfoteau încolo şi- 
ncoace,  sprintene, asemenea amoebelor dintr-o 
picătură de apă de rîu privită prin lupa microscopului. 

Doi flaşnetari se întreceau care mai de care să-şi 
arate măiestria, în vreme ce un al treilea muzicant, 
cîntăreţ la banjou, le ţinea la amîndoi isonul. 
Vînzătorii de cartofi piure, de carne friptă („la 
ciozvirta, că-i gustoasă, dai un penny, ai o masă”) şi 
de castane coapte îşi lăudau în gura mare marfa. Într- 
un loc, o bătrină îi îndemna pe trecători să-i cumpere 


chibriturile a căror flacără nici cel mai aspru vînt n-o 
putea stinge; într-altul, o florăreasă îi îmbia cu 
narcisele din coş. Fîntînari, sacagii în aşteptare de 
clienţi, gunoieri cu căciulile răsfrînte la ceafa, meşteri 
de toate soiurile încercînd să ademenească muşterii 
spre gheretele minuscule din care vegheau; şi, prinsă 
ca o pecingine pe această vietate cu zeci de braţe fără 
astîimpăr, o liotă de haimanale de-o şchioapă, unele 
cocoţate pe treptele caselor din jur, altele aşezate pe 
marginea trotuarului ori rezemate alene de uşile 
trăsurilor, ca nişte mărunte păsări de pradă. Unul 
dintre flăcăiandrii aceştia se opri o clipă din ţopăiala 
cu care încerca să ţină departe frigul - era, ca cei mai 
mulţi dintre ei, desculţ - şi, printr-un fluierat 
pătrunzător, vesti apropierea lui Charles unui vînzător 
de afişe colorate, un prichindel, care, fluturindu-şi din 
răsputeri teancul de tipărituri pestriţe din mînă, dădu 
iute fuga în calea lui Charles, rămas în marginea 
acestei scene pline de însufleţire. 

Charles făcu degrabă stînga-mprejur şi se refugie 
pe o străduţă mai întunecoasă. Auzi în urma lui un 
glăscior ascuţit care se zorea să-l ajungă, fredonînd 
batjocoritor un crimpei dintr-un cîntec de lume foarte 
la modă în acel an: 


De ce nu vii, lord Marmaduke, în cuib 
uşor la mine? 

Te-aşteaptă o cină fierbinte, fierbinte, 

Și după ce-om trage şi-o vadră de 
tărie, 

Să vezi mata ce bine, oho, ce bine, 

Ce bine, ce bine o să ne fie. 


Versuri care îi amintiră lui Charles, după ce se văzu 
în sfîrşit scăpat de ameninţarea vocii şi a strigătelor 
zeflemitoare cu care îşi însoțea cîntecelul, de cea de-a 
doua componentă statornic prezentă în aerul Londrei 


- mai puţin concretă ca mirosul de funingine, dar la 
fel de inconfundabilă - adierea păcatului. O simţea, 
această adiere, venind spre el nu atît dinspre femeile 
de stradă jalnice la înfăţişare întilnite ici şi colo - 
femei care-l urmăreau doar cu ochii, fără să încerce 
să-l oprească (prea avea aerul unui gentleman, iar ele 
erau în aşteptarea unei prăzi mai modeste), cît mai 
ales din anonimatul în care marele oraş le cufunda pe 
toate cîte se aflau între marginile lui; din sentimentul 
că aici orice se poate ascunde, că nimic nu bate 
nimănui la ochi. 

Lyme era un orăşel în care nici o mişcare nu scăpa 
neiscodită; pe cîtă vreme Londra era o metropolă de 
orbi. Nimeni nu întorcea capul să-l privească. 
Devenise aproape invizibil, parcă nici nu mai exista, şi 
lucrul acesta îi dădea o senzaţie de libertate, cumplită 
însă, căci libertatea lui era, de fapt, pierdută - ca şi 
Winsyatt-ul. Pierdut era tot ceea ce alcătuise odată 
viaţa lui, şi ceea ce alcătuia acum viaţa lui îi amintea 
că totul era pierdut. 

Un bărbat şi o femeie trecură grăbiţi pe lîngă el, 
sporovăind în franceză; francezi. Charles se simţi 
deodată cuprins de dorinţa de a fi acum la Paris - dea 
se afla pe meleaguri străine, într-o călătorie fără 
sfîrşit. Îl apucase iarăşi, Doamne! Dacă aş putea 
cumva să scap,să scap cumva... îşi murmură aceste 
vorbe în sinea lui de nenumărate ori; apoi se trase, 
metaforic vorbind, de urechi, dojenindu-se pentru că 
se arăta atît de lipsit de simţ practic, de romantic, 
nepăsător la chemările datoriei. 

Trecu pe lingă nişte grajduri pentru cai, care la 
vremea aceea nu erau doar un şir de căscioare 
cochete, ca acum, ci fremătau ca un stup, cuprinse de 
zarva îndeletnicirilor pentru care fuseseră înălțate: 
fornăitul cailor în timp ce se lăsau ţesălaţi şi curăţaţi 
de mîinile harnice ale rindaşilor, zgomotul făcut de 


roţile echipajelor scoase din grajd, tropotitul mărunt 
al copitelor animalelor mînate între hulube, fluieratul 
vesel cu care îşi dădea ghes un vizitiu, în timp ce 
spăla de zor portierele trăsurii - pregătiri, toate, 
pentru seara de muncă ce avea să înceapă curînd. Lui 
Charles îi trecu prin minte o teorie a cărei noutate îl 
ului: clasele de jos erau într-ascuns mai fericite decît 
cele din fruntea societăţii. Nu erau aşa cum ţineau 
morţiş să te convingă radicalii, infrastructura care nu 
cunoştea decît suferinţa, gemînd sub jugul bogătaşilor 
risipitori, neostoiţi în goana lor nebunească după 
plăceri costisitoare; semănau mai degrabă cu nişte 
paraziți fără griji. Îi veni în gînd o scenă petrecută, cu 
cîteva luni în urmă, în grădinile de la Winsyatt: dăduse 
într-o zi, în plimbarea lui, peste un arici, pe care-l 
făcuse să se răsucească, lovindu-l uşurel cu virful 
bastonului; iar între ţepii săi zbiîrliţi zărise o 
sumedenie de purici, sărind care-ncotro, tulburaţi din 
amorţeala lor tihnită. Se îndeletnicise destulă vreme 
cu studiul biologiei pentru ca, în loc să-l revolte, să-l 
fascineze această întrepătrundere a două lumi; aşa 
cum în acele clipe era destul de abătut ca să înţeleagă 
pe cine întruchipa, de fapt, ariciul: o vietate care, spre 
a se apăra, nu era în stare decît să zacă nemişcată, 
prefăcîndu-se moartă, şi să-şi zbirlească ţepii de pe 
spinare, sensibilităţile ei de aristocrat. 

Ajunse apoi în faţa unei fierării şi rămase cîteva 
clipe în faţa vitrinei, privind spre fierarul cu melon şi 
şort de bumbac din spatele tejghelei, cufundat în 
numărarea unor lumînări pentru o fetiţă de vreo zece 
anişori, care aştepta, cu ochii înălţaţi spre acesta din 
urmă, strîngînd între degetele-i roşii bănuţul cuvenit. 

Negustorie. Comerţ. Il năpădi brusc un val de 
roşeaţă, la amintirea ofertei care i se făcuse. Îşi dădea 
seama limpede acum că era o propunere insultătoare, 
izvorită din disprețul domnului Freeman faţă de clasa 


căreia îi aparţinea ginerele său. Era cu neputinţă ca 
acesta să nu ştie că el, Charles, n-ar fi putut în ruptul 
capului să intre în afaceri, să facă pe prăvăliaşul. Ar fi 
trebuit să-i respingă propunerea de la bun început, cu 
o răceală de gheaţă, în chiar clipa cînd domnul 
Freeman o adusese prima oară în discuţie; dar cum, 
cum să facă aşa ceva, din moment ce era vorba de 
izvorul însuşi al bunăstării lui viitoare? Şi iată-ne 
ajunşi astfel la adevărata sămînţă a nemulțumirii care- 
l măcina pe Charles: sentimentul că era de-acum 
soţul-cumpărat, o simplă marionetă în mîinile 
îndemînatice ale viitorului tată-socru. Ce conta că, în 
rîndul clasei sale, astfel de căsătorii aveau în spate o 
întreagă tradiţie; tradiţia venea dintr-o epocă în care 
căsătoriile de acest fel nu erau decît un contract de 
afaceri, încheiat sub privirile aprobatoare ale tuturor, 
un contract pe care nimeni nu se aştepta ca soţul ori 
soţia să-l onoreze cine ştie cît, dincolo de clauza de 
căpetenie: bani în schimbul rangului. În vremea lor, 
însă, căsătoria era o însoţire neprihănită şi sfîntă, o 
ceremonie  creştinească a cărei menire era să 
consfinţească naşterea unei dragoste pure, nu să 
pecetluiască o alianţă bazată pe pură convenienţă. Şi 
chiar dacă nu i-ar fi lipsit cinismul necesar pentru a se 
încumeta la un astfel de lucru, ştia prea bine că 
Ernestina n-ar îngădui în veci ca această dragoste 
neîntinată de nimic să înceteze treptat să mai fie 
astrul care va lumina fiecare zi a căsătoriei lor. li va 
pune neîncetat la încercare iubirea pentru ea, pentru 
ea şi numai pentru ea. lar de aici aveau să urmeze 
celelalte obligaţii: recunoştinţa veşnică pe care va 
trebui să i-o arate pentru banii pe care îi aducea în 
căsătorie, şantajul acesta moral neîncetat care-l va 
preschimba într-o zi în partenerul domnului 
Freeman... 

Deodată, ca prin farmec - un farmec rău, urzit de o 


ursită neîndurătoare -, se pomeni ajuns la o răscruce: 
în faţa lui, la capătul unei străzi laterale cufundate în 
beznă pe care îl umplea cu totul, se zărea, înaltă, 
faţada unei clădiri scăldate în lumină. Crezuse că 
drumul pe care-l urmase îl adusese în preajma lui 
Piccadilly; numai că palatul auriu care i se ivise 
dinainte, dincolo de genunea de umbre brun-cenuşii în 
care era prăvălită străduţa, se afla spre nord; îşi dădu 
seama că îşi făcuse o socoteală greşită, căci ieşise în 
dreptul lui Oxford Street şi... ei bine, da, - funestă 
coincidenţă -, chiar în porţiunea din Oxford Street pe 
care se înălța marele magazin al domnului Freeman. 
Ca hipnotizat, o porni pe străduţa lăturalnică înspre el 
şi, odată ajuns în Oxford Street, dihania uriaşă îi 
apăru întreagă înainte, prelungă, cu şiru-i de etaje de 
un galben lucitor (geamurile fuseseră de curînd 
înlocuite cu abia apăruta sticlă de oglinzi), întinzînd în 
spatele vitrinelor, ca tot atîtea tentacule, valuri de 
bumbac de toate felurile, dantele, veşminte, rulouri de 
ţesături. Culorile proaspăt-descoperitelor vopsele de 
anilină ale unora dintre sulurile de materiale 
desfăşurate păreau aproape că mînjesc aerul din jur 
cu stridenţa lor nouveau riche. Pe fiecare articol se 
afla un bileţel alb, care-i vestea pe privitori preţul. 
Magazinul era încă deschis, iar pe uşile lui era un du- 
te-vino neîntrerupt. Charles încercă să se închipuie 
păşindu-le pragul; cu neputinţă. Mai lesne i-ar fi fost 
să se vadă în locul cerşetorului ghemuit pe treptele 
casei lingă care se afla. 

Nu numai că magazinul încetase să pară ceea ce 
fusese pînă atunci pentru el: o glumă de prost-gust, o 
mină de aur rătăcită pe undeva, prin Australia, un 
lucru care mai că nu-şi avea locul în realitate. Işi arăta 
dintr-o dată puterea, ca o imensă maşinărie ce pufnea 
şi fornăia neobosită, un căpcăun gata să înghită şi să 
dumice tot ce se abătea prin preajma-i. Chiar şi în 


epoca aceea, s-ar fi găsit atiţia cărora li s-ar fi părut 
că l-au apucat pe Dumnezeu de un picior dacă ar fi 
ştiut, asemenea lui, că, numai să vrea, şi clădirea 
aceasta uriaşă de peste drum, şi altele aidoma, 
împreună cu aurul şi puterea astfel dobîndite, puteau 
fi toate ale lor. Charles, însă, rămăsese încremenit pe 
celălalt trotuar, cu ochii închişi, ca şi cum spera că 
aşa ar putea s-o facă să dispară pentru totdeauna de 
pe faţa pămîntului. 

Neîndoios că refuzul lui avea în el ceva nedemn - o 
doză de snobism fără acoperire, plecăciunea supusă în 
faţa unei întregi galerii de înaintaşi, care aveau 
dreptul să-i întoarcă pe toate părţile fiecare mişcare. 
Un anume rol îl avusese şi lenea; teama de muncă, de 
rutină, de nevoia de a-şi bate capul cu amănuntele. 
Nici laşitatea nu era absentă - căci, aşa cum probabil 
aţi observat, lui Charles îi era teamă de semenii săi, în 
primul rînd de aceia dintre ei aflaţi, în ierarhia 
socială, mai prejos de clasa căreia îi aparţinea el. 
Ideea de a veni în atingere cu puzderia de umbre ce 
se conturau pe faţada luminoasă a clădirii, pe care le 
vedea îmbulzindu-se în faţa vitrinelor şi viermuind 
fără încetare pe uşile magazinului de peste drum... i 
se făcu greață. Era cu neputinţă. 

Refuzul lui cuprindea însă şi un element, măcar, 
nobil: sentimentul că goana după bani nu e de-ajuns 
spre a alcătui, ea singură, țelul unei vieţi de om. N- 
avea să devină nicicînd un Darwin sau un Dickens, un 
mare artist sau un savant de frunte; va rămîne, în cel 
mai rău caz, un diletant, un trintor, un lasă-mă-să-te- 
las care se uită la alţii cum trudesc, fără să-şi dea 
obolul. Şi totuşi, gîndul la nimicnicia lui îl umplu de un 
soi ciudat de respect pentru sine, îl făcu să simtă că a 
prefera să nu fii nimic - să nu ai nimic, în afară de ţepi 
- era cea din urmă şansă care-i rămăsese unui 
gentleman pentru a-şi amîna pieirea. Gîndul acesta îi 


apăru deodată cît se poate de limpede în minte: dacă 
pun piciorul în locul ăla, s-a zis cu mine. 

Poate că dilema care-l sfişia pe Charles vi se pare 
de mult intrată în istorie; de altminteri, n-am de gînd 
să sar în apărarea Gentlemanului, o spiţă care, în 
1969, e mult mai aproape de dispariţie chiar şi decît 
îşi imagina Charles, în cugetările sale înnegurate de 
pesimism din seara aceea de aprilie, cufundată de 
mult în uitare. Moartea nu e în firea lucrurilor; ea este 
chiar firea lucrurilor. Numai că cea care piere e numai 
forma. Materia, însă, e fără de moarte. Fiecare dintre 
aceste forme care îşi iau neîncetat locul una alteia 
într-un şir neîntrerupt pe care noi îl numim existenţă, 
lasă în urmă un fel de dîră de lumină, în care pilpiie, 
peste timp, miezul fiinţei lor. Mergînd înapoi pe firul 
istoriei, cele mai preţioase calităţi ale gentlemanului 
victorian le regăsim la cavalerii „fără de pată sau 
prihană” şi la acei preux chevaliers ai Evului Mediu; la 
fel cum, întorcîndu-ne privirea spre timpurile noastre, 
le aflăm întrupate în gentlemanul epocii moderne, în 
rasa oamenilor de ştiinţă, cum îi spunem noi, căci e 
limpede că într-acolo a bătut vîntul. Cu alte cuvinte, 
orice cultură, oricît ar fi de nedemocratică sau de 
egalitaristă, are nevoie de un fel de elită care să ţină 
sus făclia călăuzitoare a eticii, ai cărei membri îşi 
petrec timpul în îndoieli şi iscodeli de sine; o elită 
ţinută laolaltă de anumite reguli de comportament, 
dintre care unele se poate întîmpla să fie cît se poate 
de neetice, ceea ce explică de ce forma respectivă va 
sfîrşi prin a pieri, cu toate că menirea ei ascunsă e 
benefică: să insufle celorlalţi curaj sau să reprezinte 
întruparea prin care se vor păstra peste timp celelalte 
efecte, cele bune, ale trecerii sale prin istorie. 

Probabil că nu vi se pare că ar fi cine ştie ce 
legătură între Charles cel de la 1267, cu mintea 
înfierbîntată de  sumedenia de idei  nou-nouţe 


achiziţionate de la confrații săi francezi, preamărind 
toate castitatea şi datoria de a goni după tot soiul de 
Sfinte Potire, Charles de la 1867, cu dezgustu-i pentru 
negustorie, şi Charles cel din vremea noastră, 
specialistul în calculatoare surd la  văicărelile 
molcomilor noştri umanişti, care încep să înţeleagă, 
îngroziţi, că au devenit de prisos. Şi totuşi o legătură 
există: toţi aceştia au respins sau resping ideea de 
posesiune ca ţel al vieţii, fie că e vorba de un trup de 
femeie, de obţinerea cu orice preţ a unor profituri cît 
mai mari, ori de stăpînirea dreptului de a dicta ritmul 
progresului. Omul de ştiinţă nu e decit o nouă formă 
care vine să se adauge şirului amintit, şi va fi de aceea 
înlocuită şi ea de o alta. 

Or, toate acestea nu sînt altceva decît ipostaze ale 
mitului din Noul Testament despre Ispitirea în Pustie, 
care n-a încetat nici o clipă să-şi arate marea 
relevanţă. Toţi cei înzestrați cu putere de pătrundere 
şi cu educaţie au fiecare, prin chiar aceste două 
calităţi, propria lor pustie; şi, mai devreme sau mai 
tirziu, va apărea în viaţa lor şi ispita. S-ar putea ca 
refuzul lor să fie prostesc; el e însă mereu străin de 
atingerea răului. Aţi refuzat deunăzi oferta ispititoare 
a unei companii de a vă strămuta inteligenţa pe 
tărimul ştiinţei aplicate, pentru a vă vedea mai 
departe de cariera de profesor universitar? Cu toate 
că ultima dumneavoastră expoziţie nu s-a bucurat de 
prea mare succes la colecţionarii de artă, aţi rămas 
neclintit în hotărîrea de a vă menţine stilul cel nou? 
Aţi luat de curind o decizie, de vreun fel sau altul, în 
care interesul dumneavoastră personal, şansa de a vă 
înmulţi avutul, n-au avut nici un rol? Atunci vă rog să 
nu-l priviţi de sus pe Charles şi starea lui de spirit, 
socotind-o un simplu gest reflex pornit dintr-un 
snobism fără noimă. Priviţi-l în adevărata lumină: iată- 
l, un om care se zbate să iasă biruitor în lupta cu 


istoria. Chiar dacă el nici măcar nu-şi dă seama de 
asta. 

Charles nu era mînat numai de obişnuitul instinct 
al omului de a-şi menţine identitatea nealterată; 
simţea în spatele lui şirul lung de ani petrecuţi în 
meditații, în încercări de a afla răspunsuri, de a se 
cunoaşte pe sine. Întreg trecutul lui, partea cea mai 
bună din eul său trecut - acestea păreau a fi preţul 
care i se cerea; nu-i venea să creadă că tot ceea ce 
tînjise să devină nu făcea doi bani, oricît de jalnic ar fi 
fost eşecul lui de a înălța realitatea pînă la idealul 
visat. Incercase să afle rostul vieţii, mai mult chiar, 
era încredinţat - sărmană paiaţă - că, în cîteva 
rînduri, îl chiar întrezărise. Ce vină avea el că îi lipsea 
darul de a împărtăşi semenilor săi aceste 
străfulgerări? Că, pentru un observator din afară, nu 
era decît un diletant, sortit să rămînă pe veci un 
amator? Un lucru, cel puţin, aflase sigur în anii 
aceştia de căutări: că rostul vieţii nu e de găsit în 
magazinul domnului Freeman. 

Dar la temelia acestora toate se afla - ori cel puţin 
aşa i se părea lui Charles - doctrina care proclama 
supraviețuirea celor mai bine înzestrați, mai cu seamă 
un aspect al acesteia pe care îl discutase - şi ce 
discuţie scăldată în optimism fusese! — cu Grogan, în 
noaptea petrecută împreună în Lyme: o ființă 
omenească adevărată cată să vadă în capacitatea ei 
de autoanaliză un privilegiu nespus de preţios, de care 
se poate folosi în strădania de a se adapta. Amîndoi 
socotiseră acest lucru drept o dovadă că liberul- 
arbitru al omului nu era în pericol. Dacă trebuie să te 
schimbi pentru a supravieţui - lucru pe care pînă şi 
cei ca Freeman erau siliţi să-l recunoască -, îţi rămîne 
cel puţin posibilitatea de a-ţi alege singur metodele. 
Toate acestea sunau grozav în teorie; practica însă - 
îşi dădea seama, copleşit, Charles - era cu totul şi cu 


totul altceva. 

Căzuse în laţ. Era cu neputinţă, dar aşa era. Preţ de 
o clipă, i se păru că ţine piept, el singur, uriaşului 
tăvălug al vremii sale; apoi i se făcu dintr-o dată frig, 
îl cutremură pînă în măduva oaselor o furie de gheaţă 
împotriva domnului Freeman şi a freemanismului. 

Îşi ridică bastonul spre o birjă care trecea pe 
stradă. Odată urcat, se prăbuşi pe spate în scaunul de 
piele mucegăită şi închise ochii; în minte îi răsări o 
imagine aducătoare de alinare. Speranţa? Curajul? 
Cumva, Hotărtrea? Teamă mi-e că nu. În gînd îi 
înflorise imaginea unei cupe pline cu punch cu lapte şi 
a unei sticle de şampanie. 


TREIZECI ŞI NOUĂ 


Ei, şi dacă sînt prostituată, ce treabă 
are societatea să mă împroaşte cu ocări? 
Mi-a făcut oare societatea vreun hatir? 
Dacă sint ca un cancer respingător 
ascuns în sînul societăţii, oare pricina 
bolii nu trebuie căutată în putreziciunea 
carcasei? Nu sînt eu vlăstarul ei legitim; 
mă socotiți cumva un bastard, domnule? 

Fragment dintr-o scrisoare 
publicată în ziarul THE TIMES (4 
februarie 1858)? 


Punch-ul cu lapte şi şampania nu par,poate, o 
încheiere de prea mare adincime filosofică în urma 
unei atari zbateri lăuntrice, menite să-i dezvăluie lui 
Charles cele mai ascunse cute ale sufletului său; ele 
fuseseră însă prescrise, o dată pentru totdeauna, la 
Cambridge, drept leac împotriva suferințelor 
pricinuite de oricare dintre problemele cunoscute; şi, 
cu toate că în răstimpul scurs de la terminarea 
studiilor, Charles îşi  îmbogăţise considerabil 
cunoştinţele despre aceste probleme, nu fusese în 
stare să le găsească un leac mai bun. Din fericire, 
clubul de care aparţinea, ca nenumărate alte cluburi 
ale gentlemanilor englezi, se întemeia pe premisa 
simplă şi aducătoare de profit că, în viaţa unui om, 
studenţia rămîne perioada cea mai fericită. De aceea, 
punea la îndemîna membrilor săi toate plăcerile care 
fac farmecul vieţii într-un colegiu pentru cei bogaţi, 


37 Esenţa acestei faimoase epistole, de un sarcasm bolovănos, 
scrisă, pasămite, de o prostituată care se bucura de mare căutare 
la vremea aceea, dar al cărei autor real e, mai probabil, cineva 
precum Henry Mayhew, poate fi citită în Documente privind viața 
în perioada de aura epocii victoriene (n.a.). 


netulburate însă de nici una dintre iritantele prezenţe 
de prisos ale acestuia din urmă (cum ar fi profesorii, 
decanii şi examenele). Pe deasupra, găseai acolo un 
punch cu lapte pe cinste. 

Intîmplarea a făcut ca primii colegi de club de care 
dădu cu ochii Charles, după ce intră în fumoar, să fie 
doi dintre foştii colegi din anii de studenţie petrecuţi 
la Cambridge; unul era fiul cel mai mic al unui 
episcop, vestit pentru isprăvile prin care îşi făcea de 
ruşine părintele. Celălalt era ceea ce nădăjduise să 
fie, pînă nu demult, şi Charles: baronet. Născut cu o 
uriaşă bucată din comitatul Northumberland în 
buzunar, Sir Thomas Burgh se dovedise o stîncă mult 
prea bine înfiptă în pămînt pentru ca istoria s-o poată 
clinti. Din cele mai vechi timpuri, îndeletnicirile de 
căpetenie ale străbunilor săi fuseseră vînătoarea, 
mînuirea diferitelor arme, băutura şi curvăsăria; 
îndeletniciri pe care Sir Tom le ducea cu riîvnă mai 
departe, pătruns de respectul cuvenit unei tradiţii atit 
de îndelungate. Fusese, de altfel, unul din şefii bandei 
de cheflii în care se lăsase tîrît Charles în timpul 
petrecut la Cambridge. Escapadele sale, cele bahice şi 
cele erotice deopotrivă, rămîineau toate de pomină. Se 
făcuseră, în decursul timpului, oarecari încercări 
şovăielnice de a-i face vînt dintre membrii clubului; 
dar cum cărbunii folosiţi pentru încălzirea clădirii 
proveneau de la una din minele sale, oferiţi fiind la un 
preţ, practic, de nimic, conducerea clubului îşi plecase 
de fiecare dată urechea la sfaturi ceva mai înțelepte. 
În afară de asta, felul lui de trai nu era lipsit de o 
anume onestitate. Păcătuia fără ruşine, dar şi fără 
ipocrizie. Era, în plus, din cale-afară de darnic; 
jumătate din membrii mai tineri ai clubului se 
număraseră, într-o împrejurare sau alta, printre 
datornicii săi - unde mai pui că Sir Tom împrumuta 
bani ca un adevărat gentleman, fără dobindă şi pe 


termene a căror scadenţă putea fi prelungită la 
nesfirşit. Era totdeauna primul care se repezea să 
deschidă şirul pariurilor, dacă se ivea o ocazie, cît de 
mică, de a face pariuri; şi, într-un fel, năravurile lui le 
aduceau aminte colegilor săi de club - în afara acelora 
porniţi fără întoarcere pe calea cumpătării - de zilele 
de odinioară, în care se dovediseră ceva mai puţin 
cumpătaţi. Era scurt şi îndesat, veşnic aprins la faţă 
din pricina vinului şi a şederii îndelungate în bătaia 
vîntului şi a soarelui, iar în privirea ochilor albaştri i 
se citea nevinovăția fără umbre, candoarea aceea 
opacă de înger căzut, neştiutor de existenţa binelui. 
Ochi al căror senin se tulbură în zeci de luminiţe 
ghiduşe la vederea lui Charles. 

— Charley! Ce dracu' cauţi aici, scăpat din temniţa 
matrimonială? 

Charles zîmbi, nu fără să se simtă încercat de un 
vag sentiment de ridicol. 

— Bună seara, Tom. Ce faci, Nathaniel? 

Cu nelipsitul trabuc în colţul gurii, spinul din 
coasta năpăstuitului episcop întinse o mînă lîncedă. 
Charles se întoarse către baronet. 

— Slobozit pe cuvînt de onoare, ştii. Copila-i 
plecată în Dorset, să se bucure de aerul tare de mare. 

Tom îi făcu cu ochiul. 

— În vreme ce tu te mai întăreşti pentru ce te- 
aşteaptă - cu cîte-o tărie, ai? Da’ am auzit că-i bobocul 
cel mai mîndru înflorit în sezonul ăsta. Aşa mi-a zis 
Nat. E verde de pizmă, ştii. Zice, „Al dracului Charley 
ăsta. A pus laba pe cea mai straşnică fată şi pe cea 
mai bună partidă.” Păi, dreptate-i asta, nu, Nat? 

Dat fiind că odrasla episcopului era renumită 
pentru lipsa-i cronică de bani, Charles bănuia că nu 
înfăţişarea  Ernestinei era pricina pizmei sale. 
Altădată, cînd conversaţia ajungea în acest punct, în 
nouă cazuri din zece ar fi trecut mai departe, spre sala 


unde se aflau ziarele, sau s-ar fi îndreptat spre un alt 
cunoscut, mai puţin însemnat de vieţuirea în păcat. De 
data asta însă rămase pe loc. N-ar dori oare să 
„analizeze” cu el nişte punch şi-un spumos? Doreau. 
Charles se aşeză aşadar alături de cei doi. 

— Ei, şi ce mai face mult stimatul matale unchi, 
Charles? 

Sir Tom făcu iar cu ochiul, gest atît de adînc 
înrădăcinat în firea sa, încît nu te puteai supăra. 
Charles bolborosi cîteva vorbe nedesluşite, dînd a 
înţelege că sănătatea unchiului era, slavă Domnului, 
cum nu se poate mai înfloritoare. 

— Cum stă cu câinii de vinătoare? Ia întreabă-l dacă 
n-are nevoie de o pereche de ogari, ăi mai grozavi din 
tot Northumberland-ul. Nu că-s ai mei, da-s nişte 
îngeraşi, nu altceva. Tornado - îl mai ţii minte pe 
Tornado? Nepoţeii lui. 

Tornado petrecuse clandestin un trimestru întreg 
în apartamentul lui Sir 'Tom de la Cambridge, într-o 
vară. 

— Îl ţin. Ca şi gleznele mele, de altfel. 

Sir Tom rînji cu gura pînă la urechi. 

— Aşa, că bine zici, îi căzuseşi cu tronc. Pe toţi cei 
pe care-i iubea îi muşca. Bătrînul Tornado, dragul de 
el - Dumnezeu să-l odihnească. 

Dădu pe gît paharul de punch, năpădit brusc de o 
tristeţe care-i făcu pe cei doi tovarăşi ai săi să 
izbucnească în ris. Un gest, de altminteri, plin de 
cruzime, căci tristeţea lui era întru totul sinceră. 

În astfel de sporovăieli se scurseră două ore - şi 
încă două sticle de şampanie, precum şi un al doilea 
bol de punch, urmat de mai multe rînduri de fripturi 
de diferite feluri şi nişte rinichi prăjiţi (cei trei 
gentlemeni trecuseră între timp în sala de mese), care 
se cereau „unse” cu o duşcă zdravănă de vin roşu, 
care la rîndul ei era musai să fie „clătită” cu o carafă- 


două de vin de Porto. 

Sir Tom şi fiul episcopului erau băutori de profesie, 
amindoi mai rezistenți decît Charles. După ce dădură 
gata şi cea de-a doua carafă de vin, păreau, judecind 
după înfăţişare, mai beţi decît el. În realitate, însă, 
luciditatea lui Charles nu era decît aparentă, la fel 
cum aparentă era şi starea de beţie a celor doi, lucru 
care se vădi limpede în retragerea lor gălăgioasă din 
sala de mese către ceea ce Sir Tom numea, cam vag, 
„O scurtă raită prin tirg”. Între toţi trei, cel care se 
clătina pe picioare era Charles. Nu era însă atît de 
ameţit încît să nu se simtă ruşinat; vedea parcă aţintiţi 
asupra lui ochii cenuşii ai domnului Freeman, 
măsurîndu-l din cap pînă-n picioare, cu toate că nici o 
persoană cu legături atît de strînse cu lumea 
negoţului cum era acesta n-ar fi fost îngăduită printre 
membrii clubului. 

Două miîini necunoscute îl ajutară să-şi pună 
pelerina, după care îşi primi înapoi pălăria, mănuşile 
şi bastonul; se trezi apoi învăluit în aerul tare al nopţii 
- ceața rămăsese doar o ameninţare, dar picla tot nu 
se risipise - privind nespus de concentrat blazonul de 
pe uşa cupeului de oraş al lui Sir Tom. Gîndul la 
Winsyatt îl înjunghie mişeleşte din nou, însă, înainte 
de a avea timp să-şi căineze rana, văzu cum blazonul 
se leagănă uşor înspre el. Se simţi apucat de braţe, şi 
peste o clipă se pomeni aşezat lingă Sir Tom, cu faţa 
la fiul episcopului. Nu era chiar atît de beat încît să nu 
observe ocheadele schimbate între cei doi amici ai săi; 
destul însă cît să nu se sinchisească să întrebe ce 
voiau ele să însemne, îşi spuse că oricum nu-i păsa. 
Era bucuros că era beat, că lucrurile din jur îi pluteau 
uşurel pe dinainte, că toate cîte fuseseră ca şi cele 
care aveau să fie erau cu totul şi cu totul lipsite de 
însemnătate. Ardea de dorinţa de a le spune la 
amîndoi despre doamna Bella Tomkins şi despre 


pierderea Winsyatt-ului; nici pentru asta nu era însă 
destul de beat. Un gentleman rămîne un gentleman, 
chiar şi cînd e afumat. Se întoarse spre Tom. 

— Tom... Tom, flăcăule dragă, eşti un flăcău al 
naibii de norocos. 

— Şi tu la fel, Charley, băieţaş. Sîntem toţi nişte 
flăcăi al naibii de norocoşi. 

— Unde mergem? 

— Acolo unde merg întotdeauna flăcăii al naibii de 
norocoşi într-o noapte de chef. Ce spui, Nat, zic bine? 

Urmă apoi un răstimp de tăcere, răgaz în care 
Charles se strădui, buimac, să-şi dea seama în ce 
direcţie o luaseră. Înţelesul cuvintelor-cheie cuprinse 
în fraza de pe urmă a lui Sir Tom îşi croi încet-încet 
drum spre mintea lui. Se întoarse spre el, cu un aer 
solemn. 

— Noapte de chef? 

— Mergem la templul bătrînei măicuţe Terpsihora, 
Charles. Să ne dăm obolul pe altarul muzelor, mă- 
nţelegi. 

Charles rămăsese cu ochii la chipul zîmbitor al 
fiului de episcop. 

— Altar? 

— E un fel de a vorbi, Charles. 

— Metonymia. Venus în loc de puella, se băgă în 
vorbă fiul episcopului. 

Charles se uită pe rînd la amîndoi, cu ochii mari, pe 
urmă zîmbi dintr-o dată. 

— Excelentă idee. 

Apoi însă îşi reluă veghea solemnă de lîngă 
fereastră. Simţea că ar trebui să-i roage să oprească 
trăsura şi să-şi ia rămas-bun. Într-o străfulgerare de o 
clipă, lucrurile îşi recăpătară adevăratele dimensiuni, 
şi îşi aduse aminte ce reputaţie aveau cei doi. Apoi, 
din senin, îi apăru dinainte chipul lui Sarah; chipul ei 
cu ochii închişi, înălţat spre el, sărutul... atîta zbucium 


pentru o nimica toată. Îşi dădu seama de unde i se 
trăgeau toate necazurile: avea nevoie de o femeie, 
trebuia să se culce cu o femeie. Avea nevoie de o 
ultimă cufundare în milul desfriului, întocmai cum 
uneori avea nevoie de un purgativ. Îşi aruncă privirea 
spre Sir Tom, apoi îl privi pe fiul episcopului. Primul 
era tolănit într-o rină în colţul trăsurii, iar celălalt îşi 
pusese picioarele pe bancheta din faţă. Trase 
şmechereşte peste ochi, jobenele lor păreau, 
asemenea stăpînilor, doi păcătoşi fără leac, gata să se 
prăvălească, nerăbdători, în viltoarea patimilor. De 
astă dată schimbul de ocheade avu loc între toţi trei. 
Nu trecu mult şi se văzură prinşi în şuvoiul de 
trăsuri care se îndreptau către o zonă a Londrei 
victoriene pe care, din pricini oarecum de neînțeles - 
dat fiind că ocupa pe atunci un loc de seamă, din mai 
multe puncte de vedere -, am eliminat-o din tabloul 
menit să vă înfăţişeze caracteristicile acestei epoci: o 
zonă care, în părţile aflate ceva mai la vedere, era 
alcătuită din cazinouri (care serveau mai mult drept 
locuri de întîlnire decît ca săli de joc), cafenele, 
saloane pentru fumători - şi ticsită, de la un capăt la 
altul al străduţelor mai dosnice din preajmă, de 
bordeluri. Trecură pe lingă celebrul Oyster Shop din 
Haymarket („Homari, Stridii, Somoni Marinaţi şi 
Afumaţi”) şi pe lîngă nu mai puţin celebra Royal 
Albert Potato Can, condusă de marele Han, han, într- 
adevăr, peste toţi vînzătorii de cartofi copţi din 
Londra, aşezat în spatele unei tarabe uriaşe din alamă 
şi lemn vopsit în roşu, care domina întreaga privelişte 
şi vestea destinaţia celor din jur. Trecură (aici, fiul 
episcopului îşi scoase degrabă lornieta din tocu-i de 
piele de şagrin) pe lîngă alaiul de fiice ale pierzaniei, 
tirfele de lux, ţanţoşe în caleştile lor, alături de cele 
mai modeste, prelingîndu-se alene, pîlcuri-pîlcuri, pe 
trotuare... de la modiste cu chipuri sfioase şi albe ca o 


spumă, pînă la matroane aprige cu obrajii tăbăciţi de 
băutură. Un şuvoi de culoare - şi de costume, căci aici 
totul era îngăduit, lucruri de neînchipuit altundeva. 
Femei costumate în barcagii parizieni, îmbrăcate în 
pantaloni şi pe cap cu melon, altele deghizate în 
marinari, înveşmîntate ca nişte senorite, ori gătite în 
portul ţărăncuţelor din satele Siciliei; de parcă fiecare 
din nenumăratele music-hall-uri din vecinătate îşi 
revărsase pe străzi întreaga trupă de parte femeiască, 
îmbrăcată de spectacol. Muşteriii, însă, ofereau o 
privelişte mult mai monotonă - reprezentanţii sexului 
masculin, aflaţi în număr egal, care, cu bastonul în 
mînă şi cu ţigara de foi în colţul gurii, cîntăreau din 
ochi oferta de farmece a serii. Şi, deşi acum îi părea 
rău că băuse atita şi, drept urmare, era silit să vadă 
îndoit lucrurile dimprejur, lui Charles toate acestea i 
se păreau delicioase, multicolore, pline de însufleţire 
şi, mai presus de orice, ne-freemaneşti. 


Mă cam îndoiesc că Terpsihora ar fi luat sub 
oblăduirea ei auditoriul ale cărui rînduri se înmulţiră, 
peste vreo zece minute, cu cei trei eroi ai noştri; căci 
nu erau nicidecum singurii prezenţi. Alături de ei, se 
mai aflau acolo încă vreo şase-şapte tineri, precum şi 
cîţiva mai bătriiori - între care Charles îl recunoscu pe 
unul din membrii de vază ai Camerei Lorzilor -, 
aşezaţi cu toţii în salonul încăpător, aranjat după 
ultima modă pariziană, la care se ajungea pe o alee 
îngustă şi plină de larmă din spatele unei străduţe 
aflate la mică distanţă de partea cea mai de nord a 
Haymarket-ului. La unul din capetele încăperii 
scăldate în lumina candelabrelor, se zărea o scenă 
micuță, ascunsă vederii de o cortină roşie-închis, pe 
care erau brodate cu fir de aur două perechi de satiri 
şi nimfe. Starea unuia dintre satiri arăta sus şi tare că 
era gata să-şi posede ciobăniţa-pereche, în vreme ce 


strădaniile celuilalt, mai avansat, îşi atinseseră deja 
ţinta. Pe un cadru auriu aflat deasupra cortinei stătea 
scris, cu litere negre, Carmina Priapea XLIV. 


Velle quid hanc dicas, quamvis sim 
ligneus, hastam, oscula dat medio si qua 
puella mihi? augure non opus est: „in me” 
mihi credite, dixit „utetur ueris uiribus 
hasta rudis %8 


Tema împerecherii era reluată în mai multe gravuri 
in-folio încadrate în rame aurii, atîrnate, din loc în loc, 
pe pereţi, între ferestrele acoperite de draperii. O fată 
cu o claie de păr revărsată pe umeri, îmbrăcată într-o 
fustiţă de dansatoare, îi servea deja cu şampanie pe 
domnii aflați în aşteptare. In fundul salonului se zărea 
o doamnă de vreo cincizeci de ani, rujată din belşug, 
dar mai cuviincios îmbrăcată, care-şi învăluia într-o 
privire calmă clientela. In pofida faptului că ocupaţia 
ei era cu totul alta, felu-i de a gîndi semăna grozav de 
mult cu cel al doamnei Endicott, cunoştinţa noastră 
din Exeter, chiar dacă estimările ei luau drept unitate 
de măsură guineea şi nu şilingul. 

In decursul istoriei, scenele de felul celei care se 
desfăşură în curînd în salonul măicuţei Terpsihora s- 
au schimbat, probabil, mai puţin decît orice alte scene 
prin care luăm cunoştinţă de conţinutul uneia sau 
alteia dintre activităţile omeneşti. Ceea ce i se înfăţişă 
în noaptea aceea lui Charles i-a fost înfăţişat în acelaşi 


38 Cel care vorbeşte e zeul Priap: în livezile romane se 
întîlneau la tot pasul figurine de lemn care-l înfăţişau cu falusul 
în erecţie, plasate acolo ca să-i ţină departe pe hoţi şi, 
deopotrivă, să facă livada cît mai roditoare. „Vreţi să ştiţi de ce 
sărută fata vergeaua asta a mea, deşi trupul mi-e din lemn făcut? 
Nu-i nevoie să fii clarvăzător ca să-i dai de rost. «Să sperăm», îşi 
zice ea, «că bărbaţii vor mînui vergeaua asta pe trupul meu -şi 
fără să mă cruţe»” (n.a.). 


fel şi lui Heliogabal - ca şi, mai înaintea acestuia, lui 
Agamemnon; şi e, astăzi, înfăţişat în nenumărate 
spelunci dosnice din Soho. Pe mine, unul, ceea ce mă 
incintă cu deosebire în legătură cu natura 
neschimbătoare a acestei străvechi şi îndătinate forme 
de divertisment e faptul că îţi îngăduie să faci uz, în 
scopuri personale, de imaginaţia altcuiva. Mă 
învîrteam deunăzi, frunzărind ici-colo cîte-o carte, prin 
prăvălia unui anticar; foarte bine înzestrată, prăvălia, 
dar anticarul - cam neatent. Aşezată cuminte pe unul 
din rafturile de „Medicină”, între o Introducere în 
hepatologie şi o prezentare a Bolilor sistemului 
respirator, se afla un volumaş cu titlul, mai anost încă, 
de Istoria inimii omeneşti . Istoria cu pricina - deloc 
anostă - relatează, de fapt, isprăvile unui foarte vioi 
penis uman. A fost publicată prima oară în 1749, an în 
care a apărut şi capodopera genului, Fanny Hill a lui 
Cleland. Autorului nostru îi lipseşte talentul acestuia, 
dar nu-i chiar de lepădat. 


„Pătrunseră întîi într-o Casă ce se vădi a fi un 
Lupanar dintre cele mai vestite, unde dădură peste un 
Stol de Potîrnichi de Oraş, care-i plăcură lui 

Camillo mai abitir decît toate cîte îi căzuseră în 
Plasă în peregrinările lui de la Ţară, între ele aflîndu- 
se şi Domnişoara M., căreia i se dusese buhul ca mare 
Meşteră în tot soiul de Poziţii, a cărei Prezenţă îi puse 
pe Jar pe cei ce alcătuiau Adunarea noastră de 
Hoinari, dornici nevoie-mare să-i arate noului lor 
Tovarăş o Privelişte la care pînă atunci nici cu gîndul 
nu gîndise. 

Fură poftiţi într-o încăpere mare, li se puse dinainte 
nişte Vin, îl trimiseră de-acolo pe Băiatul care îl 
adusese şi, după ce dădură pe gît cîte un pahar, 
Doamnele primiră Poruncă să se gătească. Atuncea 
ele se despuiară numaidecit de Veşminte pînă 


rămaseră goale-goluţe, şi apoi se suiră în mijlocul unei 
Mese. Tare îl minună pe Camillo Alcătuirea aceasta, 
cum la fel îl umplu de Uimire şi Scopul, pe care-l 
ghicea, pentru care se urcaseră Fetele la înălţimea 
aceea.  Mădularele le erau gingaşe, înfăţişarea, 
fragedă, iar Pielea, albă ca Neaua spulberată. Erau 
tare mîndre la Chip, şi Bujorii ce le luceau în Obraji, 
cu care erau dăruite din Fire, îl făcură pe Camillo să 
le socotească în Mintea lui Frumuseţi desăvîrşite, 
vrednice a-i sta alături lui Venus însăşi. După ce le 
cercetă Chipurile, îşi plecă sfielnic Ochii spre Altarul 
Iubirii, pe care pînă atunci nu-i fusese dat să-l vadă 
nicicînd atît de bine ca în aceste Clipe... 

Părţile ruşinoase ale faimoasei Fete-Meşteră în 
Poziţii îi atraseră Luarea-aminte, prin felul cum 
arătau, mai vîrtos decît orice alte lucruri pe care le 
văzuse ori le încercase cu Simţurile. Tronul Iubirii era 
acoperit cu Păr negru ca pana corbului, cu Firul lung 
de o Palmă, pe care Fata îl dăduse meşteşugit la o 
parte, pentru a dezvălui Intrarea în Grota magică, 
înfăţişarea neobişnuită a acestui loc acoperit cu Păr 
des îi prilejui lui Camillo o Desfătare de un soi tare 
ciudat, înteţită de Restul Ceremoniei pe care o 
îndepliniră aceste Dezmăţate. Umplură cîte un Pahar 
cu Vin şi, întinzîndu-se pe Spate, îşi puseră Paharul pe 
Muntele lui Venus, iar apoi fiecare din Bărbaţii care 
alcătuiau Adunarea goli dintr-o înghiţitură Paharul 
aşezat pe Ridicătura aceea ispititoare, în vreme ce 
Farmazoanele se întreceau care mai de care în 
Mişcări Deşucheate, spre a spori Petrecerea. Luară 
apoi la rînd cele cîteva Poziţii şi Giumbuşlucuri bune 
de folosit spre a înviora Pofta trupească sleită de prea 
desele încercări ale Plăcerilor Firii, după care se 
ţinură de capul bietului Camillo pînă îl făcură să 
străbată Podul şi să treacă pe sub Cascadele cele 
calde, Ispravă care îl zdruncină mai amarnic decit 


dacă s-ar fi prăvălit cu luntrea în apele unui Repeziş 
din cele mai năprasnice. Totuşi, măcar că Pozna asta 
stîrni Hohotele de ris ale întregii Adunări, o duse la 
bun sfîrşit cum nu se poate mai răbdător, căci i se 
spusese că toţi Membrii cei noi trebuiau să fie astfel 
iniţiaţi în Tainele Societăţii lor. Camillo începu să fie 
de-acuma scîrbit de Neruşinarea fără de Margini a 
acestor Femei; din suflet îi pierise Tulburarea plină de 
Aşteptare care îl făcuse să fremete cînd ele îşi 
arătaseră întiia dată Nurii, şi era dornic ca Adunarea 
să se descotorosească de ele; numai că Tovarăşii săi 
nici nu se gindeau să le lase să plece pînă ce nu îşi vor 
fi arătat întreaga Ştiinţă; iară dinspre partea lor, 
Nimfele, care îşi luau Obolul după fiecare nouă 
Dezvăluire a  scîrbavnicelor lor Scorneli, n-aveau 
nevoie să fie rugate ca să le facă pe plac junilor 
Craidoni, ci îi dădeau înainte, fără pic de Ruşine, 
arătîndu-le pînă unde se poate înjosi Natura 
Omenească. 

Cea de pe urmă Ispravă a lor îi întărită atîta pe 
aceşti fii ai Desfriului, încît propuseră, drept încheiere 
a celor văzute, ca fiecare Bărbat să-şi aleagă o Poziţie 
şi să împlinească de-adevăratelea ceea ce pînă atunci 
fusese doar imitat. Numai că Nimfele nu se-nvoiau să 
facă pasul acesta, căci Regula care domnea printre 
aceste Jupînite era să nu îngăduie în nici o 
împrejurare îmbrăţişarea Bărbaţilor, de teamă că s-ar 
putea aduce vreo vătămare Uneltelor îndeletnicirii lor. 
Lucrul acesta îl minună foarte pe Camillo, care, 
judecînd după Purtarea lor de pînă atunci, ajunsese să 
creadă că pe Lume nu se putea născoci nici un neam 
de Păcătoşenie la care ele să nu se-nvoiască de dragul 
Banilor: şi cu toate că înainte de acest Refuz, 
Spurcăciunea lor ticăloşită înăbuşise în el orice gind 
de a se culca cu ele, acum Dorinţele îi erau la fel de 
puternice de parcă avea în faţă nişte Fecioare pline de 


Sfiiciune, şi n-ar fi văzut nici una din Isprăvile lor 
dezmăţate; se porni de aceea să le înduplece să se- 
nvoiască, la fel de stăruitor ca toţi ceilalţi Bărbaţi din 
Adunare.” 


Rîndurile de mai sus ne îngăduie să ne facem, în 
mare, o idee despre cele ce se petreceau în lăcaşul 
măicuţei Terpsihora, deşi, pentru ca imaginea să fie 
întreagă, se cuvine să adăugăm un amănunt care 
deosebeşte cele două scene: fetele de la 1867, mai 
puţin mofturoase decît cele din 1749, se lăsau de bună 
voie licitate într-un apoteotic tablou final. 

Charles nu se afla însă acolo ca să-şi măsoare 
forţele cu alţi amatori de licitaţie. Mai puţin obscene, 
preludiile nu-i displăcuseră. Îşi puse masca de om 
umblat prin lume - văzuse lucruri şi mai şi la Paris 
(sau aşa cel puţin îi şopti lui Sir Tom) -, făcu pe junele 
atotştiutor şi blazat. Dar, pe măsură ce veşmintele se 
împuţinau, aburii beţiei se risipeau şi ei; văzu lingă el 
gurile întredeschise pofticios ale bărbaţilor ascunşi în 
întuneric, îl auzi pe Sir Tom descriindu-i fiului de 
episcop pe fata pe care pusese deja ochii. Trupurile 
albe nu conteneau o clipă cu îmbrăţişările, se 
răsuceau în fel şi chip, maimuţăreau; lui Charles i se 
părea însă că în spatele zimbetelor sugestive 
încremenite pe feţele interpretelor se ascundea o 
anume disperare. Una dintre ele era o copilă abia 
ajunsă la pubertate; iar în masca ei de mironosiţă 
neştiutoare se zbătea parcă ceva cu adevărat 
feciorelnic, chinuit încă de cele ce i se întîmplau, 
nerăpus cu totul de asprimea profesiei. 

Totuşi, pe cît era de revoltat, pe atît îi erau 
simţurile de aţiţate. Detesta această exhibare în 
public, însă animalul din el se simţea tulburat şi 
excitat. Cu cîtăva vreme înainte de sfîrşit, se ridică şi 
părăsi în linişte încăperea, ca şi cînd s-ar fi dus să se 


uşureze. Afară, în anticameră, se afla micuța 
dansatoare care-i servise cu şampanie, aşezată la o 
masă pe care erau îngrămădite pelerinele şi 
bastoanele domnilor. La vederea lui Charles, se ridică 
iute de pe scaun, în vreme ce faţa-i sulemenită se 
încreţi într-un zîmbet forţat. Charles îi privi o clipă 
buclele răsfirate într-o dezordine savantă, braţele-i 
goale şi pieptul aproape dezgolit. Păru gata să spună 
ceva, apoi se răzgîndi şi, printr-un gest răstit, îi ceru 
să-i dea lucrurile. Aruncă pe masă o jumătate de liră şi 
ieşi, poticnindu-se, în noapte. 

În strada de la capătul aleii aşteptau răbdătoare 
cîteva birje. Se îndreptă spre prima dintre ele, strigă 
birjarului, cu glas cît mai ridicat, numele unei străzi 
din Kensington aflată în apropierea celei pe care 
locuia (aşa cereau, prudente, uzanţele victoriene), 
apoi se prăvăli înăuntru. Purtarea lui nu-l făcuse să se 
simtă respectabil şi înălţat sufleteşte; ci ca şi cum 
înghiţise fără să se răzbune o insultă, sau dăduse bir 
cu fugiţii din faţa unui duel. În viaţa tatălui său, seri 
ca aceasta erau ceva obişnuit; faptul că el nu se 
simţea în stare să le îndure dovedea că era anormal. 
Ce se alesese din tînărul monden şi umblat? Se 
chircise, amăritul de el, pînă se preschimbase într-un 
laş bicisnic. Şi Ernestina, legămintele lui de logodnic? 
Amintirea lor însă îl făcu să se simtă aidoma unui 
prizonier trezit brusc dintr-un vis de libertate, care, 
încercînd să se ridice, e tras cu sălbăticie înapoi de 
lanţurile cu care e țintuit, aruncat iarăşi în realitatea 
de smoală a celulei. 

Ajunsă pe o străduţă îngustă, birja îşi croia 
încetişor drum prin mulţimea trăsurilor de tot felul; se 
aflau încă în plin tărîm al păcatului. Sub fiecare 
felinar, în toate gangurile clădirilor din jur, pîndeau 
prostituate. Din întunericul birjei, Charles le urmărea 
cu privirea. Simţea că stă să explodeze, nu mai putea 


îndura. Dacă ar fi avut dinainte o ramură de mărăcini, 
şi-ar fi trecut mîna - cu un gest asemănător celui făcut 
de Sarah în faţa păducelului - prin ţepii ei ascuţiţi, 
într-atit de cumplită îi era pornirea de a se schingiui, 
de a se pedepsi, de a face un gest, oricare, prin care 
să-şi descarce veninul. 

O străduţă mai liniştită. Trecură pe lingă un felinar 
sub care se afla o fată răzleaţă. Poate prin comparaţie 
cu abundența bătătoare la ochi a femeilor care 
împînzeau strada din care ieşiseră, aceasta avea parcă 
un aer părăsit, prea nepricepută ca să se încumete să 
meargă mai departe. Indeletnicirea îi era însă 
inconfundabilă. Purta o rochie cu aspect îndoielnic de 
bumbac  roz-aprins, cu decolteul împodobit cu 
trandafiri artificiali; umerii îi erau înfăşuraţi într-un 
şal alb. În vîrful cocului bogat din păr roşcat, prins în 
fileu - o pălăriuţă neagră după moda cea nouă, cu 
croială bărbătească. Se uită lung după birja care-i 
trecu pe dinainte; şi un nu-ştiu-ce din aerul ei, nuanţa 
părului, poate, ochii  adumbriţi,  pătrunzători, 
atitudinea ei parcă de visare, îl făcură pe Charles să 
se aplece pe fereastra laterală şi s-o urmărească atent 
cu privirea din mersul trăsurii. Petrecu o clipă 
chinuitoare, apoi puse mîna pe baston şi ciocăni tare 
în plafonul birjei. Vizitiul opri numaideciît. Se auzi un 
zgomot de paşi apropiindu-se în grabă; peste cîteva 
clipe, chipul fetei se ivi, puţin mai jos de el, lîngă 
capră. 

Nu semăna mai deloc cu Sarah. Îşi dădu seama că 
părul îi era prea roşu ca aceea să fie culoarea lui 
naturală; şi apoi, avea un aer comun, şi o îndrăzneală 
jucată în ochii hotăriţi şi în zîmbetul de pe buzele 
roşii; prea roşii, ca o rană sîngerîindă. O umbră de 
asemănare parcă totuşi exista - în linia sprincenelor 
bine desenate, poate, ori în conturul gurii. 

— Ai o cameră? 


— Da, domnule. 

— Spune-i unde să meargă. 

Se făcu o clipă nevăzută din raza privirii lui 
Charles; o auzi spunînd cîteva vorbe vizitiului. Păşi 
apoi pe scăriţa birjei, care se legănă sub greutatea ei, 
şi se urcă lingă el, umplînd spaţiul îngust cu miros de 
parfum ieftin. Charles îşi simţi hainele atinse în 
treacăt de țesătura subţire a mînecii şi fustei fetei, dar 
ei doi nu se atinseră. Birja porni mai departe. De-a 
lungul primei sute de metri domni tăcerea. 

— Îi pentru toată noaptea, domnule? 

— Da. 

— Întreb fin'că, de nu, pun la socoteală şi banii de 
birjă pentru cînd mă duc înapoi. 

Charles dădu din cap, cu ochii aţintiţi în bezna de 
dinainte. O altă sută de metri se scurse în tăcere, 
măsurată numai de tropotul singuratic al copitelor 
cailor. O simţi cum se destinde uşor, atingîndu-i abia 
simţit braţul. 

— Tare-i frig pentru vremea asta. 

— Da. (Îi aruncă o privire.) Probabil că dumitale n- 
au cum să-ţi scape astfel de lucruri. 

— Nu ies la lucru cînd ninge. Unele iese. Da’ io nu. 

Iarăşi tăcere. De astă dată Charles fu cel care o 
întrerupse. 

— Eşti de mult...? _ 

— De la opt'şpe ani, domnule. In mai care vine se 
fac doi ani. 

— Aha. 

Îi aruncă pe furiş încă o privire, în tăcerea care se 
lăsă din nou. Gîndurile prinseră să-i alerge care- 
ncotro,  zbătindu-se să scape de socoteala 
dezgustătoare care le încolţise: trei sute şaizeci şi 
cinci, să zicem trei sute de zile „de lucru”, înmulţite 
cu doi... şansele ca fata să nu aibă vreo boală erau de 
şase sute la una. Exista cumva vreo formulă plină de 


tact prin care s-o întrebe? Nu exista. O privi din nou, 
prinzind un moment în care interiorul birjei era 
luminat din afară. Pielea obrajilor părea fără cusur. 
Nu, chiar că era nebun; doar ştia foarte bine că, dacă 
de sifilis se temea în primul rînd, ar fi fost de zece ori 
mai ferit de riscuri într-un stabiliment de lux cum era 
cel de unde venea. Să culeagă, aşa, o femeie de 
stradă, o cockney oarecare... soarta îi era însă 
pecetluită. Aşa voia el. Se îndreptau acum spre nord, 
către Tottenham Court Road. 

— Vrei să-ţi plătesc acum? 

— Mi-i totuna, domnule. Cum vă e voia. 

— Prea bine. Cît? 

Stătu o clipă în cumpănă. Apoi: 

— Normal, domnule? 

O fulgeră pieziş cu privirea; dădu din cap. 

— Pentru toată noaptea iau de obicei... (înduioşător 
de nesinceră, cu mica ei ezitare)... o liră. 

Scotoci în buzunarul redingotei şi îi întinse 
moneda. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

O strecură cu gesturi discrete în săculeţu-i de 
mînă. Apoi, pe neaşteptate, izbuti să domolească, 
printr-un răspuns indirect, temerea ascunsă a lui 
Charles: 

— N-am de-a face decit cu gentlemeni, domnule. 
Nu-i căzu' să vă faceţi griji pe partea asta. 

Era rîndul lui Charles să-şi arate recunoştinţa. 

— Mulţumesc. 


PATRUZECI 


Străine buze, ah, pe 

Astă gură s-au lăsat, 

Și alţii, înaintea-mi, 

Ast piept l-au frămîntat... 

MATTHEW ARNOLD, Despărţire 
(1853) 


Birja se opri în dreptul unei case aflate pe o 
străduţă lăturalnică, la est de Tottenham Court Road. 
Coborînd iute din vehicul, fata urcă în grabă cele 
cîteva trepte de la intrare şi se strecură înăuntru. 
Vizitiul birjei era bătrîn, bătrîn ca însăşi lumea, 
nedezlipit de-o veşnicie de mantaua-i largă de lucru, 
înfăşurată de mai multe ori în jurul trupului, şi de 
jobenul cu bandă lată, îndesat pe cap, încît mai că-ţi 
venea să crezi că deveniseră de mult una cu făptura 
lui. Aşeză lingă el pe capră biciul, îşi scoase luleaua 
din gură şi întinse miîna-i soioasă, cu palma făcută 
căuş, ca să-şi primească plata. Îşi pironise privirea 
drept înainte, în bezna de la capătul străzii, ca şi cum 
nu putea îndura să-l mai vadă în ochi pe Charles. Lui 
Charles îi părea bine că n-are de înfruntat priviri 
străine; se simţea însă odios, la fel de odios pe cît 
ţinea morţiş, pare-se, să-l facă să se simtă birjarul ăsta 
împovărat de ani. O clipă, îl cuprinse îndoiala. Ar fi 
putut sări înapoi în birjă, căci fata nu se mai vedea... 
apoi însă, minat de o amară încăpăţinare, îi dădu 
omului banii cuveniţi. 

Charles o găsi pe prostituată aşteptindu-l într-un 
hol luminat ca vai de lume, întoarsă cu spatele. De 
îndată ce-l auzi închizînd uşa, începu să urce scările, 
fără să-i arunce nici o privire. În aer plutea miros de 
mîncare, iar din spatele casei venea pînă la ei un 
murmur nedesluşit de glasuri omeneşti. 


Urcară împreună două rînduri de trepte, învăluite 
în acelaşi iz de rîncezeală. Fata deschise o uşă şi, cu 
mîna pe clanţă, aşteptă ca Charles să intre; pe urmă 
trase pe dinăuntru zăvorul. Se îndreptă apoi spre 
cămin şi aprinse arzătoarele de gaz de deasupra 
poliţei. Aţiţă focul cu vătraiul şi mai aruncă peste el o 
mînă de cărbuni. Charles îşi roti privirea prin 
încăpere. Cu excepţia patului, lucrurile erau toate 
sărăcăcioase, dar luceau de curăţenie. Patul era făcut 
din fier şi alamă, aceasta din urmă lustruită cu atita 
sîrg, încît părea de aur. În ungherul din partea opusă, 
se vedea un paravan, în spatele căruia întrezări un 
lavoar. Mai erau cîteva obiecte de podoabă, ieftine, iar 
pe pereţi, nişte reproduceri de gravuri, la fel de 
ieftine. Perdelele roase, de lînă, erau trase. Nimic din 
înfăţişarea încăperii nu te făcea să crezi că ai în faţă 
un cuib al desfătărilor. 

— Numa’ două clipite dacă vreţi să mă scuzati. 
Rogu-vă făceţi-vă comod. Numaidecît mă-ntorc. 

Dispăru după o a doua uşă, care ducea într-o odaie 
aflată spre interiorul clădirii. Era cufundată în 
întuneric, şi Charles băgă de seamă că fata închise 
uşa cu nespusă blindeţe. Făcu cîţiva paşi în încăpere 
şi rămase în picioare, cu spatele la foc. Prin uşa 
închisă răzbătu pînă la el gînguritul slab al unui copil 
deşteptat din somn, un sîsîit de alinare, cîteva vorbe 
rostite cu glas încet. Uşa se deschise din nou şi 
prostituata se întoarse în cameră. Işi scosese între 
timp pălăria şi şalul. Îi aruncă lui Charles un zîmbet 
neliniştit. _ 

— Fetiţa mea, domnule. N-o să zică nici pis. li 
cuminte ca un îngeraş. (Simţind dezaprobarea din 
privirea lui Charles, adăugă iute:) li un birt la numa’ 
doi paşi de-aicea, domnule, dacă vă e poftă să mîncaţi. 

Lui Charles nu-i era poftă; pe deasupra, îl 
părăsiseră şi poftele trupeşti. li venea greu să se uite 


la ea. 

— Te rog, comandă pentru dumneata ce doreşti. 
Mie nu... adică... poate nişte vin, dacă nu-i prea greu 
de obţinut. 

— Franţozesc ori nemtesc, domnule? 

— Un pahar de vin alb de Rin - îţi place vinul ăsta? 

— Mulţumesc, domnule. II trimit îndată pe băiat. 

Se făcu din nou nevăzută. O auzi strigind cu glas 
ascuţit, pe un ton mult mai puţin „distins”: 

— "ATTy! 

Murmurul înăbuşit al vocilor celor doi, apoi uşa de 
la intrare, trîntită cu zgomot. După ce fata se întoarse, 
o întrebă dacă n-ar fi trebuit să-i dea nişte bani. 
Serviciul acesta era însă, se pare, cuprins în preţ. 

— Nu şedeţi pe scaun, domnule? 

Întinse braţele ca să-i ia pălăria şi bastonul, pe care 
Charles nu le lăsase încă din mînă. I le dădu fetei, apoi 
îşi desfăcu poalele redingotei şi se aşeză lîngă foc. 
Cărbunii pe care îi aruncase fata nu voiau să se 
aprindă. Aceasta îngenunche în faţa focului şi, 
totodată, în faţa lui Charles, şi iar îşi făcu de lucru cu 
vătraiul. 

— Nu ştiu ce-or avea de se aprind aşa greu. Doar îs 
din ăi mai buni. Pivniţa-i cu buclucu'. Umedă, c-aşa-i 
la casele astea vechi. 

Îi privi profilul în lumina roşcată a focului. Chipul îi 
era lipsit de drăgălăşenie; dirz, placid, netulburat de 
urmele pe care le lasă de obicei mişcarea gîndurilor. 
Avea pieptul frumos împlinit, iar încheieturile şi 
mîinile îi erau neaşteptat de delicate, aproape 
gingaşe. Acestea, împreună cu păru-i bogat, îi 
redeşteptară, pentru o clipă, dorinţa. Fu cît pe-aci să 
întindă mîna ca s-o atingă, apoi însă se răzgîndi. Se va 
simţi mai bine după ce va mai bea nişte vin. Se scurse 
astfel un minut, poate mai mult. Într-un târziu, fata îşi 
înălţă privirea spre el, şi Charles îi zimbi. Pentru 


prima dată în ziua aceea, se simţi atins de o fugară 
senzaţie de împăcare. 

