Emile Zola — Fecunditate

EMILE ZOLA 


FECUNDITATE 


CARTEA ÎNTÂI 


EMILE ZOLA 


FECUNDIIATE 


CARTEA ÎNTÂI 


În dimineaţa aceea, în micul pavilion de la marginea 
pădurii, unde se instalaseră de trei săptămâni, Mathieu se 
grăbea să ia din Janville trenul de la ora şapte, care-l 
aducea în fiecare zi înapoi la Paris. Se şi făcuse ora şase şi 
jumătate şi mai erau doi kilometri de la pavilion până la 
Janville. Apoi, după cele trei sferturi de oră de drum, mai 
trebuiau alte trei sferturi ca să meargă de la Gara de Nord 
în bulevardul Grenelle; aşa că nu ajungea la biroul său de la 
uzină decât pe la opt şi jumătate. 

Îşi îmbrăţişase copiii, din fericire adormiţi; fiindcă nu l-ar 
mai fi lăsat să plece, i s-ar fi prins de gât cu mânuşiţele, 
râzând şi sărutându-l. Şi, când intră în grabă în dormitor, o 
găsi pe Marianne, nevastă-sa, încă în pat, însă trează, pe 
jumătate ridicată. Trăsese tocmai perdeaua şi întreaga 
strălucire a dimineţii de mai năvălise, scăldând-o într-un val 
de soare vesel, în sănătoasa şi proaspăta frumuseţe a celor 
douăzeci şi patru de ani ai ei. El, mai vârstnic cu trei ani, o 
adora. 

— Ştii, draga mea, mă grăbesc, mi-e frică să nu scap 
trenul... Vezi ce poţi face, mai ai un franc şi cincizeci de 
bani, nu-i aşa? 

Ea începu să râdă, încântătoare, cu braţele-i goale şi cu 
minunatu-i păr negru despletit. Veşnica strâmtorare în care 
se zbătea tânăra lor căsnicie nu-i tulbura curajul şi voia 
bună; se căsătoriseră, ea la şaptesprezece ani, el, la 
douăzeci, şi erau împovăraţi, încă de pe-acum, cu patru 
copii. 

— Deoarece azi e sfârşitul lunii şi iei leafa diseară... Am 
să plătesc mâine micile datorii la Janville. Numai soţii 


Lepailleur, de la care cumpăr lapte şi ouă, mă indispun, 
fiindcă mereu îşi închipuie că vrem să-i furăm... Un franc şi 
cincizeci de bani, iubitule! Putem face un chef! 

Ea râdea mereu şi-i întindea braţele pietroase şi albe să- 
şi ia rămas bun, ca în fiecare dimineaţă. 

— Hai, du-te repede, dacă te grăbeşti... Astă-seară o să 
vin să te aştept la podeţ. 

— Nu, nu, vreau să te culci! Ştii bine că şi astăzi; chiar 
dacă nu scap trenul de unsprezece fără un sfert, tot nu 
sosesc la Janville decât la unsprezece şi jumătate... O, ce zi! 
A trebuit să promit soţilor Morange că iau masa cu ei la 
prânz, iar diseară Beauchene a invitat un client, o cină de 
afaceri, la care trebuie să iau parte... Culcă-te şi fă nani 
până mă întorc. 

Ea dădu drăgălaş din cap, fără să promită nimic. 

— Şi nu uita, continuă ea, să treci pe la proprietar şi să-i 
spui că plouă în odaia copiilor. Acest Seguin du Hordel, 
putred de bogat, e drept că ne închiriază magherniţa lui 
numai cu şase sute de franci, dar pentru asta nu trebuie să 
ne lăsăm udaţi ca pe drumul mare. 

— Bine că mi-ai adus aminte! Era să uit... Am să trec pe 
la el, îţi făgăduiesc. 

Dar, la rândul lui, o luase în braţe şi despărţirea se 
prelungea; nu se mai îndura să plece. Ea izbucnise în râs şi- 
] săruta zgomotos, cu sete. Între ei era o dragoste 
sănătoasă, bucuria unei uniri totale şi adânci, de-a nu fi 
decât un trup şi un suflet. 

— Pleacă, pleacă, scumpule... A! nu uita să-i spui 
Constancei că, înainte de-a se duce la ţară, trebuie să vină 
să petreacă o duminică la noi, cu Maurice. 

— Da, da, am să-i spun... La revedere, pe diseară, 
scumpo. 

Se întoarse, o strânse din nou puternic în braţe, o sărută 
lung pe buze, sărutare pe care ea i-o înapoie din toată 
inima, şi plecă. 


De obicei, sosind la Gara de Nord, lua omnibuzul. Dar, în 
zilele când nu avea decât un franc şi cincizeci de bani în 
casă, făcea voiniceşte drumul pe jos. Era un drum foarte 
frumos de altfel: strada Lafayette, Opera, marile bulevarde, 
strada Regală, apoi, după Piaţa Concordiei, aleea Reginei, 
podul Alma şi cheiul d'Orsay. 

Uzina Beauchene se întindea chiar la capătul cheiului 
d'Orsay, între strada Federaţiei şi bulevardul Grenelle. Se 
afla acolo un teren întins în formă de echer, unui din 
vârfurile căruia pe chei era ocupat de-o frumoasă casă de 
locuit, un palat de cărămizi roşii încadrate de piatră albă, 
pe care o zidise Leon Beauchene, tatăl lui Alexandre, 
actualul patron. Din balcoane se zăreau, dincolo de Sena, 
pe coline, prin verdeață, casele înalte din Passy; iar pe 
dreapta se ridicau cele două turnulețe ale palatului 
Trocadero. Alături se mai vedeau încă, de-a lungul străzii 
Federaţiei, o grădină şi o căsuţă, vechea locuinţă modestă a 
lui Leon Beauchene, de pe timpul eroic de muncă 
înverşunată când îşi înfiripa averea. Apoi clădirile, 
hangarele uzinei, o îngrămădire de construcţii cenuşii, 
deasupra cărora se ridicau două coşuri imense, ocupau 
partea din fund a terenului, precum şi partea dinspre 
bulevardul Grenelle, închisă de-un zid înalt fără ferestre. 
Această foarte importantă firmă de mecanici-constructori, 
bine cunoscută, fabrica mai ales maşini agricole, de la 
maşinile cele mai puternice până la uneltele ingenioase şi 
delicate care cer o atenţie deosebită spre a fi perfecte. Şi, 
în afară de cele câteva sute de bărbaţi folosiţi zilnic, mai era 
acolo şi un atelier cu vreo cincizeci de femei, care lucrau la 
polisaj şi la lustruit. 

Intrarea în ateliere şi birouri se făcea prin strada 
Federaţiei, o poartă largă, de unde se zărea curtea enormă, 
cu pavajul ei veşnic negru, pe care-l brăzdau adeseori 
scurgeri de apă aburindă. Un praf gros se ridica din 
coşurile înalte, aburi ţâşneau şuierând din acoperişuri, în 
timp ce o trepidaţie surdă, care făcea ea pământul să 


tremure, vădea zbuciumul lăuntric, mugetul continuu al 
muncii. 

Era ora opt şi treizeci şi cinci la ceasul cel mare al clădirii 
centrale când Mathieu traversă curtea, ca să ajungă în 
biroul său de desenator-şef. De opt ani era la uzină, unde 
începuse, la vârsta de nouăsprezece ani, după strălucite 
studii speciale, ca ajutor de desenator, plătit cu o sută de 
franci pe lună. Iatăl său, Pierre Froment, care avusese de la 
soţia sa, Marie, patru fii, pe Jean, cel mai mare dintre ei, 
apoi pe Mathieu, pe. Marc şi pe Luc, deşi îi lăsase în voie să- 
şi urmeze vocaţia, îşi dăduse totuşi osteneala ca fiecare să 
se aleagă eu câte-un meşteşug. Leon Beauchene, 
întemeietorul uzinei, murise de un an, iar fiul lui, Alexandre, 
îi luase locul şi tocmai se însurase cu Constance Meunier, 
fiica unui foarte bogat fabricant de tapete din Marais, la 
data când Mathieu intră în serviciul firmei, sub ordinele 
acestui patron tânăr, care era numai cu cinci ani mai mare 
ca el. Şi aici a cunoscut-o pe Marianne, pe atunci în vârstă 
de şaisprezece ani, o verişoară săracă a lui Alexandre, cu 
care se căsători în anul următor. 

Încă de la vârsta de doisprezece ani, Marianne rămăsese 
în seama unchiului ei, Leon Beauchene. Un frate al 
acestuia, Felix Beauchene, un zăpăcit, după nenumărate 
insuccese, obsedat de nevoia de aventuri, plecase cu 
nevasta şi fiica să-şi încerce norocul în Algeria; şi, de data 
aceasta, ferma întemeiată de el acolo prospera, când, în 
urma unei neaşteptate reînvieri a tâlhăriilor, tatăl şi mama 
au fost masacrați, clădirile distruse, astfel că fetiţa, scăpată 
ca prin minune, nu găsi alt adăpost decât în casa unchiului, 
care se arătă foarte bun faţă de ea, timp de doi ani, cât mai 
trăi. Dar mai erau aici şi Alexandre, un tovarăş cam greu de 
mulţumit, şi, mai ales, soră-sa cea mică, Serafine, o fată 
trupeşă, smintită şi rea, care părăsi din fericire casa 
aproape imediat, la optsprezece ani, în urma unui scandal 
groaznic, fugind cu un oarecare baron de Lowicz, baron 
autentic, escroc şi falsificator, cu care au trebuit s-o mărite, 


dându-i trei sute de mii de franci. Apoi, când, după moartea 
tatălui său, Alexandre începu şi el să se gândească la 
însurătoare, fiind silit s-o ia în căsătorie, pentru banii ei, pe 
Constance, care-i aducea o zestre de-o jumătate de milion, 
Marianne se simţi mai străină, mai izolată încă, alături de 
noua-i verişoară, slabă, uscată, autoritară, stăpână absolută 
în gospodărie. Mathieu era acolo, şi câteva luni au fost de 
ajuns: o dragoste frumoasă, sănătoasă şi trainică se înfiripă 
între cei doi tineri, nu dragostea-fulger care aruncă pe 
îndrăgostiţi unul în braţele celuilalt, ci stima, duioşia, 
încrederea, mutuala siguranţă a fericirii în reciproca 
dăruire ce face căsătoria de nedesfăcut. Şi amândoi au fost 
încântați că se căsătoresc fără un ban, că nu aduc drept 
zestre decât inima lor mare, pentru totdeauna. Mathieu 
primi o leafă de două mii patru sute de franci, iar 
Alexandre, vărul lui prin alianţă, îl lăsă pur şi simplu să 
spere o asociaţie posibilă, într-un viitor îndepărtat. 

De altfel, puţin câte puţin, Mathieu Froment avea să 
devină de neînlocuit. Tânărul stăpân al uzinei, Alexandre 
Beauchene, tocmai trecuse printr-o criză îngrijorătoare. 
Zestrea pe care tatăl său o scosese din casă ca s-o mărite 
pe Serafine, cum şi alte cheltuieli mari făcute din pricina 
acestei fiice răzvrătite şi vicioase, îl siliseră să-şi micşoreze 
pentru câtva timp fondul de rulment. Apoi, a doua zi după 
moartea lui, se constată că nu avusese grijă, lucru destui de 
des întâlnit, să lase vreun testament; aşa că Serafine se 
pusese cu înverşunare de-a curmezişul intereselor fratelui 
său, cerându-şi partea şi voind să-l forţeze să vândă uzina. 
Toată averea se aflase astfel pe punctul de-a fi ciopârţită, 
iar uzina împărţită în bucățele, nimicită. Beauchene 
tremura încă de groază şi mânie, fericit că reuşise, în cele 
din urmă, să-şi despăgubească sora, plătindu-i partea, cu 
dărnicie, în bani. Dar rana făcută rămânea deschisă şi, 
numai ca s-o astupe, se însurase cu jumătatea de milion ce 
i-o aducea Constance, fată urâtă - a cărei posesiune, 
bărbatul frumos şi amator de femei o socotea amară - şi 


atât de uscată şi slabă încât el însuşi o numea „osul acesta” 
înainte de-a consimţi s-o ia de nevastă. În cinci sau şase ani 
totul se îndreptă, afacerile uzinei se dublară, o eră de 
prosperitate începu. Şi Mathieu, care devenise unul dintre 
colaboratorii cei mai activi şi mai necesari, ocupa acum 
postul de desenator-şef, cu o leafă de patru mii două sute 
de franci. 

Morange, şeful contabil, al cărui birou era alături, ridică 
ochii îndată ce auzi că tânărul se aşază în faţa mesei lui de 
desen. 

— Ascultă, dragul meu Froment, nu uita că prânzeşti la 
noi. 

— Da, da, scumpe Morange, fii fără grijă. Vin să te iau la 
amiază. 

Şi Mathieu începu să-şi revadă cu grijă schiţa unei batoze 
cu aburi, o invenţie a lui, de-o perfectă simplitate şi de-o 
putere considerabilă, la care lucra de mult timp şi pe care 
un mare proprietar din Beauce, domnul Firon-Badinier, 
trebuia să vină s-o vadă în după-amiaza aceea. 

În acel moment, uşa cabinetului patronului se deschise 
însă brusc şi Beauchâne apăru. Înalt, cu faţa îmbujorată, cu 
nasul mare, cu buzele groase, cu ochii negri şi bulbucaţi, cu 
o barbă mare, neagră bine îngrijită şi cu părul pieptănat în 
bucle încât să-i ascundă, la numai treizeci şi doi de ani, un 
pronunţat început de chelie, încă de dimineaţă, în 
redingotă, îşi fuma trabucul, şi glasu-i puternic, veselia lui 
neastâmpărată, activitatea-i febrilă vădea sănătatea încă 
robustă a unui iubitor de plăceri egoist, pentru care banii, 
capitalul înmulţit prin munca altora, însemnau singura 
putere suverană. 

— Ah, ah, e gata, nu-i aşa?... Domnul Firon-Badinier mi-a 
scris iar că va fi aici la ora trei. Şi ştii că diseară te iau la 
restaurant cu el; fiindcă pe oameni ca aceştia nu-i hotărăşti 
să facă o comandă decât dându-le să bea vin bun... Aici, 
Constance se supără, de aceea prefer să-i poftesc în oraş... 
I-ai spus Mariannei? 


— Desigur. Ştie că nu mă voi înapoia decât cu trenul de 
unsprezece fără un sfert. 

Beauchene se trânti pe-un scaun. 

— Ah, dragul meu, sunt mort de oboseală! Aseară am 
cinat în oraş şi m-am culcat abia la ora unu. Şi ce de lucru 
mă aştepta aici, în dimineaţa asta! Trebuie să ai o sănătate 
de fier. 

Până acum se arătase un muncitor neobosit, înzestrat 
într-adevăr cu o rezistenţă şi cu o energie extraordinare, în 
afară de aceste calităţi, dăduse dovadă de-un constant 
talent de a descoperi afacerile bune. Venea cel dintâi la 
uzină, nescăpându-i nimic din vedere, prevăzând totul, 
umplând-o cu zelul şi prudenţa lui activă şi dublând, astfel, 
în fiecare an, cifra de afaceri. De câtva timp, însă, oboseala 
îşi lăsa tot mai mult urmele pe chipul său. Petrecuse 
întotdeauna după pofta inimii, acordând un loc important, 
în viaţa lui de muncă, desfătărilor mărturisite şi 
nemărturisite. Acum escapadele, cum le numea, îl doborau. 

Se uită la Mathieu. 

— Arăţi foarte bine. Cum faci că nu pari niciodată obosit? 

Într-adevăr, Mathieu, stând în picioare în faţa mesei de 
desen, părea înzestrat cu o sănătate deplină, ca un stejar 
tânăr: vânjos, zvelt şi brun, avea fruntea familiei Froment, 
largă şi înaltă, în formă de turn. Părul des îl purta tăiat 
scurt, barba ascuţită şi puţin încreţită. Dar ceea ce ieşea 
mai mult în relief pe chipul său erau ochii, adânci şi limpezi, 
totodată vii şi gânditori, aproape mereu surâzători. Era 
totodată un gânditor, un om chibzuit şi de acţiune, foarte 
simplu în comportare, foarte vesel şi foarte bun. 

— Oh! eu, răspunse el râzând, sunt cuminte. 

Beauchene protestă însă. 

— A! nu, nu dumneata eşti cuminte! Nu e cuminte cineva 
când are patru copii la douăzeci şi şapte de ani. Şi încă de 
la început doi gemeni: pe Blaise şi Denise! După aceea pe 
Ambroise şi apoi pe micuța Rose! Fără s-o mai punem la 
socoteală pe cealaltă fetiţă, pe care aţi pierdut-o la naştere, 


înaintea acesteia. Cu totul ar fi cinci, nenorocitule!... Nu, 
nu! eu sunt cuminte, eu care n-am decât unul şi care ştiu să 
mă opresc la timp, ca un om înţelept şi prudent! 

Acestea erau obişnuitele glume, prin care se strecura o 
adevărată indignare, pe care nu se sfia s-o manifeste faţă 
de tânăra pereche ce nu se gândea la ziua de mâine, 
precum şi faţă de vădita fecunditate a verişoarei sale, 
Marianne, pe care-o proclama scandaloasă. 

Obişnuit cu aceste atacuri, ce-l lăsau pe de-a-ntregul 
senin, Mathieu continua să râdă, fără să răspundă măcar, 
când intră un lucrător, moş Moineaud, cum i se spunea la 
uzină, cu toate că avea numai patruzeci şi trei de ani, scurt, 
îndesat, cu un cap rotund, un gât de taur, faţa şi mâinile 
brăzdate după mai bine de-un sfert de veac de muncă. Era 
mecanic-ajustor şi venea să-i anunţe patronului greutăţile 
întâmpinate la montarea unei maşini. Dar acesta, în 
pornirea de care era cuprins împotriva familiilor destul de 
numeroase, nu-i lăsă timp să se explice. 

— Şi dumneata, moş Moineaud, câţi copii ai? 

— Şapte, domnule Beauchene, răspunse lucrătorul puţin 
nedumerit. Şi-am mai pierdut trei. 

— Atunci cu asta ar fi zece. Ei bine! halal să-ţi fie, cum 
vrei să nu crăpaţi de foame? 

Moineaud, cu firea lui de lucrător parizian, neprevăzător 
şi vesel, care nu avea altă bucurie decât să facă dragoste cu 
nevastă-sa după ce băuse un păhărel, începu şi el să râdă. 
Micuţii creşteau fără ca el barem să observe, şi chiar îi 
iubea, până nu-şi luau zborul din cuib. Şi apoi lucrau şi ei, 
mai aduceau şi ei un ban acasă. Dar preferă să se scuze cu 
o glumă, pe care o găsea altminteri foarte adevărată: 

— Păi, domnule Beauchene, nu-i fac eu, îi face nevastă- 
mea. 

Tustrei se înveseliră, şi lucrătorul, arătând în sfârşit 
necazul ce i se ivise, ceilalţi doi îl urmară ca să-şi dea seama 
despre ce anume era vorba. Erau pe punctul să intre într- 
un gang, când patronul, văzând deschisă uşa dinspre 


atelierul femeilor, hotări să treacă prin el şi să arunce 
înăuntru o privire, ca de obicei. Era o sală mare şi lungă, 
unde lustruitoarele, în bluze de serj negru, aşezate pe două 
rânduri în faţa unor măsuţe, frecau piesele şi le dădeau la 
tocilă. Aproape toate erau tinere, unele drăgute, 
majoritatea cu un chip obişnuit şi vulgar. Şi un miros 
animalic se amesteca cu acela de uleiuri râncede. 

În timpul lucrului tăcerea trebuia să fie absolută. Toate 
flecăreau. Dar cum aflară că vine stăpânul, vocile amuţiră 
de îndată. Numai una, care era cu capul întors şi nu 
prinsese de veste, continua furioasă să se certe cu alta. 
Erau tocmai cele două surori, fiicele lui moş Moineaud: 
Euphrasie, cea mai mică - aceea care ţipa - o fată slăbuţă 
de şaptesprezece ani, cu părul castaniu-deschis, cu faţa 
prelungă, uscată şi ascuţită, urâţică, şi cu un aer răutăcios; 
şi cea mai mare, Norine, abia de nouăsprezece ani, o fată 
drăguță, tot blondă, dar cu pielea ca laptele, grăsuţă, 
robustă, cu umeri, braţe şi coapse puternice, o figură 
luminoasă, cu părul zbârlit şi ochii negri, cu toată 
prospeţimea acelor mutrişoare pariziene în care străluceşte 
o frumuseţe de drac. 

Norine, cu un gând ascuns, o lăsă pe Euphrasie, cu care 
se găsea veşnic în ceartă, să-şi continue flecăreala, fericită 
că patronul are s-o prindă vorbind. Beauchene trebui să 
intervină. El se arăta, de obicei, foarte sever în atelierul 
femeilor, fără niciun fel de îngăduinţă, fiind până în acea zi 
de părere că un patron pierde orice prestigiu când uită cine 
e, şi râde, vorbind cu lucrătoarele lui. Într-adevăr, cu toate 
neînfrânatele lui pofte de mascul, de care se spunea că dă 
dovadă în târg, nu se auzise nici cea mai mică poveste 
despre el şi lucrătoarele sale; nu se atinsese încă de 
niciuna. 

— Ei bine! domnişoară Euphrasie, ai de gând să taci? E-o 
necuviinţă... Vei plăti un franc amendă şi, dacă mai aud o 
singură vorbă, te dau afară pe opt zile. 


Surprinsă, fata se întorsese. Înăbuşindu-şi mânia, îi 
aruncă o privire fioroasă soră-sii, care ar fi putut prea bine 
să-i dea de veste. Aceasta continua să zâmbească, însă, cu 
aerul ei discret de fată frumoasă şi cu vino-ncoa', privindu- 
şi stăpânul drept în faţă, ca şi cum ar fi fost sigură că nu 
mai avea de ce să-i fie frică. Ochii lor se întâlniră, se 
oglindiră două secunde unii într-alţii, după care el urmă, cu 
obrajii îmbujoraţi, adresându-se tuturor: 

— Îndată ce supraveghetoarea întoarce spatele, nu vă 
mai tace gura, vă certaţi. Băgaţi de seamă, altminteri o 
păţiţi! 

Moineaud tatăl fusese de faţă la această scenă, 
nepăsător, ca şi cum cele două lucrătoare, cea pedepsită de 
patron şi cealaltă care-l privea pe furiş, n-ar fi fost fetele lui. 
Inspecţia continuă, cei trei bărbaţi părăsiră atelierul 
femeilor în mijlocul unei tăceri mormântale, tulburate doar 
de uruitul micilor tocile. 

Jos, după ce problema de ajustaj fu rezolvată şi lucrătorul 
primi ordinele respective, Beauchene se _ urcă în 
apartamentele sale, luându-l şi pe Mathieu, care voia s-o 
invite pe Constance, în numele Mariannei, aşa cum îl rugase 
ea. O galerie lega clădirile negre ale uzinei cu luxoasa casă 
de pe chei. O găsiră pe Constance într-un salonaş tapetat cu 
mătase galbenă, unde îi plăcea să stea lângă o canapea, pe 
care era lungit Maurice, fiul unic şi adorat, care tocmai 
împlinise şapte ani. 

— E cumva bolnav? întrebă Mathieu. 

Copilul părea voinic, era leit taică-său, cu fălcile mai 
puternice.  Palid, însă, cu pleoapele umflate, uşor 
încercănate. lar maică-sa, „osul acesta”, o femeie mică, 
oacheşă, pământie, gălbejită şi veştedă la douăzeci şi şase 
de ani, îl privea cu un aer de mândrie egoistă. 

— O! nu, nu e niciodată bolnav, răspunse ea. Numai de 
picioare se plânge. De aceea l-am culcat şi i-am scris aseară 
doctorului Boutan să treacă azi-dimineaţă pe aici. 


— Nu zău! strigă Beauchene într-un hohot de râs, femeile 
sunt toate la fel! Un copil solid ca un taur! Ah! n-aş crede că 
ştrengarul nu e sănătos! 

Chiar în acel moment intră şi doctorul Boutan, un bărbat 
gras şi îndesat de vreo patruzeci de ani, cu ochii vii, 
scrutători, pe faţa lui lată, complet rasă, ce exprima o mare 
bunătate. Imediat examină copilul, îl palpă, îi ascultă; apoi, 
cu aerul său binevoitor, dar totuşi serios: 

— Nu, nu, nu e nimic. E un fenomen de creştere. Un copil 
puţin palid din pricina iernii petrecute la Paris şi care se va 
înzdrăveni după câteva săptămâni de aer curat la ţară. 

— Păi ce spuneam! strigă din nou Beauchene. 

Constance mai ţinea încă în mâna ei mânuţa fiului ei, 
care, lungit din nou, închidea pleoapele, cu un aer obosit; şi 
ea zâmbea, fericită, plăcută, în ciuda feţei sale urâte, când 
voia să-şi dea puţină osteneală. Doctorul se aşezase, 
încântat să zăbovească şi să. stea de vorbă în casele 
prietenilor. Mamoş, îngrijind mai ales boli de femei şi de 
copii, era duhovnicul firesc, ştia toate tainele, se simţea ca 
la el acasă în familiile pe care le îngrijea. El o asistase pe 
Constance la naşterea acestui fiu unic, atât de răsfăţat, şi 
pe Marianne, la patru naşteri până acum. 

Mathieu, în picioare, aştepta să transmită invitaţia. 

— Carevasăzică, spuse el, dacă trebuie să plecaţi în 
curând la ţară, veniţi să petreceţi o duminică la Janville. 
Soţia mea ar fi atât de fericită să vă vadă, să vă arate 
„domeniul” nostru! 

Şi începu să glumească pe socoteala sărăcăciosului 
pavilion răzleţ în care locuiau, povesti că aveau, 
deocamdată, numai o duzină de farfurii şi cinci ouare. 
Beauchene cunoştea însă pavilionul, fiindcă vâna prin 
locurile acelea în fiecare iarnă, era copărtaş la arendarea 
întinselor păduri, al căror proprietar constituise o societate 
pe acţiuni pentru exploatarea dreptului de a vâna. 

— Ştii bine că Seguin mi-e prieten. Am luat masa în 
pavilionul dumitale. E o cocioabă. 


Şi Constance, la rându-i, pe care gândul unei astfel de 
sărăcii o făcea să fie ironică, îşi aminti de ce-i spusese 
doamna Seguin, Valentine, cum o numea ea, despre 
paragina în care ajunsese acest vechi pavilion unde se 
întâlneau vânătorii. Doctorul, care asculta zâmbitor, 
interveni: 

— Doamna Seguin e una dintre clientele mele. După 
ultima ei lăuzie am povăţuit-o să se mute în acest pavilion. 
Aerul e admirabil, copiii trebuie să crească acolo ca iarba. 

Beauchene reluă de îndată gluma obişnuită, râzând 
zgomotos. 

— Ei bine! dragul meu Mathieu, ia seama! pe când al 
cincilea? 

— O! spuse Constance cu o figură de femeie jignită, ar fi 
o adevărată nebunie. Sper că Marianne se va opri aici... 
Într-adevăr, de data asta n-ai mai avea nicio scuză, ar fi de 
neiertat. 

Şi Mathieu înţelegea bine ceea ce voiau amândoi să 
spună. Îşi băteau joc de Marianne şi de el, simțeau o milă 
amestecată cu indignare faţă de ei, nepricepând cum poate 
cineva aşa, de florile mărului, să-şi vâre capul în sărăcie. 
Sosirea ultimului copil, mica Rose, le îngreunase într-atât 
viaţa încât trebuiseră să se refugieze la ţară, în fundul unei 
colibe mizere. Şi-ar mai fi oare în stare să comită această 
supremă imprudenţă de-a avea încă un copil, ei care nu 
stăpâneau nimic, nicio avere, nicio bucăţică de pământ sub 
soare! 

— Apoi, continuă Constance, cu falsa candoare a 
educaţiei sale rigide, asta începe să fie scandalos. Pe mine 
una, când văd oameni târând după ei o droaie de copii, mă 
dezgustă de parcă aş vedea o familie de beţivani. Pentru 
mine e acelaşi lucru, ba şi mai scârbos. 

Beauchene izbucni din nou în râs, deşi asupra acestei 
probleme pesemne că era de altă părere. De altfel, Mathieu 
rămase foarte liniştit. Marianne şi Constance nu putuseră 
niciodată să se înţeleagă, prea se deosebeau în toate 


privinţele; iar el făcea haz de vorbele de ocară, se ferea să 
se supere, ca să nu ajungă la o ruptură. 

— Ai dreptate, spuse el cu simplitate, ar fi o nebunie... 
Totuşi, dacă ar fi să vină şi un al cincilea, nu-l putem trimite 
înapoi de unde a venit. 

— O, dar există mijloace! strigă Beauchene. 

— Mijloace, repetă doctorul Boutan, care asculta cu aerul 
său părintesc, nu cunosc niciunul nevinovat şi nepericulos. 

Beauchene se înflăcără, această chestiune a natalității şi 
a depopulării actuale era una dintre acelea pe care socotea 
că le cunoaşte bine şi le rezolvă cu talent. Îl combătu mai 
întâi pe Boutan, pe care-l ştia apărătorul convins al 
familiilor numeroase, glumind şi spunându-i că un medic- 
mamoş nu putea să aibă, în această materie, o părere 
dezinteresată. Apoi spuse tot ce ştia, în chip vag, despre 
Malthus, progresia geometrică a naşterilor şi progresia 
aritmetică a mijloacelor de existenţă, pământul 
suprapopulat şi adus în stare de înfometare în mai puţin de 
două secole. Era vina săracilor dacă mureau de foame: n- 
aveau decât să se restrângă, să nu facă decât atâţi copii cât 
pot să hrănească. Bogaţii, învinuiți pe nedrept că sunt 
răufăcători sociali, departe de-a fi răspunzători de mizeria 
celorlalţi, erau, dimpotrivă, singurii oameni cu judecată, 
aceia care, limitându-şi familia, se purtau ca nişte buni 
cetăţeni. Şi triumfa, repeta că n-are să-şi facă niciun reproş, 
că averea lui în continuă creştere nu-i tulbură nicidecum 
conştiinţa: cu atât mai rău pentru cei săraci, dacă voiau să 
rămână săraci! În zadar îi răspundea doctorul că ipoteza lui 
Malthus nu mai stă în picioare, că socotelile lui vizau 
înmulţirea posibilă, iar nu înmulţirea reală; în zadar îi 
dovedea că actuala criză economică, reaua repartiție a 
bunurilor în regimul capitalist era singura şi execrabila 
cauză a mizeriei, şi că, în ziua în care munca va fi 
repartizată drept, pământul rodnic va putea hrăni cu 
uşurinţă o lume fericită şi de zece ori mai numeroasă: 
celălalt nu voia să audă nimic, se lăfăia în egoismul lui, 


declarând că toate acestea nu-l privesc, că, deşi bogat, n- 
are remuşcări, şi că cei ce doresc să fie bogaţi n-au decât să 
facă şi ei ca el. 

— Cu alte cuvinte, acesta e sfârşitul pe care raţiunea i-l 
pregăteşte Franţei, nu-i aşa? spuse Boutan maliţios. 
Numărul naşterilor în Anglia, în Germania, în Rusia 
sporeşte-n permanenţă, pe când la noi scade în chip 
îngrozitor. Chiar în clipa de faţă suntem, în ceea ce priveşte 
numărul lor, pe-o treaptă foarte joasă în Europa; iar astăzi 
numărul înseamnă mai mult decât oricând puterea. S-a 
socotit că trebuie o medie de patru copii de familie pentru 
ca populaţia să progreseze, să constituie şi să menţină forţa 
unei naţiuni. Dumneata ai numai un copil, nu eşti un bun 
patriot. 

Scos din fire, Beauchene se înfurie, se-necă. 

— Eu, un rău patriot! eu care mă spetesc muncind, eu 
care vând maşini până şi în străinătate!... De bună seamă, 
da, văd în jurul meu familii, cunoştinţe de-ale noastre, care- 
şi pot permite să aibă câte patru copii: şi recunosc că 
acestea ar fi vinovate dacă nu i-ar avea... Eu, însă, dragul 
meu, nu pot! ştii bine că, în situaţia mea, în orice caz, nu 
pot! 

Şi îşi expuse pentru a suta oară motivele, povesti cum 
uzina era să fie îmbucătăţită, nimicită, fiindcă avusese 
ghinionul să aibă o soră. Serafine se purtase foarte urât: 
mai întâi zestrea, apoi împărţeala cerută, la moartea tatălui 
lor, uzina salvată printr-un sacrificiu mare de bani, care-i 
compromisese timp îndelungat prosperitatea. Cum putea 
să-şi închipuie cineva că va repeta greşeala tatălui său, că 
va risca să dăruiască un frate sau o soră micului său 
Maurice, pentru ca acesta să se afle la rândul său în 
cumplita încurcătură de a-şi vedea moştenirea primejduită! 
Nu, nu! nu-l va expune la un partaj, de vreme ce legea era 
prost întocmită. Se voia stăpân unic al acestei averi 
moştenite de la taică-său şi pe care el însuşi i-o va trece 


înzecită. Spera să-i dăruie bogăţia supremă, averea 
colosală, care, singură, asigură azi puterea. 

Constance, care nu lăsase mâna copilului cu faţa palidă, îl 
contempla cu o pasiune de nemaiintâlnit orgoliu, acel 
orgoliu al bogăției propriu industriaşului şi financiarului, tot 
atât de aprig şi combativ ca şi orgoliul numelui la vechii 
nobili. Numai pentru el se lupta, ca să fie rege, unul dintre 
acei prinți ai industriei, stăpâni ai lumii noi! 

— Haide, micuțul meu, fii liniştit, tu nu vei avea nici frate, 
nici soră, suntem de acord în această privinţă. Şi dacă tatăl 
ar uita, ar avea mama grijă! 

Acest cuvânt îi readuse lui Beauchene întreaga veselie 
zgomotoasă. Îşi ştia nevasta mai îndărătnică decât el, mai 
hotărâtă să-şi mărginească familia. El, brutal şi vesel, pornit 
să ducă o viaţă de plăceri, trişa, cu destulă stângăcie, în 
patul conjugal, căutând plăcerea aiurea; şi poate că soţia lui 
ştia, dar, îngăduitoare, închidea ochii înaintea unui fapt pe 
care nu-l putea împiedica. 

La rându-i, se aplecă şi el să-şi sărute copilul. 

— Auzi, Maurice? E foarte adevărat ce spune mama: nu 
vom cere berzei alt copil. 

Şi întorcându-se spre Boutan: 

— Ştii, doctore, că femeile au şi ele micile lor mijloace. 

— Din păcate, ştiu! spuse blând acesta. Am îngrijit-o pe 
una, acum în urmă, şi a murit din pricina unui asemenea 
mijloc. 

La aceste vorbe, Beauchene râse ca un nebun, în timp ce 
Constance, jignită, se prefăcea că nu înţelege. Iar Mathieu, 
care se abţinuse să intervină, rămânea grav, pentru că 
această problemă a natalității i se părea îngrijorătoare, 
pasionantă, problema fundamentală care hotărăşte viitorul 
omenirii şi al lumii. Nu s-a realizat niciun progres care să 
nu fi fost determinat de-un prisos de naşteri. Dacă 
popoarele au evoluat, dacă civilizaţia a înflorit, e pentru că, 
mai întâi, oamenii s-au înmulţit, ca să se răspândească apoi 
în toate regiunile pământului. Şi evoluţia de mâine, 


adevărul, dreptatea, nu vor fi ele determinate, din nou, de 
această năvală constantă a celor mulţi, fecunditatea 
revoluţionară a muncitorilor şi a săracilor? Ioate lucrurile 
acestea el nu le spunea tocmai limpede, se simţea oarecum 
ruşinat din cauza celor patru copii ai lui, tulburat de 
sfaturile de evidentă prudenţă pe care i le dădeau soţii 
Beauchene. Dar încrederea lui în viaţă stăruia, credinţa 
neclintită că, cu cât e mai multă viaţă, cu atât are să fie mai 
multă fericire. O fiinţă nu se naşte decât ca să creeze, ca să 
transmită şi să răspândească viata. Şi mai e apoi şi 
satisfacția organică, aceea a bunului lucrător care şi-a făcut 
datoria. 

— Aşadar, Marianne şi cu mine vă aşteptăm la Janville 
duminica viitoare. 

Încă nu primise un răspuns, când intră un om de serviciu 
şi spuse că o femeie cu un copil în braţe ar dori să 
vorbească cu doamna. Şi Beauchene, recunoscând-o pe 
nevasta lui Moineaud, lucrătorul mecanic, o pofti să intre. 
Boutan, care sa ridicase, rămase locului din curiozitate. 

Soţia lui Moineaud era o femeie de vreo patruzeci de ani, 
grasă şi mică de statură, ca şi bărbatul ei, veştejită înainte 
de vreme, cu o faţă cenuşie, ochii tulburi, părul rar şi 
decolorat, o gură moale din care lipseau mulţi dinţi. 
Numeroasele sarcini o deformaseră, şi ea se lăsa în voia 
soartei. 

— Ia spune, ce vrei, draga mea? o întrebă Constance. 

Dar nevasta lui Moineaud rămase încurcată, stânjenită de 
lumea asta toată, pe care nu se aşteptase s-o vadă acolo. 
Sperase s-o găsească pe doamna singură, şi acum tăcea. 

— Ăsta ţi-e ultimul? o întrebă Beauchâne, uitându-se la 
copilul ce-l avea în braţe, palid şi firav. 

— Da domnule, e micul meu Alfred, are zece luni. A 
trebuit să-l înţarc, pentru că nu mai aveam lapte... Înaintea 
ăstuia am avut alţi nouă, din care trei au murit. Fiul cel mai 
mare, Eugene, îşi face armata, acolo, la dracu-n praznic, la 
Tonkin. La uzină le-aţi primit pe cele două fete mai mari ale 


mele, pe Norine şi pe Euphrasie. Şi mai am trei acasă: 
Victor, de cincisprezece ani, apoi Cecile şi Irma de zece şi 
şapte... Atunci treaba s-a oprit, şi credeam că s-a sfârşit cu 
ouatul, doar aveam destui. Eram mulţumită. lată însă că a 
mai venit şi plodul ăsta... La patruzeci de ani, dacă s-a mai 
auzit! Se vede treaba că bunul Dumnezeu ne-a părăsit, pe 
bietul bărbatu-meu şi pe mine. 

O amintire îl înveseli pe Beauchene. 

— Ştii ce spune bărbatul dumitale? Că nu el face copiii, ci 
dumneata. 

— A! da, glumeşte. Ce-l costă pe el să-i facă!... Eu una, 
înţelegeţi dumneavoastră, nu asta mi-aş dori. La început mi- 
era şi mie groază. Dar ce vreţi? N-am avut încotro şi-am 
cedat, că n-aveam poftă, fireşte, ca bărbatu-meu să se ducă 
la alte femei. Şi apoi, nu e om rău, munceşte, nu bea prea 
mult, şi când bărbatul n-are altă plăcere decât asta, ar i, 
zău aşa, păcat ca femeia să i se împotrivească, nu? 

Doctorul Boutan interveni, punând o întrebare, cu aerul 
lui liniştit: 

— Dar nu ştiai dumneata că, şi când îţi arde de joacă, 
încă se mai pot lua oarecari măsuri de prevedere? 

— Păi de, domnule, nu e totdeauna uşor. Seara, când 
bărbatul vine mai cu chef, după ce-a băut un kil de vin cu 
prietenii, nu prea ştie ce face. Şi apoi, Moineaud zice că 
asta-i strică toată plăcerea. 

După aceea numai doctorul îi puse întrebări, ferindu-se 
să-i mai privească pe soţii Beauchâne. În ochii lui mici 
licărea încă şiretenia şi se vedea cât colo că se amuza, 
repetând argumentele directorului uzinei împotriva 
fecundității exagerate. Se prefăcea că se supără, că-i 
reproşează soţiei lui Moineaud cei zece copii ai ei, nişte 
nenorociţi, carne de tun sau prostituție, spunându-i că, 
dacă e nefericită, vina e numai a ei, deoarece, dacă vrei să 
te chiverniseşti, nu trebuie să te împovărezi cu o droaie de 
copii. Şi biata femeie îi răspundea, amărâtă, că are 
dreptate; dar nici prin gând nu le putea trece să se 


îmbogăţească, Moineaud ştia că nu va ajunge niciodată 
ministru; şi de aceea faptul că aveau mai mulţi sau mai 
puţini copii în spinare nu le ţinea nici cald, nici rece; ba era 
chiar de folos să ai mai mulţi, când copiii ajung să poată 
munci. 

Fără să mai scoată un cuvânt, Beauchene se plimba cu 
paşi domoli. Stânjenirea iscată, apăsarea creşteau, şi 
Constance se grăbi să întrebe: 

— În sfârşit, draga mea, ce-aş putea face pentru 
dumneata? 

— Doamne! sunt tare necăjită, doamnă... E vorba de-un 
lucru pe care Moineaud n-a cutezat să-l ceară domnului 
Beauchene. Eu speram să vă găsesc singură şi să vă rog să 
stăruiţi pentru noi... V-am rămâne foarte, foarte 
recunoscători, dacă aţi binevoi să-l primiţi la uzină pe micul 
nostru Victor. 

— Dar are numai cincisprezece ani, spuse Beauchene. 
Aşteaptă să împlinească şaisprezece, legea e categorică. 

— Fără-ndoială. Dar nu s-ar putea să spunem o mică 
minciună? Ne-ar fi de mare folos, 

— Nu, e cu neputinţă. 

Lacrimi mari se iviră în ochii femeii lui Moineaud. Iar 
Mathieu, care asculta cu pasiune, fu adânc mişcat. Ah! 
mizerabila carne ce vine să se ofere pentru muncă fără să 
aştepte până va fi în stare s-o facă! Lucrătorul care vrea să 
mintă, silit de foame să calce legea care-l ocroteşte! 

Când femeia lui Moineaud plecă, disperată, doctorul 
continua să vorbească despre munca copiilor şi a femeilor. 
De la primele naşteri o femeie nu poate să rămână la uzină: 
sarcina, alăptatul o ţin acasă, altfel se expune la primejdii 
grave - şi ea, şi pruncul. Cât despre copil, el rămâne 
anemiat, schilod adesea, fără să mai punem la socoteală că 
angajarea lui cu o leafă înjumătăţită e cauza nedreaptă a 
scăderii salariilor. După aceea aduse din nou vorba despre 
fecunditatea mizeriei, despre înmulţirea claselor de jos, 
care n-au nimic de pierdut şi nicio ambiţie. Nu e oare 


această natalitate lucrul cel mai rău, care face să se 
înmulțească la infinit muritorii de foame şi revoltaţii? 

— Te-nţeleg foarte bine, spuse în cele din urmă 
Beauchene fără să se supere, oprindu-se brusc din 
plimbarea pe care o reîncepuse. Vrei să mă pui în 
contradicţie cu mine însumi, să mă faci să spun că-i accept 
pe cei şapte copii ai lui Moineaud şi că am nevoie de ei. pe 
când eu, cu voinţa mea neclintită de a rămâne cu un singur 
fiu, îmi mutilez familia, pentru a nu-mi mutila proprietatea. 
Franţa, ţara fiilor unici, cum i se spune acuma, nu-i aşa?... 
Ei bine! da, e adevărat. Dar, scumpul meu, problema e atât 
de complexă, şi câtă dreptate am de fapt! 

Vru atunci să se explice, se bătu din nou cu pumnul în 
piept, strigând că e liberal, democrat, gata să revendice 
toate progresele serioase. Recunoştea bucuros că oamenii 
trebuie să aibă odrasle, că armata are nevoie de soldaţi, iar 
uzinele de lucrători. Numai că invoca şi datoria ce-o aveau 
clasele de sus de a fi prudente; gândea aşa cum gândeşte 
un om bogat, un conservator care încremeneşte în sânul 
averii dobândite. 

Şi Mathieu înţelese, în sfârşit, crudul adevăr: capitalul e 
silit să creeze oameni mizerabili, trebuie chiar să încurajeze 
fecunditatea claselor salariate, ca să-şi poată asigura 
statornicia profiturilor. Legea vrea să fie cât mai mulţi copii, 
pentru ca lucrătorii să aibă salarii cât mai mici. În afară de 
asta, specularea salariatului răpeşte orice nobleţe muncii, 
care e privită drept cea mai rea dintre toate pacostele, pe 
când, în realitate, e cel mai preţios dintre bunuri. lată 
şancrul mistuitor: în ţările în care domneşte egalitatea 
politică şi inegalitatea economică, regimul capitalist, 
bogăţia nedrept distribuită exasperează şi restrânge 
totodată natalitatea, viciind din ce în ce mai mult nedreapta 
repartiție: pe de o parte cei bogaţi, cu câte-un singur fiu, a 
căror îndărătnicie de a nu restitui nimic le măreşte 
neîncetat avutul; de cealaltă săracii, a căror fecunditate 
nesăbuită le fărâmiţează necontenit puţinul ce-l au. Dacă 


mâine munca va fi onorată, dacă bogăţia va fi mai just 
distribuită, se va naşte echilibrul. Altfel, totul se va sfârşi cu 
o revoluţie, şi de aici vin şi se agravează, în fiecare clipă, 
nemulţumirile, trosnetele care zguduie vechea societate, 
ale cărei temelii putrede se prăbuşesc. 

Dar Beauchene, triumfător, îşi da aere de om cu spiritul 
larg, recunoştea mersul neliniştitor al depopulării, îi 
denunța cauzele: alcoolismul, militarismul, mortalitatea 
noilor-născuţi, şi încă altele, foarte numeroase. Apoi, arăta 
mijloacele de îndreptare: reducerile de impozite, mijloacele 
fiscale, în care nu credea deloc, libertatea testamentară mai 
eficientă, revizuirea legii referitoare ia căsătorie şi, 
bineînţeles, căutarea paternităţii. 

Boutan îl întrerupse. 

— “Toate măsurile ce s-ar putea lua nu vor fi de niciun 
folos. Moravurile trebuie schimbate, ideea noastră despre 
morală şi ideea noastră despre frumos. Dacă Franţa se 
depopulează, înseamnă că ea o vrea. Deci, trebuie, pur şi 
simplu, să n-o mai vrea. Ce problemă însă; o lume de 
refăcut! 

Mathieu, vesel, strigă cu trufie: 

— Ei, bine! o vom reface, eu unul am şi început! 

Constance, râzând cam în silă, răspunse, în sfârşit, 
invitaţiei lui, spunându-i că i-ar plăcea să vină la ei, dar că i- 
e teamă că nu va putea să dispună de-o duminică pentru a 
se duce la Janville. Înainte de plecare, Boutan se apropie să- 
| mângâie pe obraz pe Maurice, care, după ce aţipise în 
zgomotul discuţiei, îşi ridica pleoapele greoaie. Iar 
Beauchene făcu o ultimă glumă: 

— Carevasăzică ai auzit, Maurice, e lucru hotărât... 
Mama se va duce mâine în piaţă să cumpere o barză, şi tu 
vei avea o soră. 

Dar copilul ţipă, începu să plângă. 

— Nu, nu vreau! 

Cu o mişcare pasionată, ce distona cu temperamentul ei 
de femeie rece şi cumpătată, Constance îl strânse la piept 


şi-i sărută buclele. 

— Nu, nu, scumpule! Vezi bine că tata glumeşte... 
Niciodată, niciodată, îţi jur! 

Beauchene îl însoţi pe doctor. Continua să glumească, 
fericit că trăieşte, mulţumit de sine şi de ceilalţi, având 
certitudinea că-şi croieşte o existenţă cât mai plăcută şi cât 
mai favorabilă intereselor sale. 

— La revedere, doctore. Fără supărare... Şi apoi, zău, 
dacă vrei să faci un copil, găseşti oricând timpul pentru aşa 
ceva! 

— Nu oricând! răspunse Boutan, ieşind. 

Cuvântul căzu, limpede şi tăios, ca o izbitură de secure. 
Şi mama, care luase copilul în braţe, îl puse jos, spunându-i 
să se ducă la joacă. 

O oră mai târziu, când tocmai sunase de câteva minute 
de amiază, Mathieu, care întârziase prin ateliere şi se urca 
să-l ia pe Morange, după cum îi promisese, avu ideea să-şi 
scurteze drumul, trecând prin atelierul femeilor. Şi aici, în 
vasta sală, goală acum, pustie şi tăcută, dădu peste o scenă 
neaşteptată, ce-l înmărmuri. Norine, rămasă ultima, sub un 
pretext oarecare, se topea de plăcere, cu capul dat pe 
spate, cu ochii împăienjeniţi, în timp ce Beauchene, care-o 
cuprinsese strâns de mijloc, îi strivea buzele cu buzele lui. 
Era soţul care trage chiulul, masculul înfometat care îşi 
duce în altă parte sămânţa. Îşi şoptiră ceva, fără-ndoială 
data vreunei noi întâlniri. Apoi, zărindu-l pe Mathieu, 
rămaseră împietriţi. El fugi însă, foarte stingherit de taina 
pe care o surprinsese. 


II 


Morange, şeful contabil, era un om de treizeci şi opt de 
ani, pleşuv, cam sur, cu o superbă barbă neagră, tunsă în 
evantai, de care era mândru, Ochii lui rotunzi şi limpezi, 
nasul drept, gura bine desenată, cam mare, îi creaseră în 
tinereţe reputaţia de băiat frumos; şi el se îngrijea mult, 
purta întotdeauna pălărie tare, păstrând ţinuta corectă a 
unui funcţionar meticulos şi distins. 

— Nu ne cunoşti noua locuinţă, îi spuse el lui Mathieu, în 
timp ce mergeau împreună. O! stăm foarte bine, ai să vezi. 
O cameră pentru noi, o cameră pentru Reine. Şi la doi paşi 
de uzină, în patru minute, cu ceasul în mână, am ajuns. 

Era fiul unui mic funcţionar comercial, mort pe scaunul 
lui de conţopist după patruzeci de ani de viaţă searbădă de 
birou. Se însurase, modest, cu o fată de funcţionar, din 
lumea lui, Valerie Duchemin, al cărei tată avusese 
nenorocirea să-i facă nevestei sale patru fete, nenorocire 
care-i distrusese căminul, devenit un adevărat iad, cu tot 
felul de mizerii ruşinoase, tot felul de neajunsuri ce nu pot fi 
dezvăluite. Valerie, cea mai mare, fată frumoasă şi 
ambițioasă, având norocul să se mărite fără zestre cu acest 
băiat frumos, cinstit şi muncitor, visase să urce mai sus cu o 
treaptă socială, să scape din lumea micilor funcţionari, de 
care-i era scârbă, făcând din fiul ei un avocat sau un medic. 
Din nenorocire, copilul atât de dorit se întâmplă să fie u 
fată, şi ea se înfioră, văzându-se, dacă ar mai rămâne 
însărcinată, cu patru fete pe cap, ca şi maică-sa. Atunci visul 
îi fu altul: să rămână numai cu micuța ei Reine, să-şi 
împingă bărbatul spre cele mai înalte slujbe, să-şi 
înzestreze fiica bine, şi să intre, în sfârşit, datorită lor şi 
împreună cu ei, în acea sferă superioară care, cu serbările 
şi petrecerile ei, o fascinau. lar el, om mediocru, slab şi 
drăgăstos, care o adora, începu să ardă de aceeaşi ambiţie, 
făurea pentru ea vaste şi trufaşe planuri de cuceriri. De opt 
ani era la uzina Beauchene, nu câştiga decât cinci mii de 


franci, şi soţii începură să-şi piardă speranţa, căci nu 
rămânând acolo ar fi putut contabilul să-şi facă o situaţie. 

— Iată! spuse el după ce străbătuseră vreo trei sute de 
metri pe bulevardul Grenelle, e casa cea nouă de-acolo, la 
colţul străzii. Nu-i aşa că are un aspect măreț? 

Mathieu zări una dintre acele clădiri înalte, moderne, 
împodobite cu balcoane şi sculpturi, care nu se potrivea 
deloc cu căsuţele sărace ale cartierului. 

— Dar e un palat! strigă el, ca să-i facă plăcere lui 
Morange, care se umfla în pene. 

— Dragul meu, să vezi scara... Ştii, stăm la etajul cinci. 
Dar cu o scară ca asta, atât de lină, urci fără să ştii! 

Îşi pofti oaspetele în vestibul, ca într-un templu. Pereţii de 
stuc luceau, pe trepte era un covor şi la ferestre vitralii. 
Apoi, ajunşi la etajul cinci, când deschise uşa cu cheia, se 
mărgini să repete cu un aer încântat: 

— Ai să vezi, ai să vezi. 

Dar Valerie şi Reine pesemne că stăteau la pândă. Veniră 
amândouă în grabă. La treizeci şi doi de ani, Valerie era 
încântătoare, părând încă foarte tânără: o brună plăcută, 
cu faţa rotundă şi zâmbitoare, încadrată de-un păr frumos, 
pieptul puţin cam mare, dar umeri minunaţi, de care 
Morange era mândru, când apărea în rochie decoltată. 
Reine, pe atunci copilă de doisprezece ani, era leit maică- 
sa, aceeaşi faţă surâzătoare, dar mai prelungă, sub aceleaşi 
şuviţe negre. 

— A! ce drăguţ eşti că ai acceptat invitaţia noastră! îi 
spunea Valerie voioasă, strângând mâinile lui Mathieu. Şi ce 
păcat că doamna Froment n-a putut să vină cu dumneata!... 
Reine, ia, te rog, pălăria dumnealui. 

Apoi, imediat: 

— După cum vezi, avem o anticameră foarte luminoasă... 
Te rog, până fierb ouăle, vrei să ne vizitezi apartamentul? 
După ce-o să-l vezi, ai să ştii, cel puţin, unde iei masa de 
prânz. 


Spusese acestea pe-un ton atât de plăcut, şi însuşi 
Morange râdea cu atâta bonomie, încât Mathieu se învoi din 
toată inima la această nevinovată manifestare de vanitate. 
Mai întâi salonul, încăperea ce forma colţul casei, tapetat cu 
hârtie gri-deschis, cu flori de aur, cu mobile stil Ludovic al 
XIV-lea, lăcuite în alb, fabricate grosolan, printre care 
pianul de palisandru părea o pată greoaie, neagră. Apoi, 
dând spre bulevardul Grenelle, camera Reinei, în albastru- 
deschis, cu o mobilă de fetiţă de pin lăcuit. La celălalt capăt 
al apartamentului, despărțită de salon prin sufragerie, se 
afla camera soţilor, foarte mică, decorată cu tapet galben şi 
mobilată cu un pat, un dulap cu oglindă şi o toaletă din 
lemn de tuia. În sfârşit, clasicul stejar bătrân domnea în 
sufragerie, unde o lustră suspendată, foarte aurită, arunca 
din tavan, deasupra feţei de masă strălucind de albeaţă, 
sclipiri ca para focului. 

— E-ncântător! repeta Mathieu, ca să fie politicos. E-o 
adevărată minune! 

Tatăl, mama şi fiica, entuziasmați, nu mai conteneau să-l 
plimbe, să-l lămurească, să-l facă să atingă toate lucrurile. 
Şi ceea ce-l izbea mai ales era ceva ce mai văzuse parcă, un 
aranjament al salonului pe care-l cunoştea, bibelourile din 
cameră aşezate într-un anume fel. Apoi îşi aminti că soţii 
Morange încercaseră, fără să-şi dea seama, desigur, să-i 
imite pe soţii Beauchene, în admiraţia profundă şi în surda 
invidie ce-o nutreau faţă de aceştia. Veşnic strâmtoraţi, nu 
puteau să-şi permită decât un interior modest; erau totuşi 
mândri de acest lux, aveau sentimentul că se apropie în 
felul acesta de clasa superioară, pe care o invidiau, copiind- 
o de departe. 

— Şi, în sfârşit, spuse Morange, deschizând fereastra 
sufrageriei, mai avem şi asta. 

Un balcon se întindea de-a lungul întregului apartament. 
De la înălţimea aceea, priveliştea era în adevăr 
încântătoare. Sena în depărtare, cu colinele de la Passy ce 
se zăreau pe deasupra acoperişurilor, desfăşura aceeaşi 


panoramă de care se bucura palatul Beauchene, însă mai 
largă. 

Drept care Valerie îi atrase atenţia asupra ei. 

— Ei, ce spui, nu e măreț? Nici nu se compară cu cei 
patru copaci care se văd de pe chei! 

Servitoarea aduse ouăle fierte şi se aşezară cu toţii la 
masă, în timp ce Morange explica victorios că totul îi costă o 
mie şase sute de franci în cap. O nimica toată, deşi această 
sumă împovăra mult bugetul casei. Mathieu, care pricepuse 
în cele din urmă că fusese invitat mai mult ca să i se arate 
noul apartament, făcea haz fără să le poarte pică, atât de 
fericiţi păreau aceşti oameni cumsecade că pot să se laude 
în faţa lui. Nefăcându-şi nici cel mai mic calcul ambițios, 
neinvidiind luxul văzut la alţii, mulţumit până acum de viaţa 
sa modestă, alături de Marianne şi de copiii lui, se mira 
numai de această familie chinuită de nevoia de a părea 
bogată şi de a se îmbogăţi, o privea cu un aer surprins şi cu 
un zâmbet cam trist. 

Valerie avea o rochie drăguță, de mătase subţire cu 
floricele galbene, în timp ce fiica ei, Reine, pe care îi plăcea 
s-o împopoţoneze cât mai cochet, purta o rochiţă de olandă 
albastră. Şi dejunul era prea luxos: după ouă, peşte de 
mare, apoi cotlete şi, după aceea, sparanghel. La masă 
discuţia se îndreptă de la început asupra Janvilleului. 

— Aşadar, copiii vă sunt sănătoşi? O, sunt tare frumoşi!... 
Şi sunteţi fericiţi la ţară? Ce curios, eu cred că m-aş plictisi 
grozav acolo, prea lipsesc distracţiile... Fireşte că vom veni 
cu plăcere să vă vedem, de vreme ce doamna Froment e 
atât de amabilă şi ne invită. 

Dar, după cum era de aşteptat, conversaţia alunecă, în 
curând, spre soţii Beauchene. Era o adevărată obsesie la 
soţii Morange, care trăiau într-o permanentă admiraţie, ce 
nu era lipsită de critici, pe şoptite. Valerie, foarte mândră 
că-i invitată sâmbăta, ziua în care Constance primea, şi că a 
fost poftită acolo de două ori la cină, iarna trecută, îşi 
făcuse şi ea o zi de primire, marţea, dădea serate intime şi 


se ruina servind prăjiturele. De asemenea, vorbea cu adânc 
respect despre doamna Seguin du Hordel şi despre măreţul 
ei palat din aleea d'Antin, unde Constance, amabilă, 
stăruise să fie poftită la un bal. Şi, mai mult încă, se fălea cu 
prietenia ce i-o arăta Serafine, sora lui Beauchene, şi pe 
care o numea totdeauna doamna baroană de Lowicz. 

— Odată a venit la ziua mea de primire: e atât de bună şi 
de veselă! Ai cunoscut-o odinioară, nu-i aşa? după căsătorie, 
când s-a împăcat cu fratele ei, după jalnicele lor 
neînţelegeri băneşti... lată cineva. care n-o are deloc la 
inimă pe doamna Beauchene! 

Şi începu să vorbească din nou despre Constance, găsind 
că micul Maurice, deşi părea voinic, nu prea avea o 
înfăţişare de copil sănătos, şi dădea să se înţeleagă ce 
lovitură teribilă ar fi pentru părinţi dacă şi-ar pierde unicul 
fiu. Rău fac că nu mai au încă unul. De altfel, vorbea ca şi 
cum cineva i s-ar fi destăinuit şi pretindea că soţia, mai mult 
decât soţul, se încăpăţâna în hotărârea de-a nu mai avea un 
al doilea copil. Şi, clipind din ochi, din pricina Reinei, al 
cărei năsuc se aplecase candid peste farfurie, sfârşi prin a 
povesti că o prietenă a ei nu voia să aibă copii, în timp ce 
soţul îi dorea; în consecinţă, această prietenă lua măsurile 
de cuviinţă. 

— Dar, spuse Mathieu râzând, mi se pare că şi dumneata 
faci la fel. 

— O! strigă Morange, cum poţi să ne compari pe noi, 
nişte amărâţi, cu domnul şi doamna Beauchene, care sunt 
atât de înstăriți? Să mi se dea averea lor, situaţia lor, şi nu 
mă dau în lături să am o droaie de copii! 

— Ba, spuse Valerie cu înfiorare, mulţumesc! ca să mă 
mai pomenesc cu o fată! A! de-am fi siguri că vom avea un 
băiat, nu spun nu, poate ne-am lăsa ispitiţi. Dar tare mi-e 
teamă că semăn cu mama, care a avut patru fete. Nu-ţi 
închipui ce nenorocire e asta! 

Ochii i se închiseseră, revedea ca în vis groaznicul menaj, 
cu cele patru ştrengăriţe speriate, firave, aşteptând cu 


lunile o pereche de ghete, o rochie sau o pălărie, crescând 
cu spaima că nu vor găsi cu cine să se mărite. Fetelor 
trebuie să le faci zestre! 

— Nu, nu! continuă ea plină de înţelepciune, am fi de 
neiertat, vezi dumneata, dacă ne-am agrava şi mai mult 
situaţia. Când vrei să-ţi faci o situaţie, e o crimă să te 
împovărezi cu copii. Nu vreau să mă ascund, sunt foarte 
ambițioasă pentru bărbatu-meu şi sunt convinsă că, dacă ar 
vrea să mă asculte, s-ar ridica la cele mai înalte situaţii; şi 
gândul că aş putea să-l împiedic, să-l înăbuş cu droaia de 
fete, care a fost ca o piatră de gâtul tatălui meu, mă 
înspăimântă... Pe când aşa sper că, renunțând să mai avem 
alţii, vom putea s-o înzestrăm pe Reine, după ce ne vom fi 
îmbogăţit noi înşine. 

Morange, foarte mişcat, luă mâna soţiei şi i-o sărută. În 
fond ea era voinţa lui, care rămânea atât de slab şi de bun, 
pe care ea îl făcuse ambițios ca şi ea; şi pentru asta o iubea 
şi mai mult. 

— Ştii, dragul meu Froment, soţia mea e o femeie tare 
cumsecade. E şi cu cap, şi cu inimă. 

Şi, în timp ce Valerie continua să-şi depene cu glas tare 
visul ei de bogăţie: un apartament frumos, recepţiile, cele 
două luni, mai ales, pe care le va petrece la mare, ca şi 
familia Beauchene - Mathieu îi privea şi chibzuia. Nu mai 
era cazul lui Moineaud, care ştia că nu va ajunge niciodată 
ministru. Poate că Morange visa că nevastă-sa va face 
cândva din el un ministru. În democraţie orice mic-burghez 
vrea şi poate să se ridice; avem de-a face cu o adevărată 
năvală, fiecare devine o fiară, îi îmbrânceşte pe alţii, ca să 
urce mai repede o treaptă. Această ascensiune generală, 
acest fenomen de capilaritate, nu e cu putinţă decât într-o 
ţară în care domneşte egalitatea politică, dar şi inegalitatea 
economică, deoarece drepturile la avere ale fiecăruia sunt 
aceleaşi, nu rămâne decât s-o cucereşti printr-o luptă de-un 
egoism sălbatic, dacă arzi de dorinţa să guşti din plăcerile 
celor de sus, expuse sub ochii tuturor, atât de aprig râvnite. 


Un popor cu o constituţie democratică nu poate să trăiască 
fericit, dacă obiceiurile nu sunt simple şi condiţiile de trai 
aproape egale. Altminteri, asistăm la o adevărată invazie în 
profesiile liberale, la scoaterea la mezat a funcţiunilor 
publice; munca manuală e dispreţuită, bunăstarea şi luxul 
sporite, devenite necesare, bogăţia, puterea sunt luate cu 
asalt, cu furie, numai pentru plăcerea lacomă de a te 
bucura de ele. Şi, după cum spunea Valerie, nu trebuie să te 
împovărezi cu copii, ci să ai braţele şi picioarele libere, într- 
o asemenea luptă, ca să poţi trece mai uşor peste trupurile 
celorlalţi. 

Apoi, Mathieu se mai gândea şi la acea lege a imitaţiei, 
care face ca oamenii mai puţin fericiţi să sărăcească şi mai 
mult, imitându-i pe fericiţii acestei lumi. Ce jale sub acest 
lux invidiat, imitat, atât de scump, chiar când e mincinos! Se 
creează tot felul de trebuinţe inutile, producţia e tulburată, 
abătută de la ceea ce e numai necesar. În aceste condiţii nu 
mai poţi să spui că pâinea le lipseşte, când vrei să vorbeşti 
despre mizeria oamenilor. Ceea ce lipseşte sunt lucrurile de 
prisos, la care nu pot renunţa, fără să se creadă nenorociţi 
şi în pericol de-a muri de foame. 

La desert, când femeia de servici nu mai era de faţă, 
Morange deveni expansiv, încurajat de dejunul copios; şi, 
privindu-şi soţia, arătă clipind spre musafir: 

— Ştii, e un prieten demn de încredere, căruia îi putem 
spune tot. 

Apoi, când Valerie consimţi, cu o mişcare din cap, 
continuă zâmbind: 

— Ei bine! iată, dragul meu prieten, e posibil să părăsesc 
uzina în curând. O! nu-i sigur, însă mă gândesc s-o fac... Da, 
mă gândesc la asta de câteva luni, pentru că a câştiga cinci 
mii de franci, după opt ani de strădanii, şi a-ţi spune mai 
ales că niciodată nu vei avea mult mai mult, înseamnă să-ţi 
piară orice chef de a trăi. 

— E monstruos, îl întrerupse nevasta, îţi vine să te dai cu 
capul de pereţi. 


— În asemenea condiţii, dragul meu prieten, lucrul cel 
mai bun e să mai încerci şi în altă parte, nu-i aşa?... i-l 
aminteşti pe Michaud, băiatul pe care l-am avut sub 
ordinele mele la uzină, acum şase ani, foarte inteligent de 
altfel... Iată, sunt numai şase ani de când ne-a părăsit şi a 
intrat la Creditul Naţional, şi ştii cât câştigă acum? 
Douăsprezece mii de franci, auzi, douăsprezece mii de 
franci! 

Cifra asta suna ca o trâmbiţă. Soții îşi roteau ochii în 
extaz. Până şi fetiţa se îmbujorase la faţă. 

— În martie trecut l-am întâlnit din întâmplare pe 
Michaud, care mi-a povestit toate astea şi s-a arătat foarte 
binevoitor. Mi-a propus să mă ia cu el şi să-mi dea, la rândul 
lui, o mână de ajutor. Numai că există un risc: mi-a explicat 
că, la început, va trebui să primesc trei mii şase sute de 
franci ca, după aceea, să ajung treptat până la o sumă 
foarte mare... Trei mii şase sute! cum să trăim, până una 
alta, cu trei mii şase sute de franci, acum, când întreţinerea 
acestui apartament ne măreşte cheltuielile? 

Cu un ton aspru, Valerie luă cuvântul: 

— Cine nu riscă nimic n-are nimic!... E-un lucru pe care i- 
| spun întruna. Fără îndoială, sunt de părere că trebuie să 
fim prudenţi, niciodată nu-l voi lăsa să facă vreo prostie 
care i-ar compromite viitorul. lotuşi nu poate să 
putrezească într-o situaţie nedemnă de el. 

— Carevasăzică, v-aţi hotărât? întrebă Mathieu. 

— Ce să-ţi spun, continuă Morange, nevastă-mea a făcut 
toate socotelile şi ne-am hotărât, da! numai dacă nu 
intervine ceva neprevăzut. De altfel, la Creditul Naţional va 
fi un loc liber abia în octombrie... Cred, bunul meu prieten, 
că ai să păstrezi secretul, întrucât nu vrem să ne certăm cu 
Beauchene tocmai acum. 

Se uită la ceas, fiind foarte punctual în mediocritatea lui 
de funcţionar bun şi dornic să nu întârzie la birou. Zoriră 
servitoarea să servească repede cafeaua, pe care o băură 


fierbinte, când o vizită neaşteptată îi tulbură pe soţii 
Morange şi-i făcu să uite totul. 

— O, strigă Valerie, ridicându-se în grabă, roşie de 
mândrie, doamna baroană Lowicz! 

Serafine, pe atunci în vârstă de douăzeci şi nouă de ani, 
era o roşcovană frumoasă, înaltă, elegantă, eu un piept 
superb, cunoscut de întreg Parisul. Buzele-i roşii râdeau 
triumfător şi-n ochii ei mari şi negri, cu puncte aurii, ardea 
o flacără nestinsă de dorinţă. 

— Nu vă deranjaţi, vă rog. Servitoarea voia eu orice preţ 
să mă poftească în salon, eu însă am insistat, am voit să 
intru aici, fiindcă sunt cam grăbită... Viu s-o iau pe 
drăgălaşa voastră Reine să mergem la un matineu, la circ. 

O nouă izbucnire de entuziasm avu loc. Copila rămase 
amuţită de bucurie, în timp ce mama, în culmea fericirii, nu 
mai sta locului. 

— Nu, zău, doamnă baroană, ne copleşiţi, o răsfăţaţi prea 
mult pe micuța asta!... Nu e nici măcar îmbrăcată, aşa că 
veţi avea neplăcerea s-o aşteptaţi o clipă... Haide, vino 
repede, să te ajut Zece minute, vă rog să credeţi, nu mai 
mult. 

Rămasă singură cu cei doi bărbaţi, Serafine, care avusese 
un gest de surpriză zărindu-l pe Mathieu, veni veselă spre 
el şi-i strânse mâna, ca o prietenă veche. 

— Ce mai faci? 

— Foarte bine. 

Şi, cum ea se aşeză lângă el, acesta făcu fără să vrea o 
mişcare şi-şi trase scaunul, părând indispus de această 
întâlnire. 

O cunoscuse bine odinioară, atunci când intrase în familia 
Beauchene. Era o desfrânată, o nevropată, o femeie fără 
conştiinţă, imorală. Cutezătoare şi puternică, trăia numai 
pentru plăceri. Crescută aşa, în activitatea zgomotoasă a 
uzinei, dintr-un tată erou al muncii, mai întâi alături de 
fratele ei Alexandre, un egoist feroce, iar mai târziu alături 
de vară-sa, Marianne, o fiinţă cumsecade, de-o veselie plină 


de sănătate şi cu o judecată solidă. Încă din tinereţe 
avusese cele mai ciudate curiozităţi. Se povestea că, într-o 
seară, la o petrecere, în vârstă de numai cincisprezece ani, 
se dăduse unui necunoscut. După aceea urmă scandaloasa 
istorie a măritişului cu baronul de Lowicz, fuga ei la braţul 
acestui escroc de-o frumuseţe de arhanghel. Un an mai 
târziu, năştea un copil mort, un avort zice-se. Lacomă de 
petreceri, aprig de zgârcită, nu izbutise să-l moştenească 
pe taică-său fără să nu se certe cu bărbatul ei, pe care-l 
alungase de lângă ea, iar acesta plecase la Berlin, unde 
fusese ucis într-un tripou. De atunci, încântată că s-a 
descotorosit de el, profita nebuneşte de libertatea ei de 
văduvă tânără. Nu scăpa o petrecere, lua parte la toate 
chefurile şi se şuşoteau multe despre capriciile ei de-o 
noapte, despre hotărârea ei neruşinată de a dispune pe loc 
de bărbatul care-i plăcea, despre pornirea ei către amorul 
liber, satisfăcut până la nebunia extremă a simţurilor; de 
fapt, însă, dat fiind că salva aparențele şi nu se arăta în 
public cu niciun amant, continua să fie primită pretutindeni, 
foarte bogată, foarte frumoasă, foarte iubită. 

— Locuiţi la ţară? întrebă ea, întorcându-se din nou spre 
Mathieu. 

— Da, de trei săptămâni. 

— Mi-a spus Constance. Am întâlnit-o mai zilele trecute în 
vizită la doamna Seguin. Ştii că ne avem bine acum, de 
când îi dau sfaturi bune fratelui meu. 

Cumnată-sa Constance o ura, şi ea făcea mare haz de 
acest lucru, cu îndrăzneala obişnuită cu care, pe faţă, îşi 
bătea joc de; toate. 

—  Închipuiţi-vă că s-a vorbit despre doctorul Gaude, 
renumitul chirurg, care are o metodă radicală pentru a 
împiedica femeile să facă copii. Am crezut că-i va cere 
adresa. Dar n-a îndrăznit. 

Morange interveni. 

— Doctorul Gaude; al da, o prietena a neveste-mii i-a 
vorbit despre el. Se pare că face nişte operaţii 


nemaipomenite, adevărate minuni. Desface liniştit un 
pântec cum ai deschide un dulap; se uită înăuntru, scoate 
tot, apoi îl închide la loc şi femeia se vindecă. E superb. 

Mai dădu şi alte amănunte, vorbi despre clinica spitalului 
Marbeuf, al cărei şef era doctorul Gaude, o clinică unde 
lumea considera că e la modă să alerge să vadă operaţiile 
aşa cum te duci la teatru. Doctorul, care nu dispreţuia 
banii, aprig, într-un anumit fel, cu clientele bogate, iubea în 
aceeaşi măsură şi gloria, punându-şi în joc ambiția ca să-i 
reuşească cele mai periculoase experienţe, pe care cuteza 
să le facă asupra femeilor sărace din clinica sa. Ziarele se 
ocupau neîncetat de el, iar el expunea publicităţii pe 
operatele sale fără însemnătate, ceea ce încuraja doamnele 
frumoase să încerce şi ele. De altminteri, pesimist şi vesel, 
steriliza o femeie ca pe-o iepuroaică; şi acest lucru nu 
trezea în el nici cel mai mic scrupul, nicio dezbatere de 
ordin moral: câţiva nenorociţi mai puţin, cu atât mai bine, 
nu? 

Serafine începu să râdă, cu dinţii ei albi de lupoaică între 
buzele-i sângerii, când observă stupoarea şi indignarea lui 
Mathieu. 

— Ce spui, amice? iată unul ce nu seamănă deloc cu 
doctorul Boutan al vostru, care, drept unic leac pentru 
toate bolile, îşi sfătuieşte clientele să facă un copil. Ceea ce 
mă miră e că Constance mai ţine ca medic al casei pe acest 
făcător de copii, ea care îşi pipăie pântecele în fiecare 
dimineaţă, temându-se ca nu cumva să simtă că e 
însărcinată... De altfel, are dreptate. O! ce murdărie, ce 
oroare! 

Din politeţe, Morange râdea ca şi ea, dornic să-i arate cât 
de mult îi împărtăşea ideile. Dar Valerie n-o mai aducea 
odată pe Reine, şi el îşi pierdu răbdarea, se nelinişti că 
nevastă-sa o lasă pe doamna baroană să aştepte atâta. Şi-şi 
ceru voie să se ducă să vadă ce se întâmplă, socotind că ar 
putea şi ei să ajute la îmbrăcatul fetiţei. 


Îndată ce rămase singură cu Mathieu, Serafine îşi fixă 
asupra lui focoşii ei ochi mari, cu scânteieri de aur. Nu mai 
râdea ca altădată, mutra ei obraznică se lumina de un fel de 
voluptate ironică, sub reflexul roşu al părului. Urmă o 
tăcere destul de lungă, ca şi cum ar fi voit să-l tulbure şi să-l 
învingă. 

— Şi scumpa mea verişoară, Marianne, se simte bine? 

— Foarte bine. 

— Şi copiii se fac mari? 

— Se fac. 

— Carevasăzică eşti fericit, ca bun părinte, în vizuina 
dumitale singuratică? 

— Pe deplin fericit. 

Ea tăcu din nou, privindu-l mereu, mai provocatoare şi 
mai strălucitoare, cu un farmec de vrăjitoare, ai cărei ochi 
ard, otrăvesc inimile. Şi, încet, urmă în sfârşit: 

— S-a terminat deci totul între noi? 

Cu un simplu gest, el răspunse că s-a terminat definitiv. 
Povestea lor era veche acum. El avea nouăsprezece ani, 
abia intrase la uzina Beauchene, când ea, măritată, în 
vârstă de douăzeci şi doi de ani, i se dăruise pe neaşteptate, 
într-o seară când erau singuri. El, cu trei ani mai tânăr 
decât ea, nu izbutise să se împotrivească acelei porniri a 
simţurilor pe care niciun bărbat n-o poate stăpâni. Apoi, 
peste câteva luni, în ajunul căsătoriei cu Marianne, rupsese 
cu hotărâre. 

— S-a terminat, s-a terminat, s-a terminat definitiv? mai 
întrebă ea, cu o voce provocatoare şi râzând. 

Şi era într-adevăr adorabilă, cu o putere de atracţie 
irezistibilă. Niciodată n-o văzuse atât de frumoasă, atât de 
înflăcărată de dorinţa imediatei posedări. Se oferea cu o 
mândrie suverană, în care nu era nimic ruşinos, nici josnic, 
stăpână pe sine, propunând cu îndrăzneală un târg al 
plăcerii, convinsă că va da în schimb tot atât sau chiar mai 
mult decât i se da. Numai în asta găsea ea plăcerea de a 
trăi. Toate erau însă umbrite de ideea drăcească de a-l 


putea ispiti, îmboldită mai ales de gândul pervers şi 
răutăcios că poate răpi bărbatul altei femei, al unei 
rubedenii prostuţe şi, astfel, s-o facă să sufere. 

Şi cum Mathieu nu răspundea nici măcar cu un gest, ea 
totuşi nu se supără, ci îşi păstră calmă aerul invincibil de 
îndrăgostită. 

— Prefer aşa, nu răspunde, nu spune că totul s-a 
terminat... Cu mine, dragă, nu se sfârşeşte niciodată. Şi-o 
să fie când ai să vrei, auzi? diseară, mâine, în ziua când ai 
să ai chef, să-mi baţi la uşă... E de ajuns să am această 
dorinţă, refuzul tău n-ar putea în niciun caz să mă supere. 
Ştii unde stau, nu-i aşa? Te aştept. 

O flacără trecu peste chipul lui Mathieu. Închise ochii, să 
n-o mai vadă pe Serafine, care se apleca asupra lui, 
arzătoare, parfumată. Şi, în bezna pleoapelor sale închise, 
revăzu apartamentul ei, unde fusese odată cu Marianne, tot 
parterul unei case mari, de pe strada Marignan. Avea acolo 
o uşă ascunsă, dând în camere discrete, împodobite cu 
covoare groase şi draperii grele, care înăbuşeau orice 
zgomot. Numai femei o serveau, introduceau musafirii fără 
o şoaptă şi dispăreau aidoma umbrelor. Tinerii căsătoriţi o 
găsiseră într-un salonaş, fără ferestre vizibile, tainic, 
profund ca un mormânt, cu cele zece lumânări din cele 
două candelabre aprinse în plină zi. Mathieu simţea, după 
ani, parfumul pătrunzător şi cald, a cărui lâncezeală îl 
cotropise. 

— Te aştept, repetă ea dintr-o răsuflare, cu buzele 
aproape lipite de-ale lui. 

Şi fiindcă el se dădu înapoi, înfiorat, foarte stingherit de-a 
juca rolul ridicol al bărbatului care refuză o femeie 
ispititoare, ea crezu că iar avea să spună nu. şi-i puse 
repede pe gură mânuţa ei lungă şi mlădioasă. 

— Taci, iată-i. Ştii bine, n-am nevoie de Gaude! Nicio 
teamă că rămân gravidă. 

Soții Morange reveneau, în sfârşit, cu Reine. Maică-sa îi 
făcuse bucle. Era într-adevăr delicioasă în rochia de mătase 


trandafirie garnisită cu dantele albe şi purtând pe cap o 
pălărie mare din acelaşi material ca rochia, Faţa ei rotundă 
şi veselă, cu bandouri negre, avea astfel încadrată o 
gingăşie de floare. 

— O! îngeraşul! strigă Serafine, ca să facă plăcere 
părinţilor. Să ştiţi că o să mi-o fure. 

Apoi, se porni s-o sărute cu patimă, simulând emoția 
femeii căreia îi pare rău că nu e mamă. 

— Da, îţi pare rău când vezi o asemenea comoară. Dacă 
ai fi sigură că bunul Dumnezeu ţi-ar da o astfel de fiinţă 
drăgălaşă, ai consimţi numaidecât... N-am încotro! o 
răpesc, nu v-o mai aduc înapoi! 

Încântaţi, soţii Morange râdeau de plăcere. lar Mathieu, 
care-o cunoştea, o asculta înmărmurit. De câte ori. În 
intimitatea dragostei lor scurte şi violente, nu-i vorbise ea 
cu o ură turbată despre aceste scârbe de copii, a căror 
venire pe lume, totdeauna posibilă, terorizează dragostea. 
Ei reprezintă o veşnică ameninţare, ştirbind şi micşorând 
voluptatea, făcând ca plăcerea unei ore să fie plătită cu o 
lungă suferinţă, cu necazuri fără sfârşit; şi astfel răpesc 
plăcerii luni şi ani. Fără să mai vorbim de faptul că se nasc 
numai ca să distrugă femeia, ofilind-o, îmbătrânind-o, şi ca 
să-i facă pe bărbaţi să se dezguste de ea. Natura a fost 
stupidă când a pus, ca preţ al dragostei, maternitatea. Mai 
ales de când o sarcină, întreruptă din fericire printr-un 
avort, îi dăduse un avertisment de care se înfiora şi acum, 
nu mai era decât o îndrăgostită exasperată, gata să 
săvârşească orice nelegiuire ca să scape de copil, 
socotindu-l o bestie, - şi numai frica o reţinea în nevoia ei 
nesăţioasă de ciudăţenii şi de noi plăceri. 

Simţi asupră-i privirea uluită a lui Mathieu, şi se distră, 
împingând ironia-i perversă atât de departe încât îi spuse: 

— Nu-i aşa? dragul meu, după cum îţi spuneam 
adineauri, mă consolez şi eu cum pot, de când sunt văduvă 
şi condamnată să nu mai am niciodată copii. 


Şi din nou simţi cum îi trece peste obraz acea flacără 
care-l arsese, înțelegând bine ce voia să spună, ce-i 
promitea ca blestemate voluptăţi fără rod. A! să te poţi 
dărui neînfrânat, fără vreo îngrădire, în orice clipă, numai 
pentru plăcere! Şi ei însăşi faţa i se aprinse ca a unei 
criminale arse de vie, fiindcă reprezenta dorinţa sălbatică şi 
chinuită, care nu vrea să dea naştere vieţii, şi care 
totdeauna sfârşeşte prin a suferi groaznic din această 
pricină. 

Reine o privea, într-un extaz de femeiuşcă, chiar de pe- 
acum cochetă, pe care o ameţeau măgulirile unei doamne 
atât de frumoase. Vibrând din tot trupul de o vanitate 
satisfăcută, se aruncă în braţele ei. 

— O, doamnă, cât de mult vă iubesc! 

Soții Morange o conduseră până la scară pe baroana de 
Lowicz, urmată de Reine. Şi nu mai găseau cuvinte de 
mulţumire destul de calde ca să-şi exprime fericirea ce le-o 
da acest lux atât de mult râvnit. Apoi, după ce uşa 
apartamentului fu închisă, Valerie strigă, alergând spre 
balcon: 

— Să mergem să le privim cum pleacă. 

Morange, care nu se mai gândea că e timpul să plece la 
birou, veni lângă ea, îl chemă pe Mathieu şi-l sili şi pe el să 
se aplece. Jos, aştepta o trăsură cu un cal înhămat, frumos, 
cu un vizitiu superb, nemişcat pe capră. Scena îi uimi pe 
soţi. Şi când Serafine, după ce lăsase fetiţa să se urce, se 
aşeză lângă ea, începură să râdă zgomotos. 

— Cât e de frumoasă! cât e de fericită! 

În clipa aceea Reine avu probabil senzaţia că e privită. 
Înălţă uşor capul, zâmbind şi salutând. lar Serafine făcu la 
fel, în timp ce calul, pornind la trap, da colţul aleii. Soții 
Morange avură atunci o ultimă izbucnire. 

— Priviţi-o, priviţi-o! repeta Valerie. E atât de naivă! La 
doisprezece ani mai are încă inocenţa unui copil din leagăn. 
Şi ştii, n-o încredinţez nimănui... Ei, ce zici? parcă ar fi o 
mică ducesă care a avut totdeauna trăsură! 


Morange îşi continuă visul de îmbogăţire. 

— Sper că o să aibă una când s-o mărita... Să intru numai 
la Creditul Naţional, şi tot ce ţi-ai dorit se va împlini. 

Şi întorcându-se spre Mathieu: 

— Spune-mi, dragul meu, n-ar fi o crimă să ne mai 
împovărăm cu un copil? Suntem trei, şi banul se câştigă 
atât de greu... Nu trebuie decât să-ţi supraveghezi puţin 
îmbrăţişările. Dar asta nu ne împiedică să ne adorăm, nu-i 
aşa, Valerie? 


III 


După-amiază, la uzină, Mathieu, care voia să plece de la 
servici mai devreme, după cum îi făgăduise Mariannei, ca 
să treacă pe la proprietar înainte de-a cina la restaurant, fu 
atât de ocupat, sâcâit, deranjat, încât abia îl zări pe 
Beauchene. Şi se simţi foarte uşurat, pentru că era indispus 
de taina pe care-o surprinsese, din întâmplare, şi-i era frică 
să nu-l pună în încurcătură. 

Acesta, însă, din cele câteva cuvinte schimbate în treacăt, 
nu păru nici măcar că-şi aduce aminte ca ar putea fi 
stânjenit de ceva. Niciodată nu se arătase mai activ, mai 
stăruitor în afacerile sale, depunând toată inteligenţa, toată 
puterea de muncă pentru înflorirea întreprinderii sale. 
Oboseala de dimineaţă dispăruse, vorbea, râdea tare, ca 
omul pe care munca nu-l sperie şi care găseşte că viaţa e 
plăcută. 

De cum se făcu ora cinci şi jumătate, Mathieu, care nu 
pleca de obicei decât la şase, trecu pe la Morange să-şi ia 
leafa: trei sute cincizeci de franci pe lună. Dar, pentru că în 
ianuarie luase un avans de cinei sute de franci, pe care îl 
restituia în rate lunare de câte cincizeci de franci, primi 


numai trei sute. Îşi numără cei cincisprezece poli şi-i puse 
în buzunar, cu un aer vesel, ceea ce îl făcu pe contabil să-l 
privească întrebător: 

— Vezi bine! îmi pică la ţanc, am lăsat-o azi de dimineaţă 
acasă pe nevastă-mea numai cu un franc şi cincizeci de 
bani. 

Trecuse de ora şase când Mathieu se află în faţa 
impunătorului palat pe care-l ocupau soţii Seguin du Hordel 
în aleea d'Antin. Bunicul lui Seguin fusese un simplu 
cultivator la Janville. Tatăl, furnizor al armatei, făcuse cu 
timpul o avere frumoasă. Şi el, fiu de parvenit, care se 
cioplise, ducea o viaţă de trândăveală, bogat, elegant, 
membru al marilor cluburi, pasionat mai ales pentru cai, 
dându-şi aere de iubitor de artă şi literatură, făcând pe 
amatorul luminat, progresist, care, urmând moda, îmbrăţişa 
părerile cele mai extravagante. Se însurase aproape fără 
zestre, din orgoliu, cu o fată din vechea nobilime, Valentine, 
ultima din familia Vaugelade, cu sânge sărac şi minte 
îngustă, a cărei mamă, o catolică smintită, nu reuşise să 
facă din ea decât o practicantă religioasă, însetată de 
plăcerile acestei lumi; astfel că şi el, de când se însurase, se 
ducea la biserică, spre a părea distins. Bunicul, ţăran, 
avusese zece copii; tatăl, furnizor al armatei, se mărginise 
la şase; iar el, după ce avusese doi, un băiat şi o fată, 
declară, fără înconjur, că se va opri la cei doi, adăugând că 
şi asta era o faptă destul de rea, să aduci pe lume doi 
nenorociţi, care nu ceruseră să se nască. 

Printre bunurile lui Seguin figura, între altele, un 
domeniu întins, de mai bine de cinci sute de hectare de 
pădure şi pârloage, cumpărat de taică-său mai sus de satul 
Janville, când se retrăsese din afaceri cu o mare avere. 
Dorinţa lui, nutrită de multă vreme, era să se întoarcă 
triumfător în satul natal, de unde plecase sărac tocmai voia 
să construiască acolo o locuinţă princiară, în mijlocul unui 
parc imens, când moartea îl răpuse. Seguin, moştenind, pe 
partea lui, aproape în întregime acest domeniu, se 


mulţumise să exploateze vânătoarea, constituind o societate 
pe acţiuni de câte cinci sute de franci, pe care prietenii lui 
se băteau, speculație ce-i aducea venituri destul de 
modeste. În afară de păduri, mai existau terenuri 
necultivate, mlaştini, pământuri nisipoase, pietrişuri, cum şi 
părerea, devenită legendară în ţinut, că niciodată un 
cultivator nu va putea scoate ceva de acolo. Numai 
furnizorul armatelor văzuse cu ochii închipuirii un parc 
romantic în jurul locuinţei sale regeşti; fără a mai pune la 
socoteală că primise autorizaţia de a-şi adăuga la numele 
de Seguin titlul de Hordel, luat de la un fel de turn în ruină, 
Hordel, ce se afla pe domeniul său. 

Prin Beauchene, unul dintre vânătorii acţionari, îl 
cunoscuse Mathieu pe Seguin şi descoperise, la marginea 
pădurilor, vechiul loc de întâlnire al vânătorilor, cocioaba 
singuratică şi liniştită de care se îndrăgostise într-atât încât 
o luase cu chirie şi se refugiase acolo cu ai săi. Valentine, 
care din gentileţe se purta cu Marianne ca şi cu o prietenă 
săracă, împinsese amabilitatea până acolo că veni s-o vadă 
atunci când se mutase; şi se entuziasmase de poezia locului, 
râzând de propria ei ignoranță de stăpână care nu-şi 
cunoaşte domeniul. Adevărul e că n-ar fi trăit acolo nicio 
oră. Bărbatul ei o lansase nebuneşte în viaţa tumultoasă a 
Parisului literar, artistic şi monden, cutreierând, în 
tovărăşia ei, cenacluri, ateliere, expoziţii, teatre şi locuri de 
petrecere, toate focarele aţâţătoare, unde minţile slabe şi 
inimile şovăielnice se tulbură. El care, în nevoia de-a se 
afişa, murea de urât pretutindeni, nu se simţea la largul lui 
decât în preajma cailor, cu toate ifosele în ceea ce priveşte 
literatura, filosofia excesivă de mâine, cu toate colecţiile lui 
de obiecte de artă, contestate încă de burghezi, mobilele, 
marmurele, vasele de cositor, dar, mai ales, cărţile legate, 
de care era mândru. Şi-şi modelase nevasta după chipul şi 
asemănarea lui, o pervertea prin extravaganţa voită a 
părerilor sale, o murdărea prin promiscuităţi, prin 
camaraderii pe care le socotea elegant-îndrăzneţe; astfel că 


mica habotnică ce-i fusese încredinţată păşea acum pe 
calea tuturor nebuniilor, şi, deşi se mai împărtăşea încă, 
practica în schimb păcatul, familiarizându-se zi de zi cu 
gândul de a păcătui. Dar cea mai mare nenorocire avea să 
fie la capătul acestui drum, pentru că, pe lângă toate 
celelalte, mai făcea şi prostia să se arate adesea 
batjocoritor şi brutal faţă de ea, ceea ce o jignea, până la o 
îndepărta de el şi a o face să viseze să fie iubită, să fie 
dezmierdată altfel, cu duioşie şi delicateţe. 

Când Mathieu pătrunse în casa cu faţadă stil 
Renaissance, foarte ornamentată, cu opt ferestre mari la 
fiecare din cele două etaje, râse uşor înveselit din nou de 
acest gând: 

— Iată o familie care nu aşteaptă cei trei sute de franci 
pe lună cu un franc şi cincizeci de bani în buzunar. 

Vestibulul era de-o mare bogăţie, numai bronz şi 
marmură. La dreapta erau două saloane de primire şi 
sufrageria; la stânga, o sală de biliard, o cameră pentru 
fumat şi o grădină de iarnă. La primul etaj, în faţa scării 
late, cabinetul lui Seguin, o cameră enormă de cinci metri 
înălţime, doisprezece lungime, pe opt lărgime, care ocupa 
tot mijlocul clădirii, în timp ce apartamentul soţului se afla 
pe dreapta, iar cel al nevestei pe stânga, ca şi camerele 
copiilor. În sfârşit, la etajul al doilea erau două apartamente 
complete, rezervate copiilor, când vor fi mari. 

Un valet, care-l cunoştea pe Mathieu, îl conduse imediat 
în cabinetul stăpânului casei, unde îl rugă să aştepte, 
spunând că domnul tocmai se îmbracă. O clipă, musafirul 
putu să se creadă singur; aruncă o privire în jurul lui, în 
această cameră încăpătoare, încântat de decorul într- 
adevăr superb, cu fereastra mare, făcută din vitralii de 
demult, tapiseria din stofe vechi, catifele de Genua, 
mătăsării ţesute în aur şi argint, biblioteci de stejar, în care 
se înşirau luxoasele volume, mesele încărcate cu bibelouri, 
argintării, sticlării, bronzuri, marmură, printre care şi 
colecţia faimoaselor şi modernelor obiecte de cositor. Mai 


erau covoare orientale aruncate pretutindeni, scaune joase 
pentru lenevit, unghere tainice, în spatele unor plante 
înalte şi verzi, unde puteai să te retragi în doi, să te ascunzi 
şi să dispari. 

— A-a, dumneata eşti, domnule Froment! se auzi deodată 
un glas dinspre masa cu obiecte de cositor. 

Şi un tânăr înalt, de vreo treizeci de ani, ascuns până 
acum de-un paravan, înainta cu mâna întinsă. 

— A, domnul Charles Santerre! spuse Mathieu după o 
scurtă şovăire. 

Îl vedea pentru a doua oară, în aceeaşi cameră unde îl 
mai întâlnise. Charles Santerre, romancier cu renume, 
tânăr maestru iubit prin saloane, avea o frunte frumoasă, 
ochi negri dezmierdători, o gură prea roşie, prea mare, pe 
care-o ascundea sub barba-i tăiată după moda asiriană, 
grijuliu ondulată. Parvenise prin femei, pe care le frecventa 
cu drag, sub pretext că le studiază, hotărât să scoată de la 
ele tot ce va putea, pentru plăcerile şi situaţia sa. Se 
spunea, de altfel, că e foarte umil, foarte îndatoritor faţă de 
ele, făcând pe îndrăgostitul timid câtă vreme nu le 
posedase; după aceea, când nu-i mai erau de folos, se purta 
cu ele ca o fiară. Hotărât să nu se însoare, din principiu şi 
calcul, complăcându-se în cuibul altora, simplu exploatator 
al viciului monden, adoptase în literatură specialitatea 
adulterului, zugrăvind numai dragostea vinovată, elegantă 
şi rafinată, dragostea infecundă, care niciodată nu procrea. 
La început nu-şi făcuse nicio iluzie despre cărţile sale, era 
numai o meserie plăcută şi bănoasă, pe care şi-o alesese cu 
chibzuială. Apoi, amăgit de propriile sale succese, orgoliul îl 
convinsese că e scriitor. Şi acum se da drept pictor, cu 
cravată albă, al unei lumi în agonie, propovăduia 
pesimismul cel mai dezamăgitor, sfârşitul dorinţei prin 
abstinenţă reciprocă, din care făcea religia fericirii finale, 
prin cufundarea în neant. 

— Seguin trebuie să vină, continuă el cu o desăvârşită 
amabilitate. Am avut ideea să-l răpesc pe el şi pe soţia lui, 


ca să-i iau să cinăm într-un cabaret, înainte de a-i conduce 
la o mică premieră, unde astă-seară vor fi multe aplauze şi 
gălăgie. 

Abia acum observă Mathieu că era în frac. Şi stătură o 
clipă de vorbă. Santerre îi arătă un nou bibelou din cositor, 
o femeie goală, slabă şi lungă, întinsă pe burtă, cu faţa 
ascunsă în păr, şi care părea că plânge: o capodoperă, 
spunea el, toată nenorocirea omenească, falimentul femeii 
singuratice, smulse în sfârşit din braţele bărbatului. El era 
acela care, devenit comeseanul, prietenul casei, izbutea să 
insufle, în literatură şi artă, nebunia al cărei răsunet 
zdruncina din ce în ce mai mult viaţa simplă de toate zilele. 

În acest timp apăru şi Seguin, de aceeaşi vârstă cu 
Santerre, mai înalt şi mai subţire, foarte blond, cu nasul 
acvilin, ochii cenuşii, buzele subţiri, purtând doar o mustață 
fină. Şi el era în frac. 

— Ei bine, dragul meu, spuse fără grabă, cu o uşoară 
bâlbâială prefăcută, Valentine se încăpăţânează să-şi pună o 
rochie nouă. Să avem răbdare, mai e de aşteptat o oră. 

Apoi, văzându-l pe Mathieu, se scuză cu o politeţe 
extremă, exagerând aerul lui de distincţie rece, de 
indiferenţă superioară. Şi când cel pe care-l numea 
„simpaticul meu chiriaş” îi expuse motivul vizitei, inundația 
ce se produsese în casă ca urmare a găuririi câtorva table 
de pe acoperiş datorită ploilor din ultimul timp, fu de acord 
imediat ca tinichigiul din Janville să repare unde e nevoie. 
După noi lămuriri, însă, când înţelese că tot acoperişul casei 
trebuia refăcut, atât era de mâncat de ani, îşi pierdu 
deodată manierele degajate şi afabile şi protestă, declarând 
că nu poate să investească într-o asemenea reparaţie o 
sumă ce-ar depăşi cu mult mizerabila chirie pe un an, care 
era de şase sute de franci. 

— O lipitură, repetă el, o lipitură, da. Voi scrie 
tinichigiului. 

Şi voind să schimbe vorba: 


— Ascultă, domnule Froment! vreau să-ţi arăt o minune, 
dumitale, care eşti om de gust. 

Avea, ce-i drept, pentru Mathieu oarecare stimă, ştiindu-l 
de-o inteligenţă vie, mereu creatoare. Acesta începu să 
zâmbească, acceptând tactica de diversiune, dar ferm 
hotărât să nu plece până nu va obţine repararea întregului 
acoperiş. El luă o carte splendid legată, pe care 
colecţionarul o scosese dintr-o bibliotecă cu geamuri şi pe 
care i-o întinsese cu evlavie. Pe faţa de piele mătăsoasă, 
albă ca zăpada, era încrustat un crin mare de argint, pe 
care-l îneca aproape o tufă de spini violeţi. Iar titlul operei, 
Frumuseţea nepieritoare, era azvâărlit sus, ca într-un colţ de 
cer. 

— Ah! e delicioasă, ca ingeniozitate, ca colorit! declară 
Mathieu, fermecat de-a binelea. Se fac acum legături care 
sunt adevărate bijuterii. 

Observă titlul. 

— Dar este ultimul roman al domnului Santerre! 

Seguin, cu coada ochiului, pândea cu zâmbetul pe buze 
pe scriitor, care se apropiase. Şi când îl văzu cercetând, la 
rândul lui, cartea, măgulit şi tulburat, spuse: 

— Dragă, legătorul meu mi-a adus-o azi-dimineaţă şi 
aşteptam un prilej ca să-ţi fac surpriza şi să ţi-o arăt. E 
perla colecţiei mele... Ce spui despre ideea mea? acest crin, 
care e curăţenia triumfătoare, şi aceşti scaieţi, plante ale 
ruinelor, ce proclamă sterilitatea lumii pustiite, în sfârşit, 
recucerite de fericirea desăvârşită. E cuprinsă aici întreaga 
dumitale operă. 

— Da, da, mă răsfeţi! mă vei face să mă cred. 

Mathieu citise romanul, pe care-l împrumutase de la 
doamna Beauchene, ca să cunoască şi soţia sa, Marianne, 
cartea care era la modă. Şi terminase această lectură 
revoltat, exasperat. De astă dată, Santerre, părăsind tema 
obişnuită a camerei de becher, unde, de la cinci la şapte, 
femei de lume întâlneau plăcerea într-altă parte decât în 
patul conjugal, voise să se ridice până la arta pură, la 


simbol abscons şi liric. Aici descria povestea subtilă a unei 
contese, Anne-Marie, care, ca să scape de-un soţ grosolan, 
un bărbat puios, se refugiase în Bretagne, lângă un tânăr 
artist cu inspiraţie divină, Norbert, care se angajase să 
decoreze cu viziunile lui capela unei mănăstiri de maici. 
Munca lui de pictor evocator a durat timp de treizeci de ani, 
ca o convorbire cu îngerii, iar romanul nu era altceva decât 
istoria celor treizeci de ani, a dragostei lui în acest timp, în 
braţele Annei-Marie, într-o comuniune de dezmierdări 
sterile, fără ca frumuseţea ei de femeie să fie alterată de-o 
cută, tot atât de tânără, tot atât de fragedă, după treizeci 
de ani de sterilitate, ca în prima zi în care s-au iubit. Pentru 
a reliefa şi mai bine această temă, mai erau câteva 
personaje secundare, nişte burgheze, soţii şi mame, din 
orăşelul vecin, care sfârşeau într-o degradare fizică şi 
morală, asemenea unor monştri. 

Ceea ce îl revolta pe Mathieu era teoria stupidă şi 
criminală a dragostei lipsite de copii, toată frumuseţea 
fizică, toată noblețea morală întruchipate în fecioară. Şi nu 
se putu opri să nu spună autorului: 

— O carte foarte interesantă, într-adevăr remarcabilă... 
Ce s-ar întâmpla, totuşi, dacă Norbert şi Anne-Marie ar 
avea un copil, dacă femeia ar rămâne însărcinată? 

Santerre îl întrerupse contrariat, jignit. 

— Însărcinată! oare o femeie rămâne însărcinată când e 
iubită de-un om de lume? 

— Ştii ce mă indignează? strigă Seguin, lungindu-se într- 
un fotoliu şi  perorând. Stupida acuzaţie adusă 
catolicismului că el îndeamnă la înmulţirea speciei, care e-o 
adevărată murdărie şi o ruşine. Acest lucru nu e adevărat, 
şi l-ai arătat foarte bine în cartea dumitale. Ai scris acolo 
pagini definitive, te felicit, ca bun catolic. 

— Evident, spuse Santerre, trântindu-se pe-o canapea. 
Căutaţi în Noul Testament, în cartea Facerii, cuvintele: 
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul”. Isus n-are nici 
patrie, nici proprietate, nici profesiune, nici familie, nici 


soţie, nici copil. El este infecunditatea însăşi. De aceea şi 
primele secte creştine aveau oroare de căsătorie. Pentru 
sfinţi, femeia însemna numai putregai, canon şi pierzanie. 
Castitatea absolută devenea starea perfectă, eroul era 
contemplativul, infecundul, solitarul egoist, preocupat 
numai de propria lui mântuire. Şi idealul femeii, idealul 
maternității însăşi, este o fecioară. Abia mai târziu, 
catolicismul a instituit căsnicia drept o salvare morală, ca să 
înfrâneze pofta trupească, de vreme ce nici bărbatul, nici 
femeia nu pot fi îngeri. Căsătoria e tolerată, e o necesitate 
de  neînlăturat, starea îngăduită în anumite condiţii 
creştinilor nu îndeajuns de eroici ca să fie sfinţi desăvârşiţi. 
Astăzi, însă, ca şi acum optsprezece veacuri, sfântul, omul 
credinţei şi al harului, nu se atinge de femeie, o condamnă 
şi o îndepărtează... Numai crinii Mariei parfumează cerul. 

Oare îşi bătea joc? În glasul lui se ghicea un râs uşor, pe 
care interlocutorul părea că nu-l înţelege. Acesta aproba, se 
înfierbânta. 

— Aşa e, aşa el... Frumuseţea e totdeauna învingătoare, 
şi nepieritoarea frumuseţe e strălucitoare, după cum o 
arată cartea dumitale; ea e fecioara nepângărită, în plină 
înflorire, pe care nicio adiere n-a prihănit-o şi la care 
josnicele funcțiuni generatoare sunt suprimate. Poţi să 
priveşti pe stradă femeile acelea pângărite, deşelate, 
încovoiate, care duc după ele cârduri de copii, ca 
dobitoacele puii lor, fără să fii cuprins de dezgust? însuşi 
bunul simţ public le condamnă, glumind, când le vede 
trecând, râzând de ele şi dispreţuindu-le. 

Mathieu, care rămăsese în picioare, îşi îngădui să se 
amestece. 

— Ideea de frumuseţe variază, însă. Dumneavoastră o 
vedeţi în sterilitatea femeii, în formele lungi şi subţiri, în 
şoldurile înguste. În tot timpul Renaşterii ea a fost văzută în 
femeia sănătoasă şi puternică, cu şolduri late şi sâni tari. La 
Rubens, Tizian şi chiar la Rafael femeia e robustă. Maria e 
mamă cu adevărat. Şi, observați bine, ar trebui să 


schimbăm tocmai această noţiune de frumuseţe, pentru ca 
familia restrânsă, pe care lumea o cinsteşte astăzi, să facă 
loc familiei numeroase, ce-ar deveni singura frumoasă... 
După mine, acesta e singurul leac hotărâtor împotriva 
răului crescând al depopulării, preocuparea cea mai 
serioasă de azi. 

Amândoi îl priviră zâmbind, cu un aer de superioară 
compătimire. 

— Depopularea un rău? spuse Seguin. Cum? Dumneata, 
dragă domnule, un om atât de inteligent, încă te mai 
mulţumeşti cu asemenea vorbe goale? Hai, gândeşte-te! 
Judecă un pic! 

— Încă o victimă a nefericitului optimism! adăugă 
Santerre. Înainte de toate, spuneţi-vă că natura lucrează 
fără discernământ şi că cel care n-o corectează e victima ei. 

Vorbeau unul după altul, adesea chiar amândoi deodată. 
Se excitau, se îmbătau cu închipuirile lor întunecate. Mai 
întâi, progres nu există. E de-ajuns să te întorci cu gândul la 
sfârşitul secolului trecut, când  Condorcet anunţa 
întoarcerea vârstei de aur, apropiata egalitate, pacea între 
oameni şi naţiuni; o iluzie generoasă umplea toate inimile, 
această utopie deschidea întreg cerul tuturor speranţelor; 
şi o sută de ani mai târziu, ce prăbuşire, sfârşitul secolului 
nostru actual, care se termină cu falimentul ştiinţei, al 
libertăţii şi al justiţiei, care se prăbuşeşte în sânge şi în 
noroi, chiar în pragul necunoscutului plin de ameninţări al 
secolului viitor! Şi, în sfârşit, oare experienţa nu era făcută? 
Această eră de aur atât de căutată, păgânii au plasat-o 
înainte de începutul timpurilor, creştinii au plasat-o după 
sfârşitul lor, în timp ce socialiştii de astăzi o plasează chiar 
în timpul nostru. Nu erau decât trei iluzii deplorabile; nu 
există decât o singură fericire absolută posibilă, aceea a 
neantului. Fărâ-ndoială, ca buni catolici, ezitau să 
desființeze lumea aşa dintr-odată; dar socoteau că le e 
permis s-o limiteze. Schopenhauer şi chiar Hartmann li se 
păreau, de altfel, demodaţi. Se apropiau de Nietzsche, 


omenirea îngrădită, visul aristocratic al unei elite, o hrană 
mai delicată, raționamente mai rafinate, femei mai 
frumoase, ca să ajungă la omul perfect, omul superior, ale 
cărui plăceri vor fi înzecite. De altfel, contradicţiile curgeau, 
dar ei puţin se sinchiseau de ele, nepreocupându-se, după 
cum spuneau, decât de-a expune frumos. Malthus era omul 
lor, după cum era şi al lui Beauchene, numai pentru că 
ipoteza să, făcându-i pe săraci răspunzători de mizeria lor, 
îi uşura pe bogaţi de povara nesuferită a remuşcării. Deşi 
făcuse o lege din privaţiune, nu voise să accepte 
înşelăciunea, iar ei o nesocoteau, visau constrângeri 
sălbatice, imaginând în acelaşi timp iubiri sterile, rafinate şi 
monstruos de desfrânate. Deşi doreau bucuros, din exces 
de poezie imundă, sfârşitul lumii, o vedeau terminându-se 
într-un spasm, necunoscut până acum, de desfătări însutite, 
exasperate. 

— Ştiţi, desigur, spuse cu răceală Santerre, că în 
Germania s-a propus castrarea în fiecare an a unui număr 
de copii săraci, stabilit de lege, după registrele de naşteri? 
Ar fi un mijloc să se oprească puţin stupida fecunditate a 
poporului. 

Dar pe Mathieu nu putea să-l tulbure acest pesimism 
literar, pentru că glumea şi el bucuros, recunoscând 
nenorocita influenţă asupra moravurilor a unei literaturi 
care propovăduia ura de viaţă, patima neantului. Chiar în 
casa asta simţea cum adie. moda nesăbuită, plictiseala unei 
epoci neliniştite şi suferinde, nevoită să petreacă jucându-se 
cu moartea. Care din cei doi, căci se otrăveau reciproc, 
minţea mai mult, arunca în celălalt mai multă nebunie? La 
baza unui adevărat pesimism se găseşte întotdeauna un 
infirm, un neputincios. În cultul său al fecundității, el 
rămânea convins că un popor care nu mai crede în viaţă e 
primejdios de bolnav. Şi totuşi avea clipe de îndoială în 
privinţa oportunității familiilor numeroase, potrivit 
împrejurărilor economice şi politice, se întreba dacă zece 


mii de fericiţi nu preţuiesc mai mult decât o sută de mii de 
nenorociţi pentru gloria şi bucuria unei ţări. 

— Să vedem, strigă Seguin reluând atacul, nu poţi 
tăgădui, dragă domnule, că cei mai puternici, cei mai 
inteligenţi sunt cei mai puţin fecunzi. De îndată ce creierul 
unui om devine mai cuprinzător, facultatea lui generatoare 
slăbeşte. Fecunditatea, care te încântă şi căreia vrei să-i 
acorzi atributul frumuseţii, n-o mai întâlneşti azi decât pe 
bălegarul mizeriei şi al ignoranței. Şi, cu ideile dumitale, ar 
trebui să fii republican, nu-i aşa? Ei bine, s-a dovedit şi că 
tirania sporeşte numărul oamenilor, în timp ce libertatea le 
sporeşte valoarea. 

Aceste idei îl tulburau uneori adânc pe Mathieu. Se înşela 
oare când credea în expansiunea indefinită a omenirii? 
Făcea un lucru rău identificând frumuseţea şi fericirea cu 
cât mai multă viaţă posibilă? Totuşi, răspunse: 

— Sunt fapte de-un adevăr relativ. Ipoteza lui Malthus s-a 
dovedit falsă în practică. Dacă lumea s-ar popula peste tot, 
şi chiar dacă mijloacele de hrană ar lipsi, chimia încă ar mai 
scoate alimente din orice materie anorganică. Posibilitatea 
acestor întâmplări e atât de depărtată încât calculul 
probabilităților nu se poate baza pe nicio certitudine 
ştiinţifică. De altfel, în Franţa, departe de-a ne expune 
acestui pericol, mergem îndărăt, ne îndreptăm spre neant. 
Franţa, care era socotită a patra parte din Europa, nu mai e 
decât o optime a ei. Într-un secol sau două Parisul va fi 
mort, ca şi vechea Atenă şi vechea Romă, şi vom cobori la 
nivelul Greciei actuale... Parisul vrea să moară. 

Santerre protestă, pledă şi el, la rându-i. 

— Ba nu, ba nu! Parisul vrea numai să rămână staționar, 
pentru că e oraşul cel mai inteligent din lume, cel mai 
civilizat. Înţelege odată că civilizaţia, creând noi plăceri, 
rafinând spiritele, deschizându-le noi câmpuri de activitate. 
Îl favorizează pe individ în dauna speciei. Cu cât popoarele 
se civilizează, cu atât procreează mai puţin. lar noi, care 
mergem în fruntea naţiunilor, am ajuns cei dintâi la gradul 


de înţelepciune care scuteşte o ţară de utilul şi vătămătorul 
exces al fecundității. E un exemplu de înaltă cultură, de 
inteligenţă superioară, pe care-l dăm lumii civilizate şi pe 
care lumea întreagă îl va urma cu siguranţă, pe măsură ce 
popoarele vor atinge, fiecare la rândul lui, stadiul nostru de 
perfecţiune. De altfel, pretutindeni se manifestă aceste 
simptome. 

— Desigur! adăugă Seguin. Dacă există la noi cauze 
secundare de depopulare, nu au, totuşi, importanţa ce li se 
dă, şi-ar putea fi combătute. Fenomenul e general, toate 
naţiunile sunt atinse, descresc sau vor descreşte imediat ce 
se vor civiliza mai mult. 

Mathieu asculta serios, de când cei doi mondeni pe care-i 
avea în faţă, în frac şi cravate albe, vorbeau lucruri 
raţionale. Nu mai era vorba de fecioara lividă, uscată ca o 
scândură şi fără sex, din care făceau idealul frumuseţii 
omeneşti. Era omenirea vie, zbuciumată, care-şi depâna 
istoria. Gândi cu glas tare: 

— Cum de s-au prefăcut în pulbere Babilonul, Ninive, 
Memfis, cu popoarele lor, pe care parcă le-ar fi înghiţit 
pământul? De ce şi azi Atena şi Roma mai agonizează, fără 
să poată renaşte din propria lor cenuşă, întru strălucirea 
gloriei de odinioară? De ce Parisul e de pe-acum atins de 
moarte, cu toată splendoarea lui, el, capitala Franţei, a 
cărei virilitate slăbeşte? Puteţi argumenta cât voiţi, puteţi 
spune că, după exemplul vechilor capitale ale lumii, moare 
din exces de cultură, de inteligenţă şi civilizaţie: asta 
înseamnă totuşi moarte, refluxul care va duce strălucirea şi 
puterea către un alt popor nou... Echilibrul dumneavoastră 
e mincinos, nimic nu poate să rămână pe loc; ceea ce nu 
mai creşte, descreşte şi dispare. Şi dacă Parisul va voi să 
moară, va muri, şi odată cu el va muri şi patria. 

— O, Doamne! exclamă Santerre, reluându-şi poza de 
pesimist elegant, dacă vrea să moară, nu mă împotrivesc, n- 
are decât să moară! Cât despre mine, sunt foarte hotărât 
să-i dau o mână de ajutor în această direcţie. 


— Să n-ai copii e, de bună seamă, cinstit şi cuminte, 
încheie Seguin, care dorea să i se ierte cei doi plozi ai săi. 

Dar, ca şi cum nu i-ar fi auzit, Mathieu continuă: 

— Legea lui Spencer o cunosc, o cred chiar dreaptă, în 
teorie. Cert e că civilizaţia frânează fecunditatea, astfel că 
ne putem închipui o serie de evoluţii sociale, care 
determină scăderi şi creşteri ale populaţiei, ca să ajungem 
la un echilibru final, prin chiar efectul culturii victorioase, 
când lumea va fi în întregime populată şi civilizată. Dar cine 
poate să prevadă calea care trebuie străbătută, de-a lungul 
câtor nenorociri, câtor suferinţe? Națiuni întregi vor mai 
dispărea, altele le vor lua locul, şi câte mii de ani vor mai 
trebui până să ajungem la cumpătarea de pe urmă făcută 
din adevăr, dreptate şi pace, în sfârşit cucerite?... Rațiunea 
tremură şi şovăie, inima se strânge de frică. 

Se lăsă o tăcere adâncă, în timp ce el rămase tulburat, 
zdruncinat în credinţa lui în puterile bune ale vieţii, 
nemaiştiind cine avea dreptate, el, atât de simplu, sau 
aceşti doi oameni întinşi languros pe scaunele lor şi care-şi 
complicau şi otrăveau nimicnicia. 

Valentine îşi făcu apariţia, surâzătoare, cu un aer 
băieţesc, pe care cu multe osteneli îl deprinsese. 

— Nu trebuie să fiţi supăraţi pe mine! Celeste asta nu 
mai isprăveşte. 

La douăzeci şi cinci de ani era slabă, micuță, cu un aer de 
fetiță emancipată. Blondă, cu o faţă mică, ochi albaştri 
zâmbitori, un năsuc obraznic, nu era frumoasă, dar era 
nostimă şi fermecătoare. Târâtă de soţul ei prin fel de fel de 
locuri deocheate, sfârşind prin a se obişnui cu scriitorii şi 
artiştii care-i veneau în casă, nu redevenea ultima mlădiţă a 
familiei Vaugelade decât atunci când ofensa depăşea 
măsura, făcând-o deodată rece şi dispreţuitoare. 

— Dumneata erai, domnule Froment? spuse ea, foarte 
prietenoasă, înaintând spre Mathieu să-i strângă familiar 
mâna. Doamna Froment se simte bine? Copiii sunt la fel de 
voinici şi de încântători? 


Dar Seguin, care-i examina rochia, o rochie de mătase 
albă garnisită cu dantele gălbui, avu unul dintre accesele lui 
de brutalitate, a căror asprime exploda ca un foc de armă 
sub o prefăcută politeţe rafinată. 

— Şi ca să-ţi pui zdreanţa asta ne-ai lăsat să aşteptăm 
atâta! Niciodată n-ai fost mai prost îmbrăcată ca acum. 

Şi ea care venise cu convingerea că e fermecătoare! Se 
încordă toată să nu izbucnească în plâns, în timp ce faţa ei 
de fetiţă posomorâtă lua o expresie de revoltă semeaţă şi 
răzbunătoare. Încet, îşi întoarse privirile spre prietenul 
aflat acolo şi care se uita la ea cu admiraţie, exagerându-şi 
atitudinea de sclav în privirea plină de dezmierdare şi 
supunere cu care o învăluia. 

— Eşti încântătoare, murmură el, şi rochia e o adevărată 
minune. 

Aceste cuvinte îl făcură pe Seguin să râdă, debitând 
glume pe socoteala slugărniciei lui Santerre faţă de femei. 
Valentine, măgulită de compliment, regăsindu-şi veselia de 
pasăre liberă, se amestecă în vorbă şi declară că un bărbat 
ar face din ea orice ar vrea cu vorbe amabile. Şi se înfiripă 
o scurtă conversaţie, de-o sinceritate, de-o licenţă în 
expresii ce-l uimi pe Mathieu, foarte stingherit de prezenţa 
lui aici şi arzând de nerăbdare să plece, dar încăpăţânându- 
se să aştepte până va obţine de la proprietar reparația 
dorită. 

— O! în cuvinte îţi permit orice glumă, încheie bărbatul. 
Dar să nu-ţi treacă prin cap să te culci cu altul, că te omor 
ca pe-un iepuraş. 

Era în adevăr foarte gelos. Consolată, ea se împăcă, 
adăugând cu glasu-i de femeiuşcă de treabă: 

— Mai rabdă puţin, i-am spus Celestei să vină cu copiii, 
să-i îmbrăţişăm înainte de plecare. 

Mathieu, voind să profite de această nouă aşteptare, 
încercă să aducă din nou vorba despre cererea lui. Dar 
Valentine reîncepuse să vorbească, voia să se aleagă 
restaurantul cel mai deocheat unde să cineze, întreba dacă 


în ajun fuseseră fluierate nişte orori la repetiţia generală a 
piesei pe care se duceau s-o vadă. Şi părea, între cei doi 
bărbaţi, ca o elevă ascultătoare, exagerând încă opiniile lor 
extreme, de-un pesimism excesiv, de-o intransigenţă 
exasperantă în literatură, în artă, de care ei înşişi râdeau. 
Wagner era supraestimat, ea voia o muzică nevertebrată, 
libera armonie a vântului care trece. Cât despre morală, o 
grozăvie: ea, care retrăâise iubirile sofisticate ale 
revoltatelor lui Ibsen, se oprise la femeia de pură frumuseţe 
neprihănită; găsea că Anne-Marie, ultima creaţie a lui 
Santerre, era mult prea trupească şi decăzută, întrucât 
autorul spunea, într-o pagină supărătoare, că sărutările lui 
Norbert îi lăsau pe frunte pecetea lor. Santerre contestă 
pasajul, ea se repezi însă la volum şi căută fraza. 

— Dar bine, draga mea, repetă romancierul disperat, am 
ferit-o să aibă un copil. 

— La naiba! ţipă ea, şi noi toate evităm sarcina. Nu 
încape niciun eroism aici, e tipicul burghez. Anne-Marie, ca 
să ne înalțe sufletul, trebuie să fie o marmură fără pată, pe 
care sărutările lui Norbert să nu lase urme. 

Dar se opri: camerista, Celeste, o brunetă trupeşă, cu un 
cap de cal, cu trăsături pronunţate, cu un aer plăcut, 
aducea pe cei doi copii. Gaston avea cinci ani, iar Lucie trei. 
Şi unul şi altul de-o paloare de trandafiri crescuţi la umbră, 
delicaţi şi firavi, blonzi ca mama, băiatul mai roşcovan, faţa 
spălăcită, de culoarea ovăzului, cu ochi albaştri, ca şi maică- 
sa, cu figura mai mult lunguiaţă a tatălui. Cu bucle, 
îmbrăcaţi în alb, foarte cocheţi, arătau ca nişte păpuşi mari 
vii, de-o prețioasă fragilitate. Trufia mondenă a părinţilor fu 
măgulită şi cerură ca micuţii să-şi joace rolul. 

— Ei bine! nu se spune bună seara? 

Copiii, fără sfială, familiarizați de mici cu lumea, priveau 
oamenii în faţă. Dacă nu se prea grăbeau, o făceau din lene 
firească, neplăcându-le să asculte. Catadicsiră să se lase 
totuşi îmbrăţişaţi. 

— Bună seara, prietene Santerre. 


Apoi şovăiră în faţa lui Mathieu. Tatăl trebui să le 
reamintească numele domnului pe care-l mai văzuseră 
totuşi de vreo două-trei ori. 

— Bună seara, domnule Froment. 

Valentine îi luă, îi ridică, îi copleşi cu dezmierdări. Îi 
adora, dar imediat ce-i lăsa din braţe, îi uita. 

— Iar pleci, mamă? întrebă băieţelul. 

— Bineînţeles, dragul mamei. Ştii bine că părinţii au 
treburile lor. 

— Carevasăzică mâncăm singuri, mamă? 

Ea nu răspunse, ci se întoarse spre cameristă, care 
aştepta porunci. 

— Ascultă, Celeste, să nu-i laşi singuri nicio clipă, şi, mai 
ales, să nu le îngădui să intre în bucătărie. Nu mă-ntorc o 
dată acasă fără să-i găsesc acolo. Este exasperant... 
Serveşte-le masa la ora şapte şi culcă-i la nouă. Şi ai grijă să 
doarmă! 

Fata voinică cu cap de cal ascultă cu o mutră de 
respectuoasă supunere, în timp ce zâmbetul ei, abia 
perceptibil, vădea normanda venită la Paris de cinci ani, 
încercată în slujbă, ştiind ce să facă cu copiii când stăpânii 
nu sunt acasă. 

— Doamnă, spuse ea simplu, domnişoara Lucie e bolnavă. 
lar a vomitat. 

— Cum aşa! iar a vomitat? strigă tatăl furios. Nu aud 
vorbindu-se decât despre asta. Vomită aşadar întotdeauna? 
Şi mereu în clipa când trebuie să ieşim... Draga mea, e 
foarte neplăcut, ar trebui să fii mai atentă, să nu aibă copiii 
un stomac atât de şubred. 

Mama avu un gest de mânie, ca şi cum ar fi voit să spună 
că n-are încotro. Într-adevăr, copiii sufereau adesea de 
stomac. Avuseseră toate bolile copilăriei, mai totdeauna 
aveau febră şi guturai. Şi păstrau acel aer mut, uşor 
îngrijorat, al copiilor lăsaţi pe seama servitoarelor. 

— E adevărat că ai avut buba, scumpa mea Lucie? 
întrebă Valentine, aplecându-se spre fetiţă. Nu mai ai buba, 


nu-i aşa? Nu, nu e nimic, nimic... Sărută-mă, comoara mea, 
spune bună seara frumos tatii, să nu fie supărat când 
pleacă. 

Şi se ridică liniştită, înveselită; şi, văzându-l pe Mathieu, 
care o privea: 

— Ah, aceşti micuţi îţi dau de furcă! Dar vezi bine că, 
totuşi, sunt adoraţi, deşi mă gândesc că pentru fericirea lor 
era mai bine să nu se nască... în sfârşit, eu una mi-am făcut 
datoria faţă de patrie; măcar de-ar avea toate femeile, ca 
mine, câte un băiat şi o fată! 

Atunci Mathieu, văzând că ea glumeşte, îşi îngădui să 
spună, râzând şi el: 

— Nu, nu, doamnă, nu v-aţi făcut datoria. Trebuie să aveţi 
patru pentru ca patria să înflorească. Şi ştiţi ce spune 
medicul dumneavoastră, doctorul Boutan, în timp ce 
moşeşte femeile care n-au avut patru: „Nu v-aţi făcut încă 
suma”. 

— Patru! patru! strigă Seguin, din nou mânios. Dacă ar 
mai veni al treilea, m-aş socoti un criminal... Ah! te asigur 
că facem tot posibilul să nu se întâmple. 

— Nu vă gândiţi, întrebă veselă Valentine, că sunt prea 
bătrână ca să risc să-mi pierd şi puţina frăgezime care-mi 
mai rămâne? Doar nu vreau să devin un obiect de scârbă 
pentru bărbatul meu. 

— Dar, răspunse Mathieu, mai vorbiţi despre asta tot eu 
doctorul Boutan. Eu nu ştiu nimic. El, însă, pretinde că nu 
sarcinile îmbătrânesc şi sluţesc femeile, ci mijloacele 
întrebuințate de soţi ca să le evite. 

Aceste cuvinte fură întâmpinate cu un potop de glume 
piperate, cu aluzii porcoase, foarte gustate în casa aceea. Şi 
când Mathieu mai adăugă că spasmul devine vătămător 
dacă îţi satisfaci numai pofta, care e mijlocul, fără să 
mulţumegşti şi funcţia organului, care e scopul, obscenităţile 
elegante se înteţiră. O adiere de sadism trecu printre ei, 
privirile zâmbitoare ale tinerei femei către soţ trădau 
oarecum practicile tainice ale alcovului lor, desfrânarea 


conjugală cu care o obosea şi o deprava pe curtezana ce 
făcuse din ea. Într-unele dimineţi era zdrobită de toate 
pretenţiile lui, buimăcită parcă, obişnuită cu cele mai urâte 
degradări, şi visând la Anne-Marie, pe care săruturile lui 
Norbert n-o pângăreau. 

— Ah, chiulurile! strigă Santerre, care-i ţinea cu 
îndrăzneală isonul Valentinei, mă amuză ăştia cu lupta ce o 
duc împotriva chiulurilor! Un doctor dintr-un orăşel 
oarecare a avut trista inspiraţie să combată, într-o carte, 
toate formele de chiuluri ce ţi-ar putea trece prin minte, 
adevărate orori. lar rezultatul a fost că i-a învăţat pe ţărani, 
care până atunci nu se pricepuseră la astfel de lucruri, aşa 
că natalitatea scăzu la jumătate în acel ţinut. 

Celeste nu scotea nicio vorbă, copiii ascultau fără să 
priceapă. Şi, în toiul hohotelor de râs, stârnite de anecdotă, 
soţii Seguin plecară, în sfârşit, conduşi de Santerre. Abia 
jos, în vestibul, Mathieu obţinu de la proprietar promisiunea 
că va scrie tinichigiului din Janville şi că acoperişul va fi 
reparat, ca să nu mai plouă în camere. 

Cupeul aştepta în faţa porţii. Şi când soţii împreună cu 
prietenul se urcară, Mathieu, care pleca pe jos, avu 
inspiraţia să-şi ridice ochii. La o fereastră o zări pe Celeste 
între cei doi copii, fireşte ca să se asigure că doamna şi 
domnul au plecat cu adevărat. Şi îşi aminti cum plecase 
Reine de acasă de la familia Morange. Dar aici Lucie şi 
Gaston rămaseră nemişcaţi, de-o seriozitate posomorâtă, şi 
nici mama, nici tatăl nu se gândiră să se uite în sus. 


IV 


Când Mathieu sosi la ora şapte şi jumătate în Piaţa 
Madeleine, la restaurantul unde îşi dăduse întâlnire, îi găsi 


acolo pe Beauchene şi pe clientul său, domnul Firon- 
Badinier, cu câte-un pahar de maderă în faţă. Şi cina aleasă, 
mâncărurile delicioase, vinurile cele mai bune fură servite 
din belşug. Dar ceea ce-l minună pe tânăr mai mult chiar 
decât pofta zdravănă a celor doi meseni, care mâncau şi 
beau în lege, fu rafinata bonomie a şefului său, activa şi 
vioaia inteligenţă pe care-o desfăşură, cu paharul în mână, 
fără să-i scape nicio înghiţitură, încât la friptură clientul nu 
numai că dăduse comanda noii batoze, dar se şi învoise 
asupra preţului unei maşini de cosit. Trebuia să ia la nouă şi 
douăzeci trenul spre Evreux; şi când sună ora nouă, 
celălalt, foarte mulţumit acum să scape de el, reuşi să-l urce 
într-o trăsură, pentru a străbate cei câţiva paşi care-l 
despărţeau de Gara Saint-Lazaire. 

După aceea, Beauchene, rămas pe trotuar singur cu 
Mathieu, îşi scoase pălăria, răcorindu-şi o clipă capul 
înfierbântat în aerul plăcutei seri de mai. 

— Uf! e-n regulă, spuse el râzând. N-a fost lucru uşor. A 
trebuit vin de Burgundia ca să-l hotărâm pe neghiobul 
ăsta... Tare m-am temut că n-are de gând să mai plece şi mă 
va face să-mi pierd întâlnirea. 

Aceste cuvinte, care-i scăpară fiind ameţit de băutură, 
părură că-l împing deodată la mărturisiri. Îşi puse pălăria, 
mai aprinse o ţigară de foi şi îl luă pe tânăr de braţ, 
mergând încet, în mijlocul forfotei şi al orbitoarei lumini 
nocturne a bulevardului. 

— O! mai avem timp, sunt aşteptat abia la nouă şi 
jumătate, la doi paşi de aici... Vrei o ţigară? Nu fumezi 
niciodată? 

— Niciodată. 

— Aşadar, dragul meu, ar fi o prostie să mă ascund de 
dumneata, de vreme ce m-ai văzut azi-dimineaţă. Şi câ eo 
nerozie ceea ce fac, admit bucuros, deoarece îmi dau seama 
că nu e nici bine, nici cuminte ca un patron să se culce cu 
una dintre lucrătoarele lui. Lucrurile acestea se termină 
întotdeauna prost, aşa se duce de râpă o casă, şi până-n 


prezent îţi jur că am fost destul de şmecher să nu mă ating 
de niciuna dintre lucrătoarele mele. Vezi că nu mă feresc de 
adevăr. Dar ce vrei? blonda asta afurisită mi-a înfierbântat 
sângele cu goliciunile pe care şi le arată şi felul ei de-a 
râde, de parcă ar gâdila-o tot timpul cineva. 

Pentru întâia oară îi făcea lui Mathieu o destăinuire de 
genul acesta; de obicei era pudic în ceea ce spunea, ca 
beţivii care se feresc să vorbească de vin. De când acesta, 
căsătorindu-se cu Marianne, devenise vărul lui prin alianţă, 
îl ştia că duce o viaţă atât de chibzuită, că-i este atât de 
credincios soţiei sale, încât îl socotea, desigur, prea puţin 
pregătit să-l asculte şi să râdă. În sfârşit, îşi da drumul, avea 
cui să-i vorbească despre aventurile sale, şi nu-l mai slăbea, 
îl strângea tare, povestindu-i la ureche, cu glas scăzut, ca şi 
cum tot bulevardul l-ar fi putut auzi. 

— Toate s-au înfiripat de la sine, îţi închipui, fără să 
bănuiesc ceva, mai întâi. Ea se învârtea în jurul meu, mă 
pândea. Îmi ziceam: „Fata mea, îţi pierzi timpul zadarnic, 
sunt destule pe trotuare din care pot să-mi aleg când am 
nevoie”. Totuşi, azi-dimineaţă ai văzut cum m-am dat la ea; 
aşa că acum s-a făcut, întrucât a consimţit să vină astă- 
seară să mă aştepte într-un colţişor al meu... E o prostie, 
recunosc! Dar nu suntem de lemn. Când doresc o femeie, 
înnebunesc. Blondele, totuşi, nu sunt pe placul meu. Dar pe 
asta sunt curios s-o văd la pat. Ei, ce crezi? Trebuie să aibă 
haz. 

Apoi, ca şi cum ar fi uitat un amănunt important: 

— Ah! ştii că nu e o începătoare. M-am interesat: la 
şaisprezece ani trăia cu băiatul negustorului de vinuri care 
închiriază familiei Moineaud cele trei odăiţe, unde se 
înghesuie claie peste grămadă cu toţii... Fecioarele nu-mi 
plac, şi de altfel nici nu trebuie; e prea grav. 

Mathieu, care asculta cam stânjenit, dezgustat şi cu 
sufletul şi cu trupul, se mărgini să întrebe: 

— Ei bine! şi soţia dumitale? 

Beauchene se opri deodată pe trotuar, buimăcit o clipă. 


— Cum, soţia mea? Ce vrei să spui cu soţia mea?... 
Fireşte că soţia mea e acasă, se culcă şi mă aşteaptă, după 
ce s-a încredinţat că micul nostru Maurice doarme... Soţia 
mea e o femeie cinstită, dragul meu, ce vrei să-ţi mai spun? 

Şi, pornind din nou, devenind din ce în ce mai tandru şi 
mai pus pe confidenţe, în ameţeala pricinuită de vin şi de 
cărnărie, pe care, la acea oră din noapte parcă o agrava 
aerul degajat de caldarâmul parizian, spuse: 

— Haide, haide! doar nu suntem copii, suntem bărbaţi, ce 
naiba! Şi viaţa e viaţă, nu-mi schimb părerea!... Soţia mea! 
dar nu respect pe nimeni în lume mai mult decât pe ea! 
Când ne-am căsătorit şi mă aflam în triste încurcături 
băneşti, îţi spun sincer că n-o iubeam, vreau să zic trupeşte, 
mă-nţelegi. Nu cred că-i ştirbesc respectul cuvenit dacă 
îndrăznesc să-ţi spun că era într-adevăr cu mult prea slabă 
pentru gustul meu, cu atât mai mult cu cât ea însăşi, 
pricepând aceasta, a încercat totul ca să se îngraşe puţin, 
ceea ce nu i-a reuşit deloc. Dar, nu-i aşa? nu te însoricu o 
femeie cu gândul să-ţi faci din ea o amantă... Atunci, judecă. 
Am pentru ea stima profundă pe care un cap de familie o 
are pentru mama fiului său. Acolo e căminul, care nu 
trebuie pângărit. Chiar dacă nu sunt un soţ credincios, am 
totuşi scuza că nu sunt dintre acei care-şi pervertesc soțiile. 
Din moment ce n-aş putea să-i fac soţiei mele un copil în 
fiecare seară, şi-aş roşi să-i cer anumite complezenţe, 
înseamnă că o respect şi mai mult dacă merg în altă parte 
să satisfac bestia din mine, când ai nenorocul să suferi din 
pricina postului, aşa cum sufăr eu, de mă îmbolnăvesc. 

Râdea şi credea că spune aceste lucruri gingaşe într-un 
chip foarte frumos, foarte măgulitor pentru căsnicia lui. 

— Şi, continuă Mathieu, verişoara noastră Constance 
cunoaşte această frumoasă teorie? O aprobă, te lasă să te 
duci în altă parte, cum spui? 

Buna dispoziţie a lui Beauchene se înteţi. 

— Nu, nu! nu mă face să spun prostii. Dimpotrivă, 
Constance se arăta foarte geloasă la începutul căsniciei, 


Câte poveşti trebuia să scornesc ca să scap, să am câteva 
seri ale mele! Şi mai eram pe timpul acela ca turbat, mă 
exaspera, atât de puţin plăcută era scumpa şi vrednica 
femeie, Un os între două cearşafuri, dragul meu. O spun 
fără patimă, fără să cred c-o micşorez, căci vorbele mele 
dovedesc că nu există pe lume fiinţă mai cinstită... După 
aceea i-a venit mintea la loc, mi s-a părut că îngăduie un pic 
inevitabilul, că uneori se face că nu vede. Astfel, într-o 
seară, a fost gata să mă surprindă cu o doamnă dintre 
cunoştinţele ei şi-a avut bunul simţ să nu-mi reproşeze 
niciodată nimic. Totuşi se simte jignită când e vorba de 
femei cunoscute, în timp ce strada, necunoscutele care fac 
trotuarul, o ating, fireşte, mult mai puţin. De pildă, fata de 
azi, de ce să-i pese soţiei mele de ea? N-o iubesc, o posed şi 
o las. Lucrul se petrece foarte departe de soţia mea, e mult 
mai prejos de ea, încât nu poate s-o atingă... Dar trebuie să- 
ţi spun totul. Constance îşi are vinile ei, vini foarte mari. 
Desigur că şi eu sunt hotărât, ca şi ea, să nu avem alt copil 
afară de micul Maurice. Dar ai auzit-o azi-dimineaţă, e într- 
adevăr cumplită. Nu-ţi dai seama cât de mult se fereşte, 
asta dezgustă un bărbat. 

Morfolea trabucul şi răsufla tot mai greu, cu cât 
destăinuirile asupra acestui subiect ştrengăresc, ce-i 
aprindea sângele, deveneau mai intime. Nu se dădu însă în 
lături de la nicio taină a alcovului său, ajunse chiar la 
amănunte precise. Nu era, în fond, nici pervers, nici 
destrăbălat: se mulțumea cu lucruri fireşti, dar era nesătul 
în poftele-i neistovite, care îl lăsau veşnic înfometat. Şi 
desfătările mărunte, compensaţiile incomplete ca să-şi 
înşele această foame necurmată, nu-l săturau. La rândul ei, 
Constance, conştientă de datoria-i conjugală, se silea să şi-o 
îndeplinească ca să-şi păstreze bărbatul. Consimţea să-i 
satisfacă plăcerile şi se resemna într-o stare de enervare, a 
cărei durere o ascundea uneori bărbatului, pe care-l vedea 
nepotolit şi supărat, când pleca din braţele ei. Totdeauna 
suferise din pricina lui, a violenţei, a înverşunării lui fără 


sfârşit; şi, deşi făcea ce trebuie ca să evite o nouă sarcină, 
înşelăciunile erau tot mai obositoare, mai zdrobitoare, 
înşelăciunile de care se servesc onestele căsnicii burgheze 
şi a căror lipsă de imaginaţie, a căror rezervă relativă nu 
împiedică abuzul de a lăsa în cele din urmă infirme 
jumătate din vredniciile soţii. 

— În fine, dragul meu, toate-s bune; dar şi dumneata ştii, 
ca şi mine, că un bărbat de treizeci şi doi de ani, osândit la 
monotonia conjugală, se satură repede când are sânge în 
vine; şi m-aş mulţumi şi cu atâta, dacă ar fi cel puţin solidă, 
colea, să mă satisfacă pe deplin. Aşa, de exemplu, noaptea 
trecută, închipuieşte-ţi... 

Şi continuă povestea la urechea vărului, răsuflând greu, 
înăbuşindu-se, pufăind, cu o milă prietenească faţă de biata 
nevastă-sa, care credea că e bine aşa. 

— Atunci, nu, nu! nu-i aşa, dragă? Nu sunt om rău, aş fi 
trist să-i pricinuiesc vreo supărare. Şi-mi pare bine că e 
inteligentă, că începe să închidă ochii puţin, pricepând 
necesităţile de neînlăturat. Odată ce se petrece afară, fără 
scandal şi fără să coste mult, ce neajuns îi pricinuiesc ei, te 
întreb? Un prieten al meu are o nevastă cu foarte mari 
însuşiri, o! femeia cea mai distinsă pe care o cunosc şi care-i 
spune chiar ea: „Du-te, du-te, dragul meu, ai să te întorci 
liniştit şi drăguţ”. Ei, nu e bine? E purul adevăr! Eu, când 
sunt satisfăcut, mă întorc acasă vesel ca un cintezoi, i-aduc 
un mic cadou Constancei şi casa-ntreagă e fericită trei zile. 
Astfel că toată lumea n-are decât de câştigat şi, ţine minte, 
e cel mai bun mijloc să. nu-i faci nevestei un copil, când nu 
Vrea să-l mai aibă. 

Ultimele cuvinte i; se părură foarte spirituale şi-l făcură 
să râdă cu lacrimi, satisfăcut cum era de propria-i 
persoană. 

— Dar, spuse Mathieu, nu rişti să faci copilul ăsta 
frumoaselor fete pe care întâmplarea ţi le scoate în drum? 
Dacă trebuie să tragi chiulul naturii şi cu ele, atunci se 
întâmplă la fel ca acasă. 


Beauchene se linişti, uimit de această întâmpinare 
neprevăzută. 

— 'Tragi chiulul, tragi chiulul, adică un bărbat cumsecade 
e prevăzător... Şi, pe urmă, fetele care se distrează n-au 
niciodată copii, se ştie. De altfel, le plăteşti, ele trebuie să 
aibă grijă să-şi prevadă neajunsul meseriei... În sfârşit, 
dragul meu, cum vrei să ştii dacă le-ai făcut un copil, dacă 
nu le mai vezi, şi chiar presupunând că le-ai regăsi 
însărcinate într-o bună zi, nici ele nu ţi-ar putea spune de la 
cine îl au... Copilul nu e al nimănui, cine poate să fie tată cu 
astfel de fete! 

Înseninat, cumpănit, fără nicio remuşcare, fără niciun 
scrupul tulburător în ceea ce priveşte plăcerea din acea 
noapte, se opri la colţul străzii Caumartin. Într-una dintre 
casele acestei străzi, în fundul curţii, avea, pentru 
asemenea aventuri, o cameră rezervată, de care se-ngrijea, 
portăreasa. Şi, nejenându-se cu una dintre lucrătoarele lui, 
îi dăduse pur şi simplu frumoasei blonde întâlnire pe 
trotuar, în faţa porţii. 

De departe, Mathieu o recunoscu pe Norine, în picioare 
sub un felinar cu gaz. Era nemişcată, într-o rochiţă de 
culoare deschisă, iar părul ei frumos, ieşind de sub pălăria-i 
rotundă, avea un reflex roşcat de aur în jocul de lumină. 

Foarte excitat, Beauchene, radiind de mulţumire, îi 
strânse tânărului mâna cu subînţelesuri ştrengăreşti. 

— Ei bine! pe mâine, dragul meu. Noapte bună! 

Şi aplecându-se pentru ultima dată la urechea lui: 

— Ştii că e şireată ea o maimuţă. l-a spus lui taică-său că 
se duce la teatru cu o prietenă. Asta înseamnă că poate să 
stea până la unu noaptea. 

Mathieu se văzu deodată singur, pe marginea trotuarului. 
Ultimele cuvinte ale patronului, pe care-l văzu dispărând cu 
Norine sub o poartă mare, îi evocă chipul muncitorului 
Moineaud; şi-l revăzu, cu mâinile crăpate de trudă, mut şi 
nepăsător în atelierul femeilor, în tot timpul cât ţinu 
mustrarea fetei lui, Euphrasie, pe când cealaltă, drăcoaica 


înaltă şi blondă, râdea pe înfundate. Când copiii săracului 
au crescut, carne bună pentru tun sau pentru prostituție, 
tatăl, împovărat de viaţa-i grea, nu se mai interesează spre 
ce nenorocire îi duce vântul puii căzuţi din cuib, 

Bătea ora nouă şi jumătate, Mathieu dispunea de mai 
bine de-o oră ca să ajungă la Gara de Nord. De aceea nu se 
grăbea, ci hoinărea, plimbându-se de-a lungul bulevardelor. 
Mâncase şi băuse prea mult, la rândul lui, iar confidenţele îi 
ţiuiau în urechi, ameţindu-l ca o beţie surdă. Mâinile-i 
ardeau, flăcări îi treceau peste obraz. Şi ce seară călduţă, 
de-a lungul bulevardelor incendiate de lămpile electrice, 
însufleţite de îmbulzeala mulţimii, care mişuna şi se 
îmbrâncea în mijlocul huruitului neîntrerupt al trăsurilor şi 
omnibuzelor! Era ca un fluviu de viaţă clocotitoare, curgând 
spre noaptea care se apropia, iar el se lăsa dus, târât prin 
acest vârtej omenesc, a cărui dorinţă caldă o simţea 
trecând peste el. 

Atunci, în visarea lui tulbure, îşi recapitulă ziua, se regăsi, 
mai întâi la Beauchene, dimineaţa. Tatăl şi mama se 
înțelegeau ca nişte complici şireţi, în timp ce micul lor 
Maurice, unicul fiu, atât de palid, dormita pe canapea, 
asemenea unui Isus de ceară. lar acum o vedea pe 
Constance culcându-se ca o burgheză, după ce se dusese 
să-şi învelească copilul adormit, apoi veghind singură în 
patul conjugal, rece, până la ora înaintată când avea să se 
întoarcă bărbatul. El, masculul, pe care patul conjugal îl 
lipsea de plăceri, îşi lua revanşa cu brutalitate în altă parte, 
riscând să facă alteia copilul pe care soţia sa nu-l voia. După 
ce avusese pentru el complezenţele pe care credea că i le 
datorează, dacă înşelăciunile îl lăsau şi mai înfometat, n- 
avea decât să se culce şi să-l aştepte în serile când, împins 
de necesităţi fiziologice, se ducea să-şi zvârle sămânţa 
indiferent unde, la întâmplare. Uzina nu trebuia să se afle 
în primejdia de-a fi împărţită într-o zi, deoarece Maurice 
era în drept să moştenească singur milioanele înmulţite, ca 
să devină unul dintre mai-marii. industriei. Înşelăciunea se 


săvârşea cu chibzuială, fără nicio perversitate, în interesul 
exclusiv al afacerilor. Când bărbatul întârzia cu vreo târfă, 
nevasta închidea ochii. Şi în felul acesta burghezia, care 
înlocuise vechea nobleţe, restabilea în folosul ei dreptul de 
întâietate familială, nimicit de ea, îndârjindu-se să rămână 
cu un singur fiu, în dauna moralei şi a sănătăţii. 

Apoi, Mathieu fu adus la realitate de vânzătorii care, 
strigând ultima ediţie a unei gazete de seară, anunțau 
tragerea bonurilor cu lozuri a unei emisiuni lansate de 
Creditul Naţional. Şi-i revăzu deodată pe soţii Morange în 
sufragerie, îi auzi reluându-şi visul lor de înavuţire, în ziua 
când contabilul avea să aparţină uneia din acele mari case 
de bancă, ai cărei şefi promovează oamenii de valoare la 
cele mai înalte situaţii. Perechea aceasta, devorată de 
ambiţie, tremurând la gândul că fiica lor se va mărita cu un 
funcţionar sărac, ceda febrei irezistibile, care, în 
democraţie, pustiită de dezechilibrul egalităţii politice şi al 
inegalităţii economice, dă tuturor putinţa să urce o treaptă, 
să treacă într-o clasă superioară. Luxul altora îi făcea să 
ardă de invidie, se îndatorau ca să poată copia de departe 
eleganța clasei suprapuse, îşi mânjeau până şi cinstea şi 
bunătatea firească în această nebunie orgolioasă plină de 
ambiţii. Şi, la ora aceasta, îi vedea pe soţi culcându-se 
devreme, deoarece cunoştea obiceiurile casnice ale soţilor 
Morange şi zgârcenia resemnată cu care Valerie 
economisea până şi untdelemnul folosit în cursul 
săptămânii, numai pentru a-şi îngădui ieşiri princiare 
duminica; îi vedea în pat, cu lumina stinsă, cuprinzându-se 
drăgăstos într-o îmbrăţişare strânsă, ca nişte soţi ce se 
adoră, dar care veghează cu groază asupra urmărilor unei 
clipe de uitare totdeauna posibilă: teama de-o nouă sarcină 
e tot atât de mare aici ca şi în casa patronului, potrivnic 
împărţelii; copilul, a cărui ivire ar fi o povară de moarte, ar 
întârzia, ar împiedica drumul spre înavuţirea atât de mult 
dorită. Trebuie deci să se stăpânească, să înşele natura 
mereu, măsluire infecundă a soţilor credincioşi, foarte 


hotărâți să se mulţumească cu mângâieri nepericuloase, 
apoi, uneori, foarte neliniştiţi în urma unei imprudenţe, 
numărând zilele, aşteptând sorocul la care se vor putea 
convinge cu desăvârşire. În camera ei, la capătul celălalt al 
apartamentului, Reine nu putea să adoarmă, înfierbântată 
de matineul unde o dusese baroana de Lowicz, enervată, 
surescitată de acea frumoasă doamnă ce-o săruta, visând 
de pe-acum la bărbatul foarte bogat pe care i-l făgăduiau 
părinţii, dacă nu va mai avea vreun frăţior sau vreo 
surioară. 

O mulţime de oameni îi tăie calea lui Mathieu, şi el 
observă că ajunsese în faţa teatrului unde avea loc în seara 
aceea o premieră. Era un teatru de farse îndrăzneţe, care- 
şi îngăduia să-şi afişeze vedeta, o fată înaltă şi roşcată, al 
cărei chip era lipit pe ziduri, de două ori mai mare decât cel 
natural; şi, de astă dată, era de-un simbolism extraordinar, 
fecioara goală şi searbădă a erotismului steril, un mare crin 
pervers şi ticălos, care făcea să se adune trecătorii. Auzi 
unele aluzii murdare şi-şi aminti că familia Seguin, însoţită 
de Santerre, se afla şi ea în acel teatru, amuzându-se la 
piesa aceasta, de-o obscenitate atât de stupidă încât la 
repetiţia din ajun, publicul, deşi lipsit de scrupule, era cât 
pe-aci să sfarme scaunele. lar în reşedinţa din aleea Antin, 
Celeste culcase pe Gaston şi pe Lucie şi se grăbise să 
coboare din nou în bucătărie, unde o aştepta doamna 
Menoux, o prietenă, proprietara unei mici mercerii din 
vecinătate. Gaston dormea, pentru că băuse vin fără apă. 
Lucie, care avusese din nou dureri mari de stomac, tremura 
de teamă şi nu cuteza să se ridice s-o strige pe Celeste, 
deoarece aceasta o îmbrâncea totdeauna când îndrăznea s- 
o deranjeze. Şi, pe la orele două noaptea, când soţii Seguin 
se vor întoarce, după ce vor fi oferit lui Santerre o duzină 
de stridii, vor aduce cu ei excitarea sexuală din teatrul 
mârşav şi înfierbântat, din restaurantul de noapte, unde se 
vor fi înghesuit laolaltă cu fete de stradă; se vor culca apoi, 
dedându-se tuturor perversiunilor, corupți de modă, cu 


creierul vătămat de atitudinile factice preconizate de-o 
literatură neghioabă şi falsă, astfel încât chiulurile celor doi 
soţi se vor complica şi cu viciul căutat cu eleganţă, îmbinat 
cu un pesimism voit. Era o crimă să aibă copii, şi numai 
spasmul infecund era scopul dorit al lumii. Orice practici, 
numai copii nu, desfrânare deprinsă, adulterul fatal. În 
acest timp, Santerre se va duce liniştit acasă, să se culce 
singur, în aşteptarea ceasului dorit, conducând jocul ca un 
individ prudent care se cruţă. 

Şi, ca încheiere a zilei, ceea ce-l izbea pe Mathieu acum 
era frauda, frauda pretutindeni, la toţi oamenii unde fusese 
începând de dimineaţă. Toţi cei care-l înconjurau, toţi cei pe 
care-i cunoştea refuzau să dea naştere la rândul lor vieţii, 
trăgeau chiulul ca să n-aibă copii, cu tot dinadinsul, cu 
îndărătnicie, din savante calcule egoiste, din interes sau din 
plăcere. În clipa asta deosebea trei cazuri de restricţie 
voluntară, trei medii, şi în toate trei aceeaşi abstinenţă 
pentru diferite motive. Şi, deşi lucrurile îi erau cunoscute, 
era surprins să le vadă grupându-se, rezumându-se cu 
aceeaşi putere de evidenţă: era şi o mare tulburare, o 
zdruncinare a credinţei de până atunci, o îndoială asupra 
existenţei, datoriei şi fericirii, aşa cum le concepea el chiar 
în dimineaţa aceea. 

Se opri, respiră adânc, voi să-şi vină în lire, să alunge 
beţia crescândă care simţea că-l cucereşte. Trecuse de 
Operă, ajungea la răspântia Drouot; oare febra înteţită nu i- 
o dădeau bulevardele fierbinţi, la această oră din noapte? 
Separeurile restaurantelor încă mai erau luminate, 
cafenelele incendiau şoseaua, terasele lor barau trotuarele 
cu mulţimea de consumatori. Parcă întreg Parisul ar fi 
coborât acolo, să se bucure de seara aceea delicioasă, 
hoinărind în cete atât de compacte încât trupurile cu 
răsuflările lor calde se atingeau mereu. Perechi întârziau în 
faţa magazinelor sclipitoare ale bijutierilor. Familii 
burgheze se înfundau, sub arcurile strălucitoare ale 
lămpilor electrice, în cabarete, spectacole deşucheate, cu 


nuduri, având mari afişe ispititoare. Sute de femei în şir îşi 
târau rochiile, aşteptau să fie agăţate, agăţau până la urmă 
bărbaţii, şuşotind, râzând provocator. Bărbaţii, care 
porniseră la vânătoare, le dispreţuiau, umblau după 
aventuri, după femeia cinstită care s-a rătăcit, mica- 
burgheză sau lucrătoarea care se dă, urmărind un coc 
blond sau brun, bolborosind în ceafa lor cuvinte arzătoare. 
Perechi, legitime sau nu, soţi bătrâni, amanți ai întâmplării, 
treceau în trăsuri deschise, în drum spre alcovul apropiat, 
bărbatul tăcut, femeia întinsă pe jumătate, cu faţa 
visătoare, în bruştele schimbări de umbră şi lumină 
puternică. Şi acel fluviu omenesc, curgând între înaltele 
case iluminate, în mijlocul vuietului mulţimii şi duruitul 
roţilor, era ca o mare comună în care toţi aveau să se piardă 
în curând, în noaptea ce-i aştepta, patul unde toţi se vor 
culca, îmbrăţişarea finală în care toţi vor adormi. 

Mathieu începu să umble din nou, lăsându-se în voia 
curentului, luat împreună cu ceilalţi, în aceeaşi fierbinţeală, 
rezultat al agitaţiilor de peste zi, al moravurilor şi al 
mediului social. Şi nu numai soţii Beauchene, Morange, 
Seguin, practicau frauda, întreg Parisul făcea la fel. 
Sustragerea deliberată, devenită lege, punea stăpânire pe 
mulţime, se întindea, cucerea bulevardele, străzile din 
apropiere, cartierele, oraşul imens. Îndată ce se înnopta, 
caldarâmul de foc al Parisului, înfierbântat de lupta 
sălbatică, de truda aprigă de peste zi, nu mai era decât un 
câmp pietros, un pământ calcinat, în care sămânţa se usca, 
aruncată la voia-ntâmplării pe stradă, sfidând secerişul. 
Totul vădea această infecunditate voită, o chema, o afişa cu 
o neruşinare triumfătoare. O boare de alcool ieşea din 
restaurante şi cafenele, emascula bărbaţii, zăpăcea femeile, 
otrăvea copilul în germen. Prostituatele, care-şi târau 
fustele mereu în bătaia vântului, neavând altă grijă decât să 
se culce cu cât mai mulţi bărbaţi, ăsta, ăla, apoi altul, îşi 
goleau în grabă căldările cu lături, viaţa pângărită, ratată, 
ce se ducea la hazna. Ioată forfota trotuarelor, toate 


prostituatele pe care dorinţa de-o oră le aduna în locurile 
de plăcere, la ieşirea de la spectacole, toată carnea ce se 
agaţă şi se plăteşte, care se duce în goană să se sature, în 
serjul viciului elegant sau în murdăria camerelor dubioase, 
ucidea viaţa, o scuipa mârşav în noroiul băltoacelor din 
marginea drumului. Şi nu exista şcoală mai universală a 
perversităţilor; prostituţia era  sfătuitoarea  omorului, 
germenii erau urmăriţi şi nimiciţi, era luat obiceiul de a-i 
strivi ca pe nişte animale vătămătoare, a căror ivire la 
lumina zilei ar învenina existenţa. Şi în Parisul de fiece 
seară, pornit spre împreunarea infecundă, lecţia folosea: 
era perechea cu o vastă cultură, adusă la disperare de 
nevroza literară, lăudându-se cu opiniile extreme, plătindu- 
şi datoria rafinamentului, refuzând actul sexual; era 
perechea din lumea marii industrii, a marelui comerţ, care- 
şi ţinea contabilitatea nopţilor, ca şi registrul socotelilor 
curente, supraveghindu-se astfel încât balanţa să rămână 
totdeauna la zero; era perechea din mediul celor cu profesii 
libere, ca şi aceea din clasa mijlocie, micul negustor, micul 
funcţionar, avocat, medic, inginer, ale căror precauţiuni se 
înmulţeau pe măsură ce lupta vanităţii şi a banilor devenea 
mai sălbatică; era până şi perechea de muncitori, pe care 
pilda celor de sus îi molipsea, din zi în zi mai pricepuţi în 
ştiinţa de-a zvârli „totul la canal”, numai de dragul 
voluptăţii. Încă o clipă şi, când va bate miezul nopţii, 
ameninţarea copilului va teroriza Parisul. Bărbaţii nu mai 
voiau să facă, şi femeile nu mai primeau să li se facă. Chiar 
amantele, în toiul delirului pasiunii, vegheau cu grijă asupra 
imprudenţelor posibile. Dacă s-ar fi deschis, printr-un gest, 
toate alcovurile, le-ai fi găsit aproape pe toate sterile, din 
dezmăţ, ambiţie, trufie, pe cele ale oamenilor de treabă 
precum şi pe-ale celorlalţi, într-o pervertire care schimba 
socotelile josnice în sentimente frumoase, egoismul în 
înţelepciune prudentă, laşitatea de-a trăi în onestitate 
socială. Acesta era Parisul care voia să moară, toate 
rămăşiţele vieţii pierdute într-o noapte, puhoiul de sămânță 


întoarsă de la cuvenita ei folosire, căzută pe pavaj, unde 
nimic nu încolţea. În sfârşit, Parisul rău însămânţat, 
neproducând marea şi sănătoasa recoltă pe care ar fi 
trebuit s-o producă. 

O amintire se deşteptă în mintea lui Mathieu, cuvântul 
acelui cuceritor care, într-o seară de bătălie, în faţa câmpiei 
presărate de cadavre, spusese că o noapte a Parisului era 
de-ajuns pentru a repara pierderea. Dar Parisul nu mai voia 
oare să umple golurile făcute de ghiulele în carnea 
omenească? În timp ce pacea armată înghite sute de 
milioane, Franţa pierde în fiecare an o mare bătălie, 
nefăcând cei o sută de mii de copii pe care ar trebui să-i 
facă. Se mai gândea şi la paturile de cazarmă, unde dorm 
singuri, neproductivi şi corupți de mediu, patru sute de mii 
de tineri, cei mai robuşti, floarea rasei, în timp ce, în 
culcuşurile lor reci, un număr încă mai mare de fete fără 
zestre îşi aşteaptă bărbatul care nu mai vine, sau va veni 
prea târziu, istovit, prăpădit, incapabil de a-şi făuri o familie 
numeroasă. 

Cu tâmplele aprinse, Mathieu privi din nou în jurul lui. 
Ajunsese la răspântia Montmartre, în viitoarea cea mai 
zgomotoasă, cea mai periculoasă a şirului de bulevarde. 
Mulțimea era atât de mare aici încât trebui să aştepte o 
clipă înainte de-a se îndrepta spre strada Faubourg- 
Montmartre, pe care voia s-o străbată, ca să ajungă, prin 
alte străzi, la Gara de Nord. Fu înghesuit, împins şi luat pe 
sus de-o masă vie şi compactă în mijlocul târgului de femei 
care se ţinea aici, în acea aţâţare crescândă, înnebunitoare, 
pentru o noapte de sterilitate. De multe ori se gândise, însă 
niciodată nu se simţise tulburat de-o asemenea adâncă 
nelinişte, la gândul că o cantitate uriaşă de sămânță trebuia 
să fie aruncată în vânt, înainte ca vreuna să încolţească. Cu 
miliardele curgeau embrionii, ouăle în vinele omenirii, o 
risipă fără margini, un torent atât de plin de germeni ce-l 
străbătea, scălda toată materia organică. Natura darnică 
părea să fi prevăzut că sămânţa plantelor şi a fiinţelor 


trebuie să se reverse din plin pentru a îndestula. Soarele 
usucă bobul, umezeala prea mare îl putrezeşte. O vijelie 
mătură straturi întregi de ouă de peşte, o furtună 
neaşteptată răstoarnă cuiburile, distruge ouăle unei 
primăveri întregi. La fiece pas pe care-l face, omul striveşte 
lumi întregi, împiedică naşterea unui popor nenumărat de 
mici vietăţi. Este o groaznică risipă de existenţe, ce nu 
poate să fie comparată decât cu înspăimântătoarea 
împrăştiere a germenilor care umple pământul şi apele, 
zboară prin aer în arşiţa roditoare a soarelui. Şi fiece 
existenţă distrusă revine la viaţă, fermentează într-o 
clocotire nouă, reînfloreşte în alte fiinţe la infinit. Numai 
omul vrea distrugerea, o meditează, o execută, în scop 
egoist, pentru plăcerea lui singuratică. Doar el îşi dă 
osteneala să micşoreze creaţiunea în folosul său, încearcă s- 
o reducă, ba chiar s-o oprească, nepunând stavilă speciei 
născută din el decât pentru a-şi spori plăcerile. Dacă 
furtuna împrăştie ouăle depuse pe nisip, dacă vijelia 
răstoarnă cuiburile rupând crengile, numai omul 
murdăreşte şi distruge cu tot dinadinsul sămânţa 
omenească, dintr-o aplecare monstruoasă câtre neant, 
pentru sumbra voluptate a spasmului organului, căruia îi 
înlătură funcțiunea. E o crimă şi o prostie, şi ce vis de 
măreție şi de putere că toate generaţiile viitoare, consimţite 
şi folosite, vor popula vastul pământ, unde continente 
întregi au rămas, până în ziua de astăzi, aproape pustii! Va 
fi oare vreodată prea multă viaţă? oare cât mai multă viaţă 
posibilă nu înseamnă totodată şi mai multă putere, bogăţie, 
fericire? Tot globul e virtualmente fecund, cu măruntaiele 
ce se zvârcolesc şi tresar ca acelea ale unei femei 
însărcinate. Plesneşte de sevă în continua zămislire a 
viitorului, a poporului universal şi fratern, căruia îi va fi 
trebuit mii de ani ca să-i dea naştere. Credinţa în tot ce se 
naşte, în tot ce creşte, speranţa pusă în toate forţele 
creatoare, lucrând liber pentru fericita, viguroasa 
expansiune omenească, pasionata dragoste de viaţă, 


constituie dorinţa panteistă a tuturor germenilor tăinuiţi, 
fecundaţi, care primesc moartea numai fiindcă nu e decât o 
reînnoire, un ferment, tot viaţă şi iar viaţă. 

Dar vântul cald, plin de dorinţă, care trecea peste 
obrazul lui Mathieu, îi trezi deodată în minte imaginea 
Serafinei. Era aceeaşi senzaţie, de arsură pe ochi şi pe gură 
pe care o avusese şi la Morange, când femeia, cu parfumul 
ei, se aplecase spre el. Sigur, o luase în carnea sa fără să 
ştie, căci tulburarea mereu crescândă din seara aceea, 
beţia de la restaurant, aţâţătoarele confidenţe ale lui 
Beauchene şi îndoiala neliniştită în care-l arunca mulţimea 
în drumul ei spre voluptatea unei nopţi sterile ajunseseră să 
i-o trezească iar, să i-o ridice în faţă, în mijlocul drumului, 
râzând provocatoare şi oferindu-i-se din nou. Niciodată nu 
fusese pradă unei lupte atât de înverşunate, nemaiştiind 
unde erau înţelepciunea şi adevărul, zbuciumată cum îi era 
mintea, începând din acea dimineaţă; şi rămase înnebunit, 
în mijlocul îmbierilor fierbinţi ale mediului, în acest Paris 
care aducea jertfe plăcerilor egoiste. Oare soţii Beauchene, 
Morange şi Seguin nu aveau dreptate când se rosteau 
numai pentru plăcerea actului, urând copilul şi îngrozindu- 
se la venirea lui pe lume? De altfel, toţi făceau ca ei, 
întregul oraş imens voia să fie sterp. Asta-l zdruncina, în 
frica lui de-a se fi lăsat păcălit până acum. Să nu faci ceea 
ce face toată lumea nu era, desigur, decât o încăpățânare 
trufaşă. Şi în faţă îi apăru Serafine, cu bogatul ei păr roşcat, 
cu braţele parfumate, promiţându-i voluptăţi necunoscute, 
fără pericol şi fără remuşcări. 

Apoi, îşi simţi în buzunar cele trei sute de franci, leafa ce- 
o luase. Trei sute de franci pentru o lună întreagă, când mai 
avea şi oarecari datorii: abia dacă putea să cumpere o 
panglică Mariannei şi dulceaţă pentru pâinea copiilor. Şi, 
lăsându-i la o parte pe soţii Morange, celelalte două familii, 
Beauchene şi Seguin, erau bogate, de-o bogăţie pe care cu 
amărăciune se complăcea să şi-o înfăţişeze. Revăzu uzina 
cu zgomotu-i asurzitor, acoperind cu clădirile ei negre un 


teren vast, un popor întreg de muncitori înzecind averea 
stăpânului, care locuia într-un pavilion elegant şi al cărui 
unic fiu creştea sub ochii vigilenţi ai mamei, în vederea 
supremei autorităţi visate. Revăzu luxoasa reşedinţă din 
aleea d'Antin, vestibulul, scara măreaţă, sala enormă de la 
primul etaj, ticsită cu lucruri minunate, tot rafinamentul, tot 
ansamblul acesta de mare bogăţie ce-ţi arăta existenţa 
fastuoasă a acestui menaj monden, zestrea pe care i-o vor 
da fiicei, situaţia înaltă pe care-o vor asigura fiului lor. Pe 
când el, sărac, cu mâinile goale, n-avea nimic, nici măcar o 
piatră la marginea unei câmpii, şi nu va avea, desigur, 
niciodată nimic, nici uzină plină de freamătul muncitorilor, 
nici reşedinţă cu faţadă impunătoare. El era cel nesocotit, 
ceilalţi doi erau înţelepţi, el, dezordonatul, lipsit de 
prevedere în sărăcia lui, pe care o împovăra de bunăvoie cu 
o droaie de copii, de parcă ar fi jurat să-şi sfârşească viaţa 
în mizerie, cu turma lui nenorocită; pe când ceilalţi doi, 
care ar fi putut să-şi permită luxul unei familii numeroase, 
n-o făceau dintr-o judecată superioară, neîncrezători în 
viaţă, voind să nu aibă şi să nu lase decât copii fericiţi. Era 
vădit că aceştia judecau bine, aceştia aveau bun-simţ, în 
timp ce el începea să se dispreţuiască, descumpănit, 
covârşit de teama că a fost până acum victima unei 
înşelăciuni nesăbuite. 

Imaginea Serafinei îi reapăru, se preciza, obsedantă, 
suscitând o dorinţă irezistibilă. Cu ea ar îndrăzni să tragă 
chiulul, ar fi înţelept. Şi îl trecu un fior când zări luminile 
Gării de Nord în învălmăşeala din preajma gărilor, unde 
regăsea mulţimea înfierbântată de obsesia împreunării. 
Acolo, departe, erau Marianne, încă un copil, în 
îmbrăţişarea cinstită, de neînlăturat, la întoarcerea din 
această văpaie. Încă un copil, al cincilea, o curată nebunie, 
ruina voită cu tot dinadinsul, consimţită, meritată. Şi, 
pentru că avea până acum patru, însuşi Boutan ar fi spus: 
„V-aţi făcut suma”. Pentru ce dar să se încăpăţâneze într-o 
idee greşită? De ce să nu facă şi el în seara asta ca 


Beauchene, care era un şmecher? În timp ce soţia lui îl 
aştepta liniştită, el era cu Norine, ca un bărbat prevăzător, 
fără să-i fie frică de urmări. Cultul plăcerii era singurul cult 
potrivit. Şi Serafine devenea parcă incarnaţia acestui oraş 
arzător aruncându-se înspre noaptea infecundă, ca o 
chemare victorioasă a plăcerii pentru plăcere, în dorinţa 
ucigaşă a spasmului anormal şi înzecit care-l omoară pe 
copil. 

Atunci, nu se mai împotrivi, ci se întoarse ca un nebun, 
coborând spre bulevarde. Îl apucase o subită demenţă, o 
dorinţă neînfrânată pentru această femeie. Carnea îi ardea 
la gândul de-a cunoaşte înşelăciunile ei drăceşti, de a-şi 
istovi membrele în sterilitatea îmbrăţişărilor ei. Îi apărea ca 
o vrăjitoare fioroasă şi măreaţă care cunoaşte tainele 
plăcerii întărâtate, înnebunind bărbaţii cu părul ei roşu, cu 
trupul mare de femeie roşcovană, al cărui singur miros îi 
cucerea. Şi-l aştepta să vină în orice seară i-ar plăcea; i se 
oferise cu îndrăzneală calmă, iar el n-avea decât să se 
întoarcă şi să bată la uşa locuinţei ei liniştite din strada 
Marignan, discretă ca un mare alcov. Deodată, îşi aduse 
aminte de salonaşul fără nicio fereastră vizibilă, tainic şi 
profund ca un mormânt, pe care-l văzuse o singură dată, 
încălzit de cele zece lumânări ale celor două candelabre 
aprinse ziua în amiaza mare. Aceasta îi pricinui o nouă 
excitare, care-l făcu să grăbească pasul. Apoi alte amintiri îl 
năpădiră, orele când o posedase odinioară, pe care abia şi 
le mai amintea în ajun şi care aşa, deodată, în accesul lui de 
febră, recăpătau un gust iritant, a cărui voluptuoasă 
realitate fiinţa lui înfierbântată dorea s-o regăsească 
imediat. Şi cedând crizei ce-l stăpânea, îşi alcătuia în gând o 
poveste pentru a doua zi; va spune nevestei că, reţinut la 
cina de afaceri a lui Beauchene, pierduse trenul. 

O îmbulzeală de trăsuri îl opri; ridică ochii şi văzu cum 
coborâse până la bulevarde. În jurul lui, mulţimea nocturnă 
şiroia mereu, curgea din toate părţile, în febra tot mai mare 
a plăcerii, care se întoarce acasă să se vâre în pat. Tâmplele 


îi zvâcneau întruna, cuvintele îi zbârnâiau în urechi: să faci 
ca ceilalţi, să tragi chiulul ca ceilalţi, e mai bine decât să dai 
naştere altor fiinţe, îl cuprinse însă o şovăială, o slăbiciune, 
pe când era aici, în picioare, pe trotuar, nemişcat, scos din 
răbdări de şirul nesfârşit de trăsuri. Îmbulzeala părea că 
sporeşte din clipă în clipă tăindu-i drumul, şi avu impresia 
că vede în asta un obstacol în calea dorinţei sale. Şi deodată 
o altă imagine se ridică în faţa lui: aceea a Mariannei, 
zâmbitoare, plină de încredere, a cărei duioşie îl aştepta 
acolo departe, în neţărmurita linişte plină de frăgezime de 
la ţară. Pentru ce n-ar fi amândoi cuminţi, spunându-şi bună 
seara ca nişte prieteni, refuzând acest al cincilea copil, care 
ar însemna pentru ei ruina? Jură să nu mai aibă altul, şi-şi 
continuă drumul spre gară în grabă, de frică să nu piardă 
trenul. Nu mai voia să audă, nu mai voia să vadă Parisul 
încins, fremătând de mulţimea din jurul său, şi ajunse 
tocmai la timp ca să sară într-un vagon; făcu tot drumul 
aplecat peste fereastră, cu obrajii în bătaia vântului nopţii, 
ca şi cum ar fi vrut să se spele de-o dorinţă urâtă, pe care o 
simţea arzându-i vinele. 


V 


Noaptea, fără lună, era străpunsă de stele, atât de 
lucitoare şi de curate încât vasta câmpie se arăta întinsă, 
fără margini sub lumina dulce şi albastră. Şi de la 
unsprezece şi douăzeci Marianne se afla pe podeţul de pe 
Yeuse, la jumătatea drumului dintre Chantebled, pavilionul 
locuit de ei, şi staţia Janville. Copiii dormeau, lângă ei o 
lăsase pe Zo€6, servitoarea, care tricota lângă lampă, a cărei 
lumină se zărea de departe, ca o scânteie vie, în mijlocul 
liniei negre a pădurii. 


De obicei, Marianne venea astfel în fiecare seară până la 
podeţ în întâmpinarea lui Mathieu, când se întorcea cu 
trenul de şapte. Uneori îi lua cu ea şi pe cei doi copii mai 
mari, gemenii, cu toate că picioruşele lor îi făceau să 
rămână în urmă, la întoarcere, când trebuia să străbată, 
urcând coasta destul de anevoioasă, încă o dată kilometrul 
pe care-l parcursese la venire. Şi, în seara asta, cu toată ora 
înaintată, nu putu să renunţe la plăcutul obicei, la bucuria 
de a merge pe o noapte atât de fermecătoare în 
întâmpinarea bărbatului pe care-l adora. 

Niciodată nu trecea dincolo de podeţ, care se ridica, 
încovoindu-se deasupra râului îngust. Se aşeza pe 
parmaclăcul scund şi larg, ca o bancă ţărănească, şi de aici 
stăpânea cu privirea toată câmpia, până la casele din 
Janville, orăşel străbătut de linia drumului de fier, astfel că, 
de foarte departe, îşi vedea iubitul aşteptat pe drumul care 
şerpuia în mijlocul holdelor. 

Sub largul cer de catifea, cu sclipiri de aur, se aşeză pe 
locul obişnuit. Cu o mişcare plină de grijă, se întoarse către 
luminiţa vie care strălucea acolo, la marginea pădurilor 
întunecate, şoptindu-i despre liniştea din camera unde 
ardea, despre vegherea calmă a slujnicii şi somnul dulce al 
copiilor din odaia alăturată. După aceea privirea ei se 
plimbă, cuprinse o clipă largul orizont, tot domeniul acela 
întins care aparţinea lui Seguin. Fostul loc de întâlnire al 
vânătorilor, pavilionul dărăpănat, se afla la marginea 
extremă a marilor păduri, ale căror pâlcuri întretăiate de 
pârloage cuprindeau un podiş vast, până la depărtatele 
ferme din Mareuil şi Leillebonne. Şi încă nu era tot: mai 
bine de o sută de hectare se întindeau şi la vestul podişului; 
nişte terenuri mlăştinoase, băltoace împuţite printre 
mărăcinişuri, locuri vaste rămase necultivate, unde se 
vânau rațe sălbatice, iarna; în timp ce a treia parte a 
domeniului, nenumărate hectare de pământ steril, nisipos, 
pietros, coborau în pantă uşoară, până la rambleul 
drumului de fier. Era un colţ de ţară pierdut pentru cultură, 


unde cele câteva terenuri bune rămâneau neproductive, 
alcătuind o enclavă, imobilizată în ansamblu, o adevărată 
rezervă de vânătoare după care jinduiau mulţi. Dar toate 
acestea dădeau ținutului un aspect de singurătate 
minunată, de sălbăticie delicioasă, creată pentru a încânta 
sufletele sănătoase, îndrăgostite de natură, şi nimic nu 
putea fi, în noaptea asta frumoasă, în reculegerea 
nemărginită, de-o linişte mai profundă şi mai înmiresmată. 
Marianne, care bătuse potecile pădurilor, cercetase 
hăţişurile din jurul mlaştinilor, coborâse povârnişurile 
pietroase, rămase cu privirea pironită pe orizontul în care 
regăsea locurile umblate, iubite, înecate de umbră la acea 
oră. O bufniţă, din fundul pădurilor, scoase ţipătul ei blând 
şi uniform, în timp ce dinspre dreapta, dintr-o baltă 
depărtată, se auzea orăcăitul broaştelor, atât de stins, încât 
avea o vibraţie uşoară de cristal. Şi de cealaltă parte a 
orizontului, dinspre Paris, venea un muget surd, tot mai 
puternic, care înăbuşea din ce în ce mai mult toate 
zvonurile umbrei. Îl auzise şi nu-l mai asculta decât pe 
acesta. Era trenul ce se înapoia, al cărui zgomot familiar îl 
cunoştea, pândit de ea în fiecare seară. Imediat ce părăsea 
staţia Monval, mergând spre Janville, începeai să-i auzi 
huruitul, dar atât de slab că trebuia să ai o ureche deprinsă 
ca să-l deosebeşti între alte zgomote răzlețe. Ea îl auzea 
imediat, îl urmărea de departe, făcând cu el tot parcursul, 
toate curbele liniei. Şi niciodată nu-l putuse urmări mai bine 
decât în seara aceea, în marea linişte a nopţii minunate, în 
pacea pământului adormit. Plecase din Monval, cotea pe 
urmă pe la cărămidării, alerga de-a lungul livezilor Saint- 
Georges. Peste două minute va fi la Janville. Deodată, după 
plopii din Mesnil-Rouge, se ivi fumul alb al trenului, ce 
alerga pe câmpie, în timp ce gâfâitul puternic al locomotivei 
creştea, ca al urnii alergător uriaş care se apropie. Şi, în 
partea aceea, câmpia se înfunda în infinit, întunecată, într- 
un necunoscut fără margini, sub cerul spuzit de stele, 
incendiat, la capăt, de un reflex roşu ca de jeratic, 


strălucirea Parisului nocturn, arzând şi fumegând în 
întuneric ca un crater de vulcan. 

Se ridică în picioare. Trenul se opri la Janville, apoi 
huruitul reîncepu, descrescând, pierzându-se înspre Vieux- 
Bourg. De altfel, nu-l mai auzea, pentru că nu mai avea 
urechi şi ochi acum decât pentru drumul a cărui panglică 
albicioasă o deosebea printre ogoarele de grâne, largi 
covoare verzi, acuma negre. Bărbatul ei făcea distanţa de 
un kilometru, de la gară până la podeţ, în zece minute. Şi 
pe el îl vedea de departe, îl recunoştea de cum ieşea din 
gară. Dar, în această noapte, îi auzi desluşit ecoul pasului 
pe drum, în tăcerea desăvârşită, înainte de-a distinge linia 
de umbră care păta albul şoselei. Şi astfel o găsi el, sub 
cerul înstelat, râzând. sănătoasă şi robustă, cu talia ei 
mlădioasă pe şolduri puternice, cu sânul plin, mic şi tare. 
Avea pielea albă ca laptele, scoasă în relief de admirabilul ei 
păr negru, ridicat, cu simplitate, într-un coc enorm, iar ochii 
ei mari şi negri, de-o blândeţe de iubită şi de mamă, având 
calmul sfânt ai unei zeițe a fecundității. Fruntea dreaptă, 
nasul, gura, bărbia de-un desen atât de solid şi de curat, 
obrajii de poamă gustoasă, micile ei urechi gingaşe, 
întreaga faţă plină de dragoste şi duioşie, îţi arătau 
frumuseţea sănătoasă şi veselia datoriei  împlinite, 
certitudinea senină că trăieşte bine, iubind viaţa. 

— Cum, ai venit? strigă Mathieu, când fu aproape de ea. 
Şi te rugasem doar să nu te oboseşti venind atât de târziu... 
Nu ţi-e teamă singură pe drum? 

Ea începuse să râdă. 

— Teamă, când noaptea e atât de liniştită, atât de 
binefăcătoare!... Şi apoi, n-ai fi vrut să fiu aici, ca să te pot 
săruta cu zece minute mai devreme? 

Fu mişcat până la lacrimi de cuvântul acesta atât de 
simplu. Îi fu scârbă de toate gândurile tulburi şi ruşinoase 
care-l frământaseră la Paris. O cuprinse în braţe cu duioşie 
şi schimbară cel mai profund, cel mai omenesc sărut, în 
mijlocul păcii imense a câmpiilor care dormitau. După 


caldarâmul arzător al Parisului, uscat de lupta aprigă de 
peste zi, de goana stearpă şi desfrânată a serii, sub 
incendiul lămpilor electrice, ce odihnă minunată era 
această tăcere nesfârşită, dulcea lumină albastră de rai, 
desfăşurarea fără sfârşit a câmpiilor împrospătate de 
întuneric, visând la procreare, în aşteptarea apropiată a 
soarelui! Şi ce sănătate, ce onestitate, ce fericire respira 
firea mereu în lăuzie, adormită sub roua nocturnă, pentru a 
se deştepta triumfătoare, întinerită mereu de la torentul de 
viaţă care curge până şi în praful drumurilor! 

Încet, Mathieu o aşeză iar pe Marianne pe parmaclâcul 
scund şi larg al podeţului. O ţinea strâns la piept, ca într-un 
popas de duioşie, la care niciunul nici altul nu puteau să 
renunţe, în faţa invitaţiei universale pe care le-o trimiteau 
stelele, apele, pădurile şi câmpiile nemărginite. 

— Doamne! murmură el, ce noapte minunată! Ce 
frumoasă e şi cum te-mbie să trăieşti! 

Apoi, după o tăcere plină de farmec, în care amândoi îşi 
auzeau bătăile inimii, îi spuse ce a făcut în timpul zilei. Ea îl 
întreba cu un interes afectuos, iar el răspundea, fericit că 
nu trebuie să mintă. 

— Nu, soţii Beauchene nu pot veni să petreacă o 
duminică aici. Ştii, Constance nu ne-a iubit niciodată prea 
mult. Pe micul lor Maurice îl dor picioarele, doctorul Boutan 
era acolo, şi iar s-a discutat pe tema copiilor. Am să-ţi 
povestesc... În schimb, familia Morange va veni. Nu-ţi 
închipui eu ce plăcere vanitoasă mi-au arătat noul lor 
apartament. Cu ideea lor fixă de-a face avere, tare mi-e 
teamă ca nu cumva aceşti oameni de treabă să se 
aventureze în cine ştie ce prostie... Am uitat să-ţi spun că 
am fost la proprietar. A consimţit până la urmă, dar cu câtă 
greutate! să refacă tot acoperişul. Ce casă mai au şi soţii 
Seguin! Am ieşit de la ei năuc, am să-ţi spun toate astea 
îndată, şi multe altele. 

Ea asculta, de altfel, fără să fie prea curioasă, 
aşteptându-i confidenţele, cu gândul numai la el, la ea şi la 


copii. 

— Ai luat leafa, nu-i aşa? întrebă. 

— Da, da, fii liniştită. 

— O! eu sunt liniştită, numai micile datorii mă neliniştesc. 

Apoi, mai întrebă: 

— Şi afacerile despre care aţi discutat la cină au mers 
bine? Mi-era teamă ca Beauchene să nu te reţină prea 
târziu şi să pierzi trenul. 

Se simţi roşind, indispus, cu inima îndurerată, în timp ce-i 
răspundea că totul mersese bine. Ca s-o scurteze, o întrebă 
deodată. 

— Să vedem, dragă, ce lucru bun ai făcut cu un franc şi 
cincizeci de bani? 

— Cu un franc şi cincizeci de bani! răspunse ea veselă, 
am fost mult prea bogată azi, am trăit toţi cinci ca nişte 
prinți şi mi-au mai rămas treizeci de bani. 

Atunci îi povesti cu ce se îndeletnicise în timpul zilei, viaţa 
ei de toate zilele, curată cum e cristalul, tot ce făcuse, ce 
spusese, cum se purtaseră copiii, cele mai mici amănunte 
despre ei şi despre casă. De altfel, pentru ea toate zilele se 
asemănau, şi fiecare dimineaţă o retrâia cu aceeaşi plăcere. 

— Ah! totuşi azi am avut o vizită. Doamna Lepailleur, 
femeia de la moară, de aici din faţă, a venit să-mi spună că 
are pui frumoşi de vânzare... Cum noi îi datorăm 
doisprezece franci pentru ouă şi lapte, cred că a trecut pe- 
aici să vadă dacă n-am de gând să-i plătesc. I-am răspuns că 
voi trece mâine pe la ea. 

Cu un gest, arătă în noapte o mare clădire neagră în josul 
Yeusei. Era, cum se spunea la Janville, Moara, o veche 
moară de apă, care mai funcţiona. De trei generaţii, familia 
Lepailleur locuia acolo. Ultimul, Francois Lepailleur, un 
băiat care se credea deştept, se întorsese de la militărie cu 
un dezgust pentru muncă, încredinţat fiind că nu moara 
avea să-l îmbogăţească, aşa cum nu-i îmbogăţise nici pe 
taică-său, nici pe bunic. Şi atunci se gândise să se însoare 
cu fata cea mai mare a unui cultivator, Victoire Cornu, care 


avea drept zestre câteva terenuri vecine, de-a lungul râului 
Yeuse. Astfel că tinerii căsătoriţi trăiau relativ confortabil 
din produsul acestui pământ şi din puţinul grâu adus de 
ţăranii din împrejurimi la vechea moară. Fără îndoială că ar 
fi putut face avere, dacă mecanismul morii prea vechi, rău 
reparat, ar fi fost înlocuit cu altul nou, şi dacă cele câteva 
terenuri, în loc să fie sărăcite prin metode învechite, ar fi 
încăput pe mâinile unui om inteligent, iubitor de progres. 
Dar Lepailleur, pe lângă dezgustul lui pentru muncă, mai 
avea şi un dispreţ adânc pentru pământ. 

Era ţăranul obosit de aceeaşi şi aceeaşi iubită, pe care 
părinţii o îndrăgiseră prea mult şi pe care el ajunsese s-o 
urască pentru osteneala ce şi-au dat-o s-o facă fecundă, fără 
să le fi adus vreodată avere şi fericire, lată de ce nu mai 
avea încredere în ea, o învinuia cu furie că nu maie 
rentabilă, că e uzată, prăpădită, asemeni vacilor bătrâne pe 
care le trimiţi la abator. Şi asta însemna, după părerea lui, 
un faliment general: al solului care înghiţea seminţele, al 
cerului care se smintise, al anotimpurilor care nu mai 
veneau în ordinea lor firească, în sfârşit, un întreg dezastru 
premeditat, pus la cale de vreo putere demonică împotriva 
ţăranilor, destul de proşti ca să-şi dăruie mereu, fără niciun 
folos, vitregiei pământului, sudoarea şi sângele. 

— Închipuie-ţi, continuă Marianne, că această Lepailleur 
a venit cu micuțul ei Antonin, o fărâmă de om de trei ani, şi 
când am întrebat-o pe când şi ceilalţi, a început să 
protesteze, spunând că ceilalţi vor rămâne desigur acolo 
unde sunt. O femeie care n-are mai mult de douăzeci şi 
patru de ani, iar bărbatul ei douăzeci şi şapte!... Oare şi 
ţăranii au ajuns aici? Şi eu care îi credeam de modă veche, 
că fac atâţi copii cât pot. 

Cuvintele acestea îi treziră toate gândurile şi 
preocupările lui Mathieu. Păstră o clipă de tăcere. 

— "Ţi-a arătat motivele ei, fără-ndoială. 

— Oh! cu capul ăla de cal, cu faţa lungă, pistruiată, cu 
ochii şterşi şi cu gura strânsă de femeie avară, o cred 


proastă, plină de admiraţie pentru bărbatul ei, pentru că a 
luptat în Africa şi citeşte gazetele. N-am putut scoate de la 
ea decât această părere îndărătnică: copiii costă mai mult 
decât aduc... Dar bărbatul îşi are desigur ideile lui. Cred că 
l-ai văzut, nu-i aşa? Omul acela înalt şi subţire, roşu şi slab 
ca nevastă-sa, cu faţa colţuroasă, ochii verzi şi pomeţii ieşiţi. 
Parcă-i tot tună şi-i fulgeră. Şi-am mai înţeles că, dacă nu 
vrea să mai aibă alţi copii, asta e mai ales din vina lui socru- 
său, că are trei fete şi un băiat, ceea ce a ştirbit partea de 
avere ce i se cuvenea nevestei lui. Afară de asta, pentru că 
meseria de morar nu l-a îmbogăţit pe taică-său, îşi blestemă 
moara de dimineaţă până seara şi spune întruna că el unul 
n-o să-l împiedice pe Antonin să se ducă la Paris să mănânce 
o pâine albă, dacă ar găsi acolo o slujbă bună. 

Mathieu regăsea aici, la oamenii de la ţară, aceleaşi 
argumente pentru restrângerea familiei ca şi la soţii 
Beauchene şi Morange: frica de împărţirea moştenirii, 
nevoia de a urca pe altă treaptă socială, în spaima şi 
disprețul lor pentru munca braţelor, setoşi de luxul 
întrevăzut la oraş. De vreme ce pământul nu mai producea, 
de ce să te înverşunezi să-l cultivi, când ai convingerea că 
nu te va îmbogăţi niciodată? Fu cât pe-aci să-i explice şi 
soţiei aceste lucruri. Dar se mulţumi să spună: 

— Se plânge pe nedrept, are două vaci, un cal, şi când e 
năpădit de muncă poate să-şi ia un ajutor. Noi, ăştia, aveam 
numai un franc şi cincizeci de bani azi-dimineaţă, şi nici 
moară, nici vrea bucăţică de pământ... Eu îi găsesc moara 
straşnică, şi i-o invidiez de câte ori trec pe această punte. 
Ne vezi în chip de morar şi morăriţă? Am fi foarte bogaţi şi 
foarte fericiţi! 

Gândul acesta îi făcu să râdă. Mai stătură o clipă acolo, 
privind la clădirea întunecată a morii de la marginea Yeusei. 
Pârâul îşi purta undele într-o pace adâncă, sălciile şi plopii 
de pe cele două maluri abia murmurând printre plantele de 
apă care proiectau pe cristalul său luciri schimbătoare. 
Apoi, în mijlocul unui pâlc de stejari, se vedea marele 


şopron, în care se adăpostea roata, clădirile vecine, 
năpădite de ghirlande de iederă, de caprifoi, de viţă tânără, 
un adevărat colţ de decor romantic. Dar mai ales, noaptea, 
când moara dormea fără nicio lumină, totul respira un 
farmec de vis şi seninătate. 

— Ascultă! spuse Mathieu, coborând vocea, e cineva colo, 
sub sălcii, la marginea apei. Am auzit un mic zgomot. 

— Oh! ştiu răspunse Marianne, cu o veselă blândeţe. 
Trebuie să fie tânăra pereche ce locuieşte de vreo 
cincisprezece zile acolo, în căsuţă. O ştii tu pe doamna 
Angelin, prietena de şcoală a Constancei. 

Soții Angelin, noii lor vecini de la ţară, îi interesau: ea, de 
aceeaşi vârstă cu Marianne, înaltă, brună, cu părul şi ochii 
frumoşi, însorită de o bucurie continuă şi adorând plăcerea; 
el, de aceeaşi vârstă cu Mathieu, bărbat chipeş, îndrăgostit 
nebun, cu o voioşie bravă de muşchetar, cu mustăţile în 
vânt. Se luaseră din pasiune, având împreună o rentă de 
zece mii de franci, pe care el, delicat pictor de evantaie, ar 
fi putut s-o dubleze, dacă n-ar fi fost nebunia lenei dulci în 
care-l aruncase dragostea pentru soţia sa. Veniseră în 
primăvara asta să se refugieze în pustiul de la Janville, 
pentru a se iubi aici în libertate, cu patimă, în mijlocul 
naturii. Pe potecile pădurii nu-i întâlneai decât pe ei, 
înlănţuiţi, căutând ascunzişuri neştiute de alţii, peticele de 
iarbă ascunse sub frunziş. Noaptea, mai ales, umblau pe 
câmpii, îndărătul  gardurilor, de-a lungul malurilor 
umbroase ale Yeusei, încântați când puteau să întârzie 
lângă apa plină de şopote, la umbra deasă a sălciilor. 

— Încă una care nu vrea copii, continuă Marianne. Ea mi- 
a spus-o deunăzi că s-a hotărât să nu aibă copii înainte de 
treizeci de ani, ca să se bucure puţin de viaţă, cu soţul ei, 
fără să şi-o încurce imediat cu o maternitate care i-ar răpi 
prea mult timp. Şi el o încurajează în această idee, de 
teamă, cred, să nu-şi deformeze corpul, să nu înceteze să-i 
mai fie amantă în timpul sarcinii şi al alăptării. Astfel că, 
oricât s-ar îmbrăţişa de dimineaţă până seara, fac aşa ca să 


nu se aleagă din asta decât cu plăcerea... La treizeci de ani 
vor face un băiat mai frumos ca lumina zilei. 

Şi cum Mathieu, redevenit grav, continua să tacă, ea 
adăugă simplu: 

— Dacă vor putea. 

El reflecta mai departe. Puteai oare să ştii vreodată cine 
are dreptate? Nu era oare delicioasă această iubire care nu 
se gândea decât la sine, trăind din ea însăşi, pe şesul întins? 
lar Mathieu îşi aminti de jurământul pe care şi-l făcuse la 
Paris, ca nici el să nu mai aibă alţi copii. 

— Ce vrei? murmură el, în cele din urmă, fiecare trăieşte 
cum îi place... Poate că-i stingherim, hai la culcare. 

Şi porniră agale, urcând din nou drumul îngust care 
ducea la Chantebled. În faţa lor, precum scânteia depărtată 
a unui far, vedeau lumina lămpii lucind la o fereastră a 
pavilionului, o lumină liniştită şi pierdută în mijlocul 
întunericului dens al pădurilor. Nu mai vorbeau, copleşiţi de 
tăcerea suverană a nopţii, în drum spre căminul calm unde 
dormeau copiii lor. 

Când intrară în casă, Mathieu închise uşa cu zăvorul; 
apoi urcară pe dibuite, făcând cât mai puţin zgomot. Lia 
dreapta culoarului, parterul se compunea din salon şi 
sufragerie, iar la stânga, din bucătărie şi o cămară. La 
primul etaj erau patru camere. Mobilierul lor foarte 
modest, adus de la Paris, se pierdea în odăile prea mari. 
Dar nu erau mândri, ei glumeau despre asta. Tot luxul lor 
consta din câteva perdele orientale, al căror reflex roşu li se 
părea că dă odăilor o bogăţie extraordinară. 

— Desigur, Zoe a adormit, spuse Marianne, neauzind 
niciun zgomot, nicio suflare. 

Şi, într-adevăr, ţăranca ce se aşezase aici ca să 
împletească lângă lampă, în camera stăpânilor, pentru ca 
lumina să nu-i supere pe copii, ale căror paturi se găseau în 
odaia vecină, dormea acum adânc, cu nasul în lucru. Şi 
pacea unui somn profund venea prin uşa larg deschisă. 


Trebuiră s-o trezească încet pe Zo6, să pună capăt 
scuzelor ei, s-o trimită să se culce, mahmură, buimăcită 
cum era, îndemnând-o să nu facă prea mult zgomot. 
Mathieu luă apoi lampa şi trecu în camera copiilor, să-i vadă 
şi să-i sărute. Arareori se deşteptau. Aşeză lampa pe sobă şi 
privi cele trei pătucuri, când Marianne veni după el. În 
patul din fund, lângă perete, se aflau Blaise şi Denis, cei doi 
gemeni, nişte ştrengari voinici în vârstă de şase ani, care 
dormeau mai totdeauna unul în braţele celuilalt. Al doilea 
pat, lipit de peretele din faţă, era ocupat numai de 
Ambroise, care împlinise de curând patru ani, un îngeraş 
de-o rară frumuseţe. Şi mai era aici şi domnişoara Rose, 
care, înţărcată de trei săptămâni, înflorea, la cele 
cincisprezece luni ale ei, cu carnea ei albă, în cel de-al 
treilea pat, un leagăn, unde odihnea pe jumătate goală. 
Maică-sa o înveli, căci dăduse la o parte plapuma cu 
mânuţele ei neastâmpărate. Tatăl, la rândul lui, se ocupa în 
acest timp de perna lui Ambroise, care alunecase. Amândoi 
umblau fără zgomot, cu mişcări duioase, se aplecau, 
mergeau şi treceau de la un pătuc la altul, aplecându-se iar 
asupra gingaşelor chipuri adormite, ca să se asigure dacă 
dormeau liniştit, dacă nu visau urât. li sărutară, mai stătură 
puţin, deoarece li se păruse că Blaise şi Denis se mişcă. În 
sfârşit, mama luă lampa şi plecară, unul după altul, în vârful 
picioarelor. 

După ce Marianne puse lampa în mijlocul mesei din 
camera lor, lăsând uşa dintre odăi deschisă, ridică din nou 
glasul şi spuse tare: 

— N-am vrut să te neliniştesc când eram afară: Rose m-a 
îngrijorat astăzi, mi s-a părut că nu prea i-a fost bine şi abia 
acum pe seară m-am convins că n-are nimic. 

Apoi, văzând tresărirea bruscă, paloarea lui Mathieu: 

— O! nu-i nimic, n-aş fi ieşit dacă aş fi avut cea mai mică 
teamă. Ce vrei, cu micuţii ăştia nu poţi fi niciodată liniştit... 
Haide, culcă-te, a trecut de miezul nopţii. 


Începu să se dezbrace şi ea în linişte, fără să-i pese că 
fereastra rămăsese deschisă, netemându-se de alţi ochi, 
afară de milioanele de stele din infinitul cerului. După ce-şi 
scoase rochia, juponul, corsetul, rămase o clipă în faţa 
oglinzii ca să se pieptene pentru noapte, împletindu-şi părul 
bogat al cocului într-o coadă lungă, ce-i ajungea până la 
genunchi. 

Mathieu păru că n-o aude. În loc să se dezbrace, ca ea, se 
aşezase înaintea mesei, lângă lampă. Îşi  deşertă 
buzunarele, scoase cele cincisprezece monede de aur, cei 
trei sute de franci, leafa lui pe o lună. După ce le numără, 
spuse, glumind cu amărăciune: 

— Sunt numai cincisprezece, n-au făcut pui pe drum... 
Ilată-i. Mâine vei plăti datoriile. 

Spunând aceasta, îi veni o idee. Luă creionul şi înşiră 
nişte cifre pe-o foaie albă de hârtie din carnetul lui. 

— Să spunem doisprezece franci pentru ouă şi lapte, la 
Lepailleur... Cât ai să-i dai măcelarului? 

Aşezată în faţa lui, ea îşi scotea ciorapii. 

— Măcelarului? pune douăzeci de franci. 

— Şi băcanului, brutarului? 

— Nu ştiu exact, dar pune treizeci. De altfel, astea-s toate 
datoriile. 

EI făcu socotelile. 

— Şaizeci şi doi de franci în total. Dacă din trei sute scazi 
şaizeci şi doi, rămân două sute treizeci şi opt de franci. Cel 
mult opt franci pe zi... Ei, bine! iată-ne bogaţi, vom petrece 
o lună frumoasă, cu patru copii de hrănit, mai ales dacă 
micuța noastră Rose se va îmbolnăvi! 

În cămaşă acum, şi în picioare, cu minunatele ei picioruşe 
desculţe pe parchet, cu braţele goale desfăcute într-un gest 
de farmec şi chemare, ea îl privea victorioasă cu 
frumuseţea-i de femeie rodnică, cu trupul superb şi sănătos. 
Părea mirată auzindu-l vorbind astfel şi începu să râdă, 
încrezătoare şi bine dispusă. 


— Ce ai astă-seară, dragul meu? Faci socoteli disperate, 
tu, care aştepţi mereu ziua de mâine ca pe-o minune, cu 
convingerea că, dacă vrei să trăieşti, fericit, e de-ajuns să 
iubeşti viaţa. Cât despre mine, ştii bine că sunt femeia cea 
mai bogată, cea mai fericită din lume... Vino să te culci, 
norocul aşteaptă să stingi lampa, ca să poată intra în casă. 

Ea glumea şi, jucându-se, dintr-o săritură uşoară, se vâri 
în pat, apoi rămase cu capul sus, pe pernă, cu braţele peste 
cearşaf, cu acelaşi gest de dulce chemare. El însă dădu din 
cap, reîncepu trist să retrăiască, să revadă în gând ziua 
care trecuse, şi lăsând să-i iasă din gură o droaie nesfârşită 
de cuvinte. 

— Vezi tu, iubita mea, mă doare inima când vin acasă, în 
sărăcia noastră, după ce-am văzut la alţii atâta belşug şi 
prosperitate. Ştii cât de puţin invidios sunt, fără ambiţii, 
fără de râvna de-a mă ridica sau a mă îmbogăţi. Dar vezi? 
sunt clipe când sufăr pentru voi, da! pentru tine şi pentru 
copii, când aş vrea să câştig o avere, ca să vă scap cel puţin 
de mizeria care ne ameninţă... Această familie Beauchene, 
cu uzina lor, cu micul lor Maurice, pe care-l cresc ca pe-un 
viitor prinţ, mă fac să înţeleg destul de bine că vom muri de 
foame amândoi, cu cei patru copii ai noştri! Şi bieţii 
Morange, care vor să dea fetei lor o zestre princiară, şi ei 
sunt mândri în mijlocul luxului fals al noii lor locuinţe, 
visând la o slujbă de douăsprezece mii de franci, plini de-un 
amical dispreţ faţă de noi! Nu-ţi mai vorbesc de proprietarii 
noştri Seguin. Să-i fi văzut etalându-şi milioanele înaintea 
mea, cu „palatul” lor plin de minuni, strivindu-mă, uitându- 
se cu milă şi batjocură la mine, din pricina familiei mele 
numeroase, ei care au înţelepciunea să se mărginească la 
un băiat şi o fată! Iată-i, în sfârşit, şi pe soţii Lepailleur 
râzându-şi de noi, cu moara lor, deoarece e limpede că, 
dacă femeia a venit cu Antonin al ei să-ţi spună că n-are să 
aibă niciodată un al doilea copil, asta înseamnă că, văzând 
patru copii la noi, se temea că nu-i vom plăti... Ah, e sigur 
că noi n-o să avem niciodată o uzină, nicio casă proprie, nici 


cel puţin o moară, şi niciodată, fără-ndoială, nu voi câştiga 
douăsprezece mii de franci. Ceilalţi au de toate, iar noi 
nimic, ăsta-i adevărul. Ca şi tine, scumpa mea, aş face haz 
de necaz, m-aş arăta răbdător şi chiar vesel, dacă n-aş avea 
remuşcarea dureroasă, spunându-mi că strâmtorarea tot 
mai mare în care ne aflăm e opera noastră... Da, da! 
suntem vinovaţi de imprudenţă, de lipsă de prevedere. 

