Rodica Ojog-Brasoveanu — Razbunarea slutilor

Rodica Ojog-Braşoveanu 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


RĂZBUNAREA SLUŢILOR 


-roman poliţist- 


2001 


Când Patrick - în acte Petru Sârbu - intrase în viaţa 


doamnei Clotilda Martinescu - avea deja experienţa, 
mentalitatea, statura fizică şi morală, într-un cuvânt, 
statutul gigolo-ului perfect al deceniului 90: înalt, atletic, 
impecabil în orice moment al zilei şi cu o figură bărbătească 
pe care numai un observator extrem de ager ar fi detectat 
primele semne, sensibile încă, ale unei dulcegării murdare 
ce-şi pune inevitabil amprenta pe chipul profesioniştilor. În 
totul, frumos de rupea inimi, simpatic şi veşnic binedispus. 
Avea douăzeci şi cinci de ani, iar Clotilda împlinise şaizeci în 
aceeaşi vară. 

Trebuie insistat asupra anotimpului în care se 
cunoscuseră, căci în momentul în care femeia se simţi 
obligată să ia o hotărâre majoră privind viitorul lor comun, 
faptul că se cunoscuseră în anotimpul cald avusese o 
importanţă demnă de luat în seamă. Sezonul estival 
îndeobşte nu avantajează frumuseţile mature, chiar trecute. 
Căldura cere multă piele goală, interzice machiajul excesiv 
- adio fond de ten şi alte trucuri din zonă -, nimiceşte 
coafurile sofisticate, exclude căciula, adică peruca. loamna 
avansată şi iarna, oh! e cu totul altceva! Ce nu poate 
ascunde un compleu, la care asortezi un fişiu, câte nu 
camuflează gulerul înfoiat al opulentei haine de blană! 
Machiajul rezistă la ger, chiar dacă dedesubt eşti vânătă; 
braţele se dezgolesc cel mult de la coate în jos, iar 


bijuteriile grele, fastuoase, prohibite vara, au un alt efect 
iarna. 

„Or, îşi zicea Clotilda studiindu-se cu o privire 
necruțătoare în oglinda şi mai necruțătoare a budoarului, 
luminată de cinci becuri a două sute de waţi, dacă m-a 
plăcut aşa, material brut şi fără dichisuri, înseamnă că iarna 
m-ar putea găsi chiar drăguță.“ 

Martineasca nu era o femeie proastă şi ştia că nu face 
decât să gâfâie alergând după zglobia tinereţe, dar, pe de 
altă parte, avusese dintotdeauna capacitatea de a trăi total 
şi intens momentul. Nu mai puţin adevărat, în luarea unei 
decizii fundamentale,  contribuise, tot fundamental, 
strategia de înaltă clasă abordată de Patrick. 


Se căsătoriseră de cinci ani şi toată lumea era de acord 
că lucrurile merg de minune. Clotilda înflorea pe zi ce 
trece, avea suficient bun-simţ ca să nu facă dresură de circ 
cu Patrick şi să ocolească vacanţele pe litoral. De fiecare 
dată susţinea că marea o sperie şi o deprimă (de ce nu şi 
acum treizeci de ani, se întrebau contemporanele ei, când 
erai cea mai dezbrăcată femeie de pe plajă?), dar înainte de 
toate, nu-şi permitea să lipsească de la „afacere“, chiar şi 
numai pentru câteva săptămâni. În fapt, era patroana unui 
laborator de cofetărie şi a Clopoțeilor, un restaurant aflat 
prin apropierea Vilei Mina Minovici. Era un local prosper, 
frecventat la prânz de turişti şi membri ai Corpului 
Diplomatic, iar seara de boema care locuia în zonă: actori, 
artişti plastici, cântăreţi, tinerii cheflii ai epocii de tranzit. 
Cei dintâi, străinii, apreciau autentica, nefalsificata 
merinde, „ca la mama acasă“ - versiunea românească, 
boema - băuturile naturale, mai cu seamă galbena de 
Vâlcea şi clientela cu nume sonore, anecdotica legată de 
aceasta (cel puţin două-trei perle pe seară), personalul 
stilat şi de o politeţe cuceritoare. La Clopoței, nu se auzise 
niciodată „ora închiderii, vă rugăm!“, iar Clotilda 
Martinescu se dovedise, încă o dată, un negustor iscusit, 


introducând două sisteme care, dincolo de avantajele 
concrete, semnifică, în subteran, tradiţie şi stabilitate; o 
afacere serioasă, nu trei scânduri, câteva cuie şi becuri 
colorate, „hai să le umflăm ăstora banii, mâine om vedea ce- 
o mai fi!“ Bref, la Clopoţei se putea mânca şi bea pe datorie, 
reiterând un procedeu antebelic. Şi tot astfel, Clotilda 
readusese în actualitate servitul la domiciliu. Clienţii, mai 
ales pensionarii foarte comozi, achitau un abonament 
contra căruia dejunul le sosea acasă în sufertaşe. Procedeul 
se bucurase de un asemenea succes, încât Clotilda se 
gândea să mai deschidă o locantă, bucătărie exclusiv 
destinată meselor la domiciliu. Ezita dintr-un singur motiv 
ţinând de judecata sănătoasă şi bunul-simţ care o însoţiseră 
fidel toată viaţa. Afaceri multe, oricât de mănoase, egal griji 
multe şi timp puţin. „Am bătut şaizeci de ani şi din cât am 
strâns, pot trăi confortabil împreună cu Băiatul încă 
douăzeci, că nici nu-mi doresc mai mulţi. Copii n-am, de 
nepoți să aibă grijă cine i-a făcut, de ce să trudesc, visând 
ca robii la o zi liberă?“ 

În acelaşi sens o încuraja şi prietena ei de-o viaţă, Luiza 
Miclea, fostă cântăreaţă în corul Operei. Directă 
(cunoştinţele o  calificau chiar dură) cum o ştia 
dintotdeauna, se exprimase pe şleau: 

— Trebuie să fii nebună, soro, să tragi ca animalul! Cât 
mai ai de trăit? La vârsta noastră, te pasc toate alea, mai 
puţin SIDA. Pe tine şi aia că de, mai ai viaţă sexuală. 
Oricum, îi rămâne destul Băiatului, nici cât a visat. Bucură- 
te cât eşti pe picioare şi-ţi mai arde de tangouri! 

În realitate, Luiza îl detesta pe Patrick şi era incapabilă 
să nu arunce „ţepe“ ori de câte ori se ivea ocazia 

— Ţine la mine, îl apăra Clotilda. 

— Ţine la banii tăi! 

— Dacă nu te-aş cunoaşte, aş fi convinsă că eşti 
invidioasă. 

— Iar eu sunt convinsă că ţi-ai pierdut minţile! E cu peste 
treizeci de ani mai tânăr, cum dracu'ţi închipui că te 


iubeşte?! 

— Ce-mi pasă? Nu mai am anii la care să număr foile de 
plăcintă! Mă simt bine cu el? Mă face să mă simt iar tânără 
şi fermecătoare? E tandru, e atent, nu-mi iese din cuvânt? 
Ce pretenţii să mai am la şaizeci de ani? Câte femei de 
vârsta mea se mai bucură de o viaţă sentimentală, şi de ce 
vrei tu neapărat să-mi strici bucuria? 

— Bucură-te, fata mea, dar fără angajamente! 

— Patrick insistă să ne căsătorim. 

— Hm, cred şi eu. Vezi, că până pune mâna pe tine e doar 
catifea şi parfum de tuberoze. Mi-e să nu ajungi la aoleu! 

— Dacă acum sunt fericită, puţin îmi pasă dacă o să mă şi 
vaiet! Am văzut eu şi femei de treizeci de ani tânguindu-se. 

Şi uite, se căsătoriseră de cinci ani, şi niciodată nu 
avusese cel mai mic motiv să regrete pasul făcut. O simţea 
însă pe Luiza stând pe coadă şi aşteptând în culise un 
deznodământ nefericit. Nu din răutate, nimeni nu-i era 
prieten mai devotat, ci din mărunta, omeneasca satisfacţie 
de a-i da peste nas: „[i-am zis eu?“ 

Era foarte adevărat şi că Luiza, din pricina unui lanţ de 
tragedii care-i marcaseră viaţa, nu era un interlocutor 
înviorător şi nici un profet optimist. Când se împliniră cinci 
ani de la căsătorie, Clotilda închise localul mai devreme şi 
dădu o petrecere doar pentru apropiaţi. Ciocnind cupa de 
şampanie cu Luiza, Clotilda se interesă cu ochi strălucitori: 

— Ei, ce mai spune Pithia? 

Luiza era prea bine crescută pentru a avansa observaţii 
maligne într-o asemenea zi şi izbuti să fie convingătoare: 

— Ferice de tine, te felicit! Ai avut dreptate. 

Clotilda o sărută recunoscătoare. Din toată adunarea, pe 
Luiza o simţea cea mai rezervată. În sufletul ei, cântăreaţa 
continua să rămână sceptică şi, din nefericire, se aştepta la 
ceva mult mai grav decât ar fi putut fi o despărţire: la o 
tragedie. 

Celelalte cunoştinţe aveau puncte de vedere mai 
relaxate. Că Patrick o va părăsi la un moment dat e posibil, 


fiind în firea lucrurilor, dar nu şi tragic. Patrick e genul de 
bărbat peste care femeile dau năvală şi, mai devreme sau 
mai târziu, îşi va pierde capul după una dintre ele. E fatal, o 
ştie şi Clotilda care are un cap sănătos pe umeri. Cine se 
aşteaptă la inevitabil îl suportă altfel, mai calm şi mai 
înţelept, şi „nu m-aş mira dacă apucă să le năşească şi 
copiii. Cunosc un caz absolut similar...“ 

În ceea ce-l privea pe Patrick, în ciuda permanentei 
voioşii, a aerului deschis de băiat bun şi serviabil având un 
cuvânt şi un zâmbet fermecător pentru fiecare, trăsături ale 
indivizilor mulţumiţi de ei înşişi şi de viaţă, rămânea, în 
fond, un ermetic. După nişte ani consumaţi împreună, 
Clotilda nu ştia încă precis ce se petrece în capul lui. Dacă 
se petrecea ceva... Aparent, ducea existenţa unui motan 
superb care se îngrijeşte obsedant de toaleta lui, care se 
bucură de toate plăcerile vieţii, mai puţin de un trup fraged 
de femeie, iar toate acestea îi erau suficiente ca să se simtă 
pe deplin fericit. Da, Clotilda ştia ce spune, Băiatul avea 
extraordinara şansă de a fi un perpetuum mobile într-al 
nouălea cer, sfidând toate teoriile despre „fericirea de 
moment“, cea non stop fiind imposibil de atins. 

Uite însă că Patrick izbutea, fiece zi fiind prilej de 
bucurie. Dintâi, adora să se îngrijească de trupul lui, toată 
dimineaţa fiind ocupat cu exerciţii gimnastice de 
profesionist, la sală, bazin, saună, ring, jogging, surfing sau 
sky, fără pretenţia de a fi exhaustivi. După-amiază - siesta, 
seara - biliard sau un pocher, apoi cina prelungită la 
Clopoţței. 

Clotilda, care fusese soţia unui avocat celebru, deosebit 
de energic, realiza că dacă ar fi fost tânără ar fi deranjat-o 
un program de parazit (etichetă a Luizei), dar în 
împrejurările date, situaţia îi convenea, ba chiar ea îi 
încuraja înclinațiile de peşte trândav. Nu-i spunea direct 
„stai acasă, băieţel, dormi pe săturate, munca-i o năpastă, 
la ce să te înhami, dacă nu eşti obligat“, dar nici nu-l 
împingea din spate - „du-te la oştire, pentru ţară mori“ etc. 


Spre deosebire de alte femei care ar fi socotit că având o 
ocupaţie, aceasta i-ar fi abătut gândul de la alte femei, de la 
aventuri de orice fel, Clotilda ştia că, mai presus de toate, 
stă „economicul“. Atâta vreme cât Patrick îşi păstra statutul 
de întreţinut şi nu avea un venit al lui, fiind astfel uşor de 
controlat şi stăpânit, rămânea la mâna ei. 

Şi iar se părea că Băiatul nu-şi dorea nimic altceva decât 
să toarcă la soare, instalat în poale drăgăstoase, tandre şi 
calde, chiar dacă ofilite, exact ca ale Clotildei. Aceasta îl 
pusese la încercare, asmuţită de un drăcuşor pervers şi 
curios, sălăşluind în fiecare femeie. Dăduse un anunţ la ziar 
pentru postul de  cofetar-şef al restaurantului. Se 
prezentaseră peste douăzeci de persoane, iar în competiţie 
rămăseseră doar două: o fătucă nostimă foc, la vreo 
douăzeci şi cinci de ani, o zgâtie drăcoasă, cu strungăreaţă 
şi câţiva pistrui pe năsucul cârn, având în tolbă un morman 
de diplome şi premii, şi un mustăcios de patruzeci de ani 
care lucrase în laboratorul Athenee Palace. Vezi, Doamne, 
aflată în încurcătură, Clotilda ceruse părerea lui Patrick. 
Aparent indiferentă, dar pândindu-i cu ochi de şoim şi inimă 
neliniştită reacţia, Clotilda avusese prilejul să răsufle 
uşurată. Fără a sta măcar pe gânduri, Patrick o sfătuise să-l 
angajeze pe mustăcios. „E un lucru binecunoscut că 
bărbaţii sunt cei mai mari maeştri în arta culinară: fraţii 
Capşa au făcut celebră cofetăria. Tinerele nemăritate sunt 
neserioase, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Apoi, o 
experienţă şi o calificare la Athenee Palace nu înseamnă 
puţin lucru...“ Ceva îi era limpede Clotildei: gândurile 
Băiatului nu stăteau la femei, nu căuta, nici măcar instinctiv, 
aventuri. Dacă totuşi se va întâmpla într-o bună zi ca inima 
să-i bată mai tare pentru vreo mândruţă, aceasta ţinea de o 
fatalitate pe care ea nu avea cum să o controleze. 

În general, oamenii scormonesc atunci când intuiesc un 
mister sau simt ceva ce se doreşte ascuns. Cu cât discreţia 
şi efortul subiectului de a-şi camufla intimitatea, de a-şi 
plasa existenţa într-un con de umbră e mai intens, cu atât 


curiozitatea celor din jur devine mai îndârjită. Contrar, cu 
cât dorim să fim mai „mediatizaţi“, să se discute mai mult 
despre persoana şi faptele noastre, cu atât indiferența 
mahalalei devine mai pregnantă. 

Se părea că Patrick nu are nimic de ascuns; îşi oferea 
viaţa pe tavă, tot ce făcea era la lumina zilei şi perfect 
avuabil, plana printre semeni, evenimente, anotimpuri cu 
dezinvoltura şi voioşia unui fluturaş. Astfel, după ce 
senzaţionalul căsătoriei dintre cei doi se topi - câteva 
săptămâni de stupoare, comentarii aprinse şi bârfă - 
cunoştinţele se obişnuiră cu noul statut de cuplu al perechii 
Clotilda-Patrick. Intrară în agenda obişnuitului, şi nimeni nu 
le mai acordase de-atunci vreo atenţie specială. 

Chiar şi viaţa lui Patrick de dinainte părea clară ca 
lacrima. Era din Craiova şi cam de pe la cincisprezece ani, 
când deja datele viitorului magnific, cu un succes nimicitor 
la dame, se prefigurau în mod evident, avusese numai o 
singură preocupare: „întâlnirea cu un pont baban!“ Tradus, 
asta însemna descoperirea şi cucerirea unei femei foarte 
bogate, dispusă să-i sponsorizeze un trai de playboy. Era 
singura, dar sine-qua-non condiţie pe care o punea viitoarei 
soţii, restul ca vârstă, look, prezenţă socială, instrucţiune 
fiindu-i absolut indiferente. 

Cel puţin aşa pretindea Dragoş Mateiescu, alt superb, 
vedeta de la Teatrul Arlechino şi cel mai competent posibil 
biograf al lui Patrick. Încă din clasele primare fusese coleg 
şi prieten cu Patrick - pe atunci simplu, Petrică -, 
împărţiseră frăţeşte prima ţigară, pe la treisprezece, 
paisprezece ani cunoscuseră dragostea în acelaşi 
stabiliment, iar la cinşpe, amândoi îşi definitivaseră deja 
planurile de viitor. Dragoş avea să se facă actor, Petrică - 
rentier. 

Dragoş râsese, dar Petrică îi explicase punctual ceea ce 
devenise deja filosofia lui de viaţă: 

— N-am nici o vocaţie pentru o viaţă de sclav ă la nea 
Fane Anonimul. Ă la taică-meu de pildă, care vrea să-mi 


vâre modelul lui pe gât. Adică să-mi prăpădesc cei mai 
frumoşi ani trăgând pentru o diplomă universitară, pe 
urmă, pe soare sau vijelie, să iobăgesc la un patron, pentru 
ca la patruzeci de ani să reuşesc să am o locuinţă modestă 
într-un cartier modest, o maşină mijlocie de la second hand, 
o nevastă de duzină, doi-trei mucoşi imposibili, burtă şi 
chelie. 

— Munca, cea mai de seamă virtute a omului, nu-ţi spune 
nimic? scandă ironic Dragoş. 

— Nici cât un rahat de muscă! Aristocraţii de odinioară, 
mă refer la ăia cu jabou şi pene de struţ la pălărie, 
considerau munca o ruşine, o umilinţă. Sunt întru totul de 
acord. 

— Te mulţumeşte ideea să treci prin viaţă în paşi de dans, 
să nu laşi nimic în urma ta? 

— Nu fi ridicol! 'Taică-meu ce lasă? Crezi că-l bagă în 
Larousse sau măcar pe Internet pentru că a semnat, vreme 
de patruzeci de ani, condica la fabrica aia a lui de cârnaţi şi 
conserve? 

— Nu, hotărât, fusese de acord Dragoş, chestia-i cine te 
sponsorizează? Amicii tăi cu pene la pălărie de pe vremea 
muşchetarilor aveau o agoniseală ţeapănă, stăpâneau 
provincii întregi, comitate şi ducate. Trăiască Neagu de 
istorie! 

— N-ai mai auzit de întreţinuţi? Dumnezeu mi-a dat fizic, 
menirea mea e să fericesc femeile, şi chiar asta am de gând 
să fac. Cu vocaţie şi aplicaţie! Chestiunea e să casc bine 
ochii la vistierie... Băi, Dragoşe, oameni de-alde noi au fost 
născuţi ca să aibă slugi, să obţină de la viaţă tot ce e mai 
bun, fără să mişte un deget. Tu ai damblaua cu teatrul. În 
fine, ţipă talentul în tine, altfel ai gândi la fel. 

— Cred că nu te înşeli. 

La astfel de tirade, domnul Ioan Sârbu, zis şi cel Drept, 
tatăl lui Petrică, simţea literalmente că, de mânie, îşi pierde 
răsuflarea şi graiul. Era un individ cam fără haz, genul 
strică-chef, dar eminamente onest. Fără abatere credincios 


nevestei, merita, neîndoielnic o medalie „Pentru virtute şi 
credinţă“, iar munca pe brânci, îndârjită, chiar cu jertfe 
putea constitui motto-ul lui de viaţă. Aşa fuseseră toţi în 
familia lui de profesori şi preoţi din Ardeal, şi se tot minuna 
cui s-o fi nimerit să-i semene Petrică! Se pare nevesti-sii, o 
femeie slăbuţă şi simpatică foc, care preda Limba Franceză 
la un liceu din Craiova. Era organic subţire, fără nici o 
oprelişte de ordin culinar, aparent de o mare fragilitate. Un 
atu pe care avea să-l speculeze toată viaţa, antrenându-se 
încă de pe vremea când era şcolăriţă. Privind-o, nimeni nu 
realiza că de fapt Fulguleţ, cum i se spunea în unanimitate 
Gabrielei Sârbu, nu fusese bolnavă în viaţa ei, impresia de 
debilitate alungând orice bănuială de „fraudă“, impunând, 
din start şi spontan, o suită de menajamente. „Sărăcuţa de 
ea, e doar o gâzişoară acolo, ferească Dumnezeu de un vânt 
mai vrăjmaş, că o şi doboară!“ 

Se bucurase astfel de indulgenţa profesorilor, a familiei, 
şi nu exista alt păcălit mai mare decât bărbatu-său, austerul 
loan Sârbu. Fulguleţ avea extraordinarul talent de a da 
impresia că munceşte pe rupte, fără preget, până la 
epuizarea firicelului ei de putere, fără să facă, de fapt, ceva. 
Trucul cel mai utilizat erau migrenele frecvente, când 
rămânea ţintuită între pernele patului cu o compresă 
impresionantă pe frunte, care o făcea să semene cu un 
iepure. În realitate, nu suferise niciodată de dureri de cap, 
dar perseverând încă din anii de liceu, reuşise să inoculeze 
în mintea celor din jur această idee devenind astfel un fapt 
cert, evocat cu compătimire: „migrenele lui Fulguleţ“. Când 
se întorcea de la serviciu, loan Sârbu găsea o femeie 
stoarsă de vlagă, dar care, totuşi, cu ultimele puteri, 
izbutise să fiarbă o oală cu spaghetti. Urmau reproşurile 
tandre - de ce mă superi, nu trebuia să te mişti din pat, ţi- 
am spus că prepar eu dejunul etc. -, iar Fulguleţ se lăsa 
dorlotată cu un aer de fecioară martiră. După ce bărbatu- 
său închidea cu infinite precauţiuni uşa, poruncindu-i să se 
odihnească, femeia scotea cartea de sub pernă, reluându-şi 


lectura cu un suspin de adâncă suferinţă. Era o cititoare 
împătimită, şi show-ul cu pricina constituia modalitatea cea 
mai sigură de a petrece o zi întreagă în pat, cu autorul 
preferat. În sinea ei, nu-l condamna pe Petru, băiatul de mic 
păşind a greieraş zglobiu şi trândav. La urma urmei, 
dintotdeauna existaseră oameni care trudesc şi oameni 
care consumă, dar o îngrijora nesiguranța situaţiei lui. În 
România, structurile încă nu s-au aşezat, împrejurările nu 
sunt propice unor averi colosale, bine consolidate... avându- 
i pe ruşi în coastă, nu se ştie niciodată... 

Când Petru, devenit între timp Patrick, se căsători cu 
Clotilda (mai bătrână decât ea însăşi cu peste zece ani), pe 
Fulguleţ n-o deranjă compromisul evident, târgul strident - 
beefsteak proaspăt, contra trai dulce pe banii moşnegei -, ci 
meschinăria mizei. Desigur că în parametrii epocii de 
tranzit, era o femeie bogată, dar nu într-atât să se sperie 
lumea. În sinea ei, lucru de mărturisit doar lui Petrică, îşi 
visa feciorul cazat într-una dintre ogrăzile occidentale 
prospere, cât mai departe de fostul bloc comunist. Doar 
acolo l-ar fi simţit în deplină siguranţă, bineînţeles în 
măsura în care ne putem dirija destinul. Presimţea că fiu- 
său ar fi făcut faţă în cercurile cele mai simandicoase. Cu 
ochii lui profund albaştri, veşnic înstelaţi, cu părul rebel, cu 
dantura de cinema şi râsul... era imposibil ca băiatul ăsta să 
râdă şi, oricât de cătrănit ai fi fost, să nu ţi se pară că viaţa 
e cel puţin acceptabilă. Pe urmă, cum cădeau hainele pe 
el... Ceva de vis! În smoking, sau costum de sky, surfing ori 
călărie se mişca la fel de grațios, de natural, încât puteai 
chiar să pariezi că s-a născut pe undeva prin perimetrul 
Buckingham-ului. Nu era nici prost, lega cu uşurinţă o 
conversaţie facilă, şi graţie unei certe vocaţii pentru limbile 
străine, „bavarda“ cu şarm în franceză, engleză şi italiană. 
La toate, maică-sa mai adăuga şi distincţia căci, deşi emana 
prin toţi porii virilitate, n-avea aerul de mitocan sau brută al 
marilor masculi ai ecranului mondial, şi chiar gol puşcă, ai fi 
jurat că Patrick s-a născut cu stemă pe izmene. 


Fulguleţ nu era chioară, ba chiar cunoştea mai bine decât 
bărbatu-său, care-şi dezaproba fiul şi îi urmărea evoluţia cu 
ochi severi, defectele băiatului; era neserios, superficial, 
vanitos, egoist şi, excluzând exerciţiile fizice, mai leneş 
decât un urs care hibernează. Puse însă în balanţă cu 
însuşirile fizice, considera că bilanţul în favoarea lui Patrick 
e totuşi super-pozitiv. De aceea, socotea că fiu-său s-a 
vândut prea ieftin, că baba n-avea suficientă respiraţie 
financiară pentru a fi proprietara unui exemplar ca fecioru- 
său, şi găsise cu cale, la vremea respectivă, să se opună 
căsătoriei. Deci nu auspiciile sub care se încheia ea 
(comercializarea propriului trup) o deranjau, ci pavilionul, 
mult prea modest - considera ea - sub care urma să 
navigheze Băiatul. Iar anii trec şi timpul nu se scurge în 
avantajul nimănui, mai ales când ţi-ai făcut o meserie din 
look! Visul lui Fulguleţ era ca Patrick să poată pleca singur 
într-o călătorie în străinătate, iar acolo să aibă acces la un 
anumit mediu şi să descopere pontul, marele pont al vieţii, 
să dea lovitura. Aici, cu Clotilda, conducea o Toyota, dincolo 
ar fi putut avea un Jeep Grand Cherokee, ar fi putut petrece 
revelioane de cinci mii de dolari tacâmul la Las Vegas, iar 
un eventual divorţ, conform clauzelor contractului de 
căsătorie, ar fi uşurat-o pe bătrâna sweet heart Dorothy, 
Kimberley sau Joan de câteva milioane bune din aceleaşi 
bancnote verzi. În definitiv, cât nu scosese zugravul, 
derbedeul acela vulgar şi fără clasă, de la bătrâna Liz 
Taylor?!... 

Acestea însă nu puteau fi discutate cu loan Sârbu. Era 
limpede, ar fi înnebunit, închipuindu-şi că nevastă-sa a 
înnebunit! Erau cu totul pe altă lungime de undă ca 
gândire! Deunăzi chiar, venise acasă ciclamen, aprins de 
entuziasm, că i-a găsit lui Petrică o slujbă bună, sigură şi de 
viitor, la un notariat particular din Bucureşti. Fulguleţ îl 
compătimi în sinea ei: „iremediabil şi pe vecie idiot!“ Şi 
anunţă cu glas tare o migrenă bruscă. „Şoarece de birou“ 
era ultima ipostază în care şi l-ar fi închipuit pe Patrick. Îi 


spunea tot Patrick, căci izbutise, chiar şi în gând, să se 
dezobişnuiască să-l numească cu peizanul, mult prea 
valahul Petrică. 


Dar nici Clotilda nu era o vacă, şi nici nu se născuse la 
ultimele alegeri. Aparent, se înţelegea foarte bine cu 
soacră-sa, dar o simţea nemulțumită şi potrivnică, şi asta nu 
din pricină că nu-i mai putea pune în poală nepoţei pentru 
care Fulguleţ să tricoteze ciorăpei grosuţi şi să prepare 
plăcintele gustoase. Clotilda, mereu şi negreşit lucidă, 
realiza că soacra arăta mai bine decât nora şi totodată 
intuia că ceea ce o nemulţumea pe Fulguleţ erau 
dimensiunile mizei; că ea, Clotilda, oferea prea puţin. 
Nimănui nu-i place să aibă vrăjmaşi în coastă, iar Fulguleţ 
era un duşman demn de luat în seamă dată fiind apropierea 
foarte mare dintre mamă şi fiu. Se simțeau excelent 
împreună şi se înțelegeau reciproc ca persoane putându-se 
scruta corect până în adâncul sufletului, iar anii de frondă 
subterană împotriva obtuzului loan Sârbu cel Drept îi 
făcuseră complici, apropiindu-i şi mai mult. 

Clotilda sesiză din prima clipă influenţa specială pe care 
o exercita Fulguleţ asupra lui Patrick, dar mereu raţională 
îşi zisese că ar fi gândit la fel în locul ei, visând şi Luna de 
pe cer pentru fecioru-său. Totodată, deşi uneori o călca pe 
nervi, reuşea să manipuleze lucrurile de aşa manieră încât 
să nu se ajungă la un conflict de interese fâţiş, fiind 
conştientă că puse faţă în faţă, maică-sa ar fi avut câştig de 
cauză. lar după ce ai pierdut teren, e greu să-l mai 
recuperezi. 

Punct câştigat, Patrick avea puseuri de personalitate 
când reuşea să se desprindă de sentinţele maică-sii, ca 
dovadă căsătoria cu Clotilda încheiată împotriva voinţei 
celei dintâi. În realitate, cu cinci ani în urmă, Patrick cedase 
unui moment de slăbiciune. Înregistrase câteva rateuri, n- 
avea un sfanţ în afară de ce-i mai dădea maică-sa pe ascuns, 
iar la orizont nu se întrevedea nici un pont. În zadar 


încercase Fulguleţ să-l facă să gândească optimist, să-i 
explice că doar traversează o perioadă mai proastă, că 
trebuie puţină răbdare etc.. Patrick nu rezistase tentaţiei 
unor avantaje imediate - o vacanţă la Paris şi un Ferrari, 
prima maşină oferită de Clotilda. Apoi, aceasta fusese 
îndeajuns de şmecheră ca să-l facă să înţeleagă că o 
verighetă nu o interesează defel. Refuzul de a legaliza o 
situaţie îl asmuţise pe Patrick şi se crezuse, la rândul lui, 
foarte dibaci atunci când izbutise, în sfârşit, s-o ducă la 
Primărie. În fond, Clotilda îl adusese unde voia ea, cu aerul 
că ea se lăsase convinsă. Obţinuse cu greu un atu preţios 
care, îşi zicea, îi va servi în discuţiile de mai târziu; nu eu 
am umblat după tine... Până atunci însă, cel puţin amândoi 
erau mulţumiţi: Clotilda pusese mâna pe Băiat, Patrick 
dobândise liniştea unei situaţii sigure. 

Fulguleţ stătea însă ca pe ace, pândind obrazul lui 
Patrick - riduri, cearcăne, orice semn de îmbătrânire - mai 
abitir decât o făcuse cu propriul chip. lar loan Sârbu se 
simţea profund deprimat. Considera lamentabilă poziţia lui 
Petrică, de-a dreptul umilitoare şi ruşinoasă, dar mai cu 
seamă lipsită de perspectivă. Cei de seama lui Sârbu se 
lăudau la o bere sau la vreo onomastică serbată la serviciu - 
numai câţi Mihai şi Mihaele! - cu performanţele 
progeniturilor, olimpiade, premii, burse în străinătate, 
business-uri şi alte alea, iar fecioru-său nu izbutise să-şi 
înfigă dinţii nici măcar într-o diplomă universitară! Ce să le 
zică? Că-i peştele unei babe? Că-şi prăpădeşte tinereţea şi 
bărbăţia între coapse sleite şi sterpe? Că, simbolic vorbind, 
îi cere babei bani de ţigări? Şi când baba moare - iar aici se 
afla pe aceeaşi lungime de undă cu nevastă-sa - ce te mai 
faci? Tinereţea s-a dus, iar tu ai rămas mofluz, cu un 
garderob de haine, poate şi o maşină! Şi cu o reputaţie 
jalnică! Iar Ioan Sârbu ştia din bătrâni că în principiu, orice 
se poate repara, reputaţia însă niciodată! 

Schimbând doar formularea, mai brutală sau mai 
edulcorată, dar exprimând în esenţă aceeaşi idee, amândoi 


soţii gândeau identic. Baba trebuia părăsită, Patrick trebuia 
să-şi revizuiască viaţa, cercetând alte zări. 

La rândul său, Patrick ştia că au dreptate, dar nu era 
dispus să dea jimbla caldă din mână pe recolta mănoasă de 
la anu'. Să prindă în primul rând o ocazie grasă şi, pe urmă, 
ştia el ce are de făcut. Deocamdată, se simţea bine lângă 
Mami sau Clo-Clo, care nu-l făcuse să simtă hăţurile nici 
măcar o singură dată în cinci ani. 

Privite în general şi chiar şi de aproape, lucrurile păreau 
definitiv aşezate, intrate pe un făgaş de normalitate, de o 
monotonie pastelată. Clotilda se ruga în fiece zi lui 
Dumnezeu: „Numai de-ar dura...“ Cel mai tare îi era teamă 
de imprevizibil, de lovitura despre care nu şti când şi de 
unde pleacă. 

„Din umbră, destinul îşi ţese cu răbdare pânzele...“ Cine 
a spus asta? Nici nu voia să-şi amintească. 


Când se trezi cu Ioana la uşă, Fulguleţ avu o mişcare de 
recul. Detesta să fie deranjată şi, pentru ca rudele din 
provincie să nu-şi închipuie, aşa cum se întâmplă îndeobşte, 
că dacă au neamuri la Bucureşti, asta echivalează cu han şi 
ospătărie gratuite (contra o gâscă ori jumătate de miel, 
eventual o curcă) Fulguleţ desfiinţase sufrageria, iar în 
apartamentul de patru camere, rămăsese un singur pat, cel 
din dormitorul în care dormea cu Sârbu, lichidându-l chiar 
şi pe cel al lui Patrick, o dată mutat la Clotilda. Sugera astfel 
musafirilor nepoftiţi că nu are unde să-i cazeze şi, în lipsa 
sufrageriei, că ţine o casă închisă, mesele întinse pentru 
oaspeţi neîncadrându-se în stilul lor de viaţă. Se săturau cu 
ceva frugal, ţineau regim, nu erau gămani etc... 

Ioana îi era nepoată ceva mai depărtată, adică Fulguleţ şi 
cu maică-sa fuseseră verişoare. Fuseseră, pentru că 
Lăcrămioara - şi chiar că toată viaţa-i fusese o lacrimă şi un 
suspin - murise de câteva luni după ce zăcuse ani de zile, 
ţintuită la pat de o boală cumplită. 


Ioana Vlase, o tânără de douăzeci şi şapte de ani, părea 
mai înaltă decât era în realitate datorită trupului fibros şi a 
ţinutei foarte drepte. Ai fi putut-o lua drept atletă, sportivă 
de performanţă sau, în orice caz, profesoară de educaţie 
fizică. Avea unul din acele trupuri care pot îmbrăca orice, 
dar nu sexy: uscat şi fără graţie. Nici chipul nu era mai 
simpatic. O şatenă cu ochi albaştri, împlântaţi uşor oblic pe 
figura cam pătrăţoasă cu bărbie voluntară, scoşi în evidenţă 
de o pieptănătură foarte întinsă. Buzele fine şi subţiri 
denotau o sensibilitate bine ţinută în frâu. Cu altă expresie 
şi machiată adecvat, ar fi putut trece drept frumoasă. Aşa 
cum se prezenta însă acum, o intuiai aspră, hotărâtă şi 
lipsită de simţul umorului. 

— Care-i situaţia ta exactă în momentul de faţă? se 
interesă Fulguleţ, după ce totuşi îi oferi, convenţională, o 
cafea. 

„Totuşi“, pentru că Fulguleţ se sustrăgea de obicei până 
şi de la această minimă mostră de amabilitate, pretinzând 
că, pentru moment, din pricina unor reparaţii, li se tăiaseră 
gazele. Nu că s-ar fi zgârcit la o linguriţă de cafea, ci dintr-o 
uriaşă rezervă de lene; procesul de producţie - ibric, zahăr, 
stai să nu dea în foc, ai grijă să nu se verse - o plictisea şi o 
obosea nespus. 

loana îşi îndreptă poziţia pe scaun. „A ales scaunul, 
observă în sinea ei Fulguleţ, cel mai rigid şi incomod, când 
putea să se aşeze pe fotoliu.“ 

Ioana declară limpede: 

— Nu vreau să cad pe capul nimănui, tanti... Am ceva 
rezerve, pentru că am vândut casa de la Slatina... 

— Nu te-ai grăbit? 

— Am prins un amator şi n-am mai stat pe gânduri. E un 
moment când afacerile imobiliare nu merg. 

— Tocmai! 

— N-am vrut să amân, răspunse scurt Ioana. Dacă ai luat 
o hotărâre, e bine s-o pui imediat în aplicare. 

— De ce-ai plecat din Slatina? 


— Nu-mi oferă nici o perspectivă. 

— Gândeşte-te bine. Abandonezi o lume, toată viaţa ta de 
până acum, prietenii... 

— N-am prieteni... 

Fulguleţ o întrerupse: 

— Asta nu-i o notă prea bună pentru tine. 

— „şi nici ce regreta din viaţa mea de până acum. 

Mătuşă-sa o cântări din cap până în picioare, realizând 
dintr-un ochi motivele pentru care considera că fata-i 
profund antipatică. Era prea uscată, principii şi virtute în 
stilul guagerilor, ţinuta prea strictă. Un costum sobru 
bleumarine, lipsit de orice artificiu frivol - eşarfă, batistă, 
broşă -, pantofi plaţi, nici urmă de machiaj, nici o podoabă, 
lănţişor ori inel, cât de mică. În prezenţa ei, numai cu o 
umbră de ruj pe buze şi câteva inele, te simţeai curvă sau 
cel puţin neserioasă. În general, avea capacitatea de a te 
face să nu te simţi în largul tău, de a-ţi torpila siguranţa de 
sine, şi Fulguleţ intui aici un atu pe care Ioana ştia să-l 
speculeze. De această primă impresie avea însă să-şi 
amintească ceva mai târziu. 

— Ce ai de gând să faci la Bucureşti? 

— Pentru moment, trebuie să-mi găsesc o slujbă, cât de 
modestă. Banii de pe casă nu pot dura la infinit 

— Eşti o fată raţională. Ce pregătire ai? 

loana răspunse imperturbabilă: 

— N-am studii superioare, mama n-a avut bani pentru 
meditatori şi taxe. Poate voi reuşi să termin ceva aici, la fără 
frecvenţă. 

„Dacă ţi-ai pus-o în cap, gândi Fulguleţ, sunt sigură că vei 
izbuti.“ Spuse altceva: 

— Totuşi, ce ştii să faci? 

— După liceu, am urmat un curs de calculatoare şi mă 
descurc mulţumitor în engleză şi italiană. Pot lua startul 
însă şi ca femeie de serviciu. 

— O! respinse de circumstanţă Fulguleţ, sunt sigură că 
nu va fi cazul... 


Primul semn de mirare apăru pe chipul Ioanei, ridicându- 
i arcul sprâncenelor îndrăzneţe: 

— De ce nu? Cum crezi că ne-am descurcat dintr-o pensie 
de urmaş? Mama a fost foarte bolnavă, ultimii zece ani nu 
putea mişca un deget. Trebuia însă bine hrănită, iar 
medicamentele costau. 

— Chiar! Cum v-aţi descurcat? 

— Am lucrat ca ambalatoare la o fabrică de dulciuri, iar 
după-amiezile şi sâmbăta munceam cu ziua pentru nişte 
familii de medici. 

— O, îmi pare rău... 

Sună atât de convenţional, atât de fals încât pe buzele 
fine ale Ioanei, se ivi un surâs sarcastic. Primul surâs, 
inventarie Fulguleţ, şi acesta zgârcit, realizând că încă nu 
ştia ce fel de dinţi are. 

— N-a fost chiar atât de rău, rosti Ioana şi vorba... matale 
(nu ştia la ce persoană să i se adreseze) ne-am descurcat. 

— Poţi să-mi spui şi tu Fulguleţ, ca toată lumea, admise 
generoasă. 

— Mulţumesc. Te rog să mă înţelegi şi să mă crezi, nu 
vreau să cad pe capul nimănui. Am venit la tine pentru că 
eşti singura rudă pe care o mai am pe lumea asta şi singura 
cunoştinţă din Bucureşti... 

— Ai ceva curaj! 

— N-am ce pierde. Ce vă rog, pe tine şi pe nenea Ioan, 
este să mă ajutaţi să-mi găsesc o slujbă, cum am zis, cât de 
umilă. Poate ai prietene care au nevoie de o slujnică... Spăl, 
gătesc, bat covoare. Să scot de o bucată de pâine şi, pe 
urmă, văd eu. 

— A, nu, sunt sigură că vom găsi ceva mai corespunzător. 

— E greu cu atâţia şomeri, dar repet, nu mă dau în lături 
de la nici o muncă. 

Fulguleţ se foi în fotoliu, simțindu-se în culpă. 

— Pentru că insişti şi desigur doar pentru moment, ar fi 
ceva... Am o prietenă, doamna Luiza Miclea, o persoană 
extrem de distinsă de altfel, căreia i-ar trebui o menajeră. 


Casa nu-i greu de întreţinut, e singură, n-are animale, cred 
că v-aţi putea înţelege. În primul rând, are nevoie de o 
persoană de încredere. Apropo, tu unde ai tras? 

— Am găsit prin Mica Publicitate o pensiune modestă, dar 
cât ar fi de ieftin, tot îmi revine prea scump. Pe urmă, pe 
mine mă interesează doar camera, nu şi masa, dar gazda 
nu închiriază altfel. 

— Înţeleg, spuse Fulguleţ, câştigul iese totdeauna de la 
mâncare. Cred că te vei înţelege cu Luiza, ea ar avea şi 
unde să te cazeze... Da, cred că se poate rezolva, am să 
discut cu ea... 

În sinea ei, Fulguleţ îşi spunea că ar fi putut-o găzdui şi la 
ei în camera de serviciu, căci de a lui Patrick nu se atingea 
socotind că, mai devreme sau mai târziu, tot o va părăsi pe 
babă şi va avea nevoie de un refugiu. Dar a o aduce pe 
loana în casă presupunea prea multă bătaie de cap, 
schimbări la care nu era dispusă. Nu poate să-ţi fie milă 
chiar de toţi câinii de pripas şi, în fond, relaţiile ei cu vară- 
sa, Lăcrămioara, fuseseră aproape inexistente. Nu se 
felicitau nici măcar la marile sărbători, de ce ar face 
sacrificii? Căci primirea Ioanei în spaţiul ei vital asta ar fi 
însemnat. Un om în plus în casă de care trebuie să ţii 
seama, acces la baie, bucătărie şi televizor, pentru că nu 
poţi să-i închizi uşa în nas odată cu lăsarea serii, ce mai, un 
nou membru de familie. Or, socotea că Ioan şi Patrick îi sunt 
tocmai de-ajuns. Vârfuind dezavantajele, fata e şi profund 
antipatică, intuieşti în subteran o permanentă atitudine 
critică, de veşnică acuză, iar existenţa unei astfel de 
persoane în preajmă te face să nu te mai simţi bine la tine 
acasă, în casa ta. 

— Îţi mulţumesc, Fulguleţ, eşti foarte drăguță, ar fi 
straşnic dacă prietena ta ar fi de acord. Trebuie să ştii că eu 
sunt o persoană modestă, mă mulţumesc cu foarte puţin şi 
am învăţat să nu deranjez. 

— Sunt sigură, scumpa mea. 


— Altfel, ce mai face unchiul loan? Dar Petrică? Pe 
Petrică nu l-am mai văzut de la nunta verişoarei Măriuca. 
Ţin minte că avea un costumaş alb, cu papion roşu, şi era 
foarte mândru de pantalonii lui lungi... 

Pe chipul lui Fulguleţ apăru un zâmbet luminos: 

— Sunt vreo cincisprezece ani de atunci! Imaginează-ţi 
că a crescut şi că acum e deja băiat mare. 

— S-a însurat? Are copii? 

— Da, s-a însurat, şi după cum îi fugiră ochii pe de lături, 
Ioana înţelese că a atins un subiect care nu-i făcea plăcere. 

Trecu cu naturaleţe peste moment, interesându-se 
convenţional despre soarta altor rude pe care nu le văzuse 
niciodată, dar pe care le ştia din poveştile maică-sii. 
Fulguleţ răspunse la fel de convenţional. Mirosea interesul 
pur formal al loanei şi, pe urmă, nu prea le avea cu familia, 
preocupările ei concentrându-se strict asupra lui Patrick. 
Ardelenii cap-pătrat ai lui loan, când nu o agasau, o 
plictiseau de moarte, iar ea însăşi provenea dintr-un neam 
pe cale de a se stinge. Fusese singurul copil, aşa fuseseră şi 
părinţii ei... 

Apoi, dintr-o dată, se simţi neliniştită. Absolut nemotivat, 
aici în casa ei, între obiecte familiare, într-o dimineaţă 
banală de octombrie, stând de vorbă cu o persoană 
neînsemnată, o orfană venită de undeva din lume, care se 
întâmpla să-i fie rudă. Fulguleţ, în ciuda izmenelilor diurne 
când poza în fiinţă fragilă şi supersensibilă, era o puternică, 
o lucidă care nu cădea uşor pe spate, n-avea năzăriri şi nu 
se scula prost dispusă din pricina unor vise mai fistichii. 
Atunci, de unde această indispoziţie bruscă, această stare 
de anxietate? Se uită la Ioana, dar fata îşi cobori brusc 
privirea. Nu îndeajuns de repede. Apucase să surprindă în 
ochii de gheaţă albastră ai loanei o fixaţie, o determinare, 
un ţel de nezdruncinat. Vorbele îi scăpară necontrolat: 

— În definitiv, ce vrei? 

Abia şoptit, neinteligibil se interesă şi loana: 

— Poftim? 


— Nimic. Lasă-mi un număr de telefon unde te pot găsi. 

Ioana păru încurcată: 

— Doamnei Jeni, vreau să zic proprietăresei, nu-i prea 
place să ne folosim de telefon chiar dacă toţi contribuim la 
nota de plată. Prefer să te caut eu. Spune-mi doar când pot 
suna, fără să deranjez. 

Indispoziţia lui Fulguleţ stărui şi după plecarea fetei. 
Avea un soi de presimţire tulbure, greu de formulat, că 
intervenise ceva nou, hotărâtor în viaţa ei. Că viaţa ei nu va 
mai semăna cu ceea ce fusese până acum. Un nor neguros 
părea că se apropie. 

Fulguleţ avea însă resort şi, la o adică, dacă nu-i plăcea 
ceva, ştia să se supere chiar pe ea însăşi: 

— Ce-s prostiile astea? Devii isterică! În fond, nu s-a 
întâmplat nimic! 

Prepară o supă la plic pentru loan, decretă migrenă pe 
toată ziua şi se refugie în lumea lui Stephen King, autorul 
preferat de ultimă oră. 


Prost dispusă şi asaltată de un presentiment ciudat, se 
trezi şi Clotilda. Nici priveliştea dormitorului inundat în roz 
şi alb nu avusese darul s-o învioreze, aşa cum se întâmpla 
de obicei. Ideea iatacului trandafiriu îi venise când începuse 
să cocheteze cu eventualitatea căsătoriei cu Patrick. 
„Băiatul“, aşa cum îl alinta şi aşa cum avea să rămână până 
la sfârşit, trebuia să însemne pentru ea noul din toate 
punctele de vedere: viaţă nouă, înfăţişare nouă, ambient 
nou. În plus, i se părea oarecum indecent să se instaleze cu 
noul soţ între aceleaşi boscârţe pe care le împărţise, vreme 
de peste treizeci de ani, cu răposatul. Lasă că era şi o 
mobilă tristă, chiar dacă scumpă în epocă, de un brun 
închis, care ducea cu gândul la un sarcofag. Luiza cârtise şi 
aici, susţinând că decorul ăsta trandafiriu de fecioară dusă 


neîncepută la altar, prin contrast cu pielea veştejită ar 
sublinia mai abitir etatea miresei. Mai potrivit ar fi fost, 
dacă tot voia ceva mai deschis, un interior spre galben pai, 
mieriu sau răşină. Imperturbabilă, Clotilda nu se lăsase nici 
de astă dată indispusă şi îşi făcu cheful, luând şi unele 
măsuri de precauţie. De pildă, avea grijă să se trezească 
totdeauna înaintea lui Patrick şi să-şi facă o toaletă 
completă, dându-i bună dimineaţa în cele mai avantajoase, 
proaspete şi graţioase dezabieuri. Adevărat că astfel îl 
frustra pe Băiat de plăcerea de a-i servi micul dejun la pat, 
ca unei regine, afacerile însă, eterna motivaţie, nu-i 
permiteau să trândăvească în aşternut. 

Se instală în sufrageria somptuoasă, aşteptând-o pe 
Tanţa, servitoarea, să-i servească micul dejun. Între timp, 
încerca să detecteze motivul indispoziţiei, forând după vreo 
nemulţumire, după ceva care s-o fi iritat în ajun, dar nu 
reuşi să găsească nimic. 

Tanţa pătrunse în sufragerie, împingând măsuţa volantă 
care conţinea mai multe variante de mic dejun, ieşind în 
întâmpinarea eventualelor „idei“ ale doamnei. Emise un 
„săru' mâna“ vioi şi aşteptă cu mâinile la spate. Clotilda îi 
aruncă o privire silnică: „Doamne, urâtă mai putea fi şi 
muierea asta!“ Tanţa era o ţărancă orăşenizată de prin 
părţile Argeşului, cam la treizeci şi cinci de ani, bine făcută, 
cu oase mici şi încheieturi de marchiză, dar, din păcate, cu 
toate trăsăturile adunate spre vârful nasului, într-un unghi 
ascuţit, dându-i un aer de şobolan oacheş. Ochii pleoştiţi de 
cocker, părul sărac şi botul de rozătoare din care ţâşneau 
doi dinţi, ca la iepuri, marcau o urâţenie perfectă. Era însă 
harnică, cinstită, aparent devotată, iar Clotilda nu avea 
nevoie în bătătură de vreo zână pe care s-o înghesuie 
Patrick prin unghere. 

Aruncă o privire rapidă peste tăvile apetisante şi se 
decise la o cafea neagră cu o felie de pâine prăjită şi la o 
sondă cu suc natural din morcovi. 


Un bună dimineaţa optimist umplu sufrageria de soare. 
Patrick se repezi la Clotilda, îi sărută tâmpla, apoi mâna şi 
se aşeză la masă. Era în pijama de mătase albastră, 
deschisă peste pieptul bronzat, încă neras şi mirosind a 
aşternut abia părăsit. Se trezea în general cu o foame de 
lup, şi abia după un mic dejun consistent urmau exerciţiile 
fizice, duşul prelungit, toaleta complicată. De multe ori, 
mânca singur, în compania Tanţei care-l veghea rezemată 
de uşa bucătăriei, gata să-i prevină orice dorinţă. 

Clotilda, în virtutea aceleiaşi idei că Patrick nu trebuie să 
simtă hăţurile, îi îngăduia să întârzie noaptea la Clopoţei, să 
se distreze cu băieţii, lucru pe care ea nu şi-l mai permitea. 
Trebuia să fie prezentă la afacere şi, mai presus de toate, 
când ai ajuns la o vârstă, culcatul la ore mici nu-i de natură 
să te facă mai proaspătă, ba dimpotrivă, o noapte pierdută 
are consecinţe dezastruoase, pe care nici cel mai elaborat 
machiaj din lume nu le poate estompa. 

Patrick îşi umplu o cană mare de cafea cu lapte, se servi 
copios cu unt, miere, gem şi, aruncând o privire scurtă spre 
Tanţa, pocni din degete, de parcă ar fi cerut nota la 
restaurant. Femeia abia aştepta semnalul, „domnişorul 
poftea şi o omletă cu şuncă şi ciuperci“, ca să dispară în 
bucătărie. 

Patrick sărută încă o dată mâna plină de inele a Clotildei: 

— Ai dormit bine, Mami? 

Cum se apropiase de ea, Martineasca simţi adierea vagă 
a unui parfum şi în clipa aceea îşi aminti. Asta o deranjase. 
Azi noapte, când conform înţelegerii, Patrick trebuia, 
indiferent de ora la care s-ar fi întors să intre în dormitor şi 
s-o sărute, simţise ca prin vis aroma străină, dar prea 
ameţită de somnifer, nu se trezise. Senzaţia rămăsese 
însă... 

— Perfect, honey, eram şi foarte obosită. Voi cum v-aţi 
distrat? 

Băiatul muşcă vorace, cu dinţi de porțelan, din tartina 
unsă gros cu unt şi miere. Clotilda simţi o strângere de 


inimă la vederea danturii impecabile, perlată, incredibil de 
frumoasă. „Cât e de tânăr!“ Îi dădură lacrimile din senin, 
dar, din fericire, Patrick ocupat acum cu omleta, preparată 
„umed“, aşa cum îi plăcea lui, nu observă nimic. Clotilda îşi 
înfipse unghiile în podul palmelor, mustrându-se dur: „Eşti 
o idioată, o babă sinistru de idioată! Vrei să-l pierzi, începe 
atunci cu bocetele!...“ 

— Excepţional, a fost o seară de zile mari! Păcat că ai 
plecat! 

— Ce-a fost? 

— Ştii cum se întâmplă, unele petreceri reuşesc pur şi 
simplu, fără nici o pregătire. Chestia e că după spectacol a 
venit, pe neaşteptate, Dragoş cu un grup de prieteni, artişti 
şi ei... 

— Numai bărbaţi? se interesă poate puţin prea dulce 
Clotilda. 

— A, a mai fost Diana, amanta lui Dragoş şi încă una, tot 
colegă de-a lor, n-am reţinut cum o cheamă... Ce spectacol 
au putut să dea, e fantastic! Au cântat la microfon, au 
dansat, au spus bancuri, de nu ştiau clienţii ce să mai 
creadă! Sunt băieţii angajaţi la Clopoţei sau e vorba de un 
show întâmplător!?! 

— Mă bucur. O seară ca asta aduce clientelă... Ei, eu 
trebuie să mă duc, azi vin furnizorii de la Suceava... 

Se ridică, pipăindu-şi instinctiv pântecele. Era plină, dar 
nu grasă, iar costumul gri levănţică, bine tăiat, o făcea să 
pară chiar suplă. Fusta care se oprea imediat după 
genunchi lăsa să se vadă picioarele pe care încă îţi făcea 
plăcere să le priveşti; fuseseră unul dintre punctele ei forte 
în tinereţe. Şi încă mai rămăseseră. 

Îşi luă servieta diplomat pregătită pe consolă şi se 
apropie de Patrick să-i spună la revedere. Îl sărută pe 
creştet, interesându-se în treacăt: 

— Băiatul meu a schimbat after shave-ul? 

Patrick răspunse senin: 


— Da' de unde, nici nu m-am spălat încă. Am dansat azi- 
noapte cu nebunele alea, şi de acolo mi-a rămas. 

— A! se dumiri Clotilda, asta era... Bine, scumpule. 
Atunci, o zi bună şi ne vedem la dejun... 

Nu era nici pe departe atât de liniştită pe cât arăta şi 
ajunsă în curte, îi căzu brusc masca. Aurică, şoferul, îi 
deschise portiera, îndreptându-i o privire furişă: „Păzea, 
şefa-i întoarsă, pusă pe nasoale!...“ 


La început, Luiza Miclea nici nu vru să asculte, ba chiar 
se enervă: 

— Oi fi tu vreo putoare şmecheră, dar pe mine nu mă 
îmbrobodeşti! Vrei fapte caritabile, fă-le pe spinarea ta! În 
definitiv, ai acelaşi spaţiu ca şi mine, şi fata ţi-e şi rudă. 
Cazeaz-o! 

Fulguleţ, căreia soarta Ioanei îi era la fel de indiferentă 
ca oamenii de zăpadă din Alaska (soarta oricui de fapt, în 
afară de cea a lui Patrick), pledă în favoarea fetei dintr-o 
cumsecădenie care n-o costa nimic şi, în plus, socotea că-şi 
serveşte cu bună credinţă prietena. 

— Proasto, am vrut să-ţi fac un serviciu, şi tu mă iei cu 
huo! Cine se plângea de singurătate? Cine zicea că vine 
acasă şi tot lumini stinse, că n-are cui să-i dea bineţe? Nu tu 
suspini de ani de zile după un câine, dar eşti prea comodă 
ca să-l îngrijeşti? Pe urmă, fata-i modestă şi pentru o 
cămăruţă acolo, ai şi servitoare, şi damă de companie lângă 
tine, persoană de încredere, pe gratis! Treaba ta ce 
hotărăşti, dar după părerea mea, ratezi o afacere. 

