Emile Zola — Bucuria de a trai

EMILE ZOLA 


EMILE ZOLA 


Bucuria de a trâi 


Prefaţă. 

Între „Valea plângerii” şi „Bucuria de a trăi” 

În urma vizitei pe care Jules şi Edmond de Goncourt - 
cronicari părtinitori şi caustici ai întregii vieţi literare din 
cea de-a doua jumătate a veacului trecut - o fac lui Zola, la 
Medan, Jurnalul lor va însemna, la data de 20 iunie 18681, 
prima informaţie privind geneza Bucuriei de a trăi. Cartea 
se află aşadar „în şantier” la această dată, intenţia 
scriitorului fiind aceea de-a o insera în cadrul ciclului 
Rougon-Macquart imediat după Nana. Vom vedea motivele 
pentru care Zola renunţă la acest proiect, intercalând între 
Nana şi Bucuria de a trăi alte două romane: Pot-Bouille şi 
La Paradisul femeilor. În foileton, (Gil Blas) Bucuria de a trăi 
începe să apară încă de la finele lui 1883, iar în volum, la 
începutul anului următor, fiind al doisprezecelea titlu din 
seria de douăzeci a întregului ciclu. Ca totdeauna în cazul 
unei noi apariţii Zola, ecourile în presă sunt (cu mici dar 
prestigioase excepţii) unanime în a-l defăima o dată mai 
mult pe reprezentantul cel mai de seamă al „gunoierniţei”, 
al „literaturii putrede”, „pornografice”, „obscene”, 
„imorale”. Calificative care nu trebuie să ne mire: autorii 
cronicilor literare din gazetele vremii desemnau astfel în 
mod curent operele scriitorilor naturalişti. Acestea (în 
special romanele lui Zola), deşi scoase în tiraje 
impresionante şi bucurându-se de un mare succes de 
public, sunt greu acceptate de critica oficială, care nu vede 
în ele decât un succes de scandal, mărginindu-se să 
sublinieze tocmai acele scene şi amănunte - considerate a fi 


un atac la adresa pudorii. Acelaşi lucru i se reproşează lui 
Zola şi cu ocazia apariţiei Bucuriei de a trăi: descrierea, în 
paginile cărţii, a tulburărilor fiziologice legate de apariţia 
pubertăţii, înfăţişarea unei agonii, ca şi prezentarea în toată 
cruditatea ei ştiinţifică a unei naşteri dificile. Ceea ce 
însemna cantonarea în aspectele de suprafaţă ale cărţii şi 
trecerea sub tăcere a sensului ei profund uman, filosofic. 
Nu putem însă să nu constatăm progresul realizat de critica 
oficială a celei de-a treia republici faţă de autorităţile celui 
de-al doilea imperiu: condamnarea Doamnei de Bovary 
(1856), a Florilor răului (1857) şi a autorilor lor, siliţi să 
compară pe banca tribunalului corecţional şi supuşi la 
amendă, va sta veşnic mărturie pentru îngustimea de 
vederi a cenzurii lui Ludovic-Bonaparte. 

În 1883, Zola este o autoritate unanim recunoscută, chiar 
dacă e defăimat dimpreună cu discipolii săi („domnii Zola”). 
Încă din 1878, după succesul uriaş al romanului L'Assomoir, 
îşi cumpărase proprietatea de la Medan, în apropiere de 
Paris, ale cărei linişte şi confort îi îngăduie să-şi desfăşoare 
neobosit, zi de zi, munca. Prin numeroasele articole 
teoretice pe care le publică (grupate ulterior în volum), 
lansează doctrina naturalistă. Tot acum se încheagă şi 
„grupul de la Medan”: Maupassant, Huysmans, Paul Alexis, 
Leon Hennique, Ceara. Les soirees de Medan (Serile de la 
Medan), un volum colectiv de şase nuvele, e emanaţia 
directă a acestuia. În prefața ce deschide volumul, Zola 
afirmă o dată mai mult tendinţele şcolii, ale analiştilor, 
anatomiştilor, colecționarilor de documente umane, ale 
acelora care nu admit decât autoritatea faptului. 

Zola s-a născut în 1840, când lui Balzac, marele său 
exemplu şi maestru, nu-i mai rămân decât zece ani de viaţă, 
iar Flaubert - singurul maestru dintre contemporani pe 
care-l va recunoaşte - e un tânăr în vârstă de nouăsprezece 
ani. Sau, cum însuşi va spune, a avut neşansa să se nască la 
confluenţa lui Balzac cu Hugo. Mărturisire ce trebuie 
înţeleasă în sensul ei adevărat: confluență a realismului, al 


cărui epigon nu dorea să fie, cu a romantismului, pe care-l 
va nega vehement. lată motivele ce-l vor îndemna să caute 
şi să găsească o modalitate proprie de exprimare, ajutat 
întru aceasta de întreg curentul epocii. 

După debutul din 1864 (volumul de nuvele Contes r 
Ninon) ţi romanul autobiografic La Confession de Claude 
(1865), paralel cu o susţinută activitate gazetărească la 
jurnalele de opoziţie, Zola acceptă propunerea publicaţiei 
din Marsilia, Le Messager de Provence, care îi solicită un 
foileton bazat pe episoade din unele procese de mare 
răsunet. Prilej cu care Zola îşi va făuri metoda de lucru: va 
porni, cel mai adesea, în romanele sale de la un fapt trăit 
relatat în ziarele vremii sau constatat personal de el însuşi 
în timpul documentării. Încât Germinal sau La Bete 
humaine vor fi aproape nişte reportaje scrise pe viul. Un 
întreg sistem de note referitoare la caracterul personajelor, 
la unele crâmpeie ale intrigii, precum şi numeroase alte 
tăieturi extrase din ziare vor veni să se adauge acestui 
procedeu. Referitor la metoda propriu-zis de lucru, Zola 
mărturiseşte faptul, obişnuit în zilele noastre, şi anume, că 
lasă romanul să se facă singur. „Nu ştiu să inventez fapte: 
acest gen de imaginaţie îmi lipseşte cu totul... Am luat 
hotărârea să nu mă preocupe niciodată subiectul. Încep să 
lucrez la roman fără să ştiu nici ce evenimente se vor 
desfăşura, nici ce personaje vor lua parte la acţiune, nici 
începutul, nici sfârşitul. Nu cunosc decât personajul 
principal. Meditez asupra temperamentului său, asupra 
familiei în care s-a născut şi asupra clasei în care am 
hotărât să-l fac să trăiască. În loc să apelez la imaginaţie, 
apelez la logică”. (cf. A. Lanoux.) Cel puţin două din 
mărturisirile făcute în acest pasaj merită a fi reţinute, ele 
vor constitui metodologia şi liantul nu numai ale ciclului 
Rougon-Macquart, ci şi ale operei lui Zola în întregimea ei: 
pe de-o parte, meditaţia asupra temperamentului 
(ereditatea), a familiei şi clasei personajului (deci mediul), 
pe de altă parte înlocuirea imaginaţiei cu logica, deci 


metoda omului de ştiinţă, preluată de la Claude Bernard, de 
la care Zola se revendică?2. 

Apariţia, în 1867, a primului mare roman care îl impune 
pe Zola atenţiei publicului şi criticii, Therese Raquin, 
constituie adevăratul act de naştere al scriitorului Zola. 
Cartea este inspirată dintr-un fapt real şi poartă drept 
motto cunoscuta profesiune de credinţă a lui Iaine: „Viciul 
şi virtutea sunt produse, la fel ca zahărul şi vitriolul”. Ceea 
ce însemna înrolarea sub stindardul determinismului, 
taineean, expus de câtre acesta cum nu se poate mai 
răspicat în celebra prefaţă a Istoriei literaturii engleze 
(1864). Sainte-Beuve, căruia ulterior opera lui Zola avea să- 
i inspire o „simpatie moderată”3 criticând estetica acestuia, 
salută apariţia Thercsei Raquin, considerând-o „o operă 
remarcabilă, care poate însemna o dată în istoria romanului 
contemporan”. La rândul lor, fraţii Goncourt îi scriu: 
„Suntem de partea dumitale şi a cărţii dumitale, cu toată 
simpatia, întru ideile, principiile, afirmarea drepturilor Artei 
moderne, a Adevărului şi a Vieţii”. Începută sub auspicii 
bune (Zola, fără a-i cunoaşte pe Jules şi Edmond de 
Goncourt, avea să scrie o cronică elogioasă cu ocazia 
apariţiei, în 1865, a romanului acestora Germinie 
Lacerteux, afirmând dreptul romancierului de a scrie un 
„roman medical”; în 1868, în Le Gaulois, le dedică fraţilor 
Goncourt un medalion literar, apoi „lansează” Madame 
Gervaisais, în 1869), prietenia cu cei doi nu va întârzia să se 
deterioreze. Văzând succesul uriaş al unora dintre 
romanele „elevului” şi „admiratorului” lor, ca şi priceperea 
cu care acesta se folosea de gazetărie pentru a-şi lansa 
teoriile şi operele, acriţi pe de altă parte de insuccesul 
propriilor lor cărţi, „cei doi holtei bogaţi şi liberi, cărora le 
era îngăduit să facă diletantism şi care nu aveau de ce să-şi 
urască soarta”, se vor arăta din ce în ce mai reticenţi şi mai 
insinuanţi. În „succesul enorm, gigantic, fără precedent“al 
romanului Gervaise (L'Assomoir) văd manifestarea urii 
întregii lumi împotriva stilului. Sunt de asemeni indignaţi 


când aceeaşi Gervaise „e declarată o capodoperă, cuvânt 
foarte rar întrebuințat de critică pentru cartea unui om în 
viaţă, pentru cartea unui tânăr”. Tot în legătură cu Gervaise 
îşi vor acuza discipolul de plagiat după propria lor carte, La 
Fille Elisa. De plagiat îl vor învinui pe Zola şi în momentul 
apariţiei romanului L'Oeuvre (Creaţie) inspirat, pretind ei 
după Manette Salomon. Pe când în La Terre (Pământul) vor 
vedea plagierea romanului lui Balzac Ţăranii. Jurnalul 
abundă în însemnări răuvoitoare la adresa lui Zola, 
considerat a fi un „parvenit în plin triumf”, un „pleşcar” 
(veinard). După cum fraţii Concourt vor fi neobosiţi în 
consemnarea eşecurilor cu care se vor solda repetatele 
candidaturi la Academie ale „elevului” lor. Într-adevăr, 
popularitatea uriaşă a lui Zola îl va face impopular şi 
indezirabil în grupul atât de conservator al „nemuritorilor”, 
care nu-i vor ierta nici cruditatea adevărurilor înfăţişate în 
operă, nici faima de anticlericalist, dobândită cu prilejul 
publicării trilogiei Lourdes (1894), Romme (1896), Paris 
(1898) şi, mai cu seamă, atitudinea cetăţenească dovedită 
cu prilejul Afacerii Dreyfus. Fără voia lui, de astă dată, 
discipolul îşi urmează maestrul: şi încercările lui Balzac, ne 
amintim, de-a deveni academician, rămăseseră 
infructuoase. 

Cronicari conştiincioşi, Jules şi Edmond de Concourt vor 
înregistra însă în paginile Jurnalului, cu ocazia primei vizite 
făcută lor de Zola (14 dec. 1868), pe lângă „energia turbată 
a acestuia”, şi „dorinţa... şi nevoia ca un editor să-i cumpere 
pentru şase ani (operele) „, asigurându-i astfel 
„posibilitatea de a scrie Istoria unei familii, roman în zece 
volume”. Este proiectul, inform încă, a ceea ce, începând 
din 1870 şi până în 1893, se va concretiza în ciclul Rougon- 
Macquart, adică „istoria naturală şi socială a unei familii 
sub cel de-al doilea imperiu”. Ionul pătimaş cu care autorul 
Thercsei Raquin vorbeţte, ambiția lui de-a clădi un roman 
fluviu şi de-a rivaliza cu Balzac îi sperie pe fraţii Goncourt. 
Dacă succesul unei singure opere (patronată de ideile lor) 


putea fi tolerat, izbânda deplină a unei întregi cariere 
scriitoriceşti era de natură să-i alarmeze. 

Între timp, „elevul” se ţine de cuvânt. Şi nu numai că nu se 
sfieşte să-l aleagă drept model virtual pe Balzac, dar 
doreşte ca propria lui ctitorie - prin întreg sistemul de 
concepţie, prin investigația şi îmbrăţişarea unor medii 
sociale mai largi, prin spaţiul acordat nu numai 
personajului, ca entitate profund individualizată, ci şi 
ansamblurilor sociale (maselor) - să se diferenţieze în mai 
bine faţă de opera maestrului. Este desprinderea de 
coordonata Balzac şi aflarea coordonatei Zola. Deoarece, 
privită în timp şi din afară, Comedia umană îşi dezvăluie cu 
uşurinţă slăbiciunile: legătura dintre diversele opere e 
concepută posterior apariţiei lor; inexistenţa muncitorului 
în paginile sale4 etc. Zola le va suplini în felul specific 
talentului său, găsind în suportul ştiinţific oferit de epocă 
legătura dintre diferitele romane ale ciclului: ereditatea. 
Ideea transmisibilităţii caracterelor antecesorilor „pluteşte 
în aer”. Zola ia cunoştinţă de Originea speciilor a lui Darwin 
prin traducerea apărută în 1862. Citeşte de asemeni şi 
Tratatul filosofic şi fiziologic al eredității de Prosper Lucas, 
Fiziologia Pasiunilor de doctorul Letourneau şi, mai cu 
seamă, Introducerea la Medicina experimentală (1865) de 
Claude Bernard. După cum parcurge şi faimosul Curs de 
filosofie pozitivă (1830-1842) al lui August Comte, 
fondatorul pozitivismului (cunoaşterea realităţii pe baza 
faptelor şi-a experienţei directe). Ideea principală care stă 
la baza sociologiei acestuia, şi anume, că „circuitul social e 
identic cu cel vital”, va face mulţi prozeliţi, între alţii pe 
Taine, cum am văzut, şi va duce la identificări rigoriste între 
ştiinţele exacte (chimie, biologie, botanică, geologie) şi 
disciplinele umaniste (literatură, istorie etc.). Dezvoltarea 
impetuoasă a primelor, progresele uriaşe realizate de 
numeroşi savanţi iluştri vor determina excesul interpretării 
Ştiinţifice şi fetişizarea atotputernicei ştiinţei (scientism). 
Fenomen explicabil dacă ne gândim că la acea dată 


scientismul constituie replica „laică”, fortificată de 
argumente „pozitive”, „exacte”, dată interpretărilor şi 
teoriilor metafizice şi idealiste. E ceea ce va demonstra atât 
de limpede Zola în Romanul experimental, text teoretic 
fundamental în înţelegerea şi justificarea ideologică şi 
estetică a naturalismului. „locmai prin eforturile lui 
divergente, îndreptate în toate direcţiile, secolul ăl XIX-lea 
ne oferă un adevărat laborator [...], o uriaşă şi neîntreruptă 
dezbatere, în cadrul căreia fiecare poziţie posibilă a fost 
împinsă până la ultima limită. Putem observa dezvoltarea 
(iar uneori reducerea la absurd) a aproape tuturor teoriilor 
pe care le mai întâlnim şi astăzi: scientism, istorism, 
realism, naturalism, didacticism, estetism, simbolism etc.”5 
În Romanul experimental exagerând cu bună ştiinţă, 
pentru că e însufleţit de spirit partizan în calitate de adept 
şi promotor al literaturii experimentale, Zola motivează şi 
scuză în acelaşi timp, în ochii posterităţii, necesitatea 
acesteia „ca armă polemică antiromantică” şi ca modalitate 
de investigare a adevărului vieţii, redat în întreaga gamă a 
variațiilor sale, de la sublim până la abject. Continuând 
ideea lui Claude Bernard din Introducere la metoda 
experimentală, care susţine că aceasta trebuie aplicată în 
fiziologie şi în medicină, iar nu numai corpurilor brute din 
domeniul chimiei şi al fizicii, Zola pretinde ca aceeaşi 
metodă să fie aplicată şi cunoaşterii vieţii pasionale şi 
intelectuale. Scopul acesteia este de-a afla cauzele 
determinante ale fenomenelor, ştiut fiind că acestea sunt 
supuse unui determinism absolut. Pentru aflarea acestuia, 
romancierul naturalist recurge la experienţă (ca şi omul de 
ştiinţă), care nu e altceva decât o observaţie provocată. 
Investigația ştiinţifică, judecata experimentală înlocuiesc 
ipotezele idealiştilor, iar romanul de strictă imaginaţie e 
înlocuit cu romanul bazat pe observaţie. Zola consideră 
drept cauze determinante în manifestările intelectuale şi 
pasionale ale omului ereditatea şi mediul social. În acest 
sens, romanul experimental nu e decât rezultatul evoluţiei 


ştiinţifice ce-a avut loc în decursul veacului al XIX-lea, 
substituind studiului omului abstract, metafizic, pe acela al 
„omului natural, supus legilor fizico-chimice şi determinat 
de influenţele mediului”. Stadiul acesta întruchipează 
„literatura evului nostru ştiinţific, după cum literatura 
clasică şi romantică au corespuns evului scolastic şi celui 
teologic”. Procedând astfel, autorii naturalişti fac operă 
utilă şi morală, deoarece scopul lor ultim este acela de a 
studia natura pentru a o aservi omului şi „a întrona pe 
pământ cât mai multă dreptate şi libertate”. Polemic, Zola 
respinge cele două mari acuze aduse naturaliştlor: aceea 
de a fi nişte simpli fotografi ai realităţii şi de-a lăsa cale 
liberă fatalismului. La prima, argumentul său este că ideea 
de experienţă o antrenează pe aceea de modificare, iar 
geniul şi inventivitatea creatorului depind de felul în care va 
şti să producă şi să dirijeze fenomenele investigate. La a 
doua, Zola defineşte, deci delimitează, noţiunile de fatalism: 
„manifestarea unui fenomen independent de condiţiile sale” 
şi determinism: „condiţia necesară a unui fenomen, a cărui 
manifestare nu e forţată”. Romancierul are deplină 
independenţă de acţiune: modificând cauzele determinante 
(mediul) se vor schimba şi urmările, deci oamenii, pasiunile, 
deprinderile lor. (Ceea ce, transpus la viaţă socială, va crea 
situaţia revoluţionară din Germinal, de pildă.) Zola respinge 
în acelaşi timp didacticismul şi tezismul, concluzia operelor 
naturaliste, oricât de moralizatoare, trebuind a fi conținută 
în opera însăşi. „lerenul nostru (spune Zola) este corpul 
omenesc, în întregimea lui, cu fenomenele sale cerebrale şi 
senzuale, în stare sănătoasă şi în stare morbidă.” 
Evidenţiind acest lucru în articolul său Arta şi Urâtul, Mihai 
Ralea remarcă faptul că „Realismul în literatură atinge 
apogeul în evoluţia contra frumosului”, dând drept de 
cetate subiectelor „umile, modeste, urâte”. Naturalista sunt 
aşadar consideraţi iniţiatorii unui nou criteriu de evaluare 
estetică: acela al adevărului, indiferent de aspectele sub 
care acesta se poate înfăţişa. În concluzia sa, Mihai Ralea 


pledează la rându-i pentru lărgirea ariei de cuprindere a 
literaturii, considerată în esteticele predecesorilor (clasici, 
romantici) a fi apanajul pasiunilor elevate, al 
personalităţilor de excepţie. Singur veacul al XVIII-lea 
dăduse o lecţie de modestie prin încercarea lui Diderot de a 
crea drama burgheză, cu o problematică la nivelul scenelor 
obişnuite din viaţa cotidiană (ceea ce în artele plastice ar 
corespunde picturii de gen)... „se poate spune că un 
fenomen sau un subiect urât e mai susceptibil de a fi tratat 
artistic decât unul frumos, fiindcă lasă o margine mai mare 
creaţiei artistului.”7 „Dar naturalismul înseamnă punctul 
extrem al tendinței care propune ca scop al scriitorului mai 
curând adevărul decât frumosul” e şi părerea lui Philippe 
van lieghems8, deci una de adeziune la estetica naturalistă, 
deşi criticul are rezerve faţă de afirmaţia lui Zola atunci 
când acesta susţine că „lumea umană e supusă aceluiaşi 
determinism ca şi restul naturii”. Ceea ce presupune „o 
concepţie materialistă şi mecanicistă a lumii morale”9. 
Stilul, după părerea lui Zola, trebuie să fie aservit aceluiaşi 
scop moral: redarea adevărului. Criticii, se ştie, au fost 
necruţători cu Zola în această privinţă. Thibaudet consideră 
că stilul lui Zola se situează la nivelul institutorului, al 
muncitorului instruit, socotindu-l un stil grosolan, plin de 
locuri comune, de epitetele previzibile. Ni se pare o 
judecată aspră pentru cel care dorea ca „ideea să fie într- 
atât de adevărată, de despovărată, încât să apară 
transparentă ea însăşi, şi de-o soliditate de diamant în 
cristalul frazei. „Aş vrea să culc umanitatea pe o pagină 
albă! Să văd totul, să ştiu totul, să spun totul!” În Romanul 
experimental polemizează şi cu adepţii scriiturii alese. 
„Dacă e să-mi spun părerea pe şleau, zic că astăzi se acordă 
o pondere exagerată formei [...]. Cel care va scrie mai bine 
nu e cel ce va galopa cu mai mult avânt printre ipoteze, ci 
acela care va ţinti de-a dreptul adevărul. [...] marele stil e 
făcut din logică şi claritate”. Ne explicăm între altele de ce 


L'Assomoir e dedicată „marelui său prieten Gustave 
Flaubert, în semn de ură împotriva bunului-gust”. 

Dacă, asemeni lui Wellek, putem astăzi considera drept un 
eşec „încercarea unor Taine, Hennequin, Bruneticre ţi Zola 
de-a crea o ţtiinţă a poeticii după modelul ştiinţelor 
naturii”10, se cuvine însă să facem disocierea, cel puţin în 
cazul lui Zola, între activitatea sa de teoretician al literaturii 
experimentale şi rezultatul concret, oferit de realizarea 
unei opere monumentale, ce s-a bucurat de o uriaşă 
popularitate şi care e tradusă şi astăzi în lumea întreagă. 
Operă ce nu e delimitată de un cadru rigid, nu e încorsetată 
de ideile sale teoretice, acestea fiind expuse mai cu seamă 
în romanul de început, La Fortune des Rougon, cel ce 
deschide ciclul, şi reluate apoi în tomul final, Doctorul 
Pascal. Opera aceasta care numără o mie două sute de 
personaje reprezintă o secţiune prin toate mediile sociale: 
negustori mărunți (Pântecele Parisului); preoţi (Greşeala 
abatelui Mouret); mari politicieni (Excelenţa sa Eugene 
Rougon); mici meseriaţi sau declasaţi (Gervaise): curtezane 
(Nana); familia burgheză, cu prejudecățile, ipocrizia şi 
moravurile ei corupte (Pot-Bouille); marele negoţ şi marele 
capital luptând împotriva micului capital (La Paradisul 
femeilor), carte pentru a cărei documentare Zola a citit 
economie politică şi pe socialişti, de la cei utopici (Courier) 
până la Marx; muncitori şi revoluționari (Germinal), artişti 
(Creaţie); ţărani (Pământul); feroviari (Bestia umană); 
marea finanța (Banii); militari, dezvăluind în Prăpădul 
eşecul armatei celui de-al doilea imperiu etc. 

După terminarea ciclului, în interviul luat de l'Echo de 
Paris la 10 iunie 1893, Zola declară: „Am scris mult dar aş 
dori să pot vorbi; aş dori să închin ceea ce-mi mai rămâne 
din viaţă apărării câtorva idei sociale”. Afacerea Dreyfus, 
care se declanşează în 1894, îi va oferi, în următorii cinci 
ani, posibilitatea de a-şi dovedi din plin atitudinea 
cetăţenească. După aceasta, şi după cele Trei Oraşe, 
scriitorul întreprinde ciclul Celor patru Evanghelii: 


Fecondite (Fecunditate), 1899; Travail (Muncă), 1901; 
Verite (Adevăr), 1903, deci apărută cu un an după moartea 
sa, şi Justice (Dreptate), rămasă neterminată, lucrări în 
care revine din punct de vedere al concepţiei la ideile 
socialismului Umanitar, utopic. 

Privită ca una dintre verigile ciclului, Bucuria de a trăi se 
integrează acestuia şi în acelaşi timp se diferenţiază. Se 
integrează prin întreaga familie de personaje a cărei istorie 
naturală şi socială Zola o descrie: Pauline, eroina principală, 
este fiica măcelarului Quenu şi a Lisei Quenu, cei cu 
mezelăria de lângă Hale, care apar în Pântecele Parisului. 
Sunt de asemeni amintiţi (ca tutori ai copilei) dar fără a 
participa câtuşi de puţin la acţiune verii Octave Mouret 
(Greşeala abatelui Mouret) şi Claude Lantier, nepotul Lisei 
Quenu şi fiul Gervaisei Macquart, viitorul pictor din Creaţie. 
După cum e pomenit şi numele speculatorului Saccard. 

Trăsătura de unire hotărâtoare pentru întreg ciclul 
rămâne însă ereditatea, determinarea psiho-fiziologică a 
personajelor de către predecesorii lor. Acest lucru reiese 
explicit şi în Bucuria de a trăi. În legătură cu ieşirea 
violentă a Paulinei din seara sosirii Louisei, când cei ai casei 
o înconjoară pe aceasta cu întreaga lor afecţiune, iar 
Pauline se simte stingheră şi se răzbună cu sălbăticie pe 
Mathieu, câinele, Zola comentează: „Aceste violente crize 
de gelozie îi veneau, pare-se, de departe, de la un anume 
străbunic dinspre mamă, trecând peste echilibrul mamei şi 
al tatălui ei, a cărui copie fidelă era. Cum avea multă 
judecată pentru cei zece ani ai ei, Pauline explica singură că 
se străduia din răsputeri să-şi înăbuşe accesele acelea de 
furie, dar că nu izbutea”. Ca adolescentă, în pragul 
căsătoriei cu Lazare, Pauline va avea o nouă şi violentă 
ieşire, la descoperirea trădării logodnicului (doamna 
Chanteau preferând-o pe Louise, moştenitoarea bogată, şi-n 
braţele căreia ea însăşi îşi împinge fiul). Va fi şi ultima scenă 
de acest fel, Pauline învățând într-atât să-şi stăpânească 
instinctele şi pornirile, încât, pentru ceea ce ea crede a fi 


fericirea lui Lazare, se va sacrifica pe sine. Pauline € 
exemplificarea pe viu a faptului că la Zola ereditatea nu 
acţionează ca un dat orb, dominator, ca forţa absurdă a 
unei fatalităţi. În Notele preliminare la Bucuria de a trăi se 
găseşte de altfel şi această însemnare a sa:. „vreau numai 
să-mi prezint personajul în lupta pentru fericire, împotriva 
principiilor ereditare care sunt în el şi împotriva 
influențelor mediului”. La rândul său, Lazare e dominat şi el 
ereditar: „Când doamna Chanteau îl văzuse pierzându-şi 
zile întregi cu cioplitul ţăruşilor, cu nasul vârât în tratate de 
mecanică, îşi amintise, tremurând, de bunic, de dulgherul 
întreprinzător şi încurcă-lume, a cărui capodoperă inutilă 
dormea într-o lădiţă cu geamuri.. Oare bătrânul avea să 
renască, pentru a desăvârşi ruina familiei?” 

Bucuria de a trăi se diferenţiază de celelalte opere ale 
ciclului mai cu seamă din punct de vedere tematic: drama 
care se consumă într-o minusculă aşezare de pescari, la 
ţărmul mării, având drept protagonişti numai câteva 
personaje, nu se aseamănă întru nimic cu temele aşa-numit 
majore ale altor romane, care i-au adus celebritatea 
scriitorului. Subiectul poate părea surprinzător chiar 
pentru cititorii superficiali ai lui Zola. Interpretările 
simpliste n-au lipsit nici din partea criticilor, în epocă. 
Francisque Sarcey, deţinătorul cronicii literare în Le XIX-e 
Siccle ţi unul dintre cei mai înfocaţi detractori ai lui Zola se 
mulţumeşte să releve în carte aspectele naturaliste (în 
sensul crudităţilor fiziologice „şocante”, sistematic evitate 
de predecesori „din decenţă”): „De ce avem nevoie să citim 
într-un roman pagini smulse dintr-un manual de patologie? 
E drept că domnul Zola îşi dă osteneala să le scrie în 
limbajul lui pitoresc, dar nu face decât să-şi prăpădească 
degeaba timpul şi stilul”11 Pe alt plan - cel simplist 
autobiografic - alţi interpreţi au văzut în Bucuria de a trăi, 
relatarea morţii doamnei Emilie Zola (mama scriitorului), 
şocul suferit de acesta în timpul agoniei bolnavei 
(întruchipată sub trăsăturile doamnei Chanteau în carte), 


neputinţa de-a o asista, încercarea de-a uita coşmarul prin 
lungi şi istovitoare plimbări în jurul Medanului (de-a lungul 
țărmului din Bonneville, în carte). Chiar dacă unele detalii 
de pe cele două planuri - cel real autobiografic - şi cel al 
transpunerii literare - sunt izbitor de asemănătoare, 
conţinutul cărţii depăşeşte simpla autobiografie. Ştim astăzi 
cu precizie din Notele scriitorului ca şi din Jurnalul fraţilor 
Goncourt, nepreţuit când e vorba de a stabili adevărul în 
privinţa genezei sau ecourilor unora dintre lucrările lui 
Zola, că acesta meditează încă din 1880 la o carte pe tema 
morţii. Evenimentele tragice din acel an (moartea mamei, 
moartea lui Flaubert) vor întârzia însă materializarea 
acestui proiect. Tot în acel an, 1880, la data de 1 februarie, 
Jules şi Edmond de Goncourt notează faptul că la una dintre 
obişnuitele lor cine de la Magny, „Zola enumera fenomenele 
morbide care îl fac să se înspăimânte că nu va ajunge 
niciodată să termine cele unsprezece volume ce-i mai 
rămân de scris”. Bucuria de a trăi poate fi aşadar privită ca 
o carte autobiografică în măsura în care o bună parte din 
trăsăturile temperamentale ale lui Zola (sensibilitate 
maladivă, teamă obsesivă de moarte, dorinţa de-a o înlătura 
prin ticuri şi manii superstiţioase: „lotul se asocia cu ideea 
de simetrie: trei pagini la stânga şi trei pagini la dreapta, 
mobilele, orânduite de-o parte şi de alta a căminului sau a 
unei uşi, erau atinse fiecare de un număr egal de ori; fără 
să mai punem la socoteală că, sub toate acestea, se 
ascundea ideea superstiţioasă că un anumit număr de 
atingeri, cinci, sau şapte de exemplu, distribuite într-un 
anume fel, împiedica rămasul-bun să fie definitiv. În ciuda 
inteligenţei lui, a faptului că nega supranaturalul, Lazare 
practica docil, ca o necuvântătoare, religia aceasta idioată, 
pe care o ascundea ca pe-o boală ruşinoasă”) se identifică 
celor ale personajului Lazare. Intenţia cărţii ar fi, între 
altele, aceea de exorcizare „de exteriorizare şi desprindere 
a autorului de propria sa angoasă. Trăsătură care nu le 
scăpase fraţilor Goncourt, observatori lucizi şi pătrunzători: 


„Ca moral, partea care domină e cea maladivă, suferindă, 
ultra-nervoasă [...]. Fiinţă insesizabilă, profund [...] 
dureroasă, anxioasă, tulbure, îndoielnică” (însemnare din 
Jurnal, cu prilejul primei întâlniri dintre ei, la 14 dec. 1868). 
Ideea unui Zola rudimentar alcătuit sufleteşte este încă 
unul dintre clişeele acreditate de istoria literară. În mod 
firesc, printr-o simplă mişcare de translație, aceasta a fost 
extinsă şi asupra personajelor sale12: „Psihologia 
romanelor domnului Zola e foarte redusă. Doctrina lui 
pretinde, şi temperamentul său nu i se împotrivea, că 
observaţia ştiinţifică e exterioară. [...] Zola nu a căutat 
nimic altceva în viaţa umană dincolo de accidentele de 
nevroză şi de fenomenele de nutriţie. Agitaţii de nebuni şi 
pofte de brute - iată ce ne oferă: de-aici, sărăcia 
psihologică, vidul îngrijorător al creaturilor sale” Or, atât 
schiţele iniţiale ale planului cărţii cât şi conţinutul în sine al 
Bucuriei de a trăi îl contrazic pe Lanson. În Notele13 
pregătitoare ale cărţii, Zola îşi exprima dorinţa de a scrie 
un roman psihologic, adică „povestea intimă a unei fiinţe, a 
voinţei, sensibilităţii şi inteligenţei sale [...]. Dar nu pornesc 
de la dualitatea spiritualiştilor, suflet şi trup”. Apoi Zola mai 
adaugă: „Nimic nu se vede pe dinafară, totul se petrece pe 
dinăuntru”. Realizându-şi această intenţie, Zola 
compensează în Bucuria de a trăi simplitatea exterioară a 
intrigii, numărul redus de personaje prin dimensiunea 
interioară a profunzimii. Carte a condiţiei umane, romanul 
de faţă repune în discuţie datele unei străvechi probleme 
existenţiale, pe care omenirea şi-a pus-o neobosit din toate 
timpurile: aceea a acceptării sau neacceptării propriului 
destin. „A înţelege o operă nu e o expresie mai puţin 
confuză decât „a înţelege un om”. Nu e vorba să faci 
inteligibilă o operă, ci să-i faci pe ceilalţi sensibili la ceea ce 
formează valoarea ei”, afirmă Malraux14. Călcând pe 
urmele lui Gide, acelaşi mai adaugă: „La ceea ce 
contemporanii admiră la un autor, e timpul să adăugăm şi 
elementul necunoscut nouă şi pentru care veacul următor îl 


va admira altfel. Nevoia de a scoate la lumină într-o operă 
făgăduiala supravieţuirii ei”. Dintre contemporani, acela 
care a desluşit sensul profund al cărţii, ceea ce-i dă preţ 
nouă, celor de azi, e Maupassant: „Povestea acestei fete 
(personajul Pauline) devine povestea întregii noastre speţe. 
Povestea sinistră, palpitantă, umilă, magnifică, plămădită 
din vise, din suferinţe, din nădejde şi desperare, din ruşine 
şi măreție, din infamie şi dezinteres, din veşnică jale şi 
veşnică iluzie”15. 

Că tematica Bucuriei de a trăi are o valoare generală, 
depăşind aspectul autobiografic, se vede limpede din 
aceleaşi Note în care autorul îşi exprimă intenţia de-a 
transmite o anumită încărcătură de idei prin unul sau altul 
dintre personaje. În legătură cu Lazare, Notele 
consemnează intenţia de-a întruchipa „un bolnav al 
conştiinţelor noastre începătoare” (... de nos consciences 
commenqantes); iar în altă parte: „un bolnav al ştiinţelor 
noastre aflate la început”. Într-un cuvânt, Zola 
intenţionează să sugereze prin Lazare pe toţi acei tineri 
inteligenţi, care sunt la curent cu noutăţile epocii, sunt de 
partea ştiinţei, au cunoştinţă de metoda experimentală ca şi 
de aplicarea acesteia la literatură, dar care, „dintr-un soi de 
îngustime de vederi şi mai cu seamă din multă neputinţă 
personală, neagă totul”. Lazare reprezintă aşadar, în plină 
epocă scientistă, scepticul care neagă atotputernicia 
ştiinţei, deşi e ateu, deşi recunoaşte şi proferează uriaşele 
posibilităţi de progres oferite de ştiinţă (a se vedea 
încrederea cu care porneşte întreprinderea de exploatare a 
algelor marine). În cuprinsul cărţii, Zola va mai preciza, în 
acelaşi sens, despre eroul său: „împărtăşea plictisul sceptic 
al întregii sale generaţii, iar nu plictisul romantic al unui 
Werther sau al unui Rene, deplângând regretul după 
vechile credinţe, ci plictisul noilor eroi ai îndoielii, cel al 
tinerilor chimişti care se supără şi declară că lumea nu e 
posibilă deoarece ei n-au descoperit dintr-odată viaţa în 
adâncul retortelor lor”. În complexitatea personajului lui 


Zola trebuie descifrată buna-credinţă cu care adeptul şi 
teoreticianul metodei experimentale îşi exprimă rezerva 
faţă de atotputernicia totală a ştiinţei, anticipând întrucâtva 
prin aceasta experienţa dobândită de veacul următor; 
ştiinţa nu se poate substitut vieţii morale a individului. În 
câteva din ultimele sale texte: lucrarea anterior citată, 
L'Homme precaire et la litterature ca şi Lazare, această 
sinceră şi inteligentă disertaţie pe tema morţii, poate cea 
din urmă experienţă a sa de viaţă, aceea de bolnav al clinicii 
Salpetricre, Malraux îţi imaginează bilanţul câştigurilor pe 
care le avem noi, cei de astăzi, de pe urma progreselor 
ştiinţei. Punctul său de pornire e tocmai epoca scientismului 
şi citează din acelaşi Jurnal al fraţilor Concourt unul dintre 
episoadele întru totul revelatoare din timpul celebrelor cine 
de la Magny. „Berthelpt prezice că, după o sută de ani de 
ştiinţă, omul va şti ce este atomul şi va putea, după placul 
lui, să modereze, să stingă, sau să aprindă soarele. Claude 
Bernard, la rândul lui, anunţă că peste o sută de ani 
fiziologia va putea întocmi legea organică, creaţia umană. 
[...] Nu vreau să pun în discuţie valoarea metodei ştiinţifice 
[...] ci să-i precizez natura, pentru că de la ştiinţă şi numai 
de la ea aştepta veacul al XIX-lea secretul pe care omenirea 
îl aşteptase de la religii. [...] Domeniul pe care-l desemna 
cu. Cuvântul suflet se destrăma, cel al inconştientului nu 
exista încă...”16 Recunoscând uriaşa forţă creatoare - sau 
distrugătoare - pe care ştiinţa o poate reprezenta, Malraux 
afirmă, în numele veacului nostru, că acesteia nu trebuie să 
i se ceară elucidarea tuturor întrebărilor pe care conştiinţa 
umană şi le va pune neîncetat: pentru om, omul este obiect 
de întrebare. Şi „nici o întrebare nu se pune omului într-un 
fel atât de imperios ca aceea care îl întreabă asupra 
sensului vieţii, deoarece e pusă de moarte”. 

Aflat la răscrucea a două mentalități, aceea religioasă, pe 
care o respinge, şi aceea a ştiinţei, pe care o acceptă, dar 
ale cărei limite le întrevede, eroul lui Zola fixează un 
moment de criză a spiritului uman, în măsura în care acesta 


nu şi-a asimilat pe deplin lecţia ştiinţei şi simte nevoia unui 
suport care să-i îngăduie să-şi regăsească echilibrul. (Este 
întocmai ceea ce remarcă şi critica actuală1 7 referindu-se 
la lucrările în care transpar cu uşurinţă dimensiunile 
spirituale ale lui Zola: Creaţie, Bucuria de a trăi, Doctorul 
Pascal: faptul că prin înfruntările sincere şi dureroase ale 
conştiinţei eroilor ce-l reprezintă, scriitorul îşi resimte 
epoca drept una dintre etapele importante de tranziţie în 
mersul spre civilizaţie al umanităţii). Pentru Lazare, 
suportul acesta îl reprezintă sistemul schopenhauerian. 
Ecourile şi influenţa gândirii filosofului german asupra 
spiritelor vremii (Huysmans, Maupassant, între alţii) este 
din cele mai puternice18. Despre eroul său, Zola ne spune 
că se „azvârlise asupra lui Schopenhauer”, deci apelase la 
învăţătura acestuia ca la un refugiu salvator. Toate 
elementele din recuzita filosofiei lui Schopenhauer 
vehiculate de Lazare, ca şi soluţiile salvatoare ale acestuia, 
remediile lui supreme, sunt însă în mod cert prezentate 
într-o lumină parodică. Student ratat, Lazare se va hrăni 
pentru tot restul vieţii cu reminiscenţe din lecturile, de 
tinereţe, ca şi din discuţiile purtate cu colegii, la Paris. 
„Pesimismul îl atinsese cu aripile lui, un pesimism prost 
asimilat, din care nu rămăseseră decât nişte butade 
geniale, poezia măreaţă şi tenebroasă a lui Schopenhauer”. 
Lazare profesează neobosit crâmpeie din convingerile sale 
de tinereţe (ce-i drept, mai mult pentru a-şi demonstra sieşi 
şi celorlalţi inutilitatea oricărui efort, de vreme ce sensul 
vieţii e unul tragic, şi pentru a-şi justifica în felul acesta şi 
repetatele eşecuri în tot ceea ce întreprinde). De fiecare 
dată interlocutoarea sa este Pauline, care, precum ea însăşi 
o spune, nu are „cap metafizic”, îngăduindu-şi să ia în 
derâdere disertaţiile varului despre vicleniile Voinţei, „cea 
care e motorul lumii”, despre „eliberarea prin nimicire”, ca 
şi despre „mijlocul practic al unei sinucideri generale, al 
unei dispariţii totale şi rapide, consimţită de totalitatea 


fiinţelor”. E o modalitate prin care Zola sugerează 
neadeziunea la soluţiile adoptate de personajul său. 

Zola, aşa cum remarcă David Baguley19, resimte o 
neîncredere instinctivă faţă de speculaţiile abstracte, 
desprinse de elementul concret al realităţii. „În afara vieţii, 
a trudei continui a umanităţii, nu există decât sminteli 
metafizice, înşelăciuni şi necazuri”20. În consecinţă, eroii 
săi care vor incarna personajul intelectualului (Claude 
Lantier, doctorul Pascal, Lazare) ajung în mod paradoxal, 
prin însăşi complexitatea frământărilor şi căutărilor 
interioare, victime ale unei idei fixe. E ceea ce-i face să se 
distanţeze de căldura umană şi de real, pe care-l reneagă. 
Acesta însă îşi ia revanşa făcând din ei nişte fiinţe mutilate, 
unidimensionate - am spune - incapabili să resimtă 
plenitudinea vieţii. Femeia, dimpotrivă, (cf. David Baguley), 
atunci când nu e pervertită de societate şi abătută de la 
rolul ei nativ, întruchipează forţele elementare şi esenţiale 
ale vieţii. Henri Barbusse, la rândul său, se numără printre 
cei care scot. În evidenţă geniul popular al lui Zola, 
identificându-l cu o forţă a naturii, nu cu un zămislitor de 
idei”21. 

Lazare este ceea ce s-ar putea defini drept un pacient 
tragic, 22 adică fiinţa conştientă de propria sa finitudine 
percepută ca limită; altfel spus, fiinţa consumată de situaţia 
tragică în care se zbate la nesfârşit; incompatibilitatea 
dintre libertatea absolută, a gândirii, a fanteziei, aspiraţiei 
şi putinţa realizării acestora. Impedimentul e dat de 
statutul fizic, finit, al omului ca vieţuitoare biologică. În 
cazul lui Lazare (amintim că nomenclatura personajelor la 
Zola este din cele mai importante; numele personajului 
Duverdy, din Pot-Bouille, consilier la Curtea de apel, i-a 
atras un proces: răsunător, din partea omonimului său real, 
având aceeaşi funcţie la Curtea de apel din Paris; în ciuda 
voinţei sale Zola fusese constrâns să cedeze, schimbând 
numele în Duveyrier), confruntarea cu tragicul este dată de 
obsesia morţii. Gândul nefiinţei, al propriei morţi proiectată 


într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat - dar 
indubitabil - îi năruie existenţa, îl împiedică să se 
împărtăşească din bucuriile simple ale vieţii, să clădească 
ceva. Contemplarea naturii, devine, în cazul său, prilej de 
reanimare a răului lăuntric. „Pe cer furnicarul de stele 
creştea din clipă în clipă, ca nişte lopeţi de jeratic aruncate 
de-a curmezişul, infinitului. 

— Tu încă n-ai învăţat asta, murmură el în sfârşit. Fiecare 
stea e un soare, împrejurul căruia se învârtesc maşinării ca 
pământul; şi sunt milioane altele îndărătul ăstora, şi veşnic 
altele... 

Tăcu, apoi urmă cu o voce gâtuită de un fior puternic: 

— Mie nu-mi place să le privesc... Mă înspăimântă. 

Marea, în creştere, aducea o tânguire îndepărtată, 
asemănătoare deznădejdii unei întregi mulţimi plângându- 
şi soarta mizeră. Pe orizontul necuprins, întunecat acum, 
ardea pulberea zburătoare a lumilor. Şi, în această 
plângere a pământului strivit de numărul fără de sfârşit al 
stelelor, copila crezu că aude aproape de ea hohotul unui 
plânset. 

— Ce ai, ţi-e rău? 

Nu-i răspunse, suspina cu faţa acoperită de mâinile 
crispate violent, ca şi cum n-ar fi voit să mai vadă. Când 
putu să vorbească, bâigui: 

— Oh, de-aş muri, de-aş muri 

Se spune că la subiecţii de rină, confruntarea celor două 
spaţii, cel al intimităţii cu imensitatea spaţiului lumii, e 
consonantă.23 Imensitatea, considerată drept o categorie 
filosofică a visării, determină o stare sufletească deosebită, 
încât îl pune pe cel care visează „în afara lumii apropiate, 
dinaintea unei lumi care poartă semnul infinitului”24. 
Pentru Lazare „semnul acesta este cu necesitate şi cel al 
tragicului, deoarece contemplarea măreției şi a imensităţii 
răscoleşte în el sentimentul acut al mărginirii în timp a 
omului. Oricare alt pretext: un cuvânt [aruncat la 
întâmplare de cineva, simplele habitudini zilnice pot 


V 


dezlănţui în el aceeaşi trăire intensă, aceeaşi cutremurare 
intolerabilă. „Într-o seară, pe când Pauline, îi citea unchiului 
ziarul, Lazare ieşise din încăpere, răscolit de fantezia unui 
scriitor care înfăţişa cerul secolului XX plin de zborul 
baloanelor, plimbând călătorii de la un continent la altul: el 
n-avea să mai fie acolo, baloanele acelea pe care nu le va 
vedea vor dispărea, înghiţite de neantul secolelor viitoare, 
al căror mers în afara fiinţei sale îl umplea de nelinişte.” 
Sentimentul chinuitor al incompletudinii, al nerealizării, 
sporeşte intoleranţa faţă de marile întrebări ale existenţei. 
Activităţile care îi stârnesc interesul: compozitor, doctor, 
industriaş, constructor, gazetar, scriitor etc. Sunt, rând pe 
rând, abandonate cu dezinteres, după ce la început îi 
stârniseră un entuziasm exagerat. Mai mult decât 
manifestarea firii sale nestatornice, incompatibilă de 
sentimente continui şi trainice, trebuie văzut în succesiunea 
de ratări a lui Lazare (manifestată chiar şi în dragoste) un 
dat ereditar (cum am mai amintit) şi pe care acesta, nu e 
apt să-l depăşească. 

Modalitatea prin care Zola înfăţişează cazul personajului 
său, acesta reprezentând, neîndoielnic, o extremă, o 
abatere de la normal prin intensitatea şi frecvenţa maladivă 
cu care îşi. Anticipează propria moarte, fac din elun 
precursor. În Romanul experimental el însuşi avusese 
intuiţia acestui fapt când amintea despre rolul de pionieri 
pe care Claude Bernard îl impune filosofilor. Şi adaugă, 
privitor la rolul scriitorilor: „S-a spus adesea că scriitorii ar 
trebui să deschidă calea savanților. E adevărat. [...] Poeţii 
şi-au spus părerea iar savanții au venit apoi să controleze 
ipotezele şi să fixeze adevărul”. Analizând cele două 
personaje principale din Bucuria de a trăi, Lazare şi 
Pauline, în diverse ipostaze ale existenţei lor, Zola 
procedează în felul psihanaliştilor, ale căror metode le 
anticipează, Amintim că Zola era la curent cu lucrările lui 
Charcot, eminentul neurolog al vremii, autorul celebrelor 
Lecţii asupra maladiilor nervoase. Acesta înființase prima 


catedră din lume de boli nervoase (1862-1885). Ca director 
al ospiciului Salpetricre, ca profesor, autoritatea ţi 
notorietatea sa devansează cu jumătate de secol faima lui 
Freud. Simptomele monomaniei lui Lazare s-ar încadra 
astfel, după autorul Interpretării viselor, la capitolul 
nevrozelor traumatice. Viaţa onirică a. Acestora prezintă 
caracteristica de-a aduce mereu bolnavul la situaţia ideii 
obsesionale, situaţie din care se trezeşte cu o nouă spaimă. 
„De ani de zile, în clipa când se culca, gândul că va trebui să 
moară i se întipărea pe faţă, îngheţându-i sângele în vine. 
Acum, nici nu mai îndrăznea să adoarmă, muncit de teama 
de-a nu se mai scula. Ura somnul, se cutremura de groază 
simţindu-şi făptura pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa, în 
clipa când din starea de veghe se prăbuşea în vârtejul 
neantului. Apoi, trezirile bruşte îl zdruncinau şi mai mult, îl 
scoteau din întunecime, ca şi cum un pumn uriaş l-ar fi 
apucat de păr şi l-ar fi aruncat în viaţă, stăpânii de spaima 
nedesluşită a necunoscutului din care ieşea.” Aceeaşi 
prefigurare a metodelor de investigare a subconştientului e 
prezentă şi în cazul descifrării vieţii erotice a Paulinei, în 
timpul îndrăgostirii de Lazare. Zola se opreşte asupra 
viselor, punct nodal în cercetarea psihanalitică, intuind 
faptul că rămăşiţele diurne influenţează şi declanşează 
visul, acesta fiind investit de subiect cu o puternică 
coloratură a libidoului: „După cină, într-o seară, Pauline 
vorbi despre năstruşnicia viselor: nu e revoltător să te afli 
culcat pe spate, fără supărare, pradă închipuirilor celor mai 
bizare? lar ceea ce-o exaspera părea a fi moartea voinţei în 
timpul somnului, abandonul complet al persoanei proprii. 
Vărul, cu teoriile lui pesimiste, era şi el pornit împotriva 
viselor, deoarece tulburau fericirea desăvârşită a neantului; 
în timp ce unchiul făcea distincţie, îi erau pe plac visele 
agreabile, ura coşmarurile provocate de febră. Dar Pauline 
se înverşuna într-atât, încât doamna Chanteau, surprinsă, o 
întrebă despre ceea ce visa noaptea. Atunci fata se încurcă: 
nimic, absurdităţi, lucruri prea nedesluşite pentru a le 


putea ţine minte. Şi nici atunci nu minţea, deoarece visele 
acelea se petreceau într-o stare de somn şi trezie, resimțea 
atingeri părelnice, sexul său feminin i se trezea la viaţă, 
fără ca vreodată vreo imagine limpede să-şi precizeze 
senzaţia. Nu vedea pe nimeni, putea crede că e mângâierea 
vântului mării care, vara, pătrundea pe fereastra deschisă”. 
Pentru Zola, personajul Pauline este replica dată lui 
Lazare şi pesimismului său tenebros pe toate planurile. 
Scriitorul preferă, sau nu întrevede altă posibilitate de 
redare a celor două răspunsuri posibile pe care omul le-ar 
da existenţei: acceptarea sau neacceptarea condiţiei sale, 
decât prin întruparea lor în două personaje divergente. Din 
Notele sale, se vede că Zola a ezitat multă vreme asupra 
unei multitudini de variante ale titlului, toate conţinând în 
ele motivul Lazare, tonalitate deprimantă: La Valee des 
Larmes (Valea plângerii), L'Espoir du Neant (Speranţa în 
Neant), Le Vieux cynigque (Bătrânul cinic), La Sombre Mort 
(Sumbra moarte), Le Tourment de lExistence (Chinul 
existenţei), La Miscre du Monde (Jalea lumii; Le Repos 
sacre du Neant (Sacra odihnă a Neantului), Le Triste 
Monde (Irista lume). Toate par într-adevăr inspirate de 
„pasărea neagră cu aripi desfăcute: moartea”, ce domină 
întreaga carte. Cuvintele aparţin lui Maupassant, din 
aceeaşi cronică anterior citată. Tot el va remarca „ironia 
amară” a titlului sub care cartea apare, părându-i-se, fără 
îndoială, a contrasta în mare parte cu însuşi conţinutul. 
Pentru că Bucuria de a trăi reprezintă într-adevăr o opţiune 
programată, voită, impusă sieşi de scriitor. Pauline, 
mesagera acestei soluţii, anulează tragicul, întruchipând 
conştiinţa comună, cea pentru care finitudinea se situează 
la o limită foarte îndepărtată şi însumând un moment unic, 
fără repetări şi trăiri anticipante. Pauline nu are 
sentimentul dureros al scurgerii timpului, deci al apropierii 
de limită. Pentru ea, timpul nu e un tot, o categorie globală, 
ci o multitudine de momente înşiruite unele după altele, o 
îmbucătăţire în etape mai mari sau mai mici: ani (cu vreme 


bună sau rea, cu recoltă îmbelşugată sau nu), anotimpuri 
(calde sau reci, secetoase sau ploioase), luni, săptămâni şi 
zile, care la rândul lor se împart în momente, diferite după 
ocupațiile pe care le are. Ocupaţii care de la o zi la alta se 
repetă, şi tocmai în repetabilitatea lor, în infinitatea de 
îndeletniciri sezoniere personajul află sens existenţei, 
rațiune de-a fi. „Şi zilele începură iar să se scurgă în casa 
de la Bonneville. După o iarnă foarte rece, venise o 
primăvară ploioasă, marea biciuită de averse părea un lac 
de nori; apoi, vara târzie se prelungise până în mijlocul 
toamnei, toropită de un soare arzător, care dogora 
necuprinsul albastru cu nişte călduri copleşitoare, 
adormindu-l; pe urmă se ivise iarna, şi o primăvară, şi încă 
o vară, scurgându-se toate minut cu minut, în acelaşi ritm, 
în pasul cadenţat al orelor. 

Pauline, ca şi cum inima i s-ar fi potrivit după mişcarea 
aceea de orologiu, îşi regăsise calmul. Suferinţa îi amorţea, 
legănată de scurgerea regulată a zilelor, prinsă în ocupaţii 
ce ajungeau să fie mereu aceleaşi. Dimineaţa cobora, îşi 
săruta unchiul, schimba cu slujnica aceleaşi cuvinte ca în 
ajun, cosea după-amiaza, seara se culca devreme şi, a doua 
zi, totul era luat de la capăt, fără ca vreodată un eveniment 
neaşteptat să întrerupă monotonia vieţii.” Natura este de 
asemeni pentru Pauline o entitate apropiată, familiară, un 
prieten statornic, darnic în bucurii şi plăceri simple, 
sănătoase, în fragmentul ce urmează, Lazare - care de 
obicei vede în mare un duşman şi un rival de temut, 
încercând zadarnic să-l domolească - împărtăşeşte şi el 
viziunea Paulinei, deoarece, după consumarea experienţei 
erotice cu Louise, se simte din nou atras în constelația 
Paulinei - ceea ce-i îngăduie s-o redescopere pe prietena 
escapadelor din copilărie - ev între toate fericit, când 
marile şi îngrijorătoarele întrebări ale existenţei nu-l 
frământau încă. „Legănatul proaspăt al mării le ajungea 
până la şolduri, se îmbătau de aerul curat cu gust de sare 
ce adia dinspre larg. Şi porneau în escapadele de pe 


vremuri, se plimbau până departe, odihnindu-se pe nisip 
sau adăpostindu-se în adâncul unei grote, ca să treacă o 
aversă venită pe neaşteptate, apoi se întorceau la căderea 
nopţii, pe cărările întunecate. Nimic nu părea să se fi 
schimbat nici sub cer, marea era tot acolo, nesfârşită, 
repetând mereu aceleaşi orizonturi, în veşnica ei 
schimbătate. Oare nu ieri o văzuseră, înveşmântată în 
albastrul acela turcoaz, străbătută de dârele tremurătoare 
şi ceva mai deschise, ca de moar, pe unde pătrundea fiorul 
curenților? lar marea aceea plumburie, sub cerul livid, ca şi 
bura de ploaie, spre stingă, ce sosea odată cu fluxul, n- 
aveau să le vadă şi mâine, făcându-i să confunde zilele? 
Întâmplări mărunte şi uitate le veneau în minte, dându-le 
senzaţia puternică a realităţii imediate.” 

Ca şi predecesorii sau succesorii săi care s-au aplecat 
asupra condiţiei umane, Zola ajunge la concluzia că o 
eradicare totală a răului nu este posibilă. Manifestarea 
acestuia sub diverse forme a existat şi va exista, fie că e 
vorba de suferinţă fizică (a se vedea în acest sens discuţiile 
lui Lazare cu doctorul Cazenove) pricinuită de boală 
(Chanteau) de simple stări fiziologice (aducerea pe lume a 
unui copil, Louise), de suferinţă morală (Lazare), sau de 
cataclismele naturale (dezastrele provocate de furia mării). 
Devalorizarea optimismului simplist, ridicol: totul e cât se 
poate de bine, în cea mai bună dintre lumi, a fost făcută cu 
strălucire de Voltaire, care demonstrează în Candide, prin 
peripeţiile şi adversităţile sorții la care îşi supune 
inexperimentatul erou, în cât de mare măsură formula 
leibniziană e încărcată de ridicol. Adevărata călătorie 
întreprinsă de Candide e nu atât spaţială, în ciuda deselor 
schimbări de decor, în bună tradiţie picarescă, ci mai 
curând una interioară (iniţiatică, am spune azi): părăsirea 
convingerilor leibniziene şi adoptarea cu modestie a 
optimismului propus de Voltaire. Acesta îşi trage izvorul din 
însăşi înţelepciunea vieţii şi se mărgineşte la a ne învăţa să 
preţuim cum se cuvine îndeletnicirile simple ale traiului de 


fiecare zi, cele pe măsura omului şi-a omenescului. 
Considerată în spiritul, iar nu în litera ei, formula lui 
Voltaire (cultivons notre jardin) se extinde, fireşte, şi la 
îmbogățirea lăuntrică, prin cultivarea harurilor minţii ale 
judecății şi-ale însuşirilor, întreaga viaţă a patriarhului de la 
Ferney ca şi sfaturile date cu înţelepciune şi bonomie 
prietenilor au slujit drept pildă practică preceptului său:. „şi 
vă rog să vă bucuraţi cât veţi putea mai mult de această 
viaţă, care nu înseamnă mare lucru, fără să vă temeţi de 
moarte, care nu înseamnă nimic” (Scrisoare către Doamna 
du Deffand, 13 octombrie 1765). 

Criticii din vremea lui Zola nu i-a scăpat referirea la 
Voltaire, de vreme ce Francisque Sarcey în cronica sa din 
Le XIX Siccle (18685) scrie: „Bucuria de a trăi e Candide 
adus în lumea noastră contemporană şi tratat prin 
procedee naturaliste”. La Zola însă, care nu recurge la 
maniera parodică, acceptarea măsurii umane e resimţită cu 
atât mai dureros. Pauline nu e o simplă replică plăsmuită 
pentru a contracara convingerile Hui Lazare: ea însăşi 
constată că actele ei de caritate printre copiii şi familiile din 
sat le uşurează acestora prea puţin existenţa; că 
renunţarea la Lazare nu a adus fericirea menajului acestuia 
cu Louise; că nepoţelul ei, pe care s-a îndârijit să-l readucă 
la viaţă, e handicapat fizic, şi că, în general „bunătatea nu 
duce totdeauna la fericire”. Dimpotrivă, în momentele sale 
de luciditate şi mare sinceritate, Lazare recunoaşte: „Ce 
prostii toată fanfaronada, toate tenebrele pe care le 
vânturam din teamă şi din vanitate! [...] Existenţa e atât de 
uşoară când cei din casă sunt bine dispuşi şi trăiesc unii 
pentru alţii!” Toleranţa faţă de ceilalţi şi dăruirea ar fi 
aşadar după Zola soluţiile în virtutea cărora omul se cuvine 
să facă alegerea, acceptându-şi condiţia sa de om. 
Suferinţa, împotrivirea, sfâşierea lăuntrică sunt pe cât de 
istovitoare, pe atât de inutile. Prin aceasta, prin această 
acceptare dureroasă dar conştientă, autorul Bucuriei de a 
trăi poate fi pus alături de Camus. (Mai puţin alături de 


Malraux, care ne propune ca pildă de realizare 
personalităţi de excepţie în împrejurări de excepţie, 
consumarea în aventură prin fapta istorică de importanţă 
covârşitoare.) Camus însă, se simte solidar în primul rând 
„cu omul de toate zilele” (Interviuri)25 acceptă 
insignifianţa, adică „obişnuinţa fiinţelor de a fi ceea ce sunt” 
(Despre insignifianţă)26 Natura, îmbrăţişată în toată 
grandoarea şi simplitatea ei, confundarea omului cu 
elementele, bucuria resimţită de pe urma acestei nuntiri - 
este încă unul dintre marile motive camusiene care 
pledează pentru asumarea condiţiei umane: „Curând, când 
mă voi azvârli în ierburile aromate ca să-mi îmbib trupul de 
miresmele lor, voi avea conştiinţa, împotriva tuturor 
prejudecăţilor, că îndeplinesc un adevăr care e acela al 
soarelui şi va fi şi acela al morţii mele într-un anume sens, 
însăşi viaţa mea e în joc aici, o viaţă cu gust de piatră caldă, 
plină de suspinele mării şi de greierii ce se pornesc să 
cânte. Briza e răcoroasă şi cerul albastru. Mă dăruiesc din 
plin acestei vieţi şi vreau să vorbesc despre ea în libertate: 
căci îmi dă mândria condiţiei mele umane. Totuşi, mi s-a 
spus adesea: n-avem de ce să fim mândri. Ba da, avem: 
cerul, marea, inima mea zvâcnind de tinereţe, trupul meu 
cu gust de sare şi necuprinsul decor unde duioşia şi gloria 
se întâlnesc în galben şi albastru. Întru cucerirea acestora 
trebuie să-mi întrebuinţez forţa şi capacitatea. Totul aici mă 
lasă intact, şi nu părăsesc nimic din mine însumi, nu-mi pun 
nici o mască: mi-e de-ajuns să învăţ cu răbdare dificila 
pricepere de-a trăi. [...] Pe mare, domneşte tăcerea uriaşă a 
amiezii. Orice fiinţă frumoasă nutreşte orgoliul firesc al 
frumuseţii ei, lumea, astăzi, lasă orgoliul să ţâşnească din 
ea. Faţă în faţă cu ea, de ce aş nega bucuria de a trăi, de 
vreme ce nici nu mă pricep să cuprind totul înlăuntrul 
bucuriei de a trăi? Nu-i nici o ruşine să fii fericit”27. Camus 
pledează pentru aceste adevăruri relative, care se confundă 
cu tot atâtea momente resimţite ca derizorii şi esenţiale. 
Esenţiale, pentru că, în cadrul unui timp limitat, definesc 


însăşi fericirea, adică „simplul acord între o fiinţă şi 
existenţa pe care o duce”. Derizorii, deoarece omul are 
dubla conştiinţă a dorinţei sale de dăruire şi a destinului 
său, ce-l soroceşte morţii. Aşa încât şi la Camus, ca şi la 
Zola, consimţirea şi revolta se îngemănează. 

Se întâmplă ca, prin dezlegările asemănătoare găsite unor 
chestiuni ce i-au frământat, spiritele să-şi răspundă peste 
veacuri, în pofida catalogărilor prestabilite şi a etichetărilor 
date de istoricii literari. 

În cuvântul său din cadrul Colocviului28, Philip D. Walker 
observă că, fără a dispărea total, dorinţa demiurgică şi 
ambițioasă a lui Zola de identificare cu natura lasă, loc, pe 
măsură ce scriitorul înaintează în vârstă, unei atitudini 
stoice, unei acceptări resemnate a condiţiei umane: 
statutului limitat în timp al omului, stării lui de fiinţă 
pieritoare. Opera prin care se exemplifică această 
schimbare în viziunea sa e tocmai Bucuria de a trăi. Aceeaşi 
acceptare cumpănită în progresul încet dar inexorabil al 
ştiinţei şi-al viitorului este manifest declarată de Zola în 
cuvântarea ţinută studenţilor, în 1893. „Faţă de noul secol 
ce se înalţă la orizont, nutresc mai curând curiozitate decât 
revoltă, simpatie înflăcărată decât îngrijorare personală; fie 
aşadar ca eu însumi să pier şi întreaga mea generaţie 
dimpreună cu mine [...], întru ajutorul celor care urmează 
după noi şi care se îndreaptă spre lumină29. Trei ani mai 
târziu, adresându-se din nou tineretului, Zola îşi 
mărturiseşte generoasa profesiune de credinţă: „Mi-am 
statornicit încrederea în mâţă, o socot bună la nesfârşit, 
unica făuritoare a sănătăţii şi a forţei”30. Este glasul 
experienţei şi al înţelepciunii, însuşi testamentul spiritual al 
scriitorului, care nu va mai socoti omul decât ca pe-o simplă 
verigă în marele angrenaj al vieţii. 

Acum, la aproape opt decenii de la moartea sa, când s-au 
stins animozităţile politice, religioase şi morale în numele 
cărora critica oficială a vremii l-a combătut pe scriitor, 
acesta este repus în deplinătatea drepturilor sale. Încă din 


prima jumătate a veacului nostru, voci din cele mai 
prestigioase s-au ridicat în apărarea celui ce scrisese 
Familia Rougon-Macquart. Dacă Mallarme sau Cocteau scot 
în evidenţă calităţile artistice şi poetice ale acestei opere, 
Gide şi Thomas Mann insistă asupra conţinutului ei propriu- 
zis („Nu există romancier mai personal, nici mai 
reprezentativ”31), asupra însemnătăţii momentului Zola în 
ansamblul romanului realist francez de la finele veacului 
trecut. Marele scriitor german, în cartea pe care i-o dedică 
(tradusă în 1939 în franceză) mărturiseşte: „Emile Zola mi 
s-a părut a fi totdeauna unul dintre reprezentanţii cei mai 
puternic marcați, cei mai exemplari ai veacului al XIX-lea”. 

Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului nostru, 
critica, inclusiv cea universitară, îl „acceptă” şi-l preia pe 
Zola, dedicându-i nenumărate lucrări32, în care operele 
scriitorului sunt analizate prin prisma unor metodologii 
specifice (tematică, psihanalitică, experimentală etc.), 
autorii lor întrecându-se în a descoperi acele laturi ale 
creaţiei sale prin care Zola se adresează sensibilităţii 
moderne, ne este accesibil nouă, celor de azi. Publicaţia Les 
cahiers du Naturalisme, ce se bucură de aportul criticilor şi 
istoricilor literari din toată lumea, ca şi Colocviile Zola, 
dovedesc audiența internaţională de care se bucură 
„părintele naturalismului”. 

Excelentă operă de exegeză zolistă, cartea criticului 
marxist Jean Freville, Zola semănător de furtuni, oferă o 
sinteză a idealurilor social-umanitare ale scriitorului, a 
încrederii sale în progres, precum şi a trăiniciei unei opere 
al cărei nedezminţit crez estetic a fost acela al investigaţiei 
obiective şi curajoase. Mai presus de orice, Freville 
discerne în Zola crainicul vremurilor viitoare: „Dintre toţi 
romancierii veacului al XIX-lea, Zola s-a îndreptat cu cea 
mai mare ardoare spre viitor. Realismul său social, atât de 
nou într-o epocă de individualism extrem, îl opune 
contemporanilor. [...] Singur Zola intuieşte în clasa 
muncitoare forţa ascendentă, pe eroul lumii viitoare, şi 


ascultă încordat, cu înfrigurare şi încredere, acum încolţesc 
germenii acesteia, răzbătând prin carapacea nedreptăţilor 
seculare [...].. 

În ciuda dezolării, a cruzimii şi a amărăciunii unor pasaje, 
întreaga sa operă stă mărturie a încrederii în om. Zola s-a 
îndreptat împotriva „zeului îmbuibat, chircit, a idolului 
monstruos, ascuns în adâncul tabernacolului” şi a preamărit 
năvala adevărului, pe care nimic nu-l va fi putut opri. lată 
cele două atitudini ce vor fi reţinute de posteritate”.33 

Mai presus de orice, Opera însăşi e cea care astăzi, ca şi în 
timpul vieţii autorului ei, obţine un uriaş succes popular, 
croindu-şi singură drumul spre cititor. Despre această 
uimitoare adeziune în mase vorbesc numeroasele scrisori, 
aflate astăzi la Biblioteca Naţională din Paris34, adresate 
scriitorului de către comitetele de grevă, asociaţiile 
cooperatiste, grupurile de muncitori ce fondau un ziar sau o 
bibliotecă şi care solicitau sprijin material sau numai câteva 
din cărţile preferate: Gervaise, Germinal, Munca, 
Fecunditate, Prăpădul. Cărţi care, atunci ca şi acum, obţin 
tiraje fabuloase, se editează în colecţii populare, 
mărturisind o dată mai mult că fiecare nouă generaţie află 
în Zola o parte însemnată din propria-i hrană spirituală. 

ANGELA CISMAŞ. 

[. 

Cucul ornicului din sufragerie cântă de şase ori, iar 
domnul Chanteau îşi pierdu orice nădejde. Se ridică 
anevoie din fotoliul pe care şedea, încălzindu-şi picioarele 
greoaie de reumatic în faţa căminului, unde ardea un foc de 
cărbune. De două ceasuri, o aştepta pe doamna Chanteau 
care, după ce lipsise cinci săptămâni, trebuia s-o aducă în 
ziua aceea de la Paris pe micuța lor verişoară Pauline 
Quenu, rămasă orfană la vârsta de zece ani, şi căreia soţii 
Chanteau consimţiseră să-i fie tutore. 

— Nu-mi închipui ce s-a putut întâmpla, Veronique, spuse 
domnul Chanteau împingând uşa de la bucătărie. Trebuie 
să li se fi întâmplat vreun necaz. 


Slujnica, o zdrahoancă de femeie de vreo treizeci şi cinci 
de ani, cu mâini ca de bărbat şi cu trăsături de jandarm, 
tocmai se pregătea să ia de pe foc un jigou care cu 
siguranţă că avea! să fie prea ars. Îşi reţinea mânia, dar 
furia i se citea pe faţa cu trăsături aspre, din care sângele 
pierise. 

— Doamna o fi rămas la Paris, spuse ea pe un ton tăios. Cu 
toate încurcăturile astea care nu se mai isprăvesc şi care 
fac să s-aleagă praful de casă! 

— Nu, nu, explică domnul Chanteau, telegrama de ieri 
spunea că afacerile micuţei s-au aranjat definitiv... Doamna 
trebuie să fi sosit în dimineaţa asta la Caen, unde s-a oprit 
ca să treacă pe la Davoine. La ora unu a luat trenul; la ora 
două a coborât la Bayeux; la ora trei, trăsura lui moş 
Malivoire a lăsat-o la Arromanches, şi chiar dacă Malivoire 
n-o fi înhămat numaidecât caii la vechea lui berlină, doamna 
tot ar fi putut fi aici pe la patru, patru şi jumătate cel mai 
târziu... Nu sunt decât zece kilometri de la Arromanches la 
Bonneville. 

Bucătăreasa, neslăbind din ochi friptura, asculta toate 
socotelile astea dând din cap. Domnul Chanteau adăugă, 
după oarecare şovâăială: 

— Ar trebui să te duci să vezi la cotul drumului, Veronique. 

Femeia se uită la el, încă şi mai palidă de mânie contenită. 

— Ia te uită! Şi de ce, mă rog?. De vreme ce domnul 
Lazare a şi pornit în întâmpinarea lor şi înoată prin noroaie, 
nu văd de ce-ar mai trebui să mă mânjesc şi eu până la 
genunchi. 

— Pentru că, vezi tu, spuse Chanteau cu blândeţe, încep să 
fiu îngrijorat şi de fiul meu... Nici el nu se iveşte. Ce-o fi 
făcând pe drum, de-o oră, de când s-a dus? 

Atunci, fără să mai adauge nimic, Veronigue îşi luă dintr- 
un cui un şal vechi de lână neagră, în care-şi înfăşură capul 
şi umerii. Apoi, cum stăpânul ieşise după ea pe coridor, îi 
zise repezindu-l: 


— Întoarce-te la focul dumitale, dacă nu vrei să zbieri 
mâine toată ziua din pricina durerilor. 

Şi, ajunsă pe peron, după ce trânti uşa, îşi puse saboţii şi 
strigă aşa, în vânt: 

— Oh, Doamne! Ce ţi-e şi cu mucoasa asta, care se poate 
lăuda că ne învârte ca pe nişte titirezi! 

Chanteau rămase liniştit. Se obişnuise cu ieşirile slujnicei, 
care intrase în serviciu la ei de când avea cincisprezece ani, 
chiar în anul când se însurase. După ce nu mai auzi 
clămpănitul saboţilor, o şterse ca un şcolar în vacanţă şi se 
duse să se posteze, la capătul celălalt al coridorului, în faţa 
unei uşi cu geam, care dădeau spre mare. Acolo, uită de 
sine pentru o clipă, mic de stat şi pântecos cum era, cu faţa 
stacojie, privind cerul cu ochii lui mari şi albaştri ce-i ieşeau 
din orbite de sub acoperişul părului alb ca neaua, tăiat 
scurt. N-avea decât cincizeci şi şase de ani; dar crizele de 
reumatism de care suferea îl îmbătrâniseră de timpuriu. 
Abătându-i-se gândul de la starea aceea de îngrijorare, cu 
privirile pierdute departe, îşi spunea că micuța Pauline o va 
cuceri până la urmă pe Veronique. 

Şi-apoi, nu se simţea vinovat deloc. Când notarul acela din 
Paris îi scrisese că vărul lui, Quenu, văduv de şase luni, 
murise şi el, însărcinându-l prin testament să-i fie tutore 
fetiţei sale, nu se simţise în stare să refuze. Desigur, nu-şi 
mai făceau vizite defel, familia se împrăştiase, tatăl 
domnului Chanteau fundase pe vremuri, la Caen, un depozit 
de cherestea ce-i era adusă din nord, după ce părăsise 
sudul Franţei şi cutreierase toată ţara, ca simplu muncitor 
dulgher, în timp ce micuțul Quenu, de cum îi murise mama, 
descinsese la Paris, unde un alt unchi de-al său îi cedase 
ceva mai târziu o mare mezelărie, în plin cartier al Halelor. 
Şi-abia dacă se văzuseră, de vreo două trei ori, pe vremea 
când Chanteau, silit din pricina durerilor să părăsească 
negoţul de cherestea, făcuse călătorii la Paris, ca să 
consulte celebrităţi medicale. Cei doi se stimau însă unul pe 
celălalt, muribundul visând, poate, pentru fetiţa lui aerul 


salubru al mării. Aceasta, de altfel, rămânea moştenitoarea 
mezelăriei, era departe de-a fi o greutate pentru ei. În cele 
din urmă, doamna Chanteau acceptase, chiar cu oarecare 
vioiciune, pretextând că voise să-şi scutească soţul de 
oboseala primejdioasă a unei călătorii, să plece singură, să 
bată trotuarele, să pună ordine în afaceri, însufleţită de 
veşnica ei nevoie de activitate; iar domnului Chanteau îi era 
de-ajuns să ştie că soţia sa e mulţumită. 

Dar de ce, oare, nu mai soseau odată? Temerile îl apucau 
din nou, văzând culoarea palidă a cerului, pe care vântul 
dinspre apus mâna nori mari şi negri, ca nişte zdrenţe de 
funingine, ale căror strame se prelungeau până departe, în 
largul mării. Era una dintre acele furtuni de martie când 
mareele din timpul echinoxului se izbesc furioase de coaste. 
Fluxul, care abia începea să crească, nu punea la orizont 
decât o linie albă, o spumă măruntă şi risipită; iar plaja, atât 
de larg descoperită în ziua aceea, colcăind de pietre şi de 
alge întunecate, câmpia netedă, mânjită de bălți, pătată de- 
un negru-îndoliat, răspândeau o melancolie groaznică la 
ceasul acela al înserării, în timp ce norii fugeau 
înspăimântați. 

— S-ar putea foarte bine ca vântul să le fi răsturnat în 
vreun şanţ, murmură Chanteau. 

Nevoia de-a vedea îi dădea ghes. Deschise uşa cu geam, 
îndrăzni să înainteze cu pâslarii lui cadrilaţi pe prundişul 
terasei ce domina satul. Câteva picături de ploaie purtate 
de vijelie îi biciuiră faţa, o răbufnire cumplită îi plesni 
marginile puloverului de lână groasă, albastră. Dar se 
încăpăţâna să înainteze, cu capul descoperit, aplecat din 
şale; şi ajunse să se sprijine în coate de balustradă, ca să 
supravegheze drumul, în jos. Drumul acela scobora printre 
două faleze, ai fi zis că e ca urma unei toporişti într-o 
stâncă, o plesnitură care lăsase să se scurgă cei câţiva 
metri de pământ pe care se aflau semănate vreo douăzeci şi 
cinci sau treizeci de dărăpănături din Bonneville. De fiecare 
dată, fluxul părea c-o să le strivească de peretele stâncos, 


pe albia îngustă a pietrişului. La stânga, se afla un mic port 
de acostare, o limbă de nisip unde oamenii trăgeau cu 
strigăte ritmate vreo zece bărci. Nu erau nici măcar două 
sute de locuitori, trăiau de pe urma mării, cât se poate de 
prost, lipiţi de stânca aceea cu o îndărătnicie stupidă de 
moluscă. Şi, pe deasupra unor acoperişuri mizere, 
desfundate în fiece iarnă de valuri, nu se mai zărea pe cele 
două faleze în pantă decât biserica, la dreapta, şi casa 
familiei Chanteau, la stingă, despărțite de adâncitura 
drumului. Asta era toată aşezarea Bonneville. 

— Afurisită vreme, nu-i aşa? strigă o voce. 

Ridicându-şi privirea, Chanteau îl recunoscu pe preot, 
abatele Horteur, un om îndesat, cu grumaz ca de ţăran şi 
căruia, în ciuda celor cincizeci de ani ce-i avea, nu-i albise 
încă părul roşcat. În faţa bisericii, pe o parcelă din locul 
cimitirului, preotul îşi făcuse grădina de zarzavat; şi stătea 
acolo, uitându-se la cele dintâi lăptuci, strângându-şi între 
picioare poalele sutanei, ca furtuna să nu i le dea peste cap. 
Chanteau, aflat împotriva viratului, nu putea nici să 
vorbească, nici să se facă auzit, aşa că se mulţumi să salute 
fluturându-şi mâna. 

— Cred că fac bine să tragă bărcile pe uscat, continuă 
preotul răcnind din toate puterile. Pe la ora zece s-ar fi 
ciocnit una de alta. 

Şi, cum o rafală îi smulsese cu siguranţă poalele, punându- 
i-le în cap, dispăru îndărătul bisericii. 

Chanteau se întoarse vârându-şi gâtul între umeri, 
rezistând cum putea. Cu ochii plini de stropii de apă, 
aruncă o privire, spre grădina pârjolită de mare şi spre casa 
din cărămidă, cu două etaje şi cinci ferestre, ale căror 
obloane, în ciuda ivărului ce le zăvora, amenințau să fie 
smulse. Când rafala se domoli, se aplecă. Din nou să se uite 
pe drum; şi o zări pe Veronique, făcând gesturi largi cu 
braţele. 

— Cum aşa! Ai ieşit din casă?. le poftesc să intri 
numaidecât înăuntru, domnule! 


Îl ajunse din urmă pe coridor şi-l muştrului ca pe-un copil 
care a făcut o boroboaţă. N-avea dreptate? A doua zi, când 
aveau să-l apuce durerile, nu tot ea va fi nevoită să-l 
îngrijească? 

— N-ai văzut nimic? întrebă el pe un ton supus. 

— "Te cred că nu, ce era să văd?. Doamna, fără doar şi 
poate, trebuie să se fi adăpostit pe undeva. 

Nu îndrăznea să-i spună că ar fi trebuit să se ducă până 
mai departe. Acum, mai cu seamă absenţa fiului îl îngrijora. 

— Am văzut, adăugă Veronique, că tot satul e-n aer. De 
data asta le e frică să rămână pe loc... Ştii doar că în 
septembrie casa lui Cuche s-a crăpat de sus până jos, iar 
Prouane, care se ducea să bată clopotul pentru slujba de 
seară, mi s-a jurat că mâine o să se pomenească şi el sub 
dărăpăânăturile casei. 

În clipa aceea, un băiat mare, de nouăsprezece ani, păşi 
dintr-un salt peste cele trei trepte ale peronului. Avea 
fruntea largă, ochii foarte deschişi la culoare, şi tuleie rare, 
de barbă castanie, ce-i încadrau faţa prelungă. 

— Ah, slavă Domnului, uite-l pe Lazare! spuse Chanteau cu 
uşurare. Da' ştiu că te-a udat, bietul de tine! 

Tânărul agăţă în vestibul o pelerină cu glugă, muiată toată 
de ploaie. 

— Ei, ce s-aude? întrebă din nou tatăl. 

— Ei bine, nu-i nimeni! răspunse Lazare. M-am dus până la 
Verchemont, unde am aşteptat în şura hanului, cu ochii 
pironiţi pe drum, care-i un adevărat râu de noroi. Nimeni!. 
Şi cum m-am gândit că dacă mai întârzii o să te sperii, m- 
am întors. 

Isprăvise liceul din Caen în luna august, după ce-şi dăduse 
bacalaureatul şi, de opt luni, cutreiera falezele, neputându- 
se hotări să-şi aleagă o ocupaţie, singura-i pasiune fiind 
doar muzica, ceea ce-o exaspera pe mama lui. Aceasta 
plecase supărată, deoarece Lazare refuzase s-o însoţească 
la Paris, unde doamna Chanteau nădăjduia să-i găsească o 
situaţie. Toată casa se ducea de râpă, oţărâţi cu toţii fără 


voia lor, situaţie pe care viaţa în comun o agrava încă şi mai 
mult. 

— Şi acum, după ce ţi-am spus cum stau lucrurile, reluă 
tânărul, vreau să mă duc până la Arromanches. 

— Nu, nu, se lasă noaptea! strigă Chanteau. Nu se poate 
ca maică-ta să nu ne dea un semn de viaţă. Mă aştept la 
vreo teler gramă... la te uită! ai zice că s-aude o trăsură. 

Veronique deschisese uşa. 

— E cabrioleta doctorului Cazenove, vesti ea. Dar, oare, 
domnul doctor trebuia să dea pe-aici?. Ah, uite-o pe 
doamna! 

Coborâră cu toţii repede peronul. Un câine mare, 
ciobănesc, corcitură cu un terra-nova, care dormea într-un 
colţ al vestibulului, se năpusti cu lătrături furioase. La tot 
tămbălăul ăsta, o pisicuţă albă, delicată, se ivi şi ea pe prag; 
dar în faţa curţii noroioase, coada ei avu un tremur uşor de 
dezgust, aşa că se aşeză la loc curat, în susul scărilor, ca să 
vadă. 

În acest timp, o femeie cam de cincizeci de ani sărise din 
cabrioletă cu sprinteneala unei copile. Era micuță şi slabă, 
cu părul încă foarte negru, cu faţa plăcută, stricată de un 
nas mare, ce vădea ambiția. Dintr-un salt, câinele îi puse 
labele pe umeri, ca s-o pupe; şi ea se supără. 

— Fii cuminte, Mathieu, lasă-mă-n pace!. N-ai terminat, 
grăsanule! 

Lazare, mergând în spatele câinelui, străbătea curtea. 
Strigă, ca să întrebe: 

— Nimic grav, mamă? 

— Nu, nu, răspunse doamna Chanteau. 

— Doamne, am fost atât de îngrijoraţi! spuse tatăl, care-şi 
urmase fiul, în ciuda vântului puternic. Ce s-a întâmplat? 

— Oh! numai necazuri, explică doamna Chanteau. Mai 
întâi, drumurile sunt aşa de desfundate, încât ne-au trebuit 
două ore ca să venim de la Bayeux. Pe urmă, la 
Arromanches, unde mai pui că un cal de-al lui Malivoire îşi 
rupe un picior; n-a putut să ne dea altul, şi m-am gândit cu 


groază că va trebui să dormim la el... în sfârşit, doctorul a 
fost atât de îndatoritor şi ne-a dat cabrioleta lui. Şi Martin a 
avut bunătatea să ne-aducă. 

Vizitiul, un bătrân cu picior de lemn, fost matelot, operat 
pe vremuri de chirurgul de marină Cazenove şi rămas mai 
târziu în slujba lui, se pregătea să potrivească hăţurile la 
cal. Doamna Chanteau se întrerupse ca să-i spună: 

— Martin, ajut-o, te rog, pe fetiţă să coboare. 

Nimeni nu se gândise încă la copil. Podeţul cabrioletei fiind 
tras până foarte jos, nu i se vedeau decât fusta de doliu şi 
mâinile micuţe, înmănuşate în negru. De altminteri, nici nu 
aşteptă ca vizitiul s-o ajute, ci sări sprinten la rându-i. 
Vântul se înteţi, făcu să-i fluture veşmintele, cârlionţii bruni 
ai părului îi tremurară sub crepul pălăriei. Şi părea foarte 
bine dezvoltată pentru cei zece ani ai ei, cu buzele 
cărnoase, faţa plină şi albă, albeaţa aceea pe care-o căpătă 
copilele crescute în odăile din spatele dughenelor pariziene. 
Toţi o priveau. Veronique, venită să-şi întâmpine stăpâna, 
rămase la o parte, cu faţa împietrită şi pizmaşă. Dar 
Mathieu, fără nici o rezervă, se năpusti între mâinile copilei, 
lingând-o pe faţă. 

— Nu-ţi fie teamă, strigă Chanteau, nu e rău. 

— O, nu mi-e teamă, răspunde blând Pauline. Îmi plac tare 
mult câinii. 

Într-adevăr, stătea foarte liniştită, în faţa asprelor acolade 
ale lui Mathieu. Micuța ei figură gravă se lumină de un 
zâmbet, în ciuda suferinţei pricinuite de doliu; apoi sărută 
din toată inima botul câinelui ciobănesc. 

— Dar pe oameni nu-i săruţi? o întreabă doamna 
Chanteau. lată-l pe unchiul tău, de vreme ce mie îmi spui 
mătuşă... Şi iată-ţi şi vărul, un băieţoi în toată puterea, mult 
mai puţin cuminte decât tine. 

Copila nu se simţea deloc stingherită. Îmbrăţişa pe toată 
lumea, spuse câte o drăgălăşenie fiecăruia, cu o graţie de 
micuță pariziană, obişnuită de timpuriu cu politeţurile. 


— Unchiule, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc că mă iei în casa 
dumitale... Ai să vezi, vere, o să ne împăcăm de minune... 

— Dar e tare drăgălaşă! spuse Chanteau încântat. 

Lazare se uita la ea cu mirare, căci şi-o închipuise mai 
micuță, plină de acea nerozie şi sălbăticie pe care o au 
fetiţele mici. 

— Da, da, tare drăgălaşă, repeta bătrâna doamnă. Şi 
curajoasă cum nu vă închipuiţi!. Vântul ne sufla drept în 
faţă, în trăsură, şi stropii prefăcuţi în pulbere ne orbeau. De 
nu ştiu câte ori am crezut că pocletul, care se zbătea ca o 
eşarfă, o să plesnească. Pe când ea se amuza, găsea că 
toate astea sunt nostime... Dar de ce stăm aici? Suntem şi- 
aşa destul de uzi, şi ploaia se porneşte iar. 

Se întoarse, căutând-o din ochi pe Veronique. Când o zări 
stând la o parte, cu faţa îndărătnică, îi spuse ironic: 

— Ziua bună, dragă, ce mai faci?. Până una alta, du-te de 
adă o sticlă din pivniţă pentru Martin, ce zici?. N-am putut 
să luăm şi cuferele, Malivoire o să ni le-aducă mâine, dis-de- 
dimineaţă... 

Se întrerupse, se întoarse spre trăsură, răscolită toată: 

— Şi geanta mea?. Am tras o spaimă, m-am temut să nu fi 
căzut pe drum. 

Era o poşetă mare de călătorie din piele neagră, albită pe 
la colţuri de-atâta frecuş, şi pe care se împotrivi din 
răsputeri s-o încredinţeze fiului. În sfârşit, porniră cu toţii 
spre casă, când o nouă răbufnire de vânt şi de ploaie îi 
ţintui locului, tăindu-le răsuflarea, în faţa uşii. Pisica, stând 
aşezată lângă prag, îi privi curioasă cum se luptă cu vântul; 
iar doamna Chanteau voi să ştie dacă Minouche fusese 
cuminte cât lipsise ea. Numele acesta de Minouche o făcu 
din nou să zâmbească pe Pauline, în ciuda gravităţii ce-i era 
întipărită pe chip. Se apleacă, mângâie pisica, iar aceasta 
începu numaidecât să i se frece de fustă, ridicându-şi coada 
în sus. Mathieu începuse iar să latre din răsputeri, vestind 
întoarcerea la vizuină şi văzând familia urcând peronul, 
apoi se duse în sfârşit la culcuşul lui din vestibul. 


— Ah, ce bine-i aici, spuse mama. Credeam că n-o să mai 
ajungem... Da, Mathieu, eşti un câine de ispravă, dar lasă- 
ne în pace. O, te rog, Lazare, fă-l să tacă: îmi sparge 
urechile! 

Câinele se înverşuna, pătrunderea familiei Chanteau în 
sufragerie având loc în acompaniamentul asurzitor al 
acestei muzici de bucurie. În faţă, o pofteau să meargă pe 
Pauline, noul copil al casei; iar în spate, venea Mathieu, tot 
lătrând, urmat la rândul lui de Minouche, a cărei blană 
fremăta nervos de atâta gălăgie. 

În bucătărie, Martin apucase să bea pe nerăsuflate două 
stacane de vin şi-acum pleca, izbind pardoseala cu piciorul 
de lemn şi zicând cu glas tare seara bună la toată lumea. 
Veronique pusese iar friptura pe foc, căci se răcise. Se ivi şi 
întrebă: 

— Pot s-aduc mâncarea? 

— Cred şi eu, e ora şapte, zise Charateau. Numai că, 
draga mea, ar trebui să aşteptăm mai întâi ca doamna şi 
micuța să se schimbe. 

— Dar n-am cufărul Paulinei, observă doamna Chanteau. 
Bine că nu suntem ude până la piele... Scoate-ţi pălăria şi 
pelerina, drăguţa mea. Ajut-o, Veronique, ce stai?. Şi 
descalţ-o, ce mai aştepţi? Am aici tot ce trebuie. 

Slujnica fu nevoită să îngenuncheze dinaintea copilei, care 
se aşezasE. Între timp bătrâna doamnă scotea din geanta ei 
de călătorie o pereche de pâslari micuţi din fetru, cu care o 
încălţă chiar ea. Apoi se lăsă descălţată, la rândul ei, scotoci 
din nou în geantă, de unde scoase o pereche de pantofi 
ponosiţi pentru ea. 

— Ei, ce s-aude, pot s-aduc mâncarea? întrebă iar 
Veronique. 

— Numaidecât... Pauline, vino în bucătărie să te speli pe 
mâini şi pe faţă... Acum suntem moarte de foame, o să ne 
spălăm aşa cum trebuie mai târziu. 

Pauline se ivi cea dintâi, lăsându-şi mătuşa aplecată 
deasupra unei străchini mari, de lut. Chanteau îşi reluase 


locul dinaintea focului din cămin, cufundat în fotoliul lui de 
catifea galbenă, şi-şi freca picioarele cu un gest maşinal, 
temându-se de izbucnirea apropiată a unei crize, în vreme 
ce Lazare tăia pâine stând în picioare, lângă masa pe care 
aşteptau de mai bine de o oră patru tacâmuri. Cei doi 
bărbaţi, puţintel stingheriţi, îi zâmbeau copilei, fără să 
găsească o vorbă de spus. Pauline examina liniştit 
sufrageria cu mobilă de nuc, trecând de la bufet la cele şase 
scaune şi la lampa suspendată de un abajur de aramă 
vopsită, oprindu-se mai cu seamă asupra celor cinci 
litografii înrămate, cele patru Anotimpuri şi o vedere a 
Veneţiei, ce ieşeau în evidenţă de pe pereţii tapetaţi în 
maroniu. Fără îndoială, falsul lambriu din stejar vopsit, 
purtând urme de zgârieturi albe, oa de ipsos, parchetul 
murdărit de urme vechi de unsoare, lipsa de îngrijire a 
acestei camere comune unde stăteau cu toţii o făcură să 
regrete mezelăria frumoasă, căptuşită cu marmură, pe care 
o părăsise în ajun, căci ochii i se întristară, păru pentru o 
clipă să ghicească neînțelegerile ascunse ce mocneau sub 
bonomia acelei familii noi pentru ea. În sfârşit, privirea, 
după ce se interesă de un barometru foarte vechi, aşezat 
într-o plăcuţă de lemn aurit, i se aşeză pe o construcţie 
ciudată, susţinută de întreaga placă a căminului, pusă sub 
sticlă şi prinsă în colţuri cu bentiţe subţiri de hârtie 
albastră. Ai fi zis că-i o jucărie, un pod de lemn în miniatură, 
dar un pod de-o alcătuire deosebit de complicată. 

— Tatăl meu a făcut asta, explică Chanteau, fericit să 
găsească un subiect de conversaţie. Da, tata a început ca 
dulgher... Am păstrat totdeauna opera asta frumoasă, ieşită 
din mâinile lui. 

Nu-i era ruşine de neamul din care se trăgea, iar doamna 
Chanteau îngăduia prezenţa podului pe cămin, chiar dacă 
deseori bombănea din pricina acelei curiozităţi 
stingheritoare, ce-i amintea că se căsătorise cu fiul unui 
lucrător. Dar fetiţa nu mai asculta spusele unchiului: pe 
fereastră, tocmai zărise orizontul nemărginit, încât străbătu 


repede odaia, se aşeză dinaintea geamurilor, ale căror 
perdele de muselină erau prinse în şnururi de bumbac. Din 
clipa când părăsise Parisul, marea o preocupa necontenit. 
Visa la ea, îi punea mereu întrebări mătuşii în timp ce se 
aflau în tren, voind să ştie, dinaintea fiecărui dâmb, dacă 
marea nu se afla în spatele munţilor acelora. În sfârşit, când 
ajunseră pe plaja de la Arromanches, rămase mută, cu ochii 
larg deschişi, cu inima prea-plină de un suspin adânc; apoi, 
de la Arromanches la Bonneville, scosese capul în fiece clipă 
de după podeţul cabrioletei, în ciuda vântului, ca să vadă 
marea care-i urma. lar acum marea se afla tot aici, o va 
avea mereu aici, ca pe un lucru al ei. Încet, din privire, păru 
să pună stăpânire pe ea. 

Noaptea pogora din cerul alburiu, pe care vârtejurile de 
vânt păreau să biciuiască galopul învălmăşit al norilor. Nu 
se mai desluşea, în adâncul haosului crescând al tenebrelor, 
decât paloarea fluxului care venea. Era o spumă albă, tot 
mai cuprinzătoare, o succesiune de vălătuci ce se 
rostogoleau, inundând totul cu iarbă de mare, acoperind 
lespezile stâncoase într-o alunecare molcomă şi 
legănătoare, a cărei apropiere era asemenea unei 
mângâieri. Dar în depărtare larma valurilor crescuse, 
creste uriaşe se înălţau, şi un crepuscul funerar plutea, 
întinzându-se dinspre poalele falezelor peste întreaga 
aşezare Bonneville, pustie, zăvorită îndărătul uşilor; în 
vremea aceasta, bărcile părăsite pe partea înălţată a 
pietrişului zăceau ca nişte leşuri, de peşti mari, eşuaţi. 
Ploaia îneca satul într-o ceaţă fumurie, singură biserica 
desprinzându-se încă limpede din întunecime, într-un 
ungher mai luminos al norilor. 

Pauline nu spuse nimic. Inima-i micuță suspină din nou; se 
sufoca, aşa încât răsufla îndelung, întreaga-i suflare părând 
că i se scurge printre buze. 

— E mai mare decât Sena, nu-i aşa? o întrebă Lazare, care 
venise în spatele ei. 


Copila asta continua să-l uimească. Încerca, de la sosirea 
ei, o timiditate de băieţoi stângaci. 

— Oh, da, spuse ea foarte încet, fără să-şi întoarcă 
privirea. 

Era cât pe ce s-o tutuiască, dar se opri. 

— Nu vă sperie? 

Atunci fata îl privi, mirată. 

— Nu, de ce?. Nici vorbă că apa n-o să ajungă până aici. 

— Ei, mai ştii? spuse el, pradă unui imbold de-a o lua peste 
picior. Uneori, apa trece pe deasupra bisericii. 

Dar Pauline izbucni într-un râs răsunător. Ceea ce, pentru 
micuța ei făptură chibzuită, însemna năvala unei veselii 
zgomotoase şi sănătoase, veselia unei persoane cu judecată 
pe care absurdul o înveseleşte. Şi ea îl tutui cea dintâi pe 
băiat, luându-i mâinile într-ale ei, ca pentru joacă. 

— O, vere, mă crezi chiar aşa de proastă!. Oare tu ai 
rămâne aici dacă apa ar trece pe deasupra bisericii? 

Lazare începu şi el să râdă, strângea mâinile copilei, buni 
camarazi amândoi de acum înainte. Doamna Chanteau îşi 
făcu apariţia tocmai când răsunau hohotele lor de râs. Păru 
fericită şi zise ştergându-se pe mâini: 

— Văd că aţi făcut cunoştinţă... Stiam eu că osăvă 
împăcaţi de minune amândoi. 

— Aduc mâncarea, doamnă? o întrerupse Veronique, stând 
în pragul uşii de la bucătărie. 

— Da, da, dragă... Numai că ar fi mai bine să aprinzi întâi 
lampa. Nu se mai vede deloc. 

Noaptea se lăsa într-adevăr atât de repede, încât 
sufrageria, cufundată în întuneric, nu mai era luminată 
decât de răsfrângerea roşietică a focului de cărbune. Ceea 
ce mai întârzie din nou lucrurile. În sfârşit, slujnica scobori 
abajurul, putură zări tacâmurile puse sub cercul puternic 
de lumină. Şi toată lumea se aşeză, Pauline între unchiul şi 
vărul ei, în faţa mătuşii, când aceasta se ridică iar, cu acea 
vioiciune de femeie bătrână şi slabă ce nu-şi găseşte stare. 


— Unde mi-e geanta?. Aşteaptă, drăguţo, am să-ţi dau 
paharul tău de metal... la paharul ăsta de sticlă, Veronique. 
Fetiţa e obişnuită cu paharul ei. 

Şi scoase un pahar de argint, a cărui cupă nu mai era 
netedă, pe care-l şterse cu şerveţelul ei, apoi îl puse 
dinaintea Paulinei. Pe urmă aşeză geanta lângă ea, pe un 
scaun aflat în spate. Slujnica aduse o supă cu tăieţei, 
prevenindu-i cu înfăţişarea ei posacă de faptul că era prea 
fierbinte. Nimeni nu îndrăzni să se plângă, le era tare 
foame, fiertura sfârâia în linguri. Apoi fu adus rasolul. 
Chanteau, deşi era foarte lacom, abia dacă gustă, 
păstrându-şi loc pentru friptură. Dar când aceasta se află 
pe masă, protestară zgomotos cu toţii. Era ca o talpă 
uscată, nu se putea mânca. 

— La naiba, cred şi eu, spuse Veronique liniştită. Nu 
trebuia, să întârziaţi atâta! 

Pauline, veselă, îşi tăie felia de carne în bucățele micuţe, 
mâncând-o totuşi. lar Lazare, care niciodată nu ştia ce are 
în farfurie, ar fi înghiţit felii goale de pâine luându-le drept 
piept de pasăre. Domnul Chanteau însă privea chiorâş spre 
friptură. 

— Ce mai ai, Veronique, în afară de asta? 

— Sote de cartofi, domnule. 

Chanteau făcu un gest de deznădejde,. Afundându-se 
moale în fotoliu. Slujnica urmă: 

— Dacă domnul vrea să-i aduc din nou rasolul de vacă... 
Dar Chanteau refuză cu un clătinat melancolic din cap. Ori 
pâine ori rasol, totuna era. Ah! Doamne! Ce mai cină! Iar cu 
vremea asta rea, nici peşte nu putuseră să-şi procure. 
Doamna Chanteau, prea puţin mâncăcioasă, îl privea cu 
milă. 

— Dragul meu, spuse ea deodată, mă doare sufletul că te 
văd supărat... Aveam aici un mic cadou pentru mâine; dar, 
de vreme ce în seara asta suntem înfometați... 

Deschise iar geanta, de unde scoase un vas de lut în care 
se aflau pateuri de ficat. Ochii domnului Chanteau începură 


să scapere. Pateu de ficat! Fructul oprit! O delicatesă mult 
râvnită, interzisă cu străşnicie de doctor! 

— Numai că, vezi tu, nu-ţi dau voie să iei decât unul... Fii 
cumpătat, altfel nu mai capeţi niciodată. 

Chanteau pusese mâna pe ulcică, din care scotea pateuri 
cu mâna tremurătoare. Deseori, bătălii cumplite se dădeau 
astfel între groaza de criză şi violenţa lăcomiei; şi, aproape 
totdeauna, lăcomia ieşea biruitoare. Ce-a fi o fi! Prea era 
bun. N-avea decât să îndure durerile! 

Veronique, care-l văzuse cum înfuleca zdravăn, se întoarse 
la ea în bucătărie mormăind: 

— Las că ştiu eu! Ce-o să mai zbiere domnul! 

Cuvântul ăsta îi venea firesc pe buze, stăpânii îl 
acceptaseră, atât de simplu îl spunea. Domnul zbiera când îl 
apuca o criză; şi într-atât era de adevărat, încât nici nu se 
mai gândeau s-o pună la punct pe slujnică. 

Sfârşiră cina în mare veselie, Lazare, glumind, luă ulcica 
din mâinile tatălui. Dar în clipa când desertul fu adus, o 
bucată de brânză de Pont-l'Eveque ţi piţcoturi, hazul cel 
mare îl stârni apariţia lui Mathieu. Până atunci dormise 
undeva pe sub masă. Sosirea pişcoturilor îl trezise, părea că 
le simţise prin somn; şi, în toate serile, exact în clipa asta, se 
trezea, se scutura, umbla de la unul la altul, pândindu-le 
bunăvoința pe chip. De obicei, Lazare se lăsa cel mai 
repede înduioşat; numai că, în seara aceea, cum trecea a 
doua oară pe lângă ea, Mathieu se uită fix la Pauline, cu 
privirile sale blânde şi omeneşti; apoi, ghicind în ea o mare 
prietenă a animalelor şi a oamenilor, îşi aşeză capul uriaş pe 
genunchii micuţi ai copilei, fără s-o slăbească din. Ochi, 
privind-o duios şi rugător. 

— Oh, cerşetorul, spuse doamna Chanteau. Încet, 
Mathieu! Ce-ar fi să nu te repezi aşa la mâncare?! 

Câinele, dintr-o hăpăitură, înghiţise bucata de pişcot 
întinsă de Pauline, şi-şi aşeză din nou creştetul pe genunchii 
ei firavi, cerând încă o bucată, cu ochii în ochii noi sale 
prietene. Ea râdea, îl săruta, îl găsea tare nostim, cu 


urechile lui clăpăuge, cu o pată neagră deasupra ochiului 
stâng, singura de pe toată blana aceea albă, cu părul lung şi 
creţ. Dar se petrecu un mic incident: Minouche, pisica 
geloasă, sări uşor pe marginea mesei; şi, torcând, cu 
spinarea arcuită, cu unduiri de ied, o izbea pe fetiţă cu 
capul în bărbie. Era felul ei de-a se alinta, îi simţeai nasul 
rece, atingerea colţilor ascuţiţi; apoi se ridica pe labele de 
dinapoi, ţopăind ca un ucenic de brutar oare frământă 
pâinea. Pauline era încântată că stă între cele două animale, 
pisica la stânga, dulăul la dreapta, năvălind amândouă 
peste ea, exploatată fără milă, gata să-i mănânce şi ultima 
firmitură de desert. 

— Goneşte-i, spuse mătuşa. N-o să-ţi lase nimic. 

— Nu-i nimic, răspunse ea simplu, fericită că poate da. 

Sfârşiră cina. Veronique strânse masa. Animalele, văzând 
că totul fusese dus de pe masă, plecară fără a mulţumi, 
lingându-se pe bot pentru o ultimă oară. 

Pauline se ridicase şi, stând în picioare, în faţa ferestrei, 
încerca să desluşească prin întuneric. Încă de când fusese 
adusă supa, vedea cum fereastra se tot întunecă, ajungând 
în cele din urmă neagră ca şi cerneala. Acum devenise un 
zid de nepătruns, o masă de tenebre în care totul se 
cufundase, cerul, apa, satul, până şi biserica. Fără să se 
sperie de glumele vărului ei, căuta marea, o frământă 
dorinţa de-a şti până unde avea să urce apa aceea; şi nu 
auzea decât freamătul ei crescând întruna, o voce 
puternică, monstruoasă, a cărei ameninţare continuă 
sporea cu fiece minut, dimpreună cu urletele vântului şi 
biciuirile aversei. Nici o scânteiere de lumină nu se mai 
zărea, nici măcar alburiul spumei în haosul de umbre; nimic 
altceva decât galopul valurilor, şfichiuit de furtună, în 
adâncul acelui neant. 

— Pe naiba! spuse Chanteau, dă năvală, nu glumă... Şi mai 
are încă două ore de urcat! 

— Dacă vântul ar sufla dinspre nord, explică Lazare, cred 
că s-ar zice cu Bonneville. Din fericire, ne ia dintr-o parte. 


Fetiţa se întorsese cu faţa spre ei şi-i asculta, cu ochii mari, 
plini de-o milă îngrijorată. 

— Lasă, adăugă doamna Chanteau, noi suntem la adăpost, 
ceilalţi s-or descurca ei, fiecare cu necazurile lui... la spune, 
mititico, vrei o ceaşcă de ceai fierbinte? Şi-apoi, ne ducem 
la culcare. 

Veronique pusese, după ce strânsese masa, o carpetă 
veche şi roşie, cu nişte flori mari, împrejurul căreia familia 
îşi petrecea serile. Fiecare se aşeză la locul lui. Lazare, 
după ce ieşise o clipă, se întorsese cu o călimară, cu o pană 
şi un top de hârtie; se aşeză drept sub lumina lămpii şi 
începu să copie partituri. Doamna Chanteau care, de cum 
sosise, nu înceta să-şi învăluie fiul în priviri afectuoase, se 
oţări dintr-odată. 

— lar cu muzica ta! Nu poţi să ne dărui nici măcar o seară, 
nici chiar în ziua sosirii mele? 

— Dar bine, mămico, doar nu plec, rămân lângă tine... Ştii 
că asta nu mă împiedică să trăncănesc. Haide, haide, zi-mi 
ceva! Am să-ţi răspund. 

Şi se încăpăţână, înşirându-şi hârtiile pe jumătate de 
masă. Chanteau se cufundase molatec în fotoliu, lăsându-și 
mâinile să atârne. Aşezat dinaintea căminului, Mathieu era 
gata să aţipească, în vreme ce Minouche, urcându-se dintr- 
un salt pe carpetă, se spăla cu foc, ţinându-şi unul dintre 
picioarele de dinapoi în aer, lingându-şi grijuliu blana de pe 
pântece. O intimitate plăcută părea să pogoare din înaltul 
lămpii de aramă, şi curând, Pauline, care zâmbea cu ochii 
întredeschişi noii sale familii, nu se mai putu împotrivi 
somnului, frântă de oboseală, amorţită de căldură. Lăsă să-i 
alunece capul şi aţipi pe braţul îndoit, luminată din plin de 
sclipirea blândă a lămpii. Pleoapele-i delicate erau asemeni 
unui văl de mătase tras peste priviri, şi o răsuflare regulată 
ieşea dintre buzele neîntinate. 

— N-o mai ţin puterile, spuse doamna Chanteau scoborând 
vocea. O s-o trezim ca să-şi bea ceaiul apoi o s-o culcăm. 


Şi se lăsă tăcerea. Prin zbuciumul furtunii, nu se mai 
auzea decât scârţâitul penei lui Lazare. O tihnă adâncă, 
picoteala vechilor obiceiuri, traiul rumegat seară de seară 
într-acelaşi loc. Mult timp, tatăl şi mama se priviră fără să 
spună nimic. În cele din urmă, Chanteau întrebă şovăitor: 

— Şi la Caen, oare lui Davoine i-o fi ieşit inventarul aşa 
cum trebuie? 

Doamna Chanteau înălţă furioasă din umeri. 

— Ei da, ia te uită, să-i iasă inventarul aşa cum trebuie!. 
Când îţi spuneam că te laşi dus de nas! 

Acum, când micuța moţăia, puteau vorbi. Vorbeau cu glas 
scăzut, nu voiau la început decât să-şi comunice pe scurt 
ştirile. Dar se lăsară stăpâniţi pe patimă şi, puţin câte puţin, 
toate necazurile familiei ieşiră unul câte unul la iveală. 

La moartea tatălui său, fostul dulgher, care făcea negoţ cu 
lemne aduse din nord, dând dovadă de îndrăzneală, ca o 
fire imprudentă ce era, Chanteau găsise afacerile foarte 
compromise. Puțin activ, de o prudenţă inspirată de rutină, 
se mărginise să salveze situaţia, făcând o ordine strictă şi 
mulţumindu-se cu un trai modest dar cinstit, bazat pe 
beneficii sigure. Singura aventură din viaţa sa a fost 
căsătoria, însurându-se cu o învăţătoare, pe care o întâlnise 
într-o familie de prieteni. Eugenie de la Vignicre, orfana 
unor boiernaţi de ţară ruinaţi din Cotentin, nădăjduia să-i 
insufle ambiţie. Dar el, având o educaţie incompletă, 
deoarece fusese trimis într-un târziu la un pensionat, dădea 
îndărăt în faţa afacerilor de anvergură, opunea inerția firii 
sale voinţei dominatoare a nevestei. Când fură dăruiţi cu un 
fiu, aceasta îşi puse toată nădejdea încropirii unei mari 
averi în copil îl dădu la liceu, îl ajuta la lecţii ea însăşi, seară 
de seară. Între timp, o ultimă nenorocire avea să-i 
zdruncine socotelile: Chanteau, care de la vârsta de 
patruzeci de ani suferea de reumatism, sfârşi prin a avea 
crize atât de dureroase, încât începu să pomenească de 
vinderea negoţului. Ceea ce însemna un trai mediocru, 
puţinele lor economii aveau să fie consumate, iar copilul 


mai târziu, urma să-şi înceapă viaţa fără sprijinul unei 
prime rente de douăzeci de mii de franci, pe care mama o 
visa pentru el. 

Atunci, doamna Chanteau voi măcar să se ocupe ea de 
vânzarea negoţului. Câştigul se putea ridica la vreo zece mii 
de franci, din care familia ar fi trăit în îndestulare, deoarece 
deprinseseră gustul vieţii mondene. Doamna Chanteau îl 
descoperi pe un anume domn Davoine, iar acestuia îi veni 
ideea combinației următoare: el cumpăra negoţul cu 
cherestea plătind o sută de mii de franci, dar avea să le dea 
numai cincizeci de mii: lăsându-i lui celelalte cincizeci de 
mii, familia Chanteau rămânea asociată cu el, urmând să 
împartă câştigul. Davoine părea a fi un om inteligent şi plin 
de îndrăzneală; chiar admițând că n-avea să mai mărească 
negoţul, şi tot le rămâneau cinci mii de franci asiguraţi 
care, adăugaţi celor trei produse de plasamentul asupra 
ipotecii sumei de cincizeci de mii, constituia în total o rentă 
de opt mii de franci. După care nu le rămânea decât să aibă 
răbdare, să aştepte succesele fiului, care avea să-i scoată 
din viaţa aceea mediocră. 

Şi lucrurile s-au petrecut astfel. Chanteau tocmai 
cumpărase, cu doi ani în urmă, o casă pe malul mării, la 
Bonneville, o ocazie pescuită cu prilejul ruinei unui client 
insolvabil. În loc s-o vândă la rândul lor, aşa cum îi venise 
pentru o clipă ideea, doamna Chanteau hotări să se retragă 
cu toţii acolo, cel puţin până la primele succese ale lui 
Lazare. Să renunţe la recepţiile ei, să se înfunde într-un colţ 
uitat de lume însemna pentru ea o adevărată sinucidere; 
dar casa lor o cedau în întregime lui Davoine, aşa că tot ar fi 
trebuit să închirieze în altă parte, şi-apoi o îmboldea ideea 
curajoasă de-a economisi, cu gândul îndărătnic de a-şi face 
mai târziu o intrare triumfală la Caen, când fiul ei avea să 
deţină în oraş o poziţie din cele mai bune. Chanteau 
încuviinţa totul. Cât priveşte reumatismul, trebuia să se 
obişnuiască cu vecinătatea mării; de altminteri, din trei 
doctori câţi consultaseră, doi avuseseră îndatorinţa să 


declare că vântul din larg avea să fortifice puternic starea 
generală a bolnavului. Aşadar, într-o dimineaţă de mai, soţii 
Chanteau îl lăsară la internatul liceului pe Lazare, în vârstă 
pe atunci de paisprezece ani, şi plecară să se instaleze 
definitiv la Bonneville. 

De la ruptura aceasta eroică se scurseseră cinci ani, iar 
afacerile familiei mergeau din ce în ce mai rău. Cum 
Davoine se lansa în speculaţii mari, spunea mereu că are 
nevoie de avansuri băneşti, punea din nou în pericol 
câştigul, în aşa fel încât inventarele se soldau aproape prin 
pierderi. Cei de la Bonneville ajunseseră să trăiască din 
renta de trei mii de franci, şi cu atâta cumpătare, încât 
fuseseră siliţi să vândă calul, iar Veronique se ocupa singură 
de gradina de zarzavat. 

— Să fim cinstiţi, Eugenie, îndrăzni Chanteau să spună, 
dacă am fost dus de nas e şi puţin din vina ta. 

Dar doamna Chanteau nu mai accepta această 
responsabilitate, uita bucuros că asocierea cu Davoine era 
opera ei. 

— Cum aşa? Din vina mea! răspunse ea cu o voce aspră. 
Eu sunt cea bolnavă?. Dacă nu te-ai fi îmbolnăvit, am fi fost, 
poate, milionari. 

De fiecare dată când amărăciunea nevestei se revărsa în 
felul acesta, Chanteau lăsa capul în jos, stingherit şi ruşinat 
că adăpostea în oasele sale duşmanul familiei. 

— Trebuie să aşteptăm, murmură el. Davoine pare sigur 
pe ceea ce-a pus la cale. Dacă preţul bradului urcă, ne 
îmbogăţim. 

— Şi-apoi, ce? îi întrerupse Lazare, fără a înceta să 
copieze notele muzicale, avem ce mânca... Rău faceţi că vă 
necăjiţi atâta. Mie puţin îmi pasă de bani! 

Doamna Chanteau înălţă pentru a doua oară din umeri. 

— Tu, tu ai face mai bine dacă ţi-ar păsa şi dacă nu ţi-ai 
pierde timpul cu prostii. 

Şi unde mai pui că ea îl învățase să cânte la pian. Iar acum, 
numai vederea unei partituri şi o scotea din sărite. Până şi 


ultima nădejde i se năruia: fiul acesta pentru care visase 
postul de prefect sau de preşedinte de tribunal le spunea că 
vrea să compună opere; şi-l vedea mai târziu ajuns să dea 
lecţii particulare, ca ea, bătând străzile noroite. 

— În fine, iată pe scurt situaţia ultimelor trei luni pe care 
Davoine mi-a dat-o... Dacă merge tot aşa, noi o să-i datorăm 
lui bani în iulie. 

Îşi pusese geanta de piele pe masă, de unde scoase o 
hârtie pe care i-o întinse lui Chanteau. Fu nevoit s-o ia, o 
suci, o răsuci, punând-o în. Cele din urmă în faţa lui, fără s-o 
deschidă. Veronique chiar atunci aducea ceaiul. O tăcere 
prelungă se lăsă, ceştile rămaseră goale. Aşezată lângă 
zaharniţă, Minouche, care-şi ţinea labele ca într-un manşon, 
strângea pleoapele, fericită; Mathieu, dinaintea căminului, 
sforăia ca un om. lar glasul mării continua să crească, 
afară, asemănător unui bas formidabil, acompaniind 
zgomotele mărunte şi paşnice ale acestui interior 
somnolent. 

— Mamă, ce-ar fi s-o trezeşti? zise Lazare. Nu doarme 
bine aici. 

— Da, da, murmură doamna Chanteau preocupată, cu 
ochii aţintiţi la Pauline. 

Toţi trei se uitau la copila aţipită. Răsufla încă şi mai uşor, 
obrajii albi şi gura roză aveau o blândeţe nemişcată, de 
buchet, la lumina lămpii. Doar părul lung, castaniu, zbârlit 
de vânt, punea o umbră pe fruntea-i delicată. Şi gândul 
doamnei Chanteau zbură spre Paris, la necazurile pe care 
le avusese, mirată ea însăşi de înflăcărarea cu care 
acceptase să fie tutore, resimţind o consideraţie instinctivă 
pentru o pupilă bogată dar şi imboldul unei onestităţi totale, 
fără gând ascuns, în legătură cu banii ce-i reveneau în pază. 

— Când am descins în prăvălia aceea, începu ea să 
povestească pe îndelete, avea o rochiţă simplă pe ea şi m-a 
sărutat hohotind de plâns... oh! o mezelărie foarte 
frumoasă, numai marmură şi sticlă toată, chiar în faţa 
Halelor... Şi-am dat acolo peste o fată drăguță şi curajoasă, 


mare cât un năpârstoc, proaspătă, rumenă, care-l 
înştiinţase pe notar, chemase să se pună sigiliile, şi care 
continua să vândă liniştit caltaboşi şi cârnaţi... Adele, fata 
asta, mi-a povestit cum a murit bietul nostru văr Quenu. De 
şase luni de când se prăpădise nevastă-sa, Lisa, i se urcase 
sângele la cap; veşnic îşi ducea mâna la gât, ca pentru a-şi 
scoată cravata; în cele din urmă, într-o seară, l-au găsit cu 
faţa vânătă, cu nasul într-o strachină de untură, aşa cum se 
prăbuşise... Şi unchiul ei, Gradelle, a murit tot aşa. 