Pe măsură ce el vorbea, ea dădea tot mai mari semne de 
uimire. Se ridicase, dezgolindu-se, arătând goliciunea sa 
fermă şi albă pe care coada-i groasă o brăzda ca un val 
întunecat, în timp ce pe faţa ei, albă ca laptele, îi scânteiau 
ochii negri, măriţi. 

— Dar ce ai, ce ai astă-seară, dragul meu? repetă ea. Iu, 
atât de bun, atât de simplu, care nu vorbeşti niciodată de 
bani, şi te simţi fericit în modestia noastră, vorbeşti acum ca 
vărul meu Beauchene... Haide, trebuie să fi avut o zi rea la 
Paris, vino să te culci, uită-ţi necazurile. 

El se ridică, în sfârşit, se dezbrăcă, murmurând încă 
vorbe înăbuşite. 

— O să mă culc, fireşte. Asta nu ne împiedică, totuşi să 
stăm în această cocioabă şi, dacă ar ploua la noapte, copiii 
să fie udaţi. Cum vrei să nu fac comparaţii?... Bieţii copii! 
Sunt şi eu tată ca alţii, şi-aş vrea să-i văd fericiţi! 

Şi tocmai voia să se urce în pat, când un scâncet, care i se 
păru că vine din odaia vecină, îl ţintui în mijlocul camerei. 
După ce ascultă, cuprins de nelinişte, luă din nou lampa, ca 
să se întoarcă în odaia copiilor, cu picioarele goale, numai în 
cămaşă. După vreo două-trei minute, când reveni tăcut, 
mergând cu multă grijă, o găsi pe mamă ridicată în pat, cu 
gâtul întins, ascultând atentă, gata să se ducă după el la cel 
mai mic semn. 

— Nu-i nimic, spuse el foarte încet, ca şi cum copiii l-ar fi 
putut auzi. Rose se dezvelise din nou. Dorm toţi patru ca 
nişte îngeri. 

Apoi, după ce puse lampa pe masă: 

— O sting, nu-i aşa? 


Dar în momentul când se îndrepta spre fereastră ca s-o 
închidă, ea îl opri. 

— Nu, nu! las-o larg deschisă. E atât de frumos, atât de 
plăcut! O vom închide mai încolo, înainte de-a adormi. 

Şi, ce-i drept, nimic nu se putea compara cu frumuseţea, 
cu blândeţea acestei minunate nopţi de primăvară, care 
intra cu toată liniştea ei întunecată, toată mireasma calmă 
şi puternică a câmpiilor întinse. În depărtare nu se mai 
auzea decât răsuflarea adâncă a pământului, aţipit în 
veşnica lui fecunditate. Totuşi, viaţa se revărsa din această 
tihnă, se răspândea într-un fior de dorinţă nocturnă, a cărei 
dragoste fără început şi fără sfârşit agită ierburile, 
pădurile, apele, câmpiile, până şi în somnul lor. Acum, când 
lampa era stinsă, se vedeau din camera întunecată stelele 
strălucitoare tremurând pe cer, o fâşie din cerul imens pe 
care Parisul continua să-l aprindă cu reflexul lui de crater, 
acolo, tocmai în faţa patului unde erau culcaţi soţii. 

Mathieu o luă pe Marianne în braţe, cu duioşie, apoi 
strângând-o tare la piept, îmbrăţişare în care o simţea atât 
de mlădioasă şi robustă, continuă, emoţionat, să-i spună la 
ureche: 

— Scumpa mea, înţelege bine că mă gândesc numai la 
voi, la copii şi la tine... Ceilalţi, care sunt bogaţi, au 
înţelepciunea să nu-şi împovăreze familia, iar noi, săracii, 
ne încărcăm cu copii, unul după altul, fără socoteală. Când 
stai să te gândeşti puţin, îţi dai seama că e o nebunie 
curată, cea mai mare imprudenţă... Astfel, naşterea micuţei 
noastre Rose ne-a dat gata, silindu-ne să ne refugiem aici, 
pentru că, mai înainte, tot o mai scoteam la capăt, şi nu 
făceam nici datorii... Ei, ce zici? 

Ea nu se mişca, nu-şi desfăcea braţele din dezmierdarea 
în care-l cuprinsese. O aşteptare, plină de nelinişte, îi 
încetinise însă bătăile inimii. 

— Nu spun nimic, dragul meu. Nu m-am gândit niciodată 
la asta. 


— Dar în sfârşit, continuă el, te vezi din nou însărcinată, 
ne vezi cu un al cincilea copil? în ziua aceea oricine ar avea 
dreptul să-şi bată joc de noi şi să ne spună că, dacă suntem 
nenorociţi, e numai din vina noastră!... Atunci, vezi tu? 
gândul ăsta îmi umblă prin cap, şi azi am făcut jurământ să 
ne oprim aici, să facem în aşa fel încât al cincilea copil să nu 
mai vină niciodată... Ce zici, scumpa mea? 

De data aceasta, fără să vrea, desigur, femeia îşi desfăcu 
puţin braţele, şi el avu impresia că se înfioară la apropierea 
lui. O cuprinsese frigul şi-i venea să plângă. 

— Cred că ai dreptate. Ce vrei să spun? Tu eşti stăpânul, 
vom face aşa cum o să vrei... 

Dar nu mai era ea, iubita, soţia, pe care-o ţinea 
îmbrăţişată: era alta, femeia supusă, resemnată să nu mai 
fie alta decât plăcerea lui. Şi el avea mai ales senzaţia că ea 
nu pricepe, speriată, parcă, întrebându-se de ce, din ce 
cauză îi spune el toate acestea. 

— Nu te mâhnesc, nu-i aşa, scumpa mea? adăugă el, 
prefăcându-se că glumeşte. Asta nu ne împiedică să ne 
jucăm, ştii tu. Şi nimeni nu ne va putea spune nimic, căci 
toată lumea face aşa, toţi cei despre care ţi-am vorbit 
procedează la fel... Tu, însă, vei fi mereu nevestica mea 
adorată. 

O trase spre el, o strânse mai tare, îi căută buzele pentru 
o sărutare, în timp ce ea bâiguia, în silă, într-o revoltă 
inconştientă a cărnii şi a inimii: 

— Da, fără-ndoială, ştiu... Cum o să vrei, tu răspunzi de 
viitor... 

Şi începu să plângă, îşi înfundă capul la pieptul lui, ca să- 
şi înăbuşe lacrimile, lacrimi mari, a căror şiroire călduţă o 
simţea şi el. Rămăsese zăpăcit, copleşit de-un fel de silă 
nedesluşită în faţa acestei dureri, ale cărei pricini ascunse 
ea nu le-ar fi putut explica. Nemulțumit, mâhnit, se învinuia 
pe sine: 

— Nu plânge, scumpa mea... Sunt stupid, sunt o brută, 
un om rău, vorbindu-ţi astfel, când tu mă strângi cu atâta 


duioşie în braţe. Te vei mai gândi şi tu, vom mai vorbi altă 
dată. Şi nu te necăji, dormi liniştită, ştii, aci, pe umărul meu, 
ca în serile când ne drăgostim mult. 

Era, într-adevăr, un obicei al lor. O ţinea astfel cu capul 
pe umărul lui până când răsuflarea ei blândă îi spunea că a 
adormit; numai atunci o aşeza pe perna ei cu grijă, să n-o 
trezească. 

— laca aşa, stai bine, fă nani... N-am să te mai necăjesc. 

Ea nu mai plângea, nu mai spunea nimic, ghemuită pe 
umărul lui, strâns lipită de el. Şi speră că ea va adormi 
astfel, în timp ce el, cu ochii mari deschişi, continua să 
chibzuiască, privind cerul nemărginit pe care tremurau 
stelele. 

Lumina cu care Parisul aprindea orizontul, acolo, 
departe, îi aminti din nou de seara excitantă de la care se 
întorsese atât de tulburat. Acum Beauchene o părăsea pe 
Norine şi se întorcea vesel în patul conjugal. Pentru ce oare, 
povestindu-i Mariannei tot ce făcuse peste zi, nu îndrăznise 
să-i vorbească şi despre această aventură a Norinei şi a 
vărului Beauchene? Acum îi simţea şi mai mult partea urâtă 
şi ruşinoasă. Apoi, dezgustat, îşi aminti de murdăria pe care 
era s-o săvârşească, ducându-se să petreacă noaptea la 
Serafine. Ar fi acum acolo. Acest gând, în acest pat, lângă 
iubita lui soţie, care-i adormea pe umăr, îi era nesuferit ea o 
remuşcare. Oare nu această dorinţă furioasă de-o oră, ca o 
pornire bolnăvicioasă, îl mânjise, îi întunecase mintea, îi 
răscolise carnea? Trebuia să fi fost atacat de vreo otravă ca 
să nu se mai recunoască, să aibă sentimente şi îndemnuri 
cum nu le mai avusese niciodată. Începea să se mire el 
însuşi de cuvintele ce i le spusese soţiei sale; căci, cu 
siguranţă în ajun, numai gândul că ar putea să-i vorbească 
despre astfel de lucruri l-ar fi înnebunit şi țintuit pe loc. 

Marianne nu adormea, cu tandra şi obişnuita ei 
încredere. În zadar închidea ochii şi stătea nemişcată, 
Mathieu o simţea supărată, nenorocită, neînţelegând cum a 
fost în stare s-o iubească atât de puţin. lar gândul 


îmbogăţirii se şi îndepărtase de el, trebuia să facă un efort 
să regăsească argumentele unui Beauchene sau Morange, 
acea nevoie trufaşă de a trece într-o clasă socială 
superioară, de a îngrămădi avere pentru o singură fiinţă, de 
groaza şi ura împărţelii. Dar teoriile auzite la Seguin îl 
obsedau încă, neputând să nege faptele: cei mai inteligenţi 
erau, desigur, cei mai puţin fecunzi, copiii nu răsăreau în 
număr mare decât pe gunoaiele mizeriei. Dar acesta nu era 
decât un fapt social care depindea mai ales de starea 
societăţii unde se producea. Mizeria avea drept cauză 
nedreptatea oamenilor, iar nu zgârcenia pământului, care 
ar putea să hrănească naţiuni de zece ori mai mari, în ziua 
în care s-ar pune la punct problema muncii necesare, 
repartizată între toţi, pentru sănătatea şi bucuria tuturor. 
Dacă era adevărat că zece mii de fericiţi preţuiau mai mult 
decât o sută de mii de nenorociţi, atunci din ce cauză cei o 
sută de mii de nenorociţi, veniţi de prisos, cum se spunea, 
pentru ce n-ar aduce ei prinosul lor pentru îmbelşugarea 
vieţii, ca să fie tot atât de fericiţi, asemenea celor zece mii 
de privilegiați, cărora unii vor să le asigure un trai bun şi 
egoist castrând natura? Şi gândul acesta a fost ca o 
revelaţie, ca un suflu dătător de viaţă din infinit, când avu 
din nou certitudinea că fecunditatea crease civilizaţia, că 
numai surplusul de oameni, acest spor de nenorociţi, care 
îşi cereau partea lor legitimă de fericire, ridicase popoarele, 
din zguduire în zguduire, până la cucerirea definitivă a 
adevărului şi a dreptăţii. Trebuiau să fie tot mai mulţi 
pentru ca evoluţia să se poată împlini, pentru ca omenirea 
să se împrăştie pe tot pământul, să-l populeze, să-l pacifice, 
să scoată din el toată viaţa sănătoasă şi solidară de care e 
plin. De vreme ce fecunditatea aducea civilizaţie, iar 
aceasta o ordona pe cea dintâi, se putea prevedea că, 
atunci când va veni timpul şi nu va mai fi decât un singur 
popor înfrățit pe globul în întregime locuit, se va stabili şi 
echilibrul definitiv. Dar, până atunci, timp de mii şi mii de 
ani, se făcuse o operă dreaptă, o operă bună, nepierzând 


nicio sămânță, ci încredinţându-le pe toate pământului, ca 
semănătorul a cărui recoltă nu va fi niciodată prea 
îmbelşugată, această recoltă de oameni, în care fiecare om 
în plus este o forţă şi o speranţă. 

Acum, prin fereastra deschisă, marele murmur prelung, 
nelămurit, pe care Mathieu îl auzea venind din noaptea 
călduţă de primăvară, nu era altceva decât freamătul 
veşnicei fecundităţi. Asculta, învăluit de acest fior, ca de 
uşoara răsuflare a Mariannei, care, nemişcată, deşi nu 
dormea, nu da alt semn de viaţă decât respiraţia-i uşoară 
care-i mângâia gâtul. Totul încolţea, creştea, înmugurea în 
acest anotimp al iubirii. Din cerul nemărginit, din tremurul 
stelelor, izvora legea universalei împreunări, atracţia care 
stăpâneşte lumea. Din țarina vastă, culcată la umbră ca o 
femeie în braţele bărbatului, se ridicau  desfătările 
spasmului generator, micul susur al apelor fericite, umflate 
de miliarde de germeni, suspinul larg al pădurilor;, pline de 
viaţă, de freamătul animalelor în călduri, de copaci umflaţi 
de sevă, de foşnetul adânc al câmpiilor pe care îl isca 
pretutindeni încolţirea seminţelor. Şi, desigur, câte grăunţe 
nu se pierdeau, câte seminţe nu se uscau sau putrezeau, o 
pierdere imensă, neîncetat înlocuită de natura neistovită. 
Dar niciodată nu simţise mai bine că, dacă la animale, la 
plante, viaţa luptă împotriva morţii cu o energie îndârjită, 
neobosită, numai omul vrea moartea pentru moarte. Pe 
aceste câmpii de mai, călduţe, extaziate de îmbrăţişarea 
fecundă a lucrurilor şi fiinţelor, în această clipă, nu existau 
decât doi îndrăgostiţi, infecunzi de bunăvoie, acea pereche 
de ucigaşi atât de veseli, atât de încântători, care se 
îmbrăţişau la marginea Yeusei, sub sălcii, cu rafinamente de 
patimă sterilă, cântate de poeţi. 

Atunci, toate raţionamentele, toate argumentele fură 
alungate din mintea lui Mathieu şi nu rămase decât dorinţa, 
nesăţioasa şi veşnica dorinţă care a creat lumea, care o 
creează în fiecare zi, fără ca zămislirea şi procrearea să 
poată întârzia o clipă. Dorinţa, tot sufletul universului este 


aici, forţa care însufleţeşte materia, care face din atomi o 
inteligenţă, o putere, o suveranitate. Şi nici nu-şi mai 
supunea dorinţa raţiunii ci, dimpotrivă, era stăpânit, târât 
de ea ca de-o lege de neînvins, care propagă, perpetuează 
viaţa. Fusese de ajuns ca respiraţia uşoară a Mariannei 
nemişcată să-i mângâie gâtul, ca să i se aprindă o flacără în 
vine. Ea, însă, era zdrobită, cu chipul îngheţat, cu ochii 
închişi, fără să poată dormi. Totuşi, din toată fiinţa ei emana 
acea dorinţă triumfătoare, din mătasea braţelor şi a 
pieptului ei sol, din mirosul pielii fine şi al părului ei bogat. 
Maternitatea, în loc s-o urâţească, îi împlinise formele, 
dându-i o sănătate trainică a membrelor, toată acea 
frumuseţe strălucitoare a mamei care face din frumuseţea 
şovăielnică, nehotărâtă a fecioarei un neant. 

Mathieu o cuprinse din nou pe Marianne în braţe, într-o 
îmbrăţişare pătimaşă. 

— Ah! scumpa mea soţie, m-am îndoit de noi... Nici eu, 
nici tu nu vom adormi până nu mă vei ierta. 

Ea râse dulce, împăcată aproape, lăsându-se în voia 
acelei dorinţe, a cărei flacără triumfătoare o simţise 
ridicându-se între ei. 

— O! eu nu m-am îndoit, ştiam că o să te întorci la mine. 

Îşi dădură un lung sărut de dragoste, răspunzând parcă 
la invitaţia drăgăstoasei, fecundei nopţi de primăvară, care 
intra toată pe fereastră cu stelele-i pâlpâitoare, cu apele, 
pădurile şi câmpiile cuprinse de suprema voluptate. Seva 
pământului se ridica, procrea în umbră, îmbălsămată de-un 
miros de beţie vie. Era năvala germenilor, revărsaţi 
neîncetat prin lume. Era fiorul împerecherii miliardelor de 
fiinţe,  spasmul universal al  fecundării,  zămislirea 
imperioasă şi neîntreruptă a vieţii care dă viaţă. Şi întreaga 
natură vru încă o dată ca o fiinţă mai mult să fie concepută. 

Dar Marianne îl opri pe Mathieu cu un gest, ridicându-se 
şi trăgând din nou cu urechea înspre odaia copiilor. 

— Ascultă! 

Amândoi ascultară, se încordară, reţinându-şi răsuflarea. 


— Crezi că se trezesc? 

— Da, mi s-a părut că aud o mişcare. 

Apoi, cum nimic nu se mişca, cum din odaia vecină nu 
adia decât o adâncă pace de nevinovăție, ea reîncepu să 
râdă încet, puţin ironică. 

— Cei patru sărmani şi nefericiţi micuţi ai noştri!... Cu 
alte cuvinte, n-ai nimic contra, vrei să-l avem şi pe-al 
cincilea, încă un mic nenorocit? 

EI îi închise gura cu un sărut arzător. 

— "Taci, sunt un prost... Ah! pot să-şi râdă oricât de noi şi 
să ne dispreţuiască. Ai dreptate, noi suntem cei viteji şi 
înţelepţi. 

Şi se abandonară superbei şi divinei neprevederi, 
Posedându-se, uitară de toate calculele josnice şi nu rămase 
decât iubirea biruitoare, cu încredere în viaţa pe care o 
crea fără să mai facă socoteli. Dacă unui din braţele 
celuilalt ar fi frânat actul, nu s-ar mai fi iubit cu toată fiinţa 
lor, păstrând, reţinând câte ceva din ei. Legătura vie s-ar fi 
rupt, şi lui i s-ar fi părut că o consideră ca pe-o străină, 
după cum ea ar fi crezut că nu mai e nevasta lui. Se dăruiau 
unul altuia în întregime, fără nicio oprelişte a inimii sau a 
cărnii, şi viaţa n-avea decât să-şi desăvârşească opera, dacă 
socotea că e bună. 

Ah! ce deliciu, ce beţie desfătătoare în această dragoste 
absolută în infinitul ei, care e totodată sănătate şi 
frumuseţe! Fu actul lor de încredere în viaţă, un imn al 
fecundității, creatoarea generoasă, nesecată a lumii. 
Dorinţa nu mai era decât o speranţă eternă. lată sămânță 
aruncată pe brazdă, într-un strigăt de fericire nebună: să 
germineze, aşadar, şi să dea viaţă din nou, umanitate, 
inteligenţă şi putere! Toată noaptea aceea amoroasă de mai 
a fremătat de voluptate; stelele şi pământul au căzut în 
extaz împreună cu soţia. Pe deasupra plăcerii, care trece ca 
o furtună, rămâne veşnica bucurie omenească, actul 
suprem al zămislirii, o fiinţă mai mult, nicidecum mizerie, ci 
putere, mai mult adevăr şi dreptate. 


Şi zămislirea acelei fiinţe, acelui atom viu azvârlit printre 
fiinţe, e măreaţă şi sacră, de-o incalculabilă însemnătate, 
hotărâtoare poate. 


CARTEA A DOUA 


Fără zgomot, Mathieu se sculă din micul pat pliant de 
fier în care dormise, alături de patul mare de mahon, unde 
era culcată Marianne. O privi şi-o văzu cu ochii deschişi, 
surâzând. 

— Cum! nu mai dormi? Şi eu care mă temeam să nu mă 
Mişc, să nu te trezeşti! Ştii că e aproape nouă? 

Era la Paris, într-o duminică din mijlocul lui ianuarie. 
Marianne era însărcinată în şapte luni şi jumătate. La 
Chantebled, în primele cincisprezece zile ale lui decembrie, 
fusese o vreme cumplită: ploi reci, apoi zăpadă, un ger 
groaznic, încât Mathieu, după oarecari şovăiri, primise 
amabila invitaţie a soţilor Beauchene, care le puneau la 
dispoziţie vechiul pavilion modest, de pe strada La 
Federation, unde locuise fondatorul uzinei înainte de a zidi 
superba casă de pe chei. Tocmai murise un bătrân 
tehnician, care-o ocupa, aşa cum era, mobilată cu simplul 
mobilier de odinioară. Şi tinerii soţi se instalaseră aici de o 
lună, socotind că e mai prudent să aştepte naşterea 
copilului la Paris şi apoi să se înapoieze la Chantebled 
pentru convalescenţă, în primele zile frumoase ale lui 
aprilie. 


— Aşteaptă puţin, continuă el, vreau să fac lumină. 

Şi se duse să ridice perdeaua. Camera, pe jumătate 
întunecată, fu luminată de o rază vie a soarelui galben de 
iarnă. 

— Ah, soarele, soarele! ce timp minunat! şi mai e şi 
duminică! În sfârşit, cred că azi după-prânz voi putea să te 
plimb puţin cu copiii. 

Ea îl chemă, îi luă mâinile, când el se aşeză pe marginea 
patului, şi plină de veselie îi spuse: 

— De vreo douăzeci de minute nici eu nu mai dorm, n-am 
vrut să mă mişc, dorind să te las să dormi cât mai mult, azi, 
duminică. Ce spui? suntem grozavi amândoi, nu voiam să ne 
trezim unul pe altul, deşi eram cu ochii deschişi! 

— Oh, zise el, eram atât de fericit crezând că te 
odihneşti! Acum, duminica, singura mea plăcere e să nu 
părăsesc această cameră, dimineaţa, să-mi petrec ziua 
întreagă cu tine şi cu copiii. 

Apoi, scoase un strigăt de uimire şi remuşcare. 

— Uite, nu te-am sărutat! 

Ea se ridicase puţin, cu cotul în cele două perne; şi elo 
cuprinse în braţe, într-o îmbrăţişare fierbinte. Dar ea scânci 
încet: 

— Vai! scumpule, bagă de seamă! 

EI simţi o durere adâncă, amestecată cu adoraţie. 

— Ţi-am făcut rău! ţi-am făcut rău! Trebuie să fiu o brută 
ca să te strâng aşa... Oh! scumpă, scumpă nevastă, tu care- 
mi eşti sfântă şi pe care n-aş vrea să te ating decât cu 
dezmierdări, ce fericit aş fi să pot lua asupra mea 
suferinţele tale! Da, aş dori să am mâini de zână, mâini pe 
care nici să nu le simţi, care să-ţi schimbe durerile în 
bucurii... Şi eu îţi provoc dureri! 

Ea îl linişti. 

— Nu, prostule, nu mi-ai făcut niciun rău! Mi-a fost numai 
frică. Vezi bine că râd. 

El o privi şi îi păru de-o strălucire fără seamăn. În 
cascada soarelui luminos care-i aurea patul, ea însăşi radia 


de sănătate, de putere şi speranţă. Niciodată părul ei lung 
şi negru nu-i căzuse pe umeri atât de bogat, niciodată ochii 
ei mari nu surâseseră cu o veselie mai cutezătoare. Şi, cu 
faţa plină de bunătate şi dragoste, cu trăsături atât de 
sănătoase, atât de ferme, ea părea însăşi fecunditatea, buna 
zeiţă cu pielea splendidă, cu trupul desăvârşit, de-o nobleţe 
maiestuoasă. 

Se simţea pătruns de-o adâncă venerație, o adora ca un 
credincios în faţa Dumnezeului său, în pragul misterului. 

— Cât eşti de frumoasă, cât eşti de bună şi cât te iubesc, 
scumpa mea! 

Îi dezveli pântecul cu un gest de pietate. Îl privi, atât de 
alb, ca o mătase fină, rotunjit şi ridicat ca un dom de 
catedrală, de unde avea să iasă o lume. Se aplecă, îl sărută 
cu sfinţenie, punând în acel sărut toată iubirea, toată 
credinţa, toată speranţa lui. Apoi rămase o clipă, ca un om 
cucernic în rugăciune, lipindu-şi uşor buzele, cu o prudenţă 
plină de gingăşie. 

— Aici te doare, scumpa mea?... Aici?... Aici?... Ah! cât aş 
vrea să ştiu şi să te pot lecui!... 

Dar se ridică, palid şi înfiorat, simțind deodată o mică 
izbitură lângă gura lui. Ea începuse să râdă iar, îl apucă, îl 
trase spre ea, îi puse capul alături de-al ei, pe pernă. Apoi, 
încet de tot, cu gura la urechea lui: 

— Ei, ce? l-ai simţit şi te-ai speriat, prostuţule! Ce vrei! a 
început să lovească cu picioruşele, se zbate să iasă... Hai, 
spune-mi, zău, ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus că mă iubeşti cum te iubesc şi eu, şi că toţi 
fericiţii din lume nu sunt atât de fericiţi ca mine. 

O clipă rămaseră îmbrăţişaţi, în soarele rumen care-i 
învăluia cu aur. Apoi o aşeză, îi rândui pernele, trese bine 
plapuma, interzicându-i să se ridice până nu deretică puţin 
prin cameră. Îşi desfăcu patul, împături cearşaful şi 
salteaua, strânse patul de fier, pe care îl ascunse sub o 
husă. În zadar îl rugase să lase toate acestea, spunându-i că 
Zo6, servitoarea adusă de la ţară, putea să facă ea această 


treabă. Se încăpăţâna, răspunzând că slujnica îl plictiseşte, 
că preferă să se ocupe el singur de soţia lui, să facă tot ce 
trebuie, în preajma ei. Şi tot el hotărâse să doarmă astfel, în 
pătucul de fier, ca să-i lase ei patul cel mare, unde-i era 
frică să n-o stingherească. Şi acum se ocupa de gospodărie, 
păzind cu grijă uşa camerei, pentru ca scumpa lui soţie să 
fie numai a lui, fericit că se poate ocupa de treburile cele 
mai mărunte, crezând că tot nu face destul pentru cultul cu 
care o înconjura. 

— 'Te rog, întrucât copiii ne lasă în pace, mai rămâi puţin 
în pat. Te vei odihni. 

Cum un fior îl străbătea, îşi dădu seama că în cameră nu 
e cald şi se mustră că nu se gândise de la început să 
aprindă focul. Într-un colţ erau câteva buturugi şi surcele. 

— Tare-s prost, te las să îngheţi! Cu asta trebuia să încep. 

Şi, în timp ce îngenunchease în faţa sobei, ea îi strigă: 

— Alta acum! Las-o încolo, cheam-o pe Zo6! 

— Nu, nu! ea nu ştie să facă focul, îmi place mie să-l 
aprind. 

Şi avu un râs triumfal când un foc vioi scânteia, umplând 
camera cu o nouă bucurie. Acum, spunea el, odaia e un 
adevărat paradis. Dar abia isprăvise cu spălatul şi 
îmbrăcatul, când peretele din spatele patului începu să 
răsune de lovituri de pumn. 

— Uite! ştrengarii, continuă el vesel, s-au trezit şi ei!... 
De, azi fiind duminică, să-i lăsăm să intre. 

De câteva clipe în camera de alături era o gălăgie ca într- 
o colivie plină de ciripituri. Se auzea un trăncănit, un 
zumzet viu întretăiat de izbucniri de râs. Apoi urmară 
izbituri înăbuşite, fără-ndoială perne şi perniţe care zburau, 
în timp ce doi pumni mici continuau să bată toba în perete. 

— Da, da! zise mama zâmbitoare şi neliniştită, 
răspundere, spune-le să vină. Vor sparge tot. 

Tatăl bătu şi el cu pumnul. Atunci se iscă, de cealaltă 
parte a zidului, o explozie de izbândă, strigăte de bucurie 
triumfătoare. lar tatăl abia avu timp să deschidă uşa, când 


pe culoar se auzi un tropăit, o îmbrânceală. Era turma care- 
şi făcea intrarea triumfală. Toţi patru aveau lungi. cămăşuţe 
de noapte, care le ajungeau până la picioruşele goale, şi 
tropăiau, şi râdeau, cu părul lor subţire şi negru fluturându- 
le în vânt, cu feţe trandafirii, cu ochi atât de strălucitori de 
bucurie candidă încât radiau lumină. Ambroise, deşi era cel 
mai mic, de cinci ani abia, mergea în fruntea lor, fiind cel 
mai întreprinzător, cel mai îndrăzneţ. După el veneau 
gemenii, Blaise şi Denis, mândri de cei şapte ani ai lor, mai 
chibzuiţi, mai ales al doilea, care-i învăţa pe ceilalţi să 
citească, în timp ce primul, sfios, cam temător, era visătorul 
cetei. O aduceau, fiecare de câte-o mână, pe domnişoara 
Rose, o frumuseţe de îngeraş, smucită când la dreapta, 
când la stânga, în mijlocul râsetelor tuturor, dar care se 
ţinea totuşi voiniceşte pe picioare la cei doi ani şi două luni 
ai ei. 

— Ah! ştii, mamă, strigă Ambroise, mie mi-e cam frig! Fă- 
mi puţin loc! 

Dintr-o săritură fu în pat, se vâri sub plapumă, se ghemui 
lângă maică-sa, astfel că nu i se mai vedea decât capul 
zâmbitor, cu părul fin şi creţ. Dar ceilalţi doi mai mari, 
văzând asta, scoaseră un strigăt de luptă, se aruncară şi ei, 
la rândul lor, şi împresurară cetatea asediată. 

— Fă-mi puţin loc! fă-mi puţin loc La spatele tău, mamă! 
lângă umărul tău, mămico! 

Şi jos rămase numai Rose, furioasă, indignată. În zadar 
încercase şi ea asaltul, căzuse din nou în şezut. 

— Şi pe mine, mamă, şi pe mine! 

Trebui să fie ajutată, în timp ce se agăța, se căţăra cu 
amândouă mânuţele; şi când maică-sa o luă în braţe, avu cel 
mai bun loc. La început tatăl tremurase la gândul că 
această ceată de cuceritori, de năvălitori, o vor zdruncina 
grozav pe biata mamă. Ea însă îl liniştea şi râdea tare, 
împreună cu ei. Nu, nu! nu-i făceau niciun rău, nu-i 
aduceau decât mângâieri plăcute. Şi atunci el se minună, 
atât de amuzant era acest tablou, de-o frumuseţe adorabilă 


şi veselă. Ah! frumoasa şi buna mamă Gigogne!, cum îşi 
spunea ea însăşi glumind uneori, cu Rose la piept, cu 
Ambroise dispărut pe jumătate lângă unul dintre şolduri, cu 
Blaise şi Denis la spatele ei! Era un cuib întreg, ciocuri mici 
şi trandafirii care se ţuguiau din toate părţile, păr fin şi 
ciufulit ca nişte fulgi, şi ea însăşi, fragedă şi albă ca laptele, 
triumfa glorioasă în fecunditatea ei, vibrând de viaţa care o 
asalta din nou, gata să mai nască o dată. 

— E bine, acum e cald, observă Ambroise, căruia îi plăcea 
confortul. 

Denis, înțeleptul, începu să explice de ce făcuseră atâta 
zarvă. 

— Blaise a spus că a văzut un păianjen şi i-a fost frică. 

Jignit, frate-său îl întrerupse: 

— Nu-i adevărat... Am văzut un păianjen. Atunci am 
aruncat cu perna în el, ca să-l omor. 

— Şi eu! şi eu! gânguri Rose, începând să râdă 
nebuneşte. Aşa, am izbit perna, poc! poc! 

Şi toţi se prăpădeau de râs, se înăbuşeau, găsind lucrul 
acesta foarte nostim. Adevărul era că se bătuseră cu 
pernele, pe motiv că vor să omoare un păianjen, pe care 
numai Blaise spunea că-l văzuse, ceea ce făcea ca faptul să 
pară îndoielnic. Şi toată progenitura asta era atât de 
sănătoasă, atât de fragedă, mama şi copiii, în splendoarea 
cărnii lor trandafirii şi curate, scăldate în razele unui soare 
generos, încât tatăl nu se mai putu împotrivi pornirii de a-i 
lua pe toţi în braţe, claie peste grămadă, şi de a-i săruta 
după cum se nimerea; o joacă ce-i făcea să se tăvălească de 
râs în mijlocul unei noi explozii de ţipete şi gălăgie. 

— O! Ce bine ne distrăm! Ce bine ne distrăm! 

— Haide, spuse mama, reuşind să se desprindă puţin, 
trebuie să mă scol. Nu e bine pentru mine să fac pe leneşa. 
Şi apoi, copiii trebuie spălaţi şi îmbrăcaţi. 

Toaleta se făcu în faţa focului, care ardea cu flăcări mari. 
Era aproape ora zece, când familia, cu o întârziere de mai 
bine de o oră, cobori în sufragerie, unde soba de faianţă 


duduia, pe când din laptele cald, pregătit pentru micul 
dejun, ieşeau aburi. Pavilionul se compunea, la parter, dintr- 
o sufragerie şi un salon la dreapta vestibulului, un cabinet 
de lucru şi o bucătărie la stânga. Iar sufrageria care, ca şi 
camera de sus, dădea spre strada La Federation, era plină, 
dimineaţa, de veselia răsăritului de soare. 

Copiii se şi aşezaseră la masă, fiecare cu nasul în ceaşca 
lui, când se auzi soneria. Şi doctorul Boutan îşi făcu 
apariţia. O nouă explozie de veselie zgomotoasă, pentru că 
figura blândă şi ovală a doctorului stârnea bucuria 
micuţilor. Doar el îi adusese pe toţi pe lume şi-l tratau ca pe- 
un vechi prieten cu care îşi îngăduiau tot felul de glume. 
Cum  începură să împingă scaunele ca să-i iasă în 
întâmpinare, mama îi opri cu o vorbă. 

— Ia să faceţi bine să-l lăsaţi pe doctor, în pace! 

Apoi, veselă: 

— Bună ziua, doctore. Îţi mulţumesc pentru soarele 
frumos de azi, pentru că sunt sigură că dumneata l-ai 
comandat, ca să mă pot plimba după-prânz. 

— Evident că eu. Tocmai treceam să văd cum te simţi 
după cele ce-ţi prescrisesem. 

Şi Boutan, încântat, luând un scaun, se aşeză lângă masă, 
pe când Mathieu, după ce-i strânsese mâna cu prietenie, îi 
explica de ce se sculaseră târziu. 

— Foarte bine, să se odihnească şi să facă apoi cât mai 
multă mişcare... Văd, de altfel, că nu-i lipseşte pofta de 
mâncare. Când îmi găsesc pacientele la masă, nu mai sunt 
medic, ci un prieten în vizită. 

Marianne ridică un deget, cu un aer de ameninţare 
glumeaţă. 

— Doctore, prea mă crezi tare, de-o sănătate care mă 
umileşte. Mă sileşti să-ţi mărturisesc că simt dureri, despre 
care nu vorbesc, pentru a nu nelinişti pe nimeni. Dar astă- 
noapte am avut câteva ore groaznice, nişte sfâşieri de parcă 
mă rupea cineva în bucăţi. 


— Zău? întrebă Mathieu, palid de tot. Ai avut dureri în 
timp ce eu dormeam? 

— Ce importanţă are; prostuţule, răspunse ea cu 
blândeţe şi la fel de veselă, de vreme ce acum sunt aici şi 
mănânc cât şapte? 

Doctorul dădea din cap cu gravitate. 

— Nu te plânge, doamnă, n-ai decât partea dumitale de 
suferinţă, n-aş putea spune necesară, dar inevitabilă. Faci 
parte dintre fericitele, voinicele şi vitezele mele paciente; 
puţine însă au avut sarcini atât de frumoase ca ale 
dumitale. Dar ce vrei? Se pare că trebuie să suferi. 

— O! exclamă ea, accept să sufăr, te necăjesc numai, 
asta-i tot! 

Şi, mai încet, adăugă cu glas profund: 

— Să suferi, e chiar bine să suferi. Dacă n-aş suferi, aş 
putea iubi atâta? 

Zgomotul produs de copii cu linguriţele lor acoperi 
ultimele cuvinte. Convorbirea se opri câteva clipe şi 
doctorul continuă, în urma unei asociaţii de idei despre care 
nu pomeni nimic: 

— Ştiu că luaţi masa joi la Seguin. Ah, biata femeie! Iată 
una a cărei sarcină e cumplită. 

Cu un gest lăsă să se înţeleagă toată drama, uimirea în 
care această sarcină neprevăzută aruncase pe soţi, care 
credeau că luaseră cele mai bune măsuri de precauţie, 
disperarea femeii, izbucnirile de gelozie ale bărbatului; şi 
viaţa lor de petreceri mondene continuată totuşi, în pofida 
certurilor, şi starea de plâns în care femeia se găsea acum, 
întinsă pe-o canapea, în timp ce soţul, neglijând-o, îşi relua 
viaţa de flăcău. 

— Da, explică Marianne, a stăruit atât de mult că n-am 
putut refuza. E un capriciu, cred, o dorinţă de a vorbi cu 
mine, ca să afle cum fac de sunt atât de voinică şi mereu în 
picioare. 

Un gând neaşteptat îl înveseli din nou pe Boutan. 


— Ştii că amândouă sunteţi în aceeaşi situaţie; şi ea 
aşteaptă evenimentul, ca şi dumneata, cam pe la întâi 
martie. Joi, vedeţi de vă înțelegeţi, nu cumva să alegeţi 
aceeaşi zi, că nu voi putea fi deodată şi la una şi la alta. 

— Şi verişoara noastră Constance, tot clienta dumitale, 
întrebă Mathieu în glumă, nu cumva e şi ea în aceeaşi 
situaţie, ca să nu lipsească nimeni la apel? 

— O! nu, nu, ea nu e. Îţi aminteşti că s-a jurat să nu mai 
fie niciodată însărcinată, şi ea ştie ce să facă pentru a se 
ţine de cuvânt... Îi doresc să se simtă bine. 

Se ridicase, voia să plece, când invazia de care era 
ameninţat se produse. Fără ca să observe cineva, copiii îşi 
părăsiseră scaunele, apoi se puseseră în mişcare, după ce 
se înţeleseseră dintr-o privire. Şi, deodată, inimosul doctor 
se pomeni cu cei doi mai mari pe umeri, pe când cel mic îl 
luase de mijloc, iar fetiţa i se agăţase de picioare. 

— Hi, hi! Fă ca trenul, hai! 

Îl împingeau, îl scuturau, cu râsete nesfârşite, scoțând 
întruna note ascuţite ca de flaut. Părinţii îi alergaseră în 
ajutor, indignaţi, certându-i. El îi linişti însă: 

— Lăsaţi-i, lăsaţi-i pe micuţi să-mi spună bună ziua! 
Deoarece, după cum mă învinuieşte amicul nostru 
Beauchene, e şi vina mea dacă au venit pe lume, acum 
trebuie să-i suport... Şi ce e mai drăguţ la copiii 
dumneavoastră e că sunt sănătoşi, ca şi mama care i-a 
făcut. Deocamdată nu le cereţi mai mult. 

Şi, după ce-i lăsă iar jos pe parchet, sărutându-i pe rând, 
îi luă mamei mâinile amândouă, adăugând că totul merge 
de minune, că pleacă liniştit, că poate să-şi ducă sarcina mai 
departe. Şi, în timp ce tatăl îl însoţi până în vestibul, încă îi 
mai auzeai glumind şi râzând voioşi. 

Imediat după masă, Mathieu vru să iasă cu toţii, pentru 
ca Marianne să profite de soarele frumos, Îmbrăcaseră 
copiii înainte de-a se aşeza la masă; şi nu era mai mult de 
ora unu, când familia, trecând după colţul străzii La 
Federation, se află pe chei. 


Această margine a cartierului Grenelle, între Champ de 
Mars şi străzile populate din chiar centrul cartierului, are o 
înfăţişare deosebită, caracterizată prin imense spaţii goale, 
străzi lungi, aproape pustii, întretăiate în unghiuri drepte şi 
mărginite de uzine cu ziduri înalte, cenuşii, nesfârşite. Mai 
ales în timpul orelor de lucru nu trece nimeni pe-acolo, 
ridicând capul nu vezi pe deasupra zidurilor decât coşurile 
înalte care varsă nori groşi de funingine, dominând 
acoperişurile vastelor clădiri cu geamurile pline de praf; şi 
dacă vreo poartă largă stă deschisă, nu se zăresc înăuntru 
decât curţi mari, pline de fumuri înecăcioase, ticsite cu 
camioane. Nu se aude alt zgomot decât şuierul strident al 
ţâşnirilor de aburi, vuietul înăbuşit al maşinilor, bruştele 
descărcări de fierărie, ce răsună pe pavaj. Duminica, însă, 
uzinele încetează lucrul şi întreg cartierul se scufundă într- 
o tăcere de mormânt, căci nu rămân acolo, în zilele de vară, 
decât suliţele soarelui de flăcări ce înfierbântă trotuarele, 
iar, în zilele de iarnă, vântul tăios, aducător de zăpadă, 
bătând de-a lungul străzilor pustii. Se spune că populaţia 
cartierului Grenelle e cea mai rea din tot Parisul, cea mai 
nenorocită, cea mai vicioasă, o adunătură de desfrânate 
muncitoare la fabrică, de josnice prostituate pe care le 
atrage vecinătatea Şcolii militare şi care târăsc după ele 
drojdia mahalalei. Şi parcă prin contrast, pe celălalt mal al 
Senei, se înalţă în faţă surâzătorul cartier burghez Passy: 
bogatele cartiere aristocrate ale acelei Esplanade des 
Invalides şi ale foburgului Saint-Germain se întind alături, 
dincolo de bulevardele măreţe; astfel că uzina Beauchene, 
situată pe chei, după cum spunea uneori patronul râzând, 
sta călare, întorcând spatele mizeriei, cu faţa spre toată 
prosperitatea, spre toate bucuriile acestei lumi. 

Lui Mathieu îi plăceau aceste bulevarde, plantate cu 
arbori frumoşi, care, din toate părţile, prelungesc Champ 
de Mars şi Esplanade des Invalides în largi deschideri pline 
de aer curat şi de soare. Nu există în Paris un colţ mai 
liniştit, unde plimbarea să fie mai liberă, mai tihnită, unde 


să te poţi cufunda în mai multă visare şi mai multă măreție. 
El însă adora mai ales cheiul, Quai d'Orsay, atât de lung, 
atât de variat, care începe din strada du Bac, în plin centru, 
trece prin faţa Palatului Bourbon, străbate Esplanade, 
străbate şi Champ de Mars şi sfârşeşte tocmai în bulevardul 
Grenelle, în împărăţia neagră a uzinelor. Şi ce lărgime 
maiestuoasă, ce umbrare vechi de sute de ani, la cotitura 
Senei, de la Manufactura de Tutun până la actuala grădină 
a Turnului Eiffel! Fluviul se desfăşoară cu o graţie 
suverană. Aleea se întinde sub cei mai frumoşi arbori din 
lume. Într-adevăr, mergi pe aici într-o linişte încântătoare, 
unde marele Paris pare că-şi pune întreaga putere şi tot 
farmecul. 

Până aici voia Mathieu s-o ducă pe scumpa lui suferindă 
şi pe toţi copiii. Numai că asta era o faptă îndrăzneață, 
trebuia să ai curaj. Picioruşele Rosei, mai ales, inspirau 
îngrijorare. Fetiţa fu încredinţată lui Ambroise, care, deşi 
cel mai mic, era de pe-acum un pui de om foarte energic. 
Mergeau amândoi în frunte, apoi veneau Blaise şi Denis, 
gemenii. lata şi mama formau ariergarda. Pe trotuar, 
alcătuiau un adevărat pension. La început, lucrurile 
merseră de minune, fireşte că înaintau cu paşi de broască 
ţestoasă, hoinărind prin soarele călduţ şi vesel. Frumoasa 
după-amiază de iarnă era de-o puritate, de-o limpezime 
fermecătoare, foarte rece la umbră, aurită şi catifelată 
parcă în locurile unde astrul îşi revărsa cascadele de raze. 
În consecinţă, multă lume ieşise afară la aer - Parisul în 
straie de sărbătoare, Parisul gură-cască, pe care cea mai 
mică rază de soare îl face să iasă grămadă la plimbare. 
Astfel că însăşi Rose, înveselită, încălzită, se ţinea bine, 
viind să arate la toată lumea că e o adevărată domnişoară. 
Străbătură Champ de Marş fără ca ea să ceară să fie dusă 
în braţe. Cei trei băieţi tropăiau pe lespedea trotuarelor, 
îngheţată şi sonoră. Defilau cu toţii, era superb. 

Totuşi, Marianne se clătina puţin, la braţul lui Mathieu. 
Era îmbrăcată cu o rochie de stofă verde, ca un fel de halat, 


care-i ascundea talia. Dar, deja foarte groasă, ştia că se 
vede şi surâdea cu o îngăduinţă înduioşătoare, mergând 
cum putea, încet, legănându-se pe şolduri. Şi avea într- 
adevăr un farmec dulce, nesfârşit, atât de frumoasă în 
demnitatea ei surâzătoare, oboseala făcând-o şi mai 
adorabilă, cu acel abandon al trupului pe care divina 
suferinţă îl înnobila. Unii trecători, izbiţi de frumuseţea ei, 
se întorceau, o urmăreau cu privirile. Apoi, numărul acelora 
care-o admirau crescu şi mai mult, dându-şi coate şi-o 
arătau unul altuia. Ceea ce complica însă situaţia era 
„pensionul” din faţa ei. Patru copii, o turmă, şi al cincilea pe 
drum! Scena părea destul de nostimă, te făcea să râzi. Unii 
chiar se indignau, declarând că o asemenea lipsă de 
prevedere, expusă în văzul lumii, era o pildă jalnică. Drept 
care în urma celor doi soţi se auzeau exclamaţii de uimire, 
zeflemele, compătimiri. Ah! sărmana nevestică, atât de 
tânără, atât de drăguță şi în curând cu cinci copii! Bărbatul 
n-avea, totuşi, o înfăţişare de brută. lar Mathieu şi 
Marianne înțelegeau bine, continuau să-şi zâmbească, 
ignorând pocăinţa, arătând fără sfială, în plina lumină a 
străzii, rodnicia fericită, în nestrămutata lor convingere că 
reprezintă forţa, sănătatea şi frumuseţea. 

Dar, când ajunseră la copacii cei mari şi desfrunziţi, fură 
nevoiţi s-o aşeze pe Rose pentru o clipă pe-o bancă, unde, 
din fericire, soarele mai bătea încă. Nu mai era cald, 
soarele asfinţea şi, la întoarcere, trebuiră să grăbească 
puţin paşii. Era totuşi foarte bine - frigul acela iute care îţi 
înţepa obrajii, cerul larg care se făcuse ca de aur palid, uşor 
sângeriu. Picioruşele băieţilor tropăiau mai tare, fetiţa 
înveselită nu plângea. Era ora trei când părinţii, îmbătaţi de 
bucuria aerului curat, încântați de plimbare, împingeau 
înaintea lor „pensionul”, trecând după colţul străzii La 
Federation. Şi aici lumea se îngrămădi, îi privi trecând, dar 
păreau oameni cumsecade, pentru că râdeau la copiii 
aceştia frumoşi, făcând ştrengăreşte cu ochiul tatălui şi 
mamei, atât de grăbiţi acum. 


Înapoindu-se acasă, cam obosită, Marianne se întinse pe 
o canapea, în salon, unde Mathieu, înainte de a pleca, 
poruncise ca Zoe să aprindă focul, să fie cald când s-or 
întoarce. Şi copiii, pe care oboseala îi făcuse pentru o clipă 
foarte cuminţi, ascultau, în jurul unei măsuţe, o poveste 
citită de Denis cu glas tare, când se anunţă o vizită. Era 
Constance căreia, înapoindu-se dintr-o plimbare cu trăsura 
împreună cu Maurice, îi dăduse în gând să intre ca să afle 
noutăţi despre Marianne, pe care n-o vedea decât o dată la 
trei-patru zile, deşi numai o grădină despărţea casa ei de 
pavilion. 

— Eşti suferindă, draga mea? o întrebă ea de cum intră, 
văzând-o culcată pe jumătate. 

— Oh! nu. Dimpotrivă, am făcut o plimbare pe jos de 
două ore şi acum mă odihnesc. 

Mathieu oferise un fotoliu bogatei şi vanitoasei verişoare, 
care, de altfel, se silea să pară foarte binevoitoare faţă de 
ei. Îndată ce se aşeză în fotoliu, începu să se scuze că nu 
poate veni mai des şi le explică toate îndatoririle ei de 
stăpână a casei, de care era copleşită; în timp ce Maurice, 
îmbrăcat în catifea neagră, ascuns în fustele ei, n-o părăsea 
şi-i privea de departe pe cei patru copii care se uitau şi ei la 
el. 

— Ei, bine! Maurice, nu spui bună ziua micuţilor tăi veri? 

El se hotări în sfârşit şi înaintă spre ei. Toţi cinci 
râmaseră stingheriţi. Se vedeau rar, nu-şi dăduseră încă 
palme, şi cei patru sălbatici din Chantebled erau cam 
stingheriţi în faţa acestui parizian cu maniere burgheze. 

— Şi toţi ai dumitale sunt bine? urmă Constance, ale 
cărei priviri ascuţite îl comparau pe băiatul ei cu ceilalţi 
trei. Micuţul vostru Ambroise a crescut şi cei doi mai mari 
sunt şi ei foarte voinici. 

Fără-ndoială, observaţia ei nu era în avantajul lui 
Maurice, înalt şi puternic de altfel, dar palid ca ceara, căci 
râse silit şi adăugă: 


— Vă invidiez mai ales pentru micuța Rose. O adevărată 
bijuterie! 

Mathieu începu să râdă şi, cu o vioiciune pe care-o 
regretă imediat, spuse: 

— Oh! o invidie uşor de înlăturat, bijuteriile acestea nu 
sunt scumpe pe piaţă. 

— Nu sunt scumpe, nu sunt scumpe, repetă ea serioasă, e 
părerea dumitale, nu însă şi a mea, ştii bine. Tot omul îşi 
făureşte fericirea sau nenorocirea după cum îl taie capul. 

Şi privirea-i plină de dezaprobare ironică şi dispreţ îi 
desăvârşi gândul. Ea şi-o plimbă de la cei patru copii, de la 
această pizmuită carne trandafirie, plină de viaţă şi 
clocotitoare, la femeia însărcinată din nou, la pântecele ei 
mare, de unde viaţa avea iar să germineze. Şi se simţea 
jignită, dezgustată, iritată chiar, ca de-o indecenţă, ca de-un 
atentat împotriva a tot ce respecta ea: măsura, prudenţa, 
ordinea. Când aflase de noua sarcină, nu-şi ascunsese 
dezaprobarea; se resemnase totuşi să nu mai spună nimic, 
dar nici el nu trebuia s-o provoace, să glumească pe 
socoteala sterilităţii ei voite. Dacă nu avea o fată era fiindcă 
nu voia să aibă. 

Dorind liniştea, Marianne, care zâmbea la cuvintele 
poznaşe ale bărbatului ei, se grăbi să schimbe subiectul. Se 
interesă de Beauchene. 

— Pentru ce nu mi l-ai adus şi pe Alexandre? Sunt opt zile 
de când n-a mai venit. 

— Dar, o întrerupse cu vioiciune Mathieu, ţi-am spus că a 
plecat aseară la vânătoare. A trebuit să doarmă dincolo de 
Chantebled, la Puymoreau, ca să bată pădurile dis-de- 
dimineaţă, şi nu se va reîntoarce, fără-ndoială, decât mâine. 

— Ah! da, îmi amintesc. E timp frumos pentru hoinărit 
prin păduri. 

Încă un subiect de discuţie periculos şi Marianne regreta 
că-l începuse, deoarece nu ştiai niciodată unde putea fi 
Beauchene, când spunea că se află la vânătoare. Pretextul 
unei vânători în zorii zilei era bun doar ca să nu doarmă 


acasă şi începuse să abuzeze atâta de el încât Constance 
ştia, desigur, ce trebuie să creadă. Dar, în faţa acestei 
căsnicii atât de unite, unde bărbatul nu mai ieşea din casă, 
mereu prins de grijile gospodăriei, de când nevasta îi era 
însărcinată, vru să pară curajoasă, liniştită. 

— Eu îl silesc să iasă, să-şi mai cheltuiască din energie. E 
prea viguros şi are nevoie de aer curat, iar vânătoarea îi 
face foarte bine. 

În acest moment se auzi din nou soneria, anunțând o 
nouă vizită. Era Valerie, care intră cu fiică-sa, Reine. Se- 
mbujoră toată când o zări pe doamna Beauchene, atât de 
puternică era impresia acestui model desăvârşit de bogăţie, 
pe care se silea să-l copieze. Constance se folosi însă de 
agitația produsă de noua venită şi se ridică, spunând că, din 
păcate, nu mai poate sta întrucât o aşteaptă acasă o 
prietenă. 

— Lasă-ni-l măcar pe Maurice! o rugă Mathieu. Uite-o şi 
pe Reine, se vor juca toţi şase împreună, iar după gustare 
ţi-l aduc eu acasă. 

Maurice dădu fuga să se ascundă iar în fustele maică-si. 
Aceasta refuză. 

— Oh! nu, oh!... nu... Ştii bine că ţine regim şi niciodată 
nu-l las să mănânce în altă parte. Bună seara, plec. Am 
trecut pe-aici numai ca să aflu ce mai faceţi. Multă sănătate, 
bună seara. 

Şi îşi luă copilul, iar pentru Valerie nu avu decât o 
strângere de mână familiară şi protectoare, fără niciun 
cuvânt, ceea ce acesteia i se păru de-o distincţie 
desăvârşită. Reine îi zâmbi lui Maurice, pe care-l cunoştea 
puţin. Era delicioasă în ziua aceea, în rochia ei de stofă 
groasă albastră, cu faţa surâzătoare sub şuviţele ei negre şi 
dese, semănând atât de bine cu maică-sa de parcă ar fi fost 
sora ei, mai mică. 

Marianne, încântată, o chemă. 

— Vino să mă săruţi... O! drăguţa domnişoară! Dar ce 
frumoasă şi mare s-a făcut! Ce vârstă are? 


— În curând treisprezece ani, spuse Valerie. 

Se aşezase în fotoliul de pe care se ridicase Constance; şi 
Mathieu observă expresia îngrijorată a frumoşilor ei ochi. 
După ce spusese că şi ea trecuse numai ca să afle ce fac şi 
se minunase că atât copiii cât şi mama arătau aşa de bine, 
tăcu, întunecată, obsedată de grija ei tăinuită, ascultând 
cum Marianne îi mulţumeşte fericită că toată această lume 
n-o uită. Atunci se gândi să le lase singure. 

— Reine, micuța mea, vino cu copiii în sufragerie. O să ne 
ocupăm de gustare şi să punem masa. Vom petrece de 
minune. 

Propunerea stârni o gălăgie asurzitoare. Lectura fu dată 
uitării, masa împinsă, iar cei trei băieţi o duseră pe Reine 
într-o goană nebună, în timp ce Rose, rămasă în urmă, 
căzând în mâini, îi urma ţipând şi sărind ca o pisicuţă. 

Îndată ce se află singură cu Marianne, Valârie oftă. 

— O! scumpa mea, ce fericită eşti că poţi, fără să-ţi pese 
de ce spun alţii, să ai copii atât de frumoşi, după dorinţa 
dumitale!... lată o fericire de care eu n-am parte. 

Foarte mirată, tânăra femeie se uită la ea. 

— Cum aşa? Mi se pare că dumneata eşti liberă s-o 
dobândeşti şi că amândouă putem face la fel. 

— Oh! câtuşi de puţin, scumpa mea, câtuşi de puţin! 
Dumneata ai gusturi simple, viaţa nu-ţi este orânduită ca a 
mea. Viaţa ţi-o hotărăşti singur, a noastră e hotărâtă; am 
cumpănit totul numai pentru Reine şi pentru noi, şi-ar fi o 
nenorocire dacă ar trebui să schimbăm totul acum. 

Apoi, cu o crâncenă disperare: 

— Dacă m-aş vedea însărcinată, ca dumneata, dacă aş fi 
sigură, al nu ştiu ce-aş face, cred că aş înnebuni! 

Şi, cu toată stăpânirea de sine, lacrimile o podidiră; îşi 
acoperi faţa cu mâinile tremurânde. 

Din ce în ce mai uimită, Marianne se sculă, îi luă mâinile 
cu dragoste, cu vorbe bune, pentru a o linişti, în sfârşit, îi 
mărturisi că de trei luni avea motive să se creadă 
însărcinată. La început căutase să se liniştească la gândul 


că ar putea fi numai o întârziere; dar, în luna asta, îndoiala 
se schimbase în certitudine, era disperată. Şi îi vorbea 
despre spaima lor, a ei şi a soţului ei, în faţa acestei sarcini 
neaşteptate, pentru că erau atât de siguri de prudenţa lor! 
El, bietul om care o adora, şi-ar fi tăiat mai degrabă un 
picior decât s-o contrazică în această privinţă. Ea, 
totdeauna atentă, îşi lua măsurile de pază. Era aşadar de 
neînțeles, n-ar fi crezut niciodată că star putea întâmpla aşa 
ceva într-o căsnicie în care amândoi se iubeau şi erau de 
acord în privinţa asta. 

— De vreme ce nenorocirea s-a întâmplat, spuse în cele 
din urmă Marianne împăciuitoare, Doamne! vă veţi împăca 
şi cu ea. Cred, totuşi, că micuțul va fi binevenit!. 

— Dar e cu neputinţă, cu neputinţă! strigă Valerie, 
frământându-se, cuprinsă de disperare şi de mânie. Nu 
putem să rămânem astfel, în mediocritate, toată viaţa... 
Cred că bărbatul dumitale ţi-a vorbit despre destăinuirea 
pe care i-a făcut-o al meu. Ştii că, în urma unei oferte 
binevoitoare din partea lui Michaud, unul dintre vechii lui 
funcţionari, care are azi o situaţie frumoasă la Creditul 
Naţional, soţul meu se hotărâse să părăsească uzina 
Beauchene, unde n-are niciun viitor, ca să intre şi el la 
Credit, în vederea unei apropiate situaţii înalte. Numai că, 
la început, trebuie să primească un loc modest de trei mii 
şase sute de franci, faţă de cei cinci mii pe care-i câştigă la 
uzină. Şi cum vrei să îndrăznim să înfruntăm riscul de-a ne 
mulţumi cu trei sute de franci pe lună, cu o sarcină în 
perspectivă, o lăuzie, un alt copil de crescut?... Ne făcusem 
toate socotelile, şi acum acest nefericit copil ni le răstoarnă, 
ne aruncă în noroi pentru totdeauna. 

— Câte raționamente! zise Marianne, cu aerul ei liniştit, 
surâzând. 

— Dar sunt întemeiate, scumpa mea. Când se prezintă un 
prilej şi-l pierzi, s-a terminat pe vecie. Dacă soţul meu nu 
părăseşte uzina acum, în ziua când norocul ne surâde în 
altă parte, rămâne de-aci înainte pironit în acest loc, iar 


toate visele noastre spulberate, odată cu zestrea micuţei 
Reine, cu traiul nostru fericit şi ambițiile vieţii noastre 
întregi... Cum! dumneata, o femeie atât de inteligentă, nu 
înţelegi acest lucru? 

— Ba da, ba da, înţeleg... Dar ce vrei? sunt atât de 
departe de asemenea socoteli, că mi-e greu, fără-ndoială, să 
le simt îndreptăţirea. Mă uimeşti şi mă întristezi... Când 
copiii vin, trebuie să-i acceptăm, pentru că, oricum, aduc 
bucurie şi bogăţie. Nimic mai simplu. 

Valerie protestă, podidind-o din nou lacrimile. 

— Spune-i asta bietului meu soţ, care e atât de mâhnit şi 
ruşinat de isprava pe care a făcut-o. Nu-şi mai vine în fire. 
Uite! azi, duminică, ştii unde e? A rămas acasă să lucreze, 
câştigă câţiva gologani în plus faţă de leafă... Dacă trebuie, 
însă, voi avea destulă voinţă şi pentru el. E atât de slab şi 
atât de bun! 

Apoi, gândurile pe care nu le mărturisea păreau că o 
înnebunesc de-a binelea. Îşi frânse mâinile, bâigui printre 
suspine: 

— Nu, nu! nu sunt, nu pot să fiu însărcinată! Nu, nu! nu 
se va-ntâmpla, nu vreau! 

Şi se zbătea într-o durere atât de mare încât Marianne, 
renunțând să-i mai dea sfaturi, o luă drăgăstos în braţe, ca 
să-i uşureze supărarea, cu atât mai mult cu cât se temea ca 
suspinele ei să nu fie auzite din odaia alăturată, unde 
răsunau râsetele zgomotoase ale copiilor. Şi după ce-i 
şterse lacrimile, o duse dincolo. 

— La masă! la masă! strigau băieţii, bătând din mâini şi 
din picioare. 

Era încântător, masa pusă pentru gustare, pe care 
Mathieu, ajutat de Reine, aşezase în glumă patru 
compotiere simetrice, cu prăjituri şi dulceţuri. Voind să se 
amestece şi ei, cei trei băieţi încurcau totul, în timp ce Rose 
era cât pe-aci să spargă tot ce-i cădea în mână. Dar atât de 
bine petreceau cu toţii, şi Reine era atât de drăgălaşă ca 
mică gospodină! Ea începu să râdă desigur, încă de pe 


acum, atotştiutoare, când Ambroise îi strigă maică-sii că 
aceasta era nevestica lui, şi Rose, copilaşul lor. Marianne le 
spuse să tacă, văzând că Valerie îşi stăpâneşte cu greu 
lacrimile. Apoi gustară câte ceva, în timp ce copiii mâncau 
cu lăcomie. 

În această duminică frumoasă, la ora nouă seara, copiii 
erau culcaţi şi zâmbeau îngerilor, când Mathieu şi Marianne 
se închiseră în camera lor. El vru ca ea să se culce imediat, 
o înveli, îi potrivi pernele sub cap. După aceea, până la 
zece, stătu de veghe lângă ea, îi citi câte ceva, pentru că la 
ora aceea soţia trebuia să bea o ceaşcă de ceai de tei, pe 
care se încăpăţâna să-l prepare el însuşi, în fiecare seară, 
repetând că n-are nevoie de servitoare. După ce ea goli 
ceaşca, îi dori noapte bună, sărutându-l frăţeşte pe amândoi 
obrajii, deoarece ea îi era acum un lucru sfânt şi glumeau 
amândoi cu duioşie, spunându-şi domnul şi doamna. Pătucul 
lui era făcut, se dezbrăcă, stinse lampa, şi-o îndemnă să 
doarmă. Dar el, cu urechea aţintită, nu închidea ochii, 
aştepta să-i audă respiraţia uşoară. Şi de câte ori se scula, îi 
da târcoale, continua să-i vegheze somnul cu un cult 
religios! 

Marianne, pe care Mathieu voia s-o vadă trezindu-se din 
somn ca o regină, şi o plimba în soarele de iarnă ca pe-o 
frumoasă prinţesă din basme, era slujită şi adorată de el, 
seara, în camera lor, ca o divinitate. Era un cult mai înalt şi 
mai adevărat decât cultul Fecioarei, cultul mamei, mama 
iubită şi slăvită, îndurerată şi mare, prin durerile ce le 
suferă pentru veşnica înflorire a vieţii. 


II 


Era joia în care soţii Froment trebuiau să ia masa la 
Seguin du Hordel, în casa luxoasă din aleea Antin. Pe la ora 
zece, Valentine o sună pe Cleste, camerista ei, ca s-o 
îmbrace, şi aşa să se întindă puţin, cu cochetărie, pe 
canapeaua din salonaşul de la primul etaj. Chiar ea o 
rugase pe Marianne să vină mai devreme, pentru că voia să 
stea de vorbă, simțind irezistibila nevoie de-a se întreţine cu 
o femeie însărcinată, ca şi ea, despre temerile bolnăvicioase 
de care era stăpânită. 

Ceru o oglindă, se privi, clătină capul cu disperare, atât 
se găsea de urâţită, cu faţa ei drăgălaşă de femeie blondă, 
pătată de pistrui, cu zveltul ei trup deformat, prost ascuns 
sub rochia largă de mătase, de culoarea păunului. 

— Domnul e acasă? întrebă ea. 

Nu-l mai văzuse de două zile. Pretindea că e prins de 
afaceri, prânzea şi cina adesea în oraş, apoi dimineaţa se 
ferea să intre în camera ei, pe motiv că nu voia s-o 
deranjeze. 

— Nu, doamnă, domnul a ieşit pe la nouă şi sunt sigură că 
nu s-a întors încă. 

— Bine... îndată ce vor sosi doamna şi domnul Froment, 
să-i conduci aici. 

Cu un aer obosit, luă o carte, aşteptă. 

După cum doctorul Boutan dăduse a înţelege lui Mathieu 
şi Mariannei, această neaşteptată sarcină a Valentinei era 
prilej de nesfârşite furtuni în casă. La început, Seguin se 
mâniase, strigând că acest copil nu putea să fie al lui: era 
convins că luase cele mai amănunțite precauţii, o învinuia 
de-a dreptul pe soţia sa că are un amant; şi o gelozie de 
surugiu, furioasă şi josnică, izbucnind în vorbe murdare, 
ameninţări cu lovituri, se trezise în omul acela sceptic, care 
afecta eleganta nepăsare a celui mai rafinat pesimism. Se 
petrecuseră scene cumplite. Femeia, disperată, ceru apoi 
ca doctorul Boutan să fie luat ca arbitru. Dar, cu toate că 
Boutan, după ce vorbise cu soţul între patru ochi, îl 


lămurise că se poate foarte bine ca măsurile cele mai. 
amănunțite să nu fi fost de ajuns, îi citase douăzeci de 
cazuri în care, tot în condițiuni asemănătoare, se 
întâmplase ca femeia să rămână însărcinată, acesta nu se 
da învins, nu se lăsa convins decât o clipă, pentru a 
reîncepe cu groaznicele-i învinuiri de îndată ce doctorul 
pleca. Tuna şi fulgera împotriva acestuia din urmă, 
numindu-l complice, disperat mai ales de lecţia severă pe 
care o primea în privinţa precauţiilor luate; fiindcă de la 
aceste îndeletniciri vinovate venea tot răul, situaţia crudă în 
care se zbăteau soţii: dacă bărbatul n-ar fi înşelat natura, n- 
ar fi avut pe suflet îndoiala înfiorătoare că făptura care avea 
să se nască n-ar fi, poate, a lui. Fireşte că inimosul medic, 
care socotea măsluirile anormale vinovate de toate 
nenorocirile, nu uita să-l copleşească cu consecinţele lor 
nenumărate: depopularea, degenerarea speciei, coruperea 
familiei mai întâi, apoi distrugerea ei, bărbatul 
nemaiurmărind decât banul sau plăcerea, femeia 
nesatisfăcută aruncată în braţele adulterului. Şi Seguin era 
în permanenţă iritat, cu atât mai mult cu cât asemenea idei 
condamnau tot ce crezuse şi voise el până acum. 

Soții îşi urmau totuşi viaţa lor mondenă: ea, 
nemărturisindu-şi sarcina, strângându-se în corset până se 
înăbuşea, dansând la toate balurile, bând şampanie la 
supeuri alese, după teatru; el, ascunzându-şi crizele de 
gelozie ruşinoasă, prefăcându-se că duc viaţa lor obişnuită, 
cu o ironică nepăsare. De altfel ea, care n-avea încă nimic 
să-şi reproşeze, voia să-şi păstreze soţul mai mult din 
orgoliu decât din dragoste: căci, după cum îi spunea uneori, 
el făcea totul pentru ca, în sfârşit, ea să-şi ia amantul pe 
care îi reproşa cu atâta mojicie că-l are; şi dacă se chinuia 
în corset, dacă risca în fiecare seară un avort, o făcea numai 
ca să poată lupta, ca femeie ameninţată de-a fi părăsită, în 
ziua când nu va mai fi deşarta mândrie şi plăcerea lui. Dar, 
într-o noapte, înapoindu-se de la un spectacol-premieră, era 
cât pe-aci să moară şi a trebuit, de-a doua zi, să stea mereu 


acasă: a fost un dezastru, o sarcină grea se declară, care n- 
o mai scuti nicio oră de suferinţe. De atunci, raporturile 
dintre soţi se înăspriră, lucrul de care se simţise ameninţată 
se împlini. El, groaznic de prost dispus, nu putea rămâne 
lângă ea fără să se certe. Femeia aceasta bolnavă, urâţită, 
nepotrivită pentru plăcerile lui, îl scotea din fire. Îl dezgusta 
chiar, lipsea tot mai mult, şi, în curând, îşi reluă obiceiurile 
de flăcău. Patima jocului, care mocnea în el, se reaprinse, 
cu o putere de incendiu încă nestins. Nu mai dormi acasă, 
îşi petrecu nopţile la club. Apoi, femeile puseră stăpânire pe 
el, femei uşoare, care nu făceau prostia de-a rămâne 
însărcinate, care se arătau totdeauna desfătătoare şi 
frumoase, demne de dorit. Când nu mai ai acasă o femeie 
atrăgătoare, trebuie să te duci să cauţi, în altă parte, altele. 
Şi, îndată ce se întorcea acasă şi cădea din nou în crizele lui 
de gelozie, îi venea s-o omoare pe această nenorocită de 
nevastă suferindă, al cărei pântece i se părea o bătaie de 
joc şi o ruşine. 

Pe la ora unsprezece şi un sfert, Celeste reapăru. 

— A venit conaşul? întrebă Valentine repede, lăsând să-i 
cadă cartea din mână. 

— Nu, coniţă, sunt persoanele pe care le aşteptaţi, 
doamna şi domnul Froment. 

— Pofteşte-i... Îndată ce vine conaşul, înştiinţează-mă. 

Şi când Marianne şi Mathieu intrară, se ridică, le întinse 
mâinile cu prietenie, spunând: 

— Mă scuzi, doamnă dragă, că am insistat să te osteneşti 
dumneata să vii la mine; dar, vezi, nu puteam să vin eu la 
dumneata, şi bunul nostru doctor Boutan îmi spusese cât 
eşti de viguroasă şi de vitează... Ce drăguță eşti că ai primit 
să vii să prânzeşti la mine! Atât de mult doream să te văd, 
să vorbim puţin! Poftim, ia loc în fotoliul acesta, aici, lângă 
mine. 

Mathieu o privea mirându-se că o găseşte atât de 
gălbejită, de prăpădită, când o văzuse atât de nostimă în 
frumuseţea ei de femeie blondă, în timp ce ea o privea cu 


insistenţă pe Marianne, izbită de înfăţişarea-i liniştită şi 
energică, de limpezimea surâzătoare a ochilor ei mari şi 
senini. 

— Ba eu îţi mulţumesc pentru invitaţie, răspunse politicos 
aceasta. Mişcarea îmi face foarte bine şi am avut plăcerea 
să pot veni pe jos... O! dacă ai vrea, ai merge şi dumneata 
ca mine, trebuie numai să ai curaj. 

Şi începu o convorbire intimă între amândouă, în timp ce 
Mathieu deschise cartea rămasă pe măsuţă, pentru a le lăsa 
să vorbească în voie, făcându-le să creadă că el nici nu le 
aude. Nu se văzuseră decât arareori, fără să aibă nimic 
comun, nici idei, nici obiceiuri; dar situaţia lor 
asemănătoare le apropia. Şi mai ales Valentine avea atâta 
nevoie să ştie, să afle, să fie încurajată! Vorbi mai întâi 
despre doctorul Boutan, voind să i se repete că lui nu-i 
murise niciodată nicio pacientă, că nu există alt mamoş mai 
bun şi mai îndemânatic. Mirată, Marianne îi atrase atenţia 
că şi ea trebuie să-l cunoască destul de bine, de vreme ce 
trecuse de două ori până acum prin mâinile lui. Da, fără- 
ndoială, dar o mai liniştea când auzea că i se recunosc 
meritele şi de către alţii. Apoi, la nesfârşit, înmulţi 
întrebările, reveni asupra fiecărui amănunt, ceru ca 
cealaltă să-i lămurească ce simte, unde are dureri şi cum se 
manifestă, cum mănâncă, cum doarme, în sfârşit, să-i 
descrie toate senzațiile, gândurile, toată sarcina ei uşoară. 
Şi cum Marianne, zâmbitoare, curajoasă, îi satisfăcea 
curiozitatea cu bunătate, ca s-o distreze şi s-o îmbărbăteze, 
şi-i repeta, liniştită, că totul se va sfârşi cu bine, că va avea 
încă un băiat, Valentine izbucni deodată în suspine 
amarnice. 

— Oh! am să mor, am să mor, sunt sigură! 

Această certitudine a morţii ei apropiate o obseda, fără a 
îndrăzni s-o spună tuturor. Cu nervii distruşi, în părăsirea în 
care o lăsa soţul, era un chin de fiecare clipă, prăpastia 
neagră unde o arunca acel mizerabil copil, care, după ce-i 
zdrobise căminul, voia să-i curme şi viaţa. 


— Cum să mori? strigă veselă Marianne. Cine moare din 
aşa ceva?... Ştii ce se spune? că femeile care-şi făuresc 
asemenea închipuiri lugubre au de obicei cele mai uşoare 
naşteri. 

Mathieu, pe care această amabilă minciună îl făcu să 
zâmbească, o întări cu convingere, ceea ce o uşură puţin pe 
disperata ce se înfiora la cea mai mică adiere, însetată de-o 
vorbă bună, aşteptând întruna să i se promită, chiar cu 
riscul de-a fi minţită, că va scăpa cu bine. Rămase totuşi 
tristă când Celeste îşi făcu din nou apariţia şi, fără să 
aştepte, răspunse întrebării mute din ochii stăpânei. 

— Nu, doamnă, nu e conaşul... E femeia din satul meu, 
despre care v-am vorbit, Sophie Couteau, „Cuţitoaia”, cum 
e poreclită la Rougemont, şi care se îndeletniceşte cu 
aducerea de doici la Paris. 

La aceste cuvinte, Valentine, care tocmai voia să-şi 
îndepărteze cu asprime camerista, plictisită că o 
deranjează, se potoli. 

— Ei şi? 

— Ei bine, doamnă, e aici... Cum v-am spus, dacă vreţi să- 
i daţi această însărcinare de pe-acum, ar putea să vă aleagă 
una foarte bună de la ţară şi să v-o aducă în ziua hotărâtă. 

„Cuţitoaia”, care se afla după uşa rămasă întredeschisă, 
îndrăzni să intre fără a fi poftită. Era o femeie uscăţivă şi 
vioaie, cu înfăţişare de ţărancă, dar foarte dezgheţată, în 
urma deselor călătorii făcute la Paris. Faţa-i prelungă, ochii 
mici şi vii, nasul ascuţit, nu erau lipsite de farmec, de-o 
bonomie plăcută, impresie alterată oarecum de-o gură 
vicleană şi lacomă, cu buze subţiri. Şi o rochie de lână de 
culoare închisă, o pelerină neagră, mitene negre, o bonetă 
neagră cu panglici galbene, îi dădeau o înfăţişare 
sărbătorească de ţărancă respectabilă, gătită pentru 
liturghie. 

—  Dumneata ai fost doică? o întrebă Valentine, 
cercetând-o. 


— Da, doamnă, o! acum zece ani, când aveam douăzeci. 
După aia m-am măritat şi m-am gândit că nu te îmbogăţeşti 
cu meseria de doică. Atunci, mi-am zis că e mai bine să aduc 
altele. 

Avu un zâmbet uşor, de femeie inteligentă, care parcă 
voia să spună că meseria asta de vacă cu lapte în slujba 
burghezilor îi pare o tragere pe sfoară. Dar îi era frică să 
nu fi spus prea mult. 

— Faci oamenilor ce plătesc serviciile pe care le poţi 
aduce, nu-i aşa, doamnă? Medicul mă prevenise că nu voi 
mai avea niciodată lapte bun; şi decât să-i hrănesc prost pe 
bieţii micuţi, am zis că e mai bine să le fiu de folos în alt 
chip. 

— Şi aduci doici la birourile din Paris? 

— Da, doamnă, de două ori pe lună, la mai multe birouri, 
dar mai ales casei Broquette, din strada Roquepine. O casă 
foarte cinstită, unde nu eşti în pericol să fii înşelată... 
Atunci, dacă vă face plăcere, v-o aleg pe cea mai bună din 
câte voi avea, cum s-ar zice crema. Mă pricep, puteţi să vă 
încredeţi în mine. 

Văzând că stăpâna ei nu se hotărăşte, Celeste se crezu 
datoare să intervină, dornică să explice cum venise 
„Cuţitoaia” de dimineaţă. 

— Când se întoarce la ţară, duce aproape totdeauna cu 
ea un sugar, copilul unei doici, sau chiar copilul vreunei 
familii care nu e destul de bogată pentru a plăti o doică în 
casă, şi-l încredinţează unei femei să-l crească. Aşa se face 
că a venit să mă vadă, adineauri, înainte de-a merge să ia 
copilaşul doamnei Menoux, care a născut astă-noapte. 

Valentine exclamă repede: 

— Ah! negustoreasa de mărunţişuri a născut şi nu mi-ai 
spus nimic... Hai, spune! cum a fost? 

Această doamnă Menousx era femeia unui fost soldat, un 
vlăjgan chipeş, care avea o leafă de o sută cincizeci de 
franci pe lună, ca paznic, la un muzeu. Ea îl adora, şi 
avusese curajul să deschidă o prăvălioară de mărunţişuri, 


de unde scotea un câştig aproape cât al lui; astfel că trăiau 
mulţumitor, foarte fericiţi. 

Celeste, care fusese certată, de zeci de ori, pentru 
nesfârşitele ore petrecute flecărind în mica prăvălie, păru 
tare mândră, zâmbind oarecum zeflemitor că i se pun astfel 
de întrebări. Ea se întinse la vorbă, vrând să facă pe 
grozava. 

— Dar totul a mers de minune, doamnă. O naştere foarte 
uşoară, un băieţel frumos... Trebuie să-i mărturisesc 
doamnei că azi-dimineaţă am dat fuga să-l văd. O 
curiozitate foarte firească, nu-i aşa? 

Şi, cum Valentine o întreba mereu, cu interes, intră în 
cele mai mici amănunte. 

— De altfel, se afla pe mâini bune. Eu i-am recomandat-o 
pe doamna Rouche, moaşa din josul străzii Rocher, pentru 
că una dintre prietenele mele, moşită de ea, mi-a vorbit-o 
numai de bine. Se-nţelege că nu ca doamna Bourdieu, care 
are un cabinet particular foarte frumos în stradă 
Miromesnil, însă e mult mai ieftină şi zău! odată lucrul 
făcut, e totuna... Cu doamna Rouche nu durează mult; şi nu 
mai spun cât e de binevoitoare. 

Tăcu deodată, văzând că Mathieu îşi aţintise, ochii asupra 
ei. Oare ce spunea ca domnul acela s-o privească astfel? Se 
tulbură, privindu-şi talia pe furiş şi îngrijorată. Ea însăşi, 
însărcinată în şase luni, se strângea tare, gata să se 
înăbuşe, de frică să nu-şi piardă slujba. Chiar la sosirea ei la 
Paris, într-un moment de zăpăceală, fusese sedusă de fiul 
stăpânilor unde servea şi născuse un copil mort, moşită 
fiind de doamna Rouche, care era de meserie. De data 
aceasta, copilul trebuia să fie al unui furnizor, dar nici nu 
voia să audă de aşa ceva, furioasă că făcuse prostia de-a 
mai rămâne o dată însărcinată, ea care era atât de şireată 
acum şi care îşi făgăduise să caute numai plăceri, fără 
urmări. De aceea nu se arăta atât de veselă, şi nici n-o 
lăuda pe doamna Rouche atât de mult decât pentru că era 
hotărâtă să nască, şi de data aceasta, un copil mort, 


chibzuind de pe-acum să ceară un concediu de-o lună, şi 
vorbind de biata ei mamă bolnavă la Rougemont, pe care 
dorea mult s-o revadă, ca să-i închidă ochii. 

— Oh! continuă ea, simulând naivitatea, ceea ce vă spun 
e numai din auzite. Se-nţelege că nu ştiu nimic din proprie 
experienţă. 

Hotărât, fata asta înaltă, oacheşă, cu cap de cal, cu 
carnea fragedă şi provocatoare nu-i inspira nicio încredere 
lui Mathieu, care găsea că le cunoaşte prea bine pe moaşe. 
Continua s-o privească cu un zâmbet în care fata îi citea 
desluşit părerea. 

— Dar, întrebă Marianne, de ce negustoreasa de 
mărunţişuri despre care vorbeşti nu-şi ţine copilul acasă? 

„Cuţitoaia” aruncă o privire piezişă, întunecată şi aspră 
asupra acestei doamne însărcinate, care, dacă nu voia să 
facă la fel, n-avea decât să lase pe alţii să-şi vadă de 
negustoria lor. 

— Eh! e cu neputinţă! strigă Celeste, fericită că s-a 
schimbat vorba. Cum vreţi ca doamna Menoux să-şi ţină 
copilul acasă, în prăvălia strâmtă cât buzunarul meu? În 
spatele prăvăliei n-are decât o săliţă, unde dorm şi 
mănâncă; şi această odăiţă dă într-o curte îngustă, fără aer 
şi fără lumină: copilul n-ar putea trăi acolo nicio săptămână. 
Şi, la drept vorbind, nici n-ar avea timp să se ocupe deeel; 
toată ziua stă la tejghea, fără să aibă vreo slujnică, nevoită 
să gătească singură pentru când bărbatul se întoarce de la 
muzeu... O, dac-ar putea, ar fi atât de fericită să-şi ţină 
copilul acasă! Atât de mult se iubesc şi sunt atât de drăguţi 
amândoi! 

— E adevărat, spuse atunci Marianne, întristată, există 
mame sărmane pe care le compătimesc din toată inima. Dar 
această femeie nu e săracă, şi ce crudă despărţire o 
aşteaptă!... Eu n-aş mai putea să trăiesc, dacă mi s-ar lua şi 
mi s-ar duce copilul într-un loc necunoscut, să-l dea altei 
femei. 


Fără-ndoială, „Cuţitoaia” văzu în asta un atac personal. 
Îşi luă aerul unei femei cumsecade, duioase cu copiii, 
înfăţişare cu care amăgea mamele şovăielnice. 

— Oh! Rougemont e un loc plăcut. Apoi, nu e departe de 
Hayeux, şi nu suntem nişte sălbatici, oricum. Aerul e atât de 
curat încât vin acolo oameni să se vindece. Nu mai vorbesc 
de copilaşii care ne sunt încredinţaţi: sunt nespus de bine 
îngrijiţi, vă dau cuvântul meu! Ar trebui să fii fără inimă să 
nu iubeşti asemenea îngeraşi. 

Tăcu însă, văzând cum se uita la ea Mathieu, tot fără să 
scoată o vorbă. Sub înfăţişarea ei rustică, nu era proastă, şi 
înţelese, poate, că glasul îi suna fals. De altfel, la ce să-şi 
laude satul, când doamna asta dorea numai o doică, aici, 
acasă? Şi începu din nou: 

— Atunci, ne-am înţeles, doamnă, vă voi aduce tot ce 
avem mai bun, un adevărat mărgăritar. 

Valentine, care rămăsese parcă tot cu gândul la naşterea 
uşoară a doamnei Menoux, liniştită puţin, ca de-un semn 
bun pentru ea, găsi puterea să-şi arate voinţa. 

— Nu, nu, nu vreau să mă leg dinainte. Voi trimite pe 
cineva să vadă doicile pe care le aduci la birou şi vom vedea 
dacă găsim printre ele ceea ce doresc. 

Apoi, fără să se mai ocupe de această femeie, îi făcu semn 
să plece şi continuă convorbirea cu Marianne. 

— Îl vei alăpta şi pe cel care va veni? 

— Se-nţelege, ca şi pe ceilalţi. Ştii că soţul meu şi cu mine 
avem părerile noastre în această privinţă. Ni s-ar părea că 
n-ar mai fi ai noştri, dacă ar fi crescuţi de-o doică. 

— Fără-ndoială, te-nţeleg. O, dacă aş putea şi eu! Însă nu 
pot, e cu neputinţă. 

„Cuţitoaia” rămăsese nemişcată, jignită în încercarea sa 
inutilă, părându-i rău de darul pe care l-ar fi primit dacă s- 
ar fi recurs la serviciile ei. Şi îşi puse întreaga ciudă în 
privirea piezişă pe care i-o aruncă din nou doamnei 
însărcinate, ce alăpta singură. Se ghicea bine cine erau 
sărâăntocii ăştia, care n-aveau nici măcar cu ce să-şi 


plătească o doică. Totuşi, la un semn din ochi făcut de 
Celeste, salută cu sfială şi dispăru împreună cu camerista. 

Imediat după aceea intră Seguin, foarte elegant, ca de 
obicei, aducând de afară strălucirea ce i-o dădeau bucuriile 
pe care nu le mai găsea acasă. 

— Vă cer iertare, cred că v-am făcut să aşteptaţi. Câteva 
curse fără sfârşit, vizite pe care nu le mai puteam amâna... 
Scumpă doamnă, arăţi minunat... Încântat să-ţi strâng 
mâna, dragă domnule Froment. 

Îşi uita soţia, la care nu intrase de două zile. Abia după 
câteva clipe se apropie de ea, observând, în fine, privirea 
plină de mustrare cu care-l urmărea. Şi se aplecă, 
atingându-i părul cu buzele. 

— Ai dormit bine? 

— Da, foarte bine, îţi mulţumesc. 

Şi îi venea să plângă iar, într-una dintre acele crize 
nervoase de disperare pe care nu şi le mai putea stăpâni. 
Reuşi, totuşi, să se domine în faţa oaspeţilor. De altfel, 
feciorul veni să anunţe că doamna e servită. 

Cu paşi mărunți, sprijinindu-se de braţul Mariannei, 
Valentine ajunse la masa care era aşezată într-un colţ al 
vastului cabinet de lucru, a cărui fereastră mare ocupa tot 
mijlocul fațadei dinspre aleea Antin. Se scuză, cu un jalnic, 
surâs, că nu ia braţul lui Mathieu, rugându-i pe cei doi 
bărbaţi să treacă înainte şi să le lase pe ele să meargă cum 
le e mai uşor. Şi masa era pusă astfel ca amândouă să se 
simtă bine, aşezate comod, cu picioarele întinse în voie. 

Văzând numai patru tacâmuri. Marianne nu se putu opri 
să nu pună o întrebare, pe care o avea de mult pe buze: 

— Dar n-am văzut copiii încă. Nu cumva sunt bolnavi? 

— O, nu, mulţumesc lui Dumnezeu! răspunse Valentine. 
Atâta ar mai lipsi... Dimineaţa le vine învăţătoarea, sunt 
ocupați până la prânz. 

Atunci, Mathieu, ale cărui priviri întâlniseră privirile 
Mariannei, îndrăzni să întrebe şi el la rându-i: 

— Nu-i aduceţi să ia masa împreună cu noi? 


— Ah, asta nu! strigă Seguin mânios. Destul că-i 
suportăm când suntem singuri. Nimic mai nesuferit decât 
copiii, când ai musafiri. Şi nu vă închipuiţi cât de rău 
crescuţi sunt ai noştri! 

Parcă un vânt rece trecuse prin cameră, urmat de câteva 
clipe de tăcere, în timp ce feciorul aducea ouăle umplute cu 
trufe. 

— Îi veţi vedea, continuă blând Valentine. Îi voi chema la 
desert. 

Dejunul, cu tot caracterul lui de caldă intimitate pe care 
i-l dădea prezenţa celor două femei însărcinate, a fost 
foarte ales, copios. După ouă se servi peşte prăjit, o tocăniţă 
de becaţe şi raci. Drept băutură se servi tot timpul 
şampanie frapată, vin alb şi vin roşu de Bordeaux. 

La observaţia că doctorul Boutan n-ar aproba un astfel de 
regim, Seguin dădu din umeri. 

— Da' de unde! doctorul nu se dă în lături în faţa unei 
mese bune. De altfel, a devenit insuportabil cu teoriile lui. 
Parcă ştii vreodată ce-ţi face bine sau rău? 

Nu mai avea înfăţişarea vioaie cu care venise de afară. Ca 
şi cum toate plictiselile casei, zdruncinată prin neaşteptata 
sarcină a nevestei, l-ar fi cuprins din nou îndată ce păşea 
înăuntru; nu putea să stea un ceas acasă fără să devină iar 
acru, irascibil, aproape grosolan. Sub  eleganţa-i 
desăvârşită, spiritul bolnav, corupător şi dornic de 
distrugere, brutal şi crud ieşea la iveală, cu atât mai repede 
acum cu cât trăia în iritarea continuă a vieţii lui tulburate, 
dezorganizate. Dacă-şi petrecea nopţile la joc de cărţi, dacă 
se întorcea de la amantele lui, toate erau din vina soţiei 
care, după expresia lui plină de cruzime, nu mai era o 
femeie ce se putea folosi. Şi-i purta pică, părea, mai ales, 
că-i place s-o tortureze, când se întorcea de la petrecerile 
lui de burlac, plângându-se de tot ce găsea acasă, ţipând că 
toate, aici, merg din ce în ce mai rău, de parcă ar fi intrat 
iarăşi într-un iad. 


Dejunul avu momente penibile. În câteva rânduri se 
schimbară între el şi ea cuvinte tari, jignitoare, tăioase ca 
nişte săbii. Şi toate acestea din nimic, de la o mâncare ce se 
servea, de la o observaţie făcută, de la o nimica toată. 
Pentru un martor neatent, astea n-ar fi avut nicio 
importanţă; rana era însă prea adâncă, lacrimi veneau 
iarăşi în ochii femeii triste, în timp ce el rânjea cu aerul său 
de om de lume, de iubitor de cai, corcit cu un amator de 
literatură şi artă, punându-şi toată fala într-o poză 
neghioabă de pesimist, declarând că lumea nu merita nici 
bomba care ar arunca-o în aer. Totuşi, un cuvânt prea dur o 
revoltă în aşa hal încât el trebui să se scuze, pentru că-i era 
teamă atunci când sângele strămoşilor Vaugelade se trezea 
în ea, c-o să-l zdrobească cu disprețul ei făcându-l să- 
nţeleagă că avea să se răzbune într-o zi. O altă adiere rece 
păru că trece printre florile de pe masă. 

Apoi, când Valentine şi Marianne reîncepură să 
vorbească insistent între ele despre starea lor, despre 
temerile şi speranţele lor, Seguin sfârşi prin a-şi uşura 
amărăciunea, destăinuindu-i lui Mathieu supărările ce i le 
pricinuia vastul domeniu din Chantebled. Vânatul se 
împuţina din ce în ce, îşi plasa tot mai greu acţiunile de 
vânătoare, veniturile îi scădeau din an în an. Şi nu ascunse 
că ar fi foarte mulţumit să scape de Chantebled; unde să 
găsească, însă, un cumpărător pentru pădurile acestea atât 
de puţin productive, pentru imensele terenuri sterpe, cu 
mlaştini şi câmpuri de pietre? Mathieu îl asculta cu atenţie, 
pentru că se interesase de acest domeniu în timpul lungilor 
lui plimbări din vara trecută. 

— Crezi cu adevărat, întrebă el, că n-ar putea fi 
cultivat?... Te cuprinde mila când vezi atâta pământ 
înţelenit! 

— Să-l cultivi! strigă Seguin. Ah! aş vrea să văd şi eu 
acest miracol! Nu se va putea scoate niciodată din el decât 
pietre şi broaşte. 


Erau la desert, şi Marianne îi aducea aminte Valentinei 
că-i promisese să cheme copiii, spunându-i cât de fericită ar 
fi să-i vadă şi să-i sărute, când o nouă întâmplare făcu să-şi 
uite iar făgăduiala. 

Feciorul se apropiase de stăpâna casei pentru a-i şopti: 

— Domnul Santerre întreabă dacă doamna poate să-l 
primească. 

Ea scoase un țipăt de plăcută surpriză: 

— Ah! îşi mai aminteşte de noi?... Da, da, pofteşte.-l. 

Şi când Santerre se apropie să-i sărute mâna, după o 
scurtă ezitare, văzând masa pusă şi pe cei patru oaspeţi 
încă prânzind, ea îi spuse cu ton molatic: 

— Cum, n-ai murit, dragă prietene? Au trecut mai bine de 
cincisprezece zile de când nu te-am văzut... Nu, nu, nu te 
scuza. E foarte firesc, toată lumea mă părăseşte. 

Seguin rânji din nou, strângând mâna tânărului, 
deoarece reproşul îl viza şi pe el. Adevărul era că Santerre, 
când îşi văzuse manevrele de-a o seduce întrerupte prin 
această sarcină inopinată, socotise că e mai bine să-şi 
rărească vizitele. Ca şi soţul, o găsea pe Valentine mai puţin 
atrăgătoare, ba chiar o companie nu prea agreabilă. Se 
resemnase, deci, ca un înţelept, să aştepte evenimentul, 
amânându-şi atacul hotărâtor pentru mai târziu. Dar, 
rareori când venea, se arăta cât se poate de afectuos şi de 
atent, ştiind câtă recunoştinţă îi păstra ea, rănită cum era 
de brutalităţile lui Seguin. 

— Oh! scumpă doamnă, nu vin mai des din discreţie, de 
teamă să nu vă deranjez! Şi apoi, ştiţi bine că am, în 
momentul de faţă, o piesă în repetiţie şi toate orele îmi sunt 
ocupate. 

Şi îndată, cu o voce în care vibrau admiraţia şi 
devotamentul, o copleşi cu complimente: 

— Sunteţi încântătoare în această rochie largă, care pe 
altă femeie ar urâţi-o. Da, da, încântătoare, menţin 
cuvântul! 


Seguin se bucură, văzând în complimentul acesta o 
bătaie de joc. Fireşte că, în gelozia lui cumplită, niciodată 
nu-i trecuse prin minte că Santerre ar putea fi sau deveni 
amantul soţiei sale, pe care aproape că i-o arunca în braţe, 
impunându-i o camaraderie perversă, a cărei extremă 
familiaritate în convorbire o agrava el însuşi. Când, stăpânit 
de furie, ţipa că copilul nu e al lui, ajungea numaidecât la 
bănuielile cele mai murdare, învinuind-o că s-a dat vreunui 
servitor sau a chemat pe vreun trecător de pe stradă. Cât 
despre Santerre, acesta era doar prietenul lui bun, pe care 
într-o zi voise să-l ducă la soţia sa, în timp ce se afla în baie, 
ca să-i arate cât e de caraghioasă în apă. 

— Îşi bate joc de tine! spuse el. 

Dar Valentine îi mulţumi lui Santerre eu o privire de 
nesfârşită recunoştinţă. Avea să-şi amintească de vorbele 
lui. 

După ce-i strânse mâna lui Mathieu, Santerre se înclină 
în faţa Mariannei, pe care stăpâna casei i-o prezentă. 
Această de-a doua femeie însărcinată, aceste două femei 
gravide stând faţă în faţă, flancate de cei doi bărbaţi, 
trebuie să-i fi făcut impresia unei scene foarte hazlii, 
deoarece îşi ascunse zâmbetul ironic sub o ploaie de 
amabilităţi, scuzându-se că a venit prea devreme, în timp ce 
erau la masă. Apoi, dat fiind că Seguin se supăra că se 
serveşte prea încet, soţia lui îşi îngădui să spună că el era 
vinovat de întârziere, pentru că se făcuse aşteptat. O nouă 
ceartă fu cât pe-aci să izbucnească. 

Cafeaua şi lichiorurile fură aduse pe-o altă masă, din 
camera cea mare, după ce feciorul ridicase tacâmurile. Şi 
Valentine se întinse iar, cu înfăţişarea-i obosită, printre 
blănurile de pe un divan, rugându-i pe oaspeţi să se 
servească singuri, întrucât ea nu mai poate să-şi 
îndeplinească rolul de gazdă. Imediat, însă, Marianne se 
oferi, şi servi, binevoitoare şi veselă, bucuroasă, explică ea, 
să stea puţin în picioare. După cafea, turnă coniac în 
păhăruţe, iar bărbaţilor li se îngădui, să fumeze. 


— Ah! dragul meu, spuse Santerre deodată, adresându- 
se lui Seguin, nu-ţi poţi închipui la ce frumoase operaţii am 
asistat zilele acestea în clinica doctorului Gaude. 

Dar fu întrerupt de o nouă vizită. Baroana de Lowicz se 
interesa de starea doamnei. Şi, când fu poftită să urce, 
alergă spre Valentine şi o îmbrăţişă, strigând: 

— Nu voiam să te deranjez, scumpa mea. Sunt foarte 
fericită că te văd şi pot să-ţi spun că te compătimesc din 
toată inima. 

De altfel, nimerise, după cum adăugă ea, printre 
cunoscuţi, şi începu să strângă mâna tuturor. Mathieu avu 
impresia că lui îi strânsese mâna în mod semnificativ, aspru 
şi scurt, subliniind gestul cu acel zâmbet batjocoritor cu 
care-l urmărea de când o refuzase. Şi era limpede că faţa ei 
exprima adânca ironie ce se citise şi pe faţa lui Santerre, de 
îndată ce-şi aruncase privirea asupra celor două femei 
gravide, aflate acolo, ca la o mică petrecere. Spectacolul 
păru s-o amuze mult, în timp ce trupul ei înalt, fierbinte şi 
mlădios, cu talia subţire, îşi etala frumuseţea provocatoare. 
Niciodată nu dusese o viaţă mai liberă, mai plină de 
petreceri, fără altă constrângere decât aceea de a rămâne 
una dintre femeile de lume cele mai bine primite, cele mai 
sărbătorite, ale Parisului. Îi făcu complimente Mariannei, 
verişoara ei. 

— Ei bine! draga mea, trebuie să fii fericită, iată al 
cincilea aproape gata, şi vei putea să te gândeşti la cel de-al 
şaselea... Nu, nu, te asigur, nu glumesc. Pricep foarte bine 
că, atunci când iubeşti copiii, poţi să-ţi doreşti o duzină. 

— Doisprezece copii, spuse Marianne cu zâmbetul ei 
liniştit, chiar la asta m-am gândit, e numărul pe care mil 
am fixat. 

— Dumnezeule! gemu Valentine, jur că nu voi mai avea 
altul, dacă nu voi muri din pricina acestuia! 

Seguin, rânjind mereu, vru să înceapă din nou 
convorbirea cu Santerre, pe care sosirea baroanei o 
întrerupsese. 


— Spuneai că ai văzut operaţii frumoase la clinica 
doctorului Gaude. 

Dar baroana interveni iar, cu pasiune: 

— Doctorul Gaude! îl cunoaşteţi? Oh! dragă domnule, vă 
rog vorbiţi-mi despre el. Aud pretutindeni spunându-se că e 
un om extraordinar. 

Romancierul zâmbea cu bunăvoință. 

— Extraordinar, acesta e cuvântul. Aveam nevoie de nişte 
însemnări pentru un studiu şi am putut să asist la şapte sau 
opt operaţii. De altfel, ştiţi că sunt foarte căutate, lumea 
asistă la ele ca la un spectacol; am regăsit acolo toată lumea 
bună a Parisului de la premiere, şi chiar câteva doamne... 
Atunci, Gaude ia o femeie, două sau trei şi, cu măiestrie 
neobişnuită, cu un brio pe care îţi vine să-l aplauzi, le scoate 
tot, dar absolut tot, dintr-odată, fără ca operaţia să aibă 
vreo urmare supărătoare, afirmă el. E uluitor. 

Faţa Serafinei se îmbujorase de înflăcărată admiraţie; şi, 
întorcându-se spre Valentine, care asculta şi ea cu nesaţ: 

— Ce zici? scumpa mea, parcă îţi vine să dai pe acolo, să 
nu mai fii cum eşti... Un magician, aşa mi l-a descris cineva. 
Şi băiat frumos, se pare, întotdeauna vesel şi robust. Asta 
om! 

— Dar, întrebă Mathieu, care se înfiorase, femeile pe care 
le operează sunt bolnave? 

—  Fără-ndoială, răspunse Santerre, a cărui ironică 
veselie spori la această întrebare. Cel puţin aşa susţine el. 

Până atunci, Seguin se mulţumise să râdă tot mai 
răutăcios, schimbând priviri pline de înţeles cu romancierul. 
Disperarea lor pur literară, dorinţa unei exterminări rapide 
a omenirii, îşi găsea prin Gaude un fericit început de 
înfăptuire. Şi nu se putu stăpâni, în orgoliul de a-i ului pe 
tinerii soţi care erau de faţă, să nu vorbească din nou 
despre neant, ceea ce i se părea de-o nelegiuire elegantă şi 
supremă. 

— Ah! bolnave sau nu, să le taie odată pe toate! Se va 
termina cu atât mai repede. 


Numai Serafine se înveseli. Cuvintele acestea o îngroziră 
pe Marianne. Se aşezase, tulburată, privindu-l mai ales pe 
Santerre, al cărui ultim roman îşi aminti că-i citise: o 
poveste de dragoste ce-i păruse idioată, într-atâta ura faţă 
de copil izbucnea în tot felul de invenţii rafinate şi absurde. 
Moarte copilului, iată deviza acestei lumi fericite, stricate 
de plăceri egoiste şi de subtilă scrânteală. li făcu semn din 
ochi lui Mathieu că e obosită şi că doreşte să se întoarcă 
acasă, - la braţul lui, încet, pe cheiul însorit. Şi el suferea, în 
camera asta vastă, încărcată cu lucruri minunate, din cauza 
unei asemenea demenţe, în mijlocul unor bogății atât de 
rare. Era oare preţul unei civilizaţii ultrarafinate ura 
aceasta neputincioasă împotriva vieţii, şi care nu mai visa 
altceva decât s-o distrugă? Ca şi soţia lui, se înăbuşea şi-i 
făcu semn să-şi ia rămas bun. 

— Cum, vreţi să şi plecaţi? zise Valentine. Nu îndrăznesc 
să te rețin, dacă eşti obosită. 

Apoi, când Marianne o rugă să-i sărute, în locul ei, pe cei 
doi copii: 

— E drept, nu i-ai văzut! Nu, nu, aşteaptă, vreau să-i 
săruţi chiar dumneata. 

Dar când apăru Celeste, pe care o sunase, ea spuse că 
domnul Gaston şi domnişoara Lucie tocmai ieşiseră cu 
institutoarea. Şi o nouă furtună izbucni, Seguin întrebând-o 
furios pe soţia lui de când îşi permite institutoarea să iasă 
cu copiii fără să ceară voie. Aşadar, când voiai să-ţi săruţi 
copiii, nu-i găseai aici? Erau lăsaţi în seama servitorilor, 
care conduceau acum casa. Valentine plângea. 

— Doamne! spuse Marianne bărbatului ei, când se văzu 
în sfârşit afară, fericită la braţul lui, Doamne! toţi sunt 
nebuni în casa asta! 

— Da, răspunse Mathieu, toţi sunt nebuni şi, mai ales, 
nefericiţi. 


III 


Câteva zile mai târziu, într-o dimineaţă, când Mathieu 
zăbovise lângă soţia sa şi se grăbea acum să ajungă la 
birou, pe la ora nouă, trecând prin grădiniţa care despărţea 
pavilionul de curtea uzinei, se întâlni acolo cu Constance şi 
Maurice, îmbrăcaţi în haine de blană, ieşind pe jos la 
plimbare, în aerul îngheţat al frumoasei dimineţi de iarnă. 

Beauchene, care-i însoțea până la grilaj, cu capul gol, 
mereu robust şi biruitor, strigă cu voioşie: 

— Vezi să meargă repede omuleţul nostru! să respire aer 
proaspăt! Numai aerul şi supa te fac om! 

Mathieu se oprise. 

— A fost iar bolnav? 

— Oh! nu, se grăbi să răspundă mama, foarte veselă şi 
ea, poate dintr-o nevoie inconştientă de a-şi ascunde unele 
temeri. Dar doctorul spune că trebuie să facă mişcare, şi 
cerul e atât de frumos în dimineaţa asta încât plecăm în 
expediţie. E plăcut, gerul acesta. 

— Nu apucaţi pe cheiuri, le mai strigă Beauchene, luaţi-o 
spre Invalizi... O să vadă el mulţi alţii, când o să fie soldat! 

Şi, după ce mama şi copilul plecară, intră în uzină 
împreună cu Mathieu şi, adresându-se acestuia din urmă, 
adăugă cu aerul său de triumfătoare certitudine: 

— Ştii că e puternic ca un stejar, mititelul. Dar, ce vrei? 
femeile sunt întotdeauna îngrijorate... Cât despre mine, 
sunt, după cum vezi, foarte liniştit. 

Apoi, râzând tare: 

— Când n-ai decât unul, îl păzeşti. 

În dimineaţa aceea, o oră mai târziu, o ceartă furioasă 
care izbucni între cele două surori, Norine şi Euphrasie, în 
atelierul femeilor, întoarse pe dos toată uzina. Norine, 
gravidă în şase luni, putuse până acum să-şi ascundă 
sarcina, strângându-se până nu mai putea de frică să nu fie 


bătută de taică-său şi izgonită din atelier. Dar sora ei, 
Euphrasie, care dormea cu ea, îşi dădea, fireşte, seama şi, 
minată de asprimea caracterului ei îngrozitor, de 
răutăcioasa gelozie cu care o urmărea, nu se sfia să-i 
arunce aluzii supărătoare, ce-o făceau pe cealaltă să 
tremure, mereu cu teama-n sân că va fi turnată. Dimineaţa 
şi seara, frumoasa fată vărsa potop de lacrimi, pentru că 
făcuse prostia de-a fi lăsat să-i facă acest copil un bărbat 
care-o părăsea, în faţa căruia nu îndrăznea nici să 
crâcnească, ca acum să fie la cheremul sluţeniei de soru-sa, 
atât de arţăgoasă, atât de nesimţitoare şi de aspră. Şi 
scandalul, de care se temea atât, pe care-l simţea că se 
apropie, de neînlăturat, se produse în dimineaţa aceea din 
nimica toată, dintr-o prostie. 

În sala vastă şi lungă, micile tocile sfârâiau, cele peste 
cincizeci de lustruitoare erau aplecate deasupra măsuţelor 
lor, când un zgomot de arţag le făcu să ridice capetele. La 
început, Euphrasie o învinovăţise pe Norine, pe şoptite, că i- 
a luat o bucată de glaspapir. 

— Îţi spun că era aici şi te-am văzut cum ai întins mâna. 
De vreme ce nu-l mai găsesc, tu trebuie să-l fi luat, cu 
siguranţă. 

Norine nu răspundea, ridica din umeri. Nu luase nimic. 
Atunci cealaltă turbă, ridicând glasul: 

— Ieri mi-ai luat uleiul. 'Toate mi le iei, eşti o hoaţă, da! o 
hoaţă, auzi? 

Vecinele începuseră să rânjească, obişnuite cu certurile 
dintre cele două surori, care constituiau o distracţie pentru 
toate. Atunci sora mai mare îşi pierdu răbdarea, se mânie şi 
ea. 

— Ah! mă plictiseşti, la urma urmei! Nu e vina mea dacă 
faptul că eşti atât de slabă, te face nesuferită... Ce-mi pasă 
mie de glaspapirul tău? 

Lovită în inimă, Euphrasie se îngălbeni. Slăbiciunea, 
urâţenia ei uscăţivă, atunci când se compara cu sora ei mai 


mare, atât de fragedă şi trupeşă, erau rănile sângerânde de 
care suferea. Scoasă din fire, îşi descărcă tot necazul: 

— Păi de! cu glaspapirul meu poate că vrei să te freci pe 
pântec, ca să nu mai crească aşa. 

Huiduieli amestecate cu râsete răsunară în tot atelierul. 
La rându-i, Norine devenise foarte palidă. Se isprăvise, 
toată lumea avea să afle că e însărcinată! şi numai soru-sa 
era vinovată de această nenorocire ireparabilă, din cauza 
căreia tremura de săptămâni de zile! Pierzându-şi sângele 
rece, îi dădu o palmă. Euphrasie sări numaidecât la ea, îi 
zgârie faţa cu unghiile, ca o pisică turbată. Bătaia deveni 
sălbatică, cele două surori rostogolindu-se pe jos, sfâşiindu- 
se, urlând, în toiul unui asemenea vacarm, încât Beauchene, 
Mathieu şi Morange, ale căror birouri erau vecine, alergară 
să vadă ce se întâmplă. 

Lucrătoarele ţipau: 

— Dacă e totuşi adevărat că e însărcinată, cealaltă o să-i 
omoare copilul. 

Dar cele mai multe se distrau prea mult ca să se 
amestece, proclamându-se împotriva nenorocitei, din acea 
laşitate a femeilor, mândre de iscusinţa de-a nu se lăsa să 
ajungă în asemenea stare. Voiau şi ele să petreacă, dar 
copii, asta nu! 

— N-au decât să se bată! Le priveşte. Sigur că e 
borţoasă, se vedea destul de bine; cu atât mai rău pentru 
ea! 

Cei trei bărbaţi alergară numaidecât, dându-le la o parte 
pe cele care priveau, ca să le poată despărţi pe cele care se 
băteau. Dar încăierarea era atât de înverşunată, atât de 
pătimaşă, încât nici prezenţa patronului nu putea s-o 
oprească. Nu-l vedeau, vacarmul creştea. Şi, ca să-l domine, 
trebui să strige cu glasu-i baritonal: 

— La naiba! ce-nseamnă asta? Cine mi-a adus asemenea 
ticăloase?... Aveţi de gând să isprăviţi tărăboiul, sau vă dau 
pe toate afară! 


Mathieu şi Morange se aruncaseră asupra celor doua 
surori, silindu-se să le oprească loviturile. Dar numai vocea 
tunătoare, ameninţarea de zeu olimpic a lui Beauchene făcu 
linişte deodată. Speriate, îmblânzite, muncitoarele se 
dădură înapoi, se aşezară pe furiş în faţa măsuţelor lor, în 
timp ce Norine şi Euphrasie se ridicau gâfâind, cu părul 
smuls, cu hainele rupte, orbite încă de atâta turbare, că 
abia recunoşteau persoanele de faţă. 

— Aţi înnebunit! continua Beauchene, cu amploarea 
magistrală a autorităţii sale. Unde s-a mai văzut ca două 
surori să se bată ca nişte hamali? Şi v-aţi găsit tocmai în 
atelier, în orele de lucru, să vă luaţi de păr!... Ia spuneţi, ce 
e? ce s-a-ntâmplat? 

În clipa aceea moş Moineaud, pe care un binevoitor se 
dusese să-l caute jos, spunându-i că cele două fete ale lui se 
sfâşie, acolo sus, intră eu aerul său liniştit şi nepăsător de 
muncitor care a început să îmbătrânească şi pe care cei 
douăzeci şi cinci de ani de muncă grea îl şi împietriseră. 
Nimeni nu-l observă însă, şi turbata de Euphrasie, care era 
cu spatele la el, apucată de un nou acces de mânie 
înverşunată, suspinând, temându-se că va fi pedepsită, 
dorind să se dezvinovăţească, îi strigă Normei: 

— Da, te-am învinovăţit că mi-ai luat glaspapirul şi e 
adevărat că mi l-ai luat, şi n-am minţit nici când ţi-am spus 
că puteai să te freci cu el pe pântec, dacă nu voiai să mai 
crească! 

Râsete înăbuşite izbucniră din nou printre muncitoare. 
Apoi se făcu linişte deplină. Norine însărcinată! 
Neaşteptata descoperire îl zgudui atât de tare pe Mathieu 
încât, devenind bănuitor, îl ţintui cu privirea pe Beauchsne. 
Dar acesta primi lovitura cu semeţie, doar cu o uşoară 
tresărire, plictisit că aude divulgându-se, în împrejurări atât 
de neprevăzute, un fapt care trebuia neapărat să devină 
public într-o zi sau alta. Rămase acelaşi om frumos şi 
puternic, luând un aer demn, în timp ce Euphrasie continua 
să-şi înjosească sora înnebunită. 


— Hai? îndrăzneşte să spui că nu eşti borţoasă, putoare 
ordinară! De mult ştiu că eşti însărcinată... Cred că n-ai de 
gând să minţi, nu-i aşa? Ia uitaţi-vă aici! 

Cu un gest violent, o apucase pe Norine de halat, halatul 
acela lung de lucru, cu care până acum reuşise să-şi 
ascundă talia; şi, înfigând mâna în satinul rupt în timpul 
încăierării, îl sfâşie de tot, de la un capăt la celălalt, astfel că 
pântecele Norinei ieşi la iveală, pântecele acela dureros, de 
sărmană fată sedusă, pe care ea îl vedea cu disperare 
crescând şi pe care ar fi vrut să-l zdrobească cu toată 
puterea pumnilor săi! Nimeni nu mai putea să tăgăduiască, 
copcile rochiei se rupseseră, iar pântecele ieşea, se revărsa. 
Norine, tremurând, îşi acoperi faţa şi izbucni în lacrimi. 

— E un scandal, un scandal de neîngăduit! se grăbi să 
adauge Beauchene, ridicând din nou glasul. Domnişoară 
FEuphrasie, îţi ordon să taci, nu vreau să mai aud niciun 
cuvânt! 

Se bâlbâi puţin, deoarece îi era frică, poate, ca aceasta 
turbată să nu-i ştie povestea şi s-o spună cu glas tare, în 
nebunia de care era cuprinsă. Sora cea mare însă nu prea 
avea încredere în cea mică şi nu-i destăinuia nimic. El simţi 
acest lucru, când privirea lui întâlni ochii înlăcrimaţi ai 
nenorocitei fete, o privire de sărmană fiinţă slabă, atât de 
umilă, atât de pierdută, făgăduind orice, numai să n-o 
părăsească cu desăvârşire. Robusta lui înfăţişare de stăpân 
atotputernic îşi recăpătă calmul, în timp ce Euphrasie 
încheia, cu vocea ei subţire şi uscată: 

— O! eu! domnule Beauchene, nu mai am nimic de spus. 
De când am aflat acest lucru, simţeam că mă înăbuş; cu atât 
mai rău dacă află şi tata! 

Tatăl rămăsese în spatele ei şi auzise întreaga poveste 
ruşinoasă. Ce ghinion că se dusese cineva să-l cheme! Era 
un om obosit de necazurile oamenilor săraci, căruia nu-i 
plăceau buclucurile şi care-şi spunea că, oricât ar munci, nu 
va ajunge niciodată să biruie murdăriile vieţii. Ajunsese să 
se împace cu soarta inevitabilă, ştiind că băieţii şi fetele o 


luau razna de cele mai multe ori, şi-şi pregătea dinainte un 
colţ liniştit, făcându-se că nu vede. 

Dar iată că-l sileau să se supere! Şi când înţelese că 
fusese văzut în sală, fu într-adevăr la înălţime, cuprins de-o 
adevărată indignare, văzându-se astfel dezonorat în faţa 
lumii. Se aruncă asupra Norinei cu pumnul ridicat, cu 
glasul tremurând. 

— Deci e adevărat, nu tăgăduieşti?... Ah! nenorocito, am 
să te omor! 

Din nou Mathieu şi Morange interveniră, oprindu-l pe 
tatăl care striga mereu: 

— Să plece, să plece numaidecât, sau se întâmplă o 
nenorocire! Şi să n-o mai prind că-i calcă piciorul pe-acasă, 
să n-o mai găsesc acolo diseară, dacă nu vrea s-o arunc pe 
fereastră! 

Norine, înspăimântată, o şterse, urmărită de blestemele 
părinteşti. Îşi înnodă părul ei frumos, îşi potrivi halatul 
zdrenţuit şi, dintr-o săritură, fu la uşă, dispărând în mijlocul 
tăcerii de gheaţă a atelierului. 

Atunci Beauchene deveni împăciuitor. 

— Haide, scumpul meu Moineaud, linişteşte-te, curaj! 
După un asemenea scandal, negreşit că nu pot s-o mai ţin 
pe Norine, pe care, de altminteri, şi starea ei ar fi silit-o să 
părăsească atelierul. Dumneata ştii însă cât te preţuim cu 
toţii. Ceea ce s-a întâmplat, nu-i aşa? nu te împiedică să fii, 
totuşi, un bun muncitor şi un om cumsecade. 

Moineaud păru foarte mişcat. 

— Fără-ndoială, domnule Beauchene. Numai că ni-i e 
greu să înghit o asemenea porcărie. 

Dar patronul stărui. 

— Eh! nu e vina dumitale, nu dumneata eşti vinovat... 
Uite! dă-mi mâna. 

Şi Beauchene strânse mâna lui Moineaud, care plecă 
foarte  măgulit, mişcat până la lacrimi. Euphrasie, 
triumfătoare, îşi reluase locul în faţa măsuţei. Toate 


muncitoarele, amenințate de-a fi concediate la cel mai mic 
zgomot, lucrau fără o şoaptă, cu nasul în micile lor tocile. 

Mathieu rămase uluit, păstrându-şi gândurile pentru 
sine, dar hărțuit de numeroase întrebări, la care nici el nu 
îndrăznea să-şi dea răspuns. Îl urmărise cu privirea, din ce 
în ce mai surprins, pe Beauchene, care se retrăgea 
maiestuos, om cu mână de fier, mulţumit că restabilise 
ordinea. Apoi, cum pentru a se reîntoarce în biroul lui 
trebuia să treacă prin acela al lui Morange, rămase mirat 
văzându-l pe contabil prăbuşit în jilţul său, cu o figură 
disperată, aproape plângând. 

— Ce ai, amice? 

În timpul scenei cumplite din atelierul femeilor, Morange 
nu scosese nicio vorbă; dar paloarea lui, mâinile care îi 
tremurau erau dovada emoţiei prin care trecea. 

— Ah! dragul meu, murmură el în sfârşit, nu poţi să-ţi 
închipui ce efect au asupra mea poveştile acestea despre 
sarcini. Îmi tremură picioarele. 

Atunci, Mathieu îşi aduse aminte de destăinuirea 
disperată pe care Valerie i-o făcuse Mariannei şi pe care 
aceasta i-o repetase în aceeaşi seară. Îi făcea rău să-l vadă 
pe bietul om prăpădit în halul ăsta, sub ameninţarea că va 
avea al doilea copil; şi, cu toată uimirea lui, că cineva ar 
putea suferi astfel din cauza unei perspective atât de 
frumoase, vru să-l încurajeze. 

— Da, ştiu, nevastă-mea mi-a spus şi mie noutatea ne 
care i-a adus-o soţia dumitale. Nu mai ai nicio îndoială, 
vasăzică, lucrul e sigur? 

— O! dragul meu, cât se poate de sigur. E ruina noastră. 
Cum aş mai putea acum să părăsesc uzina şi să-mi încerc 
norocul la Creditul Naţional, primind, la început, o situaţie 
mai puţin importantă? lată-ne pentru totdeauna înotând în 
sărăcie, cum spune biata nevastă-mea... Se tânguie de 
dimineaţă până seara. Chiar azi-dimineaţă am lăsat-o 
înlăcrimată şi, uite, mi se rupe inima. Eu unul m-aş fi 
obişnuit cu ideea asta, ea însă a făcut din mine un ambițios, 


punându-şi atâta încredere în mine încât sufăr că nu-i pot 
asigura luxul şi plăcerile pe care le doreşte atât de mult... 
Apoi, mai e şi micuța noastră Reine. Cum să-i facem zestre, 
cum s-o mărităm, scumpa de ea, atât de inteligentă, atât de 
drăgălaşă, demnă de-un prinţ. Vezi, mi-a pierit somnul, 
nevastă-mea îmi repetă mereu lucruri care-mi umblă prin 
cap, încât nu mai ştiu pe ce lume trăiesc. 

Şi bietul om, atât de simţitor, cu inima atât de slabă şi 
voinţa atât de mediocră, schiţă un gest de disperare, ca 
pentru a-i arăta cât era de nefericit în ciuda ambiţiei sale 
încăpăţânate, în ciuda dorinţei exasperate de-a se îmbogăţi, 
cu care soţia sa îl chinuia: 

— Lasă! totul se aranjează, spuse Mathieu politicos, îl veţi 
adora pe micuţ. 

Morange strigă îngrozit: 

— Nu, nu! nu vorbi aşa! Ei bine, dacă te-ar auzi Valerie, 
ar crede că-i doreşti nenorocirea. Nu vrea în ruptul capului 
să mai aibă un copil. 

Apoi, coborând glasul, ca şi cum cineva ar fi putut să-l 
audă, adăugă misterios, străbătut câte-un fior: 

— Să ştii că mi-e frică. E în stare să facă vreo prostie în 
rătăcirea ei. 

Dar se opri, de teamă să nu fi vorbit prea mult. De azi- 
dimineaţă, după o noapte întreagă de discuţii şi lacrimi, 
după ceasuri de zbucium în dormitorul întunecat, gândul 
acesta groaznic îl obseda. Nu era, oare. şi el hotărât? 

— Ce vrei să spui? întrebă Mathieu. 

— Nimic, nebunii de femeie... În sfârşit, bunul meu 
prieten, ai în faţa dumitale pe omul cel mai nenorocit de pe 
pământ. Îi invidiez până şi pe oamenii care spargi pietre pe 
drum. 

Două lacrimi mari îi alunecară pe obraji. Se lăsă o tăcere 
apăsătoare. Se linişti apoi şi continuă, amintindu-şi de 
Norine, fără s-o numească: 

— D-apoi fata aceea, dă-mi voie să-ţi spun! încă una 
căreia atât îi mai lipsea: un copil! S-ar spune că-i un 


blestem: totdeauna femeile care nu vor, alea fac copii. Acum 
a ajuns pe drumuri: fără bani, fără pâine, fără lucru, nimeni 
care s-o ajute; şi cu un plod în burtă... Îmi venea să plâng 
adineauri văzând-o cu bietul ei pântece. lar patronul o 
alungă. Nu există nicio dreptate. 

Mathieu avu o bănuială. 

— Poate că, în cele din urmă, tatăl copilului îi va veni în 
ajutor. 

— Oh, crezi? răspunse contabilul, cu un zâmbet trist, 
care spunea mult. Nu spun nimic, nu mă amestec. Dar, 
fireşte, ai ochi, auzi uneori lucruri pe care ai prefera să nu 
le ştii... Toate astea sunt odioase! Greşeala e a naturii, care 
a orânduit lucrurile atât de rău: imediat te pomeneşti cu un 
copil, doar pentru o clipă de plăcere, de care, în prostia ta, 
nu ştii să te fereşti. Într-adevăr, îţi încurcă viaţa. 

Şi Morange, cu un gest de filosof dezamăgit, îşi continuă, 
descurajat, meseria de contabil, în timp ce Mathieu reintră, 
în sfârşit, în biroul său. 

După-prânz, câteva ore mai târziu, după ce se întoarse 
de la masă, aflându-se singur, cufundat în schiţa unei noi 
maşini de semănat, tresări auzind deodată în spatele lui o 
tuse uşoară. Era o fetiţă de vreo doisprezece ani, care 
intrase şi închisese uşa fără zgomot şi care sta acolo, cine 
ştie de când, înainte de-a îndrăzni să-i vorbească. 

— Cine eşti? şi ce vrei de la mine? 

Ea nu se tulbură; avu un zâmbet discret. 

— M-a trimis mama să vă spun că aţi fi foarte amabil dacă 
aţi binevoi să coborâţi o clipă. 

— Dar cine eşti tu? 

— Sunt Cecile. 

— Cecile Moineaud! 

— Da, domnule. 

Mathieu înţelese. Trebuia să fie vorba despre jalnica 
poveste a Norinei. 

— Şi unde mă aşteaptă maică-ta? 


— Vă aşteaptă afară, pe stradă, acolo în dos. Şi mi-a spus 
să vă anunţ că, dacă nu veniţi, va fi o mare nenorocire 
pentru toţi. 

El o privea: era prea înaltă, crescuse prea repede, cu 
părul decolorat, faţa ştearsă de pe-acum, resemnată, ca a 
mamei sale, dârdâind de frig, în rochiţa subţire şi sub şalul 
care îi acoperea capul. O mare milă îl cuprinse şi îi spuse s- 
o ia înainte; fetiţa se strecură în coridor, cobori scara cu 
mlădierea unei nevăstuici, cu precauţiile de care se folosise 
şi la venire. Apoi, la poarta uzinei, zări o altă ştrengăriţă, de 
opt ani cel mult, care îi aştepta şi merse înaintea lor, după 
ce le aruncase o privire plină de înţeles. 

— Cine mai e şi asta? 

— E soră-mea cea mică, lrma. 

— Ce făcea la poartă? De ce n-aţi urcat împreună? 

— Ştiţi! a rămas de pândă, să vadă dacă nu suntem 
spionate. Cunoaştem bine uzina; mama ştie că nu suntem 
proaste. 

Şi, părăsindu-l, alergă spre lrma, o fetiţă drăgălaşe, 
blondă ca Norine, dar mai delicată, cu o figură fină şi 
bolnăvicioasă. 

— Nu e bine să ne vadă cineva mergând împreună. 
Urmaţi-ne, domnule. 

Şi el le urmă. Mergeau înainte, la douăzeci de metri, cu 
pas leneş de haimanale care trag chiulul de la şcoală. 
Totuşi, nu era o zi de hoinărit, fiindcă soarele se ascunsese, 
sufla un vânt rece, măturând străzile, drepte şi pustii, şi 
ridicând fulgii îngheţaţi, de care trotuarele erau albite. Pe 
gerul acesta de iarnă, cartierul muncitoresc se cufundase 
într-o tristeţe mohorâtă. Pe cele două margini ale străzilor 
largi, de-a lungul nesfârşitelor ziduri cenuşii, nu se mai 
auzea, ieşind din uzinele închise decât suflul regulat al 
aburilor, care ţâşneau ca nişte horcăieli de trudă şi de 
suferinţă. Şi, în această singurătate jalnică, la întretăierea a 
două străzi, ca şi cum ar fi vrut să-i supravegheze pe cei ce 
se apropiau, mama şi fiica aşteptau, în picioare pe trotuar, 


în vântul îngheţat care le biciuia, dârdâind de frig 
amândouă, bătrâna cu o bonetă neagră, tânăra cu capul 
înfăşurat într-o broboadă de lână roşie. 

Când îl zări pe Mathieu, Norine începu din nou să plângă. 
Faţa ei fragedă şi drăgălaşe, albă ca laptele, atât de veselă, 
atât de cutezătoare de obicei, era acum brăzdată de 
lacrimi. Se vedea că-şi exagerează niţeluş disperarea, ca să 
pară mai interesantă. 

— Ah! domnule, gemu, tânguindu-se, mama, ce bun 
sunteţi că aţi venit! 'Ioată speranţa ne e numai în 
dumneavoastră. 

Înainte de a da lămuriri, ea se întoarse către micuţele 
Irma şi Cecile, care se pironiseră lângă sora lor mai mare, 
dornice să afle despre ce e vorba, curioase şi înfierbântate 
de toată aventura. 

— Ia luaţi-o, voi două, fuga înainte şi opriţi-vă, tu pe 
strada asta, iar tu pe cealaltă, staţi la pândă şi înştiinţaţi-mă 
dacă vedeţi pe cineva venind. 

Dar fetiţele nu se clintiră, fără ca mama, de altfel, să se 
mai ocupe de ele. Rămaseră cu ochii lucind, fiind numai 
urechi. 

— Cunoaşteţi, spuse femeia Moineaud, nenorocirea care 
ne-a lovit. Parcă n-am fi avut destule necazuri şi aşa!... Ce 
să ne facem, Dumnezeule? 

Şi începu la rândul ei să plângă, lacrimile înecându-i 
glasul. Mathieu, care n-o văzuse de mai bine de un an, o 
găsea îmbătrânită, o femeie bătrână sadea la cei patruzeci 
şi trei de ani ai ei, prăpădită de numeroasele sarcini, în 
timpul cărora se omora muncind şi după care se scula prea 
curând, fără niciun fel de precauţii, cu părul şi dinţii din ce 
în ce mai rari. Dacă se resemna, ca un suflet bun şi supus ce 
era, cu faţa cenuşie, ponosită înainte de vreme, afla totuşi 
plăcere şi mângâiere povestindu-şi nenorocirile; uită pentru 
o clipă întâmplarea fiicei sale mai mari, care le punea vârf 
la toate, şi începu să numere nenorocirile abătute asupra 
lor de şase luni încoace. 


— Ce e drept, Victor al nostru a fost primit la uzină când 
a împlinit şaisprezece ani. Asta ne-a mai uşurat, fiindcă, 
dacă sunt opt persoane într-o casă, e ceva când încă unul îşi 
câştigă pâinea. Dar mai rămân trei care n-aduc nimic, aste 
două puştoaice şi micuțul Alfred, cel din urmă, de care m-aş 
fi lipsit bucuroasă. Şi mai e şi bolnăvicios, era să-l pierd, 
poate ar fi fost mai bine şi pentru el, şi pentru noi. Nu mai 
vorbesc de Irma, nodul ăsta de fetiţă, care nu e deloc 
voinică; şi medicamentele costă destul... Ce să vă mai spun 
despre moartea lui Eugene, fiul nostru cel mai mare, care 
era soldat în colonii. L-aţi cunoscut la uzină, nu-i aşa? 
înainte de-a pleca în armată. Într-o dimineaţă, o adresă din 
partea cârmuirii ne-a înştiinţat că a murit de dizenterie. Să 
mai faci copii, ca să ţi-i omoare, fără să poţi măcar să-i mai 
săruţi o dată şi fără să ştii unde le e mormântul! 

Un suspin al Norinei îi aminti necazul de acum. 

— Da, da, ajung şi-aici... Ah! să faci copii, domnule, din 
fericire acest lucru nu mă mai priveşte! Mi-am făcut suma şi 
e singura fericire pe care o aşteptam - prea devreme 
îmbătrânită pentru vârstă mea - să nu mai fiu femeie. 
Acum, bietul meu Moineaud se poate amuza cât vrea, că nu 
mă mai tem de urmări. 

Vântul sufla, frigul era atât de aspru încât Mathieu îşi 
simţi mustăţile acoperindu-i-se de promoroacă. Voi să 
curme discuţia. 

— Copilele au să răcească. Spune-mi ce doreşti? 

— Vai! domnule, pentru nenorocirea Norinei vreau să vă 
TOg, ştiţi bine. Ruşinea asta ne mai lipsea. Mi-a povestit fata 
totul, numai eu o mai sprijin puţin; căci, vă întreb, ce mi-ar 
folosi dacă m-aş pune cu bătaia pe ea?... Dar ce să se facă 
ea acum, când Moineaud a dat-o afară, ameninţând-o cu 
moartea dacă o mai prinde pe-acasă? Nu e om rău 
Moineaud, dar trebuie să înţeleg că nu poate să accepte în 
faţa lumii o asemenea ruşine. Copiii, nu-i aşa, îi faci fără să 
te gândeşti, apoi cresc, îi iubeşti, oricum; şi cu băieţii mai 
merge cum mai merge, sunt ca nişte păsărele, du-te unde 


vrei, fă ce-ţi place, după ce-ai ieşit din cuib; dar fetele, te 
doare inima când le vezi că încep să calce strâmb... 
Moineaud e cătrănit rău, zice că are să spargă tot - e firesc, 
nu? 

Mathieu o aprobă, dând din cap. Era obişnuita poveste a 
căsniciilor de muncitori cu familie numeroasă: tatăl, om bun 
de fapt, nu se îngrijeşte deloc de cuibul prea plin; mama, 
prea ocupată, nu poate să-şi supravegheze copiii în chip 
fatal, copiii calcă alături, mânia părintească se trezeşte 
când greşeala s-a săvârşit; şi totul duce, drept încheiere, la 
destrămarea familiei şi, în societate, la o viaţă distrusă şi 
pierdută, în chip mizerabil., 

Obosită, văzând că misiunea cu care o însărcinase pe 
maică-sa se tărăgăna, Norine începu să scâncească mai 
tare, murmurând între două suspine: 

— Spune-i dumnealui că ţi-am povestit tot. 

În sfârşit, soţia lui Moineaud atinse cumplitul subiect. 
Cobori glasul: 

— Da, domnule, Norine mi-a spus că dumneavoastră 
sunteţi singura persoană care poate să facă ceva pentru 
noi, fiindcă aţi văzut-o, într-o seară, cu tatăl copilului ei, şi- 
aţi putea în consecinţă să fiţi martor că nu minte... 
Înţelegeţi de ce Moineaud nu trebuie să afle nimic. 
Niciodată nu-i vom spune numele lui; şi, în ziua când 
întâmplarea ar face ea el să afle, aş fi cea dintâi care l-aş 
ruga să se poarte ca şi când n-ar şti nimic: sunt ani şi ani de 
când lucrează în uzină, ar fi un dezastru dacă ar fi silit s-o 
părăsească... Vedeţi bine că nu vrem să facem scandal. Nici 
fiică-mea, nici eu nu vom povesti întâmplarea, pentru că n- 
avem nimic de câştigat. Dar, în acelaşi timp, Norine nu 
poate să rămână pe drumuri, pe tatăl copilului ei nu-l va 
lăsa inima s-o părăsească astfel. De aceea vă rugăm pe 
dumneavoastră să-i vorbiţi, să obţineţi de la el un ajutor, pe 
care nu l-ar refuza nici unui câine, dacă l-ar întâlni în drum 
pe-un asemenea timp. 


Tremura în umilinţa ei de femeie sărmană, atât de 
îngrozită de viaţa-i mizerabilă încât rămânea uimită de 
propria ei îndrăzneală cutezând să învinuiască astfel un 
personaj puternic, de care depindea soarta tuturor alor săi. 
Deodată, zărindu-le pe cele două micuţe, Irma şi Cecile, 
care o ascultau cu atenţia încordată, îşi vărsă focul asupra 
lor. 

— Ce căutaţi aici? Vă spusesem doar să vă duceţi să vă 
uitaţi pe cele două străzi... Haide! luaţi-o din loc! copiii nu 
trebuie să audă ce vorbesc oamenii mari. 

Liniştite, fetiţele se încăpăţânară. Prea se distrau; se 
prefăcură că se depărtează; şi mama le uită din nou. 

Foarte mişcat, Mathieu şovâia, totuşi. Prevedea ce avea 
să-i răspundă Beauchene. De aceea căută motive pentru a 
explica de ce refuză să intervină. 

— Sărmană femeie, te înşeli în ce priveşte trecerea de 
care mă bucur. Mă tem că am să dau greş. 

Dar Norine nu-l lăsă să-şi isprăvească fraza. Văzu că 
trebuie să se amestece. Nu mai plângea, încetul cu încetul îi 
veni inima la loc. 

— Ascultaţi, mama nu vă spune ceea ce voia să vă spună. 
La urma urmei, nu eu l-am urmărit pe acel domn, ciela 
alergat după mine, nu mi-a dat pace până n-am consimţit la 
tot ce dorea. Şi acum mă părăseşte aşa, parcă nici nu m-ar 
mai cunoaşte! lotuşi, dacă aş fi rea, as putea să-i 
pricinuiesc multe supărări... Sunt o fată cinstită şi vă jur că 
înainte de-a face prostia să mă duc cu el... 

Era gata să mintă, spunând că a fost fecioară când o 
avusese Beauchene. Dar trebuie să fi citit în ochii lui că e 
informat; şi socoti că e mai cuminte să nu insiste în faţa 
maică-sii, căreia nu găsise cu cale să-i mărturisească prima 
greşeală. Nu era alta decât obişnuita poveste a 
muncitoarelor drăguţe ca ea, având educaţia atelierului şi a 
străzii, corupte de la doisprezece ani, ştiind totul, dar 
ferindu-se din calcul, ştiind exact cât preţuiesc. Foarte 
şireată, cu toată naivitatea ei aparentă, aşteptase mult timp 


un prilej mai bun. Apoi, ca atâtea altele, într-o clipă de 
zăpăceală, se dăruise pe gratis unui prieten, care o ştersese 
în aceeaşi seară. Ca să îndrepte greşeala, se aruncase mai 
târziu în braţele patronului milionar, ca o fată deşteaptă a 
Parisului, doritoare şi ea să urce o treaptă mai sus, să guste 
plăceri mai rafinate, luxul pe care-l sorbea cu ochii în 
magazinele marilor cartiere. Numai că în Beauchene găsise 
un desfrânat de-un egoism atât de sălbatic, de-o 
inconştienţă atât de desăvârşită faţă de tot ce nu era 
interesul sau plăcerea lui, încât ieşise din aventura asta 
înşelată, frustrată în chipul cel mai nedemn, după ce 
dăduse tot, tinereţea-i desfătătoare, frăgezimea delicioasă, 
carnea ei ca laptele, un adevărat ospăț de primăvară, 
nealegându-se cu alt câştig decât cu nenorocitul acela de 
copil, deznodământ firesc, în faţa căruia fetele rămân 
zdrobite, ca sub o neaşteptată lovitură de trăsnet. 

— În sfârşit, continuă ea disperată, n-o să-ndrăznească să 
spună că nu e copilul lui. Ar fi o minciună sfruntată. N-are 
decât să-şi amintească datele, e limpede ca lumina zilei. Eu 
mi-am făcut socotelile, şi pot să-i dovedesc oricând va voi... 
Vă-nchipuiţi, domnule, că nu sunt în stare să spun minciuni 
despre un lucru atât de grav. Ei, bine! vă jur că n-am 
cunoscut alt bărbat afară de el, el e tatăl copilului, tot atât 
de adevărat cum e adevărat că mama e aici şi mă aude. 
Înţelegeţi, jur şi aş jura chiar cu capul sub ghilotină... 
Spuneţi-i asta, domnule, spuneţi-i, şi vom vedea dacă are 
inima să mă lase pe drumuri. 

Tonul ei era atât de sincer, atât de profund, încât Mathieu 
fu convins. Cu siguranţă că nu minte. Acum începuse mama 
să plângă, cu sughiţuri înăbuşite; iar cele două fetiţe, 
copleşite de emoția scenei, se boceau, cu feţele scăldate în 
lacrimi. Cu sufletul tulburat, cedă şi el. 

— Doamne! voi face o încercare, însă nu vă promit că am 
să reuşesc... Am să vă anunţ, dacă voi putea obţine ceva. 

Mama şi fiica îi luaseră mâinile şi voiau să i le sărute. 
Hotărâră ca Norine să doarmă la o prietenă, aşteptând săi 


se decidă soarta. Şi, pe strada pustie, unde nu se auzea 
decât mugetul, gâfâind, al uzinelor vecine, îngrozitorul 
vânt, ce spulbera zăpada, sufla mai rece, biciuindu-le pe 
cele patru fiinţe nenorocite, care dârdâiau de frig în 
subţirile lor haine sărăcăcioase. Plecară cu feţele înroşite, 
mâinile umflate de degerături, ca purtate de groaznicul fior 
al iernii nemiloase. Şi el le privi dispărând, pe cele trei fete 
care scânceau, strânse în jurul mamei înlăcrimate. 

Când Mathieu ajunse la uzină, îi păru rău că se obligase 
oarecum, fiindu-i frică să nu le fi lăsat decât iluzii bietelor 
femei. Cum avea să înceapă? ce să spună? Şi întâmplarea 
voi ca, intrând în birou, să-l găsească acolo pe Beauchene, 
care, dorind să fie informat despre proiectul unei maşini, îl 
aştepta. 

— Unde ai fost, dragă? E un sfert de oră de când am 
trimis să te caute pretutindeni. 

Mathieu căuta un motiv de scuză, când îi veni în gând să 
se folosească de acest prilej şi să grăbească lucrurile, 
spunând adevărul. Şi făcu acest lucru cu mult curaj, povesti 
cum veniseră fetiţele să-l caute, pe urmă convorbirea avută 
cu Norine şi cu maică-sa, chiar în clipa aceea. 

— În sfârşit, dragă Alexandre, nu te supăra că mă 
amestec în afacerea asta. Împrejurările mi se par destul de 
grave şi mă fac să trec peste neplăcerea ce mi-o 
pricinuieşte faptul de-a te necâji. Şi tot nu ţi-aş fi spus 
nimic, dacă nu mi-ai fi făcut oarecari destăinuiri. 

Beauchene îl ascultase, întâi uimit, cuprins de-o surdă 
mânie, care-i aduse sângele în obraz. Se înăbuşea, strângea 
pumnii, gata parcă să spargă tot. Se prefăcu apoi că-l apucă 
o poftă nebună de râs, o veselie plină de dispreţ, ale cărei 
hohote sunau fals. 

— Dar bine, dragul meu, ăsta e şantaj curat... De ce te 
amesteci? nu te credeam atât de naiv, şi frumos rol te pun 
să joci... Carevasăzică mama şi chiar surorile mai mici îi ţin 
isonul. E nemaipomenit, devine hazliu... Şi, nu-i aşa, ai fost 
împuternicit cu un ultimatum! Trebuie să recunosc copilul; 


dacă nu, îmi vor pricinui multe neplăceri... Nu, nu, într- 
adevăr e magnific! 

Începuse să se plimbe în lung şi în lat, pufnind, ţipând, 
foarte plictisit în fond, jignit, mai ales, că i se poate întâmpla 
un accident atât de ridicol tocmai lui, un tip atât de 
şmecher. Deodată se opri. 

— Ascultă, e vorba de-o glumă! Spune-mi dumneata care, 
în definitiv, nu eşti prost, ai accepta o asemenea 
paternitate? O fată care s-a culcat anul trecut cu un ucenic 
al negustorului de vinuri! O fată care de pe-atunci trebuie 
să fi făcut cele mai mari porcării! N-a trebuit decât să-i fac 
un semn. Ca ea găseşti câte vrei pe stradă. 

Şi cum Mathieu vru să-l întrerupă, protestând, ca să-i 
împărtăşească convingerea că nenorocita nu minte, îi 
închise gura cu violenţă. 

— Nu, nu, taci, ascultă-mă... Sunt sigur, înţelegi? sigur că 
am luat toate precauţiile. Mă pricep eu în astea, dragul 
meu. Ar fi într-adevăr deplorabil dacă, reuşind să evit un 
asemenea dezastru cu soţia mea, m-aş apuca să mă port cu 
o amantă ca un licean care nu cunoaşte trucurile. Pun mâna 
în foc că mititelul va trebui să-şi caute alt tată. 

Totuşi, se vedea că nu era atât de sigur, pentru că începu 
o discuţie cu privire la ziua în care fata ar fi rămas gravidă. 
Se încurcă, se contrazise, i se demască minciuna. Adevărul 
e că nu putea să fie însărcinată din prima seară, seara în 
care el îi făcuse destăinuiri lui Mathieu, înainte de-a se 
întâlni cu muncitoarea la colţul străzii Caumartin. Dar o 
revăzuse adesea după aceea, cuprins de pofte frenetice, 
timp de trei sau patru luni, până în ziua când, dându-şi 
seama că e însărcinată, i se făcuse silă de ea, găsind-o urâtă 
şi incomodă şi grăbindu-se să rupă orice legătură, ca să 
scape de răspundere. 

Acum o deprecia, zicea că n-a fost decât o amantă 
efemeră, cu frumuseţea ei provocatoare, ca şi cum n-ar mai 
fi putut înţelege cum de fusese atât de prost să se coboare 
până la un asemenea capriciu. 


Patronul îşi făcu din nou apariţia, vanitos, autoritar, 
strigându-şi trufaşa inconştienţă: 

— Să te culci cu una dintre muncitoarele tale mai merge, 
deşi e curată prostie; dar să ai un copil cu ea, ah! nu, nu, e- 
o adevărată tâmpenie, şi-ar bate toată lumea joc de mine, 
m-aş duce de râpă! 

Isprăvise totuşi cu învinuirile violente; şi, neliniştit că 
Mathieu tace, aşteptând să-i treacă prima furie, ca să poată 
pleda în favoarea tristei Norine, se îngrozi de această 
tăcere şi se lăsă pe-un scaun, gâfâind, ocărând. 

—  Şi-apoi, chiar admițând asta, să zicem că mi-am 
pierdut o clipă minţile. [i se mai întâmplă: când te-ai 
ghiftuit uneori, nu mai ştii ce faci. Dar, chiar şi în cazul 
acesta, e oare de-ajuns, pentru ca o haimana să-mi pună un 
copil în cârcă? Un copil! Dar asta o priveşte, cu atât mai rău 
pentru ea! E riscul meseriei. Cine mă poate asigura că, în 
vremea aceea, nu s-a culcat cu doi sau trei bărbaţi pe 
săptămână? Cum să te mai descurci printre atâţia! Sigur că 
nici ea nu ştie de la ce domn are frumosul dar. Atunci, cum 
sunt şi eu amestecat în treaba asta, ca un mare nătărău, 
fata, având motive să mă vâre în bucluc, înscenează o mică 
poveste. Un om bogat, un patron, care se va feri de scandal 
- poţi scoate de la el o avere. Şantaj, dragul meu, şantaj şi 
nimic altceva? 

Se lăsă o tăcere apăsătoare! Mathieu începuse, la rândul 
lui, să se plimbe prin biroul prea încălzit de-o sobă mare de 
faianţă. Mai aşteptă puţin, înainte de-a începe să vorbească, 
în timp ce, sub duşumeaua care tremura, se auzea vuietul 
continuu al uzinei în plin lucru. Şi, în sfârşit, spuse ceea ce 
avea de spus, cât mai simplu cu putinţă: convingerea lui că 
Norine nu minte, amănuntele pe care i le dăduse, lacrimile 
celor două femei, şi că s-ar săvârşi o cumplită neîndurare ca 
această nenorocită să fie lăsată pe drumuri. Presupunând 
chiar că e copilul altuia, fusese totuşi amanta lui, nu putea 
să-i refuze un ajutor, acum, când era atât de nemilos 
părăsită. 


— Vrei să pari mai rău decât eşti în realitate. Sunt 
convins că te vei mai gândi şi că vei face ce trebuie. Un om 
galant ca dumneata se poartă frumos, ce naiba! 

— Dar, dacă o ajut cu ceva, strigă Beauchene încolţit, 
neliniştit, se va spune pretutindeni că e copilul meu. Şi 
atunci îi va fi uşor să mi-l arunce în cârcă. 

Din nou se lăsă tăcerea; se auzi ţâşnitul strident al unei 
conducte din care scăpau aburi, în fundul curţii. Apoi spuse 
stingherit, după oarecare şovăire: 

— Ameninţă că va face scandal?... Mi-a fost o clipă teamă 
să nu se ducă la nevastă-mea. Ar fi grozav de supărător. 

Mathieu îşi reţinu un zâmbet. Simţi că-l câştigase: 

— Mai ştii... Nu e rea fata. Dar când femeile sunt la 
ananghie, devin capabile de cele mai mari nebunii... De 
altfel, n-a avut nicio pretenţie, nici nu mi-a explicat ce cere, 
mi-a spus doar atât, că nu poate să rămână pe drumuri pe 
asemenea vreme, pentru că taică-său a alungat-o... Dacă 
vrei să-mi ştii părerea, m-am gândit c-ar fi bine s-o 
internăm, chiar de mâine, la o moaşă. Pentru că e 
însărcinată în şase luni, vor fi patru sau cinci luni de plată, o 
hârtie de cinci sute de franci, sumă rotundă. Şi totul s-ar 
rezolva bine. 

Beauchene se ridică cu o mişcare bruscă, se duse până la 
fereastră; apoi, întorcându-se: 

— Mă cunoşti şi ştii că n-am inimă rea, nu-i aşa? şi nu mi- 
e de cinci sute de franci mai mult sau mai puţin, de care voi 
fi păgubit. Dacă m-am mâniat, e numai ideea că sunt furat, 
care mă scoate din sărite... Dar, din moment ce e vorba de- 
o operă de binefacere, o, Doamne! nu zic ba. Totuşi, cu o 
condiţie: nu vreau să am niciun amestec, nici nu vreau să 
ştiu ce ai de gând să faci. Caută o moaşă, du-o pe 
domnişoara unde vrei, eu plătesc nota şi-atâta tot. Bună 
ziua, bună seara. 

Scoase un oftat adânc, uşurat, ca scăpat de-o dandana 
care nu voia să spună că-l plictiseşte. Şi îşi luă din nou aerul 
de om superior, victorios, sigur de victorie în toate luptele 


vieţii. Glumi chiar. Biata Norine, în realitate nu era supărat 
pe ea, fiindcă nu mai văzuse niciodată o piele ca ai, 
adevărată mătase, frăgezime de trandafir; şi ea se 
pedepsise cea dintâi cu copilul ăsta nenorocit, care o 
diformase, de n-o mai cunoşteai. Apoi, arătând o 
desăvârşită stăpânire de sine, discută proiectul maşinii, 
despre care venise să-i ceară lămuriri, dovedind, în 
interesele sale de patron, o inteligenţă vie, o agerime 
nemaipomenită. 

Abia plecase, că apăru din nou, deschise uşa şi repetă: 

— Nu uita, mai ales, să-i spui ce condiţie pun, mai întâi... 
Ne-am înţeles, despre copil nici nu vreau să ştiu că există. 
Să facă ce vrea cu el, numai să nu mi se vorbească niciodată 
despre el. 

Chiar în aceeaşi seară, în familia Beauchene se produse 
un fapt îngrozitor. Tocmai când se pregăteau să se aşeze la 
masă, micul Maurice căzu pe parchet leşinat. Leşinul ţinu 
aproape un sfert de oră; şi părinţii, înnebuniţi, ţipau, se 
certau, învinuindu-se unul pe altul că au silit copilul să iasă 
de dimineaţă pe asemenea ger; era vădit că răcise în timpul 
acelei plimbări afurisite, cel puţin aşa spuneau ei, ca să-şi 
potolească îngrijorarea. Mai ales Constance, în timp ce-şi 
ţinea fiul în braţe, îl şi văzu mort. Pentru prima oară se 
făcea simţit fiorul teribil al morţii, şi mama se gândi c-ar 
putea să-l piardă. Simţi că inima i se sfâşie, şi o durere atât 
de cumplită o cuprinse încât abia atunci îşi descoperi 
înfocata dragoste maternă. Dar femeia ambițioasă, cea care 
visa o împărăție pentru fiul ei, unicul moştenitor, viitorul 
prinţ al averii îngrămădite, înzecite, suferi îngrozitor. Dacă 
l-ar pierde, n-ar rămâne fără copii? Şi de ce să nu mai aibă 
unul? De ce această îndărătnicie nechibzuită de-a refuza, 
prin toate mijloacele, să mai aibă un copil? Regretul acesta 
o străpunse ca o scăpărare de fulger şi îi simţi nemiloasa 
arsură până-n adâncul inimii. Între timp, Maurice îşi venise, 
totuşi, în fire, mâncase chiar cu destulă poftă. Numaidecât 
Beauchene începuse să ridice din umeri, glumind pe 


socoteala spaimei lipsite de judecată a femeilor. În zilele 
următoare, nici Constance nu se mai gândea la acest lucru. 


IV 


A doua zi, când Mathieu se apuca să-şi îndeplinească 
misiunea delicată cu care fusese însărcinat, îşi aminti de 
cele două moaşe, ale căror nume le auzise rostite la dejun, 
în familia Seguin, de către Celeste, fata din casă. O înlătură 
mai întâi pe doamna Rouche, despre care fata vorbise atât 
de ciudat, spunând că „treaba se face repede” şi că dă 
dovadă de „o adevărată bunăvoință”. Voia să ia informaţii, 
însă, despre doamna Bourdieu, moaşa care, ocupând o 
căsuţă întreagă în strada Miromesnil, primea acolo şi 
pensionare. Şi parcă îşi amintea că aceasta din urmă fusese 
odinioară, la începutul meseriei, moaşa doamnei Morange 
când o născuse pe fiica ei, Reine, ceea ce făcu să-i dea prin 
mine ca, înainte de toate, să-l întrebe pe Morange. 

Acesta, la lucru în biroul său, păru tulburat de la prima 
întrebare. 

— Da, o prietenă i-o recomandase pe doamna Bourdieu 
nevestei mele... Dar de ce mă întrebi? 

Şi-l privea speriat, ca şi cum numele doamnei Bourdieu 
cădea ca o lovitură de trăsnet peste preocupările lui, ca şi 
când ar fi fost brusc surprins în flagrant delict. Poate că 
acest lucru trezea în el vreo obsesie neclară, tot ce-l 
frământa chinuitor, fără să poată lua încă o hotărâre. Şi 
rămase o clipă cam palid, cu buzele tremurânde. 

Apoi, fără voie, îi scăpă o mărturisire, când înţelese dintr- 
un cuvânt al lui Mathieu că era vorba să-i găsească un 
adăpost Norinei. 


— Chiar azi-dimineaţă mi-a vorbit soţia de doamna 
Bourdieu... Nu ştiu cum a venit vorba. Înţelegi, e atât de 
mult de atunci încât n-am putea să-ţi dăm informaţii 
precise. Se pare însă că şi-a făcut foarte bine meseria şi că 
azi conduce o reputată maternitate... Încearcă dumneata 
însuţi, poate că vei găsi acolo ceea ce cauţi. 

Mathieu îi urmă sfatul. Totuşi, cum i se spusese că 
pensiunea era scumpă la doamna Bourdieu, trecu peste 
părerile preconcepute ce le avea şi se duse, mai întâi, în 
josul străzii Rocher, ca să se intereseze direct despre 
doamna Rouche. Dar însăşi înfăţişarea casei îl îngheţă; o 
casă neagră din vechiul Paris, acolo unde strada cobora în 
pantă repede, şi a cărei intrare întunecoasă şi împuţită 
ducea într-o curte mică, spre care dădeau cele câteva 
camere sărăcăcioase, ocupate de moaşă. Mirosea a canal şi 
a crimă. Deasupra intrării, pe o firmă suspectă, o tăbliță 
galbenă, se vedea scris, neîndemânatic, cu litere mari, 
numele doamnei Rouche. Când sună, o servitoare cu şorţul 
murdar îl introduse într-un salonaş ca de pensiune ieftină, 
împuţit de-un miros de bucătărie; şi imediat se află în faţa 
unei doamne de vreo treizeci şi cinci-treizeci şi şase de ani, 
îmbrăcată în negru, o fiinţă uscăţivă, cu obrazul de culoarea 
plumbului, cu părul rar, decolorat, cu un nas mare, care i se 
lăţea pe toată faţa. Cu vorba ei moale şi groasă, cu gesturile 
ei de pisică prudentă şi cu un veşnic zâmbet ca de miere 
acrită, îi făcu impresia unei femei oribile, personificarea 
sugrumării fără violenţă, a intervenţiei tăcute care aruncă 
în neant viaţa ce încă nu există. De altfel, îi spuse că nu 
primeşte în pensiune femei decât cu opt sau zece zile 
înainte de naştere, pentru că n-are destule camere; asta 
puse capăt cercetării lui şi plecă scârbit, cu inima strânsă 
de groază. 

În strada Miromesnil, situată între străzile La Bo&tie şi 
Penthievre, căsuţa cu trei etaje, unde se afla mica 
maternitate a doamnei Bourdieu, avea cel puţin o înfăţişare 
mai plăcută, cu faţada curată şi ferestrele împodobite cu 


perdeluţe de muselină albă. O firmă frumoasă arăta că 
acolo locuieşte o moaşă de primul rang, cu casă de naşteri 
şi pensiune pentru doamne... Dugheana de la parter era 
ocupată de un negustor de plante medicinale, ale cărui 
pachete cu ierburi mirositoare îmbălsămau intrarea. 
Alături, uşa gangului sta închisă mereu, ca la o casă 
particulară; iar gangul acesta, bine măturat, dădea, în fund, 
într-o curte destul de largă, înconjurată de-un mare zid 
cenuşiu, îndărătul căruia se ascundea cazarma din strada 
vecină. Era chiar vesel şi ţi se demonstra că aici, deşi se 
auzeau sunetele tobelor şi goarnelor răzbind mai slab prin 
grosimea zidului, nu te supărau. La primul etaj, aşezate de- 
a lungul culoarului, se aflau: salonul, cabinetul doamnei 
Bourdieu, camera ei, sufrageria comună şi bucătăria; apoi, 
la al doi] ea şi al treilea, erau camerele pensionarelor, 
douăsprezece cu totul, unele cu trei-patru paturi, altele cu 
un singur pat - acestea, fireşte, mai scumpe. lar doamna 
Bourdieu, pe atunci în vârstă de treizeci şi doi de ani, 
domnea acolo, femeie frumoasă, brună, cam grasă şi cam 
scundă, dac cu o faţă rotundă şi veselă, cu pielea foarte 
albă, ceea ce-o ajutase mult să reuşească şi să dobândească 
pentru casă o serioasă reputaţie de curăţenie. Se spunea, 
ce-i drept, că nu trebuie să scotoceşti prea mult prin 
colţuri; dar numai invidia era izvorul acestor răutăţi. 
Niciodată până acum nu se  auziseră zvonuri 
compromiţătoare. De curând fusese autorizată de către 
Asistenţa Publică, instituţie care-i trimitea lăuze când nu 
mai avea paturi la spitale. Şi aceasta părea o dovadă certă 
despre onorabilitatea aşezământului, astfel că, zice-se, 
toată clientela era foarte serioasă şi distinsă. 

Mathieu trebui să discute cu doamna Bourdieu, pentru că 
ea îi ceru, la început, două sute de franci pe lună; şi cum el 
se indignă, ea era cât pe-aci să se supere, ridicând tonul, în 
ciuda cumsecădeniei. 

— Dar, dragă domnule, cum vreţi să ies la socoteală? 
Niciuna dintre noi nu face avere. Ca să obţinem diploma, 


trebuie să petrecem doi ani într-o maternitate, ceea ce ne 
costă o mie de franci pe an. Apoi, cheltuielile de instalare, şi 
cât mai tragem pe dracu de coadă până ce ne facem o 
clientelă; aşa se explică faptul că multe dintre noi o apucă 
pe căi greşite. Şi chiar atunci, când ai ajuns să-ţi rostuieşti, 
numai Dumnezeu ştie cu câte sacrificii, o casă ca a mea, 
necazurile se ţin lanţ: niciodată nu eşti liniştită, ai o 
răspundere în fiece clipă, ameninţări la cea mai mică 
imprudenţă, pentru cea mai mică neglijenţă în operaţii şi la 
folosirea instrumentelor. Nu mai vorbesc despre 
supravegherea poliţiei, vizitele neprevăzute ale 
inspectorilor, mii de precauţii de luat, pe care nici nu vi le 
puteţi închipui. 

Nu se putu opri să surâdă, când Mathieu, cu un gest, o 
făcu să priceapă că e informat şi că nicio inspecţie nu 
neliniştise cândva vreo moaşă. 

— Da, da, fără-ndoială, ne descurcăm. Dar aici pot să se 
prezinte oricând, niciodată nu mă vor găsi în neregulă. 
Numai când eşti cinstită poţi să faci afaceri bune. În 
consecinţă, din cele treizeci de paturi ale mele, am 
întotdeauna peste douăzeci şi cinci ocupate de doamne din 
toate clasele sociale. Cu singura condiţie să se supună 
regulamentului, să-şi plătească pensiunea, ori administraţia 
să plătească pentru ele, şi nu le întreb nici măcar de unde 
vin. Nici nume, nici adresă; secretul profesional mă opreşte 
să dau la iveală chiar ceea ce aş afla din întâmplare. Sunt 
libere, n-au de ce să le fie teamă, şi dacă ne înţelegem cu 
privire la doamna în numele căreia vă prezentaţi, n-aveţi 
decât să mi-o aduceţi în ziua hotărâtă; va găsi la mine 
adăpostul cel mai discret şi mai sănătos. 

Dintr-o ochire, cu marea ei experienţă, judecase cazul: 
vreo fată însărcinată, de care un domn vrea să scape 
cuviincios. Acestea erau afacerile cele mai bune. Şi când 
auzi că e vorba de-o pensiune de patru luni, deveni culantă 
şi acceptă preţul de şase sute de franci, cu condiţia ca 
doamna să doarmă într-o cameră cu trei paturi, cu încă 


două femei. Totul fu pus la punct, iar pensionara fu adusă 
chiar în seara aceea. 

— Te cheamă Norine, fata mea. Foarte bine, mi-a de- 
ajuns. Te voi interna imediat ce-ţi vor duce sus bagajul. Eşti 
drăgălaşă ca un îngeraş şi sunt sigură că vom fi bune 
prietene amândouă. 

Doar după cinci zile, Mathieu veni s-o vadă pe Norine, ca 
să afle cum se simte la doamna Bourdieu. Când se gândea 
la soţia sa, la scumpa lui Marianne, însărcinată, pe care o 
înconjura cu un devotament atât da duios, cu un cult al 
respectului şi tandreţei, îl durea inima, era cuprins de-o 
nesfârşită milă pentru sarcinile ruşinoase, ascunse, 
batjocorite, pentru toate femeile îndurerate care se 
blestemă că sunt mame. Gândul la dezgustul şi oroarea în 
care maternitatea poate s-o arunce pe femeie, până-n noroi, 
până la crimă, îl chinuia ca a profanare; şi niciodată nu se 
simţise, în dragostea lui pentru omenire, de-o bunătate mai 
vibrantă. Apoi, trebuise să vorbească iar cu Beauchene, 
care protestase aflând că nu e de-ajuns o hârtie de cinci 
sute de franci. Reuşise, în cele din urmă, să scoată de la el 
ceva bani pentru rufărie, şi chiar câţiva gologani de 
buzunar, zece franci pe lună. Şi voia să-i ducă bietei fete 
primii zece franci. 

Băteau orele nouă, când Mathieu se prezentă în strada 
Miromesnil. O servitoare, care se urcase s-o înştiinţeze pe 
Norine, cobori spunând că o găsise încă în pat, dar că 
domnul putea să vină, deoarece doamna sta culcată singură 
în cameră. Şi îl conduse până sus, îi deschise o uşă, la al 
treilea etaj, spunând: 

— Doamnă, iată-l pe domnul. 

Recunoscându-l pe Mathieu, Norine izbucni într-un râs 
zeflemitor de fată frumoasă. 

— Ştiţi că vă ia drept tatăl copilului! Şi foarte rău că nu e 
aşa, pentru că sunteţi un om tare drăguţ! 

De altfel, îşi pieptănase frumosu-i păr blond cu îngrijire, 
strângându-l într-un coc mare, îşi pusese un capot, sta în 


capul oaselor în pat, cu două perne la spate, foarte curată, 
foarte albă, ca o fată cuviincioasă şi cuminte. Ridică până 
sus cearşaful, ca să nu i se vadă goliciunea, cu un gest 
instinctiv de pudoare, ceea ce arăta câtă candoare îi 
rămăsese în decăderea ei. 

— Eşti bolnavă? o întrebă el. 

— Nu, dar mă răsfăţ. Ni se îngăduie să rămânem în pat, 
şi atunci mă scol târziu. E o schimbare pentru mine, care 
mă sculam la ora şase, pe-un frig cumplit, ca să mă duc la 
fabrică... Vedeţi că am şi foc; şi priviţi camera, mă simt aici 
ca o prinţesă. 

Se uită de jur împrejur. Era o cameră destul de mare, 
tapetată cu hârtie gri-deschis, decorată cu floricele 
albastre. Cele trei paturi mici de fier erau aşezate - două 
unul lângă altul, şi al treilea de-a curmezişul, despărțite 
între ele printr-o măsuţă de noapte şi un scaun. Mai erau 
acolo un scrin, un dulap, un mobilier sărăcăcios, 
desperecheat, de cameră de hotel închiriată cu luna. Dar 
prin cele două ferestre care dădeau spre zidul cel mare şi 
cenuşiu, în spatele căruia se afla cazarma, intra, în clipa 
asta, un soare luminos, ale cărui raze lunecau printre cele 
două case înalte, învecinate. 

— Da, nu e trist, murmură el. 

Se întorsese spre patul din fund şi tăcu, zărind în 
picioare, în faţa patului, o făptură lungă, negricioasă, pe 
care n-o văzuse până acum. Era o fată înaltă, fără vârstă, 
uscăâţivă, slabă, cu o faţă severă, cu ochi stinşi şi buze 
palide. N-avea nici şolduri, nici piept, talia dreaptă, ca o 
scândură necioplită. Tocmai strângea curelele unei valize, 
puse pe patul desfăcut, lângă o mică geantă de voiaj. 

Apoi, cum se îndrepta spre uşă, fără să se uite măcar la 
vizitator, Norine o opri. 

— Aşadar, gata, te duci să achiţi nota de plată? 

Ea păru că se gândeşte, până să înţeleagă; şi, liniştită, cu 
un pronunţat accent englezesc: 

— Yes, nota de plată. 


— Dar ai să te întorci, nu-i aşa? Îmi voi putea lua rămas 
bun de la dumneata. 

— Yes, yes. 

După ce plecă, Norine îi explică lui Mathieu că o chema 
Amy, că înţelegea puţin limba franceză, dar că cu greu 
putea să îngâne câteva cuvinte. Şi i-ar fi înşirat toată 
povestea, dacă Mathieu nu s-ar fi aşezat lângă ea, 
întrerupând-o. 

— În sfârşit, după cum văd, toate merg bine şi eşti 
mulţumită. 

— O! desigur, foarte mulţumită. Niciodată n-am avut 
parte de aşa ceva, hrănită şi îngrijită, răsfăţată de 
dimineaţă până seara, fără să fac nimic. Ştiţi, aş vrea un 
singur lucru: ca asta să ţină cât mai mult începuse să râdă, 
foarte veselă, nesinchisindu-se de viitor, negândindu-se 
deloc la mica fiinţă care creştea. În zadar încercă el să-i 
trezească simţul maternității, întrebând-o ce are de gând să 
facă după aceea şi ce planuri avea. Ea nici nu pricepu, 
crezu că-i vorbeşte despre tatăl micuţului şi ridică din 
umeri, spunând că puţin îi pasă, că n-a fost niciodată atât de 
proastă încât să se bizuie pe el. Maică-sa venise s-o vadă a 
doua zi după ce intrase aici. Dar nici vizita asta nu-i lăsa 
vreo iluzie, nu conta nici pe familia el, unde nu se găsea 
pâine pentru toţi. Ei şi ce? Are să vadă ea. O fată drăguță, la 
vârsta ei, se descurcă totdeauna. Şi se întindea în patul ei 
alb, fericită că se simte fragedă şi ispititoare, năpădită de 
lenea aceea călduţă, cuprinsă - acum că le cunoştea - de 
dorinţa de-a nu mai avea decât asemenea dimineţi de 
trândăveală, atât de plăcut mângâietoare. 

Pe urmă stărui cu mândrie asupra bunei întreţineri, 
asupra onorabilităţii casei, ca şi cum şi-ar fi făcut din asta o 
aureolă. Se ridicase cu o treaptă socială mai sus. 

— Nu se-aude o ceartă, un cuvânt urât. Toată lumea e 
foarte corectă. Desigur, e casa cea măi curată din tot 
cartierul, şi nu pot să spun nimic, vă puteţi uita în toate 
colţurile, nu veţi găsi pic de gunoi. Desigur că aici nu se 


primesc numai prințese, dar, odată ce ştii să te porţi, nu-i 
aşa? n-are importanţă de unde vii. 

Şi vru să dea un exemplu. 

— De pildă, uitaţi-vă! al treilea pat, acolo, lângă patul 
englezoaicei... Ei bine! e ocupat de-o slujnicuţă de 
optsprezece ani. Şi-a dat adevăratul ei nume, o cheamă 
Victoire Coquelet, şi nici nu-şi ascunde povestea. Sosind din 
satul ei, iat-o că intră, la Paris, la un om de afaceri veros, şi 
fiul acestuia, un lungan de douăzeci de ani, îi face un copil, 
în bucătărie la ea, cinci zile după sosire. Ce vreţi? abia 
venise de la ţară, încă zăpăcită de aventura asta, fără să-şi 
dea bine seama ce s-a petrecut... Fireşte, mama lunganului 
a dat-o afară. Sărmana puştancă a fost adunată de pe 
drumuri de către „Asistenţa publică” şi adusă aici. Vă 
asigur, însă, că e foarte drăguță, foarte harnică, atât de 
curajoasă încât, cu toată starea ei, slugăreşte pe altă tânără 
însărcinată, care ocupă o cameră separată, acolo, în dosul 
peretelui ăsta. E îngăduit, femeile sărace le pot servi aci pe 
cele bogate... Cât despre cealaltă tânără persoană, care nu 
şi-a dat decât numele de Rosine, o! e-o aventură cu care 
Victoire a fost pusă la curent... 

Uşa se deschise, ea se întrerupse şi strigă: 

— Ei! e chiar Victoire. 

Şi Mathieu văzu intrând o fetişcană palidă, care, la 
optsprezece ani, părea numai de cincisprezece, cu părul 
roşu zbârlit, ciufulit, cu nasul în vânt, ochii mici, gura mare. 
Părea nedumerită, zăpăcită încă de ceea ce i se întâmplase, 
privind oamenii ca şi cum le-ar fi cerut lămuriri. Şi, dincolo 
de această sărmană fiinţă, avu deodată viziunea miilor de 
biete făpturi pe care provincia le trimite pe trotuarele 
Parisului şi a căror poveste e aceeaşi, un lung cortegiu de 
servitoare însărcinate şi alungate, în numele virtuţii 
burgheze. Ce va deveni fata asta? câte locuri va mai ocupa 
şi câte alte sarcini o aşteptau? 

— Amy n-a plecat? întrebă ea. Vreau să-mi iau rămas bun 
de la ea. 


Când zări valiza tot lângă pat şi după ce Norine îl 
prezentă pe Mathieu ca pe-un prieten foarte discret, 
amândouă începură să-i povestească tot ce ştiau despre 
englezoaică. Nu se putea spune nimic precis, fiindcă 
bălmăjea o limbă imposibilă, era foarte puţin expansivă de 
altfel, aşa că nu ştiau nimic despre viaţa ei. Iotuşi, se 
spunea că mai venise o dată în casa asta, cu trei ani în 
urmă, să scape de primul ei copil. Şi, a doua oară, ca şi 
întâia, sosise într-o dimineaţă, fără să se anunţe, cu opt zile 
înainte de naştere; apoi, după ce zăcuse în pat trei 
săptămâni şi scăpase de copil, pe care îl trimitea la „Copiii 
găsiţi”, se întorcea în ţara ei, lua liniştită vaporul care-o 
adusese. Făcea chiar o mică economie, călătorind la fiecare 
sarcină cu un bilet dus şi întors. 

— E foarte comod, spuse Norine. Se pare că sunt o 
mulţime care ne vin în felul acesta din străinătate. Când oul 
e zămislit la Paris, ar fi prea şiret acela care i-ar găsi cojile 
pe-aici... Cred că asta e o călugăriţă, nu una ca acelea pe 
care le avem noi în Franţa, ci una dintre femeile care 
trăiesc toate împreună în aceeaşi casă, ca nişte călugăriţe 
din Olanda. Întotdeauna e eu nasul vârât în cărţile de 
rugăciune. 

— În orice caz, reluă Victoire, cu un ton convins, e foarte 
cumsecade, nu e frumoasă, ce-i drept, însă foarte 
politicoasă şi deloc vorbăreaţă. 

Tăcură, deoarece Amy se întorcea. Mathieu, în care se 
trezise curiozitatea, o privi. Ce lucru straniu, fata asta 
înaltă, atât de puţin, potrivită pentru dragoste, scândura 
asta galbenă, atât de uscată, atât de necioplită, care venea 
periodic, între două drumuri cu vaporul, să scape de grijă în 
Franţa! Şi de ce grijă, şi cu cită linişte, cu câtă tărie 
sufletească, fără nicio emoție la plecare, fără niciun gând 
pentru copilul lăsat în ţară străină! Nu aruncă nici măcar o 
privire în această cameră unde suferise, ci se pregătea doar 
să-şi ia uşoru-i bagaj, când celelalte două, mult mai 
emoţionate decât ea, vrură s-o sărute. 


— Mergi sănătoasă, îi spuse Norine, drum bun. 

Englezoaica îi întinse obrazul, apoi o sărută pe păr pe 
fata asta frumoasă, grasă şi în plină tinereţe, cu o grijă plină 
de pudoare. 

— Yes, bun, bun... şi dumneata... 

- Şi gândeşte-te la noi, la revedere, nu-i aşa? adăugă 
Victoire prosteşte, după ce-o sărută cu sete pe amândoi 
obrajii. 

De data aceasta Amy zâmbi trist, fără să răspundă nimic. 
Apoi nici nu se mai întoarse şi ieşi cu pasul ei liniştit şi 
hotărât după slujnicuţa buimăcită, care striga: 

— Ce proastă sunt! Venisem doar să-ţi spun că 
domnişoara Rosine vrea să-şi ia rămas bun de la dumneata! 
Repede, repede, hai cu mine! 

Îndată ce Norine rămase din nou singură cu Mathieu, 
după ce-şi trăsese mai întâi, cu o drăgălaşă mişcare 
decentă, pătura care-i alunecase în timpul îmbrăţişărilor, 
începu iar să istorisească. 

— Cât priveşte întâmplarea domnişoarei Rosine, despre 
care v-am vorbit şi pe care o ştiu de la Victoire, nu e deloc 
nostimă... închipuiţi-vă că e fata unui bijutier foarte bogat. 
Fireşte că nu-i ştim numele, nici cel puţin cartierul unde se 
află magazinul. A împlinit nu de mult optsprezece ani, are 
un frate de cincisprezece, lar tatăl e om de patruzeci şi 
patru. Veţi vedea îndată pentru ce vă spun vârsta lor... lată 
că, într-o zi, bijutierului îi moare nevasta, şi ştiţi ce face ca 
s-o înlocuiască? Două luni după înmormântare, vine într-o 
seară la fiică-sa Rosine şi se culcă foarte liniştit cu ea. Ce 
zici? prea e de tot! Se mai întâmplă uneori la oamenii 
săraci. Prin Grenelle ştiu destule care păţesc la fel. Dar la 
burghezi, oameni care au bani să-şi plătească toate femeile 
care le plac! Şi ceea ce mă indignează mai mult nu e faptul 
că taţii pretind aşa ceva, ci faptul că fiicele consimt... Dar 
domnişoara Rosine e atât de blândă, atât de amabilă, că n-a 
vrut pesemne să-l supere pe taică-său. Oricum, au păţit-o 
amândoi! Au închis-o aici ca într-o celulă; nimeni nu vine s-o 


vadă; şi închipuiţi-vă că s-a dat ordin ca pruncul să dispară. 
Straşnic plod, frumoasă figură ar face în lume! 

Un potop de vorbe repezite, în faţa uşii, o întrerupse. Ea 
îşi puse un deget pe gură, recunoscând vocea domnişoarei 
Rosine, care o însoțea pe Amy. Şi încet de tot: 

— Vreţi s-o vedeţi? 

Şi, înainte ca Mathieu să-i răspundă, o chemă înăuntru. 
Acesta, îngheţat de ceea ce auzise, fu surprins când văzu că 
intră o fetişcană adorabilă, de-o uimitoare frumuseţe de 
fecioară oacheşă, cu cosiţe negre, cu nişte ochi albaştri de-o 
puritate neprihănită. În privirea ei se citea nevinovăția şi 
mirarea, o castitate de-o nesfârşită gingăşie. Părea că nici 
nu-şi dă seama de starea ei, însărcinată în şapte luni, cam în 
acelaşi timp cu Norine. Ce jale, Dumnezeule! şi ce 
maternitate înfiorătoare, în scandal şi în crimă, mânjind 
dragostea şi pângărind viaţa, dând naştere acestui oribil 
prunc incestuos, care trebuie suprimat socialmente, ca un 
monstru! 

Norine voia cu orice preţ s-o aşeze lângă ea. 

— Domnişoară, stai puţin aici. Domnul este o rudă care a 
venit la mine... Ştii câtă plăcere îmi faci... 

Mathieu era uimit de prietenia care se înfiripa atât de 
repede între aceste femei, venite din toate clasele sociale, 
din toate colţurile lumii. Chiar între Rosine şi Victoire, 
stăpâna şi sluga, era o frăţie vădită, acelaşi biet pântece, 
aceeaşi plămădire de viaţă, în dureri. Deosebirile se 
năruiau; ele se regăseau, toate simple femei, adesea fără 
nume, picate aici din necunoscut, ca să nu mai fie decât 
nişte făpturi îndurerate, egale prin nenorocire şi greşeală. 
Dintre cele trei care erau de faţa, două o răsfăţau, fără- 
ndoială, pe cealaltă cu duioşia respectuoasă a femeilor de 
rang inferior; totuşi, aceasta din urmă, care primise o 
educaţie aleasă, care cânta la pian, se purta cu ele 
prieteneşte, stând de vorbă împreună ore întregi, 
încredinţându-le chiar micile ei taine. 


Astfel că toate trei, uitând de Mathieu, începură să-şi 
împărtăşească una alteia cele ce auziseră prin casă. 

— Ştii, spuse Victoire, că doamna Charlotte, doamna 
aceea distinsă, care stă în camera vecină, a născut astă- 
noapte? 

— Trebuia să fie cineva surd să nu audă, spuse Norine. 

Domnişoara Rosine spuse cu aerul ei candid: 

— Eu n-am auzit nimic. 

— Fiindcă odaia noastră desparte camera dumitale de-a 
ei, explică Victoire. Dar asta nu-i nimic. Partea nostimă e că 
doamna Charlotte vrea să plece imediat. A şi trimis după o 
trăsură. 

Celelalte două protestară cu uimire. Voia oare să moară? 
O femeie care, pare-se, a avut o naştere atât de grea, care 
era toată o rană, sângerândă încă, se ridica, lua trăsura şi 
se ducea acasă! însemna peritonită sigură. Ce, era nebună? 

— Păi de! zise iar slujnicuţa, când nu poţi face altfel decât 
cu riscul unor nenorociri şi mai mari! Vă închipuiţi că biata 
doamnă ar prefera să rămână liniştită în patul ei. Dar 
amintiţi-vă ce se spunea... Nu-i aşa, domnişoară Rosine, că 
dumneata ştii mai multe, de vreme ce doamna a prins 
simpatie pentru dumneata şi ţi-a povestit destul din viaţa 
ei? 

Într-adevăr, Rosine recunoscu că ştie multe. lar Mathieu 
ascultă, cu inima strânsă, încă o poveste sfâşietoare. 
Doamna Charlotte, o brunetă de treizeci de ani, înaltă, cu 
trăsături fine şi ochi frumoşi, plini de duioşie, cu o gură 
fermecătoare, exprimând bunătatea, se numea probabil 
doamna Houry, dar nimeni nu era absolut sigur de acest 
lucru; ceea ce părea, însă, sigur era că avea un soţ voiajor 
comercial, trimis să cumpere din Persia şi India covoare, 
broderii, draperii pentru un mare magazin. Se spunea că e 
un om brutal, de-o gelozie cumplită, că o bruftuluia pe 
nenorocită cum scotea o vorbă. Ea cedase consolatoarei 
ispite de a-şi lua un amant, un om foarte tânăr, se zicea, un 


simplu funcţionăraş care o fericea cu dezmierdările lui. Din 
păcate, rămase gravidă. 

La început nu se îngrijoră prea mult, căci soţul ei plecase 
pentru un an. Îşi făcuse socotelile: avea să nască şi să se 
restabilească până la sosirea lui. În consecinţă, când se 
temu că sarcina începe să se cunoască, se mulţumi să-şi 
părăsească frumosul apartament din apropierea străzii 
Rennes şi se refugie la ţară. Iar aci, cu două luni înainte de 
sorocul probabil al naşterii, primi de la soţ o scrisoare în 
care-o vestea că-şi va grăbi întoarcerea. De atunci îşi poate 
oricine închipui în ce groază trăia biata femeie. Îşi mai făcu 
o dată socotelile, pierzându-şi capul, înspăimântată de 
probabilităţi întemeiate pe fapte de care nu-şi mai aducea 
bine aminte. În sfârşit, când crezu că trebuie să nască, 
peste vreo cincisprezece zile, veni să se închidă, ca într-o 
mănăstire, la doamna Bourdieu, în cea mai mare taină; şi 
chinul ei crescu când o nouă scrisoare o înştiinţă că soţul ei 
soseşte la Marsilia pe douăzeci şi cinci ale lunii. Era în 
şaisprezece, aşadar peste nouă zile. Numără zilele, apoi 
orele. Va naşte mai înainte de termen, va naşte mai târziu? 
Mântuirea sau pierzania ei se hotăra fără voia ei, în mijlocul 
nesfârşitelor crize de lacrimi, din care ieşea zdrobită şi 
cuprinsă de-o spaimă din ce în ce mai mare. Cea mai mică 
vorbă scăpată de moaşă o făcea să tremure. Şi îi punea 
întrebări în fiecare clipă, cu biata ei faţă înspăimântată, 
înnebunită de groază. Nicicând vreo nenorocită creatură nu 
plătise cu asemenea chinuri bucuria unei iubiri de-o oră. În 
ziua de douăzeci şi cinci, dimineaţa cum era în culmea 
disperării, fu apucată de dureri şi, de bucurie, începu să-i 
sărute mâinile doamnei Bourdieu, cu toată crâncena ei 
suferinţă. Ca o culme a nenorocului, durerile ţinură toată 
ziua şi aproape toată noaptea, şi-ar fi fost, totuşi, pierdută, 
dacă soţul n-ar fi rămas să doarmă o noapte la Marsilia. 
Asta însemna că nu va sosi decât în noaptea următoare, iar 
ea, născând cam pe la cinci dimineaţa, avu astfel timp până 
seara să se întoarcă acasă, să simuleze o boală, o 


hemoragie neaşteptată, care o silise să stea în pat. Dar ce 
groaznică lăuzie, ce curaj înspăimântător la femeia asta 
încă plină de sânge, sfâşiată, pe jumătate muribundă, care 
se întorcea la căminul ei! 

— Deschideţi uşa, ceru Norine, vreau s-o văd trecând. 

Victoire deschise larg uşa dinspre coridor. De câteva clipe 
se auzeau zgomote în camera vecină. Curând, apăru şi 
doamna Charlotte, clătinându-se, ca beată, susţinută de 
două femei, care aproape că o târau. Ochii ei frumoşi, 
galeşi, gura-i plină de farmec şi de bunătate nu arătau 
decât suferinţă; până şi distincţia-i de femeie firavă 
dispărea în nefericita ei prăbuşire. Totuşi, când văzu uşa 
deschisă, vru să se oprească, o chemă pe Rosine cu o voce 
stinsă, cu un zâmbet vag. 

— Vino, fata mea, aş vrea să te sărut... Ah! nu mă simt 
deloc în putere, dar poate că voi fi în stare să merg până la 
capăt... Adio, fetiţa mea, şi voi, micuţele mele. Fiţi mai 
fericite. 

O luară şi ea dispăru. 

— Ştiţi că a născut un băiat, zise Victoire. N-a avut până 
acum niciun copil şi de-atâta vreme îl dorea! Dar s-a necăjit 
atâta în timpul sarcinii, că pruncul a murit după două ore. 

— Mare noroc pentru ea! declară Norine. 

— Fără-ndoială, confirmă Rosine binevoitoare, cu figura 
ei feciorelnică. În asemenea împrejurări copiii nu pot să 
facă plăcere nimănui. 

Mathieu le asculta încremenit. Rămăsese în ochi cu 
groaznica vedenie, de neuitat, a acelei năluci care tocmai 
trecuse, acea martiră necunoscută care pleca cu rana 
deschisă, această tragică osândită a naşterilor tăinuite şi 
vinovate. Le revedea, de asemenea, pe celelalte trei: pe 
Amy, cea plecată departe, care îşi lepădase, cu atâta 
asprime, povara pe pământ străin; Victoire, sclava aiurită, 
carne pentru plăcerea stăpânului vremelnic, un prim copil 
mâine, pe urmă altul şi iar altul; Rosine, îngăduitoarea 
incestuoasă, atât de blândă, atât de bine crescută, care-şi 


purta, cu un zâmbet dulce, monstrul ce va fi strivit, pentru 
ca să poată fi mai târziu o soţie pângărită şi stimată. În ce 
infern intrase, în ce oribilă prăpastie de nelegiuiri şi 
suferinţe? Şi această casă de naşteri era cea mai curată, 
cea mai onestă din cartier! Şi, la drept vorbind, era nevoie 
de asemenea adăposturi pentru blestemâăţiile sociale, de 
aziluri tainice în care nefericitele femei însărcinate să poată 
veni să se închidă ca în mănăstiri. Nu vedeai aici decât 
compromisul necesar, toleranța care făcea posibilă lupta 
împotriva avortului şi a pruncuciderii. Divina maternitate se 
împotmolea în acest noroi ascuns, superbul act al vieţii 
ajungea în haznaua asta. S-ar fi cuvenit ca naşterea să fie 
slăvită printr-un cult, iar ea nu mai era decât o mârşăvie 
într-o casă deocheată, mama înjosită, pângărită, respinsă, 
copilul blestemat, urât, renegat. Tot eternul şuvoi de 
seminţe care circulă în vinele lumii, întreaga omenire în 
germene care umflă pântecele soțiilor, precum pământul 
semănat primăvara, deveneau o recoltă de ocară, coruptă 
de mai înainte, purtând pecetea infamiei. Câtă forţă, câtă 
sănătate, câtă frumuseţe pierdută! Le simţea acum pe toate 
venind aici din necunoscut, le compătimea pe toate aceste 
femei însărcinate, şi pe acelea pe care sărăcia le arunca în 
stradă, şi pe acelea ce erau nevoite să se ascundă, 
clandestinele,  vinovatele, care-şi dădeau nume false, 
născând în taină copii aruncaţi suferinţei anonime, din care 
ieşeau. Apoi se înduioşă, în durerea care-i strângea inima; 
nu era totuşi viaţa, nu trebuia oare să încuviinţăm toate 
zvâcnirile sevei în marea pădure omenească? Şi cei mai 
viguroşi stejari nu erau, de cele mai multe ori, tocmai aceia 
crescuţi, în ciuda tuturor piedicilor, printre mărăcini şi 
pietre? 

Când Norine rămase din nou singură cu Mathieu, îl rugă 
să vorbească cu doamna, ca să-i permită să bea şi cafea 
neagră la dejun. Dat fiind că el îi dădea zece franci pe lună, 
bani de buzunar, îi va plăti doamnei în plus. Şi îl rugă să 


plece, îi ceru să-i promită că o va aştepta jos, în salon, în 
timp ce ea se îmbracă. 

Jos, Mathieu greşi la început; deschise o uşă, văzu 
sufrageria, o cameră mare, ocupată de-o masă lungă şi în 
care bucătăria de alături răspândea un miros de lături; 
apoi, în faţă, în sala de aşteptare, mobilată cu piese de 
mahon şi decorată cu rips decolorat, două femei care 
stăteau de vorbă îi spuseră că doamna Bourdieu e ocupată. 
Se aşeză atunci într-un fotoliu mare, scoase un ziar din 
buzunar, vru să citească. Pălăvrăgeala celor două femei îl 
interesa însă şi ascultă. Una era vădit o pensionară a casei, 
sosită în ultima perioadă a unei sarcini grele, care-o 
prăpădise; era galbenă, abătută, cu faţa descompusă. Şi 
înţelese că şi cealaltă, gata să nască şi ea, venise să se- 
nţeleagă cu moaşa, ca s-o primească în ziua următoare. 
Drept care, îi punea întrebări celei dintâi, dornică să ştie 
dacă se simţea bine acolo, cum se mânca, cum era 
îngrijirea. 

— Oh! n-o s-o duci rău aici, mai ales dumneata care ai 
ceva bani, explica, încet, biata femeie suferindă. Pe mine m- 
a trimis „Administraţia”; bineînţeles că aici m-aş simţi de o 
sută de ori mai bine decât acasă, dacă n-aş fi atât de 
îngrijorată din pricina micuţilor mei, pe care i-am lăsat 
singuri. Ţi-am spus că am trei copii şi Dumnezeu ştie cum 
sunt îngrijiţi, pentru că soţul meu nu e prea cumsecade. De 
câte ori nasc, întotdeauna se întâmplă acelaşi lucru: fuge de 
la muncă, bea, umblă creanga, aşa că nici nu sunt sigură că- 
| găsesc acasă când mă înapoiez. E ca şi cum mi-aş fi lăsat 
copiii pe drumuri. Înţelegi cum mă roade, când eu am aici 
tot ce-mi trebuie, sunt bine hrănită, stau la căldură, în timp 
ce bieţii mei copilaşi n-au, poate, nici pâine, nici foc... Ce 
zici? Straşnică ispravă să mai fac unul, ca să sporească şi 
mai mult nenorocirea noastră, a tuturor! 

— Aşa e, aşa e, murmură cealaltă, care abia asculta, cu 
gândul numai la propria-i mizerie. Bărbatul meu e 
funcţionar. Dacă vin aici, o fac ca să avem mai puţină bătaie 


de cap, mai ales că locuinţa noastră e incomodă şi 
neîncăpătoare. De altfel, n-am decât o fetiţă de doi ani, care 
a rămas la doică, la una dintre verişoarele mele. Acum va 
trebui s-o iau, ca să duc în locul ei pe cel care vine. Câţi 
bani cheltuiţi, Doamne, Dumnezeule! 

Dar fură oprite din vorbă. O doamnă în negru, ci! faţa 
voalată, intră, introdusă de-o servitoare, care o rugă să-şi 
aştepte rândul. Mathieu fu cât pe-aci să se ridice. Cum 
şedea cu spatele, o recunoscu într-o oglindă pe doamna 
Morange. După o clipă de şovăire, toaleta asta neagră, 
voalul des, îl hotărâră să se înfunde din nou în fotoliul său, 
prefăcându-se că e adâncit în lectură. Desigur, ea nu-l 
vedea; iar el, aruncând câte-o privire piezişă în oglindă, nu-i 
pierdea, din ochi, nicio mişcare. 

— Ceea ce m-a hotărât să vin aici, deşi costă mai scump, 
continuă soţia funcţionarului, e c-am jurat să nu mai intru 
pe mâinile aceleia care m-a moşit la naşterea fetiţei. Prea 
văzusem multe acolo, şi ce murdărie, ce scârbă! 

— Cine e aia? întrebă cealaltă. 

— Oh! o bestie, care ar trebui să stea în puşcărie. Nu! 
nici nu-ţi poţi închipui ce cocină, o casă umedă ca un puț, 
camere infecte, nişte paturi de-ţi vine să verşi, şi ce hal de 
îngrijire, ce hrană! Afară de asta, cred că nici în codru nu se 
săvârşesc atâtea crime ca acolo. Nu pricep cum de nu 
intervine poliţia. Am auzit de la fete (obişnuitele casei) că 
acolo eşti sigură că vei naşte un prunc mort. Plodul născut 
mort e specialitatea casei. Preţul se stabileşte dinainte. Nu 
mai spun că ticăloasa practică şi avortul în stil mare. Cât 
timp am stat acolo, pot spune că pe trei doamne care 
veniseră la ea le-a scăpat de sarcină cu o vergea de 
perdele. 

În clipa asta Mathieu observă că Valerie, nemişcată, fără 
niciun gest, asculta cu înfrigurare. Nici nu întorsese capul 
spre cele două femei; dar, sub voaletă, ochii ei frumoşi 
luceau de parcă ar fi avut febră. 


— Aci, observă muncitoarea, nu vezi astfel de lucruri. 
Doamna Bourdieu n-ar face niciodată asemenea ticăloşii... 

Cealaltă cobori vocea. 

— "Totuşi, mi s-a povestit că a făcut şi ea o dată, da! 
pentru o contesă pe care i-o trimisese o persoană cu vază. 
Şi nici nu e prea mult de-atunci. 

— Ah! dacă e vorba de oameni foarte bogaţi, n-am ce să 
spun. Toate fac la fel, se-nţelege... Asta nu împiedică să fie o 
casă onestă. 

Se făcu din nou tăcere. Apoi, femeia continuă, fără nicio 
legătură: 

— Dac-aş fi putut măcar să muncesc până-n ultima zi! De 
data asta însă bietul meu pântece e-n asemenea hal că a 
trebuit să-mi las lucrul de două săptămâni încoace. Dar n- 
am de gând să mă răsfăţ aici; am s-o şterg chiar şubredă 
încă! De-ndată ce voi putea merge. Copilaşii m-aşteaptă... 
Zău, mă faci să-mi pară rău că nu m-am dus s-o caut şi eu 
pe femeia ăia murdară despre care vorbeai. M-ar fi scăpat 
de copil. Unde stă? 

— Păi e doamna Rouche, pe care toate slujnicele şi toate 
târfele din cartier o cunosc bine. Îşi are vizuina în josul 
străzii Rocher, o casă împuţită, în care n-aş mai intra pentru 
nimic în lume ziua nămiaza mare, acum când ştiu ce 
grozăvii se petrec acolo. 

Tăcură, apoi plecară. Doamna Bourdieu se şi ivise în 
pragul cabinetului. Şi cum Mathieu nu se ridică, ascuns de 
spătarul înalt al fotoliului, Valerie intră la moaşă. El o 
văzuse, cu ochii aprinşi, ascultând din nou ultimele vorbe 
ale celor două femei. Lăsă ziarul să-i cadă pe genunchi şi se 
cufundă în gânduri chinuitoare, obsedat de _ istorisirile 
acestor femei, şi se înfiora gândindu-se la toate ticăloşiile ce 
se petreceau în beznă. Cât timp se scursese? habar n-avea; 
un zgomot de glasuri îl scoase din gândurile lui. 

Doamna Bourdieu o conducea pe Valerie. Avea aceeaşi 
faţă blândă, grasă şi fragedă, surâdea chiar cu un aer 


matern; în timp ce tânăra femeie, speriată, părea să fi 
plâns, pentru că faţa îi era încinsă de supărare şi ruşine. 

— Nu eşti cuminte, draga mea copilă, spui nişte prostii pe 
care nu vreau să le-ascult. Du-te repede acasă şi fii cuminte. 

După ce Valerie plecă, fără să spună o vorbă, doamna 
Bourdieu fu mirată zărindu-l pe Mathieu, care se ridicase în 
picioare. Deodată deveni serioasă, nemulțumită, desigur, că 
vorbise. Dar Norine apăru şi ea, iar convorbirea se învioră, 
fiindcă moaşa manifesta multă simpatie pentru fetele 
drăguţe. Când eşti frumoasă, zicea ea, multe lucruri ţi se 
iartă. Cafeaua neagră fu îngăduită, de vreme ce Norine se 
oferea s-o plătească din buzunarul ei. lar după ce Mathieu îi 
făgădui fetei că va mai veni s-o vadă, plecă şi el. 

— Data viitoare, vă rog să-mi aduceţi portocale! îi strigă 
de pe scară frumoasa fată, îmbujorată şi râzând de bucurie. 

Când Mathieu cobori spre strada La Boctie, se opri 
brusc. În colţul străzii o zărise pe Valrie stând, pe trotuar, 
de vorbă cu un bărbat, în care îl recunoscu pe Morange, 
soţul ei. O bruscă certitudine îl năpădi: Morange venise cu 
soţia sa, o aşteptase pe stradă, în timp ce ea urcase la 
doamna Bourdieu; iar acum stăteau amândoi, speriaţi, 
nehotărâţi, necăjiţi, sfătuindu-se. Nici nu mai simțeau 
îmbrânceala trecătorilor, ca nişte bieţi oameni căzuţi într- 
un torent furios, asurziţi de primejdia de moarte în care se 
aflau, deveniți prada inertă a soartei. Spaima lor era vădită, 
o luptă groaznică se dădea în sufletele lor. De zece ori îşi 
schimbară locul, pradă zbuciumului care-i chinuia. Se 
duceau, veneau, băteau pasul pe loc, apoi iar se opreau, ca 
să reînceapă discuţia, în şoaptă, nemişcaţi, ca înţepeniţi în 
neputinţa de a suprima faptele. O clipă, Mathieu simţi o 
mare uşurare, îi crezu salvaţi, întrucât trecuseră de colţul 
străzii La Boetie şi se întorceau spre Grenelle, cu paşi 
abătuţi şi resemnaţi. Dar se opriră din nou, mai, bâiguiră 
câteva cuvinte în disperarea lor. Şi i se strânse îngrozitor 
inima văzându-i că fac drumul întors, coborând din nou 


strada La Bostie, apoi mergând pe strada Pepiniere, până-n 
strada Rocher. 

Mathieu îi urmărise, tremurând şi ruşinat, ca şi ei. Bănuia 
unde se duc, dar voia să aibă cumplita certitudine. Cu 
treizeci de paşi înainte de mizerabila casă neagră din 
vechiul Paris, în locul unde cobora panta străzii Rocher, se 
opri, ascunzându-se după o poartă, încredinţat fiind că 
nefericita pereche avea să arunce priviri bănuitoare în jurul 
ei. Şi faptul se adeveri: soţii Morange, ajunşi în faţa intrării 
întunecoase şi împuţite, trecură de ea, după ce, mai întâi, 
aruncaseră o privire piezişă spre dubioasa tăbliță galbenă; 
apoi se întoarseră, asigurându-se că nu-i vede nimeni. Nu 
mai şovăiră, ci intrară, femeia întâi, bărbatul după aceea, 
deoarece dorea pesemne ca el să fie-n preajma ei. Nu mai 
rămăsese nimic din ei, în afară de fiorul groaznic al crimei. 
Vechea casă dărăpănată, care mirosea a canal şi a omor, 
parcă îi înghiţise. 

Cuprins, ca şi ei, de acelaşi fior, Mathieu, pironit în locul 
unde se oprise, îi însoțea cu gândul, depănând în minte tot 
ce ştia. li vedea trecând prin gang pe bâjbâite, străbătând 
curtea jilavă, introduşi de servitoarea cu şorţul murdar, 
primiţi în salonaşul ca de hotel deocheat de către doamna 
Rouche, eu nasul mare de asasină vicleană, cu veşnicu-i 
zâmbet de miere acrită. lar sus se târguiau, se cădea la 
învoială. Aici nu mai era vorba numai de maternitatea 
clandestină, de sarcinile blestemate, de naşterile vinovate şi 
dezonorante, care-i răniseră inima la doamna Bourdieu; aici 
era vorba despre asasinatul josnic şi laş, de spurcatul avort 
care suprimă viaţa în embrion. Pruncuciderea era mai puţin 
ucigaşă; scăderea natalității se agrava şi mai mult prin 
această  strangulare a germenului sau a  foetusului, 
practicată pe ascuns, în întuneric, în asemenea condiţii 
încât n-ai fi putut afla numărul înspăimântător, care creştea 
din zi în zi. Fete seduse care nu-l pot denunța pe tată în 
persoana seducătorului, servitoare pentru care copilul e o 
povară cu neputinţă de suportat, femei măritate care nu vor 


să fie mame, cu sau fără consimţământul bărbatului, toate 
veneau, pe furiş, spre această prăpastie, toate sfârşeau în 
hruba asta de josnică ruşine, atelier de pervertire şi 
nimicire. Coasa mârşavă a provocatoarelor de avorturi, 
vergeaua de perdele, lucra fără zgomot, mii de vieţi 
ajungeau la canal, într-o mlaştină de noroi. 

În timp ce, sub soarele luminos, un fluviu de fiinţe creştea 
şi se revărsa, în veşnicul clocot al sevei, micile mâini 
uscăţive ale doamnei Rouche striveau germenii, în fundul 
vizuinii sale întunecoase, care mirosea a carne prăjită şi a 
sânge. Şi nu exista profanare mai criminală, ocară mai 
josnică adusă veşnicei fecundităţi a pământului. 


V 


Marianne simţi, în dimineaţa aceea de 2 martie, primele 
dureri chiar în zorii zilei. La început n-a vrut să-l trezească 
pe Mathieu, care dormea aproape de ea, în pătucul de fier. 
Apoi, pe la ora şapte, când îl auzi mişcându-se, crezu că e 
mai cuminte să-l prevină. El se ridicase să-i sărute mâna 
care-i atârna de sub plapumă. 

— Da, da, scumpul meu, iubeşte-mă, răsfaţă-mă... Cred 
că azi se întâmplă... 

De trei zile aşteptau evenimentul, miraţi de mica 
întârziere. Într-o clipă, el fu în picioare, speriat. 

— 'Te doare? 

Dar ea începu să râdă, ca să-l liniştească. 

— Nu, încă nu prea tare. Începe un pic... Deschide 
fereastra, pregăteşte totul. Om vedea. 

Când deschise oblonul, un soare vesel inundă camera. 
Vastul cer de dimineaţă era de-un splendid albastru- 
deschis, fără un nor. O boare de primăvară timpurie se făcu 


simțită, în timp ce, în grădina vecină, se zărea o mare tufă 
de liliac aproape înmugurit, gingaş ca o dantelă. 

— Ia, priveşte, priveşte, păpuşico, ce frumos el Ah! Ce 
fericire! Scumpul nostru micuţ se va naşte pe-un timp 
însorit! 

Apoi, înainte de-a se îmbrăca, se aşeză lângă ea. pe 
marginea patului, privind-o de aproape, sărutându-i ochii. 

— Haide, priveşte-mă, ca să ştiu... Nu sunt încă prea mari 
durerile, nu-i aşa că nu suferi prea tare? 

Ea continua să zâmbească, luptând chiar în clipa aceea 
împotriva unor junghiuri sfâşietoare; şi când putu, în sfârşit, 
să vorbească: 

— Te asigur că nu! zise ea. Mă simt foarte bine. Trebuie 
să fim cuminţi, pentru că trecem printr-un moment greu... 
Sărută-mă tare, foarte tare, ca să-mi dai curaj, şi să nu-ţi fie 
prea milă de mine, că mă face să plâng. 

În timp ce surâdea, fără voia ei, ochii i se umplură de 
lacrimi. El o cuprinse cu pasiune şi gingăşie, o strânse la 
piept într-o lungă îmbrăţişare, pe jumătate goală cum era, 
simțind lipit de trupul său trupul acela îndurerat, zvâcnind, 
zguduit de fiorul sfânt al naşterii. 

