[RD] Karen Blixen_Povestiri de Iarna

Raftul 

Oenisei 


Povestiri 
de iarnă 


Karen BLixen 



KAREN BLIXEN 
VINTER-EVENTRY 

© Karen Blixen/ Rungstedlundfonden & Gyldendal, Copenhagen 1942. 
Published by agreement with Gyldendal Group Agency. 

AII rights reserved. 

Pe copertă: Paul Gustav Fischer, Plimbare iarna în Kongens Nytorv, 
Copenhaga (detaliu) 

© Humanitas Fiction, 2014, pentru prezenta versiune românească 
© Humanitas Fiction, 2014 (ediţia digitală) 

ISBN: 978-973-689-855-6 (epub) 

EDITURA HUMANITAS FICTION 
Piaţa Presei Fibere 1, 013701 Bucureşti, România 
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 
www.humanitas.ro 


Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194 



KAREN BLIXEN 


Povestiri de iarnă 

Traducere din daneză de 
IOANA A. MANOLESCU 



Cuprins 

POVESTIRI DE IARNĂ 

Povestea micului mus 
Tânărul domn cu garoafă 

Poveste despre o perlă 
Invincibilii stăpâni de sclavi 

Heloi'se 

Copilul visător 

Din Danemarca de altădată 

Alcmene 
Peter si Roşa 
Lanul de secară 

O poveste cu tâlc 














Povestea micului mus 


Vasul Charlotte naviga dinspre Marsilia spre Atena pe o vreme ploioasă şi o 
mare neliniştită şi cenuşie după furtună. Simon, micul mus, stătea pe puntea udă 
care-i fugea de sub picioare, ţinându-se de o pânză. Privea în sus spre norii 
purtaţi de vânt şi spre al doilea catarg. O pasăre îşi căutase acolo adăpost şi, 
încurcându-se în corzile velei, se lupta acum cu disperare să scape. Băiatul 
privea de pe punte zbaterea aceea de aripi şi căpşorul care se smucea dintr-o 
parte într-alta. 

Experienţa îl învăţase pe Simon că pe lumea asta fiecare trebuie să se descurce 
de unul singur. Doar copiii şi cei săraci cu duhul erau îndreptăţiţi să ceară 
ajutorul altora. Lupta pe viaţă şi pe moarte care se purta acolo sus îl furase o 
clipă de parcă el însuşi ar fi luat parte la ea. Se întreba ce soi de pasăre era. în 
ultimele zile multe călătoare înaripate se odihniseră pe catargul vasului: 
rândunele, prepeliţe, grauri şi, o dată, chiar o pereche de şoimi pelerini. Băiatul 
îşi spunea că pasărea de acum seamăna cu un şoim. îşi aminti cum, cu mulţi ani 
în urmă, în ţara lui, nu departe de casă, a observat de aproape un şoim călător 
care se odihnea pe o piatră. Se apropiase de el, dar acesta îşi luase repede zborul. 
Poate era aceeaşi pasăre. „Şoimul ăsta e întocmai ca mine. Atunci era acolo, 
acum e aici“, îşi spuse el. 

Gândul trezi în Simon un sentiment de solidaritate, acea conştiinţă a 
apartenenţei la o soartă comună. Stătea acolo şi urmărea pasărea cu inima cât un 
purice. Cum nu era pe aproape nici un marinar care să râdă de el, băiatul se 
gândi că trebuia să ajungă în vârf, să o salveze. îşi îndepărtă părul de pe frunte, 
îşi sumese mânecile, se mai uită o dată de jur-împrejur pe punte şi începu 
căţărarea. Balansul catargului îl obligă de câteva ori să se oprească şi să-şi tragă 
sufletul. în vârf, constată că era într-adevăr vorba de un şoim pelerin. Când 
ajunse în dreptul lui, acesta se opri din zbatere. Stătea acum liniştit şi îl fixa cu o 
pereche de ochi galbeni, rotunzi, sălbatici şi pătrunzători. Simon îl prinse cu o 
mână în timp ce pe cealaltă o duse la buzunarul unde avea cuţitul şi tăie 
frânghiile din jur. I se făcu brusc frică uitându-se în jos, dar, în acelaşi timp, 



simţea acum cu toată fiinţa lui că urcase acolo mânat de propria lui dorinţă, nu la 
imboldul altcuiva. Fu cuprins de mândrie şi de fericire, de parcă reuşita sa 
dovedea că cerul şi marea, norii, şoimul şi el însuşi erau una. Cum se văzu liber 
şoimul îl împunse atât de violent pe băiat cu ciocul în degetul mare, încât îi ţâşni 
sângele şi fu gata, gata să scape pasărea din mână. înfuriat, o lovi peste cap, 
împingând-o sub haină, ca să nu poată fugi. 

Apropiindu-se de punte, îi auzi pe bucătar şi pe fochist apostrofându-1 brutal 
din josul catargului şi întrebându-1 ce căuta acolo. Era foarte obosit, îl dureau 
mâinile şi picioarele. Cu pleoapele căzându-i, scoase şoimul de sub haină şi îl 
arătă celor doi. Pasărea stătea nemişcată pe mâna lui. Cei doi marinari izbucniră 
în hohote zgomotoase de râs şi-şi văzură de drum. Simon lăsă şoimul jos, făcu 
un pas înapoi şi îl studie cu atenţie. îşi dădu curând seama că era prea slăbit 
pentru a-şi lua singur zborul de pe puntea alunecoasă, aşa că îl ridică pe 
marginea unei vele strânse. Pasărea începu să-şi cureţe penele, scutură de două- 
trei ori din cap, apoi se înălţă brusc. Simon îi urmări pentru câteva secunde 
mişcările deasupra mării învolburate şi cenuşii şi îşi spuse: „Uite cum zboară 
şoimul meu!“ 

Când Charlotte se întoarse acasă, Simon debarcă şi se angajă pe altă navă. 
După doi ani era marinar secund pe goeleta Hebe care era ancorată în Bodo, în 
nordul coastei norvegiene, aşteptând o încărcătură de heringi. 

La marea piaţă de peşte din Bodo soseau vase din toate colţurile lumii, 
întâlneai aici ambarcaţiuni suedeze, finlandeze, daneze şi ruseşti. Portul era o 
pădure de catarge, iar pe ţărm viaţa se desfăşura într-un vacarm turbulent şi 
imprevizibil în care se amestecau tot soiul de limbi şi sălbatice bătăi în toată 
regula. în doc, vasele pline cu mărfuri se umpleau de negustori de diferite 
naţionalităţi şi de laponi - nişte oameni mici şi galbeni cu ochi oblici şi mişcări 
silenţioase, pe care Simon îi vedea pentru prima oară. Veneau pe vapoare să 
vândă obiecte din piele brodate cu perle, sau nasturi şi mânere de cuţit din 
coarne de ren. Era începutul lui mai. Un infinit salin, acoperit de ţipete de păsări, 
cerul şi marea erau atât de strălucitoare şi clare, încât îţi luau privirea, de parcă 
cineva ar fi umezit la nesfârşit nişte cuţite invizibile, din toate părţile, până sus în 
eter. 

Simon era surprins şi cucerit de lumina care aici ţinea până în zori. Nu 
învăţase geografie şi deci nu atribuia fenomenul latitudinii la care se afla Bodo, 
ci îl interpreta ca pe un semn al bunăvoinţei acestui univers, o epifanie. Toată 
copilăria lui fusese un băiat scund şi firav, însă iarna trecută se înălţase brusc, 



oasele îi deveniseră grele şi prinsese putere. Simţea că norocul acesta izvora din 
acelaşi loc ca limpezimea şi dulceaţa aerului, din aceeaşi nouă graţie 
covârşitoare care plutea deasupra lui. încurajarea îi era necesară pentm că fusese 
dintotdeauna o natură timidă şi temătoare, dar acum trăia vremuri mai bune şi nu 
mai cerea nimic puterii regeneratoare a universului. Restul depindea de el însuşi. 
Pornea încet şi mulţumit înspre lumea senină. 

într-o seară, fiind în oraş, în permisie, se îndreptă spre una din barăcile unde 
un mic negustor rus, un evreu, vindea ceasuri din aur. Toţi marinarii ştiau că 
erau de fapt dintr-un metal ieftin şi că nici măcar nu funcţionau, dar le cumpărau 
totuşi pentru a se lăuda cu ele prin oraş. Simon admiră îndelung orologiile, 
studiind diversele mărimi, dar nu cumpără nici unul. Bătrânul negustor avea tot 
felul de mărfuri pe vas, printre care şi o cutie cu portocale. Băiatul mai gustase 
portocale în călătoriile lui şi, luând în mână una, hotărî să o cumpere. Se gândea 
să meargă pe o colină care privea spre mare şi s-o mănânce. 

Porni la drum şi ajunse la marginea oraşului unde dădu cu ochii de o fată într- 
o rochie de un albastru spălăcit care îl fixa din spatele unui gard. Avea vreo 
treisprezece, paisprezece ani, era subţire ca un ţipar, cu o faţă pistruiată, rotundă 
şi luminoasă, şi cu o coadă lungă pe spate. Cei doi tineri se cercetară atent unul 
pe celălalt. 

— La ce te uiţi aşa? o întrebă Simon pentru a spune ceva. Chipul copilei se 
lumină într-un zâmbet strălucitor şi obraznic. 

— La bărbatul cu care mă voi căsători într-o zi, răspunse fata. 

Ceva din înfăţişarea ei îl umplu de încredere şi îi întoarse zâmbetul. 

— Să fiu eu acela? o întrebă. 

— Ha, ha, îi răspunse fata, poţi să fii sigur că e ceva mai mare decât tine. 

— Bine, dar nici tu nu eşti foarte mare... 

Fata scutură încet şi îndelung din cap. 

— Nu, spuse, dar când voi fi mare, să ştii că voi fi foarte frumoasă şi că voi 
purta pălărie şi pantofi cu toc. 

— Vrei o portocală? o întrebă Simon, cum nu putea să-i ofere nici unul din 
lucrurile pe care le numise ea. 

Fata se uită scurt la portocală, apoi la el. 

— Sunt foarte bune, o îndemnă el. 

— De ce nu o mănânci tu în cazul ăsta? 

— Am mâncat foarte multe pe vremea când eram în Atena. Pe asta am dat o 
marcă. 



— Cum te cheamă? îl întrebă ea. 

— Simon, dar pe tine? 

— Nora, răspunse fata. Şi ce vrei pentru portocala ta, Simon? 

Auzindu-şi numele rostit de fată, Simon deveni brusc curajos. 

— Mă laşi să te sărut pentru portocala asta? întrebă el. 

Nora îl privi cu multă seriozitate. 

— Da, te las. 

în aceeaşi clipă Simon simţi cum se înfierbântă de parcă ar fi alergat o lungă 
distanţă. Când fata întinse mâna după portocală, el îi prinse încheietura mâinii. 
Se auzi o voce care o striga din casă. 

— Este tatăl meu, spuse ea în timp ce încerca să-i înapoieze portocala pe care 
el o refuza. Vino aici mâine şi îţi voi da sărutul promis, mai apucă ea să spună în 
grabă. 

Cu aceste cuvinte se smulse de lângă el şi intră în casă. Se uită după fată o 
vreme apoi se întoarse la ambarcaţiunea lui. 

Simon nu era obişnuit să-şi facă planuri de viitor şi nu ştia nici acum dacă se 
va întoarce la copilă ori nu. Seara următoare fu nevoit să rămână pe punte pentru 
că ceilalţi marinari plecară pe ţărm. Dar nu era supărat. Se gândi că va sta pe 
punte cu Alert, câinele vaporului, şi că se va distra cântând la acordeonul pe care 
şi-l cumpărase de curând. O seară limpede îl înconjura din toate părţile. Cerul 
era rozaliu, marea liniştită, incoloră şi lăptoasă. Doar bărcile care se apropiau de 
ţărm lăsau în urmă dâre indigo. Simon cânta. După o vreme, emoţionat de 
propriile sunete îşi ridică privirea şi dădu cu ochii de o lună plină. 

Cerul era atât de luminat, încât nu părea să fie nevoie de o lună acolo sus. 
Parcă venise dintr-un moft. Era plină, tăcută şi arogantă. în timp ce se uita la ea, 
îl fugeră gândul că trebuie să ajungă pe ţărm chiar cu preţul vieţii. Nu ştia cum, 
deoarece ceilalţi luaseră barca. Stătu pe punte nemişcat multă vreme - figură 
tristă şi singuratică de mic marinar pe un vapor. Apoi observă o barcă ce se 
îndrepta spre mal de la unul din vasele ancorate mai în larg şi strigă. Erau nişte 
oameni de pe ambarcaţiunea rusească Arma care doreau şi ei să ajungă în aceeaşi 
seară la ţărm. Când se făcu înţeles, ei acceptară să-l ia, cerându-i un preţ foarte 
mare pentru transport pe care până la urmă aveau să i-1 dea înapoi. „Aceşti 
oameni cred cu siguranţă că mă duc la ţărm pentru fete“, se gândi Simon. Era 
mândru că într-un fel aveau dreptate şi totuşi greşeau, neştiind că pentru el fata 
chiar însemna ceva. 

Când traseră la mal îl invitară să bea ceva cu ei şi nu îi putu refuza - doar îl 



ajutaseră să ajungă pe ţărm. Unul dintre ruşi, mare şi greu ca un urs, care îi spuse 
că se numea Ivan, se ameţi repede şi îl înconjură pe Simon cu o tandreţe de urs, 
bătându-1 pe spate, zâmbindu-i, râzându-i în faţă, dăruindu-i chiar o brăţară de 
ceas din aur şi sărutându-1 pe ambii obraji. Asta îl făcu pe Simon să-şi spună că 
şi el ar trebui să-i dea Norei un cadou când se vor revedea. Când scăpă de ruşi, 
intră într-unul din magazinele pe care le cunoştea şi cumpără o mică eşarfă de 

mătase albastră în nuanţa ochilor fetei. 

» 

Era sâmbătă seara şi o mulţime de oameni se înghesuiau pe străzile înguste ale 
oraşului. Veneau câte unul sau de braţ, unii cântând, cu toţii pregătiţi să 
chefuiască întreaga noapte. în mijlocul acelei vieţi tumultuoase, sub luna plină, 
gândul că fugise de pe vapor în loc să-l păzească şi tăria pe care o băuse cu puţin 
timp în urmă îl ameţiră uşor. Se jucă cu eşarfa din buzunar. Era dintr-o mătase 
cum nu mai văzuse înainte şi se gândea că-i pregătise un cadou frumos prietenei 
lui. 

Nu-şi aminti drumul spre casa Norei, rătăci o vreme şi se întoarse apoi în 
strada de unde pornise prima oară. îl cuprinse deodată spaima că ar putea 
întârzia, lăsând-o să-l aştepte, şi începu să alerge. Pe o alee îngustă, între două 
case din lemn, se lovi de un bărbat mare şi văzu că era Ivan. Rusul îl luă în braţe 
pe băiat şi-l strânse ca într-o menghină. 

— Ce bine, ce bine, se bâlbâi rusul emoţionat. Te-am regăsit, micul meu prinţ. 
Te-am căutat peste tot. Să ştii că sărmanul Ivan a plâns de dorul prietenului său 
pierdut. 

— Lasă-mă să plec, Ivan! strigă băiatul. 

— Oho! Sigur. Acum plecăm împreună şi te voi ajuta să obţii tot ce doreşti. 
Inima şi banii mei sunt ale tale. Poţi să faci cu ele ce doreşti. Şi eu am avut 
cândva şaisprezece ani, un mic miel al Domnului, şi în această noapte vreau să 
mă simt din nou la fel de tânăr. 

— Lasă-mă în pace! ţipă Simon din nou. Mă grăbesc. 

Ivan îl strânse la pieptul său provocându-i durere, în timp ce cu cealaltă mână 
îl mângâia. 

— Sigur că da, sigur că da. Ai încredere în mine, iubitul meu prieten. Nimic 
pe lume nu ne poate despărţi. Ascultă. Vin şi ceilalţi. Vom petrece o noapte de 

care ai să-ti aduci aminte când vei fi un bunic bătrân. 

> 

îl lipi brusc pe băiat de el, ca un urs care duce în braţe un miel, şi îl sărută pe 
buze. Pe Simon îl cuprinse un sentiment de scârbă. Căldura unui corp de bărbat 
şi puterea acestuia îl umplură de spaimă şi oroare în acelaşi timp. Se gândi la 



Nora în spatele gardului unde îl aştepta - o mică şi zveltă ambarcaţiune - şi la 
el, prizonier în îmbrăţişarea caldă a unui animal. îl lovi pe Ivan cu toată puterea. 

— Ivan, te omor dacă nu-mi dai drumul! urlă el. 

— Ai să vezi că-mi vei mulţumi înainte să se termine totul, zise Ivan şi începu 
să cânte. 

Simon îşi duse mâna la buzunarul unde avea cuţitul, îl deschise cu o mână, şi 
nereuşind să se elibereze, împinse lama până la jumătate pe sub braţul 
bărbatului. Simţi sângele cald prelingându-i-se pe mânecă în jos. Ivan se opri în 
mijlocul melodiei, scoase două grohăituri joase şi lungi şi căzu apoi în genunchi. 

— Sărmane Ivan, sărmane Ivan! se tângui el şi se prăbuşi cu faţa la pământ. 

în clipa aceea Simon îi auzi pe ceilalţi marinari de pe Arma apropiindu-se de 

coltul străzii, cântând din toată inima. 

Rămase nemişcat preţ de un minut, apoi îşi şterse cuţitul de hainele lui Ivan şi 
observă cum sângele se adunase într-o băltoacă întunecată sub corpul lui greu. 
Pe urmă o luă la fugă. Când se opri pentru a decide încotro să o apuce auzi 
strigătele marinarilor care-şi descoperiseră camaradul ucis. „Trebuie să cobor la 
apă să-mi spăl mâinile“, se gândea în timp ce fugea în direcţia opusă. Se uită 
după un timp în jur şi observă că ajunsese în aceleaşi locuri în care fusese cu o 
seară înainte şi care acum îi păreau atât de familiare de parcă le-ar fi străbătut o 
viaţă întreagă. 

încetini pasul şi o văzu de îndată pe Nora în spatele gardului, ca ieri. Era 
foarte aproape de el şi o admiră în lumina lunii. Cu respiraţia întretăiată se lăsă 
în genunchi şi pentru un moment nu îşi găsi cuvintele. Copila se uita la el. 

— Bună seara, Simon, spuse ea cu vocea aceea mică dar sigură. Am stat mult 
aici să te aştept. 

După o clipă adăugă: 

— Am mâncat portocala. 

— Nora, izbucni băiatul, am ucis un om! 

Ea îl fixă cu privirea, dar nu făcu nici un gest. 

— De ce l-ai omorât? îl întrebă după o scurtă pauză. 

— Ca să pot veni aici, spuse Simon. Voia să mă ţină cu forţa. Dar îmi era 
prieten... 

Se ridică încet în picioare. 

— Mă iubea! mai spuse băiatul şi izbucni în plâns. 

— Da, rosti Nora ca pentru sine, şi asta ca să poţi veni aici la timp... 

— Cred că sunt pe urmele mele. Poţi să mă ascunzi? 



— Nu, chiar nu pot. Tatăl meu este preotul de aici din Bodo şi te va da pe 
mâna lor daca va afla că ai omorât un om. 

— Poţi atunci să-mi dai ceva să mă spăl pe mâini? 

— Dar ce ai pe mâini? întrebă ea şi se apropie de el. 

El îşi întinse mâinile arătându-i-le. 

— E sângele tău? îl întrebă ea. 

— Nu. Al lui. 

Ea se îndepărtă din nou. 

— Mă urăşti? o întrebă el. 

— Nu, nu te urăsc, dar ascunde-ţi mâinile la spate. 

De îndată ce o ascultă, copila se apropie de el şi îşi petrecu mâinile în jurul 
gâtului său. Nora îşi lipi apoi de el, prin gard, trupul înalt şi subţire şi îl sărută. 
Băiatul îi simţi atingerea moale şi proaspătă ca de lună plină şi când îi dădu 
drumul nu mai ştiu dacă totul durase o secundă sau o oră. Nora stătea dreaptă cu 
ochii larg deschişi. 

— Acum, îi spuse ea încet, îţi jur că atâta timp cât voi trăi nu mă voi căsători 
niciodată cu un altul. 

Simon îşi ţinea în continuare mâinile la spate de parcă îi erau legate acolo. 

— Acum cred că ar trebui să fugi pentru că se apropie, spuse Nora. 

Se priviră lung o clipă. 

— Nu mă uita, îi mai spuse ea. 

Simon se întoarse şi fugi mâncând pământul. Sări peste un gard, apoi peste un 
altul şi îşi încetini pasul doar odată ajuns printre case. Nu ştia încotro s-o apuce. 
Trecu pe lângă un local de unde se auzeau muzică şi glasuri gălăgioase, se 
întoarse din drum şi deschise uşa. 

încăperea era plină de oameni care dansau. O lampă cu petrol atârna de un 
lanţ din tavan aruncând o lumină slabă peste norul de praf brun care se ridica din 
podele. Simon văzu câteva femei printre dansatori, dar majoritatea erau bărbaţi, 
care dansau unul cu celălalt, legănându-se şi tropăind. Unii foarte serioşi, alţii 
râzând sau răcnind. Intrase în salon de puţine clipe, când muzica s-a întrerupt. 
Un marinar păşi în ring purtând în braţe un instrument cu coarde pe care îl 
acordă în timp ce toate perechile se retraseră spre perete pentru a le face loc celor 
doi ruşi care urmau să le arate un dans din ţara lor. 

„Foarte curând mă voi pomeni aici cu oamenii de pe vasul rusesc care cu 
siguranţă îl caută deja pe ucigaşul camaradului lor şi când îmi vor vedea mâinile 
vor şti că eu sunt acela.“ Cele zece minute care s-au scurs în timp ce stătea cu 



spatele lipit de perete au avut o importanţă deosebită pentru Simon. Simţea cum 
se maturizează brusc, devenind de o vârstă cu cei de acolo. Nu-şi deplângea 
soarta şi nu se tânguia. Se afla acum aici, în sala de dans, după ce cu puţin timp 
în urmă omorâse un om şi apoi sărutase o fată. Nu cerea mai mult de la viaţă. El 
era Simon, un bărbat ca toţi cei din jurul său şi care urma să moară aşa cum cu 

totii aveau să moară într-o bună zi. 

» 

Când îşi îndreptă din nou atenţia asupra celor din jur, observă o femeie care 
tocmai intrase în încăpere. Stătea în mijlocul camerei uitându-se în stânga şi în 
dreapta. Era o bătrână scundă şi îndesată, îmbrăcată în haine de lapon. Stătea sub 
lampă, cu capul sus, într-o poziţie autoritară, sălbatică şi dură, de parcă tot ce o 
înconjura îi aparţinea. Era evident că majoritatea celor de aici o cunoşteau şi că 
le era puţin frică de ea, chiar dacă ici-colo se mai auzeau râsete. Când ridică 
vocea pentru a le vorbi se făcu tăcere în încăpere. 

— Unde îmi este fiul? întrebă ea cu o voce piţigăiată şi ascuţită care aducea cu 
glasul păsărilor. Privirea îi căzu apoi pe Simon şi se îndreptă spre el prin 
mulţimea care se despica pentru a-i face loc. întinse o mână îmbătrânită, uscată 
şi întunecată şi îl prinse de cot. 

— Haide acasă, spuse ea. Nu trebuie să dansezi aici în noaptea asta. Foarte 
curând vei fi silit la un alt dans, mult mai important. 

Simon se trase îndărăt crezând mai întâi că femeia e băută sau nebună. Când 
însă aceasta îl privi fix cu ochii ei clari şi galbeni avu senzaţia că se mai 
întâlniseră cândva şi că era spre binele lui să-i urmeze sfatul. Bătrâna îl trăgea 
după ea traversând încăperea şi el o urma fără un cuvânt. 

— Să nu-1 pedepseşti prea tare, Sunniva, îi strigă un bărbat din încăpere. N-a 
făcut nimic rău. Nu voia decât să urmărească şi el dansul. 

în momentul în care ieşiră pe uşă, de local se apropia în fugă un grup de 
oameni. Unul se opri şi îi fixă pe cei doi cu privirea. Apoi o porni mai departe. 

în timp ce treceau printre micile case de pe aleile înguste, femeia îşi ridică 
fusta şi îi întinse lui Simon poalele. 

— Haide, şterge-ţi mâinile, îl îndemnă ea. 

Merseră mai departe până la o căsuţă scundă, rotundă, căreia luna îi proiecta 
umbra pe câmpul din jur. Bătrâna laponă o luă înainte fără a-i elibera braţul din 
strânsoare. Uşa era atât de joasă, încât Simon fu nevoit să se aplece pentru a 
putea intra. înainte să treacă pragul, se mai uită o dată spre cer. Noaptea era 
ceţoasă şi un inel uriaş înconjura luna. 

Cămăruţa bătrânei era îngustă şi întunecată, cu un geamlâc în perete. O lampă 



era aşezată pe podea, proiectând în jurul ei o umbră vagă. încăperea era plină de 
blănuri de lup şi ren iar aerul era rânced şi înecăcios. De cum intrară femeia se 
întoarse spre Simon şi îi luă capul în mâini. îi mângâie părul cu mâinile ei aspre 
şi diforme făcându-i o cărare pe mijloc, cum poartă laponii. Apoi, îndesându-i o 
căciulă de lapon pe urechi, se dădu un pas înapoi şi-l privi. 

— Aşază-te aici, pe scaunul meu, îi spuse ea, dar scoate-ţi mai întâi cuţitul. 

îi vorbea pe un ton atât de autoritar, încât băiatul nu avea cum să i se opună. 
Se aşeză pe scaun neputându-şi lua privirea de la faţa ei brună şi plată pe care 
toate micile riduri păreau lipite unul de altul prin grăsime şi mizerie. în timp ce 
stătea acolo, auzi un grup de oameni apropiindu-se de căsuţă şi oprindu-se la 
intrare. Unul dintre ei bătu cu putere în uşă, aşteptă o clipă şi bătu apoi din nou. 
Bătrâna asculta fără să clipească. 

— Nu, spuse băiatul. N-are rost. Pe mine mă caută. Lasă-mă să merg la ei. 

— Dă-mi cuţitul, răspunse ea. 

Când băiatul îi dădu cuţitul, ea şi-l înfipse în degetul mare, stropind cu sânge. 
Scutură mâna şi lăsă să cadă sânge pe fusta ei şi pe blana de ren din faţa ei. 

— Poftiţi înăuntru! strigă apoi. 

Uşa se deschise şi doi marinari ruşi se opriră în prag. Din spatele lor alte feţe 
curioase inspectau încăperea. 

— A intrat cineva aici? întrebară ei. Suntem pe urmele unui bărbat care ne-a 
ucis un coleg şi ne-a scăpat. Ai văzut sau ai auzit ceva de aici? 

Bătrâna se repezi la ei. Ochii îi străluceau ca aurul în lumina lămpii. 

— Dacă am văzut sau am auzit ceva? răcni ea. Da, v-am auzit strigând 
„crimă“ în tot oraşul. Ne-aţi speriat atât de tare, pe mine şi pe băiat, încât mi-am 
înfipt cuţitul în deget în timp ce desfăceam pielea asta de ren. Băiatul e prea 
slăbit să mă ajute şi acum uite, mi-am stricat blana. Asta o să mi-o plătiţi! Dacă 
vreţi să vă convingeţi că n-am ascuns nici un criminal, n-aveţi decât să scotociţi 
în toată casa. Mă voi uita însă bine la voi să ştiu cu cine am de-a face data 
viitoare. 

Era într-o asemenea stare de furie, încât părea că dansează de colo-colo 
aruncându-şi capul dintr-o parte în alta ca o pasăre de pradă. 

Rusul intră încet în încăpere, se uită de jur-împrejur şi studie mâna însângerată 
şi petele de pe fustă. 

— Numai nu ne blestema, Sunniva, te rugăm, spuse unul dintre ei 
înspăimântat. Ştim că îţi stă în putere să faci multe, când vrei. Uite o marcă 
pentru blana şi sângele pe care le-ai pierdut. 



Sunniva întinse mâna şi primi bănuţul în palmă. Apoi scuipă pe el. 

— Şi acum vă rog să ieşiţi afară. Suntem chit, în sfârşit. 

îi conduse la uşă şi o încuie în urma lor. Când se întoarse spre băiat îşi băgă 
degetul mare în gură şi îl supse zgomotos. 

Simon se ridică de pe scaun, se apropie de ea şi i se uită în ochi. Simţea că 
pluteşte, că picioarele i se dezlipesc de pământ. 

— De ce m-ai ajutat? o întrebă el. 

— Chiar nu ştii? Nu m-ai recunoscut încă? îţi aduci aminte de şoimul care se 
încurcase în corzile de pe catargul vasului tău Charlotte, când plutea pe 
Mediterana, în drum spre Atena? în ziua aceea te-ai urcat pe catarg să-l eliberezi. 
Vremea era urâtă şi marea neliniştită. Acel şoim eram chiar eu. Noi, laponii, 
zburăm deseori aşa prin lume. Când te-am întâlnit, mă duceam în Africa unde 
trăiau sora mea şi copiii ei. Şi ea este şoim ca mine. Locuia atunci în Tagaunga, 
într-un vechi turn dărăpănat căruia cei de acolo îi zic minaret. 

îşi înfăşură degetul mare într-un colţ al fustei şi se muşcă de el. 

— Noi nu uităm niciodată, spuse ea. Te-am lovit cu ciocul în degetul mare 
atunci când m-ai eliberat şi e drept că în seara asta am fost obligată să mă tai în 
acelaşi loc pentru tine. 

Femeia se apropie de el şi îi atinse fruntea cu două degete brune ca nişte 
gheare. 

— De-ăsta îmi eşti! Mai bine omori un om decât să întârzii la întâlnirea cu 
iubita ta. Noi suntem solidare, noi, femeile de pe lumea asta. Am să te însemn în 
frunte aşa încât să te privească toate copilele cu ochi buni. 

Luă apoi o şuviţă din părul băiatului şi se jucă cu ea învârtind-o pe degete. 

— Ascultă bine, micul meu şoim, spuse ea. Cumnatul nepotului meu se află 
acum cu o barcă în port pentm a duce o încărcătură de blănuri pe un vas danez. 
El te poate duce la ambarcaţiunea ta înainte ca ceilalţi să se întoarcă. Hebe ridică 
ancora mâine în jurul prânzului, nu-i aşa? Când ajungi la bord, dă-i căciula să 
mi-o aducă înapoi. 

Scoase cuţitul, îl mai şterse o dată de fusta ei şi i-1 întinse. 

— Uite-ţi cuţitul, îi spuse. Nu vei mai avea niciodată nevoie să îl înfigi în 
oameni. De acum înainte vei merge pe mări ca un adevărat marinar. Avem 
destule bătăi de cap cu fiii noştri şi fără să se înjunghie unul pe altul. 

Ameţit şi confuz, băiatul încercă să murmure un cuvânt de mulţumire. 

— Stai, îl opri ea. îţi fac o ceaşcă de cafea să îţi mai tragi sufletul până îţi spăl 
hainele. 



Hârşâi şi trânti punând pe foc un ibric în colţul încăperii şi, după scurtă vreme, 
îi turnă într-o ceaşcă fără toartă un lichid negru şi fierbinte. 

— Ia aminte, acum ai băut cu Sunniva, îi zise ea. Ai băut un pic de 
înţelepciune pentru ca pe viitor gândurile tale să nu mai cadă ca picăturile de 
ploaie în marea sărată. 

După ce Simon goli ceaşca bătrâna îl luă de braţ şi-l conduse la uşă. Fu 
surprins să vadă că era aproape dimineaţă. Din pragul casei Sunnivei se vedea 
marea acoperită de o ceaţă fină şi albă ca laptele. Ea îi întinse încet mâna ca să-şi 
ia rămas-bun. 

îl privi în ochi. 

— Noi nu uităm, spuse ea. M-ai lovit peste cap, acolo sus, pe catarg. Acum 
am să-ţi înapoiez lovitura. 

Cu aceste cuvinte îl pocni peste ureche atât de tare încât văzu negru în faţa 
ochilor şi i se păru că întreaga lume se clatină ca un vapor pe o mare 
tumultuoasă. 

— Acum suntem chit, mai zise ea şi îl privi cu nişte ochi mari, strălucitori şi 
plini de durere, împingându-1 să coboare mai repede scările. Din uşă îşi mai luă 
de câteva ori rămas-bun dând din cap. 

Aşa a ajuns micul marinar înapoi pe Hebe a lui, care ridica ancora a doua zi pe 
la prânz, şi a mai trăit până la adânci bătrâneţi, apucând să îşi spună povestea. 



Tânărul domn cu garoafă 


Cu vreo şapte decenii în urmă, în portul Anvers, exista un hotel pe nume Hotel 
de la Reine - un loc modest, dar respectabil, unde trăgeau de obicei căpitanii de 

vase cu soţiile lor. 

» 

Aici sosi într-o seară de martie un tânăr domn căruia i se citea pe chip 
tristeţea. în timp ce urca strada spre hotel, îndepărtându-se de vaporul care-1 
adusese din Anglia, se gândea că era cel mai singur şi mai nefericit om de pe 
lume. Şi nici nu exista nimeni căruia să-i povestească despre nenorocirea lui. în 
ochii lumii, îşi spunea, apărea probabil ca un favorit al sorţii, ducând o viaţă de 
invidiat. 

Tânărul era scriitor şi devenise brusc, de la prima carte, celebru în întreaga 
Europă. Publicul era sedus, criticii îl ridicaseră în slăvi fără excepţie, şi câştigase 
o mulţime de bani, după ce toată viaţa fusese sărac. Cartea descria soarta copiilor 
sărmani, aşa cum o trăise el însuşi, şi îl apropiase de mediile reformatorilor 
sociali din multe ţări. Fusese acceptat cu entuziasm în cercurile celor mai 
cultivaţi şi rafinaţi intelectuali, ba îşi mai asigurase prezenţa în această societate 
şi prin căsătoria cu fiica unui respectat om de ştiinţă - o tânără frumoasă, cu 
suflet nobil, care îl venera. 

Acum se afla în drum spre Italia, unde urma să îşi termine cea de-a doua carte, 
al cărei manuscris îl purta cu el în rucsac. Tânăra lui soţie avea să-l însoţească în 
această călătorie, însă părăsise Anglia cu câteva zile mai devreme pentru a-şi 
vizita fosta şcoală din Bruxelles. îi zâmbise la plecare: 

— îmi va face cu siguranţă bine, de dragul vremurilor de altădată, să mă 
gândesc la altcineva şi să vorbesc şi eu câteva zile despre altceva decât despre 
tine. 

Urmau să se reîntâlnească la Hotel de la Reine, unde ea în mod sigur îl aştepta 
deja cu nerăbdare. Nu va mai vrea apoi să se gândească la altcineva sau să 
vobească despre altceva pe această lume. 

Totul părea o idilă în deplinul sens al cuvântului. De fapt, lucrurile nu stăteau 
chiar aşa. Se gândi că în realitate nimic nu este ceea ce pare a fi. în cazul său, 



într-un mod aproape demonic, lucrurile erau tocmai opusul a ceea ce păreau. 
Lumea lui era întoarsă pe dos şi nu era de mirare că suferea şi că se simţea 
bolnav de moarte. Căzuse într-o cursă pe care o sesizase prea târziu. 

Simţea că nu va mai reuşi niciodată să scrie o carte cu adevărat mare. Nu mai 
avea nimic de transmis lumii şi manuscrisul pe care îl ducea cu el nu era, pentru 
cei care se pricepeau, decât un maldăr de ciorne îngreunându-i braţul. De obicei 
când era tulburat îşi găsea refugiul în Biblie - frecventase în copilărie, în fiecare 
duminică, lecţiile de religie. încercă şi de astă dată, gândindu-se: „Nu sunt bun 
de nimic. Ar trebui să fiu doborât şi zdrobit de oameni“. 

Cum ar putea să-i privească în ochi pe cei care-1 iubeau şi credeau în el - 
publicul, prietenii, soţia sa? Nu se îndoise niciodată până acum că aceştia îl 
iubeau mai mult decât se iubeau pe ei înşişi şi că binele lui le era mai presus de 
orice interes, pentru că era un mare artist. Acum, că această măreţie dispăruse, 
viitorul îi mai putea rezerva doar două lucruri. Fie lumea îl va dispreţui, 
îndepărtându-se de el, fapt foarte trist după ce fusese sărbătorit şi purtat pe sus 
de toţi - şi cel mai greu de înghiţit va fi bucuria de necazul altuia pe care va 
trebui să o suporte din partea aşa-zişilor lui prieteni -, fie vor continua să-l 
iubească fără nici o legătură cu valoarea lui de artist. Nu-i stătea în fire să se 
gândească la lucrurile înfricoşătoare ale existenţei, dar această ultimă perspectivă 
îl speria cu adevărat. Dacă aşa ceva era posibil, atunci lumea nu era mai mult 
decât o încăpere goală, o caricatură a universului, o casă de nebuni! Prefera 
dispreţul, izolarea şi ruina. 

Conştiinţa reputaţiei sale nu îl consola, dimpotrivă, îl chinuia şi mai mult. Pe 
vremuri, când era nefericit, contempla uneori gândul de a se arunca în ape - era 
problema lui personală. Acum stătea sub lumina reflectoarelor, o celebritate cu 
mii de ochi aţintiţi asupra lui - eşecul şi o eventuală sinucidere ar fi eşecul şi 
sinuciderea unui important scriitor. Scuipă din mers la gândul acesta. 

Toate astea i se păreau însă destul de neînsemnate. în cel mai rău caz, s-ar fi 
descurcat până la urmă şi fără oameni. Nu avea o părere extraordinară despre ei 
şi îşi imagina foarte uşor viaţa fără public, prieteni sau soţie. Ar suferi mult mai 
puţin decât şi-ar închipui ei, atâta timp cât ar putea continua să se simtă aproape 
de Dumnezeu. 

Dragostea lui arzătoare pentru Dumnezeu şi convingerea că acesta îl iubea 
mai mult decât pe oricare altul îl ajutaseră să treacă peste sărăcie şi tristeţe. Avea 
o predispoziţie specială pentru recunoştinţă. Când i-a surâs norocul, devenind 
peste noapte renumit şi bogat, a perceput totul ca pe o confirmare şi o întărire a 



apropierii dintre Dumnezeu şi el, apropiere care conferea tuturor darurilor 
obţinute de o valoare specială. Acum vedea însă că divinitatea îi întorsese 
spatele. Dacă nu era cu adevărat un mare artist, de ce l-ar mai şi iubi Dumnezeu? 
Cum să îndrăznească în ceasul din urmă să se apropie de el fără viziunile lui 
sublime, fără şirul sălbatic de idei hazlii şi fantasme tragice, cum să-i implore 
ajutorul şi salvarea? Teribilul adevăr era că, fără toate acestea, el rămânea un om 
ca oricare altul. Poate ar reuşi un timp să înşele lumea, dar pe Dumnezeu nu-1 
putea minţi şi cu atât mai puţin pe sine însuşi. în ochii divinităţii el nu valora mai 
mult decât manuscrisul din propriul rucsac - o simplă maculatură. Se îndepărtase 
de Atotputernic şi se întreba ce rost mai avea să trăiască. 

Gândurile îi zburau la lucruri care-1 făceau şi mai mult să sufere. îşi aminti 
brusc verdictul necruţător dat de socrul său în legătură cu întreaga literatură 
contemporană. 

— Superficialitate! strigase bătrânul domn lăsându-şi mâna grea să cadă pe 
masă. Superficialitatea este semnul caracteristic al acestor vremuri lipsite de 
măreţie şi găunoase. Pe de altă parte, excelentele tale lucrări, scumpul meu 
băiat... 

Părerea socrului său despre literatură, ca despre orice altceva, îi fusese 
complet indiferentă până acum. în seara asta însă, înfrigurat şi obosit cum era, 
simpla ei amintire îl făcu să se chircească de durere. Superficialitate - era tocmai 
cuvântul pe care îl vor folosi publicul şi criticii la adresa lui când va ieşi la iveală 
adevărul. îl vor cântări, găsindu-1 prea uşor şi vor descoperi golul dinăuntrul lui. 
Cartea le încălzise inimile pentru că descria nefericirea săracilor şi le-ar fi fost 
indiferent dacă ar fi scris despre nenorocirea unui rege. El cunoscuse însă 
această sărăcie şi i se păruse firesc să scrie despre ea. Acum că era bogat, nu mai 
avea nimic de spus despre săraci şi ar fi preferat să nu mai audă de ei. Cuvântul 
„superficialitate" continua să-i răsune în urechi ca un ecou al propriilor paşi pe 
strada pustie. 

în timp ce se gândea la situaţia îngrijorătoare în care se afla, parcurse o bună 
bucată din drum. Era o noapte rece cu un vânt tăios şi aprig care-i biciuia faţa. 
Ridicându-şi ochii la cer, se gândi că va ploua cu siguranţă în curând. 

Numele acestui tânăr nefericit era Charlie Despard. Era un tânăr zvelt şi firav, 
o figură neînsemnată pe nesfârşita stradă. Nu împlinise încă treizeci de ani şi nici 
aceia nu i se citeau pe faţă. Putea fi uşor luat drept un băiat în pragul majoratului. 
Avea părul şi genele negre, ochii albaştri şi o faţă îngustă cu un nas uşor într-o 
parte. Se mişca lin şi îşi ţinea corpul drept, chiar cotropit de melancolie fiind şi 



cu rucsacul atârnându-i pe umăr. Era îmbrăcat într-un frumos pardesiu ecosez şi 
toate hainele lui păreau la prima purtare. Erau într-adevăr destul de noi. 

Se gândea acum la hotel, întrebându-se dacă n-ar fi mai bine să meargă pe sub 
streşini decât în plină stradă. Se hotărî să bea un pahar de coniac odată ajuns la 
destinaţie. I se mai întâmplase în ultima vreme să-şi înece amarul într-un pahar 
de coniac, găsind uneori chiar o consolare în asta. Alteori nimic nu-1 mai putea 
ajuta. îşi aduse aminte de tânăra lui soţie care-1 aştepta acum într-o cameră din 
Hotel de la Reine. Poate dormea. Numai de n-ar fi încuiat uşa, ca să fie nevoit să 
o trezească şi apoi să fie obligat să converseze cu ea despre viaţă, moarte şi 
dragoste. Altfel, apropierea de ea îl liniştea. Era drăguţă şi fidelă în dragostea pe 
care i-o purta. O tânără înaltă, blondă, cu ochi albaştri şi piele de sidef. Ar fi 
putut fi o frumuseţe clasică, dacă partea superioară a feţei nu ar fi fost puţin prea 
îngustă în comparaţie cu cea inferioară. Aceeaşi trăsătură se repeta în toate 
membrele ei, trunchiul superior fiind puţin prea mic şi slab faţă de şolduri şi 
picioare. Numele ei era Laura. Avea o privire clară, gravă şi tandră, iar ochii de 
un albastru deschis se umpleau uşor de lacrimi când se emoţiona şi era de ajuns 
să-l privească pentru ca tandreţea şi admiraţia pentru el să le facă să se reverse. 
Dar ce-i foloseau lui toate aceste sentimente ale ei? în realitate nu el era soţul ei 

j 

- se măritase cu un vis, creaţia propriei imaginaţii, iar el fusese uitat afară, în 
frig. 

Când ajunse la hotel constată că îi pierise până şi cheful de coniac. Rămase o 
clipă în holul de la intrare, care îi părea asemenea unui mormânt şi îl întrebă pe 
portar dacă îi sosise nevasta de la Bruxelles. Bătrânul îl anunţă că Madame 
ajunsese cu bine şi îl înştiinţase că urma să vină şi Monsieur mai târziu. Se oferi 
să-i ducă rucsacul, dar Charlie, care se simţea acum obligat să-şi care propriile 
poveri, îl rugă doar să-i spună numărul camerei şi porni singur pe trepte în sus. 
Spre surprinderea sa plăcută, uşa nu era încuiată şi intră imediat. I se păru primul 
semn de bunăvoinţă pe care soarta i-1 arăta după ceva vreme. 

încăperea în care intră era în semiîntuneric, luminată slab de o veioză aflată pe 
masa de toaletă. în aer plutea un miros de toporaşi. Cumpărase cu siguranţă 
toporaşi pentru el şi avea să i-i dea când se va trezi, însoţiţi de o strofă dintr-o 
poezie. Aruncă o privire spre patul unde era întinsă, nemişcată, între perne. 
Dispoziţia începea să i se modifice pe nesimţite. O bucurie nemăsurată îi inundă 
sufletul. în timp ce-şi scotea pantofii se uită în jur gândindu-se: „Această cameră 
cu tapet azuriu şi draperii roşii m-a primit prietenos. Drept recunoştinţă, mă voi 
gândi întotdeauna cu drag la ea“. 



Nu reuşea să adoarmă. Auzi orologiul unei biserici din apropiere bătând la 
fiecare sfert de oră. O dată, de două ori, de trei ori. Avea senzaţia că pierduse 
obişnuinţa somnului şi că era condamnat să stea treaz în eternitate. „Asta, se 
gândea el, pentru că în realitate sunt mort. Pentru mine nu mai există vreo 
diferenţă între viaţă şi moarte.“ 

Din senin, fără să fi auzit paşi apropiindu-se, cineva încercă uşa. Charlie 
învârtise cheia în broască şi străinul aşteptă un timp apoi apăsă din nou pe clanţă, 
îi dădu drumul şi bătu apoi uşor cu degetele o mică melodie, pe care o reluă. 
Apoi se făcu o clipă linişte şi se auzi un fluierat blând repetând un fragment din 
aceeaşi melodie. Speriat că până la urmă toate acestea aveau să-i trezească soţia, 
Charlie se ridică din pat, îşi puse halatul său verde şi deschise uşa cât de încet 
putu. 

Coridorul era luminat mai puternic decât propria cameră şi chiar deasupra 
canatului atârna o lampă. Sub ea stătea un tânăr domn, înalt şi blond, atât de 
elegant îmbrăcat, încât Charlie se miră că-1 întâlnea într-o instituţie burgheză 
precum Hotel de la Reine. Roşul deschis al garoafei era romantic asortat cu 
negrul şi albul fracului deasupra căruia tânărul purta o capă. Şi mai mult îl 
impresionă pe Charlie însă expresia feţei tânărului domn care strălucea de 
fericire şi de o încântare blândă, modestă şi vie. îţi lăsa impresia că nu cunoscuse 

nici o suferinţă toată viata lui. Nici chiar un sol al lui Dumnezeu nu ar fi 

> > 

împrăştiat în jurul său o binecuvântare mai extatică. Scriitorul rămăsese cu ochii 
pironiţi asupra lui şi fu pentru un moment aproape covârşit de atâta fericire. Apoi 
i se adresă în franceză, căci se gândi că un domn de o asemenea distincţie în 
Anvers nu putea fi decât un francez, el însuşi vorbind această limbă destul de 
bine de pe vremea când servise ca ucenic la un frizer francez din Londra. 

— Ce doriţi? îl întrebă. Soţia mea doarme şi, dacă îmi permiteţi, aş dori să fac 
şi eu acelaşi lucru. 

Tânărul domn cu garoafă era în mod vizibil la fel de surprins şi nelămurit de 
apariţia lui Charlie, dar incredibila lui expresie de fericire era atât de puternică 
încât îi trebui un moment până îşi luă figura gravă prin care un domn îl 
întâmpină pe un altul. 

— Vă cer mii de scuze. Regret enorm că v-am deranjat pe dumneavoastră şi 
pe soţia domniei voastre. Este cu siguranţă o greşeală, o neînţelegere. 

Charlie închise uşa şi se întoarse în pat. Cu coada ochiului observă că soţia lui 
se ridicase într-un cot. Foarte scurt, căci era posibil să fie adormită, îi spuse: 

— A fost un domn. Cred că era beat. 



Era cu siguranţă somnoroasă, pentru că se întinse la loc fără un cuvânt şi se 
vârî şi el în pat. 

în clipa în care se întinse fu cuprins de o agitaţie teribilă. Simţea că i se 
întâmplă ceva care îl va marca pentru totdeauna. Nu-şi dădea seama în acel 
moment despre ce era vorba şi nici dacă era bine sau rău. Ca şi cum o puternică 
lumină albă fusese îndreptată asupra lui şi apoi îndepărtată pentru a-1 lăsa orbit şi 
paralizat într-un întuneric de smoală. încetul cu încetul senzaţia prinse formă şi 
se adună într-o durere atât de covârşitoare încât se strânse tot de parcă ar fi avut 
crampe. 

Aici, înţelegea acum, aici era splendoarea, scopul şi sensul vieţii, însăşi cheia 
existenţei. Tânărul domn cu garoafă o avea. Fericirea infinită pe care o radia el 
era posibilă undeva pe lumea asta. Bărbatul acela ştia unde se găseşte, iar el, el 
habar nu avea. Cândva i se păruse şi lui că deţine acest secret, dar îşi lăsase 
soarta să-i scape printre degete şi se vedea condamnat pe veci. O, Doamne, 
Doamne, când se petrecură toate acestea, în ce cumplit moment se despărţise 
oare destinul lui de calea pe care mergea tânărul domn cu garoafă? 

înţelesese acum că melancolia ultimei săptămâni nu fusese altceva decât 
premoniţia stării devastatoare în care se afla. Speriat de moarte - căci într-adevăr 
îşi simţea sfârşitul aproape - se agăţa de orice pai. Zbătându-se în întuneric îşi 
aducea aminte de textele cronicilor favorabile la prima lui carte. Le îndepărtă în 
secunda următoare ca ars. Aici, în toate acestea, se afla de fapt cauza pierzaniei 
lui - în edituri, în publicul care-1 citea, în propria lui soţie. Doar ei erau cei care 
îi cereau cărţile şi care de dragul acestei dorinţe transformaseră cu bună ştiinţă 
un om plin de viaţă într-o broşură. Se lăsase sedus de cei mai puţin seducători 
oameni din lume. îl convinseseră să-şi vândă sufletul pentru un preţ care era în 
sine o pedeapsă. „îi voi învrăjbi, se gândi, pe autor cu publicul său, voi separa 
nevoile lor de cele ale artistului. El le va răni tălpile, în timp ce ei îi vor răni 
fruntea.“ Nu era de mirare că Dumnezeu nu-1 mai iubea. îndepărtase de el 
tocmai acele lucruri care îl reprezentau pe El - luna, marea, iarba, lupta şi 
dragostea - şi le preferase de bunăvoie cuvintele, cifrele şi formulele prin care 
oamenii le exprimau pe acestea în scris. Obţinuse astfel dreptul de a sta închis 
într-o cameră unde să înşire mii de cuvinte pentru ca apoi să fie ridicat în slăvi 
de nişte critici. Şi între timp, afară pe coridor, trecea drumul pe care o apucase 
tânărul domn cu garoafă şi care ducea la acea lumină ce-i radia pe întreaga faţă. 

Nu ştia cât timp zăcuse aşa. Avea senzaţia că plânsese, dar ochii îi erau uscaţi. 
Adormi brusc pentru câteva minute. Se trezi perfect calm şi hotărât. Va pleca. îşi 



va salva sufletul până nu e prea târziu. Va încerca să găsească acea fericire 
despre care acum ştia că există undeva pe pământ. Dacă va trebui să meargă 
până la capătul lumii să o găsească, o va face. Poate ar fi mai bine să meargă 
până la capătul lumii de la început. Avea acum să se ducă în port şi să plece cu 
primul vapor. Gândul acesta îl linişti. 

Mai zăbovi în pat încă o oră apoi se ridică şi se îmbrăcă. Se întreba ce 
impresie îi făcuse el însuşi tânărului domn cu garoafă. Cu siguranţă, acesta îşi 
spusese: „Ah, le pauvre petit homme ă la robe de chambre verte“. îşi împachetă 
meticulos rucsacul - voise mai întâi să îşi lepede manuscrisul, dar se hotărî să-l 
ia totuşi cu el pentru a vedea cu propriii lui ochi cum se scufundă în mare. în 
drum spre uşă, îşi aminti de soţia sa. Nu se face să părăseşti definitiv o femeie 
care doarme, fără a-ţi lua rămas-bun. Theseu o făcuse, îşi aminti el, cu un 
rezultat tragic. îi venea însă greu să găsească un cuvânt de despărţire. Scrise 
până la urmă, sprijinit de măsuţa de toaletă, pe spatele unei foi din manuscris: 
„Am plecat pentru totdeauna, iartă-mă, dacă poţi“. Apoi plecă. Portarul picotea 
cu un ziar în mână. Charlie se gândi: „Nu-1 voi mai vedea, cu voia lui 
Dumnezeu, niciodată. Şi nici nu voi mai deschide vreodată, cu voia lui 
Dumnezeu, această uşă!“ 

Afară, în stradă, vântul se domolise şi ploaia şipotea şi răsuna în toate părţile, 
îşi scoase pălăria, apa îi îmbibă părul într-o clipă şi i se prelingea acum pe faţă. 
Găsi că acea atingere şi acel moment sunt încărcate de sens şi foarte importante. 
Coborî pe aceeaşi stradă pe care urcase, fiind singura pe care o cunoştea în 
Anvers. în timp ce mergea aşa, avea senzaţia că lumea nu-şi mai manifesta 
indiferenţa faţă de el şi se simţi mai puţin singur pe pământ. Părţile disparate şi 
disonante ale acestui univers se conturau într-o formă, foarte probabil chiar 
forma diavolului. Şi diavolul îl apucase de mână sau de păr. 

Se pomeni în port. Stătea pe chei cu rucsacul în mână uitându-se în apă. Era 
adâncă şi întunecată şi luminile din doc cădeau pe ea ca nişte şerpi. Gândul că 
era sărată îl umplu de putere şi vioiciune. Ploaia din cer i se prelingea pe haine şi 
marea sărată i se întindea la picioare - totul era perfect. Studie îndelung 
vapoarele ancorate acolo - unul dintre ele avea să-l poarte departe. 

Carcasele vapoarelor se ridicau întunecate şi măreţe în noaptea umedă. Burţile 
lor umplute cu fel de fel de lucruri erau grele de posibilităţi. Puteau înfrunta până 
şi destinul, dominându-1 în toate, aşa cum stăteau acolo înconjurate de ape. Da, 
pluteau pe apă iar marea sărată le conducea unde doreau să ajungă. Cum se uita 
la ele, i se păru că aceste imense forme îl înţeleg şi participă la soarta lui, că îi 



transmit un fel de mesaj pe care însă nu-1 înţelegea foarte bine. Găsi apoi 
cuvântul potrivit: superficialitate. Vapoarele erau superficiale, adică pluteau pe 
suprafaţa mării - de aici le venea puterea. Pentru ele, marele pericol era acela de 
a se scufunda în adâncuri. Erau goale pe dinăuntru, dar tocmai în acest vid stătea 
secretul şi valoarea lor. Adâncurile puteau fi dominate atâta timp cât vasele 
rămâneau nişte forme goale pe dinăuntru. La acest gând un val de fericire încălzi 
inima lui Charlie şi un hohot de râs se auzi în întuneric. 

„Surorile mele! se gândi el. Trebuia să vin la voi mai demult. Voi, 
fermecătoare călătoare superficiale, voi curajoase învingătoare ale adâncului, voi 
îngeri grei şi goi, vă voi fi recunoscător toată viaţa! Dumnezeu vă ţine pe ape, 
surorile mele mai mari, pe voi şi pe mine deopotrivă şi fie ca divinitatea să 
ocrotească această superficialitate a noastră!“ Era ud până la piele, dar continua 
să stea acolo, cu părul său lung şi pardesiul strălucindu-i de apă ca burţile 
vapoarelor în ploaie. „Acum, îşi spuse, acum voi amuţi. Au fost şi aşa mult prea 
multe cuvinte în viata asta a mea. Nici măcar nu-mi aduc aminte de ce am vorbit 
atât de mult. Abia acum, aici jos, în tăcere, am întrezărit adevărata fiinţă a 
lucrurilor. De azi înainte nu voi mai vorbi, ci voi asculta. îi voi asculta pe 
marinari, aceşti oameni care îşi duc existenţa pe vasele plutitoare şi nu ajung 
niciodată în adâncul lucrurilor. Voi călători până la capătul lumii în linişte.“ 

în clipa care urmă acestei decizii, de pe chei se apropie de el un bărbat şi îi 
vorbi. 

— Cauţi un vapor? îl întrebă. 

Charlie îşi spuse că individul arăta ca un marinar având în acelaşi timp şi ceva 
de maimuţă prietenoasă - era un om scund cu faţa muşcată de vărsat de vânt şi 
încadrată de perciuni. 

— Da, caut un vapor, veni răspunsul lui Charlie. 

— De care? se interesă marinarul. 

Charlie aproape îi răspunse: „Caut Arca lui Noe, poate aţi auzit de ea“. Se 
gândi însă la timp că ar suna ciudat. 

— Aş vrea să ajung la bordul unui vas care să mă poarte cât mai departe. 

Marinarul scuipă în apă şi izbucni în râs. 

— Cât mai departe, zici? Stăteai aici şi te zgâiai la apă de am crezut că vrei să 
te arunci. 

— Aha, şi aţi venit să mă salvaţi, spuse Charlie. Vedeţi dumneavoastră, aţi 
cam întârziat. Aţi fi putut să mă salvaţi dacă ajungeaţi ieri seară - atunci mai 
puteam fi salvat. Singurul motiv pentru care nu m-am înecat aseară este că n-am 



avut unde. De-aş fi avut apă la îndemână în acel moment! Apa ar fi fost aici, 
luna tot aici, şi dacă apa mă atingea şi mă înecam, atunci n-ar fi fost sinucidere, 
ergo - sau, pentru că probabil nu vorbiţi latina, ca s-o spun mai clar - asta 
dovedeşte că până şi cel mai mare autor poate greşi şi că n-ar trebui să devenim 
niciodată scriitori. 

Marinarul era acum definitiv convins că tânărul din fata lui era băut. 

» 

— Dacă aşa stau lucrurile, băiete, şi dacă nu ai de gând să te arunci în valuri, 
mergi din partea mea încotro vei dori şi rămâi cu bine. 

Asta era o grea lovitură pentru Charlie. Şi el, care crezuse că acesta era doar 
începutul unei conversaţii... 

— N-aş putea să merg cu dumneavoastră? îl întrebă pe marinar. 

— Ba da. Mergeam până la „La Croix du Midi" să beau un pahar cu rom. 

— Asta numesc eu o inspiraţie extraordinară! exclamă Charlie. Ce noroc pe 
mine în noaptea asta să întâlnesc tocmai o persoană cu asemenea inspiraţie! 

Intrară împreună în bodega „La Croix du Midi" care se afla în vecinătate şi se 
întâlniră cu alţi doi marinari, cunoscuţi ai primului - un fochist şi un maşinist de 
vapor, el însuşi fiind căpitanul unei mici ambarcaţiuni ancorate în port. Charlie 
îşi duse mâna la buzunar şi constată că zornăia de monede - probabil le îndesase 
acolo cu gândul la călătorie. 

— Serviţi-i, vă rog, pe aceşti trei domni cu o sticlă din cel mai bun rom pe 
care-1 aveţi, îl rugă el pe chelnerul crâşmei. Aduce-ţi-mi şi mie o stacană de 
cafea fierbinte. 

Nu dorea alcool - în starea sufletească în care se afla îi era teamă de băutură şi 
nu ştia cum să le explice asta celorlalţi. 

— Eu beau cafea, începu el, pentru că am făcut... Era gata să spună „un 
legământ", dar continuă zicând „un pariu". Un bătrân cu un vapor - unchiul meu 
- a pariat că nu mă pot abţine de la băutură un an de zile. Dacă câştig, primesc 

eu ambarcaţiunea. 

» 

— Şi zici că te-ai ţinut departe un an de zile? întrebă neîncrezător căpitanul. 

— Da, Dumnezeu mi-e martor, spuse Charlie, şi acum vreo douăsprezece ore 
am refuzat un pahar de coniac. Vă par beat poate pentru că vorbesc cum vorbesc, 
dar vă înşelaţi. Nu, vă spun drept, aerul ăsta sărat care mi s-a urcat la cap este de 
vină. 

— Cel care a pariat cu tine e cumva scund, burtos şi cu un singur ochi? se 
interesă secundul. 

— Da. Dumnezeu mi-e martor că l-ai descris întocmai pe unchiul meu! strigă 



Charlie. 

— Atunci cred că l-am întâlnit o dată şi eu pe drum spre Rio. Voia să pună 
pariu cu mine, dar am rezistat. 

Chelnerul aduse băutura şi Charlie le umplu paharele. îşi rulă apoi o ţigară şi 
inhală încântat, odată cu fumul de tabac, mirosul fin de rom şi căldura încăperii. 
Feţele noilor lui cunoscuţi străluceau roşii şi mulţumite în lumina unui 
candelabru. Se simţea fericit şi mândru în compania lor şi se gândea cât de multe 
ştiu ei în comparaţie cu el. Era livid, ca întotdeauna când îl tulbura ceva. 

— O să-ţi prindă bine cafeaua, spuse căpitanul. Ai nevoie de ceva cald, băiete, 
arăţi de parcă ai avea febră. 

— Nu am, sunt doar foarte trist. 

Cei trei făcură nişte feţe lungi şi se interesară de motivele stării lui. 

— Vă voi povesti, le răspunse Charlie. E mai bine să-mi descarc sufletul 
povestind, deşi până nu demult credeam contrariul. Am avut o maimuţă 
îmblânzită la care ţineam în mod deosebit. Se numea Charlie. O cumpărasem cu 
ceva timp în urmă de la o bătrână doamnă din Hong Kong care mă ajutase s-o 
scot din casă în miezul zilei, fără să prindă de ştire fetele ei. Maimuţa le era ca o 
soră. Şi eu m-am ataşat la fel de ea. Ştia întotdeauna ce gândeam şi nu mă 
părăsea niciodată. Ştia o grămadă de giumbuşlucuri de când o luasem şi am mai 
învăţat-o şi eu câte ceva. Când am ajuns acasă, nu s-a putut obişnui cu bucătarii 
noştri englezi şi cu duminicile noastre englezeşti şi s-a îmbolnăvit. Situaţia a 
devenit tot mai critică şi bietul animal şi-a dat duhul într-o sâmbătă seara. 

— Ce păcat! spuse căpitanul cu compasiune. 

— Da. Când nu ai pe nimeni pe această lume în afară de o maimuţă şi aceasta 
îti moare, e într-adevăr foarte trist. 

Când intraseră în bodegă maşinistul tocmai începuse să-i spună fochistului o 
poveste pe care acum, din respect pentru noii veniţi, o luă de la capăt. Era o 
descriere amănunţită a incendiului care izbucnise într-o noapte la bordul navei 
pe care se afla, undeva în preajma Ecuatorului, cinci zile după ridicarea ancorei 
din Buenos Aires, unde încărcaseră lână. Echipajul se luptase cu focul toată 
noaptea. Se dăduseră bătuţi înspre dimineaţă când părăsiseră vasul cu bărcile de 
salvare. Povestitorul însuşi, cu ambele mâini acoperite de arsuri, vâslise trei zile 
şi trei nopţi. Când într-un sfârşit fură salvaţi de un vapor în drum spre 
Rotterdam, mâinile îi erau atât de tare înţepenite în jurul vâslelor încât nu mai 
reuşi niciodată să-şi îndrepte trei degete de la mâna stângă. 

— Mă uitam la mâna mea, povestea el, şi mi-am jurat atunci pe ce am mai 



drag că dacă ajung la ţărm n-am să mai ies în viaţa mea pe mare. 

Comesenii îl aprobară grav, întrebându-1 ce va face în continuare. 

— Eu? M-am angajat deja pe o navă care pleacă spre Sidney. 

Fochistul le descrisese apoi o furtună în Golful Biscaya iar căpitanul îşi 
depănă amintirile dintr-un viscol în Marea Nordului de pe vremea când era un 
tânăr mus de numai doisprezece ani. îl puseseră la pupă, le povesti el, şi îl 
uitaseră acolo. Nu îndrăznise să-şi părăsească postul şi nu se mişcase de acolo 
timp de unsprezece ore. 

— Atunci mi-am jurat şi eu să rămân pe uscat şi să nu mai pun în veci piciorul 
pe vreo punte, povesti el. 

Charlie îi asculta. „Iată nişte oameni adevăraţi, se gândea el, care ştiu despre 
ce vorbesc. Cei care caută doar plăcerea navigatului - când marea este liniştită şi 
le zâmbeşte dulce, cu ochii atât de albaştri şi parcă umpluţi de lacrimi la vederea 
lor - şi susţin apoi că iubesc apa, habar n-au ce înseamnă marea sau dragostea. 
Nu, abia marinarii cu experienţă, aceia care au fost loviţi, dispreţuiţi şi striviţi de 
ape şi care le-au blestemat şi au jurat să nu le mai vadă vreodată valurile - abia 
ei sunt adevăraţii îndrăgostiţi ai mărilor. După toate aparenţele, la fel stau 
lucrurile şi între soţ şi soţie. Vreau să iau bine aminte la ceea ce spun ei şi să 
învăţ din înţelepciunea acestor oameni în faţă cărora par un copil sau un 
neghiob.“ 

Cei trei marinari observară atitudinea respectuoasă a lui Charlie şi felul în care 
fusese impresionat de poveştile lor. îl luau drept un tânăr student de la oraş şi, în 
timp ce goleau paharele cu rom, le făcea plăcere să-şi depene vieţile şi 
înţelepciunea pentru el. Şi oricine ar fi fost în definitiv, se gândeau ei, era un 
camarad de treabă pentru că le umplea mereu paharele şi mai comandase o sticlă 
de rom când prima se golise. Ca răsplată pentru istoriile lor, Charlie le cântă 
ceva. Avea o voce frumoasă, dar nu mai cântase de mult şi rămăsese el însuşi 
surprins de calitatea sunetului. Căpitanul îl bătu pe umăr şi îi spuse că e un tip 
straşnic care, la o adică, ar putea ajunge un excelent marinar. 

Apoi căpitanul porni să povestească emoţionat despre soţia şi copiii lui de care 
se despărţise nu demult. Maşinistul, mândru şi înduioşat, îşi anunţă la rândul lui 
comesenii că în ultimele trei luni două ospătăriţe născuseră în Anvers fetiţe 
gemene cu părul de foc al tatălui lor. Charlie îşi aduse aminte de soţia lui şi i se 
strânse inima. Se gândea că aceşti marinari, iată, ştiau să se poarte cu femeile lor. 
Nici unuia nu-i era atât de teamă de soaţa lui încât să fugă de ea în miez de 



noapte. Dacă ar bănui ei cum se purtase, n-ar mai avea o părere atât de bună 
despre el. 

Marinarii îl tratau ca pe un tânăr necopt, un băiat, şi, în prezenţa lor, chiar se 
simţea din nou ca un copil. Chiar şi soţia lui îi părea acum mai mult o mamă 
decât o nevastă. Adevărata lui mamă avusese o dugheană într-un oraş de 
provincie din Anglia. Fusese o femeie cu un strop de sânge ţigănesc în vine şi nu 
se lăsa luată prin surprindere niciodată de dispoziţiile lui schimbătoare şi 
deciziile lui subite. Acum îşi dădu seama că ea se pricepuse să plutească la 
suprafaţă indiferent de ceea ce se întâmpla. Plutea maiestuoasă şi calmă ca o 
gâscă bătrână, vigilentă, grea şi înnegrită de timp. Dacă i-ar fi spus în seara asta 
că voia să devină marinar, ar fi încurajat din toată inima planurile lui de viitor. 
Adânca recunoştinţă pe care o simţea amintindu-şi de mama sa o îndreptă, în 
timp ce-şi sorbea ultima ceaşcă de cafea, înspre soţia lui. Se gândi că Laura cu 
siguranţă îl va înţelege şi îl va susţine. 

întoarse foarte calm problema pe toate părţile. Experienţa îl învăţase să fie 
prevăzător când era vorba de Laura. Printr-un fel de iluzie optică reuşise până în 
prezent să vadă doar ceea ce era rău în ea. Când era plecat, soţia îi apărea ca un 
înger păzitor, plin de înţelegere drăgăstoasă, şi un real sprijin. Când se întorcea 
însă la ea, când stăteau din nou faţă în faţă, constata cu groază că era o simplă 
străină care îi complica existenţa. 

în această seară toate păreau de domeniul trecutului. Acum se simţea puternic. 
Avea marea şi vapoarele cu el, iar înaintea lui păşea tânărul domn cu garoafă. 
Visa cu ochii deschişi. Prin câte nu trecuse deja în aceste câteva ore petrecute la 
„Croix du Midi“. Văzuse o navă arzând, trecuse printr-un viscol în Marea 
Nordului şi se bucurase împreună cu soaţa marinarului şi copiii acestuia de 
venirea lui acasă. Se simţea cuprins de o asemenea forţă, încât imaginea soţiei 
lui îi apărea implorându-1 s-o protejeze. îşi aduse aminte cum o văzuse ultima 
oară, dormind liniştită, şi gândul la blândeţea şi paloarea ei, la inocenţa ei faţă de 
această lume îi merseră la inimă. Roşi brusc cu gândul la scrisoarea pe care i-o 
lăsase. Era convins că îi va fi mai uşor s-o părăsească definitiv, dacă i-ar explica 
mai întâi totul. De ce se temuse oare de ea? „Cămin, unde îţi este protecţia? 
Căsătorie, în ce îţi constă victoria?" se gândea el. 

Desena pe masă cu degetul într-un strop de cafea vărsată. Conversaţia 
marinarilor se opri un timp văzând că nu li se mai dă atenţie. Tăcerea din jur îl 
trezi pe Charlie din visare. Le zâmbi comesenilor lui: 

— înainte de a pleca acasă, am să vă spun şi eu o poveste, una tristă, ca 



recompensă pentru cele auzite de la voi. A fost o dată un bătrân englez care 
ocupa o poziţie importantă la curte, fiind membru al consiliului regal. Ajuns la 
senectute nu mai dorea să facă nimic altceva decât să colecţioneze porţelanuri 
vechi, rare şi albastre. Călătorise până în Persia, Japonia şi China şi era 
pretutindeni însoţit de fiica sa, Lady Helena. 

Odată, pe când pluteau pe Marea Chinei, vasul lor fu cuprins de flăcări şi fură 
nevoiţi să-l părăsească în bărcile de salvare. Din cauza întunericului şi a 
confuziei create, bătrânul fu despărţit de fiica lui. Când Lady Helena ieşise pe 
punte vaporul era deja pustiu şi se văzu ca prin minune salvată de un marinar 
într-una din bărcile uitate de cei plecaţi. Cei doi erau parcă urmăriţi de flăcările 
care-i înconjurau din toate părţile. Fosforul se vărsase în marea întunecată 
aruncând spre cei doi săgeţi de foc şi când se uitară în sus, cerul era străbătut de 
o ploaie de stele ce stătea parcă să cadă asupra lor. Au plutit nouă zile până să fie 
salvaţi de o fregată în drum spre Rotterdam şi să ajungă astfel până la urmă în 
Anglia. 

Bătrânul lord, care-şi credea fiica moartă, plânse de bucurie, se aranjă, se 
fardă şi îşi cumpără o perucă nouă pentru a-şi întâmpina fiica. O duse de îndată 
într-o staţiune la modă ca să-şi refacă puterile după încercarea prin care trecuse. 
Şi, pentru că i se păru că o va deranja faptul că un tânăr marinar care-şi câştiga 
pâinea din negoţ ar putea povesti lumii întregi cum a stat el nouă zile într-o barcă 
împreună cu fiica unui lord, îi plăti acestuia o sută de livre şi-l obligă să jure că 
de acum înainte se va angaja doar în străinătate şi nu se va mai întoarce nicicând 
în Anglia. „La ce bun?“ mai adăugă nobilul. 

Când Lady Helena îşi reveni i se dădură ultimele ştiri de la curte şi din familie 
şi abia la urmă află de soarta tânărului care-i salvase viaţa şi de felul în care 
fusese îndepărtat pentru totdeauna. Spre îngrijorarea tuturor, se constată că 
sufletul ei fusese traumatizat de cele îndurate şi că nu părea să-i mai pese de 
nimic pe lume. Nu dorea să se întoarcă la castelul tatălui ei din marele şi 
splendidul parc, nu dorea să meargă la curte şi nici să viziteze capitalele unor ţări 
străine. Singurul lucru pe care mai avea poftă să-l facă era să călătorească pe 
mare aşa cum o făcuse înainte tatăl ei şi să adune porţelanuri vechi, rare şi 
albastre. începu să meargă din ţară în ţară însoţită de părintele ei. 

Peste tot, unde se opreau, le explica negustorilor de porţelanuri că era în 
căutarea unei anumite nuanţe de albastru şi că era dispusă să plătească oricât 
pentru ea. Cumpărase sute de urcioare şi vase din porţelan azuriu şi de fiecare 
dată, dezamăgită, le punea după un timp de-o parte spunând: 



— Nu, nu, nu acesta este albastrul pe care-1 caut! 

Călătoriseră aşa mulţi ani până într-o zi când tatăl ei îi spuse că probabil acea 
nuanţă de albastru pe care o căuta nici nu există. 

— Ah, Doamne, tată! răspunse ea, cum poţi spune ceva atât de absurd şi de 
înfricoşător? Trebuie să fi rămas o urmă măcar de pe vremea când întregul 
pământ era albastru. 

Cele două mătuşi ale ei din Anglia o implorară să se întoarcă acasă pentru că 
doar aici putea să reprezinte o partidă bună. Ea le răspunse: 

— Nu, voi continua să navighez. Trebuie să ştiţi, dragile mele, că ceea ce spun 
învăţaţii despre existenţa unui fund al mării e complet neadevărat. în realitate 
lucrurile stau tocmai pe dos - apa, cel mai nobil dintre elemente, se întinde între 
pământuri, aşa încât planeta noastră de fapt pluteşte ca un balonaş de săpun 
transparent în eter. Şi acolo, de partea cealaltă a globului, călătoreşte un vapor cu 
a cărui viteză trebuie să mă deplasez şi eu. Suntem unul oglindirea celuilalt în 
marea adâncă şi acea navă de care vorbesc se află întotdeauna exact sub propriul 
meu vas, pe cealaltă parte a pământului. Aţi văzut vreodată un peşte mare care 
înoată pe sub barcă urmărind-o ca o umbră întunecată în apă? Aşa şi acel vapor 
pluteşte ca o umbră a vasului meu şi îl port încolo şi încoace aşa cum stabilesc 
destinaţia călătoriei mele, întocmai cum poartă luna fluxul şi refluxul. Dacă eu 
m-aş opri, ce s-ar alege de bieţii marinari care-şi câştigă pâinea din negoţ? Dar să 
vă spun un secret, adăugă ea. La un moment dat, până la urmă, vaporul meu se 
va scufunda către centrul pământului şi în aceeaşi clipă va coborî în adâncuri şi 
cealaltă navă. Pot să vă asigur că pe mare nu există sus sau jos şi nici diferenţe 
între mic şi mare. Acolo, în centrul pământului, ne vom întâlni. 

Trecură mulţi ani. Bătrânul lord muri şi Lady Helena ajunse ea însăşi foarte 
bătrână şi surdă, dar continua să se plimbe pe mări. Aşa se întâmplă că, după 
jefuirea palatului de vară al împăratului chinez, un negustor îi prezentă un urcior 
albastru vechi de sute de ani. Văzându-1, scoase un strigăt înfricoşător. 

— Acesta este! L-am găsit, în sfârşit. Iată culoarea albastră pe care o căutam! 
Ce încântare pentru inimă! Proaspătă ca o briză, adâncă şi desăvârşită ca un 
secret! 

Cu mâinile tremurânde apucă vasul şi îl strânse la piept. Stătu aşa tăcută şi 
cuprinsă de admiraţie vreme de şase ore. Apoi îşi chemă doctorul şi doamna de 
companie. 

— Acum pot să mor, le spuse. Şi când voi fi murit, să-mi scoateţi inima din 
piept şi să o puneţi în acest urcior. Va fi din nou ca altădată. Totul să fie albastru 



în jurul meu şi în mijlocul lumii albastre inima mea va bate, inocentă şi liberă, ca 
un început de zi în cântec, ca picăturile mărunte ce se desprind de pe o vâslă. 

După o vreme le mai spuse: 

— Nu e minunat să te gândeşti că dacă avem destulă răbdare toate redevin aşa 
cum au fost cândva? 

La scurt timp după aceea bătrâna doamnă a murit. 

Reuniunea se sparse. Marinarii dădură mâna cu Charlie mulţumindu-i pentru 
rom şi poveste şi el le ură noroc în căutările lor. 

— Să nu-ţi uiţi rucsacul, îi atrase atenţia căpitanul şi întinse mâna după 
bagajul lui Charlie în care se afla manuscrisul. 

— Nu, răspunse Charlie, nu-1 uit. Mă gândeam tocmai să-l las la tine până 
vom călători împreună. 

Căpitanul se uită la eticheta bagajului. 

— E greu. Ai ceva de preţ în el? 

— Da, e greu, Doamne ajută, dar nu se va mai repeta. Data viitoare când ne 
vom întâni, va fi gol pe dinăuntru. 

Află de la căpitan numele navei şi îşi luă rămas-bun. 

Când ieşi din „La Croix du Midi“, fu surprins să vadă că era aproape 
dimineaţă. Felinarele înşirate de-a lungul străzii îşi înălţau melancolic capetele 
aruncând o lumină palidă în zori. 

O tânără cu ochi mari şi negri care de ceva timp se învârtise în sus şi în jos pe 
lângă cârciumă se apropie de el spunându-i ceva. Neprimind nici un răspuns, îşi 
repetă oferta în engleză. Charlie o cercetă. „Şi ea ţine de aceste vapoare întocmai 
ca muşchiul şi algele care se lipesc de ele. Mulţi dintre marinarii care au scăpat 
de adâncuri s-au înecat aici. Ea nu ajunge însă niciodată pe fundul mării şi dacă 
plec acum cu ea sunt cu siguranţă în afara oricărui pericol.“ Scotocindu-şi 
buzunarele constată că nu mai avea decât un franc. 

— Mi te dăruieşti pentru un franc? o întrebă. 

Ea se uită lung la el, expresia feţei rămânându-i neschimbată când el îi luă 
mâna şi scoţându-i mănuşa uzată îşi apăsă buzele şi limba de dosul palmei ei, 
aspră şi umedă ca nişte solzi de peşte. Lăsă francul în mâna ei şi dându-i drumul 
se îndepărtă. 

Urca a treia oară strada care lega portul de Hotel de la Reine. Oraşul se trezea 
acum şi întâlni pe drum câţiva oameni. Ferestrele hotelului erau luminate. Când 
intră în hol, nu găsi pe nimeni şi se pregătea să urce în cameră când îşi observă 
soţia, printr-un glasvand din salonul de lângă vestibul. Se apropie de ea. 



Când îl zări, ea se lumină toată. 

— Ah, ai venit? izbucni ea. 

El înclină uşor capul şi dădu să-i ia mâna, când o auzi reproşându-i: 

— Cum de vii atât de târziu? 

— Atât de târziu? se miră el. Uitase de trecerea timpului. Se uită în grabă la 
ceasul de pe şemineu şi spuse: 

— Nu e decât şapte şi zece minute. 

— Da, dar am crezut că vei ajunge mult mai devreme, îi mărturisi ea. M-am 
trezit ca să fiu gata să te întâmpin. 

Charlie se aşeză la masă în faţa ei fără să mai spună un cuvânt, neştiind ce ar 
putea adăuga. „Să fie oare posibil să dea dovadă de atâta tărie sufletească şi să 
mă primească astfel înapoi?“ 

— Vrei cafea? îl întrebă ea. 

— Nu, mulţumesc. Am băut. Deşi se luminase aproape de tot şi draperiile erau 
date de-o parte, înăuntru mai ardea lampa cu gaz. Din copilărie socotise asta un 
mare lux. Lumina focului din şemineu se revărsa peste nişte covoare uzate şi 
câteva fotolii din catifea roşie. Soţia lui se pregătea să mănânce un ou moale - şi 
el primea, copil fiind, câte un ou în fiecare duminică. întreaga încăpere mirosea a 
cafea şi a pâine proaspătă, faţa albă de masă şi ibricul străluceau şi se crease o 
atmosferă de duminică. Se uită la soţia lui. Purta pardesiul ei gri de călătorie. 
Pălăria îi era aşezată pe canapea, lângă ea, iar părul blond prins într-o plasă la 
spate reflecta blând lumina lămpii. întreaga ei figură era înconjurată de o 
strălucire proprie, o lumină curată şi palidă. Stătea atât de tăcută şi nobilă pe 
canapea, încât părea singurul punct fix într-o lume neliniştită. 

îl fulgeră un gând: „Este asemenea unui far, fix şi maiestuos, care aruncă în 
jurul lui o lumină prietenoasă. Anunţă vapoarele şi ambarcaţiunile să se ţină 
departe fiindcă acolo unde stă el este fie apă joasă, fie stâncă, şi pentru orice 
lucru plutitor, apropierea de el înseamnă moarte“. Ea ridică ochii şi se văzu 
privită. 

— La ce te gândeşti? îl întrebă. 

Se gândi dacă să-i spună. Era mai bine să fie deschis şi sincer cu ea. De acum 
înainte avea să-i spună totul fără menajamente. Rosti încet: 

— Mă gândeam că tu eşti pentru mine un far în viaţă. O lumină 
neschimbătoare care mă învaţă în ce direcţie s-o apuc. 

Se uită la el apoi îşi întoarse privirea şi ochii i se umplură de lacrimi. Charlie 
se temu că ar putea să plângă tocmai acum, după ce dovedise atâta curaj. 



— Haide să mergem în cameră, o rugă el, gândindu-se că îi va fi mai uşor să 
se explice, dacă vor rămâne singuri. 

Urcară împreună treptele pe care cu o seară în urmă le găsise atât de abrupte şi 
obositoare. Acum le parcurgea cu uşurinţă şi fu întrerupt de soţia lui care-i atrase 

atentia: 

» 

— Nu, urci prea sus. Noi stăm la etajul ăsta. 

Ea se strecură înaintea lui pe coridor şi deschise uşa camerei. 

Primul lucru pe care Charlie îl observă de cum trecu pragul era lipsa mirosului 
de toporaşi din aer. Să fi aruncat oare florile cuprinsă de mânie sau poate se 
ofiliseră odată cu plecarea lui? Ea se apropie de el şi punându-i mâna pe umăr îşi 
sprijini pe ea faţa. Se uită o clipă în jur pe deasupra părului ei blond prins în 
plasă şi înlemni. 

Cum ajunsese masa de toaletă, pe care-i lăsase biletul de adio, într-un cu totul 
alt loc decât în seara anterioară? Şi cine-i mutase patul în care dormise? într-unul 
din colţuri apăruse un piedestal cu un palmier. Se uită atent împrejur. în locul 
cerului pe care îl văzuse deasupra patului, trona acum o gravură cu familia regală 
belgiană, care îi era cu siguranţă necunoscută. Asta nu era camera lui. 

— Tu ai dormit în camera asta noaptea trecută? o întrebă el. 

— Da, dar am dormit aşa de prost. Mi se făcuse frică pentru că n-ai apărut. M- 
am trezit de multe ori să ascult vântul şi ploaia, gândindu-mă că poate ai 
probleme pe mare. 

— Şi nu te-a deranjat nimeni? 

— Nu, deloc. încuiasem desigur uşa şi hotelul mi se pare destul de plăcut şi de 
liniştit. 

Charlie revăzu cu o privire experimentată de scriitor întâmplările din noaptea 
trecută şi cu inima strânsă constată că păreau toate scoase ca dintr-o carte a lui. 
Inspiră adânc. „Atotputernicule! îşi spuse el din tot sufletul. Aşa cum cerul stă 
deasupra pământului, tot aşa le domină şi poveştile tale pe ale noastre.“ Reluă în 
gând, meticulos ca un matematician care rezolvă o ecuaţie, toate incidentele din 
noaptea trecută. întâi simţi plăcut, ca mierea pe limbă, dorinţa şi triumful pe care 
tânărul domn cu garoafă le radiase. Apoi, nu fără o încântare de artist, ca un jug 
în jurul gâtului, îl cuprinse groaza la gândul disperării pe care trebuie s-o fi trăit 
tânăra întinsă în pat. Simţea totul cu o claritate extraordinară, de parcă el însuşi 
ar fi avut o pereche de sâni tineri şi tari sub care inima încetase să mai bată de 
teamă. 

Ah, nefericită jună frumuseţe pe drumul pierzaniei! Nu îndrăznise să tragă 



şnurul cu clopoţel de la capătul patului, mai bine murea decât să-şi trădeze 
iubitul sau locul întâlnirii. Lăsase uşa deschisă din timiditate, ştiind că va fi prea 
timorată ca să se ridice şi să-i deschidă tânărului domn cu garoafă. Dovedise însă 
apoi, luată prin surprindere, un curaj nebun. Dacă necunoscutul oaspete, 
înfricoşător şi tăcut ar fi ucis-o, ea şi-ar fi dat viaţa fără un sunet, fără un cuvânt, 
în tăcerea de mormânt, tremurând de spaimă în aşternutul în care ar fi trebuit să 
tremure de plăcere, i-a invocat probabil în sprijin pe Eros şi pe propria ei mamă. 
Oare le mulţumise când înţelesese că îşi salvase viaţa cedând în schimb acea 
clipă mult mai preţioasă decât viaţa însăşi şi la care ea renunţase pentru 
totdeauna? 

Rămase nemişcat, cufundat în propriile gânduri. încetul cu încetul chipul i se 
lumină de o bucurie atât de blândă, de umilă şi de sălbatică în acelaşi timp, încât 
soţia lui, care îşi ridicase capul de pe umărul său, îl întrebă mirată: 

— La ce te gândeşti? 

Charlie îi luă mâna, cu ochii strălucindu-i. 

— Mă gândesc, răspunse el încet, la Grădina Edenului şi la îngeri de foc. Sau, 
mai bine spus, mă gândesc la Hero şi Leandru, la Romeo şi Julieta, la Tezeu şi 
Ariadna. Şi la Minotaur! Ai încercat vreodată să te pui în locul minotaurului şi să 
vezi ce-o fi simţit el cu acel prilej? 

— Să înţeleg că eşti pe cale să scrii un roman de dragoste? Eşti un 
irecuperabil tmbadur! îi întoarse ea zâmbetul blând. 

El nu-i răspunse imediat, îi lăsă mâna şi o întrebă după un timp: 

— Ce spuneai adineaori? 

— Te-am întrebat dacă ai de gând să scrii un roman de dragoste, reluă ea cu 
oarecare teamă. 

El se îndepărtă de ea şi se duse spre masa de toaletă. 

Lumina orbitoare care strălucise pentru el noaptea trecută răsări din nou şi 
radia din toate părţile. Da, i se părea acum că vine chiar de la propriul far, după 
cum se gândi el, cu ironie dureroasă în surprinderea sa. Doar că atunci fusese 
îndreptată în afară, înspre lumea infinită, iar acum era în interior, luminând mica 
încăpere din Hotel de la Reine şi propria lui fiinţă dinăuntru. Scopul era să se 
vadă acum pe sine aşa cum îl vedea Dumnezeu. Pentru această încercare fu 
nevoit să se sprijine de masă. 

în timp ce stătea aşa se înfiripă un dialog între Dumnezeu şi Charlie. 

Atotputernicul îi spuse: 

— Soţia te-a întrebat de două ori dacă ai de gând să scrii un roman de 



dragoste. Crezi că o vei face? 

— Da, e posibil, răspunse Charlie. 

— Va fi oare o capodoperă care va trăi veşnic în inimile tinerilor îndrăgostiţi? 

— Da, aşa cred, răspunse Charlie. 

— Şi eşti mulţumit cu asta? 

— Doamne, ce vrei de la mine? strigă Charlie. Cum aş putea spune că da? Nu 
sunt oare şi eu un om? Crezi că pot scrie despre dragoste fără să tânjesc după ea, 
fără să-mi doresc şi eu săruturi şi îmbrăţişări fierbinţi, fără să vreau să ţin în 
braţe o femeie tânără şi înfloritoare? 

— Ţi-am oferit toate acestea ieri-seară, îi răspunse Dumnezeu. Tu ai fost cel 
care ai părăsit patul pentru a pleca într-o călătorie la capătul pământului. 

— Ştiu, zise Charlie, dar, dacă te-ai uitat la mine, Doamne, ţi s-a părut că totul 
este aşa cum trebuie să fie? Vei lăsa oare să mi se întâmple din nou aşa ceva cât 
voi trăi? Trebuie oare ca până la sfârşitul zilelor mele să rămân, în ochii mei şi 
într-ai lumii, acela care a stat în pat alături de femeia pe care o dorea tânărul 
domn cu garoafă? Şi, apropo, ce s-a ales de ea, cum îi va explica ea vreodată 
ceea ce s-a întâmplat de fapt? Şi trebuia să fiu eu cel care a plecat lăsându-i scris: 
„Am plecat pentm totdeauna. Iartă-mă, dacă poţi“? 

— Da, îi răspunse Domnul. 

— Dacă am ajuns aici, spune-mi, strigă Charlie, trebuie să fiu eu acela care 
continuă să scrie despre frumuseţea femeilor, deşi de când e lumea ele şi-au 
vândut-o pe un franc? 

— Da, aşa trebuie şi ar fi bine să te mulţumeşti cu asta. 

Charlie desenă ceva cu degetul pe masă şi nu spuse nimic. Discuţia părea să se 
fi încheiat când divinitatea vorbi din nou: 

— Cine a făcut corăbiile, Charlie? 

— Nu ştiu, răspunse acesta. Tu? 

— Desigur că eu le-am făcut, spuse Dumnezeu. Eu am făcut navele pe carcasa 
lor şi tot ce pluteşte şi zboară pe lumea asta - luna care pluteşte pe cer, norii care 
străbat universul, mareea, generaţiile care pleacă şi vin şi toate modele şi 
sensurile de pe acest pământ. Mă faci să râd, Charlie. Ţi-am dat toată lumea s-o 
străbaţi, navigând şi plutind, şi tu stai aici pe uscat în camera ta din Hotel de la 
Reine şi te cerţi cu mine. Ascultă, îi spuse Domnul, voi face un pact cu tine. Nu 
te voi mai umple decât de atâta nefericire câtă ai nevoie pentru a-ţi scrie cărţile. 

— Ca să vezi! spuse Charlie. 

— Ai spus ceva? întrebă Dumnezeu. Ce vrei mai mult? 



— N-am spus nimic. 

— Doar că trebuie să scrii acele cărţi, continuă Dumnezeu. Pentru că eu vreau 
ca tu să scrii. Nu publicul şi cu atât mai puţin criticii, doar eu! Eu! 