Tăcu, şi tăcerea se aşternu din nou. Peste faţa adormită a 
Paulinei trecu un vis, lumina fugară a unui zâmbet. 

— Şi în legătură cu procura, totul a mers bine? întrebă 
Chanteau. 

— Foarte bine... Numai că notarul tău a avut ideea bună 
să lase locul numelui în alb, căci se pare că eu nu te puteam 
înlocui: femeile sunt excluse de la soiul ăsta de afaceri... Aşa 
cum ţi-am scris, m-am dus de cum am sosit să lămuresc 
lucrurile cu notarul acela din Paris care-ţi trimisese o copie 
după testament, în care erai numit tutore. Numaidecât a 
trecut procura pe numele şefului de birou, ceea ce se 
întâmplă des, din câte mi-a spus. Şi aşa lucrurile au putut 
merge mai departe. La judecătorul de pace, am desemnat, 
ca să facă parte din consiliul de familie, trei rude din partea 
Lisei, doi veri tineri, Octave Mouret şi Claude Lantier, şi un 
văr prin alianţă, domnul Rambaud, care locuieşte la 
Marsilia; apoi, din partea noastră, a familiei Quenu, i-am 
desemnat pe nepoţii Naudet, Liardin şi Delorme. După cum 
vezi, e un consiliu de familie foarte convenabil şi din care o 
să facem ce-o să poftim pentru fericirea copilei... Şi-atunci, 
în prima şedinţă, l-am numit ca substitut de tutore, pe care 
nu-l puteam alege decât dintre rudele Lisei, pe domnul 
Saccard... 

— Sst! se trezeşte, o întrerupse Lazare. 

Într-adevăr, Pauline făcuse ochi mari. Fără să se mişte, îi 
privi cu un aer mirat pe oamenii aceia care vorbeau; apoi, 
cu un zâmbet scăldat în somn, îşi închise iar pleoapele, 


pradă unei oboseli de neînfrânt; şi faţa ei nemişcată îşi 
reluă transparenţa lăptoasă, de camelie. 

— Saccard ăsta nu e speculatorul? întrebă Chanteau. 

— Da, răspunse soţia lui, l-am văzut, am stat de vorbă. Un 
om încântător... Are atâtea afaceri pe cap, încât m-a 
prevenit să nu contăm pe concursul lui... Pricepi, n-avem 
nevoie de nimeni. De vreme ce-o luăm la noi pe micuță, o 
luăm, nu-i aşa? Mie nu-mi place deloc să vină unul şi altul 
să-şi vâre nasul în casă la mine... Şi, din clipa aceea, totul a 
mers ca pe roate. Procura ta specifica, din fericire, toate 
împuternicirile necesare. Au fost luate sigiliile, s-a făcut 
inventarul averii, s-a vândut la mezat mezelăria. O! ce 
noroc! doi concurenţi înverşunaţi, nouăzeci de mii de franci 
bani gheaţă! Notarul mai găsise şi el şaizeci de mii de franci 
în titluri, într-o mobilă. L-am rugat să cumpere tot titluri şi 
iată o sută cincizeci de mii de franci în valori solide, pe care 
am fost foarte mulţumită să le aduc numaidecât, după ce.i- 
am încredinţat şefului de birou procura şi chitanţa pentru 
bani, pe care ţi-am cerut-o prin poştă... Poftim! Uită-te aici. 

Îşi vârî mâna în geantă de unde scoase un pachet 
voluminos, pachetul cu titlurile, strâns legate între două 
coperţi de carton dintr-un registru vechi de la mezelărie, 
ale cărui pagini fuseseră smulse. Coperta, cu vinişoare 
largi, verzi, era stropită cu pete de grăsime. Tată şi fiu 
priviră la bogăţia aceea, care cădea pe carpeta veche de pe 
masa lor. 

— Ceaiul trebuie să se fi răcit, mamă, zise Lazare lăsând în 
sfârşit pana din mână. Să torn în ceşti, nu-i aşa? 

Se ridicase, umplea ceştile. Mama nu-i răspunsese, cu 
ochii aţintiţi asupra titlurilor. 

— Fireşte, urmă ea cu o voce tărăgănată, într-o ultimă 
întrunire a consiliului de familie, pe oare am avut-o, am 
cerut să mi se achite cheltuielile de călătorie, iar pensia 
micuţei pentru cât stă la noi a fost fixată la opt sute de 
franci... Suntem mai săraci decât ea, nu-i putem da de 
pomană. Niciunul dintre noi n-ar vrea să câştige de pe 


urma acestei copile, dar ne e greu să punem de la noi. 
Dobânzile de pe urma rentelor ei vor fi plasate din nou, 
capitalul i se va dubla, aproape, de-acum şi până la 
majorat... Doamne Sfinte! Nu ne facem decât datoria. Se 
cuvine să dai ascultare morţilor. Dacă mai punem şi ceva de 
la noi, ei bine! poate ne va aduce noroc, lucru de care avem 
mare nevoie... Biata micuță a fost atât de zguduită, suspina 
aşa de tare când s-a despărţit de slujnică! Vreau să fie 
fericită alături de noi. 

Cei doi bărbaţi se simțeau mişcaţi. 

— Nici vorbă, eu unul nu-i vreau decât binele, spuse 
Chanteau. 

— E încântătoare, adăugă Lazare. Îmi place tare mult, de 
pe acum. 

Dar, simțind ceaiul prin somn, Mathieu se scuturase şi-şi 
pusese din nou capul lui mare pe marginea mesei. 
Minouche, la rândul ei, se întindea, îşi încovoia spinarea, 
căscând. A avut loc o trezire în toată regula, pisica întinse în 
cele din urmă gâtul, ca să adulmece pachetul cu titluri 
strânse între cartoanele pline de grăsime. Şi, cum cei din 
familia Chanteau îşi îndreptau privirile spre Pauline, o 
zăriră cu ochii deschişi, fixaţi asupra hârtiilor şi-a 
registrului aceluia vechi, ferfeniţat, pe care-l vedea acolo. 

— Oh, ştie foarte bine ce înseamnă hârtiile astea, reluă 
doamna Chanteau. Nu-i aşa, mititico, ţi le-am arătat acolo, 
la Paris... E averea pe care bietul tău tată şi biata ta mamă 
ți-au lăsat-o. 

Lacrimi începură să se rostogolească pe obrajii fetiţei. 
Durerea o încerca uneori astfel, în adieri bruşte, de 
primăvară. Dar începuse să zâmbească printre lacrimi, se 
distra cu Minouche, care, după ce mirosise îndelung 
titlurile, ispitită fără îndoială de miros, începuse să-şi 
frământe lăbuţele şi să toarcă, izbind puternic cu capul în 
colţurile registrului. 

— Minouche, fii cuminte! strigă doamna Chanteau. Doar 
banii nu sunt jucărie! 


Chanteau râdea, ca şi Lazare. La capătul mesei, Mathieu, 
aţâţat la culme, sorbea din ochii lui arzători hârtiile, pe oare 
trebuie să le fi luat drept o delicatesă, lătrând la pisică. Şi 
toată familia făcea haz, zgomotos. Pauline, încântată de 
jocul ăsta, o luase în braţe pe Minouche, pe care o legăna 
şi-o mângâia, ca pe-o păpuşă. 

De teamă ca Pauline să n-adoarmă din nou, doamna 
Chanteau îi dădu să bea ceaiul numaidecât. Apoi o strigă pe 
Veronique. 

— Dă-ne sfeşnicele... Trăncănim şi nu ne ducem la culcare. 
Uite că s-a făcut ora zece! Şi eu, care dormeam pe mine în 
timp ce mâncam! 

Dar auzi o voce de bărbat în bucătărie şi o întrebă pe 
slujnică cine e, în clipa când aceasta aduse cele patru 
sfeşnice aprinse. 

— Cu cine vorbeşti? 

— Cu Prouane, doamnă... A venit să-i spună domnului că 
lucrurile nu merg cum trebuie acolo, jos. Mareea distruge 
totul, pe cât se pare. 

Chanteau trebuise să primească funcţia de primar la 
Bonneville, şi Prouane, un beţiv care-i slujea drept ţârcovnic 
abatelui Horreur, mai îndeplinea, pe deasupra, şi funcţiile 
de grefier. Fusese gradat în marină, scria ca un învăţător. 
Când i se strigă să intre, îşi făcu apariţia, ţinându-şi fesul de 
lână în mână, cu vesta şi cizmele şiroindu-i de apă. 

— Ia spune, Prouane, ce s-a întâmplat? 

— Păi, domnule, pentru moment casa lu' Cuche a fost rasă 
de apă... Dacă o ţine-o tot aşa, e rândul casei lui Gonin... 
Eram cu toţii acolo: Tourmal, Houtelard, eu şi ceilalţi. Dar 
ce vreţi! Parcă te poţi pune cu scârba asta? E scris ca în 
fiece an să ne mai ia câte-o bucată de pământ. 

Pentru o clipă, se lăsă tăcerea. Cele patru lumânări ardeau 
cu flăcări înalte şi se auzea marea, scârbavnica, izbind în 
faleze. Lia ceasul acela era în plinătatea puterii, fiecare 
talaz, spărgându-se, clătina casa. Parcă erau detunăturile 
unei artilerii uriaşe, izbituri profunde şi regulate, 


dimpreună cu răpăitul pietrişului rostogolit pe pietroaie şi 
aducând cu pocnetele continui ale unor împuşcături. Şi tot 
vacarmul acela era însoţit de răgetul tânguitor al vântului, 
iar ploaia, care uneori sporea în intensitate, părea a biciui 
zidurile cu o grindină de plumb. 

— E sfârşitul lumii, murmură doamna Chanteau. Şi cei din 
familia Cuche unde au să se adăpostească? 

— Va trebui cu orice preţ să-i găzduiască cineva, răspunse 
Prouane. Până una alta, s-au dus la alde Gonin... De i-aţi fi 
văzut cum arătau! Al mic, care n-are decât trei ani, ud 
leoarcă! Şi maică-sa în camizol, arătându-şi tot ce are, să-mi 
fie cu iertăciune! Şi taică-su, cu capul pe jumătate spart de- 
o grindă, încăpăţânându-se să salveze cei patru pereţi! 

Pauline se ridicase de la masă. Se apropiase iarăşi de 
fereastră şi asculta cu o gravitate de om mare. Chipul ei 
exprima bunătatea şi părerea de rău, înfrigurată toată de 
simpatie, încât buzele-i pline tremurau. 

— O, mătuşă, spuse ea, bieţii oameni! 

Şi cu privirea iscodea afară, în prăpastia aceea de smoală 
unde tenebrele păreau încă şi mai de nepătruns. Se simţea 
că marea galopase până la drum, că acum se afla acolo, 
umflată, urlând; dar tot nu se vedea, părând să fi înecat 
cătunul, stâncile de pe coastă, ca şi întreg orizontul cu 
valuri de cerneală. Pentru copilă, era o surpriză dureroasă. 
Apa aceea care i se păruse atât de frumoasă şi care se 
arunca asupra lumii! 

— Cobor împreună cu dumneata, Prouane, strigă Lazare. 
Poate că se mai poate face ceva. 

— Oh, da, vere! murmură Pauline, cu ochii strălucitori. Dar 
omul clătină din cap. 

— Nu merită osteneala să vă deranjaţi, domnule Lazare. 
N-o să puteţi face mai mult decât tovarăşii mei. Stăm cu 
braţele încrucişate şi ne uităm la ea cum ne dărâmă cât 
pofteşte; şi când n-o mai pofti, ei bine, până şi-atunci o să-i 
fim recunoscători... Am venit doar să-l înştiinţez pe domnul 
primar. 


Atunci, Chanteau se supără, furios, pe nenorocirea aceea 
care avea să-i strice noaptea şi să-i dea de furcă a doua zi. 

— Nici că s-a mai văzut, strigă el, sat clădit atât de 
prosteşte! V-aţi vârât în gura valurilor, pe legea mea! Nu-i 
de mirare că marea vă înghite casele, una după alta... Şi- 
apoi, de ce staţi în văgăuna asta? Trebuie să plecaţi. 

— Dar unde? întrebă Prouane, care-l asculta cu un aer 
prostit. Aici ne aflăm, domnule, şi-aici rămânem... Tot 
trebuie să te afli undeva. 

— Asta aşa e, trase concluzia doamna Chanteau. Şi-apoi, 
vezi, aici ori mai departe, răul tot te ajunge... Noi urcăm să 
ne culcăm. Noapte bună! Mâine o să fie frumos. 

Omul plecă zicând seara bună şi o auziră pe Veronique 
cum trage zăvorul după el. Fiecare ţinea câte-o lumânare; îi 
mai mângâiară o dată pe Mathieu şi pe Minouche, care 
dormeau împreună, în bucătărie. Lazare îşi adunase 
partiturile, în timp ce doamna Chanteau strângea sub braţ 
titlurile, între scoarţele vechiului registru. Luă de pe masă 
şi inventarul lui Davoine pe care soţul său îl uitase acolo. 

Hârtia aceea îi sfâşia inima, nu era cazul s-o lase să zacă 
peste tot. 

— Noi urcăm, Veronique, strigă ea. Doar n-o să-ţi mai faci 
de lucru la ora asta? 

Şi, cum dinspre bucătărie nu se auzi decât un mormăit, 
doamna Chanteau continuă, cu glas ceva mai scăzut: 

— Dar ce are? Doar nu-i aduc un copil de ţâţă pe care să-l 
înţarce. 

— Las-o în pace, zise Chanteau. Ştii cum o apucă 
năbădăile... Ei? Am ajuns toţi patru la odăile noastre. 
Noapte bună! 

EI se culca la parter, la capătul celălalt al coridorului, în 
fostul salon, transformat în dormitor. În felul acesta, când îl 
apucau durerile, puteau cu uşurinţă să-l transporte la masă 
sau pe terasă în fotoliul pe rotile. Deschise uşa de la 
cameră, se mai opri încă o clipă, cu picioarele amorţite, 
muncite de apropierea mocnită a unei crize, vestite încă din 


ajun de înţepeneala încheieturilor. Hotărât lucru, făcuse 
tare rău că mâncase pateu gras de ficat. Certitudinea asta, 
acum, îl deznădăjduia. 

— Noapte bună, repetă el cu o voce îndurerată. Voi puteţi 
dormi totdeauna, voi ăştia... Noapte bună, micuţo. 
Odihneşte-te în voie, aşa se cade la vârsta ta. 

— Noapte bună, unchiule, spuse la rândul ei Pauline, 
sărutându-l. 

Uşa se închise. Doamna Chanteau o lăsă pe fetiţă să urce 
prima. Lazare le urma. 

— Adevărul e că n-o să fie nevoie să mă legene nimeni în 
seara asta, spuse bătrâna doamnă. Şi-apoi, pe mine tot 
vacarmul ăsta mă adoarme, nu-mi displace deloc... La Paris, 
parcă nu mă simţeam bine că nu mi se zgâlţâia patul. 

Ajunseră toţi trei la primul etaj. Pauline, care-şi ţinea 
lumânarea drept de tot, se amuza de faptul că urcau în şir, 
fiecare cu câte o lumânare, a cărei flacără făcea să danseze 
umbrele. Pe coridor, se opri, şovăind, neştiind unde avea 
mătuşa s-o conducă, dar aceasta o împinse încetişor. 

— Mergi înainte... lată o cameră de oaspeţi şi, în faţă, 
camera mea... Intră o clipă, vreau să-ţi arăt. 

Era o odaie cu un tapet de creton galben cu ramaje verzi, 
mobilată foarte simplu, cu piese din acaju: un pat, un dulap, 
un scrin, în mijloc, un gheridon era pus pe o carpetă roşie. 
După ce-şi plimbă lumânarea prin cele mai neînsemnate 
unghere, doamna Chanteau se apropie de scrin, a cărui 
tăblie o scobori. 

— Vino să vezi, îi zise. 

Deschise unul dintre sertăraşe, unde puse oftând 
inventarul dezastruos al lui Davoine. Apoi goli un alt sertar 
de deasupra, îl scoase, îl scutură ca să cadă din el firimituri 
mai vechi şi, pregătindu-se să pună înăuntru titlurile, de 
faţă cu fetiţa care privea, îi spuse: 

— Vezi, le pun aici, vor rămâne numai ele, singure... Vrei 
să le pui cu mâna ta? 

Pauline simţea o ruşine pe care nu şi-o putea explica. Roşi. 


— Oh, mătuşă, n-are rost. 

Dar se şi pomeni ţinând vechiul registru în mână şi trebui 
să-l pună în fundul sertarului, în timp ce Lazare, cu 
lumânarea întinsă, lumina interiorul mobilei. 

— Aşa, continuă doamna Chanteau, acum eşti sigură şi fii 
liniştită, mai curând am muri de foame decât să... [ine 
minte, primul sertar din stânga. Nu vor ieşi de-aici decât în 
ziua când vei fi destul de mare ca să le iei tu singură... Nu-i 
aşa? Doar nu Minouche o să se vâre aici, înăuntru, ca să le 
mănânce. 

Ideea asta cu Minouche deschizând scrinul şi mâncând 
hârtiile o făcu pe fetiţă să izbucnească în râs. Stinghereala 
resimţită pentru o clipă dispăruse, acum se juca cu Lazare 
care, ca s-o distreze, torcea ca pisica, prefăcându-se că vrea 
să mănânce sertarul. Râdea şi el din toată inima. Dar mama 
lui ridicase solemn capacul, apoi răsuci cheia de două ori, 
energic. 

— Gata, zise ea. Hai, Lazare, nu te mai prosti... Acum urc 
şi eu, să văd dacă nu-i lipseşte nimic. 

Şi toţi trei, mergând tot în şir, se pomeniră pe scară. Lia 
etajul al doilea, Pauline, şovăind iarăşi, deschise uşa din 
stânga, când mătuşa îi strigă: 

— Nu, nu, nu pe partea aceea! Acolo e camera vărului tău. 
Camera ta e vizavi. 

Pauline rămăsese nemişcată, încântată de mărimea odăii şi 
de mulţimea de lucruri grămădite acolo, ca într-un pod, un 
pian, un divan, o masă imensă, cărţi, tablouri. În sfârşit, 
împinse cealaltă uşă, şi fu încântată, cu toate că odaia i se 
păru foarte micuță, în comparaţie cu cealaltă. Tapetul avea 
fondul ecru, presărat cu trandafiri albaştri. Se afla un pat 
de fier, cu perdeluţe de muselină, o masă de toaletă, o 
comodă şi trei scaune. 

— Nu lipseşte nimic, murmură doamna Chanteau, apă, 
zahăr, prosoape, săpun... Şi somn uşor. Veronique doarme 
într-o cameră de serviciu, alături. Dacă ţi se face frică, bate 
în perete. 


— Şi-apoi sunt şi eu pe-aici, o asigură Lazare. Când se 
iveşte vreun strigoi, sar şi eu cu sabia cea mare. 

Uşile celor două camere, aflate faţă în faţă, rămăseseră 
deschise. Pauline îşi plimba privirile dintr-una într-alta. 

— Nu e nici un strigoi, spuse cu aerul ei vesel. Sabia e 
bună pentru hoţi... Noapte bună, mătuşă. Noapte bună, 
vere. 

— Noapte bună, drăguţo... Ştii să te dezbraci? 

— Oh! da, da... Nu mai sunt fetiţă mică. La Paris făceam 
totul. 

O sărutară. Doamna Chanteau îi spuse, plecând, că putea 
închide uşa cu cheia. Dar copila se şi afla în faţa ferestrei, 
nerăbdătoare să ştie dacă odaia avea vedere spre mare. 
Ploaia şiroia atât de tare de-a lungul geamurilor, încât nu 
îndrăzni să deschidă. Era foarte întuneric, fu însă foarte 
fericită să audă marea zbătându-i-se la picioare. Apoi, cu 
toată oboseala care o făcea să cadă din picioare, dădu ocol 
încăperii, privi mobilele. Ideea că avea o cameră a ei, o 
cameră separată de celelalte, unde îi era îngăduit să se 
închidă, o făcea să simtă un orgoliu de om mare. Totuşi, în 
clipa, când să răsucească cheia, cum îşi scosese rochia şi se 
găsea în cămăşuţă, şovăi, o apucă un fel de ameţeală. Pe 
unde să fugă dacă ar fi văzut pe cineva? O cuprinse un fior, 
deschise uşa. În faţă, în mijlocul camerei celeilalte, Lazare 
stătea şi el şi-o privea. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă. Ai nevoie de ceva? 

Se făcu roşie ca para, voi să mintă, apoi cedă nevoii de 
sinceritate. 

— Nu, nu... Ştii, mă cuprinde spaima când ştiu uşile 
închise cu cheia. Aşa că n-am să închid, înţelegi, iar dacă 
ciocănesc la tine în uşă, înseamnă că vreau să vii... Tu, m- 
auzi, nu slujnica! 

Lazare venise spre ea, cucerit de farmecul acestei copile 
atât de integre şi de duioase. 

— Noapte bună, repetă el, întinzându-i braţele. 


Fetiţa i se aruncă de gât, îl strânse cu braţele ei firave, 
fără să-i pese de goliciunea ei de fetiţă. 

— Noapte bună, vere. 

Cinci minute mai târziu, suflă curajos în lumânare, se 
ghemui în fundul patului cu perdeluţe de muselină. 
Oboseala puse multă vreme pe semnul ei pecetea unei 
uşurinţe de vis. Mai întâi, o auzi pe Veronique urcând cu 
zgomot şi izbindu-se de mobile, ca să trezească lumea. Apoi, 
nu mai fu decât tunetul şi bubuitul furtunii: ploaia bătea cu 
îndârjire în olane, vântul zgâlţâia ferestrele, urla pe sub uşi; 
şi, încă o oră, canonada continuă, fiecare val ce se năpustea 
zgâlţâind-o cu un Cutremurat puternic şi surd. I se părea că 
toată casa, năruită, nimicită sub tăcere, o pornise pe apă ca 
o corabie. Îşi aflase acum în culcuş o căldură plăcută şi 
jilavă, gândul ei tremurător îndreptându-se plin de milă şi 
dorinţă de-a ajuta către bieţii oameni de-acolo, din josul 
falezei, izgoniți din aşternuturile lor. Apoi totul se cufundă 
în întuneric, adormi fără să mai sufle. 

II. 

Încă din prima săptămână, prezenţa Paulinei aduse 
bucuria în casă. Sănătatea ei tonică, înţelegătoare, 
zâmbetul ei liniştit potolea a reala mocnită în care trăiau cei 
din familia Chanteau. Tatăl găsise în ea o infirmieră, mama 
era bucuroasă că băiatul rămânea mai multă vreme pe- 
acasă. Numai Veronique continua să bodogănească. Părea 
că banii, cei o sută cinzeci de mii de franci încuiaţi în scrin, 
dădeau familiei sentimentul că e mai bogată, cu toate că nu 
se atingeau de ei. 

Peste două zile, în timpul nopţii, criza de reumatism pe 
care Chanteau o simţea apropiindu-se, izbucni. De o 
săptămână, îl înţepa pe la încheieturi, avea frisoane ce 
făceau să-i tremure mâinile şi picioarele, încerca o groază 
cu neputinţă de învins pentru orice fel de mişcare. Seara, se 
culcase totuşi ceva mai liniştit, când, pe la trei dimineaţa, 
durerea îl săgeta în degetul mare de la piciorul stâng. Până 
la ziuă se plânse încetişor, asudând în aşternuturi, nevoind 


să deranjeze pe nimeni. Crizele lui erau spaima casei, răbda 
până în ultima clipă, şi-abia atunci striga pe cineva, ruşinat 
că-l apucă din nou şi desperat la gândul furiei cu care cei ai 
casei întâmpinau manifestările bolii. Dar, pe la ora opt, când 
Veronique trecu pe dinaintea uşii, nu-şi putu înăbuşi un 
strigăt, pe care o sfredelire mai adâncă i-l smulse. 

— Bravo! a început, mormăi slujnica. A început să zbiere. 

Intră, se uită la el cum îşi rostogoleşte capul scoțând 
gemete, şi nu găsi decât aceste cuvinte de mângâiere: 

— Dacă cumva îţi închipui că doamna o să se bucure?! 

Într-adevăr, când, după ce i se spuse, doamna veni şi ea, 
lăsă braţele să-i cadă într-un gest de descurajare 
exasperată, zicând: 

— Iarăşi! Abia am sosit, şi a şi început! 

Între ea şi reumatism era o râcă de cincisprezece ani. Îl 
ura din răsputeri, ca pe un duşman ticălos care-i distrusese 
viaţa, îi ruinase fiul, îi ucisese ambițiile. Dacă n-ar fi fost 
vorba de reumatism, s-ar fi surghiunit, oare, în fundul 
satului ăstuia uitat de lume? Şi, cu toate că n-avea inimă 
rea, stătea tremurând de furie şi ostilă în timpul crizelor 
soţului, zicând că e neîndemânatecă, neînstare să-l 
îngrijească. 

— Doamne! Ce rău mă doare, bâiguia nefericitul de el. De 
data asta va fi mai rău decât data trecută, o simt... Nu sta 
lângă mine, de vreme ce te irită; dar trimite numaidecât 
după doctorul Cazenove. 

Din clipa aceea, totul în casă a fost dat peste cap. Lazare 
pornise spre Arromanches, deşi nu-şi mai puneau mari 
nădejdi în doctori. De cincisprezece ani, Chanteau 
încercase toate leacurile; şi, cu fiecare încercare, boala se 
înrăutăţea. La început slabe şi rare, crizele se înmulţiseră 
curând, devenind tot mai violente; ajunsese ca picioarele 
amândouă să-i fie prinse, şi chiar unul dintre genunchi îi 
era ameninţat. De trei ori până atunci bolnavul suportase 
schimbarea modului de tratament, bietul său trup sfârşind 
prin a fi un câmp de experienţe pe care-şi disputau 


întâietatea doctoriile recomandate de reclame. După ce i se 
luase sânge din belşug, i se făcuseră clisme cu nesocotinţă, 
iar acum era îndopat cu sirop de brânduşă şi cu litiu. Aşa se 
face că, sângele subţiindu-se şi organele debilizându-i-se, 
reumatismul lui acut se prefăcu puţin câte puţin în 
reumatism cronic. Tratamentele locale nu erau nici ele mai 
de folos, lipitorile îi lăsaseră articulațiile ţepene, opiumul 
prelungea crizele, vezicaţiile aduceau după ele ulceraţii. 
Tratamentele la Wies-baden şi Carlsbad nu i-au fost de nici 
un ajutor, o cură la Vichy fu cât pe ce să-l ucidă. 

— Doamne! Ce rău mă doare! spunea Chanteau întruna, 
parcă nişte, câini mi-ar muşca piciorul. 

Şi, cuprins de agitaţie şi nelinişte, sperând să-i mai treacă 
dacă-şi schimba poziţia, îşi tot sucea şi răsucea piciorul. Dar 
durerea sporea, fiece mişcare smulgându-i noi gemete. 
Curând, ajuns la paroxismul suferinţei scoase un urlet 
continuu. Îl lua când cu frig, când cu cald, o sete arzătoare 
îl pârjolea. 

În acest timp, Pauline se strecurase în camera bolnavului. 
Stând în picioare, în faţa patului, îşi privea unchiul cu un 
aer serios, fără să plângă. Doamna Chanteau se pierdea cu 
firea, enervată de strigăte. Veronique voise să potrivească 
învelitoarea, a cărei greutate bolnavul n-o putea îndura; 
dar, când se apropie cu mâinile ei bărbăteşti, acesta strigă 
şi mai tare, oprind-o să-l atingă. Îl îngrozea, învinuind-o că îl 
zgâlţâie ca pe un balot de rufe murdare. 

— Dacă-i aşa, domnule, nu mă mai chema, zise ea plecând 
furioasă. Când repezi oamenii, te îngrijeşti singur. 

Încetişor, Pauline se apropiase; şi, cu degetele-i de copil, 
cu o uşurinţă plină de îndemânare, ridică pledul. Bolnavul 
simţi o scurtă uşurare, îi acceptă serviciile. 

— Mulţumesc, drăguță... Uite, şi-aici, încreţitura asta. Mă 
apasă cu o greutate de cinci sute de livre... Oh! Nu aşa de 
repede! m-ai speriat. 

De altminteri, durerea se porni iar, şi mai vârtos. Şi cum 
doamna Chanteau încerca să fie cu ceva de folos prin odaie, 


ducându-se să tragă perdelele la fereastră, întorcându-se 
să pună o ceaşcă pe noptieră, bolnavul îşi ieşi iarăşi din fire. 

— 'Te rog, nu mai merge, faci să se zgâlţâie toate cele... La 
fiecare din paşii tăi, mi se pare că cineva mă izbeşte cu un 
ciocan. 

Doamna Chanteau nu încercă nici măcar să se scuze şi să-i 
dea ascultare. Totdeauna aşa se sfârşea. Era lăsat să sufere 
de unul singur. 

— Vino, Pauline, spuse numai. Vezi doar că unchiul tău nu 
ne poate suporta pe lângă el. 

Dar Pauline rămase. Se mişca atât de gingaş, încât 
picioarele ei micuţe abia dacă atingeau parchetul. Şi, din 
clipa aceea, se instala lângă bolnav, care nu mai suferi pe 
nimeni altcineva în odaie. Aşa cum spunea, ar fi dorit să fie 
îngrijit de-o răsuflare. Pauline înţelegea răul, ghicindu-l şi 
pricepându-se să-i uşureze bolnavului suferinţa; 
prevenindu-i acestuia dorinţele, îi făcea întuneric sau îi 
dădea ceşti cu fiertură de arpacaş, pe care Veronique le 
aducea până la uşă. Ceea ce-l liniştea mai cu seamă pe 
bietul om era s-o vadă neîncetat dinainte-i, cuminte, 
nemişcată, şezând pe marginea unui scaun, cu ochii larg 
deschişi şi compătimitori, veşnic aţintiţi asupră-i. Chanteau 
încerca să mai uite, povestindu-i ce simţea. 

— Vezi tu, în clipa asta simt ca un cuţit cu lama ştirbită 
care-mi retează oasele piciorului; şi, în acelaşi timp, aş 
putea să jur că cineva îmi toarnă apă călduţă pe piele. 

Apoi, senzațiile dureroase se schimbau: i se lega glezna cu 
o sârmă de fier, simţea muşchii încordându-i-se gata să 
plesnească, de parcă erau nişte corzi de vioară. Pauline 
asculta cu bunăvoință, părând a înţelege totul, îndura fără 
crâcnire urletul şi plânsetul bolnavului, cu gândul numai şi 
numai la vindecarea lui. Era chiar veselă, izbutea să-l facă 
să râdă printre gemete. 

Când doctorul Cazenove sosi în cele din urmă, se minună 
şi-o sărută zgomotos pe păr pe micuța infirmieră. Era un 
bărbat de cincizeci şi patru de ani, uscăţiv şi viguros care, 


după ce slujise treizeci de ani în marină, se retrăsese de 
curând la Arromanches, unde un (unchi îi lăsase o casă. Se 
împrietenise cu soţii Chanteau de când o vindecase pe 
doamna Chanteau de o entorsă primejdioasă. 

— Aşadar, încă o criză, spuse el. Am dat fuga să-ţi strâng 
mâna. Dar ştii că nu pot face mai mult decât copila asta. 
Dragul meu, când te-ai procopsit cu reumatismul şi ai 
trecut de cincizeci de ani, trebuie să porţi doliu după 
sănătate. Şi unde mai pui că ţi-ai ruinat sănătatea cu tot 
felul de leacuri... Ştii care-i singurul remediu: răbdare şi 
flanele! 

Afişa un mare scepticism. Vreme de treizeci de ani văzuse 
agonizând atâţia nefericiţi, în toate climatele şi-n toate 
putreziciunile, încât la drept vorbind ajunsese foarte 
modest: cel mai adesea prefera să lase natura să lucreze. 
Examina totuşi degetul cel gros, care era umflat, şi-a cărui 
piele lucitoare era de-un roşu-întunecat, cercetă şi 
genunchiul, pe cale să se umfle şi el, constată prezenţa unei 
mici broboane tari şi albicioase la urechea dreaptă. 

— Doctore, gemea bolnavul, dar nu mă poţi lăsa să mă 
chinui în halul ăsta! 

Cazenove nu mai glumea. Bobiţa aceea de materie 
rozacee îi stârnea interesul şi-şi regăsea încrederea în faţa 
acelui simptom nou. 

— Oh, Doamne, şi eu doresc din inimă să încerc cu alcaline 
şi cu săruri... Boala devine cronică, e limpede. 

Pe urmă se supără: 

— Şi-apoi e vina dumitale, nu urmezi regimul pe care ţi l- 
am prescris... Nici un pic de mişcare, veşnic cuibărit în 
fotoliu. Pun prinsoare că bei şi vin, că mănânci carne, nu-i 
aşa? Recunoaşte că ai mâncat ceva ce ţi-a căzut greu. 

— Oh, puţintel pateu de ficat, mărturisi încetişor 
Chanteau. Doctorul înălţă mâinile spre ceruri, ca să ia drept 
mărturie întreaga fire. Apoi scoase diverse flacoane din 
buzunarele redingotei sale încăpătoare şi începu să 
prepare o poţiune. Ca tratament local, se mulţumi să 


înfăşoare laba piciorului şi genunchiul în vată, pe care o 
înveli apoi într-o pânză cerată. Şi, la plecare, Paulinei îi 
repetă recomandările: câte o lingură din poţiunea aceea la 
fiecare două ore, zeamă de arpacaş la discreţie şi, mai cu 
seamă, o dietă strictă. 

— Dacă-ţi închipui că-l putem opri de la mâncare?! zise 
doamna Chanteau conducându-l pe doctor. 

— Nu, nu, mătuşă, o să fie cuminte, ai să vezi, îşi îngădui 
Pauline să spună. Îl fac eu să asculte. 

Cazanove o privea, amuzat de mutrişoara ei serioasă. O 
sărută din nou pe amândoi obrajii. 

— lată o copilă care a venit pe lume ca să le fie de folos 
celorlalţi, zise el, pătruns de clarviziunea aceea limpede cu 
care punea diagnosticele. 

Chanteau răcni opt zile în şir. Piciorul drept se porni să-l 
înjunghie tocmai când criza părea să se fi terminat; iar 
durerile izbucniră mai violente încă. 'Toţi ai casei erau 
înnebuniţi. Veronique se zăvora în fundul bucătăriei ca să 
nu audă, doamna Chanteau şi până şi L.azare fugeau uneori 
afară, cuprinşi de-o stare nervoasă. Numai Pauline nu 
părăsi odaia, unde mai avea de înfruntat şi capriciile 
bolnavului, care voia cu orice preţ să mănânce un cotlet, 
strigând că-i e foame, că doctorul Cazenove e un dobitoc, 
de vreme ce nu era în stare să-l vindece. Noaptea mai cu 
seamă, boala îl chinuia şi mai rău. Fetiţa abia dacă dormea 
două-trei ore. Altminteri era veselă, nicicând o fetiţă ca ea 
nu crescuse mai sănătos. Doamna Chanteau, căreia i se 
ridicase o piatră de pe inimă, acceptase în cele din urmă 
ajutorul acestei copile care se pricepea să potolească 
spiritele din casă. În sfârşit, sosi şi convalescenţa, Pauline 
deveni iar liberă şi o prietenie strânsă se înfiripă între ea şi 
Lazare. 

Totul începu mai întâi în odaia cea mare a băiatului. 
Pusese să se dărâme un perete, aşa încât ocupa jumătate 
din întreg etajul al doilea. Un pat micuţ din fier se pierdea 
într-un ungher, îndărătul unui paravan străvechi, plesnit. 


Lângă unul dintre pereţi, pe scânduri de lemn negeluite, 
erau rânduite, vreo mie de volume, cărţi clasice, lucrări 
desperecheate, descoperite în fundul unui pod din Caen şi 
aduse la Bonneville. Lângă perete, un dulap vechi, după 
moda normandă, nespus de încăpător, era bucşit cu o 
îngrămădeală de obiecte nemaipomenite, eşantioane de 
roci, unelte ce nu se mai întrebuinţau, jucării stricate. Şi- 
apoi mai era şi pianul deasupra căruia se aflau o pereche de 
florete şi o mască de scrimă, fără să mai punem la socoteală 
masa uriaşă din mijlocul încăperii, o fostă masă de desen, 
foarte înaltă, ticsită de hârtii, de poze, de cutii pentru tabac, 
de pipe, şi pe care era greu să găseşti o palmă de loc 
pentru scris. 

Pauline, lăsată slobodă în dezordinea aceea, fu încântată. 
I-a trebuit o lună până să exploreze încăperea; şi în fiecare 
zi descoperea alte noutăţi, un Robinson cu gravuri peste 
care dădu în biblioteca, o paiaţă pescuită sub dulap. De cum 
se trezea dimineaţa, o zbughea în camera vărului ei, unde 
se instala, apoi venea din nou după-amiaza, îşi petrecea 
toată ziua acolo. Lazare, chiar din prima zi, o acceptase ca 
pe un băiat, ca pe un frate mezin, cu nouă ani mai mic decât 
el, dar atât de vesel, de nostim, cu ochii lui mari şi 
inteligenţi, încât nici nu se mai simţea stingherit, fuma pipă, 
citea trântit pe un scaun, cu picioarele proptite pe ceva. 
Atâta doar că tovarăşul lui devenea uneori de-o turbulenţă 
cumplită. Se căţăra dintr-odată pe masă, sau trecea dintr-o 
săritură prin spărtura paravanului. Într-o dimineaţă, cum o 
căută din ochi căci n-o mai auzea, o zări, purtând pe faţă 
masca de scrimă, cu o floretă în mână, salutând în gol. Şi 
dacă începea să strige la ea să se potolească, dacă o 
ameninţa că o dă afară, totul se termina de obicei prin nişte 
înfiorătoare încăierări, alergau ca nişte căprioare prin 
neorânduiala camerei. Ea îi sărea de gât, iar el o răsucea 
prin aer ca o morişcă, cu fustele umflate, devenit el însuşi 
copil, râzând amândoi din inimă, ca nişte copii. 


Apoi pianul le stârni interesul. Instrumentul data din 1810, 
un vechi pian furnizat de manufactura Erard, cu ajutorul 
căruia, pe vremuri, domnişoara Eugenie de la Vignicre 
dăduse lecţii vreme de cincisprezece ani. În cutia de acaju 
scorojită, coardele suspinau scoțând sunete îndepărtate, 
de-o blândeţe învăluitoare. Lazare, care nu putea obţine din 
partea mamei un pian nou, izbea în clapele acestuia din 
toate puterile, fără a izbuti să scoată sonorităţile fantastice 
ce-i zbârnâiau prin cap; şi deprinsese obiceiul să le dea 
tărie el însuşi, pe cale vocală, pentru a obţine efectul voit. 
Patima aceasta curând îl făcu să abuzeze de bunăvoința 
Paulinei; avea un auditor, îşi desfăşura repertorul după- 
amiezi întregi: era tot ce putea fi mai complicat în muzică, 
mai cu seamă paginile, contestate pe-atunci, de Berlioz şi 
Wagner. Şi scotea adevărate mugete, sfârşind prin a-şi 
folosi în egală măsură atât vocea cât şi degetele, în zilele 
acelea, copila se plictisea cumplit, rămânând totuşi liniştită 
şi ascultând, de teamă să nu-şi supere verişorul. 

Uneori amurgul îi surprindea astfel. Atunci, Lazare, năucit 
de ritmuri, îşi mărturisea marile lui vise. Şi el avea să fie un 
muzician de geniu, în ciuda mamei sale, în ciuda tuturor. La 
liceul din Caen, avusese un profesor de vioară care, 
impresionat de inteligenţa lui muzicală, îi prezisese un 
viitor strălucit. Luase pe ascuns lecţii de compoziţie, acum 
lucra singur, şi ajunsese să aibă oarecum o idee nedesluşită 
despre o simfonie privitoare la paradisul terestru; un 
fragment fusese chiar găsit, Adam şi Eva alungaţi de îngeri, 
un marş într-o tonalitate solemnă şi dureroasă, pe care 
consimţi să i-l cânte într-o seară Paulinei. Fetiţa aproba, 
găsea bucata foarte bună. Apoi îşi dădea cu părerea. Fără 
îndoială, trebuie să simţi o mare plăcere când compui 
muzică bună; dar poate că ar fi fost mai cuminte din partea 
lui dacă ar fi dat ascultare părinţilor, care voiau să-l facă 
prefect sau judecător. Casa întreagă era deznădăjduită de 
cearta dintre mamă şi fiu pe tema asta, Lazare susţinând că 
se duce la Paris să se prezinte la Conservator, doamna 


Chanteau dându-i termen până în luna octombrie ca să-şi 
aleagă o carieră de om cinstit. lar Pauline susţinea proiectul 
mătuşii, pe care o anunţase cu înfăţişarea aceea liniştită şi 
convinsă că lua asupră-şi să-şi convingă vărul. Cei din casă 
râdeau, Lazare, furios, trântea capacul pianului strigându-i 
că e o „burgheză mărginită”. 

Supărarea ţinu trei zile, apoi se împăcară. Ca s-o câştige 
de partea muzicii, Lazare îşi vârâse în cap s-o înveţe să 
cânte la pian. Îi aşeza degetele pe clape, o punea ore 
întregi să execute game suitoare şi coborâtoare. Dar, 
hotărât lucru, îl scotea din sărite cu lipsa ei de înflăcărare. 
Pauline nu căuta decât prilej de râs, găsea că-i nostim s-o 
plimbe pe Minouche de-a lungul claviaturii, care interpreta 
astfel cu lăbuţele simfonii barbare; şi jura că pisica ataca 
faimoasa izgonire din Paradisul terestru, ceea ce-l înveselea 
pe autorul însuşi. Şi-atunci marile lor jocuri reîncepeau, ea 
îi sărea de gât, Lazare o învârtea, în vreme ce Minouche, 
luând şi ea parte la joacă, sărea de pe masă pe dulap. Cât 
despre Mathieu, nu era primit, deoarece îşi manifesta 
veselia prea zgomotos. 

— Lasă-mă-n pace, burgheză micuță şi prostuţă! îi spuse 
iar într-o zi Lazare, exasperat. Mama o să te înveţe să cânţi 
la pian, dacă vrea. 

— N-o să te-alegi cu nimic de pe urma muzicii tale, spuse 
Pauline răspicat. Să fiu în locul tău, m-aş face doctor. 

Jignit, Lazare o privi. Doctor acuma! De unde o mai 
scosese şi pe asta? Şi se exalta, se lăsa pradă patimii sale cu 
o impetuozitate ce părea să măture totul din cale. 

— Ascultă, strigă el, dacă ai mei nu mă lasă să devin 
compozitor, îmi pun capăt zilelor! 

Vara îl ajutase pe Chanteau să iasă din convalescenţă, şi 
Pauline putu să-l însoţească pe Lazare pe-afară. Marea lui 
odaie fu părăsită, camaraderia lor se consumă în escapade 
nebunatice. Primele zile se mulţumiră cu terasa, unde 
vegetau câteva tufe de tamarin, pârjolite de vântul din larg; 
apoi năvăliră în curte, rupseră lanţul cisternei de apă, speri 


ară găinile slăbănoage în număr de vreo douăsprezece, 
care se hrăneau cu lăcuste, se jucau de-a v-aţi-ascunselea 
prin grajd şi prin magazia goală, ale cărei ziduri erau lăsate 
în paragină; apoi ajunseră în grădina de zarzavat, un 
pământ uscat pe care Veronique îl săpa ca un ţăran, patru 
straturi semănate cu legume noduroase şi cu peri având 
nişte cioturi ca de infirm, aplecaţi cu toţii într-aceeaşi parte, 
încotro suflau vânturile dinspre nord-est; şi de-aici, 
împingând o portiţă, se pomeniră pe faleză, sub cerul liber, 
faţă în faţă cu largul mării. Pauline nutrea o curiozitate 
pătimaşă faţă de apa asta necuprinsă, atât de netedă şi atât 
de blinda acum, sub soarele limpede de iulie. Tot timpul se 
uita spre mare de la fereastra fiecăreia din odăile casei. Dar 
încă nu se apropiase de ea, şi o viaţă nouă începu în clipa 
când se trezi liberă alături de Lazare, cutreierând prin 
singurătatea însufleţită a plajelor. 

Ce mai escapade! Doamna Chanteau bodogănea, voia să-i 
oprească acasă, deşi avea încredere în judecata fetiţei. De 
aceea nu treceau niciodată prin curte, de unde Veronique i- 
ar fi văzut; o ştergeau prin grădină, dispărând până seara. 
Curând, plimbările prin jurul bisericii, prin colţurile 
cimitirului umbrit de tise, cele câteva fire de lăptuci ale 
preotului îi plictisiră; iar în opt zile văzură tot ce era 
vrednic de văzut în Bonneville, cele treizeci de case lipite de 
peretele stâncos, valul de pietriş sau pescarii trăgându-şi 
bărcile pe uscat. Mai amuzant era ca, în timpul refluxului, 
să se ducă până foarte departe, pe sub faleze: călcau pe un 
nisip fin, pe care crabii o luau la fugă, săreau din stâncă în 
stâncă, printre alge, ca să evite scurgerile de apă limpede, 
colcăâind de creveţi, fără să mai vorbim de pescuit, de 
scoicile mâncate fără pâine, aşa crude cum le scoteau din 
cochilie, de vieţuitoarele stranii, puse într-un colţ al batistei, 
de tot felul de descoperiri neaşteptate, o limandă rătăcită, 
un micuţ homar întins pe fundul unei scobituri. Marea 
începea să crească, uneori se lăsau surprinşi, se jucau de-a 
naufragiaţii, refugiaţi pe vreun recif, aşteptând ca apa să 


binevoiască a se retrage. Erau încântați, se întorceau uzi 
până la umeri, cu părul fluturându-le în bătaia vântului, 
într-atât de obişnuiţi cu aerul curat şi sărat al mării, încât se 
văitau că se sufocă, seara, sub lumina lămpii. 

Dar marea lor bucurie a fost scăldatul. Plaja era prea plină 
de pietre ca să poată atrage familiile din Caen şi Bayeux. În 
vreme ce, cu fiecare an, falezele de la Arromanches se 
umpleau de vilişoare noi, nici un amator de scaldă nu se 
arăta la Bonneville. Iar ei descoperiră, la un kilometru de 
sat, spre Port-en-Bessin, un colţişor minunat, un golf micuţ 
şi adâncit între doi pereţi stâncoşi, înconjurat de-un nisip fin 
şi aurit. Îl botezară golful Comorii, din pricina apelor lui 
solitare, părând a rostogoli monezi de douăzeci de franci. 
Acolo aveau să se simtă ca acasă, aveau să se dezbrace fără 
ruşine. Lazare, continuând să vorbească, se întorcea pe 
jumătate, îşi încheia costumul de baie. Pauline, îşi ţinea 
pentru o clipă cămaşa cu dinţii, apoi se ivea strânsă peste 
şolduri cu un brâu de lână. În optzile o învăţă să înoate: 
progresa mai rapid decât la pian, era însufleţită de-un curaj 
ce-o făcea deseori să bea înghiţituri mari de apă sărată. 
Întreaga lor tinereţe râdea în această prospeţime aspră, 
când un val mai puternic îi azvârlea unul într-altul. Iese: u 
strălucitori de sare, îşi uscau în vânt braţele ude, fără a 
pune capăt jocurilor lor îndrăzneţe de ştrengari. Era încă şi 
mai amuzant decât pescuitul. 

Zilele treceau, ajunseseră la începutul lui august şi Lazare 
nu luase o hotărâre. Pauline, în octombrie, trebuia să intre 
la un internat în Bayeux. După ce marea îi amorţea, 
făcându-i să simtă o oboseală fericită, se întindeau pe nisip, 
vorbeau despre treburile lor cât se poate de înţelept. 
Pauline îi stârni în cele din urmă interesul pentru medicină, 
explicându-i că, dacă ar fi fost bărbat, cel mai pasionant 
lucru i s-ar fi părut acela de-a vindeca oamenii. locmai se 
întâmpla ca de o săptămână, Paradisul terestru să meargă 
prost, Lazare se îndoia de geniul lui. Desigur, existaseră şi 
glorii medicale, mari nume i se perindau prin minte, 


Hipocrat, Ambroise Pare şi atâţia alţii. Dar, într-o după- 
amiază, Lazare începu să scoată strigăte de bucurie, ştia ce 
fel de capodoperă va face: Paradisul era o prostie, avea să-l 
arunce cât colo, avea să compună Simfonia Durerii, pagini 
în care va transcrie, în armonii sublime, plânsetul disperat 
al umanităţii suspinând sub bolta cerului; şi-avea să 
folosească marşul lui Adam şi-al Evei, făcând cu îndrăzneală 
din el marşul Morţii. Timp de opt zile, entuziasmul îi spori 
din oră în oră, rezuma întreg universul în planul său. Mai 
trecu o săptămână şi prietena lui rămase foarte mirată într- 
o seară auzindu-l zicând că se va duce totuşi la Paris să 
studieze bucuros medicina. Se gândise că lucrul acesta 
avea să-l apropie de Conservator: să fie acolo mai întâi, apoi 
va vedea el. Doamna Chanteau se bucură nespus de mult. 
Ar fi preferat ca fiul ei să aibă o funcţie în administraţie sau 
magistratură; dar doctorii erau cel puţin oameni onorabili, 
şi-apoi, câştigau bani mulţi. 

— Eşti, aşadar, o micuță zână? zise ea sărutând-o pe 
Pauline. Ah, drăguţa mea, ne răsplăteşti aşa cum se cuvine 
pentru faptul că te-am luat în casa noastră! 

Totul a fost aranjat. Lazare urma să plece pe 1 octombrie. 
Aşa încât, în septembrie, escapadele lor reîncepură cu şi 
mai mult entuziasm, cei doi camarazi dorind să sfârşească 
demn frumoasa-le viaţă de libertate. Uitau de ei până la 
căderea nopţii, pe nisipul din golful Comorii. 

Într-o seară, întinşi unul lângă altul, priveau cum răsar 
stelele ca nişte ţinte de foc pe cerul palid. Pauline, serioasă, 
arăta o admiraţie liniştită, de copil sănătos. Lazare, 
înfrigurat de când se pregătea de plecare, clipea nervos, 
asaltat de alte proiecte ce-i dădeau ghes fără-ncetare. 

— Ce frumoase sunt stelele „spuse fetiţa după o tăcere 
prelungă. Lazare lăsă din nou tăcerea să se înstăpânească. 
Veselia lui nu mai răsuna atât de limpede, un rău lăuntric îi 
tulbura ochii larg deschişi. Pe cer, furnicarul de stele 
creştea din clipă-n clipă, ca nişte lopeţi de jăratec aruncat 
de-a curmezişul infinitului. 


— Tu încă n-ai învăţat asta, murmură el în sfârşit. Fiecare 
stea e un soare, împrejurul căruia se învârtesc maşinării ca 
pământul; şi sunt miliarde, altele îndărătul ăstora, şi veşnic 
altele... 

Tăcu, apoi urmă cu o voce gâtuită de un fior puternic: 

— Mie nu-mi place să le privesc... Mă înspăimântă. 

Marea, în creştere, aducea o tânguire îndepărtată, 
asemănătoare deznădejdii unei întregi mulţimi plângându- 
şi soarta mizeră. Pe orizontul necuprins, întunecat acum, 
ardea pulberea zburătoare a lumilor. Şi, în această 
plângere a pământului strivit de numărul fără de sfârşit al 
stelelor, copila crezu că aude aproape de ea hohotul unui 
plânset. 

— Ce ai? Ţi-e râu? 

Nu-i răspunse, suspina cu faţa acoperită de mâinile 
crispate violent, ca şi cum n-ar fi voit să mai vadă. Când 
putu să vorbească, bâigui: 

— Oh, de-aş muri, de-aş muri! 

Pauline rămase de pe urma acestei scene cu o amintire 
plină de mirare. L.azare se sculase cu greu, se întorceau la 
Bonneville prin întuneric, cu apa ajungându-le la picioare; 
şi niciunul, nici celălalt nu mai găseau nimic să-şi spună. 
Fetiţa îl privea cum merge înaintea ei, i se părea mai scund, 
aplecat sub suflarea vântului ce bătea dinspre apus. 

În seara aceea un oaspete nou îi aştepta în sufragerie, 
stând de vorbă cu Chanteau. De opt zile o aşteptau pe 
Louise, o fetiţă de unsprezece ani jumătate, care, în fiece 
an, petrecea două săptămâni la Bonnevile. Se duseseră de 
două ori zadarnic la Arromanches după ea; şi-acum sosise 
pe nepusă masă, seara, când nici nu se mai gândeau la ea. 
Mama Louisei îşi dăduse sufletul în braţele doamnei 
Chanteau, rugând-o să aibă grijă de copila ei. Tatăl, domnul 
Thibaudier, un bancher din Caen, se recăsătorise şase luni 
după aceea, şi avea trei copii. Acaparat de noua lui familie, 
cu capul zumzăindu-i de cifre, o lăsa pe micuță la internat, 
se lipsea bucuros de ea în timpul vacanţelor, când putea s-o 


trimită pe la prieteni. Cel mai adesea, nici măcar nu se 
ostenea personal, un servitor o adusese pe domnişoara, 
după o întârziere de opt zile. Domnul avea atâtea pe cap! Şi 
servitorul pornise numaidecât îndărăt, zicând că domnul va 
face tot posibilul ca să vină personal s-o ia pe domnişoara. 

— Hai, Lazare, arată-te odată! strigă Chanteau. Uite-o că a 
sosit! 

Louise, zâmbitoare, îl sărută pe tânăr pe amândoi obrajii. 
Se cunoşteau puţin totuşi, fetiţa era veşnic închisă la ea în 
internat, iar Lazare terminase liceul abia de un an. 
Prietenia dintre ei se legase numai în timpul ultimei 
vacanțe; iar Lazare se purtase ceremonios, simțind cum se 
şi născuse cochetăria în ea şi că dispreţuieşte jocurile 
zgomotoase ale copilăriei. 

— Cum aşa, Pauline! N-o săruţi? spuse doamna Chanteau 
făcându-şi apariţia. E mai mare decât tine cu un an şi 
jumătate... Să vă împăcaţi bine una cu alta, mi-ar face 
plăcere. 

Pauline se uita la Louise, subţirică şi delicată, cu o faţă ce 
nu avea trăsături regulate, dar fermecătoare, cu un păr 
blond, frumos pieptănat şi încreţit ca părul unei doamne. 
Pălise când o văzuse de gâtul lui Lazare. Şi când fetiţa o 
sărută vesel, o sărută la rându-i cu buzele tremurătoare. 

— Ce ai? o întrebă mătuşa. Ţi-e rece? 

— Da, puţin, vântul nu e cald, îi răspunse, înroşindu-se 
toată din pricina minciunii. 

La masă nu se atinse de mâncare. Se uita neîncetat la toţi 
cei de faţă, şi privirea i se întuneca şi devenea sălbatecă, ori 
de câte ori vărul, unchiul şi până şi Veronique îi dădeau 
atenţie Louisei. Dar păru că sufere mai cu seamă atunci 
când Mathieu, la desert, făcându-şi ocolul obişnuit, se duse 
să-şi pună capul mare pe genunchii noii-venite. Degeaba îl 
chemă, animalul n-o părăsea pe fetiţă, care-l îndopa cu 
zahăr. 

Se sculaseră de la masă, Pauline se făcuse nevăzută, când 
Veronique, care strângea masa, se întoarse de la bucătărie, 


zicând cu un aer triumfător: 

— Ei bine, doamnă, 'mneata, care găseai că Pauline e 
pâinea lui Dumnezeu!. Duceţi-vă-n curte să vedeţi. 

Toată lumea se duse. Ascunsă în spatele magaziei, copila îl 
ţinea pe Mathieu înghesuit la perete şi, pradă unui acces 
nestăpânit de sălbăticie, îl lovea în cap cu toată puterea 
pumnilor ei micuţi. Câinele, ameţit, fără a se apăra, îşi ţinea 
capul în jos. Se repeziră spre ea, dar Pauline continua să 
lovească. Trebuiră s-o ducă de-acolo, ţeapănă, ca moartă, şi 
simțindu-se atât de rău, că fură nevoiţi s-o culce 
numaidecât, iar mătuşa îşi petrecu o parte din noapte la 
căpătâiul ei. 

— E drăgălaşă, e drăgălaşă foc, spunea întruna Veronique, 
în sfârşit încântată că îi găsise un cusur copilei. 

— Mi-amintesc că mi s-a vorbit despre accesele astea de 
furie la Paris, spunea doamna Chanteau. E geloasă, urât 
lucru... De şase luni de când e aici, mi-am dat şi eu seama 
de unele apucături mărunte; dar să vrei să ucizi câinele, 
asta întrece orice măsură. 

A doua zi, când Pauline îl văzu pe Mathieu, îl strânse în 
braţele-i tremurătoare, îl sărută pe bot cu un asemenea 
şuvoi de lacrimi, încât se temură să nu se repete criza. Cu 
toate acestea, copila nu se îndreptă, era pradă unui impuls 
lăuntric ce-i pompa sângele din vine spre creier. Aceste 
violente crize de gelozie îi veneau, pare-se, de departe, de 
la un anume străbunic dinspre mamă, trecând peste 
echilibrul mamei şi-al tatălui, a cărui copie fidelă era. Cum 
avea multă judecată pentru cei zece ani ai ei, Pauline 
explica singură că se străduia din răsputeri să-şi înăbuşe 
accesele acelea de furie, dar că nu izbutea. După trecerea 
lor, rămânea tristă, ca de pe urma unui rău de care te 
ruşinezi. 

— Vă iubesc atâta, iar voi de ce iubiţi pe alţii? răspunse ea, 
ascunzându-şi capul la pieptul mătuşii, care o mustra la ea 
în odaie. 


Aşa încât, în ciuda strădaniei ei, Pauline suferea mult de pe 
urma prezenţei Louisei. De cum i se anunţase venirea, o 
aşteptase cu o curiozitate plină de nelinişte, iar acum 
număra zilele, plină de dorinţa nerăbdătoare de a o vedea 
plecând. Altminteri Louise o impresionase plăcut, era bine 
îmbrăcată, se purta ca o domnişoară mare, atotştiutoare, 
plină de graţie, căuta mângăierile, ca un copil ce nu 
avusese parte de ele la ea în casă; dar, când Lazare era de 
faţă, tocmai seducţia aceea de femeie, trezirea aceea a 
necunoscutului o tulburau şi o iritau pe Pauline. Băiatul, 
însă; o trata pe Pauline ca pe preferata lui; glumea pe 
seama celeilalte, spunea că-l plictiseşte cu aerele ei şi c-o s- 
o lase de una singură să facă pe doamna, ca să se ducă 
amândoi să se joace mai departe, în voia lor. Renunţaseră la 
jocurile violente, se uitau la poze în cameră, se plimbau pe 
plajă mergând liniştit. Au fost două săptămâni cu totul şi cu 
totul stricate. 

Într-o dimineaţă, Lazare spuse că pleacă mai devreme cu 
cinci zile. Voia să se instaleze la Paris, trebuia să-l găsească 
pe unul dintre foştii lui colegi de la Caen. Iar Pauline, pe 
care gândul acestei plecări o aducea la desperare de o lună, 
sprijini din răsputeri noua hotărâre a vărului ei, îşi ajută 
mătuşa să-i facă valiza, activă şi vesela. Apoi, după ce moş 
Malivoire îl luă pe Lazare în vechea lui berlină, alergă şi se 
încuie în fundul odăii ei, unde plânse îndelung. Seara, se 
purtă foarte drăguţ cu Louise; iar cele opt zile pe oare 
aceasta le mai petrecu la Bonneville fură încântătoare. 
Când servitorul tatălui ei veni din nou s-o ia, explicând că 
domnul nu putuse părăsi banca, cele două micuţe prietene 
se aruncară una în braţele celeilalte şi-şi jurară iubire 
veşnică. 

Pe urmă, încet, se scurse un an. Doamna Chanteau se 
răzgândise: în loc s-o trimită pe Pauline la internat, avea s-o 
ţină pe lângă ea, luând această hotărâre mai ales din 
pricina văicărelilor lui Chanteau, care nu se mai putea lipsi 
de copilă; dar nu-şi mărturisea că hotărârea asta era 


interesată, dorea să se ocupe ea însăşi de educaţia fetiţei, 
întinerită de-a binelea la gândul de-a se apuca din nou de 
învăţământ. La internat fetiţele aud fel de fel de lucruri 
urâte, pe când ea voia să păstreze neştirbită nevinovăția 
elevei sale. Pescuiră, în fundul bibliotecii lui Lazare, o 
gramatică, o aritmetică, un tratat de istorie, Chiar şi un 
rezumat de mitologie; şi doamna Chanteau îşi luă iar rolul 
în primire, o singură lecţie pe zi, dictări, probleme, recitări. 
Camera cea mare a vărului fu transformată în sală de clasă, 
Pauline trebui să înveţe şi pianul, fără a mai pune la 
socoteală şi bunele maniere, ale cărei principii mătuşa i le 
explică în toată severitatea, ca s-o îndrepte de purtările ei 
băieţeşti; de altminteri, fetiţa era docilă şi inteligentă, 
învăţa cu sârg, chiar când materiile nu-i plăceau. O singură 
carte o plictisea: catehismul. Încă nu-şi dădea seama că 
mătuşa se deranja ducând-o duminica la slujbă. Ce era de 
făcut? La Paris, niciodată n-o duseseră la Saint-Eustache, 
deşi biserica era chiar lângă casa lor. Ideile abstracte îi 
intrau foarte greu în minte, mătuşa trebui să-i explice că o 
domnişoară binecrescută nu putea, la ţară, să nu fie un bun 
exemplu, purtându-se politicos cu preotul. Ea însăşi nu 
pusese nicicând alt preţ pe religie decât acela dat de 
convenienţe, şi care ţinea de-o educaţie aleasă, la fel ca şi 
bunele maniere. 

În acest timp marea izbea de două ori pe zi în falezele de 
la Bonneville cu veşnicul legănat al hulei, iar Pauline 
creştea înconjurată de spectacolul orizontului necuprins. 
Nu se mai juca, nemaiavând cu cine. Galopa primprejurul 
terasei împreună cu Mathieu sau se plimba prin fundul 
grădinii cu Minouche cocoţată pe umăr, singura-i desfătare 
fiind să privească marea veşnic vie, albicioasă în timpul 
înnegurat al lui decembrie, de un verde delicat, de moar, 
devenind transparentă, odată cu primele zile însorite din 
mai. A fost un an bun de altfel, fericirea pe care prezenţa sa 
părea a o fi adus în casă manifestându-se încă o dată, prin 
trimiterea unei sume nemaisperate de către Davoine, 


pentru a evita ruptura cu care Chanteau îl ameninţa. Foarte 
scrupulos, mătuşa se ducea în fiece trimestru să ridice de la 
Caen renta Paulinei, reţinea cheltuielile de călătorie şi 
pensia fetiţei alocată de consiliul de familie, apoi cu restul 
cumpăra noi titluri; şi, la întoarcere, ţinea ca micuța s-o 
însoţească în odaia ei, descuia faimosul sertar al scrinului şi 
spunea mereu acelaşi lucru: 

— Vezi, îl pun şi pe ăsta peste celelalte... Ce zici? grămada 
s-a înălţat. Nu-ţi fie teamă, o să găseşti totul, nu va lipsi o 
centimă. 

În august, Lazare sosi într-o bună dimineaţă aducând 
noutatea unui succes deplin la examenul de sfârşit de an. 
Era aşteptat cu o săptămână mai târziu dar voise să-i facă o 
surpriză mamei. Ceea ce i-a bucurat nespus. În scrisorile 
trimise din două în două săptămâni, manifestase un interes 
din ce în ce mai pasionat pentru medicină. Când îl văzură, li 
se păru cu totul schimbat, nu mai vorbea despre muzică, şi-i 
plictisi până la urmă cu veşnicele lui istorii despre profesori 
şi disertaţiile ştiinţifice, care-i veneau în minte în legătură 
cu orice, cu mâncărurile aduse la masă, cu vântul care 
bătea. Un nou entuziasm pătimaş pusese stăpânire pe el, i 
se dăruise în întregime, cu înfrigurare, gândindu-se că va fi 
un doctor de geniu, ce avea să revoluţioneze întreaga lume. 

Pauline mai cu seamă, după ce-i sărise de gât ca un copil 
ce nu-şi ascunde încă sentimentele de tandreţe, rămânea 
surprinsă, simţindu-l schimbat. Aproape că era mâhnită de 
faptul că nu-i mai cu putinţă să nu mai ţii la un lucru după 
ce l-ai iubit pătimaş? în ziua în care-i puse întrebări despre 
simfonia lui, L.azare începu să facă glume, zicând că se 
sfârşise de-a binelea cu toate prostiile astea; şi fetiţa simţi o 
mare tristeţe. Apoi vedea stinghereala ce-l cuprindea în 
prezenţa ei, râzând cu un râset urât, având în privire, în 
gesturi, zece luni dintr-o existenţă ce nu putea fi povestită 
fetiţelor mici. Îşi golise el însuşi valiza, ca să-şi ascundă 
cărţile, romane, volume de ştiinţă pline de poze. N-o mai 
învârtea ca pe-o morişcă, înfoindu-i, fustele, stingherit 


uneori când ea se încăpăţâna să intre şi să sta la el în 
cameră. Totuşi, Pauline abia dacă crescuse, îl privea drept 
în faţă, cu ochii ei plini de nevinovăție; şi, după opt zile, 
camaraderia lor băieţească se înnodă la loc. Briza aspră a 
mării îl spăla de mirosurile cartierului latin, se trezea din 
nou copil alături de copila aceea sănătoasă, cu izbucniri 
zgomotoase de veselie. Totul fu reluat, început de la capăt, 
jocurile primprejurul mesei celei mari, galopadele în 
tovărăşia lui Mathieu, şi a Minouchei, în fundul grădinii, 
escapadele până la golful Comorii şi băile nevinovate sub 
arşiţa soarelui, în veselia zgomotoasă a cămăşilor care li se 
zbăteau de picioare ca nişte drapele. Şi tocmai în vara 
aceea, Louise, venită în mai la Bonneville, se dusese să-şi 
petreacă vacanţa mare lângă Rouen, la alţi prieteni. Două 
luni minunate se scurseră, nici o supărare nu le strică 
prietenia. 

În octombrie, în ziua în care Lazare îşi făcu valiza, Pauline 
îl văzu îndesând cărţile pe care le adusese şi care 
rămăseseră închise în dulap, fără să-i treacă măcar prin 
minte să deschidă vreuna. 

— Le iei îndărăt? întrebă ea cu un aer deznădăjduit. 

— Fără îndoială, răspunse el. Pentru studiile mele... Ah, 
Doamne, cum am să mai învăţ! Trebuie să parcurg toate 
astea. 

O pace ca de mormânt învălui din nou căsuţa din 
Bonneville, zilele se desfăşurară monoton, după vechile 
tipicuri, în faţa ritmului etern al oceanului. Dar în anul acela 
în viaţa Paulinei avu loc un eveniment însemnat: prima 
împărtăşanie, în luna iunie, la vârsta de doisprezece ani şi 
jumătate. Încet, religia puse stăpânire pe ea, o religie 
gravă, mai presus de răspunsurile catehismului, pe care le 
spunea şi-acum pe de rost, fără să le înţeleagă. Mintea ei 
tânără şi sănătoasă sfârşi prin a şi-l închipui pe Dumnezeu 
drept un stăpân atotputernic, atoateştiutor, care diriguia 
totul, în aşa fel încât totul să se desfăşoare pe pământ după 
dreptate; această părere simplistă îi era de ajuns pentru a 


se înţelege cu abatele Horteur. Acesta, fiu de ţăran, cap 
tare în care numai litera Evangheliei putuse pătrunde, 
ajunsese să se mulţumească doar cu practicile exterioare, 
cu o devoțiune decentă şi ordonată. În ceea ce-l priveşte, se 
îngrijea de propria lui mântuire; cât despre enoriaşii lui, 
atâta pagubă dacă se hărăzeau infernului. Vreme de 
cincisprezece ani încercase să-i sperie fără să izbutească, 
aşa încât nu le mai cerea decât buna-cuviinţă de-a urca 
dealul bisericii la sărbătorile mari. Toţi cei din Bonneville 
veneau la biserică, dintr-un obicei mai vechi, în ciuda 
păcatului în care satul se scălda. Indiferenţa faţă de 
mântuirea celorlalţi trecea drept toleranţă din partea 
preotului. În fiecare sâmbătă se ducea la Chanteau să joace 
dame, în ciuda faptului că primarul, sub pretextul bolii, nu 
pusese niciodată piciorul în biserică. Doamna Chanteau, la 
rându-i, se mulțumea cu strictul necesar, urmând neabătut 
cerinţele slujbelor şi ducând-o cu sine şi pe Pauline. Marea 
simplitate a preotului o cucerea încetul cu încetul pe copilă. 
La Paris, se vorbea dispreţuitor despre preoţi de faţă cu ea, 
ipocriţii ăştia ale căror anterie negre ascundeau toate 
fărădelegile. Dar preotul acesta de la malul mării i se părea 
cu-adevărat un om de treabă, cu pantofii lui grosolani, cu 
ceafa arsă de soare, cu purtarea şi vorbirea lui de fermier 
sărac. Un lucru o cucerise mai cu seamă: abatele Horteur 
fuma pătimaş pipă, o pipă greoaie de spumă de mare, deşi 
avea mustrări de cuget şi se ducea tocmai în fundul 
grădinii, printre lăptucile lui, când se deda acestei plăceri; 
şi pipa asta, pe care o ascundea, încurcat, când cineva îl 
prindea asupra faptului, o mişca mult pe fetiţă, fără să ştie 
de ce. Luă împărtăşania ca pe ceva foarte serios, alături de 
alte două copile şi de un ştrengar din sat. Seara, pe când 
preotul cina la familia Chanteau, spuse că niciodată până 
atunci nu avusese o enoriaşă cu o ţinută atât de demnă 
lângă masa sfintei cuminecături. 

Anul acela fu mai puţin bun, creşterea preţurilor la lemnul 
de brad, atât de mult aşteptată de Davoine, nu se produse; 


veşti proaste soseau de la Caen: era mai mult ca sigur că, 
silit să vândă în pierdere, se îndrepta fără doar şi poate 
spre catastrofă. Familia trăi din zgârcenie, cele trei mia de 
franci abia ajungând nevoilor strict necesare ale casei, 
făcând economii la toate proviziile. Grija cea mai mare a 
doamnei Chanteau era Lazare, de la care primea scrisori şi 
le ţinea numai pentru ea. Părea să nu ducă o viaţă 
ordonată. Îi cerea întruna bani. În iulie, când luase rentele 
Paulinei, se duse pe nepusă masă la Davoine; două mii de 
franci pe care acesta i le dădu, ajunseră în mâinile 
tânărului; şi izbuti să-i mai smulgă încă o mie, trimiţându-i 
deîndată la Paris. Lazare îi scrisese că nu poate veni acasă 
dacă nu-şi plăteşte datoriile. 

O săptămână întreagă îl aşteptară. În fiecare dimineaţă 
sosea o scrisoare, amânând plecarea pentru ziua 
următoare. Doamna Chanteau şi Pauline porniră în 
întâmpinarea lui până la Verchemont. Se sărutară pe drum, 
merseră prin praf urmaţi de trăsura goală, care ducea 
valiza. Dar de astă dată întoarcerea fu mai puţin veselă 
decât surpriza triumfală din urmă cu un an. Căzuse la 
examenul din iulie, vorbea cu năduf despre profesori, toată 
seara îşi vărsă necazul pe ei, nişte măgari de care se 
săturase, după cum spunea. A doua zi, de faţă cu Pauline, îşi 
azvârli cărţile pe un raft din dulap, zicând că dinspre partea 
lui n-avea decât să mucezească acolo. Sila asta atât de 
timpurie o uluia, îl auzea cum îşi bate joc cu cruzime de 
medicină, prinzându-se că n-ar fi în stare să vindece nici 
măcar un guturai, iar într-o zi, când ea apăra ştiinţa într-un 
elan de tinereţe şi de încredere, Pauline se înroşi toată, într- 
atât băiatul luă în derâdere entuziasmul ei neştiutor. 
Altminteri se resemna totuşi să se facă doctor; ce mi-e 
doctor, ce mi-e altceva; la drept vorbind, nimic nu era 
nostim. Pauline se indigna de ideile astea noi cu care venise. 
De unde le luase? de prin cărţi rele, desigur; dar nu 
îndrăznea să discute, stingherită de neştiinţa ei deplina, 
simțindu-se prost faţă de rânjetul vărului, care se prefăcea 


că nu-i poate mărturisi totul. Şi astfel vacanţa se scurse 
tachinându-se veşnic unul pe altul. De plimbări Lazare 
părea acum că se plictiseşte, găsind că marea-i o neroadă, 
veşnic aceeaşi; între timp, se apucase de făcut versuri, ca 
să-şi omoare timpul, şi scria sonete despre mare într-o 
formă foarte îngrijită şi cu rime bogate. Refuză să se scalde, 
susţinând că băile reci erau potrivnice firii sale; deoarece, 
în ciuda faptului că nega puterea medicinei, îşi exprima 
opinii categorice, condamna sau salva oamenii cu un singur 
cuvânt. Spre mijlocul lui septembrie, cum Louise trebuia să 
sosească, aduse dintr-odată vorba de întoarcerea la Paris, 
pretextând nevoia de-a se pregăti pentru examen: fetiţele îl 
cicăleau de moarte, mai bine era să-şi reia cu o lună mai 
devreme traiul în cartierul latin. Pauline se făcuse mai 
blândă pe măsură ce-o necăjea mai mult. Când o repezea 
sau când îşi făcea o bucurie din a o exaspera, ea îl privea cu 
ochi blânzi şi râzători, privirea aceea cu care alina durerile 
lui Chanteau, când acesta zbiera, înfricoşat de apropierea 
unei crize. După părerea ei, vărul era pesemne bolnav, căci 
privea viaţa la fel ca şi bătrânii. 

În ajunul plecării, Lazare fu atât de bucuros că părăseşte 
Bonneville, încât Pauline izbucni în lacrimi. 

— Nu mă mai iubeşti! 

— Prostuţo! Doar ştii că trebuie să-mi fac o carieră, nu?. 
Eşti o fată în toată firea şi bocegşti! 

Pauline deveni încrezătoare, începu să zâmbească. 

— Să înveţi bine anul ăsta, ca să te poţi întoarce mulţumit. 

— Oh! Nu face să te speteşti muncind. Examenul lor e 
prostie curată! Dacă nu l-am trecut e pentru că nu mi-am 
dat osteneala să vreau... Trebuie să îndur şi cazna asta, de 
vreme ce, lipsit de avere cum sunt, nu-mi pot îngădui să 
stau cu braţele încrucişate, singurul lucru inteligent pe care 
un om îl poate face. 

Din primele zile ale lui octombrie, după plecarea Louisei la 
Caen, Pauline îşi reluă lecţiile cu mătuşa. Materiile celui de- 
al treilea an priveau mai cu seamă istoria Franţei cenzurată 


şi mitologia pentru uzul fetelor tinere, învăţătură aleasă ce 
avea să le îngăduie să înţeleagă tablourile din muzee. Dar 
copila, atât de silitoare cu un an în urmă, părea acum grea 
de cap: adormea uneori în timp ce-şi făcea lecţiile, accese 
bruşte de căldură îi împurpurau faţa. O criză de mânie 
violentă împotriva slujnicei care, spunea Pauline, n-o 
iubeşte, o făcuse să stea la pat două zile. Apoi se petreceau 
în ea schimbări ce-o tulburau, o prefacere înceată a 
întregului său trup, se iveau rotunjimi, parcă lăuntrice şi 
dureroase, umbre negre cu moliciuni de puf în cele mai 
intime şi delicate părţi ale pielii. Când îşi arunca o privire 
fugară, seara, la culcare, încerca un fel de rău, de ruşine, 
ce-o făcea să sufle repede în lumânare. Vocea îi căpăta 
inflexiuni pe care ea le găsea urâte, se simţea stingherită, 
îşi petrecea zilele într-un fel de aşteptare nervoasă, 
sperând nici ea nu ştia ce, neîndrăznind să vorbească 
despre lucrurile astea cu nimeni. 

În cele din urmă, către Crăciun, starea Paulinei o nelinişti 
pe doamna Chanteau. Copila se plângea de dureri mari în 
şale, mergea aplecată ca sub povara unei greutăţi, totul 
însoţit de accese de febră. După ce doctorul Cazenove, care 
ajunsese bunul ei prieten, îi puse unele întrebări, o luă pe 
mătuşă de-o parte şi o sfătui să-şi prevină nepoata. Fluxul 
pubertăţii urca înlăuntrul ei, şi spunea că văzuse, îngrozite, 
copile ce se îmbolnăviseră de spaimă. Mătugşa se feri la 
început, găsind o asemenea precauţie exagerată, 
neplăcându-i confidenţele de felul acestora: avea drept 
sistem de educaţie neştiinţa deplină, evitarea faptelor 
supărătoare, atâta vreme cât nu se impuneau de la sine. 
Dar cum doctorul insista, făgădui să vorbească, n-o făcu în 
seara aceea, apoi amină de pe-o zi pe alta. Copila nu era 
fricoasă; şi apoi atâtea altele înaintea ei nu fuseseră 
prevenite. Va avea destul timp să-i spună că pur şi simplu 
lucrurile stăteau aşa, fără să se expună dinainte unor 
întrebări şi explicaţii indecente. 


Într-o dimineaţă, în clipa când doamna Chanteau ieşea de 
la ea din odaie, auzi plânsete în camera Paulinei şi urcă 
foarte îngrijorată. Stând în mijlocul patului, cu pledurile 
date la o parte, copila îşi chema mătuşa cu un strigăt 
continuu, palidă de spaimă [...]: 

— Oh, mătuşă! Oh, mătuşă! 

Doamna Chanteau înţelese din prima clipă. 

— Nu-i nimic, drăguță. Linişteşte-te. 

Dar Pauline, care se privea întruna, într-o atitudine 
încordată de fiinţă rănită, nici n-o auzea. 

Glasul îi pierea. Strigătul vărului ei îi răsună în urechi, 
strigătul acela resimţit în faţa nemărginirii cerului şi-a cărui 
desperare n-o înţelesese. 

— Totul s-a sfârşit, am să mor. 

Năucită, mătuşa căuta cuvinte decente, o minciună care s- 
o liniştească, fără a o instrui întrucâtva. 

— Hai, linişteşte-te, dacă ai fi în pericol, eu m-aş simţi şi 
mai îngrijorată decât tine... Îţi jur că lucrul ăsta li se 
întâmplă tuturor femeilor [...]. 

— Nu, nu, spui aşa ca să mă linişteşti... Am să mor, am să 
Mor! 

Nu mai era timp de pierdut. Când doctorul Cazenove sosi, 
se temu de un acces de febră cerebrală. Doamna Chanteau 
o culcase pe copilă, făcând-o să se ruşineze de spaima ei. 
Trecură câteva zile, Pauline ieşi din criză, mirată, gândindu- 
se de acum înainte la lucruri noi şi nedesluşite, păstrând în 
străfundul fiinţei o întrebare la care căuta să afle răspuns. 

Săptămână următoare începu din nou să înveţe şi păru să 
facă o adevărată pasiune pentru mitologie. Nu mai scobora 
din odaia mare a lui Lazare, care şi acum îi slujea de sală de 
clasă; trebuia să fie strigată pentru fiecare masă, şi sosea 
cu capul năuc, amorţit de-atâta neclintire. Dar sus, în odaie, 
mitologia stătea pe colţul mesei, Pauline petrecându-şi zile 
întregi citind din cărţile de medicină lăsate în dulap, cu 
ochii măriţi de nevoia de-a se instrui, cu tâmplele strânse în 
mâini, îngheţate de-atâta sârg. Lazare, în zilele lui bune 


când se înflăcărase după medicină, cumpărase volume care 
nu-i erau de nici o utilitate imediată, Tratatul de fiziologie 
de Longuet, Anatomia descriptivă de Cruveilhier; tocmai 
acestea rămăseseră, în vreme ce pe celelalte, de care avea 
nevoie, le luase cu el. Pauline le scotea de cum mătuşa ieşea 
din cameră, apoi le punea la loc, la cel mai uşor zgomot, 
fără grabă, nu ca o curioasă vinovată, ci ca o elevă silitoare 
căreia părinţii i-ar fi contrariat vocaţia. La început nu 
înţelesese, poticnindu-se de cuvintele tehnice pe care 
trebuia să le caute în dicţionar. Intuind apoi necesitatea 
unei metode, se înverşunase să înţeleagă Anatomia 
descriptivă înainte de-a trece la Tratatul de fiziologie. Aşa 
se face că fetiţa aceasta de paisprezece ani află, ca pe o 
lecţie, ceea ce se ascundea fecioarelor până în noaptea 
nunţii. Răsfoia planşele Anatomiei, planşele acelea 
minunate, de-o realitate sângeroasă; stăruia asupra fiecărui 
organ; [...] nu-i era ruşine, era serioasă, mergând de la 
organele ce zămislesc viaţa la cele ce-o reglează, sedusă şi 
salvată de ideile carnale, de dragostea ei pentru sănătate. 
Descoperirea înceată a maşinăriei omeneşti o umplea de 
admiraţie. Citea paginile acelea cu pasiune, nicicând 
poveştile cu zâne şi Robinson, pe vremuri, nu-i dezvoltaseră 
într-atât inteligenţa. Apoi, Tratatul de fiziologie a fost ca un 
comentariu al planşelor, nimic nu-i rămase ascuns. Dădu 
chiar şi peste un Manual de patologie şi clinică medicală, se 
aplecă asupra maladiilor groaznice, asupra tratamentelor 
fiecărui fel de putreziciune. Multe lucruri îi scăpau, avea 
numai intuiţia a ceea ce trebuie să ştii ca să uşurezi pe cei 
suferinzi. Inima i se strângea de milă, se întorcea la vechiul 
ei vis de-a cunoaşte totul pentru a tămădui totul. 

Acum, Pauline ştia de ce valul sângeros al pubertăţii 
ţâşnise ca dintr-un ciorchine copt, zdrobit de teasc. Taina, 
odată pătrunsă, îi dădea o anume gravitate, simțind mareea 
aceea de viaţă urcând înlăuntru-i. Nutrea numai mirare şi-i 
purta pică mătuşii pentru faptul că nu-i spusese nimic, 


ţinând-o într-o neştiinţă desăvârşită. De ce-o lăsase să se 
sperie aşa? Nu era drept, nu era nici un rău în a şti. 

De altfel, nimic nu se mai petrecu vreme de două luni. 
Doamna Chanteau spuse într-o zi: 

— Dacă ţi se mai întâmplă să păţeşti ca în decembrie, ţi- 
aminteşti, nu-i aşa? Să nu te mai speria... E mai bine. 

— Da, ştiu, răspunse liniştit fata. 

Mătuşa o privi plină de spaimă. 

— Ce naiba ştii? 

Şi-atunci Pauline roşi la gândul să mintă, să-şi ascundă în 
continuare lecturile. Nu putea îndura minciuna, preferă să 
mărturisească totul. Când doamna Chanteau deschise 
cărţile pe masă şi zări pozele, rămase înmărmurită. Şi ea, 
care-şi dădea atâta osteneală ca să facă nevinovate 
dragostele lui Jupiter! Lazare ar fi trebuit să încuie 
asemenea grozăvii, zău aşa! Şi-o interogă îndelung pe 
vinovată, cu precauţii şi subînţelesuri de toate felurile. Dar 
Pauline, cu aerul candid, o puse în cele din urmă în 
încurcătură. Şi-apoi ce? aşa e omul zidit, nu-i nici un rău 
într-asta. Pasiunea cu totul şi cu totul cerebrală a Paulinei 
sărea în ochi; nici o senzualitate ascunsă nu se trezise încă 
în ochii mari şi limpezi ai copilei. Pe acelaşi raft dăduse 
peste romane ce-o dezgustaseră de la primele pagini, într- 
atât o plictiseau, îmbâcsite de fraze din care nu înţelegea 
nimic. Mătuşa, din ce în ce mai descumpănită, oarecum 
liniştită totuşi, se mulţumi să închidă dulapul şi să ia cheia. 
Opt zile mai târziu, cheia era din nou la vedere şi Pauline îşi 
îngăduia când şi când, ca o recreaţie, lectura unui capitol 
asupra nevrozelor, gândindu-se la vărul ei, sau asupra 
reumatismului, cu gândul să-şi ajute unchiul. 

De altfel, în ciuda severităţii doamnei Chanteau, nu se 
ruşina faţă de ea. Cele câteva vietăţii de pe lângă casă ar fi 
instruit-o, chiar dacă n-ar fi dat peste cărţi. Mai cu seamă 
Minouche o interesa. Minouche asta era o adevărată 
pramatie, de patru ori pe an îşi făcea de cap într-un chip 
nemaipomenit. Deodată, ea, atât de delicată, veşnic 


spălându-se, nepunând lăbuţele afară decât cu gesturi 
tremurătoare, de teama de-a nu se murdări, dispărea câte 
două-trei zile. O auzeau miorlăind şi bătându-se, vedeau 
lucind în întuneric, ca nişte flăcări, ochii tuturor motanilor 
din Bonneville. Apoi se întorcea într-o stare jalnică, răvăşită 
ca o târâtură şi-atât de jumulită şi murdară, că se lingea pe 
urmă o săptămână întreagă. După aceea îşi lua iar aerul ei 
dezgustat de prinţesă, se alinta izbindu-şi capul de bărbia 
oamenilor, fără a părea că-şi dă seama cum i se rotunjeşte 
burta. Într-o bună dimineaţă, o găseai cu pisoii alături. 
Veronique îi lua pe toţi într-un capăt al pestelcii şi se ducea 
să-i azvârle în apă: Şi Minouche, mamă netrebnică, nici 
măcar nu-i căuta, obişnuită să fie scutită astfel şi crezând că 
maternitatea se sfârşeşte aici. Se spăla iar, torcea, făcea pe 
cocheta, până în seara când, lepădând ruşinea, zgâriind şi 
miorlăind, pornea din nou să-şi umple pântecele. Mathieu 
se dovedea a fi un tată mai bun pentru copiii aceia pe care 
nu-i făcuse, deoarece urma şorţul slujnicei gemând şi avea 
obiceiul pătimaş să lingă toate făpturile mici. 

— Oh, mătuşă, de data asta trebuie să-i lăsăm unul, 
spunea de fiecare dată Pauline, indignată şi încântată de 
obiceiurile de îndrăgostită ale pisicii. 

Dar Veronique se supăra. 

— Nici pomeneală! Ca să mi-l ducă peste tot!. Şi-apoi nici 
nu ţine la ei. Se alege numai cu plăcerea, fără a avea şi răul. 

Pauline resimțea pe măsură ce zilele treceau o dragoste 
tot mai mare de viaţă şi care făcea din ea, cum spunea 
mătuşa „mama lighioanelor”. 'Tot ce vieţuia, tot ce suferea o 
umplea de-o milă activă, plină de îngrijiri şi de mângâieri. 
Uitase Parisul, i se părea că răsărise din pământul acela 
aspru, legănată de răsuflarea curată a vântului de mare. În 
mai puţin de-un an, copila cu forme şovăielnice se prefăcuse 
într-o tânără robustă, cu şolduri bogate, cu piept înfloritor. 
Iar tulburările acestei înfloriri piereau, ca şi întreagă starea 
aceea neprielnică a trupului plin de sevă, pudoarea 
neliniştitoare a pieptului îngreuiat, a pufului întunecat de 


pe pielea mătăsoasă şi brună. Dimpotrivă, acum resimțea 
bucuria acelei înfloriri, senzaţia victorioasă de-a creşte şi 
de-a se pârgui în soare. Sângele ce urca inundând-o cu 
ploaia lui roşie o făcea să se simtă mândră. De dimineaţă 
până seara, umplea casa cu vocalizele ei de un timbru ceva 
mai grav, găsindu-l acum frumos; şi, la culcare, când 
privirea îi aluneca pe rotunjimea înfloritoare a sinilor, până 
la pata de cerneală ce-i umbrea pântecul arămiu, zâmbea, 
îşi respira propria-i mireasmă ca pe aceea a unui buchet 
proaspăt, fericită de mirosul ei nou de femeie. Accepta 
viaţa, o iubea în toate funcţiile sale, fără dezgust nici teamă, 
salutată de cântecul triumfător al sănătăţii. 

În anul acela, Lazare nu le scrise timp de şase luni. Abia 
dacă trimitea nişte bileţele scurte întru liniştirea familiei. 
Apoi, una după alta, îşi copleşi mama cu scrisori. Respins 
din nou la examenul din noiembrie, din ce în mai dezgustat 
de studiile medicale, care manipulau materii prea triste, se 
lăsase pradă unei alte pasiuni, chimia. Din întâmplare, 
făcuse cunoştinţă cu ilustrul Herbelin, ale cărui descoperiri 
revoluţionau pe atunci ştiinţa, şi intrase în laboratorul 
acestuia ca preparator, fără a mărturisi totuşi că abandona 
medicina. Dar curând umplu scrisorile cu expunerea unui 
proiect, la început timid, puţin câte puţin entuziast. Era 
vorba de-o mare exploatare a algelor marine, care avea să 
aducă un câştig de milioane, graţie unor metode şi reactivi 
noi, descoperite de ilustrul Herbelin. Lazare enumera 
şansele de succes: ajutorul marelui chimist, uşurinţa de a-şi 
procura materia primă, instalaţia puţin costisitoare, în 
sfârşit, îşi exprimă răspicat dorinţa de-a nu fi doctor, glumi, 
spunând că preferă să vândă leacuri bolnavilor decât să-i 
ucidă el însuşi. Argumentul unei îmbogăţiri rapide încheia 
fiecare din scrisori, în care, pe deasupra, îi mai momea pe 
cei din familie şi cu promisiunea de-a nu-i mai părăsi, de a-şi 
înjgheba uzina acolo, în apropiere de Bonneville. 

Lunile treceau, Lazare nu veni în vacanţă. Toată iarna 
vorbi în amănunt despre proiectul acesta în pagini multe pe 


care doamna Chanteau le citea cu glas tare, seara, după 
cină. Într-o seară din mai, un mare consiliu de familie avu 
loc, căci Lazare cerea un răspuns categoric. Veronique 
dădea târcoale, strângea faţa de masă, punea carpeta. 

— E leit bunică-su, încurcă-lume şi întreprinzător, spuse 
mama, aruncând o privire spre opera fostului meşter 
dulgher, a cărei prezenţă pe cămin o irita totdeauna. 

— Da, nu-mi seamănă mie, mie mi-e groază de schimbare, 
murmură Chanteau printre gemete, cufundat în fotoliul lui, 
şi aflat la sfârşitul unei crize. Dar nici tu, draga mea, nu eşti 
prea calmă. 

Doamna Chanteau ridică din umeri, ca pentru a răspunde 
că activitatea ei era susţinută şi condusă de logică. Apoi 
spuse rar: 

— În fine, ce vrei? Trebuie să-i scriem să facă aşa cum 
pofteşte... Aş fi voit să fie în magistratură; ca doctor, 
începea să nu prea fie în regulă; şi iată-l acum spiţer... Să 
se întoarcă şi să câştige bani mulţi, tot o să fie ceva. 

La drept vorbind, gândul la bani o îmboldea. Adoraţia 
pentru fiul ei o făcea să nutrească un nou vis: îl vedea ajuns 
foarte bogat, proprietar al unei case la Caen, consilier 
general, poate deputat. Chanteau nu avea nici o părere, se 
mulțumea să sufere, lăsând pe seama soţiei grija aleasă a 
intereselor familiei. Iar Pauline, în ciuda surprizei şi-a 
dezaprobării mute faţă de veşnicele schimbări ale vărului 
ei, era de părere să fie lăsat să se întoarcă, să pună pe 
roate afacerea aceea mare. 

— Măcar o să fim cu toţii împreună, zise ea. 

— Şi-apoi, pentru toate drăgălăşeniile pe care le-o fi 
făcând domnul Lazare la Paris, îşi îngădui Veronique să 
spună, e mai bine să-şi îngrijească puţin stomacul aici, la noi 
acasă. 

Doamna Chanteau dădea din cap. Luă iar scrisoarea 
primită în dimineaţa aceea. 

— Aşteptaţi, aduce vorba de partea financiară a afacerii. 


Şi-atunci citi, comentă. Era nevoie de vreo şaizeci de mii 
de franci pentru instalarea micii uzine. Lazare, la Paris, se 
întâlnise cu unul dintre foştii lui colegi de la Caen, cu 
grăsanul Boutigny, care părăsise umanul în clasa a patra şi 
care acum era plasator de vinuri. Boutigny, foarte 
entuziasmat de proiect, oferea treizeci de mii de franci: ar fi 
fost un asociat excelent, un administrator ale cărui 
deprinderi practice ar fi asigurat succesul material. 
Rămâneau de împrumutat treizeci de mii de franci, căci 
Lazare dorea să aibă în mână jumătate din proprietate. 

— Aşa cum aţi auzit, continuă doamna Chanteau, mă roagă 
să mă adresez în numele său lui Thibaudier. Ideea e bună, 
Thibaudier i-ar împrumuta banii numaidecât... Se întâmplă 
ca Louise să se simtă cam rău, încât sper să mă duc eu s-o 
aduc pentru vreo săptămână, aşa că o să am ocazia să-i 
vorbesc tatălui ei. 

Privirea Paulinei se înceţoşase, un spasm nervos făcea să-i 
tremure buzele. Stând în picioare, de partea cealaltă a 
mesei, Veronique o privea, în timp ce ştergea o ceaşcă de 
ceai. 

— M-am gândit şi la altă soluţie, murmură mătuşa, dar 
cum în industrie întotdeauna sunt riscuri, mi-am spus ca 
nici măcar să nu aduc vorba despre asta. 

Şi, întorcându-se spre fată, adăugă: 

— Da, drăguță, soluţia ca tu însăţi să fii aceea care să-i 
împrumuţi vărului tău cei treizeci de mii... Niciodată nu vei 
fi făcut un plasament mai avantajos, banii tăi ţi-ar aduce 
poate un procent de douăzeci şi cinci la sută, căci Lazare te- 
ar asocia la câştigul lui; şi mi se rupe inima când mă 
gândesc că tot bănetul ăsta o să intre în buzunarul altuia... 
Numai că nu vreau să-ţi primejduieşti banii. Îmi sunt daţi în 
păstrare cu sfinţenie, sunt acolo sus, şi ţi-i voi înmâna 
neatinşi. 

Pauline asculta şi mai palidă încă, pradă unei lupte 
lăuntrice. Exista în ea moştenirea unei înclinații spre 
avariţie, dragostea lui Quenu şi-a Lisei pentru bănetul din 


tejgheaua dughenei lor, cea dintâi educaţie primită pe 
vremuri în mezelărie, respectul pentru bani, teama de-a le 
duce lipsa, un sentiment necunoscut şi ruşinos, o josnicie 
ascunsă ce se trezea în adâncul inimii ei bune. Şi-apoi, 
mătuşa îi arătase atâta sertarul scrinului unde dormea 
moştenirea ei, încât gândul de-a o vedea topindu-se în 
mâinile neîndemânatice ale vărului o irita aproape. Şi tăcea, 
răvăşită şi de imaginea Louisei, aducându-i tânărului un sac 
doldora de bani. 

— Chiar de-ai vrea tu, n-aş vrea eu, reluă doamna 
Chanteau. Nu-i aşa? Dragul meu, e vorba de un caz de 
conştiinţă. 

— Banii ei sunt banii ei, răspunse Chanteau, scoțând un 
strigăt, deoarece încercase să-şi ridice piciorul. Dacă 
lucrurile ar lua o întorsătură proastă, noi am cădea rău... 
Nu, nu, Thibaudier va fi foarte fericit să împrumute. 

Dar Pauline prinse în sfârşit glas, într-o izbucnire pornită 
din inimă. 

— Oh, nu-mi faceţi necazul ăsta, eu trebuie să-l împrumut 
pe Lazare! Nu-i, oare, fratele meu?. Ar fi prea urât din 
partea mea dacă i-aş refuza banii ăştia. De ce m-ai mai 
întrebat, mătuşă? Dă-i banii, dă-i-i pe toţi! 

Efortul pe care-l făcuse îi aduse lacrimi în ochi; şi zâmbea, 
încurcată de-a fi şovăit, muncită încă de un regret, care-o 
făcea să despereze. De altfel, trebui să lupte cu unchiul şi 
cu mătuşa, care se înverşunau să-i arate eventualele părţi 
rele ale afacerii. În împrejurarea aceasta se arătară de-o 
probitate desăvârşită. 

— Hai, vino să mă săruţi, sfârşi prin a spune mătuşa, gata 
s-o podidească lacrimile. Eşti o fetiţă micuță şi de treabă... 
Lazare o să ia banii tăi, de vreme ce te superi. 

— Şi pe mine nu mă sărutaţi? întrebă unchiul. 

Plânseră, se îmbrăţişară cu toţii împrejurul mesei. Apoi, în 
timp ce Veronique servea ceaiul, iar Pauline îl striga pe 
Mathieu, care lătra în curte, doamna Chanteau adăugă, 
ştergându-se la ochi: 


— E o mare mângâiere să ştii că are o inimă de aur. 

— La naiba! mormăi slujnica, chiar dacă celălalt n-ar da 
Nimic, ea şi-ar da şi cămaşa de pe ea. 

Opt zile mai târziu, într-o sâmbătă, Lazare se întoarse la 
Bonneville. Doctorul Cazenove, poftit la cină, trebuia să-l 
aducă în cabrioleta lui. Sosit primul, abatele Horteur, care 
era şi el poftit, juca dame cu Chanteau, lungit în fotoliul său 
de convalescent. Criza ţinuse trei luni, niciodată până 
atunci nu se chinuise atâta: iar acum se simţea ca în rai, în 
ciuda mâncărimii groaznice de pe picioare: pielea se crăpa, 
edemul aproape că dispăruse. Veronique frigea porumbei, 
aşa că de fiecare dată când se deschidea uşa la bucătărie, 
Chanteau trăgea mirosul pe nări, pradă lăcomiei lui 
obişnuite; ceea ce-i atrăgea înţeleptele mustrări ale 
preotului. 

— Nu ţi-e gândul la joc, domnule Chanteau... Crede-mă, ar 
trebui să fii cumpătat în seara asta la masă. Belşugul de 
hrană nu-ţi prieşte la sănătate. 

Louise sosise în ajun. Când Pauline auzi cabrioleta 
doctorului, amândouă se repeziră în curte. Dar Lazare 
părea că nu-şi vede decât verişoara, uluit. 

— Cum, asta e Pauline? 

— Vezi bine, eu sunt. 

— Oh, Doamne, ce-ai putut să mănânci de-ai crescut 
atâta?. Eşti bună de măritat acum. 

Pauline roşise, râzând de plăcere, cu ochii strălucindu-i, 
văzând cum o cercetează astfel. Lăsase o ştrengăriţă, o 
şcolăriţă în uniformă de bumbac, şi-avea acum în faţa 
ochilor o domnişoară mare, cu piept şi cu şoldurile strânse 
cochet într-o rochie primăvăratică, albă cu flori roz. Dar 
curând redeveni gravă, Pauline îl privi la rându-i şi-l găsi 
îmbătrânit: părea adus de spate, nu mai avea râsul tânăr, 
un freamăt uşor şi nervos îi străbătea faţa. 

— Ei, continuă el, va trebui să te iau în serios... Bine te-am 
găsit, asociata mea. 


Pauline roşi şi mai tare, cuvântul ăsta o umplea de fericire. 
După ce-o sărutase pe ea, n-avea decât s-o sărute şi pe 
Louise: nu era geloasă. 

Cina a fost încântătoare. Chanteau, îngrozit de 
amenințările doctorului, mâncă măsurat. Doamna Chanteau 
şi preotul făcură proiecte minunate pentru mărirea 
Bonnevilleului, după ce exploatarea algelor va fi adus 
bogăţia în ţinut. S-au dus la culcare abia la unsprezece. La 
catul de sus, cum Lazare şi Pauline se îndreptau fiecare 
spre odaia lui, tânărul, pe ton glumeţ, întrebă: 

— Cum aşa, dacă am crescut nu ne mai spunem noapte 
bună? 

— Ba da! strigă ea, aruncându-se de gâtul lui şi sărutându- 
| din plin pe gură, cu vechea ei zburdălnicie de fetiţă. 

III. 

Două zile mai târziu, un reflux puternic descoperea 
colţurile de stâncă de la mare adâncime. În avântul patimii 
ce punea stăpânire pe el de fiecare dată când începea să 
întreprindă ceva, Lazare nu voi să aştepte mai mult, porni 
desculţ, numai cu o haină cerată pusă de-a dreptul peste 
costumul de baie; şi Pauline făcea parte din echipa de 
prospectare, tot în costum de baie şi ea, în picioare având 
nişte încălțări grosolane, folositoare atunci când avea să 
umble pentru pescuitul creveţilor. 

Când ajunseră la un kilometru de faleze, în mijlocul 
câmpului de alge şiroind încă de apa care se retrăgea, 
entuziasmul băiatului izbucni, ca şi cum atunci ar fi 
descoperit pentru prima oară cantitatea aceea nesfârşită de 
ierburi marine, pe care de nenumărate ori o străbătuseră 
împreună. 

— Priveşte! Priveşte! strigă el. Uite câtă marfă!. Şi nu se 
face nimic din ea, şi se găseşte până la o adâncime de o sută 
de metri! 

Apoi începu să-i enumere diversele specii de alge cu o 
pedanterie veselă: zosterele, de un vergelând, 
asemănătoare unor plante gingaşe, acoperind la nesfârşit 


porţiuni întinse de peluze; ulvele, cu frunze late şi prelungi, 
asemănătoare lăptucilor, dar de-o transparenţă verzuie; 
fucuşii dantelaţi, fucuşii băşicaţi, într-atât de numeroşi încât 
acopereau cu masa lor verde stâncile, ca o spumă înaltă; şi 
pe măsură ce coborau, urmând retragerea apelor, întâlneau 
specii de dimensiuni mai mari şi cu un aspect mai ciudat, 
laminarele, mai cu seamă Cingătoarea lui Neptun, centura 
aceea ca din piele verzuie, cu marginile încreţite, ce pare 
croită ca pentru trupul unui uriaş. 

— Vezi? Uite câtă bogăţie risipită! continuă Lazare. Ce 
prostie!. Barem în Scoţia, oamenii sunt atât de deştepţi şi 
mănâncă ulvele. Pe când noi facem împletituri vegetale din 
zostere iar în fucuşi învelim peştele. Restul e îngrăşământ, 
de calitate discutabilă, care e lăsat pe mâna ţăranilor de pe 
coastă... Şi unde mai pui că ştiinţa n-a depăşit încă metoda 
barbară de-a arde câteva care, ca să scoată din ele sodă. 

Pauline, cu apa ajungându-i până la genunchi, era fericită 
de răcoarea aceea sărată. Altminteri explicaţiile vărului ei o 
interesau cât se poate de mult. 

— Şi spui, întrebă ea, c-o să te-apuci să distilezi toate 
astea? Cuvântul a „distila” îl amuză mult pe Lazare. 

— Da, să distilez, dacă vrei. Dar e al naibii de complicat, o 
să vezi, drăguţo... N-are a face, ţine minte ce-ţi spun: 
vegetaţia terestră a fost cucerită, nu-i aşa? plantele, 
copacii, ceea ce ne slujeşte la construcţii, ceea ce mâncăm; 
ei bine, cucerirea vegetației marine poate că ne va îmbogăţi 
şi mai mult, în ziua în care omul se va hotări să facă acest 
pas. 

Şi amândoi, cuprinşi de zel, începură să strângă 
eşantioane. Îşi umplură braţele, uitară şi merseră atât de 
departe, încât la întoarcere apa îi udă până la umeri. Şi 
explicaţiile continuau, Lazare repeta cuvintele maestrului 
Herbelin: marea era un rezervor necuprins de compuşi 
chimici, algele vor fi industrializate, condensând în 
țesuturile lor sărurile pe care apele unde trăiesc le conţin 
într-o proporţie slabă. Problema consta, aşadar, în 


extragerea economicoasă din alge a tuturor compuşilor 
utili. Şi Lazare spunea să se ia rezultatul arderii lor, soda 
impură, din comerţ, apoi să se separe din ea şi să se 
vândă” în stare de perfectă puritate, bromurile, iodurile, de 
sodiu şi de potasiu, sulfatul de sodiu, ca şi alte săruri de fier 
şi de magneziu, în aşa fel încât să nu rămână nici un deşeu 
din materia primă. Ceea ce îl entuziasma era speranţa de-a 
nu pierde nici măcar un singur corp util, mulţumită metodei 
frigorifice, găsită de ilustrul Herbelin. Era vorba de 
exploatarea unei bogății imense. 

— Doamne! Frumos mai arătaţi! strigă doamna Chanteau 
când îi văzu venind. 

— Nu te supăra, răspunse vesel Lazare, azvârlind 
maldărul de alge în mijlocul terasei. Uite! îţi aducem 
exemplare de câte un franc. 

A doua zi, un ţăran din Verchemont aduse o căruţă 
întreagă de ierburi marine şi studiile începură în odaia cea 
mare de la catul al doilea. Pauline obţinu gradul de 
preparator. Fură cuprinşi de-o, adevărată furie timp de o 
lună întreagă, odaia se umplu repede de alge uscate, de 
borcane unde înotau ramificații arborescente, de 
instrumente cu lame bizare, un microscop ocupa un colţ al 
mesei, pianul era acoperit tot de retorte şi eprubete, până 
şi dulapul era ticsit de lucrări de specialitate, de colecţiile 
unor publicaţii mereu consultate. De altfel, experienţele 
făcute astfel, în proporţii reduse, cu o grijă minuțioasă, 
dădură rezultate încurajatoare. Metoda frigorifică se baza 
pe descoperirea că anumite corpuri se cristalizează la 
temperaturi joase, care diferă de la corp la corp; nu mai era 
vorba decât de obţinerea şi menţinerea temperaturilor 
dorite: fiecare compus se depunea succesiv, se separa de 
celelalte. Lazare ardea algele într-o groapă, apoi trata prin 
frig leşia obţinută din cenuşa lor, cu ajutorul unui sistem 
refrigerent bazat pe evaporarea rapidă a amoniacului. Dar 
operaţia aceasta trebuia executată pe scară largă, dintr-o 
experienţă de laborator trebuia prefăcută într-o industrie, 


instalând şi punând în funcţiune în mod economic 
aparatura. 

Ziua în care izbuti să separe din apa-mumă cinci compuşi 
cu totul diferiţi, camera răsună de strigăte triumfătoare. 
Realizaseră mai cu seamă o cantitate surprinzătoare de 
bromură de potasiu. Doctoria aceea la modă avea să se 
vândă ca pâinea caldă. Pauline, care dansa în jurul mesei, 
apucată de vechile ei purtări copilăreşti, cobori scara în 
goană, ajunse în mijlocul sufrageriei unde unchiul citea 
ziarul, în timp ce mătuşa cosea monograme pe şerveţele. 

— Gata, strigă ea, puteţi fi bolnavi cât vreţi, vă putem da 
bromură! 

Doamna Chanteau, care de la o vreme suferea de crize 
nervoase, fusese supusă de către doctorul Cazenove unui 
regim cu bromură. Zâmbi şi spuse: 

— O să aveţi destulă ca să vindecaţi pe toată lumea, de 
vreme ce toată lumea e sărită în ziua de azi? 

Fata, cu mâinile ei puternice şi cu faţa veselă şi strălucind 
de sănătate, îşi desfăcu braţele ca pentru a-şi arunca leacul 
în cele patru vânturi: 

— Da, da, o să saturăm întreg pământul... S-a terminat cu 
nevrozele lor nemaipomenite! 

După ce vizită coasta şi discută chestiunea 
amplasamentului, Lazare hotări să instaleze uzina în golful 
Comorii. Acesta întrunea toate condiţiile: plajă nesfârşită, 
pietruită parcă de dale plate, ceea ce uşura recoltarea 
algelor; drumuri mai directe de transport, prin 
Verchemont; terenuri ieftine, materiale la îndemână, 
depărtare destulă faţă de Bonneville, fără a fi excesivă. Şi 
Pauline glumea în legătură cu numele dat odinioară 
golfului, din pricina nisipului fin ca aurul: nici nu le-ar fi 
venit să creadă ce bine o nimeriseră: o adevărată 
„comoară”, numai că de astă dată se afla în apele mării. 
Începuturile au fost minunate, cumpărarea convenabilă a 
douăzeci de mii de metri de landă pustie, autorizaţia 
prefecturii obţinută după numai două luni de aşteptare. În 


sfârşit, muncitorii începuseră să înalțe clădirile. Sosi şi 
Boutigny, un omuleţ roşu, de vreo treizeci de ani, cuo 
înfăţişare foarte comună, care le displăcu mult unchiului şi 
mătuşii. Refuzase să locuiască la Bonneville, deoarece 
descoperise la Verchemont, spunea el, o casă foarte 
comodă; şi răceala familiei faţă de el spori când aflară că 
adusese şi o femeie cu el, vreo fată pierdută, adunată, 
desigur, de prin vreun loc rău famat din Paris. Lazare ridica 
din umeri, jignit de ideile astea provinciale; căci femeia era 
foarte drăguță, o blondă plină de devotament pe cât îşi 
dădea seama, de vreme ce consimţise să se îngroape în 
colţul acela uitat de lume; de altfel, nu insistă, din cauza 
Paulinei. Ceea ce aşteptau din partea lui Boutigny, la urma 
urmei, era o supraveghere activă, o organizare inteligentă 
a muncii. lar din punctul ăsta de vedere omul se arăta a fio 
adevărată minune, veşnic prezent, înflăcărat de geniul 
organizării. Sub supravegherea lui, zidurile se înălţau 
văzând cu ochii. 

Aşa încât, vreme de patru luni, atât cât ţinură lucrările de 
construcţie şi de instalare a aparaturii, uzina Comorii, cum 
îi spuseră în cele din urmă, deveni o ţintă zilnică de 
plimbare. Doamna Chanteau nu-i însoțea totdeauna pe 
copii, în vreme ce Lazare şi Pauline îşi reluaseră escapadele 
de odinioară. Numai Mathieu îi urma, obosind repede, 
târându-şi labele greoaie şi culcându-se de cum ajungea, cu 
limba scoasă, cu răsuflarea scurtă şi gâfâită ca burduful 
unei forje. Şi numai el se mai scălda acum, aruncându-se în 
mare când azvârleai un băț, şi având inteligenţa să-l apuce 
după trecerea valului, ca să nu înghită apă sărată. La 
fiecare vizită, Lazare îi zorea pe antreprenori; iar Pauline 
îndrăznea să dea glas unor observaţii practice, de-o mare 
îndreptăţire uneori. Lazare comandase aparatele la Caen, 
după planuri desenate de el, iar muncitorii veniseră să le 
instaleze. Boutigny începu să dea semne de îngrijorare, 
văzând devizele urcând întruna. De ce Lazare nu se 
mulţumise pentru început cu sălile strict necesare, cu 


maşinile absolut indispensabile? De ce construcţiile acelea 
întortocheate, aparatele acelea uriaşe, în vederea unei 
exploatări pe care ar fi fost înţelept s-o mărească puţin câte 
puţin, când îşi va fi dat seama cu exactitate de condiţiile 
fabricării şi ale vânzării? Lazare se mânia. El vedea 
lucrurile foarte în mare, ar fi construit bucuros pentru 
hangare o faţadă monumentală, dominând marea, dând 
frâu liber dinaintea orizontului necuprins ideii lui măreţe. 
Apoi, vizita se termina printr-o speranţă plină de 
înfrigurare: de ce să se zgârcească, de vreme ce bogăţia se 
afla în mâna lor? Iar întoarcerea era cum nu se poate mai 
veselă, băgau de seamă că Mathieu rămâne mereu în urmă. 
Pauline şi Lazare se ascundeau dintr-odată în spatele unei 
stânci, amuzându-se amândoi ca nişte copii, iar câinele, 
speriat că se află singur, crezându-se pierdut, umbla de 
colo-colo, speriat şi caraghios. 

În fiecare seară, acasă, erau întâmpinați cu aceeaşi 
întrebare: 

— Ei, cum merge? Sunteţi mulţumiţi? 

lar răspunsul era şi el totdeauna acelaşi. 

— Da, da... Dar nu mai isprăvesc odată. 

Lunile acestea s-au scurs într-o intimitate deplină. Lazare 
nutrea faţă de Pauline o afecţiune vie, în care se simţea 
recunoştinţa pentru banii pe care consimţise să-i 
investească în întreprinderea lui. Puțin câte puţin, din nou 
femeia din ea dispărea, Lazare simțindu-se lângă Pauline ca 
în tovărăşia unui băiat, a unui frate mai mic, ale cărui 
calităţi îl impresionau tot mai mult pe zi ce trecea. Era atât 
de chibzuită, atât de curajoasă, de-o bunătate atât de 
veselă, încât îi inspira un fel de stimă nemărturisită, un 
respect tăcut, împotriva căruia se apăra iarăşi, glumind. 
Liniştit, ea îi mărturisise ce citise, ca şi spaima mătuşii la 
vederea planşelor anatomice; şi, o clipă, băiatul rămase 
surprins şi stingherit, dinaintea acestei fete atotştiutoare, 
cu ochi mari şi nevinovaţi. După aceea legătura dintre ei se 
strânse şi mai mult, Lazare îşi luă obiceiul să vorbească fără 


oprelişti despre orice, în studiile pe care le făceau împreună 
când Pauline îl ajuta: şi toate astea într-o deplină simplitate 
ştiinţifică, folosind cuvântul propriu, ca şi cum n-ar fi existat 
altul. Ea însăşi, fără a părea că e mânată de altceva decât 
de plăcerea de-a învăţa şi de a-i fi utilă, aborda toate 
subiectele. Dar îl amuza deseori pe Lazare, într-atât de 
multe goluri avea instrucţia ei, într-atât de amestecate şi 
neobişnuite îi erau cunoştinţele, care se băteau cap în cap: 
ideile pedagogice ale mătuşii, adică punctul de vedere al 
moralei pudibonde ce domneşte într-un internat; apoi 
faptele precise citite de ea în operele de medicină, 
adevărurile fiziologice ale bărbatului şi-ale femeii ce 
dezleagă tainele vieţii. Când Pauline spunea o naivitate, 
Lazare râdea aşa de tare, încât ea se supăra: în loc să râdă, 
n-ar fi făcut mai bine să-i arate greşeala? şi, cel mai adesea, 
cearta se termina printr-o lecţie, Lazare desăvârşindu-i 
educaţia, ca un tânăr chimist ale cărui păreri erau mai 
presus de convenienţe. Căci fata ştia prea multe, ceea ce-i 
dădea dreptul să ştie totul. De altfel, o schimbare înceată se 
petrecea în ea, Pauline continua mereu să citească, făcea 
puţin câte puţin legătura dintre ceea ce auzea şi ceea ce 
vedea, rămânând respectuoasă totuşi faţă de doamna 
Chanteau, ale cărei minciuni decente continua să le asculte 
cu o înfăţişare serioasă. Numai faţă de vărul ei, acolo, în 
odaia cea mare, Pauline devenea un băiat. 

Totuşi, o tulburare nedesluşită punea stăpânire pe ea. 
Când Lazare o îmbrâncea uneori frăţeşte, ea rămânea 
pentru câte va clipe cu răsuflarea tăiată, cu inima 
zbătându-i-se să-i spargă pieptul. Femeia, de care uitau 
amândoi, se trezea în carnea ei, odată cu însăşi zvâcnirea 
sângelui. Într-o zi, cum Lazare se răsuci, o izbi cu cotul. 
Pauline ţipă, ducându-şi mâinile la piept. Cum aşa? o durea? 
dar abia dacă o atinsese! Şi cu o mişcare firească, voi să-i 
îndepărteze baticul ca să vadă. Fata se dădu îndărăt, 
rămânând amândoi faţă în faţă, încurcaţi, zâmbindu-şi cu 
un aer silit. În altă zi, în cursul unei experienţe, nu voi să-şi 


vâre mâinile în apă rece. Lazare se miră, se supără: pentru 
ce? Ce capriciu! Dacă n-avea de gând să-l ajute, ar fi făcut 
mai bine să coboare. Apoi, văzând-o că roşeşte, înţelese, o 
privi năuc. Prin urmare copila aceea, fratele lui mai mic era 
o femeie, nu mai încăpea nici o îndoială! N-o puteai atinge 
fără să nu scoată un scâncet, nici nu trebuia să contezi pe 
ea în toate zilele din lună. De fiecare dată avea câte-o nouă 
surpriză, ca o descoperire neprevăzută care îi încurca şi-i 
emoţiona şi pe unul şi pe celălalt, în camaraderia lor 
băieţească. Lazare nu părea decât necăjit de pe urma 
acestor întâmplări, nu mai era cu putinţă să lucreze 
împreună, de vreme ce ea nu era un bărbat şi o nimica 
toată o deranja. La rându-i, Pauline resimțea un soi de 
tulburare, de nelinişte în care se făcea tot mai mult simțită 
o anume încântare nespusă. 