— Ah, femeie, femeie adorată, ai dreptate, trebuie să fim 
veseli, să sperăm! Aş vrea să-ţi dau tot sângele meu, ea să 
sufăr împreună cu tine şi ca, cel puţin, iubirea mea să-ţi. 
dea încredere şi putere! 

Se cufundară în sărutări, o duioşie adâncă le aduse 
liniştea în inimi, îi făcu să râdă şi să glumească din nou. Ca 
şi cum această caldă emoție ar fi liniştit-o, încetă să mai 
sufere, într-una dintre acele acalmii dinaintea marilor crize. 
Mai că-i veni să creadă că poate se înşelase. Drept care îl 
sfătui ca, după ce va fi pus totul în ordine, să se ducă la 
birou, ca de obicei. El refuză, avea să trimită vorbă că nu 
merge azi la serviciu. Şi pe când se îmbrăca, după ce-şi 
făcuse patul, vorbiră despre hotărârile ce trebuiau luate. 
Servitoarea urma să se ducă imediat să cheme 
îngrijitoarea, o femeie din cartier, angajată cu cincisprezece 


zile înainte. Dar, mai întâi, avea să îmbrace copiii, al căror 
vesel tărăboi începea să se audă din camera de alături. 
Hotărâseră că, în ziua când ea va naşte, cei patru drăcuşori 
se vor duce să petreacă ziua la soţii Beauchene, Constance 
spunând amabil că, în ziua aceea, micuțul ei Maurice îi va 
pofti la dejun. În schimb, erau tare îngrijoraţi de faptul că 
doctorul Boutan se afla, din ajun, lângă doamna Seguin, 
care de douăzeci şi patru de ore se zbătea în dureri 
cumplite fără să poată naşte. Astfel, teama celor două femei 
se dovedea întemeiată: năşteau amândouă în aceeaşi zi. Şi 
ce complicaţie, dacă încă nu se isprăvise la Seguin, dacă 
doctorul n-o putea părăsi pe biata Valentine, de la care nu 
avuseseră veşti bune aseară, pe la unsprezece, înainte de 
culcare! 

— Mă duc acolo, spuse Mathieu. Voi afla cum stau 
lucrurile şi îl voi aduce pe Boutan. 

Când bătu ora opt, totul era pus la punct. Îngrijitoarea 
venise, ocupată cu pregătirea celor necesare. Copiii, 
îmbrăcaţi, aşteptau să fie duşi la micul lor prieten Maurice, 
de cealaltă parte a grădinii. Rose, după ce-şi sărutase 
mama, începuse să plângă, fără să ştie de ce, vrând să 
rămână acasă; dar Blaise, Denis şi Ambroise, cei trei băieţi, 
o luară cu ei, explicându-i că este o proastă, că trebuie s-o 
lase pe mama să se ducă singură la piaţă, dacă hotărâse ca, 
în ziua aceea, să le cumpere frăţiorul a cărui sosire 
apropiată le fusese anunţată. Şi începuseră din nou să se 
joace, să ţipe şi să bată din picioare, în salon, când deodată, 
se auzi soneria. 

— Poate că e doctorul! strigă Mathieu, care rămăsese 
lângă Marianne şi acum se grăbea să coboare. 

Dar în vestibul se găsi în faţa lui Morange şi a fiicei lui, 
Reine. La început nu-i văzu faţa, dar se miră de vizita lui 
atât de matinală, atât de neaşteptată, încât nu putu să-şi 
ascundă uimirea. 

— Cum, dumneata eşti, dragă prietene? 


Glasul contabilului îl izbi, atât era de schimbat, de slab, 
ca sugrumat de spaimă, încât îl străbătu un fior. 

— Da, eu sunt... Am venit, aş vrea să-mi faci un serviciu... 

Şi, cum îi auzea pe copii în salon, o duse acolo şi pe 
Reine, care zâmbea. 

— Du-te, scumpa mea, nu fi îngrijorată, joacă-te cu micii 
tăi prieteni. Voi veni să te iau. Sărută-mă. 

Când se întoarse, după ce închisese uşa, Mathieu îi văzu 
faţa, o faţă lividă şi descompusă, cuprinsă de-o spaimă 
îngrozitoare, acum când nu-şi mai dădea osteneala să se- 
ascundă înaintea fetei. 

— Dumnezeule! sărmane prieten, ce s-a întâmplat? 

Un moment bâigui, stăpânindu-şi lacrimile, atât de 
zdruncinat că nu putea să vorbească. 

— Ce să fie, îmi moare nevasta... Nu acasă, în altă parte. 
Îţi voi povesti totul... Reine crede că maică-sa e plecată într- 
o călătorie şi i-am spus că sunt silit să plec şi eu. Vă rog să 
mi-o ţineţi pe Reine aici, cât va fi nevoie... Dar nu numai 
atât, am luat o trăsură, te iau cu mine, trebuie să vii cu 
mine, chiar acum. 

Cu toată mila lui profundă, Mathieu schiţă un gest de 
refuz. 

— Oh! mi-e cu neputinţă, astăzi nu. Îmi naşte soţia. 

Năuc, Morange îl privi o clipă, ca şi cum o nouă 
nenorocire s-ar fi abătut asupra lui. Apoi, fu cuprins de-un 
tremur puternic, un val de amărăciune îl otrăvea şi-i 
strâmba gura. 

— Ah! da, e-adevărat, nevasta dumitale era gravidă, şi 
acum naşte, da, e firesc. Înţeleg, vrei să fii de faţă la 
fericitul eveniment... Dar nu face nimic, prietene, vei veni 
cu mine, sunt sigur că vei veni cu mine, fiindcă sunt prea 
nenorocit, prea nenorocit. Te încredinţez că singur nu mă 
voi întoarce acolo unde vreau să te duc, nu mai pot, nu mai 
am putere, am nevoie de cineva, de cineva care să fie cu 
mine, O, te rog, te implor! 


Era atâta spaimă, atâta durere în cuvintele acestea care 
tremurau, bâiguite, încât Mathieu se simţi mişcat până-n 
fundul sufletului. Îl vedea pe bietul om, slab şi sensibil, lipsit 
de curaj, singur de acum înainte, fără voinţă, ca un copil 
căzut în apă care se îneacă. 

— Aşteaptă puţin, îi spuse, mă duc să văd dacă pot să te 
însoțesc. 

Urcă iute să spună Mariannei că poate se întâmplase o 
mare nenorocire în familia Morange şi că venise contabilul 
să-l roage să-i dea o mână de ajutor. Imediat Marianne 
hotări că Mathieu nu-l putea refuza pe Morange, cu atât 
mai mult cu cât ea nu avea dureri. Poate că se înşelase. Şi îi 
veni o idee: pentru că Morange era cu trăsura, Mathieu 
putea să treacă mai întâi pe la soţii Seguin, să-l prevină pe 
doctorul Boutan şi să i-l trimită, dacă e liber; după aceea să 
se ducă liniştit să-i facă prietenului serviciul cerut. 

— Ai dreptate, eşti o femeie de ispravă, îi spuse Mathieu 
sărutând-o din nou, din toată inima. Ţi-l trimit pe Boutan şi 
mă întorc cât mai repede cu putinţă. 

Jos, intră în salon, îşi sărută copiii şi pe Reine, care părea 
că nu bănuieşte nimic, plină de voioşie la gândul că avea să 
meargă şi ea la acest dejun la soţii Beauchene. Chemă 
servitoarea, îi porunci ca toţi micuţii să fie duşi acolo 
imediat, sub ochii lui. După ce-i scoase el însuşi prin 
grădină, nu-i slăbi din ochi până nu trecură pragul casei 
vecine. 

Morange, rămas în vestibul, fără a se mai gândi să-şi 
revadă fetiţa, umbla de colo până colo, mistuit de groază şi 
de nerăbdare. 

— Gata? gata? repetă el, năuc. Doamne! să ne grăbim. 

Apoi, în trăsură, se prăbuşi zdrobit, prăpădit, cu ochii 
închişi, cu o mână peste obraz. Înainte de-a se urca, 
Mathieu îl întrebase dacă ar putea să treacă prin aleea 
Antin; şi la răspunsul lui că tocmai acesta era drumul, 
dăduse birjarului adresa lui Se&guin. În faţa casei cobori, 
scuzându-se. Află de la o cameristă că doamna născuse, în 


sfârşit, dar pare-se nu se terminase complet; se linişti totuşi 
când Boutan îi trimise vorbă că, până într-o oră, va fi la 
căpătâiul doamnei Froment. 

Când se urcă din nou în trăsură, birjarul se aplecă cerând 
adresa. 

— Îţi cere adresa. 

— Adresa, adresa... Ah! da, aşa-i. Strada Rocher, acolo 
jos, unde începe să urce. Nu ştiu numărul. E acolo o 
dugheană cu cărbuni. 

Mathieu înţelese. Văzuse, ştia. Încă de-atunci, de când 
venise Morange, pe jumătate nebun, spunându-i că soţia sa 
trage să moară, simţise fiorul crimei, care-i îngheţase 
obrajii. La doamna Rouche murea Valerie! 

Morange simţi pesemne nevoia să se spovedească, să dea 
câteva lămuriri cel puţin. Începu să vorbească, redeveni. 
febril. Dar nu se putu hotări să spună de la început 
adevărul, şi încercă să mintă. 

— Da, Valerie se dusese la o moaşă ca s-o consulte. Şi, în 
timp ce aceasta o examina, se declarase o hemoragie atât 
de puternică încât i-a fost cu neputinţă s-o oprească. 

— Şi n-ai chemat un medic? 

Întrebarea asta fu de ajuns ca să-l facă să-şi piardă 
cumpătul. 

O clipă căută, se bâlbâi: 

— Un medic, se-nţelege... Un doctor ar fi scăpat-o, poate. 
Dar mi s-a spus că totul ar fi de prisos. 

Şi mărturisirea îi scăpă într-un suspin, într-o revoltă a 
crudei lui disperări. 

— M-au ţinut de mâini, m-au închis, nu m-au lăsat să 
alerg să chem un medic... Eu aş fi spart tot, aş fi sărit pe 
fereastră, când am înţeles că sărmana mea nevastă era 
pierdută, când am văzut sângele care curgea. Şi dacă ai şti 
ce-mi spuneau: că sunt nebun, că ne vor băga pe toţi la 
ocnă!... Însăşi Valerie s-a supărat pe mine. Celelalte îmi 
astupau gura cu mâinile, ca să-mi înăbuşe ţipetele, 


spunându-mi că nu e nimic, că se opreşte... Ah! 
mizerabilele, ticăloasele! 

Îi mărturisi totul, vorbi despre vergeaua de perdele, 
fierul scârbos şi grosolan, folosit, totuşi, de-o mână 
pricepută, dar care se găsise, poate, în faţa unui organ 
căzut prea jos şi pe care unealta îl perforase cu o lovitură 
mai dură. Se produsese imediat o hemoragie, împotriva 
căreia moaşa luptase la început zadarnic. Apoi, pe la ora 
zece, avusese oarecare speranţă. Dar la miezul nopţii 
bolnava suferise pe neaşteptate o sincopă. 

—  Închipuie-ţi că eram acolo de la ora şapte seara, 
femeia aceasta voind ca lucrul să se facă după ce se 
întunecă, spunând că nu are nevoie de lumină, că o 
lumânare îi era de ajuns şi că ora asta îi convine mai bine 
din toate punctele de vedere... La ora două noaptea mă 
aflam încă în camera aceea nenorocită, unde hotărâsem ca 
Valerie să rămână cinci sau şase zile, până se va întrema. Şi 
încă nu-şi venise în fire, tot leşinată, albă, rece ca gheaţa, 
fără alt semn de viaţă decât o uşoară respiraţie... Atunci, ce 
voiai să fac? Acasă, Reine trebuie să fi înnebunit de grijă, 
pentru că-i spusesem că o duc pe mama la gară şi că mă 
întorc numaidecât. M-au dat afară, mi s-a spus că poate voi 
avea o surpriză plăcută la întoarcere, azi-dimineaţă; nu ştiu 
cum am ajuns acasă şi m-am gândit la dumneata ca să mă 
ajuţi, într-atâta m-am simţit de neputincios să mă mai întorc 
acolo singur... Dumnezeule! Dumnezeule! sărmana mea 
soţie, în ce hal vom găsi-o, oare? 

Acum, după ce se perpelise de nerăbdare, spunând că 
trăsura abia se mişcă, fu din nou cuprins de-un tremur la 
gândul că înainta, că în curând va afla totul. Arunca asupra 
străzilor priviri de groază, iar în spate simţea frigul jilav al 
casei înspăimântătoare, ca şi cum ar fi simţit că se apropie 
de ea. 

— Prietene, nu mă condamna. Dacă ai şti cât sufăr! 

Mathieu, nefiind în stare să găsească ce să spună, se 
mulţumi să-i ia mâna, să i-o strângă îndelung într-a sa. Şi 


dovada asta de compătimire, de iertare, îl mişcă până la 
lacrimi pe bietul om. 

— Mulţumesc, mulţumesc! 

Dar trăsura se opri şi Mathieu spuse birjarului să-l 
aştepte. De altfel, Morange se şi repezise în casă, iar 
tovarăşul lui trebui să alerge ca să-l ajungă. De cum ieşiră 
de sub razele soarelui vesel, care încălzea această 
dimineaţă strălucitoare, dădură mai întâi de 
semiîntunericul gangului puturos, cu zidurile dărăpănate şi 
mucegăite. Străbătură apoi curtea verzuie, ca un fund de 
puț, urcară scara năclâită, otrăvită de miros de zoaie, şi 
ajunseră la uşa gălbuie, înnegrită de jegul mâinilor. Pe timp 
frumos, casa duhnea şi mai mult a infamie. 

În urma violentului sunet de clopot, slujnicuţa cu şorţul 
îngălat veni să deschidă. Dar, când îl recunoscu pe vizitator 
şi îl văzu însoţit de un prieten, vru să-i lase pe amândoi în 
strâmta cameră de aşteptare. 

— Domnule, domnule, aşteptaţi... 

Şi fiindcă Morange o îndepărta cu brutalitate: 

— Am primit ordin, domnule, să nu vă dau voie să intraţi. 
Lăsaţi-mă, mai întâi, să anunţ pe doamna. 

El nu discută, nu rosti niciun cuvânt, o dădu la o parte cu 
umărul, şi trecu. Mathieu îl urmă, în timp ce servitoarea, 
dezmeticindu-se, plecă în grabă s-o caute pe moaşă. 

Morange coti prin coridor, se duse până-n fund, până la 
uşa cunoscută. O deschise cu o mână de om năucit, 
bâjbâind, tremurând. Fata aceea care-l împiedicase să intre, 
camera asta astfel păzită, îl înnebuniseră. Şi ce cameră 
plină de hidoşenie şi groază, când intrară acolo! Era 
luminată dinspre curte printr-o fereastră îngustă, prăfuită, 
care nu lăsa să pătrundă înăuntru decât o lumină slabă ca 
într-o pivniţă. Sub tavanul afumat, între cei patru pereţi a 
căror umezeală dezlipise bucăţi întregi din tapetul de 
culoare mov, întreg mobilierul era format dintr-un scrin cu 
marmura spartă, o măsuţă care se clătina, două scaune pe 
jumătate rupte, un pat de mahon pictat, la încheieturile 


căruia se vedeau încă urme de paraziți. Şi aci, în josnicia 
asta sordidă, pe acest pat scârnav, tras încă în mijlocul 
odăii, zăcea Valerie, rece, moartă de şase ore. Capul ei 
adorabil, de-o paloare de ceară, ca şi cum tot sângele 
trupului i s-ar fi scurs prin rana criminală, se odihnea sub 
revărsarea părului ei negru, despletit. Faţa ei rotundă şi 
fragedă, atât de veselă şi drăgălaşă, atât de învăpăiată de 
dorinţa de lux şi de plăceri, pe când trăia, căpătase, după 
moarte, o înspăimântătoare seriozitate, o deznădăjduită 
părere de rău pentru tot ce părăsea în chip atât de 
îngrozitor. 

Cearşaful îi lunecase, lăsând să i se vadă puţin pieptul, 
pieptul puţin prea plinuţ, dar de-o frumuseţe de care 
bărbatul ei era mândru ori de câte ori îmbrăca o rochie 
decoltată. O mână, cea dreaptă, foarte palidă, foarte 
subţire, parcă lungită de neantul în care cădea, se odihnea 
peste cearşaf, pe marginea patului. Era moartă, era 
singură, fără un suflet lângă ea, fără o lumânare. 

Înmărmurit, Morange o privea. Părea că doarme, cu ochii 
închişi pentru totdeauna. Dar el nu se lăsă înşelat, nu-i mai 
auzea slaba respiraţie, buzele îi erau închise şi extrem de 
albe. Scârboşenia acestei camere, groaza îngheţată pe faţa 
femeii moarte, părăsite astfel, singură, asemenea unei 
asasinate, căsăpite la o margine de drum, îl lovi drept în 
inimă atât de crunt încât rămase năuc. Îi luă mâna şi, 
simţind-o ca de gheaţă, scoase doar un suspin înăbuşit 
pornit parcă din străfunduri. Şi căzu în genunchi, îşi 
rezemă obrazul de mâna ei albă ca de marmură, fără o 
vorbă, fără un suspin, ea şi cum ar fi vrut să îngheţe şi el în 
acest abis, să intre odată cu ea în frigul morţii. Şi nu se mai 
mişcă. 

Mathieu rămăsese şi el nemişcat, îngrozit de acest sfârşit 
oribil, de această năruire în care nefericiţii soţi se 
prăbuşiseră. Groaznica tăcere continua, când auzi, în 
sfârşit, un zgomot uşor, ca apropierea unei pisici prudente. 
Pe uşa rămasă larg deschisă intră doamna Rouche, înaintă 


cu expresia ei blândă şi liniştită, ştearsă şi discretă, în 
veşnica-i rochie neagră. Nasul ei mare, iscoditor, se 
întoarse numaidecât spre domnul de-a cărui vizită îşi 
aminti, din ziua când părea că are o doamnă de internat 
aici. Desigur, domnul n-o îngrijoră de fel: îl cântări din ochi 
şi rămase atât de liniştită, încât îl uimi. Părea numai 
pătrunsă de compătimire pentru bietul soţ, prăbuşit lângă 
moartă. Privirea el binevoitoare spunea: „Ce accident, ce 
tristeţe, cât suntem de miei în faţa întâmplărilor neplăcute 
ale vieţii!” Apoi, când Mathieu vru să intervină. să-l ridice şi 
să-l îmbărbăteze pe nefericit, ea îl opri şoptindu-i: 

— Nu, nu, lasă-l, îi face bine... Veniţi, domnule, vreau să 
vă vorbesc. 

Şi îl duse cu ea. Dar, pe culoar, trecu un suflu de groază, 
ţipete surde se auziră, din depărtare răsună o chemare. Şi, 
tot fără să se emoţioneze, deschise o uşă, îl pofti înăuntru, 
spunându-i: 

— Vă rog să mă aşteptaţi aici. 

Era cabinetul de lucru al moaşei, o cameră strâmtă, cu 
mobile îmbrăcate în catifea roşie uzată, cu un mic birou de 
mahon, şi acolo văzu o tânără femeie cu capul gol, desigur o 
lăuză de curând sculată din pat, atât de palidă era încă, şi 
care cosea alene, pe jumătate lungită într-un fotoliu mare. 

Când femeia ridică ochii, Mathieu o recunoscu, uimit, pe 
Celeste, camerista doamnei Seguin. Şi ea  tresări, 
înmărmurită de neaşteptata întâlnire, atât de speriată de 
această apariţie inexplicabilă încât nu-şi putu stăpâni un 
strigăt, care făcea cât o mărturisire: 

— Vă rog, domnule Froment!... Să nu spuneţi doamnei că 
m-aţi găsit aici. 

EI îşi aduse aminte atunci că, de trei săptămâni, Celeste 
obținuse de la Valentine îngăduinţa de-a se duce pentru 
câteva zile la Rougemont, satul ei, lângă maică-sa care era 
pe moarte. Regulat soseau scrisori de la ea. Stăpâna ei îi 
scrisese chiar, cerându-i să se întoarcă la data când avea să 
nască; dar camerista îi răspunsese că maică-sa era în 


agonie şi n-o putea părăsi astfel, că-i aştepta din oră-n oră 
sfârşitul, care de altminteri nu sosise încă. Şi Mathieu o 
găsea pe fata asta la doamna Rouche, lăuză de-o săptămână 
cel mult. 

— Aşa e, domnule, eram însărcinată. Am băgat de seamă 
într-o zi că vă uitaţi bănuitor la mine. Numai bărbaţii 
observă asemenea lucruri. Niciodată doamna n-a avut nici 
cea mai mică bănuială, atât de bine mă feream. Atunci, 
vedeţi, îmi venea greu să-mi pierd locul şi am spus că mama 
e bolnavă; o prietenă a mea, „Cuţitoaia”, îmi primeşte acolo 
la ţară scrisorile şi pune răspunsurile mele la poştă... 
Fireşte, nu e frumos să minţi, dar ce vreţi să facem noi, 
fetele sărace, pe care nişte laşi şi sperjuri ne lasă, în 
ticăloşia lor, însărcinate? 

Ceea ce nu mărturisea era faptul că născuse pentru a 
doua oară şi că, de data aceasta, lucrurile nu merseseră 
atât de bine ca prima oară. Anul trecut, aproape la aceeaşi 
dată, doamna Rouche o scăpase repede de-un prunc, 
născut mort, unul dintre cei mai frumoşi născuţi-morţi pe 
care-l reuşise, cu marea ei îndemânare, din care îşi făcuse o 
specialitate. De data aceasta, deşi abia în şapte luni, copilul 
se născuse viu, destul de voinic. Iotuşi, avea destui sorţi să 
moară; dar viaţa se împotriveşte adesea. Obiceiul casei 
interzicea însă pruncuciderea, de aceea făcuseră apel la 
„Cuţitoaia”, care rămânea speranţa supremă, groapa 
comună, în asemenea supărătoare cazuri. Şi ea venise să ia 
copilul, să-l dea la doică, la Rougemont, chiar a doua zi 
după naştere. O fi şi murit până acum. 

— Înţelegeţi, domnule, că eu nu mă pot cocoloşi ca o 
cucoană. Doctorii spun că trebuie să stai cel puţin douăzeci 
de zile la pat, ca să te refaci. Eu am stat în pat şase zile şi 
m-am sculat azi, că să mai prind putere şi să mă pot 
întoarce la serviciu începând de luni. Până atunci, vedeţi, 
fac treabă, cârpesc puţin rufăria doamnei Rouche, care e 
foarte bună cu mine... Cred, nu-i aşa? că domnul va 
consimţi să păstreze secretul. 


Mathieu încuviinţă cu un semn din cap. O privea pe fata 
asta în vârstă abia de douăzeci şi cinci de ani, deloc 
frumoasă, cu capul ei lung ca de cal, dar cu carnea fragedă, 
cu dinţi strălucitori, şi o vedea trecând astfel de la o sarcină 
la alta, aruncând prunci morţi în pământ, seminţe rău 
încolţite, pe care umezeala le putrezea. Îi era groază şi milă 
de ea. 

— Domnul să mă ierte, dacă-l întreb... N-ar putea să-mi 
spună dacă doamna a născut şi ea? 

Şi când îi răspunse că doamna Seguin trebuie să fi născut 
la ora asta, dar că suferise aproape patruzeci şi opt de ore: 

— Nu mă mir deloc, doamna e atât de firavă... Totuşi, 
sunt fericită. Mulţumesc, domnule. 

În clipa asta, doamna Rouche îşi făcu apariţia, închise uşa 
fără zgomot, furişându-se ca de obicei. După înăbuşitele 
ţipete de spaimă care-l cutremurară, în apartament se lăsă 
din nou o tăcere mormântală. Ea se aşeză în faţa micului 
birou, îşi rezemă cotul, păstrând aceeaşi expresie calmă şi 
binevoitoare, după ce-l rugă, foarte politicos, pe Mathieu să 
binevoiască să ia loc pe scaun. Făcu semn Celestei să 
rămână pe loc: era o prietenă, o confidentă, o fată de 
încredere, în faţa căreia puteai vorbi. 

— Domnule, n-am măcar cinstea să vă ştiu numele, am 
înţeles însă numaidecât că am de-a face cu un om distins şi 
înţelept, care cunoaşte viaţa. De aceea am vrut îndeosebi să 
vă spun că disperarea prietenului dumneavoastră mă 
îngrijorează puţin, o! dar numai pentru el. Nu vă închipuiţi 
criza de nebunie pe care abia am putut să i-o potolim, astă- 
noapte. Mă tem că, dacă îl apucă iar nebunia, să nu se 
dedea la acte ale căror urmări periculoase le bănuiţi, 
desigur. Se-nţelege că lovitura pe care a primit-o e 
groaznică, mă vedeţi şi pe mine profund tulburată, n-am 
putut să închid ochii din clipa nenorocirii. Vă daţi seama că 
nici pe departe nu se vor aranja lucrurile, dacă va face 
prostia, cu riscul celor mai grave răspunderi, să-şi strige 
zadarnic, în gura mare, durerea, încă o dată, vă jur că mă 


gândesc mai mult la dânsul decât la mine, fiindcă eu, o! 
Doamne! eu ies întotdeauna din încurcătură. 

Mathieu înţelegea foarte bine. Nu-i poţi face pe alţii să-şi 
simtă mai bine complicitatea decât lăsându-i să priceapă că, 
dacă ar fi atât de proşti încât să denunțe crima prin vorbe 
imprudente, ei, cei dintâi, ar fi urmăriţi şi condamnaţi. 

— "Trebuie să respectăm sfâşietoarea durere a bietului 
meu prieten, răspunse el cu răceală. Nu va fi nevoie să-i 
spun nimic ca să procedeze cu judecată, deoarece a 
cumpănit, desigur, tot ce l-ar putea aştepta, în cumplita 
lovitură care-l copleşeşte. 

Se făcu tăcere. Doamna Rouche îl privea cu aerulei 
liniştit şi un surâs nestăpânit îi flutura pe buzele subţiri. 

— Văd bine, domnule, că mă luaţi drept o criminală, o 
asasină... Ah, dacă aţi fi fost aici când acest sărman domn a 
venit cu doamna lui! Au plâns ca nişte copii, s-au aruncat la 
picioarele mele, pentru că la început nu voiam. Şi cum îmi 
mulţumeau, ce făgăduieli de veşnică recunoştinţă, când am 
sfârşit prin a consimţi. Lucrurile au ieşit însă prost, o 
conformaţie anormală, desigur; m-a înşelat într-atâta încât 
a urmat o mare nenorocire. Oare nu eu, în primul rând, 
sunt cea mai disperată şi mai ameninţată? Credeţi oare că 
eu n-am necazurile şi temerile mele? Să stea acasă bărbaţii 
şi femeile care, după ce ne-au oferit banii lor, nu ştiu să 
accepte riscurile. 

Se  însufleţea, toată mica ei făptură tremura de 
convingerea care o stăpânea. 

— Dar ce-am făcut eu fac toate moaşele! şi toţi medicii 
fac la fel! Desfid pe oricare dintre noi care n-ar face-o, 
ascultând destăinuirile jalnice de fiecare zi!... Ah! domnule, 
dacă aş putea să vă ascund în acest cabinet, dacă aţi asculta 
pe nenorocitele care vin aici, v-aţi schimba părerea. O biată 
negustoreasă îmi pică aici, se jumătate moartă, izbită în 
pântece cu piciorul de către bărbatul ei, plângând cu 
lacrimi fierbinţi şi spunându-mi că nu-i trebuie copil: nu 
credeţi că am făcut bine provocându-i avortul? Săptămâna 


trecută îmi vine o ţărăncuţă de la o fermă, însărcinată în 
şase luni, sosind pe jos din Beauce, alungată de 
pretutindeni, bătută cu pietre de către Copii, silită să 
doarmă în căpiţe de fân şi să fure mâncarea câinilor; nu 
credeţi că a fost încă o operă de binefacere, dacă am 
scăpat-o imediat de copil, ca să nu-şi mai târască prea 
multă vreme nenorocita ei povară? Şi toate femeile acelea 
care-mi vin din provincie, care n-au de făcut decât un salt 
de la gara Saint-Lazaire până aici, burgheze, muncitoare, 
jurându-mi că-şi vor ucide copilul, dacă nu le scap de el! Şi 
toate femeile din Paris, care n-au decât aceeaşi ameninţare 
pe buze, multe fete sărmane, dar şi multe cucoane bogate, 
fericite, respectate! 'Toate, toate, pricepeţi! sunt hotărâte să 
facă orice, să rişte să se otrăvească cu tot felul de doctorii, 
să le lase să cadă de pe scară, cu speranţa că o lovitură le 
va salva, moşindu-se singure, pândind copilul, înăbuşindu-l 
sau aruncându-l pe stradă. Atunci, ce vreţi să fac? Credeţi 
că nu se găsesc destule cadavre micuţe în canaluri şi în 
haznale? Dacă le-am refuza, nu credeţi că numărul 
pruncuciderilor s-ar dubla? Fără să mai ţinem socoteală de 
ajutorul caritabil ce-l dăm acestor triste fiinţe, nu e oare 
acesta un derivativ necesar, un act prevăzător de 
înţelepciune socială, care evită atâtea drame şi crime?... 
Eu, domnule, când mă aflu în faţa unui om inteligent ca 
dumneavoastră, nu-mi ascund felul meu de a vedea, care e 
foarte limpede. Sunt trei categorii: A face astfel ca femeia 
să nască un prunc mort, ceea ce mi se pare un lucru legal, 
pentru că femeia, din liberul ei arbitru, are dreptul, nu-i 
aşa? să dea sau să nu dea viaţă. Apoi vine avortul, care e în 
ochii mei un lucru supărător, discutabil, un drept la care nu 
trebuie să consimţi decât în cazuri excepţionale, fără să mai 
vorbim despre primejdiile pe care le prezintă. Şi, în sfârşit, 
pruncuciderea, o adevărată crimă, pe care-o dezaprob în 
totul... Credeţi-mă, domnule, vă jur că niciodată, un prunc 
născut viu n-a fost ucis la mine în casă. Mama sau doica fac 
pe urmă ce vor, nu mă mai priveşte. 


Triumfa, jura pe cinstea ei, cu mâna în sus, văzând în 
tăcerea, străbătută de-un fior, a lui Mathieu încuviințarea 
profund tristă a unui om care nu găsea ce să răspundă. Şi 
cum el făcu un gest, ca şi când ar fi vrut să scape din iadul 
acela, ea continuă cu vioiciune: 

— Încă un cuvânt, domnule... lată un exemplu! În casa 
din faţă, la un bancher foarte bogat, se afla la începutul 
iernii o slujnicuţă blondă, fermecătoare, o minune! Şi iată 
că, fireşte, rămâne însărcinată, şi vine la mine să mă vadă, 
însă prea târziu ca, după principiile mele, să mai îndrăznesc 
să intervin. În plus, socoteam că mititica asta prea locuia 
aproape de mine, ceea ce e periculos, din cauza bârfelilor... 
Trecură două luni... Într-o dimineaţă, pe la ora şase, 
bucătăreasa, din aceeaşi casă, vine repede să mă cheme, 
mă duce discret pe scara de serviciu, ca să mă urce la etajul 
al şaselea, în camera pe care o ocupa împreună cu 
slujnicuţa blondă. Şi ce credeţi că găsesc într-unul dintre 
cele două paturi? Pe mica nenorocită, cu picioarele 
desfăcute, într-un lac de sânge, cu mâinile încleştate, 
crispate încă pe gâtul copilului, pe care-l strangulase între 
timp, abia născut, şi ea însăşi moartă, domnule, moartă în 
urma unei înspăimântătoare hemoragii, încât sângele 
trecuse prin saltea şi somieră, şi cursese pe jos. Dar cel mai 
ciudat lucru a fost că cealaltă bucătăreasă, care dormea la 
doi metri cel mult de ea, nu auzise nimic, niciun țipăt, nicio 
răsuflare. Nu şi-a dat seama de cele întâmplate decât când 
s-a trezit din somn. Închipuiţi-vă pe biata fată stăpânindu-şi 
durerea, înăbuşindu-şi ţipetele, aşteptând pruncul ca să-l 
sugrume cu mâinile înfrigurate! Apoi, iat-o, sleită de puteri, 
după ultimul efort, lăsând să i se scurgă tot sângele din 
vine, adormind şi ea, la rându-i, în acelaşi somn ca şi mica 
făptură, de pe care mâinile ei înţepenite nu se mai 
descleştaseră. Fireşte, am spus bucătăresei că asta nu mă 
priveşte, şi-am trimis-o după un medic care să constate 
decesul... Dar o să mă credeţi, dacă o să vreţi, domnule, că 
de la întâmplarea asta nu-mi mai vin în fire. Da, simt o 


adevărată remuşcare că am refuzat-o pe biata fată. Şi vă 
întreb încă o dată, dacă i-aş fi provocat avortul, aţi fi 
aruncat oare cu pietre în mine, n-aş fi făcut în realitate o 
faptă bună? 

— Ah! se-nţelege! strigă Cleste, care urmărise cu 
lăcomie povestirea. 

Mathieu simţi cum i se rupe inima. Atinsese ultima 
treaptă a ororii şi nu putea să coboare mai jos. Era, fireşte, 
supremul iad al maternității. Şi îşi amintea ce văzuse la 
doamna Bourdieu, maternitatea vinovată şi clandestină, 
servitoare seduse, soţii adultere, fiice incestuoase venind să 
nască în taină, fără nume, fiinţe triste şi anonime, care se 
scufundau în necunoscut, Apoi aici, la doamna Rouche, era 
crima făţarnică, fetusul ucis înainte de-a căpăta viaţă, 
născându-se mort sau expulzat prin violenţă, încă neformat, 
murind cum dă de aer. Apoi, în alte părţi, peste tot, 
pruncuciderea, omorul pe faţă, copilul născut viu 
strangulat, sfârtecat în bucăţi, uneori, învelit într-un ziar, 
părăsit într-un gang. Numărul căsătoriilor nu descrescuse, 
natalitatea scăzuse însă la un sfert, şi toate canalurile 
marelui oraş duceau la vale micile cadavre. În aceste 
mocirle ale decăderii omeneşti vedea acum infamia 
obscură, vântul atâtor drame, al atâtor asasinate tăinuite, 
suflându-i peste obraz. Şi grozăvia era că această femeie, 
asasina josnică şi laşă, vorbea cu glas tare, părea convinsă 
de misiunea ei, spunându-i adevăruri care-l zăpăceau. 
Maternitatea nu ajungea la această nebunie ucigătoare 
decât din vina blestemăţiilor sociale, din pervertirea 
amorului şi nedreptatea legilor. Se pângărea dorinţa divină, 
flacăra nemuritoare a vieţii, şi nu mai rămânea decât 
împreunarea trecătoare care lasă femeile însărcinate, la 
întâmplare. 'Tresărirea mamelor la prima mişcare a 
copilului se prefăcea într-un fior de groază, în teama de-a 
aduce la lumina zilei rodul temut al unei nesocotinţe, în 
nevoia de a-l strivi în germene, ca pe-o buruiană pe care n-o 
vrei. Un strigăt de egoism se înălța: nu ne mai trebuie copii, 


nimic care ne-ar strica socotelile băneşti sau ne-ar nărui 
ambițiile! Moarte vieţii de mâine, trăiască plăcerile de azi! 

Toată societatea muribundă scotea acest strigăt nelegiuit, 
care vestea sfârşitul apropiat al naţiunii. lar Mathieu, care 
simţise Parisul atât de rău însămânţat, cu nouă luni mai 
înainte, în seara când se văzuse el însuşi pe punctul de-a 
ceda nebuniei libertine, a înşelăciunii, constata acum ce 
mâini ticăloase şi vinovate culegeau recolta. Se-nţelege că 
multe seminţe se pierdeau, aruncate pe trotuarul banal, 
uscate, arse; şi câte deşeuri în timpul cultivării, câte spice 
se prăpădeau din cauza brutalităţii şi a mizeriei! Asta nu 
era încă nimic; mâini sângeroase continuau opera de 
irosire, când sosea recolta. Parisul rău însămânţat, rău 
recoltat - era opera diabolică a avortului voluntar, toate 
puterile morţii luptând împotriva vieţii, în faţa nepăsătoarei 
firi, care creează bogăţia nesfârşită a germenilor, pentru 
nesfârşita recoltă, adevărată şi dreaptă. 

Atunci, Mathieu se ridică spunând: 

— Vă repet, doamnă, că nici nu vreau să ştiu ce s-a 
petrecut aici. Dar prezenţa acestei moarte nu constituie 
oare, aici, cea mai mare primejdie? 

Doamna Rouche schiţă iar zâmbetul ei fin. 

— Da, supravegherea e destul de severă. Din fericire, mai 
avem câte-un prieten, ici şi colo. Am trimis să se declare 
decesul, medicul va veni şi va constata un avort spontan. 

Se ridicase şi ea cu aceeaşi expresie blândă şi discretă, 
plină de milă pentru faptele hidoase care se petreceau pe 
acest pământ. Luă apoi o atitudine de modestie jignită, făcu 
un gest amical, vrând parcă să-i închidă gura, când Celeste 
izbucni: 

— Să ştiţi, domnule, că e foarte adevărat tot ce v-a spus 
dumneaei. Nu există femeie mai bună pe lume, ţi-ai da viaţa 
pentru ea... Bună seara, domnule, nu uitaţi ce mi-aţi 
făgăduit. 

Înainte de plecare, Mathieu vru să-l revadă pe Morange, 
să încerce să-l smulgă de acolo, dacă s-ar putea, îl găsi fără 


lacrimi, stând lângă soţia sa moartă, într-o stare de 
prostraţie în care durerea parcă pierise! De la primele 
cuvinte, nenorocitul îl opri, eu o voce foarte stinsă, ca 
venind din depărtare, ca şi cum se temea să n-o tulbure pe 
cea care dormea pe vecie. 

— Nu, dragul meu, nu, nu-mi spune nimic, orice mi-ai 
spune ar fi inutil... Ştiu care e crima mea şi niciodată n-am 
să mi-o iert. Dacă ea e aici, e pentru că eu am consimţit. O 
adoram totuşi, n-am dorit niciodată altceva decât fericirea 
ei, toată slăbiciunea mea e că am iubit-o prea mult. N-am 
nicio scuză, eram bărbat, şi-ar fi trebuit să mă arăt mai 
înţelept, când ea înnebunise, trebuia s-o fac să înţeleagă că 
ne pregăteam să săvârşim un omor, pentru care am fi, 
desigur, pedepsiţi... Ah, Doamne! cum o înţeleg, cum o iert 
pe scumpa şi îndurerata fiinţă! Cu mine s-a sfârşit, sunt un 
netrebnic, mi-e silă de mine! 

Întreaga sa mediocritate, întreaga sa duioşie răbufneau 
în această mărturisire a slăbiciunii lui. Şi continuă, fără ca 
glasul să i se reînsufleţească, să se mai ridice, din adâncul 
fiinţei lui zdrobite, goală acum pentru totdeauna: 

— Voia să fie veselă, bogată, fericită. Era doar atât de 
firească dorinţa ei, o femeie atât de inteligentă şi frumoasă! 
Eu n-aveam decât o bucurie, să-i fac toate gusturile, să-i 
satisfac toate ambițiile... Cunoşti noua noastră locuinţă, 
cheltuisem prea mult cu ea. Apoi a mai venit şi povestea 
aceea cu „Creditul Naţional”, în sfârşit speranţa unei 
îmbogăţiri rapide. Când am văzut-o ca nebună la gândul că 
mă împovărează cu al doilea copil, am înnebunit şi eu odată 
cu ea, ajungând să cred că singura salvare era suprimarea 
sărmanului micuţ... Şi ea e aci, Dumnezeule! Ştii, era un 
băieţel, noi care-l doriserăm atâta, noi care am luat această 
hotărâre numai pentru că aveam siguranţa că e fată şi ne 
temeam că va trebui să-i facem zestre! Şi mititelul nu mai 
este, nici ea nu mai este, eu i-am omorât. N-am vrut ca 
pruncul să trăiască, şi copilul a luat-o pe mamă. 


Glasul acesta fără lacrimi, fără violenţă, ca un clopot 
auzit din depărtare, îl sfâşia pe Mathieu. În zadar căuta să-l 
mângâie, vorbindu-i despre Reine. 

— Ah! da, ai dreptate, o iubesc mult pe Reine. Seamănă 
mult cu maică-sa... Mi-o ţii la dumneata până mâine 
dimineaţă, nu-i aşa? Să nu-i spui nimic, las-o să se joace, am 
să-i vorbesc eu despre nenorocirea asta... Şi te rog să nu 
mă chinuieşti, să nu mă iei de aici. Îţi făgăduiesc că voi fi 
foarte cuminte, voi sta aici, liniştit, ca s-o veghez. Nu mă va 
auzi nimeni, nu voi stingheri pe nimeni. 

Apoi, vorbele i se încurcară, vocea i se sugrumă, nu mai 
bâiguia decât fraze nelămurite, gândindu-se la viaţa lui 
zdrobită. 

— Ea, care iubea atât de mult viaţa, să plece aşa deodată, 
în chip atât de înspăimântător... Ieri, la ora asta, mergea, 
vorbea, o simţeam lângă mine, voiam să-i cumpăr o pălărie 
pe care-o văzuse... Dumnezeule! pentru că şi eu eram 
vinovat, de ce nu m-a luat şi pe miile împreună cu copilul? 

Văzându-l atât de zdrobit şi totuşi atât de calm, Mathieu 
se hotări să-l părăsească. Cobori, se urcă în cupeul care-l 
aşteptase. Ah! ce uşurare să revezi străzile însorite, 
animate de mulţime, să respiri aerul curat, care intra prin 
cele două uşi ale cupeului, larg deschise! leşind din 
întunericul acela dezgustător, sorbea până în adâncul 
plămânilor aerul vastului cer, strălucind de sănătate şi 
bucurie. Şi chipul Mariannei, pe care se grăbea să-l revadă, 
se ridicase în faţa lui, ca făgăduinţa mângăietoare a unei 
apropiate victorii a vieţii, ca o răscumpărare ce compensa 
toate ruşinile şi nedreptăţile. Scumpa femeie! ea era deci 
cea sănătoasă, cea vitează, pe care veşnica speranţă o ţinea 
pe picioare! ea care, chiar în toiul durerilor, lăsa să triumfe 
iubirea, să sporească opera fecundității, contribuind astfel 
la propăşire, la efortul de mâine! Şi mersul lent al cupeului 
îl scotea din fire, ardea de nerăbdare să se afle mai curând 
în căsuţa luminoasă şi mirosind plăcut, ca să asiste la 
poemul vieţii, la această sărbătoare augustă a sosirii unei 


fiinţe noi, cu atâta suferinţă şi atâta bucurie, veşnicul imn 
omenesc! 

Sosind, fu surprins de veselia luminoasă a căsuţei. 
Soarele strălucea acolo peste tot. Pe scară era un buchet de 
trandafiri care tocmai fusese scos din camera gravidei şi 
care parfuma scara. Apoi, imediat ce pătrunse în cameră - o 
risipă de rufărie albă, o adevărată ninsoare de rufe, 
împrăştiate din belşug pe mobilele pline de soare. O 
fereastră pe jumătate deschisă lăsa să intre înăuntru 
primăvara timpurie. Dar  numaidecât observă că 
îngrijitoarea e singură. 

— Cum! Doctorul Boutan nu e încă aici? 

— Nu, domnule, n-a venit nimeni... Doamna suferă mult. 

Mathieu se apropie de Marianne, care, extrem de palidă, 
eu ochii închişi, părea într-adevăr chinuită de dureri atroce. 
El se mânie, spunând că au trecut aproape două ore de 
când doctorul îi promisese că va veni imediat. 

— Şi eu, scumpa mea, care te las atât de mult singură! 
Credeam că el e lângă tine... Doamna Seguin a născut, ar 
trebui să fie aici. 

Încet, Marianne deschise ochii, se sili să zâmbească. Dar 
nu putu să vorbească imediat, apoi spuse încet, cu o voce 
întretăiată: 

— De ce te superi? Dacă nu vine, trebuie să se fi produs 
vreo complicaţie... De altfel, ce să-mi facă? Irebuie să 
aştept. 

Şi o contracție atât de puternică îi tăie vorba încât tot 
trupul îi fu zguduit, cutremurat, în timp ce gemete adânci îi 
ieşeau din piept. Lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

— Oh! scumpo, scumpo, murmură Mathieu, plângând şi 
el, e cu putinţă să suferi atât de mult? Şi eu care speram că 
totul va merge foarte bine!... Ultima oară n-ai avut 
asemenea dureri. 

Ea se linişti, îşi regăsi zâmbetul blând. 

— Ultima oară am crezut că n-are să mai rămână mare 
lucru din bietul meu pântece. Nu-ţi mai aminteşti. Crede- 


mă, e întotdeauna la fel, trebuie să plătim scump fericirea. 
Nu te nelinişti, însă, sunt atât de fericită să accept totul... 
Aşază-te aici, lângă mine, şi nu mai vorbi. Cea mai mică 
zdruncinătură îmi sporeşte durerile. 

Atunci, încet, duios, el îngenunche, îi luă mâna de pe 
marginea patului, îşi apăsă obrazul pe fărâma de carne 
goală, ca şi cum ar fi vrut să intre întreg în ea şi să ia astfel 
parte la suferinţă. Brusc, o amintire subită îl tulbură, îşi 
aduse aminte că acelaşi fusese şi gestul lui Morange, care-şi 
punea cu aceeaşi dezmierdare obrazul aprins pe mâna 
îngheţată a moartei Valerie. În viaţă şi în moarte se creau 
aceleaşi legături. Dar toată febra nefericitului nu izbutise să 
încălzească această mână de marmură, în timp ce Mathieu, 
dimpotrivă, simţea bine că, prin acest contact, îi lua femeii, 
în chinuri grele, o mică parte din suferinţa care o chinuia. 
Suferea cu ea, auzea până şi cea mai mică undă de durere 
care-o străbătea, o uşura în opera comună de zămislire a 
vieţii, în ora aceasta de îngrijorare, în care orice bucurie 
omenească se plăteşte. Această operă comună n-o voise el 
din seara în care, cedând veşnicei dorinţi, se uniseră 
amândoi într-o flacără de voluptate fecundă? De atunci ea 
devenise şi mai mult a lui, iar el se simţise şi mai mult al ei, 
identificându-se tot mai mult unul cu altul, pe măsură ce 
sarcina înaintată o făcea pe Marianne să se simtă, încetul 
cu încetul, tot mai plină de el, în valul vieţii în care se 
contopeau. Grija cu care o înconjurase după aceea, duioşia 
eu care veghease ca un servitor credincios, dorinţa de-a o 
scuti de cele mai mici supărări, de a-i da bucuria zilei care 
începe, speranţa zilei care va veni, toate acestea nu erau în 
ochii lui decât prea mica lui participare la truda necesară 
spre a duce la bun sfârşit procrearea lor comună. Când eşti 
tată cinstit, când doreşti ca copilul tău să fie voinic şi 
frumos, trebuie s-o iubeşti pe mama gravidă cum ai iubit-o 
şi pe soţia îndrăgostită, în seara zămislirii, cu o sfântă 
ardoare, cu o nesecată pasiune, ca şi cum ai vrea să fii 
absorbit, să dispari în ea. Şi singura lui părere de rău, 


acum, când o vedea că suferă atât de mult, era că nu putea 
să fie pentru ea decât o mică uşurare, o mângâiere, în loc 
de a-i împărtăşi suferinţele, aşa cum împărţise cu ea 
fericirea. 

La gândul acesta, Mathieu încercă o durere cumplită. 
Trecură minute, apoi o oră, două. Doctorul Boutan nu mai 
sosea. Servitoarea trimisă la soţii Seguin se înapoiase, 
spunând că doctorul vine în urma ei. Şi aşteptarea începu 
din nou. Marianne îl silise pe Mathieu să se aşeze, lăsându- 
şi mâna în mâinile lui. Amândoi, palizi din pricina aceluiaşi 
chin, tăceau, nu schimbau decât rar cuvinte duioase de 
îngrijorare. Amândoi cunoşteau marea şi buna suferinţă, 
aceea din efortul căreia se naşte viaţa, în misterul care vrea 
ca orice creaţie să fie dureroasă. lar durerea aceasta îi 
contopea, îi ridica pe culmile unei iubiri atât de frumoase 
încât nicio tristeţe nu-i mai frământa, iar camera, 
dimpotrivă, strălucitoare de pasiunea lor, intona încă de- 
acum triumful. 

Se auzi soneria. Mathieu, nerăbdător, se grăbi să 
coboare. Şi când dădu de doctorul Boutan jos, la scară, îi 
spuse: 

— Ah! doctore, doctore... 

— Nu mă dojeni, dragă prietene. Nu-ţi poţi închipui prin 
ce spaimă am trecut. Biata femeie era să moară în două-trei 
rânduri, pe când mă aflam lângă ea. În sfârşit, născuse, 
când o criză de eclampsie a fost cât pe-aci să se producă. 
Tocmai de asta mă temeam, de la-nceput... Slavă Domnului! 
o cred în afară de orice primejdie. 

Apoi, în timp ce-şi scotea pălăria şi paltonul, în 
sufragerie: 

— Cum vrei ca o femeie să nască uşor, când încă dintr-a 
şasea lună se strânge în corset până se sufocă, iese în lume, 
merge la teatru, pretutindeni, mănâncă şi bea orice, fără să 
ia nicio precauţie! În plus, biata femeie e de-o nervozitate 
care te îngrijorează, şi mai are şi grave supărări conjugale. 


Nu-i nevoie de mai mult ca să te cureţi... Dar toate astea nu 
te interesează. Să ne vedem de ale noastre... 

Când intră sus, cu umerii lui drepţi, cu faţa rumenă, cu 
ochii vii şi zâmbetul lui discret, Marianne îl primi cu aceeaşi 
mustrare: 

— Oh! doctore, doctore... 

— Iată-mă, scumpă doamnă. Îţi jur că n-am putut să vin 
mai curând. De altfel, îţi mărturisesc că n-aveam nicio 
teamă în privinţa dumitale, atât te ştiam de curajoasă şi 
solidă. 

— Dar sufăr îngrozitor, doctore. 

— Cu atât mai bine! aşa trebuie. Se va termina mai 
repede, dacă durerile sunt normale şi puternice. 

Şi râdea, era vesel, glumea, spunându-i că ar fi putut 
până acum să se obişnuiască cu „bube” de felul ăsta. Ce 
însemnau patru sau cinci ore de suferinţă, când lucrurile 
mergeau bine, în chip firesc, fără cel mai mic motiv de 
îngrijorare? Apoi, după ce-şi pusese un şorţ mare, alb, şi-o 
examinase amănunţit pe pacientă, strigă cu admiraţie: 

— E minunat, n-am văzut niciodată o prezentare mai 
prielnică. Mai înainte de-o oră îl vom avea pe scumpul 
micuţ... Ah! e o plăcere, iată un lucru făcut cum trebuie, 
vorba femeilor cumsecade! 

Cu vioiciune, ajutat de îngrijitoare, pregăti totul, rufăria 
şi celelalte. Întâmpina fiecare geamăt al Mariannei cu câte- 
o vorbă bună, îi repeta întruna să nu se împotrivească 
durerii, să se forţeze, ca să grăbească naşterea. Apoi, în 
timpul unei acalmii, cum ea voia să afle noutăţi despre 
doamna Seguin, doctorul se mulţumi să-i răspundă că are o 
fetiţă, sporind disperarea soţului, Şi, tot aşa, şi Mathieu, 
întrebat despre vizita lui la Morange, îi spuse numai că 
Valerie e foarte bolnavă. De ce-ar fi întristat-o în lupta ei cu 
suferinţa, aducându-i toate veştile rele de afară? Ultimele 
dureri începeau atât de cumplite încât îi smulgeau ţipete 
puternice, la intervale regulate, la fel cu strigătele 
pădurarilor care, în truda lor, despică stejarii. Cu capul dat 


pe spate, cu ochii închişi, se opintea la fiecare contracție 
violentă a muşchilor, care făcea să-i tresalte pântecele gol, 
pântecele sacru, ce se deschidea ca pământul sub sămânță, 
să facă loc vieţii. Atunci, Mathieu înnebunit, nu mai putu sta 
locului. Ţipetele acestea necontenite îl sfâşiau, îşi simţea el 
însuşi membrele sfârtecate, ca şi cum i-ar fi fost smulse. Se 
depărta de pat, se întorcea apoi ca să se aplece asupra 
capului ei drag, atât de chinuit, şi din ai cărei ochi închişi 
curgeau lacrimi fierbinţi; şi săruta cu evlavie aceşti sărmani 
ochi plini de lacrimi, pe care le sorbea. 

— Dragul meu, spuse atunci doctorul, ar trebui să pleci, 
mă stinghereşti. 

În clipa aceea intră şi servitoarea, spunând că domnul 
Beauchene e jos şi întreabă cum merge. Iar Mathieu, înecat 
în suspine, ca înnebunit, cobori imediat. 

— Ei bine, dragul meu, ce se aude? Constance mă trimite 
să văd ce se întâmplă la voi... S-a terminat? 

— Nu, nu, încă nu, spuse bietul soţ tremurând. 

Celălalt începu să râdă, ca un om fericit că nu mai trece 
prin asemenea emoţii. Nu-şi stinsese trabucul, avea aceeaşi 
figură superbă, fericit că trăieşte. 

— Şi apoi voiam să-ţi spun că cei trei copii ai dumitale nu 
se plictisesc deloc! Ah, ştrengarii! Au mâncat cu o poftă de 
lupi, iar acuma sar, ţipă! Nu ştiu cum poţi trăi într-o 
asemenea gălăgie... Şi-am mai trimis şi după cei doi puşti, 
ai lui Seguin, la mătuşa unde măicuţa lor îi lăsase ca să 
poată naşte în linişte. Se joacă împreună cu ceilalţi, dar 
sunt cam adormiţi, le e frică să nu se murdărească... Cu al 
nostru şi „fata ceea mare” cu numele Reine, care pare de 
pe-acum o mică femeie, sunt în total şapte. E cam mult 
pentru nişte oameni care se încăpăţânează să nu aibă decât 
unul. 

Gluma asta îi stârni şi mai mult râsul de om petrecăreţ 
care, la rândul său, se înfruptase dintr-un prânz 
îmbelşugat. Dar numele de Reine îl săgetă pe Mathieu în 


inimă. O revedea, acolo, departe, pe patul murdar, pe 
Valerie moartă şi, lângă ea, pe Morange, veghind zdrobit. 

— Şi se joacă şi „fata ceea mare”? întrebă el. 

— O! ca o nebună. Se joacă de-a mama cu ceilalţi. Numai 
că nu vrea să aibă decât un singur copilaş. Pe ceilalţi cinci îi 
socoteşte simpli servitori... Ce femeie delicioasă va fi peste 
trei-patru ani! 

Se opri puţin, răsuflă, încetă să râdă un moment. 

— Nenorocirea e că Maurice al nostru s-a plâns iar azi- 
dimineaţă de picioare. Creşte atât de repede băiatul ăsta, 
se face atât de voinic!... Maică-sa a trebuit să-l aşeze pe-o 
canapea, în mijlocul celorlalţi şase, şi, înţelegi, i se rupe 
inima că nu poate să sară şi să strige şi el ca ei. Bietul 
băieţaş! 

O clipă ochii i se împăienjeniră, şi-un nor parcă îi 
întunecă faţa. Poate simţea şi el trecând acel rece suflu 
misterios care, într-o seară, o îngheţase pe Constance, 
înfiorând-o în faţa fiului ei leşinat. Dar umbra îi dispăru 
îndată de pe chip şi, de parcă o inconștientă asociaţie de 
idei se stabilise în mintea lui, îşi reveni şi. Întrebă vesel: 

— Ascultă, fiindcă veni vorba, ce e cu frumoasa blondă, 
încă nu s-a întâmplat? 

Mathieu se miră, apoi înţelese că-l întreba dacă Norine 
nu născuse. 

— Încă nu, poate peste vreo lună, ştii bine. 

— Eu! nu ştiu absolut nimic, şi întrebarea mea e stupidă, 
într-adevăr, căci nu vreau să ştiu nimic. După ce voi fi plătit 
totul, repetă-i din partea mea: nici ea, nici copilul, mai ales, 
nimic nu există pentru mine. 

În clipa aceea glasul îngrijitoarei răsună sus pe scară; 

— Conaşule, conaşule, veniţi repede! 

Şi însuşi Beauchene îl zori să urce. 

— Du-te, du-te, dragă prietene. Voi aştepta puţin, să aflu 
dacă am o verişoară sau un verişor. 

Intrând în cameră, Mathieu rămase ca orbit. Prin 
fereastra ale cărei perdele erau ridicate până sus intra o 


jerbă de raze de soare atât de strălucitoare încât ai fi spus 
că e o solie de bună prevestire. Şi-l văzu pe doctor, în şorţ 
alb, care, cu mâinile lui de chirurg sacru, ajuta sosirea 
copilului, în pragul vieţii. Şi o auzi pe Marianne, iubita, 
adorata lui Marianne, scoțând un țipăt puternic, ţipătul 
suprem al mamelor, ţipătul unei vieţi noi, nebun de durere, 
de bucurie şi speranţă, căruia îi răspunse, aproape în 
aceeaşi clipă, scâncetul desluşit ai noului-născut salutând 
lumina zilei. Faptul era îndeplinit, încă o fiinţă urma 
celorlalte, în văpaia strălucitoare a soarelui. 

— E băiat, spuse doctorul. 

Mathieu se aplecase să sărute din nou, într-un elan de 
duioşie, de nesfârşită recunoştinţă, ochii frumoşi, încă plini 
de lacrimi, ai Mariannei. Dar, printre lacrimi, surâdea acum, 
şi obrazul ei arăta o bucurie luminoasă, asemeni strălucirii 
aurorei, şi era atât de fericită, deşi tot mai tremura de 
suferinţa prin care trecuse. 

— Oh! scumpă, scumpă soţie, cât ai fost de bună şi de 
curajoasă, şi cât de mult te iubesc! 

— Da, da, sunt foarte fericită, iar eu te voi iubi şi mai 
mult, cu toată dragostea asta cu care tu m-ai copleşit! 

Doctorul Boutan interveni, oprind-o să mai rostească 
vreun cuvânt. Şi nu înceta să laude frumuseţea copilului, 
glumind, repetând, în pasiunea lui pentru familiile 
numeroase, că cel mai bun mijloc pentru a aduce pe lume 
copii atât de frumoşi e să-i aduci cât mai des. Când tatăl şi 
mama se adoră, când nu recurg la orori care să înşele 
natura, când trăiesc o viaţă sănătoasă, cinstită, feriţi de 
moravurile urâte ale lumii, cum vreţi să nu iasă minunaţi 
copiii a căror zămislire e învăluită în atâta iubire? Şi râdea, 
un râs de om cumsecade, aşa cum era. 

Dar Mathieu ieşise buzna din cameră, strigând pe scară: 

— E băiat! 

— Bine! răspunse de jos, cam în zeflemea, Beauchene, 
aveţi acum patru, fără să mai numărăm şi fata. Felicitările 
mele... Alerg să-i dau vestea şi Constancei. 


Ah! camera asta de luptă şi izbândă, în care Mathieu se 
întoarse ca într-o glorie triumfală! Marianne fremăta încă 
de suferinţa prin care trecuse, dar ce suferinţă sfântă, 
suferinţa asta a vieţii în veşnică lucrare! câtă speranţă 
nemărginită,  deschizându-i viitorul, îi umplea acum 
farmecul bucuriei, mândria biruitoare de-a fi născut.! În 
zadar îşi continua moartea opera necesară; câmpul rău 
semănat, rău cultivat, în van rămăsese gol, pe alocuri, prin 
transformarea în deşeuri a unor seminţe; recolta va fi şi mai 
bogată totdeauna, graţie dărniciei divine a îndrăgostiţilor, 
pe care-i aprindea dorinţa creatoare a lumii. Şi 
compensaţia nu întârzia, viaţa ţâşnea de pretutindeni în 
mlădiţe viguroase, mişuna într-o parte, când coasa trecuse 
pe partea cealaltă, izbucnea, în ceasul acesta, aici, în 
această cameră plină de bunătate, de veselie şi tandreţe, ca 
pentru a răscumpăra alte sarcini vinovate şi clandestine, 
alte naşteri înspăimântătoare şi criminale. O singură fiinţă 
care se năştea, sărmană fiinţă goală, cu țipăt slab de pasăre 
zgribulită, era imensa comoară de viaţă sporită, era 
veşnicia asigurată. Şi, după cum în seara zămislirii, toată 
noaptea aceea sublimă de primăvară, cu parfumul «ei, 
intrase în casă pentru ca întreaga fire să ia parte la 
îmbrăţişarea fecundă, tot astfel şi astăzi, în clipa naşterii, 
soarele fierbinte dogorea aici, dând viaţă, cântând poemul 
vieţii eterne prin dragostea eternă. 


CARTEA A TREIA 


— Îţi spun că n-am nevoie de Zoe ca să-i fac baie! striga 
Mathieu supărat. Rămâi în pat şi odihneşte-te. 

— Dar, răspundea Marianne, trebuie ca servitoarea să-ţi 
pregătească baia şi să-ţi aducă apă caldă. 

Ea râdea, având aerul că se amuză de cearta lor, şi, până 
la urmă, râse şi el. 

De două zile se reinstalaseră în micul pavilion pe care-l 
închiriaseră de la familia Seguin, la liziera pădurii, lângă 
Janville. Atât erau de grăbiţi să se vadă iar la ţară încât 
Marianne făcuse imprudenţa, în ciuda sfatului doctorului, 
să vină acolo la cincisprezece zile după naştere. Dar o 
primăvară timpurie însorea atât de plăcut această lună a lui 
martie încât ea se simţea doar puţin obosită de călătorie. 
Iar a treia zi, într-o duminică, Mathieu, care nu se ducea la 
birou şi îşi făcea o plăcere petrecându-şi ziua lângă ea, o 
rugase să se scoale abia spre amiază, la ora prânzului. 

— Să vedem, repetă el, pot foarte bine să mă ocup puţin 
de copil, în timp ce tu te odihneşti. Destul îţi baţi capul cu 
el, de dimineaţă până seara. Şi pe urmă, dacă ai şti ce 
plăcere îmi face să trăiesc iar aici cu tine şi cu micuțul 
nostru scump în camera asta! 


Se apropie de ea, sărutând-o blând; şi, pufnind iar în râs, 
ea îi înapoie sărutarea. Şi, într-adevăr, amândoi se regăseau 
aici ca într-o vrajă. Nu era oare camera în care se iubiseră, 
anul trecut, unde petrecuseră noaptea aceea fericită, 
noaptea fecundă? Primăvara timpurie o poleia cu aur, o 
încălzea, larg deschisă cum se afla spre vastul cer, spre 
câmpia renăscută, fremătătoare de sevă. Şi cât li se părea 
de vie şi de veselă, plină încă de amintirea dragostei lor, 
acum când pruncul înflorea aici lângă ei! 

Marianne se aplecă peste leagănul de alături, lipit de 
patul ei. 

— Domnul Gervais doarme adânc. Priveşte-l numai! N-o 
să te lase inima să-l trezeşti. 

Şi amândoi rămaseră o clipă aşa, uitându-se la el cum 
doarme. Ea îl cuprinsese pe soţul ei de după gât, lipindu-se 
de el, părul li se amesteca, respiraţia li se contopea, râzând 
de plăcere deasupra leagănului în care se odihnea frageda 
creatură. Era un copil frumos, cu pielea albă şi trandafirie; 
dar trebuia să fii tatăl sau mama ca să te ocupi astfel de 
această gângurire, de-o gânganie abia adusă pe lume, ale 
cărei forme abia mijeau. Apoi, cum, fără să vadă încă, 
pruncul deschidea ochii, rămânând cu ei plini de misterul 
lumii de unde venea, părinţii ţipară de emoție. 

— Ştii că m-a văzut? 

— Desigur. Şi pe mine, când m-a privit, a întors capul. 

— Oh, îngeraşul! 

Nu era decât o iluzie. Dar feţişoara aceasta drăgălaşă, 
atât de plăpândă încă, atât de mută, le spunea atâtea 
lucruri, pe care nimeni nu le-ar fi auzit. Se regăseau în el 
contopiţi amândoi, descopereau asemănări surprinzătoare, 
care-i făceau să dezbată ore, zile întregi, căruia din ei îi 
semăna mai mult. Fiecare se încăpăţâna, de altfel, să 
declare că era leit chipul celuilalt. 

Fireşte că, îndată ce deschise ochii, domnul Gervais 
începu să ţipe cât îl ţinea gura. Dar Marianne era 
neînduplecată; baia înainte de toate, pe urmă suptul. Zoe 


aduse o cană cu apă caldă, apoi pregăti cada mică în faţa 
ferestrei, la soare. Şi Mathieu se încăpăţână să scalde el 
copilul, îl spălă timp de trei minute cu un burete moale, pe 
când Marianne, din pat, conducea operaţiile, râzând de 
gingăşia exagerată cu care îl manevra, ca şi cum ar fi ţinut 
în mâini vreun zeu abia născut, fragil şi sacru, pe care 
degetele lui se temeau să nu-l rănească. De altminteri, 
continuau să se minuneze împreună de această adorabilă 
scenă. Cât era de drăgălaş în apă, cum sclipea la soare, cu 
carnea lui trandafirie. Şi cât de cuminte era de asemenea, 
fiindcă era o minune să-l vezi brusc tăcând şi arătându-se 
foarte mulţumit, îndată ce simţea  dezmierdarea 
învăluitoare a apei calde! Niciodată vreun tată sau vreo 
mamă n-avuseseră asemenea comoară! 

— Acum, spuse Mathieu, după ce Zoe îi ajutase să-l usuce 
cu un prosop moale, să-l cântărim pe domnul Gervais. 

Era o treabă complicată, pe care o făcea şi mai 
anevoioasă dezgustul profund ce-l manifesta copilul faţă. de 
ea. Se zbătea, se mişca pe talger, încât nu puteai să-i afli 
greutatea adevărată, ca să i se poată stabili exact 
diferenţele la cântărire, creşterea ce varia între o sută 
optzeci şi două sute de grame, de la o săptămână la alta. 
Tatăl, de regulă, îşi pierdea răbdarea. Trebuia să intervină 
mama. 

— Uite! pune cântarul lângă patul meu, pe masă, şi dă-mi 
copilul învelit în prosop. Vom scădea pe urmă greutatea 
prosopului. 

Dar, în clipa aceea, se produse năvala sălbatică din toate 
dimineţile. Cei patru copii, care începuseră să se îmbrace 
singuri, cei mari ajutând celor mici, şi pe care, de altfel, îi 
mai ajuta şi Zo€, îşi făcură apariţia, se năpustiră, în goană, 
ca nişte mânji lăsaţi în libertate. Săriră de gâtul tatălui, se 
repeziră la patul mamei, ca să le spună bună dimineaţa, 
când, văzându-l pe Gervais pe Cântar, rămaseră pironiţi de 
interes şi admiraţie. 


— Ia te uită! întrebă Ambroise, cel mai mie, de ce-l mai 
cântăreşte o dată? 

Cei doi mai mari, gemenii Blaise şi Denis, răspunseră 
împreună: 

— Ţi s-a spus, pentru ca mama să ştie dacă n-au înşelat-o 
la cântar când l-a cumpărat din Piaţa Madeleine! 

Dar Rose, nesigură încă pe picioare, se căţăra în pat, se 
agăța de balanţă, ţipând cu glasu-i ascuţit: 

— Vleau văd! Vleau văd! 

Şi cât pe-aci să răstoarne tot. Trebuiră să-i dea afară 
imediat, pentru că acum toţi patru se îngrămădeau, în» 
tinzând mânuţele. 

— Dragii mei, spuse tatăl, faceţi-mi plăcerea şi duceţi-vă 
să vă jucaţi afară. Luaţi-vă pălăriile de soare şi nu vă 
depărtaţi de fereastră, ca să vă auzim. 

În sfârşit, Marianne reuşi să-l cântărească exact, în ciuda 
plânsetelor şi zvârcolirilor domnului Gervais. Şi câtă 
bucurie: câştigase într-o săptămână două sute zece grame! 
După ce pierduse în greutate în primele trei zile, ca toţi 
noii-născuţi, iată-l crescând ca o bună şi sănătoasă plantă 
omenească! Îl şi vedeau umblând, frumos şi voinic. Aşezată 
în capul oaselor, în pat, mama îl înfăşă bine, cu mâinile ei 
dibace, glumind, răspunzând fiecăruia din ţipetele lui: 

— Da, da, ştiu, ne e tare foame, tare foame... Acuma vine, 
supa e pe foc, i-o vom servi domnului fierbinte. 

De cum se trezise, îşi făcuse toaleta de duminică, îşi 
pieptănase în sus părul superb, într-un coc mare, care-i lăsa 
gol gâtul alb, îmbrăcată simplu cu o frumoasă bluză de 
flanelă albă, împodobită cu dantelă, nelăsând să i se vadă 
decât un pic braţele goale. Şi, cu spatele rezemat de două 
perne, continuă să râdă, îşi scoase din bluză unul dintre 
sânii ei tari, de războinică, umflat de lapte acum, îmbobocit 
ca o mare floare a vieţii, albă şi trandafirie; în acest timp, 
copilul, lacom, orbecăind, îşi plimba mânuţele, pipăia cu 
buzele. Şi când găsi ce dorea, începu să sugă cu putere, 


bând tot laptele mamei, ca şi cum, din adânc, ar fi sorbit 
până la sânge. 

Printre hohote de râs, ea scoase un țipăt uşor de durere. 

— Ah, drăcuşorul ăsta mă mănâncă, iar m-a muşcat de 
sfârc! 

Apoi, când Mathieu vru să lase o perdea, văzându-i 
inundaţi de soare: 

— Nu, nu, lasă-ne soarele! urmă ea. Nu ne supără, ne 
aduce toată primăvara în vine. 

El se întoarse, rămase locului, încântat de privelişte. 
Astrul îşi arunca săgețile de foc, viaţa ardea acolo într-o 
înflorire de sănătate şi frumuseţe. Nu se putea concepe o 
irumpere mai triumfătoare, un simbol mai sacru al 
eternității vieţii: un copil la sânul mamei. Procrearea 
continua, mama se mai dăruia încă, întreagă, timp 
îndelungat, hrănea ca să desăvârşească omul, îşi deschidea 
izvorul vieţii, care se revărsa din, trupul ei peste lume. Nu- 
şi smulsese copilul din măruntaiele ei, gol şi plăpând, decât 
pentru a-l pune la sânul ei cald, nou culcuş de iubire, unde 
se încălzea şi se hrănea. Şi nimic nu părea mai simplu, nici 
mai necesar. Ea însăşi, pentru frumuseţea, pentru 
sănătatea amândurora, era, în mod firesc, doica, după ce 
fusese creatoarea. În veselia, în speranţa fără margini pe 
care o răspândeau în jurul lor nu era decât măreţia 
naturală a tot ce creşte plin de sănătate, în chip logic, 
îmbogăţind seminţia omenească. 

În clipa aceea, Zo6, după ce dereticase prin cameră, urca 
iar cu un buchet mare de liliac într-un vas, anunțând că 
domnul şi doamna Angelin, întorcându-se de la o plimbare 
matinală, erau jos şi întrebau ce face doamna. 

— Spune-le să vină sus, zise Marianne veselă. Acum pot 
să-i primesc. 

Soții Angelin erau tânără pereche de îndrăgostiţi, care 
locuiau într-o căsuţă din Janville, cutreierau ca nişte nebuni 
potecile singuratice, amânând copilul pentru mai târziu, ca 
să nu-i încurce, să nu le strice viaţa rătăcitoare, plină de 


dezmierdări egoiste. Ea era încântătoare, brună, înaltă, 
bine făcută, întotdeauna veselă, lacomă de plăceri. El, băiat 
frumos, blond, cu umeri laţi, cu înfăţişare mândră, de 
muşchetar, cu mustaţa şi barbişonul în vânt. În afară de cei 
zece mii de franci rentă, care le îngăduia să trăiască comod, 
el mai câştiga câte ceva, pictând evantaie drăguţe, înflorite 
cu trandafiri, şi femeiuşti în atitudini drăgălaşe. De aceea 
viaţa lor de până atunci nu fusese decât un prilej de 
dragoste, o neîntreruptă ciripi re. Spre sfârşitul verii 
trecute, în urma întâlnirilor zilnice, legaseră cu soţii 
Froment o strânsă prietenie. 

— Se poate intra, nu vă deranjăm? se auzi de pe scară 
vocea sonoră a lui Angelin. 

Şi, după ce doamna Angelin, încă vibrând după plimbarea 
în soarele primăverii, o îmbrăţişă pe Marianne, se scuză că 
venise aşa de dimineaţă. 

— Închipuie-ţi, scumpa mea, abia aseară am aflat că aţi 
sosit de alaltăieri. Nu vă aşteptam decât peste opt-zece 
zile... Şi, cum treceam pe lângă casa voastră, n-am putut 
rezista, am vrut să ştim... Ne iertaţi, nu-i aşa? 

Apoi, fără să mai aştepte răspunsul, cu o vioiciune de 
piţigoi zăpăcit, îmbătat de libertate: 

— lată-l şi pe noul domnişor! un băiat, nu-i aşa? Şi toate 
au mers bine, se vede. O, cu dumneata lucrurile merg 
întotdeauna bine... Doamne! cât e de mic şi de gingaş! 
Priveşte, Robert, cât de drăgălaş suge. Parcă e o păpuşă... 
Ce spui? e nostim, e nostim! E foarte amuzant. 

Soţul, văzând-o cum se înveseleşte, se apropie, se 
minună, ca să spună şi el ca ea. 

— Ah, da, într-adevăr, e drăguţ... l-am văzut pe unii 
groaznici, care rămân slabi, vineţi, ca nişte pui jumuliţi... 
Când sunt albi şi graşi, sunt agreabili. 

— Dar, spuse Mathieu râzând, când o să vă dea brânci 
inima, să puteţi avea şi voi unul la fel? Sunteţi făcuţi 
amândoi ca să fabricaţi unul superb. 


— Nu, nu, de asta nu poţi fi sigur niciodată... Şi apoi, ştiţi, 
Claire nici nu vrea să audă de copil înainte de-a împlini 
treizeci de ani. Mai putem aştepta cinci ani, trăind puţin 
pentru noi amândoi... Când Claire o avea treizeci de ani, om 
vedea... 

Totuşi, doamna Angelin era sedusă, nu se mai săâtura 
privind copilul, ispitită, cuprinsă de dorinţa unei jucării noi, 
răscolită desigur până în fundul sufletului şi de-o bruscă 
trezire a instinctului matern. Nu era deloc rea; dimpotrivă, 
sub nepăsarea ei de femeie îndrăgostită, era de-o nesfârşită 
bunătate. 

— O, Robert, murmură ea blând, dacă am avea şi noi 
unul! 

La început soţul se revoltă, apoi glumi: 

— Cu alte cuvinte eu nu-ţi mai sunt de ajuns. Ştii bine că 
timp de nouă luni, cât ţine sarcina, şi încă alte 
cincisprezece, cât durează alăptatul, nu ne vom putea nici 
măcar săruta. Ceea ce însemnează doi ani fără nici cea mai 
mică dezmierdare... Nu e aşa, dragă prietene, că un bărbat 
cu judecată, care are grijă de sănătatea mamei şi a 
copilului, nu se atinge de femeia sa în tot timpul acesta? 

Mathieu începu să râdă împreună cu el. 

— Cam exagerezi. Dar, în tot cazul, e un pic de adevăr în 
ceea ce spui. Cel mai bun lucru, ce-i drept, e să te abţii. 

— Să te abţii, auzi Claire? Vai! urât cuvânt! Vrei tu 
asta?... Şi dacă nu pot, dacă mă duc aiurea? 

Roşind, cele două tinere femei râdeau la rândul lor, se 
pretau la obişnuitele glume asupra acestui delicat subiect. 
Nu li se putea oare oferi acest mare, acest dulce semn de 
afecţiune, care consta în a le rămâne credincios şi a 
aştepta? Să meargă în altă parte, dar e groaznic, ţi-e mai 
mare scârbă. 

— Lasă-l să spună! conchise doamna Angelin. Mă iubeşte 
prea mult, nici nu mai ştie dacă există şi alte femei. 

Totuşi, o teamă, o gelozie, începeau s-o frământe. Şi, ceea 
ce nu îndrăznea să spună cu glas tare, în timp ce-o privea 


pe Marianne, era întrebarea dacă o sarcină n-ar deforma-o, 
nu l-ar îndepărta pe soţ de ea, în cazul când, poate, s-ar 
urâţi. Desigur, această femeie veselă şi fragedă, eu pruncul 
ei frumos la sân, în patul alb, în plin soare, era un tablou 
splendid. Dar existau şi bărbaţi cărora le era groază de 
acest lucru. lar această tainică dezbatere se traduse prin 
cugetarea: 

— De altfel, s-ar putea foarte bine să nu alăptez eu. Am 
lua o doică. 

— Evident, spuse bărbatul. Niciodată nu te-aş lasa să 
alăptezi, ar fi o nerozie! 

Imediat însă îi păru rău de această brutalitate şi-i ceru 
iertare Mariannei. Îi explică apoi că, în ziua de azi, nicio 
mamă n-ar mai consimţi să se chinuiască cu alăptatul, dacă 
dispune de-o situaţie materială mai bună. 

— Oh! eu, spuse Marianne, cu zâmbetul ei liniştit, şi dacă 
aş avea o sută de mii de franci venit, mi-aş alăpta singură 
toţi copiii, de-ar fi doisprezece la număr. Cred, de 
altminteri, că m-aş îmbolnăvi, dacă micuțul acesta drag nu 
m-ar uşura de laptele care mă inundă: pentru sănătate îmi 
suge astfel laptele. Şi, pe urmă, mi-aş închipui că nu l-am 
făcut eu până la capăt, m-aş simţi vinovată de suferinţele lui 
cele mai mici, da! o mamă criminală, o mamă care nu se 
interesează de sănătatea, de viaţa copilului ei! 

Îşi aplecase asupra micuţului frumoşii ei ochi duioşi şi-l 
privea cum suge lacom, cu o privire plină de dragoste, 
fericită chiar atunci când îi pricinuia vreo durere, încântată 
când „o sorbea” tare, cum spunea ea. Şi continuă, eu o voce 
ca în vis: 

— Copilul meu să fie încredinţat alteia, o! nu, niciodată, 
niciodată! aş fi prea geloasă, nu vreau să fie decât al meu, 
ieşit din mine, desăvârşit de mine. N-ar mai fi copilul meu, 
dacă alta l-ar desăvârşi. Şi nu mă gândesc numai la 
sănătatea lui fizică, vorbesc de toată fiinţa lui, de inteligenţa 
şi inima ce le va avea, pe care eu, numai eu, trebuie săi le 
dau. Dacă, mai târziu, l-aş vedea prost şi rău, aş crede că 


cealaltă mi l-a stricat... Scumpul, scumpul meu copil iubit! 
când suge atât de tare, simt că trec toată în el, eo 
desfătare. 

Ea îşi ridică ochii, îl văzu la picioarele patului pe Mathieu, 
care o privea foarte mişcat. Şi adăugă veselă: 

— Şi ţie îţi aparţine, şi ţie! 

— Ah! strigă el, întorcându-se spre cei doi îndrăgostiţi, 
are dreptate. Toate mamele ar trebui s-o asculte şi să aducă 
iar obişnuinţa în Franţa ca ele să-şi hrănească singure 
copiii! Ar fi lucrul cel mai frumos! Şi nu e, într-adevăr, 
frumuseţea cea mai strălucitoare şi cea mai înaltă? 

Soții Angelin începuseră iar să râdă, din politeţe. Nu 
păreau deloc convinşi, în singura şi egoista lor dorinţă de-a 
rămâne numai amanți. Şi culmea a fost un mic accident 
neprevăzut, veşnica neputinţă omenească. Cum domnul 
Gervais termina să sugă, Marianne observă că făcuse ceva 
în scutece. Ea se înveseli şi mai mult şi nu se sfii deloc să ia 
un scutec curat şi să primenească copilul. Ceru buretele, îl 
spălă, îl şterse. Sub soarele luminos, toaleta aceasta, 
trupşorul gol şi trandafiriu nu era pentru ea decât o 
bucurie mai mult. Totuşi, cei care n-au copii pot privi cu alţi 
ochi. lar soţii Angelin se ridicară, luându-şi rămas bun. 

— Aşadar, peste nouă luni? întrebă ştrengăreşte Mathieu. 

— Să zicem optsprezece, răspunse soţul, dacă vom socoti 
şi lunile de chibzuire. 

Chiar atunci se iscă o larmă sub fereastră, ţipetele 
ascuţite ale unor miei sălbatici lăsaţi în voia lor, pentru că 
Ambroise, azvârlind o minge, o agăţase într-un pom. Blaise 
şi Denis aruncau cu pietre în ea, Rose sărea, ţipând, ca şi 
cum spera să-şi întindă braţele până acolo. Soții Angelin 
rămăseseră surprinşi şi îngrijoraţi. 

— Dumnezeule! murmură Claire, ce-o să fie când o să 
aveţi doisprezece? 

— Dar, spuse Marianne încântată, casa ni s-ar părea 
pustie, dacă n-ar ţipa... La revedere, scumpă prietenă, voi 
veni să te văd îndată ce voi putea ieşi. 


Lunile martie şi aprilie au fost superbe, convalescenţa 
Mariannei s-a terminat în chip fericit. Căsuţa retrasă, 
pierdută în frunziş, trăia într-o continuă bucurie. Mai cu 
seamă fiecare duminică era o adevărată sărbătoare, când 
tatăl nu se ducea la birou. În celelalte zile, pleca de 
dimineaţă; nu se întorcea decât pe la ora şapte, întotdeauna 
grăbit, copleşit de muncă. Şi, cu toate că aceste neîncetate 
alergături nu-i stricau buna dispoziţie, începea să fie 
preocupat de viitor. Până acum niciodată strâmtorarea în 
care se vedea familia nu-l îngrijorase. N-avea nicio dorinţă 
de parvenire, nici de bogăţie, ştia că soţia lui, ca şi el, n- 
avea alt vis de fericire decât să trăiască acolo, foarte 
simplu, o viaţă cinstită, sănătoasă, în linişte şi dragoste. Dar, 
cu toate că nu visa puterea unei situaţii înalte, satisfacția 
unei averi mari, se întreba cum va putea trăi, oricât de 
modest, acum, când familia i se mărea neîncetat. Dacă ar fi 
să mai vină şi alţi copii, ce va face, cum va găsi strictul 
necesar, când fiecare nouă naştere i-ar impune noi griji? 
Când faci copii mereu, trebuie ca, pe măsură ce guriţele se 
deschid şi ţipă că le e foame, să-ţi creezi resurse, să scoţi 
din pământ din iarbă verde mijloace de trai, altfel lipsa de 
prevedere ar fi de-a dreptul o crimă. Cinstit fiind, nu poţi să 
scoţi pui la întâmplare, ca pasărea, să laşi ouăle în voia 
soartei, pentru a fi strânse de altul. Gândurile acestea îl 
năpădeau, cu atât mai mult cu cât strâmtorarea creştea în 
casă de la naşterea lui Gervais într-atât încât Marianne nu 
mai ştia cum s-o scoată la capăt, până la sfârşitul lunii, cu 
toate economiile făcute. Până şi cele mai mărunte cheltuieli 
trebuiau discutate, trebuiau să facă economie la untul 
pentru tartinele copiilor, să-i lase să-şi poarte bluzele până 
deveneau zdrenţe. Şi în fiecare an, ca o culme a nevoilor, 
copiii creşteau, cerând tot mai multe cheltuieli. Trebui să-i 
dea pe cei trei mai mari la o mică şcoală din Janville, ceea 
ce nu costa încă prea mult. Dar anul viitor nu va trebui oare 
să-i trimită la liceu, şi de unde bani? Problemă grea, o grijă 
ce sporea cu fiecare clipă, care le strica întrucâtva 


primăvara minunată, a cărei sosire umplea de flori câmpia 
întinsă. 

Şi Mathieu, culmea, avea convingerea că va rămâne 
veşnic în postul de desenator la uzina Beauchene. Chiar 
admițând că, într-o bună zi, i se va dubla salariul, nu cu 
şapte sau opt mii de franci pe an şi-ar putea permite să 
realizeze visul unei familii numeroase, crescând liberă şi 
mândră, ca o pădure bogată, nedatorându-şi puterea, 
sănătatea şi frumuseţea decât pământului, buna mamă a 
tuturor, de unde îşi scotea toată seva. Şi de aceea, de când 
se reintorsese la Janville, în desele lui plimbări acolo, 
pământul îl ispitea, îl ţintuia parcă, în timp ce-şi făcea tot 
felul de planuri vagi, din ce în ce mai mari. Se oprea minute 
întregi în faţa unui lan de grâu, la marginea unei păduri 
stufoase, pe malul unei bălți, ale cărei ape luceau în soare, 
printre mărăcinii unei întinderi de pământ pietros. Tot felul 
de proiecte nedesluşite se-nvălmăşeau atunci în mintea lui, 
visări nehotărâte, atât de vaste, atât de ciudate, pe care nu 
le împărtăşise încă nimănui. nici măcar soţiei. Ar fi fost luat 
în râs, desigur, fiindcă nu trecuse de clipa aceea tulbure şi 
plină de fiori în care inventatorii simt trecând peste ei duhul 
descoperirii, înainte chiar ca ideea întreagă să se 
formuleze. De ce nu s-ar adresa pământului, veşnica doică? 
de ce nu s-ar apuca să desţelenească, să facă să dea roade 
aceste terenuri imense, pădurile, şesul pustiu, pământurile 
pietroase, care îl înconjurau şi nu produceau nimic? de ce - 
de vreme ce era drept ca fiecare om să-şi capete partea lui 
de bunuri, să-şi creeze mijloace de existenţă - n-ar dobândi, 
cu fiecare nou copil, o nouă bucată de pământ rodnic, care 
l-ar face să trăiască, fără să păgubească cu nimic 
comunitatea? Dar asta era tot, nimic nu se preciza încă, şi 
realizarea se risipea în cel mai frumos dintre vise. 

Familia Froment era la ţară de o lună, când Marianne, 
complet restabilită, veni într-o seară până la podul de pe 
Yeuse, împingând înainte-i căruciorul lui Gervais, ca să-l 
aştepte pe Mathieu, care trebuia să se întoarcă devreme. 


Şi, într-adevăr, el fu aici înainte de ora şase. În seara aceea. 
frumoasă, ei îi veni ideea să facă un uşor înconjur, trecând 
pe lângă moara lui Lepailleur, în josul râului, cu intenţia să 
cumpere ouă proaspete. 

— Sunt de acord, spuse Mathieu. Ştii că-mi place foarte 
mult vechea lor moară romantică. Ceea ce nu m-ar 
împiedica s-o dărâm şi s-o construiesc din nou, cu un motor 
nou, dacă ar fia mea. 

În curtea vechii construcţii, acoperită pe jumătate cu 
iederă, având un farmec de legendă, cu roata-i încărcată de 
muşchi, lâncezind printre nuferi, îi găsiră pe soţi, bărbatul 
roşcovan, înalt şi uscat, femeia tot atât de uscăţivă, tot atât 
de roşcovană ca şi el, amândoi tineri şi aspri. Copilul, 
Antonin, sta jos, pe pământ, făcând o groapă cu mânuţele 
lui. 

— Ouă, spuse femeia Lepailleur, se înţelege, doamnă, 
trebuie să fie. 

Dar nu se grăbi, ci se uită la Gervais, adormit în cărucior. 

— Ah! e ultimul dumneavoastră copil? E dolofan şi 
drăgălaş. Nu v-aţi pierdut vremea degeaba. 

Dar Lepailleur nu putu să-şi stăpânească un râs 
batjocoritor. Şi cu familiaritatea ţăranului faţă de orăşeanul 
pe care-l ştie strâmtorat: 

— Vasăzică, cu acesta aveţi cinci, domnule. Noi, oamenii 
săraci, nu ne-am putea îngădui aşa ceva. 

— Pentru ce? întrebă liniştit Mathieu. Oare n-aveţi 
această moară, n-aveţi pământ, ca să poată munci şi braţele 
care ar veni, şi a căror muncă v-ar dubla veniturile, vi le-ar 
tripla? 

Aceste vorbe simple fură ca o plesnitură de bici, sub care 
Lepailleur se-ncovoie. Şi încă o dată îşi vărsă tot năduful. 
Ah! nu moara lui hodorogită avea să-l îmbogăţească, pentru 
că, de pe urma ei, nu se procopsise nici bunicu-său, nici 
taică-său! Cât despre pământ, frumoasă zestre îi mai 
adusese nevastă-sa - nişte ţarini unde nimic nu voia să 
crească, pe care în zadar le uzi cu sudoarea frunţii, fără să 


poţi scoate nici măcar cheltuielile făcute pentru procurarea 
bălegarului şi seminţelor! 

— Mai întâi, continuă Mathieu, moara dumitale ar trebui 
să fie reparată, să-i înlocuieşti vechiul mecanism, sau, mai 
bine zis, să instalezi aici un motor cu aburi. 

— Să-mi repar moara! să pun un motor cu aburi! e curată 
nebunie! şi de ce să fac acest lucru? de vreme ce o lună din 
două stau degeaba, de când ţăranii aproape c-au renunţat 
să mai semene grâu. 

— Şi apoi, urmă Mathieu, dacă pământul dă o recoltă 
proastă asta e din pricină că-l cultivi rău, după o metodă 
învechită, fără îngrijiri, fără maşini, fără îngrăşăminte. 

— lar maşini, iar caraghioslăcurile astea, care au ruinat 
biata omenire! Ah! le ştiu, aş vrea să te văd pe dumneata 
cultivând mai bine pământul, silindu-l să-ţi dea ceea ce el nu 
vrea! 

Se supără de-a binelea, fu cuprins de-o violenţă brutală, 
aruncând asupra pământului vitreg toate învinuirile pe care 
i le sugerau lenea şi încăpăţânarea lui. Călătorise, luptase 
în Africa, nu se putea spune că trăise în vizuina lui, ca un 
animal neştiutor. Când s-a întors, însă, de la regiment, s-a 
simţit deodată dezgustat, când a înţeles că s-a sfârşit cu 
cultura pământului şi că niciodată acesta nu le va mai da 
altceva să mănânce decât pâine uscată. Pământul era în 
stare de faliment, ca şi bunul Dumnezeu, ţăranii nu mai 
credeau în el, atât era de îmbătrânit, de secătuit, de istovit. 
Până şi soarele o luase razna - zăpadă în iulie, furtuni în 
decembrie - o întreagă răsturnare a anotimpurilor, ce 
distrugea dinainte recoltele! 

— Nu, domnule, nu mai e cu putinţă, s-a isprăvit. Pământ, 
muncă nu mai există. Suntem prădaţi, ţăranul care se 
omoară muncind nu va mai avea în curând nici apă să bea. 
De aceea, vedeţi, mai degrabă m-aş arunca în râu decât să-i 
mai fac nevestei mele un copil, pentru că nu e de niciun 
folos să dai viaţă unor nenorociţi, iar Antonin va avea cel 
puţin cu ce să trăiască, după moartea noastră, dacă va 


rămâne singur... Şi-l vedeţi pe Antonin, ei bine! vă jur că nu 
voi face din el ţăran, dacă nu vrea. Dacă-i va da ghes cartea, 
dacă va voi să se ducă la Paris, ah! Dumnezeule mare! îi voi 
spune că are dreptate, că numai Parisul e bun pentru băieţii 
voinici, hotărâți să-şi încerce norocul... N-are decât să 
vândă tot, să-şi rişte recolta acolo, pe caldarâm. Numai 
acolo cresc gologanii, şi-am o singură părere de rău, că nu 
mi-am încercat norocul şi eu cât mai era încă vreme. 

Mathieu începu să râdă. Nu era oare ciudat că el, orăşan, 
bacalaureat, om de ştiinţă, visa să se întoarcă la pământ, la 
mama comună a muncii şi a bogăției, în timp ce ţăranul 
acesta, fiu de ţăran, blestema, afurisea pământul, şi nu avea 
altă ambiţie decât să-l vadă renegat de fiul său? Niciodată o 
nepotrivire mai plină de înţeles nu-l tulburase atât de mult; 
era exodul dezastruos al celor de la ţară, care se agrava din 
an în an, slăbind şi vătămând națiunea. 

— N-ai dreptate, spuse el pe-un ton vesel, ca să 
îndepărteze orice asprime din discuţie. Nu trăda ţărâna, ea 
e o veche iubită care se va răzbuna. În locul dumitale, aş 
scoate din ea tot ce-aş dori, îngrijind-o cât mai mult. Ea 
rămâne azi, ca şi în prima zi, marea soţie fecundă, şi-ţi 
zămisleşte întotdeauna însutit, când o iubeşti cu o dragoste 
adevărată. 

Dar Lepailleur protesta, ridica pumnii. 

— Nu, nu, m-am săturat de târfa asta! 

— Ştii ce! continuă Mathieu, eu unul mă mir că nu s-a 
găsit încă un flăcău harnic şi inteligent care să scoată ceva 
din această imensă proprietate, lăsată în voia soartei, acest 
Chantebled, din care Seguin-tatăl visase odinioară să facă 
un domeniu regesc. Sunt aici vaste terenuri înţelenite, 
păduri din care s-ar putea tăia o parte, pârloage care ar 
putea uşor să fie redate culturii. Ce ispravă frumoasă, ce 
creaţie pentru un om! 

O clipă, Lepailleur rămase cu gura căscată. Apoi începură 
să curgă zeflemelile: 


— Dar bine, domnule, eşti nebun, iartă-mă că ţi-e spun!... 
Să cultivi Chantebled-ul, să desţeleneşti pământul ăsta 
pietros, să te înglodezi în mlaştinile astea! Ei! ai îngropa 
milioane, fără să poţi recolta o baniţă de ovăz de-aici. E-un 
colţ blestemat, pe care tatăl bunicului meu l-a văzut aşa 
cum e şi pe care fiul nepotului meu îl va găsi la fel... Ei bine! 
nu sunt curios, dar mi-ar plăcea să-l cunosc pe nătângul 
care s-ar încumeta la o asemenea nebunie. Nu mă sfiesc să 
spun că şi-ar pierde şi pantalonii. 

— Mai ştii? încheie Mathieu liniştit. E de-ajuns să iubeşti 
ca să faci minuni. 

Soţia lui  Lepailleur, care se dusese să aducă 
douăsprezece ouă, rămăsese acum gură-cască în faţa 
bărbatului ei, plină de admiraţie, auzindu-l cum vorbeşte 
atât de bine unui orăşean. Amândoi erau perfect de acord, 
în mânia lor de oameni zgârciţi, că trebuie adunaţi banii cu 
lopata, cu muncă grea, cum şi în ambiția de a face din fiul 
lor un domn, pentru că numai domnii puteau să se 
îmbogăţească. Când Marianne îşi luă rămas bun, după ce-şi 
pusese ouăle sub perna căruciorului lui Gervais, femeia i-l 
arătă, politicos, pe Antonin al ei, care, făcând o groapă, 
scuipa în ea. 

— O! e tare isteţ, ştie de pe acum să citească şi vrem să-l 
dăm la şcoală. Dacă i-o semăna lui taică-său, vă asigur că n- 
o să fie prost! 

Zece zile mai târziu, într-o duminică, în timp ce Mathieu 
se plimba cu Marianne şi copiii, avu revelaţia supremă; în 
mintea lui se făcu lumină deplină, hotărâtoare pentru viaţa 
lor, a tuturor. Plecaseră după prânz, îşi făcuseră chiar 
planul să ia gustarea afară, în plină câmpie, prin iarba 
înaltă. Şi după ce cutreieraseră potecile, trecuseră prin 
desişuri, rătăciseră prin locuri sterpe, se reîntorseseră la 
marginea pădurii, ca să se aşeze sub un stejar. De acolo 
vedeau  desfăşurându-se vasta întindere, de la micul 
pavilion, fostul loc de întâlnire ăl vânătorilor, unde locuiau 
ei, până la depărtatul sat Janville; la dreapta se afla întinsul 


platou mlăştinos, de unde porneau largi povârnişuri secate 
şi sterpe, ale căror vâlcele se pierdeau, pe urmă, la stânga; 
în timp ce, în spatele lor, se adânceau pădurile, nişte păduri 
crescute din crânguri nesfârşite, despărțite prin luminişuri, 
ierburi neatinse vreodată de coasă. Şi nicio vietate în jurul 
lor, nimic altceva decât firea lăsată în starea ei de sălbăticie, 
de-o măreție calmă, sub scânteierea soarelui acelei 
minunate zile de aprilie. Toată seva îngrămădită părea că 
umflă pământul dintr-un rezervor de viaţă necunoscut, 
subteran, ale cărui valuri le simţeai clocotind în copacii 
robuşti, în plantele revărsate, în creşterea abundentă a 
mărăcinilor şi urzicilor care năpădeau pământul. O 
mireasmă de dragoste nepotolită, o mireasmă puternică şi 
pătrunzătoare emana din ele. 

— Nu vă depărtaţi prea mult, strigă Marianne copiilor. 
Vom sta aici, sub stejarul acesta, şi vom lua mai încolo o 
gustare. 

Blaise şi Denis tocmai alergau, în galop, urmaţi de 
Ambroise, întrecându-se la fugă, în timp ce Rose îi chema 
supărată, dorind să se joace de-a culesul florilor. Erau 
îmbătaţi de aerul curat, aveau buruieni până şi în păr, ca 
nişte mici fauni scăpaţi în crâng. Apoi se întoarseră făcură 
buchete. Pe urmă, plecară din nou, alergară încă, fraţii cei 
mari cu surioara cea mică în cârcă, în goană nebună. 

În tot timpul plimbării, destul de lungă, Mathieu 
rămăsese însă îngândurat, cu ochii rătăcind în juru-i. 
Uneori, când Marianne. Îi vorbea, n-o auzea, rămas pe 
gânduri în faţa unui ogor necultivat, a unui colţ de pădure, 
cotropit de mărăcini, a unui izvor de apă care ţâşnea, ca să 
se piardă în noroi. Totuşi, ea simţea că în inima lui nu era 
nici nepăsare, nici tristeţe; căci îndată ce se întorcea spre 
ea, râdea cu poftă şi cu drag. Chiar ea, adesea, îl trimitea, 
spre binele lui, să colinde câmpia, singur; şi dacă bănuia că 
un zbucium adânc îl frământa, aştepta încrezătoare ca 
Mathieu să-i vorbească. 


Cum în acest timp se cufundase din nou în visurile lui, cu 
privirea în depărtare, cercetând desfăşurarea imensă a 
variatelor terenuri, ea scoase un țipăt uşor: 

— Oh! priveşte, priveşte! 

Sub stejarul cel mare, îl aşezase pe domnul Gervais, în 
căruciorul lui, printre buruienile în care i se scufundau 
roţile. Şi, în timp ce ea pregătea o căniţă de argint pentru 
gustare, observase cum copilul ridicase capul şi îi urmărea 
mâna, în care argintul scânteia, în lumina soarelui, Ea 
reîncepu experienţa şi din nou copilul urmări cu ochii 
steaua, a cărei strălucire, pentru întâia oară, lucea în 
aurora tulbure a vederii lui. 

— Ah! să nu-mi spuneţi că mă înşel, că mi se pare! Vede 
limpede acum, e sigur... Frumosul meu îngeraş, scumpa 
mea comoară! 

Se aruncase asupra lui să-l sărute, sărbătorind întâia lui 
privire... Şi, pe urmă, fu bucuria primului zâmbet. 

— Uite, uite! spuse la rândul său Mathieu, care se 
aplecase lângă ea, cuprins de aceeaşi încântare, uite că-ţi 
zâmbeşte acum! Zău! îndată ce văd limpede, omuleţii ăştia 
încep să râdă! 

Şi ea însăşi izbucni în hohote de râs. 

— Ai dreptate, râde, râde! Ah, cât e de nostim, cât sunt 
de mulţumită! 

Şi mama şi tatăl râdeau din toată inima, râdeau 
împreună, în faţa acelui râs de copil, abia perceput, 
trecător, ca un uşor tremur pe apa limpede a unui izvor. 

În veselia lor, Marianne îi chemă pe ceilalţi patru, care 
săreau în jurul lor, prin frunzişul fraged. 

— Haide, Rose! haide, Ambroise! Blaise şi Denis!... E ora 
gustării, veniţi repede la masă. 

Ei alergară şi masa fu pusă pe-un aşternut de iarbă 
proaspătă. Mathieu  desfăcu coşul atârnat dinaintea 
căruciorului şi mama scoase din el tartinele, începând 
împărţirea. Se lăsă o mare tăcere, toţi patru muşcau cu 
lăcomie, înghiţeau cu mare poftă, de-ţi era mai mare 


dragul. Dar se auziră nişte ţipete; era domnul Gervais care- 
şi pierdea răbdarea, nefiind servit el cel dintăi. 

— Ah! da, aşa e, te-am uitat, spuse Marianne veselă. Vei 
avea şi tu partea ta... Deschide ciocul, scumpul meu. 

Cu un gest simplu şi liniştit, îşi desfăcu larg bluza, scoase 
un sân alb, cu pielea ca mătasea, al cărui sfârc trandafiriu 
era plin de lapte, ca un mugur din care avea să răsară 
floarea vieţii. Şi toate le făcu sub soarele care-o scălda în 
aur, în faţa vastei câmpii care-o vedea, fără să se ruşineze 
sau să-i pese că e goală, pentru că şi pământul era gol, 
plantele şi copacii erau goi, gâlgâind de sevă. Apoi, 
aşezându-se în iarba înaltă, dispăru aproape în ea, în 
mijlocul acestei erupții de verdeață, a acestei revărsări 
crescânde a germenilor lui aprilie; în timp ce, la sânul ei 
care ieşea gol din bluză, copilul sugea, cu înghiţituri 
lacome, laptele călduţ, întocmai cum nenumăratele ierburi 
sugeau viaţa pământului. 

— Ce foame! strigă ea. Să nu mă mai ciupeşti atât de 
tare, lacomule mic! 

Dar Mathieu rămăsese în picioare, fermecat de primul 
zâmbet al copilului, înveselit de foamea lui de lup, de laptele 
acesta care curgea în lume, de tartinele pe care le 
înghiţeau ceilalţi. Şi iar fu cuprins de visul lui de a crea, se 
lăsă purtat de gânduri spre un viitor de care era obsedat, 
fără să fi vorbit încă nimănui despre asta. 

— Ei bine! e timpul să mă apuc de treabă, să întemeiez 
un regat, dacă vreau ca aceşti copii să aibă hrană de ajuns 
ca să crească. Şi trebuie să ne mai gândim şi la cei ce vor 
veni mâine, cei care vor lungi masa an de an... Vrei să ştii şi 
tu, vrei să-ţi spun? 

Ea ridicase ochii, atentă, surâzătoare. 

— Da, spune-mi taina ta, dacă a sosit clipa... Oh! simţeam 
eu bine că porţi în tine o mare speranţă. Dar nu te întrebam 
nimic, aşteptam. 

El nu răspunse direct, cuprins de revoltă, aducându-şi 
deodată aminte de ceva. 


— Ştii că acest Lepailleur e un leneş şi un netot, cu toată 
şiretenia lui aparentă. Există o mai nelegiuită prostie decât 
să-ţi închipui că pământul şi-a pierdut rodnicia, că e pe cale 
să dea faliment țarina, veşnica mamă, veşnica viaţă? Ea e 
vitregă numai pentru fiii răi, pentru proşti, pentru 
încăpăţânaţi, pentru mărginiţi, pentru cei ce nu ştiu nici s-o 
iubească, nici s-o cultive. Dacă ar veni însă un fiu inteligent, 
care ar înconjura-o cu adoraţia unui cult, care i s-ar dărui 
cu trup şi suflet, care s-ar pricepe s-o lucreze, servindu-se 
de toate mijloacele noi ale ştiinţei, ajutat şi de experienţă, 
desigur că am vedea-o tresărind, zămislind fără răgaz, 
acoperindu-se de nenumărate recolte... Ah! pe aici se spune 
că acest domeniu al Chantebledului n-a fost niciodată 
productiv şi că niciodată nu va produce altceva decât 
maărăcini. Ei bine! va veni omul care-l va transforma, care 
va face din el un pământ nou, al bucuriei şi al belşugului! 

Apoi, deodată, întorcându-se, cu braţul întins, arăta, rând 
pe rând, locurile despre care vorbea. 

— Acolo, în spate, sunt mai bine de două sute de hectare 
de pădurice, care se întind până la fermele Mareuil şi 
Lillebonne. Sunt despărțite prin rarişti de pământ excelent, 
legate de mari goluri, din care s-ar putea obţine lesne 
păşuni admirabile, pentru că se găsesc acolo numeroase 
izvoare... Dar mai ales izvoarele sunt atât de bogate în ape, 
aici, spre dreapta, încât au schimbat vastul platou într-un 
fel de mlaştină întretăiată de bălți, plantată cu trestie şi 
stuf. Închipuie-ţi un spirit îndrăzneţ, un desţelenitor, un 
cuceritor care ar seca aceste terenuri, le-ar elibera de 
apele abundente prin câteva canale, uşor de construit; iată 
un imens câmp cucerit, redat culturii, unde grâul ar creşte 
cu o putere extraordinară... Şi nu e totul, mai rămâne 
pământul din faţa noastră, aceste povârnişuri line, de la 
Janville la Vieux-Bourg, peste două sute de hectare lăsate 
aproape în paragină, din cauza uscăciunii, a sărăciei solului 
pietros. Ar fi foarte simplu, n-ar mai trebui decât să dirijezi 
acolo, sus, izvoarele captate, apele în prezent stătătoare şi 


să le reverşi, să irighezi cu ele pantele sterpe, care, încetul 
cu încetul, ar deveni de-o fertilitate nemaipomenită... Am 
văzut totul, am studiat totul. Cred că sunt aici cel puţin cinci 
sute de hectare de pământ, din care un om întreprinzător şi 
îndrăzneţ poate să facă domeniul cel mai rodnic. O 
adevărată împărăție a grâului, o întreagă lume nouă poate 
lua naştere prin muncă, cu ajutorul apelor binefăcătoare şi 
al soarelui, părintele nostru, izvorul de eternă existenţă. 

Marianne îl privea, îl admira, în timp ce el fremăta, 
exaltat de evocarea visului său. Ea fu speriată, însă, de 
măreţia unei astfel de speranţe şi nu putu să-şi stăpânească 
un strigăt de îngrijorare şi de prudenţă: 

— Nu, nu, e prea mult, tu vrei imposibilul. Cum poţi să 
crezi că vom avea vreodată toate acestea, că bogăţia 
noastră se va întinde peste tot ţinutul! Şi de unde atâta 
capital, atâtea braţe, pentru astfel de cuceriri? 

El rămase o clipă mut, ca buimăcit de-o zguduire, readus 
la realitate. Apoi, luându-şi înfăţişarea de om înţelept şi 
inimos, începu să râdă. 

— Ai, dreptate, visez, spun prostii. Ambiţia mea nu merge 
încă atât de departe încât să vreau să fiu regele 
Chantebledului. Totuşi, e adevărat ce-ţi povestesc, şi de ce- 
ar fi rău să visezi proiecte mari, ca să-ţi dea curaj şi: 
încredere?... Deocamdată, sunt hotărât să încerc să cultiv 
pământul, oh! cu modestie, fireşte, pe câteva hectare, pe 
care Seguin mi le va ceda, fără-ndoială, pe-un preţ ieftin, 
împreună cu pavilionul în care locuim. Ştiu că proprietatea 
lui, blocată prin închirieri pentru vânătoare, e o povară. Şi, 
mai târziu, vom vedea dacă pământul vrea să ne iubească şi 
să vină la noi, după cum noi venim la el... Haide, haide, 
scumpă femeie, dă viaţă acestui mic mâncăcios, iar voi, 
scumpii mei, beţi şi mâncaţi, prindeţi puteri, pământul e-al 
celor sănătoşi şi mulţi! 

Blaise şi Denis îi răspunseră mai luând câte-o tartină, în 
timp ce Rose golea paharul de apă amestecată cu puţin vin, 
pe care i-l dăduse Ambroise. Dar mai ales Marianne era 


sărbătoarea fecundității înflorite, izvorul vigorii şi ai 
cuceririi, cu sinul gol, pe care-l sugea Gervais din toate 
puterile. Atât de tare sugea, că i se auzea plescăitul buzelor, 
ca murmurul uşor al unui izvor la obârşie, subţirele pârâu 
de lapte care trebuia să se umfle şi să devină fluviu. În jurul 
ei, mama asculta izvorul acesta ţâşnind de pretutindeni şi 
revărsându-se. Nu numai ea hrănea; seva din aprilie umfla 
ogoarele, cutremura, cu un freamăt, pădurile, ridica 
ierburile înalte, în care ea era cufundată. Şi, sub ea, din 
sânul gliei în continuă zămislire, simţea acest val care o 
cuprindea, o umplea, care-i da întruna lapte, pe măsură ce 
laptele curgea din sânul ei. Era valul de lapte ce curge 
peste lume, valul vieţii eterne pentru eterna recoltă a 
omenirii. Şi, în acea zi veselă, de primăvară, câmpia 
strălucitoare, plină de cântece şi de miresme, în care era 
scăâldată, triumfa de această frumuseţe a mamei care, cu 
sânul gol în soare, sub ochii orizontului nemărginit, îşi 
alăpta copilul. 


II 


A doua zi, după o dimineaţă de muncă încordată, la 
biroul uzinei, Mathieu, ale cărui lucrări erau foarte 
înaintate, se gândi să se ducă la doamna Bourdieu, ca să 
afle ce se mai întâmplă cu Norine. Ştia că născuse de 
cincisprezece zile şi dorea să vadă cu ochii lui cum îi merge 
mamei şi copilului, ca să împlinească până la capăt misiunea 
cu care-l însărcinase Beauchene. De altfel, întrucât acesta 
nu mai pomenise nimic despre acele lucruri, îl preveni 
numai că va lipsi după-prânz, fără să-i spună motivul 
absenței. Ştia însă ce uşurat va fi patronul când va afla că 


aventura e terminată, copilul dispărut şi mama în braţele 
altui amant. 

Ajuns în strada Miromesnil, la moaşă, trebui să se urce în 
camera Norinei, pentru că se afla încă în pat, aproape 
restabilită, urmând ca joia următoare să părăsească acea 
casă. Fu însă surprins când văzu lângă pat, dormind în 
leagăn, copilul, de care credea că se descotorosise. 

— În sfârşit, aţi venit! strigă veselă lăuza. Voiam să vă 
scriu, ca să vă mai văd, cel puţin, înainte de plecarea mea. 
Şi sora mea cea mică v-ar fi adus scrisoarea. 

Cecile era într-adevăr acolo cu cealaltă soră, cea mai 
mică, lrma. Mama Moineaud, neputând să-şi lase casa, le 
trimisese după veşti, dându-le pentru sora cea mare, lăuza, 
trei portocale, care luceau pe masa de noapte. Amândouă 
fetiţele veniseră pe jos, fericite de drumul lung ce-l 
făcuseră, privind curioase strada şi prăvăliile. Acum erau 
încântate de casa asta frumoasă, unde o găseau culcată pe 
sora lor cea mare; fără să mai vorbim că pruncul, această 
păpuşă vie, aflat după perdeaua de muselină, le aţâţase o 
vie curiozitate. 

— Vasăzică totul s-a petrecut cu bine, s-a terminat? 
întrebă Mathieu. 

— Oh! de minune. Mă ridic din pat aşa câte puţin, de 
cinci zile, şi în curând voi pleca... Nu sunt prea bucuroasă 
de asta, deoarece ştiţi că aici am fost foarte răsfăţată; 
timpul minunat pe care l-am petrecut se apropie de 
sfârşit!... Nu-i aşa, Victoire, că pe stradă nu vom găsi saltele 
atât de bune şi o mâncare atât de gustoasă? 

Mathieu o recunoscu în clipa aceea pe Victoire slujnicuţa, 
care cârpea rufe lângă patul ei. Născuse cu opt zile înaintea 
Norinei şi acum era pe picioare, a doua zi urmând să plece. 
Dar până atunci muncea câte puţin, servind-o pe Rosine, 
domnişoara cea bogată, candida incestuoasă, de care 
abuzase taică-său, care născuse în ajun şi ocupa încă odaia 
de alături, unde era singură. În camera cu trei paturi, nu 
atât de frumoasă, dar înveselită de razele soarelui, Norine 


şi Victoire nu mai avuseseră altă tovarăşă, de când Amy, 
scăpată de copil, se reîntorsese acasă cu vaporul. 

Lăsând cusutul, slujnicuţa ridicase capul. 

— Se înţelege că n-o să mai lâncezim în pat şi n-o să mai 
avem lapte cald dimineaţa la sculare.. Totuşi, nu e chiar aşa 
plăcut să vezi mereu zidul ăsta înalt şi cenuşiu din faţă. Nu 
poţi trăi toată viaţa fără să faci ceva. 

Norine râdea, dădea dezaprobator din cap, ca o fată 
frumoasă, care nu era, pesemne, de aceeaşi părere. Apoi, 
cum cele două surori mai mici o stinghereau, vru să scape 
de ele: 

— Aşadar spuneţi, pisicuţelor, că tata e încă atât de 
supărat pe mine încât nu trebuie să mă întorc acasă? 

— Oh! explică Cecile, nu mai e chiar atât de supărat, dar 
ţipă mereu că l-ai făcut de râs, că toată mahalaua îl va arăta 
cu degetul. Mai trebuie să-ţi spun că Euphrasie i-a împuiat 
capul, mai ales de când e vorba să se mărite. 

— Cum! Euphrasie e pe cale să se mărite? Nu mi-aţi 
spus-o. 

Şi făcu o mutră foarte jignită, mai cu seamă când 
surorile, vorbind amândouă deodată, îi povestiră că viitorul 
soţ e August Benard, zidarul cel tânăr şi vesel, care locuia 
deasupra lor. I se aprinseseră călcâiele după fată, deşi nu 
era deloc frumoasă, slabă la optsprezece ani ca o lăcustă, 
dar, în ochii lui, fără-ndoială, voinică şi muncitoare. 

— Să le fie de bine. Nu vor trece nici şase luni şi îl va lua 
la bătaie, atât e de rea... Să-i spuneţi mamei că nu-mi pasă 
de voi, că n-am nevoie de nimeni. N-am ajuns încă pe 
drumuri, voi căuta de lucru, voi găsi eu pe cineva să mă 
ajute... Auziţi, să nu mai veniţi pe-aici, să nu mă mai 
plictisiţi! 

Irma, sensibilă la cei opt ani ai ei, începu să plângă. 

— De ce ne iei la rost? Noi n-am venit să te supărăm. 
Voiam să te întreb dacă copilaşul ăsta e al tău şi dacă putem 
să-l sărutăm înainte de plecare. 


Imediat, Normei îi păru rău de violenţa şi necazul ei. Le 
numi iar pisicuţele sale, le sărută cu duioşie, repetându-le 
că trebuie să plece, dar că pot să mai vină s-o vadă, dacă le 
face plăcere. 

— Spuneţi-i mamei că-i mulţumesc pentru portocale... 
Cât despre micuţ, n-aveţi decât să-l priviţi, dar, mai ales, nu- 
l atingeţi, pentru că, dacă s-ar trezi, ar face o muzică de nu 
ne-am mai putea înţelege... 

Şi pe când cele două fetiţe se aplecau, informate încă de 
pe-acum, arzând de curiozitate ca nişte mici femeiuşti ce 
erau, Mathieu aruncă şi el o privire. Văzu un prunc foarte 
sănătos, voinic, cu o faţă lată, cu trăsături puternice. Şi i se 
păru că seamănă grozav cu Beauchene. 

În momentul acela intră doamna Bourdieu, însoţită de-o 
femeie în care o recunoscu pe Sophie Couteau, „Cuţitoaia”, 
trepăduşa despre care-şi amintea că o întâlnise la familia 
Seguin în ziua când venise să le propună o doică. Desigur 
că şi ea îl recunoscuse pe domnul a cărui soţie gravidă, 
mândră că alăptează singură, părea atât de puţin dispusă 
să-i încurajeze negoţul. Dar se prefăcu că-l vede pentru 
prima oară, discretă profesional, fără nicio curiozitate de 
altfel, de când atâtea necazuri îi treceau prin mâini. Cele 
două fetiţe plecară numaidecât. 

— Ei bine! fata mea, o întrebă doamna Bourdieu pe 
Norine, te-ai mai gândit, te-ai hotărât ce-ai să faci cu bietul 
mititel care doarme atât de drăgălaş aici?... lată şi 
persoana despre care ţi-am vorbit. Vine din Normandia, de 
două ori pe lună, aduce doici la Paris şi, de fiecare dată, ia 
de aici sugari ca să fie crescuţi acolo... De vreme ce te 
încăpăţânezi şi nu vrei să-l alăptezi singură, ai putea cel 
puţin să nu-l laşi în voia soartei, să i-l încredinţezi ei, până 
când vei avea posibilitatea să-l iei înapoi... Sau, dacă eşti 
hotărâtă să-l părăseşti cu totul, ne va face serviciul să-l 
ducă numaidecât la „Copiii-Găsiţi”. 

Norine fu cuprinsă de-o mare tulburare; îşi lăsă iar capul 
pe pernă, cu minunatu-i păr blond despletit, cu faţa 


întunecată, bolborosind: 

— Doamne! Dumnezeule! iar mă chinuieşti. 

Şi îşi acoperi ochii cu mâinile, ca şi cum n-ar mai fi vrut să 
vadă. 

— Asta mi-e consemnul, domnule, îi explică lui Mathieu 
moaşa, coborând glasul şi lăsând o clipă pe tânără mamă cu 
gândurile ei. Ni se recomandă să facem tot ce ne stă în 
putinţă pentru ca lăuzele, mai ales acelea care sunt în 
situaţia ei, să-şi alăpteze singure copilul. Ştiţi, fără-ndoială, 
că astfel se salvează, adesea, nu numai copilul, ci şi mama, 
de tristul viitor ce-o ameninţă. De aceea, oricât ar vrea ea 
să-l părăsească, noi îl ţinem lângă ea cât mai mult cu 
putinţă, îl hrănim cu biberonul, aşteptând să vedem dacă 
simţul matern nu se trezeşte în ea, dacă prezenţa micuţei 
făpturi n-o înduioşează. În nouă cazuri din zece se întâmplă 
că, îndată ce-i dă sânul, mama e învinsă, îl păstrează. lată 
de ce îl găsiţi pe acest copil încă aici. 

Mathieu, foarte tulburat, se apropie de Norine, cu faţa 
cufundată în părul ei bogat, cu mâinile pe obraji. 

— Haide, doar nu eşti rea, eşti o fată bună. De ce nu l-ai 
hrăni dumneata însăţi, de ce nu l-ai păstra pe scumpul 
micuţ? 

Atunci ea îşi descoperi faţa congestionată şi fără lacrimi. 

— Oare tatăl copilului a venit vreodată să mă vadă? Nu, 
nu pot să-l iubesc pe copilul unui om care se poartă atât de 
urât cu mine. Numai faptul că-l ştiu aici în leagăn mă umple 
de mânie. 

— Dar scumpul copilaş n-are nicio vină. Îl osândeşti pe el 
şi te pedepseşti şi pe dumneata, pentru că rămâi singură, în 
timp ce copilul ar putea să-ţi fie o mare mângâiere. 

— Nu, vă spun că nu! Nu vreau, n-am putere să cresc un 
copil aşa, la vârsta mea, fără ca bărbatul care mi l-a făcut să 
fie în preajmă, ca să mă ajute. Ştim ce suntem în stare, nu-i 
aşa? Ei bine! Oricât m-aş cerceta, nu pot să fiu atât de 
curajoasă şi de proastă... Nu, nu, şiiar nu! 


El tăcu, înțelegând că nimic nu putea să-i biruie nevoia 
de libertate, care o stăpânea în adâncul sufletului. Cu un 
gest, îşi arătă amărăciunea, fără să fie nici indignat, nici 
mâniat pe ea, scuzând-o că era astfel plămădită, o fată 
frumoasă, îmbătată de toate dorinţele oraşului. 

— Bine! ne-am înţeles, nimeni nu te sileşte să-l alăptezi, 
reluă doamna Bourdieu, făcând o ultimă încercare. Dar nu 
e deloc frumos să-l părăseşti. De ce să nu-l încredinţezi 
doamnei, care l-ar duce la o doică, ceea ce ţi-ar permite să-l 
iei înapoi cândva, când vei fi găsit de lucru? Nici n-ar costa 
mult, tatăl ar plăti, fără-ndoială. 

De data aceasta Norine se supără. 

— El să plătească! Hm! nu-l cunoaşteţi. Nu fiindcă n-ar 
putea, căci e bogat, are milioane. Dar omul ăsta n-are decât 
o dorinţă: ca micuțul să dispară, să fie aruncat într-o 
groapă; şi, dacă ar fi îndrăznit, mi-ar fi spus să-l omor... 
întrebaţi-l pe domnul dacă mint. Vedeţi bine că tace... Eu ar 
trebui să plătesc, când n-am niciun ban, când mâine, poate, 
voi fi pe drumuri, fără lucru, fără pâine! Nu, nu, de o mie de 
ori nu, nu pot! 

Şi, cuprinsă de-o adevărată criză de nervi şi disperare, 
începu să plângă în hohote. 

— Vă rog, lăsaţi-mă în pace... Sunt cincisprezece zile de 
când mă chinuiţi cu copilul ăsta, lăsându-l aici, lângă mine, 
tot crezând c-am să-l alăptez. Mi-l aduceţi, mi-l puneţi pe 
genunchi, ca să-l privesc şi să-l sărut. Mereu mă siliţi să mă 
ocup de el, să-l fac să ţipe, sperând că mi se va face milă şi 
că îi voi da să sugă... Ei, Doamne! nu înţelegeţi, aşadar, că 
dacă întorc capul, dacă nu vreau nici să-l sărut, nici măcar 
să-l văd, e tocmai pentru că mi-e frică să nu mă las prinsă, 
să nu-l iubesc ca o tâmpită, ceea ce ar fi o mare nenorocire 
şi pentru el, şi pentru mine. Va fi mai fericit singur... 
Pricepeţi! Vă rog, să mi-l ia numaidecât, să nu mă mai 
chinuiască! 

Căzuse din nou cu capul pe pernă şi plângea în hohote, 
despletită, cu umerii aceia frumoşi, pe jumătate goi, în 


tulburarea ei. 

Mută, nemişcată, „Cuţitoaia” rămăsese în picioare, la 
capătul patului, aşteptând. În rochia-i de lână de culoare 
închisă, cu boneta neagră împodobită cu panglici galbene, 
avea înfăţişarea unei ţărănci gătite de duminică; şi faţa ei 
lunguiaţă, această mică mască de lăcomie şi vicleşug, se 
silea să exprime o bonomie plină de milă. Deşi afacerea era 
ca şi pierdută, ea recurse totuşi la reclama obişnuită. 

— Trebuie să ştii, doamnă, că puişorul dumitale s-ar simţi 
la Rougemont ca la el acasă. În tot ţinutul nu există aer mai 
curat; multe persoane au venit de la Bayeux la noi ca să se 
vindece. Şi ăştia micii, dacă ai vedea cum sunt de bine 
îngrijiţi, cât sunt de răsfăţaţi! Tot ţinutul se ocupă numai cu 
asta: toţi iau pe micuţii parizieni să-i răsfeţe şi să-i iubească. 
Şi nici nu te-ar costa mult, am o prietenă care mai are trei 
sugari, şi cum îi creşte cu biberonul, fireşte, nu i-ar strica să 
aibă patru, l-ar hrăni şi pe-al dumitale pe lângă ceilalţi. 
Uite, asta nu-ţi spune nimic, nu te ispiteşte? 

Când văzu, însă, că singurul răspuns erau lacrimile 
Norinei, făcu un gest neaşteptat, de femeie energică, ce n- 
are timp de pierdut. În toate călătoriile ei, pe care le făcea o 
dată la cincisprezece zile, îndată ce-şi lăsa pe la birouri lotul 
de doici, se grăbea să dea, în câteva ore, o raită pe la 
moaşe, de unde agăța sugarii pentru a-i lua cu ea, astfel 
încât să poată prinde trenul în aceeaşi, seară, cu încă două 
sau trei femei, care o ajutau la căratul „puişorilor”, cum 
spunea ea. De data aceasta era cu atât mai grăbită cu cât 
doamna Bourdieu, care o folosea la tot felul de treburi, o 
rugase să ducă imediat copilul Norinei la „Copiii-Găsiţi”, 
dacă nu-l ia cumva la Rougemont. 

— Aşadar, continuă ea, întorcându-se spre moaşă, voi lua 
numai copilul celeilalte doamne. Cel mai bun lucru ar fi s-o 
văd imediat, ca să ne înţelegem în totul... După aceea am să 
mă întorc să-l iau, ca să-l duc acolo repede-repede, pentru 
că trenul meu pleacă la ora şase. 


După ce ieşiră ca să treacă alături, la Rosine, care 
născuse în ajun, nu se mai auziră, în tăcerea apăsătoare din 
odaie, decât bocetele Norinei, ce continua să plângă în 
hohote. Mathieu se aşezase lângă leagăn, privind cu 
nesfârşită milă sărmana făptură care continua să doarmă în 
linişte. Şi Victorie, slujnicuţa, care rămăsese ca mută în tot 
timpul scenei, prefăcându-se absorbită de grija cusutului, 
rupse tăcerea aceasta grea şi începu să vorbească încet, 
neîntrerupt, fără să ridice ochii de pe ac. 

— Ai foarte multă dreptate că nu-ţi încredinţezi copilul 
acestei femei îngălate! Oricum ar fi la azil, tot mai bine 
decât în mâinile ei. Cel puţin aşa va avea noroc să trăiască. 
De aceea m-am încăpățânat şi eu ca dumneata, cerând să-l 
ducă pe-al meu imediat acolo... Ştii că eu sunt cam de pe 
lângă satul ei, da! sunt de la Berville, la şase kilometri de 
Rougemont, şi-o cunosc pe „Cuţitoaia”, la noi se vorbeşte 
destul despre ea. Halal să-i fie: mai întâi a vrut să se 
pricopsească şi ea cu un plod şi l-a făcut în te miri ce şanţ, 
numai ca să fie doică; apoi, când şi-a dat seama că nu poate 
să fure îndeajuns vânzându-şi laptele propriu, a început să 
vândă laptele altora. Bună meserie de muiere ticăloasă, 
pentru care nu trebuie să ai nici inimă, nici suflet. Mai pune 
că a avut pe urmă norocul să se mărite cu un vlăjgan 
puternic şi grosolan, pe care-l duce acum de nas şi care o 
ajută. Şi el aduce doici şi duce bebeluşi, când e mult de 
lucru. Amândoi laolaltă au mai multe crime pe conştiinţă 
decât toţi asasinii ghilotinaţi... Primarul din Berville, om de 
ispravă, un orăşean retras la ţară, spunea că Rougemont e 
ruşinea întregului ţinut. Ştiu că Rougemont şi Berville s-au 
duşmănit întotdeauna. Dar asta nu-i împiedică întru nimic 
pe locuitorii din Rougemont să se ruşineze, făcându-şi 
meseria lor murdară cu sugarii din Paris. Acum toţi 
locuitorii s-au apucat de treaba asta, tot satul n-are altă 
meserie, şi-ar trebui să vezi cum s-au organizat ca să bage 
în groapă câţi mai mulţi cu putinţă. Te asigur că marfa nu 
stă mult în case. Cu cât se aduc mai mulţi, cu atât mor mai 


mulţi şi se câştigă mai bine... Şi atunci, nu-i aşa? se explică 
de ce „Cuţitoaia” se lăcomeşte să aducă în fiecare 
săptămână cât poate de mulţi. 

Ea repeta aceste lucruri îngrozitoare, spunea până la 
capăt tot ce ştia, cu un aer buimac de fată naivă, pe care 
Parisul n-o învățase încă să mintă. 

— Şi altădată era şi mai rău. L-am auzit pe tatăl meu 
spunând că trepăduşele astea, pe vremea lui, aduceau 
fiecare câte patru-cinci bebeluşi deodată. Adevărate 
pachete pe care le legau cu sfoară şi le purtau sub braţ. În 
gări le aşezau pe băncile din sălile de aşteptare; într-o zi, o 
trepăduşă din Rougemont uită chiar unul, ceea ce dădu loc 
la un adevărat scandal, pentru că se găsi copilul mort. Apoi, 
să fi văzut prin trenuri ce îngrămădire de plozi care 
plângeau de foame. Mai ales iarna, pe zăpezile cele mari, îţi 
era mai mare mila văzându-i cum tremurau, vineţi de frig, 
înveliţi numai în zdrenţe de scutece. Adesea murea câte 
unul, iar micul lui cadavru era dat jos la prima staţie şi 
înmormântat în cimitirul cel mai apropiat. Îţi închipui în ce 
stare ajungeau cei ce nu mureau pe drum. La noi sunt mult 
mai bine îngrijiţi porcii, pentru că nimeni nu i-ar lăsa, 
desigur, să călătorească astfel. Tatăl meu zicea că asta ar fi 
stors lacrimi până şi pietrelor. Acum însă există mai multă 
supraveghere, trepăduşele astea nu mai au voie să aducă 
decât un singur copilaş o dată. Ele, însă, fac pungăşii şi 
aduc câte doi; după aia se descurcă, au femei care le ajută, 
se folosesc de cele care se întorc la ţară. Astfel, „Cuţitoaia” 
născoceşte tot felul de viclenii ca să scape de asprimea legii. 
Cu atât mai lesne cu cât tot Rougemont-ul închide ochii, 
fiind prea. interesat să meargă bine negoţul, neavând decât 
teama ca nu cumva poliţia să-şi vâre nasul în treburile, 
satului... Dar în zadar trimite guvernul inspectori, în fiecare 
lună, în zadar cere cărţulii, semnătura primarului, timbrele 
comunei, e ca şi cum ar bate apa în piuă. Nu le împiedică pe 
isteţele femei să-şi continue în linişte negoţul, - să trimită 
cât mai mulţi prunci pe lumea cealaltă. Am la Rougemont o 


verişoară care ne-a spus într-o zi: „Femeia lui Malavoire a 
avut noroc, a mai pierdut patru luna trecută”. 

Victoire se opri o clipă, ca să bage aţă în ac. Norine 
plângea mereu. Mathieu, amuţit de groază, asculta, eu ochii 
aţintiţi asupra copilului adormit. 

— Fireşte, continuă slujnicuţa, se vorbeşte mai puţin azi 
decât altădată despre Rougemont. Iotuşi„ceea ce auzi te 
dezgustă să mai faci copii.. Cunoaştem trei sau patru doici 
care nu fac două parale. Ştiţi că obiceiul e ca sugarii să fie 
hrăniţi cu biberonul, dar dacă aţi vedea ce biberoane, 
niciodată spălate, de-o murdărie respingătoare, cu lapte 
îngheţat iarna şi acru vara! Femeia lui Vimeux găseşte că 
biberonul costă prea scump şi-i hrăneşte pe toţi ai ei cu 
supă: asta îi trimite mai iute pe lumea cealaltă, toţi au 
burţile umflate, de-ai crede că stau să plesnească. La 
femeia lui Loiseau îngălarea e atât de mare că trebuie să-ţi 
astupi nasul când te apropii de colţul unde dorm copiii pe 
cârpe vechi, în murdăriile lor. La familia Gavette femeia se 
duce la câmp cu bărbatul ei, astfel că bieţii sugari, 
întotdeauna trei sau patru, sunt lăsaţi în paza bunicului, un 
bătrân de şaptezeci de ani, schilod, care nu-i în stare nici 
găinile să le oprească să ciugulească ochii micuţilor. Şi mai 
frumos e la femeia lui Cauchois, care, neavând pe nimeni 
să-i păzească, îi leagă de leagăn, ca nu cumva să cadă jos şi 
să-şi spargă capul. În orice casă din sat ai intra, ai găsi 
acelaşi lucru peste tot. Nu există casă care să nu facă negoţ 
cu astfel de marfă. În jurul satului nostru sunt sate în care 
femeile fac dantelă, altele în care se face brânza, altele în 
care se face cidru. Numai la Rougemont funcţionează un 
abator de copii. 

Deodată, încetă să coasă, se uită la Mathieu, cu ochii ei 
limpezi, plini de nevinovăție şi spaimă. 

— Dar şi mai frumos e ce face Couillard, o hoţoaică 
bătrână, care a stat cândva şase luni în închisoare, şi acum 
locuieşte afară din sat, înspre pădure... Niciodată n-a ieşit 
un copil viu de la femeia lui Couillard. Asta e specialitatea 


ei. Când vezi o trepăduşă, pe „Cuţitoaia” de pildă, 
aducându-i un copil, îţi dai seama numaidecât, ştii ce 
înseamnă asta. „Cuţitoaia”, desigur, a şi negociat moartea 
micuţului. Afacerea se încheie foarte simplu, părinţii dau o 
sumă de trei sau patru sute de franci, cu condiţia ca micuțul 
să fie păstrat acolo până la prima împărtăşanie; şi-ţi dai 
seama că în opt zile moare, fiindcă n-ai decât să laşi o 
fereastră deschisă, cum făcea o doică pe care a cunoscut-o 
taică-meu, şi care, iarna, când avea o jumătate de duzină de 
bebeluşi, deschidea uşa larg, apoi pleca să se plimbe 
puţin... Astfel, de pildă, copilaşul de alături, cel pe care 
„Cuţitoaia” s-a dus să-l vadă, sunt sigură că-l va duce la 
femeia Couillard, căci am auzit-o ieri pe domnişoara Rosine 
învoindu-se cu ea, punând la cale o fără-de-lege, pentru 
patru sute de franci, bani-gheaţă, ca să nu mai aibă după 
aceea grijă de nimic. 

Trebui să tacă, văzând-o pe „Cuţitoaia” intrând singură, 
fără doamna Bourdieu, ca să ia copilul Norinei. Aceasta, pe 
care povestirile slujnicuţei o făcuseră să-şi uite zbuciumul, 
nu mai plângea şi o asculta cu foarte mult interes. Dar când 
o văzu pe trepăduşă, se aruncă cu faţa în pernă, cuprinsă 
parcă de teamă, nemaiavând putere să vadă ceea ce avea 
să se întâmple. Mathieu se ridicase de pe scaun, cutremurat 
şi el. 

— Carevasăzică ne-am înţeles, îl iau, spuse „Cuţitoaia”. 
Doamna Bourdieu mi-a dat în scris, pe-o hârtie, câteva 
îndrumări, data şi circumscripţia. Îmi mai trebuie numele 
de botez... Cum vrei să-l cheme? 

Norine nu răspunse la început. Apoi, cu un glas chinuit, 
înăbuşit în pernă: 

— Alexandre! 

— Bine! Alexandre... Dar ar fi bine să-i mai dai un nume, 
ca să-l poţi recunoaşte cândva, dacă ţi-ar veni pofta să-l 
cauţi. 

Din nou trebui să i se smulgă Norinei răspunsul: 

— Honore! 


— Bine! Alexandre-Honore! Numele acesta, ultim, e al 
dumitale, iar cel dintâi, nu-i aşa? e numele mic al tatălui... 
Acum e bine, am tot ce-mi trebuie. Dar e ora patru, n-am să 
mă pot întoarce cu trenul de ora şase dacă nu iau o trăsură. 
E tocmai la dracu-n praznic, dincolo de Luxemburg. Şi-o 
trăsură costă... Cum să facem? 

În timp ce se văicărea, ca să vadă dacă nu cumva ar 
putea scoate ceva de la fata asta înnebunită de amărăciune, 
lui Mathieu îi veni deodată ideea să meargă până la capătul 
misiunii lui, însoţind-o el însuşi la „Copiii-Găsiţi”, ca să poată 
fi în măsură să-i spună lui Beauchene că pruncul fusese 
predat în faţa lui. De aceea spuse că se dă jos, ca să 
oprească un cupeu, şi că o va duce acolo. 

— Vreau, se-nţelege, îmi convine... Să plecăm! E păcat 
să-l trezim pe micuţ, aşa de bine doarme, totuşi trebuie să-l 
„impachetăm”, dacă-i aşa. 

Cu mâinile ei uscate, obişnuite să umble cu astfel de 
marfă, luase copilul, poate cam prea brutal, uitându-şi 
cumsecădenia alintătoare, odată ce era obligată să-l ducă la 
„concurenţă”. Pruncul se trezi şi începu să ţipe tare. 

— Ei, drace! nu va fi deloc plăcut dacă o să ne facă astfel 
de muzică în trăsură... Să plecăm, iute! 

Dar Mathieu o opri puţin. 

— Norine, nu vrei să-l săruţi? 

La cele dintâi ţipete, fata necăjită se vârâse iar în 
aşternut, ducându-şi mâinile la urechi, sfâşiată la auzul lor. 

— Nu, nu, luaţi-l, numaidecât, nu mă mai faceţi să sufăr! 

Şi închidea ochii, şi îndepărta cu mâinile chipul cu care 
nu-i dădeau pace. Totuşi, când simţi că trepăduşa pune 
copilul pe pat, fu cuprinsă de-un fior, se ridică, schiţă în aer 
un sărut înfocat, care nimeri scufiţa. Abia întredeschise 
ochii înceţoşaţi de lacrimi şi nu văzu decât vaga nălucă a 
acestei biete făpturi ţipând şi zbătându-se, în clipa în care 
era aruncată în necunoscut. 

— Mă omorâţi, luaţi-l, luaţi-l! 


În cupeu copilul tăcu deodată, fie că legănarea trăsurii îl 
linişti, fie că era impresionat de scârţâitul roţilor. 
„Cuţitoaia”, care-l luase în braţe, tăcu la început, păru că se 
uită la trotuarele pe care lucea un soare senin; în timp ce 
Mathieu, simțind pe genunchii săi picioarele sărmanei 
fiinţe, visa îndurerat. Apoi, deodată, e a vorbi, continuându- 
şi cu glas tare gândurile. 

— Cuconiţa aceea n-a făcut bine ca nu mi l-a încredinţat 
mie; l-aş fi rostuit atât de bine, ar fi crescut de minune la 
Rougemont. Dar ce să-i faci, toate îşi închipuie că numai 
gândul la negustorie ne îndeamnă să le chinuim. Vă întreb, 
mă rog, dacă mi-ar fi dat cinci franci pentru osteneala mea 
şi mi-ar fi plătit drumul înapoi, s-ar fi ruinat oare? O fată 
frumoasă ca ea găseşte întotdeauna bani... Ştiu bine că, în 
meseria noastră, sunt unele care nu-s deloc cinstite, care 
fac negoţ, cer recompense, duc pe urmă sugarii la gazde 
cât mai ieftine, înşelându-i şi pe părinţi şi pe doică. Dar nu e 
deloc frumos să faci din aceste mici fiinţe drăgălaşe obiecte 
de vânzare, parcă ar fi păsări sau legume. În astfel. de 
negoţ cred şi eu că inima ţi se înăspreşte şi că-i 
înghesuieşti, că-i treci din mână în mână, fără să ai mai 
multă grijă de ei decât de-o marfă oarecare... Dar eu, 
domnule, sunt o femeie cinstită, sunt autorizată de primarul 
satului, am un certificat de moralitate, pe care-l pot arăta 
oricui. Şi, dacă o să vă duceţi vreodată la Rougemont, 
întrebaţi de Sophie Couteau; o să vi se spună că e o femeie 
muncitoare, care nu datorează nimănui un ban. 

Mathieu nu putu să se împiedice de a o privi, ca să vadă 
cum de avea obrazul să se laude aşa. Îl uimea această 
trăncăneală, venind ca un răspuns la tot ce spusese 
Victoire, ca şi cum trepăduşa, cu instinctul ei de ţărancă 
vicleană, ghicise învinuirile ce i se aduceau, Când se simţi 
iscodită până în adâncul sufletului de privirea lui 
pătrunzătoare, se temu că nu minţise cu destulă 
neruşinare, că se trădase poate prin vreo neglijenţă 
oarecare, deoarece nu mai stărui, deveni mai blândă, nu 


mai lăudă decât raiul de la Rougemont, unde copiii erau 
primiţi, hrăniţi, îngrijiţi, răsfăţaţi, ca nişte copii de prinţ. 
Apoi, tăcu din nou, văzând că domnul nu mai deschide gura. 
Zadarnic încerca să-l convingă. Şi cupeul gonea, gonea, 
mereu; străzi după străzi, aglomerate, zgomotoase; trecură 
Sena, ajunseră la Luxemburg. Numai după ce lăsară 
grădina în urmă, „Cuţitoaia” mai spuse: 

— Cu atât mai bine dacă coconiţa aceea îşi închipuie că 
pruncul ei va fi mai câştigat trecând pe la „Copiii-Găsiţi”... 
Ştiţi, domnule, nu critic administraţia, dar sunt multe de 
spus. Avem destui sugari la Rougemont pe care ni-i trimite, 
şi vă asigur că nici aceştia n-o duc mai bine, mor tot ca şi 
ceilalţi... în sfârşit, fiecare să facă aşa cum îl taie capul. Dar 
aş vrea să ştiţi şi dumneavoastră, ca mine, tot ce se petrece 
acolo. 

Cupeul se opri în susul străzii Denfert-Rochereau, înainte 
de-a ajunge la vechiul bulevard exterior. Acolo se întindea 
un zid mare, cenuşiu, o instituţie publică cu faţada severă; 
şi la capătul acelui zid, „Cuţitoaia” intră cu copilul pe-o 
portiţă descuiată, simplă, ca într-o liniştită casă burgheză. 
Mathieu o urmase. Dar nu stărui s-o însoţească până la 
biroul care te înfricoşa, unde o doamnă primea copiii, fiind 
prea emoţionat, temându-se să nu i se pună întrebări, de 
parcă ar fi fost părtaş la o crimă. În zadar trepăduşa îi 
spuse că doamna nu-l va întreba nimic, că se păstrează cel 
mai mare secret; preferă să rămână într-o sală de 
aşteptare, care dădea în mai multe camere închise, unde 
şedeau, până le sosea rândul, persoanele ce veneau să-şi 
lase copiii acolo. Şi el o privi până când dispăru, ducând cu 
ea copilaşul, tot foarte cuminte, cu ochii tulburi, mari 
deschişi. 

Aşteptarea, care nu ţinu totuşi mai mult de douăzeci de 
minute, îi păru grozav de lungă. O tăcere de moarte 
domnea în această cameră de aşteptare căptuşită cu tăblii 
de stejar, severă, tristă, mirosind a spital. Nu auzea decât 
un scâncet slab de nou-născut, pe care-l acopereau uneori 


adâncile suspine, înăbuşite poate, ale unei mame în 
aşteptare, în fundul unei camere vecine. Şi amintirile 
acestea îi purtau gândurile înapoi, la vechea lădiţă, la cutia 
rotundă care se învârtea în perete: mama se furişa, vâra 
înăuntru copilul, suna o dată, apoi îşi lua tălpăşiţat?:. EL, 
prea tânăr, n-o văzuse funcţionând decât într-o melodramă, 
la teatrul Porte-Saint-Martin. Dar câte întâmplări nu-i 
veneau în minte: coşuri aduse de oameni săraci, din 
provincie, şi lăsate de căruţaş, copii de ducese, pe care 
oameni veneau pe furiş să-i facă uitaţi, şiruri de muncitoare 
triste descotorosindu-se în umbră de rodul seducerii! Câte 
lucruri păreau schimbate, lădiţa rotitoare suprimată, 
depunerea nevoită să se facă pe faţă, şi această intrare 
goală şi severă de azil, şi întreg aparatul unei administrații 
care ia date, nume, obligându-se, în acelaşi timp, să 
păstreze  inviolabila taină! Ştia că, după unii, prin 
suprimarea lădiţelor, s-ar fi dublat numărul avorturilor şi al 
pruncuciderilor. "Totuşi, în fiecare zi opinia publică 
osândeşte mai mult atitudinea societăţii de ieri în faţa 
faptelor săvârşite, ideea că trebuie să te împaci cu răul, să-l 
indigui, să-l canalizezi ascunzându-l, ca un loc de scurgere 
necesar, în timp ce adevăratul rol al unei societăţi libere 
trebuie să fie, dimpotrivă, acela de a-l prevedea, de a-l 
combate şi a-l distruge în germene. Singurul mijloc de a 
împuţina numărul copiilor abandonaţi e să cauţi să le 
cunoşti numele, să le încurajezi, să le ajuţi, să le creezi 
condiţii necesare ca să poată fi mame. În clipa asta, însă, nu 
mai raţiona, doar inima îi era cuprinsă de o milă şi o 
îngrijorare din ce în ce mai mare, la gândul atâtor crime, 
ruşini, dureri îngrozitoare, care bântuiseră anticamera 
unde se afla el. Doamna aceasta, care primea copiii, din 
fundul micului ei birou misterios, câte confidenţe groaznice 
trebuie să fi auzit, ce defilare de suferinţe, de nemernicii, 
de nenorociri trebuie să fi văzut! Un vânt vijelios împingea 
spre ea epavele trotuarului, corupţia celor de sus, 
nelegiuirile, toate chinurile necunoscute. Aici se afla portul 


naufragiaţilor, groapa tenebroasă care înghiţea roadele 
osândite ale nefericitelor femei. Şi, cum aşteptarea se 
prelungea, văzu alte trei nenorocite sosind: una era desigur 
o sărmană muncitoare, fină şi drăguță, totuşi, atât de slabă, 
atât de palidă, a cărei privire rătăcită îi aminti un fapt 
divers, pe care-l citise: o fată asemănătoare, care, după ce- 
şi lepădase copilul, se dusese să se înece; cealaltă îi păru o 
femeie măritată, vreo nevastă de muncitor, cu o familie prea 
numeroasă, neizbutind să hrănească o gură în plus; a treia 
trebuie să fi fost vreo desfrânată, înaltă, puternică, cu o 
mutră obraznică, una dintre acelea care, în timp de şase 
ani, aduc aici trei sau patru copii unul după altul, aşa cum 
arunci dimineaţa găleata cu lături în stradă. Şi ele se 
repeziră la rând, apoi auzi cum sunt băgate în camere 
separate, în timp ce el, cu inima înlăcrimată, simțind cum 
asprimea destinului apasă asupra făpturilor omeneşti, 
continua să aştepte. 

Când „Cuţitoaia” reapăru, în sfârşit, cu braţele goale, nu 
rosti nicio vorbă, şi nici Mathieu nu-i puse vreo întrebare. 
Se urcară astfel, tăcând, în trăsură. Şi abia după vreo zece 
minute, în timp ce trăsura luneca prin îmbulzeala străzilor 
aglomerate, „Cuţitoaia” pufni în râs. Apoi. cum însoţitorul 
ei, mereu tăcut şi posomorât, nu binevoi a s-o întrebe care e 
cauza acestei veselii neaşteptate, sfârşi prin a-i spune cu 
glas tare: 

— Ştiţi pentru ce râd?... Dacă v-am lăsat să aşteptaţi cam 
mult acolo, motivul a fost că am întâlnit ieşind din birou pe o 
prietenă a mea, infirmiera azilului. Trebuie să vă spun că 
infirmierele duc pruncii la doicile din provincie... Ei bine! 
prietena mea mi-a povestit că pleacă mâine la Rougemont 
cu alte două infirmiere, şi că vor avea, cu siguranţă, în 
grămadă, şi pe micuțul pe care i l-am încredinţat. 

Şi râse iar, sec, un râs care-i schimonosea faţa mieroasă. 

— Ce spuneţi? Nu e nostim? Mama s-a împotrivit să mi-l 
dea mie ca să-l duc la Rougemont şi iată că, totuşi, îl vor 


trimite acolo! Sunt lucruri sortite să se întâmple aşa oricât 
te-ai împotrivi! 

Mathieu nu răspunse. Dar un fior rece ca gheaţa îi 
trecuse prin inimă. Era adevărat, soarta se împlinea, 
nemiloasă. Ce avea să devină sărmana făptură? Cărei morţi 
apropiate, cărei vieţi pline de suferinţă, de mizerie sau de 
osândă fusese lepădată cu atâta brutalitate, ca un căţel 
smuls la întâmplare dintre puii abia fătaţi, pentru a fi 
aruncat în stradă? 

Şi trăsura continua să alerge; nu se mai auzea decât 
scârţâitul roţilor. Abia când coborâră în strada Miromesnil, 
în faţa casei de naşteri, „Cuţitoaia” începu să se 
văicărească, văzând că e ora cinci şi jumătate, convinsă că 
va pierde trenul, cu atât mai mult cu cât avea încă Unele 
socoteli de pus la punct şi mai trebuia să-l ia pe celălalt 
copil de acolo de sus. Mathieu, care voia să reţină trăsura, 
ca să-l ducă la Gara de Nord, avu dureroasa curiozitate să 
ştie totul, să fie de faţă la plecarea trepăduşelor. Şi o linişti, 
spunându-i că o aşteaptă, dar să se grăbească. Apoi, când îi 
răspunse că va mai zăbovi un sfert de oră, se gândi s-o 
revadă pe Norine şi se urcă şi el. 

Când intră în cameră, o găsi singură, în mijlocul patului, 
în capul oaselor, mâncând una dintre portocalele aduse de 
surorile ei mai mici. Mânca flămândă, cu o lăcomie de fată 
voinică, desfăcea feliile cu grijă, le sugea cu toată gura ei 
roşie şi fragedă, cu ochii pe jumătate închişi, cu carnea 
fremătând sub valul părului despletit, ca o pisică 
voluptuoasă care linge o farfurie cu lapte. Intrarea lui 
neaşteptată o făcu să tresară. Şi când îl recunoscu pe 
vizitator, zâmbi stingherită: 

— S-a făcut, spuse Mathieu cu simplitate. 

Ea nu răspunse numaidecât, îşi şterse degetele cu 
batista. Trebui, totuşi, să vorbească. 

— Nu m-aţi prevenit că o să vă întoarceţi şi nu vă 
aşteptam... în sfârşit, s-a făcut, e mai bine. Vă asigur că nu 
se putea altfel. 


Şi vorbi despre plecarea ei de-aci, întrebă dacă ar mai 
putea intra la uzină, îi afirmă că se va duce, în tot cazul, să 
se prezinte acolo, să vadă dacă patronul va avea 
îndrăzneala s-o arunce în stradă. 

— Ştiţi, nu pentru că mi-ar fi ruşine, nici că l-aş regreta, 
că n-o să mai întâlnesc în viaţa mea unul mai porc ca el. 

Apoi, minutele se scurseră, foarte lungi, şi convorbirea 
deveni penibilă, Mathieu abia răspunzând, când, în sfârşit, 
„Cuţitoaia” reapăru ca o furtună, încărcată din nou, în braţe 
cu celălalt copil. 

— Să ne grăbim, să ne grăbim! astea nu mai termină cu 
socotelile lor, sunt gata să se bată, numai să nu-mi dea un 
ban mai mult! 

Dar Norine o reţinu. 

— E copilul domnişoarei Rosine. Te rog, arată-mi-l. 

Ea îi dezveli obrazul şi se minună: 

— O, cât e de mare, cât e de frumos! lată unul care nu 
vrea altceva decât să trăiască. 

— La dracu! observă filozofând trepăduşa, întotdeauna se 
petrece la fel. Din moment ce stinghereşte pe toată lumea, 
poţi fi sigură că e superb. 

Norine,  înveselită, înduioşată, îl privea cu ochii 
dezmierdători ai femeilor captivate întotdeauna la vederea 
unui copil. Şi începu o frază: 

— Ce păcat, cum poate cineva să aibă inima... 

Dar se opri, schimbă vorba. 

— Da, ce durere, când eşti silită să părăseşti asemenea 
îngeraşi! 

— Bună seara! rămâi sănătoasă! zise „Cuţitoaia”. Mă faci 
să pierd trenul. Biletele de întoarcere sunt la mine, celelalte 
cinci femei mă aşteaptă la gară. Mi-ar face o muzică! 

Şi, în timp ce-o porni în goană, Mathieu se luă după ea. 
Pe scară, pe care ea o cobori sărind câte patru trepte 
deodată, fu cât pe-aci să cadă cu uşoara-i povară. Apoi, 
când se urcă în cupeu şi acesta porni: 


— Uf! bine că s-a terminat... O vedeţi pe aceea, domnule? 
N-a vrut să dea cincisprezece franci pe lună şi o 
învinovăţeşte pe buna domnişoară Rosine, care mi-a dat 
patru sute de franci, ca puiul ei să fie îngrijit până la prima 
lui împărtăşanie!... într-adevăr, micuțul e superb. Priviţi-l! 
Ah! când dragostea face copii, îi face frumoşi. Păcat numai 
că cei mai frumoşi sunt, adesea, cei care mor mai repede. 

Mathieu îl privea cum sta pe genunchii trepăduşei, în 
locul copilului Norinei. Era înfăşat într-un scutec foarte alb, 
având o cămăşuţă foarte fină, împodobită cu dantele, ca un 
fiu de prinţ osândit, dus cu mare fast la locul execuţiei. Şi îşi 
amintea de povestea monstruoasă, tatăl în patul fiicei, după 
trei luni de la moartea mamei, copilul incestului născut în 
loc clandestin, lăsat împreună cu o anumită sumă de bani în 
seama doicii care-l va suprima în linişte, lăsând ca din 
întâmplare o fereastră sau o uşă larg deschisă. Micuţul, 
abia venit pe lume, cu un chip delicat, pe care se 
întrezărea, de pe acum, o frumuseţe îngerească, era foarte 
cuminte, nu ţipa deloc. Un fior de groază păru că-l trece. 

În curtea gării Saint-Lazaire „Cuţitoaia” sări repede din 
trăsură. 

— Mulţumesc, domnule, aţi fost foarte amabil... Sunt la 
dispoziţia doamnelor pe care le cunoaşteţi, dacă o să vreţi 
să mă recomandaţi! 

Atunci, Mathieu, coborât pe trotuar, fu martorul unui 
spectacol care îl mai reţinu o clipă. Cinci femei cu înfăţişare 
de ţărănci, fiecare având în braţe un prunc, se aflau, în 
îmbulzeala de călători şi bagaje, alergând buimăcite, ca 
nişte ciori înfometate, cu ciocurile lor mari galbene şi 
agitate, cu aripile negre bătând neliniştite. Apoi, când, în 
sfârşit, o zăriră pe „Cuţitoaia”, se auzi un croncănit, toate 
cinci năpustindu-se asupra ei într-un zbor furios şi lacom. Şi 
după un violent schimb de ţipete şi lămuriri răutăcioase, 
toate şase se adunară, se repeziră spre vagoane, cu 
panglicile bonetelor fluturând, cu fustele umflate, ducând 
sugarii, întocmai ca păsările de pradă, care se tem să nu le 


fie primejduită întoarcerea la câmpul cu cadavre. Se 
repeziră prin fumul şi şuierul locomotivei şi se făcură 
nevăzute. 

Mathieu se trezi singur în imensa mulţime. Astfel, în 
fiecare an, ciorile acestea piază-rea luau din Paris câte 
douăzeci de mii de copii, pe care nimeni n-avea să-i mai 
vadă. Nu era de ajuns ca sămânţa omenească să fie risipită, 
aruncată plăcerilor pe trotuarul încins, nu era de ajuns ca 
secerişul să fie rău făcut, că se pierdea grozav de mult prin 
avorturi şi pruncucideri, mai trebuia ca această recoltă vie 
să fie prost întreţinută în hambar, ca jumătate să se 
prăpădească, strivită, ucisă. Deşeul continua, hoaţe şi 
ucigaşe adulmecând câştigul, soseau din cele patru zări şi 
duceau departe, cât puteau lua cu braţele, viaţa abia 
înfiripată, abia gângurind, ca s-o dea pradă morţii. Ca nişte 
hăitaşi, pândeau pe la uşi, miroseau de departe carnea 
nevinovată. Şi marea cărăuşie gonea spre gări, trepăduşele 
goleau  leagănele, sălile spitalelor şi  maternităţilor, 
ascunzişurile discrete ale Administraţiei, camerele 
deocheate ale moaşelor, cocioabele mizerabile ale lăuzelor 
fără foc şi fără pâine. Toate pachetele vii erau puse 
grămadă, înghesuite, expediate, zvârlite în necunoscut 
asasinatului inconştient sau voluntar. Jafurile treceau ca 
vijelia, coasa dobora spicele în fiecare oră, neştiind ce e 
acela sezon mort. Aşa cum fuseseră rău semănaţi, râu 
seceraţi, pruncii aveau să fie şi rău hrăniţi. De aci 
proveneau pierderile monstruoase, copiii născuţi să 
trăiască şi pe care îi omorau, răpindu-i de lângă mamă, 
singura doică al cărei lapte era hărăzit să dea viaţă. 

Un val de sânge încălzi inima lui Mathieu când, deodată, 
se gândi la Marianne, femeia voinică şi sănătoasă, care-l 
aştepta pe podul Yeusei, în mijlocul câmpiei vaste, cu micul 
lor Gervais la sân. Cifrele pe care le citise îi apărură în 
minte. În unele regiuni, care se îndeletniceau cu industria 
crescătoriei de copii, mortalitatea sugarilor era de cincizeci 
la sută; în cazul cel mai bun, de patruzeci, iar în cazul cel 


mai rău de şaptezeci la sută. Într-un singur secol se aprecia 
că muriseră şaptesprezece milioane. Multă vreme media 
mortalităţii totale se statornicise între o sută şi o sută 
douăzeci de mii pe an. Guvernările cele mai sângeroase, 
marile măceluri ale celor mai cumpliţi cuceritori nu 
cunoscuseră asemenea masacre. Era o bătălie uriaşă, pe 
care Franţa o pierdea în fiecare an, năruirea întregii puteri, 
abatorul tuturor speranţelor. Inevitabil, la capăt se profila 
harababura, pieirea prostească a naţiunii. Şi Mathieu, 
cuprins de groază, fugi, nemaisimţind decât nevoia 
mângâietoare de-a o revedea pe Marianne, în tihna, în 
înţelepciunea şi în sănătatea lor. 


III 


Într-o joi dimineaţă, Mathieu lua masa la doctorul 
Boutan, în micul apartament de la mezanin, în care locuia 
de peste zece ani, pe strada Universităţii, în dosul Palatului 
Bourbon. Printr-o contradicţie, de care el însuşi râdea, 
acest apostol pătimaş al fecundității era celibatar; iar el 
justifica asta spunând, cu aerul său de om cumsecade şi 
glumeţ, că aşa ar fi mai liber să le moşească pe nevestele 
altora. Din cauza permanentei îmbulzeli a numeroasei sale 
clientele, n-avea timp liber decât la ora mesei; astfel că, 
atunci când un prieten dorea să discute ceva serios cu el, 
prefera să-l invite la masa lui, foarte modestă, de burlac: un 
ou, un cotlet, o ceaşcă de cafea, înghiţite în grabă. 

Mathieu dorea să-i ceară un sfat într-o problemă gravă. 
După alte două săptămâni de gândire, visul lui de-a încerca 
să cultive pământul, să smulgă din haos acest domeniu al 
Chantebledului disprețuit, necunoscut de nimeni, îl obseda 
până într-atât încât suferea că nu îndrăzneşte să ia o 


hotărâre. În fiecare zi, creştea în el nebiruita nevoie de a 
zămisli, de a perpetua viaţa, dorinţa de neînvins a omului 
care a aflat ce trebuie să facă pentru a crea sănătate, 
putere, bogăţie, gânduri care nu-l lăsau să doarmă. Dar ce 
splendid curaj, ce speranţă luminoasă îi trebuia ca să rişte 
un lucru în aparenţă nebunesc, căruia doar el îi prevedea 
înţelepciunea şi profunzimea! Şi cu cine să discute în 
libertate despre chestiunea asta, cui să-i împărtăşească, 
ultimele lui şovăiri? Când îi veni ideea să-l consulte pe 
Boutan, îi ceru numaidecât o întâlnire. Era confidentul de 
care avea nevoie, un spirit înţelegător, cinstit, căruia îi 
plăcea viaţa, o inteligenţă vie, depăşind limitele profesiunii 
sale, capabil să vadă dincolo de primele greutăţi ale 
începutului. 

Îndată ce se aflară faţă-n faţă, de o parte şi de alta a 
mesei, Mathieu i se destăinui cu însufleţire, îi expuse în 
întregime visul lui, poemul lui, cum îi spunea el râzând. 
Fără să-l întrerupă, doctorul îl ascultă, vădit cucerit de 
emoția cu care vorbea despre planurile sale de creator, în 
sfârşit, când trebui să se pronunţe: 

— Doamne! nu pot să-ţi dau niciun sfat practic, prietene, 
pentru că n-am sădit în viaţa mea măcar o salată. Pot să 
adaug chiar că proiectul dumitale mi se pare atât de 
îndrăzneţ încât orice om de meserie, dacă l-ai consulta, te- 
ar abate de la el, cu siguranţă, aducând argumentele cele 
mai serioase, cele mai convingătoare. Îmi vorbeşti însă 
despre opera asta cu o încredere extraordinară, cu o 
dragoste fierbinte, care mie, profanul, îmi dau certitudinea 
absolută că vei reuşi. Pe de altă parte îmi cânţi în struni; 
sunt mai bine de zece ani de când nu încetez să demonstrez 
nevoia ce-o are Franţa - dacă vrea să vadă înflorind din nou 
familiile numeroase - de-a se reîntoarce cu pasiune la 
cultivarea pământului, de-a părăsi oraşele pentru a trăi la 
ţară o viaţă sănătoasă şi fecundă. Cum vrei să nu te aprob? 
Bănuiesc chiar că ai venit aici, ca toţi cei care-mi cer sfaturi, 


cu gândul să găseşti în mine un frate gata pentru aceeaşi 
luptă. 

Şi amândoi râseră din toată inima. Apoi, cum Boutan îl 
întrebă cu ce capital ar vrea să înceapă, Mathieu îi explică, 
în linişte, planul său de-a nu face nicio datorie, de-a începe 
numai cu câteva hectare, dacă ar trebui, convins fiind de 
virtutea cuceritoare a muncii. El ar fi conducătorul, şi-ar 
găsi şi braţele necesare. Singura lui preocupare era de a-l 
convinge pe Seguin să-i cedeze fostul pavilion de vânătoare, 
precum şi câteva hectare împrejur, plătibil pe cale de 
anuităţi şi fără bani peşin. Şi, consultându-l pe doctor în 
această privinţă: 

— Oh! îl cred foarte dispus, răspunse acesta. Ştiu că ar fi 
încântat să vândă, până într-atât îl stânjeneşte acest imens 
domeniu necultivat, în nevoia lui din ce în ce mai mare de 
bani... Ştii şi dumneata că totul merge din ce în ce mai rău 
în căsnicia lui. 

Se întrerupse însă din discreţie, doar pentru a-l întreba: 

— Dar pe amicul nostru Beauchene l-ai înştiinţat că vrei 
să părăseşti uzina? 

— Nu, încă nu. Chiar te rog să păstrezi secretul, căci 
doresc să pun totul la punct înainte de a-i spune despre cee 
vorba. 

Erau la cafea, şi doctorul, grăbindu-se, îi oferi să-l ia în 
trăsura lui, ca să-l conducă până la uzină, unde se ducea şi 
el, pentru că doamna Beauchene îl rugase să vină o dată pe 
săptămână, într-o anumită zi, să constate starea sănătăţii 
lui Maurice. Copilul, care suferea mereu de picioare, avea şi 
un stomac atât de delicat, atât de slab, încât trebuia să ţină 
un regim sever. 

— Stomacul copiilor nehrăniţi de mamă, continuă Boutan. 
Viteaza dumitale soţie nu cunoaşte neajunsurile acestea, ea 
îşi poate lăsa copiii să mănânce tot ce doresc. Bietului 
Maurice, patru cireşe în loc de trei îi provoacă o 
indigestie... Vasăzică ne-am înţeles, te duc la uzină. Dar 


trebuie să trec mai întâi prin strada Roquepine, să aleg o 
doică. Sper că nu voi sta mult acolo... Hai să plecăm! 

În trăsură îi povesti că se ducea la biroul de doici tocmai 
pentru familia Seguin. Se petrecea o întreagă dramă în 
casa aceea, Seguin încăpăţânându-se, a doua zi după 
naştere, apucat din nou de-o scurtă criză de duioşie pentru 
soţia lui, să aleagă el însuşi doica pentru Andree, fetiţa 
născută în ajun. Pretindea că se pricepe şi alesese o fată 
robustă, cu aparenţă de uriaşă, cu sâni enormi. Dar, de 
două luni, copilul se prăpădea văzând cu ochii, şi doctorul 
chemat constatase că fetiţa moare pur şi simplu de foame. 
Fata cea voinică nu avea lapte sau, mai bine zis, laptele ei, 
supus analizei, fusese găsit prea slab, neîndeajuns de 
hrănitor. Greu lucru, schimbarea unei doici! Furtuna se 
dezlănţuise în casă. Seguin trântea uşile, ţipând că nu se 
mai ocupă de nimic. 

— Aşadar, încheie Boutan, iată-mă însărcinat să aleg şi să 
le trimit o nouă doică. Şi e urgent, fiindcă sunt foarte 
îngrijorat de biata Andree, mititica. [i se rupe inima de 
asemenea copii. 

— Dar, întrebă Mathieu, de ce n-a alăptat-o mama? 

Doctorul făcu un gest disperat. 

— Ah! dragul meu, pretinzi prea mult de la ea. Cum vrei 
dumneata ca o pariziană din burghezia înstărită, cu viaţa pe 
care o duce, cu luxul pe care crede că e datoare să-l 
menţină în casă, cu  recepţiile, mesele,  seratele, 
necontenitele ieşiri în oraş, cu tot felul de obligaţii 
mondene, să-şi ia asupra ei datoria, opera curajoasă şi 
îndelungată a  alăptării unui copil? Asta înseamnă 
cincisprezece luni de abnegaţie şi de renunțare. Şi nu mai 
vorbesc de femeile îndrăgostite, geloase, care, între copil şi 
bărbat, îl aleg pe acesta din urmă, se păstrează numai 
pentru el, de frică să nu le părăsească. Astfel, această 
tânără doamnă Seguin îşi bate joc de lume când îşi dă aere 
de disperată, spunând că ar fi vrut din suflet să-şi alăpteze 
copilul, dar n-a putut pentru că n-a avut lapte. Nici măcar 


n-a încercat; pentru că ar fi putut, fără îndoială, la fel de 
bine ca oricare alta, să-şi alăpteze primul copil. Astăzi 
desigur că nu dragostea pentru soţul ei o mai împiedică, o! 
nu, e sigur, din păcate, că nu mai e în stare de-un asemenea 
efort, cu viaţa idioată şi risipită pe care a dus-o... Şi culmea 
e că, după trei-patru generaţii de mame care nu alăptează, 
termină toate prin a spune adevărul, că nu mai pot alăpta, 
căci glanda mamară se atrofiază, îşi pierde puterea de 
secreție. Vezi, asta ne aşteaptă, prietene, o specie de femei 
nenorocite, detracate, neimplinite în maternitate, în stare 
poate să mai nască, din întâmplare, dar cu desăvârşire 
incapabile să alăpteze. 

Mathieu îşi aminti atunci de ceea ce văzuse la moaşa 
Bourdieu şi la „Copiii-Găsiţi”. Îi împărtăşi gândurile sale lui 
Boutan, care schiţă din nou obişnuitul lui gest de disperare. 
După părerea sa, rămânea de înfăptuit o mare operă de 
solidaritate omenească şi de salvare socială. Fără-ndoială, o 
fericită acţiune filantropică se desena încă de pe-acum, se 
înfiinţau multe şi bune case de naşteri particulare, se creau 
instituţii de caritate. Dar în faţa plăgii cumplite, imense, 
mereu sângerânde, aceste soluţii limitate rămâneau iluzorii, 
nu indicau decât calea bună de urmat. Ceea ce trebuia erau 
măsuri generale, legi care să salveze națiunea; femeia 
ajutată, ocrotită încă din primele zile grele ale sarcinii, 
scutită de muncile aspre, devenind o fiinţă sacră; mai 
târziu, să i se îngăduie să nască în linişte, în taină, dacă asta 
e dorinţa ei, fără să i se ceară nimic altceva decât să fie 
mamă; apoi. femeia şi copilul îngrijiţi, ajutaţi în timpul 
lăuziei, după aceea în lunile de alăptare, până în ziua când 
femeia, odată copilul pus pe picioare, să poată fi din nou o 
soţie sănătoasă şi viguroasă. Pentru asta trebuia să se ia o 
serie de precauţiuni, să se creeze case, adăposturi pentru 
femei gravide, maternităţi secrete, aziluri pentru lăuze, fără 
să mai vorbim de legile de ocrotire, nici de asistenţa în 
timpul alăptării. Ca să combată răul, înspăimântătorul 
deşeu al naşterilor, moartea măturând ca viscolul pe cei 


mici, nu există decât un singur leac energic: 
preîntâmpinarea lui. Numai prin măsuri preventive se va 
putea opri îngrozitoarea hecatombă a noilor născuţi, 
această plagă veşnic deschisă în pântecele naţiunii, pe care 
o secătuieşte şi o ucide câte puţin în fiecare zi. 

— Şi, continuă doctorul, tot ce-am spus se poate rezuma 
la acest, adevăr: mama trebuie să-şi alăpteze copilul... În 
democraţia noastră, femeia, îndată ce rămâne însărcinată, 
devine augustă. Ea este simbolul măreției, al puterii, al 
frumuseţii. Fecioara nu e decât neantul, mama e veşnicia 
vieţii. Îi datorăm un cult social, ar trebui să fie religia 
noastră. Când vom şti să adorăm mama - patria, mai întâi, 
apoi omenirea vor fi salvate... De aceea aş vrea, dragul 
meu, ca imaginea mamei alăptându-şi copilul să fie cea mai 
înaltă expresie a frumuseţii omeneşti. Ah! dar cum să le 
convingem pe parizienele noastre, pe toate franţuzoaicele 
noastre, că frumuseţea femeii e să fie mamă, cu un prunc 
pe genunchi? în ziua când moda aceasta se va înscăuna, 
precum aceea a pieptănăturii cu părul pe tâmple sau 
fustele strâmbe, vom deveni naţiunea-regină, stăpânii lumii! 

Şi râse, un râs dureros în deznădejdea lui, că nu ştie cum 
să schimbe moravurile, ca să se instaureze iar moda 
familiilor numeroase, ştiind bine că nu poţi revoluţiona un 
popor decât schimbându-i concepţia despre frumos. Şi 
conchise: 

— Pe scurt, nu cer decât ca mamele să-şi alăpteze 
singure copiii. Orice mamă care nu alăptează, când poate s- 
o facă, e o mare vinovată... Apoi, în anumite cazuri, când 
mama se află absolut în imposibilitate să-şi îndeplinească 
datoria, există biberonul, care, bine întreţinut, întrebuințat 
cu grijă, laptele fiind sterilizat, dă rezultate mulţumitoare... 
Cât despre doica departe de casă, asta înseamnă moartea 
aproape sigură a copilului; ba chiar şi doica în casă e un 
compromis, ruşinos, un izvor nesecat de rele, adesea chiar 
o îndoită crimă, îndoită sacrificare conştientă atât a 
copilului mamei, cât şi a copilului doicii. 


Trăsura se opri pe strada Roguepine, în faţa biroului de 
plasare a doicilor. 

— Pun rămăşag, continuă doctorul vesel, că n-ai intrat 
niciodată într-un „birou de doici”, deşi eşti tată a Cinci copii. 

— Pe legea mea, nu! răspunse Mathieu. 

— Ei bine! coboară, vino să vezi. Trebuie să cunoaştem 
totul. 

Biroul din strada Roquepine era cel mai important, cel ce 
se bucura de cea mai bună reputaţie în cartier. Era ţinut de 
doamna Broquette, o blondă de vreo patruzeci de ani, cu o 
figura impunătoare, puţin  congestionată, strânsă 
întotdeauna în corset şi îmbrăcată cu o rochie uzată de 
mătase, de culoare ruginie. Dar, deşi această doamnă 
însemna demnitatea, prestanţa casei, având misiunea să 
dea informaţii clientelei, sufletul, agentul în continuă 
activitate, era domnul Broquette, soţul ei, un omuleţ în 
vârstă de cincizeci de ani, cu nasul ascuţit, cu ochii vii, de-o 
vioiciune de nevăstuică, însărcinat cu poliţia biroului, cu 
supravegherea şi educaţia doicilor, el le primea, le spăla, le 
învăţa să zâmbească, să fie amabile, le repartiza în camere, 
le oprea să mănânce prea mult. De dimineaţă până seara 
nu-l vedeai decât pe el, umblând, ocărind, terorizând 
această îngrozitoare lume de feţe murdare, grosolane, 
adesea mincinoase şi hoaţe. Casa, o fostă mică reşedinţă 
particulară dărăpănată, cu parterul umed, singura parte 
deschisă clientelei, şi cu cele două etaje de câte şase 
camere fiecare, aranjate ca dormitoare, nu era decât un fel 
de casă cu camere de închiriat, de-un soi ciudat, unde 
dormeau noaptea doicile cu pruncii lor. Era un du-te vino de 
continue  sosiri, de continue plecări, o  galopadă 
neîntreruptă de ţărănci sosite dimineaţa, târând după ele 
cufere, cărând copii în faşă, umplând camerele, coridoarele, 
sălile comune cu ţipete sălbatice şi mirosuri grele, în 
mijlocul celei mai respingătoare dezordini a bagajelor 
despachetate. Mai era în casă şi domnişoara Broguette, pe 
numele ei mic Herminie, o fată palidă de cincisprezece ani, 


gălbejită de anemie, înaltă şi lipsită de sânge, care-şi plimba 
languros virginitatea searbădă prin această forfotă de 
cărnuri expuse, prin acest flux şi reflux de doici cu sânii mai 
mult sau mai puţin doldora de lapte. 

Boutan, foarte bine informat despre casă, intră însoţit de 
Mathieu. Intrarea principală, destul de largă, era închisă în 
fund de o uşă cu geamuri, care dădea într-un fel de curte, 
unde era plantat un copăcel subţire, în mijlocul unui rond 
de gazon, putred de umezeală. La dreapta acestei intrări se 
afla biroul unde doamna Broguette, la cererea clienţilor, 
chema doicile, care şedeau cu pruncii lor în camera 
alăturată, mobilată numai cu o masă albă de lemn, 
unsuroasă, în mijloc, şi câteva bănci de-a lungul pereţilor. În 
birou se vedea o mobilă veche stil Empire, de catifea roşie, 
o măsuţă de mahon, o pendulă aurită, bucăţi pătrate de 
dantelă aruncate pe spătarul fotoliilor. Apoi, la stingă 
intrării, lângă bucătărie, se afla sufrageria comună, două 
mese lungi, acoperite cu muşama, înconjurate de o mulţime 
de scaune, în neorânduială, pe jumătate rupte, cu paiele 
scoase. Cu tot măturatul zilnic, bănuiai în colţurile mai 
întunecoase stăruind murdăria, îngrămădită de multă 
vreme acolo. Din prag te izbea o duhoare acră, mirosul de 
prăjeală de la bucătărie, putoarea laptelui înăcrit, a 
scutecelor nespălate, a rufăriei murdare a acestor ţărănci 
cu cămăşile împuţite. 

Dar, când Boutan împinse uşa biroului, o găsi pe doamna 
Broquette ocupată: prezentând unui domn bătrân, care 
şedea pe-un scaun, mai multe doici. Ea îl recunoscu pe 
doctor şi făcu un gest de dezolare. 

— Nu, nu, vezi-ţi de treabă, îi spuse el oprind-o. Nu sunt 
grăbit, mai aşteptăm. 

Prin uşa deschisă, Mathieu o zări pe Herminie, fata 
patroanei, cufundată într-unul dintre fotoliile de catifea 
roşie de lângă fereastră, visătoare, absorbită de citirea unui 
roman, în timp ce maică-sa, în picioare, îşi lăuda marfa cu 


aerul ei demn, dirijând defilarea doicilor prin faţa domnului 
bătrân, care sta mut şi nu se putea hotări. 

— Hai să vedem grădina, spuse doctorul râzând. 

Într-adevăr, în prospecte asta figura ca una dintre 
reclamele stabilimentului, de-a avea o grădină, aer curat, 
chiar un copac, în sfârşit, ca la ţară. Deschiseră uşa cu 
geamuri şi găsiră pe o bancă, lângă copac, o femeie 
voluminoasă, venită fără-ndoială chiar în clipa aceea, şi care 
ştergea dosul copilului ei cu o bucată de ziar. Ea însăşi era 
îngălată, picată aici fără să se fi spălat încă. Într-un colţ se 
vedea bucătăria încărcată cu mormane de străchini crăpate 
şi alte ustensile vechi, unsuroase sau roase de rugină. În 
capătul celălalt se deschidea, dincolo de-o uşă cu geamuri, 
sala de aşteptare a doicilor; şi aici arăta totul ca o hazna: 
zdrenţe atârnate, scutece murdare, zvârlite pe jos, să se 
usuce. Erau singurele flori ale acestui colţ de natură. 

Dar, deodată, domnul Broquette ţâşni, fără să se ştie de 
unde ieşise. Îl zărise pe Boutan, un client care trebuia servit 
cu multă grijă. 

— Doamna Broquette e ocupată?... Niciodată nu voi 
admite ca dumneavoastră să staţi aici. Poftiţi, poftiţi, vă rog. 

Ochii lui mici de nevăstuică se aţintiseră asupra fetei 
aceleia murdare care-şi ştergea copilul; şi, foarte plictisit de 
această privelişte, stăruia din răsputeri să nu-i lase pe 
domni să viziteze mai departe părţile mai retrase ale casei. 
Doctorul tocmai îl condusese pe prietenul lui până la uşa cu 
geamuri a sălii comune şi, privind înăuntru, la doicile care 
se făceau comode, nemaicontrolându-se, nu fură martorii 
unui spectacol prea plăcut. Se descheiau, se întindeau, 
căscau de-a lungul orelor întregi de trândăvie şi toropeală 
petrecute aici, lungite pe bănci, lâncezind în aşteptarea 
clienţilor; îşi uşurau braţele aşezând, ca pe nişte pachete, 
copilaşii pe masă, care era ticsită cu plozi; tot felul de 
murdării mânjeau podeaua, hârtii unsuroase, coji de pâine, 
cârpe soioase. Şi celor doi bărbaţi li se strânse inima în faţa 
acestui staul, acestui grajd atât de rău întreţinut. 


— Vă rog, domnule doctor, urmaţi-mă, repeta domnul 
Broquette. 

În sfârşit, înţelese şi el că trebuia să aplice pedepse; să 
dea un exemplu, ca să salveze bunul renume de curăţenie 
al casei. Şi se năpusti asupra fetei grăsune. 

— Ia spune, hai, puturoaso, n-ai putea oare să iei puţină 
apă călduţă să-ţi speli plodul?... Şi, mai întâi, ce cauţi aici? 
De ce nu te-ai urcat imediat să te speli?... Aştepţi să-ţi torn 
eu o găleată de apă în cap? 

Şi o sili să se ridice, o goni, împingând-o din urmă, 
zăpăcită, speriată. Şi, după ce-o împinse astfel până la 
scară, conducându-i apoi pe cei doi domni în faţa biroului, 
se vâită: 

— Ah! doctore, dacă aţi şti cu câtă greutate reuşesc să le 
fac pe fetele astea să se spele măcar pe mâini! Noi, care 
suntem atât de curaţi! Noi, care ne mândrim cu curăţenia 
casei! Când se vede un fir de praf undeva, pot să jur că nu e 
vina mea. 

Dar, de când fata se urcase, o larmă îngrozitoare se făcea 
auzită la etajele superioare. Vreo ceartă, vreo bătaie, 
desigur. De pe scara aceasta, unde publicul nu era admis, 
se revărsa uneori, ca dintr-un canal de scurgere, un val de 
necuviinţe, amestecate cu tot felul de puturoşenii. Şi, cum 
duhoarea pestilenţială aducea şi un dezgustător vacarm, 
din ce în ce mai mare, treaba asta deveni de nesuferit. 

— Vă cer iertare, spuse în cele din urmă domnul 
Broquette. Doamna vă va primi numaidecât. 

Şi alergă, zbură pe scară, sprinten, în tăcere. Şi imediat 
se auzi un nou scandal. Apoi, casa se cufundă brusc într-o 
linişte de moarte. Nu se mai auzi în birou decât vocea 
doamnei, care continua cu multă demnitate să-şi laude 
marfa. 

— Ei bine! dragul meu, îi explică Boutan lui Mathieu, 
plimbându-se cu el de la un capăt la altul al sălii de la 
intrare, încă nu e nimic ce vezi aici, această faţă materială a 
lucrurilor. S-ar cuveni să-ţi arăt şi cealaltă faţă a sufletelor! 


Şi te rog să observi că această casă e una dintre cele mai 
bune, pentru că există văgăuni şi mai rele, pe care poliţia e 
silită să le închidă uneori, pentru contravenţii foarte 
grave... Se-nţelege că sunt supravegheate, fără îndoială că 
există regulamente severe, care le silesc pe doici să nu vină 
decât cu livrete, cu certificate de moralitate, cu tot felul de 
acte, pe care trebuie să le vizeze, din prima zi, la 
Prefectură, unde li se dă ultima autorizaţie. Dar şi astea nu 
sunt decât precauţiuni foarte iluzorii, care nu împiedică 
şarlatania, nici înşelătoriile cu privire la adevărata vârstă a 
laptelui, nici ca pruncii bolnavi să fie înlocuiţi cu alţii 
dolofani, nici ca, uneori, fetele din nou însărcinate să se dea 
drept proaspăt lăuze. Nici prin cap nu-ţi trec toate 
şiretlicurile criminale, toate minciunile ucigaşe pe care 
aceste femei sunt în stare să le născocească, dintr-o aprigă, 
extraordinară lăcomie de bani... Şi asta are o explicaţie: 
numai faptul că-şi aleg meseria de doică le pune, pentru 
mine unul, pe cea mai joasă treaptă umană. Nu există 
ocupaţie mai revoltătoare, mai înjositoare. Multe fete, chiar 
cuminţi până atunci, se duc la bărbat cum sunt duse vacile 
ia taur, pentru a avea lapte. Copilul, în ochii doicii de 
profesie, e numai o necesitate prealabilă, un mijloc de 
negoţ. Ca atare, după ce l-a făcut şi poate fi mulsă, ce-i mai 
pasă dacă pruncul moare? N-o mai interesează. E ultimul 
grad de inconştienţă stupidă, de josnicie animalică... Şi iată 
urmarea criminală a târgului ruşinos care se încheie, căci 
dacă pruncul, căruia doica îi vinde laptele, moare adesea 
din pricina acestui lapte, care nu e acela al propriei sale 
mame, se întâmplă, aproape întotdeauna, ca şi copilul doicii 
să moară din pricină că a fost dus ca un pachet care 
produce încurcături, şi pus îndată la aceeaşi hrană cu 
dobitoacele; astfel că sunt două victime, şi amândouă 
mamele sunt la fel de vinovate de omor, de omorul cel mai 
alarmant, cel mai laş, uciderea acestor sărmane fiinţe abia 
născute, a căror dispariţie nu tulbură nepăsarea nimănui, 
când, dimpotrivă, ar trebui să ne facă pe toţi să scoatem un 


strigăt puternic de dezaprobare şi spaimă în faţa acestui 
masacru stupid al dragostei şi al speranţelor noastre... Ah! 
prăpastia e fără fund şi toată ţara va cădea în ea, va pieri 
acolo, dacă nu vom înceta să plătim acest tribut monstruos 
neantului! 

Cum, stând de vorbă, cei doi bărbaţi, se opriseră în faţa 
uşii sufrageriei, şi ea rămase o clipă deschisă, zăriră 
înăuntru pe „Cuţitoaia” stând la masă, între două ţărănci 
tinere, cu înfăţişare plăcută şi îmbrăcate curat. Toate trei, 
deşi trecuse de ora mesei, mâncau cu poftă mezeluri, din 
hârtie, fără furculiţă; şi aveai toate motivele să crezi că 
trepăduşa, sosită cu o clipă mai înainte, după ce-şi depusese 
lotul ei de doici, se grăbea să se întremeze puţin, ca să-şi 
poată vedea de celelalte curse ce le mai avea de făcut, 
împreună cu acestea două. Sufrageria, cu mesele jilave de 
vin, cu pereţii pătaţi de grăsime, te trăsnea, răspândea 
până şi în gang un miros de spălător murdar. 

— O cunoşti pe „Cuţitoaia”! strigă Boutan, după ce 
Mathieu îi vorbise despre întâlnirile lui. Atunci, dragul meu, 
ai pătruns crima până în fund. „Cuţitoaia” e un căpcăun... 
Şi unde mai pui că, în splendida noastră organizare socială, 
ea e o rotiţă folositoare şi, fără-ndoială, voi fi fericit să-mi 
îndeplinesc misiunea, alegând pe una dintre doicile aduse 
de ea! 

Doamna Broquette, extrem de binevoitoare, îi pofti în 
birou. După ce reflectase îndelung în faţa a tot ce casa îi 
oferea mai bun în materie de sâni hrănitori, bătrânul domn 
plecase, fără să aleagă nimic, spunând că are să mai vină. 

— Sunt oameni care nu ştiu ce vor, declară judicios 
doamna Brogquette. Nu e vina mea, vă rog de mii de ori să 
mă iertaţi, domnule doctor... Şi dacă doriţi cumva o doică 
bună, veţi fi mulţumit fiindcă mi-au sosit chiar acum unele 
foarte bune... Am să vi le arăt. 

Herminie nici nu catadicsise să-şi ridice nasul din roman. 
Şedea cufundată în fotoliu, citind întruna, cu faţa-i delicată 
de fecioară anemică, obosită şi plictisită. Puțin mai la o 


parte, Mathieu, după ce luase loc pe-un scaun, se mulţumi 
să privească, în timp ce Boutan, ca un comandant trecând 
trupa în revistă, sta în picioare, foarte atent, cu ochii la 
orice amănunt. Şi defilarea începu. 

Mai întâi, doamna Broquette, deschizând uşa care da din 
birou în sala comună, aduse, fără grabă, cu mişcările cele 
mai distinse, crema doicilor sale, în grupuri mici de câte 
trei, fiecare cu pruncul ei în braţe. Trecură astfel vreo 
douăsprezece, care de care mai diferită, foarte deosebite 
una de alta, unele scunde cu mâinile şi picioarele mari, 
altele înalte ca nişte prăjini, brune cu părul aspru, blonde 
cu carnea foarte albă, unele sprintene, altele molatice, când 
urâte, când plăcute. Toate aveau însă acelaşi zâmbet tâmp 
şi neliniştit, aceeaşi legănare a femeilor stânjenite şi timide, 
mutre sperioase de servitoare, de sclave vândute în piaţă, 
îngrijorate că nu găsesc cumpărător. Se ofereau, se 
dăruiau, aveau gingăşii de sărmane fete stângace, luminate 
îndată de-o bucurie lăuntrică, atunci când clientul părea 
interesat, şi, dimpotrivă, brusc întunecate la faţă, aruncând 
priviri duşmănoase vecinelor, când acestea păreau că le iau 
înainte. Veneau în şir ca gâştele şi tot aşa plecau, călcând 
greoaie pe duşumea, obosite şi buimăcite. Şi din cele 
douăsprezece, doctorul alese trei, după o scurtă cercetare. 
Apoi, din cele trei opri numai una, ca s-o supună unui 
examen temeinic. 

— Se vede bine că domnul doctor se pricepe, îşi permise 
să spună doamna Broquette cu un zâmbet linguşitor. N-am 
de multe ori asemenea mărgăritare... Abia a sosit, altfel n- 
ar mai fi aici, cu siguranţă. Şi răspund de ea ca de mine 
însămi faţă de domnul doctor, pentru că am mai plasat-o şi 
altădată. 

Era o fată de vreo douăzeci şi şase de ani, oacheşă, de 
statură mijlocie, destul de voinică, cu faţa lată şi comună, cu 
fălci puternice. Dar, pentru că mai servise, ştia să se poarte. 

— Deci, nu eşti la primul dumitale copil?. 

— Nu, domnule, e al treilea. 


— Şi nu eşti măritată? 

— Nu, domnule. 

Boutan păru satisfăcut, pentru că, deşi e o dovadă de 
purtare rea, fetele nemăritate care au născut sunt de 
preferat ca doici. Sunt mai supuse, mai iubitoare şi mai 
ieftine, şi n-au în spatele lor grija unei familii, a unui bărbat, 
care devine o continuă teroare. 

Fără s-o mai descoasă, doctorul, după ce-i cercetă actele, 
certificatele, livretul, o supuse unui examen general. Îi 
cercetă gura, gingiile, constată că are dinţi albi şi sănătoşi. 
Trecu apoi la ganglionii gâtului, o duse chiar într-un cabinet 
vecin, pentru un examen mai intim. Pe urmă, când o aduse 
înapoi, drept încheiere, îi studie amănunţit sânii, 
dezvoltarea glandei, forma sfârcului ţâţei, cantitatea şi 
calitatea laptelui. Îi stoarse câteva picături în palma lui, îl 
gustă, îl privi la lumină. 

— E în regulă, e în regulă, repeta el din când în când. 

În sfârşit, se ocupă şi de copil, pe care mama îl lăsase pe 
un fotoliu şi care sta acolo, cu ochii deschişi, cuminte. Era 
un băieţel de trei luni cel mult, sănătos şi voinic. După ce se 
uită la tălpile picioarelor şi la palme, îi cercetă mucoasa 
gurii şi a anusului, pentru că trebuie să te temi întotdeauna 
de sifilisul ereditar. Nu descoperi niciun defect. 

O clipă înălţă capul şi întrebă: 

— Cel puţin, copilul acesta e al dumitale? 

— O, domnule!... De unde vreţi să-l fi luat? 

— Ei, fata mea, se poate împrumuta. 

Cercetarea se sfârşise. El nu se pronunţă însă imediat, 
privind-o încă în tăcere, stingherit parcă de un lucru de 
care nu-şi da bine seama, deşi femeia părea că îndeplineşte 
toate condiţiile cerute. 

— Toţi sunt sănătoşi în familia dumitale? N-ai avut 
niciodată rude care au murit de oftică? 

— Niciodată, domnule. 

— Fireşte, nici nu mi-ai spune. Ar trebui ca livretele, să 
aibă o pagină şi pentru astfel de informaţii... şi dumneata 


eşti cumpătată, nu bei? 

— O, domnule! 

De data aceasta ea se supără, se indignă şi el trebui s-o 
liniştească. De altfel, faţa i se lumină de o mare bucurie, 
când doctorul, cu gestul unui om care îşi încearcă norocul 
făcând o alegere care comportă întotdeauna o parte de risc, 
declară: 

— Ei bine! ne-am înţeles, te angajez... Dacă pruncul 
dumitale va putea să plece imediat, te voi duce chiar astă- 
seară la adresa pe care ţi-o dau... Cum te cheamă? 

— Marie Lebleu. 

Fără să-şi îngăduie să se amestece în aprecierile unui 
doctor, doamna Broquette îşi păstrase totuşi măreţia, aerul 
ei de doamnă înstărită, care era firma morală şi burgheză a 
casei. Ea se întoarse către fiică ei: 

— Herminie, du-te să vezi dacă doamna Couteau mai e 
aici. 

Dar, cum tânără domnişoară îşi ridică încet ochii 
înceţoşaţi şi spălăciţi, fără măcar să se mişte, mama socoti 
că trebuie să facă ea însăşi treaba asta. Şi o aduse înapoi pe 
„Cuţitoaia”, care se pregătea să plece cu cele două fete 
drăguţe. Acestea din urmă rămaseră s-o aştepte la intrare. 

Doctorul puse la punct chestiunea banilor, optzeci de 
franci pe lună doicii, patruzeci şi cinci de franci biroului 
pentru cheltuieli, reprezentând locuinţa şi hrana acesteia, 
bani pe care părinţii puteau să-i oprească, lucru ce nu se 
întâmpla niciodată. Mai rămânea problema pruncului de 
dus îndărăt la ţâră, încă treizeci de franci, fără a mai pune 
la socoteală bacşişul trepăduşei. 

— Eu plec din nou astă-seară, spuse „Cuţitoaia”, Vreau să 
iau şi copilaşul. Ziceaţi că e în bulevardul Antin? Ştiu, ştiu, 
acolo, în casa aceea, stă şi o cameristă, din satul meu... 
Marie poate să se ducă numaidecât. Peste două ore, după 
ce-mi termin treburile, vin să-i iau copilul. 

În clipa aceea, prin uşa întredeschisă, Boutan le zări, în 
antreu, pe cele două tinere ţărănci, care râdeau, se 


îmbrânceau, jucându-se ca nişte pisici. 

— la spune-mi, de ce nu mi-au fost arătate şi acestea? 
Sunt drăguţe... Tot doici sunt? 

— Doici? Nu, nu! răspunse „Cuţitoaia” cu zâmbetul ei 
discret. Sunt fete care mi-au fost încredințate ca să le 
plasez. 

Intrând, îi examinase eu o privire piezişă pe Mathieu, 
prefăcându-se, de altfel, că nu-l recunoaşte. Rămăsese pe 
scaun, asistând la această examinare a unor animale de 
vânzare, trăgând cu urechea, apoi, la târgul mamei care se 
vinde - tăcut, cu inima strânsă puţin câte puţin de milă, şi 
de revoltă. După aceea fu cuprins de-un fior, când 
trepăduşa se întoarse spre copilaşul frumos şi cuminte de 
care spunea că o va scăpa pe doică. Şi o revedea, cu 
celelalte cinci, la gara Saint-Lazaire, zburând, ducând 
fiecare câte-un prunc abia născut, ca nişte ciori negre, 
năpustite pe-un hoit. Şi jaful reîncepea, iarăşi vieţi şi 
speranţe răpite marelui Paris, un nou convoi criminal spre 
neant, de astă dată sub ameninţarea unui dublu asasinat, 
după cum spunea doctorul, doi copii în primejdie de 
moarte, copilul doicii şi acela al mamei. 

În sfârşit, cum Boutan şi Mathieu plecau, însoţiţi de 
saluturile până la pământ ale doamnei Broquette, o 
regăsiră la intrare pe „Cuţitoaia” şi pe domnul Broquette în 
toiul unei discuţii. Acesta din urmă tremura încă, după o 
ceartă avută cu măcelarul, pentru că el bruftuia, neîncetat, 
furnizorii, dădea doicilor sale să mănânce cele mai proaste 
bucăţi, provizii stricate, cumpărate pe preţuri reduse; la fel, 
făcea economii şi la spălatul rufelor, lăsând să se umple de 
jeg tot ce nu se vedea. Şi acuma şuşotea, nas în nas cu 
„Cuţitoaia”, aruncând ocheade celor două fete frumoase, 
care continuau să râdă. Fără îndoială îi venise o idee, un loc 
bun unde să le ducă... 

— Toate meseriile! se mulţumi doctorul să spună, 
urcându-se din nou în trăsură. 


Ajunseseră la uzină când, chiar în faţa uşii, avură o 
întâlnire care-l tulbură din nou pe Mathieu. Era Morange, 
cu fiica sa Reine, care îl însoțea la birou, după prânz, 
amândoi în doliu mare. A doua zi după ce Valerie fusese 
înmormântată, îşi reluase munca lui de contabil, descurajat, 
într-o resemnare de om zdrobit care aproape că semăna cu 
uitarea. De atunci se vedea limpede că părăsise orice 
proiect ambițios de a pleca din uzină, pentru a-şi găsi, în 
altă parte, un post mai bun. Totuşi, nu avu puterea de-a se 
hotări să-şi părăsească apartamentul, de aci înainte prea 
mare şi prea scump: soţia lui trăise acolo şi voia să trăiască 
şi el tot acolo; apoi, îşi mai îngăduia acest lux, ca să-i facă 
plăcere fiicei sale. Toată slăbiciunea, toată afecțiunea 
sufletului său se revărsa asupra copilei, a cărei asemănare 
cu maică-sa îl tulbura. O privea ore întregi, cu ochii în 
lacrimi. O mare pasiune începea să-l stăpânească, nu mai 
avea alt vis decât s-o înzestreze cât mai bine, să fie fericit 
prin ea, dacă ar mai putea fi; şi devenise zgârcit: făcea 
economii la toate, în afară de cele necesare fetei, îşi făcea 
planuri secrete cum să-şi caute lucrări suplimentare, ca să-i 
poată asigura o viaţă mai bună şi să-i mărească zestrea. 
Fără ea ar fi murit de plictiseală şi singurătate. Devenise 
raţiunea lui de a fi. 

— Da, răspunse ea la o întrebare a lui Boutan, cu 
zâmbetul ei drăgălaş, îl însoțesc pe sărmanul meu tăicuţ, ca 
să fiu sigură că face o mică plimbare înainte de a reîncepe 
lucrul. Altfel se închide în camera lui şi nu se mai clinteşte. 

Morange schiţă un gest vag, ca pentru a se scuza, într- 
adevăr, acasă, distrus de durere şi de remuşcări, trăia în 
camera lui, înconjurat de portretele soţiei, la toate vârstele, 
vreo cincisprezece fotografii, pe care le atârnase pe pereţi. 

— E foarte frumos azi, domnule Morange, continuă 
Boutan, ai făcut bine că ai ieşit la plimbare. 

Bietul om ridică ochii uimit, privi soarele, ca şi cum îl 
vedea pentru prima oară. 


— Adevărat, e frumos... Şi apoi, e mai bine pentru Reine 
să iasă puţin la aer. 

Şi o privi cu multă duioşie pe fata atât de încântătoare, 
atât de trandafirie, îmbrăcată în rochie neagră, de doliu. 
Întotdeauna îi era teamă să nu se plictisească în lungile ore 
când o lăsa acasă singură, numai cu servitoarea. Pentru el 
singurătatea era cumplită, plină de imaginea aceleia pe 
care o plângea, învinovăţindu-se c-a omorât-o! 

— 'Tăicuţu' nu vrea să mă creadă că, la vârsta mea, nu te 
plictiseşti niciodată, spuse tânără fată cu voioşie. De când 
biată mama nu mai e cu noi, trebuie să fiu o mică 
gospodină... Şi, de-altminteri, baroana vine uneori să mă ia. 

Şi scoase un uşor țipăt văzând o trăsură care se oprise la 
marginea trotuarului. Un cap de femeie se aplecase peste 
portieră, o recunoscuse. 

— Uite, tăicuţule, e baroana. Se vede că a fost pe la noi, şi 
Claire i-o fi spus că te-am însoţit aici. 

Într-adevăr, aşa se întâmplase. Morange se grăbi s-o 
ducă pe Reine la trăsură, din care Serafine nici măcar nu 
cobori. Şi când fiică-sa, dintr-o săritură zglobie, dispăru în 
cupeu, el mai stătu o clipă, mulţumind cu căldură, foarte 
fericit că scumpa lui copilă avea să se distreze un pic. Apoi, 
după ce privi îndelung în urma cupeului dispărut, intră în 
uzină, îmbătrânit deodată, gârbovit, ca şi cum durerea i-ar 
fi căzut din nou pe umeri, copleşindu-l într-atât încât îi uită 
pe cei doi bărbaţi şi nici nu-i salută măcar. 

— Bietul om! murmură Mathieu, pe care apariţia capului 
Serafinei, batjocoritoare, ca învăpăiată de părul ei roşu, îl 
îngheţase. 

În aceeaşi clipă, de la una dintre ferestrele casei, 
Beauchene, cu un gest, îl chemă pe Mathieu, invitându-l să 
urce împreună cu doctorul. Cei doi îi găsiră pe Constance şi 
pe Maurice în salonaş, unde tatăl venise să-şi bea cafeaua şi 
să fumeze un trabuc. Boutan examină imediat copilul, care 
începuse să se ţină mult mai bine pe picioare; dar stomacul 
rămânea tot delicat; cea mai mică abatere de la regim îi 


aducea complicaţii supărătoare. Şi în timp ce Constance, a 
cărei îngrijorare maternă crescuse foarte mult, deşi n-o 
mărturisea, îi punea doctorului tot felul de întrebări şi-l 
asculta cu sfinţenie, Beauchene îl luă pe Mathieu la o parte. 

— Ia spune-mi, de ce nu mi-ai povestit că toate s-au 
terminat acolo? 

Râdea cu obrajii îmbujoraţi, trăgând din trabuc şi 
scoțând nori groşi de fum. 

— Da, am întâlnit-o ieri pe frumoasa blondă. 

Liniştit, Mathieu răspunse că aştepta să fie întrebat, ca 
să-i dea socoteală de rezultatul misiunii lui, dorind să nu 
atingă el cel dintâi acest subiect penibil. Fiindcă suma de 
bani primită îi ajunsese, nu-i mai rămânea decât să-i arate 
facturile, un mic dosar, pe care i-l ţinea la dispoziţie. Şi 
începuse să-i dea unele amănunte, când Beauchâne îi 
curmă vorba, cu o bucurie care făcea să-i strălucească faţa. 

— Ştii ce s-a întâmplat aici? A avut îndrăzneala să se 
întoarcă şi să ceară de lucru, nu mie, bineînţeles, ci şefului 
atelierului femeilor. Din fericire, prevăzusem cazul, ordinele 
mele erau categorice şi şeful i-a. răspuns că n-o poate 
reprimi, pentru bunul renume al casei. Sora ei, Euphrasie, 
care se mărită săptămâna viitoare, e încă în atelier. Le vezi 
luându-se iarăşi de păr? Şi, în sfârşit, locul ei nu mai e aici, 
la mine, ce dracu! 

Se duse să-şi ia păhăruţul de coniac de pe şemineu, îl goli 
şi se întoarse, spunând cu aerul lui vesel: 

— E o fată prea frumoasă ca să mai muncească. 

Mathieu tăcu la auzul acestor cuvinte îngrozitoare. 

Ştia, încă din ajun, dat fiind că o întâlnise pe Norine la 
ieşirea ei de la doamna Bourdieu, că, nedorind să-şi 
reînceapă viaţa de certuri cu părinţii, ceruse pentru câteva 
nopţi găzduire unei prietene, care trăia cu amantul ei. După 
zadarnica ei încercare de la uzina Beauchene, se mai 
prezentase la alte două întreprinderi; dar adevărul e că nu 
se omora cu firea. În timpul sarcinii, în cele patru luni de 
lâncezeală, dimineţile petrecute în pat o dezgustaseră 


pentru totdeauna de viaţa aspră de muncitoare. Acum 
mâinile ei erau albe şi moi, nu mai simţea decât nebiruita 
dorinţă de-a duce o viaţă de femeie întreţinută, cu plăceri 
uşoare, visate din copilărie, de-a lungul trotuarului parizian. 