— Cum pot fi sigur de asta? întrebă Charlie. 

— Nu vei fi întotdeauna. Te vei îndoi uneori. Dar îţi spun acum că aşa stau 
lucrurile şi ar fi bine să nu uiţi asta. 

— Ah, bunule Dumnezeu! mai spuse Charlie. 

— Ai de gând să-mi mulţumeşti pentru ceea ce am făcut pentru tine în noaptea 
asta? 

— Cred că ar fi mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt şi să nu mai vorbim 
de ele, spuse Charlie. 

în acel moment soţia sa deschise fereastra. Aerul aspru şi rece al dimineţii 
invadă acum camera umezit încă de ploaia de peste noapte. Se auzeau gălăgia 
din stradă a celor treziţi, voci şi un cor de vrăbii vesel şi năvalnic acompaniat de 
mirosul de cărbune ars şi de bălegar de cal. 

Charlie încheie dialogul cu Dumnezeu şi, în timp ce se îndrepta spre fereastră, 
pentru a se uita afară, acesta îi rămăsese atât de clar în minte încât l-ar fi putut 
transcrie. în lumina matinală, oraşul gri prindea culoare, iar cerul purta o vagă 
promisiune de raze de soare. Oamenii începură să iasă pe străzi. Jos, pe trotuar, o 
fată cu şal albastru şi pantofi cu tocuri se îndepărta în grabă. Trăsura hotelului 
trasă de un cal alb oprise în faţă. Portarul îi ajuta pe călători să coboare şi le lua 
bagajele. Charlie se uita la strada care părea atât de adâncă sub el. 

„Există totuşi un lucru pentru care vreau să-i mulţumesc lui Dumnezeu, se 
gândi el. îi sunt recunoscător că nu m-am înfruptat din ceea ce aparţinea fratelui 
meu, tânărului domn cu garoafă. Mi-a fost la îndemână, dar nu m-am atins de 
ea.“ 

Rămase la fereastră şi văzu trăsura hotelului plecând. „Unde o fi oare, se 
gândi el, printre casele cenuşii în această palidă dimineaţă, tânărul domn cu 
garoafă?“ 

„Ah, bietul băiat! se gândi el. Ah, le pauvre jeune homme ă l’oeillet!“ 



Poveste despre o perlă 


în urmă cu vreo optzeci de ani, la Copenhaga se pregătea o nuntă care trezise 
mult interes. Un tânăr ofiţer dintr-o veche familie lua în căsătorie o jună 
burgheză înstărită, unicul copil al unui negustor din capitală, al cărui tată, până 
să fie adus de soartă aici, fusese vânzător ambulant în Iutlanda. O astfel de 
legătură era destul de neobişnuită pe vremea aceea. Se vorbise mult despre 
eveniment, ba chiar exista şi un cântec despre el, care se comercializase şi se 
auzea cântat pe străzi. 

Mireasa avea douăzeci de ani şi era o frumuseţe - o fată înaltă, împlinită, cu 
părul negru, tenul deschis şi buzele roşii. întreaga ei înfăţişare şi ţinută radiau o 
vigoare care indica un material de foarte bună calitate. Avea două mătuşi bătrâne 
şi nemăritate ale căror averi, acumulate din generaţie în generaţie, prin muncă şi 
modestie, erau acum puse la păstrare sub saltea. Când una din aceste mătuşi auzi 
întâia dată zvonul despre amorul nepoatei ei, îşi luă pălăria şi mantaua şi îi făcu 
de îndată tinerei o vizită. îi vorbi despre starea vremii şi despre evenimentele 
mondene din oraş, reuşind totuşi să strecoare în dialog şi o poveste. 

— Pe vremea când eram copil, începu ea, se logodise, la un moment dat, 
tânărul baron Rosenkrantz cu fiica unui aurar bogat - ce spui tu de asta? Bunicile 
tale au cunoscut-o. Mirele avea o soră geamănă care era doamna de companie a 
Prinţesei Charlotte Frederike. într-o zi, sora hotărî să meargă în vizită la aurar 
pentru a o cunoaşte pe viitoarea mireasă. După plecarea ei, fata i-a spus iubitului 
său: „Sora ta a râs de rochia mea şi m-a luat peste picior, pentru că nu i-am 
răspuns, când a vorbit în franceză. E un om rău, mi-am dat seama imediat. Dacă 
vrei să fim fericiţi împreună trebuie să n-o mai vezi niciodată". Tânărul i-a 
promis atunci, pentru a o îmbuna, că nu-şi va mai vedea niciodată sora. 
Duminica următoare a luat-o pe fată la masă la mama lui. Când a condus-o 
acasă, ea i-a spus: „Mama ta avea lacrimi în ochi când se uita la mine. Cu 
siguranţă se aştepta la o partidă mai bună pentru tine. Dacă mă iubeşti, trebuie să 
mpi relaţiile cu ea“. Baronul Rosenkrantz era îndrăgostit, şi, ca toţi tinerii 
îndrăgostiţi, un pic sărit, aşa că i-a promis logodnicei lui totul, chiar dacă îi 



venea greu, deoarece mama lui era văduvă, iar el, unicul ei fiu. La scurt timp şi-a 
trimis valetul cu un buchet de flori pentru mireasă. în ziua următoare tânăra i-a 
spus: „Nu tolerez mutra pe care o face servitorul tău când se uită la mine. 
Trebuie să-l concediezi imediat“. „Mademoiselle, i-a răspuns baronul 
Rosenkrantz, nu-mi pot permite o soţie care se lasă afectată de figura valetului 
meu. Luaţi, vă rog, înapoi inelul dumneavoastră şi adio pentru totdeauna.“ 

în timp ce povestea, bătrâna mătuşă îşi ţinea ochii mici şi strălucitori aţintiţi 
asupra fetei. Era o fire puternică şi, nemaiavând personal nimic de sperat sau de 
temut în viaţă, hotărâse să trăiască pentru alţii, erijându-se în conştiinţa familiei, 
în realitate, îşi menţinea luciditatea şi agilitatea vampirizând moral întregul 
neam, mai ales pe cei tineri. Jensine, viitoarea mireasă, o fiinţă în ale cărei vene 
curgea un sânge pur, era o victimă perfectă. Altfel, bătrâna şi tânăra semănau în 
multe privinţe. Nepoata îşi sorbea acum cafeaua cu o figură pe care nu ghiceai 
nimic, în sinea ei însă fierbea şi se gândea: „Asta ai să mi-o plăteşti, mătuşico!“ 
în acelaşi timp însă, cuvintele mătuşii cădeau adânc în ea şi i se înfigeau în 
inimă. 

După ceremonia căsătoriei, care se ţinu în Biserica Fecioarei, într-o frumoasă 
zi de iunie, cei doi plecară în luna de miere în nordul Norvegiei, la Hardanger. 
Pe vremea aceea o asemenea călătorie era văzută ca o iniţiativă romantică, însă 
prietenele lui Jensine o întrebară totuşi de ce nu preferase o excursie la Paris sau 
în Italia. Ea era foarte fericită însă să-şi înceapă căsnicia în mijlocul naturii, 
singură cu soţul ei. Nu avea nevoie - se gândea - de alte impresii şi experienţe 
noi, şi rosti din suflet un „Doamne ajută!“. 

Lumea mondenă din Copenhaga bănuia că tânărul se căsătorise cu fata pentru 
bani, iar mireasa pentru a dobândi un nume nobil, însă lucrurile nu stăteau chiar 
aşa. Cununia fusese una din dragoste şi luna de miere cu adevărat o idilă dintre 
cele mai pure. Jensine ar fi preferat să moară fată bătrână decât să se mărite fără 
să iubească. îl venera pe Eros - întreaga ei adolescenţă fusese plină de romane şi 
poezii de dragoste. De câţiva ani deja, tulburată de liniştea din inima ei, îl 
implorase pe zeul dragostei, şoptindu-i : „Ce mai aştepţi?“ Acum însă simţea cu 
o teamă crescândă că zeul îi dăruise probabil mai mult decât implorase ea şi că 
toate acele cărţi ale ei nu descriseseră deloc fidel dragostea. 

Peisajul străin şi sălbatic unde cunoscuse ea însăşi pasiunea îi accentua 
sentimentele, copleşind-o şi strivind-o. Norvegia, în plină vară, era splendidă, cu 
cerul ei albastru şi cireşii sălbatici în floare care umpleau pretutindeni aerul de 
un miros dulce-amărui. Nopţile erau atât de luminoase încât puteai să citeşti în 



miezul lor. în crinolină şi cu un toiag de călătorie în mână, Jensine urca stânci 
abrupte de una singură sau la braţul soţului ei - era puternică şi iute de picior. 
Stătea unori pe piscuri cu vântul umflându-i hainele şi minunându-se întruna. 
Până acum trăise în Danemarca, cu excepţia anului petrecut într-o pensiune din 
Liibeck, şi era obişnuită ca pământul să se întindă înaintea ei pe orizontală, plat 
sau acoperit de valuri. Aici, în munţi însă, toate păreau să stea în mod miraculos 
pe verticală, ca un mare animal care s-a ridicat pe picioarele dindărăt - doar că 
nu ştiai dacă pentru a se juca sau pentru a-1 zdrobi pe cel din faţa lui. Se simţea 
ca niciodată înainte, în al nouălea cer iar aerul o ameţea ca un vin. în jurul ei 
apele cădeau tumultuos din înălţimi în fiorduri şi în mare. Văzute de la distanţă, 
păreau nişte firicele de argint în stâncă, de aproape însă fremătau şi vuiau în 
cascade repezi şi înspumate acoperite de curcubee. Părea că întreaga natură se 
zgâlţie de râs sau de un oftat adânc. 

La început totul fusese nou şi simţea că vechea imagine despre lume se 
şifonase din cele patru colţuri, întocmai ca hainele ei. După un timp, toate aceste 
noi impresii se strânseră într-o spaimă profundă, cum nu mai cunoscuse 
niciodată. 

Era crescută printre oameni calculaţi şi prudenţi. Tatăl ei, un negustor 
respectabil, se temea la fel de mult să-şi cheltuiască banii cum se ferea să-şi 
înşele clienţii. Primejdia aceasta îndoită îl afectase profund în timp, 
transformând-1 într-un om melancolic şi timid. Mama ei, o femeie cu frica lui 
Dumnezeu, se alăturase unei comunităţi religioase din Copenhaga şi era 
cunoscută de toţi săracii din oraş pentru mărinimia ei. Cele două mătuşi bătrâne 
aveau principii morale foarte stricte şi plecau urechea la părerile lumii. în această 
atmosferă de acasă, Jensine se simţea un spirit cutezător şi tânjea după aventuri. 
Dar acum, în mijlocul peisajului sălbatic, necunoscut şi romantic, luată prin 
surprindere şi copleşită de forţele neîmblânzite, străine şi înfricoşătoare ale 
propriei sale naturi, simţea că pluteşte şi se uita înspăimântată în jur după un 
punct de sprijin. Unde să-l găsească însă? Tânărul ei soţ care o adusese aici sus, 
cu care era singură aşa cum nu mai fusese niciodată cu altcineva - nu o putea 
ajuta. Dimpotrivă, chiar el era cauza neliniştii din sufletul ei şi, pe deasupra, îi 
mai dădea şi senzaţia că era cel mai expus tuturor pericolelor din lumea asta. 
Foarte curând după căsătorie Jensine îşi dădu seama - probabil că simţise vag 
acest lucru încă de la prima lor întâlnire - că el nu cunoscuse frica şi era 
incapabil s-o simtă. 

Citise desigur prin cărţi despre eroi, îşi dorise un astfel de bărbat şi visase 



adesea la el. Alexander însă nu semăna cu eroii din romanele ei. El nu provoca şi 
nu învingea balaurii şi uriaşii acestei lumi, ci ignora pur şi simplu existenţa lor. 
Pentru el, munţii erau un loc de zburdă şi toate formele vieţii, inclusiv dragostea, 
erau partenerii lui de joacă. 

— în o sută de ani, iubita mea, toate acestea ne vor fi indiferente. 

Nu-şi putea imagina cum trăise el până acum, dar ştia cu siguranţă că viaţa lui 
fusese în multe privinţe diferită de a ei. Cuprinsă de panică, îşi dădu seama că se 
afla, aici, în mijlocul unei lumi cu înălţimi şi prăpăstii cum nu-şi închipuise 
vreodată că există, în puterea unui om care ignora sau nega de-a dreptul legea 
gravitaţiei. 

în aceste împrejurări, sentimentele ei pentru el se intensificară, luând forma pe 
de-o parte a unei profunde indignări morale, de parcă ar fi fost minţită cu bună 
ştiinţă, pe de altă parte, a unei mile tandre, cum ar fi simţit pentru un copil 
neajutorat expus pericolelor. Aceste două emoţii, indignarea şi tandreţea, fiind 
cele mai puternice de care era ea capabilă, se împliniră în ea, crescură şi o 
dominau acum pe de-a-ntregul. îşi aduse aminte de povestea băiatului trimis în 
pădure pentru a învăţa frica şi hotărî să poarte o luptă pe viaţă şi pe moarte 
pentru a-1 învăţa pe soţul ei teama, atât pentru binele ei, cât şi pentru a-1 proteja 
şi a-1 salva pe el. 

Bărbatul nu bănuia ce se petrece în mintea ei. Era îndrăgostit de soţia lui şi o 
admira din toată inima. I se părea curată şi nevinovată şi aparţinând unei familii 
care fusese capabilă să-şi facă o avere prin înţelepciune şi muncă. Vorbea 
franceza şi germana şi se pricepea la istorie şi geografie. Pentru toate aceste 
calităţi el nutrea o preţuire adâncă. Se aştepta ca tânăra lui soţie să-l surprindă 
deoarece se cunoşteau de fapt foarte superficial şi nu fuseseră singuri într-o 
încăpere înainte de căsătorie decât de vreo două sau trei ori. El nu avea pretenţia 
că înţelege femeile şi nici nu îşi dorea cu adevărat acest lucru. Faptul că erau 
imprevizibile făcea parte din misterul lor. Dispoziţiile schimbătoare şi toanele 
tinerei sale soţii nu făceau decât să-i confirme convingerea pe care o avusese de 
la prima lor întâlnire: ea reprezenta exact ceea ce el îşi dorea în viaţă. Şi-ar fi 
dorit mult ca ea să-i fie nu doar iubită, ci şi un bun prieten, pentru că îşi dădea 
seama că nu avusese niciodată până acum prieteni adevăraţi sau pe cineva de 
încredere. Cu excepţia poveştilor lui de dragoste, petrecute înainte să o 
întâlnească pe ea, pe care nici dacă ar fi vrut nu i le-ar fi putut reproduce, îi relată 
cam tot ce-şi aduse aminte despre el şi viaţa lui. într-una din zile îi istorisi cum 
îşi pierduse toţi banii jucând în cazinoul din Baden-Baden şi cum, mizând pe 



ultima lui coroană, reuşise să-i recupereze, câştigând şi o sumă frumuşică pe 
deasupra. Nu bănuia că acolo, alături de el, ea se gândea în sinea ei: „în realitate 
este un hoţ! Sau dacă nu hoţ, atunci un fel de negustor de bunuri furate, deci 
până la urmă tot un pungaş“. Altă dată glumi pe seama problemelor pecuniare pe 
care le avusese în tinereţe şi îi relată cum fusese nevoit să fugă pe nişte străduţe 
lăturalnice pentru a-şi evita croitorul. Astfel de poveşti sunau de-a dreptul 
demonic în urechile lui Jensine. Pentru ea datoriile erau abominabile şi i se părea 
împotriva naturii ideea că soţul ei a putut trăi fără grijă în nesiguranţa şi 
inconfortul lor, încrezător de fiecare dată că soarta avea să-i rezolve problemele. 
Cu toate acestea, se gândi, nu cumva ea însăşi, fata bogată pe care o luase de 
soţie şi care apăruse la timpul potrivit ca o salvare trimisă de soartă, îi confirma 
această încredere până şi în ochii croitorului său? El îi mai povesti despre un 
duel cu un ofiţer german şi îi arătă o cicatrice adâncă cu care se alesese de pe 
urma lui. Când, la sfârşitul unei istorisiri asemănătoare, el o cuprinse cu braţele, 
pe vârfurile înalte, sub privirea întregului văzduh, ea strigă în inima ei: 
„Doamne, dacă poţi, fă ca această cupă amară să-mi fie luată de la gură!“ 

Jensine îşi luă în serios misiunea de a-1 învăţa frica pe soţul ei şi, amintindu-şi 
povestea mătuşii Maren, îşi jură să nu fie niciodată ea cea care va ceda prima, ci 
să-i lase lui acest rol. Cum în conştiinţa ei relaţia lor era Alfa şi Omega vieţii 
sale, i se păru firesc, pentru început, să-l sperie cu posibilitatea ca el să o piardă 
tocmai pe ea. Era o fată nesofisticată şi recurse la o strategie simplă, 
asemănătoare celor folosite de copiii în joaca lor. 

începând din acea clipă, în urcuşurile lor pe munte dovedise mai mult curaj şi 
îndrăzneală decât el însuşi. Se oprea chiar pe marginea prăpastiei şi sprijinindu- 
se în umbrelă îl întreba foarte senină cât de mult crede că e până jos. Se balansa 
peste ape tumultuoase la înălţimi ameţitoare, pe poduri înguste şi putrezite, în 
timp ce conversa mai departe netulburată cu el. Vâslea în mijlocul unei 
năvalnice furtuni de una singură într-o mică barcă pe un lac de munte. Noaptea 
visa pericolele prin care trecuse ziua, se trezea ţipând şi soţul ei o lua în braţe, 
liniştind-o. Alexander, surprins şi fascinat s-o vadă pe această tânără liniştită 
transformându-se într-o valkirie, punea însă totul pe seama căsniciei şi era 
cuprins chiar de o oarecare mândrie. Până la urmă nu mai ştia nici ea dacă se 
lăsase ademenită în îndrăzneţele aventuri de admiraţia şi încurajarea lui sau de 
propria hotărâre de a-1 schimba. în asemenea momente se simţea cuprinsă de 
furie împotriva ei înseşi şi a tuturor femeilor din lume şi îl compătimea pe el şi 
pe toţi bărbaţii de pe pământ. 



Din când în când Alexander mergea la pescuit. Atunci Jensine profita de 
ocazia mult aşteptată pentru a fi singură şi a-şi aduna gândurile. Tânăra femeie 
cutreiera împrejurimile îmbrăcată într-o fustă scoţiană - o mică siluetă printre 
munţi. Uneori se gândea la tatăl ei şi amintirea grijii drăgăstoase pe care acesta i- 
o purtase îi umplea ochii de lacrimi. Alunga însă de fiecare dată imaginea lui. 
Aici se afla de una singură şi trebuia să ia hotărâri legate de relaţii şi lucruri 
despre care el habar nu avea şi nici nu trebuia să afle. 

într-o zi, în timp ce se odihnea pe o piatră, un grup de copii care păzeau nişte 
capre pe deal se strânseră în apropierea ei, studiind-o. li chemă la ea şi le oferi 
bomboane din săculeţul ei de mână. Jensine îşi adorase păpuşile în copilărie şi, 
atât cât îşi putea permite o tânără timidă în vremurile acelea, visase să aibă 
propriii ei copii. Acum o cuprinse brusc panica: „Nu voi avea niciodată copii. 
Atâta timp cât mă apăr de el cu toată forţa, nu vom avea copii“. Acest gând o 
întristă atât de tare încât se ridică şi porni la drum. 

într-o altă plimbare se gândi la tânărul din firma tatălui ei care o iubise. Peter 
Skov era un negustor promiţător pe care ea îl cunoscuse de mică. îşi aducea 
aminte cum avusese varicelă şi el îi citea cu voce tare la capul patului în fiecare 
zi, cum o însoţea când se dădea cu patinele prin Copenhaga şi cum se temea ca 
nu cumva să cadă din pricina vreunei mişcări curajoase sau să se aventureze pe 
gheaţa nesigură. De pe culmea pe care se afla putea urmări silueta mică şi 
îndepărtată a soţului ei. „Da, îşi spuse cu o hotărâre stranie şi înfricoşătoare, este 
tot ceea ce mi-a mai rămas de făcut! Când ne vom întoarce la Copenhaga, jur pe 
onoarea mea care încă îmi aparţine - în acest punct avea unele îndoieli - că Peter 
Skov îmi va fi iubit!“ 

Alexander îi dăruise drept cadou de nuntă un şirag de perle. Apaţinuse bunicii 
lui originare din Germania, o frumuseţe rară şi un bel-esprit, care i-1 lăsase lui 
moştenire, făcându-1 să promită că într-o zi avea să-l dăruiască soţiei sale. 
Tânărul îi povestise fetei despre ea, spunându-i că el însuşi se îndrăgostise de 
viitoarea lui soaţă pentru că-i amintea de bunica lui dragă. O rugase să poarte 
perlele în fiecare zi. Jensine nu mai avusese un şirag de perle şi era mândră de 
bijuteria ei. în ultimul timp, când i se întâmpla atât de des să simtă nevoia să-şi 
liniştească sufletul, se obişnuise să se joace cu ele şi să sucească aţa pe care erau 
înşirate, trăgând-o printre buze. 

— Dacă mai faci asta, îi spuse Alexander într-o zi, vei sfârşi prin a le rupe. 

Se uită la el surprinsă. Era prima dată când îl auzea prevenind-o asupra unui 
dezastru. „A ţinut cu siguranţă foarte mult la bunica lui, îşi spuse ea, sau poate că 



doar aşa, mort şi îngropat fiind, poţi să-l faci să-ţi acorde importanţă?" Din acel 
moment se gândi frecvent la bătrâna doamnă pe care n-o cunoscuse. Şi ea fusese 
o străină în familia şi în cercul de cunoscuţi ai soţului ei. Primise cu toate acestea 
în dar de la bunicul lui Alexander un colier de perle şi avea să rămână cunoscută 
peste generaţii în familie prin asta. Erau oare perlele un trofeu, se întreba 
Jensine, sau un semn al subordonării, un fel de lesă aurită? Ajunsese că o 
considere pe bunică drept cea mai bună prietenă din familie. Se gândea cu inima 
grea că i-ar fi făcut cu plăcere bătrânei doamne o vizită de curtoazie pentru a-i 
cere sfatul asupra propriilor ei probleme. 

Luna de miere se apropia de sfârşit şi războiul mut, cunoscut doar uneia dintre 
părţi, rămase indecis. Cei doi tineri erau întristaţi că părăsesc Norvegia. Abia 
acum aprecia Jensine pe deplin frumuseţea naturii montane din jurul ei. Până la 
urmă şi-o făcuse aliată, se gândi ea. Aici sus pericolele existenţei erau evidente - 
şi prezente pretutindeni. La Copenhaga viaţa părea mai sigură, dar se putea 
dovedi plină de capcane mult mai mari. Se gândi la casa care o aştepta, cu 
draperiile de muselină, candelabrele de cristal şi dulapurile cu aşternuturi, şi 
suspină. Cum va arăta oare viaţa lor acolo? 

Cele câteva zile până la plecare le petrecură într-un mic orăşel de ţară, la şase 
ore de mers în cabrioletă de locul din care ridicau ancora vapoarele de coastă. Se 
plimbaseră dimineaţa devreme şi când Jensine se aşeză la micul dejun şi îşi 
desfăcu panglica de la pălărie, colierul de perle i se agăţă de un nasture din 
mănuşă, rupându-se în două. Perlele se împrăştiară pe toată podeaua de parcă ar 
fi izbucnit într-o ploaie de lacrimi. Alexander se aşeză în genunchi să le culeagă 
şi, pe măsură ce le găsea, i le punea în poală. 

Ea stătea extrem de tăcută, cuprinsă de o uşoară spaimă. Rupsese singurul 
lucru pe care bărbatul ei se temuse vreodată să-l piardă. Oare ce semn să fi fost 
acesta? 

— Ştii câte erau? îl întrebă ea. 

— Da, îi răspunse el de pe jos. Bunicul i-a dăruit şiragul bunicii cu ocazia 
nunţii lor de aur. Era câte o perlă pentru fiecare an în care fuseseră căsătoriţi. Pe 
urmă a mai adăugat în fiecare an o perlă, în ziua ei de naştere. Sunt cincizeci şi 
două, e simplu de reţinut, exact atâtea cărţi de joc sunt într-un pachet. 

Până la urmă le adunară pe toate şi le înveliră în batista lui de mătase. 

— Nu le voi mai putea purta până ajungem la Copenhaga, spuse Jensine. 

în acel moment intră în cameră gazda lor cu cafeaua şi, înţelegând pe loc 
nenorocirea petrecută, se oferi să-i ajute. Cizmarul de aici din orăşel putea să-i 



înşire din nou perlele pe aţă tinerei doamne. Acum doi ani un lord englez 
împreună cu soţia şi un grup de prieteni călătoriseră prin munţi şi, când nobila 
tânără păţise acelaşi lucm cu şiragul ei de perle, cizmarul i-1 reparase spre 
deplina satisfacţie a acesteia. Era un bătrân bun şi onest, dar extrem de sărac şi 
pe deasupra schilod. în tinereţe fusese prins de o furtună de zăpadă în munţi şi 
fusese găsit abia după două zile, nemaiputându-i-se salva picioarele. Jensine 
hotărî să ducă perlele la cizmar şi gazda îi arătă drumul spre casa acestuia. 

Porni singură într-acolo în timp ce soţul ei închidea geamantanele şi îl găsi pe 
cizmar în atelierul lui mic şi întunecos. Era un bătrân scund şi slab, cu un şorţ de 
piele şi cu un zâmbet timid şi şiret pe faţa brăzdată de suferinţă. Numără în faţa 
lui perlele şi i le înmână solemn, de parcă îşi încredinţa propria soartă în mâinile 
lui. El se uită la perle apoi la ea şi îi promise să le termine până a doua zi la 
prânz. După ce se înţeleseră astfel, ea mai rămase o vreme pe scaunul din atelier, 
cu mâinile în poală, căzută pe gânduri. Pentru a spune ceva îl întrebă de numele 
doamnei engleze al cărei şirag avusese aceeaşi soartă ca al ei, dar bătrânul nu-şi 
putu aduce aminte. 

Se uită în jur prin mica încăpere. Era sărăcăcioasă şi goală, câteva picturi cu 
motive religioase atârnau de perete. într-un mod intens şi limpede, se simţea ca 
acasă. Un om onest, greu încercat de soartă, îşi petrecuse acolo întreaga lui viaţa 
plină de durere. Era un loc în care oamenii munciseră şi încasaseră loviturile 
destinului cu răbdare, preocupaţi de pâinea lor cea de toate zilele. Jensine 
atârnase de puţin timp în cui ghiozdanul şi îşi amintea încă foarte bine ce scrie în 
cărţile ei de şcoală. Acum îi veni în minte o imagine, o poveste din manualul de 
istoria naturii, despre peştele de apă adâncă, atât de obişnuit cu presiunea tonelor 
de apă de deasupra lui încât, dacă este adus la suprafaţă, explodează. Dar dacă 
era şi ea o astfel de fiinţă de apă adâncă, se gândi, care nu se simţea bine decât 
sub o grea povară a existenţei? Nu fuseseră propriul ei tată, şi înainte, tatăl 
tatălui ei făcuţi din acelaşi aluat? Ce se alegea de peştele din adâncuri dacă era 
legat de un păstrăv, dintre aceia pe care-i văzuse sărind împotriva curentului, ori 
chiar de un peşte zburător - doar existau şi de aceştia? Se ridică, îşi luă rămas- 
bun de la cizmar şi ieşi. 

în drum spre casă dădu cu ochii de un bărbat scund şi solid îmbrăcat într-o 
tunică neagră care urca în grabă, chiar în faţa ei, scările de pe potecă. îşi aduse 
aminte că-1 mai văzuse înainte, şi credea chiar că s-ar putea să locuiască în 
aceeaşi pensiune cu ea şi soţul ei. în punctul în care scările coteau, exista o 
bancă cu o privelişte splendidă asupra peisajului. Bărbatul îmbrăcat în negru se 



aşeză pe bancă. Gândindu-se că este ultima ei zi acolo, Jensine se aşeză şi ea la 
celălalt capăt. Străinul îşi ridică puţin pălăria - îl luase drept un om în vârstă, dar 
constată acum că nu avea mai mult de treizeci de ani. Avea o faţă lată, energică, 
cu trăsături regulate şi nişte ochi umezi şi clari. După o scurtă tăcere i se adresă 
cu un mic zâmbet ciudat: 

— V-am văzut ieşind din atelierul cizmarului. Vi s-au stricat pantofii pe 
stânci? 

— Nu, i-am dus nişte perle, îi răspunse Jensine. 

— I-aţi dus perle? o întrerupse străinul amuzat. Tocmai asta încercam şi eu să 

obţin de la el. 

» 

Tânăra începu să creadă că are de-a face cu un nebun. 

— Bătrânul de acolo de jos are în cocioaba lui o mare cantitate din cele mai 
vechi comori naţionale ale noastre - perle, dacă doriţi, pe care eu se întâmplă să 
le colecţionez. Dacă sunteţi cumva amatoare de poveşti pentru copii, nu există în 
toată Norvegia persoană mai în măsură să vi le spună decât cizmarul nostru. 
Visase mai demult să devină un om învăţat, un scriitor, dar soarta l-a lovit atât de 
crunt încât nu i-a mai rămas decât meseria de cizmar. 

După o scurtă pauză străinul continuă: 

— Mi s-a spus că dumneavoastră şi soţul dumneavoastră sunteţi danezi şi aţi 
venit aici în luna de miere. Este un lucru bizar să faci aşa ceva, munţii aceştia 
sunt înalţi şi periculoşi. A cui a fost ideea? A dumneavoastră? 

— Da, îi răspunse ea. 

— Da, mi-am imaginat, adăugă străinul. El este pasărea care pluteşte pe vânt 
pentru a ajunge în înalturi şi dumneavoastră briza care îl poartă într-acolo. 
Cunoaşteţi acest vers? Vă spune ceva? 

— Da, răspunse ea nedumerită. 

— înaltul, eterul, spuse el solemn, apoi se lăsă pe spate şi tăcu, proptindu-şi 
mâinile într-un toiag de drumeţie. 

După o pauză reluă: 

— Cine ştie? Iată-ne stând aici şi compătimindu-1 pe cizmar pentru că a fost 
obligat să renunţe la visul său de a deveni scriitor, la faimă şi la admiraţia 
oamenilor. De unde ştim că n-a avut noroc? Măreţie, reputaţie, veneraţia 
maselor! Până la urmă, tânăra mea doamnă, poate e mai bine fără ele. Poate nu 
se apreciază destul îndemânarea unui cizmar şi nobila artă de a pune pingele. 
Poate că oamenii preferă să scape de pantofi la preţul la care i-au cumpărat. Ce 
spuneţi, doamnă, am dreptate? 



— Da, cred că aveţi dreptate, îi răspunse ea încet. 

El o privea insistent cu nişte ochi de gheaţă albastră. 

— Ia te uită! spuse. Deci acesta este sfatul dumneavoastră în această minunată 
zi de vară. Cizmarilor, vedeti-vă de meserie! Dumneavoastră sunteti deci de 
părere că e mai bine să ne ocupăm de doctorii şi de mixturi pentru a obloji 
această bolnavă umanitate - şi să nu uităm de celelalte fiinţe - decât să scriem 
tragedii. 

Izbucni într-un mic hohot de râs. 

— Este cu siguranţă o glumă bună, o desăvârşită inspiraţie a destinului, mai 
spuse el. în o sută de ani cineva îşi va aminti şi va scrie într-o carte: „O mică 
doamnă din Danemarca l-a sfătuit să-şi vadă de meserie. Din nefericire, nu a 
ascultat-o!“ Vă salut preaplecat, doamnă. 

Cu aceste cuvinte se ridică şi îşi continuă drept şi hotărât drumul, ea privind 
cum silueta-i neagră devenea tot mai mică printre dealuri. 

Gazda ei o aştepta în faţa casei curioasă să audă dacă-1 găsise pe cizmar. 
Jensine se uita după străin. 

— Cine era acel domn? o întrebă ea. 

Femeia îşi duse mâna streaşină la ochi. 

— A, el, îi răspunse, este un om învăţat, un om mare. Vine aici să adune 
poveşti şi cântece vechi. Are un teatru în Berge şi scrie chiar el piesele care se 
joacă acolo. Numele lui este domnul Ibsen. 

Dimineaţă au fost anunţaţi de la debarcader că vaporul lor va ajunge mai 
repede decât era programat, aşa că porniră în mare grabă. Gazda îşi trimise 
mezinul până la cizmar să aducă perlele lui Jensine. Călătorii erau deja instalaţi 
în trăsură când băiatul se întoarse cu sufletul la gură şi i le dădu învelite într-o 
pagină de carte prinsă cu o sfoară uzată. Jensine le desfăcu şi se pregătea să le 
numere când se răzgândi şi şi le puse la gât. 

— N-ar trebui să le numeri? o întrebă Alexander. 

îl privi lung. 

— Nu, spuse ea. 

Rămăsese tăcută de-a lungul întregului drum. Cuvintele lui îi răsunau 
neîntrerupt în urechi: „N-ar trebui să le numeri?“ Stătea alături de el în trăsură, 
triumfătoare. Acum ştia ce înseamnă să fii învingător. 

Alexander şi Jensine se întorseseră la Copenhaga într-un sezon în care 
majoritatea oamenilor erau plecaţi din oraş şi nu era prea multă viaţă socială. 



Soţiile vesele ale camarazilor lui o vizitară iar în serile calde de vară tinerii 

> 

merseră împreună în Tivoli. Toţi îi dădeau o atenţie deosebită lui Jensine. 

Casa ei era aşezată pe canal cu privire spre Muzeul Thorvaldsen. Stătea de 
multe ori la fereastră privind bărcile de pe apă şi se gândea la Hardanger. în tot 
acest timp nu-şi numărase încă perlele. Simţea cu siguranţă că lipseşte cel puţin 
una dintre ele. Cântăreau parcă mai puţin în jurul gâtului decât înainte. Ce 
sacrificase ea oare, se întreba, pentru această victorie asupra soţului ei - un an, 
sau doi sau trei din convieţuirea lor înaintea nuntii de aur? Această nuntă de aur 
părea undeva departe în viitor şi totuşi, fiecare an i se părea preţios. Cum ar fi 
putut renunţa fie şi la unul dintre ei? 

în ultimele luni ale acelei veri lumea începuse să discute despre posibilitatea 
unui război. Problema cu Schleswig-Holstein devenise ameninţătoare. O 
proclamaţie regală daneză din luna martie repudiase orice revendicări ale 
germanilor în legătură cu Schleswig. Acum, în iulie, un ultimatum al germanilor 
cerea retractarea proclamaţiei de unire. 

Jensine era o patriotă convinsă, îl iubea şi îl admira pe regele care dăruise 
popomlui o viaţă în libertate. Ştirile despre război o răscoliră profund. Era 
scandalizată de tinerii ofiţeri, prieteni ai lui Alexander, de frivolitatea discuţiilor 
lor despre marile pericole prin care trecea ţara. Dacă dorea o dezbatere serioasă 
trebuia să meargă la propria ei familie. Nici cu soţul ei nu putea discuta despre 
război, dar ştia în inima ei că el era la fel de convins de invincibilitatea 
Danemarcei ca de propria nemurire. 

Citea conştiincioasă zilnic jurnalele, de la un capăt la altul. într-una din zile 
căzu în Berlingske Tidende peste următoarea frază: „Clipa de faţă este extrem de 
gravă pentru naţiune. Având însă încredere în cauza noastră, suntem fără de 
frică“. 

Aceste cuvinte, „fără de frică“, o ajutară să prindă întregul curaj de care era în 
stare. Se aşeză pe un scaun la fereastră, luă perlele şi le lăsă să cadă în poală. O 
clipă doar se jucă cu ele de parcă se ruga să aibă tăria necesară, apoi le numără. 
Erau cincizeci şi trei de perle pe fir. Nu-şi crezu ochilor şi le numără din nou. Nu 
se înşelase: erau într-adevăr cincizeci şi trei de perle, iar cea din mijloc era mai 
mare decât celelalte. 

Jensine rămase aşa pe scaun multă vreme, dezorientată. Ştia că mama ei 
crezuse în Diavol - acum credea şi fiica. Nu ar fi fost surprinsă să audă un hohot 
de râs din spatele canapelei. „Oare s-au unit toate puterile acestei lumi pentru a 

scoate din minţi o biată fată?“ 

> 



în timp ce-şi aduna din nou gândurile îşi aduse aminte că soţul ei îi povestise 
cum, înainte de a-i face cadou colierul de perle, îl trimisese la bătrânul aurar al 
familiei sale pentru a-i repara încuietoarea. Poate bătrânul îşi amintea perlele şi îi 
putea spune ce să creadă. Se simţea atât de copleşită şi de speriată, încât nu 
îndrăzni să meargă singură până la atelierul aurarului şi abia peste câteva zile, 
când Peter Skov îi făcu o vizită, îl rugă pe acesta să-i ducă şiragul. 

La întoarcere Peter îi povesti cum aurarul îşi potrivise ochelarii pe nas şi 
studiase perlele, pentru ca apoi să-l anunţe cu o evidentă mirare că era cu una în 
plus faţă de data trecută. 

— Da, Alexander mi-a făcut-o cadou, spuse Jensine şi roşi de propria ei 
minciună. 

Peter se gândi, aşa cum făcuse şi aurarul, că era o generozitate ieftină pentru 
un locotenent să-i facă bogatei moştenitoare pe care o luase de soţie un 
asemenea cadou. însă reproduse fidel cuvintele bătrânului domn, care spusese: 
„Domnul Alexander se pricepe la tot ceea ce face. Nu am nici o ezitare în a 
declara această unică perlă la fel de valoroasă ca toate celelalte luate la un loc.“ 
înfricoşată, dar cu zâmbetul pe buze, Jensine îi mulţumi lui Peter. El plecă însă 
întristat pentru că simţea că, împotriva voinţei lui, a supărat-o şi a făcut-o să 
sufere. 

Nu se simţea bine de ceva timp şi când septembrie se lăsă cu vreme grea şi 
apăsătoare peste Copenhaga, deveni palidă şi nu mai putu să doarmă noaptea. 
Tatăl şi cele două mătuşi ale ei erau foarte îngrijoraţi şi încercaseră să o 
convingă să plece la ţară, undeva pe malul mării. Ea nu dorea însă să se despartă 
de casă şi de soţul ei şi ştia că nu se va vindeca până nu va reuşi să rezolve 
enigma pe care o ascundeau perlele. După o săptămână se gândi că ar putea să-i 
scrie cizmarului din Odda. Dacă într-adevăr, aşa cum îi spusese domnul Ibsen, 
acesta studiase în tinereţe dorind să devină scriitor, ştia cu siguranţă să citească 
şi putea să-i răspundă. I se părea că singurul prieten pe care îl mai avea pe lume 
era acest olog sărac şi bătrân. îi era dor de micul şi întunecatul lui atelier şi 
noaptea se visa coborând scările şi intrând înăuntru. îi zâmbise atât de frumos şi 
mai ştia şi o grămadă de poveşti pentru copii. Cu siguranţă el putea să o ajute. O 
fulgeră brusc gândul că ar putea fi mort şi că nu va afla astfel niciodată adevărul, 
şi inima i se strânse de frică. 

în săptămânile care urmară, umbra războiului crescu în jurul ei într-un ritm 
înspăimântător. Tatăl ei era profund îngrijorat de perspectiva unui război şi de 
boala regelui Frederik. în aceste împrejurări bătrânul negustor devenise mândru 



că fiica lui era căsătorită cu un ofiţer - altădată ar fi fost departe de el asemenea 
gânduri. Atât el cât şi cele două mătuşi le arătau mult respect lui Alexander şi lui 
Jensine. 

într-o zi Jensine, cam împotriva voinţei ei, îl întrebă direct pe soţul ei dacă el 
crede că va fi război. Da, veni răspunsul prompt şi lipsit de griji, va fi război, nu 
mai poate fi evitat. începu să fluiere un cântec de cătănie, dar dând cu ochii de ea 
se opri. 

— Ti-e frică de război? o întrebă. 

> 

Era inutil şi i se părea aproape indecent să încerce să-i explice ce simte ea în 
legătură cu războiul. 

— Ţi-e frică pentru mine? o mai întrebă, 
îşi întoarse privirea de la el. 

— Să devii văduva unui erou ar fi un rol care ţi s-ar potrivi de minune, draga 
mea. 

I se umplură ochii de lacrimi de furie şi durere. 

— De voi cădea, în ultimul ceas, mă voi consola cu gândul că te-am sărutat de 
câte ori mi-ai permis să o fac. 

O mai sărută o dată şi întrebă: 

— Te va consola în vreun fel? 

Jensine era o fată sinceră şi când cineva o întreba ceva încerca să spună 
adevărul. Acum se întreba gravă: „Mă va consola oare în vreun fel?“, dar nu găsi 
nici un răspuns în propria inimă. 

Toate acestea îi dădeau lui Jensine destule bătăi de cap, aşa că aproape uită de 
cizmarul din Odda. Când îi găsi scrisoarea pe masă, la micul dejun, o luă mai 
întâi drept una din multele cereri de contribuţii filantropice pe care le primea 
zilnic. în următorul moment păli. Soţul ei care stătea vizavi o întrebă ce se 
întâmplase. Nu-i putu răspunde, dar se ridică şi intrând în propriul cabinet 
deschise scrisoarea. Literele grijuliu desenate îi aduseră aminte atât de clar de 
chipul bătrânului, de parcă i-ar fi trimis propriul portret. Scrisoarea suna aşa: 

Stimată tânără doamnă daneză, 

Da, eu am fost cel care am adăugat o perlă în colierul tău, pentru a-ţi face o mică surpriză. Le-ai 
numărat atât de atentă când mi le-ai dat de parcă te temeai să nu-ţi fur vreuna. Şi bătrânii mai trebuie 
să se amuze din când în când, nu numai tinerii. Dacă te-am speriat, te rog să mă ierţi. Perla aceea am 
dobândit-o cu doi ani în urmă. Când i-am înşirat perlele pe aţă doamnei din Anglia, am uitat s-o pun 
pe ultima şi am găsit-o abia mai apoi. A stat la mine doi ani. Dar eu nu am nevoie de un asemenea 
lucru şi e mai bine ca el să fie în posesia unei tinere doamne. îmi amintesc cum stăteai pe scaunul 
meu, erai tânără şi frumoasă. îţi urez mult noroc şi sper ca ceva bun să ţi se întâmple în ziua în care 



primeşti scrisoarea mea. Şi îţi doresc să porţi aceste perle mulţi ani de acum înainte, cu un suflet 
umil, cu încredere în Dumnezeu şi cu un gând bun pentru mine, bătrânul cizmar din Odda. 

Prietenul tău, Peiter Vikken 


în timp ce citea scrisoarea, Jensine se sprijinise cu ambele braţe de şemineu. 
Punând la loc hârtia, se uită în sus şi dădu cu ochii de propriul ei chip în oglinda 
de deasupra şemineului. Era grav şi încordat. Parcă îi reproşa: „în realitate este 
un hoţ! Sau, dacă nu hoţ, atunci un fel de negustor de bunuri furate, deci până la 
urmă tot un pungaş!“ Rămăsese nemişcată acolo parcă bătută în cuie. îşi spuse la 
urmă: „S-a terminat. Acum îmi dau seama că nu-i pot învinge pe aceşti oameni. 
E ca în Biblie: «Acesta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul». 1 Cât îl 
priveşte pe Alexander, ar fi mai fericit dacă ar fi căsătorit cu doamna din 
Anglia“. 

1. Fragmentul din Facerea, 3:15, este o cheie a textului, al cărei sens se pierde, dacă nu avem în minte 
întregul pasaj. Divinitatea se adresează şarpelui după căderea în păcat: „Duşmănie voi pune între tine şi 
între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul." (N. tr.) 

Spre surprinderea ei, constată că propria înfrângere nu o afecta deloc. 
Alexander însuşi devenise o siluetă minusculă pe fundalul existenţei. Ce făcea 
sau spunea el era în realitate fără importanţă. Că ea însăşi fusese luată peste 
picior nu conta. „în o sută de ani, îşi spuse, toate acestea ne vor fi indiferente.“ 

Ce avea oare importanţă pe această lume? încercă să-şi concentreze gândurile 
asupra războiului, dar constată că nici războiul nu mai părea foarte relevant. O 
cuprinse o stranie ameţeală, simţea că podeaua tremură şi se scufundă sub ea, şi 
totuşi nu era înfricoşată, nu era neplăcut. „A mai rămas vreo deosebire 
relevantă? se gândi. Nu mai există oare nimic remarcabil aici, sub luna 
mişcătoare?" Când rosti numele lunii, ochii fiinţei din oglindă se deschiseră larg. 
Cele două tinere femei se priviră intens cu o înţelegere stranie şi tainică ce le 
izola de restul lumii. Da, mai exista totuşi ceva extrem de important pe lume, îşi 
spuse Jensine, ceva ce-şi va păstra valoarea neatinsă chiar într-o sută de ani: 
perlele. Peste o sută de ani un tânăr va dărui soţiei sale colierul de perle, 
povestindu-i această istorie, aşa cum Alexander îi istorisise despre bunica lui. 
Imaginea celor doi tineri, la distanţă de o sută de ani în viitor, o emoţiona, 
copleşind-o de tandreţe. Ochii i se umplură de lacrimi şi fu cuprinsă de o bucurie 
a revederii, parcă regăsindu-şi nişte vechi prieteni. 

„Să nu mă dau bătută? Să nu renunţ prima? se gândi. Ba da, voi striga în gura 
mare că mă dau bătută. Nici nu-mi aduc aminte de ce nu doream să renunţ 


prima. “ 

Silueta mică a lui Alexander, de la fereastra din camera vecină, îi spuse: 

— Iat-o pe cea mai în vârstă din mătuşile tale venind pe cărare cu un buchet 
de flori în mână! 

Jensine îşi întoarse încet, încet privirea din oglindă şi reveni cu gândurile în 
prezent. Se apropie de geam. 

— Da, sunt de la „Bella Vista“. 

Era numele vilei tatălui ei de pe ţărm. Fiecare de la fereastra lui, soţul şi soţia, 
privea spre cărarea din faţa casei. 



Invincibilii stăpâni de sclavi 


— Ce pauvre Jean, rosti într-o seară din vara anului 1875, în salonul unui 
hotel din Baden-Baden, un bătrân general rus cu favoriţi lungi şi căniţi. 

— Bietul Jean este cu adevărat o persoană extraordinară, cu totul ieşită din 
comun. îl cunoaşteţi desigur pe Jean, oberul, cel mai vechi chelner din hotel. Vă 
voi povesti acum ce suflet minunat are. Mă obişnuisem ca în fiecare dimineaţă la 
micul dejun să mănânc, după cafea, o nectarină - o nectarină, mă înţelegeţi, nici 
piersica, nici caisa nu-mi sunt pe plac - dar care trebuia să fie bună cu adevărat: 
coaptă, dar nu răscoaptă. Azi-dimineaţă Jean s-a apropiat de masa mea. Era 
palid, vă jur, omul era alb ca varul, de am crezut că se îmbolnăvise. „Excelenţă, 
mi-a spus, e îngrozitor!“, şi n-a mai putut articula nici un cuvânt. „Ce e atât de 
îngrozitor, bunul meu prieten?" l-am întrebat eu. „A izbucnit războiul? A murit 
Marele Duce?" „Nu, m-a asigurat el. Dar e îngrozitor. S-a întâmplat ceva 
groaznic. Excelenţă, nu se găseşte nici o nectarină în tot oraşul astăzi." Şi două 
lacrimi mari s-au prelins pe obrajii lui. Da, e cu adevărat un personaj remarcabil. 

Tânărul căruia îi vorbea generalul era un danez chipeş şi bine îmbrăcat, pe 
nume Axei Leth, care nu spunea multe, dar ştia să asculte atent şi răbdător şi i se 
întâmpla des, aici în staţiune, ca oameni cărora le plăcea să se audă vorbind să i 
se adreseze. 

în timp ce generalul tăcea şi se întorsese către Axei să vadă ce impresie îi 
făcuse relatarea, o bătrână englezoaică se alătură grupului. De dragul ei generalul 
repetă povestea despre Jean şi nectarină. Doamna primi istorisirea cu dispreţ şi 
aroganţă, aşa cum recepta orice informaţie la ora aceea din zi. 

— Â qui le dites-vous ? îi spuse ea. Jean! L-am cunoscut cu mult înaintea 
dumneavoastră. Acum nouă ani se tăiase rău la un deget în timp ce curăţa un pui 
pentru mine. Mă pricepeam la răni şi nu doream ca vreun doctor neamţ să-l 
nenorocească pe bietul meu Jean, aşa că i-am legat eu însămi degetul. N-a vrut 
să mă lase, era indignat şi şocat că m-am deranjat atât de mult pentru el. Sunt 
convinsă că bătrânul caraghios ar fi preferat să-şi piardă degetul! De atunci se 
face luntre şi punte pentru mine, şi-ar da şi viaţa, cu siguranţă, dacă ar fi nevoie. 



Nu aşteptă răspunsul generalului, ci se întoarse înspre danez şi îi zâmbi uşor 
pentru a sublinia indiferenţa ei faţă de rus. 

— Vă promisesem ieri-seară să vă povestesc noutăţile din revistele 
miincheneze, îi spuse acestuia. 

Alex fusese crescut de mama şi bunica lui şi, obişnuit fiind să se arate 
respectuos faţă de doamnele mai în vârstă, afişă o mină plină de nerăbdare. 

— Pe mine totul m-a afectat foarte mult. Eu îl înţeleg foarte bine pe regele 
Ludovic. 2 Avem o mulţime de lucruri în comun. „Pustnicul-lebădă“. Un poet 
francez i s-a adresat astfel: „Seul roi de ce siecle, salut!“ Exprimă perfect 
propriile mele sentimente pentru rege. Consider singurătatea lui la 
Neuschwanstein seducătoare şi maiestuoasă - sublimă într-un cuvânt. Nu poate 
trăi la Miinchen. N-ar putea inspira acelaşi aer cu masele, nu suportă miasmele 
plebei grobiene. Nu e capabil să se bucure în prezenţa profanilor, nici măcar de 
arta pe care o venerează, şi comandă deseori direcţiunii de la Residenz-Theatre 
să dea reprezentaţii la care el e singurul spectator. Este un adevărat aristocrat. în 
noul ordin, în care el este marele maestru, Ordinul Cavalerilor Apărători ai 
Imaculatei Concepţii a Sfintei Fecioare, nu au acces decât aceia care îşi pot 
dovedi ses soixante-deux quartiers-. însă în Neuschwanstein, mult deasupra 
mulţimilor, departe de zgomotul şi sudoarea acestora, regele e fericit. Se plimbă 
pe vârfuri de munte, visează şi meditează simţindu-se aproape de Dumnezeu. 

2. Este vorba despre regele Ludovic II al Bavariei (1845-1886). (N. tr.) 

3. în genealogie, vechimea atestată a titlului nobiliar ( Littre et Beaujean ). (N. tr.) 

— Am auzit că nu e prea popular, spuse în treacăt generalul. 

— De la cine aţi auzit aşa ceva? întrebă bătrâna doamnă cu aroganţă. Cu 
siguranţă nu de la una din miile de persoane care au luat cu asalt Miinchenul. 
Nerăbdarea şi mişcarea maselor în timp ce aşteptau să-şi vadă regele erau 
profund emoţionante. Foarte puţini îl văzuseră înainte - se arată atât de rar 
mulţimii. Când a apărut pe calul său alb imaculat, au izbucnit toţi într-un 
entuziasm furtunos - părea că inimile lor îl întâmpină şi i se aştern la picioare. 
Curgeau lacrimi pe feţele dure şi murdare ale micilor meseriaşi şi muncitori. 
Copiii au fost ridicaţi pe sus de mâini aspre şi muncite pentru ca el să-i poată 
vedea şi voci răguşite s-au unit într-un strigăt măreţ de „Trăiască regele!“ O zi de 
neuitat, încheie ea mulţumită, cu un mic plescăit. 


Generalul nu spunea nimic şi, când îi aruncă o privire, Axei îl văzu 
schimbându-se la faţă. Flegmaticul rus se uita surprins şi emoţionat spre uşa ce 
dădea în camera alăturată şi, judecând după privirea lui, Axei ghici că tocmai 
intrase în încăpere o doamnă necunoscută şi frumoasă. Privirea bătrânei doamne 
se îndreptă înspre acelaşi loc şi faţa ei mare, aspră şi ridată se lumină. Axei se 
întoarse. Pe verandă intrară două femei pe care nu le mai văzuse până acum în 
staţiune - o tânără făcând evident parte din cea mai bună societate şi doamna ei 
de companie. 

Cea mai tânără dintre ele, înspre care toţi ochii se îndreptară de îndată, era o 
frumuseţe extrem de fragedă şi atât de proaspătă că părea să aducă după ea o 
briză de mare sau o ploaie de vară în camera încărcată de mobilă şi drapată în 
catifele. Axei îşi aminti remarca unui estetician despre o actriţă germană: „Intră 
alergând pe scenă aducând cu ea un peisaj sălbatic de ţară“. Surpriza şi admiraţia 
pe care le trezise rara ei graţie au fost în următorul moment însoţite de un mic 
zâmbet de mirare, compasiune sau ironie. Oricât de tânără era, silueta subţire, 
puternică şi împlinită nu se potrivea cu îmbrăcămintea. Arăta mai degrabă ca o 
şcolăriţă de treisprezece ani, în fusta ei scurtă şi cu părul lăsat pe spate. Hainele 
îi dădeau înfăţişarea unei păpuşi şi trezeau în audienţa din încăpere tandreţea 
protectoare şi amuzată pe care le-ar fi inspirat-o o păpuşă mare şi frumoasă. 

Tânăra era mai degrabă înaltă, un trandafir cu tulpină lungă. Arăta de parcă 
atunci când creatorul său o terminase şi o ridicase spre contemplare, ea îi scăpase 
din mâini şi, în cădere, toate formele îi fuseseră împinse în sus. Picioarele fine 
urcau până sus de tot, la fel şi şoldurile, neîmplinite, dar coapsele şi genunchii 
care i se iţeau în mersul agil de sub faldurile fustei erau mici şi drepte. Tânărul ei 
bust rotund se forma tocmai în dreptul subraţului, mult deasupra mijlocului 
subţire. Gâtul alb ca laptele era lung, deosebit de puternic, monumental pentru o 
fiinţă atât de tânără, fiind încercuit de o linie adâncă, din acelea care se numesc 
„colierul lui Venus“. Până şi părul ei părea să nu cunoască legea gravitaţiei dând 
pe dinafară de sub bentiţa care îl ţinea departe de frunte, aproape vertical. Acest 
păr bogat avea o culoare rară, un roşu corai, fără pic de nuanţe galbene, aşa cum 
găseşti doar în scoicile de pe ţărm. Pe faţa ei luminoasă şi îmbujorată nu era 
urmă de minciună, nici un praf de pudră sau de machiaj, şi nici un rid. Ochii 
limpezi, subliniaţi de două rânduri subţiri de gene negre, erau aşezaţi fără o cută, 
ca două bucăţi de sticlă de un albastru închis. Obrajii erau şi ei înalţi şi nasul 
uşor cârn. Dar ceea ce până la urmă atrăgea cel mai mult atenţia în figura ei era o 
gură cu buze groase, arogantă, copilărească, arzătoare şi roşie ca un trandafir. 



Da, ai fi putut crede că întreaga ei făptură fermă şi mândră fusese creată special 
pentru a purta acea gură înfloritoare prin lume. 

Rochia scurtă şi albă, panglica de mătase care îi prindea mijlocul subţire şi era 
legată într-o fundă la spate, ciorapii albi şi pantofiorii gingaşi - tot ce purta era 
cu grijă ales şi deosebit, de parcă păpuşa tocmai fusese scoasă din ambalaj. Avea 
în jurul gâtului o bentiţă neagră de catifea, dar nici o bijuterie. Păşea repede de-a 
lungul încăperii, nu se uita nici în stânga, nici în dreapta, plină de o forţă vitală 
debordantă, de parcă, cu toată fiinţa ei, se ţinea departe de lume şi i se dăruia în 
acelaşi timp. Axei, care era un tânăr cu înclinaţii poetice, îşi aminti un vers pe 
care îl citise de curând: 

D’un air placide et triomphant 

Tu passes ton chemin, majestueuse enfant. 

Doamna care o însoţea pe tânăra fată era o persoană distinsă, îmbrăcată în 
mătase neagră, cu ochelari fumurii şi un lănţişor subţire de aur pe pieptul ei 
îngust. Toate trăsăturile ei erau severe, era vigilentă şi reţinută, de parcă nu ar fi 
existat nicidecum pentru sine însăşi. Şi totuşi în ţinută şi mişcări avea ceva 
aparte, o supleţe de felină şi o fermitate liniştită şi primejdioasă. împreună cele 
două făceau un grup cât se poate de pitoresc şi paradoxala lor armonie era 
subliniată de nuanţa roşie din părul prins la spate al femeii mai în vârstă, o 
strălucire care se regăsea şi în nuanţa rară a tinerelor bucle rebele. Parcă artistul, 
după ce pictase părul fetei, nu se îndurase să arunce o ultimă picătură din acea 
atât de specială culoare de pe paletă. 

— Nom d’un chien! îi spuse generalul lui Axei. 

După-masă îl abordă din nou pe tânăr, cu doi bujori în obrajii lui bătrâni, 
înviorat de bogăţia vivace a imaginaţiei sale. 

— Pot să vă povestesc câte ceva despre frumuseţea noastră, spuse el. 

îi spuse lui Axei numele ei, care, după câte aflase, aparţinea unei foarte vechi 
familii şi îi dădu o serie întreagă de lămuriri despre genealogia şi legăturile ei cu 
alte case. Tânăra femeie se numea Mărie, dar guvernanta îi spunea Mizzi. Pe cât 
îşi amintea, tatăl lui Mizzi fusese un renumit jucător prin cazinourile Europei - 
parcă spărsese o dată banca din Monte Carlo? 

După câte fusese informat bătrânul domn, acesta tocmai se recăsătorise. 

— Nici nu trebuie să ni se povestească mai departe, spuse generalul. Evident, 
fiica este o victimă perfectă a geloasei ei mame vitrege - la vârsta aceea când 



puterile periculoase dintr-o femeie ies la iveală şi le umbresc natura - care i-ar fi 
dat bucuroasă otravă fetei, dacă ar fi îndrăznit, dar a trebuit să se mulţumească s- 
o trimită aici cu iezuitul ăsta femeiesc drept paznic. Ce părere ai, prietene, oare o 
biciuieşte? Este totuşi atât un păcat cât şi o ironie, adăugă el, s-o îmbraci pe 
această tânără femeie ca pe un copil! I s-ar potrivi o tiară mai bine decât oricărei 
alte femei de aici din încăpere. Ce mers! Ce sublimă inocenţă! Dar este furioasă, 
te asigur. Aş da orice să am vârsta dumitale. 

Seara se organiză un mic concert în salon, unde cântă o doamnă şi apoi un 
domn mai în vârstă interpretă o fugă de Bach. înainte ca orologiul de pe şemineu 
să bată ora zece, guvernanta îi aruncă tinerei o privire şi îi adresă în şoaptă 
câteva cuvinte respectuoase. Mizzi se ridică de îndată ca un soldat la paradă. în 
drum spre uşă, îşi scăpă pe jos mica ei batistă. Doi tineri, unul în uniformă, 
celălalt în negru, se repeziră să i-o ridice. Mizzi nici nu se uită la ei, doamna de 
companie fiind cea care cu o plecăciune modestă şi ceremonioasă primi batista, 
în timp ce ţinea uşa deschisă pentru fată, urmând-o apoi ca o umbră şi dispărând 
amândouă. 

Târziu în aceeaşi seară Axei ieşi pe terasă, fumă o ţigară, se uită la luminile 
oraşului şi apoi la stele. Făcea deseori seara un tur pe terasă. 

Cadenţa conversaţiei înfocate din salon îi mai stăruia în urechi şi se gândea că 
poveştile oamenilor sunt o funcţie centrigufală, într-o continuă fugă de gândurile 
lor. Cunoştea persoanele din Baden-Baden doar din discuţii şi putea spune că nu 
le cunoştea totuşi deloc şi nici ele pe el. I se relatase de către ceilalţi oaspeţi ai 
hotelului că pe vremuri generalul fusese bănuit că-şi otrăvise soţia. El nu 
amintea niciodată despre asta. Dar când era singur în patul lui, când visa, era 
oare sincer generalul, un onest criminal bătrân? Axei şi-i imagină unul după altul 
pe oaspeţii hotelului - pe general, pe doamna din Anglia - în paturi, dormind, 
inconştienţi, pe de-a-ntregul ei înşişi, aşa cum probabil chiar şi erau la acea oră. 
Gândul îi provocă melancolie, aşa că îl alungă. 

Se gândi la tânăra fată pe care o văzuse pentru prima dată în seara aceea. Şi ea 
dormea acum, şi înflorea în somn ca un trandafir, proaspătă ca aşternuturile în 
care era întinsă, cu pleoapele închise ferm şi părul roşu împrăştiat pe pernă - 
serioasă ca un copil pentru care somnul este o îndeletnicire şi o datorie. Stărui în 
gând la capul patului ei şi simţi că putea face asta fără să o ofenseze - părea un 
grădinar care se plimbă în toiul nopţii prin grădina lui de trandafiri. Acum era 
liberă, în vis putea merge unde voia şi numai Dumnezeu ştia ce visa la ora asta. 

Aş putea oare să o iubesc? se întrebă el. Fusese îndrăgostit înainte şi venise 



aici în Baden-Baden în mare parte din cauza unei poveşti nefericite de iubire - 
era atât de tânăr, încât îşi închipuia că nu va mai putea iubi niciodată. îşi dorea 
totuşi să-i fi fost frate sau un vechi prieten care să aibă dreptul să-şi ofere 
serviciile atunci când ea ar fi avut nevoie. Se simţea stingher în staţiune şi se 
mşina că se afla acolo la tratament şi fără companie. în această noapte i se părea 
că o bună prietenă a lui doarme în camera de alături şi că atunci când ea se va 
trezi, se vor înţelege de minune şi se vor simţi extraordinar unul în compania 
celuilalt. „Da, se gândi în timp ce-şi arunca mucul de ţigară, uite aşa vom ajunge 
să ne despărţim din nou fără să fi schimbat un cuvânt.“ 

Nu trecu mult timp până când toate albinele şi fluturii din staţiune roiau în 
jurul acestui nou trandafir înmiresmat şi a aracului subţire şi negru de care era 
legat. Dificultatea aproape insurmontabilă de a te apropia de Mizzi şi ceva 
emoţionant şi seducător din fiinţa ei au scos la suprafaţă ce era mai curajos şi 
mai cavaleresc la admiratorii ei de ocazie. Fiecare se simţea ca un Sf. Gheorghe 
faţă în faţă cu prinţesa captivă şi cu balaurul. Situaţia ar fi putut deveni extrem 
de picantă şi plină de posibilităţi, dacă prinţesa s-ar fi lăsat convinsă să se alieze 
cavalerilor, jucându-i o festă balaurului. Dar se dovedi curând că Mizzi îi era 
deosebit de loială paznicului ei şi că nu se putea obţine nici măcar o privire sau 
un zâmbet din spatele domnişoarei Rabe. Silueta mică a guvernantei crescu şi 
începu să pară de-a dreptul demonică. Prin ce forţe ascunse şi ritualuri magice 
reuşea ea să domine o fiinţă atât de plină de viaţă şi de rebelă? 

Bătrâna doamnă englezoaică se dovedi cel mai înţelept tactician, protejând-o 
pe guvernantă. Strategia ei sfârşi într-o surpriză, fiind epatată de educaţia aleasă, 
tactul şi principiile corecte ale domnişoarei Rabe. Iată, în sfârşit, explică ea 
întregii audienţe, o guvernantă ideală. Eforturile i-au fost răsplătite, ea devenind 
pentru câteva zile cea mai importantă persoană din Baden-Baden, deoarece acum 
putea, la hotel, la fântână sau în parc, să-şi prezinte cunoscuţii lui Mizzi. în 
această iniţiativă a ei a dat dovadă de toată ingenuitatea demnă de o bătrână 
codoaşă din înalta societate şi şi-a încasat plata în atenţii şi complimente. De 
dragul vechii lor prietenii, primul prezentat fetei, cu un zâmbet dulce, a fost 
Axei. 

Spre propria lui surprindere şi privindu-şi cu ironie propria slăbiciune, Axei se 
îndrăgosti cu adevărat de Mizzi. Era pentru el un nou fel de a iubi, mai mult 
contemplativ decât posesiv, o tandreţe aproape impersonală şi o anume teamă. 
Se bucura - precum un frate sau un vechi prieten - să o vadă înconjurată de 
admiratori, pentru că se gândea că nimic pe lume nu se potriveşte mai bine unei 



tinere decât să producă fericire! Probabil şi pentru că ea primea cu atâta modestie 
omagiul acestei jeunesse doree a staţiunii, cu o demnitate calmă, de parcă totul 
nu era decât un tribut pe care orice bărbat tânăr i-1 datora şi era dornic să-l arate 
oricărei tinere doamne. Doar vitalitatea şi strălucirea ei se intensificară uşor, aşa 
cum o floare se deschide sub o ploaie caldă de vară. 

Sentimentele lui Axei aveau şi ceva ireal într-însele - se gândea că de ceva 
timp se îndepărtase de realitate şi se apropiase de fantasme - iar acum atrăgea 
viaţa însăşi în cercurile imaginaţiei lui. Era atât de vie, încât se potrivea bine cu 
lumea viselor lui. 

Se juca făcând scenarii despre soarta tinerei fiinţe. Şi-o imagina în romane, 
poezii şi cântece sau pe fundalul locurilor lui dragi şi bine cunoscute din 
Danemarca, în Langeland. 

Exista un lucru care îl fascina în mod deosebit la fată - roşea foarte uşor şi din 
motive doar de ea ştiute. Dar niciodată un compliment curajos ori o privire 
scânteietoare şi nici măcar o strângere languroasă a suavelor ei degete după un 
vals nu o făceau să se îmbujoreze. îşi privea admiratorii în ochi, chiar şi atunci 
când ei înşişi se fâstâceau şi le ardeau obrajii. Totuşi din când în când, cufundată 
în propriile ei gânduri, în timp ce muzica răsuna în parc sau când vreun bătrân 
domn, client permanent al staţiunii, prezentându-şi omagiile senile îi ţinea o 
prelegere interminabilă despre politică, se întâmpla ca o văpaie să-i cuprindă 
încet faţa, de la gât până la rădăcina părului, făcându-i-o să radieze şi să ardă, de 
parcă s-ar fi aflat sub un vitraliu purpuriu de biserică. Apoi descreştea treptat şi 
se stingea. Era un spectacol frumos şi neobişnuit în acelaşi timp. Pentm Axei 
semnifica mai mult - era un mister, un simbol, o manifestare a fiinţei ei, mai 
semnificativă decât orice confesiune. Ce fel de forţe din interiorul ei puteau să 
surprindă şi să covârşească o fiinţă atât de puternică şi proaspătă încât să-i urce 
tot acel sânge tânăr în obraji? 

Se juca în imaginaţie cu îmbujorarea lui Mizzi. Şi-o închipuia căsătorită şi 
fericită, purtată pe braţe, într-un peisaj bogat şi splendid, potrivit cu frumuseţea 
ei, şi se întreba dacă şi atunci va roşi la fel. Oare se va aprinde brusc, ca un cer 
dimineaţa în răsărit când va sta la fereastră cu broderia ei, sau când, plimbându- 
se cu soţul ei, se va opri să admire o privelişte? Şi ce va însemna îmbujorarea ei 
pentru cei care o vor observa? Ce compliment mai drăguţ, mai nobil, mai 
inteligent, mai generos şi mai onest poate aştepta un tânăr soţ de la aleasa inimii 
lui, decât această văpaie puternică şi involuntară care îi cuprinde sângele? Unui 
soţ bătrân însă, putea să-i dea de gândit, îngrijorându-1, unuia slab sau vanitos i- 



ar putea anunţa căderea. Era perfect conştient de pericol, pentru că mult timp 
înainte să o cunoască pe Mizzi se simţise el însuşi slab şi nepregătit pentru viaţă. 
Şi dacă după cinci sau zece ani de căsnicie bărbatul şi-ar surprinde soţia roşind 
atât de intens şi de tăcut, întreaga lui natură de bărbat ar trebui să-i strige: 
„Atenţie, pericol!“ în numele a ceva mai puternic decât regele însuşi. 

Din când în când i se părea că tânăra se îmbujora la o remarcă cât se poate de 
trivială şi banală dintr-o conversaţie, de parcă se ruşina de preţiozitatea, 
cruzimea şi prostia mediului din jur. Se bucura să vadă asta pentru că simţise el 
însuşi cu amărăciune această găunoşenie a propriei lumi. Se bucura şi îşi spunea: 
„Acest mugur de trandafir feminin dă dovadă de o dragoste cu adevărat 
necondiţionată şi feroce. Este oripilată, îi vine să intre în pământ de ruşine sau să 
explodeze de durere din cauza existenţei noastre frivole, artificiale şi egoiste“. 

Toate aceste fantezii despre Mizzi erau melodioase şi se topeau într-un cântec 
dulce, consolant, în lungile ore când nu o vedea. 

Exista însă şi o altă temă care ieşea în evidenţă răsunând ameninţător pe 
fundalul melodiei lui. Tocmai când şi-o imagina cel mai clar pe tânără în 
pădurile de fagi sau pe terasa din casa lui, se făcea că figura întunecată şi ţeapănă 
a domnişoarei Rabe se posta neinvitată alături de ea. Se ridica în picioare şi chiar 
acolo îi făcea cu sânge rece solicitarea să revină la realitate, spunând: „Eu ştiu, şi 
ştiu că şi tu ştii, că nu poţi să faci faţă“. „Da, se gândea neîncrezător, chiar dacă 
reuşesc să ies învingător şi să părăsesc Baden-Baden călare, cu Mizzi în braţe, 
pot fi sigur că n-o voi duce cu mine, în spate pe şa, şi pe domnişoara Rabe?“ 

Era un observator atent şi, de când o urmărea din ochi pe Mizzi, se convinsese 
că această frumuseţe n-a trăit şi nu ar putea supravieţui o singură zi fără să aibă 
în preajmă un suflet care să-i slujească şi s-o servească. Nu-şi deschisese 
niciodată uşa singură, nu-şi trăsese vreun scaun cu mâna ei, nu-şi ridicase batista 
de pe podea şi nu-şi pusese nicicând ea însăşi pălăria pe cap. îmbrăcămintea ei 
fantastică şi copilărească, ca de altfel întreaga ei fiinţă, de la părul mătăsos şi 
învolburat, la unghiile albe şi la subţirile picioare, erau în mod evident curăţate, 
păstrate în ordine şi îngrijite cu mare atenţie de o sclavă, fără ca ea însăşi să se 
gândească vreodată la asta. Când, într-o zi, i se desfăcuse funda de la rochie, ea 
încercă să o înnoade la loc, roşi şi înlemni parcă fără viaţă până când Frăulein 
Rabe se grăbi să i-o lege ea. Cu siguranţă se lăsa îmbrăcată precum o păpuşă. în 
mtina ei zilnică era atât de neajutorată încât părea că se născuse fără mâini, 
întreaga ei existenţă era construită pe grija vigilentă şi neobosită a unor sclavi. 



Frăulein Rabe era întruchiparea ubicuă şi tăcută a acestui sistem şi tânărul se 
îndoia şi se temea de trăsătura aceasta a ei. 

El însuşi fusese crescut în condiţii prospere, cu oameni la dispoziţia lui şi 
acasă, în Danemarca, era privit ca un tânăr proprietar înstărit şi reprezentând o 
partidă bună. în societatea în care se învârtea însă acum, îşi dădea seama că nu 
era decât o vrabie printre şoimi. Se gândea că nu şi-ar putea niciodată permite să 
o înconjoare pe soţia lui cu o hoardă de sclavi, aşa cum era obişnuită. în timp, 
aceasta devenise o dependenţă vitală. Va fi răscumpărată oare această obişnuinţă 
de libertatea pe care i-o va acorda viitoarei lui soţii? Se va putea compara propria 
lui dragoste şi tandreţe cu cea oferită de servitorii ei? Nu va duce ea oare în casa 
lui, în braţele lui chiar, dorul domnişoarei Rabe? Gândul îl înfricoşa. 

Axei era un apărător al ideilor de libertate, progres şi dreptate. Sclavia unui 
individ faţă de altul îi repugna şi ar fi pus capăt întregului sistem dacă i-ar fi stat 
în putinţă. I se părea fascinantă, comică şi emoţionantă, în acelaşi timp, această 
reminiscenţă la o tânără ca Mizzi, care în celelalte privinţe părea pregătită să-şi 
înfrunte destinul. Cu toate astea, rămânea o urâtă şi nefericită rămăşiţă a unor 
timpuri întunecate, o piedică şi o contradicţie în raport cu existenţa armonioasă 
şi demnă pe care o visa pentru sine şi pentru ea. 

Mulţi dintre rivalii lui i-ar fi putut oferi lui Mizzi atenţia cu care fusese 
obişnuită de mică. Era printre ei un prinţ napolitan şi un tânăr olandez ai cărui 
strămoşi câştigaseră milioane din plantaţii în India Răsăriteană - cu siguranţă, se 
gândea el, într-un pur sistem sclavagist. Ultimul era, din punctul de vedere al lui 
Axei, un tânăr cât se poate de ataşant, pe care îl considera în multe privinţe 
superior - şi probabil şi Mizzi gândea la fel. 

Axei era un tânăr care nu se dădea în lături să reflecteze la ce i se întâmpla. 
Cântărise toate aceste lucruri în nopţile lui albe. Se gândea în timp ce-şi sucea 
capul pe pernă ce bine ar fi dacă Mizzi şi-ar ridica măcar o dată mănuşa care-i 
cădea pe jos sau dacă şi-ar pune singură în apă buchetul de flori pe care i-1 
aducea. Dar ea doar îl lăsa pe masă şi Frăulein Rabe făcea restul. 

într-o sâmbătă seara, în hotel s-a organizat un bal. Orchestra cânta valsurile lui 
Strauss şi Axei dansa cu Mizzi. Arăta ca o floare şi i-o spuse. Ieşiră împreună pe 
terasă şi se uitară la stele. Ea îi spuse că erau la foarte mare distanţă şi el îi 
explică părerea oamenilor de ştiinţă care cred că sunt populate cu fiinţe, întocmai 
ca pământul. Mai târziu, în sala de bal, se nimeriră lângă generalul rus care se 
uita la o pereche ce dansa. 

— Trebuie să-mi daţi dreptate, dragii mei prieteni tineri, spuse el, că omul este 



un animal cât se poate de straniu - pentru el jumătatea este mereu mai valoroasă 
decât întregul! Iată, îi avem aici, după cum probabil ştiţi, continuă el arătându-i 
cu degetul pe cei doi care dansau şi spunându-le numele, pe Romeo şi Julieta! 
între familiile lor a existat o veche duşmănie, nici una nu a dat binecuvântare 
acestei relaţii şi cei doi aici de faţă au trebuit să lupte din greu până au sfârşit 
unul în braţele celuilalt. Acum îşi petrec luna de miere într-un mic castel în 
munţi, la patru mile de aici. în sfârşit sunt singuri şi se pot dărui deplin fericirii 
dragostei lor. Şi ce fac ei? Străbat până aici patru mile ca să danseze, pentru că 
noi avem o orchestră bună şi o podea lucioasă, şi pentru că ei valsează atât de 
bine. Unii susţin că valsul e un preludiu al actului de iubire - un fel de hors 
d’cEuvre, ca să spun aşa - alţii că este un substitut al lui. Mon Dieul Ce vedem 
aici pare mai degrabă floarea, esenţa actului de iubire: „Jumătatea este mai 
valoroasă decât întregul!“ Dar teoria, adăugă generalul, e valabilă doar pentru 
temperamentul aristocrat. Un soţ burghez ar dansa aici cu perechea sa doar din 
vanitate, cu o aversiune tainică. Un tânăr ţăran şi soţia lui ar schimba după 
primul vals sala de bal pe şura de fân. 

în acest punct Axei şi Mizzi s-au îndepărtat de el dansând. Cum toate îl 
fermecau şi îl emoţionau pe Axei în seara aceasta, predica generalului i se păru 
şi ea inteligentă şi nostimă. îşi imagină că el şi Mizzi se aflau în luna de miere în 
munţi şi că veniseră la hotel să danseze, pentru că jumătatea valorează mai mult 
decât întregul. Deveni pe deplin fericit, când în plin vals Mizzi îl privi - sau, 
pentru că la Mizzi nu ochii erau cei ce se remarcau, când ea îşi întoarse faţa şi 
gura înspre el. Faţa îi strălucea şi părea hotărâtă, ca o provocare. Când dansul se 
termină însă, şi el o conduse la locul ei alături de bătrâna doamnă din Anglia, îl 
anunţă cu o voce tandră şi şoptită că ea împreună cu Frăulein Rabe urmau să 
plece marţi. Această veste îl aruncă pe Axei de pe culmile fericirii în prăpastia 
disperării. Brusc, strălucitoarea sală se goli, totul se întunecă în jurul lui, apoi în 
clipa următoare îşi spuse că i-au mai rămas totuşi trei zile. 

Cam la o oră de mers de la hotel, în mijlocul munţilor şi al pădurii de brazi, pe 
o stâncă, se afla un mic foişor din lemn, construit în stil romantic, ca un turn 
medieval înconjurat în partea superioară de o creastă de zid. Scara ce ducea sus 
pe acoperiş era atât de veche şi atât de putredă încât nimeni nu se încumetase 
vreodată să urce. Axei se gândise deseori, în timpul plimbărilor lui când trecuse 
pe lângă foişor, că de acolo de sus trebuie să fie o privelişte splendidă. 

Acesta era locul unde se lăsase adus din oraş de o cabrioletă, duminica, pentru 
a-şi aduna gândurile în singurătate şi pentru a-i compune o scrisoare de cerere în 



căsătorie lui Mizzi. După-amiaza era aurie şi amorţită şi simţea că fusese 
transpus în mijlocul unei picturi, o clasică imagine italiană în armonie cu starea 
lui de spirit, o iluzie întărită şi de mirosul fin şi amar ca de terebentină al 
brazilor. Dădu drumul vehiculului şi urcă treptele care duceau pe donjonul 
foişorului. Perspectiva de aici de sus îl dezamăgi pentru că brazii înalţi 
împiedicau o vedere bună. Se uită în văzduh. Cerul de vară deasupra capului său, 
senin şi albastru, era brăzdat de mici norişori albi. 

Pe donjon se aflau o masă şi nişte scaune roase de ploaie şi vânt. Era un vis să 
stai aici şi întreaga lume părea nespus de departe. Când privi peste balustradă, 
văzu la un moment dat o căprioară care ieşi din pădure, sări peste o piatră şi 
dispăru în ferigile de pe cealaltă parte. Pe peluza de sub el era o bancă. îşi scoase 
pălăria. 

Era de vreo oră aici sus, cufundat în propriile gânduri, din când în când mai 
scriind câte un cuvânt pe o hârtie de pe masă, când auzi voci pe cărare. Se 
apropiau încet. Două doamne conversau. Dar discuţia era bruiată şi întreruptă 
din cauza uneia dintre ele care plângea şi suspina atât de deznădăjduită ca un 
copil care se pierduse, ca Gretel în pădurea întunecată, sub puterea vrăjitoarei. 
Printre lacrimi se distingeau câteva cuvinte chinuite şi revoltate. Era vocea lui 
Mizzi. 

Se ridică brusc de pe scaun şi ar fi dorit să-i sară de îndată în ajutor. Aproape 
s-ar fi aruncat din foişor dacă în aceeaşi clipă n-ar fi sesizat în plânsul ei un ton 
jalnic, demn de milă, cum nu se aşteptase vreodată să audă din gura lui Mizzi, - 
parcă era un copil care cerea să fie consolat şi mângâiat. Pentru un moment fu 
cuprins de o gelozie furibundă. Apoi se gândi că Mizzi alesese acest loc în 
pădure pentru a se plânge unei prietene din staţiune. Ar fi fugit de acolo, dar 
cum? Şi era în orice caz prea târziu acum că o auzise deja plângând. „Poate 
pleacă mai departe“, îşi spuse el. Se opriseră însă şi probabil se aşezaseră pe 
banca de sub el. Era o situaţie stranie şi cât se poate de dramatică. Stătea 
deasupra capetelor lor, ca un şoim care urmăreşte doi porumbei. Nu putea evita 
să asculte ce-şi spuneau. 

— Dar dacă îl iubeşti, scumpa şi dulcea mea surioară mai mică, spunea una 
dintre ele, nu este nici o nefericire. Şi el te iubeşte, toţi te iubesc. Te găsesc 
superbă. 

Cea care vorbea era Frăulein Rabe. Vocea ei era însă nouă pentru el, mult 
întinerită faţă de ceea ce auzise înainte în hotel, mai cristalină, blândă şi liberă. 
Venea din inima vorbitorului. în acelaşi timp, răsuna foarte obosită. 



După o lungă pauză Mizzi îi răspunse. Această pauză se repetă înaintea 
fiecărei replici a ei pe parcursul întregii discuţii. 

— Nu, spuse ea şi vocea ei părea de asemenea schimbată. Venea tot din inimă 
şi era liberă, dar evident foarte obosită, ca a doamnişoarei Rabe. Nu, nu-1 iubesc 
chiar deloc. Cum aş putea iubi un nătărău, un găgăuţă? Cum aş putea iubi pe 
cineva pe care-1 păcălesc? îi păcălesc doar pe toţi, Lotti, şi nu-1 iubesc pe nici 
unul dintre ei. 

— Totuşi, ai fi foarte tristă dacă nu te-ar admira şi nu te-ar iubi, îi spuse 
domnişoara Rabe, care, aşa cum aflase el aici în pădure, se numea Lotti. 

După o pauză Mizzi replică: 

— Da, mă admiră, mă iubesc! Pentru că ei cred că sunt asemenea lor, fără 
griji, bogată şi obişnuită cu ce e mai bun pe lume! Da, el mă admiră, mă 
consideră o floare, pură, frumoasă şi protejată. Nu bănuieşte că eu cunosc lumea. 
Dacă ar şti ce bine o cunosc! Ar rămâne oare îndrăgostit de mine? Cu siguranţă 
că nu. 

— Dar nu va afla niciodată, spuse Lotti. 

— Bineînţeles că nu, răspunse Mizzi. Prostovanii! 

După o pauză Mizzi spuse: 

— Dar dacă ar afla? Dacă ar şti că eu mă duc la piaţă şi cumpăr varză, pe care 
o duc acasă într-un coş? Dacă i-ar spune cineva că am crescut găini şi am făcut 
curat în coteţul lor? Dacă ar şti că am întins rufe la uscat? 

Urmă o lungă tăcere. 

Axei se gândi că, aşa cum stăteau pe bancă, nu puteau privi în sus. Se uită 
prevăzător prin dreptul deschizăturii din zid. Stăteau cu spatele la el, ţinându-se 
în braţe. Mizzi îşi pusese capul pe umărul lui Lotti, pălăria era aşezată lângă ea, 
şi părul ei frumos cădea în cascade pe spatele mic al celeilalte, aproape 
acoperindu-1. 

— Te mai şi amuzi totuşi din când în când, spuse Lotti după o vreme. Ai 
dansat toată noaptea. Şi mie mi-ar fi plăcut să dansez. 

— Desigur! spuse Mizzi arogantă şi maliţioasă. Nu te-ai săturat încă să fii 
Frăulein Rabe? 

— Şi hainele astea ale mele, izbucni Mizzi cu o voce furioasă şi 
deznădăjduită, mi-au rămas mici. Anul viitor nu-mi vor mai fi bune. Ce-o să mă 
fac, unde voi putea apărea aşa? Trebuie să intru în pământ până anul viitor. Nu 
voi primi de la nimeni nici pălării, nici pene de struţ, mănuşi, ciorapi ori rochii 
de mătase, ca celelalte doamne! 



Disperarea ei creştea cu fiecare lucru numit. 

— Sunt atât de romantici cu toţii! strigă Mizzi. Vor să fie alături de mine în 
necazul meu, crezând că mama mea vitregă îmi ascunde frumoasele perle, 
drăgălaşii mei cercei şi brăţările. Dacă ar şti că nu am nimic din toate acestea, 
nici un colier de perle, nici o pereche de cercei, nici o brăţară! Nenorocirea asta e 
mult mai mare, dar se fac că n-o văd. 

Izbucni în plâns. 

— Te vei face şi mai frumoasă până anul viitor, îi spuse Lotti încercând s-o 
consoleze. 

— Ce mult te urăsc, Lotti! izbucni Mizzi. Cum te dispreţuiesc când îmi 
vorbeşti ca unui copil. în curând îmi vei spune că sunt mult mai frumoasă fără 
nimic pe mine. 

— Ah, Mizzi! îi reproşă Lotti. 

— Da, asta am spus. Ştiu că e urât să vorbesc aşa. Dar nici tu nu eşti mai 
brează când îmi vorbeşti ca unui copil. Aş vrea să mor! 

Plângea de parcă i se frângea inima. Lotti o mângâia spunându-i: 

— Nu plânge. 

N-o impresionă însă pe Mizzi. La sfârşit îi spuse: 

— Hai să murim împreună, Lotti. Lumea asta e prea oribilă, trebuie să existe 
şi un alt fel de loc undeva. Nişte savanţi cred că pe stele locuiesc oameni, ca pe 
pământ - simt că acolo sus e un pic mai bine decât aici. 

După o lungă tăcere suspină: 

— Cum a putut Papă să joace tot ce aveam? 

— Papă a fost nevoit să-şi apere reputaţia, spuse Lotti. 

— Da, spuse Mizzi cu o voce mică şi obosită ca de copil. Bietul Papă! 

Au stat din nou o lungă vreme fără să scoată un cuvânt. Apoi Lotti îi spuse cu 
o voce nesigură, conştientă de temeritatea supoziţiilor sale: 

— Poate că Axei Leth te-ar iubi chiar dacă ar şti. 

Acum răspunsul lui Mizzi veni cât ai clipi, ferm şi înfricoşător: 

— N-aş suporta, mai bine mor, spuse ea. 

După câteva minute Mizzi spuse: 

— Hai să mergem. Poate veni în orice clipă cineva şi ar vedea că nu ne 
permitem nici măcar o cabrioletă care să ne aducă aici. 

— Nu, răspunse Lotti, le voi spune că doctorul ţi-a recomandat plimbări lungi. 

S-au ridicat de pe bancă, după scurt timp, şi au coborât pe cărare. 

Când le-a văzut dispărând printre brazi îmbrăţişate strâns, Axei şi-a pus 



braţele pe masă şi capul pe ele. Nu ştia dacă, în starea de spirit în care se afla, 
trebuia să râdă sau să plângă. 

A stat aşa nemişcat aproape o oră. îşi ridică apoi capul, sprijinindu-şi fruntea 
cu mâna şi încercând să-şi pună gândurile în ordine. 

Era un iubitor şi un cunoscător de artă. Cele două surori tragice din pădure, cu 
părul lor roşu aprins în bătaia soarelui care asfinţea printre copaci, erau, chiar în 
ciuda înlănţuirii lor, atât de armonios frumoase încât el, acum, le privea aproape 
cu veneraţie, ca pe un grup clasic, monumental, două fiice ale lui Laocoon 
feciorelnice, la fel de fatal pierdute una în braţele celeilalte ca în strânsoarea 
şarpelui. Rămăsese surprins să constate că în acest moment Lotti îl preocupa cel 
mai mult. în realitate nu le va mai putea nicicând privi separat. într-o 
desprindere clasică, Mizzi putea întoarce pentru o clipă spre el faţa ei tânără 
aprinsă de furie şi înspăimântată - dar braţele ei, îmbrăţişarea ei, erau de acum 
înainte ale lui Lotti. O poveste de dragoste cu una din cele două ar fi ceva la fel 
de absurd şi de indecent ca o aventură cu una din gemenele siameze. încolăcirea 
şarpelui le unea. Ultimul lucru la care se gândi înainte de a se ridica şi a pleca 
acasă a fost că era fericit şi recunoscător destinului că el a fost cel care a auzit 
dialogul din pădure şi nu vreun alt admirator din staţiune. Ar fi putut să le 
perceapă pe cele două fiice ale lui Laocoon ca pe o pereche aventurieră, în 
căutarea unei partide bune. El însă ştia că această intenţie era departe de 
gândurile celor două fete. Veniseră la Baden-Baden ca o pereche de păsări 
călătoare în căutarea locului lor de odihnă, după un an, pentru că în acel sezon de 
vară acolo trebuiau să fie, în Baden-Baden sau într-un alt asemenea loc. Dacă nu 
ar fi fost aici le-ai fi putut găsi în altă staţiune mondenă. Şi oriunde s-ar fi oprit, 
probemele şi soarta lor ar fi fost aceleaşi. Se îndepărtă încet de foişor, intrând în 
pădure, un bărbat mai înţelept decât acela care venise aici. 

Seara la hotel era mare agitaţie în jurul apropiatei plecări a lui Mizzi. Axei 
socoti că unul sau chiar doi tineri o ceruseră în seara aceea pe Mizzi în căsătorie. 
Bătrâna doamnă englezoaică ceru informaţii de la Erăulein Rabe despre drumul 
pe care aveau să-l parcurgă. Guvernanta dădu detalii despre prima parte a 
călătoriei şi spuse că aveau să meargă prin Stuttgart. Aici tânărul olandez 
interveni pripit spunând că şi el trebuie să ajungă cât de repede la Stuttgart şi s-ar 
simţi onorat dacă i s-ar permite să le însoţească pe doamne. Prinţul italian, care 
se pierduse în lamentaţii, realiză brusc că şi el avea ceva afaceri în Stuttgart şi 
întrebă dacă poate împărtăşi onoarea. Frăulein Rabe şi Mizzi schimbară o scurtă 
privire şi primiră oferta. Mizzi fusese strălucitoare în acea seară, cu obrajii 



aprinşi, profund emoţionată, purtată parcă pe marele val al disperării pricinuite 
de propria plecare, simţindu-se în elementul ei. în decursul serii, Axei îi simţi pe 
faţă privirea de două sau trei ori, dar nu avură ocazia să-şi vorbească. 

A doua zi dimineaţă, devreme, Axei ieşi în oraş şi cumpără un buchet mare de 
flori pentru Mizzi. Pe felicitarea care le însoţea scrisese cuvintele lui Goethe: 

Die Steme, die begehrt man nicht. 