Din clipa aceea în tânăra fată se înfiripară senzaţii despre 
care nu pomeni nimănui nimic. Nu minţea, ci pur şi simplu 
tăcea, dintr-un fel de mândrie îngrijorată, dar şi din ruşine. 
De mai multe ori se crezu bolnavă, pe punctul de-a se 
îmbolnăvi grav, căci seara, la culcare, avea frisoane, o 
chinuiau insomniile, târâtă toată în tumultul surd al 
necunoscutului ce-o năpădea. Apoi, când se făcea ziuă, nu 
era decât sleită de puteri, nevăitându-se nici măcar faţă de 
mătuşa sa. Simţea cum o cuprind dintr-odată căldurile, o 
surescitare nervoasă şi gânduri neaşteptate care pe urmă o 
revoltau, dar mai cu seamă vise de pe urma cărora se 
supăra pe ea însăşi. Lecturile, anatomia şi fiziologia pe care 
le studiase pasionat şi amănunţit, o lăsaseră într-atât de 
pură fiziceşte, încât era uimită ca un copil de fiecare dată 
când anumite fenomene se iveau. Apoi cugetând, se liniştea, 
nu era o fiinţă aparte, trebuia să se aştepte să vadă 
desfăşurându-se în ea mecanismul vieţii făcut pentru 
ceilalţi. După cină, într-o seară, vorbi despre năstruşnicia 
viselor: nu e revoltător să te afli culcat pe spate, fără 
apărare, pradă închipuirilor celor mai bizare? iar ceea ce-o 
exaspera părea a fi moartea voinţei în timpul somnului, 


abandonul complet al persoanei proprii. Vărul, cu teoriile 
lui pesimiste, era şi el pornit împotriva viselor, deoarece 
tulburau fericirea desăvârşită a neantului; în timp ce 
unchiul făcea distincţie, îi erau pe plac visele agreabile, ura 
coşmarurile provocate de febră. Dar Pauline se înverşuna 
într-atât, încât doamna Chanteau, surprinsă, o întrebă 
despre cele ce visa noaptea. Atunci fata se încurcă: nimic, 
absurdităţi, lucruri prea nedesluşite pentru a le putea ţine 
minte. Şi nici atunci nu minţea, deoarece visele acelea se 
petreceau într-o stare de somn şi trezie, resimțea atingeri 
părelnice, sexul său feminin i se trezea la viaţă, fără ca 
vreodată vreo imagine limpede să-şi precizeze senzaţia. Nu 
vedea pe nimeni, putea crede că e mângâierea vântului 
mării care, vara, pătrundea pe fereastra deschisă. 

În timpul acesta marea afecţiune a Paulinei pentru Lazare 
părea să devină mai arzătoare pe fiece zi; nu era vorba 
numai de trezirea instinctivă a femeii după cei şapte ani de 
camaraderie frăţească: Pauline simţea şi nevoia să se 
devoteze, o anume iluzie despre el îl făcea să şi-l închipuie 
ca pe cel mai inteligent şi mai puternic bărbat. Încetul cu 
încetul fraternitatea aceea se prefăcea în dragoste, cu 
gângurelile minunate ce răsunau din plin, atingeri furişe şi 
stăruitoare, întreaga pornire încântătoare spre tărâmul 
tandreţei, aflată sub biciuirea instinctului genezic. El, 
apărat de revărsările de vitalitate din cartierul latin, 
nemaiavând nici o curiozitate, continua să vadă în ea o soră, 
pe care dorinţa ei nu-l atingea. Ea, dimpotrivă, virgină încă, 
în singurătatea aceea unde nu-l afla decât pe el, începu să-l 
adore puţin câte puţin, dându-i-se pe de-a-ntregul. Când se 
aflau împreună, de dimineaţă până seara, părea a se hrăni 
cu prezenţa lui, ochii ei căutându-i pe-ai lui, grăbindu-se să- 
l slujească. 

Cam pe-atunci, doamna Chanteau se miră de cuvioşenia 
Paulinei. O văzu de două ori mărturisindu-se. Apoi, pe 
neaşteptate, fata păru supărată pe abatele Horteur; refuză 
chiar să se ducă la slujbă trei duminici la rând, şi nu 


consimţi să calce iar în biserică decât numai ca să nu-şi 
supere mătuşa. De altminteri, nu dădu nici o explicaţie, 
trebuie să fi fost jignită de întrebările şi mustrările abatelui, 
care nu se pricepea să sufle peste rană. Şi tot atunci, cu 
nasul ei de mamă pătimaşă, ghici doamna Chanteau 
dragostea crescândă a Paulinei. Dar tăcu, nevorbindu-i nici 
măcar soţului. Potriveala aceasta a sorții o uimea, deoarece 
până atunci o dragoste, posibilă sau poate o căsătorie nu 
intrase în planurile sale. Ca şi Lazare, continuase să se 
poarte cu pupila ei ca şi cu o copilă, şi doamna Chanteau 
voia să chibzuiască, îşi făgădui să-i supravegheze, dar nu 
făcu nimic, plăcându-i prea puţin să se îngrijească de ceea 
ce nu era pe placul fiului ei. 

Veniră zilele călduroase de august, băiatul hotări într-o 
seară că a doua zi aveau să se scalde în drum spre uzină. 
Muncită de gândurile ei asupra bunei-cuviinţe, mama îi 
întovărăşi, în ciuda soarelui arzător de la ora trei. Se aşeză 
lângă Mathieu pe prundişul arzător, se adăposti sub 
umbrelă, sub oare câinele încerca să-şi lungească şi el 
capul. 

— Ei, Doamne! Dar unde se duce? întreabă Lazare, 
văzând-o pe Pauline cum dispare aproape după o stâncă. 

— Se duce să se dezbrace, ce naiba! spuse doamna 
Chanteau. Întoarce-te cu spatele, ei e ruşine, nu se cade. 

Lazare rămase foarte uimit, mai privi o dată spre stâncă, 
unde flutura o bucată albă de cămaşă, apoi se uită spre 
mama lui, hotărându-se să se întoarcă cu spatele. Şi se 
dezbrăcă repede el însuşi, fără să pună nimic pe el. 

— Eşti gata? strigă, în sfârşit. Dar ştiu că te mai moşeşti. 
Ţi-oi fi punând podoabe? 

Uşoară, Pauline venea în fugă, râzând cu prea multă 
veselie, în care se simţea oarecare stinghereală. De când 
vărul se întorsese acasă, nu se mai scăldaseră împreună. 
Avea un costum de înotătoare în toată regula, dintr-o 
singură piesă, strâns în mijloc cu un cordon şi descoperind 
şoldurile. Cu talia suplă, cu sânii ridicaţi, semăna, subţiată 


astfel, cu o marmură florentină. Coapsele, braţele-i goale, 
picioarele-i micuţe şi goale, în nişte sandale, păstrau o 
albeaţă de copil. 

— Ce zici? o întrebă Lazare, ne ducem până la Picochets? 

— Chiar aşa, până la Picochets, răspunse ea. 

Doamna Chanteau striga: 

— Nu vă duceţi departe... Mereu mă speriaţi! 

Dar ei pătrunseră în apă. Picochets, un grup de stânci 
dintre care unele rămâneau descoperite chiar în toiul 
fluxului, se aflau la vreun kilometru. Şi înotau amândoi unul 
lângă altul, fără grabă, ca doi prieteni porniţi în plimbare, 
pe un drum frumos şi neted de-a binelea. La început, 
Mathieu îi urmase. Apoi, văzându-i ducându-se întruna, se 
întoarse şi se scuturase, stropind-o pe doamna Chanteau. 
Isprăvile inutile nu erau pe plac trândăviei lui. 

— Tu, tu eşti cuminte, îi spunea bătrâna doamnă. Cum e cu 
putinţă să-ţi rişti viaţa în felul ăsta! 

Abia dacă mai zărea creştetele copiilor, asemănătoare 
unor tufe de varec, săltând odată cu valurile. Marea era 
destul de furioasă, înotau legănaţi de ondulări molatece, 
vorbeau liniştit, preocupaţi de algele care treceau pe sub ei, 
şi pe care le vedeau prin apa cristalină. Pauline, obosita, 
făcu pluta, cu faţa spre înaltul cerului, pierdută în adâncul 
acela albastru. Apa care-o legăna rămăsese marea ei 
prietenă. Îi plăcea boarea ei aspră, valurile reci şi caste, i se 
dăruia, fericită să-i simtă pe trup alunecarea nesfârşită, 
înfruptându-se din bucuria acelei mişcări violente, ce-i 
măsura bătăile inimii. 

Deodată scoase o exclamaţie uşoară. Lazare, neliniştit, o 
întrebă ce are. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cred că mi-a plesnit sutienul... Am dat prea cu putere 
din braţul stâng. 

Şi glumiră amândoi. Pauline începuse iar să înoate 
încetişor, râzând încurcată, văzând ce s-a întâmplat: 
cusătura de la umăr se rupsese, umărul şi sânul erau 


descoperite în întregime. Băiatul, foarte vesel, îi spunea să 
se caute prin buzunare, să vadă dacă n-are ace. Ajunseră la 
Picochets, Lazare se caţără pe o stâncă, aşa cum făcea de 
obicei, ca să-şi tragă sufletul, înainte de-a porni îndărăt 
spre țărm. Pauline înota întruna primprejur. 

— Nu urci? 

— Nu, mă simt bine. 

Crezu că e vorba de-un capriciu şi se supără. N-avea 
minte? La întoarcere, puteau să n-o mai ţină puterile, dacă 
nu se odihnea puţin. Dar fata se încăpăţâna, nici nu-i mai 
răspundea, strecurându-se cu un clipocit uşor prin apa 
până la bărbie, cufundându-şi albeaţa goală a umărului, 
nedesluşit şi lăptos ca sideful unei scoici. Stâncă avea o 
scobitură spre larg, ca un fel de grotă, unde pe vremuri se 
jucau de-a Robinson, în faţa orizontului pustiu. De cealaltă 
parte, spre plajă, doamna Chanteau părea asemeni petei 
negre a unei insecte. 

— Afurisită mai eşti! Fie! strigă Lazare în cele din urmă, 
azvârlindu-se în apă. Dacă tragi o înghiţitură, am să te las 
să bei, pe cuvântul meu! 

Încet, porniră îndărăt. Se tachinau, apoi nu-şi mai vorbiră. 
Cum o auzea suflând greu, Lazare îi spuse să facă măcar 
pluta. Pauline păru că nu-l aude. Ruptura se făcea mai 
mare: la cea mai mică mişcare ce-ar fi. Schiţat-o ca să se- 
ntoarcă, pieptul ar fi început să-i plutească pe faţa apei, ca 
un buchet de alge. Atunci Lazare înţelese, desigur; şi, 
văzând cât e de obosită, simțind că niciodată n-avea să 
ajungă la plajă, se apropie, hotărât s-o susţină. Pauline voia 
să se zbată, să înainteze singură; apoi trebui să i se lase în 
voie. Ajunseră la mal, strânşi unul lângă altul. 

Speriată, doamna Chanteau alergă, în vreme ce Mathieu 
urla, vârât în apă până la pântece. 

— Doamne, ce imprudenţă!. V-am spus eu că vă duceţi 
prea departe! 

Pauline îşi pierduse cunoştinţa. Lazare o purtă pe braţe ca 
pe-un copil şi o aşeză pe nisip; fata rămânea lipită de 


pieptul lui, pe jumătate goală acum, şiroind amândoi de apă 
amară. Curând, suspină, deschise ochii. Când îl recunoscu 
pe tânăr, izbucni în hohote de plâns, îl sufoca strângându-l 
cu nervozitate, sărutându-l pe faţă cu toată gura, la 
întâmplare. Era ca şi inconştient, elanul eliberat al 
dragostei ieşind la iveală cu prilejul acestei primejdii de 
moarte. 

— Ah, cât de bun eşti, Lazare! Ah, cât de mult te iubesc! 

Tânărul rămase foarte mişcat de sărutările acelea 
pătimaşe. Când doamna Chanteau o îmbrăcă pe Pauline, el 
se îndepărtă fără să-i mai spună. Întoarcerea la Bonneville 
fu înceată, şi anevoioasă, şi unul şi celălalt părând zdrobiţi 
de oboseală. Între ei, mergea doamna Chanteau, gândindu- 
se că sosise momentul să ia o hotărâre. 

Alte griji frământară familia. Uzina Comorii fusese înălţată, 
de opt zile aparatele fuseseră puse în funcţiune, iar 
rezultatele lor erau jalnice. Lazare recunoscu faptul că 
asamblase prost unele piese. Se duse la Paris ca să-l 
consulte pe maestrul Herbelin, de unde se întoarse 
desperat: totul trebuia refăcut, marele chimist îşi 
perfecţionase metoda, ceea ce aducea modificări esenţiale 
aparatelor. Dar cei şaizeci. De mii de franci fuseseră 
cheltuiţi, Boutigny nu voia să investească nici un ban mai 
mult, de dimineaţa până seara nu vorbea decât că banii 
fuseseră aruncaţi în vânt, cu încăpăţânarea insuportabilă a 
omului cu simţ practic căruia împrejurările îi dau dreptate. 
Lui Lazare îi venea să-l bată. Poate că ar fi lăsat totul baltă, 
dacă n-ar fi simţit o strângere de inimă la gândul că 
azvârlise pe apa sâmbetei cei treizeci de mii de franci ai 
Paulinei. Onestitatea şi mândria din el se revoltau: era cu 
neputinţă, trebuia să facă rost de bani, nu putea părăsi 
astfel o afacere care mai târziu ar fi adus un venit de 
milioane. 

— Linişteşte-te, îi spunea doamna Chanteau văzându-l 
bolnav de incertitudine. N-am ajuns încă să n-avem de unde 
lua câteva bancnote de-o mie. 


Doamna Chanteau avea un plan al ei. După ce la început o 
surprinse, ideea unei căsătorii între Lazare şi Pauline i se 
părea convenabilă. La urma urmei, între ei nu era decât o 
diferenţă de nouă ani, lucru foarte obişnuit. Oare asta n-ar 
fi aranjat lucrurile? Pe viitor, Lazare ar fi muncit pentru 
nevasta lui, n-ar mai simţi mustrări de conştiinţă din pricina 
datoriei, ar fi împrumutat chiar de la Pauline suma de care 
avea nevoie. În adâncul inimii ei, doamna Chanteau simţea 
nedesluşit prezenţa unui scrupul, teama unei catastrofe 
finale, ruina pupilei lor. Numai că îndepărta deznodământul 
acesta imposibil: oare Lazare nu era un băiat genial? O va 
îmbogăţi pe Pauline, aşa că fata era aceea care făcea o 
afacere avantajoasă. E drept că fiul ei era sărac, dar preţuia 
cât o adevărată avere, numai să i-l dea ea. 

Căsătoria fu hotărâtă foarte simplu. Într-o bună dimineaţă, 
mama o întrebă pe fată la ea în odaie iar acesta îşi descarcă 
inima numaidecât, plină de o linişte încrezătoare. Apoi 
mătuşa îşi ceru scuze sub pretext că nu se simte prea bine; 
după-amiază, îşi întovărăşi singură băiatul la uzină. Când, la 
întoarcere, îi explică pe îndelete planul ei, dragostea 
micuţei verişoare, avantajele unei asemenea căsătorii, 
foloasele pe care şi unul şi celălalt le-ar trage, Lazare păru 
uluit la început. Niciodată nu se gândise la una ca asta, ce 
vârstă avea fata? Apoi, rămase foarte mişcat; desigur, şi el o 
iubea din inimă, va face cum va dori mama. 

Când se întoarseră, Pauline îşi căuta de lucru punând 
masa; în acest timp, unchiul, cu ziarul căzut pe genunchi, se 
uita la Minouche, care-şi lingea delicat pântecele. 

— Prin urmare, vrei să te măriţi cu mine? întrebă Lazare 
ascunzându-şi emoția sub o veselie zgomotoasă. 

Pauline rămase cu o farfurie în mână, fără glas, roşindu-se 
toată. 

— Cine se mărită? întrebă unchiul, trezindu-se parcă 
atunci, într-o tresărire. 

Doamna Chanteau îl pusese în gardă de dimineaţă; dar 
hărnicia cu care pisica îşi plimba limba pe păr îl absorbise 


cu totul. Îşi aminti însă numaidecât. 

— Ah! da, strigă el. 

Şi-i învălui pe tineri într-o privire şireată, cu gura 
schimonosită de un rictus, din pricina unui junghi în piciorul 
drept. Pauline, încetişor, pusese farfuria pe masă. În cele 
din urmă îi răspunse lui Lazare: 

— Dacă vrei şi tu, eu, despre partea mea, vreau. 

— Atunci suntem înţeleşi, sărutaţi-vă, trase concluzia 
doamna Chanteau, în timp ce-şi punea în cuier pălăria de 
paie. 

Fata înainta prima, cu braţele întinse. Lazare, continuând 
să râdă, le luă într-ale lui şi glumi: 

— Prin urmare, nu te mai joci cu păpuşile? De asta erai aşa 
de ascunsă, că nu te mai putea zări omul nici când te spălai 
pe vârful degetelor!. Şi tocmai pe nefericitul ăsta de Lazare 
l-ai ales drept victimă? 

— Oh, mătuşă, spune-i să tacă, altminteri fug! murmură 
fata, ruşinată, încercând să-i scape din braţe. 

Puțin câte puţin Lazare o trăgea spre el, se mai juca tot ca 
pe vremea camaraderiei lor de şcolari; şi, dintr-odată, 
Pauline îl sărută zgomotos pe obraz, iar el îi răspunse la 
întâmplare, nimerind urechea. Apoi, un gând nemărturisit 
păru să-l întunece, şi adăugă cu tristeţe în glas: 

— Oh, ce mai târg faci, biata mea copilă! Dac-ai şti cât de 
bătrân sunt, de fapt!. Dar, în sfârşit, de vreme ce mă vrei! 

Cina a fost zgomotoasă. Vorbeau cu toţii deodată, făceau 
tot felul de planuri, ca şi cum s-ar fi aflat împreună pentru 
prima: dată. Veronigque, care îşi făcuse apariţia tocmai când 
se sărutau, trântea cu zgomot uşa de la bucătărie, ţinându- 
şi buzele strânse. Mama le explică de ce căsătoria nu putea 
avea loc mai devreme de doi ani: dorea să aştepte vârsta 
legală de emancipare a fetei, căci nu voia să i se aducă 
învinuirea că, prin fiul ei, exercitase o presiune asupra unui 
copil. Răgazul acela de doi ani o îngrozi pe Pauline; dar 
cinstea mătuşii o impresiona mult, se ridică şi se duse s-o 
îmbrăţişeze. Se fixă o dată, tinerilor nu le, rămânea decât 


să aştepte, şi în acest timp urmau să agonisească cei dintâi 
bănuţi din viitoarele milioane. Chestiunea banilor fu astfel 
tratată cu entuziasm. 

— Ia din sertar, mătuşă, spunea Pauline întruna. Cât o 
vrea, ce naiba! Acum banii sunt şi-ai lui cât şi-ai mei. 

Doamna Chanteau protesta: 

— Nu, nu, n-o să fie cheltuit fără rost nici un bănuţ... Ştii 
că poţi să ai toată încrederea, mai degrabă mi-ar reteza 
cineva mâna decât să... Vă trebuie zece mii de franci pentru 
lucrări: vă dau zece mii de franci şi răsucesc cheia de două 
ori. E lucru sfânt. 

— Cu zece mii de franci, spuse Lazare, sunt sigur de 
succes... Cheltuielile cele mari sunt făcute, ar fi o adevărată 
crimă să ne descurajăm. O să vedeţi, o să vedeţi... Şi pe 
tine, drăguţo, vreau să te îmbrac într-o rochie aurită, ca de 
regină, în ziua nunţii noastre. 

Bucuria spori şi mai mult odată cu sosirea neaşteptată a 
doctorului Cazenove. Venise să-l panseze pe un pescar care- 
şi zdrobise degetele sub o barcă; şi-l opriră, silindu-l să bea 
o ceaşcă de ceai. Vestea cea mare nu păru să-l surprindă. 
Numai atunci când îi auzi pe cei din familia Chanteau 
entuziasmându-se în privinţa exploatării algelor, se uită la 
Pauline cu îngrijorare, murmură ceva. 

— Desigur, ideea era ingenioasă, se putea face o 
încercare. Dar rentele sunt ceva şi mai solid. În locul 
dumitale aş vrea să mă ştiu numaidecât fericit, acolo într-un 
colţişor... 

Dar se întrerupse, văzând cum ochii fetei se umbresc. 
Afecţiunea mare ce-o nutrea faţă de ea îl făcu să continue, 
împotriva convingerilor sale: 

— Da, banii sunt buni, nimic de zis, câştigaţi cât mai 
mulţi... Şi, ştiţi, am să dansez la nunta voastră. Da, am să 
dansez Zambaco, dansul din Caraibe, pe care mă prind că 
nu-l ştiţi... Uite aşa! Dai dintr-amândouă mâinile ca o 
morişcă, te plesneşti cu amândouă mâinile peste coapse şi 


te învârţi în jurul prizonierului fiert, în timp ce femeile îl 
taie în bucăţi. 

Lunile prinseră iar să se scurgă. Pauline îşi găsise acum 
liniştea zâmbitoare, numai nesiguranța apăsa asupra firii ei 
integre. Mărturisirea dragostei, fixarea datei pentru 
căsătorie păreau să-i fi potolit până şi chinurile cărnii; şi 
accepta fără înfrigurare preaplinul vieţii, înflorirea aceea 
înceată a trupului ei, valul acela roşu al sângelui, care 
odinioară îi chinuise zilele şi-i năpădise nopţile cu vise. Nu 
asta era legea sortită tuturor? Trebuia să creşti ca să poţi 
iubi. Altminteri, între ea şi Lazare nu se schimbase nimic, 
continuau să lucreze amândoi cot la cot: el, veşnic ocupat, 
potolit în accesele lui de dorinţă de câte-o aventură la vreun 
hotel închiriat eu ora, ea, atât de simplă, atât de neabătută 
în liniştea ei de fată ştiutoare şi nevinovată, simțindu-se 
parcă apărată de-o îndoită armură. Uneori, totuşi, în 
mijlocul odăii aceleia ticsite, se luau de mână, râzând 
drăgăstos. Răsfoiau împreună un tratat de psihologie, 
apropiindu-şi capetele; sau, examinând un flacon purpuriu 
de brom, un eşantion violet de iod, se sprijineau pentru o 
clipă unul de celălalt; sau Pauline se apleca spre el, pe 
deasupra instrumentelor îngrămădite pe masă şi pe pian, îl 
chema ca s-o ridice până la raftul cel mai de sus al 
dulapului. Dar în aceste atingeri de fiece clipă nu se afla 
decât mângâierea îngăduită şi care se petrece sub privirea 
bunicilor, o prietenie sănătoasă, abia aţâţată de un grăunte 
de bucurie senzuală, ca între un văr şi-o vară ce urmează să 
se căsătorească într-o bună zi. Aşa cum spunea doamna 
Chanteau, erau cât se poate de cuminţi. Când Louise se ivea 
şi se vâra între ei, cu gesturile nostime de fată cochetă, 
Pauline aproape că nici nu mai părea geloasă. 

Un an întreg se scurse astfel. Uzina începuse acum să 
funcţioneze, şi poate că mai cu seamă grijile acestea îi feri. 
După ce cu greu instalară alte aparate, primele rezultate 
părură excelente; desigur, randamentul era mediocru; dar, 
îmbunătăţind metoda, sporind îngrijirea şi activitatea, 


trebuiau să atingă o producţie uriaşă. Boutigny găsise 
numeroase debuşeuri, prea numeroase, poate. Bogăția le 
păru ca şi sigură. Şi, din clipa aceea, nădejdea asta îi 
îndârji, nu dădură crezare avertismentelor că ruina îi paşte, 
uzina ajunse ca un hău fără fund, unde azvârleau banii cu 
lopata, convinşi mereu că aveau să-i găsească sub 
înfăţişarea unui lingou de aur, la fund. Fiecare nou 
sacrificiu îi înverşuna şi mai mult. 


La început, doamna Chanteau nu lua nici o sumă din 
sertarul scrinului fără s-o înştiinţeze pe Pauline. 

— Mititico, trebuie făcute plăţile sâmbătă, vă mai trebuie 
trei mii de franci... Vrei să urci cu mine ca să alegem titlul 
pe care să-l vindem? 

— Dar poţi să-l alegi şi singură, mătuşă, răspundea fata. 

— Nu, ştii doar că nu fac nimic fără învoirea ta. Sunt banii 
tăi. Apoi doamna Chanteau renunţă la ceremonia asta. Într- 
o seară, Lazare îi mărturisi o datorie de care Pauline nu 
ştia: cinci mii de franci cu care cumpărase ţevi de cupru, 
care nici măcar nu fuseseră utilizate. Şi cum mama şi 
Pauline tocmai trecuseră pe la sertar, doamna Chanteau se 
întoarse singură, luă cele cinci mii de franci, îmboldită de 
deznădejdea fiului, făgăduindu-şi să-i pună la loc odată cu 
primul câştig. Dar, începând din ziua aceea, spărtura era 
făcută, se obişnui, luă fără să mai numere. De altminteri, 
găsea că e jignitor, la vârsta ei, această veşnică supunere 
faţă de bunul plac al unei fetiţe; şi-i purtă pică. Doar aveau 
să-i înapoieze banii aceia; chiar dacă îi aparţineau, nu era 
un motiv să nu-şi mai îngăduie nici un gest fără ca mai întâi 
să-i ceară îngăduinţa. De cum făcu spărtura aceea, doamna 
Chanteau nu mai cern să fie însoţită. Pauline simţi ca o 
uşurare; deoarece, în ciuda sufletului ei bun, vizitele la 
scrin îi erau deosebit de neplăcute: judecata o înştiinţa de 
apropierea unei catastrofe, spiritul de economie şi prudenţă 
al mamei ei se revolta în ea. La început se miră de tăcerea 
doamnei Chanteau, simţea doar că banii tot se duceau şi că 
se lipseau de ea pur şi simplu. Apoi preferă să se întâmple 
aşa. Cel puţin vederea împuţinării lor nu-i mai făcea rău. 
Între ele două de acum înainte nu mai avu loc decât un 
schimb rapid de priviri, la anumite ore: privirea fixă şi 
îngrijorată a nepoatei, când ghicea un nou împrumut; 
privirea şovăitoare a mătuşii, iritată că trebuia să-şi 
întoarcă ochii. Era ca un grăunte de ură care germina. 

Din nefericire, în anul acela Davoine fu declarat falit. 
Fuseseră preveniţi de dezastru, cu toate astea lovitura fu 


pentru ei la fel de cumplită. Nu le mai rămânea decât renta 
de trei mii de franci. Tot ce izbutiră să smulgă din prăpăd, 
vreo douăsprezece mii de franci, fură numaidecât plasați, 
ceea ce le mai aduse o sumă de trei sute de franci pe lună. 
Aşa se face că doamna Chanteau, de la a doua chenzină, 
trebui să ia cincizeci de franci din banii Paulinei: măcelarul 
din Verchemont aştepta să-i fie achitată nota, nu putea fi 
trimis îndărăt. Apoi avu nevoie de o sută de franci pentru 
un cazan de fiert leşia, până la sume de câte zece franci 
pentru cartofi şi cincizeci de centime pentru peşte. 
Ajunsese să-l întreţină pe Lazare şi uzina prin mici sume 
sustrase ruşinos, de azi pe mâine; şi decăzu şi mai mult, luă 
pentru gologanii de coşniţă, o copleşeau toate acele datorii 
ce trebuiau cârpite jalnic. Către sfârşitul lunii mai cu 
seamă, era văzută mereu dispărând discret şi întorcându-se 
aproape numaidecât, cu mâna în buzunar, de unde se 
hotăra să scoată pentru câte-o factură, bănuţ cu bănuţ. 
Căpătase obiceiul, trăiau pe seama sertarului de la scrin, 
dusă de val, nemaiputându-se împotrivi. Totuşi, obsedată de 
nevoia ce-o aducea mereu acolo, când scobora capacul, 
mobila scotea un strigăt uşor, care-o enerva. Ce mai 
hodoroagă de sipet! Şi unde mai pui că nu se învrednicise 
niciodată să-şi cumpere un birou al ei! Scrinul ăsta 
venerabil, care, ticsit cu o avere întreagă, adusese la 
început în casă o atmosferă de veselie şi bogăţie, o răscolea 
acum, era ca o cutie otrăvită, păstrătoare a tuturor 
nenorocirilor, lăsând nenorocirea să se scurgă prin 
crăpăturile ei. 

Într-o seară, Pauline veni din curte strigând: 

— Brutarul!. Îi datorăm pâinea pe trei zile, doi franci şi 
optzeci şi cinci de centime. 

Doamna Chanteau se scotoci. 

— Trebuie să urc, zise ea. 

— Lasă, spuse fata, neprevăzător, urc eu... Unde-ţi ţii 
banii? 

— Nu, nu, n-ai să-i găseşti... Sunt puşi într-un loc... 


Mătugşa se bâlbâi şi schimbară amândouă privirea aceea 
care făcea să le piară sângele din obraz. După o şovăială 
penibilă, doamna Chanteau urcă, simțind un fior rece de 
furie contenită, având certitudinea că nepoata ştia unde se 
duce să ia cei doi franci şi optzeci şi cinci de centime. De ce 
oare pe vremuri o luase de-atâtea ori să-i arate banii cum 
dormeau în sertar? Vechea ei probitate indiscretă o scotea 
din sărite, micuța o urma probabil în închipuire, o vedea 
cum deschide, cum scotoceşte, cum închide. După ce cobori 
şi-i plăti brutarului, mânia i se revărsă asupra fetei. 

— Frumos mai arată rochia ta! De unde vii în halul ăsta?. 
Aha! Ai scos apă pentru udatul grădinii. Las-o pe Veronique 
să-şi vadă de treburile ei. le murdăreşti dinadins, zău aşa, 
parcă nu pricepi cât costă... Pensia ta nu-i chiar aşa de 
mare, nu mai ajung s-o scot la capăt... 

Şi-o ţinu tot aşa. Pauline, care la început încercase să se 
apere, o asculta acum fără să scoată un cuvânt, supărată. 
De la o vreme, mătuşa o iubea din ce în ce mai puţin, simţea 
asta, fără putinţă de îndoială. Când rămase singură, numai 
cu Veronique, izbucni în plâns; iar slujnica începu să dea 
iama prin tigăi, ca să nu fie nevoită să ţină partea cuiva. Şi- 
acum bodogănea împotriva fetei; dar în asprimea cuvintelor 
ei existau izbucniri de dreptate. 

Sosi iarna, Lazare îşi pierdu curajul. Şi de data asta 
înflăcărarea i se răcise, uzina îi stârnea repulsie şi-l 
înspăimânta. În noiembrie îl cuprinse panica, aflându-se din 
nou fără bani. Trecuse; prin alte încercări asemănătoare, 
dar asta îl înspăimânta de-a binelea, cuprins de desperare, 
învinuind până şi ştiinţa. Ideea lui de-a exploata algele era 
prostească, degeaba ar fi perfecţionat ei metodele, 
niciodată nu vor ajunge să smulgă naturii ceea ce ea nu 
voia să dea; şi-l nimicea până şi pe maestrul lui, ilustrul 
Herbelin care, având gentileţea să-şi întrerupă o călătorie 
ca să viziteze uzina, rămăsese încurcat în faţa aparatelor, 
prea mari poate, spunea el, ca să funcţioneze cu 
regularitatea micilor aparate din cabinetul lui. Cu alte 


cuvinte, experienţa părea eşuată, şi adevărul e că, în 
reacţiile acelea bazate pe frig, nu găsiseră încă mijlocul să 
menţină temperatura scăzută şi necesară, trebuitoare 
cristalizării corpurilor. E drept că Lazare scotea din alge o 
anumită cantitate de bromură de potasiu; dar cum pe urmă 
nu izbutea să izoleze îndeajuns ceilalţi patru sau cinci 
compuşi care constituiau deşeurile, exploatarea devenise 
un dezastru. Şi asta îl îmbolnăvea, se declara învins. Seara 
în care doamna Chanteau şi Pauline îl imploră să se 
calmeze, să încerce un ultim efort, avu loc o scenă 
dureroasă, fură rostite cuvinte jignitoare, răsunară 
plânsete, uşile se trântiră cu o asemenea violenţă, încât 
Chanteau, înspăimântat, tresărea la el în fotoliu. 

— O să mă ucideţi! strigă băiatul, răsucind cheia de două 
oii în urma lui, pradă unei deznădejdi de copil. 

La prânz, a doua zi, aduse o foaie plină de cifre. Fuseseră 
mâncaţi până atunci aproape o sută de mii din cei o sută 
optzeci de mii de franci ai Paulinei. Era înţelept să mai 
continue? Totul avea să fie înghiţit; şi teama din ajun îi 
înspăimânta iarăşi. De altfel, acum mama îi dădea dreptate; 
niciodată nu-l contrazisese, îl iubea până şi în greşelile lui. 
Numai Pauline mai încerca să discute. Cifra de o sută de mii 
îi dădea amețeli. Cum aşa! aici ajunseseră, îi luase mai bine 
de jumătate din avere! Cei o sută de mii de franci aveau să 
fie pierduţi de-a binelea, dacă refuza să lupte mai departe! 
Dar vorbi în zadar, în timp ce Veronique strângea masa. 
Apoi, ca să nu izbucnească în reproşuri, se duse să se încuie 
la ea în cameră, desperată. 

După plecarea ei, se lăsase tăcerea, familia, încurcată, nu 
se mai ridica de la masă. 

— Hotărât lucru, copila asta e zgârcită, e un cusur urât, 
spuse în cele din urmă mama. N-am nici un chef ca Lazare 
să se spetească muncind şi să aibă tot felul de necazuri. 

Tatăl îndrăzni să spună cu o voce timidă: 

— Nu mi s-a spus că e vorba despre o asemenea sumă... O 
sută de mii de franci, Doamne! e cumplit. 


— Ei şi ce e cu o sută de mii de franci? îl întrerupse ea cu 
glasul ei retezat, o să-i înapoiem... Dacă băiatul nostru o ia 
de nevastă, e el în stare să câştige o sută de mii de franci. 

Numaidecât Lazare se ocupă cu lichidarea afacerilor. 
Boutigny îl îngrozise, prezentându-i în linii mari cât era de 
dezastruoasă situaţia. Datoria se ridica la aproape douăzeci 
de mii de franci. Când... văzu că asociatul său e hotărât să 
se retragă, spuse mai întâi că el însuşi avea de gând să 
plece şi să se stabilească în Algeria, unde îl aştepta o 
situaţie minunată. Apoi fu bucuros să preia uzina; dar părea 
că gândul ăsta îi face atâta silă, încurcă într-atât socotelile, 
încât sfârşi prin a căpăta terenurile, clădirile, aparatele, în 
contul datoriei de douăzeci de mii de franci; şi Lazare, în 
ultima clipă, socoti ca pe o victorie să mai smulgă de la el 
cinci mii de franci, rambursabili din trei în trei luni. Rămas 
stăpân, Boutigny vându instalaţiile de aramă şi amenaja 
clădirea pentru fabricarea pe scară largă a sodei obişnuite, 
fără nici o pretenţie de cercetare ştiinţifică, utilizând din 
plin rutina metodelor cunoscute. 

Pauline, ruşinată de primul ei imbold de fată econoamă şi 
prudentă, redevenise foarte veselă, foarte bună, ca şi cum 
ar fi căutat să i se ierte o greşeală. De aceea, când Lazare 
aduse cele cinci bancnote, doamna Chanteau triumfă. 
Trebui ca Pauline să urce să le pună singură în sertar. 

— Tot am recuperat cinci mii de franci, drăguţo... Sunt ai 
tăi, iată-i. Fiul meu n-a vrut să păstreze nimic, pentru toată 
osteneala pe care şi-a dat-o. 

De la o vreme, Chanteau se necăjea în jilţul lui de 
reumatic. Deşi nu îndrăznea niciodată să nu-şi pună 
semnătura pe vreun act, felul în care soţia lui administra 
averea pupilei lor îl îngrijora. Suma de o sută de mii de 
franci îi răsuna mereu în urechi. Cum să umpli o asemenea 
spărtură, în ziua în care va trebui să dea socoteală? Şi cel 
mai rău era că locţiitorul de tutore, Saccard acela, care 
făcea pe-atunci să vuiască Parisul cu speculaţiile sale 
spectaculoase, îşi amintise de Pauline, după ce păruse s-o 


uite aproape opt ani. Acum scria, cerea noutăţi, pomenea 
chiar să vină într-o bună zi la Bonneville, cu prilejul unei 
afaceri pe care-o avea la Cherbourg. Ce să-i răspundă, dacă 
cerea explicarea situaţiei, după cum era îndreptăţit s-o 
facă? Trezirea lui bruscă, după o indiferenţă atât de lungă, 
devenea amenințătoare. 

Când Chanteau aduse în cele din urmă vorba despre asta 
faţă de soţia sa, văzu că aceasta e muncită mai mult de 
curiozitate decât de îngrijorare. O clipă, intuise adevărul, 
gândindu-se că Saccard, în galopul milioanelor sale, 
rămăsese poate fără nici un ban, şi se gândea să-i fie 
încredinţaţi banii Paulinei, pentru a-i înzeci. Apoi o luă 
razna, se întrebă dacă nu cumva chiar fata îi scrisese 
locţiitorului ei de tutore, mânată de gândul răzbunării. Şi 
cum presupunerea asta îl revolta pe soţ, îşi închipui o 
poveste complicată, scrisori anonime trimise de fufa lui 
Boutigny, nemernica aceea pe care nu voiseră s-o 
primească la ei în casă şi care-i făcea cu ou şi cu oţet prin 
dughenele din Verchemont şi Arromanches. 

— Puțin îmi pasă de ei, la urma urmei! spunea doamna 
Chanteau. Fata n-are încă optsprezece ani, e drept; dar n- 
am decât s-o mărit numaidecât cu Lazare, căsătoria 
emancipează, dând drepturi depline. 

— Eşti sigură? întrebă Chanteau. 

— Te cred, chiar în dimineaţa asta am citit în Codul penal, 
într-adevăr, doamna Chanteau citea acum Codul penal! O 
mai frământau încă unele scrupule; căuta justificări; şi-apoi 
întregul mecanism ascuns al unei captări legale o interesa, 
după ce-şi terfelise onestitatea neîncetat, ceas de ceas, 
ispitită de suma aceea mare, ce zăcea acolo, lângă ea. 

Altminteri, doamna Chanteau nu se hotăra să treacă la 
încheierea căsătoriei. După dezastrul cu banii, Pauline ar fi 
vrut să grăbească lucrurile: de ce să mai aştepte încă zece 
luni, până va împlini optsprezece ani? era mai bine să se 
sfârşească totul, nu voia ca Lazare să-şi facă mai întâi o 
situaţie.. Îndrăzni şi-i vorbi despre asta mătuşii care, 


încurcată, născoci o minciună, după ce închise uşa, scobori 
vocea, ca să-i mărturisească un necaz secret ce nu-i dădea 
pace fiului ei: Lazare avea o fire foarte delicată, ar suferi 
mult dacă s-ar căsători fără ca mai întâi să-i pună o întreagă 
avere la picioare, acum după ce compromisese propria ei 
avere. Fata o asculta cu uimire, neînţelegând rafinamentul 
ăsta romanesc; chiar de-ar fi fost foarte bogat şi tot ar fi 
vrut să se mărite cu el, de vreme ce-l iubea; şi, de altfel, cât 
ar fi trebuit să aştepte? la nesfârşit, poate. Dar doamna 
Chanteau protesta, lua asupră-i să pună capăt acelui 
sentiment exagerat al onoarei, dacă lucrurile nu erau silite. 
La sfârşit, o puse pe Pauline să jure că va păstra tăcerea, 
căci se temea de-un gest necugetat, de plecarea de pe-o zi 
pe alta a băiatului, în clipa când i s-ar fi ghicit secretul, ar fi 
fost dezvăluit şi s-ar fi vorbit despre el. Pauline, cuprinsă şi 
ea de îngrijorare, se resemna să aştepte şi să tacă. 

Între timp, când Chanteau era cuprins de teama 
intervenţiei lui Saccard, îi spunea nevestei: 

— Dacă asta aranjează totul, însoară-i odată pe copiii ăştia. 

— Nimic nu ne grăbeşte, primejdia nu bate la uşă. 

— Dar de vreme ce tot va trebui s-o faci într-o zi... 
Presupun că nu te-ai răzgândit, nu? Ar muri de inimă rea. 

— Oh! Ar muri de inimă rea... Atâta vreme cât un lucru nu 
e făcut, poţi să nu-l faci, dacă vezi că înclină spre rău. Şi- 
apoi ce? Au deplină libertate, o să vedem noi dacă ideea 
asta le convine la fel ca mai înainte. 

Pauline şi Lazare îşi reluaseră vechiul lor trai, ferecaţi în 
casă de vremea rea a unei ierni aspre. În prima săptămână 
Pauline îl văzu atât de trist, atât de ruşinat de el însuşi şi 
atât de pornit împotriva vieţii, încât îl îngriji ca pe-un 
bolnav, cu menajamente nespuse; nutrea până şi milă faţă 
de băiatul ăsta mare a cărui voinţă dăinuia atât de puţin, la 
care curajul aducea cu un acces nervos, ceea ce-i explica 
eşecurile; şi puţin câte puţin căpăta asupra lui autoritatea 
mustrătoare a unei mame. La început, Lazare îşi ieşi din 
fire, spuse că are de gând să se facă ţăran, plănuind o 


groază de lucruri trăsnite, menite să-l îmbogăţească rapid, 
ruşinându-se de pâinea pe care o mânca, nevoind să fie nici 
o oră mai mult o povară pentru familie. Apoi, pe măsură ce 
zilele treceau, amina mereu pe mai târziu punerea în 
aplicare a ideilor lui, mulţumindu-se să-şi schimbe în fiece 
dimineaţă planurile care, din câteva salturi, trebuiau să-l 
poarte pe culmile fericirii şi-ale bogăției. Pauline, speriată 
de confidenţele mincinoase ale mătuşii, îl bombarda la 
rândul ei: cine-l punea să-şi spargă capul cu-atâtea 
gânduri? va căuta o situaţie în primăvară şi-o va găsi 
numaidecât. Dar, până atunci, toţi îl sileau să se odihnească. 
După o lună păru a-l fi domolit, Lazare căzând pradă unei 
trândăvii vagi, unei resemnări batjocoritoare la adresa a 
ceea ce el numea „plictisurile existenţei”. 

Cu fiece zi mai mult, Pauline simţea în el prezenţa unui 
necunoscut ce-o îngrijora şi-o revolta. Fata regreta mâniile, 
patimile ce-l consumau prea repede, ca pe un foc de paie, 
văzând cum îşi bate joc de tot, făcându-se adeptul 
nimicniciei, pe care-o ridica în slăvi cu o voce ştearsă şi 
acrită. În tihna acelei ierni, în ungherul acela uitat de 
Dumnezeu care era Bonneville, se trezeau parcă 
reminiscenţe din vechile lui relaţii şi lecturi de la Paris, din 
discuţiile purtate cu colegii. Pesimismul îl atinsese cu aripile 
lui, un pesimism prost asimilat, din care nu rămăseseră 
decât nişte butade geniale, poezia măreaţă şi tenebroasă a 
lui Schopenhauer. Fata înţelegea prea bine că, sub 
învinuirile acelea aduse umanităţii, se afla mai cu seamă 
furia vărului ei de-a fi fost învins, dezastrul adus de 
experienţa nefastă cu uzina. Dar nu putea pătrunde mai în 
adâncul cauzelor, protesta cu convingere când Lazare îşi 
relua vechea teorie, negând orice progres şi proclamând 
inutilitatea finală a ştiinţei. Oare bruta aceea de Boutigny 
nu era pe” cale de-a se îmbogăţi, fabricând sodă pentru 
comerţ? atunci la ce bun să te ruinezi, căutând ceva mai 
ales, să desprinzi legi noi, de vreme ce empirismul câştiga 
partida? Şi, de fiecare dată, pornea de aici, ca apoi să tragă 


concluzia cu buzele strâmbate de-un rictus amar că ştiinţa 
nu şi-ar justifica o utilitate sigură decât în măsura în care ar 
găsi mijlocul de-a face să sară universul în aer dintr-odată, 
cu ajutorul unui cartuş colosal. Apoi se perindau, însoţite de 
glume usturătoare, vicleniile Voinţei, cea care e motorul 
lumii, ca şi prostia oarbă a dorinţei de a trăi. Viaţa însemna 
durere, şi ajungea la morala fachirilor indieni, la eliberarea 
prin nimicire. Când Pauline îl auzea prefăcându-se că 
urăşte de moarte acţiunea, când prevestea sinuciderea 
finală a popoarelor, prăbuşindu-se toate în întunecime, 
refuzând zămislirea unor noi generaţii, în ziua când 
inteligenţa le va convinge de jocul idiot şi crud pe care-l 
executau din voinţa unei forţe necunoscute, se mânia 
căutând argumente, dar nefiind în stare să le găsească, 
neştiutoare de asemenea lucruri, pentru că nu avea, cum 
spunea Lazare, un cap metafizic. Refuza însă să se dea 
bătută, îl dădea dracului răspicat pe Schopenhauer, din 
care Lazare ar fi voit să-i citească unele pagini: un om care 
vorbea cu o răutate atroce despre femei! L.ar fi sugrumat, 
dacă n-ar fi avut atâta mărinimie încât măcar animalele să 
le iubească. Sănătoasă, veşnic cu capul sus şi fericită din 
obişnuinţă şi din speranţa că ziua de mâine va aduce ceva 
mai bun, Pauline îi astupa gura, la rândul său, prin râsetele 
ei răsunătoare, înflorind de toată seva aceea viguroasă a 
tinereţii. 

— Ia te uită! striga ea, spui nişte prostii... O să ne gândim 
la moarte când o să fim bătrâni. 

Ideea morţii, expediată cu-atâta veselie de Pauline, pe 
Lazare îl făcea de fiecare dată serios, şi-i dădea o privire 
piezişă. De obicei schimba vorba, după ce murmura: 

— Poţi muri la orice vârstă. 

Pauline înţelese în cele din urmă că moartea îl 
înspăimânta. Şi-şi amintea de strigătul lui plin de groază de 
pe vremuri, când privise la stele; iar acum vedea cum 
păleşte la auzul anumitor cuvinte, tăcând ca şi cum ar fi 
avut de ascuns un rău de nemărturisit; şi pentru ea era o 


veşnică surpriză spaima aceea de neant a pesimistului care 
vorbea despre stingerea aştrilor ca de nişte lumânări în 
masacrul universal al fiinţelor. Răul venea de departe, fata 
nici măcar nu-i bănuia gravitatea. Pe măsură ce înainta în 
vârstă, Lazare vedea ivindu-se spectrul morţii. Până la 
douăzeci de ani, abia dacă simţise o adiere rece, seara, la 
culcare. Acum, nu-şi putea pune capul pe pernă, fără ca 
ideea nefiinţei să nu-i îngheţe faţa. Cădea pradă insomniilor, 
nu se putea resemna în faţa necesităţii aceleia fatale care-şi 
desfăşura dinainte-i imaginile” lugubre. Apoi, când 
adormea, răpus de oboseală, o tresărire îl făcea uneori să 
se trezească, să sară în picioare, cu ochii măriţi de spaimă. 
Simţea că i se frânge ceva înlăuntrul pieptului, credea că 
are să moară; şi trebuia să aprindă lampa, aştepta să se 
trezească de-a binelea, ca să-şi recapete oarecum calmul. 
Rămânea ruşinat de pe urma acestei spaime: prostesc mai 
răsuna implorarea acelei puteri pe care o nega, moştenirea 
aceea a slăbiciunii omeneşti strigând după ajutor, în clipa 
când lumea se sfârşea! Şi totuşi criza se repeta în fiecare 
seară, asemănătoare unei patimi rele, care-l măcina, în 
ciuda raţiunii. Şi în timpul zilei, de altfel, totul îi trezea 
acelaşi gând izvorât dintr-o scenă abia zărită, dintr-o 
lectură. Într-o seară, pe când Pauline îi citea ziarul 
unchiului, Lazare ieşise din încăpere, răscolit de fantezia 
unui scriitor care înfăţişa cerul secolului XX plin de zborul 
baloanelor, plimbând călătorii de la un continent la altul: el 
n-avea să mai fie acolo, baloanele acelea pe care nu le va 
vedea. Vor dispărea, înghiţite de neantul secolelor viitoare, 
al căror mers în afara fiinţei sale îl umplea de nelinişte. 
Zadarnic demonstrau filosofii că nici o sclipire de viaţă nu 
se pierdea, eul său refuza violent să se sfârşească. În lupta 
aceasta, veselia îi pierise. Când Pauline îl privea 
neînţelegându-i totdeauna capriciile firii, în clipele când îşi 
ascundea rana cu o pudoare îngrijorată, îl compătimea, 
simţea nevoia să fie foarte bună şi să-l facă fericit. 


Îşi petreceau zilele lâncezind în odaia cea mare de la catul 
al doilea, printre alge, borcane, instrumente pe care Lazare 
n-avusese nici măcar puterea să le azvârle; şi algele se 
sfărâmau, conţinutul borcanelor se decolora, în vreme ce 
instrumentele se defectau, pline de praf. Se simțeau ca 
pierduţi în dezordinea aceea, care le ţinea de cald. Adesea, 
de dimineaţă până seara, aversele din decembrie băteau în 
olanele acoperişului, iar vântul din vest mugea ca o orgă, 
strecurându-se printre crăpăturile lemnăriei. Săptămâni 
întregi treceau fără o rază de soare, nu vedeau decât 
marea cenuşie, o imensitate întunecată ce părea să înghită 
pământul. Pauline, pentru a-şi face de lucru în ceasurile 
acelea pustii, se amuza să claseze o colecţie de floricele, 
strânsă în primăvară. La început, Lazare se plimba plictisit, 
mulţumindu-se să se uite cum lipeşte arborescentele acelea 
delicate, cu tonuri blânde de roşu şi albastru, ca de 
acuarelă; apoi, bolnav de-atâta trândăvie, uitând de teoria 
inactivităţii pe care-o profera, dezgropase pianul de sub 
mormanul de aparate diforme şi de eprubete murdare. Opt 
zile mai târziu, pasiunea pentru muzică pusese din nou 
stăpânire pe el pe de-a-ntregul. Era rana dintâi, 
însemnarea artistului ce s-ar fi putut depista la savant şi la 
industriaşul ratat. Într-o dimineaţă, în timp ce-şi interpreta 
marşul Morţii, ideea marii simfonii a Durerii pe care voia s-o 
scrie pe vremuri îl înflăcăra din nou. Tot restul i se părea 
prost, va păstra numai marşul, dar ce subiect! ce operă 
avea să facă! în care şi-ar fi condensat filosofia. La început, 
viaţa s-ar fi înfiripat din capriciul egoist al unei forţe; pe 
urmă, ar veni iluzia fericirii, înşelăciunea existenţei, în 
trăsături izbitoare, însoţirea unor îndrăgostiţi, un măcel 
între soldaţi, un zeu ispăşind pe o cruce; şi veşnic strigătul 
răului ar urca, urletul făpturilor umane ar umple cerul, 
până la acordurile finale ale eliberării, cântec a cărui 
blândeţe cerească ar exprima bucuria distrugerii 
universale. De-a doua zi se aşternu pe lucru, izbind în clape, 
acoperind hârtia de liniuţe negre. Cum instrumentul se 


tânguia, din ce în ce mai slăbit, cânta el însuşi notele, cu un 
bubuit de clopot. Niciodată până atunci o treabă nu-l 
absorbise într-atâta, uita de mese, îi spărgea urechile 
Paulinei, care, în bunătatea ei, găsea compoziţia foarte fină 
şi-i recopia cu mâna sa bucăţile. De data asta dăduse 
lovitura, zămislise o capodoperă, era sigur. 

Şi totuşi, până la urmă Lazare se calmă. Nu-i mai rămânea 
să scrie decât începutul, pentru care însă îi lipsea inspiraţia. 
Totul trebuia să se mai pârguie. Şi fumă ţigară după ţigară 
cu partitura în faţă, întinsă toată pe masa cea mare. 
Pauline, la rându-i, interpreta unele fraze, cu stângăcii de 
elevă. Şi-atunci intimitatea dintre ei deveni periculoasă. 
Lazare nu mai avea mintea preocupată, nici fiziceşte nu mai 
era obosit de bătaia de cap pe care i-o dăduse uzina; şi cum 
se afla închis în apropierea ei, fără vreo ocupaţie, cu 
sângele îmboldit de trândăveală, începu să simtă faţă de 
Pauline o afecţiune tot mai puternică. Era atât de veselă, 
atât de bună! Se devota cu-atâta veselie! Crezu la început 
că cedează unui simplu elan de gratitudine, unei sporiri a 
acelei afecţiuni frăţeşti pe care i-o inspira din copilărie. Dar, 
puţin câte puţin dorinţa, aţipită până atunci, se trezi: în 
sfârşit vedea o femeie în fratele acela mai mic, ai cărui 
umeri frumos dezvoltați îi atinsese de-atâtea ori, fără să se 
simtă tulburat de mirosul lor. Şi începu să roşească la fel ca 
şi Pauline când o atingea. Nu mai îndrăznea să se apropie, 
să se aplece în spatele ei ca să arunce o privire pe 
partiturile copiate de ea. Dacă mâinile li se întâlneau, 
începeau amândoi să se bâlbâie, cu răsuflarea gâfâită, cu 
obrajii ca flacăra. De atunci, petreceau după-amiezi întregi 
într-un soi de insatisfacţie, din care ieşeau zdrobiţi, 
frământaţi de nevoia nedesluşită a unei fericiri ce nu le era 
dată. 

Uneori, ca să scape de-o asemenea încurcătură, în care se 
cufundau cu încântare, Pauline glumea, cu îndrăzneala ei 
plăcută de fecioară cunoscătoare: 


— Ah! Nu ţi-am spus? am visat că Schopenhauer altău a 
aflat de căsătoria noastră acolo la el, pe cealaltă lume, şi că 
a venit noaptea să ne tragă de picioare. 

Lazare râdea silit. - înţelegea prea bine că fata lua în râs 
veşnicele lui sfâşieri; dar o duioşie necuprinsă îl învăluia, 
măturând din cale ura ce-o resimțea faţă de dorinţa 
supravieţuirii. 

— Fii cuminte, şoptea el, ştii doar că te iubesc. Pauline îşi 
lua o înfăţişare severă. 

— Bagă de seamă! Îţi întârzii vindecarea... Iar ai dat în 
meteahna egoismului şi a iluziei. 

— Taci odată, caţă afurisită! 

Şi o fugărea primprejurul mesei, în vreme ce Pauline 
continua să rostească frânturi de filosofie pesimistă cu o 
voce gravă de doctor al Sorbonei. Apoi, când o prindea, nu 
mai îndrăznea s-o ţină ca pe vremuri în braţe şi s-o 
ciupească drept pedeapsă. 

Într-o zi, totuşi, o fugări cu atâta înfocare, încât o prinse 
puternic de şolduri. Fata se prăpădea de râs. Lazare o 
înghesui în dulap, înnebunit s-o simtă zbătându-se. 

— Ah, de data asta te-am prins... Spune, ce să-ţi fac? 

Feţele li se atingeau, fata râdea întruna, dar cu un râs 
stins. 

— Nu, nu, lasă-mă, nu mai fac! 

Lazare o sărută pătimaş pe gură. Camera începu să se 
rotească, li se părea că o pară arzătoare îi mâna cu sine în 
gol. Pauline cădea pe spate când, printr-un efort, se 
desprinse. Rămaseră stânjeniţi o clipă, roşii amândoi, 
evitând să se privească. Apoi Pauline se aşeză ca să-şi tragă 
sufletul şi spuse, serioasă şi supărată: 

— M-a durut, Lazare. 

Din ziua aceea, evită până şi boarea călduţă a răsuflării ei, 
până şi atingerea rochiei. Gândul unei greşeli prosteşti, a 
unei căderi grăbite, în spatele unei uşi, îi revolta spiritul 
onest. În ciuda rezistenţei instinctive a fetei, simţea că e la 
discreţia lui, ameţită de clocotul sângelui de cum ar fi 


strâns-o în braţe, iubindu-l încât i s-ar fi dăruit pe de-a- 
ntregul, dacă i-ar fi cerut-o; şi el voia să aibă înţelepciune 
pentru amândoi, înţelegea că el ar fi marele vinovat într-o 
aventură a cărei primejdie numai experienţa lui o putea 
prevedea. Dar dragostea-i sporea în această luptă susţinută 
împotriva lui însuşi. Totul îi sporise înfocarea, lipsa de 
ocupaţie din primele săptămâni, pretinsa lui renunțare, 
dezgustul de viaţă prin care răzbătea o dorinţă furibundă 
de-a trăi, de-a iubi, de-a umple plictisul orelor goale prin noi 
suferinţe. lar muzica sfârşise prin a-l exalta, muzica ce-i 
înălța pe-amândoi în tărâmul viselor, pe aripile mereu mai 
cuprinzătoare ale ritmului. Şi Lazare avu convingerea că 
nutreşte o mare pasiune şi se jură să-şi cultive cu ajutorul ei 
geniul muzical. Nu mai încăpea nici o îndoială: avea să fie 
un muzician ilustru, căci era de-ajuns să se adape la izvorul 
propriului său suflet. Totul părea să se purifice, se prefăcea 
că-şi adoră îngerul cel bun în genunchi; nici nu-i trecea prin 
minte c-ar putea grăbi căsătoria. 

— "Ţine! Citeşte scrisoarea asta pe care am primit-o chiar 
acum, îi spuse într-o zi Chanteau, speriat, nevestei lui, care 
se întorcea din sat. 

Era tot o scrisoare de la Saccard. Ameninţătoare de astă 
dată. Din noiembrie scrisese mereu cerând o clarificare a 
situaţiei; şi cum soţii Chanteau răspundeau cu ocolişuri, îi 
anunţa, în sfârşit, că avea să prevină consiliul de familie de 
refuzul lor. Deşi n-o recunoştea, doamna Chanteau era 
cuprinsă de-aceeaşi spaimă ca şi soţul. 

— 'Ticălosul, şopti ea după ce citi scrisoarea. 

Se priviră în tăcere, cu feţele din care sângele pierise. Şi 
parcă şi auzeau, în atmosfera lâncedă din unica lor 
sufragerie, scandalul unui proces răsunător. 

— Nu mai poţi şovăi, reluă tatăl, mărit-o, de vreme ce 
căsătoria îi dă drept de emancipare. 

Dar soluţia asta părea s-o scârbească pe doamna 
Chanteau pe zi ce trecea. Îşi exprimă temerile. Cine ştie 
dacă cei doi se potriveau? O pereche fericită de prieteni 


poate alcătui un menaj detestabil, în ultima vreme, spunea 
ea, multe amănunte supărătoare o izbiseră. 

— Nu, vezi tu, ar fi rău să-i sacrificăm pentru tihna 
noastră. Să mai aşteptăm... Şi; de altminteri, de ce s-o 
mărităm acum, de vreme ce-a împlinit optsprezece ani luna 
trecută şi putem cere emanciparea legală? 

Îşi recăpăta încredere, urcă sus în căutarea Codului, pe 
care-l cercetară amândoi. Articolul 478 îi linişti, dar 
rămaseră încurcaţi în faţa articolului 480, unde se spune că 
trebuie să dai cont de tutelă în faţa unui curator numit de 
către consiliul de familie. Desigur, toţi membrii consiliului 
erau de partea ei, ar fi numit pe cine-ar fi vrut; numai că se 
punea chestiunea pe cine să aleagă, de unde să-l ia? Totul 
era să-l înlocuiască pe locţiitorul de tutore cu un curator 
complezent. 

Deodată îi veni o idee. 

— Ce zici de doctorul Cazenove, ei?. E oarecum 
confidentul nostru; n-o să refuze. 

Chanteau încuviinţă, dând din cap. Dar se uita fix la 
nevastă-sa, un gând nu-i dădea pace. 

— Şi-atunci, întrebă el în cele din urmă, o să dai banii, 
vreau să spun ceea ce mai rămâne? 

Doamna Chanteau nu răspunse numaidecât. Îşi plecase 
ochii, răsfoind Codul cu mâna tremurândă. Apoi zise cu o 
sforţare: 

— Desigur, o să-i dau, va fi chiar o uşurare pentru noi. Vezi 
că de pe-acum suntem acuzaţi... Pe legea mea! ajungi să te 
îndoieşti şi de tine însuţi şi-aş da bucuroasă un franc ca să 
nu-i mai ştiu în seara asta că sunt la mine în scrin. De 
altminteri, tot ar fi trebuit să-i dăm. 

Chiar de a doua zi, când doctorul Cazenove veni la 
Bonneville în vizita lui obişnuită de sâmbăta, doamna 
Chanteau îi vorbi de marele serviciu pe care-l aşteptau din 
partea prieteniei lui. Îi dezvălui cum stau lucrurile, cum 
banii fuseseră înghiţiţi de eşecul cu uzina, fără ca vreodată 
consiliul de familie să fie consultat; apoi stărui asupra 


căsătoriei proiectate, asupra legăturii de simpatie ce-i unea 
pe toţi, şi pe care scandalul unui proces avea s-o rupă. 

Înainte de a-şi făgădui ajutorul, doctorul Cazenove dori să 
stea de vorbă cu Pauline. De multă vreme simţea că e 
exploatată, că i se roade zestrea puţin câte puţin; dacă 
până atunci putuse să tacă din teama de-a nu o supăra, era 
de datoria lui s-o pună în gardă, acum când familia 
Chanteau încerca s-o atragă de partea ei drept complice. 
Afacerea fu dezbătută în camera fetei. Mătuşa asistă la 
prima parte a convorbirii; îl însoţise pe doctor pentru a 
spune că măritişul depindea acum de emanciparea legală, 
pentru că niciodată Lazare n-ar consimţi să-şi ia în 
căsătorie verişoara, atâta vreme cât ar putea fi învinuit că 
vrea să ascundă situaţia banilor. Apoi se retrase, 
prefăcându-se că nu încearcă să influenţeze hotărârea celei 
pe care şi începuse s-o numească fiica ei adorată. 
Numaidecât apoi, foarte emoţionată, Pauline îl imploră pe 
doctor să le facă serviciul delicat a cărui trebuinţă fusese 
explicată. Acesta se înflăcăra şi încercă să-i deschidă 
mintea: se spolia, renunţa la orice sprijin, o înspăimânta 
chiar în privinţa viitorului: ruină completă, nerecunoştinţa, 
multe suferinţe. Cu fiecare trăsătură de penel tot mai 
întunecată ce-o adăuga tabloului, fata protesta, refuza să 
asculte, se arăta cuprinsă de-o grabă înfrigurată de-a se 
sacrifica. 

— Nu, nu mă veţi face să regret. Sunt o avară, deşi nu par, 
mi-e şi-aşa destul de greu să mă înfrânez... Să ia totul, le las 
tot restul, numai să mă iubească mai mult. 

— Vasăzică, din prietenie faţă de vărul dumitale te laşi 
prădată? 

Fata roşi fără a-i răspunde. 

— Şi dacă, mai târziu, vărul dumitale n-o să te mai 
iubească? 

Înspăimântată, Pauline îl privi. Ochii i se umplură de 
lacrimi mari, iar inima ei izbucni în acest strigăt al 
dragostei revoltate: 


— O, nu! O, nu!. De ce-mi faceţi atâta rău? 

— Atunci doctorul Cazenove consimţi. N-avea curajul să 
opereze inima aceea mărinimoasă, vindecând-o de iluzia 
sentimentelor sale. Îndeajuns de repede existenţa avea să 
fie aspră. 

Doamna Chanteau conduse campania cu o surprinzătoare 
abilitate de intrigantă. Bătălia aceea o întinerea. Porni din 
nou la Paris, luând cu sine împuternicirile necesare. 
Repede, membrii Consiliului fură câştigaţi de partea ei; de 
altfel, nu le pasase nicicând de misiunea ce-o aveau: 
aduceau cu ei indiferența ce le era obişnuită. Cei din 
ramura Quenu, verii Naudet, Liardin şi Delorme erau de 
aceeaşi părere cu ea; iar dintre cele trei rude dinspre 
partea Lisei, nu avu să-i convingă decât pe Octave Mouret şi 
pe ceilalţi doi, Claude Lantier şi Rambaud, aflat atunci la 
Marsilia şi mulţumindu-se să-i trimită consimţământul în 
scris. Le spusese tuturor o poveste înduioşătoare şi 
încâlcită, afecțiunea batonului medic din Arromanches 
pentru Pauline, intenţia pe care-o nutrea, pe cât îşi dădea 
seama, de a-şi lăsa averea fetei, dacă i se îngăduia să se 
ocupe de ca. În ceea ce-l priveşte pe Saccard, cedă şi el, 
după ce doamna Chanteau îl vizită de trei ori, dându-i o 
idee nemaipomenită, şi anume să monopolizeze 
brânzeturile din Cotentin, mulţumită unui sistem nou de 
transport. Şi emanciparea fu acordată de către consiliul de 
familie, curator fu numit fostul medic de marină Cazenove, 
în privinţa căruia judecătorul de pace primi cele mai 
mulţumitoare informaţii. 

Cincisprezece zile după întoarcerea doamnei Chanteau la 
Bonneville, situaţia rentelor de către tutore fu dată cât se 
poate de simplu. Doctorul prânzise, întârziară ceva mai 
mult la masă, ca să comenteze ultimele noutăţi din Caen, 
unde Lazare petrecuse o zi şi-o noapte, pentru un proces cu 
care îl urmărea canalia aceea de Boutigny. 

— Apropo, spuse tânărul, Louise trebuie să sosească 
săptămână viitoare... Nici n-am mai cunoscut-o, acum 


locuieşte la tatăl ei şi e de-o eleganţă!. Oh, ce ne-am mai 
distrat! 

Pauline îl privea, mirată de emoția fierbinte din vocea lui. 

— Ascultaţi, fiindcă tot veni vorba de Louise, strigă 
doamna, Chanteau, am călătorit cu o doamnă din Caen care 
cunoaşte familia Thibaudier. Nu mi-a venit să cred când am 
auzit că Thibaudier îi dă fetei lui o dotă de o sută de mii de 
franci. Cu cei o sută de mii de la mama ei, micuța va avea 
două sute de mii... nu-i aşa? două sute de mii, e de-a 
dreptul bogată! 

— Ei, şi? continuă Lazare, n-are nevoie de asta, e drăguță 
ca o păpuşă... şi-i aşa de lipicioasă! 

Ochii Paulinei se întunecaseră, un uşor tremur nervos îi 
agita buzele. Atunci, doctorul, care n-o slăbea din ochi, 
ridică păhărelul de rom pe care-l dădu peste cap: 

— Nici măcar n-am ciocnit... Da, în sănătatea voastră, 
prieteni. Căsătoriţi-vă repede şi faceţi mulţi copii. 

Doamna Chanteau îşi întinse încetişor paharul, fără un 
zâmbet, pe când Chanteau, căruia îi erau oprite băuturile 
alcoolice, se mulțumea să dea din cap, cu un aer aprobator. 
Lazare însă o apucă pe Pauline de mână, într-un gest 
încântător de părăsire de sine, ceea ce fu de ajuns ca să 
aducă în obrajii fetei tot sângele din inimă. Oare nu era ea 
îngerul cel bun, aşa cum îi spunea, patima veşnic deschisă 
din care avea să curgă sângele geniului său? Fata îi 
răspunse la strânsoare. Ciocniră cu toţii. 

— Să ajungeţi la o sută de ani, continuă doctorul, care 
avea teoria că la o sută de ani eşti în floarea vieţii. 

Fu rândul lui Lazare să pălească. Cifra aceea rostită de 
doctor îl străbătu ca un fior, îi evoca vremurile în care avea 
să nu mai fie şi faţă de care teama cea veşnică veghea în 
adâncul fiinţei sale. Ce-avea să se-aleagă de el peste o sută 
de ani? Ce necunoscut avea să bea pe locul acela, în faţa 
mesei aceleia? Goli păhăruţul ducându-l la gură cu mâna 
tremurătoare, în timp ce Pauline, care-i luase cealaltă 


mână, o strângea din nou, matern, ca şi cum ar fi. Văzut 
trecând pe faţa aceea lividă răsuflarea îngheţată a nefiinţei. 

După o tăcere, doamna Chanteau spuse cu gravitate: 

— Şi-acum, dacă am pune capăt treburilor? 

Hotărâse că vor semna la ea în odaie: era mai solemn. De 
când lua salicilat, Chanteau mergea mai bine. Urcă în 
spatele nevestei, ţinându-se de balustradă; şi, cum Lazare 
zicea c-ar vrea să se ducă să fumeze o ţigară pe terasă, îl 
strigă, cerându-i să fie prezent, măcar din bunăvoință. 
Doctorul şi Pauline trecuseră primii. Mathieu, mirat de 
procesiunea aceea, îi urmă. 

— Dar sâcâitor mai e şi câinele ăsta, vrea să se vâre peste 
tot după tine! strigă doamna Chanteau, când dădu să 
închidă uşa. Hai, intră, nu vreau să zgârii la uşă... Aici, 
nimeni n-o să ne deranjeze... Vedeţi, totul e pregătit. 

Într-adevăr, o călimară şi nişte pene se aflau pe gheridon. 
Camera avea aerul stătut, tăcerea aceea funerară a 
încăperilor în care se pătrunde rar. Numai Minouche îşi 
ducea veacul acolo, trândăvind zile întregi, când putea să se 
strecoare pe uşă, dimineaţa. Tocmai dormea înfundată în 
pilotă, şi înălţă capul, surprinsă de năvălirea aceea, privind 
cu ochii ei verzi. 

— Luaţi loc, luaţi loc, repeta Chanteau. 

Şi-atunci lucrurile fură repede puse la punct. Doamna 
Chanteau se prefăcea că dispare, lăsându-şi soţul să joace 
rolul pe care din ajun îl tot pusese să-l repete. Ca să se 
conformeze legii, acesta, cu zece zile mai înainte, îi dăduse 
socoteală Paulinei, asistată de doctor, de felul în care se 
achitase de însărcinarea de tutore, socotelile alcătuind un 
caiet gros, reţetele de-o parte, cheltuielile de cealaltă parte; 
totul fusese scăzut, nu numai pensia pupilei, ci şi cheltuielile 
pentru alcătuirea actelor, călătoriile la Caen şi Paris. Nu 
mai era vorba, aşadar, decât de acceptarea cheltuielilor de 
către cei de faţă. Dar Cazenove, luându-şi misiunea de 
curator în serios, voi să ridice o contestaţie în legătură cu 
afacerile uzinei; şi-l sili pe Chanteau să intre într-anumite 


detalii. Pauline se uita la doctor cu un aer rugător. La ce 
bun? ea însăşi ajutase la adunarea acelor socoteli, pe care 
mătuşa le scrisese după sistemul englezesc cel mai delicat. 

În timpul ăsta Minouche se aşezase în mijlocul pilotei, ca 
să vadă mai bine lucrurile ciudate ce se întâmplau. Mathieu, 
după ce-şi lungise cuminte capul lui mare la marginea 
covorului, se aşezase pe spate, bucurându-se că se lăfăie în 
lână adevărată, caldă; şi se freca, se rostogolea, scoțând 
scâncete fericite. 

— Lazare, fă-l să tacă! zise în cele din urmă doamna 
Chanteau, pierzându-şi răbdarea. Nu ne mai putem auzi. 

Stând în picioare, în faţa ferestrei, tânărul urmărea în 
depărtare o pânză albă, ca să-şi ascundă încurcătura. Îi era 
ruşine, ascultându-şi tatăl, care tocmai dădea amănunte 
despre sumele înghiţite în dezastrul de la uzină. 

— Taci, Mathieu, zise, întinzând piciorul spre el. 

Câinele crezu că-i trage o palmă în joacă peste pântece, 
ceea ce-i plăcea nespus, aşa încât scânci şi mai tare. Din 
fericire, nu mai rămâneau de pus decât semnăturile. 
Pauline, dintr-o trăsătură de condei, se grăbi să aprobe 
totul. Apoi, doctorul, fără tragere de inimă, tăie hârtia 
timbrată cu o parafă uriaşă. O tăcere stânjenitoare se lăsă. 

— Activul, reluă doamna Chanteau, e aşadar de şaptezeci 
şi cinci de mii două sute zece franci şi treizeci de centime... 
Am să-i dau banii ăştia Paulinei. 

Şi se îndreptă spre scrin, al cărui capac scoase scârţâitul 
acela înfundat, care-o emoţionase de-atâtea ori. Dar în clipa 
aceea doamna Chanteau era solemnă, deschise sertarul şi 
văzură coperţile cele vechi ale registrului; erau aceleaşi, cu 
vine verzi şi pătate de grăsime; numai că se subţiaseră, 
titlurile, împuţinate, nu mai umflau până la refuz 
învelitoarea de piele. 

— Nu, nu! strigă Pauline, păstrează-i mătuşă. 

Doamna Chanteau se formaliza: 

— Am dat seamă de situaţia socotelilor, trebuie să dăm şi 
banii... E averea ta. [i-aminteşti ce-am spus acum opt ani, 


când i-am pus aici? Nu vrem să oprim nici o centimă. 

Scoase titlurile, o sili pe fată să le numere. Cei şaptezeci şi 
cinci de mii de franci alcătuiau un pachet aurit, bancnotele 
îndoite erau învelite într-o bucată de ziar, completând 
restul. 

— Dar unde să-i pun? întreba Pauline, căreia mânuirea 
sumei aceleia mari îi aducea roşeaţă în obraji. 

— Închide-i la tine în comodă, răspunse mătuşa. Eşti destul 
de mare ca să-ţi păzeşti banii. Eu nici măcar nu vreau să-i 
mai văd. Ia te uită! dacă te încurcă, dă-i Minouchei, care se 
uită la tine. 

Familia Chanteau ieşise din încurcătură, bucuria le 
revenea. Lazare, uşurat, se juca cu câinele, îl făcea să-şi 
prindă coada, cu spinarea răsucită, învârtindu-se la 
nesfârşit ca o sfârlează, în timp ce doctorul Cazenove îşi lua 
în primire rolul de curator, îi făgăduia Paulinei să-i încaseze 
rentele, să-i indice plasamente. 

În chiar aceeaşi clipă, jos la ea în bucătărie, Veronique 
trântea oalele. Urcase, auzise despre ce cifră era vorba, 
lipindu-şi urechea de uşă. De câteva săptămâni, sentimentul 
ascuns de simpatie pentru fată alunga ultimele rămăşiţe de 
antipatie. 

— I-au mâncat jumătate, zău aşa! bodogănea ea furioasă. 
Nu, nu-i lucru curat... le cred că nu era cazul să pice pe 
capul nostru: da ăsta nu-i un motiv s-o laşi goală, goluţă... 
Asta-i, eu sunt de partea dreptăţii, până la urmă o să-mi fie 
dragă fata asta! 

IV. 

În sâmbăta aceea, rând Louise, care sosea să-şi petreacă 
două luni la familia Chanteau descinse pe terasă, găsi 
întreaga familie adunată acolo. Ziua era pe sfârşite, o zi de 
august, foarte călduroasă, primenită de briza mării. Abatele 
Horteur se afla şi el, jucând dame cu Chanteau; doamna 
Chanteau, aşezată lângă ei, broda o batistă. Câţiva paşi mai 
încolo, Pauline stătea dinaintea unei bănci de piatră pe care 
aşezase patru ştrengari din sat, două fetiţe şi doi băieţei. 


— Cum aşa? Ai şi venit? strigă doamna Chanteau. locmai 
îmi împătuream lucrul ca să-ţi ies în întâmpinare, la 
răscruce. 

Louise explică veselă că moş Malivoire o adusese ca 
vântul. Se simţea bine, nu voi nici măcar să-şi schimbe 
rochia; şi, în timp ce naşa ei se duse să se îngrijească de 
odaia în care avea să stea, Louise se mulţumi să-şi agate 
pălăria de ivărul unui oblon. Îi sărutase pe toţi, apoi veni 
spre Pauline, o apucă de mijloc, râzând, foarte tandră. 

— Dar uită-te la mine!. Am crescut, nu-i aşa?. Ştii, am 
nouăsprezece ani bătuţi pe muchie, sunt o fată bătrână... 

Se opri, apoi adăugă repede. 

— Apropo, te felicit... O, nu mai face pe proasta, mi s-a 
spus că va fi luna viitoare. 

Pauline îi răspunse la mângâieri cu un aer grav şi tandru, 
de soră mai mare, deşi era cu un an şi jumătate mai mică 
decât ea. O roşeaţă uşoară îi coloră obrajii, era vorba de 
căsătoria ei cu Lazare. 

— Dar nu, nu-i adevărat, te asigur, răspunse ea. N-am fixat 
nimic, e vorba numai de toamna asta. 

Într-adevăr, încolţită, doamna Chanteau vorbise de toamna 
aceea, în ciuda faptului că ideea îi displăcea, lucru de care 
tinerii începură a-şi da seama. Invoca vechiul pretext, ar fi 
preferat, după cum spunea, ca fiul ei să aibă mai întâi o 
situaţie. 

— Bine, începu Louise, umbli cu ascunzişuri. În fine, voi fi 
printre cei poftiţi, nu-i aşa?. Şi Lazare unde e? 

Chanteau, pe care abatele îl bătuse, îi dădu răspunsul: 

— Cum, nu te-ai întâlnit cu el, Louisette? Ne ziceam 
adineauri că o să sosiți împreună. Da, e la Bayeux, cu o 
intervenţie pe lângă subprefect. Dar se întoarce în seara 
asta, ceva mai târziu, poate. 

Şi începu iar să joace: 

— Eu deschid, dragă abate... Ştii, o să căpătăm noi până la 
urmă ţăruşii ăia faimoşi, căci departamentul nu poate să ne 
refuze o subvenție. 


Lazare era pasionat de-o nouă aventură. În timpul 
mareelor violente din martie, marea luase încă două case 
din Bonneville. Puțin câte puţin, măcinându-i-se plaja 
îngustă de prundiş, satul era ameninţat să fie zdrobit 
definitiv de faleză, dacă oamenii nu se hotărau să-l 
protejeze prin lucrări serioase. Dar cu cele treizeci de 
dărăpănături ale lui prezenta un interes atât de mic, încât 
Chanteau, în calitate de primar, zadarnic atrăgea atenţia 
vreme de zece ani subprefectului asupra situaţiei desperate 
a locuitorilor. În cele din urmă, Lazare, împins de Pauline, a 
cărei dorinţă era să-l vadă făcând ceva, concepuse planul 
unui întreg sistem de ţăruşi, şi de estacade care urmau să 
stăvilească marea. Numai că pentru asta trebuiau fonduri, 
vreo douăsprezece mii de franci pe puţin. 

— Pe ăsta ţi-l suflu, dragă prietene, spuse preotul, luându-i 
un pion. 

Apoi dădu bucuros amănunte despre vechiul Bonneville. 
— Bătrânii spun că pe vremuri se afla o fermă chiar jos, la 
poalele bisericii, la un kilometru de locul unde e plaja acum. 

Sunt mai bine de cinci sute de ani de când marea înghite 
casele... E groaznic, oamenii de pe aici ispăşesc din tată în 
fiu. 

Între timp, Pauline se întorsese la banca unde cei patru 
puşti aşteptau, murdari, zdrenţăroşi, cu gura căscată. 

— Cine sunt ăştia? o întrebă Louise, fără a îndrăzni să se 
apropie prea mult. 

— Sunt micuţii mei prieteni, răspunse ea. 

Acum faptele ei bune se răsfrângeau asupra întregului 
ţinut, îi iubea din instinct pe cei săraci, nu se simţea 
dezgustată de starea lor jalnică, împingea milostenia până 
la a vindeca picioarele bolnave ale găinilor, vârându-le în 
scândurele, şi la a pune seara, afară, blide cu supă pentru 
pisicile fără stăpân. Simţea veşnic nevoia să-i ajute pe cei în 
suferinţă, grija şi bucuria de-a le uşura viaţa. lar săracii 
veneau la mâinile ei întinse aşa cum vrăbiile se reped la 
ferestruicile deschise ale hambarelor. Tot Bonneville-ul, 


mâna aceea de pescari, roşi de rele şi hărţuiţi de furia 
mării, se ducea sus, la domnişoara, cum îi spuneau. Dar ei îi 
plăceau mai cu seamă copiii, micuţii cu pantalonii 
zdrenţuiţi, prin care li se vedea pielea roză, fetiţele palide, 
care nu mâncau pe săturate, sorbind din ochi tartinele date 
de ea. Şi părinţii, şmecheri, îi speculau slăbiciunea, 
trimiţându-i progeniturile cele mai jalnic îmbrăcate, cele 
mai firave, ca s-o înduioşeze şi mai mult. 

— După cum vezi, zise Pauline râzând, am ziua mea de 
primire ca o doamnă, sâmbăta. Primesc vizite... Şi tu, Gonin 
cea mititică, fii bună şi nu-l mai ciupi pe vlăjganul ăsta de 
Houtelard! Mă supăr dacă nu sunteţi cuminţi... Să 
menţinem ordinea. 

Şi împărţirea începu. Îi bruftuia şi-i muştruluia ca o mamă. 
Primul pe care-l chemă fu Houtelard, un băiat de zece ani, 
cu faţa gălbejită, cu înfăţişare întunecată, pământie. Îşi 
arătă piciorul, avea la genunchi o zgaibă prelungă, şi taică- 
su îl trimisese la domnişoara să-l dea cu ceva. Pauline 
procura pentru tot satul arnică şi apă sedativă. Pasiunea de- 
a vindeca bolile o făcuse ca, puţin câte puţin, să cumpere o 
adevărată farmacie din care nu lipsea nimic şi de care era 
mândră. După ce-l pansa pe copil, scobori vocea şi-i dădu 
amănunte Louisei. 

— Draga mea, alde Houtelard sunt oameni bogaţi, sunt cei 
mai bogaţi pescari din Bonneville. Ştii tu, barca aceea mare 
a lor e... Numai că sunt de-o zgârcenie înspăimântătoare, 
duc o viaţă de câine, într-o murdărie de nespus. Şi ce-i mai 
rău e că tatăl, după ce şi-a ucis nevasta în bătăi, s-a însurat 
cu slujnica, o femeie afurisită, mai rea decât el. Şi-acum, 
amândoi, îl ucid în bătăi pe nefericitul ăsta. 

Şi, fără a băga de seamă repulsia neliniştită a prietenei, 
vorbi iar tare. 

— E rândul tău, mititico... Ai băut toată chinina din sticlă? 

Era fata lui Prouane, ţârcovnicul. Ai fi zis că e Sfânta 
Tereza pe când era copil, plină toată de scrofule, slabă şi 
neastâmpărată, cu nişte ochi bulbucaţi, ce-i ieşeau afară din 


cap, şi unde isteria pâlpâia încă de la vârstă aceea. Avea 
unsprezece ani şi-abia dacă părea de şapte. 

— Da, domnişoară, bâlbâi fetiţa, am băut. 

— Mincinoaso! strigă preotul, fără să-şi ridice ochii de pe 
tablă. leri seară taică-tu tot mai mirosea a vin. 

Dintr-odată Pauline se supără. Familia Prouane n-avea 
barcă proprie, aduna crabi, scoici şi trăia din pescuitul 
creveţilor. Dar, mulţumită slujbei de ţârcovnic a tatălui, nu 
le-ar fi lipsit pâinea de la masă în nici o zi, dacă n-ar fi fost 
patima băutului. Tatăl şi mama erau găsiţi zăcând pe jos, pe 
lângă uşi, trăsniţi de calvados, cumplitul rachiu normand, în 
timp ce micuța trecea peste ei, ca să le scurgă paharele. 
Când le lipsea calvadosul, Prouane bea soluţia de chinină a 
fetiţei. 

— Şi eu, care-mi dau osteneala s-o prepar! zicea Pauline. 
Ascultă, am să ţin eu sticla aici, şi vii la mine să bei în 
fiecare după-amiază, la ora cinci... Şi-am să-ţi dau şi-un pic 
de carne crudă, tocată, aşa spune doctorul. 

Apoi sosi rândul băiatului celui mare, de doisprezece ani, 
al familiei Cuche, un ştrengar deşirat, slab, precoce. 
Acestuia, Pauline îi dădu o pâine, o fiertură şi o monedă de 
cinci franci. Nici povestea lui nu era din cele plăcute. După 
ce apa le luase casa, Cuche îşi lăsase nevasta şi trăsese în 
casa unei verişoare; iar nevastă-sa, adăpostită într-un punct 
de vamă ce cădea în ruine, se culca cu tot satul, în ciuda 
urâţeniei ei respingătoare. Era plătită în natură, uneori i se 
dădeau şi trei bănuţi. Băiatul, care vedea toate astea, crăpa 
de foame. Dar o lua la fugă cu o sprinteneală de căprioară, 
când era vorba să fie luat din cloaca aceea. 

Louise întoarse capul, cu un aer stingherit, în timp ce 
Pauline îi povestea toate astea, fără nici o jenă. Crescută 
liber, dădea dovadă de curajul liniştit al carităţii faţă de 
mizeriile omeneşti, ştia totul şi vorbea despre tot cu 
francheţea inocenţei. Cealaltă, dimpotrivă, după ce învățase 
timp de zece ani la un internat, roşea la imaginile pe care 
cuvintele i le trezeau în minte, răvăşită de visele ce-o 


chinuiseră în dormitor. Erau lucruri la care te gândeai, dar 
despre care nu se cădea deloc să vorbeşti. 

— Uite, continuă Pauline, micuța care-a mai rămas, 
blondina asta de nouă ani, atât de drăgălaşă şi de roză, e 
fiica familiei Gonin, cea în care ticălosul de Cuche şi-a găsit 
adăpost... Soții Gonin, foarte înstăriți, aveau o barcă; dar 
tatăl a paralizat de picioare, boală frecventă în satele de 
prin părţile astea; şi Cuche, simplu matelot la început, a 
ajuns curând stăpânul bărcii şi-al femeii. Acum, cea la care 
ticălosul de Cuche şi-a găsit adăpost... Soții Gonin, trece 
nopţile şi zilele pe marginea unei vechi lăzi de cărbune; în 
timp ce matelotul şi verişoara s-au instalat în pat, în aceeaşi 
odaie... Aşa că mă ocup de copil. Nenorocirea e că primeşte 
scatoalce rătăcite, fără să mai punem la socoteală faptul că 
e foarte dezgheţată şi că vede unele lucruri... 

Se opri, o întrebă pe fetiţă: 

— Cum mai merg lucrurile la voi acasă? 

Copila urmărise din ochi cele spuse de Pauline cu glas 
scăzut. Faţa ei frumuşică de fetiţă precoce râdea viclean la 
amănuntele pe care le ghicea. 

— Iar l-au bătut, răspunse fără a se opri din râs. În 
noaptea asta mama s-a sculat şi-a luat un lemn... Ah, 
domnişoară, ce bine-ai face dacă i-ai da un pic de vin, căci 
au pus un ulcior în faţa lăzii, strigând că n-are decât să 
crape. 

Louise avu un gest de revoltă. Ce lume îngrozitoare! Şi 
prietena ei se interesa de ororile astea! Era cu putinţă ca, 
în apropierea unui oraş atât de mare cum e Caen, să existe 
o fundătură de sat unde oamenii să trăiască astfel, ca nişte 
adevăraţi sălbatici? Pentru că numai sălbaticii puteau jigni 
astfel toate legile divine şi umane. 

— Nu, draga mea, şopti Louise aşezându-se lângă 
Chanteau, mi-ajunge, m-am săturat de micuţii tăi prieteni!. 
Marea n-are decât să-i măture, nu eu am să le plâng de 
milă! 

Abatele bătuse. Strigă: 


— Sodoma şi Gomora!. Sunt douăzeci de ani de când le tot 
spun unde o s-ajungă. Cu atât mai rău pentru ei! 

— Am cerut înfiinţarea unei şcoli, spuse Chanteau, necăjit 
că-şi vede partida compromisă. Dar nu sunt destui de 
numeroşi, iar copiii lor trebuie să se ducă la Verchemont; şi 
ori nu merg la şcoală, ori hoinăresc de-a lungul drumului. 

Pauline îi privea, surprinsă. Dacă nenorociţii ar fi fost 
curaţi, n-ar mai fi avut nevoie să fie curăţaţi. Răul şi 
lipsurile mergeau mână în mână, nu simţea nici un fel de 
silă faţă de suferinţă, chiar atunci când părea rezultatul. 
Viciului. Cu un gest larg, se mulţumi să arate cât de 
îngăduitoare îi era caritatea. Şi-i făgădui micuţei Gonin să 
se ducă să-l vadă pe tatăl ei, când Veronique se ivi, 
împingând dinainte-i altă fetiţă.. 

— Poftim, domnişoară, uite încă una! 

Aceasta, foarte micuță, de vreo cinci ani cel mult, era 
numai zdrenţe, cu faţa roşie, cu părul ca o claie. Şi 
numaidecât, cu îndrăzneala aceea nemaipomenită a celor 
versaţi în cerşetoria la drumul mare, începu să geamă: 

— Fie-vă milă!. Bietul meu tată şi-a rupt un picior... 

— E fata lui Tourmal, nu-i aşa? o întrebă Pauline pe 
slujnică. Dar preotul îşi ieşi din fire. 

— Ah, ticăloasa! Nu-i daţi crezare, sunt douăzeci şi cinci 
de ani de când taică-su şi-a rupt piciorul... O familie de hoţi, 
nu trăiesc decât din pungăşii! Tatăl îi ajută pe 
contrabandişti, mama pradă holdele pe la Verchemont, 
bunicul se duce noaptea să adune stridiile de la 
Roqueboise, în parcul statului... Şi vedeţi ce-au făcut din 
copilul lor: o cerşetoare, o hoaţă pe care-o trimit pe la 
oameni ca să şterpelească tot ce găseşte... Uitaţi-o cum 
trage cu ochiul la tabachera mea. 

Într-adevăr, ochii vioi ai copilei, după ce scotociseră prin 
colţurile terasei, se aprinseseră, pentru o clipă, de-o 
flăcăruie, la vederea vechii tabachere a preotului. Dar nu-i 
pierea îndrăzneala, şi repetă, ca şi cum preotul n-ar fi dat în 
vileag totul. 


— Piciorul rupt... Daţi-mi ceva, buna mea domnişoară. 

De data asta Louise începu să râdă, într-atât avortoana 
aceea de cinci ani, la fel de coruptă ca tatăl şi ca mama ei, i 
se părea nostimă. Pauline rămăsese gravă, scoase portofelul 
şi luă o nouă monedă de cinci franci. 

— Ascultă, îi zise ea, am să-ţi dau tot pe-atâta în fiecare 
sâmbătă, dacă aflu ca n-ai mai bătut drumurile în timpul 
săptămânii. 

— Ascundeţi tacâmurile! mai strigă abatele Horteur. O să 
vi le fure. 

Dar Pauline, fără să răspundă, expedie copiii, care plecară 
târându-şi încălţările, zicând „mulţumim frumos” şi 
„Dumnezeu să vă răsplătească!” în acest timp, doamna 
Chanteau, care fusese să vadă dacă totul era pregătit în 
odaia L.ouisei, o certa încet pe Veronique. Era îngrozitor, şi 
slujnica aducea acum cerşetoarele! Ca şi cum domnişoara 
n-ar fi adus destui în casă! O ceată de păduchi care o 
sugeau şi-şi băteau joc de ea. Desigur, banii erau ai ei, avea 
toată libertatea să-i irosească după plac; dar, zău aşa, era 
imoral să încurajezi astfel viciul. Doamna Chanteau o auzise 
cum îi făgăduise cinci franci în fiecare sâmbătă micuţei 
Tormal. Alţi douăzeci de franci pe lună! Satrap să fi fost, şi 
tot nu ţi-ar fi ajuns averea. 

— Ştii că nu-mi place s-o văd pe-aici pe hoaţa asta, îi spuse 
Pauline. Chiar dacă acum eşti stăpână pe banii tăi, nu te pot 
lăsa să te ruinezi atât de prosteşte. Am o responsabilitate 
morală... Da, să te ruinezi, drăguţo, şi încă mai repede 
decât crezi! 

Veronique, care plecase în bucătărie, furioasă de 
mustrarea doamnei, se ivi strigând în gura mare: 

— A venit măcelarul... Vrea să i se achite nota, patruzeci şi 
şase de franci şi zece centime. 

O mare încurcătură o opri pe doamna Chanteau din 
peroraţie. Se scotoci, păru mirată. Apoi, cu glas scăzut o 
întrebă pe Pauline: 


— Ia spune, ai de-ajuns la tine?. N-am mărunt, ar trebui să 
urc până sus. Ne socotim noi. 

Pauline o urmă pe slujnică, să plătească măcelarului. De 
când ţinea banii la ea în comodă, aceeaşi comedie începea 
mereu, de fiecare dată când cineva prezenta o factură. Era 
o exploatare reglementată, prin sume mici şi continui, şi 
care părea foarte firească. Mătuşa nu se mai ostenea nici 
măcar să ia din grămadă: cerea numai, lăsând-o pe fată să 
se jecmănească ea singură. La început ţinuseră socoteala, i 
se înapoiau câte zece, câte cincisprezece franci; apoi 
socotelile se încurcaseră aşa de tare, încât nu. Mai spuneau 
decât că se vor socoti mai târziu, la vremea căsătoriei; ceea 
ce nu-i împiedica, la fiecare întâi al lunii, să încaseze cu 
regularitate pensia, pe care o ridicaseră la nouăzeci de 
franci. 

— Joacă după cum îi cântă banii dumitale, bodogăni 
Veronique pe coridor. De-aş fi fost eu, aş fi trimis-o să aducă 
banii ei!. Cum de-o rabdă Cel-de-Sus să te jupoaie aşa?! 

Când Pauline se întoarse cu factura achitată, pe care i-o 
dădu mătuşii, preotul se bucura zgomotos. Îl bătuse pe 
Chanteau; hotărât lucru, acesta n-avea să câştige nici o 
partidă. Soarele scăpata, razele lui piezişe împurpurau 
marea, care urca, tălăzuindu-şi apele domol. Şi Louise, cu 
privirile pierdute, zâmbea acestei bucurii necuprinse a 
zării. 

— Iat-o pe Louisette pierdută în nori, zise doamna 
Chanteau. Ei, Louisette, am spus slujnicei să-ţi urce valiza... 
Şi de data asta suntem vecine! 

Lazare nu se întoarse decât a doua zi. După vizita pe care 
i-o făcuse subprefectului din Bayeux, luase hotărârea să se 
ducă la Caen, să-l vadă şi pe prefect. Şi, deşi nu aducea cu 
sine subvenţia necesară, era în schimb convins că măcar 
suma de douăsprezece mii de franci avea să fie votată de 
Consiliul general. Prefectul îl condusese până la uşă, 
angajându-se prin promisiuni categorice: nu putea lăsa 
Bonneville-ul aşa, la voia întâmplării, administraţia era gata 


să sprijine zelul locuitorilor comunei. Numai că Lazare era 
desperat la gândul întârzierilor de tot felul, şi cea mai mică 
amânare în realizarea uneia dintre dorinţele sale devenea 

pentru el o adevărată tortură. 

— Pe cuvântul meu, strigă el, dacă aş avea cele 
douăsprezece mii de franci, aş prefera să le pun de la mine, 
până una alta... Şi chiar, pentru o primă experienţă, nici n- 
ar fi nevoie de-o asemenea sumă... Şi-o să vedeţi ce mai 
necazuri după ce vor vota subvenţia! O să ne pomenim pe 
capul nostru cu toţi inginerii din departament. În timp ce, 
dac-am începe fără ei, n-ar avea încotro şi se vor pleca în 
faţa rezultatelor... Sunt sigur pe proiectul meu. Prefectul, 
căruia i l-am explicat pe scurt, a fost încântat cât de ieftin şi 
simplu e. 

Speranţa de-a învinge marea îl înfrigura. Îi era ciudă pe ea 
de când o învinuia pe tăcute de ruina lui, în povestea cu 
algele. Chiar dacă n-o blestema sus şi tare, trăia cu ideea ca 
într-o bună zi să se răzbune. Şi ce răzbunare mai plăcută 
decât s-o oprească în opera ei oarbă de distrugere, să-i 
strige ca un adevărat stăpân: „N-o să mergi mai departe!” 
în această acţiune intra, în afară de măreţia luptei, şi o 
oarecare filantropie, ceea ce-l exalta de-a binelea. Când 
doamna Chanteau îl văzuse pierzându-şi zile întregi cu 
tăiatul ţăruşilor, cu nasul vârât în tratate de mecanică, îşi 
amintise, tremurând, de bunic, de dulgherul întreprinzător 
şi încurcă-lume, a cărui operă inutilă dormea într-o lădiţă 
cu geamuri! Oare bătrânul avea să renască, pentru a 
desăvârşi ruina familiei? Apoi se lăsase convinsă de fiul ei 
adorat. Dacă reuşea, şi-avea să reuşească fără doar şi 
poate, ar fi fost, în sfârşit, primul pas, o acţiune frumoasă, o 
operă dezinteresată ce l-ar fi pus în lumină; de aici s-ar fi 
putut îndrepta încotro ar fi vrut, ar fi ţintit pe-atât de sus pe 
cât l-ar fi mânat ambiția. Din ziua aceea, toată casa nu se 
gândea la altceva decât la umilirea mării, s-o înlănţuie la 
poalele terasei, într-o ascultare de câine bătut. 


Proiectul lui Lazare era, de altfel, aşa cum el însuşi o 
spunea, de-o mare simplitate. Era vorba de nişte ţăruşi 
masivi, înfipţi în nisip, acoperiţi, de scânduri, şi în spatele 
cărora prundişul adus de mare ar fi format ca un soi de zid 
inexpugnabil, de care aveau apoi să se spargă valurile: 
marea însăşi lua asupră-i însărcinarea de-a înălța reduta ce- 
avea s-o oprească. Alţi ţăruşi şi bârne lungi, sprijinite de 
contraforți, ar fi alcătuit un prim baraj în depărtare, 
înaintea zidurilor de pietriş, completând sistemul de 
apărare. În sfârşit, s-ar fi putut, dacă aveau fondurile 
necesare, construi şi vreo două-trei estacade masive, câteva 
planşeuri mari, susţinute de şarpante, a căror masă 
compactă ar fi stăvilit până şi mareele cele mai puternice. 
Lazare găsise ideea sub forma ei rudimentară în Manualul 
dulgherului desăvârşit, o bucoavă cu planşe naive, 
cumpărată, desigur, pe vremuri, de bunic; dar avea să 
perfecţioneze ideea aceea, avea să-i aducă îmbunătăţiri 
considerabile, avea să studieze teoria forţelor, rezistenţa 
materialelor, se arăta mai cu seamă foarte mândru de o 
asamblare nouă, de o anumită înclinare a ţăruşilor, care, 
după părerea lui, ar fi făcut reuşita neîndoielnică. 

Şi de data asta Pauline manifestase interes faţă de studiile 
lui. Ca şi băiatul, şi ea se arăta curioasă faţă de unele 
experienţe ce-o puneau faţă în faţă cu necunoscutul. 
Numai, că, ceva mai calculată, nu-şi mai făcea iluzii asupra 
unor eşecuri posibile. Când vedea marea cum urcă, cum 
mătură pământul cu tăvălugii ei, privea cu îndoială la 
jucăriile pe care Lazare le construise, şiruri întregi de 
ţăruşi, de pari, de estacade în miniatură. Odaia cea mare 
era acum plină de toate astea. 

Într-o noapte, fata rămase până târziu să se uite pe 
fereastră. De două zile, vărul spunea că va arde totul; într-o 
seară, la masă, strigase că o va şterge în Australia, de 
vreme ce nu se găsea loc pentru el în Franţa. Şi se gândea 
la lucrurile astea, în timp ce fluxul, ajuns la cota maximă, 
bătea Bonneville-ul din adâncul tenebrelor. Fiece izbitură o 


zguduia, părându-i-se că aude, la intervale regulate, vaierul 
celor jalnici luaţi de apă. Şi-atunci lupta pe care dragostea 
de arginţi tot o mai ducea cu bunătatea ajunse de 
neîndurat. Închise fereastra, nu mai voi să asculte. Dar 
loviturile îndepărtate o clătinară până şi în pat. De ce să nu 
încerce imposibilul? Ce importanţă aveau banii aceia 
azvârliţi în apă, dacă exista o singură şansă de-a salva 
satul? Şi adormi spre ziuă, gândindu-se la bucuria vărului, 
scăpat de tristeţea cea neagră, dar aflat, poate, în sfârşit, 
pe drumul cel adevărat, fericit datorită ei, datorându-i 
totul! 

A doua zi, îl strigă, înainte de-a coborî. Pauline râdea. 

— Nu ştii? Am visat că ţi-am împrumutat cele 
douăsprezece mii de franci. 

Lazare se supără, refuză violent. 

— Vrei să mă duc şi să nu mă mai întorc niciodată?. Nu, 
mi-ajunge cu uzina. Mi-e o ruşine de-mi vine să mor, chiar 
dacă nu-ţi spun nimic despre asta. 

După două ore accepta, îi strângea mâinile cu o efuziune 
pătimaşă. Nu era vorba decât de un împrumut; nu risca 
nimic în privinţa banilor, deoarece votul subvenţiei de către 
Consiliul general era ca şi sigur, mai cu seamă în faţa unor 
lucrări începute. Şi, chiar din seara aceea, îl chemară pe 
dulgherul din Arromanches. Purtară discuţii interminabile, 
avură loc plimbări de-a lungul coastelor, se certară cu 
străşnicie în privinţa devizelor. Casa întreagă îşi pierduse 
capul. 

Dar cel mai rău se supărase doamna Chanteau, auzind de 
împrumutul celor douăsprezece mii de franci. Lazare, uimit, 
nu pricepea nimic. Mama sa îl copleşea cu argumente 
bizare: desigur, Pauline le împrumuta când şi când sume 
mici; dar şi de data asta o să creadă că fără ea nu s-ar fi 
făcut nimic, ar fi putui foarte bine să-i ceară tatălui Louisei 
să le deschidă un credit. Nici chiar Louise, care avea o dotă 
de două sute de mii de franci, nu făcea atâtea mofturi când 
era vorba de averea ei. Cifra de două sute de mii de franci 


revenea întruna pe buzele doamnei Chanteau; şi părea a 
nutri un dispreţ iritat împotriva resturilor celeilalte averi, 
cea care se topise în scrin şi continua să se topească în 
comodă. 

Chanteau, montat de nevastă-sa, se prefăcu şi el 
contrariat. Pauline simţi o mare supărare; chiar 
prăpădindu-şi banii, simţea că e mai puţin iubită decât pe 
vremuri; simţea în preajmă ca un fel de pică, a cărei cauză 
nu şi-o putea explica şi care creştea din zi în zi. Cât priveşte 
doctorul Cazanove, şi el bodogănea, când, aşa, de formă, îl 
consulta; dar era nevoit să spună „da” pentru toate sumele 
împrumutate, şi mici şi mari. Misiunea lui de curator 
rămânea iluzorie, se simţea dezarmat în casa asta unde era 
primit ca un vechi prieten. În ziua în care i se vorbi despre 
împrumutul celor douăsprezece mii de franci, renunţă la 
orice responsabilitate. 

— Draga mea copilă, îi zise Paulinei luând-o deoparte, nu 
mai vreau să fiu complicele dumitale. Nu mă mai consulta, 
ruinează-te după pofta inimii... Ştii bine că niciodată n-o să 
rezist rugăminţilor pe care mi le-ai face; şi, zău aşa, mă 
mustră conştiinţa după aceea, mă simt mânjit sufleteşte... 
Mai bine să nu ştiu ceea ce nu încuviinţez. 

Pauline îl privea foarte emoţionată. Apoi spuse, după o 
tăcere: 

— Îţi mulţumesc, bunul meu doctor... Dar nu aşa e mai 
înţelept? De vreme ce asta mă face fericită! 

Doctorul îi luase mâinile, strângându-i-le patern, cu o 
emoție tristă. 

— Da, dacă asta te face fericită... Bine, nenorocirea se 
cumpără la fel de scump uneori. 

Fireşte, în înflăcărarea acestei bătălii duse împotriva 
mării, Lazare abandonase muzica. O ploaie fină de praf se 
aşternuse pe pian, partitura marii lui Simfonii zăcea iar în 
fundul unui sertar, mulţumită Paulinei, care adunase foile 
până şi de pe sub mobile. De altfel, unele bucăţi nu-l mai 
satisfăceau, de pildă, blândeţea cerească a nimicirii totale, 


redată prin mijloacele comune ale mişcării unui vals, ar fi 
poate exprimată mai bine printr-un tempo de marş foarte 
lent. Într-o seară declarase că va lua totul de la capăt când 
va avea timp. Şi flacăra dorinţei, starea aceea de 
insatisfacţie provocată de prezenţa continuă a fetei părea 
să se fi dus odată cu înfrigurarea geniului. Era o 
capodoperă amânată pentru vremuri mai bune, o mare 
pasiune amânată şi ea, pe care o putea da în urmă sau 
înainte, ca pe un ceas. Din nou se purta cu verişoara lui ca 
şi cu o veche prietenă, ca şi cu soţia legitimă, care i s-ar fi 
dat în clipa când ar fi deschis braţele. Din aprilie, nu mai 
erau atât de fericiţi, vântul le răcorea căldura obrajilor. 
Odaia cea mare rămânea goală, amândoi umblau pe plaja 
plină de pietre de la Bonneville, studiind punctele în care 
palisadele şi ţăruşii trebuiau să fie instalaţi. Uneori, 
umblând cu picioarele prin apa rece, se întorceau obosiţi şi 
puri, ca în zilele depărtate ale copilăriei. 

Când Pauline, ca să-l tachineze, cânta faimosul marş al 
Morţii, Lazare striga: 

— Taci odată!. Ce mai glume! 

Chiar în scara când sosi dulgherul, Chanteau fu apucat de 
o criză de reumatism. Acum, crizele îl apucau în fiecare 
lună; salicilatul, după ce le atenuase efectul, părea acum să 
le facă şi mai violente. Şi Pauline se pomeni ţintuită vreme 
de cincisprezece zile dinaintea patului unchiului. Lazare, 
ocupat cu studierea plajei, începu s-o ia cu el pe Louise, ca 
s-o îndepărteze de bolnav, ale cărui strigăte o speriau. Cum 
ocupa odaia de oaspeţi, aflată deasupra odăii lui Chanteau, 
ca să poată dormi trebuia să-şi astupe urechile, să-şi vâre 
capul sub perne. Afară era iar zâmbitoare, fermecată de 
plimbare, uitând de bietul bolnav care urla. 

Au fost două săptămâni încântătoare. Tânărul îşi privise la 
început tânăra tovarăşă cu uimire. Era cu totul diferită de 
cealaltă; ţipa când un crab îi atingea botina, se temea atât 
de mult de apă, încât credea că se îneacă dacă trebuia să 
sară peste o baltă. Pietrele îi răneau picioarele micuţe, nu-şi 


părăsea niciodată umbrela, nici mănuşile, lungi până la 
coate, veşnic înspăimântată ca soarele să nu-i ardă nici un 
petec din pielea atât de delicată. Apoi, după uimirea de la 
început, Lazare s-a lăsat sedus de drăgălăşeniile acelea 
stârnite de teamă, de slăbiciunea ei, veşnic gata să-i ceară 
protecţia. Fata asta nu numai că mirosea a aer curat, dar îl 
îmbăta cu mireasma ei blândă de heliotrop; şi, în sfârşit, nu 
mai era un băieţandru care mergea alături, în pas cu el, era 
o femeie, ale cărei braţe, abia întrevăzându-se la o 
răbufnire de vânt, făcea să-i bată sângele în vine. Totuşi, era 
mai puţin frumoasă decât cealaltă,) mai în vârstă şi cu faţa 
de pe acum palidă; dar avea un farmec unduios, minutele ei 
suple erau fără apărare, întreaga-i făptură cochetă te făcea 
să întrezăreşti făgăduieli de fericire. I se părea că o 
descoperă atunci, nu mai recunoştea în ea pe fetiţa slăbuţă 
de altădată. Era cu putinţă ca anii nesfârşiţi de internat să fi 
plămădit fata aceea atât de tulburătoare, chemând cu atâta 
insistenţă bărbatul în virginitatea ei, purtând în adâncul 
ochilor limpezi minciuna educaţiei primite? Şi căpăta 
pentru ea puţin câte puţin un gust ciudat, o pasiune 
perversă, în care vechea prietenie de pe timpul copilăriei se 
prefăcea în rafinament senzual. 

Când Pauline putu să părăsească odaia unchiului şi începu 
să-l însoţească pe Lazare, simţi numaidecât că între acesta 
şi Louise exista un suflu nou, priviri, râsete pe care nu le 
înţelegea. Cerea explicaţii de ce se amuzau atâta, pe când 
ea nu găsea nimic de râs. În primele zile avu o atitudine 
maternă, socotindu-i nişte nebunatici fără minte, pe care o 
nimica toată îi amuză. Dar curând deveni tristă, fiece 
plimbare păru s-o obosească. Deşi nu se plângea deloc; 
vorbea de nişte veşnice migrene; apoi, când vărul o sfătuia 
să nu iasă din casă, se supăra, nu-l părăsea o clipă, nici 
chiar în casă. Într-o noapte, către ora două, cum încă nu se 
culcase, ocupat să isprăvească un plan, deschise uşa odăii, 
mirat că aude paşi; şi surpriza îi spori, când o văzu pe 
Pauline, numai în jupon, fără lumină, aplecată peste 


balustradă, atentă la zgomotele din odăile de dedesubt. 
Spuse că şi ei i se păruse că aude gemete. Dar minciuna 
asta îi împurpura obrajii, roşi şi Lazare, cuprins de-o 
îndoială. De atunci, fără altă explicaţie, între ei exista o 
supărare. El întorcea capul, găsea că e ridicolă să tot facă 
mutre aşa, pentru nişte copilării, în vreme ce ea, din ce în 
ce mai supărată, nu-l lăsa o clipă singur cu Louise, 
pândindu-le cele mai neînsemnate gesturi, bolnavă, seara, 
la ea în odaie, dacă îi văzuse vorbindu-şi în şoaptă, la 
întoarcerea de pe plajă. 

Lucrările înaintau. O echipă de dulgheri, după ce 
ţintuiseră dulapi pe un rând de ţăruşi, isprăveau de bătut în 
pământ cel dintâi par. Era de altfel o simplă încercare, 
deoarece se grăbeau să preîntâmpine un flux puternic; 
dacă piesele de lemn rezistau, aveau să completeze 
sistemul de apărare. Din nefericire, vremea era groaznică. 
Aversele se năpusteau fără oprire, toată suflarea din 
Bonneville venea, udându-se până la piele, să vadă cum 
sunt înfipţi ţăruşii cu ajutorul unui mai. În sfârşit, în 
dimineaţa zilei în care aşteptau fluxul cel mare, un cer ca 
de cerneală întuneca marea; şi, încă de la ora opt, ploaia 
spori în intensitate, înecând orizontul într-o ceaţă glacială. 
A fost o adevărată lovitură, deoarece plănuiseră să meargă 
să asiste cu toată familia la victoria dulapilor şi-a bârnelor 
sub asaltul mareei celei mari. 

Doamna Chanteau hotări să rămână lângă soţul ei, care 
era încă foarte suferind. Şi se străduiră din răsputeri s-o 
oprească pe Pauline, pe care de-o săptămână o durea în 
gât: avea un guturai uşor şi făcea puţină febră în fiecare 
seară. Dar fata respinse toate sfaturile lor prudente, voi să 
se ducă pe plajă, de vreme ce Lazare şi Louise se duceau. Şi 
Louise asta, părea atât de delicată şi veşnic gata să leşine, 
dar de îndată ce făgăduiala unei plăceri îi dădea ghes, 
căpăta o forţă surprinzătoare. 

Toţi trei porniră aşadar după masa de prânz. O răbufnire a 
vântului măturase norii; râsete de triumf salutară această 


bucurie neaşteptată. Cerul avea spărturi senine atât de 
întinse, străbătute încă de unele zdrenţe negre, încât fetele 
se încăpăţânară să nu-şi ia decât umbrelele de soare. 
Numai Lazare luă o umbrelă de ploaie. De altfel, era 
răspunzător de sănătatea lor, le-ar fi găsit el un adăpost, 
dacă aversele se porneau iar. 

Pauline şi Louise mergeau înainte. Dar de cum ajunseră la 
panta abruptă ce scobora spre Bonneville, aceasta din urmă 
păru să alunece pe pământul desfundat şi Lazare alergă la 
ea, se oferi s-o susţină. Pauline fu nevoită să-i urmeze. 
Bucuria de la început îi pierise, privirile ei bănuitoare 
vedeau cum cotul vărului atingea într-o veşnică mângâiere 
talia Louisei. Curând, nu mai văzu decât atingerea aceea, 
totul dispăru, şi plaja pe care pescarii din sat aşteptau cu 
un aer batjocoritor, şi marea care se umfla, şi parul alb de 
spumă. În zare, se lărgea o bară întunecată, un nor 
aducător de furtună ce năvălea în galop. 

— La naiba, spuse Lazare întorcându-se, iar o să toarne... 
Dar ploaia o să ne dea răgaz să vedem, şi-o să ne adăpostim 
în faţă, la Houtelard. 

Fluxul, care primea vântul din faţă, venea cu o încetineală 
enervantă. Desigur, vântul împiedica dezlănţuirea apelor în 
toată puterea lor, aşa cum fusese anunţat. Nimeni însă nu 
părăsea plaja. Parul, pe jumătate cufundat în apă, rezista 
din plin, spinteca valurile, iar apa, astfel domolită, se 
revărsa apoi în clocot până la picioarele spectatorilor. Dar 
adevăratul triumf a fost rezistenţa victorioasă a ţăruşilor. 
Cu fiece val care-i acoperea, cărând pietrişul din larg, se 
auzeau apoi pietricelele căzând şi adunându-se de partea 
cealaltă a scândurilor, ca şi cum s-ar fi descărcat brusc o 
căruţă plină cu pietriş, şi zidul acela pe cale de-a se construi 
însemna un succes, realizarea stăvilarului făgăduit. 

— V-am spus eu! strigă Lazare. Acum n-aveţi decât să vă 
bateţi joc cât pofitiţi! 

Lângă el, Prouane, care nu se trezise din beţie de trei zile, 
clătina din cap şi bâlbâia: 


— Da' să vedem cum o să fie când o sufla vântul dinspre 
apă! Ceilalţi pescari tăceau. Dar, după cum Houtelard şi 
Cuche strâmbau din gură, era limpede că nu prea aveau 
încredere în toate manevrele alea. Şi-apoi, marea aceea 
care-i strivea, n-ar fi vrut s-o vadă învinsă de fluşturaticul 
ăla de burghez. O să râdă ei în voie în ziua când apa o să-i 
ia grinzile ca pe nişte paie. N-avea decât să măture tot 
satul, dar de distrat tot o să se distreze. 

Dintr-odată, băierile cerului se rupseră. Picături mari 
începură să cadă din norul acela livid, care se înstăpânise 
pe trei sferturi din cer. 

— Nu-i nimic, să mai aşteptăm încă puţin, spunea Lazare 
întruna, entuziasmat. Vedeţi, vedeţi, nici un ţăruş nu se 
clinteşte! 

Deschisese umbrela deasupra creştetului Louisei. Şi fata, 
ca o turturea friguroasă, se strângea şi mai mult la pieptul 
lui. lar Pauline, uitată, îi privea întruna, pradă unei furii 
cumplite, părându-i-se că priveşte în faţă căldura 
îmbrăţişării lor. Ploaia se prefăcuse într-un adevărat potop. 
Lazare se întoarse dintr-odată. 

— Ce-i cu tine? Ai înnebunit?. Deschide-ţi măcar umbrela 
de soare. 

Pauline stătea ca o stană de piatră, neclintită sub 
revărsarea potopului, de care părea a nu-şi da seama. 
Răspunse cu o voce răguşită: 

— Lasă-mă-n pace, mă simt foarte bine. 

— Oh, Lazare, te rog, spunea Louise deznădăjduită, 
sileşte-o să vină... încăpem toţi trei. 

Dar Pauline nu se ostenea nici măcar să refuze, zăvorită 
într-o încăpățânare sălbatică. Se simţea bine, de ce-o 
deranjau? Şi, când Lazare, ajuns la capătul rugăminţilor, 
zise: 

— E o prostie, să fugim la Houtelard! 

Pauline răspunse cu asprime: 

— Fugiţi unde poftiţi... Doar am venit să vedem, aşa că eu 
rămân să văd. 


Pescarii fugiseră. Numai Pauline rămânea nemişcată, sub 
revărsarea apei, uitându-se la bârne, pe care valurile le 
acoperise în întregime. Spectacolul ăsta părea s-o absoarbă 
cu totul, în ciuda apei împroşcate într-o pulbere fină şi care 
îneca acum totul, o pulbere cenuşie ce urca dinspre mare şi 
era ciuruită de ploaie. Rochia ei şiroind toată căpătă la 
umeri şi la braţe pete mari, negre. Şi nu consimţi să plece 
decât atunci când vântul dinspre vest împrăştie norul. 

Toţi trei se întoarseră în tăcere. Nici un cuvânt despre 
întâmplarea aceea nu-i fu spus nici unchiului, nici mătuşii. 
Pauline se dusese repede să se schimbe, în timp ce Lazare 
povestea despre reuşita deplină a experienţei. Seara, la 
masă, Pauline avu un nou acces, de febră; dar spunea că n-o 
doare nimic, în ciuda chinului vădit cu care înghiţea fiecare 
îmbucătură. În cele din urmă o repezi pe Louise, care se 
arăta îngrijorată, cu aerul ei tandru, întrebând-o întruna 
cum se simte. 

— Zău aşa, devine insuportabilă cu firea asta urâtă, 
murmurase doamna Chanteau în spatele ei. De-ţi vine să 
nu-i mai spui nici o vorbă. 