— Aşadar, continuă Beauchene, cum îţi spuneam, dragul 
meu, am întâlnit-o. Şi ghiceşte în ce condiţii? foarte 
dichisită, drăguţ gătită, la braţul unui băiat mătăhălos şi 
bărbos, care o sorbea din ochi... S-a isprăvit, îţi spun că s-a 
isprăvit! Poţi să-ţi închipui ce uşurat mă simt, şi acum îmi 
vine să râd! 

Şi oftă din rărunchi, parcă i s-ar fi luat de pe inimă o 
greutate de cincizeci de kilograme De la supărătoarea lui 
aventură, se încurcase, mai întâi, cu o femeie măritată, apoi 
se despărţise de ea, cuprins de spaima de-a nu cădea într-o 
nouă cursă; acum se întorcea la simplele fete de stradă, fete 
de-o noapte, escapade fără urmări, singurele de, altfel pe 
care le iubea temperamental, a căror blândă supunere îi 
sătura lăcomia sexuală. Era pe deplin fericit, niciodată nu 
păruse mai triumfător, mai mulţumit de sine. 

— Vezi, dragul meu, eram sigur! Aminteşte-ţi ce ţi-am 
spus întotdeauna. Numai pentru asta era făcută, nu pentru 
altceva, se vedea cât de colo. Întâi visează cai verzi pe 
pereţi, vor să se păstreze pentru vreun prinţ, care să le 
plătească foarte scump; apoi se duc cu cel dintâi băiat de 
prăvălie, după aceea încearcă să se agaţe de vreun nătâng 
de burghez cumsecade, dacă se mai găseşte aşa ceva pe 
lume, şi când lovitura a dat greş, îşi iau repede un amant, 
apoi altul, şi altul, câţi dă Dumnezeu!... Uf! nu mai e treaba 
mea! Călătorie bună şi-i doresc mult succes! 

O pornise spre soţia lui şi spre doctor, când o amintire i 
se trezi în minte şi-l făcu să întrebe încet: 

— Îmi spuneai că pruncul... 

Şi când Mathieu îi povesti că el însuşi îl dusese la „Copiii- 
Găsiţi”, ca să fie sigur că va fi lăsat acolo, îi strânse mâna cu 
putere. 

— Perfect! Îţi mulţumesc, dragul meu... lată-mă liniştit. 


Începu să fredoneze un cântec şi veni să se aşeze lângă 
Constance, care continua să-l consulte pe doctor. Îl luase pe 
genunchi pe micul Maurice şi-l privea cu afecţiune şi 
gelozie, ca o adevărată burgheză, veghind asupra sănătăţii 
unicului ei fiu, pe care-l adora şi din care voia să facă un 
prinţ al industriei şi al banului. Deodată exclamă: 

— Carevasăzică, doctore, eu aş fi vinovată... Crezi, într- 
adevăr, că un copil hrănit de mamă are totdeauna o 
constituţie mai bună, mai rezistentă la bolile copilăriei? 

— O! fără nicio îndoială, doamnă. 

Beauchene, morfolindu-şi trabucul, dădu din umeri şi 
izbucni în hohote de râs. 

— Fii pe pace! micuțul nostru va trăi o sută de ani; femeia 
din Bourgogne care l-a alăptat era cât un munte... Aşadar e 
lucru hotărât, doctore, vei stărui ca alăptarea maternă 
obligatorie să fie decretată pe cale parlamentară? 

Boutan râse şi el: 

— O, Doamne! de ce nu? 

Pe loc, această problemă fu pentru Beauchene un subiect 
de glume nesfârşite, argumentând că o astfel de lege ar 
răsturna toate obiceiurile şi moravurile, viaţa mondenă ar fi 
oprită în loc, saloanele închise, ca o consecinţă a alăptării 
impuse tuturor mamelor; nicio femeie n-ar mai avea sâni 
frumoşi, odată trecută de treizeci de ani, iar bărbaţii ar fi 
siliţi să se organizeze în sindicat, să aibă un serai unde să 
găsească femei de rezervă, în timp ce ale lor s-ar mărgini 
numai la funcţiile de doică. 

— Cu alte cuvinte, vrei o revoluţie? 

— Da, o revoluţie, spuse doctorul blajin. O vom face! 


IV 


Mathieu puse la punct marele său proiect, desţelenirea 
Chantebledului, lucrare care trebuia să scoată din 
pământul în sfârşit trezit la viaţă o  fecunditate 
nemaipomenită. Şi lucrul fu hotărât, în ciuda oricărei 
prudenţe, într-o superbă îndrăzneală plină de. Încredere şi 
speranţă. 

Într-o dimineaţă îl preveni pe Beauchâne că va părăsi 
uzina la sfârşitul lunii. În ajun avusese cu Seguin o lungă 
convorbire, se asigurase că acesta îi va ceda, bucuros, 
fostul pavilion de vânătoare şi vreo douăzeci de hectare 
împrejur, în condiţii foarte avantajoase. După cum avea 
motive să creadă, Seguin se afla într-o situaţie bănească 
încurcată; se spunea că pierduse la cărţi sume mari, plătise 
foarte scump amantele, şi avea o viaţă ce nu putea duce 
decât la un dezastru, de când căsnicia i se destrămase; se 
plângea mereu de veniturile ridicole pe care i le aduceau 
imensele terenuri necultivate din Chantebled, arendate 
doar unor asociaţii de vânătoare. Gândul lui statornic era să 
vândă; dar cui, unde să găsească un cumpărător pentru 
câteva mlaștini, bălării şi mărăcinişuri? De aceea fu încântat 
de afacerea propusă de Mathieu, sperând că, dacă o 
asemenea experienţă ar reuşi, va putea scăpa până la urmă 
de întreaga proprietate. Mai avură şi alte întrevederi, şi 
consimţi să vândă fără bani peşin, plata făcându-i-se doar 
prin anuităţi, prima anuitate urmând să fie achitată după 
doi ani de la data vânzării. Se învoiră totuşi să se mai 
întâlnească, pentru a pune la punct ultimele amănunte 
înainte de-a definitiva actul. Şi, într-o luni, pe la ora zece, 
Mathieu se îndreptă spre casa boierească din bulevardul 
Antin, pentru a parafa înţelegerea. 

Chiar în dimineaţa aceea, Celeste, camerista, primi pe la 
ora opt, în camera de păstrat rufăria, unde stătea de obicei, 
vizita doamnei Menoux, mica negustoreasă de pe strada 
învecinată; născuse de curând, şi acest fapt o preocupase 
foarte mult pe doamna Seguin, pe-atunci gravidă şi 


înspăimântată de sarcină. Negustoreasa nu-şi putea părăsi 
modesta prăvălioară decât dis-de-dimineaţă, lăsând-o în 
paza fetiţei portăresei. Mai întâi, aştepta ca soţul ei, fost 
militar, om chipeş, pe care-l adora şi de care era adorată, să 
plece la muzeu, unde slujea ca paznic; apoi pleca şi ea 
repede după târguieli şi se întorcea iute ca să câştige, în 
dugheana întunecoasă, unde soţii abia aveau loc să se 
învârtească, câţiva gologani care, împreună cu leafa 
bărbatului, îi făceau aproape oameni bogaţi. Relaţiile cu 
vecina ei Celeste deveniseră şi mai strânse de când 
„Cuţitoaia” îi dusese copilul, pe micul ei Pierre, la 
Rougemont, ca să-l dea acolo la doică, în cela mai bune 
condiţii posibile, pentru treizeci de franci pe lună. Ba 
„Cuţitoaia”, foarte binevoitoare, se oferise chiar să vină în 
fiecare lună, când sosea la Paris, să ia dânsa cei treizeci de 
franci, fapt care o scutea de plictiseala trimiterii banilor 
prin poştă, şi dând mamei putinţa să aibă veşti proaspete 
despre micuțul ei. Drept care, când venea sorocul, dacă 
„Cuţitoaia” întârzia o singură zi, doamna Menoux alerga 
speriată la Celeste, întotdeauna mulţumită, altminteri, să 
stea o clipă de vorbă cu fata asta, care era din satul unde se 
afla şi micul ei Pierre. 

— Mă ierţi, nu-i aşa? domnişoară, că te deranjez atât de 
dimineaţă. Mi-ai spus că cocoana dumitale n-are nevoie de 
dumneata înainte de ora nouă... Şi ştii, pentru că n-am veşti 
despre copil, m-am gândit că poate ai primit vreo scrisoare 
de acasă. 

Mică, slabă şi blondă, doamna Menoux, fiica unui biet 
funcţionar, avea o faţă delicată, palidă, de-o fermecătoare 
tristeţe. De aici îi venea, desigur, admiraţia pătimaşă pentru 
soţul ei, un bărbat înalt şi frumos, care-ar fi putut s-o frângă 
cu două degete. Şi de-o dârzenie, de-un curaj de neînfrânt; 
s-ar fi omorât muncind, numai ca el să-şi aibă cafeaua şi 
coniacul după fiecare masă. 

— Ah, mi-e foarte greu, totuşi, că l-am trimis pe Pierre al 
nostru atât de departe. Eu, pe lângă necazul că nu-mi văd 


bărbatul toată ziua, iată că am şi un copil pe care nu-l văd 
deloc! Nenorocirea e că trebuie să trăim. Cum să-l fi ţinut în 
fundătura asta de dugheană, unde de dimineaţă până seara 
n-am nicio clipă de răgaz pentru mine?... Ceea ce nu mă 
opreşte să plâng şi acum că n-am putut să-l alăptez; şi când 
soţul meu vine acasă, suntem ca nişte nătărăi, nu vorbim 
decât despre el... Carevasăzică dumneata, domnişoară, spui 
că acest Rougemont e un sat foarte sănătos, că niciodată nu 
sunt pe-acolo boli rele? 

Dar fu întreruptă de sosirea altui oaspete matinal, care o 
făcu să scoată un țipăt de bucurie. 

— O, doamnă Couteau, cât sunt de mulţumită că te văd, 
ce grozavă inspiraţie am avut să vin aici! 

În toiul exclamaţiilor de plăcută surpriză, trepăduşa le 
povesti că sosise cu un tren de noapte, cu un lot de doici, şi 
că, după ce le depusese în grabă în strada Roquepine, îşi 
începuse îndată alergăturile. 

— După ce i-aş fi dat bună ziua Celestei, în treacăt, mă 
gândeam să vin la dumneata, scumpă doamnă... Dar, fiindcă 
te găsesc aici, putem să încheiem socotelile pe luna asta, 
dacă vrei. 

Speriată, doamna Menoux o privea. 

— Şi micul meu Pierre ce face? 

— N-o duce rău, n-o duce râu... Ştii, nu e prea voinic, nu 
poţi spune că e un copil gras. Dar e atât de micuţ, atât de 
drăgălaş, cu faţa lui puţin cam palidă... Sigur, dacă sunt unii 
mai dolofani, sunt şi alţii mai slăbuţi. 

Îşi muia glasul, căutând cuvinte care s-o neliniştească pe 
mamă, fără ca, totuşi, s-o aducă la disperare. Era tactica ei 
obişnuită: să tulbure inima, ca să poată scoate, apoi, din 
spaima maternă, cât mai mulţi bani. De astă dată văzu, 
pesemne, că poate să împingă lucrurile mai departe, să 
născocească chiar o uşoară boală a copilului. 

— Totuşi, trebuie să vă spun, pentru că eu nu ştiu să mint, 
şi, afară de asta, e şi datoria mea... Ei da! a fost bolnav 
îngeraşul, şi încă nu e tocmai înzdrăvenit. 


Foarte palidă, doamna Menoux îşi împreună mâinile mici 
şi subţiri. 

— Dumnezeule! o să moară! 

— Nu, nu! îţi spun doar că e ceva mai bine... Ah! zău, nu 
îngrijirea îi lipseşte, ar trebui să vezi cum îl răsfaţă femeia 
lui Loiseau! Când copiii sunt drăgălaşi, ştiu ei prea bine să 
se facă şi iubiţi! Toţi din casă îl iubesc, şi ce de bani s-au mai 
cheltuit cu el! Medicul a venit de două ori, s-au cumpărat şi 
medicamente... Numai că toate astea costă. 

Cuvântul căzu ca o lovitură de măciucă. Apoi, fără să lase 
mamei speriate, care tremura, timpul să se reculeagă: 

— Vrei să facem socoteala, dragă doamnă? 

Doamna Menoux, care avea de gând să facă o plată 
înainte de-a se întoarce acasă, fu foarte bucuroasă că luase 
bani la ea. Căutară un petic de hârtie, să facă socotelile. 
Întâi, plata lunii: treizeci de franci; după aceea, cele două 
vizite ale medicului, şase franci; şi cu medicamentele, făcea 
zece franci. 

— Ah! voiam să-ţi spun că a murdărit atâta rufărie din 
cauza diareii, că ar trebui să mai dai trei franci pentru 
săpun. Aşa ar fi drept, fără să mai punem la socoteală alte 
mici cheltuieli, pentru zahăr, ouă, aşa că eu, în locul 
dumitale, ca să arât că sunt o mamă cu adevărat bună, aş 
mai da cinci franci. Patruzeci şi cinci de franci cu totul, îţi 
convine? 

Cu toată tulburarea ei, negustoreasa avu impresia că e 
furată, că i se speculează durerea. Şi făcu un gest de 
surpriză şi de revoltă la gândul că trebuie să dea atâţia 
bani, banii pe care-i câştiga cu atâta greutate. Câtă aţă, 
câte ace trebuia să vândă până să adune asemenea sumă! 
Şi lupta ei, între nevoia de a face economii şi dragostea şi 
îngrijorarea ei, ar fi înduioşat până şi inimile cele mai tari. 

— Dar toate astea fac o jumătate de lună în plus. 

„Cuţitoaia” redeveni pe loc aspră. 

— Şi ce vrei? nu e vina mea! Iotuşi, nu poţi să-ţi laşi 
copilul să moară. Cred că nu asta doreşti. Atunci, trebuie să 


suporţi cheltuielile necesare. Şi, dacă nu mai ai încredere în 
mine, spune-mi, vei trimite banii direct, te vei descurca 
singură. lar pentru mine va fi o uşurare, fiindcă, în treaba 
asta, şi eu pierd destulă vreme şi-mi dau multă osteneală, 
că întotdeauna sunt proastă de bună! 

Doamna Menoux se lăsase convinsă, înfiorându-se din 
nou şi biruită, când altă greutate se ivi. N-avea la ea decât 
aur, două monede de câte douăzeci de franci şi una de zece. 
Cele trei monede străluceau pe masă. „Cuţitoaia” le privea 
cu ochii ei galbeni şi ficşi. 

— Dar nu-ţi pot da restul de cinci franci, n-am niciun ban 
la mine... Tu, Celeste, n-ai cumva să dai rest doamnei? 

Se hotărâse să pună întrebarea, dar cu un astfel de ton şi 
o astfel de privire încât cealaltă pricepu. 

— N-am niciun ban la mine. 

Se lăsă o tăcere adâncă. Apoi, cu inima zdrobită, cu un 
gest de resemnare disperată, doamna Menoux n-avu 
încotro. 

— Păstrează cei cinci franci pentru dumneata, doamnă 
Couteau, pentru că-ţi dai atâta osteneală. Şi, Dumnezeule 
mare! fă să-mi aducă noroc banii ăştia, ca, cel puţin, 
copilaşul să mi se facă mare şi frumos, ca taică-său! 

— O! cât despre asta, garantez! strigă entuziasmată 
trepăduşa. N-are nicio importanţă această uşoară diaree, 
dimpotrivă! Eu văd destui pruncuşori, şi nu uita ce-ţi prezic: 
al dumitale va fi nemaipomenit. Cum nu se poate mai 
frumos! 

Când doamna Menoux plecă, „Cuţitoaia” o copleşise cu 
atâtea linguşiri, atâtea făgăduieli, încât ea se simţea foarte 
bine dispusă şi foarte veselă, nemaipărându-i rău de bani, 
visând la ziua în care micul ei Pierre se va întoarce cu 
obrajii bucălaţi şi viguros ca un stejar. 

Îndată ce uşa se închise, Celeste începu să râdă, cu râsul 
ei atât de obraznic. 

— Ce-ai mai dus-o cu zăhărelul! Pun rămăşag că copilul 
n-a avut nici măcar guturai. 


„Cuţitoaia” îşi luă mai întâi o figură demnă. 

— Spune-mi mai degrabă că mint. Copilul nu e bine, într- 
adevăr. 

Veselia cameristei spori şi mai mult, 

— Nu! ştii că ai haz grozăvindu-te la mine! Ascultă, te 
cunosc, ştiu ce înseamnă când ţi se mişcă vârful nasului! 

— Copilul e foarte slăbuţ, repetă trepăduşa cu glasul 
înmuiat. 

— Oh! de asta nu mă îndoiesc. Totuşi, aş vrea să văd 
reţetele medicului, şi săpunul, şi zahărul... Mie, ştii bine, că 
puţin îmi pasă. Acestei doamne Menoux îi dau bună ziua, 
bună seara, şi atâta tot. Ea îşi are treburile ei, eu pe-ale 
mele... Ca şi tine; tu ai interesele tale, cu atât mai bine dacă 
poţi stoarce cât vrei. 

Dar „Cuţitoaia” schimbă vorba, întrebând-o dacă n-are 
vreun strop de băutură, căci călătoriile, noaptea, îi 
întorceau stomacul pe dos. Şi Cleste, râzând întruna, 
scoase din fundul unui dulap o sticlă de malaga, începută, şi 
o cutie cu biscuiţi. Era ascunzătoarea ei, cu provizii furate 
din cămară. Apoi, cum trepăduşa îşi exprima teama ca nu 
cumva doamna să dea peste ele, făcu un gest de dispreţ şi 
batjocură. Nici vorbă de aşa ceva; cucoana sta cu nasul în 
ligheanele şi borcănaşele ei! Nicio primejdie s-o cheme mai 
înainte de a-şi da cu tot felul de sulimanuri, ca să rămână 
frumoasă. 

— Numai de copii mi-e frică, de Gaston şi Lucie ai lor, 
broscoii care-mi stau mereu în spinare, pentru că părinţii 
nu se ocupă deloc de ei şi îi lasă, de dimineaţă până seara, 
să se joace aici, sau la bucătărie... Şi, din cauza asta, nu 
îndrăznesc să închid uşa, de teamă să nu se năpustească în 
ea cu picioarele şi cu pumnii. 

După ce aruncă o privire iscoditoare pe culoar şi se 
aşezară amândouă la masă, nu trecu mult şi se încinseră la 
vorbă, îşi spuseră una alteia ce aveau pe suflet. Ajunseră 
până la sfruntata neruşinare, până la inconştienţa 
dezgustătoare de a spune tot ce ştiau. Celeste, sorbindu-şi 


cu înghiţituri mici paharul cu malaga, o întreba ce maie 
nou pe acasă, iar „Cuţitoaia” nu mai minţea, spunea acum 
adevărul brutal, între doi biscuiţi. La soţii Vimeux murise, 
după cincisprezece zile de la sosirea lui la Rougemont, 
ultimul copil al cameristei, cel pe care doamna Rouche, 
prevenită prea târziu, nu putuse să-l scoată mort la naştere; 
şi soţii Vimeux, care-i erau oarecum veri, îi trimiteau 
salutări, rugând-o pe ea s-o anunţe totodată că-şi mărită 
fata. La femeia Gavette, bătrânul care îngrijea de sugari, în 
timp ce familia era la câmp, căzuse peste foc cu un prunc în 
braţe; fuseseră totuşi salvaţi, numai micuțul se pârlise 
puţin. Soţia lui Cauchois, nu prea nemulțumită în realitate, 
se temea să nu aibă neajunsuri, fiindcă îi muriseră dintr- 
odată patru, din cauza unei ferestre care rămăsese 
deschisă, noaptea, din nebăgare de seamă; toţi patru erau 
mici parizieni, doi de la „Asistenţă” şi doi trimişi de doamna 
Bourdieu, moaşa. De la începutul anului parcă era un făcut: 
câţi soseau, aproape tot atâţia erau îngropaţi. Până şi 
primarul spunea că prea mulţi mureau şi că, în felul ăsta, 
comunei îi va ieşi până la urmă nume rău. Şi era sigur că 
femeia Couillard va primi, ea cea dintâi, într-o bună zi, 
vizita jandarmilor, dacă nu va avea grijă să păstreze cel 
puţin unul viu, din când în când. 

— O! această Couillard!... Închipuie-ţi, draga mea, îi 
adusesem unul, un adevărat Isus, copilaşul unei domnişoare 
drăguţe, pe care tatăl ei, mi se pare, o mângâiase prea de- 
aproape. Patru sute de franci, ca să-l crească până la prima 
împărtăşanie. A trăit cinci zile... Nu zău, e prea de tot. M-a 
apucat o furie! Am întrebat-o pe Couillard dacă are de gând 
să-mi feştelească obrazul... Pe mine numai inima asta bună 
pe care o am mă va pierde. Nu pot să rezist când îmi cere 
cineva un serviciu; şi numai Dumnezeu ştie cât de mult 
iubesc copiii! N-am trăit niciodată decât pentru ei. Aşa de 
pildă tu, dacă ai mai avea unul... 

— Ah! asta nu! strigă Celeste revoltată. M-am ars de 
două ori, ştiu acum să mă feresc. 


— E o presupunere. Dacă ai mai avea unul, ţi-aş spune: 
„Fata mea, nu-l mai încredința femeii Couillard, nu trebuie 
niciodată să-l ispiteşti pe bunul Dumnezeu”. La urma urmei, 
suntem amândouă nişte femei cinstite, nu-i aşa? şi eu mă 
spăl pe mâini, pentru că, deşi îi duc acolo pe aceşti îngeraşi, 
nu-i hrănesc eu. Când ai conştiinţa împăcată, dormi liniştită. 

— E drept, încheie Celeste, părând profund convinsă. 

Şi, în timp ce se înduioşau astfel, golind paharele de 
malaga, o vedenie roşie se ridica în faţa ochilor lor, 
cumplitul Rougemont, cu cimitirul ticsit cu mici parizieni, 
satul spurcat şi însângerat, ca un abator, de laşe asasinate, 
a cărui turlă se ivea, paşnic, la orizontul vastelor câmpii. 
De-a lungul culoarului se auziră însă tropăituri şi camerista 
se repezi să-i izgonească pe Gaston şi pe Lucie, care veneau 
în grabă. 

— Plecaţi! n-am nevoie de voi, mama voastră vă interzice 
să veniţi aici. 

Apoi se întoarse furioasă. 

— Aşa e întotdeauna! nu pot şi eu să spun sau să fac ceva, 
fără să mă împiedic de ei. Să se mai ducă şi cu doica! 

— Pentru că veni vorba, reluă „Cuţitoaia”, ai auzit că a 
murit şi pruncul Mariei Lebleu? Trebuie să i se fi scris. Un 
copil atât de frumos! parcă i-ar mătura vântul, ce vrei! Şi, la 
urma urmei, copil de doică, copil de sacrificiu. 

— Da, mi-a spus că i s-a scris. Dar m-a implorat să nu-i 
povestesc doamnei, fiindcă asta face întotdeauna impresie 
proastă. În realitate, puţin îi pasă, de vreme te are iar lapte 
acum. Pedeapsa pentru ea constă într-aceea că, dacă 
copilul ei a murit, nici fetiţa cucoanei nu merge prea bine. 

Trepăduşa ciuli urechile. 

— A! nu-i merge bine? 

— Nu. Într-adevăr! Şi nu din cauza laptelui; are lapte din 
belşug şi foarte bun. Dar n-am mai văzut în viaţa mea o 
asemenea căpăţânoasă, mereu mâniată, brutală, obraznică, 
trântind uşile, spunând că va sparge tot, la cea mai mică 


observaţie. Şi apoi bea într-un mod dezgustător, ah, da, 
cum nu-i e îngăduit unei femei să bea. 

O licărire de bucurie scânteia, încetul cu încetul, în ochii 
spălăciţi ai „Cuţitoaiei”, care dădea mereu din cap, ca şi 
cum ar fi vrut să spună că se aştepta la asemenea lucruri. 
În colţul acela al Normandiei, la Rougemont, toate femeile 
beau mai mult sau mai puţin; fetiţele aduc la şcoală, în 
fundul coşuleţului, sticluţe cu rachiu. Dar Marie Lebleu era 
dintre acelea care cădeau sub masă şi se putea spune că, în 
tot timpul ultimei ei sarcini, nu se mai trezise din beţie. Nu 
acesta era mijlocul de-a avea mame sănătoase şi copii 
voinici. 

— Dragă, o cunosc, e nesuferită. Numai că medicul care a 
ales-o nu mi-a cerut părerea, nu-i aşa? De altfel, nici nu mă 
priveşte, o aduc, îi duc copilul înapoi, nu ştiu, n-am văzut, 
burghezii n-au decât să se descurce singuri. 

Celeste izbucni într-un hohot de râs. 

— Nu, nici nu-ţi poţi închipui ce viaţă infernală duce aici! 
Se bate cu lumea, a aruncat o carafă în capul vizitiului, i-a 
spart doamnei un vas mare de flori; pe toţi îi face să 
tremure, ţinându-i într-o spaimă continuă, că cine ştie ce 
ispravă o să mai facă. Şi, pe urmă, dacă ai vedea ce feste le 
joacă, numai ca să poată bea. Când au băgat de seamă că-i 
place băutura, au încuiat toate lichiorurile. Atunci, ştii ce-a 
născocit? Săptămâna trecută a dat pe gât o sticlă întreagă 
de melisă şi s-a îmbolnăvit, dar bolnavă nu glumă! Altă dată 
au surprins-o bând apă de colonie, direct dintr-un flacon, 
din cele ce se găsesc în camera de toaletă. Acum cred că se 
cinsteşte cu spirtul care i se dă pentru reşou... îţi vine să 
mori de râs. Tare mă mai distrez, mă stric de râs în colţul 
meu! 

Şi se înăbuşea, bătea din palme, râdea cu lacrimi de 
boroboaţele care tulburau viaţa stăpânilor, în timp ce 
trepăduşa,  gâdilată parcă de asemenea poveşti 
caraghioase, începuse şi ea să se strâmbe de râs, într-un 
acces de veselie sălbatică. Dar deodată se linişti. 


— Păi atunci au s-o dea afară! 

— Nici vorbă. Dacă ar fi îndrăznit, asta s-ar fi şi 
întâmplat. 

Se auzi soneria. Celestei îi scăpă o înjurătură. 

— Bine! lată că mă sună cucoana s-o frecţionez. N-ai o 
clipă de linişte. 

Dar „Cuţitoaia” se şi ridicase, serioasă, cu gândul numai 
la potlogăriile ei, gata de plecare. 

— Nu, nu, fetiţo, du-te la treburile tale. Am o idee, mă 
duc s-o caut pe una dintre doicile aduse azi-dimineaţă, o 
fată de care garantez ca de mine însămi. Peste o oră mă 
întorc aici cu ea şi vei primi şi tu un mic dar dacă mă ajuţi s- 
o bag aici. 

Şi dispăru, în timp ce camerista, până să răspundă la a 
doua chemare a soneriei, punea la loc, fără nicio grabă, în 
fundul dulapului, malaga şi biscuiţi. 

În ziua aceea, pe la ora zece, Seguin trebuia să plece cu 
soţia şi prietenul lor Santerre să dejuneze la Mantes, ca să 
încerce un automobil cu motor electric, pe care-l 
comandase la un preţ ridicat. Se pasionase pentru acest 
sport nou al marilor viteze, mai puţin din plăcere personală 
cât din dorinţa de a fi întotdeauna în primele rânduri ale 
ahtiaţilor după mode noi. Astfel, cu un sfert de oră mai 
devreme, se şi afla în sala mare, plină de bibelouri, care-i 
servea de birou, îmbrăcat într-un costum de sport, executat 
după indicaţiile lui, compus din pantaloni şi haină verzuie 
de catifea reiată, pantofi galbeni şi o pălărioară de piele. 
Glumi pe socoteala lui Santerre, când acesta se înfăţişă în 
haine de oraş, îmbrăcat într-un costum gri-deschis, foarte 
plăcut ca aspect. 

A doua zi după ieşirea din lăuzie a Valentinei, 
romancierul devenise iar intimul, comeseanul casei. Nimic 
nu-i mai întuneca veselia, nu-l mai indispunea înfăţişarea 
unei femei urâţite de sarcină şi putea să reia cu ea plăcutul 
roman întrerupt, sigur fiind acum de biruinţă. Şi chiar 
Valentine, salvată de groaznica ei teamă de moarte, scăpată 


de maternitatea pe care o socotea drept cea mai cumplită 
dintre catastrofe, simţise, cu o mare uşurare, nevoia de a 
recâştiga timpul pierdut, aruncându-se nebuneşte în valul 
petrecerilor, în vârtejul extravagant al vieţii mondene. Din 
nou fină şi drăgălaşă, regăsindu-şi tinereţea şi aerul ei de 
băieţandru, nu simţise niciodată asemenea poftă de 
distracţii, împinsă, din ce în ce mai mult, de logica inflexibilă 
a faptelor, să-şi lase copiii în grija servitorilor, să-şi 
părăsească, zilnic, tot mai mult, casa, ca să-şi facă toanele 
după cum o tăia capul, mai ales că soţul ei făcea la fel, în 
bruştele lui accese de gelozie şi brutalitate, care izbucneau 
din senin, fără motiv, în chip prostesc. Era o căsnicie 
iremediabil ratată, o familie distrusă, ameninţată de cel mai 
mare dezastru, şi Santerre trăia acolo în largul lui, îi grăbea 
distrugerea, acceptat, fireşte, de către soţ, cu care continua 
să se întreacă în discuţii filosofice şi literare pesimiste, 
aşteptând ca femeia să-i cadă în braţe. 

Scoase un strigăt de admiraţie când Valentine apăru, în 
sfârşit, într-o delicioasă toaletă de voiaj şi o tocă de 
amazoană. Şi, cum pleca, * spunându-le că se va întoarce 
imediat, după ce-şi va fi văzut pe micuța ei Andree şi va fi 
dat ultimele ordine doicii: 

— Grăbeşte-te! îi strigă soţul. Eşti nesuferită, niciodată 
nu eşti gata! 

În clipa asta fu anunţat Mathieu, şi Seguin îl primi, totuşi, 
ca să-i spună cât regretă că nu poate sta de vorbă mai 
temeinic în ziua aceea cu el. Totuşi, înainte de a fixa o nouă 
întâlnire, voia să ia notă de noile condiţii pe care 
cumpărătorul dorea să le pună vânzării, şi anume să-şi 
rezerve dreptul exclusiv de-a cumpăra, mai târziu, în 
anumite condiţii, cu bucata şi la date fixe, întreg domeniul. 
Îi făgădui să examineze atent propunerea, când o zarvă 
neaşteptată îi curmă vorba: se auzeau ţipete din depărtare, 
tropăieli sălbatice, uşi trântite cu putere. 

— Ce e asta? ce e asta? murmură el, întorcându-se spre 
pereţii care se cutremurau. 


Dar uşa se deschise şi Valentine reapăru, speriată, roşie 
de fiică şi mânie, cu micuța Andree în braţe, care gemea 
zbătându-se. 

— Da, da, comoara mea, nu plânge, nu-ţi va mai face 
rău... Nu, nimic, taci! 

Şi o aşeză în fundul unui fotoliu larg, unde copilul tăcu 
numaidecât. Era o fetiţă încântătoare, dar încă destul de 
firavă pentru cele patru luni ale ei, încât nu se vedeau pe 
faţa-i palidă decât frumoşii ei ochi mari. 

— Dar spune-mi ce s-a întâmplat? întrebă Seguin mirat. 

— Ce să se întâmple, dragul meu? Am găsit-o pe Marie 
beată ca un hamal, prăbuşită peste leagăn, gata să-mi 
înăbuşe fetiţa. Câteva clipe încă, şi-ar fi omorât-o... Beată la 
ora zece dimineaţa, s-a mai pomenit? Observasem că bea, 
ascundeam lichiorurile, speram s-o mai pot ţine, pentru 
laptele ei foarte bun. Şi închipuiţi-vă ce-a băut: alcoolul 
pentru maşina de spirt! Sticla goală rămăsese lângă ea. 

— Dar, în sfârşit, ce-a spus? 

— A vrut să mă bată, foarte simplu, Când am început s-o 
zgudui, s-a aruncat asupra mea, beţivă furioasă, înjurând ca 
un surugiu. De abia am avut timp să fug cu fetiţa în braţe, 
în timp ce ea se baricada în cameră, unde s-a apucat să 
sfarme mobilele. Ia ascultă! 

Într-adevăr, prin pereţi se auzea un zgomot depărtat, ca 
de masacru. Ioţi se uitau unul la altul; se lăsă o mare 
tacere, plină de emoție şi teamă. 

— Atunci? întrebă în cele din urmă Seguin, cu glas 
scăzut. 

— Atunci, dragul meu, ce vrei să-ţi spun? Femeia asta e o 
fiară sălbatică, nu pot s-o mai las în grija ei pe Andre, că 
ne-o omoară. Am adus copilul aici şi nu i-l voi mai duce 
înapoi, se-nţelege. Îţi mărturisesc că nici eu n-aş îndrăzni să 
intru în camera ei... Va trebui s-o dai pe uşă afară, după ce-i 
vei fi făcut socoteala. 

— Eu, eu! strigă el. 


Apoi, începând să se plimbe prin cameră, biciuit de mânia 
ce clocotea în el, izbucni: 

— Ştii că începe să-mi fie silă de toate istoriile astea 
idioate. Cu sarcina ta, cu lăuzia, cu doicile tale acum, casa a 
devenit de nesuferit, vom ajunge să ne batem de dimineaţă 
până seara... La început mi s-a spus că prima, pe care o 
alesesem cu atâta grijă, n-are lapte bun. Pe urmă, iată că a 
doua are lapte bun, după cât se pare, dar se îmbată şi 
înăbuşă copilul. Şi acum o să vină o a treia, o altă ticăloasă, 
care o să ne înnebunească şi o să ne dea gata... Nu, nu, e 
prea mult, nu vreau! 

Valentine, care se liniştise, deveni agresivă: 

— Ce? ce nu vrei? N-are niciun sens ceea ce spui... Avem 
un copil şi ne trebuie o doică. Tu însuţi, dacă ţi-aş fi spus că 
vreau să-l alăptez, mi-ai fi răspuns că e o tâmpenie. Dacă m- 
ai vedea mereu cu fetiţa în braţe, ai pretinde că nu mai poţi 
să stai acasă. Şi apoi, nici nu vreau să alăptez, nici nu pot... 
După cum spui şi tu, vom lua o a treia doică, e foarte 
simplu, imediat, cum ne-o fi norocul. 

El se oprise, deodată, în faţa micuţei Andree, care, 
speriată de umbra asta mare, începu să ţipe. Poate că nici 
n-o vedea, orbit de mânia care-i urcase sângele la cap, după 
cum nu putu să-i vadă nici pe Gaston şi pe Lucie, care 
alergaseră la auzul ţipetelor şi rămăseseră pironiţi, la uşă, 
de curiozitate şi spaimă; şi, cum nimeni nu se gândea să-i 
dea afară, şedeau acolo, văzând şi auzind tot. 

— 'Trăsura ne aşteaptă jos, continuă Seguin, silindu-se ca 
vocea să-i pară liniştită. Să ne grăbim, să plecăm. 

Uimită, Valentine îl privi. 

— Hai, fii om cu scaun la cap. Pot eu să-mi las copila, când 
n-am pe nimeni cui s-o încredinţez? 

— Trăsura ne aşteaptă jos, repetă el tremurând. Să 
plecăm degrabă. 

Şi cum de astă dată soţia lui se mulțumea să ridice din 
umeri, fu cuprins de turbare, de una dintre acele crize de 
subită demenţă, care-i provocau accese de violenţă, chiar 


când era lume de faţă, arătându-şi atunci, în furia lui, plaga 
înveninată de care suferea, acea absurdă gelozie, născută 
din fraudele conjugale cu care păcălea natura, primele 
motive ale dezastrului. Ar fi strivit copilul care plângea, 
această sărmană şi mică fiinţă atât de plăpândă, ca fiind 
vinovată de toate, ca o piedică astăzi în calea plimbărilor şi 
plăcerilor ce şi le făgăduise şi a căror realizare îi părea de-o 
importanţă hotărâtoare. Şi cu atât mai bine dacă acum era 
aici un prieten, un alt bărbat, ca să-l audă.. 

— A! nu vrei să vii? Crezi că mă interesează fata ta? E 
oare a mea? Nu-ţi face iluzii, dacă mă prefac că o accept, o 
fac numai pentru a avea linişte. Dar ştiu eu ce ştiu, nu-i aşa? 
şi tu ştii de asemenea, fiindcă numai noi doi putem să ştim. 
Da, mi-aduc aminte, îmi amintesc cum s-au petrecut 
lucrurile, şi totuşi ajung la convingerea că fata nu e a mea... 
Nu eşti decât o curvă, iar copila ta e o bastardă; şi-aş fi un 
mare nătărău să mă împiedic de-un copil pe care ţi l-ai făcut 
în cine ştie ce cameră de hotel obscur. Nu veţi fi mulţumite, 
voi două, decât atunci când mă veţi fi alungat din casă... Nu 
vrei să vii, nu-i aşa? Bună seara! mă voi plimba singur. 

Şi, ca un trăsnet, Seguin plecă fără să-i adreseze un 
cuvânt lui Santerre, care rămăsese tăcut, uitând complet că 
Mathieu e acolo şi aşteaptă un răspuns. Acesta din urmă, 
uluit de tot ce auzise fără voia lui, nu îndrăznise să se 
retragă, de teamă ca plecarea lui să nu pară a fi urmarea 
scenei la care asistase. Nemişcat, întorcea capul, se uita la 
micuța Andre, care ţipa mereu, se uita la ceilalţi doi copii, 
Gaston şi Lucie, muţi de spaimă, ghemuiţi unul în altul, 
după fotoliul în care scâncea sora lor. 

Valentine se prăbuşi pe un scaun, cu mâinile tremurând, 
sufocată în hohote de plâns. 

— Ah! cum se poartă cu mine, ah! mizerabilul!... Şi eu 
care era cât pe-aci să mor, care am suferit atâta şi mai sufăr 
încă din cauza acestui copil nenorocit, care e al lui, o jur 
înaintea lui Dumnezeu!... Nu, nu! s-a terminat, niciodată nu 
mă va mai atinge, nici chiar cu vârful degetelor. Mai bine 


mă omor, da! mă omor, decât s-o iau de la capăt, să mă 
expun din nou unei asemenea mârşăvii. 

Erau ţipetele, bâiguite printre lacrimi, ale femeii 
brutalizate de bărbat, pe care o scot din fire chinurile unei 
maternităţi blestemate, foarte hotărâtă ca, de acum înainte, 
să-şi caute plăcerea acolo unde o va găsi, deoarece căsnicia 
îi era distrusă. 

Santerre, care stătuse până atunci deoparte, părea că 
aşteaptă. Se apropie de ea cu blândeţe, îndrăzni să-i ia 
mâna, cu un gest de compătimire afectuoasă, spunând cu 
jumătate glas: 

— Hai, scumpă prietenă, linişteşte-te... Ştii bine că nu eşti 
singură, că nu eşti părăsită... Sunt lucruri care nu te pot 
atinge. Linişteşte-te, nu mai plânge, te implor, îmi rupi 
inima. 

Devenea cu atât mai afectuos cu cât bărbatul se arătase 
mai brutal, ştiind în ce rouă delicioasă scaldă şi înmoaie 
inima unei femei brutalizate dezmierdările. Mâna lui 
cuceritoare urcase până la gingaşa încheietură a mâinii ei, 
lăsată în voia lui, vârfurile mustăţii îi atingeau cârlionţii 
răzvrătiți de pe frunte. Şi se aplecă şi mai mult, învăluind-o 
în întregime, coborându-şi şi mai mult glasul, gata s-o 
adoarmă doar cu o şoaptă. Abia câteva cuvinte se mai 
auziră. 

— Nu-ţi mai face sânge rău. Lasă prostiile astea... [i-am 
mai spus că nu-i decât un nepriceput. 

De două ori cuvântul „nepriceput” reveni, cu un fel de 
compătimire ironică; şi ea păru că înţelege, căci zâmbi vag, 
printre lacrimile care încetau să-i mai curgă, murmurând şi 
ea, foarte încet: 

— Da, da, ştiu... Eşti bun, îţi mulţumesc. Şi ai dreptate, 
prea aş fi proastă acum... Ah! orice s-ar întâmpla, numai să 
fiu şi eu puţin fericită! 

Mathieu văzu limpede cum îşi desprindea uşor mâna, 
după ce-i strânsese şi ea mâna lui Santerre. Era 
mângâierea acceptată, întâlnirea amânată până acum şi 


acceptată, în sfârşit, pentru o zi apropiată. Şi toate acestea 
păreau fireşti, în dezastrul sufletesc în care se afla, în 
drumul inevitabil spre adulter al soţiei viciate de către soţ, 
al mamei care refuzase să-şi alăpteze copilul. Totuşi, un 
țipăt scos de Andree o făcu să se ridice în picioare, 
tremurând, trezită la situaţia reală. Dacă biata fiinţă era 
atât de plăpândă şi murea pentru că nu supsese laptele 
mamei, şi aceasta era expusă, în egală măsură, pericolului 
prăbuşirii totale, prin refuzul ei de-a o alăpta, de-a o purta 
la sânul ei, asemeni unui scut de neînvinsă apărare. Viaţa, 
salvarea uneia prin cealaltă, sau pierderea amândurora! 
Fără-ndoială, în clipa asta avu conştiinţa limpede a 
primejdiei, căci un sentiment de revoltă o desprinse de 
Santerre şi alergă să-şi ia copila, ca s-o liniştească, 
copleşind-o cu sărutări, ca şi când ar fi vrut să facă din ea o 
pavăză împotriva ultimei nebunii pe care simţea că e gata s- 
o săvârşească. Şi ce jale! să-i vezi şi pe ceilalţi doi copii 
acolo, privind şi ascultând! Apoi, când băgă de seamă că şi 
Mathieu aşteaptă încă, o cuprinse din nou plânsul, încercă 
să explice lucrurile şi ajunse chiar să ia apărarea soţului ei. 

—  Iertaţi-l, sunt momente când îşi pierde capul... 
Doamne! ce-am să mă fac cu copila asta? Acum n-o mai pot 
alăpta, s-a isprăvit! E înspăimântător să fii atât de 
buimăcită încât să nu mai ştii ce trebuie să faci!... Ce se va 
întâmpla cu mine, Dumnezeule? 

Jenat, dându-şi seama că-i scapă, de când şi-a luat fetiţa 
în braţe, Santerre încercă să intervină, s-o recucerească 
prin cuvinte linguşitoare. Dar ea nu-l asculta şi era gata să- 
şi amâne lupta pentru altă dată, când o neaşteptată 
întâmplare îi aduse victoria. 

Celeste, care intrase fără zgomot, aştepta ca doamna să 
binevoiască a-i permite să vorbească. 

— Prietena mea a venit să mă vadă, doamnă, ştiţi, femeia 
din satul meu, Sophie Couteau, şi fiindcă a adus cu ea o 
doică... 

— E aici o doică? 


— Da, doamnă, şi încă una foarte frumoasă, foarte bună. 

Apoi, văzând tresărirea de bucurie a stăpânei sale, 
bucuria ei de a fi astfel salvată pe neaşteptate, deveni şi mai 
zeloasă. 

— Să nu se obosească coniţa să ţină fetiţa. În braţe. 
Coniţa nu e învățată... Dacă îmi îngăduie coniţa, am să-i 
aduc această doică. 

Valentine o lăsă să-i ia copilul, respirând fericită şi 
uşurată. În sfârşit, cerul n-o părăsea! Dar nu fu de părere 
să i se aducă doica, cuprinsă din nou de groază la ideea că, 
dacă cealaltă, care era beată în camera ei, ar ieşi şi ar 
întâlni-o pe cea nouă, ar fi în stare să-i bată pe toţi şi să 
înceapă iar să spargă totul! Pe urmă, vru cu tot dinadinsul 
să-i ia cu ea pe Santerre şi Mathieu, mai ales pe acesta din 
urmă, care sigur se pricepea la treaba asta, spunea ea, deşi 
el protestă. Numai pe Lucie şi Gaston îi opri, cu tot 
dinadinsul, s-o urmeze. 

— N-avem nevoie de voi, staţi aici, jucaţi-vă. lar noi. 
ceilalţi, să mergem, toţi, dar încet, în vârful picioarelor, ca 
să nu simtă cealaltă. 

Valentine puse să se închidă cu grijă uşile camerei de 
albituri. „Cuţitoaia” era acolo, în picioare, cu o fată voinică, 
de vreo douăzeci şi cinci de ani, care ţinea în braţe un copil 
superb. Fata, o brună cu fruntea mică, cu faţa lată, 
îmbrăcată foarte curat, schiţă un salut de doică stilată, care 
a mai slujit la burghezi bogaţi şi care ştie să se poarte. Dar 
Valentine era extrem de încurcată, se uita la doică, se uita şi 
la copil, ca o femeie nepricepută, ai cărei copii - primii doi - 
fuseseră alăptaţi într-o cameră vecină cu a ei, fără ca ea să 
se fi îngrijit sau amestecat vreodată, în disperarea ei, m 
timp ce Santerre sta deoparte, apelă la priceperea lui 
Mathieu, care refuză din nou să se amestece. Şi abia atunci 
„Cuţitoaia”, după ce se uită chiorâş la domnul ăsta pe care-l 
întâlnea pretutindeni în calea intereselor ei, îşi îngădui să 
intervină. 


— Doamna vrea să aibă încredere în mine?... Să-şi 
amintească doamna că îmi îngăduisem să-i ofer serviciile 
mele şi, dacă le-ar fi primit, ar fi scăpat de multe 
neajunsuri. Cât despre Marie Lebleu, care e o fiinţă 
nesuferită, aş fi putut, desigur, s-o previn pe doamna, când 
venisem să-i iau copilul. Dar, din moment ce medicul 
doamnei o alesese, se-nţelege că nu mai puteam să spun 
nimic. Că are lapte bun, are! numai că şi gura îi merge tot 
atât de bine, şi bea întruna... Aşadar, dacă acum doamna 
vrea să aibă încredere în mine... 

Şi se-ntindea la vorbă, nu mai isprăvea, se mândrea cu 
cinstea meseriei, lăuda calitatea mărfii oferite. 

— Ei bine! doamnă, vă spun că o puteţi lua pe Catiche cu 
ochii închişi. E ceea ce vă trebuie, nu găsiţi alta ca ea în tot 
Parisul. Uitaţi-vă cât de bine arată, cât e de voinică, ce 
sănătate! şi copilul, vedeţi, nu vrea decât să trăiască! E 
măritată, e adevărat, are şi o fetiţă de patru ani, acolo, la 
ţară, cu bărbatu-său; vedeţi, totuşi, nu e o crimă să fii 
femeie cinstită... în sfârşit, doamnă, o cunosc şi răspund de 
ea cu capul meu. Dacă nu veţi fi mulţumită, eu, doamna 
Couteau, vă dau banii înapoi. 

Valentine făcu un gest de plictiseală, grăbită cum era să 
termine, şi cedă. Consimţi chiar să dea o sută de franci pe 
lună, deoarece Catiche era măritată. De altfel, îi explică 
trepăduşa, era scutită să plătească cheltuielile biroului de 
doici; iată patruzeci de franci economisiţi, în afară de cazul 
că doamna se va gândi la osteneala pe care şi-a dat-o ea. Ar 
mai fi treizeci de franci pentru drumul copilului, la 
întoarcere. Mărinimoasă, Valentine făgădui să dubleze 
suma. Şi totul era pus la cale cât mai bine, se simţea 
uşurată, când îşi aduse aminte de cealaltă, care se 
baricadase în cameră. Cum s-o scoată de acolo, ca s-o 
instaleze liniştită pe Catiche în locul ei? 

— Cum? strigă „Cuţitoaia”, vă e frică de Marie Lebleu? 
Ah! să nu mă plictisească, dacă vrea să-i mai găsesc 
serviciu... Vorbesc eu cu ea! 


De îndată, Celeste, după ce-o aşeză pe Andre pe un pled 
ce se afla acolo, lângă copilul doicii, pe care aceasta îl 
lăsase din braţe ca să-şi arate sânii, propuse s-o conducă pe 
trepăduşă în camera Mariei. O tăcere de moarte domnea 
acolo în clipa aceea, şi „Cuţitoaia” nu făcu decât să-şi spună 
numele: intră apoi, şi câteva minute nu se auziră decât 
şoaptele glasului ei aspru. Când ieşi de acolo, o linişti pe 
Valentine, care venise tremurând să asculte. 

— Vă garantez că am trezit-o!... Daţi-i ce i se cuvine pe 
luna asta. Îşi face bagajul şi pleacă. 

Şi, întorcându-se din nou în camera de albituri, Valentine 
făcu socotelile şi mai adăugă cinci franci, pentru acest nou 
serviciu. Dar o ultimă greutate se ivi. „Cuţitoaia” nu putea 
să se mai întoarcă, seara, să ia copilul acestei Catiche, şi ce 
să se facă cu el în tot timpul zilei? 

— Ei! spuse ea în sfârşit, îl iau, totuşi, îl voi lăsa la birou, 
înainte de-mi încep alergăturile. Îi vor da acolo biberonul, 
tot trebuie să se obişnuiască cu el, nu-i aşa? 

— Se-nţelege! spuse în linişte mama. 

Şi în momentul când „Cuţitoaia” era gata să plece, după 
tot felul de saluturi şi mulţumiri, şi se întorcea să ia pruncul, 
avu o clipă de şovăire în faţa celor doi copii culcaţi pe pled, 
unul lângă altul. 

— Drace! murmură ea, nu trebuie să greşesc. 

Cuvântul păru caraghios, toţi se înveseliră, Celeste 
izbucni în hohote de râs, în timp ce Catiche râdea şi ea, 
arătându-şi dinţii albi. Şi „Cuţitoaia”, apucând pruncul cu 
mâinile ei lungi şi strâmbe, îl luă cu ea. Încă unul luat, cărat 
acolo, cu jafurile neîncetate care-i aruncau pe aceşti micuţi 
abatorului uman. 

Numai Mathieu nu râsese. Îşi adusese deodată aminte de 
convorbirea lui cu Boutan, de activitatea demoralizatoare a 
acestei meserii de doică, de târgul ruşinos, de crima 
comună a celor două mame, fiecare din ele primejduind 
viaţa copilului său: mama leneşă care cumpăra laptele 
celeilalte, mama venală care şi-l vindea pe al ei. Inima îi 


îngheţă privind cum e luată sărmana fiinţă, plină încă de 
sănătate, se uită şi la cealaltă, care rămâne de pe acum atât 
de firavă. Şi ce soartă le va aştepta! ce vânt va bate într-o 
societate atât de prost alcătuită şi coruptă, jertfind pe una 
sau pe cealaltă, sau poate pe amândouă? Şi toate parcă se 
întunecară, oameni şi lucruri, înspăimântându.-l. 

Dar Valentine îi şi conduse pe amândoi bărbaţii în vastul 
salon luxos, atât de încântată, atât de uşurată, încât îşi 
regăsise întreaga inconştienţă neruşinată, pasiunea pentru 
tumult şi plăcere. Şi cum Mathieu îşi lua, în sfârşit, rămas 
bun, îl auzi pe Santerre care-i spunea triumfător, ţinându-i 
un moment mâna într-a lui: 

— Atunci, pe mâine? 

— Da, da, pe mâine! spuse ea, capitulând, fără apărare 
de-aci înainte. 

Opt zile mai târziu, Catiche era, vădit, regina casei. 
Andree începuse să se învioreze, cântărea în fiecare zi mai 
mult; şi în faţa acestor rezultate toţi se înclinau, puterea 
doicii se impunea, absolută. Le era atât de frică să nu fie 
nevoie s-o înlocuiască şi pe ea, încât închideau ochii, mai 
dinainte, în faţa eventualelor sale greşeli. Asta era a treia, o 
a patra ar fi omorât copilul, ceea ce făcea ca ea să fie 
indispensabila, providenţiala, cea care trebuia ţinută cu 
orice preţ. De altfel, părea fără defecte, era ţăranca liniştită 
şi vicleană, ştiind să-şi ducă stăpânii de nas, storcind de la 
ei tot ce se putea stoarce. Succesul ei, în familia Seguin, se 
întemeia pe o dibăcie, pe o putere extraordinară. La 
început lucrurile fură cât pe ce să iasă prost, pentru că ea 
se izbi de-o tactică asemănătoare celei pe care Celeste o 
ducea, la rândul ei, cu o iscusinţă nemaipomenită. 
Amândouă erau, însă, femei prea inteligente ca să nu se 
înţeleagă până la urmă. Atribuţiile lor nefiind aceleaşi, se 
învoiră să dea asalturi paralele. Şi de atunci se susţinură 
una pe alta, îşi împărţiră imperiul şi amândouă duceau casa 
de râpă. 


Catiche tronă, ceilalţi” servitori o slujiră, stăpânii fură la 
picioarele ei. Se păstrau, pentru Catiche, cele mai bune 
bucate, îşi avea porţia ei de vin, pâinea ei, tot ce era mai 
gustos, mai hrănitor. Lacomă, leneşă, trufaşă, se lăfăia zile 
întregi, sucind oamenii şi lucrurile după toanele ei. Îi făceau 
pe plac în toate, să n-o supere, să nu i se strice cumva 
laptele. Cea mai slabă colică a ei ridica toată casa în 
picioare. Într-o noapte avu o indigestie şi alergară la toţi 
medicii din cartier. Singurul cusur era că-i cam plăcea să 
pună mâna; se întâmplă să şterpelească din rufăria uitată 
prin casă; dar doamna se făcu că nu vede. Mai era şi 
capitolul darurilor cu care o încărcau, ca să fie cât mai 
mulţumită. În afară de darul obişnuit, la primul dinte al 
copilului, se foloseau de cele mai neînsemnate prilejuri; îi 
dăruiră un inel, o broşă, cercei. Fireşte, era doica cea mai 
arătoasă din Champs-Elysees, cu blănuri pe ea, bonete 
scumpe, împodobite cu panglici lungi, care străluceau de-ţi 
luau ochii. Nicicând vreo doamnă nu-şi plimbase mai măreț 
trândăvia! Au mai fost apoi şi cadourile stoarse pentru 
bărbatul ei, pentru fetiţa de acasă, de la ţară. În fiecare 
săptămână erau trimise pachete, cu coletăria rapidă. În 
dimineaţa când se află că pruncul luat de „Cuţitoaia” a 
murit de-o bronşită afurisită, i se dădu cincizeci de franci, 
ca şi cum i l-ar fi plătit. În sfârşit, mai avură şi o ultimă 
spaimă, când soţul ei veni s-o vadă; căci teama ca nu cumva 
să întârzie cu el în vreun colţ fu atât de mare încât nu-i 
lăsară singuri niciun minut, iar pe el îl expediară repede 
acasă, cu buzunarele pline. După o anemică, după o beţivă, 
o doică însărcinată ar fi fost cel mai mare dezastru, cu atât 
mai mult cu cât lucrul acesta era frecvent în cartier, iar la 
contesa d'Espeuille, o vecină, doica păzită ca ochii din cap 
rămăsese însărcinată, spre uimirea tuturor, având legături 
ascunse cu vizitiul doamnei. Catiche se arăta indignată. Şi 
cum micuţei Andre îi mergea din ce în ce mai bine, ajunse 
atotputernică, şi până la urmă îngenunche toată casa sub 
domnia-i despotică. 


În ziua în care Mathieu veni să semneze actul de vânzare, 
prin care i se ceda fostul pavilion de vânătoare şi douăzeci 
de hectare de pământ, rezervându-i-se dreptul de a putea 
să cumpere şi alte porţiuni din domeniu, în anumite condiţii, 
îl găsi pe Seguin gata să plece la Le Hâvre, unde îl aştepta 
un prieten, un englez bogat, cu iahtul său, pentru o 
plimbare de o lună pe coasta Spaniei. Se spunea că aceşti 
domni luau şi femei cu ei. 

— Da, spuse el cu înfrigurare, făcând aluzie la nişte 
pierderi mari de bani la cărţi. Plec din Paris, n-am noroc 
aici, în momentul de faţă... Şi dumitale, dragă domnule, îţi 
doresc mult curaj şi reuşită deplină! Ştii cât de mult mă 
interesează încercarea dumitale. 

Mathieu străbătea Champs-Elysees, grăbindu-se s-o vadă 
mai curând pe Marianne, la Chantebled, foarte emoţionat 
de actul hotărâtor pe care-l săvârşise, fremătând de 
speranţe şi încredere, când, într-o alee singuratică, avu o 
ciudată nălucire. Un cupeu aştepta, iar înăuntru recunoscu 
profilul viclean al lui Santerre. Şi cum o femeie voalată se 
furişa şi se urca repede alături, se întoarse: nu era oare 
Valentine? Avu certitudinea că ea este, pe când trăsura 
plecă, cu perdelele lăsate. 

Apoi, pe aleea cea mare, mai avu o dublă întâlnire; îi văzu 
pe Gaston şi Lucie, istoviţi de atâta joc, târându-se, cu feţe 
ofilite, în lipsa de supraveghere a Celestei, distrată şi foarte 
ocupată în acel moment să se hârjonească cu un băieţandru 
de la băcănia învecinată; în timp ce, mai departe, Catiche, 
superbă, atotstăpânitoare, gătită ca un idol trufaş al 
alăptării venale, o plimba pe micuța Andree, făcând să-i 
fâlfâie în soare lungile panglici purpurii. 


V 


În ziua când fu dată prima lovitură de sapă, Marianne 


veni, cu Gervais în braţe, să se aşeze lângă muncitori, 
fericită, emoţionată de această operă de încredere şi 
speranţă pe care Mathieu o începea cu atâta îndrăzneală. 
Era o zi senină şi caldă, din mijlocul lui iunie, sub un cer 
larg şi pur, plin de speranţă şi încurajare. Şi, cum copiii 
erau în vacanţă, se jucau printre ierburi şi se auzeau 
țipetele ascuţite ale micuţei Rose, care se distra fugărindu-i 
pe cei trei băieţi. 

— Vrei tu să dai prima lovitură de sapă? o întrebă vesel 
Mathieu. 

Dar ea îşi arătă sugarul. 

— Nu, nu? eu le am pe ale mele... Dă-o tu. lu eştitatăl! 

El era acolo, cu doi oameni sub ordinele sale, gata el 
însuşi să lucreze din greu cu braţele pentru înfăptuirea ideii 
sale, atât de mult timp dezbătută şi plănuită. Foarte 
prudent, foarte cuminte, îşi asigurase un an de existenţă 
modestă, închinată cu totul muncii, printr-un inteligent 
sistem de asociaţie şi împrumut rambursabil asupra 
câştigului care, fără a-l îneca în datorii, avea să-i îngăduie 
să aştepte prima recoltă. Şi îşi juca pur şi simplu viaţa în 
aşteptarea viitoarei recolte, dacă pământul i-ar fi refuzat-o 
încrederii şi muncii lui. Rămânea însă plin de credinţă, de 
încredere, sigur de biruinţă, pentru că iubea şi voia. 
Energia aceasta creatoare se trezise în el de când i se 
născuse ultimul copil şi izbucnise din ce în ce mai vie, cu o 
putere extraordinară. Cu figura-i blândă, când era învinuit 
de îndărătnicie în privinţa visului său nebunesc cu 
Chantebled, răspundea râzând că va sfârşi, într-adevăr, 
prin a deveni un bun profesor de educaţie a voinţei. Îl 
pasiona să muncească, să creeze. Şi, într-o dimineaţă, o 
înveselise pe Marianne, spunându-i că descoperise, în 
sfârşit, de ce amândoi doreau şi făceau atâţia copii. Nu era 
asta oare voinţă, energie, acţiune vie şi umană, şi - cea mai 
puternică din lume - viaţa liberă şi biruitoare? 


— Carevasăzică s-a făcut, strigă el plin de încredere. Fie 
ca pământul să ne fie o mamă bună! 

Şi dădu lovitura de sapă. Asta se petrecea în stânga 
fostului pavilion de vânătoare, într-un colţ al vastului podiş 
mlăştinos, inundat din toate părţile de izvoare şi unde nu 
creşteau decât trestii. Nu era vorba, deocamdată, decât de 
asanarea câtorva hectare de pământ, captând aceste 
izvoare, apoi canalizându-le, ca să ude coastele nisipoase şi 
uscate care se întindeau până la linia ferată. Mulțumită unei 
cercetări atente, descoperise că lucrările acestea vor fi uşor 
de executat, câteva jgheaburi de irigație fiind de ajuns, 
favorizate de poziţia şi natura terenurilor, Chiar în asta sta 
adevărata lui descoperire, fără să mai vorbim că era 
convins că dăduse de stratul de humus îngrămădit pe 
platou, şi că o rodnicie nemaivăzută se va ivi acolo îndată ce 
plugul va fi trecut. Şi lovitura lui de sapă nu era decât actul 
descoperitorului, al creatorului care începe săpatul 
şanţurilor deschizând drum liber izvoarelor captive, pentru 
asanarea înaltelor terenuri umede şi fecundarea terenurilor 
mai joase, goale şi sterpe, pe care seceta le pârjolea. 

Dar Gervais, căruia i se făcuse foame, desigur, din cauza 
aerului tare, începuse să ţipe. Avea acum trei luni şi 
jumătate şi era un băiat zdravăn, care nu glumea când 
venea ora mesei. Creştea ca unul dintre tinerii pomi din 
pădurea vecină, strălucea de sănătate, avea mânuţe care 
nu mai lăsau ceea ce apucau, ochi luminoşi în care se jucau 
râsul şi lacrimile, dar, mai ales, un cioc de pasăre lacomă, 
întotdeauna deschis, dezlănţuind o adevărată furtună când 
mama îl lăsa să aştepte. 

— Da, da, ştiu că eşti aici... Hai, taci! nu ne mai asurzi. 

Îşi desfăcu bluza şi-i dădu să sugă. Iar acum nu se mai 
auzea decât un tors ca al unei pisicuţe fericite, un supt pe 
nerăsuflate, frământând carnea albă ca să stoarcă cât mai 
mult. Izvorul binefăcător începuse să curgă, nesecat parcă. 
Şiroitul uşor al laptelui şopotea, şopotea, la infinit; ai fi spus 
că-l auzi coborând, răspândindu-se, în timp ce Mathieu 


continua să sape şanţul, ajutat acum de cei doi bărbaţi, 
flăcăi voinici care-şi cunoşteau meseria. 

Se ridică, îşi şterse fruntea şi, cu firea lui liniştită şi 
hotărâtă, zise: 

— E o meserie pe care trebuie numai s-o înveţi. Peste 
câteva luni voi fi un ţăran sută în sută... Priveşte aici, 
mlaştina asta, înverzită de plante acvatice. Izvorul care o 
alimentează şi face din ea o mocirlă plină de noroi e aici, în 
tufişul ăsta de buruieni înalte. Şi când şanţul va fi deschis, 
până la marginea pantei, acolo jos, vei vedea balta secând, 
iar izvorul ţâşnind şi reluându-şi cursul, ducând departe 
apa binefăcătoare. 

— O! spuse Marianne, fie ca izvorul să fecundeze toate 
aceste pământuri pietroase, fiindcă nimic nu e mai trist 
decât un pământ sterp. Ce fericite vor fi când vor bea ca să- 
şi astâmpere setea şi să reînvie! 

Se întrerupse brusc, pentru a-l mustra pe Gervais, cu 
nelipsitu-i zâmbet încântător: 

— la spune-mi, domnule, nu s-ar putea să nu mai sugi 
atât de tare? Aşteaptă să vină, ştii bine că: totul e pentru 
tine. 

Cazmalele celor doi bărbaţi răsunau, şanţul înainta 
repede în pământul gras, în curând apa avea să curgă până 
în vinele uscate ale pământului nisipos, din apropiere, ca să 
le fecundeze. Iar şiroitul slab al laptelui îşi continua susurul 
uşor de izvor nesecat, nesfârşit, curgând din sânul mamei în 
gura copilului ca dintr-o fântână a vieţii veşnice. Curgea 
mereu, dăruia carne, gândire, muncă şi putere. În curând 
avea să-şi amestece susurul cu murmurul izvorului eliberat, 
când acesta va cobori, prin şănţuleţe, spre pământurile 
pârjolite; şi va fi acelaşi pârâu, acelaşi fluviu revărsându-se 
încetul cu încetul şi ducând! viaţa peste tot pământul, 
marele fluviu de lapte nutritor curgând prin vinele lumii, 
creând fără încetare, aducând tot mai multă tinereţe şi tot 
mai multă sănătate, în fiecare primăvară. 


Apoi, patru luni mai târziu, veni timpul semănatului pe 
acelaşi loc, îndată ce Mathieu şi cu oamenii lui isprăviseră 
arăturile de toamnă. Marianne se afla tot acolo, într-o zi 
înnourată, dar foarte caldă, atât de caldă încât putu să se 
aşeze iar jos, pe iarbă, şi veselă, să-i dea sânul micului ei 
Gervais. Acesta împlinise de curând opt tuni şi era un 
adevărat personaj. Creştea văzând cu ochii, câte puţin în 
fiecare zi, în braţele mamei, la pieptul ei cald, de unde îşi 
sorbea existenţa. Nu se dezlipea deloc de ea, precum 
sămânţa care rămâne în pământ câtă vreme planta nu s-a 
dezvoltat. Şi chiar în primul fior al lui noiembrie, la 
apropierea iernii care avea să adoarmă grăunţele în fundul 
brazdelor, el îşi afunda mutrişoara înfrigurată în căldura 
sinului mamei, sugând şi mai liniştit, ca şi cum fluviul vieţii 
s-ar fi ascuns şi adunat sub pământ. 

— Ah! spuse ea râzând, domniei-voastre nu vă e cald, e 
timpul să vă căutaţi adăpost pentru iarnă. 

Mathieu, cu sacul de seminţe la brâu, venea iar spre ei, 
aruncând  grăunţele cu o mişcare largă, ritmică, 
împrăştiindu-le. Auzise şi se opri, ca să răspundă: 

— Să sugă şi să doarmă, aşteptând să vină iar soarele. La 
seceriş vom avea un om. 

Apoi, arătând câmpia întinsă pe care o însămânţa cu cele 
două ajutoare aht sale: 

— Semințele vor creşte şi vor rodi, când Gervais al nostru 
va umbla şi va vorbi... lată, iată izbânda noastră! 

Şi era mândru pe bună dreptate. Acum, patru sau cinci 
hectare din platou erau secate de mlaştini, desţelenite, 
netezite; şi se întindeau ca un covor negru, gras, mulţumită 
mraniţei îngrămădite acolo, în timp ce şănţuleţele care le 
brăzdau duceau apa izvoarelor spre coastele apropiate. 
Pentru a reda culturii aceste terenuri sterpe, trebuia să 
aştepte ca umezeala să le fi pătruns şi să le fi fertilizat. 
Aceasta avea să fie munca în anotimpurile viitoare, când 
viaţa urma să însufleţească, încetul cu încetul, tot domeniul. 
La început era de ajuns ca trezirea să se facă pe aceste 


câteva hectare, de pe urma cărora să poată plăti primele 
cheltuieli, să trăiască şi să vestească tuturor minunea. 

— Se va însera, reluă el. Trebuie să ne grăbim. 

Şi Mathieu plecă iar, aruncând grăunţele cu pumnii, 
împrăştiindu-le cu gesturi largi şi ritmice. În timp ce 
Marianne, calmă şi zâmbitoare, îl privea depărtându-se, 
micuţei Rose, care era acolo, îi veni şi ei pofta să semene, îl 
însoţi, luă un pumn de ţărână şi-l aruncă în vânt. Cei trei 
băieţi o zăriră, Blaise şi Denis dădură fuga mai întâi, apoi se 
grăbi să-i ajungă şi Ambroise, toţi semănând cu mâinile 
pline. Şi râdeau nebuneşte, se învârteau ca într-un stol fără 
sfârşit în jurul tatălui lor. O clipă se păru că Mathieu, în 
acelaşi ritm cu care încredința brazdelor boabele de grâu 
aşteptate, îi semăna şi pe copiii lui adoraţi, îi înmulţea, fără 
să ţină seama, la nesfârşit, pentru ca un întreg mic popor 
de viitori semănători să se nască, prin gestul lui, şi să 
populeze întreg pământul. 

Marianne avu însă o surpriză: văzu deodată în faţa ei 
familia Angelin, cei doi soţi îndrăgostiţi, venind tiptil pe o 
potecă. Înainte de a se închide, numai ei doi, pentru toată 
iarna, în căsuţa lor din Janville, îşi plimbau dragostea de-a 
lungul drumurilor pustii, îngălbenite de ultimele frunze. Şi 
în timp ce rătăceau astfel prin câmpiile depărtate, strânşi 
unul lângă altul, erau atât de adânciţi în iubirea lor, încât nu 
mai vedeau nimic în faţă: astfel că, ridicând capetele, scoşi 
din visarea lor de întâlnirea neaşteptată, se mirară de 
această țarină nouă, de lucrările despre care, totuşi, 
auziseră. Mathieu sfârşise prin a li se părea un original, 
care, în loc să iubească pământul şi să vrea să-i facă prunci 
şi lui, ar fi trebuit să se mulţumească cu fermecătoarea lui 
soţie. Şi, de altminteri, aceste lucruri erau atât de departe 
de ei! 

Cu toate acestea, începură să vorbească, se prefăcură că 
se minunează de rezultatele obţinute, doar aşa, din dorinţa 
de a fi amabili. În continua lor bucurie, ceea ce era delicios 
la ei e că voiau ca toată lumea să fie fericită ca ei.. Până 


acum viaţa lor nu fusese decât o sărbătoare; ea, dăruindu- 
se, în întregime, numai încântării de a fi adorată, el, iubit, 
vânjos, bogat, pictând câteva evantaie doar din plăcerea de 
a semăna pe ele stoluri de femei şi de flori. 

Dar doamna Angelin, rămasă în picioare, la braţul soţului 
ei, rezemată drăgăstos de umărul lui, părea să fi căzut într- 
o vagă visare, cu ochii la Mathieu, care, după ce-i salutase, 
continua să arunce seminţele, cu gestul său larg. Şi, 
deodată, impresionată, fără-ndoială, de jocul copiilor, de 
roiul acesta de mici făpturi vesele, ca împrăştiate de mâinile 
semănătorului, învârtindu-se în jurul lui, spuse cu o voce 
mai domoală, fără aparentă tranziţie: 

— Am pierdut de curând o mătuşă, o soră a mamei, care 
a murit, desigur, de supărare că n-a avut copii. Se măritase 
cu un vlăjgan voinic, înalt de aproape doi metri, ea însăşi 
trupeşă, înaltă, foarte frumoasă, şi-mi amintesc de 
disperarea ei când întâlnea femei mici de statură - nişte 
stârpituri acolo - împovărate de-o familie numeroasă... 
Bărbatul îşi făcuse o situaţie înfloritoare; aveau de toate, 
bani, sănătate, prieteni mulţi. Dar nimic din toate acestea 
nu-i mulțumea, i-am văzut întotdeauna mâhniţi, dorind 
unica bucurie, de care n-aveau parte, nişte băieţi şi fete, ca 
să le înveselească trista şi goala lor casă... Şi amărăciunea 
aceasta o încercaseră din primul an de căsătorie, uimiţi la 
început că nu văd nimic venind, pe urmă din ce în ce mai 
îngrijoraţi, pe măsură ce anii sterpi urmau unul după altul, 
disperaţi, până la urmă, când li se dovedi definitiv groaznica 
sterilitate. Nici nu vă închipuiţi câte n-au încercat - medici, 
ape, leacuri, o luptă de peste cincisprezece ani, fără odihnă, 
tot mai ruşinaţi de atâtea strădanii fără folos, ascunzându- 
se ca de-un beteşug sau de-o greşeală... Şi încă, în 
nenorocirea lor, avură delicateţea de-a nu se învinui unul pe 
altul, de a-şi trăi amarul ca doi bieţi oameni loviți, 
deopotrivă; căci am auzit vorbindu-se de o altă căsnicie, 
care devenise un infern, deoarece nici bărbatul, nici femeia 
nu voiau să-şi ia asupra lor neşansa de-a fi sterp... Ah! 


scumpa şi trista mea mătuşă, parcă o văd mereu, mâhnită, 
purtându-şi pretutindeni doliul de mamă, sufocată de 
lacrimi, când, de Anul Nou, ne îmbrăţişa pe noi, micile ei 
nepoate. S-a stins mistuită ca de-o remuşcare, de fiece 
clipă, şi sunt convinsă că şi sărmanul ei soţ bătrân o va 
urma curând, atât de singur şi prăpădit a rămas. 

Urmă o tăcere, în timp ce vastul cer cenuşiu de 
noiembrie era străbătut de-o lungă şi dulce înfiorate. 

— Dar eu credeam, observă Marianne, că nici dumneata 
nu vrei să ai copii. 

— Eu, Dumnezeule mare! cine ţi-a spus una ca asta?... 
Nu vreau copii acum, pentru că fiecare lucru trebuie să 
vină la timpul său, nu-i aşa? La vârstă noastră ne mai putem 
bucura puţin de plăcerea iubirii... Dar îndată ce ne va veni 
mintea la cap, veţi vedea. Ne trebuie patru: doi băieţi şi 
două fete. 

Râsul ei drăgălaş de femeie îndrăgostită se stinse într-o 
nouă tăcere, străbătută din nou de respiraţia uşoară a 
pământului, de pe-acum adormit sub nemărginirea pustie. 

— Şi dacă, reluă Marianne, aşteptând prea mult, va fi 
prea târziu? 

Uimită, doamna Angelin o privi. Apoi se porni din nou pe- 
un râs nebunesc. 

— O! ce tot spui? Să n-avem şi noi copii! Dacă ai şti ce 
curioasă mi se pare ideea asta! 

Se întrerupse stânjenită, ruşinată de lucrurile pe care nu 
le înţelegea destul, şi nu mai îngână decât cuvinte de 
plăcere şi dezmierdare, cu o gângurire de turturică 
îndrăgostită. 

— Haide, haide! dragul meu, eşti dator să te aperi... Săn- 
avem copii, fugi de-acolo! 

— E ca şi cum ai spune, doamnă, strigă Angelin glumeţ, 
întărind aluziile galante, că nu va răsări niciun spic de grâu 
în câmpia însămânţată de bărbatul dumitale! 

Amândouă femeile se înveseliseră atunci, roşind puţin şi 
oarecum stingherite. Şi, în clipa aceea, însoţit de cei doi 


oameni ai lui, Mathieu se întorcea, azvârlind mereu buna 
sămânță şi încredinţând-o pământului, cu mişcări largi, care 
păreau că umplu orizontul. Timp de săptămâni, bobul avea 
să doarmă, lăsat în voia muncii obscure a germinării, a 
efortului subteran al vieţii, care va înflori mai târziu, sub 
razele soarelui de vară. Era repaosul necesar, existenţa 
sorbită din tezaurul comun, din imensul lac al puterilor, 
care scaldă solul cu izvorul nesecat din care se hrăneşte 
veşnicia fiinţelor. Însuşi Gervais adormise pe jumătate la 
sânul Mariannei, sugând, sorbind acum atât de încet încât 
şiroirea laptelui nu mai era decât un murmur abia simţit, o 
uşoară tresărire a seminţei care hibernează, hrănită de 
eternul fluviu viu care curge prin vinele pământului. 

Trecură două luni, era în ianuarie, într-o zi foarte 
geroasă, când familia Froment primi vizita neaşteptată a lui 
Seguin şi a lui Beauchene, veniţi pentru a vâna rațe 
sălbatice prin bălțile încă necanalizate ale platoului Era 
duminică, toată familia se afla strânsă în vasta bucătărie, 
înveselită de-un foc uriaş; în timp ce, prin ferestrele 
luminoase, se zărea câmpia întinsă, albă de chiciură, 
încremenită şi adormită sub această raclă de cristal, ca o 
moartă sfântă care îşi aşteaptă învierea în aprilie. Şi în ziua 
aceea, când se iviră musafirii, Gervais dormea şi el în 
leagănul lui foarte alb, ca amorţit din pricina vremii, gras, 
totuşi, ca ciocârliile pe timp friguros, aşteptând şi el numai 
trezirea, ca să reapară în toată puterea dobândită, adunată 
dintr-odată hotărâtoare şi triumfătoare. 

Familia dejunase, în voioşie, şi acum, înainte de căderea 
nopţii, cei patru copii se adunaseră în faţa ferestrei, în jurul 
unei mese, cufundaţi într-un foc distractiv care-i pasiona. 
Cei doi gemeni, Blaise şi Denis, ajutaţi de celălalt băiat, 
Ambroise, clădeau un sat întreg din bucăţi de carton şi clei. 
Făcuseră case, o primărie, o biserică şi o şcoală. lar Rose, 
căreia îi interziseseră să pună mâna pe foarfece, n-avea 
voie să umble decât cu cleiul şi se mânjise până la urechi. În 
liniştea desăvârşită, prin care răzbăteau din când în când 


râsetele copiilor, tatăl şi mama se aşezaseră, unul lângă 
altul, în faţa focului, gustând cu satisfacţie această tihnă 
duminicală, după munca grea din cursul săptămânii. Trăiau 
aici foarte simplu, ca nişte ţărani adevăraţi, fără niciun lux, 
fără altă distracţie decât bucuria de a fi împreună. 'Ioată 
bucătăria veselă, plină de lumina flăcării, respira acea 
uşoară viaţă primitivă pe care o trăieşti în apropierea 
pământului, lecuit astfel de necesităţi artificiale, de ambiţii 
şi plăceri. Şi nicio bogăţie, nicio putere n-ar fi putut să 
compenseze  desfătarea unei asemenea liniştite după- 
amieze de intimitate fericită, în timp ce ultimul născut îşi 
dormea somnul lui bun, fără să i se audă măcar respiraţia. 

Beauchâne şi Seguin dădură buzna, ca nişte vânători 
ghinionişti, frânţi de oboseală, cu faţa şi mâinile îngheţate. 
În noianul exclamaţiilor de surpriză cu care fură primiţi, 
afurisiră ideea nefericită pe care o avuseseră de-a se fi 
încumetat să părăsească Parisul pe-o asemenea vreme. 

— Închipuie-ţi, dragul meu, spuse Beauchâne, că n-am 
văzut nici urmă de rață. Se-nţelege că e prea frig pentru 
rațe. Şi nu ştii ce vânt îngheţat suflă acolo sus, pe platou, în 
mijlocul mlaştinilor şi mărăcinişurilor zbârlite de chiciură... 
Ce să-ţi mai spun, am dat naibii vânătoarea. Daţi-ne numai 
un pahar de vin fiert şi ne întoarcem repede la Paris. 

Seguin, şi mai posac, se dezmorţea în faţa focului, şi, în 
timp ce Marianne se grăbea să fiarbă vinul, vorbi despre 
câmpiile desţelenite, peste a căror vastă întindere pustie 
tocmai trecuse. Dar sub stratul de gheaţă unde ele 
dormeau amorţite, ascunzând misterul germinaţiei, el nu 
văzuse şi nu înţelesese nimic, îngrijorat de-o afacere 
financiară care se arăta atât de prost, şi temându-se de pe 
acum că nu i se vor plăti banii. De aceea îşi îngădui să fie 
ironic. 

— la spune, dragul meu, tare mi-e teamă să nu-ţi fi 
pierdut vremea în zadar pe-acolo. M-am uitat în treacăt şi 
nu mi-a făcut o impresie prea bună. Cum te poţi hrăni cu 


iluzia că vei recolta ceva pe un teren putred, unde de secole 
nu creşte decât trestie? 

— Trebuie să avem răbdare, răspunse calm Mathieu. Să 
mai vii pe-aici prin iunie, să vezi. 

Beauchene îi întrerupse. 

— Cred că avem un tren la patru. Să ne grăbim, că ar fi 
păcat să-l pierdem, nu-i aşa, Seguin? 

Şi-i aruncă o privire de complice vesel, vreo escapadă pe 
care o hotărâseră împreună, ca nişte soţi care înţeleg să 
profite din plin de ziua lor liberă de vânătoare. Apoi, după 
ce băură, încălziţi, bine dispuşi, începură să se mire şi să 
protesteze. 

— Dragul meu, declară Beauchâne, e uimitor cum poţi 
trăi în singurătatea asta, în plină iarnă. Poţi să şi mori! Şi eu 
sunt pentru muncă, dar, pe urmă, ce dracu! mai trebuie să 
şi petrecem. 

— Dar şi noi petrecem destul, spuse Mathieu, arătând cu 
un gest bucătăria rustică, la care se restrângea frumoasa 
lor viaţă de familie. 

Cei doi, urmărindu-i gestul, priviră încremeniţi pereţii 
împodobiţi cu obiecte de bucătărie, mobilele grosolane, 
masa pe care copiii îşi continuau construcţiile, după ce-şi 
întinseseră obrajii sărutărilor distrate ale musafirilor. E 
sigur că ei nu concepeau deloc plăcerile de acest fel, căci 
dădură din cap, stăpânindu-şi râsul batjocoritor. Într- 
adevăr, pentru ei asta era o viaţă nemaipomenită, de-un 
gust foarte ciudat. 

—  Veniţi să-l vedeţi pe micul meu Gervais, spuse 
Marianne cu duioşie. Doarme, să nu mi-l treziţi. 

Din politeţe, amândoi se aplecară deasupra leagănului, 
minunându-se că un copil de zece luni poate fi atât de 
voinic. Era şi foarte cuminte. Numai când se deştepta îi 
asurzea pe toţi. Şi apoi, dacă un copil frumos ar fi de ajuns 
pentru a-ţi face viaţa fericită, cât de vinovaţi ar fi oamenii 
care şi-o strică de bunăvoie! Se întoarseră lângă foc şi se 
grăbiră să plece îndată ce se dezmorţiră. 


— Carevasăzică e lucru stabilit, întrebă Mathieu, nu vreţi 
să rămâneţi ca să cinaţi cu noi? 

— Ah, nu, nici pomeneală! răspunseră amândoi într-un 
glas. 

Şi dorind să repare impresia proastă pricinuită de acest 
refuz nepoliticos, Beauchene glumi şi acceptă invitaţia 
pentru mai târziu, când se va încălzi vremea. 

— Pe onoarea mea, avem treburi la Paris... Vă făgăduiesc 
însă că vom veni cu toţii când se va face frumos, să 
petrecem aci o zi întreagă, da! cu nevestele şi copiii. Şi ne 
vei arăta rezultatele muncilor dumitale, şi vom vedea noi 
dacă ai avut dreptate... îţi doresc tot binele, dragul meu! La 
revedere, verişoară! La revedere, copii, fiţi cuminţi! 

Se mai schimbară sărutări, strângeri de mână, apoi cei 
doi bărbaţi plecară. Şi când liniştea mângâietoare cobori 
din nou, Mathieu şi Marianne se aflară iarăşi, în acelaşi loc, 
în faţa focului scânteietor, în timp ce copiii îşi terminau 
satul, - cu mare risipă de clei, iar Gervais îşi continua 
somnul lin, răsuflând uşor. Visaseră oare? ce vânt 
neaşteptat, venit dinspre ruşinile şi suferinţele Parisului, 
suflase peste blinda şi îndepărtata lor linişte? Afară câmpia 
îşi păstra rigiditatea de gheaţă. Numai focul intona 
viitoarea speranţă a trezirii. Şi, pe neaşteptate, Mathieu, 
după câteva minute de visare, începu să vorbească, ca şi 
cum ar fi găsit în sfârşit explicaţia hotărâtoare, răspunsul la 
tot felul de întrebări grave, pe care şi le pusese de multă 
vreme: 

— Dar oamenii aceştia nu iubesc, nu sunt în stare să 
iubească. Bani, putere, ambiţie, plăcere, da! astea pot să le 
aibă, dar nu pot iubi. Bărbaţii aceştia, care-şi înşală 
nevestele, nu-şi iubesc nici amantele. Pe ei nu i-a înflăcărat 
niciodată marea dorinţă, dorinţa divină care e sufletul lumii, 
focarul de viaţă eternă. Şi asta explică totul. Cel care n-are 
nicio dorinţă, care nu iubeşte, e fără curaj şi fără putere. 
Nu poţi să zămisleşti, nu poţi să creezi decât prin iubire. 
Cum vrei ca bărbaţii de astăzi să descopere splendida forţă 


a unei familii numeroase, dacă le lipseşte dragostea, care-şi 
îndeplineşte, fără nicio restricţie laşă, misiunea ei de a crea 
viaţă? Ei mint, trişează, pentru că nu iubesc. Pe urmă 
suferă, alunecă spre cele mai cumplite decăderi morale şi 
fizice, pentru că nu iubesc. La capăt se află nu numai 
durerea, dar şi prăbuşirea unei societăţi putrede, care 
trosneşte din încheieturi, sub ochii noştri, în fiecare zi, tot 
mai mult... lată, aşadar, adevarul pe care-l căutam! Numai 
dorinţa şi iubirea te pot mântui! Cel care va iubi, care va 
zămisli, care va crea, este izbăvitorul revoluţionar, 
făuritorul de oameni ai unei lumi ce se va naşte. 

Niciodată nu pricepuse atât de limpede că familia lui, că 
soţia lui şi cu el erau altfel. În clipa de faţă acest lucru îi 
apărea cu o evidenţă, cu o strălucire extraordinare; 
comparaţiile se impuneau, şi viaţa lor atât de simplă, 
eliberată de grija aprigă a banului, disprețul lor pentru lux, 
pentru deşertăciunile lumii, tot zbuciumul lor comun pus în 
muncă, în această viaţă dorită, zămislită, glorificată, tot 
felul lor de a fi, care le era bucuria şi puterea, nu ţâşnea 
decât din izvorul eternei energii, din iubirea a cărei dorinţă 
divină îi înflăcăra. Dacă mai târziu victoria va fi a lor, dacă 
vor lăsa, într-o zi, în urma lor opere, sănătate şi fericire, 
toate nu vor fi decât rezultatul puterii lor de-a iubi, curajul 
de a zămisli oameni, această familie numeroasă izvorâtă din 
ei ca o recoltă, ca un sprijin şi o cucerire. lar certitudinea 
asta neaşteptată îl exaltă, îi aprinse în vine o astfel de 
pasiune încât se aplecă spre soţia sa, emoţionată că-l aude 
vorbind astfel, ca s-o sărute cu înfocare pe gură. Era divina 
dorinţă care trecea ca o dogoare de flacără. Dar ameţită ea 
însăşi, cu ochii arzători, Marianne avu totuşi puterea să-l 
oprească, cu un zâmbet uşor de mustrare, spunându-i: 

— Sst! Sst! o să-l trezeşti pe Gervais. Mai târziu, când el 
nu va mai avea nevoie de mine. 

Şi rămaseră aşa, mână în mână, strângându-şi degetele 
cu putere, într-o muţenie încântătoare. Se însera, camera 
se umplea de o linişte târzie, în timp ce copiii, la masa lor de 


joc, scoteau ţipete de încântare în faţa satului lor terminat, 
printre căpăţelele de lemn care figurau copaci. Şi ochii 
înduioşaţi ai părinţilor priveau departe, prin fereastra 
luminoasă, până la semănătura adormită acolo, sub cristalul 
de chiciură, apoi se-ntorceau spre leagănul ultimului ler 
născut, unde dormea şi speranţa. 

Şi mai trecură două luni. Gervais tocmai împlinise un an, 
şi zile frumoase, timpurii grăbeau trezirea pământului. Într- 
o dimineaţă, când Marianne şi copiii ieşiră la plimbare ca 
să-l întâmpine pe Mathieu pe platou, rămaseră uimiţi, atât 
de mult transformaseră primele raze solare, într-o 
săptămână, vasta câmpie cucerită din băltoacele de 
odinioară. Nu se mai vedea decât un imens covor de catifea 
verde, o întindere fără sfârşit, deasă şi puternică, unduind 
grâul înverzit de-o gingaşă frăgezime, de smarald. 
Niciodată nu se vestise o recoltă atât de minunată. De 
aceea, în dimineaţa călduţă şi radioasă de aprilie, în 
mijlocul acestei câmpii, ieşite în sfârşit din somnul hibernal, 
fremătând de noua-i tinereţe, familia se bucură de această 
sănătate, de această rodnicie în devenire, care părea că-i 
întrece toate speranţele. Şi nespusa lor bucurie crescu şi 
mai mult când văzură, deodată, că micuțul Gervais, 
eliberându-se din primele cătuşe, se trezeşte la viaţă şi 
prinde puteri vădite. Cum el se zbătea în cărucior, şi maică- 
sa îl ridicase de acolo, iată-l că-şi luase avânt şi, clătinându- 
se, făcuse patru paşi, ca să se agaţe cu amândouă mânuţele 
de picioarele lui taică-său. Atunci se auzi un strigăt de 
imensă bucurie: 

— Uite-l că merge, merge! 

Ah!  gânguririle acestea ale vieţii, aceste elanuri 
neîntrerupte ale micilor făpturi, prima privire, primul 
zâmbet, primul pas, câtă fericire aduc ele în inima soţilor! 
Sunt încântătoarele trepte ale primei copilării, pe care 
părinţii le pândesc, le aşteaptă cu nerăbdare, le salută cu 
exclamaţii de izbândă, ca şi cum fiecare din ele ar fi o 
cucerire, o nouă intrare în viaţă. Copilul a crescut, copilul 


se face om. Şi apoi mai vine primul dinte, care iese. ca un 
vârf de ac din gingia roză; şi pe urmă primul cuvânt 
îngăimat, „tata” şi „mama”, pe care-l înţelegi cu multă 
bunăvoință, prin gânguritul nedesluşit, un tors de pisicuţă, 
un ciripit de pasăre guralivă. Viaţa îşi desăvârşeşte opera, 
tatăl şi mama sunt întotdeauna covârşiţi de admiraţie şi 
înduioşare în faţa acestei înfloriri din carnea şi sufletul lor. 

— Să vezi, spuse Marianne, că va veni iar la mine... 
Gervais! Gervais! 

Şi copilul se întoarse, după o şovăire, încercă să plece, îşi 
reluă drumul, făcu iar cei patru paşi, cu braţele întinse şi 
bătând aerul, ca într-o cumpănă. 

— Gervais! Gervais! îl chemă Mathieu la rândul său. 

Şi copilul se întoarse iar, şi de zece ori vrură ca el să-şi 
înceapă din nou călătoria, în mijlocul ţipetelor de veselie, 
atâta era de drăgălaş şi hazliu, de-ţi venea să mori de râs. 

Apoi,  văzându-i pe ceilalţi patru, entuziasmați, 
împingându-l şi jucându-se prea tare cu el, Marianne îl luă 
dintre ei. Şi încă o dată, în acest loc, scufundată, împreună 
cu el, în ierburile tinere, îi dădu sânul, spunându-i în glumă 
că-şi merită ospăţul, deşi nu venise încă ora mesei. De altfel, 
pruncul era întotdeauna gata, şi numaidecât îşi afundă faţa 
grăsuţă, grăbit în lăcomia lui, şi nu se mai auzi decât uşorul 
susur al laptelui care începea din nou să curgă prin vinele 
lumii ca să hrănească viitoarele recolte. 

În această clipă avu loc o întâlnire. De-a lungul câmpiei 
trecea un drum mai scurt, în stare destul de proastă, care 
ducea spre un târguşor vecin. Şi tocmai atunci se ivi acolo o 
căruţă zdruncinată prin făgaşe, minată de-un ţăran atât de 
absorbit de priveliştea terenurilor desţelenite încât şi-ar fi 
lăsat calul să urce pe-o movilă de pietre, dacă femeia, care 
era lângă el, n-ar fi tras repede de hăţuri. Calul se opri şi 
omul strigă în zeflemea: 

— Asta ţi-e aşadar isprava, domnule Froment? 

Mathieu şi Marianne îi recunoscură pe soţii Lepailleur, 
oamenii de la moară. Ştiau că la Janville erau luaţi în râs 


pentru nebunia încercării lor, pentru ideea ce le venise să 
semene grâu pe mlaştinile platoului. Mai ales Lepailleur se 
distingea prin glumele grosolane pe seama acestui parizian 
care, bucurându-se de-o situaţie bună, fiind un domn, 
avusese prostia să se facă ţăran, să-şi vâre gologanii în 
țarina asta vicleană, care-i va înghiţi şi pe el, şi pe copilaşii 
lui, ca şi gologanii săi, fără să le dea, în schimb, nici măcar 
atâta făină cât să-i sature pe toţi. Dar priveliştea ogorului îl 
înmărmurise. Nu mai trecuseră pe acolo de multă vreme, n- 
ar fi crezut vreodată că sămânță o să răsară atât de deasă, 
pentru că repetase, de sute de ori, că niciun bob nu va 
încolţi, atât era de putred acest pământ. Dar, deşi îl 
sugruma o surdă mânie, văzând că prorocirea lui dăduse 
greş, se încăpăţână, nevrând să se dea bătut, luându-şi un 
aer de sceptică ironie. 

— Cu alte cuvinte, crezi că va rodi?... Ah! nu se poate 
spune că n-a răsărit. Numai să vedem dacă va avea puterea 
să se coacă. 

Şi cum Mathieu zâmbea liniştit, în speranţa, în 
certitudinea lui: 

— Ah! vezi bine, continuă el, căutând să-i otrăvească 
bucuria, când vei ajunge: să cunoşti pământul acesta, ai să 
vezi că e la fel cu acele femei neruşinate de la care, până la 
urmă, nu ştii niciodată dacă vei avea plăcere sau necaz. Am 
mai văzut eu asemenea recolte care se anunțau măreţe; 
apoi a fost de-ajuns o trădare a ticăloasei, o furtună, o 
vijelie, uneori o nimica toată, o toană, şi totul se prăpădea, 
era un dezastru!... Dar dumneata eşti încă prea tânăr în 
meserie, nenorocirea îţi va desăvârşi ucenicia. 

Soţia sa, care-l asculta vorbind atât de bine, aprobându-l 
cu o mişcare din cap, i se adresă Mariannei: 

— Nu ca să te descurajeze, doamnă, îţi vorbeşte bărbatul 
meu aşa. Ştii, pământul e ca şi copiii. Unii trăiesc, alţii mor, 
unii îţi aduc numai bucurie, alţii te omoară cu necazurile. 
Dar, dacă socoteşti bine, dai întotdeauna mai mult decât 


primeşti şi, oricum, tot înşelat rămâi până la urmă. Vei 
vedea, vei vedea! 

Încet, fără să răspundă, Marianne îşi ridicase ochii 
încrezători spre Mathieu, tulburată de prorocirile acestea 
rele. Şi Mathieu, iritat o clipă de câtă ignoranță vedea în ei, 
de invidia şi ambiția lor prostească, se mulţumi să 
glumească: 

— Chiar aşa, vom vedea... Când fiul dumitale, Antonin, va 
fi prefect, iar cele douăsprezece fiice ale mele doar nişte 
ţarăânci, te voi pofti la nunțile, lor, căci moara dumitale, pe 
care vei fi nevoit s-o reclădeşti, înzestrată cu un splendid 
motor cu aburi, are să macine tot grâul de pe domeniul 
meu, de acolo, la dreapta, la stânga, de pretutindeni. 

Gestul lui îmbrăţişa pământuri atât de vaste încât 
morarul, jignit, aproape se supără, neplăcându-i să fie luat 
peste picior. Dădu calului o puternică lovitură de bici şi 
căruţa plecă, hurducăind prin făgaşe... 

— Grâul care răsare nu e grâu la moară... La revedere şi 
noroc bun, totuşi! 

— Mulţumesc, la revedere! 

În timp ce copiii alergau şi căutau ciuboţica-cucului 
timpurie printre muşchi, Mathieu se aşeză o clipă lângă 
Marianne, pe care o simţea tremurând. Nu-i spuse nimic, o 
ştia destul de tare, plină de-o încredere de nezdruncinat 
spre a birui ea însăşi teama în care amenințările viitorului 
puteau să-i arunce inima ei de femeie. El se aşezase cu 
simplitate acolo, atât de aproape de ea că o atingea, 
privind-o, zâmbindu-i. Şi se linişti imediat, îşi recăpătă şi ea 
surâsul, în timp ce micuțul Gervais, pe care vorbele 
răutăcioşilor încă nu-l tulburau, continua să sugă cu mai 
multă putere, fără să piardă o înghiţitură, cu plescăiturile 
lui lacome, copleşit de plăcere şi fără griji. Izvorul laptelui 
curgea, curgea fără încetare, umplea micile membre din zi 
în zi mai puternice, se răspândea în pământ, umplea lumea, 
hrănea viaţa crescută în fiecare oră, izbucnită într-o eternă 
înflorire. Nu oare acesta era răspunsul de încredere şi 


speranţă la orice ameninţare a morţii, biruinţa sigură a 
vieţii, copiii frumoşi care vor creşte mereu sub soare, 
frumoasele recolte ale căror covoare verzi se vor ridica 
mereu din pământ, în fiecare primăvară? Mâine, o dată mai 
mult, în glorioasa zi a secerişului, grâul se va fi copt, copiii 
vor deveni bărbaţi. 

Şi aşa se întâmplă că, trei luni mai târziu, familiile 
Beauchene şi Seguin, ţinându-şi făgăduiala, veniră cu toţii, 
bărbaţi, femei şi copii, să-şi petreacă la Chantebled după- 
amiaza unei duminici, îl hotărâseră până şi pe Morange să 
ia parte la petrecere, cu Reine a lui, după ce uneltiseră 
împreună să-l scoată, pentru o zi, din dureroasa prăbuşire 
în care trăia. Îndată ce toată lumea asta bine îmbrăcată se 
dădu jos din tren, ea îşi propuse să arce platoul ca să vadă 
faimoasele ogoare, pentru că toţi erau foarte curioşi, atăt li 
se părea de bizară şi inexplicabilă ideea pe care-o avusese 
Mathieu de-a se întoarce la cultivarea pământului, de-a 
deveni ţăran. El râdea eu poftă şi avu, cel puţin, satisfacția 
de a-i vedea profund surprinşi, când, cu un gest, le arătă 
câmpul, care se întindea la nesfârşit, sub nemărginirea 
cerului albastru, marea tulpinilor verzi, înalte acum, a 
spicelor grele, legănându-se la cea mai mică adiere. În 
după-amiaza caldă şi splendidă, aceasta era fecunditatea 
triumfătoare, o mână de seminţe pe care solul gras, 
pământul negru îngrămădit de atâtea veacuri, le hrănise cu 
o sevă minunată, determinând această primă şi îmbelşugată 
recoltă, ca pentru a glorifica eternul izvor de viaţă care 
zace în măruntaiele pământului. Laptele cursese, grâul 
creştea pretutindeni, într-o revărsare de energie, crea 
sănătate şi putere, vorbea despre munca omului, bunătatea 
şi solidaritatea umanităţii. Era marea binefăcătoare, 
hrănitoare, unde se va astâmpăra orice foame, unde ziua de 
mâine se va putea naşte din vijelia aceasta de lujere, care 
ducea vestea cea bună de la un capăt la celălalt al zării. 
Niciodată nu strălucise, sub un soare mai frumos, un câmp 
atât de victorios. Nici Constance, nici Valentine, nu fuseseră 


prea impresionate, nepăsătoare în faţa acestor ierburi, cu 
capul plin de alte ambiţii; nici Morange, de altfel, care, cu o 
privire vagă şi stinsă, părea că se uită fără să vadă. Dar 
Beauchene şi Seguin se minunau, aducându-şi aminte de 
vizita lor din ianuarie, când pământul îngheţat dormita încă 
în tainele lui. Nu bănuiseră nimic, rămâneau uluiţi în faţa 
acestei miraculoase treziri, a acestei fertilităţi cuceritoare, 
care schimbase un colţ de platou mlăştinos şi sălbatic într- 
un câmp de bogăţie vie. Şi mai ales Seguin nu contenea cu 
admiraţia-i plină de laude, sigur fiind acum că va fi plătit, 
sperând chiar că Mathieu va mai trata cumpărarea unei noi 
părţi din domeniu. 

Pe urmă, de-ndată ce se întoarseră la fostul pavilion, 
transformat în mică fermă, şi se aşezară în grădină, în 
aşteptarea cinei, veni vorba despre copii. Marianne îl 
înţărcase în ajun pe Gervais; seara îi dăduse pentru ultima 
oară să sugă; şi el era acolo, în mijlocul acestor doamne, 
nesigur încă pe picioare, mergând totuşi de la una la alta, 
cu o expresie de voioşie, în ciuda necontenitelor lui căderi 
pe spate sau în nas. Era un copil vesel, care nu se supăra, 
pentru că era sănătos, fără îndoială. Ochii lui mari şi limpezi 
îi râdeau necontenit, mânuţele i se întindeau prietenos şi 
era foarte alb, foarte roz, foarte voinic, un omuleţ încă de 
pe-acum, în ciuda celor numai cinsprezece luni şi jumătate 
ale lui. Fluviul de lapte trecuse şi prin el, era creşterea 
fericită din bunul izvor matern, splendida înflorire în 
pământul unde germinase sămânţa. lar Constance şi 
Valentine îl admirau, în timp ce Marianne glumea, 
depărtându-l de la sân de câte ori, cu gestul lui obişnuit, îşi 
întindea mânuţele cu lăcomie. 

— Nu, nu! domnule, s-a sfârşit... Acum vei mânca numai 
supă! 

— Ce groaznic lucru sunt şi înţărcările astea! spuse 
Constance. V-a lăsat să dormiţi astă-noapte? 

— O! da, pentru că avea bunul obicei să nu sugă 
niciodată noaptea. Dar azi-dimineaţă a fost uimit şi a 


început să ţipe. Vedeţi, acum e destul de cuminte. Nici cu 
ceilalţi n-am avut mai multe necazuri. 

Beauchene, în picioare, asculta, fumând satisfăcut 
eternu-i trabuc; şi Constance îl luă ca martor. 

— Aveţi noroc, deoarece ţi-aminteşti, dragul meu, ce-am 
păţit cu Maurice când a plecat doica. Trei nopţi n-am putut 
dormi. Cred, Dumnezeu să mă ierte! că şi acesta e unul 
dintre motivele pentru care n-aş mai vrea vreodată să am al 
doilea copil. 

Ea râdea şi Beauchene strigă: 

— Uite, priveşte-l pe Maurice al tău cum se joacă, şi să-mi 
mai spui că e bolnav! 

— Dar nici nu spun asta, dragul meu, e foarte sănătos 
acum. Şi, de altminteri, nici n-am fost vreodată îngrijorată, 
ştiu că e foarte voinic. 

În grădină, printre alei şi chiar printre brazdele de flori, 
se încinsese un joc pe cinste între cei opt copii aflaţi acolo. 

Erau cei patru ai casei, Blaise, Denis, Ambroise şi Rose; 
apoi Gaston şi Lucie, băiatul şi fetiţa soţilor Seguin, care 
renunţaseră s-o mai aducă şi pe Andree, ultima lor odraslă; 
erau şi Reine şi Maurice. Şi acesta din urmă părea acum, 
într-adevăr, foarte zdravăn pe picioarele lui, deşi încă palid, 
în ciuda feţei lui pătrate, cu fălci puternice. Maică-sa îl 
privea alergând, atât de fericită, atât de mândră de visul ei 
împlinit, încât devenea amabilă chiar cu măruntele ei rude, 
a căror stabilire la ţară i se părea o decădere de neînțeles, 
ce-i scotea pentru totdeauna din lumea ei. Nu mai existau 
pentru ea. 

— Ah! vezi bine, continuă Beauchene, nu fac des copii, 
dar şi când îi fac, sunt bine croiţi, nu-i aşa, Mathieu? 

Îndată păru că regretă această glumă; pleoapele îi 
tremurară puţin, un fior uşor îi îngheţă obrajii, când întâlni 
privirea fostului său desenator aţintită în ochii lui, o privire 
limpede, în care-l văzuse apărând pe celălalt, copilul 
Norinei, aruncat undeva, nu se ştie unde. Se făcuse tăcere, 
ţipetele ascuţite ale băieţaşilor şi fetiţelor care se jucau de- 


a v-aţi ascunselea răsunară, în timp ce nişte umbre mici 
treceau în zbor prin lumina soarelui: copilaşii blestemaţi din 
casele moaşelor, din spitale şi de la „Administraţie”, cei mici 
de tot, abia născuţi, luaţi şi duşi de trepăduşe, părăsiţi în 
voia soartei, prin colţuri, morţi de frig şi de foame, poate. 
Era  înspăimântătoarea pierdere voluntară a recoltei 
omeneşti, şi câtă spaimă, câtă durere în inimă! 

Mathieu nu găsise niciun cuvânt să răspundă. Tulburarea 
lui crescu şi mai mult când îl zări pe Morange, prăbuşit pe- 
un scaun, privindu-l pe micuțul Gervais cum râde şi umblă, 
absorbit de tabloul acestei copilării atât de vesele şi 
sănătoase, ochii lui tulburi umplându-se încetul cu încetul 
de lacrimi. Oare şi el văzuse trecând fantoma morţii, 
chemată de către copilul pe care refuzase să-l aibă, băiatul 
atât de mult dorit odinioară, care pierise înainte de a trăi? 
În acest colţ de grădină însorită, pe care jocul nebunatic al 
copiilor o umplea cu veselia lor turbulentă, nălucile acestea 
tragice  evocau cocina oribilă, întreaga maternitate 
însângerată, asasinată. 

— Cât de drăgălaşă e Reine a dumitale! spuse Mathieu, 
ca să-l scoată din obsesia remuşcărilor. Priveşte-o cum 
aleargă, atât de copilăroasă, ca şi cum n-ar fi în curând fată 
de măritat! 

Morange, care-şi ridicase încet capul, îşi privi fiica; şi, în 
ochii lui încă înlăcrimaţi, apăru un zâmbet, o adoraţie. Cu 
cât fata se făcea mai mare, observa că-i seamănă mai mult 
mamei sale; şi avea pentru ea o mare pasiune, în care se 
topiseră toate celelalte afecţiuni, dorinţele şi egoismul lui 
omenesc. Nimic nu mai exista pentru el decât dorinţa s-o 
facă şi mai frumoasă, foarte fericită şi foarte bogată. Acest 
gând devenise pentru el un fel de ispăşire, singura bucurie 
la care putea să mai spere. Dar şi această bucurie nu era 
lipsită de-o umbră de gelozie, la gândul că un bărbat va 
veni desigur într-o zi să i-o răpească şi că va rămâne singur, 
în neagra-i pustietate, singur, cu umbra moartei. 


— Oh! s-o mărit, şopti el, nu încă! N-are decât 
paisprezece ani. 

Toată lumea se miră, oricine i-ar fi dat optsprezece, atât 
era de voinică, dezvoltată de timpuriu, frumoasă ca o 
adevărată femeie. Şi, într-adevăr, din bogatul ei păr negru, 
din pielea fragedă de culoarea chihlimbarului, din toată 
făptura ei, se desprindea un parfum de iubire precoce, ca şi 
pasiunea pentru plăceri şi pentru lux care o consumase pe 
maică-sa, dar care la ea era şi mai accentuată, se trăda 
până şi în jocurile ei, prin dăruirea întregii ei fiinţe, în 
exuberanţa gesturilor şi strigătelor. 

— Adevărul e, continuă tatăl, măgulit în pasiunea lui, că 
de pe-acum mi-a fost cerută în Căsătorie. Ştiţi că baroana 
de Lowicz binevoieşte să vină uneori s-o ia la plimbare, iar 
într-o zi mi-a povestit că un arhimilionar străin s-a 
îndrăgostit nebuneşte de ea... N-are decât să mai aştepte! 
Mai am timp, vreo cinci-şase ani, s-o ţin lângă mine. 

Şi nu mai plângea, ci schiţă un zâmbet uşor, cu satisfacția 
omului egoist, fără să observe răceala cu care fusese 
întâmpinat numele baroanei Serafine, însuşi Beauchene 
găsind că societatea sorei sale era compromiţătoare şi cam 
nepotrivită pentru o fată tânără. 

Marianne, contrariată că lâncezeşte conversaţia, o 
întrebă pe Valentine, în timp ce Gervais se aşeza, pe furiş, 
pe genunchii ei: 

— De ce n-aţi adus-o şi pe scumpa şi micuța Andree? Aş fi 
fost fericită s-o pot săruta. Şi apoi, s-ar fi jucat cu 
domnişorul acesta care, după cum vedeţi, nu mă lasă o clipă 
în pace. 

Dar Seguin nici nu-i lăsă soţiei sale timp să răspundă. 

— A, bine! nu, atunci n-aş fi venit eu! De ajuns că i-am 
târât după noi pe ceilalţi doi. O ştrengăriţă afurisită, care 
întruna ne sparge urechile de când a plecat doica! 

Valentine spuse atunci că, într-adevăr. Andre nu era 
deloc cuminte. Fusese înţărcată la începutul săptămânii, şi 
Catiche, după ce terorizase casa timp de mai bine de-un an, 


prin crunta tiranie a domniei ei, o lăsase la plecare în tot 
felul de încurcături. Ah! Catiche asta! putea să se laude că o 
costase scump, dată afară aproape cu sila, ca o regină 
forţată să abdice, încărcată cu daruri, pentru ea, pentru 
bărbatul şi fetiţa ei de acasă! Şi acum, zadarnic angajaseră 
o dădacă ce hrănea copilul cu biberonul, Andree tot ţipa, de 
dimineaţă până seara. Mai constatase că cealaltă, Catiche, 
luase cu ea o mulţime de rufe, fără a mai pune la socoteală 
că lăsase în urma ei întreg personalul corupt şi 
dezorganizat, astfel că stăpânii se văzuseră siliţi să 
concedieze toţi servitorii. Această îngrozitoare nevoie de a 
ţine în casă o doică nu constituia oare un motiv suficient ca 
tinerele căsnicii să se ferească să aibă copii? 

— Ei, aş! răspunse Marianne binevoitoare, când copiii 
sunt sănătoşi, toate celelalte se uită. 

— Ei! Crezi dumneata că Andree e sănătoasă! exclamă 
Seguin, căzând într-unul dintre accesele sale de brutalitate. 
Desigur că această Catiche a înzdrăvenit-o; dar, după 
aceea, nu ştiu ce i-a făcut, că din copilă n-au mai rămas 
decât pielea şi oasele. 

Şi pentru că soţia lui se pregătea să protesteze, se 
supără: 

— Ce? nu cumva mint? Şi ceilalţi doi copii ai noştri, care 
sunt aici, au nişte figuri ca de ceară. Din cauză că nu te 
ocupi destul de ei, evident... Ştii bine că Santerre îi 
numeşte avortoni. 

Autoritatea lui Santerre rămânea neştirbită pentru el; şi 
Valentine se mulţumi să ridice uşor din umeri; în timp ce 
persoanele de faţă, oarecum stingherite, se uitau la Gaston 
şi Lucie, care, într-adevăr, printre ceilalţi copii, îşi pierdeau 
iute răsuflarea, rămâneau în urmă, neîncrezători şi ursuzi. 

— Dragă prietenă, o întrebă Constance pe Valentine, oare 
scumpul nostru doctor Boutan nu ţi-a spus cumva că tot 
răul vine din pricină că nu ţi-ai alăptat singură copiii? Pe 
mine m-a felicitat că l-am alăptat pe-al meu. 


Când se rosti numele lui Boutan, se auzi o batjocură pe 
ton amical. Ah! Boutan, Boutan! era şi el ca toţi specialiştii. 
Seguin rânji, Beauchene glumi pe seama alăptării materne 
obligatorii, decretată de Cameră. Numai Mathieu şi 
Marianne tăcură. 

— Fireşte, draga mea, continuă Constance întorcându-se 
spre aceasta din urmă, că nu glumim pe socoteala dumitale. 
De altminteri, copiii dumitale sunt într-adevăr superbi, 
nimeni nu spune altceva. 

Marianne, înveselită, schiţă un gest, ca şi cum ar fi vrut 
să răspundă că puteau să glumească pe seama ei, că e 
mulţumită de-a fi un prilej de amuzament. Dar, în aceeaşi 
clipă, observă că Gervais, profitând de neatenţia ei, îi 
scotocea prin bluză şi căuta raiul pierdut. Şi-l dădu jos. 

— Ah! nu, nu, domnule! ţi-am spus doar că s-a sfârşit... 
Vezi bine că toată lumea ar râde de noi. 

Şi ceea ce se întâmplă atunci fu fermecător. Înduioşat, 
Mathieu o privea pe Marianne. Se întorcea din nou la el, 
odată datoria împlinită, după ce dăduse viaţă copilului, 
hrănindu-l cu fiinţa ei. Era soţia, îndrăgostita, care se 
trezea iar cu senzaţia atât de plăcută că înţărcase un 
prunc; era o primăvară nouă, un ogor nou, odihnit, încă 
fremătând de rodnicie. Niciodată nu i se păruse atât de 
frumoasă, în frumuseţea ei atât de calmă şi deplină, în acest 
triumf al maternității fericite, ca divinizată de fluviul acela 
de lapte care izvorâse din ea, curgând peste tot pământul. 
Un întreg imn de glorie se ridica, slavă izvorului de viaţă, 
glorie mamei adevărate, aceleia care hrăneşte după ce a 
născut, căci alte mame nu există; celelalte nu sunt decât 
nişte creatoare incomplete şi laşe, vinovate de incalculabile 
dezastre. Şi văzând-o astfel, în mijlocul copiilor ei viguroşi, 
ca o bună zeiţă, în statornică rodnicie, gata pentru ziua de 
mâine, simţi că o adoră, că o doreşte aprig, cu flacăra 
nestinsă a soarelui nemuritor. Apărea dorinţa divină, suflul 
fierbinte care zvâcneşte în câmpii, care palpită în izvoare şi 
pluteşte în aer zămislind în fiecare clipă miliarde de vietăţi. 


Poate că nu-l ameţise decât parfumul abia simţit al părului 
ei, ca o mireasmă de floare depărtată. Poate că între ei nu 
fusese decât tandreţea cuceritoare a unui simplu schimb de 
priviri, prin care amândoi îşi luau înapoi, reciproc, ceea ce, 
fiind al unuia, aparţinea şi celuilalt. Şi fu delicios extazul în 
care se cufundară, uitând de restul lumii, de toţi cei ce se 
aflau acolo. Nu-i mai văzură, nu mâi simţiră decât nevoia să- 
şi aparţină unul altuia, să-şi spună că se iubesc, că venise 
timpul când dragostea înfloreşte din nou. El îi întinse gura, 
ea îşi apropie buzele şi se sărutară. 

— Ei bine! nu vă sfiiţi, strigă Beauchene cu vioiciune 
ştrengărească. Dar ce v-a apucat? 

— Vreţi să plecăm? adăugă Seguin. 

Şi în timp ce Valentine râdea ca o nebună, iar Constance 
rămânea stânjenită, cu un aer de mironosiţă, Morange avu 
cuvinte de adânc regret, pe care le rosti cu un glas înecat în 
lacrimi: 

— Ah! câtă dreptate aveţi! 

Miraţi de gestul lor, pentru că n-avuseseră de gând să-l 
facă, Mathieu şi Marianne rămaseră o clipă buimăciţi, 
privindu-se încremeniţi. Apoi izbucniră în hohote de râs şi 
se scuzară veseli. Să iubeşti! să iubeşti! să poţi iubi! asta-i 
sănătatea deplină, asta înseamnă să vrei totul şi să poţi 
totul! 

— Cu alte cuvinte, continuă Beauchene zeflemitor, i-a 
venit rândul şi celui de-al şaselea! Chiar la noapte! 

Gervais o pornise, cu mersul lui încă şovăielnic, să şi-i 
caute iar pe cei trei fraţi mai mari şi pe sora lui, care 
conduceau jocul celorlalţi copii într-un straşnic galop, prin 
grădina însorită. 

— Fireşte, al şaselea! spuse Mathieu, în timp ce Marianne 
consimţea, cu un semn drăgălaş din cap. 

Şi, cu gestul lui larg, care arăta vasta câmpie, unde se 
săvârşea, în bătaia vântului, apropiata şi îmbelşugata 
recoltă, repetă: 

— Al şaselea, de vreme ce avem cu ce-l hrăni! 


Era strigătul omului energic, plin de voinţă, care-şi 
făgăduia să nu aducă pe lume un copil fără să-i asigure, în 
acelaşi timp, partea lui de hrană. Aşa i se părea cinstit, 
conştiinţa lui îşi regăsise seninătatea, datorită acestei soluţii 
de-a nu arunca în lume paraziți. Pe măsură ce familia va 
creşte, domeniul se va mări, cucerind noi câmpii fertile 
smulse mlaştinilor, mărăcinişului şi pietrişului. Şi țarina, şi 
femeia desăvârşi-vor laolaltă opera de creaţie, biruind cele 
mai grele piedici, înaintând mereu spre mai multă viaţă, 
mai multă bogăţie şi putere. 


CARTEA A PATRA 


Î'recură patru ani. Şi, în timpul acestor patru ani, 
Mathieu şi Marianne avură încă doi copii, o fată la sfârşitul 
primului an şi un băiat după al treilea. Şi, de fiecare dată, în 
timp ce familia sporea, creştea şi domeniul renăscut al 
Chantebledului, întâia oară cu douăzeci de hectare noi de 
pământ gras, smuls mlaștinilor platoului, a doua oară cu o 
bună bucată de teren împădurit şi alta plină de bălării, pe 
care izvoarele captate începeau să le fertilizeze. Era 
nebiruita cucerire a vieţii, fecunditatea proliferând la 
căldura soarelui, munca mereu creatoare, fără odihnă, 
înfruntând obstacole şi dureri, compensând pierderile, 
punând, în fiecare clipă, în vinele pământului, tot mai mult 
energie, tot mai multă sănătate şi bucurie. 

Dar, în ziua când Mathieu se duse la Seguin să se 
înţeleagă cu el pentru cumpărarea pădurilor şi pârloagelor, 
o găsi la el pe Serafine. Seguin, încântat că i se plăteşte 
regulat la scadenţele hotărâte, bucuros că vinde astfel, 
bucată cu bucată, domeniul acesta necultivat, care-l 
stingherea atât de mult, se ţinea de învoială, iscălea cu 
bucurie fiecare cedare nouă. Şi în ziua aceea voia chiar să-l 
reţină pe Mathieu la cină. Acesta însă era grăbit să se 


întoarcă la Chantebled, unde îl aştepta secerişul. Atât de 
zorit, încât Serafine, tăcută şi surâzătoare până atunci, 
interveni în momentul când el spuse că trebuie să ia repede 
o trăsură spre Gara de Nord, ca să nu piardă trenul. 

— Am trăsura mea jos şi tocmai merg în direcţia aceea. 
Vrei să te conduc? 

El o privi şi nu vru să pară ridicol, arătând că-i este frică 
de ea, după atâţia ani de la despărţirea lor, sigur de altfel 
că e invulnerabil. 

— Fireşte că vreau, mulţumesc pentru bunăvoință. 

Îndată ce cupeul, căptuşit cu mătase verde, îi duse unul 
lângă altul, în trapul vioi al calului, ea se arătă de-o 
sinceritate fermecătoare, foarte  înduioşată şi foarte 
prietenoasă. 

— Ah! dragul meu, nu ştii câtă plăcere îmi faci acceptând 
să petreci aceste câteva minute în intimitatea mea. Ai 
întotdeauna aerul că fugi de mine, s-ar spune într-adevăr că 
tremuri de frică să nu mă vezi aruncându-mă asupra 
dumitale. Fără îndoială, mi s-a întâmplat să visez, o clipă, că 
am să retrăiesc orele a căror amintire mi-e atât de plăcută. 
Dar, o, Doamne! cât de departe sunt acum aceste lucruri! şi 
câtă dreptate ai că nu vrei să mai rişti nimic, acceptând 
riscul unei realităţi noi! Îţi jur, aşadar, că singura mea 
dorinţă e să-ţi fiu prietenă, şi adaug că eşti singurul bărbat 
căruia i-am păstrat acest loc frumos în inima mea. De aceea 
mi-ar face multă plăcere să mă destăinuiesc dumitale, să-ţi 
spun ceea ce nu povestesc nimănui, bărbaţilor nici vorbă, 
se-nţelege, dar nici măcar femeilor. Dacă vei fi drăguţ cu 
mine, vom fi prieteni sinceri, şi asta mi-ar face mult, mult 
bine. 

Era într-adevăr emoţionată. Prin ce minune omul acesta, 
care o dispreţuia după ce-o posedase, o mai putea înduioşa 
pe ea, atât de dură cu bărbaţii pe care-i vâna, ca să-i 
distrugă şi apoi să-i arunce la grămada comună? Se arătă 
ca o soră şi gustă o plăcere încă necunoscută mărturisindu-i 
totul, plângându-i-se. 


— Nu mai sunt atât de fericită cum s-ar crede, scumpul 
meu prieten, trăiesc acum într-o teamă continuă... Da, n-ai 
ştiut, nimeni n-a ştiut, era cât pe-aci să am un copil. Am 
avut norocul să scap de el, avortând la trei luni. Dar iată-mă 
ameninţată de aceeaşi năpastă de pe-o zi pe alta... Şi 
desigur că dumneata, care eşti un înţelept, ai să-mi spui să 
mă căsătoresc şi să am copii Dar ce vrei? nu-i o treabă 
pentru mine, nu sunt decât o îndrăgostită, şi chiar o 
îndrăgostită oarecum pretențioasă, dumitale pot să-ţi 
mărturisesc, dumitale care ştii cum stau lucrurile, 

Cu toată melancolia ei, râsul îi sună neliniştitor, în timp ce 
ochii începuseră să-i scânteieze iar, în neruşinarea pătimaşă 
a obrajilor ei îmbujoraţi, cu părul aţâţător de culoarea 
flăcării. Adevărul era că exasperata ei nevoie carnală 
sporea pe măsură ce înainta în vârstă. Mărturisea cu 
orgoliu cei treizeci şi cinci de ani ai ei, de-o frumuseţe 
provocatoare încă, cu umerii şi pieptul ca marmura, fără o 
cută. Pretindea chiar că e din ce în ce mai tânără, mai 
înflăcărată, mai înfometată, şi singura ei plictiseală nu era 
că îmbătrâneşte, ci suferea ea numai de faptul că nu ştie 
cum să-şi satisfacă plăcerile, în toată libertatea, fără riscul 
dezastruos al urmărilor. Până atunci, cu o stăpânire 
incomparabilă, reuşise să-şi păstreze intactă situaţia 
mondenă de văduvă bogată, primită pretutindeni, liberă să- 
şi schimbe amanţii în fiecare lună, să-şi ia câte doi deodată, 
ba chiar o jumătate de duzină, numai să nu-i ştie nimeni, 
ascunşi în taina apartamentului ei de la parter, atât de 
ermetic închis, din strada Marignan, şi fără să-i dea 
vreodată în vileag. Se şoptea că într-unele seri de nebunie 
erotică se travestea, ca nesăţioasele împărătese ale vechii 
Rome, în servitoare, şi bătea trotuarele mahalalelor 
deocheate în căutarea masculilor brutali, a căror violenţă o 
dorea. Căuta monştri, nu exista împerechere cât de 
sălbatică fără ca ea să nu ardă de curiozitatea de a-i 
cunoaşte sfâşierea. Şi fireşte că primejdia de a rămâne 
însărcinată sporea, în înhăitările acestea frenetice, cu 


oameni uneori beţi, care în treburile astea nu puneau nicio 
gingăşie. 

Mathieu, oarecum surprins la început de asemenea 
destăinuiri, simţi mai apoi un fel de milă şi îngrijorare 
pentru ea, ca faţă de-o bolnavă. Şi, la rându-i, râse fără 
voie, gândindu-se la toţi aceşti trişori, bărbaţi şi femei, de 
care era plină lumea, şi care, în ciuda eforturilor lor 
încăpăţânate de-a păcăli natura, ieşeau totuşi până la urmă 
ei înşelaţi de ea. 

— Erai atât de sigură de măsurile de precauţie pe care le 
luai! îi spuse el cu oarecare ironie. Nu te mai pricepi? 

— Parcă ştii vreodată! strigă ea. Sunt unii oameni atât de 
neîndemânatici, fără să mai vorbesc de împrejurări. Nu te 
poţi feri totdeauna. 

Apoi, uită că e femeie: nu mai erau decât doi bărbaţi care 
stau de vorbă fără nicio reticenţă. Şi, eu o îndrăzneală 
trufaşă şi sălbatică, în care izbucneau toate dorinţele ei 
nesăţioase, adăugă cu trufie: 

— De altfel, mi-e groază şi scârbă de aceste trucuri. 
Există ceva mai josnic, mai prostesc? Toată dragostea e 
astfel diminuată, stricată, ucisă. Închipuie-ţi doi amanți 
supraveghindu-şi delirul, neavând în cap decât preocuparea 
de-a nu se iubi până la capăt! Mai bine să-şi întoarcă 
imediat spatele, să nu înceapă nimic, pentru că nu sfârşesc 
nimic. Îţi declar că sunt revoltată din cauza asta, indignată, 
şi că aş fi, de fiecare dată, pentru marele risc, dacă nu mi-ar 
fi teamă să nu mă compromit, să nu-mi pierd liniştea, ceea 
ce mă face la fel de laşă ca şi altele. 

Şi continuă, cu liniştea ei netulburată, cerându-i să 
înţeleagă că, deşi avusese curiozităţi perverse, dornică să 
guste din tot felul de iubiri, s-a îndepărtat repede de ele ca 
de nişte fleacuri, jucării fără urmări, ce-o lăsau mai iritată, 
mai înfometată încă. Şi mereu revenea la discuţia despre 
bărbat, despre actul normal, dar din plin, cu o poftă de 
căpcăun, pe care n-o putea mulţumi decât încleştările 
puternice, totale, fără sfârşit. Ca atare, tocmai această poftă 


o înfuria împotriva înşelăciunilor necesare, în groaza ei de-a 
avea un copil, şi care o făcea să dorească cu înfrigurare 
mijlocul de-a se păzi, fără a sacrifica nimic din plăcerile ei. 
Gândul acesta o obseda, visa nopţi fără ispăşire, nopţi fără 
teamă, fără constrângere, în care s-ar dărui foamei sexuale 
în toată voia, într-un deplin triumf frenetic, în biruinţa ei 
asupra naturii. 

Când aduse iar vorba despre sarcina pe care o pierduse, 
fără a mărturisi că-şi provocase avortul, Matineu bănui 
până la urmă adevărul. 

— Lucrul cel mai rău, dragul meu, e că pierderea sarcinii 
m-a lăsat foarte beteagă. A trebuit să mă dau pe mâna unui 
medic şi am găsit, din fericire, în cartierul meu, un tânăr 
foarte de treabă, fără pretenţii prea mari, oh! cu 
desăvârşire necunoscut, unul dintre acei medici cum sunt 
atâţia, pe care însă l-am preferat unei celebrităţi, deoarece 
cu el îmi fac de cap şi sunt mai sigură că se păstrează 
secretul, pentru că nimeni nu-l observă când vine la mine. 
lată, sunt aproape trei luni de când mă îngrijeşte şi tot nu- 
mi redă liniştea; pretinde că, la cel mai mic contact, de-aci 
înainte, pot să rămân iar însărcinată, fiindcă ceva înăuntru 
s-a deplasat, s-a lăsat mai jos, cred. Şi vezi-mă sub această 
continuă ameninţare! ceea ce ar însemna să nu mai 
îndrăznesc să îmbrăţişez un bărbat! Şi atunci micul meu 
medic mi-a vorbit, ce-i drept, despre o operaţie, dar mi-e 
frică, grozav de frică! 

Mathieu schiţă un gest de uimire. 

— Şi e gravă boala dumitale? 

Ea înţelese, încercă să-şi ia vorba înapoi, şi făcu o mutră 
disperată: 

— Sigur că da, nu ţi-am spus că mă simt rău de tot? Sunt 
zile în care am dureri de nesuportat. lar dacă medicul meu 
a început să-mi vorbească despre operaţie, probabil că 
bănuieşte ceva serios, nu prea ştiu bine ce. De altfel, el nu e 
chirurg şi ar vrea să mă ducă pur şi simplu la celebrul 
Gaude, ca să mă examineze şi să mă opereze, dacă va fi 


nevoie... Oricum, parcă-mi îngheaţă spatele, cred că 
niciodată nu voi avea curajul să mă hotărăsc. 

Într-adevăr, un fior uşor se ivi în ochii ei aprinşi, şi, cu 
toată dorinţa ei aprigă, tremura încă de groaza cuţitului 
care o îngheţa. Lupta se da acum între teama şi visul ei de a 
scăpa nepedepsită. 

După ce o privi, Mathieu nu mai avu nicio îndoială. 

— Din câte ştiu eu, spuse el cu blândeţe, cred că acest fel 
de operaţii sunt foarte riscante. Nu trebuie să recurgi la ele 
decât în cazuri extreme, când te ameninţă o primejdie de 
moarte. Altfel, sărmanele operate se expun la multe 
nenorociri, la multe dezamăgiri. 

— O! strigă ea cu înflăcărare, îţi închipui, sper, că, dacă 
mă voi lăsa ciopârţită, o voi face numai dacă va fi absolută 
nevoie, după ce, mai întâi, mă voi fi informat. Gaude, mi se 
pare, va opera în curând pe una dintre fiicele lui Moineaud, 
îl cunoşti pe moş Moineaud, care e şi acum la uzina fratelui 
meu. Dacă voi avea chef, mă voi duce s-o văd, după aceea, 
ca să-mi dau puţin seama. 

— Una dintre fetele lui Moineaud, repetă el, cu un aer de 
amară surpriză. Nu poate fi decât Euphrasie, cea care s-a 
măritat abia de patru ani, şi a şi făcut trei copii, dintre care 
două fete gemene. Tocmai am luat-o la mine, ca să le vin în 
ajutor bieţilor oameni, pe Cecile, una dintre surorile mai 
mici, care merge pe şaptesprezece ani; dar mi-e teamă că 
nu voi putea face nicio treabă cu ea, căci, la cea mai mică 
oboseală, trebuie să stea în pat. În ziua de azi, aceste fete 
din popor sunt nevropate, dezechilibrate, ca nişte ducese. 
Există, ce-i drept, părinţi care n-au niciun pic de noroc cu 
numeroşii lor copii, şi asta mă întristează, pentru că, fără să 
mai ţinem socoteală de funestele condiţii sociale, sau de 
nefericitele cazuri individuale, abuzaţi de ele ca să triumfaţi 
împotriva mea, voi toţi cei care vă limitați familia, când n-o 
distrugeţi cu desăvârşire. 

Şi începu să râdă din nou, cu poftă, uitându-şi necazurile. 
Şi când trăsura se opri: 


— Iată că am ajuns la gară! Şi eu care mai aveam atâtea 
lucruri să-ţi povestesc!... în sfârşit, cred că nu te îndoieşti 
cât sunt de fericită că m-am împăcat cu dumneata. Era o 
prostie să laşi impresia că tremuri în faţa mea, ca şi cum nu 
m-ai crede în stare să ţin la dumneata ca o adevărată 
prietenă! 'le încredinţez că asta mă linişteşte şi că sunt 
încântată că am un confident, da! un confident căruia îi voi 
putea spune orice... Haide! o sinceră strângere de mână, ca 
între camarazi! 

Îşi strânseră mâna şi el privi cum trăsura se 
îndepărtează, foarte surprins de această Serafine, pe care 
n-o bănuise atât de chinuită, într-un târziu, de nevoia 
mărturisirii. Poate că, alegând un fost amant, descoperea o 
senzaţie nouă despuierii sale morale. Dar spre ce fel de 
viaţă de zbuciume supreme se mai îndrepta încă, în dorinţa 
ei de a gusta plăcerea nepedepsită şi fără de sfârşit! 

Mainfroy, medicul din cartierul ei, era un băiat înalt şi 
slăbuţ, în vârstă de treizeci de ani, corect şi cu o faţă 
proaspătă şi gravă. Totdeauna în redingotă, începea să-şi 
facă una dintre acele clientele de femei, care asigură unor 
doctori  mediocri, necunoscuţi, venituri frumuşele; şi 
principiul lui era să se arate grav, în faţa celor mai uşoare 
indispoziţii, să dea mai ales importanţă celor mai mici 
tulburări nervoase, ascultând văicărelile cu răbdare, 
recomandând din belşug leacuri, fără să cedeze vreodată 
dorinţei nătânge de a cădea în braţele vreunei paciente: 
căci orice femeie care se dă medicului ei este, fireşte, o 
clientă care nu plăteşte. Aceasta a fost cauza puterii lui 
asupra Serafinei; ea îl ascultă pe acest băiat frumos care, 
pur şi simplu, nu vru să înţeleagă nimic. Chemat de ea, la 
întâmplare, prin camerista care alergă să-l caute într-o 
noapte când, în urma pierderii sarcinii, avu o bruscă şi 
violentă criză de nervi, el observă, la prima examinare, 
tertipurile care provocaseră avortul. Dar nu spuse nimic, ci 
o sperie, prefăcându-se că bănuieşte o afecţiune care ar 
supăra-o toată viaţa, dacă ar deveni cronică. Ea se lasă 


astfel cu totul pe mâna lui, neliniştită că-l Vede dând din cap 
cu reticenţe, cu vorbe îngăimate numai pe jumătate, 
evocând tot felul de înspăimântătoare infirmităţi. El se 
considera, de altminteri, de o perfectă cinste profesională, 
nici mai bun, nici mai rău decât marea majoritate a 
celorlalţi medici din cartier, şi cu siguranţă că, personal, n- 
ar fi abuzat de încrederea vreunui bolnav, în afară de 
răsfăţurile medicale pe care şi le îngăduia faţă de doamne; 
asta nu-l oprea însă să fie, în anumite împrejurări, 
furnizorul anumitor chirurgi celebri, aducându-le cliente şi 
încasându-şi comisionul, cu cugetul împăcat. Ce se întâmpla 
după aceea nu-l mai privea. Nu făcea decât servicii de 
intermediar binevoitor, şi prinţului ştiinţei, marele operator, 
îi incumba rolul să răspundă, să vadă şi să acţioneze. 

De atunci, vreme de aproape un an, între Mainfroy şi 
Serafine se jucă o comedie lentă, în care fiecare putu să se 
considere în mod sincer înşelat. Nici n-ar mai fi ştiut să 
spună care din doi vorbise primul despre o posibilă 
operaţie. Medicul venea aproape regulat, în fiecare 
săptămână; ea îl chema mereu, dacă se făcea aşteptat, îl 
silea să reia tratamentul, îşi exagera păsul, vorbea de 
dureri cumplite. Şi pentru că era nerăbdătoare, ajunseseră 
să vorbească uneori amândoi despre această operaţie, care 
cu siguranţă o va scăpa de toate necazurile. Multă vreme 
dăduse el din cap, abţinându-se să vorbească despre viitor, 
preferind să păstreze o clientă ca ea, care plătea bine. Dar 
sfârşi prin a se teme că o va pierde, că va renunţa la 
serviciile lui de intermediar, ducându-se singură la această 
„mMântuire”, care o obseda ca o dorinţă arzătoare. 
Înţelesese perfect, bănuia că suferinţele ei sunt suportabile, 
că ar fi putut să se resemneze să rămână cu o simplă 
inflamație cronică, de care s-ar fi vindecat, de altfel, de 
mult, dacă ar fi ştiut să-şi cruţe nopţile. Din clipa aceea, el 
se prefăcu că nu mai speră în vindecare, spunând că ar fi 
nevoie, în orice caz, de un tratament de luni de zile. Apoi, 
cu boli de felul acesta, nu ştii niciodată ce te aşteaptă: poate 


că se găsea în faţa unei complicaţii care scăpa 
diagnosticului său. Într-o zi rosti cuvântul „chist”, fără să 
afirme nimic; şi imediat veni vorba despre Gaude, operaţia 
fiind hotărâtă în principiu. Dar mai trecură zile în şir, 
pentru că ea îşi manifesta spaima, o spaimă reală, cumplită, 
în care intrau tot felul de îngrijorări cu privire la urmările 
posibile. De câte ori o vizita, îl întreba cu patimă, 
îndârjindu-se, vrând să ştie, mai ales, ce se va întâmpla cu 
dorinţele ei de femeie. Unele prietene o speriaseră, 
povestindu-i că pe urmă nu mai eşti femeie, că devii frigidă, 
frustrată de plăcerea sexuală. De această frică se împiedica 
ultima ei şovăire: să suprime funcţia, suprimând organul, să 
suprime copilul, ah! da, se-nţelege, n-avea alt scop, nu s-ar 
lăsa operată decât ca să scape de sarcină; dar să suprime 
dorinţa, să ucidă plăcerea pe care ardea de dorinţă s-o 
păstreze intactă, eliberată de orice datorie, stăpână pe 
viitor, asta ar fi o păcăleală groaznică, de pe urma căreia ar 
muri de ruşine şi mânie. Şi el râdea încet, ridica din umeri, 
spunând că informaţiile acestea sunt simple bârfeli, şi 
afirmând că, în nouă cazuri din zece, femeile operate 
întineresc, rămân fragede până la cincizeci de ani, devin, 
dimpotrivă, mult mai pătimaşe, şi că tocmai acesta era unul 
dintre neajunsurile operaţiei. 

În ziua când Mainfroy îi dădu această asigurare, Serafine 
îl rugă să tacă, cuprinsă parcă de-o pudică îngrijorare. Dar 
toată faţa ei aprinsă radia. 

— Oh! doctore, te vezi oare apoi nevoit să mă îngrijeşti, 
ca să mă liniştesc?... Glumesc, râd, dar te asigur că, de ieri, 
sufăr oribil. Şi e groaznic să te gândeşti că, poate, porţi în 
tine o boală neiertătoare... Ce vrei? mi-e foarte frică, dar 
mă supun: mă vei duce să mă vadă Gaude, şi-l voi lăsa să 
mă opereze, pentru că spui că face minuni. 

— Se-nţelege, spuse Mainfroy, toate gazetele vorbesc 
despre ultima lui operaţie. De câteva luni a avut succese 
uimitoare... Ştiţi că a pus-o pe picioare pe muncitoarea 
aceea, Euphrasie, despre care v-am vorbit. S-a întors acum 


acasă mai sănătoasă ca oricând, şi cazul dumneavoastră se 
aseamănă oarecum cu al ei, căci mi s-a vorbit de-un chist de 
natură malignă. 

Serafine exclamă surprinsă: 

— Ia uite! îmi propusesem să mă duc s-o văd şi s-o 
iscodesc. Mai aştepţi, nu-i aşa? înainte de a-i cere lui Gaude 
să mă primească. 

De când se măritase cu Auguste Benard, tânărul şi 
voiosul zidar care se îndrăgostise de mica ei făptură aspră 
şi slăbănoagă, Euphrasie Moineaud locuia pe strada 
Caroline, în Grenelle, într-o odaie mare, care servea de 
bucătărie, sufragerie şi dormitor. Mai era şi o cămăruţă 
îngustă, întunecoasă, pe care mai târziu, când avură trei 
copii, după patru ani abia, o folosiră punând în ea patul 
celor două fetiţe mai mari, gemenele. Leagănul celui mic, 
un băieţel, rămase la picioarele patului părinţilor. Şi 
Euphrasie, care părăsise uzina, mult prea ocupată acasă cu 
mica ei familie, săvârşea aici minuni de curăţenie, domnea 
ca o regină absolută, straşnică şi ascultată de toţi, când 
nişte dureri înspăimântătoare, după ultima ei naştere, o, 
paralizaseră parcă. Se vede că se apucase prea repede de 
anumite treburi; luptă multă vreme, îşi aduse la disperare 
bărbatul, care tremura înaintea acestei lăcuste roşii, cât era 
el de vlăjgan, într-atâta îl subjugase, îl stăpânise ea cu 
izbucnirile caracterului ei nesuferit. În sfârşit, consimţise să 
se ducă la spital; şi acum se întorcea de la clinica lui Gaude 
operată, vindecată, se spunea. De cincisprezece zile ziarele 
vorbeau despre acest ultim triumf al celebrului chirurg, 
povestind întâmplarea impresionantă a acestei tinere 
muncitoare, măritată, cinstită, atinsă de-o boală grea şi 
scăpată de-o moarte sigură, redată bărbatului şi copiilor ei 
mai sănătoasă, mai viguroasă decât oricând. Era 
capodopera, exemplul hotărâtor dat doamnelor pe care 
operaţia le-ar ispiti. 

În dimineaţa în care S&rafine veni, pe la unsprezece, la 
soţii Benard, dornică să se informeze, găsi toată familia 


acasă. Benard, al cărui şantier se găsea în apropiere, era de 
faţă şi-şi sorbea supa pe-un colţ de masă; în timp ce 
Euphrasie, în picioare, mătura, ţipând la cei trei micuţi, 
care făceau mereu gunoi. Şi chiar mama-Moineaud, care 
urcase pentru o clipă să afle ce face fiică-sa, şedea pe 
marginea unui scaun, cu mâinile sub şorţ, cu figura ei 
ştearsă şi suferindă, foarte îmbătrânită în anii din urmă. 

— Da, îi explică Serafine, am aflat despre vindecarea 
dumitale, şi am vrut mai întâi să te felicit, amintindu-mi că 
te-am cunoscut la uzină când erai tânără de tot; şi, întrucât 
am o prietenă în situaţia dumitale, m-a împins curiozitatea 
să-ţi pun câteva întrebări. 

Bieţii oameni erau uluiţi de vizita aceasta neaşteptată. O 
cunoşteau pe baroană, fel de fel de poveşti circulaseră 
printre muncitorii uzinei despre bogăţia ei de necrezut şi 
despre viaţa ei. extraordinară. Totuşi, când ea binevoi să ia 
loc pe-un scaun, zidarul se aşeză din nou la masă, să-şi 
termine de mâncat supa; în timp ce mama-Moineaud, 
aşezându-se din nou pe scaun, recădea în tăcerea ei 
prostească. 

— Dumnezeule! doamnă, povesti Euphrasie, tot în 
picioare, rezemată de mătură, sigur e că lucrurile n-au 
mers prea rău. Eu una nu voiam să merg la spital, deoarece 
doctorul Boutan, care ne-a îngrijit adesea gratuit, îmi 
spusese, după ce mă văzuse, că pot să mă vindec foarte 
bine şi la mine acasă, dar cu multă răbdare şi multă grijă. 
Dar, afară de faptul c-ar fi trebuit să am mereu grijă de 
mine, mă sfătuia, mai ales, să nu fac nimic; şi cum să nu faci 
nimic, când ai bărbat şi copii? Aşa că, într-o zi, nemaiputând 
răbda durerile, m-am hotărât. 

— Şi operaţia s-a făcut numaidecât? întrebă Serafine. 

— Oh! nu, nu, doamnă, pe atunci nici nu era vorba de 
operaţie. Întâia oară când mi s-a pomenit despre asta m-am 
supărat, am vrut să plec, la gândul c-or să mă schilodească 
şi că bărbatul meu se va dezgusta de mine. Asta-i făcea să 
râdă pe domnii de-acolo şi până la urmă îmi spuseră că, 


dacă vreau să mor, e treaba mea. Timp de opt zile încă m-au 
lăsat aşa, repetându-mi că am să mor într-o lună de zile 
negreşit. Înţelegeţi că nu e plăcut să-i laşi să-ţi taie mâinile 
şi picioarele; cu atât mai mult că, atunci când îi rugam să-mi 
explice şi mie ce vor să-mi facă, nici nu-mi răspundeau, sau 
vorbeau ca de-un lucru fără consecinţe, care se face zilnic şi 
de pe urma căruia nu suferi nicio durere. Dar nici nu vă 
puteţi închipui câte femei consimt să facă lucrul ăsta; câte 
trei, câte patru erau duse în fiecare dimineaţă în sala de 
operaţie, apoi erau aduse înapoi, spunându-le că de aci- 
nainte sunt vindecate... Şi aşa m-am hotărât şi eu, la rândul 
meu, s-o fac de bunăvoie, şi sunt foarte mulţumită azi că s-a 
făcut. 

— Totuşi, o întrerupse Benard cu gura plină, ar fi putut 
foarte bine să mă înştiinţeze şi pe mine, duminică, când am 
stat mai bine de-un ceas lângă tine, că-ţi vor scoate totul. Mi 
se pare că ăsta e un lucru care nu-l poate lăsa indiferent pe 
bărbat şi n-ar trebui să se facă fără încuviințarea lui... Nici 
pe tine nu te-au prevenit, şi-ai rămas cu gura căscată când 
ai aflat că nu mai ai nimic în tine. 

Euphrasie se mânie şi, cu un gest, îl făcu să tacă: 

— Ba da, am fost prevenită... Adică, nu mi-au spus 
limpede de tot; dar vedeam eu bine ce se întâmplă cu 
celelalte femei şi ştiam că nu mă voi întoarce la tine 
întreagă... Dar, ce vrei? ceva mai mult, ceva mai puţin, 
haida-de! n-are doar de ce să-ţi pară rău, de vreme ce nu se 
vede. Prefer asta decât o tăietură pe obraz. 

EI însă continua să cârtească, cu nasul în supă: 

— Nu-s de părere. Trebuia să mă înştiinţeze. Trebuia să 
te lămurească şi pe tine, de la început, că, o dată ce-ţi 
scoate totul dinăuntru, nu vei mai putea avea niciodată 
copii. 

Şi începu iar să mănânce, în toiul furtunii pe care o 
dezlănţuise. 

— Taci! iar o să mă îmbolnăveşti... Nu-i de-ajuns că avem 
trei copii? Crezi că te lăsam să-mi faci o droaie, cum a făcut 


proasta de  maică-mea, biata de ea?... Spuneţi şi 
dumneavoastră, doamnă, trei copii pentru nişte bieţi 
oameni ca noi nu-i de-ajuns? 

— O! Dumnezeule, strigă Serafine veselă, şi trei sunt 
prea mulţi!... Şi operaţia e foarte dureroasă? 

— Nu simţi nimic, doamnă, fiindcă dormi. Când te 
trezeşti, nu-i deloc plăcut, dar e suportabil. 

— În sfârşit, eşti vindecată? 

— Da, vindecată, aşa mi-au spus. Mai înainte aveam 
dureri în şale şi în coapse de-mi venea să ţip. Acum am 
numai, din când în când, mici crize, şi m-au încredinţat că 
nu voi mai simţi nimic, când totul se va cicatriza. 

Ceea ce o plictisea era faptul că nu mai avea putere. 
Toată ziua şi-o pierdea cu gospodăria, veşnic cu mătura în 
mână, în mania ei pentru curăţenie, un adevărat chin 
pentru soţul ei, silit să nu scuipe, să nu se mişte, să-şi lase la 
uşă ghetele de zidar. Mai erau apoi cei trei copii, pe care-i 
spăla, îi înghiontea pentru orice fărâmă de gunoi. Şi 
obosind repede de când se întorsese de la spital, cădea pe 
câte-un scaun, se înfuria, disperată că nu mai e bună de 
NIMIC. 

— Vedeţi, doamnă, după zece minute obosesc de-a 
binelea, continuă ea, lăsând mătura şi aşezându-se. În 
sfârşit, trebuie răbdare, pentru că m-au încredinţat că voi fi 
mai voinică decât înainte. 

Amănuntele acestea n-o interesau deloc pe Serafine, 
obsedată de-un singur gând, fără să fi găsit până atunci 
cuvintele potrivite pentru a-i pune această întrebare 
delicată. În cele din urmă îndrăzni, fără nicio jenă, privindu- 
l pe Benard cu neruşinarea ei nepăsătoare. 

— Bărbaţii consimt să n-aibă copii, dar se supără de- 
ndată ce nu găsesc plăcerea la ei acasă; şi când femeia nu 
le-o mai poate da, atunci e cea mai mare nenorocire ce se 
poate întâmpla într-o căsnicie. 

Zidarul înţelese şi se înveseli, izbucnind în hohote de râs. 


— O! doamnă, cât despre asta, n-am de ce să mă plâng. 
Dacă aş asculta-o, de când mi s-a întors de la spital, n-am 
mai înceta să ne distrăm! 

Ruşinată, furioasă, Euphrasie îi făcu iar semn să tacă, ca 
o femeie cinstită ce era, căreia nu-i plăceau vorbele 
grosolane. Şi Serafine, foarte bine dispusă şi ea, încântată 
de informaţia căpătată, ştiind în sfârşit ceea ce atât de mult 
dorea să afle, vru să se ridice de pe scaun, când mama- 
Moineaud, tăcută şi adormită până atunci, absentă parcă la 
tot ce se spunea, începu să trăncănească, încet, fără să se 
oprească: 

— Adevărat că proasta de maică-ta, biata, s-a lăsat să i se 
facă o droaie de copii. Dar nu-i pare rău de asta. pentru că-i 
făcea plăcere bărbatului ei. Totuşi, nici el nici ea nu sunt 
răsplătiți deloc... El, bietul, se deşală mereu la uzină, 
singurul care mai lucrează acolo, de când Victor a plecat la 
militărie, ca să crape, poate, cine ştie unde, ca şi Eugen al 
nostru. Dintre cei trei băieţi ai noştri, n-a mai rămas acasă 
decât ultimul, haimanaua ceea de Alfred, care fuge de la 
şcoală cât poate, bate ulițele de dimineaţă până seara, mai 
stricat la şapte ani decât erau altădată băieţii la 
cincisprezece. La fel stau lucrurile şi cu cele patru fete ale 
noastre; n-o mai am decât pe Irma, prea tânără încă pentru 
măritiş, şi pentru care tremur să n-o văd apucând într-o zi 
pe căi greşite, atât de puţin îi place să muncească. Şi tu era 
cât pe-aci să mori. Acum, iată că şi Cecile a intrat în spital. 
Cât despre nenorocita de Norine... 

Şi dădu din cap disperată, apoi îşi continuă văicăreala 
nesfârşită, vorbind despre fiecare copil în parte, stăruind 
asupra puţinei bucurii ce avusese de pe urma lor, 
plângându-l şi pe tată, care aproape de douăzeci şi cinci de 
ani, ca un cal în manej, învârteşte tocila, fără să aibă de la ei 
altă bucurie decât aceea că i-a făcut. De altfel şi bieţii copii, 
zburaţi acum din cuib, împrăştiaţi în voia soartei, nu erau 
mai fericiţi decât părinţii lor, se apucau să toarne copii, care 


nici ei nu vor fi mai fericiţi. Şi aducându-şi iar aminte de 
Norine, înduioşându-se, fu întreruptă cu violenţă: 

— Oh! ştii mamă, strigă Euphrasie, că te-am oprii să-i 
rosteşti numele în faţa mea... E o ruşine! Dacă aş întâlni-o, 
aş pălmui-o... Am auzit că a mai născut un copil, şi 
Dumnezeu ştie ce-a făcut cu el! în ziua în care leneşa ta de 
lrma va călca strâmb, să ştii că exemplul Norinei va fi 
pierdut-o. 

Toată vechea ei ură împotriva surorii mai mari, fata aceea 
durdulie şi frumoasă, atât de robită plăcerii, se trezea în 
această gospodină slabă şi uscată, care-i încovoia pe cei din 
preajmă sub trufia cinstei ei. Şi nici maică-sa, nici soţul nu 
îndrăzniră să mai adauge un cuvânt, de frică să nu-i 
provoace o criză contrazicând-o. 

— Parcă spuneai că şi fiica dumitale, Cecile, a intrat în 
spital? întrebă Serafine, din nou curioasă. 

— Vai! da, doamnă. Avusese norocul ca domnul Froment 
să binevoiască s-o ia la ferma pe care-o exploatează, ca să-i 
ajute la gospodărie. Dar s-a îmbolnăvit, se plângea de-un 
nod care-o înăbuşea şi de-un piron al cărui vârf îi trecea 
parcă prin cap. Apoi, deodată, durerea i s-a lăsat în şale şi 
în coapse, aşa că nu mai poate să facă o mişcare fără să 
urle, şi e vorba să i se facă aceeaşi operaţie ca şi bietei 
Euphrasie. 

— O fată de şaptesprezece ani, totuşi, nu e lucru de şagă! 
spuse Benard, care, sfârşindu-şi supa de băut, se ridicase. 

— Nu e mai grozavă decât mine, nici vorbă! strigă sora 
înţepată. Şi de ce să nu se opereze dacă trebuie? Doar dacă 
doreşte cu orice chip să moară. 

— Nu, două dintre fetele mele e prea mult! murmură 
mama-Moineaud, cuprinsă din nou de resemnare. 

Serafine îşi luă rămas bun, mulţumind şi dând fiecăruia 
dintre copii câte o monedă de douăzeci de bani, să-şi 
cumpere prăjituri, pentru care toată familia o binecuvântă. 
Şi a doua zi îl rugă pe Mainfroy să-i aducă veşti despre 
Cecile, hotărâtă să nu facă nimic până nu va cunoaşte şi 


rezultatul acestei noi operaţii. Când îi confirmă că Cecile se 
află la clinica lui Gaude, aşteptă ca fata să fie operată. Peste 
trei săptămâni doctoraşul ei binevoi s-o însoţească, într-o 
dimineaţă, s-o vadă pe tânăra fată în sala unde, culcată 
încă, se afla în convalescenţă. Şi a fost ca o reconfortare 
pentru curiozitatea ei aprinsă. 

La spital Gaude domnea peste cele trei saloane de femei 
ca stăpân atotputernic şi slăvit. Era un chirurg de prima 
clasă, o inteligenţă demnă de admirat, vesel şi brutal, având 
o mână sigură şi o îndemânare fără seamăn. Trăia stăpânit 
de orgoliul iscusinţei sale, vădit fără scrupule, incapabil însă 
de calcule josnice, de fapte deocheate de pungaş; şi, dacă 
aduna bani, dacă îşi avea hăitaşii lui, o adevărată antrepriză 
cu mari beneficii, o întreagă exploatare a clientelor bogate, 
era fericit când, mai mult decât cu banii, se alegea cu 
satisfacţii de; amor-propriu. Profesa în plină lumină a 
publicităţii, şi-ar fi invitat tot Parisul în jurul mesei lui de 
operaţii. Picturi, gravuri, desene de tot felul îl făcuseră 
popular, înfăţişându-l operând în halatul lui mare şi alb, 
legat peste piept, cu mâinile goale, frumos ca un zeu, care 
taie şi dispune de viaţă. El singur era în măsură să deschidă 
un pântec, să se uite înăuntru şi apoi să-l coase la loc cu o 
artă magistrală. Uneori îl mai deschidea o dată, să vadă mai 
bine. Mulțumită antisepsiei, operaţia era o jucărie, un fleac 
îl hotăra s-o facă, chiar simpla plăcere de a-şi da seama de 
caz. Câte femei veneau, tot atâtea erau operate. Dacă se 
întâmpla o greşeală de diagnostic, dacă se afla în faţa unui 
organ sănătos, tot găsea ceva de făcut, nevoind să coase la 
loc fără să fi tăiat ceva. Şi, de la un capăt la celălalt al 
Parisului, succesele lui chirurgicale răspândeau. celebrau 
această măiestrie uimitoare pe care-o dobândise, 
exercitându-şi mâna pe sărmanele mii de femei, în această 
clinică de spital, succese care făceau din el idolul acoperit 
cu aur, castratorul suveran al tuturor detracatelor 
milionare. 


Când Serafine, adusă de Mainfroy, intră în marele salon 
alb, cu mici paturi albe, ocupate de femei cu figurile albe, fu 
surprinsă găsindu-l pe Mathieu la căpătâiul acelei Cecile 
operată de câteva zile. Aflase şi el de operaţie şi venise s-o 
vadă, din simpatie şi milă pentru soarta ei atât de tristă. 
Stătea acolo, în picioare, tăcut, în timp ce, în pat, Cecile 
plângea în hohote. La şaptesprezece ani rămăsese subţire 
şi plăpândă, o lungană cu braţe, umeri şi piept de fetiţă. Pe 
pernă, părul ei decolorat se despletise, faţa-i slabă era 
galbenă, brăzdată de suferinţă şi amărăciune. Şi cu buzele 
tremurânde, cu ochii înroşiţi, plângea, plângea în hohote, 
într-o criză de inconsolabilă disperare. 

— Dar ce are? întrebă Serafine. N-a reuşit operaţia? Are 
dureri? 

— Ba da, operaţia a reuşit, răspunse Mathieu. Se pare că 
e o capodoperă, o performanţă atât de strălucită încât 
asistenţa ar fi aplaudat bucuros. Şi chiar adineauri îmi 
spunea că n-a simţit nicio durere. 

— Atunci de ce plânge cu atâta disperare? 

O clipă, Mathieu tăcu. Apoi, cu milă şi duioşie: 

— 1 s-a spus abia acum că, dacă se va mărita, nu va avea 
niciodată copii. 

Încremenită, Serafine se uită la fata aceea plăpândă, cu 
trupul atât de slab. 

— Cum, pentru asta? îi pare rău de asta? 

Mathieu se întoarse spre ea, cu ochii în ochii ei, foarte 
serios, văzând-o că-şi stăpâneşte un zâmbet ironic. 

— Da, se pare... se pare că sunt şi fete nenorocite, 
bolnave şi fără un ban pe care gândul că nu vor avea 
niciodată copii le face să sufere. 

Serafine se apropie de pat şi vru să-i uşureze suferinţa, 
să-i oprească lacrimile, ca să-i poată pune câteva întrebări. 
Fata răspunse, în sfârşit, dându-şi la o parte părul decolorat 
de pe chipul ei chinuit şi silindu-se să-şi înghită lacrimile. 

— Nu mai ai dureri, scumpa mea fetiţă? 

— Nu, doamnă, deloc. 


— Dar ai suferit mult în timpul operaţiei? 

— Nu, doamnă, nu pot să spun asta, nu ştiu. 

Şi iar începu să plângă, să plângă şi mai tare, ca o 
disperată. Gândul la operaţie îi amintea că i s-a scos totul 
dinăuntru, că nu va avea niciodată copii, niciodată, 
niciodată! Nu ştia nimic despre dragoste, nici despre 
maternitate, era o fată a străzii, dar care rămăsese 
fecioară, printre destrăbălările din jurul ei. Şi în această 
fecioară, astfel ciopârţită în floarea vârstei, ţipa durerea că 
nu va fi mamă, un țipăt instinctiv de disperare furioasă, ca 
şi cum n-ar fi fost al ei, şi care izbucnea atât de puternic, 
fără ca fluviul acela de lacrimi să-l poată potoli. 

În această clipă se produse o mare bucurie în salon. 
Gaude apăru, dar nu în cadrul vizitelor lui obişnuite, aşa 
cum făcea uneori, ca să aducă micului şi supusului său 
popor de femei castrate mărturia unei griji părinteşti. Era 
însoţit numai de un intern, un băiat zdravăn numit 
Sarraille, cu ochii vicleni pe un chip grosolan şi comun. 
Gaude, un bărbat înalt, frumos, roşcovan, ras cu îngrijire, 
cu o faţă pătrată, veselă şi brutală, strălucea într-adevăr de 
inteligenţă şi putere, de-o autoritate suverană, cu 
familiarităţi de principe bun care binevoieşte să pară 
omenos. Şi când văzu că una dintre bolnavele sale, cea pe 
care o numea „micul meu juvaer”, plânge atât de tare, veni 
spre ea, vrând să-i afle motivul supărării. Apoi, informat 
despre ce e vorba, avu un zâmbet de amabilă iertare. 

— 'Te vei consola, micul meu juvaer. E un lucru de care te 
consolezi uşor, ai să vezi asta mai târziu. 

Şi nu se căsătorise, trăind ca celibatar înveterat, în chip 
de bărbat sterp, a cărui ultimă filosofie era un adânc 
dispreţ pentru oameni. Cu cât mai puţini, cu atât mai bine. 
Această rasă de neghiobi şi de bandiți se înmulţea şi aşa 
destul. Nu era nevoie să-l încurajezi prea mult, ca să-l vezi 
triumfând după fiecare femeie castrată, după fiecare 
sămânţa blestemată pe care-o strivea în ou. Şi se povesteau 
multe despre succesele lui de amant prudent, printre 


pacientele sale, acelea care, sigure că n-aveau ce să rişte, 
se amuzau cu el, foarte multe după cât se spunea, un întreg 
serai de femei sterpe, mai ales curând după ce cuțitul îşi 
îndeplinise rolul şi se găseau în prima lor clipă de fericire, 
după operaţie. 

Dar Mainfroy, după ce-l trase un moment la o parte, i-o 
recomandă pe baroana de Lowicz. Îşi zâmbiră, schimbară 
câteva amabilităţi mondene, se stabili o înţelegere imediată, 
de la cea dintâi privire; o întâlnire fu fixată pentru 
săptămâna viitoare, acasă la ilustrul chirurg. Cum el se 
depărta, continuând să facă înconjurul salonului, după un 
ultim salut, întinse mâna modestului şi corectului confrate 
Mainfroy, strângând-o pe-a ei cu energie; afacerea era 
încheiată. Cecile plângea întruna, cu faţa ascunsă în păr. Nu 
mai răspundea, nu mai asculta nimic. Trebuiră s-o lase în 
pace. 

— Atunci te-ai hotărât, după cum văd, spuse Mathieu pe 
când ieşea odată cu Serafine. E foarte grav. 

— Ce vrei? sufăr prea mult, răspunse ea liniştită. Şi pe 
urmă, nu mai pot trăi cu grija asta; trebuie să termin odată. 

Serafine fu operată peste cincisprezece zile, într-un 
sanatoriu ţinut de călugăriţe, pe strada Lille. Era un fel de 
mănăstire înconjurată de grădini, unde Gaude, în mijlocul 
unei neprihănite linişti de schit, castra femeile numite de el 
„marile sale doamne”. Nu fu asistat decât de Sarraille, care, 
cu mutra lui bovină, cu capul între umeri, cu barba lui rară 
şi părul aspru lipit de tâmple, nu era deloc iubit de femei; 
dar Gaude ştia că acesta îi este un câine credincios, un 
băiat energic, răzvrătit din cauza antipatiei pe care o 
inspira, hotărât la orice treabă, în dorinţa lui de a parveni 
repede. Şi, fireşte, operaţia fu o minune, un miracol de 
îndemânare şi repeziciune, organul fu scos, zbură, dispăru, 
ca în mâinile abile ale unui scamator. Şi nefiind bolnavă, ci 
robustă, în plină putere, Serafine suportă operaţia în chip 
admirabil, avu o convalescenţă rapidă şi reapăru în lume 
triumfătoare, strălucind de sănătate, ca după o cură în Alpi 


sau pe ţărmul mării albastre. Revăzând-o atunci, Mathieu fu 
uimit de veselia ei impertinentă, de înflăcărarea dorințelor 
întărâtate, într-atât încât figura ei rumenă parcă ardea în 
toată neruşinata ei biruinţă de a fi în sfârşit stearpă, de a se 
putea da, de a se sătura fără teamă, iar ochii, mereu la 
pândă, mărturiseau nopţile ei, alcovul ei deschis străzii, 
dezlănţuirea şi prăpădul plăcerilor ei. 

Într-o dimineaţă, când Mathieu luă masa la Boutan, 
vorbiră despre ea. Doctorul era la curent, foarte bine 
informat despre toate aceste practici. Vorbi despre ele cu o 
voce foarte tristă, care se mânia încetul cu încetul: 

— Gaude e măcar un chirurg de primul rang şi-mi place 
să cred că se lasă ispitit numai de pasiunea pentru arta lui. 
Dacă ai cunoaşte, însă, practicile curente la care se dedau 
ceilalţi - cei care-i urmează pilda - şi ce rău înfricoşător 
sunt pe cale să facă patriei, omenirii!... Să castrezi astfel o 
femeie e pur şi simplu o crimă, când nu e absolută nevoie. 
Trebuie să fie primejdie de moarte, trebuie ca orice 
intervenţie medicală să fie considerată ca insuficientă. Din 
douăzeci de femei operate astăzi, cel puţin cincisprezece s- 
ar putea vindeca printr-o îngrijire înţeleaptă. Să luăm de 
pildă aceste două cazuri, cele două fiice ale lui Moineaud: 
am îngrijit-o pe Euphrasie; nu suferea, desigur, decât de-o 
inflamație cronică, foarte dureroasă, într-adevăr, dar cu un 
tratament sever s-ar fi vindecat; în ce-o priveşte pe Cecile, 
care a trecut de asemenea prin mâinile mele, este expusă la 
grave accidente nervoase şi suferă de nevralgii intense. Să 
operezi femei anemice, să operezi femei bolnave de nervi, e 
curată nebunie, o ispravă vrednică de casa de nebuni, de 
puşcărie! Au ajuns, după cum mi s-a spus, să încerce 
castrarea nebunelor furioase pentru a le calma... Ce vrei? e 
nebunia zilei, demenţa care se îmbină, îmi închipui, cu 
lăcomia de onorarii grase. De sus până jos, de la mare la 
MiC, se pricopsesc cu această înfiorătoare industrie 
producătoare de femei sterpe. lată o femeie măritată pe 
care dumnealor o spintecă şi scot din ea ciorchinele vieţii în 


plină germinaţie. lată o fecioară mutilată, la care s-au 
suprimat mugurii maternității înainte chiar de-a fi înflorit. 
Se taie, se taie, se taie mereu şi pretutindeni. Pentru cea 
mai mică bubă, pentru cel mai mic beteşug bănuit, 
dumnealor taie, chiar de-ar fi să arunce organul sănătos la 
gunoi, dacă s-au înşelat cumva. Adesea nici femeia nu e 
prevenită, nici soţul, nici familia, şi nu se află ce-au făcut din 
ea decât citind foaia de observaţii. Basta! n-are nicio 
importanţă, o femeie mai puţin, o soţie şi o mamă mai 
puţin!... Şi ştii unde am ajuns. În spitale sunt operate între 
două şi trei mii de femei pe an. Cifra e cel puţin de două ori 
mai mare în clinicile particulare, unde nu există nici martori 
supărători şi niciun fel de control. Numai la Paris, de 
cincisprezece ani încoace, numărul operaţiilor trebuie să fi 
fost de treizeci până la patruzeci de mii. În sfârşit, se 
apreciază că în Franţa sunt vreo cinci sute de mii, adică 
jumătate de milion, de femei cărora li s-a cosit, li s-a smuls 
floarea maternității, ca o buruiană rea... O jumătate de 
milion, Dumnezeule mare! o jumătate de milion de fiinţe 
inutile, de monştri! 

Rostise cifrele acestea cu un strigăt puternic de mânie şi 
încheie cu un dispreţ plin de durere: 

— Lucrul cel mai grav e că, în toate acestea, există numai 
minciună, înşelătorie şi hoţie. Statisticile acelea publicate 
pentru gloria lor sunt mincinoase. Ele înşală pe pacientele 
de mâine, le jefuiesc, neîmplinind aproape niciodată 
speranţele pe care le-au dat. Toată această modă de 
castrare e astfel întemeiată pe-o vastă înşelătorie, fiindcă 
nu e vorba aci dacă operaţia în sine reuşeşte, ci ar trebui să 
le urmărim apoi pe operate, să observăm ce devin, care 
sunt rezultatele definitive, din punct de vedere individual şi 
social. Şi ce groaznice dezamăgiri atunci, în ce iad 
înspăimântător de suferinţe, decăderi şi dezastre nimerim! 
Un organ nu se vindecă suprimând o funcţie, se creează 
monştri, ţi-o repet, şi monştrii sunt negația oricărei 
sănătăţi, vieţi prăpădite, nimicite, omenire asasinată. În 


zece ani cuțitul castratorilor de femei ne-a făcut mai mult 
rău decât gloanţele prusace în anul acela groaznic. 

La Chantebled, Mathieu şi Marianne întemeiau, creau, 
făceau copii. Şi în cei patru ani care trecură ieşiseră din 
nou biruitori în veşnica luptă dintre viaţă şi moarte, prin 
sporirea continuă a familiei şi a pământului fertil, care era 
însăşi existenţa, bucuria şi puterea lor. Dorinţa îi cuprindea 
cu vâlvătăi de flacără, dorinţa divină îi fecunda, graţie 
puterii lor de a iubi, de a fi buni şi sănătoşi; şi energia lor, 
voinţa acţiunii, calmul şi curajul în munca necesară, 
creatoare şi îndrumătoare a omenirii îndeplinea restul. Dar 
în timpul primilor doi ani, numai după o luptă statornică 
obţinură izbânda. Avură două ierni grele, cu zăpezi şi 
înghețuri; apoi, când începură să bată vânturile de martie, 
căzu grindina, şi vijeliile culcară grâul la pământ. După cum 
îi ameninţase Lepailleur, sfidându-i cu râsul omului plin de 
invidie şi neputinţă, se păru că țarina se făcuse vitregă, 
ingrată faţă de munca lor, nepăsătoare faţă de pierderile 
lor. În cei doi ani o scoaseră la capăt numai mulţumită 
celorlalte douăzeci de hectare cumpărate de la Seguin. În 
partea de apus a platoului, o bucată întinsă de pământ gras, 
cucerit din nou în lupta cu mlaştinile, a cărui primă recoltă, 
în ciuda îngheţurilor sporadice, a fost uimitoare. Mărindu- 
se mereu, domeniul devenea puternic şi suporta vitregiile 
timpului. Avură de asemenea mari necazuri în familie, cei 
cinci copii născuţi până atunci le provocară multe griji, 
multe oboseli. Ca şi pentru pământ, se da o luptă zilnică, cu 
grijile, cu temerile ei; câte-o izbândă în fiecare zi. Gervais, 
ultimul copil, era cât pe-aci să moară în urma unei febre 
păcătoase. Micuța Rose, şi ea, îi făcu să treacă printr-o 
puternică emoție, dar nu-şi pricinuise alt rău decât o 
scrântitură, căzând dintr-un copac. În schimb, ceilalţi trei, 
Blaise, Denis şi Ambroise, sănătoşi ca nişte stejari tineri, 
erau marea lor bucurie. Şi când Marianne născu al şaselea 
copil, o fetiţă, căreia îi puseră numele Claire, Mathieu 


sărbători noul dar al iubirii lor, încântat de acest spor al 
puterii şi al norocului. 

Apoi, în următorii doi ani, veşnicele lupte, tristeţile şi 
bucuriile  continuară,  sfârşind cu aceleaşi  biruinţe. 
Marianne născu iar, Mathieu cuceri alte pământuri. Mereu 
multă trudă, multă viaţă cheltuită, multă viaţă realizată. De 
astă dată trebui să mărească domeniul, întinzându-l spre 
pârloagele şi pantele nisipoase şi pietroase, unde nu 
creştea nimic de secole. Izvoarele platoului, captate, 
răspândite peste aceste terenuri necultivate, le fertilizau 
încet-încet, acoperindu-le cu o vegetaţie bogată. La început 
fură dezamăgiţi; se temură chiar de-o înfrângere, atât de 
multă voinţă şi răbdare le trebui în efortul lor creator. Dar 
recoltele întrecură şi aci aşteptările, în timp ce defrişări 
chibzuite, făcute pe terenurile împădurite, cumpărate mai 
înainte, aduceau beneficii mari şi le dădeau ideea ca mai 
târziu să cultive şi aceste vaste rarişti, până acum năpădite 
de maărăcini. Copiii creşteau, pe măsură ce domeniul se 
întindea. Cei trei băieţi mai mari, Blaise, Denis şi Ambroise, 
fură înscrişi la un liceu din Paris, unde se duceau, veseli, în 
fiecare zi, cu primul tren, şi se întorceau seara. Ceilalţi trei, 
micul Gervais şi fetiţele Rose şi Clăire, creşteau încă în voie, 
în mijlocul naturii. Din partea acestora nu aveau decât 
obişnuitele necazuri, dureri care încetau după o 
dezmierdare, lacrimi pe care le usca o rază de soare. Dar, la 
al şaptelea copil, Marianne născu atât de greu încât 
Mathieu tremură un moment de teamă că o pierde. 
Întorcându-se din ograda de păsări, căzuse; şi sfâşiată de 
dureri cumplite, fu nevoită să se culce în pat; a doua zi 
născu, la opt luni, fără ca Boutan, chemat în grabă, să poată 
să-şi ia răspunderea ei sau a copilului. Au tras o spaimă 
grozavă, şi numai organismul ei sănătos şi firea ei 
înţeleaptă o salvară, în timp ce copilul însuşi, micuțul 
Gregoire, recâştiga timpul pierdut, recăpătând viaţă la 
sânul ei, ca la izvorul firesc al oricărei existenţe. Când 
Mathieu o văzu din nou surâzând, cu micuțul ei scump în 


braţe, o sărută cu pasiune, triumfând încă o dată, dincolo 
de toate supărările şi toate durerile. Încă un copil, altă 
bogăţie şi putere, o nouă forţă aruncată în lume, un alt 
câmp însămânţat pentru ziua de mâine. 

Era tot opera cea mare şi bună, opera fecundității, care 
se-ntindea pe pământ şi prin femeie, biruind distrugerea, 
creând mijloace de hrană fiecărui copil nou, iubind, voind, 
luptând, muncind în suferinţă, mergând fără-ncetare spre 
mai multă viaţă, spre mai multă speranţă. 


II 


Î'recură doi ani. Şi în timpul acestor doi ani Mathieu şi 
Marianne avură încă un copil, o fetiţă. Şi de astă dată, în 
timp ce familia se mărea, domeniul Chantebled creştea de 
asemenea, pe platou, cu încă treizeci de hectare de pădure, 
până la câmpiile de lângă Mareuil, pe când pe costişe alte 
treizeci de hectare de pârloage îl prelungeau până la satul 
Monval, de-a lungul căii ferate. Dar mai ales pentru că 
fostul loc al întâlnirilor vânătoreşti, pavilionul dărăpănat, 
devenise neîncăpător, a trebuit să zidească o întreagă 
fermă, clădiri, hambare şi şoproane, grajduri şi staule, 
pentru recolte, pentru slugi şi vite, al căror număr se 
înmulţea cu fiecare nouă întindere a domeniului, ca într-o 
arcă prosperă. Era cucerirea nebiruită a vieţii, fecunditatea 
care sporea sub soare, munca mereu creatoare, fără 
întrerupere, în pofida tuturor piedicilor şi suferințelor, 
compensând pierderile, punând, în fiecare clipă, în vinele 
pământului, mai multă energie, mai multă sănătate şi mai 
multă bucurie. 

Mathieu se ducea la Paris, mai des decât ar fi vrut, 
pentru afaceri, în relaţii permanente cu Seguin, chemat 


pentru vânzări, cumpărări şi tot felul de comenzi. Într-o 
dimineaţă fierbinte din primele zile ale lui august, venind să 
vadă un nou model de maşină de secerat la uzină, nu-i găsi 
acasă nici pe Constance, nici pe Maurice, plecaţi în ajun cu 
Beauchene, care, după ce-i dusese şi-i instalase la mare, 
înspre Houlgate, trebuia să se întoarcă lunea următoare. Şi 
după ce examină maşina, al cărei mecanism nu-i plăcu, nu-i 
rămase decât să urce şi să-i strângă mâna bunului 
Morange, mereu țintuit la biroul său, în faţa registrelor, atât 
vara cât şi iarna. 

— Ah! cât de amabil eşti că nu vii niciodată pe-aici fără 
să-mi spui şi mie bună ziua. Că doar nu ne cunoaştem de 
ieri! 

— Nu, nu! şi ştii bine cât de multă afecţiune am pentru 
dumneata. 

Morange era acum liniştit, revenit la viaţă, râzând ea în 
zilele bune. De la groaznica moarte a soţiei sale adorate se 
ramolise şi mai mult, plângea din te miri ce şi era mai bun şi 
mai sfios. Cu desăvârşire chel, încă de la patruzeci şi şase 
de ani, îşi îngrijea din nou barba frumoasă, de care era 
mândru. Şi numai Reine înfăptuise această minune, fata 
asta care-i făcea iar viaţa fericită şi în care an de an, pe 
măsură ce creştea, revedea tot mai mult imaginea soţiei 
moarte, pe care atât o plânsese. Acum, la douăzeci de ani, 
Reine era Valerie întreagă, la vârsta când se căsătorise cu 
ea, şi care reînvia în frageda-i frumuseţe, ea să-l mângâie, 
cu o fermecătoare duioşie. Aşa încât fantoma celei moarte, 
a îngrozitoarei moarte, întinsă pe patul soios şi însângerat, 
se ştersese parcă, înlocuită de această înviere luminoasă, 
plină de farmec şi veselie, de care casa era plină. Încetase 
să mai tremure la cel mai mic zgomot, păstrând din 
chinurile  remuşcărilor numai senzaţia unei greutăţi 
apăsătoare pe inimă, o durere amorţită, pe care spaima n-o 
mai răscolea. Începuse s-o iubească pe Reine cu o dragoste 
nebună, nemărginită, alcătuită din îmbinarea tuturor 
iubirilor. Tinereţea lui renăştea, i se părea că se căsătorise 


în ajun, retrăia cu femeia dorită, care i se întorsese 
fecioară, care începea din nou să iubească, printr-o graţie 
divină a soartei. Şi toată patima asta era pentru o făptură 
sfântă, pe care nu putea s-o atingă, din care făcea o 
divinitate inaccesibilă, în faţa căreia rămânea în genunchi. 

— Dacă ai fi drăguţ, spuse el, ai veni să iei masa cu 
mine... Nu ştii că sunt văduv de aseară? 

— Cum văduv? 

— Da, da, Reine a fost poftită, pentru trei săptămâni, la 
un castel din Loiret. Baroana de Lowicz m-a rugat să i-o las, 
să se ducă cu ea la nişte prieteni. Şi, ce să-ţi spun, până la 
urmă am cedat, văzând ce dorinţă nebună o cuprinsese pe 
scumpa mea copilă să alerge pe câmpii, prin păduri. O fiinţă 
pe care n-am dus-o niciodată mai departe de Versailles, 
gândeşte-te!... Totuşi, tare aş fi avut poftă de refuz. 

Mathieu schiţă un zâmbet. 

— O! n-ai fi fost în stare să te împotriveşti dorinţei fiicei 
dumitale! 

Şi era adevărat. Aşa cum Valerie domnea odinioară ca 
suverană absolută în căsnicie, Reine devenise acum 
atotputernica voinţă căreia el i se supunea. Descumpănit la 
moartea soţiei sale, disperat şi fără nicio călăuză în viaţă, 
cauza principală a liniştii, a sănătăţii regăsite era desigur 
faptul că o tovarăşă adorată îl domina, îl îndruma din nou, îl 
mărginea la unica dorinţă de a i se supune şi a-i plăcea. De 
aceea nu mai trăia decât pentru ea. 

— Se va întoarce la dumneata măritată, continuă Mathieu 
cu oarecare maliţiozitate, deoarece cunoştea sentimentele 
părintelui. 

Atunci Morange se întunecă, deveni nervos. 

— Sper că asta nu se va întâmpla, i-am atras atenţia 
baroanei. Reine e încă o copilă şi n-are zestrea pe care 
vreau să i-o dau, ca să găsească un bărbat vrednic de ea. 
Pentru asta muncesc, se va vedea într-o zi... Nu, nu! mă 
iubeşte prea mult, nu-mi va face supărarea să se mărite 
fără voia mea. Şi ea ştie că n-a sosit încă momentul, că de 


astă dată aş muri dacă nu mi-aş realiza visul, toată fericirea 
la care nădăjduiam alături de soţia mea, fericirea pe care o 
aştept de la scumpa mea copilă... Şi dacă ai şti cât suntem 
de fericiţi în colţişorul nostru! Fireşte, o las toată ziua 
singură, dar ar trebui să vezi bucuria noastră când ne 
revedem seara! E atât de nevinovată, n-are nevoie să se 
mărite încă, de vreme ce nimic nu e gata şi nimic n-o 
zoreşte. 

Zâmbi din nou, continuând: 

— Hai, vino să iei masa la mine... Vom vorbi despre ea, îţi 
voi dezvălui micile mele taine, ce visez şi ce pregătesc; şi 
apoi îţi voi arăta şi ultima ei fotografie, de acum opt zile. Ar 
fi atât de frumos să-mi ţii companie, când ea nu-i aici, să 
mâncăm numai noi doi, ca nişte holtei! în locul ei vom pune 
un buchet... Ei? ne-am înţeles, te aştept la prânz. 

Lui Mathieu îi fu imposibil să-i facă această mare plăcere. 

— Nu, mi-e cu neputinţă, am prea multe treburi în 
dimineaţa asta... Dar, ştii ceva! poimâine sunt nevoit să mă 
întorc iar la Paris. Dacă îţi convine atunci, făgăduiesc să iau 
masa cu dumneata. 

Rămase stabilit, îşi strânseră veseli mâna, şi Mathieu îşi 
continuă cursele, prânzi într-un mic restaurant din aleea 
Clichy, unde un interes îl reţinuse. Apoi, în timp ce cobora 
pe strada Amsterdam, ca să se ducă la un bancher din 
strada Caumartin, îi veni în minte, ajungând la răspântia 
străzii Londres, să scurteze drumul, luând-o prin pasajul 
Tivoli, care dă în strada Saint-Lazaire printr-un îndoit 
portal, ale căror boli joase taie, cum s-ar zice, orice 
circulaţie a  trăsurilor. Pasajul acesta e, deci, puţin 
frecventat, nefiind folosit decât de pietoni, de oamenii din 
cartier, de parizieni deprinşi cu labirinturile marelui oraş; şi 
nici el nu-şi aducea aminte să mai fi trecut pe-aici de ani de 
zile. Plin de curiozitate, se uita la colţul acela uitat din 
vechiul Paris, la ulicioara umedă, care rămâne întunecoasă 
chiar în zilele cu soare, la casele sărăcăcioase, cu fațadele 
roase de lepră, cu dughene strâmte şi obscure, la toată 


mizeria aceea dezgustătoare, putred de veche, când 
deodată o întâlnire neaşteptată îl încremeni. Uimit că dă 
acolo de-un cupeu boieresc cu atelaj luxos staționând cu 
roţile în noroi, văzu ieşind, din cea mai murdară casă, două 
femei, care se urcară iute în cupeu şi plecară. Cu toate că 
erau voalate, o recunoscu pe Serafine însoţită de Reine. O 
clipă se îndoi că ar fi Serafine, pe care n-o mai văzuse de 
câteva luni, atâta i se păru de ciudată şi schimbată; dar nu 
putu să se înşele în ce-o privea pe Reine, a cărei figură 
drăgălaşă, atât de gingaşă şi veselă se întorsese spre el, 
fără să-l zărească. Cupeul se pierdu în droaia de trăsuri 
care umplea strada Saint-Lazaire, şi el rămase pironit 
locului, zăpăcit. Cum! fata aceasta frumoasă, pe care tatăl 
ei o credea într-un castel lângă Orleans, nu părăsise aşadar 
Parisul? Şi aici, în fundul unei asemenea văgăuni oribile, o 
aducea baroana, pe furiş, în loc s-o plimbe sub arborii 
seculari ai vreunui parc? Inima i se strânse de groază, 
bănuind întâmplări înspăimântătoare. Privea casa cu două 
etaje, joasă, deochiată, împuţită de mizerie, care trăda 
josnicia. Desigur vreo casă de toleranţă, dar ce ruşinoasă, 
pentru cine ştie ce desfrâuri scandaloase! Apoi, ispita de a 
şti mai mult fu prea puternică; porni de-a lungul unei alei 
întunecoase şi rău mirositoare şi ajunse într-o curte verzuie 
ca un fund de hazna, unde nu găsi niciun portar căruia să i 
se adreseze. Niciun suflet de om, niciun zgomot. Porni 
îndărăt fără să înţeleagă, când văzu pe-o uşă o tăbliță de 
aramă pe care era scris: „Clinica doctorului Sarraille”, şi 
deodată fu pe deplin luminat. Îşi aduse aminte de elevul lui 
Gaude, de faţa lui lată, cu botul bovin; şi, mai ales, îşi aminti 
de cele câteva cuvinte ale doctorului Boutan, care cunoştea 
personajul. Ce să fie oare? poate vreo boală ascunsă, poate 
o consultaţie cerută în mare secret? Şi se depărtă, 
înfrigurat, nedorind să meargă până la capătul bănuielilor 
sale, izbit, deodată, de-o asemănare cumplită, de aceeaşi 
silă aici în pasajul Tivoli, la Sarraille, ca şi acolo, în strada 
Rocher, la doamna Rouche: aceeaşi intrare împuţită, 


aceeaşi curte năclăită de noroi, aceeaşi vizuină a ruşinii şi 
crimei. Ah! cât de frumos era, prin soarele cald de august, 
pe largile bulevarde ale Parisului în plină muncă, în truda 
lui de toate zilele! 

Era o întâmplare firească, cu urmări de neînlăturat. 
Reine, crescută în apriga dorinţă de bani, în pasiunea 
pentru plăceri, se făcuse mare şi aştepta o viaţă plină de 
lux, iar amânarea continuă a acestui trai dorit îi întărită 
poftele ei de fată frumoasă. Pe când trăia maică-sa, o auzea 
mereu visând numai la toalete, la trăsuri, la continue 
petreceri; şi, mai târziu, rămânând singură cu tatăl ei, 
continuase să se hrănească cu aceleaşi ambiţii. Lucrul cel 
mai grav fu atunci când încetă să mai fie supravegheată, 
petrecând zile întregi numai în tovărăşia servitoarei, 
plictisindu-se repede de muzică şi de lectură, stând toată 
ziua pe balcon, să vadă dacă nu cumva vine cel Făt Frumos 
din basme, încărcat de aur, s-o scoată din mediocritate şi s- 
o ducă spre o viaţă împărătească de distracţii nesfârşite, pe 
care părinţii i-o făgăduiseră formal. Nu exista nimic altceva, 
dorea numai ca visul să i se împlinească, cu simţurile trezite 
de-o pubertate precoce, cu carnea fierbinte, gata pentru 
orice senzaţii, iar lungile ei ore de aşteptare şi trândăvie îi 
ascuţiseră curiozitatea. Şi veni doar Serafine s-o ia, care o 
duse pe aleile din Blois, pe la spectacolele îngăduite 
tinerelor fete, la început numai amuzată de figura încântată 
a acestei copile, în care simţea zvâcnind o fărâmă din 
pasiunea pentru plăceri după care ea însăşi tânjea. Apoi, 
când fata crescu şi deveni femeie, baroana fără să se fi 
gândit cu tot dinadinsul s-o pervertească, o duse la serbări 
mai puţin nevinovate, la teatre mai puţin inocente, unde, 
până la urmă, ea află totul. Atunci, fata decăzu repede; 
prietenia lor deveni tot mai intimă, uitară diferenţa de 
vârstă şi trecură la destăinuiri atât de libere încât ajunseră 
să nu-şi mai ascundă nimic. Făcând din plăceri o religie, un 
crez, se întâlniseră amândouă în acelaşi cult pătimaş. Astfel, 
cea mai vârstnică, nemaiavând de-aci înainte alte scrupule, 


îi dădea celei tinere numai sfaturile experienţei sale: să se 
ferească de scandal, să-şi păstreze reputaţia mondenă 
neatinsă, să nu destăinuiască niciodată nimic din viaţa ei, să 
evite mai ales sarcina, care e cea mai rea mărturie, o 
nenorocire fără leac. Şi, într-adevăr, timp de aproape un an, 
tânăra fată veni adesea să ia ceaiul, între cinci şi şapte, la 
prietena ei; în apartamentul discret din strada Marignan 
întâlnea bărbaţi amabili, fără ca accidentul atât de temut să 
se producă, atât de iscusită era, încă de pe-acum, în a nu da 
decât ce trebuia să dea, pentru un amuzament de-o oră, 
ferindu-se de urmări. 

Inevitabilul era însă în mers. Într-o zi, Reine fu sigură că 
a rămas gravidă. Cum ajunsese la această nenorocire? Nici 
ea n-ar fi putut să spună, îngrozită de clipa aceea de uitare, 
de care nu-şi mai aducea aminte, în spaima ei pentru ziua 
de mâine. Îşi văzu tatăl, care o adora, zdrobit de această 
grozăvie, plângând în hohote, murind. Nu era nimic de 
făcut: bărbatul avea soţie şi copii, era un înalt funcţionar 
care frecventa casele de toleranţă; şi, de altminteri, 
asemenea sarcini, în astfel de condiţii, nu implică nicio 
răspundere. Când Reine, plângând în hohote, înnebunită de 
spaimă, se destăinui prietenei sale Serafine, aceasta era cât 
pe-aci s-o bată: în primele clipe ale furiei sale de regină 
nestăpânită, căreia o întâmplare idioată îi strică plăcerile. 
Apoi, frica de-a nu se compromite ea însăşi, de-a nu-şi 
vedea spulberată îndelunga-i ipocrizie mondenă, o făcu să- 
şi recapete întreaga îndrăzneală şi calmul. O sărută, o 
consolă pe fata întristată, îi jură că n-o va părăsi şi că o va 
scoate cu faţa curată din această nenorocire. Numaidecât 
se gândise la avort; aşteptă câteva zile, îi vorbi, în sfârşit, 
dar nu reuşi decât să-i provoace o nouă criză de spaimă, 
urmată de lacrimi. Multă vreme Reine crezuse că maică-sa, 
după cum i se povestea, murise de pe urma unei naşteri; şi 
numai printr-o indiscreţie a baroanei, într-una dintre 
conversațiile lor intime, aflase adevărul, tertipurile 
criminale, moartea ei într-o odaie mizeră; aşa încât, 


cuprinsă de-o teamă superstiţioasă, îşi ieşea din minţi, ţipa 
că va muri cu siguranţă, ca şi maică-sa, dacă va recurge la 
aceleaşi practici. De altminteri, Serafine reflectă; găsi, până 
la urmă, că o moaşă e prea primejdioasă; trebuia să i te 
încredinţezi cu totul, şi aceea de care se servise ea însăşi 
pentru nevoile ei o. făcea şi azi să se înfioare, amintindu-şi 
de lăcomia, josnicia şi amenințările ei. Şi un alt plan îi încolţi 
în minte, mai nebunesc, triumfător, gândul că tânără ei 
prietenă ar trebui să se folosească de prilejul acesta ca să 
se opereze ca şi ea, ceea ce ar scăpa-o, dintr-odată, de 
nenorocirea actuală şi ar lecui-o pentru totdeauna de teama 
de-a fi mamă. Ea îi vorbi despre asta, mai întâi cu prudenţă, 
îi povesti ceea ce auzise despre unii chirurgi care se 
înşelaseră, crezând că vor descoperi o tumoare, iar la 
operaţie se găsiseră în faţa unui fetus. De ce nu s-ar adresa 
unuia dintre aceşti medici? Cu atât mai mult cu cât operaţia 
nu. prezenta nicio primejdie; şi se dădea pe ea drept 
exemplu, vorbea despre liniştea pe care-o gusta acum, de 
toate voluptăţile ei neruşinate, de tot neastâmpărul ei 
senzual, ascunzându-şi oboseala pe care nu voia să şi-o 
mărturisească încă, o bruscă ofilire care-i vătăma, încă de 
pe-acum, cu câteva riduri, frumuseţea plină de trufie. Când 
văzu că hotărârea ei nu mai era neclintită, îi vorbi de tatăl 
ei, îi arătă că, în cazul acesta, ar putea să rămână lângă el, 
pentru că dânsul tot nu se împăca eu gândul că o va mărita, 
şi că ea însăşi prefera să trăiască liberă, fără legături şi 
obligaţii. Ar fi oare puţin lucru să iubească când şi cum va 
voi, după un capriciu de-o clipă, să se dăruiască bărbatului 
pe care l-ar dori, sigură că nu va fi niciodată mamă, că va 
putea, mereu, s-o ia de la capăt? Ar rămâne pe deplin 
stăpână pe viaţa ei, ar cunoaşte, ar gusta din toate beţiile 
trupului fără frică şi fără remuşcări. Ar fi de-ajuns să fie 
doar destul de dibace pentru a-şi păstra secretele 
plăcerilor, o mică comedie, îngăduită de altfel, uşor de 
jucat. Şi când o văzu liniştită, hotărâtă, începu s-o sărute cu 


patimă, încântată de această nouă adeptă, atât de tânără, 
atât de frumoasă, numind-o scumpa ei fiică. 

Din clipa aceea mai trebuia doar să afle unde să-l 
găsească pe chirurgul ce-ar consimţi să facă operaţia. Nu 
se gândi nicio clipă la Gaude, un personaj prea suspus şi pe 
care nu-l socotea în stare să se aventureze într-o asemenea 
treabă. De altfel, imediat îşi găsise omul, pe Sarraille, elevul 
lui Gaude, cel care-l ajutase pe maestru s-o opereze chiar 
pe ea. Îl cunoştea bine, îi ascultase confidenţele, în orele ei 
de convalescenţă, îl ştia furios din pricina urâţeniei lui, a 
chipului grosolan şi gălbejit, cu câteva fire ele barbă, cu 
părul aspru lipit de tâmple, care-l împiedica pentru 
totdeauna - spunea el înveninat de disperare - să aibă 
trecere pe lângă femei, clientele sale. Era falimentul 
existenţei lui, viitorul închis, căderea în noroi, poate chiar 
închisoarea. Fiu unic al unui ţăran sărac, fusese silit să 
trăiască precum un câine de pripas, în căutarea unei coji de 
pâine, în timp ce studia medicina la Paris, petrecându-şi 
nopţile în muncă umilitoare ca să-şi poată plăti taxele. Apoi, 
astăzi, după anii petrecuţi ca intern în spital, în ciuda 
protecţiei lui Gaude, care aprecia sârguinţa acestui om 
posac, era din nou la pământ. Cu o clientelă clandestină, îşi 
deschisese, ca să aibă ce mânca, acea clinică suspectă din 
pasajul Tivoli, unde trăia ca vai de el din fărâmiturile altora, 
din cazurile dificile pe care alţii binevoia să i le lase. Lucrul 
cel mai grav era că-l mistuia o poftă sălbatică de a parveni 
imediat, pândind veşnic ocazii, neresemnat, visând, totuşi, 
că va cuceri lumea şi plăcerile ei, chiar de-ar fi fost să 
plătească cu propria lui viaţă, întocmai ca un jucător 
elegant. Astfel că Serafine găsi în el exact omul căutat. 
Simţise nevoia să-i înşire o întreagă poveste, socotind că e 
inutil să-i pună conştiinţa la o încercare prea grea, printr-o 
complicitate pe faţă, mărturisită. Reine era o nepoată a ei, 
pe care familia i-o trimisese din provincie să consulte un 
medic cu privire la cazul ei ciudat, cu privire la durerile 
cumplite pe care le simţea în partea de jos a pântecelui, 


deşi, după toate aparențele, era perfect sănătoasă, li 
îndrugă verzi şi uscate, aşa că Sarraille, după o primă 
examinare, declară organul dur şi inflamat, şi pe urmă puse 
diagnosticul: tumoră, li mai făcură câteva vizite, Reine se 
prefăcea că se simte din ce în ce mai rău, scotea ţipete la 
cea mai mică atingere. În sfârşit, operaţia fu hotărâtă, ca 
singura salvare cu putinţă. Se înţeleseră ca bolnava să fie 
operată chiar în clinica din pasajul Tivoli, unde, după aceea, 
convalescenţa va mai dura două-trei săptămâni. Serafine 
născocise atunci minciuna cu cele trei săptămâni de odihnă, 
de viaţă în aer liber, în acel castel din Loiret, unde spunea 
că o duce pe tânără ei prietenă. Şi când Mathieu le 
surprinsese ieşind de la Sarraille, ele tocmai aranjaseră 
totul definitiv, pentru a doua zi. Chiar în seara aceea, când 
se întoarse la baroană, care o găzduia în aşteptarea 
operaţiei, Reine scrise tatălui ei o scrisoare foarte 
afectuoasă, plină de amănunte hazlii, care trebuia pusă la 
poştă de către o persoană binevoitoare de acolo, din satul 
acela depărtat, de lângă castel. 

A treia zi, după cum făgăduise, Mathieu veni să ia masa la 
Morange, în apartamentul acestuia din bulevardul Grenelle. 
Îl găsi vesel şi fericit ca un copil. 

— Ah! eşti punctual, vei aştepta, însă, o clipă, pentru că 
servitoarea a întârziat puţin din cauza maionezei... Poftim 
în salon. 

Era acelaşi salon de totdeauna, tapetat cu hârtie gri- 
deschis cu flori de aur, cu mobilă stil Louis XIV, lăcuită în 
alb, cu pianul de palisandru negru, unde îşi amintea că 
fusese primit de Valerie cu mulţi ani în urmă. loate se 
degradau aci, sub praf; simţeai, părăsită şi nefolosită, o 
cameră în care nu se intra aproape niciodată. 

— Fără-ndoială, explică Morange, apartamentul e prea 
mare pentru noi doi. Dar mi-ar fi sângerat inima dacă l-aş fi 
părăsit. Şi, pe urmă, avem şi noi micile noastre destinderii... 
Reine îşi petrece tot timpul în camera ei. Vino să vezi ce 


drăguţ e la ea, ce bine şi-a rânduit totul. Vreau să-ţi arăt 
două vaze pe care i le-am dăruit. 

Camera, în albastru-deschis, cu mobilă din lemn de 
picipen vernil“3*, nu se schimbase deloc. Cele două vaze de 
cristal emailat erau foarte frumoase. De altfel, se vădea 
acolo o mare risipă de lucruri drăgălaşe, daruri de tot felul, 
surprize cu care tatăl îşi copleşea fata. Şi umbla în vârful 
picioarelor, ca într-un loc sacru, vorbea încet, cu un zâmbet 
fericit de om pios, care iniţiază un profan în cultul idolului. 
Apoi îl duse, cu un aer misterios, în celălalt capăt al 
apartamentului, în camera lui, unde nu se clintise nimic de 
la moartea soţiei sale şi unde păstra ca nişte relicve aceleaşi 
mobile de tuya, acelaşi tapet galben. Dar mesele, şemineul, 
pereţii erau acoperiţi cu fotografii, o uriaşă colecţie a 
tuturor portretelor mamei pe care izbutise să le adune, 
colecţie mărită cu nenumărate portrete ale fetei, făcute din 
şase în şase luni, începând din copilărie. 

— Vino, vino de vezi, fiindcă ţi-am promis să-ţi arăt 
ultimul portret al fiicei mele, Reine... Priveşte. 

Şi îl duse înaintea unui mic sanctuar, aşezat cu sfinţenie 
pe o masă, în faţa ferestrei. Cele mai frumoase portrete se 
aflau acolo, plasate într-un chip simetrie, încadrând două 
dintre ele, care erau puse la mijloc: ultimul portret al fetei 
şi unul al mamei, la aceeaşi vârstă, amândouă una lângă 
alta, frumoase şi surâzătoare, ca două surori, gemene. 

Ochii lui Morange se umplură de lacrimi. El bâigui, într- 
un extaz plin de duioşie: 

— Ei, ce spui? Nu e chiar Valerie a mea, atât de iubită, 
atât de plânsă, pe care micuța mea Reine mi-a redat-o până 
la urmă? le asigur că e aceeaşi femeie. Vezi bine că nu 
visez, că una a înviat-o pe cealaltă, cu aceiaşi ochi, aceeaşi 
gură, acelaşi păr. Şi cât e de frumoasă!... Stau aici, în faţa 
lor, ceasuri întregi, dragul meu: ele sunt Dumnezeul meu! 

Mathieu, emoţionat şi el până la lacrimi faţă de asemenea 
adoraţie, simţi un fior rece care-l îngheţa înaintea acestor 
două imagini, a acestor două femei atât de asemănătoare, 


una moartă, cealaltă acolo, într-un loc necunoscut, care de 
două zile îl obseda ca o ameninţare. Dar servitoarea îi 
anunţă că homarul şi maioneza sunt gata, iar Morange îl 
pofti vesel să treacă în sufragerie, unde lăsă fereastra larg 
deschisă, ca să se poată bucura, de pe balcon, de frumoasa 
privelişte. Erau puse numai două tacâmuri. În schimb, în 
locul unde de obicei sta Reine se afla un mare buchet de 
trandafiri albi. 

— Şezi aici, la dreapta ei, spuse el, râzând cu bunătate. 
Suntem totuşi trei. 

Şi până la desert fu mereu vesel. După homar, 
servitoarea aduse cotletele, apoi nişte anghinare. Şi el, care 
de obicei vorbea puţin, se arătă deosebit de expansiv, ca şi 
cum ar fi vrut să-i dovedească oaspetelui că e un om 
cuminte, inteligent şi prudent, pe care soarta trebuia până 
la sfârşit să-l răsplătească, orice s-ar fi întâmplat. Îşi însuşea 
vechile teorii ale soţiei sale, explicându-i că avusese 
dreptate să nu se împovăreze cu copii, că marea lui fericire 
era să se poată gândi numai la mica lui Reine. Dacă şi-ar fi 
reluat viaţa de la capăt, n-ar fi vrut-o decât tot numai pe ea. 
Dacă n-ar fi intervenit groaznica moarte, care îl copleşise 
atâta vreme, ar fi intrat la „Creditul Naţional" şi astăzi ar 
avea, poate, milioane. 

Dar nimic nu era pierdut, tocmai pentru că avea numai o 
fată; şi începu să-i povestească despre visele lui, despre 
zestrea pe care i-o aduna, despre soţul vrednic de ea pe 
care dorea să i-l găsească, despre înalta situaţie socială pe 
care avea s-o cucerească, sfera superioară la care va 
ajunge el însuşi până la urmă, mulţumită ei; numai dacă nu 
cumva ea ar prefera să nu se mărite, ceea ce ar fi raiul 
pentru amândoi, deoarece gândul ascuns de-a o ţine lângă 
el îi răscolise mari ambiţii, pe care le mărturisi. O asculta în 
toate împrejurările, o simţea ambițioasă ca şi maică-sa, 
lacomă de viaţă luxoasă, de plăceri, de petreceri, şi se 
gândise să joace la Bursă, să dea o mare lovitură, apoi să se 


retragă, să aibă trăsură şi casă la ţară. Alţii, mai proşti ca 
el, reuşiseră. Nu aştepta decât o ocazie prielnică. 

— Orice-ai spune, dragă prietene, un copil unic e singura 
soluţie care-ţi îngăduie să-i dai cele mai mari şanse în viaţă. 
O singură făptură scumpă în inimă, şi să ai braţele libere, ca 
sări poţi agonisi o avere. 