Fata îşi întoarse iar ochii spre foc, murmurînd: 

— Într-un minut îi înapoi. Birtu-i la numa’ doi paşi. 

Rămaseră amîndoi în aşteptare, învăluiţi într-o 
nouă tăcere. Numai că unui bărbat al epocii victoriene 
astfel de momente i se păreau cît se poate de 
neobişnuite; în vremea lor, pînă şi intimitatea dintre 
soţ şi soţie se supunea în mare parte legilor de fler ale 
uzanțelor. Şi totuşi, iată-l aici, aşezat lingă focul 
acestei femei, de a cărei existenţă habar n-avusese 
pînă acum vreo oră, asemenea... 

— Şi tatăl fetiţei dumitale...? 

— Îi soldat, domnule. 

— Soldat? 

Fata rămase cu privirea pierdută între flăcări: 
amintiri. 

— Acum îi în India. 

— Nu te ia de soţie? 

Zîmbi în faţa naivităţii lui, apoi scutură din cap. 

— Mi-o dat bani pentru cînd am fost lăuză. (Ceea ce 
voia să însemne, pare-se, că, ţinînd cont de situaţia ei, 
omul se achitase cît putuse de onorabil.) 

— Şi n-ai fost în stare să găseşti alte mijloace de 
trai? 

— De lucru ar fi. Da-i pentru toată ziua. Şi după ce- 
am dat banii pentru cine mi-o grijit pe Mary, mititica 
de ea... (dădu din umeri). Odată ce-o dat necazu' 
peste tine, n-ai ce-i mai face. N-ai cum mai drege 
lucrurile, aşa că tre' să te descurci cum poţi mai bine. 

— Şi crezi că asta e cea mai bună cale? 

— Io alta nu mai ştiu, domnule. 

Rosti aceste vorbe fără însă ca în glas să-i răsune 
cine ştie ce urme de ruşine sau regret. Soarta îi era 
dinainte hotărită, iar ea n-avea destulă imaginaţie ca 
să-şi dea seama. 


Se auzi zgomot de paşi pe scări. Fata se ridică şi se 
îndreptă spre uşă; o deschise înainte de a se auzi 
vreun ciocănit. Pe coridor, Charles zări un băiat cam 
de treisprezece ani, care fusese evident dăscălit să nu 
se zgliască, dat fiind că nu-şi ridică deloc privirea în 
timp ce fata duse ea însăşi tava pînă la o măsuţă de 
lîngă fereastră, după care se întoarse la uşă, cu 
portofelul în mînă. Auzi un zornăit de mărunţiş, pe 
urmă uşa se închise încetişor. Fata îi turnă un pahar 
cu vin şi i-l duse lîngă foc, iar sticla o aşeză pe 
grătarul din cămin; de parcă toate soiurile de vin 
trebuiau numaidecît încălzite. Se aşeză apoi pe un 
scaun de lîngă măsuţă şi dădu la o parte şervetul care 
acoperea tava. Cu coada ochiului, Charles întrezări o 
bucată mică de plăcintă, nişte cartofi şi un pahar mare 
în care se afla, fără doar şi poate, gin amestecat cu 
apă; căci ce rost ar fi avut să comande numai apă? 
Vinul era acru la gust, dar Charles îl bău, în speranţa 
că îşi va mai pierde din luciditate. 

Trosnetul slab al cărbunilor care în sfîrşit 
începuseră să ardă, şuieratul domol al gazului în 
arzătoare, clinchetul veselei mînuite de fată: deloc nu- 
şi putea da seama cum oare aveau să ajungă la 
adevăratul scop al prezenţei lui acolo. Mai bău un 
pahar din vinul cu gust de oţet. 

Fata nu zăbovi însă prea mult cu masa. Duse tava 
afară, pe coridor, apoi intră iar în odaia întunecată în 
care dormea fetiţa. Se scurse un minut. Fata se ivi în 
prag. Purta un capot alb, ale cărui margini le ţinea 
apropiate cu amîndouă mîinile. Îşi desfăcuse părul, 
care i se revărsa, lung, pe spate; şi, prin halatul strîns 
înfăşurat în jurul trupului, Charles îşi dădu seama că 
pe dedesubtul lui era goală. Se ridică. 

— Nu-i grabă, domnule. Beţivă vinul. 

Charles privi lung sticla de lîngă el, de parcă atunci 
o vedea întiia oară; dădu apoi din cap, se aşeză la loc 


şi îşi turnă încă un pahar. Fata făcu cîţiva paşi pînă 
ajunse în faţa lui şi, strîngîndu-şi acum numai cu o 
mînă halatul, micşoră flacăra celor două arzătoare de 
gaz pînă ce se preschimbă în două licăriri verzui. 
Lumina focului se revărsa pe chipul ei, îndulcindu-i 
trăsăturile tinere; îngenunche iarăşi la picioarele lui 
Charles, cu faţa la foc. Întinse amîndouă mîinile spre 
vilvătaia lui, şi halatul se desfăcu puţin la piept. 
Charles avu cîteva clipe imaginea unui sîn alb, ascuns 
între umbre, nedezvăluit în întregime. 

Fata vorbi, cu faţa îndreptată spre foc: 

— Vreţi să mă aşez pe genunchii dumneavoastră, 
domnule? 

— Da... te rog. 

Dădu iute pe gît restul de vin. Stringîndu-şi iar 
halatul în jurul trupului, fata se ridică de lîngă foc, 
apoi se aşeză netulburată pe genunchii degrabă 
învîrtoşaţi ai lui Charles, trecîndu-şi braţul drept în 
jurul umerilor lui. Charles îi înconjură mijlocul cu 
braţul stîng, în timp ce dreptul se odihnea, cu o 
naturaleţe absurdă, de-a lungul braţului jos al 
scaunului. Cîteva clipe, mîna ei rămase încleştată pe 
țesătura halatului, apoi o ridică spre chipul lui Charles 
şi-l mîngiie pe obraz. Se mai scurseră astfel cîteva 
clipe; pe urmă fata îl sărută pe celălalt obraz. Ochii li 
se întîlniră în sfîrşit. Îşi cobori privirea spre gura lui, 
cuprinsă, chipurile, de sfială, dar mîna îşi vedea 
nestingherită mai departe de îndeletnicirea ei. 

— Eşti un domn tare chipeş. 

— Şi tu eşti o fată drăguță. 

— Iţi place de noi, fetele cu năravuri rele? 

Observă că renunţase la apelativul „domnule”. 

Îşi încordă uşor braţul petrecut în jurul mijlocului 
ei. 

Deodată, fata se întinse şi-i apucă dreapta cea 
îndărătnică, călăuzind-o pe dedesubtul halatului, spre 


sînii ei goi. Simţi în mijlocul palmei nasturele tare de 
carne. Fata îi trase capul spre ea, şi se sărutară, în 
vreme ce mîna lui Charles, aducîndu-şi încetişor 
aminte  tărimul interzis al trupului de femeie, 
contururi mătăsoase şi unduitoare, un poem uitat, 
cîntări aprobator în palmă sînul fetei, apoi alunecă 
mai adînc pe sub halat, spre îndoitura mijlocului. Nu 
mai avea nimic pe ea în afara halatului, iar gura avea 
un uşor gust de ceapă. 

Poate asta a fost pricina primului val de gheaţă, 
încercă să-l ascundă, devenit dintr-o dată doi inşi: 
unul care se întrecuse cu băutura, iar celălalt, cu 
simţurile acum  stirnite.  Halatul se  desfăcu, 
neruşinatul, dezvăluind pîntecele zvelt al fetei, fintîna 
întunecată de păr pubian, coapsele albe, a căror 
vedere şi uşoară apăsare i se păreau lui Charles 
deopotrivă de ademenitoare. Nu îngădui miîinii sale să 
rătăcească mai jos de mijlocul ei; în sus însă calea era 
liberă, mîna luneca în voie peste sînii ei dezgoliţi, 
peste git, peste umerii goi. După ce-i călăuzise mîna 
spre sînii ei, fata nu mai făcuse nici un gest de 
ispitire; era acum o victimă supusă, aflată în totul în 
voia lui, marmură trezită la viaţă, întrupînd un nud 
desenat de Etty, fericit deznodămînt al mitului lui 
Pygmalion. Îl străbătu un nou val de greață. Fata îl 
observă, dar îl tălmăci greşit. 

— İs prea grea pentru mata? 

— Nu... adică... 

— Îi bun patu'. Moale. 

Se desprinse din braţele lui şi se îndreptă spre pat; 
dădu cu grijă la o parte cuvertura, apoi se întoarse să- 
l privească. Halatul îi alunecă de pe umeri. Era bine 
făcută, cu fesele frumos rotunjite. Rămase astfel o 
clipă, apoi se strecură sub cuvertură şi închise ochii, 
încremenind într-o poziţie pe care ea o socotea - era 
limpede - cuviincioasă şi în acelaşi timp aţiţătoare. 


Unul din cărbunii care trosneau în cămin îşi spori 
deodată strălucirea, aruncînd înjur umbre aprinse, dar 
nestatornice; zăbrelele patului, asemenea unei cuşti, 
dănţuiau tremurătoare pe peretele din spatele fetei. 
Charles se ridică, străduindu-se să-şi domolească 
forfota din stomac. Vinul era de vină - fusese nebun 
că-l băuse. O văzu că deschide ochii şi-l priveşte. 
Aşteptă, nehotărită, încă o clipă, apoi întinse spre el 
braţele-i albe şi delicate. Charles schiţă un gest spre 
redingotă. 

După cîteva clipe se simţi parcă ceva mai bine şi 
începu cu tot dinadinsul să se dezbrace; hainele şi le 
aranjă ordonat pe speteaza scaunului, mult mai 
ordonat decît le pusese vreodată în odaia lui. Se aşeză 
iar ca să-şi descheie ghetele cu capse. Cu ochii 
pironiţi în focul din cămin, îşi scoase pantalonii şi 
indispensabilii, care, după moda vremii, îi treceau 
puţin mai jos de genunchi. Cămaşa însă nu se putu 
hotărî s-o scoată. Il birui un alt val de greață. Se 
încleştă de polita împodobită cu dantelă a căminului, 
cu ochii închişi, încercînd din răsputeri să-şi ţină firea. 

De data asta fata luă zăbava lui drept timiditate; 
dădu la o parte cuvertura, gata parcă să se ridice şi 
să-l conducă spre pat. Cu sforţări uriaşe, Charles 
izbuti să ajungă lîngă ea. Fata se întinse iar pe spate, 
fără însă să se mai acopere. Rămase lîngă pat, cu 
ochii la ea. Fata îşi întinse braţele. El însă continua s-o 
aţintească, prins cu totul în vîrtejul ametitor care-i 
alungase din minte orice gind, aducînd în loc aburii 
dezlănţuiţi de punch cu lapte, şampanie, vin roşu, 
porto, şi poşirca aia afurisită... 

— Nu mi-ai spus cum te cheamă. 

Fata îi aruncă un zîmbet, apoi îl prinse de mîini şi-l 
trase spre ea. 

— Sarah, domnule. 

Il sfişie un spasm de nestăpiînit. Se răsuci într-o 


parte şi începu să vomite în perna de lingă capul fetei, 
care şi-l dădu degrabă înapoi, uluită. 


PATRUZECI ŞI UNU 


„„„ Te “nalţă şi-l goneşte 

Pe faunu-ndrăcit, pe desfrinata fiară; 

Făptura ţi-o smereşte, din tine fă să 
piară 

Maimuta şi cu tigrul, te căieşte. 

TENNYSON, In Memoriam (1850) 


Pentru a douăzeci şi noua oară - nici mai mult, nici 
mai puţin - în dimineaţa aceea, Sam prinse căutătura 
bucătăresei furişată spre el, îşi îndreptă, la rîndul lui, 
privirea către şirul de sonerii de deasupra uşii 
bucătăriei şi apoi îşi dădu, cu un gest grăitor, ochii 
peste cap, încremenind o clipă cu ei în tavan. Era 
vremea amiezei. Felul în care vi s-a înfăţişat pînă 
acum Sam v-a făcut, probabil, să credeţi că o 
dimineaţă liberă era pentru el un prilej de bucurie, 
nicidecum de amărăciune; ei, da, numai că singurele 
dimineţi libere după care tînjea inima lui Sam erau 
cele pe care le putea petrece într-o companie feminină 
mai atrăgătoare decit aceea a trupeşei doamne 
Rogers. 

— Nu-i în apele lui, spuse văduva. 

Vorbe care, şi ele, răsunară pentru a douăzeci şi 
noua oară între pereţii bucătăriei. Cu toate acestea, 
nu purtarea tiînărului stăpîn de la etaj era pricina 
supărării ei, ci Sam. De două zile de cînd se întorsese, 
împreună cu domnul Charles, de la Lyme, valetul nu 
mai contenea cu aluziile la nu se ştie ce tărăşenii 
dubioase.  Avusese, ce-i drept, mărinimia să-i 
împărtăşească şi ei noutăţile cu privire la Winsyatt; ce 
folos, însă, de vreme ce servitorul îşi împănase 
spusele cu cîte un misterios „Şi asta nu-i nici juma’ 
din ce-o să vie”. Nu voia cu nici un chip să se lase tras 
de limbă. „Anumite confidințe (pronunţa cuvîntul 


lungind cu înţeles cel de-al doilea i), doamnă Rogers, 
nu pot fi încă date în vileag. Da' s-a-ntîmplat nişte 
lucruri care io cînd le-am văzut, mai că nu-mi venea 
să-mi crez ochilor.” 

Înverşunarea lui Sam avea însă şi o cauză mai 
apropiată în timp. Charles uitase să-i dea liber în 
seara în care se dusese la domnul Freeman. Aşa se 
face că Sam îl aşteptase acasă, treaz, pînă după 
miezul nopţii, pentru ca, atunci cînd dăduse fuga la 
uşa de la intrare - deschisă cu oarecari poticneli - să 
fie blagoslovit cu o uitătură de catran năpustită spre 
el de pe un chip alb ca hiîrtia. 

— De ce dracu' nu eşti în pat? 

— Fin'că nu mi-aţi spus că cinaţi în oraş, domnu’ 
Charles. 

— Am fost la club. 

— Da, domnule. 

— Şi să nu mai văd privirea asta obraznică pe 
mutra-ţi afurisită! 

— Da, domnule. 

Sam întinse amîndouă mîinile ca să ia - sau să 
prindă - diferitele lucruri, începînd cu felurite obiecte 
de îmbrăcăminte de oraş şi terminînd cu o privire de 
pucioasă, pe care i le aruncă Charles. Apoi stăpînul 
începu să urce cu pas maiestuos scările. Mintea îi era 
acum trează, trupul însă îi rămăsese încă puţin ametit, 
fapt oglindit cît se poate de limpede de strimbătura 
plină de înţeles, de astă dată nevăzută, cu care Sam se 
încăpăţinase să-i urmărească urcuşul. 

— Aşa-i cum zici mata, doamnă Rogers. Nu-i în 
apele lui. Azi-noapte a venit beat mort. 

— În ruptul capului n-aş fi crezut că aşa ceva e cu 
putinţă. 

— Ehei, doamnă Rogers, multe-i lucrurile care mata 
n-ai fi crezut că e cu putinţă - şi care uite că totuşi s-a- 
ntîmplat. 


— Da’ vorbeşte odată, omv’ lui Dumnezeu! 

— Nici de m-ai pune între doi cai sălbatici n-ai să- 
mi descleştezi buzele, doamnă Rogers. 

Bucătăreasa trase adînc aer în pieptu-i îmbelşugat. 
Cîteva clipe, în încăpere nu se mai auzi decît ticăitul 
ceasului de lingă sobă. Milostiv, Sam îi aruncă un 
zîmbet. 

— Da-ţi merge mintea, doamnă Rogers. Iți merge 
bine de tot. 

Fără doar şi poate că propria ranchiună a lui Sam 
ar fi săvîrşit ea singură, nu peste mult timp, isprava 
întru a cărei împlinire caii sălbatici s-ar fi ostenit în 
zadar. Se văzu însă cruțat de nevoia de a-şi călca 
cuvîntul - în vreme ce planturoasa doamnă Rogers îşi 
vedea speranţele spulberate - de sunetul poruncitor al 
soneriei. Sam luă vasul de două galoane plin cu apă 
fierbinte din spatele sobei, unde aşteptase, răbdător, 
toată dimineaţa, îi făcu cu ochiul cumetrei Rogers, 
apoi se făcu nevăzut. 


Există două feluri de mahmureală: unul care te face 
să te simţi bolnav şi nevolnic, în vreme ce, dacă ai 
parte de al doilea fel, te simţi bolnav, dar lucid. 
Charles se deşteptase cu o bună bucată de vreme - ba 
chiar se dăduse jos din pat - înainte de a se hotărî să 
tragă de cordonul soneriei. Mahmureala lui se încadra 
în cel de-al doilea fel. Îşi amintea, din păcate, cît se 
poate de desluşit, întîmplările din noaptea trecută. 

Accesul lui de vărsături alungase cu totul din 
încăpere, ca şi din mintea celor aflaţi în ea, pînă şi 
ultima fărimă de senzualitate, a cărei prezenţă fusese 
oricum din capul locului cam anemică. Cît ai clipi, 
neinspirat-numita făptură spre care soarta cea ironică 
voise să se îndrepte alegerea lui Charles se dădu jos 
din pat, îşi îmbrăcă halatul şi, prin tot ceea ce făcu 
mai apoi, dovedi în îndeplinirea îndeletnicirii de soră 


de caritate acelaşi calm pe care lăsase să se întrevadă 
că-l va arăta şi în ducerea la bun sfîrşit a datoriei de 
prostituată. Il ajută pe Charles să ajungă la scaunul de 
lîngă foc; odată ajuns, dădu cu ochii de sticla de vin şi 
îl zgudui numaidecît un nou val de greață. De astă 
dată însă fata avea la îndemînă ligheanul de pe lavoar, 
pe care i-l puse iute dinainte. Printre icnituri, Charles 
bolborosea întruna nişte scuze fără sfîrşit. 

— Nespus de rău... îmi pare... ce ghinion... ceva nu 
mi-a priit... 

— Nu-i nimic, domnule, nu-i nimic. Încercaţi numa’ 
să daţi afară tot. 

Aşa şi făcu, mai ales că oricum n-avea de ales. Fata 
îşi luă şalul din camera cealaltă şi i-l puse pe umeri. 
Charles rămase o vreme în genunchi în faţa 
ligheanului, cu capul aplecat, semănind în chip 
grotesc cu o bunicuţă girbovită. După cîtva timp 
începu să se simtă ceva mai bine. Nu voia cumva să 
doarmă? Voia, dar în patul lui. Fata se apropie de 
fereastră şi aruncă o privire în stradă, apoi ieşi din 
încăpere, în timp ce Charles se străduia, cu mîini 
tremurînde, să se îmbrace. Cînd fata se întoarse, văzu 
că şi ea era acum îmbrăcată. O privi înspăimîntat: 

— Doar n-ai de gînd să...? 

— Mă duc să vă chem o birjă, domnule. Dacă sînteţi 
bun să aşteptaţi puţin... 

— A, da... mulţumesc. 

Se aşeză la loc, iar fata cobori scările şi ieşi din 
clădire. Deşi nu era deloc sigur că greaţa n-avea să-l 
doboare iarăşi, sufleteşte se simţea, într-un anume fel, 
pe deplin uşurat. N-avea importanţă cu ce gînduri 
venise aici; nu săvîrşise, pînă la urmă, isprava fatală, 
îşi aţinti privirea spre focul care strălucea vesel în 
cămin; şi, oricît ar părea de ciudat, pe chip i se ivi un 
zîmbet palid. 

Din încăperea alăturată se auzi deodată un țipăt 


slab. După cîteva clipe de tăcere, ţipătul răsună din 
nou, de data asta mai tare şi mai îndelungat. Era clar 
că fetiţa se trezise. Plinsul ei, întretăiat de răstimpuri 
de tăcere - scîncete tinguitoare, tăcere, o tuse 
înecată, tăcere, iar scîncete - deveni de neîndurat. 
Charles se îndreptă spre fereastră şi dădu la o parte 
perdelele. Picla îl împiedica să vadă prea departe. Jos, 
pe stradă, nu se vedea nici ţipenie de om. Abia atunci 
îşi dădu seama că de la o vreme zgomotele de copite 
se auzeau din ce în ce mai rar; bănui că fata fusese 
silită să bată cale lungă ca să-i găsească o birjă. În 
timp ce stătea, nehotărit, în faţa ferestrei, în peretele 
lipit de casa vecină răsună o bubuitură înfundată. O 
voce bărbătească strigă pe un ton ameninţător ceva 
nedesluşit, plină de mînie. Charles rămase o clipă 
descumpănit, apoi îşi lăsă pe masă pălăria şi bastonul 
şi deschise uşa care ducea în odaia de alături. În 
lumina reflectată din cealaltă încăpere, desluşi un 
dulap de haine şi un cufăr vechi. Odaia era foarte 
mică. În colţul cel mai îndepărtat, lîngă un scrin 
închis, zări un pătuţ scund. Ţipetele copilului 
izbucniră dintr-o dată cu o forţă sporită, sfişiind bezna 
care domnea în cămăruţa cît o cutie de chibrituri. 
Charles stătea neclintit în prag, cu un aer nătîng, 
înfricoşătoare umbră gigantică desenată în cadrul 
luminat al uşii. 

— Sst, hai, fii cuminte, şş. Mama vine imediat. 

Vocea necunoscută nu făcu, fireşte, decit să 
înrăutăţească lucrurile. Lui Charles i se părea că 
întregul cartier e de-acum în picioare, într-atît de 
pătrunzătoare deveniseră urletele. Se lovi cu palma 
peste cap, necăjit nevoie-mare, apoi făcu cîţiva paşi 
prin întuneric pînă ajunse lingă fetiţă. Văzînd ce mică 
era, îşi dădu seama că vorbele nu-i erau de nici un 
folos. Se aplecă deasupra ei şi-o mîngiie uşurel pe 
cap. Îşi simţi degetele înhăţate de nişte degeţele 


fierbinţi, dar urletele răsunau înainte. Feţişoara cît 
pumnul de mică, schimonosită de plins, îşi revărsa în 
încăpere, cu o tărie de necrezut, uriaşa rezervă de 
frică. Trebuia cu orice preţ să găsească o soluţie. Din 
fericire, Charles o găsi. Duse pe bijbiite mîna la ceasul 
de buzunar, desfăcu lanţul cu care era prins de 
buzunarul vestei şi începu să-l legene deasupra 
capului copilului. Efectul nu se lăsă aşteptat. 
Zbieretele se prefăcură în smiorcăieli. Apoi cele două 
braţe mititele se întinseră să înşface delicioasa jucărie 
de argint; după ce li se îngădui s-o înşface, o rătăciră 
între scutece; se căzniră să se ridice; zadarnic. 
Ţipetele reîncepură. 

Charles se aplecă să aşeze capul copilului puţin mai 
sus pe pernă. Mînat de o pornire irezistibilă, ridică din 
pătuţ fetiţa înfăşurată în cămăşuţa lungă de noapte, 
apoi se aşeză pe scrin, cu copilaşul pe genunchi. 
Începu să legene ceasul pe dinaintea braţelor ei 
micuţe, cuprinse acum de un neastimpăr pofticios. 
Asemeni multor altor copii zămisliţi în epoca 
victoriană, avea o feţişoară pufoasă, pe care luceau 
doi ochişori negri ca două mărgele; un ghemotoc 
drăgălaş cu păr negru. Trecerea ei bruscă de la o 
stare la alta, scîncetele preschimbate numaidecît într- 
un gilgiit de încîntare atunci cînd, în sfîrşit, se încleştă 
cu amîndouă mîinile de ceasul mult rivnit - toate astea 
îl amuzară pe Charles. Copila începu să gîngurească. 
Charles îi răspundea cu mormăiturile cuvenite: da, da, 
gigea jucăria, vai, ce gigea, cuminte fetiţa, cuminte. În 
minte îi apăru deodată imaginea lui Sir Tom şi a fiului 
de episcop dînd cu ochii de el, absorbit în 
îndeletnicirea de acum... încheierea năprasnicei lui 
cufundări în desfriu. Mereu întunecate, 
întortocheatele cărări ale vieţii; taina întilnirilor, 
mereu de nepătruns. 

Zimbi; datora acestui copilaş nu atît un moment de 


duioşie tandră, cît mai ales redobîndirea ironiei, ironie 
care, la rîndul ei, era, pentru Charles, un soi de 
echivalent al încrederii în sine. Mai devreme în 
aceeaşi seară, în timp ce se afla în trăsura lui Sir Tom, 
avusese sentimentul înşelător că trăieşte în prezent; 
hotărîrea luată sub imboldul acelor clipe, de a 
întoarce spatele trecutului şi viitorului său deopotrivă, 
nu fusese însă decît o pornire strimbă, un gest de 
struţ care, pentru a fugi de orice responsabilitate, îşi 
cufundă capul în nisipul nepăsării. Acum însă, în 
aceste clipe, intuia în chip mult mai profund şi mai 
autentic cît de amăgitoare - o iluzie - era credinţa 
omului că timpul e asemenea unui drum - pe care, 
odată aflat, poţi oricînd să-ţi dai seama unde te 
găseşti şi unde, probabil, ai să ajungi - în loc să 
priceapă care e, de fapt, adevărul: timpul e o 
încăpere, un veşnic acum, atît de aproape de noi, încît 
scapă de obicei privirii noastre. 

Trăirea încercată de Charles în acele clipe era 
exact opusul celei descrise de eroul lui Sartre. Mobila 
modestă din jur, lumina care se prelingea, caldă, din 
odaia alăturată, umbrele smerite care-l învăluiau, şi, 
mai presus de orice, făptura micuță pe care o ţinea pe 
genunchi, ca fulgul de uşoară după greutatea mamei 
sale (ea însă îi ieşise cu totul din minte), toate aceste 
obiecte nu îi erau vrăjmaşe, nu veneau să-i întunece 
lui lumina, ci chiar ele o întemeiau, îl înconjurau cu 
prietenie. Infernul, în cea mai cumplită formă a sa, nu 
era decit o pustietate fără sfirşit; iar ele, lucrurile 
acestea, îl împiedicau să se năpustească asupra ta. Se 
simţi deodată în stare să-şi înfrunte viitorul, şi el doar 
una din măştile de sub care pîndea aceeaşi pustietate 
teribilă. Indiferent de ce-i va fi dat să îndure, 
momente ca acesta de acum vor reveni; ele trebuiau 
căutate, căci puteau fi găsite. N 

Auzi zgomotul unei uşi deschizîndu-se. In cadrul 


luminos al uşii apăru silueta prostituatei. Charles nu-i 
putea vedea faţa, dar bănui că, o clipă, fusese 
cuprinsă de panică, apoi răsuflase uşurată. 

— Vai, domnule. O plins? 

— Da. Puțin. Cred că acum a adormit iar. 

— O trebuit să merg pîn’ pe Warren Street, unde 
se-adună ele. Pe-aicea nu era nici una. 

— Eşti o fată de ispravă. 

li dădu copilul şi o privi în timp ce-l punea la loc în 
pătuţ şi-l acoperea cu păturica; pe urmă se întoarse 
brusc şi ieşi din cameră. Căută în buzunar, numără 
cinci monede de cîte o liră şi le puse pe masă. Fetiţa 
se trezise, iar mamă-sa se apucase iar s-o domolească. 
Charles stătu puţin pe gînduri, apoi părăsi fără 
zgomot încăperea. 

Se afla deja în birja care-l aşteptase să coboare 
cînd o văzu alergînd pe scările de la intrare, către uşa 
trăsurii. De acolo, de jos, se uita la el cu ochi mari. 
Privirea îi era aproape uimită, şi parcă îndurerată. 

— Vai, domnule... vă mulţumesc. Vă mulţumesc. 
Băgă de seamă că avea lacrimi în ochi; nimic nu-i 
uluieşte mai mult pe cei sărmani decit banii 
nemunciţi. 

— Eşti o fată vitează, o fată bună. 

Se întinse s-o mîngiie uşor pe mîna încleştată de 
rama uşii. Apoi bătu cu bastonul în tavanul birjei. 


PATRUZECI ŞI DOI 


Istoria nu e asemenea cutărui individ 
cu personalitate, care se foloseşte de 
oameni ca să-şi împlinească ţelurile. 
Istoria nu e altceva decit totalitatea 
acţiunilor pe care le săvirşesc oamenii 
pentru a-şi atinge ţelurile. 

MARX, Sfinta familie (1845) 


Aşa cum am văzut, Charles n-a descins în locuinţa-i 
din Kensington  însufleţit de aceeaşi dispoziţie 
filantropică în care se aflase la despărţirea de 
prostituată. Pe drumul spre casă îl biruise iar greaţa; 
în plus, călătoria de o oră îi oferise destul răgaz să 
cugete la purtarea lui, încît sfirşise prin a se simţi 
îngreţoşat şi de ceea ce făcuse. A doua zi se trezi însă 
într-o stare ceva mai bună. După obiceiul bărbaţilor, 
acordă atenţia cuvenită ravagiilor făcute de noaptea-i 
de chef; îşi contemplă, înfiorat, chipul descompus în 
oglindă şi, cu ochii mijiţi, îşi cercetă gura pîrjolită şi 
plină de usturimi. Hotări apoi că, una peste alta, se 
afla într-o formă bunicică, în stare să dea ochii cu 
lumea. Înainte de asta, îi fusese dată o încercare mai 
modestă: trebui, adică, să dea ochii cu Sam - venit să-i 
aducă vasul cu apă fierbinte -, căruia îi prezentă nişte, 
să le zicem, scuze pentru răbufnirea din ajun. 

— N-am ocservat nimica, domnu' Charles. 

— Am avut o seară cam obositoare, Sam. Şi-acum 
fii băiat de treabă şi adu-mi o cană cît mai mare plină 
ochi cu ceai. Sînt însetat ca un diavol. 

Sam ieşi din cameră, păstrindu-şi pentru el opinia 
potrivit căreia pe lingă sete, stăpînul împărtăşea, de la 
o vreme, cu Scaraoţchi şi o seamă de alte trăsături. 
Charles se spălă şi se bărbieri, şi în tot acest răstimp 
cugetă la Charles. Hotărit lucru, nu era făcut pentru 


crailic; pe de altă parte însă, nu avusese parte de prea 
multe încercări care să-l facă din cale-afară de iscusit 
în a-şi trece vremea în remuşcări pline de pesimism. 
Oare nu spusese chiar domnul Freeman că putea să 
mai aştepte încă doi ani pînă să trebuiască să ia o 
hotărire cu privire la viitor? Ei, cîte nu se pot întîmpla 
în doi ani. Charles nu-şi spuse în sinea lui, aşa, de-a 
dreptul: „Poate moare unchiul”; vrînd-nevrînd, ideea 
aceasta începuse însă să-i dea tîrcoale, gata să i se 
furişeze în minte. Pe lingă asta, gîndul la plăcerile 
trupeşti abia întrezărite în cursul experienţei din 
noaptea trecută îi aduseră aminte că, în acest 
domeniu, îl aştepta, nu peste multă vreme, o grădină 
de delicii din care avea să se înfrupte în mod legitim. 
Pentru moment va trebui să se abţină. Şi copilul ăla - 
cîte din neîmplinirile vieţii trebuie că răscumpără 
copiii! 

Sam reveni în încăpere cu ceaiul - şi cu două 
scrisori. Viaţa deveni din nou un drum. Văzu dintr-o 
ochire că plicul de deasupra purta două ştampile de 
poştă; fusese expediat din Exeter şi apoi trimis de 
hotelul White Lion din Lyme Regis la adresa lui din 
Kensington. Cealaltă sosise direct din Lyme Regis. 
Stătu puţin pe gînduri, apoi, pentru a nu trezi vreo 
bănuială, luă un coupe-papier şi, apropiindu-se de 
fereastră, deschise întîi scrisoarea de la Grogan; 
înainte însă de a-i da citire, se cuvine să citim biletul 
pe care i-l trimisese Charles după ce se întorsese din 
plimbarea lui matinală care-l purtase spre şopronul lui 
Carlslake. Iată ce cuprinsese biletul cu pricina: 


„Dragă doctore Grogan, 

Îţi scriu în mare grabă, spre a-ţi mulţumi pentru 
nepreţuitele dumitale sfaturi şi pentru ajutorul pe 
care mi l-ai dat noaptea trecută, precum şi spre a-mi 
reînnoi asigurarea că sînt gata să achit orice fel de 


tratament sau alte îngrijiri pe care dumneata şi 
colegul dumitale le veţi socoti necesare. Nădăjduiesc 
că nu vei întîrzia - încredinţat fiind că mi-am dat 
seama cît de nelalocul lui a fost interesul pe care am 
avut nechibzuinţa să-l nutresc - să-mi dai de ştire ce s- 
a aflat în oraş în legătură cu întîlnirea care, la ceasul 
cînd vei citi aceste rînduri, va fi avut deja loc. 

Spre marele meu regret, nu m-am putut hotări să 
deschid subiectul în cauză azi-dimineaţă, pe Broad 
Street. Din cauza apropiatei mele plecări, întrucîtva 
neaşteptată, la care s-au adăugat o seamă de alte 
considerente, cu a căror enumerare n-am să te 
plictisesc aici, momentul ar fi fost, în mod cît se poate 
de limpede, cu totul nepotrivit. Voi rezolva această 
problemă de îndată ce mă întorc în Lyme. Pînă atunci, 
mă văd nevoit a te ruga să n-o împărtăşeşti nimănui. 

Plec numaidecit. Ai, mai la vale, adresa mea din 
Londra. Cu profundă recunoştinţă, 

CS. 


Nu fusese o scrisoare sinceră. Fusese însă neapărat 
nevoie s-o scrie. Charles avea acum în mînă epistola 
de răspuns, pe care o desfăcu cu gesturi neliniştite. 


„Dragul meu Smithson, 

Am amînat răspunsul la misiva dumitale în 
speranța de a obţine o oarecare clarificare a micii 
noastre enigme de aici, din Dorset. Cu regret trebuie 
să-ți spun că singura făptură de sex femeiesc care mi- 
a ieşit în cale în dimineaţa în care a avut loc expediţia 
mea a fost Mama Natură - o cucoană a cărei 
conversaţie a început să-mi pară, după vreo trei ore 
de aşteptare, puţintel cam plicticoasă. Pe scurt, 
persoana nu şi-a făcut apariţia. După ce m-am întors 
în Lyme, am trimis la locul stabilit pe un flăcău ager la 
minte, pentru a-mi ţine locul. Şederea lui sub tegmine 


fagi a rămas însă şi ea netulburată. Acum cînd aştern 
pe hîrtie aceste rînduri, am inima uşoară, însă 
mărturisesc că în seara aceea, după întoarcerea 
flăcăiaşului, am început să nutresc temeri dintre cele 
mai sumbre. 

A doua zi dimineaţa însă mi-a ajuns la ureche 
vestea că hanul White Lion primise instrucţiuni să 
expedieze cufărul fetei la Exeter. N-am reuşit să 
descopăr cine a lăsat aceste instrucţiuni. Fără îndoială 
că a trimis chiar ea pe cineva cu acest mesaj. Socot că 
avem toate temerile să credem că pasărea şi-a luat 
zborul. 

Singura temere pe care o mai am, dragă Smithson, 
este ca nu cumva fata să se ţină după dumneata în 
Londra şi să încerce să te încolţească acolo cu 
jelaniile ei. Te rog stăruitor să priveşti cu toată 
seriozitatea această posibilitate. N-am acum timp să-ţi 
înşir nenumăratele cazuri care au luat exact această 
întorsătură. Ai aici adresa unui om de ispravă, cu care 
corespondez de mult; te sfătuiesc cu toată tăria să i te 
adresezi lui, dacă te vei trezi că necazul ţi-a bătut - la 
propriu - din nou la uşă. 

Fii încredinţat că n-am suflat şi nu voi sufla nici un 
cuvînt. N-am să repet sfatul pe care ţi l-am dat cu 
privire la dulceata de fată - pe care, apropo, am avut 
plăcerea s-o întîlnesc adineaori pe stradă - dar îţi 
prescriu o spovedanie cît mai grabnică. Nu-mi 
închipui că pentru Absolvitur ţi se va impune o căinţă 
prea aspră ori prea îndelungată. 

Al dumitale sincer, MICHAEL GROGAN” 


Charles scosese un oftat vinovat de uşurare cu mult 
înainte de a isprăvi de citit scrisoarea. Scăpase 
nedibuit. Rămase cîteva clipe bune cu privirea aţintită 
afară, pe fereastra dormitorului, apoi desfăcu a doua 
scrisoare. 


Se aştepta să cuprindă pagini întregi, dar nu era 
decît una. 

Se aştepta la un potop de cuvinte, cînd colo nu erau 
decît trei. 

O adresă. 

Mototoli foaia de hîrtie în mînă, apoi reveni lingă 
focul ce fusese aprins de fata care avea în grijă catul 
de sus, la ora opt dimineaţa, în acompaniamentul 
sforăiturilor lui, şi o aruncă în flăcări. După cinci 
secunde nu mai rămăsese din ea decît o pulbere de 
cenuşă. Luă ceaşca cu ceai de pe tava din mîna lui 
Sam, o goli dintr-o înghiţitură şi i-o întinse, împreună 
cu farfurioara, ca să o umple iar. 

— Mi-am isprăvit treburile pentru care am venit, 
Sam. Miine ne întoarcem la Lyme. Plecăm cu trenul 
de zece. Să te ocupi de bilete. Ia şi cele două mesaje 
de pe birou ca să le duci la telegraf. După aceea eşti 
liber pînă seara, ca să ai timp să alegi ceva găteli 
pentru frumoasa Mary - asta în cazul în care nu ţi-ai 
lăsat inima prin alte părţi de cînd ne-am întors la 
Londra. 

De cînd aştepta Sam replica asta! Scăpără o privire 
nevăzută spre spinarea stăpînului, în timp ce umplea 
iar cu ceai ceşcuţa aurită; şi, întinzînd ceaşca pe o 
tăviţă de argint spre degetele nerăbdătoare ale lui 
Charles, îi dădu vestea cea mare. 

— Domnu' Charles, Menţionez să-i cer mîna. 

— Ce vorbeşti! 

— Adică, aşa aş vrea, de n-ar fi prespectivele 
escelente ce le am fiind în slujba dumneavoastră. 

Charles sorbi din ceai. 

— Dă-i drumul, Sam! Nu mai vorbi în cimilituri. 

— Dacă  mă-nsor, nu mai pot locui la 
dumneavoastră, domnule. 

Privirea de împotrivire instinctivă pe care i-o 
aruncă iute Charles arăta cît de puţin cugetase, de 


fapt, stăpinul la această problemă. Se întoarse şi se 
aşeză lîngă foc. 

— Ascultă, Sam, nu vreau, Doamne fereşte, să stau 
în calea căsătoriei tale - sper însă că n-ai de gînd să 
mă părăseşti acum, cînd mai e atît de puţin pînă la 
nunta mea? 

— M-ati înţeles greşit, domnu' Charles. Io aveam în 
minte timpu' de dupe aceea. 

— După nuntă vom locui într-o casă mult mai mare. 
Sînt sigur că soţia mea ar fi încîntată s-o aibă pe Mary 
lîngă ea... deci care-i baiul? 

Sam trase adînc aer în piept. 

— Mă bate giîndu' să intru în afaceri, domnu’ 
Charles. Adică, dupe ce vă aranjaţi dumneavoastră, 
domnu' Charles. Sper că ştiţi că nu mi-ar trece prin 
cap să vă părăsesc la greu. 

— Afaceri! Ce afaceri? 

— Tare aş vrea să am o prăvălioară a mea, domnu’ 
Charles. 

Charles aşeză la loc ceaşca pe tava degrabă oferită 
de servitor. 

— Bine, dar pentru asta... adică, ştii, vreau să spun, 
bani, nu-ţi trebuie şi nişte bani? 

— Am făcut iconomii, domnu' Charles. Mary a mea, 
la fel. 

— Da, bine, dar trebuie plătită o chirie, şi cîte altele 
încă, omule, trebuie să cumperi marfă... Ce fel de 
afaceri? 

— Negustorie cu textile şi obecte de galanterie. 

Charles se uită la Sam de parcă junele cockney l-ar 
fi înştiinţat că se hotărise să se facă budist. Apoi însă 
îi veniră în minte cîteva episoade din trecutul lor 
comun; slăbiciunea servitorului pentru tot ce era 
„distins”; şi - da, era clar - singurul domeniu în care 
Sam nu-i dădea niciodată motive să se plingă era, într- 
adevăr, atenţia pe care o acorda îmbrăcămintei. Nu o 


dată (de vreo zece mii de ori, mai exact), Charles 
chiar îl luase peste picior pentru cochetăria fudulă pe 
care o arăta în această privinţă. 

— Şi ai pus deoparte destul cît să... 

— Vai de mine, nu, domnu' Charles. O să trebe să 
stringem tare cureaua. 

Se lăsă o tăcere plină de tilc. Sam îşi făcea de lucru 
cu laptele şi zahărul. Charles îşi frecă o parte a 
nasului, cu un gest nu lipsit de asemănare cu ticul 
servitorului. 

— Cît? 

— Ştiu o prăvălie pe gustu’ meu, domnu' Charles. 
Vrea o sută cin'zeci de lire pentru vad şi o sută pentru 
marfa. Şi-ar mai fi încă treij' de lire de chirie. (Îl 
măsură din cap pină-n picioare pe Charles, apoi 
continuă:) Nu că n-aş fi mulţumit aici la 
dumneavoastră, domnu' Charles. Da' io de cînd mă 
ştiu mi-am dorit să am prăvălie. 

— Şi cît ai pus deoparte? 

Sam avu o clipă de ezitare. 

— Treij' de lire, domnule. 

Charles nu zîmbi, ci se îndreptă spre fereastra 
dormitorului şi rămase cu spatele spre servitor. 

— Cît timp ţi-a trebuit ca să economiseşti suma 
asta? 

— Trei ani, domnule. 

Poate că zece lire economisite pe an nu par o sumă 
prea mare; ea însemna însă - aşa cum arătară 
calculele rapide ale lui Charles - o treime din simbria 
pe trei ani; ceea ce, proporţional vorbind, reprezenta 
un indicator mult mai bun al cumpătării decît cel cu 
care se putea lăuda Charles. Aruncă o privire peste 
umăr spre Sam, care, cu un aer spăşit, aştepta - chiar, 
ce aştepta? — în picioare, lingă măsuţa pe care se afla 
serviciul de ceai. Tăcerea aşternută în odaie fu 
întreruptă de Charles, care săvirşi astfel prima 


greşeală ce avea să i se dovedească fatală: îi înfăţişă, 
adică, lui Sam părerea lui sinceră despre proiectul pe 
care i-l adusese la cunoştinţă servitorul. Nu-i exclus 
ca, în foarte mică măsură, vorbele lui să fi fost o 
simplă bravadă, izvorite din dorinţa de a se preface că 
n-a adulmecat uşorul iz de te-am-servit, mă-serveşti 
care se desprindea din felul în care îi prezentase Sam 
lucrurile; prin ele răsuna însă, în mult mai mare 
măsură, glasul venit din vremuri străvechi al 
responsabilităţii - nu, nu chiar totuna cu aroganţa 
sublimă - pe care stăpînul cel infailibil simte că o 
poartă pentru soarta slujitorului supus greşelii. 

— Bagă de seamă, Sam, că, o dată ce ţi-ai virit în 
cap idei care te poartă cu gîndul la lucruri ce 
depăşesc condiţia ta socială, n-ai să ai parte decît de 
nefericire. Dacă n-ai să reuşeşti să ai un magazin, vei 
fi amărit. Vei fi însă de două ori mai amărit dacă ai să- 
1 dobîndeşti. (Capul lui Sam se pleoşti imperceptibil.) 
Şi în afară de asta... Sam, m-am obişnuit cu tine... ţin 
la tine. Să fiu al naibii dacă vreau să te pierd. 

— Ştiu, domnu' Charles. Şi la mine e idem. Cu 
respectu' covenit, domnule. 

— Şi-atunci? Sîntem deci mulţumiţi unul de celălalt. 
Să ne continuăm traiul de pînă acum. 

Sam lăsă capul în jos şi se întoarse să ia serviciul 
de ceai. Dezamăgirea de pe chipul lui îţi făcea rău; îl 
preschimbase deodată în Pierderea Speranţei, Viaţă 
Tînără Curmată Năprasnic, Virtutea Nerăsplătită, plus 
încă vreo zece alte statui cu chipuri înecate în jale. 

— Uite ce e, Sam, scuteşte-mă de sceneta cu cîinele 
bătut. Dacă te căsătoreşti cu fata asta, vei avea 
bineînţeles simbria cuvenită unui om însurat. Şi ceva 
care să-ţi înlesnească începutul de căsnicie. O să am 
grijă aşa cum trebuie de tine, poţi fi sigur de asta. 

— Sînteţi foarte amabel, domnu' Charles. 

Vocea era însă sepulcrală, statuile rămăseseră 


toate în picioare. O clipă, Charles încercă să se 
privească pe sine prin ochii lui Sam. În anii petrecuţi 
în slujba lui, servitorul îl văzuse cheltuind o grămadă 
de bani; pe deasupra, ştia, desigur, că nunta cu 
Ernestina avea să-i sporească şi mai mult averea, avea 
să i-o sporească chiar foarte mult; nu era, de aceea, 
imposibil ca Sam să ajungă în chip firesc - adică fără 
vreo intenţie necurată - la concluzia că două-trei sute 
de lire nu erau, la urma urmelor, o sumă de care 
Charles să nu se poată lipsi. 

— Sam, n-aş vrea să mă socoteşti lipsit de 
generozitate. Adevărul e că... în fine, motivul pentru 
care am fost la Winsyatt e că... ei bine, Sir Robert e pe 
cale să se-nsoare. 

— Nu se poate, domnule! Sir Robert! Nu pot să 
crez! 

Surpriza care inundă întreaga făptură a lui Sam ne 
dă mari temeiuri să credem că năzuinţele sale ar fi 
trebuit să se îndrepte, de fapt, spre cariera 
actoricească. Uimirea lui se manifestă prin toate 
mijloacele avute la îndemînă, mai puţin, e drept, 
scăparea tăvii din mînă; ceea ce nici nu-i de mirare, 
de altfel, din moment ce toate acestea se petreceau 
înainte de Stanislavski. Charles se întoarse cu faţa 
spre fereastră şi îi dădu înainte: 

— Asta înseamnă, Sam, că într-o perioadă în care 
am de pe acum de făcut faţă la o mulţime de 
cheltuieli, nu prea am bani care să-mi prisosească. 

— Da’ n-am cunoscut nimic, domnu’ Charles. 
Doamne... Parcă nici nu-mi vine să crez - la etatea 
dînsului! 

Charles se grăbi să-i reteze avîntul, pe cale de a-i 
preface uimirea în compasiune. 

— Să-i dorim lui Sir Robert multă fericire. Asta e, 
deci. În curînd ştirea va fi făcută publică. Totuşi, Sam 
- să nu pomeneşti nimic pînă atunci. 


— Vai de mine, domnu' Charles - ştiţi doar că ştiu 
să ţiu un secret. 

Cum probabil vă aşteptaţi, Charles îşi întoarse iute 
privirea spre Sam; dar, ca în alte ocazii asemănătoare, 
servitorul îşi plecase cu sfială ochii în jos. Charles ar fi 
dat orice să-i poată vedea. Numai că Sam nu voia cu 
nici un chip să-şi lase privirea pradă căutăturii lui 
iscoditoare; ceea ce îl împinse pe Charles spre a doua 
greşeală fatală - căci trebuie să ştiţi că deznădejdea 
lui Sam fusese pricinuită nu atît de refuzul stăpînului, 
cît - în mult mai mare măsură - de oribila bănuială că 
stăpinul n-avea de ascuns nici o taină vinovată, o 
pîrghie cu ajutorul căreia ar fi putut fi manevrat. 

— Sam, eu... adică, după ce o să mă-nsor, situaţia 
se va îmbunătăţi... N-aş vrea să-ţi nimicesc chiar toate 
speranţele - lasă-mă să mă mai gîndesc. 

În inima lui Sam o mică flacără de bucurie tresăltă, 
vioaie, deasupra mormanului de cenuşă. Reuşise; 
exista,totuşi, o pîrghie. 

— Domnu' Charles, zău, mai bine tăceam. N-am 
cunoscut. 

— Ba nu, de ce? îmi pare bine c-ai adus vorba 
despre asta. Poate chiar o să-i cer sfatul domnului 
Freeman, dacă mi se va ivi un prilej potrivit. Fără 
îndoială că dumnealui ştie tot ce e de ştiut în legătură 
cu o atare întreprindere. 

— Aur, domnu' Charles, aur curat - aşa ar fi pentru 
mine orice vorbă de indromare primită din gura 
acestui domn. 

În sunetul glorios al acestei hiperbole, Sam ieşi din 
cameră. Charles se uită lung în urma lui, la uşa 
închisă. Se întreba dacă la suprafaţa personalităţii lui 
Sam nu începuse cumva să răzbată, ca o spuzeală, 
ceva ce-i aducea aminte de Uriah Heep; o anumită 
duplicitate. De cînd îl ştia, servitorul se silea să facă 
pe gentlemanul, atît în felul cum se îmbrăca, cît şi în 


purtări; acum în firea gentlemanului cu sunet calp pe 
care-l maimuţărea Sam venise să se adauge parcă 
încă ceva, ceva nedesluşit. Ce epocă de schimbări! 
Atitea rînduieli, de mult statornicite, începuseră să se 
clatine şi apoi să piară cu totul. 

Rămase cîteva clipe cu privirea pironită în gol, pe 
urmă... dă-o-ncolo de treabă! Ce mare lucru ar fi fost 
să-i împlinească dorinţa lui Sam, cînd va avea în bancă 
banii Ernestinei? Se îndreptă spre birou şi descuie un 
sertar. Scoase din el o agendă şi mizgăli cîteva 
cuvinte: o notiţă, fără îndoială, ca să nu uite să 
vorbească cu domnul Freeman. 

Intre timp, Sam, aflat la parter, citea conţinutul 
celor două telegrame. Prima era adresată hotelului 
White Lion şi îl informa pe proprietar de întoarcerea 
lor. Cealaltă glăsuia astfel: 


„DOMNIŞOAREI FREEMAN, LA 
LOCUINŢA DOAMNEI TRANTER, BROAD 
STREET, LYME REGIS. AM PRIMIT 
PORUNCĂ SĂ MĂ ÎNTORC NUMAIDECÎT 
ŞI MĂ VOI SUPUNE CU CEA MAI MARE 
BUCURIE ŞI CU ACEEAŞI AFECŢIUNE CU 
CARE  RĂMÎN AL TĂU CHARLES 
SMITHSON”. 


În acele vremuri, numai neciopliţii de yankei se 
coborau să folosească stilul telegrafic. 

Cele două telegrame nu erau primele răvaşe 
nedestinate lui care se bucuraseră, în dimineața 
aceea, de atenția lui Sam. Plicul celei de-a doua 
scrisori fusese el lipit, nu însă şi sigilat. Cu puţin abur, 
acolo, poţi săvirşi adevărate minuni; şi, aşa cum ştim, 
Sam avusese la dispoziţie o întreagă dimineaţă pentru 
a pîndi un prilej în care să rămînă singur un minut - 
era de-ajuns - în bucătărie. 

Poate că aţi început să-i daţi dreptate lui Charles în 


privinţa lui Sam. Isprăvile lui nu prea ni-l dezvăluie a 
fi o pildă de cinste şi corectitudine, ce mai încolo- 
ncoace. Numai că gîndul la căsătorie are asupra 
oamenilor efecte dintre cele mai ciudate. Ii face pe cei 
doi viitori parteneri să pună la îndoială dreptatea 
întocmirii existenţei; îi umple de dorinţa de a avea mai 
multe de oferit, decît au în realitate, unul altuia; pune 
capăt nepăsării tinereţii; îţi aşază dinainte anumite 
răspunderi, a căror povară te însingurează, iar 
aspectele mai altruiste ale contractului social pălesc 
în faţa lor. Pe scurt, e mai uşor să fii necinstit în 
numele a două făpturi, decît în nume propriu. De 
altfel, Sam nu socotea că metoda adoptată de el era 
necinstită; pentru el, ea se rezuma la iscusinţa de „a-ţi 
juca aşa cum trebe cărţile din mînă”. Mai simplu spus, 
asta însemna, în cazul de faţă, că nunta lui Charles cu 
Ernestina trebuia neapărat să aibă loc; căci numai 
zestrea ei era izvorul din care putea nădăjdui că aveau 
să curgă spre el cele două sute cincizeci de lire; iar 
dacă stăpînul şi femeia cea păcătoasă din Lyme aveau 
de gînd să-i dea înainte cu hiîrjonelile, ele trebuiau să 
aibă loc numai sub nasul ager al jucătorului - s-ar 
putea chiar să nici nu fie un lucru întru totul dăunător, 
căci, cu cît sporea vinovăția lui Charles, cu atit 
devenea el o pradă mai sigură; dar dacă lucrurile 
mergeau prea departe... Sam îşi supse buza de jos şi 
se încruntă. Nu-i de mirare că începea să se simtă 
ceva mai presus decît îl îndreptăţea starea lui socială; 
aşa li se întîmplă dintotdeauna peţitorilor. 


PATRUZECI ŞI TREI 


Și totuşi, îmi păru în depărtare 

Că o văd, înaltă, prelungă nălucă, 

Deasupra, peste cîmpul de umbră, în 
zare. 

TENNYSON, Maud (1855) 


Nu se află, probabil, nici o altă epocă a vîrstei de 
fier care să pună la îndemiîna celui dornic să învioreze 
mitul atotputerniciei raţiunii asupra 
comportamentului uman culori mai potrivite, decît 
epoca victoriană. După noaptea-i de răzvrătire, 
Charles luase, bineînţeles, hotărîrea să preschimbe în 
realitate căsătoria cu Ernestina. De altfel, nu-i trecuse 
nici o clipă prin minte, în mod serios, că nu va face 
astfel; oricît de neverosimil ar părea, scurtul popas în 
lăcaşul măicuţei Terpsihora şi întîlnirea cu prostituata 
nu făcuseră decit să-i întărească această hotărire, 
fuseseră cele din urmă zvicniri ale îndoielii, ce încerca 
să scoată capul, gilcevitoare, de sub lespedea unei 
concluzii temeinic aşezate, ultime ocoluri iscoditoare 
în jurul unui lucru care nu se cade iscodit, îşi spusese 
toate acestea în sinea lui în noaptea aceea în birja 
care-i purtase spre casă făptura zdruncinată de 
greţuri de tot felul, fapt care explică, poate, 
tratamentul aspru de care avusese parte Sam. Cît 
despre Sarah... cealaltă Sarah îi ţinuse într-un fel 
locul, marcînd, jalnic şi trist, sfîrşitul trecerii ei prin 
viaţa lui, şi, totodată, zorii deşteptării sale. 

Cu toate acestea, parcă i-ar fi plăcut să poată să 
desprindă din scrisoarea ei o vină mai limpede 
conturată - să-i fi cerut, bunăoară, bani (deşi, fireşte, 
n-avea cum să fi cheltuit zece lire într-un răstimp atît 
de scurt), sau să fi dat friu liber sentimentelor ilicite 
pe care le nutrea pentru el. Or, nu prea poţi desluşi 


glasul pasiunii sau al deznădejdii în cele trei cuvinte 
din scrisoare, „Hotelul Familial Endicott”; şi nu tu 
dată, nici măcar o iniţială! Era, în mod evident, un act 
de nesupunere, o nesocotire a înţelegerii potrivit 
căreia orice comunicări ale ei trebuiau să se adreseze 
numai instanţei reprezentate de mătuşa Tranter; dar 
nici nu putea s-o acuze că a dat buzna peste el. 

Era, sigur, uşor să decizi că invitaţia subînţeleasă 
în cele trei cuvinte trebuie ignorată: nu trebuia s-o 
mai vadă niciodată. Numai că Sarah-prostituata îl 
făcuse, poate, pe Charles să-şi amintească cît de 
neasemuită era Sarah-proscrisa: absenţa desăvîrşită a 
oricăror sentimente mai alese din făptura celei dintii 
nu făcuse decît să sporească lumina care îi arăta lui 
Charles, încă uimit, prezenţa lor miraculoasă la cea 
de-a doua. Cît de subtilă şi de sensibilă era, în felul ei 
ciudat... unele din lucrurile pe care le spusese după 
ce-şi isprăvise spovedania nu reuşise nici pînă acum 
să şi le scoată din minte. 

Se gîndi mult - dacă afundarea în amintiri e totuna 
cu gîndirea - la Sarah, în timpul lungii călătorii spre 
vest. Nu-şi putea stăpîni sentimentul că internarea ei 
într-o instituţie, oricît de luminată, ar fi fost, faţă de 
ea, o trădare. Am spus ea; pronumele e însă una din 
cele mai cumplite măşti născocite de om: nu un 
pronume i se arăta lui Charles dinainte, ci ochi, 
priviri, unduirea părului de-a lungul unei tîmple, un 
pas sprinten, un chip cufundat în somn. Toate acestea 
- să fim bine înţeleşi - nu erau o visare cu ochii 
deschişi; nu, ele reprezentau cîntărirea judicioasă a 
unei probleme morale, întreprinsă din grija - de o 
puritate maiestuoasă - de a contribui la bunăstarea 
viitoare a nefericitei femei. 

Trenul intră în gara Exeter. La cîteva clipe după 
ultimul şuier prin care îşi anunţase sosirea, la 
fereastra compartimentului se ivi chipul lui Sam; 


servitorul călătorise, fireşte,în vagonul de clasa a 
treia. 

— Rămînem peste noapte aici, domnu' Charles? 

— Nu. Fă rost de-o trăsură. Una acoperită. S-ar 
părea că o să plouă. 

Sam pariase cu el însuşi pe o mie de lire că vor 
înnopta la Exeter. Se supuse însă fără să clipească, 
întocmai cum, la vederea chipului lui Sam, stăpînul 
hotărise - căci undeva, în adîncul sufletului său, 
hotărîrea încă îl aştepta -, fără să clipească, ce cale să 
urmeze. Sam fusese, de fapt, cel care o stabilise. 
Charles nu se simţea în stare să mai facă faţă unor noi 
echivocuri. 

Abia cînd trăsura pătrunse în cartierele din 
marginea de răsărit a oraşului, Charles se simţi 
cuprins de tristeţe, de sentimentul că a pierdut ceva, 
că zarurile fatale au fost de-acum aruncate. I se părea 
uluitor că o singură hotărire, aşa de simplă, în fond, 
un răspuns, doar unul, la o întrebare banală, poate să 
atragă după ea atîtea lucruri. Pînă în clipa aceea, totul 
fusese cu putinţă; acum totul era pentru totdeauna 
statornicit. Făcuse ceea ce trebuie, hotărîrea lui era 
morală, onorabilă, justă; şi totuşi, părea să dea la 
iveală o anume nevolnicie adînc înrădăcinată în fiinţa 
lui, un fel de pornire supusă de a se împăca de 
bunăvoie cu soarta ce-i fusese hărăzită, care, ştia prea 
bine - printr-o premoniţie din acelea de al căror 
adevăr sîntem la fel de siguri ca de faptele însele - că 
aveau să-l împingă într-o zi în lumea comerţului; îl vor 
îndemna să-i facă pe plac Ernestinei, care va dori să 
facă voia tatălui ei, căruia el, Charles, îi datora 
atitea... se uita la peisajul de ţară care se desfăşură 
acum în faţa ochilor şi îşi simţea fiinţa alunecînd încet- 
încet prin el, ca şi cum ar fi fost sorbit de suflul 
monstruos al unei conducte gigantice. 

Trăsura alerga mai departe, însemniînd fiecare hop 


întîlnit pe drum cu scîrţiitul uşor al unui arc slăbit, un 
sunet de jale, aidoma vaierului care însoţeşte 
înaintarea carului condamnaților la ghilotină. Cerul 
înserării era acoperit cu nori şi începuse să burniţeze 
mărunt. Altădată, pe o astfel de vreme, dacă era 
singur în trăsură, Charles îl chema înăuntru pe Sam, 
care călătorea pe capră. Acum însă nu se simţea în 
stare să dea ochii cu Sam (care, legănat de vise ce-l 
făceau ca drumul jilav spre Lyme să-i pară aşternut cu 
aur, nu se sinchisea, de altfel, de acest ostracism). I se 
părea că n-avea să aibă niciodată parte de 
singurătate. Fărima care-i rămăsese trebuia gustată 
din plin. Gîndul îi zbură din nou la femeia pe care o 
lăsase în urmă, în oraşul din care plecaseră. Se gindea 
la ea, desigur, nu ca la o posibilă alternativă a 
Ernestinei; sau ca la o fiinţă pe care, dacă ar fi vrut, ar 
fi luat-o de soţie în locul celei dintii. Aşa ceva nu s-ar fi 
putut întîmpla în veci. De fapt, aproape că nici nu se 
mai gindea la făptura lui Sarah - ea nu era decît 
simbolul în jurul căruia se agăţaseră, sporindu-i 
însemnătatea, toate firele, acum destrămate, din care 
îşi ţesuse el feluritele chipuri posibile ale pierdutului 
lui viitor, libertăţile sale pe vecie apuse, visele la 
călătoriile în care n-avea să mai plece 
niciodată .Tuturor acestora trebuia să le găsească un 
chip, pentru a-şi lua adio de la ele; ea nu era decît 
chipul cel mai la îndemînă, apropiată şi în acelaşi timp 
tot mai departe. 

Nu mai era nici o îndoială. Era una din victimele 
vieţii, un amonit printre atiţia alţii, prins în 
copleşitoarele mişcări ale istoriei, sortit să rămînă de- 
a pururi în pustia aceasta în care fusese acum azvârlit, 
miez fraged cu perla neizvodită încă, prefăcut într-o 
fosilă. 

După o vreme, nevolnicia lui Charles deveni 
desăvîrşită: căzu pradă somnului. 


PATRUZECI ŞI PATRU 


Datoria - ea îţi cere 

Să urmezi a lumii vrere... 
Rînduielii te supune, 

Făr' a şti ce-nseamnă-anume... 
Datoria-i înfrînare 

De la orice întrebare, 

E-un păcat să iscodeşti 

Cine eşti, de ce trăieşti: 
Datoria - fii smerit 

Pleacă-te la ce-i ursit. 

A.H. CLOUGH, Datoria (1841) 


Ajunseră la White Lion cu puţin înainte de ora zece 
în aceeaşi seară. În casa mătuşii Tranter luminile erau 
încă aprinse; la trecerea lor prin faţa clădirii, o perdea 
tremură uşor la unul din geamuri. Charles îşi potrivi 
în grabă ţinuta şi, lăsîndu-l pe Sam să despacheteze, 
se îndreptă, cu bărbătească hotărire, spre casa de 
peste drum. La vederea lui, Mary se zăpăci de 
bucurie, iar din spatele ei se iţi capul mătuşii Tranter, 
al cărei chip se pierdu numaidecît sub un potop de 
zimbete îmbujorate de bun-sosit. I se poruncise, cu 
toată străşnicia, să se retragă de îndată ce-l va fi 
salutat pe drumeţ: nu era timp în seara aceea pentru 
joaca răsuflată de-a doica şi copiliţa. Ernestina, 
grijulie ca de obicei să păstreze neştirbită imaginea pe 
care şi-o făcuse despre demnitatea propriei persoane, 
rămăsese în salonaşul din spate. 

Nu se ridică la intrarea lui Charles, ci îl privi lung 
pe sub gene, o privire încărcată de reproşuri. Charles 
zimbi. 

— Am uitat să cumpăr flori din Exeter. 

— Văd, domnule. 

— M-am grăbit să ajung aici înainte de a te culca. 

Ernestina lăsă ochii în jos şi îşi îndreptă întreaga 


atenţie asupra broderiei la care lucra. Charles făcu 
cîţiva paşi spre ea; mîinile fetei lăsară brusc deoparte 
broderia şi întoarseră pe dos bucata de material. 

— Văd că am un rival. 

— Ai merita să ai o mulţime. 

Charles îngenunche lingă ea, îi luă uşurel mîna 
într-ale lui, o duse la buze şi o sărută. Fata furişă spre 
el o privire îmbufnată. 

— N-am închis ochii o clipă de cînd ai plecat. 

— Se vede, e de-ajuns să mă uit la obrajii tăi palizi 
şi la pungile de sub ochi. 

Ernestinei nu-i ardea să zîmbească. 

— Iţi rizi de mine. 

— Dacă astea sînt efectele pe care le are insomnia 
asupra ta, o să am grijă să instalez în dormitorul 
nostru o sonerie care să sune neîncetat. 

Fata roşi. Charles se ridică şi se aşeză lîngă ea; îi 
trase capul spre el, o sărută pe gură şi apoi îi sărută 
ochii închişi, care, după atingerea buzelor lui, se 
deschiseră mari, şi-i aruncară o privire în care nu se 
mai vedea nici urmă din răceala de pînă atunci. 

Charles zîmbi. 

— Ei, ia să văd ce brodezi pentru tainicu-ţi 
admirator. 

Ernestina ridică țesătura. Era un buzunar pentru 
ceas, din catifea albastră - o punguliţă din acelea pe 
care domnii din epoca victoriană le atîrnau lîngă 
noptieră, pentru a-şi pune în ele ceasul, înainte de 
culcare. Pe clapa cu care se închidea era brodată o 
inimioară albă, vegheată de fiecare parte de cîte o 
iniţială, C şi E; pe punguliţă era cusut cu fir auriu 
primul vers dintr-un distih, a cărui pereche nu fusese 
încă începută. Charles îl citi cu voce tare. 