Luiza mormâi ceva la telefon, numai aşa ca să bombăne, 
dar recunoscu că Fulguleţ cam are dreptate. 

— S-o văd întâi şi p'ormă, om vedea. 


Fata îi făcu o impresie bună, dar ceva nu era prea clar. 
Aşa, la prima vedere, era curăţică, în bluza proaspătă, 
perfect călcată, presimţeai mâna unei gospodine pedante. 
Avea modestia caracteristică unei  copilării umile, 
nedeprinsă cu răsfăţul şi favorurile, iar dominanta 
personalităţii ei părea să fie seriozitatea; serioasă până la 
plictis şi, consecinţă directă, lipsită de haz. O mai intuia 
ascunsă, hotărâtă, tenace. 

Ţinu s-o avertizeze de la bun început: 

— Să ştii că nu sunt o gazdă comodă. Am maniile mele, de 
la care nu mă abat şi, în general, multe ciudăţenii. E vârsta, 
dar prea m-a încercat şi soarta... 

Ioana îşi aţinti privirea asupra obrazului de vrăjitoare al 
bătrânei. Fosta cântăreaţă de operă păstrase machiajul 
gros de scenă care, pe un chip ravajat de ani, avea un efect 
grotesc. Părul vopsit negru tuci ca şi sprâncenele nu făcea 
decât să sporească această impresie. 

— Sunt obişnuită să nu deranjez. lotul este să mi se 
explice ce trebuie să fac. 

— Eu zic să încercăm o săptămână şi să vedem cum ne 
împăcăm, aşa că nu-i nevoie să-ţi aduci tot bagajul. 

Buzele fine ale Ioanei schiţară un surâs sărac. Se vedea 
doar marginea inferioară a dinţilor, ca o aţă. 

— Nu-i o problemă, am o singură valiză şi un sac de 
sport. 

— Perfect, du-te şi adu-le. Un lucru vreau să fie bine 
stabilit de la bun început, adăugă Luiza ridicându-se. Faptul 
că vei locui la mine nu înseamnă mariaj, dacă înţelegi ce 
vreau să spun... 

— Bănuiesc, dar nu sunt tocmai sigură. 

— Adică fără familiarisme. Nu vreau ca intimitatea mea 
să fie agresată. Mai precis, nu-mi spui tanti, nu te întinzi la 
conversaţie, dacă am o vizită nu înseamnă că bei cafeaua cu 
noi - serveşti şi te retragi -, nu stăm împreună la televizor. 
De altfel, îl deschid foarte rar... 

Ioana replică netulburată şi fără să-şi plece privirea: 


— Nici nu mi-ar fi trecut prin gând. Fulguleţ mi-a explicat 
limpede statutul meu: oficii de servitoare contra cazare, o 
odăiţă cât de modestă. 

Luiza, uşor surprinsă, o cercetă lung. Fata părea de 
gheaţă, alta şi-ar fi plâns de milă, i-ar fi tremurat glasul 
pronunţând cuvântul servitoare. loana nu părea câtuşi de 
puţin tulburată. 

— Mada, făcu bătrâna, pari în stare de mult mai mult 

— E doar ceva temporar, o lămuri fata. Pentru moment 
însă, am nevoie de un acoperiş şi un pat. 

— Eşti o fiinţă ciudată. Ştii, s-ar putea chiar să ne 
înţelegem. 

Ioana nu răspunse. 


Exact asta şi obținuse: un acoperiş şi un pat. Luiza avea 
un apartament de patru camere, dintre care două 
dormitoare. Unul al ei, iar celălalt aparținuse nepoată-sii, 
Monica, al cărei deces în urmă cu cinci ani, constituise o 
tragedie. 

— Cu mine în pat n-o s-o culc şi nici între lucruşoarele 
bietei Monica n-am s-o instalez. Mi s-ar părea o blasfemie! 

Mai rămâneau sufrageria şi salonul, din start tabu, aşa că 
Ioana ajunse în camera de serviciu, şase metri pătraţi în 
care încăpeau strict un pat cazon de fier, o măsuţă de 
dimensiunile unui acordeon deschis la maximum, un 
taburet de bucătărie şi chiuveta. Mai exista un dulăpior 
suspendat deasupra mesei unde ar fi încăput câteva cărţi 
sau ceva lenjerie curentă, iar deasupra patului, o etajeră cu 
o veioză. Două-trei rochii le-ar fi putut agăța în cârligele 
fixate pe uşă, dar pentru majoritatea hainelor, Luiza îi cedă 
generoasă o jumătate de debara din cele şapte care se aflau 
în apartament. Două bunuri avea odăiţa, şi în acest sens, se 
putea constitui într-o garsonieră, şi anume o toaletă chiar 
alături şi o intrare de serviciu separată, astfel că, în 
drumurile ei, loana nu trebuia să treacă pe la bătrână. 


Luiza Miclea nu era o femeie curioasă de fel, iar după 
nenorocirile îndurate se putea afirma că interesul ei faţă de 
ceea ce se petrecea în jur oscila spre nul. (Excepţie făcea 
doar relaţia Clotilda-Patrick, unde era vorba mai mult de un 
pariu. Mai conta şi faptul că ţinea la Martineasca, ultima ei 
legătură cu trecutul, singura persoană dragă care-i 
rămăsese.) 

Deci, nu din curiozitate se duse să „inspecteze“ odăiţa 
Ioanei în lipsa acesteia, ci dorind să ştie cu ce fel de 
persoană are de-a face. „Pe om, una din vorbele ei 
preferate, îl cunoşti după gunoiul pe care-l aruncă, după 
bordei şi la bani.“ Îi fu de-ajuns o singură privire pentru a 
desluşi hramul loanei, caracterizat de două elemente: 
pedanteria excesivă şi lipsa amintirilor. Sau poate, conchise, 
ele nu lipsesc, doar pruncii nou-născuţi n-au nici un fel de 
amintire, dar fiind prea dureroase, preferă să nu se 
împiedice de ele. 

„Bine că-i curată şi ordonată, mormăi trecându-şi 
degetele peste mustaţa care trebuia pensată, cel puţin n-o 
să-mi umple casa de gândaci!“ Patul fusese perfect 
aşternut, ca de o cameristă de hotel, la fel lenjeria sărăcuţă 
din  dulăpiorul suspendat. Luiza constată că toată 
garderoba fetei, incredibil de puţină, era totuşi complet 
nouă. Presupuse aici o dorinţă aprigă de a o rupe cu 
trecutul care completa imaginea sugerată de lipsa 
amintirilor. Când lichidase casa, azvârlise toate vechiturile, 
parcă în duşmănie, până şi chiloţii, cei din dulăpior mai 
având încă eticheta pe ei. 

„Fata asta, conchise Luiza, a venit la Bucureşti pusă pe 
fapte mari, decisă să ia viaţa de la capăt. Îl plâng pe 
nenorocitul care i se va pune de-a curmezişul...“ 

Bătrâna avea convingerea că nu se înşeală, „cunoştea la 
indivizi şi la amănunt“, uneori având chiar impresia că 
oamenii sunt transparenţi. 'Iot aşa, îşi închipui că „a citit-o“ 
pe loana până în adâncul fiinţei sale. „Iotuşi, îşi zise, să nu 
păstrezi tu chiar nimic, măcar o fotografie de-a maică-tii! 


Chiar atât de hidos să fi fost totul, la anii tăi - parcă 
douăzeci şi şapte a spus - să n-ai decât amintiri odioase!“ 
Cu excepţia câtorva cărţi, se corectă, aşezate pe etajera de 
deasupra patului. Un manual de spaniolă pentru cei care se 
încumetă să înveţe limba fără profesor, ia te uită - 
Dialogurile lui Platon!, un Anatole France şi un |uţea, 
Biblia, doar trei romane - Bâlciul deşertăciunilor, Roşu şi 
negru, O tragedie americană şi un volum de memorii ale 
unui oarecare loan Blendea, editat înainte de război. 

Bătrâna surâse, imaginea Ioanei era mai clară decât o 
ecografie. Ea personal nu mai consuma demult literatură, îi 
ajungeau peripeţiile propriei vieţi, dar, cândva, fusese un 
lector înverşunat. Din câte îşi amintea, toate romanele din 
„biblioteca“ Ioanei se ocupau de ambiţioşi fanatici, în stare 
să se ia la trântă cu însuşi bunul Dumnezeu numai pentru a 
parveni. Chiar dacă unii eşuau, amănuntul părea să fie lipsit 
de importanţă pentru loana. Se simţea făcând parte din 
aceeaşi familie, a marilor parveniţi având probabil ca motto 
de viaţă, eşti obligat să încerci. Cât despre Memoriile lui 
Blendea, titlul rezuma întregul volum: Țăran ardelean ajuns 
primar american. 

Luiza mai notă şi lipsa unui tranzistor de buzunar şi a 
inevitabilului animăluţ caraghios de pluş, ajuns mascotă 
nelipsită în orice interior locuit de o tânără fecioară. 

„Cred că a avut o copilărie tare nefericită, conchise 
mulţumită de tot ceea ce constatase şi de propria ei 
clarviziune. Este un om pe care te poţi bizui. Mâine la dejun 
o să ştiu mai multe...“ 

Mâine, adică duminică la prânz, pentru că Fulguleţ 
lansase o invitaţie la masă. De fapt, era dejunul lunar pe 
care-l oferea Clotildei şi lui Patrick, inclusiv Luizei, socotită 
ca făcând parte din familie. Deşi comodă până la nesimţire, 
Fulguleţ consimţea la acest sacrificiu de dragul lui fiu-său 
care milita pentru relaţii cordiale, de normalitate, 
demonstrată sistematic între ai lui şi nevastă-sa. „Nu vreau 
să simtă ostilitate din partea voastră, inerent va reacţiona, 


şi asta nu-mi va aduce fericire! Poartă-te frumos cu ea, 
instructează-l şi pe tata, de parcă ar fi o noră obişnuită.“ 

Fulguleţ conchise că Patrick nu era prost şi introduse 
obiceiul dejunurilor lunare. Pe de altă parte, Clotildei, 
căreia nimic nu-i era mai dezagreabil decât să constate 
prospeţimea  obrajilor mamei soacre, iar atmosfera 
artificială „ce familie unită suntem şi cât de mult ne 
bucurăm unul de celălalt!“ o călca pe nervi, accepta povara 
mensuală din raţiuni specifice. E bine să ştii ce se petrece în 
tabăra duşmană şi, mai ales, în subteranul unor raporturi 
aparent cordiale şi relaxate. Pentru că în sufletul ei, 
Clotildei îi era mai puţină teamă de ivirea unei rivale tinere, 
decât de influenţa neobişnuită exercitată de Fulguleţ 
asupra lui Patrick. Clotilda, femeie trecută prin multe, nu se 
lăsa înşelată de fetiţa neputincioasă, rătăcită în pădure - 
travestiul preferat -, drept care se dădea soacră-sa. În 
spatele pomezii pastelate se ascundea o mamă feroce, 
capabilă de orice, poate chiar şi de crimă, pentru ca 
fecioru-său să se tolănească într-un aşternut pufos. 

Dejunul din duminica aceasta avea o motivaţie în plus: 
dorinţa lui Fulguleţ de a o prezenta pe Ioana familiei. De la 
bun început, fata îi făcuse o impresie excelentă austerului 
loan Sârbu care, mai presus de datele native - pomana lui 
Dumnezeu -, aprecia la individ strădania, efortul 
încrâncenat, determinarea în atingerea unui ţel, chiar fără 
succes; totu-i să te chinui, să te storci până la ultima 
picătură de sânge, e important să n-ai ce-ţi reproşa, să mori 
împăcat cu tine însuţi. Când mai auzi că Ioana intenţionează 
să şi urmeze o facultate la seral sau fără frecvenţă, 
admiraţia lui Sârbu nu mai cunoscu limite. „Măcar de-ar 
avea fiu-meu un sfert din ambiția ei, ştiu că aş închide ochii 
liniştit! “ 

Luiza, la rândul ei, o studia din interes strict personal, 
încercând să miroasă cam cu ce fel de colocatară va avea 
de-a face, în ce măsură vor putea coexista. Presupunerile 
dezvoltate în odăiţa Ioanei căpătară consistenţă. Era o fiinţă 


închisă, robace, îndârjită cu gafele sărăciei intrate în sânge. 
Probabil că nici maică-sa nu fusese prea de soi, şi nici 
cercurile în care se învârtise. Una e să nu ai şi alta să nu 
ştii. Ioana epuiza blidele până la ultima picătură, ştergea 
sosul cu miez de pâine ca un ocnaş înfometat, rămase 
surprinsă de lipsa scobitorilor de pe masă şi îşi extrase 
delicat un rest dintre dinţi cu unghia lungă a degetului mic. 

Patrick îşi întoarse ochii oripilat. De la prima privire, fata 
îi fu profund dezagreabilă, căci virtutea puritană pe care o 
degaja prin toţi porii era tot ce detesta mai mult la o femeie, 
la oameni în general, ba chiar îl şi înspăimânta. Patrick 
presimţea că pentru astfel de indivizi, el nu reprezintă 
decât un mic animal, o moluscă-parazit demnă de tot 
disprețul, chintesenţa a tot ce-i mai rău pe lume. Asta citea 
şi în ochii loanei care, de altfel, nu-l învrednici cu mai mult 
de o privire sau două. Aşa cum stătea dreaptă, cu spatele 
rigid, fără a atinge spătarul scaunului, în costumaşul ei 
albastru fără podoabe, cu părul întins ca o cască peste 
creştet, semăna mai mult decât oricând cu o călugăriţă a 
cărei virtute obtuză te determina să te simţi ca un vierme. 
EI, Patrick, în primul rând, căci fără a da două parale pe 
loana ca persoană, făcea parte din familia băieţilor dulci, 
obişnuit să placă celor din jur, să servească amabilităţi care 
binedispun şi, în definitiv, fac viaţa frumoasă. 

Nici Clotilda n-o agrea, dar din alte pricini. Bănuia în fata 
asta o forţă interioară redutabilă, or, astfel de oameni sunt, 
de obicei, periculoşi, adesea fatali pentru cei din jurul lor. 
Pe ea n-o păcălea aerul de mironosiţă bigotă, presimţind că 
acesta e construit, făcând parte dintr-o strategie 
minuțioasă. Dar cel mai îngrijorător, din punctul ei de 
vedere, avertiza strungăreaţă dintre incisivi, mai indiscretă 
decât un jurnal intim. Clotilda nu se fălea a fi o fizionomistă, 
dar existau câteva caracteristici verificate într-o viaţă şi în 
care credea neabătut cât ar fi chipul de angelic diafan, 
prezenţa strungăreţei denotă un temperament foc bengal, 
sexul primează, iar dorinţele sunt irezistibile. Dintre 


acestea se aleg de obicei marile infidele care pentru a se 
simţi satisfăcute, sunt în stare de orice. În agenda intimă, 
Clotilda o trecu la persoane periculoase. Trăgea nădejdea, 
ba chiar va avea grijă ca ei doi, Clotilda şi Patrick, să aibă 
cât mai puţin de-a face cu ea. 


Pe undeva, mesele luate la soacră-sa o amuzau. O distra 
monumentala ei nesimţire, modul în care ştia să transforme 
orice fleac în jertfă personală, cum s-ar spune să facă din 
rahat bici, iar cei din jur s-o şi creadă. Îşi spunea că dacă n- 
ar fi existat între ele conflictul de interese legat de Patrick, 
i-ar fi plăcut să-i fie prietenă. Chiar şi dejunurile oferite 
erau ridicole şi-ţi trebuia un obraz pe care nu-l poţi înţepa 
nici cu grebla ca să-i faci pe oameni să-şi rateze prânzul de 
duminică, poftindu-i la tine. De regulă, prevalau supele în 
plic (sacrifica patru la o masă) pe care le înnobilase - 
consomme6-uri - dregând busuiocul cu câte o lingură de 
smântână, salatele natur, adică nimic tăiat şi asezonat, ci 
doar frunza, roşia, ardeiul, prezentate aşa cum le 
cumpărase loana din piaţă şi doar spălate în prealabil (vezi 
Doamne ca să nu se fleşcăie), alături de care servea, în cel 
mai bun caz, un piure de cartofi din fulgi şi câţiva mititei 
cumpăraţi gata preparaţi, eventual încălziţi în tigaie înainte 
de a-i pune pe masă. Ca dulce, gogoşi cu diferite umpluturi, 
luate de la plăcintăria din capul străzii. 

La servit o ajuta Sârbu, „gospodină talentată“, la fel ca 
mulţi alţi bărbaţi care-şi iubesc cu devotament soțiile. 
Vasele urma să le spele a doua zi femeia de serviciu care nu 
venea duminica la lucru. În virtutea aceleiaşi mentalități 
modeste, rurale sau de mică mahala, Ioana se oferi să le 
spele ea, să debaraseze masa, să ajute. Comesenii îşi 
coborâră jenaţi privirile, iar Fulguleţ o opri cu un gest 
princiar. 

— Stai cuminte, draga mea, asta nu-i treabă de musafiri. 
Atunci la ce mai vine servitoarea? Doar ca să-mi schimbe 
apa la flori? 


Obrajii loanei prinseră o nuanţă de roz, dar nu intenţiona 
să-şi manifeste jena şi perseveră: 

— Sunt obişnuită cu munca şi chiar voiam să-ţi propun... 
Dacă ai nevoie de ajutor în gospodărie, vin cu plăcere. 
Serviciul meu la doamna Luiza nu va avea nimic de suferit. 

„E dată dracului!“ îşi zise în sinea ei Luiza, grăbindu-se 
să precizeze: 

— Dacă vrei să te duci cu ziua, eu nu am nimic împotrivă. 
Oricum, la mine n-ai mare lucru de făcut. 

— Bineînţeles că vreau, munca nu-i ruşinoasă, iar eu am 
nevoie să-mi fac o bază. 

loan Sârbu decretă adânc peste ochelarii cu rame ieftine: 

— Aşa e, dragă nepoată, nu-i ruşine să munceşti, e ruşine 
să trândăveşti. Dacă ai fi fata mea, aş fi mândru că gândeşti 
aşa. 

Patrick, care se simţea direct vizat, parodie rimat: 

— Nu-i ruşine să munceşti, da'i mai bine să domneşti. 

Fulguleţ bătu încântată din palme, în vreme ce pe buzele 
Clotildei alunecă un surâs fugar. În capul lui Sârbu cel 
Drept se aprinse o idee. Se adresă noră-sii, cu desăvârşită 
bună-credinţă: 

— Uite, acum îmi trecu prin minte! Ce-ar fi s-o angajezi la 
tine, la local? Un post modest, nu-i aşa, fata nu cere s-o faci 
căpitan din prima zi, dar i-ai putea acorda o şansă. 

Clotilda sorbi din ceşcuţa cu ness. Ca să nu se surmeneze 
făcând cafele, Fulguleţ anunţase în stilu-i obişnuit că tocmai 
i s-au oprit gazele, oferind în schimb comodul ness care 
mergea şi cu apă rece. 

Toate privirile se îndreptară asupra Clotildei. În special 
ale lui Patrick, care încercau să transmită un mesaj negativ. 
Se opunea instinctiv angajării loanei. Se simțeau bine la 
Clopoţei, personalul şi muşteriii, mai ales că după miezul 
nopţii făceau echipă, iar o puritană ca Ioana, o strică chef, 
n-ar fi făcut decât să agreseze atmosfera. Întuia în fată o 
spioană, iar trio-ul Luiza-Fulguleţ-Clo-Clo nu trebuia să le 


ştie chiar pe toate... Dar până la indiscreţii, însăşi prezenţa 
Ioanei era de natură să alunge buna dispoziţie. 

— Ce părere ai? insistă loan Sârbu. 

— Dragă socrule, mă iei pe neaşteptate. Pentru moment, 
schema e completă. 

Vorbea puţin pe nas şi fuma într-un fel aparte, zăbovind 
mult cu ţigara în dreptul buzelor. Îşi punea astfel în 
evidenţă mâna superbă pe care briliantele scânteiau de-ţi 
luau ochii. În totul, constituia o apariţie distinsă şi chiar 
dacă şifonată de trecerea anilor, rămăsese o femeie 
frumoasă. Ochii îndeosebi, codaţi şi „genaţi de-ţi vine să 
înnebuneşti, ce-i mai trebuie unei babe ca ea asemenea 
mături?“  mărturiseau multe despre splendoarea de 
altădată. Îmbrăcată într-un complet gris perle asortat cu 
părul frumos încărunţit pe care avusese inspiraţia să nu-l 
vopsească, semăna cu o ducesă. Bine trecută, dar ducesă. 

— Chiar nimic, nimic? continuă să insiste Sârbu. 

— Încerc să mă interesez - pentru moment - pe la colegi. 
Patrick, să-i întrebi tu pe Davideşti... Explică: Sunt nişte 
prieteni de-ai noştri care au deschis săptămâna trecută 
Restaurantul Alcazar. La start, există totdeauna goluri în 
echipă. În ce mă priveşte, la prima ocazie, îţi promit, Ioana, 
să te am în vedere. 

„Adică la anul şi la mulţi ani!“, traduse fata, desluşind o 
expresie de satisfacţie pe chipul lui Patrick. În aceeaşi clipă, 
Clotilda simţi mâna lui Patrick, care, sub faţa de masă, îi 
strângea degetele recunoscător. 

Ioana îl fulgeră scurt cu privirea albastră, apoi îşi plecă 
ochii în farfurie. Era prea tânără pentru a apela la 
experienţa ei de viaţă, dar necazurile, faptul că nu obținuse 
nimic uşor, un destin nebinevoitor în general, o 
maturizaseră astfel că dacă se nimerea într-un grup - 
colege de generaţie, avea impresia că stă de vorbă cu nişte 
fetiţe. Oricum însă, nu trebuia să fii filosof ca să-ţi dai seama 
cam ce soi de cuplu făceau Clotilda-Patrick. Ea - o bătrână 
nesăţioasă şi fără ruşine care nu se mai sătura de viaţă, 


« 
! 


înfruptându-se cu polonicul, cât îl priveşte pe prinţul 
consort... loanei pur şi simplu i se făcea greață, spunându-şi 
că avea ocazia să cunoască cel mai tipic exemplu de peşte 
ordinar. 

La cafea, Luiza Miclea se trezi comentând: 

— E bun ness-ul, nu zic, dar parcă tot turceasca, aşa cum 
am apucat-o din bătrâni, e mai savuroasă. Nu dau doi bani 
pe toate invențiile astea culinare - instant, semipreparate, 
congelate, la vid, toate nişte falsuri. Bine ştiau să mănânce 
bunicii noştri... 

Fulguleţ începu să râdă: 

— Te gândeşti la biata Coana Fiţa, mătuşa Corneliei. 
Gospodină ca ea mai rar, chiar în epocă! Aveau şi alt timp... 

Luiza o întrerupse: 

— Că veni vorba, am primit o scrisoare de la Cornelia. Ştii 
că Guy, bărbatu-său s-a prăpădit. Cică se simte foarte 
singură şi mă invită la ea, în Normandia. Zice că-n vară ar fi 
cel mai nimerit. 

— Normandia, repetă visătoare Fulguleţ. În definitiv, de 
ce nu te-ai duce? N-ai fost niciodată în Normandia... 

Luiza ridică din umeri: 

— Că parcă la Tokio am fost! Aşa, sunt o grămadă de 
locuri pe unde n-am pus piciorul. 

Fulguleţ găsi momentul să bage o ţeapă. Ştia că subiectul 
vacanţă o punea totdeauna în dificultate pe noră-sa, 
indispunând-o. Cuprinzându-i pe amândoi în aceeaşi privire, 
li se adresă suav: 

— Chiar, copii, voi unde aveţi de gând să mergeţi la vară? 

„Copii, notă în gând Ioana, altă gafă voită“, şi în ochi i se 
aprinse un licăr de satisfacţie. Era bine de cunoscut poziţia 
lui Fulguleţ faţă de acest mariaj, aducând mai degrabă a 
incest. 

— Nu ne-am gândit încă, răspunse indiferent Patrick. 

loan Sârbu interveni practic şi econom: 

— Am citit în jurnal. Nu ştiu care agenţie de turism 
organizează excursii ieftine în Turcia, Grecia şi Italia. Doar 


că trebuie să vă înscrieţi din vreme. 

Patrick strâmbă din nas: 

— Nu-mi place să merg cu gloata, să-mi facă ei 
programul, să mă trezească cu trâmbiţa, ca la armată! 

— Cred şi eu, fu de acord maică-sa. Excursiile astea 
colective sunt pentru sărântoci. Şi eu sunt de acelaşi 
principiu. Ori fac un lucru cum trebuie, ori renunţ. Dacă au 
posibilităţi, de ce să nu se bucure de toate comodităţile? 

Toate privirile se aţintiră asupra Clotildei care încă nu se 
pronunţase. Urmărise crispată dialogul subteran, aluziile şi 
intenţiile criptice, dar izbuti să afişeze un surâs de mare 
doamnă. 

— Orice vom decide va fi de comun acord. Personal, m-ar 
tenta un sejur în Scoţia... 

„Cred şi eu, jubilă în gând Fulguleţ, frig, ceaţă, lande, 
şuieră vântul sălbatic, cea mai mică vânzare de costume de 
baie din toată Europa!...“ 

— Când eram copil, urmă Clotilda, mă dădeam în vânt 
după romanele lui Walter Scott. Şi astăzi mă mai fascinează 
atmosfera, castelele teribile cu fantome... 

Luiza se zbârli ca de frig: 

— Sunt cam igrasioase, nu mi-ar plăcea. E multă 
umiditate în zonă. Să fii atentă să nu răceşti. 

— Scoţia, rosti Patrick visător. Ar fi o idee... 

— Foarte interesant, aprecie şi loan Sârbu. Vă veţi afla în 
plină istorie. 

Ca pentru a preveni excesul de entuziasm, Clotilda se 
grăbi să precizeze: 

— Bineînţeles, nu-i nimic hotărât. Trebuie să ne 
interesăm ce şi cum, nu ne putem aventura aşa... 

— Când ai bani, se exclude aventura, nimic nu te poate 
lua prin surprindere, decretă Fulguleţ. Începe să plouă, 
intru în primul magazin şi-mi cumpăr umbrelă, mi-e sete - 
iau loc pe o terasă, am obosit - iau un taxi, mi-e somn - trag 
la un hotel cumsecade. Să am eu bani destui, uite aşa aş 
pleca şi-n Patagonia, cu ce am pe mine şi paşaportul. 


loan Sârbu zâmbi patern, cu admiraţie: 

— Uitaţi-vă la ea, e doar cât o albinuţă, dar are curaj cât 
zece viteji! 

— Şi desigur, sublinie, Clotilda, mai sunt aici probleme de 
rezolvat. După cum v-am mai spus, am... aveam de gând să 
ne extindem, să deschidem un fel de cantină cu servire la 
domiciliu. 

Luiza comentă: 

— Nu zic, e bună munca, dar lasă-ţi timp să te mai şi 
bucuri de ea. 

— Absolut! sări Fulguleţ, şi admițând că totuşi afacerea 
trebuie supravegheată, de ce să vă sacrificați amândoi? 
Anul ăsta, să zicem, pleacă Patrick şi rămâi tu, la anul 
invers. 

Patrick interveni cu un tact pentru care maică-sa îl 
felicită călduros în sinea ei: 

— Exclud ipoteza din capul locului! Ori plecăm împreună, 
ori deloc. Mie cel puţin nu mi-ar prii nimic fără Clo-Clo! 

Nevastă-sa, recunoscătoare, îi mângâie discret mâna. 
Patrick, mulţumit de el însuşi, dezmierdat ca un cotoi, 
numai că nu torcea. Simţindu-se aţintită, Clotilda îşi ridică 
brusc privirea, întâlnind ochii Ioanei. Căutătura albastră îi 
străfulgeră inima, trezindu-i din nou starea de anxietate 
care o apăsase toată ziua. Ca şi Luiza, simţi că fata asta 
vroia ceva. lenace, cu tot dinadinsul, necondiţionat, cu 
întreaga ei fiinţă. Dar ce mama dracului vroia? 

Dacă ar fi ştiut că toate persoanele care veneau în 
contact cu loana încercau o stare de spirit asemănătoare, s- 
ar fi simţit, probabil, mai liniştită. 


Dejunul dură, ca de obicei, exact trei ore, adică de la 
unsprezece dimineaţa până la două ale amiezii, pentru ca 
Fulguleţ, anemică de fel şi surmenată de efort, să-şi poată 
face siesta. 

loan Sârbu, strângând masa şi depunând toate vasele 
murdare într-un lighean din bucătărie (servitoarea avea să 


se ocupe a doua zi de ele), comentă pus pe filosofeală: 

— N-ar fi rea Clotilda, e femeia care-i trebuie lui Petrică, 
muncitoare, pricepută, cucoană. Păcat doar de ani. 

Fu de-ajuns ca nevastă-sa să intre în dormitor masându-şi 
tâmplele, pentru ca Sârbu să amuţească şi să umble în 
vârful picioarelor. 

Luiza şi loana plecară împreună acasă, fiecare cu 
gândurile ei. 

Clotilda binecuvânta faptul că Toyota lui Patrick avea 
doar două locuri, altfel s-ar fi cuvenit să le conducă acasă şi 
pe cele două femei. Stând în dreapta lui, îl mânca din 
priviri. Nările îi vibrau dilatate, ochii i se aburiseră, îşi 
simţea pântecele şi inima zvâcnind. Ce exemplar de mascul 
superb, ce profil plin de bărbăţie. Şi numai uitându-se la 
mâna virilă de pe volan, la încheietura căreia Rollex-ul cu 
brățară de aur atârna neglijent, se simţea cuprinsă de dulci 
fiori. 

Pe urmă, îşi aduse aminte că-i e foame. Aşa se întâmpla 
de regulă când lua masa la soacră-sa. Nu lipsise consomme- 
ul la plic - de astă dată, ciorbă de burtă - iar în loc de 
mititei revitalizaţi la tigaie, odioasele şniţele din parizer. Tot 
ca de obicei, ea şi cu Patrick se vor aşeza din nou la masă, 
fără comentarii. 

Era duminică, 17 septembrie. Nimeni dintre cei pomeniţi, 
nu auzise încă de existenţa lui Emil Mărgescu. Luiza îl 
cunoscu prima. 


XXX 


În realitate, când o vedeai prima oară, era imposibil să nu 
exclami: persoana nu-i în toate minţile. Cândva, Luiza 
Miclea fusese o frumuseţe creolă, plină de temperament, 
explozivă, emanând un miros aţâţător, iute, specific 
brunetelor focoase, cu o slăbiciune marcată pentru 
vestimentația spectaculoasă. Se îmbrăca, afirmau cei din 


jur, nu ca pentru Operă, ci ca la Operă. Abundau bijuteriile 
opulente, şalurile, rochiile ample, decolteurile generoase şi 
mult roşu combinat îndeobşte cu negru, astfel încât Luiza 
părea să trăiască un etern travesti, dintr-un film gândit în 
culorile evului mediu. Ca personaj, gândul te ducea imediat 
la Carmen, rol la care şi visase toată viaţa, încă de pe 
băncile Conservatorului. Toată lumea visează, dar puţini 
sunt aleşii care au şansa să ajungă să-şi trăiască scenariile 
colorate, iar Luiza, hotărât lucru, nu făcuse parte dintre 
aceştia. Timp de treizeci de ani cântase în corul Operei din 
Timişoara, se sufocase asistând la ascensiunea altor colege, 
dar se consolase cu timpul, instinctul de conservare 
funcţionând perfect ca la mai toţi rataţii. Se spune că cel 
mai greu de suportat este autonemulţumirea, reproşurile 
pe care ţi le faci ţie însuţi, că oamenii îndură mai degrabă o 
nedreptate decât sila de sine. Astfel, reflex şi pe nesimţite, 
subconştientul realizează un transfer de culpă asupra 
destinului, a împrejurărilor speciale sau chiar asupra unui 
subiect identificabil, cu nume şi adresă în cartea de telefon. 

În cazul Luizei Miclea, explica ea şi o credea sincer - 
cariera modestă se datora regimului comunist şi mai precis, 
dosarului, marea gogoriţă a jumătăţii de secol trecute. Tatăl 
fusese general de divizie în Armata Regală, maică-sa fusese 
„O Banu, boieri veliţi, cu pergamente, fabulos de bogaţi, 
proprietari de munţi! Cum era să mă promoveze pe mine, o 
Miclea-Banu, exponenţii a burghezo-moşierimii?! Şi cine s-o 
facă? X-ulescu, directorul de atunci, fecior de opincari, la 
bază lăcătuş cu şase clase elementare?!“ 

Din păcate, nu fusese nici în viaţa personală mai fericită 
şi azi, de câte ori îşi făcea bilanţul, ceea ce se întâmplase 
măcar o dată pe săptămână, putea afirma, şi nimeni nu 
încerca s-o contrazică, că fusese o femeie fără noroc. 
Degeaba frumuseţe, talent, şcoală, educaţie, bieţii părinţi îţi 
dau de-ţi burduşesc traista! Dar traista ţi-o hotărăşte 
Dumnezeu! A ei s-a nimerit numai găuri, ca plasele de 
sfoară, s-a scurs belşugul de la părinţi, fără urmă de rod. 


Cel puţin, aceasta era imaginea plastică a fostei coriste 
despre propria-i soartă. 

La moartea fiică-sii, adevărată tragedie petrecută cu 
douăzeci şi opt de ani în urmă, Luiza îşi spusese că, de astă 
dată, suferinţele ei au ajuns la capăt. Mai rău decât atâta ce 
mai putea să i se întâmple?! Doar să moară ea însăşi. 
Pagubă-n ciuperci! De atâta plâns, i s-a spălat şi privirea, s- 
a decolorat, unde-i sunt ochii înstelaţi şi negri ca mura de 
altădată? Barem să bage capul în pământ, că ăsta înghite 
totul, şi necazuri şi bucurii, fără a face deosebire, topeşte 
aducerea aminte... Dar ai văzut destin să te întrebe ce 
părere ai? După alte două decenii, parcă amintindu-şi de ea 
şi socotind că duce un trai prea dulce, acelaşi destin 
nemilos, i-a luat nepoata, pe Monica, fata fie-sii. La abia 
douăzeci şi trei de ani, actriţă ajunsă deja vedetă, îşi luase 
zilele din cauza unui derbedeu ticălos. Cum a supravieţuit şi 
acestui pumn dat de soartă, nici Luiza nu ştia. 


Se gătise încă de dimineaţă, machiaj, toaletă impecabile 
şi, desigur, bijuterii, pentru că necazurile nu alteraseră 
respectul de sine al cântăreţei şi nici teatralismul care o 
caracteriza. Căci orice ar fi întreprins Luiza era teatral, 
grandilocvent, baroc. Poza n-o părăsea nici în cele mai 
stricte momente de intimitate şi, probabil, nici în somn. Cu 
vârsta şi nenorocirile însă, renunţase la ipostaza Carmen, 
adoptând-o, fără să-şi dea însă seama, pe cea de vrăjitoare. 
Se îmbrăca exclusiv în negru, rochiile îi ajungeau până la 
glezne, iar de sub pălăriile cu boruri uriaşe se iţea faţa 
foarte marcată, căreia machiajul gros îi împrumuta un fel 
de neclintire. În spatele ei, oamenii clătinau din cap a 
Doamne fereşte, iar la cimitir unde se ducea zilnic, ajunsese 
o legendă... 

Se uită la ceasul de pe servantă - orele douăsprezece - şi 
mai luă o gură din cafeaua care se răcise. „Numai de-ar 
suna odată, să ştiu într-un fel cum stau lucrurile. 
Nesiguranţa e mai rea decât toate!“ 


Începu încă o pasienţă, poate a zecea socotind de 
dimineaţă, alegând-o pe cea mai lungă şi mai complicată. 
Mâinile îi tremurau de emoție şi nerăbdare şi faptul că 
toate pasienţele se tăiaseră (chiar ajutate cu mici trucuri) o 
umplea de presimţiri negre. 

„lar se eschivează! Să vezi că se eschivează şi de data 
asta!“ 

Şi din nou, aceleaşi întrebări care o asaltau de luni de 
zile, care îi torturau zilele şi somnul! „Dacă are ceva să-mi 
spună, de ce tărăgănează, de ce ezită? Ce-l împiedică să 
vorbească? De ce m-a mai contactat? Mincinos nu-i, prea 
ştie multe despre Monica, categoric a fost unul dintre 
apropiații ei. Nici escroc nu pare a fi, căci nu pretinde nimic 
în schimbul unor informaţii. Şi glasul e sincer, atâta teatru 
mai cunosc şi eu, şi mai am destulă ureche ca să disting 
falsurile. Ce vrea de fapt? Azi, e ultimul termen, mi-a promis 
solemn că ne vom întâlni, şi-mi va povesti...“ 

Telefonul! Simţi că-i sare inima din piept şi întinse mâna 
spre receptor, fulgerată de un gând: „Asta mi-ar mai lipsi 
acum, un infarct!“ 

— Alo!!! urlă în microfon, incapabilă să-şi controleze 
glasul. Cum?! Nici azi? Dar mi-aţi făgăduit! Dumneata îţi 
baţi joc de mine! Îţi interzic să mă mai suni! 

Celălalt închisese înainte ca bătrâna să fi enunțat primele 
zece cuvinte. Îşi simţi întreaga fiinţă cuprinsă de un val de 
furie, apoi de o neagră dezamăgire şi îşi dădu drumul să 
alunece au relanti, la picioarele pianului. Traviata, ultimul 
act. 

Rămase o vreme aşa, într-o poziţie tragic elegantă. 

„Vezi, cărţile nu mint niciodată!“ 


Primul semnal că există cineva care se mai gândeşte la 
Monica îl recepţionase la cimitir. Cineva care a iubit-o şi, 
romanţioasă, bătrâna imagină un menestrel secundat de un 
trubadur cu manşete de dantelă care îşi plânge suferinţa 
după defuncta Monica, la un instrument cu coarde. Luiza şi- 


| imagina diafan, cu chip sensibil de Chopin şi constituţie 
fragilă de tuberculos al secolului al XIX-lea. 

Aici, la Bellu, unde se ducea zilnic, Luiza Miclea se 
desfăşura la adevăratul ei potenţial de sminteală şi 
teatralism. Cine trecea pe lângă mormântul Monicăi 
rămânea mut de uimire, spunându-şi, pe drept cuvânt, că 
respectivul monument, sarcofag şi totodată mostră de 
complexă Ikebana, constituia un unicat, „piesa“ originală a 
cimitirului. 

De altfel, nu exista vizitator care să nu se oprească 
îndelung în faţa construcţiei, un bloc paralelipipedic de 
marmură, în vârful căruia străjuia bustul turnat în bronz al 
Monicăi. În primul rând însă lua piuitul, prin cantitate şi 
prin acurateţea execuţiei, decorația vegetală. Sute de flori 
şi plante, naturale sau din familia „nemuritoarelor“, 
rămurele şi crengi graţioase, glastre, vase şi ghivece 
alcătuite cu migală şi, vizibil, mereu împrospătate, coşuleţe 
de răchită cu panglici involte în noduri împomponate 
alcătuiau un paradis bizar, emanând un morbid care-ţi 
strângea inima. Apoi, cel mai greu de înţeles, pe capacul 
sarcofagului, o adiere de vânt răsfoia câte un volum de 
versuri din Rimbaud, Mallarme, Alfred de Musset, 
Bacovia... 

Ansamblul, fără îndoială impresiona, şi dacă aveai doar 
un strop de imaginaţie, înţelegeai că ceea ce unii numeau 
circ, avea de fapt o semnificaţie tragică. Luiza Miclea 
ajunsese să trăiască numai prin acest mormânt şi pentru 
acest mormânt. Toaleta lui fastuoasă constituia unica ei 
rațiune de a exista, modalitatea prin care credea că poate 
comunica, dincolo de orice bariere, cu nepoata ei. 

Căndelăreasa, o femeie trupeşă, pietroasă - comparaţia 
cu un măr domnesc se isca de la sine - plină de aur la gât şi 
pe degete, oferea cu plăcere explicaţii trecătorului curios: 

— Cum se face că-i atât de îngrijit? 

— Păi, dacă vine în fiece zi şi-l titireşte câte două ceasuri, 
cum să nu fie?! 


— Cine? 

— Doamna Luiza, bunică-sa, adică bunica lu' răposata. 
Nu mai e săraca în toată firea ei, Doamne fereşte! 

— E interesant că nu fură nimeni nimic... 

Femeia începu să râdă: 

— Las” c-or furat-o destul la început, până s-a deşteptat 
bătrâna. Câte vase de porțolan şi cristal i-or luat, să fii 
dumneatale sănătos! Acum, pune doar din astea de 
ceramică neagră la care nu se înghesuie hoţii... şi florile, nu 
vezi, toate cu cozile retezate, cine ţi le mai ia?! 

— Mi se pare extraordinar! 

— Şi asta-i nimic! Să vezi dumneatale ce face de Crăciun 
sau la onomastica fetii! Au filmat-o şi de la proteve! 

— Îmi închipui. Dar cartea cine a pus-o acolo? 

— Tot bătrâna. Îi lasă mereu câte ceva, adică fetii. Şi 
mărţişor i-aduce... Fiindcă cărţile nu le fură nimeni, le mai 
luăm noi de milă... 

Celălalt o privi curios: 

— Ce înseamnă de milă?! 

— Ştie că ţiganii nu citeşte! Lasă dumneatale o carte 
oriunde vrei, o găseşti şi peste-o lună! Aşa, când o luăm noi, 
îşi zice că poeziile au ajuns la fată. Nu-ţi închipuieşti 
dumneatale ce fericită poa' să fie! Vorbeam de lup, uite-o că 
vine... Sigur, e zece! Nu-i spui c-am vorbit! Nu-i secretă cu 
mine, dar nu intră în intimitate cu fitecine... 

Vizitatorul îşi îndrepta privirea în direcţia indicată de 
capul întors al căndelăresei. La capătul aleii, se ivea cu 
braţul plin de flori o siluetă neguroasă care avansa cu paşi 
grăbiţi, ca la o întâlnire abia aşteptată sau pe care ţi-e 
teamă că ai putea-o rata În contextul locurilor de veci, 
pălăria neagră cu gardini largi, â la Zorro şi pelerina lungă 
ale cărei poale fluturate de vânt sugerând un vultur cu 
aripile desfăşurate, făceau din Luiza Miclea un personaj 
imediat remarcabil şi plin de mister, din familia Contelui de 
Monte Cristo. 


O dată ajunsă la mormânt, intra imediat într-o transă, 
totul părea să se topească în jurul ei, nici măcar un elefant 
îmbrăcat în pijama, trecând pe alee, nu i-ar fi atras atenţia. 
Pur şi simplu, nu l-ar fi văzut. Începea astfel ceremonia 
cotidiană. Cu infinită răbdare, meticulozitate şi gesturi 
delicate, de chirurg, Luiza lua fiecare vas la mână, înlocuia 
florile trecute, schimba apa, născocea aranjamente noi, 
spăla sarcofagul nu ca pe un simplu obiect, ci cu o gingăşie 
pe care ar fi simţit-o numai atingând o fiinţă iubită. În 
timpul acesta, vorbea neîntrerupt, se mira, surâdea, făcea 
mereu paşi înapoi, verificând rezultatul fiecărei operaţiuni. 

Nu exista vizitator care, contemplând ansamblul, să nu 
încerce să aprecieze cam cât o costa pe fosta cântăreaţă 
lugubrul paradis edificat zilnic peste osemintele nepoată-sii. 
Fără îndoială că îşi avea deja combinaţiile ei, bineînţeles că 
se aproviziona direct de la sursă, totuşi nimeni nu-ţi oferă 
pe gratis codri de flori! La preţul pieţii, intrau milioane 
acolo, dar reducând chiar până la un sfert cheltuielile, tot 
nu se puteau încadra în limitele unui buget de pensionară. 
Şi nici ţinuta ei nu era ieftină căci deşi teatrală, respecta 
moda. „Lume nebună!“  conchidea  trecătorul şi, 
impresionat, îşi vedea de drum mai departe. lar seara, când 
deschidea televizorul, nu se mai gândea la ea. Era deja 
uitată. 


Va să zică, Monica murise de peste cinci ani şi se 
împlineau... stai puţin... da, da, exact doi de când... 

Ca mai toată lumea, Luiza avea un calendar propriu, 
paralel cu cel care atârnă îndeobşte pe peretele din 
bucătărie. Astfel, când ne referim la evenimente consumate 
mai demult, le localizăm în funcţie de datele importante 
care ne-au punctat existenţa. Acestea sunt de obicei fericite 
sau dramatice („numai ce murise mama“ sau „tocmai mă 
măritasem, ori îl născusem pe ăl mare, pe Costel...”). Ori 
mai puţin diurne: „ţin bine minte pentru că eram în 
curăţenie după zugrăvit, şi asta s-a întâmplat în '92...“ 


Pentru Luiza, acum doi ani însemna ridicarea 
gărduleţului de fier forjat împrejurul monumentului 
Monicăi. Atunci a băgat ea de seamă că mai vine cineva să 
viziteze mormântul. Era prea familiarizată cu peisajul ca să 
nu observe că la două-trei zile apărea pe blatul de marmură 
al sarcofagului câte un buchet de flori. Iniţial se simţi 
extrem de tulburată - uite că se mai gândeşte cineva la 
fetiţa mea - apoi, intrigată. Cine să fie necunoscutul, căci în 
ruptul capului nu credea că ar putea fi vorba despre o 
femeie. Presimţea aici un roman tragic ă la Dama cu 
camelii. 

Începuse să investigheze printre căndelărese şi femeile 
de serviciu, dar niciuna nu-i putuse oferi vreo pistă. Aşa, 
multă lume se opreşte la mormânt, se uită ca la vetrină, dar 
nu poţi şti care lasă şi flori. Mai toate însă abordară aceeaşi 
ipoteză: pesemne că persoana necunoscută vizitează 
mormântul mai pe seară, spre ora închiderii cimitirului, 
când personalul e deja plecat acasă. Nu avusese mai mult 
succes nici cu paznicii de noapte care o şi luară peste picior 
explicându-i că „după ceasurile şaptişpe treizeci, mult 
optişpe, doar fantomele mai bântuie meleagul“. 

Ajunsă în această fază şi tânjind cu toată făptura după o 
fiinţă din intimitatea Monicăi cu care ar putea discuta şi 
depăna amintiri cooperând în suferinţă, începuse să dea 
sistematic un anunţ la ziar. Un anunţ zilnic, mai puţin 
obişnuit pentru rubrica „Decese“, redactat în 
binecunoscuta manieră teatralistă: 

Nobila persoană care în virtutea unei sacre amintiri 
depune flori la mormântul adoratei noastre, în veci de 
neuitat Monica M., cu ochii storşi de lacrimi este conjurată 
s-o contacteze de urgenţă pe Luiza. Telefon... 

Spre surpriza bătrânei - se aşteptase la tot felul de farse, 
dar uite că mai rămăsese ceva sfânt în sufletul românului -, 
bancurile proaste lipsiră cu desăvârşire. Trecuse cam un an 
de la primul anunţ, când într-o dimineaţă de primăvară 
precoce, primi întâiul telefon. O voce de bariton, clară şi 


nespus de catifelată, aprecie urechea exersată a fostei 
coriste de Operă, îi spori bătăile inimii ca o presimţire. 
Personajul o abordă direct, fără preambuluri: 

— Doamna Luiza? Eu sunt persoana pe care o căutaţi. Mă 
numesc Emil. 

Luiza simţi că i se înmoaie picioarele şi începu să se 
bâlbâie: 

— O, dumneavoastră... Îmi pierdusem orice nădejde. Va 
să zică aţi iubit-o pe Monica... Când ne putem vedea? 

— E o situaţie mai deosebită, acordaţi-mi un răgaz. 

Din clipa aceea începuseră eschivele: „N-a venit timpul 
(timp, pentru ce?), nu mă simt pregătit,... e o situaţie 
specială pe care nu v-o pot explica...“ 

Între timp, Luiza îşi storcea creierii, făcea apel la 
întreaga ei fantezie, întindea pasienţe şi iarăşi o lua de la 
capăt, încercând să ghicească raţiunea pentru care Emil se 
ascundea. „În definitiv, nu-i cer decât o întâlnire în care să 
povestim şi să ne amintim. E ultima plăcere care mi-a mai 
rămas, să stau de vorbă cu un om care a iubit-o, să plângem 
împreună...“ Fiecare telefon al lui Emil o făcea să se simtă 
tot mai dezamăgită şi, totodată, din ce în ce mai curioasă. 

Situaţia mai prezenta un aspect care sporea la maximum 
interesul bătrânei faţă de necunoscut, dincolo de 
cooperarea întru căinarea aceleiaşi persoane. Monica 
murise în condiţii învăluite de mister, care nu fuseseră 
niciodată  elucidate de Poliţie. „Diagnosticul“ fusese 
sinucidere, iar dosarul, parcă prea repede clasat. 

În fapt, Monica se aruncase de la etaj, în miezul unei 
nopţi de august. Avea douăzeci şi trei de ani şi era actriţă la 
Teatrul Arlechino. Moştenise talentul artistic al bunică-sii - 
se împăuna aceasta - şi lansată încă de pe băncile 
Academiei, i se prefigura o carieră strălucită. Clasicul răvaş 
de adio al sinucigaşului conţinea doar câteva cuvinte, 
rămase bătute în cuie în mintea Luizei: Nu mai rezist. Fără 
tine viaţa mea nu înseamnă nimic. Urma inițiala numelui 
mâzgălită în grabă. 


Conţinutul lapidar aşternut pe pagina de gardă smulsă 
dintr-o carte denota hotărârea pripită, faptul că Monica 
cedase unui impuls de moment. Sinuciderile premeditate au 
altă „regie“. Mai era limpede că îşi luase zilele din pricina 
unei iubiri nefericite. Investigaţiile Poliţiei nu descoperiră 
niciodată subiectul, dezvoltându-se astfel ipoteza că 
individul trebuie să fi fost însurat. Doar o persoană 
căsătorită, care vrea cu orice preţ să-şi păstreze căminul, 
indiferent ce face pe de lături, evoluează cu atâta prudenţă, 
nelăsând nici o urmă. Şi aici, Luiza scrâşnea neputincioasă 
din dinţi, cu o nuanţă de ciudă pe răposata. Aşa a fost 
Monica, misterioasă de mică. Eşti tu la prima dragoste 
(convingerea nestrămutată a bătrânei), eşti fericită (cel 
puţin la început), totul în jurul tău „cântă, râde şi 
dansează“, cum nu simţi tu nevoia să te confesezi bunică-tii, 
să-ţi împărţi bucuria, să pomeneşti de EL - primul semn - 
măcar o dată la zece fraze?! Faptul că era însurat 
constituia, desigur, un impediment serios în calea 
confidenţei, dar pasiunea nu se lasă zăgăzuită şi, eludând 
amănuntul infam, tot faci trimiteri, tot simţi nevoia să 
comentezi, să vorbeşti despre EL... 

Desigur că Luiza îşi pusese întrebarea dacă nu cumva 
Emil, necunoscutul de la telefon e de fapt EL, Armand 
Duval, dar instinctul îi şoptea că marele amant, adevăratul 
EL, n-ar fi avut curajul s-o caute. Pe de altă parte, avea 
convingerea că Emil deţine mult mai multe amănunte 
despre drama Monicăi decât Poliţia. Un bărbat care iubeşte 
stă de veghe, pândeşte drumurile iubitei, caută să obţină 
cât mai multe informaţii despre rival. Iar faptul că Emil o 
adorase pe Monica constituia pentru bătrână o certitudine. 

Până una alta, mergea zilnic la cimitir unde petrecea cel 
puţin două ore. Se întorcea acasă relaxată, ca după o 
întrevedere reală cu nepoată-sa. Încercase şi ceva spiritism, 
dar „sportul“ ăsta nu era de ea. Fie că nu dăduse peste 
persoanele indicate, intermediari cu har între cele două 
lumi, fie că funcţiona un soi de incompatibilitate. Luiza 


fusese toată viaţa o directă, îi plăcuse vorba desluşită şi 
răspicată, aşa că n-o convingeau plimbările paharului, 
bâţâitul mesei sau curentul transmis prin mâinile înlănţuite 
ale participanţilor la şedinţă. Interpretări, senzaţii, impresii 
- nu dădea doi bani pe ele. În realitate, Luiza se aşteptase 
ca la asemenea şedinţe să stea de vorbă cu Monica aşa cum 
ar fi făcut-o la telefon, să-i audă efectiv glasul şi să schimbe 
impresii. 

În restul zilei, Luiza întindea pasienţe, asculta discuri cu 
muzică de operă în interpretări simandicoase şi întreținea 
relaţii relativ susţinute cu Clotilda şi Fulguleţ. Cu cea din 
urmă vorbea aproape zilnic la telefon şi se vedeau de două- 
trei ori pe săptămână. Adesea, Luiza rămânea la dejun sau 
la cină, nefiind o persoană dificilă. Practic, mânca puţin şi 
nici atunci nu ştia ce pune în gură, deci nici o problemă 
pentru comoda Fulguleţ. Totuşi, în revanşă, Luiza o invita o 
dată pe lună să dejuneze la Capşa, un fel de „hai să ne 
simţim mondene“. Consumau feluri sofisticate („ardei 
umpluţi sau chiftele putem mânca şi acasă“), iar cântăreaţa 
lăsa bacşişuri princiare, conform teoriei că acolo unde te-ai 
certat cu chelnerul sau n-ai dat suficient bacşiş să nu te mai 
duci, că-ţi scuipă în mâncare. 

Sobrul şi etern cârtitorul loan Sârbu cel Drept nu era de 
acord cu aceste  escapade, considerându-le „prea 
emancipate“. Conform mentalităţii lui, două femei nu aveau 
ce căuta singure într-un restaurant, ci doar, cel mult, într-o 
cofetărie. Închidea totuşi ochii pentru că Fulguleţ, această 
minune de gingăşie, o prea delicată floare, cerea atât de 
puţin în viaţa de toate zilele, încât, pentru un singur 
capriciu, nu merita să fie criticată. Trebuia să ai inimă de 
gâde să-ţi asumi riscul unei cumplite migrene, aşa cum se 
întâmpla totdeauna când Fulguleţ era împiedicată să 
procedeze după capul ei. 

Serile Luizei se asemănau între ele, ca trase la xerox. 
Mânca ceva pe sponci, deschidea sau nu televizorul (mai 
degrabă radioul, au emisiuni cu mult mai interesante), apoi 


se retrăgea în „salonul cu amintiri“: un recamier, câteva 
fotolii miniatură din catifea, de iatac sau de budoir li se 
spunea pe vremea bunică-sii de la care îi şi rămăseseră, o 
vitrină cu porţelanuri şi cloisonneuri de valoare, iar pe 
pereţi şi toate suprafeţele plane, puzderie de fotografii 
îngrijit înrămate. Cândva, o femeie de serviciu, căreia Luiza 
îi „explicase“ pozele exclamase aiurită: 

— Ce de-a morţi pe acilea! Pe toate zidurili, başca în 
bibliotecă că să nu-mi spuneţi mie că toţi de-a scris acolo, 
mai şi trăieşte! 

Într-adevăr, pereţii păreau efectiv tapetaţi cu fotografii, 
bunici şi străbunici, mătuşi, părinţi, neamuri de toate 
gradele, dar în primul rând, Mihaela, fiică-sa - altă moarte 
timpurie şi stranie -, şi Monica. Şi, în egală măsură, ea 
însăşi, Luiza, în evoluţii de-a lungul timpului şi în diverse 
roluri la Operă. 

În salonaşul acesta, Luiza visa, rememora, evoca, făcea 
conversaţie cu voce tare cu un defunct sau altul, îşi imagina 
clişee duioase, edulcorate în care răposaţii trăiau, se 
comportau diurn şi făceau conversaţie. 