În timp ce servitoarea aducea cafeaua, strigă cu voioşie:, 

— Era să uit, nu ţi-am spus că Reine mi-a şi scris, oh! o 
scrisoare atât de afectuoasă, atât de veselă, în care îmi dă 
tot felul de amănunte amuzante despre sosirea ei acolo, 
despre o lungă plimbare făcută chiar în prima zi... Azi de 
dimineaţă am primit-o. 

În timp ce se scotocea prin buzunare, Mathieu simţi că-l 
trece un fior de gheaţă, venit parcă de acolo, din locul acela 
dubios. 

De două zile încerca să se liniştească, să găsească o 
explicaţie favorabilă întâlnirii din pasajul Tivoli. Dejunul atât 
de vesel cu acest om de treabă părea să-i înece până la 
urmă temerile într-un vag coşmar. Dar, deodată, minciuna 
asta, scrisoarea trimisă evident din Paris, îl cufundă din nou 
în jalnica-i nelinişte, în faţa părintelui atât de iubitor, atât de 
fericit, în timp ce acolo, departe, se împlinea destinul fetei. 

— Scumpa mititică! continuă Morange, citind unele fraze 
din scrisoare, a fost copleşită de atenţii, i s-a dat o cameră 
frumoasă tapetată în roşu, cu un pat mare, în care se 
pierde. Cearşafurile sunt brodate, mă rog! şi sticle de 
parfum pe masa de toaletă, şi covoare peste tot. O, sunt 
oameni foarte bogaţi, din cea mai înaltă aristocrație, după 
cum mi-a povestit baroana... Mai departe. Baroana a dus-o 
numaidecât pe scumpa copilă în parc, unde s-au plimbat 
timp de două ore, printre cele mai minunate flori. Sunt alei, 
cu arbori seculari înalţi cât naosul unei biserici. Sunt şi 
bazine mari, cu lebede care înoată. Apoi sere unde cresc 
plante rare, care parfumează aerul... Ştii că nu sunt deloc 
vanitos, totuşi îmi face plăcere să ştiu că fata mea e primită, 


într-un asemenea castel. Să petreacă, deci, odorul meu, să 
fie fericită! 

Citind, uită să-şi bea cafeaua. Deodată, uşa se deschise şi 
se găsiră în faţa unei apariţii uluitoare, atât de neaşteptate, 
că se făcu o tăcere adâncă. Baroana îşi făcuse apariţia. 

Cu gura căscată, Morange o privea, fără să priceapă. 

— Cum? dumneavoastră sunteţi... Reine e aici, aţi adus-o 
acasă? 

Se ridicase involuntar, să privească în antreu, crezând că 
fiica lui zăbovea acolo, pentru a-şi scoate pălăria. Şi se 
întoarse, repetând: 

— Aţi adus-o acasă pe Reine? Unde e? 

Foarte palidă, Serafine nu se grăbea să răspundă, 
părând, totuşi, hotărâtă. Rămânea în picioare, cu statura ei 
înaltă şi semeaţă, gata să înfrunte cele mai mari primejdii şi 
să le biruie. Îi întinsese lui Mathieu o mână ca de gheaţă, 
dar care nu tremura, fericită parcă de prezenţa lui. În 
sfârşit vorbi, foarte liniştită: 

— Da, vi-o aduc. I s-a făcut cam rău, aşa deodată, şi am 
crezut că e mai prudent s-o aduc acasă... E la mine. 

— Vai! atât spuse el, zăpăcit. 

— A cam obosit-o călătoria, vă aşteaptă. 

El continua s-o privească, cu ochii holbaţi, încremenit de 
această poveste, fără să pară că-şi dă seama de tot ce era 
neverosimil în spusele ei, fără să se gândească măcar s-o 
întrebe de ce, dacă fiica lui era bolnavă, n-o adusese de-a 
dreptul acasă, aici. 

— Deci, aţi venit să mă luaţi? 

— Da, grăbiţi-vă. 

— Bine! lăsaţi-mă numai să-mi iau pălăria şi să poruncesc 
servitoarei să-i pregătească odaia. 

Şi ieşi, dispăru o clipă, deocamdată nu prea îngrijorat, 
dar atât de speriat încât era preocupat numai să-şi caute 
pălăria, mănuşile, ca să nu se facă aşteptat. 

Îndată ce el nu mai fu în odaie, Serafine, care-l urmărise 
cu privirea, îşi îndreptă pieptul trufaş, ca o războinică ce-şi 


ia avânt înaintea luptei crâncene pe care-o prevedea. Pe 
faţa ei palidă, sub flăcările părului roşu, ochii ei cu scântei 
de aur ardeau într-o văpaie întunecată. Întâlni privirea lui 
Mathieu, se uitară unul la altul în tăcere, ea cu un curaj 
sălbatic, el mai palid decât ea, tremurând, cuprins de-o 
bănuială cumplită. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el în cele din urmă. 

— O groaznică nenorocire, dragul meu! Fata lui a murit. 

EI îşi înăbuşi un țipăt, împreunându-şi mâinile, cu un gest 
de milă sfâşietoare. 

— Moartă!... Moartă acolo, la Sarraille, în fundul acelei 
văgăuni? 

La rândul său, se cutremură şi ea; era cât pe-aci să ţipe 
de uimire şi de teamă. 

— Ştiai?... Cine ţi-a spus, cine ne-a trădat? 

Dar se dezmetici îndată, îşi recăpătă curajul, mărturisind 
totul, cu o voce înceată şi grăbită: 

— Vei vedea dacă sunt laşă. Nu mă ascund, fiindcă eu am 
vrut să vin aici să-l iau pe tatăl ei... E adevărat, când a 
rămas însărcinată, mi-a venit ideea operaţiei, ca s-o scap de 
acest copil şi de alţii. De ce n-ar fi reuşit şi la ea, când eu o 
scosesem atât de bine la capăt? Şi a trebuit să se producă 
accidentul, cel mai neaşteptat, cel mai idiot, o pensă care a 
cedat, pare-se, astă-noapte, în timp ce infirmiera dormea, 
aşa că azi-dimineaţă biata micuță a fost găsită moartă, într- 
un lac de sânge... Şi era atât de înfocată, atât de frumoasă! 
O iubeam mult, mult... 

Glasul i se frânse, trebui, să se întrerupă, în timp ce 
lacrimi mari îi stingeau, în ochi, scânteile aurii, care, de 
obicei, îi făceau ca de jeratic. Mathieu n-o văzuse niciodată 
plângând astfel; lacrimile acestea puseră vârf emoţiei sale, 
în groaza pe care i-o pricinuia adevărul, în sfârşit cunoscut, 
în întregime. 

— Am sărutat-o încă o dată, atât de albă, atât de rece, 
continuă ea, şi imediat am venit aici. Trebuia să termin 
odată cu povestea asta, sărmanul om trebuie să fie 


prevenit, ştiu bine că numai eu îi pot spune totul. Oh! 
înfrunt primejdia!... Dar pentru că eşti aici, vino cu noi. Te 
iubeşte, nu vom fi numai noi doi. Cu atât mai mult cu cât, în 
trăsură, va trebui să-l pregătim pentru năprasnica lovitură. 

Ea tăcu, deoarece Morange intră din nou. El surprinse, 
fără-ndoială, şoaptele lor, îi privi, frământat de bănuieli. 
Probabil că reflectase, că-şi revenise puţin, în timp ce-şi 
căuta peste tot mănuşile. Vocea sa tremura acum, în spaima 
ce începea să-l cuprindă: 

— Spune-mi, te rog, nu e o boală gravă”. 

— O! nu, răspunse Serafine, care nu îndrăznea încă să-i 
dea prima lovitură. 

— Atunci ar fi trebuit să mi-o aduci de la gară direct aici. 
Era mai simplu. 

— Evident. Dar n-a vrut ea, de teamă să nu vă sperie... 
Sunteţi gata? Să plecăm degrabă. 

Morange cobori cu paşi greoi, fără să spună un cuvânt. 
Mintea lui fierbea acum, îl frământau tot felul de 
presupuneri. De vreme ce, dimineaţa, el era la birou, Reine 
n-ar fi putut oare să vină acasă, chiar să se culce? nu avea 
aşadar să se teamă că-l va speria. Neliniştea lui creştea atât 
de mult că nu îndrăznea să mai pună întrebări, în frica lui 
mută de necunoscut, care i se deschidea în faţă ca o 
prăpastie. Dar când îl văzu şi pe Mathieu urcându-se cu ei 
în trăsură, deveni şi mai palid şi nu-şi putu opri strigătul: 

— Cum? vii şi dumneata, de ce? 

— Nu, nu! nu vine cu noi, se grăbi să răspundă baroana. 
Îl vom lăsa în drum, are treburi prin apropiere. 

Dar timpul se scurgea repede; Morange se frământa, 
înnebunit, pradă din ce în ce mai mult presimţirii teribilului 
adevăr. Cum cupeul înainta repede, gata să treacă podul, 
Serafine se gândi că el ar putea observa că se depărtau 
prin bulevardul Antin, fără să se oprească acasă la ea. Şi 
începu să-i îndruge o poveste, reveni la boala bietei Reine, 
lăsă, puţin câte puţin, să se-nţeleagă că scumpa copilă 
trebuie să fie atinsă de-o maladie gravă, care va necesita 


desigur o operaţie. El o asculta, o privea, cu faţa chinuită, 
cu ochii tulburi. Apoi, când cupeul străbătu Champs- 
Elysees, văzu clar că nu se duc la baroană; un hohot de 
plâns îi zgudui tot trupul, în această trezire bruscă, în 
convingerea că fiica lui fusese deja operată, pentru că i se 
vorbea astfel despre operaţie. Mathieu îi luase cu blândeţe 
mâinile tremurânde, plângând împreună cu el, în timp ce 
Serafine începea să mărturisească şi-l informa că, într- 
adevăr, operaţia se făcuse. Dacă se ascunsese, dacă 
născocise şederea la ţară, era doar ca să-l scutească de tot 
felul de chinuri. Şi îndrăzni să susţină că, fără îndoială, 
toate vor merge foarte bine de aci înainte, vrând să-i dea un 
nou răgaz, aşteptând câteva învârtiri de roţi ale trăsurii 
înainte de a-l zdrobi sub ultima lovitură. Totuşi, el nu se 
liniştea, nebun de spaimă, privind la amândouă portierele 
cu o zvâcnire sălbatică de fiară pe care o ţii închisă, vrând 
să ştie pe ce drum, în ce loc necunoscut, îngrozitor, îl 
duceau astfel. Deodată, cum cupeul ieşea în faţa gării Saint- 
Lazaire, după ce străbătuse străzile La Boetie şi Pepiniere, 
recunoscu panta repede, casele negre din strada Rocher, ce 
coborau până la răspântia străzii Rome. Pentru el asta fu 
încă o sclipire de fulger, adevărul întreg, orbitor, care-l izbi 
ca o lovitură de trăsnet, amintindu-i groaznica imagine, 
soţia lui moartă, întinsă acolo, pe patul mizer şi murdar, 
pătat de sânge. 

— Mi-a murit fata, mi-a murit fata, mi-au ucis-o! 

Cupeul se strecura, prin învălmăşeala de trăsuri şi 
pietoni. Ajunse apoi repede în strada Saint-Lazaire, coti pe 
sub una dintre arcadele strâmte ale pasajului Tivoli şi se 
opri în ulicioara aproape pustie, umedă, murdară şi 
întunecoasă. Morange se zbătea, sălbatic, nebun, cu 
amândouă mâinile ţinute de Mathieu, orbit şi el de lacrimi, 
în timp ce Serafine, foarte atentă, foarte stăpână pe ea, îl 
ruga să tacă, gata să-i închidă gura cu degetele-i subţiri, 
dacă ar continua să geamă, ca un nenorocit dus la tortură. 
Ce voia să facă? nici el nu ştia: să urle, să sară din trăsură, 


ca să alerge mai repede, nu ştia unde. Şi când cupeul se 
opri, cu roţile în noroi, în faţa casei suspecte, încetă 
deodată să se mai zbată, lăsându-se în voia celorlalţi doi, 
care îl coborâră şi îl duseră ca pe-un obiect oarecare. Dar 
de îndată ce ajunse la intrarea întunecoasă şi rău 
mirositoare, a cărei umezeală rece îi căzu pe umeri ca un 
giulgiu, amintirea i se redeşteptă, sălbatică, cu o putere de 
evocare îngrozitoare: era aceeaşi intrare de atunci, cu 
pereţii crăpaţi şi mucegăiţi; şi, în sfârşit, aceeaşi curte 
verzuie, fetidă, ca un fund de hazna. Totul reînvia, drama 
groaznică începea din nou, mai înfiorătoare. Şi ce cartier - 
zarva asta, forfota continuă din faţa gării Saint-Lazaire, 
această înghesuială necurmată de plecări şi sosiri, această 
piaţă vastă, unde parcă se aduna lumea întreagă cu febrele 
ei, ca pentru a se îneca acolo, în necunoscut! Şi aici, la 
dreapta, la stânga, pe această parte a străzii Rocher, în 
colţul acesta necunoscut al pasajului Tivoli,ca în două 
văgăuni scârnave, unde toate neruşinările, aşteptate, 
pândite la fiecare tren, puteau să se ascundă; ce adăposturi 
înfricoşătoare ale mizeriei şi crimei erau aceste două 
prăpăstii ale morţii: casa de naşteri a doamnei Rouche şi 
clinica doctorului Sarraille! 

În picioare, în mijlocul micului său cabinet de consultaţii, 
o cameră întunecoasă, abia mobilată, otrăvită de miros de 
eter, Sarraille aştepta, într-o veche redingotă neagră, cu 
ochii neîndurători şi hotărâți, afundaţi în faţa-i grosolană şi 
deosebit de palidă. Numaidecât, Morange, împleticindu-se, 
privind în toate părţile, cu o expresie rătăcită de idiot, în 
timp ce dinţii îi clănţăneau, ca şi cum ar fi fost cuprins de- 
un frig cumplit, începu să ţipe iar, să repete întruna: 

— Unde e? Arătaţi-mi-o, vreau s-o văd! 

În zadar Serafine, ajutată de Mathieu, continua să-i 
vorbească, căuta să-l ameţească cu cuvinte de încurajare, 
pentru a mai câştiga câteva minute, sperând că-i va uşura 
puţin suprema lovitură a spectacolului ce-l aştepta. El îi da 
la o parte şi bâiguia mereu aceleaşi vorbe, învârtindu-se 


prin cameră, cu încăpăţânarea lui de animal ce caută o 
scăpare: 

— Arătaţi-mi-o, vreau s-o văd! Unde e? 

Apoi, cum Sarraille credea că trebuie să-i vorbească şi să- 
| pregătească şi el, Morange păru deodată că-l zăreşte, se 
îndreptă furios spre el, strângând pumnii, gata să-l 
zdrobească. 

— Aşadar, dumneata eşti medicul, dumneata ai omorât-o! 

Scena fu îngrozitoare: tatăl, cu braţele ridicate, 
proferând injurii şi ameninţări, tot ce-i venea la gură, 
durerea şi turbarea unui sărman om slab, căruia i s-a smuls 
inima; în timp ce medicul, la început foarte demn şi foarte 
corect, iertându-i violenţa, se supără în cele din urmă şi 
începu să ţipe, la rândul său, că fusese înşelat şi că nu era 
răspunzător, după nedemna comedie jucată de această 
tânără doamnă. Cuvinte foarte grele au fost rostite, medicul 
dând totul pe faţă: sarcina fetei, durerile simulate, situaţia 
critică în care îl pusese, făcându-l s-o opereze de-o 
tumoare, când era pur şi simplu gravidă. 

Se  înşelase, desigur, până şi profesorii lui aveau 
asemenea erori pe conştiinţă. Nimeni nu este infailibil, şi 
cum tatăl se repezise la el, numindu-l mincinos şi asasin şi 
urlând că-l va tări înaintea justiţiei, celălalt îi declară că şi el 
voia asta şi că va povesti acolo toată întâmplarea Atunci, 
distrus, nefericitul om se clătină şi se prăbuşi pe-un scaun 
sub neîncetatele lovituri ale acestor dezvăluiri ruşinoase. 
Fata lui gravidă, o, Dumnezeule mare! Fata lui criminală, 
complice şi victimă! Parcă cerul se prăbuşea, era sfârşitul 
lumii. Şi plângea în hohote, şi bâiguia întruna, cu gesturi 
dezordonate de nebun, care băteau aerul ca pentru a 
îndepărta din jurul său atâtea năruiri. 

— Sunteţi nişte asasini!... Sunteţi nişte asasini, toţi nişte 
asasini!... Veţi înfunda ocna, toţi, toţi, la ocnă! 

Serafine, care se aşezase lângă el, vru să-i apuce din nou 
mâinile, luptând din răsputeri, vitejeşte, ca să-l învingă. 


— Nu! sunteţi nişte asasini, toţi sunteţi nişte asasini!... 
Veţi înfunda ocna, dumneavoastră cea dinţii! 

Ea nu-l asculta şi-i vorbea mereu, şoptindu-i cuvinte de 
mângâiere, îi amintea cât de mult o iubise ea pe micuța 
scumpă, devotamentul ei, neîncetata dorinţă de-a o face 
fericită. 

— Nu, nu! dumneavoastră sunteţi asasina!... La ocnă, la 
ocnă, cu toţi asasinii! 

Între timp, lăsând-o pe Serafine să-l înfrunte, Sarraille îi 
luă pe Mathieu deoparte, căci bănuia în el un eventual 
martor, dacă lucrurile s-ar complica. Îi explică operaţia, 
rezecţia întregului organ, printr-o tehnică simplă, tăind 
legăturile, ceea ce nu cerea mai mult de trei minute. Numai 
că se putea ivi oricând marele pericol al unei hemoragii. Din 
această cauză nu voise să folosească decât pense noi, ca să 
strângă arterele, a căror cicatrizare se obținea prin strivire. 
Se folosise de opt pense şi avusese chiar prevederea să se 
asigure, seara, că se găseau bine puse la locul lor, 
controlând şi numărând micile mânere; şi uite ghinionul! 
Una dintre ele se desprinsese în timpul nopţii, arcul 
cedând, fără-ndoială din cauza unui defect de fabricaţie; şi 
era singura lui remuşcare, regretul, acum, de-a fi 
întrebuințat pense noi, de care nu era răspunzător, vinovat 
fiind, desigur, numai de prea mult zel. Apoi, contribuise, 
fireşte, şi somnul adânc al infirmierei, slăbiciunea operatei, 
care nici măcar nu simţise cum i se scurge aproape tot 
sângele şi murise, fără-ndoială, într-o mare linişte, ca şi cum 
ar fi adormit. Şi cu o îndrăzneală şi un calm nemaipomenit, 
susţinu mereu că uterul care purta sarcina, greu şi dur, ar fi 
înşelat pe oricare dintre confrații săi, în faţa afirmațiilor 
atât de categorice ale tinerei fete, ale cărei pretinse dureri 
aveau un sfâşietor accent de sinceritate. 

— Oh! sunt foarte liniştit, şopti el, şi baroana de Lowicz, 
care-i aci, mă acoperă, de altfel, cu desăvârşire, fiindcă a 
minţit şi domnia-sa, m-a minţit cu povestea aceea a unei 
nepoate pe care părinţii o trimiteau din provincie. Pot fi 


denunţat, dar sunt gata să răspund înaintea justiţiei... O 
operaţie magistrală, o reuşită completă, pentru care 
profesorul meu Gaude m-ar fi invidiat! 

Rămânea totuşi livid, cu chipul său pocit într-o contracție 
nervoasă, cu ochii lui cenuşii, holbaţi, scânteind de-o 
mocnită înverşunare împotriva soartei. Destinul se îndârjea, 
nu acceptase riscurile unei asemenea trebi decât în 
speranţa de-a legă pe urmă, de soarta lui, pe baroana 
complice; şi iată că o întâmplare idioată era, poate, cât pe- 
aci să-l trimită la Curtea cu juraţi. Şi nu era nici măcar sigur 
că va mai primi mia de franci pe care i-o promisese această 
femeie; îi cunoştea zgârcenia şi nu i-ar fi plătit decât din 
dragoste pentru mica sa prietenă. Era, de data aceasta, cea 
mai crudă înfrângere pe care o suferise în furia lui 
neputincioasă de-a silui norocul. 

Mathieu se întoarse lângă Serafine, care nu încetase o 
clipă să-l asurzească pe Morange cu sfaturile şi mângăierile 
ei. Îi luase iar mâinile între ale ei; îl pisa cu aceleaşi vorbe 
despre devotamentul şi profunda ei jale, cu teama ei de-a 
vedea târâtă în noroi scumpa amintire a moartei, dacă el n- 
ar fi destul de înţelept să păstreze groaznicul secret. Îşi 
recunoştea partea ei de vină, spunea cât e de vinovată, şi 
vorbea despre veşnica ei remuşcare. Dar, Dumnezeule 
mare! toate astea trebuiau îngropate odată cu scumpa lor 
fetiţă, ca să nu crească pe mormântul ei decât flori curate, 
regretele unanime pentru atâta tinereţe şi pentru atâta 
nevinovată frumuseţe! Şi, puţin câte puţin, Morange se 
muia, ceda din slăbiciunea inimii lui, în timp ce cuvântul 
„asasin”, pe care îl repeta mereu, dintr-o maniacă 
încăpățânare, se auzea tot mai rar, până nu mai fu decât o 
şoaptă bâiguită şi înăbuşită de lacrimi. Fiica lui târâtă în 
faţa justiţiei, corpul ei spintecat şi expus în faţa tuturor, 
pângărit, gazetele relatând crima şi vorbind despre 
infamiile din această văgăună, unde o regăsea acum, nu, 
nu! nu putea să dorească un asemenea lucru, şi femeia asta 
avea dreptate. Neputinţa de-a o răzbuna sfârşi prin a-l 


distruge, a-l sfâşia în bucăţi, ca şi cum l-ar fi snopit cineva în 
bătăi, ca şi cum i-ar fi zdrobit mădularele. Capul îi era gol, 
inima îngheţată, abia zvâcnind... Recădea într-un fel de 
copilărie, îşi împreună mâinile, se rugă ca un băieţaş fricos, 
cu bâiguiri plângăreţe, în toată groaza şi în toată 
resemnarea unei biete făpturi care cere îndurare şi suferă 
cumplit. 

— Nu voi face nimănui niciun rău, nu-mi faceţi niciun 
rău... Arătaţi-mi-o numai, vreau s-o văd. 

Învingătoare, în sfârşit, Serafine vru să se ridice. Dar 
trebui ca Mathieu s-o ajute, atât de zdrobită era ea însăşi, 
de istovită, de sleită de puteri. Faţa îi era leoarcă de 
sudoare şi trebui să se sprijine o clipă de braţul pe care i-l 
oferise el; apoi îl privi; încet-încet, venindu-şi în fire, cu 
statura ei trufaşă, triumfând de-a fi fost tare până la capăt, 
lovită, totuşi, şi şovăielnică în hotărârea de a-şi apăra viaţa 
ei de plăceri. Mathieu se miră văzând-o atât de îmbătrânită, 
ca şi cum semnele de ofilire, pe care le observase şi mai 
înainte, ar fi sporit pe neaşteptate, brăzdându-i în mii de 
cute obrazul palid. 

Morange îşi întindea mâinile tremurânde şi repeta 
amarul şi copilărosul său vaiet: 

— Vă rog, arătaţi-mi-o, vreau s-o văd... Nu voi face 
nimănui niciun rău, voi sta lângă ea foarte liniştit. 

În cele din urmă, Sarraille îi împlini dorinţa, de vreme ce 
acum părea resemnat. Fu sprijinit şi dus în camera aceea 
groaznică, la capătul unui mic culoar. Mathieu şi Serafine 
intrară împreună cu el, în timp ce doctorul se opri în pragul 
uşii, care rămase larg deschisă. 

Era aceeaşi cameră, camera groazei şi a ororii, în care 
soţul, cu opt ani mai înainte, îşi găsise soţia moartă. Aceeaşi 
fereastră plină de praf, care nu lăsa să intre înăuntru decât 
lumina verzuie din curte, acelaşi mobilier de cameră de 
hotel ordinar şi suspect, zăcând în murdărie, între cei patru 
pereţi goi, tapetaţi cu hârtie decorată cu flori roşii şi 
dezlipită de igrasie. Şi acolo, în fundul acelei mizerii, pe un 


pat slinos, tatăl îşi găsea de astă dată fiica, pe mica lui 
Reine, idolul, divinitatea, al cărei unic cult îi umplea viaţa. 
Adorabilul cap al copilei, de-o paloare de ceară - fiindcă tot 
sângele i se scursese din trup prin rana criminală - se 
odihnea în valul revărsat al părului ei negru. Faţa ei 
rotundă şi fragedă, atât de gingaşă şi veselă, arzând de 
dorinţa de lux şi de plăceri, pe când trăia, luase după 
moarte o gravitate teribilă, un regret disperat pentru tot ce 
părăsea în chip atât de înspăimântător. Murise şi era 
singură, fără niciun suflet lângă ea, fără o lumânare. O 
acoperiseră numai cu cearşaful până la bărbie, după cum, 
în cameră, în loc de orice altă dereticare, se mulţumiseră să 
spele, sub pat, balta de sânge care se formase din sângele 
scurs prin saltea. Şi pata aceea mare şi umedă de pe 
duşumea, neştearsă bine şi roşietică, vorbea încă despre 
înfricoşătoarea dramă. 

Împleticindu-se, ameţit de durere, Morange se oprise. 
Valerie, Reine, care din două? Ştia bine că mama reînviase 
în fiica ei, că ea se reîntorsese astfel pentru a retrăi o mică 
parte din viaţa ei de dragoste cu el. Ştia bine că 
întruchipaseră întotdeauna una şi aceeaşi femeie, şi dovada 
era, acum, că fata pleca din lume ca şi maică-sa. Reînflorită 
o clipă în frumuseţea ei, în lumina soarelui, intra în moarte 
pe aceeaşi groaznică. poartă. O asasinaseră de două ori. 
Acum se isprăvise, nu se va mai întoarce. Şi el, nenorocitul, 
suporta această tortură, pe care niciun om n-a cunoscut-o, 
de a-şi pierde de două ori femeia adorată, de a asista de 
două ori la cruda pângărire, la furtuna de ruşine şi de crimă 
ce-i sfâşia inima. 

Căzu în genunchi şi plânse îndelung; şi când Mathieu vru 
să-l ridice, el şopti, cu voce înceată, abia desluşită: 

— Nu, nu, lasă-mă, s-a sfârşit... Au plecat una după alta, 
şi numai eu sunt de vină. Altădată o minţisem pe Reine, 
spunându-i că maică-sa plecase într-o călătorie; şi iată că 
deunăzi m-a minţit ea pe mine, cu această poveste a unei 
invitaţii într-un castel. Dacă m-aş fi împotrivit, acum opt ani, 


clipei de nebunie a sărmanei mele Galerie, dacă n-aş fi 
asistat, neputincios, la uciderea ei, azi sărmana mea Reine 
n-ar fi trecut, la rândul ei, prin aceeaşi oribilă aventură. E 
vina mea, eu, numai eu le-am ucis. Scumpele mele suflete! 
ce ştiau ele? oare nu eram eu aci, ca să le iubesc, să le apăr, 
să le călăuzesc şi să le fac fericite! Şi eu le-am omorât, eu 
sunt asasinul! 

Şi se prăbuşea, îşi înghiţea suspinele, clănţănindu-i dinţii, 
cuprins de-un frig de moarte. 

— Nenorocitul, nătângul de mine, numai pentru că le-am 
iubit prea mult le-am ucis... Erau atât de frumoase, aveau 
atâtea motive ca să dorească să fie bogate, vesele, fericite! 
Una după alta îmi stăpâniseră inima, nu trăiam decât în ele, 
prin ele, pentru ele. Când cea dintâi n-a mai fost aici, 
cealaltă, la rândul ei, a devenit voinţa mea; am luat de la 
capăt visul şi ambiția, pe care mama le nutrise, în singura 
dorinţă de-a le realiza pentru fiică, în care se redeştepta 
toată iubirea mea... Şi le-am ucis; în această îndoită crimă 
m-a făcut să cad nebunia de-a urca, de-a dobândi o avere, 
sacrificând tot ce am avut mai bun: întâi sărmana fiinţă, 
care, suprimată în chip năprasnic, a luat-o pe mamă, apoi 
însuşi sufletul fiicei mele, corupt prin exemplul său, arzând 
în aceeaşi înfrigurare şi sfârşind în aceeaşi baltă de sânge... 
Ah! când mă gândesc că nu mai departe de azi-dimineaţă 
îndrăzneam să mă cred fericit de-a nu avea decât această 
fată, ca s-o pot iubi numai pe ea! Ce stupid blestem 
împotriva vieţii, împotriva iubirii! Iat-o acum moartă, 
moartă în urma mamei sale, şi eu sunt singur de tot, nu mai 
am pe nimeni să iubesc, pe nimeni care să mă mai 
iubească... Nici soţie, nici fiică, fără nicio dorinţă, fără nicio 
voinţă, singur de tot, complet singur, pentru totdeauna! 

Era ţipătul supremei renunţări; se prăbuşi la pământ, 
nimicit, ca o zdreanţă omenească; avu doar putere de a-i 
strânge amândouă mâinile lui Mathieu, bâiguind încă: 

— Nu, nu, lasă-mă, nu-mi spune nimic... Numai dumneata 
aveai dreptate! Am refuzat viaţa, şi viaţa până la urmă mi-a 


luat totul înapoi. 

Mathieu îl sărută plângând; mai rămase câteva minute în 
această tragică văgăună, însângerată de cel mai înfiorător 
sfârşit de viaţă la care luase parte până atunci, cu sufletul 
îndurerat. În fine plecă, lăsând-o pe Serafine să aibă grijă 
de bietul om, pe care îl trata ca pe-un copilaş bolnav şi din 
care putea să facă acum tot ce voia. 

La Chantebled, Mathieu şi Marianne întemeiau, creau, 
făceau copii. Şi din cei doi ani care trecură ieşiră din nou 
biruitori din veşnica luptă între viaţă şi moarte, mărindu-şi 
mereu familia şi pământul fertil, care era însăşi viaţa, 
bucuria şi puterea lor. Dorinţa trecea ca o văpaie; divina 
dorinţă îi fecunda, graţie puterii lor de a iubi, de a fi buni şi 
sănătoşi; şi energia lor făcea restul: voinţa de a munci, 
liniştea şi curajul cu care se devotau muncii folositoare, 
făuritoare şi orânduitoarea lumii. Dar în timpul acestor doi 
ani nu dobândiseră victoria fără o luptă stăruitoare. Erau 
tot la începutul anevoios al cuceririi; adesea plânseră de 
durere şi teamă. Cum fostul loc al întâlnirilor vânătoreşti, 
strâmtul pavilion, nu le mai ajungea, avură multă bătaie de 
cap, fiind nevoiţi să construiască, încetul cu încetul, o 
întreagă fermă, cu diferite clădiri, cu grajduri, staule, 
hambare. Banii luaţi cu împrumut reprezentau sume mari, 
uneori recoltele slabe îi făceau să trăiască sub ameninţarea 
de-a nu putea plăti devizele antreprenorilor. Cu cât 
exploatarea se întindea, cu atât era nevoie de-un număr 
mai mare de vite, de cai, de servitori şi servitoare, un întreg 
personal, un întreg material, a căror supraveghere zilnică îi 
copleşea de treburi, până când copiii aveau să se facă mari, 
ca să-i poată uşura de-o parte din muncă. Mathieu luase 
conducerea muncilor agricole, îmbunătăţindu-le fără 
încetare, în continuu efort de chibzuinţă şi acţiune, spre a 
sili pământul să dea întreaga viaţă care dormea în 
măruntaiele lui. Marianne conducea ferma, supraveghea 
staulele, mulgerea vacilor, curtea de păsări, se dovedea un 
contabil de mâna întâi, ţinea socotelile, plătea, încasa. Şi cu 


toate necazurile care se iveau necontenit, cu toate 
întâmplările nefericite, cu toate greşelile de neînlăturat, 
totuşi norocul - în ciuda tuturor dezamăgirilor şi pierderilor 
- era de partea lor, atât erau de curajoşi şi înţelepţi în lupta 
lor neîntreruptă de fiecare zi. 

Apoi, în afară de noile clădiri, domeniul se mai mări cu 
încă treizeci de hectare de coaste nisipoase, până la satul 
Monval, în timp ce, pe platou, alte treizeci de hectare de 
pădure îl prelungiră dincolo de Mareuil. Lupta lui Mathieu 
cu aceste coaste sterpe devenea tot mai aprigă, tot mai 
eroică, pe măsură ce-şi mărea activitatea. Dar tocmai asta 
era ideea genială, căci sfârşea prin a învinge, prin a le 
fertiliza tot mai mult, în fiecare anotimp, mulţumită 
izvoarelor binefăcătoare cu care le uda din toate părţile. Tot 
astfel, şi pe platou, deschisese drumuri largi prin noile 
terenuri împădurite pe care le cumpărase ca să stabilească 
comunicaţii şi, după aceea, să-şi realizeze planul ce-l avea 
de a transforma rariştele în păşuni, unde îşi va duce vitele, 
aşteptând ca mai târziu să se poată ocupa şi cu creşterea 
vitelor. Din toate părţile, acum, în această străduinţă, tot 
mai mare, de a crea, bătălia pornise şi sporea fără încetare; 
iar şansele unei victorii decisive creşteau de asemenea; 
pierderile posibile, în urma unei recolte proaste, erau 
compensate de recolta uriaşă care se revărsa de pe alte 
ogoare. Tot aşa se întâmpla cu copiii, care se măreau, în 
timp ce domeniul se întindea; cei care rămâneau puţin în 
urmă păreau că-i împing înainte pe ceilalţi. Cei doi gemeni, 
Blaise şi Denis, în vârstă de paisprezece ani acum, obțineau 
la liceu premii cu cunună, lăsându-l cam ruşinat pe 
Ambroise, mai mic decât ei cu doi ani, şi care, deşi avea 
mintea ascuţită şi ingenioasă, adeseori se gândea la altceva 
decât. la lecţii. Ceilalţi patru, Gervais, cele două fete, Rose 
şi Claire, ca şi ultimul, Gregoire, prea mici ca să poată fi 
trimişi zilnic la scoală, la Paris, creşteau în aer curat, fără 
prea multe zgârieturi şi cucuie. Şi când la sfârşitul acestor 
doi ani Marianne născu al optulea copil, o fetiţă de astă 


dată, Louise, nu suferi, din fericire, atât de mult ca la 
naşterea lui Gregoire, care, era cât pe-aci s-o coste viaţa. 
Totuşi se restabili foarte greu, pentru că părăsise patul prea 
curând, ca să spele rufe. Când Mathieu o văzu iar în 
picioare şi surâzând, cu scumpa micuță în braţe, o sărută cu 
pasiune, triumfând, încă o dată, peste toate necazurile şi 
peste toate durerile. Încă un copil, încă un strop de bogăţie 
şi putere, o nouă forţă aruncată în lume, încă un ogor 
însămânţat pentru ziua de mâine. 

Şi aceasta era tot marea operă, opera cea bună, opera 
fecundității, care creştea datorită deopotrivă țarinei şi 
femeii, triumfând peste distrugeri, creând mijloace de 
hrană fiecărui nou copil, iubind, voind, luptând, muncind, în 
suferinţă, şi mergând fără încetare spre mai multă viaţă, 
spre mai multă speranţă. 


III 


Î recură doi ani. Şi în timpul acestor doi ani, Mathieu şi 
Marianne mai avură un copil, o fetiţă. Şi de astă dată, în 
timp ce familia se mărea, domeniul Chantebled se lărgi de 
asemenea, în partea de vest a platoului, pe toate terenurile 
mlăştinoase, unde urma să fie secate bălţile şi captate 
izvoarele. Acum toată această parte a domeniului fusese 
cumpărată. Peste o sută de hectare de pământ, unde nu 
crescuseră până atunci decât plante acvatice, sortite de-aci 
înainte cultivării, dădeau recolte îmbelşugate. Şi noile 
izvoare folosite, canalizate din toate părţile, porniră acolo, 
ca, în cele din urmă, să ducă viaţa binefăcătoare, fertilizând 
coastele nisipoase. Era cucerirea de neînvins a vieţii; 
fecunditatea sporind sub soare, munca mereu creatoare, 
fără întrerupere, peste toate piedicile şi suferinţele, 


compensând pierderile, turnând, în fiecare clipă, în vinele 
pământului, tot mai multă energie, tot mai multă sănătate şi 
bucurie. 

De astă dată, în statornicele legături de afaceri pe care 
Mathieu le întreţinuse cu Seguin, acesta fu primul care-l 
zori să mai cumpere o parte din domeniu; îşi dădu chiar 
silinţa să-l hotărască să ia dintr-odată tot ce mai rămăsese, 
pădurile, pârloagele, aproape încă două sute de hectare. 
Avea mereu nevoie de bani şi-i oferea avantaje, preţuri 
reduse. Dar Mathieu, foarte înţelept, nu primi. Avu 
prudenţa de-a nu se îndepărta de planul lui dintâi, adică de- 
a nu înfăptui decât pe etape, pe măsura nevoilor şi după 
puterile lui. Apoi, pentru dobândirea totalităţii pârloagelor, 
de-a lungul drumului de fier, spre răsărit, se ivise o 
greutate: era acolo o porţiune de pământ, foarte arid, tăind 
în două aceste pârloage, câteva hectare aparţinând lui 
Lepailleur, proprietarul morii, care nu se folosise niciodată 
de el. Şi de aceea Mathieu, trebuind să desemneze un lot de 
pământ, tocmai alesese, către apus, ceea ce mai rămânea 
din înaltele terenuri mocirloase; şi adăuga că, bucuros, 
avea să negocieze mai târziu, pentru aceste pustietăţi, când 
morarul îi va fi cedat bucata lui de pământ. De altfel, de 
când cu întinderea neîntreruptă a domeniului, se ştia 
pizmuit de acesta, urât într-atâta, încât credea că e bine să 
nu se grăbească cu cumpărarea, încredinţat că nu va reuşi. 
Seguin protestă, pretinse că va şti el să-l pună la locul lui pe 
acel om, lăudându-se chiar că va obţine bucata de pământ 
pe nimica toată, în ziua în care va interveni. Şi, desigur, 
cum nu-şi pierdea nicicând speranţa că va scăpa de acest 
lot, odată cu celălalt, se încăpăţână, vru să dea ochi eu 
Lepailleur, să încheie târgul cu el, înainte de-a semna actul 
de vânzare al terenurilor de sus. 

Trecură câteva săptămâni. Apoi, când Mathieu veni la 
locuinţa lui Seguin din bulevardul Antin să semneze actele 
de vânzare-cumpărare, nu-l găsi la întâlnirea pe care acesta 
i-o fixase printr-o scrisoare. Un servitor, care-l lăsă singur în 


marele hol de la primul etaj, îi spuse că domnul trebuie să 
se înapoieze cu siguranţă, deoarece îi dăduse ordin să-l 
roage pe Mathieu să aştepte. Rămas în picioare, vizitatorul 
făcu câţiva paşi şi privi, vădit impresionat de aspectul de 
lentă degradare în care se găsea această cameră luxoasă 
ce-o admirase altădată, cu stofele ei bogate, cu colecţiile de 
obiecte rare, cu bibelourile şi splendidele legături ale 
cărţilor. Toate aceste minunăţii mai erau încă acolo, dar 
într-o părăsire care le încremenea, le răpea strălucirea, ca 
pe nişte fantezii demodate, dispreţuite, roase de aci-nainte 
de praful aşternut pe ele. 

În veşnica plictiseală de care era cuprinsă mintea lui 
strâmtă, pe care i-o mistuia numai nevoia de-a se afişa, de 
a-şi exagera nebunia la modă, renunțând la aerele lui de 
mare amator de artă, care acum îl preocupa atât de puţin, 
Seguin afectase la început o pasiune extravagantă pentru 
noile sporturi, pentru beţia vitezei; apoi, revenise ia singura 
şi adevărata lui patimă, calul. Voise să aibă; un grajd 
propriu, ceea ce îi grăbea ruina, atât de multă, de 
înverşunată vanitate punea în acest lucru. Marea; avere, pe 
care i-o ştirbiseră amantele şi jocurile de noroc, i-o 
distrugeau acum caii. Se spunea că joacă la Bursă; ca să-şi 
scoată paguba, dominat de orgoliul stupid de; a-şi da aere 
de om atotputernic, pe care îl informau miniştri. Şi pe 
măsură ce pagubele sale creşteau, sub ameninţarea unei 
apropiate prăbuşiri, nu mai rămăsese din; omul deştept, din 
moralistul care discuta neîncetat cui Santerre despre 
literatură şi sociologie, decât neputinciosul înăcrit, decât 
pesimistul la modă, prins în propria-i capcană, cel care-şi 
ratase propria existenţă, pe punctul de a nu mai fi - în ura 
lui din ce în ce mai vădită exasperată de viaţă - decât un 
factor de corupţie şi de moarte. 

Şi când Mathieu se opri, după ce dăduse, cu paşi 
mărunți, ocol camerei, intră o fată blondă, înaltă şi 
frumoasă, având cel mult douăzeci şi cinci de ani, 
îmbrăcată, cu o rochie de mătase neagră, pe care o purta 


cu eleganţă! şi simplitate. Ea scoase un strigăt uşor, 
scotocind cu privirea prin colţurile camerei. 

— Vai, credeam că copiii sunt aici! 

Şi zâmbind vizitatorului, intră totuşi, prefăcându-se că 
venise anume să aranjeze hârtiile pe masa ce-i servea de 
birou lui Seguin, cu un aer de stăpână a casei, care vrea, în 
faţa lumii, să-şi afirme drepturile ei de supraveghere, şi 
control. 

Mathieu o cunoştea, pentru că o văzuse, de vreun an, 
încoace, instalându-se şi comandând în casă, în timp e 
Valentine arăta din ce în ce mai mult dezgust pentru grijile 
gospodăriei. O chema Nora, era germană, institutoare şi 
profesoară de pian. Valentine o angajase mai ales pentru a-i 
supraveghea pe copii, de când trebuise s-o concedieze pe 
Celeste. Fosta cameristă, cu toate vicleniile ei, de astă dată 
mai ghinionistă, făcuse prostia să se culce cu un factor 
poştal, şi acum, din nou însărcinată, nu mai izbutise să 
ascundă acest lucru. De altfel, Seguin era cel care, după ce 
se arătase brutal, cu ocazia concedierii cameristei, ţipând 
că e scandalos şi demoralizant pentru cele două fete ale lui, 
o adusese aici pe Nora, o perlă pe care, spunea el glumeţ, o 
furase de la una dintre prietenele lui. Şi în curând se văzu 
limpede că e amanta lui. Evident, n-o introdusese în casa lui 
decât cu scopul de-a o poseda aici, în voie, şi, mai ales, de-a 
o ţine prizonieră în locuinţa sa. Părea să fie nebun de gelos, 
una dintre acele gelozii bolnăvicioase, care şi astăzi încă îl 
făcea uneori să se arunce furios, cu pumnii ridicaţi, asupra 
soţiei sale, deşi între ei încetaseră orice relaţii. Fata asta 
blondă, înaltă şi frumoasă părea într-adevăr făcută pentru a 
îndreptăţi cele mai grave îngrijorări, cu buzele ei senzuale, 
în priviri cu o revoltătoare lipsă de pudoare, aşa cum toată 
era un animal superb, râzând prosteşte şi cu răutate. 

— Îl aşteptaţi pe domnul Se&guin, spuse ea, în sfârşit. Ştiu 
că v-a dat întâlnire, se va întoarce cu siguranţă. 

Mathieu, care o studia, foarte interesat, vru să facă o 
încercare: 


— A ieşit poate cu doamna? Ştiu că ies împreună 
adeseori. 

— Cum? cu doamna Seguin? strigă ea, râzând în chipul 
cel mai necuviincios pentru o simplă institutoare. Sunteţi 
foarte greşit informat, domnule! Niciodată nu se duc în 
acelaşi loc... Cred că doamna e la predică, dacă nu cumva s- 
o fi dus în altă parte. 

Şi, batjocoritoare, insolentă, începu din nou să se 
învârtească prin cameră, ca şi cum şi-ar fi dat osteneala să 
facă puţină ordine, atingându-l uşor pe vizitator cu volanele 
rochiei, din acea nevoie instinctivă pe care părea s-o aibă 
de-a se oferi de îndată ce se găsea singură cu un bărbat. 

— Vai, ce mai casă! continuă ea cu glasul pe jumătate, cu 
aerul că-şi vorbeşte sieşi. Cât e de părăsit bietul domn!... 
Treaba ar merge mai bine dacă doamnă n-ar fi ocupată de 
dimineaţă până seara! 

Valentine ocupată! Ca să guşti toată ironia acestor vorbe, 
trebuia să ştii, ca Mathieu, că, de şase luni, nu trăia decât 
pentru fericirea de-a fi reluat legăturile cu Santerre, după o 
ruptură de aproape trei ani. Acum îndrăznea chiar să-l 
primească în domiciliul conjugal, unde se închideau, 
reţinându-l în salonul ei după-amiezi întregi; şi fără îndoială 
că despre ceea ce făceau acolo împreună, despre aceste 
ocupaţii dubioase vorbea în baţjocură institutoarea. 
Santerre, după ce-o cucerise pe Valentine cu atitudinea lui 
de afectuoasă mângâiere pe vremea când o credea 
indispensabilă succeselor sale de romancier, se purtase 
apoi cu ea în mod sălbatic, cu brutalitatea unui nemilos 
egoism, de-ndată ce-i devenise inutilă, supărătoare chiar. 

Disperată de această ruptură, ea îşi uimise atunci 
prietenele cu zelul ei religios, reîncepând practicile 
religioase, ca şi altădată, la maică-sa, în casa vechilor 
Vaugelade, de-un catolicism atât de fanatic. Regăsea în ea 
sângele lor şi nu renunţa la apucăturile, ei libere, deprinse 
în anturajul prietenilor soţului ei, decât ca să afişeze o 
exagerată şi absurdă intoleranţă, obsedată de noi gânduri 


nebuneşti, în numele bunului Dumnezeu. Ca şi muzica lui 
Wagner, religia Romei devenise învechită, demodată: îi 
trebuia sângeroasa sosire a lui Antichrist ca să spele 
păcatele lumii. Se spunea despre Valentine că încercase 
Chiar să-şi ia un alt amant, dar faptul nu era dovedit. 
Seguin, care considera religia o simplă formă de eleganţă, 
se apropiase iar o clipă de ea, măgulit, ducând reîmpăcarea 
până la a merge el însuşi regulat la biserică. Dar aproape 
imediat certurile conjugale  reîncepuseră, şi mai 
ofensatoare, fără ca vreo nouă împăcare să mai fie posibilă 
de-aci înainte. Şi, de când Nora îl preocupa exclusiv, unic 
obiect al geloziei lui, ajunsese să dorească puţină linişte în 
casă, readucându-l la ei în cămin pe bunul prieten de 
odinioară, Santerre, pe care-l întâlnea mereu la club. 
Aceasta se întâmplase foarte simplu. Romancierul sfârşise 
prin a se sătura de succese, şi, convins că, după ce storsese 
de la femei tot ce ele puteau să-i dea, nu-i mai rămânea, în 
mod rezonabil, decât să se căsătorească sau să se 
oploşească în cuibul altuia. Şovăia încă la gândul căsătoriei, 
atât din principiu, cât şi din ură personală. Avea, ca şi 
Seguin, patruzeci şi unu de ani; Valentine mergea pe 
treizeci şi şase; nu era oare aceasta vârsta fără riscuri, 
când e înţelept să te gândeşti la una dintre acele legături 
temeinice şi durabile, pe care lumea îngăduitoare le 
tolerează? Ea, fireşte ] Mai bine ea decât alta, pentru că o 
cunoştea, o femeie bogată, cu multe relaţii, în prezent 
evlavioasă,  împlinind toate condiţiile dorite. Şi, în 
prăbuşirea finală, traiul casei se rânduise astfel: tatăl cu 
institutoarea, mama cu bunul prieten, pe când cei trei copii 
rămâneau, ca vai de ei, să crească în mijlocul ruinei. 

Deodată, izbucniră nişte ţipete ascuţite, iar Mathieu fu 
foarte mirat de-un zgomot îngrozitor ca de galop, de-o 
neaşteptată năvală în cameră. Era Andree, care alerga, 
speriată, urmărită de Gaston, şi repetând: 

— Nono, Nono, vrea să mă tragă de păr! 


Fata avea cel mai frumos păr din lume, mătăsos, bălai, 
fluturând în jurul adorabilului ei cap de fetiţă, o femeiuşcă 
la zece ani, cu un farmec discret şi dulce; în timp ce fratele 
ei, cu patru ani mai mare decât ea, slăbuţ, uscat ca şi tatăl 
lui, avea, pe chipu-i roşcovan ca lama de cuţit, nişte ochi de- 
un albastru de oţel, sub o frunte îngustă, de om 
încăpățânat. În sfârşit, o prinse şi o trase puternic de păr. 

— O, ticălosul! nu-l lăsa, Nono! strigă ea, plângând cu 
sughiţuri şi ascunzându-se în fustele institutoarei. 

Dar Nora o respinse, certând-o. 

— Taci, Andree! Veşnic faci ce faci şi mănânci bătaie. Nu 
se mai poate aşa. 

— Eu nu i-am făcut nimic, citeam, explică fetiţa, cu faţa în 
lacrimi. A venit să-mi smulgă cartea din mână, după aceea 
s-a aruncat asupra mea... Atunci ara început să fug... 

— E o proastă; niciodată nu vrea să se joace, răspunse 
Gaston simplu, cu un râs zeflemitor. E spre binele tău dacă 
te trag de păr, îl face să crească mai lung. 

Institutoarea începu şi ea să râdă, ca el, găsind gluma 
foarte nostimă. Îi dădea întotdeauna dreptate, lăsându-l să 
domnească ca un stăpân temut peste cele două surori, 
îngăduindu-i chiar, ca o fată binevoitoare ce era, ghiduşiile 
ce i le făcea personal: să-i vâre, de pildă, o mână rece în 
decolteul spatelui, sau să-i sară în cârcă pe neaşteptate. 

Şi Mathieu era mirat, chiar indignat puţin; în timp ce 
intră doctorul Boutan. Micuța Andree, care-l iubea pentru 
bunătatea şi zâmbetul lui, alergă împăcată în întâmpinarea 
lui, întinzându-i fruntea. 

— Bună ziua, copila mea... Am s-o aştept pe măicuţa 
voastră, care mi-a telegrafiat azi-dimineaţă şi care, pare-se, 
nu s-a înapoiat încă. De altminteri, am sosit mai devreme... 
Uite! dragul meu Mathieu, şi dumneata eşti aici? 

— Da, îl aştept pe domnul Seguin. 

Schimbară o strângere de mână afectuoasă. Apoi, 
doctorul, care aruncase Norei o privire piezişă, se. Întoarse 
spre ea, întrebând-o dacă doamna Seguin e bolnavă, pentru 


că-l chemase telegrafic. Ea răspunse sec că nu ştie. Şi când 
o întrebă din nou, arătându-se îngrijorat de Lucie, pe care 
n-o vedea aici cu Andree şi Gaston, ea spuse în cele din 
urmă: 

— Lucie s-a culcat. 

— Cum, culcată? Atunci ea e bolnavă? 

— Oh! nu, nu e bolnavă! 

El o privi din nou, eu ochii lui sfredelitori, ce păreau că 
vor să pătrundă până în fundul sufletului ei. Apoi încetă s-o 
mai întrebe. 

— Bine, voi aştepta. 

Nora părăsi în sfârşit camera, luând cu ea pe Gaston şi 
pe Andree, îmbrâncindu-i puţin, stânjenită, mâniată parcă 
de această privire scrutătoare care o urmărea şi care nu o 
părăsi nici pe ea şi nici pe cei doi copii, lăsaţi în grija ei, 
decât atunci când trecură pragul camerei, 

Boutan se întorsese iar spre Mathieu. O clipă stătură aşa, 
faţă în faţă, tăcuţi. Amândoi ştiau, amândoi clătinară din 
cap. lar doctorul vorbi cel dintâi, cu glasul pe jumătate: 

— Ei! ce spui de domnişoara? Pe mine, dragul meu, mă 
îngheaţă. I-ai observat gura şi ochii care, de altminteri, sunt 
superbi? Niciodată n-am văzut mai limpede crima în 
asemenea splendoare de trup... Să sperăm că mă înşel! 

Se făcu din nou tăcere. Începuse, la rândul lui, să se 
învârtească prin cameră; şi când se opri, făcu un gest ca 
pentru a arăta cât pare această cameră de părăsită, ca 
pentru a arăta lumii întregi catastrofa jalnică în care casa 
întreagă era ameninţată să se prăbuşească. 

— Era fatal; ai prevăzut, ai urmărit desfăşurarea faptelor, 
nu-i aşa?... Ştiu bine că unii îşi bat joc de mine, că mă cred 
un biet maniac, un medic specialist, obsedat numai de 
cazurile tratate de el. Dar ce vrei? dacă mă încăpăţânez, e 
din convingerea că am dreptate... De pildă, în privinţa 
familiei Seguin, nu e vădit că tot răul a purces de la primele 
fraude conjugale, când bărbatul şi femeia s-au pervertit, 
exasperaţi în încăpăţânarea lor de a nu mai voi să aibă 


copii? De atunci se poate spune că a început ruina căsniciei 
lor. Şi totuşi au mai făcut un copil fără să-şi dea seama, într- 
un moment de uitare; şi iată bărbatul detracat, nebun de 
gelozie prostească, şi iată femeia bătută, părăsită împinsă 
spre toate prăbuşirile. Dublul adulter era de aşteptat până 
la urmă cu asemenea temperamente, în luptă îndârjită, 
enervându-se şi otrăvindu-se reciproc, în mijlocul celor mai 
hidoase ispite mondene. Astăzi ruptura e completă, unitatea 
familiară distrusă, amanta domnului şi amantul doamnei 
instalaţi în casă, rapida prăbuşire în adulterul repetat 
mereu şi oriunde, în adulterul dezgustător care se întinde, 
sporeşte, pentru că acum sunt aici patru fiinţe care-l 
practică. Turbez din cauza asta, e adevărat! Şi dacă-ţi 
vorbesc despre acest lucru, o fac ca să mă uşurez, deşi n- 
am pretenţia că-ţi spun ceva nou. 

Se mânia, el care era atât de blând. Vocea lui joasă 
căpăta o claritate, o energie deosebită. 

— Se face mult zgomot în jurul nevrozei noastre 
moderne, al degenerării noastre, al copiilor noştri din ce în 
ce mai firavi, aduşi pe lume de femei bolnave, destrăbălate, 
înnebunite. Dar înaintea oricăror altor cauze mai puţin 
grave, frauda e prima, cauza cea mare, cea care otrăveşte 
viaţa la izvoarele ei! Numai frauda, frauda universală, 
premeditată, încăpăţânată, lăudată, ne aruncă în această de 
creptitudine timpurie, care ne va da lovitura de moarte!... 
Gândeşte-te! nu poţi să înşeli un organ fără să fii pedepsit. 
Închipuieşte-ţi un stomac ce s-ar hrăni în permanenţă cu 
momeală, al cărei conţinut indigest ar excita fără încetare 
trupul, nedându-i niciodată nimic să digere! Orice funcţiune 
care nu se îndeplineşte în mod normal devine o permanentă 
primejdie de tulburări. Exciţi femeia, nu-i satisfaci decât 
spasmul, te mărgineşti numai la mulţumirea poftei, care e 
doar momeala generatoare, fără să consimţi la fecundare, 
care e scopul, actul necesar şi indiscutabil. Şi vrei totuşi ca 
în organismul acesta îngheţat, biciuit, abătut de la menirea 
lui, să nu se declare groaznice dezordini, decăderi, 


perversiuni!... Adaugă la asta că, dacă soţul a înşelat 
natura, amantul o va înşela cu atât mai mult. E o întrecere 
de fiece clipă. De îndată ce frica de-a avea un copil nu mai 
înfrânează poftele, organul e pus în slujba plăcerii uşoare, 
repetate, istovitoare. Am văzut cazuri de-o înverşunare, de- 
o brutalitate de necrezut. Fără-ndoială, nu îndrăznesc să 
cer oamenilor înţelepciunea animalelor, care îşi au 
anotimpul lor. Ar trebui, totuşi, ca pruncul să nu fie proscris 
în chip nemilos, să fie lăsat, din când în când, câte unul, 
pentru restabilirea  funcţiunii desfiinţate. Câte femei 
bolnave, iritate, distruse de practicile frauduloase n-am 
văzut înzdrăvenindu-se, datorită unei sarcini! Şi câte altele 
n-au căzut din nou pradă aceloraşi suferinţe de îndată ce-au 
refuzat să trăiască din nou viaţa aşa cum trebuie ea 
trăită!... Pentru că, înţelegi bine, dragul meu, aici e tot răul. 
Natura înşelată se răzbună. Cu cât omul se înşală şi se 
perverteşte mai mult, cu atât populaţia slăbeşte şi decade. 
Ajungem astfel la faimoasa noastră neurastenie modernă, la 
apropiatul nostru faliment fizic şi moral. Uită-te la soțiile din 
ziua de azi şi compară-le cu nevestele trupeşe de odinioară. 
Pe femeile noastre, pervertite sexual, excitate, înnebunite, 
noi le aducem în halul acesta prin viciile noastre, prin arta 
şi literatura noastră, prin idealul nostru de-a avea o familie 
restrânsă, sacrificată îndâărjitelor ambiţii de-a dobândi bani 
şi putere. Moarte copilului, şi prin asta moarte femeii însăşi, 
moarte nouă înşine, moarte bucuriei, sănătăţii, puterii!... Şi 
spune-mi, te rog, dacă ai întrevăzut vreodată mai limpede 
sfârşitul unei societăţi decât în casa asta, în camera asta cu 
bibelouri rare, de-un lux agonizant? Nu asişti oare aici la 
marea dramă actuală, la imoralitatea dezgustului de viaţă, a 
infecundităţii voite şi propovăduite? La ce bun să trăieşti, 
de vreme ce fiecare fiinţă care se naşte înseamnă un 
nenorocit în plus? Fraudele au desăvârşit opera de 
distrugere; o ceartă de alcov a dezorganizat căsnicia, soţul 
de o parte, femeia de cealaltă, şi iată-i pe cei trei bieţi copii 
pe mâna acestei fete, a institutoarei, prost crescuţi, în voia 


soartei, expuşi celor mai mari primejdii. Oh, sărmanele 
făpturi, pe ele le plâng, mai cu seamă; nu pot veni aici fără 
să n-am o strângere de inimă! 

Boutan continuă, mai încet; spuse cât de mult o iubea pe 
micuța Andree. Era atât de drăgălaşă, atât de afectuoasă, 
atât de deosebită de ceilalţi încât maică-sa, glumind uneori, 
o învinuia pe doică, pe Catiche, de-a fi făcut din ea un copil 
al ei, hrănită parcă cu lapte de vacă de fermă, docilă, de 
semăna prea puţin cu restul familiei, întotdeauna liniştită şi 
surâzătoare, fără să se înfurie la repetatele cicăleli ale 
fratelui ei. Cât despre Gaston, nu-i plăcea, pentru că era 
brutal, cu mintea îngustă, exagerând falsa distincţie a 
tatălui său, dar mai încăpățânat, mai dur, mai egoist, mai 
convins de superioritatea lui, care nu admitea nici măcar să 
fie pusă în discuţie. Bar cea mai curioasă i se părea 
doctorului a fi Lucie, în vârstă atunci de doisprezece ani, 
subţirică, palidă şi delicată, cu părul blond spălăcit şi ochii 
de-un albastru şters, înecaţi în visuri. Dezvoltată prea de 
timpuriu, împotriva tuturor previziunilor, se îmbolnăvise din 
această pricină, revoltată de spaimă şi dezgust în faţa 
sângelui periodic care o făcea femeie. Şi, de când o pusese 
pe picioare, urmărea, studia la ea cele mai curioase 
fenomene - o silă tot mai pronunţată faţă de senzațiile 
trupeşti, un fel de misticism precoce, a cărui exaltare o 
arunca în. Închipuirile cele mai ciudate, cu îngeri, cu 
fecioare de-o puritate, de-o candoare imaterială. Orice 
vietate, orice forfotă de viaţă, un muşuroi de furnici, un roi 
de albine, un cuib de păsări cu pui încă golaşi o tulburau, o 
făceau să sufere, provocându-i adevărate greţuri. Şi 
spunea, în chip de glumă, că aceasta era într-adevăr fiica 
pesimismului părinţilor, prin oroarea ce i-o inspira trupul 
fecund, viu şi cald. 

Dar, în această clipă, intră Valentine, cu obişnuita ei 
grabă, totdeauna în întârziere, totdeauna speriată de vreo 
întâmplare neprevăzută. La treizeci şi şase de ani părea 
fără vârstă, tot atât de slabă, tot atât de vioaie ca şi atunci 


când o născuse pe Andree, cu aceleaşi şuviţe blonde de păr 
în vânt, cu aceeaşi figură mică, fină şi uscăţivă. Mai fericită 
decât altele, după cum spunea doctorul, nu făcea decât să 
se  pârguiască, să scadă şi mai mult, la flacăra 
perversiunilor. 

— Bună ziua, domnule Froment... Bună ziua, doctore... 
Vai! doctore, te rog să mă ierţi. Închipuie-ţi că am fost la 
biserica Madeleine să ascult începutul predicii abatelui 
Levasseur, cu gândul. că am s-o şterg apoi, pentru că îţi 
dădusem întâlnire. Şi iată că te-am uitat cu desăvârşire, 
într-atât m-a cucerit abatele, da, m-a cucerit în întregime, 
în întregime, de n-a mai rămas nimic din mine. 

Era încă entuziasmată, cu ochii pierduţi. Găsea totuşi că 
abatele e cam moale, cochetând cu ideile moderne, pentru 
că părea să creadă într-o posibilă înţelegere dintre religie şi 
ştiinţă. 

Boutan o întrerupse surâzând. 

— V-au revenit durerile nevralgice? 

— Mie nu, nu!... Nu pentru mine te-am rugat să vii, ci 
pentru Lucie, care, hotărât lucru, mă îngrijorează. Nu mai 
pricep nimic ce e cu fata asta... Mă crezi că azi-dimineaţă n- 
a vrut să se scoale din pat? Când am aflai: asta, m-am dus s- 
o văd; întâi, nici nu mi-a răspuns, ci s-a întors cu faţa la 
perete. După aceea, la toate întrebările mele, mi-a spus de 
zece, de douăzeci de ori, că vrea să intre la mănăstire, fără 
să-mi dea vreo explicaţie, cu faţa albă ca varul, cu ochii 
ficşi... Ce părere ai despre această nouă ţicneală? 

— Dar, întrebă doctorul, nu s-a petrecut nimic astă- 
noapte, sau aseară? 

— Astă-noapte nu, nimic, după câte ştiu... Aseară, nici 
atât. Seara a fost foarte liniştită. Eram singură acasă, n-am 
ieşit nicăieri; şi prietenul nostru Santerre, venind devreme, 
mi-a cerut o ceaşcă de ceai; m-am retras cu el în salonaş, 
după ce-am sărutat copiii, ca să nu ne mai bată capul... S- 
au dus la culcare, ca de obicei. 

— A dormit, nu s-a plâns de nimic? 


— Asta nu ştiu. Nu pare că suferă. Nu cred să fie bolnavă, 
deoarece îţi dai seama că n-aş mai fi ieşit azi după-masă 
dacă aş fi avut cea mai mică bănuială. Totuşi, am vrut să te 
consult imediat, atât de mult mă supără acest lucru, o 
asemenea încăpățânare de-a nu voi să se scoale din pat!... 
Să trecem în camera ei, doctore, s-o muştruluieşti cum se 
cuvine şi s-o pui repede pe picioare. 

Seguin apăru şi el. Auzise ultimele cuvinte ale soţiei sale 
şi se mulţumi doar să strângă mâna, în tăcere, lui Boutan, în 
timp ce Valentine îl lua cu ea. Apoi se scuză faţă de Mathieu. 

— Iartă-mă, dragă domnule Froment, că te-am făcut să 
mă aştepţi. Mi s-a îmbolnăvit un cal, un cal de curse 
extraordinar, în care-mi pusesem mari speranţe. În sfârşit, 
toate merg rău... Dar să vorbim despre afacerea noastră, în 
privinţa căreia, de altfel, am dat greş cu desăvârşire. 

Se înfurie apoi împotriva lui Lepailleur, care ceruse 
pentru câteva hectare de pârloage, acea nenorocită fâşie de 
pământ, un preţ atât de exagerat încât de-aci înainte orice 
tocmeală devenea imposibilă. Morarul, de. altfel, lăsase să 
se vadă surda lui mânie pentru succesele lui Mathieu pe 
acele câmpuri întinse şi necultivate, lăsate pradă 
mărăcinilor de veacuri întregi, unde el ar fi pus rămăşag că 
nu va creşte niciodată vreun spic, dar pe care le acopereau 
acum recolte îmbelşugate. Era, din această pricină, 
exasperat împotriva acestui pământ, îl ura tot mai mult, 
socotindu-l vitreg, nedrept şi atât de aspru cu el, fiu de 
ţăran, dar atât de darnic cu burghezul acela, căzut ca din 
cer, ca să revoluţioneze ţinutul. Şi mai spunea, rânjind, că 
mărăcinişurile acestea valorau aur în prezent, de vreme ce 
existau vrăjitori care făceau să crească grâul din piatră 
seacă. 

— Ştii că mi-am dat osteneala să mă duc eu însumi să-l 
văd. Altă dată venise să-mi ofere pe-un preţ de nimic bucata 
lui de pârloagă şi eu nu voisem, fireşte, căci doream de pe- 
atunci să mă descotorosesc de tot domeniul. Ba m-a mai 


luat şi în zeflemea, făcându-mă să pricep prostia ce-o 
făcusem. L-aş fi pălmuit... Are acum şi el o fetiţă? 

— Da, pe micuța Therese, răspunse Mathieu care 
zâmbea, pentru că fusese sigur de mai înainte de rezultatul 
demersului. Anul trecut a avut această nenorocire, cum 
spune el. Nici azi nu i-a trecut încă supărarea; întâi s-a 
înfuriat pe soţia lui, după aceea pe întreaga societate, pe 
toţi sfinţii şi chiar pe Dumnezeu. E un om vanitos şi 
răzbunător. 

— Da, până şi eu trebuie să-l fi jignit, pentru că nu mi-am 
arătat admiraţia pentru piciul său, Antonin, care, la numai 
doisprezece ani, şi-a luat, pare-se, diploma de studii la 
şcoala din Janville, unde trece drept un fenomen... Mathieu 
continua să râdă încet. 

— Bine! bine! nu mă mai mir de nereuşita dumitale. Într- 
o zi, când îi sfătuiam să-l trimită pe Antonin la o şcoală de 
agronomie, bărbatul şi femeia erau cât pe-aci să mă bată. 
Visează să facă din el un domn. 

În sfârşit, afacerea era ratată şi Seguin nu se putea 
mângâia, căci trebuia să renunţe la gândul că-l va convinge 
pe Mathieu să cumpere anul acesta şi alte pământuri, în 
afară de ultimele bălți de pe platou, spre apus. De 
altminteri, actul de cesiune era gata şi-l iscăliră amândoi. 
Rămâneau însă două loturi; într-o parte, aproape o sută de 
hectare de pădure, lângă Lillebonne; în cealaltă, toate 
pârloagele, până la Vieux-Bourg, pe care limba de pământ a 
lui Lepailleur le despărţea de terenurile sărace, cumpărate 
mai înainte. 

— Ţi-aş fi oferit condiţii mai bune şi ai fi profitat de ele, 
repetă Seguin, pe care nevoia de bani îl hărţuia. Dumneata 
eşti însă un om înţelept, ştiu că nu te voi putea convinge, 
dacă te-ai hotărât să aştepţi, să nu asculţi decât de 
necesităţile ce se ivesc a doua zi după izbândă. Noroc bun, 
aşadar; am tot interesul. 

Relaţiile lor fuseseră totdeauna foarte corecte, dar cam 
reci. Tocmai îşi strângeau mâna, când uşa se deschise, fără 


ca vreun servitor să-şi dea osteneala să anunţe. 

— Ia te uită! dumneata eşti, spuse liniştit stăpânul casei. 
Te credeam la repetiţia generală a prietenului dumitale, 
Maindron. 

Santerre intră, cu surâsul lui puţin obosit de om abil, 
copleşit de noroc. Se îngrăşase mult, umflat de succese, cu 
frumoşii lui ochi negri, cu privirea mereu blândă, cu barba 
totdeauna îngrijită, care-i ascundea gura răutăcioasă. El cel 
dintâi simţise venind apropiatul faliment al romanelor de 
alcov, al aventurilor din garsoniere. Şi o urmase pe 
Valentine în ţicneala ei religioasă, scriind acum cărţi unde 
era vorba de convertiri, unde triumfa spiritul de autoritate 
catolic, pe care-l reîntrona moda actuală. Aceasta, de altfel, 
nu făcuse decât să-i sporească disprețul pentru turma 
umană. 

— O! piesa lui Maindron, răspunse el, nu-ţi închipui ce 
platitudine! încă un adulter, e dezgustător până la urmă! E 
de necrezut cum publicul, supus la un asemenea regim, nu 
se revoltă până la urmă; se pare că triştii! noştri psihologi, 
care bagă în pământ, în chip atât de! lugubru, vechea 
societate, au făcut din ea o putreziciune, ca să sfârşească 
astfel în noroi... Eu nu m-am schimbat. Numai legea divină 
e suverană, dacă vrei să ucizi dorinţa. Şi Dumnezeu, ca o 
supremă fericire, va nimici lumea. 

Apoi, când observă că Mathieu îl priveşte încremenit, 
amintindu-şi, fără-ndoială, de vechiul lui rol de romancier în 
haine negre, ce conducea dansul lumii şi îngropa toată 
această societate elegantă pe care o exploata, se mulţumi 
să scurteze vorba, adăugând: 

— Am fugit de la teatru... E un timp admirabil, am o 
trăsură jos, veniţi cu mine la „Pastelişti”? 

— O! nu, dragul meu, eu, cel puţin, nu, spuse Seguin, cu 
aerul său nepăsător. „Pasteliştii” mă plictisesc. Vezi dacă 
Valentine n-are altceva de făcut. 

Şi, prin gestul care-i însoțea aceste cuvinte, îi dăruia 
propria soţie, cu acea încredere de soţ, decis să nu ştie 


nimic. În zece rânduri era cât pe-aci s-o ucidă pe Valentine, 
turbat de gelozie, învinuind-o de trădare murdară. Apoi, 
fără să dea vreo explicaţie rezonabilă, fără nicio logică, îl 
tolerase mereu pe Santerre: acesta, se-nţelege, nu 
prezenta nicio importanţă. Sau, cel puţin, dacă soţul 
ignorase multă vreme vreo legătură probabilă, se 
resemnase mai târziu în faţa faptului împlinit. Şi, mai ales, 
de când avusese straşnica idee de a aduce iar amantul în 
casă, ca să trăiască el însuşi liber acolo, îi îngăduia să vină 
la orice oră, să se aciuieze în căminul său, să iasă la 
plimbare cu soţia lui, să se înapoieze cu ea, toţi trei ca nişte 
buni prieteni, râzând, discutând, ca şi altă dată, cu o 
eleganţă forţată şi dezamăgită. 

— Nu doar că ţin la „Pastelişti”... Asta sau altceva. 
Important e să omorâm o după-amiază. Maindron m-a dat 
gata cu primul lui act... Doamne! ce zile idioate trăim! 

— Tot e bine când nu sunt decât idioate! Sirius mi s-a 
îmbolnăvit, iată-mi grajdul dezorganizat, toate ghinioanele 
Aş isprăvi bucuros! 

— Nu zău? Sirius e bolnav! Sărmane prieten, dacă ai 
vrea s-o sfârşim împreună... Lâncezesc, mi-e lehamite de 
viaţă! 

— Eu 0 scuip, o vărs. Ah, ce lucru scârbos! 

Se făcu tăcere, apoi Seguin reîncepu, lipsit de vlagă: 

— Carevasăzică, dragul meu, nicio altă nenorocire pe 
ziua de azi? 

— Nu. Cărămizile încă nu-mi cad în cap. Dar o să vină. 

— Să sperăm. Şi pământul ăsta ticălos, cu forfota lui 
dezgustătoare de vietăţi, care continuă să se rotească... 
Dacă Sirius e bolnav, totul s-a sfârşit! 

Mathieu, plictisit, se ridicase să plece, când o servitoare 
veni să spună, pe larg, că doamna îl roagă pe domnul să 
urce numaidecât la ea, în camera domnişoarei Lucie, 
pentru că domnişoara se încăpăţânează şi nu vrea să 
asculte. Şi Seguin continuă să glumească, cu nepăsarea lui 
ironică, rugându-i pe cei doi bărbaţi să-l însoţească, spre a-l 


ajuta, spunea el, s-o convingă din timp pe această mică 
femeie de atotputernicia bărbătească. 

În camera Luciei se petrecea o scenă nemaipomenită. 
Fetiţa, culcată pe spate, îşi trăsese plapuma până la bărbie, 
ţinând-o cu amândouă mânuţele crispate, ca şi cum ar fi 
vrut să lupte, să împiedice să fie trasă din patul din care se 
încăpăţâna să nu se mai mişte. Nu i se vedea decât faţa 
slabă şi albă, încremenită, cufundată în părul ei bălai şi 
despletit, în timp ce ochii, de-un albastru şters, îi erau 
aţintiţi cu îndârjire în tavan, cu o expresie de hotărâre 
sălbatică. Când o văzuse pe maică-sa intrând cu doctorul 
Boutan, privirea i se întunecase, umbrită de-o durere 
cumplită. Dar nimic nu tresărise în ea, respiraţia uşoară a 
pieptului ei slab nu ridica nici măcar plapuma şi timp de 
câteva minute refuzase să răspundă, eu chipul ca de mort. 

— Eşti aşadar bolnavă, scumpa mea copilă? Maică-ta mi-a 
spus că azi-dimineaţă n-ai vrut să te scoli din pat... Ce te 
doare? 

Ea rămase stană de piatră, fără să scoată o vorbă, fără o 
mişcare. 

— Ştii că e foarte urât să-i îngrijorezi astfel pe părinţii tăi, 
încăpăţânându-te de a nu-mi da posibilitatea să te ajut. Fii 
drăguță şi spune-mi ce ai. le doare burta? 

Ea rămase moartă, fără să-şi descleşteze gura, fără să 
mişte un deget. 

— E drept că te credeam mai cuminte, ne faci tuturor 
multe necazuri... Trebuie totuşi să ştiu ce ai, ca să te 
vindec. 

Şi cum de astă dată el înainta, schiţând gestul de a-i 
degaja şi a-i lua mâna, ea avu o tresărire de revoltă atât de 
vie, şi strânse atât de tare plapuma în jurul gâtului, încât 
doctorul trebui să renunţe să-i ia pulsul, nevrând s-o 
forţeze. 

Valentine, care aştepta tăcută, se supără. 

— Într-adevăr, scumpa mea, abuzezi de răbdarea 
noastră, e curată nebunie, şi până la urmă am să-l chem pe 


tatăl tău, ca să te înveţe minte... De azi-dimineaţă te agăţi 
de pat şi nici nu vrei să ne spui ce ai. Vorbeşte, cel puţin, 
explică-ne ce e cu tine, ca să ştim ce avem de făcut. Ai să te 
plângi de cineva? 

Apoi, cum Lucie recăzuse în încremenirea ei ca o moartă, 
mama, după sfatul doctorului, o chemă pe Nora, 
institutoarea, pentru ca să-i pună el însuşi câteva întrebări. 
Când fata cea înaltă şi blondă apăru, i se păru că observă la 
copilă acelaşi tremur ca în clipa când voise s-o atingă, 
aceeaşi nevoie de-a se ascunde, de-a dispărea cu 
desăvârşire. 

Întrebată, Nora, în picioare, la căpătâiul patului, 
răspunse zâmbind liniştită, cu acea nepăsătoare neruşinare 
cu care râdeau mereu frumogşii ei ochi de creatură superbă. 

— Nu ştiu nimic, domnule. Fireşte că nu eu duc copiii la 
culcare. Aseară domnişoara Lucie părea sănătoasă... 
Trebuie să se fi culcat ca de obicei, la ora obişnuită, după ce 
se dusese în salonaş să-şi sărute mama, care primea o 
vizită. Eu, ca în toate serile, am intrat apoi numai o clipă în 
camera ei, să-i urez noapte bună. Ce vreţi să vă mai spun? 
Nu ştiu nimic mai mult. 

În timp ce vorbea, nu-şi luă ochii ei mari de la fetiţă, 
părând foarte liniştită, de altfel, cu aerul provocator şi sigur 
totodată că ea nu va spune nimic, că nu putea spune nimic. 
O bucurie interioară, ca la amintirea unei poveşti hazlii, i se 
ivi apoi pe buze, descoperindu-i dinţii albi de tânără 
lupoaică. Aceasta fu prea mult; copila izbucni în hohote de 
plâns spasmodice, de îndată ce vaga privire a ochilor ei 
albaştri, fixată cu îndărătnicie în tavan, cobori şi întâlni 
cealaltă privire atât de batjocoritoare, atât de aprinsă, care 
apăsa asupra ei. 

— Oh, să mă lase în pace, să nu-mi vorbească nimeni, să 
nu mă privească nimeni!... Vreau să mă duc la mănăstire! 
Vreau să mă duc la mănăstire! 

Era strigătul pe care-l scosese, şi de dimineaţă, femeia 
precoce din ea, copilă încă, cuprinsă de dezgust faţă de 


sexul ei. Acum continua să strige cu o furie şi mai mare, 
fără să mai înceteze. Şi în încăpăţânarea ei de-a nu se scula 
din pat, de-a nu îngădui nimănui de-aci înainte să-i vadă 
măcar pielea mâinilor, era voinţa de-a se îngropa, de-a muri 
pentru lume, cu toată fiinţa ei trupească, în ura pentru 
senzaţia fizică. Ar fi dorit să se tragă perdelele, să nu mai 
fie scăldată în lumina zilei. Ar fi vrut să fie singură pentru 
totdeauna, să nu mai simtă apropierea şi căldura unei alte 
fiinţe, în neantul unui mormânt, ca să scape de groaza de a 
trăi, de a simţi viaţă. În jurul ei şi în ea. 

— Vreau să mă duc la mănăstire! Vreau să mă duc la 
mănăstire! 

Atunci, Valentine, crezând-o nebună de-a binelea, trimise 
să-l cheme pe Seguin. Şi, în aşteptarea lui, începu din nou s- 
o dojenească, foarte părinteşte, foarte demn. 

— Într-adevăr, mă întristezi tare mult. La vârsta ta nu se 
vorbeşte aşa, că te duci la mănăstire, ca şi cum n-ai găsi în 
familia ta decât motiv de întristare şi de suferinţă. Cred că 
eu mi-am făcut întotdeauna datoria şi n-am, din fericire, să- 
mi reproşez nimic... Cunoşti desigur îndeajuns adâncile 
mele sentimente religioase şi te-am crescut îndeajuns în 
respectul religiei noastre ca să-mi fie îngăduit să-ţi spun că- 
| superi pe Dumnezeu amestecându-l într-un capriciu de 
copil bolnav... Nu te duci la mănăstire decât atunci când 
eşti ascultător; iar lui Dumnezeu nu-i plac fetele care le 
jignesc pe mamele lor, când n-au primit de la ele decât pilde 
frumoase. 

Ochii micuţei Lucie se aţintiseră acum asupra ochilor 
mamei sale. Şi pe măsură ce aceasta vorbea, sărmanii ei 
ochi de fiinţă nevinovată, zguduită în nebunia ei de puritate 
divină, se măreau de spaimă, exprimau cea mai crudă 
durere, orice respect nimicit, dragostea suprimată, tot 
chinul unui mic suflet de copil în care se destrăma iubirea 
filială. 

În clipa asta intră Seguin, urmat de Santerre şi de 
Mathieu. În timp ce Valentine continua, explicându-i cazul, 


apelând la autoritatea lui de părinte, el păstra în colţul gurii 
aceeaşi uşoară cută de ironie, ca şi cum ar fi vrut să spună: 
„Ce vrei, draga mea, i-ai crescut atât de prost încât au 
toane idioate”. Când mama termină, el se întoarse spre 
doctor, care, cu un gest, îi arătă neputinţa sa de-a interveni, 
de vreme ce fetiţa nu voia să se lase examinată. Se uită apoi 
la Nora, cu bunăvoință, văzând-o şi pe ea zâmbind, ca şi el, 
de scena asta ridicolă. Şi se prefăcea că-l ia de martor pe 
Mathieu, înainte de a-şi da părerea, în vreme ce Santerre, 
căruia îi plăcea liniştea, crezu că va putea aranja lucrurile 
în mod glumeţ. 

— Cum aşa, micuța mea Lucette, e adevărat tot ce spune 
mama? Nu, nu! se înşală, nu-i aşa? tu eşti foarte cuminte... 
Haide, vreau să te sărut, mă vei săruta şi tu, şi totul se va 
sfârşi. Cât despre tata şi mama, am eu grijă, te vor ierta. 

Râdea zgomotos şi înainta cu obrazul întins. Dar, în faţa 
acestui obraz de bărbat, a chipului acesta cu ochi mari şi 
strălucitori, cu buzele groase, pe jumătate acoperite de 
barba-i stufoasă, Lucie se cutremură, dând semne de-o 
groaznică tulburare, de-o scârbă plină de spaimă. 

— Nu te apropia, nu vreau... O, să nu mă săruţi, să nu mă 
săruţi! 

Santerre n-o lua în seamă, se încăpăţâna s-o apuce, ca şi 
cum s-ar fi jucat, sperând astfel să-i potolească toanele. 

— De ce nu te-aş săruta, Lucette? Doar te sărut în fiecare 
zi. 

— Oh, nu, nu mai vreau... Lasă-mă, fie-ţi milă!... oh, nu, 
nu! dumneata nu, să nu mă mai săruţi niciodată! 

Şi cum el împingea jocul până la capăt, cu toate ţipetele 
ei, fata se ridică, se aruncă înapoi, ferindu-se de gura lui ca 
de-un fier roşu care ar fi ars-o. Cearşaful pe care şi-l 
strânsese atât de tare în jurul gâtului îl aruncă acum, ca să 
fugă, uitând, ca o nebună, orice pudoare, şi arătându-şi 
umerii slabi, corpul gingaş de femeiuşcă în devenire. Şi-i 
clănţăneau dinţii de groază, înnebunită de mârşăvia 
oamenilor, plângând, bâiguind. 


Apoi, când crezu că el o va prinde, că o va apuca, că o va 
săruta, ea, încremenită, mută, încăpăţânându-se să nu mai 
trăiască, cu o silă nemaipomenită, dezvălui taina ruşinoasă 
care o obseda din dimineaţa aceea. 

— Nu mă săruta! Niciodată, niciodată, să nu mă mai 
săruţi... îţi spun că te-am văzut aseară în salonaş cu 
mama... Vai, ce murdărie, ce murdărie! 

Santerre, pălind, se trase înapoi. Se părea că o tăcere, un 
frig de moarte se lăsau din tavan. Toţi aşteptară, cu ochii 
holbaţi, fără să facă vreun gest ca să împiedice acum 
inevitabilul, ireparabilul. 

Lucie, întărâtată, înnebunită, continua: 

— Nono a venit aseară pe când mă pregăteam să mă 
culc, ca să mă cheme şi să-mi arate ceva nostim... A făcut o 
gaură mare în uşă şi se amuză seara privind... Am crezut că 
Gaston făcea prostii cu Andree şi m-am dus în picioarele 
goale, în cămaşă. Şi ce-am văzut, ce-am văzut! Oh! sunt 
tare nenorocită, să mă ducă la mănăstire, să mă ducă la 
mănăstire, numaidecât! 

Căzu din nou pe pat, trase peste ea toată plapuma, ca şi 
cum ar fi vrut să se ascundă, şi se întoarse cu faţa la perete, 
nemaivoind nici să vadă, nici să audă. Şi când fiorii 
puternici care încă o zguduiau încetară, păru ca o moartă. 

La auzul acestei divulgări ieşite din gura copilei în faţa 
tuturor, Seguin simţi cum îi năvăleşte sângele în obraz, cum 
se redeşteaptă gelozia brutală, care-l ducea cu gândul la 
omor; şi nemaiţinând seamă de Santerre, devenit livid, se 
întoarse spre Valentine atât de ameninţător încât Mathieu 
se pregăti să intervină, împreună cu doctorul. Dar, aproape 
imediat, aceştia îl văzură stăpânindu-se, cu aceeaşi cută 
batjocoritoare în colţul gurii, când o zări din nou pe Nora, 
puţin palidă, în picioare, lângă pat, uimită că fata îndrăznise 
să vorbească despre aşa ceva, tot superbă de altfel, ba 
chiar obraznică. Numai Valentine îndrăzni să se indigneze, 
să-şi arate revolta, într-un strigăt de mândrie şi autoritate, 


în care se regăsea sângele familiei Vaugelade, oricât de 
viciat. 

Înaintă spre institutoare, şi-i spuse de la obraz:: 

— E o infamie ce-ai făcut dumneata, domnişoară. Nici 
ultima târâtură, din cea din urmă casă de toleranţă, n-ar fi 
avut o astfel de idee mârşavă, să pângărească copilăria într- 
un chip atât de prostesc, atât de murdar, să distrugă orice 
respect, orice: dragoste dintre o mamă şi fiica ei. Eşti o 
femeie bolnavă, sau cea mai mare ticăloasă... Pleacă, te 
alung. 

Abia atunci Seguin, care nu scosese încă niciun cuvânt, 
binevoi în sfârşit să intervină, cu autoritate de stăpân. 
Spuse cu aceeaşi mână rece şi surâzătoare: 

— Ilartă-mă, draga mea, dar nu sunt de acord ca Nora să 
plece. Va rămâne... N-o să întoarcem acum casa pe dos, 
schimbând obiceiurile cu care ne-am desprins atât de bine, 
ori de câte ori ţicnită asta de Lucie va avea noaptea vise 
urâte... Doctore, te rog să-i dai un purgativ şi să-i faci nişte 
duşuri reci... Şi, mai ales, să nu mai aud de năluciri, de cai 
verzi pe pereţi, că altfel mă supăr. 

Când Mathieu ieşi în stradă, însoţit de doctor, după ce 
acesta din urmă se mărginise să prescrie un calmant, îşi 
strânseră mâna în tăcere. Apoi, cum Boutan se urca în 
trăsură, spuse fără ocol: 

— E limpede? nu e oare vorba de prăbuşirea despre care 
ţi-am vorbit mai adineauri?... O societate în agonie, în ura ei 
pentru o viaţă normală şi sănătoasă! Ioate decăderile, 
averea împuţinată, irosită zi de zi, familia tot mai restrânsă, 
pângărită, nimicită! Cele mai rele blestemăţii grăbind 
descompunerea finală, fete de doisprezece ani mistice, 
isterice, pradă de timpuriu dezgustului pentru orice 
fecunditate, dorind moartea trupească într-o mănăstire!... 
Ah, bine mai stăm, nenorociţii ăştia doresc cu tot dinadinsul 
sfârşitul lumii! 

La Chantebled, Mathieu şi Marianne întemeiau, creau, 
făceau copii. Şi în răstimpul celor doi ani care urmară ieşiră 


din noii biruitori în veşnica luptă: a vieţii împotriva morţii, 
prin această sporire continuă a familiei şi a pământului 
fertil, care devenise însuşi sensul existenţei lor, bucuria şi 
puterea lor. Dorinţa trecea prin ei ca o văpaie, divina 
dorinţă îi fecunda, graţie puterii lor de a iubi, de a fi buni, 
de a fi sănătoşi; iar energia lor, voinţa de a înfăptui, calmul 
şi curajul cu care se devotau muncii folositoare, făuritoarea 
şi orânduitoarea lumii, făcea restul. Şi în timpul acestor doi 
ani rămaseră iar învingători, dar după o luptă statornică. Pe 
măsură ce domeniul creştea, capitalul de rulment devenea 
tot mai mare, înmulţea problemele. Datoriile de la început 
fuseseră totuşi plătite şi putură, de atunci, să renunţe la 
sistemul greoi al asocierii şi al împrumuturilor rambursabile 
asupra câştigurilor pe care fuseseră nevoiţi să le practice la 
început. Nu mai exista acum decât un singur şef, un 
patriarh, al cărui gând era să-şi întemeieze familia pe însuşi 
domeniul său, să nu aibă alte ajutoare, alţi asociaţi, decât 
copiii lui. Pentru fiecare dintre ei cucerea câte-un nou ogor, 
dăruia o patrie micului său popor. Mai târziu, rădăcinile, tot 
ce leagă şi hrăneşte, vor fi aici, chiar dacă mai mulţi dintre 
ei s-ar împrăştia şi ar porni în lume să-şi dobândească 
diferite situaţii sociale. Aşadar, şi de astă dată, ce extindere 
hotărâtoare constituia acest din urmă lot de mlaştini, care 
înlesnea cultivarea întregului platou, mai mult de o suta de 
hectare! Acum putea să se mai nască un copil, va avea şiel 
partea lui de hrană, va creşte grâu şi pentru pâinea lui de 
toate zilele. Şi de îndată ce muncile fură terminate, ultimele 
izvoare captate, terenurile drenate şi desţelenite, în 
primăvara următoare fu o privelişte încântătoare, când 
vasta şi întreaga întindere verde, cât puteai să vezi cu ochii, 
vestea un  seceriş triumfal. Acest tablou splendid 
răscumpăra toate lacrimile, toate grijile chinuitoare din 
primele zile de muncă agricolă. 

Apoi, la această realizare a lui Mathieu, se mai adăugară, 
în timpul acestor doi ani, şi naşterile succesive ale 
Mariannei. Nu era doar fermiera pricepută care-l ajuta la 


exploatare, ţinea socotelile, se ocupa de nevoile lăuntrice. 
Rămânea soţia adorabilă şi adorată, pe care dorinţa divină 
o fecunda, mama care, după ce a adus copilul pe lume, 
după ce a terminat să-l alăpteze, devenea educatoarea, 
institutoarea lui, pentru a-i dărui şi mintea, şi sufletul ei. 
Bună „ouătoare”, bună crescătoare, spunea Boutan, cu 
râsul lui blând. Să faci mulţi copii, asta nu înseamnă decât o 
predispoziţie fiziologică, pe care o au multe femei, fără 
îndoială; dar fericita împlinire e atunci când aceste femei se 
găsesc şi în sănătoase condiţii morale., ca să-i poată creşte 
bine. Ea, atât de înţeleaptă, atât de veselă, era mândră că 
obţine totul de la copiii ei numai prin blândeţe şi bunătate. 
Era de ajuns să fie îndrăgită, ca să fie şi ascultată, 
respectată, înconjurată de-un adevărat cult, pentru că era 
foarte frumoasă, foarte bună şi foarte iubită. lar sarcina ei 
nu era deloc uşoară, în mijlocul celor opt copii, a căror 
treptată înmulţire îi îngreuia răspunderea. Ca în tot ce 
făcea, punea şi aici multă ordine; îi lăsa pe cei mai mari să 
vegheze asupra celor mici, îi acorda fiecăruia partea lui de 
duioasă autoritate, şi ieşea biruitoare din cele mai grele 
încurcături, făcând să domnească asupra tuturor adevărul 
şi dreptatea. Cei mai mari, Blaise şi Denis, care aveau 
şaisprezece ani, şi Ambroise care împlinea paisprezece, îi 
cam scăpau din mâini, încăpuţi acum pe mâna tatălui lor. 
Ceilalţi cinci, însă, de la Rose, cu cei unsprezece ani ai ei, 
până la Louise, de doi ani, şi ajungând la Gervais, Claire şi 
Gregoire, cu diferenţe între ei de câte doi ani, o înconjurau 
mereu ca o mică turmă; noul venit îl înlocuia totdeauna pe 
micuțul care-şi lua zborul, îndată ce simţea că i-au crescut 
aripile. Şi de astă dată, după aceşti doi ani, Marianne mai 
născu o fetiţă, Madeleine, al nouălea copil. Naşterea a fost 
uşoară; dar avusese cu zece luni mai înainte un avort 
spontan, în urma unor mari oboseli. De aceea, când 
Mathieu o revăzu în picioare şi surâzând, cu scumpa micuță 
Madeleine la sân, o îmbrăţişă cu pasiune, triumfând încă o 
dată peste toate necazurile şi durerile. Încă un copil, încă 


un pas înainte pe drumul bogăției şi al puterii, o nouă forţă 
aruncată în lume, un alt ogor însămânţat pentru ziua de 
mâine. 

Şi toate acestea erau opera cea mare, opera cea bună, 
opera de fecunditate ce se întindea pe pământ şi prin 
femeie, învingând distrugerea, creând mijloace de hrană 
fiecărui nou copil, iubind, voind, luptând, muncind în 
suferinţă, mergând necontenit spre mai multă viaţă, spre 
mai multă speranţă. 


IV 


Mai trecură doi ani. lar în timpul acestor doi ani, 
Mathieu şi Marianne avură încă un copil, o fetiţă. Şi da data 
aceasta, pe măsură ce familia creştea, sporea şi domeniul 
Chantebled, la est de platou, cu toate pădurile care mai 
erau de vânzare, până la depărtatele ferme din Mareuil şi 
Lillebonne, Acum, toată partea de nord a domeniului era 
cumpărată, aproape două sute de hectare de pădure, 
întretăiate de largi poiene, până la urmă legate între ele 
printr-un sistem de drumuri. Şi, transformate în păşuni 
naturale, aceste pajişti înconjurate de copaci, udate de 
izvoarele din apropiere, le îngăduiră să întreiască numărul 
vitelor şi să încerce crescătoria în stil mare. Era cucerirea 
de neînvins a vieţii, fecunditatea întinzându-se sub soare, 
munca mereu creatoare, fără întrerupere, în ciuda 
piedicilor şi a suferințelor, compensând pierderile, punând 
în fiecare clipă în vinele pământului tot mai multă energie, 
tot mai multă sănătate şi bucurie. 

De când soţii Froment deveneau nişte cuceritori, ocupați 
cu întemeierea micului lor imperiu, în plin mers pe drumul 
belşugului temeinic, acela al pământului, soţii Beauchene 


nu mai glumeau pe socoteala ciudatei lor idei de-a se stabili 
la ţară, ca nişte ţărani amatori, cultivatori de ocazie, cum le 
spuneau la început. Miraţi, convinşi, încă de mai înainte, de 
toate aceste succese, erau mai atenţi faţă de «i, 
considerându-i, de aci înainte, ca pe nişte rude bogate; bine 
voiau să-i viziteze uneori, încântați de această mare fermă 
fremătătoare, plină de  larma vieţii, răsunând de 
prosperitate. Şi s-a întâmplat ca, într-una dintre aceste 
vizite, Constance s-o reîntâlnească pe doamna Angelin, 
vechea ei prietenă din pension, pe care, de altminteri, 
niciodată n-o uitase cu desăvârşire. Tânără pereche, care 
cu zece ani mai înainte venise să-şi plimbe, pe potecile 
singuratice de la  Janville, dragostea  zburdalnică, 
schimbând sărutări lacome în dosul fiecărui gard, îşi 
cumpărase până la urmă o căsuţă la marginea satului, 
unde, în fiecare an, îşi petrecea zilele fericite. Dar nu mai 
era nepăsarea duioasă de odinioară. Doamna Angelin se 
apropia de treizeci şi şase de ani; şi, de şase ani, de când ea 
şi soţul ei îşi ţineau cuvântul dat, de-a înceta să mai fie 
amanți frauduloşi cu începere de la vârsta de treizeci de 
ani, de şase ani de când se purtau ca nişte soţi serioşi, 
aşteptând copilul pe care şi-l făgăduiseră, copilul se 
încăpăţâna să nu vină. În zadar îi doreau cu toată dragostea 
fierbinte ce-o avea unul pentru altul; îmbrăţişările 
rămâneau sterpe, ca lovite de sterilitate, prin îndelungatul 
egoism ce caracterizase plăcerea lor. lar casa se cufunda 
într-o tristeţe tot mai adâncă: el, frumosul muşchetar, 
aproape cărunt, cu vederea slăbită, disperat că abia mai 
Vede să-şi picteze evantaiele la care lucra; ea, cu. râsul atât 
de vesel, cuprinsă de spaimă în faţa acestei orbiri ce-l 
ameninţa, îngrijorată de noaptea şi tăcerea ce le cotropeau 
căminul, din ce în ce mai rece. 

Cum legaseră din nou prietenia, doamna Angelin, acum 
când venea la Paris pentru cumpărături, se ducea uneori la 
Constance, să bea o ceaşcă de ceai, pe la ora patru, înainte 
de a lua trenul înapoi. Într-o zi, cum erau singure, izbucni 


într-un hohot de plâns, destăinuindu-şi toată spaima şi 
nefericirea. 

— Ah, scumpa mea, n-ai să ştii niciodată cât suferim. 
Când ai un copil, nu-ţi poţi închipui în câtă durere cade o 
căsnicie care nu poate să aibă unul şi-l doreşte, oh! din 
toate puterile. Bietul meu soţ mă iubeşte în continuare, dar 
văd bine: e convins că vina e a mea şi asta îmi sfâşie inima; 
plâng de una singură ore întregi. Vina mea! Parcă ar 
îndrăzni cineva să afirme a cui e vina, a bărbatului sau a 
femeii? Dar nu-i spun asta, pentru că ar înnebuni. Şi dacă 
ne-ai vedea pe amândoi în casa noastră goală, atât de 
descurajaţi, mai ales de când boala lui de ochi îl face ursuz! 
Ah! am da orice ca să avem un copil lângă noi, să facă 
gălăgie, să ne încălzească inima, acum când viaţa a început 
să îngheţe în noi şi în jurul nostru! 

Constance o privea foarte surprinsă. 

— Cum! scumpa mea, nu poţi să ai un copil la vârstă de 
numai treizeci şi şase de ani? Am crezut întotdeauna că, 
atunci când vrei unul, îl poţi face, dacă eşti sănătoasă şi 
robustă cum eşti dumneata... De altminteri, te poţi trata, 
găseşti mereu în gazete astfel de anunţuri. 

Un nou val de lacrimi o sufocă pe doamna Angelin. 

— Mă sileşti să-ţi spun tot... Vai! draga mea prietenă, de 
trei ani mă îngrijesc şi de peste şase luni sunt în 
tratamentul unei moaşe din strada Miromesnil; iar dacă mă 
vezi atât de des în timpul verii, e din cauză că mă duc la 
consultaţiile ei. Îmi dă cele mai frumoase speranţe, dar 
nimic... Azi a fost mai sinceră, a părut descurajată, iată 
pentru ce nu mi-am putut stăpâni adineauri lacrimile. Iartă- 
mă. 

Apoi, cu mâinile împreunate, într-o înflăcărată exaltare, 
profund convinsă: 

— Doamne! Doamne! când mă gândesc că sunt femei atât 
de fericite, femei care au atâţi copii câţi vor ele. lată! 
verişoara dumitale, doamna Froment, de pildă! Câte glume 
nu s-au făcut pe seama ei, cât de mult au blamat-o toţi, şi eu 


cea dintâi! Ei bine! i-am cerut iertare, pentru că acest lucru 
e în cele din urmă prea frumos, prea înălţător, acest şir 
neîntrerupt de naşteri, atât de uşoare, atât de reuşite. Şi 
cât de mult o invidiez, ah, scumpa mea! încât mă bate 
gândul să mă duc într-o seară să-i fur unul, unul dintre 
aceşti copii, ce răsar atât de simplu din ea, ca fructele 
abundente într-un pom viguros Doamne! Doamne! să fie 
oare pentru că am aşteptat prea mult? Vina noastră, a 
amândurora, să fie oare pentru că am lăsat să se usuce 
ramura, împiedicând-o să rodească în anotimpurile cu sevă 
bogată? 

La auzul numelui verişoarei sale, Constance devenise 
gravă, clătinase din cap. Întotdeauna o dezaprobase pentru 
sarcinile ei succesive, cu adevărat scandaloase, şi din cauza 
cărora va ispăşi într-o bună zi, desigur. 

— Nu, nu! draga mea, să nu cazi în cealaltă exagerare. 
Un copil, se-nţelege; nu există femeie, nu există mamă care 
să nu-i simtă imperios nevoia. Dar această droaie, această 
turmă, nu, nu! e o ruşine, o nebunie... Fără-ndoială că 
acum, când Marianne e bogată, poate să spună că-i este 
îngăduit să fie neprevăzătoare. Admit că e aci o scuză. Dar 
oricum, îmi păstrez ideile mele, vei vedea că mai devreme 
sau mai târziu va fi aspru pedepsită. 

Totuşi, în seara aceea, când doamna Angelin plecă, 
Constance rămase pe gânduri, tulburată de destăinuirile ei. 
Era uimită că, la vârsta lor, nu mai puteau avea un copil, 
când îl doreau. Şi de unde venea fiorul rece pe care-l 
simţise atunci trecându-i prin vine? De ce mister, de ce frică 
de viitor fusese astfel abia atinsă, în cea mai tainică simţire 
din adâncul inimii sale? Această senzaţie neplăcută de altfel 
era nedesluşită, abia percepută, nici măcar o presimţire, 
nimic decât un uşor fior instinctiv al fecundității ei 
compromise, pierdute, poate. Nici nu s-ar fi oprit la gândul 
acesta, dacă regretul că n-are un al doilea fiu n-ar fi 
străbătut-o cu spaimă în ziua când tristul Morange, fulgerat 
de moartea tragică a singurei lui fiice, rămăsese singur. De 


când fusese atât de năprasnic părăsit, nenorocitul trăia 
într-un fel de amorţeală, becisnicia unui bun funcţionar 
mediocru, tipicar, făcându-şi slujba în chip mecanic. 
Scoţând cu greu o vorbă, foarte corect, foarte blând, îşi 
reluase serviciul de contabil, ca un om înfrânt pentru 
totdeauna, care nu mai trebuia să părăsească uzina, unde 
salariul i se urcase la opt mii de franci. Nu se prea ştia ce-ar 
putea face el cu o asemenea sumă, prea mare pentru un om 
cu un trai atât de restrâns, atât de ordonat, fără a cheltui 
vreun ban, fără a i se cunoaşte vreun alt capriciu, în afară 
de acela de a-şi menţine apartamentul său, devenit prea 
mare de aci-nainte, şi pe care, totuşi, îl păstrase cu 
încăpățânare, închizându-se acolo şi ducând o viaţă de om 
invidios, zăvorit într-o sălbatică singurătate. Şi tocmai 
această durere zdrobitoare o tulburase un moment până la 
înduioşare pe Constance, făcând-o să plângă împreună cu 
Morange, în primele zile, ea, care atât de greu vărsa o 
lacrimă. Desigur că, reflectând aproape inconştientă asupra 
propriului ei caz, gândul la celălalt copil pe care l-ar fi putut 
avea stăruia încă; îi revenea în orele tulburi când, din 
străfundul maternității sale redeşteptate, neliniştite, se 
ridicau temeri obscure, ori spaime bruşte, pe care nu şi le 
cunoscuse niciodată. Totuşi, fiul ei Maurice, după o 
plăpândă adolescenţă, ce avusese nevoie de multe îngrijiri, 
era acum un tânăr frumos de nouăsprezece ani, la fel de 
palid, însă cu o înfăţişare robustă. Îşi terminase de curând 
studiile destul de bine, şi-l ajuta de pe-acum pe tatăl său la 
conducerea uzinei; iar maică-sa, în adoraţie faţă de el, nu-şi 
pusese niciodată mai mari speranţe în singurul ei fiu ca 
acum, văzându-l stăpânul de mâine al acestei uzine, a cărei 
bogăţie o va spori şi mai mult şi care îi va dărui împărăţia 
banului şi a puterii. 

Acest cult pe care Constance îl avea pentru fiul ei, eroul 
de mâine, creştea mai ales de când tatăl lui scădea în ochii 
ei, decădea pentru ea în fiecare zi, tot mai mult, până la 
dispreţ şi dezgust. Era o decădere logică, pe care ea nu 


putea s-o oprească, şi căreia ea însăşi, în mod fatal, îi 
grăbea etapele. La început, când închidea ochii asupra 
primelor lui infidelităţi; asupra nopţilor petrecute în afară 
de casă, cu fete de stradă, nu voia să vadă în ele decât 
manifestarea unor pofte prea brutale cu care o distrugea, 
dornică totodată să evite pe cât posibil ghinionul de-a 
rămâne însărcinată. Totuşi, îl suportase timp îndelungat, 
dintr-un sentiment al datoriei, ca să-l păstreze, să-l ferească 
de greşeli ireparabile. Asta până în ziua când neînțelegerile 
intime izbucniseră în chip fatal, el, din ce în ce mai brutal, 
aducând din afară tot felul de exigenţe, ea, revoltată în cele 
din urmă, dezgustată de aceste lucruri care-o lăsau atât de 
rece, de altfel de pe-acum suferind din cauza îndârjirii lui în 
măsluirile de-a nu avea copii, în nopţile ce urmau meselor 
copioase cu lichioruri şi trabucuri. El avea patruzeci şi doi 
de ani, bea prea mult, mânca prea mult, fuma prea mult. Se 
îngrăşa, devenea astmatic, cu buzele fleşcăite, cu pleoapele 
grele, nemaiferchezuindu-se ca altădată, neglijându-şi 
ţinuta, având gusturi grosolane, glume necuviincioase. Dar, 
mai cu seamă, se înhăita cu oameni de jos, aluneca spre 
desfrânări josnice, care-l ispitiseră totdeauna, în lăcomia, 
lui de femei uşoare, care se dăruiau total, fără fasoane. Aşa 
că acum, când în căminul conjugal era ca şi lipsit de 
satisfacţii trupeşti, se lăsa târât în cele mai abjecte aventuri. 
Dispărea, dormea prin oraş, minţea cu neruşinare, nici 
măcar nu-şi da osteneala să mintă. Cum ar mai fi putut 
Constance să lupte, ea, care abia dacă mai avea tăria să 
suporte, din când în când, urâcioasa corvoadă, numai 
pentru ca ruptura să nu fie definitivă? Se simţea 
neputincioasă şi, în cele din urmă, îi lăsase întreaga 
libertate, deşi nu ignora nimic din viaţa lui de plăceri 
scârnave. Şi ceea ce era mai grav pentru ea era faptul că 
ruinarea treptată a acestui bărbat zdravăn, halul de 
decădere fizică şi morală în care-l aducea abuzul de 
prostituate cu care o înşela, avea repercusiuni asupra 
uzinei, care se ducea de râpă. Omul de altădată, extrem de 


muncitor, patronul plin de energie şi neobosit, se 
împotmolea, pierdea simţul afacerilor fructuoase, nu mai 
găsea putere pentru acţiunile mari. Trândăvea dimineaţa în 
pat, lăsa să treacă trei-patru zile fără să-şi inspecteze 
atelierele, trecea cu vederea dezordinea, risipa, ce creştea 
în aşa măsură încât inventarul, atât de prosper odinioară, 
învedera din an în an pagube care se agravau. Şi ce sfârşit 
pentru acest om egoist, acest desfrânat, atât de vesel, atât 
de exuberant şi plin de energie! Pentru el, care proclamase 
totdeauna că banul, capitalul înzecit, graţie muncii altora, e 
unica putere demnă de dorit, şi pe care acum banii prea 
mulţi, excesul de destrăbălări, îl aruncau, printr-o ironie a 
soartei, în ghearele ruinei lente, în desăvârşita incapacitate 
a neputincioşilor! 

O supremă jignire avea s-o rănească pe Constance şi s-o 
facă să capete o profundă silă pentru soţul ei. Scrisori 
anonime, josnice răzbunări ale unor servitori concediaţi, o 
informară despre legăturile amoroase ale lui Beauchene cu 
Norine, muncitoare din fabrică, fata care, rămânând 
însărcinată în urma aventurii ei, născuse în ascuns un băiat, 
pe care-l făcuse să dispară. Şi, după zece ani, Constance nu 
putea nici astăzi să se gândească la aventura aceea 
murdară fără ca întreaga ei fiinţă să se revolte. Se-nţelege 
că n-ar fi vrut să-i facă ei acel copil; dar ce ruşine, ce 
murdărie, să i-l facă acelei fete! Unde îl aruncaseră? mai 
trăia oare? afundat în ce mârşăvie? Rămânea buimăcită la 
gândul acestei maternităţi apărute din desfrâu, la voia 
întâmplării, la gândul acestei maternităţi pe care el i-o 
furase, şi care o lăsa uimită că simte, acum, un chinuitor 
regret, tocmai pentru că ea o refuzase cu atâta 
îndărătnicie. S-ar fi zis că, în fiinţa ei, mama, pe măsură ce 
se depărtase de el, din dezgust, crescuse, cu duioşii şi cu 
invidii, cu toată acea flacără a devotamentului, a abnegaţiei, 
a pasiunii, pe care nu le cunoscuse niciodată ca soţie. Din 
cauza asta îşi dăruia acum viaţa întreagă adoratului ei 
Maurice, din care făcea un zeu, renunțând până şi la 


îndreptăţită ei ură. Hotărâse că el nu trebuie să sufere de 
pe urma nemerniciei tatălui său, şi. mai mult din cauza lui 
păstra această atitudine mândră, cu o extraordinară putere 
sufletească; se prefăcea că nu ştie nimic, nefăcând 
niciodată mustrări soţului şi rămânând pentru el, în faţa 
lumii, femeia respectuoasă ce fusese întotdeauna. Chiar şi 
atunci când erau între patru ochi, până şi în alcov, ea tăcea, 
ocolea explicaţiile, certurile. Burgheza ruşinoasă, femeia 
cinstită, era departe de-a se gândi la un amant, la o 
răzbunare posibilă. Dimpotrivă, părea că, în ura ei pentru 
desfrâul bărbatului, se legase mai strâns de cămin, trup şi 
suflet cu fiul ei, ocrotită de el tot atât cât şi de severa ei 
cinste sufletească şi trupească. Şi jignită, scârbită, 
ascunzându-şi disprețul, aştepta triumful acestui fiu care va 
purifica, va salva uzina cu o încredere arzătoare în puterea 
lui; dar rămânea foarte uimită şi îngrijorată în zilele când, 
aşa deodată, fără nicio cauză lămurită, uşorul fior misterios 
o îngheţa, îi pricinuia remuşcări pentru cine ştie ce 
greşeală mai veche, de care nu-şi aducea aminte. 

Constance reveni cea dintâi la destăinuirile făcute de 
doamna Angelin. Se arătă plină de interes, foarte 
înduioşată. Apoi, când biata femeie stearpă, pe care dorinţa 
de-a avea un copil o înnebunea, îi mărturisi că fiecare vizită 
la moaşă o deznădăjduia şi mai mult, păru că ar vrea s-o 
consoleze şi se oferi cu afecţiune. 

— Îmi îngădui, dragă prietenă, să te însoțesc într-o zi? 
Poate că-mi va spune mie ceea ce nu îndrăzneşte să-ţi 
spună dumitale. 

Surprinsă, doamna Angelin schiţă un gest obosit, ca un 
refuz. 

— Oh! la ce bun? N-ai să afli mai mult decât ştiu eu. Şi-aş 
fi mâhnită să te fac să-ţi pierzi timpul fără niciun folos. 

— Ba deloc! Timpul meu îţi aparţine într-o împrejurare 
atât de gravă. Şi nu vreau să-ţi ascund că sunt curioasă să 
vorbesc şi eu cu această moaşă, atât de mult mă uimesc 
lucrurile pe care mi le povesteşti. 


Atunci, îşi dădură întâlnire, hotărând ca joia viitoare, 
după-amiază, să meargă împreună la doamna Bourdieu, în 
strada Miromesnil. 

Tocmai în joia aceea, pe la ora două, când Mathieu, sosit 
la Paris să vadă o batoză, la uzina Beauchene, mergea 
liniştit pe jos, pe strada Boetie, se întâlni cu Cecile 
Moineaud, care ducea un pacheţel legat cu grijă. Se 
apropia de douăzeci şi unu de ani, rămăsese subţirică, 
foarte palidă şi slăbită după ce fusese operată, dar fără 
tulburări grave. Mathieu îi păstrase, după cele câteva luni 
pline de necazuri petrecute de ea la fermă, o mare 
afecţiune; se adăugase mai târziu o compătimire duioasă, 
când o văzuse în groaznica ei suferinţă, plângând în hohote 
de disperare că nu va mai putea fi mamă. Şi, de când ieşise 
din spital, se ocupă de ea, îi căută o muncă uşoară; şi-i găsi 
de lucru la un fabricant, un prieten al său, unde să 
cartoneze, să încleieze cutii, singura muncă fără prea multă 
osteneală pe care puteau s-o facă sărmanele ei mâini 
subţiri, mâini de copilă, care nu mai crescuseră, de îndată 
obosite. De când nu mai era femeie, ai fi spus că eo 
fetişcană oprită din creştere, deşi nu întâlnea o dată un 
copil fără să nu râvnească să-l îmbrăţişeze şi să-l acopere 
cu sărutări. Foarte îndemânatică, cu degetele sale subţiri, 
ajunsese totuşi să câştige doi franci pe zi lucrând la micile 
ei cutii. Şi cum suferea foarte mult la părinţii ei, mereu 
înfricoşată acum de brutalitatea celor din jur, jefuită în 
fiecare săptămână de câştigul ei, nu mai visa decât să-şi 
aibă odăiţa proprie, să găsească puţinii bani care să-i 
îngăduie să se mute într-o cameră, unde ar fi atât de 
liniştită, de fericită, că nu mai e bruftuluită. Mathieu plănuia 
să-i facă o frumoasă surpriză, dându-i într-o bună zi aceşti 
puţini bani de care avea nevoie. 

— Unde te duci atât de grăbită? o întrebă el vesel. 

Ea rămase puţin tulburată de această întâlnire; şi, 
stingherită, răspunse mai întâi cam într-o doară: 

— Mă duc în strada Miromesnil să fac o vizită. 


Apoi, văzându-l tot atât de bun, oricând gata să-i vină în 
ajutor, îi spuse numaidecât tot adevărul. Biata Norine, soră- 
sa, născuse de curând pentru a treia oară, la doamna 
Bourdieu. Încă o poveste lamentabilă, pentru că sarcina 
asta, a treia, se ivise într-o perioadă de dezmăţ a vieţii ei, în 
timp ce trăia cu un domn din lumea bună, care-i mobilase o 
cameră drăguță. Şi cum acest domn foarte bine dispăruse 
imediat, ea fusese constrânsă, ca să poată trăi, să-şi vândă 
din mobilă, fericită că putuse, cu ultimele două sute de 
franci, să nască din nou la doamna Bourdieu, fiindu-i groază 
de spital. La treizeci şi unu de ani nu mai era de glumit. 

— Niciodată n-a fost rea cu mine, continuă Cecile. M-am 
dus s-o văd, căci o plâng din toată inima. Azi îi duc puţină 
ciocolată. Şi dacă i-aţi vedea băieţaşul... e un îngeraş. 

Ochii îi străluciră şi râse cu o duioşie care îi lumină faţa 
mică şi palidă. Era o minune să vezi cum fosta ştrengăriţă 
deşănţată, această haimana de pe străzile cartierului 
Grenelle, devenise, sub loviturile brutale ale vieţii, o 
creatură sensibilă şi delicată; o mamă declasată, părând că 
a rămas tot fetiţă, fremătând de dragoste şi atât de gingaşă 
încât un zgomot prea tare ameninţa s-o sfarme ca pe-un 
obiect de sticlă. Odată suprimată funcţia, se părea că 
instinctul maternității se înverşunase în ea. 

— Ce nenorocire că se încăpăţânează să scape de el, ca şi 
de ceilalţi doi! 'Totuşi, de data asta, pruncul ţipa atât de tare 
încât i-a dat să sugă. Dar asta o face numai deocamdată; 
spune că nu vrea să-l vadă crăpând de foame lângă ea... 
Mie îmi face rău această cruzime: să poţi să ai un copil şi să 
nu vrei să-l ţii. Atunci îmi pusesem în gând să potrivesc 
lucrurile cum nu se poate mai bine. Ştiţi că vreau să plec de 
la părinţii mei. Aş fi închiriat o cameră mai mare, aş fi luat-o 
pe sora mea cu băieţelul ei la mine, i-aş fi arătat şi ei să 
decupeze şi să lipească cutiuţe şi astfel am fi trăit toţi trei 
foarte fericiţi... Cât am fi muncit de frumos, bucuroase că 
suntem libere, că nu mai suntem silite să facem lucruri care 
ne scârbesc! 


— Şi ea n-a vrut? întrebă Mathieu. 

— Mi-a spus că sunt. nebună, şi are puţină dreptate, 
pentru că n-am niciun ban pentru a închiria o cameră. Ah! 
dacă aţi şti cât sunt de amărâtă! 

Mathieu, care abia îşi ascundea emoția, reluă cu tonul cel 
mai liniştit: 

— O cameră e uşor de închiriat. Ai putea găsi un prieten 
care să te ajute. Dar mă îndoiesc foarte mult c-ai putea s-o 
convingi vreodată pe sora dumitale să-şi ţină copilul, 
deoarece cred că-i cunosc părerea în privinţa asta. Ar 
trebui să se petreacă o minune. 

Cecile îl privea cu vioiciune, cu mintea ei ageră. El era 
adevăratul prieten. Doamne! visul ei se va realiza oare? în 
sfârşit, spuse curajoasă: 

— Domnule, dumneavoastră sunteţi atât de bun cu noi că 
ar trebui să-mi faceţi o mare favoare. Să veniţi chiar acum 
cu mine şi s-o vedeţi pe Norine. Numai dumneavoastră 
sunteţi în stare. să-i vorbiţi şi s-o hotărâți, poate... Să 
mergem încet, mă înăbuş, atât sunt de mulţumită! 

Foarte mişcat, Mathieu începu să meargă alături de ea. 
Trecură de colţul străzii Miromesnil; iar inima îi bătea şi lui 
când urcară scara casei de naşteri. Zece ani trecuseră! îşi 
amintea de grozăvia de atunci; o revăzu trecând pe Victoire 
Coquelet, mica făptură zăpăcită, rămasă gravidă cu fiul 
stăpânilor ei, fără să ştie cum; faţa candidă a Rosinei, 
incestuoasă şi feciorelnică, precum un crin tragic; chipul 
înspăimântător al doamnei Charlotte, încă sângerândă, 
sfâşiată toată de rodul adulterului, întorcându-se în patul 
conjugal ca să mintă, ca să moară, poate, în el şi pe urmă, 
după ce nenorociţii copii veneau pe lume, apărea profilul 
fioros al „Cuţitoaiei”, ucigaşa, gata oricând să care pruncii, 
încărcându-i şi descărcându-i ca. pe nişte pachete 
supărătoare. Parcă ieri s-ar fi petrecut toate, deoarece casa 
nu se schimbase deloc; i se părea, chiar că mai vede, pe 
uşile etajelor, aceleaşi pete de grăsime. 


Şi sus, în cameră, Mathieu fu şi mai mult năpădit de 
senzaţia că venise acolo în ajun. Era aceeaşi cameră, cu 
tapetul gri-deschis, decorat cu floricele albastre, cu 
mobilierul sărăcăcios, desperecheat, de odaie ieftină de 
hotel. Cele trei paturi de fier erau aşezate la fel: două unul 
lângă altul şi al treilea de-a curmezişul. Pe unul dintre ele 
adăsta un geamantan închis, lângă un săculeţ, bagaje 
modeste, cărora nu le dădu nicio atenţie la început, dar 
care desăvârşeau asemănarea cu ce fusese înainte. Şi în 
faţa ferestrelor însorite, în spatele zidului înalt şi cenuşiu, 
aceleaşi trâmbiţe din cazarma vecină intonau aceleaşi 
marşuri. 

Stând pe patul desfăcut, Norine, care tocmai se 
îmbrăcase şi se simţea acum destul de zdravănă, îşi alăpta 
copilul. 

— Cum! Dumneavoastră sunteţi, domnule! strigă ea, 
recunoscându-l pe Mathieu. Cecile e foarte drăguță că va 
aduce aici. Dumnezeule! câte s-au mai întâmplat de atunci! 
Asemenea amintiri nu te întineresc deloc. 

El o privi şi i se păru într-adevăr foarte îmbătrânită, 
veştejită repede, ca anumite blonde care, trecând de 
treizeci de ani, nu mai au nicio vârstă. Totuşi, rămânea 
plăcută, puţin cam prea grasă, cu un aer plictisit, deşi părea 
să-şi fi păstrat nepăsarea, alcătuită acum din mult „lasă-mă 
să te las”. 

Cocile vru să dea explicaţii, imediat. 

— Iată-ţi ciocolata... M-am întâlnit cu domnul Froment pe 
stradă; şi dumnealui e atât de bun, îmi poartă atâta grijă 
încât a binevoit să se intereseze de planul ce mi l-am făcut 
de-a închiria o cameră, unde ai sta şi tu, să lucrezi cu 
mine... Atunci l-am rugat să vină sus să te vadă şi să vorbim 
o clipă, ca să te convingă să nu-l părăseşti pe acest sărman 
micuţ. Vezi că nu vrea nimeni să te ia prin surprindere 
odată ce te înştiinţez. 

Emoţionată, Norine se frământă, protestă. 


— Ce mai e şi cu povestea asta! Nu, nu, nu vreau să mă 
chinuiţi, sunt destul de nenorocită! 

Mathieu interveni de îndată, făcând-o să priceapă că la 
vârsta ei viaţa de plăceri nu mai are haz, că aveau să 
urmeze căderi din ce în ce mai cumplite, dacă s-ar întoarce 
din nou la viaţa ei fără vreo ocupaţie. Şi văzu că şi ea era de 
aceeaşi părere în privinţa asta; femeia îi vorbi cu 
amărăciune despre viaţa ei de fată uşuratică, o dezamăgită 
care nu moi aşteaptă de la bărbaţi decât mizerie, minciuni 
şi lovituri. Era cruda realitate de care se sfarmă visul 
fericirii; visul pe care şi-l făuresc atâtea drăguţe muncitoare 
pariziene, corupte chiar din atelier, căutând să se vândă 
scump, ca să-şi asigure luxul, devorat cu privirile în vitrinele 
marilor magazine, apoi bătând trotuarele, după ce n-au 
obţinut de la bărbaţi, drept preţ al frumuseţii lor, decât 
singura şi groaznica înşelătorie a acestor sarcini nedorite, 
aceşti sărmani copii de care vor să se scape, în furia lor de- 
a fi fost trase pe sfoară. Acum Norine era disperată: fără 
pâine, fără posibilitatea vreunei meserii, fără tinereţe şi 
fără speranţă. Dar ce putea să facă? Dacă ajungi în mocirlă, 
trebuie să rămâi acolo. 

— Ah! da, da, da! m-am săturat de viaţa asta blestemată, 
pe care o crezi atât de veselă, atât de amuzantă, când eşti 
tânără, şi care nu-ţi oferă adesea nici măcar cu ce să-ţi 
astâmperi foamea, fără să mai vorbim de tot felul de 
murdării... Ştiţi, azi parcă am o piatră de gât, atât mi-e de 
silă de viaţă... De altminteri, nici nu mai pot să mă salvez, 
tot viaţa asta mă aşteaptă, şi mă întorc acolo, până când mă 
vor aduna din cine ştie ce colţ de stradă, ca să crăp la spital. 

Spusese aceste cuvinte cu tăria sălbatică a unei femei 
care, deodată, are viziunea limpede a destinului de care nu 
va putea să scape. Apoi, se uită la copilul care sugea mereu. 

— E mai bine ca el să-şi urmeze drumul lui, şi eu pe al 
meu. În felul acesta nu ne vom stânjeni unul pe altul. 

Glasul i se înmuiase, în timp ce, pe faţa-i mâhnită, se 
vedea o nemărginită blândeţe. Şi Mathieu, mirat, văzând-o 


cuprinsă din nou de-o emoție despre care nu vorbea, se 
grăbi să spună iar: 

— Să-şi urmeze drumul său, înseamnă să urmeze cea mai 
scurtă cale spre moarte, acum când ai început să-l hrăneşti. 

Ea se enervă din nou. 

— Şi e vina mea? N-am vrut să-i alăptez. Ştiţi care erau 
părerile mele şi m-am mâniat, era cât p-aci să mă bat cu 
doamna Bourdieu, când mi l-a pus cu de-a sila în braţe. Pe 
urmă, ce vreţi? '[ipa atât de tare de foame, sărmana fiinţă, 
părea că suferă atât de mult din cauză că mă împotrivesc, 
încât am avut slăbiciunea să-l las să sugă puţin, cu 
hotărârea fermă însă că n-o voi mai face a doua zi. Dara 
doua zi iar a început să ţipe, şi a trebuit să-i dau din nou să 
sugă... Toate spre nenorocirea mea. Nimeni n-a avut milă 
de mine, m-au împins şi mai mult, tot mai mult în 
nenorocire, de vreme ce a şi sosit ziua în care voi fi silită să 
mă scap de el, ca şi de ceilalţi doi. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Era povestea, destul de 
obişnuită, a fetei devenite mamă, pe care o hotărăşti, în cele 
din urmă, să-şi alăpteze copilul câteva zile, în speranţa că 
se va ataşa de el, că nu va putea să se mai despartă de el. 
Se procedează astfel mai ales pentru salvarea lui; nu există 
altă doică mai bună decât doica firească, mama. Simţise 
instinctiv această capcană sentimentală; şi se zbătea, ţipa, 
pe bună dreptate, că nu se începe o asemenea treabă, ca 
apoi s-o părăseşti. Îndată ce avea să consimtă, avea să fie 
prinsă; egoismul ei avea să fie învins, sub valul de milă, de 
dragoste şi speranţă care urma să-i inunde inima. Sărmana 
fiinţă nu cântărea mult; era firavă, gălbejită, în prima zi de 
alăptare. Din clipa aceea, pruncul fusese cântărit în fiecare 
dimineaţă, iar foaia cu graficul care-i indica greutatea 
fusese atârnată pe perete, la capătul patului. La început, 
mama nu se prea interesase de această foaie, aruncând 
asupra ei uneori câte-o privire indiferentă. Dar pe măsură 
ce curba se ridicase, indicând limpede cât profitase copilul, 
arătase o atenţie din ce în ce mai mare. Deodată curba 


coborâse în urma unei indispoziţii a pruncului. Şi, din ziua 
aceea, aşteptase cu înfrigurare ora cântăririi, uitându-se 
numaidecât la foaie, să vadă dacă linia urcă. Apoi, când 
curba începuse să urce continuu, izbucnise în râs de 
bucurie; se pasiona pentru linioara asta atât de subţire care 
suia mereu şi-i arăta că pruncul ei era salvat şi că toată 
această greutate, toată această putere dobândită, o scotea 
numai din ea, din laptele ei, din sângele, din carnea ei. 
Acum desăvârşea aducerea lui pe lume, iar simţul matern, 
trezit în cele din urmă, îmbobocea în ea, într-o înflorire a 
dragostei. 

— Dacă vrei să-l ucizi, repetă Mathieu, n-ai decât să-l 
smulgi de la sânul dumitale. Priveşte-l cu ce plăcere suge, 
drăguţul de el! 

Într-adevăr, pruncul sugea cu poftă. Şi ea izbucni în 
hohote de plâns. 

— Doamne! iar începeţi să mă chinuiţi... credeţi că acum 
o să-mi pară bine să mă despart de el? Mă siliţi să vă spun 
lucruri care mă fac să plâng noaptea, când mă gândesc la 
ele. Ştiţi că n-am fost rea niciodată, nu-i aşa? Când vor veni 
să-mi ia copilul, mi se va sfâşia inima... Acum sunteţi 
mulţumiţi amândoi că vă spun asta? Ce-aţi câştigat 
aducându-mă într-o asemenea stare, de vreme ce nimeni nu 
poate să facă nimic în chestiunea asta, iar el trebuie să fie 
aruncat cât colo, în timp ce eu mă voi întoarce la gunoi, 
pentru măturoiul ce mă aşteaptă! 

Plângând şi ea, Cecile o îmbrăţişă, sărută copilul, 
depănându-şi iar visul, arătând pe larg cât de fericiţi vor fi 
toţi trei într-o cameră drăguță, pe care şi-o închipuia plină 
de bucurii neîntrerupte, ca un paradis. Cutioarele nu erau 
greu de decupat, nici de lipit. Când Norine va învăţa, să le 
facă, ea, care e voinică, va câştiga poate trei franci. Cinci 
franci pentru. ele amândouă, nu era oare o avere? Nu 
puteau creşte copilul, şi toate lucrurile urâte nu vor lua 
oare sfârşit, nu vor fi uitate? Şi Norine, din ce în ce mai 
obosită, se lăsa învinsă, încetă să mai spună nu. 


— Mă zăpăciţi, nu mai ştiu; faceţi cum veţi crede de 
cuviinţă... Ah! bineînţeles că ar fi o mare fericire pentru 
mine să-mi ţin acest micuţ scump. 

Încântată, Cecile bătu din palme, în timp ce Mathieu, 
foarte emoţionat, rostea simplu aceste cuvinte adânci: 

— Dumneata l-ai salvat pe el, şi el te salvează pe 
dumneata.. 

Chiar în Clipa aceea intră o făptură deşirată, îmbrăcată 
în negru, o fată înaltă, uscăţivă, slabă, cu faţa severă, cu 
ochii stinşi, cu buzele albe. Unde mai văzuse el oare 
scândura asta lungă, abia cioplită, talia asta plată, fără 
şolduri, fără piept? Şi, deodată, înmărmurit, o recunoscu, 
era Anny, englezoaica, pe care o revedea neschimbată, 
după zece ani, cu aceeaşi vârstă, aceeaşi rochie, aceeaşi 
senină expresie a străinei, ce nu cunoştea nici măcar limba 
țarii unde venea să-şi lepede copilul. Acum recunoştea pe 
patul de alături - geamantanul închis, precum şi săculeţul. 
Pentru a patra oară năştea în această casă, şi de data 
aceasta, ca şi prima oară, debarcase aici într-o frumoasă 
dimineaţă, fără să se anunţe, cu opt zile înainte de naştere; 
apoi, după ce stătuse în pat trei săptămâni şi scăpase de 
copil, trimiţându-l la „Copiii-Găsiţi”, se înapoia liniştită în 
ţara ei, luând vaporul ce-o adusese. 

Cum se pregătea să plece cu bagajele ei uşoare, Norine o 
reţinu. 

— Ai achitat totul, acolo jos, ne părăseşti?... Sărută-mă şi 
sărută-mi şi copilaşul. 

Englezoaica atinse cu buzele capul gol al sugarului, 
tulburată de acest trupşor venit acum pe lume, atât de 
călduţ, atât de fraged... 

— Şi călătorie bună, mai spuse Norine. 

— Yes... bună ziua, bună ziua... 

Ea plecă, fără să arunce măcar o ultimă privire în camera 
în care suferise. Mathieu rămase înmărmurit, ta şi altă dată, 
în faţa acestei fete înalte, atât de puţin făcută pentru 
dragoste, care venea periodic, între două vapoare, să nască 


în Franţa. Şi în ce chip, Dumnezeule mare! şi cu ce sânge 
rece, fără nicio emoție la plecare, fără niciun gând pentru 
copilul părăsit aiurea! 

— Va ajunge până la o jumătate de duzină, continuă 
Norine, după ce englezoaică plecase. Unde mai pui că nu 
învaţă deloc franţuzeşte, de când tot vine să nască la noi; 
zadarnic am întrebat-o cu ce se ocupă în Anglia, n-am reuşit 
să scot de la ea nici două vorbe. Dacă o fi într-o mănăstire, 
cum se spune, asta dovedeşte că poţi să-ţi faci de cap 
oriunde te-ai afla... lată una care ar avea nevoie să 
alăpteze, pentru ca un copil s-o oprească să mai ia vaporul 
atât de des! 

Norine râdea acum, era fericită, cu sufletul mai uşurat. 
Vru neapărat să se scoale, să se dea jos din pat cu copilul în 
braţe, dornică să-şi însoţească sora şi prietenul până la 
primul etaj. 

De o jumătate de oră, Constance şi doamna Angelin se 
închiseseră cu doamna Bourdieu, în mare consfătuire. Cea 
dintâi se ferise să-şi spună numele, jucând numai rolul unei 
prietene binevoitoare care-şi însoţeşte prietena într-o 
împrejurare delicată. Dar moaşa, cu instinctul ei 
profesional, bănuia o clientă posibilă în această doamnă 
atât de curioasă, care o copleşeşte cu anumite întrebări. 
Fusese o scenă dureroasă: obosită de stăruinţele disperate 
ale doamnei Angelin, înțelegând că nu poate, în mod 
delicat, s-o mai amăgească cu speranţe deşarte, se hotărâse 
s-o facă să înţeleagă că orice tratament i se părea de prisos. 
Nenorocita femeie izbucnise în lacrimi, plângându-şi 
sterilitatea, în timp ce Constance ţipa, cerea explicaţii, 
uimită, speriată că se poate întâmpla aşa ceva la vârsta lor. 
Şi atunci doamna Bourdieu începuse să-şi laude cu 
complezenţă metoda, să citeze cazuri extraordinare, să 
numească două doamne trecute de cincizeci de ani care, 
graţie ei, rămăseseră însărcinate. Slavă Domnului! cele mai 
multe cazuri se puteau lecui; din zece cazuri, opt îi reuşeau; 
trebuia într-adevăr să aibă de-a face cu vreo complicaţie 


deosebită ca să se declare învinsă. Un nou val de lacrimi o 
podidi pe doamna Angelin, în durerea ei de-a se socoti 
printre acele puţine femei blestemate, în zadar Constance 
se sili s-o consoleze, ea, în schimb, simțindu-se foarte 
uşurată după această consultaţie medicală. Să mai aibă 
copii la vârsta de cincizeci de ani, asta însemna încă zece 
ani de-aci înainte, dacă într-adevăr s-ar căi că n-a făcut încă 
unul. Şi îi făcuse semne moaşei, rugând-o să-i fie milă şi să 
continue să-i amăgească prietena. 

Când doamnele se ridicară să plece şi ea le însoţi, 
doamna Bourdieu vru aşadar să-şi retracteze supărătorul 
diagnostic. La patruzeci şi doi de ani se îngrăşase, dar îşi 
păstrase figura rotundă şi veselă, care îi era de mult folos 
pentru reuşitele sale. Şi dorind să fie amabilă: 

— Să ştiţi, dragă doamnă, că sunteţi croită să aveţi duzini 
de copii. Aţi aşteptat prea mult, pesemne; organul s-a 
blocat; bănuiesc că e vorba de-o degenerescenţă. Am greşit 
însă adineauri; niciodată nu trebuie să te crezi învinsă. 
Acum mi-a venit în gând să încerc un tratament cu 
electricitate. Mai treceţi pe la mine. 

În clipa asta, Mathieu şi Cecile se aflau încă pe scară, 
într-o lungă convorbire cu Norine, al cărei copil îi adormise 
în braţe ca un mic Isus. Pe când toţi trei mai zăboveau în 
discuţie, urmând să se hotărască asupra închirierii imediate 
a unei camere, apărură Constance şi doamna Angelin, care 
rămaseră atât de mirate, întâlnindu-l aici, în tovărăşia 
acestor două fete, încât se prefăcură că nu-l văd. Dar 
Constance, printr-o sclipire a memoriei, o recunoscu 
deodată pe Norine; îşi aminti că Mathieu, cu zece ani în 
urmă, îi servise de mijlocitor soţului ei. Şi simţi în ea o 
izbucnire de revoltă. Un val de căldură o cuprinse şi un 
gând teribil o fulgeră: ce căuta el în această casă? Al cui era 
pruncul pe care fata îl ţinea încă în braţe? Celălalt copil se 
ridică din negura trecutului; îl revăzu în faţă, ca şi pe 
acesta, îi confundă, nemaiştiind dacă nu e acelaşi pe care-l 
avea acum înaintea ochilor. Şi toată bucuria ei, mulţumită 


speranţelor ce i le dăduse doamna Bourdieu, fu spulberată. 
Plecă furioasă, ruşinată, ca pângărită şi ameninţată de toate 
aceste mârşăvii bănuite, pe care le simţea de câtva timp în 
jurul ei, fără să ştie de unde venea fiorul ce-o făcuse să 
tremure. 

Mathieu înţelese că nici Norine, nici Cecile n-o 
recunoscuseră pe doamna Beauchene sub voaletă; şi 
continuă liniştit să-i explice celei dintâi că va stărui să-i 
obţină de la „Asistenţa Publică” un leagăn, scutece, precum 
şi un ajutor bănesc imediat, de vreme ce voia să-şi păstreze 
copilul şi să-l alăpteze. Apoi, avea să-i obţină un ajutor de 
treizeci de franci pe lună, vreme de cel puţin un an. Ar fi 
pentru cele două surori un sprijin puternic, mai ales la 
începutul gospodăriei lor în trei, în camera cu chirie, asupra 
căreia conveniră. Când adăugă că se obligă personal să facă 
faţă primelor cheltuieli pentru puţinul mobilier şi instalarea 
lor, Norine vru să-l sărute. 

— Să ştiţi că e din toată inima. Mă împac întrucâtva cu 
omenirea, când văd un om ca dumneavoastră. Vă rog, 
sărutaţi-l şi pe el, micul meu ştrengar, ca să-i aduceţi noroc. 

Pe strada La Botie, pe când se îndrepta spre uzina 
Beauchene, lui Mathieu îi veni în minte să ia o trăsură şi să-i 
propună Cecilei s-o ducă la părinţii ei, pentru că avea drum 
prin acel cartier. Ea îi explică însă, că trebuie să treacă mai 
întâi pe strada Caroline, pe la sora ei Euphrasie. Cum 
strada asta era în apropiere, o convinse totuşi să se urce, 
spunându-i că o lasă la uşa surorii sale. 

În trăsură, femeia era atât de emoţionată, atât de fericită, 
văzându-şi în sfârşit visul împlinit, încât nu mai ştia cum să-i 
mulţumească. Ochii îi erau plini de lacrimi, râzând şi 
plângând de bucurie. 

— Totuşi, domnule, nu trebuie să mă credeţi o fată rea, 
dacă mă arăt atât de bucuroasă că plec de la părinţi... Tata 
continuă să lucreze, atât cât poate, la uzină, fără să fie 
deloc răsplătit. Mama face, de asemenea, tot ce poate 
acasă, deşi nu mai are putere să facă prea. multă treabă. 


De când Victor s-a întors din armată, s-a însurat, iar acum 
are şi el copii; şi sunt convinsă că va avea mai mulţi decât va 
putea hrăni, căci la regiment, pare-se, i-a pierit pofta de 
muncă. Dar cea mai isteaţă e leneşa de Irma, sora mea cea 
mai mică, atât de drăguță, atât de fină, poate din cauză că e 
mereu bolnavă. Vă amintiţi? că mama tremura de spaimă ca 
nu cumva s-o vadă şi pe ea apucând pe drumuri rele, ca 
Norine? Ei, bine! nici pomeneală, numai ea e cu noroc. Are 
să se mărite în curând cu un funcţionar de la Poştă, care o 
adoră, şi căruia nu i-a dar voie să-i sărute nici măcar o 
şuviţă de păr... Aşa că nu rămânem acasă decât Alfred şi cu 
mine. O, dar ăsta e un adevărat bandit! O spun aşa cum o 
gândesc. Deunăzi a furat, şi cu multă greutate a putut fi 
scos din mâinile comisarului. Cu toate astea, mama are o 
mare slăbiciune pentru el, încât îl lasă să-mi ia tot câştigul. 
Nu, nu! m-am săturat, mai ales că mă înspăimântă groaznic, 
ameninţându-mă că mă bate, că mă, ucide, deşi ştie bine că, 
de când am fost operată, un zgomot cât de mic mă face să 
leşin. Şi zău! pentru că, într-un cuvânt, nici mama, nici tata 
n-au nevoie de mine, nu sunt de condamnat dacă Vreau să 
trăiesc în altă parte, în linişte... Nu e aşa, domnule, căe 
dreptul meu? 

După aceea vorbi despre sora ei, Euphrasie. 

— Oh! biată soră-mea, dacă aţi şti în ce hal a ajuns de 
când a fost operată!... Eu una nu prea am de ce să mă 
plâng, afară de faptul îngrozitor că nu voi avea niciodată 
copii. Mă vedeţi, pot să umblu, nu sunt prea voinică, totuşi 
destul de zdravănă. Pot spune că durerile de şale nu m-au 
mai supărat niciodată. Dar uneori simt ca un cui aici, în 
ceafă, precum şi un nod care mi se urcă din stomac în gât, 
de mă înăbuşă... Dar toate acestea sunt suportabile şi mi se 
pare că sunt în rai când mă gândesc la starea nenorocită în 
care se găseşte biata Euphrasie. Nu vă puteţi închipui o 
asemenea ruină; căsnicia distrusă, bărbatul ei trăieşte în 
aceeaşi cameră cu altă femeie, care găteşte şi are grijă de 
cei trei copii. A îmbătrânit cu douăzeci de ani şi e moale ca 


o cârpă; nu mai poate nici să dea cu mătura prin casă... 
Trebuie să vezi aşa ceva; te cutremuri. 

Apoi, după o scurtă pauză, când trăsura intră pe stradă 
Caroline: 

— Vreţi să urcați s-o vedeţi? Să-i spuneţi câteva vorbe de 
încurajare... Mi-ar părea bine, căci mă duc la ea să-i 
comunic ceva neplăcut. Crezusem că ar putea să facă şi ea 
cutioare, ca mine, să câştige măcar câţiva gologani; iată 
însă că ţine lucrul de mai bine de-o lună, şi dacă nu va fi în 
stare să-l termine, n-am încotro, trebuie să i-l iau înapoi. 

Mathieu consimţi. Sus, în cameră, fu izbit de priveliştea 
cea mai dureroasă, cea mai înspăimântătoare din câte 
văzuse vreodată. 

În mijlocul acestei singure camere, unde dormeau şi 
mâncau, Euphrasie şedea pe-un scaun de paie; să fi jurat că 
e o bătrânică de cincizeci de ani, deşi n-avea decât abia 
treizeci, atât de slăbită, atât de ofilită, de parcă era unul 
dintre acele fructe lipsite deodată de sevă şi care s-au uscat 
în pom. Dinţii îi căzuseră; nu-i mai rămăseseră pe cap decât 
câteva fire de păr alb. Dar ceea ce caracteriza mai ales 
această bătrâneţe timpurie era pierderea de neînchipuit a 
puterii musculare, dispariţia aproape totală a voinţei, a 
energiei, a puterii de muncă, astfel că sta acum zile întregi 
trândăvind, îndobitocită, fără să aibă puterea să mişte un 
deget. 

Când Cecile rosti numele domnului Froment, fostul 
desenator-şef al uzinei, ea nici nu păru că-l recunoaşte, 
nimic n-o mai interesa. Şi cum sora ei îi spuse, în sfârşit, 
pentru ce venise, cerându-i înapoi lucrul pe care i-l 
încredinţase, ea răspunse cu un gest de nespusă oboseală: 

— Ah! ce vrei? mi-e prea greu să lipesc toate bucăţelele 
astea de carton. Nu mai pot, mă trec nădugşelile. 

Atunci, o femeie voinică, ce se afla acolo şi dădea să 
mănânce celor trei copii, împărțindu-le felii de pâine, se 
băgă în vorbă, cu un aer liniştit, dar autoritar. 


— Ar trebui să-i luaţi înapoi lucrul, domnişoară Cecile. Nu 
e în stare să-l facă. Până la urmă, cartonaşele se vor 
murdări aici, şi nu le vor mai primi înapoi. 

Era doamna Joseph, o văduvă de patruzeci de ani, care 
făcea treburi gospodăreşti în cartier; iar Auguste Benard, 
soţul, o rugase la început să vină dimineaţa două ore, să-i 
vadă de casă, când nevastă-sa nu mai avea putere nici 
măcar să încalţe un copil, să pună supa la foc, sau să 
măture. În primele zile, Euphrasie se împotrivise cu furie la 
intrarea acestei femei străine în casa ei; lupta, se îndârjea, 
bolnavă în mania ei pentru curăţenie, de care niciodată nu 
era mulţumită. Apoi, pe măsură ce decăderea ei fizică se 
agravase, trebuise să suporte ca străina să-i ia locul, încetul 
cu încetul. Şi, fireşte, aşa cum se întâmplă în căsniciile 
sărace, unde nevoile se satisfac în modul cel mai expeditiv, 
nu trecu mult până ce doamna Joseph îi luă locul cu totul, 
pe lângă copii şi chiar pe lângă soţul ei. Infirma, după o 
supărare trecătoare, ajunsese într-un asemenea hal de 
ruină fizică, încât nu mai putea fi o soţie pentru bărbatul ei, 
cu toată gelozia care supravieţuia în neputinţa ei. O altă 
femeie se afla acolo; Benard se folosise pur şi simplu de ea, 
ca un bărbat voinic, incapabil să postească, de altminteri 
fără nicio răutate. La început avură loc scene groaznice, 
până în ziua când, bâiguind, tremurând, nenorocita de 
castrată ajunsese buimacă şi resemnată, ca o bătrânică 
ştearsă de pe suprafaţa lumii. Apoi îşi cedase până la urmă 
chiar ea patul conjugal; şi se refugiase în fosta cămăruţă 
întunecoasă a celor două fetiţe ale ei, de frică, din dorinţa 
de-a se piti acolo, ca un animal rănit, lăsând copiii să 
doarmă lângă noua lor mamă. Şi dovadă că nici Benard, nici 
doamna Joseph nu aveau, de fapt, suflet rău, era faptul că o 
ţineau totuşi la ei, inutilă, stânjenitoare, în loc s-o arunce 
afară, cum ar fi făcut atâţia alţii. 

— Iar te-ai aşezat în mijlocul camerei! spuse deodată 
femeia corpolentă, care, într-un du-te-vino grăbit, se 
împiedica mereu de scaun. Ciudat lucru, că nu poţi să stai 


într-un colţ!... Auguste o să se întoarcă pentru gustarea lui 
de la ora patru şi n-o să fie deloc mulţumit dacă nu-şi 
găseşte brânza şi paharul cu vin pe masă. 

Îngrijorată, fără să răspundă, Euphrasie se ridică 
împleticindu-se şi făcu sforţări uriaşe să-şi tragă scaunul 
puţin mai înapoi, lângă masă. Apoi, se aşeză din nou, 
căzând iarăşi într-o stare de prostraţie, extenuată. 

Chiar atunci, pe când doamna Joseph aducea brânza, 
apăru Benard, al cărui şantier se afla în apropiere. Era şi 
acum acelaşi vlăjgan voios: începu să glumească cu 
cumnată-sa, se arătă foarte politicos faţă de Mathieu. 
mulţumindu-i că se interesează de soarta sărmanei lui soţii. 

— Doamne! nu e vina ei, domnule, e-un lucru pe care i-l 
spun mereu. Vinovaţi sunt tâlharii care au scos totul din ea, 
fără să mă prevină măcar. limp de un an aifiziscăe 
vindecată, iar acum vedeţi ce-a devenit, N-ar trebui 
îngăduit să aduci o femeie în asemenea hal, dacă are bărbat 
şi copii, mai ales când nu poate să trăiască din câştigul ei... 
Ştiţi, de altfel, ce-au făcut din Cecile. Şi mai e şi alta, pe 
care au mutilat-o rău, o baroană, trebuie s-o cunoaşteţi 
dumneavoastră. A venit aci deunăzi, să ne vadă. N-am mai 
recunoscut-o; o femeie atât de frumoasă, ce grozăvie! parcă 
ar avea o sută de ani. Eu unul gândesc că ar trebui să fie 
trimişi la puşcărie pentru răul ce ni l-au făcut. 

Apoi, când vru să se aşeze la masă, se împiedică şi el de 
scaunul bietei Euphrasie, care-l urmărea cu ochii, mereu 
speriată, în îndobitocirea ei. 

— Iar eşti printre picioarele mele! Cum naiba faci că mă 
împiedic numai de tine?... Hai, fă loc! 

Nu părea prea brutal, dar ea începu să tremure, cuprinsă 
de-o teamă copilărească, parcă sub ameninţarea unor 
groaznice lovituri care ar fi zdrobit-o. De astă dată avu 
puterea să-şi târască scaunul până în cămăruţa întunecoasă 
unde dormea. Uşa era deschisă şi se refugie acolo; se 
ascunse în întuneric şi nu se mai zări decât ca o făptură 


ştearsă, subţiată, prăbuşită, o bunică foarte bătrână, căreia 
îi trebuie încă ani şi ani până să moară. 

Mathieu înregistră cu o cumplită strângere de inimă 
această spaimă senilă, această supunere înfricoşată a unei 
femei de-al cărei caracter afurisit îşi aminti: arţăgoasă, 
uscată şi aspră, mereu în ceartă altădată cu soră-sa mai 
mare, şi, după aceea, cu soţul ei. Multă vreme, cu ghearele 
scoase ca o fiară, îl terorizase pe acesta din urmă, 
îngenunchindu-l sub toanele ei. Acum tremura la cea mai 
mică vorbă răutăcioasă. Femeia, făptura plină de voinţă, de 
putere de muncă, de viaţă, pierise împreună cu menirea ei 
de soţie şi de mamă. Sexul odată suprimat, nu mai rămânea 
din ea decât această zdreanţă. Şi când te gândeşti că trecea 
în anale drept unul dintre succesele, una dintre minunile lui 
Gaude. Se lăuda cu muncitoarea aceasta, măritată, cinstită, 
scăpată de la o moarte sigură şi redată soţului şi copiilor ei 
mai sănătoasă şi mai voinică. Câtă dreptate avea Boutan 
când zicea că trebuie să aştepţi ca să judeci adevăratele 
rezultate ale acestor splendide şi reuşite operaţii! 

Cecile îi sărută cu multă dragoste pe cei trei copii care 
creşteau, totuşi, în căsnicia asta distrusă. Ochii i se umplură 
de lacrimi şi plecă repede, luându-l şi pe Mathieu, după ce 
doamna Joseph îi dăduse lucrul înapoi. Apoi, ajungând jos, 
pe trotuar: 

— Mulţumesc, domnule Froment, mă duc pe jos până 
acasă... E înspăimântător! V-am spus bine că ne vom simţi 
ca în rai în camera liniştită de care aveţi bunătatea să vă 
ocupați. 

La uzină, Mathieu se duse drept în ateliere, nu obţinu 
nicio informaţie precisă despre batoza lui, comandată de 
câteva luni. 1 se spuse că fiul patronului, domnul Maurice, 
ieşise în interes de afaceri, şi nimeni nu putu să-i dea un 
răspuns precis, mai ales că patronul nu mai trecuse pe- 
acolo de-o săptămână. În sfârşit, află că acesta din urmă, 
sosit dintr-o călătorie chiar în clipa aceea, trebuia să fie sus 
cu doamna. Atunci se hotări să se ducă la Beauchene, nu 


atât pentru batoză, cât pentru rezolvarea unei probleme la 
care ţinea mult: intrarea în uzină a lui Blaise, unul dintre 
gemenii lui. Tânărul, în vârstă de nouăsprezece ani, îndată 
după terminarea liceului, era gata să se însoare cu o fată 
fără zestre, Charlotte Desvignes, ca urmare a unui roman 
de dragoste care dura din copilărie. Părinţii lui, înduioşaţi, 
nu voiseră să-l descurajeze, căci regăsiseră în el sfânta lor 
lipsă de prevedere de odinioară. Dar, ca să-l poată căsători 
imediat, trebuia mai întâi să-i facă o situaţie. Şi pe când 
Denis, celălalt geamăn, intra într-o şcoală de specializare, 
Beauchene, pus la curent, se oferise să-l ia cu dragă inimă 
pe Blaise la el, fericit că poate să-şi arate stima pentru 
averea crescândă a bunilor săi veri, cum le spunea acum. 

Mathieu, care fu introdus în salonaşul cel galben, o găsi 
pe Constance luând o ceaşcă de ceai cu doamna Angelin, 
după întoarcerea lor de la moaşă. Desigur că sosirea 
neaşteptată a lui Beauchene le întrerupsese în chip 
neplăcut dureroasele confidenţe. Sub pretextul că făcuse o 
scurtă călătorie, se întorcea din cine ştie ce efemeră 
aventură, de la vreunul dintre obişnuitele lui ospeţe de 
carne blondă, urmarea vreunei simple întâlniri pe trotuar;. 
şi le obosea pe amândouă femeile cu torentul minciunilor 
lui, încă puţin ameţit de băutură, cu limba cleioasă, cu ochii 
încercănaţi şi aprinşi, exhibând fără ruşine pofta lui de 
viaţă. 

— Ah, dragul meu, strigă el, tocmai povesteam acestor 
doamne că m-am întors de la Amiens... Se fac acolo nişte 
plăcinte cu carne de rață nemaipomenite. 

Apoi, când Mathieu îi vorbi despre Blaise, se lansă în 
adevărate declaraţii de prietenie; era o afacere încheiată, 
să vină tânărul, şi, la început, o să-l pună în birou cu 
Morange, ca să poată să se deprindă cu mecanismul uzinei. 
Sufla din greu, scuipa, răspândind un miros de tutun, de 
alcool, de mosc, adus de pe la prostituate; 

În timp ce soţia lui, care-i surâdea afectuos, aşa cum 
obişnuia de faţă cu lumea, lăsa uneori când doamna Angelin 


îşi întorcea capul, să cadă asupra lui priviri disperate, pline 
de-un dezgust nemărginit. 

Cum Beauchene continua să pălăvrăgească, mărturisind 
că nu ştie în ce stadiu ajunsese construcţia batozei, Mathieu 
observă că Constance, îngrijorată, trăgea cu urechea. 
Intrarea lui Blaise la uzină o lăsase pe gânduri: acum 
suferea din cauza ignoranței cu privire la treburile uzinei 
de care părea că da dovadă soţul ei; şi apoi îi revenea în 
minte chipul Norinei, amintirea vie a copilului, frica de vreo 
nouă uneltire a celor doi bărbaţi. Şi Mathieu, care bănuia 
ce se petrece în mintea ei, începu să vorbească despre 
faimosul rezultat al operaţiilor lui Gaude, povestind 
întâlnirea lui cu Cecile, apoi vizita la Euphrasie. Doamnele 
se înfiorară, deşi Beauchene, foarte excitat, părea că se 
amuză mult pe socoteala amănuntelor delicate, silindu-l pe 
vărul lui să i le dea. Şi, deodată, mama scoase un strigăt de 
uşurare: 

— Ah, iată-l pe Maurice! 

Era fiul ei care venea acasă; singurul zeu căruia îi închina 
acum toată dragostea, toată mândria, prinţul moştenitor 
care va fi împăratul de mâine, care va salva imperiul 
ameninţat, care o va ridica, la dreapta lui, în plină glorie. 1 
se părea frumos, mare, puternic, de nebiruit, la 
nouăsprezece ani, ca un cavaler din legendă. Când le spuse 
că tocmai tratase cu folos o afacere plicticoasă, prost 
pornită de tatăl său, ea îl şi văzu îndreptând toate 
dezastrele, repurtând numai victorii. După aceea bucuria ei 
ajunse la culme când îl auzi făgăduind că batoza va fi 
predată înainte de sfârşitul săptămânii. 

— Dragul meu, ar trebui să iei o ceaşcă de ceai. Prea îţi 
frămânţi mintea, îţi va face bine ceaiul. 

EI primi. Şi, vesel: 

— Ştii că era cât pe-aci să mă strivească un omnibuz 
adineauri, pe strada Rivoli. 

Ea deveni lividă, ceaşca îi scăpă din mână. Dumnezeule 
mare! fericirea ei era la cheremul oricărui accident? Şi, 


încă o dată, groaznica ameninţare trecea pe lângă ea, acel 
fior rece, venit de nu ştia unde, care o îngheţa până-n 
măduva oaselor. 

— Dar, proasto, îi spuse Beauchene râzând, el a strivit 
omnibuzul, de vreme ce-l auzi povestindu-ţi întâmplarea. 
Ah! dragul meu Maurice, ai o mamă tare ridicolă. Eu, care 
ştiu cum te-am făcut, vezi, sunt liniştit. 

În ziua aceea, doamna Angelin se întoarse la Janville cu 
Mathieu. În vagon, unde se aflau numai ei, ochii i se 
umplură iar de lacrimi, fără vreo pricină aparentă. Ea îşi 
ceru iertare, şoptind ca în vis: 

— Să ai un copil şi să-l pierzi, o, se-nţelege, trebuie să fie 
o durere cumplită. Totuşi, a venit, a crescut, ai cunoscut ani 
întregi această bucurie unică, nemărginită. Dar când copilul 
nu vine niciodată, niciodată. Ah! mai bine suferinţa, jalea, 
orice, decât golul acesta! 

La Chantebled, Mathieu şi Marianne întemeiau, creau, 
făceau copii. Şi, în răstimpul celor doi ani care urmară, fură 
din nou biruitori în veşnica luptă a vieţii împotriva morţii, 
prin această sporire continuă a familiei şi a pământului 
fertil, care devenise însuşi sensul existenţei lor, bucuria şi 
puterea lor. Dorinţa trecea prin ei ca o văpaie, divina 
dorinţă îi fecunda, graţie puterii lor de a iubi, de a fi buni, 
de a fi sănătoşi; iar energia lor făcea restul, voinţa de a 
înfăptui, curajul liniştit pentru munca necesară, făuritoarea 
şi orânduitoarea lumii. Şi în timpul acestor doi ani se 
dovediră din nou învingători, dar după o luptă neîntreruptă. 
Totuşi, izbânda era din ce în ce mai cuprinzătoare şi mai 
sigură, pe măsură ce cuceririle se întindeau peste întregul 
domeniu. Grijile mărunte din primele zile dispăruseră, 
acum greul era să conducă cu multă înţelepciune, cu multă 
judecată. Spre nord, spre platou, de la ferma Mareuil până 
la ferma Lillebonne, totul era în stăpânirea lor; nu mai 
exista niciun petic de pădure care să nu le aparţină; un lot 
vast, de vreo două sute de hectare, care adăuga 
învecinatelor ogoare de cereale, unduitoarei mări de grâu, 


un regal parc de arbori seculari. În afară de defrişări 
chibzuite, judecând că nu trebuie să-l ţină fără folos, numai 
pentru frumuseţea lui, Mathieu fusese de părere să 
unească prin mai multe alei largile rarişti, schimbate în 
păşuni; şi vitele fură aduse acolo, o întreagă crescătorie, 
care izbuti de minune. Arca plină de viaţă se înmulţi, spori 
cu aceste câteva sute de animale, se revărsă, în curând, 
printre copacii falnici. Şi aici se vădi un nou spor de 
rodnicie; staulele înzecite, târle înfiinţate, căruţe întregi de 
bălegar ce  îngraşă pământul, pentru o fertilitate 
nemaipomenită. Copii, copii puteau să se nască mereu; 
laptele curgea în valuri, turmele nenumărate erau aici, ca 
să-i îmbrace şi să-i hrănească. Alături de holdele coapte, 
pădurile îşi legănau frunzişurile, fremătătoare de seminţele 
veşnice care germinau în umbra lor, sub soarele strălucitor. 
Nu mai rămânea de cucerit decât un singur lot, acela al 
ultimelor povârnişuri nisipoase, în partea de răsărit, pentru 
ca imperiul să fie complet. Ceea ce răscumpăra toate 
lacrimile de altădată, toate grijile chinuitoare din primii ani 
de muncă. 

Apoi, în timp ce Mathieu îşi termina opera de cucerire, 
Marianne avu bucuria, în cursul acestor doi ani, să-şi 
căsătorească primul copil, pe când ea însăşi era din nou 
gravidă, gata să nască. La fel ca şi ţărâna reavănă, rămânea 
fecundă, chiar în anii maturității, când sămânţa ieşită din 
pântecul său era pe cale de-a da viaţă la rândul ei. 
Căsătoria lui Blaise, la nouăsprezece ani, cu o fată 
adorabilă, de optsprezece ani, o poveste de dragoste de 
prospeţimea unui buchet de flori, născută pe potecile 
înflorite din Chantebled, de pe când aveau vreo doisprezece 
ani, fu o sărbătoare fermecătoare, plină de nemărginite 
speranţe. Ceilalţi opt copii erau de faţă: fraţii cei mari, 
Denis, Ambroise, Gervais, care-şi terminau studiile; Rose, 
fiica cea mai mare, care la vârsta de paisprezece ani 
promitea să devină o femeie plină de sănătate şi frumuseţe, 
voioasă şi fericită; apoi Claire, copilă încă; Gregoire, abia 


intrat la liceu, fără a mai socoti pe cele două fetiţe mai mici, 
Louise şi Madeleine. Lumea de prin satele vecine alergă din 
curiozitate, să vadă ceata veselă conducându-şi fratele cel 
mare la primărie. Fu un alai minunat, cu flori, cu trupuri 
primăvăratice, o netulburată fericire care înduioşa inimile. 
De altfel, în zilele de vacanţă, când familia se ducea cu tot 
cârdul la târgul din vreun sat, de-a lungul drumurilor era o 
adevărată goană: în trăsură, călare, pe bicicletă, cu părul în 
vânt, printre hohote de râs, încât oamenii cumsecade se 
opreau în loc şi priveau cu drag, atât de frumoasă era 
priveliştea. Oamenii strigau în glumă: „lată trupa care 
trece!”, ca şi cum ar fi spus că nimic nu le rezistă, că ţinutul 
era al lor prin dreptul cuceritorului, de când se năştea câte 
unul o dată la doi ani. Întreg ţinutul participa, până la urmă, 
la această bucurie, la sănătatea şi puterea asta care se- 
nmulţea astfel, plină de voioşie, năpădind tot orizontul. Şi 
de astă dată, după aceşti doi ani, Marianne născu încă o 
fetiţă, Marguerite, al zecelea copil al ei. Naşterea fu uşoară; 
dar, după aceea, fu totuşi cuprinsă de-o febră 
îngrijorătoare, când i se opri şi laptele, criză care-o nelinişti 
pentru o clipă, în teama că n-o va mai putea alăpta pe 
ultima venită pe lume, cum îi alăptase pe toţi ceilalţi. Şi 
când Mathieu o revăzu pe picioare şi cu zâmbetul pe buze, 
cu scumpa lor micuță, Marguerite, la sân, o sărută cu 
pasiune, trecând peste toate necazurile şi durerile. Încă un 
copil, încă un strop de bogăţie şi putere, o nouă forţă 
aruncată în lume, încă un ogor însămânţat pentru ziua de 
mâine. 

Şi era mereu opera cea mare, opera cea bună, opera 
fecundității, care se întindea pe pământ şi prin femeie, 
biruitoare peste distrugeri, creând mijloace de trai fiecărui 
copil, iubind, voind, luptând, muncind în suferinţă, mergând 
fără încetare spre mai multă viaţă, spre mai multă speranţă. 


V 


Mai trecură doi ani. Şi în timpul acestor doi ani Mathieu 
şi Marianne mai avură un copil, un băieţaş. Şi de data asta, 
în timp ce familia se mărea, creştea şi domeniul 
Chantebled, cu toate pârloagele care se-ntindeau spre 
răsărit, până la satul Vieux-Bourg. Dar acum, ultimul lot 
fusese dobândit; cucerirea domeniului era, în sfârşit, 
completă, cu cele cinci sute de hectare de pământ, 
odinioară necultivate, cumpărate când va de tatăl lui 
Seguin, fostul furnizor al armatei, ca să-şi instaleze acolo o 
locuinţă regească. Acum, de la un capăt la celălalt, aceste 
pământuri deveneau roditoare. O fertilitate imensă se 
dovedise acolo, sub străduinţele neîntrerupte ale omului. 
Numai peticul de pământ aparţinând soţilor Lepailleur, care 
se încăpăţânaţi să nu-l vândă, tăia câmpia asta verde cu o 
fâşie de argilă pietroasă, pustiită de uscăciune. Era 
cucerirea nebiruită a vieţii, fecunditatea lărgindu-se sub 
soare, munca mereu creatoare, fără întrerupere, deasupra 
piedicilor şi durerilor, compensând pagubele, punând, în 
orice clipă, în vinele pământului, mai multă energie, mai 
multă sănătate şi mai multă bucurie. 

Blaise, care avea acum o fetiţă de zece luni, locuia, din 
iarna trecută, la uzină şi ocupa acolo fostul mic pavilion, 
unde maică-sa îl născuse odinioară pe fratele său Gervais. 
Charlotte, soţia lui, blondă şi plină de graţie, îi încântase 
până-ntr-atât pe soţii Beauchene prin farmecul ei tânăr şi 
fraged de floare, încât chiar Constance, cucerită, dorise ca 
tinerii să locuiască aproape de dânsa. Adevărul era că 
doamna Desvignes făcuse din cele două fiice ale ei, 
Charlotte şi Marthe, două făpturi adorabile. La moartea 


soţului ei, fost salariat la un agent de schimb, care-o lăsase 
la treizeci de ani cu averea total compromisă, avusese 
înţelepciunea să-şi formeze un mic venit, spre a se retrage 
la Janville, locul ei de baştină, unde îşi închinase toată viaţa 
ei educaţiei fiicelor sale. Ştiindu-le cu o zestre mult prea 
mică, le crescuse foarte bine, cu gândul că educaţia le va 
ajuta să se mărite, ceea ce, printr-o întâmplare, îi reuşise. O 
afectuoasă prietenie se legase între ea şi familia Froment; 
copiii se jucau împreună, nevinovatul roman de dragoste 
care sfârşise prin căsătoria lui Blaise cu Charlotte începuse 
de la acele jocuri copilăreşti. Şi când aceasta se măritase la 
vârsta de optsprezece ani, sora ei Marthe, care avea 
paisprezece, devenise prietena nedespărţită a  Rosei 
Froment, de aceeaşi vârstă, frumoasă ca ea şi tot pe atât de 
brună pe cât de blondă era cealaltă. Charlotte, o fire mai 
delicată, mai slăbuţă decât sora ei mai mică, cu o 
inteligenţă profundă, şi o fire veselă, se pasionase din 
simplu amuzament pentru pictură, pe care doamna 
Desvignes voise ca fiica ei s-o înveţe, punând-o să ia lecţii de 
desen. Drept care ajunsese să picteze miniaturi foarte 
drăguţe: o sursă de câştig în caz de nenorocire în viaţă, 
cum spunea maică-sa. Şi, desigur, în primirea lipsită de 
asprime pe care i-o făcuse Constance, căreia îi pictase pe- 
un medalion chipul asemănător, dar flatat, se vedea mult 
stima femeii burgheze pentru o educaţie frumoasă. 

De altfel, Blaise, care moştenise de la tatăl său flacăra 
creatoare, munca arzătoare, cu neîntrerupt elan, devenise 
foarte repede pentru Maurice un ajutor preţios, de îndată 
ce fusese pus la curent cu lucrările uzinei, după o scurtă 
trecere prin biroul lui Morange. Şi chiar Maurice, care era 
din ce în ce mai puţin ajutat de tatăl său, din cauza 
neîntreruptelor aventuri ale acestuia, stăruise ca tânărul 
menaj să locuiască în pavilion; astfel, mama, prosternată în 
faţa fiului său, nu putuse decât să i se supună, plină de 
respect. Manifesta o încredere nemărginită în excepţionala 
lui inteligenţă. Îşi terminase studiile destul de bine, cam 


greoi, pricepând anevoie, totuşi sârguitor, în ciuda 
neîncetatelor întârzieri pricinuite de bolile avute în 
copilărie. Cum vorbea puţin, ea îl credea un geniu tăcut, ale 
cărui fapte aveau să uimească într-o zi. Nu avea nici 
cincisprezece ani când Constance spunea despre el, în 
adoraţia ei: „Oh! e un cap!” Şi, fireşte, Blaise nu era 
acceptat de ea decât sub titlul de aghiotant necesar, 
servitorul umil, mâna care avea să execute poruncile 
stăpânului, ce ştia şi hotăra totul. Era atât de voinic, atât de 
frumos, acum, pe cale de-a ridica din nou uzina, 
compromisă de decăderea lentă a părintelui, şi în drum 
spre bogăţia formidabilă, spre triumful definitiv al fiului 
unic, visat de ea, pregătit de ea cu atâta trufie, cu atâta 
egoism, de atâţia ani! 

Atunci s-a produs lovitura de trăsnet. Blaise primise, 
după oarecare şovăire, să locuiască în micul pavilion vecin, 
conştient de rolul de unealtă supusă, la care înțelegeau să-l 
reducă. Pe urmă, după lăuzia soţiei sale, în faţa naşterii 
primului copil, o fetiţă, se hotărâse, plin de curaj, primind 
lupta, aşa cum o primise altă dată şi tatăl său, şi gândindu- 
se la familia numeroasă la care se putea aştepta şi el. Şi 
într-o dimineaţă, pe când se urca spre biroul lui Maurice 
pentru a-i primi ordinele, află chiar de la Constance că nu-l 
lăsase pe fiul ei să se scoale din pat, văzându-l zdrobit, după 
o noapte rea. Altminteri, nu se arăta prea neliniştită: 
trebuie să fie doar o uşoară oboseală, pentru că cei doi veri 
se istoviseră, timp de opt zile, muncind la o considerabilă 
predare de marfă, care făcuse toată uzina să duduie. Pe de 
altă parte, în ajun, Maurice, transpirat şi cu capul gol, 
făcuse imprudenţa să stea sub un şopron, în curent, în timp 
ce se experimenta o maşină. Seara se declară o febră mare 
şi Boutan fu chemat în grabă. A doua zi, acesta, alarmat, 
fără s-o prea spună, de mersul fulgerător al bolii, ceru să se 
facă un consult; veniră doi dintre colegii lui, care fură 
imediat de aceeaşi părere. Era o ftizie galopantă, cu un 
caracter infecțios deosebit, ca şi cum boala, întâlnind un 


organism predispus, ca un teren apt pentru un incendiu, 
căpăta o putere de distrugere extraordinară. Beauchene 
lipsea, veşnic pe drumuri. În ciuda figurilor prea grave ale 
medicilor, care nu voiau să pară brutali, Constance 
rămânea, cu toată crescânda ei îngrijorare, plină totuşi de 
speranţa îndârjită că fiul ei, eroul, zeul reazimul propriei 
sale vieţi, nu putea fi chiar atât de serios bolnav şi să 
moară. A treia zi, muri în braţele ei, chiar în noaptea când 
Beauchne, chemat telegrafic, se întorcea acasă. În 
definitiv, nu era decât ultima descompunere a sângelui 
subţiat al unui burghez, stricat de la sursă, dispariţia 
bruscă a unei biete făpturi mediocre, bolnăvicioase din 
copilărie, îndărătul unei aparenţe de sănătate. Dar ce 
trăsnet pentru părinţi, cărora toate calculele le erau 
distruse! Unicul moştenitor, prinţul industriei, pe care-l 
doriseră numai din calcul, dintr-un egoism de nezdruncinat, 
trecea ca o umbră, şi cumplita realitate li se ridica în faţă, 
acum când braţele lor nu mai puteau să cuprindă decât 
vidul. De la o clipă la alta, copilul se stinsese. 

Blaise se afla împreună cu părinţii la căpătâiul patului, în 
clipa când Maurice îşi dădea duhul, pe la orele două 
dimineaţa; de îndată ce putu, anunţă telegrafic moartea la 
Chantebled. Sunau orele nouă când, în curtea fermei, 
Marianne, foarte palidă, profund tulburată, îl chemă pe 
Mathieu. 

— Maurice a murit!... Doamne! unicul lor fiu, bieţii 
oameni! 

Rămaseră amândoi ca trăsniţi, încremeniţi de-un fior 
rece. Abia aflaseră că e bolnav, dar nu credeau că e ceva 
grav. 

— Am să mă-mbrac îndată, spuse Mathieu, şi am să iau 
trenul de la ora zece şi un sfert. Trebuie să mă duc să-i 
îmbrăţişez. 

Marianne, deşi însărcinată în a opta lună, se hotări să 
meargă şi ea. Ar fi suferit dacă n-ar fi putut să le dea 
această dovadă de dragoste verilor ei, care se arătaseră 


atât de buni faţă de Blaise şi de tânăra lui soţie. Şi apoi, îşi 
simţea într-adevăr inima sfâşiată de această nenorocire. 
Întârziind cu împărţirea treburilor de peste zi, ajunseră 
amândoi la gara din Janville tocmai la timp să prindă trenul 
de zece şi un sfert. Trenul pornise, când dădură cu ochii de 
Lapailleur şi de fiul lor Antonin, instalaţi în compartimentul 
unde, zoriţi, intraseră şi ei. 

Văzându-i că pleacă împreună, ceremonioşi, morarul 
crezu că se duc la o nuntă; dar când află că se duc să facă o 
vizită de condoleanţe, spuse: 

— Atunci e tocmai contrariul. Oricum, asta te face să mai 
ieşi puţin, să te distrezi. 

De când Mathieu ieşise învingător, cucerind şi fertilizând 
în întregime vastul domeniu, Lepailleur îi arăta burghezului 
acesta oarecare respect. Dar, deşi nu putea să tăgăduiască 
rezultatele obţinute, tot nu se da învins; continua să 
rânjească pe furiş, având aerul că aşteaptă vreo urgie a 
pământului sau a cerului care să-i dea dreptate. Nu voia 
deloc să admită că a greşit; repeta întruna că ştie el ce ştie 
şi că într-o zi se va vedea bine dacă meseria de ţăran nu e 
cea din urmă dintre meserii, de când cu falimentul acestei 
murdare şi ticăloase de ţarini, unde nu mai creştea nimic. 
De altfel, îşi avea răzbunarea, această limbă de pământ ce-o 
lăsa necultivată, ca un protest împotriva domeniului vecin 
pe care îl despărţea în două, îl pângărea. Asta îl făcea 
ironic. 

— Iar noi, continuă el în zeflemea, plin de îngâmfare, 
mergem şi noi la Paris... lacă! ne ducem să-l instalăm acolo 
pe domnul acesta. 

Şi arăta spre fiul său, Antonin, în vârstă de optsprezece 
ani, un vlăjgan roşcovan, cu un cap lunguieţ ca al tatălui 
său, dar mai molâu, cu faţa presărată de câteva tuleie de 
barbă rară şi decolorată. Era îmbrăcat orăşeneşte, eu 
pălărie de mătase, mănuşi, cravată de-un albastru aprins. 
După ce uimise Janville-ul cu succesele lui de la şcoală, 
arăta acum un dezgust atât de mare pentru orice muncă 


manuală, încât tatăl său se hotări să facă din el, cum spunea 
adesea, un parizian. 

— Te-ai hotărât, aşadar e definitiv? întrebă din politeţe 
Mathieu, care fusese pus la curent. 

— Vezi bine, de ce să-l silesc să muncească până îl trec 
sudorile, fără cea mai mică speranţă de îmbogăţire? Nici 
taică-meu, nici eu n-am putut niciodată să punem o para 
deoparte cu blestemata asta de moară, ale cărei pietre mai 
mult putrezesc decât macină grâu. De altminteri, tot aşa se 
întâmplă şi cu ogoarele noastre nenorocite, care produc 
mai mult pietriş decât bani. Ei bine, pentru că a învăţat 
carte, n-are decât să facă cum îl taie capul, să se ducă la 
Paris, să-şi încerce norocul! Numai la oraş te poţi descurca. 

Doamna Lepailleur, care nu-şi slăbea băiatul din priviri, 
plină de admiraţie faţă de el, ca odinioară faţă de soţ, spuse 
la rându-i, cu un aer fericit: 

— Da, da, i-am găsit un loc de secretar la maestrul 
Rousselet, avocatul... l-am închiriat o mică odaie şi i-am 
făcut rost de mobilă, de rufărie; iar azi e ziua cea mare; va 
dormi acolo la noapte, după ce vom fi cinat toţi trei într-un 
restaurant bun... Ah, sunt foarte mulţumită, iată-l pornind 
în viaţă! 

— Şi poate ajunge ministru, spuse Mathieu zâmbind. Cine 
ştie? Totul e cu putinţă. 

Era exodul satelor spre oraşe; era nerâbdarea 
înfrigurată pentru o rapidă îmbogăţire; părinţii înşişi 
sărbătoreau plecarea fiului însoţindu-l pe fugar, în graba 
trufaşă de a urca împreună cu el o treaptă mai sus. Şi ceea 
ce-l făcea pe fermierul din Chantebled să zâmbească, el 
care din orăşean se făcuse ţăran, era şi acest schimb 
reciproc de situaţii: fiul morarului mergea la Paris, în. timp 
ce el se întorsese lângă țarină, mama universală a oricărei 
forţe şi a oricărei regenerări. 

Antonin se porni şi el să râdă, cu aerul acela de om leneş 
şi şiret, atras mai ales de petrecerile din Paris. 


— O! n-am poftă să ajung ministru. Prea multă bătaie de 
cap... Mi-ar plăcea mai mult să câştig imediat un milion, ca 
pe urmă să mă odihnesc. 

Soții Lepailleur râseră zgomotos, încântați de spirit. O, 
băiatul lor va ajunge departe, cu siguranţă! 

Marianne, tăcută, cu inima grea, din pricina doliului la 
care avea să ia parte, vru totuşi să spună ceva. Şi întrebă de 
ce n-au luat-o şi pe micuța Therese la petrecere. Lepailleur 
răspunse scurt şi aspru că nu vrea deloc să se încurce cu un 
copil de şase ani, care nu ştie încă să se poarte. „lată una, 
ce să zic, care ar fi făcut mai bine să rămână unde era, 
pentru că face numai pozne în casă!” Şi, la mirarea 
Mariannei, care declară că rareori văzuse o fetiţă atât de 
inteligentă şi atât de drăguță, doamna Lepailleur răspunse 
cu mai multă blândeţe: 

— E isteaţă, ce-i drept, totuşi fetele nu pot fi trimise ia 
Paris; trebuie să li se asigure viitorul, ceea ce îţi dă multă 
bătaie de cap şi-ţi cere multă cheltuială. În sfârşit, să nu mai 
vorbim de asta, deoarece suntem atât de fericiţi în 
dimineaţa asta. 

La Paris, la ieşirea din Gara de Nord, familia Lepailleur fu 
smulsă şi împinsă de vârtejul brutal al mulţimii, în care se 
pierdu. 

Când trăsura se opri pe Quai d'Orsay, în faţa locuinţei 
soţilor Beauchene, Mathieu şi Marianne recunoscură, la 
marginea trotuarului, cupeul familiei Seguin. Le văzură 
înăuntru pe cele două fete, Lucie şi Andree, care aşteptau 
tăcute, nemişcate, înapoia geamurilor, în rochii de culoare 
deschisă. Şi în timp ce se apropiau de uşă, o văzură pe 
Valentine ieşind ea o furtună, extrem de grăbită. Dar când îi 
zări, îşi luă un aer de adâncă mâhnire şi adresă cuvintele de 
circumstanţă: 

— Vai! ce nenorocire cumplită, unicul fiu! 

Apoi continuă, într-o avalanşă de cuvinte: 

— E foarte firesc, aţi venit şi dumneavoastră, ca şi mine... 
închipuiţi-vă că nu e nicio oră de când am aflat, din 


întâmplare, despre această nenorocire; şi, spre norocul 
meu, fetele mele erau îmbrăcate, iar eu tocmai mă 
îmbrăcam să ne ducem la celebrarea unei cununii, o 
verişoară a prietenului nostru Santerre care se mărită cu 
un diplomat. Unde mai pui că toată după-amiaza sunt 
ocupată. De aceea, deşi ceremonia are loc la unsprezece şi 
un sfert, n-am şovăit şi am venit întâi aici, înainte de-a mă 
duce la biserică; şi, fireşte, am urcat numai eu, fetele mă 
aşteaptă jos, în trăsură. Vom întârzia puţin la cununie... Să-i 
vedeţi pe bieţii părinţi, în casa lor goală, lângă trupul pe 
care l-au aşezat frumos pe pat. [i se rupe inima! 

Mathieu o privea, uimit să constate că nu mai 
îmbătrânea; dogoarea vieţii sale înfierbântate o lăsase 
parcă uscată. Ştia în ce hal de destrămare se găsea căsnicia 
lor, fiind în permanente legături de afaceri cu ei. Seguin 
locuia acum făţiş la Nora, fosta institutoare, care preferase 
să i se mobileze un mic apartament în bulevardul Antin, de 
când frumoasa convieţuire în patru se stricase. lată de ce 
fixase, la amanta lui, chiar şi întâlnirea pentru iscălirea 
vânzării definitive şi totale a domeniului de la Chantebled. 
Iar de când Gaston intrase la Saint-Cyrit+, Valentine locuia 
numai cu cele două fete, în vasta şi luxoasa locuinţă, în care 
vântul ruinei îşi desăvârşea opera de distrugere lentă. 

— Aş dori ca Gaston să ceară învoire să ia parte la 
înmormântare, pentru că nu sunt sigură dacă tatăl său e la 
Paris în momentul acesta... Şi prietenul nostru Santerre 
pleacă mâine într-o scurtă călătorie. Ah! nu numai morţii se 
duc; e înspăimântător numărul celor vii care ne părăsesc, 
dispar... Nu-i aşa, scumpă doamnă? Viaţa e foarte tristă! 

Un fior uşor îi trecu pe faţă; era ameninţarea apropiatei 
rupturi pe care o simţea că vine de câteva luni în pregătirile 
pline de dibăcie cu care Santerre o înconjura, un plan 
ascuns şi multă vreme chibzuit, o ultimă reîntrupare a 
romancierului, pe care n-o bănuise încă. Făcu un gest 
cucernic, de femeie evlavioasă: 

— Suntem în mâna lui Dumnezeu. 


Marianne, care zâmbea celor două fete, mereu tăcute, 
nemişcate în cupeul închis, schimbă vorba. 

— Ce mari şi frumoase s-au făcut! Andree a dumitale e 
adorabilă... Ce vârstă are Lucie? În curând va fi bună de 
măritat. 

— Ah, numai să nu te audă, spuse Valentine, ar izbucni în 
lacrimi! Are şaptesprezece ani; dar, cât despre minte, n-are 
nici doisprezece. Mă credeţi că azi-dimineaţă plângea, nu 
voia să meargă la această cununie, spunând că-i face rău? 
Vorbeşte mereu de mănăstire, va trebui să luăm o 
hotărâre... Andree, la treisprezece ani, e o adevărată 
femeie. Dar şi asta e prostuţă, parcă ar fi un miel. Uneori 
mă îmbolnăvesc, atât de mult mă enervează blândeţea ei. 

Şi sfârşi prin a se urca în cupeu, strângând mâna 
Mariannei, când observă că e însărcinată. 

— Zău! mi-am pierdut capul. Nici nu te-am întrebat cum 
o duci cu sănătatea!... Eşti într-a opta lună, nu-i aşa? Al 
unsprezecelea copil. E îngrozitor, îngrozitor! În sfârşit, de 
vreme ce-ţi prieşte... Vai de bieţii oameni pe care o să-i 
vedeţi acolo sus! lată o casă care va rămâne goală! 

Când cupeul plecă, Mathieu şi Marianne se gândiră că, 
înainte de-a se urca, ar trebui să treacă pe la pavilion, unde 
copiii lor le-ar da poate vreo informaţie folositoare. Dar nici 
Blaise, nici Charlotte nu se aflau acolo. N-o găsiră decât pe 
servitoare, care o supraveghea pe micuța Berthe. Încă din 
ajun, servitoarea nu-l mai văzuse pe stăpânul ei, rămas 
acolo sus, lângă mort. Cât despre doamna, se urcase şi ea 
de azi-dimineaţă; ba chiar dăduse dispoziţie să i-o aducă 
acolo pe Berthe, la amiază, la ora suptului, să nu se mai 
obosească ea să coboare, atât de mult dorea să nu lipsească 
de acolo nicio clipă. Şi la întrebarea Mariannei, surprinsă, 
ea îi răspunse: 

— Doamna şi-a luat cutia cu culori, explică servitoarea. 
Cred că face portretul bietului tânăr care a murit. 

Străbătând curtea uzinei, Mariannei şi lui Mathieu li se 
strânse inima de liniştea mormântală care domnea acolo, în 


acest vast oraş al muncii, atât de zgomotos altădată. 
Moartea venise pe neaşteptate, şi toată viaţa aceea intensă 
se oprise dintr-odată; maşinile - reci şi mute; atelierele - 
tăcute şi pustii. Nu se mai auzea niciun zgomot, nicio 
tresărire, nici măcar, cât de vag, suflul acelor aburi care, 
parcă, erau însăşi respiraţia uzinei. Odată mort stăpânul, 
murise şi ea. Şi mâhnirea lor crescu când trecură din uzină 
în casă prin singurătatea adâncă ce domnea; sala adormită, 
scara parcă înfiorată şi ea de tăcere grea, toate uşile 
deschise acolo sus, ca într-o casă nelocuită, părăsită de 
multă vreme. În anticameră nu întâlniră niciun servitor. 
Salonul însuşi le păru gol, în semiîntuneric, cu storurile de 
muselină brodată lăsate până jos, cu fotoliile aşezate de jur 
împrejur, la fel ca în zilele de recepţie, când era aşteptată 
lume multă. În sfârşit, se treziră în faţa unei umbre, a unei 
făpturi de nerecunoscut, care, ridicându-se din mijlocul 
camerei, mergea cu paşi mărunți. Era Morange, cu capul 
gol, în redingotă, care alergase imediat ce aflase cumplita 
veste, la fel de punctual şi cu aceeaşi înfăţişare corectă cu 
care ar fi venit şi la birou. Parcă era la el acasă; primea 
lumea, speriat, zăpăcit de pierderea acestui copil, a cărui 
neaşteptată dispariţie părea că-i redeşteaptă în minte 
îngrozitoarea moarte a fiicei lui. Rana i se redeschisese în 
suflet; era livid, cu barba lui mare, căruntă, atât de buimac 
că se împleticea neîncetat, uitând unde se află, făcând din 
durerea de aici propria lui durere. 

Când recunoscu vizitatorii, repetă şi el cuvântul ce ieşea 
din gura tuturor: 

— Ce groaznică nenorocire, unicul lor fiu! 

Le strânse mâna şi, abia şoptind, le spuse că doamna 
Beauchene, zdrobită, se retrăsese o clipă, în timp ce, jos, 
Beauchene şi Blaise se ocupau cu de-amănuntul de 
formalităţile de înmormântare. Şi reluându-şi umbletul lui 
încet de maniac, le arătă cu un gest camera alăturată, ale 
cărei uşi erau larg deschise. 


— E acolo, pe patul în care a murit. S-au pus flori, e 
foarte bine... Puteţi intra. 

Era într-adevăr camera lui Maurice. Se trăseseră grelele 
perdele, astfel că era complet întuneric. Lângă pat ardeau 
lumânări, aruncând o lumină blândă pe faţa mortului. foarte 
liniştită şi albă, cu ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit. Nu se 
schimbase deloc, părea numai slăbit, purificat prin 
năprasnica lovitură care-l doborâse. Mâinile împreunate 
ţineau un crucifix. Florile, nişte trandafiri risipiţi pe cearşaf, 
îi făceau un culcuş primă văratic. Mirosul lor, amestecat cu 
acela de ceară caldă, devenise puţin cam înăbuşitor, în 
mijlocul marii tăceri ce se răspândea din această tragică 
încremenire. Şi în acest semiîntuneric, unde numai patul se 
vedea, niciun suflu nu agita flacăra înaltă şi dreaptă a 
lumânărilor. 

Când Mathieu şi Marianne intrară, o zăriră aproape de 
uşă, după un paravan, pe nora lor Charlotte, care şedea, 
pe-un scaun, luminată de-o mică lampă, cu un carton pe 
genunchi, desenând capul mortului între trandafiri. Cedase 
dorinţei fierbinţi a mamei, deşi i se strângea inima să 
execute o asemenea lucrare, la vârstă ei de douăzeci de ani. 
De trei ore se afla acolo, silindu-se, dându-şi toată osteneala 
să reuşească; era foarte palidă, de-o nemaipomenită 
frumuseţe tinerească, cu faţa ei ca o floare, ochii albaştri, 
larg deschişi, cu părul ca o fină pulbere de aur. Când 
Mathieu şi Marianne se apropiară, nu vru să le vorbească, 
le făcu doar un semn din cap. Dar sângele îi revenise puţin 
în obraz, iar ochii ei suriseră. Şi când, fără niciun zgomot, 
se întoarseră în salon, după ce rămăseseră acolo o clipă, 
într-o contemplare dureroasă, ea îşi continuă lucrul, 
singură în faţa mortului, printre trandafiri şi lumânări. 

În salon, Morange umbla mereu de colo până colo, ca o 
umbră rătăcitoare. Mathieu rămase în picioare, în timp ce 
Marianne, căreia starea ei nu-i îngăduia oboseli prea mari, 
se aşeză lângă uşă. Nu schimbară niciun cuvânt; aşteptarea 
grea continuă, în tăcerea înăbuşitoare a acestor camere 


închise, învăluite în umbră. Peste vreo zece minute, o nouă 
vizită se anunţă: o doamnă şi un domn, pe care la început 
nu putură să-i recunoască. Morange se înclinase şi îi 
întâmpinase cu totul năucit. Apoi, cum doamna nu lăsa 
deloc mâna însoţitorului ei, conducându-l printre mobile ca 
pe-un orb, să nu se lovească, Marianne şi Mathieu îi 
recunoscură. pe soţii Angelin. Încă din iarna trecută îşi 
vânduseră casa din Janville, ca să se instaleze la Paris, loviți 
de-o ultimă nenorocire: pierderea aproape totală a micei lor 
averi, din cauza crahului unei mari bănci. Soţia, căutând o 
ocupaţie, fusese de curând numită la „Asistenţa publică” 
doamnă delegată, una dintre acele inspectoare care le 
supraveghează pe mamele ajutate, vizitează copiii, fac 
rapoarte. Şi, după cum spunea, cu un surâs amar, era şi 
asta o mângâiere, de-a se ocupa de lumea celor mici, ea, a 
cărei sterilitate, de astă dată certă, o deznădăjduia. Cât 
despre soţ, el avea vederea din ce în ce. mai slăbită; 
trebuise să renunţe la pictură, şi acum nu mai trăia decât 
deznădăjduit şi ursuz în viaţa lui ratată, nimicită. 

Cu paşi mărunți, ca şi cum ar fi condus un copil, doamna 
Angelin îl duse lângă Marianne, îl aşeză chiar ea în fotoliul 
de alături. Îşi păstrase înfăţişarea dârză de muşchetar, însă 
devastată de griji, cu părul alb la patruzeci şi patru de ani. 
Şi ce amintiri evoca această doamnă tristă conducând un 
infirm celor ce nu puteau uita tânără lor căsnicie plină de 
dragoste şi frumuseţe, în bucuria lipsită de griji a iubirii lor 
nepăsătoare, bătând potecile discrete ale Janvilleului! 

De cum ţinu în mâinile-i tremurânde mâinile Mariannei, 
doamna Angelin, la rândul ei, nu găsi decât cuvintele pline 
de jale, îngânate foarte încet: 

— Ah! ce nenorocire cumplită, unicul fiu! 

Ochii i se umplură de lacrimi şi nu vru să se aşeze până 
nu intră o clipă în cameră, să-l vadă pe cel decedat. Când se 
întoarse, îşi înăbuşi suspinele în batistă, se prăbuşi pe-un 
fotoliu, între Marianne şi domnul Angelin, sărmanul ei soţ, 
care rămânea nemişcat, privind în gol cu ochii lui ficşi. Şi 


tăcerea se lăsă din nou în casa moartă, unde nu mai urca 
larma uzinei, stinsă, pustie şi îngheţată. 

În sfârşit, apăru şi Beauchâne, urmat de Blaise. Părea 
îmbătrânit cu zece ani, în urma grelei lovituri pe care-o 
primise. Parcă i-ar fi căzut deodată cerul pe cap. Niciodată, 
în egoismul lui triumfător, în trufia-i de bărbat puternic, în 
mijlocul tuturor plăcerilor, nu se gândise că un asemenea 
dezastru ar fi cu putinţă. Niciodată nu voise să creadă că 
Maurice ar putea fi bolnav; un asemenea gând i se părea ca 
un fel de atentat la propria lui sănătate, convins că făcuse 
un băiat voinic, sfidând orice nenorocire. Se credea mai 
presus decât trăsnetul, convins că nicio nenorocire n-ar 
cuteza să-l atingă. Dar, la prima lovitură a soartei, se 
arătase slab ca o femeie, cu trupul istovit, moleşit, încă de 
pe-acum, de viaţa lui imorală, de descompunerea lentă a 
facultăţilor sale. Plânsese ca un copil la căpătâiul fiului 
mort, înaintea tuturor vanităţilor lui zdrobite, a tuturor 
socotelilor lui reduse la neant. Trecuse trăsnetul şi nu mai 
rămăsese nimic, într-o singură clipă, viaţa îi era spulberată, 
lumea îi părea neagră şi goală. Şi rămânea palid, doborât, 
cu faţa lui mare, puhăvită de durere, cu pleoapele grele, 
înroşite de lacrimi. 

Când îi zări pe soţii Froment, crezu că are să leşine şi 
veni spre ei, clătinându-se, cu braţele deschise, sufocat de 
noi suspine. 

— Ah! sărmanii mei prieteni, ce lovitură năprasnică! Şi 
nici n-am fost acasă! Când m-am întors, îşi pierduse 
cunoştinţa, nici nu m-a mai cunoscut!... E cu putinţă? Un 
băiat atât de sănătos! Mi se pare că visez, că se va scula şi 
va cobori cu mine în ateliere. 

Îl îmbrăţişară; le era milă de el, văzându-l ca fulgerat 
dintr-odată, întors de la vreun chef, poate încă beat, ca să 
se prăbuşească în această cumplită nenorocire, ca paralizat 
în încremenirea în care se amestecau şi toropeala vinurilor 
băute, şi moleşeala mângâierilor prelungite. Barba lui udă 
de lacrimi duhnea a tutun şi mosc. 


Apoi, îi strânse în braţe până şi pe soţii Angelin, pe care 
abia îi cunoştea. 

— Ah! bieţii mei prieteni, ce lovitură năprasnică, ce 
lovitură năprasnică! 

Blaise veni şi el să-şi îmbrăţişeze părinţii. Cu toată 
grozăvia nopţii prin care trecuse, cu toată durerea, ochii lui 
frumoşi erau senini, iar chipul fraged şi plin de tinereţe. 
Totuşi, lacrimile îi lunecau încă pe obraji, pentru că nutrise 
pentru Maurice o prietenie adevărată, în munca lor comună 
de fiecare zi. 

Se aşternu din nou tăcerea. Morange, ca şi cum ar fi fost 
singur, fără să pară că-şi dă seama de ce se petrece în jurul 
lui, continua să umble încet, cu paşi de somnambul. 
Beauchene, ca năuc, dispăru, apoi reapăru cu câteva 
registre mici. Se mai învârti o clipă şi, în cele din urmă. se 
aşeză în faţa unui birou scos din camera lui Maurice. Şi, 
obsedat, atât de puţin obişnuit cu supărările, încât instinctiv 
simţea nevoia de-a se ocupa de altceva, începu să răsfoiască 
micile registre, caiete cu adrese, ca să facă lista invitaţilor. 
Dar ochii i se înceţoşau; cu un gest îl chemă pe Blaise, care, 
după ce se dusese dincolo, să arunce o privire pe desenul 
soţiei sale, se reîntorsese în salon. Tânărul se apropie şi 
rămase în picioare lângă birou, dictând nume, cu vocea 
stinsă. lar acum, în mijlocul marii tăceri, nu se mai auzea 
decât acest murmur slab, repetat cu monotonie. 

Clipele se scurgeau încet. Cunoscuţii o tot aşteptau pe 
Constance. În camera mortuară, o uşiţă de comunicaţie se 
deschise încet şi Constance intră, fără zgomot, fără ca 
cineva să-şi dea seama că e acolo. Părea o fantomă ieşită 
din întuneric în lumina palidă a lumânărilor. Nu plânsese 
încă, avea faţa lividă, contractată, înăsprită de-o rece 
mânie. Îndârjită parcă de-o revoltă plină de furie, făptura ei 
mică, încă departe de-a se încovoia sub lovitura primită, 
părea să se fi înălţat sub hotărârea nedreaptă a destinului. 
Totuşi, această nenorocire părea să n-o mire; simţise că 
trebuie să se aştepte la ea, deşi, cu o clipă înainte de 


moarte, se încăpăţânase să nu creadă că e posibil. 
Presimţirea aceasta rămăsese mocnind, de luni de zile, în 
adâncul sufletului ei, într-un mister ce se preschimba brusc 
într-o realitate cumplită. Deodată începuse să audă, să 
înţeleagă şoaptele necunoscutului, fiorii reci care-i îngheţau 
carnea, acele vagi şi îngrozitoare păreri de rău că nu mai 
are alt copil. lar ameninţarea se îndeplinea, destinul de 
neînlăturat voia ea acest unic fiu, salvarea uzinei 
primejduite, prinţul de mâine, cu care orgoliul ei avea să 
împartă împărăţia, să fie luat de vântul rece al morţii ca o 
frunză uscată. Era prăbuşirea, căderea în abis. lar durerea 
ei cea mai mare era că rămânea cu ochii uscați în furia ce-i 
seca lacrimile, în timp ce sufletul ei de mamă bună, cum 
fusese întotdeauna, suferea chinul groaznic al unei 
maternităţi exasperate, înveninate de pierderea copilului. 

Se apropie de Charlotte, se opri în spatele ei, privind 
delicatul profil desenat al fiului mort, printre flori. Şi, totuşi, 
nu putu să plângă nici acum. În linişte, privea patul; 
privirile i se umplură de durerosul tablou, apoi şi le plimbă 
pe desen, ca şi cum ar fi vrut să vadă ce-i mai rămânea din 
copilul adorat, aceste câteva trăsături de creion, când 
pământul i-l va lua a doua zi pentru totdeauna. Charlotte, 
simţind-o în spatele ei, tresări, ridicându-şi capul. Îi fusese 
frică şi nu-i vorbi. Amândouă schimbară numai o privire. Şi 
ce strângere de inimă pentru mamă, în mijlocul acestui 
decor funerar, în faţa neantului ei, obrazul acesta plin de, 
gingăşie, de sănătate, de frumuseţe, ce se ridica precum un 
tânăr astru, radiind de speranţă în viitor, sub aurul pur al 
părului! 

Dar, în această clipă, Constance mai simţi o durere: 
cuvinte încete, şoptite în salon, chiar la uşa camerei şi care 
ajungeau până la urechile ei foarte lămurit. Nu se mişcă; 
rămase în picioare, în spatele Charlottei, care începu iar să 
lucreze. Asculta, aţintindu-şi urechea, fără să se arate încă, 
deşi le zărise pe Marianne şi pe doamna Angelin stând 
lângă uşă, aproape ascunse în cutele draperiei. 


— Ah! spunea doamna Angelin, sărmana mamă avea ea o 
presimţire. Am văzut-o foarte îngrijorată când i-am 
destăinuit trista mea poveste... Cu mine s-a terminat. lar 
pe-aici a trecut moartea şi iată că s-a sfârşit şi cu ea. 

Se lăsă tăcerea. Apoi, o asociaţie de idei trebuie să se fi 
produs în mintea ei, căci reluă încet, simțind nevoia să 
vorbească: 

— Dumneata aştepţi, luna viitoare, nu-i aşa?... Al 
unsprezecelea, şi, de n-ar fi fost cele două avorturi, ar fi al 
treisprezecelea... Unsprezece copii, nu e o socoteală 
rotundă, îl vei face şi pe al doisprezecelea. 

Uită jalea de alături, un zâmbet uşor îi apăru pe buze, ca 
şi cum tainica ei gelozie ar fi pierit faţă de asemenea 
fecunditate. 

Dar Marianne protestă cu putere: 

— Oh, de data asta nu! cred că al doisprezecelea va 
rămâne pe drum. Gândeşte-te că am patruzeci şi unu de 
ani. E timpul să mă opresc, mi-am îndeplinit menirea. E 
rândul băieţilor şi fiicelor mele ca, de acum înainte, să facă 
copii. 

Şi Constance fremătă, răscolită de accesul acela de 
mânie care îi seca lacrimile. Cu o privire piezişă, putea s-o 
vadă pe această mamă cu zece copii în viaţă şi însărcinată 
cu al unsprezecelea, cu talia îngroşată de viaţa care avea să 
vină şi pe care o aducea în această casă a morţii. O găsea 
tot tânără, tot fragedă, strălucind de veselie, sănătate şi 
speranţă nesfârşită. Şi în sfâşierea supremă, când ea îşi 
pierdea unicul fiu, cealaltă era acolo, lângă patul mortuar, 
întocmai ca zeiţa bună a recoltelor fără sfârşit, cu pântecele 
debordând de-o eternă fertilitate. 

— Apoi, mai spuse Marianne surâzând la rândul ei, uiţi că 
acum sunt bunică... lată! priveşte! Am dreptul să mă 
retrag! 

Cu un gest, o arătă doamnei Angelin pe servitoarea fiicei 
sale Charlotte, care, îndeplinind porunca primită, o aducea 
în braţe pe micuța Berthe, la ora suptului, pentru ca 


doamna să nu se mai obosească să coboare. $Şovăind, 
neîndrăznind să intre în mijlocul acestei tristeţi, fata 
rămăsese la uşa salonului. Însă copila bucuroasă, înveselită 
îşi agită mânuţele grăsuţe şi râse uşor. lar Charlotte, care-o 
auzi, se grăbi să se ridice, să traverseze încet salonul, ca s-o 
ducă în camera vecină, unde îi dădu să sugă. 

— Cât e de drăgălaşă! şopti doamna Angelin. Făpturile 
astea mici sunt ca un buchet de flori. Oriunde intră, aduc 
frăgezime şi lumină. 

Fusese pentru Constance ca o zguduire. Deodată, în 
semiîntunericul abia înstelat de văpăile lumânărilor, în 
atmosfera grea pe care mirosul trandafirilor presăraţi o 
făcea şi mai grea, râsul fetiţei fu ca o primăvăratică adiere, 
ca un val de aer pur şi proaspăt aducător de viaţă. 