— „De cite ori ăst ceas vei potrivi”... şi care naiba e 
urmarea? 

— Nu ştiu, ghiceşte. 


Charles se uită lung la peticul de catifea albastră. 

— „A ta soţie cu năduf te va privi”? 

Ernestina îi smulse punguliţă din mînă. 

— Nu-ţi mai spun nimic. Nu eşti mai breaz ca un 
surugiu de diligenţă. (Pe vremea aceea, cei care 
mînau diligenţele erau, între toate soiurile de vizitii, 
cei mai renumiţi pentru dărnicia cu care îi 
blagosloveau pe călători cu replici colorate.) 

— Care n-ar lua cu nici un chip plată de la o făptură 
al cărei chip e el însuşi o răsplată. 

— Linguşirea făţarnică şi jocurile anemice de 
cuvinte sînt la fel de antipatice. 

— Iar tu, scumpa mea, eşti adorabilă cînd te înfurii. 

— Atunci am să te iert - doar aşa, ca să fiu 
nesuferită. 

Se depărtă puţin de el, însă braţul lui continua să-i 
înconjoare mijlocul, iar mîna ei întoarse stringerea de 
mînă a lui Charles. Rămaseră cîteva clipe tăcuţi. 
Charles îi sărută din nou mîna. 

— Pot să te însoțesc miine dimineaţă la plimbare? 
Să arătăm astfel lumii că sîntem doi îndrăgostiţi aşa 
cum îi plac ei, cu feţe plictisite, ce mai, o căsătorie 
făcută numai şi numai din interes, dragă. 

Fata zimbi; apoi, minată de-o pornire de nestăvilit, 
dădu la iveală punguliţă. 

— „De cîte ori ăst ceas vei potrivi, în inimacţi 
iubirea mea se va ivi.” 

— Copila mea dulce. 

Mai zăbovi puţin cu privirea în ochii Ernestinei, 
apoi duse mîna la buzunar şi, după o clipă, aşeză în 
poala fetei o cutiuţă cu închizătoare, îmbrăcată în 
marochin roşu-închis. 

— Tot un fel de flori. 

Cuprinsă de sfială, Ernestina apăsă închizătoarea şi 
cutiuţa se deschise; aşezată pe o mică fişie de catifea 
roşie ca purpura, se afla o broşă elegantă de aur 


masiv, de formă ovală, un mănunchi mititel de flori, 
mărginit cu un şir de perle în alternanță cu bucățele 
de coral montate în aur. Fata îl învălui pe Charles într- 
o privire înrourată. Îndatoritor, acesta închise ochii. 
Ernestina se aplecă spre el şi-i atinse gingaş buzele cu 
un sărut cast; rămase apoi cu capul pe umărul lui, mai 
privi o dată broşa şi o sărută şi pe ea. 

Lui Charles îi veniră în minte versurile din cîntul 
care-l slăvea pe Priap. Se aplecă spre fată şi îi susură 
la ureche: 

— Ce n-aş da ca miine să fie ziua nunţii noastre. 

Era simplu: îţi duceai viaţa cu ajutorul ironiei şi al 
sentimentelor adînc înrădăcinate. Ceea ce ar fi putut 
să fie nu era decit un obiect de studiu ca toate 
celelalte, care trebuia supus observaţiei ironice şi 
detaşate; ca, de altfel, şi ceea ce putea să fie. 
Depuneai armele, cu alte cuvinte; învăţai să fii ceea ce 
erai. 

Charles strînse binişor braţul fetei. 

— Scumpa mea, am a-ţi face o mică mărturisire. E 
vorba de amărita aceea de femeie de la Marlborough 
House. 

Ernestina se îndreptă puţin pe canapea, cu un aer 
obraznic-surprins, deja amuzată. 

— Nu cumva biata Tragedie? 

Charles zîmbi: 

— Teamă mi-e că denumirea cealaltă, mai vulgară, 
e mai potrivită. (li strînse uşor mîna.) în timpul uneia 
din micile mele expediţii menite să dea de urma 
celebrelor echinoderme, care se încăpăţinau să se 
ascundă de mine... 

Şi astfel ia sfirşit istoria de faţă. Care va fi fost 
soarta lui Sarah mai departe, eu, unul, nu ştiu - 
oricare va fi fost, nu l-a mai tulburat niciodată pe 
Charles cu prezenţa ei, oricît de multă vreme va fi 
stăruit făptura ei în amintirea acestuia. Aşa se 


întîmplă de cele mai multe ori. Oamenii dispar încet- 
încet de sub privirea noastră, se mistuie în umbra 
lucrurilor care ne sînt mai aproape. 

Charles şi Ernestina n-au trăit împreună pînă la 
adînci bătrîneţi; au trăit însă împreună, măcar că 
Charles i-a supravieţuit cu un deceniu (de-a lungul 
căruia a jelit-o aşa cum se cuvine). Au dat naştere la - 
ia să vedem, cîţi să fie? — şapte copii, să zicem. După 
ce  clătinase serios  obstacolul  bunei-cuviinţe, 
nărăvaşul Sir Robert îl dobori de tot, apucîndu-se să 
procreeze: la zece luni de la însoţirea lor, doamna 
Bella Tomkins îi dărui nu unul, ci doi moştenitori. 
Această pereche de gemeni a fost bobîrnacul fatal 
care l-a aruncat pe Charles în lumea negoţului. La 
început afacerile i s-au părut plictisitoare; pe urmă 
însă le-a prins gustul. Fiii lui n-au mai avut de ales; iar 
astăzi, urmaşii lor continuă să conducă marele 
magazin, laolaltă cu toate sucursalele sale. 

Sam şi Mary - dar cine stă să-şi bată capul cu 
biografia servitorilor? S-au căsătorit, s-au înmulţit şi 
au murit, după plicticosul obicei al celor de seama lor. 

la să vedem, cine mai era? Doctorul Grogan? A 
murit după ce şi-a prins în cununa vieţii cel de-al 
nouăzeci şi unulea an. Cum mătuşa Tranter a trăit şi 
ea peste nouăzeci de ani, nu mai încape nici o îndoială 
asupra influenţei binefăcătoare a aerului proaspăt din 
Lyme. 

Se pare însă că efectele sale nu sînt, totuşi, 
atotpătrunzătoare, de vreme ce doamna Poulteney s-a 
săvirşit din viaţă la două luni de la întoarcerea lui 
Charles în Lyme. Ei, în ceea ce o priveşte, am 
plăcerea să vă anunţ că am reuşit să găsesc în mine 
destul interes cît să arunc o privire în viitor - adică, în 
viaţa de apoi a acestei doamne. Înveşmîntată 
cuviincios în negru, doamna s-a înfiinţat, în caleaşca 
ei, în faţa Porţilor Cereşti. Lacheul - căci, fireşte, 


întocmai ca în Egiptul antic, întreaga suflare din 
gospodăria ei trecuse la cele veşnice o dată cu ea - a 
coborit de pe capră şi i-a deschis, cu un aer grav, uşa 
trăsurii. Doamna Poulteney a suit treptele şi, după ce 
şi-a notat în gînd să nu uite să-i atragă atenţia 
Creatorului (după ce Il va cunoaşte mai bine) că n-ar fi 
rău ca slujitorii Săi să se arate ceva mai prompţi cînd 
au de-a face cu oaspeţi de vază, a tras de cordonul 


clopotului.  Majordomul şi-a făcut - în sfîrşit! 
— apariţia. 
— Doamna? 


— Sînt doamna Poulteney. Am venit să mă instalez. 
Fii bun şi anunţă-ţi stăpînul. 

— Nesfirşirea-Sa a fost înştiinţată de decesul 
dumneavoastră, doamnă. Îngerii Săi şi-au înălţat deja 
glasurile într-un Jubilat, spre a sărbători evenimentul. 

— Foarte nimerit şi amabil din partea Lui. 

După care preavrednica doamnă, înfoiată şi 
ţanţoşă, dădu să se avînte în holul alb şi impunător pe 
care-l zărea în spatele majordomului. Acesta însă nu 
se clinti. In loc de asta, îşi tot făcea de lucru 
zăngănind - ce impertinenţă! — nişte chei pe care le 
avea, din întîmplare, în mînă. 

— Dă-te la o parte, omul lui Dumnezeu! Sînt eu, 
doamna Poulteney din Lyme Regis. 

— Înainte vreme din Lyme Regis, doamnă. Iar acum 
cu domiciliul într-un ţinut mult mai încins. 

Spunînd aceasta, bădăranul de lacheu îi trinti uşa 
în nas. Prima reacţie a doamnei Poulteney a fost să 
arunce numaideciît o privire în jur, înfricoşată ca nu 
cumva servitorii săi să fi auzit acest dialog. Numai că 
echipajul ei, pe care i se păruse că-l aude cum se 
îndreaptă spre colţul servitorilor, se făcuse ca prin 
farmec nevăzut. De fapt, totul se făcuse nevăzut, 
drumul, peisajul din jur (oarecum asemănător, din 
cine ştie ce pricini, cu Marea Alee pentru trăsuri ce 


ducea la Castelul Windsor), toate, toate dispăruseră. 
De jur împrejurul ei nu mai era decît spaţiu - şi, 
grozăvie a grozăviilor, un spaţiu hulpav, gata să 
mistuie şi puţinul rămas. Una cîte una, treptele pe 
care se înălţase, cu pas atît de maiestuos, doamna 
Poulteney, începură să dispară. Rămaseră numai trei; 
apoi numai două; apoi una. Sub doamna Poulteney nu 
se mai afla nimic. A fost auzită spunînd, cît se poate 
de desluşit, „Aici e mîna lui Lady Cotton”; după care 
se prăvăli deodată ca o cioară împuşcată, îndreptîndu- 
se, cu poalele veşmintelor filfiind, spre tărimul unde 
aştepta adevăratul ei stăpîn. 


PATRUZECI ŞI CINCI 


Un altul, ah, în mine să se nască, 
Pe cel ce sînt acum să-l izgonească! 
TENNYSON, Maud (1855) 


Şi-acum, după ce am adus această născocire a 
minţii mele pînă la un sfîrşit cu totul tradiţional, ar fi 
cazul să explic că, deşi tot ceea ce am înfăţişat în 
ultimele două capitole s-a petrecut, nu s-a petrecut 
chiar în felul în care veţi fi fost, poate, îndemnate să 
credeţi domniile voastre. 

Spuneam mai devreme că toţi sîntem poeţi, cu 
toate că nu mulţi dintre noi scriu poezie; tot astfel 
sîntem cu toţii şi romancieri, avem, adică, obiceiul de 
a scrie în minte versiuni imaginare ale viitorului 
nostru, ai căror protagonişti sîntem, fireşte, noi, 
măcar că, în ziua de azi, sîntem mai tentaţi să ne 
vedem în postura de protagonişti de film. Ecranizăm 
în mintea noastră versiuni ipotetice ale comportării 
noastre viitoare, ale destinului nostru viitor; iar aceste 
versiuni ipotetice, romaneşti sau cinematografice, au 
adesea o înriurire mai mare - cu mult mai mare - 
asupra felului în care ne comportăm în realitate, 
atunci cînd viitorul se preschimbă în prezent, decît 
sîntem, în general, dispuşi să recunoaştem. 

Charles nu era, în privinţa asta, o excepţie; cele 
cîteva pagini din urmă pe care le-aţi citit nu prezintă, 
aşadar, ceea ce s-a întîmplat, ci ceea ce şi-a închipuit 
el, de-a lungul orelor de călătorie care despărţeau 
Londra de Exeter, că s-ar putea întîmpla. De bună 
seamă, gindurile lui n-au atins, în desfăşurarea lor, 
chiar aceeaşi bogăţie a detaliilor şi coerenţa care au 
caracterizat modalitatea narativă folosită de mine; pe 
de altă parte, nici n-aş băga mîna în foc că a ajuns, în 
urmărirea carierei postmortem a doamnei Poulteney, 


la amănunte chiar atît de interesante. Fapt este că ar 
fi vrut ca pe cucoana cu pricina s-o ia Dracul, ceea ce, 
pînă la urmă, e cam acelaşi lucru. 

Înainte de toate, simţea însă că se apropie de 
sfîrşitul unei istorii; un sfîrşit care nu-i era deloc pe 
plac. Dacă aţi observat, în aceste două capitole din 
urmă, o anume ruptură neaşteptată, o lipsă de 
consonanţă, o lepădare în drum a resurselor mai 
profunde ale lui Charles, precum şi interesul de tot 
palid cu care a fost consemnat - aşa, ca în treacăt - 
faptul că i-a fost dat să trăiască aproape cinci pătrare 
de veac; dacă, zic, aţi început să nutriţi bănuiala, nu 
rareori întilnită în literatură, că suflul scriitorului e pe 
ultima sută de metri şi s-a grăbit, de aceea, să pună 
capăt - cam arbitrar - cursei cît timp simte că mai 
poate ieşi învingător - să nu mă învinuiți pe mine; căci 
toate aceste sentimente, ori răsfringeri ale lor, erau 
cît se poate de prezente în mintea lui Charles. Cartea 
existenţei sale părea să fie pe cale să-şi închidă 
coperţile, cu un pocnet jalnic, peste aceste ultime file, 
din ce în ce mai prizărite. 

lar „eul” din paginile acelea, entitatea care, cu 
îndeminare de scamator, a scos din pălăria-i fercheşă 
buchetul iluzoriu de motive făţarnice sub care s-o 
îngroape pe Sarah în umbrele uitării - „eul” acela nu 
era al meu; nu era decît personificarea unei anume 
indiferenţe masive care se desprinde din lucruri - 
prea ostilă pentru ca, în mintea lui Charles, să poarte 
numele de „Dumnezeu” - care, în virtutea unei inerţii 
ce se dovedea, iată, neprielnică, ţinea în continuare 
balanţa aplecată spre talerul „Ernestina”; pe care nu 
era, pare-se, chip s-o îndupleci din mersul ei, veşnic 
înainte, întocmai cum nu puteai abate din drum trenul 
care-l purta pe Charles mai departe. 

N-am umblat cu minciuni atunci cînd am spus că 
Charles  hotărise, a doua zi după escapada sa 


londoneză, să-şi ducă la îndeplinire planurile de 
însurătoare; asta era, adică, hotărîrea lui oficială, aşa 
cum, odinioară, hotărîrea lui oficială (reacția ar fi, 
aici, un termen mai exact) fusese să se cunune cu 
Biserica. Minciuna s-a strecurat în analiza pe care am 
făcut-o efectului pe care scrisoarea aceea din trei 
vorbe nu înceta să-l aibă asupra lui. Il chinuia, îl 
obseda, îl umplea de nedumerire. Cu cît se gîndea mai 
mult la ea, cu atit această expediere a adresei - şi atit 
- îi apărea mai caracteristică pentru felul de a fi al lui 
Sarah. Era în desăvîrşită armonie cu tot restul purtării 
ei de pînă atunci, şi numai oximoronul o putea 
descrie: îndepărtîndu-se ademenitor, subtil simplă, 
mîndru imploratoare, apărindu-se acuzator. Era o 
epocă  prolixă, epoca aceasta a  victorienilor; 
nedeprinsă cu stilul delfic. 

Dar mai presus de orice, scrisoarea lui Sarah părea 
să aşeze în faţa lui Charles momentul unei alegeri; şi, 
deşi o parte a lui se dădea înapoi, neîmpăcată, din faţa 
nevoii de a alege, nu veţi putea pătrunde taina stării 
care îl stăpînea pe Charles în timpul călătoriei sale 
spre vest, decît după ce veţi afla că o altă parte din el 
se simţea cuprinsă de o tulburare inadmisibil de 
desfătătoare la gîndul apropierii de momentul 
alegerii. Charles n-avea la îndemînă salvatoarea 
terminologie existenţialistă; ceea ce simţea el nu era 
altceva - noi ştim - decît angoasa provocată de 
libertate, într-o ilustrare a ei dintre cele mai clare: 
conştientizarea faptului că ești, într-adevăr, liber, la 
care se adaugă numaidecit înţelegerea bruscă a 
faptului că a fi liber e o situaţie de teroare. 

Să-i facem, aşadar, vînt lui Sam din ipoteticu-i 
viitor, spre a-l readuce în prezentu-i exeterian. După 
ce trenul se opreşte, Sam se îndreaptă spre 
compartimentul stăpînului. 

— Rămînem peste noapte aici, domnule? 


Charles se uită o clipă la el - hotărirea e încă 
dinainte - apoi îşi ridică ochii spre cerul acoperit de 
nori de deasupra capului. 

— Cred c-o să plouă. O să tragem la hotelul Ship. 

Aşa se face că, peste cîteva minute, Sam, mai bogat 
cu o mie de lire imaginare, se afla, împreună cu 
stăpinul, în faţa gării din Exeter, supraveghind 
încărcarea bagajelor lui Charles pe acoperişul unei 
biije ostenite. Charles părea cuprins de un neastîmpăr 
plin de hotărire. Valiza cea mare fu, în sfîrşit, legată, 
şi totul era acum gata, la ordinele lui. 

— Sam, după afurisita asta de călătorie cu trenul, 
cred c-o să fac cîţiva paşi pe jos, ca să mă mai 
dezmorţesc. Tu du-te înainte cu bagajele. 

Lui Sam îi sări inima din loc. 

— Cu respect, domnu' Charles, parcă nu m-aş duce, 
cînd mă uit la norii ăştia de ploaie, gata să-şi rupă 
baierele. 

— Ei, cîţiva stropi, acolo, n-o să mă omoare. 

Sam înghiţi în sec; se înclină, supus. 

— Da, domnu' Charles. Să dau poruncă să vă 
pregătească cina? 

— Da... adică... o să văd după ce mă-ntorc. S-ar 
putea să trec pe la Catedrală, să asist la vecernie. 

Charles începu să urce panta ce ducea spre oraş. 
Sam îl urmări o vreme cu un ochi mohorit, apoi se 
întoarse spre birjar. 


— la ascultă - auzit-ai de  'Otelul /Famelial 
Hendicott? 

— Auzit. 

— Ştii pe unde vine? 

— Ştiu. 


— Bun, poartă-mă mata pîn’ la Ship de două ori mai 
repejor decît aveai de gînd, şi s-ar putea să-ți gîdil 
auzu’ cu un sunet plăcut, frățioare. 

Spunînd acestea, Sam se urcă în birjă cu un aplomb 


pe măsură. Nu trecu mult şi îl ajunseră din urmă pe 
Charles, care mergea cu o încetineală bătătoare la 
ochi, ca şi cum ieşise să ia aer. De îndată însă ce birja 
dispăru din raza vederii sale, stăpînul îşi iuți pasul. 

Sam avea în spate o bogată experienţă în a struni 
hanurile  toropite de provincie. Bagajele fură 
descărcate din birjă, cele mai bune camere disponibile 
- alese, focul - aprins, iar pe patul din odaia lui 
Charles se ivi o cămaşă de noapte, împreună cu alte 
lucruri trebuincioase - şi toate acestea în numai şapte 
minute. Servitorul ţişni apoi ca o săgeată în stradă, 
unde aştepta încă birjarul. Porniră iar la drum, un 
drum, de astă dată, ceva mai scurt. Dinăuntrul birjei, 
Sam se uită, prudent, de jur împrejur, pe urmă cobori 
şi-i plăti birjarului. 

— Faceţi prima la stînga şi-o să-l vedeţi mintenaş, 
conaşule. 

— Mulţam, frăţioare. Ţine colea doi firfirici pentru 
osteneală. Şi, după ce lăsă acest bacşiş revoltător de 
meschin (chiar şi pentru un oraş ca Exeter), Sam îşi 
lăsă pălăria pe ochi şi se topi în umbra înserării. La 
jumătatea străzii pe care se afla, cu faţada îndreptată 
spre cea pe care o indicase birjarul, se vedea o 
biserică metodistă, al cărei fronton era susţinut de un 
şir de coloane impunătoare. În spatele uneia dintre 
acestea se instală detectivul nostru în devenire. Se 
făcuse de-acum aproape noapte, grăbită de norii negri 
şi plumburii care întunecau cerul. 

Aşteptarea lui Sam nu dură prea mult. Curînd, din 
partea opusă se apropie o siluetă înaltă, la a cărei 
vedere inima lui Sam tresări. Vizibil încurcată, silueta 
ceru ajutor unui băieţaş aflat prin preajmă. Băiatul îl 
conduse numaideciît spre colţul străzii aflat sub 
supravegherea lui Sam, şi arătă ceva cu mîna, gest 
care, judecînd după surisul care îi înflori pe chip, îi 
aduse mai mult de doi penny. 


Spinarea lui Charles începu să se îndepărteze. Apoi 
stăpinul se opri şi se uită în sus. Făcu cîţiva paşi 
înapoi, în direcţia lui Sam. Deodată, ca şi cum şi-ar fi 
pierdut răbdarea cu sine însuşi, se întoarse iarăşi şi 
intră într-una dintre case. Sam se furişă de după stilp, 
cobori în fugă treptele şi trecu drumul spre strada pe 
care se afla Hotelul Familial Endicott. Aşteptă o vreme 
lîngă colţ. Dar Charles nu se mai ivi. Sam deveni 
atunci mai cutezător, şi porni agale, cu un aer 
nepăsător, de-a lungul zidurilor antrepozitelor de 
peste drum de şirul de case. Ajunse într-un loc din 
care putea să vadă holul hotelului. 

Era pustiu. În cîteva camere se vedea lumină. Mai 
trecură vreo cincisprezece minute; începu să plouă. 

Sam rămase un timp pe loc, rozîndu-şi de zor 
unghiile, pradă unui vîrtej mînios de ginduri. Apoi 
începu să se îndepărteze cu pas grăbit. 


PATRUZECI ŞI ŞASE 


Și totuşi, cînd la toate-am cugetat şi 
le-am rostit, 

Nu mintea, ci tot inima a biruit; 

Să credem, dar, în ceea ce-am sperat, 

Și să primim ce-aici ne este dat. 


Să credem, da, speranţă să nutrim 

Că, într-o lume mai deplină de-o să 
fim, 

Ceea ce-aici noi cu credinţă am pornit 

Nu fi-va destrămat, ci întregit. 


Copile drag, noi împreună cată să ne- 
ncredem 

Că-n viața mai înaltă în care-o să 
purcedem, 

A noastră însoţire de acum 

Rodi-va rod adevărat şi bun. 

A.H. CLOUGH, Poem (1849) 


Charles zăbovi cîteva clipe, descumpănit, în holul 
sărăcăcios, apoi ciocăni la o uşă, lăsată întredeschisă, 
ce dădea într-o încăpere din care venea lumină. O 
voce îl pofti să intre, şi în secunda următoare se 
pomeni faţă-n faţă cu proprietăreasa. Mult înainte ca 
Charles să aibă timp s-o măsoare cu privirea, aceasta 
văzuse deja cîte parale făcea domnul de dinaintea ei: 
un cincisprezece - şilingi, fără doar şi poate. Ii zimbi, 
aşadar, plină de recunoştinţă. 

— O cameră, domnule? 

— Nu. Eu... adică, aş dori să vorbesc cu una 
dintre... o domnişoară Woodruff? 

Ziîmbetul de pe faţa doamnei Endicott pieri sub un 
val neaşteptat de jale. Lui Charles i se opri inima în 
loc. 


— Nu cumva a...? 

— Vai, biata domnişoară, cobora  alaltăieri 
dimineaţă treptele cînd, ce să vezi, a alunecat şi şi-a 
sucit glezna, domnule. Cît dovleacul i s-a umflat, ceva 
de speriat. Am vrut să chem doctorul, da’ dînsa nici n- 
a vrut s-audă. Drept e că o gleznă scrîntită se vindecă 
de la sine. Şi-apoi, doctorii-s tare scumpi în ziua de 
azi. 

Charles îşi privi vîrful bastonului. 

— Deci, nu pot s-o văd. 

— Vai de mine, domnule, cum de nu, urcați, urcați. 
Asta o s-o mai înveselească. Ăţi fi vreo rubedenie, 
socot? 

— Trebuie s-o văd... în legătură cu o problemă de 
afaceri. 

Respectul doamnei Endicott se adînci: 

— A... un om al legii? 

Charles avu o clipă de ezitare, apoi spuse: 

— Da. 

— Atunci neapărat trebuie să urcați, domnule. 

— Cred că... vreţi, vă rog, să trimiteţi pe cineva s-o 
întrebe dacă n-ar fi mai bine să-mi amîn vizita pînă 
cînd se va face bine? E 

Era grozav de încurcat. Işi aduse aminte de 
Varguennes; ca să-şi facă mendrele, păcatul pîndea 
întilnirile între patru ochi. Or, el venise doar să se 
intereseze de soarta ei; sperase că vor avea la 
îndemină un salon, undeva, la parter, un loc în care să 
poată sta de vorbă netulburaţi, dar, totodată, feriţi de 
primejdia de a rămîne singuri. Bătrina proprietăreasă 
stătu puţin în cumpănă, apoi aruncă iute o privire spre 
o anumită cutie deschisă aflată lingă masa de lucru, şi 
hotărî, după cît se pare, că avocaţii pot fi şi ei hoţi - 
posibilitate al cărei adevăr puţini dintre aceia care, 
între domniile-voastre, s-au văzut siliţi să le achite 
onorariile se vor apuca s-o pună la îndoială. Fără să se 


urnească din loc, o strigă, cu o violenţă surprinzătoare 
în glas, pe o oarecare Betty Anne. 

Betty Anne îşi făcu apariţia şi fu expediată sus, cu o 
carte de vizită. Absența ei dură o bună bucată de 
vreme, în cursul căreia Charles trebui să ţină piept 
unui şir de tentative indiscrete menite să-l descoase în 
legătură cu scopul vizitei sale. Intr-un tîrziu, Betty 
Anne se înapoie: domnul era rugat să poftească. Urcă 
scările în urma slujnicei durdulii, îndreptîndu-se spre 
ultimul etaj; i se arătă, în treacăt, locul accidentului. 
Treptele erau, ce-i drept, foarte înalte; de altfel, în 
vremea aceea, femeile, mai tot timpul împiedicate să- 
şi vadă picioarele de poalele lungi ale rochiilor, 
cădeau aproape la tot pasul: era un fapt care făcea 
parte, în chip firesc, din viaţa de zi cu zi. 

Străbătură un coridor cu aspect lugubru şi, la 
capătul lui, se opriră în faţa unei uşi. Cu o voce 
repezită, slujnica anunţă sosirea lui Charles, ale cărui 
bătăi de inimă deveniseră mult prea grăbite ca să 
poată fi puse numai pe seama celor trei rinduri de 
trepte, oricît de abrupte. 

— O venit domnu”, don'şoară. 

Păşi în cameră. Sarah era aşezată lîngă foc, pe un 
fotoliu îndreptat cu faţa spre uşă, cu picioarele pe un 
scăunel, acoperite în întregime de o pătură roşie. 
Şalul verde de lînă care-i înconjura umerii nu izbutea 
să ascundă faptul că era îmbrăcată într-o cămaşă de 
noapte cu mîneci lungi. Părul, desfăcut, i se revărsa 
pe umerii acoperiţi de țesătura verde a şalului. I se 
păru mult mai mică decît apărea în amintirile lui - şi 
sfioasă, de o sfială care-i strînse inima. Nu zîmbi la 
vederea lui, ci îşi plecă ochii spre mîinile aşezate în 
poală - doar o singură dată, cînd Charles trecu pragul, 
furişă spre el o privire, iute, ca o păcătoasă care se 
căieşte, înspăimîntată, de grozăvia săvirşită, sigură că 
nu va întilni în ochii lui decît mînie - pe urmă îşi plecă 


iar capul. Charles rămase lîngă uşă, ţinîndu-şi într-o 
mînă pălăria, iar în cealaltă, bastonul şi mănuşile. 

— Treceam prin Exeter. 

Creştetul ei se plecă parcă şi mai mult, într-un gest 
în care înţelegerea se amesteca cu ruşinea. 

— N-ar fi mai bine să mă duc numaidecît după un 
doctor? 

Vorbi în sfîrşit, cu privirea îndreptată în poală. 

— Vă rog, nu. N-ar avea ce să facă, doar să mă 
sfătuiască să fac ceea ce am şi făcut. 

Nu-şi putea dezlipi ochii de la ea - s-o vadă aşa, 
ţintuită pe scaun, răpusă de suferinţă (deşi obrajii îi 
erau năpădiţi de o roşeaţă adîncă), neajutorată... Şi, 
după veşnica-i rochie indigo - acum, verdele şalului, şi 
bogăţia părului ei, niciodată pînă atunci dezvăluită în 
întregime. Un miros uşor de balsam cu răşină atinse 
nările lui Charles. 

— Te doare? 

Scutură din cap. 

— Aşa ceva... Nu-mi dau seama cum de-am putut să 
fiu atît de zăpăcită. 

— În orice caz, mulţumeşte cerului că nu s-a 
întîmplat pe Undercliff. 

— Da. 

Părea că nu va izbuti cu nici un chip să iasă din 
stînjeneala în care o aruncase prezenţa lui. Charles îşi 
roti privirea de jur împrejurul încăperii micuţe. În 
cămin ardea focul, făcut, pare-se, de curînd. Pe poliţa 
de deasupra se vedea o cană de porțelan, în care 
lîncezeau, cu creştetele pălite, cîteva fire de narcise. 
Nimic nu reuşea însă să ascundă înfăţişarea mizeră a 
camerei, care le sporea la amîndoi stinghereala. 
Tavanul era însemnat de o mulţime de pete negre - 
urme lăsate de fumul lămpii cu petrol, ca tot atitea 
prezenţe fantomatice, rămase să amintească şirul fără 
număr al celor care-şi petrecuseră, o vreme, făptura 


cenuşie între cei patru pereţi. 

— Poate c-ar fi mai bine să... 

— Nu. Vă rog. Luaţi loc. lertaţi-mă. Eu... nu m-am 
aşteptat... 

Işi puse lucrurile pe scrin, apoi se aşeză pe un 
scaun de lemn - altul nici nu mai era - aflat lîngă 
masă, la celălalt capăt al încăperii. Cum să se fi 
aşteptat, în ciuda scrisorii trimise, la ceva ce el însuşi 
hotărîse, cu toată tăria, că nici măcar nu poate fi luat 
în considerare? Încercă să găsească o scuză oarecare. 

— l-ai comunicat adresa dumitale şi doamnei 
Tranter? 

Scutură din cap. Tăcere. Charles îşi aţinti ochii 
asupra covorului de sub picioare. 

— Numai mie? 

Işi plecă iar capul. Charles încuviinţă grav, ca şi 
cum gestul ei nu făcea decît să-i confirme bănuiala. 
Din nou se aşternu tăcerea. O rafală furioasă de ploaie 
se izbi în stropi grei de sticla ferestrei din spatele lui 
Sarah. 

Charles spuse: 

— Acesta e lucrul pe care am venit să-l discutăm. 

Aşteptă ca el să continue, dar Charles nu mai 
adăugă nimic. Din nou se pomeni cu privirea pironită 
asupra ei. Nasturii cămăşii de noapte mergeau pînă 
sus, sub bărbie, iar mînecile, închise şi ele cu nasturi, 
ajungeau pînă la încheieturile mîinilor. Lumina focului 
arunca asupra albului cămăşii umbre pilpiitoare, 
trandafirii, căci flacăra lămpii de pe masa lingă care 
stătea Charles nu era prea puternică. lar părul ei, a 
cărui frumuseţe era deja sporită de verdele şalului, 
părea, în bătaia focului, o vietate tremurătoare, ce 
cotropea dulce, cu fiecare zvicnire a ei, inima lui 
Charles; ca şi cum întreaga ei taină, miezul cel mai 
adînc al făpturii ei, se dezvăluia în faţa lui; mîndră şi 
supusă, încătuşată şi slobodă, sclava şi egala lui. Ştiu 


dintr-o dată de ce venise: s-o vadă iarăşi. Vederea ei 
era acum nevoia cea mare; ca o sete chinuitoare care 
se cerea ostoită. 

Se sili să-şi desprindă privirea de la ea. Ochii îi 
căzură însă pe goliciunea celor două nimfe de 
marmură de deasupra căminului: în lumina caldă a 
focului, răsfrintă de pătura roşie, marmura lor 
căpătase şi ea sclipiri trandafirii. Nu-i erau de nici un 
ajutor. Deodată, Sarah se mişcă încetişor. Se văzu 
nevoit să-şi întoarcă privirea spre ea. 

Îşi dusese iute mîna spre capu- i aplecat. Îşi trecu 
degetele pe obraz, apoi le lăsă să cadă pe gît. 

— Scumpă domnişoară Woodruff, rogu-te, nu 
plînge... N-ar fi trebuit să vin... n-am vrut să... 

Ea însă scutură din cap cu neaşteptată tărie. O lăsă 
să-şi vină în fire. Şi, în timp ce Sarah îşi tampona 
uşurel obrazul cu o batistă, se simţi copleşit de o 
dorinţă fizică năprasnică, de o poftă de o mie de ori 
mai puternică decit tot ceea ce simţise în camera 
prostituatei. Plinsul ei lipsit de apărare nu fusese 
poate decît spărtura de care se folosise acest adevăr 
ca să-i ţişnească, năvalnic, dinainte - înţelese deodată 
de ce nu reuşea să-şi scoată din minte chipul ei, de ce 
simţea această cumplită nevoie de a o revedea: 
trebuia s-o aibă, să se topească în ea, să ardă, să se 
mistuie, să se prefacă în cenuşă pe trupul ei, în ochii 
aceia. Să amine împlinirea acestei dorinţe o 
săptămînă, o lună, un an, cîţiva ani chiar, da, asta 
putea. Dar nu o veşnicie, nu fără ca lanţurile să-i 
sfîrtece carnea pînă-n rărunchi. 

Vorbele ei de mai tirziu, prin care încerca să-şi 
explice lacrimile, abia se auziră: 

— Credeam că n-am să te mai văd niciodată. 

Nu se pricepea să-i spună cît de mult se apropiase, 
cu aceste cuvinte, de adevărul pe care el însuşi abia îl 
aflase. Işi înălţă privirea spre el, el şi-o cobori, la fel 


de repede. Ca din senin, se simţi aruncat sub asaltul 
aceloraşi simptome care-l năpădiseră în timpul 
întîlnirii din şopron. Inima îi bătea nebuneşte, mîna îi 
tremura. Ştia că, dacă va privi în ochii ei, era pierdut. 
Ca pentru a-i face să dispară, îi închise pe-ai lui. 

Se lăsă deodată o tăcere cumplită, încordată, ca un 
pod gata să se frîngă în două, ori ca înainte de 
prăbuşirea unui turn; povara ei de emoţii devenea, cu 
fiece clipă ce trecea, tot mai de neîndurat, adevărurile 
ferecate în ea, dacă nu erau rostite, aveau să-i arunce 
pe amîndoi, prefăcuţi în ţăndări, în aer. Apoi, pe 
neaşteptate, din cămin se iscă o cascadă măruntă de 
cărbuni. Cei mai mulţi se opriră pe tăviţa din faţa 
focului, cîţiva însă, izbindu-se cu putere, săriră iar, 
poposind pe marginea păturii care acoperea picioarele 
lui Sarah. O smulse degrabă de pe ea, în timp ce 
Charles îngenunche cît ai clipi şi apucă lopăţica din 
găleata de alamă. Azvirli repede în foc cărbunii care 
căzuseră pe covor. Pătura începuse însă să fumege. O 
trase repede de pe Sarah şi, după ce-o aruncă pe 
podea, stinse grabnic cu piciorul scînteile rămase. 
Camera se umplu de miros de lină arsă. Unul din 
picioarele lui Sarah rămăsese pe scăunel, pe celălalt 
şi-l pusese însă pe podea. Era desculţ. Charles cercetă 
atent pătura, aflată încă pe podea, o bătu de cîteva ori 
cu palma ca să fie sigur că nu mai fumegă, apoi se 
întoarse şi o aşeză la loc în jurul picioarelor ei. Stătea 
aplecat, atent să potrivească bine pătura. Cînd 
deodată, ca mînată de o pornire instinctivă, şi totuşi 
cu un gest pe care abia dacă se încumeta să-l 
premediteze, mîna ei se întinse, sfioasă, şi atinse mîna 
lui Charles. Charles ştia că-şi ridicase privirea spre el. 
Nu era în stare să-şi mişte mîna, şi dintr-o dată nu mai 
era în stare să-şi desprindă ochii dintr-ai ei. 

Era în ochii ei recunoştinţă, şi tristeţea ei de 
demult, întreagă, şi o îngrijorare de un fel ciudat, ca şi 


cum ştia că îi face rău; dar, dincolo de toate acestea, 
Sarah aştepta. Cu nesfirşită sfială, însă aştepta. Dacă 
pe buzele ei ar fi fluturat o umbră, cît de palidă, de 
zîmbet, poate că Charles şi-ar fi adus aminte de teoria 
doctorului Grogan; chipul din faţa lui părea însă 
aproape surprins de ceea ce i se întîmplă, rătăcit, 
aidoma lui. Cît au stat astfel, privindu-se în ochi, 
Charles nu ştia. I se păru o veşnicie, deşi în realitate 
privirea lor nu dură mai mult de trei sau patru 
secunde. Primele care reacționară fură mîinile. Ca 
într-o comuniune tainică, degetele li se împletiră. Apoi 
Charles se lăsă într-un genunchi şi o trase cu patimă 
la pieptul lui. Gura lui o întîlni pe a ei cu o violenţă 
dezlănţuită care îi ului pe amîndoi; o făcu pe Sarah să- 
şi ferească buzele. Charles îi acoperi cu sărutări 
obrajii, ochii. Mîna lui îi atinse, în sfîrşit, părul, îl 
mîngiîie, simţi, prin moliciunea lui, capul micuţ, aşa 
cum cu braţele şi pieptul îi simţea, prin țesătura 
subţire, trupul. Îşi îngropă deodată capul în arcul 
gitului ei. 

— Nu trebuie... nu trebuie să... e o nebunie. 

Dar braţele ei îl cuprinseră şi-i apăsară capul mai 
aproape. Rămase nemişcat în îmbrăţişarea ei. Se 
simţea purtat pe aripi de foc, prăvălindu-se cu şuier 
ameţitor, dar, Doamne, prin ce văzduh mîngiios, ca un 
puşti scăpat în sfîrşit de la şcoală, un ocnaş zburdînd 
pe un cîmp înverzit, un şoim pornit în zbor săgetat 
spre înalturi. Îşi înălţă capul s-o privească: o 
înverşunare aproape sălbatică. Se sărutară iarăşi. Se 
lăsă deasupra ei cu atita putere, încît fotoliul alunecă 
puţin în spate. O simţi cum tresare cînd piciorul 
bandajat îi căzu de pe scăunel. Charles se întoarse să-l 
privească, apoi îi privi chipul, ochii închişi. Îşi răsucise 
capul într-o parte, pe speteaza fotoliului, aproape ca şi 
cum fiinţa lui îi făcea silă; pieptul părea însă să i se 
arcuiască imperceptibil spre el, iar mîinile se încleştau 


convulsiv de mîinile lui Charles. Se uită la uşa din 
spatele ei, apoi se ridică şi din doi paşi fu lîngă ea. 

Dormitorul nu era luminat decît de ultimele licăriri 
ale înserării şi de felinarele palide de peste drum. 
Charles văzu însă patul cenuşiu, lavoarul. Sarah se 
ridicase, stătea, stingace, lîngă fotoliu, sprijinită de 
spetează, fără să-şi aşeze pe podea piciorul vătămat; 
un capăt al şalului îi alunecase de pe umeri. Fiecare 
citea în ochii celuilalt aceeaşi încordare pătimaşă, 
valul uriaş care-i pierdea pe amîndoi sub năvălirea lui, 
năprasnică, neputinţa de a i se împotrivi. Sarah păşi, 
ca într-o cădere prelungă, spre el. Se repezi înainte şi 
o prinse în braţe, o îmbrăţişă. Şalul căzu de pe umeri. 
Numai un strat subţire de flanelă îl despărţea de 
goliciunea ei. O strînse la piept, îi strivi trupul cu 
trupul lui, îi strivi gura cu buzele lui, cu setea 
deznădăjduită strinsă într-un pustiu de neîmpliniri - 
peste care se revărsa acum un şuvoi de nestăpiînit, 
aducînd cu el toate dorinţele lui, nu numai sexuale, ci 
întreg noianul de lucruri oprite, romantism, aventură, 
păcat, nebunie, animalitate, pe toate le simţea acum 
străbătîndu-i, dezlănţuite, trupul. 

Capul ei se lăsă moale pe braţele lui, ca şi cum 
leşinase, atunci cînd, într-un tîrziu, îşi ridică buzele de 
pe gura ei. O luă în braţe şi o duse în dormitor. 
Rămase nemişcată acolo unde o aruncase el, fără 
vlagă, cu un braţ îndoit spre spate. li apucă cealaltă 
mînă şi i-o sărută cu înfrigurare; mîna ei îi mîngiie 
faţa. Se smulse de lingă ea şi alergă în camera de 
alături. Începu să se dezbrace într-o grabă nebună, 
smulgîndu-şi hainele ca şi cum cineva se îneca lingă 
el, aflat pe mal. Un nasture de la redingotă zbură 
departe, se rostogoli într-un colţ, Charles însă nici nu 
se uită să vadă unde a căzut. Işi smulse de pe el vesta, 
ghetele, ciorapii, pantalonii, indispensabilii... acul cu 
perlă, cravata. Aruncă o privire spre uşa de la intrare 


şi se duse să răsucească cheia în broască. Apoi, rămas 
numai în cămaşa cu poale lungi, intră desculţ în 
dormitor. 

Se mişcase puţin din locul unde o lăsase, stătea 
acum cu capul pe pernă, dar tot de-a curmezişul 
patului, cu chipul întors într-o parte, ascuns vederii lui 
de un val întunecat de păr. Rămase cîteva clipe 
aplecat deasupra ei, cu membrul în erecţie, umflîndu-i 
în faţă poalele cămăşii. Işi puse genunchiul stîng pe 
patul îngust şi se prăbuşi peste ea, acoperindu-i cu o 
ploaie de sărutări fierbinţi gura, ochii, gîtul. Dar 
trupul nemişcat, şi totuşi supus, pe care-l simţea sub 
trupul lui, atingerea piciorului ei gol... nu mai avea 
răbdare. Săltiîndu-se puţin în pat, îi ridică cămaşa de 
noapte. Picioarele ei se desfăcură. Cu o brutalitate 
înnebunită, simțind că nu-şi mai poate stăpiîni 
ejacularea, găsi locul şi împinse. Trupul ei tresări din 
nou, întocmai ca atunci cînd îi alunecase piciorul de 
pe scăunel. Birui această piedică instinctivă, şi braţele 
ei îl înlănţuiră strîns, ca şi cum voia să-l facă una cu 
ea pe veşnicie, veşnicia aceea pe care el nu şi-o putea 
închipui fără ea alături. Începu să ejaculeze imediat. 

— Ah, iubita mea. Iubita mea dragă. Ingerul meu 
scump... Sarah, Sarah... ah, Sarah. 

Peste cîteva clipe zăcea nemişcat pe pat. Trecuseră 
exact nouăzeci de secunde din clipa în care o lăsase în 
sufragerie pentru a privi în dormitor. 


PATRUZECI ŞI ŞAPTE 


Îndepărtată stai, cum în Hades 
Didona, cu gest de-adîncă jale, 

Pe-al ei iubit necredincios l-a părăsit 
în cale, 

Ne lasă, fă-ne semn de-adio, rămii 
netulburată. 

MATTHEW ARNOLD, Tiganca 
savantă (1853) 


Tăcere. 

Rămăseseră nemişcaţi, paralizaţi parcă de ceea ce 
făcuseră. Ingheţaţi de suflul viforos al păcatului, 
încremeniţi într-o mare de plăcere. Charles - în a 
cărui fiinţă molcomei legănări a tristeţii post coitum îi 
ținuse din prima clipă locul o atotcuprinzătoare 
cutremurare de groază - era asemeni unui oraş care 
se pomeneşte, din seninul paşnic al cerului de 
deasupra, lovit de o bombă atomică. Totul fusese făcut 
una cu pămîntul; toate principiile, viitorul întreg, 
fidelitatea, intenţiile onorabile. El însă scăpase, zăcea 
acolo, bucurîndu-se, printre ruine fumegînde, de viaţa 
care lui îi fusese, în chip atît de desfătător, cruţată, 
ultimul suflet rămas viu dintr-o lume spulberată, într-o 
nesfîrşită singurătate... prin care însă radioactivitatea 
vinovăţiei începuse deja să se furişeze spre el, să i se 
strecoare prin nervi şi prin artere. În umbrele din 
depărtare, se înălța chipul Ernestinei, aţintindu-l cu o 
privire îndoliată. De lîngă ea, domnul Freeman îl lovea 
cu sete peste faţă... ca două stane de piatră erau, 
încremeniţi într-o îndreptăţită neîndurare, de neclintit 
în aşteptarea lor. 

Se trase puţin într-o parte ca s-o elibereze pe Sarah 
de povara trupului său, apoi se întoarse pe spate, 
astfel ca ea să se poată sprijini de el, cu capul pe 


umărul său. Îşi pironi privirea în tavan. Ce 
încurcătură, ce încurcătură de nedescris! 

O strînse uşor lîngă el. Mina ei se întinse cu sfială 
şi-i prinse mîna. Ploaia se oprise. De afară răsună 
zgomot de paşi, rari, măsuraţi, călcînd apăsat pe sub 
fereastră. Vreun poliţist, probabil; Legea. 

Charles spuse: 

— Sînt mai rău decit Varguennes. 

Îi răspunse numai printr-o strîngere de mînă, ca 
pentru a-i contrazice vorbele şi pentru a-l alina. 
Numai că el era bărbat. 

— Ce-o să se aleagă de noi? 

— Nu mă pot gîndi mai departe de ceasul acesta. 

Îi strînse iar umerii cu braţul şi-o sărută pe frunte; 
apoi îşi pironi din nou ochii în tavan. Părea atît de 
tînără acum, de copleşită. 

— Trebuie să rup logodna. 

— Nu-ţi cer nimic. N-am cum să-ţi cer. Eu sînt de 
vină. 

— Doar m-ai prevenit, m-ai prevenit. Numai eu port 
întreaga vină. Ştiam de cînd am venit aici... am vrut să 
fiu orb. Nu mi-a mai păsat de nici o obligaţie. 

Ea murmură: 

— Aşa am vrut eu. (Mai spuse o dată, cu tristeţe): 
Aşa am vrut eu. 

O vreme rămase tăcut, mîngîÎindu-i părul, care-i 
cădea peste umeri, peste chip, acoperind-o ca un văl. 

— Sarah ... nu-i nume mai dulce ca acesta. 

Ea nu-i răspunse. Se scurse astfel un minut, 
răstimp în care el o mîngiia uşor pe păr, ca pe un 
copil. Gîndurile îi rătăceau însă în altă parte. Ca şi 
cum îşi dăduse seama de asta, într-un tîrziu ea rupse 
tăcerea: 

— Ştiu că nu te poţi căsători cu mine. 

— Trebuie. Vreau s-o fac. Nu mi-aş mai putea privi 
chipul în oglindă tot restul vieţii dacă n-aş face astfel. 


— M-am purtat cu păcat. De mult mă tot gîndesc, în 
fel şi chip, la ziua asta. Nu sînt vrednică să-ţi fiu soţie. 

— Scumpa mea... 

— Poziţia ta în societate, şi prietenii pe care-i ai, 
şi... şi ea - ştiu că ea te iubeşte. Cum să nu ştiu ceea 
ce simte? 

— Dar eu n-o mai iubesc! 

Nu răspunse imediat, aşteptind ca vehemenţa din 
vorbele lui să se istovească treptat în tăcerea 
aşternută. 

— Ea e demnă de tine. Eu nu. 

Incepu în sfîrşit să-i ia vorbele în serios. O sili să se 
întoarcă spre el, şi, în lumina firavă prelinsă de pe 
stradă, privirile lor adumbrite se întilniră. Ochii lui 
Charles erau plini de un fel de groază; în vreme ce 
privirea ei era calmă, se desluşea chiar în ea o uşoară 
urmă de zîmbet. 

— Doar nu vrei să spui că ar trebui să plec - ca şi 
cum nu s-ar fi întîmplat nimic între noi? 

Ea nu răspunse; îi citi însă în ochi gîndul nerostit. 
Se ridică, sprijinindu-se într-un cot: 

— Nu se poate să mă ierţi pînă-ntr-atit. Ori să ceri 
aşa de puţin. 

Ea îşi afundă capul în pernă, cu ochii aţintiţi pe un 
viitor întunecat. 

— De ce nu, dacă te iubesc? 

O strînse cu putere lîngă el. Gîndul la un asemenea 
sacrificiu îi arse ochii cu lacrimi de amar. Ce nedrept 
o judecaseră, Grogan şi cu el! Era o făptură mai nobilă 
decît oricare dintre ei. Charles se simţi copleşit de un 
dispreţ fără margini pentru neamul bărbaţilor: cum 
coborau ei tot ce era înălţător, ca să poată să încapă 
în mintea lor, credulă şi egoistă. Dar între 
reprezentanţii acestui neam se număra şi el - şi, 
mereu gata să-şi ajute odrasla ajunsă la ananghie, 
spre mintea lui se furişă o umbră iscoditoare trimisă 


de bătrîna, de hiîrşita laşitate masculină, neîntrecută 
în viclenia de a te scoate oricînd basma curată: oare 
cele întîmplate n-ar putea fi, cumva, doar tumba de 
adio a zbenguielilor tinereţii, ultimul galop nărăvaş de 
dinainte de căpăstru? Nici n-apucă însă gîndul acesta 
să i se strecoare în minte, că începu deodată să se 
simtă ca un ucigaş achitat pe temeiul unei erori de 
procedură din dosarul acuzării. Chiar dacă ar fi ieşit 
liber pe porţile tribunalului, din inima lui vina n-avea 
să se şteargă pe vecie. 

— Îmi pare că am devenit, pentru mine însumi, un 
străin. 

— Am simţit şi eu asta. E din pricină că am 
păcătuit. Şi nu ne vine să credem că am păcătuit. 
(Vorbele ei însoțeau parcă o privire cufundată în 
bezna unei nopţi fără capăt.) Nu doresc decit ca tu să 
fii fericit. Acum, cînd ştiu că a existat cu adevărat o zi 
în care m-ai iubit, pot îndura... pot îndura orice gînd... 
în afara gîndului morţii tale. 

Se săltă din nou în pat şi o învălui cu privirea, în 
ochi îi stăruia încă o umbră de zîmbet şi, prin el, se 
străvedea o cunoaştere adîncă a unor lucruri de taină 
- ca o replică, în plan sufletesc sau psihologic, la 
cunoaşterea ei trupească de către Charles. Niciodată 
nu se simţise atît de apropiat de o femeie, una cu 
făptură ei. Se aplecă şi-o sărută pe frunte, sub 
imboldul unei iubiri cu mult mai pure decît cea care, 
la atingerea pătimaşă a buzelor ei, nu întirzie să-şi 
vestească reapariţia prin tulburarea care-i urca în 
şale. La fel ca numeroşi alţi bărbaţi ai epocii 
victoriene, Charles nu era în stare să-şi închipuie că, 
între femeile cu simtire delicată, s-ar putea afla 
vreuna căreia să-i facă plăcere să fie un receptacol al 
poftelor bărbaţilor. Abuzase  şi-aşa, într-un mod 
inadmisibil, de dragostea pe care i-o purta ea; lucrul 
ăsta nu trebuia să se mai repete. Şi, oricum, se făcuse 


tirziu - chiar că nu mai putea rămîne! Se ridică în 
capul oaselor. 

— Persoana pe care am întîlnit-o la parter... şi mai 
e şi valetul care mă aşteaptă la hotel. Te rog stăruitor 
să-mi dai un răgaz de cîteva zile. Acum nu sînt în stare 
să mă gîndesc ce să fac. 

Ea îşi ţinea ochii închişi. 

— Nu sînt demnă de tine. 

O privi o clipă, lung, apoi se dădu jos din pat şi se 
duse în camera de alături. 

Acolo însă... Cerule mare! Se opri ca lovit de 
trăsnet. 

În timp ce se îmbrăca, observă, privind în jos, o 
pată roşie pe poalele din faţă ale cămăşii. O clipă, 
crezu că se tăiase, cine ştie cum; nu-şi amintea însă să 
fi simţit vreo durere. Se examină pe furiş. Apoi se 
încleştă cu amîndouă mîinile de  rezemătoarea 
fotoliului, cu privirea întoarsă spre uşa care dădea în 
dormitor - înţelesese brusc ceea ce un amant mai 
experimentat sau mai puţin înfrigurat ar fi bănuit mult 
mai devreme. 

Dezvirginase o fecioară. 

Din camera de alături se auzi o mişcare. Cu 
gîndurile prinse într-un vîrtej năucitor, însă cuprins 
subit de o grabă disperată, îşi trase iute hainele pe el. 
De alături se auzi un clipocit de apă turnată în 
lighean, apoi clinchetul unei savoniere de porțelan. 
Nu i se dăruise lui Varguennes. Minţise. Întreaga ei 
purtare, toate motivele pe care i le înşirase în Lyme 
Regis, se întemeiaseră pe o minciună. Dar scopul, 
care era scopul? De ce, de ce, de ce? 

Şantaj! 

Ca să-l aducă pe de-a-ntregul la cheremul ei! 

În minte îi năvăli întreg alaiul de gînduri mîloase, 
ielele cu chipuri hide care biîntuie dintotdeauna 
închipuirea bărbaţilor, spaimele lor îngîmfate în faţa 


unei presupuse conspirații uriaşe urzite laolaltă de 
neamul femeiesc, ca să le sugă din trup vlaga 
bărbătească, să-i prindă în gheare prefăcîndu-se 
biruite de idealismul lor, pentru a-i putea preschimba 
apoi, odată înmuiaţi, într-un boţ de ceară, din care să-i 
plămădească din nou, după chipul fanteziilor lor 
drăceşti... şi, lingă acestea, se înălţau rînjetele ştirbe 
ale vedeniilor de coşmar, din nou adevărate, iscate de 
lectura dovezilor aduse în sprijinul recursului în 
procesul lui La Roncière - umplînd toate mintea lui 
Charles de o groază apocaliptică. 

Dincolo, zgomotele apei şi săpunului miînuit cu 
discreţie încetaseră. Se auziră mai multe foşnete 
uşoare - bănuia că se urca iar în pat. Gata îmbrăcat, 
rămase în picioare, cu ochii la foc. Era nebună, rea, 
ţesuse în jurul lui o mreajă de un fel necunoscut... dar 
de ce? 

Se auzi un zgomot. Se întoarse, cu gîndurile 
limpede întipărite pe chip. Stătea în prag, îmbrăcată 
în rochia indigo, cu părul încă desfăcut; pe faţă i se 
ivise însă ceva din expresia sfidătoare de odinioară: 
preţ de o clipă, îi veni în minte prima lor întîlnire, cînd 
dăduse peste ea din întîmplare, întinsă pe tăpşanul de 
deasupra mării, iar ea îşi ridicase de acolo privirea 
spre el. Îşi dăduse seama, desigur, că el descoperise 
adevărul; şi, ca în atitea alte dăţi, privirea ei avu darul 
să-i oprească pe buze acuzaţiile, să le reteze cu totul 
vigoarea bărbătească. 

Repetă cuvintele pe care le spusese mai devreme: 

— Nu sînt demnă de tine. 

Acum da, acum o credea. Şopti: 

— Varguennes? 

— Cînd am ajuns la hanul de care ţi-am vorbit, din 
Weymouth... eram încă la o oarecare depărtare de 
uşă... l-am văzut ieşind, împreună cu o femeie. Genul 
de femeie pe care îl recunoşti dintr-o ochire. (Îşi feri 


ochii de privirea lui cruntă.) M-am retras într-un gang. 
După ce s-au depărtat, am plecat. 

— Dar de ce-ai spus că...? 

Se îndreptase pe neaşteptate spre fereastră, şi 
Charles amuţi. Nu şchiopăta. N-avea glezna scrîntită. 
Ea îi aruncă o privire peste umăr, ca să-i vadă ochii, 
străbătuţi de un val proaspăt de noi acuzaţii, apoi se 
întoarse cu spatele. 

— Da. Te-am minţit. Dar n-am să te mai tulbur de 
acum înainte. 

— Dar ce-am făcut ca să... ca tu să... 

Un viespar de mistere. 

Se întoarse spre el, gata să-i ţină piept. Afară, 
ploaia reîncepuse cu furie. Privirea îi era neclintită, 
sfidarea de demult revenise întreagă; şi totuşi, dincolo 
de ea se desluşea o fluturare catifelată, menită să-i 
amintească lui Charles că, nu cu multe minute în 
urmă, fusese a lui. Privirea ei de odinioară, distantă, 
însă uşor îmblînzită. 

— Mi-ai oferit consolarea de a crede că, într-o altă 
lume, într-o altă epocă, într-o altă viaţă, ţi-aş fi putut fi 
soţie. Mi-ai dat tăria necesară pentru a-mi duce mai 
departe traiul... aici şi acum. (Nu-i despărţeau mai 
mult de zece paşi; păreau însă să fie zece mile.) Cu un 
singur lucru nu te-am amăgit. Te-am iubit... cred că 
din clipa în care te-am văzut prima oară. În privinţa 
asta nu te-am minţit nici o clipă. Ceea ce te-a făcut să 
te păcăleşti a fost singurătatea mea. O pornire de 
ranchiună, pizmă, nu ştiu. (Se întoarse din nou spre 
fereastră, cu privirea la ploaia de afară.) Nu-mi cere 
să explic ceea ce am făcut. Nu pot să explic. E ceva 
care nu se poate explica. 

În tăcerea apăsătoare care urmă, Charles rămase 
cu privirea pironită la ea, la spinarea ei întoarsă, 
întocmai cum, ceva mai devreme - adineaori, abia - se 
simţise purtat spre ea de un val irezistibil, acum 


acelaşi val îl trăgea înapoi - şi, în amîndouă cazurile, 
vina era a ei. 

— Nu pot accepta aşa ceva. Trebuie să fie explicat. 

Ea însă scutură din cap. 

— Acum pleacă, te rog. Mă voi ruga pentru 
fericirea ta. N-am s-o mai tulbur niciodată. 

El nu se urni. După cîteva clipe, ea întoarse capul 
şi, aşa cum mai făcuse odată, mai demult, îi citi gîndul 
ascuns. Expresia chipului ei era calmă, aproape 
fatalistă. 

— Ţi-am mai spus şi altă dată. Sînt mult mai 
puternică decît îşi poate închipui la prima vedere un 
bărbat. Viaţa mea se va sfirşi atunci cînd va vrea firea 
să-i pună capăt. 

Reuşi să mai îndure imaginea chipului ei încă 
cîteva secunde, apoi se întoarse să-şi ia pălăria şi 
bastonul. 

— lată care mi-e răsplata. După ce ţi-am fost 
reazem la greu, am riscat atîta pentru tine... ca acum 
să aflu că n-am fost decît păcăliciul în jurul căruia ţi-ai 
ţesut tu nălucirile. 

— Astăzi am avut în gînd numai propria mea 
fericire. Dacă ar fi să ne mai întîlnim cîndva, nu m-aş 
gîndi decît la fericirea ta. Nu poate să existe fericire 
pentru dumneata alături de mine. Nu te poţi căsători 
cu mine, domnule Smithson. 

Revenirea aceasta la formulele de politeţe îi 
împlîntă un cuţit în inimă. Ii aruncă lui Sarah o privire 
rănită; ea însă se întorsese cu spatele, ca şi cum o 
aşteptase. Făcu un pas către ea. 

— Cum poţi să mi te adresezi astfel? (Ea nu 
răspunse.) Nu-ţi cer decît să-mi îngădui să înţeleg... 

— Te implor, pleacă! 

Se întorsese deodată cu totul spre el. O clipă se 
uitară unul la celălalt ca doi nebuni. Charles părea 
gata să deschidă gura, să se năpustească înainte, să 


explodeze; dar, pe neaşteptate, se răsuci pe călciîie şi 
ieşi din cameră. 


PATRUZECI ŞI OPT 


E imoral ca un om să meargă cu 
gîndul la lucruri care depăşesc măsura 
celor pe care, fiind pe potriva firii şi 
sufletului său, le poate cuprinde cu 
mintea în mod spontan. 

NEWMAN, Opitsprezece propoziţii 
ale liberalismului (1828) 


Căci adevăr vă spun, cum spune-n 
tonuri 'nalte 

Acel ce-n sfintă mîna lui a lumii harfa 
ține, 

Că omul poate din cenuşa-i să se salte 

Și capul să-şi înalțe spre lumină. 

TENNYSON, In Memoriam (1850) 


Îşi puse pe chip masca lui cea mai oficială în timp 
ce se apropia de holul clădirii. Doamna Endicott 
veghea lingă uşa biroului, cu gura deja deschisă, gata 
să cuvinte. Charles trecu însă pe lîngă ea, azvirlindu-i, 
cu o politeţe repezită, un „Vă mulţumesc, doamnă”, 
înainte să apuce să-şi isprăvească întrebarea, sau să 
observe nasturele lipsă de la redingotă. 

Mergea în neştire prin ploaia care se dezlănţuise 
din nou. El însă nu lua seama la ea, aşa cum nu lua 
seama la drumul pe care îl purtau paşii. Nu dorea 
decit să se piardă în întuneric, să devină invizibil, să 
nu mai ştie de nimic, pentru ca astfel să-şi poată 
recăpăta calmul. Fără să-şi dea seama, se avîntase 
însă în inima cartierului exeterian aflat sub umbra 
păcatului, pe care l-am descris cu cîteva capitole în 
urmă. Asemeni celor mai multe locuri peste care 
pluteşte umbra păcatului, era plin de lumină şi 
însufleţire: de prăvălii şi taverne, de oameni ce 
aşteptau să înceteze ploaia, adăpostiţi prin ganguri. O 


luă pe o stradă ce cobora într-o pantă abruptă spre 
riul Exe. De-a lungul şanţului din mijloc, înfundat de 
apa ploilor, se înşirau, de o parte şi de alta, nişte 
trepte acoperite cu o mizgă lipicioasă. Jos, pe colţul 
străduţei, zări o biserică mică din cărămidă roşie; 
simţi deodată nevoia să se refugieze în liniştea unui 
lăcaş de rugăciune. Împinse uşa de la intrare, mică, şi 
atit de scundă încît trebui să se aplece ca să-i poată 
păşi pragul. Urcă apoi cele cîteva trepte care duceau 
spre interiorul bisericii, aflată mai sus de nivelul la 
care se găsea uşa. În capul scărilor zări un preot tînăr 
care tocmai isprăvea de stins o ultimă lampă cu gaz şi 
care se întoarse spre el, surprins de această vizită, la 
o oră atît de tîrzie. 

— Mă pregăteam să încui, domnule. 

— Mi-aţi putea îngădui să mă rog cîteva minute? 

Preotul aprinse iar lampa şi-l cercetă îndelung cu 
privirea pe muşteriul sosit la ceas de seară. Un 
gentleman. 

— Casa mea se află chiar peste drum. Sînt aşteptat. 
Dacă sînteţi bun să încuiaţi după ce terminati şi să-mi 
aduceţi cheia. (Charles se înclină, şi preotul cobori 
treptele pînă la el.) Aşa sună porunca venită de la 
episcop. După părerea mea, casa Domnului ar trebui 
să fie deschisă zi şi noapte. Dar ce să facem, nu ne 
putem primejdui pîinea cea de toate zilele, cînd 
vremurile sînt aşa cum sînt! 

Charles rămase astfel singur în biserică. Ascultă 
paşii preotului străbătind strada; apoi se duse să 
încuie pe dinăuntru uşa roasă de vreme şi urcă iar 
treptele care duceau în naos. Mirosea a vopsea, iar 
lumina slabă a singurei lămpi aprinse arunca luciri 
stinse pe ornamentele proaspăt aurite; arcadele 
masive în stil gotic, de un roşu mohorit, arătau însă că 
biserica era foarte veche. Charles se aşeză într-o 
strană aflată la jumătatea naosului şi îşi aţinti 


privirea, prin ferestruicile catapetesmei, la crucifixul 
de deasupra altarului. Apoi se aşeză în genunchi şi 
începu să spună cu glas şoptit Tatăl Nostru, cu mîinile 
ţepene încleştate pe speteaza stranei din faţa lui. 

Liniştea şi pustietatea cufundate în întuneric 
tălăzuiră la loc de îndată ce vorbele rituale îşi încetară 
răsunetul. Începu să alcătuiască o rugăciune anume 
pentru situaţia în care se afla: „lartă-mă, Doamne, 
pentru egoismul meu. lartă-mă pentru că am încălcat 
rinduielile Tale. lartă-mă pentru că singur m-am 
acoperit de ocară, iartă-mi necurăţia. lartă-mă pentru 
că sînt nemulţumit de mine însumi, iartă-mi lipsa de 
credinţă în înţelepciunea şi milostenia Ta. Ilartă-mă şi 
călăuzeşte-mă, Doamne, în trudnicul meu chin...”; 
deodată însă, printr-una din festele nefericite puse la 
cale de un subconştient întors spre cu totul altceva, îi 
răsări dinainte chipul lui Sarah, scăldat în lacrimi, 
răvăşit de durere, semănînd leit cu o Mater Dolorosa 
de Grünewald pe care o văzuse în Colmar, Coblenz, 
Köln... nu-şi putea aduce aminte unde. Preţ de cîteva 
secunde, gîndurile îi alergară prosteşte după numele 
oraşului pe care-l uitase, sigur începea cu C... se 
ridică în picioare şi se aşeză la loc în strană. Ce pustie 
era biserica, şi ce linişte era înăuntru. Privi ţintă 
crucifixul; în locul chipului lui Cristos, nu-l vedea însă 
decît pe cel al lui Sarah. Încercă să ia de la capăt 
rugăciunea. Era însă în zadar. Ştia că vorbele ei nu 
erau auzite. Începu brusc să plîngă. 