Mari freut sich ihrer Pracht.- 

4. în germană în original. „Stelele nu ţi le doreşti, ci te bucuri doar de splendoarea lor“. (N. tr.) 

Se gândise să-i scrie mai mult, să-şi exprime regretul că n-o va mai vedea, dar 
renunţă, pentru că în acel moment nu dorea să spună un neadevăr. 

în aceeaşi după-amiază, pe când întregul hotel se afla în pădure la o plimbare 
de rămas-bun în cinstea lui Mizzi, făcu o scurtă scrisoare pentru a anunţa şi a-şi 
exprima regretele că în mod neaşteptat fusese chemat la Frankfurt pentru restul 
săptămânii şi o lăsă portarului. Apoi merse la gară şi luă trenul de Stuttgart. 

Mai fusese în Stuttgart înainte, în drum spre Italia. în hotelul unde locuise 
atunci, primise adresa unui croitor la care îşi comandă acum un frac şi tot 
echipamentul necesar unui lacheu şi ceru să fie gata a doua zi. îşi cumpără de 
asemenea un joben, pe care montă o cocardă. Cunoştea culorile familiei lui 
Mizzi dintr-un joc cu gaj. 

în timpul primei lui vizite fusese cu un prieten din Stuttgart la teatru şi acesta 
îl introdusese în culise. îl căută acum pe costumierul teatrului şi îl preveni că era 
vorba de un pariu. Două zile trebuia să fie de nerecunoscut, în persoana unui 
bătrân servitor. Bătrânul om de teatru, care era italian, se alătură de îndată cu 
trup şi suflet planului, întrerupând explicaţiile clientului cu o serie de sugestii 
inspirate şi învârtindu-se de câteva ori în jurul lui pentru a-i studia mai bine 
silueta din toate unghiurile. 

Când Axei îşi scoase costumul de la croitor marţi dimineaţa, îl găsi pe italian, 
care pregătise conceptul măştii cu real talent, până în cel mai mic detaliu. Soţia 
bătrânului, care fusese şi ea făcută părtaşă în poveste, veni să-l felicite făcând 
ultimele retuşuri de machiaj. în actul comun al creaţiei lor pasionate, Axei 
dispăru pentru a reapărea mai bătrân cu treizeci de ani, încărunţit în serviciu, cu 
doi favoriţi, uşor bronzat şi ridat, cu sprâncenele albite şi o cicatrice fină şi albă 
pe bărbia rasă. înţelese că era o adevărată operă de artă în domeniu. Cei doi 
creatori nu se mai opreau din exclamaţii de încântare şi abia reuşi să scape din 


mâinile lor. Când, la îndemnul lor, se uită în oglindă, i se strânse inima, atât de 
străin era personajul care îl întâmpină acolo. Era, de la jobenul cu cocardă la 
cizme, un respectabil, demn şi de încredere bătrân servitor. 

Pe drum spre hotel, exersă mersul încet care se potrivea unui lacheu mai în 
vârstă. Făcu primele experienţe în acest rol la Stuttgart şi realiză curând că era 
mai fâstâcit în prezenţa portarului de la hotel şi a birjarului decât în faţa 
doamnelor elegante şi a domnilor. La hotel, comandă cele mai frumoase camere 
şi o cină rafinată pentru seara următoare, cu vin bun şi flori pe masă, pentru două 
doamne care trebuiau să sosească de la Baden-Baden. Spre prânz era el însuşi 
înapoi în staţiune. 

Când Axei, mult timp după aceea - foarte mult, pentru că memoria îi ascunse 
în primii ani amintirea celor petrecute -, relua în gând aventura, se mira cât de 
calm şi de sigur pe el fusese de la început până la sfârşit. 

Era o zi luminoasă, cu ploaie măruntă de parcă întreaga natură din staţiune 
plângea plecarea lui Mizzi. Nimeni de pe stradă sau din hotel nu se gândea vreo 
clipă să pună la îndoială veridicitatea servitorului. La hotel, se prezentă 
respectuos şi demn portarului Frantz drept lacheul lui Mizzi şi îl rugă să anunţe 
doamnele că sosise şi le aştepta ordinele în vestibul. Un piccolo urcă să ducă 
vestea şi un minut mai târziu Mizzi însăşi ieşi, într-un pardesiu scurt gri cu o 
pălărie copilărească de paie legată sub bărbie, apropiindu-se de locul unde el o 
aştepta respectuos cu jobenul în mână. Coborî repede şi uşor treptele, evident 
încurcată şi derutată, cu ochii larg deschişi. Când dădu cu ochii de el, se opri, 
înainte de a ajunge jos, de parcă ar fi văzut o fantomă. îl măsură, cu privirea 
senină şi înspăimântată, din cap până în picioare - cu covoraşul lui de călătorie 
pe braţ şi pălăria cu propriile ei culori pe care o ţinea în mână. Faţa ei se 
îmbujoră violent, apoi păli imediat, gura arzându-i şi apoi albindu-se. Pentru o 
clipă avu senzaţia că îşi va pierde cunoştinţa. Dar cu o încordare de durere şi 
disperare se ţinu pe picioare, stătu drept şi continuă să coboare încet şi aproape 
ameninţător ultimele trepte, până ajunseră faţă în faţă. 

în acel moment, două doamne intrară grăbite în vestibul, îşi închiseră 
umbrelele şi îşi scuturară apoi rochiile bogate, lamentându-se de vremea 
ploioasă de afară. Când o observară pe Mizzi, se apropiară de ea şi o strânseră în 

braţe. 

> 

— Doamne, chiar trebuie să pleci astăzi, dulce copilă? o întrebară ele. 

Cele două îi aruncară lui Axei o privire scurtă şi apoi se întoarseră spre Mizzi: 

— Este servitorul tău? 



Mizzi stătu o clipă pe gânduri apoi spuse „Da“, cu buzele livide şi tremurânde. 

— Ai trimis după el pentru a vă însoţi pe drum? spuse una din doamne. Ai 
procedat foarte înţelept. E atât de neplăcut pentru două doamne să călătorească 
singure. 

Axei văzu cu coada ochiului în capul scărilor, deasupra lui Mizzi, apărând 
figura domnişoarei Rabe. 

— Arată ca un bătrân de treabă, îi spuse în franceză lui Mizzi una dintre cele 
două doamne. Cum îl cheamă? 

— Frantz, răspunse Mizzi. 

— Bună ziua, Frantz, i se adresară prietenos doamnele lui Axei. Sperăm, 
Frantz, că vei avea mare grijă de doamne pe parcursul călătoriei. 

întregul Baden-Baden era pe peronul gării pentru a-şi lua rămas-bun de la 
Mizzi, trăsura ei plecase de la hotel plină de flori. Axei le urma într-un alt 
vehicul cu bagajele. Cumpărase dinainte biletele şi rezervase locuri în tren, iar 
acum le ajuta pe doamne să se instaleze confortabil. O fetiţă de la hotel care se 
ataşase în mod special şi copilăresc de Mizzi plânse cu lacrimi mari la despărţire 
şi îi dărui un trandafir. Mizzi se aplecă să o sărute pe fată şi în mişcare părul îi 
căzu încântător pe umeri. îşi puse trandafirul la piept, zâmbindu-i copilei. Din 
compartimentul lui, Axei privea batistele albe fluturate ca un cârd de fluturi în 
aer, în timp ce trenul se punea în mişcare. 

Toată ziua se comportase calm, ca un om conştient că reprezintă mâna 
destinului. Chiar apropiata despărţire de Mizzi, pe care o simţea ca pe o durere 
fizică, părea într-un mod miraculos să-l întărească şi să-l menţină pe această cale 
pe care şi-o alesese singur, prima dată în viaţa lui. în tren intră în vorbă cu 
pasagerii din jurul său şi ajută o femeie cu un copil mic şi două coşuri grele. Un 
muncitor din cupeu îi împrumută un ziar şi îi ţinu o lungă prelegere înfocată 
despre politică. 

De două ori în acea zi ochii lor se întâlniră. în timp ce trenul oprise într-o 
mică haltă ea coborî şi se plimbă un pic în sus şi în jos pe peron cu unul dintre 
admiratorii din Baden-Baden care îi ţinea umbrela. Celălalt domn rămăsese pe 
scările cupeului şi conversa cu Frăulein Rabe, care nu se încumetase să iasă în 
ploaie. Nişte copii vindeau fructe în spatele peronului şi cavalerul îi predă 
umbrela lui Axei şi alergă să-i cumpere piersici lui Mizzi. Iată-i deci singuri şi 
obligaţi de umbrelă să stea aproape unul de altul. Se gândea că i-ar fi făcut 
desigur plăcere să-l plesnească. F-ar fi ucis cu siguranţă, dacă ar fi scăpat apoi 
nepedepsită, pentru că era furioasă şi fără frică ori îndoială. Ceea ce o oprea însă 



- şi din acelaşi motiv rămânea fără voce de câte ori îi vorbea sau se uita la el mai 
mult de o clipă - era un simbol sfânt, mai puternic decât ea însăşi: cocarda în 
culorile familiei ataşată la pălăria lui. Când Frăulein Rabe o strigă, îl lăsă să o 
însoţească de-a lungul peronului ţinându-i umbrela. 

în decursul acestei plimbări de vreo sută de paşi, relaţia dintre Axei şi Mizzi 
crescu şi se împlini. Când se opriră în faţa cupeului, era fixată în forma ei finală 
şi inalterabilă. Axei Leth dispămse din existenţa ei şi Frantz, servitorul, îi luă de 
acum înainte locul. 

Axei înţelesese în acel moment, ţinându-i sus umbrela deasupra capului - 
aproape ca o reverenţă, pentru că era el însuşi în livrea -, că dependenţa 
stăpânilor de sclavii lor este mai puternică decât moartea şi mai înfricoşătoare 
decât iadul. Sclavul ţine în mână soarta stăpânului său aşa cum îi ţine umbrela. 

Axei Leth pe care îl iubea putea s-o trădeze pe Mizzi, ceea ce ar fi rănit-o şi ar 
fi înfuriat-o, poate chiar i-ar fi frânt inima. Dar în mijlocul durerii şi al furiei, ea 
rămânea ea însăşi - el putea doar să-i învenineze existenţa, dar nu putea să i-o 
spulbere. 

Existenţa ei depindea însă de loialitatea servitorului ei, Frantz, de 
devotamentul lui neclintit. De supunerea şi de respectul lui, viaţa ei atârna 
precum un fir de aţă. Dacă Frantz ar fi trădat-o, toate simţurile şi raţiunea ei ar fi 
trădat-o. Plecarea lui ar însemna ruina întregii sale existenţe - ca o casă de sub 
care fuge pământul - dacă s-ar îndoi de Frantz ar trebui să se îndoiască de ea 
însăşi. De aceea, dacă n-ar fi în orice moment sigură că Frantz şi-ar da viaţa 
pentru ea, i-ar fi imposibil să trăiască. 

Dacă un admirator refuzat ar deranja-o, în propria ei casă, sau un iubit gelos i- 
ar face o scenă, ea l-ar chema pe Frantz, rugându-1 să-i conducă afară pe domni. 
Şi iubitul disperat, care ar fi fost gata să-i înfmnte tatăl sau soţul, n-ar îndrăzni să 
se opună puterii lui Frantz şi l-ar urma la poartă fără un cuvânt. 

Când reveni în compartimentul lui şi trenul se puse din nou în mişcare, se 
gândi: „Dacă se întâmplă vreun accident feroviar, primul lucru la care ea se va 
gândi va fi salvarea lui Frantz“. 

La Stuttgart cele două doamne însoţite de cavalerii lor se lăsară cu totul în 
mâinile lui Frantz. Le duse la hotel, stând pe capra birjei, şi portarul, care îl 
recunoscu de îndată, îi înmână cheile. 

Acum, când înţelegerea dintre ei era perfectă, Axei ghici motivul neliniştii 
celor două surori şi a fricii de el. Ele îşi închipuiau că le va urma până la sfârşitul 
drumului, că era misiunea lui să nu le scape din ochi şi că le va vâna, să zicem 



aşa, până la moarte. Cu siguranţă plănuiseră, înainte ca el să apară, ca a doua zi 
dimineaţă să părăsească hotelul pe ascuns, fără să-şi ia rămas-bun de la cineva. 
Acum tremurau ca două păsări prinse în laţ, văzând că libertatea lor era pe cale 
să dispară fără urmă, ameninţată de un urmăritor răzbunător şi vigilent. îl speria 
gândul că ar putea să-l privească şi aşa. De îndată ce le văzu bagajele urcate şi se 
uită grijuliu împrejur, ca totul să fie în ordine, o întrebă respectuos pe 
domnişoara Rabe dacă le mai putea ajuta cu ceva, pentru că în caz contrar ar dori 
să plece în aceeaşi seară mai departe, pentru a le putea primi cum se cuvine, 
când ajung acasă. Observă cum frica dispăru de pe faţa surorii celei mari, 
cuprinsă de o vizibilă uşurare. Mizzi stătea în clipa aceea cu spatele la el, dar 
observă şi în figura ei aceeaşi eliberare, fără ca ea să se fi întors sau să fi spus 
vreun cuvânt. 

Puţin timp după aceea, se afla în vestibul, singur - de atunci vestibulul pentru 
el a devenit cea mai importantă parte a unei clădiri, locul unde se desfăşoară cele 
mai însemnate lucruri. Misiunea lui era împlinită, acum putea să plece. Nu era 
posibil ca totul să se fi terminat, trebuia să mai fie ceva, îşi spunea el. Trebuia să 
o mai vadă o dată, când va coborî treptele ca să vină la cină. în timp ce oaspeţii 
hotelului treceau pe lângă el şi intrau în sala de mese, el se aşeză în aşa fel încât 
să vadă prin uşa întredeschisă şi observă cu satisfacţie pe masa doamnelor un 
mare buchet de flori. Cei doi domni din Baden-Baden le aşteptau asemenea lui în 
vestibul, fără să-l vadă, pentru a lua cina în aceeaşi sală cu cele două doamne, 
neîndrăznind, desigur, a le cere voie să se aşeze la masa lor. în final cele două 
surori coborâră. în ciuda emoţiilor puternice prin care trecuse întreaga zi şi a 
nesiguranţei viitorului lor, radiau de fericire şi păreau în perfectă armonie cu 
viaţa. Simţeau grija lui Frantz în toate cele înconjurătoare, erau în mâinile lui. îşi 
salutară cavalerii din Baden-Baden şi schimbară cu ei câteva cuvinte, atât de 
zâmbitoare şi tandre cum nu le mai văzuseră aceştia, încât cei doi bărbaţi fură 
surprinşi şi cuceriţi. Acum şi ei deveniseră prietenii celor două surori, nu 
duşmanii lor ascunşi. întreaga existenţă era prietenoasă şi sigură, pentru că 
Frantz, devotatul Frantz era aici. Intrară cu toţii în sală şi el se pregătea să plece, 
să iasă în ploaie. 

Deschisese deja uşa grea de la intrare şi se uita afară pe strada gri când se auzi 
strigat de vocea joasă şi clară a lui Mizzi, care îl ruga să intre. Ieşise din sala de 
mese şi stătea în mijlocul culoarului. în ea nu mai era nici o nelinişte, se 
maturizase devenind, în ciuda rochiei şi a pălăriei, un veritabil martir. 

— Iată scrisoarea, Frantz, spuse ea şi îi înmână un plic. 



în timp ce-1 lua, îi atinse fin degetele cu ale sale. îi sărutase mâna înainte de 
multe ori, o ţinuse de talie în timp ce dansaseră, dar nici o atingere nu fusese atât 
de încărcată de semnificaţie ca acea trecătoare întâlnire a degetelor lor. 
Atingerea era solemnă, ca atunci când mirele şi mireasa uniţi în faţa altarului 
sunt rugaţi de preot: „Să vă uniţi mâinile pentru asta“. 

Axei plecă de la hotel la costumierul său, care-i păstrase vechile haine. 
Bătrânul nu era acasă, dar amabila lui soţie îl ajută pe Axei să-şi schimbe 
hainele, îl demachie şi se interesă discret de soarta pariului său. Când procesul 
destul de dureros se încheie, ea îl întoarse ca pe o păpuşă spre oglindă. Era din 
nou Axei Leth, cel de altădată, o persoană care nu însemna nimic pentru nimeni 
pe lumea asta. Frantz dispăruse şi nu avea să se mai întoarcă niciodată. Ar fi 
putut pleca încotro dorea, dar luă trenul spre Frankfurt împins de un vag şi 
familiar respect pentru adevăr. 

Când primi împachetate hainele lui Frantz, scoase din ele plicul de la Mizzi. îi 
aparţinea lui Frantz şi el nu avea de fapt nici un drept să-l deschidă - doar poate 
dacă nu conţinea un mesaj pentru Axei Feth trimis prin Frantz. în plic era un 
trandafir. Era presat, dar încă moale şi umed, era acel trandafir pe care i-1 dăruise 
lui Mizzi copila de pe peronul din Baden-Baden. 

Când Axei reveni după câteva săptămâni la Baden-Baden, hotelul mai jelea 
încă după Mizzi, dar tristeţea era pe cale să se estompeze transformându-se într- 
o tandră melancolie, care curând avea să fie uitată de tot mulţumită sosirii acolo 
a altor doamne frumoase. Axei îşi socoti încheiat tratamentul şi fixă ziua plecării 
lui spre Danemarca. Bătrâna doamnă din Anglia era cea mai loială prietenă a lui 
Mizzi şi îl invită de două ori în drumeţii pentru a-i povesti despre ea. Era 
convinsă că tânărul o ceruse în căsătorie şi fusese refuzat, lucru pe care-1 simţea 
ca pe o victorie a genului feminin, şi se amuza acum învârtind cuţitul în rana din 
inima lui. îi recapitulă calităţile fermecătoare şi virtuţile ca un cunoscător. Mizzi 
era un boboc ce anunţa o mare doamnă, o preţioasă fecioară educată după 
principiile vremurilor de altădată, fără să aibă cunoştinţă de lumea joasă şi 
comună în care unii dintre noi trăim - un crin, o tânără lebădă. Judecând după 
societatea noastră, putem fi siguri că în următorii o sută de ani nu va mai apărea 
pe faţa pământului o astfel de tânără, care să merite într-atât preţuirea bărbaţilor. 
Şi cum vor putea bărbaţii, aceste biete fiinţe slabe, să mai trăiască? Ce trandafir! 
Ce crin! Ce picioare splendide! 

în singurătatea de pe terasă, în noaptea aceea, Axei îşi deplânse singurătatea. 
Totuşi îşi păstră calmul şi încrederea în fatalitate. 



La câteva zile după ce revenise la Baden-Baden, făcuse o drumeţie la o 
cascadă din munţi. Ziua era închisă, după o săptămână ploioasă, şi cărarea era 
umedă. Printre copaci susurul cascadei părea însăşi vocea peisajului montan - un 
cântec, o elegie - şi mirosul apei în cădere aproape chinuitor de proaspăt. Se 
aşeză pe o piatră şi se gândi la Mizzi. 

Ce se va alege de cele două surori care au avut sinceritatea şi curajul să-i 
arunce vieţii toate minciunile în faţă? Cum le va merge celor două preotese caste 
şi aurite ale unui ideal care dispărea perpetuu din banala şi cruda realitate - celor 
două fete frumoase şi neajutorate ce nu puteau trăi fără sclavi? Nicicând 
libertatea unui individ nu ar fi putut reprezenta o necesitate mai vitală decât era 
dependenţa de sclavi a acestor două doamne. 

Anul viitor cu siguranţă rolurile aveau să se inverseze, Lotti va apărea drept 
stăpâna de sclavi şi Mizzi supusa ei. Lotti ar putea juca rolul unei doamne 
sofisticate şi slăbite, purtată în cărucior, pentru a avea la fel de puţin nevoie ca 
Mizzi, în rolul de copilă, de rochiile, bijuteriile sau penele de struţ după care 
suspina surioara cea mică în pădure. Mizzi va fi atunci doamna ei de companie, 
drăguţă şi modestă, în uniformă de infirmieră, înţelegătoare cu toanele tiranicei 
ei stăpâne. Se consola cu gândul că şi atunci, în singurătatea pădurii, vor putea 
plânge una în braţele celeilalte, sărutându-se ca două surori. 

Privi îndelung cascada. Torentul clar cădea printre muşchi şi pietre ca o 
impresionantă coloană luminoasă. Forma lui nobilă rămânea neschimbată de-a 
lungul întregii zile şi era aceeaşi noaptea, când nimeni nu se uita la el. în 
mijlocul şuvoiului, o cascadă mică se forma acolo unde apa întâlnea un colţ de 
stâncă şi până şi aceasta rămânea imuabilă, ca o crăpătură recentă în faldurile 
marmurii. Dacă s-ar întoarce în zece sau douăzeci de ani, toate ar arăta ca acum, 
o armonioasă şi eternă operă de artă. Şi totuşi, aici, în fiecare secundă, noi mase 
de apă se aruncau peste marginea stâncilor, cădeau în adâncuri, se spărgeau şi 
dispăreau. Era o continuă destrămare, un vârtej constant şi o neîntreruptă 
catastrofă. 

Se întrebă, uşor ameţit de priveliştea cascadei, dacă în viaţa unui om există 
fenomene paradoxale asemănătoare. Se poate supravieţui oare în blestem, se 
poate menţine o continuitate în cădere şi echilibrul în mijlocul unor perpetue şi 
clasice fugi şi îndepărtări? în muzică există aşa ceva şi se numeşte Fugă. 

D’un air placide et triomphant 

Tu passes ton chemin, majestueuse enfant. 



Heloise 


Frederick Lamond era un tânăr englez, descendent al unui lung şir de teologi 
şi oameni de ştiinţă, el însuşi student la filozofia religiei. De timpuriu atrăsese 
atenţia profesorilor săi prin talent şi sârguinţă şi, în 1870, la douăzeci şi trei de 
ani, primi o bursă universitară şi plecă la Berlin. Scria o carte despre ştiinţa 
pocăinţei la care lucra cu pasiune. 

Până atunci Frederick dusese o viaţă liniştită şi retrasă printre tomuri, dar 
acum fiecare zi îl surprindea cu noi şi inedite senzaţii. Lumea se deschidea 
înaintea lui ca o imensă carte veche şi îşi întorcea singură pentru el pagină cu 
pagină. Cel mai nou fenomen care îl interesa era pictura. Sfătuit de un prieten, s- 
a dus într-o zi la Das alte Museum pentru a vedea tabloul lui Venusti Isus pe 
Muntele Măslinilor. Nu ştiuse că există atâtea picturi pe lume şi fu fermecat şi 
cucerit când se văzu încercuit de imagini care aveau legătură cu studiul său. Veni 
apoi din nou să le vadă şi de la arta religioasă trecu la operele profane. Frederick 
era un tânăr simplu, nu avea pe nimeni să-l instruiască şi nici vreo pretenţie că s- 
ar pricepe la artă, aşa că revenea de fiecare dată doar pentru că în mijlocul lor se 
simţea fericit. Cu timpul ajunsese să cunoască cele mai multe personaje biblice 
din imagini şi să se descurce destul de bine şi în privinţa figurilor mitologice şi 
alegorice. Da, făpturile tăcute şi minunate din galerii deveniseră cercul lui de 
prieteni de la Berlin, în afara muzeului el fiind destul de reţinut în a-şi face 
cunoştinţe. 

în timp ce el, cu gândurile lui, trăia astfel, lumea din jur nu stătea pe loc, 
dimpotrivă, se petreceau schimbări dramatice în fiecare zi, într-un vârtej 
năucitor. Un război mare era pe cale să izbucnească. Importanţa momentului 
deveni evidentă şi pentru Frederick, atunci când, într-o caniculară zi de iulie, se 
întâlni pe stradă cu un cunoscut de pe unul dintre domeniile parohiale ale tatălui 
său, din Anglia. Conaţionalul lui îl salută emfatic, cu un citat din Shakespeare: 
„Lamond, pe viaţa mea!“ şi tăbărî de îndată asupra lui pentru a-şi descărca 
tânărul suflet avântat, spunându-i toate bârfele şi părerile lui despre iminentul 
război franco-german. Avea un frate angajat la ambasada din Paris şi îi explică 



lui Frederick că armata franceză era extrem de bine dotată şi că populaţia de pe 
străzile capitalei striga: „Â Berlin!“ Frederick realiză în timp ce asculta istoriile 
din timpul mesei că ştia de mult într-o anumită măsură ceea ce-i împărtăşea 
prietenul său, dar parcă doar într-un strat de suprafaţă al conştiinţei lui. Inima lui 
era de partea franceză şi spera în victoria ei. „Ar fi înţelept să plec cât de curând 
din Berlin“, îşi spuse el. 

îşi adună manuscrisele, plăti chiria pensiunii unde stătuse, îşi făcu bagajele şi 
merse în ultima lui zi berlineză la Das alte Museum pentru a-şi lua rămas-bun de 
la prietenii lui, picturile. Se rugă în gând să fie ferite de stricăciuni în asediul şi 
urgia ce vor urma. Apoi luă trenul până la graniţă. Nu ajunsese departe când îşi 
dădu seama că plecase totuşi prea târziu. Deplasările deveniseră o întreagă 
aventură şi, curând, nu mai putu nici înainta, nici da înapoi. îşi schimbă planul şi 
decise să meargă la Metz, unde avea cunoştinţe. Nu reuşi însă să ajungă nici la 
Metz. Rămase până la urmă blocat într-un mic orăşel de provincie, Saarburg, de 
lângă graniţă. 

în hotelurile şi pensiunile din Saarburg, cunoscu şi alţi călători naufragiaţi, toţi 
francezi. Erau acolo un preot bătrân, care venea de la un colegiu din Bayern, 
două călugăriţe de la o şcoală monasterică, o văduvă durdulie cu ochi negri - 
fostă proprietară a unui hotel dintr-un oraş de provincie, un producător de vinuri 
şi un comis-voiajor. Toate aceste persoane se aflau într-o stare de spirit cât se 
poate de agitată. Cele mai optimiste dintre ele sperau să obţină viza de trecere în 
Luxemburg şi de acolo în Franţa. Pesimiştii relatau însă poveşti înfricoşătoare 
despre francezi acuzaţi de spionaj şi executaţi. Proprietarul hotelului era 
nepoliticos cu oaspeţii săi pentru că majoritatea plecaseră în grabă, fără bagaje şi 
fără bani, el fiind şi ateist pe deasupra, cu un dinte împotriva Bisericii. 

Pentru fugarii înspământaţi lipsa de griji a tânărului englez era ceva liniştitor 
şi veneau să-i povestească temerile lor. Ca să-i mai treacă timpul, el purta lungi 
discuţii religioase cu bătrânul preot. Acesta îi mărturisi că în tinereţe scrisese un 
tratat despre lepădarea lui Petru. în replică, Frederick îi traduse câteva pasaje din 
manuscrisul la care lucra. 

în ultima zi din iulie, pământul şi aerul din Saarburg începură să clocotească şi 
să asude, prevestind marile evenimente ce se apropiau. Zvonurile erau că trupele 
germane vor trece prin oraş, în drum spre graniţa franceză. în aşteptarea lor, 
patronul deveni extrem de grosolan cu francezii din hotel, le făcu pe cele două 
călugăriţe să plângă şi, după o scenă cu el, văduva acuză ameţeli puternice şi fu 
nevoită să stea la pat. întreaga societate se purta cât se putea de liniştit. 



în mijlocul acestor mişcări furtunoase, sosi de la Wiesbaden la pensiune, 
însoţită de camerista ei, o doamnă de origine franceză, care deveni de îndată 
centrul micii lor lumi. 

Frederick îi văzu întâi numele pe geamantanele din holul hotelului şi fu 
surprins de sonoritatea lui măreaţă ce amintea de timpuri eroice din istoria 
Franţei. Crezuse că astfel de nume erau de mult dispărute şi se aştepta acum ca 
reprezentanta celui care supravieţuise să fie o maiestuoasă doamnă în etate, un 
spectru al vremurilor de altă dată. Constată însă, văzând-o, că era de aceeaşi 
vârstă cu el, înfloritoare ca un trandafir şi de o mare frumuseţe. Se gândi: „Pare o 
leoaică plimbându-se în mijlocul unei turme de oi“. Cu siguranţă îşi amânase 
plecarea din Wiesbaden atât de mult pentru că era incapabilă să-şi imagineze că 
ei personal i s-ar putea întâmpla ceva rău sau neplăcut. Refuzase din capul 
locului să creadă aşa ceva. îi salută pe fugarii palizi cu o reţinere mândră şi 
calmă, părându-i-se firesc ca ei să o întâmpine cu nerăbdare, ca şi cum i-ar fi 
aşteptat sosirea. Faţă în faţă cu pericolul iminent, cu lipsa de curaj a 
conaţionalilor ei şi cu impertinenţa patronului, siguranţa şi aroganţa ei creşteau 
tot mai mult, dobândind o intensitate heraldică şi făcând-o să semene cu o 
leoaică în armură. în ciuda tinereţii ei şi a frumuseţii fine şi înfloritoare, 
Frederick o vedea devenind din oră în oră tot mai mult acea „dame haute et 
puissante“ pe care o cunoştea din cărţile lui, întruchiparea însăşi a vechii Franţe. 
îi făcu dintr-o mişcare vânt patronului, care nu se mai arătă pe acolo, şi introduse 
un alt fel de trai în hotel. Plăti datoriile celor săraci şi trimise după cel mai bun 
doctor din oraş pentru Madame Bellot. în câteva dintre aceste activităţi, avu 
nevoie de un curier şi aşa îl întâlni pe Frederick. 

Dacă ar fi cunoscut-o pe tânăra doamnă cu şase luni în urmă, înainte să fi 
plecat din Anglia, Frederick ar fi fost extrem de fâstâcit şi timorat în prezenţa ei. 
Acum îi părea familiară şi se simţea într-o relaţie apropiată, dacă nu cu ea însăşi, 
cel puţin cu surorile şi prietenele ei. Pentru că, deşi părea pe de-a-ntregul şi în 
mod rafinat modernă în toată apariţia ei, făcea fără îndoială parte din categoria 
zeiţelor lui Tiţian şi Veronese. Buclele ei şerpuinde străluceau în acelaşi auriu 
blând ca al lor, se purta în acelaşi mod maiestuos de feminin ca ele, când dansau, 
când se plimbau sau când tronau în fotolii, şi pielea ei avea aceeaşi prospeţime şi 
luciu ca a dalbelor braţe zeieşti. 

O mică pălărie de vânătoare cu o pană de struţ purpurie îi împodobea capul, 
purta o rochie sidefie de mătase foarte bogată, mănuşi lungi din piele de căprior, 
în jurul gâtului alb o bentiţă de catifea neagră, în urechi avea perle şi pe degetele 



lungi şi rotunde, diamante. Frederick nu întâlnise în viaţa lui o femeie în carne şi 
oase care să semene măcar de departe cu ea. Dar o privise de multe ori, de foarte 
aproape, între ramele aurite din galerii. Călugăriţele îi povestiră că fusese 
căsătorită de foarte tânără şi rămăsese văduvă, dar mai mult nu reuşi să afle. Ştia 
el mai bine, fără să i se spună, cum îşi petrecuse ea până acum vremea: printre 
coloane de marmură, înconjurată de o verdeaţă nobilă, în faţa mării azurii şi a 
stâncilor corai pe care le ştia de pe pânze. Poate avusese chiar un mic sclav 
negru care-i stătea la dispoziţie. Din când în când gândul îi rătăcea şi şi-o 
imagina în perfecţiunea zeiască a lui Venus. Aceste fantasme erau impersonale şi 
fără vreun gând ascuns nu ar fi îndrăznit pentru nimic în lume să se apropie de 
ea. 

Ea îl trata prietenos şi protector, ca o soră mai mare, din când în când 
repezindu-1 însă, parcă pierzându-şi răbdarea cu o lume mult mai puţin perfectă 
decât ea însăşi. Frederick se gândea că ei doi, deşi despărţiţi de foarte multe, 
aveau totuşi unele lucruri în comun. Se înţeleseseră parcă să ignore relaţii şi 
evenimente care pentru restul lumii erau de mare importanţă. Diferenţa era că el 
dispreţuia acele laturi ale vieţii pentru că ştia că în multe privinţe ele nu-1 afectau 
sau le era străin. „Dar ea, se gândea, ea respinge după bunul ei plac lucrurile 
neplăcute şi se simte îndreptăţită să le îndepărteze fără urmă. Pentru că ea 
stăpâneşte lumea, îi este superioară, şi nu admite nesupunere din partea ei. Este 
descendenta unei rase puternice, strămoşii ei au fost cuceritori şi domnitori şi, 
desigur, şi tirani. Pretinde dreptul primului născut şi nimic mai mult.“ Din 
semnăturile de pe comenzi şi note de plată îi află şi prenumele. Se numea 
Heloise. 

Conştienţi de puterea doamnei Heloise, oaspeţii din hotel au petrecut câteva 
zile fericite. Exagerau chiar un pic propria încredere în ei înşişi. La masa de 
seară, cu un pui şi o sticlă de vin în faţă, s-au destins complet. Au vorbit liber şi 
optimişti despre război iar comis-voiajorul, un bărbat scund, dar cu voce foarte 
frumoasă, le cântă câte ceva. în sufragerie era un pian şi bătrânul preot îl 
acompanie. La sfârşit, întreaga societate izbucni zgomotos şi triumfător în 
Partant pour la Syrie. în mijlocul unei strofe, se auziră bătăi în uşă, dar 
continuară să cânte terminând toate strofele şi se despărţiră încrezători şi 
binedispuşi. 

Ziua următoare trupele germane intrară în Saarburg, întâmpinate triumfător şi 
cu încântare şi în aceeaşi după-amiază fugarii din hotel fură reţinuţi şi duşi 
pentru anchetă la şeful poliţiei. 



Spre surprinderea sa, Frederick află că el şi bătrânul preot erau acuzaţi de 
spionaj, în baza lungilor lor conversaţii şi a hârtiilor cu note. Şeful poliţiei era 
convins că pasajul din Isaia 53.8: „Trecerea poporului meu“ dădea explicaţii 
despre ziua şi ora înaintării germane. Frederick admise că auzise şi înainte 
interpretări originale ale pasajului din Isaia şi încercă răbdător să se disculpe. 
Realiză însă curând că acest funcţionar mărunt, la fel ca alte persoane din 
Saarburg, era exaltat peste măsură şi devenise imun la orice raţionament. în 
decursul zilei, înţelese că după toate aparenţele urma să fie împuşcat în aceeaşi 
seară. O emoţie puternică îl cuprinse la acest gând. „Acum voi afla în sfârşit 
dacă există viaţă după moarte“, se gândea. îl izbi însă gândul că preotul urma să 
afle şi el, în acelaşi timp, şi nu se putea consola cu asta - bătrânul fusese atât de 
inflexibil în doctrina lui. 

în ciuda aşteptărilor, poliţistul se plictisi spre seară de întreaga tărăşenie şi îşi 
duse acuzaţii înaintea celor trei ofiţeri germani care trăseseră într-o vilă de la 
marginea orăşelului, al cărei proprietar fugise de teama invaziei franceze. Aici se 
întâlniră cu restul cunoştinţelor lor de la hotel. 

Atmosfera din vilă era mult diferită de cea din celula poliţiei. Cei trei ofiţeri se 
bucurau de ocazia de a lua masa în salonul împodobit cu brocarturi vişinii, cu 
garnişe de argint şi mari picturi pe pereţi. Vinul şi desertul se mai aflau în faţa 
lor pe masă şi radiau din cauza băuturii dar, mai ales, datorită mândriei de 
învingător. în urmă cu o oră, aflaseră rezultatul confruntării de la Wissenburg şi 
telegrama se mai zărea încă printre pahare. 

Unul dintre ei era un domn înalt şi cărunt cu o faţă slabă şi o frunte lată, 
celălalt un bărbat greoi, care părea să nu înţeleagă franceza. Al treilea se 
comporta ca un superior al acestora, o persona grata acolo. îl lăsară pe el să 
conducă interogarea prizonierilor pentru că vorbea franceza cel mai bine şi avea 
darul de a-i binedispune cu incredibila lui poftă de viaţă, chiar după o zi lungă şi 
obositoare. Era foarte tânăr, uriaş şi atât de deschis la păr şi la ten, încât părea să 
lumineze totul în jur, cu braţele, picioarele şi faţa masive, făcându-1 să semene 
cu o tânără divinitate. Celor de la hotel le arăta un dispreţ ironic şi neglijent şi 
părea să nu se teamă nici de Dumnezeu, nici de diavol - cu atât mai puţin de 
vreun francez - până când privirea lui căzu pe Madame Heloise. Din acel 
moment ancheta se transformă într-o încercare de forţă între ei doi. 

Asta era ceea ce observase Frederick. Nu avea însă experienţă în astfel de 
confruntări şi, pentru că ea, după ce îi întâlni ochii tânărului, nu-i mai aruncă nici 



o privire, în timp ce el nu-şi desprindea de faţa şi de silueta ei privirea blondă, nu 
înţelegea dacă ofensiva era în mâinile ei sau ale lui. 

Cei doi semănau unul cu celălalt şi ar fi putut uşor trece drept frate şi soră. 

Fiecare înţelesese că avea în fată un adversar de temut. Pe măsură ce 

> > 

interogatoriul înainta, germanul transpira tot mai mult de frică şi ea devenea tot 
mai palidă. Şi totuşi, nimic nu-i putea ţine separaţi. Frederick era convins că se 
vedeau aici pentru prima dată. Cu toate astea, în salonul vilei urma să fie decisă 
o duşmănie de veacuri. Se întreba dacă era vorba depre un conflict între naţiuni, 
pe care-1 moşteniseră, sau de ceva mai profund, ceva ce dura de şi mai mult 
timp, dintotdeauna. 

Tânărul german începu să-i explice că nu merita efortul să-şi continue 
călătoria spre Paris. O întrebă cum ajunsese în compania camarazilor ei de aici şi 
dacă îşi considera conaţionalii mai periculoşi decât pe ea însăşi. Ea îi răspunse 
scurt, cu bărbia în vânt. Frederick pricepu că soarta lui şi cea a colegilor lui de 
suferinţă erau în mâinile ei. Ştia, de asemenea, că, evident, nici o fiinţă umană 
din jur şi cu atât mai puţin acest tânăr soldat nu ar suporta mult timp să o vadă 
adresându-i-se cu această mină şi pe acest ton - şi totuşi o admira şi o felicita în 
sufletul său pentru maiestuoasa insolenţă de care dădea dovadă. în mod 
inevitabil, spre sfârşitul conversaţiei, germanul se apropie de ea fluturând o 
hârtie în mână şi vorbindu-i drept în faţă. în aceeaşi clipă ea îşi trase cu o 
mişcare calmă faldurile fustei înapoi, aşa încât să nu fie atinse de el. 

El se opri brusc în mijlocul unei fraze, sufocându-se. 

— Doamnă, începu el foarte rar, nu aveam de gând să vă ating rochia. 
Dimpotrivă. Vă voi face o propunere. Vă voi da viza de intrare în Luxemburg 
dumneavoastră şi prietenilor dumneavoastră, aşa cum aţi dorit. Puteţi veni să o 
luaţi într-o jumătate de oră. Dar va trebui să veniţi fără această rochie pe care cu 
atâta grijă o feriţi de mine. Va trebui să veniţi, ca să vorbesc limpede, în 
costumul zeiţei Venus. Este în tot cazul o ofertă foarte generoasă, Madame, mai 
adăugă el după o clipă de tăcere de mormânt. 

La auzul propriilor cuvinte, sângele îi urcă violent în obraji. 

Inima lui Frederick se opri covârşită de oroare şi suferinţă. Parcă cineva i-ar fi 
arătat o imagine deformată a propriilor lui fantezii cu Heloise. Lumea lui se 
întorsese pe dos şi îi venea să verse. Devenise un deşert, rămăşiţa unui incendiu 
şi el însuşi o ajutase să ajungă aşa. 

Se uită la Heloise. Insulta o schimbase şi părea că luase foc. Se întoarse spre 
ofensator şi Frederick nu o mai văzuse nicicând atât de aprinsă de curaj şi 



aroganţă, pregătită să-i râdă inamicului în faţă. Mizeria acestei lumi nu o atinge 
deloc, se gândea el surprins şi recunoscător, ea se află mult prea sus. Un moment 
mâna îi zbură în sus spre gulerul mantiei, ca şi cum, chinuită fiind de dispreţ şi 
silă, simţea nevoia să îşi desfacă haina sub bărbie, dar se răzgândi şi, în secunda 
următoare, era din nou nemişcată. Mâna ei căzu încet şi cu ea sângele din obraji. 
Se făcu foarte palidă. Se întoarse înspre colegii ei de suferinţă şi îşi lăsă privirea 
să alunece peste chipurile lor înlemnite şi îngrozite. 

Cei doi ofiţeri mai în vârstă se foiau în scaune. Tânărul le flutură hârtia prin 

fată. 

> 

— Ce? strigă el. Cum adică? „Trecerea poporului meu.“ Şi capitolul şi 
versetul alăturate! Avem un întreg cuib de spioni în faţa noastră, domnilor, cu ea 
- şi arătă violent cu degetul spre Heloise - în fruntea lor. De ce ar fi ajuns altfel 
tocmai aici? De ce n-a renunţat, să ne fi lăsat în pace? 

li vorbi din nou, neputând să-i dea drumul. 

— Sunteţi sigură că m-aţi înţeles? urlă el. 

— Nu, nu sunt sigură, răspunse ea. Limba franceză nu se potriveşte deloc cu 
propunerea dumneavoastră. Aţi putea fi atât de bun să o repetaţi în germană? 

Asta îi venea foarte greu, dar o făcu până la urmă. Heloise îşi scoase pălăria 
aşa încât părul auriu îi strălucea în lumina lămpii. Pe toată durata conversaţiei, 
îşi ţinu mâinile la spate, parcă legate cu o sfoară. 

— De ce mă întrebaţi pe mine? întrebaţi-i pe cei care sunt cu mine. Sunt cu 
toţii oameni obosiţi, obişnuiţi să muncească şi să sufere. Iată aici un bătrân preot 
francez, continuă ea rar, care a alinat multe suflete amărâte, şi două inimoase 
surori, care au îngrijit mulţi bolnavi şi muribunzi. Ceilalţi au copii acasă în 
Franţa, cărora le va fi foarte greu dacă părinţii nu se întorc la căminele lor. 
Pentru fiecare dintre ei libertatea este mult mai importantă decât pentru mine. 
Lăsaţi-i pe ei să vă spună dacă sunt dispuşi să şi-o răscumpere cu acest preţ. Să 
vă răspundă în franceză. 

Bătrânul preot făcu un pas înainte. înainte, în hotel, ţinuse lungi prelegeri, 
acum nu scotea nici un sunet. îşi ridică braţul drept în aer şi începu să-l mişte 
violent înainte şi înapoi de parcă ar fi tras clopotul unei biserici. Simţea că gura 
lui bătrână nu ar îndura să exprime un asemenea refuz şi le rămânea braţelor să 
facă asta. 

Una din cele două călugăriţe în vârstă se întoarse cu faţa spre perete de parcă 
ar fi avut deja îndreptate asupra ei puştile germane, ridică ambele braţe sus şi 



strigă: „Nu!“ Cealaltă măicuţă izbucni într-un plâns teribil, picioarele o lăsară şi 
căzu în genunchi suspinând într-una: „Nu, nu, nu!“ 

Comis-voiajorul vorbi în numele întregii societăţi. Făcu un pas mare înspre 
tânărul ofiţer german, îl privi de jos în sus, cu faţa lui înroşită, şi spuse: 

— Credeţi că ne este frică de dumneavoastră? Da, ne este. E adevărat. Ne este 
frică să nu ajungem să ne comportăm vreodată cum o faceţi dumneavoastră. 

Frederick nu spuse nimic, îl privi pe ofiţer şi îi zâmbi uşor. 

Germanul se holbă la comis-voiajor apoi la Heloise peste capul acestuia şi 
urlă: 

— Afară, cu toţii afară! Să terminăm odată tărăşenia asta. 

Chemă doi soldaţi din anticameră. 

> 

— Du-i pe oamenii aceştia jos în curte şi aşteaptă noi ordine. 

Se mai întoarse o dată spre prizonieri. 

— Vi se va împlini dorinţa. Daţi-mi acum pace. în numele lui Dumnezeu, 
lăsaţi-mă în pace! 

Ultima impresie pe care Frederick o înregistră în salonul roşu fu imaginea 
feţei lui, în timp ce Heloise trecu pe lângă el şi îl privi drept în ochi. 

Cerul era senin şi înstelat. într-o parte a curţii se găsea un lung zid, în spatele 
căruia se afla probabil grădina din care acum veneau mirosurile dulci şi 
condimentate ale tufelor de flori. Unul câte unul, prizonierii, care nu ştiau dacă 
vor trăi sau vor muri, se apropiară de zid. Heloise stătea cu capul gol în mijlocul 
curţii uitându-se la cer. îi spuse lui Frederick: 

— A căzut o stea. Ai fi putut să-ţi pui o dorinţă. 

După o jumătate de oră din casă ieşiră trei soldaţi, unul din ei cu o lampă în 
mână. Altul, care părea să aibă un grad superior, se uită la prizonieri şi, 
întorcându-se către preot, îi întinse o hârtie îndoită. 

— Aveţi aici permisul de trecere în Luxemburg. E valabil pentru toţi. 
Trenurile sunt arhipline aşa că ar trebui să vă faceţi rost de o trăsură până în oraş. 
Puteţi cu toţii pleca acum. 

Când se opri din vorbă un alt soldat se apropie de Heloise şi cu toţii se mirară 
să vadă că are în mână un imens buchet de flori. Frederick îşi aduse aminte că îl 
văzuse pe masa din salon, printre sticlele de vin. Soldatul o salută milităreşte. 

— Domnul colonel vă roagă, stimată doamnă, să acceptaţi acest buchet. Cu 
respectele sale. Pentru o eroină. 

Heloise luă buchetul de parcă nu l-ar fi văzut nici pe acesta, nici pe mesager. 

Reuşiră să obţină o trăsură la hotel. în timp ce se pregăteau caii, li se servi în 



grabă o cină frugală cu pâine şi vin, pentru că nici unul dintre ei nu mai mâncase 
de dimineaţă. Nu exista nici o asemănare cu cina lor din seara anterioară, părea 
să nu fie nici o legătură între ele, vieţile lor înălţându-se între timp într-un alt 
plan. Cu toate astea era o cină solemnă şi fericită, o sărbătoare a inimii. Se ţineau 
de mâini, chiar şi în timpul mesei, şi fiecare simţea că îşi datora viaţa celorlalţi. 
Heloise era din nou în centrul cercului lor, ca altădată, dar într-un nou rol: ca o 
comoară care aparţinea fiecăruia şi era foarte preţioasă pentru fiecare. Mândria şi 
intangibilitatea ei erau acum şi ale lor pentm că fuseseră pregătiţi să moară 
pentru ele. Ea continua să fie foarte palidă şi între multele persoane în vârstă 
părea o fetiţă care râdea de ceea ce i se spunea. Când erau gata de plecare, refuză 
cu încăpăţânare să-şi lase vreun bagaj acolo, de parcă se temea ca o parte din ea 
să nu ajungă în mâinile duşmanului. Frederick îi duse bagajele şi cutiile cu 
pălării în trăsură şi ei doi călătoriră singuri spre graniţă, în spatele celorlalţi, într- 
o veche şi rablagită brişcă din oraş. 

Frederick avea să-şi aducă aminte toată viaţa de această călătorie, de fiecare 
viraj de pe poteca de ţară, parcurs fără nici un cuvânt, pentm că nu-şi vorbiră 
deloc tot drumul. Funa strălucea şi cerul dintre aceasta şi orizont era parcă 
presărat cu praf de aur. Când căzu rouă, Heloise îşi trase şalul pe cap şi, 
ascunzându-şi în faldurile lui întunecate părul, semăna cu o fată de la ţară - 
totuşi, stătea acolo, alături de el, sublimă ca o muză. Frederick citise mai demult 
cărţi despre eroi şi eroine, dar acum asistase personal la o faptă eroică. Putea să 
fie reprodusă probabil într-o carte, în clasicele versuri alexandrine. Dar eroina lui 
era atât de vie încât nu se putea compara cu nici una dintre semenele ei de prin 
cărţi. Fericirea ei calmă şi victorioasă îi părea la fel de dulce şi de seducătoare ca 
mireasma câmpurilor de porumb printre care treceau. Ea îi luă mâna, fără un 
cuvânt. 

Dimineaţa devreme trecură graniţa şi ajunseră în mica staţiune Wasserbillig 
unde se reîntâlniră cu ceilalţi pe peron. în timp ce aşteptau trenul cu feţele 
îndreptate spre Paris, Frederick simţi cum prietenii lui francezi se topesc tot mai 
mult într-o mare şi unită familie căreia el nu-i aparţinea. Când trenul trăsese în 
gară, îl uitaseră aproape cu desăvârşire. în ultimul moment, Heloise se întoarse 
însă şi-i aruncă o privire lungă, intensă şi tandră - care-1 lumină de la fereastra 
compartimentului ei. Apoi plecă. 

Frederick stătea pe peron uitându-se în urma trenului care dispărea în peisajul 
liniştit şi ceţos al dimineţii. Simţea că tocmai căzuse cortina peste o perioadă 
importantă din viaţa lui. Inima îi era grea de fericire, dar şi de durere. Artistul 



din el, care se născuse la Berlin, prieten al lui Venusti, privi aventura cu o 
modestă şi emoţionată recunoştinţă: „Domine, non sum dignus!“ a fost răspunsul 
lui. Dar când se văzu din nou singur şi începu să se interezese de posibilităţile de 
a ajunge în Anglia, se trezi la viaţă vechiul său eu de la universitatea engleză, 
cercetătorul şi omul de ştiinţă, care dorea explicaţii pentru a înţelege ce se 
întâmplase. Exista încă în acest înălţător fenomen al vieţii numit spirit eroic un 
mister pe care trebuia să şi-l însuşească, o caracteristică necunoscută pe care 
trebuia să o pătrundă şi să o analizeze. 

Această nevoie nesatisfăcută de a înţelege şi eşuata lui investigaţie îi provocau 
acum, pe peronul din Wasserbillig, un dureros sentiment al pierderii sau al 
privaţiunii, de care atârna parcă propria lui viaţă - de parcă i s-ar fi luat paharul 
de la gură înainte de a-şi fi potolit setea. 

Se ştie că adevăraţii cercetători şi căutători ai adevărului care nu renunţă la 
lupta lor cu nici un preţ primesc, după un timp, o mână de ajutor în căutările lor 
tocmai de la soartă. Asta i se întâmplă şi lui Frederick. A trebuit doar să aştepte 
să treacă o vreme. 

în Anglia se concentră din nou pe cărţile lui. îşi termină studiul despre arta 
pocăinţei şi apoi o altă carte şi, în timp, trecu de la filozofia religiei la istoria 
religiei. Dobândise o poziţie de invidiat între învăţaţii şi scriitorii generaţiei sale 
şi se logodise cu o tânără pe care o cunoştea din copilărie, şapte ani după 
aventura din Saarburg, când se duse la Paris pentru a se documenta pentru noua 
lui carte, ascultând o serie de prelegeri ale unui renumit istoric francez. 

La Paris îşi căută un prieten din copilărie, fratele celui care, pe vremuri, la 
Berlin, îi povestise primul despre război. Acesta se numea Arthur şi continua să 
fie angajatul ambasadei din Paris, pe acelaşi post. Arthur era mândru să cunoască 
un om atât de învăţat, dar se întreba cum ar putea el să distreze un teolog la 
Paris. îl invită pe Frederick la restaurant şi îl descusu dorind să-i afle gusturile şi 
înclinaţiile şi ce mai văzuse înainte din Paris. Frederick îi răspunse că văzuse 
multe lucruri frumoase şi că vizitase muzeul Louvru şi sălile de expoziţie din 
palatul Luxembourg. Vorbiră apoi un timp despre arta clasică şi modernă. Arthur 
izbucni brusc: 

— Dacă vrei să vezi lucmri frumoase, ştiu ce facem astă-seară! Mergem s-o 
vedem pe Heloise. 

— Heloise? îl întrebă Frederick. 

— Nici un cuvânt mai mult. Este indescriptibilă, trebuie s-o vezi! 

îl duse pe Frederick cu el într-un varieteu select. 



— Am ajuns tocmai la timp, spuse el şi se uită la ceas. Trebuia să o fi văzut pe 
vremea vechiului imperiu, când avea şaptesprezece ani. Unii susţin că e proastă 
ca o gâscă, dar nu poţi crede aşa ceva când îi vezi picioarele. La jambe c’est la 
femme. Sunt şi unii care spun că este complet respectabilă în viaţa privată - nu 
ştiu ce să zic. 

Piesa pe care o urmăreau se numea Răzbunarea Dianei. Era superb pusă în 
scenă şi încerca să fie fidelă stilului clasic, deşi era foarte modernă în toate 
detaliile. Un grup de tinere drăgălaşe dansau sau luau poziţii plastice 
reprezentând nimfe ale vânătoarei într-o pădure şi nici una nu avea prea multe pe 
ea. Punctul culminant al baletului, pe care păreau să-l aştepte cu toţii, fu atins 
abia cu intrarea în scenă, sub clar de lună, a zeiţei Diana însăşi - nudă. 

în timp ce îşi întindea arcul auriu, un lung suspin trecu prin audienţă. 
Frumuseţea ei era o surpriză şi un miracol, părând ireală chiar şi pentru cei care 
o mai văzuseră de multe ori înainte. 

Arthur o admiră prin binoclul său apoi, generos, îl întinse lui Frederick. 
Acesta îl refuză însă şi, după un timp, Arthur observă că devenise foarte tăcut şi 
se gândi că era şocat. 

— C’est une chose incroyable que la beaute de cette femme! îi spuse el. Ce 
părere ai? 

— Da, răspunse Frederick, dar am mai văzut-o înainte. 

— Dar nu în spectacolul aceasta, nu? îl întrebă Arthur. 

— Nu, nu în acesta. 

După câteva minute spuse: 

— Poate şi ea îşi aduce aminte de mine. îi voi trimite cartea mea de vizită. 

Arthur zâmbi. Curierul care îi duse cartea de vizită se întoarse cu o scrisoare 

din partea ei. 

— E chiar de la ea? întrebă Arthur. 

— Da, spuse Frederick. Şi-a adus aminte de mine. Va veni jos să ne vadă la 
sfârşitul reprezentaţiei. 

— Heloise? strigă Arthur. Dumnezeule! Ce ţi-e şi cu profesorii ăştia englezi 
de istorie a religiei! Unde ai întâlnit-o? în timp ce îţi scriai cartea despre 
egipteanul Adonis? 

— Nu, scriam despre altceva când am cunoscut-o, răspunse Frederick. 

Arthur rezervă o masă şi comandă vin şi un buchet de trandafiri. 

Heloise intră şi toţi ochii se întoarseră după ea, aşa cum un lan de floarea- 
soarelui se întoarce după soare. Era îmbrăcată complet în negru, cu trenă şi 



mănuşi, pene de struţ şi perle şi întregul salon oftă. 

— Cât de mult negru şi cât de mult alb! 

Era poate puţin mai trasă la faţă decât în Saarburg, în urmă cu şapte ani, dar 
păşea la fel, ca o mare felină, şi păstrase în expresia feţei acelaşi gram de 
nerăbdare pe care Frederick îl găsise atât de seducător. Frederick se ridică 
văzând-o intrând şi Arthur, care se gândise până atunci că prietenul său arăta mai 
straniu în mijlocul publicului elegant, fu surprins de demnitatea şi înălţimea 
fiinţei lui, ca apoi să observe, în următorul moment, când feţele celor doi se 
întâlniră, că exprimau amândouă - de parcă ar fi fost una reflecţia în oglindă a 
celeilalte - aceeaşi fericire sinceră, profundă şi aproape autoeclipsantă. Părea că 
de fapt ar fi dorit foarte mult să se sărute, dar erau reţinuţi de altceva, în afara 
prezenţei publicului. Rămăseseră în picioare, uitând parcă obişnuinţa umană de a 
sta jos. 

Heloise strălucea spre Frederick. 

— Sunt atât de fericită că aţi venit să mă vedeţi! spuse ea, ţinându-i mâna. 

Un timp Frederick nu-şi găsi cuvintele, până la urmă o întrebă o prostie: 

— A mai venit vreunul dintre ceilalţi aici să vă vadă? 

> 

— Nu, spuse Heloise. Nici unul. 

Arthur reuşi în sfârşit să-i facă să se aşeze unul în faţa celuilalt la masă. 

— Ştiţi că bietul părinte Famarque a murit? 

— Nu, îi răspunse Frederick întristat. Nu am păstrat legătura cu nici unul 
dintre ei. 

— Da, e mort, spuse ea. Când s-a întors în Paris a cerut să fie trimis în armată. 
A făcut miracole acolo, un adevărat erou! A fost rănit mai târziu la Paris de 
soldaţii de la Versailles. Când am auzit, am fugit la spital, dar, of Doamne! a fost 
prea târziu. 

Pentru a combate muţenia conaţionalului său, Arthur puse şampanie în pahare, 
făcându-i lui Heloise un compliment. 

— Ah, ce oameni buni, spuse ea luându-şi paharul. Ce vremuri au fost acelea! 
Sunt perioade atât de plăcute, încât nu îndrăznim nici să ne gândim la ele pe 
urmă. Puteam să fim noi înşine! în momentele cele mai periculoase devenim în 
cel mai înalt grad noi înşine - nu credeţi? încheie ea puţin jenată. 

— Da, răspunse Frederick. 

— Şi cele două bătrâne maici, vă mai aduceţi aminte de ele, întrebă ea, erau 
atât de generoase. Da, cu toţii erau. 

Urmă o mică pauză. 



— Dar nu erau tocmai curajoşi, spuse Heloise punând paharul pe masă şi 
zâmbind. Erau speriaţi de moarte în seara aceea la vilă. în sufletul lor vedeau 
deja ţevile puştilor germane îndreptate asupra lor. Şi, Dumnezeu ştie, chiar au 
fost în pericol. într-un pericol mai mare, pe care nici nu-1 bănuiau, nu-i aşa? 

— Ce vreţi să spuneţi? o întrebă Frederick. 

— Un pericol cumplit, Dumnezeu mi-e martor, spuse ea. Pentru că m-ar fi 
lăsat să fac ceea ce îmi ceruse neamţul. Ar fi făcut asta pentru a-şi salva propria 
viaţă, dacă el i-ar fi întrebat iniţial pe ei şi nu pe mine şi dacă ar fi putut să 
decidă ei singuri. Şi nu şi-ar fi iertat-o niciodată, Doamne, s-ar fi simţit cei mai 
mari păcătoşi din lume - ei care nu făcuseră nimic rău în toată viaţa lor. De 
aceea a fost atât de rău pentru ei să fie ameninţaţi. Da, credeţi-mă, ar fi preferat 
pe urmă să fi fost ei înşişi împuşcaţi decât să mă aibă pe conştiinţă întreaga lor 
viaţă. Nu erau obişnuiţi să aibă conştiinţa încărcată şi nu ştiau cum se poate trăi 
cu o asemenea povară. 

— Cum de ştiţi toate astea? o întrebă Frederick. 

— A, cunosc eu categoria asta de oameni prea bine, spuse Heloise. Am fost eu 
însămi crescută în mijlocul unor oameni săraci şi oneşti. Bunica mea avea o soră 
călugăriţă. Şi am învăţat să citesc de la un preot bătrân şi sărac, aşa ca părintele 
Famarque. 

Frederick îşi puse cotul pe masă, sprijinindu-şi bărbia în palmă. 

— Deci triumful dumneavoastră de la sfârşit a fost în realitate meritul nostru? 
spuse el încet. Pentru că ne-am comportat atât de bine? 

— Da, s-au purtat bine, nu-i aşa? îl întrebă ea zâmbindu-i. 

— Bun, dar în acest caz, de fapt, dumneavoastră aţi fost o eroină mai mare 
decât credeam eu atunci, îi răspunse el în acelaşi mod. 

— Dragul meu prieten! 

— Aţi crezut cu adevărat măcar o clipă că ar fi putut să vă împuşte? o întrebă 
el. 

— A, da. El ar fi putut foarte bine să dea dispoziţii să fiu executată. Putea să 
fie modalitatea lui de a-mi face curte. Totuşi, adăugă ea, s-a dovedit un tânăr 
sincer şi cinstit. Ştia cum e să-ţi doreşti ceva din toată inima. Foarte puţini 
bărbaţi sunt capabili de asta. 

îşi goli paharul şi îl lăsă pe Arthur să i-1 umple din nou apoi se uită la 
Frederick. 

— Dumneavoastră, spuse ea, dumneavoastră nu eraţi ca ceilalţi. Dacă am fi 
fost doar noi doi acolo, lucrurile ar fi fost diferite. M-ati fi lăsat să-mi salvez 

' 5 



viaţa cum mi-a cerut-o el, fără să vă fi gândit la nimic altceva. Am văzut asta de 
atunci. Şi când am călătorit împreună spre graniţă - vă mai aduceţi aminte? - în 
trăsură, v-am arătat că înţelesesem. Mă bucuram şi îmi doream să fie cât mai 
mulţi bărbaţi ca dumneavoastră pe pământ - dar nu sunt, din păcate. Şi e ciudat, 
nu-i aşa, pentru că sunteţi totuşi englez. 

Frederick medită un timp asupra cuvintelor ei. 

— Da, spuse el. Dacă ar fi fost propria dumneavoastră dorinţă. Dacă aţi fi 
propus asta de una singură. 

Ea izbucni în râs. 

— Ştiţi însă ce a reprezentat un noroc atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi în 
acel moment? Faptul că nu era nici o femeie de faţă. O femeie m-ar fi împins să 
fac ce mi se ceruse şi asta chiar dacă mi s-ar fi părut o grozăvie. Şi ce s-ar fi ales 

de noi toti? 

» 

— Dar erau femei cu noi, spuse Frederick. Erau cele două bătrâne călugăriţe. 

— Nu, ele nu contează, răspunse Heloise. O călugăriţă nu e femeie în felul 
acela. Nu, mă refeream la o femeie căsătorită sau o fată bătrână, dar o femeie cu 
experienţă. Dacă Madame Bellot nu ar fi căzut la pat cu dureri de stomac cauzate 
de spaimă, în seara aceea mi-ar fi ordonat să fac ceea ce mi se ceruse, înainte să 
apuc să spun un cuvânt, puteţi fi sigur de asta. Pe ea n-aş fi păcălit-o niciodată. 

Căzu pe gânduri cu ochii pe chipul lui Frederick. După câteva minute spuse: 

— Aţi devenit bărbat! - mi se pare că aţi mai şi crescut. îmi păreaţi atât de 
tânăr atunci, un băiat şi nimic mai mult. Eram amândoi tineri, nu-i aşa? 

— în seara asta, spuse Frederick, nici nu mi se pare că a trecut atât de mult 
timp. 

— Şi totuşi, e foarte mult de atunci, spuse ea. Dar pentru dumneavoastră nu 
contează. Sunteţi bărbat, sunteţi scriitor, nu-i aşa? Dumneavoastră urcaţi acum 
pe val. Veţi mai scrie multe cărţi, simt asta. Mai ţineţi minte că am făcut o 
excursie în Saarburg la un moment dat şi mi-aţi povestit despre un evreu din 
Amsterdam care scria şi el cărţi? Avea un nume frumos - ca de femeie - şi mă 
gândeam atunci că aş fi putut să-mi spun aşa, în loc de Heloise. Şi numele pe 
care-1 port tot un tânăr mi l-a găsit, şi tot într-o carte. Nu l-ar fi recunoscut 
nimeni - sau în orice caz doar oamenii foarte educaţi. Vă mai aduceţi aminte de 

» 5 

el? 

— Spinoza, spuse Frederick. 

— Da, răspunse Heloise. Spinoza. Şlefuia diamante. A fost foarte interesantă 
povestea lui. Nu. Pentru dumneavoastră timpul nu contează. Sunt atât de 



bucuroasă că vă revăd şi totuşi, spuse ea, în astfel de împrejurări realizăm ce 
repede trece timpul. Noi simţim asta - noi, femeile din lumea asta. De la noi 
timpul fură atâtea... Şi până la urmă nu ne mai lasă nimic. 

Ea ridică spre Frederick o privire tandră şi adâncă, aşa cum nu privise 
niciodată în această lume nici un portret datorat marilor artişti. 

— Ce mult mi-aş fi dorit să mă fi văzut în vremurile acelea, bunul meu 
prieten. 



Copilul visător 


în prima jumătate a secolului trecut, trăia în nordul Zeelandei o familie săracă 
de pescari şi gospodari, care, după locul naşterii, îşi spuneau Plejelt şi pe care 
părea să-i ocolească norocul, indiferent de ce făceau. într-o vreme avuseseră case 
şi pământuri ici şi colo, bărci şi năvoade, dar le pierduseră pe toate şi orice nouă 
întreprindere de care se apucau dădea greş. Norocul nu le surâsese decât atât cât 
să-i ţină departe de închisorile daneze, dar saga familiei era un lung şir de păcate 
şi slăbiciuni - băutură, jocuri de noroc, vagabondaj, copii din flori şi sinucideri - 
dintre acelea care exclud indivizii din ordinea socială fără ca aceştia să-i fi 
încălcat neapărat legile. Bătrânul pastor Falbe din Tikob i-a povestit succesorului 
său în post despre această familie, spunându-i: 

— Aceşti Plejelt nu sunt deloc nişte oameni răi. Cunosc eu mulţi care sunt mai 
răi decât ei. Sunt frumoşi, sănătoşi, prietenoşi în felul lor şi nu lipsiţi de talent. 
Dar privesc existenţa într-un mod greşit, nu ştiu să trăiască. Dacă nu se vor 
schimba şi nu-şi vor îmbunătăţi felul de a trăi vor ajunge să fie mâncaţi de 
şobolani. 

într-un mod aproape miraculos - de parcă familia Plejelt însăşi ar fi auzit 
aceste profeţii înfricoşătoare şi, speriindu-se, ar fi devenit mai înţeleaptă - s-a 
întâmplat că soarta chiar le-a surâs în următorul an, conducându-i pe un făgaş 
mai bun. Un Plejelt a intrat prin căsătorie într-o familie de ţărani bogaţi, un altul 
a avut un noroc neaşteptat la pescuitul de heringi iar un al treilea, fost dragon în 
tinereţe şi care ajunsese un bătrân beţiv, a fost convertit de noul pastor şi angajat 
pe post de clopotar la biserică. Doar unul singur, o fată, nu reuşi să se sustragă 
destinului familiei, ba, dimpotrivă, părea că atrage asupra ei blestemul şi 
ghinionul întregului neam. în scurta şi tragica ei viaţă ajunse de la ţară în 
capitală şi, înainte de a împlini douăzeci de ani, muri în oraş lăsând în urmă un 
băieţel. Tatăl copilului, rămas necunoscut, nu este de interes pentru povestea 
noastră. îi lăsase femeii cincizeci de taleri de aur. Muribundă, tânăra mamă predă 
suma şi copilul pe mâinile unei bătrâne spălătorese chioare pe care o chema 



Madame Mahler şi pe care o rugă să aibă grijă de băiat atât cât îi vor ajunge 
banii. Se mulţumea doar cu un scurt răgaz, în bunul spirit al familiei Plejelt. 

Madame Mahler roşi de plăcere la vederea banilor, nu mai văzuse niciodată 
cincizeci de taleri de aur la un loc. întorcându-şi apoi privirea de la strălucirea 
monedelor la copil, oftă adânc şi luă povara pe umerii ei, ca pe toate celelalte pe 
care viaţa i le pusese deja acolo. 

Micul băiat, pe nume Jens, deschise ochii asupra lumii şi a propriei existenţe 
într-unul din cartierele sărace ale Copenhagăi, într-o curte interioară întunecată 
ca o fântână şi într-o sălbăticie plină de mizerie, miasme şi degradare. începu 
treptat să devină conştient de sine şi de poziţia aparte pe care o avea în viaţă. în 
curte erau şi alţi copii - o forfotă de mici cetăţeni ai Copenhagăi, la fel de palizi 
şi murdari ca el - dar fiecare aparţinea unuia sau mai multor oameni din casă. 
Erau băieţi şi fete de diferite vârste, răi de gură şi cu nările umflate, care le 
săreau în ajutor când se ajungea la certuri în curte; erau cu toţii parte a unei mari 
solidarităţi şi repetau relaţiile care se legaseră între adulţi de-a lungul timpului. 
Jens medită asupra raportului ieşit din comun pe care îl avea cu lumea. Ceva 
răspundea unei intuiţii din sufletul său, lăsându-1 să înţeleagă că nu aparţinea cu 
adevărat acelui loc. Noaptea avea tulburătoare vise haotice, în culorile 
curcubeului, şi chiar şi ziua sufletul său se cufunda în ele, amintirea lor făcându-1 
să râdă cu un glas ca de clopoţel. Madame Mahler îi arunca o privire mirată şi 
îngrijorată şi se gândea că poate băiatul nu e în toate minţile. 

La Madame Mahler venea în vizită o prietenă din tinereţe a bătrânei 
spălătorese, o mică şi diformă croitoreasă, cu faţa plată şi măslinie şi cu o perucă 
neagră. I se spunea Domnişoara Ane şi pe vremuri lucrase pentru doamnele din 
marile case ale capitalei. Avea o panglică roşie prinsă de vechea ei rochie 
neagră, devenită verzuie cu timpul, şi tot felul de maniere şi toane feciorelnice. 
Pieptul ei mic şi uscat ascundea însă un suflet mare şi sălbatic, o prospeţime şi o 
strălucire care o făceau să uite timpurile grele pe care le trăia prin amintirea 
măreţiei de altă dată. Madame Mahler nu avea nici timp şi nici poftă să se lase 
preocupată de altceva decât de existenţa cotidiană şi doar silită asculta, cu o 
singură ureche, monologurile pasionate şi interminabile ale prietenei ei. Până la 
urmă Jens a devenit cel căruia i se adresa Domnişoara Ane, căutând înţelegere, 
în faţa curiozităţii profunde şi blânde a copilului, imaginaţia ei prindea aripi. 
Derula sub ochii lui tapiserii grozave de mătăsuri grele, catifea şi brocarturi şi 
înfăţişa săli înalte şi scări de marmură, ca piese de decor. Aici, doamna casei era 
îmbrăcată pentru bal, în faţa marii oglinzi şi în orbitoarea strălucire a lumânărilor 



şi candelabrelor. Soţul ei venea să o ia purtând în piept o decoraţie, în timp ce jos 
în stradă caii tropăiau nerăbdători, înhămaţi la caretă. Se făceau mari nunţi în 
Biserica Fecioarei şi înmormântări fastuoase, unde lumea plângea şi unde 
doamnele drapate în negru arătau ca nişte pagode scumpe şi tragice. Copiii îşi 
numeau părinţii Papă şi Mamă, se jucau cu păpuşi şi cu cai de lemn, aveau 
papagali vorbitori în colivii aurite şi câini de vânătoare tunşi ca nişte lei şi dresaţi 
să meargă pe picioarele dindărăt. Mamele lor îi sărutau şi îi mângâiau, le dădeau 
dulciuri şi nume drăgăstoase de alint. în toiul iernii, camerele încălzite şi aerisite 
din spatele draperiilor de mătase miroseau a flori exotice, pe care le numeau 
heliotrope sau leandri, şi grelele candelabre de lumânări din tavan arătau ele 
însele ca nişte imense buchete de flori, nişte ghirlande de sticlă în mii de culori. 

Imaginea acestei lumi înălţătoare şi strălucitoare se contopea în sufletul lui 
Jens cu sentimentul inexplicabilei lui izolări în viaţă şi se transforma acolo într- 
un vis amplu şi în fantasme. Dacă se simţea atât de singur în casa doamnei 
Mahler, era pentru că adevărata lui familie se afla într-una din acele reşedinţe 
bogate din poveştile Domnişoarei Ane. în lungile zile când Madame stătea lângă 
copaie sau când duceau rufele în oraş, el îşi imagina şi cultiva imaginea acestei 
case a lui şi a oamenilor ce locuiau acolo şi care îl iubeau peste măsură. 
Domnişoara Ane pricepu la rândul ei foarte repede ce efect aveau epopeile ei 
asupra copilului şi înţelesese că aici îşi găsise publicul ideal, descoperire care o 
umplea şi mai mult de inspiraţie. Relaţia celor doi se transformă într-un fel de 
poveste de dragoste - erau, în ceea ce privea starea lor de bine şi fericire, 
existenţa lor, dependenţi unul de celălalt. 

Domnişoara Ane era un spirit revoluţionar, dornică de schimbări în societate - 
după cum povestea ea însăşi - fiind animată de intuiţia primitivă şi arzătoare a 
inimii ei feciorelnice, deşi trăise întreaga viaţă în mijlocul unor oameni simpli şi 
umili, care îşi acceptau soarta aşa cum le era dată şi nu se complicau să deznoade 
iţele universului. Pentru ea rostul şi menirea existenţei erau bogăţia, strălucirea şi 
bunul-gust şi ar fi preferat să moară decât să accepte dispariţia acestor valori din 
imaginea ei despre lume. însă arzătorul ei simţ de dreptate se revolta împotriva 
unei ordini lumeşti care de-a lungul vremii a silit şi continua să silească atât de 
mulţi oameni, atât de numeroase biete femei, să trăiască şi să moară fără a-şi 
cunoaşte măcar atotputernicii stăpâni care i-au obligat la o viaţă în sărăcie, 
neputinţă şi ignoranţă. în fiecare clipă se bucura la gândul teribilei Zile de Apoi 
când toate se vor schimba şi când nedreptăţiţii şi oropsiţii vor cunoaşte 
splendoarea şi eleganţa vieţii. în relaţia cu Jens se ferea totuşi să dea curs liber 



acestor gânduri şi nu-şi exprima niciodată în faţa lui amărăciunea şi revolta din 
propriul suflet. Pentru cineva din afară putea să pară o inconsecvenţă, o breşă în 
logica mândrei bătrâne. Dar ea ştia mai bine şi era convinsă că are dreptate să se 
comporte aşa cum o făcea. Relaţia cu băiatul devenise centrală în existenţa ei şi 
o încununare a unei vieţi lungi şi grele, astfel încât, în schimbul a tot ce primea 
de la el şi pentru felul în care el se bucura să-i împărtăşească fanteziile, ea 
decisese să-l facă moştenitorul de drept al acelor fericiri la care ea însăşi visase 
în zadar. El nu trebuia să se lupte pentru a le obţine, le merita şi aveau să vină 
către el singure. Domnişoara Ane înţelesese de asemenea, cu surprindere 
profundă, chiar cu un fel de admiraţie, că natura băiatului nu era capabilă de nici 
un fel de invidie sau ranchiună. în timpul lungilor şi plăcutelor conversaţii, el 
primea acea lume pe care Domnişoara i-o descria cu o încredere calmă şi cu 
mulţumire, întocmai ca acei copii fericiţi şi fără griji născuţi în lumea aceea şi 
pentru ea - deşi nu poseda nimic din toate acelea. 

O scurtă perioadă Jens îşi deschise inima în faţa celor ce îl înconjurau şi îi 
făcu pe ceilalţi copii din curte părtaşi la măreţia lui. Le mărturisi că nu era deloc 
un fitecine, un băiat părăsit şi abia tolerat în spălătoria lui Madame Mahler - nu, 
el era o persoană demnă de invidiat, însăşi progenitura norocului. Avea un Papă 
şi o Mamă, o casă cu lucruri aşa şi pe dincolo, cu soldăţei de plumb şi cai de 
lemn, cai adevăraţi în staul şi o caretă din sticlă. Era răsfăţat şi primea tot ceea ce 
doar arăta cu degetul. O nouă ciudăţenie în povestea lui Jens a fost felul în care 
copiii din curte i-au acceptat istoriile, neluîndu-1 peste picior şi neurmărindu-1 pe 
urmă cu batjocura lor, părând aproape să-l creadă. Dar nu puteau cu adevărat 
înţelege sau urmări cu atenţie aceste fantezii care nu le erau la îndemână, aşa că 
ascultau superficial şi apoi le uitau imediat. După un timp, Jens renunţă să mai 
povestească altcuiva în afara Domnişoarei Ane din secretele despre fericirea lui. 

Câteva din întrebările pe care i le puseseră însă copiii, în timp ce le înfăţişa 
strălucitoarea lui soartă, s-au întipărit în mintea lui, nedându-i pace, şi, într-o zi, 
când încrederea reciprocă era deplină, a întrebat-o pe Domnişoara Ane cum s-a 
întâmplat de fapt că a fost despărţit de casa lui şi a ajuns în locuinţa lui Madame 
Mahler. Lui Ane îi veni greu să-i dea o explicaţie mulţumitoare, pentru că nu 
înţelegea nici ea însăşi cum stăteau lucrurile. Se gândi cu durere că probabil era 
o nouă şi teribilă consecinţă a haosului şi a degradării întregii lumi, o dovadă de 
netăgăduit că aceasta se afla într-o stare deplorabilă. După ce medită asupra 
situaţiei, îi dădu totuşi, solemnă ca o Sibilă, un fel de răspuns. Nici în viaţă şi 
nici în cărţi, îi spuse, nu era exclusă posibilitatea ca un copil iubit, din familiile 



cele mai bune şi bogate, să dispară într-un mod misterios şi să rămână de negăsit. 
Aici îşi întrerupse explicaţia pentru că până şi inima ei neînfricată şi încercată se 
ferea să se adâncească într-un subiect atât de tragic. Jens luă de bun răspunsul şi 
se percepu de atunci înainte pe sine, consolat şi înţelegător, ca fiind un fenomen 
trist, dar destul de comun: un copil pierdut. 

Când Jens avea şase ani, Domnişoara Ane muri şi îi lăsă puţinele lucruri pe 
care le avusese: un degetar subţire de argint, o foarfecă bună, mare şi ascuţită de 
croitorie şi un scăunel negru, pictat cu trandafiri. Jens ţinea mult la aceste 
posesiuni şi le admira în fiecare zi cu dragoste şi respect. 

Tocmai în acele zile Madame Mahler vedea cum se apropie de sfârşitul celor 
cincizeci de taleri din aur. De mult urmărise cu un ghimpe în suflet pasiunea pe 
care prietena ei o făcuse pentru copil şi acum se răzbună. Se gândi că era timpul 
ca băiatul să se facă util în spălătorie. Existenţa lui Jens se schimbă şi începu să 
nu-i mai aparţină. Degetarul, foarfecă şi scăunelul negru au fost duse în camera 
lui Madame Mahler, ca ultime rămăşiţe palpabile ale lumii pe care copilul o 
împărtăşise cândva cu Domnişoara Ane. 

Pe când toate astea se petreceau în Adelgade, într-o casă frumoasă de pe 
Bredgade, trăia o tânără pereche, Jacob şi Emilie Vandamm. Erau veri, Emilie 
fiind singurul copil al unuia din marii proprietari de vapoare din Copenhaga iar 
Jacob, fiul surorii acestuia. Dacă nu ar fi împiedicat-o faptul că era femeie, 
Emilie ar fi ajuns cu timpul să preia respectiva firmă. Bătrânul proprietar, care 
rămăsese văduv, şi sora lui, de asemenea văduvă de timpuriu, locuiau în 
camerele cele mai elegante ale casei, la parter şi la primul etaj. Membrii familiei 
ţineau cu dragoste şi constanţă unii la alţii iar tinerii fuseseră din copilărie 
promişi unul altuia. 

Jacob era un flăcău mare şi roşu în obraji, cu un cap limpede şi o fire 
echilibrată, veselă şi binevoitoare. Avea mulţi buni prieteni în oraş, dar nici cel 
mai devotat dintre ei nu putea nega faptul că se îngrăşase mult înainte chiar de a 
împlini treizeci de ani. Emilie nu era o frumuseţe canonică, dar avea o figură atât 
de drăgălaşă şi elegantă, încât oamenii se întorceau după ea pe stradă. Vocea ei 
blândă şi melodioasă dezvelea un ton uşor ironic atunci când vorbea şi întreaga 
ei fiinţă emana o demnitate nobilă şi reţinută. Caracterul îl moştenise de la un 
lung şir de oameni de afaceri copenhaghezi, competenţi şi oneşti, cei care 
puseseră bazele şi construiseră întregul lor renume - iubitori de adevăr, înţelepţi, 
drepţi, buni şi siguri pe ei. Deşi ţinea o casă mare şi ospitalieră, ea se învârtea 
doar în cercul ei restrâns, chiar dacă firea ei graţioasă şi înţeleaptă şi bunul ei 



gust desăvârşit i-ar fi putut aduce în casă pe oricine ar fi vrut ea din întregul oraş. 
Era una dintre cele mai mărinimoase doamne din Copenhaga, dar ştia să-i 
deosebească în generozitatea ei pe cei care-i meritau mila de ceilalţi. Fratele 
mamei ei, căpitanul, care navigase de multe ori în jurul pământului, şi care era 
un domn bătrân şi elegant, o tachina la mesele de duminică, peste cupele de 
cristal şi tacâmurile din argint. Se poate remarca o pură şi cât se poate de 
drăgălaşă cochetărie, spunea el, în contrastul dintre fragilitatea şi uşurinţa 
trupului şi caracterul ei de piatră. 

A existat însă o vreme când, fără ca lumea să o ştie, figura şi sufletul lui 
Emilie au fost într-o perfectă armonie. Când avea optsprezece ani, în timp ce 
Jacob se afla în China plecat pe unul din vapoarele lui, se îndrăgostise de un 
tânăr ofiţer de marină, Charlie Dreyer, care, cu trei ani în urmă, la numai 
douăzeci de ani, fusese decorat în timpul războiului din 1849. Emilie nu era încă 
logodită cu vărul ei şi nici nu credea că acesta ar fi murit de tristeţe dacă i-ar fi 
comunicat că iubeşte pe un altul şi că se va căsători cu el. Totuşi, acea perioadă a 
fost pentru ea cât se poate de neliniştită şi angoasantă, puterea propriilor 
sentimente înfricoşând-o şi pe ea. Când rămânea singură şi încerca să îşi explice 
starea, gândurile ei zburau în altă parte şi se simţea enervată şi ruşinată că 
ajunsese atât de complet în stăpânirea altei persoane. îşi uita însă frica de îndată 
ce-1 întâlnea pe Charlie şi întreaga ei fiinţă se abandona plăcutei minuni că viaţa 
poate totuşi să conţină atât de multă dulceaţă. Prietena ei, Charlotte Tutein, îi 
spusese într-o zi când se pregăteau pentru un bal: 

— Charlie Dreyer face curte tuturor fetelor frumoase din Copenhaga şi, cu 
siguranţă, nu se gândeşte să se căsătorească cu vreuna dintre ele. Cred că e un 
Don Juan. 

Emilie zâmbi tăcută şi mulţumită propriei imagini din oglindă. Inima ei se 
topea la gândul că Charlie, atât de nedreptăţit de întreaga lume, nu era cunoscut 
cu adevărat decât de ea, care ştia cum era el în realitate: bun, nobil şi loial, 
precum aurul. 

Vaporul lui Charlie urma să plece înspre Indiile de Vest şi, cu o seară înainte, 
el veni în afara oraşului, pe drumul de coastă, la proprietatea tatălui lui Emilie, 
pentru a-şi lua rămas-bun. O găsi pe aceasta singură acasă. Cei doi tineri se 
plimbară în grădină sub clar de lună. Ea rupse un trandafir alb umezit de rouă şi 
i-1 oferi. Seara târziu îl conduse la poarta dinspre pădure, dorind să-şi ia acolo 
rămas-bun de la el. Brusc, el îi prinse încheieturile şi îi duse mâinile la pieptul 



său implorând-o cu un suspin pasional să-i permită să rămână la ea în noaptea 
aceea, până când va trebui să plece, atât de departe, în următoarea dimineaţă. 

Generaţiile din urmă îşi pot probabil cu greu imagina oroarea, spaima şi 
dezgustul pe care tinerele femei din secolul trecut le simţeau la cuvântul sau 
chiar la gândul „seducţie“. A trebuit să-şi repete oferta, înainte ca ea să înţeleagă 
ce spusese şi, în momentul când tânăra pricepu, pământul îi fugi de sub picioare. 
Nu ar fi fost mai înspăimântată nici dacă ar fi aflat că admiratorul ei era un 
criminal care o ademenise în faţa porţii pentm a o omorî. Simţea că singurul 
bărbat de pe această lume pe care ea îl iubea şi în care avea încredere o lăsase 
pradă celui mai întunecat păcat şi suferinţei, de parcă i-ar fi cerut să pângărească 
amintirea mamei ei moarte şi să le trădeze pe toate fetele tinere din această lume. 
în jurul ei se făcuse întuneric şi, în bezna aceea, dragostea pentru el părea să-i 
ţină lui partea - era pierdută. Charlie observă că se clatină pe picioare şi o 
cuprinse în braţe. într-un strigăt chinuit şi disperat, se eliberă de el şi retrăgându- 
se trânti cu toată puterea înalta poartă de fier dintre ei. O închise cu mâinile 
tremurânde de parcă lăsa în urmă cuşca unui mare animal sălbatic. De care parte 
a gratiilor era însă adevăratul animal sălbatic? Puterile o părăsiră şi se sprijini 
lipsită de vlagă de gratiile împodobite cu plante agăţătoare pline de flori 
înrourate. De cealaltă parte, iubitul dezamăgit şi deznădăjduit se năpusti lipindu- 
şi pieptul şi faţa de barele de fier şi încercând să-i apuce mâinile şi rochia, 
bâlbâindu-se nesigur şi implorând-o cu o urmă de speranţă în inimă să-l lase 
înăuntru. Ea se eliberă însă şi fugi, cu capul plecat şi genunchii tremurându-i, 
traversând grădina, înspre casă, până în camera ei unde se prăbuşi pe un scaun - 
se uită în jur şi găsi doar deznădejdea din propria inimă şi pustietatea amară a 
întregii lumi. 

Trei luni mai târziu, Jacob se întoarse din China şi logodna fu anunţată solemn 
în sânul fericitei familii reunite. După o lună Emilie află că Charlie murise de 
febră în insula St. Thomas. înainte de a împlini douăzeci de ani, ea devenise deja 
tânăra stăpână a frumoasei şi spaţioasei case din Bredgade. 

Multe fete din Copenhaga s-au măritat în felul acesta - par depit - şi au decis 
apoi pentru a-şi salva căsnicia şi respectul de sine să renege prima lor iubire, şi 
cu toată puterea, în ochii lumii şi în faţa propriei lor inimi, să slujească această 
alegere şi prestigiul soţului lor. Da, o asemenea soţie tânără reprezenta un 
avantaj faţă de cele care îşi alegeau din dragoste bărbaţii, care puteau cu timpul 
să ajungă în pericol de a se vedea puşi în umbră de un rival mai strălucitor. 
Pentru că iubitul din tinereţe era chiar de partea soţului şi o lega pe femeie cu o 



putere incredibilă de calea cea dreaptă. Cu cât o urmărea mai mult o asemenea 
umbră, cu atât se devota mai mult onestei ambiţii casnice şi dovedea mai multă 
imaginaţie şi energie în loiala adulaţie a partenerului ei. Multe tinere soţii s-au 
pierdut în acest fel, uitând capacitatea de a discerne între adevăr şi minciună, 
plutind şi sporovăind prin viaţă, departe de realitate, fără vreo ancoră, în 
frumoasele lor case şi căsnicii. 

Emilie a fost salvată de la o astfel de soartă prin intervenţia strămoşilor ei, 
bătrânii Vandamm, adică prin tradiţia şi instinctul realităţii şi al negoţului 
sănătos pe care îl transmiseseră tinerelor fete din neam. Statornici şi muncitori, 
bătrânii proprietari de vapoare nu se jucau cu adevărul şi nici nu se iluzionau 
când îşi făceau socotelile contabile. în vremurile cele mai grele, fuseseră de 
multe ori confruntaţi cu posibilitatea falimentului - erau, în tot ce făceau, 
servitorii loiali şi de neclintit ai faptelor. în spiritul acestei moşteniri, Emilie îşi 
recalculă câştigurile şi pierderile tinerei ei vieţi. îl iubise pe Charlie, dar acesta 
nu fusese demn de dragostea ei şi de acum înainte nu va mai iubi pe nimeni în 
acelaşi fel. Stătuse pe marginea unei prăpăstii şi nu propriei tării, ci purei 
întâmplări trebuia să-i fie recunoscătoare că, în acel moment, nu era o femeie 
căzută, nedemnă de a se numi fiica tatălui ei sau de a face onorurile casei sale. 
Lumea nu trebuie să afle, dar ea însăşi nu va uita niciodată asta. Soţul ei era un 
om bun şi un negustor priceput şi ar fi purtat-o pe braţe dacă ea i-ar fi dat voie. 
Era de asemenea înclinat spre obezitate şi copilăros, spre deosebire de ea. Ceea 
ce obţinuse de la viaţă era o casă frumoasă, pe gustul ei, şi o poziţie sigură, în 
armonie cu familia şi cercul ei de prieteni. Aprecia aceste valori pentru ceea ce-i 
aduceau şi îşi jură să le păstreze cu sfinţenie. Criza în timpul căreia fusese în 
pericol să-şi piardă minţile o făcuse să treacă cu toată seriozitatea şi puterea 
sufletului ei la o religie a faptelor, a adevărurilor necondiţionate. Bătrânii 
Vandamm, în cerul lor, o aplaudau probabil pentru asta. Sau, poate, dădeau din 
cap, gândindu-se că era prea tânără şi prea înverşunată în această ortodoxie a 
adevărului. Chiar dacă ei înşişi îşi luaseră nişte riscuri când fusese nevoie şi erau 
conştienţi că în afaceri e periculos să ignori pericolul. 