Era izbânda tot mai vie a mamelor fecunde, era copilul 
copilului, Marianne încă o dată fecundă în fecunditatea 
fiului ei. Bunică deja, zâmbi la acest gând. O nouă 
frumuseţe, o măreție mai mult o încununaseră; fluviul vieţii 
care-i curgea din pântec se pregătea să se întindă fără 
sfârşit. lar Constance auzea lovitura de secure răsunând şi 
mai cumplit în inima ei: arborele tăiat de la rădăcină, unica 
mladă retezată, nimic nu putea să se mai nască din ea. 

O clipă încă, rămase singură în neantul acesta, în camera 
unde zăceau rămăşiţele fiului ei. Apoi, cu înfăţişarea ei de 
spectru împietrit, se hotări să intre în salon. Toţi se ridicară, 
o sărutară, tresărind la atingerea obrajilor ei reci, pe care 
sângele nu-i mai încălzea. O profundă compătimire strânse 
inimile tuturor, atât de impresionantă era în liniştea ei. Toţi 
căutau ş-o consoleze cu o vorbă bună, însă ea îi opri cu un 
gest scurt. 

— S-a sfârşit, zise ea, ce vreţi? S-a sfârşit, s-a sfârşit 
pentru totdeauna! 

Doamna Angelin plângea, până şi Angelin îşi ştergea ochii 
lui ficşi şi tulburi. Marianne şi Mathieu îşi ţineau mâinile 
într-ale lor, plângând. Ea, încremenită, nu putea să plângă 
nici acum, refuza compătimirile, repetând cu glas monoton: 


— S-a sfârşit, nimeni nu mi-l poate reda, nu-i aşa? Atunci 
nu mai e nimic de făcut. S-a sfârşit, s-a sfârşit pentru 
totdeauna. 

Trebuia totuşi să fie curajoasă; urma să vină o mulţime de 
lume. Dar îi era dat să mai primească în inimă o lovitură. 
Beauchene, pe care-l podidise iar plânsul de când intrase 
ea, nu mai vedea să scrie desluşit. Mâna îi tremura, fu silit 
să se ridice de la birou şi să se arunce pe-un fotoliu, 
spunându-i lui Blaise: 

— Uite, aşază-te acolo, continuă. 

lar Constante îl văzu pe Blaise, aşezându-se la biroul 
fiului ei, luându-i locul, muind tocul în călimară, scriind, aşa 
cum îl văzuse de atâtea ori pe Maurice scriind, cu aceleaşi 
gesturi. Acest Blaise, acest fiu mai mare al soţilor Froment! 
Sărmanul mort nu fusese încă îngropat, şi un Froment îi şi 
lua locul, asemeni acelor plante pline de vitalitate, 
cotropitoare, care năpădesc câmpiile pustii din vecinătate. 
Simţi şi mai ameninţător acest torent de viaţă ce se revărsa 
în jurul ei, pentru universala cucerire: bunicile gravide, încă 
o dată, nurorile alăptând, fiii devenind stăpâni pe domenii 
vacante. lar ea rămânea singură; nu-i avea alături decât pe 
nemernicul ei soţ, prăbuşit, epuizat, în timp ce maniacul 
Morange,  împleticindu-se mereu, părea o nălucă a 
nenorocirii ei, un biet om a cărui unică fiică, în năprasnica-i 
moarte, îi luase cu ea tot sufletul, toată puterea şi raţiunea. 
Niciun zgomot nu se mai auzea în uzina goală şi 
încremenită; murise şi uzina. 

A treia zi, convoiul funerar şi ceremonia fură 
impunătoare. Cinci sute de muncitori ai uzinei urmară carul 
funebru, persoane însemnate din toate clasele formară un 
cortegiu imens. Se observă, îndeosebi că un bătrân 
muncitor, moş Moineaud, veteranul uzinei, ţinea una dintre 
panglicile cernite; faptul păru nespus de impresionant, deşi 
bietul om, profund tulburat îşi târa puţin piciorul, aşa cum 
era îmbrăcat cu redingota lui, năucit de cei treizeci de ani 
de muncă. La cimitir, lângă mormânt, Mathieu fu surprins 


când o doamnă în vârstă, care coborâse dintr-un cupeu 
îndoliat, se apropie de el. 

— Văd, dragă prietene, că nu mă mai cunoşti. 

El schiţă un gest, ca şi cum s-ar fi scuzat. Era Serafine, la 
fel de înaltă şi subţire, dar atât de descărnată, atât de 
ofilită, de parcă ar fi avut o sută de ani, ca bătrânele regine 
care şi-au pierdut tronul din basme. Cecile, biata operată, 
în zadar îl prevenise; n-ar fi crezut niciodată că s-ar putea 
prăbuşi atât de repede această insolentă frumuseţe cu 
părul roşu, care sfida vârsta. Ce furtună de 
înspăimântătoare decădere trecuse oare peste ea? 

— Ah! dragul meu prieten, mai spuse ea, sunt mai moartă 
decât sărmanul mort pe care-l vor pogori în mormânt... 
Vino într-o zi să stăm de vorbă. Eşti singurul om, singurul 
confident căruia i-aş putea spune totul. 

Corpul neînsufleţit fu coborât, funiile scârţâiră, se mai 
auzi o scurtă izbitură înăbuşită, cea din urmă. Sprijinit de 
una dintre rudele sale, Beauchene avea o privire stinsă. 
Constance, care avusese cumplitul curaj să vină, istovită 
acum de atâtea lacrimi, leşină. Fu luată, dusă în casa goală, 
pentru totdeauna goală, asemeni unuia din acele ogoare 
lovite de trăsnet, care rămân goale, atinse de sterilitate. 
Pământul reluase totul. 

La Chantebled, Mathieu şi Marianne întemeiau, creau, 
făceau copii. Şi în răstimpul celor doi ani care trecură, 
ieşiră din nou biruitori în veşnica luptă a vieţii împotriva 
morţii, prin această sporire continuă a familiei şi a 
pământului fertil, care devenise însuşi sensul existenţei lor, 
bucuria şi puterea lor. Dorinţa trecea prin ei ca o flacără, 
divina dorinţă îi făcea fecunzi graţie forţei lor de a iubi, de a 
fi buni, de a fi sănătoşi; iar energia lor făcea restul, voinţa 
de a înfăptui, curajul liniştit pentru munca necesară, 
făuritoarea şi orânduitoarea lumii. Şi, în timpul acestor doi 
ani, se dovediră din nou învingători, dar după o luptă 
neîntreruptă. Astăzi victoria era definitivă. Seguin cedase, 
bucată cu bucată, întregul domeniu, al cărui stăpân era 


Mathieu, prin cucerirea lui  înţeleaptă, mărindu-şi 
împărăţia, pe măsură ce se simţea că devine puternic în 
lupta lui pentru asigurarea hranei necesare. Averea pe care 
trândavul o dispreţuise, o risipise, trecea în mâinile omului 
muncitor, ale creatorului. Erau cele cinci sute de hectare 
care se întindeau de la un capăt la celălalt ai orizontului; 
erau pădurile întretăiate acum de largi păşuni, unde 
păşteau numeroase turme; erau mlaştinile secate şi 
schimbate în pământ gras, încărcat de recolte; erau fostele 
pustietăţi pe care izvoarele captate, drenate până departe, 
le udau, le scăldau, în fiecare an, pentru o fertilitate din ce 
în ce mai mare. Numai pârloaga necultivată a lui Lepailleur 
rămânea neschimbată, ca spre a învedera minunea, 
străduinţa omenească ce fecundase acest pustiu de nisip şi 
noroi, ale cărui recolte hrăneau de-aci înainte un mic popor 
fericit. El nu râvnea la proprietatea nimănui; îşi tăiase, îşi 
desţelenise partea lui, sporind bogăţia generală, subjugând 
o părticică din vastul pământ, încă atât de puţin populat, 
atât de rău folosit pentru fericire. În mijlocul domeniului, 
ferma crescuse, se mărise, ca un oraş prosper, cu populaţia 
ei, cu personalul, cu vitele ei, un întreg cămin de viaţă 
intensă, triumfătoare. Şi ce putere suverană constituia 
această fecunditate fericită, care nu obosise de-a zămisli 
aceste creaturi şi aceste lucruri înmulţindu-se de 
doisprezece ani încoace, oraşul acesta cotropitor, care nu 
era decât expansiunea unei familii, aceşti copaci, aceste 
plante, aceste holde, fructele acestea, al căror torent 
hrănitor sporea necontenit, sub soarele strălucitor! Toate 
durerile şi toate lacrimile fuseseră uitate în această bucurie 
a creaţiei, opera era împlinită, viitorul cucerit, deschizând 
muncii un orizont nemărginit. 

Apoi, în timp ce Mathieu îşi desăvârşea cucerirea, 
Marianne, în cursul acestor doi ani, avu fericirea să vadă 
născându-se încă o fetiţă a fiului ei Blaise, pe când ea însăşi 
era gravidă, gata să nască iar. Era arborele vânjos, ale cărui 
ramuri începeau să se bifurce, pentru a se înmulţi apoi 


neîncetat, asemeni unui stejar împărătesc, acoperind solul 
până departe. Copiii copiilor săi, copiii nepoților, toţi 
urmaşii, din ce în ce mai numeroşi, de-a lungul generaţiilor, 
porneau la drum. Şi cu ce mână plină de grijă şi de 
dragoste îi aduna şi acum în jurul ei pe cei unsprezece, de 
la primii născuţi, de la cei doi mai mari, gemenii Blaise şi 
Denis, care împliniseră douăzeci şi unu de ani, până la 
ultimul sosit, pe lume, o făptură plăpândă, abia existentă, 
ale cărei buze lacome o sugeau până la sânge! În cuibul ei 
erau pui de toate vârstele, unul mare, tată şi el, alţii care 
trebuiau îmbrăcaţi dimineaţa; erau băieţii: Ambroise, 
Gervais, Gregoire, Nicolas; erau fetele: Rose, în curând 
bună de măritat, Claire, Louise, Madeleine, Marguerite, 
care abia putea să umble. Şi trebuia să-i vezi alergând liberi 
de-a lungul domeniului, ca nişte mânji, fugărindu-se într-o 
goană inegală, după mărime, fugind spre cele patru zări! 
Ştia ea bine că nu-i va putea ţine întotdeauna legaţi de 
fustele ei, fericită dacă la fermă ar opri doi sau trei dintre 
ei, resemnată să-i lase pe cei mici, pe cei care nu vor mai 
avea loc aici, să plece pentru cucerirea altor locuri. Era 
împrăştierea firească, pământul păstrat, dobândit pentru 
familia cea mai numeroasă, Blaise instalat la uzină, de 
aproape doi ani, fraţii lui plecaţi pentru alte cuceriri. Pentru 
că ei. erau numărul, vor fi şi puterea, iar lumea le va 
aparţine. După fiecare copil, şi tatăl şi mama se simţiseră 
mai puternici. Fiecare copil îi apropiase, îi unise şi mai mult. 
Dacă învinseseră totdeauna, în ciuda îngrozitoarelor griji, 
această continuă biruinţă o datorau numai marii lor iubiri, 
muncii lor, neîntreruptelor zămisliri ale inimii şi voinţei lor. 
Fecunditatea e marea învingătoare, ea dă naştere eroilor 
paşnici, care supun pământul, populându-l. Şi, mai ales, de 
data asta, după cei doi ani, când Marianne născu un băiat, 
pe Nicolas, al unsprezecelea, Mathieu o sărută cu pasiune, 
triumfând peste toate necazurile şi toate durerile lor. Încă 
un copil, încă un spor de bogăţie şi putere, o nouă forţă 


aruncată în lume, încă un ogor însămânţat pentru ziua de 
mâine. 

Era tot opera cea mare, opera cea bună, opera 
fecundității, care se întindea pe pământ şi prin femeie, 
biruind distrugerea, creând mijloace de trai fiecărui nou 
copil, iubind, voind, luptând, muncind în suferinţă, mergând 
fără-ncetare spre mai multă viaţă, spre mai multă speranţă. 


CARTEA A CINCEA 


Viaţa reîncepu treptat în uzină, într-o mare şi cernită 
tristeţe. Sub cumplita lovitură care-l zdrobise, Beauchene 
nu mai ieşea; rămase în primele săptămâni acasă, ca 
nimicit, fără nicio dorinţă. Părea că se corijase, nu mai 
minţea, nu mai născocea neîntrerupte călătorii de afaceri, 
ca să-şi potolească în afară înfometatele goane după femei, 
nesaţul pe care vârstă i-l întărită şi mai mult. Se aşternuse 
iar pe lucru, se ocupa de casă, cobora din nou, în fiecare 
dimineaţă, în ateliere, ajutat de Blaise, un aghiotant 
devotat, activ, pe care-l împovăra zilnic cu sarcini tot mai 
grele. Dar ceea ce-i uimea pe amicii intimi era apropierea 
dintre cei doi soţi. Constance se arăta plină de atenţii faţă 
de soţul ei, iar Beauchene nu-şi mai părăsea soţia, amândoi 
trăind în bună înţelegere, retraşi în casa lor închisă, ca 
învăluită în negru, unde nu mai primeau decât pe rude. 

A doua zi după groaznica încercare, după neaşteptata 
pierdere a lui Maurice, care o lăsase sfâşiată şi sângerândă, 
Constance avusese crunta senzaţie a unui infirm căruia i s-a 
tăiat un braţ. Nu mai era întreagă şi parcă se ruşina că se 
simte schilodită, mai mică, parcă. Şi în regretul ei, în care 
plângea dragostea-i distrusă, se amesteca şi revolta 


înciudată a trufiei; atât de mult suferea din cauza 
inferiorităţii ei de când nu mai era mamă, de când nu-l mai 
avea lângă ea pe moştenitorul ce trebuia să preia imperiul. 
Ea, care nu voise în ruptul capului să aibă decât un singur 
fiu, în dorinţa ca el să rămână unicul stăpân al întregii 
averi, domnitorul atotputernic de mâine! 

Absurda moarte i-l furase, şi casa i se părea mai puţin a 
ei, uzina îi scăpa din mână, mai ales acum, când acest Blaise 
se instalase acolo cu soţia şi copilul, toată această puzderie 
a fecundității cotropitoare a familiei Froment. Nu-şi ierta 
că-i găzduise, că le dăduse locuinţă lângă ea şi acum ardea 
numai de dorinţa de-a se apăra, de a-şi reînvia fiul, de-a mai 
avea un fiu, ca să-şi poată redobândi averea, locul şi 
imperiul. Desigur, îl adorase pe Maurice, niciodată nu-l 
iubise decât pe el, soţie frigidă, suportând resemnată 
dezmierdările conjugale. Dar dragostea ei de mamă, până 
acum fără izbucniri, mută şi adâncă, se aprindea în prezent 
într-o bruscă vâlvătaie dogoritoare, în care se pârjolea 
întreaga ei fiinţă. Maternitatea aceasta violentă, 
pretențioasă, pe care parcă o pervertise, revărsând-o 
asupra unui unic copil, o chinuia acum neîncetat. Era mama 
înşelată, jefuită, mama căreia i se răpise copilul, care-l 
doreşte, care vrea altul, şi căreia nimic nu-i va stinge de-aci 
înainte setea arzătoare de a iubi, dacă nu va mai fi o dată 
mamă. Pentru sufletul ei, pentru mândria, pentru trupul ei, 
ca şi pentru ambiția ei, îi trebuia un copil, un copil! Şi de 
aceea, fără niciun calcul, numai din instinct, se apropiase 
iar de soţul ei. 

În jalea casei ferecate, a veşmintelor cernite, fu o 
reîntoarcere la luna de miere. Nu mai înşelau natura; 
amândoi aşteptară, plini de încredere la început. Constance 
avea doar patruzeci şi unu de ani. Beauchene, cu şase ani 
mai în vârstă, afecta siguranţa unui ştrengar voinic, încă în 
stare să facă o droaie de copii. Nu mai erau văzuţi decât 
împreună. Se culcau devreme. Timp de şase luni duseră o 
viaţă regulată, claustră, în care îi simţeai că sunt de acord, 


punând toată bunăvoința lor, toată puterea lor pentru 
reuşita operei comune. Dar copilul dorit, aşteptat, nu veni. 
Mai trecură şase luni, dar după aceea se păru că buna 
înţelegere se rupe; neliniştile, reproşurile, certurile 
începură din nou să le tulbure căminul, pentru că, uneori, 
Beauchene evada din nou, să ia aer, cum spunea el, în timp 
ce Constance, cu ochii roşii, înfrigurată, rămânea singură 
acasă. 

Într-o zi, când Mathieu veni să-i facă o vizită nurorii sale 
Charlotte, zăbovind în grădină pentru a se juca cu mica 
Berthe, căţărată pe genunchii lui, fu surprins când o văzu 
coborând pe Constance, care îl zărise probabil de la 
fereastra clădirii vecine. Sub un pretext oarecare, îi invită 
la ea şi-l reţinu aproape un sfert de oră, fără să se poată 
hotări să-i vorbească. Apoi, deodată: 

— Dragul meu Mathieu, iartă-mă că-ţi vorbesc de un 
lucru care nu poate să ne fie decât penibil amândurora. În 
curând se împlinesc cincisprezece ani de când soţul meu, 
ştiu bine, a avut un copil cu o muncitoare din uzină. Şi mai 
ştiu că, în acea împrejurare, dumneata i-ai făcut serviciul de 
mijlocitor, ocupându-te de fată şi de copilul ei, un băiat nu-i 
aşa? 

Ea aşteptă un răspuns. Însă Mathieu, uluit că o vede atât 
de bine informată, neînţelegând pentru ce, după atâţia ani, 
i se adresa lui cu privire la povestea aceea supărătoare, nu 
schiţă decât un gest trădând surprinderea şi îngrijorarea. 

— Oh! continuă ea, nu-ţi fac niciun reproş; sunt convinsă 
că rolul dumitale în afacerea asta n-a fost decât prietenesc, 
chiar plin de simpatie pentru mine, de teama unui scandal 
ce-ar fi putut să mă atingă. De altfel, pricepi foarte bine că 
nu vreau să mă răzbun pe-o trădare atât de veche. Dorinţa 
mea e doar să fiu informată. Multă vreme n-am vrut să 
cercetez prea îndeaproape denunţurile care m-au pus la 
curent cu acest fapt. Astăzi acest lucru mă chinuie, mă 
obsedează, şi e foarte firesc să mă adresez dumitale, pentru 
că soţului meu nu i-am pomenit niciodată nimic despre asta; 


cred că ar fi foarte dăunător pentru liniştea noastră să-i 
smulg o mărturisire, să-i cer amănunte în legătură cu o 
greşeală ireparabilă, în sfârşit, ceea ce m-a făcut până ia 
urmă să mă hotărăsc e amintirea întâlnirii noastre, ziua 
când am însoţit-o pe doamna Angelin la moaşa din strada 
Miromesnil, unde te-am zărit cu fata aceea, care avea un 
copil în braţe... Ai revăzut-o, aşadar, şi deci trebuie să ştii ce 
a devenit, dacă primul ei copil mai trăieşte, şi, în cazul 
acesta, unde este şi ce face. 

Mathieu continua să tacă. Focul de care o vedea mistuită, 
încetul cu încetul, îl făcea să fie prudent, să se gândească la 
motivele unei atât de stranii stăruinţe din partea acestei 
femei atât de mândre, atât de discrete de obicei. Ce se 
petrecea oare? De ce se străduia să-i smulgă nişte 
destăinuiri, ale căror urmări nu le putea prevedea? Apoi, 
cum ea se uita lung la el şi-l străpungea cu privirile ascuţite, 
căută s-o liniştească cu vorbe ocolite. 

— Mă pui în mare cumpănă. Şi, de altminteri, nu ştiu 
nimic ce te-ar putea interesa... Atât soţului dumitale, cât şi, 
mai ales, dumitale, la ce v-ar servi să răscolim acest trecut 
depărtat?... Crede-mă, e mai bine să uiţi ce ţi s-a spus, 
dumneata care ai atâta judecată, atâta înţelepciune. 

Ea îl întrerupse, îi apucă mâinile, i le ţinu într-ale ei, într- 
o strângere caldă, tremurândă. Niciodată nu făcuse un 
asemenea gest, trădând o patimă care se dezlănţuia fără să 
se poată stăpâni. 

— Dar îţi spun încă o dată că nimeni nu trebuie să se 
teamă de mine, nici soţul meu, nici fata aceea, nici copilul. 
Înţelege doar că sunt chinuită de acest gând, că sufăr din 
cauză că nu ştiu, da! mi se pare că aş fi mai liniştită de- 
ndată ce-aş şti! Pentru mine te întreb, pentru liniştea mea... 
O, dacă ţi-aş spune, dacă ţi-aş spune! 

Mathieu începea acum să bănuiască o mulţime de lucruri, 
nu era nevoie să i se spună totul. Apropierea dintre soţi îl 
lămurise; încă de-a doua zi după moartea lui Maurice 
bănuise dorinţa lor arzătoare de a-l înlocui, eforturile ce le 


făceau ca să mai aibă un fiu. Şi, de un an, de când acest fiu 
se încăpăţâna să nu vină, putuse urmări dezamăgirea, 
tristeţea lor tot mai mare, şi, în sfârşit, mânia, amărăciunile 
şi certurile în care îi arunca neputinţa. Şi acum iată că 
asista la criza de ciudată gelozie a acestei soţii îmbătrânite, 
obsedată de copilul pe care bărbatul ei nu i-l mai putea face 
acum, aşa cum i-l făcuse fetei aceleia odinioară. Femeia nu 
mai exista în ea; o ştiuse pe fata aceea tot pe-atât de 
frumoasă, de fragedă, cu o carnaţie superbă, pe cât era ea 
însăşi de uscată, de gălbejită, frigidă înainte de vârstă. Şi nu 
avea niciun cuvânt de femeie rănită în dragostea ei. Numai 
sufletul de mamă suferea în ea, numai copilul îl pizmuia din 
toată inima. Nu-i putea alunga amintirea; îi venea mereu în 
minte ca o bătaie de joc, ca o insultă, de câte ori constata că 
aşteptarea ei e zadarnică şi că orice altă speranţă se 
prăbuşeşte. Şi în fiecare lună dezamăgirea creştea, şi visa 
cu mai multă patimă la copilul celeilalte, îl voia, se zbuciuma 
întrebându-se unde se află, ce-a devenit, dacă e sănătos şi 
dacă seamănă cu tatăl său. 

— "Te asigur, dragul meu Mathieu, continuă ea, că prin 
răspunsurile dumitale vei face o faptă bună. Trăieşte? 
Spune-mi numai dacă trăieşte. Dar nu mă minţi... Dacă ar fi 
mort, cred că aş fi mai liniştită. Dar, Dumnezeule mare! nu-i 
doresc niciun rău! 

Atunci Mathieu, pe care până la urmă reuşise să-l tulbure 
îndeajuns, îi spuse cu simplitate tot adevărul. 

— Deoarece insişti, în numele liniştei dumitale, şi 
deoarece totul trebuie să rămână între noi. fără ca din 
această cauză să sufere căsnicia voastră, nu văd niciun rău 
dacă îţi voi destăinui ceea ce ştiu. Şi, repet, ceea ce ştiu, e 
puţin... Copilul a fost dus, sub ochii mei, la „Copiii-Găsiţi”. 
De atunci, mama nici n-a cerut şi nici n-a avut vreodată 
veşti despre el. Nu e nevoie să mai adaug că soţul dumitale 
nu ştie nici el absolut nimic, întrucât a refuzat întotdeauna 
să se ocupe de acest copil... Trăieşte încă? unde se află? nici 
eu nu-ţi pot spune. Ar trebui să facem o adevărată anchetă. 


Totuşi, dacă vrei să-mi afli părerea, e foarte probabil că a 
murit, atât de mare e mortalitatea printre aceşti sărmani 
micuţi. 

Ea îl privea ţintă. 

— Îmi spui adevărul curat, nu-mi ascunzi nimic? 

Şi la protestul lui: 

— Da, da, am încredere în dumneata... Cu alte cuvinte, 
crezi că a murit? Ah! toţi aceşti copii care mor, când sunt 
femei care ar fi fericite să salveze câte unul care să fie al 
lor!... în sfârşit, chiar dacă nu e o certitudine, e totuşi o 
informaţie prețioasă. Îţi mulţumesc. 

În lunile ce urmară, Mathieu se află de mai multe ori 
singur cu Constance; dar ea nu mai reveni niciodată la 
acest subiect. Părea din nou că nu ştie nimic, că vrea să 
uite, printr-un efort de voinţă. Totuşi, o simţea obsedată, şi 
nu era greu de ghicit că legăturile căsniciei se destrămau 
tot mai mult, pe măsură ce soţii pierdeau speranţa de-a 
avea un copil, singura speranţă care-i apropiase iar. Dacă în 
faţa lumii mai păstrau o atitudine de bună înţelegere, 
faptele arătau treptata dezbinare, noua ruptură ce se 
agrava cu fiecare zi. Beauchene îşi reluase aproape întru 
totul viaţa destrăbălată dinainte, istovit, iritat de exigenţele 
conjugale atât de puţin dorite şi cu atât mai neplăcute cu 
cât rămâneau zadarnice. Constance lupta cu îndârjirea unei 
războinice, a cărei voinţă de a-l domina se trăda în privirea 
cu care-l învăluia, hotărâtă să nu-l lase decât secătuit sau 
mort. Să fie oare posibil? ajunseseră la neputinţa soţilor 
Angelin? tot ce presimţise ea, ce prevăzuse cu teamă, avea 
să se întâmple acum? căsnicia ei avea să se surpe în golul 
cumplit în care se scufunda şi căsnicia prietenei ei? Gândul 
la această neputinţă o exaspera, o făcea să-i fie ruşine ca 
de-o meteahnă, ca de-o decădere. Şi nici nu accepta să fie 
pusă pe seama ei. Poate că era vina soţului ei, care se 
risipise, se istovise în afara căsniciei. Şi veni clipa de furie 
când, în alcovul lor, izbucni o ceartă grozavă, când se 
învinuiră reciproc de sterilitatea care-i deznădăjduia, în 


nepotolita mânie sub care se zbăteau îmbrăţişările lor 
zadarnice. 

Beauchene declara că există anumite tratamente. Dar pe 
cine să consulte? Când pomeni numele lui Boutan, 
Constance protestă la început, pentru că îi era frică de el, îi 
era teamă să nu-l vadă triumfând cu teoriile lui, pe care le 
combătuse atâta vreme. Apoi cedă, dintr-un exces de sfială 
nicicând adormită, consimţind să se lase examinată numai 
de mamoşul ce-o cunoştea. 

În dimineaţa când Boutan fu chemat, îi găsi pe soţi în 
salonaşul galben, bine cunoscut de el, pentru că venise de 
atâtea ori în vizită aici, în timpul copilăriei bolnăvicioase a 
lui Maurice. Imediat, închizând cu grijă uşile, Beauchene 
adoptă un ton glumeţ, pentru a evita primele explicaţii mai 
penibile, îl duse pe Boutan în faţa soţiei sale, care sta în 
picioare, foarte palidă, foarte gravă. 

— Doctore, iată o doamnă care doreşte să redevină o 
tânără căsătorită... Vrea să aibă un copil, şi dumneata 
trebuie să-i spui cum se face aşa ceva. 

Bunul medic consimţi bucuros să ia parte la acest joc. Îşi 
păstrase înfăţişarea de om cumsecade, privirea blândă, fără 
să pară că se bucură câtuşi de puţin de nenorocirea 
prevăzută de el cu mult timp înainte. Se mulţumi să râdă cu 
voioşie. 

— Un copil, foarte bine! Dar dumneata ştii tot atât de 
bine ca şi mine cum se face. 

— Zău că nu, doctore! continuă Beauchene cu aerul lui 
ştrengăresc. Sau poate că am uitat, căci iată, se face anul 
de când ne străduim să avem un copil, şi scumpul mititel se 
încăpăţânează să nu vină. 

Fără să aştepte răspunsul, în vanitoasa lui pornire de-a 
ieşi cu faţa curată din înfrângerea de bărbat zdravăn, făcu 
însă greşeala să adauge: 

— Cred că ceva s-a defectat în organismul mamei, şi 
pentru asta am apelat la dumneata, ca să te rugăm să vezi 
ce se poate face şi să vindeci beteşugul. 


Jignită de întorsătura pe care el o dădea consultaţiei, cu 
sângele urcat deodată în obraz, Constance, tăcută până 
atunci, interveni pe-un ton mânios: 

— De ce mă învinuieşti? Ştii oare ceva?... Doctore, după 
părerea mea, pe tată ar trebui să-l examinezi şi să-l tratezi. 

— Dar, scumpa mea, n-am vrut să te supăr. 

— Să mă superi, ah, Dumnezeule mare, ce-mi pasă? 
Plâng acum zile întregi... Dar nu vreau să arunci asupra 
mea toată răspunderea durerii noastre. Şi pentru că mă 
împingi la asta, sunt silită să-l previn pe doctor, ca să ştie 
cel puţin ce trebuie să creadă despre tine. 

În zadar căuta Beauchâne s-o liniştească. Îşi ieşise din 
fire, pierduse orice măsură. 

— Ce fel de soţ ai fost? Ce fel de soţ eşti încă? Crezi oare 
că o ştiu numai de azi? Ah, nenorocitule, întotdeauna am 
fost la curent cu viaţa scârboasă pe care-o duci! 

Încercă s-o întrerupă, să-i ia mâinile, îngrijorat de criza 
de nervi pe care-o presimţea venind. 

— Taci! e stupid, la ce bun toate astea? 

— Nu mă atinge, mi-e groază de tine!... Pentru că 
doctorul e de faţă? Dar singur mi-ai spus că un doctor e ca 
şi un duhovnic; i se mărturiseşte, totul, i se arată totul. Şi, 
de altminteri, îţi închipui că nu-ţi cunoaşte şi el purtarea 
oribilă? Toată lumea o ştie... Când mă gândesc că, timp de 
mai bine de douăzeci de ani, m-ai crezut oarbă, tâmpită! Şi 
asta pentru că am tăcut! 

Se proţăpise în faţa lui, mică, neagră, furioasă. Şi aşa era: 
avusese timp de douăzeci de ani eroica putere de a tăcea. 
Nu numai că în faţa lumii nu se arătase niciodată 
bănuitoare, mânioasă, în postură de femeie părăsită, 
îndurerată; dar chiar şi-n intimitatea alcovului se abţinuse 
de la orice imputare şi nu-şi schimbase niciodată buna 
dispoziţie. Mândria, demnitatea o ţineau astfel dreaptă, 
dispreţuitoare şi tăcută. Apoi, ce-i păsa de tatăl nedemn, pe 
care nu-l iubea, şi ale cărui dezmierdări brutale o jigniseră 
până la urmă şi o scârbiseră? Nu-l avea pe fiul ei, alături de 


care trăise ca într-un refugiu, pe zeul care devenise viaţa, 
bucuria, gloria ei? Mai bine ar fi murit decât să se plângă 
cuiva; şi, ca să rupă lungă ei tăcere, a trebuit să intervină 
destinul crud, smulgându-i copilul, sensul vieţii şi eroismului 
ei, lăsând-o pustiită, părăsită, pradă furtunilor. Şi atunci, 
această femeie tăcută izbucni cu violenţă, dând totul la 
iveală, dezastrul care se abătuse asupra casei, trădările lui 
timp de douăzeci de ani, disprețul, dezgustul ei, tot ce 
ascunsese, tot ce-o sufoca de atâta timp. 

— Da, nenorocitule, am bănuit că, imediat, după numai 
trei luni de căsătorie, ai şi început să-ţi faci de cap. Oh! dar 
astea nu erau lucruri atât de grave, doar nişte mici 
infidelităţi, pe care orice femeie inteligentă le tolerează... 
Numai că, în curând, ai luat-o razna; ai început să mă minţi 
cu neruşinare, o minciună silindu-te totdeauna să spui alta. 
Şi ai căzut tot mai jos, în braţele celor mai ordinare femei, 
de la care te întorceai noaptea, pe când dormeam, uneori 
beat, impregnat de cele mai murdare vicii... Nu spune nu, 
nu mai căuta altă minciună! Vezi bine că ştiu tot! 

Şi înainta spre el, încolţindu-l, fără să-i lase timp să 
scoată o vorbă. 

— Atunci te-ai dus să faci în afară, cu toate căzăturile ce 
ţi-au ieşit în cale, copilul pe care nu mi-l mai poţi face. 
Prima venită, prima femeie de pe stradă putea să aibă unul, 
dacă aşa voia. Îţi aruncai sămânță în vânt, pentru plăcerea 
ta, şi dacă încolţea, cu atât mai rău! Copii, cred că trebuie 
să ai pretutindeni copii! Unde sunt? unde sunt oare?... Ce! 
râzi, n-ai avut un copil? Ei bine, dar copilul Norinei, al 
muncitoarei aceleia pe care ai avut josnicia s-o iei de jos, 
chiar de aici de lângă mine, din uzină? N-ai plătit tu 
cheltuielile naşterii, n-ai trimis tu pruncul la „Copiii-Găsiţi”? 
Nu mai minţi! Nu vezi că ştiu totul? Şi unde este acum acest 
copil? Unde este, spune-mi? 

Beauchene nu mai glumea, sta palid, cu buzele 
tremurânde. La început ceruse din ochi ajutorul lui Boutan, 
care se aşezase pur şi simplu pe-un scaun şi aştepta. La 


câte scene asemănătoare, ba încă mai grosolane, mai 
penibile, nu asistase doctorul, în calitatea lui de confident 
firesc la aceste drame secrete pe care le iscau fraudele 
conjugale! De aceea îşi făcuse obiceiul să lase oamenii să-şi 
descarce mânia, ştiind din experienţă că e singura ocazie 
de-a obţine de la ei informaţii adevărate, fiindcă minţeau 
întotdeauna de îndată ce-şi recăpătau sângele rece. 

— Draga mea, răspunse Beauchene în cele din urmă, 
prefăcându-se îndurerat, eşti într-adevăr nemiloasă. Vrei 
aşadar să ne sfâşiem unul pe altul? Dacă am făcut greşeli, 
crede-mă că le deplâng amar... Dar, în sfârşit, n-ar trebui 
totuşi să mă învinuieşti atât de mult, să pui toată 
nenorocirea în spinarea mea. Îmi reproşezi că am alergat 
după femei; oare nu m-ai lăsat tu să alerg după ele? E 
oarecum vina ta. 

— Cum? Vina mea? 

— Se-nţelege... Mărturiseşti singură că închideai ochii, că 
erai îngăduitoare cu rătăcirile mele. Nu puteai oare să mă 
împiedici? Cine îţi spune că unele mustrări şi dovezi de 
dragoste din partea ta nu m-ar fi îndreptat?... Vezi, un 
bărbat care nu găseşte acasă o femeie iubitoare, devotată, 
de care are nevoie ca să trăiască, mai ales un bărbat 
sentimental ca mine, are oarecare scuze când calcă 
alături... E vina ta. 

— Vina mea! M-am împotrivit eu vreodată? 

— Vai! există un fel de-a te împotrivi chiar atunci când te 
dăruieşti. E un lucru care nu se discută, ci se simte... În 
sfârşit, pentru că mă sileşti să fiu brutal: o femeie e rău 
inspirată când îi reproşează bărbatului amantele pe care le 
are, dacă n-a ştiut să facă ce trebuie ca să-l păstreze numai 
pentru ea. Nu sunt un înger. Trebuia să te dai cu totul, să 
mă ceri cu totul, să faci în aşa fel încât să nu-mi stea gândul 
la alte plăceri. 

Ea îl asculta indignată, ieşită din fire. 

— Dar e o infamie ceea ce-mi spui! Cu alte cuvinte, 
pentru că n-ai găsit plăcere cu soţia ta, te-ai dus s-o cauţi la 


toate femeile de stradă? Şi ce plăcere? ce ştiu eu? oare nu 
mi-am făcut datoria? Învinuieşte-mă că am fost cinstită, că 
am fost curată, că n-am fost una dintre ticăloasele acelea 
care au făcut din tine omul degradat, nătâng şi impotent 
care eşti acum. 

El o întrerupse cu un gest violent, biciuit parcă de 
această învinuire de impotenţă, gata să-i arunce în faţă 
dezgustul pe care i-l pricinuise întotdeauna slăbiciunea ei, 
pielea ei uscată, tenul ei pământiu. O asemenea femeie, 
„osul ăsta”, atât de neîndemânatică în dragoste, atât de 
rece încât niciodată nu se încălzise în braţele lui, fără un 
zâmbet, fără o clipă de mulţumire, avea oare dreptul să-i 
arunce în faţă atâtea mustrări? 

— Ei, bine! bate-mă acum, ţipă ea, ar fi culmea!... Şi dacă 
lucrurile nu se petreceau după gustul tău, dacă doreai 
altceva, de ce nu-mi spuneai? Nu voiam să avem copii şi 
eram deci siliţi să luăm măsurile necesare. De altminteri, tu 
m-ai învăţat, n-am făcut niciodată decât ce mi-ai spus tu să 
fac... N-ai să susţii acum că doreai un copil? 

— Nu, şi totuşi ar fi multe de spus în această privinţă. 

— Cum! doreai un copil? 

— Chiar dacă nu-l doream, nu eram, în tot cazul, atent 
întruna să-mi supraveghez şi cele mai mici dezmierdări, să 
mă gândesc stăruitor numai fa urmările posibile ale unei 
clipe de abandon. În asemenea condiţii, e mai bine ca soţii 
să-şi întoarcă spatele... Hai, dragă mea, aminteşte-ţi, te rog! 
N-aş fi mers oare de zeci de ori până la capăt, dacă nu m-ai 
fi împiedicat? 

Această ultimă afirmaţie puse vârf mâniei sale. 

— Minţi, minţi şi acum!... Oh! înţeleg, vrei să mă faci să 
cred că eu sunt vinovată, că numai eu sunt vinovată, dacă n- 
avem azi un alt fiu, care ar lua locul sărmanului nostru 
Maurice. Da! eşti destul de laş ca să arunci asupra mea 
întreaga răspundere... Doamne! bietul nostru Maurice! nu 
cumva numai pentru că-l voiam bogat, fericit, triumfător, 
suntem azi atât de nenorociţi? Dacă am greşit, am făcut-o 


numai din prea multă dragoste, din adoraţie. Şi tu spuneai 
ca mine, şi tu ai procedat tot timpul ca mine! 

El însă nu cedă deloc, - ştiind acum că nu minte. 

— Ca tine, nu! Îţi repet că n-ai fi avut decât să nu mai faci 
pe jandarmul, şi-ar fi fost în regulă... Şi, la urma urmei, nu 
ştiu ce unelteai, îţi luai tot felul de măsuri de prevedere. 

— Eul eu! 

— Întocmai! Mi-ai dat chiar să-nţeleg acest lucru într-o 
seară. N-aveai încredere în mine şi te fereai, în cazul 
vreunei nebunii neaşteptate din partea mea... În sfârşit, ştiu 
eu ce sunt în stare femeile să-şi bage în cap, nu-s născut de 
ieri... 

Ea se îndârijise, căuta lovitura de măciucă cu care să-l 
zdrobească. Dar o amintire dureroasă o străbătu: de astă 
dată, el spunea adevărul; îşi amintea cum, fără să-i 
dezvăluie trucul, încercase să se ferească, odinioară, printr- 
un exces de prudenţă, de-a mai rămâne gravidă, după sfatul 
unei prietene, al cărei soţ dorea să aibă copii mulţi, pe când 
ea nu voia deloc. Amintirea asta o tulbură, o remuşcare 
nebună o sfâşie la gândul că, în nopţile acelea, ar fi putut 
concepe un al doilea copil; iar ea îl ucisese, şi în clipa de 
faţă era pedepsită, singură pe lume, cu inima smulsă, 
stearpă şi sângerândă, în maternitatea ei secătuită. Prea 
mândră ca să consimtă la o mărturisire, începu în cele din 
urmă să bâiguie, să tremure: 

— Mă înnebuneşti vezi doctore, casa noastră a devenit un 
iad... lartă-mă, nu mai pot, nu mai pot! 

Şi plecă trântind uşile. O auziră cum se închide în camera 
ei, răsucind cheia de două ori. 

După câteva clipe de tăcere, Beauchene care începuse să 
se plimbe în lung şi în lat, se apropie de Boutan ca să-i 
spună, ridicând din umeri: 

— 'Toate sunt la fel, nu putea să se isprăvească altfel!... N- 
am făcut bine că am stat aici, ar fi trebuit să plec, să nu iau 
parte la consultaţie... În sfârşit, vei mai veni pe-aici, dragă 
doctore. Voi vorbi cu ea între patru ochi; e mai bine aşa. 


Apoi, cu aerul lui de om satisfăcut de viaţă, pe care îl şi 
regăsise: 

— E convinsă că eu sunt neputinciosul, şi te cheamă 
îndeosebi ca să-i dai dreptate. Nu sunt om rău şi te rog 
chiar să spui cum vrea ea, dacă acest lucru ar face-o să se 
calmeze şi ar aduce puţină linişte în casă... Insă, între noi 
fie vorba, şi dumneata ştii mai bine decât mine, ea e cea 
bolnavă. 

Într-adevăr, asta era părerea lui Boutan. Cunoştea bine 
cazul, pentru că îl întâlnea mereu la pacientele lui. Totuşi, îi 
puse lui Beauchene câteva întrebări, deşi nu avea deloc 
nevoie de destăinuirile soţului infidel. Sustragerile de la 
procreere rămâneau marile vătămătoare ale organismului, 
chiar atunci când aveau un oarecare caracter normal, în 
ipocritele alcovuri burgheze. Prin repetarea lor, prin 
traumatismul provocat organismului, aduceau cele mai 
mari vătămări, pricinuind ocluziuni cronice. Doctorul 
bănuia o astfel de vătămare, mai ales de când o îngrijise pe 
Constance pentru o inflamație locală. Şi sterilitatea era, se 
vede, o consecinţă fără leac. 

— Nu vreau să mă mai amestec, îi vei da o altă întâlnire, 
repetă Beauchene, însoţindu-l până la uşă. Şi, vindecă-mi-o, 
nu cred să fie imposibil, pentru că are dreptate să spună că 
e aproape intactă, că n-a făcut excese. Ştii, de altfel, că nu 
cred în teoriile dumitale, că nu trebuie niciodată să te 
fereşti să faci copii, dacă doreşti să ai unul... Dacă nu 
trişezi, viaţa nu e cu putinţă. 

— Ce-ai zice, răspunse doctorul, de cineva care ar avea 
un măr şi i-ar smulge toate florile, în fiecare primăvară, şi 
după aceea s-ar mira văzându-l că nu face mere?... Ai 
vătămat pomul, a rămas neroditor. 

Când a treia zi Boutan o examina pe Constance, se 
încredinţă de justeţea diagnosticului său, deşi nu-l putu 
formula decât ca o ipoteză probabilă, deoarece izvoarele 
acestea ale vieţii sunt atât de ascunse încât e cu neputinţă 
să pătrunzi în adâncul lor cu toată certitudinea. Se arătă 


foarte prudent, foarte cumpătat la vorbă, nevrând s-o 
arunce dintr-odată în braţele disperării. O clipă avu chiar 
aerul că e convins de învinuirile justificate pe care i le 
aduce soţului, pe care viaţa dezordonată, oboselile 
imundelor lui amoruri îl istoviseră, îl uzaseră înainte de 
vreme. În orice caz, era silită să-şi pună unica speranţă a 
fecundității în acest om încă voinic, în ciuda vieţii lui risipite. 
Şi, la sfârşit, o convinse că şi la ea se observă oarecare 
vătămare a organismului, tulburări pe care le va trata şi le 
va vindeca, fără-ndoială. Va fi un tratament îndelungat, 
fireşte; va trebui să aibă răbdare. El însuşi, la început, 
sperase că s-a înşelat, că se găseşte numai în unei stări 
congestive, pe care o va birui printr-un tratament urmat cu 
străşnicie. Totuşi, într-o zi, când îi scăpă cuvântul grav de 
„ocluziune”, ea se înspăimântă, iar el trebui să-şi ia vorba 
înapoi. Şi lunile se scurseră una după alta, cu îngrijiri date 
de două ori pe săptămână. un întreg tratament pe care ea îl 
urma cu sfinţenie, într-o chinuitoare aşteptare, dar care, în 
fiecare lună, o cufunda în aceeaşi dezamăgire, în crize din 
ce în ce mai mari, de cumplită descurajare. 

Trebuia să vină şi ziua când Constance să nu mai aibă 
încredere în acest doctor, a cărui, ştiinţă nu era în stare nici 
măcar s-o facă mamă. Îl găsea prea blând, tratamentul lui 
prea prudent, cu mijloace prea corecte. Apoi, îşi dădu 
seama că vorbeşte în doi peri; bănuia că o amăgeşte eu 
promisiuni mereu amânate, de fapt convins şi el de 
zădărnicia tuturor străduinţelor. Şi se hotări să încerce 
altceva; se dădu pe mâna doamnei Bourdieu. Aceasta, la un 
consult, după ce-o examină, îi făgădui vindecarea sigură, 
explicându-i că, fireşte, cazul doamnei Angelin era cu totul 
diferit, un caz cu totul aparte, din cauza abuzului 
distrugător, a sarcinii prea mult amânate, cum şi a 
pervertirii lente a organului. Începu un nou tratament, o 
nouă aşteptare. Luni la rând se duse în strada Miromesnil, 
supunându-se celor mai dure îngrijiri, tratamentelor celor 
mai dureroase. Dar nicio schimbare; natura, atâta vreme 


înşelată, refuza să-i redea fecunditatea, şi se prăbuşi din 
nou în tortura-i sufletească, chinuită la gândul maternității 
ucise, zdrobite de necurmatele alternative dintre speranţă 
şi disperare. Atunci îşi ieşi din fire; începu să alerge după 
tratamente empirice, citea în fiecare zi gazetele, ca să 
găsească anunţul vreunui leac nou, adresa vreunei clinici 
deochiate, unde erau speculate mamele sterpe, aşa cum 
erau speculate, în altele, mamele prea fecunde. Într-o seară 
se duse la doamna Rouche, care, specialistă în provocarea 
de avorturi, se îndeletnicea şi cu vânzarea unui leac sigur 
împotriva Sterilităţii cronice, suprimând sau aducând astfel 
pe lume copii, după dorinţa clientelor. De aci înainte, 
această burgheză ipocrită, care nu voise să se arate nici 
mamoşului ei, frecventa clinicile şarlatanilor, umbla peste 
tot, s-ar fi despuiat până şi într-o piaţă publică, dacă ar fi 
avut credinţa că-i va cădea din cer o sarcină miraculoasă. 
Ajunsese la ideea fixă, la o înverşunare a voinţei 
contracarate, a unei pasiuni nepotolite, în chip atât de 
dureros, încât soţul ei o credea uneori nebună, văzând-o 
noaptea cum îşi muşcă perna să nu urle. Şi după ce 
încercase totul şi epuizase toate mijloacele, până şi 
tratamentele balneare şi posturile de nouă zile cu lumânări 
aprinse înaintea Fecioarei făcătoare de minuni, tot nu vru 
să se dea bătută; se încăpăţână multă vreme în aşteptarea 
unui miracol, se îndârji, jurând că va înfrânge destinul. 
Beauchene era foarte plictisit. Nu-l mai învinuia că e 
impotent, îl ţinea acasă, închidea uşile, îl voia numai al ei, la 
gândul că orice trădare a lui i-ar răpi fărâma de speranţă 
pe care-o mai avea. Şi făcea toate acestea fără nicio 
afecţiune, cu asprime, cu un aer poruncitor, în care se 
ascundeau acelaşi dispreţ, aceeaşi silă faţă de bărbat. Îl 
accepta, îl cerea, ca pe acele leacuri greţoase pe care 
consimţea să le ia, atât de scârbită adeseori încât l-ar fi 
alungat, l-ar fi trimis din nou la murdăriile lui obişnuite cu 
un suspin de adâncă uşurare. Îl chinuia astfel vorbindu-i 
numai despre copilul dorit, aşteptat, sperând minuni, 


repetând neîncetat tot ce făcea, tot ce nădăjduia. Apoi, 
după fiecare dezamăgire, izbucneau certuri infernale, 
furtuna vechilor imputări, bastarzii necunoscuţi pe care i-i 
arunca în obraz. Şi această amară decepţie renăştea ca un 
dangăt de înmormântare, reproşându-i succesele de mascul 
cu alte femei, în timp ce cu ea nu reuşea nimic. Să fie oare 
din pricină că se neutralizau reciproc, că nu erau făcuţi 
pentru a se împerechea? La un moment dat s-a gândit, 
poate, şi la un adulter, pentru o simplă experienţă, chinuită 
de gândul că numai în chipul acesta ar putea şti dacă 
sterilitatea vine într-adevăr de la ea. Nu putea să se 
hotărască însă la acest lucru; toată fiinţa ei protesta, se 
revolta, temperamentul, educaţia ei. Şi această ultimă 
îndoială, acest mister care trebuia să rămână pentru 
totdeauna  nedezlegat, sfârşi prin a o  exaspera, 
înveninându-i chinurile. 

De aproape doi ani lupta Constance în felul acesta, când 
avu o nouă speranţă şi îi veni ideea să ia o hotărâre 
supremă.  Ascultase  confidenţele  Serafinei, care se 
apropiase iar de familia ei. În prezent baroana era mereu 
bolnavă şi atât de obosită, atât de îmbătrânită, că întârzia 
cu plăcere pe la alţii, din spaima de-a sta singură acasă. 
Ascultând-o cum povestea, cu o amărăciune plină de 
groază, despre operaţiile ilustrului chirurg  Gaude, 
Constance îşi spuse că un om care e în stare să săvârşească 
asemenea minuni, oprind copiii de-a se naşte, putea, sub 
mâinile lui de vrăjitor, să-i facă să se şi nască. Avea mereu în 
minte cuvântul lui Boutan: ocluziune - care o chinuia şi o 
făcea să se gândească la această piedică, la o cale înfundată 
şi închisă. Dar lucrul acesta depindea de chirurgie, şi de ce 
nu s-ar adresa lui Gaude? Nici nu vru să-l mai consulte pe 
doctor; planul ei era să se ducă de-a dreptul la Gaude, ca 
nu cumva cineva s-o descurajeze punând la îndoială 
utilitatea acestei vizite. Când o rugă însă pe Serafine s-o 
însoţească la marele chirurg, aceasta refuză îndârjită, 
declarând că n-ar mai putea să-l revadă fără să smulgă o 


bucată din carnea lui spurcată de bărbat, distrugător de 
femei şi ucigaş de plăceri. lar Constance, care păru că 
renunţă la planul ei, aşteptă nerăbdătoare clipa când va 
avea curajul să facă singură, în mare taină, această 
încercare. 

Într-o zi, în timp ce Serafine se întorcea de la familia 
Beauchene, se întâlni cu Mathieu, care o însoţi până acasă, 
atât de mult îl înduioşase. Era o dorinţă pe care i-o 
mărturisise de zeci de ori: dorinţa străveche de a face din el 
un confident, de a se uşura destăinuindu-i întreaga 
nenorocire a vieţii ei, pe care nu putea s-o spună nimănui. 
El, amantul de odinioară, de douăzeci de ani prieten, o va 
înţelege. 

— Ah! dragul meu, nu mai trăiesc, iartă-mă dacă găseşti 
aici atâta dezordine, îi spuse ea, poftindu-l la parterul de pe 
strada Marignan, odinioară atât de discret, îngrijit cu atâta 
voluptate. 

El fu adânc impresionat. Desigur, nu mai primea aici 
misterioasele vizite pentru care apartamentul părea să fi 
fost făcut. Camerele închise, cu draperii grele, cu covoare 
groase, păreau reci şi îmbibate de praf, ca şi moarte. Dar, 
mai ales, abia recunoscu salonaşul preferat, cu ferestrele 
ascunse, într-o tăcere de mormânt, unde îşi amintea că 
fusese primit, ziua în amiaza mare, la lumina slabă a două 
candelabre. Păstrase de atunci amintirea parfumului ei 
tulburător, îşi aducea aminte de dorinţa nebună care era 
cât pe-aci să-l facă să se întoarcă la ea, într-o seară de 
beţie. Nici acest salon nu mai era acelaşi; o fereastră fără 
perdele lăsa să se strecoare o lumină pală. Părea împietrit, 
ros de vreme, într-o impudică dezordine. 

— Ah! dragul meu, repetă Serafine, aşază-te cum ţi-e mai 
comod. Nu mai stau pe-acasă, nu mă mai întorc aici decât 
ca să-mi ucid regretele şi mânia. 

Îşi scoase mănuşile, pălăria şi voaleta. Şi el o privea, aşa 
cum îi apăruse încă din timpul celor câteva întâlniri ale lor, 
dar fu cuprins de-o adevărată spaimă văzând-o de aproape, 


observându-i pe figură îngrijorătoarea decădere. O revedea 
în minte cu câţiva ani mai înainte, la treizeci şi cinci de ani, 
în toată provocătoarea ei frumuseţe de femeie cu bucle 
roşii, înaltă, cuceritoare, cu părul ca soarele, cu pieptul şi 
umerii ei impudici, fără nicio cută. Ce urgie se abătuse 
asupra ei ca s-o îmbătrânească dintr-odată, transformând-o 
într-un spectru, ca şi cum moartea ar şi fi trecut peste ea! 
Avea acum în faţa lui doar scheletul descărnat al femeii 
triumfătoare pe care-o cunoscuse! Părea că are o sută de 
ani. 

— Da, te uiţi la mine şi nu-ţi vine să crezi. Aşa mi se 
întâmplă şi mie când mă văd în oglindă, mi-e frică... După 
cum vezi, am acoperit toate, oglinzile, atât de mult tremur 
la gândul că-mi voi întâlni fantoma. 

Mathieu se aşezase pe-o canapea foarte scundă, şi ea 
veni lângă el, luându-i mâinile prieteneşte între degetele ei 
uscate. 

— Ei? nu mai ţi-e teamă că te siluiesc; sunt prea bătrână 
acum şi-ţi pot spune tot... Povestea mea o ştii bine. Ce e 
drept, nu eram făcută să fiu mamă, nici măcar soţie. Am 
avut două avorturi şi nu le-am regretat niciodată. Cât 
priveşte pe soţul meu, nu l-am plâns nici atât, era un nebun 
periculos. După aceea, ca văduvă, eram liberă să trăiesc 
după pofta inimii, nu-i aşa? Nu mi se poate reproşa niciun 
scandal, mi-am păstrat rangul, am făcut ce mi-a plăcut cu 
uşile închise... O făptură creată numai pentru dragoste, 
frumuseţe şi voluptate, da, iată ce-am visat să fiu, din toate 
puterile mele, cu toată dorinţa de care ardeam. E iarăşi 
adevărat că te-am minţit altădată când ţi-am spus că sunt 
bolnavă, tocmai ca să explic operaţia cu care mă prefăceam 
că mă resemnez. De altfel, cred că nici dumneata nu m-ai 
crezut, era prea limpede... Ah! îţi mărturisesc, am cedat 
nebuniei de-a fi stăpână pe plăcerile mele, de-a le gusta 
după pofta inimii, fără să fiu vreodată îngrijorată sau 
împiedicată de prosteasca frică de-a avea un copil. Şi m-am 
supus operaţiei ca să fiu o femeie aparte, eliberată din 


lanţurile naturii superioară, întocmai ca un trup divin, 
dincolo de legile firii. N-am simţit decât dorinţa de-a 
cunoaşte, nepedepsită, până unde pot ajunge plăcerile 
simţurilor... Mărturisesc, mărturisesc! Deşi sunt distrusă, 
aş face acelaşi lucru mâine, dacă ar fi să reîncep 
experienţa, şi n-aş rezista nevoii de-a mai încerca o dată 
infinitul plăcerii. 

Strigătul acesta, care-i scăpă, o făcu să se ridice pe 
jumătate de pe canapea, într-un fel de exaltare sălbatică. 
Continuă cu îndrăzneală să Vorbească despre izbânzile ei 
după operaţie, când simţise mai întâi cum îi cresc dorinţele 
sub rănile pricinuite de bisturiu. Era natura înfrântă, 
spasmul înzecit, voluptatea fără risc în braţele tuturor 
amanţilor. Apoi, începuse decăderea lentă, o îmbătrânire 
timpurie, ale cărei simptome, unul câte unul, se manifestau. 
Nu mai era femeie, se părea că sexul amputat lua cu el tot 
ceea ce făcea farmecul şi gloria ei de femeie. De vreme ce 
nu mai putea fi nici soţie, nici mamă, ce rost mai avea 
frumuseţea cuceritoare a soțiilor şi a mamelor? Părul îi 
căzu, văzu cum dinţii i se îngălbenesc şi încep să se mişte. 
Urmă şi o progresivă slăbire a vederii, în timp ce nişte 
ţiuituri în urechi, aproape necurmate, o înnebuneau. Ceea 
ce o înspăimânta însă cel mai mult era această slăbiciune 
care o usca, o descărna, o brăzda de zbârcituri, cu pielea 
aspră, îngălbenită, crăpând ca un pergament. Şi în 
impudoarea ei de femeie muribundă, avu un gest groaznic: 

— O! n-ai văzut totul, prietene... lată, priveşte! 

Şi cu amândouă mâinile îşi descheie, îşi smulse corsajul. 
Sânii, umerii apărură etalând tot dezastrul frumuseţii ei 
nimicite, tot prăpădul înspăimântător al trupului ei, 
odinioară atât de cald, atât de parfumat, atât de strălucitor, 
iar astăzi zbârcit, uscat, ca o poamă prea coaptă care cade 
şi se strică. Era taina pudităţii ei jefuite de frumuseţe, 
înfrângerea pe veci a dragostei. Şi amândouă mâinile îi 
tremurau de ruşine şi furie când se acoperi cu teamă, să-şi 


ascundă bătrâneţea timpurie, ca pe-un ulcer dezgustător 
care ar fi ros-o. 

— Aşadar, dragul meu, ce să fac? Nici mâinile nu mi se 
mai par a fi ale mele, nu mai ştiu ce să fac cu ele. Nu mai 
doresc nimic decât să dorm mereu, să dorm fără vise. Însă 
de îndată ce aţipesc, am vise groaznice, îmi petrec nopţile, 
ca şi zilele, târându-mă de pe-un scaun pe altul, într-o 
disperare şi mânie continuă, care acum îmi fac viaţa de 
nesuportat... Şi toate acestea încă n-ar fi nimic. Bătrâneţea, 
ruina trupului meu aş accepta-o. Dacă acest Gaude mi-ar fi 
provocat numai  zbârciturile timpurii, vestejirea de 
neînlăturat, l-aş putea ierta, zicându-mi că orice lucru 
trebuie plătit. Ceea ce mă înnebuneşte este însă faptul că a 
ucis în mine senzaţia, a ucis plăcerea, singura rațiune care 
mă făcea să mai trăiesc. Şi vezi, dragul meu, aici e crima, 
asta e cea mai cumplită dintre torturi. 

Se ridicase şi umbla acum prin faţa lui cu o îndrăzneală 
din ce în ce mai aprigă în vorbă, mistuită de-o suferinţă atât 
de cumplită încât neruşinarea destăinuirilor ei atingea o 
măreție sălbatică. Îi povestea totul, cu amănunte deşănţate, 
ca şi când nu un bărbat ar fi ascultat-o; iar el tremura, 
stăpânit parcă de-o spaimă plină de compătimire, fără să se 
simtă jignit, până într-atât strigătele ei de furie 
neputincioasă dezvăluiau mizeria umană. Ah! cât de mult le 
invidia Serafine pe celelalte operate, pe acelea care, 
pierzând totul, pierduseră şi dorinţa, ca de pildă acea 
Euphrasie Moineaud, atât de distrusă, cu trupul rece! Ele 
nu mai erau acum decât nişte obiecte; puteau trăi ca acea 
micuță Cecile, fecioara care nu cunoscuse niciodată nimic şi 
care nici nu va cunoaşte vreodată ceva. Dar ea, nenorocita 
agoniza cu simţurile ei moarte, ea, în care dorinţa aţâţată, 
nepotolită, ardea mereu, şi pe care nu mai putea să şi-o 
satisfacă. Şi-ar fi putut cineva imagina acest supliciu 
diabolic: să nu poţi îmbrăţişa decât neantul, să frămânţi în 
gol plăcerea, să n-o mai poţi simţi, oricare ţi-ar fi efortul şi 
înverşunarea de-a o dobândi? Oboseală, crize nervoase, din 


care ieşea zdrobită, da, dar plăcere niciodată, niciodată! Şi 
numai nevoia ei de plăceri necurmate, de plăceri libere, 
nepedepsite, o hotărâse să facă această operaţie 
neghioabă, după care plăcerea murise! Cumplita ironie, 
răzbunarea cruntă a naturii înşelate, gândul că ucisese 
voluptatea amputând femeia o aruncau într-o furie oarbă. 
Ea, Dumnezeule mare! ea, fata curioasă, care la 
cincisprezece ani se dăruise! ea, a cărei căsătorie nu fusese 
decât un desfrâu! ea, care în excesele ei de văduvă se 
tăvălise în braţele atâtor amanți, până şi într-ale 
trecătorilor de pe stradă! ea, voluptuoasa neînfrânată, fără 
conştiinţă şi fără morală, să sfârşească astfel, în absoluta 
neputinţă a spasmului? Sub urgia care-o veştejise i se părea 
că aude un glas puternic care strigă: „Nici copii, dar nici 
plăcere carnală!” Şi această plăcere odată pierdută, o 
deplângea ca o eternă înfometată, mereu nesăţioasă, 
plimbându-se de-a lungul salonaşului plin de praf şi rece 
acum, unde altădată cunoscuse atâtea ore delirante, 
înecată în umbra caldă, îmbătată de miresme. 

Se opri brusc în faţa lui Mathieu. 

— Să ştii că am să înnebunesc... Se spune că suntem 
peste douăzeci de mii de castrate în Paris. O adevărată 
comunitate... Aş vrea să le cunosc pe toate; le-aş duce pe 
toate la Gaude şi cred că discuţia ar fi nostimă, nu e aşa? 

Apoi, lăsându-se din nou zdrobită pe canapea, lângă el: 

— Oh! acest Gaude! [i-am spus de Constance, că m-a 
rugat s-o duc la o consultaţie în speranţa că o va face să 
aibă un copil?... Biata Constance, o cred tot atât de smintită 
ca şi mine, atât de mult se înverşunează în dorinţa de-a 
avea alt copil, care să-l înlocuiască pe Maurice. Sunt 
confidenta ei şi îmi povestea lucruri nemaipomenite; 
niciodată n-am bătut mai disperată străzile Parisului, nici în 
ceasurile mele de totală nebunie. Se vede că, într-adevăr, 
dorinţa asta de-a fi mamă e tot atât de puternică, de 
ucigătoare, ca şi cealaltă dorinţă, marea mea dorinţă... Dar 
ce folos, tot eu sufăr cel mai mult. Desigur că şi ea luptă cu 


disperare, încearcă orice. Dar dacă ţi-aş povesti lupta 
oribilă pe care am dus-o în căutarea plăcerii pierdute! M- 
am pretat la orice infamie, m-am coborât până la cele mai 
neruşinate îmbrăţişări. Şi tot nimic, mereu nimic, acelaşi 
frig al morţii, chiar sub cele mai hidoase brutalităţi... Un 
copil! ea doreşte un copil! un copil se poate înlocui cu un 
căţeluş! Dar nevoia asta vitală de a-ţi satisface dorinţa! Poţi 
trăi fără să-ţi hrăneşti trupul? Poţi trăi fără ca trupul să-şi 
aibă flacăra lui de bucurie şi plăcere? Eu sunt cea mai 
chinuită, cea răstignită, pentru că nu există suferinţă mai 
mare! 

Lacrimile o înecau. Mathieu îi luă din nou mâinile, s-o 
liniştească, el însuşi tulburat de ţipetele ei deznădăjduite. 
Niciodată nu auzise altele mai dureroase, mai smulse din 
adâncul fiinţei. Şi ramase cutremurat în faţa acestui 
sălbatic chip al dorinţei, a trupului care se vrea nerodnic şi 
moare din cauza asta. 

Stăteau încă de vorbă, când o vizită neaşteptată o ului pe 
Serafine. Era Constance, care se hotărâse, şi acum venea 
chiar de la Gaude. Niciodată nu mai venise astfel, la 
asemenea oră, în strada Marignan. Cu inima zdrobită de 
cuvintele chirurgului, îşi pierduse capul şi, ajunsă în stradă, 
văzându-se singură, simţise nevoia arzătoare de-a ie uşura, 
vorbind cu cineva, încât, inconştientă, chinuită de patima ei, 
alergă aici. De la uşă începu să vorbească cu înfrigurare, 
fără să se mire, fără să ia în seamă prezenţa lui Mathieu: 

— Ah! draga mea, mi-era teamă că nu te voi găsi acasă... 
Ştii ce mi-a spus Gaude al dumitale? „Doamnă, eu nu pot 
furniza copii la comandă.” Şi râdea, şi era puternic şi 
frumos!... Ah! afurisit om! 

— Te prevenisem, remarcă Serafine. Eram sigură că-şi va 
bate joc de dumneata. Copii la comandă, nu, fireşte! aşa 
ceva nu se poate... 

Constance, cu picioarele frânte de oboseală, se aşezase 
pe canapea, pe locul de pe care se ridicase cumnata ei. Şi îi 
povesti despre vizita ei la doctor, îi descrise cum îl 


înduplecase, totuşi, pe Gaude s-o examineze. Şi era 
disperată tocmai din cauza calmului şi brutalităţii cu care el 
îi afirmase că niciodată nu va mai avea copii. Concluzia lui 
era precisă: numai şarlatanii puteau s-o exploateze, 
amăgind-o cu minciuni. Pentru el, ocluziunea trompelor, 
datorită unor inflamații succesive, devenite cronice, nu mai 
lăsa să subziste niciun dubiu. Se isprăvise, şi doctorul nu-şi 
putuse ascunde surpriza când văzuse durerea în care o 
cufundase, dându-i să înţeleagă că o sarcină târzie, la 
vârsta ei, ar fi un dezastru. Atâtea altele dintre pacientele 
lui s-ar fi arătat grozav de mulţumite de-o asemenea veste 
bună! Castrase sute de femei şi urma să mai castreze alte 
sute, mereu bine dispus şi bucuros să-şi facă reclamă de 
mare chirurg, încredinţat, cum spunea el uneori, că micile-i 
cuţitaşe lucrează pentru îmbogățirea şi fericirea omenirii. 

— Minte, minte! strigă furioasă Serafine. E un asasin 
care mi-a ucis plăcerea! 

— Când am ieşit de la el, continuă Constance, am crezut 
că voi cădea pe scară... Nu e nimic! a avut dreptate să fie 
brutal. Acum ştiu că s-a sfârşit, s-a sfârşit pentru totdeauna! 

Şi hohotele de plâns o năpădiră, sufocând-o. Constance 
îşi plânse îndelung sfârşitul maternității, chiar pe locul unde 
Serafine îşi jelise plăcerea pierdută, în timp ce Mathieu le 
privea acum pe amândouă îmbrăţişându-se, sfioasa şi 
impudica, mama şi amanta, apropiate, contopite în aceeaşi 
disperare a neputinței. 

Când Constance plecă de la cumnata ei, îl rugă pe 
Mathieu să-i ofere braţul şi s-o conducă până acasă. Dăduse 
drumul trăsurii; simţea că se înăbuşă, voia să meargă pe 
jos. Şi el înţelese imediat în ce scop ascuns îl luase cu ea, 
folosindu-se de acest prilej. 

— Dragul meu văr, îi spuse ea deodată, când ajunseră pe 
cheiul pustiu, mergând cu paşi mărunți, iartă-mă că revin 
asupra unui subiect penibil, dar sufăr prea mult; lovitura 
asta din urmă mă ucide... Copilul soţului meu, copilul pe 
care l-a avut cu fata aceea, mă obsedează, îmi chinuie 


mintea şi inima. Vrei să-mi faci un mare serviciu? Fă 
cercetarea despre care mi-ai vorbit, încearcă să afli dacă 
acest copil trăieşte sau a murit... Când voi şti adevărul, cred 
că mă voi linişti. 

Surprins, Mathieu fu cât pe-aci să-i răspundă că acel 
copil, chiar dacă l-ar găsi, nu i-ar putea înlocui copilul pe 
care era disperată că nu-l mai poate face. Ghicise el bine 
neliniştea în care se zbătea de. când îl văzuse pe Blaise 
luând în uzină locul lui Maurice, mai ales de când 
Beauchene, reîntors la viciile lui, lăsa pe spinarea băiatului 
toată întreprinderea, investindu-l zi de zi cu o autoritate tot 
mai mare. Tânăra pereche rodea; Charlotte născuse iar, de 
astă dată un băiat; şi ce nou cămin al fecundității 
cotropitoare, ce uzurpare apropiată o ameninţa acum, când 
ea însăşi, stearpă pentru totdeauna, n-o să mai aibă 
niciodată moştenitorul legitim, urmaşul atât de dorit, ca să 
împiedice calea unei cuceriri străine! Fără să pătrundă 
ciudatul sentiment care o stăpânea, Mathieu se gândi că 
doreşte doar să-l iscodească, să vadă dacă nu cumva se află 
în spatele fiului său Blaise, conducând complotul menit s-o 
spolieze. Poate că avea să se arate îngrijorat, să refuze să 
facă cercetările necesare. Şi asta îl hotări, încrezător numai 
în forţele vii, în afară de josnicele calcule ambiţioase. 

— Sunt la dispoziţia dumitale, verişoară. E de-ajuns că 
aştepţi de la cercetările acestea puţină uşurare. Şi în cazul 
când copilul trăieşte, va trebui să ţi-l aduc? 

— O, nu! o, nu! nu cer aşa ceva. 

Apoi, bâiguind, făcu un gest speriat: 

— Nici nu ştiu ce-ţi cer; sufăr de moarte. 

Şi nu minţea, pentru că n-avea niciun plan hotărât, 
doborâtă de furtuna care-o pustia. Se gândea oare la acest 
moştenitor posibil? Îl ura pentru cuceritorul dinafară, avea 
să ajungă oare până acolo încât să-l accepte, în ciuda 
ofensei, a revoltei ei de femeie, a groazei soţiei burgheze 
împotriva bastardului, pângărit de josnicia desfrâului? Deşi 
nu era al ei, era totuşi din sângele bărbatului ei. Şi poate că 


de pe-acum gândul de-a salva averea, de-a lăsa uzina în 
mâinile unui moştenitor, o înălța mai presus de 
prejudecățile şi pizmele ei. Dar deocamdată toate astea nu 
erau decât un uragan de simţiri nelămurite, iar în cugetul ei 
nu se vedea stăruind decât chinul nebun al mamei care nu 
mai are niciun copil, care nici nu va mai avea vreodată şi 
care vrea să caute copilul alteia, torturată de dorinţa 
nebună de-a şi-l face puţin şialei. 

— Trebuie să-l pun pe Beauchene la curent cu cercetările 
mele? întrebă Mathieu. 

— Fă cum crezi, Cred, totuşi, că ar fi mai bine. 

Chiar în seara aceea, Constance rupse cu asprime orice 
legături cu soţul ei. Îl alungă din patul conjugal, îl izgoni din 
cameră, dat fiind că-l vedea pierdut, incapabil pe viitor să-şi 
mai conducă uzina, că nu mai aştepta de la el copilul dorit; 
putea acum să-i scuipe în obraz tot disprețul, tot dezgustul 
ce-i rămânea după îmbrăţişările lui, de atâţia ani. Şi la 
gândul că nu va mai fi atinsă de omul acesta avu o senzaţie 
de uşurare atât de vie încât simţi bucuria răzbunării: 
spunându-i ce greață îi este de ei, cât de silă îi fusese de el 
totdeauna, de duhoarea lui de om desfrânat. Şi el se temu; 
Se duse să doarmă aiurea, până într-atât i se păru de înaltă 
şi de înspăimântătoare, aşa slabă şi neagră cum era, când îi 
strigase că nu-l mai opreşte, că n-are decât să se întoarcă la 
murdăriile lui, liber să rămână acolo, să se înece în ele. Era 
consecinţa firească: ultima destrămare inevitabilă, care 
începuse eu înşelarea naturii, impusă de egoista trufie a 
banului, cu oarecare îngăduinţă acordată Viciosului soţ, 
poftelor sale mereu nesatisfăcute; era apoi decăderea lentă 
a omului inteligent, a bărbatului harnic, căzut în desfrâul 
plăcerilor şi, în sfârşit, după moartea unicului fiu, 
distrugerea căsniciei, mama devenită stearpă, tatăl alungat 
de ea, rostogolindu-se în prăbuşirea finală. lar viaţa 
continua. 


II 


Când Mathieu îşi începu discreta anchetă, chiar înainte 
de a-l consulta pe Beauchene, primul său gând fu să se 
adreseze de-a dreptul azilului de „Copii-Găsiţi”. Dacă 
copilul ar fi murit, cum credea el, chestiunea era terminată. 
Din fericire, îşi amintea cele mai mici amănunte; amândouă 
prenumele, Alexandre-Honore, data exactă a depunerii lui 
acolo, toate întâmplările mărunte din ziua în care o însoţise 
pe „Cuţitoaia” în trăsură. Şi când a fost primit de directorul 
azilului, căruia i-a explicat adevăratul motiv al cercetărilor, 
spunându-şi numele, a rămas surprins de răspunsul prompt 
şi limpede pe care l-a primit Alexandre-Honore, încredinţat 
unei doici, femeii Loiseau, în satul Rougemont, după ce 
păzise vacile la păscut şi încercase apoi să înveţe meseria 
de lăcătuş, era acum de trei luni ucenic la un rotar, domnul 
Montoir, la Saint-Pierre, un cătun apropiat. Copilul trăia, 
avea cincisprezece ani, şi asta era totul; nu putu obţine 
nicio altă informaţie, nici asupra stării fizice, nici asupra 
moralității lui. 

Pe stradă, Mathieu, puţin zăpăcit, îşi aduse aminte că, 
într-adevăr, „Cuţitoaia” îi spusese, din cele auzite de la o 
infirmieră, că băiatul urma să fie trimis la Rougemont. ÎL 
crezuse totdeauna mort, smuls de vijelia care-i ucidea pe 
noii-născuţi, înmormântat în tăcutul cimitir al satului, 
pardosit cu micii parizieni. Să-l găsească astfel, scăpat de la 
acel abator uman, era o minune a soartei, care-l făcea să 
simtă o uşoară strângere de inimă, ca un fel de teamă în 
faţa unor mari nenorociri. Dar întrucât copilul trăia şi ştia 
acum unde trebuie să-l caute, fu cuprins de scrupule: simţi 
nevoia să-l prevină pe Beauchene, înainte de a merge cu 
cercetările mai departe. Lucrul devenea grav şi i se părea 
că nu ar putea continua fără încuviințarea tatălui. 


Imediat, înainte de-a se întoarce la Chantebled, Mathieu 
se duse la uzină, unde avu norocul să-l întâlnească pe 
patron, țintuit la birou din cauza absenței lui Blaise. Îl găsi 
însă foarte posomorât, căscând, gâfâind, pe jumătate 
adormit. Băteau orele trei şi spunea că nu-şi poate face 
digestia dacă nu iese în oraş după dejun. Adevărul era că, 
după ruptura cu soţia sa, îşi petrecea toate după-amiezele 
cu o fetişcană de la o berărie, căreia de curând îi mobilase o 
casă. 

— Ah! dragul meu, oftă el întinzându-se, simt că mi se 
îngroaşă sângele. Trebuie să mă mişc. Dacă nu, mă curăţ. 

Dar se trezi când Mathieu îi arătă limpede motivul vizitei 
lui. La început nu pricepu, atât i se părea de 
nemaipomenită, de idioată această poveste. 

— Ce? ce tot spui? Soţia mea ţi-a vorbit despre copilul 
acela? ea a avut faimoasa idee să aduni informaţii, să-l 
cauţi? 

Faţa lui mare, congestionată se descompusese şi se 
bâlbâia, peste măsură de mâniat. lar când află ce 
categorică misiune îi încredinţase ea vărului său, izbucni; 

— E nebună! Îţi spun că e nebună de legat! S-au mai 
pomenit asemenea  gărgăuni? În fiecare dimineaţă 
născoceşte ceva, o nouă tortură, ca să mă facă să-mi pierd 
capul. 

Mathieu încheie liniştit: 

— Viu de la „Copiii-Găsiţi”, unde am aflat că băiatul 
trăieşte. Am adresa... Ce trebuie să fac acum? 

Fu ca o lovitură de măciucă. Beauchene, întărâtat, 
strânse pumnii, îşi ridică braţele. 

— Ei bine! halal să ne fie!... Afurisită treabă! De ce mă 
plictiseşte cu acest copil? Nu e alei, să ne lase-n pace, şi pe 
mine, şi pe el! Mă privesc copiii pe care i-am făcut. Le întreb 
şi pe dumneata: e cuviincios ca soţia mea să te facă să 
alergi după ei? Şi pe urmă, ce? Sper că n-ai de gând să i-l 
aduci aici! Ce să facem noi cu ţărănoiul acela, care are 


poate toate viciile? Cum l-ai vedea între noi doi... Îţi spun că 
e nebună, nebună! 

Începuse să umble ca un turbat. Deodată, se opri. 

— Dragul meu, fă-mi plăcerea şi spune-i că a murit. 

Dar deveni palid, şovăi. Constance, în pragul uşii, îl 
auzise. De câtva timp dădea mereu târcoale prin birourile 
uzinei, fără zgomot, ivindu-se pretutindeni, dintr-odată, ca 
şi cum ar fi vrut să supravegheze totul de aproape, în faţa 
stingherelii celor doi bărbaţi, rămase o clipă tăcută. Apoi, 
fără măcar să se adreseze soţului ei, întrebă simplu: 

— Trăieşte, nu e aşa? 

Mathieu nu putu să-i spună decât adevărul. Dădu 
afirmativ din cap. lar Beauchene, disperat, făcu o ultimă 
încercare. 

— Hai, draga mea, fii cuminte. Tocmai spuneam că nici nu 
ştim câte parale face copilul ăsta. Cred că n-ai de gând să 
ne tulburi viaţa aşa tam-nesam. 

Dârză şi rece, ea îl privi cu asprime. Îi întoarse spatele, 
ceru numele copilului, numele rotarului şi al cătunului. 

— Bine! Spui că-l cheamă Alexandre-Honore şi că se află 
la rotarul Montoir, în cătunul Saint-Pierre, în apropiere de 
Rougemont, în Calvados... Ei bine! dragul meu, fă-mi acest 
serviciu şi urmează-ţi cercetările; încearcă să obţii 
informaţii exacte despre purtarea şi caracterul acestui 
copil. Fii prudent, nu-i aşa? nu pronunţa niciun nume. Îţi 
mulţumesc anticipat, îţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru 
mine! 

Şi plecă fără nicio altă explicaţie, fără să-i vorbească cel 
puţin soţului despre planurile ei încă atât de confuze încât, 
poate, nici ea nu le ştia. Sub apăsarea acestui dispreţ care-l 
strivea, Beauchene se potoli. De ce şi-ar fi stricat viaţa lui 
de plăceri egoiste ţinând piept nebunei pe care o avea de 
acum înainte în casă? N-avea decât să-şi ia pălăria şi să se 
ducă în oraş, la plăcerile lui obişnuite. Sfârşi prin a ridica 
din umerii lui puternici. 


— N-are decât să şi-l ia, la urma urmelor, nu eu fac 
prostia... Ascult-o, dragul meu, urmează-ţi cercetările, dă-i 
satisfacţie. Poate mă va lăsa astfel în pace... Mi-e de ajuns 
pentru ziua de azi, bună seara. Am plecat. 

Primul gând al lui Mathieu fu să se adreseze „Cuţitoaiei”, 
pentru a lua informaţii despre Rougemont, dacă ar putea 
da de urma ei. Era discretă din meserie şi ar fi de ajuns să-i 
cumpere tăcerea. Chiar a doua zi plănui să se ducă după 
veşti în strada-Miromesnil, la doamna Bourdieu, când îi 
trecu prin minte gândul altei surse, mai sigure. După ce nu- 
i mai văzuse de multă vreme pe soţii Seguin, de la cedarea 
totală a Chantebledului, legase acum din nou relaţiile cu ei, 
în împrejurări deosebite. Şi fusese surprins de-a o regăsi 
acolo pe fosta cameristă a Valentinei, pe Celeste, dată afară 
odinioară, iar acum, de câteva luni, intrată iar în graţii. 
Amintirile i se trezeau şi se gândi că, prin Cleste, ar putea 
ajunge direct la „Cuţitoaia”. 

Noile relaţii care se stabileau între familia Seguin şi 
familia Froment erau datorate unei întâmplări fericite. 
Ambroise, băiatul care urma după cei doi gemeni şi care 
acum împlinea douăzeci şi unu de ani, chiar după ce ieşise 
din liceu, intrase la vârstă de optsprezece ani la un unchi al 
lui Seguin, Thomas du Hordel, unul dintre cei mai bogaţi 
comisionari de mărfuri din Paris. De trei ani, bătrânul, deşi 
în vârstă, dar încă în putere, îşi conducea afacerile cu o 
vigoare de om tânăr; şi prinsese o dragoste din ce în ce mai 
mare pentru băiatul acesta admirabil înzestrat, în care 
pâlpâia geniul comerţului. Nu avusese decât două fete: una 
moartă de timpuriu, cealaltă măritată cu un nebun, care îşi 
trăsese un glonte în cap, lăsând-o niţeluş ţicnită şi fără 
copii. Aşa se explica bunăvoința plină de afecţiune, ca 
dragostea unui bunic, pe care Du Hordel o arăta acestui 
Ambroise: o adevărată minune picată din cer, cea mai 
frumoasă odraslă a lui Froment, cu chipul luminos, cu ochii 
negri şi mari, cu părul negru, buclat, dar mai ales de-o 
fineţe, de-o eleganţă desăvârşită. Dar ceea ce îl cucerise 


mai cu seamă era spiritul întreprinzător excepţional al 
tânărului, cele patru limbi pe care le vorbea, ca şi cum s-ar 
fi jucat, vădita iscusinţă pe care avea s-o pună, într-o bună 
zi, în conducerea unei case de afaceri al cărei comerţ se 
întindea peste cele cinci continente ale lumii. Încă din 
copilărie, Ambroise se dovedise a fi cel mai îndrăzneţ dintre 
fraţii şi surorile lui: seducătorul, cuceritorul. Poate că 
ceilalţi erau mai buni; el însă îi domina pe toţi, băiatul 
frumos, ambițios şi nesăţios ce era, bărbatul de mâine, 
dornic de viaţă şi de cuceriri. Şi într-adevăr, aşa era: 
bătrânul Du Hordel fu cucerit în câteva luni de farmecul 
inteligenţei pătrunzătoare cu care tânărul avea să 
cucerească mai târziu tot ce avea să-i placă, să supună 
intereselor lui oameni şi lucruri. Talentul lui era să se facă 
plăcut şi să se străduiască, plin de bunăvoință, în cele mai 
înverşunate munci. 

Cam în timpul acela se făcuse o reapropiere între Seguin 
şi unchiul lui, care nu mai pusese piciorul în clădirea din 
aleea Antin de când bătea acolo un vânt de nebunie. De 
altminteri numai în urma unei drame tăinuite se produse 
împăcarea aparentă. Plin de datorii, acum părăsit de Nora, 
care simţea apropiindu-se ruina, căzut pe mâinile şi mai 
păcătoase ale celor mai lacome femei de stradă, Seguin 
terminase prin a comite, la curse, una dintre acele 
indelicateţi numite pungăşie în lumea oamenilor cinstiţi. 
Înştiinţat, Du Hordel alergase, plătise, ca să evite cumplitul 
scandal; şi rămăsese atât de uluit de nemaipomenita 
încurcătură în care se găsea casa nepotului său, prosperă 
altădată, încât simţise o amarnică remuşcare, ca şi cum ar fi 
fost oarecum răspunzător de ceea ce se petrecea acolo, de 
când se hotărâse să se depărteze de ei, din egoism, doritor 
să nu-şi tulbure liniştea. Insă, mai ales, inima îi fusese 
cucerită de strănepoata sa Andree, o drăgălaşă fată de 
optsprezece ani, bună de măritat, a cărei graţie ar fi fost de 
ajuns să-l reţină acolo, de aci-nainte, atât de mult îl mâhnea 
faptul că o vedea lăsată în voia soartei, expusă tuturor 


primejdiilor. Tatăl ei îşi ducea viaţa aiurea. Mama «ei, 
Valentine, abia ieşea dintr-o criză cumplită, definitiva ei 
ruptură cu Santerre. Acesta, sătul să suporte povara 
căsătoriei, fără să se bucure şi de foloasele ei, se hotărâse 
să se însoare cu o doamnă bătrână, foarte bogată - un 
sfârşit logic pentru acest şiret exploatator al femeii, cu 
sufletul cel mai josnic şi cel mai lacom, ascuns sub făţărnicia 
lui de literat pesimist, speculând prostia unei societăţi în 
descompunere. Înnebunită. Valentine, la patruzeci şi trei de 
ani, tremurând de spaimă că nu va mai fi iubită, căzuse şi 
mai mult într-un misticism religios, unde i se părea că 
aproape aflase imediat consolări în tagma unor bărbaţi 
discreţi. Acum dispărea zile întregi; se spunea că e 
colaboratoarea activă a bătrânului conte de Navarede, 
preşedintele unei opere de propagandă catolică. Gaston, 
ieşit de la Saint-Cyr de trei luni, era acum la Şcoala din 
Saumur, atât de înflăcărat pentru cariera militară încât 
spunea că vrea să rămână celibatar, pentru că un ofiţer nu 
trebuie să aibă altă dragoste, altă femeie legitimă, decât 
sabia de la centură. Lucie, la nouăsprezece ani, intrase, în 
sfârşit, la mănăstirea Ursulinelor, fericită că-şi poate 
desăvârşi sacrificiul trupului ei, care o înnebunea de 
dezgust, cuprinsă de exaltarea mistică de-a fi stearpă, fără 
sex, fără corp. lar în clădirea impunătoare, acum goală, de 
unde plecaseră tatăl, mama, fratele şi sora, nu mai 
rămăsese decât dulcea şi  adorabila Andree, sub 
ameninţarea nebuniei ce bântuia acolo. Rămăsese pradă 
unei asemenea dezolări, încât unchiului Du Hordel, cuprins 
de-o dragoste plină de milă, îi venise gândul bun de a-i da 
ca soţ pe Ambroise, viitorul cuceritor. 

Întoarcerea C6lestei în casă grăbi planul căsătoriei. Se 
scurseseră opt ani de când Valentine îşi concediase 
camerista, gravidă pentru a treia oară, nemaiputând de 
astă dată să-şi ascundă talia îngroşată. lar în răstimpul 
acestor opt ani, dezgustată de slugărit, Celeste încercase 
diverse meserii deochiate, despre care nu vorbea: mai întâi, 


vânzătoare ocazională de scutece, cu preţ redus, pentru 
copiii fetelor lăuze, ceea ce-i îngăduia să se introducă pe la 
diferite moaşe care o făceau confidenta lor, comisionară,” 
mijlocitoare, plătită adesea foarte bine; după aceea, mai pe 
faţă, folosită ca factotum într-o casă de toleranţă, în 
cârdăşie cu „Cuţitoaia”, care aducea din Normandie, 
printre droaia de doici, ţărănci tinere, drăguţe şi fără prea 
multe scrupule. Dar casa dăduse de bucluc, şi Celeste 
dispăruse, după ce abia scăpase, în timpul unei descinderi 
poliţieneşti, sărind pe fereastră. De atunci trecuseră vreo 
optsprezece luni, şi în acest timp i se pierduse urma ca şi 
când s-ar fi cufundat într-o noapte totală. În sfârşit, o 
regăsim la  Rougemont, satul ei, bolnavă, profund 
nenorocită, muncind cu ziua ca să poată trăi, restabilită 
apoi încetul cu încetul, bine îmbrăcată, datorită protecţiei 
preotului pe care-l cucerise cu evlavia ei nemărginită. Şi 
aici trebuie să fi plănuit ea reîntoarcerea la familia Seguin, 
ţinută la curent cu tot ce se petrecea acolo de către 
„Cuţitoaia”, care rămăsese prietenă eu doamna Menoux, 
mica negustoreasă din apropiere. A doua zi după 
despărţirea de Santerre, într-un moment de disperare 
furioasă, când încă o dată îşi concediase brusc toţi 
servitorii, Valentine o văzu venind la ea atât de pocăită, cu 
un aer atât de cucernic, atât de serios, încât se lăsă 
înduioşată. Când îi aminti greşeala ei, o făcu să plângă, şi-i 
ceru să jure înaintea lui Dumnezeu că niciodată nu va mai 
păcătui; căci Celeste se spovedea, se împărtăşea acum, 
aducea chiar de la preotul din Rougemont un certificat de 
profundă evlavie şi înaltă moralitate. Acest certificat o 
hotări definitiv pe Valentine, care, vrând din ce în ce mai 
mult traiul ei de acasă, sătulă de grijile gospodăriei, îşi dădu 
seama ce ajutor preţios avea în fata asta. Şi tocmai pe 
această strămutare a puterii în mâinile ei se bizuia Celeste. 
Două luni mai târziu, folosindu-se de zelul evlaviei sale 
religioase, reuşise s-o convingă pe Lucie să intre la 
mănăstire. Gaston nu venea acasă în zilele de permisie. 


Andree rămânea astfel singură în toată casa, încă 
stingherind, împiedicând prin prezenţa ei marele jaf 
plănuit. Şi astfel camerista devenise factorul cel mai activ al 
căsătoriei domnişoarei. 

De altminteri; Ambroise o cucerise pe Andree, în drumul 
lui spre cucerirea lumii. Trecuse mai bine de un an de când 
ea îl întâlnea la unchiul Du Hordel, înainte ca acestuia să-i fi 
trecut prin gând să-i căsătorească. Andree era o fată înaltă, 
foarte blândă, un „mieluşel blond”, cum îi spunea maică-sa. 
Tânărul acesta frumos şi surâzător, atât de afectuos cu ea, 
devenise idealul ei, o speranţă în care îi plăcea să-şi afle 
refugiul când suferea prea mult din cauza singurătăţii şi 
părăsirii în care se găsea. Fratele ei n-o mai bătea, dar ea 
văzuse crescând în juru-i tristeţea familiei distruse; se 
simţea primejduită de lucrurile ruşinoase şi necurate ce-o 
înconjurau, fără să fie pe deplin conştientă de acest lucru. 
De aceea, când unchiul ei, care visa s-o salveze, o întrebase 
pe departe despre căsătorie, despre Ambroise, ea se 
aruncase în braţele lui, plângând de recunoştinţă şi 
mărturisindu-i tot. Valentine, înştiinţată, se arătă la început 
oarecum surprinsă: un fiu al soţilor Froment? Le luaseră 
Chantebled, şi acum voiau să le ia şi pe una dintre fete? 
Apoi, nu mai găsi nicio împotrivire îndreptăţită, în ruina în 
care se prăbuşeau averea şi casa. Niciodată n-o iubise pe 
Andree, şi o învinuise pe doică, pe Catiche, că i-o apropiase 
ca pe copilul ei, hrănind-o cu laptele său gras, ca al unei 
vaci de fermă. Uneori, aşa cum spunea, mielul acesta atât 
de supus, cu un farmec atât de înduioşător, nu era o Seguin. 
Prefăcându-se că ia apărarea fetei, Celeste o aţâţa pe mamă 
împotriva ei; îi inspira credinţa că o căsătorie grabnică i-ar 
uşura viaţa, dăruită altor pasiuni. Şi Du Hordel, după ce 
vorbise îndelung cu Mathieu, care îi  făgăduise 
consimţământul său, nu mai avea decât să-şi asigure pe 
acela al lui Seguin, înainte ca părinţii să facă cererea 
oficială. Dar nu era chiar atât de uşor să-l găseşti pe Seguin 
în toane bune. Pierdură săptămâni întregi, trebuiră să-l 


liniştească pe Ambroise, foarte îndrăgostit acum, care 
bănuia, fără-ndoială, cu geniul său cuceritor, regatul viitor 
pe care i-l aducea discret, într-o cută a rochiei sale, această 
fată atât de iubitoare şi atât de simplă. 

Într-o zi, când Mathieu trecea prin aleea Antin, îi veni în 
gând să intre, doritor să afle dacă Seguin se întorsese, de 
când plecase aşa, deodată, o dispariţie inexplicabilă, în 
Italia, după cum se credea. Apoi, cum se găsea singur cu 
Celeste, i se păru un minunat prilej pentru a afla cum ar 
putea să dea iar de „Cuţitoaia”. Vorbi cu ea o clipă, o 
întrebă apoi dacă mai are veşti de la trepăduşe, deoarece 
avea un prieten, spunea el, care caută o doică bună. 

— Aţi nimerit bine, răspunse îndatoritoare camerista. 
„Cuţitoaia” trebuie să aducă astăzi înapoi un copil vecinei 
noastre, doamna Menoux. Nu mai e mult până la ora patru, 
şi e chiar ora la care a făgăduit că va fi acolo... Ştiţi, 
doamna Menoux, dugheana a treia, pe prima stradă când o 
iei la stânga. 

Apoi se scuză că nu poate să-l conducă până acolo. 

— Sunt singură acasă. De la domnul nu avem încă nicio 
veste. Miercuri doamna prezidează şedinţa societăţii de 
binefacere, şi pe domnişoara Andre a luat-o unchiul său la 
plimbare, pare-mi-se. 

Mathieu se grăbi să se ducă la doamna Menoux. De 
departe, în pragul dughenei, o zări pe negustoreasă, şi mai 
împuţinată de vârstă, fiind, la patruzeci de ani, slabă ca o 
fetiţă, cu obrazul subţiat ca o foiţă. Părea doborâtă de-o 
muncă monotonă, încăpăţânându-se de douăzeci de ani să 
vândă de doi gologani aţă şi de trei gologani ace, fără să 
poată face vreodată avere, fericită numai că izbuteşte să 
adauge în fiecare lună modestul ei câştig la salariul soţului, 
ca să-i facă viaţa mai plăcută. Reumatismele lui aveau să-l 
silească, fără îndoială, să-şi părăsească locul de la muzeu; şi 
ce s-ar face ei cu cele câteva sute de franci pensie, dacă ea 
nu şi-ar continua negustoria? Şi apoi, nici nu avuseseră 
noroc: moartea primului lor copil, naşterea târzie a celui 


de-al doilea, întâmpinat, se-nţelege, cu bucurie, totuşi 
foarte greu de întreţinut pentru puterile lor, mai ales acum, 
când trebuise să se hotărască să-l ia acasă. Şi Mathieu o 
găsea aşadar în marea emoție a aşteptării, în pragul 
prăvăliei, privind în depărtare, pândind spre colţul aleii. 

— Celeste v-a trimis, domnule... Nu, „Cuţitoaia” n-a venit 
încă. Dar mă mir şi eu, o aştept dintr-o clipă într-alta. Dacă 
binevoiţi, domnule, intraţi înăuntru şi staţi puţin. 

El refuză singurul scaun care bara culoarul îngust, unde 
trei cliente stăteau cu greu în picioare. Îndărătul unui 
geamlâc se vedea, în fund, odaia întunecoasă în care 
locuiau soţii, odaie ce ţinea loc şi de bucătărie, şi de 
sufragerie, şi de dormitor, şi nu primea aer decât dintr-o 
curte umedă, asemenea unui ochi de canal. 

— Vedeţi, domnule, nu prea avem loc. Dar nu plătim 
decât opt sute de franci, şi unde am putea găsi o prăvălie la 
acest preţ? Fără să mai pun la socoteală că, după aproape 
douăzeci de ani, mi-am făcut o mică clientelă în cartier... 
Oii! nu mă plâng, nu sunt prea grasă şi e destul loc pentru 
mine. Şi cum soţul meu nu se întoarce decât seara, se aşază 
în fotoliu să-şi fumeze pipa, şi nu suferă nici el prea mult. Îl 
răsfăţ cât pot, şi e destul de înţelegător să nu ceară mai 
mult... Dar, cu urc copil, e cu neputinţă. 

Amintirea primului ei băiat, micuțul Pierre, îi umplu ochii 
de lacrimi. 

— lacă, domnule, sunt zece ani de atunci. Parcă a văd pe 
„Cuţitoaia” aducându-mi copilul, aşa cum mi-l va aduce în 
curând şi pe acesta. Mi se spuneau atâtea poveşti despre 
aerul curat de la Rougemont, despre viaţa sănătoasă ce-o 
duc copiii acolo, despre faţa rumenă a băiatului meu, încât 
l-am lăsat acolo până la vârstă de cinci ani, amărâtă ci n-am 
aici destul loc şi pentru el. Darurile pe care doica le-a stors 
de la mine, bănetul pe care i l-am dat, nu! nici nu vă puteţi 
închipui, mă ruinau. Şi, după aceea, când am putut să mi-l 
iau înapoi, mi-au adus un copil atât de slab, atât de palid şi 
de plăpând, că şi cum niciodată n-ar fi mâncat o bucăţică de 


pâine. Peste două luni copilul murea în braţele mele... Tatăl 
său S-a îmbolnăvit de supărare, domnule, şi dacă n-am fi 
ţinut atât de mult unul la altul, cred că ne-am fi dus 
amândoi să ne aruncăm în râu. 

Înfrigurată, cu ochii umezi încă, se întoarse în pragul 
dughenei, aruncându-şi din nou, înspre alee, privirea 
nerăbdătoare. Şi când veni înapoi, după ce nu văzuse nimic: 

— Înţelegeţi aşadar emoția noastră când, acum doi ani, 
am născut iar un băiat, la treizeci şi şapte de ani trecuţi. 
Eram nebuni de fericire, ca nişte tineri însurăţei. Dar câtă 
grijă, câte greutăţi! A trebuit să-l dau şi pe acesta la doică, 
fiindcă nu-l puteam ţine la noi. Chiar după ce ne jurasem că 
nu-l vom trimite la Rougemont, ne-am spus până la urmă că 
cel puţin acolo cunoaştem locul, şi nu va fi mai rău decât în 
altă parte. L-am dat însă la femeia Vimeux, deoarece nu mai 
voiam să aud de femeia Loiseau, care îl adusese pe Pierre 
într-un hal fără de hal. Dar, de data asta, când micuțul a 
împlinit doi ani, n-am mai stat să ascult frumoasele lor 
propuneri, frumoasele lor făgăduieli, şi-am cerut să mi-l 
aducă înapoi, fără să ştiu barem unde am să-l culc. Îl aştept 
de o oră şi tremur, atât mi-e de frică să nu se mai întâmple 
vreo nenorocire. 

Nu mai putea să stea în dugheană; se duse la uşă, 
aşteptă acolo, cu gâtul întins, cu ochii aţintiţi spre colţul 
străzii. Deodată, scoase un strigăt din adâncul inimii. 

— Ah, iată-i! 

Fără nicio grabă, cu o figură posacă şi obosită, 
„Cuţitoaia” intră, puse copilul adormit în braţele doamnei 
Menoux, zicând: 

— Pot să spun că Georges al dumitale cântăreşte greu. 
Despre el n-ai să mai zici că ţi-l aduc ca un schelet. 

Tremurând, abia ţinându-se pe picioare de emoție, mama 
trebui să se aşeze, ţinându-şi copilul pe genunchi. 
sărutându-l, privindu-l cu multă atenţie, grăbindu-se să 
vadă dacă e sănătos, dacă va trăi. Avea o faţă mare cam 
palidă, părea voinic, dar puhav. Când îl desfăşă însă, cu 


mâinile agitate de nelinişte, văzu că are picioarele şi braţele 
slabe şi pântecele umflat. 

— Are pântecele prea mare, murmură ea, şi râsul i se 
curmă, întunecată de-o nouă teamă. 

— Te plângi acum de asta? strigă „Cuţitoaia”. Celălalt era 
prea slab, acesta e prea gras... Mamele nu-s mulţumite 
niciodată. 

Dintr-o privire, Mathieu recunoscu în el pe unul dintre 
acei copii hrăniţi cu supă, îndopaţi din economie cu pâine şi 
cu apă, victime sortite tuturor bolilor de stomac ale 
prunciei. Şi, în faţa acestei sărmane făpturi, i se trezea în 
minte  cumplitul Rougemont, cu zilnica masacrare a 
făpturilor nevinovate, aşa cum i se povestise altădată. Îşi 
aducea aminte de femeia Loiseau, de-o murdărie atât de 
respingătoare încât sugarii putrezeau acolo pe gunoaie; îşi 
amintea de femeia Vimeux, care nu cumpăra niciodată o 
picătură de lapte, ci aduna coji de pâine prin sat şi făcea 
câte-o strachină de lături pentru pensionarii ei, ca pentru 
porci; o vedea parcă pe femeia Gavette, întotdeauna la 
munca câmpului, lăsând pruncii în paza unui bătrân 
paralitic, care, uneori, scăpa câte unul în foc; îşi amintea şi 
de femeia Cauchois, care, neavând în grija cui să-i lase, se 
mulțumea să lege copiii de leagăn, şi-i uita în tovărăşia 
găinilor, care intrau cu cârdul şi le ciuguleau ochii năclăiţi 
de muşte. Şi mortalitatea bântuia; asasinatele se săvârşeau 
în masă; convoaie de leagăne porneau spre morminte, prin 
uşile larg deschise ale nopţii, ca să se facă loc mai repede 
noilor pachete de copii expediate din Paris. Totuşi, nu 
mureau toţi, de vreme ce măcar acesta se întorcea. Dar, 
când îi aduceau vii, acasă, cea mai mare parte aduceau cu 
ei şi o fărâmă de moarte de acolo; şi acolo era încă o 
hecatombă jertfită monstruosului zeu al egoismului uman. 

— Nu mai pot, m-aşez puţin, continuă „Cuţitoaia”, 
aşezându-se pe băncuţa îngustă de după tejghea. Vai, ce 
meserie! Şi când te gândeşti că întotdeauna suntem rău 


primite, de parcă am fi nişte fiinţe fără inimă, nişte 
criminale, sau hoaţe! 

Şi ea se uscase, faţa îi era pârlită, cafenie, ca un cioc de 
pasăre. Numai ochii îi rămăseseră vii, tăioşi, de-o cruzime 
mânioasă. Fără-ndoială că nu se-mbogăţea destul de 
repede, fiindcă îşi continua jeluirea, plângându-se de 
meseria ei, de zgârcenia crescândă a părinţilor, de 
pretenţiile administraţiei, de războiul declarat pretutindeni 
trepăduşelor. Era o meserie ratată, trebuia să fii uitată de 
Dumnezeu, ca să mai continui să lucrezi, la patruzeci şi 
cinci de ani, fără să fi pus un ban deoparte. 

— O să-mi putrezească oasele pe-acolo; până la sfârşit n- 
am să m-aleg decât cu bani puţini şi cu multe vorbe rele. 
lată nedreptatea, îţi aduc înapoi un copil superb, şi 
dumneata nu eşti mulţumită... Nu zău, te şi dezgustă să mai 
faci bine! 

Poate că văicăreala ei n-avea alt scop decât să scoată de 
la negustoriţă un bacşiş ceva mai gras. Şi femeia se tulbură. 
Trezindu-se din toropeală, copilul începuse să plângă cât îl 
ţinea gura. Imediat i se dădu puţin lapte căldicel. Şi când 
puseră la punct socotelile, trepăduşa se îmblânzi, văzând că 
va căpăta zece franci bacşiş. 

Apoi, când se pregătea să-şi ia rămas bun: 

— Domnul te aştepta pentru o afacere, îi spuse doamna 
Menoux, arătând spre Mathieu. 

„Cuţitoaia” îl recunoscuse de bună seamă pe domnul 
acesta pe care nu-l mai văzuse de ani de zile. Dar nici 
măcar nu se întorsese spre el; îl ştia amestecat în prea 
multe lucruri, ca să nu fie de-o absolută discreţie, care 
folosea propriilor ei interese. De aceea se mulţumi să 
spună: 

— Dacă domnul va binevoi sa-mi explice despre ce e 
vorba, sunt la dispoziţia domniei-sale. 

— Te voi însoţi, răspunse Mathieu. Vorbim pe drum. 

— Foarte bine, îmi convine şi mie, că-s cam grăbită. 


Ajunşi afară, Mathieu se hotări să nu umble cu 
vicleşuguri. Mai bine să-i spună limpede ce voia, apoi să-i 
plătească, pentru a-i cumpăra tăcerea. De la primele 
cuvinte, femeia pricepu. Îşi aducea perfect aminte de 
copilul Norinei, deşi dusese duzini la „Copiii-Găsiţi”; dar 
deosebitele împrejurări, convorbirea de-atunci, drumul cu 
trăsura, îi rămăseseră în minte. De altfel, îl şi revăzuse pe 
copilul acela peste cinci zile, la Rougemont; îşi amintea 
chiar că prietena ei, infirmiera, venise să-l ducă la femeia 
Loiseau. Dar nu se mai ocupase de el; îl credea mort, 
secerat împreună cu atâţia alţii. Şi când auzi vorbindu-i-se 
despre cătunul Saint-Pierre, despre rotarul Montoir, despre 
acest Alexandre-Honore, în vârstă de cincisprezece ani, 
care trebuie să fie acolo ucenic, păru foarte surprinsă. 

— O, domnule, cred că vă înşelaţi. Îl cunosc bine pe 
Montoir din Saint-Pierre. E drept că are la el un copil trimis 
de „Administraţie”, de vârsta pe care-o spuneţi. Acesta însă 
a fost crescut de femeia Cauchois; e un băiat zdravăn, 
roşcovan, numit Richard, adus cu câteva zile înaintea 
celuilalt. Stiu cine e mama, o ştiţi şi dumneavoastră: e 
englezoaica aceea Amy, care a născut la doamna Bourdieu, 
o clientă obişnuită a casei, unde a venit în trei rânduri, după 
câte-am auzit. Roşcovanul ăsta nu poate să fie copilul 
Norinei dumneavoastră. Alexandre-Honore era oacheş. 

— Atunci, zise Mathieu, trebuie să mai fie un ucenic la 
rotar. Informaţiile mele sunt exacte; le am din sursă 
oficială. 

„Cuţitoaia”, nedumerită, schiţă un gest de mirare, 
lăsându-se numaidecât păgubaşă. 

— E foarte posibil, poate că sunt doi ucenici la Montoir. 
Atelierul e mare, şi, cum n-am fost de câteva luni la Saint- 
Pierre, nu afirm nimic... În sfârşit, ce doriţi să fac eu, 
domnule? 

Foarte limpede, el îi spuse ce avea de făcut. Va lua cele 
mai exacte informaţii despre copil, despre sănătatea, 
caracterul, purtarea lui, dacă învățătorul fusese 


întotdeauna mulţumit de el, dacă patronul se arăta şi el 
satisfăcut, într-un cuvânt, o investigaţie în toată regula. Dar 
trebuia, mai ales, să facă în aşa fel încât nimeni să nu afle, 
nici copilul, nici oamenii din jurul lui. Secret absolut. 

— E foarte uşor, domnule. Înţeleg perfect, puteţi să vă 
încredeţi în mine... îmi va trebui oarecare timp, cred că mai 
bine ar fi să vă aduc eu însumi rezultatul cercetărilor mele 
peste cincisprezece zile, când mă voi întoarce iar la Paris... 
Şi, dacă doriţi, mă veţi găsi, de azi în cincisprezece zile, la 
ora două, în biroul casei Broquette, strada Roquepine. 
Acolo sunt ca la mine acasă, şi „casa” e de-o discreţie de 
mormânt. 

Câteva zile mai târziu, pe când Mathieu se afla la uzină 
cu fiul său Blaise, Constance îl zări şi îl chemă; îl întrebă 
atât de direct, încât trebui să-i răspundă ce făcuse, unde 
ajunsese cu cercetările cu care îl însărcinase. Apoi, când 
află de întâlnirea stabilită cu „Cuţitoaia”, pentru miercurea 
următoare, ea spuse cu glasu-i hotărât: 

— Vino de mă ia, vreau s-o întreb eu însămi pe femeia 
aceea... Am nevoie să ştiu sigur cum stau lucrurile. 

Casa Broquette de pe strada Roquepine rămăsese 
aceeaşi după cincisprezece ani, cu singura deosebire că 
doamna Broquette murise şi fiică-sa Herminie îi urmase. La 
început, pierderea neaşteptată a doamnei aceleia blonde, 
atât de demne, prestanţa, buna reputaţie morală şi 
burgheză a instituţiei, se resimţise. Dar se constatase că 
Herminie, îndopată cu romane, lungă şi parcă fără sânge în 
vine, plimbându-şi, lâncedă, virginitatea veştedă printre 
doicile cu sinii grei de lapte, avea şi ca o înfăţişare distinsă, 
ademenitoare pentru clientelă. La treizeci de ani încă nu se 
măritase, fără dorinţe, ca dezgustată de toate aceste fete cu 
pieptul mare, cu braţele pline de copii plângăreţi. Şi, de 
altfel, tatăl, domnul Brogquette, cu toţi cei şaizeci şi cinci de 
ani împliniţi, rămânea în taină sufletul atotputernic şi 
neastâmpărat al casei, făcând poliţia întreprinderii, 
instruind doicile cele noi ca pe recruți, vârându-şi nasul şi 


mâna pretutindeni, într-o continuă alergătură între etajele 
casei lui obscure şi suspecte. 

„Cuţitoaia” îl aştepta pe Mathieu în anticameră. Zărind-o 
pe Constance, pe care n-o cunoştea, pe care n-o văzuse 
niciodată, păru surprinsă. Cine era oare doamna aceea şi 
de ce se amesteca în afacerea asta? De altfel, via curiozitate 
ce-i licărise în ochi se stinse numaidecât. Şi cum Herminie, 
cu distincţia şi indolenţa ei, se afla în birou, unde expunea 
un şir de doici în faţa a doi domni, trepăduşa duse 
persoanele care veniseră s-o vadă în sufragerie, goală 
atunci, împuţită de-un miros oribil de grăsime arsă. 

— lertaţi-mă, domnule şi doamnă, nu e niciun alt colţ 
liber. Casa e plină ca un stup. 

După aceea, îşi plimbă privirea ascuţită de la Mathieu la 
Constance, preferind să fie întrebată, pentru că mai 
intervenise cineva în secretele lor. 

— Poţi vorbi deschis... Ai făcut cercetările cu care te-am 
însărcinat? 

— Întocmai, domnule. S-a făcut tot şi s-a făcut bine, aşa 
cred. 

— Atunci, spune-ne rezultatul... îţi repet că poţi vorbi 
înaintea doamnei. 

— Oh! domnule, n-am mult de vorbit... Dumneavoastră 
eraţi bine informat; la Montoir, rotarul din Saint-Pierre, au 
fost doi ucenici, şi unul dintre ei era, într-adevăr, Alexandre- 
Honore, copilul frumoasei blonde, cel pe care l-am dus 
împreună acolo. Se afla la rotar de vreo două luni, după ce 
încercase vreo trei-patru meserii, ceea ce explică de ce nu 
ştiam nimic. Numai că, după cum n-a putut sta în nicio 
parte, iată că sunt trei săptămâni de când a şters-o şi de- 
aici... 

Constance o întrerupse, neputând să-şi reţină un strigăt 
de îngrijorare. 

— Cum, a fugit? 

— Da, doamnă. Vreau să spun că a tulit-o, şi de astă dată 
se dă ca sigur că a părăsit localitatea, fiindcă a dispărut 


luând cu el trei sute de franci ai lui Montoir, stăpânul său. 

Glasul ei sec şi tăios sună ca o lovitură de secure. Deşi nu 
pricepea nimic din brusca paloare, din emoția şi disperarea 
acestei doamne, părea cuprinsă de-o satisfacţie plină de 
răutate. 

— Eşti sigură de informaţiile dumitale? reluă Constance, 
care se frământa. Poate că sunt numai clevetiri ale satului. 

— Ce clevetiri, doamnă? Când am primit să mă ocup de-o 
afacere, sunt foarte serioasă... Am dat ochii cu jandarmii. Ei 
au cercetat tot ţinutul; e sigur că Alexandre-Honore nu şi-a 
lăsat adresa, plecând cu cei trei sute de franci. Cred că mai 
aleargă şi acum. Uite, să mi se taie o mână dacă nu e aşa. 

Fu ca o lovitură de secure pentru Constance. Copilul pe 
care credea că l-a regăsit, la care visa, pe umerii căruia 
clădea atâtea planuri de revanşă, cu neputinţă de 
mărturisit, nemărturisite încă, şi care se năruiau aşa 
deodată, recădea în necunoscut şi îndoială. Rămase uluită 
ca în faţa unei îndârjiri a soartei, a unei noi prăbuşiri 
ireparabile. Şi continuă cu întrebările: 

— N-ai dat ochii decât cu jandarmii, deşi avuseseşi 
însărcinarea să întrebi pe toată lumea? 

— Asta am şi făcut, doamnă. Am vorbit cu învățătorul şi 
cu ceilalţi patroni, unde mai fusese băiatul. Toţi mi-au spus 
că nu era mare lucru de capul lui; învățătorul îşi aducea 
aminte de el ca de-un mincinos şi un bătăuş. În sfârşit, 
acum iată-l şi hoţ, asta le pune vârf la toate... Eu, ce vreţi? 
nu pot să vă spun altceva, pentru că dumneavoastră aţi vrut 
să cunoaşteţi adevărul. 

„Cuţitoaia” stăruia, văzând cum sporeşte suferinţa 
acestei doamne. Şi câtă stranie durere nu-i provoca toate 
aceste învinuiri, asemeni unor lovituri date în inimă, ca şi 
cum copilul soţului, în nenorocirea sterilităţii sale, devenise 
oarecum o parte din carnea ei! Vru să termine şi îi făcu 
semn trepăduşei să tacă. 

— Mulţumesc. Copilul nu mai e la Rougemont, asta e tot 
ce doream să ştim. 


Atunci, „Cuţitoaia” se întoarse spre Mathieu, continuând, 
voind să-i amintească de bacşişul ei. 

— L-am tras de limbă şi pe celălalt ucenic, pe fiul 
englezoaicei, Richard, vă amintiţi, băiatul acela înalt şi 
roşcovan, despre care v-am vorbit. Încă unul în care nu m- 
aş încrede. Dar, nu încape îndoială, nu ştie încotro a şters-o 
prietenul său... Jandarmii cred că Alexandre e la Paris. 

La rândul său, Mathieu îi mulţumi şi-i strecură în mână o 
hârtie de cincizeci de franci, gest care făcu să-i piară glasul, 
surâzătoare, slugarnică, de-o discreţie de mormânt, cum îi 
plăcea să spună. Şi cum tocmai atunci intrau trei doici, 
punând pe masă nişte mezeluri, în timp ce în bucătărie se 
auzea cum domnul Broquette spăla furios cu peria mâinile 
celei de-a patra, ca s-o înveţe cum să se curețe de jegul de 
acasă, Constance se grăbi să-şi urmeze însoţitorul, cu inima 
îngreţoşată de dezgust. Dar, ajungând pe trotuar, se opri; 
nu fu grăbită să se urce în trăsură şi rămase îngândurată, 
obsedată de ultimele cuvinte care o îndurerau. 

— Ai auzit, nenorocitul acela de băiat ar putea fi la Paris. 

— Probabil, toţi ăştia nimeresc aici. 

Ea tăcu iar, păru că se gândeşte, că şovăie; în sfârşit, se 
hotări, cu un tremur în glas: 

— Dar, dragă prietene, dumneata ştii unde locuieşte 
mamă-sa. Nu mi-ai spus odată că te-ai ocupat de ea?. 

— Într-adevăr. 

— Atunci, ascultă... Şi, mai ales, nu te mira, dragă 
prietene, mai degrabă plânge-mă, pentru că sufăr într- 
adevăr foarte mult... Mi-a venit un gând: îmi închipui că, 
dacă copilul e la Paris, a. putut s-o regăsească pe mamă-sa, 
şi poate că acum e la ea, sau că ea ştie, cel puţin, unde 
locuieşte... Nu, nu! nu-mi spune că nu e cu putinţă. Iotule 
posibil. 

Uimit, tulburat că o vede lăsându-se pradă unor astfel de 
închipuiri, o femeie de obicei atât de calmă, nu vru s-o 
tulbure şi mai mult, ci îi promise că se va informa. Dar tot 


nu se urca în trăsură şi privea ţintă trotuarul. Şi când ridică 
ochii, îl rugă stingherită, foarte umilă: 

— Ştii ce-ar trebui să facem?... lartă-mă. Serviciul acesta 
nu ţi-l voi uita niciodată. Dacă aş putea să mă liniştesc 
puţin, aflând numaidecât... Ei bine! Să mergem îndată la 
fata asta. Oh! Eu nu voi urca, eu nu! Dumneata singur vei 
urca, în timp ce eu te voi aştepta în trăsură, la colţul 
străzii... Şi poate afli noutăţi. 

Era o nebunie. Mathieu simţi mai întâi nevoia să-i 
demonstreze acest lucru. Pe urmă, privind-o, îi apăru atât 
de nenorocită, de părăsită, chinuită de-un gând atât de 
dureros, pe care nu-l putea mărturisi, încât consimţi, fără 
să mai spună o vorbă, răspunzând doar printr-un gest ce 
arăta bunăvoință şi compătimire. Şi trăsura îi duse. 

Camera spațioasă în care Norine şi Cecile îşi instalaseră 
gospodăria comună se afla la Grenelle, la capătul străzii 
Federation, aproape de Champ-de-Mars. Locuiau aici de 
vreo şase ani; la început suferiseră multe necazuri şi lipsuri. 
Dar copilul pe care aveau să-l hrănească să-l salveze, le 
salvase el pe ele. Simţământul de mamă, care dormita în 
Norine, se trezise pătimaş pentru mica făptură de când îi 
dăduse să sugă, făcându-l trup din trupul ei, veghindu-l, 
sărutându-l. Şi era o minune să vezi cum Cecile, în 
disperarea ei de fecioară stearpă pentru totdeauna, îl 
adoptase, îl privea ca şi cum ar fi fost al ei. Copilul avea 
două mame, amândouă ocupate numai cu el. Dacă în 
primele luni, Norine se revoltase adesea că-şi petrece zilele 
lipind cutioare, dacă îi venise chiar gândul să fugă, fusese 
mereu reţinută de cele două braţe gingaşe, care se- 
ncolăceau în jurul gâtului ei. Acum se liniştise; era cuminte, 
harnică, foarte îndemânatică la uşoara muncă de cartonaj 
pe care o învățase de la Cecile. Şi trebuia să le vezi pe 
amândouă, legate una de alta, pline de veselie, trăind fără 
bărbaţi, ca la mănăstire, şezând la cele două capete ale 
mesei zile întregi, între ele cu scumpul lor copil, care era 
singura lor rațiune de a trăi, de a munci şi de a fi fericite. 


Amândouă surorile nu aveau decât o prietenă foarte 
bună, pe doamna Angelin. Aceasta din urmă, ca doamnă 
delegată a „Asistenţei publice”, însărcinată să se ocupe de 
un cartier din Grenelle, o numărase şi pe Norine printre 
femeile ajutorate, pe care trebuia să le inspecteze. 
Înduioşată în faţa acestei convieţuiri afectuoase a celor 
două mame, cum le spunea ea, reuşise să menţină pentru 
copil mica pensie lunară de treizeci de franci, timp de trei 
ani. lar după trei ani, îi obținuse „ajutorul şcolar”, fără să 
mai socotim darurile pe care le aducea mereu: 
îmbrăcăminte, rufărie, chiar şi bani, sume destul de 
însemnate, ce le strângea de la persoane miloase, care nu 
făceau parte din administraţie, şi pe care le împărțea celor 
mai merituoase dintre mamele sărace. Şi acum mai venea 
uneori; îi plăcea să petreacă aici o oră, în acest colţ de 
muncă liniştită, înveselită de râsetele şi jocurile copilului. 
Aici era departe de lume, aici suferea mai puţin din cauza 
nefericirii de a nu fi şi ea mamă. lar Norine îi săruta 
mâinile, spunându-i că, fără ea, niciodată gospodăria celor 
două mame n-ar fi putut dăinui. 

Apariţia lui Mathieu fu întâmpinată cu strigăte de 
bucurie. Şi el era un prieten bun, un salvator, acela care, 
închiriind şi mobilând această cameră spațioasă, întemeiate 
gospodăria. Camera era curată, mare, foarte cochet 
aranjată, cu perdele albe, foarte veselă cu cele două 
ferestre mari prin care intrau razele de aur ale soarelui de 
asfinţit. Norine şi Cecile, la masă, lucrau, tăiau, lipeau; până 
şi micuțul, întors de la şcoală, stând pe-un scaun înalt între 
ele, mânuia cu seriozitate o pereche de foarfeci, încredinţat 
că le ajută. 

— Ah! dumneavoastră eraţi! Cât sunteţi de drăguţ că 
veniţi să ne vedeţi! Iată, sunt cinci zile de când nimeni n-a 
mai venit. Oh! nu ne plângem. Suntem atât de mulţumite 
singure!... Irma, de când s-a măritat cu un funcţionar, ne 
dispreţuieşte. Euphrasie nu mai poate să coboare scara. 
Victor stă la dracu-n praznic cu nevastă-sa. Cât despre 


secătura de Alfred, nu vine pe-aici decât ca să vadă dacă nu 
e ceva de furat... Marna a fost la noi acum cinci zile, să ne 
spună că tata era cât pe-aci să fie ucis la uzină, în ajun. 
Biata mamă! e atât de obosită! în curând nu va mai fi în 
stare nici să-şi mişte picioarele. 

În timp ce vorbeau amândouă deodată, luându-şi una 
alteia vorba din gură, reîncepând, sfârşind fraza, Mathieu o 
privea pe Norine, căreia viaţa asta liniştită şi ordonată îi 
menținea şi la treizeci şi şase de ani aceeaşi prospeţime, un 
pârg deplin de fructă superbă, aurită de soare. Şi însăşi 
Cecile, atât de slăbuţă, rămasă fetiţă pentru totdeauna, 
prinsese vlagă, puternica dragoste de viaţă într-un trup de 
copil. 

Aceasta din urmă scoase deodată un strigăt de spaimă, 

— S-a tăiat, neastâmpăratul! 

Şi smulse foarfeca din mâna copilului, care, cu o picătură 
de sânge în vârful degetului, râdea. 

— Ah, Dumnezeule! murmură Norine, foarte palidă, am 
crezut că şi-a tăiat mâna. 

O clipă, Mathieu se întrebă dacă era într-adevăr nimerit 
să-şi ducă până la capăt ciudata misiune. Apoi i se păru că e 
bine s-o pregătească cel puţin pe tânără femeie, pe care o 
vedea atât de liniştită în viaţa ei de muncă pe care reuşise 
să şi-o realizeze. Şi procedă cu înţelepciune, nu dădu 
drumul adevărului decât puţin câte puţin. Totuşi, veni şi 
clipa când, după ce-i aminti despre naşterea lui Alexandre- 
Honore, trebui să-i spună că acest copil trăieşte. 

Ea îl privi uluită. 

— Trăieşte, trăieşte!... Pentru ce-mi spuneţi asta? Eram 
atât de mulţumită să nu ştiu! 

— Desigur, dar e mai bine să ştii. M-au încredinţat chiar 
că băiatul e la Paris, şi mă întrebam dacă nu cumva te-a 
găsit, dacă n-a venit să te vadă. 

Femeia se zăpăci de tot. 

— Cum! să vină să mă vadă?... Nimeni n-a venit să mă 
vadă... Şi vă gândiţi c-ar putea să vină? Dar nu vreau! Mi-aş 


pierde capul! Un băiat mare de cincisprezece ani care mi-ar 
pica aşa din cer, pe care nu-l cunosc, nu-l iubesc!... O! nu,o! 
nu, împiedicaţi-l, nu-l vreau, nu-l vreau! 

Izbucnise în hohote de plâns, îl apucase cu un gest ca de 
spaimă pe micuțul ce se afla lângă ea, şi-l strângea la piept, 
ca şi când ar fi vrut să-l apere împotriva celuilalt, 
necunoscutul, străinul, a cărui înviere ameninţa să-i 
răpească o fărâmă din drepturile lui. 

— Nu, nu! eu n-am decât un copil, nu-l iubesc decât pe 
unul, nu vreau altul, niciodată, niciodată! 

Foarte emoţionată, Cecile se ridicase, dorind s-o facă să 
judece. Dacă totuşi ar veni, cum să-l dea afară? Şi ea, la 
rândul ei, deplângea acum fericirea lor ameninţată, - în 
ciuda milei şi a îngrijorării pentru cel părăsit. Mathieu fu 
nevoit să le liniştească, asigurându-le că o asemenea vizită i 
se pare cu totul improbabilă. Fără să le povestească 
adevărata întâmplare, le spuse cum dispăruse copilul, care, 
fireşte, nu putea să ştie nici cel puţin numele mamei sale. 
lar când le părăsi, amândouă surorile începură din nou să 
lipească cutioare, uşurate parcă, zâmbind băiatului, căruia 
îi dăduseră iar foarfeca să taie mai departe omuleţi de 
carton. 

Jos, la colţul străzii, Constance, într-o nelinişte şi 
nerăbdare ce păreau că o ucid, scotea capul afară din 
trăsură, pândind de departe uşa. 

— Ei, ce este? întrebă ea, tremurând de îndată ce 
Mathieu fu aproape de ea. 

— Ce să fie? Maică-sa nu ştie nimic, n-a văzut pe nimeni; 
de altfel, am bănuit acest lucru de la început. 

Ea îşi încovoie umerii, ca într-o prăbuşire supremă, în 
timp ce faţa-i palidă se descompunea. 

— L-am bănuit, ai dreptate. Însă întotdeauna omul speră. 

Şi făcând un gest de om distrus pentru totdeauna: 

— Acum s-a sfârşit, totul îmi scapă printre degete, ultimul 
meu vis s-a prăbuşit. 


Mathieu, care-i strânsese mâna, aştepta ca ea să-i dea o 
adresă, pentru a o transmite vizitiului. Dar rămăsese 
buimăcită, părea că nu mai ştie nici ea unde se duce. Apoi, 
când îl întrebă dacă nu vrea să-l lase undeva, el îi răspunse 
că merge la familia Seguin. Şi, fireşte, de teamă să nu 
rămână atât de repede singură, se hotări să-i facă o vizită 
Valentinei, amintindu-şi că n-o mai văzuse de multă vreme. 

— Urcă-te, vom merge împreună în aleea Antin. 

Trăsura porni; o tăcere grea se lăsă între ei, nu aveau ce 
să-şi spună. Totuşi, pe când soseau la familia Seguin, ea 
adăugă cu o voce plină de amărăciune: 

— Îi vei da bărbatului meu vestea cea bună, îl vei înştiinţa 
că băiatul a dispărut. O, ce uşurare pentru el! 

Ducându-se la Seguin, Mathieu spera să găsească acolo 
toată familia întrunită. Cu opt zile înainte, Seguin în sfârşit 
se întorsese fără să se ştie de unde. Cererea oficială în 
căsătorie a Andreei se produsese, şi el se arătase încântat, 
după ce avusese o convorbire cu unchiul Du Hordel. 
Aproape imediat fixaseră şi data căsătoriei, amânând-o însă 
puţin, până în luna mai, fiindcă atunci soţii Froment urmau 
s-o căsătorească şi pe fiica lor cea mare, Rose; avea să fie 
minunat: două căsătorii în aceeaşi zi la Chantebled. Şi, din 
această clipă, Ambroise, acceptat ca logodnic, încântat, 
putu să vină în fiecare seară, pe la orele cinci, să stea oficial 
cu logodnica lui. lată de ce Mathieu spera să găsească 
acasă toată familia. 

Dar când Constance întrebă de Valentine, un valet îi 
spuse că doamna a ieşit. lar când Mathieu întrebă de 
Seguin, servitorul răspunse că nici domnul nu e acasă. Nu 
era sus decât domnişoara Andree cu logodnicul. Cei doi 
musafiri urcară. 

— Cum? Vă lasă singuri? strigă Mathieu, zărindu-i stând 
unul lângă altul pe-o canapea îngustă din fundul spaţioasei 
săli de la primul etaj. 

— Da, suntem singuri în toată casa, răspunse Andree, 
râzând cu râsul ei atât de plăcut. Suntem foarte mulţumiţi. 


Erau adorabili, lipiţi unul lângă altul, ea, atât de dulce, 
atât de frumoasă şi de drăgălaşă, el având farmecul unui 
bărbat viguros, care o cucerise îndeosebi prin felul său de-a 
se face plăcut. Stând încă pe canapea, ei se ţineau în glumă 
la braţ, ca şi cum ar fi vrut să se ridice şi să plece braţ la 
braţ în lunga lor călătorie. 

— Cel puţin Celeste e aici? 

— Nu, nici măcar Celeste! A dispărut şi ea, şi nu ştim 
unde e. 

Şi începură să râdă, veseli ca nişte păsărele libere şi 
ciripitoare lăsate în singurătatea proaspătă a unei păduri. 

— Dar, în fine, ce faceţi aici singuri cuc? 

— O! nu ne plictisim, avem atâtea de făcut! Mai întâi, 
stăm de vorbă. După aceea, ne uităm unul la altul. Şi asta 
durează şi nu se mai termină niciodată! 

Constance îi admira, cu inima sângerândă. Ah! atâta 
graţie, atâta sănătate, şi atâta speranţă! În timp ce la ea 
năpasta sterilităţii pârjolise tot, nimicise tot, familia fecundă 
a acestor soţi Froment se va înmulţi aşadar, se va întinde 
mereu? Pentru că aceşti doi copii lăsaţi liberi să se 
iubească, singuri de acum înainte în această locuinţă 
luxoasă, ai cărei stăpâni vor fi în curând, însemna încă o 
cucerire. 

— Nu cumva o măriţi şi pe fata cea mare? îl întrebă ea. 

— Da, pe Rose, răspunse vesel Mathieu. O mărit curând, 
în luna mai, şi va fi mare sărbătoare la Chantebled! Va 
trebui să veniţi cu toţii. 

Era într-adevăr forţa numărului, victoria vieţii, 
Chantebled cucerit de la Seguin, casa lor cotropită în 
curând de Ambroise, uzina însăşi căzută pe jumătate în 
mâinile lui Blaise. 

— Să mergem, spuse ea înfiorată. Şi norocul să nu te 
părăsească, atâta îţi doresc! 


III 


În bucuria dublei cununii, care era să fie ca o consacrare 


a gloriei Chantebledului, Rose avusese ideea să adune 
acolo, într-o duminică, cu zece zile înainte de ceremonie, 
întreaga familie. De dimineaţă, urma să meargă cu 
logodnicul ei, şi însoţită de întreaga familie, să aştepte la 
gara din Janville perechea cealaltă, pe Ambroise şi Andree, 
pe care avea să-i aducă în triumf la fermă, pentru a dejuna 
acolo. Avea să fie ca o repetiţie, îl lămurea ea râzând, cu 
râsul ei atât de drăgălaş: aveau să se sfătuiască, să 
hotărască împreună programul zilei celei mari. Şi era atât 
de fericită de ideea ei, spera că această primă sărbătoare 
să-i aducă o bucurie atât de mare, încât Mathieu şi 
Marianne, care o adorau, consimţiră. 

Căsătoria Rosei desăvârşea fericirea casei, ca o înflorire 
supremă a unei mari prosperităţi. Cu părul ei negru, cu 
pielea bronzată, cu faţa ei ovală şi fragedă, cu ochii veseli, 
cu gura fermecătoare, era cea mai frumoasă dintre fetele 
lui Mathieu. Şi totdeauna cu aceeaşi blândeţe, mereu cu 
acelaşi râs puternic, era însuşi sufletul acestei mari ferme 
pline de viaţă, a cărei zână bună şi al cărei imn de biruinţă 
părea să fie. Dar alegerea logodnicului învederase mai ales 
judecata ei înţeleaptă, toată dragostea puternică din 
sufletul ei, sub această neîntreruptă voioşie ce-o făcea să 
cânte de dimineaţă până seara. De opt ani, Mathieu luase în 
slujba lui pe fiul unui mic cultivator vecin, Frederic 
Berthaud, un băiat zdravăn, care se pasionase pentru 
muncile creatoare de la Chantebled, instruindu-se aici, 
dovedind firea unui om de-o putere de muncă deosebită şi 
de-o rară inteligenţă. N-avea altminteri nicio avere. Rose 
crescuse lângă el, îl ştia ajutorul preferat al tatălui ei. Şi 
imediat după întoarcerea lui de la militărie, când veni din 
nou la fermă - ea simțind că o iubeşte - îl făcuse în chip 


foarte simplu să-i mărturisească dragostea ce-i purta. Îşi 
hotăra singură destinul, decisă să nu-şi părăsească părinţii, 
să rămână la fermă, unde fusese atât de fericită până 
atunci. Nici Mathieu, nici Marianne nu părură miraţi. 
Mişcaţi până la lacrimi, încuviinţaseră o alegere care vădea 
o atât de statornică afecţiune pentru ei. Legăturile familiale 
se strânseseră şi mai mult, aducând astfel şi mai multă 
bucurie în casă. 

Puseră aşadar totul la cale. Se înţeleseră ca, în această 
duminică, cu trenul de ora zece, Ambroise să-şi aducă la 
Janville logodnica, pe Andree, însoţită de mama ei, doamna 
Seguin. Şi, de la ora opt, Rose trebui să se lupte pentru ca 
întreaga familie să formeze un alai care să meargă la gară 
în întâmpinarea logodnicilor. 

— Ascultă, fata mea, e o nebunie, spunea cu blândeţe 
Marianne. Trebuie ca cineva să rămână acasă. Voi opri aci 
pe Nicolas, copiii de cinci ani n-au voie să alerge pe 
drumuri. Îi voi opri şi pe Gervais şi pe Claire... Ia-i pe toţi 
ceilalţi, mă învoiesc, şi tatăl tău o să vă conducă. 

Dar Rose, în mijlocul râsetelor zgomotoase, ţinea morţiş, 
nu voia să renunţe la ideea ei hazlie, care o înveselea într- 
atăt. 

— Nu, nu! mamă, vei veni şi tu, vor veni cu toţii, mi-aţi 
promis... înţelege odată că Ambroise şi Andree sunt, ca în 
poveşti, perechea princiară a unui imperiu vecin. Fratele 
meu Ambroise, obţinând mâna unei prințese străine, o 
aduce să ne-o prezinte... Şi, atunci, desigur, ca să le dăm 
onorurile împărăției noastre, Frederic şi cu mine vom 
merge în întâmpinarea lor, însoţiţi de întreaga curte. Voi 
sunteţi curtea, şi ca atare trebuie să; veniţi... Ei, ce spui? ce 
pompă, ce spectacol în sat, când ne vom desfăşura toată 
trupa, la întoarcere! 

Marianne, cucerită de veselia ei fără margini, începu să 
râdă şi cedă în cele din urmă. 

— Iată ordinea marşului, reluă Rose. Oh! am organizat 
totul, ai să vezi... Frederic, împreună cu mine, vom merge 


cu bicicletele, e mai modern. Luăm, pe biciclete, şi suita 
mea, pe cele trei surori mai mici, Louise, Madeleine şi 
Marguerite, de unsprezece, nouă şi şapte ani: ele vor forma 
o trenă în urma mea, de-un mare efect. Şi tot pe bicicletă 
putem să-l luăm şi pe fratele meu Gregoire, un paj de 
treisprezece ani, care ar încheia escorta augustelor noastre 
persoane... Restul curţii se va îngrămădi în „car”, vreau să 
spun în brecul cel mare al familiei, unde încap opt. Tu, 
regina-mamă, îl vei ţine pe genunchi pe Nicolas, ultima 
odraslă. Lui tata nu-i rămâne decât să-şi poarte cu 
demnitate regescul său blazon de cap al dinastiei. Iar frate- 
meu Gervais, tânăr hercule de şaptesprezece ani, va 
conduce „carul”, având lângă el, pe capră, pe soră-mea 
Claire, înfloritoare la cei cincisprezece ani ai ei şi arătând 
de pe-acum cât e de înţeleaptă... Cât despre cei doi fraţi 
mai mari, iluştrii noştri gemeni, puternicii seniori Blaise şi 
Denis, îi vom lua din Janville, de la doamna Desvignes, de 
vreme ce ne aşteaptă acolo. 

Şi triumfa, dansa, cânta, bătând din palme. 

— Ah! cât despre alai, cred că va fi minunat! 

Era atât de veselă în marea ei grabă încât îi făcu pe toţi 
să plece la gară cu mult mai devreme decât trebuia, şi 
ajunseră la Janville pe la ora nouă şi jumătate. Dar trebuia 
acum să ia de-aici şi restul familiei. 

Casa în care se stabilise doamna Desvignes, după 
moartea soţului ei, şi în care locuia de vreo doisprezece ani, 
se afla în drum, prima din sat. Trăia aici din micile venituri 
scăpate de la dezastru, foarte liniştită, retrasă, ocupată 
numai cu educaţia celor două fete ale ei. De opt zile, fiica ei 
cea mare, Charlotte, măritată cu Blaise, venise aici pentru o 
lună cu cei doi copii, Berthe şi Christophe, care aveau 
nevoie de aer curat. Şi din ajun, seara, sosise şi Blaise de la 
uzină, fiind liber până luni, încântat să poată petrece cu ei 
ziua de duminică. Era o mare bucurie pentru surioara 
Marthe când sora. cea mare venea să stea câteva 
săptămâni în vechiul cuib, aducându-şi copiii şi ocupând iar 


camera ei de fată, unde acum se puneau două leagăne. 
Jocurile şi râsetele de odinioară reînviau; vrednica doamnă 
Desvignes nu mai visa, în mândria ei de-a fi bunică, decât 
să-şi termine opera, începută atât de cuminte, măritând-o şi 
pe cealaltă fată, Marthe. Şi, într-adevăr, se crezuse la un 
moment dat că la Chantebled vor fi trei nunţi în loc de două. 
Denis, care la absolvirea Şcolii speciale se avântase în studii 
tehnice, dormea adesea la fermă; atunci o vedea, aproape 
în fiecare duminică, pe Marthe, de aceeaşi vârstă cu Rose, 
cele două prietene nedespărţite, cum li se spunea. Şi tânăra 
fată, blondă şi drăgălaşă, ca şi sora ei Charlotte, însă un 
spirit mai practic, având o judecată mai rece, îl cucerise 
într-atât încât se hotărâse s-o ia în căsătorie şi fără zestre. 
Şi asta de când descoperise în ea calităţile unei tovarăşe 
solide, din acelea care ajută la încropirea marilor averi. În 
convorbirile lor de tineri îndrăgostiţi, amândoi erau foarte 
înţelepţi, plini de încredere senină; aşa că nu aveau niciun 
motiv să se grăbească, mai ales el, un spirit foarte metodic, 
preocupat să nu primejduiască fericirea unei femei mai 
înainte de a-i putea oferi o situaţie sigură. Şi iată cum îşi 
animaseră ei înşişi căsătoria, împotrivindu-se, eu un zâmbet 
liniştit, stăruinţelor repetate ale Rosei, pe care ideea a trei 
nunţi în aceeaşi zi o înflăcăra tot mai mult. Denis îşi 
continua, totuşi, vizitele lui de tânăr îndrăgostit la doamna 
Desvignes, care-l primea ca pe-un fiu, încrezătoare şi 
prudentă la rândul ei. În dimineaţa aceea plecase de ia 
fermă la ora şapte, spunând că vrea să-l surprindă pe Blaise 
în familie, de abia sculat din pat, aşa cum îl găsea şi la 
Janville. 

Tocmai în dimineaţa aceea de 2 mai se nimerea să fie şi 
târgul de sărbătoare din Janville. În faţa gării, piaţa cea 
mare era plină de cai de lemn, de ospătarii ambulante, de 
barăci şi panouri pentru trageri la ţintă, în timpul nopţii o 
ploaie însoţită de furtună spălase cerul, care era acum de- 
un albastru pur, cu un soare strălucitor, prea fierbinte 
pentru acest anotimp. O mulţime de lume era adunată 


acolo, toţi gură-cască din partea locului, cete de copii, 
ţărani din împrejurimi îngrămădindu-se să privească. Şi în 
mijlocul acelei mulţimi sosi familia, întâi bicicliştii, pe urmă 
brecul, apoi convoiul, care se formase în urma lor, la 
intrarea în sat. 

— Producem oarecare senzaţie, spuse Rose, sărind de pe 
bicicletă. 

Era de netăgăduit. În primii ani, întregul Janville se 
arătase aspru faţă de familia Froment: aceşti târgoveţi 
veniţi cine ştie de unde, care aveau îndrăzneala să scoată 
grâu din pământul care nu rodise de secole decât pietre. 
Apoi miracolul, nemaipomenita izbândă ce, jignind 
vanităţile, asmuţise încă multă vreme urile. Dar toate trec, 
nu poţi avea mereu ciudă pe succesul cuiva; oamenii care 
se îmbogăţesc au întotdeauna dreptate până la urmă. Şi 
acum întregul Janville zâmbea cu drag acestei familii 
numeroase, care se mărise aici, uitând că odinioară 
naşterea fiecărui copil al lui Froment era un nou prilej de 
bârfă pentru cumetre. De altfel, cum să te împotriveşti 
forţei şi fericirii acestei vesele năvăliri, când, în această 
duminică de sărbătoare, familia întreagă sosea în galop, 
umplea drumurile, ulițele şi pieţele? Părinţii, cei unsprezece 
copii, şase băieţi şi cinci fete, şi cei doi nepoți făceau acum 
la un loc cincisprezece. Cei mai mari, gemenii, aveau 
douăzeci şi patru de ani; şi erau atât de asemănători încât 
uneori lumea îi confunda, deşi nu semănau chiar ca două 
picături de apă, ca odinioară în leagăn, când trebuia să le 
deschizi ochii ca să-i poţi recunoaşte, deoarece Blaise îi 
avea cenuşii, pe când Denis negri. Nicolas, cel mai mic 
dintre ei, în coada alaiului, n-avea decât cinci ani, un 
ştrengar drăgălaş, un omuleţ precoce, de-o energie şi un 
curaj care te înveseleau. Şi de la cei doi fraţi mai mari până 
la mititelul acesta se înşirau ceilalţi opt, născuţi la intervale 
de câte doi ani: Ambroise, seducătorul soţ de mâine, păşind 
spre toate cuceririle; Rose, atât de strălucitoare de viaţă, în 
ajun de-a fi şi ea femeie şi mamă; Gervais, cu fruntea 


pătrată, cu braţe de luptător, care în curând avea să dea 
lupta pentru o cultură intensivă; Claire, tăcută, muncitoare, 
nu prea frumoasă, cu un caracter ferm şi o minte înţeleaptă 
de gospodină; Gregoire, şcolarul nedisciplinat, întotdeauna 
voluntar şi încăpățânat, bătând hăţişurile, ahtiat după 
aventuri; şi, în sfârşit, cele din urmă trei fetiţe: Louise, fata 
cea blândă şi dolofană, Madeleine, gingaşă şi visătoare, 
Marguerite, cea mai puţin frumoasă, dar cea mai 
afectuoasă. Şi când, în urma părinţilor, cei unsprezece copii 
treceau în şir, urmaţi de Berthe şi Christophe, din a doua 
generaţie, formau cu toţii un adevărat convoi, ca în 
duminica apta frumoasă, de-a lungul Pieței Mari din 
Janville, plină de lume în haine de sărbătoare. Şi era 
irezistibil; chiar şi cei care nu se împăcau cu minunata 
înfăptuire de la Chantebled se-nveseleau, petreceau 
văzându-i alergând astfel, năpădind ţinutul unde poposeau, 
atâta sănătate, bucurie şi putere aduceau cu ei, ca şi cum 
însuşi pământul, în revărsarea lui de viaţă, i-ar fi zămislit cu 
îmbelşugare, pentru veşnicele speranţe de mâine. 

— Să se arate cei care sunt în plus! spuse Rose cu 
veselie. Să ne numărăm. 

— Hai, taci! zise Marianne, care, dându-se jos din 
trăsură, îl coborâse şi pe Nicolas. O să ajungem să fim 


huiduiţi. 
— Să ne huiduiască! Dar nu vezi că toată lumea ne 
admiră? Priveşte!... Ce curios, mamă, că nu eşti mai 


mândră de tine şi de noi! 

— Ba sunt atât de mândră că mi-e teamă să nu-i umilesc 
pe ceilalţi. 

Toţi începură să râdă. Şi Mathieu, lângă Marianne, era la 
rândul său, foarte mândru, deşi îşi păstra calmul şi 
simplitatea când se afla astfel în public, în mijlocul 
„batalionului sacru”, cum îşi numea, glumind, progeniturile. 
Destoinica doamnă Desvignes, surâzătoare, făcea şi ea 
parte din familie de când fiica ei Charlotte, aşteptând ca 
Marthe să-i urmeze exemplul, continua opera vieţii, dădea 


soldaţi „batalionului” tot mai mare, care ameninţa să devină 
o armată. Şi nu era încă decât un început; mai târziu se va 
mări fără încetare, se va înmulţi la nesfârşit acest neam 
învingător, nepoţii şi fiii nepoților. Vor fi cincizeci, vor fi o 
sută, vor fi două sute, pentru fericirea şi frumuseţea lumii. 
Şi în uimirea, în îngăduinţa plină de veselie a întregului 
Janville, în jurul acestei familii fecunde, intra desigur şi 
admiraţia inconştientă pentru forţa şi sănătatea care 
creează marile popoare. 

De altminteri, nu mai avem decât prieteni, observă 
Mathieu. Toţi ne iubesc. 

— Oh! toţi! şopti Rose. Priveşte numai familia Lepailleur, 
acolo, în faţa acestei barăci. 

Într-adevăr, familia Lepailleur era acolo - tatăl, mama, 
Antonin şi Therese. Ca să nu dea cu ochii de familia 
Froment, se prefăceau că se uită la roata norocului, 
încărcată cu porţelanuri pictate în culori tari. De altfel, nici 
nu-i mai salutau, profitaseră de-o ceartă neînsemnată ca să 
rupă relaţiile, în ura lor neputincioasă faţă de atâta 
prosperitate neîntreruptă. Lepailleur considera înfăptuirea 
din Chantebled drept o ofensă personală, căci nu putea uita 
zeflemelile şi sfidările lui în privinţa acestor pârloage, unde 
nu s-ar putea recolta vreodată altceva decât pietre, cum 
spusese el. Şi după ce se uită atent la porţelanuri, îi trecu 
prin gând să fie obraznic şi se întoarse; privi ţintă la familia 
care, sosită prea devreme, având un sfert de ceas de 
pierdut înainte de sosirea trenului, se plimba voioasă în 
mijlocul serbării. 

Proasta dispoziţie a morarului se înăsprise de două luni, 
de când fiul său Antonin se întorsese la Janville în 
împrejurări jalnice. Băiatul, plecat într-o bună zi pentru 
cucerirea Parisului, instalat acolo de către părinţii lui, care 
aveau o încredere oarbă în frumoasa lui caligrafie, 
rămăsese patru ani la maestrul Rousselet, în slujba de mic 
secretar, dar era greoi ia minte şi de-o lene fără pereche. 
Nu făcuse niciun progres; se avântase doar, încetul cu 


încetul, într-o viaţă de petreceri uşoare, la început ispitit de 
cafenea, de femeia de pe stradă; urmase alunecarea fatală, 
alcoolul, jocul de cărţi:, amorul desfrânat. Cucerirea 
Parisului însemna pentru el plăcerile josnice, visate în satul 
lui şi împlinite la oraş, fără nicio măsură, cu o lăcomie 
nesăţioasă. Toţi banii şi-i cheltuia acolo, banii ce-i storcea de 
la maică-sa, promiţându-i mereu că va reuşi, minciuni 
acceptate cu smerenie, cu o încredere totală în el, ca în faţa 
bunului Dumnezeu. Apoi, îşi pierdu acolo şi sănătatea; slăbi 
şi se gălbeji, părul începu să-i cadă la vârstă de douăzeci şi 
trei de ani, aşa că maică-sa, înspăimântată, îl aduse într-o 
seară înapoi acasă, spunând că munceşte prea mult şi că 
nu-i va îngădui să se sinucidă astfel. Mai târziu se află că 
maestrul Rousselet îl dăduse afară. Dar retragerea asta 
forţată, dezastruoasa lui înapoiere în sânul familiei, nu-l 
lăsă nepăsător pe Lapailleur, care începu să bombăne şi să 
înţeleagă adevărul. Şi dacă nu se supăra încă făţiş, era din 
mândrie, ca să nu-şi mărturisească amăgirea, îndoiala ce-l 
cuprinsese pentru viitorul lui Antonin. Cu uşile închise, se 
răzbuna însă pe nevastă; o chinuia cu certuri cumplite, de 
când: descoperise câţi bani îi trimite. Şi ea îi ţinea piept, 
admirându-şi băiatul, cum îşi admirase şi soţul odinioară, 
jertfind pe tată fiului, acum când învăţătura ce acesta şi-o 
însuşise o uluia şi mai mult. Astfel se ivi neînţelegerea în 
căsnicia lor, iscată tocmai din ambiția de-a avea drept 
moştenitor un domn, un parizian, care le inspirase o atât de 
vanitoasă speranţă. Antonin rânjea, ridica din umeri, îşi 
plimba la soare urâta-i boală, aşteptând să se 
înzdrăvenească îndeajuns spre a se putea întoarce iar la 
viaţa dezmăţată. 

Când familia Froment trecu, făcea să-i vezi pe soţii 
Lepailleur ţepeni, sfâşiindu-i din ochi. Tatăl îşi strâmbă 
gura, în bătaie de joc, mama făcu o mutră sfidătoare. Stând 
în picioare, cu mâinile în buzunare, băiatul păru jalnic, cu 
capul chel de pe-acum, cu spinarea gârbovită, o palidă 


ruină a tinereţii lui care se ducea pe gârlă. Şi toţi trei 
căutau să găsească ceva Jignitor, când se şi ivi un prilej. 

— Ei bine! unde e Therese? mârâi deodată femeia 
Lepailleur. Aici era, unde a dispărut? Nu vreau să plece de 
lângă mine, când e atâta lume. 

Într-adevăr, Therese dispăruse deodată. Intrase în al 
zecelea an; era foarte drăgălaşă, o mică blondină, grăsulie, 
cu părul zbârlit, cu ochi negri lucitori, ca nişte văpăi de 
candele. Parcă o şi vedeai: foarte îmbujorată, foarte 
bronzată, cu faţa parcă pudrată de făina din moară. Dar se 
arăta teribilă, de-o vioiciune şi o hotărâre care te uluiau, 
pierind, dispărând ore întregi, ea să bată hăţişurile, în 
căutarea păsărilor, a florilor şi a fructelor sălbatice. Şi dacă 
maică-sa era atât de speriată, alergând s-o caute peste tot, 
pe când trecea familia Froment, era din cauză că, cu o 
săptămână mai înainte, aflase de-o mare ispravă. Visul care 
o obseda pe Therese era să aibă o bicicletă, mai ales de 
când părinţii se împotriviseră cu încăpățânare, declarând 
că fleacurile astea sunt bune pentru burghezi, nepotrivite 
pentru fetele cinstite. Dar într-o după-amiază, când fata 
plecase să colinde câmpiile, după cum avea obiceiul, maică- 
sa, care se-ntorcea din piaţă, o zărise la o margine de drum 
pustiu în tovărăşia micului Gregoire Froment, un alt hoinar 
prin hăţişuri, o haimana fără pereche, cu care se întâlnea 
adesea în locuri cunoscute numai de ei. Era o pereche 
foarte potrivită; nu-i vedeai decât pe ei amândoi, 
bucurându-se, zburdând pe poteci, pe sub frunzişuri, de-a 
lungul râurilor. Şi în ziua aceea grozăvia era că Gregoire o 
aşezase pe Therese pe bicicleta lui, o ţinea de talie, cu un 
braţ energic, alergând pe lângă ea şi ajutând-o să meargă. 
În sfârşit, era o adevărată lecţie pe care i-o da micul hoinar 
şi pe care mica haimana o primea din toată inima. Şi să te 
ţii râsete, bătăi din palme şi tot felul de hârjoneli 
ştrengăreşti, care puteau lua o întorsătură neplăcută. Drept 
care, când se înapoiase seara acasă, Therese încasase două 
palme zdravene. 


— Dar unde a plecat, haimanaua dracului? continua să 
zbiere femeia lui Lepailleur. Nu poţi s-o laşi o clipă din ochi 
fără s-o şteargă. 

Antonin, după ce aruncă o privire în spatele barăcii cu 
porţelanuri, se întoarse, târându-şi piciorul, cu mâinile 
mereu în buzunare, cu rânjetul lui de om voios: 

— Ia priveşte acolo, mamă. Se îngroaşe treaba. 

Şi, înapoia barăcii, mama o surprinse încă o dată pe 
Therese în tovărăşia lui Gregoire. El îşi ţinea cu o mână 
bicicleta, al cărei mecanism i-l explica; în timp ce ea, 
înmărmurită de admiraţie şi invidie, privea maşina cu ochii 
ei pătimaşi. Fata nu putu să reziste dorinţei, şi el o ridică, 
veselă; şi aşa cum ea râdea întruna, el, omuleţul, o ridica în 
braţele lui ca s-o aşeze o clipă în şa, când deodată izbucni 
glasul straşnic al mamei. 

— Haimanaua naibii, ce faci acolo? Vii numaidecât, ori îţi 
arăt eu ţie! 

Mathieu, care văzuse şi el scena, îl strigă pe Gregoire cu 
severitate. 

— Pune bicicleta lângă celelalte, şi să ştii că ceea ce ţi-am 
interzis o dată să nu mai faci. 

Războiul era declarat. Lepailleur, fără ruşine, bombănea, 
mârâind vorbe amenințătoare şi urâte, pe care acordurile 
neaşteptate ale unei flaşnete le acoperiră. Şi amândouă 
familiile se depărtară una de alta, făcându-şi drum prin 
mijlocul mulţimii îmbrăcate de sărbătoare, al cărei val 
creştea mereu. 

— Doamne! oare trenul ăsta nu mai are de gând să 
sosească? reluă Rose, care, în cazul nerăbdării ei, se 
întorcea în fiecare clipă spre ceasornicul micii gări din 
fundul pieţei. Mai avem zece minute, ce-am putea face? 

Tocmai se oprise în faţa unui om ce sta la colţul unei uliţe 
şi vindea raci, un coş plin de raci, care mişunau la picioarele 
lui. Îi aducea desigur de la izvoarele Yeusei, la trei leghe de- 
acolo; nu erau mari, dar erau foarte gustoşi, ştia foarte 
bine, pentru că prinsese uneori şi ea câţiva de-a lungul 


râului. O poftă nebună o cuprinse şi, deopotrivă, un gând de 
joacă. 

— Oh! mamă, să-i cumpărăm tot coşul... Înţelegi, e 
pentru ospăţul de bun-venit, e darul nostru, oferit perechii 
regale pe care-o aşteptăm. Nu vor putea spune că 
maiestăţile-noastre nu ştiu să se poarte, când aşteaptă pe 
maiestăţile-lor... Şi îi fierb eu la întoarcere, ai să vezi ce 
bine ştiu să-i pregătesc. 

Şi începură să glumească pe socoteala ei; părinţii 
acceptară toana acestei copile mari, care nu mai ştia, în 
fericirea ei, ce nebunii să mai facă, atât i se părea viaţa de 
frumoasă. Dar încăpăţânându-se să numere racii, ca să se 
amuze, treaba se dovedi anevoioasă, deoarece câţiva raci o 
ciupiră, iar ea le dădu drumul, scoțând ţipete uşoare. Şi iată 
că, deodată, coşul se răsturnă şi racii se împrăştiară. 
Băieţii, fetiţele se aruncară asupra lor şi începu o vânătoare 
în toată regula; chiar şi membrii mai serioşi ai familiei se 
amestecară până la urmă. Era atât de caraghios, atât de 
vesel şi de copilăresc să-i auzi râzând, să-i vezi asmuţindu- 
se în această joacă pe cei mari ca şi pe cei mici, toată droaia 
aceea fericită, încât întregul Janville se îngrămădi din nou, 
luând parte la această distracţie, din toată inima. 

Deodată, se auzi de departe un uruit de roţi; trenul 
şuieră. 

— Ah, Doamne! iată-i! spuse Rose speriată. lute! lute! că 
ratăm recepţia! 

Şi se iscă o îmbulzeală, plătiră omului, abia mai având 
timp să închidă coşul şi să-l ducă la trăsură. Toată familia 
alerga, cotropea mica gară, ca să se înşire, în ordinea 
plănuită, pe peron. 

— Nu, nu! nu aşa, repetă Rose, rânduindu-şi oamenii. Nu 
ţineţi seamă de rang. Regina-mamă cu regele, soţul ei, apoi 
principii, după statură. Frederic va sta la dreapta mea. Noi 
suntem logodnicii... Şi, ştiţi, eu fac urarea. 

Trenul se opri. Când Ambroise şi Andree coborâră, 
rămaseră la început uimiţi văzând că toată familia venise 


să-i aştepte, aşezată într-o ordine solemnă. Dar când Rose 
le ţinu un mic discurs pompos, numind-o pe logodnică 
prinţesa dintr-o ţară îndepărtată, pe care avea însărcinarea 
s-o salute la intrarea în regatul tatălui lor, tânăra pereche 
începu să râdă, pretându-se cu plăcere la această glumă şi 
răspunzând pe acelaşi ton. Funcţionarii gării priveau, 
ascultau, cu gura căscată. Era o splendidă năzdrăvănie, toţi 
încântați că pot fi atât de copilăroşi, în dimineaţa aceea 
caldă de mai. 

Marianne scoase o exclamaţie de surpriză: 

— Cum! doamna Seguin n-a venit cu voi? Şi doar îmi 
făgăduise! 

Într-adevăr, în spatele lui Ambroise şi al logodnicei sale, 
Andree, numai Celeste, camerista, coborâse din tren. Şi ea 
dădu lămuririle necesare: 

— Doamna m-a însărcinat să vă spun că e disperată cu 
adevărat. Ieri încă spera că-şi poate ţine făgăduiala. Dar 
seara a primit vizita domnului de Navarede, care 
prezidează azi, duminică, o conferinţă organizată de 
Societatea de binefacere, şi fireşte că doamna n-a putut să 
lipsească. Şi atunci doamna mi i-a încredinţat mie pe tineri 
ca să vi-i aduc. După cum vedeţi, toate au mers bine, iată-i 
sosiți cu bine. 

În realitate, nimeni n-o regreta pe Valentine, pe care 
atmosfera ţărănească o indispunea. lar Mathieu rezumă 
părerea generală, ; exprimându-şi regretele plin de 
politeţe: 

— În sfârşit, îi vei spune cât de mult i-am simţit lipsa... Şi 
acum, să pornim! 

Dar Celeste interveni din nou: 

— Mă iertaţi, domnule, eu nu rămân cu dumneavoastră... 
Nu, doamna mi-a poruncit să mă întorc numaidecât, fiindcă 
are nevoie ele mine când se îmbracă. Şi, pe urmă, prea se 
plictiseşte singură... E un tren pentru Paris la ora zece şi un 
sfert, nu-i aşa? Am să-l iau. Apoi, diseară, voi fi aici de la ora 
opt, şi-o voi lua pe domnişoara... Am hotărât toate astea 


după un mers al trenurilor. La revedere, pe diseară, 
domnule. 

— Pe diseară, ne-am înţeles. 

Şi lăsând-o pe cameristă în gara mică şi pustie, ieşiră cu 
toţii, se adunară în piaţa satului, unde îi aşteptau brecul şi 
bicicletele. 

— Lasă-ne pe toţi în păr, strigă Rose. În, sfârşit. Începe 
adevărata sărbătoare... Lăsaţi-mă pe mine; să organizez 
alaiul pentru intrarea triumfală în castelul părinţilor noştri. 

— Mă tem, spuse Marianne; să nu ţi se ude alaiul. 
Priveşte colo ploaia care vine. 

De câteva minute, cerul, atât de limpede, era acoperit 
acum de-un nor mare, vânăt, care urca dinspre apus, mânat 
din urmă de-un vânt vijelios. Era parcă urmarea ploii 
torențiale şi a furtunii din noaptea trecută. 

— Ploaia! Ce ne pasă de ea! răspunse pe-un ton de 
bravadă tânără fată. Nu va îndrăzni să înceapă. Înainte de-a 
sosi noi acasă. 

Şi îi rândui pe toţi, eu o autoritate plină de haz, după 
ordinea hotărâtă de opt zile în mintea ei. Alaiul se puse în 
mişcare, străbătu satul Janville ce se minuna, prin faţa 
tuturor cumetrelor surâzătoare care alergau pe la porţi, se 
desfăşură. de-a lungul drumului alb, printre ogoarele 
fertile, stârnind stolurile de ciocârlii, ale căror triluri 
cristaline urcau până la cer. Era cu-adevărat magnific. 

În frunte, perechea Rose şi Frederic alerga pe biciclete, 
unul lângă altul, deschizând marşul nupţial, într-o atitudine 
maiestuoasă. În urma lor, cele trei domnişoare de onoare, 
cele trei surori mai mici „Louise, Madeleine şi Marguerite, 
se înşirau de la cea mai mare la cea, mai mică, pe biciclete 
pe măsura lor; şi. eu; berete în cap, cu părul pe spate, 
fluturând în vânt, în goana lor, erau adorabile, un stol de 
rândunele vestitoare care atingeau pământul, aducătoare 
de veşti bune. Cât despre pajul Gregoire, luând-o mereu 
razna, pedalând din plin; nu se purta cum trebuie; uneori 
voia chiar s-or ia înaintea perechii regale, care era în capul 


coloanei, ceea ce-i atrăgea aspre mustrări, care nu încetau 
până când nu se întorcea la datorie, păstrându-şi rândul cu 
respect şi modestie. Dar cele trei domnişoare de onoare 
începând să cânte cântecul Cenuşăresei, în drum, spre 
palatul lui Făt-Frumos, perechea regală binevoise să 
găsească această cântare potrivită cu împrejurarea, de-un 
efect încântător, în ciuda etichetei. Şi Rose, şi Frederic, 
până şi Gregoire începuseră să-l cânte, cu glas tare. Şi 
cântecul acesta, în vasta câmpie liniştită, părea cea mai 
frumoasă melodie din lume. 

Apoi, la oarecare distanţă în urmă, venea „carul”, 
scumpul şi vechiul brec al familiei, ticsit acum. Potrivit 
programului stabilit, Gervais conducea, având-o pe Claire în 
stânga lui, pe băncuţa de piele. Cei doi cai viguroşi tropăiau 
cu mersul lor domol, în ciuda şfichiurilor de bici, pe care 
Gervais le făcea să plesnească pe deasupra urechilor lor, 
doritor să facă şi el puţină muzică. Înăuntru, pe cele şase 
locuri, stăteau şapte persoane, socotindu-i şi pe cei trei 
ştrengari, care totuşi ocupau destul loc, atât se zbenguiau. 
Erau mai întâi Ambroise şi Andree, logodnicii, pe care îi 
onorau cu această glorioasă primire, aşezaţi faţă în faţă. Pe 
urmă veneau, tot faţă în faţă, înalții seniori ai ținutului, 
Mathieu şi Marianne, ţinând pe genunchi pe micuțul 
Nicolas, ultimul prinţ al dinastiei, care se bucura şi zbiera 
ca un măgăruş. În sfârşit, ultimele două locuri erau ocupate 
de nepoata şi nepotul marilor seniori, domnişoara Berthe şi 
domnul Christophe, care nu erau încă în stare să facă o 
cursă mai lungă pe jos. lar carul înainta cu mare pompă, 
deşi, de teama apropiatei ploi, se trăseseră pe jumătate 
perdelele de pânză groasă, albă, ceea ce-l făcea să semene 
de departe cu vreo căruţă de morar. 

Şi mai în urmă, în chip de ariergardă, venea pe jos un 
grup format din Blaise şi Denis, din doamna Desvignes şi 
cele două fiice ale ei, Charlotte şi Marthe. Refuzaseră cu tot 
dinadinsul să ia o trăsură, găsind o adevărată plăcere să 
facă pe jos cei doi kilometri ce despărţeau Chantebled de 


Janville. Dacă începea să plouă, aveau să se adăpostească 
undeva. De altfel, şi Rose declarase că era foarte bine aşa: 
se cuvenea şi o suită pe jos, pentru ca alaiul să se 
desfăşoare în toată semnificaţia dorită: aceştia formau 
mulţimea, gloata imensă a poporului care-şi urma suveranii 
aclamându-i. Sau, poate, erau garda necesară, vârstnicii, 
oamenii înarmaţi care vegheau la coada coloanei, pentru 
zădărnicirea unui atac posibil din partea vreunui vecin 
viclean. Din nenorocire, doamna Desvignes neputând să 
umble mai iute, ariergarda rămăsese atât de mult în urmă, 
încât nu mai formă, în curând, decât un foarte mic grup 
pierdut în depărtare. 

Acest lucru n-o tulbură însă deloc pe Rose, ale cărei 
năzbâtii făceau să se înteţească hohotele de râs. La prima 
cotitură a drumului, ea se răsuci în şa; şi când îşi văzu 
ariergarda la mai bine de trei sute de metri în urmă, strigă 
plină de admiraţie: 

— O! priveşte o dată Frederic. Ce alai fără sfârşit! Cât loc 
cuprindem! Se lungeşte, se lungeşte mereu, şi câmpia nu va 
mai fi în curând destul de mare ca să ne încapă pe toţi. 

Şi cum cele trei domnişoare de onoare, ca şi pajul, îşi 
permiseră s-o ia în râs: 

— Hai, spuneţi voi de colo, nu v-ar strica să fiţi mai 
respectuoşi... Socotiţi puţin şi veţi vedea! Suntem şase în 
avangardă, nu-i aşa? În „car” sunt nouă, aşa că fac 
cincisprezece! Mai adăugaţi pe cei cinci din ariergardă şi 
ajungem la douăzeci... Aţi mai văzut asemenea familii? Şi 
iepurii care ne văd trecând rămân muţi de mirare şi 
umilinţă. 

Şi se porniră pe râs, reluând toţi împreună cântecul de 
jale al Cenuşăresei în drum spre palatul lui Făt-frumos. 

Tocmai când ajunseră pe podul de pe Yeuse începură să 
cadă şi primele picături de ploaie, picături mari. Norul 
vânăt, împins de-un vânt cumplit, alerga pe cer într-un vuiet 
de furtună. Şi aproape imediat picăturile deveniră tot mai 
mari, se înmulţiră biciuite de rafale de vânt atât de 


puternice încât apa curgea în şiroaie, se abătea deodată în 
talazuri, de parcă s-ar fi rupt acolo sus un formidabil zăgaz. 
Nu se mai vedea nici la douăzeci de metri înainte. În două 
minute drumul se umplu de apă ca albia unui puhoi. 

Atunci alaiul se destrămă şi fiecare alergă să se 
adăpostească pe unde putu. Abia mai târziu se află cât de 
norocoasă fusese ariergarda, care, prinsă de ploaie în 
apropierea casei unui ţăran, se refugiase acolo în toată 
liniştea. Cei din brec traseră perdelele în jos, apoi se opriră 
la adăpostul unui copac, la marginea drumului, de frică să 
nu se sperie caii de ploaia torențială. Strigară la bicicliştii 
din faţă să se oprească şi ei, să nu facă nebunia să înfrunte 
un astfel de potop; dar glasurile Îi se pierdură în ropotul 
ploii. Fetiţele şi pajul fură totuşi destul de înţelepţi şi se 
adăpostiră după un gard înalt cu bicicletele lor. În faţa lor, 
însă, cei doi logodnici îşi continuară drumul nebuneşte. 

Frederic, cel mai cu judecată dintre amândoi, avusese 
bunul simţ să spună: 

— Nu e prudent ce facem. Te rog, să ne oprim şi noi ca şi 
ceilalţi. 

Dar nu primi de la Rose, întărâtată, cuprinsă de febra 
fericirii ei, indiferentă parcă la biciuirea ploii, decât acest 
răspuns: 

— Aida de! acum tot suntem uzi. Dacă ne oprim, sigur ne 
îmbolnăvim... Să gonim, să gonim! în trei minute suntem 
acasă şi vom râde de toţi molâii ăştia, când vor sosi cu un 
sfert de oră în urma noastră. 

Trecuseră podul de pe Yeuse şi zburau acum unul lângă 
altul, deşi drumul devenise anevoios, şi mai aveau de 
străbătut un kilometru şi mai bine, printre plopii înalţi. 

— Crede-mă, facem rău, repetă el. O să mă certe, şi pe 
bună dreptate. 

— Ei bine! strigă ea, pe mine mă amuză grozav! Are mult 
haz baia asta pe bicicletă!... Lasă-mă, dacă nu mă iubeşti 
îndeajuns ca să mă urmezi. 


El o urmă, se strânse lângă ea, încercând s-o apere cât 
de cât împotriva ploii care bătea pieziş. Şi fu o goană 
dementă, o goană smintită - perechea asta legată astfel, 
care se atingea cu coatele, zburând într-o fugă nebună, ca 
luată şi dusă de toată această apă repede, vuind şi curgând 
cu mânie. Ai fi zis că furtuna cu tunetele sale îi târa pe 
amândoi. În clipa când coborau de pe biciclete, în curtea 
fermei, potopul încetă deodată, iar cerul se însenină din 
nou. 

Rose râdea ca o nebună, foarte aprinsă la faţă, abia 
răsuflând, atât de muiată de ploaie încât din veşminte, din 
păr, de pe mâini şiroia apa, ca şi cum ar fi fost o Zână a 
izvoarelor care şi-ar fi răsturnat ulciorul peste ea. 

— Vezi? petrecerea e completă!... Oricum, am ajuns cei 
dinţii. 

Alergă repede sus în cameră să se pieptene şi să-şi 
schimbe rochia. Nu spuse însă că, în graba ei de-a fierbe 
racii, vrând să mai câştige câteva minute, nu-şi dăduse nici 
măcar osteneala să-şi schimbe hainele ude cu altele uscate. 
Mai înainte de sosirea întregii familii, voia ca apa să fie pe 
foc, odată cu vinul alb, morcovii şi mirodeniile pentru sos. Şi 
umbla de colo-colo, aţâţa focul, umplea bucătăria cu 
hărnicia şi vioiciunea ei, ca o bună gospodină fericită că 
poate să-şi arate ştiinţa, în timp ce, logodnicul ei, care 
coborâse şi el în bucătărie, o urmărea din priviri, plin de 
admiraţie evlavioasă pentru iscusinţa ei. 

În sfârşit, când întreaga familie - şi cei din brec, şi cei ce 
făcuseră drumul pe jos - intră în casă, se încinse o discuţie 
aprinsă, căci tatăl şi mama se supărară, atât de mult îi 
îngrijorase goana asta nebună prin ploaie şi furtună. 

— Fata mea, repetă Marianne, ceea ce ai făcut e lipsit de 
orice bun simţ... Cei puţin ai schimbat totul de pe tine? 

— Bineînţeles! bineînţeles! răspunse Rose. Unde sunt 
racii? 

Pe de altă parte, Mathieu îl mustră pe Frederic. 


— Puteaţi să vă rupeţi gâtul, şi, afară de asta, nu e bine 
deloc să te ude ploaia asta rece când eşti încălzit... Ar fi 
trebuit s-o opreşti. 

— Dar Rose a vrut să alerge înainte, iar eu, ştii, când vrea 
ea ceva, n-am puterea să mă împotrivesc. 

Rose, cu multă drăgălăşenie, puse capăt dojenilor. 

— Haide, haide, destul cu atâtea mustrări, am făcut rău... 
Şi nimeni nu mă felicită pentru bulionul în care fierb racii. 
Aţi văzut vreodată raci fierţi să miroasă atât de plăcut ca 
ăştia? 

Dejunul fu extrem de vesel. Fiind douăzeci de persoane la 
număr şi dorind să facă o adevărată repetiţie pentru nuntă, 
puseseră masa în sala cea mare, alături de sufrageria 
obişnuită. Sala era încă neîmpodobită; dar, în tot timpul 
prânzului, nu se vorbi decât despre modul cum vor 
înfrumuseţa-o cu arbuşti, ghirlande de frunze şi buchete de 
flori. La desert se aduse chiar o scară, spre a se trage pe 
pereţi liniile mari pentru decorare. 

De câteva minute, Rose, atât de guralivă până atunci, 
tăcea. Mâncase, totuşi, cu multă poftă. Dar, sub părul ei 
bogat, încă ud, tot sângele îi fugise din obraji, devenise 
palidă ca ceara. Şi voind să se urce ea însăşi pe scară, ca să 
le arate un motiv de ornament, se clătină şi căzu deodată 
leşinată. O aşezară repede pe-un scaun; toată lumea era 
speriată. Câteva minute rămase, fără cunoştinţă. Apoi, când 
îşi reveni, un fel de nelinişte o stăpâni, o clipă sufocată, 
amuţită, nepricepând parcă ceea ce se petrecuse. Mathieu 
şi Marianne, tulburaţi, o asaltau cu întrebările, voiau să ştie 
ce e cu ea. Sigur că răcise, era urmarea firească a acelei 
goane prosteşti. Totuşi, fata îşi reveni, zâmbi din nou şi 
spuse că nu-i mai e rău, că a simţit deodată o greutate ca o 
piatră pe piept, dar care apoi a dispărut, şi că acum respiră 
mai uşor. Şi, într-adevăr, în curând fu în picioare, 
continuând să-şi dea părerea cu privire la decorarea sălii, 
aşa încât toată lumea se linişti, în sfârşit, şi după-amiaza 
trecu veselă, făcând planuri, imaginând cele mai frumoase 


proiecte din lume. Seara se mâncă puţin, atât de mult 
cinstiseră racii la prânz. Pe urmă, pe la ora nouă, de îndată 
ce Celeste veni s-o ia pe Andree, se despărţiră. Ambroise se 
întorcea chiar în seara aceea la Paris. Blaise şi Denis 
trebuia să ia primul tren, a doua zi de dimineaţă, la ora 
şapte. Şi Rose, însoţindu-le pe doamna Desvignes şi pe 
fiicele ei până la şosea, tot le mai striga în toiul nopţii la 
revedere, pe curând, vibrând încă de bucuria întâlnirii pe 
care familia şi-o dăduse, în vederea apropiatei şi fericitei 
cununii. 

Totuşi, nici Mathieu, nici Marianne nu se culcară imediat. 
Fără să-şi spună unul altuia vreo vorbă, o găseau pe Rose 
ciudată, cu ochii tulburi, ca ameţită. Când se întorsese 
acasă, se clătinase iar pe picioare, şi ei o îndemnară să se 
culce, deşi nu se plângea decât de-o uşoară sufocare. Apoi, 
când se retrăsese în camera ei, care era alături de a lor, 
părinţii mai aşteptară câtva timp, mamă-sa se duse de 
câteva ori să se încredinţeze dacă e bine învelită, dacă 
doarme liniştită, în timp ce tatăl veghea, îngrijorat şi 
îngândurat, lângă lampă. În sfârşit, fata adormi, şi amândoi, 
după ce lăsară uşa dintre camerele lor deschisă, mai 
stătură câteva clipe de vorbă, în şoaptă, voind să se 
liniştească: nu va fi nimic, o noapte bună de somn va fi de- 
ajuns. Apoi se culcară şi ei, toată ferma adormi, cufundată 
în somn, până la prima cântare a cocoşilor. Dar, pe la ora 
patru, înainte de revărsarea zorilor, un vaiet surd, înăbuşit: 
„mamă! mamă!” îi trezi pe amândoi soţii, făcându-i să sară 
pe duşumea cu picioarele goale, tremurând, bâjbâind, 
căutând o lumânare. Rose se înăbuşea, se zbătea într-o 
nouă criză de-o violenţă fără margini. Pentru a doua oară, 
după câteva minute îşi veni în fire, păru uşurată, şi părinţii, 
în ciuda marii lor spaime, crezură de cuviinţă să nu cheme 
pe nimeni, aşteptând să se facă ziuă. Spaima le venea mai 
ales din faptul că-şi vedeau fata de nerecunoscut, cu faţa 
umflată, descompusă, ca şi cum o putere răufăcătoare le-o 
desfigura, le-o răpea, într-o singură noapte. Totuşi, ea 


adormi din nou, istovită parcă. Şi părinţii nu se mai mişcară, 
de teamă să nu-i tulbure somnul, şi vegheară, aşteptară, 
ascultând cum ferma se trezeşte, pe măsură ce se 
luminează de ziuă. Sunară orele cinci, orele şase. Pe la 
şapte fără douăzeci, Mathieu, zărindu-l în curte pe Denis, 
care trebuia să plece la Paris cu trenul de şapte, cobori în 
grabă să-l roage să treacă pe la Boutan şi să-l cheme 
neîntârziat. lar după plecarea fiului se întoarse lângă 
Marianne, nevoind încă să cheme, nici să anunţe pe nimeni, 
când a treia criză se produse. Şi, de astă dată, fu lovitura de 
trăsnet. 

Rose se ridicase, cu braţele întinse, cu gura deschisă, 
scoțând un geamăt: 

— Mamă, mamă! 

Apoi, într-o izbucnire de revoltă, într-o ultimă licărire de 
viaţă, sări din pat, vru să umble, se duse până la fereastra 
învăpăiată de răsăritul soarelui. O clipă se rezemă de ea, cu 
picioarele goale, cu umerii goi, într-o goliciune pură de 
fecioară, cu bogatul ei păr despletit care o acoperea ca o 
mantie regească. Niciodată nu păruse mai frumoasă, mai 
strălucitoare de putere şi de iubire. 

— Vai! cât sufăr! S-a isprăvit, o să mor! 

Tatăl se repezise, mama o susţinea, cuprinzând-o eu 
amândouă braţele, ca într-o armură de nebiruit, ca şi cum 
ar fi vrut s-o apere împotriva oricărei primejdii. 

— Taci, sărman copil! Nu e nimic, e numai o criză, care va 
trece în curând... Ile rog să te culei! Bunul tău prieten 
Boutan e pe drum; mâine vei fi din nou pe picioare. 

— Nu, nu! o să mor, s-a isprăvit! 

Le căzu în braţe şi abia mai avură timp s-o culce iar în 
pat. Fu ca o lovitură de trăsnet: muri fără să scoată o vorbă, 
fără să arunce o privire, în câteva clipe, răpusă de-o 
congestie pulmonară. 

Trăsnet absurd, coasă nemiloasă ce seceră dintr-odată o 
întreagă primăvară. Lovitura fu atât de brutală, atât de 
neaşteptată, încât zăpăceala păru la început mai mare 


decât disperarea. La ţipetele Mariannei şi ale lui Mathieu, 
întreaga fermă alergă; curtea se umplu de zvonul cumplit, 
apoi se cufundă într-o adâncă tăcere de moarte; orice 
treburi, orice viaţă încetaseră. Erau acolo toţi ceilalţi copii 
înspăimântați, zdrobiţi: micuțul Nicolas, care nu înţelegea 
încă; Gregoire, pajul din ajun; cele trei domnişoare de 
onoare, Louise, Madeleine şi Marguerite; cei mai mari, cei 
mai greu loviți, Claire şi Gervais. Dar erau şi alţii pe drum, 
cei mai vârstnici, Blaise, Denis şi Ambroise, care călătoreau 
spre Paris chiar în clipa aceea, neştiind ce neaşteptată şi 
cumplită lovitură de trăsnet se abătuse asupra familiei. 
Unde îi va ajunge groaznica veste? În ce crudă durere se 
vor întoarce? Şi medicul care trebuia să sosească! Şi, 
deodată, în mijlocul acelei îngrozitoare zăpăceli, din 
primele clipe, izbucniră ţipetele lui Frederic, logodnicul, 
care urla de disperare. Înnebunit, voia să se omoare, zicând 
că el e asasinul, că ar fi trebuit s-o împiedice pe Rose să se 
întoarcă pe furtună, îi îndepărtară, trebuiră să-l scoată 
afară din fermă, de frica unei noi nenorociri. Brusca lui 
criză de nebunie sfâşiase inimile; lacrimile curgeau, se 
tânguiau  nefericiţii părinţi, fraţii şi surorile, întregul 
Chantebled, parcă trăsnit, pe care moartea îl vizita pentru 
întâia oară. 

Dumnezeule mare, Rose pe catafalc, albă, rece, moartă! 
cea mai drăgălaşă, cea mai veselă, cea mai iubită! Aceea în 
faţa căreia toţi ceilalţi erau plini de admiraţie, de mândrie şi 
dragoste! Şi asta în plină speranţă pentru o viaţă lungă şi o 
fericire trainică, cu zece zile înaintea nunţii, îndată după 
minunata zi care fusese plină de-o nebunească veselie, când 
glumise şi râsese atâta! O aveau parcă înaintea ochilor atât 
de plină de viaţă, atât de adorabilă, cu năzdrăvăniile ei de 
copil mare şi fericit, cu primirile ei princiare şi alaiul ei 
regal. Cele două nunţi apropiate, celebrate împreună, ar fi 
fost ca o înflorire a fericirii statornice, îndelungata 
prosperitate a familiei ajunse pe creştetul supremei bucurii. 
Fără-ndoială că şi până atunci suferiseră adesea, vărsaseră 


lacrimi uneori; dar se strânseseră la un loc, consolându-se 
unii pe alţii; nu lipsise încă niciunul, seara, de la 
îmbrăţişarea caldă care-i vindeca de toate necazurile. Şi 
iată că acum cea mai bună pleca; moartea venea să le 
spună că nu există fericire absolută pentru nimeni, că cei 
mai viteji, cei mai fericiţi, nu triumfă niciodată în 
plenitudinea absolută a speranţelor lor. Nu există viaţă fără 
moarte. Dintr-odată, îşi plăteau datoria de suferinţă 
omenească, cu atât mai scump cu cât se bucuraseră mai 
mult de viaţă, creând mult pentru a trăi mult. Când totul 
germinează, când totul creşte în jurul tău, când ai dorit 
rodnicia fără margini, opera de zămislire continuă, ce 
rechemare năprasnică la veşnica prăpastie întunecoasă, în 
care se plămădeşte lumea, în ziua când nenorocirea se 
abate şi sapă întâia groapă, răpind o fiinţă scumpă! E 
frângerea neaşteptată., năruirea speranţelor ce păreau 
fără sfârşit, nedumerirea că nu putem trăi şi iubi veşnic. 

Ah! cele două zile următoare fură îngrozitoare; ferma 
murise şi ea, fără niciun alt zgomot decât răsuflarea vitelor; 
familia întreagă alergase, zdrobită sub crunta aşteptare, în 
lacrimi fierbinţi, atâta timp cât sărmanul corp se mai afla 
acolo, sub jerbele de flori! Şi tortura deveni şi mai crudă, 
când, în ajunul înmormântării, trupul, pus în sicriu, fu 
coborât în sala unde se prânzise cu atâta veselie, plănuind 
cât de minunat o vor împodobi pentru marea serbare a 
celor două nunţi. În această sală se făcu ultima veghe 
funerară, şi nu se vedeau aici nici arbuşti verzi, nici 
ghirlande de frunze, doar patru lumânări ardeau şi se 
veştejeau trandafirii albi, culeşi de dimineaţă. Niciunul 
dintre părinţi nu voi să se culce în această noapte supremă. 
Rămaseră unul lângă altul, alături de copilul pe care 
pământul li-l lua înapoi. Şi parcă o vedeau mică de tot, la 
şaisprezece luni, când veniseră pentru prima oară la 
Chantebled, în vechiul pavilion de vânătoare, când o 
înţărcaseră şi se duceau noaptea s-o învelească. O vedeau 
mai târziu la Paris, încă mică, venind în fugă, dimineaţa, 


căţărându-se, năvălind în patul lor răvăşit, cu râsete de 
cuceritoare. O aveau mai ales înaintea ochilor crescând şi 
devenind şi mai frumoasă, pe măsură ce ferma de la 
Chantebled se mărea, aşa cum ea însăşi îmbobocise, plină 
de toată sănătatea şi toată frumuseţea acestui pământ 
devenit roditor. Dar... ea nu mai era; şi când se gândeau că 
n-au s-o mai vadă niciodată, mâinile lor se căutau, se 
înnodau într-o strângere cumplită, în timp ce, din aceeaşi 
rană, din inimile lor zdrobite împreună, li se părea că toată 
viaţa, că toate zilele viitoare li se scurg în neant. De acum 
înainte spărtura era făcută; oare celelalte bucurii nu aveau 
să urmeze aceeaşi cale, smulse la rândul lor? Şi toţi ceilalţi 
zece copii în zadar erau acolo, de la cel mai mic, de cinci 
ani, până la cei doi mai mari, de douăzeci şi patru de ani, 
îmbrăcaţi în negru, cu ochii în lacrimi, în jurul surorii 
adormite pentru totdeauna, asemeni unei gărzi de onoare 
îndurerate care-i da onorurile funerare. Nici tatăl, nici 
mama nu-i mai vedeau, nu-i mai numărau, cu inima sfâşiată, 
smulsă prin pierderea aceleia care-i părăsea, care ducea cu 
ea o parte din trupul lor. Şi în sala cea mare, acum goală, 
abia luminată de cele patru lumânări, zorile se iviră peste 
priveghiul mortuar ca un ultim rămas-bun al întregii familii. 

Apoi, urmă convoiul îndurerat, desfăşurându-se pe 
drumul alb, printre plopii înalţi, de-a lungul grâului verde, 
pe acelaşi drum pe care Rose îl străbătuse nebuneşte, sub 
urgia furtunii. loate rudele, toţi prietenii veniseră, tot 
ţinutul îşi adusese salutul întristat la această moarte 
fulgerătoare. Şi cortegiul, de astă dată, se întindea tot mai 
mult, până departe, după carul îmbrăcat în alb, ca înflorit, 
sub razele limpezi ale soarelui, într-un maldăr de trandafiri 
albi. Întreaga familie ţinuse să urmeze carul funebru, însăşi 
mama, precum şi surorile, spunând că n-o vor părăsi pe 
scumpa moartă decât la marginea gropii. Veneau apoi 
intimii, prietenii, familiile Beauchene şi Seguin. Dar, înecaţi 
în lacrimi, nici Mathieu, nici Marianne, zdrobiţi de oboseală, 
sfârşiţi de durere, nu-i mai recunoştea pe oameni. Abia a 


doua zi îşi aduseră aminte că-l văzuseră parcă pe Morange, 
fără să fie totuşi siguri că fusese într-adevăr Morange 
domnul acela tăcut, şters, abia zărindu-se ca o umbră, care 
le strânsese mâinile plângând. Şi tot aşa, ca într-un vis urât, 
Mathieu îşi aminti de figura slabă, de profilul uscat al 
verişoarei Constance, apropiindu-se de el, la cimitir, după 
coborârea  sicriului, şi spunându-i vagi cuvinte de 
mângâiere, în timp ce în ochii ei i se păruse că vede 
scânteind o bucurie diabolică, 

Ce spusese? nu mai ştia. Fireşte că erau vorbe la locul 
lor, după cum şi atitudinea ei părea a unei rude îndurerate. 
Dar altă amintire îl pârjolea parcă: cuvintele pe care le 
rostise în ziua când îi făgăduise că va veni ia celebrarea 
celor două cununii, dorindu-i, cu vorbe înăcrite, ca norocul 
Chantebledului să nu înceteze niciodată. Şi ei fuseseră 
aşadar loviți, la rândul lor: această familie Froment, atât de 
fecundă, atât de prosperă! şi, cine ştie, poate că norocul lor 
se sfârşise pentru totdeauna! Mathieu se înfioră îndelung, 
zdruncinat în credinţa lui în viitor, obsedat de frica de a-şi 
vedea prosperitatea, fecunditatea  întrerupându-se şi 
pierind acum, când spărtura se făcuse. 


IV 


Un an mai târziu, Ambroise şi Andree îşi botezau primul 
lor copil, un băieţaş, pe micul Leonce. Se cununaseră la 
şase săptămâni după moartea Rosei, în cerc restrâns, fără 
nicio petrecere. Şi acest botez avea să fie primul prilej 
fericit pentru ieşirea în lume a lui Mathieu şi a Mariannei, 
încă în doliu, încă neconsolaţi după groaznica lovitură. De 
altfel, fusese hotărât ca, după botez, să ia doar masa acasă, 
la tinerii căsătoriţi, şi după aceea să se întoarcă fiecare la 


treburile lui. Deoarece nu putuse să vină întreaga familie, 
nu erau acolo, în afară de bunic şi de bunică, decât cei doi 
băieţi mai mari, Denis şi Blaise, acesta din urmă cu soţia sa, 
Charlotte. Beauchâne, naşul, îşi alesese ca naşă pe doamna 
Seguin, fiindcă, aşa cum spunea el, sărmana Constance, de 
când pierduse pe Maurice al lor, se Cutremura numai la 
gândul de-a atinge un copil. Totuşi primise invitaţia pentru 
dejun, la care Seguin se scuzase că nu poate să ia parte. Şi, 
în felul acesta, numărul comesenilor ajunsese până la zece, 
atât cât să umple mica sufragerie din modestul apartament 
pe care tinerii soţi îl ocupau în strada La Bostie, în 
aşteptarea prosperității ce avea să vină. 

Era o dimineaţă foarte plăcută. Mathieu şi Marianne, 
care nici la această ceremonie plină de bucurie nu voiseră 
să-şi lase veşmintele negre, se bucurară, în cele din urmă, 
înduioşaţi în faţa leagănului acestui nepoţel, a cărui sosire 
pe lume le aducea parcă o nouă speranţa. La începutul 
iernii, o altă nenorocire se abătuse asupra familiei. Blaise îşi 
pierduse pe micuțul său Christophe, la doi ani şi jumătate, 
răpus de anghină difterică. Dar, ca un fel de compensație, 
Charlotte era acum din nou gravidă în patru luni, iar 
durerea din primele zile se preschimbă într-o aşteptare 
plină de emoţii. Apoi, micul apartament din strada La Boetie 
era plin de prospeţime, ca şi cum ar fi fost parfumat de 
graţia blondei Andre şi însorit de farmecul cuceritor al lui 
Ambroise, o pereche de tineri frumoşi şi îndrăgostiţi, care 
se adorau şi porneau curajoşi, braţ la braţ, să cucerească 
lumea. Şi în timpul dejunului, pe lângă toate celelalte, se 
remarcă marea poftă de mâncare şi râsul zgomotos al lui 
Beauchene, naşul, foarte preocupat de naşa Valentine, 
glumind, făcându-i o curte exagerată, de care se amuza ea 
însăşi, atât de subţirică la patruzeci şi cinci de ani, încât 
făcea încă pe tinerica, deşi era acum la rândul ei bunică. 
Numai Constance rămânea gravă, nebinevoind să 
zâmbească decât cu o uşoară încrețire a buzelor ei subţiri, 
în timp ce, în unele clipe, îi trecea pe faţa uscată o umbră 


de cumplită suferinţă, când îşi plimba privirea în jurul 
acestei mese vesele, care emana o forţă nouă, de nebiruit în 
viitor, în ciuda doliilor recente. 

Pe la ora trei, Blaise se sculă de la masă fără să-l mai lase 
pe Beauchene să-şi toarne un pahar de lichior. 

— E adevărat, copiii mei, are dreptate, spuse în cele din 
urmă acesta docil. Mă simt foarte bine la voi, dar trebuie 
neapărat să ne întoarcem la uzină. O să vi-l luăm şi pe 
Denis, fiindcă avem nevoie de sfaturile lui pentru 
construcţia unei maşini, o întreagă tărăşenie... Uite, aşa 
suntem noi. Nu cârtim când e vorba de datorie. 

Constance se ridicase şi ea. 

— Trăsura trebuie să fie jos; o iei tu? 

— Mu, nu, o să mergem pe jos, să ne mai limpezim puţin 
capul. 

Timpul era posomorât; şi cum afară se întuneca din ce în 
ce mai mult, Ambroise, care se apropiase de fereastră, 
strigă: 

— O să vă ude ploaia. 

— Ei, aş! de azi-dimineaţă ne tot ameninţă, avem tot 
timpul să ajungem la uzină. 

Se înţeleseră ca Constance s-o ia pe Charlotte în trăsură 
şi s-o lase la ea acasă, în uşa pavilionului. Valentine nu era 
deloc grăbită; avea tot timpul să ajungă liniştită în aleea 
Antin, la doi paşi depărtare, de îndată ce se va mai însenina 
cerul. Cât despre Marianne şi Mathieu, cedaseră 
afectuoaselor rugăminţi ale nurorii lor Andre» şi aveau să 
cineze la ei, să-şi petreacă ziua întreagă acolo, aşa încât să 
plece la Chantebled cu ultimul tren. Sărbătoarea avea să fie 
aşadar completă, tânără pereche era încântată, dansa şi 
bătea din palme. 

Dar plecarea celorlalţi mai fu înveselită şi de un incident: 
o eroare săvârşită de Constance, întâmplare ce păru foarte 
comică, în bucuria în care se sfârşise copiosul dejun. Ea se 
întorsese spre Denis şi îi ceruse liniştită, privindu-l cu ochii 
ei spălăciţi: 


— Blaise, dragul meu, dă-mi, te rog, blana pe care cred 
că am lăsat-o în antreu. 

Toată lumea începu să râdă, fără ca ea să înţeleagă de ce. 
Şi, la fel de calmă, îi mulţumi lui Denis când îi aduse blana. 

— Mulţumesc, Blaise, eşti foarte drăguţ. 

Atunci izbucniră cu toţii în hohote de râs, atât de nostimă 
părea în certitudinea şi liniştea ei. Ce se întâmplase? De ce 
făceau toţi atâta haz? În sfârşit, bănui greşeala ei şi-l privi 
cu mai multă atenţie pe tânăr. 

— Ah! da, nu e Blaise, e Denis... Ce vreţi? Îi confund 
întotdeauna, mai ales de când amândoi poartă barba tunsă 
la fel. 

Amabilă, ca să nu pară că râsetele ar fi putut ascunde în 
ele ceva batjocoritor, Marianne reaminti întâmplarea, atât 
de cunoscută în familie, când ea însăşi, pe vremea când 
Blaise şi Denis erau mici şi dormeau împreună, îi trezea ca 
să-i recunoască după culoarea deosebită a ochilor. Apoi 
ceilalţi, Beauchene, Valentine, se amestecară în vorbă, 
povestind fiecare împrejurările de necrezut în care îi 
confundaseră pe cei doi gemeni, atât de mare era 
asemănarea lor în anumite zile, după variațiile luminii. Şi în 
toiul acestei vesele însufleţiri se despărţiră, după ce 
schimbară tot felul de îmbrăţişări şi strângeri de mână. 

În trăsura care le ducea, Constance nu adresă Charlottei 
decât puţine cuvinte, pe motiv că are o groaznică durere de 
cap, pe care dejunul prea îndelungat i-o înteţise. Cu un aer 
obosit, cu ochii închişi pe jumătate, se gândea. La câtva 
timp după moartea Rosei, când micul Christophe murise şi 
el, lărgind rana deschisă din inima familiei Froment, parcă i 
se redeşteptase o speranţă. Fu cuprinsă parcă de-o febră, 
în care i se păru că toată fiinţa ei renaşte. Valuri de sânge i 
se ridicau în obraz, carnea îi ardea, străbătută de fiori, 
petrecu nopţi tulburate de dorinţi, ea, care nu le avusese 
niciodată. Să fi fost oare, Dumnezeule mare, fecunditatea, 
maternitatea sa care se trezea din nou? Nu se întâmplă 
uneori ca, desfrunziţi de vreme, unii copaci viguroşi să se 


împodobească iar cu frunze şi flori într-o toamnă frumoasă? 
Şi atunci fu cuprinsă de-o bucurie nebună. Pe măsură ce 
trecea timpul de la groaznica zi în care Gaude îi spusese cu 
brutalitate că nu va mai avea copii, se îndoia tot mai mult de 
vorbele acestui om de ştiinţă. Oricâtă autoritate ar fi avut 
medicul, nu voia să-şi recunoască propria neputinţă, 
preferind să creadă că se înşală, greşeală întotdeauna 
posibilă. Şi chiar aşa trebuia să fie. Gaude se înşelase. 
Asculta cum viaţa îi curge în vine; începu să urmărească cu 
pasiune această năvală a sângelui ei, fierbinţelile, neliniştile 
pe care nu şi le putea explica şi pe care le socotea semnele 
unei redeşteptări tardive a simţurilor. Într-o noapte chiar, 
auzind pe soţul ei că se întoarce acasă, fu cât pe-aci să se 
scoale, să-l cheme în aşternutul ei, înnebunită, convinsă că 
ar putea să mai aibă un copil. Apoi, nişte dureri grozave se 
iviră; Boutan fu consultat şi urmă o nouă prăbuşire, ca sub 
o lovitură de măciucă, atunci când medicul constată că era 
doar o menopauză precoce, la numai patruzeci şi şase de 
ani, dându-i să înţeleagă că tot ce folosise împotriva naturii, 
pentru a nu mai rămâne gravidă, avusese darul să-i 
grăbească menopauza. De data aceasta, arborele vieţii 
murise definitiv; de acum înainte nimic nu mai avea să 
rodească din ramura uscată, de unde văzuse căzând 
ultimele flori de sânge.. 

De două luni, Constance rumega astfel, în taină, furia de- 
a nu mai fi femeie. Şi în dimineaţa aceea, în timpul 
botezului, şi acum în trăsură, lângă femeia asta tânără şi 
gravidă,  observase propria ei decădere. Încă n-o 
mărturisea, o ascundea în mare taină, ca pe-o boală 
ruşinoasă ce-i învenina bucuria, o făcea gălbejită şi 
răutăcioasă, în stare de cele mai mari răutăţi. Copilul pe 
care-l pierduse, copilul pe care nu putea să-l mai aibă, 
maternitatea asta aşteptată în linişte de multă vreme, şi 
astăzi înşelată, nesatisfăcută, o arunca într-o adevărată 
perversitate bolnăvicioasă, unde se zbăteau dorinţe de 
răzbunare monstruoasă, pe care nu îndrăznea să şi le 


mărturisească nici sieşi. Învinuia lumea întreagă, şi 
împrejurările, şi pe bărbaţi, că s-au înţeles cu toţii s-o 
zdrobească. Soţul ei era cel mai laş, cel mai imbecil dintre 
trădători, pentru că o trăda pe ea; el lăsa uzina, din zi în zi 
mai mult, pe mâinile lui Blaise, omul a cărui femeie, chiar 
dacă pierdea un fiu, îi făcea imediat altul. Se înfuria 
văzându-şi soţul atât de vesel, atât de fericit, de când îl 
lăsase să-şi facă de cap, în josnicele lui aventuri afară din 
cămin, fără să-i mai pretindă să-şi îndeplinească niciuna 
dintre îndatoririle conjugale, nici măcar prezenţa în casă. 

Îşi păstra aerul lui de superioritate biruitoare, declarând 
că e neschimbat. Şi era adevărat, deşi patronul harnic de 
odinioară devenise o haimana bătrână, în drum spre 
paralizie generală; era acelaşi egoist care storcea vieţii 
maximum de plăceri cu putinţă. Şi îşi continua declinul; îl 
adoptase pe Blaise numai fiindcă fusese încântat de-a fi 
descoperit în acesta un băiat inteligent şi harnic, care-l 
scăpa de nişte griji prea grele pentru umerii lui obosiţi, şi 
care totodată îi câştiga destui bani pentru plăcerile lui. 
Constance ştia despre un plan de asociaţie pe cale de-a fi 
înfăptuit; ştia că soţul ei trebuia chiar să fi încasat o sumă 
frumoasă de bani ca să-şi acopere unele mârşăvii ce i le 
ascundea, operaţiuni financiare suspecte, datorii murdare. 
Şi, cu ochii închişi, în timp ce trăsura mergea, continua să-şi 
învenineze sufletul cu fel de fel de gânduri.; îi venea să ţipe 
de furie, să se arunce asupra Charlottei, tânăra femeie care 
şedea lângă ea, soţia iubită, mama fecundă, pentru a o 
pălmui şi a-i desfigura obrazul. 

Pe urmă se gândi din nou la Denis. Pentru ce-l aduceau la 
uzină? Avea şi el de gând să-i fure avutul? Ştia, totuşi, că 
Denis, care nu avea încă nicio situaţie, refuzase să se 
alăture fratelui său, socotind că nu era loc acolo pentru doi. 
Dispunea de vaste cunoştinţe tehnice în mecanică; avea 
ambiția să preia conducerea unui mare şantier de 
construcţii. Şi tocmai aceste cunoştinţe făceau din el un 
preţios sfătuitor, atunci când uzina avea să desăvârşească 


un nou model al unei importante maşini agricole. Îşi luă 
totuşi gândul de la Denis, nu-l numără printre cei de care se 
temea, socotindu-l numai în trecere vremelnică pe la uzina 
ei, deoarece putea să plece chiar a doua zi şi să se 
stabilească la celălalt capăt al Franţei. Şi iar se întoarse cu 
gândul la Blaise, gând ce-o obseda, o înăbuşea; şi deodată 
avu inspiraţia: dacă s-ar grăbi să ajungă înaintea celor trei 
bărbaţi, ar putea să-l găsească pe Morange singur în biroul 
lui, să-l facă să vorbească şi să afle o mulţime de lucruri de 
la el. Evident, contabilul cunoştea Contractul de asociaţie, 
chiar dacă actul ei, a încă în stare de proiect. Şi se înflăcără 
la gândul acesta; ardea de nerăbdare să ajungă mai 
curând, sigură că va obţine informaţii din partea lui 
Morange, de care credea că poate dispune după pofta 
inimii. 

Cum trăsura alerga pe podul lena, se uită pe fereastră. 

— Doamne! cât de încet se mişcă această trăsură!... Dacă 
ar ploua, poate mi s-ar mai limpezi puţin capul. 

Se gândea că o ploaie zdravănă ar face-o, poate, să 
câştige timp, socotind că cei trei bărbaţi se vor adăposti sub 
vreun portal oarecare. Şi ajungând în sfârşit în faţa uzinei, 
porunci vizitiului să oprească, fără măcar să-şi însoţească 
tovarăşa până la pavilion. 

— Scumpa mea, mă ierţi, nu-i aşa? Nu trebuie decât să 
treci colţul străzii. 

Zâmbitoare, afectuoasă, Charlotte îi luă mâna şi i-o ţinu 
câteva clipe într-a ei, după ce coborâră din trăsură. 