In sufletul celor mai mulţi dintre ateii şi agnosticii 
epocii victoriene, în afara unui număr cît se poate de 
restriîns (elita bătăioasă călăuzită de Bradlaugh), se 
cuibărise un profund sentiment de excludere, de a fi 
fost  refuzaţi de har. Între prietenii care le 
împărtăşeau convingerile, li se întîmpla adesea să facă 
haz de smintelile Bisericii, de ciorovăielile dintre 
secte, de viaţa de huzur a episcopilor şi de canonicii 


puşi numai pe uneltiri, de parohii? care-şi lăsau 
turmele de dreptcredincioşi în plata Domnului, de 
lefurile de mizerie ale preoţilor de rînd, de teologia 
prăfuită şi de toate celelalte care mai erau; dar, 
dincolo de toate acestea, figura lui Cristos se înălța 
neatinsă, contrariind teribil, prin nefirescul ei, logica 
unei gîndiri întemeiate pe rațiune. Pentru ei, Cristos 
n-avea cum să fie ceea ce e pentru nenumărați dintre 
noi, cei de astăzi: o figură întru totul laicizată, un om, 
pe nume Isus din Nazaret, înzestrat cu un strălucit 
dar al metaforei, cu forţa de a crea o mitologie numai 
a Lui, de a-şi pune faptele în acord cu crezul. Tot 
restul lumii credea în esenţa Sa divină; mustrările Lui 
răsunau, de aceea, cu o asprime sporită în sufletul 
necredinciosului. Intre relele crunte de care se face 
vinovată epoca noastră şi noi, cei trăitori în ea, 
vinovatii, adică, se înalţă astăzi vastul edificiu, aflat 
sub oblăduirea cîrmuirilor, al binefacerii 
instituţionalizate; milostenia se  gospodăreşte cu 
temei. Victorienii îşi duceau însă traiul mult mai 
aproape de aceste rele ale epocii; cei inteligenţi şi 
sensibili se simțeau în mult mai mare măsură apăsaţi 
de răspundere pentru cele ce se petreceau înjur; 
simțeau, de aceea, cu atît mai grea, în vremuri atît de 
grele, povara faptului de a nu fi primit în sufletul lor 


39 Dar pot fi ei oare învinuiți, de vreme ce aveau dinainte pilda 
mai-marilor lor? Preotul nostru s-a referit adineaori la „episcop” 
- preacuviosul cu pricina, vestitul doctor Phillpotts, episcop de 
Exeter (episcopat căruia, la vremea aceea, îi erau încredințate, 
spre duhovnicească păstorire, toate sufletele de creştini dintre 
marginile comitatelor Devon şi Cornwall), e, în această privinţă, 
un exemplu la îndemînă. Şi-a petrecut ultimii zece ani din viaţă 
într-un „sălaş tihnit” din Torquay, răstimp în care se zice că n-a 
călcat nici măcar o singură dată pragul catedralei sale. Fost-a 
preasfinţia-sa un mîndru prinţ al Bisericii Anglicane - din cap 
pînă-n picioare, un reacţionar năbădăios; a fost chemat la odihna 
cea veşnică abia la doi ani de la anul în care are loc istoria de 
faţă (n.a.). 


simbolul universal al compasiunii. 

În adîncul inimii, Charles nu voia să fie agnostic. 
Pentru că nu avusese niciodată nevoie de ajutorul 
credinţei, învățase, cu sufletul împăcat, să se descurce 
fără ea; iar glasul raţiunii şi, mai tîrziu, cele ale lui 

Lyell şi Darwin îl confirmaseră în hotărîrea de a se 
lipsi de dogmele credinţei. Şi totuşi, iată-l aici, vărsînd 
acum lacrimi amare, plîngînd-o nu pe Sarah, ci 
propria-i neputinţă de a-şi înălța glasul spre 
Dumnezeu, înţelese, singur în biserica întunecată, că 
toate firele care duceau spre înalturi erau tăiate. 
Comunicarea nu era în nici un fel cu putinţă. 

În tăcerea din jur răsună deodată un pocnet 
puternic. Întoarse capul spre uşă, ştergîndu-şi în pripă 
ochii cu mîneca. Necunoscutul care încercase să intre 
se resemnase însă, se pare, cu gîndul că biserica era 
închisă; cel care se îndepărtase era parcă o parte 
alungată din el însuşi. Se ridică şi începu să se plimbe 
în sus şi-n jos printre şirurile de strane din naos, cu 
mîinile la spate. De pe pietrele funerare încastrate în 
pardoseală îl aţinteau cu ochi înceţoşaţi de vreme 
nume şi date de nedescifrat, ultime rămăşiţe fosile 
dintr-un şir de existenţe străine. Poate pasul măsurat 
cu care se plimba pe deasupra dalelor vechi, uşorul 
sentiment că săvirşeşte astfel un sacrilegiu, ori poate 
clipele de deznădejde de mai devreme - oricum, ceva 
îl ajută să-şi redobîndească, în cele din urmă, calmul 
şi un fel de limpezime a gîndirii. Între eul său cel bun 
şi eul cel rău prinse să se înfîripe un dialog - sau, cine 
ştie, poate că dialogul se purta între el şi silueta 
asemănătoare unui vultur cu aripile desfăcute care 
veghea din umbrele de la celălalt capăt al bisericii. 


Cu ce să încep? 
Începe cu ceea ce ai făcut, amice. Şi isprăveşte 
odată cu gîndul acesta, că mai bine n-o făceai. 


Nici nu se poate spune c-am făcut-o eu, de fapt. Am 
fost împins s-o fac. 

Ce anume te-a împins? 

Am fost amăgit. 

Ce intenţii se ascundeau în spatele amăgirii? 

Nu ştiu. 

Dar trebuie să judeci. 

Dacă m-ar fi iubit cu adevărat, n-ar fi fost în stare 
să mă lase să plec. 

Dacă te-ar fi iubit cu adevărat, ar mai fi putut 
continua cu înşelătoriile? 

Nu mi-a lăsat altă cale. Chiar ea a spus că între noi 
căsătoria e imposibilă. 

Ce motiv a invocat? 

Diferenţa socială dintre noi. 

Nobilă cauză. 

Pe urmă Ernestina. l-am făgăduit solemn c-o voi lua 
de soţie. 

Făgăduiala asta e deja ţăndări. 

Am s-o dreg. 

Cu iubire? Sau cu vinovăţie? 

N-are importanţă cu care din ele. Legămîntul e 
ceva sacru. 

Dacă n-are importanţă cu care, legămîntul nu poate 
fi ceva sacru. 

Datoria mea e limpede. 

Charles, Charles, gindul ăsta l-am citit în ochi 
dintre cei mai plini de cruzime. Datoria nu-i decît o 
oală, care primeşte orice viri în ea, de la cele mai 
cumplite rele pînă la binele cel mai înălţător. 

Ea a vrut să plec. Am văzut din privirea ei - era 
dispreţ acolo. 

Să-ţi spun eu ce face domnişoara Dispreţ în clipa 
asta? Plînge de-i sare cămaşa de pe ea. 

Nu mă pot întoarce acolo. 

Crezi oare că apa va spăla sîngele acela care-ţi 


pătează trupul? 

Nu mă pot întoarce. 

Te-a silit cineva să te duci să te întilneşti iar cu ea 
pe Undercliff? Te-a silit cineva să te opreşti peste 
noapte aici, în Exeter? Te-a silit cineva să urci în 
camera ei? S-o laşi să-şi aşeze mîna peste a ta? Te-a... 

Recunosc toate astea! Am păcătuit. Numai că eram 
deja prins în laţul ei. 

Atunci cum se face că, acum, ai scăpat de ea? 

Din partea lui Charles nu veni nici un răspuns. Se 
aşeză la loc în strană. Îşi încleştă mîinile cu atîta tărie 
încît degetele i se albiră, de parcă voia să le sfărime 
încheieturile, cu privirea necontenit aţintită în bezna 
de dinainte. Dar celălalt glas nu voia să-i dea pace. 


Prietene, poate că există un lucru pe care îl iubeşte 
mai mult decît pe tine. Iar ceea ce nu înţelegi tu e că, 
pentru că te iubeşte cu adevărat, trebuie să-ţi 
dăruiască lucrul pe care îl iubeşte mai mult. O să-ţi 
spun de ce plinge: pentru că îţi lipseşte curajul să-i 
îna-poiezi darul. 

Cu ce drept m-a supus acestui chin? 

Cu ce drept te-ai născut? Ce drept ai să respiri? Să 
fii bogat? 

Nu fac decît să-i dau Cezarului... 

Sau domnului Freeman? 

E o învinuire josnică. 

Dar mie, mie ce-mi dai? Asta ţi-e ofranda? Cuiele 
acestea pe care mi le împlinţi în palme? 

Cu tot respectul, dar Ernestina are şi ea palme. 

Bine, hai atunci să-i luăm una dintre ele şi să citim 
în ea. Nu văd nici urmă de fericire. Ştie că nu e iubită 
sincer. E înşelată, şi nu o dată, ci iarăşi şi iarăşi, 
mereu, în fiecare zi a căsniciei. 

Charles îşi aşeză braţele pe rezemătoarea stranei 
din faţa lui şi-şi îngropă capul în ele. Se simţea prins 


într-o dilemă care era, în acelaşi timp, un suflu de 
nehotărire: era aproape palpabil, nu era inert, ci plin 
de dinamism, împingîndu-l înainte într-un viitor pe 
care nu el, Charles, ci suflul acesta, avea să-l aleagă. 


Sărmanul meu Charles, cercetează-ţi inima - cînd 
ai sosit în oraşul acesta, ai vrut, nu-i aşa, să-ți 
dovedeşti ţie însuţi că n-ai căzut încă în temniţa 
viitorului tău. Numai că fuga din temniţă nu e 
alcătuită doar dintr-un singur gest; la fel cum nu poţi 
să ajungi de aici la Ierusalim dintr-un singur pas. În 
fiecare zi, Charles, ceas de ceas, ea trebuie dusă mai 
departe. In fiecare minut, cuiul pîndeşte deasupra 
mîinilor tale, gata să ţi se înfigă în carne. Ştii care sînt 
căile între care ai de ales. Să rămii în temniţă, între 
zidurile botezate de vremea ta datorie, onoare, 
respect de sine, şi să picoteşti în tihnă la umbra lor 
ocrotitoare. Ori să te eliberezi - şi să fii răstignit. lar 
aproape să-ţi fie numai pietrele şi mărăcinii, şi 
spinările spre tine întoarse; tăcerea cetăților, şi ura 
lor. 

Sînt slab. 

Dar ţi-e ruşine cu slăbiciunea ta. 

La ce-ar folosi lumii tăria mea? 


Nu primi nici un răspuns. Dar, sub un imbold 
necunoscut, Charles se ridică din strană şi se îndreptă 
spre catapeteasmă. Privi, printr-una din ferestrele de 
lemn, la Crucea de deasupra altarului; apoi, după o 
ezitare, păşi pe uşa din mijloc şi, trecînd pe lîngă 
băncile pentru cor, ajunse la treptele care duceau la 
masa altarului. Lumina de la celălalt capăt al bisericii 
răzbătea scăzută pînă aici. Abia dacă desluşea 
trăsăturile chipului lui Cristos, însă se simţi năpădit 
de o misterioasă empatie. Se văzu pe el însuşi 
spînzurind acolo, pe cruce... fără să iradieze, fireşte, 


nici măcar un dram din noblețea şi universalitatea 
figurii lui Isus, dar se văzu răstignit. 

Şi totuşi, nu pe cruce - pe altceva era răstignit. 
Uneori, mai demult, se gîndise la Sarah într-un fel 
care ar putea lăsa loc bănuielii că se vedea răstignit 
pe trupul ei un atare gînd, blasfematoriu atît din 
punctul de vedere al religiei cît şi al vieţii reale, era 
însă străin de mintea lui Charles. I se părea mai 
curînd că Sarah se află acolo, alături de el, aşteptînd 
parcă începerea slujbei de cununie; scopul prezenţei 
ei acolo era însă altul. Cîteva clipe nu reuşi să-l 
pătrundă - apoi deodată înţelese. 

Să-L coboare de pe cruce! 

În lumina brusc pogorită a acestei străfulgerări, lui 
Charles i se arătă adevărata menire a creştinismului; 
ea nu era să preamărească această imagine barbară, 
s-o păstreze veşnic deasupra capetelor tuturor, cu 
smerenie înălțate spre ea, şi cu gîndul la cîştigul 
folositor - izbăvirea de păcate - pe care aveau să-l 
tragă de pe urma acestor îndeletniciri, ci să dea 
naştere unei lumi în care omul care spînzura pe cruce 
să poată fi coborit, să poată fi văzut purtind pe chip nu 
rictusul agoniei, ci zîmbetul împăcat al victoriei, o 
victorie a oamenilor vii, bărbaţi şi femei, victoria Lui 
în sufletele muritorilor. 

Aşa cum stătea acolo, i se părea că vede în epoca 
lui, cu viaţa ei tumultuoasă, cu certitudinile-i de fier şi 
convențiile ei rigide, cu emoția ei înfrinată şi umorul 
ei de tot hazul, cu ştiinţa-i cuminte şi religia ei 
nesăbuită, cu politica ei coruptă şi castele ei de 
neclintit - marele vrăjmaş nevăzut al tuturor 
năzuinţelor sale celor mai adinci. Ea era cea care îl 
înşelase; ea, epoca lui, şi nu găseai în ea nici o fărimă 
de iubire sau de libertate... dar nici de gîndire, de 
premeditare, de răutate, pentru că înşelăciunea era 
sădită în chiar firea ei; ea nici nu avea chip de om, ci 


de maşină. Fa era cercul vicios din care nu se putea 
smulge, în ea erau stricăciunea, boala, răul ascuns, 
organele sfărmate al căror cîntec smintit îl împinsese 
să ajungă ceea ce era: mai mult un tremur de 
nehotărire decît un trup în carne şi oase, mai mult o 
părere decît un om, mai mult tăcere decît cuvînt, mai 
mult os ţeapăn decît faptă. Şi fosilele! 

Se prefăcuse, în viaţă fiind, într-un mort. 

Parcă ajunsese lîngă o margine dincolo de care nu-l 
mai aştepta decît un hău fără fund şi fără hotar. 

Şi mai era ceva: sentimentul straniu care-l 
cuprinsese, din clipa cînd pusese piciorul în biserică - 
de fapt, o presimţire care-l încerca ori de cîte ori intra 
într-o biserică pustie, nu stirnit, cu deosebire, de 
aceasta - că nu era singur. În spatele lui se înghesuia 
o întreagă mulţime de suflete pioase. Se întoarse să 
arunce o privire în naos. 

Strane tăcute şi pustii. 

Şi deodată îi trecu prin minte un gînd: dacă ei ar fi 
într-adevăr morţi, morţi de-a binelea, dacă n-ar exista 
viaţă de apoi, de ce mi-ar mai păsa de părerea lor 
despre mine? N-ar avea cum să ştie nimic, n-ar putea 
să ne fie judecători. 

Făcu apoi saltul cel mare: Ei nu ştiu, şi nu ne pot fi 
judecători. 

Credinţa pe care Charles o alunga astfel de la 
sufletul său şi-a fluturat aripa întunecată deasupra 
întregii lui epoci, spre profunda pagubă a acesteia din 
urmă. O aflăm formulată răspicat de Tennyson în al 
cincizecilea poem din In Memoriam. Ascultaţi: 


Dorim cu-adevărat ca cei plecaţi 

De-a pururea alături să ne fie? 
Increzători că ne-or găsi curați, 

Neprihăniţi de nici o, ascunsă, mirşăvie? 


lar  ochii-acelui  pentru-a cărui laudă 
trudesc, 

Și sfîntă-i pentru mine-a lui dojană, 

Să-mi vadă, ei, cei limpezi, vreo tăinuită 
rană, 

lubirea-i pentru mine eu astfel s-o mihnesc? 


Cu-a mele spaime vane  nedreptăţesc 
morminte: 

Iubire am, credința mi-e puţină. 

A morților înţelepciune e deplină; 

La toate-a mele vini vor lua aminte. 


Alături să ne fiţi, la ceas de fală ori ruină: 
Ca Dumnezeu, cu ochiul vostru mare, 
Vegheaţți a noastre clipe trecătoare, 

Și fiți îndurători cu-a noastră tină. 


A morților înţelepciune e deplină; la toate-a mele 
vini vor lua aminte . Fiinţa lui Charles se ridica 
întreagă, plină de răzvrătire, împotriva suflului de 
putreziciune pe care-l purtau în ele cele două 
afirmaţii; împotriva acestei dorinţe macabre de a 
merge spre viitor de-a-ndăratelea, cu privirea 
hipnotizată nedezlipită de chipurile părinţilor morţi, în 
loc de a privi înainte, la fiii încă nenăscuţi. Era ca şi 
cum credinţa lui de pînă atunci în statornica prezenţă 
alături de el a fantomelor trecutului îl osîndise, fără ca 
el să-şi fi dat vreo clipă seama, să-şi ducă viaţa într-un 
cavou. 

Deşi toate acestea s-ar putea să aducă mult cu un 
salt spre ateism, nu astfel stăteau lucrurile; în ochii lui 
Charles, figura lui Cristos nu părea, după cele ce i se 
dezvăluiseră, împuţinată. Îl făceau mai curînd să se 
trezească la viaţă, Il slobozeau din caznele răstignirii, 
dacă nu de tot, măcar în parte. Charles se îndreptă cu 
paşi rari înapoi, spre interiorul bisericii, întorcînd 


spatele sculpturii de lemn, care nu-i spunea nimic. Nu 
însă şi lui Isus. Începu din nou să se plimbe în sus şi-n 
jos, cu ochii la lespezile din pardoseală. I se părea 
acum că i se arată acolo, ca prin întredeschiderea 
fulgerătoare a unei uşi, o altă lume: o lume cu o 
realitate nouă, întemeiată pe o nouă cauzalitate, 
populată după o altă Facere. În minte îi năvăli deodată 
o cascadă de imagini concrete - un alt capitol al 
ipoteticei sale autobiografii, dacă vreţi. Vă amintiţi, 
poate, că, într-un moment asemănător de întraripare a 
minţii, doamna Poulteney a pogorit cu gîndul, într-un 
răstimp măsurat de numai trei tic-tac-uri ale pendulei 
de bronz şi marmură din sufrageria dumneaei, de la 
miîntuirea veşnică la Lady Cotton. Cum n-aş vrea să 
ascund nici de astă dată adevărul, trebuie să ştiţi că, 
în acest moment, Charles se gindea la unchiul lui. El, 
unul, n-avea de gind să-l scoată pe Sir Robert vinovat 
pentru spulberarea planurilor de căsătorie şi pentru 
viitoarea lui însoţire, nedemnă, nu-i aşa, de numele 
familiei; unchiul, însă, avea să se învinuiască el 
singur. Din senin, îi răsări dinainte o altă scenă: Lady 
Bella faţă în faţă cu Sarah. Dincolo de incredibilul 
acestei alăturări, văzu imediat în minte de partea cui 
va fi, pînă la urmă, demnitatea; căci, în vreme ce 
Ernestina ar lupta cu armele lui Lady Bella, Sarah... 
ochii ei - cum s-ar pierde afronturile şi insultele 
primite în nesfirşirea lor! înghiţiţi într-o mare de 
tăcere! Le-ar face să se chircească pînă ce-ar deveni 
nişte bieţi stropi de noroi, neputincioşi să umbrească 
bolta de nemărginit azur de deasupra! 

Şi ce desfătare, să-i cumpere lui Sarah veşminte! S- 
o ducă la Paris, la Florenţa, la Roma! 

Imi dau limpede seama că nu-i deloc, dar chiar 
deloc momentul să introduc o comparaţie cu Sfîntul 
Pavel aflat în drum spre Damasc. Dar, asta e: Charles 
s-a oprit deodată - şi de astă dată, vai, cu spatele la 


altar -, cu chipul scăldat de un fel de strălucire. Se 
poate să fi fost doar răsfringerea luminii venite de la 
lampa cu gaz de lingă scări; probabil că domniile- 
voastre nici nu vedeţi vreun alt motiv, dat fiind că 
celelalte motive posibile, mai nobile, dar mai 
abstracte, care, în chip de gînduri, i-au împînzit pînă 
acum mintea, Charles nu s-a priceput să le îmbrace în 
straie prea atracţioase. Nădăjduiesc, totuşi, că veţi da 
crezare faptului că prezenţa lui Sarah la braţul lui în 
galeriile Uffizi reprezenta pentru el, oricît de banală 
ar fi imaginea, esenţa pură a libertăţii crude, dar 
(dacă vrem să supravieţuim - şi e încă valabil; da, 
chiar şi azi) necesare. 

Se întoarse cu spatele şi se înapoie în strană; 
săvîrşi apoi ceva cît se poate de irațional, îngenunche 
şi se rugă, nu pentru mult timp, e-adevărat. Străbătu 
apoi naosul, trase de lanţul lămpii cu gaz pînă ce 
lumina ei se prefăcu într-o piîlpiire albăstruie, 
părelnică, şi părăsi biserica. 


PATRUZECI ŞI NOUĂ 


Îmi ţin casa doar un fecior şi o 
slujnică, mereu puşi pe clevetiri şi 
furtişaguri... 

TENNYSON, Maud (1855) 


Charles găsi casa preotului şi trase de clopotul de 
la uşă. Îi deschise o slujnică, dar, în holul din spatele 
ei, se aţinea chipul încadrat de favoriţi stufoşi al 
junelui preot. Slujnica se retrase după ce stăpînul se 
apropie să ia cheia veche şi masivă. 

— Vă mulțumesc, domnule.  Slujesc Sfînta 
împărtăşanie în fiecare dimineaţă la ora opt. Rămineţi 
multă vreme în Exeter? 

— Nu, din păcate. Sînt doar en passage. 

— Nădăjduiam să vă revăd. Vă mai pot fi de ajutor 
cu ceva? 

Spunînd acestea, făcu un gest - sărman pitic cu caş 
la gură - spre o uşă, dincolo de care se afla, fără doar 
şi poate, cabinetul său. Charles observase deja o 
anume ostentaţie în bogăţia odoarelor din biserică; îşi 
dădu seama că era îmbiat la Spovedanie. Nuci 
trebuiau puteri de vrăjitor ca să ghiceşti, dincolo de 
pereţii cabinetului, scăunelul de rugăciune şi statuia 
discretă a Fecioarei; căci cel din faţa lui Charles se 
număra printre tinerele feţe bisericeşti care, născute, 
spre regretul lor, prea tîrziu ca să apuce schisma 
provocată de  tractarieni“0, îşi scoteau  pirleala 
cochetînd, cu lumească îndrăzneală, dar fără riscuri - 
doctorul Phillpotts aparţinea şi el de High Church“! - 


40 Tractarianism (Oxford Movement), mişcare iniţiată în 1833 
de clerici aparţinînd de High Church, ce-şi propunea să reînvie în 
sînul Bisericii Anglicane doctrinele şi practicile catolicismului 
timpuriu. 

41 High Church, orientare a Bisericii Anglicane care acordă o 
importanţă deosebită autorităţii episcopilor şi preoţilor în 


cu tot soiul de ritualuri şi odăjdii ademenitoare, o 
formă foarte răspîndită de dandy-ism ecleziastic. 
Charles îl măsură cîteva clipe cu privirea şi simţi că-i 
sporeşte încrederea în adevărul noii sale viziuni 
despre religie: mai neroadă decît cea a tinerelului nu 
putea fi. Aşa încît se înclină, refuză oferta preotului şi 
îşi văzu de drum. De atunci şi pînă în clipa morţii, 
avea să se simtă dezlegat de păcatul de a fi nesocotit 
formele consacrate ale religiei. 

Îşi văzu, aşadar, de drum... credeţi, pesemne, că 
drumul acesta trebuie să-l fi purtat ca vintul înapoi la 
Hotelul Familial Endicott. Un bărbat al epocii 
moderne s-ar fi întors, fără îndoială, glonţ acolo. 
Numai că între Charles şi Hotelul Familial Endicott se 
înălța, ca zidurile grele ale unui castel vrăjmaş, 
blestematul simţ al Datoriei şi Bunei-Cuviinţe care îl 
stăpinea. Prima lui îndatorire era să-şi curețe sufletul 
de milul obligaţiilor trecute; numai după aceea, astfel 
primenit, putea-va el să se înfăţişeze dinaintea lui 
Sarah, spre a-şi oferi mîna. 

Incepea să înţeleagă rostul înşelăciunii lui Sarah. 
Ea ştia că el o iubea; ştia, de asemenea, că, în orbirea 
lui, nu-şi dăduse seama cît de adîncă îi era dragostea 
pentru ea. Versiunea falsă a istoriei cu Varguennes pe 
care i-o prezentase, despre aşa-zisa ei seducere şi 
abandonare, precum şi celelalte mijloace de care se 
folosise, nu fuseseră decit stratageme menite să-l 
lecuiască de această orbire; prin tot ceea ce spusese 
după ce-l făcuse, în sfîrşit, să-şi înţeleagă iubirea 
pentru ea nu voise decit să-i pună la încercare 
limpezimea văzului proaspăt dobîndit. Iar el făcuse o 
figură jalnică; atunci ea, văzînd acestea, folosise 
aceleaşi stratageme drept dovadă a faptului că nu era 
demnă de el. Din ce nobleţe trebuie să izvorască o 
asemenea jertfă de sine! Dacă n-ar fi fost atit de orb... 


general, sfintelor taine şi ceremonialului bisericesc. 


de ce nu s-a avîntat spre ea, s-o ia din nou în braţe, să- 
i spună că e a lui, fără putinţă de tăgadă! 

Şi - ar fi putut adăuga Charles, dar n-a făcut-o - 
dacă n-ar fi existat dihotomia fatală (poate cel mai 
otrăvitor rod al maniei lor de a fereca toate lucrurile 
în temniţa cîte unei categorii) care sfişia sufletul 
victorienilor, dihotomie care-i făcea să considere 
„sufletul” mai real decît trupul, cu mult mai real, 
singurul chip al eului lor care exista cu adevărat; de 
fapt, sufletul aproape că nici nu avea legătură cu 
trupul, ci plutea undeva deasupra, cu mult deasupra 
fiarei; şi totuşi, printr-un inexplicabil viciu ascuns din 
natura lucrurilor, care le tulbura mersul firesc, se 
vedea tîrît, fără voia lui, în urma fiarei, zvicnind şi el 
la fiecare mişcare a acesteia, ca un balon imaculat 
prizonier în mîna unui copilaş zvăpăiat, ale cărui 
veşnice pozne îi fac pe părinţi să intre în pămînt de 
ruşine. 

Acest fapt - existenţa în fiecare victorian a doi inşi, 
cu gîndire diferită - e busola pe care trebuie neapărat 
s-o avem cu noi în călătoriile întreprinse în vremea 
secolului nouăsprezece. Schizofrenia aceasta a 
victorienilor apare, în forma ei cea mai limpede şi mai 
notorie, la poeţii din care am citat pînă acum în 
repetate rînduri: la Tennyson, la Clough, Arnold, la 
Hardy; o aflăm însă aproape la fel de limpede 
exprimată şi în năucitoarele viraje de la Dreapta la 
Stînga şi înapoi ale unor oameni precum tînărul Mill şi 
Gladstone; în nevrozele şi bolile psiho-somatice care s- 
au abătut în egală măsură asupra unor intelectuali 
altminteri atît de diferiţi cum erau, bunăoară, Charles 
Kingsley şi Darwin; în potopul de afurisenii pline de 
oroare de care au avut parte la început prerafaeliţii, 
care încercau - sau păreau a încerca - să aibă o 
gîndire unitară atit despre artă, cît şi despre viaţă; în 
necurmata înfruntare dintre Libertate şi Reţinere, 


dintre Exces şi Cumpătare, dintre Bună-Cuviinţă şi 
Convingere personală, dintre clamarea de către cei cu 
principii a necesităţii învăţămîntului-pentru-Toţi şi 
teroarea lor în faţa amenințării cu Dreptul-la-Vot- 
pentru-Toţi; la fel de evidentă e ea şi în mania 
autorilor victorieni de a-şi purica şi revizui textele, 
pînă-ntr-atit încît, dacă vrem să-l cunoaştem pe 
adevăratul Mill sau pe adevăratul Hardy, putem afla 
mult mai multe din fragmentele ulterior modificate 
sau lăsate cu totul la o parte din autobiografiile lor, 
decît din versiunile publicate ale acestora... din 
corespondenţa care, prin cine ştie ce întîmplare, a 
scăpat nearsă, din jurnalele intime, din măruntele 
firimituri rămase de pe urma trudei de a-şi mistui într- 
ascuns obsesiile. Nici o altă epocă n-a privit cu atîta 
grijă peste umărul cronicarilor ei, răvăşindu-le şi 
corectîndu-le necontenit mărturiile avute în faţă, spre 
deplina înceţoşare a acestora; nici una n-a izbutit cu 
atita dibăcie să strecoare unei posterităţi credule, 
convinsă că i se oferă chipul cel adevărat, masca 
destinată întilnirilor cu publicul. Cred, de aceea, că, 
dacă vrem să nu ne rătăcim pe întortocheatele căi ale 
epocii victoriene, nu putem găsi călăuze mai bune 
decît Doctorul Jekyll şi domnul Hyde. Dincolo de 
goticul de dată mai recentă al fațadei, ne întîmpină în 
această operă un adevăr profund, care dezvăluie 
esenţa unei întregi epoci. 

Spuneam, deci, că în fiecare victorian sălăşluiau doi 
inşi, cu gîndire diferită; nu altfel stăteau lucrurile în 
cazul lui Charles, dacă nu cumva îl jignim atribuindu-i 
o cifră atît de modestă. În timp ce mergea pe Fore 
Street, îndreptîndu-se spre hanul Ship, repeta deja în 
minte vorbele pe care avea să le rostească balonul 
imaculat în clipa cînd băieţaşul cel zburdalnic o va 
revedea pe Sarah; argumentele înflăcărate, dar 
onorabile, care îi vor preschimba împotrivirea într-o 


recunoştinţă înecată în lacrimi, urmată de 
mărturisirea că nu putea trăi fără el. Vedea limpede în 
minte întreaga scenă, cu atîta forţă de sugestie, încît 
mai că-mi vine s-o aştern pe hîrtie. lată-l însă 
întrerupt de realitate, apărută sub chipul lui Sam, 
care-l aştepta lîngă uşa străvechiului han. 

— A fost plăcută slujba, domnu' Charles? 

— Am... m-am rătăcit, Sam. Şi ploaia asta afurisită 
m-a înmuiat de tot. (Ceea ce nu se putea în nici un caz 
spune despre privirea cu care îl aţintea Sam.) Fii băiat 
bun şi umple-mi cada. O să cinez în cameră. 

— Da, domnu' Charles. 

Peste vreo cincisprezece minute, Charles putea fi 
văzut, gol-puşcă, absorbit într-o îndeletnicire care nu-i 
stătea deloc în obicei: spălatul rufelor. Işi pusese 
hainele pătate de sînge pe marginea căzii mari de baie 
pe care o umpluse Sam şi le freca de zor cu o bucată 
de săpun. Se simţea ridicol şi, poate din cauza asta, 
nici nu făcu o treabă prea grozavă. Peste cîtăva 
vreme, cînd Sam intră cu tava pe care se aflau 
bucatele pentru cină, veşmintele lui Charles atîrnau 
pe marginea căzii, cufundate pe jumătate în apă, din 
pricina  neglijenţei cu care fuseseră, chipurile, 
azvirlite. Pentru prima dată în viaţă, Charles mulţumi 
firii pentru nepăsarea, faimoasă, cu care îl înzestrase 
în acest domeniu. 

După ce isprăvi de mîncat, îşi desfăcu trusa cu cele 
necesare scrisului. 


„Scumpa mea, 

O parte din mine e nespus de bucuroasă să ţi se 
adreseze astfel, în vreme ce cealaltă se întreabă cum 
de pot folosi această vorbă pentru a numi o făptură pe 
care deocamdată ea o înţelege atit de puțin. Sint, în 
sufletul tău, lucruri pe care aş spune, fără să preget, 
că le cunosc în adincime; dar sint şi altele, care mi-au 


rămas la fel de necunoscute ca în clipa în care te-am 
văzut prima oară. Spun acestea nu pentru a-mi scuza 
purtarea din astă-seară, ci pentru a o explica. Nu am 
cum să-i găsesc scuze; totuşi, mă silesc să cred că a 
existat un motiv,- unul singur, datorită căruia ar putea 
fi socotită binevenită, căci m-a îndemnat la o 
cercetare a conştiinţei ce s-ar fi cuvenit întreprinsă de 
mult. Nu voi stărui cu amănunte. Voiesc doar să-ți 
spun, dulcea şi misterioasa mea Sarah, că sînt hotărit 
ca ceea ce ne leagă acum să ne lege de-a pururi, îmi 
dau prea bine seama că nu am nici un drept să te 
revăd, cu atit mai puțin să-ţi cer să-mi îngădui să te 
cunosc pe deplin, în situația mea actuală. Cea mai 
grabnică obligație care îmi stă dinainte este, prin 
urmare, să pun capăt logodnei mele. 

De multă vreme mă urmărea bănuiala însoţită de 
negre presimţiri că a fost o nebunie din partea mea să 
mă angajez la această căsătorie - cu mult înainte de 
apariţia ta în viaţa mea. Te implor, de aceea, să nu te 
simţi vinovată în această privinţă. De vină e numai 
orbirea de care am dat dovadă în a-mi desluşi 
adevărata fire. Dacă aş fi fost cu zece ani mai tînăr, 
dacă în epoca şi în societatea în mijlocul căreia trăiesc 
n-aş fi văzut atitea lucruri care nu-mi sint pe plac, nu 
am nici o îndoială că aş fi putut fi fericit alături de 
domnişoara Freeman. Greşeala mea a fost că am uitat 
că am treizeci şi doi, nu douăzeci şi doi de ani. 

Aşadar, miine dimineaţă voi pleca la Lyme, cu un 
scop a cărui împlinire îmi e cum nu se poate mai 
penibilă. Iti vei da seama, fireşte, că, în clipa de faţă, 
gîndurile îmi sînt stăpinite de dorinţa de a duce la bun 
sfirşit acest scop. De îndată însă ce îmi voi îndeplini 
datoria în această privință, gindurile mele se vor 
îndrepta toate spre tine - dar ce zic eu, spre noi, spre 
viitorul nostru. Ce destin necunoscut ne-a adus 
laolaltă, eu nu ştiu;dar, cu voia lui Dumnezeu, nimic 


nu te va mai lua de lingă mine, afară doar de propria 
ta vrere. Mă opresc deocamdată aici, nu înainte de a-ţi 
spune, dulcea mea enigmă, că va trebui să oferi 
dovezi şi argumente mult mai solide în sprijinul a ceea 
ce ai spus, decit cele pe care le-ai prezentat pină 
acum. Nu pot să cred că vei încerca să faci astfel. 
Inima ta ştie că sint al tău şi că aş dori să pot să spun 
că şi tu eşti a mea. 

Mai e oare nevoie să te incredinţez, scumpa mea 
Sarah, că intenţiile mele sint, de acum înainte, dintre 
cele mai onorabile? Sînt o mie de lucruri despre care 
aş vrea să te întreb, o mie de atenţii cu care aş vrea să 
te înconjur, o mie de plăceri - să-ţi ofer. Ţinind însă 
cont, întotdeauna, de orice cerinţe ale bunei-cuviinţe 
pe care delicatețea ta va socoti necesar să fie 
respectate. 

Rămîn acela care nu-şi va găsi liniştea, nici 
fericirea, pînă ce nu te va stringe iarăşi în braţe. 

C.S. 

PS. Recitind ceea ce am scris, am sesizat în 
rîndurile mele un convenționalism pe care inima mea 
nu l-a dorit. Iartă-l te rog. Eşti atit de aproape, şi 
totuşi necunoscută - nu mă pricep să pun în cuvinte 
ceea ce simt cu adevărat. 

Al tău iubitor C.” 


Această epistolă anabatică era încununarea unei 
rivne al cărei foc nu putuse fi domolit de cele cîteva 
versiuni care o precedaseră. Intre timp se făcuse 
tirziu, şi Charles renunţă la intenţia de a o expedia 
numaidecît. De bună seamă că ea, istovită de atîta 
plîns, se prăbuşise de-acum în braţele somnului; o va 
lăsa să mai îndure încă o noapte de chin; la trezire, 
însă, se va pomeni înălţată pe aripile bucuriei. Reciti 
scrisoarea de mai multe ori; stăruia în ea o undă 
nedorită rămasă din tonul pe care-l folosise, cu numai 


cîteva zile în urmă, în scrisorile pe care i le trimisese 
din Londra Ernestinei; scrierea lor fusese însă o 
adevărată caznă, o simplă cedare în faţa cerinţelor 
bunelor maniere; se simţise, de aceea, îndemnat ca, în 
scrisoarea către Sarah, să adauge un postscriptum 
explicativ. Încă i se părea, aşa cum îi spusese lui 
Sarah, că devenise, în propriii lui ochi, un străin; dar, 
cînd îşi privea chipul în oglindă, se simţea acum 
năpădit de un soi de plăcere înfiorată. Simţea că în el 
se iscase un val semeţ de curaj, care nu-l va părăsi 
nici în viitor - iar alături de acesta, sentimentul că 
devenise unic, că săvirşise un lucru care nu-şi afla 
asemănare. Şi îşi vedea, iată, împlinită vechea 
dorinţă: pornise iar într-o călătorie, al cărei farmec 
era sporit de prezenţa însoţitoarei pe care făgăduia să 
i-o ofere. Încercă să-şi imagineze chipuri necunoscute 
ale lui Sarah - o Sarah rizînd, Sarah cîntînd, Sarah 
dansînd. Îi venea greu să şi le închipuie, şi totuşi nu 
era imposibil... îşi aminti zîmbetul ei, atunci cînd 
fusese cît pe-aci să fie descoperiţi de Sam şi de Mary. 
Fusese un zîmbet plin de clarviziune, ce însoțea o 
privire căreia i se dezvăluia viitorul. Şi atunci cînd o 
ajutase să se ridice din genunchi - cu ce plăcere 
infinită va face pe viitor gestul acesta, în cursul 
traiului lor împreună, cum se va pierde cu totul în 
fiecare clipă a ei, nesfirşită! 

Dacă aceştia erau mărăcinii şi pietrele de care era 
ameninţat, el, unul, se simţea în stare să le îndure. 
Preţ de o clipă, gîndul îi zbură totuşi la un ghimpe 
mititel, singurul: Sam. Dar, asemeni tuturor 
servitorilor, Sam putea fi şi el concediat. 


Şi chemat. Chemat, da - şi încă la o oră 
surprinzător de matinală, a doua zi dimineaţă. Îl găsi 
pe Charles îmbrăcat în halat, ţinind în mînă o 
scrisoare sigilată şi un pacheţel. 


— Sam, vreau să duci astea la adresa de pe plic. 
Aşteaptă zece minute să vezi dacă e vreun răspuns. 
Dacă nu-i nici un răspuns - nu aştept răspuns, dar tu 
mai rămii, pentru orice eventualitate -, deci, dacă nu e 
nici un răspuns, te întorci direct aici. Şi fă rost de o 
trăsură cu cai iuți. Plecăm la Lyme. (Adăugă:) Fără 
bagaje, însă. Ne întoarcem aici deseară. 

— Diseară, domnu' Charles! Păi io credeam că... 

— N-are importanţă ce credeai tu. Fă cum ţi-am 
spus. 

Sam îşi puse pe chip masca de slugă preaplecată şi 
apoi se retrase. În timp ce cobora încet scările, îi 
deveni limpede că situaţia lui ajunsese de nesuportat. 
Cum să te avînţi în bătălie fără informaţii de pe front? 
Cu toate zvonurile astea, care se băteau cap în cap, 
despre dispozitivul trupelor inamice? Se uită lung la 
plicul din mînă. Destinația înscrisă pe el îi zgirie ochii: 
Domnişoarei Woodruff, Hotelul Familial Endicott. Şi în 
Lyme, numai o singură zi? Cu toate valizele lăsate 
aici, în Exeter! Răsuci pacheţelul pe toate părţile, 
pipăi plicul. Dolofan, trei pagini pe puţin. Furişă o 
privire în jur, apoi examină sigiliul de pe plic. Îl 
blestemă în gînd pe cel care inventase ceara. 


lată-l acum din nou înaintea lui Charles, care între 
timp s-a îmbrăcat. 

— Ei? 

— Nici un răspuns. 

Charles nu-şi putu stăpîni expresia feţei. Spuse, cu 
capul întors într-o parte: 

— Şi trăsura? 

— [i jos, gata de drum, domnule. 

— Foarte bine. Cobor şi eu numaidecit. 

Sam ieşi din cameră. Nici n-apucase să se închidă 
bine uşa în spatele lui, că Charles îşi duse iute mîinile 
la cap, apoi le azvirli larg în lături, ca un actor care 


mulţumeşte ovaţiilor publicului, cu un zîmbet plin de 
recunoştinţă pe buze. Căci trebuie să ştiţi că, în ajun, 
după a nouăzeci şi noua lectură a scrisorii către 
Sarah, mai adăugase un post-scriptum. În el era vorba 
de broşa pe care, ceva mai înainte” am avut prilejul s- 
o vedem în mîinile Ernestinei. Charles o implora pe 
Sarah s-o primească şi, în plus, să consimtă ca el să ia 
acceptarea broşei drept un semn că i-a acceptat 
scuzele pentru felul în care se purtase la ultima lor 
întîlnire. Acest al doilea postscriptum se încheia 
astfel: „Purtătorul acestui mesaj va aştepta pînă ce vei 
isprăvi de citit scrisoarea de faţă. Dacă va fi să aducă 
înapoi broşa... numai că eu ştiu că nu poţi fi atît de 
crudă.” 

Bietul om se dăduse însă de ceasul morţii cît timp 
fusese plecat Sam. 


Şi iată-l iarăşi pe Sam, turuind fără contenire, cu 
vocea scăzută, însoţindu-şi spusele, în răstimpuri 
scurte, cu priviri pline de încrincenare. Scena se 
petrece în umbra unei tufe mari de liliac din grădina 
mătuşii Tranter, lîngă uşa bucătăriei, tufă al cărei 
frunziş formează un soi de paravan ce fereşte spaţiul 
dintre ea şi uşă de privirile venite din grădină. În faţa 
lui se află Mary, învăpăiată toată la faţă, care, la auzul 
vorbelor sale, îşi duce întruna mîna la gură. 

— Nu-i cu putinţă, nu-i cu putinţă. 

— De la unchiu-so i se trage. I-a sucit minţile cu 
isprava lui. 

— Bine, da’ coniţa cea tînără - vai, Sam, ce-o să se 
facă ea acum? 

Privirile amîndurora se înălţară, înfricoşate, spre 
ferestrele de deasupra crengilor de liliac, de parcă li 
se păruse că au auzit un țipăt ori că au văzut 
prăbuşindu-se pe lîngă ei un trup. 

— Da’ noi, Mary, noi. Ce-o să ne facem noi? 


— Vai, Sam - zău dacă-i drept. 

— Io te iubesc, Mary. 

— Vai, Sam... 

— N-a fost doar aşa, să ne zbenguim şi noi oleacă. 
Mai bine mor decît să te pierd acum. 

— Vai, ce-o să ne facem? A 

— Nu plinge, puiule, nu plinge. Is sătul pînă-n gît 
de ăi de sus. Nu-s mai breji ca noi. (O prinse strîns de 
braţe.) Dacă boieru-şi închipuie că, cum îi stăpînu', 
aşa şi sluga, se-nşală amarnic. De-i s-aleg între tine şi 
el, apăi eu pe tine te-aleg. (Se îmbăţoşă dintr-o dată, 
ca un soldat gata de atac.) O să plec din slujba lui. 

— Sam! 

— Da, aşa o să fac. Îs gata să car şi cărbuni, orice! 

— Da’ banii - n-o să-ţi mai deie banii! 

— Dæ’ ce, îi are, ca să-i dea? 

Îi privi o clipă, înverşunat, chipul îngrozit. Apoi 
zîmbi şi întinse braţele spre ea. 

— Da” vrei să-ţi zic io de cineva care-i are? Dacă io 
şi cu tine ne jucăm cum trebe cărţile? 


CINCIZECI 


Întrucit în decursul timpului selecţia 
naturală duce la formarea treptată a unor 
specii noi, rezultă, cred, în mod 
inevitabil, că alte specii vor deveni din ce 
în ce mai rare, pînă cînd, în cele din 
urmă, vor dispărea. Formele aflate în 
concurența cea mai directă cu cele care 
se modifică şi se perfecţionează vor avea, 
fireşte, cel mai mult de suferit. 

DARWIN, Originea speciilor (1859) 


Ajunseseră la Lyme cu puţin înainte de ora două. 
Charles se retrase timp de cîteva minute în camera pe 
care o rezervase. Începu iarăşi s-o străbată în lung şi- 
n lat - cum mai făcuse o dată, mai demult, înainte de 
plecarea la Londra -, de astă dată însă frămîntat de o 
nelinişte chinuitoare, încercînd să prindă curaj pentru 
întrevederea care îl aştepta. Teroarea existenţialistă îl 
năpădi din nou; poate că ştiuse că aşa se va-ntimpla, 
şi de aceea îşi tăiase toate firele care l-ar fi putut 
trage înapoi, prin scrisoarea pe care i-o trimisese lui 
Sarah. Repetă în minte, pentru a nu ştiu cîta oară, 
puzderia de fraze pe care le încropise pe drum; toate i 
se învolburau însă în cap, asemeni frunzelor veştede 
sub suflarea vîntului de toamnă. Trase adînc aer în 
piept, îşi luă inima în dinţi, pălăria în mînă, şi porni. 

Îi deschise Mary, al cărei chip se lumină într-un 
surîs larg de îndată ce dădu cu ochii de el. Îşi încercă 
tăişul gravităţii pe făptura ei. 

— Bună ziua. Domnişoara Ernestina e acasă? 

Înainte însă ca ea să apuce să răspundă, la capătul 
holului se ivi chiar Ernestina. Avea pe faţă un zîmbet 
uşor. 

— Nu. Doica mea e plecată să ia prinzul. Dar poţi 
să intri, totuşi. 


Se făcu nevăzută în sufrageria din care ieşise. 
Charles îi dădu pălăria lui Mary, îşi potrivi reverele 
hainei, îşi blestemă zilele, apoi străbătu coridorul şi 
pătrunse în camera de tortură. De lingă fereastra 
dinspre grădină lîngă care se afla, cu silueta scăldată 
în lumină, Ernestina se întoarse, plină de voioşie, spre 
el. 

— Am primit o scrisoare de la tata azi-dimi... 
Charles! Charles? S-a întîmplat ceva? 

Inaintă spre el. Nu era în stare să se uite la ea, ci 
stătea cu privirea aţintită spre covor. Ea se opri. Ochii 
ei înspăimîntaţi îi întîlniră privirea, gravă şi stînjenită. 

— Charles? 

— Te rog să stai jos. 

— Dar ce s-a întîmplat? 

— Asta... e ceea ce am venit să-ţi spun. 

— Dar de ce mă priveşti aşa? 

— Pentru că nu ştiu cum să încep să-ţi spun ceea ce 
trebuie să-ţi spun. 

Fără să-şi dezlipească privirea de la el, Ernestina 
întinse mîna în spatele ei şi se aşeză pe dibuite pe un 
scaun de lîngă fereastră. El continua să tacă. Fata 
atinse o scrisoare aflată pe masa de lingă ea. 

— Tata... (Privirea iute pe care i-o aruncă Charles o 
făcu însă să-şi lase fraza neterminată.) 

— A fost nespus de bun cu mine... dar nu i-am spus 
adevărul. 

— Adevărul - ce adevăr? 

— Că, după nenumărate ceasuri de chibzuială 
adîncă şi plină de frămîntări, am ajuns la concluzia că 
nu sînt demn de tine. 

Se făcu albă la faţă. O clipă, crezu că o să leşine şi 
făcu un pas spre ea ca s-o prindă în braţe; ea însă îşi 
aşeză mîna pe braţul stîng, ca şi cum voia să se 
convingă că era trează. 

— Charles... glumeşti. 


— Spre ruşinea mea... nu glumesc. 

— Nu eşti demn de mine? 

— Cu desăviîrşire nedemn. 

— Şi vrei să... nu, cu siguranţă că e un coşmar, (îşi 
înălţă privirea spre el, de parcă nu-i venea să-şi 
creadă ochilor, apoi schiţă un zîmbet timid.) Ai uitat 
de telegramă. Glumeşti. 

— Cît de puţin mă cunoşti dacă îţi închipui că aş fi 
în stare să glumesc, fie şi o clipă, cu un asemenea 
lucru. 

— Dar... dar... telegrama! 

— Am trimis-o înainte de a lua această hotărire. 

Abia atunci, în vreme ce el îşi pleca privirea, începu 
să accepte ideea că avea dinainte adevărul. Charles 
prevăzuse că acesta va fi, probabil, momentul crucial. 
Dacă avea să leşine, să fie cuprinsă de isterie... nu, 
chiar nu ştia ce-o să facă; avea însă oroare să 
provoace suferinţă, şi nici atunci n-ar fi fost prea tirziu 
să se dezică, să-i povestească totul, să-şi încredinţeze 
soarta în mîinile ei. Dar, deşi ochii Ernestinei 
rămaseră închişi cîteva clipe bune, iar trupu-i păru 
zguduit de un fel de fior prelung, nu leşină. Era, doar, 
fiica tatălui ei; poate că, în sinea ei, îşi dorise să fi 
leşinat; dar cum să leşini, în faţa unei astfel de trădări 
flagrante a... 

— Atunci fii bun şi explică-mi ce vrei să spui. 

Se simţi cuprins de o uşurare de moment. Era 
rănită, dar nu de moarte. 

— Nu pot s-o fac într-o singură frază. 

Ea îşi privi mîinile, cu un fel de afectare amară. 

— Foloseşte-te atunci de mai multe. N-am să te 
întrerup. 

— Întotdeauna am nutrit pentru tine, şi continuu să 
nutresc, un respect şi o afecţiune deosebite. Nu m-am 
îndoit nici o clipă că ai fi o soţie admirabilă pentru 
orice bărbat care ar avea norocul să-ţi cîştige iubirea. 


În acelaşi timp însă am fost dintotdeauna conştient că 
o parte din prețuirea pe care o am pentru tine se 
întemeiază pe un considerent care nu-mi face cinste. 
Mă refer la averea ta - şi la faptul că eşti singură la 
părinţi. În adîncul inimii mele, Ernestina, am simţit că 
viaţa mea de pînă acum n-a avut nici o menire, că n- 
am realizat nimic. Nu, te rog ascultă-mă pînă la capăt. 
Cînd mi-am dat seama, iarna trecută, că s-ar putea ca 
tu să priveşti cu ochi buni o propunere de căsătorie 
venită din partea mea, m-am lăsat dus în ispită de 
Satana. Am văzut în asta o ocazie de a-mi redobiîndi, 
printr-o căsătorie strălucită, încrederea în mine 
însumi. Te rog mult să nu crezi că am acţionat numai 
dintr-un calcul făcut cu sînge rece. Te-am plăcut 
foarte mult. Am crezut sincer că această simpatie se 
va preface, cu timpul, în dragoste. 

Pe măsură ce el rostea aceste vorbe, Ernestina îşi 
ridicase încet-încet capul. Işi aţinti privirea pe chipul 
lui, dar ochii ei păreau să nu-l vadă. 

— Nu-mi vine să cred că cel pe care-l aud vorbind 
eşti tu. Trebuie că e un impostor, un om crud, fără 
inimă, fără... 

— Îmi dau seama că aflarea acestor lucruri trebuie 
să fie, pentru tine, un şoc foarte dureros. 

— Şoc! (Pe chip i se ivise o expresie scandalizată.) 
Cînd te văd stînd acolo, atît de detaşat, de stăpîn pe 
tine - şi spunîndu-mi că nu m-ai iubit niciodată! 

Vocea ei crescuse treptat în intensitate, şi Charles 
se duse să închidă una din ferestre, lăsată deschisă. 
Se apropie apoi ceva mai mult de creştetul ei aplecat 
şi spuse, cu tonul cel mai blind pe care i-l îngăduia 
dorinţa de a păstra aceeaşi atitudine reţinută. 

— Nu încerc să-mi găsesc scuze. Încerc doar să-ţi 
explic că crima mea n-a fost premeditată. Dacă n-ar fi 
aşa, cum îţi închipui că aş putea să fac ceea ce fac 
acum? Nu doresc decit să te fac să înţelegi că singura 


victimă a amăgelilor mele sînt eu însumi. Fă-mă cum 
vrei - slab, egoist... oricum vrei tu - dar nu spune că 
am inima împietrită. 

Ernestina trase uşor aer în piept, scuturată de un 
fior. 

— Şi ce anume a condus la această măreaţă 
descoperire? 

— Înțelegerea bruscă a faptului - odios, recunosc - 
că am fost dezamăgit că tatăl tău n-a pus capăt 
logodnei noastre în locul meu. (Ea îi aruncă o privire 
cumplită.) încerc să fiu sincer. Nu numai că s-a arătat 
cît se poate de generos în noua situaţie creată de 
modificarea perspectivelor mele. Mi-a propus chiar să- 
i devin, într-o bună zi, partener în afaceri. 

Ernestina îşi ridică fulgerător chipul spre el. 

— Ştiam eu, ştiam. Asta-i cauza, faptul că nu vrei să 
te însori cu o fată de negustor. N-am dreptate? 

Charles se întoarse spre fereastră. _ 

— Cu lucrul acesta m-am împăcat pe deplin. În 
orice caz - a-mi fi ruşine cu tatăl tău ar fi dovada unui 
snobism de cea mai joasă speţă. 

— Afirmarea unui lucru nu micşorează cu nimic 
vina de a-l fi săvîrşit. 

— Dacă crezi că am privit cu oroare propunerea de 
ultimă oră a tatălui tău, ai perfectă dreptate. Numai 
că oroarea era pricinuită de faptul că îmi lipseau cu 
desăvirşire calităţile necesare pentru a-i da curs - în 
nici un caz de propunerea în sine. Acum dă-mi voie, te 
rog, să-mi termin explicaţiile. 

— Îmi sfişie inima explicaţiile astea. 

Charles întoarse capul spre fereastră. 

— Haide să încercăm să ne păstrăm respectul pe 
care l-am avut întotdeauna unul pentru celălalt. Să nu 
crezi că, atunci cînd am luat această hotărîre, am avut 
în vedere numai persoana mea. Nu reuşesc să scap de 
ideea că, dacă m-aş căsători cu tine fără să te iubesc 


aşa cum meriţi, aş comite faţă de tine - şi faţă de tatăl 
tău - o mare nedreptate. Dacă tu şi cu mine am fi 
altfel de oameni - dar nu sîntem, noi doi ne dăm 
seama dintr-o privire, dintr-un cuvînt, dacă dragostea 
ne este împărtăşită... 

Ea şuieră printre dinţi: 

— Credeam că ne dăm seama. 

— Dragă Ernestina, cu lucrurile astea e ca şi cu 
credinţa creştină. Poţi să te prefaci că o ai, această 
credinţă. Dar într-o zi prefăcătoria va ieşi la iveală. 
Sînt convins că, dacă îţi cercetezi inima, vei afla deja 
în ea urmele unor vagi îndoieli. Fără îndoială, tu le-ai 
înăbuşit, ţi-ai spus, ei, sigur, el e... 

Ernestina îşi acoperi urechile cu mîinile, apoi îşi 
lăsă degetele să-i alunece încet-încet pe obraji. Cîteva 
clipe domni tăcerea. Pe urmă ea spuse: 

— Îmi dai voie acum să vorbesc şi eu? 

— Fireşte. 

— Ştiu că pentru tine n-am fost niciodată decit... o 
piesă drăguță de mobilier care arată bine în salon. 
Ştiu că n-am o minte sclipitoare. Ştiu că sînt răsfăţată. 
Ştiu că nu sînt prin nimic ieşită din comun. Nu sînt o 
Elenă din Troia sau o Cleopatră. Ştiu că uneori spun 
lucruri care-ţi zgîrie auzul. Te plictisesc cu discuţii 
despre tot felul de planuri gospodăreşti, te jignesc 
atunci cînd fac haz de fosilele tale. Poate că sînt doar 
un copil. Dar credeam că, sub aripa ocrotitoare a 
iubirii tale... şi sub îndrumarea ta... aş putea să mă 
schimb în bine. Să învăţ să fiu aşa cum ti-ar plăcea ţie, 
să învăţ să te fac să mă iubeşti pentru ceea ce am 
devenit. Poate tu nu ştii, n-ai de unde să ştii, dar 
acesta a fost primul lucru care m-a făcut să mă simt 
atrasă de tine. Ştii, desigur, că am fost... vînturată 
prin faţa a nenumărați alţi bărbaţi. Nu toţi erau 
vînători de zestre sau nişte nulităţi. Te-am ales pe tine 
nu pentru că eram atît de neştiutoare încît nu mă 


pricepeam să fac comparații. Ci pentru că tu păreai 
mai generos, mai înţelept, cu mai multă experienţă. 
Îmi aduc aminte - am să-mi aduc jurnalul de sus dacă 
nu mă crezi - că, la scurtă vreme după logodna 
noastră, am scris acolo că îţi lipseşte încrederea în 
tine. Am simţit asta. Te crezi un ratat, ai impresia că 
eşti disprețuit, şi mai ştiu eu cum... dar acesta voiam 
să fie adevăratul meu dar de nuntă. Încrederea în tine 
însuţi. 

Se aşternu o tăcere lungă. Ernestina rămăsese cu 
capul plecat. 

— Mă faci să-mi dau seama, o dată în plus, cît de 
mare e pierderea mea. Dar, vai, îmi cunosc prea bine 
firea. Nu poţi reînvia ceea ce n-a existat niciodată. 

— Numai atît înseamnă pentru tine vorbele mele? 

— Înseamnă mult, foarte mult pentru mine. 

Rămase tăcut, deşi era limpede că ea aştepta ca 

Charles să continue. Nu se aşteptase ca ea să-şi 
rostească emoția cu atita reţinere. Se simţea mişcat, 
şi totodată ruşinat, de vorbele ei; şi tăcea pentru că nu 
putea să dea glas nici unuia dintre aceste sentimente. 
Vocea ei răsună nespus de moale şi din ce în ce mai 
coborită: 

— Ţinînd cont de ceea ce am spus, n-ai putea, cel 
puţin... (Nu reuşi să găsească vorbele potrivite.) 

— Să-mi reconsider hotărîrea? 

Probabil că desluşise în tonul lui Charles un accent 
prezent acolo fără voia lui, căci îşi aruncă deodată 
privirea spre el, cu o implorare pătimaşă. Ochii îi erau 
umezi de lacrimi abia înfrînate, feţişoara ei se albise 
de tot, luptîndu-se, sărmana, din răsputeri să păstreze 
o fărimă, măcar, de calm aparent. Imaginea chipului 
ei i se înfipse în suflet ca un cuţit: cît de adînc o 
rănise. 

— Charles, te rog, te implor să mai aştepţi puţin. E- 
adevărat, sînt neştiutoare, nu ştiu ce aştepţi de la 


mine... dacă mi-ai spune unde am greşit... cum vrei să 
fiu... voi face orice, orice, pentru că aş renunţa la 
orice ca să te fac fericit. 

— Nu trebuie să vorbeşti aşa. 

— Trebuie - nu pot să mă abţin - ieri, chiar, cînd a 
venit telegrama de la tine, am plins, am sărutat-o de 
sute de ori, să nu crezi că dacă te tachinez nu sînt în 
stare de sentimente mai adînci. Aş... (Vocea i se stinse 
sub rafala de acid a unei bruşte intuiţii. li aruncă o 
privire cruntă.) Minţi. S-a întîmplat ceva de cînd ai 
trimis-o. 

Charles se îndreptă spre cămin şi rămase cu 
spatele la ea. Ernestina începu să plîngă cu suspine. 
Asta, într-adevăr, i se păru de neîndurat. Se întoarse 
în cele din urmă spre ea, aşteptindu-se s-o vadă cu 
capul plecat. Ea însă plingea fără să se ascundă, cu 
ochii la el; şi, cînd văzu că se uită spre ea, făcu un 
gest cu braţele către el, ca un copil îngrozit, rătăcit de 
părinţi în mulţime, se ridică pe jumătate, înaintă un 
pas şi apoi căzu în genunchi. Pe Charles îl cuprinse 
deodată o silă necruțătoare - stîrnită nu de Ernestina, 
ci de situaţia în sine: de jumătăţile lui de adevăr, de 
felul cum tăinuise esenţialul. Un sentiment care ar 
putea fi asemănat cel mai bine, poate, cu ceea ce 
simte un chirurg care are dinainte victima, cumplită la 
vedere, a unei lupte sau a unui groaznic accident; o 
hotărîre încrincenată - căci ce altceva se mai poate 
face? — de a isprăvi odată operaţia. De a spune 
adevărul. Aşteptă să vină un moment netulburat de 
suspine. 

— Am vrut să te cruţ. Dar... aşa e - s-a întîmplat 
ceva. 

Cu mişcări foarte încete, ea se ridică în picioare şi 
îşi duse mîinile la obraji, fără să-l scape o clipă din 
ochi. 

— Cine? 


— N-o cunoşti. Numele ei n-are importanţă. 

— Şi ea... tu... 

El îşi feri privirea. 

— O cunosc de mulţi ani. Credeam că ceea ce ne 
legase nu mai există. Am descoperit acum, în 
Londra... că nu era aşa. 

— O iubeşti? 

— Dac-o iubesc? Nu ştiu... cum se cheamă 
sentimentul care te împiedică să-ți  dăruieşti 
nestingherit inima altei femei. 

— De ce nu mi-ai spus lucrul ăsta de la început? 

Urmă o tăcere lungă. Nu-i putea îndura privirea, 

care părea să răzbată prin fiecare minciună ieşită 
de pe buzele lui. 

Bolborosi: 

— Am vrut să te cruţ de durerea de a-l afla. 

— Ori să te cruţi pe tine de ruşinea de a-l spune? 
Eşti... eşti un monstru. 

Se prăbuşi la loc în scaun, privindu-l cu ochi măriţi. 
Apoi îşi îngropă faţa în miini. O lăsă să plingă, 
pironind cu o privire cruntă un bibelou de porțelan, o 
oiţă, de pe poliţa căminului; şi toată viaţa lui de atunci 
încolo, ori de cîte ori aveau să-i cadă ochii pe o oaie de 
porțelan, îl năpădea un val de dezgust faţă de sine 
însuşi care-i înfierbînta obrajii de ruşine. Cînd, într-un 
tîrziu, ea deschise gura, îndîrjirea din vocea ei îl făcu 
să tresară: 

— Dacă n-am să mă omor eu, o să mor de ruşine. 

— Nu merit să mă regreţi nici măcar o clipă. Vei 
întilni alţi bărbaţi... pe care viaţa nu i-a îngenuncheat. 
Bărbaţi onorabili, care... (Se opri deodată, apoi 
izbucni:) Pe tot ce ai mai sfînt pe lume, făgăduieşte-mi 
că n-ai să mai repeţi niciodată lucrul ăsta! 

Privirea ei deveni fioroasă. 

— Credeai, cumva, că o să te iert? (Scutură din cap, 
amuţit.) Părinţii, prietenii mei - lor ce-o să le spun? Că 


domnul Charles Smithson s-a gîndit mai bine şi a 
hotărît că amanta lui e mai importantă decît onoarea 
lui, decît cuvîntul dat, decît... N 

Se auzi un zgomot, de hîrtie ruptă în bucăți. Işi 
dădu seama, fără să fie nevoie să-şi întoarcă privirea, 
că îşi vărsase miînia pe scrisoarea de la tatăl ei. 

— Am crezut că a dispărut pentru totdeauna din 
viaţa mea. Împrejurări extraordinare... 

Se lăsă tăcerea: ca şi cum, între timp, ea cîntărea 
în minte posibilitatea de a-i arunca vitriol pe faţă. 
Vocea îi răsună deodată rece şi veninoasă: 

— Ţi-ai încălcat promisiunea. Legea oferă nişte 
reparaţii femeilor astfel nedreptăţite. 

— Ai tot dreptul să-mi intentezi un proces. N-aş 
putea decît să-mi declar vinovăția. 

— Lumea va afla cine eşti cu adevărat. Asta e tot ce 
mă interesează. 

— Lumea va afla oricum. 

Grozăvia gestului lui Charles îi cutremură din nou 
întreaga fiinţă. Clătina fără încetare din cap. Se duse 
să ia un scaun şi se aşeză în faţa ei, prea departe ca să 
poată fi atins, destul de aproape însă cît să încerce să 
ajungă la sentimentele ei mai bune. 

— Chiar crezi că eu rămîn nepedepsit? Că aceasta 
n-a fost cea mai cumplită hotărîre a vieţii mele? Iar 
ceasul acesta, cel mai temut? A cărui amintire mă va 
urmări cîte zile voi avea, însoţită de cele mai adînci 
remuşcări? Poate că sînt... bine, sînt chiar, un 
mincinos. Dar tu ştii că nu sînt lipsit de inimă. Nu m- 
aş afla acum aici dacă aş fi. Ţi-aş fi scris o scrisoare, 
aş fi fugit în străinătate... 