În noaptea aceea, cam pe la unu, Lazare fu trezit la auzul 
unei tuse înfundate şi de-o uscăciune atât de dureroasă, 
încât se sculă în şezut, ca să asculte. Se gândi mai întâi la 
mama sa; apoi, cum stătea tot cu urechea la pândă, căderea 
bruscă a unui trup ce zgudui podeaua îl făcu să sară din pat 
şi să se îmbrace la repezeală. Nu putea fi decât Pauline, 
trupul părea să se fi prăbuşit în spatele peretelui subţire al 
culoarului. Cu degetele tremurătoare, Lazare rupea 
chibriturile. În sfârşit, putu să iasă cu sfeşnicul şi avu 
surpriza să găsească uşa din faţă deschisă. Căzută de-a 
curmezişul peste prag, pe-o parte, Pauline stătea acolo, în 
cămaşă, cu picioarele şi braţele goale. 

— Ce s-a întâmplat? strigă el, ai alunecat? 

Gândul că şi de data asta fata dădea târcoale, tot ca să 
spioneze, îl fulgeră o clipă. Dar nu răspundea, nu mişca, şi o 


văzu ca moartă, cu ochii închişi. Fără îndoială, în clipa când 
pornise să ceară ajutor ameţeala o făcuse să cadă pe jos. 

— Pauline, răspunde-mi, te implor... Unde te doare? 

Lazare se aplecase, îi lumină faţa. Foarte aprinsă, faţa 
Paulinei părea să ardă de-o febră mare. Sentimentul 
instinctiv de jenă care-l făcea să şovăie în faţa goliciunii 
aceleia de fecioară, neîndrăznind s-o ia în braţe ca s-o ducă 
în pat, lăsă numaidecât loc îngrijorării frăţeşti. Nici nu-şi 
mai dădea seama cât e de goală, o apucă de şolduri şi de 
coapse, fără a avea măcar conştiinţa acelei cărni de femeie 
ce atingea pieptul lui de bărbat. Şi, după ce-o culcă în pat, o 
întreba iar, fără să-i treacă prin minte să tragă aşternutul 
peste ea. 

— Doamne! Spune ceva... le-ai rănit, poate? 

Zguduitura o făcu să deschidă ochii. Dar tot nu vorbea, îl 
privea fix; şi, cum o sili să-i răspundă, duse în sfârşit, mâna 
la gât. 

— Gâtul te doare? 

Atunci, cu o voce schimbată, şuierătoare, rosti răguşit, cu 
greu: 

— Nu mă forţa să vorbesc, te rog... îmi face foarte rău. 

Şi fu numaidecât cuprinsă de un acces de tuse, tuşea 
aceea înfundată pe care o auzise de la el din odaie. Faţa i se 
învineţi, durerea era atât de puternică, încât ochii i se 
umplură de boabe mari de lacrimi. Îşi cuprinse cu 
amândouă mâinile capul îndurerat, unde izbeau ciocanele 
unei cefalalgii îngrozitoare. 

— Azi te-ai căptuşit cu asta, bâigui Lazare, pierzându-se cu 
firea. Cuminte a fost ce-ai făcut, aşa bolnavă cum erai! 

Dar tăcu, întâlnindu-i din nou privirile rugătoare. Cu o 
mână tremurătoare, fata căuta cuverturile. Lazare o înveli 
până la bărbie. 

— Vrei să deschizi gura, ca să văd? 

Abia dacă putu să descleşteze fălcile. Lazare apropie 
flacăra lumânării, văzu cu greutate fundul gâtului, lucitor, 
uscat, de un roşu-aprins. Era, desigur, o anghina. Dar febra 


aceea cumplită, durerile acelea de cap groaznice îl speriau 
în privinţa naturii acelei anghine. Faţa bolnavei exprima 
senzaţia de ştrangulare cu atâta groază, încât din clipa 
aceea lui Lazare îi fu o teamă cumplită să n-o vadă 
sufocându-se acolo, de faţă cu el. Nu mai putea să înghită, 
fiece mişcare de deglutiţie îi zguduia întreg trupul. Un nou 
acces de tuse o făcu să-şi piardă iar cunoştinţa. Şi Lazare se 
zăpăci de-a binelea, alergă şi zgâlţăi uşa slujnicei, bătând 
cu pumnii în ea. 

— Veronique! Veronique! Scoală-te!. Pauline moare. 

Când Veronique, înspăimântată şi aproape dezbrăcată, 
intră în odaia domnişoarei, îl găsi pe Lazare înjurând şi 
plimbându-se furios prin mijlocul odăii. 

— Ce sat nenorocit! Poţi să crapi ca un câine... Trebuie să 
umbli mai bine de două leghe ca să chemi pe cineva în 
ajutor! 

Se îndreptă spre slujnică. 

— Încearcă să trimiţi pe cineva, să-l aducă pe doctor 
numaidecât! 

Veronique se apropie de pat, se uită la bolnavă, 
impresionată că o vede atât de roşie, îngrozită în afecțiunea 
ei crescândă pentru copila aceea, pe care la început o urâse 
de moarte. 

— Mă duc chiar eu, spuse ea simplu. Aşa, o să vină mai 
repede... Doamna poate, la nevoie, să aprindă focul la 
bucătărie. 

Şi, somnoroasă, îşi puse nişte cizme grosolane, se înfăşură 
într-un şal; apoi, după ce-şi preveni stăpâna, când cobori, 
porni cu paşi mari de-a lungul drumului noroios. Bătea ora 
două la biserică, noaptea era atât de întunecoasă, încât se 
împiedica în grămezile de pietre. 

— Dar ce are? întrebă doamna Chanteau când urcă. 

Lazare abia dacă răspunse. Răscolise totul în dulap, ca să 
dea de vechile lui cărţi de medicină; şi, aplecat dinaintea 
comodei, răsfoia paginile cu degetele tremurătoare, 
încercând să-şi amintească despre cursurile de altădată. 


Dar totul se amesteca, se încâlcea, răsfoia întruna la tabla 
de materii, nemaigăsind nimic. 

— Desigur, nu-i decât o migrenă puternică, repeta doamna 
Chanteau, care se aşezase. Cel mai bine ar fi s-o lăsăm să 
doarmă. 

Atunci Lazare izbucni: 

— O migrenă! o migrenă!. Ascultă, mamă, mă enervezi tot 
stând liniştită aici. Coboară şi pune apă la încălzit. 

— N-are rost s-o deranjăm pe Louise, nu-i aşa? mai întrebă 
ea. 

— Da, da, n-are nici un rost... N-am nevoie de ajutorul 
nimănui. Am să chem eu. 

Când rămase singur, se duse şi luă mâna Paulinei ca să-i 
numere pulsaţiile. Erau o sută cincisprezece pe minut. Şi 
simţi cum mâna aceea încinsă strânge îndelung mâna sa. 
Fata, ale cărei pleoape grele stăteau închise, punea în 
strângerea aceea mulţumire şi iertare. Chiar dacă nu putea 
zâmbi, voi să-i dea de înţeles că auzise, că era adânc 
mişcată să-l ştie acolo, singur cu ea, nemaigândindu-se la 
alta. De obicei suferinţa îl îngrozea, la cea mai neînsemnată 
indispoziţie a alor săi fugea, nu-i plăcea să îngrijească 
bolnavii, atât de puţin stăpân pe nervii lui, spunea el, încât 
se temea să nu izbucnească în hohote de plâns. Iată de ce 
Pauline avu o surpriză plină de recunoştinţă văzându-l cum 
i se devotează. Nici el n-ar fi putut să spună ce înfrigurare îl 
susţinea pentru a-i uşura suferinţa, ce nevoie de-a se 
încrede numai şi numai în el. Patima arzătoare a mâinii 
aceleia micuţe îl răscoli, voi să-i dea curaj. 

— Nu-i nimic, draga mea. Îl aştept pe Cazenove... Şi nu 
care cumva să te sperii. 

Fata rămase cu ochii închişi, şi abia putu să murmure: 

— Oh, nu mi-e teamă... Dar te sâcâi, şi asta mă supără. 

Apoi, aproape şoptit, spuse dintr-o răsuflare: 

— Mă ierţi, nu-i aşa?. M-am purtat urât astăzi. 

Lazare se aplecase s-o sărute pe frunte, ca şi cum i-ar fi 
fost soţie. Şi se îndepărtă, căci lacrimile îl sufocau. Îi veni 


ideea să prepare cel puţin o poţiune calmantă, până la 
venirea doctorului. Micuța farmacie a fetei se afla acolo, 
într-un dulăpior. Atâta că se temea să nu facă vreo greşeală, 
o întrebă despre conţinutul flacoanelor, puse în cele din 
urmă câteva picături de morfină într-un pahar de apă 
îndulcită. Când bolnava înghiţea o lingură, durerea era atât 
de pătrunzătoare, încât Lazare şovăia de fiecare dată dacă 
să-i mai dea încă una. Şi asta a fost tot, nu se simţea în stare 
să încerce mai mult. Aşteptarea aceea deveni îngrozitoare. 
Când nu mai era în stare să vadă cum se chinuie şi simţea 
cum i se moaie picioarele stând acolo, în faţa patului, 
deschidea iar cărţile, crezând că va da în sfârşit de 
descrierea cazului şi de remediul potrivit. Să fi fost o 
anghina difterică? dar nu văzuse pielea cojindu-se în nişele 
amigdalelor; şi se înverşuna să citească descrierea şi 
tratarea anghinei difterice, pierzând şirul frazelor acelora 
lungi, al căror înţeles îi scăpa, pierzându-şi timpul să 
buchisească amănunte inutile, ca un copil care învaţă pe 
dinafară o lecţie neclară. Apoi, un suspin al fetei îl aducea 
lângă pat, înfiorându-se, cu capul zumzăind de termeni 
ştiinţifici, a căror alcătuire aspră îi sporea îngrijorarea. 

— Ce se mai aude? întrebă doamna Chanteau, care urcase 
încetişor. 

— 'Tot la fel, răspunse Lazare. 

Apoi îşi ieşi din fire: 

— E înspăimântător doctorul ăsta... Poţi să-ţi dai şi iar să-ţi 
dai sufletul până vine. 

Uşile rămăseseră deschise şi Mathieu, care dormea sub 
masa din bucătărie, urcase scara, mânat de obiceiul lui de 
a-i urma pe cei ai casei prin toate odăile unde se duceau. 
Labele lui groase scoteau, târşâindu-se pe jos, zgomotul 
unor vechi pâslari de lână. Părea foarte înveselit de 
activitatea aceea nocturnă şi voi să sară lângă Pauline, apoi 
începu să se învârtă în jurul cozii, ca un dobitoc neştiutor de 
supărarea stăpânilor. Şi Lazare, scos din sărite de bucuria 
aceea nepotrivită, îi trase un picior. 


— Marş de-aici, că te omor!. Nu vezi, nerodule! 

Câinele, impresionat că fusese bătut, adulmecând aerul ca 
şi cum ar fi înţeles dintr-odată, se duse cu umilinţă să se 
culce sub pat. Dar brutalitatea asta o indignă pe doamna 
Chanteau. Fără să mai aştepte, cobori la bucătărie, zicând 
pe un ton rece: 

— Când pofteşti... Apa se înfierbântă numaidecât. 

Lazare o auzi bodogănind, în timp ce cobora scările, că era 
revoltător să loveşti astfel un animal, că până la urmă o s-o 
bată şi pe ea, dacă mai rămânea acolo. Şi el care, de obicei, 
se tira în genunchi în faţa mamei, făcu în spatele ei un gest 
de nespusă iritare. În fiece clipă, se ducea să arunce o 
privire spre Pauline. Şi văzu cum, istovită de febră, fata 
părea ca fără viaţă; şi nu mai venea dinspre ea, în liniştea 
înfiorată a camerei, decât hârâitul răsuflării ce părea să se 
preschimbe într-un horcăit de muribundă, îl cuprinse iar 
teama, o teamă necugetată, absurdă: fata avea cu siguranţă 
să se sufoce, dacă nu-i venea cu nimic în ajutor. Mergea 
dintr-un capăt într-altul al odăii, se uita întruna la pendulă. 
Abia era ora trei, Veronique nu ajunsese încă acasă la 
doctor. Şi-o urmărea de-a lungul drumului din 
Arromanches, prin beznă: trecuse de pădurea de stejari, 
ajungea la punte, câştiga cinci minute scoborând coasta tot 
într-o fugă. Şi-atunci, o nevoie violentă de-a şti îl împinse să 
deschidă fereastra, cu toate că nu putea desluşi nimic în 
hăul acela tenebros. O singură lumină ardea în capătul 
Bonneville-ului, desigur lanterna vreunui pescar ce pornea 
pe mare. Totul era de-o tristeţe lugubră, o părăsire 
necuprinsă în care i se părea că simte prăvălindu-se şi 
stingându-se orice viaţă. Închise fereastra, apoi o deschise 
iar, ca s-o închidă numaidecât la loc. În cele din urmă nu 
mai avut noţiunea timpului, se miră auzind cum bate de ora 
trei. Acum, doctorul poruncise să se înhame calul, 
cabrioleta gonea pe drum, spărgând întunericul cu ochiul ei 
galben. Şi Lazare era atât de năucit de nerăbdare, în faţa 
sufocării tot mai puternice a bolnavei, încât se trezi ca într- 


o tresărire când, pe la patru, un zgomot iute de paşi se auzi 
dinspre scară. 

— În sfârşit, dumneata! strigă el. 

Doctorul Cazenove ceru numaidecât să se aprindă încă o 
lumânare, ca s-o examineze pe Pauline. Lazare ţinea o 
lumânare, în timp ce Veronique, ciufulită de vânt, noroită 
până la brâu, o apropia pe cealaltă de căpătâiul patului. 
Doamna Chanteau se uita. Bolnava, pe jumătate adormită, 
nu putu deschide gura fără să geamă. După ce-o culcă 
binişor la loc, doctorul, foarte îngrijorat în clipa când 
intrase în odaie, înainta spre mijlocul încăperii, ceva mai 
liniştit. 

— Veronique asta m-a speriat, nu glumă! şopti el. După 
lucrurile abracadabrante pe care mi le spunea, credeam că 
e vorba de-o otrăvire... După cum vedeţi, îmi burduşisem 
buzunarele cu doftoricale. 

— E o anghina, nu-i aşa? întrebă Lazare. 

— Da, o simplă anghina... Nu-i nici un pericol imediat. 

Doamna Chanteau făcu un gest triumfător, ca pentru a 
spune că ea ştiuse prea bine. 

— Nu-i nici un pericol imediat, repetă Lazare, cuprins 
iarăşi de teamă, dar ţi-e frică de complicaţii? 

— Nu, răspunse doctorul după ce şovăise; dar, cu 
afurisitele astea de boli de gât, nu ştii niciodată la ce să te- 
aştepţi. 

Şi mărturisi că nu era nimic de făcut. Dorea să aştepte 
până a doua zi, înainte de a-i lua sânge bolnavei. Apoi cum 
tânărul îl implora să încerce măcar a-i uşura suferinţa, 
doctorul consimţi bucuros să încerce să-i pună cataplasme 
cu muştar. Veronique aduse un lighenaş de apă fierbinte, 
doctorul aplică el însuşi frunzele muiate, făcându-le să 
alunece de-a lungul picioarelor, de la genunchi până la 
glezne. Ceea ce nu aduse decât o suferinţă mai mult, febra 
nu scădea, cefalalgia devenea insuportabilă. Gargara cu 
emoliente era de asemenea indicată, şi doamna Chanteau 
prepară un decoct din frunze de măceş, la care trebuiră să 


renunţe de la prima încercare, într-atât durerea făcea 
imposibilă orice mişcare a gâtului. Era aproape ora şase, se 
crăpa de ziuă, când doctorul plecă. 

— Mă întorc pe la prânz, îi spuse lui Lazare pe coridor. 
Linişteşte-te... Nu-i vorba decât de durere. 

— Şi durerea nu înseamnă nimic? strigă tânărul, pe care 
suferinţa îl indigna. N-ar trebui să suferim. 

Cazenove îl privi, apoi înălţă mâinile la cer faţă de-o 
pretenţie într-atât de nemaipomenită. 

După ce Lazare se întoarse în cameră, îşi trimise mama şi 
pe Veronique să se odihnească puţin; el n-ar fi putut dormi. 
Şi văzu cum pătrunde ziua în odaia aflată în dezordine, zorii 
aceia lugubri ai nopţilor de agonie. Cu fruntea lipită de 
geam, privea desperat la cerul alburiu, când un zgomot îl 
făcu să se întoarcă. 1 se păruse că Pauline se scoală. Dar era 
Mathieu, uitat de toată lumea; câinele ieşise în sfârşit de 
sub pat şi se apropia de fată, rămasă cu o mână atârnând 
din aşternut. Animalul începu să lingă mâna aceea cu atâta 
blândeţe, încât Lazare, mişcat la culme, îl luă de gât, 
zicând: 

— Vezi, bietul meu grăsan, stăpâna e bolnavă... Dar nu-i 
nimic, lasă! O să alergăm iar toţi trei. 

Pauline deschisese ochii şi, în ciuda durerii pricinuite de 
fiece mişcare a feţei, zâmbi. 

Pe urmă începu starea aceea de îngrijorare, coşmarul pe 
care-l trăieşti în odaia unui bolnav. Lazare, purtat de un 
sentiment de afecţiune sălbatică, izgonea pe toată lumea 
de-acolo; abia dacă-şi lăsa mama şi pe Louise să intre 
dimineaţa, ca să afle noutăţi; n-o îngăduia decât pe 
Veronique, la care simţea o afecţiune adevărată. În primele 
zile, doamna Chanteau voise să-l facă să priceapă că nu se 
cade ca un băiat să dea toate îngrijirile acelea unei fete; dar 
el protestase, oare nu era soţul ei? Şi-apoi doctorii nu le 
îngrijeau pe femei? între ei, nu se afla, ce-i drept, nici un fel 
de jenă pudică. Suferinţa, moartea apropiata, poate, 
îndepărta simţurile, îi dădea până şi cele mai mărunte 


îngrijiri, o spăla, o culca la loc, ca un frate înduioşat care nu 
vedea în corpul acela vrednic de dorit decât febra ce-i 
dădea fiori. Era într-un fel prelungirea copilăriei lor 
sănătoase, se întorceau la goliciunea castă a celor dintâi 
scalde, când se purta cu ea aşa cum te porţi cu o copilă. 
Lumea dispărea, nimic nu mai exista, nimic decât poţiunea 
de băut, îmbunătăţirea stării bolnavei, prevestită şi 
aşteptată zadarnic din oră în oră, amănuntele înjositoare 
ale vieţii animale căpătând dintr-odată o importanţă uriaşă, 
hotărând dacă zilele aveau să fie vesele sau triste. Şi nopţile 
urmau zilelor, existenţa lui Lazare se clătina parcă 
deasupra unui gol, stăpânit în fiece clipă de spaima unei 
căderi în întunecime. 

În toate dimineţile, doctorul Cazenove o vizita pe Pauline; 
uneori venea chiar şi seara, după ce lua cina. Încă dela a 
doua vizită, se hotărâse să-i ia sânge din belşug. Dar febra, 
oprită pentru o clipă, apăru iar. Trecură două zile, se vedea 
bine că e necăjit, nu înţelegea înverşunarea aceea a răului. 
Cum fata deschidea din ce în ce mai greu gura, n-o putea 
examina în gât, care i se părea umflat şi de-o roşeaţă palidă. 
În sfârşit, cum Pauline se plângea de-o durere sfâşietoare şi 
tot mai intensă, părându-i-se că gâtul avea să-i plesnească 
în bucăţi, doctorul îi spuse într-o bună dimineaţă lui Lazare: 

— Cred că-i vorba de un flegmon. 

Tânărul îl duse la el în cameră. Tocmai citise în ajun, 
răsfoind vechiul lui Manual de patologie, paginile despre 
abcesele retro-faringiene, care se prelungesc spre esofag şi 
care pot provoca moartea prin sufocare, comprimând 
traheea. Foarte palid, întrebă: 

— Crezi că e pierdută, doctore? 

— Nădăjduiesc că nu, răspunse acesta. Trebuie să văd. 

Dar nici el nu-şi mai ascundea îngrijorarea. Îşi mărturisea 
neputinţa aproape completă în cazul Paulinei. Cum să dai 
de abces în adâncul gurii aceleia încleştate? şi-apoi, dacă-l 
deschidea prea devreme, se iveau tot felul de inconveniente 
grave. Cel mai bine ar fi fost să laşi vindecarea pe seama 


naturii, ceea ce ar fi prelungit boala prea mult şi-ar fi fost 
prea dureros. 

— Dar nu sunt Dumnezeu! striga el când Lazare îi reproşa 
inutilitatea cunoştinţelor sale. 

Simpatia pe care doctorul Cazenove o avea faţă de Pauline 
se traducea la el printr-o sporire a asprimii şi prin 
fanfaronadă. Bărbatul acela bătrân de-a binelea, uscat ca 
tulpina unui măceş, fusese atins în inimă. Mai bine de 
treizeci de ani bătuse lumea, trecând de pe-un vas pe altul, 
slujind prin spitalele coloniilor noastre din cele patru colţuri 
ale mapamondului; îngrijise epidemiile ivite la bord, 
maladiile groaznice de la tropice, elefantiazis-ul la Cayenne, 
muşcăturile de şarpe în India; văzuse murind oameni de 
toate culorile, studiase otrăvurile în China, făcuse operaţii 
delicate de vivisecţie pe negri. Şi astăzi, fetiţa asta cu buba 
ei în gât îl punea pe frigare, încât îşi pierduse şi somnul; 
mâinile-i de fier tremurau, obişnuinţa cu moartea se clătina, 
de teama unui deznodământ fatal. lată de ce, vrând să-şi 
ascundă emoția aceea nedemna, încerca să afecteze dispreţ 
faţă de suferinţă! Ne naştem ca să suferim, la ce bun să ne 
mai mişte gândul acesta? 

În fiecare dimineaţă, Lazare îi spunea: 

— Încearcă ceva, doctore, te implor... E îngrozitor, nu mai 
poate nici măcar să. Aţipească o clipă. Toată noaptea a 
strigat de durere. 

— Fir-ar să fie! Dar nu-i vina mea, răspunse el, în cele din 
urmă, exasperat. Doar n-o să-i tai gâtul ca s-o vindec. 

Tânărul se supără şi el. 

— Prin urmare, medicina nu-i bună la nimic. 

— La nimica toată, când maşinăria se strică... Chinina 
pune capăt frigurilor, o clismă curăţă intestinele, unui 
apoplectic trebuie să-i iei sânge... încolo, totu-i o 
întâmplare. Trebuie să ne lăsăm în voia naturii. 

Erau strigătele pe care i le smulgea mânia, izvorâtă din 
nepriceperea de-a proceda într-un anume fel. De obicei, nu 
îndrăznea să nege medicina prea răspicat, deşi o practicase 


atât, încât avea dreptul să fie sceptic şi modest. Îşi pierdea 
ore în şir, şezând aproape de pat, studiind bolnava; şi pleca 
fără ca măcar să lase o reţetă, cu mâinile legate, neputând 
decât să asiste la maturizarea completă a abcesului care, 
dacă depăşea sau nu un milimetru, avea să hotărască între 
viaţă şi moarte. 

Lazare aşteptă opt zile întregi, pradă unei transe cumplite. 
Şi el pândea din clipă în clipă sentinţa naturii. La fiecare 
răsuflare greoaie, credea că totul s-a sfârşit. Flegmonul se 
materializa într-o imagine vie, îl vedea uriaş, astupând 
traheea; dacă se mai umfla încă puţin, aerul n-avea să mai 
treacă. Cei doi ani de medicină şi de cunoştinţe prost 
asimilate îi sporeau spaima. Dar mai cu seamă durerea îl 
scotea din fire, cuprins de-o revoltă nervoasă, de-un protest 
demenţial împotriva existenţei. La ce bun mârşăvia durerii? 
Nu era, oare, ceva monstruos de inutil încleştarea aceea a 
cărnurilor, muşchii arşi şi răsuciţi, când răul se înverşuna 
împotriva unui biet trup de fată, de-o albeaţă atât de 
delicată? Obsesia bolii îl aducea neîncetat în apropierea 
patului. O întreba, cu riscul de-a o obosi: o durea mai rău? 
Unde anume simţea acum durere? Uneori, Pauline îi lua 
mâna, o ducea la gât: aici era, ca un fel de greutate de 
neîndurat, o minge de plumb arzător, care se zbătea de s-o 
sufoce. Nici durerea de cap nu ceda, nu ştia cum să-şi mai 
ţină capul, torturată de insomnie; de zece zile de când febra 
o asalta, nu dormise nici două ore. Într-o seară, culme a 
nenorocirii, simţi nişte dureri atroce în urechi; şi, în crizele 
acelea, îşi pierdea cunoştinţa, i se părea că-i sunt zdrobite 
oasele maxilarelor. Dar nu-i mărturisea întreg martirajul 
acela lui Lazare, se arăta nespus de curajoasă, căci ghicea 
că e aproape la fel de bolnav ca şi ea, cu sângele arzându-i 
de febra ei, cu gâtul strangulat de abcesul ei. Deseori chiar 
minţea, izbutea să zâmbească. În clipa celor mai vii 
nelinişti: simţea ca o durere surdă, spunea ea, şi-l 
convingea să se odihnească un pic. Cel mai rău era că nu 
putea înghiţi saliva fără să scoată un strigăt, într-atât de 


tumefiat îi era gâtlejul. L.azare se trezea tresărind: începea 
iar? Şi din nou se pornea s-o întrebe, voia să ştie în ce loc 
anume; în timp ce, cu faţa îndurerată, cu ochii închişi, ea 
lupta din nou să-l înşele, gângăvind că nu e nimic, că o 
gâdilase ceva, atâta tot. 

— Dormi, nu te deranja... Am să dorm şi eu. 

Seara, juca această comedie a somnului, ca el să se culce. 
Dar Lazare se încăpăţâna să vegheze lângă ea, stând într- 
un fotoliu. Nopțile erau atât de rele, încât, în clipa când se 
lăsa seara, o groază superstiţioasă îl cuprindea totdeauna. 
Oare soaiele avea să se mai ivească vreodată? 

Într-o noapte, Lazare, stând chiar lângă pat, ţinea mâna 
Paulinei în mâna lui, aşa cum făcea adesea, ca pentru a-i 
spune că se afla acolo, că n-o părăsea. Doctorul Cazenove 
plecase la ora zece, furios, zicând că nu mai răspunde de 
nimic. Până în clipa aceea, tânărul avusese mângâierea să 
creadă că fata nu se ştie în pericol, în jurul ei, toţi vorbeau 
de-o simplă inflamare a gâtului, foarte dureroasă, dar care 
avea să treacă la fel de uşor ca şi-un guturai. Ea însăşi 
părea liniştită, cu faţa curajoasă, mereu veselă, în ciuda 
suferinţei. Când făceau planuri vorbind despre 
convalescenţa ei, zâmbea. Chiar şi-n noaptea aceea îl 
ascultase pe Lazare proiectând, pentru când avea să iasă 
prima oară afară, o plimbare pe plajă. Apoi, tăcerea se 
lăsase şi Pauline părea că doarme când, deodată, murmură 
cu glas limpede, după un sfert de ceas. 

— Bietul de tine, cred că o să iei de nevastă altă femeie. 

Rămase înspăimântat, un fior îi îngheţă ceafa. 

— Cum aşa? o întrebă. 

Deschisese ochii, îl privea cu expresia aceea de resemnare 
curajoasă. 

— Lasă, ştiu eu bine ce am... Şi prefer să ştiu, ca măcar să 
vă îmbrăţişez pe toţi. 

Atunci Lazare se supără: ce nebunie, să-ţi vină asemenea 
idei! N-o să treacă nici o săptămână şi-o să se pună pe 
picioare. Îi lăsă mâna, fugi la el în odaie sub un pretext 


oarecare, deoarece îl podideau lacrimile. Acolo, în 
întuneric, li se lăsă în voie, prăbuşit de-a curmezişul patului 
în care nu mai dormea. O certitudine groaznică îi strânsese 
inima dintr-odată: Pauline avea să moară, poate chiar în 
noaptea aceea. lar ideea că ea ştia asta, că tăcerea ei de 
până atunci însemna curajul unei femei ce menaja până şi 
în moarte sensibilitatea celorlalţi, îl deznădăjduia de-a 
binelea. Pauline ştia, va vedea venind agonia, şi va fi acolo, 
neputincios. Se şi vedea în clipa celui de pe urmă rămas 
bun, scena se desfăşura cu amănunte lamentabile, în 
întunericul odăii. Era sfârşitul a toate, luă perna între 
braţele tremurătoare, îşi înfundă capul în ea, ca să-şi astupe 
plânsul cu sughiţuri. 

Dar noaptea trecu fără catastrofa la care se gândea. Se 
mai scurseră alte două zile. Acum, între ei exista o nouă 
legătură, moartea mereu prezentă. Pauline nu mai făcea 
nici o aluzie la starea sa gravă, găsea puterea să 
zâmbească; până şi Lazare izbutise să mimeze o linişte 
desăvârşită, în nădejdea de-a o vedea ridicându-se din pat 
dintr-un ceas într-altul; şi totuşi, în purtarea lor, totul era 
un neîncetat rămas-bun, până şi-n mângâierea mai lungă a 
privirilor ce li se încrucişau. Noaptea mai cu seamă, când 
Lazare veghea lângă ea, sfârşiseră prin a se auzi unul pe 
altul, cum gândesc, ameninţarea despărțirii pe vecie făcea 
ca până şi tăcerea să fie duioasă. Nici că se afla ceva de-o 
suavitate mai crudă; nicicând nu-şi simţiseră fiinţele 
contopindu-se până-ntr-atât una cu alta. 

Lazare, într-o dimineaţă, odată cu răsăritul soarelui, se 
miră de calmul în care ideea morţii îl lăsa. Încercă să-şi 
amintească datele: din ziua când Pauline se îmbolnăvise, o 
singură dată nu simţise, din creştet până-n tălpi, 
străbătându-l groaza rece a nefiinţei. Chiar dacă tremura la 
gândul să-şi piardă tovarăşa, o altă spaimă resimțea acum, 
în care nu intra nimic din gândul distrugerii eului său. 
Inima îi sângera, dar se părea că bătălia purtată cu 
moartea îl făcea egalul ei, dându-i curajul s-o privească în 


faţă. Închise ochii ca să nu mai vadă soarele cum creşte, voi 
să găsească iar fiorul îngrijorării, trezindu-şi teama, 
repetându-şi că şi el avea să moară într-o zi: nimic nu 
răspundea, faptul îi devenise indiferent, lucrurile 
căpătaseră o uşurătate ciudată. Până şi pesimismul lui 
pierea în faţa acelui pat de suferinţă; în loc să-l înverşuneze 
în ura împotriva lumii, revolta sa împotriva durerii nu era 
decât dorinţă arzătoare de sănătate, dragoste desperată de 
viaţă. Nu mai aducea vorba să arunce pământul în aer ca 
pe-o veche maşinărie nevrednică de-a mai fi locuită; 
singurul chip ce-l obseda era acela al Paulinei, sănătoasă, 
mergând la braţul lui, sub un soare vesel; şi nu simţea decât 
o singură dorinţă, să o ducă mai departe, râzătoare, 
mergând pe picioarele ei zdravene, pe cărările pe care mai 
trecuseră. 

În ziua aceea crezu Lazare că moartea venise. Încă de la 
ora opt, bolnava fu cuprinsă de greţuri, fiece efort provoca 
o criză de sufocare foarte îngrijorătoare. Curând se iviră şi 
frisoanele, era zguduită de-un asemenea tremur, încât i se 
auzea clănţănitul dinţilor, îngrozit, Lazare strigă pe 
fereastră să fie trimis un copil la Arromanches, deşi îl 
aştepta pe doctor către ora unsprezece, ca de obicei. Casa 
era cufundată într-o tăcere mohorâtă, un gol se făcuse de 
când Pauline n-o mai însufleţea cu activitatea ei trepidantă. 
Chanteau îşi petrecea zilele la parter, tăcut, cu privirile 
pironite pe picioare, temându-se de-o nouă criză, în timp ce 
nimeni nu se afla lângă el să-l îngrijească; doamna 
Chanteau o silea pe Louise să iasă din casă împreună cu ea, 
ducându-şi existenţa pe-afară, apropiate, foarte intime 
acum; şi numai umbletul greoi al slujnicei, urcând şi 
coborând întruna, tulbura liniştea scării şi-a odăilor goale. 
De trei ori Lazare se aplecase peste balustradă, nerăbdător 
să ştie dacă Veronique putuse convinge pe cineva să se 
ducă după doctor. Se întorsese, o privea pe bolnavă care 
părea ceva mai liniştită, când uşa, lăsată întredeschisă, 
scârţâi uşor. 


— Ei, Veronique? 

Dar era doamna Chanteau. În dimineaţa aceea trebuia s-o 
ducă pe Louise la nişte prieteni, spre Verchemont. 

— Micul Cuche a plecat chiar acum, spuse ea. Are picioare 
zdravene. 

Apoi, după o tăcere, întrebă: 

— Nu-i e mai bine? 

Cu un gest desperat, Lazare, fără un cuvânt, i-o arătă pe 
Pauline, nemişcată, ca moartă, cu faţa scăldată într-o 
sudoare rece. 

— Atunci nu ne mai ducem la Verchemont, zise ea. [in 
mult bolile astea la care nu se pricepe nimeni?. Biata copilă, 
ştiu că-i încercată. 

Se aşezase, măcina vorbe, cu-aceeaşi voce joasă, 
monotonă. 

— Şi noi care voiam să pornim la ora şapte! Ce noroc că 
Louise nu s-a trezit mai devreme... Şi toate îmi pică pe cap 
în dimineaţa asta! De ai zice că-i dinadins. Băcanul din 
Arromanches a venit să-i achităm nota, a trebuit să-i 
plătesc. Şi-acum, jos, se află brutarul... încă o lună în care 
am mâncat pâine de patruzeci de franci! Nu-mi pot închipui 
unde încape atâta... 

Lazare n-o asculta, absorbit cu totul de teama de-a vedea 
ivindu-se un nou frison. Dar zgomotul surd al valului aceluia 
de cuvinte îl irita. Încercă s-o trimită de-acolo. 

— Să-i dai lui Veronique două prosoape să mi le aducă. 

— Nici vorbă, brutarul trebuie plătit, continuă doamna 
Chanteau, ca şi cum n-ar fi auzit. A stat de vorbă cu mine, 
nu i se poate spune că nu sunt acasă... Ah! m-am săturat să 
tot ţin casa asta! S-au strâns prea multe angarale, am să las 
totul baltă şi-am să plec... Dacă Paulinei nu i-ar fi aşa de 
rău, ne-ar împrumuta cei nouăzeci de franci din pensie. 
Suntem în douăzeci, nu mai sunt decât zece zile... Mititica 
de ea, pare tare slăbită... 

Cu o mişcare bruscă, Lazare se întoarse. 

— Ce-i? Ce vrei? 


— Nu ştii unde-şi tine banii? 

— Nu. 

— Probabil că în comodă... Ce-ar fi să te uiţi? 

Lazare refuză, cu un gest exasperat. Mâinile îi tremurau. 

— Te rog, mamă... Fie-ţi milă, lasă-mă! 

Cuvintele acestea fură şoptite repede, în fundul odăii. O 
tăcere stânjenitoare se lăsă, când o voce uşoară se auzi 
dinspre pat. 

— Lazare, ia cheia de la mine de sub pernă, dă-i mătuşii 
tot ce vrea. 

Amândoi rămaseră încremeniţi. Băiatul se împotrivea, nu 
voia să cotrobăie în comodă. Dar trebui să cedeze, ca să n-o 
supere pe Pauline. După ce-i dădu mamei o bancnotă de-o 
sută de franci şi se întoarse să pună cheia sub pernă, o găsi 
pe bolnavă zguduită de-un nou frison, care-o făcea să 
tremure ca un vlăstar, gata să se rupă. Şi două lacrimi mari 
i se prelingeau pe obraji, izvorâte din bieţii ei ochi închişi. 

Doctorul Cazenove nu se ivi decât la ora obişnuită. Nici 
măcar nu-l văzuse pe micuțul Cuche, care hoinărea desigur 
prin şanţuri. De cum îl ascultă pe Lazare şi după ce aruncă 
o privire asupra Paulinei, strigă: 

— E salvată! 

Greţurile, frisoanele acelea cumplite erau pur şi simplu 
semne că abcesul se spărgea în sfârşit. N-aveau a se mai 
teme de sufocare, de-acum înainte răul se vindeca de la 
sine. Bucuria fu nespusă, Lazare îl întovărăşi pe doctor, şi 
cum Martin, fostul matelot rămas în slujba acestuia din 
urmă, cu piciorul lui de lemn, bea un pahar de vin în 
bucătărie, toată lumea voi să ciocnească. Doamna Chanteau 
şi Louise băură lichior de nuci. 

— Niciodată nu m-am temut de-a binelea, spunea cea 
dintâi. Simţeam că n-o să se întâmple nimic. 

— Dar bietei copile nu i-a fost uşor deloc! îi răspunse 
Veronique. Zău aşa! Chiar de mi-ar da cineva un franc, n-aş 
putea fi mai mulţumită. 


În clipa aceea, intră abatele Horteur. Venea să afle veşti, şi 
primi să bea o picătură de lichior, ca să fie la unison cu 
ceilalţi. Venise astfel în fiece zi, ca un bun vecin: căci, de la 
prima vizită, Lazare îi dăduse de înţeles că n-avea să-l lase 
s-o vadă pe bolnavă, ca să n-o sperie. Preotul răspunsese 
liniştit că înţelege. Se mulțumea numai să facă slujbe în 
sănătatea bietei domnişoare. Chanteau, ciocnind cu el, îl 
lăudă pentru îngăduinţa aceea. 

— Vezi bine că s-a descurcat şi fără sfânta cuminecătură. 

— Fiecare se descurcă precum crede de cuviinţă, zise 
preotul pe un ton sentenţios, isprăvindu-şi paharul. 

După plecarea doctorului, Louise voi să urce s-o 
îmbrăţişeze pe Pauline. Acesteia îi era încă îngrozitor de 
rău, dar se părea că suferinţa nu mai conta acum. Lazare îi 
striga vesel să nu-şi piardă curajul; şi încetă să se mai 
prefacă, exagera chiar primejdia ce trecuse, povestindu-i că 
de trei ori i se păruse că e moartă în braţele lui. Pauline, 
însă, nu se arăta într-atât de veselă pentru faptul că se ştia 
salvată. Dar se simţea cuprinsă de blândeţea vieţii, după ce 
avusese curajul să ne obişnuiască cu gândul morţii. 
Sentimente de înduioşare i se putea citi pe chipul îndurerat, 
îi strânse mâna băiatului, şoptindu-i cu un zâmbet: 

— Vezi, dragul meu, n-ai scăpare: voi fi nevasta ta. 

În sfârşit, convalescenţa începu prin lungi intervale de 
somn. Dormea zile întregi, foarte liniştită, cu răsuflarea 
blinda, prăbuşită într-un hău ce-o întrema. Minouche, 
alungată din odaie în ceasurile cumplite ale bolii, prinse 
prilejul acestei linişti şi se strecură iar înăuntru; sărea 
uşoară pe pat, se făcea repede covrig lângă şoldul stăpânei, 
îşi petrecea şi ea zilele acolo, bucurându-se de căldura 
aşternutului; uneori se spăla la nesfârşit, rozându-şi părul 
de-atâta lins, dar cu mişcări atât de unduioase, încât 
bolnava nici măcar n-o simţea. În timpul ăsta, Mathieu, 
primit şi el în odaie, sforăia ca un om, culcat de-a 
curmezişul carpetei din faţa patului. 


Unul dintre primele capricii ale Paulinei a fost ca sâmbăta 
următoare să-i primească sus, la ea, pe micuţii săi prieteni 
din sat. I se îngăduise să mănânce ouă moi, după un regim 
sever pe care-l ţinuse trei săptămâni. Putu să-i primească 
pe copii stând în şezut, tot foarte slăbită. Lazare trebuise să 
scotocească din nou în comodă, ca să-i dea monezi de câte 
un franc. Dar, după ce-i iscodi pe puşti şi se încăpăţână să 
pună la punct socotelile rămase în urmă, după cum spunea 
ea, fu cuprinsă de-o asemenea slăbiciune, încât se văzură 
nevoiţi s-o culce, leşinată. Se interesa şi de soarta ţăruşilor 
şi-a palisadelor, întreba în fiece zi dacă rezistă. Unele grinzi 
slăbiseră, şi vărul minţea, nevorbindu-i decât de vreo două- 
trei scânduri scoase din ţâţâni. Într-o bună dimineaţă, 
rămasă singură, fugise din aşternut, voind să vadă cum 
fluxul bate din plin stăvilarele; dar şi de data asta puterile-i, 
abia înviorate, o lăsară, s-ar fi prăbuşit dacă Veronique nu 
sosea la timp ca s-o prindă în braţe. 

— Nu fi atât de încrezătoare! Am să te leg dacă nu eşti 
cuminte, îi tot spunea Lazare în glumă. 

Se încăpăţână şi-acum să stea de veghe; dar, zdrobit de 
oboseală, adormea în fotoliu. La început, simţise o bucurie 
nespusă, văzând-o cum soarbe cele dintâi supe. Sănătatea 
ce se înfiripa în corpul acela tânăr era un lucru minunat, o 
reînnoire a existenţei la care el însuşi părea să renască. 
Apoi, obişnuinţa sănătăţii se înstăpâni din nou, încetă să se 
mai bucure ca de-o binefacere nesperată, de când durerea 
pierise. Nu simţea decât ca un fel de năucire, o destindere 
nervoasă ca după o luptă, ideea nedesluşită că golul ce-avea 
să-nghită totul se va face iarăşi simţit. 

Într-o noapte, Lazare dormea adânc, când Pauline îl auzi 
trezindu-se cu un suspin îngrijorat. Îi vedea, la lumina slabă 
a lămpii de noapte, faţa speriată, ochii căscaţi de groază, 
mâinile împreunate într-un gest de implorare. Bâlbâi 
cuvinte întretăiate. 

— Oh, Doamne!. Oh, Doamne! Neliniştită, Pauline se 
plecase repede spre el. 


— Ce-i cu tine, Lazare?. Ţi-e rău? 

Vocea aceea îl făcu să tresară. Îl văzuse, aşadar? Rămase 
stingherit, nu găsi decât o minciună stângace. 

— N-am nimic... Tu te văitai mai adineauri. 

Spaima de moarte se ivise iar în somn, o spaimă fără 
pricină, ca ieşită din însuşi neantul, o spaimă a cărei 
răsuflare de gheaţă îl trezise într-un fior puternic. Doamne! 
Va trebui să murim într-o zi! Şi ideea asta pătrundea în el, îl 
sufoca, în vreme ce Pauline, care-şi pusese iar creştetul pe 
pernă, îl privea cu aerul ei de compătimire maternă. 

V, 

În fiecare seară, în sufragerie, după ce Veronique lua faţa 
de masă, aceleaşi cuvinte erau mereu schimbate între 
doamna Chanteau şi Louise, în vreme ce Chanteau, obosit 
de lectura ziarului, se mulțumea să răspundă monosilabic la 
rarele întrebări ale nevestei. Cele două săptămâni cât 
Lazare crezuse că Pauline se află în pericol, nici măcar nu 
coborâse să mănânce - acum cina şi el jos, dar, de cum se 
aducea desertul, urca înapoi la convalescentă; abia dacă 
ajungea pe scară, când doamna Chanteau începea cu 
aceeaşi jelanie ca în ajun. 

Mai întâi se înduioşa. 

— Bietul băiat, îşi ruinează sănătatea... Şi nu-i înţelept să 
facă una ca asta. Sunt trei săptămâni de când nu mai 
doarme... E şi mai galben la faţă decât ieri. 

Apoi o căina şi pe Pauline: micuța de ea, suferea îngrozitor, 
nu puteai petrece un minut sus, în odaia ei, fără să ţi se 
frângă inima. Dar, puţin câte puţin, ajungea la tot deranjul 
pe care bolnava îl adusese în casă: totul vraişte, era cu 
neputinţă să mai pui în gură ceva cald, de parcă şi ei ar fi 
fost între viaţă şi moarte. Aici se întrerupea ca să-şi întrebe 
soţul: 

— Veronique s-a gândit măcar să-ţi facă ceaiul de nalbă? 

— Da, da, spunea domnul Chanteau pe deasupra ziarului. 
Atunci scobora glasul, adresându-i-se Louisei. 


— Ciudat, nefericita asta de Pauline nu ne-a purtat noroc 
niciodată. Şi unde mai pui că sunt unii care o consideră 
îngerul nostru bun! Lasă, ştiu eu tot ce se trăncăneşte 
despre asta... La Caen, nu-i aşa? Da, Louisette, se spune că 
ne-a îmbogăţit. Ce să spun, ţi-ai şi găsit bogăţie!. Poţi să-mi 
spui totul, puţin îmi pasă de gurile rele! 

— Ei, Doamne! sunteţi bârfiţi la fel ca toată lumea, şoptea 
fata. Chiar luna trecută am pus-o la locul ei pe-o nevastă de 
notar care vorbea fără să aibă habar... Nu poţi astupa gura 
lumii. 

De-atunci, doamnei Chanteau i s-a dezlegat limba. Da, 
erau victimele propriei lor generozităţi. Avuseseră oare 
nevoie de ajutorul cuiva, ca să trăiască, înainte de venirea 
Paulinei? Unde s-ar fi aflat acum, pe ce trotuar din Paris, 
dacă n-ar fi consimţit s-o ia la ei în casă? Cât despre bani, 
făcea într-adevăr s-aducă vorba şi despre asta: nişte bani 
din pricina cărora lor nu li se trăseseră decât ponoase; nişte 
bani ce păreau a fi adus ruina în casă. Pentru că, în sfârşit, 
faptele vorbeau destul de limpede: nicicând fiul ei nu s-ar fi 
ambalat în povestea aceea stupidă cu algele, nicicând nu şi- 
ar fi pierdut timpul voind să împiedice marea să măture 
Bonneville-ul, dacă n-ar fi fost nefericita asta de Pauline 
care-i sucise capul. Cu atât mai rău pentru ea, dacă fusese 
jumulită de bani! El, bietul băiat, nu se alesese cu sănătatea 
ruinată şi cu viitorul compromis? Şi doamna Chanteau nu 
mai tăcea ponegrind cei o sută cincizeci de mii de franci a 
căror urmă înfrigurată scrinul său o mai păstra încă. 
Sumele mari, înghiţite dintr-odată, cele mici din care ciupea 
şi-acum în fiece zi, lărgind şi mai mult spărtura - toate la un 
loc o făceau să-şi iasă din fire, ca şi cum ar fi simţit într-asta 
grăuntele cel rău din care încolţise necinstea ei. Astăzi, 
stricăciunea avusese loc, iar doamna Chanteau o ura de 
moarte pe Pauline pentru toţi banii pe care i-i datora. 

— Dar ce vrei să faci cu o încăpăţânată ca asta? continua 
ea. De fapt e groaznic de zgârcită, iar pe de altă parte o 
cheltuitoare fără pereche. E în stare să azvârle 


douăsprezece mii de franci în mare pentru pescarii din 
Bonneville care-şi bat joc de noi, e în stare să hrănească toţi 
plozii păduchioşi din sat, iar eu tremur, pe cuvântul meu! 
când e vorba să-i cer patruzeci de bănuţi. Împacă una cu 
alta... Are o inimă de piatră, deşi pare c-ar vrea să dea totul 
celorlalţi. 

Adesea, Veronique intra, plimbând farfuriile de acolo- 
acolo, ori aducând ceaiul; şi întârzia, trăgea cu urechea, 
îngăduindu-şi chiar uneori să intervină. 

— Domnişoara Pauline să aibă o inimă de piatră! Oh! Cum 
poate doamna să spună una ca asta! 

Cu o privire severă, doamna Chanteau îi impunea tăcere. 
Apoi, cu coatele pe masă, făcea socoteli complicate, ca şi 
cum şi-ar fi vorbit ei însăşi. 

— Nu-i mai păzesc banii, slavă Domnului! Dar aş fi 
curioasă să ştiu ce i-a mai rămas. Nici măcar şaptezeci de 
mii de franci, aş putea să jur... La naiba! să socotim puţin: 
trei mii s-au şi dus pe lucrările de tâmplărie, făcute de 
probă, şi două sute de franci pe puţin în fiecare lună pe 
care-i face pomană, şi cei nouăzeci de franci care 
reprezintă pensia noastră. Se scurg repede... Te prinzi cu 
mine, Louisette, că o să se ruineze? Da, o s-o vezi cum 
rămâne fără leţcaie... Şi dacă se ruinează, cine o s-o mai ia, 
cum 0 să se descurce ca să trăiască? 

Veronique izbucnea dintr-odată, nemaiputându-se stăpâni: 

— Nădăjduiesc că doamna n-o s-o dea pe uşă afară! 

— Cum? Ce-ai zis? exclama furioasă stăpâna, ce ne tot 
bate la cap şi asta?. Bineînţeles că nu-i vorba aici să dau pe 
cineva afară din casă... Vreau să zic că, dacă ai moştenit 
avere, nimic nu mi se pare mai prostesc decât s-o 
prăpădeşti şi să pici pe capul unor oameni... Şi ia mai du-te 
la tine în bucătărie, şi scuteşte-ne! 

Slujnica pleca, molfăind nişte proteste înăbuşite. Apoi se 
lăsa o tăcere apăsătoare, în timp ce Louise turna ceaiul în 
ceşti. Nu se mai auzea decât foşnetul uşor al ziarului, din 


care Chanteau citea până şi anunţurile. Uneori, acesta 
schimba câteva vorbe cu fata. 

— Hai, poţi să pui şi-o pătrăţică de zahăr... Ai primit, în 
fine, vreo scrisoare de la tatăl tău? 

— Ah, da, cu grămada! răspundea ea râzând. Dar, ştiţi, 
dacă vă deranjez, pot pleca. Sunteţi şi-aşa destul de 
stingheriţi de boala Paulinei... Eu voiam să mă duc, 
dumneavoastră m-aţi oprit. 

Domnul Chanteau o întrerupea: 

— Nici vorbă nu poate fi. Eşti prea drăguță că ne ţii de 
urât până când biata copilă o să se pună pe picioare. 

— Pot să mă duc la Arromanches, până la sosirea tatălui 
meu, dacă v-aţi săturat de mine, urma ea, prefăcându-se că 
nu l-a auzit, ca să-l tachineze. Mătuşa mea Leonie a 
închiriat o vilă; şi-acolo e lume, o plajă unde măcar poţi să 
te scalzi... Numai că e atât de plicticoasă mătuşă-mea 
Leonie! 

Chanteau sfârşea prin a râde de ştrengăriile acestei fete 
mari, dezmierdătoare. Totuşi, deşi nu îndrăznea să 
mărturisească fată de nevastă-sa, toată inima lui era de 
partea Paulinei, care-l îngrijea cu nişte mâini atât de 
uşoare. Şi domnul Chanteau se cufunda iarăşi în lectura 
ziarului, de îndată ce doamna Chanteau se trezea brusc, ca 
dintr-un vis, din gândurile ei. 

— Vezi tu, e un lucru pe care nu i-l pot ierta, faptul că mi-a 
luat băiatul... Abia dacă rămâne un sfert de ceas la masă. 
Nu ne vorbim decât pe fugă. 

— Dar asta o să se termine, spunea Louise. Trebuie să stea 
cineva lângă ea. 

Mama clătina din cap. Buzele i se subţiau. Cuvintele pe 
care părea a nu voi să le rostească ieşeau totuşi. 

— Se prea poate! dar e parcă nu ştiu cum ca un băiat să 
nu se mişte de lângă o fată bolnavă... Ah. Ştiu că n-am 
umblat pe ocolite, am spus verde ce cred, cu atât mai rău 
dacă o să se ivească neplăceri! 


Şi, cum Louise părea încurcată, doamna Chanteau 
adăuga: 

— De altminteri, nu-i deloc bine să respiri aerul din odaia 
aceea. Ar putea foarte bine să-l molipsească de boala ei de 
gât... Fetele astea care par atât de voinice au uneori fel de 
fel de vicii în sânge. Vrei să-ţi spun ceva? ştii, eu nu cred că- 
i sănătoasă. 

Louise, cu blândeţe, continua să-şi apere prietena. O găsea 
atât de îndatoritoare! Şi ăsta era singurul argument pe 
care-l opunea învinuirilor de zgârcenie şi de lipsă de 
sănătate. O nevoie de îndurare, de echilibru fericit o făceau 
să se opună urii prea violente a doamnei Chanteau, deşi în 
fiecare zi o asculta zâmbind cum bârfeşte cu şi mai multă 
ură decât în ajun. Protesta, excitată de violenţa cuvintelor, 
îmbujorată toată de plăcerea ascunsă pe care-o resimțea la 
gândul că se ştia preferată, ajunsă acum stăpână pe inimile 
celor din casă. Era ca şi Minouche, se mângâia atingându- 
se de ceilalţi, fără răutate, atâta vreme cât nimeni nu-i 
strica plăcerea. 

În sfârşit, în fiecare seară, după ce spusese aceleaşi şi 
aceleaşi lucruri, conversaţia ajungea la următoarele 
cuvinte, rostite încet: 

— Nu, Louisette. Soţia ce i s-ar potrivi băiatului meu... 

Doamna Chanteau pornea de-aici şi începea să înşiruie 
calităţile pe care le pretindea de la o noră desăvârşită; şi n- 
o mai părăsea din ochi pe fată, încercând să-i insufle 
lucrurile de care nu pomenea. Întreg portretul acesteia se 
desfăşura: o fată tânără, binecrescută, care să fi frecventat 
societatea aleasă, în stare să primească lume, mai curând 
graţioasă decât chipeşă, şi mai cu seamă foarte feminină, 
căci spunea că nu poate suferi fetele cu apucături băieţeşti, 
brutale sub pretext că sunt sincere. Apoi mai era şi 
chestiunea banilor, singura hotărâtoare, pe care o atingea 
printr-un singur cuvânt: desigur, nu dota conta, dar fiul ei 
avea proiecte mari, nu se putea înhăma la o căsătorie 
ruinătoare. 


— Uite, drăguţo, dacă Pauline n-ar fi avut un ban şi-ar fi 
picat aici fără să aibă nici cămaşă pe ea, ei bine, s-ar fi 
căsătorit de ani de zile... Numai că, vezi tu, tremur când 
văd cum i se scurg banii printre degete! Unde o s-ajungă, 
rogu-te? Acum, când nu mai are decât şaizeci de mii de 
franci... Nu, Lazare merita ceva mai bun, n-am să-l dau 
niciodată unei smintite care o să se zgârcească la mâncare, 
ca să poată cheltui banii pe prostii! 

— Oh! Banii nu înseamnă nimic, răspundea Louise, 
plecându-şi ochii. Şi, totuşi, sunt trebuitori. 

Fără să aducă vorba mai limpede despre dota ei, cei două 
sute. De mii de franci păreau a fi acolo, pe masă, luminaţi 
de licărul domol al abajurului agăţat în tavan. Şi pentru că-i 
simţea şi-i vedea, doamna Chanteau vorbea atât de 
înfrigurat, măturând cu un gest bietele şaizeci de mii de 
franci ale celeilalte, visând s-o cucerească pe fata asta cu 
zestrea neatinsă. Băgase de seamă pe cine-şi doreşte 
Lazare, înaintea necazurilor ce-l ţineau în odaia de sus. 
Dacă fata îl iubea şi ea, de ce să nu se căsătorească? Tatăl 
şi-ar da consimţământul, mai cu seamă în cazul când 
sentimentele ar fi împărtăşite dintr-amândouă părţile. Şi se 
pornea s-o aţâţe, petrecându-şi restul serii tot şoptindu-i 
cuvinte ce-o tulburau. 

— Lazare al meu e-atât de bun! Nimeni nu-l cunoaşte. Nici 
chiar tu, Louisette, nu poţi bănui cât e de tandru... Ah! n-am 
de ce-o plânge pe nevasta lui! Ştiu că o să fie iubită!. Şi 
totdeauna sănătos. Şi pielea fragedă ca de pui. Străbunicul 
meu, cavalerul de la Vignicre, avea pielea atât de albă, încât 
se decolta ca o femeie la balurile mascate de pe vremea lui. 

Louise roşea, foarte amuzată de amănuntele astea. Curtea 
pe care mama i-o făcea în locul fiului, confidenţele acelea de 
mijlocitoare cinstită oare puteau merge departe între două 
femei ar fi ţinut-o acolo toată noaptea. Dar Chanteau 
adormea în cele din urmă, cu capul căzut pe ziar. 

— Nu ne ducem odată la culcare? întreba el căscând. Apoi, 
cum pierduse de mult şirul conversaţiei, adăuga: 


— Degeaba spui tu, nu-i rea... Am să fiu cât se poate de 
mulţumit în ziua când o să poată cobori iar, ca să se înfrupte 
din bucate lângă mine. 

— "Toţi o să fim mulţumiţi, protesta doamna Chanteau cu 
acreală. Vorbim, spunem ce credem, dar asta nu ne 
împiedică să ţinem la oameni. 

— Biata şi scumpa de ea! spunea şi Louise, aş împărţi 
bucuros pe din două boala cu ea, dacă ar fi cu putinţă... E 
atât de îndatoritoare! 

Veronique, care aducea sfeşnicele, se băga din nou: 

— Ai şi motive să-i fii prietenă, domnişoară Louise. Ar 
trebui să ai o piatră în loc de inimă ca să pui la cale 
asemenea ticăloşii împotriva ei. 

— Bine, bine, nimeni nu-ţi cere părerea, o repezea 
doamna Chanteau. Ai face mai bine dac-ai curăța sfeşnicele 
astea... Uită-te la ăsta în ce halarată! 

Toată lumea se ridica. Chanteau fugea dinaintea acelei 
explicaţii furtunoase, închizându-se în odaia lui de la parter. 
Dar, după ce urcau la primul etaj, unde odăile lor erau una 
în faţa celeilalte, cele două femei nu se culcau numaidecât. 
Aproape totdeauna, doamna Chanteau o lua pe Louise puţin 
la ea; şi-acolo, începea iar să vorbească despre Lazare, îi 
înşira portretele, mergea până acolo încât scotea la vedere 
amintiri de pe când era mic: un dinte scos de timpuriu, 
primele bucle blonzii, chiar şi hăinuţe de-ale lui, panglica 
înnodată de la prima împărtăşanie, cei dintâi pantaloni 
scurţi. 

— Uite! Aşa arăta părul lui, zise ea într-o seară. la dacă 
vrei, am de la toate vârstele. 

Şi când Louise se afla, în sfârşit, în pat, nu putea închide 
ochii, obsedată de băiatul acela pe care mama lui i-l 
azvârlea în braţe. Se răsucea de pe-o parte pe alta, chinuită 
de insomnie, văzându-l desprinzându-se din întuneric, cu 
pielea lui cea albă. Adesea ciulea urechea, să asculte dacă 
nu cumva îi aude pasul la etajul de sus; iar gândul că, 
neîndoielnic veghea întruna lângă Pauline, culcată, o 


înfierbânta şi mai mult, încât trebuia să dea la o parte 
aşternutul şi să doarmă cu pieptul dezvelit. 

Sus, convalescenţa progresa încet. Deşi bolnava era în 
afară de pericol, se mai simţea încă foarte slăbită, sfârşită 
de pe urma febrei mari pe care o avusese şi care-l mirase 
pe doctor. Aşa cum spunea Lazare, doctorii se mirau 
totdeauna. Băiatul, cu fiecare oră ce trecea, devenea tot 
mai irascibil. Oboseala ce-l cuprinsese brusc, de cum luase 
sfârşit criza, părea să sporească, prefăcându-se într-o stare 
de proastă dispoziţie îngrijorătoare. Acum, când nu se mai 
războia cu moartea, îl deranja odaia aceea neaerisită, 
lingurile de leacuri ce trebuiau date la ore fixe, ca şi toate 
celelalte necazuri ale bolii, la care dintru început 
participase cu-atâta înflăcărare. Pauline se putea lipsi de el, 
iar el cădea din nou pradă plictisului în care i se scurgea 
existenţa goală, un plictis care-l lăsa cu mâinile atârnând, 
mutându-se de pe un scaun pe altul, plimbându-se şi 
aruncând priviri desperate spre cei patru pereţi, stând la 
nesfârşit în faţa ferestrei şi neuitându-se la nimic. De cum 
deschidea o carte ca să citească lângă ea, se îneca de-atâta 
căscat, în timp ce da paginile. 

— Lazare, îi spuse Pauline într-o bună zi, ar trebui să ieşi 
pe-afară. Veronique mi-e de-ajuns. 

Se împotrivi cu îndărătnicie. Oare nu-l mai putea suporta 
de-l gonea? Frumos i-ar şedea, s-o părăsească acum, după 
ce-o pusese de-a binelea pe picioare! În sfârşit se calmă, în 
timp ce ea îi explica blând: 

— Dar nu înseamnă să mă părăseşti dacă ieşi puţin la 
aer... Te poţi plimba după-amiezele. Unde-am ajunge dacă 
şi tu te-ai îmbolnăvi? 

Dar făcu stângăcia să adauge: 

— Te văd căscând cât e ziulica de mare. 

— Eu să casc! strigă el. Tot aşa de bine poţi să spui câ n- 
am pic de inimă... Frumos mă mai răsplăteşti, n-am ce zice! 

A doua zi, Pauline fu mai abilă. Se prefăcu a voi să vadă cu 
dinadinsul continuându-se lucrările de îndiguire: marile 


fluxuri din timpul iernii aveau să vină, construcţiile făcute 
pentru încercare vor fi duse de apă, dacă nu se completa 
sistemul de apărare. Dar Lazare nu mai era entuziasmat; se 
arătă nemulţumit de asamblajul pe care contase, noi studii 
erau necesare; în sfârşit, se depăşea devizul, iar consiliul 
general nu votase încă nici o para chioară. Timp de alte 
două zile, Pauline se strădui atunci să-i trezească amorul 
propriu de inventator: consimţea, oare, să se lase învins de 
mare, hi faţa întregului sat, care începuse să rida că 
prăpădise bani? Până la urmă devizul îi va fi fără îndoială 
plătit, aşa că ea îl împrumuta, după cum se înţeleseseră. 
Încetul cu încetul, Lazare păru că se înflăcărează din nou. 
Îşi refăcu planurile, îl chemă pe dulgherul din 
Arromanches, cu care vorbi la el în odaie, cu uşa deschisă, 
ca să poată alerga la cea dintâi chemare. 

— Acum, spuse el în timp ce-o săruta într-o dimineaţă, 
marea n-o să ne mai ia nici un băț de chibrit, sunt sigur pe 
ceea ce fac... De cum o să te ţii pe picioare, mergem să 
vedem starea în care se află lemnăria. 

Louise tocmai urcase să vadă cum îi mai merge şi, în timp 
ce-o săruta, Pauline îi şopti la ureche: 

— l-al cu tine! 

Lazare mai întâi refuză. Îl aştepta pe doctor. Dar Louise 
râdea, spunea că e un băiat prea galant ca s-o lase să se 
ducă singură la familia Gonin, unde voia s-aleagă ea însăşi 
languste, pe care să le trimită la Caen. În trecere, putea să 
arunce o privire spre pari. 

— Du-te, mi-ai face-o bucurie, spuse Pauline. Ia-i braţul, 
Louise, ce mai aştepţi?. Aşa, nu-l mai lăsa. 

Şi se veselea, în timp ce Louise şi Lazare se împingeau 
unul pe altul, glumind; iar când ieşiră, deveni iar serioasă, 
se aplecă din pat ca să le asculte paşii şi râsetele ce se 
pierdeau pe scară. 

Un sfert de oră mai târziu, Veronique se ivi cu doctorul. 
Apoi se aşeză la căpătâiul Pauline, fără a-şi părăsi cârtiţele, 
urcând după numai câteva minute, petrecându-şi acolo o 


oră în timp ce şi bucătărea. Lucrurile nu merseră de la 
început. Seara, Lazare îşi reluă locul lângă ea; dar ieşi iar a 
doua zi; şi, în fiece zi, dus de viaţa de-afară, îşi scurta 
vizitele, nu mai stătea decât atât cât să afle cum îi merge. 
De altfel, Pauline îl expedia, de cum vorbea să se-aşeze 
puţin. Când se întorcea cu Louise, ea îi silea să-i 
povestească ce se întâmplase în timpul plimbării, fericită să- 
i vadă atât de însufleţiţi, de aerul răcoros ce-l aduceau în 
părul lor. Păreau atât de camarazi, încât nu-i mai bănuia. Şi, 
de cum o zărea pe Veronique cu doctoria în mână, striga 
vesel: 

— Hai, plecaţi! mă stingheriţi. 

Uneori o chema îndărăt pe Louise, ca să i-l încredinţeze pe 
Lazare, ca pe-un copil. 

— Fă în aşa fel încât să nu se plictisească. Are nevoie să se 
amuze... Şi mergeţi până departe, nu vreau să vă văd 
astăzi. 

Când rămânea singură, cu ochii ficşi, părea să-i 
urmărească în depărtare. Îşi petrecea zilele citind, 
aşteptând să capete puteri, şi era atât de sfârşită încă, încât 
dacă stătea două-trei ore în fotoliu, se simţea vlăguită. 
Adesea, lăsa să-i cadă cartea pe genunchi, un gând o făcea 
să rătăcească în urma vărului şi-a prietenei ei. Merseseră 
de-a lungul plajei, trebuiau să fi ajuns la grote, unde era 
atât de bine să stai pe nisip, la ceasul răcoros al fluxului. Şi 
credea că nu încearcă de pe urma frecvenţei cu care aceste 
vedenii o urmăreau decât regretul de-a nu fi alături de ei. 
Cititul, de altfel, o plictisea. Romanele care se aflau peste 
tot prin casă, poveşti de dragoste cu trădări poetice, îi 
revoltaseră întotdeauna simţul dreptăţii, nevoia de-a se 
dărui fără să se drămuiască. Era cu putinţă să-ţi minţi 
inima, să încetezi să iubeşti într-o zi, după ce-ai iubit 
pătimaş? Şi dădea cartea la o parte. Acum, cu privirile 
pierdute, se uita în depărtare, dincolo de pereţii casei, 
văzându-şi vărul care o conducea pe prietena ei, sprijinind- 


O, căci mersul o obosea, unul lângă celălalt, şuşotind şi 
râzând. 

— Doctoria, domnişoară, spunea dintr-odată Veronique, a 
cărei voce groasă, în spatele ei, o trezea, făcând-o să 
tresară. 

După trecerea primei săptămâni, Lazare nu mai intra la ea 
în odaie fără să bată la uşă. Într-o dimineaţă, cum 
deschidea uşa, o zări pe Pauline, cu braţele goale, 
pieptănându-se în pat. 

— Oh, iartă-mă! şopti şi se trase îndărăt. 

— Ce-i asta? strigă fata, ţi-e teamă de mine? 

Atunci se hotărî, dar se temea să n-o stingherească, 
întorcea capul, în timp ce ea isprăvea să-şi prindă părul. 

— Fii drăguţ, dă-mi un camizol, zise ea liniştit. Acolo, în 
primul sertar... Mă simt mai bine, devin din nou cochetă. 

E] se tulbura, nu dădea decât peste cămăşi. În sfârşit, 
după ce-i azvârli camizolul, aşteptă în faţa ferestrei să se 
încheie până la gât. Cu două săptămâni mai înainte, când o 
credea pe moarte, o ridica în braţe ca pe-o fetiţă, fără să-şi 
dea seama că e goală. lar acum, până şi neorânduiala din 
cameră îl deranja. La rândul ei, cuprinsă şi ea de ruşine, nu- 
i mai ceru curând să-i facă micile servicii intime pe care i le 
făcuse o vreme. 

— Veronique, închide uşa! strigă ea într-o dimineaţă, 
auzindu-l cum umblă pe coridor. Ascunde toate astea şi dă- 
mi un batic. 

Pauline, între timp, se însănătoşea repede. Marea ei 
plăcere, când putu să se ţină pe picioare şi să se sprijine în 
coate la fereastră, a fost să urmărească în depărtare cum se 
ciopleau ţăruşii. Se auzeau limpede loviturile de mai, se 
vedea echipa, alcătuită din vreo şapte-opt oameni, ale căror 
pete negre în mişcare păreau nişte furnici, pe prundişul 
gălbui al plajei. În timpul refluxului, se întreceau muncind; 
apoi trebuiau să dea îndărăt în faţa apei care începea să 
crească. Dar Pauline, mai cu seamă, urmărea pata albă a 
hainei lui Lazare şi pata roză a rochiei Louisei, strălucind în 


soare. Îi urmărea, îi găsea mereu, ar fi putut povesti ce 
făcuseră toată ziua, afară de micile gesturi mărunte. Acum, 
când lucrările înaintau cu repeziciune, cei doi nu se mai 
puteau depărta, să se ducă la grote, în spatele falezelor. 
Pauline îi avea neîncetat dinaintea ei, la un kilometru, 
mişcându-se cu delicateţea amuzantă a unor păpuşi, sub 
necuprinsul cerului. Şi, în plinătatea forţelor ce-i reveneau, 
în veselia convalescenţei, nu puţin datora, fără să-şi dea 
seama, bucuriei geloase de-a se afla astfel împreună cu ei. 

— Te distrezi, nu-i aşa, să-i vezi muncind pe oamenii ăia, îi 
spunea Veronique în fiece zi, în timp ce mătura prin odaie. 
Bineînţeles, e mai bine decât să citeşti. Mie, una, cărţile îmi 
sucesc mintea. lar când trebuie să-ţi primeneşti sângele, 
vezi tu, trebuie să deschizi pliscul la soare ca puii de curcă, 
şi să sorbi înghiţituri mari. 

Slujnica nu era prea vorbăreaţă, o bânuiau chiar că umblă 
cu ascunzişuri. Dar cu Pauline trăncănea din prietenie, 
crezând că-i face bine. 

— Caraghioasă treabă, oricum! Dar, mă rog! De vreme ce-i 
face plăcere lu' domnu' Lazare... Zic şi eu că-i place, da' nu 
mai pune atâta inimă ca înainte! Da' e mândru şi se 
încăpăţânează, chiar dacă se plictiseşte de moarte... Pe 
Ungă asta, dacă-i lasă de capul lor o clipă pe beţivanii ăia, 
numaidecât înfig cuiele de-a-ndoaselea. 

După ce dădu cu mătura pe sub pat, continuă: 

— lar ducesa... 

Pauline, care abia dac-o asculta, se miră de cuvântul acela. 

— Cum aşa! Ce ducesă? 

— Domnişoara Louise, vezi bine! N-ai zice că s-a desprins 
din coapsa lui Jupiter?. Dac-ai vedea, la ea în odaie, ce mai 
de borcanele cu pomadă şi unsori! De cum îi treci pragul, te 
ia cu înec, aşa de tare e mirozna... Dar nu-i tot pe-atât de 
frumoasă ca dumneata. 

— Oh, eu, eu nu mai sunt decât o ţărancă, spuse fata 
zâmbind. Louise e foarte frumoasă. 


— Nu zic ba! Dar e numai piele şi os. Doar o văd când se 
ghiloseşte... Dac-aş fi bărbat, nici c-aş şovăi! 

Dusă de înflăcărarea convingerii ei, veni să se sprijine în 
coate lângă Pauline. 

— la uite-o pe nisip, ai jura că-i un crevete! Ştiu că-i 
departe şi că de-aci nu poate părea mare cât un stâlp. Dar, 
oricât, se cuvine să semeni barem a om... Ah! Ia te uită, 
domnul Lazare o ridică în braţe, ca să nu-şi ude botinele. 
Nu prea are ce duce, zău aşa! E drept că sunt bărbaţi la 
care le plac oasele... 

Veronique se opri scurt, simțind că lângă ea Pauline a 
tresărit. Slujnica aducea mereu vorba despre asta, părând 
că-şi pune lacăt la gură ca să nu spună mai mult. Tot ce 
auzea, tot ce vedea acum i se punea în gât şi-o sufoca: 
discuţiile de după cină, când Pauline era forfecată, râsetele 
pline de ascunzişuri ale lui Lazare şi-ale Louisei, toţi ai casei 
ticăloşindu-se, gata de trădare. Dacă ar fi urcat atunci, când 
o nedreptate prea mare indigna bunul ei simţ, i-ar fi 
povestit totul convalescentei: dar teama de-a nu o îmbolnăvi 
iar o oprea şi-o făcea să-şi muşte pumnii la ea în bucătărie, 
răzbunându-se pe oale, jurându-şi că lucrurile n-aveau să 
mai continue aşa, că odată şi-odată tot o să izbucnească ea. 
Apoi, când urca, de cum îi scăpa de pe buze un cuvânt mai 
în doi peri, încerca să-şi ia vorba înapoi, dând lămuriri cu o 
stângăcie înduioşătoare. 

— Mulţumesc Celui-de-Sus! Domnului Lazare nu-i plac 
oasele! A stat la Paris, are mult bun-gust... Vezi! A pus-o jos, 
aşa cum azvârli un chibrit. 

Şi Veronique, temându-se să nu-i iasă din gură şi alte 
vorbe de prisos, începea să dea cu pămătuful ca să 
sfârşească dereticatul; în timp ce Pauline, absorbită, 
urmărea până seara, în zare, rochia roză a Louisei şi haina 
albă a lui Lazare, în mijlocul petei întunecate a muncitorilor. 

Când convalescenţa era pe sfârşite, Chanteau fu apucat de 
un acces violent de reumatism, ceea ce o făcu pe fată să 
coboare, deşi tot se mai simţea slăbită. Primul lucru, după 


ce-şi părăsi odaia, fu să se ducă la căpătâiul unui bolnav. 
Aşa cum doamna Chanteau o spunea cu of, casa aceea era 
un adevărat spital. De la o vreme soţul ei nu se mai ridica 
din şezlong. După atâtea crize, întreg trupul îi înţepenea, 
boala urca de la picioare spre genunchi, apoi îi cuprinse 
coatele şi mâinile. Bobiţa albă de la ureche căzuse; altele, 
mai mari, se iviseră acum; şi toate încheieturile se tumefiau, 
tofusul răzbătea de peste tot de sub piele, în puncte alburii, 
asemănătoare ochilor unor raci fierţi. Reumatismul era 
acum cronic, nevindecabil, cel care anchilozează şi 
deformează. 

— Doamne! Cum mă mai doare! spunea Chanteau întruna. 
Piciorul stâng mi-e ţeapăn ca un lemn; nu-i cu putinţă să 
mişc laba piciorului, nici genunchiul... Şi cotul mă arde şi el. 
la uită-te cum arată. 

Pauline văzu la cotul stâng o tumoare foarte inflamată. Mai 
ales de încheietura asta se plângea bolnavul, iar curând 
durerea ajunse de neîndurat. Cu braţul întins, suspina, 
uitându-se ţintă la mână, o mână jalnică, având falangele 
umflate ca nişte noduri, cu degetul gros strâmbat şi ca 
zdrobit de-o lovitură de ciocan. 

— Nu pot sta aşa, trebuie să mă ajuţi... Găsisem o poziţie 
atât de bună! Şi uite că m-a apucat iar, ai zice că un 
ferăstrău îmi retează oasele... încearcă să mă ridici puţin. 

De zeci de ori într-o oră, trebuia să-i schimbi poziţia. 
Veşnic îl chinuia spaima, veşnic nădăjduia într-o uşurare. 
Dar Pauline îşi simţea încă puterile într-atât de slăbite, încât 
nu îndrăznea să-l mişte de una singură. Şi şoptea: 

— Veronique, apucă-l încetişor odată cu mine. 

— Nu, nu, striga bolnavul, nu Veronique! Ea mă clatină. Şi- 
atunci Pauline trebuia să facă singură efortul, simțind cum îi 
pârâie umerii. Şi oricât de uşor îl răsucea, Chanteau răcnea 
atât de tare, încât slujnica o lua la fugă numaidecât. Şi se 
jura că trebuie să fii o sfântă, ca domnişoara, ca să nu-ţi fie 
scârbă de-o treabă ca aceea; până şi sfinţii ar fi luat-o la 
fugă, auzindu-l pe domnul cum răcneşte. 


Până la urmă crizele se mai domoliră; dar nu încetau, 
ţineau zi şi noapte, exasperante în răul ce-l aduceau, 
ajungând la o tortură de nespus prin spaima ce-o avea 
bolnavul pentru mişcare. Nu doar picioarele i se părea că-i 
sunt roase de-un animal, ci întreg trupul şi-l simţea zdrobit, 
ca sub înverşunarea unei pietre de moară. Şi nu se afla nici 
un mijloc de a-i uşura suferinţele. Pauline nu putea face 
altceva decât să stea acolo, supusă capriciilor lui, mereu 
săritoare, gata să-i schimbe poziţia, fără ca bolnavul să se 
poată bucura măcar de-un ceas de linişte. Cel mairău e că 
suferinţa îl făcea nedrept şi brutal, îi vorbea răstit, ca unei 
slujnice nepricepute. 

— Nu! Eşti la fel de proastă ca şi Veronique!. E cu putinţă 
să mă împungi aşa cu degetele! Doar n-oi avea degete ca de 
jandarm?. Lasă-mă-n pace! Nu vreau să mă mai atingi! 

Pauline, fără a-i răspunde, cu o resemnare pe care nimic 
nu izbutea s-o alunge, umbla cu şi mai mare blândeţe. Când 
îl simţea prea iritat, se ascundea pentru o clipă în spatele 
perdelelor, ca să se liniştească, nemaivăzând-o. Adesea 
stătea acolo şi plângea în tăcere, nu din pricina răutăţilor 
bietului om, ci din cauza înfiorătorului martiriu care-l făcea 
să fie rău. Şi-l auzea vorbind ca pentru el, printre văicăreli. 

— A plecat, n-are pic de inimă... Ah! pot să crap mult şi 
bine, numai Minouche o să-mi închidă ochii. Cum, Doamne, 
e cu putinţă să-l părăseşti pe-un creştin în felul ăsta... Pun 
prinsoare că e în bucătărie şi se-ndoapă. 

Apoi, după ce în el se dăduse o scurtă luptă, bombănea 
încă şi mai tare, ca, în sfârşit, să se hotărască să strige: 

— Pauline, eşti aici?. Hai, vino să mă ridici un pic, nu-i chip 
să mai stau aşa... 

Se înduioşa, îi cerea iertare că n-a fost drăguţ cu ea. 
Uneori voia să-i dea drumul şi lui Mathieu în odaie, ca să fie 
mai puţin singur, închipuindu-şi că prezenţa câinelui îi era 
favorabilă. Dar mai cu seamă Minouche îi era tovarăşă 
credincioasă, căci pisicii îi plăceau la nebunie camerele 
închise ale bolnavilor, petrecându-şi acum toate zilele într- 


un fotoliu, în faţa patului. Strigătele prea puternice părea 
totuşi s-o surprindă. Când bolnavul începea să strige, pisica 
se ridica în şezut, se uita la el cum se chinuie cu ochii ei 
rotunzi, în oare lucea mirarea indignată a unei persoane 
cuminţi, deranjată din tihna eu De ce făcea tot zgomotul 
acela neplăcut şi inutil? 

De fiecare dată când Pauline îl conducea pe doctorul 
Cazenove, îl implora: 

— Nu i-ai putea face o injecție cu morfină, doctore? Mi se 
frânge inima când îl aud. 

Doctorul refuza. La ce bun? Accesul ar reveni, mai violent 
încă. De vreme ce salicilatul părea să fi agravat boala, 
prefera să nu mai încerce nici o altă doctorie. Cu toate 
acestea pomenea ca bolnavul să treacă la un regim 
alimentar bazat pe lapte, de îndată ce perioada acută a 
crizei va fi trecut. Până atunci, regim sever, ceaiuri 
diuretice şi nimic altceva. 

— La drept vorbind, spunea el mereu, e un mâncău care 
plăteşte scump lipsa de cumpătare. A mâncat vânat, ştiu, 
am văzut penele. Treaba lui! L-am tot prevenit, acum să 
îndure, de vreme ce preferă să se îndoape şi să suporte 
riscurile!. Dar ar fi nedrept, draga mea copilă, ca tu să cazi 
iar la pat. Fii prudentă, ne-am înţeles? sănătatea ta cere 
încă multe menajamente. 

Pauline nu se menaja deloc, îşi dăruia tot timpul, iar 
noţiunea timpului, a însăşi vieţii, îi scăpa, în zilele petrecute 
lângă unchiul ei, cu urechile zvâcnindu-i de văicărelile ce 
umpleau odaia. Preocuparea aceasta o absorbea într-atât, 
încât uitase de Lazare şi Louise, schimbând cu ei cuvinte 
din fugă, neîntâlnindu-i decât în rarele clipe când străbătea 
sufrageria. De altminteri, lucrările de fixare a ţăruşilor 
fuseseră terminate, ploi violente îi ţineau în casă de-o 
săptămână pe Lazare şi pe Louise; şi, când ideea celor doi 
care se aflau împreună îi venea dintr-odată în minte, 
Pauline se simţea fericită să-i ştie alături de ea. 


Nicicând doamna Chanteau nu păruse atât de ocupată. 
Profita, spunea ea, de răvăşeala pe oare crizele soţului o 
aducea în familie, ca să-şi facă ordine în hârtii, să pună 
socotelile la punct, să-şi ţină corespondenţa la zi. De aceea, 
după-amiezile se închidea la ea în odaie „părăsind-o pe 
Louise, care urca numaidecât la Lazare, căci îi era groază 
de singurătate. Îşi luaseră acum obiceiul să rămână 
împreună până la cină în camera cea mare de la etajul al 
doilea, încăperea aceea care-i slujise atâta vreme Paulinei 
drept sală de studiu şi de recreaţie. Patul îngust de fier al 
tânărului se afla tot acolo, ascuns după paravan; în vreme 
ce pianul se acoperea de praf, iar masa aceea uriaşă nici nu 
se mai vedea de sub mormanul de hârtii, cărţi şi plachete. 
În mijlocul mesei, între două smocuri de alge uscate, se afla 
un ţăruş cât o jucărie de mare, cioplit cu cuțitul în lemn de 
brad, şi oare amintea de opera bunicului, podul închis în 
cutia cu pereţi de sticlă ce împodobea sufrageria. 

Lazare, de la o vreme, se arăta nervos. Echipa de 
muncitori îl exaspera, se lepădase de lucrări ca de-o 
corvoadă prea grea, fără să guste bucuria de a-şi vedea în 
sfârşit ideea pusă în aplicare. Alte proiecte îi dădeau ghes, 
proiecte confuze despre viitorul lui, funcţii ce le-ar fi ocupat 
la Caen, lucrări menite să-i asigure un loc de mare vază. 
Dar nu întreprindea niciodată nimic serios, cădea mereu 
într-o leneveală ce-l indispunea, din ce în ce mai slab şi mai 
lipsit de curaj. Dispoziţia aceasta proastă se agravase de pe 
urma şocului profund încercat în urma bolii Paulinei, 
simțind o nevoie continuă să stea afară, la aer curat, veşnic 
într-o stare de surescitare, ca şi cum ar fi dat ascultare unei 
necesităţi imperioase de a-şi lua revanşa împotriva durerii. 
Prezenţa Louisei îi sporea şi mai mult înfrigurarea; fata nu 
putea să-i vorbească fără să se sprijine de umărul lui, îi 
sufla în faţă, râzând drăgălaş: şi drăgălăşeniile acelea de 
pisică, mirosul ei de femeie cocheta, tot abandonul acela 
amical şi tulburător îl îmbătau de-a binelea. Ajunsese la o 
stare de dorinţă bolnăvicioasă, căreia i se opunea din 


scrupul. Cu o prietenă din copilărie, în casa mamei lui, 
lucrul era cu neputinţă, ideea onestităţii îi moleşea dintr- 
odată braţele când o lua pe sus în joacă şi când o flacără 
bruscă făcea să-i zvâcnească sângele în vine. În lupta 
aceasta, nu imaginea Paulinei era cea care-l oprea: fata n-ar 
fi aflat niciodată nimic, se întâmpla de-atâtea ori ca soţul să- 
şi înşele, soţia cu slujnica. Noaptea visa fel de fel de poveşti; 
se făcea că o concediaseră pe Veronique, care ajunsese 
insuportabilă, iar Louise nu mai era decât o micuță bonă, la 
care se ducea desculţ. Cât de rău le mai potrivea viaţa pe 
toate! Aşa se face că de dimineaţă până seara îşi exagera 
pesimismul privitor la femei şi la dragoste, făcând glume 
feroce. Tot răul venea de la femei, proaste, uşuratice, 
prelungind la nesfârşit durerea din pricina dorinţei, iar 
dragostea nefiind decât o înşelăciune, năvala egoistă a 
generaţiilor viitoare care voiau să trăiască, întreg 
repertoriul lui Schopenhauer era debitat cu această ocazie, 
cu brutalităţi de care fata roşea, înveselindu-se mult. Şi, 
încetul cu încetul, o iubea tot mai mult, o adevărată pasiune 
mocnea sub disprețul acela furios, se dăruia acestei noi 
patimi cu năvala lui cea dintâi, veşnic în căutarea unei 
fericiri ce se năruia. 

La Louise multă vreme nu fusese vorba decât de un joc 
firesc izvorât din cochetărie. Adora să i se acorde mici 
atenţii, îi plăceau complimentele şoptite la ureche ca şi 
atingerea bărbaţilor îndatoritori, rămânând descumpănită 
şi întristându-se de îndată ce nimeni nu se mai ocupa de ea. 
Simţurile ei de fecioară dormeau, nu mergea mai departe 
de flecăreală, de acele libertăţi îngăduite când un bărbat 
galant îţi face curte în fiece minut. Când Lazare o neglija o 
clipă pentru a scrie o scrisoare sau pentru a se cufunda 
într-una dintre acele melancolii bruşte, fără nici o cauză 
aparentă, se simţea atât de nefericită, încât începea să-l 
tachineze, să-l provoace, preferind primejdia, uitării. Într-o 
zi, însă o cuprinsese spaima, ceva mai târziu, după ce 
simţise răsuflarea tânărului arzându-i ca o flacără ceafa 


delicată. Era îndeajuns de instruită de anii mulţi de internat 
pentru a şti ceea ce o ameninţă; şi, din clipa aceea, trăi într- 
o aşteptare în acelaşi timp plăcută şi speriată la gândul unei 
nenorociri posibile; nu dorea câtuşi de puţin să se întâmple 
aşa şi nici nu judeca limpede cum stau lucrurile, dar se 
gândea că fără doar şi poate va scăpa, neîncetând însă să se 
expună pericolului; într-atât fericirea ei de femeie se 
alcătuia din lupta aceea superficială între dorinţa de 
abandon şi de refuz. 

Sus, în odaia cea mare, Lazare şi Louise simţiră şi mai 
mult că-şi aparţin unul altuia. Familia, complice, părea a voi 
să-i piardă, el neavând nimic de făcut, bolnav de 
singurătate, ea tulburată de detaliile intime, de lămuririle 
pătimaşe pe care doamna Chanteau i le dădea despre fiul 
ei. Se refugiau acolo, sub pretext că aud mai puţin 
strigătele tatălui, chinuit la parter de crizele reumatice; şi 
stăteau fără să se atingă de vreo carte, fără să deschidă 
pianul, preocupaţi numai de ei înşişi, ameţindu-se cu 
discuţii interminabile. 

În ziua în care criza lui Chanteau atinse paroxismul, casa 
întreagă se zgudui de strigătele sale. Lamentări prelungi, 
sfâşietoare, asemănătoare unui animal pe care-l înjunghii. 
După prânz, pe care familia îl înghiţi repede, într-o 
adevărată exasperare nervoasă, doamna Chanteau dădu bir 
cu fugiţii, zicând: 

— Nu mai pot, dacă rămân aici, încep şi eu să urlu. Dacă 
întreabă cineva, sunt sus la mine în odaie; scriu... Şi tu, 
Lazare, ia-o repede pe Louise la tine. Ferecaţi-vă bine, 
încearcă s-o înveseleşti, căci, după cum vezi, are parte de 
distracţie aici, biata Louisette! 

Şi o auziră cum, ajunsă la etajul de sus, închide uşa după 
ea cu putere, în timp ce fiul ei şi fata urcară cu un cat mai 
sus. 

Pauline se dusese lângă unchiul ei. Numai ea era calmă, 
din milă faţă de atâta durere. Chiar dacă nu putea face 
nimic altceva decât să stea acolo, voia cel puţin să-i dea 


nefericitului uşurarea de-a nu fi singur în suferinţă, simțind 
că are mai mult curaj să lupte împotriva durerii dacă ea îl 
privea numai, fără să-i spună nimic. Ore în şir, stătea 
aşezată lângă pat, şi ajungea să-l liniştească puţin, cu ochii 
ei mari, compătimitori. Dar în ziua aceea, cu capul 
răsturnat pe pernă, cu mâna întinsă, simţindu-şi capul 
zdrobit de durere, bolnavul nici măcar n-o vedea, striga şi 
mai tare, de cum se apropia. 

Către ora patru, desperată, Pauline se duse s-o caute pe 
Veronique, în bucătărie, lăsând uşa deschisă. Se gândea că 
se va întoarce într-o clipă. 

— Ar trebui, totuşi, făcut ceva, şopti ea. Îmi vine să încerc 
să-i pun comprese cu apă rece. Doctorul spune că e 
periculos dar că uneori dă rezultate... Aş vrea nişte feşe. 

— Veronique era în toane foarte rele. 

— Feşe!. Am urcat pentru nişte cârpe şi-am fost primită 
tare bine... Nu trebuie să fie deranjaţi, aşa se pare. Frumos 
le şade! 

— Dacă l-ai întreba pe Lazare? continuă Pauline, tot fără 
să înţeleagă. 

Dar, pradă mâniei, slujnica îşi pusese mâinile în şolduri şi 
dădu drumul cuvintelor fără să se mai gândească. 

— Da de unde? Cei de sus sunt prea ocupați să se lingă pe 
bot! 

— Ce-ai spus? se bâlbâi fata, în timp ce sângele îi pierea 
din obraji. 

Veronique, mirată ea însăşi de sunetul vocii, voi să-şi ia 
vorbele înapoi, să nege confidenţa aceea care de-atâta 
vreme mocnea în ea, căuta o explicaţie, o minciună, fără să 
găsească nimic care să stea în picioare. O prinsese pe 
Pauline de încheieturi, din precauţie; dar aceasta, pe 
neaşteptate, se smuci şi o porni în goană pe scară, ca ieşită 
din minţi şi-atăât de gâtuită şi tremurând de furie, încât 
slujnica nu îndrăzni s-o urmeze, tremurând în faţa măştii 
aceleia livide, pe care n-o mai recunoştea. Casa părea să 
doarmă, tăcerea pogora dinspre etajele de sus, numai 


urletul lui Chanteau urca prin aerul nemişcat. Dintr-un salt, 
Pauline ajunse la etajul întâi, când se ciocni de mătuşă. 
Aceasta se afla acolo, păzind culoarul, ca o santinelă, stând 
la pândă de mult, poate. 

— Unde te duci? o întrebă. 

Pauline, sufocată, iritată de piedica aceea, nu era în stare 
să răspundă. 

— Lasă-mă! gângăvi în cele din urmă. 

Şi făcu un gest cumplit, care-o făcu pe doamna Chanteau 
să dea înapoi. Apoi, dintr-un alt salt, ajunse la etajul al 
doilea, în vreme ce mătuşa, împietrită, înălța braţele la cer, 
fără un cuvânt. Pauline era cuprinsă de una dintre acele 
crize de revoltă şi de furie a căror violenţă răzbătea când şi 
când, în ciuda firii ei blânde şi vesele, şi care, de mic copil, o 
lăsau ca moartă. De ani de zile se credea vindecată. Dar 
aripa geloziei o atinsese atât de brutal, încât nu s-ar fi 
domolit fără să se distrugă pe ea însăşi. 

Sus, când Pauline se află în faţa uşii lui Lazare, se năpusti 
dintr-un salt. Cheia se răsuci, canatul se izbi de perete. Iar 
ceea ce văzu sfârşi prin a o scoate din minţi. Lazare, ţinând- 
o pe Louise cu spatele lipit de dulap, îi săruta mărunt 
bărbia şi gâtul; în timp ce aceasta, cuprinsă de slăbiciune, 
de teama faţă de bărbat, îi ceda. 

Desigur, se jucaseră, şi jocul se sfârşea rău. 

Avu loc un moment de stupoare. Se priviră toţi trei. În cele 
din urmă, Pauline strigă: 

— Ah, ticăloaso! Ticăloaso! 

Mai cu seamă trădarea femeii o înnebunea. Cu un gest de 
dispreţ îl îndepărtase pe Lazare, ca pe-un copil a cărui 
slăbiciune o cunoştea. Dar femeia aceea care o tutuia, 
femeia aceea care-i fura bărbatul, în timp ce ea îngrijea un 
bolnav, în încăperea de jos! O apucă de umeri, o zgâlţăi, 
având poftă s-o bată. 

— Spune, de ce-ai făcut asta?. Ai făcut o infamie, pricepi? 

Louise, pierdută, privind speriată în toate părţile, bâlbâi: 

— Elmă ţinea, îmi zdrobea oasele. 


— El? Nu mai minţi! Ar fi izbucnit în lacrimi, numai de l-ai 
fi împins. 

Vederea camerei îi aţâţa şi mai mult dorinţa de răzbunare, 
camera aceea a lui Lazare unde ei doi se iubiseră, unde şi 
ea simţise cum îi clocoteşte sângele în vine, când răsuflarea 
arzătoare a tânărului o biciuia. Ce să-i facă femeii aceleia, 
ca să se răzbune? Stupidă încurcătură. Lazare se hotărî. În 
sfârşit să intervină, când Pauline îi dădu drumul Louisei atât 
de brutal, încât umerii acesteia se izbiră de dulap. 

— Ştii ce? Mi-e frică de mine... Pleacă! 

Şi din clipa aceea buzele ei nu mai rostiră decât acest 
cuvânt, urmărind-o în timp ce străbătea camera, strigându-l 
după ea pe coridor, în timp ce cobora scările, pălmuind-o 
întruna: 

— Pleacă! Pleacă!. Ia-ţi lucrurile şi pleacă! 

Doamna Chanteau rămăsese pe coridorul de la primul 
etaj. Rapiditatea cu care scena se desfăşurase nu-i 
îngăduise să intervină. Dar acum îşi găsise glasul; cu un 
gest, îi porunci fiului să se închidă la el în odaie; apoi 
încercă s-o liniştească pe Pauline, prefăcându-se mirată la 
început. Aceasta, după ce-o hăituise pe Louise până în 
cameră la ea, repeta întruna: 

— Pleacă! Pleacă! 

— Cum aşa? Să plece?. Dar unde ţi-e capul? 

Atunci fata povesti cele întâmplate. Dezgustul n-o mai 
părăsea, pentru firea ei dreaptă fapta aceea era cea mai 
ruşinoasă, nu putea avea nici o scuză, nici o iertare; şi, pe 
măsură ce se gândea la cele petrecute, se mânia şi mai 
mult, revoltată din oroare faţă de minciună şi din credinţă 
faţă de sentimentele sale. Când te-ai făgăduit cuiva, nu-ţi 
mai calci cuvântul. 

— Pleacă! Fă-ţi valiza numaidecât... Pleacă! 

Louise, răscolită, nu găsea nici un cuvânt de apărare, 
deschisese un sertar ca să-şi scoată nişte cămăşi. Dar 
doamna Chanteau se supără. 


— Rămâi, Louisette!. La urma urmei, mi se pare că eu sunt 
stăpână în casa asta, nu? Cine îndrăzneşte să comande aici 
şi să gonească oamenii?. E îngrozitor, nu suntem nişte 
precupeţe! 

— N-ai auzit ce ţi-am spus? strigă Pauline, am surprins-o 
sus, împreună cu Lazare... O săruta. 

Mama ridică din umeri. Întreaga-i ranchiună, adunată de- 
atâta timp, se revărsă în nişte cuvinte ce ascundeau o 
bănuială ruşinoasă. 

— Se jucau, ce-i rău într-asta?. Oare atunci când tu erai la 
pat şi el te îngrijea, noi ne-am vârât nasul în ce-aţi fi putut 
voi face? 

Dintr-odată, furia fetei pieri. Rămase nemişcată, galbenă 
ca de ceară, lovită de învinuirea aceea ce se întorcea 
împotriva ei. lată că ea era acum vinovată şi mătuşa părea 
să creadă lucruri îngrozitoare! 

— Ce vrei să spui? şopti ea. Dac-ai fi crezut una ca asta, 
presupun că n-ai fi îngăduit aşa ceva sub acoperişul tău, 
nu? 

— Eh! Sunteţi destul de mari! Dar găsesc că nu se cade ca 
fiul meu să săvârşească o necuviinţă... Lasă în pace 
persoanele care mai pot trece drept femei cinstite. 

Pauline rămase o clipă fără glas, cu ochii mari şi nevinovaţi 
aţintiţi asupra doamnei Chanteau, care-şi feri privirea. Apoi 
Pauline porni să urce spre odaia ei, spunând pe un ton 
hotărât: 

— Bine! Atunci voi pleca eu. 

Se lăsă tăcerea, o tăcere grea, sub a cărei povară casa 
întreagă părea a se prăbuşi. Şi, în liniştea aceea 
neaşteptată, jelania unchiului se auzi din nou, o jelanie de 
animal muribund şi părăsit. Neîntrerupt, urletul creştea, 
dominând orice alt zgomot. 

Acum, doamna Chanteau regreta bănuiala ce-i scăpase. Şi- 
i simţea jignirea de nevindecat, temându-se ca Pauline să 
nu dea urmare amenințării de-a părăsi casa numaidecât. Cu 
o fiinţă încăpăţânată cum era fata aceea, orice era cu 


putinţă; şi ce-ar fi spus lumea despre ea şi despre soţul ei, 
dacă pupila lor ar fi bătut drumurile, povestind cum 
avusese loc ruptura? Poate s-ar fi refugiat la doctorul 
Cazenove, ceea ce-ar fi stârnit un scandal fără seamăn în 
ţinut. La temelia neplăcerii resimţite de doamna Chanteau, 
se afla groaza faţă de trecut, teama pentru banii pierduţi şi 
care s-ar fi putut întoarce împotriva lor. 

— Nu plânge, Louisette, spunea ea mereu, cuprinsă iar de 
mânie. După cum vezi, iar am ajuns în încurcătură din 
pricina ei. Şi veşnic face fapte necugetate, nu-i chip să 
trăieşti liniştit!. Am să încerc să dreg lucrurile. 

— Te implor, o întrerupse Louise, lasă-mă să plec. Prea m- 
aş chinui, dacă aş mai rămâne... Are dreptate, vreau să 
plec. 

— Nu în seara asta, în orice caz. Trebuie să te încredinţez 
tatălui tău... Aşteaptă, mă duc să văd dacă într-adevăr îşi 
face bagajul. 

Încetişor, doamna Chanteau se duse să asculte la uşa 
Paulinei. O auzi mergând grăbit, deschizând şi închizând 
mobilele. Îi veni pentru o clipă ideea să intre şi să provoace 
o explicaţie, care să înece totul în lacrimi. Dar i se făcu 
teamă, simţea că s-ar bâlbâi şi s-ar înroşi în faţa copilei 
aceleia, ceea ce îi spori ura. Şi, în loc să bată la uşă, cobori 
în bucătărie, înăbuşindu-şi paşii. Îi venise o idee. 

— Ai auzit ce scenă ne-a mai făcut domnişoara? o întrebă 
pe Veronique, care începuse să-şi frece cu furie arămăria. 

Slujnica, ţinându-şi nasul plecat, nu răspunse. 

— A devenit insuportabilă. Eu nu mă mai pot înţelege cu 
ea... Închipuie-ţi că acum i-a venit ideea să ne părăsească; 
da, îşi face bagajul... Ce-ar fi să te duci tu şi să încerci să-i 
vâri minţile-n cap? 

Şi cum nu căpăta nici un răspuns: 

— Ai surzit? 

— Dacă nu răspund e pentru că nu vreau! strigă deodată 
Veronique, ieşindu-şi din fire, în timp ce freca un sfeşnic de 


să-şi jupoaie degetele. Are dreptate să plece, e mult de 
când în locul ei mi-aş fi luat lumea-n cap. 

Doamna Chanteau o asculta cu gura căscată, uluită de 
potopul acela de cuvinte. 

— Eu, doamnă, nu sunt vorbăreaţă; dar nu trebuie să mă 
sileşti să-mi ies din fire, pentru că atunci spun tot... Asta-i, şi 
pace: i-aş fi dat brânci în mare copilei ăsteia în ziua când ai 
adus-o; numai că mie nu-mi place să văd cum sunt chinuiţi 
oamenii, iar aici v-aţi prins cu toţii s-o martirizaţi atâta, că 
într-o bună zi am să-i ard palme ăluia care s-o mai atinge de 
ea... Ah! Puțin îmi pasă, n-aveţi decât să mă daţi afară, o să 
afle ea multe de la mine! Da, da, tot ce i-aţi făcut, cu aerul 
vostru de oameni cumsecade! 

— Tacă-ţi gura, nebuno! şopti bătrâna doamnă, îngrijorată 
de această nouă scenă. 

— Nu, n-am să tac... Prea e scârbos, pricepi? Sunt ani de 
zile de când înghit în mine. Nu era destul că v-aţi apucat să- 
i păpaţi zestrea? Acum mai trebuie să-i zdrobiţi şi inima!. 
Oho! ştiu eu ce ştiu, ţi-am văzut eu toate manevrele... Şi 
uite! Poate că domnul Lazare nu-i într-atât de calculat, dar 
nu preţuieşte nici el mai mult, ar fi în stare s-o ucidă din 
egoism, numai ca să nu se plictisească... Ce grozăvie! Sunt 
oameni pe lumea asta făcuţi să fie mâncaţi de ceilalţi! 

Şi flutura sfeşnicul, apoi luă o cratiţă care zornăi ca o tobă 
când începu s-o şteargă cu cârpa. Doamna Chanteau se 
gândea dacă s-o zvârle pe uşă afară. Izbuti să se 
stăpânească, o întrebă cu răceală: 

— Prin urmare, nu vrei să urci la ea şi să-i vorbeşti?. E 
spre binele ei, ca să nu facă prostii. 

Din nou V&ronique tăcea. În sfârşit, mormăi: 

— Urc, oricum... judecata e judecată şi furia n-a dus 
niciodată la nimic bun. 

Mai zăbovi puţin spălându-se pe mâini. Apoi îşi lepădă 
şorţul murdar. Când se hotări să deschidă uşa de pe coridor, 
ca să urce pe scări, un vaier jalnic pătrunse înăuntru. Era 
strigătul unchiului, neîntrerupt, enervant. Doamnei 


Chanteau, care o urma, îi veni o idee şi reluă cu glas scăzut, 
cu insistenţă: 

— Spune-i neapărat că nu-l poate lăsa pe domnul în starea 
în care €... Ai auzit? 

— Oh, cât despre asta, încuviinţă Veronique, răcneşte 
zdravăn, e drept. 

Şi urcă, în timp ce doamna, care-şi alungise gâtul spre 
camera soţului, nu se duse să închidă uşa. Vaietele 
pătrundeau în casa scării, se amplificau în sonoritatea 
etajelor. Sus, slujnica o găsi pe domnişoara gata de plecare, 
după ce-şi făcuse un pachet din puţină rufărie absolut 
trebuincioasă şi hotărâtă să ia restul încă de-a doua zi, prin 
moş Malivoire. Se calmase, deşi era tot foarte palidă, 
disperată, dar judecind la rece, fără urmă de mânie. 

— Ori ea, ori eu, răspunse la toate cuvintele slujnicei, 
evitând până şi numele Louisei. 

Când Veronique raportă acest răspuns doamnei Chanteau, 
aceasta se afla chiar în odaia Louisei, care se îmbrăcase şi 
se înverşuna şi ea să plece numaidecât, tremurând, speriată 
la cel mai mic zgomot al uşii. Atunci doamna Chanteau 
trebui să se resemneze; trimise la Verchemont după şareta 
brutarului şi hotări s-o însoţească ea însăşi pe fată până la 
mătuşa ei Leonie, din Arromanches; şi-i va cârpi o minciună 
acesteia, pretextând violenţa crizei lui Chanteau, ale cărui 
strigăte ajunseseră insuportabile. 

După plecare celor două femei, pe care Lazare le ajutase 
să se urce în trăsură, Veronique strigă din vestibul cât o 
ţinea gura: 

— Poţi cobori, domnişoară: nu mai e nimeni. 

Casa părea goală, tăcerea aceea greoaie se lăsase din nou, 
iar veşnica jelanie a bolnavului răsuna şi mai puternic. Când 
Pauline cobori ultima treaptă, Lazare, care venea din curte, 
se pomeni nas în nas cu ea. Întreg trupul îi fu cuprins de un 
tremur nervos. Se opri o clipă, voia fără îndoială să ia vina 
asupra lui, să-şi ceară iertare. Dar lacrimile îl înăbuşeau, şi 
urcă în grabă la el în odaie, fără să fi putut rosti un cuvânt. 


Pauline nu vărsă nici o lacrimă, şi, cu faţa gravă, pătrunse în 
camera unchiului. 

Stând de-a curmezişul patului, Chanteau tot îşi mai ţinea 
mâna întinsă şi capul răsturnat pe pernă. Nu mai îndrăznea 
să se mişte, probabil că nici nu-şi dăduse seama că fata 
lipsise, strângea din ochi, deschidea gura, ca să strige în 
voie. Nici un zgomot din casă nu-i ajungea la urechi, 
singura lui preocupare fiind să-şi prelungească vaietul atât 
cât îl ţinea răsuflarea. Puțin câte puţin, ajunse să-l 
prelungească nemăsurat de mult, încât o deranja pe 
Minouche, care fătase din nou patru pisoi, aruncaţi chiar în 
dimineaţa aceea, şi care, uitând de ei cu desăvârşire, torcea 
cu un aer fericit pe un fotoliu. 

Când Pauline îşi reluă locul, unchiul urla atât de tare, încât 
pisica se sculă, mişcând neliniştit din urechi. Începu să-l 
privească ţintă, în indignarea ei de persoană înţeleaptă, 
căreia i se tulbură liniştea. Dacă nici să mai torci în voie nu 
era chip, viaţa devenea de neîndurat! Şi plecă, ţinându-şi 
coada în sus. 

VI. 

Seara, după întoarcerea doamnei Chanteau cu câteva 
minute înainte de cină, nici nu mai fu vorba de Louise. Nu 
făcu decât s-o cheme pe Veronique, ca să-i scoată botinele. 
O durea piciorul stâng. 

— La naiba! Nici nu-i de mirare, zise slujnica, e umflat tot. 
Într-adevăr, cusăturile ghetei intraseră în carnea albă şi 
moale, lăsând dungi roşii. Lazare, care coborâse, se uită şi 
el. 

— Oi fi mers prea mult, spuse. 

Dar doamna Chanteau abia dacă străbătuse Arromanches 
de la un capăt la altul. De altminteri, în ziua aceea avea şi 
sufocări, care-o chinuiau tot mai mult în ultima vreme. Şi- 
atunci dădu vina pe botine.. 

— Cizmarii ăştia nu pot în ruptul capului să facă feţele mai 
largi... De cum mă leg la şireturi, e un adevărat chin. 


Şi, cum după ce-şi puse papucii n-o mai duru, nimeni nu se 
îngrijorară din pricina asta. A doua zi umflătura ajunsese la 
gleznă. Dar în noaptea următoare dispăru de tot. 

O săptămână se scurse. Încă de la prima cină, din seara 
catastrofei, când Pauline se află în prezenţa mamei şi a 
fiului, fiecare se strădui să-şi ia înfăţişarea obişnuită de 
toate zilele. Nici o aluzie nu făcură, ca şi cum nimic nou nu 
s-ar fi ivit între ei. Viaţa de familie îşi continua maşinal 
cursul, desfăşurând aceleaşi tabieturi afectuoase, dându-şi 
unii altora obişnuitele bineţe şi săruturi de formă, la ore 
fixe. Fu o adevărată uşurare pentru toţi, când îl putură 
aduce la masă pe Chanteau, în fotoliul lui pe rotile. Avea 
acum genunchii anchilozaţi, îi era cu neputinţă să se ţină pe 
picioare. Dar se bucura cu atât mai mult de calmul relativ în 
care lipsa durerii îl lăsa, până la a nu mai fi impresionat nici 
de veselia, nici de tristeţea celor din casă, aplecat pe de-a- 
ntregul asupra propriei sale mulţumiri. Când doamna 
Chanteau îndrăznise să-l pună la curent cu plecarea în 
grabă a Louisei, el o implorase să-l scutească de lucrurile 
acelea triste. Pauline, de când nu mai era ţintuită în odaia 
unchiului, încerca să-şi facă de lucru, fără a izbuti să-şi 
ascundă supărarea. Serile mai cu seamă erau penibile, şi 
situaţia aceea falsă ieşea la iveală de sub afecțiunea liniştii 
obişnuite. Era aidoma vechea lor existenţă de pe vremuri, 
cu repetarea măruntelor întâmplări zilnice; dar, după 
anumite gesturi nervoase, chiar şi după o tăcere, toţi 
simțeau sfâşierea lăuntrică, rana de care nu vorbeau şi care 
se făcea tot mai adâncă. 

La început, Lazare se dispreţuise pe sine. Superioritatea 
morală a Paulinei, atât de riguroasă, atât de dreaptă, îl 
umplea de ruşine şi de mânie. De ce n-avea curajul să i se 
dezvăluie deschis şi să-i ceară iertare? l-ar fi povestit cum 
se lăsase dus de aventura aceea, surpriza simţurilor, 
mirosul de femeie cochetă care-l îmbătase; iar Pauline avea 
vederi prea largi ca să nu înţeleagă. Dar o stinghereală de 
neîntrecut îl împiedica, se temea să nu scadă şi mai mult în 


ochii fetei, într-o explicaţie în care avea poate să se bâlbâie 
ca un copil. Apoi, în adâncul şovăielii lui se afla teama de-o 
nouă minciună, deoarece Louise îl obseda întruna, o avea 
mereu în faţa ochilor, noaptea mai cu seamă, regretând 
amarnic că n-o avusese în clipa când o ţinea leşinată sub 
sărutările lui. Fără să vrea, în plimbările sale lungi se 
pomenea mereu prin apropiere de Arromanches. Într-o 
seară, merse până la căsuţa mătuşii Leonie, dând târcoale 
primprejurul zidului, şi fugi repede când auzi zgomotul unui 
oblon, răscolit de fapta urâtă pe care fusese cât pe ce s-o 
săvârşească. lar conştiinţa acestei lipse de demnitate îi 
sporea stinghereala: se judeca, fără a putea să-şi înăbuşe 
dorinţa; în fiece clipă lupta reîncepea, niciodată până atunci 
nu suferise într-atât de pe urma nehotărârii. Dramul de 
onestitate şi de putere ce-i mai rămăsese îl făcea s-o evite 
pe Pauline, pentru a se scuti de josnicia cea mai jalnică, 
aceea a falselor jurăminte. Poate că încă o mai iubea, dar 
imaginea provocantă a celeilalte era mereu acolo, ştergând 
trecutul, pecetluind viitorul. 

Pauline, la rându-i, aştepta ca Lazare să-şi ceară iertare. 
În cele dintâi clipe ale mâniei îşi jurase să fie necruțătoare. 
Apoi suferise pe ascuns pentru că nu i se dăduse prilejul să 
ierte. De ce tăcea, cu înfăţişarea înfrigurată, mereu pe- 
afară, ca şi cum s-ar fi temut să rămână singur cu ea? Era 
gata să-l asculte, să uite tot, numai dacă ar fi dat dovadă de 
un strop de căinţă. Explicaţia aşteptată nu venea, mintea îi 
umbla, trecea de la o presupunere la alta, în timp ce 
mândria o făcea tăcută; şi, pe măsură ce zilele acelea se 
scurgeau încet şi penibil, izbuti să-şi învingă simţămintele, 
până într-atât încât începu iar să fie activă ca mai înainte, 
dar calmul acela plin de curaj ascundea o tortură de fiece 
clipă, hohotea de plâns la ea în odaie, seara, înăbuşindu-şi 
strigătele în pernă. Nimeni nu pomenea de căsătorie, deşi 
era limpede că toţi se gândeau la asta. Toamna se apropia, 
ce-avea să se întâmple? Fiecare evita să-şi dea cu părerea, 


păreau să amâne hotărârea pe mai târziu, când ar fi avut 
curajul să aducă din nou vorba despre asta. 

A fost perioada din viaţa ei când doamna Chanteau sfârşi 
prin a-şi pierde liniştea. Din totdeauna se mâncase pe 
dinăuntru; dar lucrarea surdă care fărâmiţa în ea bunele 
sentimente părea să fi ajuns la limita cea de pe urmă a 
distrugerii şi niciodată nu păruse a-şi fi pierdut într-atât 
echilibrul, răscolită de un asemenea neastâmpăr nervos. 
Nevoia de a se stăpâni îi agrava şi mai mult răul. Suferea 
din cauza banilor, avea ca o adevărată turbare de pe urma 
banilor, ce sporea întruna, luându-i minţile şi bunele 
sentimente. Veşnic tăbăra pe Pauline, acuzând-o acum de 
plecarea Louisei ca de un furt ce i-ar fi spoliat fiul. De parcă 
avea o plagă sângerândă ce refuza să se închidă; cele mai 
mici amănunte căpătau proporţii uriaşe, nu uitase un gest, 
strigătul fetei îi răsuna încă în urechi. „Pleacă!” şi-şi 
închipuia că şi pe ea o gonea, că arunca în drum bucuria şi 
bogăţia familiei. Noaptea, când se zvârcolea pe jumătate 
adormită, într-un somn chinuitor, ajungea până acolo încât 
regreta că moartea nu-i scăpase de blestemata aceea de 
Pauline. Fel de fel de planuri i se băteau cap în cap, fără a 
găsi un mijloc rezonabil care s-o înlăture pe fată. În acelaşi 
timp, ca o reacţie, îi sporeau sentimentele de tandreţe 
pentru fiul ei: îl adora aşa cum, poate, n-o făcuse nici când 
era în leagăn, pe vremea când îi aparţinea numai ei şi-l 
purta în braţe. De dimineaţă până seara, nu-l slăbea din 
ochi, urmărindu-l cu îngrijorare. Apoi, de cum rămâneau 
singuri, îl îmbrăţişa, implorându-l să nu-şi facă inimă rea. 
Nu-i aşa că nu-i ascundea nimic, că nu se distra plângând, 
când rămânea de unul singur? Şi-i jura că totul se va 
aranja, că mai degrabă le va suci gâtul la ceilalţi, numai ca 
el să fie fericit. După două săptămâni, cât ţinu lupta 
aceasta, faţa ei căpătă paloarea cerii, fără să slăbească însă. 
De două ori picioarele i se umflaseră, apoi i se 
dezumflaseră. 


Într-o dimineaţă, o sună pe Veronique şi-i arătă picioarele 
umflate până la coapse în timpul nopţii. 

— la te uită ce-a dat peste mine! Ce necaz! Şi eu, care 
voiam să ies din casă!. Sunt silită acum să stau în pat. Nu 
spune nimănui nimic, să nu-l sperii pe Lazare. 

Nici ea nu părea speriată. Pomenea numai de-o oarecare 
oboseală, toţi ai casei crezură că-i vorba de-o durere de 
şale. Cum Lazare pornise să hoinărească pe coastă iar 
Pauline evita să urce, simţindu-i prezenţa dezagreabilă, 
bolnava îi împuie urechile slujnicei cu învinuirile ei pline de 
furie la adresa fetei. Nu se mai putea ţine. Imobilitatea la 
care era constrânsă, palpitaţiile ce-o sufocau la cea mai 
neînsemnată mişcare păreau să-i dea o stare de exasperare 
crescândă. 

— Ce zici? Ce-o fi făcând pe-acolo pe jos, tot vreo răutate... 
Ai să vezi că n-o să-mi aducă nici măcar o cană cu apă. 

— Dar, doamnă, răspundea Veronique, doar dumneata n-ai 
ochi s-o vezi! 

— Lasă asta! Tu n-o cunoşti. Nici că se află făţarnică mai 
afurisită decât ea. De faţă cu străinii se preface că-i pâinea 
lui dumnezeu; da pe la spate te muşcă... Asta-i, fată dragă, 
numai tu ai văzut limpede în ziua când am. Adus-o. Dacă n- 
ar fi pus piciorul aici n-am fi ajuns unde suntem... Osă ne 
dea gata pe toţi: domnul se chinuie ca un osândit de când îl 
îngrijeşte; iar mie mi s-a urcat sângele la inimă, într-atât mă 
întărită; cât despre băiatul meu, e pe cale să-şi piardă 
minţile... 

— Oh, doamnă, cum poţi spune una ca asta! Ea, care se 
poartă aşa de frumos cu dumneavoastră toţi! 

Până seara, doamna Chanteau îşi vărsă tot năduful. De 
toate pomeni: de alungarea brutală a Louisei şi, mai cu 
seamă, de bani. De aceea, când după cină Veronique putu 
să coboare în bucătărie, unde o găsi pe Pauline rânduind 
vasele, dădu şi ea drumul la tot ce-i stătea pe inimă. De 
multă vreme înăbuşea în ea mărturisirile acelea, pe care în 


sfârşit le făcu, indignată; dar de astă dată cuvintele ieşeau 
singure. 

— Ah, domnişoară, ce bună eşti că iei seama de vasele lor. 
Eu, în locul dumitale, aş sparge totul! 

— Da de ce? întrebă fata mirată. 

— Pentru că niciodată n-o să poţi face atâta rău cât se 
spune despre dumneata. 

Şi pornind de-aici, ajunse la primele zile ale venirii ei. 