Când loana o auzi prima dată trăncănind pe un ton diurn 
cu repauzaţii, reflectă că femeia e într-o ureche; mai 
degrabă că vrea să fie, căci făcând abstracţie de show-ul 
din salonul cu amintiri, bătrâna se comporta în rest normal. 
Bineînţeles, se abţinu de la orice comentariu, simțindu-se 
mulţumită că serile şi nopţile îi aparţineau. O dată ce 
ferestrele se înălbăstreau trăgând noaptea de poale, Luiza 
nu mai solicita nici un fel de serviciu, ziua era încheiată, iar 
Ioana liberă să facă tot ce pofteşte. 

Şi, într-adevăr, făcea tot ce poftea, dar se părea că fata 
asta nu avea nici o înclinaţie pentru divertisment sau frivol. 
Patrick, de pildă, şi „trupa veselă“ de la Clopoţei ar fi rămas 
stupefiaţi, prăpădindu-se totodată de râs, dacă ar fi avut 
posibilitatea să inventarieze programul unei zile din 
existenţa Ioanei, o jună de douăzeci şi şapte de ani, liberă 
de orice servitute şi trăind în Bucureştii contemporani. 


Concret, deretica prin casă - nu prea des şi nu îndelung, 
căci pe Luiza o enerva vânzoleala - făcea câteva 
cumpărături zilnic (nu lipsea vodca, bătrâna obişnuind de 
mulţi ani să-şi anestezieze astfel suferinţa şi regretele unei 
vieţi ratate), după care timpul îi aparţinea. 

— Dacă ţi-ai terminat treaba, o avertizase Luiza la 
instructajul de iniţiere, mi-e absolut indiferent ce faci, când 
pleci şi la ce oră te întorci, că eu nu sunt nici santinelă, nici 
pedagog de serviciu. Atâta doar că nu admit să-mi aduci 
golani în casă - de înnoptat aici, exclus! Şi încă ceva! Să nu 
mă trezesc cu Poliţia pe cap şi nici să-mi vii cu SIDA sau cu 
vreo boală din alea... 

Nici gând despre aşa ceva! Imediat după ce Luiza îşi lua 
prânzul frugal, loana, dând curs diferitelor anunţuri 
selectate din ziare, începea să străbată oraşul în căutarea 
unui serviciu. Nu orice fel - adăpostul oferit de Luiza 
înlătura pentru moment urgenţa şi necondiţionatul, ci o 
slujbă unde să poată învăţa ceva şi care s-o propulseze. Îi 
intraseră în cap calculatoarele şi, la toamnă, atacându-şi 
economiile, intenţiona să se înscrie la un curs de 
perfecţionare. 

Serile şi le petrecea în întregime desţelenind limba 
spaniolă în compania manualului şi a dicționarului, după 
care, la zece seara negreşit, stingea veioza. Se închina 
scurt şi până să adoarmă, ceea ce se întâmpla cam după un 
sfert de ceas, îşi permitea să viseze. Unul şi acelaşi vis, fără 
să se plictisească. Ceva ă la Vizita bătrânei doamne... 


Ei da, atâta răsfăţ îşi permitea şi Luiza de când o primise 
pe Ioana, să fie servită cu micul dejun la pat. Nu mânca 
mare lucru - o cafea neagră, un suc de fructe natural, pâine 
prăjită şi o lingură de miere, dar ca în toate cele, 
importanţă avea stilul! Pentru ca show-ul să fie complet, 
Luiza îşi semnala intrarea în cotidian cu un soi de uvertură, 
agitând un clopoțel de bronz. După maximum un minut, 
loana prezenta prompt un mic dejun proaspăt - cafeaua 


fierbinte cât trebuie, sucul atunci scos de la gheaţă şi felia 
de pâine din prăjitor. Cum îşi calcula fata asta timpul şi cât 
era de expeditivă, era ceva uluitor, căci bătrâna nu se 
trezea niciodată la aceeaşi oră. Nici nu-i trebui mai mult de 
o săptămână ca să realizeze că Ioana avea calităţi deosebite 
şi, în curând, simţi că i-ar putea deveni indispensabilă. Avea 
capacitatea de a se face utilă în orice domeniu, puteai 
spune că are mâini de aur, excelând chiar şi în treburi de 
bărbat unde, de obicei, se cheamă un specialist. O siguranţă 
arsă, o garnitură uzată, fierul de călcat defect de ani de zile 
ori lampa capricioasă din dormitor nu ridicau probleme 
pentru Ioana, le rezolva pe loc şi cu îndemânare. 

— Ca să nu mai spun că de când îmi face ea masaje, nu 
mă mai ţine spondiloza, se pricepe şi la cosmetică, când m- 
am uitat în oglindă după tratament, pur şi simplu îmi venea 
să mă scuip de deochi. Este extraordinară! 

— Vezi, şi nu voiai s-o primeşti! îi aminti Fulguleţ. 

— Dragă, eu nu ştiu să mă uit sub pielea omului, calităţi 
din astea le descoperi în timp. Nu-ţi spun că mi-a dezumflat 
şi picioarele, în două nopţi, am căpătat glezne de baletistă... 
A, şi să-ţi mai spun o chestie! Deunăzi, am întrebat-o aşa, 
într-o doară, dacă se pricepe la cifrăraie. Ştii că avem de 
completat porcăriile alea cu impozitul global. Eu n-am 
pretenţii, nu mai ştiu nici tabla înmulţirii, dar îmi spuneau 
alţii mai versaţi că-i ceva fioros, nu pricepi nimic, şi cea mai 
mică greşeală te costă! Mă gândeam să apelez la un 
consilier economic, aşa le zice acum... N-ai să mă crezi, dar 
Ioana mi-a rezolvat toată bulibăşeala asta în mai puţin de- 
un ceas. 

Indiferentă şi chiar plictisită, Fulguleţ aprecie vag: 

— Există şi oameni din ăştia, multilaterali... 

Luiza oftă din adâncul sufletului: 

— O fi, dar eu acum, la bătrâneţe, văd altfel lucrurile. 
Viaţa grea pe care a dus-o, necazurile şi sărăcia au călit-o, 
au învăţat-o să se descurce singură, fără să apeleze la 
nimeni, că n-avea la cine, iar bani nici de sămânță. Nu ştiu 


dacă noi am făcut bine cocoloşindu-ne copiii, poate altfel ar 
fi arătat lucrurile, dacă-i lăsam de mici să se izbească de 
realităţile vieţii. Fata asta o să ajungă departe... Păcat că 
nu-i mai simpatică. Uneori, te uiţi la ea şi te ia cu frig. 

Aşa-i, fu de acord Fulguleţ care după ce întrerupse 
convorbirea telefonică avu un gest semnificativ în dreptul 
urechii. 

„Luiza s-a sclerozat, a pălit-o fixaţia muncii şi a vieţii 
stoice. A uitat ce bine îi era când ţinea trei servitoare şi câte 
patru amanți ca să acopere toate schimburile! Câţi s-au 
pricopsit trăgând ca ocnaşii?... Unde, cât de departe o să 
ajungă loana? Trăgând şi asta la galere o să obţină o 
gospodărie plină de plozi şi electrocasnice în rate, în 
dormitor un mitocan care râgâie şi care citeşte gazeta cu 
scobitoarea în colţul gurii, câte un permanent de trei ori pe 
an şi două cerculeţe de aur în urechi! Ăsta zic şi eu succes!“ 

Dacă printr-o minune i-ar fi putut auzi gândurile, 
expresia Ioanei ar fi rămas la fel de ermetică. Un surâs 
fugar, poate, i-ar fi alunecat pe buze. Stilul ei era - tace şi 
face. 


Clotildei îi plăcuse viaţa de noapte, iar Arhibald 
Martinescu, bărbatu-său, deşi avocat celebru cu clientelă 
serioasă, îi ţinea tandem perfect. Vreme de câteva decenii 
fuseseră consideraţi prinți ai Bucureştilor by night, 
cunoscuţi în toate localurile şi barurile simandicoase ale 
epocii lor. leşeau aproape în fiecare seară, Arhibald 
dovedind o energie, o vitalitate şi un apetit de viaţă cu totul 
ieşite din comun. Unii îşi închipuiau că oboseala acumulată 
în timp - nu dăm suficientă importanţă la ceea ce se adună 
în subteran, ci doar la ceea ce se vede cu ochiul liber - 
fusese cauza infarctului care-l secerase înainte de a împlini 
cincizeci de ani. 


Trecuse însă vreme de atunci, iar aceasta îşi pusese 
amprenta şi asupra Clotildei. Îi plăcea şi azi atmosfera 
specifică de restaurant, iar aroma de local o făcea încă să 
vibreze. Mai clar îi plăcea, dar nu-i mai convenea. 

Restaurantul în sine oferă un complex de plăceri care ţin 
de ambianţă, de savoarea gastronomică, de monden, dar şi 
de ceea ce însemna Clotilda în acest context. Îi plăcea să 
privească, dar în primul rând să fie privită şi admirată. 
Cândva arăta splendid, se îmbrăca minunat, dansa divin, 
personalul o adora, căci cei doi lăsau bacşişuri princiare. Se 
putea afirma că intrând într-un stabiliment sau altul, erau 
sărbătoriţi de la portarul în uniformă de amiral, 
garderobieră, fata cu ţigări, şeful de sală până la însuşi 
bucătarul cu ilic alb cât o clopotniţă, care le pregătea de 
fiecare dată câte o surpriză. 

Azi, situaţia se schimbase. Existau toaletele costisitoare, 
erau şi bani, şi apetit, dar nu mai avea look. Ba dimpotrivă, 
faţă de priveliştea pe care o oferea altădată, Clotilda, poate 
hipersensibilă, avea impresia că privirile care poposeau 
asupra ei erau sarcastice, că oamenii şi-o arătau din bărbie 
şi nu o dată, mai ales seara sau noaptea, constatase că era 
cea mai vârstnică consumatoare din local. Cel mai prost se 
simţea când ocupa o masă doar cu Băiatul. Patrick părea că 
nu observă nimic, se bucura şi trăia intens orice moment. 
Pe Clotilda însă o crispau privirile curviştinelor tinere care 
le spionau masa, făceau fiţe ca să-i atragă atenţia Băiatului, 
chicoteau ca nişte tâmpite. De aceea, Clotilda nu se mai 
aventura pe ringul de dans şi se prefăcea indiferentă când 
vreo obrăznicătură cu buricul gol şi cu chiloţi dubioşi pe 
dedesubt, venea să-l invite la dans. Bineînţeles, Patrick avea 
atâta diplomaţie încât să refuze. Oricum, Clotilda evita 
sistematic ieşirile în doi, antrenând şi alte perechi, în 
genere oameni maturi, alcătuind un grup în care se integra 
fără să atragă atenţia; nu se cunoştea cine cu cine era 
partener. Desigur, achita ea întreaga notă, pentru că altfel 
n-ar fi găsit muşterii. Amatori de local sunt puţini fie că sunt 


săraci, fie din avariţie, fie din lipsă de vocaţie pentru astfel 
de mondenităţi. 

— Nu vă înţeleg, se mira Luiza Miclea, vă petreceţi toată 
ziua într-o locantă, şi tot nu v-ajunge? 

— Când eram tineri, şi mie şi lui Arhibald ne plăcea 
variaţia. Fiecare local are atmosfera lui, altă muzică, alt 
specific. 

— Eraţi tineri amândoi, sublinie gros Luiza 

— Nu înţeleg de ce îţi face plăcere să-mi aminteşti mereu 
că nu mai sunt o primăvară. Cred că eşti sadică. 

— Ba tu eşti proastă, că la averea pe care o cheltuieşti cu 
el, nu ştii să-ţi impui condiţiile. 

— Nu-l pot ţine tot timpul într-o cuşcă de aur. E mijlocul 
cel mai sigur de a-l pierde. Trebuie să-i mai fac şi poftele... 

Chiar aşa se întâmplase şi aseară. Era luni, ziua lor 
liberă, când ţineau închis la Clopoţei, şi Clotilda o savurase 
din plin, simțindu-se minunat trândăvind în pat până mai 
târziu. Seara şi-o imaginase la fel de molcomă, poate vor 
juca un 66, poate prind un film la televizor. O seară intimă, 
în peignoir elegant, un bol cu Martell şi - de ce nu -,o 
„şedinţă“ de sex. Apoi, somnul dulce în braţele Băiatului. 
Adora să doarmă aşa, o făcea să se simtă din nou tânără! 

Lucrurile se aşezară însă altfel. Pe la opt seara, Patrick 
începu să dea semne de nelinişte. Clotilda cunoştea deja 
simptomele. Se fâţâia fără rost prin casă, de parcă ar fi 
căutat ceva şi n-ar fi găsit, n-avea astâmpăr, schimba 
posturile TV cu viteza clipitului, fără a avea răbdare să se 
uite la ceva. Deşi ştia ce avea să urmeze şi n-avea nici un 
chef de acest ceva, Clotilda se interesă blândă: 

— Pe Băiat îl supără ceva? 

Îl alinta vorbind cu el, ca despre el, aşa cum se 
procedează de obicei cu copiii foarte mici. 

— Nimic, Mami, totul e perfect. 

Femeia îl apucă de bărbie, silindu-l s-o privească în ochi: 

— Nu mă minţii! Ştii ce-a păţit Pinocchio? 

Patrick surâse, se azvârli pe canapea şi îi cuprinse umerii. 


— E singura noastră seară liberă şi-i abia opt... Mă... mă 
gândeam... De ce oare n-am profita şi noi? Totdeauna 
ajungem spre sfârşitul programului. De ce nu ne-am duce şi 
noi undeva, ca oamenii, o seară numai a noastră, să bem pe 
îndelete un pahar de vin, să prindem spectacolul de la 
început? Dar dacă tu n-ai chef, rămânem acasă. 

Se simţea din ton că pentru fiinţa iubită e în stare de 
orice sacrificiu, dar în acelaşi timp, tot sacrificiu se numea. 
Clotilda oftă în gând şi se interesă la fel de duioasă: 

— Unde ai vrea să mergem? 

Patrick se însufleţi dintr-o dată, frecându-şi mâinile 
fericit. Mai avertiză totuşi, de formă: 

— Bagă de seamă, Clo-Clo, tu ai hotărât. Din partea mea, 
putem sta foarte bine acasă... 

Apoi, direct: 

— Mi-au spus băieţii că s-a deschis pe Rahova, o cârciumă 
colosală, ceva original, stil Bucureştii de altădată. Clădire, 
mobilier, muzică, merinde, ţoalele personalului... E ceva ce 
ţi-ar plăcea şi ţie. De cum mi-au povestit, m-am gândit la 
tine. 

— Băiatul meu e un scump, se lăsă voit impresionată. Mă 
duc să mă schimb. Ce zici să îmbrac? 

— Ţinuta e obligatorie... Orice ai îmbrăca, îţi vine 
nemaipomenit Pune ce vrei, dar cu o condiţie! Să fii mereu 
cea mai frumoasă şi mai elegantă! 


Toaleta durase o oră, dar chiar şi ochiul sever al Clotildei, 
după ce contemplă rezultatul în oglinda cu voluri, aprecie 
că meritase. Raportat la vârstă, poţi avea zile bune şi zile 
rele din fragedă tinereţe şi până la o sută de ani. Ei bine, 
Clotilda se simţea într-o zi excelentă şi se bucura că a 
acceptat să iasă în oraş. Pe obrazul odihnit, machiajul 
aproape că făcuse minuni, peruca admirabilă, cu aspect 
foarte natural cumpărată de la Paris ascundea părul nu 
prea proaspăt coafat, rochia cădea desăvârşit. La lumină 
condescendentă de restaurant de clasă, i-ai fi putut da 


patruzeci şi cinci de ani şi nici o zi în plus. Exclamaţia de 
admiraţie cu care Patrick o întâmpină când ieşi din 
dormitor era elocventă. Se felicită pentru că se decisese 
asupra unei toalete inspirate. Rochia foarte modernă - 
nimic nu îmbătrâneşte mai mult decât demodatul, 
indiferent cât de bine conservat, dar despre care presimţi 
că face parte din inventarul persoanei de cel puţin treizeci 
de ani - sugera sensibil linia interbelicului, căci, după cum 
se ştie, moda se schimbă, dar revine. Clotilda îşi propusese 
aşa, ca într-o joacă sau ca la un bal costumat, să se îmbrace 
în stilul epocii sugerate de restaurant. În consecinţă, se 
hotărâse pentru o rochie demi-soir6e, până la glezne, cu un 
en coeur foarte adânc şi îngust, gofreuri asimetrice pe un 
singur şold, subliniate de o panglică importantă din satin 
duchesse. În mers, rochia se despica până deasupra 
genunchiului, iar efectul nu era deloc neplăcut, deoarece 
picioarele Clotildei rămăseseră frumoase. Ansamblul era 
completat perfect de o minunată pelerină de vizon, iar 
voaleta cu muşte de catifea mari şi rare făcea toţi banii. 
Evident, nu lipseau perlele cu mare trecere în epocă, 
solitarul ale cărui focuri îţi luau ochii. 

— Mami, trebuie să te fotografiezi neapărat în ţinuta 
asta, eşti magnifică! 

Şi Clotilda îşi zise că nu-i o idee rea. 

Ca tuşă finală, se hotări nu numai să îmbrace, dar să şi 
poarte toaleta în stilul anilor '30-'40. Adică şi pe gerurile 
cele mai mari, gâtul şi decolteul trebuiau să se ivească 
goale, răsărite ca nişte lujere de floare din gulerul 
somptuos al blănii. Un fular sau un şal nu dădeau şic. La fel 
procedă şi Clotilda. 


Seara fusese un succes. Clotilda nu mai ţinea minte de 
când nu se mai simţise atât de fericită. Apariţia ei, imediat 
remarcată, fusese primită cu aplauze, ceea ce o 
surprinsese, căci nu era un obicei curent sau despre care 
măcar să fi auzit, dar nu mai puţin, amănuntul o făcuse să 


roşească de plăcere. Patrick, mândru ca un păun, o trata ca 
pe o regină. Adevărat că şi publicul consumator era capabil 
să guste „subţirimile“, în majoritate oameni maturi (cei mai 
tineri - de vârstă mijlocie), străini vârstnici, amatori de 
original autohton şi ceva juneţe în ţinută conformistă. Nu se 
zăreau blugi, canadiene, adidaşi, litere şi cifre pe piept, 
odioasele ghiozdane care saltă un umăr mai sus, sugerând 
totodată că persoana n-are un domiciliu stabil sau că 
doarme pe unde apucă şi în consecinţă, cară după el desaga 
burduşită cu de toate, de la periuţa de dinţi la chiloţii şi 
ciorapii de schimb. 

În rest, bucătărie fină cu delicioase sortimente astăzi 
parcă uitate (cine a mai pomenit de vol-au-vent cu ciuperci 
şi piept de porumbel, de medalion de vițel cu trufe, sau de 
păstrăvi cu migdale, de minunatele Coupes Jacques sau 
Meringue glace?!) cu personal stilat şi lăutari de primă 
clasă. Cum absolut toată lumea dansa, se avântară şi ei pe 
ring, lăsându-se antrenați de patima unor tangouri celebre. 
La întoarcere, în taxi, căzură amândoi de acord că 
petrecuse o seară extraordinar de reuşită. Clotilda îl apucă 
strâns de braţ şi îşi culcă tâmpla pe umărul lui: 

— Sincer, n-aveam nici un chef să ies. Îţi mulţumesc, m- 
am simţit minunat. 

Patrick îi mângâie mâna: 

— Nu văd ce ne-ar împiedica să repetăm figura asta 
măcar o dată, de două ori pe lună. 

Clotilda suspină fericită. Peste o vreme, avea s-o evoce ca 
pe cea mai frumoasă seară petrecută cu Patrick. Şi ultima... 


Peste noapte simţi că i s-a făcut frig. Avea frisoane, gâtul 
uscat, parcă o menghine îi strivea capul de la o tâmplă la 
cealaltă. Mai trase un pled peste ea şi moţăi dârdâind până 
dimineaţa, nevrând să-l trezească pe Băiat. „A fost atât de 
superb, de ce să stric totul acum?“ 

Tanţa veni ca de obicei la opt, schimbă apa la flori, pentru 
că activitatea în sine nu presupunea zgomot, apoi aduse în 


sufragerie micul dejun al doamnei. Cum Clotilda era o 
persoană pedant de punctuală, când constată că a trecut un 
sfert de ceas peste ora la care stăpâna obişnuia să-şi ia 
prima cafea a zilei, lanţa se alarmă şi bătu la uşa 
dormitorului. 

— Cred că n-am să ies azi din casă, nu mi-e bine deloc. 
Adu-mi termometrul. 

Văzând-o cam lividă şi zgâlţâită de frisoane - i se auzea 
clănţănitul lucrărilor din gură de la cinci paşi - femeia se 
sperie: 

— Eşti bolnavă râu cucoană... Domnişorul ştie? 

— Lasă-l să doarmă, e o simplă răceală. 

Termometrul semnaliza însă altceva - 39,4 -, iar medicul, 
chemat de urgenţă, diagnostică o congestie pulmonară. 

„Cu mâna mea mi-am făcut-o, gândi abstract, cuprinsă de 
febră. Uit mereu că nu mai am... măcar patruzeci de ani!“ 

Doar cochetăria absurdă, dorinţa de a părea cât mai 
tânără şi mai strălucitoare o împiedicase să-şi pună la gât 
măcar o eşarfă. Mai mult, îşi expusese frigului umed de 
afară întregul decolteu. 

Medicul consilie o internare, dar Clotilda nici nu voi să 
audă de spital. Fusese o femeie foarte sănătoasă, nu fusese 
internată nici o zi în viaţa ei, iar despre „bolniţe“ avea o 
impresie cumplită care depăşea chiar crunta realitate. 

— Cum mi-e scris! Orice mi-o fi dat să se întâmple, să mi 
se întâmple acasă la mine. Îmi pot permite luxul ăsta, are 
cine să mă îngrijească. Nu-i aşa, Patrick? 

Bărbatul se simţi încolţit. Dacă insista să meargă la spital, 
s-ar fi putut deduce că abia aşteaptă să-şi facă de cap şi să 
respire liber. Dacă o încuraja să rămână acasă - că abia 
aşteaptă să moară, la vârsta ei, oricând s-ar fi putut ivi un 
ceva fatal care să impună o intervenţie competentă şi bine 
utilată din punct de vedere tehnic medical. 

— Cum vrei tu, Mami, aşa e bine. Îţi promit că nu vom ieşi 
din cuvântul tău. 


Era cumplit de bolnavă, nu încăpea nici o îndoială, cu 
febră mare şi multe lichide (supiţe uşoare de zarzavat, 
ceaiuri, compot), cu momente de toropeală totală, aproape 
de inconştienţă, şi coridoare de luciditate, când izbutea să 
surâdă crispat. 

— "Tot răul are un bine. Cel puţin, am să slăbesc câteva 
kilograme. 

Luiza se enerva: 

— Tot neserioasă ai rămas! Uite la ce-ţi stă gândul! 

Dintre toţi, era cea mai speriată, cea mai sincer afectată. 
Clotilda rămăsese singura persoană în viaţă din generaţia ei 
la care ţinea, fiind şi singura dintre martorii propriei 
existenţe în stare să-şi mai aducă aminte că şi Luiza avusese 
cândva şaptesprezece ani şi arătase ca o floare andaluză, că 
avusese momentele ei de glorie; singura care asistase la 
derularea vieţii ei, un itinerar nemernic, presărat de 
evenimente tragice. 

Luiza insistase ca Clotilda să se interneze, iar apoi, 
dinaintea refuzului înverşunat al acesteia, măcar s-o 
accepte pe Ioana ca infirmieră. 

— N-ai idee ce capabilă e fata asta! Ce mâini uşoare are, 
ce îndemânatică poate fi! A încercat-o viaţa, se pricepe la 
orice. 

Cât se simţea de sleită şi cu mintea mai mult tulbure, 
Clotilda respinse ideea. Îşi mai amintea sentimentul de 
disconfort încercat în prezenţa fetei, senzaţie care stăruia 
în ciuda timpului scurs. 

Nici lui Patrick nu-i surâdea perspectiva, ba chiar se 
simţea speriat la gândul că va da zilnic ochi cu persoana 
aceea infectă, că va trebui să înnopteze ştiind-o alături, într- 
o încăpere sau alta. Apartamentul Clotildei, deşi superb, nu 
era totuşi Versailles-ul, nu puteai să te izolezi într-o aripă şi 
să faci abstracţie de restul. 

— Nu văd de ce ne-am încurca cu amatori, opină el, 
oricât de competenţi, de vreme ce ne putem permite 
asistenţa unui cadru calificat. 


Luiza o ţinea pe aei: 

— Nu ştii peste cine dai, e plină România de escroci şi 
impostori! Trebuie să ştii pe cine bagi în casă, pe fata asta o 
cunoaştem, e rudă cu voi şi, pe urmă, aşa cum am mai spus- 
0, eu una nu am încredere în profesionişti! 'loţi sunt 
dezumanizaţi, avizi de bani! 

În cele din urmă, Luiza avu câştig de cauză. Cu un 
săculeţ în care altă femeie şi-ar fi înghesuit doar 
cosmeticele, Ioana se instală într-o odăiţă lipită de dormitor, 
boudoire-ul Martineascăi. Era de fapt o cămăruţă, care te 
ducea cu gândul la o cabină de teatru, în care Clotilda se 
machia, „atelierul meu de frumuseţe“. 


loana ştia în felul său să se facă utilă până la 
indispensabil, iar cei care o antipatizau, şi aceştia erau 
destul de mulţi, simțeau un sentiment de exasperare pe 
care-l încearcă oamenii dinaintea unui anumit soi de 
perfecţiune. Cât ţi-ar fi fost de dezagreabilă, nu-i puteai 
reproşa nimic. lot ce făcea era perfect. 

Datorită acestui comportament, loana se impuse din 
prima zi. Cu un firesc ieşit din comun, îşi asumă şi obligaţii 
care nu-i aparţineau, o îngrijea impecabil pe Clotilda, nu 
pregeta să participe la toate activităţile casei, ajutând-o pe 
Tanţa la dereticat şi chiar la bucătărie. Femeia aprecia 
ajutorul substanţial, dar nu mai puţin o deranja „amestecul 
în treburile interne“. Nu-i plăcea să-şi bage nimeni nasul în 
oalele ei, iar în privinţa asta, Clotilda era o stăpână ideală 
care arareori îşi arunca ochii în bucătărie sau cămară, 
indiferentă la cheltuielile „meschine“. Puţin îi păsa că la 
Obor carnea e mai ieftină decât în Piaţa Amzei, că la cutare 
magazin, untdelemnul costă cu câteva mii de lei mai puţin. 

loana decise din prima zi că risipa din casă e inadmisibilă 
şi luă hăţurile în mână. În fiecare dimineaţă îi înmâna o listă 
Tanţei indicându-i la fix marfa şi magazinul cu preţurile cele 
mai avantajoase. La întoarcere, trebuia să dea socoteală 
până la ultima centimă. 


Tanţa îşi permise să mârâie: 

— Lu' doamna Clotilda îi place marfa cea mai scumpă, 
zice că nu se uită la bani dacă e proaspătă şi de prima 
calitate. 

loana parcă nici n-o auzise. Se mulţumi să-i arunce doar 
o privire opacă, şi lanţa amuţi. 

Mai târziu, uitându-se speriată în jur de teamă să nu fie 
auzită - loana mai şi păşea ca o pisică -, femeia se spovedi 
lui Patrick. Pe undeva, ei amândoi cam erau complici; Tanţa 
îl adora, adoraţia aceea particulară, plină de devotament a 
persoanelor umile faţă de un idol la care abia îndrăznesc 
să-şi ridice ochii, socotită aprioric o fiinţă superioară lor, iar 
pe Patrick îl amuza să fie divinizat şi o accepta în preajma 
lui cu condescendenţă. 

— Nu'ş ce are fata asta, domnişorule, e vrenică şi 
pricepută, nu zic, dar numai ce se uită la tine şi îţi vâră 
gheaţă în oase! Să mor dacă nu mi-e frică de ea! 

Erau la micul dejun, masă pe care Patrick o savura în 
mod deosebit. Ioana ciugulea ceva singură la bucătărie, ca 
şi cum ar fi fost de la sine înţeles că acolo îi e locul. Tânărul, 
la rândul lui nu se grăbi s-o invite în sufragerie. O simţea ca 
un cui în coastă şi de sila ei, zăbovea tot mai mult în oraş. 
Ca un făcut însă, se ciocneau tot timpul şi oricât de târziu s- 
ar fi întors acasă, tot o întâlnea, ţeapănă, în capot, intrând 
sau ieşind din vreo odaie. 

Apoi, dintr-o dată, Patrick realiză că nu mai poate scăpa 
de ea, efectiv n-o poate ocoli. Avea senzaţia că-l pândeşte şi 
de câteva ori, întorcând capul brusc, îi întâlnise privirea 
rece şi impenetrabilă aţintită asupra lui. Pe de altă parte, 
aprecie că de câte ori intra la Clotilda, fata avea suficient 
bun-simţ să se retragă. O vizita de trei ori pe zi, ceea ce 
pentru bătrână era chiar prea mult. Se simţea parcă ceva 
mai bine, dar prea obosită, sleită de puteri ca să-l întâmpine 
de fiecare dată machiată, pieptănată şi într-o cămaşă de 
noapte proaspătă. Nimeni nu arată ghiocel fraged, când e 
zăcaş, dar la vârsta ei, ravagiile bolii erau fatale. La toate 


acestea, se mai adăuga şi faptul că nu dorea ca Băiatul să 
perceapă situaţia ei actuală ca pe o corvoadă, şi-l încuraja 
să trăiască după programul obişnuit, să iasă cât mai mult şi 
să se distreze. 

— Boala e plictisitoare pentru oricine, aşa că nu văd 
raţiunea pentru care ne-am plictisi amândoi. Pe urmă, eu 
dorm cea mai mare parte a zilei, şi pentru câte am nevoie, 
Ioana şi cu Tanţa îmi sunt tocmai de-ajuns. 

— Eşti sigură, Mami? o întrebă Patrick recunoscător. 

— Cât se poate de sigură. Uite, iar mi s-a făcut somn. 

Încercă să zâmbească, dar în aceeaşi clipă îşi aminti 
îngrozită că a uitat să-şi pună proteza. Poate că Băiatul n-a 
observat, şi îşi trase pledul până sub nas, cercetând 
înfricoşată chipul amantului. Se părea însă că acesta nu 
băgase nimic de seamă. Îşi luă la revedere sărutându-i 
fruntea cu tandreţe şi păstrând aceeaşi expresie luminoasă 
de fericită tinereţe. 

Patrick traversă sufrageria fredonând discret, zicându-şi 
că avea chef de un suc de portocale. În pragul bucătăriei, se 
ciocni de loana care tocmai dădea să iasă. Îşi cerură scuze 
în acelaşi timp, iar Ioana se grăbi să dispară ca o umbră. 
Patrick scoase sucul din frigider şi rămase cu el în mână, 
privind gânditor în gol. Fusese o simplă impresie sau fata se 
lipise într-un anume fel de trupul lui în timpul coliziunii? 

„Interesant! Ce-o fi vrând şi nebuna asta?“ 


— Vrea pe mă-sa, îi spuse Dragoş în aceeaşi seară la 
Clopoţei. Ori ţi-ai luat-o în cap şi ţi se năzare că toate 
damele dau buzna la fermoarul tău, ori vrea să i-o pui. 

Era cătrănit, se certase cu Diana, colegă de teatru şi de 
aşternut, şi voia să se îmbete. Când se îmbăta, toate se 
rezolvau de la sine. Stăteau ca de obicei la masa pe care 
Clotilda o  rezervase cu generozitate lui Patrick şi 


prietenilor lui şi unde se bea, în general, gratuit. Culanţa 
Martineascăi avea însă şi avantajele ei. O costau ceva 
chefurile „căuzaşilor“, în schimb, aceştia, mai toţi capete de 
afiş, făceau atmosferă şi constituiau un punct de atracţie 
unic pentru clientelă. Marele anonim se simte înălţat el 
însuşi când are posibilitatea de a respira acelaşi aer cu VIP- 
uri, şi încă adunate în grup. Două lovituri cu aceeaşi piatră, 
pentru că îl mai şi avea tot timpul sub ochi pe Patrick, fără 
să pară că o caută. Ba chiar era aplaudată la scenă 
deschisă, „autentică şi nobilă lady, cum rar se mai 
întâlneşte“. 

Din cauza timpului - o lapoviţă infectă, viscolită - localul 
nu era plin. Ca mai totdeauna, marginile fuseseră ocupate 
în primul rând. Patrick îşi trecu reflex ochii prin încăpere. 
La o masă, un cuplu de vârstă mijlocie se plictisea minunat 
în doi. Păreau sătui până peste cap unul de celălalt, Patrick 
întrebându-se, pe bună dreptate, ce căutau ăia la 
cârciumă? În loc să se plictisească acasă pe gratis, vin s-o 
facă aicea, pe bani. Prin contrast, doi tinerei, vizibil 
începători, se sorbeau din priviri, atât de departe de ceea 
ce se petrecea în jurul lor, încât nu ar fi fost mai izolaţi nici 
pe o insulă, în rest, lume neinteresantă, atât cât puteau ei 
să cuprindă cu privirea. Mai era o masă ocupată, dar 
muşteriul nu se vedea din pricina ficusului enorm. Plantele 
trupeşe de casă, febleţea Clotildei... 

Dragoş se interesă convenţional: 

— Cum se mai simte Clo-Clo? 

— Chiar la ea mă gândeam, râse Patrick. Binişor, dar mai 
face febră. 

— Mă bucur sincer. E o mare cucoană. Ghinionul ei e că 
te-a întâlnit pe tine. 

— Hai sictir! 

Celălalt nu-l asculta: 

— Ar fi păcat să-i faci vreo figură nasoală. Nu merită! 

— Ce te-a apucat? 

— Las-o să moară liniştită. 


Patrick îl privi surprins: 

— De ce să moară?! Unde te-a fentat Diana, acum le vezi 
pe toate în bernă? Începi să mă enervezi... 

— Eu te cunosc son, oftă Dragoş, Motănel n-a demonstrat 
încă ce poate face cu gheruţele. Încă îi îngăduie docil lui 
Mami să le facă manichiura. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti! Mă cunoşti, dar un 
lucru nu-l ştii: ţin sincer la Clotilda. În cinci ani de când 
suntem împreună, nu ştiu dacă am tras-o în piept de trei 
ori. 

Dragoş începu să râdă: 

— Mi-ai amintit de Mary... O ţii minte? Roşcată aia 
superbă, barmaniţă la Crocodil... 

— O ştiu. 

— Eram în mare amor... S-a dus singură la mare, pentru 
că eu aveam un turneu prin ţară. Când s-a întors, am 
întrebat-o: „M-ai înşelat de multe ori, dulceaţo?“ Ea, senină, 
mi-a răspuns: „Nu, scumpule, doar o singură dată...“ 

Patrick ridică din umeri. 

— Un exemplu tâmpit, nu văd legătura... 

Îl apucă de braţ: 

— Fii atent la ăla.. Barosanul care s-a ridicat acum de la 
masă... 

Bărbatul, enorm de gras, azvârli ca din întâmplare o 
privire spre cei doi şi se îndreptă spre ieşire, cu pasul 
legănat, specific supraponderalilor. 

— ÎL ştiu, spuse Dragoş. Îl văd mereu la spectacol. Stă un 
act şi se cară... Ce-i cu el? 

Patrick îşi muşcă buza de jos: 

— Tipul e dubios. Vine la noi de câteva seri. Stă cam 
vreun ceas şi se tirează... 

— Ei şi? 

Pe chipul lui Patrick se aşternu o expresie gen - „nu-mi 
place“. 

— Simt că ceva nu-i în regulă. Nu discută cu nimeni, nu-l 
sensibilizează nimic. Am pus-o pe Măriuca să-l servească. E 


primul client care nu s-a uitat la ea nici cu călcâiul. Măriuca 
sau Neaga Vrăjitoarea, tot un drac! 

—  Rahaturi! respinse Dragoş. Pentru tine, întregul 
Univers se reduce la lenjeria intimă. Ei bine, nu toată lumea 
e la fel! 

— Degeaba, nu mă convingi! Tipul vine, ne spionează - de 
câte ori întorc capul stă cu ochii ţintă pe masa noastră - şi 
acum îmi spui că l-ai observat şi tu. Asta mă îngrijorează cel 
mai mult... Ce are cu noi? 

Dragoş, care era doar cu gândul la Diana şi aşa cum se 
întâmplă în asemenea situaţii, numai despre ea ar fi 
discutat, tranşă plictisit: 

— Cred că devii nevrotic. Ce-i în capul tău, că gagiul e de 
la SRI? Să zicem că sub Ceauşescu, mai intram la idei, deşi 
nu aşa arată un agent. Păi pe tip îl observi şi legat la ochi, 
chiar în mijlocul unui miting! Asta aşa, „ca să vorbim 
discuţii“, ce ar avea cu tine serviciile secrete? 

— Nu la aşa ceva mă gândeam... 

— Dar atunci la ce?... Doar nu la povestea aia veche! 

Patrick nu răspunse, dar actorul îi citi răspunsul în 
priviri. Enervat, se ridică adunându-şi ţigările şi bricheta: 

— Scoate-ţi-o din cap! Mi-ai stricat definitiv ziua! 


Când începuse să-i urască pe oameni? 

Emil Mărgescu n-ar fi putut spune cu certitudine. Sigur 
era însă faptul că totul i se trăgea de la grăsime. De când se 
ţinea minte, fusese „grasul“; grasul grupului de copii care 
bătea mingea în cartier, apoi grasul nelipsit din orice clasă 
de elevi, grasul facultăţii, al institutului, al tuturor 
comunităţilor permanente sau constituite ad-hoc din care 
făcuse parte, cum ar fi chiar şi o simplă excursie. 

Obezitatea, gândea Emil, reprezintă o infirmitate, dar cei 
mai mulţi nu o realizează ca atare, nesfiindu-se să-l 


ironizeze sângeros pe cel în cauză, frontal sau pe la spate, 
aşa cum bunul simţ ori educaţia nu le-ar îngădui-o cu vreun 
şchiop, chior sau alt soi de olog. Şi asta, plecând de la 
preconceputa prezumție de culpă: „cine-l pune să bage în el 
(ea) ca-ntr-un regiment de infanterişti?! E nesimţit, pur şi 
simplu!“ 

În ceea ce-l priveşte - şi asta era o altă certitudine -, 
vinovaţi de drama lui erau, în primul rând, părinţii a căror 
inconştienţă avea să rămână o enigmă pentru toată lumea! 
De neînțeles, pentru că amândoi erau „intelectuali“ cu 
sipetul plin de diplome, mama cu doctoratul în farmacie, iar 
tatăl, culmea! - medic! Stăteai şi te cruceai cum două cadre 
medicale nu realizau că-şi nenorocesc copiii (mai exista o 
fiică, altă Godzilla care tânjea zadarnic după un bărbat), 
îndopându-i demenţial cu merinde! În general, la Mărgeşti, 
capitolul mâncare ţinea de antologie. 

Întâi de toate Emil fusese alăptat până la doi ani şi 
jumătate (să aibă copilul calciu!) şi el însuşi se ţinea minte 
umblând după maică-sa cu scăunaşul, să-i dea sân. Iar 
lucrurile evoluaseră în acelaşi stil. Patru sticle cu lapte fiert 
şi răcit adăstau în permanenţă pe blatul de marmură al 
bufetului, din care Emil şi Cecilia trăgeau câte un gât la 
diverse intervale, astâmpărându-şi setea. N-ar fi ştiut ce-i 
apa, dacă organismul n-ar fi reclamat-o după lingurile de 
şerbet şi îngheţată. Şi tot în permanenţă, pe consola din 
sufragerie, se aflau trei platouri - gondolă gemând de 
pricomigdale, bezele şi minciunele din care copiii Mărgescu 
ciuguleau între două drumuri, din plictiseală şi n-am ce 
face. Dar chiar şi în aceste condiţii, mâncau de cinci ori pe 
zi, iar pachetele pentru şcoală se puteau constitui foarte 
bine în bufetul rece al unei mese la iarbă verde. Ce se 
consuma la cele trei mese principale ale zilei, e lesne de 
imaginat... 

Cu mulţi ani în urmă, o colegă de facultate care 
petrecuse câteva zile la ei, ajutându-se reciproc la lucrările 
de diplomă, remarcase consternată: 


— Mă, voi sunteţi nebuni?! Pur şi simplu, crăpatți, nu 
mâncaţi! Pe urmă, nu înţeleg ce-i în capul alor tăi, mai ales 
taică-tău! E medic, ce mama dracului, şi încă o somitate în 
chirurgie, alături de un Burghele sau Juvara, că pe ăştia îi 
ştiu şi milițienii de la circulaţie! Adică, vă pregăteşte, vă dă 
brânci să fiţi bolnavi?! 

Emil rânjise: 

— Taică-meu e de la ţară, fiu de învăţător. 

— Da” a învăţat carte! 

— Mentalitatea însă nu şi-a schimbat-o, adică „gras şi 
frumos“, aşa cum se consideră şi pe el. 

— Nu mă convingi! 

— Ai altă explicaţie? De fapt, sunt sigur că în 
infrastructura lui, el a rămas peizan. Un peizan cu mâini 
geniale! 

— Atunci, urbanizează-te tu! Impune-ţi un regim! 

Vocea lui Emil fusese străbătută de o undă de tristeţe: 

— Ai idee ce va să zică pentru un individ care doar la 
dejun ingurgitează de unul singur o găinuşă dolofană, 
lăsând la o parte aperitivul, ciorba şi desertul, să treacă pe 
salată verde şi pesmeciori marinăreşti?! Nu, nici nu-ţi poți 
închipui! Aşa că las-o baltă! 

Şi proasta încă nu ştia totul! Pe la opt-nouă ani, 
apăruseră probleme legate de sex, organele genitale 
neevoluând în mod corespunzător. Bineînţeles, se adresară 
doctoriţei Pitiş, somitate în materie de endocrinologie, care 
diagnosticând drept una din cauze, poate cea mai 
importantă - obezitatea, recomandă, pe lângă un tratament 
penibil, o dietă nemiloasă. Din nefericire, părinţii erau 
miloşi, aşa că Emil urmă doar tratamentul, cu regimul 
lăsând-o mai moale. 

Tot nemiloasă, având să-l marcheze pentru toată viaţa, 
fusese şi prima întâlnire intimă cu o femeie. Împlinise 
douăzeci de ani, era student şi făcea practică la Galaţi. Într- 
o sâmbătă seara, lăsându-se antrenat de colegi, nimerise la 
„Casa cu trei fete“, un mini-bordel camuflat la marginea 


oraşului, pe Siderurgiştilor. Îl „repartizaseră“ - era prea 
emoţionat să mai aibă şi opţiuni proprii - unei căzături, cum 
avea el s-o eticheteze mai târziu, o slăbănoagă deşirată, cu 
un „uger“ care nu încăpea în nici un sutien. Dar tocmai 
contrastul fantastic dintre silueta scheletică şi sânii enormi 
îi împrumuta un farmec pervers, clienţii decretând-o drept 
cea mai sexy cocotă din judeţ. De adevăratul ei nume, 
Margareta, nu-şi mai amintea nimeni, toată lumea, până şi 
copiii ştiind-o de 'Ţâţeta, iar pe seama ei circulau tot felul de 
legende. Se pretindea că bate la patru/j dă ani, doar că nu 
se cunoaşte, că ar fi văduva unui grec, căpitan de vas care 
s-ar fi sinucis, nemaiîndurând viciile şi aventurile muierii, că 
ar fi mare bogătană, cu saci de bani şi bijuterii; dacă mai 
practică uneori (se mai duce în tragere şi în port) asta-i 
numai din viciu şi soi rău, iar clienţii şi-i alege. 

Dacă aşa stăteau lucrurile, greu de înţeles de ce îl 
acceptase pe Emil a cărui înfăţişare dezgustătoare îi 
determina pe oameni să schimbe locul în autobuz sau să 
renunţe la el, pentru a nu fi obligaţi să-i suporte 
vecinătatea. Dar poate şi aici, ori firea perversă a [âţetei îşi 
spusese cuvântul, ori era beată moartă, căci pilea exclusiv 
tărie, şi pe-aia cu cana de ceai. 

Cum decurseseră lucrurile în realitate, Emil avea să 
povestească abia peste mulţi ani, doar soră-sii, Cecilia. 
Fraţii se înțelegeau bine între ei încă din copilărie, iar 
similitudinea, dusă până la identic a suferinţei lor, îi 
apropiase şi mai mult. 'locmai cu o asemenea ocazie, când 
Cecilia îi plângea pe umăr, relatându-i un eşec sentimental, 
îşi descărcă şi Emil sufletul, în scop „curativ“. Socotea, ca şi 
alţii, poate cei mai mulţi, că dezastrul personal consolează 
şi îndulceşte suferinţa interlocutorului. Nu eşti singurul, 
singura care... 

— ..„.Nu ştiam la ce să mă aştept, nu aveam nici un fel de 
experienţă, dar de la bun început am simţit că lucrurile nu 
se petrec cum trebuie. M-a luat tare... lare de tot! 

Cecilia se interesă printre lacrimi: 


— Ce ţi-a făcut? 

Emil relată crispat, cu adjective apăsate, retrâind filmul: 

— Eram prea emoţionat, dar ce zic eu emoţionat, eram 
literalmente înspăimântat, nu vedeam nimic în jur... Atât 
mi-am dat seama, că odaia părea curăţică, decentă, cu un 
pat dublu. A dibuit în comodă o sticlă cu alcool, a tras un 
gât lung şi în următoarea secundă, aşa mi s-a părut mie, 
doar o secundă, halotca era complet goală... 

Cecilia comentă suspinând: 

— Au şmecheriile lor, suficient să tragi de o capsă, de un 
şiret... rochii speciale, nu de femei cumsecade... 

— S-a azvârlit pe pat, şi-a desfăcut crăcii. Eu stăteam ca 
boul, înţepenit în mijlocul camerei, nici n-apucasem să duc 
mâna la cravată. „Ce-aştepţi, băi Gamelă, te'nchini întâi la 
Îngeraşul? Sau ai uitat unde o ţii?“ 

— Fioros! exclamă Cecilia. Trebuia să pleci imediat! 

— Aşa mi-am zis şi eu, rosti întunecat frate-său, dar mai 
târziu. Atunci, pe moment, parcă eram bătut în cuie, îi 
priveam hipnotizat sexul. Târfa şi l-a mângâiat cu degetele 
şi s-a hlizit: „Cam mişto dumneaei, ce zici? Nu face de unul 
ca tine, dar aud că eşti neînceput, şi chestia mă inspiră 
astă-seară.“ 

Cecilia îl privea consternată: 

— Nu pot să înţeleg cum de ai mai putut rămâne?! Cum 
de ţi-a... mai ars? 

— Uite aşa îţi dă Dumnezeu putere când nu trebuie, rânji 
Emil. Nu-ţi mai spun cum m-am dezbrăcat, în general, sunt 
eu însumi surprins că-ţi povestesc ţie asemenea jeguri, dar 
simţeam nevoia ca măcar o dată să răâbufnesc şi să-ţi 
amintesc că nu eşti singura nefericită de pe lume... Mai 
mult mi-am sfâşiat hainele decât m-am dezbrăcat. Cu chiu 
cu vai, rămăsesem în chiloţi... 

— Şi ea ce făcea în tot timpul ăsta? Stătea şi te viziona?! 
Aşa, ca la cinema?! 

— Da. Şi mai trăgea câte un gât. M-am apropiat de pat, în 
ţinută de autopsie. Şi chiar aşa mă simţeam, ca dinaintea 


unei autopsii. S-a holbat la mine şi s-a exprimat cam aşa: 
„Săraca biata mă-ta, vai de capul ei cine-o fi încălecat-o!...“ 

— Cum ai suportat? ţipă fără să vrea Cecilia. Pe tine nu te 
înţeleg! 

Emil îi prinse braţul: 

— Lasă-mă să termin, nu voi mai avea niciodată curajul să 
reiau povestea... Mi-a făcut loc lângă ea. Nu intru în detalii 
de ordin tehnic... La un moment dat, când lucrurile erau 
deja destul de avansate, m-am trezit că-mi „încalţă“ capul 
cu propriile mele izmene: „[i-o fi cald, măi Gamelă, te cred, 
dar mie îmi place să fac sex cu ochii deschişi...“ 


Trecură câteva minute până când îndrăzni Cecilia să-şi 
privească fratele: 

— Ilartă-mă... Chestia cu chiloţii n-am prea înţeles-o. 

— M-a acoperit! Boarfa... nu suporta să-mi vadă faţa. 

— Ce s-a întâmplat până la urmă? 

Emil răspunse sec: 

— În noaptea aia, am încercat să mă sinucid. 

De fapt, fusese primul accident de acest gen, primul şi cel 
mai marcant dintr-un serial care avea să-i puncteze 
întreaga existenţă. La patruzeci de ani, bilanţul provizoriu 
al lui Emil Mărgescu înregistra numai eşecuri. La un 
moment dat, avusese o legătură destul de avansată cu fata 
unei „comersante“, cucoană cu pălărie şi televizor color, 
care făcea borş pentru tot cartierul. Fiică-sa, o nepricopsită 
cu şase clase şi vreo doi ani de puşcărie, era dispusă să-l 
accepte pentru că se dădea în vânt după o vereghetă şi, la 
urma urmei, Emil era 'telectual, iar amănuntul în sine o 
făcea să se prăpădească de satisfacţie. Căsătoria totuşi nu 
se încheie, borşeriţa opunând un veto absolut: vrea nepoți 
frumoşi, nu dovleci din ăştia umflaţi care nu încap în poză... 

Din nefericire, căci ar fi constituit o compensație, nici 
profesional, nu trăsese o carte bună. Cel puţin după 1990, 
numai pumni în gură încasase. Se părea, şi probabil nu se 
înşela, că acest ultim deceniu punea un accent deosebit, cu 


totul excepţional, asupra aspectului fizic. Fără îndoială, 
frumuseţea constituise totdeauna un mare atu, fasonând 
destine, dar acum, îşi zicea Emil, look-ul devenise o obsesie 
ţinând de isterie, o meserie de invidiat, iar tot ce ţinea de 
înfăţişare căpătase o importanţă  supradimensionată. 
Considera, de pildă, o chestiune absolut aberantă şi idioată 
ca el, cercetător ştiinţific, disponibilizat, să rateze toate 
interviurile numai din cauza fotografiei. Ce legătură aveau 
letopiseţele şi  hrisoavele (se  specializase în istorie 
medievală) sau Învățăturile lui Neagoe Basarab, mama lor 
de învățături, cu numărul lui de kilograme? Cu chiu cu vai, 
găsise un post de magazioner (nu te văd clienţii) la o fabrică 
de încălţăminte. Ce să mai vorbim de biata Cecilia, victima 
unei nedreptăţi strigătoare la cer! Absolvise Filologia şi - 
real talent - poseda impecabil opt limbi străine, mai toate 
internaţionale, dar şi două mai sucite ca suedeza şi chineza! 
Aur curat într-o agenţie de voiaj, de presă, într-un port sau 
aeroport internaţional, într-o gară importantă, la Ministerul 
de Externe şi oriunde pofteai. Aşi! Fusese respinsă peste tot 
şi scotea o coajă de pâine din rarele traduceri pe care i le 
trimitea o editură particulară şi predând lecţii de limbi 
străine unor mucoşi infecţi. Când nefericita întorcea 
spatele, cretinii îşi umflau obrajii cu aer pe care-l descărcau 
apoi cu pumni mărunți, pârţâind răsunător. 

După astfel de experienţe, amândoi mâncau parcă mai 
vârtos, mai demenţial, cu disperare, iar ura lor faţă de tot 
ce-i înconjura, faţă de semeni, faţă de ei înşişi atingea cote 
înfricoşătoare. Victimă imediat la îndemână şi neajutorată 
se afla biata Mărgeasca - mamă, căreia îi reproşau dur 
toată nefericirea lor. Ea îi înfundase cu crăpelniţă, 
transformându-i în pachidermi, nu le educase raţional 
burţile, nu  ştiuse să se  împotrivească imbecilităţii 
răposatului care pe deasupra mai era şi doctor, un idiot 
sinistru de tristă amintire cărora ei, doi monştri, aveau de 
ce să-i fie recunoscători! 


Nefericită din pricina nefericirii copiilor, bătrâna 
înghiţea, tăcea, se retrăgea în camera ei, mulţumită că cel 
puţin nu o bat, dar a doua zi dimineaţa, oalele de 
douăsprezece kilograme duduiau din nou pe aragaz; dacă 
mâncarea nu le ajungea, scandalul era şi mai mare. 


De la Clopoţei, Emil se întoarse acasă pe jos. N-avusese 
niciodată maşină, căci nu găsise nimic corespunzător, nu 
încăpea în modele stas, iar de o comandă specială, aşa cum 
se practica în străinătate pentru cazuri similare, nici nu 
putea fi vorba. Tot din pricina gabaritului evita transportul 
în comun unde oamenii, neavând ce face, te fixează cu o 
curiozitate avidă, nudă, fără urmă de bun-simţ. Dacă mai şi 
dai peste un grup de tineri, aprioric puşi pe glume, nu-ţi 
mai rămâne decât să te spânzuri de primul copac care îţi 
iese în cale. „Uite, nene, de ce era foamete în lume!“, „plină 
omenirea de anemici!“ şi alte aluzii fine emise spre hazul 
călătorilor care, în funcţie de buna creştere, râdeau pe faţă 
sau îşi camuflau zâmbetele privind spre fereastră. 

Noroc că locuia nu prea departe de local, într-un imobil 
de pe Strada Câmpia Turzii. Taică-său, doctorul Mărgescu, 
achiziţionase apartamentul prin 1954, epocă de aur pentru 
medici, când cabinetele particulare încă funcționau legal. 
Aici, stătea şi azi, împreună cu Cecilia şi cu maică-sa, 
fiecare având camera sa, toate dispuse pe o sufragerie 
living, comună. 

Când intră în casă, soră-sa, ciugulind dintr-un platou cu 
minciunele, urmărea un serial la televizor. lrupul de 
dihanie se mişca degajat în kimonoul uriaş în care ar fi 
intrat comod un aragaz cu patru ochiuri. Cum îşi strânsese 
părul, capul părea foarte mic, disproporționat faţă de corp, 
şi Emil îşi spuse că seamănă cu un Budha. 

— Unde-i mama? 

Cecilia răspunse fără să-şi desprindă ochii de ecran: 

— S-a culcat mai devreme... Vrei să mănânci ceva? 


— Mai târziu, spuse Emil umplându-şi din mers mâna cu 
minciunele. 

Intră în camera lui şi aprinse lumina Era o încăpere 
spațioasă, odinioară cabinetul doctorului Mărgescu. Din 
vechiul aranjament, mai rămăsese doar dulapul metalic cu 
uşi de sticlă şi somiera de piele obosită pe care medicul îşi 
consulta pacienţii. În rest, dezordine şi haos, totul îmbâcsit 
de miros stătut de ţigară care rezistă oricărei aerisiri. Dacă 
n-ar fi existat mobilele scumpe şi tablourile de calitate, te-ai 
fi putut lesne închipui în cocioaba unui vagabond. Element 
insolit, fotografia înrămată a unei tinere, în mod vădit copia 
mărită a unui instantaneu luat pe Litoral. Chipul drăgălaş 
emana multă nevinovăție, dar era totuşi comun şi fără 
perspectivă; genul de faţă care, o dată prima tinereţe 
consumată, nu mai spune şi nu mai înseamnă nimic. 
Amănunt notabil, etajera pe care se afla fotografia era 
singurul obiect din odaie şters de praf şi alături, la fel de 
surprinzător, se mai afla un vas mic de cristal cu o frezie 
proaspătă. 