— Aş fi preferat asta. Și 

Îi privi lung creştetul aplecat, apoi se ridică. Îi 
căzură ochii fără voie pe imaginea sa reflectată într-o 
oglindă; bărbatul din oglindă, Charles într-o altă lume, 
el părea să fie cel adevărat. Cel din încăpere era ceea 


ce spusese ea, un impostor; fusese din capul locului, 
în relaţiile cu Ernestina, un impostor, un altul ţinut 
sub observaţie. Se avîntă, în sfîrşit, într-unul din 
discursurile pregătite dinainte. 

— N-am cum să mă aştept ca în sufletul tău să mai 
fie acum loc de altceva în afară de miînie şi 
resentimente. Nu-ţi cer decît ca, atunci cînd aceste 
sentimente... fireşti se vor mai domoli, să-ţi aminteşti 
că nimeni nu mă poate osîndi pentru purtarea mea cu 
mai multă asprime decît mă osîndesc eu însumi... şi că 
singura mea scuză e neputinţa de a continua să înşel o 
persoană pe care am învăţat s-o respect şi s-o admir. 

Suna fals; era fals; simţea, stingherit, povara 
dispreţului ei neascuns. 

— Încerc să mi-o închipui pe ea. Presupun că are 
titluri de nobleţe - se făleşte cu originea ei de soi. 
Vai... de ce nu l-am ascultat pe tata, săracul! 

— Cum adică? 

— Ştie el cîte parale face nobilimea. Are o vorbă 
pentru ea - „Maniere alese şi facturi neachitate”. 

— Eu nu fac parte din nobilime. 

— Eşti la fel ca unchiul tău. Te porţi de parcă 
rangul te-ar scuti să-ţi baţi capul cu lucrurile pe care 
noi, muritorii de rînd, punem preţ. Şi ea la fel. Ce 
femeie poate fi atît de ticăloasă încît să-l facă pe un 
bărbat să-şi încalce legămintele? Bănuiesc cum stau 
lucrurile. (Scuipă bănuiala spre obrazul lui Charles.) E 
măritată. 

— Nu discut lucrul acesta. 

— Unde-i acum? în Londra? 

Se uită o clipă la Ernestina, apoi se răsuci pe 
călcîie şi se îndreptă spre uşă. Ea se ridică. 

— Tatăl meu îţi va tîrî, vă va tîrî la amîndoi numele 
în noroi. Toţi cei care vă cunosc vă vor întoarce 
spatele, vă vor privi cu scîrbă. O să fiţi nevoiţi să 
plecaţi din Anglia, o să... 


Charles se oprise în faţa uşii. Apăsă acum pe 
clanţă. Asta - sau poate faptul că nu-i venea în minte o 
pedeapsă pe măsura miîrşăviei lui - o făcu să se 
oprească. Chipul i se frămînta neputincios, de parcă 
ar fi vrut să spună încă o mulţime de lucruri, dar nu 
reuşea. Se legănă, nehotărită; apoi, cine ştie ce eu 
potrivnic din adîncul fiinţei ei, dornic parcă să-l 
dezmintă pe cel care vorbise, îşi înălţă deodată glasul 
şi rosti numele lui Charles; ca şi cum totul nu fusese 
decît un coşmar, şi acum voia să i se spună că începea 
să se dezmeticească dintre umbrele lui. 

El nu se mişcă din loc. Ernestina se clătină uşor, 
apoi se prăbuşi deodată pe podea, lingă scaun. Dădu, 
instinctiv, să se îndrepte spre ea. Dar ceva din felul în 
care căzuse - grija cu care îşi ferise genunchii de 
izbitură, alunecarea piezişă a trupului pe covor - îl 
făcu să se oprească. 

Se uită o clipă cu luare-aminte la mormanul de 
fuste care zăcea pe podea şi recunoscu simptomele 
leşinului din cărticelele cu sfaturi pentru tinerele fete. 

Spuse: 

— li voi scrie numaidecit tatălui tău. 

Ea nu dădu nici un semn de viaţă, ci rămase în 
continuare cu ochii închişi, cu o mînă întinsă patetic 
pe covor. Charles se îndreptă cu paşi apăsaţi spre 
cămin şi trase cu un gest tăios cordonul soneriei; apoi 
se întoarse, călcînd la fel de apăsat, lingă uşa 
deschisă. De îndată ce auzi paşii lui Mary, ieşi din 
încăpere. Fata urca în fugă treptele care duceau la 
bucătăria aflată la subsol. Charles făcu un semn spre 
sufragerie. 

— A avut un şoc. Să n-o laşi singură sub nici un 
motiv. Eu mă duc după doctorul Grogan. 

O clipă, Mary păru ea însăşi gata să leşine. Se 
agăţă cu mîna de balustrada scării, aţintindu-l pe 
Charles cu o privire pustiită. 


— Ai înţeles, da? Nu te mişti de lîngă ea. (Ea dădu 
din cap şi făcu o plecăciune, dar nu se clinti.) A 
leşinat, atîta tot. Desfă-i rochia la git. 

După o ultimă privire îngrozită, slujnica intră în 
sufragerie. Charles mai rămase cîteva secunde. Auzi 
un geamăt slab, apoi vocea lui Mary: 

— Vai, don'şoară, don'şoară, io sînt, Mary. Vine 
acuşica doctoru', don'şoară. Nu-i nimica, don'şoară, 
io-s aicea, nu plec. 

Charles intră pentru o clipă în încăpere. O văzu pe 
Mary în genunchi, legănînd capul Ernestinei la sînul 
ei. Obrazul stăpînei era întors spre pieptul slujnicei. 
Mary îşi ridică ochii spre Charles: privirea lor vie 
părea să-i interzică să se mai uite sau să rămînă. Se 
supuse judecății lor pline de candoare. 


CINCIZECI ŞI UNU 


Vreme îndelungată, trainicele 
deprinderi feudale ale subordonării şi 
respectului au continuat să-şi facă simțită 
influenţa asupra clasei muncitoare. 
Spiritul modern a destrămat însă aproape 
în întregime aceste deprinderi... Pe tot 
cuprinsul ţării, vedem tot mai adesea 
cum ba unul, ba altul - individ sau grup 
de indivizi - încep să proclame în gura 
mare şi să pună în aplicare dreptul 
fiecărui englez, nu-i aşa, de a face ce 
pofteşte: dreptul lui de a merge pe unde 
vrea ca la el acasă, de a se întruni unde-i 
place, de a da buzna oriunde are chef, de 
a ocări după pofta inimii, de a ameninţa 
pe cine vrea, de a izbi în dreapta şi-n 
stînga după plac. Toate acestea, luați 
seama, duc la anarhie. 

MATTHEW ARNOLD, Cultură și 
anarhie (1869) 


Doctorul Grogan nu era, slavă cerului, plecat să-şi 
viziteze pacienţii. Charles refuză invitaţia menajerei 
de a intra şi rămase pe trepte pînă cînd doctorul cel 
mărunţel cobori cu pas grăbit pînă la el şi, la un gest 
al lui Charles, închise uşa în urma lui, astfel încît 
vorbele lor să nu poată fi auzite. 

— Acum cîteva minute am rupt logodna. E foarte 
tulburată. Te rog din suflet, nu mă întreba nimic şi du- 
te neîntirziat pe Broad Street. 

Grogan îi aruncă o privire înmărmurită pe deasupra 
ochelarilor, apoi intră înapoi în casă, fără un cuvînt. 
Peste cîteva secunde, se ivi iar, de astă dată cu pălăria 
pe cap şi în mînă cu trusa medicală. O luară iute din 
loc. 


— Nu cumva din cauza...? 

Charles încuviinţă din cap: doctorul era, pare-se, 
atit de uluit, încît, pentru prima dată de cînd îl 
cunoştea, îl văzu rămas fără replică. 

— Ea nu e aşa cum crezi dumneata, Grogan. Sînt 
sigur de asta. 

— M-ai lăsat fără grai, Smithson. 

— Nu încerc să-mi caut scuze. 

— Ernestina ştie? 

— Că există o alta. Atît. 

Dădură colțul şi începură să urce pe Broad Street. 

— Mă văd nevoit să te rog să nu-i dezvălui numele. 
(Doctorul îi aruncă pieziş o căutătură cruntă.) De 
dragul domnişoarei Woodruff. Nu al meu. 

Doctorul se opri deodată locului. 

— În dimineața aceea... să înțeleg că...? 

— Du-te odată, te implor. Te aştept la han. 

Grogan rămase însă cu ochii pironiţi la Charles, 

de parcă, asemeni Ernestinei, nu-i venea să creadă 
că nu e victima unui coşmar. Charles ţinu piept o clipă 
privirii lui, apoi, făcîndu-i semn să-şi continue drumul, 
traversă strada către hotel. 

— Pe toţi sfinţii, Smithson... 

Charles întoarse capul, îşi lăsă o secundă chipul 
pradă privirii mînioase a irlandezului, apoi îşi văzu de 
drum fără un cuvînt. Cum făcu, de altfel, şi doctorul, 
deşi ochii lui nu-l slăbiră pe Charles pînă ce acesta se 
făcu nevăzut pe uşa hotelului. 

Charles urcă scările spre apartamentul lui, de 
unde, odată ajuns, apucă să vadă cum doctorul era 
poftit în casa mătuşii Tranter. Sufleteşte, intră o dată 
cu el; simţea că e o ludă, un Efialte, era, pe rînd şi 
laolaltă, toţi trădătorii pe care i-a avut omenirea, de la 
începutul începuturilor. Sfişierile sale lăuntrice fură, 
din fericire, curmate de o bătaie în uşă. În odaie păşi 
Sam. 


— Ce dracu' vrei? N-am sunat. 

Sam deschise gura, însă din gîtlej nu-i ieşi nici un 
sunet. Charles nu era în stare să susţină privirea lui 
uluită. 

— Dar dacă tot ai venit... adu-mi un pahar de 
coniac. 

Degeaba încerca să cîştige timp. Coniacul îi fu 
adus, şi Charles sorbi din el; apoi se văzu iarăşi silit să 
ţină piept privirii cu care-l aţintea servitorul. 

— Nu-i adevărat, nu, domnu' Charles? 

— Erai acolo? 

— Da, domnu' Charles. 

Charles se duse la fereastra arcată ce dădea spre 
Broad Street. 

— Ba da, e-adevărat. Domnişoara Freeman şi cu 
mine nu ne mai căsătorim. Acum du-te. Şi ţine-ţi gura. 

— Bine, da’... domnu’ Charles, io cu Mary ce 
facem? 

— Lasă-mă, lasă-mă acum. Nu mă pot gîndi acum la 
astfel de lucruri. 

Dădu pe git restul de coniac şi se îndreptă spre 
birou, din al cărui sertar scoase un teanc de foi. Se 
mai scurseră cîteva secunde. Sam nu se urnea din loc. 
Sau poate că picioarele se încăpăţinau să nu-l asculte. 
Mărul lui Adam îi tresărea vizibil. 

— N-ai auzit ce-am spus? 

În ochii lui Sam se ivi o sticlire ciudată. 

— Ba da, domnule. Numa’ că, cu tot respectu’, da’ 
trebe să ţiu cont şi de situaţia mea. 

Charles se răsuci fulgerător pe scaun spre el. 

— Şi mă rog, cam ce-ar însemna asta? 

— Veţi domicilia în Londra şi de acu’ înainte, 
domnule? 

Charles apucă tocul de lîngă călimară. 

— Voi pleca, cel mai probabil, în străinătate. 

— Atuncea, domnule, cu humilinţă vă pui în vedere 


că io cu dumneavoastră nu viu. 

Charles sări din scaun. 

— Cum îndrăzneşti, afurisitule, să mi te adresezi în 
modul ăsta impertinent? Cară-te imediat de-aici! 

Sam se zbiîrli ca un cocoș înfuriat. 

— Nu-nainte de a vă zice tot ce-am pe suflet. Nu 
mă-ntorc la Exeter. Plec din slujba 'mneavoastră. 

— Sam! (Urlet turbat de mînie.) 

— Aşa cum trebuia io s-o fi făcut... 

— Du-te dracului! 

La asta, pieptul lui Sam se înfoie ameninţător - şi 
doar atitica (îi arătă el, mai tirziu, lui Mary) a lipsit ca 
stăpînul să nu se-aleagă cu un ochi învineţit. Îşi înfrînă 
însă furia care-i clocotea în sîngele-i aprig de cockney, 
amintindu-şi că un gentleman aflat în slujba unui 
gentleman se foloseşte de arme mai rafinate. Se 
îndreptă spre uşă, o deschise, şi, aruncîndu-i peste 
umăr lui Charles o privire de o demnitate menită să-l 
îngheţe, spuse: 

— Nu simţesc nevoia de a mă deplasa în locuri 
unde pot pentru ca să dau de un prieten de-al 
'mneavoastră, domnule. 

Uşa se închise în urma lui, cu un sunet nu tocmai 
gingaş. Din trei mişcări, Charles ajunse lingă ea şi, 
dintr-una, o deschise. Sam se replia pe coridor. 

— Cum îndrăzneşti! Vino imediat încoace! 

Sam se întoarse lin spre el: calm, grav... 

— Dacă doriţi să fiţi servit, sunaţi, rogu-vă, după 
vreunu' din servitorii 'otelului. 

Şi, cu acest glonte de adio, care îl lăsă pe Charles 
fără grai, se făcu nevăzut după colţ şi începu să 
coboare treptele. Zimbetul care i se aşternu pe chip la 
auzul uşii de sus, trîntită cu violenţă, nu dură mult. O 
făcuse, pînă la urmă chiar o făcuse. Adevărul e că se 
simţea asemeni unui marinar debarcat cu sila pe o 
insulă pustie, care îşi vede corabia pierzîndu-se în 


zare; mai rău chiar, ştia în sufletul lui că îşi merită 
pedeapsa. Teamă mi-e că răzvrătirea nu era singura 
lui nelegiuire. 

Charles îşi descărcă furia pe paharul gol de coniac, 
pe care-l azvirli cu putere în cămin. Era prima oară 
cînd îi era dat să încerce pe pielea lui cazna cea 
adevărată a mărăcinilor şi pietrelor - şi nu-i plăcea 
ceea ce simţea, nu-i plăcea deloc. Preţ de o clipă, fu 
cît pe-aci să se lase minat de ideea nebunească de a 
se năpusti pe uşa hotelului spre casa de peste drum - 
o să se arunce în genunchi la picioarele Ernestinei, o 
să dea vina pe un acces de nebunie, sau pe nişte 
frămîntări lăuntrice, care, tot aşa, îi întunecaseră 
minţile, ori, mai bine, să-i spună că voise să-i pună la 
încercare tăria dragostei pentru el... îşi lovea întruna 
pumnul de palma stîngă. Ce făcuse, Doamne? Ce 
făcea? Ce-o să facă în viitor? Dacă pînă şi propriii lui 
servitori îl dispreţuiau şi se lepădau de el! 

Rămase o vreme cu capul în miîini. Se uită apoi la 
ceas. O va vedea pe Sarah încă în seara asta; îi apăru 
dinainte imaginea chipului ei, blind, înţelegător, cu 
lacrimi de bucurie prelingindu-se dulci pe obraz, ea, în 
braţele lui... îi era de-ajuns. Se aşeză din nou la birou 
şi începu să schiţeze planul scrisorii către tatăl 
Ernestinei. Era încă absorbit în această îndeletnicire 
cînd i se anunţă sosirea doctorului Grogan. 


CINCIZECI ŞI DOI 


Vai, de aur sicriu 

îndrei mele să-i faceți, 

Iar mormîntul să-i fie 

Pe mal, sub salcia verde. 

CINTEC POPULAR DIN 
SOMERSEI: Pe malul cu salcia verde 


Personajul a cărui nedreaptă pătimire merită într- 
adevăr să fie căinată din plin, în urma istoriei acesteia 
cu ruperea logodnei, e sărmana mătuşă Tranter. La 
întoarcerea din vizita în care fusese plecată, invitată 
fiind la dejun, se aşteptase să-l găsească acasă pe 
Charles. În loc de asta, îşi găsise casa prăbuşită sub 
suflul unui prăpăd general. În hol se văzuse 
întîmpinată de Mary, albă la faţă şi cu privirea ca de 
pe altă lume. 

— Copilă, ce-i, ce s-a întîmplat? 

Mary nu izbuti însă decît să clatine din cap, gata 
parcă să-şi dea duhul. De la etaj se auzi zgomotul unei 
uşi deschizîndu-se, şi, apucîndu-şi fustele cu mîna, 
blajina doamnă Tranter prinse să urce scările în pas 
săltat, cu vioiciunea uneia de două ori mai tînără. Pe 
palier se întîlni cu doctorul Grogan, care îşi duse, cu 
un gest imperios, degetul la buze. Numai după ce 
ajunseră în sufrageria fatală, şi doctorul Grogan se 
asigură că doamna Tranter era aşezată pe un scaun, 
atunci, abia, îi dezvălui cumplitul chip al realităţii. 

— Nu se poate. Aşa ceva nu se poate întîmpla. 

— De cîte ori să-ţi spun, femeia lui Dumnezeu? Îmi 
pare rău, dar se poate - şi s-a şi întîmplat. 

— Cum, dar Charles... el, care era aşa de iubitor, 
de tandru... nu mai demult de ieri, i-a trimis o 
telegramă... (Se uită în jur de parcă nu-şi mai 
recunoştea sufrageria, nici chipul doctorului Grogan, 


care, în picioare lingă scaunul ei, o învăluia domol cu 
privirea.) 

— Purtarea lui e de-a dreptul atroce. Eu, unul, nu 
pot s-o înţeleg. 

— Dar ce motive a invocat? 

— Fata n-a vrut să scoată nici o vorbă. Haide, n-are 
rost să intri în panică. Are nevoie de somn. l-am dat 
ceva care o va ajuta să doarmă. Miine veţi avea tot 
timpul de explicaţii. 

— Nici toate explicaţiile din lumea asta... începu să 
plîngă. 

— Aşa, aşa, scumpo. Plîngi, nimic nu-i mai bun ca 
plînsul ca să-ţi mai verşi din necaz. 

— Mititica de ea, sărmana. O să moară de inimă 
rea. 

— N-aş crede. N-am avut pînă acum prilejul să trec 
aşa ceva drept cauză de deces. 

— Dumneata n-o cunoşti aşa cum o cunosc eu... vai, 
şi ce-o să zică Emily? Toate o să se spargă în capul 
meu. (Emily era sora ei, doamna Freeman.) 

— Eu zic că ar trebui să i se trimită de îndată o 
telegramă. Dă-mi voie să mă ocup eu de asta. 

— Doamne Sfinte - şi unde-o să doarmă? 

Doctorul surise - însă blind, foarte blind - în faţa 
acestui non sequitur. Nu era prima dată cînd avea de- 
a face cu un astfel de caz; şi ştia, din experienţă, că 
cel mai bun leac era o necontenită agitaţie provocată 
de griji tipic femeieşti. 

— Ei, şi-acum, scumpă doamnă Tranter, ascultă-mă 
puţin cu atenţie. Cîteva zile trebuie să ai grijă ca 
nepoata dumitale să nu fie scăpată din ochi zi şi 
noapte. Dacă vrea să fie tratată ca o bolnavă, fă-i pe 
plac. Dacă miine vrea să se dea jos din pat şi să plece 
din Lyme, las-o să plece. Fă-i toate poftele, înţelegi? E 
tînără, e sănătoasă tun şi-ţi garantez că în şase luni o 
să fie veselă ca un cintezoi. 


— Vai, cum poţi fi aşa de crud! N-o să-şi mai revină 
în veci după treaba asta. Nelegiuitul acela... şi totuşi 
cum... (În minte i se aprinse deodată un gînd; se 
aplecă înainte şi puse mîna pe mîneca doctorului.) E o 
altă femeie la mijloc! 

Doctorul Grogan se ciupi de nas. 

— Asta nu ştiu. 

— E un monstru. 

— Dar nu pînă-ntr-atit încît să nu se fi şi declarat ca 
atare. Pierzînd astfel o partidă pe care o grămadă de 
alţi monştri ar fi înfulecat-o cu mare poftă. 

— Da, asta-i drept, bine măcar că e şi un lucru bun 
în povestea asta, slavă Domnului. (Gîndurile îi săreau, 
buimăcite, de la o idee la alta.) N-am să-l iert în vecii 
vecilor. (Îi veni o altă idee.) Mai e încă aici, în oraş? 
Mă duc să-i spun în faţă ce cred despre el. 

Doctorul o apucă de braţ. 

— Asta nu, nu-ţi dau voie s-o faci. Chiar el m-a 
chemat aici. Mă aşteaptă acum la hotel, să afle dacă 
biata fată şi-a revenit. O să mă duc să-l întîlnesc. Fii 
liniştită, n-am de gînd să umblu cu mănuşi. O să-l 
jupoi de viu pentru ce-a făcut. 

— Ar trebui să fie biciuit şi pus în butuci. Aşa se 
făcea în cazuri din astea, pe vremea tinereţii noastre. 
Şi aşa ar trebui să se facă şi acum. Vai, sărmanul 
îngeraş. (Se ridică.) Trebuie să mă duc la ea. 

— Iar eu trebuie să mă duc să mă-ntilnesc cu el. 

— Să-i spui din partea mea că a distrus fericirea 
celei mai dulci, mai încrezătoare... 

— Da, da, da... hai, linişteşte-te acuma. Şi vezi ce- 
are fetişcana asta din slujba dumitale de pune totul la 
inimă în halul ăsta. Mai că-ţi vine să crezi că inima ei 
chiar a fost zdrobită. 

Doamna Tranter îl conduse pe doctor, apoi, 
uscîndu-şi lacrimile, urcă spre camera Ernestinei. 
Perdelele erau trase, însă pe lîngă marginile lor se 


strecura lumina zilei. Mary veghea la căpătiiul 
victimei. La intrarea stăpînei, se ridică. Ernestina era 
cufundată într-un somn adînc, întinsă pe spate, însă 
cu capul întors într-o parte. Chipul ei avea, ciudat, o 
expresie senină şi împăcată, iar răsuflarea îi era 
domoală. Pe buze îi plutea chiar o uşoară umbră de 
zîmbet. Liniştea care domnea pe chipul nepoatei o izbi 
dureros, prin ironia prezenţei ei, pe doamna Tranter 
în proaspăta-i rană; vai, biata copilă, cînd se va trezi... 
din ochi îi ţişniră iar şiroaie de lacrimi. Se ridică şi îşi 
tamponă ochii cu batista, pe urmă, pentru prima oară 
de cînd se întorsese acasă, o privi cu tot dinadinsul pe 
Mary. Ce-i drept, Mary arăta de parcă fusese brusc 
azvirlită în ghearele celei mai negre nenorociri, arăta 
de fapt întocmai cum s-ar fi cuvenit să arate Tina; 
doamna Tranter îşi aduse aminte vorbele pe care, pe 
un ton cam sicîit, i le spusese doctorul înainte de a 
pleca. li făcu semn slujnicei s-o urmeze şi se 
îndreptară împreună spre palier. lIncepură să 
şuşotească, la cîţiva paşi de uşa întredeschisă a odăii 
Ernestinei. 

— Aşa, acum spune-mi ce s-a întîmplat, copilă. 

— Domnu' Charles a sunat jos după mine, doamnă, 
şi, cînd viu, o văz pe don'şoara Tina leşinată pe jos, 
care dînsu' se duce după doctor, şi don'şoara Tina 
deschide ochii, da' nimica nu zicea, şi-o ajut să urce 
aici-şa, da' zău de ştiam ce să mai fac, că, de cum se 
puse-n pat, o şi luară istricalele şi, vai, doamnă, aşa 
m-am speriat, fin'că ziceai că ride şi plînge deodată şi 
nu se mai oprea. Şi-a venit după aia dom’ doctor 
Grogan, care i-a dat el ceva de s-a potolit. Vai, 
doamnă! 

— Gata, gata, Mary, linişteşte-te, te-ai descurcat 
foarte bine. Şi n-a spus nimic? 

— Numa’ cînd suiam pe scări, doamnă, m-a-ntre- 
bat de domnu' Charles, că unde-i, care io i-am spus 


că-i dus după doctor. Că de-aia a şi apucat-o 
istricalele, doamnă. 

— Sst, sst. 

Căci vocea lui Mary începuse să se înalțe din ce în 
ce şi, după toate semnele, nu mai era mult pînă s-o 
apuce şi pe ea istericalele. Oricum, doamna Tranter 
simțea un puternic imbold de a alina pe cineva sau 
ceva, orice, astfel încît o luă pe Mary în braţe şi-o 
mîngiie pe cap. Cu toate că, prin asta, a încălcat în 
mod scandalos cele mai elementare legi care 
guvernează relaţia stăpîn-servitor, înclin să cred că 
majordomul acela care avea în grijă porţile cereşti nu 
le-a trîntit şi în nasul ei. Trupul fetei era zguduit de 
suspine înăbuşite, pe care se străduia să şi le înfrîneze 
de dragul celeilalte martire. In cele din urmă, se 
linişti. 

— Ia spune-mi tu acum, care-i pricina de plingi tu 
aşa? _ 

— Sam, doamnă. li jos, la noi. El cu domnu' Charles 
şi-au spus vorbe grele, doamnă, şi el i-a zis că pleacă 
de la dînsu', şi-acum domnu' Charles n-o să-i mai dea 
refrințe. ( Inăbuşi un suspin întîrziat.) Nu ştiu ce-o să 
se aleagă de noi. 

— Vorbe grele? Cînd a fost asta, copilă? 

— Numa' chiar înainte de ce-o venit aici. Din cauza 
lu’ don'şoara Tina, doamnă. 

— Dar cum aşa? 

— Fin'că Sam ştia c-aşa o să se-ntîimple. Fin'că 
domnu' Charles... e-un om de soi rău, rău, doamnă. 
Vai, doamnă, noi am tot vrut să vă spunem, da' n-am 
îndrăznit. 

Din încăperea alăturată se auzi un zgomot slab. 
Doamna Tranter se apropie cu pas uşor de uşă şi 
aruncă o privire înăuntru; chipul Ernestinei era însă la 
fel de liniştit, cufundat în acelaşi somn adînc. Se 
întoarse la fata care aştepta pe palier, cu capul în 


piept. 

— Rămîn eu de veghe în locul tău, Mary. Vorbim 
mai tîrziu. (Capul fetei se înclină şi mai mult.) Şi chiar 
îl iubeşti pe Sam acesta? 

— Da, doamnă. 

— Şi el te iubeşte? 

— De-aia n-a vrut să plece cu stăpînu'! 

— Spune-i să aştepte. Aş dori să stau de vorbă cu 
el. Şi-o să-i găsim şi-un post. 

Mary îşi înălţă deodată chipul înlăcrimat. 

— Nu vreau să plec în viaţa mea de la 
dumneavoastră, doamnă. 

— Nici n-ai să pleci, copilă - pînă în ziua nunţii. 

Doamna Tranter se aplecă şi-o sărută pe frunte. Se 
duse apoi în camera Ernestinei şi se aşeză lîngă pat, 
în vreme ce Mary cobori treptele spre bucătărie. 
Odată ajunsă acolo, dădu fuga pe uşă, spre dezgustul 
bucătăresei, în umbra tufei de liliac şi în braţele avide 
de noutăţi, dar nu numai, ale lui Sam. 


CINCIZECI ŞI TREI 


Căci vedem acum unde ne-a adus... 
stăruința cu care am urmărit să ne 
desăvirşim o parte, numai, a firii noastre, 
şi nu pe toată; atenţia exclusivă cu care 
ne-am concentrat asupra laturii morale, 
aceea a supunerii şi acţiunii; ridicarea la 
un rang atit de înalt a rigorii în chestiuni 
de conştiinţă morală, şi aminarea pentru 
viața de apoi şi pentru o altă lume, a 
preocupării de a ne împlini din toate 
punctele de vedere, a dezvoltării depline 
şi armonioase a naturii noastre umane. 

MATTHEW ARNOLD, Cultură și 
anarhie (1869) 


— Şi-a... revenit? 

— l-am dat ceva care s-o ajute să doarmă. Doctorul 
străbătu încăperea şi rămase lîngă fereastră, cu 
mîinile la spate, privind de-a lungul lui Broad Street, 
înspre mare. 

— N-a... n-a spus nimic? 

Doctorul clătină din cap fără să se întoarcă şi, un 
moment, rămase tăcut; apoi izbucni, răsucindu-se 
brusc spre Charles: 

— Iţi aştept explicaţiile, domnule! 

Şi Charles i le oferi, destul de prost, de altfel, fără 
să-şi caute justificări. De Sarah nu pomeni decît foarte 
puţin. Nu încercă să-şi găsească scuze decît pentru 
felul în care îl amăgise pe Grogan însuşi; puse 
înşelăciunea lui pe seama convingerii sale că 
internarea lui Sarah într-un ospiciu, de orice fel ar fi 
fost acesta, ar fi însemnat o nedreptate strigătoare la 
cer. Doctorul îl ascultă într-o tăcere înverşunată, 
pîndind, încordat, fiecare vorbă a lui Charles. După ce 
acesta isprăvi, se întoarse iar spre fereastră. 


— Îmi pare rău că nu-mi amintesc acum pedepsele 
pe care le prevedea Dante pentru Antinomişti, ca să ţi 
le impun şi dumitale. 

— Cred că voi fi şi-aşa pedepsit îndestul. 

— Asta nu-i cu putinţă. Nu după cîte crestături ai 
adunat pe răbojul după care socotesc eu. 

— Să ştii că mi-am cercetat îndelung inima înainte 
de a mă hotărî să nu urmez sfatul dumitale. 

— Smithson, un gentleman poate să respingă 
sfaturile primite fără ca prin asta să înceteze să mai 
fie gentleman. Nu însă şi atunci cînd se apucă să 
spună minciuni. 

— Le-am socotit necesare. 

— La fel cum ai socotit necesar să-ţi satisfaci 
poftele. 

— Cuvîntul ăsta nu-l accept. 

— Ar fi cazul să te obişnuieşti de pe acum cu el, 
fiindcă ăsta va fi cel pe care-l va folosi lumea pentru a 
eticheta purtarea dumitale. 

Charles înaintă spre masa din mijlocul încăperii şi 
rămase acolo, sprijinit cu o mînă de ea. 

— Spune-mi, Grogan, ai fi preferat să mă vezi 
trăind o viaţă întreagă în minciună? Nu-i şi-aşa destul 
de plină vremea noastră de ipocrizie mieroasă, de 
temenele slugarnice în faţa a tot ceea ce este făţarnic 
în noi? Ai fi vrut să mă vezi cum dau şi eu o mînă de 
ajutor la înmulţirea acestor rele? 

— Aş fi vrut să te fi gindit mai bine înainte de â o 
tiri pe fata asta nevinovată după dumneata, în 
aventura cunoaşterii de sine. 

— Dar o dată ce am dobiîndit această cunoaştere, 
putem oare să nu dăm ascultare la ceea ce ne 
porunceşte, prin glasul ei, conştiinţa? Oricit de 
neplăcute s-ar dovedi consecinţele? 

Doctorul îşi feri privirea, cu o uşoară strimbătură 
neînduplecată. Charles îşi dădea seama că era scos 


din fire şi agitat; şi că, după această afurisenie de 
bun-găsit, nu prea ştia, de fapt, cum să reacționeze în 
faţa acestui monstruos afront adus bunei-cuviinţe de 
provincie. Adevărul e că înlăuntrul lui avea loc în 
clipele acelea o luptă: între Grogan cel care locuia de- 
acum de un sfert de veac în Lyme şi Grogan cel care 
colindase lumea. Mai erau şi alte lucruri, care-i 
sporeau încurcătura: simpatia lui pentru Charles, 
opinia, păstrată pentru sine, - şi nu mult deosebită de 
a lui Sir Robert - că Ernestina era o copiliţă plină de 
drăgălăşenie, dar puţintică la minte; ba exista chiar şi 
o întîmplare, adînc îngropată în trecutul său, a cărei 
natură anume nu-i musai să fie dezvăluită aici, dincolo 
de faptul că, în lumina ei, referirile doctorului la 
poftele trupeşti se arătau mult mai puţin impersonale 
decît voise el să le facă să pară. Aşa încît, deşi îşi 
păstră tonul  dezaprobator, ocoli răspunsul la 
întrebarea cu substrat moral care îi fusese adresată. 

— Smithson, eu sînt doctor. Nu cunosc decit o 
singură lege, în faţa căreia toate celelalte pălesc. 
Suferinţa, de orice fel, e, prin natura ei, rea. Se prea 
poate să fie, în acelaşi timp, necesară. Asta însă nu-i 
modifică esenţa fundamentală. 

— Nu văd de unde va putea răsări binele, dacă nu 
din răul despre care vorbeşti. Cum poţi să-ţi edifici un 
eu mai bun, dacă nu pe ruinele celui vechi? 

— Şi pe ruinele sărmanei făpturi de peste drum, 
care de-abia a deschis ochii la viaţă? 

— E mai bine să sufere o singură dată, să scape de 
mine, decît... (Nu-şi termină fraza.) 

— Aha. Eşti sigur de lucrul ăsta, va să zică? 

Charles nu răspunse. Doctorul îşi aruncă iar 
privirea spre strada de sub ferestre. 

— Ai săvirşit o crimă. Pedeapsa dumitale va fi 
faptul că amintirea ei te va urmări neîncetat, toată 
viaţa. Aşa încît nu te grăbi să-ţi acorzi singur iertarea. 


Numai moartea ţi-o poate da. 

Îşi scoase ochelarii de pe nas şi începu să-i şteargă 
cu o batistă de mătase verde. Se aşternu o tăcere 
lungă, o tăcere care părea că nu se va mai sfirşi 
niciodată; şi, cînd doctorul deschise gura, într-un 
tirziu, vocea lui, deşi încă plină de accente 
mustrătoare, răsună cu mai multă blîndeţe. 

— Te vei însura cu cealaltă? 

Charles scoase un oftat metaforic de uşurare. Din 
clipa în care Grogan apăruse în prag, îşi dăduse 
seama că toate argumentele ritoase cu care încercase 
să se semeţească în faţa lui însuşi - doar n-o să-i pese 
de părerea unui doctoraş dintr-un orăşel pierdut pe 
malul mării - sunau a dogit. Irlandezul avea în el o 
omenie pentru care Charles nutrea un imens respect; 
într-un fel, Grogan reprezenta tot ceea ce respecta 
Charles. Işi dădea bine seama că n-avea cum să se 
aştepte să fie întru totul absolvit de păcate; îi era însă 
de ajuns faptul că simţea că nu-l păştea o 
excomunicare deplină. 

— E cea mai sinceră intenţie a mea. 

— Ştie? I-ai spus? 

— Da. 

— Şi a primit, fireşte? 

— Am toate motivele să cred că da. 

li povesti despre scrisoarea şi pacheţelul pe care i 
le trimisese prin Sam în dimineaţa aceea. 

Doctorul cel mărunţel se întoarse cu faţa spre el. 

— Smithson, ştiu că nu eşti un om vicios. Ştiu că n- 
ai fi făcut ceea ce ai făcut dacă n-ai fi dat crezare 
istoriei pe care ţi-a spus-o fata însăşi pentru a-şi 
justifica purtarea ieşită din comun. Îţi atrag însă 
atenţia că, indiferent de ce crezi dumneata, stăruie, 
totuşi, un semn de întrebare - de natură să arunce, 
fără să vrei, o umbră asupra încrederii şi oblăduirii de 
care se va bucura din partea dumitale pe viitor. 


— Am cîntărit în minte această posibilitate. (Riscă 
un zîmbet firav.) După cum am cîntărit şi cîte parale 
face sumedenia de scorneli, în stare să-ţi înceţoşeze 
judecata, de care sînt pline discuţiile noastre despre 
femei. Datoria lor e, nu-i aşa, să stea smirnă, ca nişte 
articole în galantar, şi să ne lase pe noi, bărbaţii, ca, 
după ce am binevoit să ne facem apariţia, să le 
întoarcem pe toate părţile, arătiînd cu degetul la una 
sau alta - „uite, asta parcă mi-ar plăcea”. 

Dacă îngăduie să fie tratate astfel, zicem despre ele 
că sînt serioase, respectabile, la locul lor. Dar cînd 
unul din aceste articole are impertinenţa să-şi înalțe 
glasul pentru a-şi spune şi el părerea... 

— Îmi pare că ea a făcut ceva mai mult de-atit. 

Charles nu se lăsă descumpănit de dojană: 

— A făcut ceea ce se face aproape peste tot în 
lumea bună. Nu pricep de ce puzderia de soţii din 
acest mediu, care-şi necinstesc legămintele de 
căsătorie, trebuie să fie scoasă din cauză, în vreme 
ce... în afară de asta, eu sînt mult mai vinovat decît 
ea. Ea n-a făcut decît să-mi trimită adresa. Nu m-a 
silit nimeni să mă duc la ea şi să-mi asum astfel 
posibilele consecinţe ale unei vizite. 

Doctorul îi aruncă o privire, fără să spună nimic. Ce 
era drept, era drept, nu putea să nu recunoască. Işi 
întoarse din nou privirea spre stradă. După cîteva 
clipe de tăcere, începu să vorbească, de data asta cu o 
voce şi un aer mult mai apropiate de felu-i obişnuit de 
a fi. 

— Poate că am îmbătrînit. Ştiu că astfel de abuzuri 
de încredere cum e cel pe care l-ai comis dumneata au 
început să devină ceva atît de obişnuit, încît a te arăta 
şocat de ele e totuna cu a-ţi pune singur eticheta de 
bătrîn demodat, cu idei cam bizare. Am să-ţi spun însă 
ce mă frămîntă. lţi împărtăşesc dezgustul faţă de 
făţărnicie, fie că vine din partea religiei, ori a legii, 


totuna. Legea mi s-a părut dintotdeauna o bătrină 
neroadă, iar religia, în cea mai mare parte a ei, cam 
tot pe acolo. N-am să te atac din direcţia asta, de fapt, 
n-am să te atac deloc. Am să-ţi spun numai care-i 
părerea mea. lată care e. Dumneata crezi că aparţii 
unei elite al cărei crez sînt raţiunea şi ştiinţa. Nu, nu, 
ştiu ce vrei să spui, că nu eşti atit de înfumurat. Fie. 
Totuşi, doreşti, măcar, să aparţii acestei elite. Nu te 
condamn pentru asta. Şi eu am nutrit toată viaţa 
aceeaşi dorinţă. Dar te rog să ţii minte un lucru, 
Smithson. De-a lungul istoriei omenirii, elitele şi-au 
justificat în fel şi chip îndreptăţirea de a se socoti 
astfel. Numai că în faţa Timpului un singur argument 
stă în picioare. (Doctorul îşi puse la loc ochelarii pe 
nas şi se întoarse cu totul spre Charles.) Şi anume 
următorul: ca elitele, indiferent care ar fi argumentele 
anume cu care îşi susţin cauza, să fi introdus o morală 
mai nobilă şi mai dreaptă în lumea asta stăpînită de 
întuneric. Dacă nu trec cu bine această probă de foc, 
vor ajunge nişte simpli despoţi, nişte sultani, nişte 
muritori de rînd care nu încearcă decit să-şi 
îndestuleze setea de plăceri şi de putere. Pe scurt, 
doar nişte biete victime ale dorințelor lor mai joase, 
pe care şi ei le au. Cred că înţelegi unde vreau să 
ajung - şi cît de relevante sînt toate acestea în cazul 
dumitale, din ziua asta nefericită încolo. Dacă vei 
deveni o fiinţă omenească mai bună şi mai generoasă, 
atunci poate că va exista iertare pentru dumneata. 
Dar dacă vei deveni mai egoist... osînda îţi va fi 
îndoită. 

Charles îşi desprinse privirea din adîncurile ochilor 
neiertători ai doctorului. 

— Deşi nu chiar atît de convingător, propria mea 
conştiinţă mi-a spus acelaşi lucru. 

— Atunci, amin. Jacta alea est. 

Işi luă pălăria şi geanta de pe masă şi se îndreptă 


spre uşă. Acolo, avu un moment de ezitare - apoi 
întinse mîna: 

— Iţi doresc numai bine pe drumul de dincolo de 
Rubicon. 

Charles se agăţă de mîna care i se întinsese ca un 
om pe cale să se înece. Incercă să spună ceva, dar nu 
izbuti. O clipă, strinsoarea degetelor lui Grogan 
deveni mai puternică, apoi doctorul se întoarse şi 
deschise uşa. Se uită peste umăr spre el, cu o 
scăpărare nouă în privire. 

— Şi dacă n-ai plecat de-aici într-o oră, să ştii că 
mă-ntorc, cu cea mai mare biciuşcă pe care-am s-o 
găsesc. 

Charles se crispă la auzul vorbelor lui. Scînteia din 
ochii doctorului stăruia însă. Zîmbi strimb, înghițind 
în sec, şi-şi înclină capul, în semn de acceptare. Uşa 
se închise. 

Rămase singur cu leacul prescris. 


CINCIZECI ŞI PATRU 


Mă bate vînt năprasnic dinspre 
miazănoapte, 

Și pînă ieri, ce dulce adiere de la sud 
mă miîngiia... 

A.H. CLOUGH, Poem (1841) 


Ca să nu rămîneţi cu impresia nedreaptă că 
Charles s-a purtat, totuşi, cam prea urit cu Sam, se 
cuvine să aflaţi că, înainte de a pleca de la han, 
trimise pe unul din flăcăii de-acolo să-l caute. 
Servitorul nu era însă la cîrciumă, cum nu era nici la 
grajduri. Charles bănuia, de fapt, unde era. Or, acolo 
nu putea trimite după el. Aşa se face că părăsi oraşul 
fără să-l revadă. Se urcă în trăsura închisă care îl 
aştepta în curte şi, de îndată ce se văzu înăuntru, 
trase jaluzelele. Nu le ridică decît după vreo două mile 
de drum, răstimp în care întunericul dinăuntru, 
adăugat la gîndurile lui mohorite, prefăcuse în mintea 
lui trăsura în dricul care-i purta leşul pe ultimul drum; 
lăsă aşadar razele piezişe ale asfinţitului - era acum 
ora cinci - să învioreze tapiţeria slinoasă şi vopseaua 
crăpată a lemnăriei. 

Gîndurile lui Charles nu reuşiră însă să le învioreze 
la fel de repede. Totuşi, pe măsură ce se îndepărta de 
Lyme, încerca tot mai limpede senzaţia că i s-a luat o 
povară de pe umeri; suferise o înfrîngere, dar scăpase 
cu viaţă. Avertismentul solemn al lui Grogan - potrivit 
căruia întreaga lui viaţă de acum înainte va trebui să 
se constituie în dovada îndreptăţirii gestului său - i se 
părea plin de adevăr. Dar, aşa cum înainta printre 
întinderile înverzite şi mănoase ale ogoarelor din 
Devon şi printre şirurile de tufişuri fragede de mai ce 
mărgineau drumul, viitorul prinse să-i pară, asemenea 
lor, bogat în posibilităţi care-şi aşteptau împlinirea - i 


se aşternea dinainte o viaţă nouă, încercările vor fi 
multe şi grele, dar el se va arăta la înălţimea lor. Vina 
pe care o va purta de-acum înainte pretutindeni cu el 
părea aproape o binefacere: ispăşirea ei avea să fie 
menirea de care viaţa sa fusese pînă atunci lipsită. 

li veni în minte o imagine rămasă din Egiptul antic 
- o sculptură de la British Museum, înfăţişind un 
faraon alături de soţia lui, care îi înconjura cu un braţ 
mijlocul, iar mîna cealaltă se odihnea pe antebraţul 
lui. Sculptura aceasta i se păruse întotdeauna o 
imagine emblematică  desăvirşită a armoniei 
conjugale, nu în ultimul rînd pentru că cele două 
siluete erau dăltuite din acelaşi bloc de piatră. 
Armonia dintre el şi Sarah nu ajunsese încă să aibă 
aceeaşi trăinicie ca aceea al cărei simbol încrustat în 
piatră străbătuse veacurile; ei doi erau însă făcuţi din 
aceeaşi piatră. 

Se lăsă apoi în voia unor gînduri legate de viitor, de 
aranjamente de ordin practic. Sarah va trebui 
instalată cum se cuvine în Londra. Vor pleca în 
străinătate de îndată ce va reuşi să-şi pună treburile 
în ordine, să scape de casa din Kensington, să-şi 
depoziteze undeva lucrurile... poate în Germania mai 
întîi, apoi, iarna, în sud, la Florenţa sau la Roma (dacă 
situaţia politică din ţară o va îngădui), ori poate în 
Spania. Granada! Alhambra! Deasupra, luna învăluind 
totul în lumina ei, de jos, tînguitul îndepărtat al 
cîntecelor ţigăneşti, ochii ei plini de recunoştinţă, 
mîngiîietori... şi, într-o încăpere neştiută, înghițită de 
mireasma florilor de iasomie, ei doi, zăcînd treji, unul 
în braţele celuilalt, nesfîrşit de singuri, exilați, însă 
îngemănaţi în această singurătate, de nedespărţit în 
exilul lor. 


Se lăsase noaptea. Charles se aplecă pe geamul 
trăsurii şi văzu în depărtare luminile oraşului Exeter. 


Îi strigă vizitiului să-l ducă întîi la Hotelul Familial 
Endicott. Se lăsă apoi pe spate, desfătindu-se cu 
imaginea scenei care îl aştepta. Fireşte, pornirile 
trupeşti nu vor trebui în nici un caz lăsate să-i 
ştirbească puritatea; îi datora măcar atît Ernestinei şi, 
deopotrivă, lui Sarah. Dinaintea ochilor îi apăru iarăşi, 
pentru a mia, pentru a cîta oară? tabloul încîntător 
învăluit într-o tăcere tandră, mîinile ei într-ale lui... 

Ajunseră în faţa hotelului. Spunîndu-i vizitiului să 
aştepte, Charles intră în hol şi ciocăni la uşa 
cămăruţei doamnei Endicott. 

— A, dumneavoastră eraţi, domnule. 

— Domnişoara Woodruff mă aşteaptă. Mă descurc 
singur pe scări. 

Făcuse deja un pas către trepte. 

— Domnişoara a plecat, domnule! 

— A plecat! Vreţi să spuneţi că a plecat în oraş? 

— Nu, domnule. Vreau să spun că a plecat de tot. 
(O privi sfîrşit.) A luat azi-dimineaţă trenul de Londra, 
domnule. 

— Bine, dar... sînteţi sigură? 

— Cum vă văd şi mă vedeţi, domnule. Am auzit-o 
clar cum îi spunea birjarului s-o ducă la gară, 
domnule. Şi cînd el a întrebat pentru ce tren, ea i-a 
zis, răspicat, aşa cum vă spun eu acuma, că pentru ăl 
de Londra. (Bătrina proprietăreasă făcu, greoaie, 
cîțiva paşi spre el.) Ce să vă zic, şi eu am rămas cam 
mirată, domnule. Că doar avea camera plătită pe încă 
trei zile. 

— Dar n-a lăsat nici o adresă? 

— Nimic, domnule, nici un rînd. Nici o vorbuliţă 
măcar, să-mi fi spus şi mie unde se duce. (Era cît se 
poate de limpede că nota aceasta proastă anula în 
întregime merituoasa notă dobîndită prin renunţarea 
la recuperarea restului de bani.) 

— N-a lăsat nici un mesaj pentru mine? 


— Păi, eu mi-am zis că probabil cu dumneavoastră 
a şi plecat, domnule. Eu asta mi-am permis să 
socotesc. 

Nu mai putea rămîne acolo nici un minut. 

— lată cartea mea de vizită. Dacă primiţi vreo veste 
de la ea... vă rog să mă anunţaţi. Neapărat. Poftiţi, să 
aveţi pentru costul corespondenţei, şi ceva pentru 
serviciul acesta. 

Doamna Endicott zîmbi slugarnic. 

— Vai, vă mulţumesc, domnule. Neapărat. 

leşi din hotel şi, în următoarea clipă, se întoarse. 

— N-a fost azi-dimineaţă la dumneavoastră un 
servitor, cu o scrisoare şi un pachet pentru 
domnişoara Woodruff? (Pe chipul doamnei Endicott nu 
se clinti nimic.) Puțin după ora opt? 

Chipul doamnei Endicott rămase la fel de neclintit. 
O strigă apoi pe Betty Anne, pe care, de îndată ce 
apăru, stăpîna o supuse unui interogatoriu aspru şi 
îndelungat... adică, pînă cînd, pe neaşteptate, Charles 
plecă. 

Se prăbuşi pe bancheta trăsurii şi închise ochii. 
Voința îl părăsise cu totul, căzuse brusc într-o stare de 
abulie. De ce-a trebuit să fie atît de scrupulos, de ce 
nu s-a întors direct acolo după... dar Sam. Sam! Un 
hoţ! Un spion! Nu cumva fusese ademenit în solda 
domnului Freeman? Ori trebuia să pună nelegiuirea 
lui pe seama picii pe care i-o purta pentru 
nenorocitele alea de trei sute de lire? Cît de bine 
înţelegea acum rostul scenei petrecute între ei doi, în 
Lyme - Sam îşi dăduse seama că isprava lui va fi 
descoperită de îndată ce se vor fi întors în Exeter; 
citise, aşadar, scrisoarea... În bezna din trăsură, un 
val de sînge împurpură adînc chipul lui Charles. O să-i 
fringă gitul individului ăstuia, dacă îi mai apare 
vreodată în cale. O clipă, se gîndi chiar să se ducă la o 
secţie de poliţie ca să-l acuze de... în fine, furt, asta în 


orice caz. Îşi dădu însă imediat seama de inutilitatea 
acestui gest. Şi cu ce-ar ajuta asta la rezolvarea 
problemei de căpetenie: găsirea lui Sarah? 

Nu vedea decît o singură lumină în negura deasă 
care se abătuse asupra-i. Plecase la Londra; ştia că el 
locuieşte la Londra. Dar dacă avea de gînd, aşa cum 
sugerase mai demult Grogan, să-i bată la uşă, oare 
gîndul acesta n-ar fi trebuit s-o fi mînat mai curînd 
spre Lyme, unde presupunea că se află el? Şi nu 
decretase el că era însufleţită numai şi numai de 
intenţii onorabile? Cum, atunci, să nu i se pară că 
trebuie să-şi ia gîndul de la el, că l-a pierdut pentru 
totdeauna? Unica lumină pilpii o clipă şi se stinse. 

În seara aceea făcu un lucru pe care nu-l mai 
făcuse de mulţi ani. Îngenunche lîngă pat şi se rugă; 
un singur lucru cerea în rugăciunea lui, s-o găsească; 
chiar de-ar fi s-o caute toată viaţa, o va găsi. 


CINCIZECI ŞI CINCI 


— Ei, pe cine, pe tine ! exclamă 
Tweedledee, izbindu-şi triumfător 
palmele una de alta. Şi dacă ar înceta să 
te viseze, unde crezi c-ai fi? 

— Unde sînt şi acum, bineînţeles, 
spuse Alice. 

— Aiurea! replică Tweedledee, plin de 
dispreţ. Păi, tu nu eşti decit, aşa, o 
arătare care i s-a năzărit lui în vis! 

— Dacă regele ăla s-ar trezi, adăugă 
Tweedledum, te-ai stinge - puf! — uite- 
aşa, ca o luminare. 

— Ba nu m-aş stinge deloc! exclamă 
Alice, indignată. 

LEWIS CARROLL, Dincolo de 
oglindă (1872) 


În dimineaţa următoare, Charles ajunse la gară 
ridicol de devreme faţă de ora de plecare a trenului; 
şi, după ce se văzu în fine scăpat de corvoada, 
nedemnă de un gentleman, de a-i supraveghea pe 
hamali încărcîndu-i valizele în vagonul pentru bagaje, 
îşi alese un compartiment de clasa întîi în care nu se 
afla nimeni şi se aşeză, aşteptind, plin de neastîmpăr, 
ca trenul să se urnească odată din loc. Din cînd în 
cînd, în uşa compartimentului se iveau capetele altor 
călători, care însă băteau degrabă în retragere, 
întîmpinaţi fiind cu toţii de căutătura aceea de 
Gorgonă (acest compartiment e rezervat pentru ne- 
leproşi) pe care englezilor le vine atît de lesne, la 
nevoie, să şi-o întipărească pe chip. Se auzi un şuierat, 
şi Charles crezu că nimic nu mai putea veni să-i 
tulbure singurătatea trudnic dobîndită după care 
tînjea. Dar, chiar în ultimul moment, la fereastra 
compartimentului său răsări un chip încadrat de o 


barbă stufoasă. Căutătura rece a lui Charles se 
pomeni  întimpinată de căutătura de gheaţă a 
bărbatului care dădea zor să se urce în tren. 

Călătorul întîrziat  bolborosi un „Mă scuzati, 
domnule” şi-şi croi drum spre capătul cel mai 
îndepărtat al compartimentului. Se aşeză cu mîinile pe 
genunchi, trăgîndu-şi anevoie răsuflarea. Era un 
bărbat de vreo patruzeci de ani, cu melonul înfipt 
ţeapăn pe cap, exact în unghiul cuvenit. Se simţea în 
aerul lui o anume siguranţă cam agresivă, nici nu prea 
arăta a gentleman... părea a fi mai curind un 
majordom dornic să parvină (doar că majordomii nu 
călătoresc la clasa întîi) sau un predicator laic din 
aceia după care se prăpădesc mulțimile - unul din 
tagma celor care umblă de colo-colo prin lume, băgînd 
în sperieţi norodul bulucit să-i audă tunînd şi fulgerînd 
împotriva păcatelor cărnii, un pretins Spurgeon, care 
aduce sufletele pe calea dreptei credinţe filfiind 
deasupra lor mantia plesnită pe la cusături a retoricii 
de doi bani a osîndei celei veşnice. Hotărit lucru, un 
individ grozav de antipatic - îşi zise în sinea lui 
Charles - şi tipic, cît se poate de tipic pentru vremea 
lor; care va trebui, de aceea, pus apăsat la punct dacă 
va încerca să intre în vorbă. 

Aşa cum li se întimplă uneori celor care privesc pe 
furiş pe cineva, făcînd în sinea lor fel de fel de 
presupuneri despre respectiva persoană, Charles se 
trezi prins asupra faptului; şi nu rămase nepedepsit. 
Uitătura chiorişă pe care i-o aruncă călătorul îi dădu 
limpede a înţelege că ar face bine să-şi ţină ochii 
acasă. Işi îndreptă în pripă privirea pe fereastră, 
rămînîndu-i drept consolare gindul că individul părea 
să fie la fel de puţin dornic de taclale amicale. 

Nu trecu mult şi, legănat de mişcarea egală a 
trenului, Charles se cufundă într-o visare domoală. 
Londra era un oraş mare; curînd însă ea va trebui să 


caute de lucru. Avea de partea lui timpul, avea 
resursele şi voinţa necesare pentru a o găsi; s-ar 
putea să treacă o săptămînă, două, să spunem, dar 
apoi o va avea dinainte; poate va găsi, strecurată în 
cutia poştală, o nouă adresă. Cîntecul cadenţat al 
roţilor îi murmura şi el la ureche: nu-poa-te-fi-a-tit-de- 
cru-dă, nu-poa-te-fi-a-tît-de-cru-dă, nu-poa-te-fi-a-tit- 
de-cru-dă... trenul străbătu văile vîrstate în verde şi 
roşu dinspre Cullompton. Charles zări, de la fereastră, 
biserica din localitate, fără să ştie pe unde se aflau şi, 
la scurtă vreme după aceea, închise ochii. Nu dormise 
ca lumea în noaptea din urmă. 


O vreme, tovarăşul lui de drum nu-i dădu nici o 
atenţie lui Charles, care între timp adormise de-a 
binelea. Dar, pe măsură ce bărbia acestuia cobora tot 
mai mult - Charles avusese grijă să-şi scoată pălăria -, 
bărbatul cu barbă de profet începu să-l privească din 
ce în ce mai stăruitor, ocrotit de certitudinea că 
privirea lui curioasă n-are cum să fie surprinsă. 

Era ciudată privirea aceasta: îl măsura pe Charles 
din cap pînă-n picioare, meditativă, şi cam 
dezaprobatoare, de parcă bărbosul ştia el, ehei, prea 
bine ce soi de om are dinainte (la fel cum Charles îşi 
închipuise că şi-a dat seama ce soi de om era el), şi 
nu-i prea plăcea ceea ce îi arătau ochii, aşa cum nu-i 
prea era pe plac nici soiul cu pricina. E drept că acum, 
cînd se ştia neobservat, parcă nu mai arăta chiar aşa 
de încoţopenit şi poruncitor; pe chip îi stăruia însă un 
aer antipatic de încredere în sine - dacă nu 
numaidecît în valoarea propriei persoane în general, 
cu siguranţă în infailibilitatea verdictelor pronunţate 
asupra celorlalţi, asupra măsurii exacte a ceea ce ar 
putea scoate de la ei, a lucrurilor la care s-ar putea 
aştepta din partea lor, a felului în care i-ar putea 
„stoarce”. 


O căutătură de felul acesta, care să nu depăşească 
durata unui minut-două, ar fi putut fi lesne de înţeles. 
Călătoriile cu trenul sînt, se ştie, plictisitoare; e 
amuzant să tragi cu ochiul la necunoscuţi; şi explicaţii 
s-ar mai putea găsi ele destule. Dar privirea aceasta, 
devenită între timp de-o intensitate de-a dreptul 
canibalică, a durat mult mai mult de un minut. A durat 
pînă dincolo de Taunton, cu o scurtă întrerupere, ce-i 
drept, atunci cînd larma de pe peron l-a trezit pentru 
cîteva clipe pe Charles. De îndată însă ce acesta s-a 
prăbuşit la loc în braţele somnului, ochii călătorului s- 
au aruncat din nou asupra lui, devoratori ca nişte 
lipitori. 

Nu-i exclus ca, într-o bună zi, să vă treziţi şi 
domniile-voastre ţinta unei astfel de priviri. Şi -ţinînd 
cont de lipsa de reţinere ce caracterizează, în mai 
mare măsură, secolul nostru - s-ar putea chiar s-o 
simţiţi. Individul cu ochi băgăcioşi să nu aibă, adică, 
răbdare să vă vadă adormiţi. Privirea lui vă va inspira, 
fără îndoială, ceva dezagreabil, aşa, ca un fel de 
adulmecare vicleană cu substrat sexual... o dorinţă de 
a vă cunoaşte într-un mod în care n-aveţi chef să vă 
cunoască un străin. Pot să vă spun, întemeindu-mă pe 
experienţa mea de pînă acum, că nu există decît o 
singură profesiune care imprimă pe chipul celor care 
o practică acest gen de privire, cu amestecul ei bizar 
de iscodeală şi superioritate condescendentă, de 
ironie şi dorinţă de a ţi se vîrî în suflet. 

Ia să vedem, te-aş putea folosi la ceva? 

Ce-aş putea să „scot” din tine? 

Întotdeauna mi s-a părut că exact aşa trebuie să 
arate privirea  întipărită pe chipul unui zeu 
atotputernic - sigur, dacă un asemenea lucru absurd 
ar exista cu adevărat. Ea nu aduce nici pe departe cu 
privirea pe care o atribuim, în închipuirea noastră, 
divinității; dimpotrivă, se întrevede, dincolo de 


această privire (aşa cum au arătat teoreticienii „noului 
roman”) multă meschinărie şi, în general, o calitate 
morală cu totul îndoielnică. Adevărul acesta îmi sare 
în ochi cu deosebită limpezime acum, în timp ce 
privesc chipul, vai, atît de familiar mie, al bărbosului 
care se uită la Charles. Nu mai are rost să-i dau 
înainte cu prefăcătoria. 

Întrebarea pe care mi-o pun eu, în timp ce-l 
contemplu pe Charles, e însă diferită de cele două 
pomenite mai sus. Şi anume - mă întreb eu - „ce 
dracu' să fac cu tine?” Mi-a şi trecut prin cap să pun 
capăt carierei lui Charles aici şi acum, să-l las să 
călătorească întru eternitate spre Londra. Da, numai 
că în cadrul convențiilor romanului victorian n-au, 
pardon, n-aveau ce căuta finalurile deschise, deci 
neconcludente; pe de altă parte, parcă predicam, ceva 
mai devreme, pe tema libertăţii care trebuie acordată 
personajelor. Problema cu care mă văd confruntat n- 
ar fi ea chiar aşa complicată dacă... ia să vedem - 
ceea ce vrea Charles, e sau nu e clar? Este, şi încă 
cum. Ceea ce vrea protagonista însă, nu mai e chiar 
atît de clar; ca să nu vă mai spun că, în momentul de 
faţă, zău dacă ştiu pe unde umblă. Sigur că dacă cei 
doi ar fi născuţi în lumea reală, în loc să fie făcuţi în 
închipuirea mea, ieşirea din această dilemă ar fi 
simplă ca bună ziua: voinţa primului se luptă cu voinţa 
celui de-al doilea şi învinge sau dă greş, după cum se 
nimereşte. Ficţiunea se preface de obicei că se supune 
legilor realului: scriitorul vîră, aşadar, cele două 
voințe potrivnice în arenă şi apoi descrie înfruntarea - 
în realitate însă el „aranjează” lupta, lăsînd să cîştige 
voinţa protagonistului spre care se îndreaptă 
preferinţele lui. lar noi, cititorii, îi apreciem pe 
scriitorii de proză în funcţie de abilitatea arătată în 
„aranjarea” luptelor (cu alte cuvinte, în a ne convinge 
că ele n-au fost „aranjate”) şi de genul de luptător în 


favoarea căruia le „aranjează”: cel bun, cel tragic, cel 
rău, cel hazliu - şi aşa mai departe. 

Argumentul de căpetenie care justifică „aranjarea” 
înfruntărilor este însă dorinţa de a arăta cititorilor ce 
crezi despre lumea în care trăieşti - dacă eşti 
pesimist, optimist sau mai ştiu eu cum. Eu m-am 
prefăcut că m-am întors în timp pînă în anul 1867; or, 
de la anul acesta s-a scurs, în realitate, un secol. Să te 
apuci să te arăţi optimist sau pesimist, ori altcumva, 
în legătură cu el, ar fi o întreprindere zadarnică, 
pentru că ştim cu toţii ce s-a întîmplat de atunci 
încoace. 

Continuu, deci, să-l privesc pe Charles, şi zău dacă 
mai văd vreun motiv pentru ca, de data asta, să 
„aranjez” înfruntarea care îl aşteaptă în curind. 
Hotărirea asta îmi pune dinainte următoarea 
alternativă: fie să las lupta să se desfăşoare de la sine, 
iar eu să mă limitez la a o consemna; fie să adopt 
ambele poziţii. Mă uit lung la trăsăturile aristocratice, 
uşor vlăguite, dar nu de tot vane, ale chipului pe care 
îl am în faţă. Şi, pe măsură ce trenul se apropie de 
Londra, mi se pare că întrezăresc o soluţie; îmi dau 
seama, de fapt, că mă lupt cu o falsă dilemă. Unica 
modalitate prin care, dacă o adopt, nu pot fi acuzat că 
m-am amestecat în înfruntarea ce va să vină, este să 
înfăţişez două versiuni ale acesteia. Mi-a mai rămas o 
singură problemă: nu pot prezenta ambele versiuni 
deodată, iar cea care va fi a doua va părea, datorită 
tiranicului prestigiu al ultimului capitol, versiunea 
definitivă, cea „adevărată”. 

Îmi scot portofelul din buzunarul redingotei, iau din 
el un florin, aşez moneda pe unghia degetului mare de 
la mîna dreaptă, o arunc cam un metru în aer, apoi, 
după ce ea s-a răsucit de mai multe ori, o prind în 
mîna stîngă. 

Aşa să fie. Îmi dau seama deodată că Charles a 


deschis ochii şi mă priveşte. În privirea lui licăreşte 
acum un sentiment care depăşeşte simpla 
dezaprobare de mai înainte: a priceput în sfîrşit că are 
în faţă fie un cartofor, fie un individ căruia îi lipseşte o 
doagă. Il pun la punct cu o privire la fel de 
dezaprobatoare, iar florinul îl pun la loc în portofel. El 
îşi ia pălăria din cuier, alungă cu două degete de pe ea 
un firicel invizibil de praf (un substitut al meu, fără 
îndoială) şi şi-o pune pe cap. 

Intrăm pe sub una din uriaşele grinzi de beton care 
susţin acoperişul gării Paddington. Trenul opreşte, el 
coboară pe peron, făcînd semn spre un hamal. Peste 
cîteva clipe, după ce-a isprăvit cu ordinele, se 
întoarce. Bărbosul s-a făcut nevăzut, înghiţit de 
forfota mulţimii. 


CINCIZECI ŞI ŞASE 


O, Doamne, de-am putea un ceas 
măcar, 

Un singur ceas, alături să fim puşi 

Cu sufletele celor dragi, ca să ne 
spună 

Ce s-a ales de ei, şi unde, pe ce tărim 
sînt duşi. 

TENNYSON, Maud (1855) 


Birou Particular de Investigaţii, aflat 
sub Patronajul Aristocraţiei şi sub unica 
îndrumare şi conducere a domnului 
Pollaky în persoană. Relaţii cu poliţia 
britanică şi din alte tări. EFECTUAM 
ANCHETE DELICATE ŞI 
CONFIDENŢIALE CU DISCREŢIE ŞI 
PROMPTITUDINE, IN ANGLIA, PE 
CONTINENT ŞI ÎN COLONII. ADUNĂM 
PROBE PENTRU CAZURI DE DIVORT 
ETC. 

Anunţ publicitar de la mijlocul 
epocii victoriene 


S-ar putea să treacă o săptămină, două, să spunem, 
dar apoi o va avea dinainte... Ne aflăm la începutul 
celei de-a treia săptămîni, şi iată că Charles n-o are 
dinainte pe Sarah. Pe Charles nu-l putem în nici un 
caz învinovăţi. A căutat în dreapta şi-n stinga, de-a 
lungul şi de-a latul Londrei, pretutindeni. 