Cât îl privea pe Jacob, el era îndrăgostit de soţia lui şi o preţuia mai mult decât 
pe orice diamant. Pentru el, ca pentru mulţi tineri din severul mediu al moralităţii 
burgheze, prima experienţă a iubirii fusese vulgară şi fără milă. El îşi păstrase 
însă prospeţimea inimii şi nevoia de ordine şi puritate în viaţă, în pofida a tot ce 
văzuse, şi visa la o feminitate mai nobilă şi mai curată, personificată în tânăra sa 
verişoară care urma să-i devină soţie, nevinovata fată blondă de acelaşi sânge cu 



mama lui şi crescută în acelaşi spirit. Purta fotografia lui Emilie cu el la 
Hamburg şi la Amsterdam şi acea trăsătură pentru care soţia sa îl numea 
copilăros îl făcuse să îngrijească şi să decoreze poza. în călătoria din China, 
fotografia dobândi o încărcătură cât se poate de romantică şi obişnuia să repete 
mici replici şi expresii ale lui Emilie pentru a-şi aminti vocea ei blândă şi 
melodioasă. Acum era mulţumit să fie înapoi în Danemarca, căsătorit şi aşezat la 
casa lui, şi să descopere că ea era într-adevăr perfectă, aşa cum şi-o închipuise el 
pe când se afla în străinătate. Ceva din pofta de viaţă şi siguranţa de sine a tinerei 
fete dispăruseră în timp ce el fusese plecat, însă nu îndrăznea să creadă că dorul 
după el era cauza. Uneori avea nevoie să simtă şi în ea o slăbiciune, să o vadă 
lăsându-se sprijinită de el. Aşa cum arăta relaţia lor acum, îl făcea doar să pară 
ca o figură mare şi împiedicată alături de silueta ei nobilă. El îi oferea tot ce-şi 
putea dori şi, fiind mândru de gustul ei desăvârşit şi de înţelepciunea deciziilor 
ei, lăsase pe mâna ei hotărârile legate de casă şi de viaţa lor mondenă. Doar în 
colaborarea lor legată de marile iniţiative caritabile pe care le aveau, ajungeau 
cei doi soţi să fie în dezacord şi Emilie îşi muştruluia ironic partenerul pentru 
credulitatea lui. 

— Eşti o persoană foarte ciudată, Jacob. Tu crezi tot ce îţi spun oamenii - şi 
nu pentru că nu poţi altfel, ci pentru că îţi doreşti foarte mult să-i crezi. 

— Tu nu-ţi doreşti asta? o întrebă el. 

— Jacob, eu nici nu-mi pot imagina că aici ar putea fi vorba de dorinţa de a 
crede sau nu. Eu nu vreau decât să aflu adevărata lor situaţie, vreau să ştiu 
adevărul. Dacă un lucru nu e adevărat, adăugă ea, nu-mi mai pasă cum altfel ar 
putea să fie. 

După o jumătate de an de la nunta lor, Jacob primi într-o zi o scrisoare de la 
una din persoanele refuzate în cererile lor de ajutorare, o fată care fusese slujnică 
în casa socrilor lui. Era plină de greşeli şi scrisă pe hârtie proastă şi îl înştiinţa 
într-un limbaj ambiguu că soţia lui, în timp ce el fusese în China, avusese o 
relaţie secretă cu Charlie Dreyer. El ştia că era neadevărat şi se ruşină că 
scrisoarea ajunsese la ei în casă şi că el însuşi o citise şi nu se mai gândi 
niciodată la ea. 

Nu aveau copii. Pentru Emilie aceasta era o grea încercare, ea percepând-o ca 
pe un eşec în îndeplinirea îndatoririlor ei. După patru ani de căsnicie, preocupat 
de viitorul casei şi amărât de permanentele întrebări îngrijorate ale mamei sale, 
Jacob propuse să adopte un copil care să ducă apoi firma mai departe. Emilie 
respinse imediat propunerea, cu indignare şi durere. Totul i se părea o comedie 



de proastă calitate şi nu avea de gând să vadă firma tatălui ei pe mâinile unui fals 
moştenitor. Jacob îi aminti istoria Antoninilor, dar fără nici un rezultat. 

Când peste şase luni el îi prezentă din nou acest plan, tânăra soţie fu surprinsă 
să constate că ideea nu îi mai repugna. Probabil se înfipsese adânc în sufletul ei 
şi prinsese rădăcini acolo, pentru că acum îi părea foarte familiară şi simţea că ar 
fi putut chiar ea să facă propunerea, dacă n-ar fi făcut-o Jacob. Ascultă atentă 
pledoariile soţului ei, îl privi şi se gândi: „El încearcă întotdeauna să mă facă 
fericită, cum poate. Dacă aceasta este cea mai arzătoare dorinţă a lui, ar trebui să 
nu mă opun“. în acelaşi timp, în inima ei ştia prea bine că indulgenţa aceasta are 
o cauză de care era cât se poate de conştientă: sentimentul de uşurare pe care i-1 
dădea faptul că, odată adoptat în familie, copilul acesta străin o va elibera pe ea 
de obligaţia de a dărui firmei un moştenitor, tatălui ei un nepot şi soţului ei un 
fiu. îşi îndepărtă uşor ruşinată privirea de la Jacob. îi era milă de el că avea o 
soţie care ajunsese să-i fie recunoscătoare pentru un asemenea calcul. 

în final, micile lor neînţelegeri cu privire la categoriile de săraci care merită 
ajutaţi i-au adus în împrejurările despre care relatează povestea de faţă. în timpul 
verii, tânăra pereche locuia la părinţii lui Emilie, la proprietatea acestora de pe 
coastă, şi Jacob făcea naveta până la firma din oraş, într-o uşoară caretă trasă de 
un cal frumos. în aceste condiţii el avea o libertate mai mare de mişcare decât 
iarna şi o folosi pentru a-i face o vizită într-o după-amiază de iulie unui sărac, 
fără îndoială nedemn, un bătrân căpitan de vas care condusese cândva una dintre 
ambarcaţiunile firmei. Intră pe drumul din vechiul oraş, unde străzile erau atât de 
înguste încât trăsurile înaintau greu şi priveliştea lor atrăgea la ferestre oameni 
curioşi. Pe una din străduţele din zona Adelgade, un beţiv se întoarse brusc spre 
cal şi îşi flutură ambele braţe în faţa acestuia, animalul se cabră şi se smuci într-o 
parte, lovindu-1 pe un băiat, care răsturnă o roabă grea de haine spălate. Roaba şi 
hainele zăceau, din nefericire, în noroi. Locuitorii din vecini se adunară cât ai 
clipi, dar nu-şi exprimară nici părerea de rău şi nici indignarea. Jacob îşi puse 
vizitiul să-l ridice pe băiat şi să-l aşeze lângă el. Era mânjit de sânge şi noroi, dar 
nu se rănise prea tare şi nu era deloc speriat. Părea să ia propria accidentare drept 
un banal incident, de parcă i s-ar fi întâmplat altcuiva. 

— De ce nu te-ai ferit, prostuţule? îl întrebă Jacob. 

— Pentru că am vrut să văd calul, îi răspunse copilul şi apoi adăugă: acum îl 
pot vedea foarte bine de aici. 

Jacob află de la o femeie de pe margine unde locuia băiatul, o plăti rugând-o 
să-i ducă roaba acasă şi îl conduse el însuşi pe copil până acolo. Casa doamnei 



Mahler şi lipsa de afecţiune a acestei femei chioare îl impresionară într-un mod 
dureros, deşi nu era prima oară când vedea de aproape sărăcia din Copenhaga. 
Fu însă surprins aici de marea şi strania nepotrivire dintre curtea dosnică şi acest 
copil care provenea de acolo şi pe care el însuşi îl adusese înapoi. I se părea că 
Madame Mahler, fără s-o ştie, păzea şi chinuia un mic şi frumos animal sălbatic 
sau o fiinţă supranaturală, un spiriduş, pe Puck însuşi. îi ceru în repetate rânduri 
scuze pentru stricăciunile cauzate rufelor şi îşi reproşă apoi mărinimia arătată, ca 
de altfel şi recunoştinţa bruscă şi dulceagă a bătrânei. 

în drum spre casă se gândi la băiat şi îşi dădu seama că, în ciuda diferenţelor 
evidente, acesta semăna cu Emilie - avea aceeaşi apariţie blândă şi modestă în 
spatele căreia se putea ghici, întocmai ca la soţia sa, o putere infailibilă, absolută. 

în seara aceea nu povesti nimănui aventura sa, dar în ziua următoare se duse 
din nou în Adelgade pentru a întreba de starea băiatului. După câtva timp îi 
povesti şi lui Emilie despre accidentul pe care l-a avut şi despre copilul pe care 1- 
a cunoscut şi, mai în glumă, mai în serios, îi propuse să-l adopte pe acest frumos 
copil părăsit, făcându-1 al lor. Tot jumătate în glumă, ea îi acceptă ideea şi se 
gândi că probabil îi va fi mai uşor să primească în casă un băiat a cărui origine n- 
o cunoaşte decât pe un altul, căruia să-i cunoască provenienţa şi cu ai cărui 
părinţi să fie în pericol să se întâlnească. Din ziua aceea ea însăşi deschidea 
deseori subiectul când nu găsea nici un altul despre care să vorbească cu soţul ei. 
Ajunseseră până la urmă să consulte avocatul familiei pe această temă şi chiar 
să-l trimită pe doctorul casei să-l vadă pe băiat. Jacob era surprins şi 
recunoscător pentru ajutorul pe care i-1 oferea soţia sa, amintindu-şi de 
indignarea şi durerea pe care i-o provocase prima oară propunerea lui. Acum îl 
asculta vorbind de viitor cu interes, ba chiar se întâmpla uneori ca, foarte serios, 
să-şi expună ea însăşi ideile despre educaţia copiilor. 

Jacob găsea că atmosfera din ultimul timp de acasă este desăvârşită şi, ca 
urmare, întrerupse aventura amoroasă efemeră pe care o avusese până atunci la 
Copenhaga. îi aducea zilnic lui Emilie cadouri frumoase şi lăsă în grija ei toate 
deciziile cu privire la adopţia copilului. Fără să se gândească prea mult, ea îl 
mgă să-i permită să-l aducă pe copil la ei în octombrie, când plecau de la ţară şi 
să ia o hotărâre definitivă doar în luna aprilie. Dacă în şase luni băiatul se 
dovedeşte nepotrivit pentru viitorul pe care i-1 pregătiseră, urmau să-l dea în 
grija unei familii de meseriaşi cumsecade care lucrau la firma lor. Până în aprilie 
ei înşişi vor rămâne pentru copil doar unchiul şi mătuşa Vandamm. 

N-au povestit despre intenţiile lor nimănui din familie şi această situaţie făcea 



să crească şi mai mult sentimentul de camaraderie şi de încredere dintre ei. Cu 
totul altfel ar fi stat lucrurile, îşi spunea Emilie, dacă ar fi aşteptat un copil, ca 
oricare altă femeie. Se gândea că acest mod de a rezolva, prin propriile mijloace, 
problemele naturii era distins şi pur. Lăsând să-i alunece de sus în jos privirea pe 
imaginea ei din oglindă, adăugă că o ajuta de asemenea să-şi păstreze silueta. 

Madame Mahler, la rândul ei, nu opuse nici o rezistenţă. Nici nu i-ar fi trecut 
prin cap să se opună dorinţelor unor mari domni şi îşi făcu repede calculul 
infinitei mulţimi de rufe de spălat pe care familia lui Jacob şi a lui Emilie le 
producea anual. Doar promptitudinea cu care Jacob a achitat daunele făcute de 
copil i-a lăsat în suflet un etern regret că nu-i ceruse de două ori mai mult. 

în ultimul moment, Emilie mai puse o condiţie. Dorea să ia ea însăşi copilul 
de la Madame Mahler, de una singură. Era foarte important ca relaţia ei cu 
băiatul să intre pe făgaşul normal de la început şi nu avea destulă încredere în 
această situaţie, în seriozitatea şi simţul pentru ceea ce trebuie făcut al lui Jacob. 
în ziua în care în Bredgade totul era pregătit pentru primirea copilului, tânăra 
mamă se duse să-l ia singură din Adelgade, unde nu mai fusese niciodată înainte. 
Stătea în trăsură cu chipul senin şi conştiinţa datoriei împlinite faţă de firmă şi 
faţă de soţul ei, dar ea personal începea să fie deja puţin plictisită de întreaga 
tevatură. 

în faţa casei doamnei Mahler, pe stradă, se adunase un grup de copii tăcuţi 
care îi aşteptau evident sosirea. Se holbară la ea dar îşi întoarseră faţa când îi 
privi la rândul ei. Inima ei se întristă în timp ce-şi ridică uşor fusta de mătase 
albă şi coborând, se îndreptă spre uşă trecând printre copii. Oare băiatul pe care 
urma să-l ducă acasă la ea avea aceiaşi ochi? Emilie, ca şi Jacob, cunoştea foarte 
bine cartierele sărace ale Copenhagăi. Semănau toate între ele şi erau o privelişte 
deplorabilă a vieţii, dar nu se putea schimba nimic, „vor exista întotdeauna săraci 
printre noi“. Faptul că astăzi un copil din lumea aceea avea s-o urmeze în propria 
ei casă o lega pentru prima dată personal de nevoile şi de mizeria acelei lumi. Fu 
cuprinsă de o profundă scârbă în faţa acelei pauperităţi şi, apoi, imediat, de o 
teribilă milă. împărţită între aceste două sentimente, trecu pragul casei lui 
Madame Mahler. 

Pentru ocazia din acea zi Madame Mahler îl spălase şi-l pieptănase pe micul 
Jens. Cu puţin timp înainte, în grabă, îl înştiinţase de întreaga situaţie şi de 
această şansă a lui de a se ridica în viaţă. Dar fiind o persoană fără imaginaţie şi 
convinsă că băiatul nu era în toate minţile, explicaţiile ei se rezumară până la 
urmă la fapte: ora la care urma să fie luat şi că trebuia spălat şi pieptănat înainte. 



Copilul o ascultase în tăcere şi doar o dată o întrebase cum se făcea că îl regăsise 
familia lui. „După miros!“ îi răspunsese Madame Mahler. 

Dintr-un fel de sentiment al datoriei, după ceva gândire, Jens dădu acele scurte 
lămuriri mai departe copiilor din casă. Papă şi Mamă ai lui, le explică, vor veni 
mâine la ora două, într-o caretă, să-l ia acasă. îl surprinse şi îi dădu de gândit că 
această veste provocase o agitaţie atât de mare printre cei care până atunci 
ascultaseră fără entuziasm poveştile şi visele lui. 

Se urcase la fereastră pe scăunelul de la Domnişoara Ane pentru a-şi vedea 
mama venind. Era tot acolo când Emilie deschise uşa şi Madame Mahler încercă 
fără succes, cu un gest nervos, să-l dea jos. 

Ceea ce a izbit-o pe Emilie din primul moment, în timp ce-şi făcea curaj să-l 
privească pe băiat, a fost că acesta nu şi-a întors privirea, ci i s-a uitat drept în 
ochi. La vederea ei, pe faţa lui a apărut o lumină extatică. Un scurt moment se 
priviră unul pe celălalt. 

Băiatul părea că aşteaptă ca ea să-i spună ceva. Văzând că ea tăcea şi rămânea 
nemişcată, vorbi el. 

— Mamă, spuse el încet. Sunt foarte fericit că m-ai găsit. Te-am aşteptat de 
foarte, foarte mult timp. 

Emilie îi aruncă doamnei Mahler o privire - oare scena asta fusese plănuită de 
cei doi pentru a o emoţiona? Lipsa evidentă de înţelegere de pe chipul lui 
Madame Mahler excludea orice astfel de posibilitate. Se întoarse din nou spre 
copil. 

Madame Mahler era o femeie greoaie şi Emilie însăşi, în crinolină şi mantie, 
ocupa un spaţiu însemnat din cameră. Băiatul, care era cel mai mic dintre toţi, 
părea să fie însă cel care domina în acel moment totul. Stătea drept pe scaun cu 
faţa şi întreaga fiinţă radiind. 

— Acum vin acasă cu tine, spuse el. 

Emilie înţelese, cu un fel de ameţeală, că importanţa imensă a momentului 
pentru băiat nu stătea în faptul că fusese salvat, ci în fericirea desăvârşită în care 
o învăluise pe ea. O străbătu un gând ciudat, pe care nu şi-l putu explica în acel 
moment. îşi spuse: „Acest copil e la fel de singur în viaţă ca mine“. Serioasă şi 
blândă, făcu un pas spre el şi îi spuse cu vocea ei joasă câteva cuvinte 
prietenoase. Micuţul întinse mâna şi îi atinse uşor buclele lungi ce-i cădeau pe 
umeri. 

— Te-am recunoscut imediat, îi spuse el cu mândrie. Tu eşti mama mea, cea 
care mă răsfaţă. Te-aş fi recunoscut dintr-o mie de doamne după părul tău lung şi 



strălucitor. 

îşi lăsă degetele să-i alunece pe umerii ei, peste braţ şi îi mângâie uşor 
degetele înmănuşate. 

— Porţi trei inele astăzi, îi spuse el. 

— Da, răspunse Emilie în şoaptă. 

în acel moment chipul băiatului fu brusc inundat de un zâmbet tremurător, 
sălbatic şi triumfător. 

— Şi acum, acum sărută-mă, mamă! spuse el şi deveni foarte palid. 

Emilie nu ştia dacă violenta emoţie şi aşteptarea veneau din faptul că nu mai 
fusese niciodată sărutat până atunci. Ascultătoare, mirată de propriul ei gest, ea 
se aplecă şi îl sărută. 

Despărţirea de Madame Mahler părea destul de ceremonioasă pentru doi 
oameni care se cunoşteau de-o viaţă. Pentru ea copilul era deja un străin, fiu al 
unei familii înstărite, şi îi luă mână şovăind, cu o faţă împietrită. Emilie îl rugă 
pe Jens înainte de a părăsi casa să-i mulţumească doamnei Mahler pentru grija 
pe care i-o purtase cu atâta trudă şi el o făcu cu multă libertate şi demnitate. 
Madame Mahler roşi ca o fată tânără, aşa cum o mai făcuse cu şase ani în urmă 

la vederea celor cincizeci de taleri de aur - i se mulţumise atât de rar în viată! 

» > 

în stradă, în faţa casei, băiatul se opri. 

— Ia uitaţi-vă la caii mei mari şi graşi! strigă el. 

Emilie stătea în trăsură încurcată şi tulburată. Ce luase de fapt cu ea de la 
Madame Mahler? 

Când sosiră în propria locuinţă şi îl conduse pe băiat pe trepte în sus, prin 
camere, nedumerirea ei crescu şi simţea că nu fusese nicicând atât de nesigură pe 
sine. în fiecare încăpere băiatul strălucea de bucuria revederii. Din când în când, 
se uita în jur şi numea lucrurile cu cuvinte pe care şi le aducea şi ea aminte din 
copilăria ei sau o întreba despre altele, despre care nu auzise niciodată. Micul ei 
pudel bătrân, pe care îl avea de mult şi pe care îl adusese din casa părintească, 
lătră scurt la el şi ea îl luă în braţe de teamă să nu-1 muşte. 

— Nu, mamă, spuse Jens. Cum să mă muşte, doar m-a recunoscut imediat. 

înainte, până în clipa în care îl sărutase pe băiat, Emilie i-ar fi răspuns: 

— Să-ţi fie ruşine! Ce spui tu e o minciună! 

Acum nu scotea un cuvânt şi, în momentul următor, băiatul se uită de jur- 
împrejur în salon şi o întrebă: 

— Papagalul a murit? 

— Nu, îi răspunse ea încet cu uimire, nu a murit. E atârnat în budoar. 



Simţea că îi este frică să rămână singură cu el sau să lase o a treia persoană să 
li se alăture şi trimise guvernanta cu treabă în oraş. La ora la care îl aştepta pe 
Jacob să vină acasă, îi auzi paşii pe scară şi fu cuprinsă de panică. 

— Pe cine aştepţi, mamă? o întrebă Jens. 

Nu ştia cum să-l numească pe Jacob în faţa copilului. 

— Pe soţul meu, răspunse ea jenată. 

Când Jacob intră la ei îi găsi admirând acelaşi album de fotografii. Băiatul îşi 
ridică ochii şi se uită lung la el. 

— Deci tu eşti Papă, strigă el fericit. M-am gândit eu, dar nu puteam fi sigur, 
nu-i aşa? După miros m-ai găsit! Ştii ce cred? Calul tău e cel care m-a 
recunoscut primul. 

Jacob se uită la soţia sa, dar aceasta continua să privească pozele. Nu aştepta 
de la un copil prea multă minte, aşa că foarte curând se jucau împreună pe covor, 
înghiontindu-se. Jens se opri în mijlocul hârjonelii şi, punând mâna pe pieptul 
lui, îi spuse: 

— Nu ţi-ai pus decoraţia astăzi. 

Emilie ieşi după o clipă din cameră. Se gândea: „Am luat această sarcină 
asupra mea de dragul soţului meu, dar se vede treaba că voi fi singura care îi va 
purta pe umeri povara“. 

Jens seduse casa din Bredgade şi o luă în posesie nu prin forţă sau putere, ci 
prin calitatea de întrupa o personalitate nemuritoare, irezistibilă şi fascinantă, 
poate cea mai irezistibilă şi fascinantă din câte există - aceea a visătorului căruia 
i se împlinesc visele. Onorabila casă gri se îndrăgosti de el. Aceasta este 
întotdeauna soarta visătorului, în special în relaţiile cu oamenii care nu cunosc 
deloc magia visării. Cel mai cunoscut dintre visători, fiul Raşelei, a suferit mult 
şi a ajuns în închisoare din aceeaşi cauză. Jens era un copil slăbuţ, brunet şi, cu 
excepţia dimensiunii lui, nu avea nimic în comun cu imaginea lui Cupidon, însă 
foarte curând deveni evident pentru toţi că Jacob şi soţia sa, fără să ştie, au adus 
în casă un mic amoretto. îşi fâlfâia aripile în viaţa lor de zi cu zi, era în bună 
înţelegere cu puterile benefice şi malefice ale lumii, şi relaţia lui cu fiecare dintre 
locuitorii casei s-a dezvoltat în scurt timp într-o dragoste ascunsă, pe viaţă şi pe 
moarte. Acest magnetism al copilului a fost cel care l-a făcut de la început, după 
o singură întâlnire, pe Jacob să vadă în băiat moştenitorul bătrânei şi ilustrei lui 
firme şi care o făcea acum pe Emilie să se teamă să rămână singură cu el în 
aceeaşi cameră. Nici măcar bătrânul proprietar de vapoare sau sora lui nu 
scăpară acestei sorţi - aşa cum i se întâmplase pe vremuri faraonului cu Putifar, 



căpitanul gărzilor din Egipt, tot aşa păţiră şi ei acum: înainte de a şti, predaseră 
tot ce aveau în mâinile lui. 

O parte importantă din vraja copilului era faptul că reuşise să-i facă pe cei din 
jurul lui să se privească cu ochii visătorului şi îi sili, cu zâmbetul pe buze, să 
urmărească un ideal. Pentru această trăire superioară, ei erau dependenţi de el. în 
timpul cât a stat Jens acolo, casa s-a schimbat şi a devenit diferită de celelalte 
locuinţe din Bredgade. Devenise Olimpul însuşi, un cămin al zeilor. Băiatul 
simţea aceeaşi mândrie de proprietar, magnifică şi jucăuşă, faţă de bătrânul 
negustor care stăpânise mările, faţă de puterea jovială şi protectoare a lui Jacob 
sau faţă de mătăsoasa blândeţe şi siguranţă a lui Emilie. Menajera casei, care 
domnise peste restul servitorilor cu mână de fier şi deseori îşi deplângea povara 
în viaţă, devenise, în noua postură, o zeitate a bucatelor şi a oalelor, o patroană 
fatală, o Ceres cu şorţ şi bonetă albă încreţită. în acelaşi timp, vizitiul îi apărea 
băiatului ca o figură monumentală care privea masele de la înălţimea lui cerească 
şi îmbina în persoana lui forţa şi viteza celor doi cai maro, călcând maiestuos pe 
Bredgade cu ale lor opt copite bine potcovite şi răsunătoare. Doar în timpul 
somnului, când băiatul, apăsându-şi obrazul proaspăt în pernă îşi găsea refugiu 
în alte regiuni onirice, clădirea îşi relua forma raţională şi solidă a caselor 
patriciene din Copenhaga. 

Jens nu era conştient de puterea lui. Cum noua lui familie nu-1 certa şi nu-i 
găsea defecte, credea pur şi simplu că nu e băgat în seamă - nu fusese obişnuit 
ca cineva să se ocupe de el în alt fel. N-avea nici un favorit printre locuitorii 
casei, fiecare ocupând totuşi un loc bine determinat în lumea lui. Relaţia 
fascinantă dintre ei era însă subiectul atenţiei profunde şi subtile a băiatului. Era 
tot timpul preocupat şi sedus de unul din fenomenele pe care le zărea zilnic: şi 
anume cum putea marele, puternicul şi greoiul Jacob să fie atât de supus soţiei 
lui delicate şi uşoare. în lumea în care trăise el până atunci, mărimea şi greutatea 
fuseseră factori decisivi. Aducându-şi mai târziu aminte de această perioadă, lui 
Emilie i se păru că băiatul provoca în mod conştient situaţii care să-i confirme 
starea aceasta fericită a lucrurilor şi că atunci aplauda triumfător în sinea lui, ca 
în faţa unui rezultat al propriei lui îndemânări. în alte împrejurări însă, simţul 
proporţiilor îl trăda. Emilie avea în budoarul ei un mare acvariu cu peştişori aurii 
care pentru băiat reprezenta centrul întregii case şi în faţa căruia putea petrece 
ore în şir, tăcut, asemenea peştilor. Din comentariile lui întâmplătoare, Emilie 
înţelesese că pentru el peştii erau imenşi, o captură de invidiat dacă reuşeai să-i 
prinzi şi chiar periculoşi pentru căţel în cazul în care ar fi căzut în apă. O rugă pe 



mama lui să nu mai tragă draperiile în dreptul acvariului peste noapte pentru ca 
peştişorii să poată admira luna. 

în relaţia lui Jacob cu băiatul, a existat un moment de dragoste nefericită, sau 
cel puţin de ironie a sorţii, şi nu era prima, dată când i se întâmpla ceva atât de 
frumos şi de trist în acelaşi timp. încă de pe vremea când era el însuşi un băieţel, 
Jacob se simţise protectorul copiilor mai mici decât el. Simţea nevoia să fie 
apărătorul celor slabi şi lipsiţi de apărare: slăbiciunea şi lipsa de apărare aveau 
pentru el un nimb mistic, de parcă ar fi făcut parte din valorile înalte şi frumoase 
ale vieţii. Dar în natura lui se ascundea în acelaşi timp o inconsecvenţă de felul 
celor pe care le găsim la copiii familiilor bogate, la cei care au obţinut 
întotdeauna ce şi-au dorit până au început să-şi dorească ce nu mai puteau avea. 
Jacob nutrea în acelaşi timp admiraţie pentru curaj şi vitejie, iar lipsa de frică şi 
perseverenţa îl entuziasmau când dădea de ele şi îi repugnau şi dispreţuia 
persoanele care se plângeau şi care cereau milă. Ceea ce-1 dezgusta era de fapt 
slăbiciunea. Se găsea într-o situaţie asemănătoare cu a tânărului iubit care 
venerează cu pasiune virginitatea. Mai visa însă uneori să-şi protejeze soţia şi 
totuşi, în acelaşi timp, micul zâmbet glacial şi condescendent cu care răspundea 
ea acestor încercări reprezenta pentru el una din trăsăturile ei cele mai 
seducătoare. Pricepu repede că nici pe Jens nu putea să-l protejeze în vreun fel. 
Băiatul nu respingea protecţia şi ajutorul lui, cum o făcea Emilie, dimpotrivă, îi 
era recunoscător pentru ele, dar le lua ca pe o joacă. Când se plimbau împreună 
şi Jacob, crezând că Jens a obosit, îl lua pe umeri, copilul credea că marele şi 
puternicul său prieten dorea la fel de mult ca el să se joace de-a elefantul sau 
calul şi să se lase călărit. 

Emilie recunoscu neliniştită că era singura persoană din casă care nu se 
îndrăgostise de copilul străin. Se simţea în continuare nesigură în prezenţa lui 
chiar şi atunci când în privirea şi fiinţa lui se arăta fericit să-şi strângă în braţe 
frumoasa, puternica şi iubitoarea mamă. Când îşi aducea aminte cum doar cu 
câteva luni în urmă era hotărâtă să-l educe pe băiat în spiritul ei şi cum îşi notase 
într-o agendă frumoasă diverse comentarii despre educaţia copiilor, roşea de una 
singură. Lipsa ei de afectivitate maternă o răscumpăra prin grija deosebită pe 
care i-o purta lui Jens, îi aranja şi îi pieptăna singură părul, îl îmbrăca ca pe o 
păpuşă, îl lua cu ea când se plimba şi mergeau de mână prin parc şi la grădina 
zoologică. Din când în când era surprinsă şi cucerită de ciudata plăcere 
exuberantă cu care băiatul descoperea tot ce îi arăta ea, ca apoi, în următorul 
moment, să simtă, cu aceeaşi umilinţă de la prima lor întâlnire în cămăruţa 



doamnei Mahler, că indiferent cât de generoasă ar fi faţă de el, copilul a fost şi a 
rămas acela care oferea mai mult decât primea. Cumnata şi prietenele ei, doamne 
din lumea cea mai bună a Copenhagăi care aveau şi ele copii drăgălaşi, pe care 
să-i răsfeţe şi să-i plimbe, se mirau să o vadă pe Emilie atât de cucerită de fiul ei 
adoptiv. Se întâmpla astfel, când se aşteptau mai puţin, să fie ele însele lovite în 
piepturile satinate de o săgeată delicată şi apoi, între ele, să glumească despre 
frumosul băiat al lui Emilie cu aceeaşi nelinişte ascunsă şi conspirativă cu care 
ar fi vorbit despre Cupidon însuşi. O rugară să-l lase pe copil să vină să se joace 
cu copiii lor, dar Emilie refuză. Trebuia mai întâi, spuse ea, să înveţe bunele 
maniere. Nu acesta era însă adevăratul motiv, ci o teamă inexplicabilă. Dar le 
promisese prietenelor ei ca, după Crăciun, să dea o petrecere mare pentru copii, 
în cinstea fiului ei adoptiv. 

Jens fusese luat în casa Vandamm în octombrie, în timp ce copacii din parc 
mai erau roşii şi galbeni. De atunci frigul iernii îi mână pe oameni în casă şi 
începură pregătirile de Crăciun. Băiatul ştia foarte multe despre pomul de 
Crăciun, despre gâscă umplută cu mere şi prune şi despre plimbarea solemnă şi 
bucuroasă până la biserică în dimineaţa de Crăciun. Dar se întâmpla să mai 
amestece obiceiurile Crăciunului cu alte sărbători din alte anotimpuri şi îi descria 
domnişoarei Emmersdorf cum urma el să alerge cu măşti pe faţă şi cu cutia 
pentru colectă aşa cum fac copiii din Copenhaga în săptămâna albă. Părea să se 
fi apropiat atât de tare de lumea viselor lui, încât liniile şi culorile ei să înceapă 
să se suprapună şi să-şi piardă claritatea pe care o avuseseră când se afla departe 
de ele. 

în vreme ce zilele se scurtară şi zăpada căzu pe străzile Copenhagăi, băiatul 
suferi o schimbare. Nu era mai puţin voios sau fericit decât înainte, dar deveni 
extrem de tăcut şi reţinut, îngreunat, de parcă era pe cale să-şi stabilească 
punctul de greutate al naturii lui şi să-şi strângă aripile. Acum putea petrece şi o 
jumătate de zi la fereastră atât de adâncit în gânduri neştiute de nimeni din casă, 
încât nu auzea când era strigat. 

în aceste prime luni de iarnă înţeleseseră cu toţii că Jens nu făcea parte din 
categoria celor care se mulţumesc cu ceea ce oamenii în general numesc 
bunăstare şi soartă fericită. Esenţa fiinţei lui era dorul. Camerele calde şi aerisite 
din spatele draperiilor de mătase, hainele lui elegante, jucăriile, grija tandră a lui 
Papă şi Mamă erau pentru el de o nepreţuită valoare ca întruchipări ale viselor 
sale, ca dovezi ale veridicităţii viziunilor lui. Dar, în sine, ele nu aveau nici o 



importanţă pentru el şi nu puteau prin nimic să-l facă sclavul lor. Nu era un 
ambiţios, nici un epicurean şi nici un parvenit. Era poet. 

Emilie îl întrebă la ce se gândea atât de adâncit, dar nu reuşi să scoată nimic 
de la el, până într-o zi, când, din proprie iniţiativă, băiatul i se confesă. 

— Ştii ceva, mamă? îi spuse el. în casa mea scările erau foarte întunecoase şi 
pline de găuri încât trebuia să pipăi înainte de a urca, da, cel mai bine era să 
mergi sprijinindu-te pe mâini şi pe genunchi. Era acolo o fereastră pe jumătate 
deschisă, pe care vântul o spărsese; sub ea, pe trepte, zăcea un maldăr de zăpadă 
cât mine de mare. 

— Aceea nu mai este casa ta, Jens, îi răspunse Emilie. Acum locuieşti aici. 
Asta e casa ta. 

Băiatul se uită în jurul său prin cameră. 

— Da, aici locuiesc, asta e eleganta mea casă. Dar mai am o altă casă, care e 
înspăimântător de întunecată şi murdară. O cunoşti prea bine, doar ai fost în ea. 
Când rufele erau întinse în pod la uscat, trebuia să te strecori printre ele cu 
atenţie, căci altfel se încolăceau în jurul tău marile ceraşafuri umede, de parcă ar 
fi fost vii. 

— Nu te vei mai întoarce în casa aceea niciodată, îi spuse ea. 

Băiatul îi aruncă o privire întristată şi după o clipă spuse: 

— Nu. 

Dar se întorcea mereu acolo unde fusese cândva. Simţea că mamei lui îi 

j 

displăcea să vorbească despre vechea lui viaţă şi asta îl împiedică să-i mai 
povestească despre ea, aşa cum, înainte, copiii din casa doamnei Mahler îl 
amuţiseră prin indiferenţa lor, când începuse să le împărtăşească despre 
îndepărtata lui casă bogată. Văzându-1 acum tăcut la fereastră sau cu jucăriile pe 
covor, Emilie înţelese că în gândul lui băiatul suia şi cobora întunecatele trepte şi 
traversa marele şi sinistrul pod. Din când în când, pe măsură ce încrederea 
reciprocă se recâştiga, el se încumeta din nou să-i vorbească despre asta. 

— In apropierea casei mele, îi spuse el într-o seară când stăteau împreună pe 
canapeaua din faţa şemineului, era o pensiune veche şi urâtă unde oamenii cu 
mulţi bani puteau să doarmă în paturi iar ceilalţi erau obligaţi să doarmă în 
picioare, cu o sfoară în jurul braţelor. într-o noapte, ştii ce s-a întâmplat? a 
izbucnit un incendiu în casă. Vai, cei ce dormeau în paturi abia de-au apucat să- 
şi tragă pantalonii pe ei pe când ceilalţi au reuşit să-şi salveze viaţa şi hainele. S- 
a făcut şi un cântec despre incendiul ăsta, să ştii. 

Uneori când un copac tânăr este replantat, rădăcinile lui se îndoaie aşa încât 



nu se vor mai prinde în pământ. El mai poate să dea o mulţime de frunze şi flori 
şi să pară că se va dezvolta bine, dar se usucă până la urmă. Tot aşa îi mergea şi 
copilului în casa proprietarilor de vapoare Vandamm. Trăise din plin binefacerile 
cameleonismului, se hrănise cu aer şi plutise în văzduh uitând să prindă rădăcini. 
Venise vremea, după legile naturii, ca extravaganta eflorescenţă să se ofilească, 
să cadă şi să moară. Probabil că, dacă imaginaţia ar fi primit hrană nouă, ceasul 
de pe urmă ar fi putut fi amânat şi planta şi-ar fi păstrat încă o vreme vigoarea. 
De câteva ori, pentru a-1 amuza, Jacob îi povestise despre China. Frumuseţea 
plină de viaţă, necunoscută şi complexă a lumii care se deschise în faţa ochilor 
copilului îl captă şi îl seduse şi se uita entuziasmat la fotografii cu chinezi ce 
purtau cozi lungi pe spate, dragoni, pescari cu pelicani şi stele de porţelan şi 
repeta numele cu valenţe de aventură Hoang-Ho şi Yangtse-Kiang. Dar adulţii 
nu înţeleseră că această nouă expediţie în vis era pentru copil una pe viaţă şi pe 
moarte. Şi ultima ramură verde căzu la pământ de pe copacul vieţii lui din lipsă 
de hrană. 

Puţin după petrecerea de Crăciun a copiilor şi cu câteva săptămâni înaintea 
Anului Nou, băiatul începu să-şi piardă culoarea sănătoasă şi frumoasă şi să stea 
cu capul plecat. Bătrânul doctor fu chemat zilnic în casă şi îi prescrise diverse 
prafuri şi pastile, dar nu reuşi să oprească destinul. Era un declin tăcut şi 
neîntrerupt. Tânăra plantă se stingea. 

Când Jens căzu la pat şi, aşa-zicând, avu voie să renunţe cu toate onorurile la 
realitate, imaginaţia lui prinse aripi şi-l duse cu ea precum vela o mică barcă ale 
cărei greutăţi fuseseră aruncate peste bord. De câte ori se trezea din halucinaţiile 
febrile, în jurul patului lui stăteau oameni cărora le putea spune orice dorea şi 
care îl ascultau serioşi fără să-l întrerupă. Era o stare de beatitudine, forma ideală 
a vieţii visătorului. Strălucea în acea stare şi patul îi deveni un tron. 

Emilie stătea la căpătâiul lui zi şi noapte, bântuită de un sentiment de 
neputinţă care o făcea să-şi frângă mâinile în lumina lămpii. Toată viaţa căutase 
să aibă linii fixe de demarcaţie între bine şi rău, corect şi fals, fericire şi 
nefericire. Ajunsese, iată, acum, se gândea cu durere, în mâinile unui om mai 
mic şi mai slab decât ea pentru care totul în viaţă era la fel de bun, care 
întâmpina lumina şi întunericul, bucuria şi durerea, viaţa şi moartea cu acelaşi 
entuziasm deschis, senin şi infailibil. Această trăsătură a băiatului făceau ajutorul 
şi grija de la căpătâiul lui inutile. Toate principiile ei erau anulate şi până la urmă 
existenţa ei însăşi se vedea pusă sub semnul întrebării. 

Jens era, ca poet şi ca membru al marii frăţii a poeţilor, un umorist, un artist 



comic şi un fabulator. în toate fenomenele vieţii el era atras şi inspirat de latura 
burlescă şi de sălbaticele elemente fantastice. Tânăra femeie, palidă şi gravă, îi 
asculta halucinaţiile şi se înspăimânta. I se păreau un sacrilegiu într-un joc al 
morţii. Şi totuşi, până la urmă, era jocul morţii lui Jens şi el avea dreptul să-i 
hotărască singur regulile. 

— A, erau atât de mulţi şobolani acolo, mamă! îi spunea el. Mii de şobolani! 
Nu exista nici un loc în casă unde să nu fi pătruns. Vezi tu, dacă mergeam să-mi 
iau o bucată de slănină de pe raft - pac! îmi sărea un şobolan direct în faţă. îmi 
treceau chiar peste faţă noaptea. Te rog, pune-ţi faţa aici pe pernă, să-ţi arăt cum 

îi simţeam. 

» 

— Aici nu sunt deloc şobolani, spunea Emilie. 

— Nu, aici nu este nici unul, răspundea el. Când o să mă fac bine, o să mă duc 
înapoi la vechea mea locuinţă şi o să-ţi aduc şi ţie unul. îţi spun sigur că 
şobolanii ţin mai mult la oameni decât ţin oamenii la ei. Pentru că ei ne găsesc 
pe noi buni de mâncat. Odată a locuit în podul nostru un bătrân actor care 
călătorise în întreaga lume. Obişnuia să le dea fetelor mai mici bani ca să-l 
sărute, dar ele refuzau spunând că nu le place nasul lui. Avea un nas ciudat, 
mamă, aşa căzut peste gură cum era! Şi când nu voiau să-l pupe, el plângea şi-şi 
frângea mâinile. Dar vezi tu, apoi s-a îmbolnăvit şi a murit şi nimeni n-a ştiut de 
el. Când au spart uşa la urmă, ştii ceva, mamă, şobolanii îi mâncaseră nasul! 
Nimic altceva, doar nasul. 

Râse de unul singur, ca un mic clopoţel. 

— Dar oamenii nu mănâncă şobolani, chiar dacă le este foame, spuse el. în 
pivniţă era un băiat mare şi gras care prindea şobolanii şi îi frigea. Dar Madame 
Mahler spunea că îl dispreţuieşte şi copiii din casă îl porecliseră Mâncătorul-de- 
Şobolani. 

Alteori imaginaţia copilului alerga prin propria ei casă, jucându-se cu lucrurile 
şi oamenii de aici. 

— Bunicul meu, spunea el, are nişte bătături foarte dureroase, cele mai rele 
bătături din Copenhaga. Când încep să-l chinuiască cu adevărat se leagănă pe 
balansoarul lui şi spune: „Acum e anotimpul marilor furtuni în Marea Chinei. E 
mare vijelie acolo. Blestemată treabă, vapoarele şi marinarii mei se vor duce cu 
siguranţă la fund.“ Şi ştii, mamă, ce cred că-şi spun oamenii lui din Marea 
Chinei? „E mare vijelie, vin furtunile. Blestemată poveste, vom ajunge cu toţii 
pe fundul mării. E timpul ca bătrânul din Bredgade să-şi mai îngrijească 
bătăturile/ 4 



Cu câteva zile înainte de a-şi da sufletul, Jens aminti pentru prima dată numele 
Domnişoarei Ane. Fusese într-un fel muza lui, singurul om care avea cunoştinţă 
de ambele lumi în care el îşi trăise scurta viaţă. Amintirea ei îl făcu să-şi schimbe 
tonul, îi învie fiinţa în formule măiestrite şi poetice, de parcă fusese o forţă a 
naturii, cunoscută şi iubită de întreaga lume. Dacă Emilie ar fi luat monologurile 
copilului în serios şi nu le-ar fi considerat o aiureală ar fi putut să găsească 
explicaţia multor lucruri pe care nu le înţelesese. Dar îi răspunse: 

— Nu, n-am cunoscut-o, Jens. 

— Dar, mamă, te-a cunoscut atât de bine, atât de bine, striga el. Ţi-a cusut 
rochia de mireasă din mătase albă. A fost o lucrare dificilă, trebuia probată 
întruna, până ajunsese să o doară gura de la acele cu gămălie pe care le ţinea 
între buze. Şi papă, spuse el râzând, intra la tine şi mai ţii minte ce-ţi spunea? îţi 
spunea: „Trandafirul meu alb“. 

îşi aduse aminte de foarfecă mare pe care i-o lăsase Domnişoara Ane 
moştenire şi o ceru să o ţină cu el în pat. A fost singura dată din toată 
convieţuirea lor, când Emilie l-a văzut nerăbdător şi încăpăţânat. 

Cu inima îndurerată, părăsi prima dată după trei săptămâni casa şi se duse ea 
însăşi până la Madame Mahler pentru a se interesa de foarfece. Pe drum într- 
acolo, i se păru că silueta misterioasă a Domnişoarei Ane o însoţea. Figura ei 
crescu luând dimensiunile unei Parce, Atropos însăşi, cu foarfecele în mână, gata 
să reteze firul unei vieţi omeneşti. între timp însă, Madame Mahler vânduse 
foarfecă unui croitor, un cunoscut al ei. Acum nega energic atât existenţa 
acesteia cât şi a Domnişoarei Ane înseşi. 

în ultima dimineaţă din viaţa lui Jens, Emilie îşi luă în braţe câinele, loialul 
partener de joacă al băiatului, şi îl puse în pat la picioarele băiatului. Acesta îşi 
recunoscu în făptura mică, întunecată şi ghemuită a animalului pe vechea lui 
prietenă. Chipul i se lumină. 

— Iat-o în sfârşit! strigă el. 

Soacra lui Emilie şi bătrânul proprietar de vapoare însuşi îl vizitaseră zilnic pe 
băiat în dormitorul lui. întreaga familie Vandamm era în jurul patului său când 
micul Jens îşi dădu sufletul precum un mic pârâu care se varsă în mare, fiind 
primit în regatul veşnic şi neţărmuit al viselor. 

Muri la sfârşitul lunii martie, cu puţin înaintea zilei în care ar fi trebuit hotărât 
dacă este demn să fie primit în familia Vandamm. Bătrânul proprietar îi anunţă 
acum pe neaşteptate că băiatul va fi înmormântat în cripta familiei - împotriva 
tuturor uzanţelor şi regulilor, pentru că nu fusese legal adoptat. Jens fu îngropat 



în spatele unor garduri înalte din fier forjat, în cel mai bogat mormânt în care se 
odihnise vreodată un copil adoptat. 

în ziua înmormântării, când sicriul uşor a fost purtat afară pe poartă din 
Bredgade, casa se micşoră tot mai mult şi dispăru de tot apoi. Devenise ceea ce 
fusese înainte, o casă ca toate celelalte din şirul de case. Locuitorii ei erau puţin 
ameţiţi şi nesiguri ca după o cădere în gol. Lumea le părea tristă, o scenă goală, 
un enorm şi complicat mecanism lipsit de scop. Familia Vandamm nu era 
obişnuită să fie îndoliată şi nu fusese pregătită să supravieţuiască într-un spaţiu 
atât de gol cum era cel pe care îl lăsase în urmă moartea copilului. 

Jacob simţea cu durere şi împotriva oricărei raţiuni că trădase aşteptările unui 
prieten care se încredinţase râzând forţei lui. Acum nu mai exista nimeni care să 
aibă nevoie de aceasta şi se vedea ca pe un monstru, un colos fără substanţă, 
lipsit de viaţă. Cu toate acestea, exista în durerea provocată de pierdere un 
sentiment ciudat de uşurare, aşa cum simt cei mai mulţi oameni atunci când un 
idealist pleacă dintre ei. 

Emilie era singura persoană din casă care îşi păstrase cumpătul. Se putea 
spune că în timp ce casa se prăbuşea din înălţimi ea o sprijinea şi o ţinea la 
suprafaţă. Nu dorea să poarte doliu după Jens. 

— Nimeni nu poartă doliu pentru un copil care nu este al lui, spunea ea, şi 
refuzând toate insistenţele se îngrijea de propria casă la fel de calmă şi 
conştiincioasă ca înainte. Tatăl şi soacra ei căutau alinare la ea în timpul doliului 
şi, pentru că ea era cea mai tânără dintre ei şi în multe privinţe le amintea de 
Jens, trecură asupra ei toată grija şi tandreţea pe care i-o purtaseră copilului 
dispărut. Ea devenise palidă din cauza nopţilor de veghe la căpătâiul băiatului şi 
bătrânii se sfătuiră între ei şi cu Jacob s-o trimită într-o staţiune la tratament. 

După câtva timp Jacob fu surprins de tăcerea ei profundă. La început lăsa 
impresia că i se pare inutil să converseze despre altceva decât despre treburile 
legate de casă şi apoi părea că pierduse însuşi darul vorbirii. Propriile lui 
încercări timide de a o binedispune o mirau şi o incomodau, aşa încât renunţă. 

La câteva luni după moartea lui Jens, Jacob îşi invită soţia la o plimbare pe 
drumul care leagă Copenhaga de Elsinore de-a lungul râului Sundet. Era o după- 
amiază proaspătă şi blândă de mai. Când ajunseră la Charlottenlund, îi propuse 
să se plimbe prin pădure şi să dea drumul trăsurii, care să-i aştepte de cealaltă 
parte. O priviră cum se îndepărtează, alunecând de-a lungul drumului de coastă. 

Intrară în lumea verde a pădurii. Fagii înmuguriseră deja de trei săptămâni şi 
primăvara timpurie cu lumina ei translucidă încântătoare şi misterioasă printre 



coroanele copacilor era pe sfârşite. Dar frunzişul de vară era încă atât de tânăr, 
încât părea mai viu în umbră decât în lumina soarelui. Apoi în plină vară avea să 
se schimbe, devenind verde deschis la soare şi închis, spre negru, acolo unde 
pădurea e în umbră. Pe sub copaci, pe jos, acolo unde lumina ajungea filtrată de 
ramurile copacilor, pământul era incolor, acoperit parcă de praf din soare. Umbra 
nu era încă matură, lăsând impresia unei sfere luminoase mai adânci şi mai 
meditative - în ea stâncile şi cascadele din pădure scânteiau precum cristalul 
verde şi smaraldele. Timpul anemonelor trecuse, se ofiliseră şi dispăruseră şi 
iarba crescuse mare pe sub copaci. Abundenţa uşoară de mici flori înstelate 
plutea în jurul bătrânelor şi noduroaselor trunchiuri contorsionate la câteva 
picioare deasupra pământului, calmă şi nemişcată ca o ceaţă lăptoasă. Plouase 
noaptea şi pe îngusta cărare din pădure se vedeau încă urmele pline de apă ale 
căruţelor tăietorilor de lemne. Pe marginea drumului, razele soarelui cădeau pe 
globul sidefiu şi mişcător al unei păpădii trecute - florile de câmp veniseră într-o 
vizită în pădure. 

înaintau încet pe potecă. Când pătrunseră mai adânc în pădure, auziră brusc un 
cuc foarte aproape de ei. S-au oprit o clipă să-l asculte, dar nu l-au întrebat nimic 
şi şi-au continuat drumul. Emilie dădu drumul braţului lui Jacob pentru a culege 
de jos un ou albastru de pasăre, încercă să-l reconstituie şi îl ţinu apoi în palmă. 
Soţul ei începu să-i povestească despre călătoria în Germania pe care o 
planificase cu ajutorul socrului său, despre peisajele, oraşele şi operele de artă pe 
care aveau să le admire. îl asculta docilă şi tăcea. 

Ajunseră la capătul pădurii. De la poarta de aici se deschidea o perspectivă 
largă asupra câmpiei. După întunericul din pădure strălucirea lumii de afară li se 
păru incredibilă, parcă albită de soarele de amiază. în timp ce stăteau acolo, 
uitându-se la peisaj, culorile câmpiilor, ale mlaştinilor şi ale pâlcurilor răzleţe de 
copaci ieşiră treptat la iveală, una câte una. Cerul era de un albastru foarte 
deschis, nori cumulus mari şi albi deveniră vizibili apoi pe tot orizontul. Secara 
nouă şi verde era pe punctul de a da în spic şi, acolo unde degetele brizei de vară 
o atingeau, se lăsa în valuri lungi şi blânde deasupra pământului. Casele ţăranilor 
acoperite de stuf arătau ca nişte insule calcaroase şi pătrate în peisajul ondulat şi, 
în jurul lor, tufele de liliac îşi ridicau spre cer frunzele verzi şi florile de un 
albastru pal. Departe auziră o trăsură şi, deasupra capetelor lor, trilul voios şi 
neîntrerupt al ciocârliilor. 

La marginea pădurii zăcea un copac doborât. Emilie spuse: 

— Hai să ne aşezăm aici. 



îşi desfăcu şiretul pălăriei de sub bărbie şi, scoţând-o, şi-o puse în poală. După 
o scurtă tăcere, ea vorbi: 

— Vreau să-ţi spun ceva. 

Şi făcu apoi o lungă pauză. De-a lungul întregii lor conversaţii din pădure, se 
comportă în acelaşi fel, tăcând îndelung înaintea fiecărei replici - nu pentru că ar 
fi stat să-şi adune gândurile, ci pentru că se dezobişnuise să vorbească şi acum 
lăsa impresia că îi venea greu s-o facă. 

Spuse încet: 

— A fost copilul meu, Jacob. 

— Ce vrei să spui? o întrebă Jacob ridicând privirea. 

— A fost propriul meu copil. Nu-ţi aduci aminte că după ce îl văzuseşi prima 
dată mi-ai spus că îmi seamănă? îmi semăna într-adevăr. Pentru că era fiul meu. 

înainte Jacob ar fi fost cu adevărat înspăimântat să-şi audă soţia vorbind astfel 
şi ar fi crezut că îşi pierduse minţile. Dar, în ultima vreme, începuse să vadă 
lucruri pe care înainte le ignorase sau cărora le negase existenţa. Era oarecum 
pregătit pentru imprevizibil. Rămase calm aşezat pe trunchi şi privi valurile pe 
care le făcea lanul din fata lui. 

— Nu ştii ce spui, Milla, zise el. 

Emilie stătea din nou tăcută, îndurerată de această intervenţie a lui şi cu şirul 
gândurilor ei întrerupt. 

— E desigur foarte greu pentru alţii să mă înţeleagă, spuse ea până la urmă. 
Dacă Jens ar mai fi fost aici, el ţi-ar fi putut-o explica mult mai bine şi ai fi 
crezut. Dar încearcă totuşi, continuă ea insistentă, să înţelegi ce-ţi spun. M-am 
gândit mult la asta. Cred că trebuie să ştii. Şi, dacă nu pot vorbi cu tine, încheie 
ea amărâtă, atunci nu există nimeni pe lume cu care să pot vorbi. 

Spuse asta de parcă s-ar fi temut într-adevăr să rămână fără capacitatea de a 
vorbi. Jacob îşi aminti acum felul în care el însuşi cu mult timp în urmă îi simţise 
tăcerea ca pe o grea povară şi cum îşi pusese toată imaginaţia la bătaie pentru a o 
face să vorbească, indiferent despre ce. 

— Da, vorbeşte draga mea, nu te mai întrerup, spuse el. 

Foarte blajin, fiindu-i recunoscătoare parcă pentru această promisiune, 
continuă. 

— A fost copilul meu şi al lui Charlie Dreyer, spuse ea. L-ai întâlnit pe 
Charlie o dată în casa tatălui meu la prânz. Dar ne-am îndrăgostit unul de celălalt 
în timp ce tu erai plecat în China - el a devenit iubitul meu. 

în timp ce ea tăcea din nou, Jacob îşi aduse aminte de scrisoarea anonimă pe 



care o primise la puţin timp după nunta lor. îşi aminti indignarea şi dispreţul pe 
care i le inspirase autorul ei şi cum se simţise vinovat faţă de soţia sa pentru 
simplul fapt de a o fi citit. I se părea ciudat ca după şase ani s-o audă chiar pe ea 
repetând povestea. 

— Când m-a rugat să-l las să mă iubească, spuse Emilie, o clipă am fost într- 
un imens şi teribil pericol. Nu vorbisem niciodată cu un bărbat despre asemenea 
lucruri. Doar cu mătuşa Malvina şi cu bătrâna mea guvernantă. Şi femeile ne 
învaţă, dintr-un motiv sau altul - nu ştiu de ce - că dorinţele unui iubit sunt o 
insultă la adresa unei fete. Cum ne daţi voie să gândim aşa despre voi? Tu, ca 
bărbat, tu ştii că rugămintea lui venea din dragoste, tandreţe şi generozitate. 
Avea mai multă viaţă şi forţă în el decât simţea că are nevoie şi dorea să le 
împartă cu mine. în seara aceea m-a implorat să accept să mi se dea viaţa în 
întregul ei, eternitatea însăşi. Şi eu, care fusesem atât de greşit educată, atât de 
tare indusă în eroare, era cât pe ce să îl refuz. Mă cuprinde o spaimă grozavă de 
câte ori mă gândesc la acel moment pentru că aş fi putut spune nu. Dar nu am 
nici un motiv să mă tem, pentru că ştiu că dacă m-aş reîntoarce la acea clipă m- 
aş comporta cu siguranţă exact ca atunci. Deci nu există nici un pericol real. Nu 
l-am refuzat. I-am permis să mă însoţească înapoi în casă şi să rămână la mine în 
noaptea aceea, până către dimineaţă, când trebuia să ridice ancora. 

Rămase un moment pe gânduri, apoi continuă. 

— Totuşi, pentru că am fost atât de slabă şi pentru că atunci mi-a fost teamă şi 
nu i-am meritat dragostea, copilul şi cu mine am avut mult de suferit. Dacă aş fi 
fost o fată săracă cu doar cincizeci de taleri de aur în buzunar, ar fi fost mai bine 
de noi, pentru că am fi putut rămâne împreună. Da, am trecut prin multe, noi doi. 
Când l-am regăsit pe Jens şi l-am adus acasă cu mine, mai spuse apoi, nu mi-a 
păsat prea mult de el. Aveaţi voi toţi grijă de el - îl iubeaţi, dar eu nu l-am iubit. 
Eu îl iubeam doar pe Charlie. Dar am fost mai mult timp împreună cu Jens decât 
oricare dintre voi şi mi-a spus multe lucruri pe care nu le discuta cu altcineva. îl 
înţelegeam foarte bine şi ştiam că n-am fi găsit nicicând un altul mai înţelept ca 
el. 

Tăcea şi nu ştia că citase un verset din Biblie aşa cum bătrânul proprietar de 
vapoare nu bănuise nimic atunci când poruncise ca băiatul să fie înmormântat în 
pământul pe care el îl cumpărase ca loc de veci al familiei - fusese un mic truc 
din magia băiatului dispărut. 

— Am învăţat şi eu foarte multe de la el, spuse ea. Nu ştia să mintă, spunea 
întotdeauna adevărul, întocmai ca Charlie. De multe ori mă gândeam că era urât 



din partea mea să-l învăţ să mintă. Ştiam prea bine că era incorect să-l fac să-ţi 
spună Papă. în timp ce zăcea bolnav, mă gândeam la un singur lucru - că, dacă 
moare, pot în sfârşit să port doliu pentru Charlie. 

îşi luă pălăria în mână, se uită la ea şi apoi o lăsă din nou în poală. 

— Şi când s-a întâmplat, la urmă, tot n-am avut puterea s-o fac, spuse ea. 

îşi trecu de câteva ori degetele peste inele. 

— Aş fi putut foarte uşor să vorbesc cu Jens despre asta, spuse ea. El ar fi râs 
şi m-ar fi îndemnat să-mi cumpăr rochii elegante de doliu şi văluri lungi şi negre. 

Jacob se gândea că avea noroc că-i promisese să n-o întrerupă. Pentru că 
oricum nu şi-ar fi găsit cuvintele. Când în acest moment al povestirii ea căzu din 
nou pe gânduri şi tăcu atât de mult încât el crezu că terminase ce avea de spus, 
simţi că se îneacă de parcă cuvintele pe care trebuia să le spună îi rămăseseră în 
gât. 

— Credeam că voi ajunge să am remuşcări că nu l-am iubit, spuse ea brusc. Şi 
să regret cumplit ceea ce am făcut, m-am temut că voi cădea sub povară. Dar nu 
s-a întâmplat aşa. Există un har divin pe lumea asta pe care oameni ca noi nici 
nu-1 bănuiesc. Lumea nu este brutală sau severă, aşa cum ne spun alţii. Nu este 
nici măcar dreaptă. Totul se iartă, totul. Lucrurilor frumoase şi nobile de pe 
această lume nu le poţi face rău. Sunt prea puternice pentru asta. Nu puteam să-i 
facem rău lui Jens, nu, asta n-ar fi reuşit nimeni. Acum că e mort, mai spuse ea, 
acum înţeleg totul. 

Stătea din nou nemişcată, sprijinindu-se uşor de trunchiul de copac. Pentru 
prima dată de când vorbeau se uită în jur lăsându-şi privirea să mângâie peisajul 
pădurii. 

— Să ştii că e ciudat să înţelegi totul, spuse ea. Nu pot să-ţi explic ce simt şi 
nu m-am priceput niciodată să exprim în cuvinte ceea ce gândesc. Nu sunt ca 
Jens. Dar din martie, de la începutul primăverii, am crezut că înţeleg de ce s-au 
întâmplat toate aşa cum s-au întâmplat. De ce răsar acum toate, de exemplu. Şi 
de ce se întorc păsările înapoi aici. Marea indulgenţă a lumii faţă de noi - şi 
înţelegerea lui Papă şi a ta faţă de mine. în timp ce ne plimbam astăzi prin 
pădure mi s-a părut că îmi recăpătasem din nou văzul şi mirosul din timpul 
copilăriei. Toate lucrurile din jurul meu îmi spun din proprie iniţiativă ce 
înseamnă. 

Se opri o clipă. 

— înseamnă Charlie! spuse ea. 

După o lungă tăcere adăugă: 



— Şi eu, eu sunt Emilie, şi nimic din asta nu se poate schimba. 

Făcu un gest de parcă ar fi vrut să-şi pună mănuşile, dar renunţă apoi şi le 
puse din nou în pălărie rămânând nemişcată ca înainte. 

— Acum ţi-am spus totul, zise ea. Acum tu trebuie să hotărăşti ce vom face. 
Papă nu va afla nimic niciodată, spuse ea blând şi îngândurată. Nimeni nu va afla 
nimic. Doar tu. Şi m-am gândit că, dacă vrei, atunci când noi doi vom vorbi 
despre Jens - „dar e prima dată când vorbeşte de el, nu i-a rostit niciodată până 
acum numele“, se gândi Jacob - am putea vorbi şi despre toate acestea. Mai e 
doar un singur lucru, spuse ea încet, pe care îl ştiu şi îl înţeleg mai bine decât 
tine. Crede-mă, ştiu că ne-ar fi mult mai uşor amândurora, dacă ai putea, dacă ai 
vrea să mă crezi. 

Jacob era obişnuit să cântărească situaţia în care se afla înainte de a lua o 
hotărâre corespunzătoare. Aşteptă un moment după ce ea termină de vorbit şi 
spuse: 

— Da, draga mea. E adevărat. 



Din Danemarca de altădată 


Prin fereastra din zidul gros de un stânjen, acolo unde obloanele erau date la o 
parte, strălucea o mică stea pe cerul pal al nopţii de vară. Calmul acelui 
îndepărtat astru tulbura sufletul regelui, nelăsându-1 să doarmă. 

Privighetorile care umpluseră crângul de cântecul lor exuberant şi asurzitor 
tăcuseră câteva ore în jurul miezului nopţii; întreaga lume tăcea. Prin fereastră 
intra mireasma fină, proaspătă şi umedă a frunzişului, aducându-i regelui în 
alcov fiinţa ascunsă a marii păduri. Se gândea la căprioarele care se odihneau 
acum pe iarba argintie, printre copaci. în gând, fără arc sau săgeţi şi fără dorinţa 
de a le ucide, se apropie de ele. Acolo păştea poate căprioara albă cu copite de 
aur, o fecioară în piele de căprioară. Şi, în adâncurile pădurii, dragonul dormea 
într-o vale lungă, cu aripile ieşindu-i din înfricoşătorul gât solzos şi cu lunga-i 
coadă mişcându-se uşor printre tufele de zmeură. 

Regele era într-o dispoziţie stranie, deloc veselă - trist şi descurajat. Dar în 
acea noapte se simţea mai puternic ca niciodată înainte, parcă propria putere îl 
făcea mai greu. 

Regele medită la multe lucruri şi îşi aminti cum cu zece ani în urmă, când 
avea doar şaptesprezece ani, în Ribe, îl întâlnise pe Evreul Rătăcitor. Confesorul 
său îi spusese că renegatul de douăsprezece secole ajunsese în oraşul lor şi 
trimise după el. Dar când gârbovitul şi pământiul bătrân Ahasverus, în caftanul 
său negru, îi căzu la picioare, toată furia teribilă împotriva celui care îl 
batjocorise pe Crist dispăru din sufletul tânărului rege. Stătea doar şi-l privea 
mirat, în tăcere. 

— Tu eşti pantofarul din Ierusalim? îl întrebă până la urmă. 

— Desigur, răspunse evreul şi suspină adânc, am fost cândva pantofar în 
Ierusalim. Am croit pantofi şi sandale pentru evreii bogaţii ai oraşului şi pentm 
romanii de seamă. Odată am cusut chiar şi o pereche de papuci pentru soţia 
guvernatorului Pilat, împodobiţi în dreptul degetului mare cu agate şi diamante. 

în această noapte regele îşi amintea de parcă s-ar fi întâmplat ieri şi nu cu zece 
ani în urmă, cu o claritate teribilă, singurătatea acelui evreu bătrân. Doar că 



acum situaţia se inversase, acum el însuşi era Ahasverus. Au murit atât de mulţi 
în jurul său de atunci. Cavaleri bravi au fost târâţi în războaie din care nu s-au 
mai întors, prietenii lui veseli din tinereţe au amuţit, precum un sfârşit de 
melodie cântată de un flaut, încântătoare domniţe au părăsit ringul de dans. Şi-l 
amintea pe bătrânul său bufon, cu clopoţei la pălărie, ţopăind pe masă şi 
maimuţărindu-i pe marii domni din jur. Trecuse ceva timp de la moartea 
bufonului şi de la ultima oară când se gândise la el. întâlnise privirea vânatului 
hăituit de câini şi înfipsese singur cuţitul în inima lui, răsucindu-1. Lacrimi mari 
curgeau din ochii limpezi ai animalului. Dar regele nu ştia dacă el însuşi va muri 
vreodată. 

O pală de vânt uşoară trecu afară prin coroanele copacilor şi prin iarbă făcând 
să freamăte tapiseriile atârnate în jurul ferestrei. Nu putea să vadă, dar ştia că 
oamenii şi animalele reprezentate în ele se puseseră în mişcare, ca şi cum ar fi 
înaintat de-a lungul zidurilor. 

Gândurile regelui fugeau mai departe şi nu-şi găseau liniştea niciunde. îşi 
aminti cum i se umplea inima de fericire cândva la vânătoare, în turniruri, la 
dans sau în război. încet îşi retrăi toate bucuriile tinereţii. Dar unde era acum 
cupa din care să soarbă fericirea? Nici un om nu mai putea să i-o umple. Era în 
propriul lui regat, în Danemarca, singur ca un mort în groapă, aşa cum era şi în 
somnul şi visele lui. Mulţi ani regele fusese în conflict cu marii lui vasali şi 
gândul că până la urmă îi va supune şi îi va vedea umiliţi îl gustase mereu ca pe 
un fruct stricat dar revigorant pe care îl mănânci în singurătate. Dar în 
îmbrăţişarea proaspătă şi tăcută a nopţii acesteia şi sub lumina micii stele din 
fereastră, întreaga probă de forţă părea doar o întâmplare banală, ca un joc sau ca 
o ceartă de copii. Marea forţă din el tânjea după o confruntare cu ceva mult mai 
mare pe care să-l doboare. 

Se gândi şi la femeile de la curte, încântătoarele doamne care dansau pe 
podelele castelului care semănau cu o tablă de şah. Inima îi tresălta de bucurie să 
le vadă dansând sau cântând şi cândva găsise plăceri cereşti în trupul lor când le 
ţinea goale în braţe ca pe nişte crini albi. Dar în această noapte sufletul lui nu-şi 
mai găsea liniştea cu nici una dintre ele. 

Regele se mâhnea pentru sufletul său drag, pe care nu-1 mai putea mulţumi. Şi 
această preocupare arzătoare pentru propriul suflet venea din tinereţea lui, 
aducând cu sine nopţi de primăvară de altădată. Atunci fusese doar dorul şi 
aspiraţia unui tânăr. Acum, că ajunsese să cunoască lumea, îl fulgera ca o durere 
amară. Pe acest pământ sufletul său nu avea nici un prieten. Toţi oamenii din 



Danemarca - vasalii şi ţăranii lui, războinicii şi clericii - toţi puteau să-şi 
găsească semeni cărora să li se încredinţeze, cu care să se bucure împreună. Dar 
cui să-i încredinţeze un rege sufletul? Se gândi la Dumnezeu din ceruri. Poate 
Dumnezeu mai era atât de singur ca el, chiar mai singur, pentru că era un rege 
mai puternic. 

Se uită din nou la steaua din depărtări, curată ca un diamant. 

— Ave, Maria stella, suspină el. Dei mater alma. 

Dintre toate femeile frumoase care s-au perindat vreodată prin lume, Sfânta 
Fecioară era singura care îi cunoştea şi îi înţelegea inima şi care cu blândeţe îi 
putea aprecia corect adoraţia. 

Se gândi că bătrânul evreu din Ribe o văzuse probabil pe Fecioară şi că ar fi 
putut să i-o descrie. Şi dacă ar fi venit pe lume douăsprezece secole mai 
devreme, şi el ar fi putut călători în Ţara Sfântă pentru a o vedea pe Maria cu 
propriii lui ochi. Ar fi devenit oare atunci tânărul rege al Danemarcei rivalul 
împăratului ceresc? 

— Nu, nu, Doamne, şopti el. I-aş fi purtat doar mănuşa la coif. Cu lancea 
coborâtă, mi-aş fi îndemnat măreţul cal înzăuat să meargă alături de asinul ei pe 
drumul spre Egipt. Tu însuţi mi-ai fi zâmbit atunci. 

Cât de perfectă ar fi putut fi înţelegerea dintre el şi Dumnezeu, se gândea 
regele. Cât de dulce şi profundă ar fi putut fi prietenia dintre ei dacă pe lume nu 
ar fi existat decât ei doi, fără oamenii care să intervină în relaţia lor, cu vanităţi, 
ambiţii şi invidii. 

„Doamne, se gândea regele, cred că e timpul să renunţ la oameni. E timpul să 
renunţ la tot ce stă în calea fericirii şi a bunăstării sufletului meu. Numai la el mă 
voi gândi de acum înainte. Vreau să-mi mai simt o dată sufletul prinzând aripi şi 
făcându-mă fericit.“ 

în acel moment regele auzea bătând un mare clopot parcă doar pentru urechile 
lui. Valurile sonore se adunau în jurul lui precum marea în jurul unui înecat şi 
atât de tare răsuna, încât nimic pe lume nu l-ar fi putut întrece. Se ridică în 
genunchi, în pat. Acum ştia şi înţelegea totul. Singurătatea lui era însăşi puterea 
lui, pentru că el însuşi era întreaga lume. 

Sunetul se stinse încet. După o vreme, în timp ce stătea liniştit, cu mâinile pe 
piept, regele văzu cerul albind la fereastră şi înţelese că nu mai era mult până 
dimineaţă. Steaua pe care o observase îşi schimbase locul şi urcase în colţul 
geamului. Un curent rece trecea prin crâng şi îşi trase pătura de mătase până la 
bărbie. Auzi trei din cele patru triluri ale unei cinteze din vârful unui copac, 



urmând să fie curând acompaniată de celelalte păsări. După puţină vreme avea să 
se audă şi cucul din pădure. Regele adormi. 

Când servitorul lui veni dimineaţa să-l trezească şi să-l îmbrace, afară ploua, 
în timp ce se trezea, îşi aduse aminte de Granze, bătrânul sclav lusacian- al 
tatălui său. Poate că îl visase în ultimul somn şi ploaia care cădea afară îi 
readusese visul în minte, pentru că îi mai stăruia în urechi zgomotul valurilor 
spărgându-se pe stânci şi pietriş. Tatăl bătrânului sclav fusese adus în 
Danemarca în copilărie chiar de către episcopul Absalon însuşi. Nu cunoscuse 
niciodată în toată viaţa lui vreun membru din tribul lui şi acum ajunsese bătrân, 
precum o lespede de granit. Pentru păgâni, anii trec altfel decât pentru creştini, 
îşi spuse regele, ei trăiesc veşnic. Cu douăzeci de ani în urmă, sclavul fusese cel 
mai bun prieten al său. Petrecuseră multe zile lungi de vară pe plajă şi lusacianul 
îl învăţase să întindă năvoade şi să vâneze ţipari, noaptea, la lumina unei făclii. 
Nu-1 mai văzuse de mulţi ani, dar ştia că bătrânul singuratic era în viaţă şi trăia 
într-o colibă pe malul mării. Va călări până acolo să-l mai vadă o dată pe sclav. 
Granze era legat de începutul vieţii lui, cât îşi aducea aminte de ea, şi se cuvenea 
ca acum să se întoarcă acolo. Bătrânul lusacian ştia multe din lucrurile pe care 
nici oamenii regelui din Danemarca nu le cunoşteau. 

5. Lusacian - provenind din Lusacia, o zonă populată cu o minoritate slavă, în sudul Berlinului, 
împărţită astăzi între Saxonia germană, Polonia şi Cehia. (N. tr.) 

Gândurile de peste noapte erau încă vii în mintea regelui şi inima lui era 
liniştită şi uşoară. în lumina zilei nu dorea să mai stăruiască asupra lor. Sfârşise 
de bâjbâit şi vedea clar drumul pe care trebuia să o apuce - era el însuşi de acum 
înainte calea, adevărul şi viaţa. 

Regele îşi lăsă valetul să-i pună pe umeri capa grea împodobită cu frunze şi 
păsări în cărămiziu şi albastru. în timp ce băiatul îi aranja pintenii, fu anunţat că 
preotul Sune Pederson sosise de la Paris. Regelui i se păru un semn bun şi 
trimise după el. Sune provenea din clanul Hvide, care dăduse mulţi dintre cei 
mai înverşunaţi duşmani ai coroanei. Dar Sune era prietenul de joacă, din 
copilărie, al regelui, învăţaseră să citească şi să scrie împreună. Sune era pe 
vremea aceea cu un cap mai mic decât tânărul prinţ, dar îi era egal în toate şi îl 
întrecea chiar la călărit, la trasul cu arcul şi la vânătoarea cu şoim. Era un băiat 
isteţ, curajos şi prietenos. De cinci ani lipsea din Danemarca, fiind plecat la 
studii la Paris, şi din când în când regele fusese informat din Franţa despre 


progresele lui şi despre felul în care se adaptase vieţii clericale şi celei de curte 
de acolo. 

Sune intră îmbrăcat încă în hainele sale negre de călătorie, pe jumătate preot, 
pe jumătate cavaler, îngenunche în faţa regelui, dar acesta îl ridică şi îl sărută pe 
ambii obraji. Sune Pederson era un preot elegant şi frumos, cu mâini albe. 
Hainele stăteau bine pe el şi gura lui mică, rotundă şi proaspătă zâmbea calm şi 
vioi. Avea o voce melodioasă, cristalină şi vorbea în stilul vechi şi direct al 
danezilor, doar din când în când mai lăsând să-i iasă din gură o expresie sau un 
cuvânt franţuzesc. îşi exprimă mai întâi bucuria şi surprinderea să vadă atâtea 
biserici noi şi minunate în Danemarca şi îi transmise regelui salutări de la înalţii 
prelaţi de la Paris. Adusese cu el un lucru extrem de valoros, o aşchie din Sfânta 
Cruce, închisă într-o bijuterie de aur, cadou pentru rege din partea lui Matheus 
din Vendome. Dar avea să i-o înmâneze mai târziu regelui, în prezenţa celor mai 
mari demnitari ai Bisericii daneze. 

în timp ce vorbeau, intră întâiul scrib care îi înmână regelui o listă cu marii 
domni şi prelaţi ce doreau în acea zi audienţă la el. Regele îşi lăsă privirea să 
alunece peste hârtie. Iată, se gândi el, lista cu aceia care au adus mâhnire în 
sufletul său şi se ridică împotriva voinţei regelui danez. De ce a permis oare 
asta? îl sfâşie o durere ca atunci când un cal nobil ar intra pe mâna unui jocheu 
brutal şi neşcolit. Rămase o clipă pe gânduri. Această listă cuprindea un şir lung 
de capete de danezi mândri - şi totuşi erau supuşii lui, îi stătea în putere să le 
facă să cadă. îi dădu scribului lista înapoi trimiţându-1 cu vestea că astăzi nu 
avea să primească pe nimeni pentru că urma să călărească. Valetul reginei veni 
să-l anunţe că era bolnav câinele ei favorit şi că îl ruga pe rege să vină să vadă ce 
e cu el. Regele îi trimise vorbă că va veni a doua zi. 

Regele îl rugă pe Sune să călărească împreună. Sune îl cunoscuse el însuşi pe 
Granze pe vremuri şi zâmbi acum, amintindu-şi de el şi făcându-1 şi pe rege să 
zâmbească. Amintirile din tinereţe pe care regele le avea cu Sune erau senine ca 
lumina zilei, cei doi fiind iniţiaţi împreună în artele curţii şi în sporturi, şi totul 
devenise limpede în jurul lor. Lucrurile care se legau de bătrânul lusacian erau în 
culori închise şi aparţineau unor timpuri în care abia începea să fie conştient de 
lume şi de el însuşi, se mişcau încet în întuneric şi miroseau a alge şi a scoici. 
Zâmbetul rămase pe faţa regelui dar îşi schimbă substanţa în timp ce el îşi lăsă 
gândurile să alerge mai departe. Dacă ar fi obligat să-l trimită pe unul dintre cei 
doi la moarte, care cap ar cădea oare? Bătrânul craniu noduros sau capul tânăr şi 
rotund cu o tunsoare la modă? îl întrebă pe Sune dacă să trimită după un buiestru 



pentru el, şi Sune îi răspunse că s-ar încumeta să călărească oricare din caii 
grajdului regal. Dar nu era nevoie, deoarece îşi adusese el însuşi cai. Nu venise 
direct din Franţa, ci trecuse în drum pe la neamurile lui din Yutlanda. Regele se 
încruntă puţin, apoi zâmbi din nou. La puţin timp ieşiră călare pe poartă şi 
trecură peste şanţul cu apă iar paznicul de pe zid sună din corn. Trei dintre valeţii 
regelui, servitorul lui Sune şi un dresor de câini veneau în urma lor şi regele îşi 
lăsă căţeaua favorită, pe Blanzeflor, să alerge pe lângă scara calului. 

Călăriră prin pădure. Coroanele copacilor umede şi picurânde înmuguriseră de 
curând, tânărul frunziş moale şi mătăsos, semănând mai mult cu petalele florilor 
decât cu nişte frunze, se legăna blând în aerul rece şi înviorător precum algele pe 
fundul unei ape adânci. Pe sub copaci pădurea era în semiîntuneric şi umplută de 
miresmele plăcute şi amare ale arţarilor şi plopilor. în ploaia fină păsările cântau 
peste tot în jurul lor, porumbelul sălbatic gângurind liniştit pe ramurile înalte pe 
sub care treceau. O vulpe ieşi din desişul care mărginea drumul, se opri o clipă 
uitându-se la cavaleri, cu coada lăsată, apoi alunecă precum o flacără mică şi 
roşie înghiţită de iarba udă. 

Regele îl întrebă pe Sune Pederson despre viaţa din Paris şi răspunsul veni 
prompt şi bucuros. Strălucirea şi faima universităţii, spuse el, nu mai erau ce 
fuseseră cu câteva sute de ani în urmă, pe vremea lui Abelard şi a lui Petrus de 
Lombardia, dar spiritele acestor oameni mari mai pluteau încă în aer, aruncând 
lumină în jur. Cine n-a fost la Paris, adăugă tânărul preot, nu-şi poate imagina pe 
de-a-ntregul ce înseamnă să trăieşti sub lumina pe care o răsfrâng marii oameni 
de ştiinţă şi artiştii. Independenţa universităţii fusese de curând garantată prin 
bula papală Parens Scientarum. Continuă povestind despre regele Franţei şi 
curtea sa. Regele Filip era un vânător reputat. Sune însuşi, printr-un prieten, un 
tânăr şi nobil preot din Anglia, ajunsese oaspete la castelul St. Germain al 
regelui şi asistase la o vânătoare de căprioare. Descrise cu amănunte felul în care 
se desfăşurase vânătoarea, caii şi câinii. Doamnele franceze erau, spuse el, la fel 
de sigure în şa ca bărbaţii. Regele se interesă dacă tot ce se spunea despre 
frumuseţea şi graţia acestor doamne era adevărat. Sune răspunse că da. Cel puţin 
pe cât putea să le aprecieze un cleric, spusele nu erau exagerări. Erau 
inimaginabil de frumoase, nobile, pure şi educate şi, precum muzica, graţioase şi 
blânde, în maniere şi vorbă. Peste toate strălucea tânăra regină Maria de Brabant, 
un crin alb. Avea o mare influenţă asupra domnului ei şi întreaga aristocraţie 
franceză spera că ea va reuşi să distrugă puterea pe care şambelanul Pierre de la 
Brosse o obţinuse de la regele Franţei, care îl răsfăţase cu pământuri şi onoruri. 



La rândul lui, Pierre îl răsplătise pe rege în felul lui nerecunoscător, se spunea că 
încercase să-l otrăvească pe prinţul Ludovic, fiul cel mare al acestuia. 

— Da, aşa merg lucrurile pe lumea asta, spuse regele. Loialitatea a devenit o 
raritate în casa unui rege, dacă o mai fi existând cu adevărat. 

— Ai dreptate, majestate, îi răspunse Sune, dar ce loialitate poate regele Filip 
să mai aştepte când l-a preferat pe bărbierul tatălui său nobililor lui vasali. 

Schimbă subiecul şi vorbi din nou despre bisericile din Paris, li descrise 
regelui biserica La Sainte Chapelle, construită de regele Ludovic. Era într-adevăr 
un loc sfânt, te puteai crede în paradis în interiorul ei. Sune deveni trist, vorbi tot 
mai rar şi apoi tăcu de tot. Pădurea aceasta proaspătă din Zeelanda o văzuse de 
sute de ori în visele lui în timp ce era în Franţa şi i se păruse mereu mai frumoasă 
decât orice biserică. Dar acum în timp ce călărea din nou prin ea în ploaia 
liniştită de primăvară inima lui era grea de dorul Parisului şi al tuturor lucrurilor 
pe care le găseai doar acolo. Repetă pentru sine: „Ca în paradis!“ 

— Spune-mi, Sune, spuse regele, este oare dorinţa lui Dumnezeu ca oamenii 
să nu fie niciodată mulţumiţi, ci să tânjească tot timpul după alte locuri decât 
cele în care se află şi care poate nici nu există? Animalele şi păsările sunt 
mulţumite cu acest pământ, aşa cum îl au - este el oare prea mic pentru oamenii 
pe care Dumnezeu i-a aşezat aici? Pentru ţăranii care veşnic îşi plâng soarta grea, 
pentru cavaleri şi aristocraţi care nu au nicicând de ajuns, pentru tinerii preoţi 
care în inima pădurilor suspină de dorul Parisului? Nu există oameni - unul 
singur măcar, Sune, dintre toate miile de oameni de pe pământ - care să cadă la 
înţelegere cu Dumnezeu şi să poată spune: „Am rezolvat misterul lumii, 
pământul este acum al meu şi sunt mulţumit de el“. 

— Stăpâne, spuse Sune în timp ce cu o mână mângâia gâtul calului său, asta 
este eterna plângere a oamenilor. De mii de ani oamenii strigă la cer: „Doamne, 
ai făcut pământul şi ne-ai făcut şi pe noi, dar habar nu ai ce greu e să fii om pe 
acest pământ. Nu putem linişti inimile noastre, aşa cum le-ai creat tu, cu fiinţele 
acestei lumi, aşa cum le-ai creat tu. Nu găsim nicăieri pe acest pământ dreptatea, 
pacea şi fericirea pe care, conform naturii noastre, suntem făcuţi să le căutăm. 
Este un conflict etern şi nu mai suportăm. Spune-ne măcar, ca să înţelegem şi 
noi, care este sensul acestei lumi şi al nostru. Dă-ne o soluţie pentru acest mister 
al vieţii“. Strigătul lor a ajuns la urechile lui Dumnezeu care le-a cântărit cererea 
şi şi-a întrebat îngerii pe care îi trimitea pe pământ dacă lucrurile stăteau chiar 
aşa. „Le este chiar atât de greu oamenilor mei pe pământ, cum spun?“ îngerii au 
răspuns: „Doamne, oamenii tăi de pe pământ suferă într-adevăr teribil“. 



Dumnezeu şi-a zis: „Nu e bine să te bazezi pe spusele servitorilor tăi. Mi-e milă 
de oameni şi mă voi duce să văd cu ochii mei dacă lucrurile stau într-adevăr 
aşa“. A luat înfăţişarea unui om şi a coborât pe pământ. îngerii se bucurau, 
spunându-şi: „Uite, i s-a făcut milă de oameni. în sfârşit vor deveni şi ei bogaţi, 
fericiţi şi fără griji cum suntem noi în ceruri“. Au trecut treizeci şi trei de ani, 
care din perspectivă celestă păreau o oră. Dumnezeu s-a întors, s-a aşezat pe 
tronul său şi şi-a chemat îngerii care au venit zburând din toate colţurile cerului, 
curioşi să afle ce avea să le spună. Domnul întinerise cum nu-1 mai văzuseră 
niciodată. Când a ridicat mâna spre a le cere linişte, au observat că îi era 
străpunsă. „îngerii mei, le-a spus el. Da, am revenit din călătoria mea pe pământ 
şi am reuşit să cunosc condiţia umană. M-am îndurat de oameni şi le-am promis 
să-i ajut. Nu m-am odihnit şi n-am dormit înainte de a-mi ţine promisiunea. Am 
împăcat, în sfârşit, inima omului cu posibilităţile lumii în care l-am pus. Le-am 
arătat acestor muritori ignoranţi şi proşti cum să fie urmăriţi şi persecutaţi, cum 
să fie scuipaţi şi pedepsiţi. I-am învăţat cum să fie răstigniţi pe cruce. Am dat 
omenirii soluţia pentru suferinţa ei aşa cum m-au implorat. Le-am oferit 
mântuirea. “ 

Regele ascultase doar pe jumătate, dar pe măsură ce Sune înainta în poveste, 
era tot mai atent, râzând în sinea lui. Se gândi că nu degeaba trecuse Sune pe la 
Mollerup şi îşi vizitase mândrele rude. Micul slujitor al lui Dumnezeu dorea să-l 
înveţe pe marele rege al Danemarcei că umilinţa era o calitate dumnezeiască. 
Aşa se întâmplă întotdeauna cu cei pe care regele îi crede prietenii lui - ei 
călăresc alături de el, dar îşi au gândurile şi planurile în alte părţi. 

Dar vocea lui Sune era blândă şi melodioasă şi atât de cristalină încât regele 
nu se putu abţine să nu-1 asculte cu plăcere. „Nu, se gândi, nu-i voi face nici un 
rău lui Sune. Dimpotrivă, mă voi îngriji chiar să nu mai plece din Danemarca la 
Paris. îl voi ţine aproape de mine ca să-mi poată spune astfel de poveşti, cum nu 
mai aud de la nimeni. Vreau să-i ţin pe el şi pe Granze cu mine, să mă slujească 
la fel de bine amândoi.“ 

— Da, spuse el după o scurtă tăcere. Poate că Dumnezeu a gândit aşa. Şi 
totuşi mi se pare că s-a declarat prea repede mulţumit şi că nu a reuşit cu 
adevărat să cunoască suferinţa umană. De ce a stat aici pe pământ doar între 
pescari şi tâmplari? Dacă tot a venit, putea să-şi aleagă la fel de bine rolul unui 
mare domnitor, să intre în pielea unui rege. Nu poate spune că a cunoscut pe 
deplin lumea şi viaţa oamenilor până nu a călărit măcar o dată. Oare a uitat că tot 
el a creat caii, căprioarele, fierul, muzica divină, mătasea şi vinul? 



în timp ce călăreau şi vorbeau astfel, pădurea devenea tot mai scundă şi mai 
deschisă în jurul lor, stejarii şi arţarii lăsând locul mestecenilor subţiri şi 
mlădioşi. Din loc în loc, în luminişuri, creştea iarba neagră şi drumul forestier 
dispărea devenind o potecă subţire de nisip. Ploaia încetase. Ajunseseră la 
capătul pădurii şi dădură drumul cailor în galop peste o pajişte pe care se zăreau 
împrăştiate cioturi de mărăcini. Două ciori se plimbau ţanţoşe prin iarba scurtă şi 
îşi luară zborul la vederea cavalerilor. în faţa lor se înălţau nişte dealuri înalte şi 
neregulate pe care le urcară şi zăriră marea la picioarele lor. 

Regele îşi opri calul şi privi. Aerul sărat de mare, umplut de mirosul urât al 
algelor, îi mângâia faţa, îmbrăţişându-1. Inspiră adânc şi se întrebă de ce nu mai 
venise aici pe plajă de atâta vreme. Pentru o clipă se gândi doar la mare. 

Ziua de primăvară se stingea, dar pământul era încă plin, ca un clopot de 
sticlă, de o lumină slabă şi de cântecul etern al mării - un muget din adâncuri ce 
suna straniu în văzduhul liniştit, dar venea după câteva zile de vânt puternic - 
transformat într-un murmur dulce şi cristalin pe plajă, acolo unde spuma uşoară 
se aduna peste pietre. Era acelaşi sunet pe care îl auzise dimineaţa în vis. 

Pe tot orizontul marea se juca împreună cu cerul, neastâmpărată şi 
ademenitoare. La apus, apa era albastră, mai închisă decât cerul, la răsărit, era 
mai deschisă decât aerul, ca o oglindă palidă şi incoloră. Spre miazănoapte însă 
marea şi cerul se uneau fără nici o linie de demarcaţie devenind universul însuşi, 
un spaţiu de nepătruns. în depărtare, o rază de soare se strecurase printre nori şi, 
acolo unde suprafaţa mării o prindea, strălucea ca argintul, de parcă un banc 
întreg de peştişori argintii ar fi înotat acolo. La jumătatea distanţei dinspre 
orizont, un cârd de lebede în zbor trasa o linie lungă ca un talaz aerian de-a 
lungul văzduhului. 

Unul din oamenii regelui, care cunoştea bine regiunea, trebuia să le arate locul 
unde se afla coliba sclavului. Dar aceasta era atât de mică şi se contopea atât de 
perfect în culorile plajei, încât o zăriră doar mulţumită firului subţire şi albastru 
de fum care stătea drept în aerul de deasupra hornului conic. La mică distanţă, în 
faţă, pe nisip, era trasă barca lată, arcuită şi întunecată a lui Granze şi, în timp ce 
coborau dealul călare, îl zăriră şi pe proprietarul colibei şi al bărcii, pe Granze 
însuşi, în apă până la genunchi, venind spre ţărm şi trăgând după el prin valuri o 
captură bogată. Când dădu cu ochii de călători se opri şi, punându-şi mâna 
streaşină la ochi, se uită la ei, apoi se îndeletnici mai departe cu prada lui. îşi 
ridicase fusta din piele de capră până la brâu şi tinerii bărbaţi nu se putură abţine 
să nu zâmbească la această privelişte, atât de puţin umană era goliciunea lui 



strâmbă şi negricioasă. Ajunse cu greu prin apă până la mal, împovărat şi 
desculţ, strănută şi se scutură ca un câine ud şi lăsă pe nisip uriaşul peşte pe care 
îl târâse după el. Apoi îşi desfăcu fusta şi o lăsă să-i cadă până la glezne. Stătu 
nemişcat aşteptându-şi oaspeţii care se apropiau de el în grabă. Când ajunseră 
foarte aproape, calul lui Sune deveni neliniştit şi se cabră, luând-o în faţa calului 
regelui. Granze nu se uită la rege, ci prinse cu mână scăriţa lui Sune. 

— Tu eşti cel care vine aici, Sune, urmaşul lui Absalon? spuse el. Te credeam 
mort. 

— Nu tocmai mort, cu ajutorul lui Dumnezeu, spuse Sune zâmbind şi 
liniştindu-şi calul. 

Granze se uită lung la el. 

— Ai fost totuşi aproape de moarte acum nouă luni pline, spuse el. 

— Da, e adevărat, spuse Sune grav. 

Granze rămase o clipă tăcut. Apoi râse pe înfundate. 