Emil se dezbrăcă, abandonându-şi hainele pe unde 
apuca. Pantalonii îi lăsă pe jos, gata să intre în ei aşa, 
încreţiţi, a doua zi, şi conform obiceiului, îşi „spânzură“ 
cravata pe unul din braţele lustrei. În general, graşii 
detestă acest amănunt vestimentar, dar Mărgescu îl 
considera obligatoriu la costumul clasic, ţinuta lui 
preferată, având impresia că-i camuflează cât de cât 
obezitatea. Aşa, cum atârna de lustră, cravata dădea 
impresia unui ştreang. Se pomeni reflectând că tonajul 
limitează până şi drumurile spre cimitir. „Dacă aş încerca să 
mă spânzur, s-ar rupe cârligul. Doar crăcanii Podului de la 
Cernavodă m-ar putea susţine. Asta-i culmea, să fii obligat 
să iei trenul de Constanţa ca să te poţi spânzura!“ 

Râse el însuşi faţă de o asemenea perspectivă şi se 
apropie de calendarul cu foi trimestriale ţinute într-o sârmă 
spiralată care adăsta lângă o icoană scumpă. Pipăi în spate, 
fără să se răsucească (economia de gesturi specifică 


grăsanilor), după o carioca roşie aflată întotdeauna la 
îndemână. Foaia lucioasă era presărată de cerculeţe negre 
şi roşii, subliniind anumite date. Cele roşii îl priveau pe 
Dragoş, cele negre pe Patrick. 

Emil consultă o hârtiuţă şi desenă trei cercuri, atrăgând 
atenţia asupra zilelor de miercuri, sâmbătă şi duminică. 
Erau zilele când Dragoş avea spectacole. Cele negre - zilele 
când Patrick făcea echitație. 

— Domnilor, exclamă cu glas tare, se apropie funia de 
par! 

Stinse lumina şi se duse la bucătărie. În cuptor, la cald, îl 
aştepta o tigaie plină cu chiftele, iar pe aragaz o oală cu 
ciorbă de perişoare. În clipele acestea se simţea fericit, 
gândul la bucatele gustoase îndepărtând orice idei negre, 
toate complexele. 

Din sufragerie, se auzi glasul Ceciliei: 

— Emil, când termini, mai adu nişte minciunele... 


Oricât de puţin ai fi ţinut la convenţii şi oricât de 
nepăsătoare ai fi fost în adâncul sufletului, era imposibil să 
te sustragi obligaţiei de a-i face măcar o vizită. Deşi acuzase 
toată viaţa o constituţie fragilă, Fulguleţ, camuflat desigur, 
detesta boala, oamenii bolnavi, spitalul, mirosul de 
policlinică, halatele albe cu ecuson, seringile, în genere, tot 
ce ţinea de sectorul sanitar. De astă dată însă, nu se putea 
eschiva, un minimum de bun-simţ o o-bli-ga să-i facă o vizită 
de curtoazie noră-sii. 

Astfel, respectând protocolul, se anunţă cu o zi înainte şi, 
în ton cu acelaşi formalism, cumpără un superb crin 
imperial. Scump, îngrozitor de scump, dar obrazul subţire... 

Dacă şi-ar fi imaginat câte probleme complicate ridica 
această vizită - pentru Clotilda, bineînţeles - ar fi renunţat. 
Fulguleţ nu era o femeie rea, n-ar fi produs nimănui 


necazuri în mod gratuit, ci doar cumplit de indiferentă. 
Feroce şi fără scrupule devenea doar când la mijloc se aflau 
interesele lui Patrick. 

Tot din convenţionalism, o primi şi Clotilda. Scuzele care 
ar fi funcţionat în faţa unui străin nu erau valabile şi pentru 
soacră, o persoană atât de apropiată. Bătrâna era, în primul 
rând, o mare cochetă, dar independent de aceasta, nu-i 
convenea s-o întâmpine pe Fulguleţ cu un obraz răvăşit de 
boală, în ţinută neglijentă, într-un interior mirosind a 
suferinţă şi a vârsta a treia. Orice, dar să nu-i dea impresia 
că se află cu un picior în groapă! 

Deşi soacră-sa se anunţase pentru ora 11, începu să se 
pregătească de la 8 dimineaţa. Ca într-o zi de curăţenie, 
Ioana făcu lună dormitorul, aerisi îndelung, schimbă patul 
înfăţându-l în „aşternut de mireasă“: perne şi cearşaf de 
atlas bleu bebe, plapumă din acelaşi material, şi tot bleu, 
dar presărat cu superbi trandafiri roz. Câteva glastre mici, 
cu flori delicate - frezii, ghiocei şi zambile de seră - 
aduceau suflet, graţie şi căldură interiorului. 

Urmă toaleta Clotildei - între timp, moţăise pe 
balansoarul din salon - care dură două ceasuri. Cu ajutorul 
Ioanei, se spălă sumar, să nu răcească, şi se farda temeinic, 
ca de teatru. Pe chipul fetei care o asista şi făcea mici 
servicii - dă-mi fondul de ten... pensonul pentru obraji... 
crema anticearcăne, rimelul, rujul etc. - nu se citea absolut 
nimic, surâs ascuns sau licăr de sarcasm în priviri. Tinerii 
ironizează sângeros babele vopsite, dar să mai şi asişti din 
laborator la migăloasele preparative, constituia desigur un 
spectacol de care nu oricine avea parte. Odată obrazul 
făcut, încercă mai multe peruci, hotărându-se pentru cea 
mai firească dintre ele, adică aidoma coafurii ei diurne. În 
sfârşit, îmbrăcată într-un elegant compleu de noapte - 
cămaşă şi peignoir diafane - se lăsă zdrobită între pernele 
de atlas. Era mulţumită de rezultat, dar se simţea sleită. 

— V-aţi obosit prea mult, observă şi loana. 


După opinia ei, bătrâna arăta îngrozitor, părea împăiată, 
înspăimântătoare, ridicolă şi jalnică în acelaşi timp. Aşa i se 
păru şi 'lanţei, chemată la un consult în vederea meniului. 
Fulguleţ trebuia să constate că indiferent de boala stăpânei, 
casa nu şi-a pierdut ritmul normal, iar fecioru-său continua 
să fie la fel de bine îngrijit ca şi mai înainte. 

La vederea bătrânei, Tanţa, mai toantă şi nedeprinsă cu 
subtilităţi diplomaticeşti, îşi duse mâna la gură speriată. 
După mintea ei, Martineasca, ghilosită ca de bâlci, semăna 
cu o paparudă. Cum însă Clotilda exclusese de la bun 
început orice fel de intimităţi cu sluga, femeia se abţinu de 
la comentarii. 

— Avem oaspeţi azi la dejun. Vreau un meniu îngrijit, nu 
de cantină. Trei feluri şi un dulce. 

Tanţa înţepată - ce, aşa gătea ea, ca la cantină? - mormăi 
posacă: 

— Ce să fie? 

— Oricum, să nu lipsească muşchiul de porc împănat şi 
salata de creveţi cu sos tartar... Astea ştiu că-i plac... Fii 
atentă ce creveţi cumperi, să nu-mi vii cu ororile alea de 
pălării vietnameze... 

— Ştiu, cucoană, ăia scumpii, ca nişte viermi graşi şi 
rozalii. 

Clotilda, şi aşa fără poftă de mâncare, se simţi năpădită 
de greață. Îi făcu semn să plece şi închise ochii. Era stoarsă 
de vlagă, dar până la 11 mai putea trage un pui de somn. 


Şi Fulguleţ o găsi la fel de fioroasă, iar roşul de pe obraji, 
care opintea să sugereze o sănătate exuberantă, îi dădea 
un aer de clovn bătrân şi falimentar, stârnind mila. Era 
totuşi suficient de versată ca s-o felicite pentru mina 
excelentă.  Clotilda îi mulţumi  recunoscătoare, deşi 
invidioasă în sinea ei. Fireşte că era mai tânără, zece ani 
înseamnă azi o generaţie, totuşi, găsea că Fulguleţ arăta 
jignitor de bine. Fără îndoială că şi avea o zi bună; tenul 
luminos, putea ferici orice femeie care nu avea acelaşi dar 


de la Dumnezeu, chestiune de „stofă“ şi nu de cosmeticiană, 
era tunsă ca un ştrengar, iar deux-pieces-ul lilas îmbrăca 
bine silueta gracilă. 

Când se afla într-o dispoziţie excelentă, ceea ce era cazul 
azi, Fulguleţ putea fi încântătoare. Se interesă îndelung de 
evoluţia bolii, de medicamentaţie, îi promise ceaiuri care fac 
minuni şi discutară ca două prietene, mână în mână. 

Clotilda se simţea plăcut uluită, descoperea o nouă 
persoană şi se surprinse vorbind mai mult şi mai multe 
decât intenţionase. Cu luciditatea moleşită de boală, făcu o 
mărturisire neaşteptată: 

— Ştiu că ţi-ai fi dorit altfel de noră, e şi normal... Îţi 
mulţumesc că iei lucrurile aşa cum sunt. 

Fulguleţ încercă să pară emoţionată: 

— Patrick e fericit, şi asta înseamnă cel mai mult pentru 
mine. Aşa că, draga mea, eu îţi mulţumesc. 

Clotildei îi dădură lacrimile. 

— Sper că se poartă aşa cum se cuvine, urmă Fulguleţ. 
Când eşti bolnavă, bărbaţii cam dau bir cu fugiţii. Nici 
Sârbu al meu nu-i mai breaz, vezi Doamne, nu suportă să 
mă vadă suferind. Aşa-s toţi, nişte egoişti! 

Clotilda râse fericită: 

— Eu nu sunt de aceeaşi părere. Patrick e un înger! 

loana, care tocmai intra cu o tavă pe care se aflau o 
ceaşcă de ceai şi mai multe medicamente, îşi ridică ochii 
spre Clotilda. O privire mereu lipsită de comentarii. 


Luau masa doar ei doi, serviţi muţeşte de Tanţa. Clotilda 
era prea slăbită ca să participe la dejun, problema Ioanei 
nici măcar nu se pusese. 

Fulguleţ se simţea în al şaptelea cer. Trecuse multă 
vreme de când nu mai stătuse la masă numai ea cu fecioru- 
său şi savura din plin momentul. Fără s-o fi declarat 
răspicat vreodată, ambii se simțeau fericiţi când puteau 
rămâne singuri şi astfel, deşi departe de a fi un tiran, 
deplasările lui Sârbu cel Drept în provincie erau aşteptate 


cu nerăbdare. Dispărea orice umbră de încorsetare impusă 
de prezenţa tatălui, vorbeau liber, ca între camarazi de 
aceeaşi vârstă, râdeau ca doi nebuni, iar Patrick îşi istorisea 
necenzurat năzbâtiile şi eşecurile şcolare. Era perfect 
conştient că în maică-sa are cel mai bun prieten, aşa cum 
nu va mai întâlni vreodată. Necăjit şi jignit până în adâncul 
sufletului, Ioan Sârbu intuia într-o oarecare măsură 
„fericirea“ trăită în spatele lui, întrebându-se cu 
amărăciune, de ce ei trei nu puteau alcătui un întreg 
armonios, cu bucurii comune, cu o permanentă stare de 
spirit pozitivă şi concomitentă pentru întreaga familie? Nu 
înţelegea de ce hohotele de râs se opreau brusc la sosirea 
lui, dar nu-şi dădea seama că dacă se întâmpla ca cei doi să 
înceapă să râdă el fiind de faţă, tot el, Sârbu, rămânea de 
lemn, întrebându-se ce i-a apucat. „Explicaţi-mi şi mie de ce 
râdeţi?“ şi hohotele se transformau în cascadă. Dar 
probabil că desăvârşita lipsă de umor, de unde şi aparenţa 
de uscăciune, ridica o barieră între el şi semenii săi. În 
realitate, Sârbu era un om cumsecade, familist şi 
sentimental, onest în toate momentele vieţii lui şi sub toate 
aspectele, dar nu ştia să se manifeste, şi doar nevastă-sa îi 
intuise dominantele, din păcate lipsite de valoare pentru ea; 
însuşiri pe care nu dădea doi bani. 

— A fost un dejun delicios, aprecie înmuindu-şi buzele în 
paharul cu vin. La plecare, am să trec pe la Clotilda să-i 
mulţumesc. 

Îşi roti ochii prin sufrageria somptuoasă, cu o mulţumire 
de proprietar. Era avere ţeapănă aici, doar argintăria şi 
goblenurile mari cât peretele făceau o grămadă de bani. 
Dacă te gândeşti, bătrâna n-are pe nimeni apropiat, normal 
ar fi ca toate cele expuse la vedere, dar şi cele ce nu se 
vedeau, să i le lase lui Patrick. În fond, îşi consuma tinereţea 
alături de ea, când ar fi putut avea cele mai frumoase femei, 
de oriunde ar fi fost ele. Asta, în cel mai rău caz, fiindcă ea 
visa la ceva mult mai de soi şi mai substanţial pentru 
Patrick. 


— Îţi mai torn vin, mamă? 

— Nu, scumpule, e suficient. Vreau să intru la Clo-Clo, ca 
să-mi iau rămas bun. 

— Cred că doarme. Mi-a spus medicul că are nevoie de 
mult somn ca să se întremeze... Cum ţi s-a părut că arată? 

„Cu un picior în groapă“, îşi cenzură replica Fulguleţ. 

— Destul de bine şi cred că nimeni nu poate cere mai 
mult. A fost serios bolnavă. 

— Da, săraca... Febra a cedat cel mai greu. Doctorul 
recomandă o convalescenţă la munte. 

Fulguleţ ridică din umeri: 

— De ce nu? Vă puteţi permite... 

Reflex, privi în jur şi spuse cu glas scăzut: 

— Ascultă, Patrick... voi aţi stat vreodată de vorbă, aşa, 
mai serios? 

— Ce vrei să spui? 

Fulguleţ îşi supse obrajii, semn că-şi caută cuvintele: 

— Adică, la un caz de Doamne fereşte, că nimeni nu ştie 
ce aduce ziua de mâine, ce se întâmplă cu tine? Te-a 
asigurat într-un fel? 

Patrick o măsură perplex. I se părea de un prost gust 
incalificabil să discuţi de colivă şi succesiune, în casa şi la 
masa nefericitei care zăcea în odaia alăturată. Dar cum pe 
maică-sa o adora, o scuză punând totul pe seama vinului şi 
a păhăruţului de Armagnac sorbit la cafea. Încercă să râdă: 

— Nu te ştiam morbidă... 

Fulguleţ dădu din cap de câteva ori: 

— Ai dreptate, nu-i momentul. Discutăm acasă... Ei, 
dragul meu, acestea fiind spuse, eu am plecat. 

Patrick se ridică şi trecând în spatele ei, o debarasă de 
scaun. Concomitent, loana îşi desprinse urechea de uşa 
întredeschisă şi se strecură cu paşi neauziţi în odaia ei. 


— E de o urâţenie fascinantă! Absolut fas-ci-nan-tă! 

Se credeau singuri în cancelarie, deşi din partea Lalei te 
puteai aştepta la orice. Lala Macovei, profesoara de desen, 
căreia de altfel, toată lumea, colegi şi elevi, îi spunea Lala 
Tra-la-la, era o aiurită cu buzele umflate ca după somn, abia 
smulse din sărutări înfocate. O gură care te bagă în draci, 
afirmau bărbaţii. 

Badea, de matematică, aruncă încă o privire în lungul 
mesei şi îşi închise servieta diplomat. 

— Asta-i ultima ta descoperire? Eu nu mă simt deloc 
fascinat. Ba de câte ori o văd, îmi vine s-o iau la goană. 

— Dar în acelaşi timp, nu-ţi poţi desprinde ochii de figura 
ei. În asta constă fascinația! 

Cireşica Tamaş îşi zise că a auzit destul. Încăperea era în 
formă de L, pe latura cea mică, ascuns privirii fiind instalat 
cuierul. Constatase că tivul de la pardesiu atârnă şi 
zăbovise acolo, printre haine, cât să-l prindă măcar 
provizoriu. Acele de siguranţă nu-i lipseau niciodată din 
geanta de moaşă, plină de etu-uri, cutiuţe, punguliţe, truse 
şi seturi. Era o persoană cras negilijentă, dar totodată 
prudentă, pregătită chiar departe de casă să facă faţă 
oricărei situaţii. Tuşi o dată, scurt, ca dinaintea unui discurs 
şi înregistră cu o satisfacţie bine camuflată stupefacţia celor 
doi. Întorseseră capetele ca muşcaţi de şarpe, Lala cu gura 
căscată de parcă ar fi aşteptat o bucăţică de zahăr, Badea 
încercând să zâmbească „oarecare“ şi izbutind doar o 
desăvârşită expresie de imbecil. 

Lala, mai spontană, improviză: 

— Unde te-ai ascuns, dragă? locmai vorbeam de Barbra 
Streisand... Gata, ai plecat? Fericito, eu mai am oră cu a XI- 
a! 

Badea, ca să facă ceva, ridică receptorul şi formă un 
număr, ceva la întâmplare, căci Cireşica înregistră reflex 
doar şase taste atinse. Salută şters, abia auzit, aşa cum ar fi 
procedat într-un compartiment de tren la sfârşit de 
călătorie, şi părăsi indiferentă cancelaria. 


Urâţenie fascinantă! Cireşica n-avea nici o urmă de 
îndoială că despre ea vorbeau şi puţin îi păsa. Dar o 
şocaseră cele două cuvinte puse în tandem, alăturarea lor. 
Nebuna aia mică se crede spirituală, caută cu tot dinadinsul 
vorbe, fraze care fac carieră. Cât despre Badea - un 
rumegător care a învăţat bine cele patru operaţii 
aritmetice. 

Instinctiv, nările i se umflară, iar bărbia îi împinse capul 
pe spate cu aroganță. Cireşica dispreţuia pe absolut toată 
lumea şi asta o făcea să se simtă bine. Ştia că-i foarte urâtă, 
de o urâţenie frapantă şi incurabilă, dar îşi închipuia că în 
treizeci şi unu de ani reuşise să se obişnuiască cu propriul 
portret. Incurabilă, pentru că după cum se exprimase unul 
din medicii de la Institutul de chirurgie plastică, „ăsteia i-ar 
trebui cel puţin douăzeci de intervenţii, şi tot nu eşti sigur 
dacă merită. Soluţia? Să se mai nască o dată!“ 

Că-i slută aflase încă dinainte de a fi dată la grădiniţă, 
căci făcea parte dintr-o familie pentru care noţiunea de 
menajamente era necunoscută, făcându-şi o glorie din a i-o 
trânti omului verde-n faţă şi răspicat, ca să ştie cum stă. Ca 
de pildă, tanti Vica, sora lui taică-său, care se minuna cât de 
neinspiraţi pot fi uneori părinţii şi naşii, când îşi botează 
pitoresc sau sonor pruncii ca să aibă de ce râde lumea câte 
zile îi sunt date nepricopsitului. Şi aici, venea cu o 
propunere concretă, de natură să prevină gafele de gen 
cărora ea însăşi le căzuse victimă, optând, în calitate de 
naşă, pentru numele de Cireşica. 

— Părerea mea e că ar trebui botezați mai târziu, când 
copilul începe să arate cam încotro s-a izbit. Uită-te şi la 
Cireşica noastră! Neagră şi slabă cum e, cu faţa toată 
adunată într-un clonţ, doar a cireaşă nu aduce. Mai 
degrabă a cioară. Şi Ciorica rămăsese. 

Culmea nefericirii, o mai pricopsise ursita şi cu o 
surioară, Diana, ruptă din soare de frumoasă ce era! Nu 
exista persoană care, cunoscându-le pe amândouă, să nu fie 
zguduită de contrastul oferit de cele două surori, un 


contrast absolut, Diana înscriindu-se perfect între 
parametrii presupuşi de cele trei etichetări fixe, care o 
urmăreau pretutindeni, indiferent de circumstanţe sau 
mediu: zână, păpuşă, îngeraş. Şi pe bună dreptate, nu se 
putea imagina o splendoare blondă cu ochi albaştri mai 
clasică, o frumuseţe bălaie aliniindu-se tuturor canoanelor, 
indiferent de epocă. 

Deşi Diana era cu trei ani mai mică (diferind doar clasa), 
fuseseră concomitent eleve ale aceluiaşi liceu, avuseseră 
aceiaşi profesori, participau la aceleaşi festivități, excursii 
sau „acţiuni“, cum li se spunea până în 1990. Pretutindeni şi 
spontan, Dianei i se conferea statut de divă, iar Cireşica îşi 
amintea crispată cum urmărea din culise, cu inima 
ghemuită de invidie, evoluţiile Dianei, vedeta incontestabilă 
a tuturor serbărilor şcolare. Se ruga fierbinte ca Diana să 
se bâlbâie, să uite textul, să se împiedice, să ia o notă falsă, 
orice numai să greşească, şi dacă se putea chiar 
dezastruos, dând spectacolul peste cap. Diana însă se mişca 
pe scenă cu dezinvoltură, avea teatrul în sânge, după cum 
comenta asistenţa aplaudând frenetic în picioare. În vremea 
aceasta, Cireşica - regizor de culise (?!), după cum o 
„înnobilase“ instructorul artistic, în realitate, om bun la 
toate - trudea la cortină, subliniind prin ridicări şi coborâri 
succesive ovaţiile în rafale destinate Dianei. Dacă cineva ar 
fi întrebat-o ce sentimente încearcă în clipele acelea faţă de 
soră-sa, răspunsul, răspunsul din inimă, cenzurat desigur şi 
nearticulat în cuvinte, ar fi fost unul singur: o ură de 
moarte. 


La unsprezece ani, începuse deja s-o urască. Fotografia 
făcută chiar în vara aceea la Buşteni, îi reproduce fidel 
înfăţişarea: o fetiţă scheletică, cu totul strâmbă. Chiar şi 
rochiţa cu platcă şi mâneci bufante e şuie, iar coada de cal 
căţărată în vârful capului dezvăluie, în toată goliciunea lui, 
chipul de cioară, peste toate - asimetric. Şi încă nu 
începuseră coşurile! Pe faţă, pe gât şi spate, un adevărat 


blestem care o urmărea chiar şi-acum. „Sânge stricat“, 
diagnostică Vica, mătuşă-sa, care le ştia pe toate. 

Petreceau vara ca de obicei, la Buşteni, unde bunicii 
dinspre mamă aveau o gospodărie aşezată. Fetiţele 
aşteptau cu nerăbdare vacanţa căci se distrau de minune! 
Meme şi Pepe erau îngăduitori şi nu se scumpeau la 
îngheţate, aveau o grădină de basm, nu le trimitea nimeni 
la culcare, până când nu adormeau ele însele cu furculiţa în 
mână şi, pe urmă, îşi făcuseră o grămadă de prietene pe 
care le regăseau în fiecare an cu plăcere. Şi să nu-l uităm 
pe Bucur, ciobănescul mioritic, o dulceaţă de căţel, înalt cât 
un viţeluş. Cu el nu se plictiseau niciodată, se lăsa călărit şi 
pieptănat cu codițe în care fetele împleteau flori, legau 
panglici sau fixau pălăria de pai a lui Pepe... 

Dar cel mai straşnic se distrau pe 1 august, ziua de 
naştere a bunicii Meme. Era o serbare cu tam-tam, mulţi 
invitaţi, iar fetiţelor li se permitea să-şi cheme prietenii. Ca 
de obicei, Diana avea idei şi se gândise că ar fi cel mai 
potrivit moment pentru o surpriză straşnică. Ce surpriză? 
Să facă o scenă pe care ei, copiii, să joace teatru. Ce teatru? 
Ei, după o poveste pe care tot Diana - vibra de emoţii şi 
energie, arzând ca o torţă în zilele acelea - o inventă, un soi 
de colaj de secvenţe din basmele cunoscute. Problemele 
începură o dată cu distribuţia căci se înţelege de la sine, toţi 
copiii voiau să fie Zâna Zânelor, Cosânzeana, Albă-ca- 
Zăpada, Făt-Frumos ori măcar un îngeraş, acolo! Dar 
căpcăun sau Baba Cloanţa, mersi! 

— Baba Cloanţa-i Cireşica, declarase Diana cu siguranţa 
faptului de la sine înţeles. Mai rămâne Zmeul Zmeilor... 

Cireşica simţise că înlemneşte, o furie neagră îi 
cuprinsese întreaga făptură, scuturându-i trupul firav ca 
într-o criză de friguri. Făcea cunoştinţă cu ura şi totodată 
cu o dorinţă aprigă, fierbinte, pătimaşă - cei mai mulţi 
dintre noi nu o încearcă niciodată - de a ucide. 

Cu trecerea anilor, Cireşica avea să înţeleagă că nu 
răutatea o caracteriza pe Diana, ci lipsa unui elementar 


bun-simţ psihologic, pe care îl au chiar şi copiii - intuiţia, 
instinctul - deprinderea cu „totul mi se cuvine, totul mi se 
datorează“; o îndreptăţeau în acest sens, aplauzele la scenă 
deschisă în familie, la şcoală, pe stradă. Părinţii îşi aveau 
partea lor de vină, fiindcă iarăşi de la sine înţeles era ca 
Diana să aibă rochiţele cele mai frumoase, cusute de 
doamna Virginica, o croitoreasă „eminentă“, în vreme ce pe 
Cireşica o îmbrăcau „de gata“, să aibă o cameră a ei şi 
numai a ei (Cireşica o împărțea cu o mătuşă ştirbă şi 
mirosind veşnic a pipi). Ce mai, să se ţină totdeauna şi în 
primul rând seama de dorinţele „lu' aia mică“. 

De la bun început, îşi spunea Cireşica, au procedat de 
parcă ar fi reprezentat o investiţie sigură şi, ce-i drept, 
Diana nu-i dezamăgise. Azi, era una dintre vedetele 
incontestabile ale teatrului bucureştean, posterele ei 
invadau oraşul, fusese cât pe-aci să se mărite cu un fabulos 
conte italian şi, pur şi simplu, mitralia familia cu daruri 
scumpe. 

În contrast absolut se situa destinul mohorât al Cireşicăi. 
Şi în privinţa aceasta, soţii Tamaş aveau propria lor teorie: 

— „Se întâmplă în multe familii. Unul se naşte cu lingură 
de argint în gură şi confiscă parcă toate însuşirile şi tot 
norocul neamului. Părinţii poa' să-ţi dea şi ochii, şi inima, şi 
ultima suflare, stea în frunte îţi pune doar destinul! Ce-a 
avut Diana a avut şi Cireşica. La matematică, meditații, că 
nici unul din noi nu ne avem bine cu cifrele, lecţii de 
engleză şi franceză, lecţii de pian, aceleaşi merinde la masă, 
acelaşi Moş Crăciun. Doar la balet am dat-o numai pe 
Diana. Cireşicăi nici nu-i plăcea, dar şi profesoara mi-a zis-o 
răspicat: „Îmi pare rău, doamnă, dar nu-mi place să iau 
banii nimănui de pomană. Fetiţa nu are strop de aptitudine, 
n-are graţie nici cât o umbrelă veche, admițând că aceasta 
ar începe să danseze.“ 

Anii de liceu şi de facultate nu-i aduseră nici ei mai multe 
satisfacţii. Era un element bun, egal, fără să strălucească 
însă la vreo disciplină. În această perioadă, căpătă două 


deprinderi care aveau s-o marcheze profund. Una, de ordin 
comportamental, un efort permanent de a trece cât mai 
neobservată, dacă ar fi fost posibil chiar invizibilă şi, în 
strictă legătură cu aceasta, obiceiul de a privi în pământ, 
pieziş sau lăturalnic, niciodată în ochii interlocutorului. Fără 
să şi-o mărturisească, îi era teamă de sila sau dezaprobarea 
ce le-ar fi putut desluşi în vreme ce semenii o taxau spontan 
drept vicleană, ascunsă, nesinceră. 

Dar ceea ce îşi pusese definitiv pecetea era ura devenită 
un obicei, un tic nervos. Ura necondiţionat pe toată lumea, 
având desigur unele preferinţe. În afara familiei, aflată pe 
primul loc, subiecţii erau îndeobşte indivizii de succes, 
indiferent de domeniu, şi „simpaticii“, fericiţii cărora li se 
deschideau toate uşile, fiind pretutindeni întâmpinați cu 
zâmbete şi flori. 

Până a ajunge însă aici, Cireşica străbătuse un drum 
lung, căutând alinarea, liniştea - ura nu-i un sentiment 
comod - pe lângă biserică şi în activitatea de dascăl. 
Amândouă o dezamăgiră. Era prea puţin imaginativă 
pentru a crede în viaţa de apoi, unde ca răsplată pentru o 
viaţă chinuită va culege merinde gustoase - hot dog şi 
ananaşi din copaci generoşi în cazul ei -, iar în lipsa 
compensaţiei, n-avea să înţeleagă în veci crunta nedreptate 
care stăpâneşte lumea. Adică de ce, pe de o parte, doar 
viaţă de bunătate şi, pe de alta, doar frustrări? De ce unul 
împărat şi altul sclav pe o plantație de bumbac? 

În ceea ce-i privea pe elevi - şi aici se afla pe aceeaşi 
lungime de undă cu Cecilia Mărgescu, calificându-i identic 
-, îi considera nişte „icre nenorocite“, monştri mici, 
embrionul fiarelor de mâine! Oricât de blândă şi tolerantă 
s-ar fi străduit să fie, era suficient să întoarcă spatele la 
tablă ori pe coridoarele şcolii, pentru ca aceştia să-i imite 
făptura şi mersul strâmb, să scuipe de trei ori peste umăr, 
parcă alungând piaza rea, dacă o întâlneau înainte de vreo 
teză; ca aluzie fină la pielea tuciurie, o porecliseră Albă-ca- 
Zăpada. 


Cam aceasta era starea de spirit a Cireşicăi lamaş 
înainte ca Mărgescu să apară în viaţa ei. Eveniment pe 
care-l percepu ca pe o eliberare şi ca pe un energizant. De 
la el învăţă că ura poate fi concretizată, că în lumea asta 
ticăloasă, dacă nu există justiţie, ea poate fi inventată de 
către noi înşine, autori şi instrumente în acelaşi timp. 

Cei din jur înregistrară imediat schimbarea. Ciorica 
începuse să zâmbească, ba chiar se şi împlinise puţin la 
obraz. Când o mai văzură şi cu o fulguială de roşu pe buze 
şi cu laţele tunse la coafor (o făcea de obicei singură, cu 
foarfecă de croitorie), familia diagnostică în unanimitate, 
„bleaga noastră s-a îndrăgostit“, tanti Vica având grijă să 
completeze: „Numai să nu fi nimerit vreun derbedeu, să-şi 
bată joc de ea...“ 

Cireşica simţea, auzea şi le surâdea cu satisfacția călăului 
care-şi ascute securea în prezenţa victimelor. Cea mai 
vizată era Diana al cărei secret cumplit îl păstra bine 
zăvorât. Se putea afirma că pentru a-l dezvălui, Cireşica 
trăieşte fiecare zi într-o aşteptare febrilă. Presimţea că 
momentul e aproape. Trepida de nerăbdare. Exulta. 


Când se trezi de dimineaţă, Clotilda realiză imediat că a 
intrat de-a binelea în convalescenţă. Fireşte că era foarte 
slăbită, dar se simţea mult mai bine, avea chef de viaţă şi, 
pentru prima oară, după patru săptămâni, poftă de 
mâncare. Se săturase până în gât de supiţe uşoare, de 
sucuri şi ceaiuri, şi tânjea după ceva picant, o mâncare 
tradiţională de cârciumă, la care puţine gospodine se 
încumetă. Gândindu-se la un posibil menu, opta anticipând 
deliciul pentru o ciorbă de burtă fierbinte, fierbinte şi 
pentru vreo patru-cinci mititei bine condimentaţi. Erau 
feluri pe care din cauza siluetei nu şi le permisese ani de-a 


rândul, dar acum, când fluturau hainele pe ea, avea de 
gând să profite. 

Cum astea nu erau însă bucate pe care să le prepari 
cumsecade acasă şi cum nici la Tanţa - care se învoise 
pentru câteva ore, fiind citată ca martor într-un proces - nu 
putea apela, telefonă la Clopoţei şi-i făcu comanda direct lui 
Nea Chirică, bucătar „eminent“. Tot ce ieşea din mâna lui 
era savuros, fiindu-i la fel de la îndemână preparatele 
culinare autohtone, europene în general, ca şi „exoticele“ 
extremului orient. 

La 12:00 o trimise pe Ioana să ridice comanda. În mod 
normal, ar fi venit cu sufertaşele un picolo sau o 
debarasoare, dar din cauza epidemiei de gripă care dăduse 
iama în personal, restaurantul se descurca destul de greu, 
iar Clotilda nu voia să le creeze şi ea probleme. De Patrick 
nici nu se punea problema să fie solicitat. Nu că ar fi 
refuzat-o, nici gând, însă în afară de faptul că la prânz, 
Băiatul avea ore de echitație, bătrâna încerca să-l 
deranjeze cât mai puţin cu putinţă. 

Înainte de a pleca spre restaurant, Ioana intră în camera 
Clotildei spre a-i face eventuale mici servicii şi totodată ca 
să ceară indicaţii privind adresa localului şi a mijloacelor de 
transport. Era îmbrăcată în blugi cu un pulovăr opulent, cu 
ochiuri largi, lucrat de ea însăşi, peste care urma să-şi pună 
o canadiană de fâş albastru. 

Clotilda îi admiră silueta: 

— 'Te avantajează genul lejer. Să ştii că arăţi foarte bine. 

— Mulţumesc, răspunse loana imperturbabilă ca 
totdeauna. De fapt, menajez costumul albastru, e ţinuta 
mea cea mai bună. 

Martineasca o măsură printre gene. Se gândi pentru o 
clipă cum ar fi dacă şi-ar ceda toată avuţia, în speţă 
garderoba ei de star - doar încălţămintea cincizeci de 
perechi - contra tinereţii loanei. După o scurtă şovăială, 
decise că nu, hotărât nu! Trăgând linia, avusese o viaţă 
frumoasă din orice parte ai fi privit-o, şi acesta era un bun 


al ei pe care nu i-l mai putea lua nimeni. „Oricum, conchise, 
n-aş lua-o de la capăt, fără să ştiu ce loz trag. Ce mare 
scofală - big deal! - să ai douăzeci de ani, o liotă de mucoşi, 
un animal de bărbat care te bate şi să mai şi tragi la şaibă 
pentru un salariu de mizerie?...“ 

— Să-mi spuneţi doar cum ajung acolo. Există metrou? 

Clotilda surâse. Deşi locuia în Bucureşti de când se ştia, 
ea una încă nu pusese piciorul în metrou, iar ultimul 
tramvai îl luase ca studentă; taxiuri şi şofer personal chiar 
sub Ceauşescu! Fata era însă modestă, învățată de mică să 
„cruţe banul“, gospodina bună economiseşte, ceea ce 
pentru Martineasca, şi nu numai pentru ea, echivala cu 
mizeria. 

— Nici vorbă de metrou, vreau să te întorci cu mâncarea 
caldă. Mititeii reci sau încălziţi nu mai fac doi bani. Ar mai fi 
în garaj Fiatul răposatului, îl mai foloseşte din când în când 
soţul meu, dar trebuie să ştii să conduci. Aşa că ai să ieiun 
taxi, facem o comandă şi-i spui şoferului să te aştepte până 
iei mâncarea. 

— Am carnet de conducere, spuse Ioana. 

Clotilda o privi surprinsă: 

— Ia te uită! Eşti plină de surprize! Bravo! 

— Asta nu înseamnă că am avut vreodată maşină. M-am 
străduit să fac şcoala de şoferi pentru că a devenit o 
condiţie obligatorie pentru a obţine anumite posturi. 

— Foarte bine. Atunci să-ţi dau cheile... Dacă eşti 
drăguță, adu-mi caseta de argint de pe consolă... 


Incredibil, dar era pentru prima oară când Ioana intra 
într-un restaurant. Maică-sa era săracă lipită, făceau 
economie până şi la hârtia igienică, iar bărbaţi dispuşi să 
cheltuiască pentru ea, nu întâlnise. Mai exact, avusese 
oferte, dar preţul distracţiei, fix şi ne-negociabil (jos chiloţii 


contra unui grătar nenorocit şi a unui pahar de vin) nu rima 
cu planurile ei de viitor. 

Nu participase nici la „absolvire“. Banchetul avusese loc 
la cel mai elegant restaurant din Slatina, iar colegii se 
pregăteau de luni de zile pentru eveniment. Din start, loana 
ştiuse că trebuie să renunţe. Chiar dacă, absurd, ar fi făcut 
rost de bani - tacâm plus cota parte a fiecărui elev, 
contribuţie pentru masa profesorilor invitaţi - n-ar fi avut ce 
îmbrăca. Maică-sa insistase totuşi să meargă: 

— E o amintire unică, draga mea. O dată în viaţă termini 
liceul. Şi-aşa nu prea ai avut parte de multe bucurii, aşa a 
fost soarta cu noi, mai hapsână... 

Ioana o întrerupsese cu brutalitate: 

— Şi ce să pun pe mine? Blugii şi tenişii? N-am un lucru 
ca lumea! 

— Ai tinereţea, loano! 

— Da' ce, ălelalte au patruzeci de ani? Hai să nu visăm, 
mamă! 

Maică-sa, mereu în pat, nici nu şi-o amintea altfel decât 
zăcând, chiar când mai mergea la serviciu - o mustra 
moale: 

— Nu-i bine ce faci, loana, lasă-ne măcar visele... Nu 
crezi c-ai putea scoate ceva din rochia mea roşie? 

Ioana se roşi de furie: 

— Care, aia cu care te-ai logodit tu? 

— Da' ce-are, mamă? E ştofă bună, cum se făcea odată, n- 
am pus-o de zece ori, trebuie s-o încerci. Cred că trebuie 
lărgită puţin, dar nu-i o problemă, mi-am cusut totdeauna 
cu rezerve. 

— Ca să-ţi ajungă o sută de ani! 

— Cel puţin uită-te la ea. 

— Nu! urlă Ioana. De-ajuns că sunt ca o cerşetoare în 
fiecare zi, că n-am încotro, dar decât să mă duc la petrecere 
tot ca o sărăntoacă, mai bine îmi dau foc! 

Maică-sii îi dăduseră lacrimile. loana ştia că se necăjeşte, 
dar parcă în adâncul ei sălăşluia un drac care-i dădea ghes 


să fie răutăcioasă, să scormonească rana, ca şi cum obida ar 
fi fost mai suportabilă zgândărind suferinţa bătrânei. Se 
răzbuna aşa pe nefericita zăcaşă pentru toate neajunsurile 
îndurate. Dar, ce vină avea biata femeie că aşa se născuse, 
predestinată să facă parte din echipa învinşilor şi că nu 
putea oferi mai mult? Ea, loana, va forţa cu orice preţ uşile 
celeilalte tabere. Doar avea de partea ei tinereţea şi 
îndrăzneala. Maică-sa însă, bolnavă la toate încheieturile, 
îngenuncheată de viaţă, nu mai avea nimic în afară de 
suferinţă şi sărăcie! 

O mângâiase stângace pe tâmplă: 

— Iartă-mă, mamă, şi înţelege-mă. La banchet, toate or 
să fie păpuşi, şi-au comandat toalete la Bucureşti, altele 
chiar în străinătate, nu mă pot duce cu o rochie demodată, 
cusută acum treizeci de ani de tine şi mama-mare. Pe urmă, 
ce poşetă pui? Ce pantofi? Hai să ne gândim la altceva. Ţine 
minte că o să ne fie şi nouă bine, ne vom bucura de zile 
senine!... 

Bătrâna nu le mai apucase, iar Ioana tânjea. 


Bucătarul, Nea Chirică, bătea spre şaptezeci de ani, avea 
o mutră simpatică de maimuţică, parcă mereu încreţită a 
râs, iar trupul uscăţiv, cât să încapă într-o valiză, putea 
aparţine ca greutate şi contur unui băiat de paisprezece 
ani. Îl agrea toată lumea, urâţenia lui era simpatică şi te 
cucerea imediat, întreaga fiinţă emanând un aer de 
bunătate, niciodată dezminţită. O primi cordial pe Ioana, de 
parcă s-ar fi cunoscut de când lumea, şi îi oferi o farfurie cu 
clătite fierbinţi, celebrele canelone cu tocătură de carne 
picantă şi sos de roşii la fel de condimentat. Ioana refuză 
din deprinderea de a fi mereu uscată şi în rezervă. 

— Trebuie să mai aştepţi vreun sfert de oră, o avertiză 
Nea Chirică, să mai dea ciorba un clocot... Dacă vrei, du-te 
în salon să aştepţi. Nu-i nimeni, deschidem de prânz după 
ora 1. 


Era într-adevăr pustiu. O debarasoare de vreo 
optsprezece ani monta mesele cu tacâmuri, solniţe, şervete 
etc., în vreme ce un ospătar, tot tânăr, îşi făcea de lucru cu 
paharele de pe o volantă de serviciu. 

Ioana începu să se plimbe cu mâinile la spate prin local, 
înghițind cu lăcomie amănuntele. Privi îndelung tabliurile, 
încercând să le înţeleagă, desluşi sub „pijamale“ pianul, 
bateria şi un contrabas, pipăi feţele de masă din damasc, 
apoi, părăsind sala, continuă să investigheze garderoba, 
oficiile sanitare - Ladies şi Gentlemen... Peste tot domnea 
bunul gust, o curăţenie desăvârşită, nici urmă de gândac, 
iar florile abundau, prezente în două glastre mici chiar şi pe 
etajerele de sub oglinzile WC-urilor... Se simţea de la 
distanţă prosperitate, bună organizare şi o mână de fier 
care conducea. loana n-avea nici o experienţă în materie de 
restaurante, avea în schimb ochiul gospodinei, capabil să 
denunțe cel mai mic cusur al unui interior, oricât de bine 
camuflat ar fi fost. Fără să-şi dea seama, Martineasca 
crescu în ochii ei cu un lat de palmă. O femeie care conduce 
o astfel de afacere, nu-i o muieruşcă de toată ziua, şi dacă 
acum a îmbătrânit, nu este vina ei. 

Cu acelaşi pas uşor şi neauzit de felină, pătrunse într-o 
încăpere mică din spatele vestiarului. La prima vedere, o 
săliţă debara, depozit de obiecte gospodăreşti - mături, 
cârpe, găleți, ligheane, navete goale, rezerve de detergenţi. 
la să vedem dacă şi aici ţine aceeaşi ordine de farmacie, îşi 
spuse curioasă Ioana, gândindu-se la multe gospodării unde 
casa pare de cristal, dar bucătăria mai ales - ţucal. Nici 
gând, debaraua era meticulos aranjată... 

Se opri locului cu un picior în aer. Parcă auzise ceva. Da, 
un zgomot cumva ritmic, o respiraţie grea. Nu se zărea 
fundul debaralei, camuflat de un şir de navete puse una 
peste alta. De felul ei, Ioana era o fată curajoasă; curioasă 
devenise pe parcurs, când învățase să se apere, culegând şi 
depozitând cât mai multe informaţii despre cei din jur. 
Avansă câţiva paşi şi rămase ţintuită de surpriză. În spatele 


navetelor, pe o margine de masă, un bărbat poseda o 
femeie ale cărei picioare îi înlănţuiseră spatele. Parcă 
simțind o prezenţă străină, bărbatul întoarse capul. Era 
Patrick. Ioana se răsuci pe călcâie şi se topi ca o umbră. 


Când priveşti înapoi peste umăr, obişnuia să afirme Luiza 
Miclea, vezi doar evenimentele mari care ţi-au marcat 
existenţa, celelalte zile topindu-se într-o masă anonimă, 
pastelată, gri incert sau neguroasă, după cum s-a prezentat 
în ansamblu viaţa unui individ ori a altuia. În consecinţă, 
puţini oameni realizează intervenţia la un moment dat a 
unui amănunt de viaţă aparent lipsit de importanţă, dat 
uitării în genere şi rămas acolo pentru vecie, dar care a 
declanşat un şir de evenimente ce au schimbat şi 
determinat cursul existenţei subiectului dat. Deşi toate 
acestea reprezentau pentru Luiza un truism, ca şi pentru 
mulţi alţii de altfel, reflectând la viaţa ei, nu reperă 
niciodată momentele decisive care aveau s-o împingă pe un 
anume drum al ei şi numai al ei, inexorabil şi fatal. 

Primul moment se petrecuse cu aproape zece ani în 
urmă, când Monica, nepoată-sa, unicul copil al unicei sale 
fiice, terminase liceul. 

În urma unei tragedii caracteristice acelor vremuri, fetiţa 
rămăsese orfană, şi Luiza preluase tutela Monicăi care abia 
împlinise un an. Copilul constituia singura motivaţie pentru 
care nu-şi curmase zilele. Era singură, debusolată, iar fetiţa 
îi impusese o responsabilitate care o ajută să regăsească 
nordul. 

Monica era o fetiţă gingaşă, sensibilă, nu prea frumoasă, 
dar care ştia să se facă iubită. Graţia şi candoarea elevelor 
de pension de odinioară constituiau principalele sale 
elemente de seducţie şi, realmente, de mic copil, nimeni nu- 
i rezistase. O iubeau colegii, profesorii, prietenele bunică- 


sii, poştaşul şi vânzătorii din cartier. Prin însăşi prezenţa ei 
aducea lumină în suflete, după cum se exprimau cunoscuţii. 

Încă din primii ani de liceu, îşi descoperise vocaţia pentru 
o carieră didactică. Visa să fie profesoară şi după 
bacalaureat, fapt hotărât, urma să dea examen la Filologie. 

Atunci intervenise primul moment fatidic care avea să 
determine soarta ei şi a bunică-sii. Se aflau acasă, în salonul 
cu amintiri... O după-amiază de Florar, cu ferestrele 
deschise prin care pătrundea toată splendoarea de 
miresme şi culoare ale primăverii dezlănţuite. Venise la ele 
în vizită Cella Demian, prietenă din copilărie cu Luiza, 
binecunoscută actriţă a teatrului bucureştean şi totodată 
profesoară la Academia de Film şi Teatru. Chiar lângă 
fereastră, Monica improviza discret la pian un potpuriu 
Mozart-Chopin. Silueta graţioasă, înscrisă pe fundalul 
vegetal oferea un tablou încântător. 

Luiza şi Cella trăncăneau la o cafea şi o vişinată, în timp 
ce ochii actriţei nu se dezlipeau de fată. 

— S-a făcut frumuşică, constată cu glas tremurând de 
duioşie Luiza, observându-i direcţia privirii. 

— Răpitoare! o corectă Cella. 

— Să nu exagerăm, oricum, mulţumesc. 

— Ştiu ce vorbesc! Are magnetism, captează, nu-ţi poţi 
lua ochii de la ea. Rar am văzut asemenea prezenţă 
predestinată scenei. Trece rampa, fără să scoată o silabă. 

— Crezi? întrebă îndoită Luiza. Nu ne-am gândit 
niciodată. Ea vrea să se facă profesoară. E foarte timidă. 

Cella se indignă: 

— Rahat, profesoară! Sunt destule şi fără ea şi când ai 
asemenea atuuri, e păcat să le abandonezi în lada cu 
amintiri... 

Cum era o fire impulsivă şi tranşantă, abordă subiectul 
imediat: 

— Ascultă, Monico, tu te-ai gândit vreodată să devii 
actriţă? 

Fata rămase cu mâinile suspendate deasupra claviaturii. 


— Da, da, actriţă, ce ţi se pare ciudat? 

Monica începu să râdă: 

— Niciodată, îmi cunosc vârful nasului... 

— Nu sunt deloc convinsă. Ştii vreun text pe dinafară? 
Poezie, proză indiferent... Sau mai bine, citeşte-mi ceva! 

Monica luă câteva lecţii cu Cella şi se prezentă la 
concurs. Îl luă din prima şi printre primele. Fusese 
remarcată chiar din anul întâi şi, în scurt răstimp, apăruse 
în câteva filme. Şi tot din primele zile de studenţie, 
rivalitatea dintre ea şi superba Diana lamaş devenise 
notorie. Monica primi situaţia cu seninătate şi fără să-i 
acorde importanţă. O considera prietenă pe Diana, 
structural nu putea pizmui, nu putea gândi rău. Diana o ura 
însă cu ferocitate. 


Al doilea moment determinant în destinul Luizei, de data 
asta însă un episod cu desăvârşire necunoscut de ea, îl 
constitui întâlnirea dintre Cireşica şi Emil. Aceasta se 
petrecuse cam cu un an în urmă, la Clubul Curaj, având 
drept motto: Ţi-ai pierdut curajul? Vino la noi! Noi vrem şi 
putem să ţi-l redăm! 

Era, de fapt, o asociaţie a marilor nefericiţi, amalgam de 
personaje, acoperind întregul spectru social contemporan, 
cu complexe ţinând de cele mai diverse domenii. Cel mai 
adesea ele erau de ordin fizic, alcătuind - definea Emil fără 
să se excludă - o adunătură de monştri. Printre vitregiţii de 
soartă - cocoşaţi, pitici, malformaţi din naştere ori diformi, 
sluţi, urâţi ca foamea -, cei mai numeroşi erau obezii. De 
remarcat că printre membri se aflau şi persoane fără vreun 
handicap evident, figuri anonime, cu alte cuvinte, oameni 
aparent normali. Acestora li se spunea „ghinioniştii“, iar 
complexul lor se datora eşecurilor sistematice care le 
punctaseră existenţa. Ocazii pierdute, examene 
insurmontabile, interviuri ratate, eforturi lipsite de rod şi, 
mai ales în dragoste, succes zero, incapacitatea de a-şi găsi 
un partener, cât de modest. În mare, tratamentul se baza 


pe terapia în grup, unde fiecare era încurajat să-şi 
povestească propria mizerie, având prilejul să constate că 
prăpastia nu are fund şi că există totdeauna alţii şi mai 
nefericiţi. Medicația consta în a-i orienta pe pacienţi spre 
alte satisfacţii, a-i determina să-şi descopere vocaţii, 
domenii sau măcar felii unde ar putea izbuti, sau chiar 
străluci, devenind - de ce nu? - unicate. 

În paralel, pentru că oamenii aceştia sufereau fără 
excepţie de o cumplită singurătate, organizatorii iniţiaseră 
programe de divertisment din care nu lipseau „seratele“ 
date cu ocazia aniversării sau onomasticii vreunuia dintre 
membri şi, în primul rând, petreceri de Crăciun, Revelion şi 
Paşte, marile sărbători ale anului, când solitudinea e cel mai 
greu de îndurat. 

În vreme ce Emil frecventa când şi când Clubul (se 
simţea cumva umilit de genul acesta de paliativ care doar îi 
bandaja suferinţa, iar „societatea  handicapaţilor” îi 
amplifica sentimentul), Cireşica era o prezenţă constantă. 
Se cunoscură mai îndeaproape de un Sfântul Gheorghe cu 
vreo opt sărbătoriţi, nimerindu-se să stea alături la masă. 
Nici unul din ei nu era o natură sociabilă, dar soarta relativ 
comună şi câteva pahare de vin îi făcuseră mai vorbăreţi. 
Aflară câte ceva unul despre celălalt, familie, ocupaţie, 
preocupări şi hobby-uri, apoi brusc, Cireşica devenise 
interesantă pentru Emil care începu s-o privească mai 
atent. Fata era sora celebrei Diana Tamaş, actriţa de la 
Arlechino, îl cunoştea pe Dragoş Mateiescu, pomeni de 
Monica Miclea (Ionescu în buletin, dar numele acesta era 
prea comun pentru scenă, aşa că-l împrumutase pe Miclea 
de la bunică-sa, transformându-l în pseudonim). 

Numele Monicăi venind în discuţie, fireşte că fusese 
evocată şi moartea tragică a acesteia. După ton şi o anumită 
rezervă intervenită brusc, cu fraze întrerupte şi surâsuri 
îngăduitoare adresate parcă naivităţii interlocutorului, Emil 
simţise, ba chiar avusese convingerea, că Cireşica ştie mult 
mai multe decât se ştia în general despre nenorocirea 


întâmplată cu cinci ani în urmă. Devenise mai amabil, se 
arătase cucerit de conversaţia şi spiritul Cireşicăi şi 
făcuseră chiar schimb de numere de telefon. În scurt timp, 
deveniseră prieteni. Prieteni în adevăratul sens al 
cuvântului, adică strict camarazi, fără ca vreunul dintre ei 
să se fi simţit înfiorat de prezenţa celuilalt. 

Emil nu se înşela. Cireşica se afla, într-adevăr, în posesia 
unor date esenţiale privind moartea Monicăi, date pe care 
însăşi Poliţia le ignora, doar trei persoane mai având 
cunoştinţă de ele: Diana, Patrick şi Dragoş. Aceştia, la 
rândul lor, ignorau că şi Cireşica e în cunoştinţă de cauză. 

Simpla întâmplare sau mâna fermă a destinului făcuse ca 
la petrecerea de Sfântul Gheorghe, Emil şi Cireşica să fie 
aşezaţi alături. Într-un context obişnuit, cunoştinţe doar de 
bună ziua ale clubului, nu ar fi devenit niciodată prieteni, 
continuând să treacă indiferenți unul pe lângă celălalt. 

Se consumase astfel al doilea moment decisiv pentru 
destinul Luizei. Nu numai al ei. Poate că aceasta fusese 
opţiunea Sfântului Gheorghe, cel omorâtor de balauri. 


Patrick se întoarse prost dispus acasă. Prost dispus 
pentru că, îşi mărturisea deschis, îi era teamă. Se întreba 
ce atitudine să ia faţă de Ioana, dar mai cu seamă dacă nu 
cumva fata îi povestise deja Clotildei cele surprinse la 
Clopoţei. La un moment dat se enervă: în definitiv, ce mare 
tragedie că i-am pus-o unei fătuci, o piţipoancă de trei 
parale, care întâmplător e  nostimă? Un simplu 
divertisment, o halbă de bere băută în picioare când ţi-e 
sete şi pe care o uiţi chiar înainte de a face nota. 

Clotilda nu formula în general întrebări şi, înţeleaptă, nu- 
| pusese niciodată să-şi gireze fidelitatea jurând pe cele 
sfinte. Îşi putea închipui că Patrick nu-i un mucenic desprins 
de pe zidul vreunei biserici, îl bănuia, stând în firea 


lucrurilor, de unele aventuri, dar dacă ochii nu văd şi 
urechile nu aud, inima nu plânge. O singură pretenţie avea, 
subliniată ferm, bătând şaua şi referindu-se, vezi Doamne, 
la alte cupluri, şi anume ca Patrick să nu aibă aventuri cu 
prietenele ei sau cu personalul de acasă ori de la 
restaurant. Simplul gând că s-ar chicoti în spatele ei, că ar 
deveni subiect savuros de bârfă sau că vreo amărâtă de 
debarasoare ar privi-o batjocoritor „ştiind ea ce ştie, 
începând cu modelul de chiloţi preferat de domnişorul 
Patrick“, o scotea din minţi. Avea un orgoliu drăcesc, lesne 
inflamabil şi n-ar fi ezitat o clipă având de ales între un stop 
cardiac (preferându-l) şi o grea umilinţă. Îşi mai spunea, şi 
pe bună dreptate, recunoştea Patrick, că nu are pretenţii 
nesăbuite, acordându-i, chiar dacă tacit, o libertate 
absolută, cerând în schimb doar discreţie şi comiterea 
„abaterilor“ nu în bătătura casei, ci pe altă uliţă. 


Intră în dormitorul Clotildei cu inima cât un purice. O 
singură privire şi înţelese că fata nu trăncănise. Luă o gură 
de aer aspirând-o adânc cu impresia că i-a ajuns până în 
călcâie şi îi mulţumi în gând Ioanei care, dintr-o dată, nui 
se mai păru chiar atât de antipatică. „Nu-i o dulceaţă de 
fetiţă, dar cel puţin nu-i intrigantă. Ar merita o primă...“ 

Clotilda îl aştepta în capul oaselor, cu un pic de roşu în 
obraji şi cu una dintre perucile ei naturale, foarte 
asemănătoare pieptănăturii ei cotidiene. Nu se putea 
prezenta în faţa lui Patrick cu părul nespălat de o lună, 
slinos şi periat zadarnic de trei ori pe zi de Ioana, căci tot se 
aduna în codițe de şobolan. De chemat coafeza nici nu 
putea fi vorba, căci obligatoriul spălat prealabil prezenta 
încă prea multe riscuri. 