Ajunsese să dobindească această ubicuitate cu 
ajutorul celor patru detectivi pe care-i angajase - de 
se vor fi aflat ei sau ba sub unica îndrumare a 
domnului Pollaky, asta n-aş şti să vă spun cu 
certitudine. Ce pot să vă spun e că munceau de se 
speteau. N-aveau de ales, căci profesia lor era foarte 
tinără, nu împlinise decît unsprezece anişori, şi se 


bucura de un dispreţ unanim. Isprava unui domn care, 
în 1866, îl trimisese pe lumea cealaltă, cu o lovitură 
de cuţit, pe un confrate de-al lor, fusese socotită un 
exemplu pilduitor al atitudinii care trebuie luată în 
faţa unor astfel de indivizi. „Cei care se-apucă să se 
fiţiie de colo-colo, îmbrăcaţi ca nişte tilhari de drumul 
mare”, avertiza Punch, „să facă bine să suporte 
consecinţele.” 

Detectivii angajaţi de Charles îşi încercaseră întîi 
norocul la agenţiile de plasare a guvernantelor, dar 
fără nici un succes; luaseră apoi la rînd birourile 
tuturor cultelor care aveau şcoli aflate sub patronajul 
bisericii. La rîndul lui, Charles a petrecut ore-n şir, 
într-o trăsură anume închiriată, dînd raite nesfirşite 
prin cartierele sărace, dar respectabile, ale Londrei, şi 
cercetind cu ochi neiertători toate chipurile feminine 
tinere care îi apăreau în cale. Negreşit că într-un 
astfel de cartier îşi aflase şi Sarah adăpost: în 
Pekham, în Pentonville, în Putney; a răscolit, pe lîngă 
acestea, încă vreo zece alte cartiere asemănătoare, 
străbătute de drumuri noi şi îngrijite şi înţesate de 
case ai căror stăpîni nu-şi puteau îngădui să ţină decit 
un singur servitor. A înlesnit apoi accesul detectivilor 
în agenţiile bisericeşti de plasare a femeilor, abia 
înfiinţate, dar din ce în ce mai numeroase şi mai 
influente. În toate se simţea deja ostilitatea împotriva 
Bărbatului, lucru de altfel explicabil, din moment ce, 
prin forţa împrejurărilor, le fusese dat să îndure din 
plin primele valuri furioase ale prejudecăţilor 
masculine dezlănţuite; de aceea, nu-i de mirare că 
aveau să se numere, mai tirziu, între cele mai 
importante pepiniere ale mişcării de emancipare. Zic 
eu că toate aceste experienţe, deşi rămase fără nici un 
rezultat din singurul punct de vedere care îl interesa 
pe Charles, n-au fost chiar lipsite de învăţăminte 
pentru el. Încetul cu încetul, începu să înţeleagă mai 


bine o latură a firii lui Sarah: înverşunarea ei 
împotriva stării de lucruri existente, sentimentul că, 
privită prin ochi de femeie, rînduiala societăţii e 
strimbă, sentiment pornit din certitudinea că ea poate 
fi îndreptată. 

Într-o dimineaţă, se trezise nespus de deprimat, 
îngrozitoarea perspectivă a prostituţiei, spre care ea 
spusese odată că o va purta destinul dacă va ajunge 
într-un mare oraş, devenise peste noapte o 
certitudine. Se duse în seara aceea, cuprins de panică, 
în Haymarket, în locurile pe care le mai străbătuse cu 
cîtăva vreme în urmă. Ce îşi va fi închipuit birjarul 
care-l adusese acolo, nu-mi dau seama; cu siguranţă 
însă că şi-a spus în sinea lui că muşteriu mai năzuros 
decît domnul din seara aceea nu se află pe lume. Două 
ore în şir au tot bătut în sus şi-n jos străzile din 
preajmă. O singură dată i-a făcut semn să oprească; 
birjarul a apucat să vadă, sub un felinar, o prostituată 
cu păr roşcat. În următoarea clipă a şi auzit însă două 
lovituri de baston în tavan, care-l îndemnau să mîne 
mai departe. 

Între timp, consecinţele hotărîrii sale de a alege 
libertatea nu întirziaseră să-i bată la uşă. Timp de 
zece zile, nu primise nici un răspuns la scrisoarea pe 
care, după îndelungate cazne şi nenumărate ciorne, 
izbutise, în cele din urmă, să i-o trimită domnului 
Freeman. Apoi, într-o zi, se pomenise cu o scrisoare, 
pentru care trebuise să semneze de primire, trimisă 
printr-un comisionar - semn rău - venit din partea 
avocaţilor domnului Freeman. 


„Domnule, 

Referitor la cazul domnişoarei Ernestina Freeman 

Am fost însărcinaţi de domnul Ernest Freeman, 
tatăl sus-numitei domnişoare Ernestina Freeman, să 
vă solicităm prezenţa la birourile noastre vinerea 


viitoare la orele 15. Neprezentarea dumneavoastră la 
data şi locul precizate va fi considerată de clientul 
nostru drept o recunoaştere a dreptului său de a vă 
acționa în justiţie. 

AUBREY & BAGGOTT” 


Charles se duse cu scrisoarea la biroul avocaților 
săi. Înaintaşii lor, avocaţi din tată-n fiu, se ocupaseră 
de afacerile familiei Smithson încă din secolul 
optsprezece. Iar actualul Montague-fiul, în fața căruia 
stătea acum, ruşinat, păcătosul proaspăt spovedit, nu 
era decît cu cîţiva ani mai în vîrstă decît Charles. 
Fuseseră colegi la Winchester; şi, fără a fi prieteni 
apropiaţi, se cunoşteau destul de bine şi se simpatizau 
reciproc. 

— Ei, ce vrea să zică asta, Harry? 

— Vrea să zică, băiete dragă, că eşti al naibii de 
norocos. Se tem să întindă prea tare coarda. 

— Atunci de ce vor să ne întîlnim? 

— N-o să-ţi dea drumul cu una, cu două, Charles. 
Ar însemna să ceri prea mult. Bănuiesc că o să-ți 
ceară să semnezi o confessio delicti. 

— O declaraţie de vinovăţie? 

— Întocmai. Din păcate, cred că trebuie să ne 
aşteptăm la un document care o să-ţi cam 
strepezească dinţii. Nu pot însă decît să te sfătuiesc 
să-l semnezi. N-ai cum să te aperi, dacă te dau în 
judecată. 


În după-amiaza de vineri indicată în scrisoare, 
Charles şi Montague se văzură poftiţi într-o sală de 
aşteptare cu aspect funebru, aflată într-una din 
clădirile ce alcătuiau The Inns of Court“. Charles se 
simţea ca înaintea unui duel, în care Montague îi era 


42 Clădiri din Londra care aparţin unor societăţi juridice, cu 
dreptul exclusiv de a admite avocaţi pentru a-şi face stagiul. 


secund. Fură lăsaţi să facă anticameră vreun sfert de 
oră. Cum însă Montague prevăzuse că vor fi supuşi la 
această doză preliminară de căinţă, o înghiţiră cu un 
amuzament amestecat cu o oarecare nelinişte. 

Li se porunci, în sfîrşit, să intre. Din spatele unui 
birou uriaş, se ridică, la vederea lor, un bătrînel 
pirpiriu cu înfăţişare nevricoasă. Ceva mai în spate se 
afla, în picioare, domnul Freeman. De cum îl văzu pe 
Charles, nu-şi mai dezlipi o clipă ochii de la el, 
pironindu-l cu o privire de gheaţă; amuzamentul 
acestuia se topi cît ai bate din palme. Charles se 
înclină spre el, dar nu primi nici un răspuns. Cei doi 
avocaţi îşi strînseră cu răceală mîinile. În încăpere se 
mai afla o a cincea persoană, un bărbat înalt, uscăţiv, 
cu un început de chelie şi cu ochi negri, sfredelitori, la 
a cărui vedere Montague tresări imperceptibil. 

— Îl cunoaşteţi pe domnul prim-avocat Murphy? 

— Numai după reputaţie. 

Un prim-avocat era, în epoca victoriană, un 
consilier juridic superior; iar maestrului Murphy i se 
dusese vestea că nici un cap care are ghinionul să-i fie 
potrivnic nu rămîne la locul lui după întîlnirea cu 
securea elocinţei sale, talent care, în breasla sa, îl 
făcuse cel mai temut om al momentului. 

Domnul Aubrey arătă cu un gest categoric cele 
două scaune pe care trebuiau să se aşeze oaspeţii, pe 
urmă se aşeză şi el. Domnul Freeman rămase, 
implacabil, în picioare. Domnul Aubrey începu apoi să 
răscolească prin hiîrtiile de pe birou, ceea ce îi dădu 
lui Charles răgazul nedorit de a inspira din plin 
obişnuita atmosferă intimidantă a locurilor de acest 
fel: şirurile de tomuri cu aer doct, sulurile de 
pergament legate în pînză verde, cartotecile îndoliate 
ticsite cu rămăşiţele cazurilor închise şi înmormîntate, 
ce căptuşeau pînă sus pereţii încăperii, ca nişte urne 
dintr-un columbariu supraaglomerat. 


Bătrînul avocat îşi ridică, sever, privirea. 

— Cred, domnule Montague, că faptele care 
alcătuiesc acest odios caz de încălcare a 
angajamentului de căsătorie nu sînt contestate de 
nimeni. Nu ştiu în ce fel v-a explicat clientul 
dumneavoastră comportarea sa. Ştiu însă că a furnizat 
chiar el nenumărate dovezi care îi atestă vinovăția în 
această scrisoare adresată domnului Freeman, cu 
toate că, după cum am constatat, a încercat, cu 
neobrăzarea proprie celor de teapa lui... 

— Domnule Aubrey, un asemenea limbaj, în 
împrejurări cum sînt cele de faţă... 

Maestrul Murphy îşi înfipse iute ghearele: 

— Aţi prefera să auziţi limbajul pe care l-aş folosi 
eu - şi încă într-o şedinţă publică a tribunalului? 

Montague răsuflă adînc şi lăsă ochii în jos. Bătrînul 
Aubrey îl măsură lung, cu o dezaprobare strivitoare în 
privire. 

— Montague, l-am cunoscut bine pe regretatul 
dumitale bunic. Cred că ar fi stat destul de mult pe 
gînduri înainte de a se angaja să apere un client ca al 
dumitale - dar să lăsăm deocamdată. Socotesc că 
această scrisoare... (ridică scrisoarea cu două degete, 
ca şi cum ar fi ţinut-o cu un cleşte)... socotesc că 
această scrisoare neruşinată nu face decit să 
sporească, prin conţinutul ei impertinent, gravitatea, 
şi-aşa enormă, a acestui caz, atît prin încercarea 
neobrăzată a autorului de a se disculpa, cît şi prin 
lipsa oricărei referiri la legătura nelegiuită şi 
dezgustătoare care, cum bine ştie autorul scrisorii, 
constituie aspectul cel mai condamnabil al purtării 
sale criminale. (Se încruntă spre Charles.) Vă veţi fi 
închipuit, pesemne, că domnul Freeman nu e la curent 
cu amorurile dumneavoastră, domnule. Vă înşelaţi. 
Ştim de mizerabila dumneavoastră legătură, 
cunoaştem numele partenerei dumneavoastră. Avem 


la dispoziţie un martor care a asistat la nişte scene pe 
care îmi repugnă să vi le amintesc. 

Charles se făcu roşu ca racul. Domnul Freeman îl 
sfredelea necruţător cu privirea. Nu-i rămînea decît 
să-şi plece capul; şi să-l blesteme în gind pe Sam. 
Montague deschise gura. 

— Clientul meu n-a venit aici ca să se apere. 

— Deci nu sînteţi dispuşi să susţineţi un proces? 

— Un profesionist de rangul dumneavoastră ştie, 
desigur, că nu pot răspunde la această întrebare. 

Maestrul Murphy interveni din nou: 

— Nu vă veţi apăra dacă se va intenta o acţiune? 

— Cu tot respectul, domnule, vă rog să-mi îngăduiţi 
să nu-mi dau verdictul acum în această problemă. 

Buzele maestrului Murphy schiţară un zîmbet de 
vulpoi. 

— Nu despre verdict e vorba aici, domnule 
Montague. 

— Putem continua, domnule Aubrey? 

Domnul Aubrey aruncă o privire către maestrul 
Murphy, care încuviinţă cu un aer crunt. 

— 'Ţinînd cont de natura acestei întîlniri, cred că nu 
e cazul, domnule Montague, să insistăm prea mult pe 
argumentări şi dovezi. (Răscoli din nou prin hirtii.) Am 
să fiu scurt. Sfatul pe care i l-am dat domnului 
Freeman a fost clar. In îndelungata, în extrem de 
îndelungata mea experienţă de avocat, nu mi-a fost 
dat să mă întîlnesc pînă acum cu un caz atît de 
revoltător de purtare dezonorantă. Chiar dacă, să 
zicem, clientul dumneavoastră n-ar merita judecata 
aspră de care va avea, în mod inevitabil, parte, cred 
cu tărie că un asemenea caz de comportare nedemnă 
trebuie făcut public şi arătat tuturor, spre a servi 
drept avertisment eventualilor amatori. 

Lăsă să se scurgă o tăcere lungă, pentru ca vorbele 
sale, cu greutatea astfel sporită, să pătrundă cît mai 


adînc în sufletul păcătosului. Charles ar fi dat orice să- 
şi poată stăpîni valurile de sînge care îi urcau 
neîncetat spre obraji. Din fericire, domnul Freeman îşi 
coborise privirea; maestrul Murphy însă ştia prea bine 
ce trebuie să faci cînd ai în faţă un martor care 
roşeşte. Îşi întipări pe chip expresia pe care mai 
tinerii săi confraţi o numeau, admirativ, „căutătura de 
basilisc”, un amestec complex de elemente, în care 
predominau, în doze atent drămuite, ironia şi 
sadismul. 

Domnul Aubrey continuă, cu glas dintr-o dată 
sumbru: 

— Totuşi, din raţiuni pe care n-am să le expun aici, 
domnul Freeman a decis să arate o clemenţă pe care 
acest caz, avînd în vedere gravitatea lui, nu o merită 
defel. Domnia-sa nu intenţionează să intenteze 
numaideciît o acţiune în justiţie, dacă sînt întrunite 
anumite condiţii. 

Charles înghiţi în sec şi aruncă o privire spre 
Montague. 

— Nu mă îndoiesc că clientul meu ar dori să-şi 
exprime recunoştinţa faţă de clientul dumneavoastră. 

— Am pregătit, beneficiind de un preţios aviz... 
(domnul Aubrey schiţă o plecăciune spre maestrul 
Murphy, care înclină uşor din cap, fără să-şi ia ochii 
de pe chipul nefericitului de Charles)... un document 
de recunoaştere a vinovăţiei. Ţin să vă informez că 
hotărîrea domnului Freeman de a nu începe, pentru 
moment, demersurile în vederea unui proces este 
condiţionată strict de  consimţămîntul clientului 
dumneavoastră de a semna acest document, în 
această împrejurare şi în prezenţa noastră ca martori. 

li înmînă hiîrtia lui Montague, care îşi aruncă ochii 
peste ea, apoi îşi ridică privirea spre domnul Aubrey. 

— Aş putea discuta cinci minute între patru ochi cu 
clientul meu? 


— Mă surprinde peste măsură că vi se pare că mai 
e necesară vreo discuţie. (Se prefăcu că se burzu- 
luieşte, dar Montague se ţinu tare.) Mă rog, mă rog, 
dacă trebuie neapărat. 

Şi astfel Harry Montague şi Charles reveniră în 
anticamera cu aspect funebru. Montague citi 
documentul, apoi i-l dădu, cu o ironie cam amară, lui 
Charles. 

— Ei, asta ţi-e doctoria. N-ai încotro, băiete dragă, 
trebuie s-o înghiţi. 

Şi, în vreme ce Montague privea pe fereastră, 
Charles citi documentul de recunoaştere a vinovăţiei. 


„Eu, Charles Algernon Henry Smithson, recunosc 
întru totul, de bunăvoie şi îndemnat numai de dorinţa 
de a declara adevărul, următoarele: 

1. M-am angajat să mă căsătoresc cu domnişoara 
Ernestina Freeman; 

2. Partea nevinovată (numita domnişoară Ernestina 
Freeman) nu mi-a dat nici un motiv de a desface 
contractul“3 solemn pe care l-am avut cu ea; 

3. Am fost informat pe deplin şi în mod corect în 
legătură cu poziţia socială, caracterul, zestrea şi 
perspectivele ei înainte de logodnă, şi nimic din ceea 
ce am aflat ulterior despre numita domnişoară 
Ernestina Freeman n-a venit să contrazică sau să 
dezmintă în vreun fel informaţiile primite; 

4. Am încălcat acest contract fără o cauză 
îndreptăţită şi fără nici o justificare în afara propriului 
meu egoism nelegiuit şi a infidelităţii; 

5. Am început o legătură clandestină cu o persoană 
pe nume Sarah Emily Woodruff, cu domiciliul în Lyme 
Regis şi Exeter, şi am încercat să ascund această 
legătură; 


43 În Anglia acelei vremi, logodna oficială avea valoarea 
juridică a unui contract. 


6. Comportarea mea a fost, de la un capăt la altul, 
dezonorantă, şi, prin ea, am pierdut pentru totdeauna 
dreptul de a fi considerat un gentleman. 

De asemenea, recunosc dreptul părţii vătămate de 
a mă acţiona injustiţie sine die şi în mod 
necondiţionat. 

În plus, recunosc dreptul părţii vătămate de a 
utiliza în orice mod doreşte prezentul document. 

Declar totodată că mi-am pus semnătura pe acest 
document din proprie voinţă, înţelegind întru totul 
condiţiile stipulate în el, în semn de deplină 
recunoaştere a comportării mele, fără să fi fost supus 
la nici un fel de constringere, din nici un alt 
considerent decît cel menţionat aici, şi fără dreptul de 
a corecta, combate, obiecta sau nega nici un amănunt, 
termen sau condiţie cuprinse în el, în prezent şi în 
viitor.” 


— N-ai de făcut nici un comentariu? 

— Probabil că s-au ciondănit puţin cu privire la 
formă. Nici un jurist n-ar adăuga cu inima uşoară 
clauza a şasea. Dacă s-ar ajunge la proces, s-ar putea 
lesne susţine că nici un gentleman, oricît de nerod, n- 
ar semna o asemenea declaraţie decît supus unor 
constringeri. Un avocat ar putea scoate o grămadă din 
clauza asta. Includerea ei ne e, de fapt, favorabilă. Mă 
surprinde că Aubrey şi Murphy i-au dat drumul aşa. 
Părerea mea e că „tăticu'”” a ţinut morţiş să fie 
trecută. Vrea să te vadă pus pentru totdeauna cu 
botul pe labe. 

— E o mîrşăvie. 

Se uită o clipă la foaia de hîrtie, gata parcă s-o facă 
bucăţi. 

Montague i-o luă cu blindeţe din faţă. 

— Legea n-are treabă cu adevărul, Charles. Ar 
trebui să fi aflat asta pînă acum. 


— Şi asta, „dreptul părţii vătămate de a utiliza în 
orice mod doreşte...” - asta ce Dumnezeu mai 
înseamnă? 

— Ar putea însemna publicarea documentului în 
The Times. O chestie în genul ăsta s-a petrecut acum 
cîțiva ani, dacă îmi amintesc eu bine. Dar am o 
bănuială că moş Freeman nu vrea să facă valuri. Te-ar 
fi dat în judecată dacă ar fi vrut să te vadă pus la 
stilpul infamiei. 

— Deci, trebuie să semnez. 

— Dacă vrei, pot să încerc să obţin unele modificări 
în formulare - pe temeiul cărora să poţi să invoci 
circumstanţe atenuante dacă se ajunge la proces. Dar 
eu te sfătuiesc cu toată tăria să n-o faci. Duritatea 
documentului, în forma lui de acum, ti-ar fi de mult 
mai mare ajutor. E mai convenabil să le plătim preţul 
cerut. Şi pe urmă, la nevoie, vom putea susţine că 
nota de plată a fost, totuşi, cam piperată. 

Charles încuviinţă cu o înclinare a capului, şi se 
ridicară amîndoi. 

— Incă ceva, Harry. Aş vrea să ştiu ce face 
Ernestina. Eu nu-l pot întreba. 

— Să văd dacă pot schimba două vorbe cu moş 
Aubrey după ce terminăm. Nu-i chiar atît de 
capsoman pe cît pare. Dar trebuie să joace după cum 
îi cîntă „tăticu'”. 

Reveniră aşadar în încăpere, şi Charles îşi puse 
semnătura pe document, urmat pe rînd de toţi ceilalţi. 
După ce terminară, rămaseră cu toţii în picioare. O 
clipă domni o tăcere stînjenitoare. Apoi domnul 
Freeman deschise în sfîrşit gura: 

— Şi acum, nemernicule ce eşti, să nu-mi mai ieşi 
în cale cîte zile vei mai avea. Îmi pare rău că nu sînt 
mai tînăr. Dacă... 

— Scumpe domnule Freeman! 

Vocea ascuţită a bătrinului Aubrey îl reduse la 


tăcere pe clientul său. Charles ezită o clipă, se înclină 
spre cei doi avocaţi, apoi ieşi, urmat de Montague. 

Odată ajunşi afară, Montague îi spuse: 

— Aşteaptă-mă în trăsură. 

Peste cîteva minute urca alături de Charles. 

— Fata e cît se poate de bine, în condiţiile date. 
Astea au fost cuvintele lui. Pe deasupra, mi-a dat să 
înţeleg ce are de gînd să facă Freeman, dacă îţi mai 
vine vreodată chef de însurătoare. Charles, o să arate 
hîrtia pe care ai semnat-o adineaori viitorului socru. E 
hotărît să te silească să rămii holtei toată viaţa. 

— Am bănuit că asta vrea să facă. 

— A, şi mi-a mai zis moş Aubrey şi cui îi datorezi 
punerea în libertate condiţionată. 

— Ernestinei? Am bănuit şi asta. 

— El tare ar fi vrut să te sfişie de viu. E clar însă că 
ea e stăpîna în casa aia. 

Făcură vreo sută de metri în tăcere, apoi Charles 
spuse: 

— Sînt dezonorat pentru tot restul vieţii. 

— Scumpul meu Charles, dacă te apuci să faci pe 
mahomedanul într-o lume de puritani, nu trebuie să 
te-aştepţi la alt tratament. Sînt şi eu sensibil - care 
bărbat nu e? — la vederea unei glezne fine. Dar 
trebuie să recunoşti că preţul e totuşi cam exagerat. 

Îşi continuară drumul în tăcere. Charles se uita, 
mohorit, la strada luminată de soare. 

— Îmi vine să mor. 

— Hai atunci să mergem la Verrey şi să dăm gata o 
porţie de homari. Şi între timp o să-mi povesteşti 
despre misterioasa domnişoară Woodruff, înainte de 
a-ţi da duhul. 


Această întrevedere umilitoare îl aruncă pe Charles 
într-o stare de deprimare care ţinu zile în şir. Nu-şi 
mai dorea decit să plece, să plece undeva în 


străinătate, să nu mai vadă niciodată Anglia. Nu mai 
putea da ochii cu colegii de club, cu cunoştinţele; 
servitorii primiră poruncă severă să nu deschidă 
nimănui - nu era acasă pentru nimeni. Se azvirli cu 
toată fiinţa în cercetările menite să dea de urma lui 
Sarah. Într-o zi, biroul de detectivi dădu peste o 
oarecare domnişoară Woodbury, de curind angajată la 
o şcoală de fete din Stoke Newington. Avea păr 
castaniu-roşcat, părea să corespundă descrierii pe 
care le-o oferise Charles. Petrecu o oră de aşteptare 
chinuitoare, într-o după-amiază, în faţa şcolii. 
Domnişoara Woodbury apăru în sfîrşit, în fruntea unui 
şir de fete. Nu semăna decît foarte puţin cu Sarah. 

Veni şi luna iunie, parcă mai frumoasă ca niciodată 
în anul acela. Charles nu se mişcă din Londra, dar 
spre sfîrşitul lunii încetă să mai caute. Biroul de 
detectivi era în continuare optimist, dar se vedeau 
siliţi să se mai gindească şi la onorarii. Oraşul Exeter 
a fost răscolit în lung şi-n lat, asemenea Londrei; se 
făcură cercetări discrete chiar şi în Lyme şi 
Charmouth; totul se dovedi însă în zadar. Într-o seară, 
Charles îl rugă pe Montague să ia cina cu el, în casa 
din Kensington şi, în culmea nefericirii şi a 
sincerităţii, îşi lăsă soarta în seama judecății sale. Ce 
să facă? Montague îi dădu răspunsul fără să stea pe 
gînduri. Să plece în străinătate. 

— Dar care să fi fost scopul ei? Să mi se dăruiască - 
şi apoi să mă dea la o parte, ca şi cînd n-aş însemna 
nimic pentru ea. 

— Aşa cum stau lucrurile, mi se pare - să nu te 
superi - că această din urmă ipoteză e cea adevărată. 
Nu cumva doctorul acela a avut dreptate? Eşti sigur 
că n-a fost împinsă de o pornire vindicativă de a te 
distruge? De a-ţi spulbera perspectivele... de a te 
reduce la ceea ce eşti, Charles? 

— Nu pot să cred aşa ceva. 


— Dar prima facie trebuie să crezi. 

— Dincolo de poveştile ei inventate şi de tertipurile 
ei, există în ea o candoare... o cinste. Poate că a murit. 
N-avea nici un ban. N-avea pe nimeni, nici o rudă. 

— Să trimit atunci un funcţionar să caute în 
Registrul de Decese. 

Charles primi sfatul acesta cuminte aproape ca pe 
o insultă. A doua zi însă îl urmă; în registru nu figura 
nici o persoană decedată pe nume Sarah Woodruff. 

Mai lîncezi, nehotărit, încă o săptămînă. Apoi, într-o 
seară, se hotări brusc să plece în străinătate. 


CINCIZECI ŞI ŞAPTE 


Căci legea-i „fiecare pentru sine”: 
Incă din şcoală-o ştie-oricine - 

Și urma scape turma, biata! 

A.H. CLOUGH, Poem (1849) 


Să facem acum un salt de douăzeci de luni în timp. 
Ne aflăm într-o zi răcoroasă de început de februarie a 
anului 1869. Intre timp, Gladstone s-a văzut în sfîrşit 
instalat în Downing Street Nr. 10; Anglia a asistat la 
ultima execuţie publică din istoria ei; în curînd lumea 
se va îmbogăţi cu Supunerea femeilor a lui Mill şi cu 
Colegiul Girton. Tamisa rostogoleşte aceleaşi ape, cu 
cenuşiul lor noroios de trist renume. Albastrul cerului 
de deasupra îşi ride însă, senin, de ele; şi, dacă-ţi 
arunci privirea spre înalturi, mai că-ţi vine să crezi că 
te afli în Florenţa. 

Dacă însă te uiţi în jos, de-a lungul noului chei din 
Chelsea, vei da cu ochii, din loc în loc, de mici petice 
de zăpadă. Şi totuşi, se simte în aer, fie şi numai din 
felul cum străluceşte soarele, prima adiere firavă a 
primăverii. lam ver... Sînt convins că tînără femeie pe 
care mi-ar fi plăcut s-o înfăţişez împingînd un cărucior 
(dar n-am cum, căci ele au început să fie folosite abia 
zece ani mai tîrziu) n-auzise în viaţa ei de Catul, şi 
chiar dacă ar fi auzit, nu i-ar fi spus mare lucru 
văicărelile alea nesfirşite despre iubirea nefericită. Cu 
primăvara însă, ştia bine cum stau lucrurile. Doar abia 
se despărţise de rodul unei primăveri trecute, pe care- 
l lăsase acasă (aflată la o milă depărtare spre vest), 
înfofolit pînă peste ochi în păturici, îmbrobodit şi 
înfăşat tot în zeci de scutece, de mai-mai să zici că-i 
un bulb în culcuşul lui de sub pămînt. E evident, de 
altfel, în ciuda felului iscusit în care e îmbrăcată, că, 
la fel ca tuturor grădinarilor destoinici, îi place ca 


bulbii să fie sădiţi cît mai aproape unul de altul. Se 
desluşeşte, în mersul ei leneş şi galeş, mîndria de 
viitoare mamă, aroganţa cea mai puţin supărătoare 
dintre toate cîte există, dar nu mai puţin aroganță. 

Această galeşă şi iscusită mîndră domniţă se 
reazemă cîteva clipe de parapet, cu ochii la curgerea 
cenuşie a apei. Ce obrăjori trandafirii, şi ce ochi 
răpitori, adumbriţi de gene ca spicul de grîu, parcă nu 
chiar la fel de albaştri ca cerul de deasupra, dar cu 
siguranţă la fel de strălucitori; nu, niciodată văzduhul 
Londrei n-ar fi fost în stare să zămislească un giuvaer 
de o atare puritate. Şi totuşi, cînd se întoarce cu faţa 
şi cuprinde cu privirea casele arătoase de cărămidă de 
peste drum, unele mai noi, altele mai vechi, care se 
înşiră de-a lungul fluviului, ne dăm seama cît se poate 
de limpede că fata n-are nimic cu Londra. E un chip 
pe care, în timp ce îmbrăţişează cu ochii aceste case 
de oameni avuţi, nu se citeşte nici urmă de invidie; ci 
numai o fericire naivă în faţa descoperirii că pe lume 
există asemenea lucruri minunate. 

Dinspre centrul Londrei se apropie o birjă. Ochii 
albaştri-cenuşii o urmăresc cu privirea, într-un fel 
care îţi dă a înţelege că posesoarei lor astfel de 
elemente banale ale cadrului londonez încă i se par 
fascinante şi neobişnuite. Birja se opreşte în faţa unei 
case impunătoare de peste drum. Dinăuntrul ei se 
iveşte o femeie, care coboară pe trotuar şi scoate din 
geantă o monedă. 

Gura fetei de pe chei se deschide deodată. 
Strălucirea trandafirie a obrajilor păleşte o clipă, şi 
face apoi loc unei puternice îmbujorări. Birjarul îşi 
duce două degete la borul pălăriei. Clienta lui se 
îndreaptă iute spre uşa din faţă a casei din spatele ei. 
Fata înaintează spre marginea trotuarului, pe 
jumătate ascunsă de trunchiul unui copac. Femeia 
deschide uşa din faţă, se face nevăzută înăuntru. 


— Ea era, Sam. Am văzut-o limpede ca... 

— Nu pot să crez. 

De fapt, credea; mai mult chiar, un al şaselea sau al 
şaptelea simţ îi spusese să se aştepte la asta. După ce 
se întorsese în Londra, trecuse pe la bătrina 
bucătăreasă, doamna Rogers, care îi prezentase o 
dare de seamă amănunţită cu privire la cele cîteva 
săptămîni înnegurate cu care se încheiase şederea lui 
Charles în casa din Kensington. Asta se întîmplase 
demult. Se  prefăcuse atunci că-i împărtăşeşte 
dezaprobarea faţă de purtarea fostului lor stăpîn. 
Inlăuntrul lui însă fremătase o coardă; să faci pe 
peţitorul e una. Să strici viitoare case e cu totul 
altceva. 

Sam şi Mary se uitau unul la celălalt - ea, cuo 
uimire adumbrită în privire, el, cu o îndoială 
posomorită - aşezaţi într-un salonaş minuscul, dar nu 
chiar fără gust mobilat. În cămin ardea un foc 
strălucitor. Şi, în timp ce schimbau priviri 
întrebătoare, uşa se deschise şi în odaie intră o 
slujnicuţă cît o furnică, o fată de vreo paisprezece ani 
neîmbietoare la vedere, care purta în braţe copilaşul 
acum scăpat de o parte din scutece - ultima recoltă de 
soi, cred, ieşită pe uşa hambarului lui Carslake. Sam 
luă numaideciît în braţe ghemotocul de scutece şi 
începu să-l legene de sus în jos, gest în urma căruia 
din mijlocul ghemotocului răsunară ţipete; un ritual 
care se repeta în fiecare zi după venirea lui de la 
lucru. Mary luă repede preţioasa povară şi surise 
nerodului de tătic, în vreme ce furnicuţa rămasă lîngă 
uşă le suridea, plină de înţelegere, amîndurora. Se 
vede limpede acum că Mary aşteaptă, nu peste multă 
vreme, un al doilea copil. 

— Păi, iubito, io m-am dus să servesc păhărelul de 
după-masă. Ai pus de cină, 'Arriet? 


— Da, domnule. Îi gata-n juma’ de oră, domnule. 

— Ce fată de ispravă. Pa, iubito. 

Şi, cu aerul unui om fără nici o grijă, o sărută pe 
Mary pe obraz, apoi îl gidilă pe bebeluş între coaste. 


Nu mai arăta chiar atît de mulţumit peste cinci 
minute, aşezat în colţul curăţat cu rumeguş al unei 
cîrciumi de lîngă casă, cu un păhărel de gin şi apă 
fierbinte în faţă. Privit din afară, avea toate motivele 
să fie mulţumit. N-avea încă o prăvălie a lui, dar 
pusese mîna pe ceva aproape la fel de bun. Primul 
copil era fată, dar asta nu fusese decît o dezamăgire 
măruntă, al cărei leac era încredinţat că se va naşte în 
curînd. 

În Lyme, Sam îşi jucase cum trebuie cărţile din 
mînă, şi chiar mai mult decît atît. Ghicise din capul 
locului în mătuşa Tranter o pradă uşoară. Se aruncase 
- cu ajutorul lui Mary - la picioarele ei îndurătoare. 
Oare nu-şi pierduse el toate speranţele într-un viitor 
mai prosper prin vitejeasca-i plecare de la stăpîn? 
Doar era un adevăr săpat în piatră, ştiut de toţi, că 
domnul Charles îi promisese un împrumut de patru 
sute de lire (întotdeauna să ceri mai mult decît ţi se 
pare rezonabil) pentru a-i înlesni intrarea în afaceri. 
Afaceri? Ce afaceri? 

— Ca a lu' domnu' Freeman, doamnă, da' mult, 
mult mai modeste. 

Cartea pe care o reprezenta Sarah o jucase chiar 
ca un adevărat maestru. În primele zile ale şederii 
sale în Lyme, n-ai fi reuşit nici dacă l-ai fi picat cu 
ceară să-i smulgi vreo vorbuliţă în legătură cu 
secretele vinovate ale fostului său stăpîn; mormînt, nu 
altceva. Dar doamna Tranter era aşa o femeie de 
treabă - cum a vorbit ea cu colonelul Locke, de la 
Jericho House, care tocmai căuta un servitor... Aşa se 
face că traiul de şomer al lui Sam a numărat foarte 


puţine zile. Traiul lui de burlac nu i-a supravieţuit nici 
el prea multă vreme; iar ceremonia care i-a pus capăt 
s-a desfăşurat pe cheltuiala stăpînei miresei. Era clar 
că trebuia să se revanşeze într-un fel. 

Asemeni tuturor bătrînelor singure, mătuşa Tranter 
era veşnic în căutare de suflete pe care să le ia sub 
aripa ei ocrotitoare şi să le ajute; oricum, nu i s-a dat 
voie să uite, chiar să fi vrut, de dorinţa lui Sam de a 
intra în negoţul cu obiecte de galanterie. Aşa încît, 
într-o zi, în timpul unei şederi mai îndelungate la 
Londra, la sora ei, doamna Tranter s-a încumetat să 
aducă vorba despre acest lucru într-o discuţie cu 
cumnatul domniei-sale. La început, acesta păru gata s- 
o refuze. Apoi însă doamna Tranter îi aduse aminte, 
cu blîndeţe, cît de onorabil se purtase tînărul servitor; 
or, domnul Freeman ştia el mai bine decît doamna 
Tranter ce întrebuințare folositoare primiseră - şi mai 
puteau încă primi - informaţiile oferite de Sam. 

— Prea bine, Ann. O să văd ce se poate face. S-ar 
putea să avem un post liber. 

Şi astfel Sam puse piciorul în marele magazin - pe 
o treaptă foarte joasă, e-adevărat; dar era de ajuns. 
Lipsurile din pregătire le umplea cu ajutorul agerimii 
lui înnăscute. Experienţa dobîndită în anii cît fusese 
servitor îi era de mare folos în relaţiile cu clienţii. Se 
îmbrăca întotdeauna fără cusur. Şi într-o bună zi făcu 
ceva şi mai bun. 

Era o dimineaţă splendidă de aprilie, la vreo şase 
luni după întoarcerea sa ca tînăr însurăţel la Londra, 
şi cu nouă luni înainte de seara în care îl aflăm aşezat, 
cu un aer posac, în faţa păhărelului de gin. Domnul 
Freeman se hotărise să facă pe jos drumul de la casa 
de lîngă Hyde Park pînă la magazin. Trecu în sfîrşit 
prin dreptul şirului neîntrerupt de vitrine şi intră în 
magazin, intrare care declanşa invariabil, ca la un 
semn, un talaz prelung de temenele şi ţopăieli 


slugarnice în rîndul personalului de la raioanele aflate 
la parter. Clienţii erau puţini la număr la ora aceea 
matinală. Domnul Freeman îşi ridică pălăria cu 
obişnuitu-i gest seniorial, dar apoi, spre marea uimire 
a tuturor, făcu stînga-mprejur şi ieşi din magazin. 
Cuprins subit de nelinişte, responsabilul raioanelor de 
la parter se luă după el. Îl văzu pe magnat stînd în 
faţa unei vitrine, pe care o privea cu luare-aminte. 
Inima responsabilului îşi încetini simţitor bătăile, dar 
acesta nu se pierdu de tot cu firea şi se prelinse 
discret pînă în spatele domnului Freeman. 

— Un experiment, domnule Freeman. Ii pun 
imediat s-o demonteze. 

Lîngă ei se opriră alţi trei bărbaţi. Domnul 
Freeman le aruncă o privire rapidă, apoi îl luă de braţ 
pe responsabil şi îl conduse cîţiva paşi mai încolo. 

— Fii puţin atent la asta, domnule Simpson. 

Rămaseră acolo vreo cinci minute. Toţi cei care 
treceau prin faţa magazinului se opreau în dreptul 
vitrinei cu pricina. Unii dintre ei o măsurau cu 
privirea fără să-i dea atenţie, după care, asemenea 
domnului Freeman, făceau cale-ntoarsă ca s-o 
privească. 

Teamă mi-e că descrierea ei va avea efectul unui 
anti-climax. Pentru a-i putea aprecia originalitatea, ar 
fi trebuit să vedeţi celelalte vitrine, cu mormanele lor 
de mărfuri îngrămădite, toate, fără nici o noimă, toate 
cu acelaşi fel de bileţele ce arătau preţul la locul lor; 
şi apoi nu trebuie să uitaţi că, spre deosebire de epoca 
noastră, în care îi vedem pe cei ce alcătuiesc floarea 
cea mai aleasă a omenirii jert-fîndu-şi viaţa pe altarul 
marii zeițe a Publicităţii, victorienii nutreau credinţa 
ridicolă că vinul bun se vinde oricum. Fundalul 
aranjamentului îl forma o bucată de pînză de culoare 
roşie-închis, drapată în falduri. În faţa ei îţi atrăgea 
atenţia un şir de gulere bărbăteşti, de toate formele, 


dimensiunile şi stilurile, suspendate cu nişte sîrme 
subţiri. Clenciul consta însă în faptul că gulerele erau 
astfel aranjate încît să formeze cuvinte. Iar cuvintele 
astea îţi spuneau, îţi zbierau, de-a dreptul, în ureche: 
LA FREEMAN -DE TOATE PENTRU TOŢI. 

— Iată, domnule Simpson, cea mai reuşită vitrină 
pe care am realizat-o anul acesta. 

— Intocmai, domnule Freeman. Foarte îndrăzneață. 
Şi îţi atrage imediat privirea. 

— „La Freeman - de toate pentru toţi.” Exact asta 
oferim noi - altfel de ce am ţine atitea sortimente de 
mărfuri? „La Freeman - de toate pentru toţi” 
excelent! Vreau ca vorbele acestea să apară de acum 
înainte în toate prospectele şi reclamele noastre. 

Se îndreptă cu pas marţial înapoi spre intrare. 
Supraveghetorul zîmbi. 

— Vă datorăm asta în mare parte dumneavoastră, 
domnule Freeman. Tînărul acela, domnul Farrow, vă 
mai aduceţi aminte, pe care ni l-aţi recomandat chiar 
dumneavoastră? 

Domnul Freeman se opri. 

— Farrow? Prenumele nu e cumva Sam? 

— Cred că da, domnule. 

— Adu-l aici. 

— A venit de la ora cinci azi-dimineaţă, domnule, 
special ca s-o aranjeze. 

Şi astfel ajunse în sfîrşit Sam să stea, plin de 
sfiiciune, în faţa marelui om. 

— Excelentă treabă, Farrow. 

Sam se înclină adînc. 

— Am făcut-o cu maxim de plăcere, domnule. 

— Cu cît îl plătim pe Farrow, domnule Simpson? 

— Douăzeci şi cinci de şilingi, domnule. 

— Douăzeci şi şapte de şilingi şi şase pence. 

Trecu mai departe înainte ca Sam să apuce să-şi 
exprime recunoştinţa. Şi lucrurile nu se opriră aici; la 


sfîrşitul săptămînii, cînd se duse să-şi ia banii, se 
pomeni în mînă cu un plic. Se aflau în el trei monede 
de aur de cîte o liră şi un cartonaş pe care scria: 
„Primă pentru zelul şi inventivitatea dovedite în 
muncă”. 

Acum, la numai nouă luni de la această întîmplare, 
salariul lui urcase pînă la ameţitoarea sumă de 
treizeci şi doi de şilingi şi şase pence; pe lingă asta, 
avea o serioasă bănuială că, întrucît devenise un 
membru de neînlocuit al echipei de vitrinieri, ori de 
cîte ori avea să ceară o mărire a salariului, avea s-o 
obţină. 


Sam se duse să-şi ia, în mod excepţional, un al 
doilea păhărel de gin şi se întoarse la locul lui. Ceea 
ce-l strica pe el - o meteahnă de care urmaşii săi de 
azi din branşa publicității au reuşit să se 
descotorosească - era faptul că avea conştiinţă... sau 
poate avea numai sentimentul că nu făcuse nimic care 
să-l îndreptăţească la fericirea şi norocul de care 
avusese şi avea parte. Mitul lui Faust e unul din 
arhetipurile omului civilizat. Lăsînd la o parte faptul 
că Sam nu era atit de „civilizat” încît să fi aflat, măcar, 
cine e Faust, era destul de şlefuit cît să fi auzit de 
pacte încheiate cu Diavolul, precum şi de întorsătura 
pe care o luau ele. O vreme, o duceai foarte bine; 
pină-ntr-o zi, cînd te trezeai cu Diavolul peste tine, 
venit să-şi ceară drepturile. Norocul e un dascăl 
hachiţos; îţi învaţă imaginaţia să-i prevadă dispariţia, 
şi adesea îşi dă cu atît mai multă silinţă să-ţi vîre 
treaba asta în cap, cu cît s-a arătat mai generos. 

Il apăsa, în plus, faptul că nu-i spusese nimic lui 
Mary despre isprava lui. Intre ei alte secrete nu mai 
erau, şi avea încredere în judecata ei. Din cînd în cînd 
i se redeştepta în suflet vechea năzuinţă de a fi 
propriul lui stăpîn, de a avea prăvălioara lui; nu făcuse 


destul pînă acum dovada că era din fire înzestrat 
pentru aşa ceva? Mary însă, cu intuiţia ei sănătoasă 
de om de la ţară care simte unde e ogorul cel mai 
mănos, reuşise de fiecare dată să-l convingă, cu duhul 
blîndeţii - şi, de vreo cîteva ori, fără ajutorul acestui 
duh - să se întoarcă la truda lui de zi cu zi din Oxford 
Street. 

Chiar dacă în vorbirea şi accentul lor nu se simţea 
încă nici o urmare, cei doi erau în plină ascensiune 
socială, şi ştiau bine lucrul ăsta. Lui Mary, totul i se 
părea un vis. Să fii măritată cu un bărbat care cîş-tigă 
peste treizeci de şilingi pe săptămînă! Cînd taică-său, 
căruţaşul, nu depăşise de cînd era el zece şilingi! Să 
locuieşti într-o casă a cărei chirie te costă 
nouăsprezece lire pe an! 

Şi, minune a minunilor, să fii, nu demult, în situaţia 
de a examina unsprezece muritoare mai puţin 
norocoase în vederea angajării pe un post aidoma 
celui pe care, cu numai doi ani în urmă, l-ai ocupat tu 
însăţi! De ce unsprezece? Pentru că Mary îşi 
închipuia, din păcate, că o mare parte din calitatea de 
stăpină constă într-o exigenţă greu de mulţumit - o 
eroare de judecată în care o avusese drept model nu 
pe fosta ei stăpină, ci pe nepoţica acesteia. Şi mai era 
ceva: Mary respectase un tipic nu rareori întîlnit în 
rindul tinerelor gospodine cu soţi chipeşi. Intre 
criteriile de selecţie în vederea angajării unei fete în 
casă, inteligenţa şi eficienţa nu jucaseră decit un rol 
cu totul neînsemnat, umbrite fiind de covîrşitorul 
criteriu al lipsei totale de nuri. li spusese mai apoi lui 
Sam că-i oferise slujba de şase lire pe an lui Harriet 
pentru că îi era milă de ea; nu fusese întru totul o 
minciună. 

După ce se întoarse acasă, la tocăniţa de berbec de 
la cină, în seara aceea în care se cinstise cu o porţie 
dublă de gin, Sam cuprinse cu braţul mijlocul umflat 


al lui Mary şi-o sărută; îşi cobori apoi privirea spre 
broşa pe care o purta între sîni - acasă o purta tot 
timpul, iar cînd pleca în oraş o scotea de fiecare dată, 
nu cumva să-i vină vreunui hoţ ideea s-o sugrume ca s- 
o înhaţe. 

— Ei, şi ce mai zice perlele şi coralii noştri? 

Ea zîmbi şi-şi arcui uşor pieptul. 

— Zice că-s fericiţi că le-ai ieşit în cale, Sam. 

Rămaseră în picioare, amindoi cu ochii la emblema 
norocului lor; pentru ea o firească şi binemeritată 
răsplată, dar pentru care el avea în sfirşit să se achite. 


CINCIZECI ŞI OPT 


Și cit am căutat! 

Dar sufletu-i cel dus 

De-atunci pe-al meu nu l-a atins 

Cu nici măcar o rază, una doar; s-a 
stins, 

Da, am pierdut-o, a apus. 

HARDY, Intr-un oraş de pe malul 
mării, la 1869 


Şi Charles, cu Charles ce s-a întîmplat? îi plîng de 
milă eventualului detectiv care ar fi primit misiunea să 
se ţină după el de-a lungul acestor ultime douăzeci de 
luni. Aproape toate marile oraşe ale Europei i-au văzut 
umbra pe străzile lor, rareori însă pentru multă 
vreme. L-au văzut Piramidele, cu ochii lor de piatră, l- 
a primit între marginile lui Pămîntul Sfînt. O mie de 
privelişti şi de locuri istorice - căci a trecut şi prin 
Grecia, şi prin Sicilia - au văzut ochii lui Charles, dar 
fără ca el să le vadă cu adevărat; toate nu erau decit 
pereţii şubrezi care se înălţau între el şi neființă, un 
gol dincolo de care nu mai era decît golul cel mare, o 
atotcuprinzătoare zădărnicie. Oriunde se oprea mai 
mult de cîteva zile, îl copleşeau o sfirşeală şi o 
melancolie de neîndurat. Deveni la fel de dependent 
de călătorii ca un toxicoman de drogul său. Călătorea 
de obicei singur, cel mult cu cîte un slujitor sau un 
tălmaci din ţara în care se afla. Rar, foarte rar, se 
alătura altor drumeţi şi le îndura cîteva zile compania; 
aproape toţi erau francezi sau nemți. De englezi se 
ferea ca de ciumă; toţi cei care se apropiau de el, 
dornici să schimbe o vorbă cu un compatriot, dădeau 
iute înapoi, alungaţi de rezerva lui îngheţată. 

Paleontologia, prea legată în sufletul lui de 
întîmplările din primăvara aceea fatală, încetase să-l 


mai intereseze. Înainte de a trage obloanele casei din 
Kensington, îngăduise Muzeului Geologic să-şi aleagă 
cele mai reuşite exponate din colecţia sa; restul le 
dăruise studenţilor. Mobilierul îl pusese undeva la 
păstrare; Montague primise instrucţiuni să închirieze 
din nou casa din Belgravia, după expirarea 
contractului cu actualul chiriaş. Charles n-avea să 
locuiască niciodată în ea. 

Citea mult, şi ţinea un jurnal cu însemnări despre 
călătoriile sale; nu cuprindea însă decit notații de 
suprafaţă, nume de locuri, descrieri de întîmplări, 
nimic despre cele ce se întîmplau în mintea sa - un 
simplu mod de a-şi umple timpul în serile nesfirşite 
petrecute în caravanseraiuri şi alberghi pustii. 
Singurele încercări de a da glas eului său mai profund 
luau forma versului; descoperise în opera lui 
Tennyson o măreție comparabilă cu cea pe care o 
avea, în domeniul său, Darwin. O măreție, de bună 
seamă, diferită de cea pe care i-o recunoştea epoca sa 
Poetului Laureat. Maud, poem pe atunci unanim 
desconsiderat - socotit nevrednic de pana maestrului 
-, deveni poemul lui favorit; îl citise de zeci de ori în 
întregime, iar unele pasaje le recitea întruna. Era 
singura carte pe care o purta tot timpul cu el. 
Propriile lui versuri erau, prin comparaţie, slăbuţe; nu 
s-ar fi îndurat nici mort să le arate unor ochi străini. 
Eu însă vă ofer, totuşi, o mică mostră, doar ca să vă 
daţi seama cu ce ochi se privea Charles în timpul 
exilului său. 


O, mări neîndurătoare eu străbat, şi creste 
înnorate, 

Cetăți, o sută, cu străine graiuri, 

Dar tot ce voi iubiţi pe-aceste plaiuri 

Sînt pentru mine nişte smircuri blestemate. 


Oriunde-ajung, un singur lucru de la viaţă 


cer; 

Să-mi spună ea, ce m-a mînat aici? 

De-aici, ce mă alungă? 

Doar de ruşinea-mi fug, ca ea să nu m- 
ajungă, 

Ori fug de braţul lung al unei legi de fier? 


Şi, ca să vă scap de gustul lăsat de aceste roade ale 
lirismului lui Charles, îngăduiţi-mi să citez, în cele ce 
urmează, un poem mult mai mare, un poem care-şi 
avea locul aproape de inima lui, singurul lucru asupra 
căruia Charles şi cu mine am fi putut cădea de acord: 
poate cel mai nobil poem de mici dimensiuni pe care 
ni l-a lăsat epoca victoriană. 


Pierdute insule ce sintem pe-al vieţii mare 
val, 

Cu, între noi, poteci ce şoapte poartă, 

Noi, petice de-uscat prinse-n pustiu de apă 


fără mal, 

Stingheri ne ducem, toţi, a noastră 
soartă. 
Cum veşnic lingă mal simţim talaz cum 
bate, 
Prea bine ştim hotarul fără capăt ce ne- 
mparte. 


Dar cînd pe negre insuli se lasă-a lunii 
mreajă, 

Și aromite-s toate de-al primăverii vînt, 
Cînd între rîpe triste, cu stele mii ca strajă, 
Privighetoarea-şi  'nalță dumnezeiescu-i 
cint; 

Și-o muzică vrăjită din țărm în tărm 
pluteşte, 

Se lasă peste ape, pe toate le-amuţeşte, 


O, vai, ce dor năprasnic pe insuli le 
cuprinde, 


Și piînă-n hăuri negre chemarea lor le 


doare; 

Cu siguranţă - simt ele - noi fost-am 
împreună 

Odată, un singur continent am fost, mai 
mare. 


Acuma între noi e un pustiu de ape - 
O, facă-se-o minune, de ţărmuri să ne 
scape! 


Au cine-a dat poruncă a dorului dogoare 
Abia stirnită, veşnic în apă să se stingă? 
Cine, în unda rece, îneacă-a lor chemare? 
Un Zeu, un Dumnezeu lăsat-a ca-n veci să 
nu se-atingă; 

Și-a hărăzit ca între ele de-a pururea să 
curgă 

Al mării-adînc, nestrăbătut, sărat, 


Ce unul altuia mereu va să ne smulgă 
44 


Şi totuşi, de-a lungul acestei îndelungate nopţi a 
sufletului, neluminată decît, cum am văzut, de tăişul 
unei necurmate interogări lăuntrice, Charles n-a 
nutrit nici un moment gînduri sinucigaşe. În clipele 
măreţei sale viziuni de odinioară, cînd se văzuse 
eliberat din lanţurile epocii sale, ale trecutului, 
reprezentat de înaintaşi, ale clasei şi ţării lui chiar, 
nu-şi dăduse seama cît de mult era această libertate 
întruchipată în făptura lui Sarah, cît de mult se 
întemeia ea pe credinţa că vor împărţi exilul 
împreună. Acum încetase să mai creadă prea mult în 
libertatea dobiîn-dită atunci; simţea că nu făcuse decit 
să treacă dintr-o capcană într-alta, dintr-o temniţă în 
altă temniţă. Şi totuşi, avea, în însingurarea lui, ceva 
de care se putea agăța; era proscrisul, era cel-altfel- 


44 Matthew Arnold, Pentru Marguerite (1853) (n.a.). 


deciît-cei-lalţi, rodul unei decizii pe care puţini ar fi 
fost în stare s-o ia, indiferent cum apărea ea în ultimă 
instanţă, nesăbuită sau înţeleaptă. Vederea cîte unei 
perechi de tineri căsătoriţi îi amintea, din cînd în cînd, 
de Ernestina. Îşi cerceta atunci sufletul: îi invidia sau 
îi compătimea? Constată că, în privinţa asta cel puţin, 
avea puţine regrete. Oricît de amar i-ar fi fost destinul 
de acum, era mai nobil decît cel la care renunţase. 

Aceste peregrinări care-l purtară prin mai toată 
Europa şi pe coastele Mediteranei au durat vreo 
cincisprezece luni, timp în care nu s-a întors în Anglia 
nici măcar o singură dată. Nu era în relaţii strînse de 
corespondenţă cu nimeni. Majoritatea scrisorilor sale, 
puţine la număr, erau adresate lui Montague, şi se 
referau la chestiuni practice, indicaţii privind locul 
unde să i se trimită următoarea sumă de bani şi alte 
lucruri de acest gen. Îl însărcinase pe Montague să 
dea din cînd în cînd, în numele lui, cîte un anunţ în 
ziarele londoneze: „Rugăm pe Sarah Emily Woodruff 
sau pe oricine cunoaşte domiciliul ei actual...”, dar 
răspuns nu se primea niciodată. 

Sir Robert se burzuluise rău de tot la vestea ruperii 
logodnei, comunicată printr-o scrisoare; mai apoi însă, 
îmblînzit de perspectiva fericirii care lui îi bătea la 
uşă, se împăcase cu gindul, fără să se mai 
sinchisească prea tare. Charles era băiat tînăr, la 
naiba, o să-şi găsească el o fată la fel de bună, ba una 
mult mai bună, în altă parte; cel puţin îl cruţase de 
stînjenitoarea înrudire cu alde Freeman. Nepotul îl 
vizitase o dată, înainte de a părăsi Anglia, spre a-şi 
prezenta omagiile doamnei Bella Tomkins; doamna 
nu-i plăcu, şi, întristat, în sinea lui îi plînsese de milă 
lui Sir Robert. Refuză oferta reînnoită de a prelua 
Casa cea Mică, şi nu pomeni nimic de Sarah. 
Făgăduise să revină spre a lua parte la nuntă; o 
promisiune de a cărei îndeplinire scăpă lesne prin 


pretextarea unui acces de malarie. Gemenii zămisliţi 
de imaginaţia sa nu-şi făcură apariţia, dar, în a 
treisprezecea lună a exilului său, primi vestea că 
soarta îl binecuvîntase pe Sir Robert cu un fiu şi 
moştenitor, între timp Charles se deprinsese în 
asemenea măsură cu gîndul că îi fusese hărăzită o 
ursită nenorocoasă, încît, după ce trimise cuvenita 
scrisoare de felicitare, nu mai rămăsese loc în sufletul 
lui pentru altceva în afara hotărtrii neclintite de a nu 
mai pune niciodată piciorul pe domeniul de la 
Winsyatt. 

Dacă, din punct de vedere formal, statutul său de 
celibatar convins suferise oarecari modificări - doar 
se ştia prea bine, prin hotelurile de frunte ale Europei, 
că domnii englezi luau calea străinătăţii ca să-şi facă 
de cap, iar ocaziile erau, slavă Domnului, destule -, 
din punct de vedere afectiv rămăsese neatins. 
Împlinea (sau împuţina) actul sexual cu un soi de 
cinism mut, oarecum în felul în care privea străvechile 
temple greceşti sau în care mînca. Nu era decît o 
deprindere igienică. Iubirea părăsise lumea aceasta. 
Uneori, în cîte o catedrală sau galerie de artă, i se 
întîmpla s-o viseze o clipă pe Sarah alături de el. După 
astfel de momente putea fi văzut îndreptîndu-şi uşor 
trupul şi răsuflînd adînc. Nu numai că îşi interzicea să 
se complacă într-o nostalgie fără rost; începuse să 
devină tot mai nesigur de hotarul care o despărţea pe 
Sarah cea reală de Sarah pe care o crease el în 
nenumăratele sale vise de acest fel: prima, adevărată 
întruchipare a Evei, numai mister, iubire şi 
profunzime, cealaltă, o guvernantă cam intrigantă şi 
cam smintită dintr-un orăşel neînsemnat de pe malul 
mării. Ajunsese chiar să-şi închipuie că o regăseşte pe 
Sarah - şi descoperă că imaginea pe care i-o păstra el 
nu fusese decît rodul rătăcirii şi nălucirilor sale. Nu 
renunţă la anunţurile din ziare; începu însă să-i fie 


totuna dacă aveau să rămînă veşnic fără răspuns. 

Cel mai mare vrăjmaş al lui era plictiseala; tot ea - 
mai exact, plictiseala încercată într-o seară, în timpul 
unei şederi la Paris, cînd descoperi că, de fapt, n-avea 
nici un chef să se afle la Paris, nici nu-l trăgea inima s- 
o pornească iarăşi în pribegie spre Italia şi Spania, 
sau spre alte zări ale Europei - îl mînă însă, în cele din 
urmă, spre casă. 

Credeţi, desigur, că mă refer la Anglia; nu, nu la 
Anglia mă refer: Anglia n-avea cum să redevină 
căminul lui Charles, cu toate că într-acolo se îndreptă, 
pentru o şedere de o săptămînă, după ce părăsi 
Parisul. Întîmplarea făcuse ca în timpul călătoriei 
care-l purtă de la Leghorn spre Paris să aibă drept 
tovarăşi de drum pe doi americani, un domn mai în 
vîrstă însoţit de nepotul său. Veneau amindoi din 
Philadelphia, oraşul lor de baştină. Poate, cine ştie, 
datorită plăcerii de a discuta cu cineva care vorbea o 
limbă nu întru totul diferită de a lui, Charles prinse 
drag de cei doi; plăcerea naivă cu care se bucurau de 
priveliştile întilnite în cale - îi călăuzise prin 
împrejurimile Avignon-ului, iar apoi îi dusese să 
admire oraşul Vezelay - era, desigur, ridicolă. Era 
însoţită însă de o totală lipsă de ipocrizie. Nu se 
potriveau deloc cu imaginea yankeilor nătărăi, din 
care englezilor epocii victoriene le plăcea să-şi 
închipuie că era alcătuită, fără excepţie, populaţia 
Statelor Unite. Inferioritatea lor se mărginea numai la 
necunoaşterea continentului european. 

Cel mai în vîrstă dintre cei doi americani era chiar 
un om foarte instruit şi un fin observator al vieţii. Intr- 
o seară, după cină, el şi Charles porniseră, asistați de 
nepotul venerabilului domn, o lungă discuţie cu 
privire la meritele ţării-mamă, de o parte, şi ale 
coloniei răzvrătite, de cealaltă; iar criticile cărora le 
dăduse glas americanul la adresa unor stări de lucruri 


din Anglia, deşi formulate politicos, găsiseră un ecou 
adînc în sufletul lui Charles. Dincolo de accentul 
american al interlocutorului său, descoperi opinii 
foarte asemănătoare cu ale sale; întrezări chiar - deşi 
foarte nedesluşit şi întemeindu-se doar pe o analogie 
înlesnită de cunoaşterea teoriei lui Darwin - o vreme 
viitoare în care America ar putea lua locul speciei mai 
vechi. Nu vreau să spun, bineînţeles, că îl bătea gindul 
să emigreze într-acolo, cu toate că în fiecare an mii de 
compatrioți de-ai săi, proveniţi din clasele mai puţin 
avute, porneau spre țărmurile Americii. Imaginea pe 
care o aveau aceştia despre Pămîntul Făgăduinţei 
care-i aştepta dincolo de Atlantic (stîrniţi de un şirag 
de minciuni sfruntate, cum n-au fost multe în istoria 
reclamei) nu se potrivea cu imaginea Pămîntului 
Făgăduinţei din visurile lui: un tărim locuit de un 
neam de bărbaţi mai limpezi la minte şi mai sinceri - 
întocmai ca americanul acesta din Philadelphia şi 
nepotul său, care-i asculta cu o atenţie ce-ţi mergea la 
inimă - al căror trai împreună să dea naştere unei 
societăţi cu un chip mai firesc. Unchiul băiatului îi 
rezumase cum nu se poate mai concis starea de fapt: 
„La noi în America oamenii spun în general ceea ce 
gîndesc. După cîte am putut să-mi dau seama - să nu 
mi-o iei în nume de rău, domnule Smithson - în 
Londra e vai de pielea ta dacă nu spui ce nu gîndeşti.” 

Şi mai era ceva. În cursul unei cine luate împreună 
la Londra, Charles îi făcu cunoscută lui Montague 
ideea unei călătorii în ţara de dincolo de ocean. În 
privinţa Americii, Montague nu se arătă prea 
entuziasmat. 

— N-aş crede că, raportat la kilometru pătrat, 
numărul de persoane cu care să poţi schimba o vorbă 
e prea mare pe-acolo, Charles. Nu poţi să-ţi deschizi 
larg porţile plevei venite din cele patru zări ale 
Europei şi, în acelaşi timp, să ai parte de o societate 


civilizată. Deşi probabil că unele dintre oraşele mai 
vechi sînt destul de frumuşele, în felul lor. (Sorbi din 
păhărelul de porto.) Dar, apropo de America, nu-i 
exclus ca acolo să se fi dus şi ea. Cred că ţi-a trecut şi 
ţie prin minte gîndul ăsta. Am auzit că pacheboturile 
astea care oferă bilete ieftine gem de tinerele plecate 
să-şi caute un soţ. (Adăugă în grabă:) Asta nu vrea să 
însemne că acelaşi motiv a mînat-o şi pe ea, 
bineînţeles. 

— Nu m-am gîndit la asta. Drept să-ţi spun, nu m- 
am mai gîndit prea mult la ea în ultimele luni. Am 
renunţat să mai sper. 

— Du-te atunci în America şi îneacă-ţi amarul la 
sînul mai fermecătoarei Pocahontas“. Am auzit că sînt 
pe-acolo o seamă de tinere grozav de frumoase - pour 
la dot comme pour la figure - din rîndul cărora un 
gentleman englez de neam îşi poate alege o mireasă 
după pofta inimii, numai să vrea. 

Charles zîmbi: că va fi fost cu gîndul la îndoita 
frumuseţe a tinerelor cu care era îmbiat, ori la faptul, 
încă neîmpărtăşit lui Montague, că îşi cumpărase deja 
biletul de vapor, rămîne să hotărască imaginaţia 
fiecăruia. 


45 Prinţesă amerindiană, despre care se spune că l-ar fi salvat 
de la execuţie pe căpitanul John Smith, colonist englez. 


CINCIZECI ŞI NOUĂ 


De mine însumi ostenit, sătul să mă 
întreb 

Ce sînt, şi cum S-ar cuveni să fiu, 

Stau lingă proră, pe corabia ce mă 
poartă 

Inainte, mereu "nainte, pe marea de 
stele luminată. 