— O femeie ţi-a pregătit o băutură, spuse el, în care a pus otravă de şobolani. 
Te-a luat oare de şobolan, micuţule Sune? Dacă şobolanii ar intra în găurile pe 
care Dumnezeu le-a făcut pentru ei, oamenii nu i-ar otrăvi. 

Sune, care pălise, stătea pe calul său fără un cuvânt. 

Regele îşi îndreptă calul spre bătrânul lusacian, aurul îi strălucea în capă, pe 
teacă şi pe şa. 

— Nu mă mai recunoşti, Granze, fiul lui Gnemer? întrebă el. 

— Sigur că te cunosc, prinţule Eric, răspunse lusacianul solemn, doar că eşti 
mai palid decât erai ultima dată când ne-am văzut. Te-am recunoscut încă de 
când erai în vârful dealului. 

Se uită lung în ochii regelui. 

— Fii binevenit, stăpâne! izbucni el. Fii binevenit pentru că îl onorezi pe 
bunul şi bătrânul sclav al tatălui tău. Te invit să bei cu Granze - aceeaşi băutură 
ca ultima dată când ai fost aici, dacă nu una mai bună. Am prins un peşte mare în 
dimineaţa asta şi îl voi pregăti pentru tine. Am peşte la afumat în casă, dar putem 
face foc aici, afară, pe pietre. Descalecă şi pofteşte la masa lui Granze încă o 
dată. 

Intră în colibă şi ieşi apoi cu o ploscă de piele groasă şi neagră de capră pe 
umăr. 

— Cheamă-ţi câinele! strigă el când animalul regal care se ţinuse după el îi 
amuşină piciorul în timp ce el sărea de colo-colo de parcă mergea pe apă. Sunt 



convins că e un câine de rasă şi puternic şi că te ajută la vânat căprioare! Dar 
câinilor mari nu le prea plac sclavii. 

Ridică pielea cea neagră şi unsuroasă şi i-o întinse regelui la buze aşa cum 
stătea încă pe cal. 

— Bea, spuse el. 

Regele uitase berea lui Granze, pe care o gustase cu mulţi ani înainte în coliba 
lui, mirosul ei amintindu-i acum imaginea sclavului dansând şi lălăind în 
întunericul camerei, după ce dăduse peste cap întreaga ploscă. îi ardea limba şi îi 
trimitea o stranie plăcere în vine. Granze ţinu plosca sus pentru Sune apoi o duse 
la gură şi o bău până la fund. 

— Acum suntem prieteni! spuse el. De acum înainte putem visa şi medita la 
lucruri diferite. Dar apa pe care o vom face va fi aceeaşi! 

Pe drum regele se gândise să-l întrebe pe Granze despre viitor, dar nu i se mai 
păru important, nu mai avea nevoie. I se părea că el şi Granze seamănă unul cu 
celălalt mai mult decât oricare alţi doi oameni din Danemarca - sclavul, care a 
fost smuls din propriul lui trib şi nu a mai cunoscut niciodată pe vreunul din 
neamul lui şi regele, care nu îşi găsea nicicând printre curteni şi servitori egalul. 
Ei erau mai singuri decât alţi oameni, dar şi mult mai înţelepţi, puteri misterioase 
ale existenţei îi recunoşteau şi îi iubeau. 

— Tu eşti un om puternic aici, Granze, spuse regele, ai lumea doar pentru tine 
cât vezi cu ochii. Eşti la fel de bun, în felul tău, ca bătrânii ermiţi care se retrag 
în deşert şi stau pe un stâlp pentru a-1 preamări pe Dumnezeu. Doar că tu nu-i 
slujeşti Domnului din ceruri, ci idolului tău negru de lemn şi cu un singur ochi 
din colibă. îmi aduc aminte de el. 

— Nu, nu, spuse Granze grăbit şi se uită la Sune. Granze a fost botezat cu apă. 
Granze a învăţat şi a auzit de aceea care a dat naştere fără să-şi piardă 
virginitatea, aşa cum soarele pătrunde prin geamurile voastre fără să le spargă. Şi 
mai ştiu şi de cel care a stat în burta marelui peşte. Uite! strigă el triumfător şi îşi 
făcu solemn cruce. 

Sune îi spuse regelui în latină: 

— Pe nebun chiar dacă l-ai pisa cu pisălogul în piuă, în mijlocul grăunţelor, 
nebunia tot n-ar ieşi din el.- 

6. Pasaj din Pildele sau Proverbele lui Solomon 22:27. (N. tr.) 

Sune descălecă şi îi ţinu regelui scara. Oamenii regelui descălecară şi ei şi 
dădură drumul cailor. Valetul îi întinse pe o piatră o capă, ca să se aşeze. 


Granze aduse din colibă jar într-un vas de fier, cărbune şi o frigare lungă. Se 
aşeză pe vine în nisip şi porni focul cu mare grijă şi îndemânare. Suflă în el şi 
scuipă când îi intră cenuşa în ochi, în timp ce-şi privea oaspeţii prin fum. Ridică 
o brichetă de turbă neagră în aer, zâmbi şi le spuse: 

— Acesta a fost un copac care a crescut în pământ, aici, înainte ca prima găină 
din ţara asta să depună primul ei ou. 

— Da, a trecut mult timp de atunci, spuse regele, şi nu-mi aduc aminte de acel 
copac, Granze. 

— Da, nici eu nu mi l-aş putea aminti, dacă aş fi în locul tău. Dar noi, 
lusacienii, suntem altfel. Ceea ce li s-a întâmplat strămoşilor noştri şi ceea ce li 
s-a întâmplat bătrânilor pe vremea când ei erau încă sugari noi păstrăm în minţile 
noastre şi putem reînvia când vrem. Şi tu ai poftele şi fricile strămoşilor tăi în 
sânge, dar experienţa şi înţelepciunea lor n-o ai, pentru că nu s-au priceput să le 
trasmită copiilor pe care i-au conceput. De aceea, acum, trebuie ca fiecare dintre 
voi s-o ia de la capăt, ca un pui de pisică orb bâjbâind prin întuneric. Pe vremuri 
multe din lucrurile moarte astăzi erau vii. Trunchiurile bătrâne, putrede şi 
acoperite cu muşchi din pădure şi mlaştinile ştiau să vorbească. Eu nu le-am 
auzit niciodată, dar într-o noapte de iarnă, pe când treceam pe cărare pe lângă un 
anin bătrân, mi s-a părut că-1 aud sforăind puternic în somn. în timpurile acelea, 
marile pietre de pe fundul mării ieşeau în nopţile cu lună plină pe plajă, cu apa 
curgând de pe ele şi acoperite de alge şi scoici, se luau la întrecere şi apoi se 
împerecheau la mal. Oamenii trebuiau să doboare copaci pentru a-şi face pământ 
de arat. Ah, era o muncă foarte grea! Mâinile mele n-au făcut acea muncă şi 
totuşi păstrează nodurile de pe urma ei, de ce nu ar păstra şi mintea mea acele 
noduri? Tăietorii de lemne şi-au săpat o ascunzătoare mică pentru somn la 
picioarele unui brad înalt şi erau atât de obosiţi că s-au făcut mici ca nişte şoareci 
de câmp la lumina focul lor care abia pâlpâia. Apoi a venit în zbor furtuna, s-a 
aşezat în vârful copacului şi a cântat: „Câmpuri de zăpadă, câmpuri de pietre, 
păduri nesfârşite, mări întinse, pustietăţi! întins e pământul, fără margini e el!“ 
Cântecul a coborât pe trunchi în jos ca o tânguire: „Sunt atât de sătulă de zbor. 
Când se va sfârşi oare călătoria mea?“ Brusc, furtuna a coborât singură pe 
trunchi în jos, a băgat capul în vizuina oamenilor şi a strigat: „Ha, ha! Oameni 
mărunţi ce sunteţi. Furnicilor, păduchilor! Aş putea să vă azvârl peste mare, în 
întuneric - unde aţi fi atunci?“ şi le-a suflat fum şi cenuşă în ochi, apoi a plecat. 

Regele stătea pe piatră cu bărbia în mână şi se uita în depărtări pe ape. Era cu 
capul descoperit şi părul lui lung şi castaniu cădea peste colierul greu din aur. 



Malul se întindea într-o parte şi în cealaltă, cât vedea cu ochii, alb ca un os şi 
presărat cu pietre şi scoici. Aici nu mai creştea nimic, pământul renunţase să mai 
trăiască şi să rodească, totul se transformase, într-un mod nobil, în goliciune şi 
pustiu. Acesta era sfârşitul sau începutul întregii lumi. 

Se gândi la vapoarele care de multe secole ridicaseră ancora de pe coastele 
daneze şi ajunseseră în toate colţurile pământului. De aici regele Knut a plecat 
înspre Anglia şi Valdemar înspre Estonia şi Episcopul Absalon şi-a pus navele în 
mişcare pentru a-i găsi şi a-i pedepsi pe lusacieni. Căile navigabile au dus la 
mari bătălii şi cuceriri. Războiul între două popoare, se gândea regele, era un 
scop măreţ, victoria încununând mândru un rege. Şi, totuşi, astăzi toate par să 
ţină de vremuri de mult apuse şi nu mai încântă urechile mărilor şi ale 
pământului. Regii, strămoşii lui, erau morţi şi îngropaţi de multă vreme. Astăzi, 
în murmurul valurilor se auzea mai mult decât un cântec de război, se auzea, 
peste viaţă şi peste moarte, însuşi cântecul eternităţii. Paradisul de care vorbise 
Sune se afla poate acolo, în depărtări, unde marea şi cerul se întâlnesc. 

Faţa lui Granze radia într-un roşu închis de la băutură şi de la foc. li spuse 
regelui: 

— Să-ţi spun de ce mi-a fost frică să-ţi arăt că te recunoscusem deja din vârful 
dealului. Când ai coborât la vale călare, ai avut o aură strălucitoare în jurul 
capului, ca în imaginile cu sfinţi. De unde o ai? 

Focul ardea puternic acum şi umbra fumului uşor dansa pe nisip. Granze se 
ridică şi târî uriaşul peşte de pe mal până aproape de jar. îşi înfipse degetele în 
branhiile acestuia şi-l ţinu în sus în faţa lui, era aproape la fel de lung ca propriul 
lui corp. 

— Un peşte mare pentru un domn mare! strigă el. Pentru acela ce poartă o 
aură în jurul capului său. A înotat mult pentru a te întâlni. 

îşi scose cuţitul, îl curăţă de şorţ şi punând peştele pe nisipul din faţa lui îl tăie 
şi îşi băgă mâna în măruntaiele acestuia până la cot. Sune îi spuse regelui: 

— Are dreptate, majestate. Lusacianul chiar n-a uitat nimic din obiceiurile 
strămoşilor lui. Cred că la fel se comportau şi preoţii din Svantevits, când se 
bucurau la vederea unui sacrificiu uman. E straniu, spuse el după o clipă de 
tăcere, dacă te gândeşti la lucrurile care îi entuziasmează pe oameni. Mâncarea 
are puterea asta asupra săracilor iar băutura asupra marilor aristocraţi. Sângele îi 
bucură pe oameni la vânătoare sau la război şi chipul copiilor lor îi face să 
strălucească, ca pe Granze acum. Dansul, spuse el meditativ, le face pe femei 
fericite în acelaşi fel. 



Aici, pe plaja deschisă, vocea lui Sune nu mai era blândă şi melodioasă ca în 
alcovul regelui şi în pădure. Suna aspru, spărgându-se din când în când în gâtul 
său ca vocea în schimbare a unui băiat. Granze, care devenise îndrăzneţ, 
mulţumită băuturii, le zâmbi celor doi. 

Sclavul se opri brusc şi rămase nemişcat ca o stâncă. Faţa lui se golise de orice 
expresie şi înmărmurise. îşi scoase mâna dreaptă roşie din peşte o ţinu în sus şi 
se holbă la ea, apoi scuipă şi şterse ceva de şorţ şi se uită din nou. 

— Ha, strigă el şi vocea lui surprinsă era joasă ca un muget de taur. Peştele 
avea un dar în burtă. Ţi-a adus un inel de pe fundul mării. Se pricepe să prindă 
peşte Granze, nu-i aşa? 

Sune se ridică iute şi luă inelul din mâinile sclavului. Căzu în genunchi în faţa 
regelui şi i-1 întinse. 

— Să trăieşti, măreţe rege al Danemarcei! strigă el. Elementele înseşi îţi 
slujesc şi îţi trimit o comoară înainte de a le-o fi cerut, aşa cum au făcut şi cu 
regele Policrat. 

Regele îşi scoase mănuşa brodată de pe mână şi Sune îi puse inelul pe deget. 

— Am uitat învăţăturile din copilăria noastră, Sune, spuse el, acelea pe care 
maestrul nostru se chinuia atât de mult să ni le bage în cap. Cum sună povestea 
regelui Policrat? 

— Policrat, spuse Sune, a fost un rege din Samos cunoscut în toată lumea 
pentru norocul care îl urmărea în toate. El i-a propus regelui Amadis al Egiptului 
să se alieze cu el, dar acesta, temându-se de norocul lui Policrat, i-a pus condiţia 
să se lepede mai întâi de o parte a bogăţiilor lui. Pentru a-1 îmbuna, Policrat a 
aruncat atunci în mare un sigiliu, cea mai rară dintre bijuteriile lui. Ziua 
următoare regelui i s-a adus un peşte în burta căruia găsiseră inelul. Când a auzit 
Amadis, a refuzat oferta regelui. 

— Şi ce s-a întâmplat cu Policrat? întrebă regele. 

— După un timp, continuă Sune, Policrat i-a făcut o vizită lui Orontes, 
domnitorul din Magnesia. Fiicele regelui fuseseră avertizate în vis şi l-au 
conjurat pe tatăl lor să nu călătorească, dar acesta nu le-a ascultat. 

— Şi atunci? întrebă regele. 

Sune spuse: 

— Şi atunci, majestate, Orontes şi-a pus oamenii să-l ucidă pe Policrat. 

— Dar eu n-am încercat să înduplec soarta sau să-mi îndepărtez norocul, 
aruncând bogăţii în mare, spuse regele. 

— Nu, doamne, spuse Sune zâmbind, inelul tău e în realitate un dar al sorţii - 



marea ţi l-a adus cu propria ei voinţă. Ceea ce ţi s-a întâmplat ţie va părea 
generaţiilor viitoare de istorici încă şi mai măreţ şi mai minunat decât ceea ce a 
păţit Policrat. 

— Spune-mi, Sune, de dragul vechii noastre prietenii, ce semnificaţie dai tu 
acestui incident? 

— Majestate, spuse Sune şi deveni din nou grav, eu ştiu că toate întâmplările 
îşi capătă sensul în funcţie de starea de spirit a oamenilor, şi că nici un 
eveniment nu e acelaşi pentru două persoane diferite. Tu eşti regele şi stăpânul 
meu, dar nu eşti cel care mi se confesează. Nu-ţi cunosc gândurile. 

Regele tăcu îndelung. 

— Când Granze a găsit inelul în peşte şi mi l-a dat, mă gândeam la regele 
Knut cel Mare al Danemarcei. Tu care nu uiţi niciodată nimic din ceea ce înveţi 
îţi aduci desigur aminte cum regele Knut a vorbit mării poruncindu-i să se 
liniştească. Cum e povestea aceea, Sune? 

— Da, îmi amintesc istoria regelui Knut, spuse Sune, şi a fost într-adevăr unul 
din marii regi ai Danemarcei. Plictisit de flatările şi prefăcătoria supuşilor săi, el 
le-a arătat că până şi puterea domnitorului are limite. Şi-a pus scaunul pe mal şi a 
mgat valurile să-l ocolească. Dar valurile mării, doamne, au crescut şi s-au retras 
la fel ca înainte şi înţelepciunea regelui i-a făcut pe supuşi să se ruşineze. 
Niciodată nu a fost Knut un rege mai mare decât în momentul acela. 

— Nu, Sune, dar dacă marea i-ar fi dat ascultare? Dacă i-ar fi îndeplinit 
porunca? 

Se lăsă o lungă tăcere. 

Regele ridică mâna şi se uită la inel. 

— Piatra acestui inel e albastră ca marea, spuse el. 

Sune ridică respectuos degetele regelui, dar rămase apoi atât de tăcut şi de 
nemişcat încât regele îl întrebă: 

— La ce te uiţi? 

» 

Sune îi eliberă mâna regelui, apoi o lăsă pe a lui să cadă inertă. 

— îţi jur pe Cel din ceruri că acesta e un lucru atât de miraculos încât aproape 
nu îndrăznesc să ţi-1 spun, vorbi Sune cu o voce joasă şi clară. Ultima oară când 
am văzut un inel identic, a fost pe mâna unei doamne, rudă cu mine, soţia 
marelui tău conetabil Stig Andersen. 

— Chiar pe mâna ei? întrebă regele. 

— Da, spuse Sune. Pe sfânta cruce că purta un inel identic pe mâna dreaptă. 

— Cum o cheamă? întrebă regele. 



— Ingeborg, răspunse Sune. 

— Cum se putea întâmpla aşa ceva, Sune? îl întrebă regele. 

— Nu ştiu, doamne, răspunse Sune. Eram oaspetele soţului ei, conetabilul, la 
Mollerup în ţinutul Mols săptămâna trecută când m-am întors din Franţa. într¬ 
una din zile am mers cu barca până la una din micile insule din jur, Hjelm, care 
ţine de domeniul conetabilului şi nu e prea departe de uscat. Era o zi frumoasă şi 
senină de primăvară, marea era albastră şi doamna Ingeborg îşi lăsase mâna să 
mângâie suprafaţa apei. Degetele ei erau atât de subţiri şi fine, încât inelul îi era 
prea larg şi am rugat-o să fie atentă să nu-1 scape în apă, pentru că nu va mai 
putea găsi niciodată un altul la fel. 

Regele se uită la inel şi zâmbi. 

— Deci peştele lui Granze, spuse el, a trecut marea venind tocmai dinspre 
pământurile noastre din Iutlanda. 

După scurt timp spuse: 

— Am auzit vorbindu-se despre frumuseţea rudei tale, dar n-am văzut-o 
niciodată. E chiar atât de încântătoare, cum spun toţi? 

— Da, majestate, e fermecătoare, spuse Sune. 

în mintea regelui se contură o imagine frumoasă. O barcă plutea pe apa clară 
într-o briză proaspătă având la bord un preot tânăr îmbrăcat în negru şi o 
drăgălaşă doamnă în mătăsuri şi aur care îşi lăsa degetele să se joace cu valurile. 
Dar sub barcă înota un peşte mare, în umbra indigo a acesteia. 

— De ce i-ai spus doamnei că nu va mai putea nicicând găsi un astfel de inel? 
îl întrebă pe Sune. 

Sune râse. 

— Majestate, spuse el, o cunosc pe această rudă a mea încă din copilărie, am 
învăţat-o cândva să joace şah şi să cânte la flaut. Am glumit des unul cu celălalt. 
Ceea ce i-am spus a fost o glumă, în sensul că trebuie să aibă grijă de inelul ei 
pentru că nu va mai găsi niciodată o asemenea piatră albastră în culoarea ochilor 
ei. 

Regele spuse: 

— A fost frumos şi curajos din partea doamnei Ingeborg să-mi trimită inelul 
său printr-un peşte. îl voi purta pe mâna mea dreaptă până când voi avea ocazia 
să i-1 dau înapoi. Este un lucru straniu, Sune, spuse el după o clipă, când femeile 
frumoase se împodobesc cu diverse pietre preţioase, în jurul degetelor sau al 
gâtului, acestea împrumută una din culorile chipului sau ale corpului lor. Perlele 
par doar noi expresii ale albeţii şi purităţii gâtului şi a decolteului lor. Rubinele şi 



granatele devin una cu buzele lor, cu unghiile sau sfârcurile. Şi piatra mea 
albastră, îmi spui, este asemenea ochilor acestei doamne. 

Granze plecase la focul lui şi urmărise de acolo discuţia cu privirea aţintită 
asupra uneia sau alteia dintre feţele vorbitorilor. Acum îi strigă regelui: 

— Uite, majestate! Peştele a înotat şi a fost prins, acum e prăjit şi preparat. 
Nu-ţi mai rămâne decât să-l mănânci, doamne. E timpul să pofteşti la masă. 

Regele Eric al Danemarcei, poreclit Glipping (Ratatul), a fost ucis într-un 
hambar din Finnerup, în anul 1286, de partida unor vasali rebeli. Potrivit 
tradiţiei şi vechilor balade, ucigaşii au fost conduşi de marele conetabil, Sdg 
Andersen, care s-a răzbunat pentru că regele îi sedusese soţia, pe Ingeborg 1 . 

7. Această explicaţie apare doar în versiunea în limba engleză a cărţii. (N. tr.) 


Alcmene 


Domeniul tatălui meu era aşezat într-un colţ îndepărtat al Iutlandei. Eram 
singurul lui copil. După moartea mamei mele, nu s-a îndurat să mă trimită de 
acasă, dar când am împlinit şapte ani mi-a luat un meditator particular. 

Pe profesorul meu îl chema Jens Jespersen, era student la teologie şi cred că a 
fost cel mai onest om pe care l-am cunoscut în viaţa mea. El însuşi fiul unui 
preot de ţară sărac, fusese nevoit să muncească din greu mulţi ani pentru a putea 
urma cursurile Universităţii din Copenhaga unde se făcuse remarcat de profesorii 
lui, care îşi puneau mari speranţe în el. Dar îşi consacrase atâtea lungi ore 
studiului, încât s-a îmbolnăvit şi trecuseră deja cinci ani de când renunţase la 
şcoală şi devenise meditator la ţară în casele înstărite. 

Sub îndrumarea lui m-am apropiat de cărţi şi de învăţătură mai mult decât m- 
aş fi crezut vreodată în stare şi mă simţeam de acum la fel de bine în orele de 
şcoală ca în prezenţa rândaşilor şi a vânătorilor de la fermă. în aceşti ani am 
dobândit cunoştinţe despre matematică şi clasici, dar şi despre cai, agricultură şi 
vânătoare. 

După doi ani, tatăl meu a făcut o călătorie într-o staţiune din Germania şi 
luându-mă cu el m-a lăsat la o şcoală din Holstein, dar a venit din nou peste un 
an ca să mă ia acasă. în timp ce fusesem plecat, bătrânul nostru preot beţiv 
murise, postul lui, conform rânduielilor clericale, rămânând vacant. Tata a avut 
grijă ca profesorul meu să fie numit preot acolo. Locuia acum la parohie, nu 
departe de casa părintelui meu şi se căsătorise cu o fată cu care fusese logodit 
vreme de cinci ani. După ce m-am întors acasă, călăream până la parohie zilnic, 
pentru a-mi continua studiile şi mai rămâneam din când în când şi peste noapte 
acolo. 

Parohia era veche şi dărăpănată - locuitorii ei trăiau modest, pentru că aducea 
doar un venit mic iar profesorul meu mai avea încă datorii de achitat de pe 
vremea studenţiei. Cu toate acestea, era o casă prietenoasă şi veselă, pentru că 
preotul avea o căsnicie foarte fericită. Soţia sa se numea Gertrud şi era cu zece 
ani mai tânără decât el, dar cu zece ani mai mare decât mine, aşa că uneori părea 



de vârsta părintelui, alteori de vârsta învăţăcelului. Era o femeie mare şi 
puternică, pe care nici soţul ei n-o considera o frumuseţe, pentru că avea o faţă 
lătăreaţă şi rotundă care se umplea vara de pistrui ca un ou de ciovlică. Dar avea 
ochi frumoşi şi limpezi - aşa că atunci când, la orele de greacă, citeam din 
Homer despre privirea vie a fecioarei Chryseis, mă gândeam la ea - şi un păr 
castaniu, bogat. îmi aduc şi acum aminte prima dată când mi-am dat seama cât 
de mult o apreciam. într-o seară de vară, preotul avea oaspeţi nişte tineri din 
vecini şi ne jucam de-a v-aţi-ascunselea prin toată casa. Mă pitisem într-o mică 
debara de lemne în pod. Afară era încă lumină bine, dar sus camera se afla în 
semiîntuneric. în timp ce stăteam acolo intră soţia preotului şi se ascunse, fără să 
mă vadă, în spatele uşii. Stătea nemişcată acolo, cu respiraţia tăiată de urcatul 
treptelor în fugă, zâmbind de una singură şi ţinându-şi un deget peste gură. 
Jartiera îi căzuse în timpul cursei şi, cu uşurinţă, îşi ridică în grabă fusta peste 
genunchi, puse piciorul în faţă şi o fixă la loc. După o clipă, îi venise probabil în 
gând o altă ascunzătoare şi mai bună pentru că ieşi brusc din cameră, la fel de 
neprevăzut cum venise şi nu se mai întoarse. Multă vreme mi-am adus aminte, 
cu plăcere, cât de zveltă şi plină de viaţă fusese în timp ce se crezuse singură în 
încăpere. 

într-o vară, la parohie veni în vizită un bărbat elegant şi cunoscut care, deşi 
era mai în vârstă decât preotul, îi fusese prieten în studenţie şi care acum 
ajunsese profesor la Opera sau la Baletul Regal din Copenhaga, nu ţin minte la 
care din ele. Ne-a făcut şi nouă o vizită, în casa tatălui meu, a cântat la pianul 
nostru vechi şi l-a cucerit complet pe tata, ca de altfel pe toţi cei care l-au 
cunoscut. într-o după-amiază, rămăsese singur cu mine în salonul parohiei. 
Stătea în uşa terasei deschisă înspre grădină uitându-se la soţia preotului, care 
culegea mere de vară de sub pomi. 

— Este o glumă cât se poate de savuroasă, spuse el mai mult pentru sine, 
faptul că bunii locuitori din Home o compătimesc cu toată seriozitatea pe această 
fată pentru lipsa ei de frumuseţe. într-adevăr capul e oarecum grosolan modelat. 
Dar dacă ar fi trăit în lumea bună, unde doamnele sunt mai puţin zgârcite în a-şi 
arăta splendorile, ar fi fost adulată de toţi bărbaţii şi invidiată de toate femeile. 
N-am mai văzut niciodată o Venus atât de vie şi înfloritoare. Dumnezeu mi-e 
martor! Henriette Hendels-Schultz nu era cu nimic mai atrăgătoare în a ei 
„Morgen-Scenen“. Dar ar rămâne ea oare atunci, adăugă el, soţia fidelă şi 
ascultătoare a preotului nostru? Pentru femeile cu o faţă plată, dar cu un trup 
dumnezeiesc, virtutea trebuie să pară uneori ceva paradoxal. 



Poate că erau nişte vorbe prea frivole pentru prezenţa unui băiat tânăr, dar nu¬ 
mi amintesc să-mi fi lăsat vreo impresie profană cuvintele lui. îmi explicau doar 
de ce mă simţeam atât de bine în compania lui Gertrud. 

în următorii ani însă o soartă întunecată şi groaznică căzu peste familia fericită 
a preotului. Din când în când - şi, cum mi se părea mie, la intervale regulate de 
timp, ca un fenomen al naturii, ca fluxul şi refluxul, sau ca anotimpurile 
trecătoare - tânăra şi vesela soţie apărea palidă şi cu ochii înroşiţi de plâns în 
salon şi în asemenea clipe părea că se fereşte de bărbatul ei, din ură sau de 
spaimă. Eram îngrijorat şi trist văzându-i suferinţa şi neştiind ce o cauza găseam 
că preotul nu arăta destul interes pentru nevoile ei şi întreaga situaţie din parohie 
mi se părea misterioasă şi întristătoare. 

într-o după-amiază, tocmai într-o astfel de perioadă, preotul repeta cu mine în 
camera de studiu prima carte a lui Moise. Când am ajuns la versetul unde Raşela 
îi spune lui Iacob: „Fă-mi copii, ori mor!“, el lăsă cartea jos şi îmi spuse: 

— Raşela era o femeie bună, Vilhelm, dar avea prea puţină răbdare cu 
bărbatul ei şi cu Dumnezeu. Probabil că ai văzut aici în casă cât de grea e povara 
lipsei de copii pentru o femeie. Suferinţa soţiei mele îmi zdrobeşte inima. Şi 
totuşi cred că nu am îndeajunsă răbdare, adevărată şi creştinească, şi nici destulă 
înţelegere pentru natura femeiască. Pentru că ea e de departe o creştină mai bună 
decât mine şi cu toate acestea se revoltă împotriva lui Dumnezeu şi nu acceptă 
să-şi plece inima în faţa voinţei lui. Nu cred că aş putea vreodată suferi atât de 
tare şi de persistent pentru o nefericire în care nu am nici o vină. Şi totuşi, 
continuă el, încrucişându-şi mâinile, numai Dumnezeu înţelege lucrurile acestea. 
Trebuie să fie un om foarte înţelept şi să-şi cunoască sufletul îndeaproape cel 
care îndrăzneşte în viaţă să spună vreodată: „De aşa ceva nu m-aş putea face 
niciodată vinovat". 

Aceste ultime cuvinte ale lui, cu întreaga gravitate în care au fost rostite, m-au 
impresionat profund şi mi-au revenit în minte mult după aceea, într-un moment 
întunecat şi sângeros. 

în timp ce redeschidea cartea, adăugă cu un mic zâmbet: 

— Dar bătrânul Iacob, în Iudeea, a avut dreptul să-i dovedească soţiei lui că 
nu era el de vină. 

Astfel aflasem motivul tristeţii lui Gertrud. Dar rămăsese totuşi pentru mine 
confuz şi de neînţeles. Acasă tata mi se plângea des cât de puţină satisfacţie au 
oamenii de pe urma progeniturilor lor şi nu puteam înţelege cum o femeie poate 
să-şi dorească copii cu atâta ardoare, încât dorul de ei să o ucidă aproape. 



în acele timpuri poşta venea în zona aceea doar de două ori pe lună şi să 
primeşti o scrisoare era un eveniment ieşit din comun. într-o zi, în octombrie, 
preotul primi o scrisoare de la Copenhaga. O întoarse pe toate părţile şi îmi 
spuse că e de la prietenul său, profesorul, şi se întreba ce putea oare să-i scrie. 
Dar după ce citi scrisoarea de două ori, îmi spuse: 

— Putem încheia aici lecţiile pentru astăzi, Vilhelm, pentru că scrisoarea mi-a 
dat atât de mult de gândit încât voi fi cu siguranţă un profesor slab acum. 

După o săptămână, s-a întâmplat să fim împreună singuri în grajd ca să vedem 
o vacă bolnavă - pentru că preotului îi intrase în cap că eu mă pricep la animale 
şi că am mână norocoasă la ele, în timp ce el, care petrecuse atâta timp din viaţă 
printre cărţi, nu avea decât cunoştinţe precare despre asemenea fiinţe inculte. 
După ce am terminat de oblojit vita, el a rămas pe gânduri şi mi-a povestit, aici, 
în grajdul întunecat, unde umbrele animalelor pe perete prindeau viaţă în razele 
de lumină, ce îi măcina sufletul. 

— Mama ta, Vilhelm, spuse el, trebuie să fi fost o femeie foarte înţeleaptă. 
Pentru că tu dai dovadă de o gândire sănătoasă şi nu-ţi pierzi capul cu una cu 
două şi asta n-o moşteneşti de la bunul nostru stăpân. Acum îţi voi povesti un 
lucru pe care nu l-am mai spus nimănui. Scriptura însăşi ne învaţă că deseori 
putem găsi adevărul în gura unui copil. 

îmi spuse că profesorul îi scrisese despre copilul care printr-o împrejurare 
ciudată îi fusese lăsat în grijă, o fetiţă de şase ani, cu o situaţie atât de ieşită din 
comun şi tragică, încât ar putea fi numită „Perdita“, după fiica regelui din 
tragedia shakespeareană. Nu avea voie să dezvăluie nimic despre ascendenţa şi 
legăturile familiale ale acestui copil. Nu era, scria el, de mirare că priveliştea 
acestei fetiţe părăsite i-a amintit de imaginea căminului fericit al prietenului său, 
de unde nu lipsea nimic, cu excepţia poate a unei voci de copil care să strige 
„mama“. 

Cu toate acestea, scria el mai departe, nu dorea cu nici un chip să încerce să-l 
convingă sau să-l şantajeze sentimental pe preot să ia copila - date fiind 
provenienţa şi relaţiile speciale ale fetiţei, acest lucru era de altfel destul de 
improbabil. Tot ce dorea să spună era că dacă vreo familie creştină se va îndura 
de ea, atunci viitorul fetei va sta în întregime în mâinile acelor oameni fără ca 
vreodată vreo rudă sau cunoştinţă să intervină în hotărârile legate de aceasta. „Şi, 
încheia el, mă simt dator să mai adaug ceva: Dacă nu se va găsi nici un 
samaritean atât de milos, soarta copilului, urmând raţiunea lucrurilor, va deveni 
cât se poate de nesigură şi periclitată - da, nu cunosc nici un copil care să-mi 



amintească mai mult de cuvintele scripturii despre bulgărele de jar smuls din 
foc.“ îşi încheia scrisoarea cu multe asigurări călduroase de prietenie pentru 
preot şi soţia acestuia. La sfârşit, pomenea şi numele copilului: Alcmene. 

Am ascultat cu atenţie întreaga relatare a preotului şi la sfârşit i-am mărturisit 
că suna ca o poveste dintr-o carte. 

— Da, spuse preotul, şi cu adevărat aşa este! Pentru că prietenul meu nu-şi 
face prea multe scrupule în viaţă. Una din domnişoarele lui dansatoare sau 
cântăreţe din Copenhaga l-a rugat probabil s-o ajute să scape de un copil nedorit. 
Şi iată-1 pregătit să inventeze şi să declame, să verse lacrimi chiar, pentru a-i juca 
o festă simplului său prieten, preot de ţară. Alcmene? adăugă el îngândurat, şi 
chiar trebuie să credem că acesta este numele adevărat al copilului? Pe vremea 
când eram un tânăr student şi visam să ajung scriitor, am scris o tragedie cu titlul 
Alcmene. Şi el ştie foarte bine asta, pentru că i-am citit-o chiar eu. 

L-am întrerupt cu un vers din Iliada : 

— Şi nici Alcmene din Teba... 

— Ea care mi l-a dăruit pe Heracle, cel de neclintit, continuă preotul versul în 
locul meu. Da, vrea să mă cheme înapoi în Olimp. Cuvântul l-a folosit măiestrit 
spre a-mi aduce aminte, dragul nostru profesor. 

Această ultimă frază o spusese cu atâta amărăciune încât nu ştiam ce să-i 
spun. 

— Vilhelm, spuse el după o clipă, îţi voi destăinui ceva ce nu cred că aş putea 
spune unui adult. Este ceva absurd şi greu de crezut şi te va face cu siguranţă să 
râzi de bătrânul tău profesor. Şi totuşi pentru mine pe vremea aceea a fost ceva 
cât se poate de grav. 

Am explicat tatălui tău şi oamenilor de aici că am părăsit Copenhaga din 
motive de sănătate. Este adevărat în măsura în care eu chiar nu eram în puteri. 
Trăisem foarte cumpătat şi trecuseră ani de când mâncasem pe săturate ultima 
dată şi puterile începeau să mă lase. Dar nu acesta a fost unicul sau cel mai 
important motiv. Am plecat pentru că acolo căzusem în păcat - da, într-un păcat 
cumplit. Sufletul meu era în pericol. 

Nu plăcerile lumeşti sau cele carnale m-au ademenit, cum vă grăbiţi probabil 
voi tinerii să vă închipuiţi, nici vreo îndoială în legătură cu cele sfinte. Nu, a fost 
o rătăcire mult mai profundă şi mai fatală aceea care i-a făcut pe îngeri să cadă. 
Stăteam acolo zi şi noapte aplecat peste cărţile mele şi treceau luni până 
schimbam un cuvânt cu vreo fiinţă umană. Şi am ajuns atât de departe, încât cu 
seriozitate credeam că sunt un ales pe acest pământ. Mă gândeam că Dumnezeu 



are planuri mari cu mine. Da, credeam că tot ce se întâmpla era aranjat pentru 
mine şi îmi privea direct soarta. Când a murit bătrânul rege nebun, mi-am spus: 
ce doreşte oare Dumnezeu prin asta? Unde vrea el să mă ducă prin asta? Şi după 
aceea când împăratul Napoleon a fost înfrânt de ruşi la Moscova mi-am spus: 
acum a dispărut şi omul care distrăgea atenţia lumii de la ce am eu de îndeplinit. 
Am avut noroc că am devenit conştient de propria stare înainte de a fi prea 
târziu. Am văzut cu groază că mă aflam pe marginea prăpastiei raţiunii şi că 
trebuie să mă salvez de acolo cu orice preţ - da, chiar cu preţul carierei mele. 
Trăind, aici, la ţară, printre oameni buni şi liniştiţi, spiritul meu şi-a redobândit 
echilibrul. Vechile mele fantasme păreau acum neverosimile şi mulţi ani 
memoria mea le-a ascuns. Şi apoi iubita mea soţie a devenit ajutorul şi sprijinul 
meu în această existenţă. Cu toate astea, Vilhelm, mi se mai întâmplă uneori să 
fiu din nou ispitit de vechiul păcat. Aici, printre oameni, când stăteam la patul de 
moarte al enoriaşilor mei şi le ascultam spovedania - şi poţi auzi poveşti dintre 
cele mai incredibile şi groaznice din gura acestor ţărani -, şi când ar trebui cu 
adevărat să mă gândesc doar la fericirea acestor biete suflete, mi s-a întâmplat să 
cad pe gânduri: de ce îmi scoate Dumnezeu aceste lucruri în cale? Vrea să-mi 
încerce oare credinţa, punându-mă faţă în faţă cu puterile întunericului? 

S-a întâmplat ca prietenul meu din Copenhaga să intuiască majoritatea 
lucrurilor pe care ţi le-am povestit acum. Mi-a arătat interes, o adevărată 
prietenie, având mari aşteptări de la protejatul său iar eu l-am dezamăgit, când 
am părăsit capitala. Venise aici cu gândul de a vedea dacă într-adevăr mi-am 
găsit liniştea şi împăcarea în activitatea modestă a unui preot de ţară. Şi nu este 
oare această scrisoare o mică revanşă, o glumă la adresa mea? îmi aduce aminte 
de tot ce, odată, a însemnat atât de mult pentru mine: marele oraş şi întreaga 
atmosferă miraculoasă şi seducătoare a teatrului. Numele Alcmene îmi aduce în 
urechi ecoul vechii lumi a grecilor, cu zeităţile şi nimfele ei, şi propriile mele 
vise uitate despre cum doream să devin scriitor. De alaltăieri, Vilhelm, mă tot 
întreb: unde vrea Dumnezeu să mă ducă? Crede el oare că mi-a fost uşor şi că 
trebuie din nou să mă pocăiesc? Da, am fost din nou, aici, în parohie, în prezenţa 
tânărului student de altădată, sălbatic şi tulburat, care în urmă cu zece ani bătea 
străzile din Copenhaga, condus şi urmărit de mari umbre. Şi, în acelaşi timp, 
raţiunea mea îmi spune că ar trebui să mă preocupe cu totul alte lucruri - cum ar 
fi binele şi fericirea soţiei mele. Şi de asemenea, şi înainte de toate, să mă 
gândesc la soarta acestui sărman copil: Alcmene. 

Mai târziu în viaţă m-am gândit la ceea ce îmi mărturisise părintele şi am 



pătruns înţelesul spuselor lui. Nu-mi amintesc ca pe moment să mă fi 
impresionat însă în mod deosebit. îmi păreau toate de neimaginat şi - aşa cum 
spusese el însuşi - mă făcea să zâmbesc faptul că bunul meu profesor ar putea 
avea astfel de gânduri despre persoana lui modestă, pe care o cunoşteam atât de 
bine. Dar eu însumi raţionam la rândul meu aproape în acelaşi fel şi găseam asta 
firesc pentru un fiu de moşier. Cel puţin la Norholm tot ce se întâmpla se 
întâmpla cu gândul la fericirea mea. N-am găsit nimic să-i răspund şi era el 
însuşi destul de cufundat în gânduri pentru a mai aştepta vreun răspuns. Dar în 
noaptea aceea am visat-o pe Alcmene. Ne-am întâlnit pe o cărare în câmp, în 
mijlocul porumbului înalt şi marele A din numele ei strălucea ca argintul. 

La o lună după aceea, soţia preotului mi-a sărit de gât povestindu-mi că ea 
împreună cu soţul ei au hotărât să adopte o fetiţă de la Copenhaga. Era atât de 
fericită şi emoţionată din această cauză de parcă mi-ar fi spus în secret că 
aşteaptă un copil. Despre provenienţa misterioasă a copilei, n-a spus nimic. Mai 
târziu avea să le povestească prietenelor ei că fetiţa era a unei verişoare, rămasă 
văduvă după un ofiţer sărac, şi chiar cred că e posibil să fi avut o asemenea rudă. 

A durat un timp până s-a putut aranja trimiterea pe mare a copilului de la 
Copenhaga la Vejle. Preotul se referea la acea perioadă numind-o în glumă 
graviditatea soţiei sale. Gertrud era mereu veselă şi prietenoasă cu noi toţi, dar 
deseori straniu de emoţionată. De câte ori rămâneam singuri, îmi vorbea despre 
copilă şi îmi descria cum va deveni aceasta pentru mine o surioară mai mică. 

— Şi, Vilhelm, şoptea ea, cum ţi-ar plăcea să-ţi găseşti şi o mică nevastă în 
casa parohială din Horne? 

Ideea ei suna nebunesc în urechile mele şi, dacă fetiţa ar fi fost a ei şi a 
preotului, cu siguranţă că nici nu s-ar fi gândit la asta. Ulterior, după sosirea lui 
Alcmene în casa parohială, n-a mai revenit niciodată asupra acestei propuneri, 
cred că de frică să-şi imagineze că acest copil ar putea-o părăsi, fie şi pentru a se 
mărita cu un prinţ. 

Până la urmă, la sfârşitul lui decembrie, fură anunţaţi că fetiţa urma să vină 
din Copenhaga la Vejle şi preotul se duse acolo pentru a o aştepta. Eram la ei în 
casa parohială în ziua aceea şi în timp ce mă aflam acolo vântul se porni atât de 
puternic, stârnind un viscol înspăimântător, încât n-am putut să-mi scot calul din 
grajd şi nici nu doream să o las pe Gertrud singură în casă, aşa că am rămas 
acolo. Din când în când, eu şi soţia preotului ieşeam afară să vedem cum mai e 
vremea. Aerul era greu de zăpada care aluneca deasupra pământului ca fumul şi 
acoperise atât de mult poteca din faţa casei încât cu greu mai puteam deschide 



uşa. Era prima dată când rămâneam singur în casă cu Gertrud. începu să-mi 
povestească despre copilăria ei. Tatăl ei fusese negustor de vite în vestul ţării, în 
regiunea Varde, care muncea din greu şi câştiga bine, până când şi-a pierdut toţi 
banii odată cu falimentul de stat din 1813. Când a aflat că fiecare taler pe care îl 
economisise mai valora doar şapte şilingi, inima lui de negustor de vite s-a frânt, 
n-a mai putut să-şi ia gândul de la această nenorocire şi nici să se apuce din nou 
de lucru şi de atunci s-a simţit inutil şi a căzut într-o profundă melancolie. Soţia 
lui a fost nevoită, pentru a se salva pe sine şi pe copii, să crească oi şi Gertrud, 
care era cea mai mare dintre cei nouă fraţi şi pe atunci făcea unsprezece ani, a 
devenit mâna dreaptă a mamei sale în afacere. Duceau o viaţă grea. 

— Dar ce există mai bun pe lume decât munca grea şi cinstită pe care 
Dumnezeu ne-a lăsat-o de îndeplinit? spuse Gertrud. Nu trebuie să ne 
împotrivim voinţei lui şi nici să încercăm să înţelegem căile lui. 

Inima lui Gertrud mai era şi acum la oi. Divagă de aceea de la propria ei 
poveste şi se arătă dornică să-mi împărtăşească din arta Orientului, aşa că am 
aflat multe despre miei, tunsul oilor, îngrijitul copitelor şi despre păscut, în timp 
ce stăteam şi aşteptam împreună în acea seară cu viscol. 

Puţin după miezul nopţii, am auzit clopoţeii săniei şi am fugit afară pentru a-i 
întâmpina pe călători, care coborau, împleticindu-se, albi ca nişte oameni de 
zăpadă. Se împotmoliseră în nămeţi de şapte ori între Vejle şi casa parohială şi 
fuseseră nevoiţi să sape ca să poată porni din nou. Preotul o duse în braţe pe 
fetiţă din sanie până în sufragerie şi o puse pe podea lângă soba de teracotă. Era 
ascunsă complet într-o pelerină mare de voiaj, dar când i-a dat jos căciula de pe 
cap, părul ei scurt şi blond s-a ridicat ca o flacără şi mi-am adus aminte de vorba 
profesorului despre tăciunele smuls din foc. Mi-am spus, de asemenea, că bunul 
preot şi soţia sa n-ar fi putut nicicând concepe un copil de o frumuseţe atât de 
ciudată, izbitoare şi nobilă. Din cauza frigului şi a oboselii, mica ei faţă cu 
sprâncene arcuite, era albă ca marmura. Gertrud se lăsă în genunchi pe podea în 
faţa ei, îi luă mâinile frecându-i-le ca să le încălzească, o bătu pe obraz şi îi 
aranjă blând părul. Roşi ca un trandafir, tremură şi îi zâmbi copilului în faţă. 

— Ai îngheţat în sanie, bietul meu mieluşel? o întrebă ea. 

Copila palidă nu-i căzu în braţe şi nici nu se feri de ea, stătea dreaptă în 
picioare şi se uita prin încăpere cu ochii mari deschişi, curaţi şi luminoşi. 

— Şi cum te cheamă, frumoasa mea dragă? o întrebă în continuare Gertrud. 

— Alcmene, răspunse copilul. 

Gertrud luă fetiţa în poală, îi scoase pantofii şi îi încălzi picioarele în fusta ei 



şi, după ce îi dădu un pahar de lapte cald să bea, o luă în braţe, o strânse la piept 
şi o duse în dormitor. Prin uşă auzeam cum îi vorbeşte şi cum o alintă şi o dată 
ajunse până la mine chiar glasul mic şi cristalin al micuţei. Puţin după aceea 
Gertrud veni şi, rămânând în uşă, se înecă de plâns, neputând rosti nici un 
cuvânt. 

— Ah, Jens, îi spuse ea la urmă soţului ei, nu are furou pe ea. 

Apoi închise din nou uşa în urma ei. Preotul îşi pusese ibricul de cafea pe sobă 
şi acum se pregătea să-şi toarne o ceaşcă, cu puţin rom. 

— Bătrânul vulpoi, îmi spuse el, citeşte sufletul femeilor ca pe o carte 
deschisă. Sunt sigur că nu s-a ferit să dea jos cu mâna lui furoul acestui copil 
pentru a înmuia inima bietei mele soţii. 

De Crăciunul acela împlineam paisprezece ani şi tata mi-a făcu cadou prima 
mea puşcă. Mergeam aproape zilnic la vânătoare, pe urmele iepurilor şi ale 
vulpilor, şi nu i-am văzut prea des pe cei din casa parohială. Dar când se 
întâmpla să trec pe acolo, Gertrud mă lua în primire şi îmi povestea despre 
Alcmene. La început au strigat-o Alcmene, dar lui Gertrud nu-i plăcea prea mult 
numele acela străin şi l-a scurtat, spunându-i Mene. Sub acest nume copila a fost 
cunoscută de enoriaşi şi de întreaga moşie. îmi amintesc că, într-o vară, în casa 
preotului avea loc un colegiu clerical şi că un preot bătrân din Randers auzind 
numele a izbucnit: „Mene, Mene! Tekel Upharsin!“ dar nici părintele şi nici 
soţia lui n-au gustat gluma. 

Pentru Gertrud copilul era din ziua în care sosise un miracol. Era în al nouălea 
cer de câte ori îmi povestea de ea. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost că 
Alcmene nu părea să cunoască frica. Nici taurul parohiei şi nici gânsacul lor 
bătrân n-o speriau - dimpotrivă, la ei ţinea cel mai mult dintre toate animalele. 
Urca pe scara lungă a grajdului, când, după o furtună, reparau acoperişul din 
stuf, şi îşi ţinea echilibrul în vârful acestuia. Gertrud era îngrijorată şi surprinsă 
de lipsa de frică a fetei şi în gândurile ei amesteca asta cu lipsa furoului. în 
imaginaţia ei, copilul apărea ca o fiinţă atât de singură şi de renegată, încât 
probabil nu avusese niciodată nimic pe lume pe care să-l poată pierde. Poate că, 
de data aceasta, intuia corect. Cu spaimă şi grijă pentru copil, ea hotărî că prima 
ei datorie de mamă este de a o învăţa pe fată să ştie ce este frica. Pe urmă îmi 
mărturisi, în mare secret, pentru că nu trebuia să ajungă la urechile preotului, că 
Alcmene nu pare să cunoască diferenţa dintre adevăr şi minciună. Nu spunea, 
desigur, neadevăruri din calcul sau din interes, dar vedea multe lucruri pe care 
ceilalţi nu le vedeau şi lumea ei era cu siguranţă diferită de a celorlalţi oameni, 



într-un mod de multe ori cât se poate de straniu şi neaşteptat. Dacă Gertrud ar fi 
fost singură cu fetiţa, ar fi luat acest defect destul de uşor, pentru că avea 
dragostea femeilor modeste pentru aventură, fabule şi invenţii. Dar ştia că soţul 
ei interzicea orice neadevăruri şi încercă cu multă răbdare şi perseverenţă să 
corecteze această greşeală a copilului. în plus, cum avea să constate Gertrud mai 
târziu, Alcmene era foarte neatentă şi risipitoare cu lucrurile ei, uitând sau 
dăruind ceea ce Gertrud cususe sau cumpărase cu multă grijă şi trudă pentru ea. 
Această trăsătură a copilului ei o îndurera profund pe soţia preotului care punea 
totul la inimă temându-se printre altele că Mene este nebună. Şi totuşi exista 
ceva în asta, cât de străin îi era, care îi stârnea imaginaţia. Auzise sau citise şi ea 
sau poate se gândise de una singură că oamenii mari şi puternici se comportă 
aşa. 

în primăvară, când veneam la casa parohială mai des, găseam aici totul la fel 
de paşnic şi de idilic ca în cărţile în care se spune că oamenii au trăi fericiţi până 
la adânci bătrâneţi. Cred că acest prim an după ce adoptase copilul a fost pentru 
buna mea prietenă Gertrud cel mai fericit din viaţa ei. Fetiţa le spunea preotului 
şi soţiei acestuia tată şi mamă şi părea să fi uitat tot ceea ce se petrecuse cu ea 
înainte de sosirea aici. Gertrud n-o scăpa din ochi şi, chiar dacă Menei nu-i 
plăcea să fie sărutată sau mângâiată, se ţinea totuşi aproape de mama ei şi se 
învârtea în jurul ei cuminte şi blândă ca un pui de căprioară în jurul mamei lui. 
Arăta o asemenea încântare pentru frumuseţea Gertrudei, încât aş fi putut crede 
că fusese învăţată de profesorul însuşi să facă asta. Vorbea întruna despre cât de 
frumoasă şi drăgălaşă era mama ei, îi înşira perle pe aţă şi vara îi împletea 
coroniţe din margarete şi violete pentru frumosul ei păr. Lui Gertrud nu i se 
spusese niciodată înainte că era frumoasă şi cu siguranţă dragul meu meditator 
nu era un iubit prea vorbăreţ şi inventiv. Aceste laude solemne şi graţioase erau 
noi pentru ea şi, deşi râdea de ele în prezenţa noastră, putea vedea oricine că o 
vrăjeau şi o încântau. Preotul o învăţă pe Mene să citească şi să scrie, pentru că 
nu dobândise aceste îndemânări până atunci, şi constată că era isteaţă şi dornică 
de învăţătură. Aşa se făcea că cei trei alcătuiau o familie fericită. 

La început am fost amuzat şi puţin supărat de întreaga agitaţie creată în casa 
parohială în jurul acelei fetişcane din Copenhaga. Dar apoi Alcmene şi cu mine 
am petrecut mult timp unul în compania celuilalt. La început a cerut voie să mă 
însoţească la vânătoare sau la pescuit. Se orienta atât de repede şi era atât de 
agilă în mişcări că mă simţeam parcă însoţit de un mic câine bun. Am putut 
constata astfel că neînfricata fetiţă, despre care ai fi crezut că nu cunoaştea 



noţiunea morţii, devenea palidă şi tremurândă la vederea unei păsări moarte. 
Prima oară când am luat în mână o astfel de pasăre, dorind să i-o arăt, i s-a făcut 
rău de groază şi scârbă. Prindea în schimb şerpii prin tufişuri şi îi ducea în mână, 
avea o mare dragoste pentru păsările din copaci şi le cunoştea foarte bine 
cuiburile şi ouăle. Era plăcut când vara, în poiana verde, o auzeam imitând cucul 
sau sturzul şi gângurind la porumbeii sălbatici atât de bine, încât îi făcea să 
răspundă. 

Ţineam mult unul la celălalt, cu un fel de prietenie care rareori se înfiripă între 
o fată şi un băiat. într-un fel, chiar eram ca frate şi soră, aşa cum îşi dorise 
Gertrud înainte ca fetiţa să sosească la ei, deşi cred că nu chiar cum îşi imaginase 
ea. Când Gertrud vorbise despre copilă ca despre posibila mea soţie, râsesem în 
sinea mea. Deşi eram foarte tânăr, cunoşteam deja destule despre lume pentru a- 
mi închipui că mă voi căsători cu o fiică de preot. După aceea, când ea crescuse 
şi devenise atât de graţioasă s-ar fi putut crede că mă gândeam să o seduc pe fata 
din casa parohială. Dar aceasta era la fel de departe de gândurile mele ca o 
posibilă însurătoare. Prietenia noastră a fost totdeauna perfect castă şi nu-mi 
aduc aminte ca în copilărie să-i fi luat măcar o dată mâna. Ne ciondăneam des, 
ca fraţii şi surorile, cu toate că acasă eram amândoi copii cuminţi şi nu ne certam 
cu adulţii. Odată chiar a aruncat după mine cu o piatră ascuţită, încât mi-a dat 
sângele şi am şi acum o cicatrice. Dar, dincolo de toate, între noi exista o 
înţelegere tacită şi profundă, un soi de legătură despre care părinţii noştri nu 
puteau avea cunoştinţă. Fiecare credea că ştie că noi doi, în lumea care ne 
înconjura şi care ne era străină, semănăm unul cu celălalt. Mai târziu, în viaţă, 
mi-am explicat această relaţie spunându-mi că, între oamenii din comunitatea 
noastră mică - dacă nu-1 punem la socoteală pe tatăl meu pe care nu-1 vedeam 
prea des - noi eram singurele persoane cu sânge albastru, al ei fiind probabil, 
fără ca noi s-o ştim, chiar mai aristocratic decât al meu. De aceea relaţia noastră 
aparţinea în mare măsură pădurilor şi câmpurilor şi era pusă în paranteze sau 
scădea în intensitate când ne întorceam în casa parohială. 

O importanţă specială avea Alcmene în viaţa mea prin faptul că, foarte des, o 
visam noaptea, chiar dacă în timpul zilei nu mă gândisem deloc la ea. în visele 
mele se făcea adesea că dispărea şi eu o căutam zadarnic, de multe ori cuprins de 
frică şi de deznădejde. Ne-am putea imagina că aceste vise îmi transmiteau o 
adevărată spaimă de a o pierde în realitate. Dar lucrurile nu stăteau aşa, 
dimpotrivă, devenisem prin aceste vise sigur, spre propria mea nefericire 



ulterioară, că şi în cazul în care ar părea dispărută noaptea ea tot s-ar întoarce la 
răsăritul soarelui. 

Atât ca fetiţă cât şi ca adolescentă, Alcmene era minunat de uşoară în toate 
mişcările ei. Chiar atunci când îşi ridica braţul pentru a-şi îndepărta cu mâna 
firele de păr de pe frunte gestul te fermeca prin frumuseţea mişcării. Când alerga 
prin pădure, semăna cu o căprioară. De atunci am văzut multe dintre cele mai 
renumite balerine din Europa, dar în ce priveşte uşurinţa, îndrăzneala şi 
complexitatea nimeni nu o egalează în ochii mei pe fata din casa parohială. 
Aceste balerine învăţaseră să danseze, îmi spuneam, cât de bine se poate 
vreodată învăţa acest lucru, dar la ea mişcarea era însuşi felul ei de a vorbi lumii 
şi de a-şi exterioriza propria fiinţă. Eu înţelesesem lucrul acesta de la prima 
noastră întâlnire, dar nu cred că vreunul dintre ceilalţi l-a observat vreodată. 
Totuşi îmi aduc aminte că tatăl meu a vorbit despre asta. Dar la parohie dansul 
era interzis şi preotul îl decretase o trecere frivolă şi periculoasă a timpului. Şi, 
pe deasupra, pentru Gertmd dansul era legat de teatru şi de copilăria timpurie a 
fetei şi de legăturile ei de sânge. Pe toate aceste lucruri Gertrud era foarte 
geloasă, aşa încât nu voia nici să audă de ele şi nici să se gândească la ele. 
Alcmene n-a învăţat niciodată să danseze. Dar preotul o învăţă o mulţime de alte 
arte şi îndeletniciri. într-o vreme o învăţase, în joacă, greaca şi îmi spunea că era 
extrem de iute în a-şi însuşi această limbă. Ştia să declame versuri lungi din 
comediile şi tragediile greceşti. 

în cursul următorilor doi ani, Alcmene încercă de două ori să fugă de acasă. 

Prima dată s-a întâmplat într-o zi de la începutul lui martie, când zăpada 
tocmai se topise de pe pământ. O luase înspre sud, peste câmpuri şi mersese trei 
mile până o găsise bătrânul îngrijitor de vite al parohiei, care fusese trimis 
împreună cu alţi oameni în căutarea ei. O găsise şezând complet îngheţată pe 
marginea unui şanţ şi o adusese înapoi. Gertrud crezuse că fetiţa se înecase în 
pârâu şi era cumplit să-i vezi suferinţa. Acum o strângea la piept, se uita la ea de 
parcă nu-i venea să creadă că revenise şi o imploră de nenumărate ori să spună 
de ce le pricinuise acea mare spaimă şi durere. în ziua următoare, când se credea 
singură în încăpere cu fata, am auzit-o întrebând-o: 

— De ce ai fugit? De ce vrei să ne părăseşti? 

Doi ani mai târziu, când avea unsprezece ani, fetiţa fugi din nou şi de data 
aceasta provocă o şi mai puternică tulburare. Pentru că prin sat trecuse o 
caravană de jongleuri şi scamatori ambulanţi, care plecaseră în ziua anterioară 
peste mlaştini spre vestul proprietăţii tatălui meu, părea clar că Alcmene se luase 



după ei. Aceşti oameni aveau o reputaţie proastă în întreaga Iutlandă şi se credea 
că în urmă cu vreo doi ani omorâseră un negustor ambulant. De data aceasta, eu 
am fost cel care a călărit pe urmele ei, aducând-o înapoi. încetasem să mai învăţ 
cu preotul pe vremea aceea şi fusesem deja în călătorii la Copenhaga şi în 
străinătate, dar când mă aflam acasă treceam des pe la casa parohială. 

Era o zi fierbinte de la mijlocul verii. Aerul tremura şi miraje uriaşe se formau 
deasupra mlaştinilor. De două ori mi s-a părut că zăresc fata în peisajul întins din 
faţa mea şi de fiecare dată a fost doar un maldăr de turbă. Până la urmă i-am 
văzut silueta în depărtare. Mergea repede şi apoi a luat-o la fugă. Am râs de ea, 
de sus, de pe calul meu, pentru că nu putea să fugă de mine - dar era totuşi şi 
ceva trist în această privelişte. Nici atunci când am ajuns-o n-a vrut să se 
oprească, ci a continuat să fugă cât de repede putea. Un timp am mers călare pe 
lângă ea. Era cu capul gol, palidă ca varul şi udă de transpiraţie. N-a putut ţine 
prea mult pasul cu calul şi, când un cocoş sălbatic ieşi cu multă zarvă din tufişuri 
în faţa ei, luându-şi zborul, se opri, se împiedică şi rămase neclintită. îmi era 
milă de ea - credeam că va izbucni în plâns, dar chipul ei era împietrit precum o 
mică mască. 

— Dă-mi calul tău, Vilhelm, spuse ea, ca să pot să-i ajung din urmă. 

— Nu, i-am răspuns, trebuie să te întorci acasă cu mine. Dar poţi să călăreşti 
tu o vreme şi să merg eu pe jos. 

Alcmene nu scoase nici un cuvânt în timp ce o ridicam în şa. 

Era o linişte nemişcată ca înaintea unei furtuni. în timp ce mergeam, am 
început să cânt şi, puţin după aceea, m-a acompaniat şi Alcmene cu vocea ei 
mică şi cristalină. Am cântat multe cântece şi la urmă unul din zona noastră, 
despre o mamă care plânge moartea copilului ei. După prima strofă i-am spus: 

— îi sperii de moarte, prostuţo, când fugi de acasă. 

Ea îmi răspunse: 

— De ce nu mă lasă să plec? 

Am mai cântat o strofă, apoi am spus: 

— Oamenii sunt diferiţi. Uită-te la tatăl meu, niciodată nu reuşesc să-i fiu pe 
plac, şi tot timpul îi stau în cale, indiferent unde mă duc. Dar părinţii tăi te iubesc 
şi cred despre tine că eşti un miracol pe pământ, numai de ai rămâne la ei. 

Alcmene a stat mult timp tăcută apoi m-a întrebat: 

— Dar ce le poţi face copiilor care nu vor să fie iubiţi? 

Am ajuns târziu acasă, luna era deja pe cerul de vară încă luminat. Când am 
ajuns pe pământurile tatălui meu, am traversat călare un lan de orz. Spicele 



creşteau rar în pământul nisipos, dar peste întregul câmp margaretele erau atât de 
dese încât părea că luna se reflectă în ele ca într-un lac. 

Foarte tulburată, Gertmd îl rugase pe părinte înainte de a pleca eu de la 
parohie s-o pedepsească de această dată pe fetiţă, ceea ce el îi promisese, dar, 
când dădură cu ochii de ea, uitară totul. Mama ei era acum la fel de palidă de 
spaimă cum o văzusem eu pe fată în mlaştini şi nu se putea linişti. îi strigă: 

— Tu tii mai mult la oamenii aceia răi decât la noi! Preferi să fii cu ei decât cu 

> 

tatăl tău şi cu mine! Nu ştii că te-ar fi omorât şi te-ar fi mâncat? 

Alcmene se uită la ea cu ochii larg deschişi. 

— Chiar m-ar fi mâncat? întrebă ea. 

Gertrud crezu că îşi râde de ea. 

— Ah, copil rău ce eşti! strigă ea. 

Când veni timpul ca Alcmene să fie confirmată, apărură două probleme 
serioase în casa parohială. 

în primul rând preotul îşi dădu seama că nu văzuse niciodată certificatul de 
botez al copilului şi că nu putea şti în realitate dacă fusese sau nu botezată. îi 
scrise profesorului pentru a afla acest lucru şi aşteptă mult timp un răspuns, 
pentru că bătrânul domn era plecat din Copenhaga, fiind numit într-un post 
important la o curte princiară din Germania. Când le scrise, în sfârşit, o făcu doar 
pentru a-şi da cuvântul de onoare că fata era botezată. Preotul nu se putea hotărî 
dacă să o confirme pe fetiţă, fără a mai cerceta în profunzime povestea, sau dacă, 
pentru a fi absolut sigur, să nu-i dea el însuşi botezul fiicei lui, în secret, în 
propria casă. Soţia lui mi-a mărturisit că această dilemă l-a costat multe nopţi de 
nesomn. El însuşi mi-a spus: 

— Unii teologi învăţaţi susţin că botezul e doar un simbol. Dumnezeu să ne 
ajute pe toţi! Simbolurile sunt lucruri importante şi periculoase. Am tratat, 
probabil, în lipsa mea de grijă, mult prea uşor un simbol atotputernic. 

Cam în acea vreme, se opri din lecţiile de greacă pe care i le dădea Alcmenei. 
Dar până la urmă, ascultă sfatul soţiei sale şi confirmă fata împreună cu ceilalţi 
copii din sat. 

în timpul pregătirilor pentru confirmare, Alcmene s-a întâlnit pentru prima 
oară cu băieţi şi fete de aceeaşi vârstă de pe moşie şi a ascultat ce povesteau 
aceştia. A ajuns la urechile preotului şi ale soţiei lui faptul că alte fetiţe o 
întrebaseră despre originea ei şi o lăsaseră să înţeleagă că n-ar fi copilul lor. 
Alcmene nu le spusese ea însăşi nimic părinţilor ei. O făcuse una din fetele de la 
parohie, care auzise conversaţia copiilor. Preotul meditase îndelung asupra 



acestei poveşti şi, într-o zi, când mă aflam la ei - pentru că mă îndoiesc că ar fi 
îndrăznit să discute subiectul între patru ochi cu soţia lui - îi spusese lui Gertrud 
că el era hotărât să-i dezvăluie Alcmenei întregul adevăr. Gertrud se împotrivise 
şi n-am văzut-o niciodată, de când sosise Alcmene la parohie, atât de amărâtă şi 
de pornită împotriva soţului ei. Parcă uitase că în realitate nu ea era mama 
copilului şi acum îl acuza pe soţul ei de scandalul şi ruşinea de a încerca să o 
despartă de propriul ei sânge. 

— Adu-ţi aminte, îi spusese el, că trebuie să-mi pun mâna pe capul fetei în 
numele Domnului la confirmare. Oare e bine ca în acel moment ea să mă 
considere în sufletul ei un impostor? 

Gertrud se ridicase. 

— Chiar vrei să o iei definitiv de lângă mine? strigase ea. N-ai văzut că încă 
dinainte mă ura şi îi era frică de mine? Dacă îi spui că nu sunt mama ei 
adevărată, cum voi mai putea să mă înţeleg cu acest copil? Sunt sigură că de data 
aceasta mă va dispreţui şi mă va părăsi pentru totdeauna. 

Preotul rămăsese atât de surprins de acuzaţiile ei, încât nu-i răspunsese 
imediat. Dar în timp ce vorbea, cred că înţelesese, ca şi mine, că ea avea 
dreptate. în ultimul timp, Alcmene îşi schimbase comportamentul faţă de mama 
ei. Foarte rar o lăsa se apropie de ea şi uneori îi arăta neîncredere şi părea să se 
teamă de ea. Preotul spusese până la urmă: 

— Draga mea soţie, poate ar fi fost mai bine să nu ne fi asumat niciodată 
această responsabilitate şi am fi trăit liniştiţi şi astăzi în casa noastră parohială ca 
o pereche care se iubeşte, dar nu are copii. 

Gertrud se uitase la el îngrozită. 

— Dar am pus mâna pe plug, a continuat el. Trebuie aşadar să ne ducem la 
bun sfârşit această muncă, aşa cum ştim mai bine. 

La aceste cuvinte Gertrud a izbucnit în plâns. 

— Fă ce vrei, a spus ea şi a ieşit din încăpere. 

Dar a rămas în hol, aşteptându-mă pe mine. Mi-a luat mâna, s-a uitat în ochii 
mei şi mi-a spus: 

— Vilhelm, tu eşti prietenul fetei mele, trebuie să-mi fii alături în această 
mare durere a mea. Urmăreşte-o, bunule Vilhelm, fi în preajma ei când tatăl ei va 
vorbi cu ea şi observă ce impresie lasă cuvintele lui asupra bietului copil. 
Dumnezeu mi-e martor că mie nu-mi spune nimic. 

Mi s-a părut straniu şi trist că Gertrud a venit să-mi ceară ajutorul, pentru că 
până atunci fusese sigură că nimeni în afară de ea n-o cunoaşte şi n-o înţelege cu 



adevărat pe fiica ei. 

Câteva săptămâni mai târziu Gertrud mi-a spus: 

— Dumnezeu e generos, Vilhelm, şi Jens este întotdeauna mai înţelept decât 
mine. Iată, de când a vorbit cu ea, fetiţa este complet schimbată. S-a reîntors la 
mine şi stă pe lângă mine la fel de drăgăstoasă ca pe vremea când era mică. Am 
întinerit şi eu mulţumită ei. M-am privit din întâmplare într-o oglindă astăzi - şi 
ai să râzi cu siguranţă de mine, dar mi s-a părut că din oglindă mă priveşte chipul 
unei femei tinere! Acum simt, nu ştiu bine de ce, că dragostea dintre noi va dura 
cât vom trăi. 

Uitase să mă întrebe despre rezultatul misiunii mele şi de asemenea uitase că 
mi-ar fi cerut vreodată ajutorul. 

— Nu e straniu, a continuat ea după o clipă, că nu ne-a întrebat nimic despre 
adevăraţii ei părinţi? Doar nu ştie că noi nu i-am fi putut răspunde. 

Alcmene nu mi-a spus nimic despre ceea ce aflase. Dar preotul a pomenit, 
probabil, în cursul convorbirii lor numele profesorului, pentru că într-o zi m-a 
întrebat dacă îl cunosc. I-am răspuns că îl văzusem. 

— Şi eu mi-aş dori foarte mult să-l văd, spuse ea. 

Fiica preotului nu avea prietene printre fetele enoriaşilor, pentru că, deşi 
Gertrud era bucuroasă de oaspeţi şi prietenoasă, nu privea cu ochi buni cum se 
ataşează fata ei de un străin. Singura relaţie de prietenie cu cineva de pe moşie, 
de care eu am ştiut, era stranie şi mă făcea să râd. Pe domeniul nostru era un fiu 
de ţărani, un flăcău mare şi frumos, blând din fire, dar care era nebun. Nu putea 
lucra în grădini sau pe câmpuri şi nici nu ştia vorbi pe înţelesul celorlalţi oameni. 
Mama lui fusese nebună şi ea, deşi era o femeie graţioasă şi blândă, din acelaşi 
neam bun ca soţul ei, şi îmi amintesc că o auzisem cântând minunat de una 
singură pe când se întorcea acasă peste dealuri. Karl se porni s-o urmărească pe 
Alcmene, oriunde mergea sau stătea, şi nu era fericit până nu reuşea s-o vadă 
măcar de departe. Preotul şi soţia sa erau neliniştiţi pentru copilul lor urmărit de 
nebun şi o ţineau departe de el. Atunci tânărul alienat începu să vină la biserică, 
unde stătea în picioare şi nu-şi lua ochii de la fată tot timpul slujbei. Odată l-am 
întâlnit împreună cu Alcmene pe o cărare de pe pajiştea tatălui meu, mergeau 
umăr la umăr şi vorbeau şi eu am rămas foarte surprins de asta. Până la urmă 
preotul îl rugă pe bătrânul ţăran să-şi trimită fiul de pe moşie, la unchiul lui, care 
avea o fermă la Heden. Acolo, nebunul muri la scurtă vreme şi, după câte am 
aflat, în circumstanţe triste şi neobişnuite, dar nu-mi aduc aminte cu exactitate 
felul acestora. 



Gertrud mi s-a plâns că Mene era neatentă şi nepăsătoare cu hainele ei. Nu-şi 
îngrijea frumoasele haine de duminică, pe care Gertrud i le cususe cu mare drag, 
mai mult decât rochiile de pânză uzate, de fiecare zi. Dar o dată fata o auzise pe 
bătrâna menajeră de la fermă vorbind de rochiile mamei mele care erau închise 
într-o cutie, în pod, pentru că tatăl meu nu dorea să le vadă sau să le dea altcuiva. 
Din acea zi nu mi-a dat pace până când, fără ştiinţa tatălui meu, ne-am dus 
împreună să spargem lacătul cutiei, scoţând rochiile de acolo. Le-a întins la 
picioarele ei, una câte una, şi le-a admirat mult timp în tăcere. La sfârşit m-a 
mgat să-i dau una din ele. Era o rochie de mătase groasă, verde, cu un model 
galben. Când o scot acum şi mă uit la ea mi se pare că arată ca un tei în floare. 
Am râs de ea şi am întrebat-o dacă avea de gând să meargă la biserică în ea. Nu, 
mi-a răspuns, dar cu siguranţă o va îmbrăca odată şi odată. 

Puţin după aceea, într-o seară de iunie, Gertrud făcuse pâine proaspătă şi 
Alcmene o rugă să-i dea voie să meargă împreună cu mine să ducem pâine 
bătrânei doamne Ravn, văduva fostului preot, care locuia de cealaltă parte a 
satului. Când am ieşit pe poartă fata mi-a spus că nu avea de gând să meargă la 
doamna Ravn, dar că dorea să îmbrace rochia de mătase şi să facem o plimbare 
prin pădure. Ascunsese rochia într-o căsuţă din apropiere, la o femeie care 
lucrase înainte la parohie, dar fusese concediată, pentru că se îmbăta. Intră în 
casa acesteia şi ieşi din nou în rochia verde cu galben. Nu-şi aranjase părul şi 
nici nu se spălase pe mâini, dar cu toate acestea nu cred să fi văzut în viaţa mea 
pe cineva care să arate mai liberă şi mai frumoasă decât ea în clipa aceea. 

Ne-am plimbat mult timp şi ea a vorbit puţin. Rochia îi era prea lungă şi o lăsă 
să alunece pe pământ. I-am povestit despre calul de rasă pe care tocmai îl 
primisem şi despre o ceartă pe care o avusesem cu tatăl meu, pentru că 
îndrăzneam să-i răspund şi nu ne mai înţelegeam deloc, dar apoi m-am oprit din 
vorbă. Dacă ne-am fi întâlnit cu cineva, am fi stârnit cu siguranţă o mare uimire 
şi poate un hohot de râs la vederea acestei fete atât de elegant îmbrăcate în 
mijlocul pădurii. Şi totuşi cu siguranţă ar fi meditat mai mult la frumuseţea ei 
decât la ciudăţenia situaţiei. Mie însumi mi se părea firesc şi rezonabil că se 
plimba astfel într-o atât de mare splendoare. Pădurea era liniştită şi răcoroasă şi 
acolo unde soarele pătrundea prin frunziş, devenea verde şi aurie precum rochia 
ei. La fiecare pas al fetei, mătasea scotea un mic sunet, ca un ciripit de pasăre. 
Am întâlnit o vulpe pe cărare, dar nici un om în toată pădurea. 

Când soarele ajunsese pe linia orizontului, am ieşit în câmp. Acolo era un deal 
mare şi înalt care pe moşie era numit munte. L-am urcat şi de sus am avut o 



privelişte impresionantă asupra câmpiilor şi a mlaştinilor, în toată splendoarea 
lor aurie din apusul de soare. Alcmene a stat tăcută şi s-a uitat la toate, faţa ei 
fiind luminată şi senină ca aerul însuşi. După un timp, a scos un mic suspin de 
fericire. Mă gândeam ce fiinţă stranie şi absurdă e totuşi o fată care poate să 
devină fericită pentru că stă pe vârful unui deal îmbrăcată într-o rochie de 
mătase. După aceea ne-am aşezat pe iarbă şi am mâncat pâinea pe care Alcmene 
ar fi trebuit s-o ducă văduvei. Era încă fierbinte, din cuptor - şi de atunci de 
fiecare dată când miros sau gust pâine proaspătă, care în loc să fie tăiată în felii e 
mptă cu mâna, îmi aduc aminte de seara aceea şi de priveliştea de pe munte. 

După ce Alcmene şi-a schimbat din nou rochia în căsuţă, şi am ajuns acasă la 
parohie, am găsit-o pe Gertrud cu ochelarii pe nas, în faţa unei lumânări de seu, 
cu un maldăr din ciorapii albi ai Alcmenei pe care îi cârpea. Reparase deja o 
mulţime şi îi pusese deoparte, dar cred că i-ar mai fi luat mult timp să-i 
cârpească pe toţi. Ne zâmbi cald şi dori să audă veşti despre Madame Ravl. 
Alcmene stătea în spatele scaunului ei şi se uita la ea şi la ciorapi şi în lumina 
lumânării părea palidă. 

— Lasă-mă să te ajut să-i cârpeşti, mamă, spuse ea. 

— Nu, iubita mea, spuse Gertrud şi stinse lumânarea, ai mers mult în seara 
asta şi trebuie să te culci. 

în aceeaşi toamnă mi s-a întâmplat ceva care, într-un fel, a avut importanţă în 
viaţa mea. O fată din sat pe nume Sidsel, fiica acelei femei în casa căreia 
Alcmene îşi ascunsese rochia, a născut un copil care a murit şi mi-a atribuit mie 
paternitatea. N-am crezut-o, Sidsel nefiind cunoscută pe moşie pentru virtutea ei, 
dar ştiam că unii oameni o vor crede şi că mulţi dintre ceilalţi vor vorbi despre 
asta. Tatăl meu mi-a spus: 

— Copilul e mort, iar Sidsel se va mărita cu paznicul. Dar n-ai voie să te faci 
de râs în propriul tău sat, în timp ce aştepţi să crească destul pentru tine fetişcana 
de la parohie. Trebuie să pleci acum la unchiul tău din Rugârd în Djursland şi să 
rămâi acolo o jumătate de an. Fiica lui este cu doi ani mai mare decât tine şi va 
deveni în timp o fată bogată. Şi poţi în orice caz să înveţi ceva de la unchiul tău 
despre agricultură şi îngrijitul pădurii. E timpul să-ţi intre în cap şi lucruri din 
acestea. 

Această ultimă parte a predicii tatălui meu era nepotrivită şi nedreaptă pentru 
că până acum el râdea de mine şi mă numea ţăran, când îi povesteam despre 
muncile agricole de la fermă, care pe atunci erau într-o stare deplorabilă. 

Nu regretam că trebuie să plec, dar mă îngrijora ce ar putea spune despre mine 



oamenii din casa parohială. Profesorul meu va fi cu siguranţă afectat, pentru că 
în calitate de preot propovăduia mereu împotriva imoralităţii în rândul 
enoriaşilor lui şi îmi fusese meditator atât de mult timp, încât îi eram aproape ca 
un fiu. Gertrud nu mă va acuza foarte tare în inima ei, pentru că era o ţărancă şi 
ştia cum stau lucrurile pe la ţară, dar îi va vorbi cu siguranţă Menei în cuvinte 
dure despre mine şi poate chiar va încerca să mă despartă definitiv de fată. 

într-o după-amiază, tatăl meu se repezise până la Vejle şi eu rămăsesem 
singur în bibliotecă cu gândul de a-mi alege cărţile pe care să le iau cu mine la 
Rugârd, când uşa se deschise şi în prag apăru Alcmene. Biblioteca noastră era 
îndreptată înspre răsărit şi fata avea acum soarele în spate iar părul îi strălucea în 
lumină, ca o flacără. Fără a se apropia, mă întrebă: 

— E adevărat ce se spune despre tine şi Sidsel? 

Eram mirat să o văd pentru că nu mai venise niciodată singură la conac. Dar 
întrebarea fusese pusă atât de ferm şi de apăsat, încât a trebuit să-i răspund: 

— Da, am spus. 

— Cum îndrăzneşti, Vilhelm? Cum îndrăzneşti? strigă fata. 

în mod ciudat, în ultima vreme, simţisem o ciudă împotriva fetei de parcă şi ea 
ar fi fost de vină pentru ceea ce mi se întâmplase. Când mi se adresă acum cu 
exact aceleaşi cuvinte pe care le folosiseră toţi ceilalţi din jurul meu, am rugat-o 
să mă lase în pace şi să plece acasă. Dar ea nici nu mă asculta. Intră în salon cu 
faţa aprinsă de tulburare. 

— Cum ai avut curajul? mă întrebă din nou. 

Mi-am adus atunci aminte că, în gura ei, un cuvânt sau o frază înseamnă exact 
ceea ce sunt şi pot fi luate, aşa-zicând, au pied de la lettre. Am înţeles că îmi 
punea cu adevărat o întrebare pentru a înţelege povestea, aşa cum făcea deseori, 
şi nu mi-am putut reţine un zâmbet. 

— Nu e nevoie de atât de mult curaj cum poate credeţi voi, fetele. 

Se uita la mine gravă şi plină de mândrie. 

— Vei ajunge în iad acum, nu crezi? mă întrebă ea. 

— Ba da, cu toţii mă trimit acum în iad, i-am spus. Tatăl meu m-a alungat de 
acasă şi la parohie nu mai vor să aibă de-a face cu mine. Tu şi cu mine, Alcmene 
am putea încerca să rămânem prieteni, cât mai suntem încă aici. 

— Te-a alungat tatăl tău de acasă? strigă ea. Nu ai pe lumea asta nici un loc 
unde să mergi? Atunci vin cu tine. Putem să batem împreună drumurile de ţară. 
Şi eu, se opri ea pentru a trage adânc aer în piept, eu voi avea grijă să nu 
trebuiască să cerşim. Voi dansa şi voi cânta pentru oameni. în ce priveşte iadul, 



spuse puţin după aceea cu mândrie, dacă tu vei ajunge acolo şi eu vreau să ajung 
tot acolo. 

— Nu, am spus, eu trebuie să mă duc la unchiul meu la Rugârd. 

Auzind asta, se făcu foarte palidă. 

— Trebuie să mergi la unchiul tău? întrebă ea. Am crezut că ai fost alungat în 
lumea largă. Am crezut că nimeni nu s-a comportat vreodată atât de rău cum ai 
făcut-o tu. 

în timp ce mă uitam la ea şi-i vorbeam, inima îmi era tot mai uşoară şi mă 
amuza mina ei gravă. 

— Ah, nu, am spus eu, tu care ai citit despre zeii grecilor ştii că asemenea 
lucruri s-au mai întâmplat şi înainte pe lume. 

— Nu, spuse ea. Nu mă mai lasă să citesc cărţile acelea. Nu-mi mai povestesc 
nimic. Ce mă fac? 

în acel moment am înţeles cu claritate că noi doi ne aparţinem unul altuia şi a 
fost cât pe ce s-o întreb: „Mă vei aştepta, Alcmene, până mă voi întoarce? 
Nimeni nu ne va mai despărţi atunci“. Dar m-am gândit ce tânără era şi nici 
momentul nu mi s-a părut potrivit pentru o astfel de rugăminte. Stătea în 
picioare, dreaptă, în faţa mea şi îşi frângea mâinile. 

— îmi vei scrie? mă întrebă ea. Nu, se întrerupse singură. Numai în cărţi 
fetele primesc scrisori! Dar dacă mai faci ceva îngrozitor, îmi vei scrie să-mi 
povesteşti despre asta? 

— Mă voi întoarce în jumătate de an, i-am spus eu. Nu mă uita, Alcmene! 

— Nu, spuse ea. Nu te voi uita, tu eşti singurul prieten pe care-1 am pe lumea 
asta. N-o uita pe Alcmene, Vilhelm. 

Cu aceste cuvinte ieşi iar din încăpere la fel de repede şi de silenţios cum 
intrase. După câteva zile am plecat spre Rugârd. 

Despre viaţa mea de acolo nu voi povesti aici pentru că aceasta este povestea 
despre Alcmene. în Djursland moşiile sunt aproape una de cealaltă şi am făcut 
cunoştinţă cu mulţi tineri de vârsta mea, aşa că nu m-am gândit prea des la 
Norholm sau la cineva de acolo. Dar noaptea o visam pe Alcmene. 

După trei luni petrecute la unchiul meu, am primit o scrisoare de la tata, care 
mi se plângea amar de podagra sa şi mă ruga să mă întorc acasă. Nu i-am dat 
importanţă până nu am primit o a doua scrisoare care spunea acelaşi lucru dar pe 
un ton mai ferm. Aşa că am plecat înapoi la Norholm. 

Primul lucru pe care l-a întrebat tatăl meu, văzându-mă, a fost dacă am cerut-o 
de soţie pe verişoara mea de la Rugârd. A fost foarte mulţumit când i-am spus că 



nu şi şi-a frecat mâinile. 

— S-au întâmplat multe lucruri pe vechea ta moşie, spuse el. S-au petrecut 
mari lucruri la parohie. 

L-am întrebat ce vrea să spună cu aceasta. 

— Ar trebui să mergi tu însuţi până acolo să vezi, răspunse el. Du-te singur. 

în ziua următoare, m-am dus la parohie. 

Preotul era singur acasă când am ajuns eu, soţia şi fiica lui fiind plecate într-o 
vizită la un bolnav. Am observat imediat că era schimbat, aşa cum îmi povestise 
tatăl meu. Era tulburat şi îngândurat şi îmi imaginam că aşa trebuie să fi arătat în 
tinereţea despre care îmi istorisise chiar el. Uitase cu desăvârşire trista poveste 
cu Sidsel şi m-a primit cu căldură. După ce am vorbit o vreme despre lucrurile 
de pe moşie şi despre fostele mele manuale, îmi spuse: 

— Trebuie să afli, Vilhelm, ceea ce ni s-a întâmplat nouă aici în parohie. 

Continuă, povestindu-mi întâmplările pe care tatăl meu nu dorise să mi le 

spună. 

Prietenul său, bătrânul profesor, îmi spuse el, îi trimisese la scurt timp după 
plecarea mea o scrisoare în care îl înştiinţa că fiica lor adoptivă devenise - în ce 
mod, în stilul său obişnuit, profesorul nu le spuse - moştenitoarea unei averi 
imense, atât de copleşitoare, zicea el, încât putea spune că intrase în grota 
fermecată a lui Aladin aşa cum o descrisese nemuritorul Oehlenschlăger-. în 
deplină loialitate - pentru că profesorul avea tot timpul cuvântul loialitate pe 
buze - faţă de înţelegerea lor iniţială, nu dorea acum în nici un fel să-l sfătuiască 
sau cu atât mai puţin să-l convingă pe vechiul său prieten să ia vreo hotărâre, 
avea să-l lase pe el însuşi să decidă dacă dorea să primească averea fetei sau să 
renunţe la ea. 

8. Adam Oehlenschlăger (1779-1850), poet şi dramaturg romantic danez. (N. tr.) 

Preotul îmi povesti că meditase mult la întreaga situaţie înainte să ia o decizie. 

— E chiar straniu că atunci când e vorba despre fată, eu şi soţia mea nu 
măsurăm cu aceeaşi măsură şi nici nu ajungem niciodată la o înţelegere. Gertrud 
nu dorea cu nici un chip să luăm moştenirea. Cred, Vilhelm, că dacă fetei i-ar fi 
revenit o sumă modestă, atunci rolurile noastre - şi auzindu-1 mă gândeam că 
profesorul câştigase o mică bătălie asupra lui, din moment ce preotul vorbea 
acum cu formulele lui din teatru - ar fi fost inversate şi ea ar fi dorit să-şi vadă 
fata asigurată pentru toată viaţa, în timp ce eu aş fi vrut să rămână ceea ce a fost, 
fiica unui preot de ţară. Aşa cum stau lucrurile acum, suma o sperie pe soţia mea. 


Aici preotul îmi dădu cu mare exactitate cifra la care se ridica moştenirea 
Alcmenei în moneda noastră. Era vorba de 300 000 de taleri de aur. 

— Gertrud, spuse el şi zâmbi, nu îşi poate închipui că o astfel de sumă poate 
avea şi alt izvor decât cel demonic. Dar pentru mine, Vilhelm, moştenirea 
copilului meu ia o altă formă. 

Rămase mult timp îngândurat. 

— Nu mi-am dorit niciodată cu pasiune să devin bogat. în visele tinereţii mele 
nu exista aur. Am dorit şi m-am rugat pentru alte lucruri, dar bunurile pământeşti 
nu erau printre acestea şi nu mă tentau. Dar aici, vezi tu, aici lucrurile se 
transformă într-un mod ciudat. Aceşti bani au pentru mine o viaţă a lor, 
reprezintă un simbol. I-am văzut, spuse el brusc. Şi i-am atins. Am fost la 
Copenhaga şi cei de la bancă m-au dus în subsol să mi-i arate. 

Privirea îi alunecă şi se întoarse înspre înăuntru de parcă vedea din nou aurul 
din bancă. 

— Stau acolo şi aşteaptă, continuă el, o mână care să-i facă să prindă viaţă şi 
să dea roade. Cât bine nu se poate face în această lume cu o astfel de avere! Nu 
crede, Vilhelm, spuse el, că am uitat pericolul reprezentat de Mamon. L-am 
simţit cu mâna mea, când am atins aurul. Dar dacă aici se dă o luptă între 
Domnul şi Mamon, pot eu oare să refuz să-l sprijin pe Dumnezeul meu? 

L-am întrebat pe preot dacă Alcmene a aflat despre moştenirea ei. Da, îi 
povestiseră despre ea. Dar era încă doar un copil şi nu făcuse o prea mare 
impresie asupra ei - ai fi putut crede că ştia despre avere dintotdeauna. Pentru 
preot bogăţia devenise însă într-un grad şi mai mare o responsabilitate, pentru că 
era acceptată în numele unui copil. 

— Am simţit dintotdeauna că prin acest copil, Alcmene, o chemare 
importantă va pogorî asupra mea. Şi când voi fi murit, voi continua să trăiesc 
prin faptele ei. Pentru că există puteri mari în această fată, Vilhelm. 

Convorbirea noastră m-a pus pe gânduri. în drum spre casă, am râs în sinea 
mea gândindu-mă la ce auzisem. O cunoşteam pe Alcmene cu siguranţă mai bine 
decât tatăl ei adoptiv. 

Când am ajuns acasă tatăl meu m-a întrebat cum a mers vizita la parohie şi i- 
am povestit aproape tot ce îmi spusese preotul. 

— Ai cerut mâna fetei? m-a întrebat el grav când am terminat de vorbit. 

— Nu, am răspuns eu. 

— Greşeşti, a spus tatăl meu pe acelaşi ton. O avere ca acesta pune în umbră 
datele incerte privind originea ei, ba chiar aruncă o lumină nouă asupra lor. Poţi 



să-i oferi liniştit numele tău. 

Cum nu i-am răspuns, a început să-mi laude calităţile fetei ca un neguţător de 
cai care îşi laudă bidiviul. Am rămas surprins să văd cât de atent o studiase în 
timp ce eu credeam că nu se gândise niciodată la ea. Când a terminat, i-am spus 
în faţă că a o peţi pe Alcmene chiar în momentul în care am auzit de bogăţia ei 
mi s-ar părea extrem de neelegant şi de grobian, în condiţiile în care niciodată 
până acum nu le-am sugerat măcar părinţilor ei că aş dori s-o iau de soţie. Tatăl 
meu nu a fost de acord cu acest răspuns şi în timp ce am continuat să dezbatem 
situaţia, ne-am aprins amândoi. La urmă mi-a spus că, dacă eu nu doresc să 
primesc mâna întinsă de soartă, atunci o va face el însuşi şi în următoarea 
dimineaţă o va cere pe fată în căsătorie. 