— Bineînţeles, mulţumesc de mii de ori. Sunteţi foarte 
amabilă... Şi vă rog să-i spuneţi soţului meu că am ajuns cu 
bine, pentru că se nelinişteşte numaidecât de când sunt iar 
gravidă. 

La rându-i, Constance trebui să surâdă şi ea, făgăduind 
să-i îndeplinească rugămintea, şi o asigură din nou de 
prietenia ei plină de afecţiune. 

— La revedere, pe mâine. 

— Da, da, pe mâine, la revedere. 


Trecuseră optsprezece ani de când Morange o pierduse 
pe Valerie, soţia lui, şi nouă ani de când fiică-sa, Reine, 
murise. Şi parcă ar fi fost a doua zi după aceste nenorociri, 
în hainele-i negre ce le purta şi acum, în viaţa retrasă pe 
care o ducea, ca un schivnic, nerostind niciodată o vorbă 
mai mult decât era necesar. De altfel, devenise iar 
funcţionarul model, contabilul corect, migălos, întotdeauna 
punctual „țintuit parcă în fotoliul biroului în care se aşeza 
de aproape treizeci de ani în fiecare dimineaţă. Cele două 
femei ale lui, cum le numea el cu dragoste pe scumpele-i 
dispărute, duseseră cu ele toată voinţa, toată ambiția lui, tot 
ce visase, o clipă, să dobândească pentru ele: avere, viaţă 
luxoasă şi triumfătoare. Şi, atât de singur acum, redevenit 
slab şi timid ca un copil, nu mai dorea decât să moară în 
acest colţ întunecos, în care se obişnuise cu munca lui 
obscură, pe care o începea din nou în fiecare zi ca un cal ce 
învârteşte toată ziua la o roată de moară. Se bănuia însă că 
duce acasă la el. În apartamentul din bulevardul Grenelle, 
pe care se încăpăţâna să nu-l părăsească, o viaţă 
misterioasă, o tăinuită existenţă de maniac, de om invidios 
şi frământat. Servitoarea avea poruncă să nu lase pe nimeni 
înăuntru. De altminteri, nici ea nu ştia prea multe. Dacă 
sufrageria şi salonul le lăsa în grija ei, în schimb nu-i 
îngăduia să păşească în camera lui, fostul lor dormitor, nici 
în camera unde locuise Reine şi unde intra numai el. Se 
închidea în ea să facă singur curăţenie, deşi nimeni nu ştia 
cam ce anume treabă putea să facă acolo. Erau ca nişte 
sanctuare sacre care inspirau teamă, al căror unic preot 
era el, ca un fanatic convins care îşi asuma oficierea 
întregului cult. În zadar încercase servitoarea să arunce o 
privire; în zadar îşi lipise urechea de uşă, când se încuia 
acolo în zilele lui libere; nu vedea, nu auzea nimic. Nimeni 
n-ar fi putut spune ce relicve ascundeau altarele acelea, nici 
în ce cult religios le slujea. Un alt motiv de mirare era viaţa 
lui de avar cumplit, a cărui meschinărie sporea din ce în ce; 
nu cheltuia anual decât o mie şase sute de franci pentru 


chirie, leafa servitoarei şi cei câţiva gologani smulşi de ea 
zilnic, cu multă greutate, pentru hrană şi întreţinere. 
Ajunsese la un salariu de opt mii de franci pe an şi sigur că 
nu cheltuia nici jumătate. Unde se duceau aceste mari 
economii de care nu voia să se atingă? În ce gaură tainică le 
ascundea? Pentru ce patimă misterioasă, pentru ce vis de 
dragoste nebună? Şi era foarte blând, foarte dichisit, cu 
barba bine îngrijită, acum albă de tot. Venea la birou cu 
surâsul lui discret, fără ca nimic să te facă să bănuieşti, la 
omul acesta atât de ordonat, atât de metodic, toată 
prăbuşirea sa lăuntrică, toată cenuşa şi focul nestins ce mai 
rămăsese de pe urma nenorocirii lui. 

Încetul cu încetul, o prietenie se legase între Constance şi 
Morange. Când îl văzuse întorcându-se la uzină zdrobit, 
după moartea fiicei lui, fusese cuprinsă de-o milă adâncă 
pentru el, milă în care intra, nelămurită, şi o ascunsă teamă 
personală. În perioada aceea, Maurice al ei trăia şi avea să 
trăiască încă cinci ani; dar era obsedată, încă de pe-atunci, 
ca de-un fel de spaimă, şi nu putea să-l întâlnească pe 
Morange fără ca un fior rece să-i îngheţe sângele în vine: 
era omul care îşi pierduse unicul copil! Dumnezeule mare! 
cum era cu putinţă oare o asemenea nenorocire? Apoi, când 
ea însăşi fusese lovită şi cunoscuse groaznica durere, în 
inimă cu o rană deschisă pe neaşteptate, rană de 
nevindecat, se apropiase de acest frate de suferinţă, se 
ocupa de el şi-l trata cu o bunăvoință pe care n-o avea 
pentru nimeni altul. Uneori îl invita să petreacă seara 
împreună; şi amândoi şedeau de vorbă, adesea fără să-şi 
spună nimic, înfrăţiţi în tăcere prin aceeaşi dramă. Se 
folosise mai târziu de această prietenie ca să fie, mulţumită 
lui, la curent cu cele ce se petreceau în uzină, fapte despre 
care soţul ei evita să-i vorbească. Mai ales de când bănuia 
că nu administrează bine uzina, făcând numai greşeli şi 
datorii, încerca să facă din contabil un confident, un spion 
chiar, care s-o ajute să preia cât mai curând conducerea 
uzinei, pe care o bănuia compromisă. De aceea se grăbea 


să se întoarcă atunci la uzină, profitând de ocazia de a fi 
singură cu Morange, convinsă că-l va sili să-i facă 
destăinuiri, în lipsa patronilor. 

Abia avu răgazul să-şi scoată mănuşile şi pălăria. ÎI găsi 
pe Morange în micul său birou, la locul lui de totdeauna, 
aplecat asupra eternului registru, larg deschis în faţa lui. 

— Cum aşa?! exclamă el uimit. S-a şi terminat botezul? 

Îi povesti repede ce-a fost acolo, potrivind lucrurile în aşa 
fel încât să poată ajunge la subiectul dorit. 

— Da! Adică eu m-am întors pentru că am o cumplită 
durere de cap. Ceilalţi au rămas acolo... Şi, cum suntem 
singuri aici, m-am gândit că mi-ar face bine să stau puţin de 
vorbă cu dumneata, dragă prietene. Ştii doar cât de mult te 
preţuiesc... Ah! nu sunt deloc fericită, nu sunt deloc fericită! 

Căzuse pe un scaun, podidită de lacrimile pe care le 
reţinuse atâta vreme, în faţa fericirii altora. Tulburat că o 
vede aşa, iar el însuşi fără nicio putere, voia s-o cheme pe 
cameristă, temându-se ca nu cumva să-i vină rău 
Constancei. Dar ea îl opri. 

— Nu te mai am decât pe dumneata, dragă prietene... 
Toţi mă părăsesc, toată lumea e împotriva mea. Ştiu bine că 
vor să mă ruineze, că lucrează pentru pierzania mea, ca şi 
cum n-aş fi pierdut totul pierzându-mi copilul... Şi fiindcă 
mi-ai rămas singurul prieten, dumneata care-mi ştii chinul, 
dumneata care ţi-ai pierdut fata, fii de partea mea, te rog! 
Spune-mi adevărul. Cel puţin, am să mă pot apăra. 

Auzind-o vorbindu-i despre fata lui, începu să plângă 
împreună cu ea. Acum putea să-l întrebe orice, sigură că-i 
va răspunde, că-i va spune tot, doborât şi el de aceeaşi 
durere, pe care ea i-o amintea. O informă deci că, într- 
adevăr, un contract era pe cale să se încheie între Blaise şi 
Beauchene; dar nu propriu-zis o asociaţie. Beauchene 
ridicase mai înainte sume considerabile din casa uzinei, 
pentru cheltuieli ne justificate, un întreg şantaj, după câte 
se spunea. Era vorba de mama unei fetişcane care 
ameninţa cu darea în judecată; atunci Beauchene i se 


destăinuise probabil lui Blaise, locţiitorul său, care 
conducea uzina cu multă râvnă, şi-l însărcinase să-i obţină 
un împrumut. Dar tânărul îi împrumutase el însuşi banii 
necesari, bani avansați fără îndoială de către Mathieu 
Froment-tatăl, fericit că şi-i plasează astfel în uzină pe 
numele fiului său. Ca să se clarifice situaţia financiară, se 
hotărâse, azi, să se împartă proprietatea uzinei în şase 
părţi, pentru a se ceda lui Blaise una dintre aceste părți, 
drept gaj al împrumutului făcut. Blaise devenea aşadar 
proprietarul unei şesimi, în cazul când Beauchene n-ar 
răscumpăra această parte într-un anumit interval de timp. 
Cea mai mare primejdie era pentru Beauchene ca nu 
cumva, în loc să acopere datoria, să fie ispitit de-aci înainte 
să vândă una câte una şi celelalte părţi, antrenat cum era 
pe panta risipei şi a prostiilor. 

Constance ascultase înfiorată, galbenă ca ceara. 

— Şi s-a semnat actul? 

— Nu, încă nu. Dar hârtiile sunt gata, vor fi semnate 
zilele acestea. De altminteri, e singura soluţie cuminte care 
se impune. 

Dar ea nu era, fireşte, de aceeaşi părere. Turbând de 
indignare, se străduia să. născocească tot ce-ar putea fi mai 
groaznic, numai pentru a opri ruina ei şi ruşinea. 

— Dumnezeule! Ce să fac? Cum să procedez? 

Apoi, în furia ei că nu găseşte nimic, că e neputincioasă, îi 
scăpă un strigăt: 

— Ah, mizerabilul ăsta de Blaise! 

Bunul Morange fu foarte impresionat. Nu înţelesese încă. 
Drept care, foarte liniştit, încercă s-o calmeze, explicându-i 
că Blaise e un suflet cinstit; că în această împrejurare se 
arătase un om onorabil, căutând să înlăture scandalul, 
arătându-se chiar foarte dezinteresat. Şi cum ea se ridicase 
în picioare, satisfăcută că aflase totul, dorind să nu fie 
găsită acolo de către cei trei bărbaţi ce se înapoiau pe jos, 
contabilul se sculă şi el şi o însoţi de-a lungul galeriei pe 
unde trebuia să treacă pentru a ajunge în apartamentul ei. 


— Vă dau cuvântul meu de onoare, doamnă, că tânărul 
acesta n-a făcut niciun calcul meschin... Toate actele trec 
prin mâinile mele, nimeni nu e mai bine informat ca mine... 
Şi, dacă aş fi bănuit ceva necurat, aş fi avut curajul să-mi 
arăt recunoştinţa pentru bunătatea dumneavoastră, 
prevenindu-vă. 

Ea nu-l mai asculta, încerca să scape de el. În clipa asta, 
vijelia, care ameninţa de mult, se dezlănţui, biciuind cu 
furie geamurile. Cerul se întunecase de nori atât de negri 
încât se făcuse aproape noapte, deşi nu era decât ora patru. 
Şi prin cap îi trecu acest gând: cei trei oameni, pe-o 
asemenea vijelie, vor fi nevoiţi să ia o trăsură. Grăbi pasul, 
urmată întruna de contabil. 

— Iată! un exemplu, continuă el. Când a fost vorba să se 
redacteze contractul... 

Deodată, se întrerupse, scoase un strigăt răguşit, oprind- 
o, trăgând-o înapoi, cu o mişcare de groază: 

— Fiţi atentă! 

Sub paşii lor se deschidea o prăpastie. La capătul 
galeriei, înaintea coridorului ce servea de comunicaţie cu 
locuinţa, se afla un ascensor de mare putere, pus în mişcare 
de o maşină cu aburi şi folosit la coborârea pieselor grele în 
atelierele de împachetare. De altfel, nu era întrebuințat 
decât în anumite zile. De obicei, chepengul acesta gigant 
rămânea închis; iar când aparatul funcţiona, stătea acolo un 
om, un manevrant anume ales, care dirija şi supraveghea 
operaţiile. 

— Fiţi atentă! fiţi atentă! repetă Morange, înnebunit şi 
îngheţat de frică. 

Chepengul coborâse, făcând loc unei găuri enorme, ce se 
deschidea, căscată. Nicio barieră, nimic ce le-ar fi putut 
atrage atenţia, ferindu-i de cumplita prăbuşire. Ploaia 
continua să bată cu violenţă în geamuri; în galerie 
întunericul devenea tot mai profund, încât mergeau pe 
dibuite, fără să vadă ceva înaintea lor. Încă un pas şi s-ar fi 
prăbuşit în gol. Mare minune că Morange se îngrozise în 


faţa acestui întuneric adânc, în faţa acestei prăpăstii, pe 
care mai degrabă o bănuise decât o zărise, ştiind că era 
acolo. 

Totuşi Constance, nepricepând încă despre ce era vorba, 
voia să se desfacă din braţele lui Morange, care o strângea 
ca un nebun. 

— Priviţi! strigă el. 

Şi se aplecă, silind-o şi pe ea să se aplece deasupra 
deschizăturii. Prăpastia se afunda până în subsolurile cu 
trei etaje, asemenea unui puț al întunericului. Un miros de 
pivniţă umedă ajungea până la ei; în adâncime abia se 
puteau deosebi vagile forme ale fierăriei grele. Doar un mic 
felinar arunca jos de tot, în fund, o lumină palidă, depărtată, 
ca şi când ar fi vrut să arate şi mai bine adâncimea şi 
grozăvia abisului. Şi se îndepărtară, pălind. 

De astă dată, Morange se enervă. 

— Ce-i porcăria asta? Ce fac acolo? De ce nu respectă 
măsurile de protecţie?... De obicei aci stă un om. un om pus 
anume, care nu trebuie să-şi părăsească postul, câtă vreme 
chepengul nu revine la suprafaţă... Unde-o fi? ce naiba 
face? 

Se întoarse aproape de gaură şi strigă furios: 

— Bonnard! 

Nimeni nu-i răspunse, gaura rămânea fără fund, neagră 
şi goală. Tăcerea îl înfurie. 

— Bonnard! Bonnard! 

Dar nici acum nu se auzi nimic, niciun zgomot, numai 
suflul umed şi rece al întunericului, înălţat ca din tăcerea 
grea a unui mormânt. 

Atunci Morange luă o hotărâre energică. 

— Cobor imediat, trebuie să-l găsesc pe Bonnard... Nu 
vedeţi acolo jos, în fund?... Nu, nu! nu se poate una ca asta. 
Şi apoi, vreau să închidă chepengul sau să stea din nou la 
postul său... Ce naiba face? unde ar putea să fie? 

Începuse deja să coboare pe-o mică scară în spirală, 
comună pentru toate etajele, de-a lungul ascensorului, când 


mai strigă o dată, cu un glas din ce în ce mai slab: 

— Vă rog să mă aşteptaţi, doamnă; staţi acolo şi daţi de 
veste, dacă din întâmplare s-ar apropia cineva. 

Constante rămase singură. Vuietul surd al rafalelor de 
ploaie continua să izbească în geamuri, dar o lumină lividă 
începea să se ivească, sub puternicul vânt care gonea norii. 
Şi iată că, în lumina asta lividă, Blaise apăru la capătul 
galeriei. Se întorcea, după ce-i părăsise o clipă pe ceilalţi 
doi, ca să coboare în ateliere, în căutarea unei informaţii de 
care aveau nevoie. Preocupat, cu gândul numai la lucrarea 
ce-o avea în minte, înainta cu capul puţin plecat, cu paşii 
liniştii. Când îl văzu că apare, Constance îşi simţi inima ca 
arsă de ură, în prada mâniei ce-o cuprinsese după cele 
aflate: contractul care a doua zi va fi semnat, lăsând-o apoi 
frustrată de toată averea. Era duşmanul din casa ei, 
împotriva ei, pe care ar fi vrut să-l răpună din adâncul 
sufletului, să-l arunce afară ca pe-un uzurpator plin de 
viclenie şi de falsitate. 

Blaise înainta. Ea se afla în întuneric, lângă perete, aşa că 
nu putea s-o vadă. Dar, pe măsură ce se apropia încet, îl 
vedea destul de clar, scăldat în lumina cenuşie. Niciodată 
nu-i simţise ca acum puterea frunţii, inteligenţa privirii, 
expresia de voinţă hotărâtă a gurii lui. Şi, brusc, un fapt o 
izbi cu evidenţa unei certitudini Blaise înainta spre 
deschizătură fără s-o zărească şi avea desigur să se 
prăbuşească, dacă nu-l oprea la timp. Ca şi el, trecuse şi ea 
adineauri pe-acolo, şi-ar fi căzut, dacă mâna prietenoasă a 
lui Morange n-ar fi reţinut-o; resimțea şi acum groaznica 
spaimă din ajun, vedea mereu abisul jilav, negru, cu micul 
felinar în fund. Înspăimântătoarea întâmplare îi apăru în 
minte, se desluşi: pământul care-ţi fuge de sub picioare, 
căderea cu un țipăt sfâşietor, zdrobirea. 

Blaise înainta, Se-nţelege că un asemenea lucru era cu 
neputinţă, avea să-l împiedice, de vreme ce un mic semn cu 
mâna era de-ajuns. Când va fi aici, în faţa ei, nu va avea 
oare destul timp să-l oprească cu braţul? Totuşi, dintr-un 


ungher obscur al fiinţei sale, un glas foarte clar, foarte 
tăios, urca, îi adresa cuvinte scurte, pe care le auzea ca pe 
nişte trâmbiţe în urechi. Odată cu moartea lui totul s-ar 
termina, n-ar mai putea niciodată să pună mâna pe uzină. 
Ea, care se zbuciuma atât de pătimaşă, neînchipuindu-şi că 
ar putea să întâlnească un obstacol în cale, n-avea decât să 
lase totul la voia întâmplării. Iar glasul lăuntric îi spunea 
toate acestea, i le repeta cu o insistenţă crudă, fără să mai 
adauge nimic altceva. După aceea n-ar mai fi urmat nimic. 
N-ar mai fi fost decât un om zdrobit, suprimat, o gaură 
întunecoasă stropită de sânge, pe care ea n-o mai vedea, n- 
o mai ştia, pentru că nu mai gândea. Ce s-ar fi întâmplat a 
doua zi? Nu voia să mai ştie nimic, întrucât ziua de mâine 
nu mai exista pentru ea. lar acest glas poruncitor nu-i cerea 
decât faptul brutal, imediat. Odată mort, totul se sfârşea, 
niciodată n-ar mai fi stăpânit uzina. 

Blaise înainta. În sufletul ei se dădu atunci o luptă 
crâncenă. Cât ţinu? zile, ani? Numai câteva secunde, fără 
îndoială. Era încă hotărâtă să-l oprească în momentul când 
va fi aproape, sigură că-şi va birui gândul criminal, îndată 
ce va veni momentul hotărâtor. Dar acest gând o domina 
totuşi, se materializa în trupul ei, ca o nevoie fiziologică, la 
fel ca setea sau ca foamea. Era însetată după aşa ceva şi 
suferea, cuprinsă de una dintre acele porniri irezistibile 
care împing la crimă, îl despoaie pe trecător şi îl sugrumă la 
colţul străzii. | se părea că, dacă nu va putea să-şi satisfacă 
această pornire, îşi va lăsa acolo propria viaţă. O patimă 
fierbinte, o dorinţă nebuna de a-l nimici pe acest om pusese 
stăpânire pe toată făptura ei, pe măsură ce-l vedea 
apropiindu-se. Acum îl vedea mai bine şi era exasperată. 
Fruntea, ochii, gura lui o chinuiau ca un blestem. Un pas, 
încă unul, apoi altul, şi va fi în faţa ei. Încă un pas şi ea va 
întinde mâna, gata să-l oprească, atunci când trupul lui o va 
atinge. 

Blaise înainta. Ce se întâmplă oare, Dumnezeule mare? 
Când ajunse lângă ea, dus pe gânduri, când abia o atinse 


fără să simtă, ea împietri. Mâna îi era îngheţată şi n-o mai 
putu ridica, grea ca plumbul. Un puternic fior rece o 
străbătu, în jeraticul febrei ei, imobilizând-o, înmărmurind- 
O, în timp ce un strigăt care urca din adâncul fiinţei ei o 
asurzea. Orice scrupul pieii, dorinţa acestei morţi o mistuia 
ca o forţă de nebiruit, sub porunca stăruitoare a vocii 
interioare, care o oprea să vrea şi şi poată face ceva. Va 
muri şi nu va avea uzina. Şi, ţeapănă, lipită de perete, fără 
să respire, nu-l opri. Îi auzi răsuflarea uşoară, îi văzu 
profilul, apoi ceafa. Trecuse. Încă un pas, încă unul. Dacă 
totuşi ar fi scos un strigăt, ar fi putut, chiar în această 
ultimă clipă, să schimbe destinul. 1 se păru că are această 
intenţie, dar încleşta dinţii, gata să-i sfărâme. Blaise mai 
făcu un pas, cu mersul lui domol, încrezător pe acest 
pământ prietenos, fără să arunce măcar o privire, 
preocupat numai de gândul lui la muncă. Şi pământul îi fugi 
de sub picioare; se au/i un urlet îngrozitor, suflul brusc al 
căderii, zdrobirea înăbuşită în adânc, în beznă. 

Constance sta nemişcată. O clipă rămase încremenită, 
ascultând. mereu, aşteptând mai departe. Dar nimic nu se 
ridica din abis, decât o tăcere profundă. Auzea numai ploaia 
bătând în geamuri, cu furie înteţită. Atunci o luă la fugă, o 
apucă pe culoar şi intră în salon. Aici îşi reveni, se examină. 
Voise într-adevăr fapta asta îngrozitoare? Nu, voinţa ei nu 
era vinovată cu nimic. Desigur, voinţa îi fusese ca 
paralizată, împiedicată să acţioneze. Dacă fapta se 
săvârşise, se petrecuse în afara voinţei ei, căci, de bună 
seamă, fusese absentă. Cuvântul acesta, puterea cuvântului 
o linişti. Se agăţă de el, îl repetă. Aşa era, da, da! fusese 
absentă. Întreaga-i viaţă se scursese fără nicio greşeală, 
fără nicio faptă rea. Nu păcătuise niciodată; vina nici unei 
răutăţi nu-i apăsa conştiinţa până în ziua aceea. Femeie 
cinstită, rămăsese demnă lângă soţul ei. cu toate 
destrăbălările lui. Mamă pătimaşă, îşi urma calvarul, de la 
moartea fiului ei. Doar amintirea lui Maurice o smulse o 
clipă din insensibilitate; simţi cum şiroaie de lacrimi încep 


să-i curgă, sugrumând-o, ca şi cum de aici îi venea nebunia, 
aici era explicaţia crimei, pe care o căuta în zadar. Un fel de 
ameţeală o cuprinse: fiul ei mort, altul stăpân în locul lui, 
toată această patimă pervertită de moartea unicului fiu, a 
micului prinţ deposedat, toată această furie înveninată 
fierbea, o scotea din minţi, înnebunind-o, împingând-o până 
la crimă. Inerţia asta monstruoasă din ea să-i fi atins şi 
creierul? Un val de sânge e de-ajuns să întunece o 
conştiinţă. Dar se încăpăţâna să rămână absentă; îşi şterse 
lacrimile şi rămase ca împietrită. Nicio remuşcare n-o 
tulbură. Faptul se consumase şi era bine aşa. Aşa trebuia să 
fie. Nu-l împinsese ea, căzuse singur. Dacă ea nu s-ar fi aflat 
acolo, tot ar fi căzut. Aşadar, pentru că ea nu fusese acolo, 
pentru că inima, creierul ei nu fuseseră de faţă, faptul n-o 
privea. Şi cuvântul acesta apărea mereu, o absolvea, îi 
celebra izbânda; Blaise murise şi nu va mai stăpâni uzina. 
Totuşi, în picioare, în mijlocul salonului, cu urechea 
aţintită, Constance asculta. De ce nu auzea nimic? Cât mai 
zăboveau până să coboare şi să-l ridice? Neliniştită, aştepta 
tumultul, spaima din ce în ce mai mare ce avea să umple 
uzina, paşii grei, vocile răsunătoare care ar fi făcut-o să-şi 
ţină răsuflarea, tremurând la cele mai mici zgomote răzlețe. 
Dar liniştea părea desăvârşită, totul era învăluit în tăcere. 
Mai trecură câteva minute şi era fericită că se află în 
liniştea plăcută a salonului ei. Era ca un lăcaş de onestitate 
burgheză, de demnitate luxoasă, în care se simţea apărată, 
salvată. Câteva obiecte intime - un flacon pentru poşetă 
decorat cu un opal, un coupe-papier de argint lustruit, uitat 
într-o carte - o liniştiră pe deplin. Le regăsea uimită, 
emoţionată că le vede, ca şi cum ar fi căpătat un sens nou. 
Apoi se înfioră uşor, observă că mâinile îi sunt îngheţate. 
Începu încet să şi le frece, voind să şi le încălzească puţin. 
De ce oare simţea acum o oboseală atât de mare? I se părea 
că se întoarce de la un drum lung, scăpată dintr-un 
accident, bătută parcă de cineva până la sânge. De altfel, 
simţea ca un fel de uşoară somnolenţă, ca şi cum ar fi 


mâncat ceva şi s-ar fi săturat din cale-afară după ce i-ar fi 
fost grozav de foame. Când soţul ei se întorcea de la 
destrăbălările lui, îl vedea uneori astfel, cu simţurile 
satisfăcute în aşa măsură că dormea de-a-mpicioarelea, 
calmat în sfârşit, fără dorinţe şi fără regrete. La fel şi ea, nu 
mai dorea nimic, amorţită de oboseală, mirată numai, fără 
să ştie de ce, rigidă ca un obiect. Totuşi, începuse iar să 
asculte, spunându-şi că, dacă tăcerea asta înfricoşătoare 
continuă, se va duce să se culce, să închidă ochii, să 
doarmă. Şi de departe i se păru că desprinde un zgomot 
uşor, ca un suflu. 

Ce putea să fie? Nu, încă nimic. Poate că totul nu fusese 
decât un coşmar, un vis urât, omul acela înaintând, 
prăpastia, urletul înfiorător. Poate că nu se întâmplase 
nimic din toate astea, de vreme ce n-auzea nimic. De jos 
larma s-ar fi urcat până la ea ca un val care creşte, în timp 
ce o goană nebună, de-a lungul scărilor şi al culoarelor, i-ar 
fi adus ştirea. Apoi, din nou percepu un zgomot uşor, foarte 
depărtat, ce se apropia totuşi. Nu era freamătul unei 
mulţimi, numai un pas izolat, fără îndoială pasul unui 
trecător pe chei. Dar nu, zgomotul venea din uzină, foarte 
lămurit acum, mai întâi urcând treptele, apoi de-a lungul 
unui coridor. lar paşii se precipitau; se auzi respiraţia 
gâfâită a unor oameni îngroziţi, încât simţi în sfârşit că se 
apropie clipa tragică de care se temea. Uşa se deschise 
violent. 

Morange intră. Era singur, zăpăcit, cu faţa palidă, 
bolborosind. 

— Mai respiră, craniul e însă sfărâmat, s-a sfârşit. 

— Ce aveţi? întrebă ea. Ce s-a întâmplat? 

O privea înmărmurit. Urcase în fugă să-i ceară o 
lămurire, într-atât îşi pierduse capul în faţa unei catastrofe 
care-i întuneca mintea. Ignoranţa prefăcută, liniştea în care 
o găsea, puseră vârf uluirii sale. 

— Dar, strigă el, v-am lăsat lângă chepeng. 


— Fireşte, lângă chepeng. Dumneata ai coborât, şi eu m- 
am întors aici. 

— Dar, reluă el cu violenţa unui om disperat, înainte de-a 
cobori v-am rugat să mă aşteptaţi acolo, să staţi de pază 
lângă deschizătură, ca nu cumva să cadă cineva înăuntru. 

— Ah, nu! nu mi-aţi spus nimic, sau cel puţin n-am auzit 
nimic, n-am înţeles aşa ceva. 

Îngrozit, Morange continua s-o privească în ochi. Minţea, 
cu siguranţă. În zadar părea atât de calmă, auzea cum îi 
tremură vocea. Apoi, era vădit: trebuia să fi fost încă acolo, 
de vreme ce el nici măcar nu avusese timp să coboare. 
Deodată îşi aminti de discuţia lor de mai înainte, de 
întrebările puse de ea, de strigătul ei de ură împotriva celui 
pe care-l ridicaseră plin de sânge din fundul abisului. 
Sărmanul om, încremenit de groază, nu găsi decât această 
frază: 

— Ei, bine! doamnă, în urma dumneavoastră bietul Blaise 
a venit şi şi-a sfărâmat craniul. 

Simularea ei fu perfectă; îşi ridică mâinile tremurânde şi 
spuse cu o voce întretăiată: 

— Doamne, Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule! ce 
groaznică nenorocire! 

Dar, în clipa asta, o larmă din ce în ce mai mare 
pătrundea în casă. Uşa salonului rămăsese deschisă şi se 
auzeau apropiindu-se glasuri, paşi, o mulţime din ce în ce 
mai apropiată şi mai zgomotoasă. De-a lungul scării se 
dădeau porunci, se auzeau sforţări înăbuşite, gâfâieli, 
apropierea unei poveri apăsătoare, dusă încet. 

— Îl aduc aici! zise Constance pălind, scoțând un țipăt 
involuntar, care îl lămuri definitiv pe contabil. Mi-l aduc aici! 

Dar Morange nu-i răspunse, buimăcit, ca lovit de-un 
topor. Beauchene apăruse deodată, mergând înaintea 
rănitului, el însuşi descompus la faţă, livid, atât de mult îl 
îngrozise, în ciuda setei lui de-o viaţă veselă, această 
neaşteptată prezenţă a morţii. 


— Scumpa mea, Morange ţi-a povestit înspăimântătoarea 
nenorocire... Noroc că Denis era aici, să-şi ia răspunderea 
faţă de familie... Şi chiar Denis s-a împotrivit, când am vrut 
să-l transportăm pe nefericitul tânăr acasă la el, în pavilion, 
ţipând că-i omorâm soţia, care e gravidă, dacă-i aducem 
soţul pe moarte... Atunci, nu-i aşa? nu-l puteam aduce decât 
aici. 

O părăsi, făcând gesturi disperate, şi se întoarse pe 
scară, de unde se auzi spunând, cu vocea care-i tremura de 
emoție: 

— Încet, încet... Atenţie la balustradă... 

Convoiul lugubru intră în salon. Blaise, zdrobit cum era, 
fusese culcat pe-o targă, pe care aşezaseră o saltea. Denis, 
alb ca varul, mergea în urmă, ţinând perna pe care sta 
rezemat capul fratelui său, cu ochii închişi, cu o dâră de 
sânge pe frunte; patru oameni, patru muncitori din uzină, 
purtau brancarda. Ghete butucănoase călcară pe covoare, 
mobile delicate fură date deoparte, ca să se deschidă o 
trecere pentru această năvală a ororii şi a spaimei. 

Beauchene, care continua să comande transportarea 
rănitului, avu totuşi o idee, în ciuda marii lui spaime: 

— Nu, nu, nu-l lăsaţi aici... e un pat în camera de 
alături... o să-l ridicăm încetişor cu salteaua şi o să-l aşezăm 
aşa pe pat. 

Era camera lui Maurice, patul în care murise el şi pe care 
Constance, din devoțiune maternă, îl păstrase neatins, 
consacrând odaia memoriei fiului ei, aşa cum o lăsase el. 
Dar ce putea să spună? cum era să împiedice ca Blaise, ucis 
de ea, să moară şi el acolo? 

Grozăvia asta, destinul răzbunător care dicta această 
nelegiuire o umplu de-o revoltă atât de mare încât fu ca 
biciuită, ca ţintuită în picioare, în clipa în care simţi că 
parchetul îi fuge de sub ea, că o apucă ameţeala. Şi se 
dovedi de-o tărie diabolică, de-o voinţă şi un curaj cu totul 
neobişnuit. Când rănitul trecu pe dinainte-i, trupul ei mic şi 
slab se înţepeni, păru mai înalt. Ea îl privi şi pe chipu-i 


galben, nemişcat, doar pleoapele clipiră, şi nu avu decât un 
tic nervos, involuntar la colţul stâng al gurii, ca o uşoară 
strâmbătură. Asta a fost tot, apoi se arătă din nou stăpână 
pe glasul şi pe mişcările ei, făcând şi spunând numai ce era 
necesar, fără să exagereze, covârşită parcă numai de 
năprasnica nenorocire. 

În acest timp, se făcuse transportarea rănitului în 
cameră, iar muncitorii, uluiţi şi ei, se retrăgeau. Jos, imediat 
după accident, i se spusese lui moş Moineaud să se repeadă 
cu o trăsură la Boutan, să-l aducă, împreună cu un chirurg, 
dacă găseşte vreunul în drum. 

— Oricum, prefer să-l văd aici decât în subsol, repeta 
mecanic Beauchene în faţa patului. Respiră încă, vedeţi! în 
clipa asta mai simte... Cine ştie? Poate că Boutan îl scapă. 

Dar Denis nu-şi făcea nicio iluzie. Luase în mâinile lui una 
dintre mâinile moi şi reci ale fratelui său şi o simţea fără 
viaţă, ca un obiect, zdrobită parcă, smulsă şi ea vieţii în 
groaznica prăbuşire. Mai rămase o clipă acolo, lângă acest 
pat al morţii, neclintit în speranţa nebună că, strângându-i 
mâna, i-ar da muribundului puţin din sângele inimii lui. Nu 
aveau amândoi acelaşi sânge? Nu băuseră ei, în frăţia lor 
geamănă, din acelaşi izvor? Cel care murea era jumătate 
din fiinţa lui. Jos, în uzină, după un urlet de cumplită 
durere, nu mai spusese nimic. lar acum, deodată, începu să 
vorbească: 

— Trebuie să se ducă cineva la Ambroise, să-i anunţe pe 
mama şi pe tata. Dat fiind că mai respiră, vor sosi la timp 
să-l mai poată săruta o dată. 

— Vrei să mă duc eu repede să-i aduc? se oferi binevoitor 
Beauchene. 

— Nu, nu! mulţumesc, la început intenţionasem să vă cer 
acest serviciu, dar m-am răzgândit, numai eu pot să-i duc 
mamei vestea asta îngrozitoare... Să mai aşteptăm pentru a 
o anunţa şi pe Charlotte. Vom vedea imediat ce trebuie să 
facem după ce mă voi. Întoarce... Şi fie ca moartea să aibă 


puţină răbdare, ca să-l mai găsesc în viaţă pe bietul frate- 
meu! 

Se aplecă şi îl sărută pe Blaise, care stătea nemişcat, cu 
ochii închişi, şi care abia mai respira. După aceea, ca 
nebun, îi mai sărută o dată mâna şi plecă. 

Constance îşi făcea de lucru: chemă camerista, cerându-i 
apă caldă, ca să spele fruntea însângerată a muribundului. 
Nu putea fi vorba să i se scoată haina, aşa că se mulţumiră 
să-i asigure pe pat o poziţie cât mai comodă până la venirea 
medicului. În timpul acestor pregătiri, Beauchâne începu 
iar să vorbească despre accident, îl comentă din nou, 
obsedat, ca ieşit din minţi: 

— Cine mai poate să priceapă? asemenea fatalităţi 
stupide!... Jos, o curea de transmisie care se mişcă şi-l 
împiedică pe mecanic să ridice. chepengul. Sus, Bonnard se 
supără, strigă, se hotărăşte să coboare, furios, văzând că nu 
i se răspunde. Apoi vine Morange, care se supără la fel, 
coboară la rându-i, mâniat că-l strigă pe Bonnard fără să 
primească vreun răspuns. Şi după aceea Blaise, care vine şi 
cade... Sărmanul Bonnard! plânge în hohote, era gata să se 
omoare când şi-a văzut isprava. 

Deodată se-ntrerupse, ca s-o întrebe pe Constance: 

— Ia spune, tu nu erai acolo?... Morange mi-a spus că te 
lăsase sus, lângă chepeng. 

Ea stătea dreaptă în faţa lui, în lumina ce venea pe 
fereastră. Clipi numai din ochi şi ticul ei nervos îi strâmbă 
uşor colţul stâng al gurii. 

— O luasem de-a lungul coridorului şi m-am întors 
numaidecât aici... Morange ştie foarte bine. 

Cu câteva clipe mai înainte, Morange, cu picioarele moi, 
zdrobit, se lăsase pe-un scaun. Incapabil să dea vreun 
ajutor, tăcea, aştepta sfârşitul lucrurilor. Când o auzi pe 
Constance minţind cu atâta calm, se uită la ea. Constance 
era asasina, nu mai avea nicio îndoială. Şi în clipa asta simţi 
nevoia să spună, să ţipe în gura mare ceea ce ştia. 


— Uite! reluă Beauchene, el îşi aminteşte că te-a rugat să 
nu te depărtezi, să rămâi acolo de pază. 

— În tot cazul, n-am auzit niciun. cuvânt, răspunse ea 
scurt. Dacă mi-ar fi cerut acest lucru, m-aş fi mişcat de- 
acolo? 

Şi, întorcându-se către contabil, avu îndrăzneala să-l 
privească la rându-i, cu ochii ei spălăciţi. 

— Aminteşte-ţi, Morange... Ai coborât ca un nebun, nu 
mi-ai spus nimic, şi eu mi-am continuat drumul. 

Sub privirea ochilor ei spălăciţi, care se împlântau într-ai 
lui cu o tărie de oţel, Morange fu cuprins de-o adevărată 
frică. 'Toată slăbiciunea lui se arătă din nou, laşitatea inimii 
lui duioase şi blânde. Putea oare s-o acuze de-o crimă atât 
de oribilă? întrevăzu urmările neplăcute. Apoi, nici el nu 
mai ştia, biata lui minte de maniac se întuneca. Bâigui: 

— E foarte posibil, mi s-a părut că v-am spus... În sfârşit, 
aşa e, de vreme ce nu poate fi altfel. 

Şi redeveni taciturn, cu un gest de imensă oboseală. Era 
complicitatea voită, acceptată. Un moment simţi dorinţa să 
se ridice, să vadă dacă Blaise mai respiră. Dar nu îndrăzni. 
În cameră se lăsase o linişte profundă. 

Ah! ce groază, ce jale era în trăsură, când Denis îi aduse 
pe Mathieu şi pe Marianne! Nu le spusese la început decât 
că e vorba de-un accident, de-o prăbuşire destul de gravă. 
Insă, pe măsură ce trăsura înainta, îşi pierduse şi el capul, 
plângând, mărturisind adevărul la întrebările lor disperate. 
Şi când ajunseră, în sfârşit, în faţa uzinei, nu mai avură 
nicio îndoială: copilul lor murise. Lucrul încetase în uzină; 
îşi amintiră de vizita pe care o făcuseră a doua zi după 
moartea lui Maurice. Era aceeaşi nemişcare, aceeaşi tăcere 
de mormânt în care intrau din nou. Întreaga viaţă 
trepidantă se oprise deodată, maşinile reci şi mute, 
atelierele întunecate şi pustii. Niciun zgomot, niciun suflet, 
niciun şuierat al vaporilor, care erau însăşi respiraţia uzinei. 
Şeful lor murise, murise şi ea. Apoi, sentimentul de groază 
spori când trecură din uzină în vilă, în mijlocul acelei tăceri 


profunde, prin galeria, adormită, pe scara parcă şi ea 
înfiorată, prin toate uşile deschise, sus, ca într-o casă 
nelocuită, părăsită de mult. În hol nu întâlniră niciun 
servitor. Era într-adevăr aceeaşi dramă a morţii năprasnice 
pe care-o revedeau, o retrăiau. Dar, de astă dată, fiul lor 
era acela pe care aveau să-l găsească în aceeaşi cameră, pe 
acelaşi pat, îngheţat, palid, fără viaţă. 

Blaise tocmai îşi dădea sufletul. Boutan era la căpătâiul 
lui, ţinându-i mâna neînsufleţită, în care se stingea ultima 
pulsaţie a sângelui. Şi când îi văzu intrând pe Mathieu şi pe 
Marianne, care, instinctiv, trecuseră prin salonul în 
dezordine şi. se  repeziseră în camera asta, unde 
reîntâlneau prezenţa morţii, abia putu să le şoptească, cu 
ochii plini de lacrimi. 

— Săârmanii mei prieteni, sărutaţi-l; veţi mai avea parte 
de ceva din ultima lui răsuflare. 

Slaba răsuflare se pierdea încetul eu încetul, iar sărmana 
mamă şi bietul tată se aruncară asupra lui, plângând în 
hohote, strigându-şi nenorocirea şi sărutându-i gura, din 
care ieşea ultimul suspin al vieţii. Blaise al lor murise. La fel 
ca Rose, la interval de un an, murise şi el pe neaşteptate, 
într-o zi de sărbătoare. Rana din inima lor, încă 
nevindecată, se deschidea acum într-o sfâşiere tragică. În 
fericirea lor îndelungată, era a doua solie cumplită a 
mizeriei omeneşti, al doilea trăsnet care cădea asupra 
acestei familii sănătoase şi vesele, în plină prosperitate. Şi 
spaima lor creştea: oare nu plătiseră destul tribut 
nenorocirii? să fie oare un semn al nimicirii lente, care le da 
acum lovitură după lovitură? De la plecarea scumpei lor 
Rose, în mijlocul florilor, fuseseră cuprinşi de teama să nu-şi 
vadă prosperitatea, rodnicia întrerupându-se şi pierind, 
acum când se făcuse spărtura. Şi prin această spărtură 
însângerată, iată că şi Blaise al lor se ducea, astăzi, în chip 
cutremurător, strivit parcă sub mânia şi invidia destinului. 
Şi cine poate şti care altul dintre copii va fi smuls mâine din 


trupul lor, al amândurora, ca să plătească, la rându-i, preţul 
bucuriei şi frumuseţii lor? 

Mult timp, Mathieu şi Marianne plânseră în hohote, 
îngenuncheaţi lângă pat. La câţiva paşi, amuţită, Constance 
avea o expresie de durere şi spaimă. Cu câteva clipe mai 
înainte, Beauchene, ca şi când ar fi vrut să alunge frica de 
moarte care-l făcea să tremure, se aşezase la fostul birou al 
lui Maurice, lăsat în salon ca o pioasă amintire; şi acum se 
străduia să redacteze un anunţ pentru muncitori, 
înştiinţându-i că uzina va rămâne închisă până a doua zi 
după înmormântare. În zadar căuta cuvintele, când îl zări 
pe Denis, care ieşea din cameră, după ce vărsase un potop 
de lacrimi şi îşi lăsase, odată cu ultimul sărut, tot sufletul pe 
fruntea fratelui său mort. Îl chemă şi păru că vrea să-l 
sustragă gândurilor ce-l apăsau, rugându-l să-l ajute. 

— Uite! stai aici, continuă. 

lar Constance, intrând şi ea în cameră, auzi cuvintele. 
Erau aceleaşi cuvinte pe care soţul ei le rostise când îl 
poftise pe Blaise, odinioară, să ia loc la acelaşi birou al lui 
Maurice, în ziua în care-i dăduse locul sărmanului copil al 
cărui corp zăcea încă pe pat, în camera vecină. Şi se dădu 
un pas înapoi, avu o tresărire de spaimă, văzându-l pe Denis 
că scrie, aşezat la biroul acela. Nu înviase oare Blaise? Aşa 
cum îi confundase pe cei doi gemeni, în aceeaşi după- 
amiază, când plecase de la veselul ospăț de botez, îl 
revedea acum pe Blaise în Denis, atât de «asemănători unul 
cu altul încât nici părinţii nu-i deosebiseră, mult timp, decât 
după culoarea diferită a ochilor. Blaise se întorcea, îşi relua 
locul, avea să stăpânească uzina, deşi ea îl ucisese. Se- 
nşelase; în zadar murise Blaise, tot îi va lua uzina. Îl ucisese 
pe unul dintre aceşti Froment, dar altul renăştea. Când 
unul murea, altul astupa spărtura. Şi crima ei i se păru 
acum atât de inutilă, atât de stupidă, încât rămase 
buimăcită, cu părul zbârlit, asudând de frică, dându-se 
înapoi, ca în faţa unei fantome. 


— E un anunţ pentru muncitori, repetă Beauchâne. Îl 
vom lipi la poartă. 

Constance vru să se arate curajoasă şi se apropie de soţul 
ei, spunându-i: 

— Scrie-l singur. De ce să-i dai de lucru lui Blaise în 
asemenea momente? 

Rostise „Blaise”, şi o spaimă rece o cuprinse din nou. 
Fără să-şi dea seama, îşi auzise glasul, acolo, în sală: 
„Blaise, unde mi-am pus gulerul de blană?” Şi Denis i-l 
adusese. La ce bun îl omorâse pe Blaise, când Denis era 
acolo? Când moartea seceră pe unul dintre aceşti soldaţi ai 
vieţii, ai să găseşti întotdeauna un altul care să-i ia locul 
rămas gol, pentru a lupta mai departe. 

O mai aştepta însă o înfrângere. Marianne şi Mathieu îşi 
făcură din nou apariţia, în timp ce Morange, în prada unei 
agitaţii intense, se ducea şi venea, se frământa, năuc, în 


vălmăşagul durerilor crunte, al întâmplărilor 
nemaipomenite care-i zdruncinaseră mintea îngustă de om 
prăpădit. 


— Vreau să cobor, bâigui Marianne, încercând să-şi 
şteargă lacrimile, forţându-se să se ţină pe picioare. Vreau 
s-o văd pe Charlotte, s-o pregătesc, să-i anunţ 
nenorocirea... Numai eu voi putea găsi cuvintele potrivite 
ca să n-o ucidă vestea, pe ea şi pe copilul ce-l poartă. 

Îngrijorat, în zbuciumul său sufletesc, Mathieu o reţinea, 
voind s-o ferească de această nouă încercare. 

— Nu, te rog. Se va duce Denis la ea, sau, mai bine, mă 
voi duce chiar eu. 

Cu o uşoară împotrivire, ea mergea înainte spre scară. 

— Te asigur că numai eu îi pot spune. Voi avea tăria s-o 
fac. 

Şi căzu deodată leşinată. Trebuiră s-o culce pe-o canapea 
în salon. Apoi, când îşi veni în fire, albă ca varul, cu faţa 
convulsionată, o apucară vărsături groaznice, o criză 
violentă, care îi smulgea măruntaiele. 


Atunci, văzând-o pe Constance îngrijorată, grăbită să-i 
vină în ajutor, sunând pe cameristă să-i aducă cutia cu 
medicamente, Mathieu dezvălui adevărul, pe care soţii nu-l 
spuseseră încă nimănui: 

— E însărcinată, da! de patru luni, în acelaşi timp cu 
Charlotte. La vârsta ei, la patruzeci şi trei de ani, e cam 
stânjenită de această situaţie, de aceea n-am spus 
nimănui... Ah! scumpa mea soţie, atât de curajoasă, ea care 
voia s-o cruţe pe nora ei de-o lovitură prea violentă, numai 
de n-ar păţi-o ea! 

Însărcinată, Dumnezeule mare! Constance primi vestea 
ca o lovitură de trăsnet, care o zăpăci cu totul. Chiar dacă s- 
ar putea ca Denis să fie ucis acum, nu s-ar ivi un alt 
Froment care să-l înlocuiască? Şi mereu altul, mereu altul, 
la nesfârşit! Era un izvor de forţe nemărginite, de viaţă 
nesecată, împotriva căreia orice luptă devenea zadarnică. 
În uimirea ei că spărtura deschisă de curând se astupase 
astfel, îşi simţi nenorocita-i neputinţă, neantul sterilităţii. Şi 
se văzu învinsă, cuprinsă de-o groază cumplită, măturată 
parcă, târâtă de revărsarea nestăvilită a acestei fecundităţi 
nesfârşite. 


V 


Paisprezece luni mai târziu era sărbătoare la 
Chantebled. Denis, care luase locul lui Blaise la uzină, se 
căsătorea cu Marthe Desvignes. Şi, în doliul atât de dureros 
al familiei, acesta era primul surâs, ca o rază caldă a 
soarelui de primăvară după o iarnă aspră. Mathieu şi 
Marianne, îndureraţi până atunci, îmbrăcaţi în negru, se 
bucurau, emoţionaţi şi înduioşaţi în faţa acestei veşnice 
reîntoarceri a vieţii. Mama voise să-şi pună o rochie mai 
puţin sumbră; tatăl se resemnase să nu mai amâne o 
căsătorie hotărâtă de luni de zile, pe care toate 
împrejurările o impuneau. Trecuseră mai bine de doi ani de 
când Rose îşi dormea somnul de veci în micul cimitir din 
Janville şi mai mult de-un an de când Blaise venise şi el 
lângă ea, sub florile mereu proaspete. lar amintirea 
scumpilor morţi, la ale căror morminte veneau cu toţii, 
rămaşi vii în adâncul inimii tuturor, avea să ia parte la 
serbare, pe locul familial rezervat lor, ca şi cum ar fi fost de 
acord, laolaltă cu părinţii, că a sunat ora căsătoriei, pentru 
ca regretele să nu mai împiedice bucuria de-a se înmulţi şi a 
crea încă. 

Instalarea lui Denis la uzină se făcuse în chip firesc. Dacă 
nu intrase aici imediat după ieşirea din Şcoala specială, 
unde urmase trei ani, se datora numai faptului că locul era 
ocupat atunci de fratele său. Toate studiile lui tehnice îl 
indicau pentru această slujbă; se găsea aici, pe locul lui 
meritat, de dimineaţă până seara, şi nu-i mai rămânea 
decât să se mute în fostul pavilion, de unde Charlotte 
fugise, îngrozită de nenorocirea ce se abătuse asupra lor, ca 
să se refugieze, cu mica ei Berthe, la Chantebled. Afară de 


asta, intrarea lui Denis la uzină rezolva marea problemă a 
banilor împrumutaţi lui Beauchene, împrumut pe care-l 
garanta o parte, o şesime din proprietatea uzinei. Banii 
fiind ai familiei, fratele se substituia pur şi simplu fratelui 
mort, iscălea doar contractul pe care celălalt ar fi urmat să-l 
semneze. Şi eh ceru totuşi, din delicateţe şi corectitudine, 
ca din beneficii să se prevadă o pensie pentru văduva 
Charlotte. Aceste lucruri fuseseră puse la punct în opt zile, 
fără nicio discuţie opozabilă, prin mersul firesc al faptelor; 
Zăpăcită, zdrobită, Constance nici nu putuse să pornească 
la luptă, redusă la tăcere de către soţul ei, care-i spunea 
mereu: „Ce vrei să fac? îmi trebuie un ajutor, fie el Denis, 
fie altul străin. Apoi, îi voi răscumpăra partea cedată în mai 
puţin de-un an şi-l voi da afară, dacă mă plictiseşte!” Iar ea 
tăcea, ca să nu-i arunce în faţă toată josnicia şi, în 
disperarea ei, parcă simţea cum zidurile casei se prăbuşesc 
peste dânsa unul câte unul. 

Atunci Denis se gândi că a sosit momentul să-şi 
înfăptuiască planul de căsătorie cu Marthe Desvignes, plan 
pe care-l amânase atâta timp. Această soră mai mică a 
Charlottei, prietena nedespărţită a Rosei, îl aştepta de 
aproape trei ani, cu zâmbetul ei senin, cu afecțiunea şi 
cuminţenia ei. Se cunoscuseră din copilărie şi îşi făcuseră 
jurăminte pe toate potecile ascunse din Janville. 

Dar luaseră hotărârea să nu se grăbească deloc, 
deoarece, pentru fericirea vieţii lor întregi, trebuia să aibă 
răbdare, până vor avea vârsta şi puterea să întemeieze 
serios o familie. Lumea se mira văzând că un băiat cu un 
asemenea viitor, cu o situaţie atât de strălucită, la vârsta de 
douăzeci şi şase de ani, nu şovâia să se căsătorească cu o 
fată fără nicio zestre. Mathieu şi Marianne zâmbeau şi 
aprobau, cunoscând excelentele motive ale fiului lor. Nu 
voia să ia o fată bogată, care l-ar fi costat mai mult decât 
zestrea ei. Era încântat că descoperise o fată frumoasă, 
viguroasă, extrem de cuminte, îndemânatică şi cu multă 
judecată, care avea să fie tovarăşa, ajutorul şi mângâierea 


lui de fiecare clipă. Cu ea nu-i era frică de surprize, o 
cunoştea bine: întruchipa totodată farmecul, înţelepciunea, 
bunătatea, tot ce constituie fericirea solidă a unei căsnicii. 
lar el era de asemenea foarte bun, foarte înţelept, prea 
înţelept, după cum se spunea; fata ştia acest lucru şi pornea 
la drum de braţ cu el, fericită, convinsă că vor merge 
împreună cu acelaşi pas liniştit până la capătul vieţii, sub 
soarele limpede şi divin al înţelepciunii în dragoste. 

În ajunul nunţii se făcură pregătiri mari la Chantebled. 
Totuşi petrecerea trebuia să rămână intimă, din cauza 
doliului recent. În afară de familie, nu fuseseră invitaţi 
decât soţii Seguin şi Beauchene, aceştia din urmă fiindu-le 
chiar veri. N-aveau să fie mai mult de douăzeci de 
persoane, şi asta numai la prânz. Dar toţi doreau să fie 
afectuoşi şi fiecare dintre ei dându-şi osteneala să găsească 
numai cuvinte de dragoste şi bunătate, ca şi cum ar fi vrut 
să strângă şi mai mult puternica lor legătură sufletească. Se 
ocupară de masă, de locul unde avea să fie pusă, de felul 
cum o vor împodobi. Primele zile ale lui iulie erau atât de 
însorite, atât de calde, încât hotărâră ca masa să fie pusă 
afară, sub copaci. Era acolo un loc plăcut, în faţa fostului 
adăpost al întâlnirilor vânătoreşti, vechiul pavilion, locuit 
odinioară de părinţi la sosirea lor la Janville. Era parcă 
adevăratul leagăn al familiei, căminul de unde se 
răspândise apoi căldura şi lumina ei asupra întregului ţinut 
învecinat. Pavilionul acesta, care devenise aproape o ruină, 
Mathieu îl reparase şi-l mărise. Gândea să se retragă acolo 
cu Marianne, oprind-o lângă ei numai pe Charlotte şi pe 
copiii ei, în curând, când aveau să lase ferma fiului lor 
Gervais; şi părea fericit că ar putea să se retragă mai 
devreme şi să trăiască întocmai ca un patriarh, ca un rege 
care şi-a pierdut tronul, dar care mai e ascultat încă pentru 
înţelepciunea sfaturilor sale. În locul fostei grădini 
necultivate se întindea acum o pajişte, un întins covor de 
iarbă fragedă, înconjurat de copaci minunaţi, de ulmi şi 
carpeni, ca de un popor de prieteni mari şi binevoitori. 


Aceşti copaci îi plantase el, îi văzuse crescând, făceau 
niţeluş parte din trupul lui. Dar adevăratul său copil, mult 
iubit, cel mai scump inimii lui, era în mijlocul pajiştei, un 
stejar puternic în vârstă de aproape douăzeci de ani. 
Tulpina subţire i-o sădise chiar el în pământ, ajutat de 
Marianne, care ţinea răsadul în timp ce el săpa, în ziua în 
care întemeiaseră domeniul lor din Chantebled, însăşi 
opera lor sporise; se întinsese odată cu ramurile, ca şi cum 
sângele străduinţelor lor se urca tot mai sus, ca un val de 
sevă, cu fiecare primăvară nouă. lar lângă stejarul acesta, 
care parcă făcea parte din familia lor robustă, se afla un 
bazin cu apă curgătoare, alimentat de izvoarele platoului, 
pe care le captaseră şi al căror susur uşor şi cristalin 
răspândea acolo o neîntreruptă voie bună. 

În ajunul nunţii, aici se sfătuiră. Mathieu şi Marianne 
veniseră cei dintâi ca să vadă ce pregătiri trebuie făcute; 
acolo o găsiră pe Charlotte, cu un album de desen pe 
genunchi, terminând tocmai o schiţă a marelui stejar, făcută 
în grabă. 

— Ce e asta, o surpriză? 

Ea zâmbea stingherită, puţin încurcată. 

— Da, da, o surpriză, veţi vedea. 

Apoi, le mărturisi că, de cincisprezece zile, pictează în 
acuarelă listele de bucate pentru ospăţul de nuntă. Era o 
idee drăguță şi delicată, deoarece nu pusese în desenele ei 
decât jocuri de copii, capete de copii, toată droaia de copii 
ai familiei, ale căror chipuri asemănătoare le copiase după 
fotografii vechi. Schița reprezenta, în fund, bătrânul stejar, 
iar în faţa lui, pe ultimii doi născuţi: micuţii Benjamin şi 
Guillaume. 

Mathieu şi Marianne se minunară, încântați, înduioşaţi de 
această defilare, de această goană de  mutrişoare 
trandafirii, pe care le recunoşteau perfect, pe fiecare. Erau 
cei doi gemeni încă în leagăn, unul în braţele celuilalt; pe 
urmă Rose, scumpa dispărută, în cămăşuţă, era Ambroise, 
era Gervais, goi, în plin soare, luptându-se pe iarbă; era 


Gregoire, era Nicolas, chiulangii de la şcoală, scotocind 
cuiburile de coţofene; era Claire şi celelalte trei fetiţe: 
Louise, Madeleine şi Marguerite, hoinărind prin fermă, 
certându-se cu găinile, călare pe cai. Ceea ce o mişcă însă 
mai mult pe Marianne fu ultimul ei copil, Benjamin, care 
tocmai împlinise nouă luni şi pe care Charlotte îl pictase sub 
stejar, în acelaşi cărucior cu Guillaume, băieţaşul ei, de 
aceeaşi vârstă cu el, născut cu opt zile mai târziu. 

— Unchiul şi nepotul, spuse Mathieu glumind. Ce-are a 
face! tot unchiul e mai bătrân, are o săptămână mai mult. 

Marianne surâdea, dar în ochii ei apărură lacrimi de 
duioşie. Acuarela tremura puţin în mâinile ei. 

— Scumpele comori! iubitul meu fiu şi iubitul meu nepot! 
iată-mă încă o dată mamă şi bunică, cu aceste scumpe 
fiinţe!... Ah! aceştia doi sunt mângâierea noastră supremă, 
ei ne-au pansat rana, datorită lor putem avea din nou 
speranţă şi curaj! 

Şi într-adevăr aşa era. Ce jale, ce tristeţe în primele zile, 
când Charlotte, părăsind uzina, se adăpostise la fermă! 
însărcinată în patru luni, ca şi Marianne, era cât p-aci să 
moară în urma tragicului accident în care Blaise îşi 
pierduse viaţa. Prima ei alinare fu când îşi văzu fetiţa, 
Berthe, care, puţin cam plăpândă la Paris, începea să se 
îmbujoreze la faţă în aerul curat de la Chantebled. De 
altminteri, viaţa ei era ca şi hotărâtă: avea să 
îmbătrânească aci, în pacea acestei case ospitaliere, 
dăruindu-se în întregime celor doi copii ai ei, fericită că 
această bunică şi acest bunic, atât de afectuoşi, o vor ajuta, 
o vor susţine. Întotdeauna se aflase parcă dincolo de viaţa 
reală, învăluită într-un farmec de femeie visătoare, simțind 
numai nevoia de a iubi, de a fi iubită. Prinsese iar gust de 
viaţă de când se instalase împreună cu bunicii în vechiul 
pavilion, aranjat de Mathieu pentru toţi trei. Fără să se 
bizuie pe pensia ce-o primea de la uzină, începu chiar să 
lucreze din nou, vru să aibă meseria ei, pictând miniaturi, 
pe care i le cumpăra un negustor din Paris. Dar, mai ales 


după lăuzie, întremarea, vindecarea ei, după atâtea dureri, 
era micul său Guillaume, darul ce i-l făcuse soţul înainte de- 
a muri, copilul în care reînvia tatăl şi care părea că-i redă 
duioşia de soţie. Şi acelaşi lucru se petrecea şi cu Marianne 
de când îl născuse pe Benjamin, încă un fiu ce-l înlocuia pe 
fiul pierdut, şi el un reînviat, care lua în inima ei locul rămas 
gol. Atunci, amândouă femeile, amândouă mamele, simţiră o 
nespusă plăcere să-şi hrănească împreună scumpii micuţi, 
aducători de mângâiere. Uitau de ele privindu-i, văzându-i 
cum cresc laolaltă; le dădeau să sugă la aceleaşi ore, ca şi 
cum ar fi vrut să nu-i despartă deloc, în dorinţa lor comună 
de a-i vedea devenind puternici, frumoşi şi buni. Deşi 
Marianne avea aproape încă o dată vârstă nurorii sale, li se 
părea că sunt surori, acelaşi lapte hrănitor curgea din sânul 
lor fecund. Şi, după marea nenorocire întâmplată, viaţa li se 
însenina din nou; începeau chiar să râdă acum, când 
râdeau micii lor îngeri; şi nimic nu era mai vesel, nici mai 
emoţionant, decât s-o vezi pe această bunică şi pe această 
noră contopite astfel, având un singur leagăn, într-o 
necurmată revărsare a maternității. 

— la seama, ascunde-ţi acuarelele, zise Mathieu. lată-i pe 
Gervais şi Claire venind la masă. 

La nouăsprezece ani, Gervais era un uriaş, cel mai înalt, 
cel mai voinic din familie, cu un păr negru, scurt şi creţ, cu 
nişte ochi mari şi luminoşi, cu faţa mare, sculptată în linii 
puternice. Mathieu îi spunea în glumă „fiul Cybelei”, ceea 
ce o făcea pe Marianne să zâmbească, aducându-şi aminte 
de noaptea în care îl concepuse, în tresărirea germenilor, 
când întregul Chantebled dormea încă, în ajunul zămislirii. 
Rămăsese copilul preferat al tatălui, fiul pământului. fertil, 
cel pe care îl creştea în dragostea domeniului şi în pasiunea 
rodniciei înțelepte, cuceritoare, pentru ca să-i poată 
continua într-o zi opera, încă de pe-acum trecuse în sarcina 
lui o parte din treburi şi nu aştepta decât să-l însoare ca să-i 
lase conducerea întregii ferme. Şi se gândea cu plăcere să-i 
alăture pe Claire, când aceasta se va mărita cu vreun băiat 


vrednic şi voinic, care să lucreze cot la cot cu el. Doi bărbaţi 
care s-ar înţelege bine nu sunt prea mult într-o exploatare a 
cărei importanţă creştea din zi în zi. De când maică-sa 
alăpta din nou, Claire o înlocuia în treburile sale, voinică şi 
ea la şaptesprezece ani, fără să fie frumoasă, dar sănătoasă 
şi robustă. Se ocupa mai ales de bucătărie şi gospodărie, 
ţinea de asemeni socotelile, ca o fată cu cap. cu un straşnic 
spirit de economie, de care risipitorii familiei îşi băteau joc. 

— Aşadar, aci vom aşeza masa, spuse Gervais. Trebuie să 
pun să cosească pajiştea. 

La rândul ei, Claire socotea numărul musafirilor şi al 
tacâmurilor care trebuiau puse. Şi cum Gervais îl chemase 
pe Frederic să cosească iarba, toţi trei începură să 
vorbească despre toate câte erau de făcut. După moartea 
Rosei. Frederic, logodnicul ei, nevoind să părăsească ferma, 
îşi continuase munca alături de Gervais, al cărui tovarăş 
devenise, ajutorul cel mai harnic, cel mai inteligent. De 
câteva luni, Mathieu şi Marianne observaseră că băiatul se 
învârteşte în jurul fiicei lor Claire, ca şi cum. În lipsa surorii 
celei mari, ar fi dorit-o pe cea mică, mai puţin frumoasă, dar 
o serioasă şi bună gospodină. La început faptul îi cam 
întristase: cum putea cineva s-o uite pe scumpa lor copilă? 
Pe urmă se înduioşaseră, la gândul că astfel legătura 
familială va fi şi mai strânsă, că inima acestui băiat nu-şi va 
îndrepta iubirea în altă parte şi că va rămâne al lor, 
devenindu-le de două ori mai scump. Şi închideau ochii, 
zâmbeau, văzând în Frederic pe cumnatul asociat de care 
Gervais avea nevoie, în aşteptarea vremii când Claire va 
avea vârsta de măritat. 

Dar după ce stabiliră unde să aşeze masa, se pomeniră 
sub stejar, prin iarba înaltă, cu o bruscă năvală de fustiţe în 
vânt, de căpşoare cu părul despletit în plin soare. 

— Oh! striga Louise, nu găsim trandafiri! 

— Nu! repeta Madeleine, niciun trandafir alb! 

— Şi, confirma Marguerite, am răscolit toate tufele. 
Niciun trandafir alb, numai roşii! 


Copilele erau de treisprezece, unsprezece şi nouă ani. 
Louise, voinică şi veselă, era de pe-acum o femeiuşcă 
adevărată. Madeleine, cu trupul subţirel şi tare drăgălaşă, 
petrecea ore întregi cântând la pian, cu privirea scufundată 
în vise. Marguerite, cu nasul prea mare, cu buzele groase, 
cu un minunat păr auriu, prindea iarna păsărele, ca să le 
încălzească în mâinile ei calde. Şi toate trei, după ce 
cutreieraseră toată grădina, unde florile se amestecau cu 
legumele, se întorceau acum disperate de zadarnicele lor 
cercetări. Niciun trandafir alb pentru nunta, era 
nemaipomenit. Ce să ofere miresei? ce să pună pe masă? 

În urma celor trei fete apăruse Gregoire, care, la 
cincisprezece ani, era un ştrengar zeflemitor şi răutăcios, 
cu mâinile în buzunar; el era zurbagiul, cel ce dădea de 
furcă familiei, întotdeauna în căutarea  născocirilor 
diabolice. Nasul ascuţit, buzele subţiri, îi arătau firea de 
aventurier, dar şi voinţa neclintită, iscusinţa celui ce ştie să 
biruie. Şi făcând haz pe socoteala păţaniei celor trei surori 
ale lui, se porni, strigând ca să le necăjească: 

— Eu ştiu unde se găsesc trandafiri albi şi frumoşi! 

— Unde? întrebă Mathieu. 

— La moară, lângă roată, în mica îngrădire. Sunt acolo 
trei tufe mari de trandafiri albi. Nişte trandafiri cât verzele. 

Apoi roşi, se tulbură, când tatăl său îl privi cu un aer 
sever, spunându-i: 

— Cum! tot te mai învârteşti în jurul morii? Îţi 
interzisesem cu desăvârşire acest lucru... Nu cumva ca să 
vezi dacă sunt trandafiri albi în livadă ai intrat acolo? 

— Nu, m-am uitat peste zid. 

— Te-ai suit pe zid, foarte frumos. Vrei cu tot dinadinsul 
să am neplăceri cu familia Lepailleur, care, hotărât lucru, 
sunt nişte oameni grosolani şi răi!... Pe drept cuvânt, băiete, 
ai pe dracu în tine. 

Ceea ce Gregoire ascundea era faptul că se ducea în 
livadă s-o întâlnească pe Therese, mica morăriţă, blondina 
aceea trandafirie, cu botişorul ei caraghios plin de făină, 


care la treisprezece ani ai săi era şi ea o straşnică diavoliţă. 
De altfel, jocurile lor nu erau încă decât jocuri de copii, cu 
totul nevinovate. Era însă, în fundul grădinii, sub meri, un 
loc minunat, unde te puteai distra, vorbind şi râzând în voie. 

— Înţelegi? repetă Mathieu, nu vreau să te mai duci să te 
joci cu Therese. E o copilă foarte drăguță, dar în casa aceea 
nu trebuie să te mai duci... Pare-se că acum au început să 
se ia şi la bătaie. 

Era adevărat. Când Antonin se crezuse vindecat de urâta 
boală despre care vorbeau cumetrele din Janville, dorul de 
Paris începuse să-l chinuiască, şi făcuse tot ce s-a putut ca 
să se întoarcă acolo şi să-şi reia frumoasa lui existenţă de 
trândav şi petrecăreţ. La început, Lepailleur, dezamăgit, 
mânios că fusese înşelat, se împotrivise din răsputeri. Dar 
ce putea să facă la câmp cu vlăjganul ăsta, pe care el însuşi 
îl crescuse în ura pentru pământ, în disprețul pentru 
vechea moară, pe jumătate putredă? Apoi, o mai avea 
împotriva lui şi pe maică-sa, în fanatică admiraţie pentru 
ştiinţa băiatului ei, dârză în încrederea ei, sigură că de data 
asta odrasla va pune mâna pe-un loc bun. lar tatăl trebuise 
să cedeze; Antonin îşi prăpădea zilele prin Paris ca mic 
funcţionar la un negustor de pe strada Mail. Numai că 
cearta devenea tot mai aprigă între soţi, mai ales de când 
Lepailleur o bănuia pe soţia sa că îl fură ca să poată trimite 
bani netrebnicului ei fiu. De pe puntea Yeusei se auzeau 
uneori răsunând înjurături şi palme. Şi acolo era o familie 
distrusă, o forţă şi o fericire năruite. 

Cuprins de-o adevărată mânie, Mathieu continuă: 

— Oameni cărora nu le lipsea nimic ca să fie fericiţi! Nu 
se poate prost mai mare, care să-şi dorească propria ruină 
cu atâta încăpăţânate... gândul lor de-a avea un unic fiu, 
pentru vanitatea de-a face din el un coconaş, ah! frumoasă 
ispravă! şi-s mulţumiţi nevoie mare!... Ca şi ura lui pentru 
pământ, metodele de cultivare a solului după vechile 
obiceiuri, încăpăţânarea lui de a laşa sterp câmpul pe care 
refuză să mi-l cedeze - desigur în chip de protest faţă de 


succesul obţinut de noi în munca de desţelenire - îşi poate 
cineva închipui o mai mare tâmpenie?... La fel şi moara lui, 
pe care o priveşte, din neghiobie şi lene, cum cade în ruină. 
Odinioară avea cel puţin o scuză: spunea că, în toată 
regiunea, ţăranii aproape renunțând să mai cultive grâu, 
nu-i mai aduc nici atât cât să poată învârti ca lumea pietrele 
morii. Dar azi, când, graţie nouă, grâul creşte din belşug, n- 
ar fi trebuit oare să arunce la pământ vechea roată şi s-o 
înlocuiască cu un bun motor cu aburi?... Ah! dacă aş fi eu în 
locul lui, până acuma aş avea o moară nouă, reconstituită, 
mărită, care să folosească apa Yeusei, legată de gara din 
Janville printr-un drum a cărui construcţie n-ar costa mult. 

Gregoire asculta, mulţumit că furtuna s-a îndepărtat. Iar 
Marianne, văzându-le pe cele trei fete ale ei mâhnite că n- 
au găsit trandafiri albi, le mângâie: - Pentru masă veţi 
culege mâine dimineaţă trandafiri roz; şi trandafirii roz vor 
fi tot aşa de frumoşi. 

Atunci, Mathieu se linişti şi îi făcu pe copii să râdă, 
încheind vesel: 

— Culegeţi şi trandafiri roşii, puneţi-i pe mese pe cei mai 
roşii. Ei sunt sângele vieţii. 

Între timp, Marianne şi Charlotte continuau să vorbească 
despre pregătirile pentru a doua zi, când alte picioruşe se 
iviră zburdând prin iarbă. Nicolas, mândru de cei şapte ani 
ai lui, o aducea de mână pe nepoata sa Berthe, o fetiţă de 
şase ani. Se înțelegeau foarte bine amândoi. În ziua aceea 
rămăseseră lângă leagănul lui Benjamin şi al lui Guillaume, 
în casă, jucându-se de-a mama şi tata, spunând că cei doi 
bebeluşi erau copiii lor. Dar iată că cei doi copilaşi trezindu- 
se, începuseră să plângă de foame. Atunci, speriaţi, Nicolas 
şi Berthe o luaseră la fugă, în căutarea mamelor. 

— Mamă, strigă Nicolas, Benjamin te cheamă. Îi e foame. 

— Mamă, mamă! repetă Berthe; lui Guillaume îi e foame. 
Vino repede, nu poate să mai aştepte. 

Marianne şi Charlotte se înveseliră. Ce-i drept, nunta de- 
a doua zi le făcuse să-i uite pe scumpii micuţi. Şi se grăbiră 


să intre în casă, pentru că sosise ora suptului. 

Ah! a doua zi, în ce plăcută intimitate avu loc această 
nuntă fericită! La masă erau numai douăzeci şi una de 
persoane, sub stejarul cel mare din mijlocul pajiştei 
înconjurate de carpeni şi de ulmi prietenoşi, ca o sală 
discretă îmbrăcată în verdeață. Toată familia se afla acolo; 
Întâi toţi cei de la fermă, apoi Denis, mirele, scump la 
vedere, ocupat la uzină; pe urmă Ambroise şi soţia sa 
Andree, care îl aduseseră şi pe micuțul lor Leonce, musafiri 
rari şi ei, ocupați cu munca de toate zilele, în care Parisul îi 
reţinea. Era o mare bucurie reîntoarcerea aceasta la cuibul 
părintesc a păsărilor care-şi luaseră zborul, fericirea de a 
se regăsi toţi laolaltă, în ciuda ocupaţiilor ce le împrăştia 
viaţa în toate părţile. În afară de ei, mai erau rudele 
invitate: Beauchene şi Constance, Seguin şi Valentine, fără 
a mai socoti, fireşte, pe doamna Desvignes, mama miresei, 
Marthe. Erau douăzeci şi unu la masă, dar mai erau ceilalţi 
trei, micuţii, la masa cea mică: Leonee, de curând înţărcat, 
la cincisprezece luni, Benjamin şi Guillaume, încă la sân; şi, 
ca să ia şi ei parte la petrecere, li se apropiaseră 
cărucioarele, îşi aveau şi ei locul lor. Aşadar, cu toţii erau 
douăzeci şi patru, o cifră rotundă, două duzini. Masa, 
împodobită cu trandafiri, era înmiresmată de ei, la umbra 
răcoroasă, sub ploaia soarelui de vară, care, străbătând 
prin frunziş, o stropea cu picuri de aur. Un triumfal cer de 
iulie întindea, de la un capăt la celălalt al orizontului, un 
minunat baldachin de azur. Şi rochia albă a Marthei, 
rochiile în culori pastel ale fetelor mari şi miei; - toată 
această găteală veselă, toată robusta sănătate a tinereţii, 
părea însăşi înflorirea acestui înverzit colţ al fericirii. Masa 
fu veselă; apoi ciocniră paharele ca la ţară şi se făcură urări 
de prosperitate tinerilor căsătoriţi şi celorlalte persoane de 
faţă. 

Şi, în timp ce servitoarele strângeau masa, Seguin, care 
se prefăcea că se interesează de creşterea vitelor, dori ca 
Mathieu să-i arate grajdurile. În tot timpul dejunului 


vorbise numai de cai şi ţinea mai ales să vadă perechile de 
cai puternici folosiţi la munca agricolă, a căror neobişnuită 
vigoare i-o lăudase gazda. Şi-l hotări şi pe Beauchene să 
meargă cu ei. Apoi, când cei trei bărbaţi plecară, Constance 
şi Valentine, neavând ce face, curioase să vadă ferma, a 
cărei rapidă dezvoltare era pentru ele o minune, avură 
ideea să-i urmeze, lăsând ca restul familiei să se aşeze pe 
sub copaci, în pacea şi surâsurile frumoasei după-amiezi de 
sărbătoare. 

Staulele şi grajdurile se aflau în dreapta fermei. Dar, ca 
să ajungi acolo, trebuia să străbaţi vasta curte, de unde se 
vedea întreg domeniul. Acolo se opriră deodată copleşiţi de 
admiraţie, atât de frumos strălucea sub soare măreţia 
operei săvârşite. Cunoscuseră pământul acesta plin de 
mărăcini, uscat, sterp, şi acum îl revedeau legănând o mare 
de grâu, acoperit cu holde, al căror belşug creştea în 
fiecare nou sezon. Sus, pe fostul platou mlăştinos, era acum 
atâta fertilitate în pământul negru adunat de veacuri încât 
nici n-avea nevoie de îngrăşăminte. În sfârşit, la dreapta, la 
stânga, povârnişurile, odinioară nisipoase, se întindeau 
verzi, fertilizate acum de izvoarele care le udau, făcându-le 
de-o rodnicie tot mai mare. Până şi pădurile, în depărtare, 
tăiate regulat, aerisite prin largi poiene, păreau că plesnesc 
de sevă, ca şi cum toată viaţa înzecită din jurul lor le-ar fi 
dăruit o forţă şi o putere îndoită. Era acea forţă, acea 
putere care urca din întreg domeniul, opera vieţii zămislite, 
create, munca omului fecundând pământul sterp, făcându-l 
să nască bogății pentru o omenire şi mai numeroasă 
cucerind lumea. 

Se lăsă o lungă tăcere. Seguin spuse fără înconjur, cu 
glasu-i încet şi sec, făcând o grimasă pe care propria-i ruină 
o învenina de amărăciune: 

— Ai făcut o afacere bună. N-aş fi crezut niciodată că ai 
să reuşeşti. 

Şi porniră mai departe. Dar, în staule, în grajd, la târlă, 
impresia de forţă şi vigoare spori şi mai mult. Creaţia 


continua, o creaţie vie: vacile, oile, găinile, iepurii tot ce 
furnica acolo, tot ce mişuna acolo, într-o reproducere 
continuă. În fiecare an arca se umplea, devenea tot mai 
neîncăpătoare, încât era nevoie de alte ţarcuri, de alte 
dependinţe. Viaţa înmulţea viaţa; mergeau prin mijlocul 
unui popor în veşnică zămislire; pretutindeni clocitoare, 
cuiburi din care se avântau noi zboruri, noi turme, în timp 
ce, în urma lor, germenii se înmulţeau, zămislirea începea 
iar cu o putere şi mai mare, crescând mereu. Şi aci era tot 
bogăţia cuceritoare a fecundității neistovite. 

În grajduri, Seguin admiră mult perechile de cai viguroşi, 
lăudându-i cu vorbe de cunoscător. După aceea, reveni 
asupra creşterii vitelor, pomeni de un prieten al lui care 
obținea, prin anumite încrucişări, rezultate neobişnuite. Şi 
revenind la vechile lui idei, adăugă drept justificare: 

— Oh! în ceea ce priveşte vitele, accept biblicul „Creşteţi 
şi vă înmulţiţi”, când noi crescătorii din nevoie sau 
curiozitate asistăm la împerecherea lor! 

Şi râse batjocoritor, găsind gluma deosebit de hazlie. 
Apoi, cum Valentine şi Constance, tăcute, puţin scârbite de 
mirosul acestei fermentaţii a vieţii, o porniră încet înapoi, 
începu să-şi bârfească secolul, reluându-şi vechile teorii, 
fără nicio tranziţie. Poate că o surdă ciudă stârnită de 
invidie îl făcea să protesteze împotriva biruinţei vieţii, care 
izvora din întreaga fermă. Despopularea, se-nţelege, nu 
mergea destul de repede! Parisul ăsta care voia să moară şi 
căruia îi trebuia atâta timp pentru asta! Totuşi, observase 
câteva semne bune, căci falimentul se agrava pretutindeni, 
în ştiinţă, în politică, în litere, şi chiar în arte. Libertatea 
murise. Democraţia,  biciuind instinctele  ambiţiei, 
dezlănţuind lupta de clasă pentru putere, se îndrepta spre 
o rapidă prăbuşire socială. Numai păturile de jos, cei umili 
şi săraci, mai făceau copii, din tâmpenie, pe gunoiul 
ignoranței şi mizeriei. Cât despre elite, intelectualii, bogaţii, 
făceau din ce în ce mai puţini copii; asta îngăduia speranţa 
că, înainte de fericita prăbuşire finală, va veni o ultimă 


perioadă de civilizaţie acceptabilă; atunci vor fi numai între 
ei, foarte puţini, câţiva bărbaţi şi câteva femei, ajunşi la un 
rafinament suprem, trăind numai din parfumuri, 
bucurându-se numai de adieri. Dar adăuga că e dezgustat, 
convins acum că nu va mai apuca epoca aceea, care venea 
atât de încet. 

— Şi măcar dacă, întorcându-se la primele lui legi, 
creştinismul ar osândi femeia ca impură, diabolică şi 
nefastă; ne-am duce să retrăim viaţa de sfinţi în pustiu, şi 
aşa am sfârşit-o mai iute. Ceea ce mă face să turbez e 
catolicismul ăsta politic, care, ca să poată trăi el, 
orânduieşte şi tolerează ruşinea căsătoriei, acoperind astfel 
murdăria şi crima de a face copii... Slavă Domnului! dacă 
am păcătuit cu ceva, dacă am dat naştere unor nenorociţi, 
am satisfacția credinţei că-mi vor răscumpăra greşeala, 
rămânând măcar ei nefecunzi. Gaston spune că nu se va 
însura, că un ofiţer nu trebuie să aibă altă nevastă decât 
sabia lui; cât despre Lucie, din ziua în care şi-a depus 
jurământul, la Ursuline, sunt foarte liniştit... Seminţia mea a 
pierit, şi asta mă bucură. 

Mathieu îl asculta zâmbind. Cunoştea acest pesimism 
literar. Altădată asemenea argumente, civilizaţia în luptă cu 
natalitatea, nefecunditatea relativă a celor mai inteligenţi, a 
celor mai puternici, îl tulburaseră. Dar, din clipa în care 
luptase pentru victoria dragostei, simpla bucurie de a 
munci devenise pentru el o credinţă, o certitudine că face 
bine. De aceea se mulţumi să spună cam cu răutate: 

— Ei, bine! şi Andree a dumitale, cu micuțul ei Leonce? 

— Oh! Andree! răspunse Seguin, făcând un gest ca şi 
cum ar respinge-o, ca şi cum n-ar fi a lui. 

Valentine se oprise, ridicând ochii, privindu-l ţintă. De 
când îşi duceau viaţa fiecare de partea lui, fără să aibă 
nimic comun, nu-i suporta grosolănia absurdă, vechile 
accese de gelozie, asemeni unor crize de demenţă. În urma 
prăbuşirii bogăției lor, îl avea la mână, putându-i cere 
socoteală de zestrea ei. 


— Da, recunoscu el, mai e Andree. Fetele nu contează, 
însă. 

Porniră din nou mai departe, când Beauchene, care se 
mulţumise până acum să sufle din greu, să-şi mestece 
trabucul, deoarece, în chestiunea aceasta, cumplita lui 
dramă personală îi impunea oarecare rezerve, nu mai putu 
să tacă; uituc, pradă iar unei nemaipomenite inconştienţe, 
care îl făcea întotdeauna să cadă-n picioare, superior, 
victorios, în ciuda a toate, vorbi răspicat şi foarte tare: 

— Eu nu fac parte din şcoala lui Seguin. Totuşi, spune 
lucruri adevărate... Nu vă închipuiţi cât mă pasionează încă 
problema asta a natalității. Pot să mă laud că o cunosc 
temeinic. Ei bine! sunt de acord că Malthus avea dreptate, 
că n-ai dreptul să faci copii la nesfârşit, fără să te întrebi 
mai întâi cum îi vei hrăni... Dacă săracii crapă de foame, e 
greşeala lor, nu a noastră, pentru că, e sigur, nu noi le 
lăsăm femeile însărcinate. 

Izbucni într-un râs zgomotos. Şi îşi continuă discursul, pe 
care-l ţinea de obicei asupra acestei chestiuni. Numai 
clasele conducătoare aveau dreptate, restrângându-şi 
familia. O ţară nu poate să producă decât o anumită 
cantitate de hrană, astfel că e silită să nu depăşească un 
anumit număr de locuitori. De aci vin toate nenorocirile, 
când săracii îşi uită de necazuri şi se distrează prea mult în 
paturile lor mizere. Lumea acuză nedreapta distribuire a 
bogățiilor; dar e o nebunie să visezi o ţară utopică, unde nu 
vor mai fi patroni, ci toţi vor fi fraţi, muncind la fel, 
împărțind între ei, ca pe-o plăcintă de sărbătoare, fericirea 
universală. Aşadar, greşeala consta, desigur, în 
neprevederea celor săraci, deşi recunoştea şi el, cu o 
brutală sinceritate, necesitatea în care se aflau patronii de 
a se servi de aceşti copii prea mulţi pentru a-i plăti cu preţ 
mai scăzut pe lucrătorii necesari. 

Şi, îmbătat de propriile-i cuvinte, pierzând orice control, 
îngâmfat, vanitos şi încăpățânat în ideile lui, ajunse să 
discute cu zgomot cazul său. 


— Ni se spune că nu suntem buni patrioţi pentru că nu 
târâm după noi o droaie de copii. Asta e o prostie, fiecare 
dintre noi ne servim patria în felul nostru. Dacă nefericiţii 
de jos îi dau soldaţi, noi ceilalţi ne dăm capitalurile, 
eforturile industriei şi comerţului nostru... în sfârşit, nu-i 
aşa? fiecare îşi cunoaşte interesele. Bine ar mai merge 
patria, dacă ne-am ruina făcând pentru ea copii, care ne-ar 
lega de mâini şi de picioare, ne-ar împiedica să ne 
îmbogăţim şi ar nimici după noi operele create, împărţindu- 
le între ei! Cu legile noastre, cu moravurile noastre, nu 
există o bună stare materială decât pentru un fiu unic... Da, 
da, Dumnezeule! numai unicul fiu se impune, el e toată 
înţelepciunea, singura fericire posibilă. 

Discuţia devenea atât de penibilă, atât de dureroasă, 
încât tăcură cu toţii, jenaţi. El singur triumfa, crezând că-i 
convinge. 

— Iată, de pildă, eu... 

Constance îl întrerupse. La început mersese cu capul 
plecat sub valul de vorbe ce-o copleşeau, făcând-o să se 
ruşineze, ca şi cum înfrângerea ei ar fi fost şi mai grea. 
Acum îşi ridicase capul, şi pe obraz îi curgeau două lacrimi 
mari. 

— Alexandre! 

— Ce e, draga mea? 

Tot nu înţelegea. Apoi, văzând-o plângând, se clătină în 
convingerea şi trufia cu care vorbea. Se uită la ceilalţi, vru 
să aibă ultimul cuvânt. 

— Ah! da, bietul nostru copil... Dar cazurile particulare n- 
au nimic de-a face cu teoriile; ideile rămân idei. 

Se lăsă o tăcere grea; ajunseseră de altfel în apropierea 
pajiştii unde rămăsese familia. Intre timp, Mathieu se 
gândea la Morange. Îl invitase şi pe el, dar acesta se 
scuzase, cuprins parcă de spaimă înaintea bucuriei 
celorlalţi, îngrijorat de-o asemenea călătorie, de-o absenţă 
de acasă, în timpul căreia se temea de tot felul de atentate 
împotriva misteriosului sanctuar al cultului său. Să fi rămas 


oare şi Morange la ideile lui de odinioară? Ar mai fi apărat 
şi azi teoria unicului copil, respingătorul calcul ambițios 
care-l costase moartea soţiei şi a fiicei lui? Şi parcă figura 
lui buimacă trecea, palidă, prin furtuna prea grozavă 
pentru a fi înfruntată de sărmana sa minte atât de 
mediocră; şi se împleticea în paşi ca un năuc, ca şi cum ar fi 
mers nu se ştie spre ce sfârşit enigmatic, pândit de nebunie. 
Dar vedenia lugubră dispăru; pajiştea verde se întindea din 
nou sub razele soarelui vesel, desfăşurând în cadrul 
copacilor înalţi superbul tablou al unei minunate sănătăţi, al 
unei frumuseți triumfătoare, ceea ce îl făcuse pe Mathieu să 
rupă tăcerea apăsătoare şi să strige fără să vrea: 

— Priviţi, priviţi cât sunt de vesele şi de fermecătoare 
aceste scumpe femei, cu dragii lor copii, pe această pajişte 
verde! Ar trebui ca această privelişte să fie pictată, pentru 
ca lumea să vadă cât de sănătos şi de frumos e să trăieşti! 

Pe pajişte, oaspeţii nu-şi pierduseră timpul, de când soţii 
Beauchene şi Se&guin se duseseră să viziteze staulele. Mai 
întâi, se împărţiseră cartonaşele-meniu-uri, împodobite de 
Charlotte în culori atât de delicate. Surpriza, la masă, îi 
încântase pe toţi; răsunau încă râsetele înaintea acestor 
acuarele în care se vedea un vălmăşag de capete de copii, 
aduşi de mama Barză, destul de numeroşi ca să poată 
împodobi toate tacâmurile de la masă. Apoi, în timp ce 
servitoarele strângeau masa, Gregoire obţinu un mare 
succes, oferind miresei un buchet de admirabili trandafiri 
albi, pe care-i strânsese dintr-un tufiş apropiat, unde-i 
ţinuse ascunşi până atunci. Desigur că pândise ca tatăl său 
să nu fie acolo. Erau trandafirii de la moară pe care îi furase 
din tufele locului îngrădit, ajutat de Therese. Marianne, 
simțind gravitatea faptei, voi să-l certe. Dar ce superbi 
trandafiri albi, mari ca nişte verze, aşa cum spunea el! Şi 
avea dreptate să fie mândru: trandafirii lui erau singurii 
trandafiri albi, pe care-i cucerise, ca un ştrengar hoinar şi 
cavaler ce era, în stare să sară zidurile, să ademenească 
fetiţele, ca să împodobească în alb o mireasă. 


— Sunt prea frumoşi, spuse el convins, cred că tata n-o 
să-mi spună nimic. 

Ceea ce provocă o explozie de râs, şi toţi fură din nou 
emoţionaţi. Benjamin şi Guillaume, care se treziseră, ţipau 
de foame. Astfel, mamele observară, vesele, că le venise şi 
lor rândul. Fiindcă cei de la masa cea mare dejunaseră cu 
atâta poftă, era foarte natural ca şi cei de la masa mică să-şi 
aibă partea lor. Şi cum erau în familie, lucrul se înfăptui 
foarte simplu şi lară prea mare bătaie de cap. Marianne, 
aşezată la umbra marelui stejar, îl luă pe Benjamin pe 
genunchi, se descheie la rochie şi, cu aerul ei surâzător şi 
grav, îi dădu să sugă, în timp ce, lângă ea, la dreapta, 
Charlotte, cu aceeaşi seninătate, făcea acelaşi lucru suptă 
cu nesaţ de Guillaume, care era foarte lacom. La stânga ei 
se aşezase şi Andree, cu micul ei Leonce în braţe, care nu 
mai sugea, înţărcat de opt zile, dar dornic de mângâieri, 
fericit că stă lângă sânul cald ce-l hrănise până atunci. 
Convorbirea lunecase în jurul alăptării copiilor. Ambroise 
povesti cum soţia sa, Andre, era convinsă că nu va putea 
alăpta, că nu va avea lapte, aşa că, fără îndemnul lui, nici n- 
ar fi încercat acest lucru; apoi, laptele îi venise de la sine, 
putuse să alăpteze foarte bine. Se-nţelege că trebuia numai 
să vrei. 

— E adevărat ce spune, făcu Andree râzând. Mi-era frică 
să alăptez, toate prietenele îmi spuneau că nu voi putea. La 
început mi s-a părut greu, dar acum sunt foarte mulţumită. 

Şi-l sărută lung pe L6once. Atunci mireasa, Marthe, 
scoase fără să vrea un strigăt din toată inima, care mări şi 
mai mult veselia. 

— Auzi, mamă! Eu nu sunt atât de voinică cum e soră- 
mea Charlotte, care-l alăptează acum pe-al treilea. Dar nu 
face nimic, şi eu voi alăpta. 

Şi în această clipă, în mijlocul hohotelor de râs, înteţite 
din cauză că Marthe se îmbujorase deodată, apărură soţii 
Beauchene şi Seguin împreună cu Mathieu. Ei se opriră, 
mişcaţi de acest tablou fermecător şi emoţionant. În 


mijlocul copacilor înalţi, sub stejarul patriarhal, ca născută 
din acelaşi pământ gras, prin iarba deasă, întreaga familie 
era acolo, plină de vigoare, formând un grup triumfător de 
bucurie, de putere şi frumuseţe. Gervais şi Claire, 
trebăluind mereu, aveau grijă, împreună cu Frederic, să 
zorească servitoarele, care nu mai conteneau cu adusul 
cafelelor pe masa curățată. Cele trei fete, ajutate de 
cavalerul Gregoire, se gândeau la o nouă decorare a mesei, 
pierduţi toţi patru într-un maldăr de flori, de trandafiri 
galbeni, roz şi roşii. La câţiva paşi, mirii, Denis şi Marthe, 
vorbeau încet, în timp ce mama, doamna Desvignes, îi 
asculta în tăcere, cu un zâmbet discret de-o nemărginită 
duioşie. Şi, în mijlocul lor, Marianne, radioasă, îl alăpta pe al 
doisprezecelea copil, tot frumoasă în seninătatea-i deplină, 
cu carnea albă şi fragedă încă, cu voinţa-i tenace, râzând lui 
Benjamin al ei, care o sugea cu voluptate, în timp ce pe 
celălalt genunchi îl ţinea pe Nicolas, penultimul, gelos să-şi 
păstreze locul. lar cele două nurori păreau că sunt o 
continuare a fiinţei ei: Andree la stânga, alături de 
Ambroise, venită acum să-l necăjească pe micuțul Leonce, 
iar Charlotte la dreapta, cu cei doi copii, Guillaume la sân şi 
Berthe ascunsă în fustele ei. Încrederea în viaţă germinase 
puternic aici, aducând o prosperitate, o bogăţie mereu 
sporită, tot mai revărsată, toată splendida înflorire a 
fericitei fecundității. 

Seguin, adresându-se Mariannei, îi spuse în glumă: - 
Deci, domnişorul ăsta e al paisprezecelea pe care-l alăptezi. 

Veselă, începu să râdă şi ea. 

— Nu, să nu mint... Fireşte, ar fi al paisprezecelea, dar 
am avut şi două avorturi. Am alăptat doisprezece, iată 
numărul exact. 

Îndreptându-şi iar umerii largi, Beauchne nu se putu 
opri să nu intervină din nou: 

— Cu alte cuvinte, o duzină. E o nebunie! 

— Şi eu sunt de această părere, spuse la rându-i Mathieu, 
înveselindu-se şi el. Dacă nu chiar o nebunie, e într-adevăr 


ceva nesăbuit. Când suntem singuri, soţia mea şi cu mine ne 
mărturisim că am mers puţin prea departe. De altminteri, 
nici nu ne gândim că toată lumea ar trebui să urmeze 
exemplul nostru, o nu!... Dar zău! în vremurile de azi, poţi 
fără frică să depăşeşti măsura. Prea mult e abia destul. 
Dacă am exagerat oarecum exemplul, sărmana noastră ţară 
nu poate fi decât satisfăcută dacă într-o zi nebunia noastră 
ar deveni molipsitoare... Numai de-un lucru mă tem: să nu 
triumfe înţelepciunea. 

Marianne asculta, zâmbind mereu, în timp ce ochii i se 
umpleau de lacrimi. O cuprinsese iar tristeţea şi duioşia. 
Rana încă sângerândă din inima ei se deschisese din nou, în 
mijlocul marii bucurii de a-şi vedea acolo, adunaţi în jurul 
ei, copiii născuţi din carnea ei, hrăniţi cu laptele ei. 

— Da, şopti ea cu o voce tremurătoare, ar fi doisprezece, 
dar nu mi-au mai rămas decât zece. Doi dorm acolo, în 
pământ, în aşteptarea noastră. 

Şi evocarea de către mamă a micului cimitir din Janville, 
atât de liniştit, imaginea aceasta a mormântului familiei, în 
care, unul după altul, toţi copiii sperau să doarmă alături, 
nu sperie pe nimeni; dimpotrivă, fu ca mângâierea unei 
plăcute făgăduieli, în mijlocul acelei nunţi vesele. Amintirea 
scumpă a celor doi dispăruţi rămânea vie, şi toţi păstrau o 
expresie de sobrietate şi duioşie, chiar în mijlocul 
petrecerii, acum când, după atâtea luni, rănile erau 
aproape vindecate. Nu era oare însăşi viaţa pe care n-o poţi 
accepta fără moarte? Fiecare îşi aducea obolul său pe 
lumea aceasta; apoi se ducea, după ce-şi împlinea menirea, 
ca să-i regăsească pe cei mai vârstnici în somnul cel veşnic, 
unde se împlineşte marea fraternitate omenească. 

Dar, în faţa acestor Beauchene şi Seguin, care glumeau, 
un torent de vorbe năvăli pe buzele lui Mathieu; ar fi vrut 
să le răspundă, să le răstoarne teoriile mincinoase pe care, 
în falimentul vieţii lor, îndrăzneau încă să le susţină. 
Temerea de un pământ prea populat, teoria că prea multă 
viaţă ar aduce foametea, nu era oare o idioţenie? N-aveau 


decât să procedeze ca el: să creeze mai întâi mijloacele de 
hrană necesare, de câte ori dădeau viaţă unui copil; şi le-ar 
fi dat ca exemplu Chantebled, opera lui, grâul crescând sub 
soare, pe măsură ce creşteau şi oamenii. Se-nţelege, copiii 
săi n-ar putea fi învinuiți că au venit pe lume ca să mănânce 
partea altora, de vreme ce fiecare dintre ei se născuse cu 
pâinea lui. Milioane de noi fiinţe se mai puteau naşte; 
pământul era mare, mai bine de două treimi aşteptau să fie 
desţelenite, însămânţate; zăceau nemărginite rezerve 
pentru omenirea noastră fără limite. Şi oare întreaga 
civilizaţie, toate progresele nu se înfăptuiseră ele la 
îndemnul mulțimilor? Numai lipsa de prevedere a celor 
sărmani împinsese mulțimile spre cucerirea adevărului, 
dreptăţii şi fericirii. În fiecare zi, puhoiul omenesc avea să 
aibă nevoie de tot mai multă bunătate, de tot mai multă 
dreptate, de o mai justă repartiție a bogățiilor prin legi 
drepte, care să reglementeze munca universală. Şi dacă e 
adevărat că civilizaţia pune o frână în calea natalității prea 
mari, tocmai acest fenomen ne-ar putea face să sperăm 
într-un echilibru final, când, în perspectiva depărtată a 
secolelor, pământul în întregime populat avea să devină 
destul de înţelept ca să trăiască într-un fel de pace divină. 
De altfel, toate acestea nu erau decât o pură speculație 
intelectuală sugerată de necesităţile momentului, când încă 
mai erau naţiuni în curs de dezvoltare, urmând să fie 
neîncetat înmulţite, în aşteptarea definitivei federalizări 
umane. Şi exemplul dat de Marianne şi de el era un 
exemplu curajos şi necesar, pentru schimbarea moravurilor 
şi a ideii despre morală şi despre frumuseţe. 

Mathieu se şi pregătea să spună ceva. Dar îşi dădu 
imediat seama de inutilitatea discuţiei, în faţa minunatului 
tablou: această mamă, înconjurată de-o asemenea jerbă de 
copii robuşti şi alăptând încă un copil, sub stejarul cel mare 
plantat de ea. Curajoasă, Marianne îşi împlinea menirea, 
continuând lumea, creând fără întrerupere. Era frumuseţea 
suverană. 


Şi Mathieu nu găsi alt lucru mai îndreptăţit şi mai 
înţelept decât s-o îmbrăţişeze din toată inima, în faţa 
tuturor nuntaşilor. 

— Uite! scumpă soţie, tu eşti cea mai frumoasă, tu eşti 
cea mai bună. Ioate femeile să facă la fel ca tine! 

Şi când Marianne îl îmbrăţişă şi ea cu aceeaşi mândrie, 
aclamară toţi, în hohote de râs. Amândoi erau eroii care-şi 
trăiseră viaţa într-o mare acţiune eroică, graţie încrederii 
lor în viaţă, graţie voinţei de a munci şi a puterii. lor de a 
iubi. Şi Constance simţi, în sfârşit, acest lucru: începea să 
înţeleagă forţa cuceritoare a fecundității, îi vedea de pe- 
acum pe cei din familia Froment stăpâni ai uzinei prin 
Denis, stăpâni ai casei lui Seguin prin Ambroise, stăpâni ai 
întregului ţinut prin ceilalţi copii. Ei reprezentau numărul, 
ei erau biruitorii. Şi, umilită, mistuită de-o iubire pe care nu 
şi-o mai putea satisface, sătulă de amărăciunea înfrângerii 
ei, sperând încă în vreo groaznică răzbunare a destinului, 
se întoarse să-şi şteargă două lacrimi mari şi fierbinţi, ce-i 
ardeau obrajii uscați, ea, care nu plângea niciodată. 

Benjamin şi Guillaume sugeau mai departe, ca nişte 
omuleţi lacomi, pe care nimic nu-i tulbura în ospăţul lor. 
Marianne îl desprinsese pe cel dintâi de la sân. Charlotte îl 
supraveghea pe celălalt, să n-o muşte prea tare. lar dacă 
ceilalţi ar fi râs mai puţin, s-ar fi auzit susurul laptelui, acest 
mic şipot în torentul sevei ce umplea pământul şi făcea 
uriaşii arbori să freamăte sub puternicul soare de iulie. De 
pretutindeni, viaţa fecundă împingea germenii, crea, 
zămislea, hrănea. Şi pentru eterna operă a vieţii, eternul 
fluviu al laptelui curgea prin lume. 


CARTEA A ŞASEA 


Într-o dimineaţă de duminică, Norine şi Cecile, care, deşi 
era zi de sărbătoare, lucrau de o parte şi de alta la măsuţa 
lor comună, în zorul de-a lipi cartonaşe pentru darurile de 
Anul Nou, primiră o vizită ce le făcu să pălească de uimire şi 
spaimă. 

Până atunci viaţa lor necunoscută de nimeni, ca şi 
ascunsă, se scursese liniştită, fără altă grijă decât să-şi 
agonisească hrana şi să pună la o parte banii pentru chirie, 
o dată la trei luni. De opt ani, de când locuiau împreună pe 
strada Federation, aproape de Champ-de-Mars, în camera 
cea mare şi cochetă, cu ferestre luminoase, de a cărei 
curăţenie erau mândre, copilul Norinei crescuse voinic 
între cele două mame, la fel de pasionate şi de iubitoare; 
fiindcă ajunsese să le confunde; pentru el exista şi mama 
Norine, şi mama Cecile, fără să ştie sigur care din ele era 
mai mult mama lui decât cealaltă. Ele nu munceau, nu 
trăiau decât pentru el, una încă frumoasă la patruzeci de 
ani, apărată de poftele bărbaţilor, căci devenise abia acum 
mamă cu adevărat; cealaltă, rămasă fetiţă la aproape 
treizeci de ani şi care îşi îndreptase spre copilul acesta 


toată dragostea ei pătimaşă de femeie îndrăgostită şi de 
soţie, ceea ce nu mai putea niciodată să fie. 

Aşadar, în duminica aceea, pe la ora zece, cineva bătu 
tare de două ori în uşă. Şi când se deschise uşa, intră un 
băieţandru îndesat, de vreo optsprezece ani. Era brun, cu 
faţa pătrată, cu fălcile puternice, cu ochii de-un cenuşiu 
şters. Purta o haină veche, zdrenţuită, şi o şapcă de pânză 
neagră, decolorată de vreme. 

— Mă iertaţi, spuse el, aci locuiesc doamnele Moineaud, 
care lucrează la cartonaje? 

Norine, în picioare, îl privea cuprinsă de-o subită 
nelinişte. Inima i se strânsese, ca sub o ameninţare. Văzuse 
cu siguranţă chipul acesta undeva, dar memoria ei nu 
regăsea decât o primejdie de altădată, care se întorcea 
amenințătoare, ca să-i strice viaţa. 

— Da, aici stau, răspunse ea. 

Tânărul îşi roti calm privirea prin cameră. Pesemne că se 
aştepta să vadă mai multă bogăţie, pentru că făcu o mutră 
acră. Privirea i se opri apoi asupra copilului care se distra 
citind, ca un băieţaş cuminte, şi care ridicase ochii să-l vadă 
mai bine pe noul venit. Şi se opri brusc de a-l mai examina, 
aruncând o scurtă privire celeilalte femei care era acolo, 
atât de micuță, atât de plăpândă, îngrijorată şi ea în faţa 
semnului de întrebare ce li se înfăţişa atât de brusc. 

— Mi s-a spus că e la al patrulea etaj, uşa din stânga, 
continuă el. Totuşi mi-era frică să nu fi greşit, fiindcă ce am 
de spus nu pot spune oricui. Nu e un lucru tocmai plăcut şi 
se-nţelege că, înainte de-a veni aici, am stat mult pe 
gânduri. 

Lungea cuvintele şi n-o slăbea pe Norine din ochii lui 
palizi, după ce se încredinţase că cealaltă femeie era prea 
tânără ca să fie cea pe care o căuta. Spaima tot mai mare 
de care o vedea cuprinsă, efortul vădit pe care-l făcea ca să- 
şi aducă aminte, îl făcură să mai prelungească o clipă 
codirile. În sfârşit, se hotări. 


— Eu sunt copilul care am fost dat la doică la Rougemont; 
mă numesc Alexandre-Honore. 

N-a fost nevoie să spună mai mult. Norine începu să 
tremure din tot sărmanul ei trup; mâinile i se împreunară, 
frământându-se, în timp ce faţa chinuită i se îngălbenea. 
Doamne, Dumnezeule!  Beauchne! Îi semăna lui 
Beauchene într-un chip atât de izbitor, cu ochii lui de 
pasăre de pradă, cu fălcile puternice de om avid de viaţă, 
mistuit de cele mai josnice pofte, încât se mira acum că nu-i 
spusese pe nume la prima vedere. Picioarele începură să-i 
tremure, aşa că fu silită să se aşeze. 

— Aşadar, dumneata eşti, zise simplu Alexandre. 

Cum Norine continua să tremure, mărturisind prin 
gesturi, fără să poată rosti un cuvânt, atât de tare o 
strangulau disperarea şi spaima, simţi nevoia s-o liniştească 
puţin, dacă nu voia să i se închidă imediat uşa ce i se 
deschisese. 

— Nu trebuie să te înspăimânţi în halul ăsta. N-ai de ce 
să te temi de mine, n-am de gând să-ţi pricinuiesc vreun 
necaz... Numai că, nu-i aşa? când am aflat, în fine, unde 
eşti, am dorit să te cunosc, e foarte firesc. Şi chiar mi-am 
spus că, poate, ţi-ar părea bine să mă vezi... Şi pe urmă, e 
drept că mă aflu la mare ananghie, Sunt aproape trei ani de 
când am făcut prostia să vin la Paris, unde n-am reuşit 
decât să crăp de foame. În zilele când n-ai mâncat, simţi 
nevoia, nu-i aşa, să-ţi regăseşti părinţii, care te-au aruncat 
pe drumuri, dar care poate că n-ar avea inima să-ţi refuze 
un blid de linte. 

Ochii Norinei se umplură de lacrimi. Era culmea, 
reîntoarcerea acestui nefericit fiu părăsit, a acestui 
vagabond supărător, care o învinuia şi care murea de 
foame. Şi, necăjit că nu poate să scoată de la ea decât 
spaimă şi lacrimi, se întoarse spre Cecile. 

— Ştiu că eşti sora ei... Spune-i că e o proastă că-şi face 
atâta sânge rău. N-am de gând s-o ucid, se înţelege. Curios, 


câtă bucurie-i face că mă vede... Totuşi, n-am de gând să fac 
scandal, n-am spus nimic jos portăresei, jur. 

Apoi cum, fără să-i răspundă, Cecile se ridicase să vină în 
ajutorul Norinei, el se uită iar la copil, care se speriase la 
rândul lui şi devenise foarte palid la faţă, văzându-şi 
amândouă mamele îngrijorate. 

— Aşadar, băieţaşul acesta mi-e frate? 

Deodată, Norine sări în picioare şi se aşeză între copil şi 
el. Se îngrozea la gândul că s-ar putea întâmpla o 
catastrofă, o nenorocire care să-i distrugă. Ar fi vrut să nu 
fie rea, să găsească chiar un cuvânt bun. Şi acum îşi 
pierdea capul, ieşită din minţi, într-o pornire de revoltă, de 
ciudă şi duşmănie. 

— Ai venit, înţeleg foarte bine. Numai că ăsta e un lucru 
atât de crud... ce-aş putea să fac? După atâţia ani, nu ne 
mai cunoaştem, nu mai avem ce să ne spunem... Şi pe 
urmă, vezi bine, nu sunt deloc bogată. 

Alexandre îşi roti din nou privirea prin cameră. 

— Văd bine... Dar tatăl meu, nu poţi să-mi spui numele 
lui? 

Ea rămase înmărmurită, se îngălbeni şi mai tare, în timp 
ce el continua: 

— Fiindcă, dacă tatăl meu are parale, aş şti ce să fac ca 
să-l silesc să-mi dea. Nu se aruncă aşa copii pe toate 
drumurile. 

Deodată, Norine îşi revăzu trecutul, pe Beauchene, 
uzina, pe moş Moineaud, care ieşise de acolo infirm, 
lăsându-l în locul lui pe fiul său Victor. Şi, instinctiv, deveni 
prudentă la gândul că, dacă ar rosti numele lui Beauchene, 
şi-ar compromite poate toată viaţa ei liniştită, în urma 
teribilelor complicaţii care s-ar putea ivi. leama ei de acest 
băieţandru suspect, care duhnea a trândăvie şi viciu, o 
inspiră. 

— Tatăl dumitale a murit de mult. 

Fireşte, el nu ştia nimic, nu aflase nimic în privinţa asta şi 
nu se îndoi de vorbele ei, atât era de categorică afirmaţia. 


Nu făcu decât un gest brutal, prin care-şi arătă mânia că-şi 
vede astfel nimicită orice speranţă, în lăcomia şi încercarea 
lui zadarnică. 

— Aşadar nu-mi rămâne decât să crăp de foame! 

Tulburată, Norine nu simţea decât dorinţa amară să nu-l 
mai vadă, să n-o mai tortureze cu prezenţa lui, până într- 
atât sărmana ei inimă sângerândă era plină de remuşcări, 
de milă, dar şi de spaimă şi oroare. Deschise un sertar şi luă 
din el o monedă de zece franci, economiile ei pe trei luni, 
agonisite pentru un dar de Anul Nou copilului, şi i-o întinse 
lui Alexandre. 

— Ascultă, nu pot să fac nimic pentru dumneata. Trăim 
trei fiinţe în camera asta; abia avem pentru pâinea zilnică... 
Sunt foarte mâhnită că te văd atât de nenorocit. Dar nu 
trebuie să te bizui pe mine... Fă şi dumneata ca noi, 
munceşte. 

El vâri moneda de zece franci în buzunar şi mai stătu o 
clipă legănându-se, spunând că nu venise pentru asta, că e 
în stare să înţeleagă situaţia... Că el se poartă bine cu 
oamenii, când aceşti oameni se poartă şi ei bine cu el. Şiiîi 
repetă că n-are de gând să facă scandal, din moment ce se 
arată binevoitoare. O mamă care îşi împarte banii cu fiul ei 
îşi face datoria, chiar dacă îi dă numai zece franci. 

Apoi, voind să plece, rosti: 

— Nu vrei să mă săruţi? 

Ea îl sărută cu buzele reci, cu inima ca şi moartă. Şi 
rămase înfiorată, după ce el o sărută apăsat de două ori pe 
obraji cu un fel de afecţiune prefăcută şi zgomotoasă. 

— Şi acum la revedere, nu-i aşa? Chiar dacă suntem 
săraci şi nu putem locui împreună, ştim barem acum că 
existăm. Şi asta n-o să mă oprească să urc din când în când 
aici, să-ţi spun în treacăt bună ziua. 

După ce dispăru, se lăsă o tăcere adâncă în nemărginita 
tristeţe pe care vizita lui o lăsase. Norine căzuse din nou 
pe-un scaun, ca sub povara unei grele nenorociri. În faţa ei, 
Cecile, zdrobită şi ea, trebui să se aşeze la rândul său. Şi, în 


nenorocirea ce se abătuse peste camera asta mare, în care 
azi-dimineaţă râdea încă fericirea lor, ea vorbi cea dintâi, 
exprimându-şi mirarea şi protestul: 

— Dar nu l-ai întrebat nimic, nu ştim nimic despre el. De 
unde vine, ce face, ce vrea? Şi, mai ales, cum a făcut să te 
găsească?... Asta era cel mai important de ştiut. 

— Ah! ce vrei? răspunse Norine, când mi-a spus numele 
lui m-a îngheţat, m-a trăsnit! Oh! desigur, el e; cred că ai 
recunoscut şi tu în el pe tatăl său, nu-i aşa?... Ai dreptate, 
nu ştim nimic, vom trăi de-aci înainte sub această 
ameninţare, cu spaima continuă că într-o zi casa se va 
prăbuşi peste noi. 

Şi începu să plângă, fără vlagă, fără curaj, îngăimând 
doar cuvinte înecate în lacrimi. 

— Un băiat mare de optsprezece ani care-ţi cade pe cap 
aşa deodată, pe neaşteptate!... E drept că nu-l iubesc, 
fiindcă aproape nici nu-l cunosc... Când m-a sărutat, n-am 
simţit nimic, decât un fior rece, ca şi cum inima mi-ar fi 
îngheţată... Doamne! cât sunt de amărâtă! cât de urâte, cât 
de murdare şi crude sunt toate astea! 

Şi cum copilul ei, văzând-o că plânge, alergă şi se aruncă 
la pieptul mamei speriat, plângând şi el, Norine îl strânse 
cu patimă în braţe. 

— Sărmanul meu puişor! sărmanul meu puişor! numai tu 
să nu suferi, să nu cadă asupra ta greşeala mea!... Vai! ce 
pedeapsă crudă ar fi asta; hotărât lucru, cel mai bine e să 
trăieşti corect, dacă nu vrei să ai supărări mai târziu! 

Seara, cele două surori, ceva mai liniştite, se deciseră să-i 
scrie lui Mathieu. Norine îşi aminti de vizita pe care i-o 
făcuse cu câţiva ani în urmă, când o întrebase dacă 
Alexandre nu venise s-o vadă. Numai el cunoştea taina, ştia 
unde să ceară informaţii. Şi, îndată ce primi scrisoarea, 
Mathieu se grăbi să vină în strada Federation; era îngrijorat 
de consecinţele pe care o asemenea întâmplare putea să le 
aibă asupra uzinei, în situaţia în care se găsea Beauchene, 
din zi în zi mai încurcat băneşte. După ce o întrebă îndelung 


pe Norine, bănui că Alexandre trebuie să fi aflat adresa 
acesteia de la „Cuţitoaia”, fără să-şi dea încă bine seama de 
înlănţuirea firească a faptelor, atâtea lacune şi încurcături 
mai subzistau. În sfârşit, după o lună întreagă de cercetări 
discrete, de convorbiri cu doamna Menoux, cu Celeste, cu 
însăşi „Cuţitoaia”, Mathieu putu să restabilească oarecum 
faptele. Desigur că alarma pornea de la ancheta pe care, la 
cererea lui. trepăduşa urmase s-o facă la Rougemont, când 
se dusese în cătunul Saint-Pierre să culeagă informaţii 
despre copilul ce se părea că ar fi ucenic la rotarul Montoir, 
Trăncănise prea mult, spusese prea multe, mai ales celuilalt 
ucenic al rotarului, lui Richard; acesta era un copil trimis de 
Asistenţa publică, cu instincte destul de rele şi el, astfel că, 
după şapte luni, fugise şi el, ca şi Alexandre, după ce-şi 
jefuise stăpânul. Anii trecură fără să li se dea de urmă. Dar 
desigur că mai târziu cei doi tineri pierde-vară se 
reîntâlniseră pe trotuarele Parisului. Probabil că roşcovanul 
cel înalt îi spusese celui mic şi oacheş toată povestea, că îl 
caută părinţii, şi poate că şi cine e maică-sa, totul împănat 
cu bârfeli de tot felul, cu născociri absurde. Numai că asta 
nu era de-ajuns; şi Mathieu, ca să priceapă cum băiatul 
aflase adresa, ajunse la ipoteza că o deţinea numai de la 
„Cuţitoaia”, informată cu o mulţime de amănunte de către 
Celeste. Află că în casa Broquette un tânăr îndesat, cu fălci 
puternice, venise de două ori să discute cu trepăduşa. Fără- 
ndoială, multe fapte rămâneau nelămurite; aventura se 
desfăşura în umbra tragică a ungherelor pariziene rău 
famate, a căror mocirlă nu e prudent s-o răscoleşti. Mathieu 
se mulţumi să-şi dea seama în linii mari despre această 
afacere, cuprins el însuşi de groază în faţa dosarului destul 
de voluminos al celor doi bandiți, scăpaţi pe străzile marelui 
oraş, trăind de azi pe mâine, târându-şi trândăvia şi 
stricăciunea. Rămase totuşi cu convingerea - lucru care-l 
consola - că, dacă mama, Norine, e cunoscută, numele şi 
situaţia lui Beauchene nu sunt desigur bănuite de nimeni. 


Când o revăzu pe Norine, Mathieu o îngrozi cu cele 
câteva amănunte ce trebui să i le dea. 

— Oh! vă implor, vă implor, să nu mai vină! Găsiţi un 
mijloc, nu-l lăsaţi să mai vină... Îmi face prea rău când îl 
văd. 

Fireşte, Mathieu nu putea să facă nimic. Şi toate 
străduinţele lui, după multă chibzuială, trebuiau să se 
mărginească la posibilitatea de a-l împiedica pe Alexandre 
să-l descopere pe Beauchene. Ceea ce aflase despre băiat 
era atât de urât, atât de josnic şi dureros, încât voia s-o 
ferească şi pe Constance de cumplitul scandal al unui 
asemenea şantaj. O vedea parcă îngălbenindu-se în faţa 
mârşăviei acestui copil, pe care îl dorise, îl căutase cu atâta 
patimă, în perversiunea dragostei ei trădate. Şi se simţea 
cuprins de ruşine pentru ea, socotind că ar fi o faptă mai 
folositoare şi mai umană, dacă ar îngropa taina într-o tăcere 
de mormânt. Dar această hotărâre n-o luă decât după o 
frământare îndelungată, căci i se părea nedrept să-l lase pe 
nenorocitul acela pe drumuri. Mai era oare cu putinţă să fie 
salvat? N-o credea de fel. Şi apoi, cine ar vrea şi ar putea 
să-l vindece de rele pe acel tânăr? cine s-ar strădui să-l facă 
cinstit prin muncă? Încă o fiinţă pierdută, târâtă de valuri, 
şi inima îi sângera când îl osândea, deşi nu credea că mai 
există vreun mijloc posibil pentru salvarea lui. 

— Părerea mea, îi spuse el Norinei, e că deocamdată ar fi 
bine să-i ascunzi numele tatălui său. Mai târziu vom vedea. 
Azi mă tem că s-ar ivi neajunsuri pentru toţi. 

Ea îl aprobă din toată inima. 

— Oh! să n-aveţi nicio grijă. l-am şi spus că tatăl său a 
murit. loată povestea asta va cădea numai pe capul meu, şi 
doresc atât de mult să fiu lăsată în pace, în colţul meu, cu 
copilul meu! 

Mâhnit, Mathieu tot se mai gândea, neputându-se hotări 
să-l lase în voia soartei. 

— l-aş căuta o ocupaţie, dacă ar vrea să lucreze. Mai 
târziu l-aş lua chiar la fermă, când nu mi-ar mai fi teamă că 


ar mai putea avea vreo influenţă rea asupra micului meu 
popor... Am să văd, cunosc un rotar care l-ar lua ucenic 
fără-ndoială, şi am să-ţi scriu ca să-i spui unde trebuie să se 
prezinte, când va mai veni să te vadă. 

— Cum când va mai veni? strigă ea disperată. Credeţi 
aşadar că o să mai vină? Oh, Dumnezeule, Dumnezeule! 
niciodată n-am să mai fiu fericită! 

Şi mai veni, într-adevăr. Dar când ea îi dădu adresa 
rotarului, ridică din umeri rânjind. Îi cunoştea el pe rotarii 
din Paris, nişte exploatatori, nişte leneşi, care-i sileau pe 
bieţii băieţi să muncească pentru ei. De altminteri, nici nu-şi 
terminase ucenicia; nu era bun decât pentru alergături, ar 
accepta bucuros un loc într-un mare magazin. Şi când 
Mathieu îi obţinu acest loc, nu stătu acolo decât vreo 
cincisprezece zile, şi dispăru într-o seară cu pachetele de 
mărfuri pe care le transporta. Rând pe rând, încercă 
meseria de brutar, salahor la zidărie, apoi ajutor de măcelar 
în hale, fără să se poată statornici undeva, dezamăgindu-şi 
protectorul, lăsându-l să acopere băneşte tot felul de hoţii. 
Astfel, ocrotitorul trebui să renunţe la salvarea 
netrebnicului. Trebuiră să se mărginească, atunci când 
băiatul apărea iar în zdrenţe, slab şi flămând, să-i dea 
numai cu ce să-şi cumpere o haină şi pâine. 

De atunci, Norine nu mai trăi decât într-o nelinişte 
ucigătoare. Săptămâni întregi Alexandre părea ca şi mort. 
Dar ea tot mai tresărea la cel mai mic zgomot pe coridor, 
întotdeauna îl simţea acolo, şi, când bătea brusc în uşă, îi 
recunoştea lovitura pumnului şi începea să tremure, ca şi 
cum ar fi venit s-o bată. El îşi dăduse seama cu ce putere 
nimicitoare o teroriza pe biata femeie, şi profita de acest 
lucru ca să-i scoată tot ce avea ascuns prin sertare. Când îi 
dădu o dată o monedă de cinci franci, ajutorul pe care 
Mathieu i-l oferea uneori cu discreţie, nu se mulţumi şi vru 
să scotocească singur prin sertare. Uneori cădea pe capul 
ei pierdut, spunându-i că va fi dus la închisoare chiar în 
seara aceea dacă nu are zece franci; striga că sparge totul 


din cameră, că ia mica pendulă s-o vândă. Şi trebuia să 
intervină Cecile şi să-l dea afară, foarte curajoasă, aşa slabă 
şi plăpândă cum era. Dar nu pleca decât ca să revină peste 
câteva zile cu noi pretenţii, amenințând că spune vecinilor 
toată povestea, dacă nu i se dă zece franci. Într-o zi, cum 
maică-sa plângea, pentru că n-avea niciun ban, voi să 
descoase salteaua, spunând că acolo îşi ascunde ea 
comoara. Biata gospodărie a celor două surori devenea un 
iad. 

Dar cea mai mare nenorocire se întâmplă atunci când, pe 
strada Federation, Alexandre făcu cunoştinţă cu Alfred, 
fratele cel mai mic al Norinei, ultimul copil al lui Moineaud. 
Pe atunci acela avea douăzeci de ani, era cu doi ani mai 
mare decât nepotul său „ocazional”, cum îi spunea în glumă 
lui Alexandre, de la prima lor întâlnire. Şi nu exista o mai 
mare haimana a străzilor ca această puşlama gălbejită, 
spână şi fără gene, clipind mereu din ochi. cu gura strâmbă, 
buruiană a maidanului crescută în libertate pe gunoaiele 
pariziene. La vârstă de şapte ani îşi jefuia surorile, o bătea 
pe Cecile, sâmbăta, ca să-i smulgă cu mâinile lui mici şi 
slabe banii munciţi. Niciodată mama Moineaud, gârbovită 
de muncă, nu-l putuse supraveghea. Nu avusese puterea 
să-l facă să urmeze la şcoală, nici să stea, după aceea, să 
înveţe un meşteşug; şi atât o scotea din răbdări, că, până la 
urmă, îl trimitea ea însăşi pe stradă ca să aibă linişte. Fraţii 
cei mari îl mai plesneau câteodată; tatăl era la lucru de 
dimineaţă până seara; iar copilul, părăsit moralmente, 
creştea în voia soartei, împins spre viciu şi crimă, în 
furnicarul de ştrengari şi ştrengăroaice de vârstă lui, care 
se stricau laolaltă, ca nişte mere căzute prea devreme de pe 
crengi. Şi crescuse mare în mijlocul corupţiei, şi era 
surplusul sacrificat al acestei familii sărace, preaplinul 
vărsat la canal, fructul stricat care le strica şi pe celelalte. 

Ca şi Alexandre, de altminteri, nu trăia decât la voia 
întâmplării; nu se ştia nici măcar pe unde dormea, de când 
mama Moineaud murise la spital, istovită de prea multe 


naşteri în mizerie, strivită de povara unei căsnicii nefericite. 
N-avea decât şaizeci de ani şi mergea gârbovită, frântă, ca 
o bătrână de o sută de ani. Moş Moineaud, cu doi ani mai 
vârstnic decât ea, gârbov şi el, cu picioarele înţepenite de 
paralizie, jalnică ruină după cincizeci de ani de muncă 
nedreaptă, fusese silit să părăsească uzina. lar casa începea 
să i se golească, nevoit să împrăştie pretutindeni cele 
câteva zdrenţe pe care le mai avea. Din fericire, i se făcuse 
o mică pensie de la uzină, datorită iniţiativei binevoitoare a 
lui Denis. Însă omul cădea în mintea copiilor şi, îndobitocit 
de îndelungata sa muncă de bătrân cal de manej, îşi bea 
până şi cei câţiva gologani pe care-i avea. Nu puteai să-l laşi 
singur în odaie cu picioarele înţepenite, cu mâinile 
tremurânde; ar fi fost în stare să dea foc casei, când îşi 
aprindea pipa; drept care venise să se adăpostească la cele 
două fiice ale lui, Norine şi Cecile, singurele din familie care 
avuseseră inima să-l primească. Îi închiriaseră o cămăruţă 
deasupra camerei lor, la etajul al cincilea, îl îngrijeau, îi 
cheltuiau pensioara pentru hrana şi nevoile lui, adăugând 
destul şi de la ele. Asta însemna, cum spuneau ele, vesele şi 
curajoase, că aveau de-aci înainte doi copii, pe cel mic de 
tot şi pe cel foarte bătrân - grea povară pentru două femei 
care câştigau doar cinci franci lipind cutii de dimineaţă 
până seara. Şi trista ironie a soartei făcea ca moş Moineaud 
să nu găsească alt adăpost decât la Norine, fiica alungată 
de el odinioară, blestemată pentru purtarea ei rea, la acea 
netrebnică, la acea târfă care-l necinstise şi căreia îi săruta 
azi mâinile când îl ajuta să-şi aprindă pipa, de teamă să nu- 
şi ardă vârful nasului. 

Vechiul cuib al lui Moineaud se clătinase şi era acum 
distrus; toată familia zburase, se risipise în prăbuşirea ei, la 
voia întâmplării. Numai Ilrma, mulţumită fericitei ei căsătorii 
cu un funcţionar, trăia fericită, făcea pe cucoana, atât de 
vanitoasă, încât nu-şi mai vedea nici fraţii, nici surorile. 
Victor începea în uzină aceeaşi viaţă ca şi tatăl său, 
învârtind tocila pe care o învârtise şi taică-său, cu aceeaşi 


râvnă oarbă şi dârză. Se căsătorise şi avea şase copii până 
acum, trei băieţi şi trei fete, şi, la mai puţin de treizeci şi 
şase de ani, îi hărăzea soţiei soarta mamei lui, nopţi de 
dragoste imprudentă, după zile fără pâine, naşteri 
neîntrerupte agravând asprele griji ale gospodăriei. Şi 
amândoi aveau să sfârşească la fel de spetiţi de muncă, în 
timp ce copiii lor aveau să continue, la rândul lor, fără 
măcar să-şi dea seama, înmulţirea rasei blestemate a 
muritorilor de foame. Pentru Euphrasie soarta fusese şi mai 
crudă. Nenorocita operată nu avusese nici măcar norocul 
să moară. Nemaifiind bună de nimic, de când încetase să 
mai fie femeie, încetul cu încetul se anchilozase în pat, 
nemaiputând să facă nicio mişcare, trăind totuşi, ascultând, 
privind, înțelegând. lar din mormântul acesta deschis, luni 
întregi văzuse surpându-se tot ce mai rămăsese din căsnicia 
ei. Devenise un simplu obiect în casă; bărbatul ei o înjura, 
iar doamna Joseph, stăpâna de acum, o chinuia, lăsând-o 
zile întregi fără apă, sau aruncându-i câteva coji de pâine ca 
unui animal bolnav, căruia nici măcar paiele nu i se 
primenesc. Şi nefericita încă s-ar fi împăcat cu soarta asta, 
doborâtă de frică şi umilinţă în decăderea ei. Pacostea era 
însă că cei trei copii, cele două gemene şi băiatul, lăsaţi în 
voia soartei, alunecau în noroi, cădeau pradă dezmăţului de 
pe ulițele oraşului. Benard, soţul, începu să bea împreună 
cu doamna Joseph, cu braţele vlăguite şi cu mintea 
tulburată de dezastrul căminului său. Pe urmă, se luară la 
bătaie, spărgând tot din casă şi alungind copiii, care nu se 
mai întorceau decât în zdrenţe, plini de noroi, cu 
buzunarele pline de lucruri furate. În două rânduri, Benard 
dispăru timp de opt zile. A treia oară nu se mai întoarse. 
Când veni plata chiriei, doamna Joseph plecă şi ea, găsindu- 
şi alt bărbat. Acesta fu sfârşitul. Euphrasie fu dusă la 
Salpetriere!5+ în timp ce copiii, fără adăpost, rămaseră pe 
drumuri. Băiatul se făcu nevăzut, ca înghiţit de-o hazna. 
Una dintre gemene, culeasă de pe stradă, muri iarna 
următoare la spital. Cealaltă, Toinette, o blondă slabă şi 


afurisită, cu toată înfăţişarea ei firavă, cu dinţii şi ochii ca de 
lup, trăia pe sub poduri, prin fundul gropilor de pe 
maidane, locuia prin odăiţe murdare, prostituată la zece 
ani, veterană la şaisprezece ani în jafuri şi furturi. O 
derbedoaică mai rea decât Alfred, fată părăsită 
moralmente, otrăvită de viciile oraşului, gata pentru crimă. 
lar unchiul şi nepoata întâlnindu-se, se asociară, fără să se 
ştie clar pe unde dormeau; poate pe lângă Moulineaux, 
unde erau nişte cuptoare de ghips. 

Într-o zi se întâmplă că Alexandre, urcându-se la Norine, 
să-l întâlnească acolo pe Alfred, care venea câteodată cu 
intenţia să stoarcă vreo monedă de zece bani de la moş 
Moineaud. Cei doi tineri pungaşi plecară împreună, stătură 
de vorbă şi se înhăitară. Astfel, se înjghebă o adevărată 
cârdăşie. Alexandre îşi ducea traiul împreună cu Richard, 
Alfred le-o aduse şi pe Toinette. Erau acum patru, şi slăbuţa 
Toinette se îndrăgosti de Richard, un vlăjgan, căruia Alfred 
i-o cedă bucuros, ca bun camarad. De atunci, în fiecare 
seară, era pălmuită de noul ei stăpân, dacă nu-i aducea 
cinci franci. Dar ea găsea că e foarte bine aşa, ea, care 
pentru un simplu bobârnac ar fi zgâriat obrazul oamenilor 
ca o pisică turbată. Şi urmă obişnuita poveste: mai întâi 
cerşitul - fata încă copilă, pe care cei trei golani o forţau să 
întindă mâna, sta la pândă şi-i silea pe cetăţenii întârziaţi 
să-i dea pomană, seara, pe la colţuri întunecoase; apoi 
prostituţia - fata acum mai măricică, ducând bărbaţii pe 
după garduri şi dându-i pe mâna prietenilor pe cei care nu 
plăteau; pe urmă furtul - la început furturi mici, şterpelind 
tot ce se mai găsea prin galantarele magazinelor; lovituri 
mai serioase pe urmă, expediţii premeditate, studiate, ca 
nişte adevărate planuri de război. Banda de pungaşi 
dormea pe unde putea, ba prin spelunci deochiate, ba pe 
maidane. Vara hoinăreau fără ţintă, prin pădurile de la 
marginea oraşului, în aşteptarea nopţii care lăsa Parisul pe 
seama lor. Se întâlneau apoi în hale, în furnicarul de pe 
bulevarde, în cârciumi deşucheate, de-a lungul aleilor 


pustii, pretutindeni unde adulmecau o pleaşcă pentru a-şi 
şterpeli pâinea trândăviei şi a-şi satisface plăcerea viciului 
pe spinarea altora. O adevărată gaşcă de golani sălbatici, 
scăpaţi în plină civilizaţie, trăind în afara legii, un cârd de 
tinere fiare cutreierând pădurile ancestrale, bestia umană 
reîntoarsă la starea barbară, părăsită de la naştere, pradă 
străvechilor instincte de jaf şi măcel. Şi, întocmai ca 
bălăriile, creşteau dârzi, din zi în zi mai cutezători, 
pretinzând un bir tot mai mare proştilor care muncesc, 
mărind numărul tâlhăriilor lor în drumul spre crimă. 

Dintr-o clipă de desfrâu, la întâmplare, sămânţa 
omenească încolţise; copilul crescuse fără ca cineva să-l fi 
dorit, născut la întâmplare, azvârlit după aceea pe uliţă fără 
nicio supraveghere, fără niciun sprijin. Aici putrezea, 
devenind un cumplit ferment de descompunere socială. Toţi 
aceşti micuţi nefericiţi aruncaţi pe drumuri, aşa cum duci la 
canal pisoii prea numeroşi, toţi aceşti bieţi părăsiţi, aceşti 
vagabonzi ai străzii, care cerşeau, care se prostituau, care 
furau, alcătuiau gunoiul unde germina crima. Nenorociţii 
aceştia întreţineau astfel un focar de groaznică infecţie, în 
umbra tragică a fundăturilor pariziene. Sămânţa asta atât 
de imprudent aruncată pe stradă devenea o recoltă de 
tâlhari, înfricoşătoarea recoltă a relelor care făcea să 
trosnească întreg edificiul societăţii. 

Când Norine începu să bănuiască isprăvile bandei, prin 
lăudăroşeniile lui Alexandre şi Alfred, cărora le plăcea s-o 
uluiască, se sperie atât de tare încât puse un zăvor la uşă. 
Şi, îndată ce se întuneca, nu mai deschidea fără să audă mai 
întâi numele vizitatorului. De aproape doi ani ţinea chinul 
ăsta: aşteptarea înfrigurată în care se afla mereu, de teama 
unei posibile vizite a lui Alexandre. Avea douăzeci de ani 
acum şi vorbea ca un stăpân, ameninţând-o cu răzbunări 
cumplite, când se întâmpla să plece cu mâinile goale. Într-o 
zi, fără ca Cecile să i se poată împotrivi, se năpusti asupra 
dulapului şi luă un vraf de rufe, batiste, şervete, cearşafuri, 
ca să le vândă, şi cele două surori nu îndrăzniră să-l 


urmărească pe scară, amândouă încremenite de spaimă, 
prăbuşite în lacrimi pe scaunele lor. 

Iarna fu foarte aspră. Trista şi mica familie a celor două 
muncitoare jefuite astfel s-ar fi prăpădit de foame şi frig, 
împreună cu scumpul lor copil pe care totuşi îl răsfăţau, 
dacă vechea lor prietenă, doamna Angelin, n-ar fi venit 
mereu cu câte-un mic ajutor. Era tot delegată a Asistenţei 
publice şi continua să-i supravegheze pe copiii fetelor 
nemăritate, în mahalaua asta groaznică, Grenelle, roasă de 
mizerie. Dar de multă vreme nu mai putea s-o ajute pe 
Norine cu bani dăruiţi de către Administraţie. Şi dacă îi 
aducea lunar câte-o monedă de douăzeci de franci, aceşti 
bani erau din partea persoanelor miloase, care îi 
încredinţau obolul lor, sume destul de mari, ştiind că va 
avea cui să le împartă cu folos, în fundul înspăimântătorului 
iad unde ocupaţia ei o silea să trăiască. Ultima ei bucurie, 
marea mângâiere a vieţii ei deşarte, fără copii, era să le 
miluiască astfel pe mamele sărmane, ai căror copilaşi 
râdeau fericiţi când o vedeau venind încărcată de bunătăţi. 

Într-o zi, pe-o vreme cumplită, cu ploaie şi vânt, doamna 
Angelin întârzie câtva timp la Norine. Era abia ora două; îşi 
începuse vizitele, ţinând pe genunchi săculeţul umflat cu 
monede de aur şi de argint pe care trebuia să le împartă. 
Moş Moineaud era şi el acolo, în faţa ei, înţepenit pe-un 
scaun, fumându-şi pipa; şi ea se informa asupra stării lui, 
explicându-i că ar fi vrut să obţină şi pentru el un ajutor 
lunar. 

— Dar, adăugă ea, dacă aţi şti cât suferă lumea săracă în 
lunile astea de iarnă! Suntem copleşiţi de cereri, nu putem 
să-i ajutăm pe toţi. Dumneata eşti încă printre cei fericiţi. Îi 
văd pe unii dormind pe pietre, ca nişte câini, neavând un 
cărbune să se încălzească, un cartof să mănânce. Şi bieţii 
copilaşi acolo, o, Doamne! copii cu droaia în murdărie, fără 
ghete, fără haine, crescând pentru închisoare şi eşafod, 
dacă nu-i seceră mai înainte oftica. 


Se înfioră, închise ochii, ca şi cum ar fi vrut să scape de 
înspăimântătoarele vedenii ale mizeriei, ale ruşinii şi ale 
crimelor, pe care le întâlnea în drumurile ei neîntrerupte 
prin acest infern al mamelor sărace, al prostituţiei şi al 
foamei. Întotdeauna se întorcea palidă, tăcută, 
neîndrăznind să povestească totul, deoarece cunoscuse 
până în fund mocirla omenească. Uneori tremura, se uita la 
cer, întrebându-se ce urgie răzbunătoare va înghiţi odată 
oraşul ăsta blestemat. 

— Vai! şopti ea din nou, suferă atât de mult încât li se vor 
ierta greşelile! 

Năucit, Moineaud o asculta, fără să aibă aerul că 
înţelege. Cu greutate îşi scoase pipa din gură, deoarece 
mişcarea asta îi cerea un efort prea mare, lui omul care, 
timp de cincizeci de ani, se luptase cu fierul strâns pe 
menghină şi bătut pe nicovală. 

— Numai să ai o purtare bună, asta e, bâigui el încet. 
Când munceşti, eşti răsplătit. 

Dar când vru să-şi pună pipa iar în gură, nu mai putu. 
Mâna, anchilozată de muncă, îi tremura prea tare. Şi 
Norine trebui să se ridice ca să-l ajute. 

— Bietul tata! spuse Cecile, care nu-şi întrerupsese 
lucrul, tăind cartonul pentru cutii. Ce s-ar fi făcut, dacă nu l- 
am fi luat la noi? lrma, cu pălăriile şi rochiile ei de mătase, 
nu l-ar fi primit la ea. 

Intre timp, de când sosise doamna Angelin, băieţaşul 
Norinei se postase în faţa ei, ştiind bine că, în zilele când 
venea această doamnă bună, aveau desert la cină. Şi 
surâdea cu ochii lui luminoşi, cu chipul lui drăgălaş şi blond, 
cu părul lui auriu şi ciufulit. Când băgă de seamă cu ce 
privire veselă o aşteaptă să deschidă sacul, doamna Angelin 
fu cuprinsă de-o rară duioşie. 

— Vino de mă sărută, micuțul meu prieten. 

Nu exista răsplată mai dulce pentru ea decât acest sărut 
al copiilor din casele oropsite în care aducea puţină 


bucurie. Ochii i se umplură de lacrimi, când micuțul îi sări 
cu vioiciune de gât, şi repetă, adresându-se mamei: 

— Nu, nu, să nu te plângi, sunt femei mai nenorocite 
decât dumneata... Cunosc una care, ca să aibă un 
asemenea micuţ, care să fie al ei, numai al ei, ar primi 
bucuros să trăiască în sărăcie ca dumneata şi ar vrea să 
lipească aceste cutii de dimineaţă până seara, mulţumindu- 
se cu o viaţă de pustnică în această singură şi sărăcăcioasă 
cameră, pe care numai un copil ar umple-o de soare... Ah! 
Dumnezeule mare! dacă ai vrea, dacă am putea face 
schimb! 

Tăcu o clipă, de teamă să nu izbucnească în lacrimi. Era 
rana ei veşnic deschisă, copilul amânat la început pentru 
mai târziu, apoi copilul dorit atât de mult şi care n-a mai 
venit niciodată. Soții îmbătrâneau acum într-o singurătate 
amară, locuind în trei camere strâmte, dând spre curte, pe 
strada Lille, şi trăind retraşi graţie salariului ei de delegată, 
adăugat la ce mai putuseră salva din fosta avere. Cu 
desăvârşire orb, fostul pictor de evantaie, atât de mândru 
altădată, nu mai era acum decât un biet obiect, un sărman 
infirm îndurerat, pe care soţia îl aşeza dimineaţa într-un 
fotoliu, unde îl găsea şi seara, când se întorcea din 
nesfârşitele ei alergături pe la casele îngrozitor de sărace, 
cu mame vinovate şi copii martiri. Nu mai putea nici să 
mănânce, nici să se culce fără ajutorul ei; n-o mai avea 
decât pe ea, era copilul ei, cum spunea uneori, cu ironie şi 
disperare, care-i făceau pe amândoi să plângă. Un copil? 
dar avea acum unul, pe el! Un copil bătrân, nenorocit, care, 
deşi n-avea încă cincizeci de ani, părea de optzeci, visând 
soarele în veşnica lui noapte neagră, în timpul lungilor ore 
pe care era nevoit să le petreacă singur. Şi nu invidia numai 
copilul acestei sărmane muncitoare, ci şi pe bătrânul ce-şi 
fuma pipa, pe acest infirm, care, cel puţin, vedea şi trăia 
încă. 

— N-o necăji pe doamna, îi spuse Norine fiului ei, 
neliniştită, emoţionată, văzând-o atât de tulburată şi de 


tristă. Du-te şi te joacă. 

Cunoştea de la Mathieu câte ceva din viaţa acesteia. 
Pentru binefăcătoarea ei avea o recunoştinţă, un fel de 
respect pătimaş, care o făcea să fie timidă, deferentă, ori de 
câte ori o vedea venind aşa, înaltă, distinsă, îmbrăcată 
totdeauna în negru, cu chipul ei atât de frumos altădată, şi 
acum răvăşit de prea multe lacrimi, la abia patruzeci şi şase 
de ani. Pentru ea era ca o regină detronată şi căzută în 
cumplite şi nedrepte suferinţe. 

— Du-te, du-te şi te joacă, puiule. O oboseşti pe doamna. 

— Să mă obosească, oh, nu! strigă doamna Angelin, 
învingându-şi emoția. Dimpotrivă, îmi face bine... Sărută- 
mă, mai sărută-mă o dată, frumuşelule. 

Apoi continuă, grăbită să plece: 

— Uite, întârzii, şi mai am atâtea drumuri de făcut până 
diseară!... lată ce pot face pentru dumneata. 

Dar în clipa când băgă mâna în săculeţ să scoată o 
monedă de aur, se auzi o lovitură de pumn în uşă. Norine 
păli, înfricoşată: recunoscuse lovitura de pumn a lui 
Alexandre. Ce să facă? Dacă nu-i deschidea, tâlharul avea 
să continue să bată, să facă scandal. Trebui să deschidă, şi 
lucrurile se petrecură nicidecum atât de brutal şi de tragic 
cum se temuse ea. Uimit că o găseşte acolo pe această 
doamnă, Alexandre nici măcar nu deschise gura, ci se 
strecură şi rămase în picioare, lângă perete. Inspectoarea 
îşi ridicase privirea, apoi şi-o întorsese, înțelegând că 
băiatul acesta, astfel primit, trebuia să fie vreun prieten sau 
vreo rudă. Şi continuă, fără să ascundă nimic: 

— lată douăzeci de franci, nu pot mai mult... Dar îţi 
promit că luna viitoare voi încerca să dublez suma. E luna 
cu plata chiriei şi am cerut pretutindeni; îmi vor da cât vor 
putea mai mult... Vai! numai de-aş avea destul! am atâtea 
cereri! 

Săculeţul rămase deschis pe genunchii ei, şi Alexandre îl 
scotocea cu ochii lui scânteietori; cântărea comoara 
săracilor, aurul, argintul şi chiar gologanii mai mari, care 


umflau punguţa de piele. Fără să scoată o vorbă, se uita la 
ea cum îl închide, cum îşi petrece lănţişorul săculeţului pe 
braţ şi cum se ridică apoi de pe scaun. 

— Şi acum la revedere, pe luna viitoare, nu-i aşa? încheie 
ea. Voi veni în ziua de cinci, neapărat. Desigur, îmi voi 
începe vizitele cu dumneata. Dar s-ar putea să vin mai 
târziu în ziua aceea, căci e tocmai ziua de naştere a 
sărmanului meu soţ... Şi acum curaj şi spor la lucru! 

Norine şi Cecile se ridicaseră şi ele, s-o însoţească până 
la uşă. Continuară şi acolo să-i spună nesfârşite cuvinte de 
mulţumire, şi copilul o sărută iar pe doamnă, pe amândoi 
obrajii, din toată inimioara lui. Cele două surori, speriate la 
apariţia lui Alexandre, respirară uşurate. Lucrurile se 
sfârşiră chiar destul de bine, întrucât se arătă om de 
înţeles, mulţumindu-se, când Cecile se dusese să schimbe 
polul de aur, cu o monedă de cinci franci, din cele patru 
aduse înapoi. Şi nu mai zăbovi pe-acolo pentru a le chinui 
ca de obicei, ci luă moneda numaidecât, fluierând un cântec 
de haimana. 

Ziua de cinci din luna următoare căzu într-o sâmbătă şi fu 
una dintre zilele cele mai ploioase şi mai posomorâte din 
acea iarnă tristă. Chiar de pe la ora trei se făcu întuneric; 
se înnoptase de-a binelea. În colţul acesta singuratic de pe 
strada Federation se afla şi un maidan, un teren pentru 
viitoare clădiri, de mulţi ani închis cu un gard, putrezit 
acum de umezeală. Câteva scânduri fuseseră smulse şi se 
făcuse o spărtură la unul dintre capetele lui. Şi toată după- 
amiaza o fetiţă slabă fu văzută stând acolo, în ciuda ploii ce 
nu mai contenea, învăluită într-o zdreanţă de broboadă 
veche plină de găuri, care-i acoperea faţa până la ochi, ca s- 
o apere de frig. Se vede că aştepta ceva: poate mila vreunui 
trecător generos, poate desfrâul cu vreo haimana puţin 
pretențioasă, într-o nerăbdare ce-o făcea să se desprindă în 
fiecare minut de scândurile de care se rezemase, ca o fiară 
la pândă, întinzându-şi capul subţire de nevăstuică, pândind 
acolo, cu privirile aţintite înspre Champ-de-Mars. 


Orele se scurseră; bătu ora trei; nori negri şi groşi se 
rostogoleau pe cerul livid, şi fata păru că dispare şi ea, ca o 
epavă azvârlită întunericului. Uneori îşi ridica puţin capul, 
privea cu ochii ei scânteietori cerul întunecat, ca şi cum i-ar 
fi mulţumit că aruncă atât întuneric în acest colţ pustiu, bun 
pentru capcană. Şi atunci, în clipa când începu iar să plouă 
cu găleata, o doamnă se ivi, îmbrăcată în negru, şi mai 
neagră parcă sub umbrela-i deschisă. Mergea repede; se 
ferea de băltoace, ca o persoană grăbită care-şi face 
drumul pe jos spre a economisi banii de trăsură. 

Se vede că oinette o recunoscuse de departe, după 
vreun anumit semn. Era doamna Angelin care se grăbea, 
venind din strada Lille şi alergând la săracii ei, cu lănţişorul 
săculeţului petrecut peste încheietura mâinii. Şi când fata 
văzu sclipind oţelul acelui lănţişor, nu. se mai îndoi o clipă şi 
scoase un şuierat uşor. Imediat se auziră nişte ţipete, nişte 
gemete venind dintr-un colţ întunecos al maidanului, în 
timp ce începu şi ea să geamă, scoțând strigăte jalnice. 

Mirată, tulburată, doamna Angelin se opri. 

— Dar ce ai, fata mea? 

— Oh! doamnă, fratele meu a căzut acolo şi şi-a rupt 
piciorul. 

— Cum a căzut? de unde a căzut? 

— Oh! da, doamnă, e un şopron acolo unde dormim, 
fiindcă n-avem casă; iar el s-a urcat pe-o scară veche ca să 
astupe o spărtură prin care ploaia curgea peste capetele 
noastre şi, căzând, şi-a frânt piciorul. 

Ea izbucni în plâns, întrebându-se ce-au să se facă acum, 
îngânând că de zece minute stă acolo disperată, şi că 
nimeni nu-i vine în ajutor, pe ploaia asta şi pe-un frig de n-ai 
lăsa un câine afară. În acest timp, ţipetele jalnice şi 
tânguirile dureroase se înteţeau în fundul maidanului. 

Cu inima strânsă, doamna Angelin avu totuşi o clipă de 
şovăire şi de neîncredere. 

— Trebuie să alergi să cauţi un medic, sărmana mea 
copilă. Eu nu-ţi pot ajuta cu nimic... 


— Ba da, doamnă, veniţi... Nu ştiu unde să găsesc un 
medic... Veniţi să-l ridicăm, că nu pot singură, şi să-l punem 
cel puţin sub şopron, să nu-l ude ploaia. 

De data asta doamna Angelin se înduplecă, atât de sincer 
i se păru tonul vocii ei. Vizitele dese ce le făcea prin 
cocioabele sărăcăcioase, unde crima creştea pe gunoiul 
mizeriei, o făcuseră să fie curajoasă. Trebui să-şi închidă 
umbrela când fu nevoită să se strecoare prin scândurile 
rupte, printr-o spărtură din gard, în urma fetei care alerga 
înainte, în zdreanţa ei de broboadă, cu capul gol, micuță şi 
suplă ca o pisică. 

— Daţi-mi mâna, doamnă... Luaţi seama că sunt gropi... E 
tocmai colo, în fund. Auziţi cum suferă bietul meu frate?... 
Acum am ajuns. 

Atunci se petrecu ceva sălbatic şi fulgerător. Cei trei 
tâlhari, Alexandre, Richard şi Alfred, pitiţi în umbră, se 
repeziră, aruncându-se asupra doamnei Angelin cu o 
asemenea putere de lupi înfometați, încât o prăvăliră la 
pământ. Alfred, mai laş, o lăsă pe seama celorlalţi doi, iar el 
alergă la gaura zăplazului, să stea la pândă, împreună cu 
Toinette. Alexandre, care avea pregătită batista, făcută 
căluş, astupă gura victimei ca să-i înăbuşe ţipetele. N-avea 
de gând decât s-o ameţească şi după aceea să fugă cu 
săculeţul. Însă căluşul se vede că ieşise, iar ea scoase un 
răcnet teribil; în aceeaşi clipă, ceilalţi doi, care stăteau la 
pândă lângă spărtura din gard, dădură semnalul de alarmă; 
fără-ndoială că se apropiau câţiva trecători. Trebuia să 
termine. Alexandre îi legă batista în jurul gâtului, în vreme 
ce Richard îi astupă gura cu pumnul înăbuşindu-i strigătul. 
Cuprinşi de nebunia crimei, amândoi începură să 
răsucească batista, s-o strângă şi să târască victima prin 
noroiul de pe maidan, până când văzură că nu mai mişcă. 
Apoi, cum fluierătura se auzi din nou, luară săculeţul, lăsară 
acolo trupul femeii, cu batista înnodată în jurul gâtului, şi 
începură să alerge, toţi patru, până la podul Grenelle, unde 


aruncară săculeţul în Sena, după ce băgaseră în buzunare 
toţi gologanii, monedele de argint şi cele de aur. 

Când Mathieu citi în gazete amănuntele crimei, fu 
cuprins de spaimă şi alergă în strada Federation. 
Identitatea doamnei Angelin fusese repede stabilită; omorul 
săvârşit pe maidanul acela, la o sută de metri de casa unde 
locuiau cele două surori, îl tulbură ca o teribilă presimţire. 
Şi numaidecât îşi dădu seama că temerile sale erau 
întemeiate, pentru că trebui să bată de trei ori în uşă până 
ce veni Cecile, tremurând toată, care descuie uşa ca să-l 
poftească înăuntru de îndată ce-l recunoscu. Norine era în 
pat, bolnavă, albă ca varul. Ea începu să plângă în hohote; îi 
povesti,  cutremurându-se, toată întâmplarea, vizita 
doamnei Angelin, neaşteptata sosire a lui Alexandre, care 
văzuse săculeţul, auzise vorbindu-se despre viitorul ajutor, 
de data şi ora fixată. De altminteri, nu putea să aibă nicio 
îndoială; batista găsită în jurul gâtului victimei era batista 
ei, una dintre batistele furate de Alexandre, brodată cu 
inițiala numelui ei, unul dintre acele neînsemnate 
mărunţişuri de galanterie ce se vând cu miile în marile 
magazine. Şi era singurul indiciu, atât de vag, atât de puţin 
grăitor, încât poliţia căuta mereu, rătăcind pe mai multe 
piste, fără speranţă de reuşită. 

Mathieu, aşezat lângă pat, rămase  încremenit. 
Dumnezeule mare! sărmana doamnă Angelin! Şi-o amintea: 
tânără, atât de veselă, atât de frumoasă acolo, la Janville, 
cutreierând pădurile împreună cu soţul ei, rătăcind pe 
potecile singuratice, zăbovind sub umbra discretă a sălciilor 
de pe Yeuse şi făcând din dragostea lor o asemenea 
sărbătoare încât sărutările le răsunau sub crengi ca nişte 
cântece de păsărele. Şi-o amintea mai târziu; prea mult 
pedepsită pentru acea vreme de nepăsătoare orbire a 
dragostei; disperată că nu mai putea să facă un copil, pe 
care-l amânase prea mult, copleşită acum de progresiva 
infirmitate ce-i aruncase în braţe un bărbat orb, întunecând 
cu bezna lui tot ce le mai rămânea din fericire. Şi, deodată, 


îl văzu în gând şi pe el: jalnicul orb, în seara în care o fi 
aşteptat întoarcerea soţiei sale, ca să-i dea să mănânce şi 
să-l culce; acest copil bătrân, astăzi fără mamă, părăsit, 
singur pentru totdeauna în întunericul lui, nemaitrăind 
decât cu spectrul însângerat al femeii asasinate. Atâtea vise 
de viaţă fericită acum spulberate şi un destin atât de tragic, 
o moarte atât de cutremurătoare! 

— Am avut dreptate, şopti Mathieu, care se gândea la 
Constance, să-i ascundem acestui mizerabil numele tatălui 
său. Ce groaznic lucru!... Trebuie să înmormântăm acest 
secret în adâncul sufletelor noastre. 

Norine fu prinsă iar de un fior. 

— Oh! să nu vă temeţi de nimic! mai bine mor decât să 
vorbesc. 

Trecură luni, trecură ani, şi asasinii doamnei cu săculeţul 
n-au fost niciodată descoperiţi. Ani de-a rândul Norine 
tremură ori de câte ori se auzea o bătaie mai tare în uşă. 
Însă Alexandre nu mai apăru, fiindu-i frică, desigur, să mai 
treacă pe obscura uliţă Federation, cufundată parcă în acel 
ocean al Parisului, cu întunecoase şi insondabile abisuri. 


II 


Şi în timpul celor zece ani care se scurseră, 
prosperitatea crescândă a familiei Froment continuă, 
asemeni unei sănătoase vegetaţii revărsate, plină de sevă şi 
putere, în domeniul Chantebledului, îmbogăţit fără-ncetare. 
Pe măsură ce fiii şi fiicele creşteau, se încheiau noi căsătorii, 
se năşteau alţi copii, toată recolta promisă, toată această 
familie înmulţindu-se şi triumfând la infinit. 

Mai întâi, se căsători Gervais cu Caroline Boucher, fiica 
unui mare fermier din împrejurimi, o fată blândă, veselă şi 


voinică, cu chip frumos, o femeie făcută să poruncească 
micului ei popor de slugi. Avusese înţelepciunea ca, după 
ieşirea dintr-un pension parizian, să nu-i fie ruşine de 
țarină, ci s-o iubească din nou, voind să scoată din ea tot ce 
i-ar asigura o statornică fericire. Aducea ca zestre, în 
partea dinspre Lillebonne, pajişti care măreau domeniul cu 
treizeci de hectare. Şi mai aducea, pe deasupra, firea ei 
veselă, sănătatea, hărnicia de-a se scula devreme, de-a se 
ocupa de păsări, de vite, de întreaga gospodărie, ca o 
gospodină energică la treburi, întotdeauna în picioare şi 
cea din urmă la plecare. 

Apoi, veni la rând şi Claire, a cărei căsătorie cu Frederic 
Berthaud, plănuită de multă vreme, avu loc până la urmă. 
Curseră multe lacrimi de duioşie; amintirea Rosei, pe care 
Frederic o iubise şi voise s-o ia de soţie, tulbură inimile în 
ziua nunţii, când trecură pe lângă micul cimitir din Janville, 
la întoarcerea de la primărie. Dar nu reprezenta oare o 
legătură mai mult această dragoste de altădată, îndelunga 
afecţiune a acestui băiat cinstit, dragostea ce se revărsase 
apoi asupra surorii mai mici, de atâţia ani de când lucra la 
fermă? Frederic n-avea niciun fel de avere şi n-aducea 
decât credinţa lui neclintită, prietenia frăţească ce se 
legase între Gervais şi el, în numeroasele anotimpuri în 
care lucraseră împreună pe domeniu, unul lângă altul, ca 
doi bouleni neobosiţi înjugaţi la acelaşi plug. Era un suflet 
de care nu te puteai îndoi, tovarăşul de muncă devenit 
indispensabil, bărbatul care aducea cu el chezăşia 
înţelegerii depline, fericirea sigură. 

De atunci conducerea fermei fu hotărâtă. Mathieu, deşi 
nu avea decât cincizeci şi cinci de ani, lăsase domeniul în 
mâinile lui Gervais, copilul pământului, cum îl numea 
râzând, cel care, primul, crescuse acolo, care nu-l părăsise 
niciodată, care era braţul, mintea şi inima lui de fiecare 
clipă. Şi Frederic avea să fie, la rândul său, gândul şi efortul 
lui Gervais, aghiotantul devotat, în munca lor comună. De- 
aci înainte lor, amândurora, le revenea sarcina să ducă mai 


departe opera începută de părinţi, perfecţionând modul de 
cultivare, construind cu sprijinul lui Denis la uzina 
Beauchene noi maşini, scoțând din pământ toate marile 
recolte pe care le putea da. La fel, şi cele două femei îşi 
împărţiseră domeniul; Claire lăsase în seama Carolinei, mai 
puternică, mai vioaie la minte, supravegherea activă, 
rămânând ca ea să se ocupe numai. de socoteli, de 
mânuirea considerabilelor sume cheltuite şi încasate. S-ar fi 
zis că aceste două căsnicii, foarte potrivite, erau parcă 
sudate într-un mod înţelept spre a depune toată puterea lor 
de muncă, fără teamă că s-ar putea ivi între ele cel mai 
neînsemnat conflict. Şi, într-adevăr, se înfăptuise o 
desăvârşită unire, o singură voinţă spre realizarea unui 
viitor din ce în ce mai bun, bucuria şi bogăţia 
Chantebledului sporite neîncetat, sub razele binefăcătoare 
ale soarelui. 

Dar, deşi Mathieu renunţase la puterea efectivă, rămânea 
totuşi zeul creator, oracolul consultat, ascultat şi urmat. În 
fostul pavilion de vânătoare, transformat, mărit şi devenit o 
confortabilă locuinţă, el trăia alături de Marianne aceeaşi 
viaţă plină de dragoste, ca doi întemeietori de dinastie 
retraşi în gloria lor, cu unica bucurie de a vedea crescând în 
preajma lor numeroasele mlădiţe ale familiei, copiii copiilor 
lor. Pe când Claire şi Gervais rămâneau aici, Denis şi 
Ambroise zburaseră primii din cuib, căutându-şi norocul la 
Paris. În casa asta fericită, împreună cu părinţii, se aflau 
încă cele trei fete, Louise, Madeleine şi Marguerite, în 
curând bune de măritat, afară de cei trei băieţi din urmă, 
Gregoire, cu apucături libere, Nicolas, încăpățânat şi 
voluntar, şi Benjamin, copilul visător. Întreg acest mic popor 
creştea înainte, la marginea cuibului, la fereastra vieţii ce 
se deschidea, aşteptând ca fiecare să-şi ia zborul, când i-o 
veni rândul. Mai era acolo şi Charlotte, văduva lui Blaise, cu 
cei doi copii ai ei, Berthe şi Guillaume; ei ocupau etajul de 
sus, unde mama îşi instalase atelierul de pictură. Se 
îmbogăţise, de când micul ei venit ce-i revenea din 


beneficiile uzinei şi pe care i-l rezerva Denis creştea din an 
în an. Dar continua să lucreze pentru negustorul de 
miniaturi, ca să aibă banii ei de buzunar, cum spunea 
veselă, şi ca să poată face un dar copiilor când s-or căsători. 
De pe-acum se gândea la măritişul Berthei. Va fi, fireşte, 
prima dintre nepoatele lui Mathieu şi Marianne care se va 
căsători, şi se bucurau nespus de mult la gândul că vor fi 
străbunici. 

Patru ani mai târziu, Gregoire zbură primul. Le 
provocase părinţilor multe supărări, şi se desfăşurase acolo 
o întreagă dramă, pe care ei o simțeau, de altfel, 
apropiindu-se de câtva timp. Gregoire nu era un om cu 
scaun la cap. Întotdeauna fusese un copil neastâmpărat, 
spaima familiei, scund şi bine legat, cu faţa batjocoritoare, 
în care-i străluceau doi ochi luminoşi. Copilăria şi-o 
petrecuse trăgând chiulul de la şcoală, prin pădurile din 
Janville; apoi, nu învățase mai nimic la Paris, de unde se 
întorsese vesel şi sănătos, fără să se hotărască pentru vreun 
meşteşug sau o profesiune oarecare. La douăzeci şi patru 
de ani nu ştia decât să vâneze, să pescuiască, să cutreiere 
ţinutul călare, nici mai prost, nici mai puţin energic decât 
alţii, însă de-o îndărătnicie nebună, în dorinţa lui de a trăi 
numai după capul şi plăcerea lui. Şi culmea, întregul 
Janville povestea că, de câteva luni, reînnodase vechea lui 
prietenie din copilărie eu Therese Lepailleur, fata morarului 
şi că, seara, erau întâlniți prin locuri dosnice, sub sălciile de 
pe malurile Yeusei. 

Într-o dimineaţă, Mathieu îl luă pe Gr&goire cu el, dorind 
să vadă dacă se înmulţiseră puii de potârniche, înspre 
Mareuil. Apoi, când fură singuri, prin crângurile platoului, îi 
spuse: 

— Ştii, băieţaş, că nu sunt deloc mulţumit de tine... Nu 
mai vorbesc despre trândăvia în care trăieşti printre noi, 
care lucrăm cu toţii. Mai aştept până în octombrie, pentru 
că mi-ai făgăduit categoric că atunci te vei hotărî să-ţi alegi 
o meserie care să-ţi convină... Dar ce mai e şi povestea 


aceea despre care mi s-a vorbit, întâlnirile cu fata lui 
Lepailleur? Vrei oare să ne aduci beleaua pe cap? 

Gregoire începu să râdă liniştit. 

— Ei! tată, sper că n-ai să-l cerţi pe unul dintre fiii tăi 
dacă e prietenul unei fete frumoase... Adu-ţi aminte că eu 
am învăţat-o să meargă pe bicicletă, acum mai bine de zece 
ani. Şi mai aminteşte-ţi de frumoşii trandafiri albi pe care 
m-a ajutat să-i fur, din curtea morii, la nunta lui Denis. 

Şi acum se bucura, însufleţindu-se, retrăind acea 
dragoste copilărească de odinioară, hoinărelile în doi, de-a 
lungul râului, ospeţele cu mure, în adâncul pădurilor, în 
ascunzişuri neştiute de nimeni. | se părea că această 
dragoste se aprinsese din nou, arzând acum ca un foc 
mistuitor, atât de mult se îmbujora şi i se aprindeau ochii 
când vorbea despre lucrurile acestea îndepărtate. 

— Biata Therese, cu care ani de zile am fost certat rău de 
tot, fiindcă într-o seară, întorcându-ne de la o serbare din 
Vieux-Bourg, am împins-o într-o baltă, unde şi-a murdărit 
rochia... E drept că în primăvara asta ne-am împăcat, 
întâlnindu-ne nas în nas acolo, în păduricea din Monval. Dar 
spune, tată, e oare o crimă dacă uneori ne place să stăm de 
vorbă amândoi când ne întâlnim? 

Şi mai îngrijorat din pricina patimii cu care îl vedea că se 
apără, Mathieu ţinu să precizeze: 

— O crimă nu, dacă vă spuneţi bună ziua şi bună seara. 
Dar mi se povesteşte că sunteţi văzuţi noaptea ţinându-vă 
de mijloc, iar cineva pretinde chiar că v-a văzut culcaţi în 
iarba înaltă pe malurile Yeusei visând la stele. 

De data asta, cum Gregoire râdea de mama focului, cu un 
râs vesel, tineresc, fără să răspundă, Mathieu continuă cu 
gravitate: 

— Ascultă, băieţaş, n-am chef deloc să fac pe jandarmul 
cu fiii mei... Nu vreau să mă bagi în vreun bucluc cu familia 
Lepailleur. Cunoşti situaţia; ar fi încântați să ne facă vreun 
pocinog. Nu le da niciun prilej să se plângă, lasă-le fata în 
pace. 


— O! sunt prudent, strigă tânărul, şi deodată se porni pe 
mărturisiri. Mititica! a şi încasat palme când i s-a povestit 
lui taică-său că am fost văzut cu ea, şi-a spus că mai 
degrabă o aruncă în râu decât să mi-o dea de nevastă. 

— Vezi bine, încheie Mathieu. Cred că ne-am înţeles, nu-i 
aşa? mă bizui pe înţelepciunea ta. 

Umblară încoace şi încolo pe câmpie, până la şoseaua 
Mareuil. La dreapta, la stânga, puii de potârniche se ridicau 
în stoluri într-un zbor încă şovăielnic. Vânătoarea se vestea 
frumoasă. Şi, în timp ce se întorceau cu paşi lenți, se lăsă o 
lungă tăcere. Amândoi erau duşi pe gânduri. 

— Nu vreau să se işte neînţelegeri între noi, băieţaş, 
reîncepu Mathieu deodată. Să nu-ţi închipui că te voi 
împiedica să te însori după gustul tău, că voi pretinde să iei 
o moştenitoare bogată. Sărmanul nostru Blaise s-a însurat 
cu o fată fără zestre. Acelaşi lucru l-a făcut şi Denis, fără să 
mai vorbesc de sora ta Claire, pe care i-am dat-o lui 
Frederic, un simplu argat la ferma noastră... N-o 
dispreţuiesc pe Therese. Dimpotrivă, o găsesc 
fermecătoare, una dintre cele mai frumoase fete din 
împrejurimi, nu prea voinică, însă atât de vioaie, atât de 
hotărâtă, cu mutrişoara ei roză, cu bogatul ei păr blond 
despletit, de parcă s-ar fi pudrat cu toată făina din moară. 

— Nu-i aşa, tată? îl întrerupse Gregoire cu înflăcărare. Şi 
dacă ai cunoaşte-o mai bine; e atât de afectuoasă, atât de 
curajoasă! Parcă ar fi un bărbat, i-ar ţine piept şi lui 
Dumnezeu. Rău au făcut că au pălmuit-o; cred că niciodată 
n-ar mai îngădui una ca asta. Când vrea ea un lucru îl şi 
face, şi nici măcar eu n-aş putea s-o împiedic. 

Adâncit în gândurile lui, Mathieu abia îl auzea. 

— Nu, nu! continuă el, n-am niciun dispreţ pentru moara 
lor. Trebuie să aibă cineva îndărătnicia stupidă a lui 
Lepailleur ca să nu scoată azi din moara lui o avere. De 
când cultura grâului şi-a dobândit iar locul de cinste în 
ţinut, datorită succeselor noastre, ar fi putut să adune până 
acum bani grei, dacă ar fi înlocuit cel puţin vechiul 


mecanism al roții, pe care o lasă să putrezească, năpădită 
de muşchi... Mi-ar plăcea mai mult un motor cu aburi acolo, 
şi-o bucăţică de linie ferată, care ar lega moara cu staţia 
Janville. 

Şi îi explică întregul său plan, iar Gregoire îl asculta, din 
nou vesel, luând lucrurile în glumă. 

— Atunci, tată, spuse el în sfârşit, pentru că vrei să am cu 
orice preţ o meserie, e lucru hotărât. Dacă mă căsătoresc 
cu Therese, mă fac morar. 

Surprins, Mathieu protestă: 

— Nu, nu! aşa veni vorba... Mi-ai făgăduit să fii cuminte, 
băiete dragă. Încă o dată, pentru liniştea noastră, a tuturor, 
las-o pe Therese în pace, pentru că nu ne putem aştepta 
decât la neplăceri din partea lui Lepailleur. 

Se înapoiară la fermă şi convorbirea luă sfârşit. Seara, 
tatăl îi povesti mamei ce-i mărturisise băiatul, şi asta o 
nelinişti şi mai mult, întrucât nici ea nu era mai puţin 
îngrijorată. "Totuşi, mai trecu o lună fără întâmplări 
deosebite. 

Apoi, într-o bună dimineaţă, Marianne rămase mirată 
găsind camera lui Gregoire goală. Venea de obicei s-o 
sărute. Poate că se sculase cu noaptea-n cap, să facă vreo 
plimbare prin împrejurimi. Un uşor fior o cuprinse, când îşi 
aduse aminte cu câtă emoție o strânsese în braţe, de două 
ori, înainte de culcare, prefăcându-se că glumeşte. Şi tot 
căutând prin cameră, zări pe sobă o scrisoare adresată ei, o 
scrisoare cuviincioasă, în care băiatul o ruga să-l ierte că-i 
face o supărare aşa mare, rugând-o să-l scuze şi faţă de 
tatăl său; nu le dădea de altfel nicio altă explicaţie, 
anunţându-i numai că se vede nevoit să-i părăsească pentru 
câtva timp. O atare destrămare într-o familie atât de strâns 
unită, o atare hotărâre nesăbuită a celui mai răsfăţat dintre 
copiii lor, primul care rupea legătura într-un moment de 
sminteală neaşteptată, fu o lovitură foarte dureroasă pentru 
amândoi părinţii. Spaima lor venea mai ales de la bănuiala, 
de la gândul că nu plecase singur. Reconstituiră în minte 


jalnica aventură. Charlotte îşi aduse aminte că-l auzise pe 
Gregoire coborând imediat, mai înainte chiar ca 
servitoarele să fi închis uşile. Desigur că alergase să se 
întâlnească cu Therese, în cine ştie ce crâng, ca să fugă 
după aceea până la Vieux-Bourg, de unde ultimul tren spre 
Paris pleca la miezul nopţii, la douăsprezece şi douăzeci şi 
cinci. Şi într-adevăr, aşa se şi întâmplase; părinţii aflară pe 
la prânz că Lepailleur făcuse un scandal teribil după fuga 
Theresei şi se dusese de îndată să se plângă jandarmilor, 
cerând să i se aducă vinovata în lanţuri şi cu cătuşele la 
mâini, împreună cu seducătorul ei. Găsise şi el o scrisoare 
în odaia fiicei lui, o scrisoare îndrăzneață; fata le scria 
răspicat că, fiind pălmuită din nou, în ajun, se săturase, şi 
pleca de bunăvoie, împreună cu Gregoire, pe care ea îl 
îndemnase să ia hotărârea asta, fiind o fată destul de mare 
la douăzeci şi doi de ani ca să ştie ce are de făcut. Furia lui 
Lepailleur pornea tocmai de la această scrisoare, pe care 
nu îndrăznea s-o arate nimănui; mai mult, doamna 
Lepailleur, fiind în război cu soţul ei din cauza fiului lor mai 
mare Antonin, se năpusti cu ură asupra Theresei, repetând 
cu un rânjet că era firesc să se întâmple aşa şi că numai ele 
vinovat de destrăbălarea acestei haimanale. Se luară la 
bătaie şi întreg satul vorbi, timp de opt zile, despre fuga 
unuia dintre băieţii din Chantebled cu fata morarului, spre 
marea disperare a lui Mathieu şi a Mariannei, a cărei biată 
inimă zdrobită suferea mai ales din cauza acestei urâte 
întâmplări. 

Cinci zile mai târziu, într-o duminică, lucrurile se 
înrăutăţiră şi mai mult. Cum cercetările rămâneau 
zadarnice, Lepailleur, turbat de furie, urcă până la fermă şi, 
din mijlocul drumului, fără să intre în curte, le aruncă un 
potop de ocări murdare. Mathieu nu era acasă, iar 
Marianne cu greu îi reţinu pe Gervais şi pe Frederic, care 
voiau să-l facă să-şi pună lacăt gurii şi vorbelor lui mârşave. 
Când Mathieu se înapoie, pe înserat, fu foarte necăjit de 
cele auzite. 


— E peste putinţă ca situaţia asta să mai dureze, îi spuse 
el soţiei sale înainte de culcare. Avem aerul că ne 
ascundem, că suntem vinovaţi. Mâine mă duc să stau de 
vorbă cu Lepailleur. Ne-am putea împăca foarte uşor, 
căsătorindu-i pe aceşti copii păcătoşi. Noi suntem de acord, 
nu-i aşa? lar omul ăsta n-are decât de câştigat dacă nu se 
opune... Mâine trebuie să punem capăt acestei poveşti. 

A doua zi, luni, pe la ora două, Mathieu se îndreptă spre 
moară. Dar acolo îl aştepta o întreagă complicaţie, o 
întreagă dramă neprevăzută. De ani de zile, o luptă surdă şi 
îndârjită se dădea între Lepailleur şi soţia sa din pricina lui 
Antonin. Tatăl îşi ieşise din minţi aflând despre viaţa de 
trândăvie şi de josnic desfrâu pe care fiu-său o ducea pe 
străzile Parisului; în schimb, mama se înverşuna să-l apere 
cu îndărătnicia femeii fără ştiinţă de carte, cu o încredere 
oarbă în scrisul frumos al băiatului ei, convinsă că, dacă nu 
reuşeşte să-şi facă o situaţie, e din pricină că nu-i trimite 
destui bani. În ciuda zgârceniei sale odioase, continua să se 
jertfească, să fure până şi din banii gospodăriei; cu 
ghearele scoase, cu dinţii gata să muşte, dacă, prinsă 
asupra faptului în clipa când îi trimitea lui Antonin cei 
douăzeci de franci, trebuia să-i apere cu orice preţ. De 
fiecare dată, cearta reîncepea cu o asemenea înverşunare 
încât credeai că vechea moară stă gata-gata să se 
prăbuşească. Pe urmă, Antonin, epuizat, putred la treizeci 
şi şase de ani, căzu lar la pat. De astă dată, Lepailleur 
declară că, dacă se întoarce acasă cu boala lui ruşinoasă, îl 
zvârlă în râu, pe deasupra roții de la moară. De altfel, 
Antonin nici nu dorea să se întoarcă, în oroarea pe care o 
nutrea pentru viaţa de la ţară şi înspăimântat la gândul de- 
a fi ţinut în zgardă ca un câine de către taică-său. Îi găsise 
maică-sa o gazdă la nişte oameni de lângă Batignolles, unde 
îl îngrijea un medic din partea locului. Acest lucru dăinuia 
de trei luni, şi ea se ducea să-l vadă o dată la două 
săptămâni. Joi fusese acolo, şi iată că duminică seara 
primise o telegramă prin care o chema din nou. Iar luni, în 


dimineaţa zilei în care Mathieu veni la moară, era din nou 
plecată la Batignolles, după o cumplită ceartă cu soţul ei, 
care întreba când avea de gând netrebnicul lor fiu să 
înceteze de a-şi mai bate joc de ei şi de-a le mânca banii, 
fără să aibă cel puţin dorinţa să răstoarne un petic de 
pământ. 

Singur în toată moara în dimineaţa aceea, Lepailleur nu 
reuşise încă să-şi potolească mânia. Îi venea să sfarme 
plugul cu lovituri de ciocan, să se năpustească asupra vechii 
roţi a morii cu securea în mână, înnebunit de ură, ca să-şi 
răzbune nenorocirea, Când îi văzu pe Mathieu intrând, 
crezu că vine să-l înfrunte şi se înecă de ciudă. 

— Uite ce; vecine, spuse din toată inima stăpânul 
Chantebledului, să încercăm să fim amândoi oameni cu 
scaun la cap. Îţi întorc vizita pe care mi-ai făcut-o ieri. 
Numai că vorbele rele n-au făcut niciodată treabă bună; şi, 
vezi dumneata, ar fi mai bine, pentru că necazul s-a 
întâmplat, să căutăm să-l îndreptăm cât se poate mai 
curând... Când vrei să-i căsătorim pe copiii noştri 
năzdrăvani? 

Mirat de calmul şi blândeţea acestei propuneri directe, 
Lepailleur nu răspunse imediat. 'Țipase cât l-a ţinut gura că 
n-are de gând să facă nuntă, ci proces, ca să bage toată 
familia Froment în puşcărie. Totuşi, dacă se gândea bine, un 
fiu al marelui fermier nu era chiar un ginere de lepădat. 

— Să-i căsătorim, să-i căsătorim, bâigui el, da! să le 
legăm o piatră de gât şi să-i înecăm în râu... Ah! ticăloşii, 
am să-i jupoi pe amândoi! 

Se linişti totuşi până la urmă, dispus chiar să stea de 
vorbă, când un ştrengar din Janville străbătu curtea în fugă. 

— Ce mai vrei şi tu? 

— Domnule Lepailleur, o telegramă. 

— Bine! dă-o încoa. 

lar ştrengarul, fericit că i se dăduse un gologan bacşiş, 
plecase, în timp ce morarul privea încă telegrama, fără s-o 
deschidă, cu neîncrederea oamenilor care nu sunt obişnuiţi 


să primească astfel de lucruri. Trebui totuşi să se hotărască. 
Telegrama nu conţinea decât trei vorbe: „Fiul tău mort”. În 
această scurtă şi brutală veste, în această lovitură de 
măciucă dată pe neaşteptate, se simţea ura calculată a 
mamei, setea ei de a-l ucide pe loc pe omul acesta, pe tatăl 
pe care-l învinuia de moartea fiului ei, aşa cum îl învinuise şi 
de fuga fiicei lor. O simţi bine şi se clătină sub lovitură, 
năucit în faţa hârtioarei albastre, citind-o încă o dată şi 
înțelegând, în sfârşit. Mâinile începură să-i tremure; apoi se 
porni să blesteme înfiorător: 

— Trăsni-i-ar Dumnezeu! Ce-o să ni se mai întâmple 
acum? lată că mi-a murit şi băiatul, toţi mă părăsesc! 

Apoi, inima i se strânse de jale şi ochii i se umplură de 
lacrimi. Simţind că i se înmoaie picioarele, se aşeză pe-un 
scaun, citind o dată şi încă o dată telegrama: „Fiul tău 
mort... Fiul tău mort...”, căutând restul, ce nu sta scris în 
telegramă. Poate că murise înainte de sosirea maică-sii. Sau 
poate că ea tocmai sosise când el trăgea să moară. 
Bâiguind, Lepailleur încerca să tălmăcească telegrama; 
spunea, pentru a douăzecea oară, că mama luase trenul de 
unsprezece şi zece, că trebuie să fi ajuns la Batignolles pe 
la douăsprezece şi jumătate; şi, cum ca dăduse telegrama la 
unu şi douăzeci de minute, era mai mult ca sigur că-l găsise 
mort. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! o telegramă nu-ţi spune 
mare lucru, şi totuşi te ucide! Nevastă-mea ar fi putut 
foarte bine să-mi trimită vestea prin cineva... Va trebui să 
mă duc acolo. Vai, asta-i culmea! Prea multă nenorocire pe 
capul unui om! 

Lepailleur scosese ţipătul acesta cu atâta mânie şi 
disperare, încât Mathieu, cuprins de milă, cuteză să 
intervină. Mişcat de această dramă zguduitoare, aşteptase 
în tăcere; şi acum era gata să-şi ofere serviciile, să-l 
însoţească la Paris. Trebui însă să se răzgândească, pentru 
că morarul se sculase în picioare, aprins de-o mânie oarbă, 
văzându-l acolo, în casa lui. 


— Ah! e adevărat, ai venit... Dar ce-mi tot îndrugai 
adineauri? că trebuie să-i căsătorim pe afurisiţii aceia de 
copii... Da, fireşte, cred că vezi cât sunt de grăbit să fac 
nunta! Băiatul meu a murit, bine ţi-ai ales ziua... Pleacă, 
pleacă, dacă nu vrei să se întâmple o nenorocire. 

Sta cu pumnii ridicaţi, prezenţa lui Mathieu îl înnebunea, 
simțindu-se umilit de înfrângerea întregii lui vieţi. Era 
cumplit să vezi cum orăşeanul ăsta, care câştigase o avere 
frumoasă făcându-se agricultor, se găsea la el tocmai în 
clipa când afla, ca o lovitură de trăsnet, de moartea lui 
Antonin al său, din care visase să facă un coconaş, 
dezgustându-l de munca pământului şi trimiţându-l la Paris 
ca să crape în trândăvie şi viciu. Turba din pricină că se 
înşelase, că vedea cum țarina asta, defăimată de el, socotită 
drept o bătrână ibovnică stearpă, era atât de iubitoare, atât 
de tânără şi de fecundă pentru cel care se pricepea s-o 
iubească. Acum în preajma lui nu mai era decât ruină, 
datorită socotelilor idioate de a-şi limita familia; fiul lui mort 
în chip ruşinos, fiica plecată cu unul dintre fiii fermei 
învingătoare, iar el rămas singur în clipa asta, plângând, 
urlând în moara lui pustie, pe care de asemenea o 
dispreţuise şi care acum se năruia de bătrâneţe. 

— Auzi, de mi s-ar târî la picioare, tot n-o dau pe Therese 
hoţului dumitale de fiu!... Vrei să-şi bată lumea joc de mine, 
vrei să mă înghiţi, cum i-ai înghiţit pe toţi ceilalţi? 

Desigur că toate acestea îi apăreau confuze, ca iscate de- 
o neaşteptată ameninţare. Odată Antonin mort, Gregoire 
avea aşadar să pună mâna pe moară, dacă se căsătorea cu 
Therese. Va acapara şi pârloagele, cu limba de pământ 
păstrată până atunci cu o îndârjire sălbatică, dar dorită cu 
patimă de cei de la fermă, cărora le-o va ceda, fireşte, 
îndată ce va fi stăpân. Gândul că Chantebledul ar putea să 
se rotunjească cu terenurile lui îl făcu pe morar să 
clocotească de furie. 

— Pe fiul dumitale îl voi trimite la ocnă, iar pe dumneata, 
dacă nu pleci, te voi arunca pe uşă afară... Pleacă, pleacă 


de-aici! 

Mathieu, foarte palid la faţă, se dădu încet înapoi, 
dinaintea acestui nebun furios. Şi plecă, spunând cu un glas 
liniştit: 

— Eşti un biet nenorocit. Te iert, pentru că te văd foarte 
necăjit. De altfel, n-am nicio grijă, lucrurile cuminţi sfârşesc 
totdeauna prin a se împlini. 

Mai trecu o lună. Apoi, într-o dimineaţă foarte ploioasă de 
octombrie, doamna Lepailleur fu găsită spânzurată în 
grajdul morii. La Janville erau unii care spuneau că 
Lepailleur ar fi atârnat-o acolo. Adevărul era că, de la 
moartea lui Antonin, dădea semne de adâncă melancolie. Pe 
de altă parte, viaţa în casă nu mai era de suportat; nu era zi 
în care bărbatul şi femeia să nu-şi arunce reciproc în 
spinare moartea fiului, plecarea fiicei, înverşunându-se unul 
împotriva celuilalt, ca două fiare părăsite şi închise în 
aceeaşi cuşcă. Lumea se mira numai că o femeie atât de 
aspră, atât de avară, consimţise să părăsească viaţa asta 
fără să-şi ducă în mormânt, odată cu ea, şi întreaga avere. 
Îndată ce află despre moartea mamei sale, Therese alergă 
acasă, îşi reluă locul lângă tatăl său, pocăită, nevoind să-l 
lase singur în îndoita lui nenorocire. Primele zile fură 
groaznice pentru ea, în tovărăşia acestui om brutal, îndârjit 
împotriva „lipsei lui de noroc”, cum îi plăcea să spună. Ea 
însă era o fată plină de curaj, promptă în hotărârile ei. Şi, 
după câteva săptămâni, îl făcu să consimtă la căsătoria ei cu 
Gregoire - unicul deznodământ înţelept, cum zicea 
Mathieu. Această veste aduse o mare uşurare celor de la 
fermă, unde fiul risipitor nu mai îndrăznea să se întoarcă. 
Se spunea că cei doi tineri trăiseră în fundul unui cartier de 
la marginea Parisului; se bănuia chiar că darnicul Ambroise 
ar fi intervenit frăţeşte, ajutându-i din punga lui. Şi daca 
Lepailleur  consimţi la căsătorie cu mutra ursuză şi 
îngrijorată a omului jefuit, cedând numai din frică şi din 
egoismul de-a nu se trezi într-o bună zi singur în casa 
posomorâtă, în schimb Mathieu şi Marianne fură fericiţi de 


învoiala aceasta; ea punea capăt unei situaţii încurcate, de 
pe urma căreia suferiseră mult, adânc răniţi în inimă de 
răzvrătirea unuia dintre copiii lor. 

Şi se întâmplă minunea: odată căsătoria făcută şi 
Gregoire mutându-se la moară, după dorinţa soţiei sale 
Therese, se înţelese cu socrul lui mult mai bine decât se 
aşteptau toţi. Şi asta se petrecu mai ales în urma unei scene 
în care Lepailleur, dintr-o încăpățânare de ţăran înfrânt, 
vru să-l silească să jure că, după moartea lui, n-o să cedeze 
niciodată celor de la ferma, fraţilor sau surorilor lui, 
pârloagele din limba aceea de pământ pe care o lăsase 
necultivată până atunci. Gregoire nu jură, însă declară 
vesel că n-o să fie el atât de prost să-şi jefuiască soţia de 
moştenirea ei cea mai frumoasă şi că are de gând să cultive 
terenurile desţelenite şi să facă din ele, în doi-trei ani, 
pământul cel mai rodnic din partea locului. Ceea ce era al 
lui nu putea să fie al altora; se va vedea bine cum va ştiel 
să-şi apere colţişorul său de împărăție. Tot aşa se întâmplă 
şi cu moara, unde s-a mulţumit la început să repare 
mecanismul vechi, fără să zdruncine dintr-odată vechile 
obiceiuri ale morarului; a amânat pentru mai târziu 
instalarea motorului cu aburi şi construirea drumului de 
legătură cu staţia Janville, vechile planuri ale lui Mathieu, 
care încolţiseră de atunci în mintea tânără şi îndrăzneață a 
băiatului. Astfel, Gregoire deveni alt om - dintr-un zănatic 
un tânăr cuminţit - nemaipăstrând din zvăpăiata lui 
tinereţe decât firea foarte îndrăzneață de-a se avânta în 
întreprinderi izbutite, ajutat foarte mult, de altfel, de către 
energica şi blonda lui Therese; amândoi erau fericiţi, se 
adorau în vechea moară romantică, înveşmântată în iederă, 
tot aşteptând s-o dărâme până în temelii şi să înalțe în locul 
ei o impunătoare moară pentru făină albă, cu pietre uriaşe, 
nou-nouţe, la care visau în ambiția lor de-a se îmbogăţi. 

Apoi, în anii următori, Mathieu şi Marianne mai asistară 
şi la alte plecări din cuibul familiei. Veni şi rândul celor trei 
fete, Louise, Madeleine şi Marguerite, să-şi ia zborul una 


câte una din cuibul părintesc. Toate trei se măritară prin 
împrejurimi. Louise, care era numai veselie şi sănătate, o 
brună durdulie cu păr bogat, cu ochi mari jucăuşi, se mărită 
cu notarul Mazaud din Janville, un omuleţ calm, chibzuit, ce 
surâdea tăcut arareori, parcă arătând cât era de mulţumit 
că se căsătorise cu o fată atât de vioaie. Apoi Madeleine, 
mai zveltă, o şatenă cu chipul bronzat, având frumuseţea 
unei fete visătoare, cu înclinații şi gusturi delicate pentru 
muzică, făcu o căsătorie din dragoste, o adevărată poveste 
amoroasă cu arhitectul Herbette. Un om celebru încă de 
pe-atunci, bărbat frumos şi elegant, care avea în apropiere 
de Monval un mic parc, unde venea să se odihnească după 
lucrările obositoare de la Paris. Apoi Marguerite, cea mai 
puţin frumoasă dintre toate trei, ba chiar urâtă, dar 
fermecătoare prin nemărginita ei bunătate, fu cerută de 
doctorul Chambouvet, un bărbat voinic, jovial şi afectuos, 
stabilit la Vieux-Bourg pentru că moştenise acolo cabinetul 
tatălui său, o locuinţă mare albă, devenită un fel de casă a 
săracilor. După căsătoria celor trei fete, nu mai rămaseră 
aşadar lângă Mathieu şi Marianne, în cuibul care se golea 
astfel încetul cu încetul, decât ultimii doi băieţi, Nicolas şi 
Benjamin. 

Totuşi, pe măsură ce puii îşi luaseră zborul, alţi puişori 
crescuseră din ei, o droaie care sporea necontenit, ca 
urmare a acestor numeroase căsătorii. La uzină, unde era 
ca şi stăpân, Denis avusese, în opt ani, trei copii: doi băieţi, 
Lucien şi Paul, şi o fată, Hortense. În timp ce devenea un 
mare negustor, Ambroise găsise timp să-i facă lui Leonce un 
frăţior, Charles, şi două surioare, Pauline şi Sophie. Gervais, 
la fermă, avea până acum doi băieţi, Leon şi Henri, în timp 
ce Claire, mai vrednică, deşi mai tânără, număra trei copii: 
un băiat, Joseph, şi două fete, Lucile şi Angele. La moară, 
Gregoire avea şi el un băieţel voinic, Robert. Şi mai erau 
cele trei fete măritate în urmă; Louise, cu o fetiţă ele doi 
ani, Colette; apoi Madeleine, cu un băiat de şase luni, 
Hilaire, şi, în sfârşit, Marguerite, gravidă, gata să nască, al 


cărei copil trebuia să capete numele de Sebastien, dacă 
avea să fie băiat, sau Christine, dacă avea să fie fată. 
Stejarul familiei îşi întindea acum ramurile în toate părţile; 
trunchiul se bifurca, se înmulţea, alte ramuri tinere 
creşteau din crengi, în fiecare nou anotimp. Mathieu n-avea 
încă şaizeci de ani şi Marianne cincizeci şi şapte, dar 
amândoi erau de-o veselie, de-o sănătate şi o putere încă 
tinerească, într-o neîntreruptă bucurie de a vedea această 
mică omenire care răsărise din ei crescând la infinit, 
umplând pământul în preajma lor, ca o pădure născută 
dintr-un singur copac. 

Dar marea sărbătoare care făcu fala Chantebledului pe 
vremea aceea, la nouă luni după nunta Berthei, o constitui 
venirea pe lume a strănepoatei lor: încă o fetiţă, Angeline, 
prima strănepoată a lui Mathieu şi a Mariannei. În această 
fetiţă trandafirie retrăia Blaise, fiul veşnic regretat, care îi 
semăna atât de mult, chiar de la naştere, încât Charlotte, 
bunică la patruzeci şi doi de ani, plânse înduioşată. Doamna 
Desvignes murise cu şase luni mai înainte; plecase, blândă 
şi discretă, aşa cum trăise, după ce-şi îndeplinise datoria, 
care părea să fi fost numai aceea de a-şi creşte fetele şi a le 
mărita, după ce-şi pierduse averea. Şi totuşi, înainte de a 
muri, tot ea îi găsise nepoatei sale Berthe soţul potrivit, pe 
Philippe Havard, un tânăr inginer, proaspăt subdirector al 
unei uzine a statului, aproape de Mareuil. Naşterea avu loc 
la Chantebled, şi întreaga familie, în ziua în care Berthe ieşi 
din lăuzie, ţinu să se adune încă o dată, pentru a sărbători 
în toată gloria pe străbunic şi pe străbunică. 

— Uite! spuse veselă Marianne, apropiindu-se de leagăn, 
dacă puii îşi iau zborul, se nasc mereu alţii, şi cuibul nu 
rămâne niciodată gol! 

— Niciodată, niciodată! repetă Mathieu  înduioşat, 
mândru de această continuă izbândă asupra singurătăţii şi 
a morţii. Nu vom rămâne niciodată singuri! 

Totuşi, încă o plecare din cuib îi costă multe lacrimi. 
Nicolas, penultimul dintre fii, avea să împlinească în curând 


douăzeci de ani şi nu se hotărâse încă ce drum să aleagă, 
acum la răspântia vieţii. Era un băiat oacheş, voinic, cu faţa 
deschisă şi surâzătoare. De mic copil adorase povestirile de 
călătorie; îi plăceau aventurile depărtate, avea curajul şi 
firea răbdătoare a tânărului isteţ, şi se întorcea încântat din 
plimbările lui nesfârşite, cu picioarele pline de băşici, fără 
să se plângă. Afară de asta, era un om excepţional de 
ordonat şi păstrător, rânduindu-şi şi clasându-şi micul lui 
avut în sertar şi dispreţuind capriciile surorilor sale. Mai 
târziu, când se făcu mare, deveni visător, ca şi cum ar fi 
căutat în zadar în jurul lui cum să-şi folosească energia în 
îndoita lui sete de a descoperi o ţară nouă şi de a-şi 
organiza acolo, vitejeşte, viaţa. Fiind unul dintre ultimii 
născuţi ai unei familii numeroase, nu mai găsea aici destul 
spaţiu liber în care amploarea şi puterea voinţei lui să se 
poată desfăşura. Înainte de a-i veni şi lui rândul, fraţii şi 
surorile luaseră toate pământurile din împrejurimi, astfel că 
el se sufoca, ameninţat de foamete, în căutarea întinsei 
câmpii visate pe care avea s-o cultive şi unde avea să-şi 
câştige pâinea. Nici pământ, - nici mijloace de hrană nu mai 
erau aici pentru el, iar Nicolas nu ştiu la început unde să se 
ducă, bâjbâi, şovăi luni întregi. Râsul lui sonor continua să 
înveselească toată casa; nu-i obosea nici pe tatăl, nici pe 
mama sa cu grijile vieţii lui, deoarece se ştia în stare să şi-o 
îndrume singur. 

La fermă nu mai era niciun colţ de pământ pentru 
Nicolas, de vreme ce Gervais şi Claire stăpâneau tot 
domeniul. La uzină Denis conducea treburile ca un 
muncitor cinstit; era de-ajuns un Froment acolo, şi nimic 
nu-l îndreptăţea pe fratele mai mic să pretindă o 
împărţeală. La moară Gregoire abia se instala, într-un regat 
încă atât de mic încât nu putea să cedeze nimic din el. Mai 
rămânea Ambroise, a cărui ofertă binevoitoare de a lucra la 
el timp de câteva luni, cu titlu de încercare, o primi numai 
ca să se pună la curent cu marele comerţ. Averea lui 
Ambroise creştea în chip uimitor de când murise bătrânul 


unchi Du Hordel, care-i lăsase lui casa de comerţ; noul 
stăpân contracta în fiecare an tot mai multe afaceri 
comerciale cu toate ţările de pe glob. Prin îndrăzneala şi 
priceperea lui, prin largile lui vederi cu caracter 
internaţional, înlăturând orice frontieră, se îmbogăţea din 
tot ce putea aduna prin lume. Şi dacă Nicolas se sufoca din 
nou în vastele magazine ale lui Ambroise, în care se 
îngrămădeau bogăţiile ținuturilor depărtate, cucerite sub 
mereu alte ceruri, auzi până la urmă glasul chemării lui: o 
voce neaşteptată îl chema acolo, departe, în necunoscutul 
pământurilor nemărginite, sterpe încă, spre a le popula, 
spre a le desţeleni şi a le însămânţa pentru recolte viitoare. 

Timp de două luni, Nicolas nu vorbi nimic despre 
hotărârea pe care o luase. Era un om discret, ca toţi marii 
oameni energici, care chibzuiesc înainte de-a trece la fapte. 
Trebuia să plece, n-avea încotro, pentru că în leagănul natal 
nu mai era nici loc, nici soare pentru el; dar să plece singur 
nu însemna oare să plece răzleţ, şi fără urmaşi, la munca 
eroică de a popula şi a desţeleni un pământ nou? Cunoştea 
la Janville o tânără fată de nouăsprezece ani, Lisbeth 
Moreau, înaltă, robustă, care-l cucerise cu deplina-i 
sănătate, cu seriozitatea şi hărnicia ei. Lacomă de spaţii 
largi, acolo, în depărtare, ca şi el, se înăbuşea în colţul 
strâmt în care o încătuşase destinul. 

Orfană, rămasă în grija unei mătuşi, mică negustoriţă de 
ţară, se închisese până acum în prăvălia întunecoasă, din 
dragoste pentru mătuşa ei. Aceasta murise însă de curând, 
lăsându-i zece mii de franci. Şi visul ei era să vândă, să 
plece, să trăiască, în sfârşit. Nicolas şi Lisbeth se înţeleseră 
într-o seară de octombrie, când şi-au spus unul altuia ceea 
ce nu mai spuseseră până atunci nimănui, îşi dădură 
hotărâți mâna, legându-se pe viaţă pentru greaua cucerire 
a unei lumi. noi şi pentru crearea unei noi familii, undeva, 
într-un colţ de lume, în ţinuturi îndepărtate, pe care nu le 
cunoşteau... lar logodna lor fu fermecătoare, plină de curaj 
şi de încredere. 


Şi numai când totul fu pus la punct, Nicolas le vorbi 
părinţilor despre planurile sale, anunţându-şi plecarea. Se 
lăsa seara, o seară de toamnă, încă plăcută, străbătută de 
primul fior al iernii. O nespusă durere îi cuprinse pe 
Mathieu şi pe Marianne de îndată ce aflară. De data asta nu 
era numai puiul care zboară din cuibul familiei să şi-l 
clădească pe al său propriu în vreun copac din pădurea 
comună; era zborul peste mări şi ţări pentru totdeauna, 
smulgerea fără vreo speranţă de întoarcere. Pe ceilalţi copii 
aveau să-i mai vadă, pe când acesta îşi lua rămas bun 
pentru totdeauna. Consimţământul avea să fie partea lor de 
crudă jertfă, supremul lor dar făcut vieţii, birul pe care 
viaţa îl impunea dragostei şi sângelui lor. Vieţii 
triumfătoare, mereu cuceritoare, îi trebuia această fâşie din 
carnea lor, acest prisos al familiei prea numeroase care se 
revărsa, se întindea, coloniza lumea. Şi ce puteau 
răspunde? Cum să refuze? Fiul care nu putea să-şi facă un 
rost aici se îndepărta - nimic mai firesc şi mai înţelept. 
Dincolo de hotarele patriei sunt vastele continente 
nelocuite încă, iar sămânță purtată de vânturile cerului nu 
cunoaşte fruntarii. Dincolo de neam e omenirea, întinderea 
nesfârşită, poporul unic şi fratern al timpurilor împlinite, 
când întreg pământul nu va mai fi decât un oraş al 
adevărului şi al dreptăţii. Apoi, în afară de acest mare vis al 
poeţilor, aceşti clarvăzători, vis pe care îl împărtăşea şi el, 
Nicolas îşi expunea bucuros şi argumentele lui, ca un băiat 
practic şi entuziast ce era. Nu voia să fie un parazit, ci pleca 
să. cucerească alt pământ, unde va face să crească pâinea 
lui, pentru că patria, prea neîncăpătoare, nu mai avea 
ogoare şi pentru el. De altminteri, această patrie o ducea eu 
el vie, această patrie voia el s-o facă să crească acolo, 
departe, sporindu-i fără limite bogăţia şi puterea... Antica 
Africă misterioasă, descoperită astăzi, străbătută de la un 
capăt la altul, îl atrăgea. Avea să se ducă mai întâi în 
Senegal, apoi să înainteze, fără îndoială, până în Sudan, 
chiar în inima pământurilor virgine, unde visa o Franţă 


nouă, acel imens imperiu colonial, care va întineri națiunea 
îmbătrânită, dăruindu-i partea lui de pământ. Acolo râvnea 
el, prin vaste desţeleniri, să-şi întemeieze regatul, să 
creeze, împreună cu Lisbeth, o altă dinastie Froment, un 
Chantebled înzecit, sub soarele fierbinte, un nou pământ 
colonizat cu micul popor al copiilor săi. şi vorbea despre 
toate acestea cu atât curaj şi atâta bucurie încât Mathieu şi 
Marianne zâmbiră în cele din urmă printre lacrimi, deşi 
simțeau că li se rupe inima. 

— Du-te, copilul meu, nu te putem opri. Du-te unde te 
cheamă viaţa, unde, trăind, vei afla cea mai deplină 
sănătate, fericire şi putere. Tot ce va creşte din tine, acolo, 
va însemna încă un spor de sănătate, de bucurie şi forţă 
care vor fi răsărit din noi şi de care ne vom simţi mândri... 
Ai dreptate, nu trebuie să plângem, plecarea ta trebuie să 
fie o sărbătoare, pentru că familia nu se desparte, ea se 
întinde, cotropeşte şi cucereşte lumea. 

Totuşi, după nunta lui Nicolas şi a Lisbethei, în ziua 
despărțirii, la Chantebled fu o clipă de puternică emoție. 
Familia se adunase la un ultim ospăț, şi, când sosi clipa ca 
tinerii căsătoriţi, dornici de aventuri, să se rupă de bătrâna 
țarină maternă, toţi izbucniră în hohote de plâns, deşi îşi 
făgăduiseră să fie curajoşi. Plecară fără prea multe bagaje, 
dar plini de speranţe, nevoind să ia cu ei, în afară de cele 
zece mii de franci, zestrea fetei, decât încă zece mii de 
franci, cu care să se poată descurca la început. Fie ca 
munca şi curajul să fie cei mai vajnici factori ai cuceririi. 