Bătrâna îi întinse o mână parfumată şi splendid 
manichiurată, învăluindu-l într-o privire plină de dragoste. 
Patrick îi sărută degetele, ca un marchiz, apoi fruntea, 
exclamând încântat: 

— Arăţi splendid, Mami! 


— Atât cât se poate în situaţia mea. În realitate, mă simt 
mult mai bine şi am mâncat grozav. Felicită-l pe Chirică, 
totul a fost de nota zece! 

— Şi Mami a mea, flămândă ca un căpcăun! Ăsta-i semn 
bun. Vrei ceva special pentru diseară? 

— Dacă e cazul, îl anunţ eu pe Chirică... 

Îl scrută atentă, adică şi mai atentă ca de obicei, fiindcă 
niciodată nu-l privea cu indiferenţă. Era „allegreto“ de fel, 
dar azi, vioiciunea lui părea excesivă, jucată, cumva 
artificială, aducând mai degrabă a nelinişte ascunsă. 

— Ce are Băiatul meu? S-a întâmplat oare ceva ce eu nu 
ştiu? Spune drept, ce-mi ascunzi? Ce poate fi atât de rău? 

Patrick izbucni în râs; şi chiar şi lui i se păru că sună fals. 

— Mami, boala te-a sensibilizat. Nu s-a întâmplat nimic 
rău, şi îi acoperi mâna cu sărutări. 

Bătrâna îi strânse degetele şi le duse la buze. Le sărută, 
apoi îşi culcă obrazul pe mâna lui. 

— Nu vreau să devin obositoare... Tot ce-mi doresc e ca 
tu să ştii că eu sunt cea mai devotată prietenă a ta, pot 
înțelege foarte multe... 

„Dar nu totul, o întrerupse Patrick în gând, am reţinut 
nuanţa.“ 

— „..şi nu încerc decât să te scutesc de orice necazuri, să 
înlătur orice obstacol din drumul tău... 

— Ştiu, Mami, şopti tânărul, strecurând lacrimi în voce. 
Te iubesc... 

Bătrânei îi dădură pe bune lacrimi de recunoştinţă. 
Depăşi momentul, interesându-se pe un ton cotidian: 

— Cum merge localul? 

— Perfect, Mami, ieri şi alaltăieri a mers mai slab din 
cauza vremii, dar la prânz a fost full! 

— A!, îşi aminti Clotilda, cât pe-aci să uit! A sunat 
Fulguleţ. Te roagă să treci pe la ea dacă ai timp. 

— Nu ţi-a spus ce vrea? 

— "Tu ştii că eu nu o întreb niciodată. E mama ta, şi ca să 
fim oneşti, nu te prea deranjează. Eu zic să te repezi... 


La câteva secunde după ce închise uşa în urma lui, 
Patrick o deschise din nou, vârându-şi doar capul: 

— Diseară mă întorc mai devreme. Între timp, să nu uiţi 
că te iubesc. 

Clotilda se topi de plăcere. 

Deşi era acasă, Ioana nu se arătă. Patrick părăsi locuinţa 
îngândurat. „Ori nu va pomeni în veci de incident, 
demonstrându-mi că-i o mare cucoană, ori va încerca un 
şantaj.“ Deocamdată însă, putea fi liniştit. Indiferent de 
strategia pe care o va aborda, pentru moment îl păsuia, aşa 
că un scandal imediat era puţin probabil. 


Fulguleţ îşi primi fiul cu efuziunea rezervată doar 
întâlnirilor în doi. Pe Clotilda nu voia s-o facă geloasă, iar pe 
de altă parte, grimasa de dezaprobare vădită de pe faţa lui 
loan Sârbu o indispunea. 

— Ce atâta izmeneală, când v-aţi văzut abia alaltăieri! 
Noi am fost opt copii acasă, dacă ne-ar fi drăgălit mama 
aşa, pe toţi, nu mai apuca să pună nici de mămăligă. 

Nu era de la ţară, ci fiu de funcţionari, târgoveţi de când 
se pomeneau, dar îi plăcea să acuze accente grosiere cu 
tentă rurală, mai ales în discuţiile de principiu. Nu se ştia 
de ce, dar i se părea că morala făcută în fraze cu iz sătesc 
capătă mai multă greutate. 

— De-aia vă şi omorâţi de dragul ei, observase nevastă- 
sa. Sunteţi opt fraţi, şi ea tot singură la Alba stă, de nu vă 
vedeţi cu anii. 

Tandreţea nu se mai manifestă însă în prezenţa lui Sârbu, 
mama şi fiul devenind încă o dată complici şi dorindu-şi ca 
„tiranul“ să lipsească cât mai mult de acasă. Mai greu le 
venea în concedii, când Sârbu se ducea cel mult după ziar, 
restul zilei petrecându-şi-l, adâncit în colecţia lui filatelică, 
aşa cum se petreceau lucrurile şi acum. Doar că azi se 


dusese să plătească impozitele, îi explică Fulguleţ lui 
Patrick, o treabă care lua totdeauna câteva ore bune, fiind 
binecunoscute cozile de la Circa Financiară. 

— De aceea te-am chemat, pentru că nu ştiu când voi mai 
prinde un moment în care să putem discuta. Nu te speria, 
nu-i nici o urgenţă, dar lucrurile trebuie puse la punct din 
timp. Când o fi să fie, să nu ne dăm cu capul de ziduri, ca 
bârzăunii, neştiind încotro s-o apucăm! 

— În regulă, mamă, care-i problema? 

Îi surâse cu o dantură strălucitoare şi inima lui Fulguleţ 
se umflă de mândrie: „Nu cred că am văzut în viaţa mea, pe 
viu, nu la cinema, un bărbat atât de chipeş! Cui s-a 
nimerit?“ Nimănui în mod special, dar confiscase tot ce-i 
mai bun de la întregul neam. Până şi genele absolut 
extraordinare le moştenise de la o soră de-a lui Sârbu, 
singurul ei bun, pentru că altfel era o slută cum rar puteai 
întâlni. Şi din nou, la gândul că de mândreţea asta de 
bărbat se bucura o babă înstărită, dar nu putred de bogată, 
oricât de cumsecade ar fi fost ea, se simţea cuprinsă de o 
revoltă verde ca otrava care-i umplea ura cu amar, iar 
gheare ascuţite i se înfigeau în grumaji. 

— Scumpule, tu te-ai gândit la ce ţi-am spus alaltăieri, la 
dejun? 

Patrick avu un gest de sâcâială: 

— Mamă, nici nu-mi face plăcere, dar oricum e prematur 
să discutăm. Clotilda se simte mult mai bine şi dacă merge 
tot aşa, în curând doctorul îi va permite să iasă. 

— Dacă! Să nu ne ascundem după deget şi să nu fim 
ipocriţi. Are totuşi şaizeci şi cinci de ani, la vârsta asta, 
convalescenţele sunt capricioase, iar eu când am văzut-o, 
m-am speriat. Arăta exact ca o mumie, care printr-o minune 
dumnezeiască mai vorbeşte şi se mai mişcă. Să ştii, eu nu 
văd deloc situaţia în roz şi rareori mă înşel. 

Patrick stinse cu un gest brusc ţigara, răsucind-o în 
scrumieră: 

— Practic, mamă, ce vrei să fac? Ce pot să fac? 


— Să ne gândim în linişte şi să găsim o formulă pentru a 
te asigura. Tu eşti generos, dar viaţa nu-i aşa. În definitiv, ţi- 
a mâncat cinci ani până acum şi cine ştie câţi or mai fi... 

Patrick o întrerupse iritat: 

— Ce înseamnă „mi-a mâncat?“ Am profitat şi eu, nimeni 
nu m-a împiedicat să plec. 

— Se pune problema că tu meriţi mult mai mult, iar ea a 
profitat de un chilipir. 

— Mamă, eu ţin sincer la Clotilda... 

— Nu mă îndoiesc, şi eu ţin la femeia mea de serviciu, la 
poştaş şi la încă o grămadă de lume! Ba chiar şi la Clotilda. 

Patrick se enervă: 

— Degeaba încerci să ancorezi în derizoriu. Ţin îndeajuns 
de mult la ea încât să nu pomenesc cuvântul testament. Mai 
ales acum, dar, de fapt, niciodată. 

— Dacă te-ar iubi, s-ar fi gândit prima la o modalitate de 
a te asigura. Şi nici nu trebuie să vorbeşti despre 
testament. 

Patrick se interesă ironic: 

— Dar despre ce? Despre şansele României de a intra în 
NATO? 

— Te rog să fii serios şi înţelege că mă gândesc doar la 
interesele tale. Pentru mine, nu cer nimic, tu eşti viaţa mea. 
Sunt în stare de orice, numai ca să-ţi fie ţie bine! 

— Chiar şi de crimă? 

Fulguleţ sublinie cu glasul şi privirea de gheaţă: 

— Chiar! Să sperăm că nu vom ajunge până acolo. 

Fiu-său o privi sincer îngrozit: 

— Mă înspăimânţi! 

— Ai fi şi mai înspăimântat dacă te-ai trezi la patruzeci de 
ani, şi chiar mai devreme, sărac, „matur“ şi obligat să-ţi iei 
o slujbă, oricât de umilă, ca să ai de o pâine. Ăsta e 
coşmarul care mă urmăreşte. De-aia vreau să te ştiu cât de 
cât la adăpost. Dacă ţi-ar lăsa ţie averea, ai rămâne cu o 
bază, pentru că eu încă nu m-am resemnat, continuu să 


sper că vei da lovitura „dincolo“, unde într-adevăr se poate 
vorbi despre averi şi avuţie. 

Patrick o privi lung, printre gene: 

— Mamă, te-ai gândit vreodată că mişună Occidentul de 
alde mine - toate filmele lor gem de superbi şi magnifici - şi 
care pescuiesc în aceeaşi baltă, după o casă de bani? 

Fulguleţ i-o reteză răspicat: 

— Îţi interzic să gândeşti aşa! Încrederea neabătută în 
sine însuşi, siguranţa de sine garantează cincizeci la sută 
din succes. l-am văzut şi eu pe frumoşii de la TV. Nimeni nu- 
i ca tine, nimeni nu are cât ţi-a pus ţie Dumnezeu în traistă. 
Să-ţi intre bine în cap că tu eşti unic! 

Fiu-său începu să râdă, flatat şi amuzat în acelaşi timp. În 
realitate, opoziţia lui era generată în primul rând de o 
reacţie organică imediată, repulsia pentru atitudinile 
tranşante, aşa-zisele discuţii bărbăteşti, cu cărţile pe faţă, 
abordând îndeobşte teme profund neplăcute. În felul lui, 
era un băiat bun, având oroare să fie grosolan sau 
dezagreabil chiar faţă de disponibilizatul care venea zilnic 
să-i facă pantofii. Or, ideea de a antama o discuţie cu 
Clotilda privind felul în care aceasta va dispune de bunuri în 
caz de deces îl oripila! Nu, hotărât, n-avea curajul s-o facă! 

— Nu trebuie să i-o trânteşti de-a dreptul, îl dădăci 
maică-sa. Eşti băiat deştept şi când vrei, ai şi tact. Întâi, 
pregăteşti terenul... 

— Ca de exemplu! 

Sincer nu vedea cum poţi aborda un subiect atât de 
delicat, fără să tai în carne vie. 

— M-am gândit mult. O modalitate ar fi următoarea! 
Pentru câteva zile, renunţi la aerul tău de carnaval şi devii 
mai gânditor, chiar mai distrat. Pe urmă, te laşi surprins 
consultând gazetele, ceea ce va constitui o noutate, tu 
neurmărind decât publicaţiile sportive. 

— Mersi, maman, zâmbi Patrick. 

— Asta ca să vezi că te cunosc bine. E un adevăr, 
scumpule, nu te interesează nimic dincolo de sfera 


intereselor tale şi nu te condamn, pentru că eu sunt la fel. 

— Zi mai departe! Consult deci presa. 

— Da, dar nu oricum! Cu un pix în mână... 

— Ce naiba să fac cu el? 

— Vei încercui diferite oferte de serviciu. Pe urmă, 
abandonezi ziarul pe care ea îl citeşte zilnic... 

— O interesează pagina economică. 

— Exact, dar îl răsfoieşte în întregime. Te asigur că va da 
peste notaţiile tale. Important este ca în aceste zile să pleci 
mai devreme de acasă, aşa cum ai proceda dacă ai umbla 
după o slujbă. Fireşte, va fi intrigată şi va începe să te 
înghesuie cu întrebările. 

— Constat că ai gândit un întreg scenariu, râse tânărul. 

— Ai răbdare! Nu-i spui de la început ce ai de gând, dar 
într-un final, cedezi tirului de întrebări şi recunoşti că ai 
început să-ţi cauţi un serviciu. Dacă ei îi e teamă că ar 
putea fi neglijată, îi dai toate asigurările că te vei strădui să 
nu se simtă frustrată. În momentul în care te va întreba de 
ce-ţi cauţi slujbă, ce-ţi lipseşte, ai şi adus discuţia pe pârtie 
şi o să vezi că partida e câştigată. 

— Văd unde baţi! 

— O vede şi unul legat la ochi! declară Fulguleţ 
triumfătoare. Din clipa asta, te poţi desfăşura. Vezi, 
Doamne, anii trec, tu nu ai nimic pe care să te poţi bizui, 
trebuie să-ţi faci un rost, să te îngrijeşti de o pensie pentru 
bătrâneţe, că nu ştii când trec anii şi alte variaţiuni pe 
aceeaşi temă. Chiar dacă bănuieşte ceva, nu-ţi poate 
reproşa nimic, e cât se poate de firesc ca, apropiindu-te de 
treizeci de ani, să începi să te gândeşti la viitorul tău. 

Patrick se interesă prudent: 

— Şi dacă mă felicită pentru înţelepciune şi mă îndeamnă 
chiar ea la iobăgie? 

Ochii lui Fulguleţ sclipiră şi întinse mâna peste masă 
râzând: 

— Pui pariu cu mine că n-o să-i convină? 

— De ce? 


— Pentru că aşa, simplu plaisirist, flaneur pe ulițele 
Bucureştilor, fără nici un venit personal, eşti cu totul la 
mâna ei. Orice act de independenţă materială din partea ta 
o sperie pentru că întredeschide uşiţa coliviei de aur, din 
care păsărică îşi poate lua zborul. Nu va dori în ruptul 
capului să piardă controlul asupra ta, financiar şi implicit 
fizic. La birou poţi sta trei ore, opt, sau paisprezece! 

— Şi dacă totuşi e de acord? 

Privirea lui Fulguleţ deveni oţel: 

— O vom face să-şi muşte mâinile până la subsuori! Vei 
„lucra“ paişpe şi şaişpe ore pe zi, va ploua cu delegaţii de 
câteva zile sau chiar de-o săptămână în provincie! Eu te voi 
ajuta, mă voi afla tot timpul în spatele tău. 

— Cum crezi că va reacţiona? 

— Păi, e simplu! Dacă nu vrea să te piardă, şi cu 
siguranţă nu vrea, o să-ţi ia capul în poale şi o să te 
dezmierde: „Lasă puiule, nu trebuie să tragi la galere, are 
grijă Mami de viitorul tău“. Pe urmă, altfel discutăm. 

După cum altfel aveau să se taie şi cărţile. 


Doru Pavel, din pricina înfăţişării prea particulare - din 
orice parte l-ai fi privit, aducea a ocnaş, după mulţi ani de 
tăiat la sare -, juca relativ puţin, fiind distribuit cu 
parcimonie. Venea totuşi zilnic la teatru, pentru a păstra 
contactul, cum se spune, dar mai ales, ca s-o vadă pe Diana 
Tamaş care avea zilnic spectacol. Dragostea lui nu mai 
constituia de mult un secret, fiind percepută în diverse 
variante, de la „e nebun, nu-şi vede lungul nasului, nici 
măcar Goya, în coşmarurile lui n-a imaginat în acelaşi pat 
un monstru cu un înger“, până la (cabiniere şi maşinişti) 
„vai de lume, când te naşti cu aşa năpastă, să te ferească 
Dumnezeu!“ 


Fireşte, Diana era cât se poate de conştientă de 
dragostea tânărului, şi lucrul ăsta n-o deranja. I se părea 
normal ca toată lumea s-o iubească şi, cochetă fiind, o flatau 
omagiile aduse frumuseţii ei, indiferent de expeditor. Se 
simţise, de pildă, minunat când o profesoară de curs mediu 
îi relatase că toţi elevii, băieţi în clasa a X-a, îşi 
comandaseră ecusoane „dublu face“, cu fotografia ei şi a 
Madonnei. În acelaşi sens, accepta cu bunăvoință de regină 
dragostea lipsită de orice speranţă a lui Doru, floarea 
zilnică pe care i-o lăsa în cabină când ea nu era de faţă. O 
găsea totdeauna, după primul act şi în momente de 
sinceritate, îşi mărturisea ei înseşi că, obiceiul odată 
curmat, i-ar lipsi; pentru a spune lucrurilor pe nume, în 
prezenţa lui se simţea vag şi pervers excitată, urâţenia 
virilă a lui Doru acţionând asupra ei ca un drog. Mai aprecia 
că Doru e un adorator discret, lipsit de agresivitate şi 
pretenţii, şi că se mulțumea, ba chiar se simţea fericit -, dar 
aici, se înşela fioros - doar îngăduindu-i s-o divinizeze. 

Departe de a-l socoti vreun prezumtiv rival, el însuşi 
având îngenuncheată la picioare, oştire de pipiţe, Dragoş se 
arăta uneori iritat de situaţie: 

— De ce nu-l trimiţi la naiba?! De ce-l încurajezi? 

Diana râsese ca de un banc bun: 

— "Tu vorbeşti?! Cine stă un ceas după spectacol ca să 
dea autografe unor şcolăriţe de cinşpe ani?! 

— Spune-mi că te deranjează, şi nu mai dau o singură 
semnătură! 

— Nu fi prost! Dragostea şi admiraţia fanilor e una dintre 
componentele cele mai plăcute ale meseriei noastre. De ce 
să te frustrezi de ele? De ce să-i împiedici pe oameni să 
viseze? "Tu îţi dai seama că în fiecare noapte, eşti 
întruchiparea lui Făt-Frumos în mii, zeci de mii de 
dormitoare? Că în îmbrăţişarea lui Costică, blonda Nuţi 
simte braţele tale?! 

— Ai o imaginaţie bolnavă! 


— Aşi! Sunt convinsă că în sinea ta îmi dai dreptate. Nu 
trebuie s-o declari deschis, e suficient să ţi-o maărturiseşti 
ţie însuţi... 

Dragoş căzuse în genunchi. Nu era o figură de stil 
teatrală - Diana era îndeajuns de actriţă ca s-o simtă -, ci 
un gest sincer şi spontan: 

— Diana, de ce nu vrei să ne căsătorim? Am spulbera 
orice neînțelegere, am înlătura orice suspiciune! De câte ori 
nu ne-am spus că suntem făcuţi unul pentru celălalt? 

Ochii albaştri ai actriţei priviseră departe, scufundaţi în 
infinit: 

— Unul pentru celălalt... Oare echivalează cu unul alături 
de celălalt? 

— Speculaţii! Mai bine spune-mi deschis că nu mă 
iubeşti! 

— Mai dă-mi o şansă! O singură şansă! 

— Adică să întâlneşti un milionar în dolari şi să descoperi 
că el ţi-e perechea? 

— Poate că da, sau poate că nu, oricum voi fi încercat. Dă- 
mi ocazia unei vieţi împreună cu tine, fără regrete. 

Dragoş declarase cu mâna pe clanţa uşii: 

— Nu am încotro, pentru că te iubesc, cât timp voi rezista 
însă nu ştiu. Ştiu sigur doar că odată plecat, nu mai întorc 
niciodată capul peste umăr. 

În urma lui, Diana începu să-şi pilească o unghie care 
agăța. 

„Se vor găsi o sută în locul tău!“ 

Din păcate, trebuia să ţină seama de povestea cealaltă, 
fiorosul lor secret care-i lega mai crâncen, mai definitiv 
decât orice „Isaiia dănţuieşte”“! 

„Dacă Dragoş, adus la disperare vorbeşte, cădem toţi 
într-o prăpastie de unde nu ne vom mai ridica niciodată.“ 


Doru se uită atent la bărbatul masiv care trecu pe lângă 
el ca un bolid. Avea impresia că tocmai ieşise din cabina 
Dianei şi se simţea nedumerit. Tipul era de o grăsime 


respingătoare, galbenă şi avea genul acela special de 
neglijenţă care-ţi dă senzaţia că persoana şi-a petrecut 
noaptea în hainele de pe el; o persoană pe care doar dacă o 
vezi la televizor, simţi nevoia să deschizi geamurile şi să 
aeriseşti. „Ce poate să caute un mastodont ca ăsta la 
Diana?! Probabil, mi s-a părut..“ 

Îşi roti ochii prin interiorul familiar. După poziţia fotoliilor 
îşi dădu seama că Diana avusese o vizită care se prelungise 
până la intrarea ei în scenă. Era prea tipicară ca să nu le fi 
pus la locul lor, dacă ar mai fi avut o singură clipă la 
dispoziţie, fără a o mai aştepta pe cabinieră. Scoase floarea 
- azi, un crin roz - din interiorul canadienei şi o puse în 
glastra de porțelan din colţul mesei de machiaj. Turnă apă 
cu ibricul, atent să nu picure pe de lături, apoi petrecu vreo 
cinci minute căutând poziţia cea mai de efect a vasului. 
Vasul lui, „vasul lui Doru“, cum spunea Diana, şi el se simţea 
fericit că exista ceva din el aici, într-un fel că făcea parte din 
decorul femeii pe care o diviniza. lar de la o vreme, 
devenise şi fetişist, îi plăcea să atingă obiectele ei, să-i 
îmbrăţişeze hainele, să-şi înfunde nasul într-un top de 
dantelă sau în bikinii cu sfoară din sertarul comodei. Nu se 
simţea deloc pervers, dacă stai să te gândeşti, toţi 
îndrăgostiţii sunt fetişişti! Străbunicii păstrau până la 
adânci bătrâneţi şi pe ascuns, spre a evita gelozia 
partenerului legitim, o mănuşă, o floare presată, un 
dagherotip sau medalion, o batistă care aparținuse cândva 
personajului adorat... 

Doru se uită la ceas. Încă douăzeci de minute până la 
pauză. Ochii i se opriră asupra plicului alb, rezemat de 
oglinda mesei de machiaj. Nu prizonier în ţipla unui buchet 
sau coş de flori, ci simplu şi solitar; în principiu, alt soi de 
comunicare decât cea provenită în mod obişnuit din partea 
vreunui admirator. Doru simţea că arde de curiozitate. Nu 
era iscoditor din fire, dar îl interesa până la patologic - o 
recunoştea el însuşi - tot ce o privea sau avea câtuşi de 
mică tangenţă cu Diana. Buzele chinuite îi tremurau de 


nehotărâre, întinse de câteva ori mâna spre plic şi o retrase 
precipitat, ca ars, de tot atâtea ori. 

O voce baritonală, bine pozată, inconfundabilă şi pe care 
o detesta din adâncul sufletului, îi opri inima în loc: 

— Vrei să-i mănânci?! Sau poate să-i speli? 

Dragoş Mateiescu intrase neauzit. Cu mâna pe clanţă, 
încordat şi cu privire scăpărând de răutate, părea gata să 
se arunce asupra lui. Abia atunci, Doru sesiză că rămăsese 
cu buzele şi nasul înfundate în chiloţii Dianei. Pentru 
moment, se pierdu cu firea, îi mototoli mecanic şi, fâstăcit, 
lăsă să-i scape din mână ghemotocul de dantelă. 

Junele-prim al Teatrului Arlechino îi înregistra cu 
satisfacţie starea de confuzie şi intră în cabină, închizând 
uşa în urma lui. 

— La banii ei, îşi permite o servitoare, nu-i cazul să-i speli 
tu pârţurile! 

— Eşti ordinar! găsi Doru, cu faţa vânătă de ruşine. 

— Tu eşti un lăbar, nenorocitule, tu care faci onanie 
mirosindu-i chiloţii! Sunt prea gentleman, ca să-ţi explic de 
ce, dar îţi închipui că ai măcar o singură şansă ca să ajungi 
la Diana? 

— Atunci, de ce ţi-e frică de mine? Ce-ţi pasă că o 
iubesc?! 

— O plictiseşti, îi deranjezi existenţa! 

— Să mi-o spună ea! 

— Să zicem că-i prea miloasă. Numai un vierme 
netrebnic ar profita de slăbiciunea ei! 

Din momentul în care Doru Pavel era silit să se înfrunte 
cu un comportament dur, devenea brusc puternic, juca pe 
teren propriu. Arboră deci, unul din rânjetele lui fioroase: 

— Din ce piesă-i tirada asta? Ei da, sunt un vierme 
netrebnic! Ce-ţi pasă? 

— Îmi pasă că infectezi aerul din jur! 

Pierzându-şi stăpânirea de sine, Dragoş se aruncă 
înainte, ţintind grumajii lui Doru. Din nefericire, habar n- 
avea cu cine are de-a face. De mic copil, din pricina fizicului 


ingrat, Doru fusese disprețuit, ostracizat, nu o singură dată 
maltratat până la sânge. Puternic şi revendicativ din fire, 
învățase să îndure şi să se apere. De la treisprezece ani, 
făcea box şi arte marţiale, devenind, dacă nu un campion, 
cel puţin, un adversar redutabil pentru oricine, cât de 
voinic, dar mai puţin „cult“ în materie. Era cazul lui Dragoş, 
atletic şi deloc fricos, dar cu alt soi de studii, ţinând de 
strălucitorul Hollywood: înot, echitație, spadă, surfing, 
curling... În consecinţă, din două mişcări fu pus la pământ 
sub etajera cu cărţi. Dintăi, îşi scutură capul încercând să 
realizeze pe ce lume trăieşte, apoi sări în picioare, gata să 
se repeadă din nou. 

Doru îl opri cu un zâmbet flegmatic: 

— Stai blând, primăvăraticule, îţi fac portretul zob, şi nu 
mai ai cui da autografe! O să plângă fanesele că ce artist 
frumos erai! 

— Quasimodo! urlă Dragoş cu pumnii ridicaţi, avântându- 
se fără a mai ţine seama de glasul raţiunii care-l îndemna la 
ponderaţie. 

Cert lucru, Doru era un luptător mult mai versat. Dar nu-i 
mai păsa de nimic, se simţea însufleţit de o singură dorinţă, 
arzătoare, sfâşietoare - să-l vadă mort pe ticălos! Un 
upercut bine plasat îl trimise temporar în lumea îngerilor. 
Relaxat, ba chiar simțindu-se „afurisit de bine“, Doru umplu 
din nou ibricul cu apă şi-l turnă în creştetul lui Dragoş. 
Zvonul aplauzelor marcând sfârşitul actului îi crea un 
moment de panică. Ce avea să spună Diana? Era bine să-l 
găsească aici, lângă „leşul“ lui Dragoş, sau era de preferat 
s-o întâlnească după consumarea clipelor fierbinţi de 
consternare şi mânie? Mânie, dacă-l iubea pe Dragoş, 
ipoteză de care Doru se îndoia. Dacă ar fi fost îndrăgostită, 
aşa cum înţelegea el dragostea, n-ar fi acceptat cu atâta 
dezinvoltură flirturile şi concesiile specifice junelui-prim de 
succes, făcute admiratoarelor. Dragoste fără gelozie nu 
există, or, Diana surprinsese neclintit de liniştită clişeul 


când o puştoaică i se lipise realmente de buze, într-un sărut 
ă la Basic Instinct! Nici măcar nu tresărise. 

Doru se decise pentru prima variantă, măcar o singură 
dată să fie surprins şi el în avantaj, stăpân pe situaţie, 
găsindu-se totodată în situaţia de a nu mai avea de ales. 
Diana intră în cabină val-vârtej, urlând după macheur: 

— Teo, unde dracu' eşti? Mi-a căzut geana, era s-o înghit! 
Cu ce naiba ai lipit-o, cu scuipat?! 

O singură privire îi fu de-ajuns ca să reconstituie cele 
petrecute în cabină. Ocoli trupul lui Dragoş al cărui 
zbucium de pleoape semnaliza că-i pe cale să-şi revină şi se 
aşeză pe scaunul din faţa mesei de machiaj. Prin oglindă, îi 
îndreptă o privire ascuţită lui Doru. 

— Eşti mândru, nevoie mare, aşa-i? 

— A sărit la mine! L-am avertizat să-şi vadă de treabă, 
dar a tăbărât cu pumnii. N-am avut încotro, te rog să mă 
crezi! 

— Ca şi cum n-aş fi avut destule pe cap şi fără prostiile 
voastre! Ce zi, Dumnezeule, ce zi!... Ce mai stai?! Pleacă 
odată, m-am săturat de toţi! 

Doru ieşi în vârful picioarelor, fericit c-a scăpat doar cu 
atâta. Îi fusese teamă de un scandal monstruos, cu 
consecinţe, aşa că zărindu-l pe macheur, îl apostrofă bine 
dispus: 

— Domnişoara Diana are nevoie de tine. Ai grijă, e 
capsată rău! 

Mai tândăli vreo zece minute prin culise, după care-şi 
zise că-i timpul să plece acasă. Se întâmplaseră destule 
pentru o singură zi, iar ca să încerce s-o îmbuneze pe Diana 
era prea devreme, şi ea prea agitată. Părăsi teatrul 
fredonând în minte o melodie parazit care-l urmărea 
agasant încă de când se trezise dimineaţa: C'etait le temps 
des fleurs... 


— A avut baftă, animalul! scrâşni Dragoş. Dacă nu 
alunecam... 


Stătea pe canapea, cu un prosop ud în jurul capului 
Simţea că-i pocneşte de durere. Nuţi, cabiniera, o femeie de 
vârstă incertă, care-l adora, aşa cum îl adora de altfel întreg 
personalul auxiliar feminin de la Arlechino, se învârtea în 
jurul lui, ca o cloşcă. Ea îi aranjase compresa, îi găsise un 
tranchilizant şi îi aranjase un taburet sub picioare. 

— Cine te-a pus să faci pe cocoşul? se interesă Diana 
încercând să nu mişte obrazul. 

Ţinea ochii închişi, percepând atingerea degetelor uşoare 
şi răcoroase ale macheurului ca pe mângâierea unor aripi 
de fluture. Dragoş se enervă: 

— Era vorba despre tine... 

— Credeam că despre Ceauşeasca! Sunteţi amândoi nişte 
caraghioşi. 

Dragoş dădu să se ridice în capul oaselor ca să riposteze, 
dar durerea ascuţită din ceafă îi smulse un geamăt, 
trântindu-l la loc. Cabiniera se grăbi să-i potrivească 
puişorul de pernă: 

— Să vă fac o cafeluţă tare, domnu' Dragoş? 

Diana se răţoi: 

— Alo, ce-i aici, braserie? N-aveţi impresia că suntem 
prea mulţi? Mersi, Teo, poţi să pleci... Dragoş, du-te la voi, e 
mai linişte, vin şi eu la pauză! Nuţi, peruca!... le-ai 
zăpăcit?! Chiar v-aţi pus în minte cu toţii să mă înnebuniţi? 
Auzi, mi-o aduce pe Mary Stuart în Tramvaiul... 


În sfârşit, singură! Binecuvântatul ei sfert de ceas pe 
care ştiuse să-l impună chiar de la debutul în teatru. 
Cincisprezece minute de singurătate absolută, răgaz să 
viseze, să plutească, să se adune. O ţigară (nu mai mult de 
două-trei pe zi), o gură din ceaşca de şocolată rece 
consumată de-a lungul mai multor ore. Un sfert de oră, un 
nimic, după care se simţea însă complet remontată, 
proaspătă ca o violetă de pădure plouată de rouă. În sinea 
ei, Diana îşi închipuia cu convingere, şi doar anecdotic în 
societate, că seamănă cu Napoleon care, după cum se ştie, 


avea capacitatea de a adormi profund în orice împrejurări, 
zece minute fiindu-i suficiente pentru a se simţi cu totul 
refăcut. 

Când ajunse la jumătatea ţigării, întinse leneş mâna după 
plicul rezemat de oglindă. Îl observase încă de la intrarea ei 
în cabină, la pauză, dar deşi continua să primească omagiile 
admiratorilor cu aceeaşi plăcere proaspătă de la debut, se 
simţea mai puţin impresionată, iar curiozitatea vizavi de 
conţinut şi expeditor era considerabil moderată. Mai puţin 
comun, plicul nu prezenta nici un înscris, şi amănuntul îi 
atrase atenţia: „unul care probabil se vrea original...“ 

Luă coupe-papierul şi-l deschise atent, cu pedanteria 
care o caracteriza. Adevărată maniacă a ordinii, până şi 
hârtiile destinate coşului de gunoi nu erau făcute cocoloş, ci 
împăturite în pătrate perfecte; greu de imaginat ce avea să 
devină, o dată cu _ trecerea anilor, care îndeobşte 
supradimensionează obsesivul din individ. Deocamdată însă 
se mulțumea să-i terorizeze pe cei din jur, victime de primă 
linie fiind Dragoş şi cabinierele. 

Dar... ce drăcie o mai fi şi asta?! Din plic, căzură trei 
firicele de miozotis. Codiţele erau încă pline de sevă, dar 
petalele fuseseră trecute prin flacără. Trei flori arse. Şi un 
bilet cu majuscule tipărite: NU MĂ UITA. M. 

— Diana! 

Tresări. Vocea din difuzor o chema în scenă. 


XXX 


După plecarea lui Patrick, Clotilda adormi fericită. Îi era 
recunoscătoare pentru gentileţea şi înţelegerea lui. În 
adâncul sufletului, amplifica, evaluând în aur orice gest de 
duioşie. Îşi aminti cu un amestec de nostalgie, orgoliu, dar 
şi cu o adiere de amărăciune că odinioară, era nevoie de cel 
puţin un briliant ca să-i creeze pe jumătate o stare de spirit 
asemănătoare. „Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar 


putea“, vorbele acestea reveneau, mereu în mintea 
Clotildei, după ce Patrick intrase în viaţa ei. De ce oare am 
fost zămisliţi astfel încât să nu putem aprecia decât 
imposibilul sau ireparabilul? La extazul Clotildei contribuia 
din plin şi faptul că percepea corect situaţia ei de mare 
excepţie. Câte femei de şaizeci şi cinci de ani 
(raţionamentul fiind valabil în general şi pentru promoţiile 
sărite din patruzeci şi cinci-cincizeci) mai au un bărbat 
tânăr şi chipeş care să ţină la ele, câte mai ştiu ce este 
dragostea adevărată? 

Decise că Patrick merită un cadou superb, care să-l 
bucure, şi se gândi că cel mai potrivit ar fi să-i schimbe 
Toyota cu un Jaguar. Adormi cu un zâmbet care-i dădea la 
iveală proteza. 


Prin crăpătura perdelei, loana urmări plecarea lui 
Patrick. Junele avea fără îndoială clasă, toate mişcările 
emanau o eleganţă dezinvoltă. Felul în care se instală la 
volan sau în care îşi aprinse ţigara înainte de a demara 
ţinea de un anume complex de date aparţinând 
privilegiaţilor, fascinant pentru oamenii de rând - tinereţe 
fericită şi sportivă, siguranţa proprie unui look seducător, 
prosperitate, plus ce mai ţesea imaginaţia despre existenţa 
nevăzută a unui asemenea personaj: mondenităţi la vârful 
cel mai înalt, peisaj populat doar de VIP-uri, dragoste 
consumată pe tavă de aur în decoruri exotice sau pe un 
yacht luxos... Imaginile înfipseră un ac în inima loanei şi o 
dată maşina dispărută din câmpul ei vizual, se depărtă de 
fereastră. 


Era ora patru şi se afla singură acasă. Se simţea ca atare, 
pentru că Martineasca dormea şi, oricum, rareori se mai 
dădea jos din pat. Lipsea şi Ianţa care, fiind joi, adică după- 
amiaza ei liberă, se repezise la ţară, ca să participe la 
parastasul unei rude. Nici Patrick n-avea să se întoarcă 
prea curând. Îi promisese nevesti-sii că nu va întârzia, dar 
asta însemna cam zece seara, nu orele mici de după miezul 
nopţii, ca de obicei. 

Lăsă uşa de la dormitor întredeschisă pentru a o auzi pe 
bătrână în caz că ar avea nevoie de ea şi pătrunse cu pas 
hotărât în camera „domnişorului“. Rămase lângă uşă câteva 
momente bune, plimbându-şi cu atenţie privirea. Era 
desigur curioasă, dar şi prudentă. Înainte de a începe să 
cotrobăiască, voia să-şi întipărească bine în minte poziţia 
obiectelor, micile amănunte fixe şi parcă sacre ale oricărui 
locatar, o abatere de la amplasamentul ştiut trădând o vizită 
în „contumacie“. 

Ioana fusese un copil modest, trăind în condiţii de sărăcie 
tangente chiar cu mizeria şi nu avusese acces la casele 
prospere din Slatina. Fără îndoială că funcționau şi acolo 
mentalități de clasă, parcă mai dure în provincie decât în 
Metropolă. Ca peste tot, oamenii simt nevoia să 
dispreţuiască, să se simtă superiori unii altora, dar nu-i mai 
puţin adevărat că nici persoana ei nu îmbia la apropiere. 
Nu avea nici un fel de prieteni - bogaţi sau calici. 

În acest sens, loana nu dispunea nici de cele mai 
elementare cunoştinţe privitoare la decorul unei case, nu 
făcea diferențieri generate de cultură sau informaţie, în 
schimb, avea instinct. Se născuse cu acest simţ şi putea 
adulmeca bogăţia de la zece paşi, iar când se oprea, de 
pildă, în faţa unei vitrine, indiferent de profil şi unde 
preţurile nu erau afişate, ochea fără greş, pentru visele ei, 
obiectele cele mai preţioase şi, fireşte, cele mai scumpe. 

Tot aşa, în camera lui Patrick, sobră şi aerată, trase în 
piept aerul de „bogătani“ şi aprecie la justa valoare mobila 
englezească, bine scoasă în evidenţă de decorul jaguar. 


Întreaga încăpere era tapisată cu imitaţia acestei blăni, la 
fel mocheta, divanul, până şi coşul pentru hârtii de sub 
birou. Pe blatul de marmură al căminului, impresiona un 
jaguar turnat în bronz care-şi arăta colții. Toată această 
ambianţă reprezentase cadoul Clotildei la aniversarea unui 
an de căsătorie. Îi plăcea să-l surprindă venind în 
întâmpinarea tuturor dorințelor sale chiar neexprimate, iar 
de data aceasta ţinuse seama de slăbiciunea Băiatului 
pentru feline. În acelaşi timp, îl compensa somptuos pentru 
faptul că, fiind astmatică, nu suporta în casă pisici, sau 
vreun animal cu blană. 

Atenţia Ioanei se concentră asupra unui dulăpior cubic, 
rezemat pe labe de jaguar din alamă, ceva mai mare decât 
o noptieră şi despre care descoperise cu admiraţie 
proletară că ascunde un mic frigider burduşit cu sticle de 
băuturi scumpe şi cuburi de gheaţă. Rămânea biroul 
florentin cu gheare de leu, unde un singur sertar era 
încuiat cu cheia îşi aminti cu un surâs interior cuvintele 
unei bătrâne din Slatina care le fusese vecină: „Lasă casa 
cu uşile vraişte, nimănui n-o să-i pese, zăvoreşte-o cu şapte 
lacăte, să vezi cum te calcă hoţii. Tot aşa, şopteşte-i cuiva 
ceva şi toate urechile se ciulesc; strigă ceva în gura mare, 
nimeni nu te ascultă...“ 

Era o broască simplă, iar loana - îndemânatică. Scoase o 
agrafă din părul adunat la ceafă, meşteri câteva secunde şi 
încuietoarea cedă. Un conţinut sărac, (fata luă la mână una 
câte una hârtiile lipsite de importanţă), mai de soi fiind un 
binoclu de câmp. Decepţionată, îşi zise că „trecutul“ lui 
Patrick, viaţă intimă şi un eventual material compromiţător, 
rămăsese depozitat în casa părintească, iar de Fulguleţ - 
Ioana cunoştea îndeajuns de bine oamenii - nu se putea 
trece. Poate peste cadavrul ei. Aranja totul în ordinea găsită 
şi, ca să fie cu conştiinţa împăcată, îşi trecu degetele pe sub 
fundul sertarului. Nu văzuse niciodată, dar citise în multe 
cărţi despre tainiţe camuflate în mobilele vechi. Cu o 
tresărire de satisfacţie, dădu peste o mică limbă metalică, 


mobilă. Sertarul era dublu... Înregistră o mişcare uşoară în 
spate şi se răsuci fulgerător, palidă ca o moartă, cu inima 
cuprinsă de panică. În spatele ei, Patrick, ţeapăn şi 
impenetrabil, o privea cu mâinile încrucişate la piept, într-o 
poziţie ostentativ contemplativă. 


Se întorsese pe neaşteptate acasă, fără intenţii 
subterane, ci numai pentru a se schimba. Intervenise o 
modificare de program, fiind invitat la un cocktail care 
presupunea cel puţin costum şi cravată, dacă nu chiar 
smoking. Dar oricum, la Don Carlos, cel mai elegant, en 
vogue şi snob local, recent deschis în Capitală, ţinuta era 
obligatorie. 

Când dădu peste Ioana cotrobăind în biroul lui, rămase 
țintuit locului de surpriză. Pe moment amuţi, dar 
concomitent înregistră şi un sentiment de triumf: „M-ai 
surprins tu în vecini, cu pantalonii pe vine, dar şi eu te-am 
prins scotocind dulapurile ca o hoaţă! Să vedem care stă 
mai bine!“ 

La rândul ei, pentru moment, loana rămase ca paralizată. 
Nu era obişnuită să fie pusă în încurcătură, nimeni nu o 
prinsese cu vreo greşeală, deşi avea destule la activ. Mai 
grav, nu erau greşeli, noţiunea excluzând intenţia. Or, ea 
comisese ticăloşii mai mari sau mai mici în deplină 
cunoştinţă de cauză şi cu un scop anume. Era însă abilă şi, 
fără să-şi dea seama, o excelentă actriţă în viaţa de toate 
zilele. Astfel, sub masca de desăvârşită onestitate şi 
incoruptibilitate, care-i conferea o oarecare superioritate 
din start, loana îşi putea permite să-şi plimbe nasul pe sus, 
să dispreţuiască şi să condamne. Iat-o acum, dintr-o dată 
vulnerabilă, surprinsă într-un flagrant delict şi tocmai de 
omul care înregistra în inventarul ei cele mai odioase 
minusuri. Confuză, se îndreptă spre uşă, dar făcând un pas 
înapoi, Patrick o baricadă. 

— Dă-te la o parte! 


— Nu, domnişoară, nu înainte de a lămuri câteva lucruri. 
Ia loc te rog. 

— Şi dacă nu vreau? 

— Comunic întregii familii că eşti o hoaţă şi o spioană. 
Spioană, poate îţi sună mai nobil. 

Prizonieră în menghinea marelui dezastru, fata îşi 
redobândi curajul. Săltă bărbia îndărătnică, iar ochii îi 
fulgerară albastru oţel pe faţa de cretă: 

— Cred că aş avea şi eu ceva de povestit! 

Patrick îşi aprinse nonşalant o ţigară, zicându-şi că nu-i 
stătea deloc rău când era furioasă. Cu o expresie mai dulce, 
ar fi putut deveni chiar o prezenţă agreabilă şi, oricum, 
ieşită din comun. 

— A, te referi la mica întâmplare din debaraua de la 
Clopoţei? În primul rând, nu cred că o fiinţă înzestrată cu 
atâtea însuşiri evanghelice ar avea inima să supere o 
doamnă nevinovată şi suferindă. Presupunând însă că ai 
face-o, ce-ţi închipui că ar urma? Un mic scandal, deşi 
nevastă-mea e prea doamnă ca să se preteze la aşa ceva, 
apoi câteva zile de atmosferă rece şi încordată, după care 
totul va reintra în normal. Situaţia însă ar fi mult mai gravă 
în ce te priveşte, dacă eu nu mi-aş ţine gura. 

Ioana îl privi cu îndrăzneală în luminile ochilor: 

— Ce vrei? 

Patrick se distra grozav în sinea lui, abia aştepta să-i 
povestească tărăşenia lui Dragoş. Iotodată, se simţea 
fericit, eliberat de spaima că Martineasca ar fi putut afla 
ceva. Nu avu însă timp să-şi consume fericirea căci în 
secunda următoare, rămase cu gura căscată de uimire. 
Ioana începuse să se descheie la bluză. 

— Hotărât, nu eşti o femeie de toate zilele! Şi mai ai şi o 
părere excepţională despre tine. Ce te determină să crezi 
că te doresc? 

— Eu te doresc, declară fata cu ochi care păreau dilataţi 
de patimă. Te-am dorit din clipa în care te-am văzut. 

— Hm, făcu Patrick aiurit, nu aveai deloc aerul. 


Cu toate succesele sale, nu mai trăise o situaţie 
asemănătoare şi nu s-ar fi simţit mai perplex nici dacă 
răposata Maica Tereza ar fi început să se dezbrace în faţa 
lui. 

— De aceea, continuă loana în sutien şi cu fusta pe 
glezne, am cotrobăit aici în cameră. Mă interesează totul, 
vreau să ştiu totul despre tine. 

Deşi flatat, Patrick rămase în rezervă: 

— De ce te-aş crede? 

Ioana ridică din umeri: 

— Nu mă crede, eu mă ofer oricum. 

— Dacă-ţi închipui că aventura de la Clopoţței reprezintă 
pentru mine un stil de viaţă... 

— Nu-mi închipui nimic, ştiu doar că nu sunt mai prejos 
de feţişoara aia de doi bani. 

I se aruncă pe neaşteptate de gât şi începu să-l sărute 
sălbatic. Patrick se simţi luat de val: 

„La urma urmelor, de ce nu?“ 

Se mai aflau încă pe covor, trăgând amândoi din aceeaşi 
țigară. 

— Să fie limpede, fără nici un fel de obligaţii! A fost un 
simplu moment din viaţa noastră. 

— Nici o obligaţie, repetă fata în şoaptă, lipindu-şi trupul 
fierbinte de al lui. 

Vibra ca un arc, nesătulă, cerşind mereu dragoste. 
Patrick o luă din nou. Îl fulgeră un gând care se topi în 
aceeaşi clipă: „Am aşa o impresie în organism că mi-am 
complicat viaţa“. 


Murise un mare regizor care, deşi ajuns la o vârstă 
înaintată, continua să fie activ şi, fenomen mai rar, tot atât 
de apreciat ca în epoca sa de mari realizări artistice, 
hiritisite cu premii răsunătoare în ţară şi în străinătate. 


Cimitirul era full, aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii, 
lumea venind gârlă să vadă pe viu şi îndeaproape artiştii şi, 
în general, personalităţile marcante. Asemenea 
înmormântări devin evenimente mondene, vezi şi eşti văzut, 
remarci şi eşti remarcat, şi, în consecinţă, chiar şi cei mai 
ciufuţi şi indiferenți dintre actori, ca de exemplu Diana 
Tamaş, nu pregetă să participe. 

Şi pentru că Dragoş avea o filmare în provincie, actriţa 
veni însoţită de Doru Pavel şi tot împreună plecară. Era o zi 
mohorâtă de toamnă în care totul părea că plânge. Înfiorată 
de umezeala rece, Diana se strânse la braţul lui Doru. Se 
simţea deprimată, dornică să se îndepărteze cât mai repede 
de locurile acestea lugubre şi n-avea chef de inevitabilele 
comentarii îndoliate cu colegii, filosofie de doi bani - ce ţi-e 
şi cu viaţa asta, domnule, când te gândeşti că aşa şi pe 
dincolo, pentru ca tot în patru scânduri să ajungi etc. 

— Hai s-o virăm, şopti Diana, nu mai suport. În fond, am 
făcut act de prezenţă, panegiricul nu mă interesează. 

Doru o califică în sinea lui drept cinică, dar cum o adora 
necondiţionat, îndulci duritatea calificativului. „Adică, de ce 
mă deranjează?! E sinceră, nu afişează sentimente pe care 
nu le are. Aş fi preferat-o ipocrită?“ 

— Am spus-o de nenumărate ori, declară Diana furioasă 
pe ea însăşi, dar de data asta mă ţin de cuvânt! Nu mă mai 
prinde nimeni la genul ăsta de festivaluri! 

Doru Pavel se opri, încercând să se orienteze. Nu era 
familiarizat cu Cimitirul Bellu şi îşi zise că indiferent unde s- 
ar afla, trebuia să ajungă întâi la aleea centrală. 

— Cred că pe aici, mormăi mai mult pentru el. 

Glasul Dianei scăpă necontrolat: 

— Ce înseamnă, crezi? Nu eşti sigur? Asta ar fi culmea să 
ne mai şi rătăcim aici, printre morminte! 

Îi era frig - dârdâia cu nasul în gulerul mantoului de 
blană -, lehamite de toate, iar atmosfera o terifia, 
producându-i rău fizic. 


— Îmi pare rău... N-am pomenit aşa ceva! Nici ţipenie de 
om, nici măcar vreun gropar sau o căndelăreasă... 

Tot bâjbâind, intrară pe o alee lungă, paralelă cu cea 
principală. 

— Asta a fost! răsuflă uşurat Doru Pavel. 

Se temea de Diana când era nervoasă şi o evita, fiindu-i 
frică de cuvinte grele, necugetate - actriţa nu se cenzura - 
peste care un minim de demnitate l-ar fi împiedicat să 
treacă. 

Chiar la intrarea în alee îi opri monumentul Monicăi 
Miclea. Nici unul din ei nu-l mai văzuse, iar priveliştea 
neaşteptată îi lăsă fără grai. 

— Ce chestie apocaliptică! suflă Doru. N-am mai văzut în 
viaţa mea aşa ceva! 

Monumentul impresiona oricum, dar la prima vedere, 
după cum mărturiseau toţi vizitatorii cimitirului, avea efect 
de şoc. Izbea măreţia lucrării de marmură, „desfrâul“ de 
plante, flori şi panglici, aranjamentul lor meticulos, dar 
sentimentul cel mai tulburător era generat de ceea ce 
fiecare privitor intuia că se petrece dincolo de acest 
spectacol sepulcral. 

Edificiul fusese desigur născocit de o suferinţă cumplită 
excluzând resemnarea, trezind în schimb convingerea că 
moartea nu constituie un fenomen definitiv, ci doar o 
schimbare de domiciliu, că totul se va relua exact de acolo 
de unde s-a întrerupt, doar că de pe „continente“ diferite. 
Într-un cuvânt, comunicarea dintre cei adormiţi şi cei 
neadormiţi continuă, dar cu mijloace specifice. 

— Cine să fie? şopti Diana uitându-se ca hipnotizată la 
bustul de bronz fixat la căpătâiul sarcofagului. 

Era evident că aparţinea unei femei foarte tinere, iar 
sculptorul izbutise să sugereze prin poziţia îndrăzneață a 
capului cu bărbia ridicată şi o coamă sălbatică de păr parcă 
bătută de vânt, superbă cutezanţă şi avânt, încredere şi 
năvalnică dragoste de viaţă. Toate acestea curmate nemilos, 
aripi arse înainte de a apuca să se deschidă. 


Diana nu-şi lua ochii de la trăsăturile dăltuite în marmură 
încercând să le identifice. Fata îi amintea de cineva... 

Doru se apropie şi desluşi printre ghivecele de flori 
înscrisul de pe capac. Exclamă stupefiat: 

— Fantastic!... E mormântul bietei Monica!... Monica 
Miclea, colega noastră!... 

Diana se cutremură. Nu se gândise niciodată la familia 
Monicăi, îi era însă limpede un fapt! Cine întreţine la cimitir 
un asemenea „spectacol“, şi asta după cinci ani, pentru acel 
cineva suferinţa a rămas la fel de vie şi de strivitoare ca în 
prima zi. 

„Doamne, cât m-ar uri, dacă ar şti...“ 


Pregătindu-se s-o viziteze pe Luiza Miclea (în sfârşit, 
fixaseră o întâlnire la ea acasă, pentru dimineaţa aceea), 
Emil Mărgescu îşi făcu socoteala că „vendeta mea 
personală“, aşa cum o considera el a fi, introducea încă 
două persoane. 

Prima, Cireşica Tamaş, belferiţa pe care o cunoscuse la 
Clubul Curaj, sora actriţei, nu-i făcuse vreo impresie 
specială. O amărăşteancă banală, comună până la confuzie 
cu milioane de surate, exceptând desigur fizicul care se 
remarca printr-o sluţenie ieşită din comun. O pereche de 
izmene i-ar fi rezolvat mintenaş toate problemele, de la 
coşuri până la gărgăunii care-i asediau creierii. Avea un 
exemplu sub nas, pe soră-sa Cecilia, aşa că se considera 
expert în diagnosticare şi medicaţie. Fata însă ştia ceva şi 
merita luată în calcul. 

A doua, şi de departe mai de nădejde şi mai cu capul pe 
umeri, i se părea în ciuda excentricităţilor, Luiza Miclea. 
Femeia aceasta suferise cum numai câtorva le este hărăzit, 
dar izbutise să supravieţuiască, reclădindu-şi existenţa şi 
adaptând-o durerii; exprimată fanatic şi teatralist, suferinţa 


ajunsese singura ei rațiune de a exista şi o trăia cu 
voluptate. Voluptatea suferinţei... Luiza ştia ce voia, luptase 
cu dârzenie pentru a-şi atinge scopul - descoperirea 
misterului legat de sinuciderea Monicăi - după care ar fi 
putut muri senină şi cu inima împăcată. Când o fi şio fi să 
se reîntâlnească cu cei dragi şi cu Monica în primul rând, să 
le poată oferi satisfacția postumă de a fi răzbunat o 
nelegiuire odioasă. Luiza era dispusă să continue lupta, dar 
nu mai ştia cum. Emil i-o va arăta. 

„Uite o persoană care n-are preţ, gândi el, care nu poate 
fi cumpărată, orice şi oricât i-ai oferi“, simțind că încearcă 
pentru fosta cântăreaţă o stimă sinceră. Spre ea se 
îndrepta acum după prealabilul telefon prin care 
confirmase întrevederea. 


Că avea emoţii e puţin spus. Mâinile i se răciseră, inima 
se zăpăcise complet, iar o crampă ca o gheară i se înfipsese 
în capul pieptului. Duodenul! Înghiţi la repezeală o pastilă 
de Ox Bill. Dar nimic n-avea importanţă, venise Ziua cea 
Mare! Cu atât mai importantă cu cât viaţa ei fusese astfel 
mutilată, încât nu mai era loc de surprize. Dar azi, în sfârşit, 
avea să afle ceva, chiar nesemnificativ sau puţin, dar în 
stare să ridice cât de cât vălul care camufla tragedia de 
acum cinci ani. 

Înfăşurată într-un kimono cu ibişi şi trei andrele înfipte în 
cocul vopsit negru corb, Luiza părea că aspiră, în acea 
dimineaţă, la ipostaza de Cio Cio San. Cel puţin aşa îşi 
închipui grăsanul, care nu prea le avea cu muzica şi mai 
ales cu opera. 

Aşezat pe canapeaua din salonul ei cu mobilă stil 
amestecată, „salonul cu amintiri”, Emil o privea cu 
îngăduinţă, ceea ce pentru el reprezenta un maximum de 
cadou afectiv pus la dispoziţia semenilor. Pe cât de fioroasă i 
se păruse Luiza pe aleile cimitirului, o vrăjitoare adevărată, 
pe atât de inofensivă o găsea acum; o bătrână tenace, 
cândva puternică, azi însă pe cale de a fi ruinată de vârstă 


şi suferinţă, care-şi ascunde durerea în spatele unor măşti 
groteşti, pline de vopseluri, aidoma personajelor 
fantasmagorice de carnaval sud-american. Nu era însă 
proastă şi sub masca hâdă ascundea un suflet. Într-o 
anumită privinţă, se înşela profund, căci Luiza era însă 
departe de bătrâna slabă şi inofensivă închipuită de el. 