Mi-e ruşine să spun că şi-a luat cu adevărat în serios ideea şi asta într-un mod 
cât se poate de primitiv. A scos trăsura cu patru cai, care după moartea mamei 
mele fusese foarte rar folosită, şi a pornit cu alai de servitori şi vizitiu la peţit în 
casa parohială. Nu pot spune cu exactitate cum a decurs vizita lui. Nu cred că 
preotul sau soţia lui au luat vreo clipă în serios perspectiva. Dar şi după ce s-a 
întors de acolo, a continuat să vorbească despre marile îmbunătăţiri şi prefaceri 
în Norholm pe care le va realiza cu banii fetei. Cu aceste fantasme neîntrerupte 
m-a chinuit atât de tare, încât am plecat înapoi la Rugârd, fără să fi vorbit măcar 
cu Gertrud sau Alcmene. 

Următoarea ştire pe care am primit-o de acasă a fost aceea referitoare la 
moartea preotului. De mulţi ani sănătatea lui fusese precară şi ultima călătorie la 
Copenhaga, în mijlocul iernii, trecând cu vaporul strâmtoarea, i-a solicitat foarte 
mult puterile. S-a ales atunci cu o răceală care în scurtă vreme s-a transformat în 
pneumonie. în ziua înmormântării lui, am fost surprins să văd tristeţea de pe 
feţele oamenilor care îşi pierduseră păstorul. Gertrud găsi puţină consolare în 
marea ei durere şi tristeţe în a-mi povesti pe îndelete despre boala lui şi despre 
formidabila lui putere de îndurare şi mai ales despre cum, pe patul de moarte, 
părea să fi văzut lucruri ascunse şi cu o voce puternică strigase că acum înţelege 
căile Domnului. îmi arătă un ziar care fusese trimis din Copenhaga. Conţinea un 
lung necrolog despre soţul ei, în care i se lăudau talentele neobişnuite şi inima 
nobilă, şi accentua atât de mult marele rol pe care l-ar fi jucat în lume, dacă n-ar 
fi ales misiunea generoasă de preot, încât până şi mie, care l-am admirat 
dintotdeauna pe părinte, mi s-a părut exagerat. Nu era semnat, dar atât Gertrud 
cât şi eu presupuneam că fusese scris de vechiul lui prieten, profesorul. 

După ce trecuseră câteva luni din anul de doliu al lui Gertrud, ea plecă de la 



parohie în vizită la surorile ei din Grena. în acelaşi timp tatăl meu plecase la 
Pyrmont să-şi trateze podagra. Alcmene era singură la parohie, aşa cum 
rămăsesem şi eu singur la conac. Mi-a trimis vorbă să mă duc până la ea să 
vorbim. 

Avea acum cincisprezece ani, era înaltă pentru vârsta ei, dar zveltă, şi semăna 
cu ea însăşi în prima zi când sosise la parohie. îmi spuse: 

— îţi aduci aminte, Vilhelm, că mi-ai promis cândva că, dacă vreodată te voi 
mga serios să îmi faci un serviciu, mi-1 vei face, indiferent de ce ţi-aş cere? 

Mi-am amintit perfect împrejurarea despre care vorbea şi în care cu adevărat îi 
făcusem o astfel de promisiune şi am întrebat-o acum ce îşi dorea. 

— Vreau să merg la Copenhaga, spuse ea. Şi tu trebuie să mă duci acolo. Tu 
ai mai fost, dar eu nu-mi mai amintesc drumul după atât de mulţi ani. Trebuie să 
călătorim acum, cât e plecată mama mea. Vreau să rămân doar o zi acolo. 

Nu era atât de uşor să fac asta. Călătoria dus-întors avea să ne ia o săptămână 
şi nimeni n-avea voie să afle. Alcmene era atât de hotărâtă să pornească şi eu îi 
dădusem cuvântul că o voi ajuta, încât nu puteam acum s-o refuz. Am făcut aşa 
cum dorea ea. Ne-am înţeles ca ea să meargă întâi la Vejle, la nişte prieteni ai lui 
Gertrud. Ne-am dat întâlnire într-o dimineaţă, devreme, în locul de unde pleca 
diligenţa spre sud. Norocul a fost de partea noastră şi nici pe drum, nici printre 
pasageri, n-am întâlnit vreun cunoscut. 

Era mijlocul lunii mai. Pământul era verde de jur-împrejurul nostru şi pădurile 
prin care am trecut a doua zi înmuguriseră de curând şi aruncau mici umbre reci. 
în zori era încă frig şi totul acoperit de rouă, dar ciocârliile zburau deja în 
văzduhul înalt. Când ne-am oprit în Soro, am auzit privighetoarea ca într-o seară 
de vară. 

Când mă gândesc acum la călătoria noastră înţeleg că atunci am decis probabil 
să mă căsătoresc cu Alcmene, dacă m-ar fi dorit şi ea, pentru că aveam mare 
grijă de bunul ei renume. Oriunde mergeam, o dădeam pe frumoasa fată drept 
sora mea şi nu era nimic în atitudinea sau în fiinţa noastră care să-i facă pe 

oameni să se îndoiască de afirmaţia mea. Dar inima mea a fost în acea 

> 

săptămână mult mai fericită decât cea a unui frate. Mă gândeam în sinea mea că 
nu fusesem niciodată înainte cu adevărat fericit. îmi imaginam că aveam să 
facem multe astfel de călătorii împreună. Alcmene se uita la tot ce o înconjura 
atât de curioasă şi încântată, ca un copil. în mod deosebit o surprinse şi o 
impresionă marea, când, în cea de a doua zi a călătoriei noastre, am traversat 
Beltul Mare în soare, pe o vreme frumoasă. Din când în când însă mă 



nelinişteam, gândindu-mă la secretul călătoriei noastre şi ceva în chipul 
Alcmenei îmi îngreuna inima. 

Fusesem de mai multe ori la Copenhaga şi hotărâsem dinainte la ce hotel vom 
trage, într-un loc liniştit şi respectabil. Am intrat în oraş după-amiază. Alcmene 
se uită la case, la lumea de pe stradă, la îmbrăcămintea doamnelor, dar nu vorbi 
prea mult. 

Când am terminat de cinat, am întrebat-o ce dorea să facă în Copenhaga. 
Atunci scoase un ziar din buzunarul genţii ei, acelaşi pe care Gertrud mi-1 arătase 
după înmormântarea părintelui şi îmi spuse: 

— Pentru asta am venit până aici. 

Pe ultima pagină a ziarului era un anunţ despre un criminal notoriu, pe nume 
Ole Sjaelsmark care urma să fie decapitat în Norrefaelled, la marginea oraşului. 
Publicul era înştiinţat că avea acces liber la execuţie. Ziarul dădea de asemenea 
data şi ora acesteia. Execuţia urma să aibă loc în dimineaţa următoare. 

în timp ce citeam, mă cuprinse o spaimă teribilă. înţelegeam limpede că 
puterile în mijlocul cărora trăisem, fără să le acord vreo însemnătate, erau mult 
mai mari decât le bănuiam eu şi că întreaga mea lume era în pericol de a se 
prăbuşi. I-am spus fetei: 

— O execuţie e un lucru teribil de privit. Mulţi cred că este un obicei barbar 
să transformi în reprezentaţie pentru mulţime frica de moarte şi moartea unui 
individ, indiferent de cruzimea crimelor pe care le-a comis. 

— Nu, spuse ea. Nu este o reprezentaţie de teatm. Este un avertisment pentru 
oamenii care s-ar putea gândi să comită asemenea fapte şi care nu pot fi opriţi în 
alt fel. Priveliştea acestui om mort îi va opri să ajungă ca el. Tatăl meu, continuă 
ea, mi-a citit odată o tragedie în care o femeie care îşi omorâse copilul este 
condamnată la moarte. Ea vorbeşte despre execuţia ei şi îmi aduc aminte că 
spune: 

Ei îmi leagă mâinile 

Mă împing spre butuc 

Şi parcă deasupra tuturor capetelor tremură 

Lama care îmi taie mie beregata 

Şi lumea e tăcută ca un mormânt. 

Pentru că numai Dumnezeu le ştie pe toate şi cine poate spune despre el 
însuşi: „Eu nu m-aş fi putut niciodată face vinovat de o asemenea faptă?“ 

Foarte devreme, în dimineaţa următoare, am mers până în Norrefaelled, la o 
distanţă destul de mare. în jurul eşafodului se adunase deja o mulţime 



impresionantă. Majoritatea era făcută din oameni grosolani şi simpli, dar erau şi 
femei printre aceştia şi unele îşi aduseseră şi copiii cu ele. în timp ce ne făceam 
drum prin înghesuială, toţi se uitau insistent la fata frumoasă care mergea de 
braţul meu, dar îşi întorceau apoi imediat privirea înspre înspăimântătoarea 
construcţie unde deja aşteptau călăul şi ajutorul lui. 

Când căruţa cu bărbatul condamnat la moarte şi cu preotul închisorii care îi 
dădea împărtăşania, înaintând încet, ajunse să fie văzută peste capetele mulţimii, 
Alcmene începu să tremure atât de puternic încât am cuprins-o cu braţul şi, deşi 
în acel moment eram la rândul meu îngrozit, atingerea a făcut să treacă prin mine 
un val de bucurie şi căldură. Criminalul stătea în căruţă cu faţa întoarsă spre noi 
şi o scurtă clipă mi s-a părut că a căutat ochii fetei şi a stăruit asupra lor. Preotul 
urcă pe eşafod împreună cu el şi îi luă mâna, spunându-i câteva cuvinte. îl făcu 
să îngenuncheze în faţa butucului, apoi se retrase pentru a-i face loc călăului. în 
următoarea clipă securea căzu. 

Am avut impresia că Alcmene urma să se prăbuşească, dar s-a ţinut dreaptă. 
Mulţimea se înghesuia acum în faţă, împingându-se în jurul eşafodului, mulţi 
înmuindu-şi bucăţi de haine pe care le aduseseră cu ei în sângele executatului, 
pentru că superstiţia în Zeelanda spune că acesta este leacul împotriva păcatului 
celui mort. Noi însă ne-am îndepărtat. 

Nu dormisem noaptea. Priveliştea înfiorătoare îmi ridica părul pe cap. O 
sprijineam pe fată cu braţul meu, dar n-am găsit nici un cuvânt să-i spun. Pe 
drumul spre oraş, în timp ce soarele urca pe cer şi pământul se lumina şi se 
încălzea în jurul nostru, mi-am adus aminte de planurile pe care mi le făcusem în 
timpul călătoriei de a-i arăta Alcmenei Copenhaga şi am fost nevoit să râd de 
mine însumi pentru că fusesem atât de naiv, de prost, de nătâng. I-am spus totuşi 
că înainte de a ne întoarce acasă - pentru că îi promisesem că vom pleca în 
aceeaşi seară - trebuie să vadă măcar palatul regal. 

Am dus trăsura pe care o închiriasem înapoi la grajduri şi am pornit pe jos 
înspre castel. N-am putut să nu observ cât de frumos mergea pe stradă, cât de 
graţioasă şi de mândră îi era silueta în rochia şi cu pălăria ei de ţărancă. Şi, în 
timp ce stăteam în faţa palatului, pe care ea îl admira gravă şi încântată, mă 
gândeam că arăta de parcă ea însăşi ar fi fost născută să trăiască în astfel de 
palate. 

în timp ce stăteam acolo, un domn în vârstă traversă piaţa cu un buchet de 
flori în mână. Se uită la fată şi după ce mai merse o bucată de drum se întoarse 
brusc şi reveni pentru a trece încă o dată pe lângă noi şi a o privi. L-am 



recunoscut imediat, doar că îmbătrânise şi îşi cănise părul, care era acum negru 
ca pana corbului. Era însuşi venerabilul profesor. Când ne-am îndepărtat, ne-a 
urmărit de la distanţă printre străduţele care duceau la hotel şi chiar după ce 
intrasem în clădire a rămas afară uitându-se în sus la ferestre. M-am gândit: 
„Acum va pleca şi va preda buchetul cui îi era destinat. Apoi cu siguranţă se va 
întoarce. Dar atunci vom fi plecaţi deja.“ 

S-a întâmplat ca la hotel să întâlnesc un bărbat care ştia despre un vapor ce 
urma să plece în aceeaşi seară spre Vejle. Mă gândisem că ar fi mai comod să 
călătorim pe mare şi mă temeam în sufletul meu să reiau - în sens invers - 
drumul de ţară pe care venisem la Copenhaga. Ne-am îndreptat aşadar către port, 
când am părăsit hotelul. 

Era o seară frumoasă şi senină de primăvară, cu o briză blândă, în timp ce 
navigam prin strâmtoarea Sunde. Am stat pe punte şi ne-am uitat la coasta care 
era luminată puternic atât pe partea daneză cât şi pe cea suedeză. Alcmene îşi 
scosese pălăria şi îşi legase în jurul capului un batic. Când am trecut de Elsinore 
şi Kronborg, a ieşit luna. 

I-am spus: 

— M-am gândit că tu şi cu mine vom fi împreună toată viaţa, Alcmene. 

— Aşa te-ai gândit? mă întrebă ea. E târziu să vorbim despre astfel de lucruri 
acum. 

— N-a existat niciodată ceva care să mă poată face să mă îndoiesc de asta, am 
spus eu. 

— Nu, spuse ea. Acum ştiu că există mai multe feluri de a privi un lucru. 
Acum vorbeşti de viaţa mea. Dar înainte, când încă mai aveai timp, nu ai făcut 
nimic să mă salvezi. 

— Trebuie să-mi spui un lucru, am zis eu puţin după aceea. Tu ai ştiut doar 
dintotdeauna că te iubesc, nu-i aşa? 

— Că mă iubeşti? spuse ea. Cu toţii o iubesc pe Alcmene. Tu însă n-ai ajutat- 
o. N-ai ştiut oare tot timpul că erau cu toţii, cu toţii, împotriva mea? 

M-am gândit puţin la ceea ce spusese. 

— Ba da, dar mi s-a părut o glumă, un lucru care mă amuza! Cred că îmi era 
milă de ei. întotdeauna am considerat că erai mult mai puternică decât toţi. 

— Lucrurile nu stăteau deloc aşa, spuse ea. Ei au fost cei puternici. Nu putea 
fi altfel din moment ce erau atât de buni şi aveau întotdeauna dreptate ei. 
Alcmene a fost singură singurică. Şi când au murit şi au lăsat-o să înţeleagă 



totul, era prea târziu pentru ea să-i înfrunte. Nu vedea altă ieşire în afara propriei 

ei morţi. 

» 

Stătea neclintită şi arăta atât de neînsemnată pe puntea acelui vapor. 

— Nu poţi, mă întrebă ea brusc, măcar acum să spui „Biata Alcmene!“? 

Am încercat s-o spun, dar n-am reuşit. 

— îţi vei aminti că eu sunt prietenul tău? am întrebat-o. 

— Da, spuse ea, îmi voi aminti întotdeauna că m-ai dus la Copenhaga. A fost 
frumos din partea ta, Vilhelm. 

Am ajuns acasă două zile mai târziu şi nimeni din parohie n-a bănuit altceva 
decât că fusese în tot acest timp la nişte prieteni din Vejle. 

La scurtă vreme îmi scrise tatăl meu, care mă ruga să mă duc la Pyrmont 
pentru că se simţea rău şi nu se încumeta să facă de unul singur drumul spre 
casă. M-am gândit că nu mai aveam nimic de făcut la Norholm şi am plecat într- 
acolo. în timp ce ne aflam în Pyrmont, am primit amândoi câte o scrisoare de la 
Gertrud. Ne înştiinţa că hotărâse să părăsească parohia înainte de sfârşitul anului 
ei de doliu, deoarece fiica ei cumpărase o bucată de pământ în vestul ţării, unde 
aveau să crească oi. Gertrud nu era o autoare pasionată de scrisori. Tatălui meu îi 
scrisese foarte frumos, ca dintr-o veche carte de corespondenţă, modestă şi 
recunoscătoare. Dar în scrisoarea mea, am putut descifra printre rânduri o stranie 
nedumerire şi rugămintea de a o lămuri: de ce se întâmplaseră lucrurile aşa cum 
se întâmplaseră? Da, în scrisoare exista o frică neexprimată în cuvinte, de parcă 
Gertrud cea lipsită de griji în inima ei se temea de fapt să-şi părăsească casa şi să 
plece în lume singură, doar cu fiica ei. N-am găsit nimic prin care s-o liniştesc. I- 
am răspuns mulţumindu-i pentru bunătatea ei faţă de mine în toţi aceşti ani în 
care locuise în parohie şi mi-am luat astfel rămas-bun. 

Nu mai am multe de povestit în această istorie a Alcmenei. 

La cincisprezece ani după călătoria noastră la Copenhaga, s-a întâmplat, într-o 
împrejurare legată de afacerile mele, să ajung în vest, pe moşia unde se afla 
ferma Alcmenei. Drumul meu trecea tocmai pe lângă casa ei şi m-am gândit că 
aş putea să intru măcar, aşa că m-am abătut din drum, pe o potecă îngustă şi 
denivelată, despre care bănuiam că duce la casa Alcmenei. Dar m-am rătăcit şi 
am găsit abia apoi un alt drum cu urme adânci şi stâlpi pe margine care m-a dus 
la fermă. 

Am trecut printr-un peisaj mare şi singuratic, cu întinderi de mlaştină şi şiruri 
de dealuri. Era sfârşitul lui august, norii atârnau jos şi plouase de curând. înspre 
seară însă s-a înseninat şi asfinţitul era paşnic, splendid. Pe drum am întâlnit o 



căruţă încărcată cu saci şi m-am gândit că trebuie să fie lâna de la oile Alcmenei. 
Ferma era singură în mijlocul unor dealuri, era făcută dintr-o clădire mare de 
hambar şi nişte grajduri pentru oi şi în jurul casei erau ridicate vreo trei sau patru 
căpiţe cu fân. Casa era şi ea doar o clădire lungă şi joasă acoperită cu stuf. Totul 
era curat şi bine întreţinut, dar foarte sărăcăcios. Un bătrân care lucra în grămada 
de bălegar se holbă la mine, de parcă un străin aici era o raritate. Când m-am 
îndreptat spre uşă, o ţărancă în picioarele goale şi cu un batic pe cap a ieşit din 
grajd. Era Gertrud. 

îmbătrânise, nu mai avea nici talia subţire, nici pieptul rotunjit, se ascuţise şi 
se lăţise, arătând ca un maldăr de lemne de foc, faţa îi era arsă de soare şi bătută 
de vreme, de parcă toţi pistruii se uniseră într-unul singur, şi îşi pierduse câţiva 
dinţi. Dar mersul îi era încă uşor şi ochii plini de viaţă, ca în vremurile bune - o 
bătrână mândră şi muncitoare, crescătoare de oi. 

Orice oaspete ar fi fost bine venit la această fermă pustie, dar Gertrud s-a 
bucurat în mod deosebit să mă vadă, de parcă eram propriul ei fiu. Era singură 
acasă, îmi spuse ea. Alcmene plecase la Ringkobing cu lână şi ca să depună banii 
la casa de economii. Dacă venisem pe drumul cel bun trebuia să mă fi întâlnit cu 
ea. M-a condus în cea mai bună încăpere a casei, care în mod evident nu era 
folosită, oferindu-mi cafea, ca, după ce m-am aşezat, s-o văd luând cu o privire 
şireată boabele de cafea dintr-un loc unde le ascunsese, în spatele marelui dulap 
negru. In timp ce se afla în bucătărie, m-am uitat în jurul meu. Totul era şi aici 
curat şi ordonat, ca în exteriorul casei, şi tot ca acolo, foarte sărac. M-am gândit 
la zilele din tinereţe şi la fata pe care o cunoscusem atunci şi m-a cuprins spaima. 

în timp ce ne beam cafeaua, am povestit cu Gertrud despre timpurile de altă 
dată. Avea o bună memorie a oamenilor şi locurilor din trecut, dar amesteca 
evenimentele şi ordinea lor cronologică, de parcă nu mai vorbise despre ele cu 
nimeni, de foarte multă vreme. M-a întrebat dacă mă căsătorisem şi i-am spus că 
fusesem logodit cu verişoara mea din Rugârd dar că, după moartea tatălui meu, 
hotărâsem amândoi să rupem logodna. 

Apoi veni vorba despre fermă şi oierit. Mi-a cerut sfatul despre un miel bolnav 
şi mi-am amintit că îl ajutasem cândva pe soţul ei, preotul, să vindece vacile din 
parohie. Acum le mergea bine ei şi fetei, după ce în primii ani au plătit mult 
pentru a învăţa meseria şi au fost escrocate de o persoană necinstită, care ar fi 
trebuit să le ajute. Acum şi-au mărit afacerea şi Alcmene mergea în fiecare lună 
la Ringkobing şi depunea bani la casa de economii. Dar lucrau întruna de 
dimineaţa până seara şi erau foarte cumpătate în ceea ce cheltuiau. Bătrânul pe 



care îl văzusem era singurul lor ajutor la fermă. Gertrud se însufleţi vorbind 
despre oi, se îmbujoră şi folosi expresii neaoşe şi directe, cum nu auzisem 
niciodată din gura ei pe când se afla la parohie. Am înţeles că peisajul pastoral 
sărac şi oile o întorseseră la copilăria şi tinereţea ei. Stăteam de fapt aici şi 
vorbeam cu fata de ţăran de care se îndrăgostise cândva fostul meu meditator şi 
pe care o ceruse în căsătorie. Astfel propria ei fiică lua în conştiinţa lui Gertrud 
locul mamei ei demult decedate, şi nu făcea nici un efort să le separe pe cele 
două, aşa încât, în spatele fiicei, putea să-şi facă micul joc cu boabele de cafea 
ascunse în scrin, tot aşa cum în tinereţe o păcălise şi pe mama ei. 

Auzisem poveşti despre bogăţia Alcmenei şi despre avariţia ei. în aceşti 
cincisprezece ani femeia de la ferma pustie devenise un fel de mit al moşiei şi 
oamenii se temeau puţin de ea, ca de o nebună sau de o vrăjitoare. Totul în jurul 
meu şi în fermă confirma aceste zvonuri. Am înţeles cu claritate cât de mult 
îmbătrâniserăm cu toţii. Lumea mi se părea pustie şi mă gândeam cu amărăciune 
şi admiraţie amuzată în acelaşi timp că Gertrud îşi va găsi întotdeauna o muncă 
de făcut şi o satisfacţie în aceasta, fie chiar şi în iad. 

Am întrebat-o pe Gertrud ce vor să facă cu banii pe care îi adunau de la lună 
la lună şi de la un an la altul - mă gândeam că s-ar putea repara şi amenaja de 
multe ori cu ei întregul domeniu Norholm. Gertrud îmi răspunse cald şi 
indulgent ca unui copil. 

— I-ar fi prins bine bietului meu tată să fi avut toţi banii aceştia în casa de 
economii, nu crezi? 

Iar mai târziu, când am încercat să redeschid discuţia despre asta, mi-a ţinut o 
scurtă predică. 

— Lumea aceasta, Vilhelm, este un loc nesigur pentru noi. Ce altceva mai bun 
putem găsi aici decât munca grea şi cinstită pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu? Nu 
ne putem împotrivi voinţei lui şi nu putem cerceta căile lui. 

Dar întrebarea mea atinsese o problemă a vieţii ei, la care meditase probabil ea 
însăşi în singurătate şi în tăcere. Căzu pe gânduri şi după un timp îmi mărturisi 
că Mene era totuşi puţin prea severă şi prea exigentă cu ea însăşi. Era bună şi 
drăgăstoasă cu bătrâna ei mamă, nu trebuia să cred altceva, dar nu-şi acorda nici 
un moment de tihnă sau de plăcere ei înseşi. 

Gertrud se uită în ochii mei, toate ridurile mici de pe faţă se contractară şi 
ochii ei senini fură umbriţi de două lacrimi mărunte. îmi luă mâna şi mi-o 
strânse. 

— Vilhelm, ştii? spuse ea îndurerată. Nu poartă furou pe ea. 



Peter şi Roşa 


într-un an, acum un secol, primăvara a sosit târziu în Danemarca. Până în 
ultimele zile din martie strâmtoarea Sund rămăsese îngheţată şi închisă între 
coasta daneză şi cea suedeză. Zăpada din câmpii şi de pe drumuri se topea uşor 
în timpul zilei pentru a îngheţa din nou înspre seară. Nu exista speranţă sau milă 
nici pe pământ şi nici în văzduh. 

Apoi într-o noapte, după o săptămână de ceaţă densă şi umedă, a început să 
plouă. Cerul aspru şi neînduplecat care atârnase deasupra peisajului mort 
exploda, desfăcându-se în şuvoaie de viaţă şi devenind una cu pământul. Din 
toate părţile răsuna şoapta neîntreruptă a apei în cădere care creştea şi devenea 
cântec. Lumea reînvia prin el şi lucrurile îşi regăseau sufletul în întuneric. încă o 
dată dealurilor şi văilor, pădurilor şi pâraielor înlănţuite li se vestea: „Nu veţi 
muri, ci veţi învia“. 

în parohia din Sollerod, Peter Kobke, nepotul de soră al preotului, în vârstă de 
cincisprezece ani, stătea aplecat la flacăra unei singure lumânări deasupra 
Părinţilor Bisericii când auzi, prin ploaia şiroindă, un sunet nou şi, lăsându-şi 
deoparte cartea, se ridică să deschidă fereastra. Cum crescuse sunetul ploii 
provocând ecou! Dar el asculta alte voci magice ale nopţii, care veneau de sus, 
chiar din eter, şi îşi ridică privirea înspre ele. Noaptea era de smoală, nu mai era 
însă acel întuneric de iarnă, se încărcase de claritate şi, când îi vorbi, ea îi 
răspunse. în beznă se auzeau tonurile vieţii dezlănţuite călătorind prin ceruri. 
Aripi cântau acolo sus, se auzeau flauturi cristaline şi semnale fluierate se 
schimbau undeva sus, sus deasupra capului său. Erau păsările migratoare în 
drum spre nord. 

Se gândi mult timp la ele şi, în gând, le lăsă să-i treacă prin faţă, una câte una. 
Vedea zburând stoluri lungi de gâşte sălbatice, lişiţe şi raţe de mlaştină din 
acelea pe care le pândeşti în serile târzii de august. Toate plăcerile verii traversau 
cerul, o speranţă nemuritoare creştea în această noapte, o promisiune grandioasă 

făcută mulţimii de voci. 

> 

Peter era mare vânător şi vechea lui puşcă reprezenta proprietatea lui cea mai 



valoroasă. Sufletul lui urca acum la cer pentru a întâlni sufletele păsărilor 
sălbatice. Ştia ce gândeau. îşi strigau una alteia: „Spre nord! Spre nord!“ 
Despicau ploaia daneză cu gâturile lor întinse şi o simţeau intrându-le în 
ochişorii lor negri şi senini. Se grăbeau să ajungă vara nordică cu jocurile şi 
schimbările ei, acolo unde soarele şi ploaia îşi împart bolta cerului, zburau spre 
nord, spre sutele de lacuri cristaline şi fără nume, spre nopţile luminoase de vară. 
Nu se puteau opri, trebuiau să ajungă în ţara unde le aştepta lupta şi dragostea. 
La înălţimi mai mari treceau acum probabil stoluri de prepeliţe, sturzi şi becaţe. 
Un fluviu atât de mare de dor aflat pe drum spre ţinta lui trecea deasupra capului 
lui Peter, încât, de acolo, de unde stătea, îl simţea pătrunzându-i în mădulare. îşi 
luă şi el zborul şi le însoţi pe păsări o bucată de drum. 

Peter ar fi vrut să meargă pe mare, dar fratele mamei lui, preotul, îl reţinuse 
acasă. în noaptea aceasta, pe fereastra deschisă îşi contemplă grav şi pe îndelete 
viitorul şi îşi promise solemn că va fugi de acasă şi va deveni marinar. în acea 
clipă îşi iertă cărţile şi renunţă la dorinţa de a le arde pe toate. „Lasă-le să se 
aşeze praful pe ele, îşi spuse el, sau să cadă în mâna unor oameni prăfuiţi cărora 
li se potrivesc.“ El însă va trăi sub un catarg, pe o punte mişcătoare şi va vedea 
un nou orizont, răsărind cu fiecare soare matinal. Odată luată această hotărâre, fu 
cuprins de recunoştinţă şi îşi împreună mâinile deasupra pervazului ferestrei. 
Fusese educat în spirit evlavios şi mulţumirile lui erau adresate lui Dumnezeu, 
dar se rătăciră puţin pe drum, parcă scoase din matcă de ploaie şi se îndreptară 
spre primăvară, spre păsări şi chiar spre ploaia care şiroia. 

în casa preotului, moartea era mereu pe aproape, fiindu-le cu zel amintită 
locatarilor. Contemplându-şi acum viitorul, Peter se gândi şi la sfârşitul unui 
marinar - medită un timp asupra locului său de veci de pe fundul mării. Grav şi 
încruntat, îşi contemplă, ca să spunem aşa, propriul schelet pe nisip. Curenţii 
adânci de mare vor trece prin orbitele ochilor lui ca un şir de vise frumoase şi 
verzi, peşti mari, poate chiar balene, vor înota deasupra lui, precum umbrele 
unor nori şi un banc de peştişori mici vor trece brusc pe lângă el, ca un şirag 
interminabil. Ca păsările din astă noapte. Va fi bine, se gândi el, mult mai bine 
decât să fie îngropat în Sollerod iar unchiul lui să arunce pământ peste sicriu. 

Păsările migratoare şi-au continuat zborul peste Sund prin perdeaua gri de 
ploaie. Luminile Elsinorului străluceau adânc, sub ele, ca un colţ din Calea 
Lactee. Un vânt salin li s-a împotrivit, odată ieşite pe marea deschisă din 
Kattegat. Mari întinderi de uscat şi de apă, păduri, pământuri aride şi mlaştini 
alunecau spre miazăzi, pe sub ele, în timpul acestei nopţi. 



Când se crăpă de zi, se scufundară prin aerul transparent şi argintiu oprindu-se 
pe un rând de ostrovuri plate şi golaşe. Stâncile străluceau rozaliu în răsărit şi 
licăriri mici de lumină tremurau pe valuri. Purpura dimineţii se oglindea în 
penajul raţelor, pe piept şi pe aripi. Măcăiau şi gâgâiau, îşi aranjau şi îşi curăţau 
penele, apoi se aşezau să doarmă cu capul sub aripă. 

Câteva zile mai târziu, fiica preotului, Roşa, stătea la războiul de ţesut în care 
tocmai îşi pusese o bucată de bumbac roşu cu albastru. Nu lucra, ci se uita afară 
pe fereastră. Spiritul ei se balansa pe o bârnă subţire de stejar de unde putea 
cădea în orice clipă, fie într-un entuziasm provocat de primăvara din aer şi de 
prospeţimea propriei ei frumuseţi, fie, de cealaltă parte, într-o ură şi un dispreţ 
profunde faţă de întreaga lume. 

Roşa era cea mai tânără din cele trei surori, celelalte două fiind de mult 
căsătorite şi plecate de acasă, una în Moen, cealaltă în Holstein. Fusese un copil 
răsfăţat în casa preotului şi putea face tot ce dorea, dar nu era fericită. Se simţea 
singură pe pământ şi în sufletul ei credea că, mai devreme sau mai târziu, i se va 
întâmpla ceva cumplit. 

Roşa era înaltă pentru vârsta ei, cu o faţă rotundă, cu o piele deschisă şi 
luminoasă şi o gură ce semăna cu arcul lui Cupidon. Părul ei se încreţea şi se 
ondula cu atâta încăpăţânare, încât cu greu îl putea împleti iar genele lungi îi 
dădeau aerul cuiva care se uită la oameni dintr-o ascunzătoare. Purta o rochie 
albastră veche şi decolorată, prea scurtă în mâneci, şi o pereche de pantofi 
scâlciaţi, dar drăgălăşenia şi siguranţa fiinţei ei dădeau îmbrăcămintei simple o 

emoţionantă demnitate clasică. 

» 

Mama Rosei murise la naşterea ei şi spiritul preotului devenise sumbru. Toată 
viaţa de zi cu zi din parohie curgea către lumea de apoi şi gândul descompunerii 
acestei lumi umplea încăperile. Să crească în acea casă era pentru cei mai tineri o 
misiune dificilă şi o luptă, de parcă puteri fatale i-ar fi atras pe celălalt drum, 
spre pământ, sfătuindu-i să renunţe la viaţa periculoasă şi deşartă. în felul ei, 
Roşa se gândea tot aşa de mult la moarte ca şi Peter, dar gândul o speria şi, cum 
nici măcar imaginea paradisului unde se afla acum mama ei nu putea să o 
ademenească, îşi propuse să trăiască vreo sută de ani. 

Cu toate acestea, în timpul iernii, fusese de multe ori atât de obosită şi de 
furioasă pe lucrurile care o înconjurau încât pentru a scăpa şi a le pedepsi îşi 
dorise să moară. Dar, schimbându-se vremea, se schimbă şi dispoziţia ei. Ar fi 
mai bine, îşi spuse, dacă ar muri toţi ceilalţi. Atunci, eliberată de ei şi singură, se 
va plimba pe pământul înverzit culegând violete şi privind nagâţii zburând şi 



prăvălindu-se peste câmpuri. Va arunca pietre în apă şi se va scălda nestingherită 
în râuri şi în mare. Imaginea acestei lumi fericite îi era atât de vie în minte, încât 
se sperie şi i se strânse inima când îşi auzi tatăl certându-1 pe Peter în camera 
alăturată şi îşi dădu seama că ambii erau încă în viaţă şi în apropierea ei. 

în această primăvară Roşa îi purta o anumită pică soartei, care venea de 
undeva din adâncul ei, deşi nu-i făcea plăcere s-o recunoască. 

Peter, care îi era văr şi un copil orfan, venise în casa lor cu nouă ani în urmă, 
pe vremea când aveau amândoi şase ani. Dacă făcea un efort, reuşea încă să-şi 
amintească perioada dinaintea sosirii lui şi păpuşile care dispăruseră din 
existenţa ei odată cu venirea lui. Cei doi copii se înţelegeau de minune, pentru că 
Peter era o fire sensibilă şi uşor de dominat şi au trăit multe întâmplări unul în 
compania celuilalt. 

Dar cu doi ani în urmă Roşa îl depăşise brusc mult în înălţime pe băiat. In 
acelaşi timp, intrase în posesia unei lumi care nu era inaccesibilă celorlalţi, aşa 
cum lumea unor muzicieni rămâne inaccesibilă persoanelor fără ureche 
muzicală. Nimeni n-ar fi putut să spună unde se afla lumea aceasta şi cu atât mai 
puţin să găsească cuvintele care să-i exprime substanţa. Ceilalţi n-ar fi înţeles-o 
dacă le-ar fi spus că este infinită şi închisă cu stricteţe, că e plină de joc şi 
profund serioasă, sigură şi periculoasă, în acelaşi timp. Nici ea n-ar fi putut să le 
explice cum simţea că e una cu această lume şi cum, prin puterea şi frumuseţea 
acestei lumi de vis, era în realitate, cu rochia ei veche şi pantofii scâlciaţi, cea 
mai splendidă, puternică şi periculoasă persoană de pe pământ. între timp 
înţelesese că fiinţa lumii ei se exprima prin vocea şi mersul ei, dar că vorbea o 
limbă pe care cei din jurul ei nu o înţelegeau. în această grădină mistică devenea 
inaccesibilă unui băiat şleampăt cu mâinile murdare şi genunchii juliţi, aşa că 
aproape uită de prezenţa vechiului ei camarad de joacă. 

Dar iarna trecută Peter o ajunsese din urmă, ca să spunem aşa. Se lungise mult 
şi era cu o jumătate de cap mai înalt decât ea iar Roşa se gândea înciudată că de 
data aceasta va rămâne aşa. Era acum mult mai puternic decât ea şi asta o 
neliniştea şi o ofensa. începuse de unul singur să cânte la flaut. Peter avea 
înclinaţii filozofice şi, pe vremuri, când cei doi se plimbau împreună prin 
câmpiile şi pădurile din jurul parohiei, sporovăia des cu Roşa despre regulile şi 
ordinea universului şi îi mărturisise lucruri surprinzătoare, cum ar fi faptul că 
luna, când este foarte mică şi plăpândă, are voie să rămână afară şi să se joace, în 
timp ce alţi copii sunt duşi la culcare, dar pe de altă parte, când îmbătrâneşte şi 
decade, este scoasă afară devreme dimineaţa, în vreme ce oamenii mai în vârstă 



preferă să mai lenevească în paturile lor. Cum nu fusese niciodată vorbăreţ în 
prezenţa adulţilor şi cum Roşa încetase să mai ia parte la cercetările şi meditaţiile 
lui de la un moment încolo, el se închise treptat în sine. în ultimul timp însă se 
întâmplase ca, neîntrebat, şi în faţa întregii familii, să-şi exprime părerile despre 
lume şi multe dintre acestea aveau în urechile Rosei un sunet straniu, ca un ecou 
al propriilor ei gânduri. în asemenea clipe, îl ţintuia pe Peter cu privirea cuprinsă 
de teamă. îşi spunea că nu se mai poate simţi în siguranţă în lumea ei de vis, 
pentru că Peter putea găsi oricând acel Sesam care să i se deschidă şi ea avea să 
dea în curând peste el acolo. Roşa trăia senzaţia că fusese trădată tocmai de 
băiatul pe care îl protejase şi cu care se jucase în copilărie. Silueta lui mare 
începea să-i acopere orizontul şi să-i fure din aer, în propria ei casă, în care el nu 
avea de fapt nici un drept. Din discuţiile adulţilor, Roşa ghicise că Peter era un 
copil din flori. Această împrejurare ar fi umplut-o de compasiune dacă ar fi fost 
vorba de o fată sau şi-ar fi privit tovarăşul de joacă într-o lumină romantică şi 
tragică. Ca băiat, el trebuia acum să poarte o fărâmă din vina tatălui, a acelui 
seducător necunoscut. 

în lungile luni de iarnă, ajunsese să-şi dorească ca Peter să plece totuşi pe 
mare şi, acolo, pe mare, să moară subit, înainte ca vreun lucru şi mai rău să i se 
întâmple ei din cauza lui. Peter era un băiat sălbatic şi necugetat, aşa că exista 
încă o speranţă. 

Peter nu bănuia nimic din năvalnicele sentimente ce chinuiau sufletul fetei. în 
felul lui, ţinuse la Roşa din primul moment în care sosise în casa unchiului său. 
Dintre oamenii din parohie, ea fusese unica în care avusese încredere. Suferise 
destul de mult din cauza toanelor ei, dar exista totuşi ceva în ele care îl făcea să 
le aprecieze, aşa cum aprecia tot ce era legat de ea. în ultimul timp - nu-şi mai 
amintea de când - îl dezamăgise de câteva ori amarnic, pentru că nu reuşise în 
nici un fel să-i atragă atenţia pentru lucrurile care însemnau cel mai mult pentru 
el în această lume. în sufletul lui îşi dojeni prietena din copilărie, numind-o 
prostuţă, ca toate fetele. în general însă, oamenii jucau un rol minor în conştiinţa 
lui Peter. îi plasa doar puţin deasupra cărţilor. Vremea, păsările şi vapoarele, 
peştii şi stelele erau pentru el lucrurile cu adevărat însemnate. Pe un raft din 
camera lui avea un bric pe care îl cioplise singur şi pe care-1 lucrase cu multă 
răbdare şi grijă. Avea pentru el o valoare mai mare decât prietenia sau duşmănia 
oricăruia dintre colocatarii casei. E adevărat că încă de la început bricul purta 
numele „Rosa“, dar ar fi dificil de spus dacă era un compliment adus vasului sau 
unul adus fetei. 



Roşa, fata, nu lucra la război, ci continua să se uite pe fereastră. Grădina goală 
şi incoloră purta încă semnele iernii, dar pe cer era o vagă lumină argintie, apa 
curgea de pe acoperişuri şi din toţi copacii şi tufişurile, şi pe cărările din grădină, 
se iţea pământul negru, acolo unde zăpada se topise. Roşa privea toate acestea, 
gravă şi visătoare ca o sibilă, dar în realitate nu se gândea la nimic. 

Soţia preotului, Eline, intră în încăpere, de mână cu micuţul ei fiu. Fusese 
menajera preotului, înainte să se căsătorească cu ea, şi gurile rele susţineau că 
fusese mai mult încă de pe atunci. Avea doar jumătate din vârsta soţului ei, dar 
muncise din greu întreaga ei viaţă şi arăta mai bătrână decât era. Chipul îi era 
măsliniu, scobit şi răbdător, mersul şi mişcările îi erau uşoare şi vorbea blând şi 
vag cântat, în dialectul local. Convieţuirea cu preotul îi era deseori o povară, 
pentru că el îşi regretase curând infidelitatea faţă de memoria primei soţii, care îi 
fusese şi verişoară, fiică de protopop şi fecioară, când se cununase cu ea. în sinea 
lui, preotul nu-1 considera nici pe fiul ţărăncii egal cu fiica lui. Dar Eline era o 
femeie simplă, bine ancorată în filozofia ţărănească a renunţării, şi nu-şi dorea în 
casă o poziţie mai înaltă decât aceea pe care o avusese de la început. îşi lăsa 
bărbatul în pace, când acesta n-o solicita, şi era sclava frumoasei ei fiice vitrege. 

în toate neînţelegerile dintre bărbat şi femeie, Roşa îi lua partea mamei ei 
vitrege. Ţinea la fratele ei mai mic şi în parohie îl considera singura fiinţă în 
afara ei căreia trebuia să i se dea ascultare în toate, aşa cum un rege îl salută doar 
pe un alt rege: „Frate, Majestatea Voastră“. Dar copilul nu se lăsa răsfăţat. în 
casa aceasta, în care umbra mormântului plutea pretutindeni şi în care ceilalţi 
tineri se zbăteau să rămână în viaţă, cel mai tânăr dintre locatari, copilul frumos 
şi blond, părea că îşi asumă soarta, că se sustrage vieţii şi îşi doreşte propria 
extincţie, de parcă fusese adus pe lume împotriva dorinţei lui. 

Soţia preotului se aşeză liniştită pe marginea unui scaun şi îşi lăsă mâinile să i 
se odihnească în poală, peste şorţul albastru. 

— Nu, tatăl tău nu vrea să cumpere vaca, spuse ea suspinând încet. Vor să 
vândă vaca aceea tărcată de la Christiansminde, pentru treizeci de taleri. E o vacă 
bună şi va făta peste trei săptămâni. Tatăl tău s-a supărat când i-am vorbit despre 
asta. De unde să ştiu eu - mi-a spus - că sfârşitul lumii sau întoarcerea lui 
Cristos nu e mai aproape decât ne închipuim noi? Nu trebuie să adunăm bunuri 
lumeşti, spune el. Dar, adăugă ea suspinând din nou, ne-ar fi prins oricum bine 
să avem vaca peste vară. 

Roşa se încruntă dar nu reuşi să-şi adune îndeajuns gândurile încât să fie cu 
adevărat furioasă pe tatăl ei. 



— O va cumpăra el, până la urmă, spuse ea cu aroganţă. 

Un fluture care supravieţuise peste iarnă şi se trezise la cele dintâi semne ale 
primăverii se zbătea în fereastră atras de lumină şi se lovi în pervaz cu o uşoară 
bătaie de aripi, ca o tobă minusculă. Băieţelul îl urmărise de ceva timp cu 
privirea şi acum îi arătă cu încântare şi Rosei descoperirea lui. 

— Fratele meu, spuse Eline, a fost să vadă vaca. L-am rugat eu. Este o vacă 
bună şi blândă. Aş putea-o mulge chiar eu. 

— Da, e un fluture, îi răspunse Roşa copilului, e frumos. Am să-l prind pentru 
tine. 

în timp ce încerca să prindă fluturele, acesta îşi luă brusc zborul în sus, 
oprindu-se în dreptul celui mai înalt dintre geamuri. Roşa se descălţă şi se urcă 
pe pervaz. Aici însă, înălţată deasupra lumii, înţelese că fluturele tânjea să iasă la 
aer şi să zboare liber. îşi aduse aminte de sutele de fluturi care vara trecută 
pluteau deasupra tufelor de levănţică din grădină şi inima i se însenină şi deveni 
mai uşoară la gândul acesta, simţind compasiune pentru frăţiorul ei captiv. 

— Uite! îi spuse băiatului. îl vom ajuta să iasă afară. Va zbura departe, 
departe. 

Deschise fereastra şi lăsă fluturele să-şi ia zborul. Aerul de afară te împrospăta 
ca o baie; inspiră adânc, de parcă ea însăşi fusese eliberată. 

în acel moment, Peter venea dinspre grajduri pe cărarea din grădină. Când 
dădu cu ochii de Roşa în fereastră, rămăsese tintuit locului. 

Din clipa în care în acea noapte, în ploaia de primăvară, Peter se hotărâse să 
plece pe mare, inima lui fusese plină de imaginea vapoarelor: goelete, bricuri, 
fregate. Aşa cum stătea în cadrul ferestrei, la înălţime, deasupra lui, Roşa, cu 
picioarele în ciorapi şi rochia albastră reţinută de rama geamului, semăna perfect 
cu un galion, de la prora unui mare vapor. Pentru o clipă i se păru că stă faţă în 
faţă cu propriul suflet. Viaţa şi moartea, aventurile stranii ale marinarilor şi 
experienţele lor, soarta însăşi erau întruchipate în silueta unei fete. îşi aduse 
aminte că mai simţise ceva asemănător cândva demult, în copilărie, şi că lumea 
fusese atunci extraordinar de frumoasă şi bună. De multe ori adolescenţii care 
tocmai au părăsit vârsta copilăriei simt cel mai dureros pierderea acelei lumi 
unice, plină de mistere. Nu spuse nimic, pentru că nu ştia cum ar trebui să te 
adresezi unei figuri de galion. în timp ce se uita la ea, ea îl privi şi privirea ei era 
senină şi veselă pentru că încă mai avea în gând eliberarea fluturelui. Lui Peter i 
se păru că îi promite o mare fericire şi într-un entuziasm subit şi profund hotărî 
să i se confeseze, să-i povestească totul. 



Roşa coborî de pe pervaz şi îşi puse pantofii. Avea inima uşoară. Eliberase un 
fluture, făcuse un copil mic fericit şi încântase un băiat - chiar dacă acesta nu era 
decât prostul de Peter - şi toate acestea cu o singură mişcare, dintr-o singură 
privire. Acum ştiau cu toţii că era bună, blândă şi protectoare a tuturor vietăţilor. 
I-ar fi plăcut să fi putut rămâne acolo sus mai mult timp, dar cum nu se putea, şi 
cum îl văzuse pe Peter rămas nemişcat ca un băţ sub fereastra ei, ieşi afară şi se 
opri în uşa grădinii. 

Chipul blond al băiatului se îmbujoră când o văzu atât de aproape de el, veni 
lângă ea şi îi luă încheietura mâinii de sub mâneca scurtă. 

— Roşa, îi spuse, am un secret pe care nu trebuie să îl afle nimeni pe lumea 
asta. Ţie ţi-1 voi spune. 

— Ce secret? întrebă Roşa. 

— Nu, nu pot să-ţi spun aici, ar putea să ne audă cineva. E în joc viaţa mea. 

Cei doi se priviră grav. 

— Am să urc la tine la noapte, îi spuse el, când ceilalţi vor dormi. 

— Nu, or să te audă, îi spuse ea. Camera ei se afla sus, la mansardă, a lui 
Peter, dedesubt. 

— Nu, ascultă-mă. Voi propti scara din grădină de fereastra ta. Aşa că n-o mai 
închide, ca să pot intra. 

— Nu. Nu ştiu dacă voi face asta, spuse Roşa. 

— Nu fi prostuţă, Roşa! izbucni băiatul. Lasă-mă să intru la tine. Tu eşti 
singurul om de pe pământ în care am încredere. 

Pe vremea când mai erau copii şi aveau de pus la cale mari planuri, Peter urca 
în felul acesta în camera Rosei seara. Ea se gândi mai bine şi, pentru o clipă, 
inima ei, ca şi sufletul băiatului, fu cuprinsă de dor după lumea pierdută a 
copilăriei. 

— Bine, poate am să te las, spuse ea şi îşi eliberă mâna din strânsoarea mâinii 
lui. 

Seara era ceţoasă, dar era prima după echinox când se observa prelungirea 
blândă a luminii diurne. Peter a stat nemişcat până a văzut lampa din camera 
preotului stingându-se, apoi a ieşit afară. A împins scara până în dreptul 
mansardei, aranjând-o în dreptul ferestrei Rosei şi, făcând asta, s-a tăiat la mână, 
umplându-se de sânge. Când s-a urcat pe scară şi a încercat fereastra, aceasta era 
deschisă şi inima a început să-i bată cu putere. îşi făcu vânt peste pervaz şi 
traversă podeaua încet şi silenţios. în întuneric îşi lăsă mâna să-i alunece peste 
pat, pentru a se asigura că fata era acolo, deoarece nu se mişcase şi nici nu 



scosese vreun sunet. Apoi se aşeză pe marginea patului şi, pentru o clipă, 

rămăseseră amândoi la fel de tăcuti. 

» 

La gândul că se putea confesa unui alt om, unui prieten, care să nu-1 întrerupă 
şi să nu-şi râdă de el, băiatul era cuprins de acelaşi entuziasm şi recunoştinţă pe 
care le trăise în noaptea în care ascultase păsările călătoare. Realiză că trecuse 
mult timp, poate ani de zile, de când vorbise cu Roşa în acest fel. Nu ştia cine 
purta vina pentru asta, dar, în orice caz, se întrista gândindu-se. îi va fi cu 
siguranţă greu să se exprime, pentru că îşi pierduse exerciţiul de a-şi împărtăşi 
gândurile. Când, în sfârşit, se hotărî să vorbească, cuvintele îi veniră greu, unul 
câte unul, şi se vedea nevoit să se oprească la mijlocul frazelor. 

— Roşa, spuse el, trebuie să încerci să mă înţelegi, chiar dacă nu voi fi foarte 
elocvent - ca tatăl tău, adăugă el cu o uşoară zeflemea pentru că, împreună cu 
Roşa, râseseră de multe ori de predicile preotului, dar redeveni serios, neştiind 
dacă ea avea aceleaşi păreri ca pe vremuri. M-am comportat greşit toată viaţa 
mea, Roşa. Dar nu am ştiut că fac asta, până acum. Ai auzit desigur că există 
nişte oameni care îşi spun ateişti, nişte blasfematori groaznici, care neagă 
existenta lui Dumnezeu. Da, dar eu am făcut un rău mai mare decât ei. L-am 
îndurerat pe Dumnezeu şi l-am rănit. L-am anihilat pe Dumnezeu. 

Vorbea în şoaptă, covârşit de propriile emoţii năvalnice şi de frica de a-i trezi 
pe cei din casă. 

— Pentru că, vezi tu Roşa, un om nu e cu nimic mai valoros decât lucrurile pe 
care le face, fie că ridică vapoare, că face ceasuri sau chiar puşti - sau cărţi, aş 
putea spune. Nu putem numi un om ieşit din comun sau mare fără ca ceea ce 
face el să fie asemenea. E la fel cu Dumnezeu. Dacă creaţia lui nu îl glorifică, 
cum poate Dumnezeu, de unul singur, să fie glorios? Şi eu, eu sunt una din 
creaţiile lui Dumnezeu. M-am uitat la stele, continuă el, la mare şi la copaci, la 
căprioare şi la păsări - şi am văzut ce bine se potrivesc acestea cu ceea ce le 
hărăzise Dumnezeu, fiind tocmai ceea ce dorea el să fie. Imaginea lor trebuie să 
fie o bucurie şi o alinare pentru divinitate. Da, la fel ca atunci când un 
constructor de vapoare face un vas care se dovedeşte bun şi capabil să ţină 
marea. Am simţit, meditând la toate acestea, că persoana mea trebuie să-l 
întristeze foarte mult pe Dumnezeu. 

în timp ce tăcea, pentru a-şi aduna gândurile, o auzi pe Roşa inspirând adânc, 
îi era recunoscător că nu vorbea. 

— Am văzut deunăzi o vulpe, reluă el subiectul, după o scurtă pauză. Lângă 
banca din pădurea de mesteceni. Se uita fix la mine, mişcându-şi uşor coada. Mi- 



am spus, în timp ce mă uitam la ea, că se pricepe de minune să fie ceea ce 
Dumnezeu i-a hărăzit să fie. Tot ce făcea sau gândea era perfect vulpesc, nu era 
nimic în ea, de la urechi la coadă, pe care Dumnezeu să nu-1 fi vrut aşa, şi ea n-ar 
interveni pentru nimic în lume în planurile divinităţii pentru ea. Dacă o vulpe n- 
ar fi atât de frumoasă şi de perfectă, atunci nici Dumnezeu n-ar putea fi măreţ şi 
desăvârşit. 

— Dar iată-mă pe mine, Peter Kobke. Dumnezeu m-a făcut şi poate a muncit 
din greu să mă facă. Şi eu l-am răsplătit punându-i beţe în roate, am lucrat 
împotriva lui, eu singur, pentru că oamenii pe care-i cunosc eu, cei care îşi spun 
aproapele meu, au vrut ca eu să fac asta. Am stat închis într-o cameră zi şi 
noapte şi am citit cărţi, pentru că bătrânul tău tată a dorit ca eu să devin preot. 
Dar, dacă Dumnezeu ar fi vrut ca eu să devin preot, m-ar fi creat pentru asta - ar 
fi fost desigur o treabă uşoară pentru el, care e atotputernic. Da, el poate să facă 
asta când doreşte, doar a creat atât de mulţi preoţi până acuma. Dar pe mine nu 
m-a făcut să fiu preot. Nu pricep nimic din cărţi, ştii cât de prost sunt. Am 
devenit atât de inert şi de nesimţitor din cauza lecturii vechilor Părinţi ai 
Bisericii, că simt asta până în măduva oaselor mele - sunt o prezenţă neplăcută 
pe lumea asta. Şi prin asta l-am obligat pe Dumnezeu însuşi să fie trist şi inert. 

De ce trebuie să fim pe placul semenilor noştri până la urmă? continuă el 
îngândurat, după o pauză. Ei nu ştiu mai bine decât mine ce este măreţ şi 
splendid pe această lume. Dacă vulpea i-ar fi întrebat pe oameni cum ar dori ei 
să fie ea, chiar pe rege dacă l-ar fi întrebat, tot ar fi ajuns o creatură demnă de 
milă, poţi fi sigură de asta. Dacă marea i-ar fi întrebat pe oameni cum ar dori ei 
să fie, n-ar fi ajuns niciodată să fie ceea ce este acum. Şi cât bine putem noi face 
semenilor noştri, până la urmă, chiar dacă încercăm asta? Numai pe Dumnezeu 
putem să-l slujim şi să-l bucurăm, Roşa. Da, dacă am reuşi să-l înveselim şi să-l 
bucurăm fie şi numai pentru o clipă pe Dumnezeu, şi tot ar fi ceva extraordinar. 

— Chiar dacă vorbesc mai prost, spuse el după un timp de tăcere, ar trebui 
totuşi să mă înţelegi. Pentru că m-am gândit la aceste lucruri mult timp şi ştiu cu 
siguranţă că am dreptate. Dacă eu nu sunt bun de nimic, nici Dumnezeu nu e. 

Roşa era de acord cu majoritatea lucrurilor pe care le spusese Peter. Cea mai 
sigură dovadă a puterii şi generozităţii providenţei era faptul că ea se afla acolo: 
Roşa, din voia lui Dumnezeu minunată şi fără cusur. în ceea ce priveşte 
consideraţiile lui despre semeni, nu era convinsă că lucrurile stăteau chiar aşa. 
Era sigură că ar putea face lucruri mari pentru aproapele ei. Nimeni nu aprinde o 
lumânare ca să o pună sub un obroc, ci o pune în sfeşnic, ca să lumineze pentru 



toţi cei din casă. Dar dacă Peter vorbea astfel, înseamnă că era un om viu, 
adevărat, pe care e bine să-l ai alături de tine, şi poate, în mod neaşteptat, îţi va fi 
de folos la un moment dat. Zâmbi uşor cu faţa la pernă. 

— Şi totuşi, spuse Peter şi vocea lui cuprinsă de pasiune urcă şi izbucni 
puternic în ciuda voinţei lui, şi totuşi îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice 
pe lumea asta! Mă gândesc la slava Lui înainte de orice! 

I se făcu frică pentru că vorbise prea tare şi câteva minute stătu liniştit ca un 
şoarece. 

— Du-te un pic mai încolo, dacă poţi, o rugă el pe Roşa, să mă întind şi eu 
lângă tine - este destul loc pentru amândoi. 

Fără a scoate vreun cuvânt, Roşa se trase mai aproape de perete şi Peter se 
aşeză lângă ea peste cuvertură. Băiatul nu se spăla niciodată mai mult decât era 
strict necesar, mirosea a pământ şi a transpiraţie, dar respiraţia lui era proaspătă 
şi dulce în întuneric, aproape de chipul ei. 

Odată aflat în poziţie orizontală, fu cuprins de linişte şi continuă să vorbească 
mai puţin agitat. 

— Şi toate acestea s-au întâmplat doar pentru că n-am fugit de aici, spuse el 
mult mai încet. 

— Să fugi? îl întrebă Roşa, rupând tăcerea pentru prima dată. 

— Da, spuse el. Da. Stai să vezi. Vreau să plec pe mare şi să devin marinar. 
Dumnezeu vrea că eu să fiu marinar. Pentru asta m-a creat. Voi fi un marinar 
foarte bun, Roşa, cel mai bun pe care l-a făcut vreodată. Dar gândeşte-te, Roşa! 
Dumnezeu a făcut mările întinse, cu furtunile lor şi cu luna care străluceşte peste 
ele şi eu trebuie să renunţ la toate acestea şi să nu ies niciodată din cămăruţa mea 
pentru a le vedea. Am stat aici şi am privit toate lucrurile care se află chiar sub 
nasul meu. Trebuie să-l fi întristat profund pe Dumnezeu să vadă calea pe care 
am apucat-o, Roşa, gândeşte-te, pentru că tu înţelegi ce vreau să spun. Dacă un 
constructor de instrumente muzicale face un flaut şi nimeni nu cântă vreodată la 
el, n-ar fi asta un păcat? Apoi, într-o zi vine cineva şi cântă din flautul acela. Şi 
constructorul de instrumente aude şi spune: „Iată sunetul flautului meu!“ 

Inspiră încă o dată adânc şi pentru un timp se lăsă liniştea deasupra patului. 

— Da, spuse Roşa cu vocea mică şi cristalină, mi-am dorit de atâtea ori să 
pleci pe mare. 

Faţă de această dovadă neaşteptată şi copleşitoare de înţelegere şi empatie 
Peter fu cuprins de muţenie. Avea deci un prieten pe această lume, un aliat. îşi 
subestimase prietena, luând-o drept o fetiţă neînţeleaptă şi frivolă, o prostuţă. 



Dar ea, între timp, îi fusese loială, se gândise la el şi înainte ca el să-şi dea singur 
seama de asta, ea îi ghicise nevoile şi speranţele. în liniştea şi prospeţimea nopţii 
de primăvară, băiatul simţi pentru prima dată dulceaţa deplină a solidarităţii 
umane. 

După mult timp, o întrebă timid: 

— Cum de te-ai gândit la asta? 

— A, nu ştiu, spuse Roşa, care uitase clipa aceea de ce îşi dorise ca Peter să 
plece pe mare. 

— Vrei să mă ajuţi să fug de acasă? o întrebă el în şoaptă, uşor ameţit. 

— Da, răspunse ea prompt şi apoi adăugă: Cum vrei să te ajut? 

— Să-ţi spun eu, zise el şi se trase emoţionat mai aproape de ea. Vaporul 
trebuie să-l iau de la Elsinore. Ştiu despre un vapor, Speranţa, condus de 
căpitanul Svend Bagge, care se află chiar acum la Elsinore. Sigur mă va lua cu 
el. Dar mi-e foarte greu să ajung la Elsinore, pentru că nu-mi dă voie tatăl tău, 
care crede că fug de carte. Tu poţi să-i spui că vrei să mergi în vizită la bunica ta 
din Elsinore şi că nu doreşti să călătoreşti singură. Poate aşa mă va lăsa să te 

însoţesc. 

> 

— Şi, odată aflaţi la Elsinore, Roşa, voi fi pe puntea Speranţei înainte să afle 
cineva de asta. Voi fi în Marea Nordului, înainte să prindă cineva de veste, şi pe 
drum spre Dover, în Anglia, Roşa. Intr-o bună zi voi face ocolul Capului Horn. 

Se vedea nevoit să se oprească, pentru că avea prea multe să-i povestească 
acum că ajunsese în sfârşit sub catarg. „Dar pot să rămân aici toată noaptea, îşi 
spuse el. Nu mă împiedică nimic să stau până la primele ore ale dimineţii.“ 

Roşa nu răspunse imediat, era mai bine aşa, să fie ţinut un timp în ignoranţă, 
ca să înveţe să pună preţ pe susţinerea ei. 

— Te-ai gândit la toate foarte amănunţit, spuse ea până la urmă cu o urmă de 
batjocură în glas. 

El medită un timp la cuvintele ei. 

— Nu, spuse încet. Nu, de fapt, nu m-am gândit deloc la asta. Mi-a venit aşa, 
din senin totul. Şi vrei să ştii când? Atunci când te-am văzut cocoţată sus pe 
fereastră. 

Era prea timid ca să-i spună că semăna cu figura de pe galionul Speranţei. Dar 
şoapta lui era plină de o asemenea fericire triumfală încât Roşa înţelesese fără 
nici un alt cuvânt. 

După scurt timp ea spuse: 

— Multe vapoare se scufundă, Peter. Majoritatea marinarilor sfârşesc pe 



fundul mării. 

Cu greu şi-a smuls gândurile de la imaginea ei din fereastră şi a răspuns. 

— Da, ştiu bine asta. Dar toţi oamenii mor, mai devreme sau mai târziu. Şi eu 
cred că a te îneca este cea mai nobilă moarte dintre toate. 

— De ce crezi asta? îl întrebă Roşa, care se temea de apa adâncă. 

— Nu ştiu, răspunse el şi adăugă apoi: poate din cauza acelei cantităţi de apă. 
Pentru că, dacă te gândeşti bine, Roşa, în realitate nu există nimic care să separe 
o mare de alta. Atunci când te îneci, te înghit toate mările lumii dintr-odată. Asta 
mi se pare mie minunat. 

— Da, poate, răspunse Roşa. 

în timp ce vorbise despre mările lumii Peter făcuse un gest larg cu mâna, 
atingând capul Rosei. îi simţi părul moale şi cârlionţat în palmă şi, sub el, craniul 
rotund şi tare. încă o dată devenise foarte tăcut. în pofida voinţei lui, degetele 
atingeau în continuare capul fetei, jucându-se şi mângâindu-i părul. îşi retrase 
apoi mâna şi spuse după un timp: 

— Trebuie să plec acum. 

— Da, răspunse Roşa. 

El se ridică şi rămase în picioare lângă pat în întuneric. 

— Noapte bună, îi spuse el. 

— Noapte bună, răspunse fata. 

— Somn uşor, spuse Peter, care nu mai urase în viaţa lui cuiva să aibă somn 
uşor. 

— Somn uşor Peter, zise şi Roşa. 

Peter coborî scara într-o asemenea stare de extaz, de beatitudine, că ar fi putut 
la fel de bine să o apuce în sens opus, spre cer, urcând la stelele pe care le 
cunoştea atât de bine şi care acum erau ascunse de ceaţa nopţii. Motivele emoţiei 
lui puternice erau, pe de-o parte, perspectiva evadării şi a viitorului pe mare, pe 
de altă parte, Roşa. în împrejurări normale, cele două extaze puteau fi socotite 
incompatibile, dar, în această noapte, toate elementele şi puterile naturii erau 
împletite într-o armonie infinită şi inegalabilă. Marea se transformase într-o 
divinitate feminină, şi Roşa însăşi devenise puternică, clară, sărată şi 
atotcuprinzătoare ca marea. O clipă se gândi să urce din nou scara, dar sufletul 
lui zburase deja într-acolo şi o înconjura pe Roşa, încă odată, într-un val de dulce 
camaraderie. Corpul l-ar fi urmat dacă nu ar fi simţit vag că nu ştia ce trebuia să 
facă cu el odată ajuns acolo sus. Se aşeză pe ultima treaptă, ţinându-şi capul în 
palme, într-o stranie armonie cu întreaga lume. 



După un timp, gândurile începură să i se adune, limpezindu-se. Până la urmă 
exista totuşi o deosebire semnificativă între sentimentele lui faţă de lumea 
înconjurătoare şi ceea ce simţea pentru fata de deasupra lui. 

în relaţia lui cu lumea, cu oamenii din jurul lui şi cu propria soartă, era de aici 
înainte un agresor şi un cuceritor. După ceea ce i se întâmplase în noaptea asta, 
nu se va mai plânge niciodată de adversităţi şi nu va mai aştepta ajutorul 
celorlalţi. Viitorul lui îl privea de acum doar pe el. Nimic nu-1 va opri din drum. 
Dacă lumea îl va lovi, va riposta la fel, şi va obţine de la ea ceea ce doreşte. Se 
simţea atât de puternic, încât dorea să se ia la trântă cu destinul. De partea 
aceasta, totul se afla în lumină, clar ca metalul sau ca suprafaţa mării, strălucind 
de aventuri, pericole şi victorii. 

Dar, când se gândi la fată, întreaga lui fiinţă îi ieşi în întâmpinare cu un dor 
nebun de a dărui. Nu avea posesiuni lumeşti cu care să o răsplătească şi, chiar 
dacă ar fi avut, nu şi-ar fi adus aminte de ele în noaptea asta. Altceva dorea să-i 
ofere: pe el însuşi, şi, în acelaşi timp, eternitatea. Stând acolo pe scară, în 
noaptea primăvăratică, se simţea nemuritor, chiar mai nemuritor decât Roşa 
însăşi, oricât de minunată era. Şi acest Eu nemuritor era cel pe care dorea să-l 
transmită ei. Ştia acum că darul lui pentru Roşa va deveni cel mai mare triumf al 
vieţii lui, şi de departe cel mai mare sacrificiu de care era în stare. Nu putea 
pleca până nu-1 vedea îndeplinit. 

Va înţelege Roşa valoarea darului şi îl va accepta ea oare? Părăsind gândurile 
despre mare şi meditând la Roşa, observă, cu un soi de solemnitate şi teamă, că 
în ce-o privea totul era cuprins de o beznă tăcută şi gravă, de un întuneric ca 
acelea pe care le găseşti pe fundul mării, la adâncimi incomensurabile. în această 
noapte, a aflat că el n-o cunoştea aşa cum îl cunoştea ea pe el, nu putea să-i 
ghicească nevoile şi gândurile, oricât s-ar strădui. De fiecare dată când gândurile 
i se apropiau de ea, erau respinse de o necunoscută lege a gravitaţiei, opusă 
magnetismului despre care citise în cărţile lui. Dorinţa fierbinte de a o face 
fericită şi această nouă inaccesibilitate a fiinţei ei, chiar pentru imaginaţia lui, îl 
ţinură apoi în pat, treaz, până la răsărit. îşi aminti de Iacob care se luptase toată 
noaptea cu îngerii Domnului. Doar că aici el juca rolul îngerilor şi inversase în 
gând rugăciunile lui Iacob. Sufletul său îi striga Rosei: „Nu mă elibera până nu 
te voi binecuvânta! “ 

în mansarda de deasupra lui Roşa stătea nemişcată. La puţin timp după ce el 
plecase, se întorsese pe o parte, cu obrazul lipit de palmele împreunate şi coada 
lungă pe piept, aşa cum stătea de obicei după-mesele când dorea să adoarmă. 



Dar spre propria ei surprindere, înţelese că în astă-noapte nu avea să doarmă 
deloc. Citise în romane despre oameni care petrec nopţi albe. Dar aceia erau în 
general răufăcători sau îndrăgostiţi nefericiţi - şi era ciudat, îşi spuse ea, că poţi 
să ai insomnii pentru că ţi-e inima prea uşoară. Gândurile ei stăruiau asupra orei 
abia încheiate în care Peter stătuse întins pe pat lângă ea. O vagă adiere a părului 
lui rămăsese încă pe pernă. Nu s-ar fi tras pentru nimic în lume mai aproape de 
acel loc unde fusese el; continua să stea aproape de perete, aşa cum o făcuse şi 
când era el acolo. 

îşi repeta în sinea ei faptul că toate acele lucruri se pogorâseră asupra lui 
atunci când o văzuse în cadrul ferestrei. îşi aminti cum cu puţin timp în urmă 
nutrise neîncredere faţă de camaradul ei de joacă de altădată şi că îi refuzase 
orice acces la lumea ei secretă. Câteva din lucrurile pe care le spusese Peter în 
această seară ar fi putut fi decupate de acolo. „Eşti o prostuţă, Rosa“, şopti ea, 
aşa cum îşi mustra în vremurile de demult păpuşile. Imaginea puterii lui care 
până de curând o intimidase îi provoca acum o dulce plăcere. O amintire care 
dispăruse din mintea ei cu nouă ani în urmă prinse acum viaţă din nou. La scurt 
timp după ce Peter venise în casa tatălui ei, cei doi se bătuseră pe viaţă şi pe 
moarte. Ea îl trăsese de păr cât putuse de tare în timp ce el, cu braţele lui 
puternice de băiat, o ţinuse strâns, încercând s-o trântească la pământ. Imaginea 
luptei trecute o făcu să râdă cu ochii închişi. Pe jumătate adormită, i se părea că 
îl mai ţine încă de păr. Peter nu închisese bine fereastra în urma lui când 
coborâse pe scară. Aerul nopţii intra rece şi proaspăt în cameră. La o jumătate de 
oră după plecarea lui Peter, Roşa căzu într-un somn profund şi liniştit. 

Spre dimineaţă a avut un coşmar teribil şi s-a trezit scăldată în lacrimi. S-a 
ridicat pe marginea patului, cu părul lipindu-i-se de obrajii uzi, înfricoşată şi 
nefericită, pentru că faptul în sine de a plânge în somn i se părea foarte alarmant. 
Nu-şi aducea în întregime aminte visul, doar că în el fusese părăsită şi trădată, 
abandonată într-o lume de gheaţă, fără culori şi fără viaţă. încercă să alunge 
visul, uitându-se la lumea reală din preajma ei şi la minunata viaţă care o 
înconjura. Atunci îşi aduse aminte de Peter şi de hotărârea lui de a fugi în lume, 
de a pleca pe mare. Se făcu palidă. 

Da, avea să fugă în lume, aşa îşi arăta el recunoştinţa faţă de ea, care îl lăsase 
să stea în patul ei şi care de ieri avea o părere mai bună despre el decât despre 
toţi ceilalţi oameni. Recapitulă discuţia din noaptea trecută, frază cu frază. Ar fi 
fost bună cu el de acum înainte. Nu-i mângâiase ea părul des chiar înainte de a 
adormi, învârtindu-i-1 pe degete - acel păr de care trăsese cândva? Şi cu toate 



acestea, el avea să plece în ţări necunoscute, acolo unde ea nu putea să-l urmeze 
şi îi era indiferent ceea ce se va alege de ea. Pleca şi o lăsa în urmă, părăsită, aşa 
cum fusese în visul ei. 

în două sau trei zile, el va fi plecat pentru totdeauna. Nu va mai vedea 
niciodată casa sau biserica, nici vacile blânde din grajduri. Nu va mai auzi nici 
măcar limba daneză vorbindu-se în jurul lui, ci o altă limbă, străină, pe care ea n- 
o cunoştea şi n-o putea înţelege. în două sau trei zile ea va dispărea din faţa 
ochilor şi din mintea lui - uitată, uitată, se gândi, muşcându-şi părul sărat de 
lacrimi. 

Acum trebuia să se scoale şi să-l roage pe tatăl ei să-i dea voie să meargă 
împreună cu Peter la Elsinore. După o clipă lungă şi amară, un gând izvorî din 
adâncurile fiinţei ei, ieşind la suprafaţă. Cât de simplu putea pune beţe în roate 
planurilor lui Peter! Dacă astăzi îi spunea tatălui ei ceea ce ştia, nu va mai exista 
niciodată vreun vapor în viaţa lui Peter, nici o călătorie în jurul Capului Horn şi 
nici o moarte în apa celor cinci mări ale lumii. Stătea în pat şi clocea gândul 
acesta ca o găină un ou. Până acum, îşi spuse, reuşise să ţină lucrurile din jurul ei 
la distanţă. Astăzi ele păreau că se apropie tot mai mult, atingând-o - şi orice 
atingere îi provoca dezgust -, strivindu-i pieptul. Până la urmă, se ridică şi îşi 
îmbrăcă vechea rochie albastră. 

Roşa îi cerea rar tatălui ei ceva. Când se întâmpla să o facă, el îi dădea tot ceea 
ce voia şi bunica ei din Elsinore spunea că făcea asta pentru că ea semăna atât de 
mult cu mama ei, căreia îi purta de altfel numele. Dar Roşa evita să-şi asume 
rolul unei femei moarte, dorea să fie ea însăşi. Din când în când, accepta să-l 
roage câte ceva în numele Elinei sau al copilului acesteia, dar niciodată pentru ea 
însăşi. Astăzi însă, îşi spunea ea, trebuie să-i vină în ajutor şi tatăl, şi mama ei. în 
urmă cu câtva timp, de curiozitate, îşi împletise coada după vechea modă, aşa 
cum era aranjat părul mamei ei în fotografia pe care o moştenise. Acum, în faţa 
micii ei oglinzi, îşi aranjă din nou părul în felul acela. Apoi coborî la tatăl ei. 

După jumătate de oră, ieşi din camera preotului cu faţa inexpresivă a unei 
păpuşi, dar cu ochii larg deschişi. în mână îşi ţinea batista în care erau înodate 
câteva monede. Era preţul vacii, cei treizeci de taleri pe care preotul, cu o 
evidentă resemnare, îi dăduse ca recompensă pentru loialitatea ei şi care trebuiau 
să ajungă mai departe la Eline. Preotul fusese profund mişcat şi îndurerat în 
timpul discuţiei lor, îşi ascunse chiar faţa în mâini la gândul ingratitudinii 
nepotului său şi, când şi-o ridică din nou, se vedea urma lacrimilor. Când se 
pregătea să iasă, el îi luă mâna într-a lui şi o privi lung. 



Pentru preotul din Sollerod faptul că nu credea cu convingere în dogma despre 
reînvierea trupului - pe care trebuia s-o predice din altar - era o tristeţe şi o 
povară continuă, pentru că se temea de trup şi nu avea încredere în el. Reţinu 
mâna fiicei lui în a sa şi se uită lung la ea. Tânăra din faţa lui care venea şi i se 
confesa atât de naivă, cum rar i se mai întâmpla să vadă în împrejurimi, nu avea, 
în tinereţea şi simplitatea ei, asemenea preocupări. Şi carnea, şi sângele pe care 
le atingea acum erau într-adevăr atât de pure încât ai putea să-ţi închipui că le 
este deschis paradisul. Suspină adânc, numără banii şi îi puse în mâna rece şi 
calmă a fiicei lui. Orice gând în legătură cu vânzarea sau cumpărarea era 
dispreţuit de Roşa, fără ca măcar să-şi fi explicat motivul pentru asta. Luă banii 
fără tragere de inimă şi atât de neatentă, încât bătrânul îi atrase atenţia să-i 
înnoade în bastistă. Acum, că uşa se închise în urma ei, fără a se gândi la asta, ea 
făcu un nod batistei şi o vârî în buzunarul de la rochie. 

Simţea nevoia să se asigure că se comportase corect şi înţelept şi hotărî să se 
ducă în bucătărie pentru a-şi bea cafeaua de dimineaţă. Pe scările dinspre 
bucătărie auzi voci vioaie şi vesele şi, când deschise uşa, îi găsi pe toţi locatarii 
casei adunaţi în jurul soţiei pescarului de pe coastă, care aducea peşte în zonă, 
purtându-1 într-un coş pe umăr. 

Soţiile de pescari din nordul Zeelandei erau o rasă sprintenă şi robustă. 
Mergeau multe mile cu o povară grea pe spate şi pe orice vreme, apoi se 
întorceau acasă să gătească, să spele şi să coasă pentru un soţ şi o duzină de 
copii. Erau oameni veseli, răi de gură şi isteţi, care aduceau ştirile din casă în 
casă şi se simţeau acasă peste tot şi îşi preţuiau existenţa în aer liber şi pe 
drumuri mai mult decât viaţa ţărăncilor legate de grajduri sau putină sau de cea a 
preoteselor. Bătrâna soţie de pescar din Skovhoved îşi lăsase coşul pe podea şi se 
aşezase în dreptul mesei de gătit, sorbind cafea dintr-o cană şi povestind ultimele 
noutăţi din regiune, râzând din toată inima la propriile ei poveşti. în gură ţinea o 
bucată de zahăr candel care, amestecat cu dialectul cântat din nordul Zeelandei şi 
împănat cu cuvinte suedeze - pentru că era de origine suedeză, prin naştere, aşa 
cum erau multe din nevestele de pescari de-a lungul Sundetului -, îi făcea 
povestirea foarte greu de urmărit de către ascultători. Dar copiii din parohie 
puteau să imite când voiau dialectul provinciei. Se opri în mijlocul poveştii 
pentru a o saluta din cap pe frumoasa fiică a preotului şi Roşa îşi luă ceaşca de 
cafea şi se aşeză lângă ea, la masa de gătit, pentru a o urmări. 

Peter se întoarse şi o văzu pe Roşa, după care nu mai auzi şi nu mai văzu 
nimic altceva. După un timp veni şi se aşeză lângă ea, dar nu scoase nici un 



cuvânt. Când râsul din bucătărie atinsese apogeul, Roşa îi spuse fără să se 
întoarcă: 

— Am vorbit cu tatăl meu. Am primit permisiunea de a pleca la Elsinore şi 
poţi veni cu mine. Acum că zăpada este aproape topită putem merge cu căruţaşii. 
Poate plecăm chiar astăzi. 

Auzind vorbele fetei băiatul deveni la fel de palid cum se făcuse ea în acea 
dimineaţă, când se gândise la el. După o lungă tăcere îi spuse: 

— Nu, nu putem pleca astăzi. Voi veni din nou la tine deseară pentru că mai e 
ceva ce vreau să îţi spun. Pot să fac asta? 

— Da, răspunse Roşa. 

Peter se îndreptă spre celălalt colţ al bucătăriei, apoi reveni. 

— Gheaţa stă să se spargă, spuse el. Emma a văzut-o dimineaţa devreme. Apa 
se dezmorţeşte. 

De dragul Rosei, Emma reluă informaţia. Toată iarna pescarii au trebuit să 
meargă departe în larg pentru a prinde codul la copcă. Acum gheaţa se topea, apa 
va fi din nou eliberată şi în câteva zile puteau să-şi scoată bărcile pe mare. 

— Mă duc să mă uit, spuse Peter. 

Roşa îl privi şi nu-şi mai putu lua ochii de pe faţa lui. Era atât de solemnă şi 
de strălucitoare - şi nu ştia nimic din ceea ce ei îi era cunoscut, îşi zise în sinea 
ei. 

— Hai cu mine, Roşa, strigă el cu o mişcare largă de parcă nu putea să o scape 
din ochi. 

— Da, spuse Roşa. 

Când băieţelul auzi că merg să vadă gheaţa care se topea, dori să-i însoţească 
şi el. Roşa îl ridică în braţe. 

— Nu, nu poţi să vii cu noi, îi spuse ea, e prea departe. Dar îţi promit că îţi voi 
povesti la întoarcere cum a fost. 

Copilul îi prinse cu seriozitate faţa în palme. 

— Nu-mi vei povesti niciodată, spuse el. 

Eline a încercat s-o reţină pe Roşa. Era prea departe până şi pentru ea, îi atrase 

atentia. 

> 

— Nu, tocmai că vreau să mă duc departe, spuse Roşa. 

îşi puse un palton vechi pe ea şi o pereche de mănuşi îmblănite şi rupte ale 
tatălui ei şi ieşi din casă cu Peter. 

Ajunşi afară observară că zăpada dispăruse de pe câmpuri, dar lumea era mai 
luminoasă decât înainte. Aerul era plin de o limpezime profundă şi strălucitoare, 



atât de orbitoare, încât le venea greu să-şi ţină pleoapele ridicate. Apa curgea şi 
clipocea în jurul lor. Mergeau greu pe zăpada pe jumătate topită, grea şi 
alunecoasă. Peter păşea repede apoi se opri s-o aştepte pe fată, care, în pantofii ei 
vechi, aluneca şi se împiedica tot timpul. Când îl ajunse din urmă, era încălzită 
de efort şi ameţită ca şi el, de lumină şi de aer. 

Merseseră o bucată de drum, apoi el se opri. 

— Ascultă, spuse el. E ciocârlia. 

Au stat nemişcaţi, lipiţi unul de celălalt şi au ascultat cum, mult deasupra 
capetelor lor, trilul triumfător al unei ciocârlii cobora ca o ploaie de încântare. 

La puţin timp după aceea, au dat în pădure peste nişte tăietori de lemne din 
vecinătate şi Peter se opri să vorbească cu ei în timp ce, cu o privire de 
cunoscător, alese două ramuri lungi din plutele din jur şi îşi făcu lui şi Rosei câte 
un toiag. Un bătrân tăietor de lemne se uită la Roşa şi o întrebă dacă nu e fiica 
preotului din Sollerod şi se minuna cât de mult crescuse în ultimul timp. Copiii 
din parohie veneau rar în contact cu oamenii din exterior. După ce, în aceeaşi 
dimineaţă, vorbise cu Emma şi, acum, cu bătrânul, Roşa simţea că lumea începe 

să se deschidă în fata ei. 

> 

Peter înainta în pas de marş, în tăcere, cuprins de un fel de extaz, cu marea în 
faţa lui, atrăgându-1 ca un magnet, şi cu fata urmându-1 de aproape. Dar după ce 
merseseră o bucată de drum şi după ce îşi dezlegase limba vorbind cu muncitorii, 
deveni mai liniştit şi mai comunicativ. Şi, cum îi era imposibil să găsească 
expresia pentru tot ce se întâmpla în sufletul său, începu să-i istorisească Rosei o 
poveste. 

— Am auzit odată o poveste, Roşa, despre un căpitan care îşi botezase vasul 
cu numele soţiei lui. A sculptat frumos figura galionului aşa încât să-i semene 
acesteia şi i-a poleit cu aur părul. Dar nevasta lui era geloasă pe ambarcaţiune. 
„Ţii mai mult la figura din galion decât la mine“, îi spunea ea. „Nu, răspundea 
el, ţin atât de mult la ea doar pentru că îţi seamănă - da, pentru că este una cu 
tine. Nu ţi se pare frumoasă, netedă şi cu nuri? Nu dansează ea pe valuri la fel de 
uşor cum o făceai şi tu la nunta noastră? De fapt e mai prietenoasă cu mine decât 
eşti tu. Pentru că ea se îndreaptă în direcţia în care doresc eu să merg şi îşi lasă 
splendidul păr lung să-i plutească în vânt - pe când tu îţi ascunzi părul, pe care 
mi-e drag să-l mângâi, sub bonetă. Dar din păcate îmi întoarce mereu spatele, aşa 
că dacă mi-e dor de un sărut, trebuie să mă întorc la Elsinore.“ într-o zi s-a 
întâmplat ca în timp ce făcea negoţ în Trankebar să aibă ocazia să-l ajute pe un 
bătrân rege, care fugea de trădătorii din propria lui ţară. La despărţire regele i-a 



dăruit două mari pietre preţioase albastre şi căpitanul le-a montat pe chipul 
galionului ca şi cum ar fi fost doi ochi. Intorcându-se acasă, i-a povestit soţiei 
sale despre aventură spunându-i: „Acum are până şi minunaţii tăi ochi albaştri“. 
„Mai bine mi-ai fi dat pietrele preţioase pentru o pereche de cercei“, a spus 
nevasta. „Nu, a răspuns el, asta nu pot s-o fac. Şi nici nu m-ai ruga aşa ceva, 
dacă m-ai înţelege mai bine, dacă ai înţelege-o pe ea şi pe tine mai bine“. Dar 
femeii continua să-i ardă buza după acele pietre. Şi, într-o zi, când soţul ei se afla 
la Compania Maritimă, a adus un geamgiu la Elsinore şi l-a pus să scoată 
pietrele şi să le înlocuiască cu două bucăţi albastre de sticlă. Căpitanul nu a 
descoperit isprava şi a ridicat liniştit ancora, plecând spre Portugalia. După câtva 
timp, soţia lui a observat că îi slăbea vederea şi că nu mai vedea să bage aţa în 
ac. S-a dus la o bătrână înţeleaptă, care i-a dat diverse leacuri şi alifii, dar acestea 
nu au ajutat-o, şi bătrâna a dat din cap la urmă şi i-a spus că era vorba despre o 
boală rară şi incurabilă şi că va orbi. „Ah, Dumnezeule! “, a strigat nevasta 
căpitanului, fă ca măcar vasul să ajungă întreg înapoi în portul de la Elsinore! 
Voi pune atunci la loc pietrele preţioase. N-a spus el oare că erau minunaţii mei 
ochi albaştri?" Dar vaporul nu s-a întors. în schimb femeia a primit o scrisoare 
de la consulul Portugaliei care o înştiinţa că ambarcaţiunea se scufundase cu tot 
ce era pe ea. Şi cel mai straniu, scria consulul, fusese faptul că se lovise în plină 
zi de o stâncă ce ieşea mult din mare. 

în timp ce Peter spunea această poveste, tocmai coborau un deal împădurit şi 
Roşa simţi în timpul mersului cum o lovea ceva moale de genunchi. Băgă mâna 
în buzunar şi descoperi batista înnodată, cu banii pe care uitase să-i dea Elinei. îi 
pipăi. Trebuiau să fie treizeci de monede. Cifra îi părea cunoscută. Treizeci de 
arginţi, acesta era preţul unei vieţi de om. îşi vânduse prietenul, omul care avea 
încredere în ea, se gândi, făcuse ceea ce Iuda Iscarioteanul făcuse înaintea ei. 

Gândul o urmărea vag de ceva vreme, cel puţin de când îl privise pe Peter în 
bucătărie. Acum că îl exprimase în cuvinte, o lovi atât de dureros încât avu 
impresia că se va prăvăli la vale cu capul în jos. Căzu în genunchi şi Peter îşi 
întrerupse istorisirea sfătuind-o să se ţină bine de el. Auzea ce-i spune, dar nu-i 
putea răspunde şi când el se opri din vorbit, în jurul ei se lăsă o tăcere de 
mormânt. Continuând să se târască în spatele băiatului, nu auzea nici propriii 
paşi şi nici vreun alt zgomot din pădure, mergea mai departe ca o surdă. 

Ajunsese aşadar la momentul pe care îl aşteptase şi de care se temuse întreaga 
ei viaţă. Iată în sfârşit monstruozitatea care avea s-o zdrobească şi s-o 
desfiinţeze. 



Nu avea nici un sentiment de vinovăţie pentru nefericirea şi decăderea ei. Nu-i 
stătea în fire să simtă aşa ceva, în orice situaţie dificilă se obişnuise să dea vina 
pe altcineva. Dar acceptă nenorocirea şi ruina fără regrete, aşa cum îşi accepta 
destinul. Era ziua ei de apoi, era sfârşitul a toate. 

Numele lui Iuda îi răsuna în urechi cu un ecou puternic. Da, Iuda îi era 
aproapele, singurul om căruia i se putea adresa cerându-i înţelegere şi sfat. El îi 
va spune ce trebuie să facă. Gândul o stăpânea atât de tare încât, după un timp, 
începu să se uite disperată împrejur după un copac, aşa cum îşi găsise şi Iuda 
odată unul. Tocmai mergeau pe un platou din pădure, unde, din loc în loc, se 
înălţau plute şi, când se uită la coroana lor, un şoricar îşi făcu vânt - primul pe 
care îl vedea anul acesta - de pe o ramură înaltă, plutind adânc în pădure, cu o 
licărire argintie pe marile-i aripi brun-cenuşii. Roşa se gândea că Iuda îl sărutase 
pe Isus atunci când îl trădase, erau probabil prieteni atât de apropiaţi, încât li se 
părea normal să se sărute. Ea nu-1 sărutase pe Peter - şi acum nu vor mai avea 
niciodată ocazia să se sărute - şi aceasta era singura diferenţă dintre ea şi 
discipolul blestemat. 

Nu vedea pădurea din jurul ei sau cerul palid de deasupra. Se găsea din nou în 
camera tatălui ei în clipa în care îl trădase pe Peter în faţa lui. Preotul îi povestise 
despre tinereţile lui, pe vremea când fusese diacon la închisoarea din Copenhaga. 
Acolo, spunea el, învăţase că o închisoare e un loc bun, un loc sigur pentru 
oamenii care se află în ea. El însuşi simţea de multe ori că ar fi dormit mai 
profund într-o închisoare decât în orice alt loc. Câţiva dintre prizonieri, 
continuase el, încercaseră să evadeze. El le compătimise lipsa de intuiţie şi 
simţise că era spre binele lor, când fuseseră din nou prinşi şi aduşi înapoi în 
celulă. în timp ce-i întindea banii, îi privi chipul şi spuse: „Dar tu, Roşa, tu nu 
vei fugi niciodată. Tu vei rămâne aici cu mine“. 

Roşa se uită de jur-împrejur în camera care părea că repetă cuvintele tatălui ei. 
Era o încăpere sărăcăcioasă, golaşă, mobilată precar şi cu podeaua presărată cu 
nisip. Ştia că lumea râdea la gândul că aceasta este camera de lucru a preotului. 
Şi totuşi îi aparţinea, o ştia dintotdeauna. Ce motiv ar avea cineva să 
dispreţuiască sau să părăsească acea cameră mai mult decât o făcuse ea? 

Dar acum, din propria ei voinţă, se încuiase definitiv în acea cameră, în 
închisoare şi în mormânt. 

Ah, nu ştiuse, nu putea şti că Peter şi ea îşi aparţineau unul altuia, şi că, atunci 
când Peter era întemniţat, nici ea nu mai rămânea liberă. Cu siguranţă, Peter nu 
va dormi bine în închisoare - nu va simţi ea oare asta pe propria ei pernă? îşi 



aminti fereastra deschisă din seara trecută, după ce Peter plecase de la ea, şi 
întunericul rece şi proaspăt care îi înconjurase perna - acum închisese pentru 
totdeauna şi acea fereastră. Da, închisese toate ferestrele din lume şi nu va mai 
sta niciodată într-una deschisă uitându-se la el ca o figură de galion care priveşte 
valurile, ca să-i vină totul în minte şi gândurile să i se limpezească de la sine. 