Dar mai ales Benjamin, ultimul născut, rămase tulburat 
de această despărţire. Nici nu împlinise doisprezece ani; 
era un copil delicat şi frumos, pe care părinţii îl răsfăţau 
mult, crezându-l cam slăbuţ. Erau foarte hotărâți să-l ţină 
pe lângă ei, căci tare plăpând li se părea, cu ochii lui 
melancolici şi limpezi, cu părul lui frumos şi buclat. Creştea 
aşa, fără nicio vlagă, visător şi adorat, lenevind în fustele 
mamei sale, ca o fermecătoare răsplată pentru această 
familie atât de puternică şi muncitoare. 


— Stai să te mai sărut o dată, dragă Nicolas... Când te 
întorci? 

— Niciodată, micuțul meu Benjamin. 

Copilul se înfioră. 

— Niciodată, niciodată... Oh! e prea mult! Întoarce-te, 
întoarce-te într-o zi, să te mai sărut o dată. 

— Niciodată, repetă Nicolas, pălind el însuşi. Niciodată, 
niciodată. 

Şi îl ridicase în braţe pe micuţ, ale cărui lacrimi curgeau 
acum şiroaie. lar clipa asta fu pentru toţi marea durere, 
clipa cumplită a loviturii de secure, a despărțirii pentru 
totdeauna. 

— Rămas bun, frăţioare!... Rămâneţi cu bine, voi toţi! 

Şi în timp ce Mathieu îi ura cuceritorului pentru ultima 
oară izbândă, Benjamin se ascunse, înecat în lacrimi, în 
fustele Mariannei. Ea îl strânse într-o îmbrăţişare pătimaşă, 
cuprinsă parcă de teama că ar putea să plece şi el într-o zi. 
Nu le mai rămânea decât el în cuibul familiei. 


III 


La uzină, în clădirea luxoasă de pe chei, unde domnise 
ca stăpână absolută, Constance îşi aştepta soarta, de 
doisprezece ani, neclintită şi îndărătnică, în mijlocul 
constantei prăbuşiri a vieţii şi speranţelor ei. 

În timpul acestor doisprezece ani, Beauchâne, într-o 
fatală decădere, continua să se rostogolească pe-acelaşi 
drum al desfrâului. Se rostogolise pe ultimele trepte ale 
abjecţiei. Pornit de la simpla escapadă a bărbatului 
ştrengar alungat din alcovul conjugal, târât în aventurile 
străzii, prin frauda conjugală consimţită reciproc, ajunsese, 
datorită obişnuitelor şi vulgarelor sale pofte nesăţioase, să 


nu mai dea pe acasă, să doarmă la prostituatele pe care le 
culegea de pe stradă. Acum, în urmă, se înhăitase cu două 
femei, o mătuşă şi o nepoată, cum spuneau ele; trăia cu 
amândouă şi se istovea în braţele amândurora, nepotolit 
încă la şaizeci şi cinci de ani, jalnică zdreanţă omenească 
pândită de-o moarte ruşinoasă, într-un ultim spasm. Şi ca să 
devină o astfel de ruină dezgustătoare, abia îi ajunsese 
marea lui avere, căci, pe măsură ce îmbătrânea, arunca 
banii pe fereastră, sume enorme irosite în aventuri 
deochiate şi scandaloase, pe care se străduia să le ascundă 
cu orice preţ. Acum sărăcise şi nu mai primea decât o foarte 
mică parte din beneficiile mereu crescânde ale uzinei, în 
continuă prosperitate. 

În asta consta dezastrul care o făcea pe Constance să 
sufere, în orgoliul ei de nelecuit. De când îşi pierduse fiul, 
Beauchene scăpase şi mai mult hăţurile, pradă egoismului 
şi plăcerilor sale, dezinteresându-se de casă pentru a 
alerga după târfe. La ce bun să mai apere această uzină, de 
vreme ce nu mai exista urmaşul care s-o moştenească, mai 
prosperă, mai bogată? lată de ce predase această 
întreprindere, bucată cu bucată, în mâinile lui Denis, 
asociatul său, pe care-l lăsa încetul cu încetul să devină 
unicul stăpân. La venirea lui, conform contractului încheiat, 
Denis nu deținuse decât o şesime din titlurile proprietăţii, 
iar Beauchene îşi rezervase dreptul să răscumpere această 
şesime într-un termen dat. Dar, departe de a fi în măsură s- 
o răscumpere la termenul fixat, se văzuse nevoit să cedeze 
tânărului său asociat o a doua şesime, ca să poată achita 
unele datorii inavuabile. Şi de atunci devenise o obişnuinţă: 
din doi în doi ani îi ceda câte-o nouă parte; partea a treia se 
dusese după cea de-a doua, pe urmă venise rândul celei de- 
a patra, de-a cincea, aşa că, acum, în urma unei ultime 
învoieli, nu mai păstrase nici măcar o parte întreagă, ci 
doar o rămăşiţă din partea a şasea, în valoare de circa o 
sută de mii de franci. Dar şi asta nu era decât o simplă 
ficţiune, căci Denis nu-i recunoscuse această sumă decât ca 


să aibă un pretext spre a-i servi o rentă, din care, de altfel, 
jumătate i-o servea în fiecare lună Constancei. 

Constance cunoştea foarte bine situaţia. Ştia că uzina, de 
fapt, va fi a nesuferitei odrasle a lui Froment, în ziua când 
va pofti să se descotorosească de fostul stăpân, care nici nu 
mai călca prin ateliere. Mai era însă o clauză în contract 
care prevedea ca, atâta vreme cât contractul e în vigoare, 
Beauchene să aibă posibilitatea de a răscumpăra, dintr- 
odată, toate părţile. Oare această speranţă nebună, oare 
credinţa într-un miracol, într-un salvator picat din cer, o 
ţinea astfel, neclintită şi îndărătnică, în aşteptarea 
viitorului? Cei doisprezece ani de aşteptare zadarnică, de 
decăderi treptate, nu păreau să-i fi zdruncinat întru nimic 
încrederea că, în ciuda tuturor celor petrecute, tot ea va 
triumfa într-o zi. La Chantebled, în faţa izbânzii lui Mathieu 
şi a Mariannei, ce-i drept, vărsase lacrimi; dar după aceea 
îşi recăpătase stăpânirea de sine, iar de atunci trăia cu 
speranţa că va veni o clipă care va da dreptate, în sfârşit, 
nefecundităţii ei. N-ar fi putut spune precis ce doreşte; se 
înverşuna numai să nu moară mai înainte ca nenorocirea să 
fi lovit acea familie atât de numeroasă, pentru a o consola 
de durerea pricinuită de moartea fiului ei, făcând-o să uite 
viaţa plină de noroi a soţului şi toată grozăvia pe care o 
dezlănţuise şi din cauza căreia îşi simţea acum sfârşitul. Cu 
toate că inima îi sângera, vanitatea ei de burgheză onestă o 
îndârjea în furia revoltei, nevoind să admită că s-a înşelat. 
lar acum, în clădirea luxoasă, prea mare pentru ea azi, 
când o ocupa de una singură, aştepta acea răzbunare a 
destinului. Trebuise să-şi restrângă existenţa acolo, să nu 
mai locuiască decât în camerele de la primul etaj, închisă 
zile întregi împreună cu o bătrână servitoare, singura slugă 
rămasă în slujba ei. Îmbrăcată în negru, ca într-un veşnic 
doliu după Maurice, mereu dreaptă, împietrită dar semeaţă 
în tăcerea sa, nu se tânguia niciodată, deşi, parcă bolnavă 
într-o mocnită exasperare, cu inima sfâşiată, se sufoca 
uneori, cuprinsă de crize teribile, pe care le ascundea. 


Bătrâna servitoare, îngăduindu-şi într-o zi să-l aducă în 
grabă pe doctorul Boutan, era cât pe-aci să fie dată afară; 
iar Constance nici nu-i răspunse medicului, refuzând să se 
îngrijească, încredinţată că va dăinui cât şi speranţele ei. 
Dar ce spaimă când se sufoca brusc, singură în toată casa, 
fără fiul ei, fără soţul ei, nechemând pe nimeni, ştiind că 
nimeni n-are să vină! lar după ce-i trecea criza, cu câtă 
sălbatică îndârjire îşi revenea, spunându-şi că numai 
prezenţa ei îl va împiedica pe Denis să fie stăpân aici, să 
domnească după bunul plac, că în niciun caz nu va pune 
mâna şi pe casa ei, nu se va instala aici ca învingător mai- 
nainte ca ea să moară, sub ultima prăbuşire a tavanelor! 
Constance nu-şi mai trăia viaţa asta de schivnică, 
stăpânită de ideea ei fixă, decât pentru a supraveghea 
uzina, pentru a şti, zi de zi, ce se petrece acolo. Vrednicul 
Morange, din care îşi făcuse un confident, o informa, fără 
vreo intenţie rea, aproape în fiecare seară, când venea să 
stea o clipă de vorbă cu ea, după terminarea slujbei. Aflase 
totul din gura lui: cum fuseseră vândute toate părţile, cum 
Denis devenise încetul cu încetul proprietarul întregii uzine, 
şi cum Beauchene şi ea însăşi trăiau, de acum înainte, 
numai din dărnicia noului stăpân. Şi îşi organizase spionajul 
în aşa măsură încât se servea de bătrânul contabil, fără ca 
el să-şi dea seama, ca să cunoască viaţa intimă a lui Denis, a 
soţiei sale, Marthe, a copiilor, Lucien, Paul şi Hortense, tot 
ce se făcea, tot ce se spunea în modestul pavilion, unde 
tânără pereche, în ciuda averii dobândite, continua să 
trăiască fără să-şi manifeste nicio ambiţie şi nicio grabă de 
a locui în marea şi frumoasa casă de alături. Parcă nici nu-şi 
dădeau seama de înghesuiala în care trăiau, în pavilionul 
prea mic, în timp ce ea singură ocupa tot palatul acela vast, 
atât de trist prin doliul ei, în care parcă se pierdea. Şi turba 
din cauza politeţei lor, din cauza calmului cu care-i aşteptau 
sfârşitul, deoarece suferise această înfrângere supremă de- 
a nu izbuti să-i hotărască să se supere pe ea, obligată să le 


fie recunoscătoare că-i fac o viaţă fericită şi să le sărute 
copiii când îi aduceau flori. 

Astfel treceau lunile, anii, iar Morange, aproape în 
fiecare seară, când se ducea pentru câteva minute la 
Constance, o găsea în acelaşi salonaş tăcut, îmbrăcată cu 
aceeaşi rochie neagră, încremenită în aceeaşi atitudine de 
aşteptare dârză. Dar, deşi nicio revanşă a destinului nu se 
arăta, iar peste ceilalţi nu se abătea nicio nenorocire, cu 
atâta răbdare aşteptată, Constance nu părea totuşi să se 
îndoiască pentru nimic în lume de victoria ei. În zadar o 
copleşiseră din ce în ce mai mult necazurile; se ridica tot 
mai semeaţă, sfida soarta, neclintită în credinţa că viitorul îi 
va da în cele din urmă dreptate, neobosită în aşteptarea 
unei minuni. 

Şi aşa, în fiecare zi, timp de doisprezece ani, când 
Morange venea seara, începutul convorbirii era mereu 
acelaşi: 

— Nimic nou de ieri, scumpă doamnă? 

— Nu, dragă prietene, nimic. 

— În sfârşit, când eşti sănătos, acesta e lucrul principal. 
Atunci poţi aştepta zile mai bune. 

— Oh! nimeni nu e sănătos, şi totuşi aşteaptă! 

Şi iată că într-o seară, după doisprezece ani, când 
Morange intră în salonaşul încremenit în veşnica lui tăcere, 
simţi că acolo s-a schimbat ceva şi că totul parcă freamătă 
de voie bună. 

— Nimic nou de ieri, scumpă doamnă? 

— Ba da, dragă prietene, e ceva nou. 

— O veste bună, sper, un eveniment fericit pe care îl 
aşteptaţi? 

— Un eveniment pe care îl aşteptam, da! Ceea ce aştepţi 
cu răbdare se întâmplă totdeauna. 

El o privea uimit, îngrijorat aproape, văzând-o atât de 
schimbată, cu ochi strălucitori, cu gesturi vii. După atâtea 
zile, în care păruse încremenită în durerea ei, ce dorinţă, în 
sfârşit împlinită, o trezise iar la viaţă în asemenea măsură? 


Constance zâmbea, respira adânc, uşurată de enorma 
povară care o strivise şi o făcuse să se închidă în ea atâta 
vreme. Şi când o întrebă care e cauza acestei mari bucurii, 
îi spuse: 

— Dragă prietene, nu vreau încă să-ţi răspund. Poate că 
n-am dreptate să mă bucur, pentru că totul e încă 
nelămurit, ca suspendat în aer. Azi-dimineaţă cineva mi-a 
pomenit despre anumite întâmplări şi trebuie să mă 
conving de unele lucruri, mai ales trebuie să mă gândesc 
bine... Pe urmă, mă voi destăinui dumitale, căci, ştii bine, 
dumitale nu-ţi ascund nimic, fără să mai adaug că, de data 
asta, voi avea, fireşte, nevoie de ajutorul dumitale. Aşteaptă 
liniştit, vei veni într-o seară să cinăm împreună, vom avea ia 
dispoziţie o seară întreagă să stăm de vorbă nestingheriţi... 
O, Doamne! dacă ar fi adevărat, dacă s-ar înfăptui, în 
sfârşit, minunea! 

Trecură aproape trei săptămâni, fără ca lui Morange să i 
se facă vreo destăinuire. O vedea foarte preocupată, foarte 
agitată, dar nu o întreba, ci îşi trăia şi el viaţa singuratică, 
foarte retrasă, ca un automat, viaţa lui aşa cum o ştim, cu 
alte cuvinte. Împlinise şaizeci şi nouă de ani, se împlineau 
treizeci de ani de când îi murise soţia, Valerie, şi peste 
douăzeci de când fiică-sa, Reine, se dusese după ea; şi încă 
mai trăia metodic, deosebit de scrupulos în munca de la 
birou, în ciuda prăbuşirii întregii lui existente. Niciun alt om 
nu suferise atât de mult, nu trecuse prin asemenea drame, 
nu fusese chinuit de atâtea remuşcări; dar continua să se 
ducă şi să se întoarcă, cu acelaşi pas mărunt şi corect, 
dăinuind la nesfârşit, în mediocritatea lui, ca un lucru uitat 
sau pierdut, pe care numai durerea îl conserva. Trebuie să 
se fi produs totuşi înlăuntrul psihicului său grele vătămări. 
Cădea pradă celor mai ciudate manii. Încăpăţânându-se să 
stea tot în apartamentul acela prea mare în care locuise 
împreună cu soţia şi fiica sa, şi pe care îl ocupa acum 
singur, îşi concediase în cele din urmă servitoarea şi se 
ducea personal după târguieli, gătea şi se servea singur. 


Nimeni nu mai intrase la el de zece ani. Lumea îl bănuia de- 
o atât de dezgustătoare nepăsare încât proprietarul îi 
adusese într-o doară vorba de unele reparaţii în casă, fără 
să izbutească însă să-i treacă pragul. De altminteri, deşi 
rămăsese tot atât de meticulos în ceea ce privea curăţenia 
hainelor, bătrânul contabil, alb ca zăpada acum, cu barba 
lui lungă, purta o jalnică redingotă, pe care trebuia să şi-o 
cârpească în fiecare seară. Mania lui, care consta dintr-o 
sordidă avariţie, ajunsese atât de departe încât nu-şi 
îngăduia nici cea mai mică cheltuială, în afară de-o pâine 
mare, pe care şi-o cumpăra la patru zile odată, mâncând-o 
uscată, ca să consume cât mai puţin. Era un lucru care 
intriga pe toată lumea, şi nu trecea săptămână în care 
portăreasa să nu-şi pună întrebarea: un domn atât de bine 
situat, care primeşte un salariu de opt mii de franci pe an şi 
nu cheltuieşte niciodată un gologan, ce face oare cu banii? | 
se calcula până şi suma pe care trebuie s-o fi ascuns în cine 
ştie ce colţ, sute de mii de franci, poate. Ba dovedi o 
sminteală şi mai gravă: de două ori fu scăpat de la moarte 
sigură. Într-o zi, în timp ce Denis trecea pe podul din 
Grenelle, îl zări aplecat peste parapet, privind cum curge 
apa, gata să cadă în ea, dacă nu-l apuca de haină. El se 
porni să râdă, cu figura lui blândă, vorbind de-o ameţeală. 
Apoi într-altă zi, la uzină, Victor Moineaud îi îndepărtă de 
lângă o maşină în mişcare tocmai în clipa când, hipnotizat 
parcă, era gata să fie înhăţat de colții sfâşietori ai unei roţi 
dinţate. Zâmbi din nou, recunoscând că greşise trecând 
prea aproape de roţi. Drept care era supravegheat, ştiindu- 
se că avea adesea astfel de amnezii. Dacă Denis îl menținea 
ca şef al contabilităţii, era, în primul rând, din recunoştinţă 
pentru serviciile aduse de atâta vreme; mai era însă şi 
faptul bizar că niciodată nu-şi făcuse mai bine datoria ca 
acum; se arăta extrem de scrupulos în a descoperi până şi 
ultimele centime ce nu ieşeau la socoteală. Şi era de-o 
luciditate desăvârşită în cele mai dificile socoteli. Cu 
atitudinea lui calmă, cu figura odihnită, ca şi cum nicio 


furtună nu s-ar fi abătut peste inima lui, îşi continua în mod 
mecanic strâmta lui viaţă de maniac discret, nebun de 
legat, poate, fără ca cineva să ştie. 

Totuşi, de câţiva ani. se petrecuse în viaţa lui Morange un 
mare eveniment. Deşi era confidentul doamnei Constance, 
deşi îl făcuse unealta ei prin tirania voinţei sale, prinsese o 
dragoste din ce în ce mai mare pentru Hortense, fetiţa lui 
Denis, Pe măsură ce-o vedea crescând, i se părea că o 
regăseşte în ea pe Reine, fata lui, pe care atât de mult o 
plânsese. Hortense împlinise nouă ani şi, de câte ori o 
întâlnea, simţea o adâncă emoție, un fel de adoraţie cu atât 
mai impresionantă cu cât acest lucru era numai o simplă şi 
sfântă iluzie, născută, de regretele lui, pentru că cele două 
copile nu se asemănau deloc: una fusese foarte brună, 
cealaltă era blondă. Cu toată groaznica lui zgârcenie, o 
încărca pe Hortense cu daruri, cu păpuşi, cu bomboane, ori 
de câte ori avea prilejul. Şi dragostea asta îl absorbea într- 
atât încât Constance intră la bănuieli. Ea îi dădu să 
înţeleagă: cine nu e cu totul de partea ei e împotriva ei. El 
păru că se supune; pândea însă copilul ca să-l sărute într- 
ascuns, iubindu-l şi mai mult, cu o pasiune îndârjită. Şi în 
relaţiile lui aproape zilnice cu Constance, în fidelitatea sa 
aparentă faţă de fosta stăpână a uzinei, nu se mai supunea 
voinţei puternice cu care ea îl încovoiase întotdeauna decât 
datorită sărmanei lui făpturi terorizate. Intre ei exista un 
vechi pact, o monstruoasă faptă, ştiută numai de ei doi, 
acea complicitate despre care nu vorbeau niciodată, dar 
care îi lega strâns unul de altul. El, slab şi sentimental, 
rămăsese parcă înfrânt, îmblânzit ca un animal fricos. După 
acea cumplită zi mai aflase, de altfel, şi alte lucruri; nicio 
taină a casei nu-i rămăsese necunoscută. De atâţia ani trăia 
acolo, de atâtea ori trecuse pe-acolo, cu pasul lui discret de 
om maniac, auzind, văzând, observând! Şi nebunul acesta 
care ştia şi tăcea, stingher în cadrul acestei drame 
întunecoase, ajunsese totuşi la o revoltă înăbuşită de când 
trebuia să se ascundă ca s-o sărute pe mica lui prietenă 


Hortense, cu inima zbuciumată, gata să se înfurie până la 
urmă dacă cineva s-ar atinge de pasiunea lui. 

Într-o seară, aşa deodată, Constance îl opri la cină. El 
bănui că sosise ora destăinuirii promise, văzând-o 
fremătând, prea dârză pentru corpul ei micuţ, ca o 
războinică sigură de-aci înainte de izbândă. Totuşi, la masă, 
ea nu atinse deloc subiectul grav, deşi servitoarea îi lăsase 
singuri, după ce servise repede frugala cină. Constance 
vorbi despre uzină, ajunse la Denis şi la soţia lui, Marthe, pe 
care o critică; făcu chiar greşeala să spună că o găseşte pe 
Hortense prost crescută, urâtă şi lipsită de graţie. 
Contabilul o asculta ca un laş, neîndrăznind să protesteze, 
deşi întreaga lui fiinţă era indignată. 

— Se va vedea, când toţi vor fi puşi la locul lor, mai spuse 
ea drept încheiere. 

Constance aşteptă să se întoarcă în salonaş şi nu vorbi 
decât după ce uşile fură închise, şezând lângă şemineu, în 
tăcerea grea a acelei seri de iarnă. 

— Dragă prietene, aşa cum ţi-am mai spus, voi avea 
nevoie de dumneata... Trebuie să mă ajuţi să fie primit în 
uzină un tânăr de care mă interesez. Îl vei lua chiar în 
biroul dumitale, dacă doreşti să-mi faci plăcerea. 

Stând de cealaltă parte a şemineului, în faţa ei, Morange 
o privi mirat. 

— Dar nu sunt eu stăpân acolo, adresaţi-vă patronului, el 
va face, desigur, tot ce veţi dori. 

— Nu, nu vreau să-i datorez nimic lui Denis... Şi apoi, nici 
nu intră în planurile mele. Dumneata îl vei recomanda pe 
tânărul meu, dumneata îl vei lua ca ajutor, îl vei instala în 
slujbă, îl vei instrui... Haida de, ai doar puterea să impui un 
funcţionar. De altminteri, aşa vreau eu. 

Vorbea ea o stăpână şi el îşi plecă spinarea, fiindcă 
întotdeauna se supusese, mai întâi soţiei, apoi fiicei sale, iar 
acum acestei bătrâne regine detronate, care-l teroriza, în 
ciuda înăbuşitei lui revolte ce încetul cu încetul creştea în el 
de câtva timp. Şi îndrăzni s-o întrebe: 


— Fără-ndoială că-l pot lua la uzină... Dar despre ce tânăr 
e vorba? 

Nu-i răspunse imediat. Se aplecă către jeraticul din 
şemineu, ca şi cum ar fi vrut să ridice o buturugă, voind în 
realitate să câştige timp, ca să se mai gândească. La ce bun 
să-i povestească totul dintr-odată? Va fi desigur silită într-o 
zi să-i spună totul, dacă voia să-l prindă pe deplin în plasa 
ei. Nu era însă nicio grabă, şi se crezu foarte iscusită 
mărginindu-se să pregătească terenul. 

— E un tânăr a cărui soartă m-a impresionat, fiind vorba 
de unele amintiri... Îţi aduci poate aminte de o fată care a 
lucrat aici, e mult de atunci, cel puţin treizeci de ani, Norine 
Moineaud, una dintre fetele lui moş Moineaud? 

Morange ridică capul cu vioiciune, privind-o cu ochi mari, 
sub brusca străfulgerare care-i întunecase memoria. 

Chiar înainte de a-şi cântări vorbele, spuse totul, într-un 
strigăt de uimire: 

—  Alexandre-Honore, băiatul Norinei, copilul de ia 
Rougemoni! 

Înmărmurită, scăpă cleştele din mână şi îi căută privirea, 
pătrunzându-l până în fundul sufletului. 

— A! ştii aşadar... Ce ştii însă? Trebuie să-mi spui şi să 
nu-mi ascunzi nimic; vorbeşte, vreau să ştiu! 

Ce ştia, Doamne? ştia totul. Şi vorbi încet, îndelung, ca 
din adâncul unui vis. Văzuse tot, aflase tot, sarcina Norinei, 
banii daţi de Beauchene ca să poată naşte la casa Bourdieu, 
copilul dus apoi la „Copiii-Găsiţi”, dat doicii la Rougemont, 
de unde, mai târziu, fugise, furând trei sute de franci. Şi 
mai ştia că tânărul derbedeu, bătând ulițele Parisului, 
dusese cea mai mârşavă existenţă. 

— Dar cine ţi-a spus toate astea? De unde le ştii? strigă 
ea furioasă, cuprinsă de nelinişte. 

El schiţă numai un gest larg şi vag, în aer, arătând parcă 
în jurul său, casa întreagă. Le ştia, erau lucruri bine 
cunoscute, care îi fuseseră şi lui spuse, pe care le bănuise. 


Nici nu-şi aducea bine aminte de unde le putuse afla. Le 
ştia. 

— Înţelegeţi că atunci când eşti într-un loc mai bine de 
treizeci de ani, unele lucruri îţi ajung la urechi până la 
urmă... Ştiu totul, ştiu totul. 

Ea tresări, se lăsă o tăcere adâncă. El, cu privirile 
coborâte pe jeraticul sobei, se cufundase din nou în 
durerosul trecut, pe care-l ascundea în adâncul său, cu 
acea discreţie a contabilului meticulos ce era. Ea, 
reflectând, socotea că situaţia era de preferat aşa, limpede, 
imediată. Deoarece era informat despre aceste lucruri, n- 
avea decât să se slujească de el ca de-un instrument docil, 
cu toată voinţa şi tot curajul ei. 

—  Alexandre-Honore, copilul de la Rougemont, da! 
băiatul ăsta, pe care l-am regăsit în sfârşit... Cunoşti şi 
demersurile pe care le-am făcut acum doisprezece ani, într- 
atât de disperată că nu ştiam unde să-l găsesc, încât îl 
credeam mort? 

El dădu din cap, încuviinţând cu un semn, şi ea continuă, 
povestind cum renunţase de mult la vechile-i planuri, când 
deodată destinul se împlinise: 

—  Închipuie-ţi, o întâmplare neaşteptată... Era în 
dimineaţa zilei în care m-ai găsit atât de tulburată. 
Cumnata mea Serafine, care nu vine la mine nici de patru 
ori pe an, sosise aici pe la ora zece, spre marea mea mirare. 
A devenit foarte ciudată, după cum ştii, şi nici n-am ascultat 
la început povestea pe care mi-o spunea: un tânăr pe care i- 
| recomandase o doamnă, un biet tânăr nenorocit, stricat de 
mediul rău unde trăia şi care trebuia salvat venindu-i-se în 
ajutor. Apoi, ce surpriză! dragă prietene, când mi-a vorbit 
limpede, destăinuindu-mi ce descoperise, din întâmplare... 
Îți spun că destinul se trezeşte şi loveşte! 

Într-adevăr, povestea era stranie. De mulţi ani, Serafine 
atingea culmea destrăbălării, în disperarea de-a se vedea 
veştejită, într-o îmbătrânire timpurie, consecinţa acelei 
operaţii stupide de la care aşteptase minunea unei 


redeşteptări a plăcerilor libere şi nepedepsite. Mereu în 
căutarea senzaţiilor pierdute, începuse să alerge, din nou, 
după tot felul de monstruozităţi, căutând şi scufundându-se 
în cele mai josnice mocirle. Se puneau pe seama ei cele mai 
extraordinare aventuri. Astfel, printr-o persoană miloasă, 
avusese ciudata idee de a fi primită ca membră a unei 
instituţii de binefacere care se ocupa cu ajutorarea şi 
moralizarea tinerilor deţinuţi la ieşirea lor din închisoare. Îi 
adusese chiar pe câţiva la ea, în misteriosul apartament de 
la parter din strada Marignan, găzduindu-i, culcându-i, 
trăind cu ei într-o promiscuitate de femeie dementă, cu 
uşile şi ferestrele închise. Şi se întâmplase ca, într-o seară, 
un tânăr prieten să i-l aducă pe Alexandre, un vlăjgan de 
treizeci şi doi de ani, eliberat în ajun, după şase ani de 
puşcărie ispăşiţi într-o închisoare centrală. Timp de-o lună 
trăise ca un prinţ la ea; apoi, într-o dimineaţă, 
destăinuindu-se, îi povesti adevărata lui viaţă, îi vorbi 
despre Rougemont, despre mama sa Norine, se plânse de 
zadarnica lui străduinţă de a-şi regăsi tatăl, un om putred 
de bogat; şi ea pricepuse dintr-odată, cu senzaţia că el i-o 
pricinuise, că l-ar mai fi văzut cândva: extraordinara lui 
asemănare cu Beauchene, senzaţie ce se transforma acum 
într-o certitudine fulgerătoare. lar această aventură 
întâmplătoare, în braţele unui nepot bastard, acea 
împreunare obscură, pe care o străbătea prezenţa fatalităţii 
tragice, o amuzase vreme de-o zi, zguduind-o în sfârşit, 
scoţând-o puţin din banalitatea zilnică. Bietul băiat! nu-l 
putea ţine acolo şi nici nu-i spusese nimic despre 
descoperirea ei uimitoare, de teama vreunor neplăceri fără 
rost. Dar informată odinioară despre cercetările - 
stăruitoare întreprinse de Constance, venise să-i 
povestească întâmplarea, deja obosită, iarăşi mistuită de 
pârjolul poftelor ei nepotolite, tot atât de puţin satisfăcută 
de către acel monstru, ca şi de trecătorul de pe stradă. 

— El nu ştie aşadar încă nimic, îi spuse la urmă. 
Constance. Cumnata mea mi-l va trimite ca la o prietenă a 


ei care-i poate face rost de-o slujbă bună... Se pare că acum 
nu cere altceva decât să muncească. Dacă a făcut greşeli, 
nenorocitul are atâtea motive de-a fi iertat! De altfel, de 
îndată ce va fi în mâinile mele, am eu grijă de el, nu va mai 
face decât ceea ce am să vreau eu. 

Deşi Serafine trecuse sub tăcere aventura ei personală, 
Constance o cunoştea prea bine pentru a bănui prin ce 
abisuri de corupţii trecuse Alexandre până să. i-l aducă din 
braţele ei obosite, care nu mai îmbrăţişau decât golul. 
Aflase de la ea numai povestea fâurită de el, cei şase ani de 
închisoare pe care-i făcuse pentru o femeie, adevărata 
vinovată, o iubită a lui, a cărei taină refuzase cavalereşte s-o 
dea în vileag. Dar aceştia nu erau decât anii cunoscuţi din 
cei doisprezece, de când dispăruse, şi te puteai aştepta la 
orice, de la decăderea în cele mai josnice ticăloşii până la 
crimele nedezvăluite, în misterul înfricoşător al anilor 
despre care nu se ştia nimic. Închisoarea părea să fi fost 
chiar o bună odihnă pentru el; ieşise de acolo mai potolit, 
mai şlefuit, hotărât să nu-şi mai irosească viaţa de aci 
înainte. Şi, spălat, îmbrăcat, educat de către Serafine, 
devenise aproape un tânăr prezentabil. 

Morange ridică ochii miraţi de pe jeraticul din şemineu, 
în care rămăsese cu privirea aţintită. 

— În sfârşit, ce doriţi să faceţi din el? Ştie ceva, cel puţin? 
Are o scriere acceptabilă? 

— Da, are o scriere frumoasă. Fără-ndoială că nu ştie 
mare lucru. De aceea ţi-l încredinţez dumitale. Dumneata 
mi-l vei cizela, îl vei pune la curent cu toate treburile 
uzinei... într-un an, doi vreau să cunoască toată uzina, ca un 
stăpân. 

La aceste ultime cuvinte, care-l luminară, se produse în 
sufletul contabilului o bruscă trezire a bunului simţ. Omul 
socotelilor exacte, aşa cum rămăsese, năpădit de maniile 
care-i întunecau mintea, se împotrivi. 

— Dar bine, scumpă doamnă, deoarece doriţi ajutorul 
meu, spuneţi-mi tot adevărul, spuneţi-mi la ce treabă îl vom 


întrebuința pe acest băiat... Doar nu speraţi să redobândiţi 
uzina graţie lui, vreau să spun să răscumpăraţi părţile, să 
deveniți iar proprietară şi stăpână suverană. 

Şi, cu o limpezime şi o logică desăvârşită, îi demonstră 
nebunia acestui vis, înşirând cifrele, ajungând la totalul 
sumelor considerabile de care ar avea nevoie ca să-l 
despăgubească pe Denis, instalat în uzină ca în casa lui, ca 
un învingător. 

— De altfel, nici nu înţeleg bine, scumpă doamnă, pentru 
ce l-aţi angaja pe băiatul acela, şi nu pe altul... N-are niciun 
fel de drepturi civile, vă daţi seama, nu e aşa? Aici nu va 
putea fi decât un străin, şi atunci mi-ar plăcea mai curând 
un om inteligent, cinstit, la curent cu construcţiile de maşini 
din uzină. 

Constance începu din nou să răscolească cu cleştele 
cărbunii. După aceea, când ridică privirea, spuse cu un glas 
coborât şi aspru, privindu-l ţintă pe Morange: 

— Alexandre e fiul soţului meu, el e moştenitorul... Nu el 
e străinul, ci celălalt, Denis, fiul lui Froment, care ne-a furat 
averea. Îmi sfâşii inima, dragă prietene, şi tot sângele mi se 
scurge odată cu vorbele pe care mă sileşti să le rostesc. 

Era strigătul concepţiei burgheze şi conservatoare: 
moştenirea ce trebuie să treacă mai curând în mâinile 
bastardului decât ale străinului. Fără-ndoială, cum 
mărturisea singură femeia, soţia şi mama sângerau într- 
însa; dar le jertfea pe toate ca să-şi potolească ura, dorind 
să-l îndepărteze pe străin, de-ar fi să-şi lase acolo o bucată 
din carnea ei. Apoi, la drept vorbind, acest fiu al soţului nu 
era oare puţin şi al ei, pentru că era din trupul lui, era al 
bărbatului cu care zămislise şi ea un fiu, pe cel mai în 
vârstă, cel care murise? Şi, de altminteri, avea de gând să 
facă din bastard fiul ei, conducându-l, silindu-l să fie numai 
al ei, prin ea şi pentru ea. 

— Vrei să ştii la ce-l voi întrebuința în această uzină? Nici 
eu nu ştiu... Desigur că nu mâine voi găsi sutele de mii de 
franci necesare. Cifrele dumitale sunt exacte; e posibil ca 


niciodată să n-avem bani pentru răscumpărarea uzinei. Dar 
de ce să nu luptăm, să nu încercăm?... Şi apoi, admit că 
suntem învinşi; în acest caz, va fi cu atât mai rău pentru 
celălalt! căci îţi promit: dacă băiatul ăsta mă va asculta, va 
veni distrugerea, pedeapsa răzbunătoare căzută asupra 
uzinei şi care o va face să sară în aer. 

Făcând un gest spre pereţi de parcă i-ar dărâma, îşi 
exprima  îngrozitoarea speranţă. Printre planurile ei 
confuze, clădite pe ură, era desigur ultima luptă visată, 
dacă le-ar pierde pe celelalte: folosirea mizerabilului 
Alexandre ca o forţă distructivă, ale cărei urmări pustiitoare 
s-o uşureze cât de cât. Şi, pustiită, pârjolită de pasiunea 
care n-o mai satisfăcea, cuprins! de demenţa, maternității ei 
înveninate, pervertite până la crimă, ajunsese la sminteala 
aceasta în nemărginita disperare în care o aruncase 
moartea unicului ei fiu. 

Morange se înfioră, când o auzi încheind cu îndărătnicie 
şi asprime: 

— De doisprezece ani aştept o intervenţie a destinului, şi 
iat-o!... Decât să nu profit de ce mi-ar aduce şi să nu mă 
aleg cu o ultimă mulţumire, mai bine mor! 

Pieirea lui Denis era aşadar jurată, hotărâtă, dacă soarta 
ar voi-o. lar bătrânul contabil avu viziunea dezastrului, copii 
nevinovaţi loviți prin tatăl lor, toată catastrofa nedreaptă ce- 
i umplea de revoltă inima de om bun. Va putea lăsa oare să 
se săvârşească şi această nouă crimă, fără să strige ceea ce 
ştia? Probabil că cealaltă crimă, cea dintâi, monstruosul 
fapt tăinuit, asupra căruia păstrau amândoi tăcerea, îi 
apăru din nou, îi tulbură ochii, în această clipă oribilă, căci 
însăşi Constance fu cuprinsă de-un fior de teamă prevăzând 
cutremurătoarea scenă în privirea fixă cu care încerca să-l 
supună pe Morange. O clipă, astfel, ochi în ochi, retrăiră 
momentele de atunci, de lângă chepengul ucigaş, îngheţaţi 
de suflul rece al abisului. Şi de astă dată tot el fu învinsul; 
nu mai spuse nimic în sfiiciunea omului neputincios, înfrânt 
de voinţa acelei femei. 


— Carevasăzică, dragă prietene, ne-am înţeles, continuă 
ea eu blândeţe, mă bizui pe dumneata că-l vei lua pe 
Alexandre, la început ca funcţionar... Îl vei vedea aici, în 
camera asta, într-o seară la ora cinci, când se va întuneca, 
deoarece doresc să nu cunoască de la început interesul ce i- 
l port. Vrei poimâine seară? 

— Poimâine seară, scumpă doamnă, aşa cum spuneţi. 

A doua zi, Morange păru atât de tulburat încât 
portăreasa, care-l supraveghea, îşi mărturisi temerile ei 
soţului; de bună seamă că locatarul lor o să aibă o nouă 
criză, fiindcă uitase să-şi pună papucii îmblăniţi când s-a dat 
jos să-şi ia apă, având figura răvăşită şi vorbind de unul 
singur. Şi în ziua aceea se întâmplă un fapt nemaipomenit: 
după masă îşi uită de slujbă, întârziind aproape cu o oră 
plecarea la birou, o lipsă de exactitate fără precedent, pe 
care niciun om din uzină nu i-o cunoscuse până acum. Ca 
împins de-o furtună, mersese mereu înainte, până ce se 
văzuse din nou pe podul Grenelle, unde îl scăpase odată 
Denis de ispita de-a se arunca în apă. lar acolo, o putere 
necunoscută îl readusese în acelaşi loc, aplecat deasupra 
aceluiaşi parapet, în aceeaşi contemplare a apei 
mişcătoare. Din ajun, limba i se împleticea cu aceleaşi 
vorbe, pe care le bâiguia cu jumătate glas, obsedat, chinuit: 
„Va lăsa oare să se săvârşească această nouă crimă, fără să 
strige ceea ce ştia?” Erau cu siguranţă aceleaşi cuvinte de 
care nu putea să scape, care-l făcuseră să uite dimineaţă 
papucii, care-l ameţiseră şi adineauri, oprindu-l să meargă 
la uzină, ca şi când n-ar mai fi cunoscut poarta. Şi dacă 
acum se apleca asupra apei, nu era oare împins de 
inconştientul imbold de-a sfârşi odată, sperând instinctiv să- 
şi înece chinul care-l tulbura cu aceleaşi cuvinte obsedante? 
Acolo jos, în fundul apei, cuvintele vor înceta, în sfârşit; nu 
şi le va mai repeta, nu le va mai auzi cum îl silesc să ia o 
hotărâre, pentru care nu avea destulă putere. Şi chemarea 
apei era atât de îmbietoare şi atât de bine ar fi să nu mai 


lupte cu viaţa, ci să se lase aşa în voia soartei, ca un biet 
om, ca un suflet slab şi bun care a trăit prea mult! 

Morange se apleca tot mai mult, simţea chiar clipocitul 
apei cum îl învăluie, când un glas tânăr şi voios, în spatele 
lui, îl chemă. 

— La ce vă uitaţi, domnule Morange? Sunt peşti mari 
acolo? 

Era Hortense, destul de mare pentru cei zece ani ai ei, 
dulce şi fermecătoare, pe care o cameristă o ducea să se 
joace cu micile ei prietene în Auteuil. Şi când contabilul, ca 
năuc, întoarse capul, rămase câteva clipe cu mâinile 
tremurânde, cu ochii umezi de lacrimi, în faţa acestei 
apariţii, a acestui înger scump ce-l chema de atât de 
departe. 

— Cum, mata eşti, drăguţa mea! Nu, nu, nu sunt peşti 
mari aici. Cred că se ascund la fund, fiindcă apa e prea rece 
iarna. Şi, carevasăzică, te duci să faci o vizită. Cât eşti de 
frumoasă în paltonaşul acesta cu guler de blană! 

Copila începu să râdă, mulţumită că e măgulită, că e 
iubită, atât de multă adoraţie se vădea în glasul tremurat al 
bătrânului ei prieten. 

— Da, da, sunt fericită, se va juca o comedie acolo unde 
mă duc... Ah, ce bine e să fii fericită! 

Spusese vorbele acestea ca şi cum le-ar fi spus Reine a lui 
odinioară, şi el ar fi îngenuncheat să-i sărute mânuţele, ca 
unui idol. 

— Da, trebuie să fii întotdeauna fericită... Eşti prea 
frumoasă, vino să te sărut. 

— Bine, sărutaţi-mă, domnule Morange. Ştiţi, pe păpuşa 
pe care mi-aţi dat-o o cheamă Margot, şi nici nu vă puteţi 
închipui cât e de cuminte... Veniţi într-o zi s-o vedeţi. 

O sărutase, şi acum o privea depărtându-se, în lumina 
palidă a zilei de iarnă, cu inima frântă. Ar fi prea mare 
laşitatea; copila trebuia să fie fericită. Încet, plecă de pe 
pod, în timp ce aceleaşi cuvinte îi veneau mereu în minte, 
răsunau cu o limpezime hotărâtoare, cerând un răspuns: 


„Va lăsa oare să se săvârşească această nouă crimă, fără să 
strige ceea ce ştia?” Nu, nu! era cu neputinţă, va vorbi, va 
lupta. Şi, totuşi, toate acestea rămâneau încă într-o negură 
nedesluşită; cum să vorbească? cum să procedeze? Pe 
urmă, după ce veni la birou, ea o culme a ciudăţeniei, ca o 
ruptură definitivă cu obiceiurile pe care le avea de 
patruzeci de ani, începu să scrie o scrisoare lungă, în loc să 
se cufunde imediat în nesfârşitele-i socoteli. În această 
scrisoare, pe care i-o adresa lui Mathieu, îi povestea toată 
întâmplarea: reînvierea lui Alexandre, planurile urzite de 
Constance, serviciul pe care primise să i-l facă. De altfel, 
toate acestea le mărturisea cum îi veneau în vârful peniţei, 
ca o spovedanie care-i uşura inima, dar fără să fi luat vreo 
atitudine în rolul acesta de-a reînscăuna justiţia, atât de 
greu pentru umerii lui. Odată Mathieu prevenit, vor fi doi 
care să ia o hotărâre. Şi sfârşea scrisoarea rugându-l să 
vină a doua zi, dar nu înainte de ora şase, pentru că dorea 
să-l cunoască mai întâi pe Alexandre, să ştie cum se va 
petrece întrevederea şi ce va pretinde Constance de la el. 
Noaptea următoare şi a doua zi fură cumplite, de bună 
seamă. Portăreasa povesti mai târziu că locatarul de la 
etajul al patrulea îl auzise toată noaptea pe Morange 
umblând fără încetare prin cameră. Uşile se trânteau, 
mobilele erau mişcate din loc, ca pentru o mutare. 1 se 
părea chiar că a auzit strigăte, hohote de plâns, monologul 
unui nebun vorbind cu umbrele, ceremonia cutremurătoare 
a unui credincios făcând o slujbă misterioasă morţilor care-l 
obsedau. lar în cursul zilei, la uzină, dădu semne 
îngrijorătoare de deprimare, din bezna în care mintea lui se 
scufunda acum; avea privirea tulbure, frământat de lupte 
sufleteşti, care de zeci de ori, fără niciun motiv, îl făcură să 
coboare, să întârzie ca un năuc înaintea maşinilor în 
funcţiune, apoi să urce iar, la socotelile lui, cu aerul disperat 
că nu găseşte ceea ce caută. Când se întunecă, pe la ora 
patru, în ziua aceea sumbră de iarnă, cei doi funcţionari pe 
care-i avea în subordine observară că nu mai lucrează 


nimic. De atunci începu să aştepte, eu ochii aţintiţi asupra 
pendulei. Şi când sună ora cinci se încredinţă pentru ultima 
oară de exactitatea unui total; se ridică apoi şi ieşi, lăsând 
registrul deschis larg, ca şi cum ar mai fi trebuit să se 
întoarcă pentru verificarea socotelilor următoare. 

Morange merse de-a lungul galeriei, până unde începea 
culoarul care lega vila vecină eu atelierele. La ora aceea 
toată uzina era luminată ca ziua; becuri electrice aruncau 
acolo o lumină puternică, în timp ce vuietul muncii urca 
până sus, zguduia zidurile, cu mugetul maşinilor. Şi, înainte 
de-a ajunge în coridor, zări deodată în faţa lui ascensorul cu 
îngrozitoarea gaură, abisul ucigător în care se zdrobise 
Blaise cu paisprezece ani în urmă. După catastrofa de 
atunci, ca să nu se mai întâmple asemenea nenorociri, 
chepengul fusese înconjurat de-o balustradă, închisă cu o 
uşă, astfel că o cădere era cu neputinţă, afară doar dacă 
cineva ar fi deschis înadins uşa, ca să se rostogolească 
înăuntru. Chepengul era acum coborât, uşa închisă, iar el 
se apropie şi, cedând unei puteri supraomeneşti, se aplecă 
asupra abisului, cutremurat până în creştet. Revăzu toată 
scena de atunci: în fundul acestui gol înspăimântător încă 
zărea corpul sfărâmat şi se simţea îngheţat şi acum de 
acelaşi fior de groază în faţa omorului premeditat, acceptat, 
tăinuit. Dat fiind că suferea atât de mult, că nu mai putea să 
doarmă şi că le făgăduise iubitelor lui moarte că va veni şi 
el lângă ele, de ce să nu sfârşească acum? Şi alaltăieri încă, 
rezemat de parapetul podului, aceeaşi dorinţă îl obsedase. 
O simplă pierdere de echilibru, şi-ar fi fost eliberat, 
bucurându-se în sfârşit de pacea mormântului, între cele 
două dragi fiinţe lui. Şi deodată, ea şi cum înfiorătoarea 
soluţie i-ar fi fost şoptită din adâncul prăpastiei, în 
sminteala lui care căuta o dezlegare şi care de două zile 
ajunsese la paroxism, i se păru că aude o voce chemându-l 
jos, vocea lui Blaise, strigându-i: „Vino cu celălalt!” Un fior 
puternic îl cutremură, obsesia lui îl hotărâse, îl izbise ca un 
trăsnet. În demenţa lui, era singura soluţie înţeleaptă, 


logică, matematică, ce îndrepta totul. I se părea atât de 
simplă, că se mira de-a o fi căutat atâta. Şi, din clipa aceea, 
bietul om slab şi bun, în nefericita lui minte întunecată, 
dădu dovadă de-o voinţă de fier, de-un eroism fără margini, 
stimulate de cea mai limpede judecată şi cea mai subtilă 
şiretenie. 

La început, pregăti totul; puse clenciul de oprire, să nu 
mai poată fi ridicat chepengul în lipsa lui, se încredinţă de 
asemenea că uşa balustradei se deschide şi se închide cu 
uşurinţă. Se ducea şi venea cu paşi uşori, parcă ar fi plutit 
în aer, întărâtat în certitudinea că aşa trebuie să procedeze, 
cu ochi vii, la pândă, dornic să nu fie nici văzut, nici auzit. 
Apoi, stinse cele trei becuri electrice, cufundând galeria în 
bezna cea mai adâncă. De jos, prin gura căscată, urca 
întruna zgomotul uzinei în plină activitate, în gâfâitul 
trepidant al maşinilor. Şi numai atunci, după ce pregăti 
totul, o apucă prin gang, ca să se ducă în sfârşit în salonaşul 
vilei. 

Constance îl aştepta acolo cu Alexandre. Îl chemase pe 
acesta cu o jumătate de oră mai devreme, fiindcă intenţiona 
să-l facă să i se spovedească, dar fără ca ea să-i destăinuie 
încă, în niciun fel, adevărata situaţie pe care avea să i-o 
pregătească în uzină. Cum socotea inutil să fie dintr-odată 
la cheremul lui, îşi arătase numai dorinţa de-a primi bine pe 
cineva recomandat de baroana de Lowicz, ruda ei, pentru 
a-i face rost de-o slujbă. Dar cu câtă patimă stăpânită îl 
studia, fericită că-l vede voinic, hotărât, cu faţa aspră, 
luminată de doi ochi înspăimântători, care-i spuneau că a 
găsit în el pe răzbunătorul ei! Avea ea să-l cioplească mai 
apoi, şi asta va fi foarte bine. Fără să priceapă limpede, 
Alexandre mirosea ceva; simţea că soarta i se hotărăşte 
aici, prevedea o viaţă îmbelşugată, ca un pui de lup care se 
lasă domesticit, pentru ca, mai târziu, să sfâşie mai uşor 
întreaga turmă. Şi când Morange intră, nu văzu decât un 
lucru: asemănarea lui Alexandre cu Beauchene, acea 
asemănare extraordinară care o tulburase pe Constance, 


sfâşiindu-i iarăşi inima însângerată, şi care îl înspăimânta şi 
pe el, obsedat de ideea lui fixă, ca şi cum l-ar fi osândit pe 
fostul său stăpân. 

— Te aşteptam, dragă prietene, ai întârziat, dumneata 
care eşti atât de punctual. 

— Da, o mică lucrare pe care a trebuit s-o termin. 

Dar ea glumea, era fericită. Şi imediat puse lucrurile la 
punct. 

— Ei bine! iată-l pe domnul despre care. ţi-am vorbit. Îl 
vei lua mai întâi în birou la dumneata, să-l pui la curent cu 
treburile uzinei, chiar dacă la început nu l-ai folosi decât ca 
să facă serviciul de curier. Ne-am înţeles, nu-i aşa? 

— Perfect, scumpă doamnă. Am eu grijă de el, vă puteţi 
bizui pe mine. 

Apoi, când ea vru să-l lase pe Alexandre să plece, 
spunându-i că poate veni a doua zi dimineaţă, Morange se 
oferi îndatoritor să-i arate biroul şi atelierele încă deschise. 

— În felul acesta va cunoaşte uzina şi, mâine, va veni 
direct la mine. 

Ea râse din nou, într-atât o liniştea această bunăvoință a 
contabilului. 

— Bună idee, dragă prietene, mulţumesc de mii de ori... 
Şi dumitale, domnule, îţi spun la revedere; ne îngrijim noi 
de viitorul dumitale, dacă ai să fii cuminte. 

Dar în clipa aceea un fapt stupid, straniu, o fulgeră. 
Morange, care îl lăsase pe Alexandre să iasă primul din 
salonaş, se întoarse spre ea, cu o bruscă strâmbătură a feţei 
lui de nebun, ca şi cum sminteala lăuntrică apăruse iar 
deodată şi îi strâmba chipul. Şi îi bâigui în obraz, cu o voce 
înceată, familiară şi plină de batjocură. 

— Ha! ha! Blaise din fundul puţului! vorbeşte, mi-a 
vorbit! Ha! ha! tumba, tu ai vrut-o! tumba! o să mai vezi o 
dată, tumba, tumba! 

Şi dispăru cu Alexandre. Ea îl ascultase cu gura căscată. 
Ieşirea aceasta fusese atât de neaşteptată, atât de dementă, 
încât la început Constance nu pricepu nimic. Pe urmă însă, 


ce străfulgerare! Ce spunea el acum, crima de acolo, era 
tocmai ceea ce Morange nu spusese niciodată, era fapta 
monstruoasă pe care o ascunseseră timp de paisprezece 
ani, pe care numai privirile lor o mărturiseau şi pe care, 
deodată, i-o arunca acum în faţă într-o grimasă de om 
nebun. Ce însemna oare revolta asta diabolică a bietului 
om, neînţeleasa ameninţare pe care o simţise trecând ca un 
suflu al abisului? Păli înfricoşată, avu presimţirea surdă a 
unei cumplite răzbunări a destinului, destinul acela pe care- 
| credea de partea ei, chiar cu o clipă mai înainte. Da, asta 
era. Şi se revăzu cu paisprezece ani în urmă, în acelaşi 
salon; şi rămase dreaptă, înfiorată, încremenită, ascultând 
vuietele care se ridicau din uzină, aşteptând groaznicul 
zgomot al căderii ca în ziua aceea îndepărtată, când auzise 
şi aşteptase zdrobirea celuilalt. 

În timpul acesta, Morange, cu pasul lui mărunt şi discret, 
îl conducea pe Alexandre, vorbind cu el, cu glasul lui calm şi 
binevoitor. 

— “Te rog să mă ierţi că merg înainte, dar trebuie să-ţi 
arăt drumul... O, e atât de complicat, într-o clădire ca asta, 
cu scări, culoare, cotituri, care nu se mai sfârşesc!... Vezi, 
acum culoarul coteşte la stânga. 

Apoi, intrând în galeria unde domnea un întuneric deplin, 
făcu pe supăratul, rostind cu un glas deosebit de firesc: 

— La naiba! întotdeauna fac aşa, n-au aprins încă lumina 
şi butonul e tocmai colo la celălalt capăt... Din fericire, ştiu 
unde pun piciorul, de patruzeci de ani de când trec pe- 
aici... Fii atent, urmează-mă. 

Şi din acel moment îl făcu atent la fiecare pas, spunându-i 
ce trebuie să facă, conducându-l cu o prefăcută politeţe, 
fără ca glasul să i se schimbe. 

— Nu te depărta de mine, coteşte la stânga... Acum 
trebuie să mergem drept înainte... Dar aşteaptă puţin, 
galeria e întretăiată de-o barieră şi are o uşă. Am ajuns... 
Auzi, am deschis uşa... Urmează-mă, trec eu întâi. 


Liniştit, Morange păşi în întuneric, în gol, şi fără să scoată 
un strigăt, se prăbuşi. În spatele lui, Alexandre, care-l 
atingea aproape, ca să nu-i piardă urma, simţi golul 
abisului, vântul căderii, brusca şi groaznica senzaţie, când, 
în locul planşeului, dădu de gol. Dar nu se mai putu opri, 
păşi şi el, la rându-i, cu un urlet, se rostogoli şi el. 
Amândouă trupurile se zdrobiră, în aceeaşi clipă. Morange, 
totuşi, mai răsuflă câteva clipe. Alexandre zăcea cu craniul 
spart, cu creierii risipiţi, chiar pe locul unde căzuse Blaise. 

Lumea rămase încremenită de groază la vederea celor 
doi morţi, găsiţi acolo, fără ca cineva să-şi poată explica 
nenorocirea. Morange ducea cu el taina, neînduplecatul act 
reparator, pe care-l săvârşise stăpânit de demenţa lui, 
poate ca s-o pedepsească pe Constance sau poate ca să 
îndrepte vechea nedreptate: Denis lovit odinioară prin 
fratele său şi consolat acum prin fiica sa Hortense, care va 
putea trăi de-aici înainte fericită cu Margot, păpuşa cea 
frumoasă şi cuminte. Suprimând unealta criminală, suprima 
o nouă crimă posibilă. El însuşi, stăpânit de ideea lui fixă, nu 
judecase desigur cu limpezime această dreptate atroce, 
superioară oricărei raţiuni, şi care trecea cu nepăsătoarea 
cruzime a unui uragan, secerând vieţi. Nu ştiuse, doar 
înfăptuise. În toată uzina circula o singură părere: omul 
fusese fireşte nebun; numai el ar fi pricinuit accidentul, cu 
atât mai mult cu cât nu se putea explica altfel din ce cauză 
becurile erau stinse, uşa barierei larg deschisă, şi cum se 
produsese rostogolirea în golul pe care el îl ştia doar că e 
acolo, fiind urmat de nenorocitul tânăr care-l însoțea. De 
altminteri, în zilele următoare, nimeni nu se mai îndoi de 
nebunia lui, când portăreasa casei povesti despre ultimele 
lui ciudăţenii, şi, mai ales, atunci când un comisar al poliţiei 
veni să-i cerceteze apartamentul. Morange era nebun, 
nebun de legat. Mai întâi de toate, nu se mai văzuse un 
apartament ţinut în asemenea stare; bucătăria era un 
adevărat grajd, salonul lăsat în părăsire, cu mobilele Louis 
XIV albe de praf, sufrageria distrusă, mobilele de stejar 


astupând ferestrele ca să facă întuneric, fără să se ştie 
pentru ce. Numai camera pe care o ocupase Reine era 
ţinută în ordine, de-o curăţenie pioasă de sanctuar, ale cărei 
mobile de pin străluceau, lustruite în fiecare zi. Dar dovada 
cea mai limpede a nebuniei lui fu camera de culcare, 
schimbată într-un muzeu al amintirilor, cu pereţii acoperiţi 
de fotografiile soţiei şi fiicei sale. În faţa ferestrei, deasupra 
unei mese, peretele nu se mai vedea; aci instalase acel soi 
de capelă mică, pe care i-o arătase odinioară lui Mathieu, şi 
unde se aflau portretele soţiei sale Valerie şi ale fiicei sale, 
Reine, la aceeaşi vârstă de douăzeci de ani, ca două surori 
gemene, puse în mijloc, înconjurate simetric de-un număr 
neînchipuit de alte portrete; iar şi iar Valerie, iar şi iar 
Reine, copile, fete tinere, femei, în tot felul de poziţii, în 
diferite rochii. Şi acolo, pe masă, ca o ofrandă religioasă pe- 
un altar, se găsiră peste o sută de mii de franci, în monede 
de aur, monede de argint, chiar şi gologani, o grămadă 
mare, banii economisiţi de atâţia ani, de când nu mai mânca 
decât pâine rece, ca un om sărac. În sfârşit, acum se ştia 
unde îşi ascundea economiile; le dăruia celor două femei, 
care rămăseseră voinţa, pasiunea şi ambiția lui. Obsedat de 
ideea că poartă vina morţii lor, visând să le facă bogate, le 
păstra aceşti bani, pe care ele îi doriseră atât de mult, pe 
care ele i-ar fi cheltuit cu atâta plăcere. Nu-i câştigase 
decât pentru ele, şi îi aducea aici, copleşindu-le cu ei, fără 
să-şi îngăduie cea mai mică plăcere personală, în cultul lui 
chinuit de vedenii, doritor să liniştească, să bucure 
fantomele celor două femei. Şi întregul cartier comentă la 
nesfârşit povestea bătrânului domn nebun, care se lăsase să 
moară de foame, lângă o adevărată comoară, îngrămădită 
ban cu ban pe-o masă, ofrandă adusă timp de douăzeci de 
ani portretelor soţiei şi fiicei sale, ca un buchet de flori. 

Pe la ora şase, când Mathieu veni la uzină, se trezi în 
mijlocul zăpăcelii şi groazei produse de înspăimântătoarea 
catastrofă. De dimineaţă chiar, îl speriase scrisoarea lui 
Morange, atât de mult îl uimea şi îl neliniştea neînchipuita 


poveste a lui Alexandre, fiul regăsit, bine primit de către 
Constance, introdus de ea în uzină. Şi, deşi scrisoarea era 
foarte limpede, prezenta totuşi ciudate incoherenţe, sărind 
brusc de la una la alta, lucruri de neînțeles, care până la 
urmă făceau să i se strângă inima. De trei ori citise, făcând 
de fiecare dată noi ipoteze, din ce în ce mai sumbre, până- 
ntr-atât i se părea povestea asta plină de confuze 
ameninţări ascunse. După aceea, venind la întâlnirea fixată, 
iată-l în faţa celor două corpuri însângerate, pe care Victor 
Moineaud le ridicase şi le aşezase unul lângă altul. Amuţit, 
încremenit, îl ascultă pe fiul său Denis, care alergase 
numaidecât, în groaza fiorului mortal care oprise maşinile 
din mersul lor, să-i povestească, cu răsuflarea tăiată, 
nenorocirea inexplicabilă: cele două victime zdrobite, una 
peste alta, bătrânul contabil maniac şi tânărul căzut ca din 
cer, pe care nimeni nu-l cunoştea. Mathieu însă îl recunoscu 
imediat pe Alexandre; şi dacă tăcea, atât de îngrozit, atât 
de palid, era numai din cauză că nu voia să destăinuiască 
nimic, nimănui, nici măcar fiului său, făcând încă unele 
presupuneri, găsindu-se în faţa unor ipoteze 
înspăimântătoare, care se ridicau în el din fundul 
tenebrelor. Asculta tot mai îngrozit cele câteva constatări 
limpezi: becurile din galerie stinse, uşa  barierei 
întotdeauna închisă şi pe care numai un om obişnuit cu 
rosturile uzinei o putuse deschide întorcând butonul, 
imobilizat printr-un resort secret. Şi deodată, când Victor 
Moineaud făcu observaţia că bătrânul căzuse cu siguranţă 
cel dintâi, pentru că un picior al tânărului zăcea peste 
pântecul lui Morange, ca fulgerat, se reîntoarse cu gândul 
la cele întâmplate cu paisprezece ani în urmă. Îşi aduse 
aminte de moş Moineaud; îl revăzu pe bătrân ridicându-l pe 
Blaise din acelaşi loc de unde fiul său îi ridicase acum pe 
Morange şi pe Alexandre. Blaise! parcă o lumină nouă se 
făcea, o cumplită bănuială îl orbi parcă, în acest întuneric 
groaznic în care presupunerile înaintau pe dibuite; şi, 


lăsându-l pe Denis jos, să rânduiască totul, se hotări să urce 
la Constance. 

Dar ajuns sus, cum Mathieu voia să apuce pe culoarul 
care comunica cu locuinţa, se mai opri un moment lângă 
ascensor. Se împlineau paisprezece ani de când Morange, 
găsind chepengul deschis, coborâse să dea alarma, în timp 
ce Constance pretindea că se reîntorsese liniştită în camera 
ei, în clipa în care Blaise, venind din fundul galeriei 
întunecoase, căzuse în abis. lar povestea asta, pe care toţi o 
crezuseră adevărată, îi apărea acum ca o minciună; îşi 
amintea privirile, cuvintele, oamenii de acolo încremeniţi în 
tăcere, era năpădit deodată de-o bruscă certitudine, 
alcătuită din tot ce nu pricepuse atunci, din tot ce în clipa 
asta căpăta o semnificaţie înfricoşătoare. Fapta era acum 
evidentă, deşi învăluită încă în ceața monstruoasă a 
crimelor ascunse, a crimelor laşe, în care totdeauna rămâne 
o umbră de mister detestabil. Asta, de altminteri, explica 
faptul, cele două cadavre găsite acolo jos, în măsura în care 
un raţionament logic poate explica fapta unui nebun, cu 
toate absurdităţile şi străfundurile ei. Şi totuşi, voind să se 
mai îndoiască de anumite adevăruri, ţinu s-o vadă pe 
Constance. 

În mijlocul salonaşului ei, Constance rămăsese în 
picioare, nemişcată, galbenă ca ceara. Aşteptarea de acum 
paisprezece ani reîncepea; se prelungea într-o astfel de 
apăsare încât abia mai respira, ca să audă mai bine. Niciun 
zgomot nu se auzise încă de acolo, din uzină, nicio larmă, 
niciun tropot de paşi? Ce se petrecea oare? Faptul 
îngrozitor, faptul de care se temea, nu era oare decât un vis 
urât? Totuşi, Morange îi rânjise în faţă, iar ea pricepuse 
foarte bine. Nu ajunsese oare până la ea un urlet, vuietul 
unei prăbuşiri? Şi acum nu mai auzea nici uruitul maşinilor; 
venise moartea, uzina îngheţase, pierdută pentru ea. 
Deodată, inima încetă să-i mai bată când auzi un zgomot de 
paşi depărtaţi care se apropiau grăbiţi. Şi Mathieu intră. 


Ea se dădu înapoi, lividă, ca în faţa unui spectru. EL, 
Dumnezeule mare, de ce tocmai el? Cum de se afla aici? 
Dintre toţi solii nenorocirii, pe el îl aştepta cel mai puţin. 
Dacă ar fi venit fiul cel mort, n-ar fi tremurat ca acum, în 
faţa tatălui. 

Ea nu vorbi, şi el spuse doar atât: 

— Au căzut şi au murit amândoi; ca şi Blaise. 

Nici atunci nu scoase o vorbă, ci se uită la el. O clipă 
rămaseră privindu-se ochi în ochi. Şi din privirea ei Mathieu 
află totul, omorul se repetase, se desfăşurase, se înfăptuise 
iar. Trupurile, unele peste altele, zăceau zdrobite, acolo jos. 

— Nenorocito, în ce rătăcire monstruoasă ai căzut, şi cât 
sânge îţi pătează mâinile! 

Cu un efort, ea găsi suprema trufie să se ridice, să se 
înalțe, voind să învingă încă o dată, să strige că ea e într- 
adevăr ucigaşa, că avusese şi că va avea întotdeauna 
dreptate. Dar el o şi zdrobea cu o ultimă lovitură. 

— Nu ştii, se vede, că mizerabilul acela de Alexandre a 
fost unul dintre ucigaşii doamnei Angelin, prietena 
dumitale, biata femeie jefuită, sugrumată într-o seară de 
iarnă... Ţi-am ascuns adevărul din milă şi teamă. Ar fi fost şi 
acum la ocnă, dacă aş fi vorbit! Şi, dacă aş vorbi acum, te-ai 
duce după el! 

Fu lovitura de trăsnet. Constance nu mai putu articula o 
vorbă, căzând zdrobită pe covor, ca un copac tăiat de la 
rădăcină. De astă dată înfrângerea o dobori; intervenţia 
destinului pe care o aştepta se întorcea acum împotriva ei şi 
o dobora la pământ. O mamă mai puţin, o mamă a cărei 
dragoste pentru unicul ei copil o pervertise, o mamă 
înşelată, jefuită, turbată, care ajunsese până la crimă, în 
nebunia şi nemângâierea ei de-a nu mai fi mamă. Şi zăcea 
acolo, întinsă, slabă şi pustiită, otrăvită de dragostea pe 
care nu şi-o putuse potoli. 

Mathieu fu îngrijorat; bătrâna servitoare veni în grabă şi 
fu ajutată să-şi ducă stăpâna în pat şi s-o dezbrace. În acest 
timp, cum Constance părea moartă, căzută într-una dintre 


acele sincope care-o lăsau uneori fără respiraţie, Mathieu 
plecă el însuşi în căutarea lui Boutan, pe care avu norocul 
să-l aducă imediat, găsindu-l în clipa când tocmai se ducea 
acasă pentru cină. Boutan, în vârstă de aproape şaptezeci şi 
doi de ani, încetase să mai practice medicina, urmând să 
trăiască în voie bună, seninătate şi încredere în viaţă, 
vizitându-i numai pe pacienţii cei mai vechi, prietenii lui. Nu 
refuză să vină, o examină pe bolnavă, făcu un gest de 
deznădejde, cu un înţeles atât de clar, încât Mathieu, din ce 
în ce mai îngrijorat, se gândi să-l caute pe Beauchene, să fie 
cel puţin acolo, dacă soţia sa ar fi să moară. Bătrâna 
servitoare, întrebată, începu să ridice braţele la cer: nur 
ştia unde e conaşul; niciodată conaşul nu spunea unde se 
duce. În sfârşit, cuprinsă şi ea de spaimă, se hotărî să 
alerge la doamnele acelea, mătuşa şi nepoata, a căror 
locuinţă o cunoştea foarte bine, pentru că, în cazuri 
urgente, stăpâna ei o trimitea ea însăşi acolo; dar i se spuse 
că, din ajun, doamnele plecaseră să se odihnească pentru 
opt zile la Nisa împreună cu conaşul; şi, pentru că nu voia 
să se înapoieze fără să aducă pe cineva din familie, avusese 
ideea să treacă şi pe la sora conaşului, baroana de Lowicz, 
pe care o aduse aproape cu sila în trăsură. 

Zadarnic îi dăduse Boutan bolnavei cele mai grabnice 
îngrijiri. Când Constance deschise ochii, îl privi ţintă, 
recunoscându-l, fireşte, apoi îi închise din nou. Şi din clipa 
aceea refuză cu îndărătnicie să mai scoată o vorbă. Fără 
îndoială că auzea şi era cu neputinţă să nu-i vadă pe cei 
care se aflau lângă ea şi o îngrijeau; dar refuza să le 
primească îngrijirile, încăpăţânându-se să facă pe moarta, 
să nu le arate prin niciun semn că mai trăieşte. Nici 
pleoapele, nici buzele nu i se mişcau, ca şi cum ar fi plecat 
din lumea asta, în agonia mută a înfrângerii. 

În seara aceea S6rafine părea foarte stranie. Mirosea a 
eter, fiindcă începuse să bea eter. Când află despre îndoitul 
accident, moartea lui Morange şi a lui Alexandre, fapt care 
pricinuise criza cardiacă a cumnatei sale Constance, se 


mărgini să strâmbe din gură ca o femeie detracată, 
schiţând un fel de rânjet involuntar, spunând: 

— Ia te uită! ce curios! 

Se aşeză totuşi pe-un fotoliu, fără să-şi scoată pălăria şi 
mănuşile. Veghea cu ochii deschişi, ochii ei negri punctaţi 
parcă cu scântei aurii, cele două flăcări vii, singurele pe 
care le mai păstrase din teribilul masacru al fostei sale 
frumuseți. La şaizeci şi doi de ani părea de o sută, cu figura 
aceea insolentă, parcă răvăşită de furtuni, cu părul ei ca un 
soare stins sub ploaia de cenuşă. Şi, pe la miezul nopţii, tot 
acolo se afla, lângă patul muribundei, de care părea că 
uitase, în camera aceea înfiorătoare în care zăbovea ca un 
obiect uitat, de parcă nici nu mai ştia de ce venise. 

Nici Mathieu, nici Boutan nu voiseră să se depărteze, 
hotărâți să rămână peste noapte acolo, ca să n-o lase pe 
Constance singură cu bătrâna servitoare, în timp ce 
Beauchene era la Nisa, în compania celor două doamne, 
mătuşa şi nepoata. Şi, spre miezul nopţii, cum ei vorbeau 
încet, rămaseră încremeniţi auzind-o pe Serafine, după o 
tăcere de trei ore, că deschide în sfârşit gura: 

— Ştiţi că a murit. 

Cine murise? Până la urmă înţeleseră că vorbeşte despre 
Gaude. Într-adevăr, celebrul chirurg fusese găsit mort pe- 
un divan, în cabinetul său, doborât de o moarte năprasnică, 
ale cărei cauze nu păreau să fie prea bine cunoscute. 
Circulau însă cele mai ciudate, cele mai picante zvonuri, 
unele chiar absurde şi tragice. La şaizeci şi opt de ani, 
Gaude, celibatar convins, era încă foarte robust, spunându- 
se chiar că se distra bucuros când tinerele lui paciente, 
operatele recunoscătoare, binevoiau să petreacă cu el. lar 
Mathieu îşi aminti de-o teribilă dorinţă, pe care Serafine i-o 
împărtăşise cândva în furia ei de a-şi fi pierdut odată cu 
sexul şi voluptatea, sub cuțitul chirurgului: „O, dacă ne-am 
duce într-o seară toate la el, toate acelea pe care le-a 
castrat, şi l-am castra la rândul nostru!” Erau mii şi mii, le 
vedea pe toate cu ea, în urma ei, o droaie, o armată, un 


popor, o puzderie de o sută de mii de femei sterpe, care ar 
fi zguduit şi pereţii cabinetului de consultaţii în sălbăticia 
răzbunării lor. Ceea ce-l impresiona mai mult pe Mathieu 
era faptul că, printre zvonurile senzaţionale care circulau în 
jurul morţii subite a lui Gaude, era şi un zvon cum că ar fi 
fost găsit pe divan, dezbrăcat, mutilat, într-un lac de sânge. 
Şi când Serafine observă că Mathieu o priveşte ca într-un 
vis urât, pătruns de groaza acestui priveghi mortuar, 
continuă, rânjind ca o smintită: 

— A murit, toate am fost acolo. 

Era o nebunie, ceva de necrezut, cu neputinţă; dar, mai 
ales, era oare adevărat sau era o născocire? Şi un fior rece 
îl cutremură, acel fior misterios, fiorul a tot ce nu ştim şi nu 
vom şti niciodată. 

Boutan se aplecă încet spre urechea lui Mathieu: 

— Până în opt zile va fi nebună de legat, închisă într-un 
balamuc. 

Opt zile mai târziu, baroana de Lowicz era pusă în 
cămaşă de forţă. La ea castrarea avusese urmări asupra 
creierului, în pustiirea distrugătoare a dorinţei pe care nu 
mai putea să şi-o satisfacă. Era izolată şi nimănui nu-i era 
îngăduit s-o vadă, fiindcă spunea vorbe murdare şi făcea 
gesturi hidoase în timpul crizelor ei obscene. 

Mathieu şi Boutan o vegheară pe Constance până la ziuă. 
Ea nu-şi mai descleştă gura, nu-şi mai ridică pleoapele. 
Când răsări soarele, se întoarse cu faţa la perete şi muri. 


IV 


Mai trecură câţiva ani. Mathieu avea acum şaizeci şi opt 
de ani, iar Marianne şaizeci şi cinci când, în toiul 
prosperității lor, pe care o datorau încrederii în viaţă, 
speranţelor şi curajului lor, o ultimă luptă, cea mai 
dureroasă din viaţa lor, fu cât pe aci să-i răpună, să-i ducă 
în mormânt, disperaţi, nemângâiaţi. 

Într-o seară, Marianne se băgase în pat, scuturată de 
friguri, descompusă la faţă. În familie se producea, se 
agrava o dezbinare. O ceartă groaznică, din ce în ce mai 
înverşunată, asmuţise moara, unde era acum stăpân 
Gregoire, împotriva fermei, pe care o conduceau Gervais şi 
Claire. Şi, luat ca arbitru, Ambroise, din biroul său de la 
Paris, mai turnase şi el gaz peste foc, judecând cu 
mentalitatea lui de om de afaceri, fără să ţină seama de 
patimile aprinse. Indispoziţia Mariannei, lovită în inimă, 
îngrozită de ce avea să urmeze, se produsese după ce se 
întorsese de la Paris, unde făcuse un demers discret pe 
lângă fiul ei, în dorinţa ei de mamă pentru pace în familie. 
Ambroise o primise aproape brutal, şi acum venise acasă 
foarte îndurerată, ca şi cum propriul ei trup ar fi fost rupt în 
bucăţi şi însângerat de către fiii ei ingraţi, care se certau şi 
se sfâşiau. Şi nu mai coborâse din pat, rugându-l pe 
Mathieu să tacă, spunându-i că n-are nevoie de medic, 
jurându-i că nu suferă de nimic, că n-are nicio boală. Iar ea 
se stingea, simţea el bine, îl părăsea câte puţin în fiecare zi, 
doborâtă de adânca-i amărăciune. Era oare cu putinţă? Toţi 
copiii aceştia, atât. de iubitori, atât de iubiţi, crescuţi în 
braţele lor, sub dezmierdările lor, ei care erau bucuria şi 
mândria prosperității lor, copiii născuţi din dragostea lor, 


uniţi prin acelaşi devotament, o oaste frăţească şi sfântă, 
strânsă în jurul lor, iată-i acum dezbinaţi, gata să se sfâşie 
unii pe alţii! Aveau aşadar dreptate cei ce spuneau că, cu 
cât familia se măreşte, cu atât nerecunoştinţa e mai mare, 
şi cât de drept şi adevărat e când se spune că trebuie să 
aşteptăm ziua morţii înainte de-a vorbi despre fericirea sau 
nefericirea unei făpturi umane! 

— Ah! spunea Mathieu, stând aproape de patul ei, ţinând 
în mâna lui mâna fierbinte a Mariannei, după ce-am luptat 
atâta, după ce-am ieşit biruitori din toate, să ne doboare 
durerea asta supremă, aceea care ne va fi făcut să suferim 
cel mai mult! Hotărât lucru, trebuie să ne batem până la 
ultima suflare, pentru că fericirea nu se dobândeşte decât 
prin suferinţă şi lacrimi... Trebuie să sperăm încă, să 
luptăm încă, să învingem şi să trăim! 

Marianne era descurajată, doborâtă parcă definitiv. 

— Nu, nu mai am energie, sunt învinsă... Rănile venite 
din afară le-am vindecat întotdeauna. Rana asta vine însă 
din sângele meu, în mine curge acest sânge şi mă înăbuşă. 
Toată strădania noastră e nimicită. Până la urmă bucuria, 
sănătatea, puterea noastră rămân o minciună sfruntată. 

Şi Mathieu, cuprins de teama dureroasă a unei noi 
nenorociri, plecă să plângă în camera de alături, văzând-o 
pe ea agonizând şi văzându-se pe el singur. 

Jalnica ceartă dintre moară şi fermă se iscase din cauza 
pârloagei lui Lepailleur, limba de pământ care tăia în două 
domeniul din Chantebled. Erau ani de când vechea moară 
romantică, năpădită, de iederă, cu străvechea ei roată plină 
de muşchi, nu mai exista. Gregoire, înfăptuind în sfârşit 
dorinţa tatălui său, o dărâmase pentru a o înlocui cu o 
moară cu aburi, cu largi dependinţe şi legată cu staţia 
Janville printr-o linie ferată. Iar el, pe cale de-a încropi o 
avere frumoasă, de când tot grâul din împrejurimi venea la 
el, se cuminţise surprinzător, om cu greutate acum, pornit 
pe al patruzecilea an, nemaipăstrând din tinereţea-i 
furtunoasă decât iuţeala la mânie, ale cărei izbucniri 


singură soţia sa Therese, un suflet bun şi statornic, putea să 
i le potolească. De douăzeci de ori era cât pe-aci să rupă 
orice legătură eu socrul său Lepailleur, care abuza de cei 
şaptezeci de ani ai lui. Neputând: împiedica noile 
construcţii, în ciuda profeţiilor sale că va urma ruina sigură, 
fostul morar rânjea, totuşi, în bătaie de joc şi bârfea vasta 
moară în deplină dezvoltare, de ciudă că nu avusese 
dreptate. Fusese înfrânt pentru a doua oară: nu numai 
pentru că holdele mănoase de la Chantebled dezminţeau 
falimentul pământului, țarina asta vitregă, pe care nu mai 
putea să crească nimic, cum pretindea el, ca un ţăran 
tipicar, obosit de prea multă trudă şi lacom de îmbogăţire la 
repezeală; dar iată că şi moara, pe care o dispreţuise, 
despre care spunea că e o hodoroagă nefolositoare, 
renăştea acum, devenea uriaşă, iar din ea ginerele lui făcea 
un mijloc sigur de îmbogăţire. Şi lucrul cel mai rău era că 
se încăpăţâna să trăiască mai departe, ca pentru a asista la 
continua lui înfrângere, fără să recunoască vreodată că e 
învins. O singură bucurie îi mai rămăsese, cuvântul dat şi 
ţinut de Gregoire, cum că nu va vinde limba lor de pământ 
celor de la fermă. Obţinuse chiar din partea lui făgăduiala 
că pârloaga nu va fi niciodată cultivată. Existenţa acestui 
teren sterp, tăind ca o fâşie pustie frumosul domeniu 
înverzit, îl umplea de bucurie în câinoşenia lui, ca o 
dezminţire a  rodniciei vecinilor. Era văzut adesea 
plimbându-se pe acolo, ţanţoş, îndreptându-şi trupul lui 
înalt şi slab, ca un bătrân rege al pietrişului şi-al 
mărăcinilor, cu aerul că e mulţumit de această sărăcie a 
solului. Afară de asta, se vedea cât colo că pândea vreo 
pricină de ceartă, pentru că el fu acela care, în timpul uneia 
din aceste plimbări ce-i prilejuise provocări obraznice, 
descoperise o încălcare a terenului său de către cei de la 
fermă, fapt exagerat prin comentariile sale, dar atât de 
grav prin consecinţele-i nenorocite, încât era cât pe-aci să 
strice pentru moment îndelunga fericire a familiei Froment. 


Gregoire era, în afaceri, de-o asprime de om sangvin, 
care se îndârjea să nu lase din mână nicio părticică din 
drepturile sale. Când socrul său îi povesti că cei de la fermă 
avuseseră neobrăzarea să desţelenească aproape trei 
hectare din pârloagele lui, cu intenţia, desigur, de a-şi 
continua această manevră tâlhărească dacă nu vor fi opriţi 
la timp, se hotări numaidecât să cerceteze cazul, 
neadmiţând să fie cotropit în felul acesta. Din nenorocire, 
nu găsiră pietrele de hotar. În consecinţă, cei de la fermă 
puteau susţine că se înşelaseră fiind de bună-credinţă, sau 
Chiar că rămăseseră între hotarele lor. Dar Lepailleur 
afirma, furios, contrariul; preciza, trăgea cu un bâţ linia 
hotarului, jurând că era exactă, cu aproximaţie de zece 
centimetri. Şi astfel relaţiile sfârşiră prin a se strica de tot, 
în urma unei explicaţii dintre cei doi fraţi, Gervais şi 
Gregoire, în cursul căreia acesta din urmă se înfurie şi rosti 
cuvinte grele. A doua zi o rupseră de-a binelea, şi Gregoire 
intentă proces. Imediat, Gervais îi răspunse cu ameninţarea 
că nu va mai trimite niciun bob de grâu la moară; iar 
întreruperea oricărui transport de cereale era o pagubă 
gravă, deoarece clientela din Chantebled contribuise, în 
realitate, la prosperitatea morii celei noi. Din clipa aceea, 
situaţia se înrăutăţi din zi în zi. Orice împăcare deveni în 
curând cu neputinţă, cu atât mai mult cu cât Ambroise, 
rugat să găsească un mijloc de înţelegere, se aprinse şi el, 
reuşind până la urmă să nemulţumească amândouă părţile. 
Războiul fratricid îşi întindea opera păgubitoare, căci acum 
erau trei fraţi care se luptau. Şi nu era oare acesta 
sfârşitul? Nu urma ca întreaga familie să fie cuprinsă în 
această furie distrugătoare, prăbuşindu-se sub 
încrâncenarea acestui vânt de nebunie şi ură, după atâţia 
ani de bună înţelegere, de dragoste frumoasă, sănătoasă şi 
plină de putere? 

Mathieu încercă, fireşte, să intervină. Dar, de la primele 
cuvinte, simţise că, dacă nu va reuşi, dacă autoritatea lui de 
părinte va fi dispreţuită, prăbuşirea ar deveni ireparabilă. 


Şi aştepta, nerenunţând să participe la luptă, dar vrând să 
se folosească de-o împrejurare mai favorabilă. Numai că, 
odată cu dezbinarea care sporea zi de zi, creştea şi 
îngrijorarea lui. Întreaga-i operă, micul popor căruia îi 
dăduse viaţă, micul regat pe care îl întemeiase sub 
binefăcătoarele raze ale soarelui, era ameninţat acum de-o 
neaşteptată ruină. O operă nu poate să trăiască decât prin 
dragoste; numai dragostea care o creează îi poate da viaţă 
eternă. Ea se prăbuşeşte îndată ce se destramă 
solidaritatea frăţească. În loc să-şi vadă opera în plină 
înflorire a bunătăţii, a bucuriei şi a vigorii, avea s-o vadă 
doborâtă la pământ, făcută ţăndări, pângărită, ucisă mai 
înainte de-a închide el ochii. Şi ce operă rodnică şi prosperă 
fusese până acum domeniul din Chantebled, a cărui 
fertilitate bogată creştea din an în an! Până şi moara asta 
azi mărită şi atât de înfloritoare, izvorâtă din mintea lui 
iscusită, fără să mai vorbim de celelalte bogății, dobândite 
la Paris, şi acolo departe, prin fiii săi cuceritori. lar această 
operă admirabilă, săvârşită prin încrederea în viaţă, avea să 
fie distrusă de-un atentat fratricid împotriva vieţii! 

Într-o seară, într-un trist amurg din ultimele zile ale lui 
septembrie, Marianne ceru să i se aducă înaintea ferestrei 
şezlongul, pe care se sfârşea într-o durere mută. Era 
îngrijită numai de Charlotte; nu mai avea lângă ea decât pe 
ultimul ei fiu, Benjamin, în locuinţa, prea mare astăzi, care 
se ridicase în locul fostului pavilion de vânătoare. De când 
familia era în vrajbă, închisese uşile, hotărâtă să nu le 
redeschidă decât atunci când toţi copiii ei se vor împăca, 
dacă vor voi să-i facă într-o zi bucuria de-a veni să se 
îmbrăţişeze cu toţii la ea. Dar nu mai spera în această 
vindecare, în singura bucurie care ar fi ajutat-o să trăiască. 
Şi, în seara asta mohorâtă, cum Mathieu venise să se aşeze 
lângă ea, mână în mână, după obiceiul lor, la început nu-şi 
spuseră nimic. Priviră numai desfăşurarea câmpiei din faţa 
lor, domeniul ale cărui ogoare nesfârşite se pierdeau sub 
brumă, moara de pe marginea Yeusei, cu coşul ei înalt care 


fumega, şi chiar Parisul de. dincolo de orizont, de unde se 
ridica norul roşcat al imensului foc din cuptoarele uzinei. 
Clipele treceau. Mathieu, în după-amiaza aceea, mersese 
mult până la fermele din Mareuil şi Lillebonne, ca să-şi 
amăgească amărăciunea. Şi, în sfârşit, spuse cu jumătate 
glas, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi: 

— Nicicând nu vom avea arături mai bune ca acum. 
Acolo, pe platou, calitatea pământului s-a îmbunătăţit şi mai 
mult prin noua metodă de cultură, pentru că. pământul 
negru ele pe fundul fostelor bălți se afinează sub plug. La 
fel şi aici, pe povârnişuri, pământurile nisipoase s-au 
îmbogăţit mult în urma recentei captări a izvoarelor, pusă la 
cale de Gervais. De când domeniul a intrat pe mâinile lui şi 
ale harnicei Claire, aproape că şi-a dublat valoarea. E o 
statornică prosperitate, iar succesul prin muncă e 
nemărginit. 

— Ce folos, dacă nu mai e dragoste? şopti Marianne. 

— Pe urmă, continuă Mathieu, după o pauză, am coborât 
până la Yeuse şi, de departe, am văzut că Gregoire a primit 
noul motor pe care Denis l-a construit pentru el. Tocmai îl 
descărcau în curte. Motorul pune în funcţiune pietrele, 
după cât se pare, printr-o mişcare ce economiseşte o treime 
din forţă. Cu asemenea unelte, pământul poate să producă 
oceane de grâu pentru nenumărate popoare: toţi vor avea 
pâine. Şi motorul acela al morii va crea bogății mari, cu 
suflul lui puternic şi regulat. 

— Ce folos, dacă se urăsc? repetă Marianne. 

Mathieu tăcu. Dar, după cum hotărâse în timpul 
plimbării, îi spuse soţiei lui, la culcare, că a doua zi se va 
duce să stea toată ziua la Paris. Şi văzând-o mirată, 
pretextă o afacere, o veche creanţă, socoteli de pus la 
punct. Nu mai era cu putinţă să îndure această lentă 
moarte a Mariannei, această agonie în care el însuşi se 
cufunda. Trebuia să facă ceva, să încerce pentru ultima 
oară o împăcare. 


A doua zi, pe la zece, Mathieu, ajungând la Paris, hotărî 
să se ducă de la Gara de Nord la uzina din Grenelle. Înainte 
de toate, dorea să-l vadă pe Denis, care până în ziua aceea 
nu luase parte la ceartă. De multă vreme, chiar a doua zi 
după moartea sărmanei Constance, Denis se mutase în 
marea locuinţă de pe chei împreună cu soţia sa Marthe şi 
eu cei trei copii ai lor. Fusese un fel de luare în posesie a 
întregii uzine, cucerirea decisivă a luxoasei clădiri în care 
se lăfăise fostul stăpân. Totuşi, Beauchene avea să mai 
trăiască câţiva ani; dar numele lui nu mai figura pe firmă, 
cedase şi ultima rămăşiţă din proprietate în schimbul unei 
rente pe care i-o servea Denis. În sfârşit, într-o seară, s-a 
aflat că a murit la doamnele acelea, la mătuşa şi nepoata 
lui, după un dejun copios, fulgerat de-un atac de apoplexie, 
pe-un divan. Părea că spre sfârşit căzuse în mintea copiilor, 
mâncând prea mult, petrecând prea mult cu acele doamne, 
lucruri care nu se mai potriveau cu vârstă lui înaintată. Era 
moartea bărbatului egoist, a soţului adulter, bătând 
trotuarele, ultima mătură care-l aruncase la canal şi care 
punea capăt acelei familii. 

— Ia te uită! ce vânt te aduce? strigă vesel Denis, când îl 
zări pe tatăl său. Vii să dejunăm împreună? M-ai nimerit 
burlac, căci abia luni mă voi duce s-o iau pe Marthe şi pe 
copii de la Dieppe, unde au petrecut un minunat 
septembrie. 

Apoi se întunecă la faţă, neliniştit, îndată ce află că mama 
lui e suferindă, chiar în primejdie. 

— Mama suferindă, în primejdie? Ce-mi tot spui? O 
credeam numai obosită, o indispoziţie fără urmări... Spune, 
tată, ce s-a întâmplat? Mi-ascundeţi ceva? Aveţi vreo 
supărare? 

Şi ascultă întreaga întâmplare, pe care Mathieu se hotări 
să i-o relateze cu toată sinceritatea. Pentru el asta fu o 
mare zdruncinare, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unei 
catastrofe posibile, sub a cărei ameninţare părea că însăşi 
viaţa lui se va sfârşi. Şi începu să strige, cuprins de mânie: 


— Bravo! Frumoasă treabă din partea fraţilor mei să 
ajungă până la asemenea ceartă idioată! Ştiam că nu se mai 
înţeleg, mi s-au dat amănunte care m-au întristat, dar 
niciodată nu v-aş fi crezut, pe mama şi pe tine, loviți până 
într-atât încât să vă închideţi în casă şi să muriţi din cauza 
asta! Ah, nu, ah, nu, trebuie să punem ordine în treaba 
asta! Vreau să-l văd imediat pe Ambroise. Să mergem să 
dejunăm la el şi să sfârşim odată! 

Mai avea câteva ordine de dat, şi Mathieu cobori să-l 
aştepte în curtea uzinei. Şi acolo, timp de zece minute, câtă 
vreme gândurile lui se depănară, întreg trecutul depărtat îi 
veni în minte. Se revedea funcţionar, străbătând în fiecare 
dimineaţă această curte, când venea de la Janville, cu un 
frâne şi cincizeci în buzunar pentru masa de prânz. Era 
acelaşi colţ al fostei domnii a lui Beauchene, clădirea 
centrală împodobită cu marele ceasornic, atelierele, 
hangarele, un orăşel întreg eu clădiri cenuşii, pe deasupra 
cărora se ridicau două coşuri imense care fumegau fără 
încetare. Fiul său mărise şi mai mult acest oraş al muncii, 
noi construcţii ocupau restul vastului teren în formă de 
echer de pe strada Federation şi de pe bulevardul Grenelle. 
Şi, în vârful echerului, pe marginea cheiului, se afla aceeaşi 
vilă, de cărămidă aparentă, încrustată eu piatră albă, de 
care Constance se arăta atât de mândră, unde primea 
lumea ca o regină a industriei, în salonaşul tapetat cu 
mătase galbenă. Opt sute de muncitori lucrau acolo; 
pământul tremura de-un vuiet continuu, uzina devenise cea 
mai importantă din Paris, aceea de unde ieşeau marile 
maşini agricole, puternicele maşini lucrătoare ale 
pământului. Şi acum soarta îl făcuse pe feciorul său prinţul 
de netăgăduit al construcţiei de maşini, iar de astă dată 
nora sa primea în salonaşul de mătase galbenă împreună cu 
cei trei frumoşi ştrengari, copiii ei. 

Pe urmă, în timp ce Mathieu, înduioşat de amintiri, privea 
spre dreapta, la pavilionul în care locuise cu Marianne şi 


unde se născuse Gervais, fu salutat de-un bătrân muncitor 
care trecea pe acolo. 

— Bună ziua, domnule Froment. 

Îl recunoscu pe Victor Moineaud, în vârstă de cincizeci şi 
cinci de ani, mai îmbătrânit, mai ruinat de muncă decât 
tatăl său odinioară, când mama Moineaud venea să ofere 
monstrului industrial carnea prea tânără a băieţilor ei. 
Intrat în uzină la şaisprezece ani, avea şi el acum aproape 
patruzeci de ani de muncă la forjă şi la nicovală. Era 
reîntoarcerea destinului nedrept, toată munca istovitoare 
căzută asupra vitei de jug, fiul, după tatăl său, zdrobit, 
îndobitocit sub piatra de moară a mizeriei şi a nedreptăţii. 

— Bună ziua, Victore. lot voinic? 

— O! domnule Froment, nu mai sunt tânăr. Va trebui să 
mă gândesc să-mi sap groapa undeva... Numai să nu fie 
cumva sub vreun omnibuz! 

Făcea aluzie la moartea lui moş Moineaud, scos de sub 
roţile unui omnibuz, pe strada Grenelle, cu picioarele rupte, 
cu ţeasta sfărâmată. 

— La urma urmelor, spuse el, tot aia e, să mori aşa, sau în 
alt chip! E chiar mai iute aşa... Iata a avut norocul să le 
găsească pe Norine şi pe Cocile. Altfel, nu omnibuzul, ci 
foamea l-ar fi ucis. 

— Cum o mai duc Norine şi Cecile? îl întrerupse Mathieu. 

— Bine, domnule Froment. După câte ştiu, pentru că, 
înţelegeţi, nu ne vedem prea des... N-am mai rămas din 
toată droaia ce-am fost acasă la părinţi decât ele două şi cu 
mine; n-o mai pun la socoteală pe Irma, care s-a lepădat de 
noi de când e cucoană mare. Euphrasie a avut norocul să 
moară, hoţul de Alfred a dispărut, o mare uşurare pentru 
noi; tare ne era frică să nu-l vedem la ocnă... Şi când 
primesc veşti de la Norine şi Cecile, îmi face totuşi plăcere. 
Ştiţi că Norine e mai mare ca mine; împlineşte în curând 
şaizeci de ani, dar a fost întotdeauna o femeie zdravănă şi 
băiatul îi face numai bucurii, după cât se pare... În sfârşit, 
lucrează amândouă. Cecile, pe care o puteai ucide cu un 


bobârnac, mai trăieşte şi ea. O gospodărie drăguță, două 
mame pentru un băiat mare, din care au făcut un om de 
treabă. 

Mathieu aprobă din cap. Apoi spuse vesel: 

— Dar şi dumneata, Victore, ai avut băieţi şi fete, care 
trebuie să fie acum taţi şi mame, la rândul lor. 

Bătrânul muncitor făcu un gest vag în depărtare. 

— Am avut opt copii, cu unul mai mult decât tata... Toţi au 
plecat de lângă mine, taţi şi mame la rândul lor, aşa cum 
spuneţi dumneavoastră, domnule Froment. Trebuie să-ţi 
duci viaţa după cum ţi-e norocul. Între ei sunt unii care nu 
mănâncă pâine albă, o, nu! Şi e de văzut dacă, în ziua în 
care n-am să mai pot munci, s-o găsi vreun copil care să mă 
ţină, cum l-au ţinut Norine şi Cecile pe tata... în sfârşit, ce 
vreţi? sămânţa de om nenorocit creşte rău şi nu poate să 
producă ceva bun. 

Tăcu o clipă şi, continuându-şi drumul st>re uzină, cu 
spinarea încovoiată ca sub o povară, bălăbănindu-şi mâinile 
crăpate de muncă, zise: 

— La revedere, domnule Froment. 

— La revedere, Victore. 

După ce dădu în uzină dispoziţiile necesare, Denis veni 
spre tatăl său. Îi propuse să meargă pe jos până în aleea 
Antin, şi-l preveni pe drum că-l vor găsi pe Ambroise cu 
siguranţă singur, burlac şi el, pentru că soţia şi cei patru 
copii ai lui sunt tot la Dieppe, unde amândouă cumnatele, 
Andree şi Marthe, îşi petrec vacanţa împreună. 

Averea lui Ambroise se înzecise în zece ani. Abia în vârstă 
de patruzeci şi cinci de ani, stăpânea piaţa Parisului. 
Moartea unchiului Du Hordel îl lăsase moştenitorul şi 
singurul stăpân al casei de vânzări-cumpărări; el îi dăduse o 
mare amploare, cu spiritul său întreprinzător, 
transformând-o într-un adevărat contoar universal, pe unde 
treceau mărfurile lumii întregi. Frontierele nu mai existau 
pentru el, se îmbogăţea din tot ce producea pământul; se 
străduia mai ales să stoarcă din colonii toată bogăţia 


uimitoare pe care acestea o puteau da. Şi asta o făcea cu o 
cutezanţă care-l ajuta să triumfe peste tot, cu un simţ 
ascuţit de-a vedea în viitor cât mai departe, încât cele mai 
îndrăzneţe combinaţii ale lui se încheiau printr-o izbândă. 
Acest negustor, a cărui rodnică putere de-a munci câştiga 
bătălii, trebuia în mod fatal să-i înghită pe soţii Seguin, nişte 
leneşi şi neputincioşi, loviți de sterilitate. Şi din distrugerea 
căsniciei şi împrăştierea familiei acestor oameni el îşi croise 
partea lui, voind să deţină şi casa din aleea Antin. Seguin nu 
mai locuia acolo de ani de zile, pentru că avusese originala 
idee să trăiască la clubul lui, să aibă acolo o cameră, în 
urma despărțirii prin bună înţelegere de soţia lui. Doi 
dintre copii plecaseră; Gaston era astăzi maior într-o 
garnizoană depărtată, Lucie, călugăriţă, închisă într-o 
mănăstire a Ursulinelor. lar Valentine, rămasă singură, 
disperată de plictis, nemaiputând duce viaţa luxoasă cu 
care era obişnuită, părăsise şi ea somptuoasa locuinţă în 
schimbul unui mic apartament, foarte plăcut, foarte 
elegant, de pe bulevardul Malesherbes. Aici îşi sfârşea viaţa 
mondenă, ca o bătrână doamnă evlavioasă, şi tot atât de 
sentimentală în calitate de preşedintă a „Societăţii de 
ajutorare a copiilor”, exclusiv ocupată cu copiii altora, de 
când nu ştiuse să şi-i păstreze pe ai ei. lar Ambroise nu 
făcuse decât să intre în locuinţa goală, într-atât de 
împovărată de ipoteci încât, atunci când avea să se 
deschidă succesiunea lui Seguin, moştenitorii, Valentine, 
Gaston şi Lucie, aveau să constate că sunt încă datori. 

Dar câte amintiri nu se mai treziră, când Mathieu, însoţit 
de Denis, intră în splendida casă din aleea Antin! Aici, ca şi 
la uzină, se revedea venind ca un milog, ca un chiriaş 
strâmtorat, care cerea să i se repare acoperişul, pentru ca 
apa căzută din înaltul cerului să nu-i inunde pe cei patru 
copii pe care-i avea atunci şi cu care se împovărase vinovata 
lui „lipsă de prevedere”. Era aceeaşi măreaţă faţadă stil 
Renaissance, cu două etaje, cu câte opt ferestre înalte dând 
spre alee; era vestibulul în bronz şi marmură, care ducea 


spre vastele saloane de la parter, prelungite cu grădina de 
iarnă; şi, mai ales, era fostul cabinet al lui Seguin, care 
ocupa tot mijlocul primului etaj, o cameră imensă luminată 
de vitralii vechi. Îşi amintea camera asta, amuzant de 
înţesată de vechituri, cu stofe vechi, cu argintării, cu 
faianţe, cu cărţi legate în piele şi vestite bibelouri moderne 
de cositor. Şi-o amintea mai târziu în părăsirea în care 
căzuse, cu aspectul ei de jalnică ruină pe care îl căpătase, 
albă de praf, vestind moartea lentă a casei. Şi o regăsea 
acum superbă, veselă, restaurată, într-un lux şi mai rafinat, 
şi mai de bun gust, de către Ambroise, care, timp de trei 
luni, pusese zidari, tâmplari şi tapiţeri s-o repare. Acum 
întreaga locuinţă trăia din nou, mai luxoasă încă, iarna plină 
de larma petrecerilor, înveselită de râsul celor patru copii, 
de strălucirea acestei bogății vii, reînnoită fără-ncetare prin 
străduinţa de a cuceri. Dar acolo Mathieu nu-l mai găsea pe 
trândavul de Seguin, pe fabricantul de neant, ci pe fiul său 
Ambroise, plin de-o energie creatoare, ale cărui forţe vitale 
îl purtaseră singure spre izbândă, făcându-l să triumfe aici, 
ca stăpân, în casa celui învins. 

Ambroise, care plecase la treburile lui, nu se întorcea 
acasă decât pentru dejun. Mathieu şi Denis îl aşteptară; şi 
cum cel dintâi trecea din nou prin anticameră, dorind să-şi 
dea seama de noua transformare, fu surprins văzându-se 
oprit de-o doamnă care stătea acolo ca la ea acasă şi căreia 
la început nu-i dăduse nicio atenţie. 

— Văd că domnul Froment nu mă recunoaşte. 

E] făcu un gest vag. Era o femeie voinică şi grasă, trecută 
desigur de şaizeci de ani, dar îngrijită, zâmbitoare, cu o 
figură prelungă, încadrată de-un respectabil păr alb. Să fi 
jurat că e o burgheză înstărită din provincie în toaletă de 
sărbătoare. 

— Celeste... Celeste, fosta cameristă a doamnei Seguin. 

Atunci o recunoscu perfect, ascunzându-şi uimirea că o 
vede atât de schimbată şi de mulţumită. O credea în fundul 


cine ştie cărui canal. Şi, nepăsătoare şi veselă, îi povesti 
viaţa ei fericită. 

— Oh! sunt foarte mulţumită... Mă retrăsesem la 
Rougemont, satul meu, unde m-am măritat cu un fost 
marinar, un ofiţer în retragere, care are o pensie frumoasă, 
în afară de mica avere lăsată de prima lui soţie. Şi cum el 
are doi fii mari, mi-am îngăduit să-l recomand pe cel mai 
mic domnului Ambroise, ca să binevoiască să-l primească 
salariat la Casa de comerţ a domniei-sale, Ceea ce a avut 
bunătatea să facă... Şi de aceea, nu-i aşa, am aşteptat prima 
mea călătorie la Paris, ca să vin să-i mulţumesc din toată 
inima. 

Dar nu spunea cum se măritase cu fostul marinar. La 
început intrase la el slujnică la toate, apoi slujnică-amantă, 
pe urmă soţie legitimă, după moartea primei soţii, al cărei 
sfârşit îl grăbise. Dar, în definitiv, îl făcea chiar foarte fericit 
pe soţul ei, scăpându-l şi de cei doi fii ai lui, care-l 
stânjeneau, mulţumită relaţiilor ei de la Paris. Şi, femeie de 
treabă, pe care amintirile o înduioşau, continua să râdă. 

— Când v-am văzut trecând adineauri, domnule Froment, 
nu vă puteţi închipui cât m-am bucurat. Că doar nu de ieri 
am avut onoarea să vă văd aici pentru întâia oară!... Vă 
aduceţi aminte de „Cuţitoaia”; ei bine! ea, care se plângea 
întotdeauna, e foarte mulţumită acum. S-a retras cu soţul ei 
într-o căsuţă drăguță, proprietatea lor, cu micile economii 
pe care le papă în linişte. Nu mai e tânără, însă a îngropat 
şi va mai îngropa încă pe mulţi... Uite, de exemplu, doamna 
Menoux, vă mai aduceţi aminte de doamna Menoux, 
negustoriţa de alături? lată una care n-a avut noroc! L-a 
pierdut şi pe al doilea copil, după aia şi pe muntele ei de 
bărbat, pe care-l adora, şi până la urmă a murit şi ea de 
supărare, după şase luni... O clipă mă gândisem s-o duc la 
Rougemont, unde aerul e prielnic sănătăţii. Avem acolo 
bătrâni de nouăzeci de ani. S-o vedeţi pe „Cuţitoaia”, asta 
nu mai moare niciodată... O, e un sat foarte frumos, un 
adevărat rai! 


Şi îngrozitorul Rougemont, sângerosul Rougemont reveni 
în memoria lui Mathieu, cu paşnica-i clopotniţă ridicată în 
mijlocul câmpiei întinse, cu cimitirul înţesat de mici 
parizieni, care ascundea, sub flori de câmp, 
înspăimântătorul osuar al atâtor crime. 

— N-ai niciun copil din căsătoria dumitale? o întrebă el, 
voind să spună ceva şi, chinuit de amintiri cum era, 
negăsind decât întrebarea asta, 

Ea se înveseli din nou, şi cum râdea, i se vedeau dinţii pe 
care-i avea încă albi. 

— Oh! nu, domnule Froment, asta nu mai e pentru vârsta 
mea. Şi pe urmă, ştiţi, sunt lucruri pe care nu le mai iei de 
la capăt... Pentru că veni vorba: doamna Bourdieu, moaşa 
pe care cred că aţi cunoscut-o, a murit în apropiere de satul 
nostru, la o fermă unde se retrăsese, e mult de atunci. A 
avut mai mult noroc decât cealaltă, doamna Rouche, o 
femeie de treabă totuşi, însă mult prea îndatoritoare. 
Trebuie să fi citit în gazete despre procesul ei: a fost 
condamnată la închisoare împreună cu un medic, numit 
Sarraille, din pricina unor isprăvi nu tocmai curate, pe care 
le săvârşiseră împreună. 

Rouche! Sarraille! da, se-nţelege, Mathieu urmărise 
procesul celor doi monştri ai societăţii, care trebuiau să se 
unească. Şi ce ecouri trezeau din trecut aceste două nume, 
făcându-l să se gândească şi la celelalte două: Valerie 
Morange! Reine Morange! În curtea uzinei i se păruse că 
zăreşte, ca prin ceaţă, cum trece fantoma lui Morange, 
contabilul punctual, sfios şi sensibil, pe care furtuna 
nenorocirii şi a nebuniei îl târâse în bezne de nepătruns. Îşi 
făcea deodată apariţia şi aici, ca o umbră rătăcitoare, 
victimă a nepotolitei ambiţii prosteşti, a neînfrânatelor 
plăceri ale unei epoci decadente, biată fiinţă mediocră, atât 
de cumplit pedepsită pentru crimele altora încât probabil 
nu putea să găsească linişte nici în mormântul în care îşi 
aruncase trupul însângerat, cu picioarele zdrobite. Şi lui 
Mathieu i se păru că vede trecând şi năluca Serafinei, cu 


faţa îndurerată şi sălbatică de dorinţe neimplinite, moartă 
din pricina lor. 

— În sfârşit, domnule Froment, iertaţi-mă că mi-am 
îngăduit să vă rețin câteva clipe... îmi pare bine, foarte bine 
că v-am revăzut. 

El continuă s-o măsoare cu privirea, iar la despărţire îi 
spuse, îngăduitor şi optimist cum era: 

— Noroc bun şi pe viitor, pentru că acum eşti fericită. 
Fericirea trebuie să ştie ce face. 

Dar Mathieu rămase tulburat, cu inima îndurerată, 
gândindu-se la văditele nedreptăţi ale naturii nepăsătoare. 
Îşi aduse aminte de Marianne, doborâtă de-o grea 
amărăciune, stingându-se din pricina nelegiuitei certe 
dintre fiii ei. Şi, după ce primise mulţumirile Celestei, acum 
Ambroise se întoarse în sfârşit şi-l îmbrăţişă vesel. Mathieu 
fu cuprins de-o mare nelinişte în acea clipă decisivă, care 
avea să hotărască, după dorinţa inimii sale, împăcarea 
frăţească în sânul familiei. 

De altfel, toate se desfăşurară rapid. Denis, care se 
poftise mai întâi la dejun, împreună cu tatăl său, atacă de-a 
dreptul grava problemă, fără să mai aştepte: 

— N-am venit aici numai pentru plăcerea de a prinzi cu 
tine... Ştii că mama e bolnavă? 

— Bolnavă? făcu Ambroise. Ceva grav? 

— Da, e foarte bolnavă, chiar în pericol... Ştii că e 
bolnavă din ziua în care a venit să-ţi vorbească despre 
cearta dintre Gregoire şi Gervais şi când, pare-se, ai fost 
aproape necuviincios faţă de ea? 

— Eu necuviincios faţă de mama? Am vorbit despre 
afaceri şi i-am răspuns poate ca un om de afaceri, puţin cam 
aspru. 

Şi se întoarse spre Mathieu, care aştepta tăcut şi palid. 

— E adevărat, tată, că mama e suferindă şi că asta te 
îngrijorează? 

Când tatăl confirmă printr-un semn al capului, Ambroise 
strigă emoţionat, aşa cum făcuse şi Denis, la uzină, de 


îndată ce primele cuvinte îi dezvăluiră adevărul: 

— Ah, dar povestea asta devine stupidă! După părerea 
mea, Gregoire are dreptate să fie supărat pe Gervais. Dar 
puţin îmi pasă, trebuie să se împace, dacă e vorba să-i 
scutească bietei noastre mame o clipă de suferinţă... Şi de 
ce v-aţi închis în casă, de ce nu ne-aţi spus cât sunteţi de 
necăjiţi? Am fi chibzuit laolaltă, am fi înţeles cum stau 
lucrurile. 

Deodată, acum, când descoperise lumina adevărului, îl 
îmbrăţişă pe tatăl său cu acea neaşteptată hotărâre care 
era marea sa forţă în toate afacerile lui negustoreşti. 

— Şi apoi, tot tu eşti cel mai dibaci, tu le ştii pe toate, le 
prevezi pe toate... Chiar dacă Gregoire are dreptate să-l 
dea în judecată pe Gervais, ar fi o neghiobie să facă asta; 
mai presus de acest mic interes particular stă interesul 
nostru al tuturor, interesul familiei, adică acela de-a rămâne 
unită, strânsă, de neatins, dacă vrea să rămână neînvinsă. 
Puterea noastră supremă constă în solidaritatea noastră... 
De aceea lucrul e foarte simplu. Vom dejuna repede şi apoi 
vom lua trenul toţi trei; Denis şi cu mine te însoţim la 
Chantebled. Diseară trebuie să se încheie pacea!... îmi iau 
eu răspunderea. 

Mathieu, bucuros, fericit că se regăseşte în sfârşit în fiii 
lui, îl îmbrăţişă la rândul său cu veselie. Şi înainte de-a se 
aşeza la masă coborâră să vadă grădina de iarnă, pe care 
Ambroise o mărise pentru serbările ce avea de gând să le 
dea acolo, li plăcea să-şi împodobească cât mai mult 
locuinţa, să domnească în ea, cu o strălucire de prinţ 
fastuos. Pe urmă, la dejun, se scuză că primeşte ca un 
burlac, deşi masa era minunată, căci păstrase bucătăreasa 
cât lipseau Andre şi copiii, deoarece îi era groază de 
restaurante. 

— Oh! eu, spuse simplu Denis, de când Marthe a plecat 
cu toţi copiii la Dieppe, ţin casa închisă şi mănânc la 
restaurant. 


— Pentru că eşti om cuminte, răspunse Ambroise, cu 
aerul lui liniştit şi sincer. Ştii bine că mie îmi place traiul 
bun... Acum beţi repede cafeaua şi s-o pornim... 

Ajunseră la Janville cu trenul de două. Planul lor era să se 
ducă mai întâi la Chantebled, pentru ca Ambroise şi Denis 
să poată vorbi, înainte de toate, cu Gervais, ştiindu-l mai 
blând din fire şi sperând să găsească la ei mai multă 
înţelegere pentru o împăcare. Pe urmă, aveau să meargă la 
Gregoire, aveau să-l dojenească, să-i impună condiţiile de 
pace întocmite după buna înţelegere a tuturor. Dar, cu cât 
se apropiau de fermă, cu atât demersul lor li se părea mai 
greu şi mai îngrijorător. Se înţelege că nu era atât de uşor 
cum crezuseră la început. Şi se pregăteau pentru cea mai 
straşnică luptă. 

— Ce-ar fi să mergem chiar acum s-o vedem pe mama? 
propuse Denis. O s-o sărutăm şi asta o să ne dea curaj. 

Ambroise găsi ideea minunată. 

— Da, să mergem, mai ales că mama a fost întotdeauna o 
bună sfătuitoare. Trebuie să aibă şi ea o părere. 

Urcară la primul etaj al locuinţei, în camera cea mare, 
unde Marianne se închisese, culcată lângă fereastră. Când 
intrară, rămaseră încremeniţi: ea sta pe şezlong, având în 
faţa ei pe Gregoire, care-i luase amândouă mâinile, în timp 
ce, alături, Gervais şi Claire, în picioare, râdeau încetişor. 

— Ei bine! ce s-a întâmplat? strigă Ambroise uluit. S-a 
făcut treaba? 

— Şi noi care ne temeam că n-o să izbutim! declară uimit 
Denis. 

Mathieu, uluit ca şi ei, în nespusa lui bucurie, explică 
situaţia, văzând surpriza pe care o pricinuia sosirea 
neaşteptată a celor doi fraţi mai mari de la Paris. 

— Dar chiar eu am plecat azi-dimineaţă să-i caut, şi acum 
îi aduc ca să ne împace pe toţi, într-o îmbrăţişare generală! 

Atunci, izbucniră cu toţii în hohote de râs! Prea târziu 
veniseră fraţii cei mari! Nu fusese nevoie nici de 


înţelepciunea, nici de diplomaţia lor. Ei înşişi erau acum 
veseli, uşuraţi că au învins fără să lupte. 

Marianne, cu ochii umezi, dumnezeieşte de fericită, atât 
de fericită încât părea vindecată de orice suferinţă, îi 
răspunse lui Mathieu cu mare simplitate: 

— Vezi, dragul meu, că s-a făcut. Mai mult de atâta nu 
ştiu... Gregoire a venit, m-a sărutat, m-a rugat să trimit 
imediat pe cineva după Gervais şi Claire. Apoi el însuşi le-a 
spus că sunt toţi trei nebuni de legat dacă-mi fac atâtea 
supărări şi că trebuie să se-nţeleagă... Pe urmă s-au sărutat 
şi ei. Şi s-a făcut, s-a isprăvit. 

Gregoire interveni cu veselie. 

— Ascultaţi, meritul meu în această poveste nu e chiar 
atât de mare, trebuie să vă spun adevărul... Nu de la mine a 
pornit mai întâi dorinţa de împăcare, ci de la soţia mea, 
Therese. Are un suflet mare şi o voinţă dârză, un adevărat 
catâr, aşa că, dacă a hotărât ea un lucru, sunt silit să-l fac şi 
eu până la urmă... Aseară ne-am certat pentru că a aflat, nu 
ştiu cum, că mama s-a îmbolnăvit de supărare şi că suferă 
din pricina asta; atunci s-a înverşunat să-mi dovedească 
nerozia acestei neînţelegeri, de pe urma căreia toţi n- 
aveam decât de pierdut. Azi-dimineaţă a luat-o de la capăt 
şi, fireşte, m-a convins, eu atât mai uşor cu cât nu dormisem 
toată noaptea la gândul că biata mamă e bolnavă din vina 
noastră. Mai rămânea însă să-l convingem şi pe tata 
Lepailleur. Therese şi-a luat şi această sarcină, găsind chiar 
o formulă minunată, pentru ca bătrânul să-şi închipuie că el 
e învingătorul învingătorilor. L-a înduplecat să vă vândă, în 
sfârşit, afurisita aia de pârloagă cu un preţ atât de ridicat 
încât să-şi poată striga izbânda în gura mare. 

Şi întorcându-se spre fermier şi fermieră, Gregoire 
adăugă în glumă: 

— Dragul meu Gervais şi draga mea Claire, vă rog să vă 
lăsaţi jefuiţi! E în joc liniştea casei mele. Faceţi-i această 
ultimă bucurie socrului meu, lăsându-l să creadă că numai 


el a avut dreptate întotdeauna şi că noi ceilalţi am fost nişte 
proşti toată viaţa! 

— O cumpăr cu oricât, răspunse Gervais râzând. De 
altfel, pârloaga asta e o necinste pentru întreg domeniul, 
sluţindu-l parcă cu o cicatrice de pietriş şi mărăcini. De 
multă vreme dorim să-l vedem fără niciun cusur, legănându- 
şi fără nicio piedică holdele sub soare. Chantebled e în stare 
să-şi plătească fala. 

Căzură iute la învoială: moara avea să primească iar, sub 
pietrele ei, tot belşugul grâului fermei, mărită cu un nou 
ogor. Şi mama avea să se facă bine, iar împăcarea asta era 
puterea şi fericirea vieţii, nevoia de iubire, solidaritatea 
necesară întregii familii, a acestui întreg mic popor, dornic 
să-şi păstreze victoria, pacea, care se impusese, cerând 
iubirea frăţească a fiilor, destul de nebuni că s-au gândit 
măcar o clipă să-şi distrugă puterea sfâşiindu-se între ei. 

Bucuria de-a se găsi iar împreună acolo, Denis, Ambroise, 
Gervais, Gregoire, cei patru fraţi mai mari şi Claire, sora 
mai mare, reuniți, împăcaţi, de neînvins, fu şi mai mult 
sporită când făcu apariţia şi Charlotte, cu celelalte trei fiice, 
Louise, Madeleine şi Marguerite măritate prin împrejurimi. 
Cea dinţii, ştiind că mama e bolnavă, se dusese să le caute 
pe celelalte două surori, ca să vină împreună să vadă cum îi 
mai merge. Şi ce mai râsete când intră întregul convoi! 

— "Toţi, carevasăzică! strigă glumeţul Ambroise. Familia 
în păr, un adevărat sobor al marelui sfat regal!... Vezi, 
mamă, trebuie să te faci bine, toată curtea e la picioarele 
tale, într-o dorinţă unanimă, şi nu-ţi îngăduie nici măcar o 
simplă durere de cap. 

Dar când mai veni şi Benjamin, ultimul copil, după cele 
trei surori, râsetele se înteţiră. 

— Iată-l şi pe Benjamin, pe care-l uitasem, spuse 
Mathieu. 

— Vino, băiatul meu, vino să mă săruţi şi tu, şopti cu 
duioşie Marianne. Pentru că eşti cel din urmă dintre pui, cei 
mari glumesc... Dacă te răsfăţ, ne priveşte pe noi amândoi, 


nu-i aşa? Spune-le că toată dimineaţa ai stat cu mine şi că, 
dacă te-ai dus să te plimbi, eu te-am trimis. 

Benjamin zâmbea, cu mutra lui blindă, cam tristă. 

— Mamă, am stat jos şi i-am văzut pe toţi urcând la tine, 
unul după altul... Şi am aşteptat să vă îmbrăţişaţi voi mai 
întâi, ca să-mi vină şi mie rândul. 

Avea acum douăzeci şi unu de ani şi era de-o frumuseţe 
suavă, cu faţa luminoasă şi ochii mari negri, părul lung 
buclat, o barbă rară şi creaţă. Deşi nu fusese niciodată 
bolnav, mama îl credea firav şi-l cocoloşea. De altfel, toţi îl 
adorau pentru graţia lui, pentru farmecul şi gingăşia lui. 
Crescuse într-un fel de vis, frământat de-o vagă dorinţă, pe 
care nu putea să şi-o explice, în continuă căutare a 
necunoscutului, a unui lucru pe care nu-l avea. Şi părinţii, 
văzând că n-are nicio înclinaţie pentru vreo profesie 
oarecare, că până şi ideea căsătoriei îi pare plicticoasă, nu 
erau supăraţi, dimpotrivă, unelteau tainicul plan să-l ţină 
lângă ei pe acest ultim născut, pe acest dar târziu al vieţii, 
atât de bun şi atât de frumos. Nu-i dăduseră oare pe toţi 
ceilalţi? Nu li s-ar ierta acest egoism al dragostei, de a-şi 
opri acasă un copil, lângă ei, numai al lor, şi care nu se va 
însura, care nu va face nimic, care să nu fi venit pe lume 
decât eu scopul unic de a fi iubit de ei şi de a-i iubi la rândul 
lui? Era visul bătrâneţii lor, mângâierea pe care ar fi dorit- 
O, ca o răsplată a îndelungatelor lor zămisliri, supunându-se 
ei înşişi acestei vieţi mistuite ce dăruieşte totul şi ia totul 
înapoi. 

— Ascultă, Benjamin, zise deodată Ambroise, tu, care te 
interesezi de bravul nostru Nicolas, vrei să ştii ce face? Am 
primit alaltăieri veşti de la el... Socotesc că e momentul cel 
mai potrivit să vorbesc puţin despre el, deoarece e singurul 
din toată prăsila, cum spune mama, care nu poate fi acum 
aici. 

Benjamin se înflăcără numaidecât. 

— E-adevărat? Ţi-a scris? Ce spune? Ce face? 


Rămăsese puternic impresionat de plecarea lui Nicolas în 
Senegal. Pe vremea aceea avea numai doisprezece ani şi de 
atunci trecuseră aproape nouă ani; dar scena plecării îi 
rămăsese întipărită în minte, mereu vie, cu aed adio pentru 
totdeauna, eu zborul în nemărginirea timpului şi a 
speranţei. 

— Ştiţi, începu să povestească Ambroise, că am legături 
de afaceri cu Nicolas. Oh! dacă am avea în coloniile noastre 
câţiva băieţi cu inteligenţa şi curajul lui, am aduna repede, 
cu grebla, bogăţiile împrăştiate ale acestor pământuri 
virgine, în care dorm neexploatate. Cât despre mine, dacă 
îmi înzecesc averea, e numai pentru că îmi umplu 
hambarele cu ele... Aşa că Nicolas al nostru s-a aşezat în 
Senegal, cu Lisbeth a lui, o tovarăşă croită parcă anume 
pentru el. Mulțumită celor câteva mii de franci pe care-i 
aveau amândoi, au deschis o casă de comerţ şi negoţul le 
mergea bine. Dar simţeam limpede că acolo e încă prea 
strâmt câmpul activităţii lor, că trebuie să se gândească să 
cucerească un spaţiu mai întins, să defrişeze mai mult 
necunoscutul... Şi, deodată, iată că Nicolas mă anunţă că 
pleacă în Sudan, pe valea Nigerului, deschisă recent. Îşi ia 
cu el soţia, cei patru copii pe care îi are până acum, şi se 
duc la voia întâmplării, mânaţi de voinţa de a cuceri, 
pionieri plini de îndrăzneală, frământaţi de dorinţa de a 
întemeia o lume nouă... Am fost niţeluş îngrijorat, căci e o 
nebunie curată. Totuşi, e cutezător Nicolas al nostru, şi m- 
au entuziasmat şi pe mine energia şi hărnicia lor, 
admirabila încredere a acestui frate curajos, care pleacă 
astfel într-o ţară necunoscută, cu liniştita certitudine că o va 
supune şi o va popula. 

Se făcuse tăcere. Se părea că un suflu puternic trecuse, 
suflul infinitului, venit de departe, din misterul câmpiilor 
virgine. Iar familia îl urmărea cu gândul pe copil, unul 
dintre ai lor, care se ducea, străbătând deşerturi, ca să 
împrăştie sămânță cea bună, sămânță omenească, sub 
nemărginirea cerului. 


— Ah! şopti Benjamin, cu ochii larg deschişi, aţintiţi în 
depărtare, spre capătul pământului. Ah! cât de fericit 
trebuie să fie că vede alte râuri, alte păduri, alt soare! 

Dar Marianne se cutremură: 

— Nu, nu! puiule, nu există alte râuri decât Yeuse, nici 
alte păduri decât pădurile noastre din Lillebonne, nici alt 
soare decât al Chantebledului... Vino să mă săruţi încă o 
dată, să ne îmbrăţişăm încă o dată, cu toţii, şi eu mă voi 
însănătoşi şi nu ne vom mai despărţi niciodată, niciodată! 

Râsetele izbucniră iar, odată cu îmbrăţişările. Fu o zi 
mare, data unei victorii, a celei mai hotărâtoare izbânzi pe 
care familia o repurtase asupra ei însăşi, neîngăduind 
gâlcevii s-o distrugă. De acum înainte era de neclintit, 
atotstăpânitoare. 

În amurg, în seara aceleiaşi zile, Mathieu şi Marianne 
şedeau, ca şi în ajun, mână în mână, lângă fereastră, de 
unde îşi vedeau domeniul desfăşurându-se până în zare, 
zarea dincolo de care Parisul îşi trimitea suflul greu, norul 
roşcat al forjei sale uriaşe. Dar cât de puţin semăna această 
seară senină cu cealaltă, şi ce fericire se revărsa asupra lor, 
ce speranţă nemărginită în opera lor bună şi sigură de 
acum înainte! 

— "Te simţi mai bine? simţi că prinzi din nou putere că 
inima îţi bate mai liber? 

— Oh! dragul meu, mă simt perfect de bine şi nu m-aş 
prăpădi decât din pricina supărărilor prea mari. Mâine voi 
fi în putere. 

Atunci Mathieu căzu într-o lungă contemplare în faţa 
cuceririi sale, a domeniului acestuia care se întindea în 
depărtare în asfinţitul soarelui. Şi, din nou, îl năpădiră 
amintirile; îşi amintea de dimineaţa aceea depărtată cu 
patruzeci de ani în urmă, când o lăsase pe Marianne şi pe 
copii cu un franc şi cincizeci de centime în pavilionul de 
vânătoare, dărăpănat, de la marginea pădurii, unde locuiau, 
din economie. Aveau datorii, dar erau veseli, într-o sfântă 
nepăsare, cu cele patru guriţe mereu flămânde, cu acel val 


de fete şi băieţi pe care îi lăsau să izvorască liber din 
dragostea lor, din încrederea lor în viaţă. Pe urmă, îşi 
amintea de întoarcerea acasă, seara, cu cei trei sute de 
franci, leafa lui pe o lună, de socotelile ce-şi le făcuse, 
cuprins de-o laşă îngrijorare şi tulburat în egoismul său de 
otrava ispitelor, al căror fior îl aducea de la Paris. Soții 
Beauchene, cu uzina lor, cu micuțul lor Maurice, unicul fiu, 
pe care-l creşteau ca pe-un viitor prinţ, îi proorociseră 
mizeria neagră, moartea în sărăcie, a lui, a soţiei şi a cetei 
lui de copilaşi. Iar soţii Seguin, proprietarul lor de atunci, se 
făleau în faţa lui cu milioanele lor, cu fastuoasa lor locuinţă, 
plină de minunăţii, umilindu-l, luându-l în bătaie de joc şi 
compătimindu-l, ei, a căror înţelepciune se mărginise la un 
băiat şi o fată. Până şi sărmanii Morange îi spuseseră că au 
de gând să-i dea fiicei lor Reine o zestre princiară, în visul 
pe care şi-l făureau pe atunci de-a obţine pentru capul 
familiei o slujbă cu un venit de douăsprezece mii de franci, 
plini de dispreţ faţă de mizeria acceptată a familiilor 
numeroase. Până şi soţii Lepailleur, cei de la moară, îşi 
arătau neîncrederea faţă de acest orăşean, care purta vina 
de-a le datora doisprezece franci pentru ouă şi lapte, 
întrebându-se dacă îşi va putea plăti datoriile, de vreme ce- 
şi distruge viaţa făcând soţiei sale copil după copil. Ah! era 
adevărat, îşi simţea greşeala, şi îşi spunea pe atunci că 
niciodată nu va avea nici uzină, nici locuinţă somptuoasă, 
nici chiar moară, şi cu atât mai puţin un venit de 
douăsprezece mii de franci pe an. Ceilalţi aveau de toate, el 
n-avea nimic. Ceilalţi, bogătaşii, erau destul de înţelepţi 
pentru a nu se împovăra cu o familie grea, iar el, sărmanul, 
îşi încărca braţele cu copii, unul după altul, fără nicio 
socoteală. Era o nebunie. Şi în cele din urmă o duioasă 
amintire îi fermecă sufletul: nebunia dragostei şi a 
speranţei care, după toate aceste raționamente, îl aruncase 
în braţele  Mariannei, încrezătoare, vitează, în focul 
puternicei dorinţe de a avea încă un copil, încă o făptură în 
veşnica procreare a fiinţelor omeneşti. 


Şi iată că, după patruzeci de ani, nebunia lui devenise 
înţelepciune.  Biruise tocmai prin această sfântă 
imprudenţă; era omul sărac care-i învinsese pe cei bogaţi, 
bunul semănător ce arunca grăunţele cu amândouă 
mâinile, cu încredere în viitor, şi care culegea acum 
întreaga recoltă. Iar ziua cea nouă, ziua cea bună, pe care o 
trăia de azi-dimineaţă, începea iar, desfăşurându-şi mai 
departe izbânda! Stăpânea azi uzina lui Beauchene, prin 
Denis, fiul său, şi o revedea ca pe-un întreg oraş al muncii, 
cu uruitul maşinilor, cu milioanele acumulate, făurite pe 
nicovalele lui. Stăpânea de asemenea casa fastuoasă a lui 
Seguin, prin fiul său Ambroise, mai luxoasă încă, îmbogăţită 
prin câştigurile negoţului, strânse din cele patru colţuri ale 
pământului. Mai stăpânea şi moara lui Lepailleur, prin fiul 
său Gregoire, cu o importanţă înzecită, o propăşire nouă, ca 
un ultim dar al destinului, care vine de la sine, într-o muncă 
stăruitoare, încununată de izbândă. O pedeapsă tragică, 
necruțătoare, îi lovise pe triştii soţi Morange, târându-i într- 
un vârtej de sânge şi nebunie. Alte deşeuri sociale fuseseră 
măturate şi aruncate la hazna: Serafine inutilă, fulgerată în 
dragostea ei pentru plăceri; cei din familia Moineaud 
împrăştiaţi, stricaţi, zdrobiţi, otrăviţi de mediu. Şi numai el, 
Mathieu, rămânea în picioare, învingător alături de 
Marianne, în faţa acestui domeniu din Chantebled, cucerit 
de la Seguin, proprietatea pe care copiii lor Gervais şi 
Claire o stăpâneau acum, făcând să se mărească în cursul 
anilor dinastia neamului lor. Era regatul lor, ogoarele lor se 
întindeau cât vedeai cu ochii, desfăşurând o fertilitate 
uimitoare în asfinţitul soarelui, grăind despre lupta şi 
zămislirile eroice ale întregii lor vieţi. Era întreaga lor 
operă, tot ce rodiseră ca viaţă, fiinţe şi lucruri, în puterea 
lui de a iubi, în străşnicia energiei lor, iubind, voind, 
muncind, creând o lume întreagă. 

— Vezi, vezi, şopti Mathieu, cu un gest larg, toate acestea 
s-au născut din noi, şi trebuie să ne iubim încă, să fim încă 
fericiţi, pentru ca toate acestea să dăinuie mai departe. 


— Ah, răspunse Marianne veselă, toate astea vor dăinui 
mereu, pentru că ne-am îmbrăţişat cu toţii, în plină 
biruinţă. 

Biruinţa! biruinţa firească, necesară unei familii 
numeroase! Graţie familiei atât de sporite, puterii fatale a 
numărului lor, ajunseseră să cuprindă totul, să stăpânească 
totul. Fecunditatea era stăpâna, cuceritoarea de neînvins. 
Şi această cucerire se făcuse de la sine; nici n-o voiseră, nici 
n-o organizaseră, ci o dobândiseră prin lealitatea lor senină, 
printr-o lungă strădanie, socotită ca o datorie. Şi acum, 
mână în mână, şedeau în faţa operei lor ca nişte minunaţi 
eroi, plini de gloria de-a fi fost buni şi puternici, de-a fi 
zămislit mulţi copii, de-a fi creat mult şi de-a fi dăruit lumii 
multă bucurie, multă sănătate, multă speranţă, printre 
neîntreruptele lupte şi neîntreruptele lacrimi. 

lar Mathieu şi Marianne mai trăiră peste douăzeci de ani. 
Mathieu avea acum nouăzeci de ani şi Marianne optzeci şi 
şapte, când cei trei fii mai mari: Denis, Ambroise şi Gervais, 
mereu prezenţi alături de ei, puseră la cale să le celebreze 
nunta de diamant, a şaptezecea aniversare a căsătoriei lor, 
printr-o serbare, la care să întrunească, pe domeniul din 
Chantebled, pe toţi membrii familiei. 

Şi nu era deloc un lucru uşor. Când întocmiră lista exactă, 
socotiră că din Mathieu şi Marianne se iviseră o sută 
cincizeci şi opt de copii, nepoți şi strănepoţi, afară de ultimii 
născuţi, câţiva prunci încă, cei din generaţia a patra. Iar 
adăugând şi rudele prin alianţă, soţii şi soțiile dinafara 
familiei propriu-zise, aveau să fie trei sute cu toţii. Dar unde 
să găsească la fermă o cameră aşa de mare pentru a întinde 
la prânz enorma masă patriarhală, visată de ei? 
Aniversarea cădea la 2 iunie, şi primăvara se arăta în acel 
an de-o blândeţe, de-o frumuseţe de necomparat. De aceea, 
hotărâră ca prânzul să se servească afară, iar masa să fie 
pusă în faţa fostului pavilion, în mijlocul pajiştii celei mari, 
închise de perdelele ulmilor şi carpenilor falnici, ca o vastă 
sală îmbrăcată în verdeață. Vor fi acasă la ei, chiar la sânul 


pământului binevoitor, sub stejarul din mijloc, uriaş acum, 
plantat de cei doi străbunici, a căror prăsilă numeroasă 
avea să le sărbătorească fericita fecunditate. 

Serbarea fu hotărâtă şi organizată într-un mare elan de 
dragoste şi voioşie. 'Toţi voiră din tot sufletul să fie de faţă la 
serbare, toţi alergară la întâlnirea triumfală, de la bătrânii 
cu părul alb până la prichindeii care-şi sugeau încă degetul. 
Până şi măreţul cer albastru şi soarele îmbujorat ţinură să 
ia parte la petrecere, ca şi întreg domeniul, izvoarele 
şerpuitoare, câmpiile în floare, făgăduind recolte 
îmbelşugate. Era superbă această potcoavă uriaşă, această 
masă imensă, întinsă în mijlocul verdeţii, cu veselă luxoasă 
şi albeaţa feţelor de masă strălucitoare, presărate cu o 
puzderie de raze cernute prin frunziş. Perechea venerabilă, 
tatăl şi mama, trebuia să şadă unul lângă altul, în mijloc, 
sub stejar. Se hotărâse să nu fie despărțiți nici ceilalţi soţi, 
socotind că ar fi bine şi frumos să fie aşezaţi unul lângă 
altul, rânduiţi pe generaţii. Cât despre tineri şi tinere, băieţi 
şi fetiţe, vor fi lăsaţi să se aşeze cum vor Voi, după gustul, 
fantezia şi plăcerea lor. 

Încă de dimineaţă, începură sa sosească pe grupuri; era 
întoarcerea la cuibul comun a familiei risipite, sosită din 
cele patru colţuri ale zării. Dar, vai! moartea secerase pe 
mulţi; mulţi nu mai puteau veni. An de an se înmulţeau 
oaspeţii care dormeau în cimitirul din Janville, atât de 
liniştit, de plin de flori, într-o înduioşătoare singurătate, ca 
de vis. Lângă Rose, lângă Blaise, plecaţi cei dintâi, veniseră 
şi alţii să-şi doarmă somnul veşnic, luând cu ei de fiecare 
dată câte-o fărâmă din inima familiei, făcând din pământul 
acesta sacru un pământ al cultului, al veşnicei amintiri. Mai 
întâi Charlotte, mult timp bolnavă, se dusese după Blaise, 
fericită că la plecare o lăsase pe fiică-sa Berthe s-o 
înlocuiască pe lângă Mathieu şi Marianne. Prin moartea 
nurorii lor, ei îşi simţiră inima la fel de înlăcrimată, ca şi 
cum şi-ar fi pierdut pentru a doua oară fiul. Pe urmă îi 
părăsise fiica lor Claire, lăsând ferma în seama soţului ei 


Frederic şi a fratelui său Gervais, văduv şi el după un an. 
Apoi îl pierduseră pe fiul lor Gregoire, stăpânul morii, a 
cărui văduvă, Therese, cârmuia mai departe, în mijlocul a 
numeroşi urmaşi. Apoi murise încă una dintre fiicele lor, 
vrednica Marguerite, soţia doctorului Chambouvet, fiindcă 
adăpostise în casa ei doi copii ai unei sărmane muncitoare, 
bolnavi de anghina difterică. Ceilalţi morţi nici nu se mai 
puteau număra: femei, bărbaţi, intraţi în familie prin 
alianţă, copii mai ales, toţi alcătuind partea de nenorocire 
hărăzită omului, vijeliile abătute peste ogorul omenesc, 
toate scumpele făpturi dispărute, plânse de către cei rămaşi 
în viaţă, toţi cei ce sfinţesc pământul în care odihnesc. 

Dar dacă scumpii lor morţi dormeau acolo, în marea 
tăcere, ce gălăgie, ce veselie şi ce izbândă a vieţii răsuna în 
dimineaţa aceea pe drumurile care duceau spre 
Chantebled! Se năşteau mai mulţi decât mureau; o jerbă de 
făpturi părea că înfloreşte după fiecare moarte. Cu duzinile 
răsăreau din pământul în care părinţii, obosiţi de munca lor 
îndelungată, adormiseră. lar acum soseau din toate părţile 
ca rândunelele primăvara, întorcându-se să-şi 
sărbătorească vechile cuiburi, umplând cerul albastru de 
bucuria reîntoarcerii. Fără încetare, în faţa fermei se 
opreau trăsuri din care coborau noi familii cu cetele lor de 
copii, a căror puzderie de capete blonde creştea întruna. 
Străbunici cu părul ca zăpada aduceau de mână copii mici 
de tot, care abia mergeau. Erau bătrâne foarte frumoase pe 
care fete tinere, de-o nespusă frăgezime, le ajutau să se dea 
jos din trăsuri. Unele mame erau din nou gravide; unii 
părinţi avuseseră fericita idee să-i invite şi pe logodnicii 
fiicelor lor. Toţi cei de acolo erau înrudiţi, născuţi unii din 
alţii într-un lanţ de neînfrânt, taţi, mame, fraţi, surori, socri, 
soacre, cumnaţi, cumnate, fii, fiice, unchi, mătuşi, veri, 
verişoare, de toate gradele, în amestecurile cele mai 
fanteziste, până la a patra generaţie. O singură familie, un 
singur mic popor, pe care îl întrunea gândul bucuriei şi al 
mândriei, acela de a sărbători nunta de diamant, atât de 


rară, atât de minunată, nuntă celor doi eroi, glorificaţi de 
viaţă, din care se născuse tot acest popor! Şi ce genealogie 
epică trebuia făcută, cum să-i numeşti pe toţi cei care 
intrau în fermă, cum să le mai ţii minte numele, vârstele, 
gradul de rubedenie, sănătatea, forţa, speranţa pe care o 
aduseseră în lume! 

Mai întâi era toată ferma, toţi cei ce se născuseră şi 
crescuseră aci. Gervais, în vârstă de şaizeci şi doi de ani, 
era ajutat de către cei doi fii mai mari ai lui, Leon şi Henri, 
taţi şi ei a zece copii, şi de către cele trei fiice ale sale, 
Mathilde, Leontine şi Julienne, născute mai târziu, acum 
măritate prin împrejurimi, şi care laolaltă aveau 
doisprezece copii. Frederic, văduv după moartea soţiei sale 
Claire, cu cinci ani mai mare decât Gervais, îi cedase rolul 
de locţiitor credincios fiului său Joseph; pe când cele două 
fiice ale lui, Angele şi Lucile, ca şi ultimul lui fiu, Jules, 
lucrau tot la fermă, toţi patru având împreună o mică trupă 
de cincisprezece copii, atât fete cât şi băieţi. Apoi, dintre 
toţi cei veniţi dinafară, cei de la moară sosiră primii, 
Thefese, văduva lui Gregoire, aducându-şi urmaşii, pe fiul ei 
Robert, care conducea acum moara sub directivele mamei, 
şi pe cele trei fete, Genevieve, Aline şi Natalie, cu o ceată 
întreagă după ele, zece copii ai fetelor şi patru ai lui Robert. 
Pe urmă sosiră Louise, soţia notarului Mazaud, Madeleine, 
soţia arhitectului  Herbette, urmate de medicul 
Chambouvet, văduv după moartea blândei Marguerite, cu 
încă trei cârduri mărişoare, prima cu patru fete, dintre care 
cea mai mare era Colette, a doua cu cinci băieţi, în frunte 
cu Hilaire, a treia numai cu un băiat şi o fată, Sebastien şi 
Cristine. lar toţi aceştia aveau copii, şi mai erau încă 
douăzeci de strănepoţi în urma lor. Acum însă debarca 
Parisul: Denis şi Marthe, soţia sa, sosiră cu mare alai, Denis 
curând în vârstă de şaptezeci de ani, străbunic prin fetele 
lui Hortanse şi Marcelle, gustând din plin odihna după 
munca îndeplinită, de când lăsase uzina fiilor săi mai mari, 
Lucien şi Paul; aceştia erau oameni de peste patruzeci de 


ani, ai căror fii porniseră şi ei spre mari îmbogăţiri, un 
adevărat trib cotropitor, care cobori din cinci trăsuri: soţii, 
cei patru copii, cei cincisprezece nepoți, cei trei strănepoţi, 
dintre care doi în scutece. În sfârşit, ultimii sosiți fură cei 
din micul popor al lui Ambroise, care avusese durerea s-o 
piardă de timpuriu pe soţia sa Andree; era un bătrân atât 
de zdravăn, încât la vârstă de şaizeci şi şapte de ani 
continua să-şi dirijeze casa de comerţ, unde fiii săi, Leonce 
şi Charles, erau simpli funcţionari; tot acolo ginerii săi, soţii 
fiicelor sale Pauline şi Sophie, tremurau în faţa lui, rege 
netăgăduit, ascultat de toţi, bunic a şapte vlăjgani bărboşi şi 
a nouă fete zdravene, dintre care patru îl făcuseră 
străbunic chiar înaintea înţeleptului Denis, fratele mai 
mare. Fusese nevoie de şase trăsuri. Şi defilarea ţinuse 
două ore, iar ferma era plină de o mulţime veselă, fericită, 
surâzătoare, sub soarele limpede de iunie. 

Dar Mathieu şi Marianne nu apăruseră încă. Ambroise, 
marele organizator al serbării, obținuse de la «ei 
promisiunea că vor rămâne închişi în cameră, ca nişte 
suverani, ascunşi de ochii poporului, până va veni el să-i ia. 
Plănuise o apariţie solemnă. Şi când se hotări, în sfârşit, să-i 
aducă, tot poporul fiind de faţă, îl găsi în pragul camerei, 
apărând uşa ca o strajă, pe fratele său Benjamin. Din toată 
puzderia asta, din tribul ăsta care muncise, care se 
înmulţise cu un elan atât de năvalnic, Benjamin rămăsese 
singurul fără ocupaţie, singurul nerodnic. La patruzeci şi 
trei de ani, fără soţie, fără copii, nu trăia decât pentru unica 
bucurie de-a se afla în căminul părintesc, ca un prieten al 
tatălui său şi devotat adorator al mamei; amândoi părinţii 
avuseseră dragostea egoistă de a-l ţine lângă ei, dorind să 
rămână numai al lor, spunând că viaţa, căreia îi dăduseră 
atâtea făpturi, putea şi ea să le dăruiască pe acesta, ultimul 
dintre pui. La început nu se-împotriviseră ca el să se 
căsătorească; mai târziu, însă, când îl văzuseră şovăind, 
apoi refuzând orice femeie, după ce-o pierduse pe singura 
pe care o iubise, simţiseră o tainică şi mare bucurie. Totuşi, 


până la urmă avuseseră remuşcări pe care nu le 
mărturiseau, în fericirea netulburată ce-o simțeau de-a se 
bucura de prezenţa lui, ca de-o comoară ascunsă care, spre 
apusul unei vieţi de-o atât de mare dăruire, le încânta 
bătrâneţea devenită avară. Benjamin al lor nu suferea oare 
fiind astfel acaparat, închis, pentru mulţumirea lor, între cei 
patru pereţi ai casei? întotdeauna se arătase oarecum 
tulburat şi visător, cu ochii lui frumoşi care păreau că 
cercetează taina lucrurilor, în căutarea ţării necunoscute a 
împlinirilor desăvârşite, departe, dincolo de zare. Şi acum, 
când se apropia de bătrâneţe, când nu mai era tânăr, 
frământările lui păreau şi mai adânci, ca şi cum şi-ar fi 
tăinuit deznădejdea că nu poate cerceta necunoscutul, 
înainte de a-şi sfârşi viaţa în mod inutil şi lipsit de fericire. 

Dar Benjamin lăsă liberă uşa şi Ambroise îşi înfăptui 
planul. Mathieu şi Marianne apărură în plin soare, pe 
pajiştea înflorită. Fură primiţi cu aclamații, râsete şi 
aplauze călduroase. Mulțimea veselă şi însufleţită care se 
afla acolo, întreaga familie atât de numeroasă striga: 

— Trăiască tata! Trăiască mama!... Viaţă lungă, viaţă 
lungă tatii şi mamei! 

La nouăzeci de ani, Mathieu rămăsese încă drept, zvelt, 
strâns într-o redingotă neagră, ca un tânăr mire, cu capul 
gol, cu părul ca zăpada, părul pe care-l purta tuns scurt 
odinioară şi pe care acum îl lăsase să crească mai lung, ca o 
ultimă cochetărie, de când părea că ar fi o reînviere a 
bătrânului copac robust. Faţa îi era uscată, brăzdată, ofilită 
de vârstă; avea totuşi aceiaşi ochi plini de tinereţe, nişte 
ochi zâmbitori, mari şi limpezi, vii şi gânditori, care vădeau 
şi acum pe omul meditativ şi de acţiune, foarte simplu, 
foarte vesel şi foarte bun. lar Marianne, la optzeci şi şapte 
de ani, în rochie albă de mireasă, se ţinea şi ea la fel de 
dreaptă, voinică şi frumoasă încă, în deplina-i frumuseţe, ca 
şi altădată, cu şoldurile puternice care purtaseră un popor 
de copii şi cu pieptul robust care-l hrănise. Cu părul tot atât 
de alb ca al lui, cu faţa blândă, - luminată ea de-o ultimă 


auroră, sub bandourile de mătase fină, era ca una dintre 
acele statui sacre de marmură căreia timpul le-a şters 
trăsăturile, fără să poată distruge calma splendoare a vieţii, 
ca o Cybelă fecundă, regăsită, în formele ei viguroase, 
retrăind în plină lumină, cu ochii ei mari negri atât de 
frumoşi şi plini de duioşie. 

Braţ la braţ, unul lângă altul, ca doi adevăraţi miri, veniţi 
de foarte departe, după ce au mers şaptezeci de ani unul 
alături de celălalt, fără să se părăsească vreodată, Mathieu 
şi Marianne, cu ochii plini de lacrimi, râdeau voioşi 
poporului lor, numeroasei familii născute din dragostea lor 
şi care continua să-i aclame: 

— Trăiască tata! Trăiască mama!... Viaţă lungă, viaţă 
lungă tatii şi mamei! 

Atunci începu ceremonia  felicitărilor, cu oferirea 
buchetului. O micuță blondină de cinci ani, Rose, primise 
această misiune. Fusese aleasă ca fiind cea mai mare dintre 
copiii generaţiei a patra. Era fata Angelinei, care era fata 
Berthei, care era fata Charlottei, soţia lui Blaise. Şi când cei 
doi străbunici o văzură înaintând eu buchetul ei cel mare, 
emoția lor deveni şi mai mare, zâmbind fericiţi printre 
lacrimi şi bâiguind copleşiţi de amintiri: 

— Oh! micuța noastră Rose!... Blaise al nostru, Charlotte 
a noastră! 

Tot trecutul reînvia. Copilului i se pusese numele Rose, în 
amintirea celeilalte Rose, atât de plânsă cândva, plecată cea 
dinţii, adormită acolo, în micul cimitir. Şi Blaise se dusese să 
doarmă acolo, la rândul lui, urmat de Charlotte. Şi după 
aceea Berthe, fiica lor, care se măritase cu Philippe Havard, 
o avusese pe Angeline. Mai târziu, Angeline, care se 
căsătorise cu Georges Delmas, o născuse pe Rose. În 
spatele copilului, Berthe şi Philippe Havard, Angeline şi 
Georges Delmas se ridicaseră în picioare. Pe toţi aceştia îi 
reprezenta Rose, pe cei morţi şi pe cei încă în viaţă, o lungă 
şi înfloritoare linie de descendenţi, atâtea dureri şi atâtea 
bucurii, toată această vitejească muncă de zămislire, tot 


acest torent al vieţii, care se încheia cu acest scump înger 
blond, atât de firav, cu ochii lui de auroră în care strălucea 
viitorul. 

— Oh! Rose a noastră, Rose a noastră! 

Rose, cu marele buchet ţinut cu amândouă mânuţele ei, 
înainta. De cincisprezece zile învăţa o foarte frumoasă 
poezie de felicitare. Chiar în dimineaţa aceea o recitase fără 
nicio greşeală în faţa maică-sii. Dar când se văzu aici, în 
mijlocul acestei mulţimi, emoția ei fu atât de mare încât nu 
mai putu articula un cuvânt. De altfel, nu se sinchisi deloc. 
Era şi ea, încă de pe-acum, o mică persoană curajoasă. Şi 
plină de îndrăzneală, dădu drumul buchetului, sări de gâtul 
lui Mathieu şi al Mariannei, ţipând cu glasu-i subţire, ca un 
sunet de flaut: 

— Bunicule şi bunico, azi e ziua voastră şi vă sărut din 
toată inima! 

Şi a fost foarte bine aşa. După unii a fost chiar mai 
nimerit decât o poezie de felicitări. Şi iar răsunară râsetele, 
aplauzele, aclamaţiile. Se aşezară imediat la masă. Dar nu 
era un lucru prea uşor; masa cea mare în formă de 
potcoavă se întindea sub stejar în mijlocul unui careu de 
iarbă cosită. Mai întâi, Mathieu şi Marianne merseră 
ceremonioşi, tot braţ la braţ, pentru a se aşeza în mijloc, 
rezemaţi amândoi de trunchiul stejarului falnic. La stânga 
lui Mathieu luară loc Marthe şi Denis, Louise şi soţul ei, 
notarul Mazaud, deoarece avuseseră buna idee să nu-i 
despartă pe soţi. La dreapta Mariannei se aşezară 
Ambroise, "Therese, Gervais, doctorul Chambouvet, toţi 
văduvi, apoi încă o pereche, Mathilde şi soţul ei, arhitectul 
Herbette, şi pe urmă Benjamin, singur. Apoi, în ordinea 
generaţiilor, se aşezară celelalte familii. Şi, în sfârşit, după 
cum se hotărâse de la început, tineretul, copilăretul, ceata 
tinerilor şi a celor mici de tot se rânduiră după gustul lor, în 
mijlocul unei gălăgii fără seamăn. 

Ah! ce clipă de glorie supremă fu aceasta pentru Mathieu 
şi Marianne! Se văzură acum ca într-un triumf la care nici 


n-ar fi îndrăznit să viseze vreodată. Viaţa, ca şi cum i-ar fi 
răsplătit pentru că avuseseră încredere în ea şi o 
răspândiseră cu _ tot curajul, părea că voise să le 
prelungească zilele până dincolo de limitele obişnuite, ca să 
poată vedea cu ochii lor minunata înflorire a operei 
înfăptuite. Tot Chantebledul lor lua parte la serbare, tot ce 
întemeiaseră, tot ce creaseră mai frumos şi mai folositor. 
Din ogoarele cultivate, smulse mlaştinilor de altădată, le 
venea freamătul bogatelor holde viitoare; de pe păşunile 
întinse de-a lungul depărtatelor păduri îi ajungea suflarea 
caldă a vitelor, a turmelor fără număr, arca din ce în ce mai 
încărcată; izvoarele captate cu care  fertilizaseră 
pârloagele, de-aci înainte pline de recolte, le trimiteau 
glasul lor sonor, şiroirea apei care parc-ar fi fost sângele 
pământului. Opera socială era împlinită, pâinea cucerită, 
mijloacele de trai create, scoase din neantul pământului 
necultivat. Şi în ce decor încântător le oferea neamul lor, 
fericit şi recunoscător, această serbare! Ulmii şi carpenii, 
care făceau din pajişte o vastă sală îmbrăcată în verdeață, 
fuseseră plantați de ei; zi cu zi îi văzuseră crescând, ca şi pe 
cei mai cuminţi şi mai voinici dintre copiii lor. Mai ales 
stejarul, astăzi uriaş, mulţumită revărsării limpezi a 
havuzului, sub care curgea veşnic unul dintre izvoare, era 
fiul lor cel mare, cel pe care-l sădiseră aici în ziua în care 
întemeiaseră Chantebledul, el săpând groapa în timp ce ea 
ţinea tulpina tânărului răsad. Şi, în ora aceasta, umbrindu-i 
cu verdeaţa lui imensă, nu era oare simbolul regal al 
întregii familii? Ca şi el, ea avea ramuri nenumărate; ea şi 
el, ea îşi înmulţise, îşi lărgise la nesfârşit crengile, care 
acopereau pământul până departe; şi, ea şi el, numai ea 
întruchipa o întreagă pădure, născută dintr-un singur 
trunchi, hrănindu-se din aceeaşi sevă, viguroasă prin 
aceeaşi sănătate, plină de cântece, de adieri şi de soare. 
Rezemaţi de copacul uriaş, Mathieu şi Marianne se 
contopeau în gloria lui, în suverana lui maiestate, într-o 
domnie asemănătoare, pentru că dăduseră viaţă tot atâtor 


făpturi câte ramuri avea şi el, domnind asupra poporului lor 
de copii, cărora ei le dăduseră viaţă, după cum frunzele 
trăiau din seva copacului. La dreapta şi la stânga lor, cei 
trei sute de oaspeţi erau numai prelungirea lor, acelaşi 
arbore al vieţii, născut din dragostea lor, legat de pântecele 
lor prin toate fibrele sale. Simţeau bucuria celorlalţi, care 
se mândreau sărbătorindu-i pe ei, duioşia celor bătrâni, 
gălăgia celor tineri. Îşi auzeau bătăile inimii până şi-n 
piepturile ţâncilor cu capetele blonde, care râdeau încântați 
în faţa prăjiturilor de pe masă. Şi opera lor de creaţie 
omenească se găsea adunată în faţa lor şi în ei, aşa cum se 
rotunjea cupola uriaşă a stejarului, şi, de pretutindeni, în 
jurul lor, cealaltă operă îi scălda în fecunditatea ei, cu 
aceste roade ale pământului, cu aceste ogoare care se 
întinseseră şi rodiseră, pe măsură ce ei înşişi se înmulţeau. 
Atunci se vădi frumuseţea lui Mathieu şi a Mariannei, 
frumuseţea de-a se fi iubit timp de şaptezeci de ani, şi de-a 
se adora încă, în clipa asta la fel ca în prima zi. Timp de 
şaptezeci de ani merseseră unul lângă altul, braţ la braţ, 
fără nicio discordie între ei, fără nicio infidelitate. Veniţi de 
la o atare depărtare, cu acelaşi pas sigur şi plin de 
încredere, îşi aminteau, fireşte, de mari dureri, dar care îi 
loviseră întotdeauna dinafară. Dacă plânseseră uneori, se 
mângâiaseră plângând împreună. Sub părul lor alb 
păstraseră încrederea reciprocă pe care o avuseseră şi la 
douăzeci de ani; inimile rămâneau contopite una cu alta, la 
fel ca a doua zi după nuntă, fiecare din ei dându-şi inima 
celuilalt, fără să şi-o mai ia vreodată înapoi. Intre ei era o 
legătură de dragoste cu neputinţă de desfăcut, era 
căsătoria adevărată, aceea care dă reazim vieţii întregi, 
fiindcă nu există fericire decât atunci când dăruieşti totul, 
pentru totdeauna. Întâlnirea lor fusese fericită, pentru că 
amândoi aveau în ei puterea de a iubi, voinţa de a munci, 
divina dorinţă, din a cărei văpaie se nasc popoare întregi. 
El, adorându-şi soţia, nu cunoscuse altă bucurie decât 
pasiunea de a crea, privind numai spre opera ce-o avea de 


înfăptuit şi spre opera înfăptuită, ca singura sa rațiune de a 
fi, datoria şi răsplata lui. Ea, adorându-şi soţul, se silise să 
fie numai tovarăşa, soţia şi mama adevărată, bună 
„ouătoare”, bună „crescătoare”, după cum spunea Boutan, 
şi, mai ales, bună sfătuitoare, înzestrată cu o judecată 
subtilă, care o ajuta să iasă din situaţiile cele mai grele. Şi 
astfel, din ce în ce mai uniţi prin fiecare nou copil, ca printr- 
un lanţ tot mai strâns, ajunseseră să se contopească. Ei 
erau înţelepciunea, sănătatea, forţa, întotdeauna 
învinseseră, în ciuda piedicilor şi lacrimilor, numai graţie 
acestei îndelungate înţelegeri, a încrederii reciproce în 
veşnica reînnoire a dragostei lor, a cărei armură îi făcea de 
nebiruit. Nu puteau fi învinşi, cuceriseră totul prin puterea 
unirii lor, fără să fi plănuit acest lucru. Şi îşi terminau viaţa 
ca eroi, ca adevăraţi cuceritori ai fericirii, mână în mână, 
într-o puritate de cristal, foarte mari, foarte frumoşi, 
înnobilaţi şi înfrumuseţaţi de adânca lor bătrâneţe, de viaţa 
lor îndelungată, plină de-o singură iubire. Şi spiţa lor fără 
număr ce se afla acolo, tribul cuceritor născut din pântecele 
lor, n-avea altă forţă decât forţa unirii pe care o moştenea, 
dragostea sinceră a străbunilor lăsată moştenire copiilor, 
solidaritatea aceea plină de afecţiune care-i făcea să se 
ajute, să lupte împreună pentru o viaţă mai bună, ca un 
popor frăţesc. 

Domnea o veselie de nedescris; în sfârşit, începu să se 
servească masa. Serveau numai servitorii fermei, căci 
hotărâseră să nu fie adusă nicio persoană străină. Aproape 
toţi crescuseră pe acest domeniu şi erau, la rândul lor, 
consideraţi ca făcând parte din familie. Pe urmă, aveau să 
aibă şi ei masa lor, aveau să serbeze şi ei nunta de diamant. 
Şi în mijlocul exclamaţiilor şi al hohotelor de râs, se aduseră 
primele feluri de mâncare. 

Dar, abia început, serviciul se întrerupse deodată. Se 
lăsase o adâncă tăcere, deoarece un eveniment neaşteptat 
se produsese. În mijlocul pajiştii, între cele două braţe ale 
mesei în formă de potcoavă, înainta un tânăr, necunoscut de 


nimeni. Zâmbea vesel, merse până la capătul peluzei şi nu 
se opri decât în faţa lui Mathieu şi a Mariannei. Apoi, cu o 
voce puternică, spuse: 

— Bună ziua, bunicule! Bună ziua, bunico!... Trebuie să 
mai puneţi un tacâm şi pentru mine, fiindcă am venit să vă 
sărbătoresc şi eu. 

Toţi oaspeţii amuţiră, uluiţi. Cine era oare tânărul acesta 
pe care nimeni nu-l văzuse vreodată? Negreşit că nu făcea 
parte din familie, deoarece i s-ar fi ştiut numele, l-ar fi 
cunoscut cineva după chip. Şi atunci, pentru ce îi saluta pe 
străbuni cu numele venerat de bunic şi bunică? lar uimirea 
tot mai mare provenea din nespusa asemănare a tânărului 
cu Mathieu, un Froment desigur, cu ochii limpezi, cu 
fruntea înaltă în formă de cupolă. Mathieu, tânăr, retrăia în 
el, aşa cum îl înfăţişa un portret păstrat cu evlavie în 
familie, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, când începuse 
cucerirea Chantebledului. 

Atunci Mathieu se ridică tremurând, în timp ce Marianne 
surâdea, dumnezeieşte de blând, fiindcă pricepuse înaintea 
tuturor. 

— Cine eşti tu, copilul meu, tu care îmi zici bunic şi îmi 
semeni ca un frate? 

— Sunt Dominique, fiul cel mai mare al fiului vostru 
Nicolas, ; care trăieşte, împreună cu mama mea Lisbeth, în 
ţara vastă şi liberă, în cealaltă Franţă. 

— Ce vârstă ai? 

— Voi împlini douăzeci şi şapte de ani în august, atunci 
când acolo, departe, apele Nigerului, ale bunului fluviu 
uriaş, vor creşte din nou să fecundeze câmpiile noastre 
nemărginite. 

— Dar spune-ne, eşti căsătorit, ai copii?, 

— Am luat de soţie o franţuzoaică născută în Senegal, şi 
în casa noastră de cărămidă, pe care am clădit-o, cresc 
patru copii, sub soarele de foc al Sudanului, 

— Şi spune-ne, mai ai fraţi, mai ai surori? 


— Tatăl meu, Nicolas, şi mama mea, Lisbeth, au avut 
optsprezece copii, dintre care doi au murit. Suntem 
şaisprezece, nouă băieţi şi şapte fete. 

Mathieu începu să râdă din toată inima şi mai bucuros, ca 
şi cum ar fi vrut să spună că fiul său Nicolas, la cincizeci de 
ani, era un vrednic făuritor de viaţă, străduindu-se chiar 
mai bine decât el. Se uită apoi la Marianne, care râdea la 
rândul ei încântată. 

— Aşadar, copilul meu, pentru că eşti fiul fiului meu 
Nicolas, vino să ne săruţi, ca să serbezi şi tu nunta noastră. 
Să ţi se pună un tacâm, eşti la tine acasă. 

Dominique, din patru paşi, făcu ocolul mesei. Îi strânse în 
braţele lui vânjoase şi îi sărută pe cei doi bătrâni, aproape 
leşinaţi de emoție şi fericire, atât de mare le era surpriza! 
Nu se mai săturau privind la acest nou copil; căzut ca dintr- 
un cer depărtat într-o asemenea zi şi care le vorbea despre 
cealaltă familie, despre celălalt popor ieşit din pântecele lor, 
pe cale să se înmulțească acolo, cu o fecunditate sporită, în 
arşiţa tropicelor. 

Această fericită surpriză se datora ingeniozităţii lui 
Ambroise, care explică numaidecât, glumind, că e o lovitură 
de teatru pregătită de el. De opt zile îl găzduia în casa lui, îl 
ascundea pe Dominique, trimis din Sudan de către tatăl său 
să trateze cu el unele chestiuni comerciale de export, şi, 
mai ales, să comande la uzina lui Denis un număr de maşini 
agricole fabricate anume pentru solul lor, maşini de 
construcţie specială. Numai Denis mai cunoştea aşadar 
această taină. Şi când întreaga masă îl văzu pe Dominique 
în braţele celor doi bătrâni, când toţi aflară povestea, se 
dezlănţui o bucurie nespusă; i se făcu o primire 
sărbătorească, cu noi aclamații asurzitoare, cu îmbrăţişări 
pline de entuziasm, înăbuşindu-l aproape pe crainicul 
familiei-surori, prinţul celei de-a doua dinastii a familiei 
Froment, din ţara prodigioasei Franţe viitoare. 

Mathieu, plin de veselie, dădea noi ordine: 


— Puneţi-i tacâmul acolo, în faţa noastră... Să stea singur 
în faţa noastră, ca un ambasador al unei împărăţii 
puternice. Gândiţi-vă că el îi reprezintă, în afară de tatăl şi 
mama sa, pe cei nouă fraţi şi şapte surori, fără să-i mai 
socotim pe cei patru copii ai lui... Haide, băiete, aşază-te, şi 
să ne servească! 

Masa de nuntă fu de-o înduioşătoare veselie la umbra 
falnicului stejar. O suavă răcoare se ridica din ierburi, se 
părea că natura prietenă îşi aducea prinosul ei de 
dezmierdări. Râsetele nu mai încetară să răsune, bătrânii 
înşişi redeveniseră copii jucăuşi, în faţa celor nouăzeci şi ai 
celor optzeci şi şapte de ani ai mirelui şi ai miresei. Feţele 
străluceau blând sub părul alb, negru sau blond; întreaga 
familie se bucura, toţi erau încântați; toţi păreau frumoşi şi 
plini de sănătate; copiii râdeau fericiţi, tinerii erau superbi, 
tinerele fete adorabile, soţii uniţi, unii lângă alţii. Şi ce 
straşnică poftă de mâncare! şi cu ce larmă veselă era primit 
fiecare fel de mâncare! şi ce cinste se făcu vinului bun, 
pentru a sărbători buna viaţă care acordase celor doi 
patriarhi suprema mulţumire de a-i reuni pe toţi la masa 
lor, într-o împrejurare atât de glorioasă! La desert se 
felicitară, se ţinură toasturi, se aclamă şi mai mult. Dar în 
convorbirile lor, în cuvintele vii care zburau de la un capăt 
la celălalt al mesei, reveneau mereu la surpriza de la 
început, la acea intrare triumfală a ambasadorului trimis de 
fratele lor. El, prezenţa lui neaşteptată, tot ce nu spusese 
încă, toate aventurile pe care simțeau că le ascunde în el, 
încălzeau şi mai mult inimile, dragostea familiei, îmbătată 
de acest strălucit ospăț în aer liber. Şi, îndată după ce se 
servi cafeaua, începură cu întrebări care nu se mai 
sfârşeau, şi el trebui să le răspundă. 

— Oh! ce să vă spun? răspunse el râzând la o întrebare a 
lui Ambroise, dornic să ştie ce gândeşte despre Chantebled, 
pe unde îl plimbase de dimineaţă. Mi-e teamă că nu voi fi 
deloc politicos, nici pentru colţul ăsta de pământ, nici 
pentru opera dumneavoastră, dacă voi fi prea sincer. 


Fireşte că munca pământului e, aici, o întreagă artă, un 
nepreţuit efort de voinţă, de ştiinţă şi bună ordine, ca să 
scoţi din acest bătrân pământ recoltele pe care vi le dă 
încă... Munciţi mult, săvârşiţi minuni... Dar, Dumnezeule 
mare! cât e de mic regatul vostru! Cum puteţi trăi aici, fără 
să vă loviți coatele unii de alţii? V-aţi îngrămădit şi v-aţi 
înmulţit atât de mult încât nu mai puteţi răsufla niciunul, 
fără picul de aer curat cât îi trebuie unui om să respire. Şi 
ogoarele voastre cele mai întinse, ceea ce numiţi voi marile 
voastre domenii, nu sunt decât nişte bulgări de pământ, 
unde puţinele voastre vite care pasc îmi fac impresia 
câtorva furnici rătăcite... O! când mă gândesc la 
imensitatea Nigerului nostru, la imensitatea câmpiilor 
udate de el, la imensitatea ogoarelor noastre de acolo, care 
n-au alte hotare decât îndepărtatul orizont! 

Benjamin, fremătând de emoție, îl asculta de pe scaunul 
pe care stătea. De când acest fiu al marilor fluvii şi al altui 
soare era acolo, nu-l mai slăbea din ochi, vădind o pasiune 
tot mai intensă în privirile lui visătoare. Şi când îl auzi 
vorbind astfel, nu se mai putu împotrivi chemării 
necunoscutului; îşi părăsi locul, făcu ocolul mesei şi veni să 
se aşeze lângă el. 

— Nigerul, câmpia imensă... Povesteşte-ne, spune-ne cum 
arată acea imensitate. 

— Nigerul, uriaşul acela bun, tatăl nostru al tuturor celor 
de acolo! Aveam abia opt ani când tata şi mama au plecat 
din Senegal, dintr-o pornire de nepăsătoare bravură, de 
speranţă nebună, stăpâniţi de setea de-a se afunda în 
Sudan, în dorul de-a cuceri la întâmplare noi pământuri. 
Trebuie să mergi zile întregi, să treci printre stânci, 
hăţişuri, peste fluvii, ca să ajungi de la Saint-Louis, la ferma 
noastră de acum, dincolo de Dienne... Şi nu-mi mai aduc 
aminte de prima călătorie; am impresia că s-a născut chiar 
din bunul Niger, din rodnicia miraculoasă a apelor sale. E 
un fluviu imens şi blând; îşi mână valurile fără număr ca o 
mare, atât de întins încât niciun pod nu se poate construi pe 


el, atât de lat că umple zările de la un capăt la altul. 
Formează arhipelaguri, are braţe acoperite cu iarbă ca 
nişte păşuni, adâncimi în care înoată în voie escadre de 
peşti enormi, îşi are furtunile lui, zilele lui fierbinţi, când 
apele i se umplu de viaţă sub îmbrăţişarea arzătoare a 
soarelui; are nopţile lui minunate, nopţi trandafirii, de-o 
nemărginită dulceaţă, când pacea pământului coboară din 
stele... E străbunul, fondatorul, aducătorul de belşug; ela 
dat naştere Sudanului, l-a înzestrat cu bogății nenumărate, 
apărându-l de cotropirea deşerturilor vecine şi creându-l 
prin mâlul său fertil. Se revarsă în fiecare an, în aceleaşi 
anotimpuri, şi inundă valea ca un ocean; pe urmă o lasă 
grasă, parcă fecundată, ea pe-o femeie însărcinată, o 
imensă câmpie plină de-o vegetaţie formidabilă. La fel ca 
Nilul, a biruit nisipurile; e tatăl a nenumărate. generaţii, e 
zeul ce zămisleşte o lume încă necunoscută, dar. care, mai 
târziu, va îmbogăţi bătrâna Europă... Şi valea Nigerului, 
colosala fiică a bunului uriaş, ah, ce nemărginire pură, ce 
liber avânt spre infinit! Câmpia se desfăşoară, se lărgeşte, 
parcă dă brânci orizontului. Câmpie şi mereu câmpie, 
ogoare prelungite de alte ogoare, brazde drepte, cât vezi 
cu ochii, cărora plugului i-ar trebui luni de zile să le 
străbată până la capăt. Se va recolta acolo hrană pentru un 
popor numeros, în. ziua când pământul va fi cultivat cu 
oarecare curaj şi oarecare ştiinţă, pentru că ţinutul e încă 
virgin, aşa cum l-a creat fluviul, cu mii şi mii de ani în urmă. 
Mâine această împărăție va fi a plugarului care va îndrăzni 
să pună mâna pe ea şi să-şi croiască, după voinţa lui, un 
domeniu atât de vast, pe cât îl va fi visat puterea lui de 
muncă, nu hectare, ci leghe de arături, desfăşurând holde 
veşnice... Şi ce largă respiraţie în imensitatea aceea, ce 
bucurie să aspiri toată întinderea vastă dintr-o singură 
suflare, ce viaţă sănătoasă şi viguroasă de-a nu mai fi 
îngrămădiţi oamenii unii peste alţii, de-a se simţi liberi, 
puternici, stăpâni asupra părţii de pământ pe care au voit-o, 
sub soarele care străluceşte pentru toţi! 


Benjamin nu se mai sătura ascultându-l şi întrebându-l. 

— Cum sunteţi rostuiţi acolo? Cum trăiţi? Care vă sunt 
obiceiurile, ocupațiile? 

Dominique începu să râdă iar, ştiind de mai înainte cât le 
va tulbura pe toate rudele sale necunoscute, întâlnite aici, 
pe care le vedea sorbindu-i vorbele, aprinse de-o curiozitate 
tot mai mare. Încetul cu încetul, femeile, bătrânii se 
ridicaseră ca să se apropie de el. Până şi copiii îl înconjurau, 
ca şi cum le-ar fi povestit un basm frumos. 

— Oh! trăim ca într-o republică, suntem o comunitate în 
care fiecare membru trebuie să muncească la opera 
frăţească. În familie sunt tot felul de muncitori, pentru 
muncile grele, puţin cam barbare. Dar tata s-a dovedit mai 
ales zidar de frunte, deoarece a trebuit să se aşterne pe 
zidit când am sosit acolo. Singur şi-a fabricat cărămizile, 
graţie straturilor de argilă care există lângă Dienne. Ferma 
noastră este, aşadar, un mic sat acum; fiecare tânăr 
căsătorit îşi va avea casa lui... Nu suntem numai plugari, ci 
şi pescari, şi vânători. Avem bărcile noastre. 

Nigerul e foarte populat de peşti, se pescuieşte straşnic. 
Vânatul, de asemenea, ar ajunge să hrănească o familie; 
mişună peste tot stoluri de potârnichi şi bibilici, afară de 
flamingo, pelicani, egrete şi mii de animale care nu sunt de 
mâncat. Uneori ne vizitează lei negri; vulturi cu zborul lin 
trec pe deasupra capetelor noastre; în amurg se văd 
hipopotami în grupuri de câte trei-patru, jucându-se în 
fluviu cu graţia unor copii negri care s-ar scălda acolo... Dar 
suntem, totuşi, mai ales agricultori, regi ai câmpiei, când 
Nigerul se retrage, după ce ne fecundează ogoarele. 
Domeniul nostru n-are hotare, el se întinde până acolo unde 
ajung străduinţele muncii noastre. Şi dacă i-aţi vedea pe 
plugarii indigeni, care nici nu ară măcar, că n-au ca unelte 
primitive decât nişte bețe cu care zgârâie pământul, înainte 
de a-i încredința sămânță! Nicio grijă, nicio osteneală, 
pământul e gras, soarele e arzător, recolta va fi întotdeauna 
îmbelşugată. De aceea când noi ceilalţi întrebuinţăm plugul, 


când dăm oarecare îngrijire acestui pământ plin de viaţă, vă 
închipuiţi ce holde minunate dobândim, ce belşug de grâne, 
care ar face să crape toate hambarele voastre! în ziua când 
vom avea maşinile agricole pe care am venit să le comand la 
voi, vom avea nevoie de flote întregi de vapoare ca să vă 
trimitem prisosul hambarelor noastre. După. ce fluviul 
scade, când apele descresc, cultivăm orezul, câmpii de orez 
care dau uneori două recolte pe an. Apoi meiul, grâul, 
alunele, când vom putea face cultura în stil mare. Vaste 
câmpii de bumbac se înşiră una după alta. Cultivăm şi 
maniocul, şi indigoul, pe urmă avem şi grădinării cu ceapă, 
ardei, dovlecei, castraveți. Nu mai vorbesc de produsele 
naturale: arborii de cauciuc, atât de preţioşi, din care avem 
o pădure întreagă, arborele care dă unt, arborele care dă 
făină, arborele care dă mătase, şi care cresc toţi pe 
pământurile noastre ca răsurile pe marginea drumurilor 
voastre... în sfârşit, mai suntem şi ciobani, avem turme 
mereu sporite, că nici nu le mai ştim numărul. Avem mii de 
capre, mii de oi cu lâna lungă, caii noştri aleargă liberi în 
ţarcuri mari cât nişte oraşe, boii noştri cu cocoaşă acoperă 
malul pe o leghe întreagă, când coboară să bea din apa 
Nigerului, la ceasul splendidei seninătăţi, când soarele 
asfinţeşte... Şi, mai ales, suntem oameni liberi, oameni 
voioşi, care muncim pentru bucuria de a trăi nestingheriţi, 
răsplătiți când ni se spune că opera noastră e foarte mare, 
foarte frumoasă şi foarte bună, pentru că e cealaltă Franţă, 
Franţa suverană de mâine. 

Nu se mai oprea. Nu mai era nevoie să-i pui întrebări, îşi 
descărca sufletul plin de măreție şi de frumuseţe.. Vorbi 
despre Dienne, vechiul oraş regesc, cu populaţie şi 
monumente venite din Egipt, şi care domneşte încă peste 
întreaga vale. Vorbi despre celelalte patru centre: 
Bammaku, Niamina, Segu, Sansanding, sate întinse, care 
vor fi într-o zi oraşe mari. Vorbi mai ales despre Tombuctu 
cel glorios, atâta vreme necunoscut, învăluit în legende, 
precum un paradis interzis, cu aurul, cu fildeşul, cu 


frumoasele şi îndatoritoarele lui femei, oraşul ce răsare ca 
un miraj al plăcerilor de neatins dincolo de nisipurile 
mistuitoare. Vorbi despre Tombuctu ca despre o poartă 
dublă a Saharei şi a Sudanului, oraşul de la hotar, unde 
pătrundea viaţa, se amesteca, se schimba, unde cămila 
deşerturilor aducea armele şi mărfurile din Europa, şi sarea 
atât de necesară, unde pirogile Nigerului descărcau fildeşul 
preţios, aurul care se aduna chiar la suprafaţa pământului, 
penele de struţ, cauciucul, cerealele, toate bogăţiile văii 
fecunde. Vorbi despre lombuctu ca despre un uriaş siloz, 
Tombuctu, metropola şi piaţa Africii Centrale, cu grămezile 
lui de fildeş, cu grămezile lui de aur pur, cu sacii lui de orez, 
de mei, de alune, cu turtele lui de indigo, cu mănunchiurile 
lui de pene de struţ, cu metalele, curmalele, stofele, 
marchitănia, tutunul său şi, mai ales, cu straturile de sare, 
lespezile de sare brută, aduse în spinarea animalelor din 
înspăimântătorul Taudenni, sahariana cetate a sării, al cărui 
pământ e înţesat de sare pe leghii întregi, o mină infernală 
a sării, care e atât de prețioasă în Sudan încât serveşte 
drept schimb, ca monedă, mai folositoare decât aurul. În 
sfârşit, vorbi şi despre Tombuctu cel decăzut, sărăcit, 
opulenta şi strălucitoarea cetate de odinioară, care pare 
astăzi o ruină, ascunzând îndărătul zidurilor ei degradate, 
de teama hoţilor deşertului, rămăşiţele comorilor păstrate 
în ea; cetatea care mâine însă va deveni iar cetatea 
glorioasă şi bogată, aşezată regeşte între Sudan, grânarul 
îmbelşugat, şi Sahara, drumul Europei, când Franţa va fi 
deschis acest drum, va fi legat între ele provinciile noului 
imperiu şi va fi întemeiat cealaltă Franţă, nemărginită, pe 
lângă care străvechea patrie nu va mai fi decât creierul 
care gândeşte, creierul care conduce. 

— Ăsta e visul nostru, strigă el, opera uriaşă care mâine 
va deveni realitate. Algeria noastră legată cu Tombuctu prin 
drumul Saharei, locomotive electrice care vor căra toată 
bătrâna Europă de-a curmezişul infinitului nisipos! 
Tombuctu legat cu Senegal prin vapoarele cu aburi de pe 


Niger, prin alte căi ferate care vor brăzda pretutindeni 
vastul imperiu! Franţa cea nouă, o Franţă imensă, legată cu 
Franţa-mamă, străvechea patrie, printr-o prodigioasă 
dezvoltare a coastelor mării, întemeiată în sfârşit, gata 
pentru cele o sută de milioane de locuitori, care trebuie să 
răsară într-o zi acolo!... Fără-ndoială, lucrurile acestea nu 
se vor face de pe-o zi pe alta. Transsaharianul nu e 
construit încă, sunt două mii cinci sute de kilometri de 
pustiu, a cărui exploatare n-ar prea ispiti societăţile de 
investiţii; va trebui, totuşi, să se ajungă la o exploatare mai 
prosperă, la un început de cultură raţională, la 
descoperirea a tot felul de mine, astfel încât exporturile în 
creştere să facă posibile eforturile băneşti ale metropolei. 
Pe urmă, mai e problema populațiilor de acolo, formate din 
negri, blânzi în cea mai mare parte; dar altele, sunt feroce, 
hoaţe şi de-o sălbăticie exaltată de fanatismul religios, ceea 
ce agravează dificultăţile cuceririlor noastre, căci există 
această complicată problemă a Islamului, de care ne vom 
lovi întruna câtă vreme nu va fi rezolvată. Şi numai viaţa, 
numai şi numai ani îndelungaţi de viaţă pot să creeze un 
popor nou, să-l adapteze pământului nou, să contopească 
diversele elemente etnice, asigurând acestui nou popor o 
existenţă normală, forţa sa omogenă, geniul său... Dar, 
orice-ar fi de azi înainte o nouă Franţă s-a născut în 
depărtare, un imperiu nelimitat, care are nevoie de sângele 
nostru, şi trebuie să i-l dăm ca să se populeze, ca să scoată 
din pământ bogății nemăsurate, ca să devină ţara cea mai 
întinsă, cea mai puternică şi cea mai măreaţă din lume. 

Plin de entuziasm, fremătând de chemarea unui ideal 
depărtat, descoperit în sfârşit, Benjamin avea ochii plini de 
lacrimi. Ah, ce viaţă viguroasă, ce viaţă nobilă! Era toată 
misiunea lui, toată opera la care nu făcuse până acum decât 
să viseze în chip vag! Şi întrebă din nou: 

— Şi sunt multe familii franceze acolo care, ca şi voi, 
colonizează ţinutul? 

Atunci Dominique izbucni în hohote de râs, 


— Eh, nu! Sunt ce-i drept câţiva colonişti în vechile 
noastre posesiuni din Senegal; dar acolo, în fundul văii 
Nigerului, dincolo de Dienne, cred că suntem singurii 
colonişti... Suntem pionierii, avangarda nebună, îndrăzneţii 
încrederii şi speranţei. Şi avem oarecare merit în această 
privinţă, pentru că fapta noastră pare oamenilor prea 
chibzuiţi un simplu rămăşag cu bunul simţ. Vă puteţi oare 
închipui? O familie franceză instalată în mijlocul sălbaticilor, 
având ca unică protecţie vecinătatea unui mic fort, unde un 
ofiţer alb comandă o duzină de soldaţi indigeni, silită uneori 
să deschidă focul; o familie creând o fermă în mijlocul unui 
ţinut pe care fanatismul vreunui şef de trib îl poate răzvrăti 
de pe o zi pe alta. E o nebunie, cât să indispui o lume 
întreagă; şi tocmai asta ne încântă, ne face să fim atât de 
veseli, atât de sănătoşi, atât de triumfători. Noi deschidem 
drumul, noi dăm exemplul. Noi ducem buna şi vesela 
noastră Franţă acolo; noi ne-am deschis, în mijlocul 
pământurilor virgine, un câmp nelimitat, care va deveni o 
provincie; noi am întemeiat acolo un sat care va fi peste o 
sută de ani un mare oraş. În colonii nu există o naţiune mai 
fecundă decât națiunea franceză, ea care pare că a devenit 
sterilă pe vechiul ei pământ. Şi ne vom înmulţi, şi vom 
umple lumea!... Veniţi, veniţi cu toţii, de vreme ce sunteţi 
prea înghesuiți aici, de vreme ce n-aveţi aer în câmpiile 
voastre, prea strâmte, în oraşele voastre supraîncălzite, 
otrăvite de fum. Acolo e loc pentru toţi, pământuri noi, aer 
curat pe care nu l-a respirat încă nimeni, o operă frumoasă 
de împlinit, care va face din toţi nişte eroi, nişte oameni 
voinici şi fericiţi că trăiesc; Veniţi cu mine; voi duce acolo 
bărbaţii, voi duce femeile care doresc să vină de bunăvoie; 
vă veţi crea alte provincii şi veţi întemeia alte oraşe pentru 
viitoarea atotputernicie a Franţei mari, nemărginite! 

Râdea cu atâta voie bună şi era atât de frumos, atât de 
puternic, atât de viteaz, încât toată masa îl mai aclamă o 
dată. Nimeni n-avea să-l urmeze, se-nţelege, pentru că 
toate aceste familii îşi aveau cuiburile lor clădite, pentru că 


toţi aceşti tineri iubeau prea mult bătrânul pământ al 
patriei, de care erau legaţi prin însăşi rădăcinile naţiei lor, 
aţipită în căminuri după atâtea cutezătoare aventuri. Dar ce 
poveste minunată, ascultată de copiii cei mici şi cei mari, ca 
un basm frumos ce-i vrăjea, care mâine, fără-ndoială, va 
trezi în ei pasiunea, pasiunea dinamică pentru glorioasele 
întreprinderi depărtate! Sămânţă  necunoscutului era 
aruncată; ea va încolţi şi va da o recoltă de-o fabuloasă 
putere. 

Singur Benjamin strigă, în tumultul entuziasmului, în 
care cuvintele lui se pierdură: 

— Da! da! vreau să trăiesc... la-mă cu tine, ia-mă cu tine! 

Iar ca încheiere, Dominique adăugă: 

— Bunicule, nu ţi-am spus ceva: tatăl meu a dat numele 
de „Chantebled” fermei noastre de acolo... Adeseori ne 
povesteşte cum aţi întemeiat domeniul vostru aici, într-o 
pornire îndrăzneață şi totodată prevăzători, când toată 
lumea vă lua în râs, ridica din umeri, spunând că sunteţi 
nebuni. Şi acolo tatălui meu i s-a arătat aceeaşi batjocură, 
aceeaşi compătimire dispreţuitoare, pentru că unii se 
aşteaptă ca într-o bună zi blândul Niger să ia cu el tot satul 
nostru, dacă nu cumva vreo bandă de hoţi negri nu ne va 
ucide şi nu ne va mânca de vii... Ah, dar sunt foarte liniştit; 
vom învinge cum aţi învins şi voi, pentru că nebunia de a 
făptui e divina înţelepciune. Acolo vom pune temelia unui 
alt regat al familiei Froment, a unui alt Chantebled imens, 
ai cărui străbuni veţi fi, bunico şi bunicule, voi, patriarhii 
din depărtare, pe care îi vom venera ca pe nişte zei... Şi 
beau în sănătatea dumitale, bunicule, beau în sănătatea 
dumitale, bunico, în numele celuilalt viitor popor, născut 
vitejeşte sub soarele arzător al tropicelor. 

Mathieu, care se ridicase, spuse cu o voce puternică, 
adânc emoţionat: 

— În sănătatea ta, băiatul meu! În sănătatea fiului meu, 
Nicolas, a soţiei lui, Lisbeth, şi a tuturor acelora care se vor 
naşte mâine, din generaţie în generaţie! 


Şi Marianne, care se ridicase şi ea, spuse la rândul ei: 

— În sănătatea femeilor şi a fiicelor voastre, a soțiilor şi a 
mamelor voastre! În sănătatea acelor femei care vor iubi, 
care vor naşte şi vor zămisli cât mai multă viaţă, pentru cât 
mai multă fericire cu putinţă. 

Şi aşa se sfârşi serbarea; toţi părăsiră masa, familia 
risipindu-se în voie pe pajişte. Şi se mai adăugă un ultim 
triumf în viaţa lui Mathieu şi a Mariannei, înconjurați de 
valul năvalnic al copiilor. Era revărsarea rodniciei 
victorioase, tot poporul acesta mic şi fericit, născut din 
pântecele lor, toată familia care-i asalta cu bucuria ei, 
înăbuşindu-i cu dragostea sa. Douăzeci de braţe le 
întindeau deodată copiii, capete blonde sau brune, să le 
sărute. Iar ei, la vârsta lor înaintată, în sfânta lor atitudine 
copilărească la care se întorceau acum, nu-i recunoşteau 
întotdeauna pe băieţi şi pe fetiţe. Se înşelau, le schimbau 
numele, îi luau pe unii drept alţii. Ceilalţi râdeau, rectificau, 
îi ajutau să-şi aducă aminte. lar ei râdeau de asemenea, 
făceau semne hazlii că s-au înşelat. N-avea nicio importanţă 
dacă nu le mai ştiau numele, fiindcă erau tot din seminţia 
lor. Mai erau acolo şi femei gravide, nepoate şi strănepoate, 
pe care le chemau lângă ei, pe care doreau să le sărute, ca 
să le aducă noroc copiilor care urmau să se nască, copiii 
copiilor lor, până la nesfârşit, un neam care va creşte mereu 
şi le va continua numele până în vremurile cele mai 
îndepărtate. Apoi mai erau şi mame care alăptau, acelea ai 
căror copii în scutece dormiseră cuminţi în timpul mesei; 
copii care, treziţi din somn, ţipau de foame, şi ele trebuiau 
să le servească şi lor partea de ospăț cuvenită, alăptându-i 
la sân, aşezate sub arbori şi râzând laolaltă, cu pieptul gol, 
în mândra lor seninătate. Era regeasca frumuseţe a femeii, 
soţie şi mamă, era decisiva biruinţă a maternității fecunde 
asupra virginităţii care ucide viaţa. Fie ca să se schimbe 
odată moravurile învechite, ideea despre morală şi ideea 
despre frumuseţe, şi să se regenereze lumea prin această 
frumuseţe triumfătoare a mamei alăptându-şi copilul, în 


măreţia simbolului ei! Mereu alte seminţe noi zămisleau 
recolte noi; soarele se urca mereu la orizont, laptele izvora 
fără încetare din sinii mamelor, seva veşnică a omenirii vii. 
Iar fluviul acesta de lapte purta viaţa în vinele lumii şi se 
umfla, şi se revărsa, pentru secolele fără sfârşit. 

Cât mai multă viaţă cu putinţă, pentru cât mai multă 
fericire cu putinţă. Aceasta era mărturisirea de credinţă în 
viaţă, mărturisirea de speranţă în opera ei dreaptă şi bună. 
Fecunditatea învingătoare rămânea forţa de nediscutat, 
puterea suverană care numai ea hotărăşte viitorul. Era 
marea revoluţionară, necurmata făuritoare a progresului, 
mama tuturor civilizaţiilor, creând iar şi fără încetare 
armata nenumăraţilor săi luptători şi aruncând în luptă, de- 
a lungul. secolelor, miliarde de oameni săraci, de înfometați, 
de răzvrătiți, pentru cucerirea adevărului şi a dreptăţii. Nu 
se face, în istorie, un singur pas înainte fără ca numărul să 
nu fie acela care împinge omenirea în mersul ei. Ziua de 
mâine, ca şi cea de ieri, va fi cucerită de rapida înmulţire a 
mulțimilor, în căutarea fericirii. Şi binefacerea aşteptată de 
epoca noastră va fi obţinută: egalitatea economică, după 
cum a fost obţinută şi cea politică. Dreapta repartiție a 
bogățiilor va fi de aci înainte uşor de înfăptuit, iar munca va 
fi repusă în gloria necesităţii ei. Nu e adevărat că munca e 
impusă oamenilor ca o pedeapsă pentru păcatul originar; 
dimpotrivă, ea e o cinste, o nobleţe, bunul cel mai preţios, 
bucuria, sănătatea, puterea, însuşi sufletul omenirii, care e 
întotdeauna în luptă, în crearea viitorului. Căci o muncă e şi 
aducerea copilului pe lume, o muncă e şi viaţa trăită 
normal, fără pervertiri neghioabe, însuşi ritmul marilor 
înfăptuiri zilnice, care împing omenirea spre destinul ei 
etern. Şi mizeria, oribila crimă socială, va dispărea în 
această slăvire a muncii, în această dreaptă distribuire a 
muncii universale, când fiecare om îşi va dobândi partea lui 
cuvenită de îndatoriri şi de drepturi. Şi dacă copiii se vor 
înmulţi, ei nu vor fi decât unelte de îmbogăţire, de creştere 
a capitalului uman, de existenţă liberă şi fericită, fără ca 


odraslele unora să fie carne de tun sau pentru prostituție 
pentru egoismul copiilor altora. Şi tot viaţa va învinge; va 
triumfa renaşterea vieţii cinstite şi adorate, a acestei religii 
a vieţii, strivite sub îndelungatul, oribilul coşmar al 
catolicismului, de care popoarele au încercat în două 
rânduri să scape prin violenţă, în veacul al cincisprezecelea 
şi al optsprezecelea, şi pe care până la urmă îl vor alunga 
într-o zi apropiată, când pământul fecund şi femeia fecundă 
vor deveni iar cultul, atotputernicia şi frumuseţea suverană. 

În această ultimă oră a zilei, în seara strălucitoare, 
Mathieu şi Marianne domneau peste familia lor atât de 
numeroasă. Un elan eroic, un curaj admirabil îi adusese la 
această suveranitate. Sfârşeau ca nişte eroi ai vieţii, ca 
nişte bătrâni măreţi, pentru că zămisliseră multă viaţă, 
creaseră multe fiinţe şi lucruri. Şi toate le făptuiseră de-a 
lungul luptelor, muncii şi durerilor. Adesea vărsaseră 
lacrimi. Apoi, odată cu vârsta foarte înaintată, venise şi 
tihna, blinda tihnă surâzătoare, dăruită de munca bine 
îndeplinită, de convingerea că-şi vor dormi somnul de veci 
liniştiţi, în timp ce copiii lor şi copiii copiilor, din jurul lor, 
începeau iar lupta, munceau, sufereau şi trăiau la rândul 
lor. Şi în măreţia lor de eroi fusese şi toată dorinţa care 
înflăcărase, divina dorinţă, întemeietoarea şi orânduitoarea 
omenirii, dorinţa sfântă care se strecurase în ei ca nişte 
văpăi de foc, la fiecare nouă zămislire. Erau ca un templu 
sacru, unde zeul sălăşluise fără-ncetare; se iubiseră cu focul 
nestins în care arde întregul univers, în continuă creaţie. 
Sub părul lor alb, străluceau de frumuseţe, iar frumuseţea 
le venea de la acea lumină lăuntrică, de care ochii le erau 
plini, de la puterea de a iubi, pe care nici vârsta nu putuse 
s-o stingă. După cum spuneau şi ei, glumind, fireşte că 
odinioară întrecuseră măsura în nepăsarea lor de a face 
copii, scandalizându-i pe vecini, tulburând obiceiurile 
respectate. Dar, în definitiv, nu avuseseră dreptate? Copiii 
lor nu furaseră partea nimănui; fiecare dintre ei îşi 
dobândise mijloacele lui de trai. Şi pe urmă, e bine să 


recoltezi mai mult, când grânarele ţării sunt goale. Ar 
trebui să fie mulţi imprudenţi ca ei, ca să combată prudenţa 
egoistă a altora, în vremile de mare sărăcie. E un bun 
exemplu cetăţenesc: familia întărită, patria refăcută, prin 
splendida îndrăzneală a marelui număr de familii, a largii 
risipe de copii, risipă sănătoasă şi veselă, în mijlocul 
cumplitei scăderi a populaţiei... 

Viaţa ceru un ultim eroism din partea lui Mathieu şi a 
Mariannei.. O lună mai târziu, când Dominique se pregătea 
să se întoarcă în Sudan, Benjamin le vorbi într-o seară 
despre pasiunea lui, despre irezistibila chemare a câmpiei 
necunoscute şi depărtate, chemare căreia dorea să i se 
supună. 

— Tată mult iubit, mamă adorată, lăsaţi-mă să plec cu 
Dominique... Am luptat cu mine însumi şi mă înspăimânt la 
gândul că vă părăsesc astfel, la vârstă voastră. Dar sufăr 
prea mult, sufletul meu irumpe plin de infinit; şi voi muri de 
trândăvie şi ruşine dacă nu plec. 

Îl ascultau cu inima zdrobită. Cuvintele lui nu-i mirau; le 
aşteptau să vină încă din ziua nunţii lor de diamant. Şi 
tremurau, simțeau bine că nu-l vor putea refuza, căci se 
ştiau vinovaţi de a fi oprit pe acest ultim copil în cuibul 
părintesc, după ce-i lăsaseră pe ceilalţi să plece. Ah, 
nesăţioasa viaţă, care nu le îngăduia nici această târzie 
avariţie, viaţa care le cerea până şi scumpa comoară 
ascunsă cu atâta discreţie, de care egoismul şi gelozia lor 
visau să nu se despartă decât în pragul mormântului. 

O tăcere adâncă se lăsă, şi Mathieu răspunse, în sfârşit, 
cu o voce înceată: 

— Copilul meu, nu te pot împiedica. Du-te acolo unde te 
cheamă viaţa... Dacă aş şti că am să mor în seara asta, ţi-aş 
spune să aştepţi până mâine. 

Marianne spuse şi ea, cu multă blândeţe: 

— De ce nu murim în clipa asta?... N-am mai avea şi 
această ultimă suferinţă, şi ai pleca ducând cu tine doar 
amintirea noastră. 


Şi încă o dată se gândiră la cimitirul din Janville, câmpia 
paşnică unde se odihneau multe fiinţe scumpe, şi unde se 
vor duce şi ei în curând să le întâlnească. Gândul lor era 
lipsit de tristeţe; sperau să adoarmă împreună, în aceeaşi 
zi, pentru că nu puteau concepe să trăiască unul fără 
celălalt. Şi, de altminteri, n-ar continua ei oare să 
vieţuiască, trăind mereu prin copiii lor, uniţi pentru 
totdeauna nemuritori prin familia lor? 

— Tată mult iubit, mamă adorată, repetă Benjamin, simt 
că voi muri chiar mâine dacă nu plec. Aşteptând sfârşitul 
vostru n-ar însemna oare să-l şi doresc? Trebuie să trăiţi 
încă multă vreme, şi vreau să trăiesc cât voi. 

Se făcu din nou tăcere, apoi Mathieu şi Marianne spuseră 
în acelaşi timp: 

— Pleacă, deci, copilul meu. E drept, trebuie să trăieşti. 

Dar în ziua plecării ce sfâşiere, ce durere să-şi smulgă şi 
această ultimă parte din trupul lor, tot ce le mai rămăsese 
din ei înşişi, ca să-i aducă vieţii darul suprem! Plecarea lui 
Nicolas retrăia în cea de acum acel „niciodată nu ne vom 
mai vedea” al copilului emigrant, care îşi lua zborul în voia 
vântului ce trece, pentru însămânţarea pământurilor 
necunoscute şi depărtate, dincolo de toate hotarele. 

— Niciodată nu-l voi mai vedea! strigă Mathieu printre 
lacrimi. 

Şi Marianne repetă, într-un hohot de plâns, izbucnit din 
adâncul sufletului ei: 

— Niciodată nu-l voi mai vedea, niciodată nu-l voi mai 
vedea! 

De astă dată nu era vorba numai de familia mărită, de-o 
patrie refăcută, de Franţa repopulată pentru viitoarele 
lupte, ci şi de întinderea omenirii pe glob, de desţelenirea 
pustietăţilor, de pământul populat în întregime. După 
patrie, pământul întreg. După familie, națiunea, apoi 
omenirea. Şi ce zbor cotropitor, ce perspectivă bruscă spre 
imensitatea lumii! “Toată boarea răcoroasă a oceanelor, 
toate miresmele continentelor virgine ajungeau până la ei 


ca un suflu uriaş, ca o briză venită din largul mării. Abia o 
mie cinci sute de milioane de suflete, astăzi, pe cele câteva 
câmpuri cultivate ale globului, nu era oare o nenorocire, 
când globul, deschis în întregime tăişului plugului, ar trebui 
să hrănească de zece ori mai mulţi oameni? 

Ce orizont strâmt, să vrei să mărgineşti omenirea vie la 
cifra actuală! Ce neghiobie să te limitezi numai la schimburi 
economice de la popor la popor şi să laşi mari oraşe să 
apună în ruinele lor, aşa cum au murit Babilonul, Ninive, 
Memphis, în timp ce alte regiuni ale lumii le moştenesc 
gloria, renăscute şi înfloritoare, cu noi civilizaţii, fără însă 
ca numărul sufletelor să sporească vreodată! E însăşi 
ipoteza morţii, pentru că nimic nu rămâne pe loc, iar ceea 
ce nu creşte, descreşte şi dispare. Viaţa e fluxul ale cărui 
valuri continuă zilnic creaţiunea şi desăvârşesc opera 
fericirii aşteptate, atunci când se va împlini sorocul. Fluxul 
şi refluxul popoarelor sunt doar perioadele păşirii înainte; 
marile secole, aducătoare de lumină, dispărute şi înlocuite 
de veacuri întunecate, arată numai etapele. Se face mereu 
câte un pas înainte, mereu încă un colţ de pământ e cucerit, 
încă puţină viaţă e pusă în mişcare. Legea pare a fi un 
fenomen dublu: fenomenul fecundității care formează 
civilizaţia şi acela al civilizaţiei care restrânge fecunditatea. 
Şi echilibrul se va stabili în ziua în care pământul locuit în 
întregime, desţelenit şi folosit, îşi va fi împlinit destinul. Şi 
visul divin, utopia generoasă zboară în înaltul cerului; 
familia contopită în naţiune, națiunea contopită în omenire, 
un singur popor frăţesc făcând din toată omenirea o 
singură citadelă a păcii, a adevărului şi a dreptăţii. Ah! fie 
ca eterna fecunditate să sporească mereu, fie ca sămânță 
omenească să fie dusă dincolo de frontiere şi să populeze 
deşerturile necultivate din depărtare, să sporească 
omenirea în secolele viitoare, până la domnia vieţii 
suverane, stăpână, în sfârşit, a timpului şi spaţiului! 

Şi după plecarea lui Benjamin împreună cu Dominique, 
Mathieu şi Marianne îşi regăsiră bucuria cea mare a 


fecundității lor, pacea operei lor săvârşite, operă bogată, 
operă neostoită. Nu mai aveau nimic al lor, nimic decât 
fericirea de a fi dat vieţii totul. Acel „niciodată nu ne vom 
mai vedea” al despărțirii devenea şi acel tot mai mult al 
vieţii sporite, răspândite dincolo de orizontul fără margini. 
Candizi şi surâzători, eroii, aproape centenari, triumfau în 
înflorirea revărsată a familiei lor. Peste mări şi ţări, laptele 
cursese din bătrânul pământ al Franţei până în imensităţile 
Africii virgine, tânără şi uriaşa Franţă de mâine. După 
Chantebledul cucerit pe-un colţ disprețuit al patrimoniului 
naţional, un alt Chantebled îşi făurea o împărăție, departe, 
în vastele întinderi pustii, pe care viaţa trebuia încă să le 
fecundeze. Şi era exodul, expansiunea omenirii pe glob, 
omenirea în mersul ei spre infinit. 


Anglia, 
august 1898 - mai 1899. 


11) Mere Gigogne în teatrul de păpuşi - femeia cu mulţi copii. 

12). Acest sistem de abandonare a copiilor se practica pe timpuri la azilul de 
„Copii-Găsiţi”. 

(3. Pin răşinos din America de Nord. 

44). Şcoală de ofiţeri. 

15 Azil de bătrâne în Paris.