Dar amănuntul care trezi din prima clipă şi definitiv 
simpatia lui Emil, era comportamentul firesc al Luizei. Nu-i 
citise pe figură surpriza-oroare când dăduse ochii cu el, 
deschizându-i uşa, nu evita să-l privească sau să-l atingă, 
întinzându-i mâna cu naturaleţe, nu detectă nici urmă de 
silă, tratându-l ca pe un om absolut normal. 

Deşi abia unsprezece dimineaţa, bătrâna nu se sfii să 
pună pe masă o sticlă de Martell, bolurile aferente, lămâie 
şi zahăr pentru cine consumă. Îi plăcuse mereu să tragă 
câte un păhărel, dar după moartea tragică a fiică-sii şi mai 
ales a Monicăi, apela la alcool ca la un anestezic. Bea până i 
se făcea somn şi, o dată amorţită, totul devenea suportabil. 
Pe de altă parte, gămanul era incapabil să refuze orice i s- 
ar fi pus dinainte într-o farfurie sau un pahar. 

Ciocniră sobru, adică fără să-şi atingă paharele, ci doar 
ridicându-le. Luiza trase o gură zdravănă, apoi îndreptă 
spre grăsan o privire ascuţită. 

— Domnule Mărgescu... 

— Spuneţi-mi, vă rog, Emil. 

— A, da? Perfect. Uite, dragă Emil, mie mi-a plăcut 
întotdeauna să fiu directă şi sinceră. Aşa sunt eu! Mai 
înainte de toate, să-mi spui de ce m-ai fiert atâta, amânând 
cunoştinţa noastră? 

— La fel de direct şi sincer vă răspund: din două motive. 
Întâi că am complexe din cauza fizicului şi evit pe cât posibil 
să fac cunoştinţe noi. Nu vreau să intru în amănunte... 

— Nici nu-i nevoie, dar e o prostie. Să trecem peste asta. 
Al doilea! 

— Nu voiam să mă prezint la dumneavoastră cu mâna 
goală. Trebuia să vă aduc un minimum de material privitor 


la... la... 

— Moartea Monicăi. Nu mi-e frică de cuvinte. 

— Nici azi nu am probe categorice, ci doar bănuieli 
pertinente. 

— Decât nimic, bune şi bănuielile. 

— „Am prins însă o pistă care pledează în favoarea 
acestor presupuneri... Mai înainte de toate însă, ar fi 
trebuit să vă spun că am iubit-o pe nepoata dumneavoastră, 
că am idolatrizat-o! Mai mult de atât nu se poate iubi. 

— Mă aşteptam, declară liniştită Luiza 

Surpriza o constituia doar făptura matahalei (ea îşi 
imaginase un delicat aristocrat ă la Ashley). Avea însă 
suficientă forţă de disimulare pentru a nu lăsa să se 
citească nimic pe faţa ei. 

— A fost o dragoste fără speranţă, din start imposibilă, 
dar eu, într-un fel, mă simţeam fericit. Aveam o zeiţă la care 
să visez, s-o urmăresc din umbră, să ştiu că există. Am fost 
la toate spectacolele ei, am asistat în gară sau la aeroport la 
toate deplasările şi întoarcerile ei. Nu ştiu dacă aţi simţit 
vreodată... 

— Am iubit şi eu, tinere, suspină Luiza. 

— Altceva am vrut să spun. Nu ştiu dacă aţi încercat 
vreodată un sentiment de... mulţumire i-aş zice pentru 
simplul fapt că trăiţi în acelaşi oraş cu X, că respiraţi acelaşi 
aer, că poate se gândeşte la dumneavoastră, că anumite 
performanţe, când e cazul, i-ar putea ajunge la urechi. Şi 
asta chiar dacă nu vă vedeţi cu deceniile şi nu comunicaţi. 

— Cred că înţeleg ce vrei să spui deşi nu m-am gândit 
niciodată cum să formulez chestia asta. Sentimentul e prea 
confuz. 

— La cu totul altă scară, dar din aceeaşi familie s-au 
situat sentimentele mele. Eram fericit că Monica există, 
gata să fac oricând şi orice pentru ea şi, fără să obţin nimic 
concret în schimb, aş fi fost neconsolat dacă ar fi părăsit 
ţara. 


— Şi uite că a părăsit tot pământul!... Ai cunoscut-o 
personal? 

— Da şi sunt fericit să pot afirma că într-un fel 
deveniserăm prieteni. 

Bătrâna îşi muşcă buza şi rujul gras se lipi de proteză. Şi 
azi o durea discreţia Monicăi, pe care Luiza o cataloga chiar 
„secretoşenie“. Faţă de cine? locmai faţă de bunică-sa, 
singura rudă şi singurul om (acum constata că existase şi 
un al doilea - Emil) căruia îi păsa cu adevărat de ea! Încă de 
copil, Monica se comporta asemeni unui manechin 
însufleţit, mânca, dormea, zâmbea, mulțumea, toate pe 
acelaşi ton egal, nu ştiai niciodată când era supărată. Şi 
abia acum realiza Luiza că, întrebată, n-ar fi putut oferi 
numele vreunei prietene, colege de şcoală, iubit, orice 
bărbat din viaţa ei. Aşa se şi explica faptul că nu auzise de 
Emil... 

— Ciudat, foarte ciudat mi se pare altceva. Că mie nu mi- 
a vorbit de dumneata nu mă surprinde, era o fire închisă şi 
din cauza asta n-am putut oferi anchetatorilor indicii 
privind anturajul, amicii sau duşmanii, eventualii ei 
curtezani. Poliţia însă are mijloace de investigaţie şi, în 
fond, asta-i meseria lor, să scormonească şi să găsească. Te 
întreb atunci, cum de nu te-au căutat pe dumneata să dai o 
declaraţie, o informaţie cât de măruntă?! 

Emil Mărgescu surâse mefistofelic: 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

— Ce pot să cred? rosti indignată Luiza. Că s-a dat rasol! 
O anchetă superficială, grăbită, hai să închidem mai repede 
dosarul! Le-am şi spus-o răspicat! Domnilor, nepoata mea n- 
a trăit pe Lună şi nici în pădure! A avut colegi, spectatori, o 
grămadă de lume care a cunoscut-o, e imposibil să nu 
transpire nimic, că doar n-o fi trecut prin viaţă şi prin teatru 
aşa ca o ploaie de vară! Ca o fantomă care nu face umbră şi 
nu lasă urme! Replica lor devenită leitmotiv? Invariabilul 
„nimeni nu ştie nimic“. 

Emil o asculta dând aprobator din cap: 


— Exact aceleaşi întrebări mi le-am pus şi eu. Azi, am 
dobândit convingerea că dosarul a fost clasat în urma unor 
presiuni venite de foarte de sus. Vinovaţii au avut pile mari! 

Bătrâna tresări: 

— Vinovaţi?! De ce crezi că au fost mai mulţi? Eu mă 
gândeam la un monstru, un soi de Don Juan însurat! A 
profitat de ea o vreme şi pe urmă a părăsit-o. 

— Sunt convins că nu a fost vorba despre aşa ceva. 

— Atunci? 

— Există trei oameni care ştiu foarte multe despre 
sinuciderea Monicăi, trei persoane cărora nici măcar nu i s- 
au luat declaraţii. 

— Cine? spuse Luiza de-abia respirând. 

— Doi colegi de teatru, Diana Mareş şi Dragoş Mateiescu, 
şi un al treilea, un fel de playboy, un macho cum spun 
puştii, în realitate un peşte ordinar însurat cu o babă pe 
care o tapează în mod „legitim“. Are un restaurant şi e plină 
de bani. 

— Clotilda! şuieră cu ochii măriţi de groază Luiza şi simţi 
că i se face rău. 


O gură de coniac, o pastilă şi un pahar cu apă o ajutară 
să-şi revină. Îşi făcea vânt, gest maşinal înlocuind aprinsul 
ţigării la alţii, cu Liliacul. Adică, evantaiul folosit în 
spectacolul cu Liliacul. Deşi ostenit, evantaiul rămăsese 
superb şi fastuos. Nici nu putea fi proaspăt, având în vedere 
că împlinise patruzeci de ani. Cândva, în prima tinereţe, 
Luiza Miclea flirtase cu ideea de a face operetă. Nu ţinuse. 
Genul, i se explicase, pretindea fie diafan, vaporos, 
romantic, fie nostim, picant, nas în vânt, „ce frumoasă-i 
viaţa!“, şi nu tragedie greacă. De pe atunci, parcă 
prefigurându-i destinul, Luiza era gravă şi sepulcrală. 

Emil o privea îngrijorat: 

— Cred că ar fi bine să vă întindeţi. Putem continua 
discuţia altă dată. 


Bătrâna alungă cu un gest scurt ideea, ca pe un tăun 
enervant: 

— Am tot timpul să mă întind... Spune-mi, tinere, eşti 
sigur de ceea ce afirmi? Mă refer la cei trei... 

— Nu ştiu în ce măsură sunt vinovaţi, dar categoric deţin 
informaţii pe care nici Poliţia nu le are. Sau dacă le are, ele 
nu figurează în dosar. Au fost escamotate. 

— De ce eşti atât de convins? 

— O bună bucată de timp înainte de nenorocire, alcătuiau 
împreună cu Monica o gaşcă. Practic, erau nedespărţiţi. 
Bizar, căci stilul contravenea total felului ei obişnuit de a fi. 
Eu o urmăresc de mult, de când a intrat la Arlechino şi 
Chiar mă surprindea viaţa austeră pe care o ducea, 
incredibilă pentru o actriţă tânără şi de succes. Nu agape 
cu colegii, nu restaurante sau alte petreceri, doar repetiţii 
şi spectacole, pe urmă, direct acasă. Nu prieteni, nu 
anturaj. 

— Ai dreptate, aşa era ea. 

— Şi, dintr-o dată, a devenit mondenă, a început să se 
îmbrace mai bătător la ochi, ieşea seară de seară. 
Totdeauna în compania celor trei. 

— Printre alte localuri, frecventau mai ales Clopoțeii, 
restaurantul care-i aparţine... 

Luiza îl întrerupse, urmărindu-şi un gând alei: 

— ...Am observat şi eu schimbarea, dar îmi părea bine că, 
în sfârşit, a început să se bucure de viaţă. Mie-mi spunea că 
are filmări de noapte... Asta mă doare cel mai tare, de ce 
trebuia să mă mintă, de ce n-a avut încredere în mine? Cu 
ce am greşit în faţa ei? Am iubit-o şi pe fiică-mea, Mihaela, 
când s-a prăpădit am vrut să-mi iau zilele, dar m-a reţinut 
existenţa copilului. lar pe copilul ăsta l-am divinizat... 
Apropo, dumneata de ce nu te-ai dus la Poliţie să le 
povesteşti ce mi-ai spus şi mie? 

Emil surâse cu amărăciune: 

— Bineînţeles că m-am dus. Mi-au înregistrat declaraţia 
îndeplinind o simplă formalitate. Ofiţerul respectiv părea 


plictisit de moarte, sictirit. Aveam impresia că-l deranjez şi 
boul de mine i-a cerut chiar scuze. Ca să vă daţi seama de 
„atmosferă“, am insistat asupra faptului că ultimul 
weekend, weekend-ul din care nu s-a mai întors, l-a 
petrecut împreună cu Diana, Dragoş şi Patrick. Au plecat, 
cu 'loyota peştelui. 

— Eşti sigur? 

— Ca de soarele de afară! Înainte de plecare, m-a rugat 
să-i fac câteva cumpărături, ultimele, adăugă cu glasul 
înecat de plâns. N-am să le uit niciodată! Şase sticle de vin 
vechi, cel mai scump pe care-l găsesc, şi un tort cu blat de 
bezea... Era foarte emoţionată, fericită aş zice, şi am 
întrebat-o încercând să-mi ascund teama: „le măriţi 
cumva?“ Mi-a răspuns în doi peri: „Îmi dai idei?“... Iar 
ultimele cuvinte au fost: „Să-mi ţii pumnii, Emil!... Adică... 
Prostii! Pe luni!“ Din ascunzătoarea mea - nu mă arătam 
niciodată, ştiam că-i e ruşine cu mine -, i-am urmărit cum se 
urcă toţi patru în maşină. Bărbaţii în faţă, femeile în spate. 
A fost ultima dată când am văzut-o... Şi atunci, vă întreb... 

— Ce anume! rosti Luiza cu faţa plină de dâre negre din 
pricina rimelului întins de lacrimi. 

— "Toate acestea le-am povestit şi la Poliţie. Le-au taxat 
drept „fleacuri lipsite de importanţă“... Ce probă de rea- 
credinţă mai mare vreţi? 

— În concluzie? 

Emil se aplecă înainte, atât cât îi permitea pântecul uriaş, 
şi vrând să dea greutate cuvintelor, le apăsă aproape 
silabisind: 

— Nu ştiu cine i-a dat brânci pe fereastră, fizic, sau cine 
este autorul moral, dar ei, Diana, Dragoş şi Patrick, cu 
siguranţă ştiu. 

— Fii pe pace, nu-ţi vor spune niciodată adevărul! 

Mărgescu avu un rânjet rău: 

— Doar că eu maiam un atu. 

Se gândea la Cireşica. 


„Nu cer mare lucru, declara doamna Simina Tamaş, n-am 
pretenţii extraordinare de la fetele mele, dar măcar o dată 
pe săptămână, pretind să luăm dejunul împreună, toată 
familia!“ 

Înainte, masa avea loc duminica, dar după 1990, 
hotărâră sâmbăta ca fiind ziua cea mai potrivită. Nimeni nu 
lucra, iar Diana care avea duminica totdeauna încărcată - 
două matinee şi seara al treilea spectacol - putea participa 
şi ea. Tanti Vica, sora domnului Tamaş, văduvă încă din 
tinereţe şi fără copii, se identificase total cu familia lui frate- 
său, devenind membru cu drepturi egale din toate punctele 
de vedere. După mai multe schimburi de locuinţă, reuşise 
să găsească un apartament de două piese, cam pitic, dar 
frumuşel, chiar la colţul străzii, însă şansa cea mai mare era 
că cele două cumnate se înțelegeau de minune şi ţineau 
sincer una la cealaltă. „Surori să fi fost, zicea doamna 
Simina spre satisfacția lui bărbatu-său, şi nu mi-ar fi fost 
mai aproape...“ În afirmaţie se strecura însă şi o umbră de 
amărăciune. Când spunea surori, automat şi inevitabil se 
gândea la Cireşica şi Diana despre care se exprima oleacă 
altfel: „Duşmance să fi fost, şi tot nu s-ar fi vrăjmăşit mai 
aprig!“ 

Adevărat că se şi potriveau cumnatele! Simina, structură 
pozitivă, vedea partea frumoasă a lucrurilor, calităţile 
oamenilor, un ceva bun sau de bine, chiar şi acolo unde el 
nu există deloc, cum s-ar spune doar trandafirul, fără spini. 
Vica, ochi mai ager şi mai cârtitoare, vedea şi spinii, se văita 
când se înţepa, dar tot ea se consola că nu-i mare lucru şi 
că trece. Tradus, şi gură, şi inimă, ambele mari! Mai presus 
de toate însă, Vica avea două însuşiri care asigură succesul 
în societate, constituind totodată drumul cel mai direct spre 
sufletele semenilor. Era veşnic bine dispusă, descoperind 
negreşit partea hazlie a oricărui fapt de viaţă cotidian. 


Genul acesta de oameni sunt de obicei şi tonici, iar 
amănuntul le conferă un capital de seducţie irezistibilă. Al 
doilea, era o generoasă, nimic nu-i putea echivala plăcerea 
de a face o bucurie cât de mică, avea o inegalabilă ştiinţă a 
cadourilor. Darurile ei nu se aruncau sau n-ajungeau la 
femeia de serviciu, aşa cum se întâmplă de cele mai multe 
ori, când o obligaţie stringentă forţează mâna meschină, 
dar degetele tot nu se pot dezlipi. Însă dincolo de cadouri - 
îmi dai, sărut mâna, primesc, nu-mi dai, nu zduhnesc -, tanti 
Vica pusese nu o dată umărul la greutăţile familiei, 
contribuind cu sume generoase, fără să accepte vreodată 
restituirea lor. 

— Asta înţeleg eu prin ajutor şi asta înţeleg eu prin 
familie şi prieteni. Să-mi dai când am nevoie, ăsta-i rostul 
rubedeniei şi să n-aud de împrumuturi, cât am în ce înfige 
furculiţa! Familie doar de nunţi şi parastase, mersi! Ăia-s 
doar jigănii cu acelaşi nume... 

Gurmand, domnul Simion Tamaş se şi aşezase la masă, 
ciocnind o ţuiculiţă cu soră-sa. Simina pândea cuptorul, în 
vreme ce Diana pe care o amuza partea artistică a 
gospodăriei şi numai atât, ornamenta o salată de boeuf. 
Cireşica se afla în camera ei, nu-şi arătase încă nasul. Avea 
un fierbător electric, aşa că-şi putea bea cafeaua de 
dimineaţă fără a trece pe la bucătărie. 

— Dar alde Ciorica, se miră la un moment dat tanti Vica, 
la ce-o fi zăbovind în iatac, ca o lehuză? Aşteaptă s-o poftim 
cu lăutari? 

Domnul Tamaş, o cadră de bărbat odinioară, deşi cam 
prea dulceag chiar pentru contemporanii săi, cu ceva 
angelic ă la vestitul Leonard, la fel de frumos pe dinăuntru 
după cum îl arăta şi chipul, o mustră cu blândeţe: 

— Tot am vrut să-ţi spun, mai cruţ-o şi tu, Vico. Pe fată o 
cheamă Cireşica, nici aşa, ştii... Are şi ea un suflet. 

Soră-sa, masivă, cu un obraz încăpător unde trăsăturile 
se lăfăiau nestingherite, se holbă din spatele ochelarilor pe 
care îi punea doar când îşi aducea aminte: 


— Eşti într-o ureche? Tu crezi că eu vreau să supăr fata? 
Ţin la ea ca la copilul meu, îi sunt naşă! 

— Ştiu, ştiu... 

— Păi dacă ştii, de ce vorbeşti? Aşa am fost noi în familie, 
pişcă-limbă şi toţi cu porecle! Tanti Puricuţa, nenea Crau- 
Crau că şi ăla semăna cu un corb, Mieluţa, Mac-Mac, vărul 
din Tulcea... Ce nu-ţi place la Ciorica? 

Sfios şi niciodată bătătarnic, Simion Tamaş se înghesui 
între umeri: 

— Nu-i vorba de mine. Nu... nu ştiu dacă ei îi face 
plăcere, adică sigur nu cred. Asta am vrut să spun... 

De fapt, altceva voia să spună, că prea se potriveşte, 
fiindcă fata prea seamănă cu o cioară, o pasăre nu tocmai 
simpatică. O ştii tu şi ţi-e de-ajuns, nu trebuie să ţi se vâre 
mereu degetul în ochi. În străfundul sufletului său, domnul 
Tamaş încerca unele remuşcări faţă de Cireşica. Întâi că o 
zămislise aşa cum se arăta, deşi pruncul nu e cozonac, pui 
atâta făină, atâta nucă şi ouă, şi ce pui, aia iese! Chiar aşa, 
ei puseseră după puteri, el fusese un bărbat chipeş şi nici 
Simina nu era de lepădat, mulţi ar fi vrut s-o drăgălească. 
Baiul era că în sluţenia fiică-si vedea băţul divin, osândă 
pentru cine ştie ce păcate personale sau străbune. Nu-şi 
mai ierta faptul că în copilăria fetelor, evita, discret îşi zicea 
el, să se arate cu Cireşica, fălindu-se însă peste tot, pe uliţă, 
la serviciu, la neamuri în provincie, sau în concedii, doar cu 
Diana. Când îşi mai şi amintea că trufia figurează prima pe 
lista păcatelor fundamentale, îl apuca tremuriciul. lar dacă 
se gândea la suferinţa Cireşicăi, care nu era fată proastă, 
inima i se chircea de durere. Ar fi fost dispus să sacrifice 
orice, mâna dreaptă, sănătatea, viaţa, dacă ar fi putut 
cumva să compenseze sau măcar să aline nefericirea 
Cireşicăi. Dar, din păcate, ştia că nu există soluţie 
omenească posibilă. În astfel de momente, se întreba pe 
cine iubeşte mai mult. Pe Diana, prin excelenţă aducătoare 
numai de bucurii şi satisfacţii, soarele radios şi mândria 


familiei, sau pe Cireşica, posesoarea unui fizic ingrat, lucru 
de care, în nici un caz nu ea era vinovată. 

Simion Tamaş trăia un adevăr adesea controversat: îi 
iubim pe cei mai răi, totodată îi iubim şi pe cei mai 
nefericiţi... Aşa-i, cugeta Simion lamaş, doar că-s două 
zicători şi fiecare se potriveşte în altă parte. Una-i 
dragostea dintre bărbat şi femeie, şi alta-i dragostea pentru 
puii tăi. 

Cireşica pătrunse neauzită în sufragerie. Vica, încă sub 
impresia celor discutate, trase adânc aer în piept, 
reprimându-şi comentariul. „Ah, sistemul ei de a se mişca 
pisiceşte, de parcă tot ar spiona şi conspira! lotul e 
antipatic la fetiţa asta! Măcar laţele să şi le fi ţesălat!...“ 

Fata mormăi un bună dimineaţa silnic şi îşi dădu drumul 
pe scaunul ei, statornicit în stânga lui taică-său. Arăta ca 
după somn, recte cum îi stătea ei mai rău. Chip boţit, ochi 
urduroşi, părul subţire şi gras adunându-se în şuviţe 
unsuroase. Peste cămaşa de noapte îşi trăsese un capot 
cărămiziu, izbutind de minune să accentueze tenul tuciuriu, 
împingându-l spre hepatic. 

— Cum am dormit? se interesă domnul Tamaş cu un 
zâmbet cam prea festiv şi un ton slugarnic care voia să intre 
în voie. 

— Ca de obicei, şi tot ca de obicei luă o felie de pâine şi 
scociorându-i miezul începu să frământe cocoloaşe, alt tic 
dezgustător care enerva întreaga familie. 

— Adică bine, presupuse optimist Vica 

Cireşica îşi ridică ochii de pasăre, complet lipsiţi de gene: 

— De unde ştii că dorm bine? 

Vica râse sonor: 

— Adică, de ce să fi dormit prost? Nu-ţi lipseşte bucăţica 
de pâine, eşti slavă Domnului sănătoasă, părinţii la fel, nu-ţi 
chirăie copiii de foame, n-ai bărbat beţiv! Ce-ţi lipseşte? 
Unde nu mai am eu anii tăi, să vezi ce dulce aş dormi! 

— Las' că tu totdeauna ai dormit dulce, glumi Simion 
Tamaş, implorând-o din ochi să abandoneze tema. 


Cireşica se oţări şi îşi trecu laţele pe după urechile de 
liliac. Decretă uscat, cu tone de dispreţ: 

— Dacă măsura fericirii o dă oala de pe aragaz în care 
fierbe ceva, probabil că ai dreptate. Nenorocirea e că unii 
au nevoie şi de altceva. 

Vica vru să riposteze, dar Tamaş îi prinse braţul, oprind- 
o. Cireşica îşi urmă gândul: 

— Am să schimb patul. Chiar azi... 

„Mâna care nu ştie a scrie dă vina pe condei“, îi trecu 
prin minte Vicăi, dar din nou se abţinu. Simion Tamaş se 
uită îngrijorat la fiică-sa. Afirmația i se părea fără nici o 
noimă. latonă prudent: 

— Chiar azi? Sâmbăta-i cam închis... 

— Hei, tată, unde ţi-e gândul? Îi schimb poziţia. Îl pun în 
locul şifonierului şi bag comoda între ferestre. Nu mă 
gândeam să cumpăr altul! 

— Dacă tu crezi că ai să dormi mai bine... 

Cireşica explică: 

— Am citit în mai multe reviste că trebuie să dormi cu 
capul spre nord... 

„Nordul pe care l-ai pierdut, tu, fetiţo, comentă în gând 
Vica. Măcar de l-ai găsi!“ 

— Se consideră, urmă nepoată-sa, că toate celelalte 
poziţii sunt malefice, pentru sănătatea şi moralul 
individului. O fi ceva! În definitiv, de ce n-aş încerca? 

Tamaş se grăbi să cadă de acord: 

— Bineînţeles, doar să nu te tragă curentul! 

Vica spumega. Orice, dar nu putea fi de acord cu 
aberaţiile! 

— Prostii la modă! Auzi, să dormi cu capul spre nord! 
Abia dacă ştiu unde-i răsăritul, să pun sfânta icoană! Să-mi 
spui mie că lui badea Gheorghe, când vine de la seceră, îi 
pasă de nord! Unde pune capul, doarme neîntors! 

— Aşa, observă Cireşica, dacă e să simplificăm, se poate 
dormi şi într-o peşteră! 


— Da, dragă! exclamă doamna Simina lamaş, care 
tocmai intra în sufragerie cu mâinile încărcate. Trebuie 
neapărat chemat instalatorul, e un frig de peşteră în 
bucătărie!... Faceţi loc pe masă! 

Era o femeie rotofeie, cu trăsături care le aminteau pe 
cele ale Dianei. Nu avusese frumuseţea fiică-sii, dar la 
vremea ei făcuse multe inimi să ofteze. Acum, blândă, 
frumuşică şi cu obrajii învăpăiaţi de cuptor, îţi ducea gândul 
la ţărăncuţa lui Vasilescu, mămica drăgălaşă cu bujori în 
obrăjori şi trei fire de păr albe. Puse platourile pe masă, 
explicând cu satisfacţie: 

— Salata a ornat-o Diana! E extraordinar ce poate face 
fata asta, indiferent pe ce ar pune mâna! Simţul artistic! 

— Dar Diana unde-i? se interesă tanti Vica. 

— S-a dus la ea în odaie, să se aranjeze puţin... Simioane, 
toarnă-mi şi mie o ţuiculiţă!... 

Cu paharul la gură, ochii i se opriră asupra Cireşicăi. Nu 
intuise niciodată stările de spirit speciale, nu avusese în 
viaţa ei tact şi nu era scris să se schimbe tocmai acum. O 
apostrofă, fără menajamente: 

— Tu de ce nu te schimbi? 

Cireşica răspunde cu arţag: 

— E vreo sărbătoare? 

— Da' ce, se miră maică-sa, numai la Paşte şi Crăciun 
trebuie să te primeneşti? O dată în săptămână mâncăm şi 
noi ca oamenii împreună, în sufragerie. Eu cât sunt de 
bătrână, şi mi-am pus singura rochie de mătase care mă 
mai încape, taică-tău cravata, mătuşă-ta s-a dus la coafor... 

Cireşica se interesă sarcastică: 

— Spune, tanti, te-ai coafat ca să mănânci borş din cap de 
miel şi chifteluţe marinate cu noi? 

— „.„Diana, îşi termină gândul Simina Tamaş, şi-a găsit şi 
ea cinci minute să se dichisească. 

— Vă rog, imploră, lamaş, vă rog!... Chiar nu se poate 
masă fără dihonie? 

— Dar nu-i ocazie, ţipă Cireşica, să nu-mi daţi exemple?! 


Tanti Vica interveni: 

— E o chestiune de tradiţie şi, în ultimă instanţă, de 
respect. Faţă de tine însuţi, faţă de ceilalţi, faţă de... - bătu 
câmpii - sfânta masă! 

Cireşica izbucni cu violenţă, aruncând şervetul în 
farfurie: 

— Hai, tanti, nu te fă mai proastă chiar decât mama! 
Când nu e sfânta masă? Lunea? Joia? Am şi eu două zile 
libere pe săptămână, şi atunci vreau să mă simt bine! Dacă 
trebuie să-mi pun pantofi cu toc şi corset ca să înghit 
împreună cu voi un blid de borş, prefer să renunţ. 

Simina începu să plângă. Plângea în general uşor, şi la 
filme, şi la nenorociri anonime, aşa că familia nu se simţea 
prea impresionată. Bărbatu-său de pildă, intra mai degrabă 
în panică dacă o auzea strănutând. 

— Uite unde am ajuns! Să mă faci proastă! Şi pe mine, şi 
pe naşă-ta Vica de ţi-a fost ca o mamă! Ruşine să-ţi fie! 

— Nu sunteţi cuminţi, nu sunteţi cuminţi deloc, scânci 
domnul Tamaş. Ce-oţi fi având de împărţit, Dumnezeule, 
Doamne?! 

În aceeaşi clipă, Diana deschise uşa sufrageriei. 
Conştientă de efectul pe care-l producea apariţia ei şi din 
deformaţie profesională, îşi făcea intrările, nu intra pur şi 
simplu. Mai clar, zăbovea în pragul unei încăperi exact două 
clipe, cât să ia piuitul de admiraţie şi abia după aceea, 
începea să evolueze. Familia o privi în extaz, tanti Vica se 
grăbi să scuipe, alungând deochiul. 

— Ptiu! Ptiu! Eşti frumoasă şi proaspătă ca un 
trandafiraş! O bucurie să se uite omul la tine! Ferice de noi, 
familia, că nu trebuie să cumpărăm bilete la teatru ca să te 
vedem! 

Diana aruncă o privire scurtă spre Cireşica, dar decise că 
nu vrea să se indispună şi se repezi la mătuşă-sa, s-o 
îmbrăţişeze călduros. 

— Aşa mă vezi matale, tanti, pentru că mă iubeşti. Şi eu 
te iubesc. 


Cireşica îşi răsucea pe deget o laţă de păr, încercând să 
pară indiferentă. Bila recalcitrantă îi umpluse gura cu 
venin, dar trebuia să recunoască, în silă, că Diana arăta 
senzaţional. Peste pantalonii strâmţi din piele lăcuită, sexy, 
de-ar fi băgat în draci şi un azil de bătrâni, purta un pulovăr 
ca neaua, uşor angorat, pe care sânii, destul de plini pentru 
o siluetă trestie, îl „agresau“ cum nu se poate mai exciting. 
În coama blondă, îşi împletise un şnur de catifea neagră cu 
rapel imediat, un cristal mare, tot negru, susţinut de un 
lănţişor diafan la gât. 

„E. ca o zână, o zână modernă, decretă maică-sa, înfoiată 
de mulţumire. Ei, de ce nu putea să iasă şi Ciorica la fel!“, 
oftă strecurându-i acesteia o privire oblică, ce se credea 
discretă. Cireşica însă, cu simţurile ascuţite de decenii de 
frondă şi invidie o sesiză instantaneu. 

„Nici după treizeci de ani, proasta de mama nu se poate 
obişnui cu gândul că din acelaşi pântece s-au ivit o zeiţă şi 
un monstru, aşa cum mă vede ea. Diana şi ştie să se 
aranjeze, să se scoată la maximum în evidenţă, dar mă 
întreb cum aş fi arătat eu în aceleaşi cârpe?“ 

Întorcându-şi privirea de la Diana la Cireşica, Simion 
Tamaş, fu străfulgerat de un gând pe care avea să şi-l 
reproşeze toată viaţa: 

„Pentru unii oameni, ar fi fost mai bine să nu se nască.“ 

— Diana, trebuie să bei o ţuiculiţă cu noi... 

— Zău, că nu trebuie, tanti! La cinci, am un live la Antena 
1 şi seara spectacol. De fapt, nici n-am să mănânc, am să 
gust ceva, doar ca să zic că am stat împreună la masă. 

— Numai să nu te anemiezi, se îngrijoră Vica, la vârsta ta 
ai nevoie de multe proteine. 

Diana râse, alegându-şi o ridiche de lună şi începând s-o 
ronţăie spuse: 

— Pe astea le scot din aplauze, tanti! 

— N-ajungi tu rotofeie în veci! Sămânţă bună, nimeni n-a 
fost grăscean în familiile noastre. 


Cu excepţia Cireşicăi, toţi izbucniră în râs. Vica nu avea 
osânză, dar era multă, falnică şi măreaţă, iar pe Simina, 
dacă erai canibal, o imaginai numai bună de băgat la cuptor 
cu mirodenii şi mult usturoi. O găinuşă dodue! 

Diana îşi pocni o pălmuţă pe frunte: 

— Am uitat să vă arăt ceva! Mi s-a propus s-o joc pe Odile 
din Climate, a lui Maurois! Aduc imediat fotografiile! Am 
dat probă săptămâna trecută. 

Maică-sa o mustră dulce: 

— Vezi, aşa uiţi tu ce-i mai important! N-avem noi destule 
necazuri, de ce să nu ne bucurăm? 

Tamaş o privi mirat: 

— Ce necazuri ai tu, Simină? Vezi că-l mânii pe 
Dumnezeu! 

— Ei, vorba vine, dar de ce să nu ştim şi noi?! 

Diana ieşi ca o săgeată din sufragerie, în timp ce maică- 
sa observă cu un suspin: 

— Doamne, fie binecuvântat copilul ăsta că de când s-a 
născut numai bucurii ne aduce! 

Simion Tamaş se uită reflex la fiică-sa mai mare. Crispată, 
continua să fabrice cocoloaşe de pâine, reflectând că ea nu 
avea niciodată nimic de arătat, că nu se putea fâli cu nimic. 
„Cred că cel mai bine ar fi să mor! De mine nu are nevoie 
nimeni, iar pentru ei, dispariţia mea ar constitui o 
eliberare...“ 

Vica păru să-şi amintească şi ea de ceva, doar că după ce 
emise „A!“-ul declanşator şi până ce să se explice, îşi mai 
turnă singură o ţuică. 

— Voiam să vă spun de cum am intrat pe uşă, dar ne-am 
luat cu vorba şi tu încă nu te treziseşi. Cio... ăăă... Cireşico, 
mamă, am o surpriză pentru tine! 

Fata, sceptică, îi îndreptă o privire oblică deasupra 
nasului încovoiat, continuând să frământe cocoloaşe. 
Simina, care nu suporta mizerie în casă sau deranj - nici 
măcar franjuri strâmbi - luă de pe servantă făraşul şi 
măturică de masă şi adună gogoloaiele şi firimiturile. 


Conştiincios şi fără comentarii. lot fără comentarii, fata luă 
altă felie de pâine şi reîncepu operaţia. La fel de fără 
comentarii, domnul Tamaş înregistră scena, nescăpându-i 
sadismul fiică-sii. Surâsul înfipt în colţul buzelor înghiţite 
parcă, aducând a cicatrice sublinia intenţia de a scoate din 
sărite, excluzând din capul locului elementul de distracţie. 
Se grăbi să treacă peste moment, îmboldind-o pe soră-sa: 

— Ce surpriză? Ne faci curioşi. 

— Eu nu-s curioasă, respinse infectă Cireşica. 

Tanti Vica înghiţi eroic afrontul şi continuă cu 
entuziasmul neamputat: 

— Ţi-am găsit un pretendent. 

— Ce spui?! se prăpădi de bucurie Simina. Cine? 

— Vlad Ţepeş, sugeră Cireşica strâîmbându-se. Prostiile 
lu' tanti Vica! 

Mătuşă-sa o puse la punct: 

— Nu vorbi dacă nu cunoşti! E o persoană foarte bine, 
contabil la o firmă particulară, Raţiu îl cheamă, chiar aşa, 
domnul Raţiu! 

— Cireşica Raţiu! visă Simina. Sună frumos! Tu de unde-l 
ştii? 

— L-am cunoscut ieri, la Mioriţa Blejan, a avut seară de 
canastă. Se prezintă extraordinar! E, râse, unde nu sunt eu 
mai tânără! Şi unde mai pui, fără obligaţii, fără pensii 
alimentare, ascultă la mine, Cireşico, dai lovitura! 

Doamna Simina se bucură: 

— Ce bine că am zugrăvit! Intră omul prima oară în casă, 
vede că nu suntem ţigani! Uite, parcă am avut eu o 
presimţire! 

Simion Tamaş o domoli, atingându-i braţul cu blândeţe: 

— Uşurel, să vedem întâi ce şi cum... 

Vica râse veselă: 

— O să-l vedeţi şi o să vă placă. Doar domnişoara noastră 
să nu fie prea cusurgioaică. Dacă e s-o iei aşa, găseşti 
păduchi şi în barba lui Moş Crăciun! 


Simina îşi cântări fata cu privire de stilist-expert, cel 
puţin Armani: 

— Prima impresie contează! Cred că un deux-pieces ar fi 
cel mai potrivit 

— Normal, aprecie şi cumnată-sa, că doar n-o să se 
îmbrace disco! E un om serios. 

Cireşica se interesă sarcastică: 

— Cât de serios? 

Vica se enervă: 

— Ce înseamnă cât? Cum vrei să-l măsor? În metri? În 
kilograme? 

— Nu vă înfierbântaţi, se milogi Tamaş. 

— Nu vezi că fie-ta îşi bate joc de mine? Omul vrea să-ţi 
facă un bine, şi tu îi dai cu tibişirul pe sub nas! 

Simina îi privea uluită, fără să înţeleagă: 

— Din ce vă luarâţi, dragă”! 

— “Tanti ştie! Am întrebat-o cât de serios e candidatul şi 
şi-a ieşit din fire. Ca să fie clar pentru toată lumea, câţi ani 
are domnul Raţiu? 

Vica se foi greoi, îşi pipăi maşinal perlele de pe decolteul 
generos: 

— Sigur... nu-i un băieţaş să-l ducă mă-sa la pipi. E un om 
matur. 

— Adică? se interesă domnul Tamaş. Răspunde limpede, 
câţi ani are? 

— Păi... la vreo cincizeci, dar nu-i arată. Mai mult de 
patruzeci, nu-i dai. 

— Şi fata are treizeci, cum vine treaba asta, Vico? 

Şi dintr-o dată, luându-i pe toţi prin surprindere, Cireşica 
izbucni într-un plâns sălbatic, salbe de hohote care 
scuturau trupul plăpând o zguduiau epileptic, de ţi-era 
teamă că nu va rezista, că se va nărui. Cei trei rămăseseră 
perplecşi, incapabili să reacționeze, pentru că nici unul 
dintre ei nu-şi amintea s-o fi văzut pe Cireşica plângând. 
Oricum, niciodată după ce se înălţase de şapte-opt ani. Aiei 
o considerau fire ascunsă şi nesimţitoare, n-o doare pentru 


altul, cui s-o fi nimerit că ei toţi erau duioşi şi sentimentali. 
Barem doamna Simina plângea şi pentru un pisoi orfan, 
Diana chiar şi la o injecție, însuşi Simion Tamaş lăcrăma la 
ocazii. În ce o priveşte pe Vica, plângea doar de două-trei 
ori pe an, dar zdravăn, şiroaie cât să umpli cana, pentru că 
citise ea că-i sănătos pentru ochi să verşi pe an cel puţin 
jumătate de kilogram de lacrimi. 

Domnul 'lamaş, stors de milă, simţi nevoia s-o 
admonesteze pe soră-sa: 

— Vezi ce-ai făcut, Vico? Ai jignit fata. Nu zic că expre, 
dar... 

Vica începu să plângă şi ea: 

— Ce-am făcut, Dumnezeule?! lartă-mă, păsărico, dacă 
am greşit, eu am zis că e de bine, să-şi facă fata rândul cu 
un om cumsecade. De ce să te jignesc? Eşti fina mea, te 
iubesc ca pe copilul meu, îţi vreau doar binele... 

Cireşica îşi ridică obrazul dintre latele năclăite de lacrimi 
şi transpiraţie: 

— Bine?! Asta-i ce-mi doreşti tu? Un moş de vârsta lui 
tata? Dar probabil că ai dreptate, nici nu mi se cuvine 
altceva! 

— Nu asta am vrut să spun! 

Simina interveni aiurea ca întotdeauna: 

— Mă duc să fac un ceai de mugşeţel, aveam nevoie toţi de 
un calmant. 

Dar un urlet fioros, de coşmar, le acoperi glasurile. 

Cu excepţia Cireşicăi care părea să nu fi auzit nimic şi 
continua să hohotească, frântă în două deasupra mesei, 
ceilalţi ţâşniseră în picioare şi năvăliră la uşă, încercând să 
iasă toţi deodată. Nu încăpea nici o îndoială, urletul 
răzbătuse din „odăile“ Dianei (doar o cameră, un oficiu 
sanitar cu duş şi un mic antreu, dar era denumirea intrată 
în uz) şi apoi, nici nu se mai afla altcineva în casă. Spaima le 
descompusese figurile, şi doamna Simina suflă pierită: 

— Doamne, apără-ne, ce o mai fi şi asta? 


Uşa, împinsă cu putere din partea cealaltă, îi catapultă 
spre mijlocul încăperii. Vica se împiedică şi încercând să se 
sprijine de masă, alunecă trăgând după ea vreo trei farfurii 
din serviciul care părăsea subsolul vitrinei doar la prânzul 
comun săptămânal şi de sărbători. 

Diana, cu faţa golită de sânge şi tremurând ca frunza, se 
rezemă de perete. Cireşica îşi ridică privirea: 

— Ce-ai păţit?! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ce-i cu tine? 

— De ce-ai strigat? Vorbeşte, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Diana îşi aţinti privirea asupra soră-sii. Ochii albaştri, 
încărcaţi de ură, deveniseră oţel. Rosti, parcă muşcând 
cuvintele: 

— Tu ai făcut-o, nu-i aşa? 

Cireşica se holbă, uitând să mai plângă: 

— Ce să fac?! 

— Ce să facă? repetă Vica. 

Glasul Dianei îi amuţi: 

— Am găsit trei mortăciuni în camera mea. O pisică în pat 
şi doi şobolani pe toaletă. 

În aceeaşi clipă, vomă pe pulovărul alb de angora 


Vocile se încălecară din nou, ce, cum, de unde, cine, nu se 
poate, ţi s-o fi părut, de unde pică şi năpasta asta, nu cred... 

— Duceţi-vă să vedeţi, replică uscat Diana. 

Apucă primul pahar plin de pe masă şi luă o înghiţitură 
zdravănă continuând s-o fixeze pe soră-sa. Cireşica ţipă: 

— Degeaba te uiţi la mine, habar n-am despre ce 
vorbeşti! 

— Tu le-ai pus! Ce sperai, un infarct? Crezi că nu mi-am 
dat seama că mă urmăreşti! De săptămâni, de ani de zile, 
de-o viaţă! Doamne, că hâdă te-a mai croit Dumnezeu, şi pe 
dinafară şi pe dinăuntru! Mă cutremur! 

— Dar de ce, Dumnezeule, de ce? scânci Simina. 


Diana râse scurt, cu răutate. Din pricina furiei, buzele 
senzuale deveniseră incredibil de subţiri. 

— De ce? De bestie invidioasă şi deşeu respingător al 
naturii! 1 se adresă direct: Nu şti ce râu să mai născoceşti 
împotriva mea! Mai nou, îmi face farmece! Ticăloasă 
perversă! 

Nu se înşela. În aşteptarea momentului când îi va veni 
rândul la zar, asta însemnând în mintea Cireşicăi Ziua cea 
Mare în care Diana va fi silită să plătească poliţe grele 
pentru toate ticăloşiile săvârşite într-o viaţă (avea dosarul 
aproape complet), ea, Cireşica, îşi mobila nerăbdarea 
şicanând-o pe soră-sa, determinând-o să trăiască coşmarul 
unei nenorociri apropiate; să fie conştientă de inevitabilul 
ei. Să se chinuiască. 

Folosea în acest sens cele mai perfide trucuri de la 
fotografii cu ochii scoşi, până la a face să-i dispară elemente 
vestimentare indispensabile chiar înainte de a pleca la 
spectacol, telefoane la două noaptea, corespondenţă plină 
de ameninţări şi semne vrăjitoreşti... 

Domnul Tamaş interveni autoritar: 

— De-ajuns, Diana! Sunteţi surori, nu pot admite să 
vorbeşti în felul acesta! Mai înainte de toate, trebuie 
lămurite lucrurile. Mă duc să văd care-i situaţia! 

Vica îl apucă hotărâtă de mână: 

— Stai aici! Ştii că eşti sensibil. Mă duc eu. 

— Aşa-i, se ralie Simina, medicul a spus să te menajezi, n- 
ai nevoie de emoţii! 

— Lăsaţi-mă în pace, mormăi Tamaş şi o luă înainte pe 
coridor. 

Femeile îl urmară, Vica, serios îngrijorată, dar şi plesnind 
de atâta senzaţional, Simina neînţelegând ce se petrece de 
fapt în casa ei, cu familia ei, în lume! 


Diana continuă s-o privească fix, neindurător, fără să 
clipească. Cireşica simţi că nu mai suportă şi ţipă isteric: 


— Degeaba încerci să mă intimidezi! Jur că n-am nici un 
amestec! De unde dracu' să fac eu rost de mortăciunile 
alea? 

— Asta numai tu ştii! 

— Şi de ce as face-o? 

— Pentru că eşti diabolică. 

— Ţi-ai pierdut minţile?! urlă Cireşica. Dacă aş vrea să-ţi 
fac vreun rău, nu m-aş demasca înainte. De ce să te 
avertizez? Ca să ai timp să-mi dejoci planurile? 

— Pentru că eşti diabolică şi perversă. Cum poţi fi atât de 
netrebnică? 

— Nu-s nici pe jumătate, pe cât eşti tu! Lasă că ştiu eu 
destule! 

Îşi muşcă buzele. Era cât pe ce să vorbească prea mult. 
Taina, taina ei cea mai de preţ, trebuia să rămână intactă 
până la capăt. S-o izbească, pumn năprasnic în obrazul ăla 
de înger perfid, şi să nu-şi mai revină în veci! 

Diana îşi înfipse unghiile în părul slinos al soră-sii şi o 
zgâlţâi cu putere: 

— Ştiu că-mi vrei pielea, dar ţine minte strigoi cu bube! 
Înainte de a mi-o lua tu, ţi-o iau eu. De mâna mea o să crăpi 
şi nu oricum! Jupuită de vie! 

Îi dădu drumul cu brutalitate şi ieşi trântind uşa cu 
putere. Cireşica, plângând de durere fizică - soră-sa o 
trăsese rău de păr şi nici ghiontul nu fusese mai amabil, 
privi cu ură în urma ei: 

„Asta rămâne de văzut.“ 


Devenise un sistem şi Clotilda, cu simţurile ascuţite şi 
mereu la pândă ale femeii care iubeşte, observă prima că s- 
a petrecut o schimbare pe care nici Dragoş n-o trecu cu 
vederea. 


— Ce se petrece la tine în căprărie, mon cher? A doua 
lună de miere cu Clo-Clo? 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă n-ai chef să vorbeşti, n-ai decât, dar nu-mi 
prezenta mie mostre de actorie. Auzi, mai bine ca tetea - şi 
se înţepă de câteva ori cu policarul în piept - nu te cunoaşte 
decât maică-ta, şi asta deoarece coana Fulguleţ e o mică şi 
fragilă doamnă mai isteaţă decât lasă să se vadă. A şi 
descoperit secretul ca voi doi să fiţi prieteni, în raporturi de 
francheţe cum n-am mai întâlnit. 

— Nu-mi fă cunoştinţă cu mama, râse Patrick. 

— Ai dreptate... Bref, cam de vreo zece zile, te remarci 
printr-o sensibilă schimbare de modus vivendi, cum s-ar fi 
exprimat străbunii noştri romani, rosti preţios Dragoş, aşa 
cum proceda când voia să fie maliţios. Nu mai eşti disponibil 
oricând, notat absent la party-uri care se anunțau 
promițătoare din start, la 9 seara dispari şi o iei la goană 
spre casă. Mi-aminteşti de liceanul Petrică de acum cinşpe 
ani, pe care-l aştepta domnul loan Sârbu cel Drept cu ochii 
pe ceas şi cureaua de la pantaloni în mână. 

— Antipatic personaj! râse Patrick. Mi-e tată, îi doresc să 
fie sănătos şi sincere felicitări pentru ziua aniversară, dar în 
rest, nu cred să existe doi oameni mai străini unul faţă de 
celălalt ca noi. Nu ştiu exact ce bun îi lipseşte, că din cele 
dezagreabile are cu ghiotura... 

— Gentlemanul n-are umor, chestie care-i îndoliază 
moaca şi dispoziţia. Ar fi izbutit un cioclu pe cinste!... Şi 
acum, treci la spovadă! 


„„„Pe undeva, parcă nu-i lăsase timp să respire, să se 
dezmeticească. A doua zi, după partida de sex care se 
consumase în camera lui, Patrick se încurcă la un pocher şi 
se întoarse acasă spre ceasurile 2 din noapte. Nu găsi cu 
cale s-o deranjeze pe Clotilda (deşi îl rugase să-şi 
semnalizeze întoarcerea indiferent de oră) care dormea 
ameţită de sedative. Încercând să nu facă zgomot, intră în 


camera lui. Cum era foarte pedant, se dezbrăcă tacticos 
aşezându-şi hainele într-o ordine desăvârşită, ducând apoi 
umeraşele pe o săliţă care dădea în bucătărie. Tanţa avea 
să le scoată mâine dimineaţă la aerisit, pe balcon. 

În sfârşit, se relaxă făcând un duş lung şi zgomotos care 
nu deranja pe nimeni. Diplomată femeie Clotilda şi 
excelentă organizatoare! Când se căsătoriseră, pentru a-l 
face să se simtă cu desăvârşire în apele lui şi liber de orice 
cenzură, improvizase acest oficiu sanitar, folosit exclusiv de 
Patrick, chiar lângă odaia lui: un duş, o chiuvetă cu oglindă 
şi un wc. Dacă avea chef de cadă sau de te miri ce altceva, 
avea la dispoziţie baia somptuoasă de lângă dormitorul 
nevesti-sii. 

Când ieşi din baie, se simţea ca o flacără. Emana aburi 
fierbinţi, cu aromă Diavolo şi uitându-se la patul gata de 
somn, anticipă în gând voluptatea trupului încălzit - dormea 
gol, doar în chiloţi, ca americanii - strecurat în aşternutul 
răcoros de atlas. Îngânând o melodie care îl obseda încă de 
dimineaţă, se trezise cu ea pe buze, aprinse o ultimă ţigară. 
Nu auzi nimic, dar din întâmplare privea spre uşă. Butonul 
de porțelan alb care înlocuia clanţa se răsucea încet, 
manevrat cu infinite precauţiuni. Pe faţa lui Patrick se ivi un 
surâs amuzat. 

— Tu eşti, Clo-Clo? Poţi să intri, nu dorm... 

Uşa se întredeschise, lăsând-o pe loana să se strecoare 
şerpeşte. Era complet goală. 


Se odihneau în poziţia clasică: el pe spate, ea prăvălită 
peste pieptul lui; el fuma, ea se juca răsucind în jurul 
degetului lanţul  medalionului despre care bijutierul 
pretinsese că îl reprezintă pe Sfântul Patrick. 

— Ce se întâmpla dacă mă găseai cu altă femeie? 

— Exclus! răspunse loana serioasă. 

Tot ce făcea loana era serios sau grav. 

— De ce? 

— N-ai fi făcut-o cu... ea în casă. 


Patrick constată că în limbajul Ioanei intervenise deja 
acea jenă specifică, amestecată cu gelozie, parcă repulsie 
de a pronunţa numele soţului inocent, victima. 

— Crezi? 

— Sunt convinsă. Pentru aşa ceva îţi trebuie multă 
inconştienţă şi nesimţire. Tu, mai presus de toate, îţi cunoşti 
interesele. 

Patrick ar fi vrut să se enerveze. Se simţea însă prea 
moleşit - Ioana se dovedea o amantă înfocată - prea împlinit 
şi totodată prea leneş ca să ia o atitudine categorică. 
Ripostă totuşi: 

— Cât ar fi de inteligenţi şi cu experienţă, oamenii nu se 
pot debarasa de prejudecăţi. Diferenţa de vârstă, de pildă, 
exclude din capul locului ideea de sentiment. 

loana se ridică într-un cot, privindu-l intens. Lumina 
aplicelor de deasupra patului făcea din ochii Ioanei două 
torţe albastre. 

„Are ochi extraordinar de frumoşi“, constată cu surpriză 
parcă Patrick. 

— Vrei să-mi spui c-o iubeşti? 

— Mă crezi dacă-ţi dau cuvântul de onoare? 

În glasul Ioanei gâlgâi patima: 

— Pretinzi că-ţi pasă când întârzie în oraş? Că sărutările 
ei te îmbată? Că tânjeşti după ele? Că vă ţineţi de mână la 
cinema? Că simţi nevoia stringentă de a o avea tot timpul în 
preajmă? Că dacă dă faliment şi tot luxul ăsta care ţi-e 
adevăratul stăpân piere spulberat de vânt ca puful de 
păpădie, ai continua să rămâi lângă Mami, săturându-vă doi 
dintr-un ou? 

Patrick o privi lung, vag neliniştit: 

— Chiar aşa de mult o urăşti? 

— 'Te iubesc pe tine. Eşti primul bărbat din viaţa mea... 

Pe obrazul tânărului se lăţi un surâs pişicher: 

— Nu-mi place să fiu măgar, dar în privinţa asta, permite- 
mi să am unele îndoieli... 


loana tresări. Adusă de spate, îşi cuprinse genunchii 
aduşi la gură. Declară sec, fără comentarii: 

— În clasa a IX-a, m-a violat profesorul de mate. 

— O! Îmi pare rău... 

— Aş vrea să mă crezi, îmi pasă ce gândeşti. 

— Ai reclamat situaţia? 

— Nu. Mi-a fost ruşine. Pe urmă, cum era să mă iau la 
luptă cu tovarăşul prof Pandele, care mai era şi secretarul 
organizaţiei de partid din şcoală, cumnat cu Oprea care era 
pe aceeaşi funcţie la judeţ? Ce însemnam eu şi maică-mea 
faţă de ei?... 

Ura îi gâlgâia în glas, tremura de revoltă neostoită de 
trecerea anilor: 

— Doi viermi netrebnici, asta însemnam, mama o umilă 
dactilografă la o cooperativă de încălţăminte pe care o 
speria totul! Dumnezeu, vremea de afară, masa zilei de 
mâine, restructurările, visele urâte, vecinii răi. Eu nici 
atâta,  sărăntoaca clasei, iar amândouă „orfane“, 
abandonate de soţ şi tată. 

Patrick se simţea sincer impresionat şi o mângâie 
stângaci pe părul despletit: 

— A... ai fost obligată să-l suporţi tot liceul? 

— Am avut noroc, rânji Ioana, o dată în viaţă am fost şi eu 
băftoasă. După violul propriu-zis, n-a mai urmat nimic. Nu-i 
plăceam îndeajuns, eram prea slabă... În schimb, eu îl 
urmăresc pretutindeni, în orice moment sunt la curent cu 
harta existenţei lui. Îmi doresc puţine lucruri, dar dacă 
visez la ceva, intens şi fără abatere, este ziua în care i-o voi 
plăti. Fără milă. 

— Mă sperii! E o ură... nesănătoasă. Vreau să spun că, în 
primul rând, ţie îţi face rău. 

Ioana râse: 

— Cum arată ura sănătoasă? În realitate, ştie să urască 
doar ăla care a suferit crâncen. Altfel, e uşor de vorbit 
despre mărinimie sufletească şi apostolică iertare. 


Patrick se simţi surprins de această explozie de 
confidenţă din partea unei persoane socotită îndeobşte 
drept închisă, ascunsă, niciodată exteriorizată. Astfel de 
persoană, dacă ajunge totuşi să-şi etaleze secretele, o face 
rar şi doar faţă de oameni extrem de apropiaţi. „le 
pomeneşti că nebuna chiar mă iubeşte...“ Undeva, parcă în 
străfundul sufletului, ipoteza îl flata, căci Patrick, ca şi 
Diana, era sensibil la omagiile aduse propriei persoane 
indiferent din partea cui ar fi venit, dar totodată se simţea 
şi temător. loana nu va permite nimănui s-o trateze ca pe o 
aventură de o noapte, o intuia prea mândră, prea 
puternică, prea luptătoare. „Ce o fi în mintea ei?!“ şi 
următoarea întrebare îi scapă înainte de a fi avut timpul să 
gândească: 

— Cred că ţi-ai luat toate... măsurile, nu-i aşa? 