— Nu-i aşa că toate astea l-ar mânia chiar şi pe bunul 
dumnezeu? Ţi-a mâncat zestrea bănuţ cu bănuţ, şi asta în 
văzul tuturor. Pe legea mea! Ai fi zis că de la ea îţi dă să 
mănânci... Când banii dumitale erau la ea în scrin, făcea 
dinaintea mobilei tot soiul de temenele, de-ai fi crezut că i s- 
a dat în grijă fecioria unei fete; dar asta n-o împiedica să 
facă în grămadă, cu mâinile ei zgârcite, găuri frumuşele... 
Ah, Doamne, ce mai comedie a jucat ca să-ţi pună în braţe - 
afacerea uzinei, apoi ca să aibă de unde se-nfrupta pentru 
coşniţă. Vrei să ştii? Ei bine! dacă n-ai fi fost dumneta, 
crăpau cu toţii de foame... Aşa că a tras o spaimă pe cinste 
când cei de la Paris au fost cât pe ce să se supere în 
legătură cu socotelile! Doamne! Ai putea s-o dai în judecată 
şi s-ajungă drept la Curtea cu juri... Şi toate astea n-au 
învăţat-o minte, şi-acum îţi mănâncă banii, şi-o să te stoarcă 
până la ultimul gologan... Crezi, poate, că mint? Uite, mă 
jur pe ce vrei. Am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile 
mele, şi încă te scutesc de ce-i mai murdar, din respect, 
domnişoară, ca de pildă atunci când erai bolnavă şi ea turba 
de necaz că nu poate scotoci la dumneata în comodă. 

Pauline asculta, fără să găsească un singur cuvânt ca s-o 
întrerupă. Deseori gândul că familia trăieşte pe spezele ei, 
furând-o cu josnicie, îi stricase zilele cele mai fericite. Dar 
se împotrivise totdeauna să se gândească la lucrurile 
acelea, prefera să trăiască în orbire, învinuindu-se pe ea 
însăşi de avariţie. Dar de data asta n-avea încotro şi trebuia 
să afle, brutalitatea acestor confidenţe părea să agraveze şi 
mai mult lucrurile. Cu fiece frază memoria i se împrospăta, 


reconstituia întâmplări vechi, al căror înţeles exact îi 
scăpase, urmărea zi de zi manevrele doamnei Chanteau în 
jurul zestrei ei. Încet, se lăsase să cadă pe un scaun, 
copleşită parcă dintr-odată de-o mare oboseală. Un rictus 
dureros îi strângea buzele. 

— Exagerezi, murmură ea. 

— Cum aşa! Exagerez! continuă cu violenţă Veronique. Nu 
atât povestea banilor mă scoate din sărite. Pentru că vezi, 
ceea ce nu-i potierta e că ţi l-a luat pe domnul Lazare după 
ce, mai întâi, ţi l-a dat... Da, chiar aşa! Nu mai erai 
îndeajuns de bogată, avea nevoie de-o moştenitoare cu 
zestre mare. Cum? Ce zici? Te jecmăneşte, pe urmă te 
dispreţuieşte pentru că nu mai ai nimic... Nu, n-am să tac, 
domnişoară! Nu le frigi oamenilor inima după ce le-ai golit 
buzunarele. De vreme ce-ţi iubeşti vărul, iar el trebuia să te 
răsplătească prin drăgălăşenii, e curată ticăloşie că te-au 
furat şi dinspre partea asta... Şi ea a făcut totul, am văzut-o. 
Da, da, în fiecare seară o aţâţa pe micuță, făcând-o să se 
înflăcăreze pentru băiat, povestindu-i fel de fel de lucruri 
murdare. Pe cât de adevărat e că lampa asta ne luminează, 
tot atât e că ea i-a aruncat pe unul în braţele celuilalt. Ce 
mai! Le-ar fi pregătit şi patul, numai să se poată face 
cununia. Nu-i vina ei dacă n-au mers până la capăt... Apăr-o 
acum, după ce te-a călcat în picioare, şi plângi din pricina ei 
nopţile ca sfânta fecioară; pentru că de la mine din odaie te 
aud, şi-am să mă îmbolnăvesc de-atâtea necazuri şi 
nedreptăţi! 

— Taci, te implor, şopti Pauline, simțind că nu mai are 
curajul s-asculte, îmi faci tare rău. 

Lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji. Simţea că slujnica 
nu minte, sentimentele ei sfâşiate sângerau în ea. Fiecare 
scenă evocată căpăta o realitate de parcă se desfăşura 
aievea: L.azare strângând-o pe Louise aproape leşinată, în 
timp ce doamna Chanteau stătea de veghe la uşă. Doamne 
Sfinte! Oare cu ce greşise ca fiecare s-o înşele, în timp ce ea 
le era credincioasă tuturor? 


— Te rog, taci, simt că mă sufoc. 

Şi Veronique, văzând-o atât de emoţionată, se mulţumi să 
adauge numai pe înfundate: 

— De dragul dumitale, nu de-al ei, mă opresc. Şi uite c-a 
ajuns-o şi pe ea, stă în pat de dimineaţă şi varsă numai 
venin pe seama dumitale! Nu mă mai pot stăpâni, clocoteşte 
sângele în mine când o aud cum dă drept rău tot binele pe 
care i l-ai făcut... Pe legea mea! Chiar aşa spune, că i-ai 
ruinat şi că îi omori băiatul. Du-te de ascultă la uşă, dacă nu 
mă crezi. 

Apoi, cum Pauline izbucni în hohote, Veronique, mişcată, îi 
luă capul între mâinile ei, sărutându-i părul şi zicând 
întruna: 

— Nu, nu, domnişoară, nu mai zic nimic... Dar se cuvine să 
ştii. E prostie curată să te laşi jumulită aşa... Nu mai zic 
NIMIC, linişteşte-te. 

Se lasă tăcerea. Slujnica stingea jeraticul rămas în vatră. 
Şi nu se putu împiedica să nu mai adauge: 

— Ştii de ce se umflă: răutatea i s-a lăsat în picioare. 

Pauline, care privea fix la una dintre lespezile pardoselii 
din bucătărie, cu gândurile încâlcite şi îndurerate, ridică 
ochii. De ce spunea Veronique aşa? Umflătura se ivise iar? 
Şi aceasta, încurcată, nu-şi ţinu făgăduiala şi vorbi. Îşi 
îngăduia cu vârf şi îndesat s-o judece pe doamna, dar o şi 
asculta. Ce mai, amândouă picioarele se umflaseră de cu 
noapte, dar domnul Lazare nu trebuia să ştie. În timp ce 
slujnica dădea aceste amănunte, Pauline se schimbă la faţă, 
îngrijorarea lua locul unei tristeţi sfâşietoare. În ciuda celor 
ce le aflase, se speria de simptomul acela, de care ştia cât e 
de grav. 

— Dar nu poate fi lăsată aşa, spuse ridicându-se. E în 
primejdie. 

— În primejdie, asta-i bună! strigă Veronique cu 
brutalitate. Nu s-ar spune după cum arată şi, oricum, nici 
nu-i trece prin cap una ca asta, e mult mai ocupată să-i 
împroaşte pe ceilalţi cu noroi şi să se lăfăie ca un paşă la ea 


în pat... Şi-apoi, acuma doarme, trebuie să aşteptăm până 
mâine. E chiar ziua când doctorul trece pe la Bonneville. 

A doua zia fost cu neputinţă să i se mai ascundă lui Lazare 
starea în care i se afla mama. Toată noaptea, Pauline nu 
făcuse altceva decât să asculte, trezindu-se din oră în oră, 
părându-i-se mereu că aude gemete din odaia de dedesubt. 
Apoi, spre ziuă, adormise atât de adânc, încât bătea de 
nouă când un zgomot de uşă trântită o trezi, făcând-o să 
tresară. Când cobori să afle ce mai e nou, după ce se 
îmbrăcase în grabă, îl întâlni pe coridorul de la etajul întâi 
chiar pe Lazare, care tocmai ieşea de la bolnavă. Umflătura 
ajunsese la pântece, aşa încât Veronigue hotărâse să-l 
înştiinţeze. 

— Ce s-aude? întrebă Pauline. 

Lazare, cu faţa răvăşită, la început nu răspunse. Cu un 
gest familiar, îşi freca bărbia între degetele tremurătoare. 
Şi când vorbi, primele cuvinte fură acestea, abia rostite: 

— E pierdută. 

Începu să urce spre odaia lui, ca un aer rătăcit. Pauline îl 
urmă. Când se aflară în camera cea mare de la etajul al 
doilea, unde nu mai călcase din ziua în care îl prinsese cu 
Louise, fata închise uşa în urma ei, încercând să-l 
liniştească. 

— Lasă, nici măcar nu ştii ce are. Aşteaptă măcar să vină 
doctorul... E foarte rezistentă, niciodată nu trebuie să 
deznădăjduieşti. 

Dar Lazare se înverşuna, atins în inimă de o convingere 
subită. 

— E pierdută, e pierdută. 

O lovitură neprevăzută a soartei îl nimicea. Când se 
trezise, privise marea, ca de obicei, căscând de plictis şi 
plângându-se de goliciunea idioată a existenţei. Apoi, când 
mama sa dăduse aşternutul la o parte, până la genunchi, 
vederea acelor biete picioare umflate de edem, uriaşe şi 
albicioase, asemănătoare unor trunchiuri de copac 
neînsufleţite, îl umpluseră de înduioşare şi de spaimă. Cum 


se poate! dintr-o clipă într-alta, nenorocirea se ivise pe 
nepusă masă! Şi nici acum, stând pe un colţ al mesei celei 
mari, tremurând tot, nu îndrăznea să spună cu glas tare 
numele bobi pe care o recunoscuse. Veşnic îl înspăimântase 
şi-l obsedase gândul unei boli de inimă ce-ar fi căpătat-o ai 
lui şi chiar el, fără ca medicina pe care o învățase în cei doi 
ani să-l poată convinge că toate bolile erau egale în faţa 
morţii. Să fii lovit în inimă, izvorul însuşi al vieţii, însemna 
pentru el cea mai cumplită, cea mai necruțătoare moarte. 
Şi tocmai de moartea aceea avea să piară mama lui, şi-apoi 
şi el, nu încăpea nici o îndoială! 

— De ce desperi? continuă Pauline, sunt atâţia hidropici 
care trăiesc foarte mult. 'Ţi-aduci aminte de doamna 
Simonnot? Până la urmă, a murit de pleurezie. 

Dar băiatul clătina din cap, nu era un copil ca să-l poţi 
duce cu vorba. Picioarele îi atârnau, spânzurându-i în gol, 
trupul îi tremura întruna, în timp ce-şi ţinea ochii aţintiţi cu 
încăpățânare asupra ferestrei. Atunci, pentru prima oară de 
când avusese loc ruptura, Pauline îl sărută pe frunte, ca pe 
vremuri. Se aflau alături în odaia aceea unde crescuseră, 
întreaga lor ură pierea, dusă de supărarea aceea mare ce-i 
ameninţa. Fata îşi şterse lacrimile. Lazare însă nu putea 
plânge şi repeta maşinal: 

— E pierdută, e pierdută. 

Către unsprezece, când doctorul Cazenove îşi făcu 
apariţia, ca de obicei în fiece săptămână când urca la 
Bonneville, păru foarte mirat s-o găsească pe doamna 
Chanteau în pat. Ce-avea scumpa doamnă? Şi chiar glumi: 
toţi ai casei erau prea răsfăţaţi, aveau să trăiască până la 
urmă ca într-o ambulanţă. Dar, după ce-o examina pe 
bolnavă, o palpă şi o ascultă, deveni mai grav; fu nevoit 
chiar să apeleze la marea sa experienţă pentru a nu-şi 
trăda, fie şi numai în treacăt, îngrijorarea. 

De altminteri, doamna Chanteau n-avea câtuşi de puţin 
conştiinţa gravităţii stării sale. 


— Nădăjduiesc că ai să mă scoţi cu bine la liman, doctore, 
îi spuse cu glas vesel. Vezi, nu mi-e teamă decât de-un 
lucru, ca, tot umflându-mă, să n-ajung să mă sufoc. 

— Fii pe pace, nu se umflă omul aşa uşor, răspunse şi el tot 
râzând. Şi-apoi, oprim noi lucrurile în loc. 

Lazare, care-şi făcuse apariţia după examenul medical, îl 
ascultă, fremătând de nerăbdare, abia aşteptând să-l ia 
deoparte şi să-l întrebe, ca să afle, în sfârşit, cum stau 
lucrurile. 

— Asta-i, scumpă doamnă, urmă doctorul, nu te necăji, vin 
mâine să stăm de vorbă... La revedere, mă duc jos să scriu 
reţeta. 

Pauline nu-i lăsă să intre în sufragerie, căci Chanteau ştia 
că e vorba tot de-o simplă durere de şale. Fata pregătise 
cerneala şi hârtia pe masa din bucătărie. Cum amândoi 
erau îngrijoraţi şi nerăbdători să afle adevărul, doctorul 
Cazenove mărturisi că era grav. Dar învăluia totul în fraze 
lungi şi încâlcite, evitând să tragă concluzia. 

— Cu alte cuvinte, e pierdută, strigă Lazare cu un fel de 
iritare. Din cauza inimii, nu-i aşa? 

Pauline avu o privire rugătoare, pe care doctorul o” 
înţelese. 

— Oh, inima spuse el, n-aş crede. De altfel, chiar dacă nu- 
şi mai revine, poate s-o ducă multă vreme încă, dacă e 
îngrijită cum trebuie. 

Tânărul ridică din umeri, gestul acela obişnuit al său, de 
copil mânios, care nu se lasă păcălit de scornelile ce i se 
spun. Apoi urmă: 

— Şi nu mi-ai spus nimic, doctore, dumneata, care-ai 
îngrijit-o nu demult!. Nenorocirile astea nu vin aşa, dintr- 
odată. Oare nu ţi-ai dat seama de nici o schimbare? 

— Ba da, ba da, am văzut eu câte ceva. 

Apoi, cum Lazare fu apucat de-un râs dispreţuitor, urmă: 

— Ascultă, dragul meu, mă cred mai puţin nerod decât un 
altul, şi totuşi nu-i pentru prima oară când mi se întâmplă 
să fiu luat pe neaşteptate şi să rămân prostit în faţa bolii... 


Eşti sâcâitor cu pretenţia asta a dumitale de-a dori să ştii 
totul, când te poţi socoti fericit chiar numai dacă eşti în 
stare să silabiseşti primele rânduri din maşinăria asta 
complicată care e omul. 

Şi scrise supărat reţeta, cu mâna tremurându-i şi 
străpungând hârtia subţire cu peniţa. Chirurgul de marină 
se ghicea în mişcările acelea bruşte ale corpului său uriaş. 
Dar când se ridică în picioare, cu faţa lui bătrână, tăbăcită 
de vânturile din larg, trăsăturile i se îndulciră, văzându-i 
dinaintea lui pe Lazare şi Pauline stând cu capetele plecate, 
desperaţi. 

— Bieţii mei copii, vom face tot ce-i cu putinţă ca s-o 
punem pe picioare... Ştiţi că nu-mi place să fac pe grozavul 
cu voi. Aşa că, sincer vorbind, nu pot spune nimic. Mi se 
pare, totuşi, că nu-i nici un pericol imediat. 

Şi plecă, după ce Lazare îl încredința că are tinctură de 
digitală. Pe reţetă nu scrisese decât atât, să i se facă frecţii 
bolnavei pe picioare cu doctoria aceasta şi să înghită câteva 
picături puse într-un pahar cu apă îndulcită. Era de-ajuns 
pentru moment, a doua zi avea să aducă pilule. Poate avea 
să se hotărască să-i ia sânge. Pauline însă îl conduse până la 
cabrioletă, ca să-l întrebe care-i adevărul adevărat; dar 
adevărul adevărat era că într-adevăr nu îndrăznea să se 
pronunţe. Când pătrunse iar în bucătărie, îl găsi pe Lazare 
uitându-se încă o dată peste reţetă. Numai citind cuvântul 
„digitală” şi pălise iarăşi. 

— Nu te mai prăpădi atâta cu firea! zise Veronique, care 
începuse să curețe cartofi numai ca să poată rămâne acolo 
şi să asculte. Toţi doctorii sunt nişte prăpăstioşi. Şi dacă 
ăsta nu ştie ce să spună, înseamnă că nu-i mare lucru de 
spus. 

Şi rămaseră să vorbească acolo, lângă farfuria pe care 
slujnica punea cartofii. Şi Pauline se arăta liniştită. 
Dimineaţa se dusese să-şi sărute mătuşa şi i se păruse că 
arată bine: nu poţi muri când ai obrajii atât de sănătoşi. Dar 


Lazare răsucea reţeta în mâini. Cuvântul „digitală” scapără: 
mama lui era pierdută. 

— Urc la ea, spuse în cele din urmă. 

În faţa uşii se codi, îşi întrebă vara: 

— Vrei să vii şi tu o clipă? 

Pauline şovăi oarecum. 

— Mi-e teamă să n-o supăr, şopti ea. 

O tăcere stânjenitoare se lăsă, şi Lazare urcă singur, fără 
să mai adauge vreun cuvânt. 

La prânz, ca să nu-şi neliniştească tatăl, Lazare veni, cu 
faţa palidă. Ţârâitul clopoţelului o chema pe Veronique, 
care se plimba pe scări cu farfuriile cu mâncare, de care 
bolnava abia dacă se atingea; când cobori, îi spuse Paulinei 
că bietul băiat şi-a pierdut capul de-a binelea acolo sus. Ţi- 
era mai mare jalea să-l vezi cum clănţăne ca de friguri faţă 
de maică-sa, neîndemânatic, cu faţa răvăşită, ca şi cum s-ar 
fi temut, în fiece clipă, să nu-şi dea duhul în braţe la el. Pe la 
ora trei slujnica urcă iar, apoi o strigă pe fată, aplecându-se 
peste balustradă. lar când aceasta urcă pe culoarul de la 
etajul întâi, îi zise: 

— Ar trebui să intri, domnişoară, ca să-l ajuţi. N-are decât 
să se supere! Ea vrea s-o întoarcă şi, de l-ai vedea cum 
tremură, fără ca măcar să îndrăznească s-o atingă!. lar pe 
mine doamna nu mă lasă să m-apropii. 

Pauline intră. Sprijinită în voie de trei perne, ai fi putut 
crede că doamna Chanteau stătea în pat ca să 
trândăvească, de n-ar fi fost răsuflarea gâfâită şi greoaie 
care-o făcea să ridice umerii când inspira. Dinaintea ei 
Lazare se bâlbâia: 

— Cum zici că vrei să te-aşez, pe partea dreaptă? 

— Da, împinge-mă puţin... Ah! Bietul de tine, greu mai 
pricepi! 

Dar fata o şi apucase binişor şi-o întorcea. 

— Lasă-mă pe mine, sunt obişnuită de la unchiul... Te simţi 
bine? 


Doamna Chanteau, iritată, bombănea că o împinsese prea 
tare. Nu putea face o mişcare fără să se sufoce numaidecât; 
şi rămase un minut aproape fără răsuflare, cu faţa 
pământie. Lazare se trăsese în spatele perdelelor de la pat, 
ca să-şi ascundă deznădejdea. Dar rămase tot acolo, în timp 
ce Pauline fricţiona picioarele bolnavei cu tinctură de 
digitală. Întorcea capul, dar nevoia de a vedea îl făcea să se 
uite la picioarele acelea monstruoase, la butucii aceia inerţi 
de carne alburie, a căror vedere îl strangula de emoție. 
Când verişoara îl văzu într-atât de răvăşit, crezu că e mai 
bine să-l trimită de acolo. Se apropie de el şi, în timp ce 
doamna Chanteau adormea, foarte obosită numai pentru că 
îşi schimbase poziţia, îi spuse încet: 

— Ai face mai bine să te duci. 

Luptă o clipă, lacrimile îl orbeau. Dar trebui să cedeze, 
cobori scările ruşinat, bâiguind: 

— Doamne! Nu pot rămâne! Nu pot rămâne! 

Când bolnava se trezi, nu văzu la început că băiatul ei nu-i 
acolo. O uluire părea să fi pus stăpânire pe ea, se apleca 
asupra ei însăşi, în nevoia egoistă de-a se simţi trăind. 
Numai prezenţa Paulinei o neliniştea, deşi fata căuta să se- 
ascundă, stând aşezată la o parte, fără să vorbească, fără să 
se mişte. Dar cum mătuşa întinse capul, crezu că-i bine s-o 
liniştească prin câteva cuvinte. 

— Sunt eu, nu fi îngrijorată... Lazare s-a dus la 
Verchemont, să-l vadă pe tâmplar. 

— Bine, bine, murmură doamna Chanteau. 

— Nu te simţi prea rău, nu-i aşa? îşi poate vedea de 
treburi mai departe. 

— Bineînţeles. 

Din clipa aceea, nu mai vorbi decât rareori despre fiul ei, 
în ciuda adoraţiei ce-o nutrise pentru el tot timpul până 
atunci. Dispărea din rămăşiţa aceea de viaţă ce-i mai 
rămăsese, după ce fusese însuşi scopul întregii ei existenţe. 
Descompunerea cerebrală care începuse să se producă nu-i 
mai lăsa decât grija fizică pentru propria-i sănătate. 


Acceptă îngrijirile nepoatei, fără a părea că-şi dă seama de 
substituire, preocupată numai s-o urmărească din ochi, 
atenţia fiindu-i abătută de îngrijorarea crescândă pe care-o 
încerca văzând-o întruna învârtindu-se pe lângă patul ei. 

În timpul acesta, Lazare coborâse la bucătărie, desperat, 
nemaiţinându-se pe picioare. Casa întreagă îl speria: nu 
putea sta la el în odaie, singurătatea îl copleşea, nu 
îndrăznea să străbată sufrageria, unde vederea tatălui său 
citind liniştit ziarul îl făcea să se sufoce în hohote de plâns. 
De aceea se întorcea mereu la bucătărie, singurul colţ cald 
şi viu, liniştit s-o afle acolo pe Veronique, care se războia cu 
cratiţele, ca în vremurile bune şi fără griji. Când îl văzu 
aşezându-se lângă cuptor, pe scaunul de paie unde-i plăcea 
să stea, slujnica îi spuse răspicat ce părere are despre 
puţinul lui curaj. 

— Zău aşa, domnule Lazare, nu prea eşti de mare folos. 
Din nou biata domnişoară o să poarte totul în cârcă... De-ai 
zice că n-a fost nimeni niciodată bolnav pe-aici; şi ce-i mai 
curios e că te-ai priceput să-ţi îngrijeşti foarte bine 
verişoara când era cât pe ce să se prăpădească de boala ei 
de gât... Nu-i aşa? Nu poţi zice că nu-i adevărat, ai stat 
două săptămâni la ea în odaie s-o îngrijeşti ca pe-un copil. 

Lazare o asculta, foarte mirat. Nu se gândise la contrastul 
acesta, la felul acela diferit şi ilogic de-a simţi. 

— Ai dreptate, spunea întruna, ai dreptate. 

— Nu lăsai pe nimeni să intre, urmă slujnica, iar 
domnişoara arăta cu mult mai rău decât doamna, aşa de 
tare se chinuia. Cât despre mine una, coboram răvăşită 
toată, fără să pot pune în gură nici o fărâmiţă de pâine... Şi- 
acum, uite cum ţi s-apleacă, numai cât îţi vezi mama că stă 
în pat! Nu eşti în stare nici măcar să-i duci o ceaşcă de 
ceai... Mama dumitale e aşa cum e, da' e mama dumitale. 

N-o mai auzea, se uita ţintă în faţa lui, în gol. În cele din 
urmă şopti: 

— Ce vrei? Uite-aşa, nu pot... Poate tocmai pentru că mi-e 
mamă, dar nu pot... Când îi văd picioarele şi-mi zic că e 


pierdută, ceva se frânge în mine, şi-aş începe să ţip ca un 
animal înjunghiat dacă n-aş ieşi din odaie. 

Întreg trupul îi fu cuprins de un tremur, luă de jos un cuţit 
căzut de pe masă, pe care-l cercetă fără să-l vadă, cu ochii 
scăldaţi în lacrimi. Pentru o clipă, se lăsă tăcerea. Veronique 
îşi vâri capul în oala cu ciorbă, ca să-şi ascundă emoția ce-o 
îneca şi pe ea. Apoi urmă: 

— Ştii ce, domnule Lazare, ar trebui să cobori puţin pe 
plajă. Mă stinghereşti dacă tot stai aici, în picioarele mele... 
Şi ia-l şi pe Mathieu. Îţi vine să-l omori., nu alta, nu-şi mai 
găseşte locul nici el, şi-abia dacă pot să-l ţin să nu urce la 
doamna în odaie. 

A doua zi, doctorul Cazenove se arătă la fel de nesigur. O 
catastrofă se putea oricând ivi pe neaşteptate, sau poate că 
bolnava avea să-şi revină pentru un timp mai scurt sau mai 
îndelungat, dacă edemul ceda. Renunţă să-i ia sânge, 
mulţumindu-se să-i dea pilulele aduse, fără a suspenda 
folosirea digitalei. Înfăţişarea-i îndurerată, sub care se 
simţea mocnind iritarea, trăda faptul că se încredea prea 
puţin în remediile recomandate, într-un caz grav ca acela, 
în care deteriorarea succesivă a tuturor organelor face 
inutilă priceperea doctorului. De altminteri, susţinea că 
bolnava nu sufere deloc. Într-adevăr, doamna Chanteau nu 
se văita de nici o durere violentă; e drept că picioarele-i 
erau ca de plumb, că se sufoca tot mai râu de cum se 
clintea, dar, culcată pe spate, nemişcată aşa cum stătea, 
avea aceeaşi voce energică, aceeaşi vioiciune în privire, 
care-o făceau să se amăgească singură. Cei din jur, cu 
excepţia fiului ei, nu se resemnau să despere, văzând-o atât 
de curajoasă. Când doctorul se urcă în cabrioletă, le spuse 
să nu se plângă prea mult, deoarece era şi-aşa o 
binecuvântare, atât pentru bolnavă, cât şi pentru familie, 
faptul că nu-şi dădea seama că e pe moarte. 

Prima noapte fu un chin pentru Pauline. Pe jumătate 
culcată într-un fotoliu, nu putuse dormi, având mereu în 
urechi răsuflarea greoaie a muribundei. De cum aţipea, i se 


părea că respiraţia aceea zguduia casa şi-avea să 
nimicească totul. Apoi, de cum deschidea ochii, începea să 
se chinuie, retrăia necazurile ce-i stricaseră viaţa de câteva 
luni încoace. Chiar stând alături de patul acela al morţii, 
liniştea nu pogora în ea, îi era cu neputinţă să ierte. În 
coşmarul veghii lugubre, suferea mai cu seamă din pricina 
mărturisirilor făcute de Veronique. Accesele de violenţă de 
pe vremuri, ura pizmaşă se trezeau din nou în ea, 
amintindu-şi amănunte pe care le îndura cu greu. Să nu mai 
fii iubită, Dumnezeule mare! Să te vezi trădată de cei pe 
care-i iubeşti! Să te pomeneşti singură, plină de dispreţ şi 
de revoltă! Rana deschisă îi sângera, niciodată ofensa adusă 
de Lazare n-o răscolise într-atât. De vreme ce-o uciseseră, 
ceilalţi n-aveau decât să moară şi ei. Şi neobosit, ideea că-i 
furaseră banii şi inima revenea întruna, obsedată de 
răsuflarea puternică a mătuşii, care ajunsese să-i spargă 
urechile. 

Când se ivi ziua, Pauline se simţi învinsă. Afecţiune nu mai 
simţea, ci numai datoria o făcea să rămână în odaia aceea. 
Faptul o îndurera: avea şi ea să se lase cuprinsă de răutate? 
Ziua se scurse în îndoiala aceea, se ostenea să fie zeloasă, 
nemulțumită de ea însăşi, indignată de neîncrederea 
bolnavei. Aceasta îi întâmpina serviciile cu un mormăit, o 
urmărea cu priviri bănuitoare, uitându-se după ea să vadă 
ce face. Dacă-i cerea o batistă, o mirosea înainte de-a se 
sluji de ea, iar dacă o vedea aducând o sticlă cu apă caldă, o 
punea să atingă sticla. 

— Ce are? îi şoptea fata slujnicei. Oare mă crede în stare 
să-i fac râu? 

După plecarea doctorului, când Veronique îi dădu să ia o 
lingură de doctorie, cum doamna Chanteau nu-şi vedea 
nepoata, care căuta rufărie în dulap, murmură: 

— Doctorul a preparat doctoria asta? 

— Nu, doamnă, domnişoara. 

Atunci gustă din vârful buzelor şi se strâmbă. 


— Are gust de cocleală... Nu ştiu ce mă sileşte să iau, dar 
de ieri simt gustul coclelii în stomac. 

Şi cu un gest brusc azvârli conţinutul lingurii în spatele 
patului. Veronique rămase cu gura căscată. 

— la te uită! Ştii că eşti bine? Ce-ţi poate da prin cap! 

— Încă n-am chef să mă curăţ, spuse doamna Chanteau, 
aşezându-şi iar capul pe pernă. Uite, vino s-asculţi, am 
plămânii zdraveni. lar ea ar putea foarte bine să se ducă pe 
lumea cealaltă înaintea mea, pentru că nu are carnea prea 
sănătoasă. 

Pauline auzise. Se întoarse, lovită în inimă, şi-o privi pe 
V&ronique. În loc să înainteze, se dădea înapoi, fiindu-i 
ruşine pentru mătuşă pentru bănuiala aceea îngrozitoare. 
Ceva în ea se destinse, simţea o milă nesfârşită faţă de 
nefericita aceea măcinată de teamă şi de ură; şi, departe 
de-a prinde şi mai mult pică pe ea, se simţi năpădită de-o 
înduioşare dureroasă când, aplecându-se, zări sub pat 
doctoriile aruncate acolo de bolnavă, din teama de-a nu fi 
otrăvită. Până seara se purtă cu o blândeţe plină de curaj, 
se prefăcu a nu vedea nici măcar privirile îngrijorate care-i 
cercetau mâinile. Dorinţa ei cea mai vie era să învingă 
spaima muribundei, îngrijând-o aşa cum trebuie, să n-o lase 
să ia cu ea în mormânt gândul acela cumplit. O opri pe 
Veronique să povestească cele văzute, ca să nu-l sperie şi 
mai mult pe Lazare. 

O singură dată, în dimineaţa aceea, doamna Chanteau 
întrebă de fiul ei; şi se mulţumi cu primul răspuns ce i se 
dădu, fără să se mire că nu-l mai vede. De altfel, aducea 
vorba încă şi mai puţin despre soţ, nu era îngrijorată de 
soarta lui, deşi îl ştia singur în sufragerie. Nimic nu mai 
conta pentru ea, răceala din picioare părea că urcă şi-i 
îngheaţă inima din clipă în clipă. Şi, la fiecare masă, Pauline 
trebuia să coboare ca să nu-şi alarmeze unchiul, în seara 
aceea îl minţi până şi pe Lazare, încredinţându-l că 
umflătura dă înapoi. 


Dar în cursul nopţii boala făcu progrese înspăimântătoare. 
A doua zi, în plină lumină, când fata şi slujnica se uitară la 
bolnavă, fură impresionate de privirea rătăcită a ochilor săi. 
Expresia feţei nu se schimbase şi nu avea febră; atâta 
numai că nu părea să mai judece limpede, o idee fixă 
nimicea cele din urmă pâlpâiri ale creierului. Era faza 
ultimă, fiinţa înghițită puţin câte puţin de o patimă unică, 
ajunsă pradă furiei. 

Dimineaţa, înainte de sosirea doctorului Cazenove, fu 
cumplită. Doamna Chanteau nu mai voia nici măcar ca 
nepoata să se apropie de ea. 

— Lasă-mă să te îngrijesc, îi spunea întruna Pauline. Am să 
te ridic puţin, stai aşa de rău! 

Dar bolnava începea să se zbată, ca şi cum cineva ar fi 
sufocat-o. 

— Nu, nu, ai foarfecele, o să le înfigi dinadins în mine... Le 
simt tăişul cât se poate de tare, sângerez peste tot. 

Necăjită, fata trebuia să rămână la distanţă; şi abia că se 
mai ţinea pe picioare de oboseală şi de supărare, copleşită 
sub povara bunătăţii ei neputincioase. Ca să-şi facă primită 
cea mai neînsemnată îngrijire, trebui să îndure bruftuieli şi 
învinuiri ce-o făceau să-i dea lacrimile. Uneori, învinsă, se 
prăbuşea pe un scaun. Plângea, nemaiştiind cum să câştige 
afecțiunea de odinioară care acum se prefăcuse în turbare. 
Apoi se resemna din nou, se străduia şi mai mult, 
procedând cu şi mai multă blândeţe. Dar în ziua aceea 
insistența ei provocă o criză de pe urma căreia tremură 
multă vreme. 

— Mătugşă, spuse pregătind lingura, a sosit timpul să iei 
doctoria. Ştii că doctorul a insistat s-o iei la ore fixe. 

Doamna Chanteau voi să vadă sticla, pe care în cele din 
urmă 0 duse la nas. 

— E ca şi cea de ieri? 

— Da, mătuşă. 

— Nu vreau. 


Totuşi, după multe rugăminţi şi mângâieri, Pauline o 
convinse să mai ia o lingură. Faţa bolnavei exprima o mare 
neîncredere... Şi, de cum luă în gură conţinutul lingurii, îl 
scuipă Cu violenţă pe jos, zguduită de-un acces de tuse, şi 
bălmâjind printre sughiţuri: 

— E vitriol, mă arde! 

Ura şi spaima faţă de Pauline, care sporiseră cu încetul din 
ziua când îi luase prima monedă de douăzeci de franci, 
ieşeau în sfârşit la lumina zilei în răvăşeala cumplită a bolii, 
printr-un şir neîntrerupt de cuvinte smintite; în vreme ce 
fata, cutremurată, o asculta, fără a găsi un cuvânt de 
apărare. 

— Îţi închipui cumva că nu simt! Pui cocleală şi vitriol 
peste tot. De asta mă înăbuş. N-am nimic, m-aş fi putut da 
jos din pat în dimineaţa asta dacă n-ai fi topit cocleală în 
supa pe care-am mâncat-o ieri-seară... Da, te-ai săturat de 
mine, ai vrea să mă îngropi. Par sunt zdravănă, eu am să te 
îngrop pe tine. 

Cuvintele i se încâlceau tot mai mult, se sufoca, şi buzele i 
se învineţeau într-atât, încât nenorocirea se putea ivi dintr- 
o clipă în alta. 

— Oh, mătuşă, mătuşă! murmură Pauline îngrozită. Dac-ai 
şti cât rău îţi faci! 

— Ei poftim! Păi tocmai asta şi vrei, nu-i aşa? Lasă, te ştiu 
eu, ţi-ai clocit de mult planul, ai pătruns la noi în casă numai 
şi numai ca să ne ucizi şi să ne jecmăneşti. Ţi-a intrat în cap 
să ne iei casa, şi eu te stingheresc... Ah! ticăloaso, ar fi 
trebuit să te strivesc din prima zi... le urăsc! Te urăsc! 

Pauline, nemişcată, plângea în tăcere. Un singur cuvânt îi 
rosteau buzele, ca un fel de protest fără de voie: 

— Doamne!. Doamne! 

Dar doamna Chanteau rămăsese fără vlagă, şi o spaimă de 
copil urmă accesului de violenţă. Se lăsă să cadă pe perne. 

— Nu te-apropia de mine, nu mă atinge... Strig după 
ajutor dacă mă atingi... Nu, nu, nu vreau să beau. E otravă. 


Şi-şi trăgea aşternutul cu mâinile crispate, ascunzându-se 
după perne, rostogolindu-şi capul, strângând gura. Când 
Pauline, năucită, venea spre ea s-o liniştească, începea să 
urle. 

— Mătugşă, nu-ţi ieşi din minţi... N-am să-ţi dau nimic dacă 
nu vrei să iei. 

— Ba da, sticla e la tine... Oh, mi-e teamă! Oh, mi-e teamă! 
Agoniza, cu capul prea jos, tras îndărăt de spaimă, încât 
faţa i se umplea de pete violete. Fata, crezând că avea să-şi 
dea duhul în braţele ei, o sună pe slujnică. Amândouă se 
căzniră mult ca s-o ridice şi s-o culce din nou pe perne., ŞIi- 
atunci, suferinţele personale ale Paulinei, necazurile ei de 
dragoste fură pentru totdeauna duse de şuvoiul acestei 
dureri comune. Nu se mai gândea la rana ei ce mai sângera 
încă în ajun, nu mai simţea nici ură, nici gelozie în faţa unei 
nefericiri atât de cumplite. Totul fu înecat în adâncul unei 
mile necuprinse, ar fi voit să poată iubi şi mai mult, să se 
devoteze, să se dăruie, să îndure nedreptatea şi ocara, ca 
să poată uşura suferinţa celorlalţi. Era ca un act de bravură 
dorinţa aceea a ei de-a voi să ia asupră-şi cea mai mare 
parte a răului vieţii. Din clipa aceea n-o mai încercă nici o 
slăbiciune şi dădu dovadă, în faţa acelui pat de suferinţă şi 
de moarte, de-acelaşi calm plin de resemnare pe care-l 
avusese ea însăşi când o ameninţa moartea. Pregătită 
pentru orice, nimic n-o scârbea. Până şi înduioşarea îi 
revenise, îşi ierta mătuşa pentru ieşirile din timpul crizelor, 
o plângea că se înveninase cu încetul, preferind să şi-o 
amintească în anii de demult, pe când o iubea, aşa cum o 
iubea la zece ani pe când sosise cu ea la Bonneville, într-o 
seară ploioasă, cu vânt. 

În ziua aceea doctorul Cazenove veni după ora prânzului: 
un accident, braţul rupt al unui fermier, pe care-l pusese în 
ghips, îl reţinuse la Verchemont. După ce-o văzu pe doamna 
Chanteau şi cobori din nou în bucătărie, nu-şi ascunse 
impresia rea ce i-o făcuse. Lazare tocmai se afla şi el acolo, 


aşezat lângă cuptor, în trândăveala aceea plină de 
înfrigurare care-l măcina. 

— Nu mai e nici o nădejde, nu-i aşa? întrebă el. Am recitit 
în noaptea asta cartea lui Bouillaud despre bolile de inimă... 

Pauline, care coborâse odată cu doctorul, îi aruncă din nou 
acestuia din urmă o privire rugătoare, ceea ce-l făcu să-l 
întrerupă pe tânăr cu un aer mânios. De fiecare dată când 
vreo boală se agrava, Cazenove era supărat. 

— Uf! Inima, dragul meu, nu mai vorbeşti de nimic altceva 
decât de inimă!. Poţi fi, oare, aşa de sigur pe ceva? Eu, unul, 
cred că ficatul e şi mai bolnav decât inima. Atâta doar că în 
clipa când maşinăria se strică, totul începe să scârţâie, la 
naiba! Plămânii, stomacul şi chiar inima... În loc să-l citeşti 
noaptea pe Bouillaud, ceea ce nu te-ajută cu nimic decât te 
îmbolnăveşte, ai face mai bine, şi dumneata, dac-ai dormi. 

Acesta era cuvântul de ordine al celor din casă, care-i 
spuneau lui Lazare că mama sa moare de ficat. El nu 
credea o iotă, răsfoia vechile lui cărţi în orele de insomnie; 
apoi se încurca asupra simptomelor, iar explicaţia 
doctorului despre faptul că toate organele începeau să 
scârţâie unele după altele sfârşise prin a-l speria încă şi mai 
tare. 

— În fine, reluă el cu greutate, cât crezi că mai poate 
rezista? Cazenove făcu un gest vag. 

— Două săptămâni, o lună poate... Nu mă întreba, am să 
mă înşel, iar dumneata o să ai dreptate să spui că noi 
doctorii nu ştim nimic, că nu putem nimic... E înfiorător cât 
a putut progresa boala de ieri până azi. 

Veronique, care se pregătea să şteargă nişte pahare, 
rămase cu gura căscată, privindu-l. Cum aşa! să fie 
adevărat? Doamna era într-atât de bolnavă încât avea să 
moară? Până atunci nu putuse crede că pericolul exista 
aievea, bombănea prin colţuri, continua să pomenească de 
prefăcătorie ascunsă, numai ca să ducă oamenii de nas. 
Rămase uluită şi, cum Pauline îi spunea să urce lângă 


doamna ca să nu stea singură, ieşi, ştergându-şi mâinile de 
şorţ şi negăsind altceva de spus decât atât: 

— Mă rog, dacă-i aşa. Mă rog, dacă-i aşa... 

— Doctore, reluă Pauline, singura care-şi păstra sângele 
rece, ar trebui să ne gândim şi la unchiul. Nu crezi c-ar fi 
bine să-l pregătim? Fii bun şi stai de vorbă cu el înainte de a 
pleca. 

Dar, chiar atunci, abatele Horteur îşi făcu apariţia. Nu 
aflase decât în dimineaţa aceea despre ceea ce el numea 
indispoziţia doamnei Chanteau. Când află cât de gravă era 
boala, faţa lui tăbăcită de soare şi vânt luă o expresie de 
durere adevărată. Biata doamnă! Să fie cu putinţă? Ea care 
părea atât de vajnică numai cu trei zile înainte! Apoi, după 
o oarecare tăcere, întreba: 

— Pot s-o văd? 

Îi aruncase lui Lazare o privire îngrijorată, ştiindu-l 
necredincios şi prevăzând un refuz. Dar tânărul, copleşit, 
nici nu părea să fi înţeles. Pauline însă răspunse răspicat: 

— Nu, nu astăzi, domnule abate. Ea nu ştie în ce stare se 
află, prezenţa dumitale ar înspăimânta-o... Vom vedea 
mâine... 

— Prea bine, se grăbi preotul să zică, nimic nu ne zoreşte, 
nădăjduiesc. Dar fiecare se cuvine să-şi facă datoria, nu-i 
aşa?. Domnul doctor, de pildă, care nu crede în dumnezeu... 

De câteva clipe, doctorul se uita ţintă la unul dintre 
picioarele mesei, absorbit, pierdut în îndoiala ce-l învăluia, 
ca de fiecare dată când simţea că natura îi scapă. Auzise 
totuşi cele spuse de abatele Horteur. 

Clătină din cap, păru că se trezeşte. 

— lată ce-o să facem: o să vii cu mine să-i strângi mâna 
bietului domn Chanteau... Curând va avea nevoie de mult 
curaj. 

— Dacă i-ar fi pe plac, se oferi cu îndatorinţă preotul, aş 
putea sta cu el să facem câteva partide de dame. 

Şi se îndreptară amândoi spre sufragerie, în timp ce 
Pauline se grăbi să urce în camera mătuşii. Rămas singur, 


Lazare se ridică, şovăi dacă să urce şi el, se duse să asculte 
vocea tatălui său, fără să aibă curajul să intre; apoi se 
întoarse, lăsându-se să cadă pe acelaşi scaun de paie, 
trândăvind în obişnuita lui deznădejde. 

Doctorul şi preotul îl găsiră pe Chanteau pregătindu-se să 
azvârle pe masă un ghemotoc de hârtie făcut dintr-un 
prospect din ziar. Minouche, culcată alături, se uita cu ochii 
ei verzi. Dispreţuia jucăria aceea prea simplă, ţinându-şi 
lăbuţele sub pântece, nevoind să se ostenească a-şi secate 
ghearele din teacă. Ghemotocul i se oprise dinaintea 
nasului: 

— Ah! Voi eraţi, zise Chanteau. Sunteţi tare drăguţi că 
veniţi să-mi ţineţi tovărăşie, nu mă amuz deloc de unul 
singur... Ei, doctore, ce s-aude? îi e mai bine? Oh, nu mi-e 
teamă deloc, e cea mai sănătoasă dintre noi, o să ne 
îngroape pe toţi. 

Doctorul se gândi că prilejul e bun ca să-l pună la curent. 

— Fără îndoială, starea doamnei Chanteau nu mi se pare 
foarte gravă... Atâta doar că o găsesc foarte slăbită. 

— Nu, nu, doctore, protestă Chanteau, n-o cunoşti. Are 
resurse nebănuite... Nici n-o să treacă trei zile şi-ai să vezi 
cum se pune pe picioare. 

Şi refuză să înţeleagă, din nevoia de-a crede în sănătatea 
soţiei. Doctorul, nevoind să-i spună brutal cum stau 
lucrurile, fu nevoit să tacă. De altfel, era şi asta o soluţie. 
Reumatismul îl lăsa din fericire destul de liniştit, fără dureri 
prea mari; picioarele însă erau din ce în ce mai anchilozate, 
încât trebuia transportat din pat în fotoliu. 

— Dacă blestematele astea de picioare m-ar putea purta, 
m-aş duce s-o văd măcar. 

— Resemnează-te, dragă prietene, spuse abatele Horteur 
care, la rândul său, se gândea să-şi ducă la bun sfârşit 
misiunea consolatoare. Fiecare se cuvine să-şi poarte 
crucea... Ne aflăm cu toţii în voia Domnului... 

Dar îşi dădu seama că vorbele sale, departe de a-i aduce o 
uşurare lui Chanteau, îl sâcâiau, neliniştindu-l chiar. De 


aceea, ca un om de treabă ce era, puse capăt frazelor 
acelora gata făcute, oferindu-i o distracţie cu mult mai 
plăcută. 

— Vrei să facem o partidă? Ţi-ai mai limpezi mintea. 

Şi se duse el însuşi să ia cutia de pe-un dulap. Chanteau, 
încântat, îi strânse mâna doctorului, care pleca. Cei doi se 
cufundară în joc, uitând pe ce lume sunt, când Minouche, 
enervată desigur de ghemotocul de hârtie rămas dinaintea 
ei, se năpusti dintr-odată şi-i dădu vânt cu lăbuţa, făcându-l 
să zboare, apoi îl urmări cu nişte salturi nebuneşti 
primprejurul camerei. 

— Ce toane are şi afurisita asta! strigă Chanteau, deranjat. 
Adineauri nu voia să se joace cu mine, şi-acum uite-o cum 
ne împiedică să ne gândim, jucându-se de una singură! 

— Las-o-n pace, spuse preotul cu blândeţe, pisicile sunt 
egoiste în plăcerea lor. 

În timp ce străbătea din nou bucătăria, doctorul Cazenove 
cedă unei emoţii de moment văzându-l pe Lazare năruit pe 
acelaşi scaun, îl luă în braţele lui puternice şi-l sărută 
părinteşte, fără un cuvânt. Chiar atunci cobora şi 
Veronique, gonindu-l pe Mathieu din faţa ei. Câinele se 
învârtea întruna pe scară, scoțând un fel de şuierat ascuţit 
pe nas, ce semăna cu strigătul plângăreţ al unei păsări; şi, 
de cum găsea camera bolnavei deschisă, se ducea acolo să 
plângă pe tonul acela ascuţit de flajolet, a cărui notă 
persistentă îţi străpungea urechile. 

— Plecă de-aici, pleacă! îi striga slujnica, nu cu muzica ta o 
s-o pui pe picioare. 

Apoi, după ce-l zări pe Lazare, îi zise: 

— Ia-l undeva de-aici, să scăpăm de sâcâiala lui, că şi 
dumitale plimbarea o să-ţi facă bine. 

Era un ordin de-al Paulinei. Îi poruncise slujnicei să-l 
scoată pe Lazare afară din casă, silindu-l să facă plimbări 
lungi. Dar acesta refuza, trebuia să depună o adevărată 
sforţare ca să se ridice de pe scaun. În timpul ăsta câinele 
venise dinaintea lui şi se porni iar să plângă. 


— Bietul Mathieu, nu mai e tânăr! zise doctorul, uitându- 
se la el. 

— Te cred! are paisprezece ani, răspunse Veronique. Asta 
nu-l împiedică să se poarte şi-acum ca un bezmetic când e 
să prindă vreun şoarece... Vezi, are nasul jupuit şi ochii 
roşii. Din cauză că a simţit unul sub cuptor, noaptea 
trecută; şi n-a închis ochii deloc, mi-a dat bucătăria peste 
cap adulmecând peste tot, că şi-acum îi mai tremură labele. 
Coşcogeamite dulăul s-alerge după o vietate atât de 
mititică, zi dacă nu-i neghiob!. De altminteri, nu numai 
şoarecii îl scot din sărite, ci tot ce-i micuţ şi se mişcă; puii 
de-o zi, pisoii Minouchei îl înnebunesc în aşa hal, de nu mai 
bea şi nu mai mănâncă. Uneori, rămâne ceasuri întregi să 
miroasă pe sub vreo mobilă pe unde a trecut un gândac... 
lar acum, trebuie să recunoaştem că a simţit lucruri puţin 
obişnuite în casă... 

Se opri, văzând cum ochii lui Lazare se umplu de lacrimi. 

— Dă o raită, dragul meu, îi spuse şi doctorul. Nu eşti de 
nici un folos aici, o să te simţi mai bine afară. 

Tânărul se ridică în cele din urmă cu greu. 

— Hai, zise, vino, bietul meu Mathieu. 

După ce-l conduse pe doctor la cabrioletă, se îndepărtă 
împreună cu câinele de-a lungul falezelor. Din timp în timp 
trebuia să se oprească să-l aştepte pe Mathieu, căci 
animalul îmbătrânise, într-adevăr, mult. Partea din spate se 
mişca tot mai greoi. Îi auzeai labele groase târşâindu-se pe 
pământ ca nişte pâslari. Nu mai scormonea pământul prin 
grădină şi cădea numaidecât, ameţit, când se răsucea în 
jurul cozii. Dar mai cu seamă obosea repede, tuşea dacă 
intra în apă, iar după un sfert de ceas de plimbare adormea 
şi începea să sforăie. Pe plajă, se vâra în picioarele lui 
Lazare. 

Acesta se oprea în loc câte un minut să privească un vapor 
de pescuit din Port-en-Bessin, a cărui pânză cenuşie 
mergea razant cu apa, ca o aripă de pescăruş. Apoi începea 
iar să păşească. Mama sa avea să moară! Cuvintele astea 


răsunau puternic în toată fiinţa lui. O clipă nu se mai 
gândea, apoi iar răsunau, zguduindu-l încă şi mai tare; şi 
era ca o veşnică mirare, o idee cu care nu se putea obişnui, 
o uluire mereu nouă care nu lăsa loc nici unei alte senzaţii. 
Uneori chiar ideea aceasta îşi pierdea limpezimea, simţea în 
el starea nedesluşită şi penibilă a unui coşmar, din care nu 
răzbătea cu limpezime decât aşteptarea anxioasă a unei 
mari nenorociri. Minute în şir, tot ceea ce-l înconjura 
pierea; pe urmă, când vedea iar nisipul, algele, marea în 
depărtare, întreg orizontul acela necuprins - se minuna 
pentru o clipă, nerecunoscându-l. Oare pe aici trecuse de- 
atâtea ori? înţelesul lucrurilor i se părea schimbat, 
niciodată până atunci nu pătrunsese până-ntr-atât în 
adâncul formelor şi-al culorilor. Mama sa avea să moară! Şi 
mergea întruna, ca pentru a scăpa de zumzetul acela care-l 
ameţea. 

Deodată auzi în spate o răsuflare grea. Se întoarse şi-l 
văzu pe câine cu limba scoasă, la capătul puterilor. Şi 
începu să vorbească cu glas tare. 

— Bietul meu Mathieu, nu mai poţi... Ne întoarcem, lasă! 
Degeaba te scuturi de gândurile negre, tot la ele te duci cu 
mintea. 

Seara, mâncau repede. L.azare, cu stomacul strâns, nu 
putea pune în gură decât câteva firimituri de pâine. Apoi se 
grăbea să urce la el în odaie, inventând pentru tatăl lui 
pretextul unei lucrări urgente. La primul etaj, intra în odaia 
mamei, străduindu-se să stea pe scaun cinci minute, înainte 
de-a o săruta şi de a-i ura noapte bună. De altminteri, 
doamna Chanteau îl uitase de-a binelea, nemaiintrebând cu 
ce se ocupă ziua întreagă. Când Lazare se apleca spre ea, îi 
întindea obrazul, găsind firească urarea aceea rapidă, 
absorbită din oră în oră tot mai mult de egoismul instinctiv 
al propriului ei sfârşit. Şi Lazare fugea, Pauline născocea un 
motiv pentru a-i scurta vizita ca să-l poată trimite de-acolo. 

Dar ajuns la el în odaia cea mare de la catul al doilea, 
chinul devenea şi mai violent. Mai cu seamă în clipa culcării, 


perspectiva nopţi nesfârşite apăsa asupra spiritului său 
tulburat. Lua cu el luminări, ca să nu rămână pe întuneric; 
le aprindea una după alta, până la ziuă, îngrozit de spaima 
tenebrelor. După ce se culca, zadarnic încerca să citească, 
numai vechile-i cărţi de medicină îi mai trezeau interesul; 
dar le dădea şi pe acestea la o parte, sfârşise prin a se teme 
şi de ele. Şi-atunci, cu ochii deschişi, stătea pe spate, cu 
unica senzaţie că în apropierea lui, în spatele peretelui, se 
petrecea un lucru groaznic a cărui apăsare îl sufoca. 
Răsuflarea mamei sale aflată pe moarte îi răsuna în urechi, 
răsuflarea aceea devenită atât de puternică încât, de două 
zile, o auzea de pe fiece treaptă a scării, pe unde nu mai 
trecea decât în grabă. Casa întreagă părea că exală 
tânguiri, iar acestea nu-i dădeau pace când stătea în pat, 
îngrijorat de liniştea ce se făcea uneori, alergând desculţ pe 
coridor, ca să se-aplece deasupra balustradei. Jos, Pauline şi 
Veronique, care vegheau împreună, lăsau uşa deschisă, ca 
să aerisească încăperea. Şi zărea pătratul slab luminat pe 
care lampa de noapte îl punea pe pardoseală, şi auzea 
iarăşi răsuflarea puternică, îndelungă, prelungindu-se în 
întuneric. Şi el, când venea să se culce, lăsa uşa camerei 
deschisă, căci simţea nevoia să asculte horcăitul acela, era 
obsesia care-l urmărea, până şi-n aţipeala ce-l toropea, în 
sfârşit, dinspre ziuă. Ca şi pe vremea bolii verişoarei, 
spaima de moarte îi dispăruse. Mama sa avea să moară, 
totul avea să moară, se lăsa pradă acestei năruiri a vieţii, 
fără alt sentiment decât exasperarea neputinței de-a 
schimba ceva. 


A doua zi începu agonia doamnei Chanteau, o agonie 
gureşă, care dură douăzeci şi patru de ore. Se liniştise, 
spaima de-a fi otrăvită n-o mai înnebunea; şi vorbea fără 
întrerupere de una singură, cu voce limpede, în fraze 
repezi, fără să-şi ridice capul de pe pernă. Nu se întreținea 
cu nimeni, nu se adresa cuiva anume, părea numai că, 
maşinăria stricându-se, creierul său se grăbea să 
funcţioneze ca un orologiu în mers, iar valul acela de 
cuvinte sacadate şi grăbite erau cele de pe urmă tic-tacuri 
ale minţii ajunsă la capătul rotiţei. Întreg trecutul şi-l 
perinda prin minte, nici un cuvânt despre prezent, despre 
soţ, despre fiu, despre nepoată, despre casa aceea din 
Bonneville, unde ambiția ei suferise vreme de zece ani. Mai 
era încă domnişoara de la Vignicre, pe când dădea lecţii în 
familiile alese din Caen; rostea familiar nume pe care nici 
Pauline, nici Veronique nu le auziseră vreodată; povestea 
întâmplări complicate, fără şir, întrerupte de alte incidente, 
şi-ale căror dedesubturi nici slujnica nu le ştia, deşi era de- 
atâta vreme în slujba familiei. Ca şi casetele acelea pe care 
le goleşti de scrisorile îngălbenite de pe vremuri, părea că- 
şi limpezeşte capul de amintirile tinereţii înainte de a-şi da 
sfârşitul. Pauline, în ciuda curajului ei, simţea ca un fior, 
tulburată de necunoscutul acela, de confesiunea 
involuntară ce urca la suprafaţă, în însăşi lucrarea morţii. 
lar acum casa întreagă nu mai era plină de răsuflarea ci, ci 
de vorbăria aceea înfiorătoare. L.azare, când trecea prin 
faţa uşii, lua cu sine crâmpeie de fraze. Le răsucea pe toate 
feţele, nu le găsea nici un înţeles, se înspăimânta de ele ca 
de-o faptă neştiută de el, pe care mama sa o şi povestea de 
partea cealaltă a vieţii, în mijlocul unor oameni nevăzuţi. 

Când doctorul Cazenove sosi, îl găsi pe Chanteau şi pe 
abatele Horteur în sufragerie, pregătindu-se să joace dame. 
Ai fi zis că nu se mişcaseră de-acolo, că jucau întruna din 
ajun. Aşezată pe picioarele de dinapoi, lângă ei, Minouche 
părea absorbită de cercetarea tablei cu pătrăţele. Preotul 
venise cu noaptea în cap, să-şi reia rolul de om care aduce 


mângâierea. Pauline nu mai vedea acum nici un 
inconvenient ca abatele să urce şi, după vizita doctorului, 
acesta părăsi jocul şi-o însoţi la căpătâiul bolnavei, zicând 
că a venit aşa, din prietenie, curios să mai afle cum îi 
merge. Doamna Chanteau putu să-i mai recunoască, voi să 
fie ridicată şi sprijinită în perne, îi primi ca o femeie 
frumoasă şi mondenă din Caen, în delirul ei lucid şi amabil. 
Bravul doctor Cazenove trebuia să fie mulţumit de ea, nu-i 
aşa? curând o să poată părăsi patul; şi-l întrebă politicos pe 
abate cum mai stă cu sănătatea. Acesta, de unde urcase cu 
gândul să-şi îndeplinească îndatoririle de preot, nu îndrăzni 
să deschidă gura, impresionat de agonia aceea locvace. De 
altminteri, Pauline se afla acolo, l-ar fi împiedicat să atace 
anumite subiecte. Ea însăşi avea tăria să se prefacă a fi de-o 
veselie încrezătoare. Când cei doi bărbaţi se retraseră, fata 
îi conduse pe coridor, unde doctorul îi dădu cu glas scăzut 
instrucţiuni pentru cele din urmă clipe. Cuvintele 
„descompunere rapidă”, „fenol” reveneau întruna, în timp 
ce din cameră tot mai răzbătea murmurul nedesluşit, valul 
nesecat al cuvintelor muribundei. 

— Crezi că va rezista ziua asta? îl întrebă Pauline. 

— Da, va mai ţine neîndoielnic până mâine, răspunse 
Cazenove. Dar n-o mai ridica, ai putea rămâne cu ea în 
braţe... De altfel, am să mai trec şi deseară. 

Se înţeleseră ca abatele Horteur să rămână cu Chanteau 
şi să-l pregătească pentru durerea cea mare. Veronique, din 
pragul odăii doamnei, asculta dispoziţiile acelea cu un aer 
îngrozitor. De când era convinsă de posibilitatea ca doamna 
să moară, nu-şi mai descleşta gura, se învârtea în juru-i 
plină de îndatorinţă, cu devotamentul ei de vită de povară. 
Dar tăcură cu toţii când Lazare începu să urce scara, căci 
rătăcea prin casă fără a găsi puterea să asiste la vizitele 
doctorului şi să cunoască primejdia de-adevărat. Tăcerea 
aceea bruscă ce-l întâmpină îl lămuri fără voia lui. Se făcu 
foarte palid. 


— Dragă băiete, zise doctorul, ar fi bine să ieşim puţin 
amândoi. O să prânzeşti cu mine şi am să te aduc diseară 
înapoi. 

Lazare pălise şi mai mult. 

— Nu, mulţumesc, spuse, nu vreau să plec de-aici. 

Din clipa aceea Lazare aşteaptă, simțind o groaznică 
strângere de inimă. Un cerc de fier părea a-i încinge 
pieptul. Ziua nu se mai isprăvea deşi timpul trecea fără să-şi 
dea seama în ce fel se scurgeau orele. Niciodată nu-şi 
aminti de ceea ce făcuse, urcând, coborând, privind marea 
în depărtare, al cărei legănat necuprins îl ameţea în cele 
din urmă. Mersul de neînvins al minutelor se materializa 
uneori pentru el sub forma unei bare de granit care mătura 
totul, ca un tăvălug, spre prăpastie. Apoi era cuprins de 
exasperare, ar fi voit ca totul să se termine, pentru a se 
odihni, în sfârşit, de aşteptarea aceea neîndurătoare. Pe la 
ora patru, pe când urca din nou la el în odaie, intră pe 
neaşteptate la mama sa: voia să vadă, simţea nevoia s-o mai 
îmbrăţişeze o dată. Dar, când se apleacă asupră-i, ea 
continuă să depene caierul încâlcit al vorbelor, nici măcar 
nu-i întinse obrazul, făcând mişcarea aceea ostenită cu 
care-l întâmpină de când era bolnavă. Poate că nu-l văzuse. 
Faţa aceea pământie, cu buzele vineţii ca ale morţilor, nu 
mai era mama lui. 

— Du-te, îi spuse Pauline cu blândeţe, ieşi puţin la aer... Te 
asigur că încă n-a sosit momentul. 

Şi, în loc să urce la el, Lazare fugi. leşi, luând cu sine 
imaginea feţei aceleia dureroase, pe care n-o mai 
recunoştea. Verişoara îl minţea, momentul avea să 
sosească; dar el se sufoca, îi trebuia lărgime, mergea ca un 
nebun. Sărutarea aceea fusese cea de pe urmă. 

Gândul că n-avea să-şi mai vadă niciodată mama, 
niciodată, îl biciuia cu furie. I se păru că aleargă cineva 
după el, se uită înapoi; şi, când îl recunoscu pe Mathieu 
care încerca să-l ajungă din urmă cu labele lui greoaie, îl 
apucă o furie cumplită, fără vreun motiv anume, luă pietre 


şi azvârli în câine, bâiguind ameninţări, ca să-l trimită 
acasă. Mathieu, uluit de primirea aceea, se îndepărta, apoi 
se întorcea iarăşi, privindu-l cu ochii lui blânzi, în care 
păreau să strălucească lacrimi. Şi-i fu cu neputinţă să 
alunge animalul, care-l întovărăşi de departe, ca pentru a 
veghea asupra deznădejdii lui. Şi marea necuprinsă îl irita, 
s-ar fi aruncat la pământ, pe câmp, căuta locuri neumblate, 
ca să se simtă singur şi ascuns. Până noaptea rătăci aşa, 
străbătând hotare arate, sărind peste garduri vii. În cele 
din urmă se întoarse, extenuat, când o privelişte pe care-o 
văzu îl umplu de o teamă superstiţioasă: la marginea 
drumului pustiu se afla un plop înalt, izolat şi negru, pe care 
luna, urcând pe cer, aşeza ca o pâlpâire galbenă; ai fi zis că 
e o mare lumânare arzândă, la căpătâiul unei moarte 
uriaşe, culcată de-a curmezişul ţarinilor. 

— Hai, Mathieu! strigă el, cu o voce gâtuită. 

Câinele îndrăznise să se apropie şi-i lingea mâinile. 

În ciuda întunericului ce se lăsase, bucătăria nu era 
luminată, încăperea era goală şi întunecată, cu plafonul 
roşu de la grămada de jăratec din vatră. Întunericul acela îl 
înfiora pe Lazare, încât nu mai avu curajul să meargă mai 
departe. Pierzându-se cu firea, stând în picioare în mijlocul 
oalelor şi-al cârpelor acelora în neorânduială, ascultă 
zgomotele din casă, înfiorat. Alături auzi cum tatăl său 
tuşeşte puţin” şi căruia abatele Horteur îi vorbea cu o voce 
înăbuşită şi continuă. Dar ceea ce-l speria mai cu seamă 
erau nişte paşi repezi ce-i auzea pe scară, şuşoteli, apoi, la 
etajul de sus, un zumzet pe care nu şi-l explica, aducând cu 
rumoarea înăbuşită a unei trebi repede făcută. Nu 
îndrăznea să înţeleagă: se sfârşise oare? Şi rămânea 
nemișcat, fără a avea tăria să urce pentru a afla cu 
certitudine, când o văzu coborând pe Veronique: slujnica 
alerga, aprinse o lumânare şi o luă cu ea, atât de grăbită 
încât nu-i spuse nici un cuvânt şi nici măcar nu-l privi. 
Bucătăria, luminată pentru o clipă, se cufundase iar în 
întuneric. Sus, zgomotul de paşi se potolea. Slujnica îşi făcu 


din nou apariţia, de data asta coborând ca să ia cu sine un 
vas de lut; şi mişcările ei vădeau aceeaşi grabă înfricoşată şi 
mută. Lazare nu se mai îndoi, totul se terminase. Atunci, 
simțind că leşină, se aşeză la colţul mesei, aşteptând în 
adâncul acelui întuneric nici el nu ştia ce, cu urechile 
vibrându-i de tăcerea adâncă ce se făcuse. 

În odaia de sus agonia cea de pe urmă ţinea de două ore, o 
agonie atroce care le înspăimânta pe Pauline şi pe 
Veronique. Spaima de otravă se ivise iar odată cu cele din 
urmă zbateri, doamna Chanteau se ridica, vorbea întruna 
cu glasul ei repezit, şi din ce în ce mai agitată de un delir 
furios. Voia să sară din pat, să fugă din casă, unde cineva 
voia s-o ucidă. Fata şi slujnica trebuiau s-o l ţină din 
răsputeri, ca să nu le scape.. 

— Lăsaţi-mă, o să mă ucideţi... Trebuie să plec repede, 
repede... Veronique încerca s-o liniştească. 

— Doamnă, uită-te la noi... Crezi că suntem în stare să-ţi 
facem vreun rău? 

Muribunda, vlăguită, răsufla pentru o clipă. Părea să 
cerceteze odaia cu ochii aceia tulburi care fără îndoială că 
nu mai vedeau. Apoi începea iar: 

— Închideţi scrinul. E în sertar... Uite-o cum urcă. Oh! Mi- 
e teamă, vă spun că o aud! Nu-i daţi cheia, lăsaţi-mă să 
plec, repede, repede... 

Şi se zbătea între perne, în timp ce Pauline o ţinea. 

— Mătuşă, nu-i nimeni aici, numai noi suntem. 

— Nu, nu, ascultați, uite-o... Doamne Sfinte! am să mor, 
ticăloasa de ea mi-a dat să beau de toate... Am să mor! Am 
să mor! 

Dinţii îi clănţăneau, se adăpostea la pieptul nepoatei, pe 
care n-o mai recunoştea. Aceasta o strângea îndurerată la 
inimă, încetând de-a o mai contrazice în bănuiala aceea 
îngrozitoare, resemnată acum s-o lase s-o ia cu sine în 
mormânt. 

Din fericire, Veronique veghea. Întinse mâinile, şoptind: 

— Domnişoară, ia seama! 


Era criza cea de pe urmă. Doamna Chanteau, cu un efort 
violent, izbutise să-şi smulgă picioarele umflate din pat; şi, 
fără ajutorul slujnicei, ar fi căzut pe jos. O adevărată furie o 
agita, nu mai scotea decât strigăte nearticulate, cu pumnii 
strânşi ca pentru o luptă corp la corp, părând să se apere 
împotriva unei viziuni care-o strângea de gât. În acest ultim 
minut, se văzu pesemne murind, căci deschise ochii plini de 
înţelegere şi măriţi de spaimă. O suferinţă groaznică o făcu 
pentru o clipă să-şi ducă mâinile la inimă. Apoi căzu pe 
perne şi se învineţi. Murise. 

Se lăsă o tăcere deplină. Pauline, sleită de puteri, tot mai 
voi să-i închidă şi ochii: îşi dădea seama că mai mult nu 
putea face. Când părăsi odaia, după ce le lăsă să privegheze 
pe Veronique şi pe nevasta lui Prouane, pe care trimisese s- 
o caute după vizita doctorului, simţi că pe scări e gata să 
leşine; trebui să s-aşeze o clipă pe o treaptă, căci n-avea 
curajul să coboare ca să-i înştiinţeze pe Lazare şi pe 
Chanteau. Pereţii, împrejurul ei, se învârteau. Trecură 
câteva minute, se apucă de balustradă, auzi în sufragerie 
vocea abatelui Horteur şi preferă să intre în bucătărie. Dar 
acolo îl zări pe Lazare, a cărui siluetă întunecoasă se 
desprindea de pe fondul roşietic al cuptorului. Fără să 
rostească un cuvânt, înainta cu braţele deschise. Lazare 
înţelesese, se lăsă să cadă la pieptul fetei, în timp ce ea îl 
îmbrăţişa îndelung. Apoi se sărutară pe faţă. Pauline 
plângea în tăcere pe când el nu putea vărsa o lacrimă, şi 
într-atât de sufocat, încât nici să respire nu mai putea. În 
cele din urmă Pauline îşi desprinse braţele şi rosti cele 
dintâi cuvinte care-i veniră pe buze: 

— De ce stai pe întuneric? 

Lazare făcu un gest ca pentru a răspunde că nu avea 
nevoie de lumină în nenorocirea lui. 

— Trebuie să aprinzi o lumânare, continuă fata. 

Lazare se prăbuşise pe un scaun, nemaifiind în stare să se 
ţină pe picioare. Mathieu, foarte agitat, dădea ocol curţii, 
adulmecând aerul umed al nopţii. Veni în casă, se uită ţintă 


când la unul, când la celălalt, apoi se duse şi-şi aşeză capul 
greoi pe genunchii stăpânului; şi rămase aşa, nemişcat, 
întrebându-l de aproape, cu ochii în ochii lui. Şi Lazare 
începu să tremure sub privirea câinelui. Dintr-odată 
lacrimile ţâşniră, izbucni în hohote, cu mâinile îmbrăţişând 
animalul acela bătrân al casei, pe care mama sa îl iubise 
vreme de paisprezece ani. Murmura cuvinte întretăiate. 

— Ah, bietul meu grăsan, bietul meu grăsan... N-o s-o mai 
vedem. 

Pauline, în ciuda propriei tulburări, sfârşise prin a găsi şi a 
aprinde o lumânare. Nu încercă să-l consoleze, bucuroasă 
că zăgazul lacrimilor cedase. Îi mai rămânea o singură 
îndatorire penibilă, aceea de a-şi anunţa unchiul. Dar, cum 
în sfârşit se hotărâse să pătrundă în sufragerie, unde 
Veronique dusese o lampă de când se înserase, abatele 
Horteur izbutise, făcând uz de lungi fraze ecleziastice, să-l 
facă pe Chanteau să priceapă că nevasta lui era pierdută, 
că nu mai era vorba decât de câteva ceasuri. Aşa că atunci 
când bătrânul îşi văzu nepoata pătrunzând răvăşită, cu 
ochii roşii, înţelese că faptul se petrecuse. Primul său 
strigăt fu acesta: 

— Doamne! Nu mi-aş fi dorit decât un lucru, s-o mai văd 
vie, pentru o ultimă oară... Ah! Nenorocitele astea de 
picioare! Nenorocitele astea de picioare! 

Şi nu mai isprăvi cu văicăreala aceea. Plângea vărsând 
lacrimi multe, pe care şi le ştergea repede, scotea suspine 
slabe, ca de bolnav; şi iar se întorcea la picioarele lui, le 
insulta, începea să se plângă de el însuşi. O clipă, discutară 
posibilitatea de a-l urca la etajul întâi, ca s-o poată 
îmbrăţişa pe moartă; apoi, pe lângă dificultatea unei 
asemenea întreprinderi, găsiră că ar fi primejdios pentru el 
să încerce emoția acelui ultim rămas bun, pe care de 
altminteri bătrânul nici nu-l pretindea. Şi rămase în 
sufragerie, în faţa tablei cu pătrăţele pe care piesele zăceau 
în dezordine, nemaiştiind ce să facă cu bietele lui mâini de 
infirm, nemaiavând nici măcar destulă minte, după cum 


spunea, ca să priceapă ce scrie la gazetă. Când îl culcară, 
amintiri îndepărtate pesemne că-l treziră, căci plânse mult. 

Pe urmă, două nopţi fără de sfârşit şi o zi întreagă se 
scurseră, orele acelea cumplite în care moartea sălăşluieşte 
în casă. Cazenove nu se mai ivise decât pentru a constata 
decesul, surprins o dată mai mult de o moarte atât de 
rapidă. 

Lazare, care în prima noapte nu se culcă, scrise până la 
ziuă scrisori unor rude îndepărtate. Corpul trebuia 
transportat la cimitirul din Caen, în cavoul familiei. Doctorul 
luase asupră-i cu îndatorinţă toate formalităţile; nu avu loc 
decât un singur incident penibil, declaraţia de deces pe 
care Chanteau trebuia s-o primească în calitate de primar 
al Bonneville-ului. Pauline, neavând o rochie neagră 
potrivită, trebui să se descurce în grabă, folosind o fustă 
veche şi un şal din merinos din care-şi tăie o bluză. Prima 
noapte apoi ziua următoare trecu şi ea, prinşi de ocupațiile 
acelea; dar cea de-a doua noapte le păru nesfârşită, 
interminabilă, din cauza aşteptării dureroase de-a doua zi. 
Nimeni nu putu să doarmă, uşile rămaseră deschise, 
lumânări aprinse stăteau peste tot, pe trepte ca şi pe 
mobile, în timp ce mirosul de fenol năpădise până şi 
camerele cele mai retrase. Toţi erau copleşiţi de durere, cu 
gura amară, cu ochii tulburi; şi nu simțeau decât nevoia 
ascunsă de-a se dărui iarăşi vieţii. 

În sfârşit, a doua zi la ora unsprezece, clopotul micuţei 
biserici începu să bată, de partea cealaltă a drumului. Din 
consideraţie pentru abatele Horteur, care se purtase ca un 
cm de treabă în acele triste împrejurări, hotărâră să 
celebreze ceremonia funerară la Bonneville, înainte ca 
trupul să fie dus la cimitirul din Caen. De cum auzi clopotul, 
Chanteau începu să se foiască în fotoliu. 

— Vreau ca măcar s-o văd plecând, zise. Ah, ticăloasele 
astea de picioare! Ce nenorocire să ai nişte ticăloase de 
picioare ca astea! 


Zadarnic încercară să-l scutească de acel spectacol 
groaznic. Pe măsură ce clopotul bătea mai repede, bolnavul 
se supăra, striga: 

— Împingeţi-mi fotoliul pe coridor! Aud doar că e 
coborâtă... Repede, repede. Vreau s-o văd plecând. 

Şi trebuiră ca Pauline şi Lazare, îmbrăcaţi în negru din 
creştet până-n tălpi, să-i dea ascultare. Unul la dreapta, 
celălalt la stânga, împinseră fotoliul până în josul scării. 
Într-adevăr, patru bărbaţi coborau trupul, a cărui greutate 
le frângea umerii. Când sicriul se ivi, cu lemnul nou, cu 
măciuliile strălucitoare, cu placa de aramă proaspăt 
gravată, Chanteau făcu un efort instinctiv ca să se ridice; 
dar picioarele lui de plumb îl ţineau țintuit, trebui să 
rămână în fotoliu, cuprins de-un asemenea tremur, încât 
maxilarele îi clănţăneau de parcă ar fi vorbit singur. 
Îngustimea scării făcea coborârea dificilă, privea cum lada 
aceea galbenă înaintează încet; şi când îi atinse picioarele, 
se aplecă să vadă ce era scris pe placă. Acum, pe coridorul 
mai larg, oamenii se grăbeau spre catafalc, depus dinaintea 
peronului. Chanteau privea întruna, văzând ducându-se 
patruzeci de ani din viaţa lui, lucrurile de altădată, cele 
bune şi cele rele, pe care le regreta cu desperare, aşa cum 
regreţi tinereţea. În spatele fotoliului, Pauline şi Lazare 
plângeau. 

— Nu, nu, lăsaţi-mă, le spuse el când se pregătiră să-l ducă 
din nou la locul lui din sufragerie. Plecaţi, vreau să văd. 

Sicriul fusese pus pe catafalc, alţi bărbaţi îl ridicară. 
Cortegiul se formă în curtea, plină de oameni din partea 
locului. Mathieu, închis de dimineaţă, gemea sub uşa de la 
magazie, în tăcerea deplină; în timp ce Minouche, aşezată 
pe fereastra de la bucătărie, cerceta cu surprindere toată 
lumea aceea ca şi cutia care era dusă. Cum cortegiul nu se 
puse în mişcare destul de repede, pisica începu să se lângă 
pe pântece. 

— Nu te duci şi tu? o întreabă Chanteau pe Veronique, pe 
care o zărise lângă el. 


— Nu, domnule, răspunse aceasta cu un glas gâtuit. 
Domnişoara mi-a spus să stau cu dumneata. 

Clopotul de la biserică bătea întruna, grupul părăsi în 
sfârşit curtea, urmat de Lazare şi de Pauline, îmbrăcaţi 
numai în negru în arşiţa soarelui. Şi, din fotoliul lui de 
infirm, din uşorul vestibulului rămas deschis, Chanteau îl 
privea ducându-se. 

VII. 

Complicaţiile ceremoniei şi anumite treburi de pus la 
punct îi reţinură pe Lazare şi Pauline două zile la Caen. 
Când se întoarseră, după o ultimă vizită la cimitir, vremea 
se schimbase, furtuna mătura coastele. Plecară din 
Arromanches în timp ce ploua cu găleata, iar vântul bătea 
atât de tare, încât pocletul cabrioletei era cât pe ce să fie 
smuls. Pauline îşi aminti de prima călătorie, pe vremea când 
doamna Chanteau o adusese de la Paris: tot furtună era şi 
atunci, biata mătuşă n-o lăsa să se-aplece afară din trăsură, 
şi-i lega întruna un fular la gât. În colţul lui, Lazare căzuse 
şi el pe gânduri, îşi vedea mama pe drumul acela, 
nerăbdătoare să-l îmbrăţişeze de fiecare dată când se- 
ntorcea: odată, în decembrie, făcuse două leghe pe jos, o 
găsise stând pe borna asta. Ploaia cădea întruna, fata şi 
vărul nu schimbară nici un cuvânt de la Arromanches la 
Bonneville. 

Dar când ajunseră, ploaia încetă; vântul însă sufla şi mai 
aprig, trebui ca vizitiul să coboare şi să ia calul de căpăstru. 
În sfârşit, trăsura se opri dinaintea uşii, când pescarul 
Houtelard trecu într-o goană. 

— Ah, domnule Lazare, strigă el, de data asta s-a zis!. Îţi 
strică jucăriile. 

Din unghiul acela al drumului, marea nu putea fi văzută. 
Ridicând capul, tânărul o zări pe Veronique stând pe terasă, 
cu ochii pironiţi spre plajă. De cealaltă parte, adăpostindu- 
se lângă zidul ce-i împrejmuia grădina, de teamă ca vântul 
să nu-i sfâşie sutana, abatele Horteur privea şi el. Se aplecă 
şi strigă la rându-i: 


— Ţăruşii dumitale îi mătură! 

Atunci. Lazare cobori coasta şi Pauline îl urmă, în ciuda 
vremii rele. Când ajunseră în josul falezei, rămaseră 
înmărmuriţi de spectacolul ce li se oferea. Fluxul, unul 
dintre fluxurile puternice ale lunii septembrie, năvălea cu 
un zgomot asurzitor; deşi nu fusese prevăzut a fi 
primejdios; dar ploaia şi vântul care băteau dinspre nord 
umflaseră nemăsurat de mult apele, încât valuri cât munţii 
se sumeţeau la orizont, şi se rostogoleau, luau stâncile în 
piept. În depărtare, marea era neagră sub întunecimea 
norilor ce galopau pe cerul palid. 

— Urcă, spuse Lazare. Mă duc să arunc o privire şi mă- 
ntorc numaidecât. 

Pauline nu răspunse, continuă să-l urmeze până la plajă. 
Aici, ţăruşii ca şi o estacadă mare, recent construită, făceau 
faţă unui atac înfiorător. Valurile, din ce în ce mai bogate, 
izbeau ca nişte berbeci, unul după altul; şi armata lor era 
nesfârşită, neîncetat noi mase de apă se năpusteau. Spinări 
mari, verzui, cu creste înspumate se înălţau la infinit, se 
apropiau cu o forţă uriaşă; apoi, în furia izbiturii, monştrii 
aceia se spulberau ei înşişi în pulbere, cădeau într-un clocot 
alb pe care talazul părea să-l resoarbă şi să-l ia îndărăt cu 
sine. Sub fiecare din aceste năruiri cheresteaua ţăruşilor 
pârâia. Unul avea proptelele rupte iar bârna lungă, din 
mijloc, prinsă într-un capăt, se clătina cu desperare, 
asemeni unui trunchi mort căruia mitraliera i-ar fi retezat 
braţele. Alte două bârne rezistau mai bine; dar se simțeau 
cum tremură din încheieturi, obosite, împuţinându-se 
parcă, înconjurate de îmbrăţişarea aceea mişcătoare, ce 
părea a voi să le uzeze pentru a le putea rupe. 

— Am zis eu, spunea întruna Prouane, beat turtă şi 
sprijinit de coca găurită a unei bărci vechi, că trebuie văzut 
cum ţin jucăriile când o sufla vântul de sus... îşi cam bate 
joc, parşiva, de chibriturile băiatului ăstuia! 

Rânjete însoţiră cuvintele acestea. Toată suflarea din 
Bonneville era acolo, bărbaţi, femei, copii, amuzaţi foarte de 


palmele zdravene pe care ţăruşii le primeau. Marea putea 
mult şi bine să le năruie cocioabele, o iubeau cu o admiraţie 
înfricoşată, şi-ar fi găsit că-i un afront la adresa lor dacă cel 
dintâi coconaş venit ar fi îmblânzit-o cu patru surcele şi 
două duzini de proptele. Faptul îi întărită, se umflau în pene 
ca de un triumf personal, văzând-o cum în sfârşit se 
trezeşte şi-şi leapădă botniţa, începând să muşte. 

— Atenţie, striga Houtelard, cine s-ar putea măsura cu 
ea... ai? I-a smuls două labe! 

Se chemau unul pe altul. Cuche număra valurile. 

— Trebuie trei, o să vedeţi... Unul, îl smulge din ţâţâni! 
Doi, l-a măturat! Ah, putoarea, două au fost de-ajuns!. 
Straşnică putoarea, n-am ce zice! 

Cuvântul ăsta suna ca o mângâiere. Înjurături pline de 
admiraţi” se auzeau de peste tot. Puştimea dănţuia când un 
tăvălug mai înspăimântător decât celelalte se năpusti şi 
strivi dintr-odată şalele unui ţăruş. Încă unul! Şi-ncă unul! 
Pe toţi o să-i doboare, o să-i strivească de parcă ar fi nişte 
păduchi de mare sub sabotul unui copil. Fluxul creştea, 
estacada cea mare mai rezista încă. Asta era spectacolul 
aşteptat, bătălia decisivă. În sfârşit, cele dintâi valuri se 
prăvăliră în schelărie, vor avea de ce râde. 

— Păcat că băiatul nu-i şi el pe-aici! s-auzi glasul 
batjocoritor al târâturii aceleia de 'Tourmal. Ar putea să se 
proptească în ea, ca să ţină mai bine. 

Un şuierat îl făcu să tacă, pescarii îi zăriseră pe Lazare şi 
Pauline. Aceştia, foarte palizi, auziseră şi continuau să 
privească spectacolul în tăcere. Bârnele acelea rupte nu 
însemnau nimic. Dar fluxul avea să mai înainteze încă două 
ore, satul ar fi avut neîndoielnic de suferit, dacă estacada 
nu rezista. Lazare o trăsese pe Pauline lângă el, ţinând-o de 
mijloc, ca s-o protejeze de rafale, care secerau aerul ca 
nişte coase. O umbră lugubră scobora din cerul întunecat, 
valurile mugeau, amândoi stăteau nemişcaţi, îmbrăcaţi în 
haine cernite, în pulberea stropilor de apă, în larma tot mai 
asurzitoare. Jur împrejurul lor pescarii aşteptau acum cu 


gura strâmbată încă de un ultim rânjet, munciţi în taină de- 
o îngrijorare crescândă. 

— N-o să dureze mult, şopti Houtelard. 

Dar estacada rezista. De sub fiece val ce-o acoperea de 
spumă, cheresteaua neagră, unsă cu gudron, se ivea iar din 
apa albă. Dar, de îndată ce o bucată de lemn fu ruptă, 
vecinele ei începură să se ducă una după alta. De cincizeci 
de ani bătrânii nu mai văzuseră un flux atât de puternic. 
Curând, trebuiră să se îndepărteze, bârnele smulse se 
izbeau în celelalte, distrugeau cu totul construcţia ale cărei 
rămăşiţe erau cu putere izbite de pământ. Nu mai rămânea 
decât o singură piesă, dreaptă ca lumânarea, asemănătoare 
balizelor ce se înfig pe stâncile cufundate în apă. Cei din 
Bonneville nu mai râdeau, femeile fugeau cu copiii, care 
plângeau. Ticăloasa îi prindea iar la înghesuială, era o 
uimire resemnată, dezastrul aşteptat şi acceptat, în 
vecinătatea aceea atât de apropiată a mării care-i hrănea 
şi-i ucidea. Dădură năvală, tropăiau cu saboţii; toţi se 
adăposteau în spatele valurilor de pietriş, a căror singură 
linie mai proteja încă locuinţele. Ţărugşii începuseră să 
cedeze, scândurile erau rupte, talazurile cele uriaşe 
treceau pe deasupra porţiunilor mai scunde ale 
meterezului. Nimeni nu mai rezistă, năvala apei izbi în 
ferestrele lui Houtelard şi-i inundă bucătăria. Atunci avu loc 
adevăratul dezastru: singură marea, victorioasă, mătura 
plaja. 

— Nu intra înăuntru, îi strigară oamenii lui Houtelard. 
Acoperişul o să cadă. 

Încet, Lazare şi Pauline dăduseră îndărăt dinaintea apei. 
Nici un fel de ajutor nu era cu putinţă, se întoarseră acasă 
când, ajunşi la jumătatea drumului, fata aruncă o ultimă 
privire spre satul ameninţat. 

— Bieţii oameni! şopti ea. 

Dar Lazare nu le ierta râsetele idioate. Rănit în inimă de 
dezastrul acela care pentru el însemna o înfrângere, făcu 
un gest mânios, descleştându-şi în sfârşit dinţii. 


— Să se culce la ei în pat, de vreme ce-o iubesc! Nu eu am 
s-o împiedic! 

Veronique venea în întâmpinarea lor cu o umbrelă, căci 
ploaia se pornise iar. Abatele Horteur, adăpostindu-se tot în 
spatele zidului, le strigă ceva ce nu putură auzi. limpul 
acela groaznic, ţăruşii distruşi, mizeria satului pe care-l 
lăsau pradă pericolului le întrista şi mai mult întoarcerea. 
Când pătrunseră în casă, aceasta li se păru goală şi 
îngheţată; numai vântul străbătea odăile mohorâte, scoțând 
un urlet continuu. Chanteau, aţipit dinaintea focului de 
cărbuni, începu să plângă de cum se iviră. Niciunul, nici 
celălalt nu se duse să-şi schimbe hainele ca să evite 
amintirile groaznice legate de coborârea sicriului pe scară. 
Masa era pusă, lampa aprinsă, cinară numaidecât. A fost o 
seară sinistră, izbiturile profunde ale mării, care făceau să 
tremure pereţii, întrerupeau rarele cuvinte ce le schimbau 
între ei. Când aduse ceaiul, Veronique îi anunţă că locuinţa 
familiei Houtelard, ca şi alte cinci case, erau la pământ; de 
data asta, jumătate din sat avea să fie năruit. Chanteau, 
desperat că nu-şi putuse încă afla echilibru în încercările 
prin care trecea, îi spuse să tacă, zicând că-i ajungeau 
necazurile lui şi că nu mai voia s-audă şi de-ale altora. După 
ce-l aşezară în pat, se duseră cu toţii la culcare, frânţi de 
oboseală. Până la ziuă, Lazare ţinu câte-o lumânare aprinsă; 
şi, mai bine de zece ori, Pauline, neliniştită, deschise binişor 
uşa ca să asculte; dar de la etajul de jos, acuma gol, nu mai 
urca decât o tăcere de moarte. 

Încă de-a doua zi, pentru Lazare orele începură să se 
scurgă încet şi sfâşietor, ca totdeauna după marile 
nenorociri. Se trezea ca dintr-un leşin sau după o cădere, 
cu mădularele îndurerate; şi-acum putea judeca limpede, îşi 
amintea cu precizie de toate, vindecat de coşmarul prin 
care trecuse, de viziunile tulburi ale febrei. Retrăia fiece 
amănunt, toate durerile încercate. Misterul morţii, pe care 
încă nu-l pătrunsese, se afla acolo, la el în casă, întruchipat 
de biata sa mamă care se stinsese năprasnic, în câteva zile. 


Oroarea de-a nu mai fi devenea un fapt tangibil: erau acum 
patru, un gol se făcuse, trei dintre ei îndurau suferinţa, 
strângându-se cu deznădejde laolaltă, pentru a mai afla 
puţin din căldura pierdută. Aşadar asta însemna să mori, 
acest niciodată, şi mâinile tremurătoare ce încercau să 
îmbrăţişeze o umbră care nu lăsa în urmă-i decât regret şi 
spaimă. 

O pierdea din nou pe biata sa mamă cu fiece oră, de 
fiecare dată când moarta se ivea în amintirea lui. Da 
început nu suferise într-atât, nici când verişoara, după ce 
coborâse scările, îi deschisese braţele, nici în timpul 
interminabilei şi sfâşietoarei ceremonii a înmormântării. Nu 
simţise lipsa îngrozitoare a mamei sale decât după ce se 
întorsese în casa goală; şi se simţea îndurerat şi exasperat 
de remuşcarea de-a nu fi plâns mai mult în timpul agoniei, 
pe când ceva din dispărută încă se mai afla acolo. Teama de- 
a nu-şi fi iubit mama îl tortura, sufocându-l uneori printr-o 
criză de plâns în hohote. O evoca fără încetare, era obsedat 
de imaginea ei. Dacă urca pe scară, se aştepta s-o vadă 
ieşind de la ea din cameră, cu mersul acela mărunt şi 
repezit cu care străbătea coridorul. Adesea se întorcea, 
credea c-o aude, într-atât de plin de chipul ei, încât i se 
părea că zăreşte, printr-o halucinație, un capăt de-al rochiei 
ei strecurându-se pe după o uşă. Nu era supărată, nici 
măcar nu se uita la el; nu era decât o apariţie familiară, o 
umbră a vieţii de altădată. Noaptea nu îndrăznea să stingă 
lampa, zgomote furişe se apropiau de pat, o răsuflare îi 
atingea fruntea, în întuneric. Şi rana, în loc să se-nchidă, se 
adâncea şi mai mult, cea mai neînsemnată amintire provoca 
un şoc nervos, o apariţie reală şi rapidă, care pierea 
numaidecât, lăsând în urmă-i neliniştea veşnicei absenţe. 

Totul, în casă, îi aducea aminte de mama sa. Odaia ei 
rămăsese neatinsă, nici o mobilă nu fusese clintită de la 
locul ei, un degetar stătea pe marginea unei măsuţe, alături 
de-o broderie la care lucra. Pe cămin, limba pendulei, 
oprită, arăta ora şapte şi treizeci şi şapte de minute, ora cea 


de pe urmă. Evita să intre acolo. Apoi, când urca repede 
scara, o hotărâre de moment îl împingea uneori înăuntru. 
Şi, cu inima bătându-i puternic, i se părea că vechile mobile 
prietene, scrinul, gheridonul, patul mai cu seamă, luaseră o 
majestate ce le făcea să fie altele. Printre obloanele mereu 
închise, se strecura o lumină ştearsă, a cărei imprecizie îi 
sporea şi mai mult tulburarea, în timp ce se ducea să sărute 
perna pe care se răcise capul moartei. Într-o dimineaţă, 
când intră, rămase mişcat: obloanele, larg deschise, lăsau 
lumina să se reverse în valuri; o pată veselă de soare era 
culcată de-a curmezişul patului, până şi pe pernă; iar pe 
mobile se aflau flori, în toate vazele din casă. Atunci îşi 
aminti, era o aniversare, ziua de naştere a celei care nu mai 
era, zi sărbătorită în toţi anii şi despre care vara lui îşi 
amintise. Nu se aflau decât biete flori de toamnă, ochiul- 
boului, crizanteme, cei din urmă trandafiri, atinşi de brumă; 
dar toate miroseau frumos a viaţă, încadrau în culorile lor 
vesele cadranul mort, pe care timpul părea să se fi oprit în 
loc. Acea pioasă atenţie din partea unei femei îl răscoli. 
Plânse îndelung. 

Sufrageria, bucătăria, până şi terasa, erau şi ele pline de 
prezenţa mamei lui. O regăsea în obiectele mărunte pe care 
le aduna, în obiceiurile ei de care-şi amintea şi cărora dintr- 
odată le simţea lipsa. Era o adevărată obsesie, de care nu 
vorbea deloc, ascunzând sub un soi de pudoare îngrijorată 
neliniştea aceasta de fiece oră, acel veşnic dialog cu 
moarta. Cum nici măcar nu rostea numele celei de care era 
obsedat, ai fi putut crede că uitarea se şi înstăpânea, că 
nicicând nu se gândea la ea, când de fapt nu trecea o clipă 
fără să nu simtă în inimă împunsătura dureroasă a unei 
amintiri. Numai privirea pătrunzătoare a verişoarei îi ştia 
taina. Şi-atunci îndrăznea să mintă, se jura că stinsese 
lampa la miezul nopţii, susţinea că e muncit de închipuiri, 
că e gata să izbucnească dacă era cercetat mai mult. 
Camera lui era adevăratul său refugiu, urca şi stătea acolo 
în voie, mai liniştit în colţul acela unde crescuse, 


nemaiavând spaima de-a dezvălui celorlalţi taina răului ce-l 
măcina. 

Încă din primele zile încercase, plin de bunăvoință, să iasă, 
să-şi reia plimbările lungi. Aşa, cel puţin, ar fi scăpat de 
tăcerea morocănoasă a slujnicei şi de spectacolul penibil pe 
care-l oferea tatăl său, stând abătut la el în fotoliu, 
nemaiştiind ce să facă cu cele zece degete de la mâini. Dar 
o silă de neînvins pentru mers pusese stăpânire pe el, se 
plictisea afară, un plictis care ajungea să-i facă rău, fizic. 
Marea cu veşnica-i legănare, cu valurile ei îndârjite ce se 
năpusteau asupra coastei de două ori pe zi îl irita ca o forţă 
stupidă, străină de durerea lui, şlefuind aceleaşi pietre de 
secole, fără ca vreodată să fi plâns o moarte omenească. 
Spectacolul era prea măreț, prea rece, şi se grăbea să se 
întoarcă, să se închidă la el în odaie, pentru a se simţi mai 
puţin mic, mai puţin strivit de infinitul apei şi al cerului. Un 
singur lucru îl atrăgea, cimitirul care-nconjura biserica: 
mama sa nu era acolo, când se afla pe pământul acela se 
gândea la ea cu multă duioşie, se liniştea în chip straniu, în 
ciuda groazei ce-o resimțea faţă de neant. Mormintele 
dormeau în iarbă, tise crescuseră la adăpostul bisericii, nu 
auzeai decât şuieratul gulerarilor, legănaţi pe crengi de 
vântul din larg. Şi uita de sine, stând ore întregi acolo, fără 
ca măcar să poată citi pe lespezi numele morţilor de 
demult, şterse cum erau de aversele puternice dinspre vest. 

Ar fi suportat mult mai uşor încercarea aceea dacă ar fi 
crezut în viaţa de apoi, dacă ar fi nutrit credinţa că avea să-i 
întâlnească într-o bună zi pe ai săi, dincolo de zidul negru al 
morţii. Dar consolarea aceea îi lipsea, prea era convins de 
sfârşitul individual al fiinţei, care murea şi se pierdea în 
eternitatea vieţii. Se afla în aceasta revolta deghizată a 
propriului eu, care nu voia să piară. Ce bucurie ar fi fost să 
poţi lua viaţa de la capăt în altă parte, printre stele, o 
existenţă nouă, înconjurat de părinţi şi prieteni. Cât de 
blinda ar fi fost atunci agonia, la gândul că aveai să 
întâlneşti afecţiuni pierdute, cum s-ar mai fi îmbrăţişat 


oamenii între ei în clipa întâlnirii, şi ce împăcare ai fi simţit 
la gândul să trăieşti laolaltă întru eternitate! Se simţea ca în 
agonie cugetând asupra minciunii acesteia caritabile a 
religiilor, a cărei milostenie are menirea să ascundă celor 
slabi cumplitul adevăr. Nu, totul se sfârşea în clipa morţii, 
nimic nu renăştea din afecțiunile noastre, îţi luai rămas-bun 
pentru totdeauna. Oh! pentru totdeauna! Pentru totdeauna! 
Oare cuvântul acesta temut îi lua minţile în vârtejul 
nimicniciei? 

Într-o dimineaţă, pe când se oprise la umbra tiselor, îl zări 
pe abatele Horteur în fundul grădinii de zarzavat, 
despărțită de cimitir numai printr-un zid scund. Purtând o 
cămaşă uzată, cenugşie, încălţat în saboţi, preotul săpa el 
însuşi un strat de varză; şi, cu faţa tăbăcită de vântul aprig 
al mării, cu ceafa arsă de soare, semăna cu un ţăran bătrân 
ce-şi robotea pământul îndărătnic. Cu o leafă de mizerie, 
fără alte beneficii, ar fi murit de foame în parohia aceea 
mică, uitată de Dumnezeu,. Dacă n-ar fi cultivat câteva 
legume. Puţinii bani ce-i avea se duceau pe pomeni, trăia 
singur, slujit de o copilă, nevoit adesea să-şi facă el însuşi de 
mâncare. Şi, culmea nenorocirii, pământul era sterp pe 
stânca aceea, vântul îi usca lăptucile, nu era o fericire să te 
lupţi cu pietrele ca să scoţi nişte cepe atât de pirpirii. Şi tot 
se mai ascundea şi-acum când îşi punea hainele de lucru, de 
teamă ca satul să nu râdă de el. De aceea Lazare voi să 
plece, când îl văzu scoțând din buzunar o pipă, pe care o 
îndesă cu degetul cel gros apoi o aprinse, plescăind 
puternic din buze. Şi cum se bucura fericit trăgând câteva 
fumuri, îl zări la rândul său pe tânăr. Făcu un gest 
înspăimântat, cu gândul să-şi ascundă pipa, apoi începu să 
râdă şi strigă: 

— lei aer... Hai vino să-mi vezi grădina. 

Când Lazare fu aproape de el, adăugă vesel: 

— Mă destrăbălez, nu-i aşa?. E singura mea plăcere şi nu-l 
supără pe Dumnezeu. 


Din clipa aceea, fumând zgomotos, nu-şi mai scoase pipa 
din gură decât pentru a rosti cuvinte scurte. Aşa află că îl 
preocupă soarta preotului din Verchemont: un om fericit, cu 
o grădină minunată, glie adevărată unde rodea orice 
sădeai; şi uite cum nu era dreptate pe lumea asta, preotul 
ăsta nu dădea odată cu grebla. Apoi se plânse de cartofi, 
care de doi ani se prăpădeau cu toate că pământul trebuia 
să le fie pe plac. 

— N-aş vrea să te deranjez, îi zise Lazare. Vezi-ţi de 
treburile dumitale. 

Abatele puse numaidecât mâna pe hârleţ. 

— Pe legea mea, asta vreau şi eu. Ştrengarii din sat or să 
sosească numaidecât pentru lecţia de catehism, şi-aş vrea 
mai înainte să termin de săpat stratul ăsta. 

Lazare se aşezase pe o bancă de granit, vreo străveche 
piatră de mormânt, lipită de zidul scund al cimitirului. Se 
uita la abatele Horteur cum se războieşte cu pietrele, îl 
asculta pălăvrăgind cu vocea lui piţigăiată de copil bătrân; 
şi îl cuprinse pofta să fie la fel de sărac şi simplu ca şi el, 
puţin la minte şi împăcat cu trupul. Dacă episcopia îl lăsase 
pe bietul om să îmbătrânească în parohia asta jalnică, 
înseamnă că într-adevăr îl socotea tare sărac cu duhul. De 
altminteri, preotul făcea parte din categoria celor care nu 
se plâng niciodată şi care se simt mulţumiţi atunci când au 
pâine să mănânce şi apă să bea. 

— Nu-i prea vesel să-ţi duci viaţa printre crucile astea, 
gândi Lazare cu voce tare. 

Preotul, surprins, se oprise din săpat. 

— Cum adică, vesel? 

— Da, mereu ai moartea în faţa ochilor, trebuie s-o visezi şi 
noaptea. 

Abatele îşi scoase pipa din gură, scuipă pe îndelete. 

— Zău dacă mă gândesc eu vreodată la asta... Ne aflăm cu 
toţii în voia Domnului. 

Şi apucă din nou hârleţul. Îl împlântă în pământ, 
apăsându-l cu piciorul. Credinţa îl ferea de spaimă, nu 


mergea cu gândul dincolo de catehism: mureai şi te urcai la 
ceruri, nimic mai simplu şi mai liniştitor. Şi zâmbi cu un aer 
nătâng, ideea fixă a mântuirii fusese de-ajuns pentru a-i 
umple mintea îngustă. 

Din ziua aceea, Lazare pătrunse aproape în fiece 
dimineaţă în grădina preotului. Se aşeza pe piatra 
străveche şi uita de sine, privindu-l cum roboteşte, liniştit 
pentru o clipă de imaginea simplităţii aceleia oarbe, care 
trăia de pe urma morţii fără să se cutremure. De ce oare nu 
s-ar simţi şi el copii, ca preotul acela? Şi în adâncul lui 
sălăşluia speranţa tainică de-a trezi credinţa dispărută, în 
conversațiile purtate cu omul acela sărac cu duhul, a cărui 
ignoranță liniştită îl încânta. Îşi aducea şi el o pipă, fumau 
amândoi, vorbind despre melcii care mâncau salatele şi 
despre bălegar, care costa prea scump; căci preotul vorbea 
rareori despre Dumnezeu, rezervându-l mântuirii lui 
personale, din spirit de toleranţă şi dintr-o îndelungă 
experienţă de bătrân duhovnic. Ceilalţi se ocupau de 
treburile lor şi el de ale sale. După treizeci de ani de 
avertizări zadarnice, ajunsese să practice strictul necesar 
ce ţinea de misiunea sa, însufleţit de milostenia bine 
chibzuită a ţăranului care începe cu el însuşi. Băiatul ăsta 
era foarte drăguţ să-l viziteze aşa, în fiece zi; şi, nevoind să-l 
plictisească nici să lupte împotriva ideilor de la Paris, 
prefera să-i vorbească despre grădina lui, la nesfârşit; în 
timp ce tânărul, cu capul ticsit de “cuvinte inutile, se 
credea uneori pe punctul de-a pătrunde în vârstă fericită a 
neştiinţei, când teama nu te mai încearcă. 

Dar dimineţile treceau, şi seara, Lazare se pomenea la el 
în odaie cu amintirea mamei lui, fără a avea curajul să 
stingă lampa. Credinţa din el murise. Într-o zi, pe când 
fuma împreună cu abatele Horteur, stând amândoi pe 
bancă, acesta din urmă îşi ascunse pipa, auzind zgomot de 
paşi îndărătul perilor. Era Pauline, venită în căutarea 
vărului ei. 


— Doctorul e la noi, îi spuse ea, şi l-am poftit să rămână la 
prânz... întoarce-te cât de curând, da? 

Zâmbea, căci zărise pipa sub cămaşa abatelui. Acesta o 
scoase numaidecât la vedere, râzând din inimă, ca de 
fiecare dată când era prins asupra faptului. 

— Ce prostie, zise el, de-ai zice că săvârşesc o 
fărădelege... lată! am să aprind încă una de faţă cu 
dumneata. 

— Ştii ceva, părinte? continuă vesel, Pauline. Vino să 
mănânci împreună cu noi şi cu doctorul, şi pe asta o s-o 
fumezi la desert. 

Încântat dintr-odată, preotul strigă: 

— Ei bine, primesc!. Plecaţi înainte, eu mă duc să-mi pun 
sutana. Şi iau şi pipa cu mine, pe cuvântul meu! 

Fu cea dintâi masă la care în sufragerie răsunară din nou 
râsete. Abatele Horteur fumă la desert, ceea ce-i înveseli pe 
comeseni; dar punea în plăcerea aceasta atâta bonomie, 
încât faptul păru firesc numaidecât. Chanteau se ospătase 
pe săturate şi se destindea, înviorat de adierea aceea de 
viaţă ce pătrundea în casă. Doctorul Cazenove povestea 
despre sălbatici, în timp ce Pauline strălucea de mulţumire, 
fericită de larma aceea care, poate, avea să-l distragă pe 
Lazare şi să-l scape de proasta lui dispoziţie. 

De-atunci, fata voi să reia obiceiul cinelor de sâmbăta, 
întrerupte din pricina morţii mătuşii. Preotul şi doctorul 
veniră cu regularitate, traiul de pe vremuri începu iar. 
Glumeau, bătrânul văduv se plesnea peste picioare, zicând 
că de n-ar fi fost afurisita aceea de boală ar fi dansat, într- 
atât de veselă îi rămăsese firea. Numai fiul nu-şi găsea 
echilibrul, însufleţit de-o vervă acidă când vorbea, 
cutremurându-se dintr-odată în mijlocul propriilor sale 
vociferări. 

Într-o sâmbătă seara se înfruptau din friptură, când 
abatele Horteur fu chemat la căpătâiul unui muribund. Nu- 
şi goli paharul, nu luă aminte la spusele doctorului, care 
văzuse bolnavul înainte de-a veni să cineze şi care îi strigă 


că avea să-şi găsească enoriaşul mort. În seara aceea 
preotul se dovedise a fi atât de mărginit, că până şi 
Chanteau spuse în urma lui: 

— Sunt zile în care nu străluceşte. 

— Aş vrea să fiu în locul lui, strigă Lazare cu brutalitate. E 
mai fericit decât noi. 

Doctorul începu să râdă. 

— Se prea poate. Dar atunci Mathieu şi Minouche sunt 
încă şi mai fericiţi decât noi... Ah! recunosc într-asta pe 
tinerii de astăzi, care s-au înfruptat din ştiinţe şi s-au 
îmbolnăvit din pricina asta, neputându-le împăca 
mulţumitor cu vechile idei despre absolut, pe care le-au 
supt odată cu laptele mamei. Vreţi să aflaţi în ştiinţe dintr- 
odată toate adevărurile strânse la un loc, pe când noi abia 
dacă le descifrăm, căci nu vor fi niciodată decât nesfârşită 
căutare. Şi-atunci le negaţi, vă năpustiţi asupra credinţei, 
care nu vă mai vrea, şi daţi în pesimism... Da, e boala 
sfârşitului de veac, sunteţi nişte Werther pe de-a-ndoaselea. 

Se însufleţea, era ideea lui preferată. În discuţiile dintre 
ei, Lazare, la rându-i, exagera negarea oricărei certitudini 
ca şi credinţa în răul final şi universal. 

— Cum să trăieşti, întreba el, când în fiece clipă pământul 
ţi se năruie sub picioare? 

Bătrânul avu o zvâcnire de patimă juvenilă. 

— Dar trăiţi! Oare a trăi nu e de-ajuns? Bucuria stă în 
acţiune. 

Şi dintr-odată i se adresă Paulinei, care asculta zâmbind. 

— Hai, spune-i, rogu-te, şi lui ce faci de eşti mereu 
mulţumită. 

— Oh, eu, răspunse fata pe un ton de glumă, încerc să uit 
de mine, de teamă să nu devin tristă, şi mă gândesc la 
ceilalţi, ceea ce îmi dă de lucru şi mă face să suport răul. 

Răspunsul îl irită pe Lazare care, dintr-o nevoie 
răutăcioasă de contradicţie, susţinu că femeile ar trebui să 
fie credincioase. Se prefăcea că nu înţelege de ce Pauline 


încetase de multă vreme să mai fie o catolică practicantă. Şi 
fata îşi expuse motivele, cu înfăţişarea ei liniştită. 

— E foarte simplu, faptul că trebuia să mă confesez m-a 
rănit, şi cred că multe femei sunt în situaţi mea... Şi-apoi, 
mi-e cu neputinţă să cred lucruri care mi se par nesăbuite. 
Şi-atunci, de ce să mint, prefăcându-mă că le accept?. De 
altfel, necunoscutul nu mă îngrijorează, nu poate fi decât 
logic, cel mai bine e să aştepţi cât mai înţelept cu putinţă. 

— Tăceţi din gură, iată-l pe abate, îi întrerupse Chanteau, 
pe care discuţia îl plictisea. 

Omul murise, abatele îşi sfârşi liniştit cina, apoi băură un 
păhărel de şartreză. 

Pauline luase acum asupră-i bunul mers al casei, 
comportându-se cu acea maturitate sigură de sine a unei 
bune gospodine. 'Toate cumpărăturile ce se făceau, până în 
cele mai mici amănunte, îi treceau pe sub ochi, iar veriga de 
chei atârna acum la brâul ei. Lucrul se întâmplase firesc, 
fără ca Veronique să pară supărată. Cu toate că slujnica 
rămăsese îndărătnică şi ca zăpăcită de la moartea doamnei 
Chanteau. Părea că în sufletul ei se producea o nouă 
prefacere, un transfer de afecţiune către moartă, în timp ce 
faţă de Pauline începea iar să nutrească vechea ei oţărală 
neîncrezătoare. Zadarnic îi vorbea aceasta cu blândeţe, 
Veronique se supăra dintr-un cuvânt, o auzeau cum se 
plânge de una singură la ea în bucătărie. Şi, când gândea 
aşa cu voce tare, după lungi tăceri îndărătnice, mereu se 
ivea în ea uluiala faţă de catastrofa întâmplată. De unde să 
fi ştiut ea că doamna avea să moară? Nici vorbă, n-ar fi 
suflat un cuvânt din cele ce spusese. Dreptatea înainte de 
orice, nu se cuvine să omori oamenii, chiar dacă au 
cusururi. De altminteri, ei puţin îi păsa, cu atât mai rău 
pentru persoana care era pricina nenorocirii! Dar 
încredințarea asta n-o liniştea, continua să bodogănească, 
răsculându-se împotriva greşelii ei imaginare. 

— Ce ai de te canoneşti aşa? o întrebă Pauline într-o zi. Am 
făcut tot ce era cu putinţă, dar nu te poţi pune cu moartea. 


Veronique clătina din cap. 

— Lasă, nu moare omul aşa, cu una-cu două... Doamna era 
cum era, dar mă luase în slujba ei de copilă, şi mai curând 
mi-aş tăia limba decât să gândesc că aş fi vinovată cu ceva... 
Mai bine să nu vorbim, că nu-ia bună. 

Cuvântul „căsătorie” nu fusese rostit între Pauline şi 
Lazare. Chanteau, lângă care fata venea să coasă, ca să-i 
ţină de urât, îndrăznise într-un rând să aducă vorba, doritor 
să sfârşească odată cu povestea aceea, acum când nu mai 
exista nici o piedică. Era mai curând din partea lui nevoia 
de-a o ţine pe lângă el, groaza de-a nu ajunge pe mâinile 
slujnicei, dacă fata s-ar fi dus pentru totdeauna de-acolo. 
Pauline dăduse de înţeles că nu putea hotări nimic înainte 
de-a lua sfârşit perioada de doliu. Nu numai convenienţele o 
îndemnau să dea acest răspuns înţelept, ci şi faptul că 
timpul avea să-i dezlege o întrebare ce nu îndrăznea sa şi-o 
pună ei însăşi. Moartea aceea ivită cu totul pe neaşteptate 
adusese ca un fel de pace în sentimentele lor rănite. Se 
trezeau puţin câte puţin la realitate, şi iar sufereau, 
descoperind sub pierderea aceea ireparabilă propria lor 
dramă: Louise surprinsă şi alungată, dragostea lor distrusă, 
întreaga lor existenţă schimbată, poate. Ce să hotărască 
acuma? Se mai iubeau oare, căsătoria mai era posibilă şi 
rezonabilă? Totul plutea în nebuloasa în care-i azvârlise 
catastrofa, fără ca niciunul, nici celălalt să pară nerăbdător 
a grăbi găsirea unei soluţii. 

Pentru Pauline însă, amintirea jignirii se domolise. Ea 
iertase de mult, gata să-şi împreuneze mâinile cu cele ale 
lui Lazare, în ziua când acesta s-ar fi căit. Şi nu din dorinţa 
pizmaşă şi triumfătoare de a-l vedea umilindu-se, deoarece 
nu se gândea decât la binele lui, încât ar fi fost gata să-i dea 
cuvântul înapoi dacă n-o mai iubea. Întreaga ei durere 
stătea în îndoiala aceasta: o mai iubea încă pe Louise? Sau, 
dimpotrivă, o uitase, pentru a se întoarce la vechea 
afecţiune din copilărie? Când se gândea astfel să renunţe la 
Lazare mai curând decât să-l facă nefericit, întreaga sa 


fiinţă se apleca sub povara durerii, se gândea că va avea 
curajul s-o facă, dar nădăjduia ca pe urmă să moară. 

De când se prăpădise mătuşa, o idee generoasă îi venise, 
plănuind să se împace cu Louise. Chanteau i-ar fi putut 
scrie, ea însăşi putea adăuga un cuvânt de uitare. Erau atât 
de singuri, atât de trişti, încât prezenţa acelui copil mare ar 
fi fost o distracţie pentru toată lumea. Şi-apoi, după o 
încercare atât de aspră, evenimentele din ajun păreau 
foarte departe; şi-o mai mustra şi conştiinţa că se purtase 
cu violenţă. Numai că de câte ori voia să-i. Vorbească 
unchiului despre asta, ceva neplăcut o împiedica. Dar oare 
nu însemna să-şi rişte viitorul, ispitindu-l pe Lazare şi 
pierzându-l? Poate ar fi găsit, totuşi, curajul şi mândria să-l 
supună acestei încercări, de n-ar fi dăinuit în ea revolta la 
gândul dreptăţii. Singură trădarea era de neiertat. Şi, de 
altfel, persoana ei nu era de-ajuns pentru a aduce iar 
bucuria în casă? De ce să cheme o străină, când ea îşi 
simţea preaplinul iubirii şi-al devotamentului? Fără voia ei, 
exista o urmă de orgoliu în abnegaţia aceea, era Harnică 
dar şi pizmaşă. Inima i se înflăcăra în nădejdea de-a fi unica 
fericire a familiei. 

Aceasta a fost, de-atunci încolo, marea preocupare a 
Paulinei. Se strădui, născoci tot felul de lucruri pentru a 
dărui fericirea celor din casă. Nicicând nu mai pusese atâta 
curaj în bună dispoziţie şi în bunătate. În fiece dimineaţă se 
trezea cu zâmbetul pe buze, grijulie să-şi ascundă propriile 
neplăceri, pentru a nu le spori pe ale celorlalţi. Sfida 
nenorocirile prin blândeţea firii ei şi, veşnic bine dispusă, îi 
dezmierda pe cel rău-intenţionaţi. Acum se simţea bine, 
puternică şi sănătoasă ca un copac tânăr iar bucuria ce-o 
răspândea în juru-i se confunda cu însăşi strălucirea 
sănătăţii sale. Începutul fiecărei zile o încânta, făcea din 
nou cu plăcere ceea ce făcuse şi în ajun, nedorind nimic mai 
mult, aşteptând ziua de mâine fără înfrigurare. Degeaba 
bombănea Veronique dinaintea cuptorului, plină de 
ciudăţenii şi de capricii inexplicabile, O viaţă nouă alunga 


doliul din casă, râsetele de altădată trezeau odăile, urcau 
sprintene pe scara răsunătoare. Mai cu seamă unchiul se 
simţea încântat, căci tristeţea i se păruse totdeauna 
apăsătoare, dădea drumul glumelor slobode, de când nu se 
mai ridica din fotoliu. Pentru el existenţa devenea un chin, 
şi se agăța de ea, cu insistența deznădăjduită a infirmului 
care vrea să trăiască, fie şi în durere. Fiecare zi însemna o 
victorie, iar nepoata parcă încălzea casa, ca razele 
strălucitoare ale soarelui, sub a căror binecuvântare. 

I se părea cu neputinţă să moară. 

Un singur lucru o îndurera pe Pauline, Lazare nu se 
bucura de consolarea aceasta. Era îngrijorată văzându-l 
cum cade iarăşi pradă mâhnirii. Odată cu regretul pentru 
mama sa, se înstăpânea şi mai mult în el spaima de moarte. 
De când timpul ştersese cea dintâi durere, spaima cea 
veche revenea, sporită de teama răului ereditar. Şi el avea 
să moară de inimă, ducea cu sine certitudinea unui sfârşit 
tragic şi apropiat. Şi, în fiece clipă, se asculta trăind, într-o 
asemenea surescitare, încât auzea mergând angrenajul 
maşinăriei: contracţiile dureroase ale stomacului, secrețiile 
roşii ale rinichilor, căldurile surde ale ficatului; dar mai 
presus de rumoarea celorlalte organe, era mai cu seamă 
asurzit de bătăile inimii, care zvâcnea ca un clopot în 
fiecare din mădularele lui, până în vârful degetelor. Dacă-şi 
aşeza cotul pe o masă, inima îi bătea în cot; dacă-şi sprijinea 
ceafa de spătarul unui fotoliu, inima îi bătea în ceafă; dacă 
se aşeza, dacă se culca, inima îi bătea în coapse, în şolduri, 
în pântece; şi mereu, mereu bondarul acela zbârnâia, 
măsurându-i viaţa cu scârţâitul unui orologiu ale cărui 
rotiţe continuă să se învârtească. Şi-atunci, obsedat de 
studierea neîncetată a propriului corp, credea în fiece clipă 
că totul avea să plesnească iar organele, uzându-se, aveau 
să sară în bucăţi, pe când inima, ajunsă la nişte dimensiuni 
monstruoase, spărgea ea însăşi maşinăria, lovind puternic 
ca un ciocan. Asta nu mai era viaţă, să te asculţi cum 


trăieşti, tremurând de teama fragilităţii mecanismului, în 
aşteptarea grăuntelui de nisip ce trebuia să-l distrugă. 