încet, încet, reveni la lumea palpabilă din jurul ei, la pădurea umedă şi brună, 
la serpentinele drumului şi la Peter care mergea în faţa ei, cu capul gol şi cu un 
fular vechi de lână în jurul gâtului. Nu ţinea la el: nu prin el se pogorâse asupra 
ei aceasta suferinţă, şi dacă el nu ar fi existat, nu s-ar fi plimbat ea şi acum prin 
pădurea liniştită, lipsită de griji şi mândră? Dar nu reuşea să se gândească la 
altceva de pe lumea asta în afara lui. înainta repede, un băiat puternic şi curajos, 
cu capul plin de vise. I se părea că ea însăşi este legată de el cu o sfoară, care o 
târăşte pe urmele lui, o femeie încărunţită, îmbătrânită şi cocoşată, cu mult mai 
în vârstă decât el, care îi jeleşte şi deplânge tinereţea şi credulitatea. 

Erau din nou pe vârful unui deal de unde se vedeau întinderi lungi şi joase de 
pădure care în ceaţa de primăvară păreau albăstrii. Peter se opri şi rămase o clipă 
în tăcere. 

— îţi aminteşti, Roşa, când eram mici şi am venit o dată aici să culegem 
zmeură de pădure? Poate peste mulţi ani, când vom fi bătrâni, ne vom întoarce 
aici. Totul va fi schimbat şi pădurea defrişată şi nu vom putea recunoaşte locul. 
Atunci vom vorbi despre ziua de astăzi. 

Vorbea încă o dată melancolia mistică a tinereţii care cuprindea la apogeul 
vitalităţii ei - cu o înţelepciune gravă ce avea să dispară curând - trecutul şi 
viitorul: conceptul însuşi de timp. Roşa auzea ce spunea, dar nu-1 înţelegea. 
Trecutul îl distrusese ea însăşi, de viitor se ferea cu groază. Tot ce mai avea pe 
lume, se gândea, era această oră şi plimbarea lor până la ţărm. 

Puţin după aceea, au ajuns pe un mal abrupt pe care crescuseră nişte brazi 
piperniciţi şi de unde se vedea Sundetul. 

Era o privelişte ieşită din comun şi splendidă. Gheaţa era pe cale să se rupă, o 
bucată de la mal mai stătea ca o suprafaţă largă de un gri deschis. Dar la câteva 
sute de paşi de ţărm, unde se desprinsese de pe fund, se spărsese în fâşii şi în 
bucăţi mari, se legăna şi se lovea, învârtindu-se purtată de curenţii din adâncuri. 
Şi, dincolo de liniile întrerupte, neliniştite şi albe, se întindea marea largă, de un 
albastru pal, strălucitoare ca aerul şi gheaţa, un element puternic, amorţit încă 
după lunga iarnă, dar eliberat şi pus pe drumeţii după pofta inimii, îmbrăţişând 
întreaga lume. 



Aproape că nu era vânt deloc, dar în aerul ce-i înconjura plutea un murmur, o 
şoaptă veselă şi familiară, dinspre bucăţile de gheaţă care se frecau una de 
cealaltă, zbătându-se să evadeze. 

Peter nu mai atinsese fata din noaptea trecută, când se jucase în pat cu părul 
ei. Acum, fără a o privi, îi luă o clipă mâna şi în palma lui fierbinte ea simţi un 
curent de putere şi fericire. Apoi, din câteva sărituri, coborî malul şi intră pe 
gheaţă şi ea îl urmă. 

Dacă Roşa ar fi fost cu zece sau douăzeci de ani mai în vârstă ar fi murit sau 
ar fi înnebunit probabil de durere. Acum era însă atât de tânără, încât până şi 
disperarea avea în ea o forţă care o făcea să plutească. Dacă tot mai avea doar 
această ultimă oră de viaţă, atunci măcar să trăiască, să se joace, să se bucure şi 
să sufere cu toată fiinţa ei cât timp i-a mai rămas. Sări pe gheaţă la fel de 
nerăbdătoare ca băiatul. 

Marele miracol al lumii pe care o vedea acolo era umiditatea. în jurul ei până 
acum totul fusese uscat şi dur, insensibil la atingere şi fără vreun ecou în inima 
ei. Dar aici totul plutea şi curgea, întreaga lume era fluidă. în apropierea ţărmului 
erau mici bălţi acoperite de pojghiţe subţiri de gheaţă albă care se spărgeau când 
călca pe ele. Tot ţopăind prin apa limpede pantofii i se udară curând şi când 
alerga apa îi stropea rochia. Ameţi uşor în timp ce fugea. Avea senzaţia că în 
orice moment ea şi Peter se vor topi în curenţi necunoscuţi şi săraţi de 
binecuvântare şi vor deveni una cu universul fluid şi infinit. Vedea propriile lor 
siluete ca mici figurine pe suprafaţa albă. 

Pe gheaţă, Peter o aştepta răbdător şi se ţinea aproape de ea, mai liniştit şi mai 
impunător decât în timpul drumului spre coastă, când fusese atras de sălbaticul 
dor al inimii lui. Alergau şi săreau umăr lângă umăr. Roşa îşi spunea: „Până la 
urmă, l-am urmat pe Peter pe mare“. Se opri o clipă. 

— Peter, zise ea, suntem pe drum spre Elsinore acum. Gheţarul acela mare de 
acolo e casa bunicii mele şi acela de mai departe e chiar portul. 

S-au năpustit înspre casa bunicii ei. Pe drum Peter îi spuse: 

— Nu e stranie marea, Roşa? Putem privi pe deasupra ei ca peste o câmpie, 
întregul orizont de jur-împrejur. Apoi, doar întorcându-ne privirea, putem vedea 
în jos, până la fund, şi nu ni se ascunde nimic. Oamenii spun că marea e 
înşelătoare şi că pământul e cel în care te poţi încrede. Dar pământul se închide 
în faţa noastră. Poate ascunde orice în adâncurile lui, chiar sub picioarele noastre 
- o comoară ascunsă, una din acelea uitate de piraţi - şi noi nu vom şti nimic. Şi 
cât priveşte aerul, văzduhul, nici pe acela nu-1 putem înţelege până la capăt. 



Putem privi prin el, dar nu vom şti niciodată cum arată de acolo de sus. Marea 
este prietena noastră. 

Se opriră lângă casa bunicii Rosei şi aşezându-se pe jos, începură să vorbească 
despre locurile pe care le ştiau de-a lungul liniei late şi greu de desluşit a 
ţărmului. Doi copaci înalţi stăteau ca nişte indicatoare terestre deasupra satului 
de pescari Sletten - erau doi palmieri pe o insulă de corali. Mult mai la nord se 
vedea o licărire a acoperişului de la Kronborg - erau primele străluciri ale 
coastei albe a Doverului. La sud, la vreo milă distanţă, erau oameni pe gheaţă, 
aşa ca ei. Erau desigur canibali pe care ar fi înţelept să-i evite. „Da, îşi spuse 
Roşa, de ce nu se poate mulţumi cu asemenea călătorii? Am fi putut fi fericiţi 
pentru totdeauna.“ 

Pe măsură ce înaintau înspre larg se vedeau din loc în loc nevoiţi să sară peste 
crăpături adânci ale gheţii ale cărei margini sticleau verzui. Gheaţa era aici mai 
groasă de jumătate de metru. La un moment dat Rosei i se păm că masa de sub ei 
se mişcă şi o cuprinse un sentiment ciudat de parcă ceva sau cineva, o a treia 
persoană li se alăturase, dar nu-i spuse nimic lui Peter. Continuară să alerge unul 
lângă celălalt. 

— Acum suntem în portul de la Elsinore! strigă Roşa. 

Aici, în larg, aerul mării îi lovea drept în feţele încălzite şi îmbujorate. Era un 
curent sudic şi bucăţile de gheaţă pluteau încet prin faţa lor înspre nord. 

în jurul ţărmului Zeelandei de Nord vântul bate rar dinspre est spre vest, dar 
bate întâi dinspre est, cu ploaie şi vreme rea, apoi se schimbă dinspre sud-est şi 
sud, pentru ca în final să vină dinspre vest de la 0resund şi să arboreze, odată cu 
briza dinspre uscat, o mină instabilă, încruntată şi argintie. Apoi ulterior se 
instalează calmul şi în timp ce vântul se îmblânzeşte Sundetul se umple de 
vapoare din toate ţările, împinse de vânt în aceeaşi latură a bălţii. Peter şi Roşa 
se gândeau la ambarcaţiunile pe care le văzuseră adunate în 0resund în zilele 
calme de vară. Acum pe apa albicioasă plutea un stol de raţe sălbatice atât de 
asemănătoare în culoare cu aceasta că se puteau desluşi doar prin gâturile şi 
aripile lor negre, un model mişcător de pete negre pe suprafaţa clară a apei. 

— Da, spuse Peter încet. Acum suntem în portul de la Elsinore. Şi aici, adăugă 
el arătând cu degetul în depărtare, aici e Speranţa. E ancorată, dar e pregătită să 
iasă pe mare. 

Speranţa era o bucată mare de gheaţă, lungă de vreo treizeci de metri şi 
despărţită de gheaţa pe care stăteau ei printr-o crăpătură adâncă. 

— Să urc la bord acum, Roşa? o întrebă el. 



Roşa îşi încrucişă braţele pe piept. 

— Da, putem urca la bord chiar acum, spuse ea. Putem fi în Marea Nordului 
şi, înainte ca cineva să prindă de veste, ne vom apropia de Anglia. Şi într-o bună 
zi, vom înconjura Capul Horn. 

Peter strigă: 

— Vii cu mine? 

— Da, spuse Roşa. 

— Şi vei traversa cu mine lumea întreagă, până la Polul Sud? o mai întrebă el. 

— Da, spuse Roşa. 

— Ah, Roşa, mai zise Peter după o pauză. 

Făcură un pas mare şi urcară pe Speranţa şi Peter luă din nou mâna Rosei de 
data aceasta păstrând-o într-a lui. Erau obosiţi după fuga lor pe gheaţă şi stăteau 
acum nemişcaţi pe punte. 

Peter se uita drept înainte. După un timp fata întoarse capul pentru a vedea 

cum arăta coasta Zeelandei ei natale de la o asemenea disantă de ţărm. Atunci 

> > 

observă că ravina dintre bucata lor şi gheaţa fixată de mal se lăţise. Un râu 
limpede lat de vreo doi metri curgea acum pe acolo pe unde păşiseră ei. 
Imaginea o umplu de spaimă şi îi veni să strige cât putea de tare şi să fugă. 

Dar nu strigă, rămase nemişcată şi mâna ei nici nu tremură măcar în mâna lui 
Peter. Foarte curând o cuprinse o resemnare în faţa destinului. înţelese acum că 
lucrul cumplit de care se temuse întreaga ei viaţă şi pe care nu-1 mai putea evita 
era moartea. Nimic altceva decât moartea. 

Pentru câteva secunde ea a fost singura care şi-a dat seama de poziţia lor. Nu 
se gândea la nimic, stătea acolo dreaptă şi îşi asuma soarta. Da, aveau să moară 
aici, ea cu Peter. Aveau să se înece. Peter nu va afla astfel niciodată că ea îl 
trădase. Acum nici nu mai conta dacă ar fi aflat, ar fi putut la fel de bine să-i 
spună ea însăşi totul. Era încă o dată Roşa, minunatul dar făcut lumii şi lui Peter. 
în acea clipă, în timp ce-şi aduna întreaga fiinţă pentru a întâmpina moartea, 
Roşa nu-şi plângea de milă. Dar era profund îndurerată de soarta lumii care 
trebuia să renunţe la Roşa. Atât de multă frumuseţe, atât de multă inspiraţie şi 
blândeţe vor dispărea de pe faţa pământului. 

Peter simţi gheaţa mişcându-se sub el, se întoarse şi observă că pluteau: inima 
lui bătu de două sau trei ori puternic. Schimbă imediat felul în care o ţinea 
apucând cotul fetei şi trăgând-o după el pe marginea sloiului de gheaţă. 
Măsurând distanţa dintre ei şi gheaţa fixă de la mal, înţelese că el ar mai fi putut 
sări, dar că pentru ea ar fi fost imposibil, şi o trase puţin înapoi. Se uită împrejur, 



era apă în toate părţile. Oamenii pe care îi observaseră înainte pe gheaţă nu se 
mai vedeau. Cei doi erau singuri cu marea şi cerul. 

Tulburat şi înnebunit de spaimă, băiatul îşi smulse cu o mână părul din cap, în 
timp ce cu cealaltă continua să ţină cotul fetei. 

— Şi te-am rugat să vii cu mine! ţipă el. 

După o clipă se întoarse înspre ea, şi aceasta fu prima dată de când plecaseră 
de acasă când se uită în ochii ei. Chipul ei rotund era calm şi blând, se uita la el 
de sub genele ei lungi, ca dintr-o ascunzătoare. 

— Acum plutim înspre Elsinore, spuse ea, îţi dai seama că este mult mai bine 
decât să ne întoarcem acasă. 

Peter se uita lung la ea şi sângele îi urcă încet în obraji până îi ajunseră ca o 
flamă. Pericolul în care se aflau şi propria lui vină că o adusese acolo păleau în 
faţa miracolului existenţei ei. Da, era din cap până în picioare - şi ce drăgălaşe îi 
erau capul şi picioarele - ceea ce Dumnezeu îi hărăzise să fie. Nu făcuse 
niciodată altceva decât dorise divinitatea ca ea să facă. Ce noroc a fost pentru el 
să o întâlnească pe Roşa. în timp ce stătea şi o privea, îi trecură prin faţa ochilor 
întreaga lui viaţă şi visele legate de viitor. îşi aminti că ar fi urmat să vină la ea 
în noaptea aceea şi la acest gând îl fulgeră o durere ascuţită. Şi totuşi ceea ce i se 
întâmpla era mai minunat decât orice altceva. 

— Când ajungem la Elsinore, şopti din nou Roşa cu vocea ei cristalină, acolo 
unde Sundetul se îngustează, ne va vedea cu siguranţă căpitanul de pe Speranţa 
şi va trimite o barcă să ne aducă la bord. 

Inima băiatului se revărsa de veneraţie. Simţea vântul slab prin păr şi mirosul 
mării în nări şi legănarea care o înspăimânta atât pe Roşa i se urca la cap ca un 
vin. Era imposibil să nu mai spere şi să nu mai creadă în steaua lui norocoasă. în 
acea clipă i se păru că întreaga lui viaţă fusese purtat dintr-o stare de extaz într- 
alta şi că acesta era miracolul prin care culmina totul. Nu-i fusese niciodată frică 
de moarte, dar acum nici nu putea face loc meditaţiilor despre moarte. Pentru că 
nu simţise niciodată atât de covârşitor viaţa în venele lui. în acelaşi timp părea că 
aici pe sloiul de gheaţă, unde visele şi realitatea se contopiseră, dispăruse şi 
diferenţa dintre viaţă şi moarte. înţelese că probabil acesta era sensul cuvântului 
nemurire. în nemurire nu vezi trecutul şi nici viitorul, ci doar prezentul, care 
dobândeşte dimensiuni infinite. 

Dădu drumul braţului Rosei şi se uită în jur, apoi merse să culeagă cele două 
toiege pe care le aruncaseră când se suiseră pe Speranţa. îi luă ceva timp să 
scobească o gaură în gheaţă cu cuţitul lui pentru a pune băţul înăuntru şi a lega în 



vârful acestuia batista mare şi roşie. Trebuia să servească drept steag de salvare 
şi să fie văzut de departe. Cuţitul îl legă cu o sfoară pe care o găsi în buzunar de 
toiagul Rosei. Urma să servească drept cârlig; dacă curentul i-ar fi împins mai 
aproape de mal, poate ar fi reuşit să se agaţe de gheaţa fixă. Roşa îl privea 
nemişcată. 

Din clipa în care înălţaseră steagul, sloiul lor deveni diferit de celelalte bucăţi 
de gheaţă din jurul lor. Era un vapor, o casă pe mare pentru ea şi pentru el. Nu 
era frig aici pe apă, o lumină argintie brăzda cerul. Lui Peter îi veni o idee 
stranie: şi-ar fi dorit, se gândea, să-şi fi luat flautul cu el ca să poată să-i cânte 
ceva în timp ce pluteau. Până acum nu se arătase prea interesată să-l asculte 
cântând. 

Găsi o sticlă de coniac în buzunar, o scoase şi îi propuse Rosei să ia o 
înghiţitură, îi va face bine, spuse el, apoi va bea şi el. Rosei îi repugna mirosul 
coniacului şi fusese în trecut de multe ori furioasă că Peter bea aşa ceva, dar 
după ce se gândi puţin se hotărî totuşi să guste şi bău din sticlă pentru că nu 
aveau pahare. Primele picături o făcură să tuşească şi îi dădură lacrimile, dar 
când îşi recăpătă suflul spuse: 

— Coniacul nu e chiar aşa de rău până la urmă. 

— Mai bea, spuse Peter. 

Mai bău un gât care o încălzi şi râse puţin de faţa lui Peter, aşa că mai bău o 
înghiţitură. El goli sticla şi o lepădă pe gheaţă. 

îşi scoase haina şi mănuşile lui de lână şi o înveli cu ele, îi înnodă fularul 
peste piept şi ea îl lăsă să facă totul fără a scoate un cuvânt. 

—De ce ţi-ai aranjat aşa părul astăzi? o întrebă el. 

Roşa clătină din cap, era prea complicat să-i explice de ce îşi ridicase astfel 
părul. 

— Nu poţi să-l desfaci şi să-l laşi liber? o întrebă el. Să-l bată vântul? 

— Nu pot să-mi ridic braţele din cauza fularului tău, zise Roşa. 

— îmi dai voie s-o fac eu? întrebă el. 

— Da, răspunse Roşa. 

Peter desfăcu cu degetele obişnuite cu montarea bricului Roşa bentiţa care îi 
ţinea părul strâns. Părul bogat şi mătăsos se desfăcu, îi căzu pe faţă ascunzându-i 
obrajii, gâtul şi decolteul. Şi, cum prevăzuse, vântul îi ridică buclele mângâindu- 

i blând fata. 

» 

în acel moment gheaţa se rupse brusc, fără avertizare, sub picioarele lor de 
parcă ar fi călcat pe o ravină ascunsă care ceda sub greutatea lor. Zgâlţâitura îi 



aruncă în genunchi şi îi împinse pe unul în braţele celuilalt. O clipă gheaţa îi mai 
ţinu la câţiva centimetri sub suprafaţa apei. Ar fi putut să se slaveze dacă şi-ar fi 
dat drumul şi ar fi încercat să se urce fiecare pe partea lui de gheaţă, dar nici 
unuia nu i-a venit această idee. 

Când Peter simţi că îşi pierde echilibrul şi observă apa rece ca gheaţa în jurul 
piciorului său îşi aruncă printr-o mişcare largă braţele în jurul Rosei. Şi în acest 
moment senzaţia extraordinară şi nouă de lipsă a unui sprijin sub picioare se 
contopi în conştiinţa lui cu simţul necunoscut şi copleşitor al moliciunii şi 
căldurii corpului fetei strâns în îmbrăţişarea lui. Roşa îşi băgă faţa în gulerul 
hainei lui şi închise ochii. 

Curentul era puternic şi fură într-o clipă înghiţiţi, unul în braţele celuilalt. 



Lanul de secară 


Peisajul întins şi ondulat al Danemarcei era nemişcat şi rece, treaz, în mod 
misterios, la ora aceea timpurie de dimineaţă. Pe cerul sidefiu nu era nici un nor, 
nici o umbră nu brăzda câmpiile, dealurile şi pădurile în zori. Ceaţa se ridica din 
văi şi lunci, aerul era răcoros, iarba şi frunzişul acoperite de rouă dimineţii. 
Neobservat de ochii oamenilor şi nederanjat de activităţile lor, pământul respira 
o viaţă fără de moarte pe care cuvintele sunt prea sărace să o descrie. 

Şi totuşi oamenii locuiau pe aceste meleaguri de mii de ani, modificându-le 
solul şi vremea, însemnându-le cu gândurile lor, aşa încât în prezent era 
imposibil de spus unde încetează existenţa unora şi unde începe a celorlalţi. 
Linia subţire şi cenuşie a unui drum printre câmpii şi dealuri era materializarea 
fermă şi eternă a credinţei oamenilor că e mai bine să te afli într-un loc decât 
într-un altul. 

Un copil al tărâmurilor acestora le-ar putea fi putut citi ca pe o carte. Mozaicul 
neregulat de pajişti şi lanuri în verdele şi galbenul timid al dimineţii reflecta 
imaginea eforturilor umane pentru pâinea cea de toate zilele - secolele care l-au 
învăţat pe om să le are şi să le secere în acest fel. Pe un deal în depărtare, aripile 
nemişcate ale unei mori de vânt, ca o cruce albastră pe cer, descriu un stadiu 
ulterior din drumul pâinii. Acoperişurile de stuf ale satelor care urmau strânse 
unul într-altul linia văii ca o grămadă de ciuperci maronii - o cultură proprie 
locului, joasă şi dură - povesteau istoria ţăranului, de la naştere la moarte, a 
acelui om care le era cel mai aproape şi care le aparţinea, care prospera într-un 
an bun şi murea într-unul în care bântuia seceta sau burniţa nopţii se instala prea 
de timpuriu. 

Un pic mai sus de sat, deasupra liniei albe şi mişcătoare a gardului cimitirului, 
în vecinătatea contururilor verticale, ca de sticlă verde, ale unei perechi de plopi 
înalţi, biserica vestea de jur-împrejur că te afli într-o ţară creştină. Localnicii o 
cunoşteau ca pe o clădire stranie, populată doar rareori, tot a şaptea zi, dar cu un 
glas limpede şi puternic în cântecele despre nenorocirile şi bucuriile pământului 



- întruchipare simplă şi pătrată a credinţei populare în dreptatea şi mila 

divinităţii. 

> 

Dar acolo unde, în mijlocul pâlcurilor de copaci, se înălţau siluetele 
piramidale şi îngrijite ale unor tei, se afla un conac. 

Cei născuţi şi crescuţi în acest peisaj puteau desluşi multe în siluetele elegante 
şi geometrice de pe cer. Povestind despre putere, teii stăteau de strajă în jurul 
unei fortăreţe. Aici sus se hotăra soarta pământurilor, cu oamenii şi fauna care 
trăiau pe ele, iar ţăranii îşi ridicau cu evlavie ochii spre piramidele verzi. 
Vorbeau despre mândrie, graţie şi bun-gust. Solul danez nu dăduse naştere 
nicicând unui lucru mai nobil decât această casă mare către care se îndreptau 
aleile de tei. în camerele-i înalte viaţa şi moartea se purtau cu demnitate. 
Conacul nu privea spre cer ca biserica şi nici în jos, spre pământ, precum 
bordeiele din sate. Privea spre orizont, înrudit cum era cu cea mai impozantă 
arhitectură europeană. Meşteri străini fuseseră chemaţi să aşeze fundaţia şi să 
închipuie tencuiala. înşişi locuitorii casei călătoriseră în ţări îndepărtate de unde 
aduseseră acasă noi mode şi mentalităţi şi lucruri de o mare frumuseţe şi valoare. 
Dantele, oglinzi, argintărie şi porţelanuri fine din Franţa şi Italia îşi găsiseră 
locul în încăperile conacului şi deveniseră parte din viaţa daneză de la ţară. 

Conacele aveau rădăcini la fel de vechi în pământul danez ca bisericile şi 
satele şi erau la fel de legate de cele patru vânturi şi anotimpuri, de faună, de 
copaci şi de iarbă, cum erau bordeiele acoperite cu stuf. Casa moşierească şi 
bordeiele şi-au împărţit domeniul între ele. Aici sus, pe teritoriul teilor, 
dialogurile nu se mai învârteau în jurul vitelor, al oilor sau al porcinelor. Aici se 
discuta despre cai şi despre câini. Animalele sălbatice ale Danemarcei, pe care 
ţăranul le ameninţa cu pumnul când le vedea călcând pe proaspăt-încolţita secară 
sau lanul copt de grâu, erau pentm oamenii de la conac, care le vânau, cel mai 
valoros conţinut al vieţii şi cea mai de preţ bucurie a ei. 

Semnele de pe cer profeţeau solemn continuitatea - o nemurire terestră. 
Conacele dăinuiau în locul unde se aflau acum de multe generaţii, şi familiile 
care locuiau în ele îşi cinsteau trecutul cum se cinsteau pe sine, pentru că saga 
Danemarcei era propria lor istorie. 

Un Rosenkrantz a stăpânit Rosenholm-ul, un Juel, Hverringul, un Skeel, 
Gammel Estrup-ul, şi asta de când îşi puteau oamenii aduce aminte. Au văzut 
schimbându-se regi şi mode şi şi-au continuat cu demnitate şi modestie viaţa la 
conac, aşa încât printre semenii lor şi printre ţărani erau cunoscuţi cu numele 
locului: Rosenholm, Hverring, Gammel Estrup. Pentru rege, pentru familie şi 



pentru proprietarul însuşi era lipsit de importanţă care dintre Rosenkrantzi, Jueli 
sau Skeeli reprezenta în acel moment câmpurile, pădurile, ţăranii, vitele şi 
vânatul de pe domenii. Multe responsabilităţi - faţă de Dumnezeu în ceruri, faţă 
de regele Danemarcei, faţă de oamenii lui şi faţă de propriul lui nume - apăsau 
pe umerii unui mare proprietar de pământuri; şi toate erau în mod armonios 
contopite în responsabilităţile lui faţă de conac. Iar cea mai importantă dintre 
acestea era obligaţia de a asigura nemurirea spiţei şi a da un nou Rosenkrantz, 
Juel sau Skeel pentru Rosenholm, Hverring sau Gammel Estrup. 

Feminitatea graţioasă era mult respectată şi admirată la conac. împreună cu 
vinul nobil şi cu o vânătoare straşnică, ea era floarea şi simbolul existenţei 
aristocratice din aceste case. în străfundul lor, bătrânele spiţe îşi preţuiau deseori 
fiicele mai mult decât fiii. 

Tinerele doamne care se plimbau pe aleile de tei sau le străbăteau ele cu 
repeziciune, în caretele lor grele, trase de cai frumoşi, purtau în poală viitorul 
numelui şi sprijineau pe umerii lor, ca nişte cariatide mândre şi pline de viaţă, 
marile case. îşi cunoşteau perfect valoarea şi puneau mare preţ pe ele însele, în 
timp ce se mişcau cu graţie şi pline de mândrie într-o atmosferă de veneraţie şi 
admiraţie. Pe deasupra, adăugau din proprie iniţiativă o aroganţă fină, arcuită şi 
paradoxală. Pentru că erau atât de libere şi atât de puternice! Soţii lor puteau 
stăpâni pământul, luându-şi chiar multe libertăţi cavalereşti. Dar, când venea 
vorba despre principiul legitimităţii, cel care înălţa şi susţinea lumea lor, centrul 
greutăţii se afla în ele. 

Teii erau în floare. în primele ore ale dimineţii doar o vagă şi blândă dulceaţă 
străbătea grădina, un mesaj diafan, ca o urmă a visului aleii din acea noapte 
scurtă de vară. 

Pe lunga alee care ducea dinspre casă spre capătul grădinii, către un pavilion 
alb în stil clasic de unde se deschidea o privelişte largă asupra câmpurilor, 
mergea un bărbat tânăr. Era îmbrăcat simplu, în maro, cu un guler de olandă şi 
dantelă fină şi cu părul prins la spate într-o bentiţă. Avea o siluetă subţire şi 
puternică, cu părul închis şi tenul măsliniu, ochii şi mâinile frumoase. Şchiopăta 
uşor de piciorul stâng. 

Conacul din capătul aleii, grădina, câmpiile şi pădurea fuseseră paradisul 
copilăriei lui. Călătorise prin lume şi plecase din Danemarca cu mult timp în 
urmă, locuind la Roma şi la Paris. în ultima vreme, servise în legaţia daneză de 
pe lângă regele George al Angliei, nefericitul şi tânărul frate al reginei 
Danemarcei. Nu-şi vizitase căminul părintesc de nouă ani. Râdea acum văzând 



totul în jur mult mai mic faţă de cum îşi aducea aminte, dar în acelaşi timp era 
profund emoţionat de revedere. Bărbaţi şi femei morţi demult îi veneau în 
întâmpinare pe aleea cu tei, zâmbindu-i. Un băieţel cu gulerul încreţit care 
şchiopăta uşor de piciorul stâng alergă prin dreptul lui cu cercul şi cu zmeul lui, 
aruncându-i în treacăt o privire senină şi întrebându-1 chicotind: „Vrei să spui că 
tu eşti eu?“ încercă să-l oprească pe băiat din fuga lui şi să-i răspundă: „Da, te 
asigur că eu sunt tu“, dar silueta uşoară nu îi aşteptă răspunsul. 

Tânărul, pe nume Adam, se raporta într-un mod special la moşie şi la 
splendorile acesteia. Pentru o jumătate de an fusese moştenitorul lor şi pe hârtie 
mai era încă şi în acel moment. Această împrejurare îl adusese din Anglia aici şi 
la ea se gândea în timp ce se plimba pe alee. 

Bătrânul stăpân al conacului, fratele tatălui său, avusese parte de multe 
suferinţe în viaţă. Soţia îi murise în tinereţe şi doi dintre copii o urmaseră de 
foarte mici. Unicul fiu care îi mai rămăsese şi care fusese camaradul de joacă al 
vărului său era un băiat firav, încet şi morocănos. Mulţi ani tatăl său l-a dus pe la 
toate staţiunile din Germania şi Italia, fiindu-i îngrijitor şi paznic, protejând 
parcă cu ambele mâini mica flacără, până în momentul când o nouă viaţă avea să 
izbucnească în ea. în acelaşi timp îl ajunse o altă nenorocire. Căzu în dizgraţia 
Curţii, unde ocupase până atunci un loc important. Tocmai se pregătea să 
recupereze poziţia familiei printr-o căsătorie pe care o aranjase pentru fiul său, 
când tânărul mire muri, înainte să fi împlinit vârsta de douăzeci de ani. 

Adam primi vestea morţii vărului său şi a perspectivelor noi care îl aşteptau 
într-o scrisoare de la ambiţioasa lui mamă. Stătea cu foile în mână şi nu ştia la ce 
să se gândească. 

îşi spunea că dacă i s-ar fi întâmplat asta cu zece ani în urmă, cât timp mai era 
încă un adolescent, acasă, în Danemarca, ar fi fost impresionat şi încântat şi s-ar 
fi simţit ca un moştenitor al unui regat. I-ar fi impresionat şi bucurat la fel de 
mult şi pe camarazii lui de şcoală danezi, dacă s-ar fi aflat în locul lui, şi probabil 
că ei l-ar fi felicitat sau invidiat. Dar el nu era o natură vanitoasă sau avară, avea 
încredere în calităţile lui şi îl mulţumea gândul că propriul viitor va depinde de el 
însuşi. Micul său handicap îl deosebise dintotdeauna de copiii de vârsta lui şi îl 
făcuse mai sensibil la aparenţe. Nu i se părea acum tocmai normal ca stăpânul 
familiei să şchiopăteze de un picior. Şi nici viitorul care îl aştepta nu i se părea 
atât de măreţ cum le apărea mamei sau prietenilor lui. în Anglia văzuse de 
aproape minunăţii şi bogăţii mult mai mari decât puteau visa cei din Danemarca. 
Avusese o aventură amoroasă cu o doamnă din aristocraţia engleză pentru care, 



îşi spunea el, cea mai mare moşie din Danemarca ar fi părut de jucărie, cu casele, 
animalele şi copacii aranjaţi ca pentru copii. 

în Anglia ajunsese de asemenea în contact pentru prima oară cu ideile noi şi 
măreţe ale timpului său despre natură, libertate, umanitate, despre adevărata 
dreptate şi despre frumuseţe. Lumea se deschisese în jurul lui, de unde până 
acum fusese limitată. Tânjea să înveţe şi mai mult să o cunoască şi visa să 
călătorească în America, în lumea nouă. Când primi scrisoarea mamei lui, se 
simţi o clipă prins, legat de morţii propriului lui nume, care-şi întindeau după el, 
din cripta familiei, braţele lor lungi. 

în acelaşi timp însă, începu să viseze bătrâna casă şi grădina. în vis se plimba 
pe aleile acestea şi trăgea adânc în piept mirosul teilor în floare. Când într-o zi, 
în Ranelagh, o ţigancă bătrână îi luase mâna prevestindu-i că fiul îi va sta pe 
scaunul tatălui său, fu cuprins brusc de o profundă fericire, o emoţie stranie 
pentru un tânăr care nu se gândise niciodată până atunci la urmaşii lui. 

O jumătate de an mai târziu, mama lui îi scrise din nou înştiinţându-1 că 
unchiul său se căsătorise el însuşi cu fata pe care i-o sortise fiului său dispărut. 
Bătrânul domn, cap al familiei, era încă în plină formă, nu împlinise nici şaizeci 
de ani - era deci probabil ca tânăra lui soţie să-i dăruiască un fiu în curând. 

în profunda ei dezamăgire, mama îl învinovăţi pe Adam. Dacă s-ar fi întors în 
Danemarca, aşa cum îl rugase ea, unchiul său nu s-ar fi recăsătorit niciodată, ba 
mai mult, i-ar fi dat-o lui pe mireasă. Adam ştia că nu era aşa. Spiţa lui fusese 
transmisă mai departe, încă din vremea primului ei reprezentant, în linie dreaptă, 
din tată în fiu. Moştenitorul direct era mândria familiei şi o dogmă sfântă pentru 
unchiul său, care cu siguranţă îşi dorea un moştenitor din propiul său sânge. 

Dar, odată cu vestea din Danemarca, tânărul fu cuprins de un inexplicabil 
sentiment de vinovăţie faţă de vechea lui casă. I se părea că neglijase o 
propunere gravă şi că îşi trădase un prieten loial. Ar fi fost simplu şi drept, îşi 
spunea el, dacă de acum înainte conacul l-ar fi renegat şi l-ar fi respins. Pentru 
prima oară după ce părăsise Danemarca, fu cuprins de dorul de casă, şi se plimbă 
mult timp pe străzile şi prin parcurile londoneze, ca un străin. 

îi scrise unchiului său înştiinţându-1 că urma să sosească, ceru permisiune de 
la legaţia din Londra şi se îmbarcă pe un vapor spre Danemarca. Revenea la 
vechiul lui cămin pentru a cădea la pace cu el. Dormise foarte puţin în noaptea 
aceea şi se trezise devreme pentru a coborî pe alei şi a se justifica în faţa 
conacului, a grădinii, a câmpurilor şi pădurilor, şi pentru a le obţine iertarea, 
în timp ce se plimba el aşa, grădina cea liniştită îşi reluă pe neobservate 



treburile cotidiene. Un melc mare, dintre aceia pe care bunicul său îi adusese cu 
sine din Franţa şi din care îşi amintea că mâncase în copilărie, prăjiţi şi preparaţi 
la conac, trăgea deja pe alee, cu multă demnitate, o linie argintie în urma sa. 
Păsările începură să cânte şi pădurea răsuna de triluri. într-un copac mare, sub 
care se oprise o clipă, un stol de mierle tachina o bufniţă. Domnia nopţii se 
încheiase. 

Se opri la capătul aleii şi privi cum se lumina deasupra lui cerul dimineţii. 
Aerul se umplu de o claritate minunată, în jumătate de oră soarele urma să fie pe 
cer. Pe marginea grădinii se întindea un lan de secară în care văzu două 
căprioare ce păreau roz în lumina răsăritului. Privirea îi alunecă peste câmpiile 
unde, copil fiind, călărise primul său cal, şi peste pădurile unde vânase primul 
său cerb. Se gândi la bătrânii servitori care îl însoţiseră pe vremea aceea, la 
profesorul de echitaţie şi la vânătorul care îl iniţiaseră cu seriozitate în arta lor, şi 
îşi aduse aminte cum îi chema. Acum mulţi dintre ei zăceau în cimitir. 

Legăturile lui cu acel loc erau de natură mistică, îşi spuse. Chiar dacă va pleca 
din nou şi nu se va mai întoarce niciodată acolo, ele vor rămâne la fel de 
puternice. Atâta timp cât un bărbat din propriul lui sânge va domni peste moşie, 
va vâna în acele păduri, va îngriji lanurile, va fi onorat şi ascultat de oamenii din 
sate, el însuşi va şti, indiferent în ce colţ al lumii se va afla, în Anglia ori printre 
indienii din America, că are un cămin, se va simţi în siguranţă, va şti că aparţine 
unui loc şi că rădăcinile îi sunt în pământ, ceea ce îi va da greutate în lume şi 
printre ceilalţi oameni. 

Privirea îi căzu pe biserică. Pe vremuri, înaintea lui Martin Luther, fiii 
vechilor familii intrau în serviciul bisericii romane, şi renunţau adesea la mari 
bogăţii şi bucurii pentru a sluji idealuri mai înalte. Aduseseră strălucire numelui 
lor şi erau pomeniţi cu cinste în însemnările neamului. în tăcerea şi singurătatea 
dimineţii timpurii, îşi lăsă gândurile să-i zboare sălbatic, i se păru că poate vorbi 
cu priveliştea din jurul său cum ar vorbi cu născătoarea propriei lui familii. „Nu 
doreşti decât fiinţa mea?“, o întrebă el. „Şi îmi goneşti ambiţiile, efortul şi 
visele? Dacă aş reuşi să oblig lumea să recunoască că puterea şi cinstea numelui 
nostru nu aparţine doar trecutului, nu ai fi oare mulţumită de mine?“ Peisajul din 
jurul său era atât de liniştit, încât nu avea cum să ştie dacă îi răspunse ori nu. 

După un timp porni mai departe şi ajunse la noua grădină franceză de 
trandafiri, sădită în cinstea tinerei stăpâne a casei. Florile ude de rouă miroseau 
proaspăt, ca pentru ele însele, în aerul dimineţii. în Anglia dobândise gustul 
pentru mai multă libertate în arta grădinăritului şi i-ar fi plăcut să-i vadă pe acei 



captivi îmbujoraţi şi bogaţi înflorind în voie, în afara corsetului lor. îşi spuse că 
poate această mică grădină, elegantă şi corectă, era o reflecţie botanică a tinerei 
lui mătuşi de la conac, pe care încă nu o văzuse. 

îndreptându-se înapoi spre pavilion, aproape de capătul aleii, privirea îi fu 
furată de un buchet de culori alese, ce nu puteau aparţine palidei dimineţi daneze 
de vară. Era într-adevăr chiar unchiul său, pudrat şi în ciorapi de mătase, dar 
având încă pe el un halat de brocart şi, evident, adâncit în gânduri. „Ce meditaţii 
oare, se întrebă Adam, pot să-l îndepărteze din pat şi să-l poarte în grădină 
înaintea răsăritului de soare pe un cunoscător şi pe un iubitor al frumosului 
căsătorit de abia trei luni cu o frumuseţe fragedă?“ Se apropie de silueta mică şi 
dreaptă. 

Unchiul, în schimb, nu păru surprins să-l vadă. Bătrânul domn se lăsa foarte 
rar surprins de ceva. îl salută, complimentându-1 pentru hărnicia matinală, la fel 
de prietenos cum o făcuse la sosirea lui, târziu în noapte. După o clipă se uită 
înspre cer şi îi explică încet şi cu gravitate: „Vom avea o zi caldă!“ 

Adam îşi aminti din copilărie acea demnitate gravă cu care unchiul său anunţa 
evenimentele cotidiene de pe domeniul propriu. De parcă ar fi fost însuşi 
maestrul de ceremonii al lui Dumnezeu, îşi spunea el atunci. Totul părea 
neschimbat, aşa cum fusese dintotdeauna. 

Unchiul îi oferi nepotului o priză de tabac. 

— Nu, mulţumesc, unchiule, spuse Adam. Asta mi-ar face nasul insensibil la 
mirosurile din grădina dumneavoastră, care acum dimineaţa e atât de proaspătă, 
cum numai Grădina Edenului atunci când a fost creată ar mai fi putut fi. 

— Şi din orice pom, spuse unchiul său zâmbind, tu, Adam, poţi să mănânci în 
voie.- 

9. Facerea, 2:16. (N. tr.) 

Se plimbară agale împreună printre alei. 

Soarele era încă sub orizont, dar lumina lui ascunsă poleia deja vârfurile celor 
mai înalţi copaci de pe alee. Adam începu să vorbească despre frumuseţea 
naturii şi despre măreţia peisajului nordic, care era în mai mică măsură decât cel 
al Italiei atins de mâna omului. Unchiul său luă cele spuse drept un compliment 
adresat persoanei lui, şi îl felicită că, spre deosebire de foarte mulţi tineri care 
călătoresc, nu învăţase în străinătate să îşi dispreţuiască patria. Adam îi spuse că, 
de curând, în Anglia îşi amintise cu nostalgie liniile, culorile şi adierea ţinutului 
danez. Acolo descoperise de asemenea o operă poetică daneză care îl fermecase 


şi îl încântase mai mult decât orice altă carte franceză sau engleză - nu se putuse 
despărţi de ea şi umbla chiar şi acum cu ea în buzunar. Spuse numele autorului, 
Johannes Ewald, şi începu să declame câteva din versurile emfatice. 

— Şi mă minunam în timp ce citeam această operă, continuă el după o pauză, 
încă profund emoţionat de poezia pe care o recitase, cum n-am înţeles niciodată 
până astăzi cât de mult o depăşeşte, în măreţie morală, mitologia noastră nordică 
pe aceea a Greciei sau a Romei antice. Şi dacă n-ar fi frumuseţea trupească a 
vechilor zei şi zeiţe greceşti, care a fost transmisă prin marmură timpurilor 
noastre, nici un om al modernităţii nu i-ar putea găsi demni de admiraţie. Erau 
capricioşi, cruzi, lipsiţi de generozitate sau compasiune, da, chiar lipsiţi de 
eroism. Zeii pe care îi venerau strămoşii noştri danezi erau în comparaţie cu 
aceştia cu mult mai plini de demnitate, cum e druidul mai nobil decât augurul. 
Pentru că zeii blonzi din Asgaard posedau înalte virtuţi omeneşti - erau loiali, 
cinstiţi şi prietenoşi, în puterea lor eroică ei cunoşteau clemenţa şi mila, şi chiar 
într-o eră îndepărtată şi barbară, respectau regulile cavalerismului. 

Unchiul său părea acum pentru prima oară interesat de discuţie. Se opri brusc 
din mers, cu nasul fin în vânt. 

— Dar trebuie să-ţi aminteşti că totul era pentru ei mai uşor decât pentru 
ceilalţi, spuse el. 

— Ce vreţi să spuneţi, unchiule? îl întrebă Adam. 

— Era mai uşor, răspunse unchiul său, pentru zeii nordici decât pentru cei 
greci să fie, cum spuneai tu, blânzi, prietenoşi şi clemenţi. Consider chiar că a 
fost un semn de slăbiciune a bătrânilor noştri danezi că au crezut şi au adulat 
astfel de zei. 

— Unchiule, spuse Adam zâmbind, am ştiut întotdeauna că v-aţi fi simţit 
acasă în Olimp şi în Asgaard. Acum oferiţi-mi, vă rog, posibilitatea de a vă 
înţelege punctul de vedere şi explicaţi-mi de ce zeilor noştri nordici le era mai 
uşor să dovedească virtuţile înalte pe care le pomeneaţi? 

— Erau mai puţin puternici, spuse unchiul. 

— Dar e în stare puterea să excludă sau să împiedice virtuţile? întrebă Adam. 

— Nu, îi răspunse unchiul său cu multă seriozitate. Nu. Puterea este în sine 
cea mai mare virtute. Dar acei zei despre care vorbeşti tu nu erau defel 
atotputernici. Aveau mereu pe lângă ei puterile întunericului, numite Jaetterne, 
care provocau toate suferinţele, nenorocirile şi catastrofele de pe lume. Puteau 
astfel, în virtutea unui astfel de sistem, să se lase în voia compasiunii, prieteniei 



şi clemenţei. O zeitate atotputernică, continuă el, nu are un asemenea refugiu sau 
uşurătate. Cu puterea ei supremă, ea acoperă toată fiinţa lumii. 

Urcaseră pe alee şi în faţa lor se deschidea acum chiar priveliştea conacului. 
Bătrânul domn se opri şi îşi lăsă privirea să alunece peste el. Măreaţa clădire se 
înălţa în demnitatea ei calmă, aşa cum şi-o aducea aminte Adam din copilărie. în 
spatele celor două ferestre înalte de la etajul întâi, îşi avea dormitorul tânăra lui 
mătuşă. Unchiul său se întoarse şi porni înapoi pe alee. 

— Cavalerismul, acel cavalerism despre care vorbeşti tu, este o virtute 
rezervată atotputernicilor, şi care, în cazul celorlalţi, rămâne o cochetărie, o 
politeţe delicată faţă de aceia pe care îi au în puterea lor. Pentru că acesta 
presupune şi necesită pericole şi rivalitate, da, putere absolută, pentru a exista cu 
adevărat. Ce figură crezi că ar fi făcut Sf. Gheorghe în faţa unui dragon pe care 
ar fi ştiut de la început că-1 poate învinge? Cavalerul care nu găseşte un duşman 
superior pe care să-l înfrângă trebuie să inventeze unul, şi ajunge să-şi încerce 
puterile cu morile de vânt. Nu, crede-mă, bunul meu nepot, în ciuda tuturor 
virtuţilor sale, zeul cavaler Odin este, ca regent, cu o treaptă sub rangul lui Zeus, 
acel nepreţuit şi măreţ zeu care îşi acceptă suveranitatea şi care prin persoana lui 
reprezintă însăşi lumea peste care domneşte. Dar tu eşti tânăr, continuă el, şi 
înţelepciunea bătrânilor sună cu siguranţă pedant în urechile tale. 

Rămase o clipă nemişcat şi rosti rar, ca un maestru de ceremonii care anunţă 
sosirea stăpânului: 

— Iată, răsare soarele. 

într-adevăr, în acel moment, soarele se arătă deasupra orizontului. întinsul şi 
liniştitul peisaj se umplu sub incandescenţa lui de o viaţă surprinzătoare şi 
bogată şi de o multitudine de culori noi. Iarba udă de rouă strălucea acoperită de 
mii de diamante. 

— V-am ascultat cu multă atenţie, unchiule! spuse Adam. Vă sunt 
recunoscător pentru învăţămintele dumneavoastră. Dar mi-aţi părut pe parcursul 
discuţiei noastre preocupat de altceva. Ochii dumneavoastră au ţintuit câmpul 
din faţă de parcă acolo îşi găseau soluţia problemele noastre, de parcă lucruri 
mari, de care depindeau viaţa şi moartea se petreceau în lanul acela de secară. 
Acum soarele a răsărit şi văd secerătorii în lan şi îi aud umezindu-şi coasele. îmi 
amintesc ce mi-aţi spus aseară, că astăzi începe secerişul. E o zi importantă 
pentru cei ce lucrează pământul şi un eveniment care poate să distragă atenţia 
chiar şi de la Dumnezeu. E o zi frumoasă şi vă doresc o recoltă îmbelşugată. 

Bătrânul domn rămase la fel de calm ca înainte, cu braţul proptit pe mânerul 



bastonului. 

— Se petrec într-adevăr mari evenimente în lanul acela. Da, se poate spune 
foarte bine că de ele depind viaţa şi moartea. Hai să ne aşezăm aici şi îţi voi 
povesti întreaga istorie. 

S-au aşezat unul lângă altul pe banca din pavilion şi, în timp ce vorbi, bătrânul 
nu-şi luă o clipă ochii de la câmpul de secară. 

— Acum o săptămână şi mai bine, începu el, joia trecută, noaptea, cineva a 
dat foc hambarului meu din Rodmosegaard - îţi aminteşti poate şopronul acela 
mare şi nou, lângă mlaştină - care a ars din temelii. Au trecut câteva zile până 
am reuşit să punem mâna pe răufăcător. Luni dimineaţa paznicul şi rotarul de 
acolo au adus un băiat, Godske Pil, fiul unei văduve, despre care jurau pe ce 
aveau mai sfânt că el dăduse foc, că îl văzuseră cu ochii lor cum se furişa pe 
lângă hambar la asfinţit, joi seara. Godske nu avea un renume prea bun pe moşie, 
paznicul îi purta pică din cauza unui furt mai vechi şi rotarul îl bănuia, după cum 
mi s-a spus ulterior, că are o relaţie cu tânăra lui nevastă. Când l-am întrebat pe 
băiat, a izbucnit în plâns şi s-a jurat că e nevinovat. Dar n-o putea dovedi şi nu 
reuşea să le ţină piept celor doi bătrâni furioşi. Aşa că se făcuse deja târziu, 
după-amiază, când ne-am împotmolit. L-am închis pe băiat şi nu vedeam altă 
soluţie decât să-l trimit în faţa judecătorului cu o scrisoare din partea mea. 

Judecătorul e un bătrân prostovan, care nu ar fi îndrăznit să facă altceva decât 
credea el că îmi doresc sau că aştept eu să facă. Putea să-l trimită în temniţă pe 
băiat pentru incendiere sau să îl oblige să se înroleze în armată, ca pe o persoană 
suspectă şi ca pe un hoţ. Ar fi putut, de asemenea, dacă ar fi bănuit că aceasta 
este dorinţa mea, să-l elibereze. 

Călăream pe moşie în ziua aceea pentru a verifica dacă se copsese destul 
secara, când mi-a fost adusă în faţă văduva, mama lui Godske. Se rugase în mod 
insistent să fie lăsată să-mi vorbească. Numele ei era Ane Mărie, ti-o aduci 
probabil aminte de demult - casa ei e la răsărit, lângă pârâu. Nici Ane Mărie nu e 
prea bine văzută pe moşie. Se povesteşte despre ea că, pe când era fată, a făcut 
un copil pe care l-ar fi omorât. 

Plânsese întruna de patru zile şi vocea îi era atât de spartă, încât îmi era greu 
să înţeleg ce spunea. Până la urmă recunoscu că fiul ei fusese joi într-adevăr în 
Rodmosegaard, dar nu cu vreo intenţie de răufăcător, ci în vizită la cineva. Era 
unicul ei fiu. îl invocă până şi pe Dumnezeu în sprijinul nevinovăţiei băiatului şi 
căzu în genunchi în faţa mea, rugându-mă să-i dau drumul. 

Eram chiar în lanul de secară din faţa noastră. Atunci i-am spus văduvei: 



„Dacă reuşeşti într-o singură zi, de la răsărit la apus, să seceri lanul acesta cu 
propriile tale mâini, şi dacă locul rămâne curat, atunci voi renunţa la plângerile 
mele şi îţi vei putea păstra fiul. Dar dacă nu vei reuşi, îl voi trimite în faţa 
judecătorului. Şi nu-ţi pot promite că îl vei mai vedea vreodată". 

S-a ridicat şi rămas mult timp aşa, privind peste câmp. Apoi mi-a sărutat 
cizma de călărie în semn de recunoştinţă pentru mărinimia pe care i-o arătasem. 

Aici bătrânul domn îşi încheie povestea şi Adam spuse: 

— Tine mult la fiul acela al ei? 

5 

— Este unicul ei copil, spuse unchiul. Şi el înseamnă pâinea cea de toate zilele 
pentru bătrâneţile ei, aşa încât putem spune că ţine la el la fel de mult cât ţine la 
propria ei viaţă. în acelaşi fel în care, adăugă el, la un nivel mai înalt al 
existenţei, un fiu reprezintă pentru tatăl său neamul şi numele proprii şi de aceea 
îi este acestuia la fel de scump ca viaţa de apoi. Da, cred că ţine la el foarte mult. 
Pentru că acest lan este munca de o zi a trei bărbaţi sau munca de trei zile pentru 
unul singur. Astăzi, cum a răsărit soarele, ea s-a apucat de lucru - şi poţi să o 
vezi singur, în capătul dinspre apus al lotului, cu un batic albastru pe cap. 
Oamenii aceia care sunt cu ea, sunt fie puşi de mine pentru a urmări că îşi face 
treaba singură, fără ajutorul altora, fie rudele şi prietenii ei care au venit să o 
încurajeze. 

Adam se uită peste câmp şi observă într-adevăr în depărtare o femeie cu un 
batic albastru şi alţi câţiva oameni în secara înaltă. 

O clipă tăcură amândoi. 

— Dumneavoastră credeţi că băiatul e nevinovat? îl întrebă Adam. 

» 

— N-aş putea spune, răspunse bătrânul domn. Nu avem dovada vinovăţiei sau 
nevinovăţiei lui. Cuvântul şi explicaţiile paznicului şi ale rotarului stau împotriva 
cuvântului băiatului. Şi dacă s-ar fi întâmplat să-l cred pe băiat, adăugă el, 
atunci, în situaţia dată, aceasta nu s-ar fi datorat decât unei simple întâmplări sau 
unei simpatii naturale. Godske, continuă el după o clipă, a fost camaradul de 
joacă al fiului meu, singurul copil de care l-am văzut vreodată legat şi faţă de 
care a arătat prietenie. 

— Credeţi că e posibil, întrebă Adam din nou, ca femeia să îndeplinească acea 
condiţie pe care i-aţi pus-o? 

— Nici asta n-aş putea spune, răspunse din nou bătrânul domn. în 
circumstanţe normale, n-ar fi posibil. Nici o persoană rezonabilă n-ar fi acceptat 
această condiţie. Şi aşa trebuie să fie pentru că am ales-o şi am formulat-o în aşa 
fel. Nu luăm în derâdere legea şi dreptul, Ane Mărie şi cu mine. 



Adam urmări un timp din ochi micul grup care se deplasa încet printre spicele 
de pe câmp. 

— Vă întoarceţi acasă? îşi întrebă el unchiul. 

— Nu, răspunse acesta. M-am gândit să rămân aici până voi vedea 
deznodământul poveştii. 

— Până la apusul soarelui? întrebă Adam surprins. 

— Da, spuse bătrânul domn. 

Adam se uită înspre lan şi spuse: 

— Va fi o zi lungă. 

— Da, spuse unchiul său, o zi lungă. Dar, adăugă el în timp ce Adam se 
îndepărtase deja câţiva paşi de pavilion, dacă ai într-adevăr în buzunar acea 
tragedie despre care îmi vorbeai, poţi să fii atât de drăguţ încât să mi-o laşi să-mi 
ţină de urât în lungile ore care urmează? 

Adam scoase cartea din buzunar şi i-o întinse. 

Pe alee întâlni doi servitori care îi duceau bătrânului domn în pavilion 
ciocolata şi pâinea albă, pe tăvi mari de argint. 

Acum că soarele era sus pe cer şi ziua se încălzea, teii îşi descătuşau bogăţia 
miresmelor şi grădina şi câmpurile se umplură de o incredibilă dulceaţă 
ameţitoare. în miezul zilei, lunga alee răsuna ca o vioară în miile şi extaticele 
murmure şi şoapte - erau albinele care, îmbătate de miere şi încântare, se 
îmbulzeau în florile grele şi înrourate. 

în toată scurta vară daneză nu există o săptămână mai bogată şi mai plină de 
viaţă decât aceea în care înfloresc teii. Mireasma ameţitoare a florilor uneşte 
parcă cerul şi pământul şi câmpiile Danemarcei cu câmpiile Elizee, ascunzând 
într-însa mirosul fânului, a mierii, a vaniliei şi a mirtului, amintind pe jumătate 
de tărâmuri de basm şi pe jumătate de laboratorul unui spiţer. îţi urcă la cap ca o 
ameţeală şi îţi pătrunde în inimă ca o mană cerească. Aleea însăşi devine un 
magic loc sfânt, templul unui druid sau un dom care se înalţă înspre cerul de 
vară, cu ornamente luxuriante pe dinafară, verde auriu în lumina soarelui. Dar în 
interiorul pereţilor acestui templu se află lungile bolţi reci şi întunecate, o sală 
umplută de miresme, un loc de reculegere îmbălsămat, ferit de lumina orbitoare 
şi de lumea cuprinsă de arşiţă. Aici înăuntru pământul mai era încă umed. 

Sus, la conac, din spatele celor două draperii ale ferestrelor din mijloc, tânăra 
doamnă se uita la grădină de pe pat, cu picioarele vârâte într-o pereche de mici 
saboţi. Cămaşa ei de noapte acoperită de dantele alunecase peste genunchi şi de 
pe umeri, părul ei prins în papiote era încă uşor albit de pudra din ziua 



anterioară, şi faţa ei rotundă era încă rozalie după somn. Păşi în mijlocul 
covorului şi se opri acolo cu o mină serioasă şi îngândurată, deşi în realitate nu 
se gândea la nimic. Un şir de imagini vagi şi şterse trecu prin faţa ochilor ei şi 
încercă, nefiind conştientă că asta face, să le despartă una de alta şi să le pună în 
ordine, aşa cum fusese întreaga ei existenţă până acum, ordonată şi la locul ei. 

Crescuse la curte. Aceea fusese lumea ei, şi probabil nu exista în ţară o 
persoană mignonă care să cunoască mai bine măsurile şi obiceiurile curţii, de 
parcă întreaga ei copilărie şi timpurie adolescenţă le trăise doar în paşii eleganţi 
şi corecţi ai unui menuet. Din mărinimia reginei mame, fata purta acelaşi nume 
cu al măreţei doamne şi cu al înseşi surorii regelui, tânăra regină a Suediei. Soţul 
ei avusese toate aceste lucruri în vedere atunci când, pentru a-şi întări poziţia în 
cercurile înalte, o alesese ca nevastă, întâi pentru fiul său, apoi pentru sine. Dar 
tatăl tinerei domniţe, un înalt demnitar al curţii care aparţinea noii aristocraţii de 
acolo, fusese la rândul lui pe vremuri la fel de precaut şi se căsătorise cu o tânără 
din provincie, pentru a-şi putea sprijini spiţa pe bătrâna nobilime a Danemarcei. 
Fetiţa avea sângele mamei în vine. Viaţa la ţară fusese pentru ea o plăcută 
surpriză şi o încântare. 

Pentru a ajunge în curtea castelului, în faţa treptelor mari de piatră, era nevoită 
să treacă prin grădina de zarzavaturi, apoi chiar prin mijlocul hambarelor sub ale 
căror porţi înguste şi întunecate de piatră răsuna zgomotul caretei şi vuia o clipă 
ca un tunet, şi unde mirosea a fân şi a flori de muşeţel. Trecea apoi prin dreptul 
grajdurilor şi al caprei de tăiat lemne, de unde câteodată un păcătos ţintuia 
caleaşca şi pe tânăra dinăuntru cu o privire plină de tristeţe. Se întâmpla uneori 
să dea la o parte un şir lung de gâşte gălăgioase sau să alunece pe lângă taurul 
îndesat şi mânios, tras de inelul prins în nas, şi care, mugind, bătea pământul cu 
copita, cu o furie surdă. în primele zile această călătorie îi păru o comedie 
stranie, hilară şi bucolică. Dar curând aceste lucruri şi vietăţi care îi aparţineau 
deveniră atât de familiare şi de apropiate încât făceau parcă parte din însăşi fiinţa 
ei. Strămoaşele ei, bătrânele doamne daneze de la ţară, fuseseră femei robuste, 
care nu se lăsau intimidate de mirosul grajdului sau de mugetul animalelor şi 
care umblau afară pe orice fel de vreme. Acum se plimbase şi ea pe terasă pe o 
ploaie torenţială, scuturându-se de apă precum o raţă şi îmbujorându-se ca un 
pom înflorit. 

îşi luase căminul în stăpânire într-un anotimp în care totul se deschidea şi 
înflorea, se împerechea şi se înmulţea. Florile, pe care până acum le cunoscuse 
mai mult din buchete şi ghirlande, răsăreau din pământ în jurul ei, păsările 



cântau în copaci şi în tufişuri, zburând libere şi vioaie în toate părţile prin 
văzduh. Mieluşeii erau mai drăgălaşi decât fuseseră păpuşile ei. Din herghelia 
hanoveriană a bătrânului domn i se aduceau mânjii nou-născuţi, ca să le dea 
nume. Se uita la ei cum îşi băgau botul moale în burta mamei pentru a suge, 
auzise până acum doar în treacăt poveşti despre acest lucru minunat. într-o zi, pe 
când se plimba singură în parc, surprinsese un armăsar cabrându-se şi fornăind 
deasupra iepei. Toată acea forţă vitală năvalnică, acea dorinţă, acea fecunditate 
se desfăşurau sub ochii săi, ca un spectacol dat în cinstea ei. 

Cât despre ea, în mijlocul acestor lucruri, soarta îi hărăzise un bărbat bătrân cu 
nas mare, care se comporta faţă de ea cu un profund şi corect respect şi cu grijă, 
pentru că urma să devină mama fiului său. Aceasta era clauza principală din 
contractul pe care mama şi tatăl ei îl făcuseră cu el. Ştiuse asta de la început, 
înţelegea că soţul ei îşi îndeplinea cu conştiinciozitate toate obligaţiile care îl 
priveau, şi fiind ea însăşi o fire onestă şi bine educată, nu avea, la rândul ei, de 
gând să se sustragă îndatoririlor sale. Dar, cu timpul, maiestuoasa ei existenţă fu 
pătrunsă de singurătate şi de o lipsă de împăcare, care o împiedicară să devină 
atât de fericită cum îşi închipuise că va fi. 

După o vreme, această senzaţie de singurătate şi vaga ei dispoziţie proastă 
luară forma ciudată a unui dor conştient, a unei lipse. Cineva ar fi trebuit să fie 
acolo, şi nu venise. Nu avea experienţă în a-şi analiza şi a-şi explica 
sentimentele, la curte nu avusese timp de aşa ceva. Dar acum rămânea deseori 
singură şi încercă pe bâjbâite să ajungă să-şi înţeleagă propriul suflet. încercă să 
umple locul acela gol, a cărui prezenţă îi apăsa tot mai greu pieptul, cu oamenii 
pe care îi cunoscuse şi la care ţinuse. Unul câte unul îi introduse pe tatăl şi pe 
sora ei, ba chiar şi pe un cântăreţ italian, pe care îl auzise la Copenhaga, acolo, 
înăuntru şi îi scoase apoi, tristă, din nou afară, pentru că nici unul nu reuşea să 
umple locul. Cu timpul îşi simţi inima mai uşoară şi crezu că scăpase de 
suferinţă sau că doar şi-o imaginase. Dar din nou i se întâmplă, în singurătate sau 
în braţele soţului ei, da, chiar şi în braţele lui, să audă o voce care striga: „Unde? 
Unde?“ Ochii sălbăticiţi îi alunecau prin încăpere, în căutarea acelei fiinţe care ar 
fi trebuit să se afle acolo, în apropierea ei, şi care lipsea. 

Atunci când, cu o jumătate de an în urmă, aflase că logodnicul ei murise, şi că 
tatăl acestuia urma să-i fie soţ, nu pusese asta prea mult la suflet. Singura dată 
când îşi întâlnise peţitorul, el îi păruse infantil şi timid, deci tatăl lui avea să fie 
cu siguranţă un soţ mai respectabil. Veni apoi un timp când redescoperi 
imaginea logodnicului dispărut şi o purtă în gând cu sine prin casă şi grădină, în 



timp ce medita dacă viaţa alături de el ar fi fost într-adevăr ceea ce promisese 
cândva să fie. Dar curând înlătură imaginea cu un scuturat uşor din cap - şi 
aceasta a fost ultima rechemare pe scena lumii a tristului tânăr. 

Pe unul din pereţii tapetaţi cu mătase ai dormitorului ei, era o oglindă, din 
podea până în tavan. Cu o zi înainte, în timpul unei plimbări pe moşie în 
compania soţului său, văzuse de la distanţă un grup de fete care făceau baie în 
pârâu, cu pielea strălucind în soare. Se mişcase întreaga ei viaţă printre nuduri de 
zei şi zeiţe de marmură, dar până acum nu se gândise niciodată că oamenii pe 
care ea îi cunoştea erau de fapt goi pe sub îmbrăcămintea lor, sub corsetele, sub 
dantelele şi vestele lor strâmte de mătase - da, că ea însăşi era goală sub haine, 
în faţa înaltei oglinzi, îşi dezlegă ezitând bentiţa de mătase a cămăşii de noapte, 
lăsând-o să cadă la pământ. 

Camera se afla în semiobscuritate, în spatele celor două draperii, şi, în 
oglindă, trupul îi apăru argintiu, ca un trandafir alb, doar obrajii şi gura, vârfurile 
degetelor şi sânii aveau o uşoară nuanţă de carmin. Micul ei trunchi era modelat 
de corsetele pe care le purtase încă din copilărie, şi chiar deasupra genunchiului 
îngust, ca o mică adâncitură, o urmă vagă indica locul jartierei. Membrele îi erau 
rotunjite frumos, aşa încât oriunde s-ar fi secţionat ar fi rezultat o suprafaţă 
perfect circulară. Mijlocul şi abdomenul îi erau de marmură, atât de netede, încât 
ochii îi alunecau peste ele în căutarea unui punct de sprijin. Nu era chiar identică 
unei statui, îşi spuse ea şi ridică braţele de-asupra capului. Se întoarse să-şi vadă 
spatele în oglindă, rotunjimile moi de sub talie erau încă puţin roşietice din cauza 
presiunii saltelei. Căută în memorie câteva din nimfele şi zeiţele ale căror poveşti 
le ştia, dar toate păreau extrem de îndepărtate. Gândurile ei se îndreptară apoi 
spre fetele de la pârâu, pe care pentru câteva minute le simţi aproape, ca pe nişte 
surori sau bune prietene, doar îi aparţineau şi ele, ca şi păpuşile odinioară, aşa 
cum îi aparţineau şi pajiştea, şi pârâul în care se scăldau. în clipa următoare fu 
din nou cuprinsă de sentimentul singurătăţii, mai puternic decât oricând înainte, 
un horror vacui care o chinuia ca o profundă durere fizică. Ah, cineva ar fi 
trebuit să fie aici în acest moment - acel alt eu, aşa cum era imaginea din 
oglindă, dar şi mai aproape, mai puternic, mai viu. Nu era nimeni. Lumea era 
pustie. 

O bruscă înţepătură mică sub unul din genunchi o smulse din fantasmele 
cărora le căzuse pradă şi trezi instinctul de vânător al sângelui ei - îşi înmuie un 
deget pe limbă, îl duse cu grijă în jos şi îl plesni cu repeziciune de locul acela. 
Simţi corpul mic şi ascuţit al insectei pe pielea ei mătăsoasă, apăsă degetul pe el 



şi ridică triumfătoare micul captiv între vârfurile degetelor. Rămase multă vreme 
nemişcată, mirată parcă de faptul că un purice era singura fiinţă care îşi risca 
viaţa pentru moliciunea ei mătăsoasă şi pentru sângele ei dulce şi cald. 

Camerista deschise uşa şi intră, cu braţele pline de îmbrăcămintea de zi: 
corsetul, ciorapii de mătase, cercul pentru crinolină şi jupa. îşi aduse aminte că 
are un oaspete în casă, noul ei nepot din Anglia. Soţul ei o rugase să fie drăguţă 
cu tânărul, căruia, aşa zicând, prezenţa ei acolo îi stricase planurile de viitor. Se 
gândi, în timp ce i se trăgeau ciorapii pe picior, că ar putea ieşi împreună să 
călărească prin pădure. 

După-amiază cerul nu mai avea albastrul dimineţii. Nori mari îl brăzdau 
acum, întregul orizont şi bolta cerului erau incolore, de parcă luaseră foc şi se 
topiseră într-un abur moale din cauza soarelui de aur alb de la zenit. Un tunet 
abia perceptibil se rostogolea înspre orizont, de câteva ori ridicându-se nori de 
praf în mari rotocoale. Dar câmpiile, dealurile şi pădurile erau atât de liniştite în 
vuietul tunetului de parcă ar fi fost un peisaj pictat. 

Adam se îndreptă din nou pe alee înspre pavilion şi îşi regăsi aici unchiul, 
acum complet îmbrăcat, cu mâinile pe baston şi cu privirea scrutând câmpul. 
Lanul de secară părea acum viu animat, ici-colo stăteau mici grupuri răzleţe şi un 
lung şir de femei şi bărbaţi se apropiau încet de grădină, pe un rând. 

Bătrânul domn îl salută din cap pe nepot, dar continuă să rămână nemişcat şi 
tăcut. Adam rămase alături de el, păstrând liniştea. 

Toată ziua fusese într-un mod straniu emoţionat şi neliniştit. La revederea 
vechilor locuri, melodii frumoase din timpuri trecute îi umplură sufletul, 
amestecându-se cu noi şi minunate tonuri ale prezentului. Se întorsese din nou în 
Danemarca, de data aceasta nu mai era un copil, ci un tânăr cu ochii deschişi 
căutând frumosul şi inocenţa nevinovată, pe care un copil nu le poate observa, şi 
cu multe poveşti din ţări îndepărtate. Şi totuşi era fiul ţinutului său, mai mult 
decât fusese vreodată, şi frumuseţea acestuia îl încânta şi îl emoţiona ca 
niciodată. 

Printre toate aceste dulci şi armonioase acorduri răsunau însă istoria tragică şi 
crudă pe care i-o povestise unchiul său în acea dimineaţă şi amara probă de forţă 
care se dădea acolo, atât de aproape de el, în lanul de secară, ca un cântec 
întunecat, monoton şi ameninţător al unei tobe în surdină, un ritm prevestitor de 
rele. îi revenea mereu în gând, până când simţi că el însuşi îşi schimbă culoarea 
şi că întreabă şi răspunde neatent şi confuz. îi provoca o milă mai sfâşietoare faţă 
de tot ce însemna viaţă decât simţise vreodată până atunci. în timp ce călărea 



alături de tânăra sa mătuşă, când drumul îi purtă pe lângă locul dramei, avu grijă 
să îşi aşeze calul între ea şi lan, aşa încât aceasta să nu observe ce se petrece 
acolo şi să nu-1 întrebe nimic. Drumul spre casă îl alesese prin pădurea deasă, 
peste treptele verzi pe care le cunoştea atât de bine, pentru a nu trece din nou 
prin dreptul câmpului de secară. 

Mai persistentă chiar decât figura bietei mame care cu secera în mână lupta 
pentru viaţa fiului ei, îl urmărise întreaga zi silueta unchiului său, aşa cum îl 
văzuse în zorii zilei. Meditase asupra importanţei pe care acel bărbat singuratic 
şi bătrân o avusese în viaţa lui. De când tatăl îi murise în copilărie, bătrânul 
domn fusese pentru el întruchiparea legii şi a ordinii pe pământ, a înţelepciunii 
vieţii, şi iubitul lui îndrumător şi protector. Ce se va face, se gândea cu durere, 
dacă după optsprezece ani dragostea lui filială se va transforma brusc şi acest al 
doilea tată al lui va deveni o înspăimântătoare figură nemiloasă, un simbol al 
tiraniei şi cruzimii acestei lumi? Ce va face dacă se vor întâlni cândva faţă în faţă 
ca adversari, da, ca duşmani de moarte? 

Şi aici îl cuprinse o panică inexplicabilă şi sinistră pentru soarta bătrânului 
domn. Pentru că era evident că zeiţa Nemesis se afla undeva în apropiere. Acest 
om stăpânise lumea din jurul său încă dinainte ca Adam să existe şi nu fusese 
niciodată contrazis de nimeni. Mulţi ani călătorise prin Europa împreună cu un 
copil bolnav, sânge din sângele lui, ca unic tovarăş. învăţase să se izoleze de 
lucrurile din jurul său şi devenise insensibil la fiinţa şi gândurile altor oameni. A 
fost bântuit poate de închipuiri bizare şi nebune, aşa încât până la urmă a ajuns 
să se creadă singurul om care există cu adevărat şi întreaga lume din jur să i se 
pară un joc de umbre, fantastic şi trecător, lipsit de substanţă. 

Cu aroganţa unui bătrân, lua acum viaţa altor oameni în mâinile sale, a celor 
slabi şi lipsiţi de sprijin - viaţa unei femei, folosind-o după bunul lui plac, şi nu 
se temea de nici o judecată care să-l pedepsească! Oare nu ştia, se întreba tânărul 
bărbat, că pe această lume există dincolo de puterea trecătoare şi arbitrară a unui 
despot alte forţe mult mai înspăimântătoare decât aceasta? 

în arşiţa apăsătoare şi sufocantă a zilei de vară presimţirile lui despre 
nenorociri şi suferinţe viitoare creşteau, până părură că îl ameninţă nu doar pe 
bătrânul domn, ci întreaga casă, întregul neam, şi pe el însuşi împreună cu ele. 
Simţea că ar trebui să strige, să-l prevină pe bătrânul pe care îl iubise şi preţuise 
cândva, înainte să fie prea târziu. 

Dar când se află din nou în preajma unchiului său în grădină, liniştea verde şi 
pătată de umbre era atât de adâncă încât nu putu să o întrerupă şi strigătul lui 



rămase nerostit. O clipă se eliberă de disconfortul care îl urmărise. în locul lui îi 
răsună acum în urechi o mică arie franţuzească pe care tocmai i-o cântase mătuşa 
lui: C’est un trop doux effort. Cânta şi el şi se pricepea la muzică. Auzise acea 
arie înainte, la Paris, dar nu atât de bine interpretată. 

După un timp întrebă: 

— Cum merge treaba în lanul de secară? Va reuşi femeia să secere totul 

înainte de asfinţit? 

» 

Unchiul său îşi desfăcu mâinile împreunate de pe măciulia bastonului. 

— E formidabil! spuse el cu interes. Se pare că va termina într-adevăr. Dacă 
numărăm orele care s-au scurs din zori până acum şi câte mai sunt de acum până 
la apusul soarelui vei vedea că mai are exact jumătate din timp la dispoziţie. Şi 
uite! - a secerat deja două treimi din lot. Dar trebuie să avem în vedere că 
puterile o vor lăsa tot mai mult pe măsură ce ziua se apropie de sfârşit. Oricum, 
până la urmă, ar fi pierdere de timp să punem vreun pariu pe deznodământul 
situaţiei. Trebuie să aşteptăm să vedem. Aşază-te şi ţine-mi companie cât mai 
avem de aşteptat. 

Neliniştit, cu sufletul împărţit, Adam se aşeză lângă el. 

— Uite, aici e cartea ta, spuse unchiul său luând de pe bancă volumul şi 
răsfoindu-1. Mi-am petrecut plăcut orele, mulţumită ei. E o poezie frumoasă, 
ambrozie pentru urechi şi pentru inimă şi, plecând de la discuţia noastră de 
dimineaţă, mi-a oferit un subiect de meditaţie. In singurătatea mea m-am adâncit 
în gânduri despre dreptatea lumii noastre. 

îşi scoase cutia de tabac şi trase o priză. 

— O nouă epocă, continuă el, şi-a creat un zeu după chipul şi asemănarea ei, 
un dumnezeu sensibil şi iubitor de oameni. Şi, acum, v-aţi apucat să scrieţi 
tragedii despre acest zeu al vostru. 

Adam nu avea dispoziţia să înceapă o discuţie despre poezie cu unchiul său, 
dar în acelaşi timp, fără să-şi poată explica de ce, se temea de o tăcere prelungită 
între ei, în pavilion, aşa că răspunse: 

— S-ar putea ca tragediile să ni se pară un fenomen nobil şi dumnezeiesc al 
lumii noastre, aşa cum o vedem. 

— Da, răspunse unchiul său cu gravitate, un fenomen nobil, poate cel mai 
nobil care există. Dar un fenomen specific lumii şi care prin natura lui este 
departe de cele dumnezeieşti. Tragediile sunt privilegiul oamenilor, cel mai 
exclusiv privilegiu al lor. Până şi dumnezeul bisericii creştine, atunci când a vrut 
să cunoască prin propria experienţă tragedia, a fost nevoit să se întrupeze în om. 



Şi nici atunci, continuă el meditativ, tragedia lui nu a fost deplină, aşa cum ar fi 
fost dacă el ar fi fost cu adevărat om. Divinitatea lui Cristos adaugă istoriei lui 
un moment divin, un moment de comedie. Rolul cu adevărat tragic le-a revenit 
călăilor lui, nu victimei. Bunul meu nepot, trebuie să fim atenţi să nu falsificăm 
adevăratele elemente ale ordinii lumeşti. Tragedia este dintotdeauna rezervată 
omului, creaturii care prin condiţia şi natura ei este supusă legii necesităţii. Este 
mântuirea şi apoteoza omului. Zeii pe care ni-i închipuim independenţi şi chiar 
incapabili să înţeleagă conceptul necesităţii nu vor cunoaşte niciodată tragedia. 
Puşi faţă în faţă cu tragicul, din câte am observat eu, zeii dovedesc bunul-simţ de 
a rămâne pasivi şi evită să se amestece. 

— Da, spuse el după o scurtă pauză. Adevărata artă a zeilor este comicul. 
Comicul este o bunăvoinţă divină arătată umanităţii, este cea mai profundă 
cunoaştere, care nu se poate învăţa, ci mereu trebuie să se pogoare de sus. în 
comic zeii îşi văd oglindită propria fiinţă. Şi, în timp ce poetul tragic trebuie să 
se supună unor reguli stricte, divinitatea acordă autorului de comedii aceeaşi 
libertate pe care şi-o ia ea însăşi. Nici măcar nu îşi protejează persoana de jocul 
lui impertinent - Jupiter poate foarte bine să-l îndrăgească pe Lucian din 
Samosata. Atâta timp cât batjocura este pe gustul divinităţii şi în armonie cu ea, 
autorul comic poate să-şi batjocorească zeii şi să le rămână cu toate acestea 
devotat. Scriitorul care îşi jeleşte şi compătimeşte zeii este cel care îi 
dispreţuieşte, îi distmge. El este adevăratul şi înfricoşătorul pângăritor al zeilor. 

— Şi aici pe pământ, continuă el, trebuie ca noi - despre care se poate spune, 
atât cât e posibil pentru nişte muritori, că ne aflăm în postura divinităţii, pentru 
că ne-am emancipat şi eliberat de necesitate - trebuie ca noi să lăsăm tragedia în 
seama slujitorilor noştri şi, în ce ne priveşte, să acceptăm cu demnitate comicul. 
Doar un stăpân timid sau pedant, un petit-maître, se poate teme sau feri de 
comic. Da, îşi încheie el lunga prelegere, aceeaşi soartă care atunci când loveşte 
un burghez sau un ţăran ia forma unei tragedii, se transformă pentru noi, pentru 
adevăraţii aristocraţi, în nobilă comedie. în acest spirit şi în această graţie cu care 
ne acceptăm soarta se recunoaşte adevărata natură aristocratică. 

Adam nu-şi putu reţine un zâmbet auzind elogiul adus comediei de gura 
profetului grav şi pompos şi în acel mic zâmbet se distanţă pentru prima dată de 
capul familiei lui. 

O umbră acoperi peisajul. Un nor mare ascunse soarele şi lumea îşi schimbă 
culorile, decolorându-se şi pălind, o clipă chiar lăsând impresia că îi muriseră 
toate sunetele. 



— Ah!, spuse bătrânul domn uitându-se în sus, dacă începe să plouă şi spicele 
se vor umezi, Ane Mărie nu va reuşi să termine de secerat la timp. Şi pe cine 
avem aici? izbucni el întorcând puţin capul. 

Condus de un servitor, un bărbat în cizme de călărie, cu o vestă vărgată cu 
nasturi de argint, se apropie pe alee cu pălăria în mână. Făcu o plecăciune adâncă 
întâi în faţa stăpânului, apoi în faţa lui Adam. 

— Vătaful nostru, spuse bătrânul domn. Bună ziua, domnule vătaf. Ce noutăţi 

îmi aduceţi? 

» 

Vătaful făcu un gest de tristeţe. 

— Nimic nou, stăpâne, spuse el. 

— Dar cum se poate: nimic nou? îl întrebă stăpânul. 

— Nu lucrează nici un suflet pe toată moşia, spuse vătaful apăsat, şi nici o 
seceră nu e pe câmp, cu excepţia celei a lui Ane Mărie în lanul de secară. 
Secerişul s-a terminat pe ziua de astăzi şi toţi o urmăresc pe ea. E o zi proastă 
pentru prima zi de seceriş. 

— Desigur, spuse bătrânul domn. 

— Le-am vorbit frumos, continuă vătaful, i-am şi înjurat - n-a avut nici un 
efect, de parcă ar fi surzit cu toţii. 

— Bunule vătaf, spuse bătrânul domn, dă-le pace. Ziua aceasta le poate fi mai 
folositoare decât multe altele. Unde e Godske, fiul lui Ane Mărie? 

— L-am pus în mica încăpere din grajduri, răspunse vătaful. 

— Lăsaţi-1 să vină aici, spuse bătrânul domn, să vadă cum munceşte mama sa. 
Dar ce părere ai, va termina la timp? 

— Stăpâne, dacă mă întrebaţi pe mine, da, cred că va termina. Cine şi-ar fi 
închipuit? E doar o femeie măruntă. Şi e o zi atât de fierbinte cum nu-mi 
amintesc să mai fi văzut vreodată. Nici eu, stăpâne, nici domnia voastră, n-am fi 
reuşit ceea ce a făcut astăzi Ane Mărie. 

— Nu, cu siguranţă n-am fi reuşit, vătafe, spuse bătrânul domn. 

Vătaful scoase o batistă roşie, îşi şterse faţa cu ea, apoi continuă ceva mai 
liniştit după ce îşi văr sase năduful. 

— Da, spuse el îngândurat. Dacă ar lucra toţi cum a lucrat Ane Mărie astăzi, 
am avea şi profit de pe urma moşiei. 

— Desigur, spuse bătrânul domn din nou şi rămase nemişcat parcă 
calculându-şi în gând profitul. Şi, totuşi, în ceea ce priveşte profitul şi pierderea 
lucrurile sunt mai greu de socotit decât ar părea. Vă voi povesti ceva, domnule 
vătaf, ceva ce probabil n-aţi ştiut: cea mai renumită ţesătură din lume este aceea 



la care în fiecare noapte se deşiră tot ce se lucrează în timpul zilei. Dar acum, 
continuă el, iată că Ane Mărie s-a apropiat de noi. Haideţi să mergem într-acolo 
să vedem cu ochii noştri cum lucrează. 

Norii se îndepărtaseră din nou, soarele ardea chiar deasupra câmpului şi când 
micul grup ieşi din umbra aleii, căldura amiezii îl izbi ca un plumb, sudoarea le 
ţâşni pe frunte şi pe mâini şi pleoapele le transpirară în aerul fierbinte. Pe poteca 
îngustă, au fost nevoiţi să meargă unul în spatele celuilalt. Bătrânul domn 
deschidea calea, în mantoul său negru, şi lacheul, în livreaua lui cu galoane roş- 
albastre, închidea procesiunea. 

Câmpul era într-adevăr, cum spusese vătaful, plin de lume şi arăta ca o piaţă. 
Erau în jur de o sută de oameni adunaţi acolo. La vederea lor Adam îşi aduse 
aminte de pozele din Biblia de pe vremea copilăriei lui: întâlnirea dintre Iacob şi 
Essau în Edom, sau secerătorii lui Boz în lanul de orz de lângă Betleem. Unii 
stăteau pe marginea câmpului, alţii se îngrămădeau în mici grupuri în jurul 
siluetei femeii, mişcându-se cu ea printre spice, şi alţii mergeau în urma ei, 
strângând ceea ce secerase ea, parcă vrând să o ajute astfel în travaliul ei, sau de 
parcă doreau cu tot dinadinsul să participe la acesta. O femeie tânără cu un 
ciubăr pe creştet se ţinea aproape de Ane Mărie şi nişte copii măricei o urmau. 
Unul dintre copii îi observă primul pe bătrânul domn şi pe cei care îl însoţeau şi 
îi arătă cu degetul. Culegătorii îşi abandonară mănunchiurile şi când bătrânul 
domn se opri, oamenii se adunară în jurul lui. 

Femeia asupra căreia fuseseră până acum ţintuiţi toţi ochii, o mică siluetă pe 
scena imensă şi deschisă, continua să lucreze, înaintând încet şi neîntrerupt prin 
secară - încovoiată, parcă mergând pe genunchi, şi clătinându-se în timp ce 
mergea. Baticul ei albastru alunecase în jos şi îi atârna acum pe spate, sudoarea îi 
lipise de cap părul cărunt umplut de praf şi paie. Era evident inconştientă că 
fusese înconjurată de mulţimi de oameni sau că fusese urmărită şi observată, 
înainta în lan de parcă ar fi fost singură acolo, într-una din zilele obişnuite de 
lucru, şi nu întorcea nici acum capul sau privirea înspre nou-veniţi. 

Pe de-a-ntregul absorbită de munca sa, întindea iar şi iar mâna stângă pentru a 
prinde spicele şi dreapta pentru a le tăia, cu mişcări largi, nesigure şi şovăielnice, 
ca ale unui înotător în valuri. în parcursul ei legănat trecu atât de aproape de 
bătrânul domn încât umbra lui o acoperi. în clipa aceea se clătină şi alunecă într- 
o parte şi femeia tânără din spatele ei ridică repede vadra de pe cap şi i-o puse la 
buze. Ane Mărie bău fără să dea drumul secerei şi apa îi picură din colţurile 
gurii. Un băiat mai măricel care se ţinuse aproape de ea se lăsă într-o clipă pe un 



genunchi şi luînd mâinile femeii într-ale lui, ţinându-le şi îndrumându-le, tăie un 
mănunchi de secară pentru ea. 

— Nu, nu, spuse bătrânul stăpân. Dă-i pace, băiete. Las-o pe Ane Mărie să-şi 
ducă singură treaba la bun-sfârşit. 

La sunetul vocii lui, femeia îşi ridică mirată şi şovăitoare privirea înspre el. 

Faţa ei osoasă şi bătută de vremi era acoperită de sudoare şi praf şi ochii îi 
erau inexpresivi şi aproape sticloşi. Dar pe acest chip nu se putea citi nici urmă 
de spaimă sau durere. în mijlocul feţelor tensionate şi întristate de pe câmp, 
expresia celei care secera era perfect calmă, împăcată şi blândă. Gura era 
adunată într-o linie subţire şi scurtă, un zâmbet fin şi răbdător cum întâlnim pe 
chipul bătrânelor când stau cu fuiorul sau cu andrelele de tricotat în faţă sau când 
îşi contemplă pisica bând lapte, absorbite de ceea ce fac şi fericite. Când tânăra îi 
îndepărtă vadra de la gură, se apucă imediat din nou de secerat, cu entuziasmul 
febril şi tandru al unei mame care îşi pune pruncul la sânul plin. încovoiată, fără 
ochi şi urechi pentru lumea din jurul ei, îşi croi mai departe drum printre spice, 
cu faţa din nou aplecată mult asupra muncii ei. 

întreaga adunătură de oameni, inclusiv micul grup din pavilion, înainta cu ea, 
în ritmul ei încet, parcă traşi de o sfoară. Vătaful, căruia liniştea de pe lot i se 
părea apăsătoare şi stranie, îi spuse încet bătrânului domn: 

— Vom avea o recoltă de secară mai bună anul acesta decât anul trecut. 

Dar bătrânul domn nu-1 auzi. îşi reluă apoi remarca pentru Adam şi la urmă 
pentru servitor, care simţindu-se probabil mai presus de o discuţie despre 
exploatarea pământului îşi drese doar glasul în semn de răspuns. 

La puţin timp vătaful întrerupse din nou tăcerea: 

— Iată şi băiatul, spuse el, pe care aţi poruncit să-l aducă aici. 

în timp ce vorbea, Ane Mărie căzu cu faţa la pământ şi cei din apropierea ei o 
ridicară. 

Adam se opri brusc în mijlocul cărării, acoperindu-şi ochii cu mâna. Fără a se 
întoarce, unchiul său îl întrebă dacă îl incomodează căldura. 

— Nu, spuse Adam. Dar haideţi să ne oprim o clipă. Daţi-mi voie să vă 
vorbesc. 

Unchiul său se opri, cu mâna pe baston şi cu privirea aţintită în faţă, parcă 
împotriva voinţei lui. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! izbucni tânărul în franceză. Nu obligaţi 
femeia asta să continue! 

Se lăsă o scurtă tăcere. 



— Dar n-o oblig eu, dragul meu prieten, îi răspunse unchiul în aceeaşi limbă. 
Şi n-am obligat-o niciodată. Dacă acum trei zile, pe lotul acesta, mi-ar fi respins 
propunerea, ce nenorocire crezi că i s-ar fi întâmplat? Nici una, doar că soarta 
fiului ei şi-ar fi urmat cursul după legile şi obiceiurile pământului, ca orice alt 
caz asemănător. Şi în continuare este liberă să renunţe în orice clipă ar dori. 

— Da, cu preţul vieţii fiului ei! strigă Adam din nou. Nu vedeţi că e pe 
moarte? Nu realizaţi ce faceţi sau ce consecinţe vor avea faptele dumneavoastră? 

Mirat şi enervat de această bruscă şi necontrolată ieşire, după o clipă de 
gândire, bătrânul domn se întoarse complet. Ochii lui palizi şi senini, într-o 
nobilă mirare, întâlniră privirea tânărului. Chipul lui lung, ca de ceară, încadrat 
de cele două bucle de păr simetrice, semăna perfect în acel moment cu faţa unui 
bătrân berbec demn şi mândru, li făcu semn vătafului să se îndepărteze, 
servitorul se retrase şi el. Unchiul şi nepotul lui rămăseseră, singuri pe poteca din 
câmp. Preţ de un minut sau mai mult nici unul dintre ei nu vorbi. 

— în locul în care ne aflăm noi acum, spuse bătrânul domn maiestuos, i-am 
dat cuvântul meu lui Ane Mărie. 

— Unchiule, dar viaţa unui om este un lucru mai de preţ decât un cuvânt. Vă 
conjur, retrageţi-vă cuvântul dat cu uşurătate, dintr-un capriciu. Rugându-vă mă 
gândesc mai mult la dumneavoastră decât la mine, deşi v-aş rămâne îndatorat 
întreaga mea viaţă dacă mi-aţi asculta rugămintea. 

— Ai învăţat probabil la şcoală că la început a fost cuvântul, spuse unchiul 
său după o pauză. Poate a fost rostit cu uşurătate, dintr-un capriciu, despre asta 
autorii nu ne spun nimic. Cu toate acestea, el este principiul de căpătâi al ordinii 
lumii şi centrul ei de greutate. Puţinele mele cuvinte sunt principiul propriei 
mele lumi şi al pământului pe care stăm acum, de mai bine de o generaţie. Şi 
cuvântul tatălui meu a reprezentat acelaşi lucru înaintea mea. 