Întâi, nu sesiză la ce se referă şi-l cercetă nedumerită: 

— Ce măsuri... A! ţi-e teamă să nu rămân însărcinată!... 
Râse amar: Doamne, ce meschin poţi să fii! Îl provocă: Şi 
dacă aş rămâne, ce-ar fi? 

Patrick se ridică în capul oaselor, bâjbâi pe noptieră şi 
aprinse o ţigară: 

— Draga mea, se răţoi destul de iritat, eu am depus 
eforturi pentru a-mi edifica o viaţă agreabilă, un itinerariu 
rectiliniu, fără necazuri, fără accidente, un perimetru în 
care să mă simt, şi mă simt, bine, „o zonă liberă de 
complicaţii“. În consecinţă, ar fi lipsit de lealitate şi bun- 
simţ vizavi de mine însumi să încep să le caut cu lumânarea. 

Ioana îi adresă o privire ironică. În clarobscurul încăperii, 
aşa cum stătea, nud în profil, sânii - pere cârne cu nasul 
ridicat - se arătau superb. 

— Şi ce se va întâmpla cu Băiatul, când Mami nu va mai 
fi? 

Patrick tresări ca pălmuit. Strivi nervos ţigara şi se ridică 
din pat: 

— Nu-ţi permit să vorbeşti aşa cu mine. Şi nici despre 
nevastă-mea. Te poftesc să pleci! 


— De ce te superi? surâse Ioana. În definitiv, mi-am 
manifestat îngrijorarea pentru soarta bărbatului pe care-l 
iubesc. Maică-ta simte la fel şi s-a exprimat cam în aceiaşi 
termeni. Nu te mira, am auzit ce-aţi discutat în sufragerie 
când Fulguleţ a luat dejunul aici. 

Patrick o privi neputincios: 

— Cred că eşti o femeie infernală! Să nu te mai prind în 
camera asta! 

Un ciocănit discret îi îngheţă sângele în vine. Se pierdu 
cu firea privind înnebunit în jur după o ascunzătoare pentru 
Ioana. Noroc că venise goală, îi fulgeră prin minte, nu mai 
trebuia să aibă grijă şi de haine, corp delict. 

Ciocănitul se repetă, ceva mai perceptibil. Fata, stăpână 
pe ea, îşi duse degetul la gură. Trânti perna ei peste a lui 
Patrick pentru a şterge urma unui al doilea cap în acelaşi 
aşternut şi se strecură iute ca o şopârlă sub pat. 

— Fă pe somnorosul! mai găsi timp să şoptească. 

La al treilea ciocănit, Patrick se interesă cu ceea ce 
încerca el să pară o voce adormită: 

— Clo-Clo, tu eşti? 


— Ţi-am auzit glasul şi m-am gândit că poate ai un 
coşmar. Nu ştiam că Băiatul meu vorbeşte în somn... lartă- 
mă că te-am trezit! 

— N-are nici o importanţă. Ai nevoie de ceva? Nu te simţi 
bine? 

Îşi ţinea pumnii încleştaţi sub pled, se simţea 
nelaîndemână şi confuz, iar gândul că Ioana se afla sub pat, 
îl înnebunea. 

— Nu, scumpule, dimpotrivă, azi mi-e mai bine ca 
oricând, în câteva zile, voi fi complet pe picioare. 

— O, mă bucur. 

— Ştiu, dragostea mea, şopti, dându-şi peignoirul la o 
parte. 

Prin decolteul adânc până la talie al cămăşii de noapte, i 
se vedeau clar sânii destul de bine întreţinuţi. Cândva, se 


fălise tare mult cu ei. 

— M-am simţit însă dintr-o dată extrem de singură... 
Ioana n-a înnoptat acasă... Singură, singură, şi dintr-o dată 
mi s-a făcut un dor nebun de Băiatul meu! 

Se lipi de el şi-i aplică o sărutare lungă, ventuză hulpavă 
şi interminabilă. Concomitent, mâinile dezmierdau indiscret 
şi abil sub centura lui Patrick. 

— Ia-mă, şuieră găfâind la urechea lui, ia-mă şi 
zdrobeşte-mă, aşa cum ştii tu, Băiatule... Aşa... Mai 
adânc!... Toată!... 

Sub somiera patului, zguduită ca de paşii unui elefant, 
Ioana trăia un coşmar. Doar muşcându-şi până la sânge 
braţul, izbuti să nu vomite. Târziu de tot, când Clotilda, în 
sfârşit sătulă, adormise sforăind, Ioana, strecurându-se ca o 
umbră, reuşi să părăsească dormitorul. 

Patrick, imobilizat de îmbrăţişarea Clotildei, nu dormea. 
Sub povara ruşinii nemărginite, cumplite, şi cum nu mai 
încercase vreodată, începu să plângă. 

Dincolo de ferestre, zorile dădeau bineţe cenuşii. „Ce 
noapte, Dumnezeule, ce noapte!...“ 


După spectacol, Diana şi Dragoş se certară. Pe Diana, 
obişnuită să domine şi să-şi impună punctul de vedere 
indiferent în ce zonă a relaţiilor sociale ar fi evoluat, 
atitudinea autoritară a lui Dragoş o găsi complet 
nepregătită. Întâi uluită, apoi indignată, făcea cunoştinţă cu 
o a doua faţă a amantului despre care îşi închipuise că-l 
cunoaşte ca pe propriile degete, învârtindu-l după plac. 
Discuţia o deschisese Dragoş, în timp ce o privea cum se 
demachiază: 

— Am auzit că la înmormântarea lui Lupu ai fost cu 
Quasimodo. Cu el ai şi dispărut înainte de a se termina 
slujba. 


Diana se crispă: 

— Ei şi? În orice caz te felicit, ai un serviciu de informaţii 
competent. 

— Astă-seară mergem la mine, rosti Dragoş pe un ton 
categoric. 

Pentru prima dată, decidea de unul singur, dar Diana nu 
se alarmă: 

— Nici gând! 

Dragoş respiră adânc. Încă reuşea să se stăpânească: 

— Ai să vii cu mine! Nu vreau să ne certăm. 

— Atunci, tacă-ţi gura şi aut din zonă! 

Dragoş făcu un pas înainte şi o apucă brutal de umeri: 

— Nu vorbi aşa cu mine! 

Diana se smulse nervoasă din strânsoare: 

— Vorbesc cum poftesc! Ce-ai să-mi faci? O să mă baţi? 

— Dacă e nevoie îţi rup şi oasele, enunţă Dragoş, fără să 
zâmbească. 

— Ha! ha! ha! 

— Nu glumesc, Diana! in mult ca azi să înnoptezi la 
mine. 

De fapt, Dragoş încerca o demonstraţie de forţă care să 
reechilibreze situaţia. Prea îşi bătuse joc de el în ultima 
vreme, prea îl domina. Se obişnuise s-o considere 
proprietatea lui, erau potriviţi din toate punctele de vedere, 
îi legau multe, iar povestea aceea neplăcută de acum cinci 
ani îi făcuse complici pe viaţă. Un desfăşurător firesc, în 
ordinea lucrurilor, ducea la o iminentă căsătorie. 

— Înnoptăm?! Hm, nu cred... nu cred deloc că vom 
înnopta! Intenţionez să dorm noaptea asta la Doru. 

— Care Doru?! 

— E limpede, cu tine se întâmplă ceva! Auzi, care Doru? 
Câţi Doruleţi cunoaştem noi doi? 

Dragoş o privi stupefiat, nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Doru Pavel?! 

— Exact. Doar cu el am fost la cimitir şi aşa, brusc şi 
instantaneu, am băgat de seamă că-i plin de sex-appeal. 


— Te-am auzit recitând bancuri mai bune! Caută altceva! 
Diana începu să se fardeze, machiaj obişnuit, de stradă. 
— De ce? E un gentleman, actor ca şi noi, ce-i lipseşte? 

— E un nemernic, un excrement al naturii! 

— „care a demonstrat, urmă Diana imperturbabilă, că 
ştie să se şi bată! 

Se năpusti asupra Dianei şi, ridicând-o ca pe un fulg, o 
întoarse cu faţa spre el: 

— Nu poţi să-mi faci o măgărie ca asta! Nu ştiu unde am 
greşit, dar dacă vrei să te răzbuni, caută altceva! 

— Dă-mi drumul! ţipă femeia încercând zadarnic să se 
smulgă, şi nu fă cu mine pe omul de Neanderthal! Mă 
priveşte unde dorm şi cu cine mă culc! 

— Face parte din scenariu? 

În general, Diana repezea, ţipa mult, dar se înfuria rar. 
Când se enerva însă, simţea că însuşi diavolul a pus 
stăpânire pe ea, ţintea şi nimerea cele mai vulnerabile zone 
ale interlocutorului, devenea sadică şi ar fi reuşit să scoată 
din minţi chiar şi un bloc de granit. Era starea de spirit de 
acum, rezultatul acumulărilor emoţionale negative din 
ultima vreme, o succesiune de care Dragoş nu era cu nimic 
vinovat. Simţea însă nevoia stringentă de a-l răni până la 
nimicire şi îl provocă cu bună ştiinţă: 

— De ce, nu? Dacă ştie să se bată, poate ştie să facă şi 
sex. Genul ăsta de gladiatori funcţionează de obicei foarte 
bine la pat! Mi-a spus... 

Nu mai apucă să spună cine. O palmă zdravănă, cum nu 
mai primise în viaţa ei (de fapt, nu primise niciuna) îi şterse 
cuvintele de pe buze, azvârlind-o înapoi pe scaunul din faţa 
oglinzii. 

— Nu admit să vorbeşti ca o târfă de maidan! mârâi 
Dragoş îndesat. 

Diana, fără grai, se simţea confuză, cumva moleşită. 
Palma o luase pe neaşteptate, obrazul îi ardea de durere, 
dar, în chip ciudat, pervers, îi plăcuse. Trăia o stare de 
voluptate necunoscută, un anume bine fizic senzual la fel de 


nou şi se simţi dintr-o dată cuprinsă de o dorinţă 
pârjolitoare. 

Dragoş o privi scurt. Nu mai era nevoie de cuvinte. O 
smulse de pe taburet, o trânti pe covor şi se aruncă sălbatic 
peste ea. Fără menajamente, fără tandreţe. Diana se lăsă 
cuprinsă moale, docilă, fierbinte. Se prăbuşiră amândoi 
într-un abis. 


— Îmbracă-te, spuse Dragoş ştergându-şi de pe obraz 
urmele de ruj. Vin să te iau peste un sfert de oră. Grăbeşte- 
te, te rog... 

Diana îl aşteptă să iasă şi imediat scoase celularul din 
poşetă. 


XXX 


Diana, nu fără un gâdilici interior, îi observă emoția. În 
fond, Doru nici nu încerca să şi-o camufleze. Avusese un 
impuls la început, instinctul de autoapărare care 
semnalizează când eşti gata să-ţi pui inima în palmă, şi 
încercase să se controleze. „Comportă-te matur, ai treizeci 
de ani, te-ai mai întâlnit cu femei, nu trebuie să-i dai ei toţi 
aşii chiar înainte de a bate cărţile...“ 

Se răzgândi în minutul următor şi, fără să-şi dea seama, 
dădu din cap ca un armăsar nărăvaş. „La naiba cu 
prudenţa! Ştie c-o ador, iar eu nu voi rata poate unica 
ocazie a vieţii mele de a mă simţi fericit, împiedicându-mă 
în strategii. Voi fi exact ceea ce sunt: chose-ul ei, preş sub 
picioarele ei...“ 

Când îl sunase, venise literalmente de-a dura! Ce o 
determina pe Diana lamaş, la aproape zece seara, să-i 
solicite o întâlnire imediată, în condiţii de mare 
clandestinitate? Se simţise fericit, dar totodată, ros de 
nelinişti. Glasul Dianei şoptit, precipitat şi, după cum i se 
păruse, plin de teamă, avertiza că fata are necazuri, că 


oricum, s-a întâmplat ceva. Nu-i dăduse nici o explicaţie, 
practic nu-l lăsase să vorbească, „poruncindu-i“ (da, da, 
fără te rog sau dacă poţi, vrei etc.) s-o aştepte într-un taxi la 
Giselle, un magazin aflat la circa o sută de metri de teatru. 
Fapt sigur, dedusese Doru, cel puţin în seara asta, Dragoş 
era scos din cărţi. De cine altcineva s-ar fi ferit?! 

O zări de departe, apropiindu-se în fugă. Blugi, vindiac, 
adidaşi, un sac de sport pe umăr... Hm, nu era deloc stilul 
Dianei care, după căderea serii, arbora o ţinută elegantă. 
Conformându-se dispoziţiilor, o aşteptă în maşină, 
mulţumindu-se doar să deschidă portiera. Diana se strecură 
suplă şi i se cuibări în braţe: 

— Strânge-mă! Strânge-mă tare de tot! Mi-e aşa de frică! 

Topit, Doru trebui să repete de trei ori adresa ca să se 
facă înţeles. Şoferul îi cerceta în oglindă cu o curiozitate 
nedisimulată. Apăsă pe accelerator: „Pun pariu că în 
noaptea asta, cineva - «fraierul de acasă» - o să plângă, cu 
ochii pe geam...“ 


Doru se învârtea în jurul ei, neştiind cum s-o mai 
mulţumească. Îi vâjâiau urechile, simţea nevoia să respire 
des, totul îi scăpa din mână. Nici în visele lui cele mai 
avântate, nu-şi închipuise că într-o bună zi, Diana se va afla 
aici, numai a lui, legănându-se în balansoarul de răchită, 
unde el însuşi se legăna de atâtea ori cu un pahar de alcool 
la îndemână, gândindu-se la ea. 

Diana, măgulită - întreaga lui făptură îi prezenta omagii 
supradimensionate şi umile în acelaşi timp -, acceptă un 
cocktail de fructe cu un deget de alcool. În ultima vreme, 
dar mai ales de când văzuse monumentul Monicăi, se afla 
într-o dispoziţie specială înclinând spre sumbru isteric, dar 
constată că în ciuda temerilor şi necazurilor recente, îi era 
bine, prezenţa lui Doru o reconforta, mai simţea încă în 
jurul trupului braţele care o înlănţuiseră în taxi, iar în nări, 
mirosul lui specific. „Ce-ar fi să mă culc cu el1?...“ 


Alungă gândul - „ce naiba, am dat în nimfomanie, mâine 
am să mă culc şi cu portarul!“ - şi îşi plimbă maşinal 
privirea peste interior. O surprindea, deşi n-ar fi ştiut să 
spună exact la ceea ce s-ar fi aşteptat, şi, în orice caz, o 
impresiona plăcut. Simplu, cu puţine obiecte, dar de 
calitate, nici un kitsch. Ceea ce sărea de la bun început în 
ochi era duzina de fotografii costisitor înrămate, care o 
înfăţişau pe ea, Diana, în diverse roluri. Constată amuzată: 

— Ăsta-i deja muzeu, Dorule! Ce părere au dulcineele 
tale? 

Doru Pavel răspunse ambiguu, încercând să câştige timp: 

— Ce părere să aibă? 

— Pe mine una m-ar deranja să dau ochii cu un 
fotomontaj ca ăsta. Practic, nu le dai nici o şansă. 

— Chiar nu au nici o şansă. Cine a avut ghinionul să se 
îndrăgostească de tine nu mai poate oferi nimic altei femei. 

— E frumos ce spui tu şi altceva decât aud de obicei. 

Oricât de tulburat ar fi fost, Doru încă mai păstra un 
strop de luciditate, stăruind ca un rest de zaț pe fundul unei 
ceşti de cafea: „Dacă îi mai arde de flirtat, lucrurile nu stau 
chiar atât de rău...“ Îşi luă inima în dinţi şi se interesă, 
chipurile indiferent: 

— Cum se mai simte Dragoş? i-am mai spus că el m-a 
provocat. 

Diana avu un gest de plictiseală: 

— Sunteţi amândoi nişte proşti. Doi cocoşi caraghioşi. Nu 
vreau să mai aud de prostiile voastre! 

Doru se apropie şi îi răsuci brusc faţa. Pe obrazul diafan, 
o vânătaie urâtă se căţăra spre tâmplă, dispărând sub 
şuviţele de păr. Doru încasase destul la viaţa lui ca să-şi dea 
seama că femeia fusese ţeapăn lovită peste ochi, şi nu 
alintată cu o floare. 

— Ce-ai păţit aici? întrebă speriat. 

— M-am lovit de uşa de la dulap. Mă grăbeam... 

— Nu minţi, Diana. Asta-i cea mai clasică „pleaznă peste 
faruri“ din câte am văzut vreodată! Doar un vierme poate 


să dea într-o femeie! Şi mai pretinde că te iubeşte! Dacă-l 
întâlnesc, ţăndări îl fac! 

—  Potoleşte-te! ţipă Diana. Ce naiba, doar cu 
schizofrenici am de-a face? M-am lovit singură, şi cu asta 
discuţia-i încheiată! Am venit la tine pentru că am 
probleme, şi ţie îţi arde de turniruri! 

Agil, în clipa următoare era la picioarele ei. Avea un trup 
suplu, bine lucrat, şi dacă făceai abstracţie de chipul de 
ocnaş, care şi ăla, căznit şi spintecat cum era, emana o 
virilitate picantă în agresivitatea ei... 

— Sunt în pericol de moarte, Dorule! De-asta am venit la 
tine. Să mă ascund, să fiu liniştită măcar câteva ore. 


— Dacă-ţi închipui că am exagerat o singură silabă, 
încheie Diana, chiar acum, mă ridic şi plec. 

— Ce-ţi veni? se sperie Doru. 

— M-am săturat să fiu tratată ca o ipohondră care pe 
deasupra mai suferă şi de mania persecuției. 

Doru îi mângâie degetele lungi care odihneau pe braţul 
balansoarului, ocolind ametistul, un cadou de la Dragoş. 

— Fii pe pace, şopti, din păcate cred fiecare cuvânt. 

Credea şi se simţea speriat de moarte. 

— Nicăieri nu mai am linişte, acasă mi-e teamă să mai 
pun ceva în gură, pentru ca nu cumva vipera de soră-mea 
să-mi fi pus otravă în mâncare, pe stradă, la teatru sunt 
urmărită de un monstru, un soi de Budha apocaliptic, 
primesc tot felul de avertismente sinistre, eu însămi sunt 
bântuită de presimţiri... 

Doru îi mângâie stângaci mâna: 

— Dacă lucrurile stau aşa... Nu vreau să intri în panică, 
dar chestiunea e cât se poate de serioasă. Până se lămuresc 
lucrurile, trebuie într-adevăr să te ascunzi. 

Femeia îl măsură ironică: 

— De unde o să ştiu că s-au lămurit? Când o să fiu sigură 
că pot scoate capul? Duc în spate şaptezeci la sută din 
repertoriu! Vorbim să n-adormim! Parole, parole, parole... 


— Ştiu, te rog nu te enerva, pur şi simplu, caut variante... 

Diana săltă din umeri şi se ridică: 

— Pot să fac un duş?... Nu te deranja, am tot ce-mi 
trebuie. Doar un prosop mai mare, dacă ai... 

De îndată ce uşa se închise în urma Dianei, Doru intră în 
priză. Din fire era expeditiv şi îndemânatic, iar singurătatea 
îl învățase să fie şi organizat. Deşi părinţii trăiau la 
Constanţa, el îşi făcuse studiile la Bucureşti, liceul şi 
Academia de Teatru. În mare, se putea afirma că încă de la 
paisprezece ani, Doru era de capul lui şi până a se fixa în 
apartamentul actual, pendulase între internat, cămin şi 
diferite gazde. 

Fără să piardă o clipă, înfăţă la iuţeală patul cu cel mai 
simandicos aşternut din şifonier, un set din damasc dăruit 
de maică-sa, aruncă pentru el o pernă şi un pled pe 
canapea şi zbură spre bucătărie, ca să improvizeze o mică 
gustare. N-avea mare lucru în casă - o, dacă ar fi ştiut, cum 
s-ar mai fi pregătit! - mulţumindu-se îndeobşte cu un 
sandwich de la McDonald's sau cu o pizza. Noroc că maică- 
sa îi trimitea lunar câte o cutie cu dulciuri. Sărăcuţa de ea 
tare se mai brodise urâţică măicuţa lui, dar tot ce-i ieşea din 
mână părea pictat! 'Tricota ca o profesionistă, broda 
minunat, era o plăcere să priveşti o masă preparată şi 
aranjată de ea! Se pricepea mai ales la prăjituri, pe care le 
mâncai din ochi. 

— Parcă ar fi nişte bibelouri, râse Diana înregistrând 
amuzată şi chiar înduioşată amănuntele de regie. Ciudat, 
nu mi te închipuiam gospodar. 

— Dar cum? 

— Nu ştiu... Oricum, nu aşa.. 

În realitate, nu şi-l imaginase în nici un fel pentru că 
puţin îi păsase, gândul nu-i zăbovise niciodată asupra lui 
Doru. 

Era desculţă, într-o cămaşă de noapte gen furou care, 
dată fiind moda, putea trece şi drept rochie de seară, iar 
părul şi-l adunase într-un coc căutat neglijent. Lui Doru i se 


părea că nu văzuse în viaţa lui ceva mai sexy şi nu-şi putea 
desprinde ochii de picioarele goale. Amănuntul - două flori 
de lotus, două pisicuţe albe - îl înnebunea, se simţea răpus 
de dorinţa de a le săruta. 

— Sunt moartă de oboseală... le deranjează dacă mă 
întind? 

Fără să aştepte răspunsul, se strecură sub cearşaf, oftând 
voluptuos: 

— Doamne, ce bine!... Ce faci, nu vii? 

Doru, în extaz, bolborosi: 

— Dar sunt aici, nu plec nicăieri... 

— Prostule, ganguri Diana, aici, lângă mine... Mi-e frică 
să dorm singură... Vreau să mă ţii în braţe... Dar suntem 
cuminţi, da? Foarte cuminţi... 

Când o cuprinse în braţe, îi fu teamă că-şi pierde 
cunoştinţa. Diana îşi zise că nimeni până la Doru n-o iubise 
cu atâta adoraţie. Apoi, nu mai ştiu nimic. 


Fulguleţ era pentru toată lumea o femeie drăguță, 
delicată ca o floricică de in, acceptând cu graţie şi mereu 
zâmbitoare protecţia autoritarului loan Sârbu, persoană 
căreia unanim nu i se dădea importanţă. O gâză, acolo... 
Cine ar fi putut privi însă în adâncul sufletului ei, dintâi s-ar 
fi cutremurat, ca apoi să izbucnească într-un uriaş hohot de 
râs raportând imaginea vizualizată la propria naivitate. Un 
ţurţure de gheaţă n-ar fi putut fi mai rece, un rechin mai 
rapace, o tigroaică la fel de feroce. 

Ca mai toţi scorpionii, Fulguleţ avea şi premoniţii 
uluitoare, vise sau alte semne, prefaţând evenimente 
confirmate ulterior. Or, de la o vreme, Fulguleţ visa ciudat, 
„tema“ revenind cu obstinaţie: stol de păsări cu aripile 
desfăşurate, gata să se desprindă de sol pentru a-şi lua 


zborul, ceea ce orice „translatoare“ de vise calificată va 
diagnostica drept schimbare majoră şi iminentă. 

Separat de asta, Fulguleţ trăia aparent nemotivat şi din 
senin o stare de nelinişte febrilă, ca în aşteptarea a ceva 
important care urma să se întâmple, şi ea însăşi încercând 
să-şi închipuie viitorul, un ecran alb i se aşternea dinaintea 
ochilor. Concret, nu şi-l mai putea imagina în parametrii 
actuali, simţea, până la a putea jura, că mai mult sau mai 
puţin curând, zilele, viaţa lor va arăta cu totul altfel. Nu ştia 
cum, dar sigur nu va semăna cu ceea ce trăiau acum, va 
interveni o schimbare fundamentală. De bine sau de râu, 
habar n-avea, dar ştia că trebuie să fie pregătită. 

Cum toate preocupările îl vizau pe Patrick - singura ei 
rațiune de a trăi -, binele şi bunăstarea lui, îşi concentra 
toate puterile în acest sens. Primul lucru la care se gândi fu 
acela că are nevoie de un aliat. Îşi idolatriza feciorul, dar îi 
ştia şi defectele. Patrick cam umbla cu capul în nori, 
vehicula o inconştienţă specifică de parcă n-ar fi observat în 
jur că oamenii, cât de blagosloviţi de soartă, mai şi 
îmbătrânesc, având orizontul blocat de prezent, era 
incapabil să gândească cu bătaie lungă. Dar de asta existau 
mamele, să vegheze şi, la nevoie, să-i ducă de mână, chiar 
dacă băieţaşul a împlinit cincizeci de ani. 

E bine cunoscut faptul că aliatul ideal e cel strecurat în 
tabăra „adversă“. Deci ideea de a o coopta pe loana se iscă 
de la sine. Ignorându-şi aprehensiunea iniţială încercată 
faţă de fată, avertismentele instinctului care o îndemnau s-o 
ocolească, Fulguleţ se gândi s-o abordeze totuşi. Varianta 
oferea prea multe avantaje pentru a o rata. În primul rând, 
o femeie vede considerabil mai bine în asemenea situaţii, 
simţurile sunt mai ascuţite, materialul de sub lupă devenind 
mai permeabil. De adăugat că totuşi erau rude, şi mătuşa 
va exploata acest aspect, dar, lucru extrem de important, 
loana era isteaţă şi mercenară, pusă pe căpătuială cu orice 
preţ. Uite un om lesne de cumpărat şi, pe deasupra, ştii şi 
cu cine ai de-a face. Moţ de frişcă la toată combinaţia o 


punea amănuntul că Martineasca se ataşase de Ioana, 
devenită indispensabilă. De aici până la confidenţă e un 
singur pas şi ăla mititel, or, asta voia să afle şi Fulguleţ, cam 
ce intenţii şi în ce ape se scaldă noră-sa. 

„Dar chiar dacă e prea doamnă ca să intre în intimităţi cu 
slujitoarea, calcula Fulguleţ, faptul că-i stă în coastă, cât e 
ziulica de mare, reprezintă un atu colosal! Nu-i scapă 
telefon, scrisoare sau vizită (aici inima îi palpita, sperând la 
o întrevedere cu notarul), poate trage cu urechea.“ 

O dată decisă, Fulguleţ trecu la fapte. Întâi îi făcu încă o 
vizită de curtoazie Clotildei, s-o felicite pentru însănătoşire. 
În sinea ei însă, de cum o văzu, îi şi puse grâul la fiert. 
Degeaba se minţea baba pe ea însăşi că se simte foarte 
bine, că trebuie doar să se întremeze, pentru că în realitate, 
arăta fioros de slăbită şi schimbată, iar machiajul gros pe 
care începuse să-l arboreze cu îndrăzneală după ce se 
îmbolnăvise, izbutea să facă din obrazul fleşcăit o mască de 
zdrenţe, jalnic spectru solar. Încântată de cele constatate 
(„e pe ducă, nu mai apucă primăvara - trebuie să ne 
mişcăm rapid“), inima i se umplu a doua oară de speranţă, 
când văzu tava pe care Ioana pregătise dejunul Clotildei. 
Nu i-ar fi fost de ajuns nici măcar unui copilaş în scutece ca 
să se sature, dar unui adult care trebuie să se ridice după 
boală. O ceaşcă pentru cafea cu o supiţă de zarzavat, 
friptura cât o cutie de chibrituri, patru bucățele de cartofi şi 
o jumătate de kiwi constituiau porţii absolut ridicole! 

„Nu pot mai mult, se lamenta Clotilda, înţelegeţi-mă. 
Doar dacă văd farfuria cu vârf, îmi vine rău...!“ 

Or, cine nu mai poate înghiţi, indiferent de ce i-ai pune 
dinainte, ştiut este din bătrâni, că-i pe ducă! 

La plecare, condusă de loana până la uşă, îi strecură 
acesteia în treacăt, trăgându-şi mănuşile: 

— Mai vino pe la noi, draga mea. Mai trăncănim la o 
cafea - râse - mai bârfim, mai povestim... O privi în luminile 
ochilor: Avem atâtea să ne spunem... 

Ioana înţelesese şi rosti netulburată: 


— Sunt liberă vineri dimineaţă. 

„Hm, putoarea pricepuse suspect de repede.“ Depăşindu- 
şi starea de contrarietate, Fulguleţ o cuprinse într-o privire 
caldă, continuând să surâdă îmbietor: 

— Sunt sigură că o să ne simţim extrem de bine. 

„E... cum e mai rău, gândi Fulguleţ coborând treptele 
casei. Enigmatică, ambițioasă şi imprevizibilă. Rămâne să 
vedem care pe care...“ 

Dincolo de uşa închisă, loana se rezemă de zid, 
muşcându-şi unghia degetului gros: „Vipera asta pitică vrea 
ceva de la mine... Nu ştiu ce, dar orice ar intenţiona, pot 
paria că nu-i din dragoste pentru Clotilda...“ 


XXX 


În prezenţa bărbaţilor, Cireşica avea totdeauna trac, iar 
când se mai întâmpla ca aceştia să arate şi bine, se pierdea 
complet, dorindu-şi fierbinte să devină invizibilă. O obseda 
gândul că interlocutorul nu are cum să nu se minuneze 
neapărat de urâţenia ei şi, ruşinată de propriul obraz, îşi 
ţintuia privirea în pământ, ca şi cum, dacă nu se uita la el, 
însemna că nici celălalt n-o vede. 

Într-o vreme, urmărită de dorinţa arzătoare de a-şi 
ascunde faţa sau, oricum, de a lăsa să se vadă cât mai puţin, 
purta o perucă ă la Angela Davis care-i mânca toată fruntea 
şi o bună parte din obraji, ochelari de aviator fumurii, iar 
gâtul de cocostârc îl înfăşură într-un fişiu, apucându-i şi 
vârful bărbiei. 

— Bravo, ţi-ai schimbat stilul, apreciase Vica, să ştii că te 
avantajează! 

Cireşica ricanase: 

— Normal, nu se mai vede nimic. 

— Cu tine nu mai ştie omul cum s-o sucească! Ţi-am zis 
de bine, şi tu dai cu bâta! Învață să te porţi în lume, că 
vorba dulce mult aduce! 


— Poate muşte! 

Până la urmă însă, renunţase la noul look. Prezumția de 
camuflaj era atât de pertinentă, încât se trezi de două ori 
oprită şi legitimată de Poliţia aflată în vânătoare de 
persoane date în urmărire generală. 

„O femeie tiranizată de un fizic ingrat, etichetase Emil 
când o văzuse prima oară, uitând pentru o clipă de propriile 
lui complexe. Măcar de-ar găsi o soluţie pentru coşuri, sunt 
dezgustătoare!“ 

Azi însă, Cireşica reluase varianta look Angela Davis din 
motive serioase. Fixase o întâlnire, să zicem de afaceri, şi 
amănuntul de a nu fi recunoscută ulterior conta enorm. 
După ce îşi isprăvi toaleta, constată că mai avea două ore 
până la întâlnire. Puse fierbătorul în priză şi azvârli un 
teanc de boarfe eliberând fotoliul ca să se poată aşeza. 

Dezordinea şi haosul ar fi constituit un motto excelent 
pentru o descriere a camerei locuite de profesoară. Nu 
avea nimic de-a face cu boema studenţilor căminişti sau a 
privilegiaţilor cu bani gheaţă, boema simpatică, trăsnită şi 
care nu produce greață. La Cireşica, deranjau, dincolo de 
balamuc, lipsa de pudoare a unor amănunte: chiloţi şi 
ciorapi purtaţi agăţaţi de spătarul scaunelor, o cămaşă de 
noapte mototolită, un pachet de vată început, ghemuleţe 
din părul căzut la pieptănat lepădate în scrumieră, 
împreună cu alte ghemotocele de vată cu ceară galbenă, 
provenită de la curăţatul urechilor. Vorba aia, e grasă şi 
bătrână, dar şi leneşă şi proastă! 'Tot aşa, la primul contact, 
îţi venea să crezi că dăscăliţa-i un sumum de defecte şi 
nimic altceva. 

În timp ce-şi sorbea cafeaua, se privi în oglindă nu 
instinctiv, ci conştient, ceea ce constituia o abatere de la 
stilul obişnuit. A evita pe cât posibil oglinda - vezi vestita 
Elisabeta I, hâda Regină a Angliei - devenise reflex la 
Cireşica, comportamentul făcând parte din componentele 
politicii de automenajare pe care o practica de câţiva ani. 
Astfel, în zile sau momente, când se simţea cu deosebire în 


dezavantaj fizic, diminua la maximum lumina din odaie, 
coborând storurile şi aprinzând doar veioza de lângă pat. 
Secundo tempo, dacă n-avea ore, ocolea cu desăvârşire 
oglinda şi evita să iasă din cameră. Cel mai rău însă arăta 
după plâns, acesta subliniindu-i şi chiar amplificându-i 
defectele; ochii umflaţi deveneau şi mai mici, şuviţele de păr 
transpirate păreau şi mai slinoase, iar coşurile inflamate 
țuguiau capete roşii, mustind de puroi. 

Un moment îi trecu prin faţa ochilor imaginea Claudiei 
Schiffer (cu ea i-ar fi plăcut să se schimbe), un înger de 
femeie, genul de frumuseţe despre care îşi închipuia că 
orice bărbat visează s-o ţină în braţe... 

Dar necazul era că îi păsa al dracului, fiind conştientă că 
încearcă să se mintă singură. Pentru că, spre neşansa ei, o 
interesa părerea celor din jur, a oamenilor în general, ar fi 
vrut să ofere o imagine luminoasă, căci impresiile negative 
n-o lăsau rece. În caz contrar, ar fi fost o fericită, şi-ar fi 
văzut netulburată de viaţa ei, „nu-ţi plac ochii mei, n-ai 
decât să nu mă inviţi la masă!“ 

Începu să-şi roadă unghiile - alt tic detestat de familie şi 
de colegii de cancelarie - întrebându-se cu ce să-şi omoare 
timpul. Treabă ar fi avut, în primul rând un vraf de caiete 
de corectat, dar se simţea incapabilă de orice soi de 
activitate. Era febrilă, nervoasă şi nemulțumită de ea însăşi 
mai mult decât de obicei. Deschise la întâmplare televizorul, 
un Phillips sport, destinat uzului personal pentru serile 
când era peste puterile ei să asculte comentariile politice 
ale lui taică-său sau să asiste la intensitatea cu care se 
implicau maică-sa şi deşteaptă de Vica în destinele 
telenovelelor. Dar, în realitate, că urmărea programul la ea 
în cameră sau în livingul comun, n-o interesa nimic, 
ceasurile petrecute în faţa televizorului constituind o simplă 
modalitate de a mai isprăvi o zi. Amănuntul o umilea 
auzindu-i pe alţii care se lamentau că ziua-i prea scurtă, 
douăzeci şi patru de ore, o nimica toată, măcar de-ar avea 
treizeci de ceasuri, sau (vârstnicii cu pretenţii intelectuale, 


de obicei) că timpul zboară, iar ei mai aveau atâtea de 
făcut! 

Ei bine, ea n-avea nimic esenţial de făcut, n-avea o operă 
care să fie încununată de un sfârşit, de orice fel, pompos 
sau modest, n-avea nici măcar hobby-uri. Ce-ar fi vrut cu 
adevărat? Cireşicăi îi dădeau lacrimile mărturisindu-şi sie 
înseşi idealul pe cât de minor, pe atât de irealizabil, de 
interzis ei: un bărbat cumsecade care să nu privească peste 
creştetul sau sub bărbia ei, doi copilaşi care să nu-i semene 
şi un serviciu pe viaţă, adică să apuce pensia, fără să ştie 
ce-i aia să fii disponibilizată. Ce mare lucru! Când te 
gândeai de câte se bucură alţii, fără să mişte un deget! 
Lasă-i pe Diana sau pe Dragoş, norocoşi între norocoşi, dar 
Chiar maică-sa, Simina, numai de bucurii şi satisfacţii 
avusese parte în viaţă. Când Simion o ceruse în căsătorie, 
îndrăgostit de chipul ei drăgălaş şi de candoarea de oiţă, 
albă mieluşea, nu pretinsese decât două lucruri: să fie 
virgină şi să-i facă măcar un copil; fusese şi îi făcuse nu 
unul, doi. Pe chestia asta o adora necondiţionat de peste 
treizeci de ani şi tot de atâţia, mărturisea chiar Simina 
râzând, era musafiră în propria ei casă. Cu excepţia unor 
ceasuri petrecute în bucătărie, pentru că îi plăcea să 
gătească sofisticat, Simina se lăsa servită ca o prinţesă. 
Dacă avea poftă de un şerbet sau de o dulceaţă în timpul 
filmului, Simion sărea să le aducă, dacă i se făcea sete 
noaptea, doar ce-o simţea că se foieşte, şi încredinţându-se 
că nu vrea pipi, tot Simion sărea să-i aducă un pahar cu 
apă. De-ar fi fost după capul lui, n-ar fi lăsat-o nici să 
lucreze, dar aici, Simina judecase lucid: „N-am pretenţii de 
carieră, că nu-s madam Aslan şi nici Stela Popescu, dar de o 
pensioară trebuie să mă îngrijesc...“ Simion o iubise şi mai 
mult - „uite cât e de înţeleaptă!...“ 

Se uită la ceas. Era numai bine, şi se ridică. Scoase 
paltonul din şifonier, fularul şi mănuşile, controla conţinutul 
poşetei. În câteva minute era gata. Nu se putu opri să nu 


„filosofeze“ că strict aceleaşi operaţii i-ar fi luat Dianei 
măcar o jumătate de oră. 


Vica se grăbi să dispară. Ascultase la uşă şi se simţea 
perplexă: „E nebună de-a binelea!... Auzi tu, să tolocăneşti 
de una singură, vreme de-un ceas, să povesteşti pereţilor 
toate năzbâtiile care-ţi trec prin minte, toate prostiile astea 
care te şi compromit... E caz de balamuc!“ în acelaşi timp, 
îşi propuse să repete şedinţele de audiere incognito. Putea 
afla lucruri interesante. 


Fixaseră întâlnirea pentru ora 11 dimineaţa, la intrarea 
principală a Teatrului Naţional. Fusese propunerea 
Cireşicăi şi patronul acceptase. Prima întrevedere avusese 
loc la sediul instituţiei aflat în apartamentul unui bloc din 
Crângaşi. Cireşica se dusese cu emoţii, altele în plus faţă de 
ceea ce încerca ea în mod obişnuit la gândul că trebuia să 
întâlnească persoane necunoscute. Era fricoasă fizic şi, ca 
mai toţi bucureştenii, împărtăşea aprehensiunea unanimă 
vizavi de cartierul Crângaşi, „plin de ţigani, care te taie 
pentru un lănţişor sau o geantă goală“. De altfel şi blocul 
era cam izolat, intrarea se făcea printr-un gang, şi ca să 
ajungi la el, erai obligată să treci pe dinaintea unei bombe 
totdeauna atât de full, încât se servea şi afară. Nu asta ar fi 
fost problema, dar când te uitai la clientelă, te lua cu fiori: 
doar „specimene“, figuri de bandiți şi ocnaşi, mai toţi cu 
feţe oacheşe şi priviri furişe ori agitate, scormonind pietonii 
în căutare de potenţiale victime. Dar chiar în condiţii 
normale, ţinând seama de tot ceea ce se petrecea - 
fărădelege - pe străzile Capitalei, Cireşicăi îi era teamă să 
mai iasă din casă... De aceea aranjase o întrevedere în plină 
zi, într-un loc ultracentral şi totodată nu prea aglomerat. 


Despre existenţa firmei PROMPT aflase din ziare. îi 
atrăsese atenţia soiul de servicii pe care se obliga să le 
asigure: 

Aveţi idei trăsnite şi nu ştiţi cum să le puneţi în aplicare? 
PROMPT vă stă la dispoziţie zilnic, non-stop, oferindu-vă 
servicii prompte şi competente... 

Urma o enumerare vagă, dar incitantă de mostre de oficii 
la care se gândiseră iniţiatorii ca activităţi ciudate, 
procurarea de obiecte bizare şi personaje surpriză pentru 
petrecerile de sărbători (alde Moş Crăciun, Donald răţoiul, 
Superman sau Godzilla, sosii de ceară ale personalităţilor 
politice), farse originale şi altele din zonă. 

Ajunse la 11 fix şi constată cu satisfacţie - detesta să 
aştepte în stradă, având impresia că realmente toată lumea 
se uită la ea şi o compătimeşte („nenorocita a luat plasă, e şi 
normal la cum arată“) - că este aşteptată de asociatul 
patronului. Îl cunoscuse cu ocazia vizitei la sediu, un tânăr 
deşirat, cu plete şi cercel, veşnic mestecând chewing-gum. 
Întreaga înfăţişare te duce cu gândul la formaţii trăsnite - 
Pisica cheală, Prezervativele triste, Sarmalele sexy, punând 
în circulaţie o muzică ciudată, asurzitoare. Desigur, Cireşica 
se ştia depăşită, dar cum nu era ăsta singurul domeniu, de 
acesta îi păsa cel mai puţin. 

Tânărul făcu paşi în întâmpinarea ei, surâzând larg. Îi 
întinse o cutie pătrată de carton, asigurată cu scotch la 
toate încheieturile. 

— Comanda dumneavoastră, stimată doamnă. Dacă vreţi 
să verificaţi calitatea, putem deschide, şi scoase un briceag 
din buzunar. 

Cireşica se sperie: 

— Cum o să-l deschid aici?!... Lăsaţi, am toată 
încrederea... 

Strângea pachetul la piept, de parcă celălalt s-ar fi 
pregătit să i-l smulgă, grăbită totodată să dispară din zonă. 

— Atunci, vă spun la revedere. Totul a fost achitat. 


— Ştiu... Încă un moment, vă rog. Dacă nu o consideraţi 
drept o  indiscreţie, patronul şi cu mine v-am fi 
recunoscători dacă ne-aţi spune ce destinaţie daţi 
obiectului? Nu de alta, dar în afacerea noastră, ideile 
contează foarte mult. Poate ne-am inspira... 

Cireşica avea răspunsul pregătit: 

— E un cadou pentru nepotul meu, student... 

Luă un taxi din faţa Intercontinentalului şi se duse acasă. 
Ochii îi străluceau de satisfacţie. 


La invitaţia expresă a Luizei Miclea, Emil luă obiceiul s-o 
viziteze la două-trei zile. Nu că Emil ar fi avut de fiecare 
dată informaţii noi, dar bătrânei îi făcea bine, simţea un soi 
de alinare discutând la infinit despre Monica, şi mai ales cu 
o persoană avizată. Mărgescu făcuse parte din viaţa fetei şi 
o iubise. Afla astfel amănunte pe care le ignorase total 
(pentru că aşa fusese biata de ea, gură cusută) 
reconstituind postum imaginea nepoată-sii, completând un 
tablou, până atunci doar schiţă superficială în creion. 

Descoperea de pildă acum că Monicăi îi plăcea pizza şi 
berea nealcoolizată (de ce trebuia să ţină secret chestia 
asta?!), ajuta două bătrâne de la Azilul Sf. Ecaterina cu 
pachete şi bani (şi iarăşi, de ce mister?), scrisese un volum 
de poezii - Luiza era de-a dreptul stupefiată - şi-l depusese 
la o editură. Îşi manifestă nedumerirea chiar faţă de Emil: 

— De ce eu n-am ştiut nimic din toate acestea? Uite un 
mister, rosti cu lacrimi în ochi, pe care l-a luat cu ea 
definitiv în mormânt. Ce pot să cred? Doar că m-a urât, altă 
explicaţie nu găsesc şi să mă bată Dumnezeu chiar în clipa 
asta dacă găsesc cel mai mic motiv! Am mai spus, mi-am 
iubit din tot sufletul fiica, dar tot am mai certat-o, am mai 
pedepsit-o, nu-i făceam chiar toate poftele, dar pe Monica 
n-am atins-o nici cu răsuflarea, nu i-am refuzat nimic. 


Emil încercă s-o consoleze: 

— Consideraţi-o o simplă ciudăţenie şi sunt sigur că nu 
veţi greşi... Ioţi artiştii au bizareriile lor. 

— Nici nu am altă soluţie, spuse bătrâna, ştergându-şi 
delicat nasul plâns. Dar tot mă întreb cu cine seamănă? Cu 
nici unul dintre noi, atâta cât am apucat sau auzit, bunici, 
verişori, mătuşii... Mai aproape, Mihaela, mamă-sa era 
gureşă şi prietenoasă, vioaie de n-avea astâmpăr, iar 
ginere-meu, tot aşa, mereu vesel, exterioriza chiar prea 
mult, rostea în gura mare tot ce-i trecea prin minte! 

— Am înţeles că s-au prăpădit de foarte tineri, spuse Emil 
prudent. 

Oftatul bătrânei fu atât de adânc, încât Mărgescu 
vizualizând, avu imaginea suspinului ajuns în călcâie. 

— Parcă s-a întâmplat ieri, rosti Luiza ca din depărtări, 
parcă acum o sută de ani. Ioată viaţa mea a fost o tragedie, 
şi Dumnezeu mi-e martor că, din păcate, nu exagerez o 
singură silabă... S-au iubit de studenţi, vreau să zic fiică- 
mea şi cu băiatul ăsta, Nae. Erau colegi de grupă... 

— Ce facultate? se interesă Emil de parcă ar fi avut vreo 
importanţă. 

— La Medicină. Când au isprăvit, în '74, împliniseră 
amândoi douăzeci şi patru de ani, iar Monica un an şi 
câteva luni... Şi eu şi cuscrii socoteam că s-au grăbit, că 
sunt prea tineri ca să-şi asume responsabilităţi grele. 
Căsnicia nu-i doar I love you, pisicuţo, şi cadouri de 
Mărţişor, iar un copil nu-i păpuşă s-o aşezi într-un colţ şi să 
te joci cu ea când ai chef... Azi, îmi pare bine că nu m-au 
ascultat, au mai apucat să guste şi ei ceva din viaţă. 

Emil o urmărea întrebându-se cum poate fi atât de 
caraghioasă şi tragică în acelaşi timp! Astăzi, machiată cu 
ochii din gros conturaţi şi prelungiţi mult spre tâmple, ca 
egiptencele din antichitate şi învăluită într-un soi de togă 
din brocart şi cu degetele încărcate de inele grele, falsuri 
cu pietre divers colorate, de mărimea falangei, se lua 
desigur drept Aida, atingând o apoteoză de ridicol. Pe de 


altă parte, glasul dramatic şi conţinutul profund al relatării 
îţi sfâşia inima. 

— ..„.Dintr-o dată, le-a căşunat că nu mai suportă regimul 
de închisoare al lui Ceauşescu, lipsa de perspectivă - 
fuseseră repartizaţi într-o comună din Bihor - că au 
obligaţia faţă de fetiţă să-i asigure o viaţă decentă şi, dacă 
tot s-au decis, să încerce acum, cât sunt tineri... 

„Şi cum aveţi de gând să procedaţi? Tineri şi pe deasupra 
medici, vă dau ăştia paşaport, când o lua-o Dunărea la 
deal...“ 

„Barem să încercăm, mamă. Dacă e să-ţi rupi gâtul, o 
păţeşti şi la tine acasă. Aşa, când o veni fie-mea să-mi ceară 
socoteală de ce am făcut-o când ştiam ce viaţă de mizerie o 
aşteaptă în socialismul multilateral dezvoltat, s-o pot privi în 
ochi şi să-i spun - eu şi taică-său ne-am riscat viaţa, 
libertatea ca să poată trăi omeneşte, dar uite că soarta a 
vrut altfel, nu suntem vinovaţi...“ 

Emil scăpă un oftat: 

— Mă gândesc, doamnă Luiza, de ce oare a fost lumea 
atât de nedrept alcătuită? Că eu sunt un blestemat, treacă- 
meargă, dar o ţară întreagă să trăiască un blestem 
continuu, două milenii de caznă? Totul să depindă de 
amănuntul că te-ai născut mai la dreapta sau mai la stânga 
hărţii? Nici o sută de metri - mă refer acum la Poarta 
Brandenburg - să despartă Infernul de Paradis? Căci cu 
toate lipsurile lui, asta a fost Occidentul faţă de noi, Edenul 
mult visat, frumosul Aranjez din zilele lui de glorie! 

— Iată o întrebare la care nu poate să-ţi răspundă 
nimeni, tinere. Popii au câteva explicaţii în desagă, dar dacă 
nu ai vocaţia unei credinţe necondiționate, nu te pot 
consola. 

— Mă gândeam la fiica şi ginerele dumneavoastră... 
Presupun că au încercat să forţeze graniţa. 

— Chiar aşa, suspină Luiza. Pe la sârbi. 

— V-au informat? 


— Bineînţeles. Lăsau aici fetiţa, şi oricum ar fi fost prea 
de tot, să plece fără să-şi ia rămas bun. Era o combinaţie 
bine organizată, n-au vrut să-mi dea amănunte şi nici eu n- 
am cerut, era bine să nu ştii prea multe. Ne-am înţeles doar 
să-mi dea de ştire din primul oraş liber că au ajuns cu bine. 
Natural, nu prin Poştă, unde opera Securitatea şi ar fi 
reţinut orice mesaj. Am stabilit un fel de parolă. Dacă totul 
ar fi decurs în regulă, urma să găsesc în cutia poştală, o 
bucăţică de cârpă roşie, tăiată în triunghi. Timp de o lună 
de zile cred că am consultat cutia de cel puţin zece ori pe zi. 
Pe urmă, am ştiut că-i zadarnic. Voiam să sper, dar în 
sufletul meu, îi îngropasem... 

Emil se interesă cu blândeţe: 

— Ce s-a întâmplat de fapt? 

— După Revoluţie, am primit o scrisoare de la un 
membru al grupului cu care Mihaela şi Nae încercaseră să 
treacă frontiera. Un băiat drăguţ, îl cunoşteam de copil, fost 
coleg de şcoală şi liceu cu fiică-mea. Fuseseră opt cu toţii. 
Povestea clasică, i-au mirosit bestiile, câinii grănicerilor. Au 
deschis focul... Care a fost mai iute de picior, a scăpat. 
Copiii mei, nu... Mihaela era gravidă, situaţie pe care mi-au 
ascuns-o, şi se simţea rău, nu putea alerga. Nae a stat după 
ea s-o ajute. l-au împuşcat fără somaţie, ca pe animale. 
Cosiţi au căzut la pământ, strâns îmbrăţişaţi. O dată cu eia 
mai fost împuşcată şi o studentă la Arhitectură. Ceilalţi au 
scăpat. Nu-mi pare rău, îmi pare rău doar de copiii mei... 


Bătrâna prepară al doilea rând de cafele. Puse alături 
sticla de Martell şi-l invită prin gesturi să se servească. 
Între timp, îşi reparase în baie obrazul ravajat de plâns şi îşi 
schimbase toaleta incomodă Aida cu o rochie de casă din 
catifea vişinie. 

Îşi aprinse una din cele zece ţigări ale zilei şi i se adresă 
pe un ton liniştit: 

— Nu mi-ai povestit niciodată cum ai cunoscut-o pe 
Monica. 


Emil, care tocmai se întreba dacă nu-i cazul să se ridice - 
vizita dura de peste o oră - îi surâse recunoscător. Se 
simţea bine la Luiza, chiar o îndrăgise, şi durerea comună îi 
apropiase, având astfel impresia că fac parte din aceeaşi 
familie. Cu cine ar fi putut discuta la fel de intim şi avizat 
despre Monica, cine i-ar fi putut deveni un complice mai de 
încredere? Pentru că în tot ceea ce intenţiona, lucru care se 
înscria sub semnul ineditului în existenţa lui, grăsanul 
resimțea acut nevoia unui coautor, chiar dacă numai moral. 

Rosti, surâzând aducerii aminte: 

— Întâi, trebuie să vă spun că m-am îndrăgostit de la 
prima vedere de poza ei. Am văzut-o răsfoind întâmplător o 
revistă pentru femei la care e abonată soră-mea. Asta s-a 
întâmplat cu exact doi ani înainte de nenorocire. 

— Ce romantic! aprecie visătoare Luiza. N-aş fi crezut că 
mai e posibil aşa ceva în ziua de azi! 

— Am decupat poza, am pus-o sub sticla de pe birou, şi 
pe urmă am pornit în căutarea originalului. Tot din reviste, 
aflasem că-i actriţă la Arlechino, aşa că am devenit un 
asiduu frecventator al teatrului. Nu i-am scăpat de atunci 
nici un spectacol... 

— Încep să văd, zâmbi cu simpatie Luiza. Mişcarea 
următoare, presupun, te-ai dus la cabină într-o pauză să-i 
ceri un autograf... 

— Da' de unde! respinse parcă speriat Mărgescu. N-am 
avut eu curajul ăsta! La cum arăt, ar fi avertizat portarul şi 
cabiniera să nu mă mai lase să intru la ea... 

Luiza încercă să-l contrazică, consolându-l totodată: 

— Exagerezi, fiule, ca întotdeauna când te referi la fizicul 
dumitale. În definitiv, Falstaffe un gen... 

— Dar nu un erou de vise, „în nopţile de luna mai“, când 
dormitoarele copilelor sunt vizitate exclusiv de frumoşii 
ecranului! Lăsaţi, doamnă, am oglindă... 

Începu să râdă: 

— Voiam să vă spun că am cunoscut-o, recurgând la două 
trucuri. Veţi recunoaşte că am fost destul de dibaci. 


— Sunt curioasă... 

— În primul rând, am profitat, poate nu prea elegant, de 
moartea într-un accident de maşină a lui M.C.... 

— Actorul de la Timişoara? Păcat de el, bun băiat şi 
talentat. A fost coleg de Academie cu Monica. 

— Exact! Am luat câteva date despre el, am cumpărat un 
parfum Silences, cel mai scump set de culori pentru 
machiaj şi împreună cu un impresionant buchet de crini 
imperiali m-am prezentat la cabina Monicăi, sub pretextul 
că aş fi un mesager postum al lui M. 

— Cum aşa? râse Luiza. 

— l-am povestit că am fost prieteni buni şi că M. „o adora 
în şoaptă“. Cumpărase obiectele cu gândul să i le facă, vezi 
Doamne, cadou de sărbătorile Paştilor care cădeau peste 
câteva zile. Pe mine mă rugase să îndeplinesc oficiul de 
curier... 

— Şi te-a crezut? Actorii nu sunt prea timizi de felul lor, 
îşi fac declaraţiile de dragoste cu uşurinţă. 

— M-a crezut. Monica însăşi a fost o introvertită şi, pe 
urmă, era atât de obişnuită cu omagiile de toate esențele, 
vârstele şi „origine socială“, încât n-o mai surprindea nimic. 

— Aici, cam ai dreptate... Cum a reacţionat? 

— A fost extrem de impresionată şi recunoscătoare, chiar 
a plâns, ceea ce m-a făcut să mă simt vinovat. Dar primul 
pas era făcut! Mai aveam nevoie de un truc care să-mi 
consolideze oarecum poziţia. Ideea mi-a venit într-o 
dimineaţă vântoasă, cu rafale de ploaie piezişă, ceea ce se 
numeşte o vreme câinească. Seara avea spectacol şi 
presupuneam că va avea probleme cu întorsul acasă. Pleca 
în general ultima de la teatru şi nu-i plăcea să fie condusă. 
Era posibil ca de astă dată, din cauza vremii, să accepte 
serviciile vreunui coleg cu maşină sau să prindă un taxi prin 
dispecerate, dar mi-am zis că merită să-mi încerc norocul. 

Luiza îl urmărea amuzată, amuzament cu o nuanţă de 
compătimire: „Ce păcat de băiatul ăsta! Deşi mă întreb, 
dacă normal fiind, ar fi fost la fel de sensibil...“ 


— În consecinţă, ce-ai făcut? 

Emil chicoti, încântat şi azi de ideea lui: 

— Am comandat din timp un taxi, care aştepta cam la 
cincizeci de metri de teatru. Când Monica a ieşit, eu 
chipurile treceam întâmplător pe acolo. Se _ uita 
dezorientată în jur, vântul îi smulgea trenciul de pe ea, îi 
dăduse peste cap umbrela. Am rugat-o să aştepte un minut, 
să-i găsesc un taxi. Şi l-am găsit... 