Aşa se face că Lazare era încă şi mai neliniştit decât 
înainte. De ani de zile, în clipa când se culca, gândul că va 
trebui să moară i se întipărea pe faţă, îngheţându-i sângele 
în vine. Acum, nici nu mai îndrăznea să adoarmă „muncit de 
teama de-a nu se mai scula. Ura somnul, se cutremura de 
groază simţindu-şi făptura pe punctul de a-şi pierde 
cunoştinţa,. În clipa când din starea de veghe se prăbuşea 
în vârtejul neantului. Apoi, trezirile bruşte îl zdruncinau şi 
mai mult, îl scoteau din întunecime, ca şi cum un pumn 
uriaş l-ar fi apucat de păr şi l-ar fi aruncat în viaţă, stăpânit 
de spaima nedesluşită a necunoscutului din care ieşea. 
Doamne, Doamne! Trebuie să murim! Şi nicicând mâinile lui 
nu se împreunaseră a rugă, cuprinse de-o înfrigurare atât 
de desperată. În fiecare seară, chinul era atât de mare, 
încât prefera să nu se mai întindă în pat. Băgase de seamă 
că, în timpul zilei, dacă se lungea pe un divan, adormea fără 
nici o tresărire, liniştit ca un copil. Şi-atunci dormea 
îndelung, refăcându-se, un somn ca de plumb şi care, din 
nenorocire, îi strica nopţile. Încetul cu încetul ajunse să 
aibă cu regularitate insomnii, preferind ceasurile îndelungi 
de odihnă din timpul după-amiezelor şi neaţipind decât spre 
dimineaţă, când zorile alungau teama de tenebre. 

Şi, totuşi, crizele acestea îl lăsau uneori. I se întâmpla să 
petreacă două-trei ore, fără să fie bântuit de moarte. Într-o 
zi, Pauline găsi la el un almanah ciuruit de vârful roşu al 
unui creion. Surprinsă, fata îl întrebă: 

— Ia te uită! Ce însemnări sunt astea?. Ai însemnat unele 
date! 

Lazare se bâlbâi: 

— Da' de unde, nu însemn nimic... Nu ştiu... 

Vesel, fata continuă: 

— Credeam că numai fetele mărturisesc calendarelor 
lucruri ce nu se spun nimănui... dacă asta înseamnă că la 


noi te gândeşti în toate zilele astea, eşti tare drăguţ... Prin 
urmare, ai secrete! 

Dar cum îl văzu tulburându-se tot mai mult, i se făcu milă 
şi tăcu. Pe fruntea palidă a vărului ei vedea trecând umbra 
ştiută bine de ea, răul ascuns de care nu-l putea vindeca. 

De la o vreme, încă o manie de-a lui o uimea. Având 
certitudinea sfârşitului său apropiat, Lazare nu ieşea dintr- 
o cameră, nu închidea o carte, nu se slujea de un obiect fără 
să nu creadă că e cel din urmă gest al său, că n-avea să mai 
revadă nici obiectul nici cartea, nici camera; şi deprinsese 
obiceiul de a-şi lua veşnic adio de la lucruri, nevoia 
bolnăvicioasă de-a le pipăi, de-a le vedea iarăşi. Totul se 
asocia cu ideea de simetrie: trei pagini la stânga şi trei 
pagini la dreapta; mobilele, orânduite de-o parte şi de alta a 
căminului sau a unei uşi, erau atinse fiecare de un număr 
egal de ori; fără să mai punem la socoteală că, la drept 
vorbind, sub toate acestea se ascundea ideea superstiţioasă 
că un anumit număr de atingeri, cinci sau şapte, de 
exemplu, distribuite într-un anume fel, împiedica rămasul- 
bun să fie definitiv. În ciuda inteligenţei lui agere, a faptului 
că nega supranaturalul, practica, docil ca o necuvântătoare, 
religia aceasta idioată, pe care o ascundea ca pe-o boală 
ruşinoasă. Era replica stării lui nervoase, depresive, la acest 
pesimist şi pozitivist care susţinea sus şi tare că nu crede 
decât în fapte, în experienţă. Ajungea să fie plictisitor cu 
mania asta a lui. 

— Ce tot umbli de colo până colo? îi striga Pauline. De trei 
ori până acum te-ai întors la dulapul ăsta ca să-i atingi 
cheia... Las-o-n pace, doar n-o să zboare de la locul ei. 

Seara, nu mai ieşea din sufragerie, aşezând scaunele într- 
o ordine voită de el, închizând uşa un anumit număr de ori, 
intra din nou, îşi aşeza mâinile, întâi stânga, apoi dreapta, 
pe opera bunicului. Ea îl aştepta în casa scării, 
nemaiputându-se stăpâni să nu pufnească în râs. 

— Ce maniac o să mai fii la optzeci de ani!. Spune-mi, 
rogu-te, înţelept lucru e să necăjeşti lucrurile în felul ăsta? 


Cu timpul, încetă să mai glumească, neliniştită de starea 
lui proastă. Într-o dimineaţă îl surprinse sărutând de şapte 
ori la rând tăblia de lemn a patului în care mama sa se 
stinsese, şi Pauline se alarmă, ghicind chinurile în care 
Lazare îşi claustra existenţa. Când băiatul pălea dând în 
ziar peste vreo dată din veacul douăzeci, ea îl privea în felul 
ei compătimitor, făcându-l să se uite în altă parte. Se simţea 
înţeles, alerga să se închidă la el în odaie, cu o pudoare 
ruşinată de femeie surprinsă goală. De câte ori nu-şi 
spusese că e un laş! De câte ori nu jurase să lupte împotriva 
răului aceluia! Se stăpânea cu chibzuinţă, ajungea să 
privească moartea în faţă; apoi, pentru a o înfrunta, în loc 
să vegheze într-un fotoliu, se întindea deîndată în pat. 
Moartea n-avea decât să vină, o aştepta ca pe o eliberare. 
Dar numaidecât, bătăile inimii îi măturau toate jurămintele 
iar răsuflarea ca de gheaţă înmărmurea carnea de pe el şi 
se pomenea întinzând mâinile, scoțând veşnicul lui strigăt: 
„Doamne, Doamne!” Căderile acelea îngrozitoare îl 
umpleau de ruşine şi de deznădejde. lar mila drăgăstoasă a 
verişoarei isprăvea prin a-l apăsa. Zilele erau într-atât de 
mult o povară, încât le începea fără a nădăjdui vreodată că 
le va termina. Odată cu năruirea aceea a fiinţei sale, 
începuse prin a-şi pierde veselia, iar acum până şi puterile îl 
lăsau. 

Pauline însă avea ambiția să învingă, însufleţită de orgoliul 
abnegaţiei. Îi ştia răul, încerca să-i transmită lui Lazare 
curajul ei, făcându-l să iubească viaţa. Dar un eşec continuu 
răspundea bunătăţii sale. La început se gândise să-l atace 
pe faţă, recurgând iar la vechile ei glume despre „lighioana 
aceea urâtă de pesimism”. Cum aşa? ea ajunsese acum să-i 
cânte în strună lui Schopenhauer, în timp ce el, ca toţi 
farsorii aceia de pesimişti, consimţea bucuros să arunce 
lumea în aer cu o pocnitoare, dar refuza din răsputeri să ia 
parte la viaţă! Glumele astea îl puneau pe un râs silit şi 
părea să sufere într-atât din pricina lor, încât Pauline 
renunţă la ele. Apoi încercă să-l consoleze în felul în care 


alini durerea copiilor când se lovesc, se strădui să-i creeze o 
ambianţă plăcută, o tihnă veselă. Tot timpul Lazare o vedea 
fericită, proaspătă, răspândind mireasma plăcută a vieţii. 
Casa era plină de soare. N-ar. Fi trebuit decât să se lase în 
voia existenţei dar nu putea, fericirea aceasta aţâţa şi mai 
mult spaima faţă de lumea de dincolo. În sfârşit, Pauline 
căuta o viclenie, visa să-l vadă zbătându-se, având o 
preocupare serioasă, care să-l absoarbă. Bolnav de 
trândăvie, neavând poftă să facă nimic, găsea că-i prea 
obositor până să şi citească, şi-şi petrecea zilele măcinându- 
se pe dinăuntru. 

O clipă, Pauline nădăjdui. Se duseseră într-o scurtă 
plimbare pe plajă, când Lazare, în faţa ţăruşilor şi-a 
estacadei năruite, din care mai rămăseseră câteva bârne, 
începu să-i expună un nou sistem de apărare, de o 
rezistenţă sigură, după cum o încredința. Slăbiciunea 
venise de la puţina rezistenţă a proptelelor; trebuia ca 
acestea să fie de două ori mai groase iar bârnei din mijloc 
să i se dea o înclinare mai pronunţată. Cum vocea îi vibra 
iar ochii aveau scăpărarea de altădată, fata insistă să se 
apuce de treabă. Satul pătimea, fiecare flux mai puternic 
lua câte-o bucată; fără îndoială că, dacă apuca să-l vadă pe 
prefect, ar fi obţinut subvenţia; de altfel, ea îi avansa din 
nou bani, şi se afla în gestul ei, susţinea fata, un sentiment 
de caritate de care se simţea mândră. Marea ei dorinţă era 
să-l antreneze în acţiune, chiar de-ar fi fost vorba să-şi 
prăpădească şi ce-i mai rămăsese din bani. Dar Lazare nu 
făcu decât să înalțe din umeri. La ce bun? Şi păli, deoarece 
îi venise ideea că, dacă s-ar apuca de lucrarea aceea, ar 
muri înainte de-a o termina. lată pentru ce, ca să-şi ascundă 
tulburarea, pretextă ciuda ce-o avea pe pescarii din 
Bonneville. 

— Obraznicii, şi-au bătut joc de mine când satana asta de 
mare făcea ravagii!. Nu, nu, să-i curețe pe toţi! Nu vor mai 
râde de jucăriile mele, cum ziceau. 


Cu binişorul, Pauline încercă să-l potolească. Oamenii 
aceia erau atât de nefericiţi! De când marea luase casa lui 
Houtelard, cea mai solidă dintre toate, şi încă alte trei, biete 
cocioabe sărăcăcioase, mizeria sporise şi mai mult. 
Houtelard, altădată cel mai bogat om din sat, se instalase, e 
drept, într-un fost hambar, cu douăzeci de metri mai 
departe; dar ceilalţi pescari, neavând unde să se aciuiască, 
se adăposteau acum sub un fel de şoproane, făcute din 
bărci vechi, desfundate. Domneau o sărăcie lucie şi-o 
promiscuitate de sălbatici, în care femei şi copii colcăiau în 
murdărie şi viciu. Pomenile celor din ţinut se duceau pe 
rachiu. Oamenii aceia jalnici vindeau darurile în natură, 
veşmintele, ustensilele de bucătărie, mobilele, ca să 
cumpere litri de calvados, băutura aceea cumplită care-i 
năucea, făcându-i să cadă ca şi morţi pe dinaintea porţilor. 
Numai Pauline le mai ţinea partea; preotul îi părăsise, 
Chanteau zicea că are de gând să-şi dea demisia, 
nemaivoind să fie primar peste o turmă de porci. lar 
Lazare, ori de câte ori vara lui încerca să-i trezească mila 
pentru mâna aceea de oameni dedaţi băuturii, urgisiţi de 
dezlănţuirile naturii, repeta veşnicul argument al tatălui 
său. 

— Cine-i sileşte să rămână aici? N-au decât să-şi înalțe 
case în altă parte... Cum poţi să fii atât de prost, încât să te 
vâri în gura valurilor! 

Toată lumea judeca la fel. Se supărau pe ei, îi făceau catâri 
afurisiţi. Iar ei îşi luau o înfăţişare de animale îndărătnice. 
De vreme ce acolo se născuseră, de ce să plece în altă 
parte? De sute şi sute de ani dura aşezarea aceea, n-aveau 
ce să caute în altă parte. Aşa cum spunea Prouane când era 
beat turtă: „Iotdeauna trebuie să fii mâncat de ceva”. 

Pauline zâmbea, încuviinţa printr-o mişcare a capului, căci 
fericirea, după părerea ei, nu depindea nici de oameni, nici 
de lucruri, ci de felul înţelept în care te împaci şi cu 
oamenii, şi cu lucrurile. Şi-i îngrijea şi mai mult, împărțea 
ajutoare şi mai substanţiale, în sfârşit, avu bucuria să-l 


asocieze şi pe Lazare actelor sale de caritate, nădăjduind 
să-i mai abată gândurile negre, să-l facă, prin milă, să uite 
de el însuşi. În fiecare sâmbătă rămânea lângă ea, primind 
amândoi, între ora patru şi şase, pe micuţii lor prieteni din 
sat, care stăteau la coadă, zdrenţăroşi, trimişi de părinţi să 
cerşească la domnişoara. O întreagă ceată de ştrengari cu 
mucii atârnându-le la nas şi de fetiţe pline de păduchi. 

Într-o sâmbătă, deoarece ploua, Pauline nu putu face 
împărţeala pe terasă, după cum avea obiceiul. Lazare caută 
o bancă pe care o aduse în bucătărie. 

— Cum aşa, domnule, strigă Veronique, domnişoara are de 
gând să-i vâre aici pe toţi păduchioşii ăştia?. O idee 
grozavă, dacă ţineţi să găsiţi lighioane în supă. 

Fata îşi făcu apariţia cu săculeţul de monezi şi cutia cu 
leacuri, îi răspunse râzând: 

— Nu-i nimic! O să mături după ce-or pleca!. Şi-apoi, plouă 
atât de tare, că ploaia o să-i spele, micuţii de ei. 

Într-adevăr, cei dintâi care veniră aveau faţa roză, spălată 
de aversă. Dar erau uzi leoarcă, încât apa scursă din 
zdrenţele lor se adună în băltoace, pe dale; slujnica deveni 
şi mai morocănoasă, mai cu seamă când domnişoara îi 
porunci să aprindă un braţ de nuiele, ca să-i usuce un pic. 
Banca fu pusă dinaintea vetrei. Curând se află acolo, 
aliniată, strângându-se friguroşi unii în alţii, o mulţime de 
puşti îndrăzneţi şi vicleni, sorbind din ochi tot ce era la 
vedere, sticle începute, o rămăşiţă de carne, o legătură de 
morcovi pe un butuc. 

— Dacă e cu putinţă aşa ceva! continua Veronique să 
bombăne. Copii mari, care-ar trebui cu toţii să-şi câştige 
pâinea!. Cred şi eu, le-ar conveni să fie luaţi drept bebeluşi 
până la douăzeci şi cinci de ani, dacă dumneata aşa 
pofteşti! 

Trebui ca domnişoara s-o roage să tacă. 

— Ai terminat?. Nu înseamnă că dacă cresc au şi ce 
mânca. Pauline se aşezase dinaintea mesei, având la 
îndemână banii şi darurile în natură şi se pregătea să 


înceapă să-i strige, când Lazare, rămas în picioare, 
protestă, zărindu-l pe băiatul lui Houtelard în grămadă. 

— Ţi-am interzis să mai vii pe-aici, derbedeule!. Părinților 
tăi nu le e ruşine să te trimită cu cerşeala, când voi aveţi ce 
mânca, în timp ce alţii crapă de foame? 

Băiatul lui Houtelard, un slăbănog de cincisprezece ani, 
care se lungise prea repede, cu faţa tristă şi spăimântată, 
începu să plângă. 

— Mă bat dacă nu vin... Femeia a pus mâna pe frânghie şi 
tata m-a împins afară. 

Şi-şi suflecă mâneca să-şi arate vânătaia, făcută cu un 
capăt de frânghie cu noduri. Femeia era fosta slujnică, 
măritată acum cu tatăl băiatului şi care-l rupea pe copil în 
bătăi. De când apă le luase casa, zgârcenia le era şi mai 
cumplită, şi mai murdară. Trăiau acum ca într-o cloacă, 
răzbunându-se pe copil. 

— Pansează-i cotul şi pune-i o compresă cu arnica, îi zise 
Pauline cu blândeţe lui Lazare. 

Apoi îi întinse copilului o monedă de un franc. 

— Uite, să le dai asta, ca să nu te mai bată. lar dacă te bat, 
dacă sâmbăta viitoare mai ai vânătăi, spune-le că n-o să mai 
capeţi para chioară. 

Pe toată lungimea băncii, ceilalţi ştrengari, înveseliţi de 
flacăra care le încălzea spatele, râdeau, dându-şi coate. Din 
haine le ieşeau aburi, picături mari se scurgeau de pe 
picioarele lor desculţe. Unul dintre ei, foarte micuţ, 
şterpelise un morcov pe care-l ronţăia pe ascuns. 

— Cuche, ridică-te, continuă Pauline. I-ai spus mamei tale 
că sper să obţin curând aprobarea să fie internată la 
incurabili, la Baveux? 

Femeia Cuche, mizerabila aceea părăsită care se prostitua 
cu toţi bărbaţii prin ascunzişurile de pe coastă pentru trei 
gologani sau pentru şi mai puţin, îşi rupsese un picior în 
iulie; şi rămăsese pocită, şchiopătând îngrozitor, fără ca 
urâţenia-i înfiorătoare, accentuată şi mai mult de 


infirmitate, s-o facă să-şi piardă întrucâtva clientela 
obişnuită. 

— Da, i-am zis, răspunse băiatul cu o voce răguşită. Nu 
vrea. El era robust, în curând împlinea şaptesprezece ani. 
Stând în picioare şi bălăngănindu-şi mâinile, se legăna cu 
un aer stângaci. 

— Cum aşa, nu vrea? strigă Lazare. Nici tu nu vrei să faci 
nimic, doar ţi-am spus să vii săptămână asta să ajuţi la 
săpatul grădinii, şi-ai venit de te-ai rupt. 

Băiatul continua să se legene. 

— N-am avut timp. 

Văzând că vărul e pe cale să-şi iasă din fire, Pauline 
interveni. 

— Stai jos, vorbim mai pe urmă. Şi mai gândeşte-te sau mă 
supăr şi eu. 

Venise rândul micuţei Gonin. Avea treisprezece ani şi-şi 
păstra prospeţimea roză a obrajilor sub chica blondă. Fără 
să fie întrebată, dând drumul amănuntelor pe şleau, într-un 
potop de cuvinte, povesti că tatăl său era acum atins de 
paralizie şi la braţe, şi la limbă, pentru că nu mai scotea 
decât nişte grohăieli, ca un animal. Vărul Cuche, fostul 
matelot care-şi lăsase nevasta, ca să se instaleze la masa şi 
în patul lor, se năpustise asupra bătrânului chiar în 
dimineaţa aceea, cu gândul să-i facă de petrecanie. 

— Şi mama dă în el. Noaptea, se scoală numai în cămaşă 
împreună cu văru-său şi toarnă peste tata oale cu apă rece, 
pentru că se vaită aşa de tare, că-i deranjează... Dacă aţi 
vedea în ce stare l-au adus! Nu mai are nimic pe el, 
domnişoară, i-ar trebui rufărie, că se zdreleşte... 

— Bine, Iaci din gură! îi zise Lazare întrerupând-o, în timp 
ce Pauline, înduioşată, o trimitea pe Veronique să aducă 
două cearşafuri. 

Lazare găsea că e mult prea dezgheţată pentru vârsta ei. 
După părerea lui, deşi se nimerea să prindă din zbor unele 
scatoalce rătăcite, începuse şi ea să-şi lovească tatăl; fără să 
mai pună la socoteală că tot ce i se dădea, bani, carne, 


rufărie, în loc să ajungă la infirm, se înfruptau din ele 
femeia şi cu vărul. O întrebă pe neaşteptate: 

— Ce făceai alaltăieri, în barca lui Houtelard, cu un bărbat 
care pe urmă a fugit? 

Fata râse cu viclenie. 

— Nu era un bărbat, el era, răspunse, arătându-l cu un 
gest din bărbie pe băiatul lui Cuche. Mă împinsese pe la 
spate... 

Din nou, Lazare o întrerupse. 

— Lasă, lasă, am văzut eu, aveai zdrenţele date peste cap. 
Da' ştiu că începi devreme, la treisprezece ani! 

Pauline îl apucă de braţ, căci toţi ceilalţi copii, până şi cei 
mai mici, căscau ochii şi zâmbeau. Cum să stârpeşti 
putreziciunea în grămada aceea în care bărbaţi, femei şi 
progenitura lor se bălăceau? După ce Pauline îi dădu 
micuţei cearşafurile şi un litru de vin, îi vorbi o clipă în 
şoaptă, încercând s-o înspăimânte în privinţa urmărilor 
acelor lucruri urâte, ce-aveau s-o îmbolnăvească şi s-o 
urâţească înainte chiar de-a deveni o femeie adevărată. Era 
singura cale s-o potolească. 

Lazare, pentru a grăbi împărţeala, care până la urmă 
ajungea să-l scârbească şi să-l irite, o chemase pe fetiţa lui 
Prouane. 

— Tatăl şi mama ta iar au băut ieri-seară... Mi s-a spus că 
tu erai încă şi mai beată decât ei. 

— O, nu, domnule! Mă durea capul. 

Îi puse dinainte o farfurie unde stăteau aranjate nişte 
cocoloaşe de carne crudă. 

— Mănâncă asta. 

Din nou fata era plină de bube, agitația nervoasă se ivise 
iar în momentul critic al pubertăţii. După ce înghiţi trei 
cocoloaşe, se strâmbă, dezgustată. 

— Mi-ajunge, nu mai pot. 

Pauline puse mâna pe o sticlă. 

— Dacă-i aşa şi nu vrei să mănânci carnea, n-o să capeţi 
paharul de chinină. 


Atunci, cu ochii strălucitori, aţintiţi asupra paharului plin, 
copilul îşi învinse scârba; apoi îl goli, turnându-şi-l pe gât, 
cu un gest priceput de om care trage la măsea. Dar tot nu 
se ducea, până la urmă o imploră pe domnişoara s-o lase să 
ia sticla întreagă, zicând că îi era peste mână să vină în 
fiecare zi; şi făgădui să se culce cu sticla, s-o ascundă atât 
de bine între cutele fustei, ca tatăl şi mama să n-o poată 
bea. Domnişoara refuză hotărât. 

— Ca s-o goleşti dintr-odată, înainte măcar de-a cobori 
coasta, zise Lazare. Acum de tine ne temem, butoi spart ce 
eşti! 

Banca se golea, copiii plecau unul câte unul, luând bani, 
pâine, carne. Unii, după ce-şi primiseră partea, voiau să mai 
întârzie dinaintea focului; dar Veronique, descoperind că-i 
mâncaseră jumătate din legătura cu morcovi, îi alungă, 
împingându-i nemilos în ploaie: unde s-a mai pomenit una 
ca asta! Morcovi plini încă de noroi! Curând, nu mai rămase 
decât băiatul lui Cuche, mohorât şi greoi, aşteptând 
mustrarea domnişoarei. Pauline îl chemă, îi vorbi îndelung 
cu glas scăzut, dându-i în cele din urmă pâinea şi francul, ca 
în toate sâmbetele; şi băiatul plecă, cu legănatul lui de 
animal rău şi îndărătnic, făgăduind să lucreze, dar hotărât 
să nu facă nimic. 

În sfârşit slujnica scoase un oftat de uşurare, când deodată 
se porni să strige: 

— Cum? N-au plecat toţi? Uite încă una, în ungherul ăsta! 
Era micuța Tournai, avortoana care bătea drumurile şi care, 
în ciuda celor zece ani câţi avea, rămăsese pitică. Numai 
îndrăzneala-i crescuse, încă şi mai plângăreaţă şi mai 
înfiptă decât înainte, învățată din faşă cu cerşitul, semănând 
cu copiii minune de la circ, cărora li se scot oasele ca să 
sară mai bine. O găsiră stând chircita între bufet şi cuptor, 
ca şi cum, temându-se să fie surprinsă făcând rău, se 
pitulase în ungherul acela. Faptul stârni bănuială. 

— Ce faci aici? întrebă Pauline. 

— Mă încălzesc. 


Veronique aruncă neliniştit o privire prin bucătărie. Chiar 
şi în celelalte sâmbete, când copiii stăteau pe terasă, 
dispăruseră fel de fel de obiecte mici. Dar totul părea în 
ordine şi copila, care se ridicase sprinten, începu să-i 
ameţească, turuind cu vocea ei ascuţită: 

— Tăticu' e la spital, bunicu' s-a rănit în timp ce lucra, 
mama n-are ce-şi pune pe ea ca să iasă din casă... Fie-ţi 
milă de noi, buna mea domnişoară... 

— Ia nu ne mai împuia capul, mincinoaso, strigă Lazare 
exasperat. Taică-tu e închis pentru contrabandă, iar în ziua 
când bunică-tu şi-a răsucit braţul, scormonea ca să fure 
stridii prin lacurile de la Rogueboise; fără să mai punem la 
socoteală că dacă maică-ta n-are rochie, pesemne că s-o fi 
ducând în cămaşă la şterpelit, pentru că iar a fost învinuită 
că a sucit gâtul la cinci găini, la hangiul din Verchemont... îţi 
baţi joc de noi de ne minţi de la obraz, îndrugând la poveşti 
pe care le ştim mai bine decât tine? Du-te şi spune-le 
snoavele astea celor care trec pe drum. 

Copila păru că nici măcar nu auzise. O luă de la capăt, cu 
îndrăzneala ei fără margini. 

— Fie-ţi milă, buna mea domnişoară, bărbaţii din casa 
noastră sunt bolnavi, iar mama nu mai îndrăzneşte să se 
arate... Cerul o să te răsplătească... 

— "Ţine! Pleacă şi nu mai minţi, îi zise Pauline, dându-i o 
monedă ca să termine odată. 

Copila nu aşteptă să i se spună de două ori. Dintr-un salt, 
ieşi din bucătărie, străbătu curtea în goana mare, pe cât îi 
îngăduiau picioarele-i scurte. Dar, în aceeaşi clipă, slujnica 
scoase un strigăt. 

— Ah! Doamne! Paharul de metal de pe bufet!. Paharul 
domnişoarei l-a furat! 

Şi, numaidecât, se năpusti afară în urmărirea hoaţei. Două 
minute mai târziu, o aducea înşfăcată de braţ, cu un aer 
cumplit de jandarm. O căutară cu mare chin, căci se zbătea, 
muşca, zgâria, urla de parcă ar fi măcelărit-o cineva. 
Paharul nu se afla prin buzunare, îl găsiră în zdreanţă ce-i 


slujea drept cămaşă, lipit chiar de piele. Şi, oprindu-se din 
plâns, zise cu neruşinare că nu ştia nimic, că pesemne 
căzuse peste ea, în timp ce stătea chircită pe jos. 

— Domnul abate avea dreptate când zicea c-o să vă fure, 
spunea Veronique întruna. Dac-ar fi după mine, aş chema 
jandarmii! 

Lazare aduse şi el vorba de închisoare, enervat de aerul 
provocator al micuţei, ce se sumeţea ca un pui de năpârcă 
atunci când i-ai strivit coada. Iţi venea s-o pălmuieşti. 

— Dă înapoi ce ţi s-a dat, strigă el. Unde-i banul? 

Dar copila îşi şi ducea mâna la gură, cu gândul să înghită 
moneda, când Pauline o scăpă, zicând: 

— Lasă, păstreaz-o, şi spune-le la ai tăi că asta-i ultima. 
De-acum înainte am să vin eu să văd ce vă lipseşte... Du-te! 

Auziră cum picioarele goale ale copilei lipăiesc prin 
băltoace, apoi se lăsă tăcerea. Veronique împinse cât colo 
banca şi se aplecă să şteargă cu o cârpă şiroaiele de apă 
curse din zdrenţele copiilor. Zău aşa! Frumos mai arăta 
bucătăria ei; împuţită de toată mizeria aia. Aşa că deschise 
toate uşile şi fereastra. Domnişoara, serioasă, fără a rosti 
un cuvânt, îşi lua sacul şi leacurile; în timp ce domnul, 
revoltat, căscând de dezgust, se dusese să se spele pe mâini 
la lavoar. 

Asta era marca durere a Paulinei: vedea că lui Lazare 
puţin îi pasă de micii ei prieteni din sat. lar dacă tot mai 
catadicsea S-o ajute sâmbăta, n-o făcea decât din 
complezenţă pentru ea, şi fără tragere de inimă. În timp ce 
pe ea nimic n-o scârbea, nici sărăcia, nici viciile, pe el îl 
supărau, şi se întrista la vederea acestor lucruri urâte. 
Pauline rămânea senină şi veselă în dragostea ei pentru 
ceilalţi, în timp ce el nu putea ieşi din sine, fără a afla în 
afara lui noi motive de proastă dispoziţie. Încetul cu încetul, 
ajunsese să sufere de-a binelea din cauza copiilor acelora 
murdari, în care colcăiau din fragedă vârstă toate păcatele 
celor mari. Odraslele acelea de oameni mizeri îi stricau 
viaţa, pleca împovărat după întâlnirile cu ei, adus la 


desperare, nutrind ură şi dispreţ faţă de turma omenească. 
Cele două ceasuri de fapte bune sfârşeau prin a-l face rău, 
se împotrivea obiceiului de-a da de pomană, îşi bătea joc de 
milostenie. Şi striga sus şi tare c-ar fi mai înţelept să 
striveşti cu piciorul cuibul acela de insecte dăunătoare în 
loc să le ajuţi să crească. Pauline îl asculta, surprinsă de 
violenţa lui şi foarte îndurerată să vadă că nu simțeau în 
acelaşi fel. 

În sâmbăta aceea, când fură singuri, Lazare lăsă să-i scape 
întreaga-i suferinţă în câteva vorbe. 

— Mă simt de parc-aş ieşi dintr-o hazna. 

Apoi adăugă: 

— Cum poţi să-i iubeşti pe monştrii ăştia? 

— Îi iubesc pentru ei, şi nu pentru mine, răspunse fata. Un 
câine de pripas te-ar înduioşa dacă l-ai întâlni pe drum. 

Lazare protestă printr-un gest. 

— Un câine nu e un om. 

— Să aduci alinare de dragul alinării nu înseamnă, aşadar, 
nimic? continuă ea. E dureros că oamenii ăştia nu se 
îndreaptă, pentru că astfel poate că nefericirea n-ar mai 
spori. Dar, chiar şi numai dacă au ce mânca şi cu ce se 
încălzi, eu sunt mulţumită: înseamnă cu atât mai puţină 
durere... De ce vrei să ne răsplătească pentru binele ce îl 
facem? 

Şi încheie cu tristeţe: 

— Dragul meu prieten, văd că treburile astea nu te încântă 
deloc, aşa că e mai bine să nu mă mai ajuţi... Nu vreau să-ţi 
întristez inima şi să te fac mai rău decât eşti. 

Lazare îi scăpa, ceea ce o îndurera, convinsă că nu era în 
stare să-l scoată din criza lui de spaimă şi de plictis. Când îl 
vedea într-atât de nervos, nu putea crede că e numai 
Urmarea ravagiilor bolii lui nemărturisite, îşi închipuia că 
are şi alte motive de tristeţe, şi imaginea Louisei se trezea 
în ea. Hotărât lucru, tot se mai gândea la fata aceea, târa 
după sine suferinţa de-a nu o mai vedea. Atunci, se simţea 
ca de gheaţă şi încerca să-şi regăsească orgoliul abnegaţiei, 


jurându-şi o dată mai mult să răspândească îndeajuns de 
multă fericire în juru-i, pentru a-i face fericiţi pe toţi ai săi. 

Într-o seară, lui Lazare îi scăpă un cuvânt nemilos. 

— Cât de singur te simţi aici, zise el căscând. 

Pauline îl privi. Să fi fost o aluzie? Dar nu avu curajul 
întrebe pe faţă. Bunătatea din ea se zbătea, viaţa-i ajunsese 
chin., O ultimă încercare îl aştepta pe Lazare, bătrânul lui 
Mathieu nu se simţea bine. Bietul animal, care împlinise 
paisprezece ani în martie, era din ce în ce mai anchilozat de 
labele dindărăt. Când îl înţepeneau crizele, abia dacă se 
mai târa, stătea în curte, întins la soare, pândindu-i cum ies 
din casă, cu ochii lui trişti. Mai cu seamă ochii aceia de 
câine bătrân îl mişcau pe Lazare, ochi ce deveniseră 
tulburi, adumbriţi de-o ceaţă albăstrie, tulbure, aşa cum 
sunt ochii orbilor. Şi totuşi mai vedea încă, se târa ca să vină 
să-şi aşeze capul lui mare pe genunchii stăpânului, apoi îl 
privea ţintă, cu un aer trist, care voia să spună că înţelege 
totul. Şi nu mai era nici frumos: blana lui albă şi creaţă se 
îngălbenise; botul, odinioară atât de negru, acum se albise; 
un fel de murdărie şi de ruşine îl făcea să arate jalnic, căci 
nu îndrăzneau să-l spele din pricina vârstei lui înaintate. Nu 
se mai juca deloc, nu se mai tăvălea pe spate, nu se mai 
învârtea în jurul cozii, nici nu mai era însufleţit de accese de 
duioşie pentru pisoii Minouchei, când slujnica îi ducea să-i 
înece în mare. Acum îşi petrecea zilele pirotind, ca un 
bătrân şi îi era atât de greu să se ridice în picioare, îşi 
chinuia într-atât labele moi, încât adesea, cineva din casă, 
cuprins de milă, îl ajuta, susţinându-l un minut, ca după 
aceea să fie în stare să meargă. 

Pierderi de sânge îl vlăguiau tot mai mult în fiece zi. 
Chemaseră un veterinar, care începu să râdă văzându-l. 
Cum asta! Îl deranjaseră pentru câinele acela? Cel mai bine 
ar fi fost să-l ucidă. Sigur că se cuvine să încerci a prelungi 
viaţa unui om, dar de ce să laşi să sufere un animal sortit 
pieirii? îl dădură afară pe veterinar, după ce-i plătiră cei 
şase franci pentru consultaţie. 


Într-o sâmbătă Mathieu pierdu atâta sânge, încât fură 
nevoiţi să-l închidă în magazie. Lăsa după el o dâră de 
picături roşii, mari. Cum doctorul Cazenove trecu devreme 
pe acolo, se oferi să vadă câinele, care era tratat ca o 
persoană din familie. Îl găsiră culcat, ţinându-şi capul în 
sus, foarte slăbit, dar ochii tot plini de viaţă erau. Doctorul îl 
examina îndelung, cu aerul serios pe care-l avea la 
căpătâiul unui bolnav. În sfârşit, spuse: 

— Hematuriile astea atât de abundente trebuie să provină 
de la o degenerescentă canceroasă a rinichilor... E pierdut. 
Dar o mai poate duce câteva zile, afară de cazul când e 
răpus de o hemoragie bruscă. 

Starea desperată a lui Mathieu le întrista cina. Îşi amintiră 
cât de mult îl iubea doamna Chanteau, şi cum se bătea cu 
ceilalţi câini, şi de isprăvile lui pe când era tânăr, cum fura 
cotlete de pe grătar, cum înghiţea ouăle calde încă. Totuşi, 
la desert, când abatele Horteur îşi scoase pipa, veselia se ivi 
iar pe feţe, îl ascultară vorbind despre recolta lui de pere 
din anul acela, care promitea să fie grozavă. Chanteau, în 
ciuda înţepăturilor surde, prevestitoare ale unei noi crize, 
cântă şi el până la urmă un cântecel îndrăzneţ de pe 
vremea când avea douăzeci de ani. Seara fu încântătoare. 
Până şi Lazare se înveselise. 

Deodată, pe la nouă, tocmai când fu adus ceaiul, Pauline 
strigă: 

— Ia uitaţi-vă, bietul Mathieu e aici! 

Într-adevăr, Mathieu, clătinându-se pe picioare, sângerând 
şi slăbit, se strecura în sufragerie. Numaidecât o auziră pe 
Veronique care se ţinea după el cu o cârpă. Intră şi zise: 

— Am avut treabă în magazie şi el a ieşit. Dacă-i aşa, n-are 
decât să stea şi el acolo unde-i sunt stăpânii; nu-i chip să 
faci un pas, fără să te împiedici de el... Hai, vino, nu poţi sta 
acolo. 

Câinele îşi plecă bătrânul cap tremurător, cu un aer blând 
şi umil. 

— Oh, lasă-l, o imploră Pauline. 


Dar slujnica se supără. 

— A, nu, asta nu!. M-am săturat să tot şterg sângele după 
el. De două zile bucătăria mi-e plină. Ţi-e mai mare sila... 
Frumos o să mai arate sufrageria, dacă se fâţâie peste tot... 
Hai, hop! Şi mai repede! 

— Lasă-l, spuse şi Lazare. Du-te, Veronique. 

Şi-atunci, după ce Veronique închise furioasă uşa, 
Mathieu, ca şi cum ar fi înţeles, veni şi-şi sprijini capul de 
genunchii stăpânului. Toţi voiră să-i alinte, sparseră zahăr 
în bucățele, încercară să-l învioreze. Pe vremuri, jocul lor 
din fiecare seară era să pună o bucăţică de zahăr, departe 
de el, de cealaltă parte a mesei: repede, Mathieu dădea 
ocol mesei, dar cineva lua bucăţica de zahăr şi-o muta la 
capătul celălalt; iar el se învârtea întruna, şi veşnic zahărul 
îi zbura de sub nas, până ce, ameţit, enervat de păcăleala 
aceea continuă, începea să latre îngrozitor de tare. Jocul 
acela încercă Lazare să-l înceapă, cu gândul frăţesc de-a 
pune o pauză în agonia tristă a animalului. Câinele dădu o 
clipă din coadă, se învârti o dată împrejurul mesei, apoi se 
izbi de scaunul Paulinei. Nu mai vedea zahărul, trupul lui 
descărnat mergea strâmb. Chanteau nu mai fredona, 
tuturor li se strângea inima de milă văzând că bietul 
Mathieu e pe moarte şi că bâjbâie, amintindu-şi de joaca lui 
Mathieu cel lacom de odinioară. 

— Nu-l obosi, spuse doctorul cu blândeţe. Îl ucizi. 

Preotul, cum tocmai se pregătea să fumeze în tăcere, făcu 
remarca aceasta, ca să-şi explice, desigur, emoția ce-l 
cuprinsese: 

— Câinii ăştia mari se poartă de parcă ar fi oameni. 

La ora zece, după ce preotul şi doctorul plecară, Lazare, 
înainte de-a urca, se duse chiar el să-l închidă pe Mathieu în 
magazie. Îl culcă pe paie proaspete, se încredința că avea 
teica plină cu apă, îl sărută, apoi voi să plece. Dar câinele, 
făcând o sforţare cumplită, se ridicase în picioare, dorind 
să-l urmeze. Trebui să-l culce de trei ori la rând. În sfârşit 
se supuse, rămase cu capul ridicat, privindu-şi stăpânul 


cum pleacă, şi era atâta tristeţe în ochii lui, încât acesta, 
desperat, se mai întoarse o dată să-l sărute. 

Sus la el, Lazare încercă să citească până la miezul nopţii. 
Apoi se culcă. Dar nu putu să doarmă, gândul la Mathieu 
nu-l părăsea o clipă. Îl vedea întruna cum, stând culcat pe 
paie, îl urmărea cu privirea tremurătoare, uitându-se spre 
uşă. Mâine, câinele avea să fie mort. Şi, fără voia lui, în fiece 
clipă se dădea jos din pat, asculta crezând că-l aude lătrând 
în curte. Urechea lui la pândă prindea tot felul de zgomote 
imaginare. Pe la două, nişte gemete îl făcură să sară din 
pat. În ce loc anume plângea cineva? leşi pe coridor, casa 
era cufundată în întuneric şi tăcută, nici o răsuflare nu se 
auzea dinspre odaia Paulinei. Şi-atunci nu se mai putu 
împotrivi dorinţei de-a coborî. Speranţa de a-şi revedea 
câinele îl făcu să se grăbească. Abia dacă-şi trase pantalonii 
pe el şi cobori repede cu o lumânare. 

În magazie, Mathieu nu rămăsese pe paie. Preferase să se 
târască ceva mai încolo, pe pământul bătătorit. Când îşi 
văzu stăpânul intrând, nu mai avu puterea nici să-şi înalțe 
capul. Lazare, după ce-şi puse sfeşnicul în mijlocul unor 
scânduri vechi, se ghemui, mirat de culoarea întunecată a 
pământului şi, cu inima zdrobită, căzu în genunchi, când 
băgă de seamă că animalul îşi trăia ultimele clipe în sânge, 
într-o baltă de sânge. Întreaga viaţă i se scurgea, dădu slab 
din coadă, în timp ce în adâncul ochilor străluci o luminiţă. 

— Ah, bietul meu câine drag, şopti Lazare, bietul meu 
câine drag! 

Vorbi tare, îi zise: 

— Aşteaptă, am să-ţi schimb locul... Nu, îţi face rău... Dar 
eşti aşa de năclăit! Şi n-am nici măcar o cârpă la mine!. N-ai 
vrea să bei puţină apă? 

Mathieu îl privea întruna, ţintă. Puțin câte puţin, un 
horcăit i se auzi dintre coaste. Fără zgomot, ieşită parcă 
dintr-un izvor ascuns, balta de sânge se mărea. Scări şi 
balerci desfundate aruncau umbre mari, lumânarea 
răspândea o lumină foarte slabă. Se auzi un foşnet de paie: 


era pisica, Minouche, care dormea în culcuşul pregătit 
pentru Mathieu şi pe care lumina o deranja. 

— N-ai vrea să bei un pic, bietul meu câine drag? repeta 
Lazare. 

Găsise o cârpă, pe care o muie în teica de apă şi o stoarse 
pe botul animalului aflat pe moarte. Ceea ce păru să-i 
uşureze puţin suferinţa, căci botul, scorojit de febră, se răci 
un pic. O jumătate de oră se scurse, Lazare muia întruna 
cârpa, umplându-şi ochii de spectacolul acela jalnic, cu 
inima strânsă de-o tristeţe nespusă. Ca la căpătâiul unui 
bolnav, speranţe nebuneşti îl apucau: poate că avea să 
recheme viaţa, doar umezindu-i aşa, botul. 

— Ce e? Ce e? zise deodată. Vrei să te ridici în picioare? 

Zguduit de un fior, Mathieu făcea sforţări să se ridice. Îşi 
înţepenea labele, în timp ce sughiţuri, răbufniri venite din 
adâncul pântecelui îi umflau gâtul. Dar ăsta era sfârşitul, 
căci se prăbuşi între genunchii stăpânului, pe care nu-l 
slăbea din ochi, încercând să-l mai vadă o dată pe sub 
pleoapele grele. Răscolit de privirea aceea inteligentă de 
muribund, Lazare îl ţinu lângă el; şi trupul acela mare, lung 
şi greu ca al unui om, se chinuia ca un om între braţele sale 
neputincioase. Totul ţinu câteva minute. Apoi zări lacrimi 
adevărate, lacrimi mari rostogolindu-se din ochii aceia 
înceţoşaţi, în timp ce limba ieşea din gura zguduită de 
spasme, pentru a-l mai mângâia pe Lazare o ultimă oară. 

— Bietul meu câine drag! strigă acesta, izbucnind el însuşi 
în hohote. 

Mathieu murise. Puţină spumă roşiatică i se scurgea din 
bot. După ce-l întinse pe pământ, părea că doarme. 

Şi Lazare simţi că totul se năruie odată mai mult. Acum şi 
câinele îi murise, iar el încerca o durere nepotrivit de mare, 
o desperare ce-i cuprindea întreaga viaţă. Moartea asta 
trezea celelalte morţi; când străbătuse curtea, în urma 
sicriului mamei sale, sfâşierea pe care-o simţise nu fusese 
cu nimic mai crâncenă. Ceva din ea se ducea iarăşi, acum o 
pierdea de-a binelea. Lunile de durere ascunsă se treziră 


din nou, ca şi nopţile bântuite de coşmare, plimbările în 
cimitirul micuţ, spaima în faţa nefiinţei eterne. 

Auzi un zgomot, se întoarse şi o zări pe Minouche 
spălându-se liniştit pe culcuşul de paie. Dar uşa scârţâi, 
Pauline intră şi ea înăuntru, adusă de aceeaşi grijă ca şi 
vărul ei. Când o văzu, plânse şi mai amarnic, strigă, el care 
îşi domolea regretul după mama sa cu un fel de pudoare 
sălbatică: 

— Doamne! Doamne! Ea îl iubea atât de mult!. Ţi- 
aminteşti? îl luase pe când era micuţ de tot, îl hrănea, şi se 
ţinea după ea peste tot prin casă. 

Apoi adăugă: 

— Nu mai e nimeni, suntem prea singuri! 

Lacrimi ţâşniră din ochii Paulinei. Se aplecase să-l vadă pe 
bietul Mathieu la flacăra slabă a luminării. Fără a încerca 
să-l mângâie pe Lazare, fata făcu un gest descurajat, căci se 
simţea nefolositoare şi neputincioasă. 

VIII. 

Plictisul stătea în adâncul tristeţii lui Lazare, un plictis 
împovărător, continuu, care izvora din tot, aşa cum apa 
tulbure iese din izvorul otrăvit. Îl plictisea odihna, munca, el 
însuşi mai presus de ceilalţi. Şi totuşi era furios de 
trândăveala aceea, sfârşea prin a se simţi stingherit. Nu era 
o adevărată ruşine ca un bărbat în puterea vârstei, cum era 
el, să-şi piardă anii cei mai înfloritori în fundătura aceea de 
Bonneville? Până atunci se agăţase totdeauna de pretexte; 
dar acum nimic nu-l mai ţinea acolo, şi se dispreţuia pe sine 
pentru că nu făcea nimic, trăind pe spinarea familiei, când 
şi aceasta abia avea din ce trăi. Ar fi trebuit să-i 
îmbogăţească pe-ai săi, aşa cum îşi jurase pe vremuri, încât 
era un adevărat eşec din parte-i. Desigur, proiectele, 
acţiunile de anvergură, bogăţia cucerită printr-o idee 
genială nu-i lipseau nici acum. Numai că, în clipa când se 
scutura de acest vis, nu mai găsea curaj să treacă la faptă. 

— Nu mai merge aşa, îi spunea deseori Paulinei, trebuie să 
muncesc... Aş vrea să înfiinţez o gazetă la Caen. 


De fiecare dată fata îi răspundea: 

— Aşteaptă să se termine perioada de doliu, nimic nu te 
zoreşte... Gândeşte-te bine înainte de-a te lansa într-o 
întreprindere ca asta. 

Adevărul e că tremura la gândul ziarului aceluia, în ciuda 
dorinţei de a-l vedea ocupat. Un nou insucces l-ar fi ucis, 
poate; şi-şi amintea de ratările lui repetate, muzica, 
medicina, uzina, tot pe ce punea mâna. De altfel, două ore 
mai târziu, vărul ei refuza până şi să scrie o scrisoare, ca şi 
cum ar fi fost zdrobit de oboseală. 

Se mai scurseră câteva săptămâni, un flux puternic 
mătură alte trei case din Bonneville. Acum, când pescarii îl 
întâlneau pe Lazare, îl întrebau dacă se săturase să 
zăgăzuiască marea. Bineînţeles că nu se putea face nimic, 
dar ţi-era mai mare mila să vezi atâta lemn pierdut. Şi, în 
văicărelile lor, în felul cum îl implorau să nu lase satul pradă 
valurilor, se afla o batjocură nemiloasă de marinari care se 
simțeau mândri de marea lor atât de pricepută să dea 
palme ucigătoare. Iar el, încetul cu încetul, se înfuria, încât 
evita să mai treacă prin sat. Vederea, în depărtare, a 
rămăşiţelor estacadei şi-a ţăruşilor îi devenise 
insuportabilă. 

Prouane îl opri într-o zi, pe când se pregătea să intre la 
preot. 

— Domnule Lazare, îi zise cu umilinţă dar şi cu o luminiţă 
batjocoritoare în ochi, ştii, bucăţile alea de lemn care 
putrezesc acolo, pe plajă... 

— Da, şi ce-i cu asta? 

— Dacă tot nu-ţi mai sunt de trebuinţă, s-ar cuveni să ni le 
dai nouă... Aşa, barem ne-am încălzi cu ele. 

O mânie stăpânită îl cuprinse. Şi răspunse, fără ca măcar 
să se gândească: 

— Mi-e cu neputinţă, îi pun pe meşteri la treabă de 
săptămână viitoare. 

De-atunci, clevetirile nu mai conteniră. Au să aibă iar de ce 
face haz, de vreme ce băiatul lui Chanteau se încăpăţână. 


Trecură două săptămâni şi pescarii, care cum îl zăreau, îl 
întrebau dacă nu găseşte muncitori. Şi sfârşi prin a se 
ocupa de-a binelea de ţăruşi, cedând în felul acesta şi 
insistențelor verişoarei, care prefera să-i găsească o 
ocupaţie pe lângă ea. Dar Lazare se apucă de treabă fără 
tragere de inimă, numai dorinţa de răzbunare împotriva 
mării îl susţinea, pretinzând că în mod sigur o vor îmblânzi: 
avea să vină să lingă prundişul de la Bonneville ca un 
animal ascultător. 

Încă o dată, Lazare desenă planuri. Calculase noi unghiuri 
de rezistenţă şi dublase proptelele. Şi totuşi cheltuielile nu 
trebuiau să fie prea mari, deoarece avea să folosească în 
cea mai mare parte lemnul din încercările anterioare. 
Dulgherul prezentă un deviz care se ridica la patru mii de 
franci. Şi, cum suma era mică, Lazare consimţi ca Pauline 
să-i avanseze banii, convins, după cum spunea, că va 
smulge fără greutate subvenţia din partea Consiliului 
general; era chiar singura soluţie de-a căpăta şi banii 
anterior cheltuiţi, deoarece Consiliul în mod sigur n-avea să 
acorde un ban atâta timp cât ţăruşii rămâneau împrăştiaţi 
la voia întâmplării. Punctul acesta de vedere îl înfierbântă 
oarecum, lucrările înaintau aşa cum trebuie. De altfel, 
Lazare era foarte ocupat, în fiecare săptămână se ducea la 
Caen, ca să-l viziteze pe prefect şi pe consilierii cu influenţă. 
Se aflau pe punctul de-a isprăvi instalarea lucrărilor de 
dulgherie, când în sfârşit obţinu ca un inginer să fie delegat 
la faţa locului şi să alcătuiască un raport, pe baza căruia 
Consiliul trebuia să voteze subvenţia. Inginerul rămase o zi 
întreagă la Bonneville, un om încântător şi care primi cu 
dragă inimă să ia prânzul la familia Chanteau, după ce 
inspectase plaja; aceştia evitară să-i ceară părerea, din 
discreţie, nevoind să-l influenţeze; dar în timpul mesei se 
arătă atât de curtenitor faţă de Pauline, încât ea însăşi 
crezu din clipa aceea în reuşita lui Lazare. lată de ce, două 
săptămâni mai târziu, când Lazare se întoarse de la Caen, 
rămaseră toţi năuciţi şi consternaţi de noutăţile pe care le 


aducea. Băiatul se sufoca de mânie: nu era de crezut dar 
marţafoiul ăla de inginer făcuse un raport cum nu se poate 
mai prost! Oh! Vorbise politicos, dar luase în răspăr fiece 
bucată de lemn, învăluind totul într-un potop de termeni 
tehnici. De altfel, era şi de aşteptat, domnii aceştia nu 
încuviinţau nici măcar construirea unui coteţ de iepuri în 
mod oficial, fără aportul lor. Şi ceea ce-i mai rău e că, în 
baza raportului, Consiliul general respinsese cererea de 
subvenție. 

Ceea ce pentru Lazare a însemnat o nouă criză de 
descurajare. 'Ţărugşii erau gata, putea să jure că aveau să 
reziste la cele mai puternice fluxuri, iar toţi cei de la poduri 
şi şosele laolaltă aveau să crape de furie şi de invidie; dar 
asta nu înapoia banii verişoarei, era nemângâiat că o 
antrenase în dezastrul acela. Dar Pauline, învingându-şi 
apucăturile de persoană econoamă, lua asupră-şi întreaga 
responsabilitate, amintind că ea îl silise să accepte 
avansurile, acelea; era vorba de-o faptă bună, nu regreta 
nimic, ar mai fi dat şi-acum dacă ar fi fost vorba de salvarea 
nenorocitului aceluia de sat. Dar când dulgherul trimise 
nota de plată, fata nu-şi putu reţine un gest de surpriză 
dureroasă: cele patru mii de franci din deviz urcaseră acum 
la aproape opt. Cu totul, azvârlise mai bine de douăzeci de 
mii în cele câteva bârne pe care cea dintâi furtună avea să 
le măture din cale. 

La data aceea, zestrea Paulinei scăzuse la vreo patruzeci 
de mii de franci. Ceea ce însemna o rentă de două mii de 
franci, adică atât cât să nu moară de foame, dacă într-o zi s- 
ar fi pomenit singură, rămasă pe drumuri. Banii se 
duseseră încetul cu încetul în casă, unde continua să 
plătească tot ce era de dat, cu mâinile larg deschise. De 
aceea începu să ia seama la cheltuieli cu o asprime 
neînduplecată de menajeră prudentă. Familia Chanteau nu 
mai avea nici măcar cele trei sute de franci pe lună; căci, 
după moartea mamei, descoperiră că un anumit număr de 
titluri fuseseră vândute, fără să poată afla unde intraseră 


banii încasaţi. Punând laolaltă propria ei rentă cu a lor, nu 
dispunea de mai mult de patru sute de franci, iar casa era 
greu de întreţinut, trebuia să facă adevărate minuni de 
economie, ca să-i mai rămână şi bani pentru milostenii. 
Începând cu iarna ce trecuse, curatela doctorului Cazenove 
luase sfârşit, Pauline era majoră, dispunea întru totul de 
banii şi de persoana ei; fără îndoială, doctorul n-o 
stingherea câtuşi de puţin, deoarece refuza să fie consultat, 
şi misiunea sa încetase în mod legal de săptămâni întregi 
când, atât unul cât şi celălalt îşi dădură seama de asta; dar 
Pauline se simţea mai matură şi chiar mai liberă, devenită 
femeie pe de-a-ntregul, văzându-se ajunsă stăpâna casei, 
fără să aibă de dat socoteală cuiva, pe când unchiul o 
Implora să drămuiască ea totul şi să nu-i spună nimic. Şi lui 
Lazare îi era groază de chestiunile băneşti. Fata ţinea 
aşadar punga întregii gospodării; îşi înlocuia mătuşa, cu un 
bun-simţ practic ce-i uluia uneori pe cei doi bărbaţi. Numai 
Veronique găsea că domnişoara s-a „câinoşit” în lege: oare 
n-ajunseseră acum să se mulţumească numai cu o livră de 
unt pentru toată săptămână? 

Zilele îşi urmară cursul cu o regularitate monotonă. 
Ordinea, obiceiurile veşnic reluate, care pentru Pauline 
însemnau fericirea, exasperau şi mai mult plictisul lui 
Lazare. Nicicând nu purtase după sine, târând prin fiecare 
încăpere, atâta nelinişte, ca din clipa când verişoara lui 
învăluia într-o pace senină întreaga casă. Faptul că pusese 
capăt lucrărilor de pe plajă însemna pentru el o adevărată 
uşurare, căci orice preocupare îl obseda; şi-abia ce se lăsa 
pradă trândăvelii, că ruşinea şi nemulţumirea îl rodeau pe 
dinăuntru. Fiecare dimineaţă aducea o nouă schimbare în 
proiectele sale: ideea unui jurnal căzuse, ca fiind nedemnă 
de el; era furios pe sărăcie, care nu-i îngăduia să se ocupe 
în linişte de-o mare operă literară şi istorică; apoi isprăvise 
prin a nutri un plan, acela de-a deveni profesor, să dea 
examenele de va fi fost nevoie, pentru a-şi asigura pâinea 
trebuincioasă unui om de litere. Între Pauline şi el nu părea 


să mai fi rămas decât camaraderia de pe vremuri, o 
afecţiune din obişnuinţă, ce-i făcea ca frate şi soră. El, în 
familiaritatea aceea strânsă, nu pomenea niciodată de 
căsătorie, fie pentru că dăduse uitării cu desăvârşire acest 
lucru, fie pentru că tot vorbiseră despre asta şi era ceva de 
la sine înţeles. Şi Pauline evita să aducă vorba, sigură că 
avea să consimtă de la primul cuvânt. Şi totuşi, pe zi ce 
trecea, Lazare o dorea tot mai puţin; fata înţelegea asta 
fără a-şi da seama dacă pe Ungă neputinţa ei de a-l salva de 
la plictis mai erau şi alte cauze. 

Într-o seară, la amurg, urcă să-l înştiinţeze că cina era 
gata, când îl surprinse ascunzând în grabă un obiect de 
care nu-şi dădu seama ce e. 

— Ce ai acolo? întrebă ea râzând. Versuri pentru ziua 
mea? 

— Da' de unde, răspunse el foarte emoţionat şi bâlbâindu- 
se. Nimic. 

Era o veche mânuşă de-a Louisei peste care dăduse 
îndărătul unui teanc de cărţi. Mănuşa, din piele de Saxa, 
mirosea şi-acuma puternic, mirosul acela aparte de 
sălbăticiune dar îndulcit de heliotrop, parfumul preferat al 
fetei, dându-i o nuanţă vanilată; şi, foarte sensibil la 
mirosuri, adânc tulburat de amestecul acela de floare şi de 
carne, Lazare rămăsese ca pierdut, cu mănuşa pe buze, 
sorbind cu voluptate amintirile. 

Din ziua aceea, peste prăpastia adânc deschisă pe care 
moartea mamei sale o săpase în el, Lazare începu din nou s- 
o dorească pe Louise. Desigur, n-o uitase niciodată, dar 
imaginea i se estompase din pricina durerii; şi trebuise să 
dea peste lucrul acela ce-i aparținuse, ca s-o regăsească 
iarăşi vie, plină de însăşi căldura răsuflării ei. Când se afla 
singur, lua mănuşa, trăgea în nări mirosul, o săruta, 
închipuindu-şi că încă o mai ţine puternic în braţele lui, cu 
gura afundată în ceafa ei. Starea de nervozitate în care 
trăia, excitarea de pe urma îndelungii sale trândăveli 
făceau şi mai aprinsă beţia aceea carnală. Erau adevărate 


desfrâuri, din care ieşea zdrobit. Şi chiar dacă faptul îl 
nemulţumea, i se lăsa din nou pradă, dus de o patimă pe 
care n-o putea stăpâni. Ceea ce-i spori reaua dispoziţie, 
ajungând să se poarte urât cu verişoara, ca şi cum i-ar fi 
purtat pică pentru propria lui slăbiciune. Ea nu-i trezea 
întru nimic simţurile, şi i se întâmpla uneori să părăsească o 
discuţie veselă şi liniştită pe care o purtau împreună, ca să 
alerge spre viciul său, să se încuie, să se desfete cu 
amintirea aţâţătoare a celeilalte. Apoi cobora, scârbit de 
viaţă. 

Într-o lună se schimbă atât de mult, încât Pauline, 
desperată, avea nişte nopţi cumplite. Ziua încă mai mergea, 
rămânea vitează, veşnic la datorie, în casa aceea pe care-o 
conducea, cu înfăţişarea ei autoritară şi plină de blândeţe. 
Dar seara, după ce închidea uşa, îi era şi ei îngăduit să aibă 
necazuri, întreg curajul i se năruia, şi plângea ca un copil 
neajutorat. Nu-i mai rămânea nici o speranţă, eşecul 
bunătăţii ei se agrava neîncetat. Să fi fost cu putinţă? 
caritatea nu era de-ajuns, puteai iubi oamenii şi să le faci 
rău; căci vedea că vărul e nefericit, din cauza ei, poate. 
Apoi, în adâncul îndoielii aceleia, sporea teama de vreo 
influenţă rivală. Dacă multă vreme fusese liniştită, 
explicându-şi dispoziţia aceea tenebroasă prin doliul recent, 
acum gândul la Louise se furişa din nou, gândul acela ce se 
ivise în mintea ei numaidecât după moartea doamnei 
Chanteau şi pe care-l alungase cu o încredere orgolioasă în 
sentimentele sale de tandreţe; şi iată că acum se ivea seară 
de seară în inima ei zdrobită. 

Şi atunci Pauline se simţi obsedată de ideea aceasta. De 
cum punea sfeşnicul jos, se prăbuşea pe marginea patului, 
fără să aibă curajul să se dezbrace. Toată bucuria ce-o 
afişase începând de dimineaţă, ordinea şi răbdarea cu care 
conducea gospodăria o apăsau, ca un veşmânt prea greu. 
Ziua întreagă, asemeni celor ce-o precedaseră, şi ca şi cele 
ce-aveau să-i urmeze fusese un eşec, din pricina plictisului 
lui Lazare, care aducea desperarea în întreaga casă. La ce 


mai slujeau toate strădaniile ei de-a le aduce bucuria de 
vreme ce nu se pricepea să încălzească cu razele soarelui ei 
colţul acela iubit? Vechiul şi nemilosul cuvânt răsuna iar, 
trăiau prea singuri, vina o purta gelozia ei, care 
îndepărtase lumea. Nu rostea numele Louisei, nu voia să se 
gândească la ea, şi totuşi o vedea trecând cu aerul ei 
drăgălaş, amuzându-l pe Lazare cu cochetăria ei 
languroasă, înveselindu-l cu foşnetul fustelor ei. Minutele se 
scurgeau, Pauline nu putea alunga imaginile acestea. 
Neiîndoielnic că pe fata aceasta o aştepta, şi nimic n-ar fi 
fost mai uşor pentru a-l vindeca, decât să pornească în 
căutarea ei. Şi, în fiece seară, Pauline, după ce urca la ea în 
odaie, ori de câte ori se lăsa pradă oboselii, stând pe 
marginea patului, era bântuită de aceeaşi vedenie, 
torturată de convingerea că fericirea celor dragi ei 
depindea, poate, de cealaltă. 

Revolta însă continua să o înverşuneze. Părăsea patul, se 
ducea să deschidă fereastra, simțind că se înăbuşă. Apoi, în 
faţa acelei imensităţi întunecate de deasupra mării, a cărei 
tânguire o auzea, rămânea ceasuri întregi cu coatele 
sprijinite de fereastră, fără să poată dormi, cu pieptul 
arzându-i de boarea depărtărilor. Nu! Niciodată n-avea să 
fie atât de jalnică încât să îngăduie întoarcerea fetei aceleia. 
Oare nu-i surprinsese pe unul în braţele celuilalt? Oare nu 
era asta cea mai josnică dintre trădări, acolo, în apropierea 
ei, într-o cameră alăturată, în locuinţa aceea pe care o 
considera ca şi a sa? Trădarea aceea nu-şi putea afla 
iertare, ar fi însemnat să fie complice dacă-i azvârlea iar pe 
unul în braţele celuilalt. Ura ei plină de gelozie se înflăcăra 
şi mai mult la imaginile pe care le evoca astfel, o sufocau 
hohotele de plâns şi-şi ascundea faţa între braţele goale, cu 
buzele lipite de piele. Noaptea înainta, vântul îi mângâia 
gâtul, fluturându-i prin păr, fără a-i putea linişti sângele 
mânios ce-i bătea în vine. Dar, mocnit, cu neputinţă de 
învins, lupta se ducea între bunătatea şi patima ei, până şi 
în accesele acelea de revoltă. O voce plină de blândeţe, ce-i 


era pe-atunci necunoscută, se încăpăţână să vorbească pe 
şoptite în ea despre bucuria de-a te dărui celorlalţi. Voia să 
n-o mai audă: era un lucru nerod abnegaţia aceea a 
propriei fiinţe împinsă să se apere. Puțin câte puţin 
recunoscu propria-i voce, judecând astfel: ce importanţă 
avea suferinţa ei, de vreme ce fiinţele dragi ar fi fost 
fericite! Şi suspina mai încet, ascultând cum valurile urcă 
din adâncul tenebrelor, sfârşită şi bolnavă, fără a putea fi 
încă învinsă. 

Într-o noapte se culcase, după ce plânsese îndelung la 
fereastră. De cum suflă în lumânare şi se pomeni pe 
întuneric, cu ochii larg deschişi, luă pe loc o hotărâre; a 
doua zi, înainte de orice altceva, avea să-l pună pe unchiul 
să-i scrie Louisei, pentru a o ruga să vină să petreacă o lună 
la Bonneville. Nimic nu i se părea mai firesc şi mai uşor. Şi 
adormi numaidecât uşurată, de săptămâni întregi nu se mai 
odihnise astfel. Dar, a doua zi, după ce cobori pentru micul 
dejun şi se pomeni între unchiul şi vărul ei la masa aceea de 
familie unde cele trei ceşti îşi aveau locul lor bine ştiut, se 
înăbuşi dintr-odată, simțind cum îi piere curajul. 

— Dar ce ai de nu mănânci? întrebă Chanteau. 

— Nimic, răspunse fata. Dimpotrivă, m-am odihnit ca o 
prea fericită. 

Doar văzându-l pe Lazare, bătălia din ea începea din nou. 
Băiatul mânca în tăcere, obosit de pe-atunci de ziua aceea 
nouă care începea; şi nu mai avea puterea să-l dăruiască 
alteia. Ideea că o alta l-ar lua şi l-ar săruta ca să-l consoleze 
îi era insuportabilă. După plecarea lui voi totuşi să facă ceea 
ce-şi pusese în gând. 

— Te dor cumva mâinile mai rău astăzi, unchiule? întrebă 
ea. Bătrânul îşi privi mâinile pe care tofusul le năpădea, îşi 
mişcă cu greu articulațiile. 

— Nu, răspunse. Dreapta pare chiar mai suplă... Dacă 
abatele dă pe-aici, o să facem o partidă. 

Apoi, după o tăcere, adăugă: 

— De ce mă întrebi? 


Desigur, nădăjduise că bătrânul nu putea scrie. Roşi, 
amână cu laşitate scrisoarea pe-a doua zi, bâlbâindu-se: 

— Ei, Doamne! Aşa, ca să ştiu. 

Din ziua aceea, îşi pierdu tihna. La ea în odaie, după crize 
de plânset, ajungea să se învingă, jura ca a doua zi 
dimineaţă să-i dicteze unchiului scrisoarea. Dar, de cum se 
lua cu treburile zilnice ale casei, înconjurată de cei dragi, 
nu mai avea putere. Întâmplări mărunte, fără importanţă îi 
zdrobeau inima, de pildă pâinea pe care o tăia pentru vărul 
ei, pantofii lui, pe care-i spunea slujnicei să i-i curețe, întreg 
mersul simplu şi obişnuit al gospodăriei. Ar fi putut fi atât 
de fericiţi totuşi, trăind în obiceiurile acelea vechi ale 
căminului! De ce să cheme o străină? De ce să stânjenească 
ordinea atât de plăcută a lucrurilor, în care trăiau de-atâţia 
ani? Şi, la gândul că într-o bună zi nu va mai fi ea aceea 
care să taie pâinea, care să vegheze asupra veşmintelor, 
deznădejdea o sufoca, simţea năruindu-se fericirea visată a 
propriei ei existenţe. Chinul acesta ce n-o părăsea nici în 
timpul celor mai mărunte griji ale casei îi otrăvea zilele de 
gospodină harnică. 

— Oare ce se întâmplă? spunea uneori cu glas tare, ne 
iubim dar nu suntem fericiţi. Afecţiunea noastră nu 
împrăştie decât nefericirea în jur. 

Neîncetat, încerca să înţeleagă. Totul venea poate din 
faptul că firea ei şi-a vărului nu se potriveau. Dar ar fi fost 
dispusă să se schimbe, să renunţe la orice fel de voinţă 
personală; şi nu izbutea deloc deoarece judecata se 
impunea oricum, şi era ispitită să le impună şi celorlalţi 
lucrurile pe care le credea rezonabile. Adesea îşi pierdea 
răbdarea, începea să bombăne. Ar fi vrut să râdă, să ducă 
în şuvoiul veseliei toate fleacurile acelea; dar nu mai era în 
stare, se enerva şi ea. 

— Frumos! zicea Veronique de dimineaţă până seara. Nu 
sunteţi decât trei şi până la urmă o să vă mâncaţi unii pe 
alţii... Ce-i drept, doamna avea şi ea zilele ei rele, dar 


barem pe vremea ei nu ajunsesem încă să ne-aruncăm 
crătiţile-n cap. 

Şi Chanteau resimțea efectele acestei scăderi încete a 
lipsei de afecţiune pe care nimic n-o explica. Atunci când 
avea o criză, răcnea mai tare, cum spunea slujnica. Apoi 
avea capricii şi violenţe de bolnav, nevoia de a-i chinui 
întruna pe ceilalţi. Casa ajunsese un adevărat iad. 

Şi atunci, resimţind încă ultimele zvârcoliri ale geloziei, 
fata se întrebă dacă avea dreptul să-i impună lui Lazare 
propria ei fericire. Mai presus de orice dorea ca el să fie 
fericit, chiar cu preţul lacrimilor ei. Atunci de ce să-l ţină 
zăvorit, să-l silească la o singurătate de pe urma căreia, pe 
cât se pare, suferea? Desigur, o mai iubea încă, tot la ea 
avea să se întoarcă, după ce-o va fi judecat mai bine, 
comparând-o cu cealaltă. În orice caz, trebuia să-i dea 
posibilitatea să aleagă: aşa era drept, iar ideea de dreptate 
trona în ea, era suverană. 

O dată la trei luni, Pauline se ducea la Caen, pentru 
rentele lor. Pleca dis-de-dimineaţă şi se întorcea seara, 
după ce făcea o listă întreagă de cumpărături mărunte şi de 
alergături, pe care şi le nota în cursul celor trei luni. În anul 
acela, în luna iunie, zadarnic o aşteptară cu cina până la ora 
nouă. Chanteau, foarte îngrijorat, îl trimisese pe Lazare să 
vadă ce-i pe drum, temându-se de vreun accident; în timp 
ce Veronique, cu un aer liniştit, spunea că rău fac să se 
frământe: desigur că domnişoara, văzându-se în întârziere, 
se hotărâse să înnopteze le Caen, dornică să termine cu 
toate cumpărăturile. Cei din Bonneville dormiră foarte 
prost; şi, a doua zi, odată cu micul dejun, spaima începu iar. 
Spre prânz, cum tatăl său nu-şi mai afla locul, Lazare hotări 
să se ducă la Arromanches, când Veronique, care stătea de 
pază pe drum, se ivi strigând: 

— Uite-o pe domnişoara! 

Chanteau trebui să fie împins cu fotoliu cu tot pe terasă. 
Tată şi fiu aşteptau, în timp ce slujnica dădea amănunte. 


— E în berlina lui Malivoire... Am recunoscut-o de departe 
pe domnişoara după panglicile de doliu. Numai că mi se 
pare ceva ciudat, ai zice că aduce şi musafiri cu ea... 
Doamne, ce mai mârţoagă de cal! 

În sfârşit, trăsura se opri dinaintea porţii. Lazare înaintase 
şi deschise gura ca s-o întrebe pe Pauline, care sărise 
sprinten jos, când rămase încremenit: în spatele ei, o altă 
fată, îmbrăcată într-o rochie de mătase liliachie, vrâstată cu 
mii de riduri, sărea şi ea. Amândouă râdeau ca două bune 
prietene. Fu atât de uimit încât se întoarse spre tatăl său, 
zicând: 

— O aduce pe Louise. 

— Louise! Ah! Ce idee bună! strigă Chanteau. 

Şi când fură una lângă alta, dinaintea lui, una încă în doliu 
de sus până jos, cealaltă în toaleta ei veselă de vară, tânărul 
continuă, încântat de promisiunea aceea de distracţie ce-i 
sosea: 

— Cum aşa? V-aţi împăcat... Ştiţi, eu n-am înţeles 
niciodată. Ce prostie, nu-i aşa? Şi cât de nedrept a fost din 
partea ta, biata mea Louisette, să ne porţi pică, după tot 
necazul prin care am trecut!. În sfârşit, s-a terminat, nu-i 
aşa? 

Stinghereala le făcea pe fete să rămână neclintite. 
Roşiseră şi-şi ocoleau privirile. Louise îl sărută pe Chanteau, 
ca să-şi ascundă încurcătura. Dar bătrânul voia explicaţii. 

— Prin urmare, v-aţi întâlnit? 

Şi-atunci Loiuse se întoarse spre prietena ei, cu ochii 
umezi de înduioşare. 

— Pauline tocmai venea acasă când mă întorceam şi eu. Şi 
nu trebuie s-o certaţi că a rămas peste noapte, am făcut 
totul ca s-o opresc... Şi cum telegraful se opreşte la 
Arromanches, ne-am gândit că vom sosi odată cu 
telegrama... Mă ierţi? 

Îl sărută din nou pe Chanteau, cu vechea ei alintare de pe 
vremuri. Bătrânul nici nu voia mai mult: când lucrurile îi 
făceau plăcere erau şi bune. 


— Şi tu, Lazare, nu-i spui nimic? 

Băiatul rămăsese mai în spate, zâmbind silit. Întrebarea 
tatălui îl tulbură de-a binelea, cu atât mai mult cu cât Louise 
roşea din nou, fără să facă un pas spre el. De ce fata aceea 
se afla acolo? 

De ce vara lui îşi aducea rivala, pe care o gonise cu-atâta 
asprime? Şi nu-şi mai revenea din stupoare. 

— Sărut-o, Lazare, de vreme ce ea nii îndrăzneşte, zise 
Pauline cu blândeţe. 

Era palidă toată în hainele ei de doliu, dar cu faţa liniştită 
şi ochii limpezi. Cu aerul său matern şi grav pe care şi-l lua 
în împrejurările importante din familie, Pauline îi privi şi pe 
unul şi pe celălalt; şi se mulţumi să zâmbească, atunci când 
Lazare se hotări să atingă uşor, din vârful buzelor, obrajii pe 
care Louise i-i întindea. 

Dintr-odată, Veronique, văzând scena, cu mâinile 
atârnându-i pe lângă corp, se duse în fundul bucătăriei, de- 
a dreptul sufocată de indignare. Nici ea nu mai înţelegea. 
După tot ce se întâmplase trebuia să ai inima împietrită de- 
a binelea ca să poţi răbda una ca asta. Domnişoara era 
imposibilă când îşi vâra în cap să fie bună. Nu-i erau de- 
ajuns toate păduchioasele alea mici, care li se vârau până 
şi-n farfuriile cu mâncare; acum îi aducea şi drăguţe lu' 
domnu' Lazare! Frumoase lucruri aveau să se mai petreacă 
în casă. După ce se mai domoli bodogănind pe lângă cuptor, 
se duse spre ei şi le strigă: 

— Ştiţi că masa v-aşteaptă de-o oră... Cartofii sunt pe 
cărbuni. Mâncară cu mare poftă, dar numai Chanteau 
râdea din inimă, prea vesel ca să bage de seamă 
stânjeneala continuă a celorlalţi trei. Se arătau unii faţă de 
alţii de-o afecţiune prevenitoare; deşi în adâncul inimii 
păreau să păstreze o rămăşiţă de tristeţe îngrijorată, ca 
după certurile acelea când oamenii se iartă, fără a putea 
ierta jignirile de moarte ce li s-au adus. Apoi îşi petrecură 
după-amiaza cu instalarea noii-venite. Îşi reluă camera de 
la primul etaj. Seara, dacă doamna Chanteau ar fi coborât 


să se instaleze la masă, cu mersul ei repezit şi mărunt, ar fi 
putut crede că întreg trecutul reînviase. 

Vreme de încă o săptămână, stânjeneala continuă. Lazare, 
neîndrăznind s-o întrebe pe Pauline, nu-şi explica ceea ce el 
socotea a fi o toană neobişnuită; deoarece gândul unui 
sacrificiu posibil, al unei alegeri oferite simplu şi generos 
nu-i venea. El însuşi, în dorinţa ce-l biciuia, răvăşindu-i 
lenevia, nu se gândise niciodată la căsătoria cu Louise. Aşa 
se face că, din clipa când se aflară iar împreună toţi trei, se 
găsiră într-o situaţie falsă, de pe urma căreia sufereau. Se 
iveau între ei tăceri încurcate, unele fraze le rosteau numai 
pe jumătate, din teama de a nu face fără să vrea vreo 
aluzie. Pauline, surprinsă de pe urma acestui rezultat 
neprevăzut, se vedea silită să-şi exagereze râsetele, ca să se 
întoarcă la frumoasa nepăsare de pe vremuri. Dar mai întâi 
încercă o bucurie adâncă, părându-i-se că simte cum 
Lazare se întoarce la ea. Prezenţa Louisei îl calmase, 
aproape că fugea de ea, evita să rămână singur cu fata, 
revoltat la gândul că ar mai putea înşela iar încrederea 
verişoarei; şi se îndrepta spre aceasta, răscolit de-o 
afecţiune înfrigurată, spunându-i, cu un aer înduioşat, că e 
cea mai bună dintre toate femeile, o adevărată sfântă de 
care el se simţea nevrednic. Şi Pauline, nespus de fericită, 
se bucura dumnezeieşte de victoria ei, văzându-l atât de 
puţin drăgăstos faţă de cealaltă. După o săptămână îi făcu 
chiar şi reproşuri: 

— De ce fugi, de cum mă vezi împreună cu ea?. Mă supără. 
Nu se află la noi ca să ne purtăm urât cu ea. Lazare, ocolind 
răspunsul, făcu un gest vag. Şi-atunci, fata îşi îngădui 
această aluzie, singura pe care o rosti vreodată: 

— Dacă am adus-o, e ca să-ţi arăt pe deplin că de multă 
vreme v-am iertat. Am vrut să şterg visul acela urât, din 
care n-a mai rămas nimic... Şi, vezi bine, nu-mi mai e teamă, 
am încredere în voi. 

Lazare o îmbrăţişa, strângând-o puternic. Apoi făgădui să 
fie îndatoritor cu cealaltă. 


Din clipa aceea zilele se scurseră într-o intimitate 
încântătoare. Lazare nu mai părea că se plictiseşte. În loc 
să se urce la el în odaie şi să se închidă ca un sălbatic, 
bolnav de singurătate, inventa jocuri, propunea plimbări, 
din care se întorceau îmbătaţi de aerul tare. Şi atunci, pe 
nesimţite, Louise îl luă pe de-a-ntregul. El se. Obişnuia, 
îndrăznea să-i întindă braţul, se lăsa din nou pătruns de 
mirosul acela tulburător, răspândit până şi de cel mai 
neînsemnat colţişor de dantelă de-al ei. La început luptă, voi 
să se îndepărteze de cum se simţea cuprins de îmbătare. 
Dar verişoara îi striga chiar ea s-o ajute pe fată, de-a lungul 
falezelor, când aveau vreun pârăiaş de trecut; iar ea sărea 
voiniceşte, ca un băiat, în timp ce cealaltă, cu un strigăt 
uşor de ciocârlie rănită, se lăsa purtată pe braţe. Apoi, la 
întoarcere, o susţinea, şi începură iar să râdă înăbuşit şi să- 
şi şuşotească la ureche. Nimic încă n-o îngrijora pe Pauline, 
îşi păstra înfăţişarea curajoasă, fără să înţeleagă că îşi 
primejduieşte fericirea prin faptul că ea nu obosea şi nu 
avea nevoie să fie ajutată. Mirosul sănătos al braţelor ei de 
gospodină nu tulbura pe nimeni. Îi făcea să meargă în faţa 
ei, dându-şi braţul unul altuia, ca pentru a-şi arăta 
încrederea şi o anume temeritate surâzătoare. 

De altfel, niciunul, nici celălalt n-ar fi înşelat-o. Chiar dacă 
Lazare se lăsa iarăşi îmbătat de prezenţa fetei, se zbătea 
totdeauna, făcea eforturi apoi şi se arăta mai afectuos faţă 
de ea. Era vorba de surpriza simţurilor, căreia îi ceda cu 
deliciu, jurându-şi însă în sinea sa că, de data asta, jocul 
avea să se oprească la râsetele îngăduite. De ce să-şi fi 
refuzat bucuria aceea, de vreme ce era hotărât să nu-şi 
încalce îndatoririle onestităţii? Louise avea încă şi mai 
multe scrupule; nu că s-ar fi învinuit de cochetărie, căci era 
din fire tandră şi se dăruia, fără să-şi dea seama, printr-un 
gest, printr-o răsuflare; dar n-ar fi făcut un pas şi n-ar fi 
rostit un cuvânt dacă şi-ar fi dat seama că nu-i e pe plac 
Paulinei. Iertarea din trecut o impresionase până la lacrimi, 
voia să-i arate că o merită, nutrea faţă de Pauline una dintre 


acele adoraţii exuberante de femeie, care se manifestă prin 
jurăminte, sărutări şi tot felul de mângăâieri pasionate. De 
aceea era mereu atentă, ca să dea fuga, dacă vedea cumva 
vreun nor întunecându-i fruntea. Dintr-odată, lăsa braţul lui 
Lazare şi venea să-l ia pe-al fetei, supărată pe sine că se 
abandonase pentru o clipă; şi încerca s-o distreze, 
nemaipărăsind-o, prefăcându-se chiar a fi supărată pe 
Lazare. Niciodată nu păruse atât de fermecătoare decât în 
starea aceea de veşnică emoție, în nevoia aceea de-a plăcea 
care o făcea să-şi piardă capul iar apoi să se tânguie, 
umplând toată casa cu vârtejul fustelor şi cu mângăierile-i 
languroase de pisicuţă. 

Puţin câte puţin, Pauline începu iar să fie torturată. 
Speranţa, triumful ei momentan se dovedeau a fi şi mai 
crude. Nu mai era vorba de crizele acele violente de 
altădată, crize de gelozie care-o făceau să-şi iasă din minţi 
câte-o oră întreagă; ci o prăbuşire înceată, ca şi cum o masă 
uriaşă s-ar fi revărsat asupră-i şi-a cărei greutate o strivea 
tot mai mult, cu fiece minut. De acum înainte n-avea să mai 
aibă tihnă, nici scăpare: oricum, mai mult decât atât nu 
putea să sufere. Desigur, nu avea nimic să le reproşeze, 
amândoi erau cât se poate de atenţi faţă de ea, luptau 
împotriva atracției ce-i împingea unul spre celălalt; şi 
tocmai din pricina atenţiilor lor suferea Pauline, începea iar 
să vadă limpede, de când cei doi păreau a se fi înţeles s-o 
scutească de suferinţa ce i-o pricinuia dragostea lor. Mila 
îndrăgostiţilor devenise pentru ea de neîndurat. Oare nu-şi 
făceau o mulţime de mărturisiri, nu şuşoteau repede când îi 
lăsa împreună, apoi tăceau dintr-odată de cum se ivea ea, 
iar Louise venea s-o sărute cu foc, în timp ce Lazare se 
întrecea în mărunte dovezi de afecţiune umilă? Ar fi 
preferat să-i ştie vinovaţi, înşelând-o prin colţuri; pe când 
precauţiile acelea menite să salveze onestitatea, 
mângâierile acelea cu care o dăruiau, care-i dezvăluiau 
totul o lăsau dezarmată, negăsind nici voinţa, nici energia 
să-şi recucerească bunul pierdut. În ziua în care-şi adusese 


rivala o făcuse cu intenţia să lupte împotriva ei. De va fi fost 
nevoie; dar ce să faci cu nişte copii care erau nemângâiaţi 
de faptul că se iubesc? Ea însăşi ar fi voit să se întâmple 
aşa, n-ar fi avut decât să se mărite cu Lazare, fără să-i pese 
dacă-i forţa mâna. Dar astăzi, în ciuda chinului ei, ideea de- 
a dispune aşa de el, de a pretinde îndeplinirea unei 
făgăduieli, pe care neîndoielnic băiatul o regreta, o umplea 
de revoltă. Mai curând ar fi murit de supărare şi tot l-ar fi 
refuzat, ştiind că iubeşte pe-o alta. 

Pauline continua să rămână mama micii ei lumi, îl îngrijea 
pe Chanteau, care se simţea rău, era nevoită s-o înlocuiască 
pe Veronique, deoarece începuse să nu mai fie curată, fără 
să-i mai punem la socoteală pe Lazare şi Louise, pe care se 
prefăcea că-i tratează ca pe nişte ştrengari gălăgioşi, ca să 
poată zâmbi de pe urma escapadelor lor. Izbutea să râdă 
mai tare decât ei, cu râsul acela plăcut şi tare, răsunând de 
sănătate şi de curajul de-a trăi, cu note limpezi de goarnă. 
Casa întreagă se înveselea. De dimineaţă până seara, 
Pauline îşi exagera activitatea, refuza să-i însoţească pe 
copii la plimbare, pretextând că face curăţenie generală, că 
supraveghează spălatul rufelor sau făcutul conservelor. Dar 
mai cu seamă Lazare devenise zgomotos: fluiera pe scară, 
trântea uşile, găsea că zilele sunt prea scurte şi prea 
liniştite. Cu toate că nu făcea nimic, noua pasiune ce pusese 
stăpânire pe el părea să-l preocupe dincolo de timpul şi de 
puterile lui. Încă o dată, cucerea lumea, în fiecare zi la cină 
venea cu alte proiecte extraordinare. Literatura începuse 
să-l dezguste, mărturisea că a renunţat să se pregătească 
pentru examenele pe care se gândea să le dea ca să intre în 
profesorat; multă vreme stătuse închis sus, la el, sub 
pretextul acesta, dar atât de fără tragere de inimă, încât nu 
deschidea nici măcar o carte; şi acum îşi bătea joc de 
nerozia asta, nu era o prostie să-ţi pui capul în jug, ca mai 
târziu să poţi scrie romane şi piese? Nu! numai politica 
putea să conteze, planul lui de-acum încolo era limpede: îl 
cunoştea puţin pe deputatul de Caen, îl va urma la Paris în 


calitate de secretar, şi-acolo, în câteva luni, avea să-şi facă o 
carieră. Imperiul avea mare nevoie de băieţi inteligenţi. 
Când Pauline, îngrijorată din pricina acestui galop de idei, 
încerca să-l domolească, sfătuindu-l să se îndrepte spre o 
slujbă modestă dar sigură, el se revolta împotriva acelei 
prudenţe, glumind şi făcând-o „bunică”. Şi gălăgia iar se 
pornea, casa răsuna de-o bucurie prea exagerată, sub care 
se simţea neliniştea unei dureri ascunse. 

Într-o zi, pe când Lazare şi Louise se duseseră singuri la 
Verchemont, Pauline, având nevoie de-o reţetă care arăta 
cum se curăţă catifeaua, urcă să răscolească prin dulapul 
cel mare al vărului ei, unde credea c-o văzuse, pe-un capăt 
de hârtie, între două file de carte. Şi-acolo, printre broşuri, 
dădu peste mănugşa cea veche a prietenii ei, mănuşa aceea 
uitată cu care Lazare se îmbătase atâta vreme, ajungând 
până la un fel de halucinație carnală. A fost pentru ea ca o 
rază de lumină, recunoscu obiectul pe care-l ascunsese atât 
de tulburat în seara când ea urcase pe neaşteptate să-i 
spună că masa e gata. Se nărui pe un scaun, ca zdrobită de 
revelaţia aceea. Doamne Sfinte! râvnea la Louise înainte ca 
ea să vină, trăia alături de ea, uzase pielea aceea tot 
frecând-o de buze, deoarece păstra puţin din parfumul ei! 
Hohote puternice o făcură să se cutremure de plâns, în 
timp ce ochii plini de lacrimi şi-i aţintea asupra mănuşii, pe 
care tot o mai ţinea între mâinile tremurătoare. 

— Ei, domnişoară, ai găsit-o? întrebă de pe coridor vocea 
puternică a slujnicei, care urcase şi ea. Eu zic că tot mai 
bine e s-o freci cu şoric de porc. 

Pătrunse înăuntru şi nu înţelese la început, văzând-o 
scăldată în lacrimi, strângând între degete mănuşa aceea 
veche. Dar adulmecă prin cameră şi până la urmă ghici 
motivul desperării. 

— La naiba! continuă ea repezit, obicei pe care-l 
deprinsese tot mai mult în ultima vreme, trebuia să te- 
aştepţi şi iar să te aştepţi la una ca asta... [i-am spus-o data 
trecută. Îi laşi împreună, ei se distrează... Şi-apoi, poate că 


doamna avea dreptate, fâşneaţa asta îl aţâţă mai mult decât 
'mneta. 

Clătină din cap şi adăugă, vorbind pentru sine, cu 
supărare: 

— Ah! Doamna avea dreptate, cu toate cusururile ei... Eu 
nu mă pot obişnui şi pace cu gândul că-i moartă. 

Seara, la ea în odaie, după ce închise uşa şi puse 
lumânarea pe comodă, Pauline se prăbuşi pe marginea 
patului, zicându-şi că trebuie să-l însoare pe Lazare cu 
Louise. Ziua întreagă, un zumzet puternic ce-i uruia în cap 
o împiedicase să formuleze cu limpezime gândul; şi-abia la 
ora aceea din noapte, când putea suferi fără s-o vadă 
nimeni, dăduse de concluzia aceea inevitabilă. Trebuia să-i 
căsătorească, şi cuvintele răsunau în ea ca un ordin, ca 
vocea înţelepciunii şi-a dreptăţii pe care n-o putea astupa. O 
clipă, ea, atât de curajoasă, se întoarse speriată, crezând că 
aude vocea mătuşii ce-i spune să-i dea ascultare. Şi-atunci, 
aşa îmbrăcată cum era, se trânti pe pat, îşi cufundă capul în 
perne ca să-şi înăbuşe strigătele. Oh! Să-l dea alteia, să-l 
ştie în braţele alteia, pentru totdeauna, fără nici o speranţă 
de a-l mai lua înapoi! Nu, nu va avea curajul să facă una ca 
asta, mai curând să ducă viaţa aceea jalnică, de până 
atunci, nimeni nu-l va avea; nici ea, nici fata acea, el însuşi 
se va usca aşteptând. Se zbătu aşa multă vreme, zgâlţâită 
de-o furie plină de gelozie, care dezvăluia dinainte-i imagini 
carnale îngrozitoare. Totdeauna, la ea, glasul sângelui avea 
întâietate, o violenţă pe care nici anii, nici înţelepciunea n-o 
domoliseră. Apoi se nărui fără vlagă; trupul fusese nimicit. 

Pe urmă, întinsă pe spate, fără a găsi puterea să se 
dezbrace, Pauline chibzui îndelung. Ajunse să-şi dovedească 
faptul că Louise va face mai mult decât ea pentru fericirea 
lui Lazare. Copila aceea atât de gingaşă, cu mângâieri ca de 
amantă, nu izbutise oare de pe atunci să-l dezbare de 
plictis? Desigur, o fată ca aceea îi trebuia, veşnic agăţată de 
gâtul lui, alungind cu sărutări ideile, lui lugubre, spaima de 
moarte. Şi Pauline se scădea pe sine în propriii ei ochi, 


găsea că e prea rece, neavând acea atracţie drăgăstoasă de 
femeie, ci numai bunătate, ceea ce nu e de ajuns pentru 
bărbaţii tineri. O altă observaţie sfârşi prin a o convinge. Ea 
se ruinase, iar proiectele vărului, proiectele acelea care-o 
nelinişteau, aveau să înghită bani mulţi. Se cuvenea oare 
să-i impună strâmtorarea în care trăia familia, 
mediocritatea aceea de care-l vedea că suferă? Ar fi fost o 
viaţă cumplită, plină de veşnice regrete, de certurile şi 
amărăciunea ambițiilor ratate. Ea îi aducea toată pizma 
unei existenţe de mizerie, în timp ce Louise, care era 
bogată, i-ar fi deschis calea spre situaţiile strălucite la care 
visa. Era ca şi sigur zvonul că tatăl fetei avea gata pregătit 
un post pentru viitorul ginere; desigur, era vorba de-o 
slujbă la bancă şi, cu toate că Lazare se prefăcea că 
dispreţuieşte pe financiari, lucrurile aveau să se aranjeze, 
cu siguranţă. Nu mai putea şovăi, acum i se părea că ar fi 
săvârşit o acţiune josnică dacă nu i-ar fi căsătorit. Căsătoria 
aceea, în insomnia ei, era un deznodământ firesc şi necesar 
pe care trebuia să-l grăbească, dacă nu voia să decadă în 
propriii săi ochi. 

Noaptea întreagă şi-o petrecu dând această bătălie. Când 
se ivi ziua, Pauline în sfârşit se dezbrăcă. Era foarte liniştită, 
se bucură de-o odihnă deplină, numai aşa, stând în pat, fără 
să poată încă adormi. Niciodată nu se simţise atât de 
uşoară, nu îmbrăţişase lucrurile de-atât de sus şi cu-atâta 
detaşare. Totul luase sfârşit, stârpise egoismul din ea, nu-şi 
mai punea speranţe în nimeni şi-n nimic; în adâncul ei 
sălăşluia voluptatea subtilă a sacrificiului. Nu-şi mai 
regăsea' vechea dorinţă de-a face fericirea celor dragi, 
nevoia aceea de autoritate care acum îi apărea drept cel 
din urmă refugiu al geloziei. Orgoliul abnegaţiei pierise şi 
el, accepta ca familia să fie fericită în afara ei. Era gradul 
suprem al iubirii faţă de ceilalţi: să dispari, să dai totul şi să 
crezi că nu dai îndeajuns, să iubeşti într-atât încât să fii 
bucuros de o fericire la care n-ai contribuit şi din care nu te 
vei înfrupta. Soarele se înălța pe cer, când adormi adânc. 


În ziua acea Pauline cobori foarte târziu. Trezindu-se, avu 
bucuria să simtă în ea, limpezi şi neatinse, hotărârile din 
ajun. Apoi îşi dădu seama că uitase de propria-i soartă şi că 
totuşi se cuvenea să se gândească la ziua de mâine, în noua 
situaţie în oare se va vedea pusă. Chiar dacă avea curajul 
să-l căsătorească pe Lazare şi pe Louise, niciodată nu va 
avea curajul să rămână lângă ei, să se împărtăşească din 
intimitatea fericirii lor: devotamentul are şi el limitele lui, se 
temea să n-o apuce iarăşi crizele de violenţă, să nu facă 
vreo scenă îngrozitoare de pe urma căreia să moară de 
ruşine. De altfel, nu făcea şi-aşa destule pentru ei? Cine ar 
fi avut cruzimea să-i impună această tortură inutilă? Luă 
aşadar pe loc o hotărâre irevocabilă: să plece, să 
părăsească locuinţa aceea plină de amintiri neliniştitoare. 
Asta însemna să-şi schimbe întreaga viaţă, dar nu dădea 
îndărăt în faţa acestui lucru. 

La prânz, se arătă veselă şi liniştită, ca totdeauna. Vederea 
lui Lazare şi-a Louisei, strânşi unul lângă altul, şuşotind şi 
râzând n-o făcu să-şi piardă curajul şi nu simţi nici o altă 
slăbiciune decât ceva ca un sloi de gheaţă în inimă. Apoi, 
cum era într-o sâmbătă, puse la cale să-i trimită departe, 
într-o plimbare, ca să se afle singură în clipa când doctorul 
Cazenove avea să vină. Cei doi plecară, iar Pauline avu 
precauţia să-i iasă în întâmpinare doctorului pe drum. De 
cum o zări, acesta o pofti să urce în cabrioletă, ca s-o aducă 
acasă. Dar fata îl rugă să coboare, se întoarseră încetişor, în 
timp ce Martin, la o sută de metri În faţa lor, mâna trăsura. 

Şi Pauline, în câteva cuvinte simple, îşi descarcă inima. 
Spuse totul, planul de-a i-l da pe Lazare Louisei, hotărârea 
de-a părăsi casa. Confesiunea aceea i se părea necesară, n- 
ar fi voit să procedeze ca dintr-o toană, iar bătrânul doctor 
era singurul om care o putea înţelege. 

Deodată, Cazenove se opri în mijlocul drumului şi o 
strânse în braţele lui slabe. 'Tremura de emoție, o sărută 
zgomotos pe păr şi începu s-o tutuiască. 


— Ai dreptate, fată dragă... Şi, ştii ce? Eu sunt încântat, 
pentru că lucrurile puteau lua o întorsătură şi mai proastă. 
Sunt luni de zile de când gândul ăsta mă chinuie, mi-era rău 
când veneam la voi, într-atât de nefericită simţeam că eşti... 
Ah! Ştiu că te-au jumulit frumuşel, oamenii ăştia de treabă: 
mai întâi banii, apoi inima... 

Fata încercă să-l întrerupă. 

— Dragul meu prieten, te implor... îi judeci rău. 

— Se prea poate, dar asta nu mă împiedică să mă bucur 
pentru tine. Da, da, dă-i-l pe Lazare al tău, nu-i un dar prea 
de preţ pe care i-l faci celeilalte... Oh, desigur, băiatul e 
fermecător, plin de cele mai bune intenţii; dar prefer ca 
cealaltă să fie nefericită lângă el. Flăcăii ăştia care se 
plictisesc de toate sunt prea greu de dus, chiar şi pentru o 
spinare zdravănă cum e a ta. Ţi-aş dori mai curând drept 
bărbat un ucenic de măcelar, da, un ucenic de măcelar, dar 
care să râdă de dimineaţa până seara de să-şi rupă fălcile. 
Apoi, văzând că fetei i-au dat lacrimile, adăugă: 

— Bine! îl iubeşti, să nu mai vorbim despre asta. Şi mai 
sărută-mă o dată, de vreme ce eşti o fată cum nu se mai află 
şi judeci aşa de sănătos... Şi nerodul ăla care nu pricepe! 

Îi luase braţul, o strângea la pieptul lui. Pe urmă vorbiră 
cu înţelepciune, începând iarăşi să meargă. Nici vorbă, ar 
face bine să părăsească Bonneville-ul; şi luă asupră-i să-i 
găsească o slujbă. Tocmai se întâmpla să aibă la Saint-L6 o 
rudă bătrână şi bogată care căuta o domnişoară de 
companie. Pauline s-ar simţi de minune pe lângă ea, cu atât 
mai mult cu cât, doamna neavând copiii, ar fi putut să se 
ataşeze de ea, poate s-o şi adopte mai târziu. Totul a fost 
aranjat, doctorul făgădui să-i dea un răspuns definitiv până 
în trei zile şi hotărâră să nu spună nimănui despre intenţia 
aceea de-a pleca. Fata se temea ca gestul ei să nu fie luat 
drept o ameninţare, voia să-i căsătorească, apoi numaidecât 
să plece, pe tăcute, ca o persoană de prisos ce s-ar fi aflat 
de-atunci încolo. 


A treia zi Pauline primi o scrisoare din partea doctorului: 
era aşteptată la Saint-L6 de îndată ce-avea să fie liberă. Şi 
tot în ziua aceea, în timp ce Lazare nu era acasă, o luă pe 
Louise în fundul grădinii, pe o bancă veche, adăpostită de-o 
tufă de tamarin. În faţa lor, pe deasupra zidului scund, nu 
se vedea decât marea şi cerul, o imensitate albastră 
întreruptă la orizont de o simplă linie. 

— Drăguţa mea, îi zise Pauline cu aerul ei matern, să 
vorbim ca două surori, vrei?. [in oarecum la tine... 

Louise o întrerupse, luând-o de mijloc. 

— Oh, da! 

— Dacă-i aşa, dacă şi tu ţii la mine, să ştii că rău faci că nu- 
mi spui tot ce ai pe inimă... De ce vrei să-mi ascunzi 
secretele tale? 

— N-am nici un fel de secret. 

— Ba da, n-ai căutat de-ajuns... Hai, deschide-ţi inima! 

Şi amândouă, pentru o clipă, se priviră atât de aproape, 
încât îşi simţiră una alteia căldura răsuflării. Atâta doar că 
privirea uneia se înceţoşa încetul cu încetul, sub privirea 
limpede a celeilalte. Tăcerea ajunsese penibilă. 

— Spune-mi tot. Dacă sunt spuse, lucrurile sunt pe 
jumătate ca şi aranjate, în timp ce dacă sunt ascunse, ajungi 
să faci din ele lucruri urâte... Nu-i aşa? N-ar fi frumos să ne 
supărăm din nou, să ajungem iar la ceea ce-am regretat 
atâta. 

Atunci Louise izbucni zgomotos în plâns. O strânse de 
mijloc pe Pauline cu mâini tremurătoare, îşi lăsă capul în jos 
şi şi-l ascunse la pieptul prietenei, suspinând printre 
lacrimi: 

— Oh, e rău că ne întoarcem iar la asta. N-ar trebui 
niciodată să mai aducem vorba, niciodată!. Mai curând 
goneşte-mă pe loc decât să-mi faci necazul ăsta. 

Repede, Pauline încercă s-o liniştească. 

— Nu, înţeleg eu bine... lar mă bănuieşti. De ce-mi 
vorbeşti despre un secret? N-am nici un secret, fac tot ce-i 
cu putinţă pe lumea asta ca tu să nu ai ce-mi reproşa. Nu-i 


vina mea dacă te îngrijorează unele lucruri: eu, una, îmi 
supraveghez până şi felul de-a râde, deşi nu s-ar părea. lar 
dacă nu mă crezi, atunci am să plec, am să plec 
numaidecât. 

Erau singure în spaţiul acela necuprins. Grădina pârjolită 
de vântul din vest se întindea la picioarele lor ca un teren 
viran, în timp ce dincolo de ea, marea nemişcată îşi 
desfăşura infinitul. 

— Ascultă-mă, ce naiba! strigă Pauline. Nu-ţi fac nici o 
mustrare, dimpotrivă, vreau să te liniştesc. 

Şi apucând-o de umeri, silind-o să-şi ridice ochii, îi spuse 
blând, ca o mamă ce-i pune întrebări propriei ei copile: 

— Îl iubeşti pe Lazare?. Şi el te iubeşte, ştiu. 

Un val de sânge o năpădi pe Louise în obraji. Tremura 
toată, voia să scape din strânsoare şi s-o ia la fugă. 

— Oh, Doamne! se vede că sunt stângace de vreme ce nu 
pricepi! Aş aduce, oare, vorba despre asta dac-ar fi să te 
necăjesc?. Vă iubiţi, nu-i aşa? Ei, bine! Vreau să vă 
căsătoresc, e foarte simplu. 

Louise, uluită, încetă să se mai zbată. Uimirea îi secase 
lacrimile, ţintuind-o locului, cu mâinile căzute pe lângă ea, 
neputincioase. 

— Cum aşa? Dar tu? 

— Eu, draga mea, eu mi-am pus întrebări foarte serios de 
câteva săptămâni, noaptea mai ales, în orele acelea de 
veghe, când vezi mai limpede... Şi mi-am dat seama că nu 
nutresc pentru Lazare decât o mare prietenie. Oare nu vezi 
şi tu? Suntem camarazi, doi băieţi ai zice, nu există între noi 
înflăcărarea aceea a îndrăgostiţilor... 

Îşi căuta cuvintele, ca minciuna „să-i pară adevărată. Dar 
rivala ei n-o slăbea deloc din priviri, ca şi cum i-ar fi pătruns 
înţelesul ascuns al spuselor. 

— De ce minţi, şopti în cele din urmă. Eşti tu, oare, în stare 
să nu mai iubeşti, când iubeşti? 

Pauline se tulbură. 


— În sfârşit, n-are importanţă, vă iubiţi, e foarte firesc să 
te ia în căsătorie... Eu am crescut odată cu el, îi voi rămâne 
soră. Oamenilor le piere cheful, după ce-au aşteptat atât de 
mult... Şi-apoi mai sunt o sumedenie de alte motive... 

Îşi dădu seama că pierde terenul, că se rătăceşte, aşa că 
reluă, pradă sincerităţii ei obişnuite: 

— Oh! Draga mea, lasă-mă să fac lucrul ăsta! Dacă îl mai 
iubesc îndeajuns încât să doresc să fie soţul tău, înseamnă 
că acum cred că eşti necesară fericirii lui. Oare faptul ăsta 
îţi displace? Să fii în locul meu, n-ai face la fel?. Hai, să 
vorbim pe şleau. Vrei să complotezi alături de mine? Vrei să 
ne înţelegem împreună, ca să-l silim să fie fericit? Chiar 
dacă s-ar supăra, dacă ar crede că îmi datorează ceva, va 
trebui să mă ajuţi să-l conving, căci pe tine te iubeşte, de 
tine are nevoie... Te rog să-mi fii complice, să punem totul la 
cale pe îndelete, în timp ce suntem singure. 

Dar Louise o simţea atât de înfrigurată, atât de sfâşiată în 
rugăminţile ei, încât avu un ultim gest de revoltă. 

— Nu nu, nu primesc!. Ar fi îngrozitor ceea ce-am face. Tu 
încă îl mai iubeşti, simt prea bine lucrul ăsta, şi nu mai ştii 
ce să născoceşti ca să te chinui şi mai mult... în loc să te 
ajut, am să-i spun tot. Da, de îndată ce se va întoarce... 

Pauline, cu amândouă braţele ei caritabile, o îmbrăţişa din 
nou, împiedicând-o să continue, strângându-i capul la piept. 

— Taci din gură, copil rău ce eşti!. Trebuie să ne gândim la 
el! 

Se lăsă tăcerea, în timp ce ele rămâneau astfel 
îmbrăţişate. Nemaiavând putere să lupte, Louise ceda, 
lăsându-se în voia verişoarei, cu obişnuitele ei gesturi de 
alint, languroase; şi un şuvoi de lacrimi i se scurgea din 
ochi, dar lacrimi blânde, care picurau încetişor. Fără să 
vorbească, îşi strângea din când în când prietena, ca şi cum 
n-ar fi găsit nimic altceva mai discret şi mai profund pentru 
a-i exprima mulţumirea. Simţea că Pauline e mai presus 
decât ea, atât de îndurerată şi atât de sus, încât nici măcar 
nu îndrăznea să-şi înalțe ochii, de teamă să nu-i întâlnească 


privirea. Totuşi, după câteva clipe, îndrăzni, îşi dădu capul 
pe spate, simțindu-se stingherită dar şi fericită în acelaşi 
timp, apoi îşi înălţă buzele şi-o sărută în tăcere. Marea, în 
depărtare, sub cerul imaculat, n-avea nici un val oare să-i 
întretaie albastrul necuprins. Simţeau o asemenea curăţie, 
o asemenea simplitate, încât multă vreme rămaseră fără a- 
şi spune nimic. 

Când Lazare se întoarse, Pauline urcă la el în cameră, 
încăperea aceea uriaşă şi scumpă în care crescuseră 
amândoi. Fata voia să-şi ducă opera la bun sfârşit chiar în 
ziua aceea. Cu el, n-o luă pe ocolite, ci vorbi hotărât. Odaia 
era plină de amintiri de pe vremuri: alge uscate zăceau ici 
şi colo, modelul ţăruşilor stătea sus, pe pian, masa era 
ticsită de cărţi de ştiinţă şi partituri. 

— Lazare, îl întrebă, vrei să stăm puţin de vorbă? Am 
lucruri serioase să-ţi spun. 

El păru mirat, veni spre ea. 

— Oare tata se simte aşa de râu? 

— Nu, ascultă... Trebuie în sfârşit să vorbim despre asta, 
pentru că dacă tăcem nu ne-ajută cu nimic. Îţi aminteşti că 
mătuşa plănuise să ne căsătorim; am vorbit mult despre 
asta, dar acum sunt luni de zile de când nu s-a mai rostit un 
cuvânt. lată ce cred eu: că ar fi înţelept să renunţăm la o 
asemenea idee. 

Băiatul se îngălbenise; dar n-o lăsă să isprăvească, strigă 
din toate puterile: 

— Cum? Ce tot spui acolo?. Dar, oare, nu tu mi-eşti soţie? 
Mâine, dacă vrei, ne ducem la abate şi-i spunem să 
isprăvească... Şi asta numeşti tu lucruri serioase! 

Pauline îi răspunse liniştit: 

— E foarte serios, de vreme ce te superi... îţi spun din nou 
că trebuie să vorbim despre asta. Desigur, suntem vechi 
camarazi, dar tare mă tem că nu suntem plămădiţi ca doi 
îndrăgostiţi. Lia ce bun să ne înverşunăm, când până la 
urmă, poate, nu vom fi fericiţi niciunul, nici celălalt. 


Atunci Lazare se pierdu într-un potop de vorbe întretăiate. 
Voia, oare, să se certe cu el? Dar nu putea să stea tot timpul 
agăţat de gâtul ei. Dacă nunta lor fusese amânată din lună 
în lună, ştia prea bine că vina nu elo purta. Şi era nedrept 
să-i spună că n-o mai iubeşte. O iubise atât, chiar în camera 
aceea, încât nici nu mai îndrăznea să atingă nimic, din 
teama de-a nu se purta urât. La evocarea acestei amintiri a 
trecutului, obrajii Paulinei se împurpurară. Lazare avea 
dreptate, îşi amintea de dorinţa lui ce dăinuise puţin, de 
răsuflarea lui arzătoare cu care o învăluia. Dar cât de 
departe erau acum orele acelea de patimă minunată, şi ce 
prietenie rece de frate nutrea faţă de ea? De aceea 
răspunse cu tristeţe: 

— Dragul meu prieten, dacă m-ai iubi cu adevărat, în loc 
să ţii un discurs, aşa cum faci, ai fi fost de mult în braţele 
mele, şi-ai plânge, şi-ai găsi alte argumente ca să mă 
convingi. 

Lazare păli şi mai mult, schiţă un gest vag, de protest, 
lăsându-se să cadă pe un scaun. 

— Nu, continuă Pauline, e limpede, nu mă mai iubeşti... Ce 
vrei? Fără îndoială că nu suntem făcuţi unul pentru altul. 
Când stăteam închişi aici, n-aveai încotro şi te gândeai la 
mine. lar mai târziu, gândul ăsta s-a dus, n-a ţinut, pentru 
că nu avea nimic din ce te-ar fi putut ţine. 

Un ultim protest exasperat îl făcu să-şi iasă din fire. Se 
răsuci pe scaun şi bâlbâi: 

— În sfârşit, unde vrei să ajungi? Ce înseamnă toate astea, 
te întreb? Mă întorc liniştit, urc să-mi iau papucii şi tu pici 
pe capul meu aşa, pe nepusă masă, şi spui o poveste 
abracadabrantă... Nu te mai iubesc, nu suntem făcuţi unul 
pentru celălalt, trebuie să rupem căsătoria... încă o dată, ce 
înseamnă toate astea? 

Pauline, care se apropiase de el, rosti cuvintele rar: 

— Asta înseamnă că o iubeşti pe alta şi că te sfătuiesc să te 
însori cu ea. 


O clipă, Lazare rămase mut. Apoi luă hotărârea să 
rânjească. Bine! Prin urmare scenele începeau iar, din nou 
gelozia ei avea să dea totul peste cap! Nu suporta să-l vadă 
vesel o singură zi, simţea nevoia să facă gol în jurul lui. 
Pauline îl asculta cu un aer profund îndurerat; şi, dintr- 
odată, îşi puse mâinile tremurătoare pe umerii lui, dând 
frâu liber inimii să izbucnească în acest strigăt fără de voie: 

— O, dragul meu! Cum poţi crede că aş vrea să te chinui!. 
Tot nu pricepi că nu doresc decât ca tu să te simţi bine, că 
aş îndura orice numai ca să te ştiu mulţumit o oră! Nu-i 
aşa? o iubeşti pe Louise, ei bine! îţi spun s-o iei de nevastă... 
înţelege bine, eu nu mai contez, ţi-o dau pe fata asta. 

Se uită la ea, speriat. La o fire nervoasă şi fără echilibru ca 
a lui sentimentele săreau de la o extremă la alta, la cel mai 
neînsemnat şoc. Începu să clipească des, izbucni în plâns! 

— Taci, sunt un mizerabil! Da, mă dispreţuiesc pentru tot 
ce se întâmplă în casa asta de ani de zile... Sunt debitorul 
tău, să nu spui nu! [i-am luat banii, i-am prăpădit ca un 
nerod, şi iată că acum am decăzut într-atât, încât îmi dai de 
pomană cuvântul pe care ţi l-am dat, ca unui milog, ca unui 
om lipsit de curaj şi de onoare. 

— Lazare! Lazare! şopti fata înspăimântată. 

Cu o mişcare furioasă, Lazare sărise în picioare, şi 
mergea, se izbea cu pumnii în piept. 

— Lasă-mă! Dacă ar fi să fac dreptate, ar trebui să mă 
omor pe loc... Nu-i aşa că pe tine se cuvenea să te iubesc? 
Nu e îngrozitor că o doresc pe astălaltă, care nu mi-era 
hărăzită, care nu-i atât de bună ca tine şi mai puţin 
arătoasă, mai ştiu şi eu? Când un bărbat se pretează la aşa 
ceva, înseamnă că se târăşte în mocirlă... Vezi că nu ascund 
nimic, că nu încerc deloc să mă scuz... Ascultă, decât să-ţi 
accept sacrificiul, mai curând o dau eu însumi pe Louise 
afară şi mă duc în America, şi n-am să vă mai văd niciodată, 
nici pe una, nici pe cealaltă. 

Îndelung, Pauline se strădui să-l potolească şi să-l facă să-i 
vină mintea la cap. Nu putea şi elo dată măcar să ia viaţa 


aşa cum era, fără exagerare? Oare nu vedea că îi vorbea cu 
înţelepciune, după ce chibzuise îndelung? Căsătoria asta 
avea să fie minunată pentru toată lumea. Dacă putea vorbi 
despre ea atât de liniştit, însemna că, departe de a mai 
suferi, acum ajunsese s-o dorească şi ea. Dar, dusă de 
dorinţa de a-l convinge, făcu stângăcia să pomenească 
despre zestrea Louisei, lăsând să se înţeleagă că 
Thibaudier, imediat după căsătorie, avea să-i ofere un post 
ginerelui său. 

— Asta-i! strigă Lazare apucat iar de furie, vinde-mă 
acum! Spune repede că nu te mai vreau pentru că te-am 
ruinat şi că am obrăznicia să mă adresez alteia, să mă însor 
cu o fată bogată... Ah! nu! Toate astea sunt prea urâte. 
Niciodată, pricepi? Niciodată! 

Pauline, ajunsă la capătul puterilor, încetă să-l mai roage. 
Se lăsă tăcerea. Lazare se prăbugşise iar pe scaun, cu 
picioarele frânte, în timp ce fata, la rândul ei, se plimba prin 
încăperea aceea mare, dar încet, întârziind dinaintea 
fiecărei mobile; şi, din toate acele vechi lucruri prietene, din 
masa pe care o frecase atâta cu coatele, din dulapul unde 
se mai aflau încă jucăriile ei de copil, din toate amintirile ce 
zăceau acolo îi urca spre inimă o speranţă de care nu voia 
să ţină seamă dar a cărei blândeţe, totuşi, punea pe de-a- 
ntregul stăpânire pe ea, puţin câte puţin. Şi dacă o iubea 
cu-adevărat, îndeajuns pentru a refuza să fie al alteia! Dar 
ştia ea prea bine ce urmează după clipele părăsirii de sine, 
ascunse în spatele înflăcărării dintâi a sentimentelor 
frumoase. Şi-apoi, era o laşitate să spere, se temea să 
cedeze vreunui vicleşug al slăbiciunii. 

— O să te gândeşti, spuse drept încheiere, oprindu-se 
dinaintea lui. Nu vreau să ne chinuim mai mult... Sunt 
sigură că mâine o să fii mai înţelegător. 

Ziua următoare însă şi-o petrecură într-o mare 
stânjeneala. O tristeţe mocnită, un fel de acreală întuneca 
iarăşi casa. Louise avea ochii roşii, Lazare fugea de ea şi-şi 
petrecea ceasuri întregi încuiat la el în odaie. Apoi, în zilele 


următoare, stinghereala aceasta se. Risipi puţin câte puţin, 
iar râsetele începură iar, şi şuşotelile şi atingerile 
mângâietoare. Pauline aştepta, amăgită de speranţe 
nebuneşti, în ciuda judecății. Înaintea acestei incertitudini 
groaznice, i se păru că nu ştiuse ce-i suferinţa. În sfârşit, 
într-o seară, pe când cobora la bucătărie să ia o lumânare, îi 
găsi pe L.azare şi pe Louise sărutându-se pe coridor. Fata 
fugi râzând, iar el, îndrăzneţ din pricina întunericului, o 
apucă în braţe pe Pauline, sărutând-o zgomotos pe amândoi 
obrajii, ca un frate. 

— M-am gândit, şopti el. Eşti cea mai bună dintre femei şi 
cea mai înţeleaptă... Dar te iubesc în continuare, te iubesc 
aşa cum am iubit-o pe mama. 

Pauline avu puterea să răspundă: 

— Treaba e ca şi făcută, sunt foarte mulţumită. 

De teamă să nu leşine, nu îndrăzni să intre în bucătărie, 
atât de palidă se simţea, după răceala feţei. Fără lumină, 
urcă din nou, zicând că uitase ceva. Şi-acolo, în camera ei, 
în întuneric, crezu c-avea să moară, se sufoca, neputând 
nici măcar să plângă. Oare ce-i făcuse de împinsese 
cruzimea până acolo încât îi scormonise rana? Nu putuse să 
accepte pe loc, în ziua în care era stăpână pe puterile ei, 
fără să se îmbete cu o speranţă deşartă? Acum sacrificiul 
era dublu, îl pierdea a doua oară şi cu atât mai dureros cu 
cât îşi închipuise că-l va recâştiga. Doamne Sfinte! Era ea 
curajoasă, dar ce groaznic lucru să-i facă misiunea atâta de 
cumplită. 

Totul a fost repede pus la punct. Veronique, năucită, nu 
mai înţelegea nimic, zicând că lucrurile mergeau cu susul în 
jos de când cu moartea doamnei. Dar mai cu seamă pe 
Chanteau îl răscoli deznodământul acesta. El care de obicei 
nu se ocupa de nimic şi dădea din cap a încuviinţare la 
fiecare toană a celorlalţi, retras parcă în egoismul 
minutelor de linişte pe care le fura durerii, începu să plângă 
atunci când Pauline îi anunţă ea însăşi noua schimbare. Se 
uita la ea, se bâlbâia, mărturisirile îi scăpau în cuvinte 


întretăiate: nu era vina lui, ar fi voit ca lucrurile să se 
petreacă altfel, pe vremuri, şi în privinţa banilor, şi-a 
măritişului; dar Pauline ştia cât de rău stătea el cu 
sănătatea. Şi-atunci fata îl sărută, jurându-i că ea îl silea pe 
Lazare s-o ia pe Louise de nevastă, din interes. În primul 
moment nu îndrăzni s-o creadă, clipea din ochi cu o 
rămăşiţă de tristeţe, tot zicând: 

— Chiar aşa? Chiar aşa? 