MATTHEW ARNOLD, Neatirnare 
(1854) 


Traversarea Atlanticului, începută la Liverpool, se 
dovedi un chin pentru Charles. Işi petrecu mult timp 
în faţa ligheanului, iar în răstimpurile în care răul de 
mare îl lăsa să răsufle, se întreba de ce Dumnezeu se 
îmbarcase într-o călătorie care avea să-l arunce în 
sălbăticia ce domnea, fără îndoială, la celălalt capăt al 
lumii. La urma urmei, ce mai conta? În mintea lui, 
Bostonul luase treptat chipul unei jalnice înjghebări 
de colibe de bîrne - îi veni, de aceea, inima la loc cînd, 
într-o dimineaţă însorită, îi apăru dinainte oraşul cel 
adevărat, cu clădirile lui prietenoase de cărămidă şi 
turlele albe de lemn, între care lucea, singuratic, 
aurul fastuos al domului. Constată cu plăcere că, 
privit mai de aproape, Bostonul nu-ţi dezminţea prima 
impresie. Întocmai cum se lăsase cucerit de cei doi 
americani din Philadelphia, îl cuceri iute amestecul de 
bunăvoință şi sinceritate ce caracteriza societatea 
bostoniană. N-au sunat ele surlele şi trimbiţele în 
cinstea prezenţei lui în oraş, dar, în decurs de o 
săptămînă de la sosire, cele cîteva scrisori de 
recomandare de care se folosise se preschimbaseră în 
invitaţii permanente de a păşi pragul mai multor case. 
I se înlesni cu plăcere accesul la biblioteca de la 
Athenaeum, dădu mîna cu un ditamai senatorul; 
strînse degetele încovoiate de vreme ale unui personaj 


şi mai însemnat, deşi mai puţin pornit decît celălalt să 
turuie fălos despre nemaipomeni-tele-i fapte de arme - 
bătrînul Nathaniel Lodge, care auzise canonada de pe 
Bunker Hill, ascuns între fustele doicii în odaia-i de 
pe Beacon Street. Pe un alt compatriot al acestora, 
încă mai însemnat, cu care nu prea ţi-ar fi dat ghes 
inima să stai la taclale dacă s-ar fi întimplat să 
pătrunzi în cercul familiei Lowell din Cambridge, în a 
cărui minte abia încolţiseră primii germeni ce aveau 
să aibă drept rod o hotărire la care îl conduseseră 
motive şi înclinații exact contrare celor care îl 
însufleţeau pe Charles, precum o corabie ce se zbătea 
să se smulgă de la ţărmul bătut de un curent 
neprielnic lîngă care era ancorată şi care se pregătea 
pentru voiaju-i sinuos şi loxodromie ce avea s-o poarte 
spre ţărmul mai mănos, deşi înnămolit, al portului Rye 
(dar nu-i frumos să-l maimuţăresc pe maestru“) - pe 
acesta, ziceam, Charles nu l-a întâlnit. 

Deşi nu pregetă să meargă să omagieze, aşa cum 
se şi cuvenea, memoria vitejilor din Faneuil Hali“, 
leagănul libertăţii, Charles se văzu silit să ţină piept şi 
unei anume ostilităţi; Anglia nu fusese încă iertată 
pentru rolul pe care-l jucase în culisele recent 
încheiatului Război Civil; în plus, aşa cum printre 
englezi circula o imagine stereotipă a lui Uncie Sam, 
exista şi în America o imagine-şablon despre John 
Bull, rezultat al aceluiaşi avînt simplificator. Se vedea 
însă de la o poştă că Charles nu se potrivea cu acest 
şablon; susţinu sus şi tare că înţelegea cît se poate de 


46 Aluzie la bătălia de la Bunker Hill (1775), în care trupele 
coloniştilor americani au fost înfrînte de englezi. 

47 „Maestrul” e, probabil, prozatorul Henry James, american 
de origine, care a ales însă să trăiască în Europa, devenind, spre 
sfîrşitul vieţii, cetăţean britanic. 

48 Veche clădire publică din Boston, loc de întîlnire a 
luptătorilor din Războiul de Independenţă, supranumită, de 
aceea, „leagănul libertăţii”. 


bine justeţea Războiului de Independenţă, admira 
Bostonul, cel mai de seamă centru de învăţătură al 
Americii, inima mişcării anti-sclavagiste, ca şi din 
nenumărate alte motive. Primi cu sînge rece şi 
zimbetul pe buze înţepăturile celor care voiau 
neapărat să afle amănunte despre ceaiuri“ şi tunici 
roşii, şi avu tot timpul mare grijă să nu se arate 
condescendent. 

Două au fost, cred eu, lucrurile care l-au încîntat cu 
deosebire - natura, o natură cu un chip fermecător de 
nou pentru el; specii noi de plante, copaci altfel decît 
tot ceea ce văzuse în alte părţi, păsări nemaiîntilnite - 
şi, aşa cum avu prilejul să descopere cînd vizită 
Harvard-ul, după ce traversă riul cu acelaşi nume, o 
seamă de fosile fascinante, de a căror existenţă n- 
avusese habar. Cealaltă sursă de încîntare o 
constituiau americanii înşişi. La început, observă la ei 
o anume lipsă a nuanţelor mai fine ale ironiei; de vreo 
cîteva ori, se văzu nevoit să găsească o cale de a ieşi 
din situaţiile  stînjenitoare născute de credinţa 
gazdelor sale că remarcile pe care el le făcuse pentru 
a-i amuza trebuiau luate în serios. Dar erau atitea şi 
atitea lucruri prin care îşi răscumpărau acest mărunt 
păcat... francheţea americanilor, felul lor direct de a 
te aborda, curiozitatea fermecătoare care mergea 
mînă-n mină cu ospitalitatea lor fără rezerve: da, 
poate că era şi naivitate la mijloc, dar ce 
binefăcătoare era vederea obrazului proaspăt al 
acestei părţi a omenirii, după chipul uns cu atîtea alifii 
şi sulimanuri al culturii europene. Un obraz care, 


49  Aluzie la un incident premergător Războiului de 
Independenţă, petrecut în Boston în 1773, în cursul căruia 
locuitorii oraşului, în semn de protest împotriva unei taxe 
abuzive pe ceai, au aruncat în apă încărcătura de ceai a unui vas 
englezesc. 

50 Denumire dată soldaţilor britanici, mai ales în timpul 
Războiului de Independenţă. 


pentru Charles, căpătă, în foarte scurt timp, trăsături 
feminine. La vremea aceea, cu tinerele americane 
puteai vorbi mult mai nestingherit decit cu 
contemporanele lor din Europa; peste ocean, mişcarea 
de emancipare număra deja douăzeci de ani de 
existenţă. Lui Charles, felul lor cutezător de a-şi 
exprima opiniile i se păru nespus de atrăgător. 

Atracția resimțită de Charles nu rămase 
neîmpărtăşită, căci, în Boston cel puţin, Londrei i se 
recunoştea încă superioritatea în ceea ce priveşte 
aspectele mai feminine ale bunului-gust de salon. Şi, 
cine ştie, poate că n-ar fi trecut mult şi Charles şi-ar fi 
pierdut inima pe malul Atlanticului; amintirea 
cumplitului document pe care i-l smulsese domnul 
Freeman îl însoțea însă pretutindeni. Se înălța ca un 
zid între el şi fiecare chip nevinovat de fată pe care îl 
avea dinainte; numai un singur chip ar fi putut să-l 
ierte şi să-l scoată pentru totdeauna de sub blestemul 
lui. 

În afară de asta, în nenumărate din tinerele 
americance întîlnite vedea o umbră a lui Sarah: aveau 
ceva din aerul ei sfidător, aceeaşi lipsă de prefăcătorie 
în vorbire. Într-un fel, ele reînviară în Charles 
imaginea ei de odinioară: fusese o femeie remarcabilă, 
Sarah, şi aici s-ar fi simţit în largul ei. De fapt, începea 
să se gindească tot mai mult la ideea sugerată de 
Montague: poate că Sarah chiar era în largul ei aici. 
Cele cincisprezece luni care precedaseră sosirea în 
America le petrecuse în ţări în care, datorită 
diferenţelor de înfăţişare şi de port, femeile întilnite 
nu-i redeşteptaseră decît rareori amintirea ei. Aici 
însă reprezentantele sexului frumos erau în mare 
parte de origine irlandeză şi anglo-saxonă. De cîte ori, 
în primele zile, nu se oprise dintr-o dată, la vederea 
unei nuanţe anume de păr castaniu, a unui mers 
slobod, a unei siluete. 


Odată, pe cînd se îndrepta spre clădirea 
Athenaeum-ului pe aleea principală, zări în faţa lui o 
fată, aflată pe o cărare laterală. O porni cu paşi mari 
de-a curmezişul pajiştii, era sigur, era atît de sigur că 
nu se înşela. Dar nu era Sarah. Biîlbii, încurcat, o 
scuză oarecare. Îşi continuă drumul zdruncinat pînă-n 
adîncul fiinţei, într-atit de intensă îi fusese, în acele 
cîteva clipe, tulburarea. A doua zi dădu un anunţ într- 
un ziar din Boston. De atunci încolo dădu anunţuri în 
toate oraşele în care ajungea. 

Căzură primele zăpezi, şi Charles o porni spre sud. 
Vizită Insula Manhattan, care îi plăcu mai puţin decît 
Bostonul.  Petrecu apoi două săptămîni foarte 
agreabile în Philadelphia, în ospeţie la prietenii pe 
care şi-i făcuse în Franţa; celebra glumă de mai tîrziu 
(„Premiul întîi, o săptămînă în Philadelphia; premiul al 
doilea, două săptămîni”) i s-ar fi părut lui Charles 
nedreaptă. De acolo o luă, la întîmplare, spre sud; 
trecu astfel prin Baltimore şi Washington, prin 
Richmond şi Raleigh, încîntat la tot pasul de noile 
frumuseți pe care i le dezvăluia natura, de noutatea 
climatului: încîntat, adică, de climatul meteorologic, 
căci cel politic - ne aflăm în decembrie 1868 - numai 
încîntător nu putea fi numit. Charles se pomeni în 
oraşe devastate, în mijlocul unor oameni încrîncenaţi 
de suferinţă, victimele Reconstrucţiei; conduşi de un 
om care se dovedise un dezastru ca preşedinte, 
Andrew Johnson, care urma să lase loc în curînd unuia 
ce avea să se arate o catastrofa, Ulysses S.Grant. Se 
văzu nevoit să redevină englez cînd ajunse în Virginia, 
cu toate că, printr-o ironie a sorții pe care n-o gustă 
deloc, strămoşii distinşilor domni cu care se întreţinu 
acolo şi în cele două Caroline fuseseră, în rîndul 
claselor de sus ale coloniştilor de la 1775, aproape 
singurii susţinători ai cauzei Revoluţiei; auzi chiar 
vorbe nebuneşti, rostite de glasuri înfierbîntate, 


despre o posibilă nouă secesiune şi reunificare cu 
Anglia. Trecu însă cu tact, fără să se aleagă cu vreo 
zgîrietură, de toate aceste hopuri, fără să înţeleagă pe 
deplin ce se întîmpla în jurul lui, dar intuind cît de 
diverşi sînt oamenii acestei ţări imense şi neobişnuite, 
precum şi uriaşa energie, abătută de la rostul ei 
firesc, a acestei naţiuni dezbinate. 

Sentimentele care-l încercau nu erau, poate, foarte 
diferite de cele pe care le are un englez al zilelor 
noastre aflat în vizită în Statele Unite: erau în America 
atitea lucruri cu care nu puteai fi în ruptul capului de 
acord, dar şi atîtea lucruri bune; atitea încercări de a- 
şi pune unii altora bețe în roate, dar, pe lingă ele, cît 
de multă cinste; atîta brutalitate şi violenţă, dar cîtă 
grijă de a face lucrurile aşa cum trebuie şi pentru 
toată lumea, ce efort încordat de a înălța o societate 
mai bună. Petrecu luna ianuarie în Charleston, al 
cărui trup purta încă rănile adinci ale războiului; şi, 
pentru prima oară de cînd se afla în America, începu 
să se întrebe dacă nu cumva călătoria lui nu se 
preschimbase în emigrare. Băgă de seamă că în 
vorbire i se strecurau încet-încet anumite întorsături 
de frază şi inflexiuni ale rostirii americane; se pomeni 
că ia atitudine în favoarea sau împotriva cîte unui 
punct de vedere - sau, mai exact, că vederile lui sînt 
împărţite, întocmai ca America însăşi; socotea, de 
pildă, că abolirea sclaviei e o cauză dreaptă, dar în 
acelaşi timp înţelegea mînia sudiştilor, care ştiau prea 
bine ce se ascunde în spatele nerăbdării de a-i vedea 
odată dezrobiţi pe negri, pe care o arăta puzderia de 
vîntură-lumes! dubioşi ce se abătuse asupra oraşelor 
lor. Se simţi în largul său în mijlocul vestitelor 


51 În original, carpet-baggers - aventurieri veniţi din Nord, 
dornici să profite de instabililatea de după Războiul Civil, în 
scopul unei cît mai rapide îmbogăţiri, pe căi economice şi 
politice. 


frumuseți languroase ale Sudului, printre aprigii 
căpitani şi colonei măcinaţi de gindul răzbunării; îşi 
aduse însă aminte de Boston - obrazuri mai 
trandafirii, suflete mai luminoase... mai puritane, în 
orice caz. Una peste alta, i se păru că acolo se simţise 
mai bine; şi, ca spre a şi-o dovedi pe calea 
paradoxului, se pregăti să purceadă mai departe pe 
drumurile Sudului. 

Nu se mai plictisea. Experienţa Americii, poate mai 
cu seamă a Americii văzută în vremea aceea, îl făcuse 
să capete - sau să recapete - un soi de încredere în 
virtuțile libertăţii; oricît de nefericite i-ar fi fost 
consecinţele de moment, îndîrjirea pe care o vedea la 
cei din jur de a-şi struni destinul ca naţiune avu 
asupra lui un efect eliberator, nu unul deprimant, 
începu să vadă în provincialismul adesea rizibil al 
gazdelor sale o condiţie necesară a lipsei lor de 
ipocrizie. Chiar şi veşnica lor nemulţumire, mereu 
gata să treacă la fapte, ale cărei mărturii le aflai, din 
păcate, pretutindeni, tendinţa de a-şi face singuri 
dreptate - acţiune în cursul căreia judecătorul se 
preface totdeauna în călău -, pe scurt, violenţa 
endemică provocată de o constituţie pusă sub semnul 
ameţitoarei Liberté, chiar şi ea găsea, în ochii lui 
Charles, o anume justificare. Întregul Sud era stăpînit 
de duhul anarhiei; şi totuşi, pînă şi el îi părea 
preferabil cîrmuirii din ţara lui, care strivea, cu 
pumnul ei de fier, viaţa din oameni. 

Toate acestea le păstră însă pentru sine. Într-o 
seară plină de tihnă, în timp ce se afla încă în 
Charleston, paşii îl purtară pe un promontoriu aşezat 
pe direcţia în care, la o depărtare de trei mii de mile, 
se afla Europa. Scrise acolo un poem; mai bun, 
puţintel mai bun decît cel pe care aţi avut prilejul să-l 
citiţi ceva mai devreme. 


Venit-au ei să afle peste mare 

Un adevăr ce-n chinga Engliterei nu- 
ncăpea? 

Să fie-n glasul lor cel jun o întrebare 

La care bătrina omenire nu se-ncumeta? 


Străin de-al lor pămint eu sînt, 

Dar ce aproape-n cuget şi-n meniri; 
îmi pare că-n al lor avint 

Văd chipul bun de miine-al omenirii. 


Și-atunci cu toţii o să-şi spună „frate” - 
In Paradis ei ţara şi-or preface 

Și ură n-a mai fi, nici strimbătate. 

Ce dacă ţara-mumă ris îşi face 


De primii paşi de prunc şovăitor? 
Din poala ei curînd se vor desface; 
Ce dacă-acum se clatină uşor? 
Curind copilul va-nvăţa să calce 


Cu pasul drept, semet, neşovăielnic 
Pe-a ţării lui domoale nesfirşiri liliachii 
Și binecuviînta-va vintul cel prielnic 
Ce l-a purtat spre ţărmul izbăvirii. 


lar acum, să ne despărţim, preţ de un paragraf, de 
Charles, lăsîndu-l să se descurce cum o şti între 
ceţurile iambic-legănate ale poemului său, printre 
retoricele semne de întrebare spînzurate deasupra 
„domoalelor nesfirşiri liliachii”, care, la urma urmei, 
nici nu sună chiar atît de rău. 


Trecuseră aproape trei luni de cînd Mary îi 
împărtăşise cele descoperite în plimbarea din Chelsea 
- era acum sfîrşitul lui aprilie. Între timp însă datoria 
lui Sam faţă de soartă crescuse simţitor: aceasta îi 
dăruise mult rivnitul prunc de parte bărbătească. Era 


o zi de duminică, o seară plină de muguri verzi-aurii şi 
dangăte de clopot; din bucătăria aflată la parter urca 
pînă la el clinchet uşor de vase şi tacimuri, semn că 
nevestica-i abia ridicată de pe patul de lehuză îi 
pregătea cina, ajutată de slujnică; şi, în timp ce fetiţa 
se căznea să se aburce pînă la genunchii pe care se 
lăfăia frăţiorul de trei săptămîni, o gigilice cu o 
pereche de ochişori negri şi iuți ca argintul-viu care-l 
dăduseră deja gata pe Sam („li scapără ca briciul, 
maimuţica”), minunea se petrecu în sfîrşit: ochişorii 
negri răzbiră pînă-n adîncul sufletului - nu chiar de o 
puritate bostoniană - al lui Sam. 

Două zile mai tîrziu, Charles, ajuns între timp în 
peregrinările sale pînă la New Orleans, se întorcea la 
hotel după o plimbare prin Vieux Carré. Funcţionarul 
de la recepţie îi înmînă o telegramă. 

Cuprindea următoarele: A FOST GĂSITĂ. LONDRA. 
MONTAGUE. 

Charles citi cele cîteva cuvinte şi se întoarse cu 
spatele. După atîta vreme, după toate lucrurile pe 
care le îngrămădise între... privea fără să vadă nimic 
strada aglomerată. Din senin, fără să poată să 
numească desluşit vreo emoție drept cauză, simţi cum 
ochii i se umplu de lacrimi. leşi pe terasa din faţa 
hotelului şi-şi aprinse o ţigară. Peste cîteva minute se 
întoarse la recepţie. 

— Primul vapor spre Europa... îmi puteţi spune 
cînd pleacă? 


ŞAIZECI 


Lalage e-aici; ah, Doamne, 
Ea e-aicea, a venit! 
HARDY, In așteptarea ei 


Cobori din birjă în dreptul podului. Era ultima zi a 
lui mai, caldă, îmbelşugată, cu fațadele caselor 
ascunse deja în frunzişul copacilor, cerul albastru, 
brăzdat de nori albi, lînoşi. O clipă, unul dintre ei îşi 
aruncă umbra peste Chelsea, însă antrepozitele de pe 
celălalt mal al fluviului rămaseră scăldate în soare. 

De la Montague nu aflase mare lucru. Informaţia 
sosise prin poştă; o foaie de hîrtie care nu cuprindea 
decît numele şi adresa. Stînd în picioare în faţa 
biroului avocatului, lui Charles îi veni în minte 
cealaltă adresă pe care o primise, demult, de la Sarah; 
cea din faţa lui era însă aşternută cu o caligrafie 
țeapănă. Nu-i recunoştea stilul decît în scurtimea 
mesajului. 

Montague acţionase cu mare grijă, aşa cum îi 
ceruse, printr-o telegramă poruncitoare, Charles. Nu 
trebuia să încerce s-o abordeze în vreun fel, nu 
trebuia să i se ofere nici un motiv - prilej de a fugi din 
nou - de alarmă. Un funcţionar făcu pe detectivul, 
înarmat cu descrierea pe care Charles o pusese 
odinioară la dispoziţia adevăraţilor detectivi. Din 
relatările sale reieşea că, după cîte se părea, la adresa 
respectivă locuia, într-adevăr, o domnişoară care 
corespundea semnalmentelor indicate; că persoana cu 
pricina era cunoscută sub numele de doamna 
Roughwood. Naiva transpunere a silabelor înlătură 
orice urmă de îndoială cu privire la autenticitatea 
informaţiei primite, ca şi - după primele clipe de 
uluială - încrederea în autenticitatea celei conţinute în 
titlul de doamnă. În Londra, femeile singure 


recurgeau deseori la astfel de stratageme, care 
dovedeau că lucrurile stăteau exact pe dos decît voiau 
ele să arate. Sarah nu se căsătorise. 

— Văd că a fost expediată din Londra. Ştii cumva... 

— A fost trimisă pe adresa noastră, deci e clar că 
vine de la cineva care ştie de anunţurile noastre. Ţi-a 
fost adresată ţie, personal, deci acest cineva ştie în 
numele cui le-am dat, dar nu pare interesat de 
recompensa pe care am oferit-o. Toate astea ne duc, 
cred, la concluzia că expeditorul e chiar domnişoara 
Woodruff. 

— Dar de ce să fi amînat atît de mult să se arate? Şi 
în afară de asta, nu e scrisul ei. (Montague îşi 
mărturisi prin tăcere încurcătura.) Funcţionarul pe 
care l-ai trimis n-a mai aflat nimic altceva? 

— A respectat instrucțiunile, Charles. I-am interzis 
să pună întrebări prin jur. S-a nimerit să se afle destul 
de aproape cît să-l audă pe un vecin care i-a dat bună 
dimineața. Aşa am aflat numele. 

— Şi casa? 

— O respectabilă reşedinţă familială. Sînt chiar 
cuvintele lui. 

— Probabil că e guvernantă acolo. 

— Asta pare cel mai probabil. 

Charles se întorsese apoi spre fereastră; un gest 
oportun, căci în privirea pe care Montague o îndreptă 
spre spatele lui întors se desluşea o anume lipsă de 
sinceritate. Ii interzisese el, nu-i vorbă, funcţionarului 
să pună întrebări, dar nu-şi interzisese lui însuşi să-l 
ia la întrebări pe funcţionar. 

— Ai de gînd s-o vezi? 

— Harry dragă, n-am traversat Atlanticul ca să... 
(Charles îşi scuză printr-un zîmbet tonul exasperat.) 
Ştiu ce vrei să mă întrebi. Nu pot să-ţi răspund. lartă- 
mă, dar e o chestiune mult prea personală. Şi 
adevărul e că nu ştiu ce simt. Cred că n-am să ştiu 


pînă n-am s-o văd din nou. Nu ştiu decît că... imaginea 
ei n-a încetat să mă urmărească. Că trebuie să-i 
vorbesc, trebuie să... ai înţeles. 

— Trebuie să-i smulgi Sfinxului un răspuns. 

— Da, dacă vrei, poţi să-i spui şi aşa. 

— Numai să nu uiţi ce-au păţit cei care n-au reuşit 
să dezlege enigma. 

Charles făcu o strimbătură plină de jale. 

— Dacă alternativa e tăcerea sau moartea, dă-i zor 
să pregăteşti discursul funebru. 

— Ceva îmi spune că nu va fi cazul. 

Zîmbiseră amîndoi. 

Acum nu mai zîmbea însă, în timp ce se apropia de 
locuinţa Sfinxului. Nu cunoştea deloc zona; ştia vag că 
era un soi de substitut al Greenwich-ului la care 
recurgeau cei cu buzunarul mai modest - un loc în 
care se retrăgeau ofiţerii de marină în rezervă spre a- 
şi petrece bătriîneţile. Pe vremea victorienilor, apele 
Tamisei erau mult mai murdare şi mai pline de 
miasme decît sînt astăzi, azvîrlind pe maluri, ori de 
cîte ori se umflau, resturi respingătoare scurse de 
prin canale. Într-un rînd, duhoarea devenise atit de 
insuportabilă, încît îi pusese pe fugă pe membrii 
Camerei Lorzilor, obligindu-i să-şi lase baltă lucrările; 
se găsiseră chiar voci care puneau în cîrca fluviului 
epidemiile de holeră; alegerea unei locuinţe pe malul 
apei nu era, de aceea, nici pe departe semnul 
distinctiv al unei originalităţi de bonton în înalta 
societate, aşa cum avea să devină în secolul nostru 
dezodorizat. Cu toate acestea, casele dimprejur - 
remarcă Charles - erau cît se poate de arătoase; în 
pofida gustului pervers dovedit în alegerea zonei de 
domiciliu, era evident că nu sărăcia îi alungase aici pe 
locatarii lor. 

În cele din urmă, stăpînit de un tremur lăuntric, 
simțind că tot sîngele i-a fugit din obraji, cu un anume 


sentiment că săvirşeşte ceva sub demnitatea lui - 
proaspătu-i eu american dăduse bir cu fugiţii în faţa 
fiinţei masive, adînc cuibărită în el, a trecutului, şi 
simţea din plin penibilul situaţiei (el, un gentleman, 
venit în vizită la o servitoare cu un statut ceva mai 
acătării) - ajunse la poarta fatală. Era făcută din fier 
forjat şi se deschidea spre o cărare ce ducea la o 
clădire înaltă de cărămidă - ascunsă aproape în 
întregime, pînă sub acoperiş, de frunzişul bogat al 
glicinei, în care începuseră să se deschidă, în franjuri 
de un albastru-palid, primele flori. 

Ridică ciocănelul de alamă şi bătu de două ori; 
aşteptă preţ de vreo douăzeci de secunde, apoi bătu 
din nou. De data aceasta uşa se deschise. In faţa lui se 
ivi o slujnică. Întrezări în spatele ei un hol spaţios - şi 
tablouri, o sumedenie de tablouri, atît de multe, încît 
holul părea mai curînd o galerie de artă. 

— Aş dori să vorbesc cu o doamnă... Roughwood. 
Dacă nu mă-nşel, locuieşte aici. 

Slujnica era o făptură subţirică şi tînără, cu ochi 
mari, fără obişnuita boneţică de dantelă pe cap. De 
fapt, dacă n-ar fi purtat şorţ, nici n-ar fi ştiut cum să i 
se adreseze. 

— Numele dumneavoastră, vă rog? 

Remarcă absenţa apelativului „domnule”; poate că 
nu era, totuşi, slujnică; avea un accent mult mai de soi 
decît aveau îndeobşte slujnicele. li înmînă o carte de 
vizită. 

— Spuneţi-i, vă rog, că am făcut cale lungă spre ao 
întîlni. 

Fata îşi aruncă ochii, fără pic de sfială, pe cartea de 
vizită. Nu era slujnică. Păru să cumpănească ceva în 
minte. Deodată, din capătul celălalt al holului, aflat în 
întuneric, se auzi un zgomot. În pragul unei uşi îşi 
făcu apariţia un bărbat cu vreo şase-şapte ani mai în 
vîrstă decît Charles. Fata se întoarse spre el, uşurată. 


— Domnul doreşte s-o vadă pe Sarah. 

— Da? 

Ţinea în mînă un toc. Charles îşi scoase pălăria şi 
glăsui din prag: 

— Dacă aţi fi atît de bun... o chestiune personală... 
am cunoscut-o bine înainte de venirea ei la Londra. 

Căutătura atentă, deşi foarte scurtă, cu care 
bărbatul îl măsură din cap pînă-n picioare i se păru lui 
Charles uşor dezagreabilă; avea ceva de evreu, 
domnul acesta, şi o anume eleganţă căutată, ce se 
voia neglijentă, în îmbrăcăminte; aducea vag cu 
Disraeli la tinereţe. Bărbatul îi aruncă o privire fetei. 

— E cu... 

— Cred că vorbesc, atita tot. 

„Vorbesc” - adică, pasămite, ea şi copiii, copiii pe 
care îi avea în grijă. 

— Atunci ce mai aştepţi, condu-l sus, draga mea. 
Domnule... 

Şi, cu o uşoară înclinare a capului, se făcu nevăzut 
la fel de brusc cum apăruse. Fata îi făcu semn s-o 
urmeze. Se văzu nevoit să închidă cu mîna lui uşa de 
la intrare. În timp ce fata începu să urce scările, avu 
timp să-şi arunce privirea peste tablourile şi desenele 
îngrămădite pe pereţi. Se pricepea destul la arta 
modernă ca să fie în stare să recunoască şcoala căreia 
îi aparţineau cele mai multe dintre ele; ca şi - da, 
chiar aşa - penelul celebrului, vestitului maestru a 
cărui monogramă se afla, în chip de semnătură, pe 
cîteva dintre ele. Vilva pe care o provocase cu vreo 
douăzeci de ani în urmă pictura acestuia se stinsese 
între timp; lucrări care, la vremea aceea, fuseseră 
socotite bune doar să fie puse pe foc se vindeau acum 
la preţuri piperate. Domnul cu tocul în mînă era 
colecţionar de artă; de artă cam suspectă; dar, în 
acelaşi timp era, în mod evident, şi un om cu oarecare 
dare de mînă. 


Charles urcă un rind de trepte, ţinîndu-se după 
silueta zveltă a fetei; tablouri şi aici, şi aceeaşi 
preponderență a şcolii suspecte. Neliniştea îi sporise 
însă mult prea mult între timp ca să le mai dea vreo 
atenţie. După ce atacaseră al doilea rînd de trepte, se 
încumetă să pună o întrebare. 

— Domnişoara Roughwood e angajată aici ca 
guvernantă? 

Fata se opri la mijlocul treptelor şi îl privi peste 
umăr; citi în ochii ei o surprindere amuzată. Apoi îşi 
plecă brusc privirea. 

— Nu mai e guvernantă. 

Privirea ei întîlni o clipă privirea lui Charles. Îşi 
continuă apoi urcuşul. 

Ajunseră la un al doilea palier. Sibilica-i călăuză se 
îndreptă spre o uşă şi întoarse capul spre el: 

— Aşteptaţi, vă rog, aici. 

Intră în încăpere, lăsînd uşa întredeschisă. Din 
locul unde se afla, Charles întrezări o fereastră 
deschisă, o perdea de dantelă filfiind uşor în boarea 
văratecă şi, prin frunzişul bogat, scînteierile apei din 
depărtare. Din încăpere se auzea un murmur slab de 
glasuri. Işi schimbă poziţia, ca să vadă mai bine în 
încăpere. Zări astfel doi bărbaţi, doi gentlemeni. 
Stăteau în picioare în faţa unei pînze aflate pe un 
şevalet, aşezat oblic faţă de fereastră, ca să primească 
lumina de afară. Cel mai înalt dintre cei doi se aplecă 
să examineze un detaliu al tabloului, dezvăluindu-l 
vederii lui Charles pe celălalt domn, aflat lîngă el. 
Acesta privi, din întîmplare, prin uşa întredeschisă, 
drept în ochii lui Charles. Înclină uşor de tot din cap, 
apoi se uită spre cineva din partea încăperii ascunsă 
vederii lui. 

Charles rămase înmărmurit. 

Îi era cunoscut acest chip. O dată chiar îl avusese 
în faţă şi, alături de Ernestina - şi de mulţi alţii - îl 


ascultase vreo oră şi mai bine cuvîntînd. Era 
imposibil, şi totuşi... şi individul de la parter! 
Tablourile şi schiţele alea! Se întoarse iute cu spatele 
şi privi afară, printr-o fereastră de pe latura din fund a 
palierului, spre o grădină plină de verdeață aflată în 
spatele casei, asemenea unui om care, încredinţat că 
s-a deşteptat, în sfîrşit, din coşmar, se trezeşte 
aruncat între umbrele unuia nou, mai rele încă. Nu 
vedea nimic acolo jos; nu vedea decit, în minte, 
nerozia convingerii sale că femeile căzute în păcat 
trebuie să continue să cadă, să cadă mereu - căci nu 
venise el oare aici ca să suspende legea gravitaţiei? 
Era la fel de zguduit de parcă ar fi văzut toate 
lucrurile din jur întorcîndu-se dintr-o dată cu susul în 
jos. 

Se auzi un zgomot. 

Îşi întoarse fulgerător privirea. Era acolo, sprijinită 
de uşa pe care abia o închisese, cu mîna pe butonul ei 
de alamă, o siluetă anevoie de desluşit limpede în 
penumbra care umpluse dintr-o dată spaţiul din jur. 

Şi cum era îmbrăcată! Hainele ei erau atît de 
diferite de ceea ce-şi amintea el, încît, o clipă, crezu 
că nu era ea. În amintirea lui apăruse întotdeauna 
înveşmiîntată în hainele ei de odinioară, un chip hăituit 
înălţindu-se dintr-o întunecime îndoliată. Făptura din 
faţa lui purta însă, din cap pînă-n picioare, uniforma 
Femeii-de-Tip-Nou, respingînd, într-un mod bătător la 
ochi, tot ceea ce epoca lor socotea că trebuie să 
alcătuiască moda feminină. Purta o fustă de un 
albastru-închis, o nuanţă caldă, strînsă la mijloc de o 
cingătoare roşie prinsă cu o cataramă aurită în formă 
de stea, care-i strîngea şi faldurile bluzei de mătase 
albă cu dungi roz, cu mîneci lungi, vaporoasă, cu un 
guleraş delicat de dantelă albă pe care, în loc de 
cravată, era prinsă o camee. Părul desfăcut era ţinut 
uşor pe spate de o panglică roşie. 


Această apariţie electrizantă şi boemă iscă de 
îndată în sufletul lui Charles două reacţii; întîi, că, în 
loc să arate cu doi ani mai virstnică, Sarah părea cu 
doi ani mai tînără; iar în al doilea rind, că nu se 
întorsese în Anglia, ci, într-un fel cu totul de neînțeles, 
făcuse cale-ntoarsă spre America. Intocmai aşa se 
îmbrăcau în timpul zilei multe dintre tinerele elegante 
de acolo. Îşi dăduseră lesne seama care era raţiunea 
de a fi a acestor haine - cît de simple şi de comode 
erau ele, după chinuitoarele turnări, corsete şi 
crinoline. In Statele Unite, stilul acesta vestimentar, 
care te lăsa, în chip subtil şi paradoxal-cochet să 
întrevezi o emancipare care nu se limita, ea, la 
domeniul social, i se păruse lui Charles absolut 
fermecător; acum însă, vederea lui, adăugată la 
puzderia de bănuieli care-l încolţiseră, îi stîrni un cu 
totul alt sentiment, sub a cărui apăsare obrajii îi 
căpătară o culoare asemănătoare rozului-aprins al 
dungilor de pe bluza lui Sarah. 

Dar, pe fundalul acestei uluieli înspăimîntate - ce 
devenise ea acum, Doamne-Dumnezeule, ce se alesese 
de ea! — se simţi străbătut de o undă de uşurare. 
Ochii aceia, gura, aerul veşnic cumva sfidător... toate 
erau încă la locul lor. Era în continuare fiinţa 
remarcabilă păstrată în amintirile lui din vremuri mai 
fericite - dar înflorită, împlinită, ieşită înaripată din 
bezna crisalidei. 

Timp de zece secunde lungi, nici unul dintre ei nu 
spuse nimic. Apoi ea îşi încleştă mîinile, cu un gest 
neliniştit, în dreptul cataramei aurite şi privi în 
pămînt. 

— Cum de-aţi ajuns aici, domnule Smithson? 

Nu ea trimisese adresa. Nu îi era recunoscătoare. 

Nu-i veni în minte gîndul că întrebarea ei era 
identică cu una pe care i-o pusese el, demult, cînd ea 
fusese cea care îi apăruse pe neaşteptate dinainte; îşi 


dădu seama însă că acum rolurile, ciudat, se 
inversaseră. Acum el era cel venit să-şi înalțe jalba, iar 
ea - cea prea puţin dornică să-şi plece urechea. 

— Avocatul meu a fost înştiinţat că locuieşti aici. 
Nu ştiu de către cine. 

— Avocatul dumitale? 

— N-ai ştiut că am rupt logodna cu domnişoara 
Freeman? 

Era rindul ei să fie uluită. Ochii ei îi cercetară 
îndelung adîncurile privirii. Nu ştiuse. Făcu un pas 
spre ea şi spuse cu glas coborit: 

— Am răscolit fiecare colţişor din oraşul acesta. 
Lună de lună am dat anunţuri în ziare, în speranţa 
că... 

Îşi aţintiseră amîndoi privirea în pămînt, în spaţiul 
dintre ei, la elegantul covor turcesc care acoperea 
întreaga lungime a palierului. Încercă să dea vocii sale 
un sunet cît mai firesc: 

— Văd că eşti... 

Nu reuşi să găsească vorbele cu care să-şi încheie 
fraza; voise să spună - „cu desăvirşire schimbată”. 

— Viaţa a fost generoasă cu mine. 

— Domnul din încăpere... nu €...? 

Ea dădu din cap, confirmînd numele ce se citea în 
ochii, încă neîncrezători, ai lui Charles. 

— Şi casa asta aparţine lui... 

Ea trase uşor aer în piept, în faţa tonului tot mai 
acuzator al vocii lui. În mintea lui Charles prinse să-şi 
desfacă încet inelele ghemul veninos de bîrfeli auzite 
din întîmplare. Nu despre bărbatul zărit în încăperea 
de alături; ci despre cel întîlnit în hol. Pe neaşteptate, 
Sarah se îndreptă spre treptele care duceau la etajul 
de sus. Charles stătea neclintit de parcă prinsese 
rădăcini. De pe trepte, ea îi aruncă o privire 
şovăielnică. 

— Vino, te rog. 


Urcă treptele după ea, care pătrunsese deja într-o 
încăpere îndreptată spre nord, ce dădea spre grădinile 
întinse din jurul casei. Era un atelier de pictor. Pe o 
masă de lingă uşă zăcea un vraf de desene; pe un 
şevalet, o pictură în ulei pe care fuseseră trasate 
numai contururile obiectelor înfăţişate, o femeie 
tînără cu privirea tristă îndreptată în jos, încadrată de 
frunzişul unor copaci, abia schiţaţi; alte pînze 
rezemate cu faţa de perete; pe un alt perete, un şir de 
agăţători de care atîrna o grămadă multicoloră de 
rochii, şaluri şi eşarfe femeieşti; un vas mare de 
ceramică; măsuţe încărcate cu fel de fel de lucruşoare 
- tuburi de vopsea, pensule, borcănaşe cu culori. Un 
basorelief, mai multe statuete, o urnă cu cîteva fire de 
papură. Nu se vedea aproape nici o palmă de loc 
neocupată. 

Sarah stătea în picioare la o fereastră, cu spatele la 
el. 

— Sînt secretara lui. Asistenta. 

— li serveşti şi drept model? 

— Uneori. 

— Înţeleg. 

Nu înţelegea însă nimic. Prinse cu coada ochiului 
imaginea uneia din schiţele aflate pe masa de lîngă 
uşă. Era un nud de femeie, adică, nu chiar nud, nud 
doar de la mijloc în sus, care ţinea lîngă şold o amforă. 
Nu părea să aibă chipul lui Sarah; numai că din 
unghiul în care o vedea nu putea fi sigur. 

— Locuieşti aici de cînd ai plecat din Exeter? 

— Locuiesc aici de un an. 

De ce, de ce nu era în stare s-o întrebe cum; cum se 
cunoscuseră? Ce raporturi erau între ei doi, ca 
locatari ai aceleiaşi case? Şovăi o clipă, apoi îşi aşeză 
pălăria, bastonul şi mănuşile pe un scaun de lingă uşă. 
Părul ei i se dezvăluia acum în întreaga-i strălucire, 
ajungîndu-i aproape pînă la mijloc. I se părea mai 


mică decît şi-o amintea el; mai mlădioasă. Afară, un 
porumbel îşi zbătu cîteva clipe aripile, gata să 
poposească pe pervazul ferestrei din faţa ei; i se făcu 
deodată frică, şi fugi. Jos, se deschise şi se închise o 
uşă. Răsună un zvon stins de glasuri bărbăteşti 
străbătind holul. li despărţea întreaga întindere a 
încăperii. li despărţea totul. Tăcerea devenea tot mai 
greu de îndurat. 

Venise s-o scoată din ghearele sărăciei, s-o smulgă 
din cine ştie ce slujbă amărită dintr-o casă la fel de 
amărită. Înzăuat de sus pînă jos în armura de luptă, 
gata să răpună balaurul - şi iată că domniţa făcuse 
zob toate regulile. Nu tu lanţuri, nu tu suspine, şi nici 
urmă de mîini înălțate implorator către el. Era aidoma 
cuiva care descinde la o serată simandicoasă convins 
că fusese vorba de un bal mascat. 

— Ştie că nu eşti căsătorită? 

— Aici trec drept văduvă. 

Următoarea lui întrebare fu stîngace; îşi pierduse 
însă orice urmă de tact. 

— Soţia lui a murit, dacă nu mă înşel? 

— A murit, da. Nu însă şi în inima lui. 

— Nu s-a recăsătorit? 

— Locuieşte aici împreună cu fratele lui. 

Adăugă apoi numele unei alte persoane care locuia 
şi ea acolo, vrînd parcă să dea a înţelege că, puse în 
faţa acestei mărturii că în casă mişunau o mulţime de 
oameni, temerile jalnic ascunse ale lui Charles îşi vor 
arăta netemeinicia. Numai că între toate numele 
sonore ale epocii, numele pe care îl adăugase Sarah 
avea cu deosebire darul să-l facă pe orice victorian 
respectabil al anilor '860 să se crispeze dezaprobator. 
Dezgustul îngrozit stîrnit de poezia lui fusese 
exprimat, în numele şi auzul obştii, prin glasul lui John 
Morley, personaj din tagma preaonorabililor născuţi 
să fie purtători de cuvint (cu alte cuvinte, faţade 


dincolo de care e numai vîntul) ai epocii lor. Lui 
Charles îi veni în minte sintagma în care era cuprins 
miezul cuvîntării sale de înfierare: „libidinosul laureat 
al unei turme de satiri”. Ca să nu mai vorbim de 
stăpînul casei însuşi! Adică Charles n-auzise - ştia 
toată lumea - că domnul consuma opiu? În minte i se 
închegă imaginea unui orgiastic menage à quatre - ba 
à cinq, dacă o punea la socoteală şi pe fata care-l 
condusese pînă sus. Nu era însă nimic orgiastic în 
înfăţişarea lui Sarah; în plus, folosirea numelor 
poetului drept carte de vizită a casei făcea chiar 
dovada unei anume nevinovăţii; şi pe urmă, ce să 
caute celebrul conferenţiar şi critic“? 

întrezărit prin deschizătura uşii, un om, sigur, cu 
idei cam exagerate, dar respectat şi admirat de o 
grămadă de lume - ce să caute el în cloaca zugrăvită 
de închipuirea lui? 

Ingroş aici partea rea, cea care făcea sluj în faţa 
epocii, partea morleyiană, a minţii lui Charles; partea 
lui bună, eul acela care îl mai ajutase odată, demult, 
să răzbată numaideciît cu privirea prin picla birfelilor 
răutăcioase din Lyme pînă la adevărata fire a lui 
Sarah, se lupta din răsputeri să-i alunge bănuielile. 

Incepu să-şi spună păsul cu voce domoală, în vreme 
ce cu o altă voce, lăuntrică, îşi blestema cu năduf 
scorţoşenia, stavila aceea din sufletul lui care îl oprea 
să vorbească despre şirul nesfîirşit de zile însingurate, 
de nopţile singuratice, duhul ei mereu alături de el, 
deasupra, dinaintea lui... despre lacrimi, dar nu se 
pricepea să rostească vorba asta, lacrimi. li vorbi 
despre cele ce i se întîmplaseră în seara aceea 
petrecută în Exeter. Despre hotărîrea pe care o luase; 
despre trădarea strigătoare la cer a lui Sam. 

Sperase că se va întoarce spre el. Dar ea rămase cu 


52 Aluzie, probabil, la John Ruskin; „libidinosul laureat...” e, 
pare-se, poetul Swinburne. 


ochii pe fereastră, cu faţa ascunsă, privind spre 
frunzişul copacilor din grădină. De undeva din 
mijlocul lor, urca pînă la ei larma făcută de joaca unor 
copii. Rămase tăcut, apoi înaintă pînă în spatele ei. 

— Ceea ce am spus nu înseamnă nimic pentru tine? 

— Înseamnă foarte mult. Atât de mult încît... 

Îi spuse cu blîndeţe: 

— Te rog, continuă. 

— Nu-mi găsesc cuvintele. 

Se îndepărtă deodată, ca şi cum nu-l putea privi 
atunci cînd era lîngă ea. Numai cînd ajunse lîngă 
şevalet se încumetă să se uite la el. 

Murmură: 

— Nu ştiu ce să spun. 

O spuse însă fără emoție, fără nici un strop din 
recunoştinţa aceea pe care el o aştepta cu 
deznădejde, în a cărei lumină brusc revărsată să se 
aşeze altfel, să înceapă, de fapt, adevărata întîlnire; ci 
numai cu - ce crud adevăr - o simplitate 
descumpănită. 

— Mi-ai spus că mă iubeşti. Mi-ai oferit dovada cea 
mai convingătoare pe care o poate da o femeie că... 
între noi existau o înţelegere şi o atracţie de o 
intensitate neobişnuită. 

— Nu neg asta. 

În ochii lui luci o fulgerare de indignare rănită, 
care o făcu să-şi coboare privirea. Tăcerea se aşternu 
la loc în încăpere; Charles se întoarse, la rîndul lui, cu 
faţa spre fereastră. 

— Dar între timp sentimentele tale şi-au schimbat 
obiectul, cu unul mai nou, care le solicită mai mult. 

— Nu credeam să te mai văd vreodată. 

— Cu asta nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Mi-am interzis să regret imposibilul. 

— Tot nu... 

— Domnule Smithson, nu sînt amanta lui. Dacă l-ai 


cunoaşte, dacă ai cunoaşte tragedia care i-a distrus 
viaţa personală... nici măcar o clipă n-ai putea fi atît 
de... 

Nu-şi mai isprăvi fraza. Mersese prea departe, şi 
acum stătea în faţa ei, cu degetele arse de lovitura ei 
metaforică de nuia, cu obrajii în flăcări. Din nou 
tăcere; apoi ea spuse cu voce egală: 

— Sentimentele mele au, într-adevăr, un nou 
obiect. Dar nu în felul la care faci dumneata aluzie. 

— Atunci cum să interpretez stinghereala foarte 
evidentă pe care ţi-o provoacă revederea mea? (Ea nu 
răspunse.) Deşi nu mi-e greu să-mi dau seama că 
acum ai... prieteni mult mai interesanţi şi mai 
amuzanţi decit aş putea avea eu pretenţia să fiu 
vreodată. (Adăugă iute:) Mă sileşti să mă exprim într- 
un fel pe care-l detest. 

Sarah continua să tacă. Se întoarse spre ea, cu un 
mic zîmbet amar: 

— Am înţeles cum stau lucrurile. Acum mizantropul 
sînt eu. 

Sinceritatea acestor vorbe din urmă se dovedi mai 
de folos. Sarah îi aruncă o privire rapidă, nu lipsită de 
preocupare. Stătu o clipă în cumpănă, apoi ajunse la o 
hotărire: 

— N-am vrut să fac din dumneata un mizantrop. Am 
vrut să fac aşa cum era mai bine. Am abuzat de 
încrederea, de generozitatea dumitale, m-am... da, m- 
am năpustit la dumneata, m-am virit în sufletul 
dumitale, ştiind prea bine că aveai alte obligaţii. Mă 
stăpînea un fel de nebunie în vremea aceea. Nu mi-am 
dat seama limpede de asta decit în ziua aceea, în 
Exeter. Cele mai rele lucruri pe care le-ai gîndit 
despre mine atunci erau toate adevărate. (Făcu o 
pauză, el aştepta să continue.) Am avut ocazia, între 
timp, să văd creatori distrugiîndu-şi lucrări care unui 
amator i-ar putea părea pe deplin reuşite. Odată am 


protestat. Mi s-a spus că dacă un artist nu e în stare 
să-şi fie sieşi cel mai sever judecător nu e vrednic să 
se numească astfel. Cred că lucrul acesta e adevărat. 
Cred că am făcut bine distrugind ceea ce se înfiripase 
între noi. Era acolo ceva fals, o... 

— Eu n-am avut nici o vină. 

— Nu, dumneata n-ai avut nici o vină. (Se opri o 
clipă, apoi continuă pe un ton mai blînd.) Domnule 
Smithson, mi-a atras atenţia de curînd o expresie a 
domnului Ruskin. Vorbea domnia-sa, în acele rînduri, 
despre o anume lipsă de armonie în concepţie. Ideea 
domniei-sale era că elementul natural a fost denaturat 
de elementul artificial, cel pur de cel impur. Cred că 
asta e ceea ce s-a întîmplat acum doi ani. (Adăugă cu 
voce mai scăzută:) Şi ştiu prea bine care dintre ele a 
venit din partea mea. 

Vorbele ei îi redeşteptară sentimentul încercat 
odinioară în faţa ciudatei ei credinţe, plină de 
îndrăzneală, în egalitatea intelectuală dintre ei doi. 
Înţelese, totodată, că între glasurile lor fusese un 
veşnic dezacord: între convenţionalismul ţeapăn al 
limbajului lui - care-şi avusese jalnica apoteoză în 
scrisoarea de dragoste neatinsă de mîinile ei - şi 
firescul limbajului ei direct. Două limbaje diferite, 
care trădau, de o parte, găunoşenie şi o încorsetare 
prostească - ba nu, ea o numise mult mai nimerit 
adineaori, artificialitate de concepţie - şi, de cealaltă, 
consistenţă şi puritate de gîndire şi de judecată: 
diferenţa dintre, să zicem, simplitatea unui colofon şi 
o pagină împodobită de Noel Humphreys, toată numai 
arabescuri savante, migăleală, dincolo de care te 
întîmpină oroarea de spaţiul gol a rococoului. lată în 
ce consta de fapt, în cazul lor, lipsa de armonie de 
care vorbea Sarah, deşi, binevoitoare - sau 
nerăbdătoare să scape odată de el -, ea încerca s-o 
ascundă. 


— Îmi dai voie să continuu metafora? Oare ceea ce 
tu numeşti partea naturală şi pură a concepţiei nu 
poate fi salvat - nu poate fi reluat? 

— Mă tem că nu. 

Se ferise însă să-l privească în timp ce vorbise. 

— Mă aflam la patru mii de mile depărtare de 
Londra cînd am primit vestea că ai fost găsită. Asta s- 
a petrecut acum o lună. De atunci şi pînă acum, n-a 
fost ceas în care să nu fiu cu gîndul la conversaţia 
aceasta. Nu... nu se poate să-mi răspunzi prin 
observaţii, cît ar fi ele de pertinente, despre artă. 

— Erau valabile şi pentru viaţă. 

— Deci din ceea ce spui trebuie să înţeleg că nu m- 
ai iubit niciodată. 

— N-aş putea să spun aşa ceva. 

— Ba nu, spune, trebuie s-o spui! Spune, „Am fost 
rea, rea de la un capăt la altul, n-am văzut în el decît o 
unealtă de care m-am putut folosi, o ţintă pe care îmi 
stătea în putere s-o nimicesc. Căci azi nu-mi pasă că el 
încă mă iubeşte, că în toate peregrinările lui n-a văzut 
nici o femeie care să-mi poată sta alături, că va 
rămîne un strigoi, o umbră, jumătate de om, atîta 
vreme cît va fi despărţit de mine. (Ea îşi plecase capul. 
Continuă cu voce mai scăzută:) Spune: „Nu-mi pasă că 
crima lui au fost cîteva ceasuri de nehotărire, nu-mi 
pasă că şi-a ispăşit-o prin sacrificarea reputației sale, 
a...” - nu că asta ar avea vreo importanţă, aş sacrifica 
iarăşi tot ce am, de o sută de ori, numai să ştiu că... 
Sarah mea dragă, eu... 

Era în mare primejdie de a-l podidi lacrimile, 
întinse mîna, şovăitor, spre umărul ei şi îl atinse; 
numaidecît însă trupul ei se crispă imperceptibil, şi 
mîna lui căzu în lături. 

— Există, totuşi, altcineva. 

— Da. Există altcineva. 

Aruncă spre chipul ei întors o privire jignită de 


moarte, răsuflă adînc şi o porni cu paşi mari spre uşă. 

— Te rog aşteaptă. Trebuie să-ţi mai spun ceva. 

— Ai spus singurul lucru care contează. 

— Acest altcineva nu e ceea ce crezi! 

Tonul ei era atît de diferit de cel cu care vorbise 
pînă atunci, atit de plin de ardoare, încît îi opri în aer 
mîna pe care o îndreptase spre pălărie. li aruncă o 
privire peste umăr. Dădu cu ochii de o fiinţă sfişiată în 
două: Sarah cea dintotdeauna, acuzatoare, şi o Sarah 
care îl implora s-o asculte. Charles îşi aţinti privirea în 
pămînt. 

— Există, într-adevăr, altcineva şi în sensul la care 
te gîndeşti dumneata. E un... artist pe care l-am 
cunoscut aici. Vrea să mă ia de soţie. Il admir, îl 
respect atît ca om, cît şi ca artist. Dar n-am să mă 
mărit niciodată cu el. Dacă în clipa asta aş fi silită să 
aleg între domnul... între el şi dumneata, nu dumneata 
ai fi cel care ar pleca de aici cuprins de tristeţe. Te 
rog mult să crezi lucrul acesta. 

Se apropiase puţin de el, fără să-şi dezlipească 
ochii din ochii lui, cu privirea ei cea mai directă; şi 
Charles se văzu nevoit s-o creadă. Işi plecă din nou 
privirea în pămînt. 

— Rivalul amîndurora sînt chiar eu. Nu vreau să mă 
mărit. Nu vreau să mă mărit pentru că... în primul 
rînd, pentru că viaţa mea trecută m-a făcut să mă 
obişnuiesc să fiu singură. Intotdeauna am crezut că 
îmi uram singurătatea. Acum trăiesc în mijlocul unei 
lumi în care poţi foarte lesne să eviţi singurătatea. Şi 
am descoperit că o preţuiesc, ţin la această 
singurătate ca la o comoară a mea. Nu vreau să-mi 
împart viaţa cu nimeni. Vreau să fiu ceea ce sînt, nu 
ceea ce va dori, desigur, să devin, după căsătorie, un 
soţ, oricît de binevoitor şi de indulgent ar fi el. 

— Şi cel de-al doilea motiv? 

— Cel de-al doilea motiv e viaţa mea prezentă. 


Niciodată nu m-am aşteptat să fiu fericită. Şi totuşi 
acum mă simt fericită în situaţia mea actuală. Am o 
muncă diversă şi care mi se potriveşte - o muncă atit 
de plăcută, încît nici n-o mai consider ca atare. Am 
prilejul să asist zilnic la conversaţia unor oameni de 
geniu. Oamenii de acest fel au şi ei păcatele lor. 
Viciile lor. Ele nu sînt însă cele pe care îi place lumii 
să şi le închipuie. Am descoperit, prin persoanele pe 
care le-am cunoscut aici, o comunitate ai cărei 
membri sînt însufleţiţi de o aceeaşi riîvnă vrednică de 
cinste, de aceleaşi aspirații nobile, cum n-am ştiut că 
se află pe lume. (Se întoarse cu faţa spre şevalet.) 
Domnule Smithson, sînt fericită, am ajuns în sfîrşit - 
ori cel puţin aşa cred - acolo unde mi-e locul. Spun 
asta cu multă umilinţă. Eu, una, n-am nici urmă de 
geniu, n-am decît capacitatea de a ajuta geniul în 
munca lui, în chipuri nespus de mărunte şi de umile. 
Poate în sinea dumitale îţi spui că am fost foarte 
norocoasă. 

Nimeni nu ştie lucrul acesta mai bine decît mine. 
Dar cred că am o datorie faţă de norocul cu care am 
fost dăruită. Nu trebuie să-l mai caut în altă parte. 
Trebuie să-l socotesc ceva precar, un lucru de care nu 
trebuie să mă las deposedată. (Se opri iarăşi, apoi se 
întoarse cu faţa spre el.) Crezi ce vrei despre mine, 
dar nu se află nimic care să mă facă să doresc ca viaţa 
mea să fie altfel decît este acum. Nici chiar la 
rugămintea stăruitoare a unui om pe care-l stimez, ale 
cărui vorbe mă mişcă mai mult decît las să se vadă, 
din partea căruia nu merit atita generozitate şi 
afecţiune statornică. (Îşi plecă ochii.) Şi pe care îl rog 
să mă înţeleagă. 

Charles voise să întrerupă în cîteva rînduri această 
profesiune de credinţă. Afirmațiile cuprinse în ea i se 
păreau, toate, pură erezie; dar în adîncul sufletului 
său admiraţia pentru eretică spori. Ca ea nu era 


nimeni; acum mai mult ca oricînd, nimeni. Îşi dădu 
seama că şederea la Londra, traiul ei cel nou, o 
schimbaseră în chip subtil, îi rafinaseră vocabularul şi 
accentul, o ajutaseră să-şi rostească într-o formă mai 
articulată intuiţia, îi adînciseră limpezimea privirii, 
dintotdeauna pătrunzătoare; înlocuiseră cu o ancoră 
trainică şubredele fire care o legau în trecut de 
concepţia ei fundamentală despre viaţă şi de rolul 
care îi revenea în cadrul ei. Strălucirea veşmintelor ei 
îl indusese în eroare la început. Începu acum să 
înţeleagă că ele nu erau decît un element în întregul 
mai larg reprezentat de recent-dobîndita cunoaştere şi 
stăpînire de sine; nu mai avea nevoie, ca să-şi exprime 
adevărul, de adaosul unei uniforme. Inţelese limpede 
toate acestea; dar el nu voia să le înţeleagă. 

— Bine, dar nu poţi să refuzi scopul pentru care a 
fost creată femeia. Şi pentru ce? N-am nimic cu 
domnul... (arătă spre tabloul de pe şevalet)... şi cercul 
său. Dar nu se poate să aşezi dorinţa de a-i sluji pe ei 
mai presus de legea firii. (Se hotări să profite ceva 
mai mult de poziţia lui avantajoasă.) Şi eu m-am 
schimbat. Am ajuns să mă cunosc mai bine, am 
descoperit ce anume era înainte fals în fiinţa mea. Nu 
pun nici o condiţie. Doamna Charles Smithson poate 
continua să fie întru totul ceea ce este acum 
domnişoara Sarah Woodruff. Nu ţi-aş interzice accesul 
în lumea ta de acum, nici să te bucuri în continuare de 
plăcerile pe care ţi le prilejuieşte. Iți ofer doar o 
sporire a fericirii tale prezente. 

Ea se îndreptă spre fereastră, şi Charles înaintă 
pînă la şevalet, fără s-o piardă din ochi. Se întoarse pe 
jumătate spre el. 

— Nu înţelegi. Nu e vina dumitale. Eşti nespus de 
generos. Dar eu nu pot fi înţeleasă. 

— Uiţi că mi-ai mai spus asta o dată. Am impresia 
că faci din lucrul ăsta o chestiune de orgoliu. 


— Am vrut să spun că nici chiar eu nu mă pot 
înţelege. Şi n-aş putea să-ţi spun de ce - dar cred că 
fericirea mea depinde de rămînerea mea în beznă. 

Charles zîmbi fără să vrea. 

— E absurd ce spui. Refuzi să dai curs cererii mele 
în căsătorie ca nu cumva, prin intermediul meu, să 
ajungi la înţelegerea propriei persoane. 

— Refuz, aşa cum l-am refuzat şi pe celălalt domn, 
pentru că dumneata n-ai cum să înţelegi că pentru 
mine nu e un lucru absurd. 

Se întoarse din nou cu spatele spre el, şi Charles 
începu să întrezărească un licăr de speranţă; căci, aşa 
cum stătea acolo, frămîntînd între degete un obiect 
nevăzut de pe pervazul ferestrei, atitudinea ei avea 
parcă ceva din înciudarea încurcată a unui copil 
îndărătnic. 

— N-am să te las să scapi cu argumentul ăsta. N-ai 
decît să te păstrezi înconjurată de oricît mister vrei tu. 
Va rămîne sfint pentru mine. 

— Nu de dumneata mă tem. Ci de dragostea 
dumitale. Ştiu prea bine ca în acest domeniu nimic nu 
rămîne sfint. 

Se simţea asemenea unui om căruia i se refuză o 
avere fabuloasă din pricina unui fleac de întorsătură 
de frază nefericit adusă din condei dintr-un document 
avocăţesc; victima înfringerii motivaţiilor raţionale de 
către legea iraţionalului. Era limpede însă că n-avea 
de gind să cedeze în faţa glasului raţiunii; poate că se 
va arăta mai receptivă la glasul inimii. Şovăi puţin, 
apoi se apropie mai mult de ea. 

— Te-ai gîndit mult la mine în lipsa mea? 

Se uită deodată spre el; o privire aproape ironică, 
de parcă prevăzuse acest nou front de atac, şi aproape 
că se bucura că el fusese, în sfîrşit, deschis. După o 
clipă, se întoarse iar cu spatele şi rămase cu ochii la 
acoperişurile caselor ce se înălţau dincolo de grădină. 


— M-am gîndit mult la dumneata la început. M-am 
gîndit mult şase luni mai tîrziu, cînd am văzut unul din 
anunţurile pe care le-ai dat în... 

— Deci ai ştiut, totuşi! 

Ea însă continuă,implacabilă: 

— Şi care m-au silit să schimb cîteva locuinţe şi să- 
mi schimb şi numele. M-am interesat şi am aflat - 
atunci, nu mai devreme - că nu te-ai căsătorit cu 
domnişoara Freeman. 

Timp de cinci secunde lungi, rămase înmărmurit şi, 
în acelaşi timp, nevenindu-i să-şi creadă urechilor; 
apoi ea furişă peste umăr spre el o privire scurtă. I se 
păru că citeşte în ochii ei o umbră de jubilare, 
certitudinea faptului că avusese tot timpul pregătit 
acest atu tainic - mai rău, că aşteptase, înainte de a-l 
arunca în joc, să-i vadă toate cărţile din mînă. Se 
îndepărtă liniştită de lîngă fereastră, şi liniştea cu 
care se mişcase, aparenta ei indiferenţă, i se păru lui 
Charles mai înspăimîntătoare decît mişcarea în sine. 
O urmări cu privirea. Şi poate că începu, în sfîrşit, să-i 
pătrundă taina. Sunaseră goarnele de război, începuse 
o teribilă pervertire a destinului sexului omenesc; el, 
Charles, nu era decît un soldat de rînd, un pion într-o 
bătălie cu mult mai vastă; şi, asemeni tuturor 
bătăliilor, nu iubirea era miza ei, ci luarea în posesie 
şi ciîştigurile teritoriale. Pătrunse mai adînc cu 
înţelegerea: nu ura împotriva bărbaţilor o făcea să se 
poarte astfel, nici faptul că îl dispreţuia, concret, pe el 
mai mult decît pe alţi bărbaţi; purtarea ei nu era decît 
o succesiune de manevre în care îşi punea la bătaie 
arsenalul avut la îndemînă, manevre care, la rîndul 
lor, nu erau decît nişte mijloace de luptă ce se 
înscriau în strategia de cucerire a unui obiectiv mai 
însemnat. Pătrunse şi mai în adînc: aşa-zisa ei fericire 
prezentă nu era decît o minciună între atîtea altele. În 
miezul fiinţei ei continua să sufere, întocmai ca 


odinioară, în acelaşi fel; aceasta era adevărata taină - 
pe care grozav se mai temea ca el să n-o descopere. 

Se lăsă tăcerea. 

— Aşadar, nu numai că mi-ai distrus viaţa. i-a 
făcut plăcere lucrul acesta. 

— Ştiam eu că o astfel de întîlnire nu poate să 
aducă decît nefericire. 

— Cred că minţi. Cred că te-ai delectat în sinea ta 
cu spectacolul nefericirii mele. Şi mai cred că tu i-ai 
trimis avocatului meu scrisoarea aceea. (Il privi cu o 
negare vie în ochi, dar el îi întîmpină privirea cu o 
strimbătură rece.) Uiţi că am aflat deja, pe pielea mea, 
ce actriţă neîntrecută poţi să fii, ca să-ţi atingi scopul. 
Nu mi-e greu să ghicesc de ce am fost chemat acum 
să primesc lovitura de graţie. Ai o nouă victimă. Am 
fost bun doar să-ţi mai hrănesc o ultimă dată ura 
nesătulă şi nevrednică de o femeie pe care o nutreşti 
pentru neamul bărbaţilor... iar acum pot fi trimis la 
plimbare. 

— Mă judeci greşit. 

Vorbise însă mult prea calm, ca şi cînd acuzaţiile 
lui nu reuşiseră s-o tulbure; ba chiar, în adîncul ei, le 
savura cu o plăcere perversă. El clătină din cap. 

— Nu. E aşa cum spun. Nu numai că mi-ai împlintat 
pumnalul în inimă, dar l-ai şi răsucit cu voluptate. 

Rămăsese cu privirea pironită la el, parcă împotriva 
voinţei ei,  hipnotizată, criminalul  sfidător în 
aşteptarea sentinţei. Charles o pronunţă. 

— Va veni o zi cînd vei fi chemată să dai socoteală 
pentru ceea ce mi-ai făcut. Şi dacă există dreptate în 
ceruri... pedeapsa îţi va fi mai îndelungată decît 
veşnicia. 

Melodramatice cuvinte; uneori cuvintele contează 
însă mai puţin decît adîncimea sentimentului din care 
au izvorit - iar acestea ţişniseră din întreaga fiinţă a 
lui Charles, din nemărginita lui deznădejde. Îndărătul 


lor nu se înălța tînguiala melodramei, ci ţipătul mut al 
tragediei. Cîteva clipe ea continuă să-l privească; în 
ochii ei se răsfringea slab rana cumplită care sfîrteca 
sufletul plin de durere şi revoltă al lui Charles. Ca 
săgetată brusc de vederea ei, lăsă capul în jos. 

Şovăi încă o secundă, ultima; chipul îi era 
asemenea zidului unui baraj care stă să se facă 
fărime, într-atit de mare era apăsarea blestemului 
care dădea să se prăvălească, tunător, de pe buzele 
lui. De îndată însă ce ea căpătă o expresie vinovată, îşi 
încleştă strîns fălcile, se răsuci pe călcîie şi porni cu 
paşi hotăriţi spre uşă. 

Prinziîndu-şi fusta cu o mînă, ea alergă după el. La 
auzul zgomotului, se întoarse fulgerător spre ea, ea 
rămase o clipă pe loc, derutată. Inainte însă ca 
Charles să apuce să-şi continue drumul, păşi sprintenă 
pe lîngă el, spre uşă. Ieşirea îi era blocată. 

— Nu pot să te las să pleci cu credinţa asta în 
suflet. 