— Vă înşelaţi, ripostă Adam. Cuvântul este principiul dătător de viaţă care 
exprimă pasiunea, curajul şi imaginaţia. Aşa a fost creată lumea. Cât de măreţe 
sunt aceste puteri creatoare faţă de legile ce controlează şi limitează. Vreţi ca 
acest pământ pe care stăm să fie îmbelşugat şi să prospere, atunci nu îndepărtaţi 
de pe el forţele care produc şi perpetuează viaţa şi nu lăsaţi ca tirania rece a 
legalităţii să transforme totul într-un deşert. Uitându-vă la aceşti oameni, mai 
simpli ca dumneavoastră, mai apropiaţi de natură, care nu se arată interesaţi de 
ceea ce gândiţi sau simţiţi dumneavoastră, ci sunt una cu viaţa însăşi a 
pământului, nu sunteţi oare pătruns de compasiune, de respect şi chiar de 
evlavie? Acea femeie e gata să-şi dea viaţa pentru fiul ei. Credeţi că 



dumneavoastră sau mie ni se va întâmpla vreodată ca o femeie să fie gata să-şi 
dea viaţa pentru noi? Şi dacă ni s-ar întâmpla aşa ceva, oare am lua-o într-atât de 
uşor, încât am refuza să renunţăm, în schimb, la o dogmă, fie ea cât de sfântă? 

— Eşti tânăr, spuse bătrânul domn rar. Vremurile noi te vor fi aplaudat cu 
siguranţă. Eu am ceva ani în spate - am făcut experienţa sentimentelor tale încă 
înainte să te fi născut - şi ţi-am citat dintr-un text vechi de mai bine de o mie de 
ani. E firesc ca înţelepciunea mea să sune învechită în urechile tale şi să te facă 
să zâmbeşti sau să te mânii. Dar în urechile generaţiilor viitoare ambele noastre 
înţelepciuni vor suna învechite. Aşa că ai răbdare, haide să găsim o cale de 
înţelegere. 

Crede-mă, dragul meu, binele comun îmi e la fel de scump ca şi ţie. Dar 
trebuie oare ca având grijă de le bien commun să ne uităm doar în jurul nostru, la 
oamenii care astăzi se întâmplă să ne înconjoare, şi să nu ne gândim la trecut sau 
la viitor? Generaţiile trecute, dacă ne gândim, se află în majoritate. Ei, adăugă el 
în timp ce Adam făcu un gest din mână, să le lăsăm să se odihnească în pace. 
Dar şi generaţiile care vin se află în majoritate şi, dacă vorbim de binele celor 
mulţi, ar trebui să le lăsăm pe ele să aibă ultimul cuvânt. Am citit undeva că 
Faraonul îşi punea mii de supuşi egipteni să trudească pentru el şi să îndure grele 
suferinţe pentru a-i clădi o piramidă. Ar fi putut la fel de bine să le împartă pâine 
şi vin, să-i lase să-şi lucreze grădinile proprii de varză şi ar fi fost foarte apreciat 
de ei. Cu toate acestea, astăzi lucrurile n-ar fi stat altfel în ceea ce-i priveşte - tot 
morţi şi îngropaţi de mult ar fi. Şi sute de generaţii de atunci şi-au ridicat privirea 
înspre piramide şi le-au perceput cu mândrie ca pe ceva al lor. O mare faptă, 
dragul meu nepot - fie şi produsă prin lacrimi - este o resursă pentru generaţiile 
care urmează şi reprezintă în vremuri grele pâinea populaţiei. 

Dar adevărata înţelegere a acestor lucruri, continuă bătrânul domn, nu stă în 
puterea oricărui om. Ca să fim cinstiţi, nu o poţi aştepta de la asemenea indivizi 
simpli care, atât când e vorba de mâncare, cât şi când e vorba de pasiunile, 
speranţele şi întreaga lor existenţă trăiesc de azi pe mâine. Doar noi îi putem 
pătrunde înţelesul, noi,cei care suntem moştenitorii trecutului şi ştim că trebuie 
să-l transmitem viitorului. Ce reprezentăm noi pentru aceşti oameni simpli, ale 
căror vieţi sunt una cu existenţa pământului şi despre care ai vorbit cu atât de 
mult entuziasm, dacă nu chiar acest lucru: că ei se pot dedica treburilor lor ştiind 
că ne ocupăm noi de le bien commun, nu doar în spaţiu, ci şi în timp, că, şi în 
numele lor, noi suntem cei care acceptă viitorul? Şi vezi cum, bunul meu nepot, 
acolo unde noi doi avem dificultăţi în a ne înţelege, pentru mine şi oamenii mei, 



cred, lucrurile vin de la sine. Ane Mărie ar putea crede că îmi bat joc de 
suferinţele ei dacă acum, în ceasul al doisprezecelea, le-aş pune capăt, anulându- 
le cu un alt cuvânt. Şi eu aş simţi acelaşi lucru în locul ei. Da, s-ar putea ca un 
astfel de cuvânt rostit acum să fie neputincios în faţa fidelităţii acestei femei, aşa 
încât deşi l-ar auzi, i-ar fi imposibil să se oprească înainte să-şi fi îndeplinit 
sarcina. Am vedea-o probabil în continuare alergând înainte şi înapoi, ca o 
maşinărie în câmp, până când totul ar fi secerat. Dar atunci ar fi o privelişte 
înfricoşătoare şi tristă, o figură de un straniu comic - ca o mică planetă rătăcind 
prin univers, scăpată de sub legea gravitaţiei. 

— Dacă va muri sub povara muncii ei, izbucni Adam, veţi avea fruntea 
însemnată cu sângele ei. 

Bătrânul domn îşi scoase pălăria şi îşi trecu blând degetele subţiri prin părul 
coafat şi pudrat. 

— Fruntea? spuse el. Mi-am ţinut această frunte sus prin multe încercări. 
Chiar, adăugă el cu mândrie, împotriva vânturilor reci din locuri foarte înalte. 
Cum crezi că se va vedea ceva pe această frunte, bunul meu nepot? 

— Nu ştiu, strigă Adam deznădăjduit. Am încercat să vă previn. Numai 
Dumnezeu ştie! 

— Amin, spuse bătrânul domn cu un fin zâmbet arogant. Haide să mergem 
mai departe. 

Adam trase adânc aer în piept. 

— Nu, spuse el în daneză. Nu pot să merg mai departe cu dumneavoastră. 
Acest câmp vă aparţine şi puteţi dispune cum vreţi de ceea ce se întâmplă pe el. 
Dar eu trebuie să plec de aici. Vă rog să-mi daţi o caretă până în oraş în această 
seară. Nu mai pot dormi nici o noapte sub acoperişul dumneavoastră, pe care 1- 
am cinstit până acum ca pe nici un altul pe această lume. 

Atât de multe sentimente contradictorii se îngrămădeau în sufletul lui Adam în 
timp ce rostea aceste cuvinte încât, fiindu-i imposibil să le exprime în propoziţii, 
tăcu. 

Bătrânul domn înaintase câţiva paşi pe potecă. Acum stătea nemişcat, cu 
servitorul lângă el. Câteva minute nu scosese nici un cuvânt, parcă pentru a-i da 
timp lui Adam să-şi adune gândurile. Dar sufletul tânărului bărbat era cuprins de 
tumult şi nu-şi putea aduna gândurile. 

— Vrei să ne luăm aşadar rămas-bun aici în lanul de secară? întrebă bătrânul 
domn în daneză. Te-am iubit aproape ca pe un fiu. Ţi-am urmărit cariera de la an 



la an şi am fost mândru de tine. Am fost fericit când de curând ţi-ai anunţat 
vizita. Dacă acum doreşti să pleci, nu pot decât să-ţi urez mult noroc în călătorii. 

îşi mută bastonul din mâna dreaptă în cea stângă şi îl privi cu seriozitate pe 

Adam în fată. 

> 

Privirea lui Adam nu o întâlni pe a stăpânului, ci rămăsese ţintită undeva 
departe, în peisaj. în lumina aurie a după-amiezii târzii acesta îşi redobândea 
încet toate culorile, ca o pictură repusă în drepturi. în zona mlaştinii, cele două 
grămezi negre de turbă erau înconjurate de verdeaţă. în dimineaţa aceea, salutase 
priveliştea ca un copil care aleargă râzând în braţele mamei sale. Acum, atât de 
curând, trebuia să se rupă din nou de acolo, neîmpăcat şi pentru totdeauna. în 
clipa despărţirii, toate îi erau mai scumpe ca niciodată, înfrumuseţate şi 
înnobilate de sentimentul separării şi deschizându-se în faţa lui ca un peisaj de 
basm, ca o bucată de paradis, pe care cu greu o recunoscu a fi cea de mai 
devreme. Dar era aceeaşi. Aici era pădurea, domeniul de vânătoare al copilăriei 
lui şi pe aici mergea drumul pe care călărise astăzi. 

— Dar spune-mi, rogu-te, încotro vrei s-o apuci când pleci de aici, i se adresă 
bătrânul domn încet. Spui că trebuie să ne părăseşti. Şi eu am călătorit la vremea 
mea şi cunosc cuvântul „a părăsi“. Dar am învăţat că acest cuvânt are în realitate 
înţeles doar pentru locurile şi oamenii pe care îi lăsăm în urmă. odată ce mi-ai 
părăsit casa - chiar dacă te va vedea plecând cu tristeţe - încetezi să mai exişti 
pentru ea. Dar pentru cel care pleacă, problema se pune în alt fel şi nu atât de 
simplu. Pentru că, în timp ce părăseşti un loc, te găseşti deja, conform legilor 
naturii, în drum spre un altul de pe acest pământ - oricare ar fi acela. Spune-mi 
aşadar, de dragul legăturii noastre de sânge şi al vechii noastre prietenii, încotro 
te-ai gândit să pleci. Mergi în Anglia? 

— Nu, spuse Adam. 

Simţea că nu se va mai putea niciodată întoarce în Anglia, la viaţa lipsită de 
griji de acolo. Anglia nu era destul de departe. Trebuia să pună între el şi 
Danemarca o apă mai adâncă decât Marea Nordului. 

— Nu, nu spre Anglia, spuse el. Voi pleca în America, în Lumea Nouă. 

închise ochii şi încercă să îşi imagineze viaţa în America, cu Oceanul Atlantic 

între el şi aceste câmpuri şi pajişti, şi poteca din pădure pe care o cunoştea atât 
de bine. 

— în America? întrebă unchiul său şi ridică din sprâncene. Am auzit de 
America. Acolo au libertate, o mare cascadă şi nişte oameni sălbatici cu piei 
roşii. Am citit că în America se vânează curcani, cum vânăm noi potârnichile. 



Sigur, dacă asta îţi doreşti, du-te în America, nepoate. Şi îţi urez să fii fericit în 
lumea nouă. 

„Fericit!“ se gândi Adam. 

Bătrânul domn căzu o clipă pe gânduri de parcă şi-ar fi trimis deja nepotul în 
America şi ar fi scăpat de el pentru totdeauna. Când vorbi din nou, cuvintele îi 
erau mai degrabă adresate lui însuşi decât tânărului, ca un monolog al unui om 
care îi vede pe ceilalţi plecând iar el rămâne în urmă. 

— Angajează-te acolo faţă de o putere care să-ţi facă o propunere mai 
generoasă decât aceea de a plăti cu viaţa ta pe cea a fiului tău. 

Adam nu auzise comentariul unchiului despre America. Dar ultimele cuvinte 
solemne îi pătrunseră în ureche, captându-i atenţia, şi îşi ridică privirea. Pentru 
prima oară în viaţă percepu figura palidă a unchiului său ca pe un întreg, 
adunată, şi văzu cât de mic era bărbatul din faţa lui, mult mai scund decât el, un 
om mic, negru şi singuratic pe propria moşie. îl străfulgeră un gând: „Ce 
groaznică e bătrâneţea!" Indignarea şi repulsia stârnite de tiran şi acea frică surdă 
legată de propria lui soartă care îl urmărise întreaga zi se risipiră, şi profunda lui 
milă faţă de întreaga creaţie se extinse şi asupra acelei mici şi întunecate siluete 

din fata lui. 

» 

întreaga lui fiinţă tânjea după armonie. Posibilitatea de a ierta şi de a se 
reconcilia îl umplea de un vag sentiment de uşurare, îşi aminti imaginea lui Ane 
Mărie bând apa care i se ţinea la gură. îşi scoase pălăria, aşa cum făcuse cu puţin 
timp în urmă unchiul său, încât unui spectator de la distanţă putea să-i pară că cei 
doi domni în haine închise la culoare de pe potecă se salutau în mod repetat cu 
mult respect, şi îşi trecu mâna prin părul de pe frunte ud de transpiraţie. în gând 
îi răsună din nou melodia de pe terasă: 

Mourir pour ce qu’on aime 

C’est un trop doux effort! 

Rămase mult timp tăcut, rupând nişte spice de secară pe care le ţinu în palmă, 
contemplându-le. 

în clipa aceea îşi văzu drumul vieţii ca pe o ţesătură încâlcită şi plină de 
noduri, un labirint. Nici lui nici vreunui alt muritor nu îi era dat să descâlcească 
acele iţe. în modelul ţesăturii se combinau viaţa şi moartea, fericirea şi durerea, 
trecutul şi viitorul. Şi totuşi acel model putea fi desluşit de cei iniţiaţi, precum 
literele alfabetului nostru, care par confuze şi lipsite de sens unui sălbatic, sunt 



înţelese de orice copil de şcoală. Şi din acele semne contrastante ies ordinea şi 
armonia, o frumoasă concordie. 

Tot ce trăieşte cunoaşte suferinţa. Bătrânul pe care îl judecase atât de aspru 
adineaori suferise mulţi ani, cu fiul murindu-i sub priviri, şi cu teama că odată cu 
el se va stinge întregul lui neam. El însuşi va cunoaşte disperarea, lacrimile şi 
furia şi, chiar prin acestea, deplinătatea şi frumuseţea vieţii. Şi, poate, la fel, 
pentru femeia din lan, chinul prin care trecea era de fapt un marş triumfal. Pentru 
că a muri pentru ceea ce iubim este o încercare mult prea binecuvântată pentru a 
fi exprimată în cuvinte. 

îşi lăsă gândurile să-i zboare în încercarea de a recunoaşte şi a înţelege totul, 
şi realiză că toată viaţa căutase unitatea lumii, acel mister care înnoadă toate 
poveştile vieţilor într-una singură. Această aspiraţie de care nu fusese conştient îl 
făcuse uneori să se oprească din jocurile congenerilor lui şi alteori, în nopţile cu 
lună clară, în barca lui, în mijlocul lacului, să fie cuprins de o emoţie febrilă. 
Acolo unde prietenii săi, în plăcerile sau aventurile lor amoroase tindeau spre 
contraste şi schimbare, el încercase să pătrundă acea unitate a vieţii. Dacă soarta 
lui ar fi fost diferită, dacă tânărul său văr nu ar fi murit şi nu ar fi urmat toate 
acele evenimente care l-au adus din nou în Danemarca, atunci poate nevoia lui 
de armonie l-ar fi purtat înspre America şi poate că ar fi găsit-o acolo, în pădurile 
virgine ale noii lumi. Dar i se arătase astăzi, în locurile unde se jucase copil 
fiind. Aşa cum melodia e una cu vocea care o cântă, cum drumul e una cu ceea 
ce e la capătul lui, cum doi iubiţi devin una în strânsa lor îmbrăţişare, aşa este şi 
omul una cu propria lui soartă şi trebuie să o iubească aşa cum se iubeşte pe sine. 

îşi ridică din nou privirea înspre orizont. Dacă ar vrea ar putea chiar să 
descopere ce îi provocase acea înţelegere, acea concordie cu lumea, acea 
pătrundere a fiinţei ei. Dimineaţa devreme meditase cu plăcere la apartenenţa lui 
la aceste câmpuri şi păduri, la acest pământ, şi acesta fusese începutul a tot ce i 
se întâmplase mai apoi. Dar pe parcursul zilei, conştiinţa acestor lucruri crescuse 
sfârşind prin a-1 domina, îi penetrase fiinţa şi o modificase, aşa cum auzise că li 
se întâmpla oamenilor care îşi schimbă religia. Poate cândva va încerca să îşi 
clarifice legătura dintre experienţele lui, pentru că legea cauzei şi a efectului 
reprezenta un studiu fascinant şi inteligent. Dar nu acum. Pentru moment nu-şi 
putea explica sau diseca emoţiile. 

— Da, spuse el într-un sfârşit. Dacă doriţi, nu voi pleca. Am să rămân aici. 

în acea clipă un tunet sfâşie liniştea după-amiezii. Se rostogoli în depărtare 
printre dealuri şi răsună în pieptul tânărului bărbat cu putere, de parcă o mână 



invizibilă îl apucase şi îl scutura. Peisajul însuşi grăise. îşi aminti că în urmă cu 
douăsprezece ore îi pusese o întrebare. Acum primise răspunsul. 

Ce conţinea acest răspuns, nu ştia şi nici nu încercă să afle. Prin propunerea 
făcută unchiului său, se predase puterilor măreţe şi mistice ale lumii. Acum, fie 
ce-o fi. 

— îţi mulţumesc, bunul meu nepot, spuse bătrânul domn şi făcu un mic gest 
cu mâna spre tânăr. Sunt foarte mulţumit să te aud vorbind astfel. Nu trebuie să 
lăsăm diferenţa de vârstă sau de opinii să despartă ceea ce dintotdeauna şi în 
pofida oricăror oprelişti e legat prin sânge, prin pământul acesta şi prin numele 
pe care îl purtăm amândoi. De secole, cei din neamul nostru şi-au fost loiali şi 
apropiaţi. Fratele meu cu mine am fost mereu prieteni. 

Ceva din cuvintele unchiului treziră în tânărul bărbat ecoul neliniştii şi al 
durerii din acea după-amiază. Le îndepărtă, nelăsându-le să umbrească fericirea 
şi speranţa care îl umplură odată cu hotărârea de a rămâne. 

— Trebuie să merg mai departe acum, spuse bătrânul domn. Dar de ce vrei să 
continui să mergi cu mine, dacă îţi e atât de greu? îţi voi povesti dimineaţă cum 
s-a sfârşit toată povestea. 

— Nu, spuse Adam, am să mă întorc la asfinţit pentru a vedea cu ochii mei. 

Totuşi nu se mai întoarse. Urmări în gând scurgerea orelor. Toată seara acel 

tumult din sufletul său şi pasiunea cu care urmărea în gând drama ce se desfăşura 
afară îi accentuară vitalitatea şi forţa din vorbe, din privire şi mişcări. Dar se 
gândi că acolo în salon fiind, în timp ce îşi acompania mătuşa în aria lui Alceste, 
era la fel de implicat în evenimente şi la fel de aproape de oamenii aceia ale 
căror destine se hotărau acum, de parcă ar fi stat lângă unchiul său, în lanul de 
secară. Ane Mărie şi el erau, ca orice vieţuitoare, în mâna sorţii, egali şi apropiaţi 
în această seară, şi soarta avea să-l poarte pe căi diferite pe fiecare înspre ţelul 
său. 

Mai târziu avea să-şi amintească că aşa gândise în acea seară. 

Dar bătrânul domn rămase în mijlocul lanului. Spre sfârşitul după-amiezii, îi 
veni o idee. îşi chemă valetul în pavilion şi îşi schimbă îmbrăcămintea din cap 
până în picioare, punându-şi un costum de brocart viu colorat, cum purtase pe 
vremuri la curte. I se trase peste cap o cămaşă dantelată şi îşi scoase picioarele 
subţiri pentru a fi îmbrăcate în ciorapi de mătase şi încălţate în pantofi cu 
cataramă. Astfel, în ţinută de mare gală, îşi luă cina, singur în pavilion, şi mâncă 
puţin, dar bău o sticlă de vin de Rin pentru a-şi păstra vigoarea. 

Umbrele creşteau şi deveneau azurii de-a lungul pantelor şi a marginii pădurii. 



Copacii singuratici din lanuri îşi aruncau siluetele întunecate pe câmpuri şi, în 
mersul său, bătrânul domn era însoţit de o umbră nesfârşit de lungă, subţire şi 
mişcătoare pe cărare. Se opri o clipă şi rămase nemişcat. I se păru că aude o 
ciocârlie deasupra capului său, o melodie primăvăratică. Mintea lui obosită nu 
mai distingea clar anotimpurile sau orele şi avu senzaţia că stă nemişcat şi 
singur, în mijlocul eternităţii. 

Oamenii din lanul de secară nu mai tăceau ca după-amiază, unii vorbeau tare 
şi pătimaş şi ceva mai departe o femeie plângea. 

Văzându-şi stăpânul apropiindu-se, vătaful îl întâmpină şi îl anunţă foarte 
agitat că, atât cât poate el să îşi dea seama, Ane Mărie va termina de cosit lanul 
în mai puţin de un sfert de oră. 

— Au venit paznicul şi rotarul din Raadmose? întrebă bătrânul domn. 

— Au venit şi au plecat de cinci ori până acum, răspunse vătaful. De fiecare 
dată au spus că nu se vor mai întoarce. Dar s-au întors şi sunt şi acum aici. 

— Şi unde e băiatul? întrebă bătrânul stăpân. 

— E alături de mama lui, spuse vătaful. L-am lăsat să o însoţească toată ziua 
şi îl puteţi vedea chiar acum acolo jos. 

Ane Mărie se apropia de ei într-o mişcare mai constantă decât după-amiază, 
dar mult mai înceată, încât cu greu observai că se deplasează, şi părând că se va 
opri dintr-o clipă în alta. Această ezitare exagerată şi fantastică, se gândi bătrânul 
domn, dacă ar fi fost făcută din propria voinţă, ar fi reprezentat o adevărată 
prestaţie artistică. Ţi-1 puteai imagina pe împăratul Chinei păşind în acelaşi ritm, 
în procesiunea religioasă a unui ritual vechi de mii de ani. 

îşi duse mâna streaşină la ochi. Stătea acum chiar deasupra orizontului şi 
ultimele raze îi aduseră în faţa ochilor o aglomeraţie de pete multicolore şi 
sclipitoare. Aerul şi pământul erau pline de o asemenea strălucire magică încât 
peisajul părea un cazan în care se topeau metale preţioase. Pajiştile şi câmpiile 
de trifoi erau aurii, şi lanul de orz ceva mai departe, cu lungile spicuri, o mare 
preţioasă de argint topit. 

Mai rămăsese doar o fâşie subţire de secară pe întregul lot, când Ane Mărie 
neliniştită de schimbarea luminii din jurul ei, întoarse uşor capul spre soare. Nu 
se opri din lucru în acest timp, ci apucă un mănunchi de spice şi îl tăie, apoi 
imediat un altul şi apoi altul. Un suspin profund, pe mai multe voci, trecu prin 
adunarea de oameni de pe câmp. Ultimele spice căzură sub mâna femeii. Lotul 
era acum cosit în întregime. Numai cea care secera nu înţelesese asta. întinse 
încă o dată mâna şi când nu găsi nimic să apuce, expresia feţei i se schimbă, 



ezitând, cuprinsă de mirare şi dezamăgire. Păstră acest chip gânditor şi acuzator 
câteva minute, până deveni calm şi gol, chipul unui om extenuat. Apoi îşi lăsă 
braţele jos şi căzu încet în genunchi. 

Multe din femeile care o înconjurau izbucniră în plânsete şi grupul se strânse 
în jurul ei, lăsând un loc liber în direcţia bătrânului domn. Abia acum Ane Mărie 
deveni conştientă de mulţimea din jurul ei şi această percepţie bruscă o sperie. 
Făcu o vagă mişcare pentru a-i ţine la distanţă, parcă speriată că ar putea-o 
atinge. Fiul, care în timp ce ea termina se apropiase alergând, căzuse acum în 
genunchi lângă ea. Nici el nu îndrăznea să o atingă, dar stătea cu mâinile întinse, 
gata s-o prindă dacă ar fi căzut, plângând tot timpul. în clipa aceea soarele apuse. 

Bătrânul domn făcu un pas înainte, scoţându-şi pălăria. Oamenii din jurul lui 
tăcură brusc, aşteptând să spună ceva. Dar câteva minute rămase şi el tăcut. Apoi 
vorbi rar şi solemn. 

— Fiul dumneavoastră e liber, Ane Mărie! spuse el. 

Aşteptă puţin şi adăugă: 

— Aţi făcut o treabă bună astăzi, pe care ne-o vom aminti multă vreme. 

Ane Mărie îşi ridică cu greu privirea până în dreptul genunchilor lui şi el 
pricepu că nu-1 auzise. întoarse puţin capul spre fiul ei. 

— Repetaţi-i mamei dumneavoastră, Godske, ce am spus eu adineaori. 

Băiatul plânsese atât de mult, cu suspine sparte şi răguşite, încât îi trebui ceva 

timp până reuşi să-şi recapete graiul. Când vorbi, aproape de faţa mamei sale, 
vocea îi răsuna joasă şi lipsită de intonaţii, puţin nerăbdătoare, de parcă i-ar fi dat 
o ştire de toate zilele şi neimportantă. 

— Sunt liber, mamă, spuse el. Ai făcut o treabă bună astăzi, una de care ne 
vom aduce mult timp aminte. 

Auzindu-i vocea, ea îşi ridică privirea înspre el. O umbră vagă şi blândă de 
mirare îi traversă chipul, dar nici de data aceasta nu dădu nici un semn că ar fi 
înţeles ceea ce i se spusese, aşa încât oamenii din jur începură să creadă că 
extenuarea o surzise. Dar după un minut îşi ridică încet şi tremurând mâna 
dreaptă, căută prin aer chipul băiatului şi îi atinse blând obrazul cu vârful 
degetelor. Obrazul era udat de lacrimi şi când degetele ei îl mângâiară, se lipiră 
uşor de el, şi părea că nu are puterea să învingă acea rezistenţă şi să îşi retragă 
mâna. O clipă rămaseră aşa, nemişcaţi, foarte aproape unul de celălalt. Apoi 
mama se lăsă să alunece încet şi fără vreun sunet, ca un spic ce se apleacă spre 
pământ din vârful unui pai, pe umerii fiului său, care îşi împreună braţele în jurul 
ei. 



O ţinu strâns la piept, îngropându-şi faţa în părul ei, atât de mult încât femeile 
care erau cele mai aproape se speriară văzând-o cum dispare tot mai mică în 
îmbrăţişarea lui şi se aplecară peste ei şi o ridicară. Băiatul le lăsă să facă asta 
fără un cuvânt sau vreo mişcare. Dar femeia care o ţinea pe Ane Mărie în braţe 
îşi întoarse privirea înspre bătrânul domn şi spuse: 

— E moartă. 

Oamenii care o urmaseră pe Ane Mărie prin lanul de secară întreaga zi, 
rămaseră acolo, nemişcaţi sau plimbându-se încet de colo-colo printre paie, cât 
mai dură lumina şi chiar mai târziu. După ce unii făcură o targă din ramuri şi 
cergi de cal şi o duseră de acolo pe răposată, alţii continuară să meargă pe 
urmele ei în lungul şi latul lotului, măsurând distanţa pe care o parcursese şi 
discutând în şoaptă între ei. Unii adunau devotaţi şi gravi ultimele paie de unde 
terminase ea de cosit. 

Bătrânul domn rămase mult timp printre ei. Se plimbă puţin la fel ca ei, apoi 
se opri. Când se întunecă, oamenii veniră foarte aproape, nevăzând cine era. 

După o vreme bătrânul domn puse o piatră, cu semnul unei secere, pe locul 
din câmp unde murise Ane Mărie. Ţăranii de pe moşie au numit acel câmp 
„lotul-suferinţă“. Cu acest nume a rămas cunoscut lanul de secară mult timp 
după ce povestea femeii şi a fiului ei au fost date uitării. 



O poveste cu tâlc 


Charlie Despard, scriitorul, intră într-un mic bistro parizian unde întâlni un 
prieten şi compatriot, care lua în linişte prânzul la o masă de lângă fereastră. Se 
aşeză în faţa lui şi, suspinând uşurat, comandă un absint. Până nu gustă din el, nu 
scoase nici un cuvânt, ci ascultă cu atenţie câteva remarci banale ale 
comeseanului său. 

Afară ningea. Paşii trecătorilor răsunau surd pe stratul subţire de zăpadă de pe 
caldarâm. Pământul era mut şi mort. Aerul era însă plin de viaţă în această 
noapte. în spaţiile de întuneric dintre felinare, ninsoarea se făcea simţită 
trecătorilor ca o atingere vagă, îngheţată şi cristalină pe pleoape, buze şi mâini. 
Dar în jurul flăcării din spatele pereţilor de sticlă ai felinarelor, fulgii de nea se 
arătau ca un vârtej de aripi sălbatice şi albe, părând să danseze în sus şi jos, un 
mic sistem solar strălucitor, un stup de albine tăcut, agitat şi dezorientat. Zăpada 
cădea pe acoperişuri şi rămânea acolo sau cădea în Sena, unde devenea una cu 
apa rece şi neagră a râului. Turnurile catedralei Notre Dame sfredeleau 
întunecate şi imense noaptea, ca nişte stânci abrupte şi neîndurătoare înălţându- 
se pieziş spre infinit. 

Charlie publicase de curând o carte care trezise interes şi avusese succes mai 
mare decât toate scrierile lui anterioare şi câştiga bani frumoşi cu fiecare zi care 
trecea. Nu se pricepea să-i cheltuiască, fusese sărac toată viaţa şi nu avea 
tabieturi sau dorinţe costisitoare. Când îi urmărea pe alţi oameni pentru a învăţa 
cum să cheltuiască banii, felul acestora de a scăpa de avere i se părea prostesc şi 
inutil. îşi depuse astfel veniturile în bănci, lăsându-se pe mâna unor oameni care, 
în mod inexplicabil, se pricepeau şi erau interesaţi de bani. Şi, cum, încă din 
tinereţe, avea oroare să-şi urmărească balanţa de venituri şi cheltuieli, sau să 
deschidă vreo scrisoare de afaceri, preferând să le lase pe acestea să zacă sau să 
le ardă necitite, era mereu strâmtorat şi îi lipseau banii de cheltuială. Soţia îl 
părăsise şi se întorsese la familia ei, aşa că acum nu avea nici un cămin, ci 
hălăduia din loc în loc. Se simţea acasă oriunde, dar păstra un vag dor după 
Londra şi după vechiul lui trai de acolo. 



Charlie rămăsese tăcut un timp, victimă a unei dispoziţii mohorâte, surprinsă 
atât de bine de vechea expresie: omne animal post coitum triste. în firea lui 
dragostea şi creaţia artistică erau atât de apropiate, încât nici el nu le putea 
distinge totdeauna. Se întâmpla să audă o melodie sau să simtă un parfum şi să-şi 
spună: „Am mai auzit această melodie sau am mai simţit acest parfum înainte, 
într-o vreme când fie eram îndrăgostit nebuneşte, fie mă aflam în mijlocul 
scrierii unei cărţi, nu-mi aduc bine aminte despre care dintre ele e vorba. Dar ştiu 
că atunci, în culmea puterilor şi bucuriei vieţii, îmi ofeream fiinţa cu armonie şi 
entuziasm, şi totul părea într-un mod straniu şi încântător să fie în locul potrivit“. 
Acum intrase în bistro ca un iubit venind de la o întâlnire amoroasă, obosit şi 
tăcut, preocupat de pustietatea lumii şi de vanitatea tuturor activităţilor umane. 
Totuşi, în timp ce stătea la masă, îl cuprinse o vagă satisfacţie, pentru că îşi 
găsise prietenul, cu care de cele mai multe ori se înţelegea bine. 

Charlie era un om mic şi subţire care arăta mai tânăr decât era în realitate. 
Comeseanul său, chiar mai scund decât el, avea o vârstă imposibil de ghicit, deşi 
scriitorul ştia că era cu zece sau cincisprezece ani mai bătrân decât el. Era drăguţ 
şi îngrijit, cu mâinile, picioarele şi urechile frumoase, cu trăsături armonioase, o 
gură mică şi fină, un ten proaspăt şi o voce clară şi puternică, aşa încât părea 
miniatura din ceară a unei fiinţe umane normale, gata să fie expusă în vitrina 
unui muzeu. îmbrăcămintea îi era de calitate şi corectă, jobenul stătea pe un raft 
în spatele lui, lângă cuierul unde îi atârna redingota. 

Se numea Aeneas Snell, sau aşa îşi spunea - pentru că, în ciuda firii lui 
prietenoase şi deschise, originea şi trecutul său rămâneau necunoscute chiar şi 
prietenilor. Se spunea că fusese cândva preot şi fusese excomunicat. Mai târziu 
practicase medicina ca dermatolog şi promitea să facă o mare carieră. Călătorise 
în Europa, Africa, Asia şi cunoscuse multe locuri şi oameni. Nu i se întâmplase 
lui personal nimic măreţ sau providenţial, nici de bine, nici de rău, dar îi fusese 
hărăzit să fie prezent în locuri unde se petreceau evenimente ieşite din comun, 
drame sau catastrofe. Supravieţuise ciumei din Egipt şi rebeliunii din India, în 
serviciul unui prinţ autohton, şi fusese secretarul ducelui de Choiseul-Praslin pe 
vremea când acesta îşi ucisese soţia. Acum era administratorul unui nouveau 
riche din Paris. Prietenii lui se mirau că un om cu asemenea talente şi cu o 
experienţă atât de vastă se resemna să facă toată viaţa comisioane pentru alţii. 
Dar Aeneas le explica propria situaţie evidenţiindu-şi delăsarea caracteristică şi 
natura flegmatică. Nu văzuse niciodată destul de clar, spunea el, necesitatea de a 
face un lucru, dar, în acelaşi timp, faptul că cineva îl ruga sau îi ordona să facă 



era pentru el un motiv destul de întemeiat pentru a duce la bun-sfârşit sarcina. 
Poziţia lui actuală de administrator îi venea ca o mănuşă şi se bucura de 
încrederea nelimitată a patronului său. Ceva din fiinţa lui dădea de înţeles că 
atunci când se angaja la o muncă, o făcea conferind demnitate atât angajatorului 
cât şi lui însuşi, şi această trăsătură îl atrăsese şi îl încântase pe bogatul domn 
francez. Avea o purtare blândă şi altruistă, era un ascultător atent şi răbdător şi 
un foarte bun povestitor. în istorisirile lui, propria persoană nu era protagonistă, 
dar relata cele mai stranii întâmplări de parcă fusese prezent la ele, şi în multe 
cazuri chiar aşa şi fusese. 

După ce îşi bău absintul şi se aşeză comod pe scaun, Charlie deveni mai 
comunicativ. îşi puse mâinile pe masă, sprijinindu-şi bărbia în palmă şi spuse 
rar, cu gravitate: 

— Trebuie să-ţi iubeşti arta din toată inima, din tot sufletul, şi cu toată mintea. 
Şi trebuie să-ţi iubeşti publicul ca pe tine însuţi. 

Apoi, la scurt timp, adăugă: 

— Toate relaţiile dintre oameni conţin ceva înspăimântător şi plin de cruzime. 
Dar relaţia artistului cu publicul său este poate printre cele mai înspăimântătoare 
şi pline de cruzime. Da, e la fel de înfricoşătoare ca o căsnicie. 

Spunând aceste cuvinte îi aruncă lui Aeneas o privire întunecată şi amară, de 
parcă ar fi văzut întrupat în el propriul public. 

— Pentru că, spuse el, artistul şi publicul său sunt dependenţi unul de altul, pe 
viaţă şi pe moarte, şi împotriva voinţei lor. Da, depindem unul de celălalt pentru 

a ne salva existenta. 

» 

Ochii lui Charlie, înneguraţi de durere, aruncară din nou o privire plină de 
reproş prietenului său. Aeneas simţi că poetul se afla într-o dispoziţie atât de 
primejdioasă, încât fiece răspuns, chiar cea mai banală observaţie, îi va rupe 
echilibrul. 

— Da, dacă pui astfel problema, nu ţi-a asigurat totuşi publicul tău o existenţă 
lipsită de griji? 

Răspunsul acesta produse în Charlie atât de multă confuzie şi spaimă încât 
rămase înmărmurit şi tăcut mult timp. 

— Pentru Dumnezeu! spuse el într-un sfârşit. Crezi că vorbesc aici de pâinea 
mea de toate zilele? De paharul ăsta de absint? De pălăria sau pantalonii mei? în 
numele lui Cristos, încearcă să înţelegi ce spun. Nu, cu totul în alt sens suntem în 
puterea celorlalţi. Pur şi simplu depinde de ei, de bunăvoinţa lor, chiar şi venirea 
noastră pe lume, simpla noastră existenţă. Pentru că unde nu există o operă de 



artă de admirat, acolo nu există nici public - asta poţi să pricepi până şi tu, nu-i 
aşa? Cât priveşte opera de artă - se poate spune oare despre o pictură pe care nu 
o admiră nimeni, despre o carte pe care nu o citeşte nimeni, că există măcar? Nu, 
Aeneas, trebuie admirată, trebuie citită! Şi în timp ce se lasă admirată sau citită, 
opera de artă creează acea făptură monstruoasă: spectatorul, cititorul, care, la 
rândul lui, multiplicat într-un mod înfiorător - şi ne dorim, tânjim ca cititorii 
noştri să se înmulţească, într-atât suntem de vanitoşi şi de jalnici -, devine ceea 
ce se cheamă publicul. Şi iată-ne, fără drept de apel, şi fără a ni se arăta milă, în 
mâinile publicului. 

— în cazul acesta ar trebui să vă arătaţi reciproc îndurare, spuse Aeneas. 

— îndurare! Ce tot spui? izbucni Charlie şi căzu pe gânduri. 

După o lungă pauză continuă, foarte încet: 

— Nu putem să ne arătăm reciproc îndurare, nu se poate asta. Publicul nu 
poate să-i arate unui artist îndurare. Dacă ar fi milos, nu ar mai fi un public 
adevărat - pentru că există, în legea lui Dumnezeu, o limită a fiecărui lucru. Nici 
artistul nu poate arăta îndurare publicului, sau cel puţin nu s-a încercat niciodată 
până acum asta. Nu, am să-ţi spun cum stau lucrurile cu noi: toate operele de artă 
sunt în ele însele frumoase şi perfecte. Dar toate sunt în acelaşi timp urâte, 
ridicole şi complet ratate. în momentul în care încep să scriu o carte, aceasta este 
întotdeauna splendidă, mă uit la ea şi văd că e bună. în timp ce lucrez la primul 
capitol, întreaga carte e atât de bine închegată, există un asemenea echilibru între 
diferitele ei părţi, încât întregul emană o armonie unică. Şi, de obicei, în acel 
moment, ultimul capitol pare cel mai frumos din întreaga carte. Dar cartea mea e 
în acelaşi timp, din clipa în care o încep, urmărită de o umbră înspăimântătoare, 
de un monstru respingător, care totuşi îi seamănă şi uneori, destul de des, îi ia 
locul, încât şi mie îmi e greu să le deosebesc, şi mă feresc, ca femeia din poveste 
în faţa leagănului, făcându-mi semnul cmcii la gândul că am crezut vreodată că 
este sânge din sângele meu. Da, pe scurt şi în mod cinstit: fiecare operă de artă 
este în acelaşi timp propriul ei ideal şi propria ei caricatură. Publicul este cel care 
decide cu fiecare moment care dintre cele două va exista. Când inima publicului 
e atinsă şi tulburată de operă, când cu lacrimi de mândrie şi puternică emoţie o 
proclamă drept o capodoperă, devine ceea ce fusese dintotdeauna, o capodoperă. 
Când o reneagă, ca insipidă şi lipsită de valoare, iese în faţă rânjetul caricaturii, 
şi devine ceea ce de asemenea fusese dintotdeauna, ceva insipid şi lipsit de 
valoare. Dar când nici nu se uită la ea, când nici măcar nu vor să-mi citească 
poezia, - voilă, vorba localnicilor! - atunci dispare şi nu va mai exista vreodată. 



E inutil să le strig cititorilor mei: „Nu vedeţi chiar nimic?“ Ei îmi vor răspunde, 
corect: „Chiar nimic, şi totuşi, vedem ceea ce există“. De fapt, Aeneas, lucrurile 
stând astfel între artişti şi publicul lor, nu e bine să scrii cărţi. Dar să nu crezi 
totuşi, spuse el după o lungă tăcere, că nu simt compasiune pentru publicul meu, 
că nu îmi recunosc propria vină. Empatizez profund cu el şi vina apasă greu pe 
umerii mei. Da, dacă nu aş avea Cartea lui Iov, spuse el, nu cred că aş 
supravieţui. 

— Te compari cu Iov, Charlie? îl întrebă Aeneas. 

— Nu, răspunse Charlie cu seriozitate şi mândrie. Cu Dumnezeu. M-am 
comportat faţă de publicul meu, spuse el rar, aşa cum a făcut-o Dumnezeu faţă 
de Iov. Ştiu foarte bine, nimeni nu ştie mai bine decât mine, cât de mult tânjeşte 
Dumnezeu după Iov ca public, şi cum nu poate fără el. E greu de spus dacă 
Dumnezeu e mai dependent de Iov decât este acesta de divinitate. Am făcut 
pariu cu Satana pe sufletul lui, i-am frânt calea şi am abătut grozăvii asupra lui. 
L-am ridicat şi apoi l-am lăsat să cadă, i-am topit puterile şi le-am transformat în 
praf şi cenuşă. Apoi, când spera să vadă lumina, a venit întunericul! Şi Iov nu s-a 
mgat niciodată să devină publicul lui Dumnezeu, aşa cum publicul meu nu şi-a 
dorit vreodată să îmi devină public. 

Charlie oftă, se uită în paharul său, apoi îl duse la gură şi îl goli. 

— Dar, spuse el grav, la urmă cei doi se împacă, e bine să citeşti despre asta. 
Pentru că în mijlocul vijeliei Dumnezeu îl apără pe artist şi doar pe el. El 
spulberă, nimiceşte scrupulele morale ale publicului său şi nu admite nici o 
fărâmă de încăpăţânare. „Vrei să fii drept, spune el, şi să mă acuzi pentru că m- 
am comportat nedumnezeieşte? Poţi oare să te plimbi prin fundurile adâncurilor? 
Poţi să îţi ridici vocea până la cer? Poţi să domesticeşti veselele Pleiade şi să 
aduci ploaia pe un tărâm unde ea nu există? înţelegi tu totul? Atunci profeţeşte- 
le aşa cum le ştii pe toate!“ Da, El se întinde peste toate fenomenele 
nemulţumitoare şi înfricoşătoare ale vieţii, şi îşi întreabă în treacăt publicul dacă 
vrea să se joace cu ele, lăsându-şi fiicele să facă acelaşi lucru. Iov este de fapt 
publicul ideal - care dintre noi va avea vreodată un asemenea public? Se pleacă 
în faţa argumentelor marelui zeu, ale marelui artist, şi îşi retrage plângerile. Da, 
recunoaşte până la urmă că e mai în siguranţă, şi după toate aparenţele, mai 
fericit în mâinile creatorului decât în posesia oricărei alte puteri din lume. 
Admite că a vorbit despre lucruri pe care nu le ştie, despre lucruri care îi erau de 
nepătruns. 

Charlie tăcu o clipă. 



— Aşa s-a purtat Dumnezeu cândva şi cu mine, spuse el cu durere adâncă şi 
adăugă apoi: Citesc Cartea lui Iov când nu pot să dorm. Şi în ultima vreme dorm 
cam prost. 

— Dar nu pot să ştiu, continuă el după o lungă pauză, ce menire au toate 
astea. De ce nu putem să ne oprim din pictat şi din scris şi să ne lăsăm publicul 
în pace? Până la urmă, ce folos le aducem noi? La urma urmei, ce folos le aduce 
arta oamenilor, în general? Deşertăciune, deşertăciune! - totul este deşertăciune! 

Aeneas terminase de mâncat şi îşi savura cafeaua. 

— Domnul Camus, patronul meu, spuse el, colecţionează în timpul liber 
tablouri şi e hotărât să deschidă o galerie în elegantul său hotel de aici din oraş. 
Dar cum nu se pricepe la pictură şi cum nu are timp să fie iniţiat în acest 
domeniu, alegerea tablourilor a reprezentat mult timp o bătaie de cap pentru el. 
Acum m-a însărcinat pe mine cu această treabă. Nici eu nu mă pricep la pictură 
şi nu am nici timp să mă documentez. Dar acum mă duc în numele lui pe la 
diverşii artişti din Paris şi îl rog pe fiecare dintre ei, indiferent de preţ, să îmi 
vândă acel tablou pe care îl consideră cel mai bun din tot ce a pictat până acum. 
Galeria noastră creşte şi va fi ceva ieşit din comun. 

— Da, asta crezi tu, spuse Charlie. Dar te înşeli. Artistul nu poate decide de 
unul singur care din creaţiile sale este cea mai bună. Chiar dacă artiştii sunt 
oameni cinstiţi şi nu-ţi vând un tablou de care nu pot scăpa altfel - cum ai merita 
să îţi facă -, tot nu pot decide ei singuri. 

— Nu, nu pot probabil decide, spuse Aeneas, dar o galerie în care fiecare 
tablou este ales de artistul însuşi ca fiind cel mai bun pe care l-a pictat vreodată 
poate să suscite interes cu timpul şi să atragă publicul ca o adevărată curiozitate. 

— Şi tu, spuse Charlie cu profundă amărăciune, tu alergi de colo-colo în 
numele unui diletant bogat, de la un artist la altul. Dar n-ai pictat sau n-ai 
cumpărat un tablou de unul singur niciodată în viaţă. Când vei fi murit, va fi ca 
şi când n-ai fi existat. 

Aeneas dădea din cap. 

— De ce dai din cap? îl întrebă Charlie furios. 

— Din cauza celor spuse de tine. Aş fi putut să nici nu exist. 

Un scurt moment au stat în tăcere, apoi Aeneas continuă prietenos: 

— Dar cu tine, Charlie, lucrurile stau diferit. Lasă să treacă un timp şi totul va 
fi bine între tine şi publicul tău. Vezi această carte, pe care mă pregăteam s-o 
deschid când ai intrat tu şi care a aparţinut bibliotecii domnului Camus? Poţi afla 
din ea cum la încheierea unei păci, acum cinci sute de ani, o întreagă provincie a 



fost dată în schimbul unei aşchii din sfânta cruce. Dacă Isus, la vremea lui, ar fi 
putut să îşi împartă cmcea la un asemenea preţ, ar fi reuşit să ridice o armată 
împotriva preoţilor şi a lui Pilat, chiar împotriva Romei şi a lui Cezar. 

Charlie se descotorisise de o parte din neliniştea şi melancolia cu care intrase 
în cafenea şi avea acum mai mult chef să asculte decât să vorbească el însuşi. îşi 
dădu seama că îi era foame, aşa că îşi comandă prânzul. Când termină supa, se 
lăsă pe speteaza scaunului, se uită de jur-împrejur prin cafenea, de parcă o vedea 
pentru prima oară, şi îl întrebă pe Aeneas cu vocea unui om care tocmai trecuse 
peste o boală grea: 

— Nu poţi nici măcar să-mi spui o poveste? 

Aeneas învârti în ceaşcă cu linguriţa şi dibui bucata de zahăr care se lăsase pe 
fund. îşi duse şerveţelul la gura lui mică, apoi îl îndoi şi îl puse pe masă. 

— Ba da, pot să-ţi spun o poveste, spuse el. 

Rămase o clipă nemişcat, iscodindu-şi memoria. în acele câteva minute se 
transformă, deşi rămase tot atât de liniştit. Administratorul respectabil şi 
responsabil lăsă locul unei figuri profunde, mici şi primejdioase, adunată, 
vigilentă şi neîndurătoare: povestitorul din toate timpurile, de o vârstă cu 
umanitatea. 

— Da, spuse el zâmbind, în cele din urmă. Pot să-ţi povestesc o pildă. 

Cu o voce blândă şi melodioasă, îşi începu istorisirea. 

— în tinereţe, am fost angajatul unei firme din Londra care făcea negoţ cu 
covoare. M-au trimis în Persia pentru a cumpăra nişte covoare persane. Prin 
diverse întâmplări ieşite din comun, am devenit, timp de doi ani - într-o perioadă 
critică în care Anglia şi Rusia se luptau să obţină influenţă la curtea persană - 
doctorul de curte al domnitorului ţării de atunci, şahul Mahomed, un conducător 
demn şi înţelept. Suferise cumplit timp îndelungat din cauza unui erizipel, o 
boală căreia tocmai avusesem norocul să-i găsesc leacul. Şahul de astăzi, Nazrud 
Din Mizra era pe vremea aceea moştenitorul tronului. 

Nazrud Din era un tânăr prinţ cu mintea plină de idei inovatoare despre 
progres şi reforme şi un temperament inventiv, fiind plin de imaginaţie. îşi 
pusese în cap să cunoască nevoile supuşilor săi, de la cei mai neînsemnaţi la cei 
mai importanţi, şi nu se menaja deloc nici pe sine, nici pe cei din jurul său, când 
venea vorba despre această ambiţie. Citise 1001 de nopţi şi prinsese gust pentru 
rolul marelui calif al Bagdadului, Harun al Raşid. Imitându-1 pe acest clasic 
iubitor de măşti şi sosii, se plimba adesea în hainele unui cerşetor sau ale unui 
negustor prin oraşul său Teheran, vizitând pieţele şi cârciumile oraşului. Intra 



aici în vorbă cu cărăuşi, zileri şi prostituate şi îi descosea cu şiretenie aflând 
adevărata lor părere despre înalţii funcţionari şi angajaţi ai statului, despre cum 
se aplică legea şi se face dreptate în ţară. 

Această iniţiativă a prinţului îi nelinişti profund pe bătrânii săi sfetnici. în 
ochii lor era inacceptabil şi iraţional ca un prinţ să dobândească o cunoaştere atât 
de profundă a obiceiurilor şi gândurilor supuşilor lui, şi se temeau că asta ar 
putea pune în pericol chiar vechiul şi respectatul echilibru al statului. îi înfăţişară 
pericolele la care se expune şi nedreptatea pe care i-o face întregii Perşii, care ar 
putea suferi o pierdere irecuperabilă. Dar cu cât îl conjurau aceştia mai mult, cu 
atât mai înverşunat devenea prinţul Nazrud Din în a-şi continua întreprinderea. 
Atunci miniştrii recurseră la alte măsuri. Se asigurară că tânărul stăpân, fără să o 
ştie, este urmat în periplurile lui de paznici înarmaţi şi îi mituiră pajii şi 
camerierii pentru a afla cum se îmbrăca acesta şi în ce parte a oraşului avea de 
gând să meargă. De obicei, cerşetorul şi femeia cărora prinţul li se adresa în piaţă 
sau pe stradă erau dinainte sfătuiţi şi instruiţi de către bătrânii domni înţelepţi. 
Prinţul nu bănuia nimic din toate acestea, şi miniştrii se temeau de mânia 
tânărului dacă ar fi aflat vreodată, aşa că păstrau chiar între ei tăcerea în legătură 
cu măsurile de securitate luate. 

Se întâmplă ca în timpul cât am fost şi eu la curte, bătrânul ministru de stat al 
şahului, Mizra Aghai, să ceară într-o zi să fie primit de către tânărul prinţ şi, cu o 
faţă întunecată, să-i dea o veste stranie şi neliniştitoare. 

în oraşul Teheran, spuse el, exista un bărbat, atât de asemănător la chip, la 
înălţime şi la voce cu prinţul Nazrud Din încât, puşi faţă în faţă, până şi reginei 
mame i-ar fi fost greu să spună care dintre ei îi este fiu. Mai mult, străinul se 
străduia să imite cât mai bine stilul şi comportamentul prinţului. Acest om se 
plimba de câteva luni pe străzile oraşului îmbrăcat în haine de cerşetor, identice 
cu cele purtate de prinţ atunci când stătea lângă ziduri sau în pieţe şi le punea 
întrebări unora şi altora sau le predica. Oare nu dovedea acest fapt, întrebau 
bătrânii miniştri, câte pericole ascundea dorinţa de aventură a prinţului? Ce se 
afla oare în spatele acestui lucru? Deghizatul necunoscut era fie un instrument în 
mâinile duşmanilor şahului, pus de aceştia să împrăştie neîncredere şi să 
îndemne la rebeliune poporul, fie un aventurier de un curaj nemaivăzut, care îşi 
urmărea propriile scopuri întunecate şi înfricoşătoare. Da, poate plănuise să-l 
facă dispărut pe adevăratul stăpân şi să se dea drept acesta, luându-i poziţia. 
Bătrânul sfetnic revăzu în gând întregul şir de duşmani ai casei regale şi în minte 
îi reapăru umbra unui mare principe, din neamul regelui, al cărui cap căzuse cu 



douăzeci de ani în urmă, din cauza unei rebeliuni eşuate. îşi aminti cu groază 
zvonul că după moartea rebelului, soţia acestuia dăduse naştere unui fiu. Ce 
poate fi mai probabil decât că acest tânăr plănuia acum răzbunarea morţii tatălui 
său, recâştigarea puterii pierdute şi recuperarea averii confiscate? îşi imploră 
tânărul stăpân să-şi întrerupă ieşirile nocturne prin oraş, până aveau să îl prindă 
pe criminal şi să-l facă inofensiv. 

Nazrud Din ascultă raportul bătrânului, jucându-se cu ciucurii de mătase de la 
centironul său. Ce le spunea acest necunoscut deghizat oamenilor şi ce impresie 
le lăsase? îşi întrebă el ministrul. „Stăpâne, răspunse Mizra Aghai, ce le-a spus 
oamenilor nu-ţi pot reproduce. întâi pentru că spusele lui sunt de obicei deosebit 
de profunde şi întunecate, aşa încât cei care le-au auzit nu le ţin minte, şi, pe de 
altă parte, pentru că, de fapt, nu prea spune mare lucm. Dar impresia pe care le-a 
făcut-o oamenilor este una puternică. Pentru că nu s-a mulţumit să-i întrebe 
despre nevoile lor, ci şi-a propus să le împartă cu ei. Se ştie că a dormit sub 
ziduri în nopţile reci de iarnă, că a trăit din resturile pe care i le dădeau locuitorii 
săraci ai oraşului şi că atunci când nu au avut nimic să-i dea a stat nemâncat o zi 
întreagă. Vizitează cele mai sărace prostituate ale oraşului, pentm a-şi arăta 
compasiunea faţă de cărăuşi şi faţă de călăuzele pe cămile, şi pentru a lua parte 
la greutăţile lor. Pentru a se identifica perfect cu cei mai neînsemnaţi dintre 
supuşii tăi, stăpâne, se ţine, cu bunăvoinţa măriei tale, cu o femeie care dă într-o 
bodegă mizeră dintr-o piaţă reprezentaţii cu un măgar! Şi toate acestea, nobilul 
meu tânăr prinţ, sub înfăţişarea domniei voastre!“ 

Prinţul era un bărbat tânăr, vioi şi neînfricat, care-şi făcuse o plăcere din a-i 
înspăimânta pe bătrânii sfetnici ai tatălui său. Povestea lui Mizra Aghai îi 
promitea o aventură cât se poate de interesantă. După ce întoarse istoria pe toate 
părţile îi spuse bătrânului ministru că nu dorea în nici un caz să scape ocazia de 
a-şi întâlni dublura. Avea să-l caute el însuşi, să vorbească cu el şi să afle 
adevărul din gura lui. îi interzise cu fermitate lui Mizra Aghai să se amestece în 
iniţiativa lui şi se asigură de data aceasta că nimeni nu avea să-l urmărească sau 
să-l însoţească. Bătrânul sfetnic încercă în zadar să-l convingă să renunţe la o 
faptă atât de cutezătoare şi singura concesie pe care o obţinu din partea prinţului 
fu ca acesta să meargă înarmat şi să îşi aleagă un om de încredere ca însoţitor. 

S-a întâmplat ca, în acele zile, să fi petrecut eu însumi destul de mult timp în 
compania prinţului. Prinţul Nazrud Din avea pe obrazul stâng, chiar sub ochi, un 
semn maro, de mărimea unei cireşe. îl desfigura şi îi dăduse multe complicaţii şi 
bătăi de cap, fiindu-i evident o piedică în dorinţa lui de a călători incognito. 



După ce urmărise un timp cura pe care i-o prescrisesem tatălui său, a venit să mă 
roage să-l scap de semnul de pe obraz. Tratamentul a fost de durată şi am avut 
astfel timpul şi ocazia să-l delectez pe prinţ cu aventuri şi fabule, care îl 
încântau, eu cunoscând bineînţeles multe care aparţineau literaturii noastre 
clasice şi care pentru el erau noi. 

Prinţul suferea printre altele de o frică nesfârşită de a se îngrăşa, pentru că 
obezitatea era o caracteristică în familia mamei lui. Ţinea constant o dietă strictă 

5 

şi uneori refuza chiar să mănânce. Mama lui, regina, pentru care prinţul nu 
fusese niciodată mai drăguţ decât în copilărie când era exagerat de plinuţ, îşi 
făcea acum multe griji şi le ordonase celor care aprovizionau palatul şi 
bucătarilor să gătească cele mai delicioase bucate care s-au întâlnit de la răsărit 
la apus pentru a-1 tenta pe fiul ei. Ea observă că istorisirile mele îl ţineau în mod 
normal pe prinţ mai mult la masă şi m-a rugat plină de recunoştinţă să-i ţin 
companie în fiecare zi. I-am povestit lui Nazrud Din tot ce mi-am adus aminte 
din Divina Comedie, din tragediile lui Shakespeare şi întreaga Georgete sau 
Mama lui Tabellion de Paul de Kock, pe care o citisem chiar înainte de a pleca 
din Europa. în cursul dialogului nostru pe marginea acestor opere literare, i-am 
cucerit încrederea tânărului prinţ şi, când a trebuit să găsească un însoţitor pentru 
pribegiile lui, m-a ales pe mine să-i ţin de urât. 

S-a amuzat să mă îmbrace ca pe un veritabil cerşetor persan, într-o pelerină 
lungă, cu saboţi şi o bandă neagră peste un ochi. Fiecare aveam un cuţit ascuţit la 
cingătoare şi un pistol la piept şi mai târziu prinţul m-a rugat să-mi păstrez 
pumnalul care avea mânerul incrustat în argint şi împodobit cu smaralde. Când 
Mizra Aghai află care e alegerea prinţului, trimise după mine şi îmi promise 
eterna lui recunoştinţă şi un post înalt la curte dacă reuşeam în timpul aventurii 
noastre să-l conving pe prinţ să renunţe la această periculoasă meteahnă a lui. 

Ne-am plimbat astfel pe străzile Teheranului, prin cartierele cele mai sărace, 
în după-amiezile de primăvară. Pe terasele palatului regal smochinii erau deja în 
floare şi în iarbă se vedeau şofranul şi narcisele. Dar aerul era încă tare şi bruma 
nopţii nu foarte îndepărtată. 

Nopţile sunt în Teheran în acea perioadă a anului incredibil de albastre. 
Bătrânele ziduri cenuşii, platanii, măslinii din grădini, săracii în hainele lor largi 
şi lungul şir de cămile obosite şi încărcate care, una câte una, intrau prin porţile 
oraşului la asfinţit, totul părea să plutească şi să zăbovească într-o pâclă azurie. 

împreună cu tânărul prinţ am vizitat multe locuri ieşite din comun şi am făcut 
cunoştinţă cu hoţi, dansatoare, codoaşe şi clarvăzători. Am purtat între noi lungi 



discuţii despre Dumnezeu sau despre natura dragostei şi am râs straşnic din când 
în când pentru că eram amândoi oameni tineri. Dar a durat mult până l-am găsit 
pe cel pe care îl căutam şi nici vorbindu-se despre el n-am auzit din prea multe 
locuri. Am întrebat de numele sub care se făcuse cunoscut, acelaşi ca al prinţului 
când lua înfăţişare de cerşetor. Până la urmă, am fost conduşi într-o seară de un 
băiat până într-o piaţă, în vecinătatea celui mai vechi port al oraşului, unde, aşa 
cum aflaserăm, obişnuia să se odihnească escrocul în acele ore din zi. Lângă 
fântâna din piaţă însoţitorul nostru desculţ s-a oprit şi ne-a arătat cu degetul o 
mică siluetă, care şedea pe pământ ceva mai departe. Ne-a aruncat o privire 
senină şi lungă spunând: „Nu mai merg mai departe cu voi“, şi şi-a văzut grăbit 
de drum. 

Ne-am oprit o clipă pipăindu-ne hangerele şi pistoalele. Era o piaţă 
sărăcăcioasă şi mizeră, înconjurată de străzi murdare şi case delabrate şi 
înfricoşătoare, în aer se simţeau mirosuri de ulei, fum, usturoi şi balegă de 
cămilă, iar caldarâmul era plin de gropi şi prăfuit. Locuitorii zdrenţăroşi ai 
uliţelor veniseră de la lucru şi profitau de ultimele raze de lumină pentru a 
sporovăi în aer liber sau a scoate apă din fântână. Câţiva dintre ei, puţini, îşi 
cumpărau un pahar de vin la tejgheaua unei cârciumi din piaţă, lucru pe care 1- 
am făcut şi noi, cerând cel mai ieftin vin, pentru că eram doar noi înşine cerşetori 
în această seară. în timp ce beam, ne uitam la omul de lângă zid. 

Dintr-una din crăpăturile zidului, ieşea un smochin bătrân sub care se 
adăpostise. Nu era în jurul lui acea mulţime de oameni pe care am fi aşteptat-o 
după cele auzite despre el. Dar, în timp ce îl urmăream, am observat cum 
trecătorii prin piaţă îşi încetineau mersul în dreptul lui. Vreo doi dintre ei s-au 
oprit chiar să schimbe cu el câteva cuvinte, înainte să-şi continue drumul. Cu 
toţii întoarceau puţin capul în timp ce vorbeau şi păreau să se comporte cu un 
respect amestecat cu teamă în apropierea lui. 

în timp ce analizam întreaga scenă de sub ochii noştri, am fost surprins de 
ceva neobişnuit şi inexplicabil. Piaţa aceasta era printre cele mai jalnice şi mai 
sinistre din câte am văzut în perindările noastre prin oraş şi totuşi respira o 
stranie demnitate, o atmosferă calmă de încredere şi aşteptare. Copiii se jucau 
împreună fără să ţipe sau să plângă, femeile sporovăiau încet şi râdeau la unison 
şi oamenii care luau apă de la fântână îşi aşteptau răbdători, fără a protesta, 
rândul. 

Cârciumarul din local vorbea cu un cărăuş care îi adusese un coş mare de 
legume proaspete: fasole, varză şi salată. Cărăuşul îl întreba în şoaptă: „Şi ce 



crezi că se serveşte în seara asta la palat?“ Patronul spuse: „Nu e bine să ştii. 
Vreun păun împănat cu măsline. Sau limbi de crap făcute în vin roşu. Sau poate 
mănâncă un miel în sos de scorţişoară". „Da, pe Dumnezeu!" spuse cărăuşul. 
Noi am zâmbit auzind lista de meniu cu acele bucate fantastice, care evident 
pentru oamenii aceştia săraci reprezentau nişte delicatese. Prinţul Nazrud Din 
plăti vinul, îşi strânse pelerina largă de cerşetor în jurul său, trăgându-şi gluga 
peste cap, şi fără a mai schimba vreun cuvânt, am mers să ne aşezăm pe pământ, 
în apropierea străinului. Eu stăteam cel mai aproape de el, sprijinit de perete. 

Bărbatul pe care îl căutaserăm atât de mult, şi despre care vorbiserăm între noi 
de nenumărate ori, era o persoană liniştită. Nici măcar nu-şi ridică privirea 
pentru a-i vedea pe noii veniţi. Stătea turceşte, cu capul plecat iar mâinile uşor 
împreunate se odihneau pe pământ în faţa lui. Vasul cu care cerşea era lângă el, 
gol. 

Purta o pelerină albă, ca a prinţului, doar că a lui era mai uzată şi peticită. 
Avea o glugă care îi acoperea pe jumătate capul, dar cum stătea aşa nemişcat, cu 
ochii închişi, am profitat de ocazie pentru a-i studia înfăţişarea. 

Era adevărat că semăna într-un mod uimitor, aproape înspăimântător, cu 
prinţul. Era un bărbat tânăr, măsliniu şi subţire, puţin mai bătrân decât prinţul 
sau de aceeaşi vârstă pe care Nazrud Din se prefăcea că o are când era îmbrăcat 
în cerşetor. Avea gene negre şi lungi, o barbă subţire şi neagră, identică cu cea 
pe care prinţul şi-o punea când se deghiza în cerşetor, doar că a lui creştea într- 
adevăr pe bărbie şi obraji. Pe obrazul stâng, chiar sub ochi, avea un semn maro 
din naştere, mare cât o cireaşă, şi eu, care mă pricepeam la semnele de piele, mi- 
am dat seama că era lipit de faţă cu multă grijă şi îndemânare. Cât priveşte 
înfăţişarea şi atitudinea lui în general, semăna cât se poate de puţin cu acel 
intrigant lipsit de scrupule şi depravat, pe care ne aşteptam să-l găsim. Acesta 
era, îmi spuneam eu, cel mai inofensiv chip uman pe care îl văzusem vreodată. 
Nu exista pe el nici o urmă de şiretenie, nici măcar vreun aer de inteligenţă. Dar 
aceeaşi armonie, aceeaşi demnitate pe care o remarcasem cu surprindere cu 
câteva clipe în urmă în atmosfera pieţei, era oglindită în figura blândă a acestui 
bărbat, de parcă acea pace stranie şi înălţătoare se concentrase sau chiar izvora 
din silueta mică şi jalnică a cerşetorului. Mă gândeam că nimic nu conferă unui 
om o mai mare demnitate decât sentimentul că, indiferent de ce este el, îşi este 
sieşi suficient. 

Trecuse un timp de când stăteam aşa tăcuţi şi am văzut atunci un alai de 
înmormântare sărac, care a traversat piaţa în drum spre cimitirul din faţa porţilor 



oraşului. Mortul era dus pe un catafalc, acoperit de un giulgiu peticit. Câteva 
rude îndoliate urmau catafalcul, şi o mică mulţime se lipise de convoi adunată de 
pe străzile prin care trecuse. Când au dat cu ochii de cerşetorul de sub smochin, 
pe chipurile lor s-a putut citi acelaşi respect amestecat cu frică pe care îl 
manifestau trecătorii prin piaţă. S-au abătut puţin din drum, ocolindu-1, dar nu i- 
au vorbit. 

Când ultimul dintre ei a dispărut pe poartă, cerşetorul îşi ridică privirea şi 
uitându-se fix înainte spuse cu o voce joasă şi blândă: „Viaţa şi moartea sunt 
două scrinuri încuiate şi fiecare ascunde cheia celuilalt". 

Prinţul Nazrud Din tresări uşor auzind vocea cerşetorului, atât de 
asemănătoare cu a lui, până şi în dicţie şi în micul accent nazal pe care îl avea. 
Dar după o clipă se întoarse înspre cerşetorul de sub smochin. „Sunt un cerşetor 
ca şi tine şi am venit aici întocmai ca tine pentru a aduna pomana pe care 
oamenii miloşi din acest oraş vor vrea să mi-o dea. Hai, deci, să nu mai pierdem 
vremea, şi să vorbim despre viaţa noastră de cerşetori. în sărăcia şi mizeria ta, 
poţi crede că viaţa ta are un preţ atât de mic încât să vrei să o schimbi cu 
moartea?" Cerşetorul părea nepregătit să răspundă unei întrebări atât de directe. 
Nu vorbi imediat, ci dădu încet din cap şi spuse apoi: „Nu, nu cred asta chiar 
deloc". 

în acel moment o bătrână traversă şchiopătând piaţa, se apropie de cerşetor în 
acelaşi fel umil ca al celorlalţi de dinainte, şi întorcând puţin capul când îi vorbi. 
Ţinea strâns la piept o pâine şi când se opri în faţa lui i-o întinse, ezitând, cu 
ambele mâini. „Pentru numele lui Dumnezeu! spuse ea. Ia această pâine şi 
mănânc-o. Am văzut că stai aici lângă zid de două zile şi că nici unul dintre noi 
nu a avut nimic să-ţi dea. Acum vin eu la tine, o femeie bătrână, cea mai amărâtă 
dintre amărâţii de aici şi te rog să-mi primeşti pomana." 

Cerşetorul ridică blând mâna în semn de refuz. „Nu, spuse el. Ia-ţi înapoi 
pâinea. Nu voi mânca în seara asta. Pentru că am auzit de un cerşetor, fratele 
meu în sărăcie, care a stat trei zile lângă zidurile oraşului fără să fi primit vreo 
pomană. Vreau să cunosc eu însumi gândurile acelui cerşetor în nevoia şi 
singurătatea lui." „Ah, Doamne, oftă bătrâna. Dacă nu vrei să iei această pâine 
de la mine, nu mă voi bucura nici eu de ea, ci o voi da boilor de la căruţele care 
urmează să intre în curând pe poartă şi care sunt şi ei obosiţi şi flămânzi." Şi, 
spunând asta, se îndepărtă întristată. 

Prinţul se întoarse către cerşetor. „Te înşeli, zise el. Nici un cerşetor din oraş 
nu a stat în vreo piaţă trei zile fără să i se arate milostenie. Şi eu sunt cerşetor, 



aşa cum ştii, dar n-am răbdat niciodată de foame o zi întreagă. Oamenii din 
Teheran nu au inima atât de împietrită încât să-l lase chiar şi pe cel mai jalnic 
dintre cerşetorii oraşului să flămânzească trei zile.“ Cerşetorul nu răspunse 
nimic. 

Se lăsa noaptea şi se făcea frig. Deasupra capetelor noastre cerul era încă 
senin, ca de sticlă, umplut de o lumină vie şi clară. Nenumăraţi lilieci ieşiră din 
găurile din zid şi dădeau ocol în linişte, în sus şi în jos, prin aer. Dar pământul şi 
tot ce ţinea de el era deja acoperit de o umbră albastră, emailat parcă de un strat 
foarte fin de lazulit. 

Cerşetorul îşi trase pelerina în jurul corpului, tremurând uşor. „Am face bine 
să ne retragem sub poartă, e mai adăpostit acolo“, am spus eu. „Nu pot să fac 
asta, zise cerşetorul. Paznicii îi alungă de acolo pe cerşetori cu bâtele.“ „Te înşeli 
din nou“, spuse prinţul. „Eu, care sunt cerşetor, am găsit deseori adăpost sub 
porţile oraşului şi n-am fost niciodată alungat de acolo de vreun paznic. Pentru 
că legea oraşului permite oamenilor sărmani, care nu doresc răul nimănui, să stea 
la adăpostul porţilor după încheierea traficului din timpul zilei.“ 

Cerşetorul medită la cuvintele acestea, apoi întoarse capul şi îl privi. „Eşti 
prinţul Nazrud Din?“, întrebă el. 

Prinţul Nazrud Din fu surprins şi încurcat de întrebarea cerşetorului. O clipă 
mâna îi pipăi hangerul din curea. Şi eu îmi dusesem degetele la mânerul cuţitului 
meu. Dar după o clipă se uită cu mândrie în ochii străinului. „Da, eu sunt Nazrud 
Din, spuse el, şi cred că îmi cunoşti foarte bine înfăţişarea, din moment ce ţi-ai 
însuşit-o. Probabil că m-ai urmărit mult timp şi ai stat în preajma mea îndelung 
dacă ai reuşit să mă imiţi cu atâta îndemânare. Să nu crezi că nu am aflat de ceva 
timp despre înşelăciunea şi abilitatea ta. N-am reuşit să aflu însă intenţiile tale şi 
motivul pentru care mă imiţi. Am venit aici în această seară, pentru a te obliga 
să-mi spui adevărul.“ 

Cerşetorul nu răspunse imediat. Apoi dând uşor din cap spuse: „Ei, nobilul 
meu stăpân, chiar poţi socoti că îmbrăcămintea şi înfăţişarea pe care le vezi sunt 
întocmai celor pe care le-ai socotit potrivite pentru a te deghiza, pentru a înşela 
privirile oamenilor? Nu s-ar putea spune la fel de bine că tu eşti acela care în 
măreţia ta mi-ai imitat fiinţa mică şi neînsemnată, însuşindu-ţi înfăţişarea mea de 
cerşetor? Da, e adevărat că te-am văzut o dată, de la distanţă, în hainele de 
cerşetor. Dar am învăţat mai multe de la cei care te urmăreau şi te păzeau. E 
adevărat, doamne, că m-am folosit de asemănarea dintre noi, pe care ne-a lăsat-o 
Dumnezeu însuşi. M-am folosit de ea pentru a deveni mândru şi recunoscător 



Domnului, de unde înainte eram prăbuşit în colb şi lipsit de speranţă. Dar e 
normal ca un domnitor să-şi judece supusul pentru atât?“ 

„Şi drept cine eşti luat de către oamenii din pieţe şi de pe stradă?" întrebă 
prinţul cu o privire ascuţită şi profundă. Cerşetorul se uită speriat de jur- 
împrejur. „Şşş! Stăpâne, vorbeşte mai încet! spuse el. Oamenii din piaţă şi de pe 
stradă nu îndrăznesc pentru nimic în lume să mă lase să bănuiesc drept cine mă 
iau. Nu ai văzut cum întorc capul şi închid ochii când îmi vorbesc? Ei ştiu că nu 
doresc să fiu recunoscut, că vreau să trec drept un cerşetor printre alţi cerşetori, 
un necunoscut în acest mare oraş. Se tem nespus de mult că, dacă aş descoperi 
cândva cine cred ei că sunt eu, m-aş înfuria şi i-aş părăsi pentru totdeauna.“ 

La cuvintele cerşetorului, prinţul roşi şi deveni tăcut. Până la urmă spuse grav: 
„Ei cred că tu eşti prinţul Nazrud Din!“ Cerşetorul îşi descoperi pentru o clipă 
dinţii albi într-un zâmbet larg. „Da, cred că eu sunt prinţul Nazrud Din, spuse el. 
Ei cred că am un palat în care locuiesc şi unde mă pot întoarce când doresc eu, ei 
cred că am un chelar plin de vinuri alese, o masă aşternută cu cele mai delicioase 
bucate şi dulapuri pline de sute de costume de mătase şi de blănuri.“ 

„Dar cine eşti tu, spuse prinţul, care ai devenit mândru şi recunoscător lui 
Dumnezeu dându-te drept mine, care nu am simţit niciodată nici un fel de 
recunoştinţă faţă de El?“ întrebă prinţul. „Eu sunt ceea ce par a fi, răspunse 
cerşetorul. Sunt un cerşetor din oraşul Teheran. Aşa m-am născut, mama era şi 
ea cerşetoare şi am învăţat această meserie înainte să cântăresc cât o pisică. Am 
cerut de pomană pe străzi, la porţile oraşului şi sub zidurile lui toată viaţa mea.“ 
„Cum te cheamă?“ îl întrebă prinţul. „Fath“, răspunse cerşetorul. 

„Nu ai plănuit cumva să te insinuezi în palat folosindu-te de asemănarea dintre 
noi?“ „Nu“, spuse Fath. „N-ai încercat să dobândeşti putere asupra oamenilor şi 
să-ţi urmezi ambiţiile şi relele intenţii cu ajutorul acestei asemănări?" întrebă 
prinţul. „Nu“, răspunse Fath. Rămase o clipă tăcut apoi zise: „Nu. Sunt cerşetor 
şi mă pricep doar să cer de pomană. Celelalte sunt dincolo de înţelegerea mea şi 
nu doresc să fiu acuzat de nimic. N-aş ajunge departe dacă m-aş îndeletnici cu 
aşa ceva. Am obţinut putere asupra oamenilor, e adevărat, şi e probabil ca ei să 
facă pentru mine ce le cer. Dar ce aş putea să le cer să facă?" 

„Dar ce ai făcut, întrebă prinţul, după ce urmărindu-mă şi spionându-mă atât 
de atent şi de şiret, m-ai imitat şi i-ai făcut pe oameni să creadă că eşti prinţul 
Nazrud Din?" „Am cerut de pomană pe străzi, lângă porţile oraşului şi sub 
zidurile lui." Se uită atent la prinţul Nazrud Din şi izbucni: „Ce ai făcut cu 
semnul de pe obrazul stâng?" Prinţul îşi duse mâna la obraz. „Am pus să mi-1 



îndepărteze 44 , răspunse el. Fath duse şi el mâna la obraz. „Asta nu le va plăcea 
oamenilor 44 , spuse el cu seriozitate. 

„Dar de ce îmi defăimezi oamenii? întrebă prinţul. De ce înfăţişezi suferinţa 
cerşetorilor din oraşul meu mai întunecată decât este ea în realitate? De ce ai 
spus că timp de trei zile un cerşetor a stat sub ziduri fără a cunoaşte milostenie, 
sau pomană, şi că tu însuţi acum doreşti să cunoşti gândurile acestuia în nevoia 
şi singurătatea lui?“ „Dumnezeu mi-e martor, spuse Fath, că nu e vorba de 
defăimare, ci de adevărul gol-goluţ.“ „Cine, întrebă prinţul cu severitate, a fost 
cerşetorul care a fost tratat cu atâta cruzime?“ „Stăpâne, eu am fost acela, spuse 
Fath. Pe vremea când încă nu te văzusem.“ 

„Dar spune-mi, te rog, pentru că asta nu înţeleg, zise prinţul, de ce refuzi să iei 
pomană de la oameni, acum că i-ai făcut să fie gata să împartă cu tine tot ce au? 
De ce ai refuzat pâinea pe care ţi-a adus-o bătrâna şi ai lăsat-o să plece 
întristată? 44 Fath se gândi o clipă la cuvintele spuse de prinţ. „Stăpâne, zise el 
apoi, eşti un mare domnitor şi te pricepi la treburile conducerii unui stat. Dar, 
cerându-ţi îndurare, am să-ţi spun că nu te prea pricepi la meseria de cerşetor. Cu 
siguranţă ai primit întreaga ta viaţă atâta mâncare câtă ţi-ai dorit. Dacă aş accepta 
ceea ce îmi oferă ei, cât timp crezi că ar continua să-mi dea? Şi cât ar mai crede 
ei că am într-adevăr un palat unde mă aşteaptă cele mai delicioase mâncăruri, şi 
bucatele cele mai gustoase din întreaga lume? 44 

Prinţul Nazrud Din tăcu mult timp, apoi începu să râdă. „Pe mormântul tatălui 
meu, Fath, zise el, te-am crezut la început un aventurier, apoi un nebun şi la 
urmă un idiot. Dar acum îmi dau seama că eşti cel mai înţelept om din regatul 
meu. Pentru că uite! Curtenii şi prietenii mei vin şi mă roagă să le ofer funcţii, 
decoraţii sau aur şi după ce le-au primit pleacă, dându-mi pace. Dar un cerşetor 
din Teheran m-a agăţat de căruţa lui, şi de acum înainte peste tot şi întotdeauna, 
treaz sau în somn, voi trudi pentru Fath! Când voi cuceri o provincie, când voi 
ucide un leu, când voi scrie o poezie sau mă voi căsători cu fiica sultanului din 
Zanzibar, toate acestea vor sluji pentru a-1 înnobila şi a-1 glorifica pe Fath. 44 

Fath se uită la prinţ printre genele lui lungi. „Se poate spune şi aşa, zise el. Şi 
ai spus-o cu gura ta. Dar îţi jur că tu însuţi l-ai creat pe Fath şi tot ceea ce 
reprezintă el, aşa cum este. Nu ai încercat niciodată, plimbându-te pe străzile 
Teheranului în îmbrăcăminte de cerşetor, să fii mai măreţ sau mai înţelept, mai 
nobil sau mai generos decât vreunul dintre ceilalţi cerşetori din oraş, te-ai 
transformat într-unul dintre aceia mulţi, un cerşetor printre alţii, un necunoscut 
într-un mare oraş. Ai avut atât de multă grijă să nu fi diferit de noi, pentru a 



putea mai bine trage cu urechea la supuşii tăi şi la nevoile acestora, încât ei chiar 
ţi-au spus ce aveau pe suflet. De aceea eu nici acum nu sunt mai mult decât un 
biet cerşetor din Teheran. Peste tot şi întotdeauna, treaz sau în somn, eu nu voi fi 
decât masca de cerşetor a prinţului Nazrud Din.“ 

„Se poate spune şi aşa“, zise prinţul. 

„Dar te conjur, stăpâne, zise Fath cu gravitate, să cucereşti în continuare 
provincii, să ucizi lei şi să scrii poezii! Eu mă voi îngriji ca atenţia şi 
compasiunea prinţului pentru cei năpăstuiţi şi neajutoraţi să fie cunoscută şi 
respectată şi să fii iubit printre săracii Teheranului. Tu îngrijeşte-te ca renumele 
înţelepciunii şi bărbăţiei tale să crească printre oamenii puternici şi printre regi. 
Când vei ucide un leu, gândeşte-te că sufletul lui Fath exultă la gândul curajului 
tău. Şi când te vei fi căsătorit cu fiica sultanului din Zanzibar, ce frumos vor 
vorbi despre tine supuşii tăi, văzându-te în nopţile geroase de iarnă stând sub 
zidurile oraşului, doar pentru a lua parte la suferinţa lor! Ce mult te vor preamări 
când vor vedea cum, pentru a-ţi împărţi soarta cu cei mai săraci dintre ei, vei 
continua să frecventezi prostituatele din cele mai mizere cotloane ale oraşului.“ 
„Dar spune-mi, Fath, zise prinţul, te îmbrăţişează cu pasiune femeile din străzile 
acelea rău famate, tremură ele de plăcere în braţele tale? Haide, spune! Pentru că 
eu nu ştiu nimic despre asta şi până la urmă pasiunea şi fiorul lor îmi sunt 
adresate mie.“ „Nu-ţi pot spune mai nimic despre asta, stăpâne, zise Fath, pentru 
că nu ştiu mai multe decât tine. Nu îndrăznesc să le îmbrăţişez. Femeile acestea 
sunt înţelepte şi se pricep să desluşească îmbrăţişarea unui mare stăpân.“ „Deci 
te temi de supusele mele, tu, care nici n-ai clipit când mi-am deconspirat 
identitatea în faţa ta.“ „Stăpâne, zise Fath, bărbatul şi femeia sunt două scrinuri 
încuiate şi fiecare ascunde cheia celuilalt.“ 

„întinde mâna, Fath!“ zise prinţul şi când cerşetorul făcu ce i se ceruse, îşi 
desfăcu punga de la brâu şi o goli în mâna întinsă. Fath ţinea aurul în palmă şi se 
uita la el. „E aur?“ întrebă el. „Da“, răspunse prinţul. „Am auzit spunându-se 
despre el că este foarte puternic.“ 

îşi lăsă capul să cadă şi rămase aşa întristat şi tăcut. „Acum înţeleg de ce ai 
venit aici în seara asta!“ zise el. „Vrei să pui capăt măreţiei mele. Vrei să vând 
respectul pe care mi-1 poartă oamenii şi veneraţia lor pentm mine pe nişte bucăţi 
puternice şi periculoase de metal.“ „Nu, pe sabia mea“, spuse prinţul, „nu asta 
aveam în gând.“ „Ce vrei să fac cu aceste bucăţi de aur?“ întrebă Fath. „Numai 
Dumnezeu ştie, Fath“, răspunse prinţul. „Nu am mai fost niciodată întrebat aşa 
ceva. Dacă ţie nu-ţi fac trebuinţă, dă-le săracilor din piaţă.“ Fath se uita la aur. 



„Da, aş putea să fac precum bărbatul din povestirea cu cei patruzeci de hoţi, să 
cer împrumut un vas de cerşit şi apoi să-l înapoiez uitând o bucată de aur în el, 
pentru a arăta oamenilor cât de bogat sunt. Dar, stăpâne, asta n-ar fi bine nici 
pentru ei, nici pentru mine. Ar aştepta şi ar cere tot mai mult de la mine, mai 
mult decât mi-ai dat tu, mai mult chiar decât ai putea tu să le dai vreodată. Nu m- 
ar mai iubi aşa cum o fac acum şi nu şi-ar mai vărsa durerea ca să-i compătimesc 
sau ca să-i sfătuiesc. Ia-ţi înapoi aurul, stăpâne, asta îţi cere cerşetorul. E pe 
mâini mai bune la tine decât la mine.“ 

„Dar ce altceva pot să fac pentru tine, Fath?“ întrebă prinţul. Fath se gândi o 
clipă la întrebare, apoi faţa i se lumină ca a unui copil. 

„Ascultă, stăpâne!“ zise el, „e o scenă pe care mi-am imaginat-o şi la care am 
visat de multe ori. Tu poţi să o transformi în realitate, dacă vrei. Trimite-ţi într-o 
zi cel mai strălucitor regiment de cavalerie să treacă galop prin piaţă, în frunte cu 
căpitanul tău. Eu am să mă pun în calea lor şi n-am să mă dau la o parte. 
Porunceşte căpitanului tău, când mă va vedea, să-şi oprească calul cu surprindere 
şi teamă, da, să-l oprească atât de brusc încât toţi ceilalţi cai să se cabreze pe 
picioarele dindărăt. Dar porunceşte-i, de asemenea, ca atunci când îi voi face eu 
un semn cu mâna să-şi continue drumul, chiar pe lângă mine! Dar te rog să-i spui 
să fie atent, să nu cumva să fiu călcat în picioare de cai. Iată ce poţi să faci 
pentru mine, stăpâne.“ 

„E o idee mai năstruşnică decât mă aşteptam să aud din gura ta, Fath“, zise 
prinţul zâmbind. „Niciodată nu s-a întâmplat ca vreun regiment de al meu de 
cavalerie să treacă peste oameni pe străzile oraşului sau prin pieţe.“ „Ba da, 
stăpâne, s-a întâmplat. Aşa a murit mama mea.“ 

Prinţul căzu pe gânduri. „Deşertăciune, deşertăciune, totul este deşertăciune!“ 
spuse el într-un sfârşit. „Am cunoscut şi până azi, la curte, deşertăciunea umană. 
Dar astăzi am învăţat mai multe despre asta de la tine, un cerşetor. Acum înţeleg 
că deşertăciunea îl satură pe cel flămând şi îl îmbracă pe acela care suferă de frig 
în pelerina lui peticită. Nu e aşa, Fath?“ 

„Vezi, stăpâne, zise Fath, peste o sută de ani se va scrie şi se va citi în cărţi 
despre prinţul Nazrud Din, care a condus regatul Persiei în aşa fel încât până şi 
cel mai sărac dintre supuşii lui era mândru de deşertăciunea vieţii lui, aşa 
înfometat şi înfrigurat cum era, în pelerina lui de cerşetor, sub zidurile 
Teheranului. “ 

Prinţul se înveli din nou în pelerină şi îşi trase gluga pe ochi. 

„Trebuie să plec, zise el, şi aş mai veni cu plăcere şi în altă seară să te văd şi 



să povestim. Dar cu timpul vizita mea ţi-ar putea răpi respectul oamenilor şi 
veneraţia lor. Voi avea grijă ca de acum înainte să poţi sta în pace lângă zidul 
tău. Dumnezeu să fie cu tine.“ 

în timp ce se pregătea să plece, se mai opri o dată. „Doar o vorbă, înainte să 
plec. Am auzit că te ţii cu o femeie care într-o cârciumă din piaţă dă reprezentaţii 
cu un măgar. E bine ca oamenii să-mi cunoască interesul faţă de greutăţile lor şi 
să mă vadă luând parte la ele. Dar îţi iei o libertate prea mare cu persoana mea 
când te expui în acest fel, păşind în urma unui măgar, ca să spun aşa. Din această 
seară, îti interzic să te mai vezi cu acea femeie.“ 

Nu bănuisem până atunci că acest mic detaliu din existenţa cerşetorului lăsase 
o impresie atât de puternică în mintea prinţului. Dar acum am înţeles că îi 
tulburase şi îi chinuise sufletul şi că în ochii lui, Fath tratase cu prea mare 
uşurinţă lucruri cu adevărat mari şi sfinte. Pentru că nu era doar un principe, ci şi 
un tânăr bărbat. 

La cuvintele prinţului, Fath fu cuprins de nesiguranţă şi teamă. Se uita fix în 
jos, se balansa şi îşi frângea mâinile pe pământ. „O, stăpâne! strigă el, e cu 
adevărat o poruncă grea! Acea femeie este soţia mea. Prin ceea ce câştigă ea, mă 
tin în viată.“ 

Prinţul rămase nemişcat şi se uită la el. „Fath, zise el la urmă cu o mărinimie 
regală, când eu, în tot ce ne priveşte, cedez în faţa ta şi te las să-ţi faci voia, nu 
mă pot hotărî dacă este vorba de o slăbiciune sau de o putere a mea. Spune-mi, 
cerşetorule din Teheran, ce crezi tu în adâncul sufletului tău că este?“ „Stăpâne, 
zise Fath, tu şi cu mine, principele şi cerşetorul, bogatul şi săracul, aici pe 
pământ, suntem două scrinuri încuiate şi fiecare ascunde cheia celuilalt \“ 

în timp ce traversam oraşul în noaptea aceea de primăvară, am simţit că 
prinţul era chinuit de gânduri şi neliniştit. I-am spus: „înălţimea voastră aţi 
învăţat în această noapte să cunoaşteţi măreţia principelui şi deplinătatea 
puterilor lui dintr-o nouă perspectivă 44 . Prinţul Nazrud Din nu mi-a răspuns mult 
timp nimic. Dar când am ieşit din străzile mizere şi urât mirositoare şi am 
pătruns în cartierele înstărite şi frumoase ale oraşului, apropiindu-ne de palat, 
mi-a spus: „Nu voi mai ieşi deghizat în acest oraş 44 . 

Aşa că ne-am întors la palat unde am luat cina împreună. 

Aici Aeneas îşi încheie povestea. Se lăsă pe speteaza scaunului, îşi scoase o 
foiţă de tutun şi începu să-şi ruleze o ţigară. 

Charlie ascultase cu atenţie istorisirea prietenului său, fără să-l întrerupă şi 
privind fix un anume punct de pe masă pe parcursul întregii poveşti. Când 



Aeneas tăcu, ridică privirea, cu ochii senini ai unui copil proaspăt trezit din 
somn. îşi aminti la vederea prietenului său că pe această lume exista tutun şi 
începu, urmând exemplul acestuia, să-şi ruleze o ţigară. Cei doi oameni mărunţi 
fumau în tăcere, faţă în faţă la masă, urmărind cu privirea uşoarele rotocoale de 
fum din aer. 

Charlie spuse: 

— A fost o poveste extraordinară. 

Apoi adăugă: 

— Mă duc spre casă. Cred că am să dorm în noaptea asta. 

Când îşi termină de fumat ţigara, nu se ridică însă, ci rămase aşa sprijinit de 
speteaza scaunului, căzut pe gânduri. 

— Nu, zise el. De fapt n-a fost o poveste chiar aşa de bună. Dar avea ceva în 
ea, pe care se mai poate lucra. S-ar putea obţine o poveste bună din ea până la 
urmă.