Apoi, cum o văzu că râde, se consolă repede şi deveni de-a 
dreptul vesel. În sfârşit, i se ridicase o piatră de pe inimă, 
căci povestea aceea veche îi stătea pe suflet, fără a îndrăzni 
să aducă vorba despre ea. O sărută pe Louisette pe obraji, 
şi seara, la desert, le cântă cu cântecel. Totuşi în clipa când 
să fie dus la culcare, ceru să fie liniştit încă într-o privinţă. 

— Tu rămâi cu noi, nu-i aşa? o întrebă pe Pauline. 

Fata şovăi o clipă; şi, roşind de minciună, îi răspunse: 

— Bineînţeles. 

Le trebuiră o lună întreagă pentru formalităţi. Thibaudier, 
tatăl Louisei, acceptase numaidecât cererea în căsătorie a 
lui Lazare, care-i era fin. Între ei nu avu loc nici o discuţie, 
decât cu două zile înainte de nuntă, când tânărul refuză 
hotărât să conducă la Paris o companie, de asigurări, în 
care bancherul era cel mai de seamă acţionar. Lazare găsea 
de cuviinţă să mai rămână încă un an sau doi la Bonneville, 
unde avea să scrie un roman; o capodoperă, înainte de-a se 
duce să cucerească Parisul. De altfel, Thibaudier se mulţumi 
să înalțe din umeri, zicându-i în glumă că e un mare nerod. 

Căsătoria trebuia să se celebreze la Caen. În ultimele două 
săptămâni umblară întruna între Caen şi Bonneville. Pauline 
era ameţită, o însoțea pe Louise, se întorcea frântă. Cum 
Chanteau nu se putea mişca din Bonneville, ea trebuise să 
promită că va asista la ceremonie, unde avea să fie singura 
reprezentantă a familiei vărului său. Apropierea zilei 
aceleia o îngrozea în ajun, făcu în aşa fel ca să nu doarmă la 
Caen în noaptea căsătoriei, deoarece i se părea că avea să 
sufere mai puţin dacă se întorcea să doarmă în odaia ei, 


cuprinsă de legănatul iubit al oceanului. Pretextă că 
sănătatea unchiului o îngrijora, că nu voia să stea departe 
de el atât de mult. Zadarnic insistă chiar bătrânul să stea 
câteva zile acolo: doar nu era bolnav, nu? dimpotrivă, foarte 
surescitat de gândul căsătoriei, de masa din care n-avea să 
se înfrupte, plănuia cu viclenie să-i ceară slujnicei, în lipsa 
Paulinei, o mâncare oprită, potârnichi împănate, de pildă, 
ceea ce nu mânca niciodată fără să fie sigur de-o criză. În 
ciuda tuturor insistențelor, fata răspunse că în seara aceea 
rămânea la Bonneville; şi se gândea că astfel va putea fi mai 
liberă, ca a doua zi să-şi facă valiza şi să dispară. 

O ploaie măruntă cădea, tocmai bătuse de miezul nopţii, 
când vechea berlină a lui Malivoire o aduse pe Pauline în 
seara căsătoriei, îmbrăcată într-o rochie din mătase 
albastră, prost apărată de un şal micuţ, dârdâia, foarte 
palidă, dar cu mâinile fierbinţi. O găsi în bucătărie pe 
Veronique aşteptând-o, adormită pe-un colţ al mesei; iar 
flacăra înaltă a luminării o făcu să clipească din ochii adânc 
întunecaţi, ca şi cum ar fi rămas plini de tenebrele de pe 
drum, pe când rămăseseră larg deschişi, de la 
Arromanches. Nu putu scoate decât cuvinte dezlânate de la 
slujnica pe jumătate adormită: domnul nu fusese cuminte, 
acum dormea, nimeni nu venise. Şi-atunci, Pauline luă o 
lumânare şi urcă, îngheţată de casa aceea goală, 
deznădăjduită de moarte din pricina întunericului şi-a 
tăcerii care-i striveau umerii. 

Ajunsă la etajul al doilea, se grăbi să se adăpostească la ea 
în odaie, când o mişcare irezistibilă, de care se miră, o făcu 
să deschidă uşa lui Lazare. Înălţă lumânarea, să poată 
vedea, de parcă odaia i s-ar fi părut plină de fum. Nimic nu 
se schimbase, fiecare mobilă era la locul ei, şi totuşi, Pauline 
avea senzaţia unui dezastru, a unei nimiciri, o spaimă 
ascunsă, aidoma celei din odaia unui mort. Cu paşi înceţi, 
înainta până la masă, privind călimara, pana, o pagină 
începută care tot mai zăcea pe-acolo. Apoi plecă. Se 


terminase, uşa se închise asupra golului plin de zgomote al 
camerei. 

La ea, avu aceeaşi senzaţie de necunoscut. Să fi fost aceea 
camera ei, cu trandafiraşii albaştri ai tapetului, cu patul de 
fier, strâmt, înconjurat cu perdeluţe de muselină? Şi totuşi 
trăise acolo atâţia ani! Fără să pună lumânarea jos, ea, atât 
de curajoasă de obicei, inspecta totul, dădu perdelele la o 
parte, se uită sub pat, pe după mobile. Era în ea ca o 
zguduire, o stupoare ce-o făcea să stea ţintuită dinaintea 
mobilelor. Niciodată n-ar fi crezut că o asemenea spaimă 
avea să pogoare din plafonul acela, de pe care cunoştea 
fiece pată; şi-atunci, regretă că nu rămăsese la Caen, casa 
aceea o înspăimânta ca niciodată, atât de plină de amintiri 
şi-atât de goală era, cufundată toată în întuneric şi rece în 
noaptea aceea cu furtună. Gândul să se culce îi era de 
neîndurat. Se aşeză, fără ca măcar să-şi scoată pălăria, 
rămase câteva clipe nemişcată, cu ochii larg deschişi la 
flacăra luminării ce-o orbea. Dintr-odată se miră, ce căuta 
ea în locul acela, cu capul plin de un zumzet a cărui 
rumoare o împiedica să gândească? Era ora unu, avea să se 
simtă mai bine în pat. Şi începu să se dezbrace, cu mâinile 
înfrigurate şi încete. 

O nevoie de ordine stăruia în acel haos al vieţii sale. Îşi 
strânse grijuliu pălăria, aruncă o privire spre botine, să 
vadă dacă nu s-au murdărit. Îşi pusese rochia pe spătarul 
unui scaun, nu mai avea pe ea decât un jupon şi cămaşa, 
când privirea i se opri pe sânii de fecioară. Puțin câte puţin, 
o flacără îi împurpura obrajii. Din încâlceala minţii, imagini 
se precizau, apărându-i dinaintea ochilor, cei doi la ei în 
cameră, acolo, o cameră pe care o cunoştea, unde ea însăşi 
în dimineaţa aceea adusese flori. Mireasa era culcată, el 
intra, se apropia cu un râset tandru. Cu un gest violent, lăsă 
juponul să alunece, îşi scoase cămaşa şi, goală acum, se 
privi din nou. Aşadar nu pentru ea erau podoabele acelea 
ale dragostei? Niciodată, desigur, nuntirea n-avea să vină. 
Privirea îi cobori de la pieptul tare cu muguri pe el, unde 


mocnea preaplinul sevei, spre şoldurile încăpătoare, spre 
pântecul unde dormea o maternitate viguroasă. Era 
pârguită cum se cuvine, vedea cum viaţa îi pulsează în 
mâini şi-n picioare, cum înflorea la încheieturile tainice ale 
cărnii părul brun, îşi respira mirosul de femeie, ca un 
buchet deschis în aşteptarea fecundării. Şi nu ea, ci 
cealaltă, în adâncul camerei aceleia de-acolo, pe care şi-o 
amintea limpede, stătea leşinată în braţele soţului a cărui 
venire ea însăşi o aşteptase atâţia ani! 

Se aplecă şi mai mult. Scurgerea roşie a unei picături de 
sânge de-a lungul coapsei o mira. Dintr-odată înţelese: 
cămaşa ei, năruită la pământ, părea să fi fost împroşcată ca 
după ce faci o rană cu cuțitul. De asta simţea, de când 
plecase din Caen, o asemenea slăbiciune prin tot corpul. Nu 
se aştepta să fie atât de devreme, rana aceea, pe care 
pierderea dragostei o deschisese, aducând-o la înseşi 
izvoarele vieţii. Şi vederea acelei vieţi care pierea, inutilă, îi 
spori deznădejdea. Prima oară îşi amintea cum strigase de 
spaimă, când, într-o dimineaţă, se trezise însângerată. Mai 
târziu, oare nu avusese copilăria, într-o seară, înainte de-a 
sufla în lumânare, să-şi cerceteze cu o privire furişă 
înflorirea deplină a trupului şi-a sexului? Era mândră ca o 
proastă, gusta fericirea de-a fi femeie. Ah! Jalnic lucru! 
Ploaia roşie a pubertăţii cădea acolo, astăzi, asemănătoare 
lacrimilor zadarnice pe care fecioara le vărsa în ea... 

„Şi-atunci simţi gelozia până la adâncul măruntaielor, la 
închipuirile ce i se perindau mereu prin minte. Voia să 
trăiască, să trăiască pe deplin, să se bucure de viaţă, ea, 
care iubea viaţa! La ce bun să trăieşti, dacă nu-ţi dărui 
fiinţa? Şi-i vedea pe cei doi, o ispitea gândul să-şi mutileze 
nuditatea şi căuta foarfecele din priviri. De ce să nu taie 
pieptul, să-şi frângă coapsele, să-şi deschidă pe deplin 
pântecele? Era mai frumoasă decât fata aceea blondă şi 
slabă, era mai puternică, iar el, cu toate acestea, n-o 
alesese pe ea. Niciodată nu-l va cunoaşte, nimic din ea nu 
trebuia să-l mai aştepte de-acum încolo, nici braţele, nici 


şoldurile, nici buzele. Totul putea fi aruncat la gunoi, ca o 
zdreanţă. Era oare cu putinţă ca ei să fie împreună iar ea să 
rămână singură, să tremure de frig în casa aceea 
neîncălzită? 

Deodată, se trânti pe pat cu faţa în jos. Apucă perna între 
braţele tremurătoare, muşcând-o ca să-şi înăbuşe hohotele 
de plâns şi încerca să-şi ucidă carnea revoltată, zdrobind-o 
de saltea. Suspine prelungi o străbăteau, din creştet până-n 
tălpi. Zadarnic pleoapele i se strângeau, ca să nu mai vadă, 
vedea totuşi, lucruri monstruoase se desprindeau din 
întuneric. Ce să facă? Să-şi crape ochii şi să vadă mai 
departe, totdeauna, poate! 

Minutele se scurgeau, nu mai avea decât conştiinţa 
propriei sale torturi. Teama o făcu să se ridice în picioare. 
Cineva se afla acolo, auzise râzând. Dar nu dădu decât 
peste lumânare, consumată aproape toată, şi care făcuse să 
pocnească tipsia sfeşnicului. Şi dacă, totuşi, cineva o 
văzuse? Râsul acela închipuit încă îi mai alerga peste piele, 
ca o mângâiere brutală. Oare ea era fata aceea goală? O 
apucă ruşinea, îşi încrucişa repede mâinile peste sâni, ca să 
nu se mai vadă pe sine. În sfârşit, repede, îşi petrecu o 
cămaşă de noapte, se duse să se vâre în aşternut, pe care-l 
trase până la bărbie. Trupul îi tremura, se chircea de tot. 
Acum, cu lumânarea stinsă, nu mai mişca, zdrobită de 
ruşinea crizei aceleia. 

Pauline îşi făcu valiza în cursul dimineţii, fără să aibă tăria 
să-l anunţe pe Chanteau că pleacă. Dar seara fu nevoită să-i 
spună tot, deoarece doctorul Cazenove trebuia să vină a 
doua zi după ea, ca s-o ducă el însuşi la ruda lui. Când 
înţelese, unchiul, răscolit tot, îşi înălţă bietele lui mâini 
infirme într-un gest smintit, ca pentru a o reţine; şi se 
bâlbâia, o implora. N-avea să facă niciodată una ca asta, n- 
avea să-l părăsească, ar fi însemnat o crimă, avea să i se 
tragă moartea, nu încăpea nici o îndoială. Apoi, după ce-o 
văzu cum se îndârjeşte în blândeţea ei şi ghici care sunt 
motivele, se hotări să spună ce prostie făcuse să mănânce 


potârniche în ajun. Înţepături uşoare se şi făceau simţite la 
încheieturi. Veşnic aceeaşi poveste, era o bătălie din care 
ieşea mereu învins: să mănânce? sau să se chinuie? şi 
mânca, sigur că avea să sufere, mulţumit şi îngrozit în 
acelaşi timp. Dar poate că nu va avea curajul să-l 
părăsească în toiul unei crize. 

Într-adevăr, pe la ora zece dimineaţa, V&ronique urcă s-o 
anunţe pe domnişoara că îl aude pe domnul răcnind la el în 
odaie. Era în toanele cele mai proaste, bombănea prin toată 
casa că, dacă domnişoara pleacă, şi ea avea s-o şteargă, 
pentru că s-a săturat să îngrijească un bătrân cu minte atât 
de puţină. Pauline, o dată mai mult, trebui să se aşeze la 
căpătâiul unchiului. Când doctorul veni s-o ia, i-l arătă pe 
bolnav, care triumfa, urla cât îl ţineau puterile, îi striga să 
plece dacă o lasă inima. Totul fu amânat. 

În fiecare zi, fata tremura la gândul întoarcerii lui Lazare 
şi-a Louisei, pe care noua lor cameră, fosta cameră de 
oaspeţi, aranjată pentru ei, îi aştepta de-a doua zi după 
căsătorie. Nu mai veneau de la Caen, Lazare scria că lua 
note despre lumea finanţelor, înainte de-a se înfunda la 
Bonneville, ca să înceapă lucrul la o carte mare, prin care 
voia să spună adevărul despre oamenii de afaceri. Apoi, 
într-o bună dimineaţă, sosi fără nevastă-sa, anunţându-i 
liniştit că avea să se instaleze cu ea la Paris: socrul îl 
convinsese, primise postul în compania de asigurări, sub 
pretextul că astfel putea lua note pe viu; şi, mai târziu, va 
vedea el, se va întoarce la literatură. 

După ce Lazare umplu două lăzi cu lucrurile trebuitoare şi 
după ce berlina lui Malivoire îl luă, Pauline se întoarse în 
casă năucă, nemaiaflând în ea vechile-i porniri. Chanteau, 
foarte suferind încă, o întrebă: 

— Rămâi, nădăjduiesc? Aşteaptă măcar să mă îngropi! 

Fata nu voi să răspundă pe loc. Sus, valiza gata făcută 
aştepta. O privea ceasuri în şir. De vreme ce ceilalţi se 
duceau la Paris, era urât din partea ei să-şi părăsească 
unchiul. Desigur, n-avea mare încredere în hotărârile 


vărului ei; dar, dacă menajul se întorcea, nimic n-ar fi putut- 
o opri să plece. lată după ce Cazenove, furios, îi spuse că 
pierdea o situaţie minunată ca să-şi strice viaţa la nişte 
oameni care trăiau pe spinarea ei din tinereţe, se hotări 
dintr-odată. 

— Du-te, îi tot spunea Chanteau acum. Dacă trebuie să 
câştigi pitaci şi să fii fericită, nu te pot sili să trăieşti în 
mizerie lângă un şontorog ca mine... Du-te! 

Într-o dimineaţă, Pauline îi răspunse: 

— Nu, unchiule, rămân. 

Doctorul, care se afla de faţă, plecă înălţând mâinile la cer. 

— E imposibilă micuța asta! Şi ce viespar în casa aceea! 
Niciodată n-o să scape de-acolo. 

IX. 

Şi zilele începură iar să se scurgă în casa de la Bonneville. 
După o iarnă foarte rece, venise o primăvară ploioasă, 
marea biciuită de averse părea un lac de noroi; apoi, vara 
târzie se prelungise până în mijlocul toamnei, toropită de 
un soare arzător, care dogora necuprinsul albastru cu nişte 
călduri copleşitoare, adormindu-l; apoi se ivise iarna, şi o 
primăvară, şi. Încă o vară, scurgându-se toate minut cu 
minut, în acelaşi ritm, în pasul cadenţat ale orelor. 

Pauline, ca şi cum inima i s-ar fi potrivit după mişcarea 
aceea de orologiu, îşi regăsise calmul. Suferinţa îi amorţea, 
legănată de scurgerea regulată a zilelor, prinsă în ocupaţii 
ce-ajungeau să fie mereu aceleaşi. Dimineaţa cobora, îşi 
săruta unchiul, schimba cu slujnica aceleaşi cuvinte ca în 
ajun, cosea după-amiaza, seara se culca devreme, şi, a doua 
zi, totul era luat de la capăt, fără ca vreodată un eveniment 
neaşteptat să întrerupă monotonia vieţii. Chanteau, din ce 
în ce mai anchilozat de reumatism, cu picioarele umflate, cu 
mâinile strâmbe, rămânea mut, atunci când nu răcnea, 
cufundat în fericirea de-a nu suferi. Veronique, care parcă- 
şi pierduse limbaj căzuse într-o morocăneală posacă. Numai 
cinele de sâmbăta întrerupeau tihna aceasta, Cazenove şi 
abatele Horteur stăteau totdeauna până la aceeaşi oră, se 


auzeau voci până la ora zece, apoi saboţii preotului plecau 
pe caldarâmul din curte, în timp ce cabrioleta doctorului se 
punea în mişcare, dusă de trapul apăsat al calului bătrân. 
Veselia Paulinei se domolise, o veselie curajoasă pe care ştia 
să şi-o păstreze până şi-n necazuri. Râsul ei răsunător nu 
mai umplea odăile şi nici scara; dar continua să rămână 
principiul activ şi bun al casei, aducând cu sine în fiece 
dimineaţă o nouă însufleţire curajului de-a trăi. După 
trecerea unui an, inima i se domolise încât putea crede că 
orele aveau să se scurgă de acum înainte mereu într-acelaşi 
fel, asemănătoare lor însele şi pline de blândeţe, fără ca 
nimic să trezească în ea durerea amorţită. 

La început, după plecarea lui L.azare, fiece scrisoare de-a 
lui o tulburase. Nu trăia decât datorită scrisorilor acelora, 
le aştepta cu nerăbdare, le recitea, căuta un înţeles ascuns 
dincolo de cuvintele scrise. Vreme de trei luni veniră cu 
regularitate, soseau din două în două săptămâni, erau 
foarte lungi, pline de amănunte, năvalnice de speranţă. 
Lazare se înflăcărase şi de astă dată, se lansa în afaceri, 
visa să dobândească pe loc o avere colosală. După cum 
spunea, compania de asigurări ar fi produs beneficii 
enorme; şi n-avea să se oprească acolo, avea să provoace 
fuzionarea altor întreprinderi; se arăta încântat de lumea 
finanţelor şi-a industriei, nişte oameni încântători când îi 
cunoşteai, pe care se învinuia de a-i fi judecat atât de 
prosteşte, ' ca un poet. Orice urmă de idee literară părea 
dată uitării. Apoi nu mai contenea cu bucuriile menajului 
lor, povestea copilării de îndrăgostit despre nevastă-sa, cum 
îi fura sărutări, ghiduşiile pe care le făceau, arătând cât e 
de fericit, pentru a-i mulţumi aceleia pe care o numea 
„scumpa mea soră”. Tocmai amănuntele, pasajele acelea 
intime făceau ca degetele Paulinei să fie cuprinse de un 
tremur uşor. O ameţea mireasma de dragoste ce se 
răspândea din hârtia scrisorii, un miros de heliotrop, 
parfumul preferat al Louisei. Hârtia aceea stătuse în 
apropiere de rufăria lor: închidea ochii vedea cum rândurile 


scânteiază, continuând frazele, aducând-o în intimitatea 
nemijlocită a lunii lor de miere. Dar încetul cu încetul 
scrisorile se răriră, devenind mai scurte, vărul încetă să 
vorbească despre afacerile pe care le punea la cale, 
mulţumindu-se să-i trimită îmbrăţişări din partea nevestei. 
De altminteri, nu dădea nici o explicaţie, pur şi simplu 
încetă să mai spună ceva. Să fi fost nemulţumit de slujbă, 
lumea finanţelor să fi început a-i stârni repulsia? sau 
fericirea conjugală era întunecată de neînţelegeri? Fata 
făcea presupuneri, se neliniştea din cauza plictisului, a 
desperării pe care le simţea mocnind sub cele câteva 
cuvinte, trimise parcă fără tragere de inimă. Către sfârşitul 
lui aprilie, după şase săptămâni de tăcere, primi un bileţel 
de patru rânduri, unde citi că Louise era însărcinată în luna 
a treia. Şi tăcerea se aşternu din nou, nu mai primi nici o 
veste. 

Trecură mai şi iunie. Un flux frânse unul dintre ţăruşi, a 
fost o întâmplare considerabilă pe seama căreia se trăncăni 
mult: toţi cei din Bonneville rânjeau, pescarii începură să 
fure cheresteaua ruptă. Mai avu loc încă un eveniment, 
micuța Gonin, în vârstă de numai treisprezece ani şi 
jumătate, născu o fetiţă; şi nu erau siguri dacă tatăl era 
băiatul lui Cuche, căci fusese văzută cu un om în vârstă. 
Apoi calmul se înstăpâni din nou, satul îşi ducea traiul la 
poalele falezei, ca una dintre acele plante de mare 
îndărătnice. În iulie trebui să fie reparat zidul terasei şi 
unul dintre timpanele casei. Când zidarii izbiră o dată cu 
cazmaua, restul începu să se năruie. Rămaseră să lucreze o 
lună întreagă, costul se ridică la aproape zece mii de franci. 

Tot Pauline plătea şi-acum. O nouă spărtură se făcu în 
banii din comodă, tot avutul ei se reduse la patruzeci de mii 
de franci. De altminteri, nu se zgârcea la nimic, pentru casă 
ajungându-i cei trei sute de franci, renta lor lunară; 
trebuise să mai vândă încă nişte titluri, ca să nu se atingă 
de banii unchiului. Ca pe vremuri nevasta lui, Chanteau îi 
spunea şi el că se vor socoti ei odată. Ar fi dat tot, avariţia i 


se tocise de-a binelea cu prilejul fărâmiţării aceleia încete a 
moştenirii; şi nu se mai zbătea decât pentru a salva banii de 
milostenii. Teama de-a nu mai putea face pomeni sâmbăta o 
deznădăjduia, deoarece găsea într-asta cea mai vie bucurie 
de peste săptămână. Începând cu iarna din urmă, începuse 
să tricoteze ciorapi, toţi ştrengarii din sat aveau acum 
picioarele apărate de frig. 

Într-o dimineaţă, spre sfârşitul lui iulie, pe când Veronique 
mătura ipsosul lăsat de zidari, Pauline primi o scrisoare ce-o 
tulbură adânc. Scrisoarea era datată din Caen şi nu 
conţinea decât câteva cuvinte. Lazare, fără nici o altă 
explicaţie, o înştiinţa că avea să sosească a doua zi seara la 
Bonneville. Dădu fuga să-l vestească pe unchi. Amândoi se 
uitară unul la altul. Chanteau avea în ochi groaza de-a nu fi 
părăsit de Pauline, dacă tinerii căsătoriţi ar fi stat multă 
vreme acolo. Nu îndrăzni s-o întrebe, citea pe faţa ei 
hotărârea neclintită de-a pleca. În cursul după-amiezii urcă 
la ea să-şi inspecteze rufăria. Cu toate acestea, nu voia să 
dea impresia că fuge. 

Pe la ora cinci, pe o vreme minunată, Lazare cobori din 
trăsură dinaintea porţii. Pauline veni în întâmpinarea lui. 
Dar, chiar înainte de a-l îmbrăţişa, se miră: 

— Cum aşa? Eşti singur? 

— Da, răspunse el simplu. 

Şi el cel dintâi o sărută cu foc pe amândoi obrajii. 

— Dar Louise unde e? 

— La Clermont, la sora ei vitregă. Doctorul i-a recomandat 
să stea la munte... Sarcina o oboseşte mult. 

Vorbind, înainta spre peron, arunca prin curte priviri 
prelungi, îşi privi şi verişoara; şi o emoție pe care şi-o 
stăpânea făcea să-i tremure buzele. Cum un câine ieşi din 
bucătărie şi începu să-l latre, păru mirat la rândul lui: 

— Ce mai e şi cu ăsta? întrebă el. 

— E Loulou, răspunse Pauline. Nu te cunoaşte... Loulou, fii 
bun şi nu-ţi muşca stăpânul! 

Câinele continua să mârâie. 


— E îngrozitor, draga mea. Unde-ai pescuit asemenea 
urâciune? Era într-adevăr o biată corcitură, urât, cu blana 
mâncată de râie. Pe deasupra veşnic în toane rele, mârâind 
întruna, plin de acea tristeţe a câinilor de pripas care 
indispune oamenii. 

— Ce vrei, când mi l-au dat, m-au încredinţat că o să 
crească mare şi frumos; şi, după cum vezi, uite ce-a ieşit... 
E al cincilea pe care încercăm să-l creştem: toţi ceilalţi au 
murit, numai el s-a înverşunat să trăiască. 

Cu un aer morocănos, Loulou se hotărâse să se culce la 
soare, întorcând spatele tuturor. Muştele roiau pe deasupra 
lui. Şi-atunci Lazare se gândi la anii scurşi, la ceea ce nu 
mai era şi la ceea ce intra iar în viaţa lui, nou şi urât. Mai 
aruncă o privire prin curte. 

— Bietul meu Mathieu, şopti el foarte încet. 

Pe peron, Veronique îl întâmpină cu o clătinătură din cap, 
fără a se opri din curăţatul unui morcov. Dar Lazare se duse 
drept spre sufragerie, unde tatăl lui aştepta, răscolit de 
sunetul glasurilor. Pauline strigă încă de pe prag: 

— Ştii, unchiule, că e singur, Louise e la Clermont. 

Privirea lui Chanteau se lumină şi-şi întrebă fiul, mai 
înainte de a-l săruta: 

— O aştepţi să vină aici? Când o să vină după tine? 

— Nu, nu, răspunse Lazare, eu mă duc s-o iau pe ea de la 
sora ei vitregă, apoi ne ducem la Paris... Stau două 
săptămâni cu voi, pe urmă o şterg. 

Privirea lui Chanteau exprimă o mare bucurie tăcută; şi 
cum Lazare, în sfârşit, îl îmbrăţişa, îi răspunse prin două 
sărutări viguroase. Totuşi simţi nevoia să-şi exprime 
regretul. 

— Păcat că nevastă-ta n-a putut veni, am fi fost aşa de 
fericiţi s-o primim!. Rămâne pentru altă dată, va trebui 
neapărat s-o aduci pe la noi. 

Pauline tăcea, ascunzându-şi sub zâmbetul afectuos al 
primirii zbuciumul lăuntric. Totul lua din nou o altă 
întorsătură, n-avea să plece nici. Acum, şi n-ar fi putut 


spune dacă se simţea fericită sau supărată, într-atât 
ajunsese la discreţia altora. De altfel, dincolo de bucurie, 
încerca tristeţe, tristeţea de a-l regăsi pe Lazare îmbătrânit, 
cu ochii stinşi, cu riduri de amărăciune în colţul gurii. 
Cunoştea bine încreţiturile acelea ce-i brăzdau fruntea şi 
obrajii; dar acum se adânciseră, ghicea ascunzându-se în 
ele încă şi mai mult plictis şi spaimă. Şi el o privea. Şi i se 
păru că înflorise, că se făcuse mai frumoasă şi mai 
puternică, deoarece şopti, zâmbind la rândul său: 

— Asta-i! Nu v-a mers rău în lipsa mea. Toţi sunteţi graşi... 
Tata întinereşte, Pauline e minunată... Şi, curios, casa mi se 
pare mai mare. 

Îmbrăţişa dintr-o privire şi sufrageria, aşa cum făcuse şi în 
curte, surprins şi mişcat. Ochii îi poposiră în cele din urmă 
asupra Minouchei, culcată pe masă, ţinându-şi lăbuţele ca 
un manşon, şi într-atât de cufundată în fericirea ei de pisică, 
încât nici nu se clinti. 

— Nici măcar Minouche n-a îmbătrânit, zise el. Ia zi, 
nerecunoscătoareo, ai putea şi tu să te bucuri un pic! 

O mângâie, şi pisica începu să toarcă, tot fără să se 
clintească. 

— Oh! Minouchei nu-i pasă decât de ea, zise Pauline vesel. 
Alaltăieri, din nou Veronique i-a aruncat cinci pisoi. Şi vezi, 
nu pare deloc tulburată. 

Se grăbiră cu cina, pentru că Lazare prânzise devreme. În 
ciuda strădaniilor fetei, cina fu tristă. Lucruri ce nu erau 
rostite îi împiedicau să vorbească în voie; tăcerea se 
aşternea des. Cei ai casei evitară să-i pună întrebări, 
văzându-l că răspunde stingherit; nu încercară să afle nici 
cum îi mergeau afacerile la Paris, nici de ce le dăduse de 
veste că vine abia din Caen. Cu un gest vag, Lazare 
îndepărta întrebările prea directe, ca pentru a amâna 
răspunsurile pe mai târziu. Când se aduse ceaiul, lăsă 
numai să-i scape un suspin adânc de mulţumire. Ce bine era 
să te afli acolo şi ce treabă bună s-ar fi putut face în liniştea 
aceea deplină! Pomeni ceva despre o dramă în versuri la 


care lucra de zece luni. Verişoara rămase uluită când 
adăugă că se gândea s-o termine la Bonneville. Zece zile i- 
ar fi fost de ajuns. 

La ora zece, Veronique vesti că odaia domnului Lazare e 
gata. Dar, ajunşi la etajul întâi, unde slujnica voia să-l culce, 
în fosta cameră de oaspeţi, aranjată pentru ei, Lazare se 
supără. 

— Cum îţi închipui c-am să mă culc acolo!. Mă duc sus, în 
patul meu îngust de fier. 

Veronique bodogănea. De ce capriciul acela, de vreme ce 
făcuse patul? Doar n-avea de gând s-o pună acum să-i 
pregătească altul? 

— Bine, zise el, am să dorm într-un fotoliu. 

Şi, în timp ce Veronique smulgea furioasă cearşafurile şi 
urca să le pună la etajul al doilea, Pauline resimțea o 
bucurie inconştientă, o veselie bruscă, ce-o azvârli de gâtul 
vărului ei, urându-i noapte bună, ca pe vremea vechii lor 
camaraderii din copilărie. Avea aşadar să stea încă o dată în 
odaia cea mare, atât de aproape de ea, încât îl auzi multă 
vreme mergând, ca înfrigurat de amintirile care şi pe ea o 
ţineau trează. 

Abia a doua zi Lazare începu să-i facă mărturisiri Paulinei; 
şi n-o făcu dintr-odată, fata află mai întâi cum stăteau 
lucrurile din frânturi de fraze aruncate în conversaţie. Apoi, 
luându-şi inima-n dinţi, curând îi puse ea însăşi întrebări, 
plină de-o afecţiune îngrijorată. Cum se împăca cu Louise? 
Erau tot aşa de fericiţi? El răspundea da, dar se plângea de 
unele necazuri mărunte dintre ei, povestea întâmplări fără 
importanţă care îi făcuseră să se certe în toată regula. 
Căsnicia lor, fără să fi ajuns la o ruptură propriu-zisă, 
suferea de pe urma nenumăratelor supărări ivite între 
temperamentele lor nervoase, incapabile de echilibru nici în 
bucurie, nici în durere. Exista între ei un soi de ranchiună 
ascunsă, ca şi cum ar fi avut surpriza şi mânia de-a se fi 
înşelat unul în privinţa celuilalt, de a-şi fi descoperit atât de 
repede adâncul sufletului, după marea dragoste de la 


început. Pauline crezu un moment că anumite pierderi de 
bani îi oţărâse aşa; dar se înşela, cei zece mii de franci 
rentă rămăseseră aproape neatinşi, Lazare însă se săturase 
de afaceri, aşa cum se săturase de muzică, de medicină, de 
industrie; şi în legătură cu subiectul ăsta, rosti cuvinte 
brutale, nicicând nu văzuse o lume mai neroadă şi mai 
coruptă decât aceea a finanţei, prefera orice altceva: 
plictisul provinciei, mediocritatea unui trai strâmtorat, în 
locul acelei veşnice patimi a banilor, în locul îndobitocirii 
minţii, supusă presiunii smintite a cifrelor. De altfel, 
părăsise compania de asigurări, era hotărât să-şi încerce 
norocul în teatru, începând chiar cu iarna viitoare, când se 
va fi întors la Paris. Piesa ce-o scria trebuia să-l răzbune, 
dezvăluia în paginile ei şancrul banilor devorând societatea 
modernă. 

Pauline nu se nelinişti prea mult de acea nouă ratare, pe 
care o ghicise îndărătul stânjenelii ce se desprindea din 
ultimele lui scrisori. Ceea ce-o impresiona cel mai mult era 
neînţelegerea tot mai mare dintre el şi nevastă-sa. Şi căuta 
cauza: cum de ajunseseră atât de curând la starea aceea de 
insatisfacţie, doar erau tineri, trăiau pe picior mare, 
neavând altă grijă decât aceea a propriei lor fericiri. De 
nenumărate ori reveni asupra acestei chestiuni, şi-şi 
cercetă neobosit vărul, până când acesta, stingherit ca de 
fiecare dată, începea să se bâlbâie, pălea, îi ocolea privirea. 
Recunoscuse prea bine ruşinea şi teama aceea, spaima de 
moarte, al cărei fior îl ascundea pe vremuri, aşa cum îţi 
ascunzi un viciu tainic; era oare cu putinţă ca răceala de 
gheaţă a nefiinţei să se fi strecurat între ei, în patul încă 
fierbinte de îmbrăţişările împreunării? Timp de mai multe 
zile se îndoi de acest lucru; apoi, fără ca el să-i fi mărturisit 
mai multe, citi adevărul în ochii lui, într-o seară pe când îl 
văzu coborând de la el din cameră, pe întuneric, răscolit tot, 
ca şi cum ar fi fugit dinaintea unor spectre. 

La Paris, în plină izbucnire a dragostei, Lazare uitase de 
moarte. Se adăpostea pătimaş în braţele Louisei, într-atât 


de lipsit de putere, încât dormea greoi, ca un copil. Şi ea îl 
iubea ca o amantă, cu aceeaşi cochetărie voluptuoasă de 
pisicuţă, plămădită numai şi numai pentru plăcerea 
bărbatului, nefericită şi descumpănită de îndată ce el înceta 
să se mai ocupe de fiinţa ei. Şi satisfacția înflăcărată a 
vechii lor dorinţe, uitând de orice altceva, agăţaţi unul de 
gâtul altuia se prelungise atât cât crezuseră că nu vor seca 
niciodată bucuriile izvorâte din senzualitate. Dar saţietate 
venise, Lazare se mira că nu poate trece dincolo de beţia 
primelor zile; în timp ce ea, în nesăţioasa-i nevoie de 
mângâieri, necerând şi nedând nimic mai mult, nu-i aducea 
nici un sprijin, nici o încurajare în viaţă. Să fi fost atât de 
trecătoare bucuria cărnii? Oare nu te puteai cufunda mereu 
înlăuntrul ei, spre a descoperi neîncetat noi senzaţii, al 
căror necunoscut să fie destul de puternic pentru a ajunge 
să ne dea iluzia fericirii? într-o noapte, Lazare se trezi 
tresărind şi simţi o răsuflare de gheaţă, a cărei atingere 
făcu să i se ridice părul în vârful capului; şi începu să 
tremure, murmurând strigătul lui de spaimă: „Doamne! 
Doamne! Trebuie să murim!” Louise dormea lângă el. La 
capătul îmbrăţişărilor lor, tot peste moarte dădea. 

Şi alte nopţi trecură, bântuite de-aceeaşi spaimă. Totul 
venea pe neaşteptate, în timpul insomniilor, fără nici o 
regulă, fără să poată prevedea sau împiedica ceva. Dintr- 
odată, în mijlocul calmului, îl cuprindea fiorul spaimei; în 
vreme ce ziua, chiar mânios fiind şi obosit, nu se simţea 
bântuit de teamă. Şi nu era o simplă tresărire, ca altădată, 
leziunea nervoasă se mărea, urmarea fiecărei noi zguduiri 
era resimţită de întreaga-i fiinţă. Nu putea dormi fără să 
ţină aprinsă lampa de noapte, întunecimea îi sporea 
neliniştea, în ciuda faptului că se temea mereu ca soţia sa 
să nu descopere răul de care suferea. Afla chiar într-asta o 
agravare a simptomelor, deoarece pe vremuri, când se 
culca singur, îi era îngăduit să fie laş. Făptura aceea vie, a 
cărei căldură o simţea alături de sine, îl îngrijora. De cum 
spaima îl făcea să-şi înalțe capul de pe pernă, năucit de 


somn, privirea i se oprea asupra ei, înnebunit la gândul să 
n-o vadă cu ochii deschişi, uitându-se ţintă în ochii lui. Dar 
ea nu se mişca niciodată, îi zărea la lumina lămpii de noapte 
trăsăturile neclintite ale feţei, buzele pline şi pleoapele 
subţiri, albăstrui. Şi-atunci începu să se liniştească, până 
într-o noapte, când, aşa cum se temuse atâta vreme, o văzu 
cu ochii larg deschişi. Louise nu spunea nimic, se uita la el 
cum tremură, cu faţa palidă. Desigur, şi ea simţise prezenţa 
morţii căci păru să înţeleagă, se trase lângă el, cu acea 
părăsire de sine a femeilor care cer ajutor. Apoi, vrând să se 
mai mintă unul pe celălalt, se prefăcură că auziseră un 
zgomot de paşi, şi se sculară ca să se uite pe sub mobile şi 
pe după perdele. 

De atunci, amândoi împărtăşiră aceeaşi spaimă. Nici o 
mărturisire nu le ieşea de pe buze, era o taină ruşinoasă de 
care nu se cădea să vorbească; dar, stând acolo, în adâncul 
alcovului, întinşi pe spate şi cu ochii larg deschişi, îşi auzeau 
limpede gândurile. Ea era la fel de nervoasă ca şi el, îşi 
comunicau unul altuia răul, aşa cum doi amanți se 
împărtăşesc din aceeaşi patimă. Dacă Lazare se trezea iar 
Louise dormea, se înspăimânta de somnul acela: oare mai 
respira? Nu-i mai auzea răsuflarea, poate că murise dintr- 
odată. O clipă, îi cerceta faţa, îi atingea mâinile. Apoi, 
liniştit, tot nu adormea. Gândul că într-o zi Louise avea să 
moară îl umplea de gânduri lugubre. Care dintre ei avea să 
plece primul, el sau ea? Urmărea amândouă ipotezele, 
imagini funerare se desfăşurau în scene de-o mare precizie: 
groaznica sfâşiere a agoniei, grozăvia celor din urmă 
pregătiri, despărţirea brutală, veşnică. Ajuns aici, întreaga 
lui fiinţă se cutremura de revoltă: să nu se mai vadă unul pe 
altul, niciodată, niciodată! După ce-ai trăit aşa, trup lângă 
trup; şi simţea că-şi pierde minţile, grozăvia aceea mintea 
lui refuza s-o accepte. În teama sa, devenea curajos, dorea 
să fie el cel dintâi care să plece. Şi-atunci se-nduioşa, şi-o 
închipuia pe Louise rămasă văduvă, continuând să trăiască 
aşa cum trăise pe timpul lui, făcând cutare lucru şi încă 


altul, pe care el n-avea să-l mai facă. Uneori, pentru a 
alunga obsesia aceea, o cuprindea blând în braţe, fără s-o 
trezească; dar îi era cu neputinţă să stea mult aşa, senzaţia 
aceea de viaţă pe care i-o da îmbrăţişarea îl îngrozea şi mai 
mult. Dacă-şi aşeza capul pe pieptul ei, ascultându-i bătăile 
inimii, nu le putea urmări multă vreme fără să se simtă rău, 
crezând mereu că o catastrofă se putea ivi dintr-o clipă într- 
alta. Picioarele ei, pe care le împletise cu picioarele lui, 
mijlocul atât de gingaş sub îmbrăţişarea lui, întreg corpul 
acela atât de suplu, de adorat, curând nu mai era în stare 
să-l atingă, îl umplea repede de-o aşteptare anxioasă, pradă 
coşmarului său despre nimicnicie. Şi chiar atunci când ea se 
trezea, când dorinţa îi unea şi mai strâns încă, buzele ei 
lipite de buzele lui, năpustindu-se în spasmele dragostei cu 
gândul la propria-i condiţie jalnică, în cele din urmă se 
pomeneau la fel de zbuciumaţi şi rămâneau culcaţi pe 
spate, fără a-şi mai putea afla somnul, dezgustaţi de 
bucuria de-a iubi. În întunericul alcovului, cu ochii larg 
deschişi, priveau mereu asupra morţii. 

Cam pe timpul acela, Lazare se lăsă de afaceri. Lenea îl 
cuprindea iarăşi, şi petrecea zile întregi în trândăvie, 
invocând drept scuză disprețul nutrit pentru cei care 
manevrau banii. Adevărul e că obsesia continuă a morţii îi 
lua pe zi ce trece gustul şi puterea de-a trăi. Ajungea iar la 
vechea lui întrebare: „La ce bun toate astea?” De vreme ce 
saltul final se afla acolo, mâine, astăzi, într-o oră, poate, la 
ce bun să te mai agiţi, să depui interes, să ţii la un lucru mai 
curând decât la altul? 'Totul se dovedea un eşec. Existenţa 
lui nu era decât o moarte lentă, zilnică, a cărei mişcare de 
orologiu o asculta ca pe vremuri, părându-i că se aude din 
ce în ce mai slab. Inima nu mai bătea atât de repede, 
celelalte organe îşi încetineau şi ele ritmul, curând, desigur, 
totul avea să se oprească; şi urmărea cutremurându-se 
diminuarea aceea a vieţii, pe care vârstă în mod fatal avea 
s-o aducă,. Ceea ce însemna năruirea propriei lui fiinţe, 
distrugerea continuă a corpului său: părul îi cădea, îi 


lipseau mai mulţi dinţi, simţea muşchii golindu-i-se de 
putere, ca şi cum s-ar fi întors în țarină. Apropierea vârstei 
de patruzeci de ani îi dădea o stare de melancolie 
tenebroasă, curând bătrâneţea avea să fie acolo, 
desăvârşindu-i pieirea. De pe atunci se credea bolnav de 
toate, ceva avea să se spargă, desigur, zilele i se scurgeau 
în aşteptarea înfrigurată a unei catastrofe. Apoi, vedea cum 
alţii mor pe lângă el, şi, de fiecare dată când afla de 
moartea vreunui coleg, primea o lovitură. Era cu putinţă ca 
acela să se fi dus dintre vii? Dar avea cu trei ani mai puţin 
decât el, era clădit ca să ţină o sută de ani! Celălalt, însă, 
cum de se prăpădise? un om atât de prudent, care-şi 
cântărea până şi hrana! Şi două zile nu se mai gândea la 
nimic altceva, uluit de deznodământul acela tragic, 
palpându-se pe sine, întrebându-se ce boli ar putea avea, 
căutând în cele din urmă pricină bieţilor morţi. Încerca 
nevoia de-a se linişti, îi învinuia de-a fi murit din vina lor: 
primul comisese o imprudenţă de neiertat; ar al doilea 
fusese victima unei maladii deosebit de rare, al cărei nume 
nici doctorii nu-l ştiau. Zadarnic însă încerca să alunge 
spectrul nedorit, veşnic auzea înăuntru-i scârţâind rotiţele 
maşinăriei, gata să se strice, aluneca fără putinţă de oprire 
pe panta anilor, la capătul căreia gândul marii prăpăstii 
întunecoase îl scălda în sudori reci, făcând să i se ridice 
părul de groază. 

Când Lazare nu se mai duse la slujbă, în casă izbucniră 
certuri. Era atât de irascibil încât se aprindea la cea mai 
mică scânteie. Boala tot mai accentuată pe care o ascundea 
cu atâta grijă se manifesta în afară prin bruscheţe, proastă 
dispoziţie, ticuri de maniac. O vreme, îl urmări teama de foc 
în asemenea măsură încât se mutară de la etajul al treilea 
la unu, ca să se poată salva mai repede în cazul când casa 
ar fi ars. Grija veşnică pentru ce va fi mâine îi strica bucuria 
clipei prezente. Trăia într-o continuă aşteptare a 
nenorocirii, tresărind ori de câte ori o uşă se deschidea 
prea tare, simțind inima bătându-i puternic când primea o 


scrisoare. Apoi, era neîncrezător în toate, îşi ascundea 
banii, puşi, în sume mici, în locuri diferite, cele mai 
neînsemnate intenţii le ţinea secrete; şi mai nutrea, pe 
deasupra o mare supărare pe lume, gândul că era 
nerecunoscut, că eşecurile lui succesive se datorau unei 
vaste conspirații a oamenilor şi-a lucrurilor. Dar, dominând 
totul, înecând totul, plictisul îi era necuprins, un plictis de 
om dezechilibrat, pe care ideea mereu prezentă a morţii 
apropiate îl dezgusta de acţiune şi-l făcea să zacă 
nefolositor, sub pretext că viaţa nu era decât neant. De ce 
să se mai zbată? Ştiinţa era mărginită, nu putea împiedica 
nimic şi nici să determine nimic. Împărtăşea plictisul sceptic 
al întregii sale generaţii, iar nu plictisul romantic al unui 
Werther sau al unui Rene, deplângând regretul după 
vechile credinţe, ci plictisul noilor eroi ai îndoielii, cel al 
tinerilor chimişti care se supără şi declară că lumea nu e 
posibilă deoarece ei n-au descoperit dintr-odată viaţă în 
adâncul retortelor lor. 

În cazul lui Lazare, printr-o contradicţie logică, spaima 
nemărturisită a nefiinţei mergea mână în mână cu 
fanfaronada mereu afişată a neantului. Însăşi spaima lui, 
dezechilibrul naturii sale de ipohondru îl menea ideilor 
pesimiste, urii furioase pe existenţă. Aceasta era privită ca o 
înşelăciune, de vreme ce nu dura o veşnicie. Oare nu-ţi 
petreceai prima parte a vieţii visând la fericire, iar a doua 
regretând şi tremurând de spaimă? De aceea exagera şi 
mai mult teoriile „bătrânului”, cum îl numea pe 
Schopenhauer, din care cita pe de rost pasaje dure. Vorbea 
despre stârpirea voinţei de-a trăi, pentru a face să înceteze 
parada barbară şi prostească a vieţii, despre forţa supremă 
a lumii care se dă în spectacol, în scopul, unui egoism 
necunoscut. Dorea suprimarea vieţii pentru a suprima frica. 
Totdeauna ajungea la această scăpare: să nu doreşti nimic 
din teama de-a nu ţi se întâmpla ceva şi mai rău, să eviţi 
mişcarea, care înseamnă durere, apoi să te laşi pradă morţii 
pe de-a-ntregul. Îl preocupa mijlocul practic al unei 


sinucideri generale, al unei dispariţii totale şi rapide, 
consimţită de totalitatea fiinţelor. Era o idee ce revenea 
întruna în conversațiile obişnuite, ca un fel de ieşire 
familiară şi brutală. La cel mai neînsemnat necaz, regreta 
că încă n-a pierit. O simplă durere de cap îl făcea să se vaite 
cu furie de cheresteaua lui şubrezită. Când se întreținea cu 
un prieten, aducea numaidecât vorba despre plictisurile 
existenţei şi chiar despre norocul celor care hrăneau 
buruienile la cimitir. Subiectele lugubre îl obsedau, îl izbi 
articolul unui astronom fantezist ce anunţa ivirea unei 
comete a cărei coadă avea să măture pământul ca pe-un 
grăunte de nisip: nu se cuvenea să vadă într-asta catastrofa 
cosmică aşteptată, cartuşul uriaş ce-avea să azvârle 
pământul în aer, ca pe-un vapor vechi şi putred? Şi dorinţa 
aceea de moarte, teoriile atât de scumpe lui despre nimicire 
nu erau nimic altceva decât zbaterea desperată a 
înfricoşării sale, parada de vorbe goale sub care-şi 
ascundea aşteptarea groaznică a propriului sfârşit. 

Sarcina soţiei lui în perioada aceea îi pricinui un nou 
zbucium, încearcă o senzaţie de nedefinit, în acelaşi timp o 
mare bucurie şi o accentuare a răului. Contrar ideilor 
„bătrânului”, gândul de a fi tată, de a fi creat viaţă îl umplea 
de orgoliu. Deşi se prefăcea furios pe faptul că şi imbecilii 
abuzau de dreptul de-a face la fel, resimțea totuşi surpriză 
şi vanitate, ca şi cum un asemenea eveniment îi era 
rezervat numai lui. Apoi, bucuria îi fu stricată, îl chinuia 
gândul că naşterea avea să ia o întorsătură proastă: de pe 
atunci, pentru el mama era pierdută, iar copilul nici măcar 
nu avea să se nască. Şi ca pentru a-i întări temerile, primele 
luni de sarcină aduseră accidente dureroase, totul era dat 
peste cap în casă, tabieturile nu mai erau respectate, 
certurile dese îl năruiră de tot până la urmă. Copilul, care 
trebuia să-i apropie pe soţi, sporea neînțelegerile dintre ei, 
frecuşurile izvorâte din traiul în comun. Lazare era mai cu 
seamă iritat de suferinţa nelămurită de care Louise se 
plângea cât era ziua de mare. Şi aşa, când doctorul pomeni 


despre odihnă într-o regiune de munte, a fost uşurat s-o 
conducă la sora ei vitregă şi să fugă pentru două săptămâni, 
sub pretextul că se duce să-şi vadă tatăl la Bonneville. La 
drept vorbind îi era ruşine de fuga aceea. Dar aşa îi dicta 
conştiinţa, o scurtă despărţire avea să le calmeze nervii la 
amândoi şi, la urma urmei, era de-ajuns dacă se afla de faţă 
când ar fi sosit sorocul naşterii. 

Seara când Pauline află în sfârşit toată povestea acelui un 
an şi jumătate cât trecuse rămase o clipă fără glas, ameţită 
de întreg dezastrul. Se aflau în sufragerie, îl culcase pe 
Chanteau iar Lazare tocmai încheiase cu toate confidenţele, 
având în faţă ceainicul ce se răcise, sub lumina lămpii care 
pâlpâia. 

După o tăcere, Pauline spuse în sfârşit: 

— Dar, Doamne, voi nu vă mai iubiţi! 

Lazare se ridicase ca să se îndrepte spre odaia lui şi 
protestă, cu un râset îngrijorat. 

— Ne iubim atât cât se poate iubi, draga mea copilă... N-ai 
aflat nimic despre treaba asta, aici, în văgăuna voastră? De 
ce cu dragostea s-ar întâmpla altfel decât cu toate celelalte 
lucruri? 

De cum pătrunse la ea în odaie, Pauline avu una dintre 
acele crize de disperare care de-atâtea ori o ţintuise acolo, 
pe acelaşi scaun, trează şi zbuciumându-se în timp ce toţi ai 
casei dormeau. Oare răul să înceapă iarăşi? După ce 
crezuse că totul se aranjase atât pentru ceilalţi cât şi pentru 
ea, după ce-şi smulsese inima, dându-i-l pe Lazare Louisei, 
afla dintr-odată inutilitatea sacrificiului făcut: cei doi nu se 
mai iubeau, zadarnic plânsese ea şi se torturase ca într-un 
adevărat martiriu. La acest rezultat jalnic ajunsese, la noi 
dureri, la viitoare lupte, a căror presimţire o îngrijora şi mai 
mult. Prin urmare niciodată nu încetai să suferi! 

Şi, în timp ce stătea cu braţele atârnându-i, uitându-se 
ţintă cum arde lumânarea, gândul că numai ea era vinovată 
în toată întâmplarea aceea îi era şoptit de glasul conştiinţei, 
chinuind-o. Zadarnic se luptase cu faptele: numai ea purta 


răspunderea acelei căsătorii, fără a înţelege că Louise nu 
era soţia potrivită pentru vărul ei; căci acum vedea limpede, 
era prea nervoasă pentru a-l echilibra, gata să se piardă cu 
firea ea însăşi la cea mai mică suflare, singurul ei farmec 
fiind acela al unei amante, dar de care el se săturase. De ce 
abia acum o izbeau toate astea? Oare nu tot aceleaşi motive 
o făcuseră s-o lase pe Louise să-i ia locul? înainte găsea că e 
mai iubitoare, i se părea că fata aceea, veşnic cu sărutul pe 
buze, ar fi avut puterea să-l salveze de la dispoziţiile lui 
tenebroase. Ce jale! Să faci răul voind să faci binele, să fii 
atât de neştiutoare în ale vieţii încât să-i pierzi tocmai pe 
oamenii a căror salvare o doreşti! Desigur, îşi închipuise că 
o face din bunătate, săvârşind o faptă de caritate durabilă, 
în ziua când plătise bucuria lor cu atâtea lacrimi. Şi nutri un 
dispreţ adânc pentru propria ei bunătate, de vreme ce 
bunătatea nu ducea totdeauna la fericire. 

Toată casa dormea, Pauline nu mai auzea, în tăcerea 
camerei, decât zvâcnetul sângelui zbătându-i-se în tâmple. 
Şi revolta din ea sporea încetul cu încetul pentru a izbucni. 
De ce nu se căsătorise cu Lazare, ei îi aparţinea, ar fi putut 
să nu-l cedeze. Poate că la început el ar fi fost nemângâiat, 
dar s-ar fi priceput ea mai pe urmă să-i insufle propriul ei 
curaj, să-l apere împotriva acelor coşmaruri prosteşti. 
Totdeauna făcea prostia să se îndoiască de ea, într-asta 
stătea singura cauză a nenorocirilor. Şi conştiinţa forţei, a 
sănătăţii, a tandreţei ei îşi făcea simţit tumultul, afirmându- 
se în sfârşit. Oare ea nu preţuia mai mult decât cealaltă? Ce 
prostie săvârşise, dispărând cu bună-ştiinţă din calea lor! 
Acum nu-i recunoştea Louisei nici măcar dragostea, în 
ciuda gesturilor ei languroase de amantă senzuală, 
deoarece descoperea în inima ei o dragoste şi mai 
înflăcărată, aceea care se sacrifică fiinţei iubite. Îşi iubea 
îndeajuns vărul pentru a dispărea, dacă cealaltă l-ar fi făcut 
fericit; dar de vreme ce aceea nu se pricepea să păstreze 
marea fericire de a-l avea,. Nu se cuvenea să intervină, să 
pună capăt acelei unirii nepotrivite? Şi mânia Paulinei 


sporea întruna şi se simţea mai frumoasă, mai curajoasă, îşi 
privea pieptul şi pântecul de fecioară, însufleţită dintr-odată 
de orgoliul femeii ce-ar fi putut fi. O certitudine 
fulgerătoare se impunea, aceea că ea ar fi trebuit să-l ia în 
căsătorie pe Lazare. 

Şi simţi povara unui regret nespus. Orele nopţii treceau, 
se scurgeau una după alta, fără a-i trece prin minte să se 
târască până la pat. Un vis o purta pe aripile lui, aşa cu 
ochii larg deschişi cum stătea, orbită de flacăra înaltă a 
luminării la care se uita întruna, fără s-o vadă. Nu mai era 
la ea în odaie, îşi închipuia că se căsătorise cu Lazare şi 
traiul lor comun se desfăşura dinainte-i, în scene de 
dragoste şi de fericire. Era când la Bonneville, pe malul 
mării albastre când la Paris, pe o stradă zgomotoasă; era 
aceeaşi linişte ca şi în odaia ei micuță, peste tot stăteau 
împrăştiate cărţi, pe masă se afla un buchet înfloritor de 
trandafiri, lampa arunca o lumină aurie, când se lăsa seara, 
făcând să doarmă umbre pe plafon. În fiece clipă mâinile lor 
se căutau, Lazare îşi recăpătase veselia nepăsătoare din 
tinereţe, ea îl iubea într-atât încât credea că viaţa n-avea să 
se sfârşească niciodată. La cutare oră se aşezau la masă; la 
cutare oră ieşeau în oraş împreună, mâine aveau să verifice 
amândoi cheltuielile din săptămână ce trecuse şi se 
înduioşa de amănuntele familiare ale căsniciei lor, la temelia 
căreia se afla soliditatea propriei lor fericiri, care în sfârşit. 
Se afla acolo, vădită, reală, începând cu clipa fericită a 
trezirii şi până la ultimul sărut ce şi-l dădeau la culoare. 
Vara călătoreau. Apoi, într-o dimineaţă, ea îşi dădea seama 
că e însărcinată. Dar un fior puternic o smulse din visul 
acela, nu merse mai departe, tot la ea în cameră se afla, 
dinaintea lumânării arse aproape în întregime, însărcinată, 
Dumnezeule mare! Cealaltă era însărcinată, şi niciodată 
lucrurile astea n-aveau să i se întâmple, şi niciodată ea n- 
avea să cunoască asemenea bucurii! Fu o trezire atât de 
nemiloasă, încât lacrimile îi ţâşniră din ochi şi plânse la 


nesfârşit cu suspine ce-i sfâşiau pieptul. Lumânarea se 
stinse, trebui să se dezbrace pe întuneric. 

Pauline rămase din noaptea aceea înfrigurată, cu o emoție 
profundă, nutrind sentimente de caritabilă pietate faţă de 
căsnicia destrămată a vărului şi faţă de ea însăşi. Tristeţea i 
se prefăcea într-un fel de speranţă plină de duioşie. N-ar fi 
ştiut să spună pe ce conta, nu îndrăznea să se analizeze, 
într-atât de încâlcite erau sentimentele ce-i năvăleau în 
inimă. De ce să se chinuie astfel? Oare nu-i mai rămâneau 
încă zece zile? Avea tot timpul să ia o hotărâre. Ceea ce era 
important era să-l liniştească pe Lazare, să facă în aşa fel 
încât să tragă folos de pe urma odihnei lui la Bonneville. Şi- 
şi regăsi bucuria, începură să ducă amândoi traiul lor 
frumos de pe vremuri. 

Mai întâi renăscu vechea camaraderie din copilărie. 

— Las-o încolo de dramă, prostănacule! O să fie fluierată, 
asta o să se-ntâmple cu drama ta... Poftim! Ajută-mă mai 
curând să văd dacă Minouche nu mi-a dus ghemul de aţă 
sub dulap. 

Lazare ţinea scaunul, în timp ce ea, urcându-se şi 
înălțându-se pe vârful picioarelor, se uita după dulap. Ploua 
de două zile, nu puteau ieşi din odaia cea mare. Izbucneau 
în râsete de cum descopereau câte ceva din anii de demult. 

— Ah, uite-ţi păpuşa pe care ai făcut-o din două gulere tari 
de-ale mele... Şi ăsta, îţi aminteşti? E un portret de-al tău 
pe care l-am desenat în ziua când erai aşa de urâtă şi 
plângeai de furie că nu voiam să-ţi dau şi ţie briciul. 

Pauline punea prinsoare că încă mai poate să se urce 
dintr-o săritură pe masă. Şi el, la rândul lui sărea, fericit că 
e deranjat de la treabă. Drama, de altminteri, fusese vârâtă 
într-un sertar. Într-o dimineaţă, când descoperiră marea 
simfonie a durerii, Pauline interpretă unele părţi, 
accentuând comic ritmul; şi Lazare îşi bătea joc de opera 
lui, cânta notele, ca să susţină pianul, ale cărui sunete 
stinse nu se mai auzeau. Totuşi, un fragment, faimosul marş 
al Morţii le aduse seriozitatea pe chip: zău aşa, nu era rău, 


bucata aceea trebuia păstrată. Totul îi amuza şi-i înduioşa: o 
colecţie de floridee, lipită odinioară de Pauline şi găsită sub 
cărţi; un borcan uitat, conţinând bromură, obţinută la 
uzină; modelul minuscul al unui ţăruş, pe jumătate rupt, ca 
atunci când, pus în apă, se frânge în două. Apoi se apucară 
să colinde casa, fugărindu-se în jocuri de copii scăpaţi pe- 
afară; coborau şi urcau etajele întruna, străbăteau odăile, 
lăsând uşile să se trântească zgomotos. Nu era întocmai ca 
pe vremuri? Ea avea zece ani, iar el nouăsprezece, şi 
începea să aibă pentru el o prietenie pasionată de fetiţă. 
Nimic nu se schimbase, sufrageria avea acelaşi bufet de 
nuc, de culoare deschisă, lampa suspendată de aramă 
vopsită, vederea din Veneţia, ca şi cele patru litografii 
înfăţişând anotimpurile, care şi-acum îi mai înveselea. Sub 
cutia de sticlă, opera bunicului dormea în acelaşi loc, făcând 
până într-atât una cu căminul, încât slujnica punea 
deasupra ei paharele şi farfuriile. Într-o singură cameră 
intrau cuprinşi de emoție, în fosta odaie a doamnei 
Chanteau, rămasă neschimbată de când murise. Nimeni nu 
mai deschidea scrinul, tapetul de creton galben cu ramaje 
verzui se decolora de la sine în zilele când lăsau soarele să 
pătrundă pe ferestrele larg deschise. Tocmai atunci se ivi 
prilejul unei aniversări, încât umplură odaia de buchete 
uriaşe. 

Dar curând, cum vântul măturase norii iar ploaia încetă, 
porniră pe-afară, pe terasă, în grădina de zarzavat, de-a 
lungul falezelor, şi tinereţea începu iar. 

— Vii să pescuim creveţi? îi striga Pauline, dimineaţa, prin 
pereţii subţiri sărind din pat. 

Porneau în costum de baie, regăseau vechile stânci, abia 
cu ceva mai roase de mare, de-atâtea săptămâni şi luni cât 
se scurseseră. Ai fi zis că numai în ajun cercetaseră colţul 
acela de coastă. Lazare îşi amintea. 

— Fii atentă! E o groapă acolo, iar fundul e plin de pietre 
mari. 

Dar Pauline îl liniştea numaidecât. 


— Ştiu foarte bine, nu-ţi fie teamă... oh, uite ce crab uriaş 
am prins! 

Legănatul proaspăt al mării le ajungea până la şolduri, se 
îmbătau de aerul curat cu gust de sare ce adia dinspre larg. 
Şi porneau în escapadele de pe vremuri, se plimbau până 
departe, odihnindu-se pe nisip sau adăpostindu-se în 
adâncul unei grote, ca să treacă o aversă ce venise pe 
neaşteptate, apoi se întorceau la căderea nopţii, pe cărările 
întunecate. Nimic nu părea să se fi schimbat nici sub cer, 
marea era tot acolo, nesfârşită, repetând mereu aceleaşi 
orizonturi, în veşnica ei schimbătate. Oare nu ieri o 
văzuseră, înveşmântată în albastrul acela turcoaz, 
străbătută de dârele tremurătoare şi ceva mai deschise, ca 
de moar, şi pe unde pătrundea fiorul curenților? lar marea 
aceea plumburie, sub cerul livid, ca şi bura de ploaie, spre 
stânga, ce sosea odată cu fluxul, n-aveau să le vadă şi 
mâine, făcându-i să confunde zilele? întâmplări mărunte şi 
uitate le veneau în minte, dându-le senzaţia puternică a 
realităţii imediate. El, pe-atunci, avea douăzeci şi şase de 
ani, iar ea şaisprezece. Când Lazare uita şi-o împingea 
băieţeşte, Pauline rămânea stingherită, înăbuşindu-şi o 
senzaţie plăcută de sfială. Deşi nu-l evita, căci nu se gândea 
la nici un rău. O viaţă nouă îi însufleţea, îşi şuşoteau 
cuvinte, râdeau fără nici un motiv, tăceri prelungi se lăsau 
între ei, pe care le rupeau cuprinşi de un tremur. Lucrurile 
cele mai obişnuite căpătau un înţeles aparte; când unul 
dintre ei cerea pâine, sau arunca o vorbă despre vreme, sau 
când îşi urau noapte bună în faţa uşii. Întreg valul 
trecutului urca în ei, plin de blândeţea vechilor pasiuni 
adormite şi care acum renăşteau. De ce s-ar fi neliniştit? 
Nici nu încercau să se împotrivească în vreun fel, marea 
părea să-i legene şi să le insufle lâncezeala vocii ei veşnic 
monotonă. 

Şi zilele se scurgeau astfel, liniştit. Lazare se afla într-a 
treia săptămână a şederii sale acolo. Nu pleca, primise mai 
multe scrisori de la Louise, care se plictisea mult dar pe 


care sora ei vitregă voia s-o oprească să mai rămână. 
Răspunzându-i, Lazare o sfătuia să mai stea, transmiţându-i 
sfaturile doctorului Cazenove, pe care într-adevăr îl 
consulta. Mersul liniştit şi regulat al casei punea încetul cu 
încetul stăpânire pe el, orele de masă, de sculare şi de 
culcare, pe care la Paris şi le schimbase, toanele rele ale 
slujnicei, durerile nelipsite ale tatălui său, care stătea 
nemişcat, cu faţa contractată de-aceeaşi suferinţă, în timp 
ce totul, în viaţa dimprejur se grăbea şi se schimba. Şi-apoi 
cinele de sâmbăta, la care revedea chipul doctorului şi-al 
abatelui, cu veşnicele discuţii despre vremea proastă sau 
despre turiştii de la Arromanches. Minouche, la desert, 
sărea şi-acum pe masă, cu o uşurinţă de pană, venea şi-l 
izbea puternic în bărbie, ca să se mângâie; şi uşoara 
atingere a dinţilor ei reci îl ducea cu mulţi ani în urmă. Nu 
era nou, în toate acele lucruri de demult, decât Loulou, trist 
şi îngrozitor de urât, culcat covrig pe sub vreo masă, 
mârâind de cum se apropia cineva. Zadarnic îi dădea 
Lazare zahăr: animalul, după ce-l ronţăia, îşi arăta iar colții, 
încă şi mai pornit. Trebuiseră să-l, lase de capul lui, aşa că 
trăia singur, ca un străin în casă, ca o fiinţă nesociabilă, 
care nu cere oamenilor şi zeilor decât îngăduinţa de-a fi 
lăsat să se plictisească în pace. 

Uneori totuşi, în timpul lungilor plimbări făcute de Pauline 
şi Lazare, li se întâmplau şi lucruri neaşteptate. Astfel, într- 
O zi, în timp ce părăsiseră poteca de pe faleză, ca să nu 
treacă prin faţa uzinei din golful Comorii, dădură chiar 
peste Boutigny, la cotitura unui drum cu hârtoape. Boutigny 
era acum domn mare, îmbogăţit de pe urma fabricării sodei 
de rufe; se căsătorise cu femeia aceea care se devotase 
într-atât încât să-l urmeze în colţul acela uitat de lume; şi 
nevasta îi născuse de curând al treilea copil. Toată familia, 
însoţită de un servitor şi de-o doică, ocupa un brec minunat 
la care erau înhămaţi doi cai albi, frumoşi. Cei doi trebuiră 
să se tragă la marginea drumului ca să nu fie prinşi de roţi. 
Boutigny care mâna, lăsase caii la pas. O clipă se simţiră 


stânjeniţi: nu-şi mai vorbeau de-atâţia ani, prezenţa femeii 
şi-a copiilor făcea încurcătura încă şi mai penibilă. În sfârşit, 
cum ochii li se întâlniră, se salutară şi dintr-o parte şi dintr- 
alta, încet, fără un cuvânt. 

După ce trăsura dispăru, Lazare, care se îngălbenise 
foarte tare, spuse cu greu: 

— Prin urmare, acum trăieşte pe picior mare? 

Pauline, pe care o răscolise numai vederea copiilor, 
răspunse cu blândeţe: 

— Da, se pare că a câştigat în timpul din urmă nişte sume 
uriaşe... Ştii că a început şi el vechile tale experienţe. 

Tocmai asta îi aducea lui Lazare o strângere de inimă. 
Pescarii din Bonneville, în nevoia lor batjocoritoare de-a nu- 
i fi pe plac, îl puseseră la curent. De câteva luni, Boutigny, 
ajutat de un tânăr chimist, plătit de el, trata din nou cenuşa 
de alge prin metoda frigorifică şi, mulţumită îndârjirii lui 
prudente de om practic, obținea rezultate minunate. 

— La naiba, şopti Lazare cu o voce înăbuşită, de fiecare 
dată când ştiinţa înaintează cu un pas, înseamnă că un idiot 
o împinge; fără s-o facă dinadins. 

Plimbarea le-a fost stricată, merseră în tăcere, cu ochii 
aţintiţi în depărtare, privind cum din mare se înalţă aburi 
cenuşii, care făceau cerul să devină palid. Noaptea, când 
ajunseră acasă, tremurau de frig. Cercul vesel de lumină pe 
care lampa suspendată îl lăsa pe faţa albă de masă îi încălzi 
din nou. 

Într-altă zi, în timp ce rătăceau prin părţile 
Verchemontului, mergând pe-o cărare, prin nişte ogoare cu 
sfeclă, se opriră, uimiţi să vadă cum din acoperişul de paie 
al unei case iese fum. Era un incendiu, soarele era în toi şi-i 
împiedica să vadă flăcările; şi casa ardea de una singură, cu 
uşile şi ferestrele închise, în timp ce ţăranii trebuie să fi fost 
la muncă prin împrejurimi. Numaidecât părăsiră poteca, 
alergară strigând; dar nu făcură decât să sperie câteva 
coţofene, care cârâiau în nişte meri. În sfârşit, de pe un 
strat îndepărtat de morcovi se arătă o femeie legată la cap 


cu o basma, privi o clipă, apoi începu să fugă nebuneşte pe 
arătură, cu o repeziciune aprigă, de să-şi rupă picioarele. 
Gesticula, urla un cuvânt pe care nu-l puteau desluşi într- 
atât de tare se sufoca. Căzu, se ridică, din nou căzu, porni 
iar, cu mâinile sângerându-i. Basmaua îi căzuse de pe cap, 
părul începu să-i fluture în soare. 

— Dar ce spune? întreba Pauline mereu, cuprinsă de 
spaimă. Femeia se apropie, şi auziră strigătul răguşit, 
asemănător urletului unei fiare. 

— Copilul!. Copilul!. Copilul!. 

De dimineaţă, tatăl şi fiul lucrau la depărtare de aproape o 
leghe, pe un ogor semănat cu ovăz, care le fusese lăsat 
moştenire. Ea, abia dacă ieşise din casă, se dusese săia un 
coş de morcovi; şi plecase lăsând copilul adormit şi încuind 
totul, ceea ce nu făcea niciodată. Fără doar şi poate că focul 
mocnea de mult, căci nu-şi revenea din uimire, se jura că 
stinsese până şi cel mai mic tăciune. Acum, din acoperişul 
de paie nu mai rămăsese decât scrumul, flăcările se înălţau, 
făcând să tremure cu o înfiorare roşietică marea lumină 
galbenă a soarelui. 

— Ai închis cu cheia, strigă Lazare. 

Femeia nu-l auzi. Era înnebunită, dăduse ocol casei, 
desigur poate ca să caute ceva ce rămăsese deschis, o 
gaură despre care ştia cu siguranţă că nu există. Apoi căzu 
iar, picioarele n-o mai duceau, faţa ei îmbătrânită, cenuşie, 
pe care acum o vedeau, era zbuciumată de deznădejde şi 
de spaimă, în timp ce continua să strige: 

— Copilul!. Copilul!. 

Lacrimi mari ţâşniră din ochii Paulinei. Dar pe Lazare îl 
irita mai cu seamă strigătul acela, care de fiecare dată îi 
făcea rău. Nu mai putea îndura, zise dintr-odată: 

— Mă duc eu să-i salvez copilul. 

Verişoara îl privi, pierdută. Încercă să-i apuce mâinile, îl 
oprea. 

— Tu! Nu vreau... Acoperişul o să cadă. 

— Vedem noi! zise el simplu. 


Şi începu şi el să-i strige femeii în ureche: 

— Cheia! N-ai cheie? 

Femeia rămase năucită. Lazare o îmbrânci şi-i smulse în 
sfârşit cheia. Apoi, în timp ce ea rămase să se tânguie jos, 
pe pământ, el se îndreptă liniştit spre casă. Pauline îl 
urmărea din priviri, fără să mai încerce a-l opri, ţintuită 
locului de spaimă şi de uimire, într-atât părea că săvârşeşte 
un lucru firesc. O ploaie de scântei cădea, trebui să stea 
lipit de uşă, ca s-o deschidă, căci ghemotoace de paie 
aprinse se rostogoleau de pe acoperiş, ca o apă mânată de 
furtună; şi-atunci, se poticni de-o piedică, cheia ruginită nu 
voia să se-nvârtă în broască. Dar nici măcar nu înjură, 
încercă pe îndelete, izbuti să deschidă, mai rămase o clipă 
în prag, ca să lase să iasă afară cel dintâi val de fum, care-l 
izbi în faţă. Niciodată n-ar fi crezut că poate proceda cu un 
asemenea sânge rece, se mişca de parcă era în vis, cu o 
siguranţă, o îndemânare şi o prudenţă ce-i erau dictate de 
pericol. Se plecă, pieri înăuntru. 

— Doamne Sfinte! Doamne Sfinte! Gângăvea Pauline, 
pierită de spaimă. 

Printr-un gest involuntar, îşi împreunase mâinile, 
frământându-şi-le mai să le rupă, înălţându-le într-o 
neîntreruptă pendulare, aşa cum fac bolnavii cuprinşi de 
dureri mari. Acoperişul pârâia, se prăbuşea pe unele locuri, 
niciodată vărul ei nu va avea timp să iasă. Încerca o 
senzaţie de eternitate, i se părea că e înăuntru de-o 
veşnicie. Jos, pe pământ, femeia nu se mai tânguia, uluită 
toată că văzuse un domn pătrunzând în flăcări. 

Un strigăt puternic răsună. Paulinei îi scăpase, din 
străfundul fiinţei, fără să vrea, în clipa când acoperişul se 
prăbuşi între zidurile fumegânde. 

— Lazare! 

El se afla în uşă, cu părul de-abia pârlit, cu mâinile puţin 
arse; şi, după ce i-l azvârli în braţe femeii pe micuțul care se 
zbătea plângând, aproape că se supără pe verişoara lui: 

— Ce e? Ce te frămânţi aşa? 


Pauline îi sări de gât, plângând în hohote, şi într-o 
asemenea descărcare nervoasă, încât, de teamă să nu 
leşine, Lazare trebui s-o aşeze pe o piatră năpădită de 
muşchi ce se sprijinea de fântână. Şi el simţea acum cum îl 
părăsesc puterile. 'Tot acolo se afla un jgheab plin cu apă în 
care-şi vâri mâinile cu vădită plăcere. Răceala aceea îl făcea 
să-şi revină în simţiri şi încerca, la rândul său, o mare 
uimire pentru fapta ce-o săvârşise. Cum aşa? se vârâse 
acolo, în mijlocul flăcărilor? Era ca o dedublare a propriei 
sale fiinţe, se vedea limpede prin fum, mişcându-se cu o 
sprinteneală şi o prezenţă de spirit incredibile, şi asistând la 
fapta aceea ca la o minune săvârşită de un străin. O 
rămăşiţă de exaltare lăuntrică îl făcea să se împărtăşească 
dintr-o bucurie subtilă, neştiută până atunci. 

Pauline îşi mai revenise, îi cercetă mâinile, zicând: 

— Nu, nu-i nimic, arsurile nu sunt adânci. Dar trebuie să 
ne întoarcem, o să te pansez... Doamne! Cum m-ai speriat! 

Îşi udase batista, ca să-i bandajeze mâna dreaptă, cea mai 
atinsă. Se ridicară, încercând s-o mângâie pe femeie care, 
după ce-şi sărutase cu furie copilul, îl aşezase lângă ea, fără 
a-i mai arunca vreo privire; şi-acum, se văicărea pentru 
casă, urlând la fel de tare, întrebându-se ce-aveau să zică 
bărbaţii când or veni şi-or găsi totul năruit. Zidurile încă se 
mai ţineau, un fum negru ieşea din jăratecul dinăuntru, 
jerbe mari de scântei izbucneau pârâind. 

— Hai, curaj, draga mea! îi spunea Pauline întruna. Vino 
mâine să stai de vorbă cu mine. 

Vecinii, alarmaţi de fumul ce ieşea, începură să vină în 
fugă. Aşa că îl putu lua pe Lazare. Întoarcerea a fost foarte 
liniştită. El simţea oarecare durere, dar Pauline voi cu orice 
chip să-l ia de braţ, ca să se sprijine de ea. Nu găseau nici 
un cuvânt încă să-şi spună, într-atât de zguduiţi de emoție 
erau, şi se priveau zâmbind. Fata mai cu seamă încerca un 
soi de mândrie fericită. Lazare era aşadar curajos, el care 
pălea numai la gândul morţii? Cărarea se desfăşura sub 
paşii lor. Pauline era absorbită şi mirată cu gândul la aceste 


lucruri contradictorii, privitoare la singurul bărbat pe care-l 
cunoştea bine; căci îl văzuse petrecându-şi nopţi întregi 
lucrând, apoi trândăvind luni întregi, îl surprinsese în 
momente de-o sinceritate descumpănitoare după ce minţise 
sfruntat, sau cum o săruta camaradereşte pe frunte în timp 
ce-i simţea mâinile înfrigurate de dorinţă arzându-i 
încheieturile; şi iată că astăzi devenise erou! Avea dreptate 
să nu se lase descurajată de viaţă, zicând că lumea e foarte 
bună ori foarte rea. Când sosiră la Bonneville, tăcerea lor 
emoţionată izbucni într-un potop de cuvinte zgomotoase. 
Cele mai mici amănunte erau reconstituite, povesteau de 
zeci de ori întâmplarea, amintind mereu alte fapte uitate, 
de care-şi aminteau fie unul, fie celălalt, ca la flacăra vie a 
unui fulger. Se vorbi mult în casă despre asta, îi ajutară pe 
ţăranii cărora le arsese casa. 

Trecuse aproape o lună de când Lazare se afla la 
Bonneville. Primi o scrisoare de la Louise, în care aceasta se 
arăta plictisită la culme. Răspunse că avea să vină s-o ia la 
începutul săptămânii următoare. Ploi torențiale începură 
iarăşi să cadă, averse ce se abăteau cu violenţă deseori 
asupra coastei, asemănătoare unei ecluze deschise ce-ar fi 
luat cu sine pământ, mare şi cer, într-un abur cenuşiu. 
Lazare adusese serios vorba despre drama pe care voia s-o 
termine, şi, cum dorea s-o ştie pe Pauline alături de el, ca 
să-l încurajeze, urca şi ea să tricoteze ciorapi micuţi, pentru 
a-i împărţi copiilor din sat. Dar Lazare înceta să mai lucreze 
de cum fata se aşeza dinaintea mesei. Începeau să 
vorbească aproape pe şoptite, veşnic aceleaşi lucruri 
repetate neobosit, uitându-se ţintă unul în ochii celuilalt. Nu 
se mai jucau, evitau atingerile de mâini, cu prudenţa 
instinctivă a copiilor care-au fost certaţi şi care simt 
pericolul unor umeri ce se ating, a răsuflării ce se 
încrucişează cu o altă răsuflare şi de care până nu de mult 
râdeau. Nimic de altfel nu li se părea mai minunat decât 
pacea aceea obosită, somnolenţa ce-i toropea, în timp ce- 
afară ploaia răpăia, izbind neîncetat în olanele acoperişului. 


O tăcere îi făcea să roşească, puneau fără de voie câte-o 
mângâiere în fiece cuvânt, împinşi de acel imbold care puţin 
câte puţin făcuse să renască între ei şi să înflorească zilele 
de pe vremuri, pe care le credeau înmormântate pentru 
totdeauna. 

Într-o seară, Pauline veghease până la miezul nopţii în 
odaia lui, tricotând, în vreme ce Lazare, cu pana căzându-i 
din mâini, îi explica pe îndelete viitoarele sale opere, 
dramele populate de personalităţi proeminente. Toţi ai casei 
dormeau, până şi Veronique se dusese devreme la culcare; 
şi jelania aceea înfrigurată a nopţii, din care răzbătea 
numai tânguirea obişnuită a fluxului, le transmisese puţin 
câte puţin un fel de înduioşare senzuală. Lazare, 
descărcându-şi inima, mărturisi că-şi ratase viaţa: dacă, de 
data asta, şi literatura avea să-i scape printre degete, era 
hotărât să se retragă într-o fundătură şi să-şi ducă traiul ca 
un pustnic. 

— Tu nu ştii, continuă el zâmbind, mă gândesc adesea că 
ar fi trebuit să ne expatriem, după moartea mamei. 

— Cum aşa, să ne expatriem? 

— Da, să fugim undeva departe, în Oceania bunăoară, într- 
una dintre acele insule unde viaţa e atât de blândă. 

— Dar pe tatăl tău l-am fi luat? 

— Oh! Nu-i decât un vis, ştii... Nu-i interzis să imaginezi 
lucruri agreabile, când realitatea nu-i veselă. 

Părăsise masa, venise să se aşeze pe unul dintre braţele 
fotoliului în care stătea Pauline. Fata îşi lăsă lucrul ca să 
râdă în voie de galopul continuu al acestei imaginaţii 
neînfrânate de copil mare, zăpăcit; şi-şi înălța capul spre el, 
răsturnată pe speteaza fotoliului, în timp ce el era atât de 
aproape, încât simţea alături de şoldul lui căldura vie a 
umărului ei. 

— Nebun mai eşti, bietul meu prieten! Ce să fi căutat no: 
acolo? 

— Să trăim!. Ţi-aminteşti de cartea aceea de călătorii pe 
care-o citeam împreună, acum doisprezece ani? Se trăieşte 


acolo ca în paradis. Niciodată iarnă, un cer veşnic albastru, 
viaţa numai sub soare şi sub stele... Am fi avut o cabană, am 
fi mâncat fructe delicioase, şi nimic de făcut, şi nici un 
necaz! 

— Prin urmare doi sălbatici, cu inele prin nas şi pene pe 
cap? 

— Da! Şi de ce nu?. Ne-am fi iubit de la un capăt al anului 
la celălalt, fără să numărăm zilele, ceea ce n-ar fi fost chiar 
într-atât o nerozie. 


Fata îl privi, pleoapele i se zbătură, un fior uşor făcu să-i 
piară culoarea din obraji. Gândul acela la dragoste îi pogora 
în suflet, umplându-l de-o plăcere languroasă. Îi luase 
mâna, fără vreo intenţie, din nevoia de-a fi şi mai aproape 
de ea, de-a ţine ceva de-al ei; şi se juca cu mâna aceea 
călduţă, ale cărei degete delicate le îndoia, râzând mereu 
cu un râs ce devenea silit. Pauline nu se îngrijora, era şi 
acesta unul dintre jocurile tinereţii lor; apoi simţi că 
puterile o părăsesc, îi şi aparţinea în tulburarea tot mai 
mare ce-o cuprinse. Până şi vocea i se schimbă. 

— Dar să mănânci fructe întruna e cam puţin. Ar fi trebuit 
să vânăm, să pescuim, să cultivăm un ogor... Dacă, aşa cum 
se spune, femeile sunt cele ce lucrează acolo, m-ai fi pus să 
sap pământul? 

— Pe tine? Tu, care ai nişte minute atât de mici!. Dar 
maimuţele? Oare oamenii n-au ajuns astăzi să facă din ele 
nişte servitori desăvârşiţi? 

Pauline se prăpădi de râs auzind gluma asta, în timp ce 
Lazare adăuga: 

— De altfel, mânuşiţele tale nici n-ar mai fi fost... Le-aş fi 
mâncat uite-aşa! 

Şi începu să-i sărute mâinile, să i le muşte, cu sângele 
năvălindu-i în faţă, într-o izbucnire de dorinţă ce-l orbea. Şi 
nu mai scoaseră un cuvânt, a fost o nebunie împărtăşită de 
amândoi, îşi pierdură capul şi unul şi celălalt, ameţiţi. 
Pauline i se lăsa pradă, cufundată în fotoliu, cu faţa roşie şi 
umflată, cu ochii închişi, ca pentru a nu mai vedea. Cu o 
mână viguroasă, Lazare o şi descheiase la piept, rupea 
agrafele jupoanelor, când buzele li se întâlniră. Îi dădu o 
sărutare, iar ea îi răspunse pătimaş strângându-l de gât din 
toate puterile. Dar, în acest şoc al corpului său de fecioară, 
fata deschise ochii şi se văzu alunecând pe podele, 
recunoscu lampa, dulapul, plafonul, de pe care până şi cele 
mai neînsemnate pete îi erau familiare, şi păru să se 
trezească, încercând surpriza unei persoane care 
descoperă că e la ea acasă, după ce-a avut un coşmar. Se 


zbătu violent, sări în picioare. Jupoanele cădeau de pe ea şi, 
cum era descheiată, pieptul i se vedea în toată goliciunea. 
Scoase un strigăt în tăcerea din cameră, unde nu li se 
auzeau decât răsuflările gâfâite. 

— Lasă-mă, e îngrozitor! 

El nu mai auzea, nebun de dorinţă. O apucă din nou, 
smulse toate hainele de pe ea. Căuta la întâmplare cu 
buzele goliciunea pielii, arzând-o cu sărutările lui şi, de 
fiecare dată, Pauline se cutremura de fiori. De două ori încă 
fu cât pe ce să cadă, cedând nevoii de nebiruit de-a se 
dărui, suferind îngrozitor din pricina acelei lupte pe care-o 
da împotriva ei însăşi. Dăduseră ocol mesei, cu răsuflarea 
gâfâind, cu mâinile şi picioarele amestecându-li-se, când el 
reuşi s-o împingă pe un divan vechi, ale cărui arcuri 
scârţâiră. Cu mâinile încordate, Pauline îl ţinea la distanţă, 
spunând întruna cu o voce din ce în ce mai răguşită: 

— Oh! Te rog, lasă-mă, oh! Lasă-mă... E îngrozitor ceea ce 
vrei! 

Cu dinţii strânşi, el nu rosti o vorbă. Credea că în sfârşit îi 
aparţine, când fata se desprinse pentru o ultimă oară, 
făcând o sforţare atât de puternică, încât Lazare ajunse 
împleticindu-se până la masă. Atunci, liberă o clipă, Pauline 
putu să iasă, să străbată coridorul dintr-un salt şi să intre la 
ea în odaie. Dar Lazare o şi ajunsese, nu avu timpul să 
închidă uşa. Şi cum împingea, ca să poată trage zăvorul şi 
să răsucească cheia, Pauline trebui să se proptească în 
canatul de lemn al uşii din toate puterile şi, luptându-se 
pentru porţiunea aceea întredeschisă a uşii, se simţea 
pierdută dacă el şi-ar fi vârât înăuntru fie şi numai vârful 
papucului. Chera scârţăi cu un zgomot ascuţit, se lăsă 
tăcere deplină şi se putură auzi din nou izbiturile mării în 
zidul terasei. 

În acest timp, Pauline, fără lumânare, cu ochii deschişi în 
întuneric, rămăsese sprijinită de uşă. Înţelegea prea bine 
că, de cealaltă parte a uşii, Lazare nici el nu se clintise din 
loc. Îi auzea răsuflarea, tot i se părea c-o mai simte 


arzându-i ceafa. Dacă se îndepărta, poate că ar fi spart o 
bucată de uşă împingând cu umărul. Faptul că stătea acolo 
o liniştea; şi, maşinal, continua să apese din toate puterile, 
ca şi cum el încă ar mai fi împins. Două minute se scurseră, 
interminabile, având şi unul şi celălalt senzaţia că se 
înverşunează să rămână acolo, înflăcăraţi, zguduiţi de 
pornirea năvalnică a dorinţei pe care n-o puteau potoli. 
Apoi vocea lui Lazare se auzi şoptind foarte jos, înăbuşită de 
emoție: 

— Pauline, deschide-mi... Eşti acolo, ştiu. 

Un fior îi străbătu carnea, vocea aceea o înflăcărase din 
creştet până-n tălpi. Dar nu răspunse. Cu capul plecat, îşi 
ţinea cu o mână jupoanele, ce-i cădeau, în timp ce cu 
cealaltă, crispată pe piept îşi strângea sânii, pentru a le 
ascunde goliciunea. 

— Te chinui tot atât cât şi mine, Pauline... Deschide, te 
implor. De ce să ne refuzăm fericirea asta? 

Acum se temea să n-o trezească pe Veronique, care avea 
odaia alături. Rugăminţile lui erau blânde, semănând cu 
scâncetul unui bolnav. 

— Deschide odată... Deschide, şi-apoi n-aveam decât să ne 
omorâm, dacă vrei... Nu ne iubim din copilărie? Tu trebuia 
să-mi fii soţie, nu e firesc să-mi fii într-o bună zi?. Te iubesc, 
te iubesc, Pauline... 

Ea tremura şi mai tare, fiecare cuvânt o străpungea în 
inimă. Sărutările cu care-i acoperise umerii prindeau din 
nou viaţă, ca nişte stropi de foc. Şi se încorda şi mai mult, 
temându-se să nu deschidă, să nu se dăruie în acea pornire 
irezistibilă a trupului aproape gol. Lazare avea dreptate, îl 
adora, de ce să-şi refuze bucuria aceea, pe care aveau s-o 
ascundă amândoi faţă de toată lumea? Casa dormea, 
noaptea era întunecoasă. Oh! Să doarmă în întuneric, unul 
în braţele celuilalt, să-l strângă la pieptul ei, fie şi numai o 
oră! Oh! Să trăiască! în sfârşit să trăiască! 

— Doamne! Cât de neîndurătoare poţi fi, Pauline!. Nici 
măcar nu vrei să-mi răspunzi, şi eu stau aici atât de jalnic. 


Deschide, am să te îmbrăţişez, am să te păstrez, o să uităm 
totul... Deschide, deschide-mi, te rog... 

Lazare hohotea de plâns şi începu la rândul ei să plângă. 
Continua să tacă, în ciuda sângelui ce i se revolta în vine. 
Timp deo oră elo ţinu tot aşa, implorând-o, supărându-se, 
ajungând să spună cuvinte groaznice, ca apoi să rostească 
altele, blânde şi arzătoare. De două ori Pauline crezu că 
plecase, şi de două ori Lazare se întoarse de la el din 
cameră, vorbind cu şi mai multă înflăcărare drăgăstoasă. 
Apoi, după ce-l auzi cum. Se închide furios în camera lui, 
încercă o tristeţe nespusă. De data asta se sfârşise, ea 
câştigase; dar simţea de pe urma acestei victorii un gust de 
deznădejde şi ruşine atât de violent, încât se dezbrăcă şi se 
vâri în pat fără a mai aprinde lumânarea. Gândul să se vadă 
goală în hainele acelea sfâşiate de pe ea o umplea de-o 
sfială groaznică. Dar răcoarea cearşafurilor linişti puţin 
arsura sărutărilor ce-i înfiorau umerii; şi rămase multă 
vreme nemişcată, zdrobită parcă sub povara dezgustului şi- 
a supărării. 

Nesomnul o ţinu trează până la ziuă. Grozăvia aceea o 
obseda. Toată seara fusese o fărădelege ce-i făcea silă. 
Acum nu se mai putea scuza pe sine, se vedea silită să 
recunoască duplicitatea sentimentelor amoroase ce le 
împărtăşea şi ea. Afecţiunea ei maternă pentru Lazare, 
învinuirile mocnite împotriva Louisei nu erau altceva decât 
trezirea ipocrită a vechii ei pasiuni. Ajunsese să se mintă în 
acest fel, şi dacă-şi cerceta şi mai în profunzime 
sentimentele nemărturisite ale inimii, ar fi descoperit 
bucuria de-a le destrăma căsnicia, speranţa, poate, de-a 
trage folos din asta. Oare nu ea îl adusese pe Lazare în 
starea de-a retrăi zilele de pe vremuri? Oare n-ar fi trebuit 
să prevadă că la capăt se afla căderea? Şi ajunseseră în 
situaţia aceea cumplită care-i marca pe toţi: îl dăduse 
alteia, în timp ce ea îl adora iar el o dorea. Gândul acesta îi 
umplea mintea, îi zvâcnea în tâmple, ca bătaia măruntă a 
unor clopote. Mai întâi, hotări ca în ziua următoare să fugă. 


Apoi găsi că fuga aceea însemna o laşitate. De vreme ce el 
pleca, de ce să nu aştepte? Şi-apoi, dintr-o pornire de 
orgoliu ce-o încerca iarăşi, găsea de cuviinţă că trebuie să 
se învingă, ca să nu ia cu sine ruşinea de-a fi procedat cum 
nu trebuie. Simţea că, de-acum înainte, n-ar mai fi putut 
ţine capul sus, dacă rămânea cu remuşcări de pe urma serii 
aceleia. 

A doua zi, Pauline cobori la ora obişnuită. Numai după 
pleoapele vineţii i s-ar fi putut ghici chinurile de peste 
noapte. Era palidă şi foarte calmă. Când Lazare se ivi la 
rândul lui, dădu tatălui său drept orice explicaţii, pentru 
oboseala ce i se citea pe chip, faptul că lucrase până 
noaptea târziu. Ziua se scurse cu ocupațiile ei obişnuite. 
Niciunul, nici celălalt nu făcu nici o aluzie la ceea ce se 
petrecuse între ei, nici chiar atunci când rămaseră singuri, 
departe de ochii şi urechile altora. Nu fugeau unul de altul, 
păreau siguri pe curajul lor. Dar seara, pe când îşi spuseră 
noapte bună pe coridor, dinaintea uşilor, căzură nebuneşte 
unul în braţele celuilalt, sărutându-se apăsat pe gură. Apoi 
Pauline se închise, speriată, în timp ce Lazare fugi ca să se 
azvârle în pat şi să plângă. 

Şi acesta fu traiul lor de-atunci încolo. Zilele urmau încet 
unele după altele, iar ei stăteau alături, în aşteptarea 
îngrijorată a unei greşeli posibile. Fără ca vreodată să 
aducă vorba despre lucrurile acelea, fără ca vreodată să 
pomenească despre noaptea aceea cumplită, se gândeau 
întruna la ea, temându-se să nu se prăbuşească împreună, 
indiferent unde, ca fulgeraţi. Va fi fost dimineaţa, când se 
trezeau, sau seara, când schimbau câteva cuvinte, înainte 
de-a se culca? La el sau la ea? Sau în vreun loc ascuns din 
casă? Lucrul rămânea plin de taină. În timpul acesta 
judecata rămânea limpede, fiece slăbiciune de moment, 
fiecare nebunie de-o clipă, îmbrăţişările disperate în spatele 
vreunei uşi, sărutările înflăcărate pe care şi le furau în 
întuneric îi umpleau apoi de-o mânie dureroasă. Pământul li 
se clătina sub picioare, se agăţau de hotărârile luate pe 


când judecau la rece ca să nu cadă pradă vârtejului aceluia. 
Dar niciunul, nici celălalt n-avea tăria singurei salvări, 
aceea a despărțirii imediate. Pauline, sub pretextul 
curajului, se îndârjea să ţină piept primejdiei. Lazare, 
preocupat pe de-a-ntregul, cedând primului impuls al unei 
noi aventuri, nici măcar nu mai răspundea scrisorilor 
urgente pe care Louise i le trimitea. Se afla la Bonneville de 
şase săptămâni, şi li se părea că viaţa aceea semănată cu 
situaţii neprevăzute, sfâşietoare şi-atât de plăcute trebuia 
să ţină o veşnicie. 

Într-o duminică, la cină, Chanteau se înveseli, după ce-şi 
îngăduise să bea un pahar de vin de Burgundia, 
îndrăzneală pe care o plătea scump de fiecare dată. În ziua 
aceea Pauline şi Lazare petrecuseră ore încântătoare 
plimbându-se de-a lungul mării, sub cerul necuprins şi 
albastru; şi schimbau priviri înduioşate, în care tremura 
tulburarea adusă de frica de ei înşişi, ceea ce făcea ca acum 
camaraderia dintre ei să fie atât de palpitantă. 

Râdeau toţi trei, când Veronique, în clipa când trebuia să 
aducă desertul, se ivi în uşa de la bucătărie şi strigă: 

— lat-o pe doamna! 

— Ce doamnă? întrebă Pauline uluită. 

— Doamna Louise, ce naiba! 

Exclamară toţi pe înfundate, exprimându-şi mirarea. 
Chanteau, înspăimântat, se uita la Pauline şi Lazare, care 
păliseră. Dar acesta se ridică brusc, cu vocea încâlcindu-i-se 
de mânie. 

— Cum aşa? Louise! Dar nu mi-a scris! l-aş fi interzis să 
vină... Doar n-a înnebunit! 

Soarele scăpata, luminând puternic şi blând. După ce-şi 
azvârli şerveţelul, Lazare ieşi afară, iar Pauline îl urmă, 
silindu-se să-şi regăsească seninătatea şi zâmbetul. Louise 
era, într-adevăr, şi cobora anevoie din berlina lui moş 
Malivoire. 

— Ai înnebunit? îi strigă soţul din mijlocul curţii. Prostii din 
astea nu se fac fără să scrii! 


Atunci ea izbucni în plâns. Era atât de bolnavă acolo şi se 
plictisea îngrozitor! Cum nu primise răspuns la ultimele 
două scrisori, o apucase o nevoie irezistibilă să plece, 
nevoie amestecată cu dorul de Bonneville. Dacă nu-i 
scrisese, o făcuse tocmai din teama de-a se împotrivi. 

— Şi eu, care mă gândeam cu-atâta drag c-am să vă revăd 
pe toţi! 

— E ridicol! O să pleci mâine! 

Louise, înmărmurită de primirea aceea, căzu în braţele 
Paulinei. Aceasta, văzând-o cât de greoi se mişcă şi cum i se 
îngroşase mijlocul, pălise încă şi mai mult. Simţea acum 
lângă ea pântecul acela de femeie însărcinată, îi era groază 
şi milă. În cele din urmă izbuti să-şi înăbuşe revolta plină de 
gelozie şi-l potoli pe Lazare. 

— De ce-i vorbeşti aşa de aspru? Sărut-o... Draga mea, ai 
avut dreptate să vii, dacă socoteşti că te vei simţi mai bine 
la Bonneville. Ştii cât te iubim cu toţii, nu-i aşa? 

Loulou urla, furios pe vocile acelea care tulburau tihna 
obişnuită a curţii. Minouche, după ce-şi întinsese năsucul pe 
peron, se retrăsese, scuturându-şi lăbuţele, ca şi cum ar fi 
fost pe cale să se compromită printr-o faptă dezagreabilă. 
Toată lumea pătrunse în casă, Veronique trebui să mai pună 
un tacâm şi s-o servească pe Louise de la început. 

— Cum aşa? Tu eşti, Louisette, repeta Chanteau scoțând 
nişte chicoteli îngrijorate. Ai vrut să ne faci o surpriză?. Eu 
am fost cât pe ce să mă înec cu vinul. 

Seara se sfârşi totuşi cu bine. Toţi redeveniseră stăpâni pe 
ei. Evitară să stabilească ceva pentru zilele următoare. În 
clipa când i să urce, stinghereala îi cuprinse iar, căci 
Veronique întrebă dacă domnul avea să se culce în camera 
doamnei. 

— Oh! Nu, Louise se va odihni mai bine aşa, şopti. Lazare, 
care întâlnise instinctiv o privire de-a Paulinei. 

— Ai dreptate, culcă-te sus, zise Louise. Sunt groaznic de 
obosită, am să mă întind în voie. 


Trecură trei zile. Pauline luă în sfârşit o hotărâre. Avea să-i 
părăsească luni. Soții voiau să rămână până aproape de 
sorocul naşterii, şi mai era o lună întreagă; dar îşi dădea 
prea bine seama că vărul ei se săturase de Paris şi că va 
sfârşi prin a-şi mânca rentele la Bonneville, ca unul acrit de 
veşnicele lui eşecuri. Cel mai bine era să le cedeze locul 
numaidecât, căci nu izbutea să se învingă, găsea încă şi mai 
puţin ca pe vremuri curajul de-a trăi laolaltă cu ei, în 
intimitatea aceea ce există între soţ şi soţie. Oare nu într- 
asta se afla şi mijlocul de-a scăpa pericolelor ivite de pe 
urma pasiunii crescânde ce se ivise iar între ea şi Lazare şi 
de pe urma căreia suferiseră atâta? Numai Louise se miră, 
după ce află de hotărârea Paulinei. Erau invocate 
argumente fără de replică, doctorul Cazenove spunea că 
doamna din Saint-L6 îi făcea Paulinei nişte propuneri 
excepţionale; iar aceasta nu mai putea refuza; rudele ei 
aveau s-o silească pentru a primi o slujbă care să-i asigure 
viitorul. Chanteau, cu lacrimile în ochi, consimţi el însuşi. 

Sâmbătă, avu loc o ultimă cină, la care preotul şi doctorul 
luară şi ei parte. Louise, foarte suferindă, abia dacă putu să 
vină la masă. Ceea ce întrista adunarea, în ciuda eforturilor 
Paulinei, care zâmbea fiecăruia în parte, având remuşcări 
pentru faptul că lăsa tristă casa aceea pe care, de-atâţia 
ani, o înveselise cu preaplinul bucuriei sale. Inima i se 
strângea de supărare. Veronique dădea la masă cu o 
înfăţişare tragică. La friptură, Chanteau refuză să bea un 
deget de vin, cuprins dintr-odată de-o prudenţă exagerată, 
tremurând la gândul că în curând n-o va mai avea pe 
Pauline să-l îngrijească, ea care numai cu glasul şi-i potolea 
durerile. Lazare, nervos, se certă tot timpul cu doctorul 
privitor la o nouă descoperire ştiinţifică. 

La ora unsprezece, casa se cufundă într-o tăcere deplină. 
Louise şi Chanteau adormiseră, în timp ce slujnica rânduia 
prin bucătărie. Şi-atunci, la etajul de sus, dinaintea fostei lui 
camere de holtei în care continua să stea, Lazare o opri o 
clipă pe Pauline, ca în fiece seară. 


— Adio, şopti el. 

— Ba nu, nu adio, spuse ea silindu-se să râdă. La revedere, 
de vreme ce nu plec decât luni. 

Şi se priviră, ochii li se înceţoşară, şi căzură unul în braţele 
celuilalt, în timp ce buzele li se împreunau nesăţios într-un 
ultim sărut. 

X. 

A doua zi la micul dejun, se aşezară cu toţii dinaintea 
ceştilor de cafea cu lapte, mirându-se că n-o văd şi pe 
Louise. Slujnica se pregătea să urce şi să ciocane la ea în 
uşă, când aceasta în sfârşit se ivi. Era foarte palidă şi abia 
mergea. 

— Ce ai? întrebă Lazare îngrijorat. 

— Mi-e tare rău de când s-a crăpat de ziuă, răspunse ea. 
Nici astă-noapte n-am putut închide ochii; cred că am auzit 
de fiecare dată când a bătut ceasul. 

Pauline protestă: 

— Dar trebuia să chemi, măcar te-am fi îngrijit. 

Louise ajunse dinaintea mesei şi se aşeză, scoțând un oftat 
de uşurare. 

— Oh, continuă ea, nu mi-aţi fi fost de nici un folos. Aşa mă 
simt mereu de opt luni, durerile nu mă slăbesc aproape 
deloc. 

Ducea tare greu sarcina, deşi se obişnuise cu greţurile 
permanente, cu durerile de pântece, a căror violenţă o 
făcea uneori să stea încovoiată zile întregi. În dimineaţa 
aceea greţurile dispăruseră dar îşi simţea mijlocul ca 
zdrobit de-o cingătoare. 

— Se obişnuieşte omul cu răul, spuse Chanteau cu un aer 
sentenţios. 

— Aşa e, şi nici n-am stare, zise în chip de încheiere tânăra 
femeie. De asta am coborât... Acolo, sus, mi-e cu neputinţă 
să stau locului. 

Nu mâncă, ci numai sorbi câteva înghiţituri de cafea cu 
lapte. Toată dimineaţa se târi de acolo-colo prin casă, 
mutându-se de pe un scaun pe altul. Nimeni nu îndrăznea 


să-i vorbească, deoarece îşi ieşea din fire şi părea să sufere 
încă şi mai mult, de cum se ocupa cineva de ea. Durerile n-o 
mai părăseau. Dar, cu puţin înainte de amiază, criza păru s- 
o mai slăbească, aşa încât se aşeză iarăşi la masă, mâncând 
o ciorbă. Dar între ora două şi trei începu să se simtă 
săgetată cumplit; şi nu-şi mai află locul, trecea întruna din 
sufragerie în bucătărie, urcând greoi la ea în odaie, pentru 
ca numaidecât să coboare. 

Pauline, sus, îşi făcea valiza. Pleca a doua zi: abia dacă 
avea timpul să scotocească prin mobile şi să-şi facă bagajul. 
Dar în fiece minut, se ducea şi se apleca deasupra 
balustradei, îngrijorată de paşii aceia plini de suferinţă care 
apăsau duşumelele. Pe la patru, cum o auzea pe Louise 
foindu-se încă şi mai mult, se hotări să bată în uşa lui 
Lazare; acesta se închisese, exasperat şi supărat pe soartă, 
care, după cum spunea el, îl copleşea cu toate nenorocirile. 

— N-o putem lăsa aşa, îi explică ea. Trebuie să-i vorbim. 
Vino cu mine. 

O găsiră la etajul întâi, sprijinindu-se de balustradă, 
nemaiavând putere nici să coboare, nici să urce. 

— Dragă mea, spuse Pauline cu blândeţe, starea ta ne 
îngrijorează... O să trimitem după moaşă. 

Atunci Lazare îşi ieşi din fire. 

— Oh, Doamne, e cu putinţă să mă chinuiţi aşa, când eu nu 
cer decât să fiu lăsat în pace!. Ce crezi că poate face moaşa 
la opt luni? 

— Ar fi totuşi mai înţelept s-o examineze. 

— Nu, nu vreau, ştiu eu foarte bine ce e. Fie-vă milă, nu 
mai vorbiţi cu mine, nu mă mai chinuiţi! 

Şi Louise se încăpăţână şi păru atât de mânioasă, încât 
Lazare îşi ieşi şi el din fire. Pauline trebui să promită că nu 
va trimite după moaşă. Moagşa era o anume doamnă 
Bouland, din Verchemont, căreia îi mersese faima prin 
părţile acelea pentru mâna ei uşoară şi pentru priceperea 
ce-o avea. Toată lumea spunea că nici la Bayeux, nici la 
Caen nu era alta pe măsura ei. De aceea Louise, alintată 


cum era şi obsedată de presimţirea că avea să moară la 
naştere, hotărâse să i se încredinţeze. Cu toate acestea, îi 
era o teamă cumplită de doamna Bouland, teama lipsită de 
rațiune pe care o încerci faţă de dentist, care trebuie să te 
vindece dar la care te duci cât mai târziu cu putinţă. 

La ora şase, din nou se calmă dintr-odată. Louise se 
bucură nespus că avusese dreptate: ştia ea bine, erau 
durerile obişnuite, doar ceva mai puternice; grozav le-ar 
mai fi stat să deranjeze lumea de pomană la ora aceea! Şi, 
cum se simţea moartă de oboseală, preferă să se culce, 
după ce mâncă cu cotlet. Totul avea să se termine cu bine, 
spunea ea, numai să poată dormi. Şi se încăpăţâna să 
respingă îngrijirile, voi să rămână singură în timp ce familia 
cina, îi opri chiar să se ducă s-o vadă, de teamă să nu fie 
trezită şi să se sperie. 

Aveau în seara aceea la cină supă şi friptură de vițel. 
Începutul mesei fu tăcut, la suferinţele Louisei se adăuga 
tristeţea pricinuită de plecarea Paulinei. Evitau să-şi 
zăngăne lingurile şi furculiţele, ca şi cum zgomotul lor ar fi 
putut ajunge la primul etaj şi-ar fi supărat-o şi mai mult pe 
bolnavă. Chanteau îşi dădu însă drumul la gură, povestind 
cazuri neobişnuite de sarcină, când Veronique se ivi dintr- 
odată cu friptura de vițel tăiată şi zise: 

— Nu ştiu prea bine, dar mi se pare se aud vaiete de-acolo, 
de sus. 

Lazare se ridică şi deschise uşa de la coridor. Toţi, 
încetând să mai mănânce, îşi ascuţiră auzul. La început nu 
auziră nimic; apoi, gemete prelungi, înăbuşite, ajunseră 
până la ei. 

— A apucat-o din nou, zise Pauline. Mă duc la ea. 

Îşi azvârli şerveţelul şi nici nu se atinse de felia de friptură 
pe care slujnica i-o puse în farfurie. Din fericire, cheia se 
afla în uşă, aşa că putu să intre. Stând pe marginea patului, 
tânăra femeie, desculţă, înfăşurată într-un capot, se legăna 
ca un pendul, săgetată neîndurător de durere, care-o făcea 
să suspine cu regularitate. 


— 'Ţi-e mai rău? întrebă Pauline. Nu răspunse. 

— Acum vrei să trimit după doamna Bouland? Şi-atunci 
Louise abia putu să rostească, resemnat: 

— Da, mi-e totuna. Poate că pe urmă am să mă liniştesc... 
Nu mai pot, nu mai pot... 

Lazare, care urcase după Pauline şi asculta la uşă, 
îndrăzni să intre, zicând că ar fi fost prudent să trimită pe 
cineva repede şi până la Arromanches, după doctorul 
Cazenove, pentru cazul când s-ar fi ivit complicaţii. Dar 
Louise începu să plângă. Nu le era nici un strop de milă. De 
ea? De ce-o chinuiau aşa? Ştiau prea bine, gândul că un 
bărbat ar mogşi-o o revoltase întotdeauna. Era ca un fel de 
pudoare maladivă de femeie cochetă, se simţea rău numai 
la gândul de-a fi văzută în durere şi suferinţă; aceeaşi 
teamă o făcea ca în faţa soţului şi-a verişoarei să-şi strângă 
capotul peste bietul ei mijloc îndurerat. 

— Dacă te duci după doctor, suspină ea, am să mă culc, am 
să mă întorc cu faţa la perete şi n-am să mai răspund 
nimănui. 

— Cheam-o numai pe moaşă, îi zise Pauline. Nu cred nici 
eu că a sosit sorocul. E vorba doar s-o liniştim. 

Şi amândoi coborâră. Abatele Horteur intrase să le spună 
numai bună seara, şi rămăsese fără glas, găsindu-l pe 
Chanteau speriat. 

Insistară ca Lazare să mănânce măcar o felie de friptură, 
înainte de-a porni la drum; dar pierzându-şi capul, acesta 
spuse că s-ar îneca de-ar lua chiar şi-o singură înghiţitură, 
apoi porni în goana spre Verchemont. 

— M-a strigat, mi se pare, nu? întrebă Pauline dând fuga 
pe scară. Dacă o să am nevoie de Veronigque am să lovesc în 
podea... Termină singur, de mâncat, unchiule. 

Preotul, stingherit de-a fi picat în plină naştere, nu 
nimerea obişnuitele-i cuvinte de consolare. În cele din urmă 
se retrase, după ce făgădui să mai vină, dar numai după ce- 
avea să treacă pe la familia Gonin, deoarece bătrânul infirm 
se simţea foarte rău. Şi Chanteau rămase singur, dinaintea 


mesei nestrânse. Paharele erau pe jumătate pline, friptura 
de vițel se sleia în farfurii, furculiţe murdare şi felii de pâine 
din care se muşcase stăteau răspândite peste tot pe faţa de 
masă, azvârlite de comesenii plini de îngrijorare. În timp ce 
punea o oală de apă la fiert, pentru orice eventualitate, 
slujnica bodogănea, neştiind dacă să strângă masa sau să 
lase totul vraişte. 

Sus, Pauline o găsise pe Louise stând în picioare, ţinându- 
se de spătarul unui scaun. 

— Mă doare tare rău dacă stau aşezată, ajută-mă să 
umblu. 

De dimineaţă se văita de nişte înţepături pe piele, de parcă 
ar fi ciupit-o muştele foarte tare. Acum simţea contracţii, o 
senzaţie de menghine ce i-ar fi strâns pântecele tot mai 
tare, gata să i-l strivească. De cum se aşeza sau se culca, i 
se părea că o masă de plumb îi zdrobeşte măruntaiele; şi 
simţea nevoia să meargă, se sprijinea de braţul verişoarei 
care-o plimba de la pat la fereastră. 

— Ai puţină febră, zise fata. Dac-ai bea puţină apă? 

Louise nu putu răspunde. O contracție violentă o făcuse să 
se îndoaie din şale, şi se agăţă de umerii Paulinei cu un 
asemenea tremur, încât pe. Amândouă le cuprinse spaima. 
Îi scăpară strigăte, în care se afla deopotrivă nerăbdare şi 
groază. 

— Mor de sete, murmură când, în sfârşit, putu vorbi. 
Limba mi-e uscată şi vezi ce roşie sunt la faţă... Dar nu, nu 
mă lăsa! am să cad. Să mergem, să mai mergem, o să beau 
ceva mai târziu. 

Şi continuă să se plimbe, târându-şi picioarele, legănându- 
se, lăsându-se mai greu de braţul ce-o susţinea. Era ora 
nouă. De ce nu mai sosea odată şi moaşa aia? Acum dorea 
din inimă să vină, voiau aşadar s-o vadă cum moare, de-o 
lăsau atâta vreme fără ajutor. Verchemont se afla la 
douăzeci şi cinci de minute, o oră ar fi fost de ajuns. Lazare 
se amuza, sau păţise ceva, se isprăvise, nimeni n-avea să se 
mai întoarcă. O apucară greţurile, începu să vomite. 


— Du-te, nu vreau să mai stai lângă mine!. E cu putinţă, 
Doamne Sfinte, să ajung în halul ăsta, să fac silă la toată 
lumea! 

Nici în chinurile acelea groaznice, gândul la pudoare, la 
graţia ei feminină, unica-i preocupare, n-o părăsea., De o 
mare rezistenţă nervoasă, în ciuda faptului că era plăpândă, 
se înverşuna din răsputeri să nu se lase pradă durerii, o 
sâcâia faptul că nu-şi putuse pune ciorapii, că lăsa să i se 
vadă părţi goale din trup. Dar o stânjeneala şi mai mare o 
cuprinse, nevoi imaginare o chinuiau întruna, şi voi ea 
verişoara să stea cu spatele la ea, şi se înfăşură într-un colţ 
de perdea, ca să încerce să le potolească. Slujnica tocmai 
urcase, ca să vadă dacă poate fi cu ceva de folos, iar Louise 
şopti cu o voce firavă, de cum i se păru că simte o apăsare: 

— Oh! Nu de faţă cu femeia asta... Ile rog, scoate-o puţin 
pe coridor. 

Pauline începea să-şi piardă capul. Bătu de ora zece, nu 
ştia cum să mai justifice absenţa atât de îndelungată a lui 
Lazare. Desigur, n-o găsise acasă pe doamna Boulanăd; şi ea 
cum avea să se descurce, neştiind cum trebuie procedat, cu 
nefericita aceea de Louise, a cărei stare părea să se 
înrăutăţească? Reminiscenţe din lecturile de pe vremuri îi 
veneau acum limpede în minte, ar fi examinat-o bucuros, în 
nădejdea de-a se linişti pe sine şi de-a o linişti şi pe ea. Dar 
simţea că aceasta se ruşinează într-atât, încât şovăia să-i 
propună.! 

— Ascultă, draga mea, nu Vrei să mai laşi să te văd? 

— Tu! Oh, nu, nici gând!. Tu nu eşti măritată. Pauline nu se 
putut împiedica să râdă. 

— Nu-i nimic, zău că nu!. Aş fi atât de mulţumită să te pot 
alina! 

— Nu! Aş muri de ruşine, n-aş îndrăzni niciodată să mă 
mai uit în ochii tăi. 

Bătu de ora unsprezece, aşteptarea devenea de neîndurat. 
Veronique porni spre Verchemont, ducând cu ea un felinar 
şi având porunca să se uite prin toate şanţurile. De două 


ori, Louise încercase să se culce, simţindu-şi picioarele 
frânte de oboseală; dar numaidecât se sculase, şi acum 
stătea iar în picioare, sprijinită în coate de comodă, 
mişcându-se pe loc şi legănându-şi întruna şalele. Durerile, 
care până atunci o apucau cu intermitențe, acum se 
apropiau, se contopeau într-una singură, şi-atât de 
puternică, încât îi tăia respiraţia. În fiece clipă, mâinile-i, 
bâjbâind, se ridicau de pe comodă, alunecând de-a lungul 
şalelor, apucând şi strângând şoldurile ca pentru a le uşura 
greutatea ce le strivea. Şi Pauline, în spatele ei, stătea 
neputincioasă, era silită s-o vadă cum se chinuie, întorcea 
capul, prefăcându-se că e preocupată de altceva, când o 
vedea cum îşi strânge capotul cu un gest stingher, 
văicărindu-se întruna că părul ei blond e nepieptănat şi faţa 
delicată i s-a urâţit. 

Era aproape de miezul nopţii când un zgomot de roţi o 
făcu pe fată să coboare repede scările. 

— Şi pe Veronique, strigă ea de pe peron, recunoscându-l 
pe Lazare şi pe moaşă, n-aţi întâlnit-o? 

Lazare îi spuse că veniseră pe drumul dinspre Port-en- 
Bessin: numai ghinioane, doamna Bouland se afla la trei 
leghe de-acolo, la căpătâiul unei lehuze, nici tu cal, nici tu 
trăsură să se ducă după ea, făcuse cele trei leghe pe jos, 
mergând nebuneşte, iar acolo necazuri peste necazuri! 
Noroc că doamna Bouland avea o brişcă. 

— Dar femeia aceea? întrebă Pauline, doamna terminase 
cu ea, a putut să plece? 

Vocea lui Lazare tremură, zise pe înfundate: 

— Femeia aceea a murit. 