Pieptul îi tresălta vizibil de parcă îşi pierduse 
răsuflarea; îşi pironise ochii în ochii lui, ca şi cum îşi 
pusese toate speranţele de a-l opri în privirea lor 
directă. Dar cînd el făcu un gest mînios cu mîna, 
începu să vorbescă. 

— Se află în casa aceasta o doamnă care mă 
cunoaşte, care mă înţelege mai bine decît oricine pe 
lume. Vrea să te vadă. Te rog mult să-i împlineşti 
dorinţa. Ea îţi va lămuri... adevărata mea fire mai bine 
decît pot eu s-o fac. Îţi va arăta că purtarea mea faţă 
de dumneata e mai puţin demnă de a fi osîndită decît 
crezi. 

Charles îi aţinti ochii cu o privire numai foc şi pară, 
gata parcă să lase zidul zăgazului să se prăbuşească. 
Se strădui cu un efort vizibil să se stăpiînească; să 
stingă flăcările şi să  redobiîndească atitudinea 
îngheţată; şi în cele din urmă reuşi. 


— Sînt uimit că poţi să-ţi închipui că o persoană pe 
care n-o cunosc ti-ar putea scuza purtarea. lar acum... 

— Te aşteaptă. Ştie că eşti aici. 

— Nu-mi pasă nici dacă-i Regina în persoană. Nu 
mă întilnesc cu ea. 

— Eu n-am să fiu de faţă. 

Obrajii ei se împurpuraseră adînc, erau acum 
aproape la fel de roşii ca ai lui Charles. Pentru prima - 
şi ultima - oară în viaţă, se simţi ispitit să folosească 
forţa fizică împotriva unei reprezentante a sexului 
slab. 

— Dă-te la o parte! 

Ea însă scutură din cap. Lăsaseră în urmă vorbele; 
era acum o înfruntare de voințe. Înfăţişarea lui Sarah 
era plină de ardoare, aproape tragică; şi totuşi, în 
ochii ei se aţinea un nu-ştiu-ce ciudat - se întîmplase 
ceva, între ei doi tremura acum, imperceptibil, o 
adiere venită dintr-o altă lume. Il privea ca şi cum ştia 
că îl încolţise; puţin înspăimîntată, nesigură de ceea 
ce avea să facă el, dar fără ostilitate. Ca şi cum 
dincolo de ceea ce se vedea în afară, nu se afla decît 
curiozitate; parcă aştepta, plină de interes, rezultatul 
unei experienţe. În sufletul lui Charles ceva se clătină. 
Lăsă ochii în jos. Dincolo de oceanul mîniei sale 
dezlănţuite, se înălța, neclintită, certitudinea că încă o 
iubea, că în faţa lui se afla singura fiinţă a cărei 
pierdere nu va putea s-o uite niciodată. Vorbi, cu ochii 
la catarama aurită. 

— Ce să înţeleg din asta? 

— Ceea ce un gentleman mai puţin onorabil ar fi 
înţeles probabil mai devreme. 

Scormoni  neliniştit cu privirea în ochii ei 
întunecaţi. Să fie oare în ei o umbră de zîmbet? Nu, n- 
avea cum să fie. Nu era. Il mai lăsă o clipă să 
cerceteze ochii aceia de nepătruns, apoi plecă de lîngă 
uşă şi străbătu încăperea, îndreptindu-se spre 


cordonul unei sonerii aflat lîngă cămin. Era liber să 
plece; el însă o urmărea cu privirea, nemişcat. „Ceea 
ce un gentleman mai puţin onorabil...” Cu ce nouă 
grozăvie îl mai ameninţa? O altă femeie, care o 
cunoaşte şi o înţelege mai bine decît... ura ei 
împotriva bărbaţilor... şi casa asta, în care îşi fac 
veacul... nu se încumetă să-şi ducă pînă la capăt 
gîndul. Ea lăsă din mînă cordonul soneriei şi veni din 
nou spre el. 

— Va veni numaidecit. 

Sarah deschise uşa; înainte de a ieşi, îi aruncă o 
privire piezişă. 

— Te rog să asculţi ceea ce are de spus... şi să-i 
acorzi respectul cuvenit ţinînd cont de situaţia şi 
vîrstă ei. 

Şi dusă a fost. Dar îi lăsase, cu aceste cuvinte din 
urmă, un indiciu esenţial. Ghici de îndată pe cine avea 
să întilnească. Pe sora celui pentru care lucra ea, 
poetesa (gata cu tainele) Christina Rossetti. 
Bineînţeles, cum de nu se gîndise! Nu remarcase el în 
versurile ei - în puţinele dăţi cînd, prin cine ştie ce 
întîmplare, îşi aruncase ochii peste ele - un anume 
misticism căruia nu-i puteai da de rost? O bălmăjeală 
cam exaltată, care-ţi dădea sentimentul că ai de-a face 
cu o minte prea ocupată să admire încîlceala tipic 
feminină care domnea înlăuntrul ei; o minte care - ca 
s-o spunem pe şleau - amesteca într-un talmeş-balmeş 
fără noimă iubirea dintre muritori cu cea pentru 
divinitate? 

Se îndreptă cu hotărire spre uşă şi o deschise. 
Sarah se afla în dreptul unei uşi de la capătul celălalt 
al palierului, gata să intre. Charles deschise gura, 
pregătindu-se să glăsuiască. Deodată însă de jos se 
auzi un zgomot uşor. Cineva urca scările. Sarah îşi 
duse un deget la buze şi se făcu nevăzută în încăpere. 

Charles rămase o clipă nehotărit, apoi se întoarse 


în atelier. Înţelegea acum de la cine se trăgea filosofia 
de viaţă a lui Sarah - de la ea, de la cea pe care Punch 
o numise odată „stareţa plingăreaţă”, „fata bătrină 
lovită de streche care bîntuie Frăția Prerafaeliţilor”. 
Doamne, ce n-ar fi dat să nu se fi întors! De ce nu i-a 
trecut prin minte să se intereseze mai îndeaproape, în 
loc să se arunce cu capul înainte în situaţia asta 
nenorocită? Dar, asta era; şi dintr-o dată se pomeni că 
ia hotărîrea fermă - nu fără o anume voluptate 
sumbră - să n-o lase pe duduia poetesă să-şi facă jocul 
aşa cum avea, desigur, de gînd. O fi crezînd ea că el, 
Charles, nu-i decît un firicel de nisip dintr-o puzderie 
de altele asemenea, o biată buruiană searbădă 
rătăcită în această grădină exotică în care... 

Se auzi un zgomot. Se întoarse spre uşă, cu chipul 
prefăcut într-o mască de gheaţă. Dar nu era 
domnişoara Rossetti, nu era decît fata care îl 
condusese pînă sus, care ţinea, ghemuit în braţele ei, 
un copilaş. S-ar fi zis că văzuse uşa întredeschisă şi 
intrase doar aşa, în treacăt, în drum spre camera 
copilului. 

— Doamna Roughwood a plecat? 

— Am înţeles de la dînsa că... e aici o doamnă care 
vrea să stea puţin de vorbă cu mine între patru ochi. A 
sunat deja după dumneaei. 

Fata înclină din cap. 

— Înţeleg. 

Dar în loc să se retragă, aşa cum se aşteptase 
Charles, înaintă spre mijlocul încăperii şi aşeză copilul 
pe un covor de lingă şevalet. Căută în buzunarul 
şorţului şi îi dădu acestuia o păpuşă de cîrpă, apoi 
îngenunche o clipă, de parcă ar fi vrut să se 
încredinţeze că făptura mititică avea tot ce-i trebuia. 
După care, pe neaşteptate, porni graţioasă spre uşă. 
Charles urmărise întreaga scenă cu o expresie ce 
trăda un sentiment aflat la graniţa între jignire şi 


uimire. 

— Sper că doamna va veni în curînd, nu? 

Fata se întoarse. Pe buze avea un zîmbet uşor. 

Aruncă apoi o privire spre copilul aşezat pe covor. 

— A şi venit. 

Timp de cel puţin zece secunde după ce uşa se 
închise, Charles nu fu în stare decît să privească, fără 
a clipi, copilul de pe podea. Era o fetiţă, cu păr 
întunecat şi braţe bucălate; ceva mai mare decît un 
sugar, dar mult mai micuță decît un copil de cîţiva ani. 
Păru să-şi dea seama deodată că Charles e un obiect 
însufleţit. Ridică spre el păpuşa, scoţind un sunet fără 
înţeles. Prin ceața care se lăsase deasupra-i, Charles 
desluşi doi ochi cenuşii care-l priveau solemn, un chip 
cu trăsături regulate, pe care plutea o anume 
nesiguranţă timidă, sentimentul că fetiţa nu prea ştia 
ce e, de fapt, Charles... peste o clipă îngenunchea în 
faţa ei pe covor, ajutind-o să se ridice pe picioruşele ei 
şovăielnice, scrutind feţişoara aceea aidoma unui 
arheolog care are sub ochi prima filă, abia 
dezgropată, dintr-un şir de papirusuri acoperite cu o 
tainică scriere străveche, a cărei cheie omenirea a 
pierdut-o. Fetiţa începu să dea semne clare că 
examenul acesta necruţător nu-i era deloc pe plac. 
Stringea, poate, prea tare braţele ei plăpînde. Scotoci 
în pripă în buzunarul vestei şi dădu la iveală ceasul, 
aşa cum mai făcuse o dată, demult, cînd se găsise într- 
o încurcătură asemănătoare. Şi de astă dată efectul fu 
cel scontat; astfel încît, peste cîteva minute reuşi să ia 
fetiţa în braţe fără să întîmpine vreun protest, şi s-o 
ducă pînă la un scaun de lîngă fereastră. Stătea 
cuminte pe genunchii lui, iscodind cu încordare 
jucăria de argint; în vreme ce el, el îi iscodea cu 
încordare chipul, mîinile, fiecare centimetru pătrat al 
trupuşorului ei. 

Şi, la fel, fiecare vorbă care fusese rostită în 


încăperea aceea. Limbajul e asemenea mătăsii cu ape; 
cîte nu depind de unghiul în care îl priveşti. 

Auzi uşa deschizindu-se încetişor. Dar nu se 
întoarse. Peste o clipă, pe speteaza înaltă a scaunului 
pe care stătea poposi, uşoară, o mînă. El nu rosti nici 
o vorbă, posesoarea miinii - tăcea. Cufundat în 
cercetarea ceasului, copilul amuţise şi el. Undeva, 
într-o casă îndepărtată, o amatoare, o doamnă cu un 
prisos de timp liber - nu şi de talent, căci execuţia era 
nevoiaşă, izbăvită abia de surdina distanţei - începu 
să cînte la pian: o mazurcă de Chopin, strecurată pînă 
la ei prin ziduri, prin frunzişul copacilor şi lumina de 
vară. Înaintarea ei poticnit-săltăreaţă era singurul 
semn al scurgerii clipelor. În rest, ai fi zis că s-a 
petrecut imposibilul: Istoria oprită pe vecie într-un 
stop-cadru însufleţit, o fotografie cu personaje în 
carne şi oase. 

Curînd însă fetiţa se plictisi şi întinse mîinile spre 
braţele maică-sii. Aceasta o ridică, o legănă uşurel şi 
apoi se îndepărtă, cu ea în braţe, cîţiva paşi mai 
încolo. Charles rămase îndelung cu privirea pe 
fereastră. Apoi se ridică şi se întoarse spre Sarah şi 
povara din braţele sale. Ochii ei erau tot gravi, dar pe 
buze îi apăruse un zîmbet micuţ. Acum, acum chiar că 
era luat peste picior. Dar ar fi fost gata să facă patru 
milioane de mile ca să fie luat peste picior în felul 
acesta. 

Copilul dăduse între timp cu ochii de păpuşa de pe 
podea şi îşi întinse trupuşorul într-acolo. Sarah se 
aplecă, o luă de pe jos şi i-o dădu. Urmări cîteva clipe 
copilul care, rezemat de umărul ei, îşi făcea de lucru, 
absorbit, cu jucăria. Apoi îşi cobori privirea şi rămase 
cu ea pironită la picioarele lui Charles. Nu era în stare 
să-l privească în ochi. 

— Cum o cheamă? 

— Lalage. 


Pronunţă numele ca pe un dactil, cu g -ul din coadă 
neînmuiat. Tot nu reuşea să-şi ridice privirea. 

— Domnul Rossetti m-a abordat într-o zi pe stradă. 
Mă remarcase de mai multă vreme, fără ca eu să ştiu. 
M-a rugat să-i dau voie să-mi facă portretul. Ea nu se 
născuse încă. A fost nespus de bun cu mine, din toate 
punctele de vedere, cînd a aflat în ce situaţie eram. 
Numele l-a propus chiar dumnealui. E naşul ei. 
(Murmură): Ştiu că e un nume ciudat. 

Ciudate erau, cu siguranţă, sentimentele care-l 
încercau pe Charles; iar culmea ciudăţeniei fusese 
tocmai întrecută de rugămintea aceasta bizară de a-şi 
da cu părerea asupra unui lucru care, ţinînd cont de 
împrejurările de faţă, era cît se poate de neînsemnat; 
ca şi cum, în chiar clipa în care îşi vedea corabia 
aplecîndu-se într-o rînă după ciocnirea cu reciful fatal, 
i s-ar fi cerut sfatul cu privire la materialul cel mai 
nimerit pentru tapiţarea cabinei, încă buimăcit, se 
pomeni răspunzînd. 

— E din greacă. De la lalageo, a susura ca un izvor. 

Sarah înclină din cap, parcă modest- 
recunoscătoare pentru aceste informaţii etimologice. 
Charles continua s-o privească neclintit, cu catargele 
fringîndu-i-se cu geamăt unul cîte unul, cu vaierele 
echipajului înghiţit de valuri vuindu-i în urechile 
minţii. N-o s-o ierte niciodată. 

O auzi şoptind: 

— Nu-ţi place? 

— Eu... (Înghiţi în sec.) Ba da. E un nume frumos. 

Din nou ea îşi înclină capul. El însă nu se putea 
mişca, nu-şi putea cu nici un chip desprinde ochii de 
la teribila întrebare care-i stătea dinainte; aşa cum te 
uiţi la bucata de zidărie care, de-ai fi trecut prin 
dreptul ei o clipă mai tîrziu, te-ar fi făcut una cu 
pămîntul; la hazard, elementul acela pe care 
mentalitatea omenească s-a obişnuit să nu-l mai prea 


ia în seamă, să şi-l închipuie colbuindu-se încetişor în 
magazia cu vechituri a mitului - hazardul întrupat în 
această siluetă, în această dublă siluetă din faţa lui. 
Ochii ei rămîneau plecaţi, ascunşi de genele 
întunecate. Văzu însă, sau intui, că erau umede de 
lacrimi. Făcu fără să vrea cîţiva paşi către ea. Deodată 
se opri iarăşi. Nu putea să, nu-i venea să... deşi rostite 
cu voce joasă, vorbele îi ţişniră din gură. 

— Dar de ce? De ce? Şi dacă niciodată n-aş fi...? 

Creştetul ei se plecă şi mai adînc. Abia îi auzi 
răspunsul. 

— Aşa trebuia să fie. 

Şi atunci înţelese: totul se aflase în mîinile 
Domnului, totul atîrnase de vrerea Lui de a le ierta 
păcatele. Dar tot nu-şi dezlipea privirea de la chipul ei 
ascuns. 

— Şi toate vorbele acelea crude pe care le-ai 
rostit... şi cele cu care m-ai silit să-ţi răspund? 

— Trebuiau să fie rostite. 

Îşi înălţă în sfîrşit ochii spre el. Erau plini de 
lacrimi, iar privirea - sfişietor de lipsită de apărare. O 
dată sau de două ori în viaţă, ne-am împărtăşit cu toţii 
din astfel de priviri. Sînt privirile care topesc în ele 
lumea, dizolvă trecutul, clipe în care înţelegem, în 
limpezimea unică aşternută după ce ceasul marii 
cumpene a trecut, că temelia veacurilor, a celor care 
au fost şi a tuturor celor ce vor veni, nu poate fi decit 
dragostea, aici, acum, în aceste două miini care se 
împreună, în tăcerea aceasta oarbă în care capetele se 
reazemă unul de celălalt; şi pe care Charles, după o 
clipă cît veşnicia de mare, o întrerupe, deşi întrebarea 
e mai mult o suflare decît o rostire: 

— O să ajung vreodată să-ţi înţeleg parabolele? 

Capul cuibărit la pieptul lui se clatină cu o 
vehemenţă mută. O clipă nesfirşită. Buze mîngiind 
părul castaniu. În casa din depărtare, doamna fără 


har, încolţită, fără îndoială, de remuşcări (ori poate de 
duhul torturat al bietului Chopin) se opreşte din 
cîntat. lar Lalage, pe care tăcerea ce s-a îndurat, în 
sfîrşit, să se pogoare deasupra lor a îndemnat-o parcă 
să reflecteze la estetica muzicii, ca mai apoi, drept 
încheiere, să pocnească obrazul aplecat al lui Charles 
cu păpuşa-i de cîrpă, Lalage îi aduce aminte lui taică- 
său - potrivit moment, nimic de zis - că o mie de 
strune ce răsună într-un glas au darul să-ţi reteze cît 
ai clipi pofta de muzică, dacă nu li se alătură degrabă 
un instrument de percuție. 


ŞAIZECI ŞI UNU 


Evoluţia nu e altceva decit procesul 
prin care hazardul (mutatiile aleatorii 
survenite în spirala acizilor nucleici sub 
efectul radiaţiei naturale) conlucrează cu 
legile naturii spre a crea forme de viaţă 
din ce în ce mai bine adaptate pentru 
supravieţuire. 

MARTIN GARDNER, Universul 
ambidextru (1967) 


Adevărata pietate înseamnă să-ţi pui 
faptele în acord cu certitudinile. 

MATIHEW ARNOLD, Caiete 
(1868) 


O regulă îndelung verificată a meşteşugului de 
romancier îţi pune în vedere să nu cumva să introduci 
la sfîrşitul cărţii personaje noi, în afara unora cu totul 
şi cu totul neînsemnate. Nădăjduiesc că pe Lalage n-o 
să mi-o puneţi la socoteală; dar persoana cu un aer 
din cale-afară de important care, de-a lungul ultimei 
scene, a stat rezemată de parapetul cheiului, peste 
drum de casa de pe Cheyne Walk Nr. 16, locuinţa 
domnului Dante Gabriel Rossetti (care, apropo, 
consuma nu opiu, ci clorai - de la care i s-a tras, de 
altfel, şi moartea), ar putea, la prima vedere, să pară, 
prin prezenţa ei acolo, o încălcare flagrantă a acestei 
reguli. Eu n-am vrut să-l introduc; cum însă domnul cu 
pricina e genul de om care nu suportă să fie ocolit de 
lumina reflectoarelor, genul de om care ori 
călătoreşte la clasa întîi, ori se lipseşte, pentru care 
pronumele nu are decît persoana întîi, care e veşnic 
cufundat în gînduri de primă mînă - şi cum, pe de altă 
parte, eu sînt genul de om care refuză să se amestece 
în treburile Firii (chiar şi atunci cînd e vorba de creaţii 


de-ale sale de o calitate dintre cele mai îndoielnice), 
domnul s-a vîrît în poveste cu de la sine putere - sau, 
cum ar zice el, şi-a făcut apariţia aşa cum arată el în 
realitate. Trec peste subtextul precizării dumnealui, 
cum că el, adică, ar fi fost, totuşi, introdus mai 
devreme, dar aşa cum nu arată în realitate, şi deci nici 
vorbă să fie un personaj nou; vreau doar să vă 
încredinţez că, în ciuda aparenţelor, personagiul 
acesta e o figură cît se poate de lipsită de importanţă 
- măruntă de tot, minimală, aşa, ca o particulă de raze 
gama. 

Aşa cum arată în realitate, deci... şi deloc nu-i 
plăcut la vedere adevăratul lui chip. In locul bărbii 
stufoase de patriarh pe care o purta odinioară, pe faţa 
lui se vede acum un barbişon tuns cu îngrijire, un 
farafastic care îi dă un aer sclivisit şi franţuzit. 
Hainele, vesta de vară brodată de sus pînă jos, cele 
trei inele de pe deget, ţigara lungă de foi prinsă în 
portţigaretul de chihlimbar, bastonul cu măciulie de 
malahit - din toate se desprinde eleganța ţipătoare a 
prostului-gust. Infăţişarea lui te face parcă să ghiceşti 
că s-a lăsat de meseria de predicator şi şi-a strămutat 
rivna pe tărîmul operei, domeniu în care s-a descurcat 
mult mai bine. Arată, într-un cuvînt, ca un impresar 
căruia afacerile îi merg din plin. 

lar acum, în timp ce se sprijină într-o rînă de 
parapet, îl vedem cum îşi prinde uşurel vîrful nasului 
în cleştele format prin îndoirea degetului arătător şi a 
celui mijlociu, amîndouă încărcate de inele. S-ar zice 
că se distrează de minune, nu-şi mai încape în piele de 
atita haz. Se uită înapoi spre casa domnului Rossetti, 
aproape cu un aer de stăpin, de parcă ar fi clădirea 
unui teatru abia achiziţionat pe care n-are nici o 
îndoială că îl ţin curelele să-l facă rentabil. În privinţa 
asta nu s-a schimbat deloc: e cît se poate de evident 
că, în ceea ce-l priveşte, menirea lumii e să fie luată în 


stăpînire şi folosită de el, după plac. 

Dar iată că acum îşi îndreaptă trupul şi îşi 
potriveşte ţinuta. Scurta flânerie prin Chelsea a fost 
un interludiu plăcut, îl aşteaptă însă treburi mai 
importante. Îşi scoate din buzunar ceasul - un Breguet 
- şi alege o cheiţă prinsă, între nenumărate altele, pe 
un al doilea lanţ de aur. Roteşte puţin acele 
ceasornicului. S-ar părea - deşi e cam ciudat, ţinînd 
cont că e vorba de un instrument ieşit din mîinile 
celor mai vestiți ceasornicari - că era înainte cu un 
sfert de oră. Ciudăţenia gestului e sporită de faptul că 
prin preajmă nu se vede nici un orologiu cu ajutorul 
căruia să fi descoperit eroarea. Motivul lui nu-i însă 
prea greu de ghicit. Domnul nu face decit să se 
înarmeze, fără pic de jenă, cu un pretext pentru 
întîrzierea cu care va ajunge la următoarea întîlnire. 
Anumiți granguri nu suportă să fie prinşi pe picior 
greşit nici în chestiuni dintre cele mai mărunte. 

Face un semn poruncitor cu bastonul înspre un 
landou descoperit care aşteaptă la cîteva sute de 
metri mai încolo. Acesta se apropie numaidecit, într- 
un trap cochet, şi opreşte la marginea trotuarului, în 
dreptul lui. Lacheul sare de pe capră şi deschide 
portiera. Impresarul urcă în trăsură, se aşază, apoi se 
tolăneşte pe spate, sprijinindu-se de pernele 
îmbrăcate în piele roşie; refuză, cu un gest al miîinii, 
pledul cu monogramă pe care lacheul îl întinde, 
întrebător, spre picioarele lui. Lacheul închide 
portiera, se înclină, apoi se urcă înapoi pe capră, lingă 
vizitiu. Dinăuntrul trăsurii se aude o poruncă, şi 
vizitiul îşi duce minerul biciului la borul pălăriei cu 
cocardă. 

Şi, purtat de trapul săltăreţ al cailor, echipajul o ia 
iute din loc. 


— Nu. E aşa cum spun. Nu numai că mi-ai împlîntat 


pumnalul în inimă, dar l-ai şi răsucit cu voluptate. 

Rămăsese cu privirea pironită la el, parcă împotriva 
voinţei ei,  hipnotizată, criminalul  sfidător în 
aşteptarea sentinţei. Charles o pronunţă. 

— Va veni o zi cînd vei fi chemată să dai socoteală 
pentru ceea ce mi-ai făcut. Şi dacă există dreptate în 
ceruri... pedeapsa îţi va fi mai îndelungată decît 
veşnicia. 

Şovăi încă o secundă, ultima; chipul îi era 
asemenea zidului unui baraj care stă să se facă 
fărime, într-atit de mare era apăsarea blestemului 
care dădea să se prăvălească, tunător, de pe buzele 
lui. De îndată însă ce ea căpătă o expresie vinovată, îşi 
încleştă strîns fălcile, se răsuci pe călcîie şi porni cu 
paşi hotăriţi spre uşă. 

— Domnule Smithson! 

Mai făcu cîţiva paşi; apoi se opri şi îi aruncă o 
privire peste umăr, după care, cu o violenţă în care se 
citea hotărîrea îndirjită de a se arăta neiertător, îşi 
pironi privirea pe pragul uşii din faţa lui. Auzi foşnetul 
uşor al veşmintelor ei. Se opri în spatele lui, foarte 
aproape. 

— Nu dovedeşte asta adevărul spuselor mele de 
adineaori? Că ar fi fost mai bine să nu mai fi dat ochii 
unul cu celălalt niciodată? 

— Logica ta porneşte de la premisa că eu îţi 
cunoşteam adevărata fire. N-o cunoşteam. 

— Eşti sigur? 

— O socoteam pe stăpîna ta din Lyme o femeie 
egoistă şi făţarnică. Imi dau seama acum că era o 
sfîntă în comparaţie cu însoţitoarea ei. 

— Dar n-ar fi o dovadă de egoism din partea mea să 
accept, ştiind că nu te pot iubi aşa cum trebuie să 
iubească o soţie, să mă căsătoresc cu dumneata? 

Charles îi aruncă o privire de gheaţă. 

— A fost o vreme în care vorbeai despre mine ca 


despre ultima ta posibilitate de salvare. Ca despre 
singura nădejde care ţi-a mai rămas. Acum situaţiile 
noastre s-au inversat. Prea bine. Dar nu încerca să te 
aperi. Răutatea asta nu face decit să agraveze răul 
îndestul de mare pe care l-am suferit. 

Îl avusese tot timpul pregătit în minte: argumentul 
lui cel mai redutabil, dar şi cel mai vrednic de dispreţ. 
Şi, în timp ce îi dădea glas, nu-şi putu ascunde 
tremurul, nu putu ascunde faptul că ajunsese la 
capătul puterilor, îşi isprăvise muniţia, cel puţin în 
ceea ce priveşte sentimentul de revoltă. Îi mai azvârli 
o ultimă privire chinuită, apoi, cu sforţări uriaşe, 
deschise uşa. 

— Domnule Smithson! 

Din nou. Şi deodată îi simţi mîna pe braţ. Pentru a 
doua oară rămase țintuit locului, urînd cu deznădejde 
mîna aceea, urîndu-şi slăbiciunea de a se lăsa 
paralizat de ea. Parcă încerca să-i spună ceva ce nu 
era în stare să spună în cuvinte. Nu era, poate, decît 
un gest de regret, de scuză. Dar dacă ar fi fost aşa, 
desigur că mîna ei s-ar fi retras numaidecit; şi asta, 
prelungirea gestului ei, îl opri, nu numai psihologic, ci 
fizic chiar. Îşi întoarse încet-încet capul şi o privi; şi, 
spre marea lui uluire, văzu în ochii ei, dacă nu şi pe 
buze, o fluturare de zîmbet, o umbră a celui de care 
avusese parte odinioară, într-un moment cu totul 
neobişnuit, atunci cînd nu lipsise mult să fie surprinşi 
de Sam şi Mary. Era oare ironie în zîmbetul ei, 
îndemnul de a nu mai lua viaţa atît de în serios? O 
sclipire de răutate, dorinţa de a se mai desfăta o dată 
cu spectacolul nefericirii sale? Dar şi în acest caz, 
mîna ei ar fi căzut cu siguranţă în lături sub privirea 
scrutătoare a ochilor lui îndureraţi, lipsiţi de orice 
urmă de veselie. Mîna era însă tot acolo, îi simţea 
apăsarea pe braţ; ca şi cum i-ar fi spus: chiar nu vezi, 
nu vezi că există, totuşi, o soluţie? 


Înţelese deodată. Îşi coborî privirea spre mîna lui 
Sarah, apoi şi-o înălţă din nou spre chipul ei. Incet- 
încet, ca şi cum ar fi fost o reacţie la privirea lui, 
obrajii ei se împurpurară adînc, iar zîmbetul îi pieri 
din ochi. Îşi lăsă mîna să-i cadă în lături. Rămaseră 
faţă în faţă, privindu-se, ca şi cum hainele le-ar fi 
căzut dintr-o dată de pe trup, lăsîndu-i goi unul 
dinaintea celuilalt; o goliciune în care Charles nu 
vedea însă aproape nimic senzual, cît mai ales o 
goliciune clinică, prin care răul, cancerul ascuns îşi 
dezvăluia întreaga-i realitate dezgustătoare. Îi cercetă 
ochii în speranţa de a afla în ei vreun semn, cît de mic, 
din care să-i înţeleagă adevăratele intenţii, şi nu 
descoperi acolo decît imaginea unui spirit pregătit să 
sacrifice tot, totul în afară de el însuşi - gata să se 
lepede de adevăr, de sentimente, poate chiar de orice 
formă de pudoare femeiască, pentru a-şi salva 
integritatea. Şi lucrul acesta din urmă, perspectiva 
acelui ultim abandon, îl făcu să se simtă o clipă ispitit. 
Desluşi şi o anume temere îndărătul bănuielii ei, 
preschimbată acum în certitudine, că făcuse o mişcare 
greşită; înţelese că a accepta oferta unei prietenii 
platonice - care, chiar dacă ar deveni într-o bună zi 
mai intimă, n-ar ajunge niciodată să fie consfinţită - ar 
însemna cea mai mare jignire pe care i-ar putea-o 
aduce. 

De îndată însă ce înţelese acestea toate, îşi dădu 
seama cum ar arăta în realitate un astfel de 
aranjament - cum ar deveni într-ascuns bătaia de joc a 
locatarilor acestui cuib de putreziciune, soupirant -ul 
scrobit, „prostănacul nostru, săracu' de el”. Îşi dădu 
seama prin ce anume îi era el cu adevărat superior; nu 
prin obiîrşie sau educaţie, nici prin inteligenţă sau sex, 
ci prin capacitatea de a dărui, al cărei revers era 
incapacitatea de a accepta compromisul. Ea nu era în 
stare să dăruiască decît pentru a stăpiîni; iar a-l stăpîni 


pe el - fie din pricină că el era aşa cum era, fie pentru 
că posesiunea era o trebuinţă atit de imperioasă a 
fiinţei ei încît îi cerea neîncetat noi şi noi victime, nu 
putea fi îndestulată niciodată numai printr-o singură 
cucerire, fie că... dar asta nu putea şti, şi n-avea s-o 
ştie niciodată - a-l stăpîni pe el nu era de-ajuns. 

Şi - ultimul lucru pe care-l înţelese - îşi dădu seama 
că ea ştia că el avea să refuze. De la început nu făcuse 
decît să-l manevreze după plac, şi aşa avea să facă 
pînă la capăt. 

Îi mai aruncă o privire în care ardea un refuz fără 
margini, apoi părăsi încăperea. Ea nu mai încercă să-l 
reţină în nici un fel. Se uita drept înainte, de parcă 
tablourile de pe pereţii ce mărgineau scările pe care 
cobora ar fi fost tot atiţia spectatori tăcuţi. Era ultimul 
om de onoare rămas pe lume în drum spre eşafod. 
Simţea o nevoie cumplită să plîngă; pentru nimic în 
lume însă nu trebuia să verse o lacrimă, măcar, în 
casa aceea. Şi să urle, simţea nevoia să urle din toate 
puterile. In timp ce cobora ultimele trepte, 
îndreptîndu-se spre holul de la intrare, dintr-o 
încăpere îşi făcu apariţia, ţinind în braţe un copilaş, 
fata care îl condusese pînă sus. Deschise gura să 
vorbească, dar privirea lui rătăcită, însă glacială, o 
amuţi. Charles părăsi casa. 

lar odată ajuns la poartă, acum, cînd viitorul 
devenise prezentul, îşi dădu seama că nu ştie încotro 
s-o apuce. Era ca şi cum s-ar fi născut a doua oară, 
păstrindu-şi însă toate facultăţile şi amintirile de 
adult. Dar neajutorat şi nepriceput ca un prunc - totul 
trebuia luat de la început, toate trebuiau învăţate din 
nou! Traversă drumul către chei, mergînd pieziş, fără 
să vadă nimic înaintea ochilor, fără să se uite nici 
măcar o singură dată înapoi. Cheiul era pustiu; se 
zărea doar, în depărtare, un landou care alerga la 
trap, ce se făcu nevăzut după un colţ înainte ca 


Charles să ajungă lingă parapet. 

Fără să ştie de ce, îşi aţinti privirea la apele cenuşii 
ale fluviului, umflate acum de flux. Asta însemna 
întoarcerea în America; însemna treizeci şi patru de 
ani de eforturi de a se înălța spre împlinire - în zadar, 
toate, în zadar, în zadar, se prăbuşise, pierduse tot; 
însemna - în privinţa asta n-avea nici o îndoială - un 
celibat al inimii la fel de deplin ca al ei; însemna... şi, 
copleşit deodată de toate lucrurile pe care le aduceau 
cu ele cele întîmplate, şi de toate lucrurile trecute cu 
care plătise ca să ajungă aici, năpustite acum laolaltă 
asupra lui într-o avalanşă întunecată, se întoarse, în 
sfîrşit, şi se uită înapoi, spre casa pe care o părăsise. 
La o fereastră deschisă de la ultimul etaj, tremură o 
perdea de dantelă albă, lăsată parcă la loc de o mînă 
nevăzută. 

A fost însă numai o amăgire, o joacă leneşă a 
vîntului de mai. Sarah a rămas în mijlocul atelierului, 
cu privirea îndreptată spre grădina de sub ferestre, 
urmărind cu ochii un copilaş însoţit de o femeie 
tinără, mama lui, poate, care, aşezaţi pe iarbă, 
împletesc împreună, absorbiți, un lanţ de margarete. 
Să fie oare lacrimi în ochii ei? E prea departe ca să-mi 
dau seama; acum, cînd geamurile atelierului au 
început să răsfringă luminozitatea văzduhului de vară, 
nu mai e decît o umbră, o umbră îndărătul unei pete 
de lumină. 

Fireşte, sînteţi liberi să credeţi că refuzul cu care a 
întîmpinat oferta subinţeleasă în gestul de reţinere 
schiţat de mîna lui Sarah a fost ultima nerozie din 
şirul celor săvîrşite de Charles; că, în ceea ce o 
priveşte pe Sarah, gestul acesta a trădat o anume 
lipsă de fermitate a atitudinii ei, dacă nu chiar mai 
mult. La fel, puteţi crede că Sarah a avut dreptate să 
se poarte aşa cum s-a purtat: că lupta ei de apărare a 
teritoriului era o îndreptăţită acţiune de revoltă a 


celor supuse neîncetat  cotropirilor împotriva 
veşnicului cotropitor. Un singur lucru însă nu trebuie 
să credeţi: să nu credeţi cumva că rîndurile de mai sus 
reprezintă un deznodămînt mai puţin plauzibil al 
poveştii lor. 

Căci m-am întors, iată, pe căi, ce-i drept, cam 
întortocheate, la principiul cu care am început: 
dincolo de realitatea celor afirmate în primul epigraf 
al acestui capitol, nu există nici o mînă de zeu care să 
rinduiască, după vrerea ei, lucrurile firii, nu există 
decît viaţa aşa cum o rinduim noi, cu posibilităţile 
noastre decise şi dăruite de hazard, viaţa aşa cum o 
definea Marx - totalitatea acțiunilor pe care le 
săvirşesc oamenii (deci şi femeile) pentru a-şi atinge 
țelurile. Principiul fundamental care trebuie să 
călăuzească aceste acţiuni - principiu care eu, unul, 
sînt încredinţat că a călăuzit mereu acţiunile lui Sarah 
- se află expus în cel de-al doilea epigraf pe care l-am 
ales. Un existențialist al vremurilor moderne ar 
înlocui, fără îndoială, „pietate” cu „umanitate” sau 
„autenticitate”; chiar şi-aşa, însă, ar înţelege şi ar 
accepta sensul de fond al vorbelor lui Arnold. 

Fluviul vieţii, cu legi de nepătruns şi alegeri despre 
care nu ştim nimic, curge de-a lungul unor cheiuri 
pustii; iar de-a lungul celorlalte cheiuri, cele din carte, 
o porneşte acum Charles, păşind în spatele afetului 
nevăzut de tun pe care zace propriu-i leş. Se 
îndreaptă el spre o moarte iminentă, de el însuşi 
aleasă? Eu nu cred; căci a găsit, în sfîrşit, o fărimă de 
încredere în el însuşi, a descoperit ceva ce îl face cu 
adevărat unic, o temelie pe care să poată clădi; a şi 
început - cu toate că el ar nega cu înverşunare, cu 
toate că lacrimile care-i împăienjenesc ochii vin să-i 
sprijine tăgada - să-şi dea seama că, oricît de 
avantajos ar fi fost s-o aşeze pe Sarah în rolul 
Sfinxului, viaţa nu e un simbol, nu e alcătuită dintr-o 


singură enigmă, în faţa căreia, dacă nu reuşeşti s-o 
dezlegi dintr-o primă, dintr-o singură încercare, 
trebuie să te dai bătut, că viaţa nu trebuie căutată în 
spatele unui singur chip, nici nu trebuie abandonată 
după ce prima aruncare a zarurilor te-a făcut să 
pierzi; ci, ajutaţi numai de neîndestulătoarele noastre 
puteri, cu mîinile goale, cu sufletele pustiite, ştiind că 
e zadarnic, că ne vom izbi iarăşi fără scăpare de inima 
neîndurătoare a cetăţii - viaţa trebuie dusă mai 
departe. Şi din nou de la capăt, porniţi iar înspre 
larguri, pe-al mării adînc, nestrăbătut, sărat, ce unul 
altuia mereu va să ne smulgă. 


Postfaţa 


Scriitorii englezi ale căror cărţi începeau să apară 
în anii '60 sau '70 îşi dădeau bine seama că se află 
într-o situaţie ce nu putea fi decit foarte greu 
comparată cu aceea a colegilor lor de generaţie din 
America sau cu a celor din Vechiul Continent. Unii 
dintre ei au mărturisit cîndva că se simt părtaşi ai 
unei istorii culturale comune şi că recunosc aceleaşi 
antecedente ale literaturii contemporane. Dar, aşa 
cum declara cîndva unul dintre cei mai străluciți 
reprezentanţi ai lor, Malcolm Bradbury, pe de o parte 
ei se considerau romancieri britanici, mai curînd decît 
americani şi, pe de altă parte, „în zilele noastre, 
englezii sînt europeni” chiar dacă, e drept, „europeni 
imperfecţi” 5. Se vorbea pe atunci cu mult optimism 
despre momentul în care, legată de Continent prin 
tunelul ce avea să traverseze pe sub mare Canalul 
Mînecii, Anglia nu va mai fi o insulă, iar englezii vor 
putea, „într-o bună zi, să descopere ce se află la 
celălalt capăt al tunelului”5. 

Dar, spunea Bradbury, „britanicii au rămas 
britanici”, în sensul că nu au încetat să creadă într-o 
tradiţie proprie, distinctă, „aflată într-o relație 
ambiguă cu cea europeană”, tradiţie pe care nu au 
ignorat-o niciodată, cu toate că ea a reprezentat 
mereu subiectul unor animate controverse. Ei îşi scriu 
cărţile, înconjurați fiind de o lume care înseamnă 
„comunitate anglofonă”, însă şi un sistem complicat 
de raporturi cu ceilalţi vorbitori ai englezei, 
americanii, şi cu mentalitatea lor: „a fost o vreme cînd 


53 Vezi Malcolm Bradbury, Postmodernism, the Novel and the 
TV Medium, în Stuttgart Seminar in Cultural Studies, The End of 
Postmodernism: New Directions, Stuttgart, M&P 
Verlag fir Wissenschaft und Forschung, 1993, p. 87. 

54 Idem. 


scriitorii americani erau influenţaţi de cei englezi; 
acum englezii sînt influenţaţi de americani”. 

Mai presus, însă, de aceste solicitări cărora le e 
supus romancierul englez al sfirşitului de secol al XX- 
lea, o carte englezească e lesne identificată ca atare 
de cititor, care îşi dă seama că nu are în faţă o carte 
americană, că ea se referă la o altă tradiţie sau că 
eventualele aluzii la o tradiţie comună se întemeiază 
pe un alt tip de gindire. „Cînd e în America, scriitorul 
englez e înclinat să se considere european, cînd e în 
Franţa sau în Germania, se consideră anglo- 
american”. 

E foarte adevărat că, imediat după război, 
majoritatea scriitorilor englezi au dovedit o mare 
dorinţă de reinterpretare a expresiei artistice; şi că 
refuzul oricărei ideologii politice a fost, la ei, mult mai 
puternic decît în Statele Unite sau în Franţa. În Anglia 
nu s-a semnalat niciodată, de altminteri, o înclinaţie 
cît de cît semnificativă a vreunui scriitor important 
spre ideile fascismului; iar în anii perioadei postbelice, 
dezamăgirea celor ispitiţi cîndva de sloganurile 
extremei stîngi (aici, incomparabil mai firavă decît în 
Franţa, Italia, Germania sau Spania) s-a petrecut mult 
mai devreme decît în alte ţări ale Occidentului (să ne 
aducem aminte că în nici un oraş britanic nu s-au 
produs mişcări cu un caracter politic atît de pronunţat 
cum au fost cele din 1968 de la Paris sau amplele 
proteste din America din timpul războiului din 
Vietnam). Dar, observă istoriile recente ale literaturii, 
„puţini au fost scriitorii britanici care să-şi fi arătat 
interesul faţă de inovațiile de pe Continent şi faţă de 
bazele lor teoretice”: exemplele cele mai vrednice a fi 
luate în seamă sînt, potrivit acestor istorii, Samuel 


55 Idem, pp. 82-83. 
56 Idem, p. 83. 


Beckett şi John Fowles”. 

În atmosfera culturală a Angliei anilor '60, nu le-a 
fost uşor să se impună partizanilor unei literaturi care 
aspira să se acorde cu înnoirile romanului american 
sau cu teoria postmodernismului francez. E drept că, 
pe teritoriul artelor vizuale, avangarda engleză - în 
primul rînd, minimalismul şi  conceptualismul - 
dobîndise un mare prestigiu internaţional. Că, între 
timp, fuseseră publicate şi aici cărţile ce semnificau o 
radicală reevaluare a modalităţilor narative (deşi, de 
pildă, Nabokov, ale cărui ediţii în limba engleză nu 
apăruseră pînă în 1941, avea să mai aştepte pînă în 
1957 ca un editor britanic să fi cutezat să-l 
încredinţeze tiparului). Dar multă vreme critica 
engleză a identificat avangarda cu literatura 
„generaţiei minioşilor”, a lui Kingsley Amis, John 
Wain, Angus Wilson sau Philip Larkin; or, sub ironia 
sardonică a acestora, se desluşea o neîncredere 
pragmatică faţă de noile direcţii. 

Aşa încît, la mijlocul anilor '60 cei mai mulţi 
scriitori englezi înțelegeau prin „experimentalism” o 
orientare spre modelul reprezentat de romanele lui 
Joseph Conrad sau, cîteodată, de cele ale lui Henry 
James. Era, deci, firesc ca, dintr-o asemenea 
perspectivă, să nu se facă o deosebire decisivă între 
naraţiunea lui Graham Greene, Angus Wilson, Iris 
Murdoch, Fowles, Golding şi Lawrence Durrell: toţi 
erau cuprinşi laolaltă sub titlul ezitant Versiuni ale 
realității . Mult mai recent termenul postmodernism 
a dobîndit drept de cetate în critica britanică. El se 
aplică acelei proze care „exprimă convingerea că 


57 Vezi Alastair Fowler, A History of English Literature, 
Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1989, p. 365. 

58 Citat în Christopher Butler, After the Wake: An Essay on the 
Contemporary Avant-Garde, Oxford, Clarendon Press, 1980, p. 
390. 


realismul lasă neexplorat un teritoriu uriaş” şi 
„avansează nenumărate ipoteze privitoare la ceea ce 
constituie realitatea”. 

Din acest punct de vedere, poate că există unele 
fire care leagă scrierile unor romancieri, în esenţă atît 
de diferiţi între ei cum sînt cei pomeniţi mai sus: toţi 
erau convinşi că, în literatură, imitaţia realului e 
insuficientă şi conduce la rezultate îndoielnice. 
Personajul, de pildă, nu mai pare să motiveze 
acţiunea: astfel încît el nu mai reprezintă centrul 
construcţiei narative. 

Scriitorii anilor '70 îşi propuneau, aşa cum 
recunoştea unul dintre ei, să „demoleze deliberat 
iluzia narativă”%. 

Scriitorul de care a fost apropiat cel mai des John 
Fowles e Durrell; uneori, aceste apropieri sînt simple 
notații ale unor coincidenţe - de pildă, că amîndoi şi- 
au început cariera de scriitor pe o insulă greceascăf!. 
Dar e adevărat că decorul primului său roman, 
Magicianul (care, însă, nu a fost publicat decît în 
1966, după succesul înregistrat de romanul din 1963, 
Colecţionarul, şi după acel celebru „autoportret al 
ideilor”, cum i s-a spus cărţii din 1965, Aristocratții ), 
peisajul insulei greceşti e un element esenţial pentru 
crearea atmosferei cărţii. Mai semnificativă, însă, 
pare comparaţia între eroul acestui prim roman al lui 
Fowles şi Darley din Cvartetul lui Durrell: amindoi 
sînt implicaţi într-un şir de modificări ale realităţii 
datorate paradoxalelor intervenţii ale iluziei şi sînt, 
astfel, transportaţi într-un teritoriu aproape magic. 
(De aceea, decorul romanului lui Fowles e, nu o dată, 


59 Vezi Alastair Fowler, op.cit., p. 366. 

60 Anthony Powell, citat în Patrick Swinden, The English Novel 
of History and Society, 1940-1980, Londra, Macmillan, 1980, p. 
246. 

61 Vezi Randall Stevenson, The British Novel since the Thirties, 
Iaşi, Institutul European, 1993, p. 258. 


comparat cu cel al insulei lui Prospero din Furtuna lui 
Shakespeare.) 

Şi tot sub semnul comparaţiei cu Durrell e pus cel 
mai celebru roman al lui Fowles, Iubita locotenentului 
francez; pentru că aici Fowles face dovada unei 
preocupări care, cu un deceniu mai înainte, 
caracterizase Cvartetul din Alexandria - noua 
atitudine faţă de viaţa sexuală. „Publicat într-un 
moment cînd sentimentele faţă de libertatea politică şi 
de cea sexuală, discutate în ultimul capitol, atinseseră 
o intensitate maximă, dar plasat în jurul lui 1867, 
romanul pune în cumpănă libertatea viziunii de la 
sfîrşitul anilor '60 ai secolului al XX-lea cu atitudinile 
severe ale perioadei victoriene din urmă cu o sută de 
ani”S?. Romanul evocă în chip convingător atmosfera 
acelor „certitudini de fier”, a convențiilor rigide, a 
emoţiilor reprimate; şi, în acelaşi timp, reactualizează 
unele modalități caracteristice ale narațiunii 
victoriene (mai ales pe cele ale romanelor lui Thomas 
Hardy, s-a spus). De fapt, succesul de public al cărţii“ 
a fost explicat şi prin „dexteritatea cu care Fowles 
mînuieşte o intrigă întru totul convenţională: 
triunghiul alcătuit din Charles, logodnica lui, suava 
Ernestina, şi misterioasa străină Sarah Woodruff 
reprezintă o formulă familiară, deseori folosită, a 
naraţiunii al cărei moment culminant, îndelung 
amînat, sporeşte şi mai mult interesul cititorului” ®*., 

O povestire pe care mulţi comentatori o consideră 
ca pe o abilă reactualizare a unor modalităţi 
tradiţionale, cu mare priză la public. Mai mult, ei sînt 
adesea înclinați să insiste asupra sensurilor polemice 
conţinute în roman; e adevărat că atacul împotriva 


62 Idem. 

63 Romanul lui Fowles a furnizat, cum se ştie, şi subiectul unui 
film foarte bine primit de public. 

64 Randall Stevenson, op.cit., p. 258. 


mentalităţii victoriene constituie un aspect foarte 
evident al evoluţiei personajelor şi că portretul lui 
Charles, de pildă, corespunde, în linii mari, modelului 
stabilit cu autoritate  despotică de convențiile 
victoriene. El nu e departe de a substitui sentimentele 
de dragoste faţă de logodnică (pe care, totuşi, o 
iubeşte) cu calculul practic privind dota viitoarei soţii. 
Apariţia straniei Sarah tulbură sistemul de reguli 
cărora tînărul locotenent li se conformase pînă atunci 
cu multă naturaleţe; dar e greu să se accepte ideea că 
rolul ei ar fi numai acela de a se împotrivi 
prejudecăţilor victoriene, felului în care filistinismul 
secolului al XIX-lea stabilea locul femeii în societate şi 
inflexibilele ei obligaţii morale: ar însemna să se 
restrîngă prea mult cîmpul de semnificaţii al cărţii. 

E limpede că, aşa cum s-a spus, Sarah e 
purtătoarea ideilor lui Fowles. Ea ştie să se folosească 
de sentimentele lui Charles, de acest amestec al 
devotamentului şi al atracției erotice, pentru a se 
salva de viaţa cenuşie la care fusese osîndită de 
societatea victoriană. Punînd sub semnul întrebării 
valorile recunoscute de această societate, ea le 
comentează dintr-o perspectivă identică aceleia a 
comentariului livresc al lui Fowles însuşi (presărat, cu 
anume ostentaţie, cu erudite note de subsol). 

Atacul împotriva prejudecăţilor victoriene e însoţit 
de discutarea şi experimentarea diverselor forme ale 
naraţiunii. „Fowles e interesat nu numai de criticarea 
moravurilor şi societăţii din secolul trecut, ci, în 
acelaşi timp, de examinarea convențiilor ei, încă şi 
mai rigide, în privinţa romanului şi de anularea lor”®®, 
Ceea ce implică, deopotrivă, analiza artei literare a 
epocii victoriene şi, aşa cum se întîmplă cu mulţi alţi 


65 Vezi Ronald Hayman, The Novel Today: 1967-1975, Londra, 
Longman, 1976, p. 41. 
66 Randall Stevenson, op.cit., p. 259. 


scriitori importanţi ai ultimelor două sau trei decenii, 
discutarea propriilor modalităţi de construcţie a 
romanului, discuții introduse în însuşi textul 
povestirii. E evocat, de pildă, de multe ori începutul 
capitolului al 13-lea, unde apare Fowles însuşi, 
comentîndu-şi propria scriere: „Istoria asta pe care o 
povestesc e în întregime imaginată”. Personajele nu 
au existat niciodată, precizează scriitorul, decît în 
mintea lui; şi, dacă el a pretins că le cunoaşte 
gîndurile cele mai ascunse, aceasta s-a întîmplat 
pentru că se conformase unei convenţii general 
acceptate, şi anume aceleia ce a stabilit că 
„romancierul e personalitatea cea mai importantă, 
după  Dumnezeu-Tatăl”. Lucrul acesta, constată 
Fowles, nu s-a schimbat - scriitorul e şi astăzi un 
dumnezeu, de vreme ce creează; ceea ce s-a schimbat 
e că el nu mai e dumnezeul imaginat de victorieni, 
atotştiutor şi atotputernic, ci acela al noilor teologii, al 
cărui prim principiu e libertatea. 

La seminarul de la Stuttgart, consacrat „amurgului 
postmodernismului”, în august 1991, John Barth 
insista asupra faptului că romancierul contemporan 
nu încearcă să-şi înşele cititorul şi nu-i pretinde să 
creadă că personajele sale sînt reale, că suferinţele şi 
bucuriile lor sînt altceva decit semne lăsate de 
cerneală pe hîrtie; dar că, imediat după aceea, „ne 
aruncă înapoi în superba, în monstruoasa realitate a 
naraţiunii sale, realizind o dublă codificare, cum ar 
spune admiratorii lui Umberto Eco, şi deschizînd, cu 
sînge rece, dar cu pasiune, deopotrivă perspective ale 
iluziei şi ale anti-iluziei”S. 

În romanul lui John Fowles, această ambiguitate a 
naturii personajului se exprimă, pe de o parte, prin 
intervenţia directă a autorului (ca, odinioară, 


67 John Barth, Postmodernism Revisited în Stuttgart Seminar 
in Cultural Studies, p. 42. 


Thackeray, în finalul Blidului deşertădunilor, unde 
declara că „s-a închis cutia cu marionete, pentru că 
piesa s-a încheiat”, ca Andre Gide, Unamuno sau 
Pirandello în $ase personaje) şi, pe de altă parte, prin 
revelarea  autodeterminării lui. Cu alte cuvinte, 
recunoscîndu-se că eroii din Iubita locotenentului 
francez sînt ficțiuni create de scriitor, că ele „nu au 
existat decît în mintea lui”, li se dă, totuşi, dreptul să 
se mişte potrivit unei logici proprii, să-şi aleagă 
destinul. 

Lawrence Durrell multiplicase, în Cvartetul din 
Alexandria, versiunile posibile ale realităţii, John 
Fowles pe cele ale unui final plauzibil. Charles se 
imaginează trăind fericit, „mulţi ani după aceea”, 
alături de Ernestina; dar s-ar putea, la fel de bine, ca 
el s-o întiîlnească din nou, după o îndelungată 
despărţire, pe Sarah; sau ca Sarah să nu îi mai 
îngăduie să se întoarcă vreodată la ea, sortindu-l 
astfel unui viitor nesigur (pentru care, însă, el va fi 
mai bine pregătit, pentru că va ajunge la o mai 
profundă cunoaştere de sine şi va începe, cum 
observă Randall Stevenson, „să se elibereze de 
convențiile timpului”65). Soluţia finalului deschis nu e, 
fireşte, nouă: de la Lumina care a pălit, romanul din 
1891 al lui Kipling (unde, e drept, nu se proiectează 
decît două încheieri posibile), ea a revenit de mai 
multe ori în literatura engleză. Dar, chiar şi în 
scrierile cele mai net opuse convențiilor tradiţionale, 
moderniştii nu pot concepe realitatea decît ca pe o 
lume unitară pe care ei vor s-o imite. Ei nu resping, 
aşa cum fac postmodernii, afirmaţia lui Ford Madox 
Ford, conform căreia „obiectivul romancierului e să-l 
facă pe cititor să uite că există un autor, ba chiar şi 
simplul fapt că are sub ochi o carte pe care o citeşte”. 

Un comentator al prozei postmoderne observa, în 


68 Op.cit., p. 259. 


urmă cu un deceniu şi jumătate, că opera scriitorilor 
postmoderni „se caracterizează printr-o accentuată 
autoanaliză; ea se prezintă ca o manifestare a 
limbajului estetic investigîndu-se pe sine ca limbaj, cu 
alte cuvinte textul se autodefineşte ca o expresie 
particulară a unui sistem specific al sensurilor, ca o 
construcţie care spune ceva explicit despre procesul 
de creare a sensului: în loc să presupună că vorbeşte 
despre sau că ilustrează o lume a fenomenelor, opera 
se priveşte pe sine ca pe o realitate primordială”. 
Reluînd argumentele lui Russell, Patricia Waugh avea 
să susţină, la cîţiva ani după aceea, că asemenea 
scrieri - numite de ea meta-narative - „au devenit, în 
mod clar, dominante în romanul contemporan în 
asamblul său” ”. Dar dificultăţile mărturisite de ea în 
aplicarea teoretică şi critică a acestui concept central 
sînt elocvente pentru înseşi dificultăţile întîmpinate în 
identificarea conştiinţei-de-sine în literatura modernă 
sau în limbaj, în general. Potrivit unei definiţii, date 
tot de Patricia Waugh, metanarațiunea „e un termen 
folosit pentru naraţiunea care, conştientă-de-sine şi în 
mod sistematic, atrage atenţia asupra propriului 
statut de produs artistic, în scopul formulării unor 
întrebări referitoare la relaţia între naraţiune şi 
realitate”. Şi, în continuare, ea susţine că „în ultimii 
douăzeci de ani, romancierii au tins să devină mult 
mai conştienţi de problemele teoretice implicate în 
construcţia narativă; ca urmare, romanele lor au tins 
să capete dimensiunile  autorefle-xivităţii şi ale 
incertitudinii faţă de formă””!. 
In englezeşte, opoziţia dintre „naraţiune” (fiction ) 
69 Charles Russell, The Context of the Concept, în antologia de 
eseuri Romanticism, Modernism, Postmodernism (Edit. Harry R. 
Garvin), Lewisburg, Pa., Bucknell University Press, 1980. p. 183. 
70 Patricia Waugh, Metafiction: The Theory and Practice of 


Self-Conscious Fiction, Londra, Methuen, 1984, p. 68. 
71 Idem, p. 2. 


şi „realitate” e, fireşte, mai evidentă. De aceea, ne 
putem întreba cum ar reuşi Patricia Waugh să 
delimiteze spaţiul unei „scrieri de ficţiune” (fictional 
writing ), dacă însăşi relaţia între „realitate” şi 
„ficţiune” constituie problema centrală a unei 
asemenea scrieri? în al doilea rînd, cînd se spune că o 
astfel de scriere atrage atenţia asupra „realităţii 
create” de ea, „în scopul formulării unor întrebări 
privitoare la această relaţie”, întreaga problemă e 
condusă spre teritoriul intențiilor care s-ar putea să 
nu aibă nimic a face cu „conştiinţa-de-sine” a textului, 
aşa cum e receptat de cititor. Şi sîntem de acord cu 
Astradur Eysteinsson care considera că noţiunea de 
„metanaraţiune sistematică” nu poate coincide cu 
aceea de „incertitudine faţă de formă””?. Obiecţia lui 
Eysteinsson se întemeiază, semnificativ, tocmai pe 
faptul că exemplele propuse de Patricia Waugh sînt 
cele ale unor opere „la care nu se găseşte un grad 
înalt de incertitudine faţă de formă” “5, ci, dimpotrivă, 
forma e stabilită cu o remarcabilă coerenţă şi face 
parte din însuşi planul strategic al naraţiunii. Şi 
argumentele sale decisive sînt un roman din 1962 al 
lui Doris Lessing, Agenda de aur, şi, cum era aproape 
de aşteptat, Iubita locotenentului francez, unde jocul 
„metanarativ” al ficţiunii şi al realităţii e declanşat de 
atitudinea povestitorului din secolul al XX-lea care 
pune în lumină distanţa între el şi personajele unei 
epoci înainte cu un secol, recunoscînd cu francheţe că 
ele sînt „creaţii ale propriei minţi” şi, mai tirziu, 
propunînd, în numele dreptului său de creator al lor, 
trei finaluri diferite, trei drumuri posibile ale unui 
destin pe care li l-ar putea hotărî el, dar nu o face. Şi, 
de fapt, nu li-l hotărăşte nimeni. Doar, eventual, 


72 Vezi Astradur Eysteinsson, The Concept of Modernism, 
Ithaca, Cornell University Press, 1990, p. 110. 
73 Idem, p. 111. 


cititorul. 

Fowles ignoră în chip deliberat codul „anulării 
incredibilului”, mai simplu spus „al veridicităţii”, cod 
esenţial pentru scriitorul modernist; dar, în acelaşi 
timp, romanul său nici nu încearcă să elimine în vreun 
fel precizia referenţială a limbajului, la fel de 
importantă pentru scriitorul modernist. Aceasta 
pentru că, asemenea multor scriitori din ultimele 
cîteva decenii, nu-i este indiferent dacă stabileşte sau 
nu o comunicare inteligibilă cu cititorul. În legătură 
cu romanele sale s-a vorbit şi despre „stabilirea unei 
ierarhii a importanţei rolurilor pe care le au 
personajele în acţiune şi care va trebui comunicată 
foarte clar cititorului”'. Cîndva, Theodor Adorno, 
vorbind despre marile opere ale literaturii, nota că ele 
„seamănă cu nişte romane polițiste în care criminalul 
nu poate fi descoperit”. Într-un roman dominat de 
obsedanta explorare a conştiinţei individului, aşa cum 
e, de cele mai multe ori, romanul contemporan, eroul 
e un fel de detectiv care nu rezolvă niciodată crima, 
pentru că el poate fi adesea criminalul sau, cel puţin, 
autorul moral al crimei. 

Fie că e sau nu ceea ce se numeşte 
„postmodernist”, romanul din aceste decenii caută să- 
şi „seducă” - se spune - cititorul. Aşa procedează şi 
Fowles; dar, pînă la urmă, el îi alungă acestuia orice 
iluzie; după ce l-a implicat în povestea de dragoste 
dintre Charles şi Sarah, îi refuză descoperirea 
deznodămîntului. Autorul unei monografii consacrate 
scriitorului observa cu anume umor: „Povestea, deci, 
seduce şi trădează, întocmai aşa cum Sarah îl seduce 
şi apoi îl trădează pe Charles; şi, după aceea, ne 


74 Didier Coste, Narrative as Communication, Minneapolis, 
University of Minnesota Press, 1989, p. 95. 

75 Theodor W. Adorno, Prisms (trad, de Samuel şi Shierry 
Weber), Cambridge, Mass., MIT Press, 1981, p. 265. 


aflăm, aşa cum, la rîndul lui, s-a aflat şi Charles, în 
faţa unui final neconcludent şi ne suportăm, cu toţii 
laolaltă, libertatea”'$. Fowles îl ispiteşte pe cititor să 
participe la reconstrucţia trecutului şi, în aceeaşi 
măsură, îl obligă să constate caracterul fictiv al 
naraţiunii. 

Critici ai fenomenului literar contemporan pun şi 
tendinţa - semnalată tot mai frecvent - de a plasa 
acţiunea romanelor într-un cadru istoric vechi pe 
seama aceluiaşi interes de a capta publicul, un public 
nutrind nostalgia vremurilor de odinioară, aureolate 
romantic, o nostalgie ce se recunoaşte şi în viziunea 
artiştilor sau a arhitecților”. Se cuvine, însă, a nu 
trece cu vederea amănuntul că acei critici tentaţi să 
interpreteze întoarcerea lui Fowles spre istoria 
trecutului ca pe o formă a apropierii de „cultura 
populară” aşază Iubita locotenentului francez alături 
de exemplul unui alt roman ce reconstituie atmosfera 
unei epoci de demult - Numele trandafirului al lui 
Eco'8. Ceea ce vorbeşte foarte clar despre valoarea pe 
care critica o recunoaşte cărţii lui Fowles. 

Parcă e cazul să ne întrebăm dacă, totuşi, cele trei 
drumuri posibile deschise de scriitor în finalul 
romanului nu sînt chiar deloc diferite între ele din 
punctul său de vedere. Răspunsul pare limpede. La un 
moment dat, Fowles sugerează că ar fi preferat să 
înfăţişeze „simultan” cele trei versiuni, dar nu dă nici 
un semn că ar încerca să evadeze din rigorile 
tradiţionale ale prezentării succesive a episoadelor, 
chiar dacă, în realitate, ele s-au petrecut simultan. Şi 
o acceptă pe cea de-a treia, argumentind că 


76 Peter Conradi, John Fowles (1982), pp. 66-67; citat în 
Astradur Eysteinsson, op.cit., p. 121. 

77 Vezi Linda Hutcheon, A Poetics of Postmodernism, London, 
Routledge, 1988, p. 79. 

78 Vezi Astradur Eysteinsson, op.cit., p. 122. 


întotdeauna ultimul capitol al unei cărţi i se impune 
cititorului ca fiind cel mai „adevărat”. 

Intreitul final al lui Fowles nu evită, de fapt, ideea 
unui „martor atoateştiutor” pe care a combătut-o 
statornic; dar cea de-a treia versiune se potriveşte mai 
bine temei însăşi a romanului, aceea a eliberării 
individului şi a contestării convențiilor. O emancipare 
sugerată - cum s-a observat - şi de evoluţia felului în 
care e înfăţişat autorul însuşi, după cea dintii apariţie 
a sa, în cel de-al 13-lea capitol al romanului. Mai 
tirziu, Charles îl întîlneşte (capitolul al 55-lea) într-un 
vagon de tren: acum, el arată ca un Dumnezeu 
victorian, omniscient şi atotputernic. Şi, apoi, în 
capitolul final, portretul unui individ „franţuzit” care, 
potrivindu-şi ceasul, înlătură din universul ficţiunii 
posibilitatea celui de-al doilea final; şi pleacă mai 
departe, lăsînd faptele să se întîmple în deplină 
libertate, ferite de orice omniscienţă şi autoritate a 
vreunui scriitor. 

Scriitorul „franţuzit” din naraţiunea lui Fowles 
sugerează sursa ideilor şi a experimentului din /ubita 
locotenentului francez şi din alte romane englezeşti 
recente”. De la Proust şi Gide, din „lecţiile filosofiei 
existenţialiste”, menţionate de Fowles, din atmosfera 
„epocii lui Alain Robbe-Grillet şi Roland Barthes”, îşi 
mărturiseşte Fowles izvoarele prozei sale. Ale prozei 
unui scriitor care a vorbit nu o dată despre „afinităţile 
cu literatura franceză”, studiată de el la universitate. 

Indiferent, însă, de influenţele captate de 
romancier, de felul în care a aderat la sugestiile 
teoretice ale epocii postmoderne şi de ceea ce a 
respins din aceste sugestii (ca subiect al unor prelungi 
discuţii - uneori chiar prea mult prelungite), Fowles a 
scris o carte plină de strălucire, cu un fundal istoric 
desenat cu minuţie şi pe care sînt proiectate 


79 Vezi Randall Stevenson, op.cit., p. 260. 


personaje misterioase, stranii. O poveste de dragoste, 
delicată, poetică, o construcţie epică de un încîntător 
lirism. 

Dan Grigorescu