Pătrunseră în vestibul, care era luminat de o lumânare 
pusă pe una dintre trepte. Se lăsă o scurtă tăcere, în timp 
ce doamna Bouland îşi punea paltonul. În cuier. Era o 
femeie micuță şi brunetă, slabă, galbenă ca lămâia, cu un 
nas mare, dominator. Vorbea energic, cu apucături de om 
neobişnuit să fie contrazis, ceea ce făcea ca ţăranii s-o 
divinizeze. 


— Dacă doamna binevoieşte să mă urmeze, zise Pauline. 
Nu mai ştiam ce să fac, verişoara mea se vaită întruna de 
dureri, de la căderea serii. 

În cameră, Louise se schimba mereu de pe un picior pe 
altul, stând tot dinaintea comodei. Când o văzu pe moaşă, 
începu să plângă. Aceasta îi puse câteva întrebări scurte, 
privind datele, locul şi felul durerilor. Apoi conchise sec: 

— Să vedem... Nu pot spune nimic până nu-mi dau seama 
de poziţia fătului. 

— Aşadar acuma e? şopti Louise scăldată toată în lacrimi. 
Oh, Doamne! La opt luni.! Şi eu, care credeam că mai am 
încă o lună! 

Fără să răspundă, doamna Bouland afâna pernele, 
stivuindu-le una peste alta în mijlocul patului. Lazare, care 
urcase şi el, se arăta stângaci, ca orice bărbat ce asistă la o 
naştere. Se apropiase totuşi, îşi sărutase soţia pe fruntea 
scăldată în sudoare, dar aceasta păru că nici măcar nu-şi dă 
seama de mângâierea aceea încurajatoare. 

— Haide, haide, zise moaşa. 

Louise, înspăimântată, îi aruncă Paulinei o privire, a cărei 
rugăminte mută fata o înţelese. Îl luă pe Lazare şi ieşiră 
amândoi pe coridor, fără a putea să se îndepărteze mai 
mult. Lumânarea, rămasă jos, lumina casa scării cu 
zgârcenie, ca o lămpiţă de noapte, întretăiată de umbre 
bizare; şi stăteau acolo, unul sprijinit de perete, celălalt de 
rampă, faţă în faţă, nemişcaţi şi tăcuţi. Trăgeau cu urechea 
spre cameră. Scâncete nelămurite se auzeau întruna, 
întrerupte de două strigăte sfâşietoare. Apoi li se păru că 
trece o veşnicie până în clipa când moaşa deschise în sfârşit 
uşa. Se pregăteau să intre dar aceasta îi împinse, ca să iasă 
ea însăşi şi să închidă uşa în urma ei. 

— Ce s-a întâmplat? şopti Pauline. 

Cu un semn, le dădu de înţeles să coboare; şi abia jos, pe 
coridor, le vorbi: 

— Cazul ăsta s-ar putea să ia o întorsătură proastă. 
Datoria mea este să previn familia. 


Lazare păli. Simţi trecându-i peste faţă o adiere rece, ce-l 
îngheţă. Se bâlbâi: 

— Dar ce se întâmplă? 

— Copilul e cu umărul stâng înainte, din câte mi-am putut 
da seama, şi mi-e teamă chiar ca braţul să nu iasă cel dintâi. 

— Şi ce-i cu asta? întrebă Pauline. 

— Într-un asemenea caz, prezenţa unui doctor e absolut 
necesară... Nu-mi pot lua răspunderea naşterii, mai cu 
seamă la opt luni. 

Se lăsă un moment de tăcere. Apoi Lazare, desperat, se 
revoltă. Unde voia să găsească un doctor la ora aceea din 
noapte? Soţia lui ar fi putut să se prăpădească de nu ştiu 
câte ori, înainte ca el să-l poată aduce pe doctor de la 
Arromanches. 

— Nu cred într-un pericol imediat, spunea moaşa mereu. 
Plecaţi numaidecât... Eu nu pot face nimic. 

Şi cum Pauline, la rândul ei, o implora să facă ceva, în 
numele umanităţii, ca măcar să-i uşureze suferinţa 
nefericitei de Louise, ale cărei strigăte răsunau acum în 
întreaga casă, moaşa vorbi foarte răspicat: 

— Nu, lucrul ăsta îmi este interzis... Cealaltă a murit. Nu 
vreau să-şi dea şi asta duhul în mâinile mele. 

În clipa aceea auziră dinspre sufragerie glasul înlăcrimat 
al lui Chanteau care chema. 

— Sunteţi aici? Intraţi!. Mie nu-mi spune nimeni nimic. E o 
veşnicie de când aştept noutăţi. 

Intrară. De când îşi întrerupseseră cina, uitaseră de 
Chanteau. Rămăsese dinaintea mesei nestrânse, stând 
degeaba, punându-şi răbdarea la încercare, cu resemnarea 
sa somnolentă de infirm, obişnuit să stea multă vreme 
nemişcat şi singur. Nenorocirea aceea nouă care răscolea 
casa îl întrista: şi nici măcar n-avusese inima să-şi termine 
mâncarea, rămăsese cu ochii ţintă la farfuria plină din faţa 
lui: 

— Nu merge cum trebuie? şopti el. 


Lazare înălţă furios din umeri. Doamna Bouland, foarte 
stăpână pe sine, îl sfătui să nu-şi piardă timpul mai mult. 

— Luaţi brişcă. Ce-i drept, calul nu-i bun la nimic. Dar în 
două ore şi jumătate vă puteţi duce şi întoarce... Până 
atunci eu stau de veghe. 

Hotărându-se dintr-odată, Lazare se năpusti afară, cu 
certitudinea că la înapoiere avea să-şi găsească soţia 
moartă. Îl auziră cum înjură, cum biciuieşte calul, care se 
urni trăgând brişcă după el cu mare larmă de fierăraie. 

— Ce se întâmplă? întrebă iarăşi Chanteau, căruia nimeni 
nu-i răspundea. 

Moagşa începuse să urce şi Pauline o urmă, după ce-i spuse 
unchiului doar că nefericita de Louise avea să se chinuie 
mult. Cum Pauline îl îmbia să-l culce, el se îndâriji să stea ca 
să ştie ce se întâmplă. Dacă îl apuca somnul, avea să 
doarmă foarte bine în fotoliu, aşa cum dormea după-amiezi 
întregi. Abia rămase singur când Veronique se ivi şi ea, cu 
felinarul stins. Era furioasă. De doi ani nu mai rostise atâtea 
cuvinte deodată. 

— Trebuia să spună că au de gând s-o ia pe drumul ălălalt! 
Şi eu care mă chioram prin toate şanţurile şi m-am dus 
până la Verchemont ca o vacă!. Şi încă şi-acolo am aşteptat 
o juma de ceas, proţăpită în mijlocul drumului. 

Chanteau se uita la ea cu ochii lui greoi: 

— Doamne, fată dragă, n-aveaţi cum să vă întâlniți. 

— Şi-apoi, când mă întorceam, numa' ce-l zăresc pe 
domnu' Lazare mânând ca un nebun într-o trăsură ca vai de 
lume... Eu îi strig că e aşteptat, da' el dă bice mai tare şi e 
cât pe ce să mă calce!. Nu, m-am săturat de treburile astea 
din care nu pricep o iotă! Fără să mai pun la socoteală că mi 
s-a stins şi felinarul. 

Şi-şi repezi stăpânul, voi să-l silească să mănânce, ca 
măcar să poată strânge masa. Nu-i era, foame, dar avea să 
ia o îmbucătură de friptură rece, numai aşa, ca să-şi treacă 
timpul. Ceea ce-l necăjea acum era faptul că abatele nu se 
ţinuse de cuvânt. De ce să făgăduieşti oamenilor că le ţii 


tovărăşie, dacă eşti hotărât să stai la tine acasă? Adevărul e 
că preoţii nu prea aveau ce căuta acolo unde nasc femeile! 
Ideea asta îl înveseli, şi era gata să se înfrupte vesel de unul 
singur. 

— Hai, domnule, grăbeşte-te şi 'mneta, îl tot zorea 
Veronique. Curând e ora unu, şi nu pot lăsa vasele 
nespălate până mâine... Da ştiu că în casa asta afurisită n- 
are omul pic de linişte! 

Începuse să strângă farfuriile de pe masă, când Pauline o 
chemă de pe scară, cu o voce grăbită. Şi Chanteau rămase 
iar dinaintea mesei, uitat din nou, fără ca nimeni să coboare 
să-i aducă veşti. 

Doamna Bouland se instalase în cameră, plină de 
autoritate, răscolind prin mobile, dând porunci. Mai întâi 
puse să se facă focul, căci odaia i se părea umedă. Apoi 
spuse că patul e incomod, prea jos, prea moale; şi, cum 
Pauline îi mărturisi că aveau în pod un pat vechi de chingi, o 
trimise pe Veronique după el, îl instala dinaintea căminului, 
aşezând la căpătâi o scândură şi punând pe el doar o simplă 
saltea. Apoi avu nevoie de-o mulţime de lenjerie, un cearşaf 
pe care-l pături în patru, ca să cruţe salteaua, alte 
cearşafuri şi şerveţele, cârpe, pe care le puse la încălzit pe 
scaune, dinaintea focului. Curând, odaia, plină de toată 
rufăria aceea, tăiată în două de pat, semăna cu o ambulanţă 
instalată în grabă, în aşteptarea unei bătălii. 

De altminteri, acum nu-i mai tăcea gura, o încuraja pe 
Louise cu o voce militărească, ca şi cum i-ar fi comandat 
durerii. Pauline o rugase cu glas scăzut să nu aducă vorba 
de doctor. 

— Nu te teme, domniţă. Ar fi mai bine dacă ai sta culcată; 
dar, dacă asta nu ţi-e pe plac, mergi fără teamă, sprijină-te 
de mine... Am avut destule naşteri la opt luni, şi copiii au 
ieşit mai zdraveni decât ceilalţi... Nu, nu, nu te doare chiar 
aşa rău cum crezi. O să te uşurăm numaidecât, în doi timpi 
şi trei mişcări. 


Louise nu se liniştea. Strigătele ei deveneau nespus de 
sfâşietoare. Se agăța de mobile; uneori, vorbe fără şir 
vesteau că delirează puţin. Moaşa, ca s-o calmeze pe 
Pauline, îi explică în şoaptă că durerile de dilatare a colului 
erau uneori mai neîndurătoare decât marile dureri ale 
expulzării. Avusese cazuri când, la primul copil, travaliul 
acesta pregătitor ţinuse două zile. Se temea mai cu seamă 
să nu se rupă apa înainte de sosirea doctorului căci atunci 
acesta ar fi fost silit să procedeze într-un mod periculos. 

— Nu-i cu putinţă, spunea Louise întruna, gâfâind, nu-i cu 
putinţă... O să mor... 

Doamna Bouland îi dădu în cele din urmă douăzeci de 
picături de laudanum într-o jumătate de pahar cu apă. Apoi, 
încercă s-o fricţioneze în regiunea lombară. Biata femeie, 
căreia îi scădeau puterile, i se lăsa tot mai mult în voie: nu 
mai cerea decât ca verişoara ei şi slujnica să iasă din odaie, 
îşi ascundea doar goliciunea între cele două părţi ale 
capotului, pe care-l ţinea cu mâinile crispate. Dar scurtul 
răgaz pe care frecţia îl aduse nu ţinu mult; şi fu apucată de 
contracţii cumplite. 

— Să aşteptăm, zise cu stoicism doamna Bouland. Nu pot 
face absolut nimic. Trebuie să lăsăm natura să lucreze. 

Şi începu chiar o discuţie despre cloroform, faţă de care 
avea repulsia vechii şcoli. După părerea ei, lehuzele mureau 
ca muştele în mâinile doctorilor care întrebuinţau doctoria 
aceea. Durerea era necesară, niciodată o femeie adormită 
nu era în stare de un travaliu la fel de bun ca una trează. 

Pauline citise contrariul. Nu spunea nimic, cu inima plină 
de compătimire în faţa ravagiilor naşterii, care o nimiceau 
pe Louise făcând din graţia, din farmecul ei de blondă 
delicată un obiect înspăimântător, vrednic de milă. Şi 
simţea cum clocoteşte în ea mânia împotriva durerii, nevoia 
de-a o suprima, ar fi înfruntat-o ca pe-o duşmancă, dacă ar 
fi ştiut prin ce mijloace. 

Între timp noaptea. Înainta, se făcuse aproape ora două. 
De mai multe ori, Louise pomenise de Lazare. O minţeau, îi 


spuneau că e jos, într-atât de zguduit el însuşi încât se 
temea să n-o descurajeze. De altfel, nici nu mai avea 
conştiinţa timpului: orele treceau, pe când minutele i se 
păreau nesfârşite. Singura senzaţie stabilă în toată agitația 
aceea era faptul că n-avea să se termine niciodată, că toţi 
cei de pe lângă ea erau plini de rea-voinţă. Ceilalţi nu voiau 
s-o uşureze, se înfuria pe moaşă, pe Pauline, pe Veronique, 
învinuindu-le că nu ştiu nimic din cele cuvenite. 

Doamna Bouland tăcea. Arunca spre pendulă priviri furişe, 
deşi nu-l aştepta pe doctor mai devreme de-o oră, pentru că 
ştia încetineala cu care mergea calul, din pricina 
umflăturilor la picioare [...]. Apa se va rupe fără doar şi 
poate; şi o convinse pe Louise să se culce. Apoi o preveni: 

— Nu te teme. Şi nu te mai mişca! Acum n-aş vrea să 
grăbesc lucrurile. 

Louise rămase nemişcată câteva clipe. Îi trebuia un efort 
de voinţă neobişnuit pentru a rezista împunsăturilor 
dezordonate ale durerilor; durerea se accentua astfel şi 
curând nu mai putu ţine piept, sări din patul cu chingi, într- 
o zvâcnire exasperată a întregii fiinţe... 

— Gata! zise moaşa, înjurând printre dinţi. 

— De asta mă simţeam atât de prost. Acum nu-mi mai e 
rău deloc, s-a terminat... Ştiam eu bine că nu pot să nasc în 
luna a opta. Tot luna viitoare va fi... Nu vă pricepeţi la 
Nimic, nici unii, nici alţii. 

Doamna Bouland clătină din cap, nevoind să-i strice clipa 
aceea de linişte, răspunzându-i că durerile cele mari ale 
facerii abia de-acum încolo aveau să vină. O avertiză numai 
pe Pauline, cu glas scăzut, rugând-o să treacă de partea 
cealaltă a patului de chingi, ca să împiedice o cădere 
posibilă, în cazul în care lehuza s-ar fi zbătut. Dar când 
durerile o apucară, Louise nu încercă să se ridice: nu mai 
avea nici voinţă, nici putere. De cum se trezi durerea, faţa 
ei căpătă o culoare pământie şi o expresie deznădăjduită. 
Nu mai vorbea, se zăvora în chinul acela fără de sfârşit, în 
care nu mai conta de-acum încolo pe nimeni, atât de 


părăsită, atât de vrednică de milă până la urmă, încât îşi 
dori să moară pe loc. De altfel, nici nu mai era vorba de 
contracţii involuntare; de felul celor care de douăzeci şi 
patru de ore îi străbăteau măruntaiele; acum simţea efortul 
atroce al întregii fiinţe, efort pe care nu-l putea reţine, pe 
care îl exagera chiar ea, dintr-o nevoie irezistibilă de-a se 
uşura. Valul pornea din capul coastelor, cobora între şale, 
ajungând la vintre într-un soi de sfârtecare tot mai 
cuprinzătoare. Fiecare muşchi al pântecelui lucra, se 
încorda, când strângându-se când alungindu-se, asemenea 
unui arc [...]. Un fel de tremur n-o mai părăsea, fiind astfel 
zguduită de la mijloc până la genunchi de unduiri prelungi 
şi dureroase, ce se puteau vedea, una câte una, cum o 
scoboară pe sub piele, în încordarea tot mai violentă a 
trupului. 

— Nu se mai sfârşeşte, Doamne! Nu se mai sfârşeşte? 
şopti Pauline. 

Vederea unor asemenea lucruri făcuseră să-i piară calmul 
şi curajul obişnuite. Şi se opintea ea însăşi, într-un efort 
imaginar, la fiecare din gemetele şi gâfâielile cu care lehuza 
îşi însoțea muncile. Strigătele, la început scurte, crescură 
puţin câte puţin, preschimbându-se în vaiet de oboseală şi 
de neputinţă. Era aceeaşi încordare, acelaşi icnet ca al 
tăietorului de lemne care-şi repede securea ceasuri întregi 
asupra aceluiaşi nod, fără să-i poată străpunge nici măcar 
scoarţa. 

Între o durere şi alta, în clipele acelea scurte de tihnă, 
Louise se văita c-o pârjoleşte setea. Gâtul ei uscat avea 
mişcări penibile de strangulare. 

— Mor, daţi-mi să beau! 

Şi bea o înghiţitură de ceai de tei foarte slab, pe care 
Veronique îl ţinea în faţa vetrei. Dar adesea, în clipa când îşi 
ducea ceaşca la gură, Pauline trebuia s-o apuce, căci o nouă 
durere, un nou val de încordare îi întindea muşchii, faţa 
răsturnată se împurpura, iar gâtul se brobonea de 
sudoare... 


„La ora trei, doamna Bouland nu-şi mai ascunse 
îngrijorarea faţă de Pauline. Simptome alarmante începură 
să se manifeste, mai cu seamă o înceată pierdere a puterii. 
Ai fi zis că lehuza suferă mai puţin, deoarece strigătele şi 
eforturile ei erau tot mai lipsite de energie; dar adevărul e 
că travaliul ameninţa să se oprească, oboseala fiind prea 
mare. Cădea pradă durerilor fără istov, fiece clipă de 
întârziere era un pericol. Începu iar să delireze, şi chiar 
leşină într-un rând. Doamna Bouland profită de prilej ca s-o 
examineze din nou şi să-şi dea seama mai bine de poziţia 
fătului. 

— "Tocmai de asta mă temeam şi eu, şopti ea. Oare să-şi fi 
rupt calul picioarele, de nu mai sosesc odată? 

Şi cum Pauline îi spunea că n-o poate lăsa aşa să moară pe 
nefericita aceea, moaşa îşi pierdu cumpătul: 

— Îţi închipui cumva că mă cred la nuntă? Dacă încerc şi 
iese prost, toate or să se spargă în capul meu... Aşa de bine 
se poartă toţi cu noi! 

Când Louise îşi recapătă cunoştinţa, se vaită că simte o 
durere. 

— lese braţul copilului, continuă doamna Bouland foarte 
încet. A trecut în întregime. Dar umărul e tot acolo, 
niciodată n-o să poată trece. 

Totuşi, la ora trei şi jumătate, în faţa situaţiei din ce în ce 
mai critice, s-ar fi hotărât poate să intervină, când 
Veronique, care urca de la bucătărie, o chemă pe 
domnişoara pe coridor, zicându-i că soseşte doctorul. O 
lăsară pentru o clipă singură cu lehuza, în timp ce Pauline şi 
moaşa coborâră. În mijlocul curţii, Lazare înjura de zor 
calul; dar când află că soţia sa mai trăieşte, reacţia fu atât. 
De puternică, încât se linişti. Doctorul Cazenove începuse 
să urce peronul, punându-i doamnei Bouland întrebări din 
mers. 

— Prezenţa dumitale, ivit aşa pe neaşteptate, ar speria-o, îi 
zise Pauline în timp ce urcau pe scară. Acum, după ce-ai 
sosit, trebuie să-i spunem şi ei.. 


— Fă-o, dar repede, zise el simplu, cu o voce tăioasă. 
Pauline intră singură, ceilalţi rămaseră la uşă. 

— Draga mea, îi explică ea, închipuie-ţi că doctorul, după 
ce-a văzut cum arâţi ieri, a bănuit ceva; acum tocmai a 
sosit... Ar trebui să primeşti să te vadă, de vreme ce nu se 
mai isprăveşte odată. 

Louise nu părea să audă. Îşi răsucea desperată capul pe 
pernă, în sfârşit, abia dacă putu să rostească: 

— Cum vreţi voi, Doamne!. Parcă eu mai ştiu, acum? Eu 
nici nu mai exist. 

Doctorul înaintase. Atunci moaşa îi sfătui pe Lazare şi pe 
Pauline să coboare: va veni să le spună cum merg lucrurile, 
îi va chema, dacă aveau nevoie de ajutor. Aceştia se 
retraseră, tăcuţi. Jos, în sufragerie, Chanteau aţipise, 
dinaintea mesei rămasă tot nestrânsă. Somnul trebuie să-l fi 
prins pe când îşi lua cina frugală, pe care o prelungise cât 
putuse, ca pe-o distracţie, deoarece furculiţa încă se mai 
găsea la marginea farfuriei, unde se afla o rămăşiţă de 
friptură. Pauline, după ce intră, fu nevoită să ducă lampa 
de-acolo, care fila şi era cât pe ce să se stingă. 

— N-are rost să-l trezim, şopti fata. E inutil să ştie. 

Şi se aşeză binişor pe un scaun, în timp ce Lazare rămase 
în picioare, nemişcat. Clipe de aşteptare groaznică 
începură, niciunul, nici celălalt nu rostea un cuvânt, nu 
puteau nici măcar să-şi înfrunte spaima din priviri, 
întorcând capul de cum li se întâlneau ochii. Şi nici un 
zgomot nu sosea de sus, nici gemetele slabe ale Louisei nu 
se mai auzeau, zadarnic stăteau cu urechea la pândă, fără 
să prindă altceva decât tumultul propriei lor îngrijorări. Şi 
tocmai tăcerea aceea plină de fiori, tăcerea aceea de 
moarte îi speria în cele din urmă. Ce se petrecea, oare? De 
ce-i trimiseseră de-acolo? Ar fi preferat să audă strigăte, o 
bătălie, ceva viu care să se zbată acolo sus, deasupra 
creştetelor lor. Minutele se scurgeau şi casa se cufunda şi 
mai mult în neantul acela. În sfârşit, uşa se deschise şi 
doctorul Cazenove intră. 


— Ei? întrebă Lazare, care se aşezase până la urmă în faţa 
Paulinei. 

Doctorul nu răspunse numaidecât. Lampa afumată cu 
lumina aceea îndoielnică a nopţilor lungi de veghe abia 
dacă-i lumina faţa tăbăcită, pe care emoţiile puternice nu 
făceau decât să adâncească brazdele. Dar când vorbi, 
glasul său spart lăsă să se vadă lupta ce se dădea în el. 

— Ei bine! încă n-am făcut nimic, răspunse el. Nu vreau să 
întreprind nimic până nu mă sfătuiesc cu voi. 

Şi cu un gest maşinal îşi trecu degetele peste frunte, ca 
pentru a înlătura un obstacol, un nod pe care nu-l putea 
desface. 

— Dar nu noi se cuvine să hotărâm, doctore, zise Pauline. 
Noi am încredinţat-o mâinilor dumitale. 

Cazenove clătină din cap. O amintire neplăcută nu-i dădea 
pace, îşi aminti de unele negrese pe care le asistase la 
naştere, în colonii, de una mai cu seamă, o fată robustă al 
cărei copil se prezenta tot cu umărul înainte şi care îşi 
dăduse sufletul, în timp ce el extrăgea porţiuni de carne şi 
oase. Pentru chirurgii din marină erau singurele 
experienţe” posibile de acest gen, femei pe care aveau 
prilejul să le opereze, atunci când se întâmpla să-şi facă 
stagiul prin vreun spital de pe-acolo. De când se retrăsese 
la Arromanches, practicase îndeajuns şi căpătase 
îndemânare; dar cazul atât de dificil pe care-l întâlnea în 
această familie prietenă îl făcea la fel de şovăielnic ca pe 
vremuri. Tremura ca un începător, neliniştit şi din pricina 
bătrânelor lui mâini, care nu mai aveau energia din 
tinereţe. 

— Trebuie să vă spun totul. Mamă şi copil mi se par 
amândoi condamnaţi... Poate că ar mai fi totuşi timpul să-l 
salvăm pe unul dintre ei... 

Lazare şi Pauline se ridicaseră amândoi deodată, îngheţaţi 
de-acelaşi fior. Chanteau, trezit de vocile lor, îşi deschisese 
ochii tulburi şi asculta cu spaimă lucrurile ce se rosteau 
dinainte-i. 


— Pe cine să încerc să salvez? întrebă doctorul, la. Fel de 
cutremurat ca şi bieţii oameni cărora le punea această 
întrebare. Pe copil sau pe mamă? 

— Pe cine? strigă Lazare... Ştiu şi eu? Pot oare să spun? 
Lacrimi îl sufocau iarăşi, în timp ce verişoara lui, foarte 
palidă, rămânea mută în faţa acestei alternative groaznice. 

— Dacă încerc să-l întorc, continuă doctorul să-şi exprime 
incertitudinile cu voce tare, copilul va ieşi, fără nici o 
îndoială, în bucăţi. Şi mi-e teamă s-o obosesc pe mamă, care 
şi-aşa se chinuie de prea multă vreme... Pe de altă parte, 
cezariana l-ar scoate teafăr pe micuţ; dar starea bietei 
femei nu e într-atât de desperată, încât să-mi de-a dreptul 
s-o sacrific astfel... E o chestiune de conştiinţă, vă implor să 
vă pronunţaţi singuri. 

Hohotele de plâns îl împiedicară pe Lazare să răspundă. 
Îşi luase batista şi-o răsucea nervos, în efortul ce-l făcea de- 
a fi stăpân pe propria lui judecată. Chanteau se uita 
întruna, uluit. Şi numai Pauline fu în stare să răspundă: 

— De ce-ai coborât, doctore?. Rău faci că ne chinui, eşti 
singurul în măsură să-ţi dai seama de situaţie şi să 
procedezi aşa cum trebuie. 

Chiar atunci doamna Bouland veni să anunţe că situaţia se 
agravează. 

— V-aţi hotărât?. Lehuzei îi slăbesc puterile. 

Atunci, într-unui din acele elanuri bruşte care 
descumpănesc, doctorul îl îmbrăţişa pe Lazare, tutuindu-l. 

— Ascultă! O să încerc să-i salvez pe amândoi. lar dacă se 
prăpădesc, ei bine! voi fi şi mai nemângâiat decât tine, 
pentru că voi crede că e din vina mea. 

Apoi repede, cu vioiciunea unui om hotărât, discută despre 
cum să întrebuinţeze cloroformul. Adusese tot ce era 
necesar, dar unele simptome îl făceau să se teamă de 
hemoragie, iar în acest caz folosirea era categoric interzisă. 
Sincopele lehuzei şi pulsul slab îl îngrijorau. Aşa că rezistă 
implorărilor familiei, care-i cerea să întrebuinţeze 
cloroformul, istovită de suferinţele pe care le împărtăşea de 


aproape douăzeci şi patru de ore; şi Cazenove era încurajat 
în refuzul său de atitudinea moaşei, ai cărei umeri se 
ridicau plini de repulsie şi dispreţ la auzul acelui cuvânt. 

— Aduc pe lume două sute de copii pe an, şopti ea. Au, 
oare, nevoie de cloroform toate femeile astea?. Se chinuie şi 
ele ca toate celelalte! 

— Urcaţi, dragii mei, zise doctorul. O să am nevoie de voi... 
Şi-apoi îmi place mai mult să vă ştiu lângă mine. 

Toţi se pregăteau să iasă din sufragerie, când Chanteau 
vorbi şi el în sfârşit. Îl strigă pe fiul său. 

— Vino să mă săruţi... Ah, biata Louisette! Nu-i cumplit să 
ţi se întâmple una ca asta tocmai când te-aştepţi cel mai 
puţin? Dacă măcar ar fi ziuă!. Spune-mi şi mie când se va fi 
isprăvit. 

Şi din nou rămase singur în încăperea aceea. Lampa fila, 
iar bătrânul închidea pleoapele, orbit de lumina aceea 
tulbure, cuprins din nou de somn. Se mai împotrivi însă 
câteva minute, plimbându-şi privirile pe vesela de pe masă 
şi pe scaunele în neorânduială, pe care şerveţelele încă mai 
spânzurau. Dar aerul era prea încărcat, tăcerea prea 
apăsătoare. Şi fu răpus, pleoapele îi căzură, de pe buze îi 
ieşi o răsuflare uşoară, regulată, în mijlocul acelei dezordini 
tragice şi-a cinei întrerupte din ajun. 

Sus, doctorul Cazenove îi sfătui pe cei ai casei să aprindă 
un foc zdravăn în camera vecină, fosta cameră a doamnei 
Chanteau: s-ar fi putut să aibă nevoie de ea, după ce 
lucrurile vor fi ieşit cu bine. Veronique, care rămăsese lângă 
Louise în timp ce moaşa lipsise, se duse numaidecât să-l 
aprindă. Apoi făcură alte pregătiri, puseră la încălzit 
dinaintea căminului lenjerie fină, mai aduseră un lighean, 
urcară o buiotă cu apă fierbinte, un litru de alcool, o bucată 
de seu pe o farfurie. Doctorul crezu de cuviinţă s-o 
înştiinţeze pe lehuză. 

— Draga mea copilă, nu te necăji, dar trebuie cu orice preţ 
să intervin... Viaţa dumitale ne e dragă tuturor, iar dacă 


bietul micuţ e ameninţat, nu te punem lăsa mai mult în 
starea asta... îmi îngădui să intervin, nu-i aşa? 

Louise părea să nu-l audă. Încordată din pricina travaliului 
ce continua fără voia ei, cu capul căzut în partea stânga a 
pernei, cu gura deschisă, scotea un scâncet încet, continuu, 
ce aducea cu un horcăit. Când îşi ridică pleoapele, se uită la 
plafon cu privirea rătăcită, ca şi cum s-ar fi trezit într-un loc 
necunoscut. 

— Îmi îngădui? întrebă iarăşi doctorul. 

Şi-atunci Louise abia dacă rosti: 

— Ucideţi-mă, ucideţi-mă numaidecât. 

— Repede, doctore, te implor, şopti Pauline. Suntem aici şi 
luăm asupra noastră responsabilitatea a tot ce se întâmplă. 

Dar doctorul ţinu să insiste, spunându-i lui Lazare: 

— Răspund de ea numai dacă nu survine o hemoragie. 
Copilul însă mi se pare condamnat. Nouă din zece mor în 
asemenea condiţii, căci totdeauna se produc leziuni, 
fracturi, uneori o strivire completă. 

— Treci la fapte, doctore, treci la fapte, zise Lazare cu un 
gest sfârşit. 

. Doctorul Cazenove stătea între genunchii ţinuţi de cele 
două femei. Se întoarse, mirat de pâlpâirea tremurătoare 
ce-l lumina. În spatele lui, Lazare dârdâia atât de tare, încât 
lumânarea i se clătina în mână, ca speriată de pala unei 
furtuni. 

— Dragă băiete, zise el, pune sfeşnicul pe măsuţa de 
noapte. Am să văd mai bine. 

Nefiind în stare să mai privească, soţul se duse şi se 
prăbuşi pe un scaun, la capătul celălalt al odăii. Dar 
degeaba nu se uita, tot zărea mânuţa micii făpturi, mâna 
aceea care voia să trăiască şi care părea să caute pe pipăite 
un sprijin în lumea aceea, în care sosea cea dintâi. Atunci, 
doctorul îngenunche. 

Avu loc o nouă sincopă, Louise păru ca şi moartă, iar 
lucrarea muşchilor se opri aproape cu totul. 


— E mai bine aşa, zise doctorul, pe care doamna Bouland 
îl înştiinţase. Simţeam că-mi zdrobeşte mâna, aş fi fost silit 
s-o scot, într-atât de neîndurat ajunsese durerea... Ah! Nu 
mai sunt tânăr! Până acum aş fi isprăvit. 

De câteva clipe, mâna sa apucase picioarele, mişcându-le 
încet, pentru a opera mişcarea de răsucire. Interveni o 
oprire, aşa încât trebui să apese iar în partea de jos a 
pântecului, cu mâna dreaptă. Mâna cealaltă se ivi încet, 
întâi încheietura, apoi degetele. În sfârşit se iviră şi 
picioarele copilului. Toţi răsuflară uşuraţi, Cazenove oftă, cu 
fruntea plină de sudoare, cu respiraţia întretăiată, ca după 
un mare efort fizic. 

— Gata, cred că nu s-a întâmplat nimic rău, inima lui 
micuță bate. Dar încă nu suntem siguri de voinicul ăsta! 

Se ridicase, se prefăcea că râde. Îi ceru repede slujnicei 
rufărie caldă. Apoi, în timp ce-şi spăla mâna murdară şi 
însângerată ca a unui măcelar, voi să-i dea curaj soţului, 
prăbuşit pe scaun. 

— Se sfârşeşte curând, dragul meu. Încă puţin! 

Lazare nu mişcă. Doamna Bouland, care o trezise pe 
Louise din leşin, dându-i să respire un flacon de eter, îşi 
exprimă îngrijorarea pentru faptul că travaliul nu mai 
continua. Îi spuse încet doctorului, care-i răspunse tare: 

— Mă aşteptam. Trebuie s-o ajut... 

— N-a mai rămas decât capul, zise doctorul cu vocea 
tremurătoare. Nu îndrăznesc să-l ating din cauza 
zvâcnetelor astea continui... De vreme ce durerile au 
revenit, înseamnă că se va uşura de la sine. Să aşteptăm 
puţin. 

Copilul căzu într-o ultimă sforţare, sub o ploaie de sânge. 

— În sfârşit, rosti Cazenove. Asta o să se poată lăuda că n- 
a sosit pe lume în veselie. 

Emoţia tuturor era atât de mare, încât niciunul nu fu 
curios să ştie dacă-i fetiţă sau băiat. 

— E băiat, domnule, îl vesti moaşa pe soţ. 


Lazare, cu capul întors spre perete, izbucni în lacrimi. 
Purta cu sine o imensă deznădejde, ideea că ar fi fost mai 
bine să moară cu toţii, decât să mai trăiască după atâta 
suferinţă. Făptura aceea abia născută îl întrista de moarte. 

Pauline se aplecase asupra Louisei, sărutând-o din nou pe 
frunte. 

— Vino s-o săruţi, îi zise vărului. 

Lazare se aplecă şi el. Dar fu zguduit de un fior la 
atingerea feţei aceleia scăldată într-o sudoare rece. Soţia 
lui nici nu mai răsufla, avea ochii închişi. Şi începu să 
plângă în hohote, jos, lângă pat, cu capul sprijinit de perete. 

— Cred că a murit, şopti doctorul. Leagă repede buricul. 
Copilul, în clipa când se născuse, nu scosese scâncetele 
acelea subţiratice, ca un mieunat, însoţite de o gargariseală 
înăbuşită, semn care vesteşte pătrunderea aerului în 
plămâni. Era negru-vineţiu, palid pe unele locuri, mic 
pentru cele opt luni cât avea, cu un cap exagerat de mare. 

Doamna Bouland, cu un gest rapid, tăie şi legă buricul, 
după ce lăsă să iasă o oarecare cantitate de sânge. Copilul 
tot nu respira, bătăile inimii nu se simțeau. 

— S-a sfârşit, zise Cazenove. Poate c-ar trebui să încercăm 
să-l fricţionăm, să-i facem insuflaţii; dar cred că ne-am 
pierde timpul... Şi-apoi mama e aici, şi are mare nevoie să 
mă gândesc la ea. 

Pauline asculta. 

— Daţi-mi-l mie, zise ea. Am să încerc... Dacă nu începe să 
respire, înseamnă că şi eu mi-am pierdut răsuflarea. 

Şi-l duse cu sine în camera de-alături, după ce luă sticla de 
alcool şi rufăria. 

Alte zvâcniri, cu mult mai slabe, o făceau pe Louise să iasă 
din starea aceea de prostraţie. Erau ultimele dureri ale 
facerii. După ce doctorul o ajută să elimine şi casa copilului, 
trăgând de ombilic, moaşa o ridică pentru a lua prosoapele. 
Apoi o întinseră amândoi, după ce-i spălară coapsele, iar 
pântecele i-l legară într-un bandaj lat de pânză. Teama de 
hemoragie încă îl mai necăjea pe doctor, deşi cantitatea de 


sânge pierdut era aproape normală. Pe de altă parte, 
expulzarea i se părea completă; dar slăbiciunea lehuzei şi, 
mai cu seamă, sudoarea rece ce-o învăluia erau foarte 
alarmante. Stătea nemişcată, galbenă ca ceara, cu 
cearşaful tras până sub bărbie, strivită sub aşternutul ce n- 
o mai încălzea. 

— Rămâi, îi zise doctorul moaşei, nelăsând mâna Louisei, 
pentru a-i controla pulsul. Nici eu n-o să mă mişc de la 
căpătâiul ei până nu voi fi pe deplin liniştit. 

De cealaltă parte a coridorului, în fosta cameră a doamnei 
Chanteau, Pauline se lupta cu asfixia crescândă a micuţei 
făpturi jalnice ce-o adusese cu ea. Se grăbise să pună 
pruncul pe un fotoliu, dinaintea focului mare din cămin; şi, 
în genunchi, muind o cârpă într-o farfurie plină de alcool, îl 
fricţiona întruna, cu o încredere îndărătnică, fără ca măcar 
să simtă durerea ce-i anchiloza puţin câte puţin braţul. Era 
într-atât de puţin la trup, atât de fragil şi de jalnic, încât cel 
mai mult se temea să nu-l ucidă frecându-l atâta. De aceea, 
mâna îi umbla încolo şi-ncoace ca o mângâiere, abia. 
Atingându-l, ca aripa unei păsări în zbor îl întorcea grijuliu, 
încercând să readucă la viaţă fiecare din părţile micuţului 
lui trup. Dar copilul tot nu mişca. Chiar dacă frecţia îl 
încălzise puţin, pieptul rămânea strâns, nici o răsuflare nu-l 
făcea să se ridice. Dimpotrivă, părea că se învineţeşte şi mai 
mult. 

Atunci, fără să-i fie silă de faţa aceea moale, abia spălată, 
îşi lipi gura de gura lui inertă. Încet, îndelung, Pauline suflă, 
potrivindu-şi suflul pe măsura micuţilor plămâni în care 
aerul nu putuse pătrunde. Când se sufoca ea însăşi, se 
oprea pentru câteva clipe. Sângele i se urca la cap, urechile 
începură să-i păcăne, avu un pic de ameţeală. Dar nu 
renunţa, îşi dărui astfel răsuflarea mai bine de-o jumătate 
de oră, fără a fi încurajată de cel mai mic rezultat. Când 
trăgea aer în piept, nu simţea în gură decât un gust fad ca 
de moarte. Foarte uşor, încercase zadarnic să-i apese 
coastele, strângându-le din vârful degetelor. Nimic nu 


izbutea; o alta în locul ei ar fi renunţat la învierea aceea 
imposibilă. Dar Pauline era însufleţită de deznădejdea 
îndârjită a unei mame care adusese pe lume copilul 
nefericit al măruntaielor ei. Voia să trăiască şi, în cele din 
urmă, simţi bietul trup însufleţindu-se, gura lui micuță 
având o mică tresărire sub gura ei. 

Aproape de-o oră, bătălia ce-o purta o ţintuia desperată în 
încăperea aceea, uitând de toate. Semnul slab de viaţă, 
senzaţia aceea atât de fugară pe care-o simţiseră buzele ei 
îi dădu curaj, începu din nou să-l fricţioneze, iar din minut 
în minut îi dăruia răsuflarea ei, alternând cele două 
operaţii, dăruindu-şi preaplinul milei. Era o nevoie din ce în 
ce mai mare de-a învinge, de-a dărui viaţă. O clipă crezu că 
se înşelase, căci buzele ei nu atingeau decât nişte buze 
nemişcate. Apoi, simţi iar o contracție rapidă. Puțin câte 
puţin, răsuflarea ei intra, îi era luată şi apoi dăruită. Sub 
piept, i se părea că simte cu regularitate bătăile inimii. Şi 
gura ei nu mai părăsi gura aceea micuță, împărțea viaţa pe 
din două cu făptura firavă a copilului, nu aveau amândoi 
decât o singură răsuflare, în învierea aceea miraculoasă, o 
răsuflare înceată, prelungă, care trecea de la unul la 
celălalt ca un suflet ce-ar fi fost al amândurora. Murdărie, 
mucozităţi îi mânjiră buzele, dar bucuria de a-l fi salvat fu 
mai presus de dezgust: Pauline aspira acum cu străşnicie 
căldura vieţii, care-o îmbăta. Când în sfârşit copilul ţipă, un 
țipăt slab şi jalnic, fata se prăbuşi dinaintea fotoliului, 
mişcată până în străfundul fiinţei. 

Focul ardea puternic, umplând camera de o lumină vie. 
Pauline stătea pe jos, dinaintea copilului, pe care încă nu-l 
privise. Cât de firav era! O biată făptură abia formată! Şi 
pentru ultima oară revolta izbucni în ea, sănătatea i se 
revolta împotriva fiului aceluia jalnic pe care Louise i-l 
dăruia lui Lazare. Şi-şi scobori privirea cu desperare spre 
şoldurile ei, spre pântecul ei de fecioară ce tresărise. În 
pântecul ei încăpător ar fi purtat un fiu sănătos şi puternic. 
Era regretul nespus al unei existenţe ratate, al sexului ei de 


femeie ce-avea să dormiteze steril. Criza ce-o cuprinsese în 
noaptea nunţii lor începea iar, prilejuită de rezultatul jalnic 
al naşterii... Avea să rămână ca o țarină în ţelină, ce se 
usucă la o parte. În locul acelui avorton jalnic de pe fotoliu, 
asemănător unui vierme, vedea băiatul plin de sănătatea ce 
s-ar fi născut din căsătoria ei, şi nu se putea mângâia, şi 
plângea copilul pe care n-avea să-l aibă. 

Dar fiinţa aceea nefericită orăcăia întruna. Se zbătu, 
Paulinei îi fu teamă să nu cadă. Şi, faţă de-atâta urâţenie şi 
slăbiciune, mila i se trezi. Avea măcar să-l despovăreze, să-l 
ajute să trăiască, după cum avusese bucuria să-l ajute să 
vină pe lume. Şi, uitând de ea însăşi, îi dădu cele dintâi 
îngrijiri, îl luă pe genunchi, în timp ce tot mai plângea, iar în 
lacrimile vărsate se amesteca regretul după propria ei 
maternitate ca şi mila pentru soarta jalnică a tuturor 
muritorilor. 

Doamna Bouland, înştiinţată, veni să-l îmbăieze pe noul- 
născut. Îl înfăşurară mai întâi într-un scutec călduţ, apoi îl 
îmbrăcară şi-l culcară în patul din cameră, până când avea 
să fie gata leagănul. Moaşa, cât se poate de mirată că-l află 
însufleţit, îl examina cu grijă; şi spuse că i se părea a avea 
conformaţia bună, dar că se vor chinui mult să-l crească, 
într-atât de plăpând era. De altfel, se grăbi să se întoarcă 
lângă Louise, a cărei viaţă era foarte ameninţată. 

Cum Pauline se instala alături de copil, veni şi Lazare, 
înştiinţat la rândul lui de minunea ce se săvârşise. 

— Vino să-l vezi, îi spuse fata foarte emoţionată. 

Se apropie dar tremura tot, şi nu-şi putu reţine această 
observaţie: 

— Doamne! L-ai culcat în patul ăsta! 

De cum intrase îl trecuse un fior. Camera aceea părăsită, 
cernită încă de doliu, în care intrau atât de rar, o găsea 
acum încălzită şi luminată, înveselită de pâlpâirea focului. 
Mobilele totuşi rămăseseră la locul lor, pendula arăta tot 
ora şapte şi treizeci şi şapte de minute, nimeni nu mai 
locuise acolo de când mama lui murise. Şi tocmai în patul în 


care ea îşi dăduse sufletul, în patul acela sfânt şi de temut îl 
vedea renăscând pe copilul lui, micuţ de tot în imensitatea 
cearşafurilor. 

— Te necăjeşte? îl întrebă Pauline mirată. 

Clătină din cap, neputând vorbi, într-atât îl sufoca emoția. 
Apoi în sfârşit bălmăji: 

— Dar mă gândesc la mama... Ea a plecat, şi iată încă unul 
care o să plece ca şi ea. De ce-a venit pe lume? 

Plânsul îl împiedică să vorbească. Teama şi dezgustul faţă 
de viaţă izbucneau, în ciuda efortului pe care-l făcea să 
tacă, de când Louise scăpase din chinurile acelea groaznice. 
În clipa când atinsese cu gura fruntea încreţită a copilului, 
se dădu repede îndărăt, căci i se păruse că simte cum 
craniul se afundă sub buzele lui. În faţa făpturii aceleia atât 
de firave pe care o arunca în viaţă, o anumită remuşcare îl 
făcea să se simtă desperat. 

— Fii pe pace, continuă Pauline să-l liniştească. O să facem 
un voinic din el... Nu-i nimic dacă acum e atât de micuţ. 

Se uită la ea şi, în izbucnirea aceea, o mărturisire sinceră 
îi porni din suflet. 

— Tot ţie îţi datorăm şi viaţa lui... Aşadar tot timpul o să-ţi 
fiu dator? 

— Dar eu n-am făcut decât ce-ar fi făcut şi moaşa dacă n- 
ar fi fost ocupată! 

Cu un gest, Lazare îi impuse tăcere. 

— Oare mă crezi într-atât de rău ca să nu înţeleg că îţi 
datorez totul?. Din clipa când ai intrat în casa asta n-ai făcut 
decât să te sacrifici. Nu mai vorbesc de banii tăi, dar tot mă 
mai iubeai când m-ai dăruit Louisei, acum o ştiu..: Dacă ai 
bănui cât de ruşine îmi e când mă uit la tine, când îmi 
amintesc! Ţi-ai fi deschis şi vinele, erai mereu bună şi 
veselă, chiar şi în zilele când îţi zdrobeam inima. Ah! Aveai 
dreptate, numai veselia şi bunătatea contează, restul e un 
simplu coşmar. 

Pauline încercă să-l întrerupă, dar Lazare continuă şi mai 
tare: 


— Ce prostii toată împotrivirea, toată fanfaronada, toate 
tenebrele pe care le vânturam din teamă şi din vanitate! Eu 
ţi-am stricat viaţa, şi pe-a ta, şi pe-a mea, şi pe-a familiei 
mele... Da, numai tu judecai limpede. Existenţa e atât de 
uşoară când cei din casă sunt bine dispuşi şi trăiesc unii 
pentru alţii!. Dacă lumea crapă de mizerie, măcar să crape 
vesel, să facă haz de necaz! 

Violenţa acelor cuvinte o făcu să zâmbească, şi Pauline îi 
apucă mâinile. 

— Lasă, linişteşte-te... De vreme ce recunoşti că am 
dreptate, înseamnă că te-ai îndreptat, totul va fi bine. 

— Ce să spun, m-am îndreptat! Zic aşa acum, pentru că 
sunt clipe când adevărul îţi iese oricum de pe buze. Dar 
mâine, am să mă prăbuşesc iarăşi în chinul meu. Parcă te 
poţi schimba!. Nu, lucrurile nu vor merge mai bine ci, 
dimpotrivă, din ce în ce mai rău. Ştii la fel de bine ca şi 
mine... Propria mea prostie mă face să turbez! 

Atunci fata îl trase blând spre ea, zicându-i cu gravitate: 

— Nu eşti nici prost, nici rău, eşti nefericit... Sărută-mă, 
Lazare. 

Schimbară un sărut dinaintea micuţei făpturi ce părea că 
adormise; era un sărut ca între frate şi soră, în care nu mai 
rămânea nimic din dorinţa înflăcărată ce-i mistuise abia cu 
câteva zile în urmă. 

Se ivea ziua, o zi cenuşie, de-o mare blândeţe. Cazenove 
veni să vadă copilul şi se minună găsindu-l într-o stare atât 
de bună. Fu de părere să fie dus în camera Louisei, căci 
acum credea că e în măsură să poată răspunde de 
sănătatea ei. Când micuțul îi fu dus mamei, aceasta abia 
zâmbi. Apoi închise ochii şi căzu într-un somn ce-avea s-o 
refacă, acel somn care e convalescenţa lehuzelor. 
Întredeschiseseră puţin fereastra, ca să iasă mirosul de 
sânge, şi o răcoare minunată, un adevărat fior de viaţă urca 
dimpreună cu* fluxul. Toţi stăteau nemişcaţi, obosiţi şi 
fericiţi, dinaintea patului în care dormea ea. În sfârşit, se 


retraseră cu paşi înceţi, nelăsând-o lângă ea decât pe 
doamna Bouland. 

Doctorul însă nu plecă decât pe la vreo opt. Îi era foarte 
foame, la fel ca şi lui Lazare şi Paulinei, care se simțeau 
lihniţi; Veronique trebui să le prepare cafea cu lapte şi-o 
omletă. În sufragerie dădură peste Chanteau, uitat de toţi, 
care dormea adânc; cufundat în fotoliu. Nimic nu se clintise 
din loc, atâta doar că odaia era otrăvită de fumul acru al 
lămpii, care tot mai fila. Pauline făcu râzând observaţia că 
masa, de pe care tacâmurile nu fuseseră luate, nu mai 
trebuia să fie pusă. Adună firimiturile, făcu puţină ordine. 
Apoi, cum cafeaua cu lapte nu mai venea, începură se se 
înfrupte din friptura rece de vițel, glumind pe seama mesei 
întrerupte de naşterea aceea cumplită. Acum, după ce 
pericolul trecuse se arătau veseli ca nişte copii. 

— Poate că n-o să mă credeţi, le tot spunea Chanteau, dar 
dormeam iepureşte... Eram furios că nimeni nu vine să-mi 
aducă veşti, şi totuşi nu simţeam nici un fel de îngrijorare, 
deoarece visam că totul merge foarte bine. 

Şi se veseli şi mai mult, când îl văzu pe abatele Horteur 
sosind în fugă, după liturghia de dimineaţă. Glumi nemilos 
pe seama lui: 

— Bravo! Păi se poate? Vasăzică mă laşi aşa, baltă!. Într- 
atât te sperie copiii? 

Preotul, ca să iasă din încurcătură, povesti cum într-o 
seară o ajutase pe-o femeie să nască pe drum şi cum îi 
botezase copilul. Apoi primi să bea un pâhăruţ de lichior. 

Soarele limpede lumina curtea, când doctorul Cazenove 
plecă în sfârşit. Cum Lazare şi Pauline îl conduceau, o 
întrebă pe aceasta încet: 

— Nu mai pleci astăzi? 

O clipă fata rămase tăcută. Ochii ei mari şi gânditori se 
ridicau, părând a privi departe, în viitor. 

— Nu, răspunse apoi. Trebuie să aştept. 

XI. 


După luna mai, care a fost îngrozitoare, primele zile ale lui 
iunie începură să se scurgă, foarte călduroase. Vântul din 
vest bătuse trei săptămâni, furtuna răvăşise coastele, 
năruise falezele, înghiţise bărci, ucisese oameni, iar cerul 
albastru ca şi marea mătăsoasă, zilele călduţe şi limpezi ce 
luminau acum căpătaseră o blândeţe nespusă. 

În după-amiaza aceea minunată, Pauline se hotărâse să 
împingă pe terasă fotoliul pe rotile al lui Chanteau şi să-l 
culce lângă el, pe o pătură de lână roşie, pe micuțul Paul, 
care împlinise un an şi jumătate. Era naşa lui şi-l alinta atât 
pe copil cât şi pe bătrân. 

— N-o să-ţi facă rău soarele, unchiule? 

— Da' de unde! E atâta vreme de când nu l-am văzut!. Şi 
pe Paul îl laşi să doarmă aici? 

— Da, da, aerul o să-i facă bine. 

Pauline îngenunchease pe un colţ al păturii şi se uita la el; 
purta o rochie albă, din care se zăreau mâinile şi picioarele 
goale. Cu ochii închişi, copilul îşi întorcea spre soare faţa 
micuță, roză şi nemişcată. 

— Vezi, a adormit numaidecât, şopti ea. Obosise de-atâta 
legănat... Fii atent să nu-l supere muştele. 

Şi o ameninţă făcându-i cu degetul, pe Minouche, care 
stătea pe una dintre ferestrele sufrageriei, spălându-se de 
zor. Pe nisip, ceva mai încolo, Loulou, întins cât era de lung, 
deschidea când şi când câte un ochi bănuitor, gata să 
mârâie şi să muşte. 

Când Pauline se ridică, Chanteau scoase un geamăt 
înfundat. 

— O să te apuce iar? 

— Oh! Să mă apuce! Mai bine zis nu mă mai părăseşte... 
M-am văitat, nu-i aşa? Ce caraghios! Nici măcar să nu-mi 
mai dau seama! 

Ajunsese un înspăimântător obiect de milă. Puţin câte 
puţin, reumatismul cronic adunase calciul la toate 
încheieturile, tofuşi uriaşi se formaseră pe corp, împungând 
pielea cu excrescenţele lor alburii. Picioarele, ce nu se mai 


zăreau, stăteau vârâte în pâslari, zgârcindu-se asupra lor 
însele şi aducând cu ghearele unor păsări infirme. Mâinile 
mai cu seamă îşi dezvăluiau din plin grozăvia diformităţii. 
Era acum anchilozat complet, nu se mai putea sluji nici de 
mâini, nici de picioare, cele câteva încheieturi ce mai 
funcționau pe jumătate pârâiau de parcă ai fi scuturat un 
sac de nuci. Cu timpul, însuşi corpul părea să se fi pietrificat 
în poziţia pe care o adoptase ca să îndure mai uşor durerea: 
aplecat înainte, cu o puternică înclinare spre dreapta; într- 
atât încât luase forma fotoliului şi rămânea ghemuit şi 
răsucit astfel chiar şi când îl culcau. Durerile nu-l mai 
părăseau, inflamaţia se ivea la cea mai neînsemnată 
schimbare de vreme, pentru un deget de vin pe care-l bea 
sau o gură de carne din care se înfrupta, abătându-se de la 
regimul lui sever. 

— N-ai vrea să bei o ceaşcă de lapte? Poate te-ai răcori, 
nu? 

— Ah, ce să spun, laptele! răspunse el printre gemete. 
Încă o invenţie drăgălaşă, cura lor de lapte! Cred că m-au 
dat gata cu asta... Nu, nu, nimic, e cel mai bun lucru. 

Îi ceru totuşi să-i schimbe poziţia piciorului stâng, căci nu-l 
mai putea mişca singur. 

— Ticăloasa asta de vreme arde rău astăzi. Pune-l acolo, 
mai departe, împinge-l! Aşa, îţi mulţumesc... Ce zi 
frumoasă! Ah, Doamne! 

Cu ochii pironiţi spre zarea necuprinsă, continuă să geamă 
fără să-şi dea seama. Vaietul lui de durere făcea acum parte 
din el, ca şi respiraţia. Îmbrăcat într-un halat de molton 
gros, albastru, a cărui mărime făcea ca mâinile şi picioarele 
să-i înoate în el, ieşind deasupra ca nişte rădăcini, îşi lăsa în 
părăsire pe genunchi mâinile pocite, lamentabile în lumina 
nemiloasă a soarelui. Şi marea îi stârnea interesul, infinitul 
acela albastru pe care treceau pânze albe, drumul acela 
fără pietre de hotar ce i se deschidea în faţă, lui, care nu 
mai era în stare să pună un picior înaintea celuilalt. 


Pauline, grijulie faţă de picioarele desculţe ale micuţului 
Paul, îngenunchease din nou, ca să pună peste ele un colţ al 
păturii. Vreme de trei luni, în fiecare săptămână, crezuse că 
pleacă lunea următoare. Dar mâinile firave ale copilului o 
ţineau în loc cu o putere de neînvins. În prima lună, în fiece 
dimineaţă se temeau că nu va apuca seara. Numai ea 
săvârşea întruna minunea de a-l salva, în fiece clipă, 
deoarece mama tot mai stătea la pat iar doica pe care 
trebuiseră s-o ia nu făcea decât să-l alăpteze, cu acea 
prostie docilă a unei juninci. Copilul avea nevoie de-o 
îngrijire continuă, temperatura trebuia mereu 
supravegheată, viaţa i se menaja oră de oră, iar Pauline 
depunea o îndârjire de adevărată cloşcă, pentru a înlocui 
luna de gestație ce-i lipsea. După ce trecu o lună copilul 
dobândi din fericire puterea unui copil născut la termen, 
apoi se dezvoltase puţin câte puţin. Dar tot rămânea foarte 
plăpând, Pauline nu-l părăsea o clipă, mai ales de când 
fusese înţărcat, căci Paul resimţise acest lucru. 

— Aşa, zise ea, n-o să-i fie frig... Vezi, unchiule, ce bine-l 
prinde culoarea roşie! îl face să pară roz de-a binelea. 

Chanteau întoarse anevoie capul, singura parte a corpului 
pe care o mai putea mişca. Şopti: 

— Dacă-l săruţi, o să-l trezeşti. Lasă-l în pace, îngeraşul de 
el... Vezi fumul de colo? Vine dinspre Le Havre. Ce zici? 
repede mai aleargă! 

Pauline trebui să se uite la fum, ca să-i facă placere. Era 
un punct negru pe imensitatea apei. Un fir subţiratic de 
fum păta orizontul. Fata rămase o clipă nemişcată, privind 
marea liniştită, sub cerul necuprins şi senin, fericită de 
frumuseţea acelei zile. 

— Şi uite aşa mi se arde tocana, zise ea îndreptându-se 
spre bucătărie. 

Dar cum se pregătea să intre în casă, o voce se auzi 
strigând-o de la primul etaj: 

— Pauline! 


Era Louise, care se rezema în coate de fereastra fostei 
odăi a doamnei Chanteau unde acum stăteau tinerii 
căsătoriţi. Zburlită, cu un camizol pe ea, continuă să 
vorbească plină de acreală: 

— Dacă Lazare e acolo, spune-i să urce. 

— Nu, încă nu s-a întors. Atunci se supără de-a binelea. 

— Ştiam eu că n-o să apară decât seara, şi asta dacă o să 
catadicsească să vină! Nici astă-noapte n-a dormit acasă, cu 
toate că-mi promisese... Ah! Drăguţul de el! Când apucă să 
plece la Caen, nu s-ar mai întoarce. 

— Are atât de puţine distracţii! răspunse Pauline cu 
blândeţe. Şi-apoi, povestea cu îngrăşămintele i-o fi luat 
timp... Fără îndoială, o să se-ntoarcă odată cu doctorul, în 
cabrioleta lui. 

De când locuiau la Bonneville, certurile dintre Lazare şi 
Louisefeu se mai isprăveau. Nu erau nişte certuri pe faţă, ci 
îmbufnări mereu reînnoite, viaţa jalnică şi stricată a două 
fiinţe care nu se potrivesc. Louise, însănătoşită cu greu şi 
dureros după naştere ducea o viaţă goală, fiindu-i groază 
de grijile gospodăriei, omorându-şi timpul cu cititul, 
dichisindu-se până la ora cinei. Lazare, pradă unui plictis 
nespus, nu deschidea nici măcar o carte, stătea ceasuri 
întregi ca năuc în faţa mării, lăsându-se ispitit când şi când 
de-o călătorie la Caen, după care se întorcea încă şi mai 
istovit. Iar de Pauline, oare luase Miele casei în mâini, 
ajunseseră să nu se poată lipsi, căci îi împăca de trei ori pe 
zi. 

— Ar trebui să termini cu îmbrăcatul, zise ea. Părintele nu 
va întârzia să vină şi-o să stai cu el şi cu unchiul. Eu sunt 
atât de ocupată! 

Dar Louise nu-şi domolise mânia. 

— E cu putinţă! Să lipsească aşa de mult! Aşa cum mi-a 
scris şi tata ieri, o să prăpădească şi restul banilor. 

Într-adevăr, Lazare se şi lăsase antrenat în două afaceri 
soldate dezastruos, încât Pauline, îngrijorată pentru soarta 
copilului, îi făcuse cadou, ca naşă, două treimi din avutul ei, 


luând asupră-şi o asigurare ce-avea să producă o sută de 
mii de franci în ziua când copilul va fi ajuns la majorat. Ea 
nu mai rămăsese decât cu o rentă de cinci sute de franci, 
singura sa supărare era că se vedea nevoită să-şi restrângă 
obişnuitele fapte de binefacere. 

— Frumoasă speculație, povestea asta cu îngrăşămintele! 
urmă Louise. Tata trebuie să-l fi convins să renunţe, iar 
dacă nu se întoarce înseamnă că se distrează... Oh! Puțin 
îmi pasă, n-are decât s-alerge după fuste! 

— Atunci de ce te superi? o întrebă Pauline. Lasă, bietul 
băiat nu se gândeşte la nimic rău... Coboară, da? Ce părere 
ai de Veronique asta, care se face nevăzută într-o zi de 
sâmbăta şi mă lasă cu toată bucătăria pe cap! 

Era ceva inexplicabil, care-i preocupa pe toţi ai casei de 
două ore. Slujnica apucase să curețe legumele pentru 
tocană, jumulise şi curăţase o rață; apoi, dintr-odată, parcă 
intrase în pământ, n-o mai văzuse nimeni. Pauline se 
hotărâse în sfârşit să pună ea tocana, la foc, uluită de 
dispariţia aceea. 

— Cum aşa, tot n-a apărut? întrebă Louise, uitând pentru o 
clipă de mânia ei. 

— Nu, răspunse fata. Ştii ce cred eu că s-a întâmplat? A 
dat pe rață patruzeci de bănuţi unei femei care trecea pe- 
aici, iar eu mi-aduc aminte să-i fi spus că am văzut la 
Verchemont rațe mai frumoase, cu treizeci de bănuţi. 
Numaidecât s-a schimbat la faţă şi mi-a aruncat o privire de 
să mă-ngroape... Ei bine! Pun prinsoare ca s-a dus la 
Verchemont să vadă dacă n-am mintit. 

Şi râse, deşi râdea cu tristeţe, deoarece suferea din cauza 
izbucnirilor de mânie pe care Veronique le avea împotriva 
ei, fără vreo explicaţie rezonabilă. Sentimentele ei faţă de 
Pauline se schimbaseră iarăşi după moartea doamnei 
Chanteau, făcând-o încetul cu încetul să nutrească pentru 
aceasta ura de pe vremuri. 

— E mai bine de-o săptămână de când nu şi-a descleştat 
gura, zise Louise. Toate prostiile din lume sunt cu putinţa 


când ai o fire ca asta. 

Pauline făcu un gest de îngăduinţă. 

— Eh! S-o lăsăm să-şi facă toanele. Se întoarce ea, iar noi 
n-o să murim de foame din pricina asta. 

Copilul începu să se mişte pe pătură. Pauline dădu fuga şi 
se aplecă deasupra lui. 

— Ce-i, drăgălaşule? 

Mama, stând tot la fereastră, privi o clipă apoi dispăru în 
cameră. Chanteau, absorbit, întoarse numai capul, în clipa 
când Loulou începu dintr-odată să mârâie; şi îşi vesti 
nepoata: 

— Pauline, îţi sosesc musafirii. 

Doi ştrengari în zdrenţe soseau, primii din ceată, a căror 
vizită o aştepta în fiece săptămână. Micuţul Paul adormise 
la loc numaidecât, aşa că se ridică zicând: 

— Ah, că bine mai pică! N-am o clipă de răgaz... Rămâneţi, 
copii, aşezaţi-vă pe bancă. Iar tu, unchiule, dacă mai sosesc 
şi alţii, să le spui să se aşeze lângă ăştia... Trebuie neapărat 
să văd ce face tocana. 

Când se întoarse, după un sfert de oră, pe bancă se şi 
aflau doi băieţi şi două fete, vechii ei copii sărmani, dar care 
crescuseră, deşi păstrau obiceiul de-a cerşi. 

Niciodată năpastă mai mare nu se abătuse asupra 
Bonneville-ului. În timpul furtunilor din mai, ultimele trei 
case fuseseră zdrobite de faleză. Se terminase, fluxurile 
puternice măturaseră tot satul, după ce-l asaltaseră veacuri 
la rând, în năvala continuă a apei care în fiece an rodea 
câte-un colţ din ţinut. Nu mai rămăseseră, pe pietriş, decât 
valurile biruitoare, ştergând până şi. Rămăşiţele ruinelor. 
Pescarii, izgoniți din vizuina unde de generaţii se 
îndârjiseră să rămână, veşnic ameninţaţi de valuri, fuseseră 
de astă dată siliţi să urce mai sus, pe ţărmul prăpăstios, şi 
vieţuiau grămadă, cei mai avuţi îşi durau case, ceilalţi se 
adăposteau pe. Sub stânci, alcătuind laolaltă un alt 
„Bonneville, până când valurile aveau iar să-i izgonească şi 
de-acolo, după alte secole de bătălii. Pentru a-şi desăvârşi 


opera de distrugere, marea trebuise să măture mai întâi 
ţăruşii şi palisadele. În ziua aceea vântul sufla dinspre nord, 
cantităţi monstruoase de apă se năpusteau cu asemenea 
larmă, încât izbiturile zguduiau biserica. Lazare, înştiinţat, 
nu voise să coboare. Rămăsese pe terasă, privind înaintarea 
fluxului, în timp ce pescarii alergau să vadă, aţâţaţi de 
atacul acela furios. O mândrie plină de groază le umplea 
sufletele: că tare mai urla, putoarea, şi cum avea să mai 
măture totul, scârbavnica! În mai puţin de douăzeci de 
minute, dispăruse într-adevăr totul, palisadele spintecate, 
ţăruşii frânţi, făcuţi surcele. Şi oamenii urlau laolaltă cu ea, 
gesticulau şi ţopăiau ca nişte sălbatici, însufleţiţi de beţia 
vântului şi-a apei, fiindu-le pe plac grozăvia acelui masacru. 
Apoi, în timp ce Lazare le arăta pumnul, ei fugiseră, 
urmăriţi din spate de galopul turbat al valurilor, pe care 
nimic nu-l mai putea opri. De-acum încolo aveau să crape 
de foame, să se văicărească în noua aşezare Bonneville, 
învinuind-o pe putoare de sărăcia lor şi ajungând să 
trăiască din mila bunei domnişoare. 

— Ce cauţi aici? strigă Pauline zărindu-l pe băiatul lui 
Houtelard. Ţi-am interzis să mai calci pe-aici. 

Era acum vlăjgan mare, având aproape douăzeci, de ani. 
Înfăţişarea lui tristă şi sperioasă de copil bătut se prefăcuse 
în viclenie. Răspunse plecându-şi ochii. 

— Se cade să vă fie milă de noi, domnişoară. Suntem aşa 
de nenorociţi de când s-a prăpădit tata! 

Houtelard, plecat pe mare într-o seară cu furtună, nu se 
mai întorsese niciodată; nu găsiseră nimic, nici leşul lui, nici 
al matelotului, nici măcar o scândură din barcă. Dar 
Pauline, silită să-şi împartă cu zgârcenie pomenile, jurase să 
nu le dea nimic nici băiatului, nici văduvei, atâta vreme cât 
trăiau unul cu altul în văzul lumii. De cum murise tatăl, 
mama vitregă, fosta slujnică ce-l snopea în bătăi pe micuţ 
din zgârcenie şi răutate, şi-l făcuse ibovnic, nemaiavând 
vârsta să fie bătut. Întregul Bonneville făcea haz de 
întorsătura pe oare o luaseră lucrurile. 


— Ştii de ce nu vreau să calci pe-aici, continuă Pauline. 
Când o să-ţi schimbi purtarea, o să vedem. 

Atunci, cu o voce plângăreaţă, băiatul se văicări: 

— Ea a vrut. Altminteri m-ar fi bătut iar. Şi-apoi, nu mi-e 
mamă, ce contează dacă e cu mine ori cu altul... Daţi-mi 
ceva, domnişoară. Am rămas fără nimic. Eu, m-aş descurca; 
dar pentru ea cer, că e bolnavă, zău dacă mint, pot să jur! 

Fata, făcându-i-se milă, îl expedie până la urmă dându-i o 
pâine şi ciorbă. Făgădui chiar să treacă s-o vadă pe bolnavă 
şi să-i ducă leacuri. 

— Ah, leacuri! şopti Chanteau. Încearcă s-o faci să-ţi 
înghită vreun hap! Nu vrea decât carne. 

Dar Pauline începuse să se ocupe de micuța Prouane, care 
avea un obraz întreg lovit. 

— Cum de-ai putut să te jupoi în halul ăsta? 

— Am căzut şi m-am izbit de-un copac, domnişoară. 

— De-un copac?. S-ar zice mai curând că te-ai prăvălit 
peste colţul unei mobile. 

Fată mare acum, cu pomeţii ieşiţi în afară, având tot 
privirea rătăcită, ca a unei halucinate, se străduia zadarnic 
să stea politicos în picioare. Picioarele i se muiau, limba 
grea i se împleticea în gură, fără a izbuti să rostească aşa 
cum trebuie cuvintele. 

— Dar ai băut, nefericito! strigă Pauline, privind-o ţintă. 

— Vai, domnişoară, cum se poate! 

— Eşti beată şi-ai căzut la tine acasă, nu-i aşa? Nu ştiu ce 
neastâmpăr aveţi cu toţii... Stai jos, mă duc să aduc amică şi 
feşe. 

O pansa, în timp ce căuta s-o facă să se ruşineze. Frumos îi 
şedea ei, fată aşa de mare, să se îmbete cot la cot cu taică- 
său şi cu maică-sa, nişte beţivi care într-o bună zi aveau să 
fie găsiţi morţi din pricina calvadosului! Fetiţa asculta, 
părând s-o apuce somnul, cu ochii tulburi. După ce se văzu 
pansată, bălmâji: 

— Tata se vaită de junghiuri, am să-l fricţionez dacă-mi 
daţi un pic de rachiu camforat. 


Pauline şi Chanteau nu se putură împiedica să râdă. 

— Ştiu eu unde-ar ajunge rachiul meu! îţi dau bucuroasă o 
pâine, cu toate că sunt sigură că o s-o vinzi şi-ai să bei 
banii... Stai jos. Cuche o să te ducă acasă. 

La rândul lui, băiatul lui Cuche se ridicase în picioare. Era 
desculţ, având drept orice veşmânt nişte pantaloni vechi şi 
o bucată de cămaşă zdrenţuită, care lăsa să i se vadă pielea, 
neagră şi tăbăcită, zgâriată de mărăcini. Acum, când 
bărbaţii nu mai voiau să se culce cu maică-sa, îngrozitor de 
decăzută, el însuşi umbla prin ţinut ca să-i aducă muşterii. 
Era văzut bătând drumurile, sărind peste gardurile vii cu o 
sprinteneală de sălbăticiune, trăind ca un animal pe care 
foamea îl face să se năpustească asupra oricărei prăzi. 
Întruchipa ultimul hal al sărăciei şi al abjecţiei, o asemenea 
decădere umană, încât Pauline îl privea cu remuşcare, ca şi 
cum s-ar fi simţit vinovată că lasă o făptură să se zbată într- 
o adevărată cloacă. Dar, de cum încerca să-l dezbare de 
năravurile lui, era gata s-o şteargă, nesimţind faţă de 
muncă şi de servitute decât ură. 

— De vreme ce-ai venit, zise ea cu blândeţe, înseamnă că 
te-ai gândit la cele ce ţi-am spus sâmbăta trecută. Vreau să 
văd urma unor sentimente alese în vizitele astea pe care tot 
mi le mai faci... Nu mai poţi trăi la fel de josnic, iar eu nu 
mai sunt aşa de bogată, mi-e cu neputinţă să te hrănesc şi 
tu să trândăveşti... Te-ai hotărât să primeşti ce ţi-am 
propus? 

De când se ruinase, încerca să înlocuiască lipsa de bani 
trezind interesul pentru săracii ei şi altor persoane miloase. 
Doctorul Cazenove obținuse în cele din urmă ca mama lui 
Cuche să fie internată la spitalul incurabililor din Bayeux, 
ea însăşi având puşi deoparte o sută de franci ca să-l 
îmbrace pe băiat, căruia îi găsise slujbă într-o echipă de 
muncitori pe şantierul din Cherbourg. În timp ce ea vorbea, 
băiatul îşi pleca ochii, ascultând-o cu neîncredere.. 

— Ne-am înţeles, vasăzică? urmă Pauline. O să-ţi însoţeşti 
mama apoi o să te duci la slujba ta. 


Şi cum se îndrepta spre el, băiatul făcu un salt în urmă. N- 
o mai slăbea din ochi, crezând că voise să-l apuce de 
încheietura mâinii. 

— Ce ai? întrebă Pauline mirată. 

Atunci băiatul şopti, cu înfăţişarea lui de animal încolţit: 

— O să mă luaţi şi-o să mă închideţi. Nu vreau. De-atunci, 
totul fu zadarnic. O lăsa să vorbească, părea convins de 
bunele ei intenţii; dar în clipa când fata se mişca, el se 
năpustea spre uşă; şi, cu un clătinat îndărătnic din cap, 
refuza şi în privinţa mamei, şi în privinţa lui, preferind să nu 
aibă ce mânca dar să trăiască liber. 

— leşi afară de-aici, puturosule! strigă Chanteau în cele 
din urmă. Eşti prea bună să-ţi baţi capul cu un nemernic ca 
ăsta! 

Mâinile Paulinei tremurau văzând cum milostenia ei e 
inutilă, iar iubirea faţă de aproapele se sfărâma de mizeria 
acceptată cu bună-ştiinţă. Făcu un gest desperat de 
toleranţă. 

— Lasă, unchiule, sunt nişte necăjiţi, trebuie să mănânce şi 
ei. Şi-l chemă îndărăt pe Cuche, ca să-i dea, la fel ca şi 
sâmbetele trecute, o pâine şi patruzeci de bănuţi. Dar 
băiatul continua să se dea îndărăt, apoi zise: 

— Puneţi toate astea pe jos şi duceţi-vă... Am să le iau. 

Pauline se văzu nevoită să-i dea ascultare. Cuche înainta 
precaut, pândind-o mereu din priviri. Apoi, după ce înhaţă 
cei patruzeci de bănuţi şi pâinea, o luă la sănătoasa, lipăind 
cu picioarele goale. 

— Sălbăticiile! strigă Chanteau. O să vină într-una dintre 
nopţile astea să ne gâtuie pe toţi... Fata asta de ocnaş e aici, 
pot să pun mâna-n foc că ea mi-a şterpelit fularul mai zilele 
trecute. 

Vorbea despre micuța Taurmal, al cărei bunic fusese şi el 
vârât la închisoare, ca şi tatăl. Numai ea mai rămăsese pe 
bancă, alături de micuța Prouane, năucită de băutură. Se 
ridicase, fără a părea a fi auzit învinuirea de furt, şi începu 
să se văicărească. 


— Fie-ţi milă, buna mea domnişoară... Numai mama şi cu 
mine am rămas acasă, jandarmii vin în fiecare seară şi ne 
bat, trupul ni-e tot numai o rană, iar mama e pe moarte... 
Oh! buna mea domnişoară, ne-ar trebui bani, şi fiertură 
grasă, şi vin bun... 

Chanteau, exasperat de minciunile ei, începuse să se 
foiască în fotoliu. Pauline însă şi-ar fi dat şi cămaşa de pe ea. 

— Taci din gură, şopti. Ai căpăta mult mai mult dacă ai 
vorbi mai puţin... Rămâi aici, am să-ţi pregătesc un paner. 

Când se întoarse cu o paporniţă veche, de dus peşte, în 
care pusese o pâine, doi litri de vin şi carne, văzu pe terasă 
o altă clientă de-a ei, pe micuța Gonin, care-şi adusese 
fetiţa, o copilită de aproape doi ani. Mama, în vârstă de 
şaisprezece ani, era atât de plăpândă şi de puţin formată, 
încât părea sora mai mare care-şi plimbă sora mezină. Îi 
era greu s-o aducă, dar o târa cum putea, ştiind că 
domnişoarei îi plac copiii la nebunie şi că le dă totul. 

— Doamne Sfinte! Ce îndesată el strigă Pauline luând 
fetiţa în braţe. Şi unde mai pui că n-are nici măcar cu şase 
luni mai mult decât Paul! 

Fără să vrea, privirea i se opri cu tristeţe asupra micuţului, 
care dormea în continuare în mijlocul păturii. Fata aceea 
care născuse atât de tânără trebuia să fie nespus de fericită 
că are un copil aşa de bine dezvoltat. Dar ea se plângea. 

— Dac-aţi şti cât mănâncă, domnişoară! Şi n-am rufărie, şi 
nu ştiu cu ce s-o îmbrac... Şi-apoi, de când tata s-a prăpădit, 
mama şi omul ei se răzbună pe mine. Se poartă cu mine de 
parcă aş fi târâtura târâturilor, îmi zic că, dacă ai început să 
te culci, trebuie să aduci bani, nu să prăpădeşti. 

Într-o bună dimineaţă bătrânul infirm fusese într-adevăr 
găsit mort în lada lui de cărbuni; şi era într-atât de vânăt de 
lovituri, încât poliţia a fost cât pe ce să intervină. Acum, 
femeia şi ibovnicul ei aduceau vorba s-o gâtuie pe mucoasa 
aia mică, o gură de prisos la masă. 

— Biată micuță! şopti Pauline. Am pus ceva îmbrăcăminte 
deoparte, şi-acum îi împletesc nişte ciorapi... Ar trebui să 


mi-o aduci mai des, avem mult lapte aici, şi-apoi ar mânca 
supă de arpacaş... Am să trec s-o văd pe maică-ta şi-am s-o 
sperii, de vreme ce spui că încă te mai ameninţă. 

Micuța Gonin îşi luase fetiţa, în timp ce domnişoara îi 
pregătea şi ei un pachet. Se aşezase şi o ţinea pe genunchi 
cu o stângăcie de fetiţă care se joacă cu păpuşa. Ochii ei 
limpezi se mirau întruna că o făcuse şi, cu toate că-i dădea 
să sugă, deseori era cât pe ce s-o scape din braţe, când o 
legăna la pieptul său firav. Domnişoara o certase straşnic 
într-o zi când, ca să se bată cu pietre cu micuța Prouane, îşi 
pusese fetiţa la marginea drumului, pe-o grămadă de 
prundiş. 

Abatele Horteur îşi făcu şi el apariţia pe terasă. 

— lată-i pe domnul Lazare şi pe doctor, vesti el. 

În aceeaşi clipă auziră uruitul cabrioletei; şi în timp ce 
Martin, fostul matelot cu picior de lemn, ducea calul în 
grajd, Cazenove cobori curtea, strigând: 

— Vă aduc un flăcău care a înnoptat prin străini, pe cât se 
pare. Nădăjduiesc că n-o să-i tăiaţi capul. 

Lazare se ivi şi el, abia zâmbind. 

Îmbătrânea repede, adus de spate, cu faţa pământie, ca 
măcinat de neliniştea lăuntrică ce-l rodea. Fără îndoială că 
se pregătea să-şi justifice întârzierea, când fereastra de la 
primul etaj, rămasă deschisă, se închise cu furie. 

— Louise nu e gata, explică Pauline. Coboară şi ea 
numaidecât. Se priviră cu toţi şi se simţiră prost, zgomotul 
acela de fereastră trântită anunţa o ceartă. După ce făcu un 
pas către scară, Lazare preferă să aştepte. Îşi sărută tatăl şi 
pe micuțul Paul; apoi, pentru a-şi ascunde îngrijorarea, îşi 
certă verişoara, zicându-i morocănos: 

— Expediază-i pe păduchioşii ăştia. Ştii că nu-mi place să 
mă împiedic de ei. 

Se referea la cele trei fete rămase pe bancă. Pauline se 
grăbi să lege pachetul micuţei Gonin. 

— Acum plecaţi, zise ea. Voi două s-o ţineţi pe prietena 
voastră, ca să nu mai cadă iar... Şi fii cuminte tu, cea cu 


fetiţa. Nu care cumva s-o uiţi pe drum. 

Cum în sfârşit se pregăteau să plece, L.azare voi să 
inspecteze coşul micuţei lournal. Găsiră ascunsă acolo o 
râşniţă veche de cafea, pe care fata o azvârlise într-un 
ungher şi-apoi o furase. Le împinseră pe toate trei afară, 
cea beată clătinându-se pe picioare între celelalte două. 

— Ce oameni! strigă abatele aşezându-se lângă Chanteau. 
Dumnezeu i-a părăsit, nici vorbă. De cum ajung la vârsta 
împărtăşaniei, ticăloasele astea fac copii, beau şi fură ca 
tat'su şi ca mă-sa... Ah! le-am prezis de-atâtea ori 
nenorocirile care i-au ajuns. 

— Ia spune, dragul meu, îl întrebă doctorul pe Lazare 
ironic, ai de gând să te-apuci de cioplitul faimoşilor ţăruşi? 

Dar acesta făcu un gest violent. Aluziile la bătălia pierdută 
cu marea îl scoteau din fire. Strigă: 

— Eu?!. Mai curând aş lăsa fluxul să ne înece decât să pun 
mâna pe-un par şi să-l aşez de-a curmezişul drumului, ca 
să-l opresc... Ah, nu, m-am lecuit! Am fost un prost, nu te- 
apuci de lucrurile astea de două ori la rând. Când te 
gândeşti că i-am văzut pe ticăloşii ăştia ţopăind de bucurie 
în ziua dezastrului!. Şi ştii de ce-i bănui? Că mi-au retezat 
pe-ascuns bârnele, în ajunul fluxului celui mare, pentru că 
nu e cu neputinţă să se fi rupt de la sine. 

Îşi salva astfel amorul lui propriu de constructor. Apoi, cu 
mâna întinsă spre Bonneville, spuse: 

— Să crape cu toţii! Atunci am să ţopăi şi eu! 

— Nu fi atât de rău, îl mustră Pauline cu înfăţişarea ei 
liniştită. Numai săracii au dreptul să fie râi... Şi-o s-o iei de 
la capăt cu ţăruşii tăi, n-ai încotro. 

Lazare se şi potolise, epuizat parcă de izbucnirea pătimaşă 
de mai înainte. 

— Nici pomeneală, şopti, m-aş plictisi prea tare... Ai 
dreptate, nimic nu merită osteneala să te înfurii. Ori că îi ia 
apa, ori că nu, ce-mi pasă mie? 

Tăcerea se lăsă din nou. Chanteau căzuse iar în 
nemişcarea lui de om suferind, după ce-şi ridicase capul să 


primească sărutarea fiului său. Preotul îşi răsucea degetele, 
doctorul se plimba cu mâinile la spate. Se uitau cu toţii 
acum la micuțul Paul, care dormea şi pe care Pauline îl 
apăra chiar şi de mângâierile tatălui său, nevoind să fie 
trezit. De când sosiseră, îi rugase să vorbească încet, să nu 
tropăie prea tare pe lângă pătură; şi până la urmă îl 
ameninţă cu cravaşa pe Loulou, care tot mai mârâia în 
urma calului ce fusese dus la grajd. 

— Îţi închipui cumva c-o să tacă! spuse Lazare. O să ne 
spargă urechile încă o oră de-acum înainte... Niciodată n- 
am văzut un câine aşa de urâcios. Îl superi de îndată ce te 
mişti, nici măcar nu-ţi dai seama că ai câine la casă, într- 
atât trăieşte numai pentru el. Făptura asta nevrednică nu-i 
bună decât ca să ne facă să-l regretăm pe bietul nostru 
Mathieu. 

— Ce vârstă are Minouche? întrebă Cazenove. De când 
ştiu o aveţi. 

— Merge pe şaptesprezece ani, răspunse Pauline, şi-i la fel 
de sănătoasă ca totdeauna. 

Minouche, care continua să se spele pe fereastra 
sufrageriei, ridicase capul când doctorul îi rostise numele. 
Rămase pentru o clipă cu lăbuţa în aer, cu pântecele ca 
descheiat la soare; apoi începu iar să se lângă, delicat. 

— Oh, şi aude bine, observă Pauline. Cred că numai 
vederea i-a slăbit puţin, ceea ce n-o împiedică să fie la fel de 
haimana ca mai înainte... închipuiţi-vă că de-abia eo 
săptămână de când Veronique i-a azvârlit şapte pisoi. Şi ce 
credeţi? Marţi a dispărut iar. 

. Veselă, fără să fie încurcată, nici să roşească, vorbea 
despre dragostele pisicii. Un animal aşa de curat şi de 
delicat, care nici măcar nu voia să iasă afară din casă când 
era noroi, se bălăcărea de patru ori pe an prin noroaiele 
tuturor băltoacelor!. 

— Barem e curată, conchise abatele Horteur, care se uita 
cura Minouche îşi roade limba de-atâta spălat. Pe când 
atâtea putori din sat stau tot îngălate. 


Chanteau, uitându-se şi el la pisică, suspină ceva mai tare, 
scoțând vaietul acela continuu şi involuntar de care nici el 
nu-şi mai dădea seama. 

— Te doare mai rău? îl întrebă doctorul. 

— Ai? De ce? zise el trezindu-se parcă într-o tresărire. A, 
da, pentru că respir mai tare... Da, mă doare mai tare în 
seara asta. Am crezut că soarele o să-mi facă bine dar tot 
mă sufoc, toate încheieturile parcă mă ard. 

Cazenove îi examina mâinile. Toţi, la vederea acelor biete 
cioturi diforme, simţiseră fiori trecându-le prin spate. lar 
preotul lăsă iarăşi să-i scape una dintre cugetările sale: 

— Cu nişte degete ca astea nu-i uşor să joci dame... lată o 
distracţie care acum îţi lipseşte. 

— Fii cumpătat la mâncare, îl povăţui doctorul. Cotul e 
tare umflat, ulceraţia se întinde mereu. 

— Cum poţi oare fi mai cumpătat de-atâta? Vinul mi se dă 
cu măsură, carnea mi se cântăreşte, trebuie oare să nu mai 
mănânc deloc? Asta înseamnă să nu mai trăieşti, zău aşa... 
Dacă m-aş putea înfrupta de unul singur! Dar cum să fiu în 
stare, cu maşinăriile astea în loc de mâini? Pauline, oare-mi 
dă să mănânc, e foarte sigură că nu pun nimic altceva în 
gură. 

Fata zâmbi. 

— Ba da, ba da, ieri te-ai ospătat cam mult... E vina mea, 
nu pot să mă împotrivesc când văd că lăcomia te face atât 
de nefericit. 

Şi-atunci se prefăcură cu toţii că se înveselesc şi-l 
tachinară despre desfrânările la care tot se mai deda. Dar 
vocea le tremura de milă, în faţa acelei rămăşiţe de om, o 
masă inertă care trăia numai atât cât să fie în stare să 
sufere. Îşi reluase vechea poziţie, corpul înclinat spre 
dreapta, mâinile pe genunchi. 

— În seara asta, de pildă, avem rață la frigare, zise 
Pauline. Dar se întrerupse şi întrebă: 

— Apropo, nu cumva aţi zărit-o pe Veronique prin 
Verchemont? 


Şi povesti cum slujnica dispăruse. Nici Lazare, nici 
doctorul n-o văzuseră. Se mirară de toanele ei, glumiră pe 
seama lor: nostim ar fi fost ca, în clipa când s-ar fi întors, să- 
i găsească stând la masă şi mâncând, s-o vadă ce mutră o să 
facă. 

— Vă părăsesc, zise Pauline, sunt de jurnă la bucătărie. 
Dacă tocana s-ar arde, ori dacă rața n-ar fi îndeajuns de 
friptă, unchiul m-ar concedia! 

Abatele Horteur izbucni într-un râs zgomotos, până şi 
doctorul făcea haz de cuvintele fetei, când fereastra de la 
primul etaj se deschise brusc, cu zgomot de cercevele 
trântite furios. Louise nu se arătă, se mulţumi să strige cu o 
voce acră, prin deschizătura dintre geamuri: 

— Lazare, vino sus! 

Acesta făcu un gest de revoltă, refuzând să se supună unei 
chemări strigate pe tonul acela. Dar Pauline îi adresă o 
rugăminte mută, doritoare să evite o scenă de faţă cu 
lumea; şi Lazare urcă, în timp ce ea mai rămase puţin pe 
terasă, pentru a face să dispară impresia proastă lăsată de 
Louise. 'Toţi tăceau, uitându-se încurcaţi spre mare. Soarele 
cu razele lui piezişe aşternuse peste ea o pânză aurie, 
făcând ca valurile-i micuţe şi albastre să ardă cu o flacără 
scurtă. În depărtare, zarea părea de un vioriu blând. Ziua 
aceea frumoasă se sfârşea într-o tihnă regească, 
desfăşurând necuprinsul cerului şi al apei fără nici un nor, 
fără nici o pânză. 

— Ce mai! îndrăzni Pauline să spună cu un zâmbet, de 
vreme ce n-a dormit acasă se cuvine să-l certe un pic. 

Doctorul o privi şi zâmbi la rândul lui, iar fata ghici că se 
gândeşte la cele ce-i spusese pe vremuri, când prevestise că 
Pauline nu-i face Louisei un cadou frumos, dăruindu-i-l pe 
Lazare. Aşa că se îndreptă spre bucătărie. 

— Eu vă las, încercaţi să faceţi câte ceva... lar dumneata, 
unchiule, cheamă-mă dacă Paul se trezeşte. 

În bucătărie, după ce mestecă în tocană şi pregăti 
frigarea, împinse cratiţele de mânie. Vocile Louisei şi-a lui 


Lazare răzbăteau până la ea prin tavan, din ce în ce mai 
răstite, şi era desperată la gândul că trebuie, să se fi auzit şi 
de pe terasă. Chiar că n-aveau minte deloc să strige aşa, ca 
nişte surzi, să facă părtaşă pe toată lumea la neînțelegerile 
lor. Dar nu voia să se ducă la ei: mai întâi pentru că era 
ocupată cu pregătitul cinei; şi apoi se simţea prost să se 
ducă aşa, să se vâre între ei până şi în odaia lor. De obicei îi 
împăca jos, în sufragerie, la ceasurile când se aflau cu toţii 
acolo. Se duse pentru o clipă în sufragerie, unde puse masa 
făcând mult zgomot. Dar vocile tot se auzeau, nu putu 
îndura mai mult gândul că-şi făceau atâta rău unul altuia; şi 
se duse la ei, însufleţită de generozitatea aceea activă care 
făcea din fericirea celorlalţi propria ei existenţă. 

— Dragii mei, zise ea intrând ca furtuna la ei în cameră, o 
să spuneţi că lucrurile astea nu mă privesc, numai că 
strigaţi prea tare... Nu-i lucru cuminte să vă înverşunaţi aşa 
şi să semănaţi groaza în casă. 

Străbătuse odaia şi se grăbi înainte de toate să închidă 
fereastra, lăsată întredeschisă de Louise. Din fericire, nici 
doctorul, nici preotul nu rămăseseră pe terasă. Dintr-o 
aruncătură de ochi văzu că nu mai e decât Chanteau, căzut 
pe gânduri, lângă micuțul Paul, care dormea. 

— Cei de jos vă auzeau de parcă aţi fi fost în sufragerie, 
continuă ea. Ce v-a apucat şi de data asta? 

Dar cei doi se montaseră şi continuară cearta, fără ca 
măcar să pară a-şi da seama de prezenţa ei. Şi Pauline 
rămase nemişcată, cuprinsă de senzaţia aceea de rău, 
pentru faptul că se afla în camera unde cei doi dormeau. 
Cretonul galben cu ramaje verzi, carpeta roşie, vechile 
mobile de acaju lăsaseră locul unor tapiserii dese de lână şi 
unui mobilier de femeie delicată; nimic nu mai rămăsese de 
pe vremea mamei care murise, un parfum de heliotrop se 
răspândea de pe măsuţa de toaletă pe care stăteau înşirate 
şerveţele ude; şi mirosul acela o înăbuşea un pic; privirea 
ei, fără să vrea, dădu ocol camerei, unde fiece obiect vorbea 
despre căsătoria neizbutită a celor doi. Chiar dacă 


acceptase în cele din urmă să locuiască în aceeaşi casă cu 
ei, consumată zi de zi de revoltele ei, chiar dacă izbutise să 
poată dormi noaptea, deşi îi ştia acolo, îmbrăţişaţi poate, 
încă nu pătrunsese la ei în cameră, în mijlocul intimităţii lor 
conjugale, unde se aflau haine zvâărlite peste tot şi patul 
nestrâns. Un fior puse stăpânire pe ea, fiorul geloziei de pe 
vremuri. 

— E cu neputinţă să vă sfâşiaţi aşa! şopti Pauline după o 
tacere. Nu vreţi cu nici un chip să fiţi cuminţi? 

— Cred şi eu, strigă Louise, pentru că m-am săturat!. Îţi 
închipui cumva că-şi recunoaşte vina? Da' de unde! Mi-am 
îngăduit numai să-i spun cât de îngrijoraţi am fost din 
pricină că n-a venit astă-noapte, şi el se repede la mine ca 
un sălbatic, mă învinuieşte că i-am stricat viaţa până într- 
atât încât mă ameninţă că se exilează în America! 

Lazare o întrerupse cu o voce cumplită: 

— Mincinoaso!. Dacă mi-ai fi reproşat întârzierea pe un 
ton aşa de blând, te-aş fi sărutat şi totul s-ar fi terminat 
până acum. Dar tu m-ai învinuit că-ţi fac viaţa un chin. Da, 
m-ai ameninţat că te duci să te azvârli în mare dacă am să 
continui să-ţi fac viaţa insuportabilă. 

Şi se porniră iar amândoi, vărsându-şi fără menajamente 
năduful adunat în frecuşurile permanente ce se iveau între 
firile lor. Totul începea printr-o ironie rostită în legătură cu 
cel mai neînsemnat lucru, şi care, puţin câte puţin, se 
prefăcea în furie, care apoi le otrăvea tot restul zilei. Ea, cu 
faţa ei blândă, se făcea rea, de când bărbatul o lipsea de 
plăceri, de-o răutate de pisică alintată ce se mângâie de 
ceilalţi şi-şi scoate ghearele. Pe el, în ciuda indiferenţei, 
certurile îl smulgeau din amorţeala plictisului, 
înverşunându-se ca în felul acesta să-şi stârnească interesul 
pentru viaţă. 

Pauline continua să-i asculte. Suferea mai mult decât ei. 
Felul acesta de-a se iubi nu-l putea înţelege cu nici un chip. 
De ce nu aveau duioşia să se cruţe reciproc? de ce nu se 
împăcau unul cu felul de-a fi al celuilalt, de vreme ce 


trebuiau să trăiască împreună? | se părea ceva atât de uşor 
să afli fericirea în obişnuinţă şi în compătimire. Şi se simţea 
mâhnită deoarece continua şi-acum să vadă în căsătoria lor 
opera ei, o operă pe care ar fi dorit-o bună, trainică, 
răsplătind-o măcar pentru sacrificiul făcut şi certitudinea 
de-a fi procedat înţelept. 

— Nu-ţi reproşez că-mi azvârli banii în vânt. 

— Asta ar mai lipsi, strigă Lazare. Nu-i vina mea dacă am 
fost furat. 

— Oh! numai cei nepricepuţi sunt furaţi, cei oare se lasă 
buzunăriţi. Aşa se face că am ajuns să ne mulţumim drept 
rentă cu patru-cinci mii de franci acolo, atât cât să ne 
îngăduie să trăim în colţul ăsta uitat de lume. Dacă n-ar fi 
fost Pauline, copilul nostru ar fi ajuns fără leţcaie într-o 
bună zi, căci mă aştept să mănânci şi restul, plin de idei 
extraordinare cum eşti, ideile tale care ratează unele după 
altele. 

— Hai, dă-i înainte, şi tatăl tău mi-a făcut nişte 
complimente drăguţe, ieri. Am bănuit că i-ai scris. De asta 
am şi abandonat afacerea cu îngrăşămintele, o operaţie 
sigură, din care se putea scoate un câştig de sută La sută. 
Dar sunt şi eu ca şi tine, m-am săturat, să mă ia naiba dacă 
am să mai întreprind ceva!. O să trăim aici. 

— Frumoasă viaţă, nu-i aşa, pentru o femeie de vârsta 
mea! O adevărată temniţă; nici măcar o ocazie să ieşi ca să 
poţi vedea lume; veşnic marea asta dobitoacă aici, în faţa ta, 
sporindu-ţi plictisul încă şi mai mult... Ah, dacă aş fi ştiut, 
dacă aş fi ştiut! 

— Dar eu, crezi cumva că mă amuz?. Dacă n-aş fi însurat, 
aş putea să plec în altă parte, foarte departe, să-mi încerc 
norocul. De nu ştiu câte ori până acum m-a ispitit gândul 
ăsta. Dar acum s-a sfârşit, sunt țintuit în viziunea asta uitată 
de lume, unde nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să 
dorm... M-ai dat gata, simt prea bine. 

— Te-am dat gata, eu Oare eu te-am silit să mă iei de 
nevastă? Oare nu ţi-ai putut da seama că nu suntem făcuţi 


unul pentru celălalt?. E vina ta, dacă ne-am stricat viaţa. 

— Da; ne-am stricat viaţa, iar tu faci tot ce-ţi stă în putinţă 
ca s-o faci încă şi mai de neîndurat, pe fiecare zi ce trece. 

În clipa aceea, cu toate că-şi făgăduise să nu se vâre, 
Pauline, fremătând toată, îi întrerupse. 

— Tăceţi din gură, nefericiţilor!. E drept că vă stricaţi cu 
bună-ştiinţă viaţa asta care-ar putea fi atât de plăcută. De 
ce vă asmuţiţi aşa să spuneţi lucruri pe care n-o să vi le 
iertaţi şi de care o să vă pară rău?. Nu, nu, tăceţi din gură, 
nu vreau să mai continuaţi! 

Louise se prăbuşise plângând pe un scaun, în timp ce 
Lazare, zguduit până-n adânc, se plimba cu paşi mari. 

— Plânsul nu slujeşte la nimic, draga mea, continuă fata. 
Nu eşti deloc îngăduitoare, greşeşti în multe privinţe... Iar 
tu, bietul meu prieten, cum îţi îngădui să te porţi aşa de 
urât cu ea? E cumplit, credeam că măcar ai inimă bună... 
Da, amândoi sunteţi nişte copii mari, deopotrivă de vinovaţi, 
şi care nu mai ştiţi ce să inventaţi ca să vă chinuiţi. Dar mie 
nu-mi plac, pricepeţi? mie nu-mi plac oamenii trişti pe lângă 
mine... Să vă sărutaţi numaidecât. 

Încerca să râdă, nu mai simţea tremurul acela care 
începuse s-o îngrijoreze. Nu mai nutrea decât o singură şi 
mare dorinţă, aceea de a-i vedea dinaintea ei, unul în 
braţele celuilalt, ca să fie sigură că cearta s-a terminat. 

— Să-l sărut, nici pomeneală! zise Louise. Prea multe 
prostii mi-a spus. 

— În ruptul capului! strigă şi Lazare. Atunci Pauline 
izbucni de-a binelea în râs. 

— Hai, nu mai faceţi pe bosumflaţii. Ştiţi prea bine cât de 
încăpăţânată sunt... Mâncarea se arde, musafirii ne 
aşteaptă... îngenunche dinaintea ei, strânge-o binişor la 
pieptul tău... Haide, haide, cu mai multă convingere! 

Şi nu se lăsă până ce nu-i văzu îmbrăţişându-se pătimaş, 
ca doi îndrăgostiţi, privindu-i cum se sărută pe gură cu un 
aer vesel şi triumfător, fără ca ochii săi limpezi să se 
tulbure. Căldura veseliei se răspândi în ea, ca o flacără 


subtilă ce-o aşeza mai presus de ei. În acest timp vărul îşi 
îmbrăţişa soţia cu nespus de multe remuşcări; iar aceasta, 
tot în camizol, cu braţele şi gâtul gol, îl mângâia la rându-i, 
plângând şi mai tare. 

— Vedeţi, aşa e mai bine decât să vă bateţi, zise Pauline. 
Plec, n-aveţi nevoie de mine ca să vă împăcaţi. 

Se şi afla la uşă, pe care o închise repede, lăsând în urmă 
camera aceea de dragoste cu patul nefăcut, cu hainele 
împrăştiate, al cărei miros de heliotrop acum o înduioşa, ca 
un miros complice ce-avea să săvârşească misiunea ei de 
împăciuitoare. 

Jos, în bucătărie, Pauline începu, să cânte, mai mestecând 
o dată în tocană. Dădu foc la un braţ de lemne, fixă irigarea 
pentru rață, supraveghe friptura cu pricepere. Roboteala 
aceea de slujnică o amuza, îşi pusese un şorţ mare, alb, era 
încântată să-i slujească pe toţi, făcând până şi treburile cele 
mai umile, pentru a-şi putea spune că ei îi datorau, în ziua 
aceea, veselia şi sănătatea lor. Acum când se bucurau 
mulţumită ei, îşi pusese în gând să le dea o masă ca de 
sărbătoare, lucruri foarte gustoase, din care să, mănânce 
cu poftă, priindu-le. 

Gândul la unchi şi la copil îi veni în minte, se grăbi să dea 
fuga pe terasă, şi fu foarte mirată să-şi găsească vărul stând 
lângă copil. 

— Cum aşa, strigă ea, ai şi coborât? 

Lazare răspunse numai printr-un semn din cap, din nou 
pradă indiferenţei sale obosite, cu umerii aduşi, fără să facă 
nimic. De aceea fata întrebă îngrijorată: 

— Sper că n-aţi luat-o de la capăt, după ce-am plecat eu? 

— Nu, nu, se hotări în sfârşit, să-i spună. Louise o să 
coboare de îndată ce-o să-şi pună rochia... Ne-am iertat. 
Dar cât o să ţină? Mâine o să se ivească alt prilej de ceartă, 
şi tot aşa în fiecare zi, în fiecare oră. Parcă te poţi schimba, 
parcă te poţi împotrivi întrucâtva vieţii! 

Pauline deveni gravă, îşi plecă ochii întristaţi. Avea 
dreptate, şi ea vedea limpede desfăşurându-se zilele la fel, 


veşnic aceeaşi ceartă între ei, iar ea trebuia să-i împace. Ea 
însăşi nu era sigură că s-a vindecat, că n-avea să cedeze din 
nou violenţei geloziei. Ah! niciodată n-aveau să se 
sfârşească necazurile acelea de zi cu zi! Dar ochii i se 
ridicară: de-atâtea ori îşi călcase pe inimă! Şi-apoi nu era 
sigur dacă ei n-aveau să obosească tot certându-se, pentru 
că ea va fi neobosită în dorinţa de a-i împăca. Ideea asta o 
înveseli şi i-o spuse râzând lui Lazare. Ei ce i-ar mai fi 
rămas de făcut, dacă toţi ai casei ar fi fost fericiţi? s-ar fi 
plictisit, aşa că trebuie să-i lase şi ei câte-o rană de 
vindecat. 

— Unde s-au dus abatele şi doctorul? întrebă, surprinsă că 
nu-i mai vede. 

— Trebuie să fie în grădină, răspunse Chanteau. Abatele a 
vrut să-i arate perele noastre doctorului. 

Pauline se pregătea să arunce o privire din colţul terasei, 
când se opri dintr-odată în faţa micuţului Paul. 

— Ei, s-a sculat! strigă ea. la te uită cum a şi luat-o la 
goană hoinarul ăsta! 

În mijlocul păturii roşii, Paul se târa în patru labe, 
încercând să fugă, hoţeşte. Dar, înainte de-a da de nisip, se 
împiedică de vreo cută a păturii, deoarece se clătină şi căzu 
pe spate, cu hăinuţa dată peste cap, cu mâinile şi picioarele 
în aer. Se zbătea, mişcându-şi goliciunile trandafirii în 
mijlocul acelui roşu ca de mac înflorit. 

la te uită! Ne arată tot ce are, continuă ea vesel. Aşteptaţi 
să vedeţi cum merge, de ieri. 

Îngenunchease lângă el, încercând să-l facă să stea în 
picioare. Crescuse aşa de greu, încât era mult rămas în 
urmă pentru vârstă lui; o vreme se temuseră chiar că va 
rămâne cu picioarele moi. De aceea familia privea încântată 
să-l vadă făcând primii paşi, cu mâinile bătând aerul, 
căzând pe spate la cea mai neînsemnată pietricică ivită-n 
cale. 

— Ştii, nu glumesc! repeta Pauline. Vorbesc foarte serios, 
dovedeşte-ne că eşti bărbat... Hai, stai drept, du-te şi 


sărută-l pe tata apoi pe bunicul. 

Chanteau, cu faţa chinuită de spasme dureroase, întorcea 
capul să privească scena. În ciuda tristeţii sale, Lazare intră 
bucuros în joc. 

— Vino, îi zise copilului. 

— Oh, trebuie să-i întinzi mâinile, îi explica fata. Nu 
porneşte el aşa, la întâmplare, vrea să ştie unde o să cadă... 
Hai, comoara mea, un pic de curaj. 

Erau trei paşi de făcut. Privitorii scoaseră exclamaţii 
înduioşate, fură apucaţi de un entuziasm nespus când Paul 
se hotări să străbată distanţa aceea scurtă, clătinându-se ca 
să-şi ţină echilibrul nesigur al picioarelor. Apoi se lăsă să 
cadă între mâinile tatălui, care-l sărută pe părul încă rar; şi 
râdea cu râsul acela firav şi încântat al copiilor mici de tot, 
deschizând larg o gură umedă şi proaspătă ca un trandafir. 
Naşa voi chiar atunci să-l facă să vorbească, dar limba 
copilului rămăsese încă şi mai în urmă decât picioarele, 
scotea numai nişte strigăte guturale, în care doar părinţii 
desluşeau cuvintele „tată” şi „mamă.” 

— Nu s-a terminat, zise Pauline, a promis că se duce să-l 
sărute şi pe bunicul... Nu-i aşa? de data asta ai de mers, nu 
glumă! 

Cel puţin opt paşi despărţeau scaunul lui Lazare de fotoliul 
lui Chanteau. Nicicând Paul nu se avântase atât de departe 
în lume. Aşa că a fost o întreagă poveste. Pauline se aşeză 
de-a lungul drumului, ca să ia seama să nu se întâmple vreo 
nenorocire. Şi-i trebuise două minute întregi ca să-l 
hotărască pe copil. În sfârşit, acesta porni, speriat tare, cu 
mâinile bătând aerul. Pauline fu convinsă la un moment dat 
că avea să-l prindă în braţe. Dar copilul continuă curajos şi 
căzu abia peste genunchii lui Chanteau. Strigăte de „bravo” 
răsunară. 

— Aţi văzut cu cât curaj a pornit?. Ah! Copilul ăsta nu-i un 
fricos, o să iasă un flacău pe cinste din el. 

Şi, din clipa aceea, îl puseră să facă de zece ori la rând 
acelaşi drum. Acum nu-i mai era teamă, pornea de cum era 


strigat, se ducea de la bunic la tată şi se-ntorcea iar la 
bunic, râzând din inimă, foarte amuzat de jocul acela, 
veşnic gata să cadă, ca şi cum pământul i s-ar fi cutremurat 
sub picioare. 

— Încă o dată la tata! strigă Pauline. 

Lazare începea să obosească. Copiii, chiar şi al său, îl 
plictiseau repede. Văzându-l cât era de vesel şi în afară de 
orice primejdie acum, ideea că micuțul acela avea să-l 
continue, că avea, desigur, să-i închidă ochii, îl făcu să se 
cutremure înfiorat, sufocându-se de spaimă. De când 
hotărâse că avea să vegeteze la Bonneville, o singură 
preocupare îl frământa, gândul că avea să moară în camera 
unde şi mama sa murise; şi de fiecare dată când urca 
scările îşi spunea că într-o bună zi, în mod fatal, sicriul cu 
trupul lui avea să treacă pe-acolo. Intrarea pe coridor era 
strâmtă, era o cotitură greu de trecut, care de fiecare dată 
îl făcea să se chinuie, întrebându-se cum aveau să 
procedeze ca să-l poată scoate fără să-l dea de pereţi. Pe 
măsură ce vârsta îi ştirbea în fiece zi câte puţin din viaţă, 
gândul morţii îi grăbea descompunerea fiinţei, îl nimicea 
până într-atât încât îi secătuia cele de pe urmă puteri virile. 
Era sfârşit, după cum însuşi o spunea, inutil de-atunci 
înainte, întrebându-se la ce bun se mai agita, golindu-se din 
ce în ce mai mult în prostia plictisului. 

— Încă o dată la bunicul! strigă Pauline. 

Chanteau nu putea nici măcar să-i întindă mâinile ca să-l 
primească în braţele lui şi să-l ţină. Zadarnic îşi desfăcea 
genunchii, degetele acelea atât de neputincioase care se 
crispau de pantaloni îi smulgeau suspine adânci. Copilul se 
obişnuise cu vaietul continuu al bunicului de când trăia 
lângă el, închipuindu-şi, desigur, cu mintea lui abia mijind, 
că toţi bunicii se chinuie la fel. Totuşi, în ziua aceea, în plin 
soare, când cădea pe genunchii bunicului, copilul îşi înălța 
faţa micuță, înceta să mai râdă, privindu-l cu luminile 
şovăielnice ale ochilor. Cele două mâini diforme păreau 
nişte blocuri monstruoase de carne şi cretă; faţa, brăzdată 


de creţuri roşii, chinuită de suferinţă, era răsucită puternic 
spre umărul drept; în timp ce întreg corpul avea nişte 
bulbucături şi nişte adâncituri ca ale unei rămăşiţe de statui 
reprezentând un sfânt vechi din piatră, prost lipit. Şi Paul 
părea mirat să-l vadă la soare, într-atât de bolnav şi de 
bătrân. 

— Încă o dată, încă o dată! striga Pauline. 

Ea, fremătând de veselie şi de sănătate, îl trimitea mereu 
de la unul la celălalt, de la bunicul, închis în durerea lui, la 
tatăl ros de spaima zilei ce-avea să vină. 

— Poate că el va aparţine unei generaţii ceva mai puţin 
proaste, zise ea dintr-odată. Care să nu învinuiască chimia 
că-i strică viaţa şi va crede că poţi trăi chiar având 
certitudinea că într-o zi o să mori. 

Lazare începu să râdă, încurcat. 

— Oh, şopti apoi, va avea reumatism ca tata, iar nervii lui 
vor fi încă şi mai slabi decât ai mei... Uite-te la el ce şubred 
e! Legea degenerescentei. 

— Ce-ar fi să taci! strigă Pauline. Am să-l cresc eu, şi-ai să 
vezi dacă sunt în stare sau nu să scot om din el! 

Se făcu tăcere, în timp ce fata îl luă pe micuţ strângându-l 
matern la pieptul ei. 

— De ce nu te măriţi, dacă îţi plac aşa de mult copiii? o 
întrebă Lazare. 

Pauline rămase uluită. 

— Dar am un copil! Oare nu mi l-ai dat mie?. Să mă mărit! 
Nici prin gând nu-mi trece, dacă vrei să ştii! 

Îl legăna pe micuțul Paul, râdea şi mai tare, zicând în 
glumă că vărul ei o convertise la credinţa Sfântului 
Schopenhauer, că voia să rămână fată, ca să se dăruiască 
operei de eliberare universală; şi ea întruchipa, cu-adevărat 
renunţarea, dragostea pentru ceilalţi, bunătatea 
nemărginită faţă de umanitatea cea rea. Soarele scăpata în 
marea necuprinsă, din cerul palid pogora o mare 
seninătate, necuprinsul apei şi necuprinsul aerului 
căpătaseră blândeţea aceea împăcată a sfârşitului de zi. 


Numai o mică pânză albă, foarte departe, mai punea o pată 
strălucitoare pe necuprinsul zării, care apoi se stinse, după 
ce astrul cobori sub linia dreaptă şi simplă a orizontului. Pe 
urmă, doar căderea înceată a serii se mai simţi pe valurile 
nemişcate. lar Pauline continua să legene copilul la piept, 
cu râsul ei curajos, în picioare în mijlocul terasei, învăluită 
de întuneric, între vărul copleşit de gânduri şi unchiul care 
se văita. Îşi dăruise tot ce avea, iar râsul său răsuna de 
fericire. 

— Nu mai cinăm în seara asta, întrebă Louise, care se ivi 
într-o rochie cochetă de mătase cenuşie. 

— Eu sunt gata, răspunse Pauline. Nu ştiu ce tot fac cei doi 
în grădină. 

În clipa aceea abatele Horteur veni spre ei, cu faţa 
răvăşită. Cum îl întrebară îngrijoraţi ce s-a întâmplat, spuse 
fără menajamente aceste cuvinte, după ce mai întâi căutase 
o frază care să îndulcească lovitura: 

— Am găsit-o pe biata Veronique spânzurată de unul 
dintre perii din grădină. 

Toţii strigară de uimire şi de groază, galbeni sub suflarea 
morţii ce le adia peste feţe. 

— Dar de ce? strigă Pauline. Nu avea nici un motiv, 
începuse chiar să pregătească cina... Doamne! Oare nu 
cumva din cauză că i-am spus că a plătit rața cu zece bânuţi 
mai mult? 

Doctorul Cazenove se ivi şi el. De un sfert de oră se trudea 
zadarnic s-o readucă la viaţă, în magazie, unde Martin îi 
ajutase s-o ducă. Ce ţi-e şi cu minţile astea sucite ale 
bătrânelor slujnice! Niciodată nu se putuse mângâia cu 
gândul că stăpâna îi murise. 

— N-a ţinut mult, zise el. S-a folosit foarte simplu de betele 
unuia dintre şorţurile ei de bucătărie. 

Lazare şi Louise, îngheţaţi de spaimă, tăceau. Atunci, 
Chanteau, după ce ascultase în tăcere, se revoltă dintr- 
odată la gândul că le stricase cina. Şi nenorocitul acela fără 
picioare şi fără mâini, pe care trebuia să-l duci şi să-l 


hrăneşti ca pe-un copil, rămăşiţa aceea jalnică de om a 
cărei viaţă nu-i slujea decât ca să urle de durere, strigă 
indignat şi furios: 

— Prost trebuie să mai fii ca să te omori! 


SFÂRŞIT 


1 Cf. Armand Lanoux: Bonjour, Monsieur Zola, Grasset, 
1977. 

2 Amintim că pentru chestiunile din domeniul ştiinţelor 
naturale, chimiei, fiziologiei etc., atacate în Bucuria de a 
trăi, Zola a purtat corespondenţă cu celebrul naturalist 
Edmond Perrier (viitorul director al muzeului de istorie 
naturală), de asemenea a consultat Tratatul de chimie de 
Wurtz, Fizica biologică de Gavaret, Tratatul de botanică de 
Baillon, Anatomia descriptivă de Cruveilhiers şi Sappey, 
Tratatul de fiziologie de Longuet. 

3 cf. Rene Wellek, Istoria criticii literare moderne, vol. III, 
Ed. Univers. 1976, p. 27, trad. De Rodica Tiniş. 

4 cf. Andre Malraux L'Homme precaire et la litterature, 
Gallimard, 1977, p. 123: „... Naturalismul chema 
zugrăvirea fidelă a unei colectivităţi aproape absentă în 
roman: muncitorii [...], o nouă ficţiune luase naştere, mai 
puţin imparţială decât aceea a lui Flaubert, dar mai 
fraternă”. 

5 R. Wellek, oP Cit., p. 28. 

6 Bibliotegue Charpentier, Eugene Fasquelle €diteurs. 
Paris, 1923. 

7 Mihai Ralea, Scrieri din trecut, Editura pentru 
literatură, 1963, p.219. 

8 Marile doctrine literare în Franţa, Editura Univers, 
1972, p.219. 

9 Philippe van Tieghem. OP Cit., p. 237. 


10 R. Wellek, op. Cit., p. 27. 

11 cf. La Joie de vivre et la critigque, în La Joie de vivre, 
Notes et commentaires de Maurice Le Blond (Iexte de 
l'edition Eugene Fasquelle). 

12 Gustave Lanson. Histoire de la Litterature franqaise, p. 
1080. 

13 cf. Ed. Îngrijită de Maurice Le Blond, p. 370. 

14 Andre Malraux, L'Homme precaire et la litterature, p. 
14. 

15 Cf. Cronica scriitorului din Le Gaulois, aprilie 1884, În 
ediţia îngrijită de Maurice te Blond. 

16 L'Homme precaire et la litterature, pp. 309-310. 

17 A se vedea îndeosebi aportul participanţilor la Colocviul 
Zola, în Les Cahiers naturalistes, nr. 42/1971, Editions 
Fasquelle şi volumul Les critiques de notre temps et Zola, 
presentation par Colette Becker, Garmer, 1972. 

18 Pentru literatura română, cf. G. Călinescu. Izvoarele 
filosofiei teoretice a lui M. Eminescu, Studii şi Cercetări de 
istorie literară şi folclor, anul V, 1956, nr. 3-4”, Tudor Vianu, 
Eminescu şi etica lui Schopenhauer, în Studii de literatură 
romană, Edit. Didactică şi pedagogică, 1965; Liviu Rusu. 
Eminescu şi Schopenhauer, Editura pentru literatură, 1966. 

19 L'Anti-intellectualisme de Zola, Collogque, pp. 119-129. 

20 Oeuvres complctes, t. XI, p. 305, Editiones de la 
Pleiade. 

21 Henri Barbusse, Zola, Gallimard, 1932, p. 265. 

22 Pentru toate consideraţiile privind delimitarea noţiunii 
de tragic şi a purtătorilor ei cf. Gabriel Liiceanu, Tragicul, o 
fenomenologie a limitei şi a depăşirii, Editura Univers, 
1975. 

23 cf. Gaston Bachelard, La Poctique de lespace, PU.F,, 
1967, p. 184. 

24 Idem, p. 168. 

25 cf. Camus, Eseuri, Edit. Univers, 1976, p. 381. 
Traducere şi cuvinte introductive de Modest Morariu. 

26 Idem. Pp. 254-255. 


27 Albert Camus, Noces, Gallimard, 1959 (Noces a 
Tipassa, p. 18-19). 

28 Zola et la lutte avec l'Ange, pp. 79-92. 

29 cf. Oeuvres complets, t. XII, p. 677, eD. Cit. 

30 idem, t. XIV, p. 726. 

31 Andre Gide, Jurnal, însemnarea din 17 iulie 1932. 

32 cf. Les Critiques de notre temps et Zola, presentation 
par Colette Becker, Garnier, 1972. 

33 Jean Freville, Zola semeurs d'Orages, Editions Sociales, 
Paris, 1952. 

34 cf. Colette Becker.