— Deci asta a fost introducerea! 

— În rest, totul a mers de la sine. M-am oferit să-i fac 
diverse servicii şi cu timpul, am devenit un fel de om bun la 
toate, uneori chiar indispensabil. 

— Vezi! exclamă Luiza Miclea cu o umbră de revoltă în 
glas, nici pe asta nu am ştiut-o. Stau şi te ascult şi am 
impresia că-mi vorbeşti despre o persoană pe care n-o 
cunosc. Şi nu încetez să mă întreb, de ce atâta mister chiar 
vizavi de nişte fleacuri inofensive? Am impresia că atunci 
când o fi să ne întâlnim „dincolo“, prima întrebare pe care 
am să i-o pun, va fi, „de ce ai fost, mamă, atât de secretoasă 
cu mine? locmai cu mine?!“ 

Emil surâse fin: 

— Asta admițând că „dincolo“ vom avea aceleaşi 
priorităţi! Presupunând, adăugă mai mult pentru el, că 
există un „dincolo“. 

Bătrâna îi aruncă o privire ascuţită: 

— Dacă n-aş fi ferm încredinţată, aş da foc la mormânt şi 
m-aş sinucide! 


Începuse să se însereze. Luiza Miclea nu dădea semne de 
oboseală, dar Mărgescu îşi zise că e totuşi timpul să plece. 
Fusese o după-amiază instructivă, îi făcuse bine să asculte 
şi să vorbească despre Monica, dar foamea sfâşietoare urla 
cu crampe, căci trecuseră trei ceasuri fără să înghită nimic, 
ceea ce nu i se întâmpla nici noaptea, când vizita frigiderul 
din oră în oră. Mai rămânea însă de pus la punct o singură 
chestiune. 


— Ăăăă... A mai rămas de clarificat o problemă. Adică, aş 
vrea să cunosc poziţia dumneavoastră. 

Luiza sorbi ultimele picături de coniac, privindu-l peste 
marginea paharului: 

— Despre ce este vorba? 

— În câteva cuvinte, amândoi ne-am implicat într-o 
acţiune de vendetă, ca să nu ne ascundem după degete. 
Vreau să ştiu un singur lucru, cât de departe sunteţi 
dispusă să mergeţi? 

— Evident, până la capăt, ce credeai? 

— Păi, eu pot să cred multe. Cum vedeţi acest capăt? 

— Pedepsirea necruțătoare a vinovaţilor. 

— Cum? 

Bătrâna îl privi derutată. În sinea ei, realiza că nu se 
gândise niciodată la un aspect concret, ci doar la un final 
apoteotic - vinovaţii puşi la stâlpul infamiei, căindu-se 
amarnic, chinuindu-se... Într-un fel, se concentrase mai 
mult asupra dezvăluirii adevărului, afişat pe garduri şi 
strigat de pe toate acoperişurile, decât la cum vor arăta 
ticăloşii atârnând în ştreang. 

— Păi... nu mi se pare atât de complicat, doar energie să 
ne dea Dumnezeu! 

— Concret! 

— Vom face tapaj, vom alerta presa şi, în primul rând, 
organele de anchetă. Vom dispune de date noi, importante, 
putem cere redeschiderea dosarului... 

Grăsanul îşi împleti degetele peste pântecele uriaş, 
privind-o sarcastic: 

— Chiar mai credeţi în basmul cu justiţia? Scandaluri 
enorme, antrenând miliarde de lei şi avuţia ţării, şi au fost 
muşamalizate, date uitării, te întâlneşti cu fărădelegea 
umblând nepedepsită la tot pasul, marii tâlhari deţin toate 
pârghiile... Ce ecou speraţi să mai aibă demersurile 
noastre? Cui îi mai pasă de moartea suspectă a unei tinere 
actriţe, petrecută cu ani în urmă? Lipsit de actualitate, 
subiectul nici măcar nu ar mai face senzaţie!... Doamnă 


Luiza, oamenii ăştia cu care noi ne-am luat la trântă sunt 
puternici pentru că au bani. Pilele care au funcţionat acum 
cinci ani vor funcţiona şi azi, sau se vor găsi altele, pentru 
că sistemul e acelaşi, bazat pe mizerie, combinat cu invidie 
şi lăcomie... 

Bătrâna îl opri agasată: 

— Nu trebuie să-mi ţii un discurs despre corupţie, am 
ascultat destule în campania electorală. Cum vezi dumneata 
chestiunea? 

Mărgescu respiră adânc şi îşi turnă generos în pahar, 
fără să mai ceară permisiunea: 

— M-am gândit mult, doamnă... Aş zice că de cinci ani 
doar la asta mă gândesc: la ce voi face, cum voi proceda 
când voi fi descoperit adevărul neîndoielnic. Există o 
singură soluţie: vendetă pe cont propriu. Năpârcile trebuie 
stârpite! 

Luizei îi scăpă portţigaretul dintre degete: 

— Ai de gând să-i omori?! 

Emil o privi fix: 

— Da. Nu văd altă soluţie ca să-i facem să plătească. 

— Moartea nu-i o pedeapsă, fiule, şopti înfiorată. Pentru 
unii - chiar izbăvire... 

— Nu şi pentru ei care dispun de toate noroacele, de tot 
ce poate burduşi Dumnezeu de bine într-o singură traistă. 
Frumuseţe, tinereţe, bani, succese, celebritate! Nu le 
lipseşte nimic, fiece moment al zilei constituie prilej de 
bucurie, au ce pierde şi după ce să plângă. 

— Când şi cum să mai plângă, cu lumânarea la căpătâi? 

Emil râse rău, cu obidă: 

— Nu, stimată doamnă, înainte, căci nu-i voi lichida fără 
a-i sili să conştientizeze apropiatul sfârşit. Vor şti că 
urmează să moară, vor trăi un coşmar, doamna cu coasa va 
fi prezentă noapte de noapte în dormitorul lor... 

Glasul îi gâlgâia de patimă, lemnul braţelor fragile ale 
fotoliului părea gata să cedeze sub strânsoarea mâinilor de 


căpcăun, ochişorii porcini scoteau flăcări. Tulburată, dacă 
n-ar fi stat jos s-ar fi dat un pas înapoi, bătrâna şopti: 

— Îi invidiezi mult şi asta îţi amplifică ura. 

Emil tresări şi aproape concomitent începu să râdă. Doar 
cu buzele, fără ochi: 

— Nu vă înşelaţi. Au tot ce mie mi-a fost refuzat probabil 
încă dinainte de a mă naşte. Să nu credeţi că mă înverşunez 
asupra lor răzbunând astfel toate necazurile adunate într-o 
viaţă. Nu, aici vă înşelaţi. Nu sunt nebun. Mă răzbun pentru 
că mi-au nimicit cel mai frumos lucru din viaţa mea, 
singurul şi cel mai minunat! Mi-au răpit-o pe Monica. Nu 
mi-era destinată, dar ştiam că există, şi pentru mine era 
suficient. Azi, sunt cel mai sărac om din lume! Nu mai am 
Nici vise. 

Profund impresionată şi cu ochii plini de lacrimi, Luiza se 
ridică şi-l îmbrăţişă cu patos de scenă, precum în tragediile 
antice. În fond, aşa era ea, sinceră şi autentică până în 
măduva oaselor, dar ostentativă. 

— Tinere, se pare că nici unul dintre noi nu mai are ce 
pierde. Indiferent ce decizi, sunt alături de dumneata. 

Era conştientă că semnează trei acte de deces. 


Nuţi - cabiniera Dianei - încercă din răsputeri să se 
împotrivească. Aproape că plângea pentru că ţinea sincer la 
Dragoş Mateiescu, „cel mai chipeş şi inimos artist, popular 
cu oamenii“, şi gândul de a-l contraria sau necăji o durea cu 
toată sinceritatea. Dar ce putea să facă ea, dacă... 

— Domnu' Dragoş, e ordin espre de la domnişoara să nu 
mai dau la nimeni drumu” în cabină când nu-i de faţă. 

— "Ţi-a luat Dumnezeu minţile, Nuţi? Ştii bine că nu se 
referea la mine! 

— Ba şi la dumneavoastră! Mi-a zis „fără escepție, Nuţi, 
de-ar fi să vină Buş în persoană“, cine o mai fi şi ăla! Dacă 


vă găseşte aici, mă omoară! 

— N-avea grijă, întâi trebuie să mă omoare pe mine! Am 
să-i spun că te-am ameninţat cu flinta şi că ai fost obligată 
să mă laşi. Hai, du-te! 

— Atunci, pe dumneavoastră să cadă, plecă femeia 
îndoită. 

Dragoş se azvârli pe canapea, recapitulând datele 
situaţiei. Prima problemă era că Diana a început să-i facă... 
probleme! O iubea cu toate minusurile ei, din orice parte ar 
fi privit-o, şi ar fi fost demult căsătoriţi dacă ea nu s-ar fi 
împotrivit; un amănunt lipsit de importanţă, de vreme ce se 
ştia amant unic şi îşi închipuia că ţine situaţia sub control. 
Vieţile lor se împleteau strâns, erau mai tot timpul 
împreună, rimau perfect, efectiv nu mai rămânea loc pentru 
un al treilea. 

Flirtul cu Doru Pavel nu putea fi ceva serios, „simple 
cochetării de damă“, capricii şi truc destinat să-l scoată din 
sărite. Ca orice femeie super-răsfăţată pretindea ca toată 
lumea să-i stea la picioare, supuşenie necondiționată, nu 
accepta pe nimeni în preajma ei, decât în statut de 
vasalitate, fără drept de cârteală. Dragoş nu suporta să 
tragă după el un orgoliu rănit, masculul din el se răţoia 
solicitând restabilirea echilibrului firesc (adică aşa a fost 
lăsat bărbatului, să fie „peşte”) şi în consecinţă, voia s-o 
determine să-şi bage minţile în cap. Diana trebuia să fie o 
zăpăcită inconştientă ca să nu-şi dea seama că erau făcuţi 
unul pentru celălalt! Sortiţi! Până şi pe scenă erau 
distribuiţi pereche, iar anumite întâmplări trăite de ei îi 
legaseră până la moarte. 

Se uită la ceas, zicându-şi că trebuie să vină din moment 
în moment. Sosea de regulă cu două ceasuri înainte de 
spectacol pentru că-i plăcea să se machieze în linişte, să-şi 
bea cafeaua în tihnă şi să se reculeagă. Mai presus de orice, 
detesta panica creată de criza de timp. Natural, prefera să 
fie singură în acest răstimp (Nuţi nu conta, era doar o 
mobilă care se mişcă şi face servicii), dar cum de la o vreme 


îl ocolea sistematic, Dragoş se gândi că „uzurparea“ 
răgazului de odihnă de dinaintea spectacolului rămâne 
singura soluţie pentru a o putea aborda. 

Când îi recunoscu paşii pe coridor, se ridică şi se lăsă 
surprins cu mâinile în buzunare, privind pe fereastră, într-o 
poză de nepăsare contemplativă. Chiar când auzi uşa, nu se 
întoarse, cedându-i Dianei prima mişcare. Aceasta nu se 
lăsă aşteptată şi după vocea „scăpată“, Dragoş îşi dădu 
seama că iarăşi a nimerit o zi proastă. 

— Era vorba să nu găsesc aici inventar viu! Unde-i 
nenorocita aia? O zdrobesc! 

Dragoş se răsuci zâmbitor, de parcă totul ar fi fost o 
glumă, iar ei urmau să se îmbrăţişeze de bun găsit. 

— Nenorocita aia nu are nici o vină, eu i-am forţat mâna. 
Mi-am închipuit că interdicţia nu mă priveşte şi pe mine. 

— l-am atras atenţia, fără excepţiei! urlă actriţa. leşi 
afară! 

Dragoş simţi că şi el începe să se enerveze, dar pentru 
moment încă reuşea să se stăpânească. 

— Scumpa mea, ce-ar fi să discutăm noi doi în linişte, ca 
pe vremuri? 

— N-am ce discuta! Eşti concediat! 

— Asta cu slugile, scumpo, nu cu mine. 

Fără să-şi dea seama, Diana luă poza clasică de ţaţă, 
răstindu-se cu mâinile în şolduri: 

— Şi tu ce crezi că mi-ai fost, Milora? O slugă la pat! Aşa 
cum procedau cucoanele de odinioară, când îşi primeau în 
dormitor surugiul sau valetul, flăcăi chipeşi şi vânjoşi. 

Dragoş tresări sub insultă, dar îşi zise că exact asta 
urmărea Diana, să-l scoată din minţi. O luă cu duhul 
blândeţii: 

— Să fim calmi şi să discutăm civilizat. Explică-mi, ce se 
întâmplă? Unde am greşit? 

— Se întâmplă că m-am săturat de tine. [i-am spus 
dintotdeauna că sunt prea tânără ca să mă fixez. Nu fac 


decât să schimb parohia... Adăugă cu vulgaritate 
intenţionată: Am chef de ceva... picant! 

— Presupun că Quasimodo e îndeajuns de piperat. 

— Ar fi o variantă!... Degeaba îţi încleştezi pumnii în 
buzunarele alea, n-ai să izbuteşti decât să-ţi rupi pantalonii. 
Îţi vine să mă pocneşti? Nu te sfii, n-ar fi o premieră! 

Alb la faţă, Dragoş scrâşni: 

— Diana, nu te juca acum cu nervii mei! 

— “Tu te expui, cine-i de vină? Hai, tunde-o, trebuie să mă 
machiez! 

Dragoş îi prinse braţele, zgâlţâind-o: 

— Diana, poţi trece peste mine, dar nu peste cadavrul 
care ne-a legat definitiv destinele! 

Ochii învăpăiaţi ai Dianei vroiau să ucidă: 

— Porc mârşav! Ăsta-i un şantaj ordinar! Te-ar mulţumi o 
femeie care stă cu tine doar pentru că o pândeşte ghilotina? 

— Da, când sunt convins că ne aparţinem, că suntem 
predestinaţi, iar ea încearcă să distrugă totul într-un 
moment de rătăcire! 

Diana îşi subţie privirea aţă, ca o pisică gata să sară 
deasupra victimei: 

— Realizezi Milord, că eşti la fel de amestecat în căcatul 
ăsta la fel de mult ca şi mine? 

Dragoş schiţă rânjind o reverență de marchiz: 

— Fireşte, Milady, dar te asigur că oricât de adâncă ar fi 
prăpastia în care mă voi prăbuşi, nu voi fi singur. Ne vom 
ţine de mână. 

Diana îşi muşcă buzele: „Uite unul care va trebui să 
crape! Cât de curând!“ 


XXX 


Încă de la unsprezece fără un sfert, Fulguleţ se lipi de 
fereastră în aşteptarea Ioanei. Ardea de nerăbdare s-o aibă 
în faţa ei, s-o descoasă şi s-o pipăie, să vadă în ce măsură se 


poate bizui pe ea. Terenul era pregătit şi se simţea 
mulţumită la gândul că Sârbu, dus la pescuit, nu se va 
întoarce până seara, iar Patrick avea ore de echitație. De 
altfel, fecioru-său, în ciuda raporturilor foarte apropiate 
dintre ei, nu venea niciodată neanunţat. 

Ioana, punctuală, se prezentă ca de obicei sobră, în 
acelaşi costumaş albastru de vizită, singura ţinută mai 
acătării din garderoba ei. Deşi cusut la Slatina, pica bine, 
pentru că nu era mare filosofie să tai şi să coşi o rochie 
pentru un trup atât de bine proporţionat ca al fetei. 
Fulguleţ o îmbrăţişă, duioasă ca o mămică, neuitând să 
adauge cât de mult şi-ar fi dorit ca pe lângă Patrick să aibă 
şi o fiică. Schimbă apoi tonalitatea la „suntem două prietene 
bune, ce bine ne simţim împreună, parcă am fi de aceeaşi 
vârstă“ şi apucându-i ambele mâini o depărtă puţin, ca 
pentru a o admira mai bine: 

— Arăţi absolut senzaţional, draga mea. Ca un manechin! 
Nu te-ai gândit niciodată să încerci? 

Ioana surâse vag. În sinea ei, o dispreţuia pentru fiţele 
astea penibile, intenţia de a o linguşi sărea în ochi, dar era 
prea versată ca să-şi arate cărţile. Se mulţumi să surâdă în 
continuare: 

— Nu ştiu dacă sunt destul de arătoasă, dar sigur nu 
îndeajuns de simpatică. 

— O, te subapreciezi! Ai un trup fără cusur, trebuie scos 
mai bine în evidenţă. Îmi dau seama că încă nu te-ai 
echilibrat financiar, şi dacă mi-ai permite, aş vrea să te ajut. 
Am în şifonier câteva lucruşoare delicioase, nou-nouţe, dar 
care nu mai merg la vârsta mea. Sunt sigură că ţi se vor 
potrivi, avem aceeaşi talie. 

Ioana rosti cu blândeţe: 

— Doar că eu sunt cu aproape două capete mai înaltă. 
Am să-ţi mai spun ceva, tanti... adică Fulguleţ. Sunt o fată 
săracă, dar urăsc să fiu demodată. Ioată viaţa m-am 
îmbrăcat din pomenile altora, de când mă ştiu am avut 


parte doar de lucruri transformate şi consider că mi-a 
ajuns. Un singur lucru să am, dar ăla să fie cumsecade. 

Deşi ofuscată, „ia te uită şi la prăpădita asta, capră 
râioasă, dar cu coada în sus“, trecu cu uşurinţă peste 
moment: 

— Ai dreptate, draga mea, mai bine unul şi bun decât o 
traistă de zdrenţe, deşi rochiţele la care mă gândisem 
pentru tine... În fine, nu are rost să insist... O cafeluţă? 

— Nu, mulţumesc. Acasă era considerată un lux, aşa că 
nu m-am deprins. 

Fulguleţ o privi printre gene. De ce dracu' simţea în 
permanenţă nevoia să etaleze mizeria din care venise, să 
apese pe răni vizibil necicatrizate, să se autoflageleze? Ce 
ascunde această stare permanent tensionată, sau poate e 
doar o politică? 

— Un şerbet? Poate un Martini? 

Ioana dădu hotărât din cap. 

— Nu, mulţumesc... Nici nu prea am timp, la unu trebuie 
să-i servesc dejunul.. M-am înşelat presupunând că ai ceva 
anume să-mi spui? 

De astă dată, Fulguleţ o cercetă deschis, cu privirea ei 
obişnuită, needulcorată de duioşii materne. Fata ştia ce 
vrea, ţintea la fix şi orice tentativă în sensul unor manevre 
de învăluire, aşa cum preconizase, s-ar fi dovedit în context, 
de un penibil jalnic. „Bun, fetiţo, să jucăm atunci după 
regulile tale!“ Întrebă brusc: 

— Cum se simte Clotilda? 

— Foarte slăbită. Ca să mai scoatem de-o pâine, în timpul 
liceului am îngrijit mulţi bătrâni, barem cu mama m-am 
chinuit aproape zece ani. Am, cum s-ar zice, ochiul format. 

— Şi ce părere ţi-ai făcut? 

— După mine, convalescenţa va dura mult şi nu va mai fi 
niciodată cea care a fost înainte de asta. Bineînţeles, nu 
sunt medic. 

— O pândeşte vreun pericol în momentul de faţă? 


— Dacă nu intervin complicaţii sau vreo recidivă, nu. În 
principiu. Problema e că-i foarte şubredă, şi la analize i-au 
descoperit şi o anemie gravă. 

— O persoană deci pe care nu se mai poate miza. 

— Depinde de miză, râse cu dinţii camuflaţi fata. 
Bineînţeles că nu te poţi aştepta ca ea să mai sară vreodată 
coarda sau să alerge desculţă prin iarbă. Aş completa că, la 
vârsta şi starea ei, poate oricând interveni şi un stop 
cardiac. 

— Mda... făcu Fulguleţ privind-o lung, concentrat. Trupul 
îi zvâcni dintr-o dată, subliniind momentul unei decizii 
interioare. 

— Spune-mi, loana, dacă vreun interes de-al tău, să-i 
zicem major, ar depinde de... viaţa şi mintea limpede a 
Clotildei, când şi cum ai proceda? 

Fata o privi la rândul ei lung, în luminile ochilor, şi 
declară răspicat: 

— M-aş mişca imediat, fără nici o clipă de zăbavă. Cum, 
mi-e mai greu să mă pronunţ atâta vreme cât nu ştiu despre 
ce-i vorba. 

— E vorba de Patrick... 

— Adică? 

Fulguleţ mai avu o clipă de şovăială înainte de a-şi arăta 
cărţile. Considera însă că nu are încotro. La o adică, fata va 
fi omenită în schimbul unor eventuale servicii. 

— Mă interesează ce se va întâmpla cu Patrick dacă ea 
clachează. Există vreun testament? L-a asigurat într-un fel 
sau altul? 

Ioana surâse încurcată: 

— E o chestiune extrem de delicată şi nu văd cum te-aş 
putea ajuta, deşi mi-o doresc din suflet! 

Fulguleţ o măsură surprinsă: 

— Oare?! 

— Fii convinsă! Îl iubesc pe fiul tău. 

Mâna celeilalte, care tocmai se întinsese peste masă după 
nu se ştie ce obiect, rămase în aer. Fata asta avea curaj, nu 


glumă! Instantaneu simţi un cui în inimă - „altă nebună 
care-l iubeşte, şi dă-i belele şi complicaţii!“ -, dar, tot 
instantaneu, se linişti. „Cel puţin, am siguranţa că-i de 
partea noastră, ne va sluji cu devotament interesele!“ 

Nu se opri nici o secundă asupra posibilităţii ca fata să 
mintă. Ce interes ar avea, şi pe urmă nu se îndoise 
niciodată de puterea de seducţie a lui fiu-său. Era fascinant, 
era I-RE-ZIS-II-BILI!!! 

— El ştie? 

Ioana ocoli întrebarea cu dibăcie: 

— Are prea multă experienţă ca să nu-şi fi dat seama. 

— Mie nu mi-a spus nimic... În fine, adăugă generoasă, 
este o chestiune care vă priveşte. Revenind la ale noastre... 
Sunt convinsă că ne poţi ajuta. Eşti inteligentă, ai mult 
tact... lasă, lasă, că ştiu ce vorbesc, crezi că m-aş fi adresat 
oricui? Ştii să te stăpâneşti. Iar eu nu uit pe cineva care mi- 
a făcut un bine. Draga mea, sunt încredinţată că m-am 
adresat exact cui trebuie. Ajută-ne şi n-o să-ţi pară rău! 

Ioana, neclintită, o privea de parcă n-ar fi fost vorba 
despre ea. 

— Sugeraţi-mi câteva modalităţi. 

Fulguleţ baletă evaziv cu mâinile prin aer: 

— E în funcţie de circumstanţe... Vezi, draga mea, prin 
natura lucrurilor, tu stai aproape continuu în preajma ei. 
Presupun că mai şi discutaţi, nu-i dai doar să înghită 
siropuri. La modul delicat, desigur, şi fără s-o laşi o secundă 
să-ţi ghicească sentimentele faţă de Patrick, căci asta ar fi o 
greşeală fatală, poţi strecura o întrebare despre soarta lui 
în perspectivă. 

— Exclus! respinse hotărât fata. E ca şi cum i-aş băga 
lumânarea sub ochi! Pe de altă parte, doamna Martinescu 
nu-mi face mie confidenţe, a ştiut să menţină tot timpul 
distanţa. Mă tratează drept exact ceea ce sunt: o slugă! 

Fulguleţ îşi muşcă buzele. Din nou, această dorinţă 
aproape patologică de a se umili, de a se autoflagela Ce 
dracu' să însemne, dar mai ales, unde poate duce? 


— Adevărat, totuşi se creează uneori situaţii prielnice la 
care nici nu te aştepţi. La aşa ceva m-am gândit. Mai ai însă 
şi alte variante. Casa-i practic pe mâna ta... 

— Şi? 

— Poţi căuta un posibil testament. La bosa ei de 
negustoreasă şi la cât e de organizată, sunt convinsă că are 
unul. Pe ăsta ar trebui să-l cauţi. Încearcă joi după-amiază, 
când Tanţa are liber, şi ţi-aş sugera să începi cu biroul 
răposatului Martinescu. Dacă nu-l găseşti, se află mai mult 
ca sigur în comoda din dormitor. Aici poţi căuta când 
Clotilda e în cadă. 

— Cu un sertar încuiat să zicem că m-aş descurca. Dar ce 
mă fac cu seiful? 

Fulguleţ păru să se neliniştească: 

— Habar n-aveam că există şi un seif! 

— Există, camuflat clasic, în spatele unui tablou. Aş paria 
că dacă există un asemenea act, acolo îl ţine. Admitem că 
depăşesc şi acest impediment! Ce ne facem însă dacă găsim 
un plic sigilat? 

Fulguleţ dădu din mână a detaliu derizoriu: 

— Aia 0 rezolvăm noi, cu seiful e mai complicat. Trebuie 
să mă gândesc... Până una-alta, să încercăm tot căile 
clasice. Martinescu a adorat-o pe Clotilda, aşa că-i posibil să 
fi procedat asemeni altor soţi şi să combine un cifru care 
reprezintă ceva legat de dragostea lor: data de naştere a 
nevestei, poate a lui proprie, sau a căsătoriei, zi Doamne 
fereşte, a zilei când s-au cunoscut că asta nu-i înscrisă 
nicăieri. 

Ioana îşi trecu palma peste fruntea boltită, apoi cobori 
spre ceafă, verificând dacă părul e bine strâns în coada de 
cal. 

— Ar mai fi o soluţie! Să inventeze Patrick un pretext 
plauzibil pentru ca doamna Martinescu să fie obligată să 
umble la seif. Cum a devenit foarte comodă şi nu se mai 
dezlipeşte de pat decât pentru necesităţi stricte, aproape 
sigur că-l va trimite pe el... 


Ochii lui Fulguleţ străluciră şi se declară încântată: 

— Bravo, eşti o fată deşteaptă. Totul e să-l determinăm pe 
Patrick să coopereze. 

— E interesul lui. 

— O, exclamă Fulguleţ, cu orgoliu nedisimulat de parcă 
amănuntul în sine i-ar fi conferit lui fiu-său un titlu de 
nobleţe, se vede că nu-l cunoşti! Patrick e poet, departe de 
meschinul cotidian, ţine foarte mult la Clotilda, nici nu vrea 
să discute despre un eventual sfârşit. Ca mulţi alţii, şi-a 
ratat epoca, ar fi trebuit să se nască pe timpul Regelui 
Soare, rişisim chevalier sans peur et sans reproche! 

Ioana rosti alb: 

— Sunt sigură că tu îl vei putea convinge. Eşti cea mai 
importantă persoană din viaţa lui. 

În sinea ei, Fulguleţ rămase cu gura căscată. Gândi, aşa 
cum proceda de regulă în monologurile interioare, în 
termeni mai puţin distinşi: „Mama ta de putoare, şi pe asta 
ai sesizat-o!...“ 

Se interesă candidă: 

— Crezi? Când băieţii cresc, cam uită de mama. 

— Nu-i cazul lui Patrick. 

— În fine, mă simt flatată... Ce voiam să-ţi mai spun?... A, 
da! Cred că-i inutil să-ţi amintesc că trebuie să fii foarte 
atentă la vizitele, să le zicem de „specialitate“. Mă refer la 
notar şi avocat. Mă vei anunţa imediat, iar tu vei trage, pe 
cât posibil, cu urechea. 

Ioana clătină din cap cu îndoială: 

— Nu cred că se gândeşte la aşa ceva. „Explodează” de 
optimism, face planuri pentru o vacanţă de vis împreună cu 
Băiatul pe Costa del Sol, iar azi-dimineaţă m-a pus s-o sun 
pe croitoreasă. „Am o poftă nebună de o rochiţă de vară 
bleumarine cu picouri albe! Ceva şic, foarte franţuzesc!...“ 

Fulguleţ începu să râdă: 

— Trebuie să recunoaştem că-i formidabilă! Probabil că-şi 
vede sfârşitul ca pe o realitate foarte depărtată!... 

Ioana abia îşi mişcă buzele: 


— Dar care poate fi grăbită. 

Fulguleţ o privi înspăimântată. Desigur, nu auzise bine. 
Dar dacă... Dacă, totuşi... Avu dintr-o dată impresia că în 
sufrageria ei, în faţa ei, se află o cobră gata să se 
năpustească asupra ei. 


După-amiezile, între două şi şase, domnului Tamaş îi 
plăcea să-şi facă siesta. Concret, nu dormea mai mult de un 
ceas şi jumătate, dar îi plăcea să lenevească în pat, 
frunzărind ziarele sau citind o carte. Spre deosebire de cei 
mai mulţi inşi, bărbaţi mai ales, care cumpără toată viaţa 
cărţi, realizând adevărate biblioteci, dar care sub pretextul 
lipsei de timp amână lecturarea lor pentru anii pensiei şi 
care, în realitate, nu mai ajung să le citească niciodată, 
Simion Tamaş se ţinuse de cuvânt. Citea intens, cu o plăcere 
nebănuită, mai ales marile romane ale literaturii universale 
şi regreta profund că timp de decenii se frustrase de 
această bucurie. Îi mai era şi teamă că luând startul prea 
târziu, nu va mai avea timp să consume conţinutul încă 
aproape virgin al bibliotecii. Dar parcă ruşinea stăruia mai 
puternic decât toate! Să faci tu cunoştinţă abia la şaizeci de 
ani trecuţi cu Dickens, cu un Truman Capote, Virginia Woolf 
sau surorile Bronte?! Şi se căia pentru ceasurile pierdute la 
popicărie, dând la peşte sau pe stadioane, unde era nelipsit 
de la meciurile Rapidului. În după-amiaza aceasta, ar fi vrut 
să poată afirma că se delectează cu volumul de povestiri ale 
lui Turgheniev, dar... Se întreba sincer dacă nu cumva se 
făcuse prea mult caz de acest scriitor. Mai ales în epocă, 
printre francezi făcuse furori, dar dincolo de modă, să 
zicem, rămăsese unul dintre clasicii beletristicii universale. 
Indiscutabil, e ceva atmosferă, încolo însă mai nimic. Totuşi, 
opera lui făcuse carieră, ceea ce, considera bătrânul, 
constituia încă o mostră de ce va să zică şansa. Cunoştea 


scriitori români mult mai consistenţi, dar de care, o dată 
trecută graniţa, nu auzise nimeni. 

Întoarse pagina, înregistrând reflex sporovăiala paşnică 
ce răzbătea de dincolo de uşile iatacului. De multe ori, după 
masa de prânz, Vica nu se mai ducea la ea acasă şi fie se 
întindea pe canapeaua din sufragerie, fie juca „un tabinet 
pe ciocolăţi“ cu Simina. 

Simion Tamaş îşi îndreptă perna sub ureche, gemând cu 
voluptate. În momente ca acestea se simţea pe deplin 
fericit. Ce-i lipsea? Avea căsuţa lui confortabilă, o pensie 
mulţumitoare, îmbătrânea alături de femeia visurilor lui şi 
amândoi erau sănătoşi, cumnatele se aveau ca surorile, 
motiv de veşnică şi luminoasă satisfacţie pentru că el le 
iubea pe amândouă şi, nu de colea, bucuriile pe care li le 
dăruia Diana, mândreţea aceasta de fată! Gândul la 
Cireşica îi mai adumbrea cugetul, temperând culorile şi 
molcomindu-i fericirea, dar dacă dă Dumnezeu să apară un 
bărbat cumsecade în viaţa ei, în stare să-i ofere şi un trai 
cumsecade, el, Simion, se putea considera un om care s-a 
văzut cu sacii în căruţă. Afară se pornise un vânt năprasnic, 
făcând obloanele să clănţăne. Ce senzaţie de beatitudine, să 
te ştii departe de urgie, sub pledul tandru călduros, cu o 
carte în mână, la lumina dulce a veiozei! Iar dincolo de uşă, 
în toată casa, binecuvântată pace şi linişte... 


De la o vreme, Vica începu să se plictisească şi azvârli 
cărţile pe masă. 

— Am să-ţi dau două batoane. 

Simina strânse cărţile şi începu să le amestece mecanic: 

— Acord revanşă. 

— Nu mai am chef, şi se apropie de fereastră. S-a stricat 
vremea, a început să viscolească... 

Simina se scărpină în ureche cu pixul de pe masă. Notau 
toate jocurile şi la trei zile, făceau socoteala. „Şi aşa jucăm 
pe mai nimic, barem să se adune ceva...“ 


— Asta e, rosti numai ca să nu tacă, nu se poate doar 
dulce primăvară. 

Vica îşi acoperi un căscat, ducându-şi mâna la gură: 

— Cred că ar fi mai bine să plec acasă. Mi-e să nu mă 
înzăpezesc la voi. 

— Mie mi-ar plăcea, râse Simina Ar fi aşa, ca o aventură. 
M-am imaginat de multe ori într-o cabană din bârne, ştii, 
de-aia solidă şi cu al doilea rând de ferestre din lemn... 

— Cunosc, cu o inimioară decupată în loc de vizor... 

— Exact, şi cocoţată undeva, pe vârf de munte. Înăuntru 
un foc straşnic, cămara plină, iar afară urgie şi urlete de 
lup. 

— Şi un amant pe cinste! chicoti Vica. 

— La asta n-a trebuit să visez, declară spontan Simina, nu 
ieşi în târg la cumpăraturi când ai acasă tot ce-ţi trebuie! 

Roşi dintr-o dată. O pudoare înnăscută o împiedica să 
vorbească despre intimităţi de alcov. Ea şi Simion se 
adorau, dar rămăseseră chiar unul faţă de celălalt doi 
„puri“. După Revoluţie, când televiziunea fusese invadată 
de filme „neruşinate“, le vizionaseră şi ei, din curiozitate, 
dar cu infinită jenă şi neîndrăznind să se privească. Barem 
o peliculă după Proust, a, da, Swan, efectiv îi umpluse de 
greață şi revoltă. Spuse repede, ca să schimbe subiectul: 

— Vorbind serios, dacă se strică rău timpul, de ce n-ai 
rămâne la noi? Decât să stai singură şi să te uiţi pe geam 
până unde a ajuns zăpada.. Ce-ţi lipseşte aici? Ai patul tău, 
în cămară tot ce trebuie... 

Cămara, marea mândrie a Siminei! Îi plăcea la fiecare 
început de anotimp rece să se laude că dacă ar fi, şi ar fi, 
Doamne fereşte!, o vreme cumplit de vrăjmaşă, iar ei 
înzăpeziţi de nămeţi cât casa (cum a fost în '53, ţineţi 
minte?) să nu poţi ieşi după o pâine, familia Tamaş ar 
rezista pe puţin trei luni de zile din provizii, fără să ducă 
lipsă de nimic! Nici pâinea n-ar fi pus-o în încurcătură! 
Depozita şi făină, iar în congelator, îngheţaseră vreo două 
kilograme de drojdie... 


Uşa care dădea spre odăile fetelor se deschide larg, şi 
Cireşica rămase în prag, făcându-şi o apariţie ă la Diana. Se 
lăsă cercetată pe toate părţile, dar în loc de admiraţie, pe 
chipurile celor două femei se întipări stupoarea. 

— Nu vă place? 

Ca totdeauna, Vica fu mai spontană şi îşi reveni prima: 

— Cum să nu?... Lasă-ne să ne obişnuim. 

Intenţia  Cireşicăi, într-un moment de excelentă 
dispoziţie, după întâlnirea cu amploaiatul de la PROMPI, 
fusese să se transforme într-o vampă. Cu excepţia 
coaforului însă, unde-şi vopsise părul în galben-portocaliu şi 
i-l ciupiseră de parcă posesoarea ar fi fost bolnavă de tifos, 
nu apelase la serviciile calificate ale unui institut specializat, 
ci se aranjase după capul ei. Rezultatul lua piuitul, iar 
mama şi mătuşa ei nu izbuteau să-şi revină. 

În primul rând, obrazul era ceva de coşmar! Apelând la 
fardurile Dianei şi nefăcând economie, Cireşica se machiase 
gros, cu tone de fond de ten, roz, contrastând fioros cu 
gâtul tuciuriu; rimelul şi fardul de pleoape atârnau greu, te 
întrebai cum de mai poate ţine ochii deschişi, iar rujul dat 
peste conturul buzelor subţiri întregea catastrofa. 

Nici ce urma la vale nu fusese mai inspirat. Un tricou 
foarte mulat, gândit pentru busturi nurlii, îi scotea în 
evidenţă, cum nu se poate mai indiscret, claviculele şi 
ţambalul de oase de sub gât, braţele scheletice şi pieptul 
plat, ca al unui băieţel de zece ani. Ca tuşă finală a 
dezastrului, un minijup de o palmă descoperea o pereche 
de picioare creion, crăcănate pe deasupra, bâţâindu-se 
periculos pe nişte escarpeni cu tocuri de doisprezece 
centimetri. 

„Arată ca o târfă de tavernă ordinară, beată cui“ îşi zise 
Vica. 

Maică-sii, care avea o imaginaţie mai cuminte, mai pură, 
ansamblul îi sugeră combinaţia dintre o umbrelă veche şi 
un clovn falimentar. 

— Vii de la şcoală? se interesă Vica senină. 


Simţind aluzia, Cireşica răspunse cu ţâfnă: 

— Nu, de la biserică! Dar dacă n-ai nimic împotrivă, aşa 
mă duc mâine la şcoală. V-aţi ţinut de capul meu să-mi 
schimb Jook-ul, şi uite că m-am conformat! 

Simina reuşi să îngaime: 

— Foarte original, dar... dar crezi că e pedagogic? 

Vica îşi înghiţi buzele, pentru ca să nu scape vreo vorbă 
necugetată. Fata arăta infinit mai bine înainte, cel puţin nu 
părea nebună, era decentă şi nu avea aerul ăsta de mâţă 
lihnită după sex. 

— De ce n-ar fi pedagogic? Încă dintr-a opta, fetele îmi 
vin fardate la şcoală, decoltate până la ovare şi cu fustiţe de 
li se vede toată instalaţia! Aş avea multe de învăţat de la 
ele! 

— Învață, mamă, învaţă, îngână Simina mecanic. Toată 
viaţa ai făcut ce-ai vrut, nu înţeleg de ce te superi. 

— De unde ai scos-o că sunt supărată? Am venit cât se 
poate de bine dispusă, dar voi reuşiţi acum să mă enervaţi! 

Vica interveni împăciuitoare: 

— Dar ce-am zis? Spune-ne un cuvânt care să te fi 
supărat! 

— Credeţi că nu ştiu ce gândiţi? Că în sinea voastră mă 
judecaţi şi că abia aşteptaţi să închid uşa, ca să mă bârfiţi în 
toate felurile? Când Diana umblă dezbrăcată pe stradă, cu 
buricul gol sau cu şliţuri până la chiloţi, vă prăpădiţi de 
atâta şic şi frumuseţe! 

Simina se închină: 

— Doamne sfinte, din ce se mai iscă atâta dihonie?! 
Umblă, mamă, cum îţi place, că nu mai eşti la anii la care să 
ceri voie, şi o dată e omul tânăr! 

Cireşica era însă pusă pe scandal. Nu de nervi, căci se 
simţea realmente voioasă atât cât putea fi ea, ci din sadism, 
de-a dracului, ca să le sâcâie, să le smulgă din atmosfera de 
dolce vita. 'Ţipă: 

— Asta vrea să zică, „treaba ei, dacă-i place să umble ca o 
deşuchiată, nu te pune cu nebunii!“ 


Simina începu să plângă: 

— Tu îmi pui în gură vorbe care nu-s ale mele! Spune, ce 
vrei de la noi? Ochii? Inima? la-le dracului pe toate, dar să 
se termine o dată cu vrajba! 

Vica interveni direct, fără a-şi ascunde intenţia de a 
schimba vorba: 

— Parcă spuneai că ţi s-a întâmplat ceva plăcut. Nu vrei 
să ne spui şi nouă despre ce-i vorba, să ne bucurăm 
împreună? 

Cireşica se linişti ca prin minune. Râse, şi dinţii rari se 
iviră între buzele prea rujate, oferind o privelişte de-a 
dreptul obscenă. 

— Am şi eu surprizele mele. Deocamdată e prea devreme 
să vorbesc. 

Vica întrebă pe un ton şugubăţ;: 

— Surpriza are cumva pantaloni? 

— La altceva nu te poţi gândi, tanti? Dar apropo de 
pantaloni, vroiai să-mi prezinţi un pretendent... Raţă sau 
Răţoi, nu mai ştiu... 

— Ziceai că-i prea moş, spuse Vica imaginând cum ar 
reacţiona văduvul, seriosul domn Raţiu, dând cu ochii de o 
asemenea arătare. 

Oricum ar fi stat însă lucrurile, schimbarea bruscă a 
Cireşicăi îi dădea de gândit. De unde acest acces de 
frivolitate, de când această disponibilitate - fără a-i fi scăpat 
nuanţa de sarcasm - vizavi de potenţialii peţitori? 

— Bună seara, ţâşni din spate vocea veselă a domnului 
Tamaş. Ce fac fetiţele mele? Sănătoase? Voioase? 

— Jucăm şotron! rânji Cireşica. 

Simion Tamaş, abia sculat din pat, roz în obraji, cu părul 
ca argintul bine pieptănat cu cărare şi îmbrăcat într-o haină 
de casă din mătase albastru electric, semăna mai mult ca 
niciodată cu bunicul frumos şi blând din cărţile de poveşti. 
Dacă îl încercă vreo surpriză la vederea Cireşicăi, reflectă 
soră-sa care-i urmărea curioasă reacţiile, însemna că ştie să 


se stăpânească nebănuit de bine. Frecându-şi palmele, de 
parcă i-ar fi fost frig, propuse cu entuziasm: 

— Ce-aţi zice voi de o cafeluţă dichisită şi un păhărel de 
vişinată? Ce părere ai, nevastă? 

Cireşica i se proţăpi dinainte, cu mâinile în şolduri: 

— Chiar nu observi nimic? 

Tamaş îşi săltă privirea peste ochelari: 

— Parcă... parcă e ceva schimbat la tine, dar nu-mi dau 
seama. Văd că eşti în mare avantaj, şi asta mi-e de-ajuns. 

„Minte ca un ziar independent!“, comentă pentru ea Vica. 
Raportat la alţi bărbaţi, care nu ştiu nici ce culoare de ochi 
are nevasta, lamaş dovedea un spirit de observaţie ascuţit, 
demn de un stilist. Putea să-ţi descrie absolut toate rochiile 
din garderoba Siminei, nu-i scăpa schimbarea vreunui 
amănunt vestimentar cât de mărunt - un guler, o clapă, un 
cordon. De multe ori, chiar Diana îi cerea părerea, 
niciodată maică-sii. 

Cireşica făcu doi paşi înainte şi îşi vâri obrazul în nasul lui 
Tamaş. Îl apostrofă cu arţag: 

— Chiar aşa chior eşti? Nu observi că mi-am schimbat 
stilul? 

— Da, da, da... şi îţi stă foarte bine. Puţin roşu în obraji 
nu strică nimănui. Oraşul a devenit de nelocuit! Stiu ei ce 
ştiu occidentalii că emigrează de ani de zile în suburbii, iar 
noi ca proştii, ne batem pe locuinţe cât mai centrale, ca să 
înghiţim toate porcăriile astea industriale! Cum să mai ai 
obrajii rumeni... 

— Şi aşa mai departe, îl întrerupse Cireşica. Îmi pare 
bine că-ţi place cum îmi stă. 

Îi era milă de taică-său, singura fiinţă la care ţinea cât de 
cât şi de dragul căruia mai menaja, când îşi aducea aminte, 
relaţiile de familie. Dacă nu ar fi fost el, îşi zicea, demult şi- 
ar fi săltat poalele în cap şi ar fi declanşat scandalul ce va 
rămâne de pomină şi pe vecie în neamul lor! Dar scandalul, 
cel puţin în fază iniţială - era convinsă de lucrul ăsta -, va 
cuprinde întreg teatrul românesc, zona mediatică, oraşul! 


Când sună telefonul, se repezi spre aparat, stârnind din 
nou uimirea familiei. Nu se deranja niciodată să răspundă 
diverselor apeluri, scoţându-i din sărite pe ceilalţi, care fie 
nu puteau să se smulgă ocupaţiei de moment, fie lipseau de 
acasă şi nu puteau şti dacă au fost căutaţi. Comportamentul 
Cireşicăi era într-un fel logic, pe ea n-o suna nimeni, 
niciodată, de ce să facă oficii de secretară gratuite? 
„Răutate şi ticăloşie“ dovedea însă atunci când, după ce 
Diana instalase un roboţel, Cireşica îi ştergea cu sadism 
mesajele. Cea mai indignată, până la învineţire - avea 
tensiune - era Vica. Deşi trecuse prin multe în viaţă şi 
conchisese de tânără că nu tot ce dă din coadă e bun şi în 
oală, la şaizeci de ani trecuţi, încă nu reuşea să înţeleagă 
răutatea gratuită, netrebnicia de dragul netrebniciei, 
diagnostic pe care era obligată să-l admită de vreme ce nu 
izbutea să detecteze vreun interes ascuns. 

Trei perechi de ochi salivând de curiozitate ţinteau 
făptura Cireşicăi. Culmea surprizei, apelul era pentru ea şi 
se părea că ceea ce aude îi face o plăcere extraordinară. 

— Straşnic! exclamă la un moment dat, nu ştii ce serviciu 
mi-ai făcut!... Da, da, merită să ne îmbătăm! Fac eu cinste... 
Bine, dragul meu, n-o să ne certăm pe chestia asta, vorbim 
la telefon şi stabilim. Ciao şi 1 love you! 

Tamaş şi cele două cumnate se căutară reciproc din 
priviri. „Va să zică, a intervenit totuşi cineva!“ Prea fuseseră 
însă bine dresați ca să rişte vreo întrebare. 


Cireşica părăsi încăperea în paşi de dans şi lălăind o 
melodie, toate ostentativ. Era conştientă de efectul pe care 
îl avusese asupra bătrânilor şi îi venea să zburde de 
mulţumire. 

Chiar nu-şi amintea să se fi simţit atât de bine decât o 
singură dată, în copilărie, când intenţionat arsese cu fierul 
de călcat poalele costumului de Floarea Florilor (nu se 
acceptau zâne în epocă) pe care trebuia să-l poarte Diana la 
serbarea şcolară de sfârşit de an. 


În urma ei, Tamaş, Simina şi Vica oscilau între 
perplexitate şi bucurie. 

— În sfârşit, oftă Vica, şi-a găsit şi biata Ciorica un crac 
de izmană! Să-i mulţumim lui Dumnezeu! 

— Sttt! făcut speriat Simion. Dacă ne aude? Vorbiţi mai 
încet. 

Simina şopti: 

— E primul bărbat care o caută în treizeci de ani! Nici 
măcar colegii de clasă n-o sunau. Am să vă spun acum ceva 
ce nu v-am mai zis! Mă gândeam că singura soluţie pentru 
ea ar fi fost să intre la vreo mănăstire, să-şi găsească acolo 
liniştea. Am şi vorbit aşa, în principiu, cu părintele 
Ştefănescu. Zicea şi el că n-ar fi rău, numai să aibă vocaţie, 
că aici nu-i croitorie!... Mă întreb acum, ce serviciu i-o fi 
făcut berbantul ăla de era aşa de mulţumită? 

Vica se gândea însă la altceva: 

— Acum am înţeles de ce s-a boit aşa! Pesemne că ăluia îi 
plac paţachinele! 

Tamaş se ridică declarând ritos: 

— Un lucru să vă intre în cap! Nu vă amestecați, nu 
comentaţi, lăsaţi-o să-şi facă viaţa aşa cum înţelege ea. Nu 
ştiu ce s-o alege mai departe, dar să aibă şi fata asta parte 
de un strop de fericire. După mine, poate să şi trăiască cu el 
fără să se cunune şi n-aş zice pâs, nici dac-ar fi însurat. La 
cât a fost destinul de zgârcit cu ea, e mai bun şi un 
compromis decât nimic... Mă duc să fac cafeaua. 

În camera ei, Cireşica jubila, imaginându-şi discuţiile ce 
aveau loc acum în sufragerie, curiozitatea stârnită, bucuria 
sinceră a lui taică-său „că, uite, a sunat ceasul şi pentru 
Cireşica să-şi facă rândul“, mulţumirea cumnatelor că, în 
sfârşit, scapă de bolovanul din casă. 

Pe de altă parte, vestea primită prin telefon îi amplificase 
la cote ameţitoare buna dispoziţie, constatând că nu mai 
simţise până acum ce dulce poate fi răzbunarea! Starea 
euforică îi permise să se uite cu curaj în oglinda pe care de 
obicei nu ştia cum s-o evite. Găsi că arată neaşteptat de 


bine, chiar că se place, o tânără nu frumoasă, dar şic, 
modernă şi interesantă. Ochii îi străluceau, faţa învăpăiată 
de fard părea rumenită de o viaţă sănătoasă în aer liber, cât 
despre silueta de anorexică, n-ai fi putut descoperi un 
singur gram de grăsime, poate doar  dolofanele 
supraponderale ar fi găsit motiv de cârteală. „Ca să vezi ce 
mult contează starea de spirit“, şi îşi promise că se va 
strădui s-o păstreze mereu în doză mulţumitoare. 

Dar ziua nu era terminată, îşi mai rezervase o plăcere de 
zile mari, o bucurie sadică, şi gândul o delecta în aşa 
măsură, încât nu putea să doarmă. Prima mişcare - controlă 
dacă uşa-i încuiată. Nimeni din casă nu îndrăznea să intre 
neanunţat la ea, dar era bine să se asigure împotriva 
oricărei posibilităţi de a fi surprinsă. Apoi, scoase din 
sertarul cel mai de jos al scrinului un pachet pe a cărui 
hârtie de ambalaj era înscris numele magazinului - EXTAZ. 
Despachetă cu mâini febrile (ce de scotchuri, noduri şi 
noduleţe!) şi în sfârşit, apăru minunăţia! La prima vedere, 
n-ai fi zis că-i mare lucru, un morman de cauciuc acolo şi o 
claie de păr blond, foarte lung, mătăsos şi dulce la atingere. 
O păpuşă gonflabilă. 


În timp ce-i dădea „carnalitate“, folosind pompa de la 
bicicleta lui taică-său, Cireşica începu să râdă. Dacă ar fi 
ştiut ce-i trece prin minte, proştii de la firma PROMPT ar fi 
avut motive să se entuziasmeze şi s-o felicite pentru 
inventivitate. În străinătate, ar fi primit chiar bani grei, 
pentru că auzise că acolo se plătesc princiar ideile. 

Curioşi o priviseră şi vânzătorii de la EXTAZ. Dacă era să 
spună adevărul, dăduse târcoale câteva zile magazinului 
până să îndrăznească să intre înăuntru. Clientela i se 
păruse bizară - de toate vârstele şi sexele - dar realiză 
repede că mulţi, mai ales perechi de tineri care chicoteau 
dinaintea tuturor exponatelor, vizitau prăvălia din simplă 
curiozitate. Personalul stilat se comporta de parcă ar fi 
vândut brânză şi nu scule sexy, iar o astfel de marfă era 


firesc să se găsească în orice gospodărie de oameni 
cumsecade. În primele secunde îi venise totuşi s-o ia la 
goană, convinsă că nu va putea deschide gura de ruşine, 
dar căpătase curaj remarcând dezinvoltura unor cucoane, 
destul de coapte, care solicitau vibratoare şi explicaţii 
detaliate în legătură cu modul de folosire. 

După privirea lungă, dar repede secerată a vânzătorului, 
Cireşica simţise că alegerea ei îl surprinde, păpuşi cer de 
regulă bărbaţii, dar observaţiile şi le păstră pentru el. De 
fapt, individul îşi închipui că are de-a face cu o lesbiană şi se 
grăbise să-i arate cât mai multe exponate. 

— Nu, respinse Cireşica, nu vreau negrese, nici 
eurasiene. O blondă cu părul cât mai lung şi lins, care să 
semene, cum să vă spun eu... ceva între Kim Bassinger, 
Lena Anderson şi Barbie... 

— Am înţeles, surâse până la cercelul din urechea stângă 
tânărul, chiar azi ne-a sosit ceva în genul care vă 
interesează... 

Da, era un exemplar cu adevărat superb, conchise 
Cireşica după ce o rezemă în picioare de perete. În mărime 
naturală, avea picioare lungi, un strop de burtică foarte 
sexy, iar sânii, doi cantalupi ţanţoşi, puteau aţâţa şi cele mai 
anemice libidouri. În ce priveşte figura, vânzătorul o servise 
pe cinste, ţinând seama de indicaţiile Cireşicăi. Avea gura 
înnebunitoare a lui Kim, drăgălăşenia celebrei păpuşi 
Barbie şi senzualitatea debordantă a Lenei Anderson. 

Abandonă pompa şi încântată de rezultat, Cireşica bătu 
din palme. Conform obiceiului intrat în sânge, comentă cu 
voce tare: 

— Excelent, fetiţo, nota zece! Ai făcut o treabă bună! 
Rămâne toaleta! 


Pe coridor, cu ochiul lipit de gaura cheii, Vica gâfâia cu 
palma la gură şi de curiozitate, dar şi din pricina efortului 
de a sta aplecată. „Ce o fi fabricând ea acolo, de-i atât de 
zglobie?! Excelent!?! În viaţa ei, n-a făcut ceva excelent!...“ 


Simţea că plesneşte de curiozitate, dar, din nefericire, nu 
vedea mare lucru, ci doar fragmente din fâţâiala Cireşicăi 
prin cameră. Poate dă Dumnezeu şi pleacă de acasă! Spre 
deosebire de Diana, Ciorica nu încuia niciodată cu cheia. 

O mână îi atinse spatele şi de-abia izbuti să-şi 
stăpânească ţipătul. Se răsuci iute, zvârlugă, şi întâlni 
privirea plină de reproş trist a lui Simion Tamaş. Fără o 
vorbă, o trase de mână pe coridor, şi apoi, în sufragerie. 

— Nu mă aşteptam, Vico, să te pretezi la... la... asemenea 
manevre degradante. 

Vica încerca să râdă: 

— Suntem în familie, Simioane, nu-i cazul să dramatizezi! 

— Şi te mai miră de ce nu ne iubeşte! Să fii spionat în 
propria ta casă şi încă de cei mai apropiaţi! Uite o... o... 
măgărie pe care nici eu n-aş accepta-o! Să... Să-ţi fie 
ruşine! 

Soră-sa se zbârli: 

— Ai bolunzit, Simioane? Ce, am făcut-o din răutate? 
Vreau s-o torn la Poliţie? Îi sunt naşă, ţin la ea ca la copilul 
meu, sigur că mă interesează ce face! Cum adicătelea? Vine 
dintr-o dată boită şi îmbrăcată ca o curvă, se comportă 
anapoda, mai primeşte şi un telefon-eveniment, ştii bine că 
n-o caută nimeni, şi eu să nu intru la idei?! Cine ştie ce are 
de gând să facă, poate o putem ajuta sau opri la timp!... 

Când se pornea, Vica nu isprăvea curând, aşa că o 
întrerupse ridicând, contrar obiceiului, glasul: 

— Indiferent de raţiuni, nu voi tolera în casa mea să ne 
spionăm unii pe alţii! Cui îi place bine, cui nu... 

Abandonă în aer fraza. Vica se aprinse de-a binelea şi 
completă în locul lui: 

— Cine nu, n-are decât să-şi vadă de drum! Cum ar fi, mă 
dai afară din casa părinţilor noştri! Ei uite, una la care nu 
mă aşteptam! 

— N-am spus asta... 

— Sau să nu vă mai frecventeze! Tot acolo! 

— Nici asta n-am spus, rosti muiat bătrânul. 


Simina, atrasă de glasurile ridicate şi speriată, năvăli în 
sufragerie cu mâinile pline de făină. Nu-i plăcea bucătăria 
cu program fix, gătea când îi căşuna, dimineaţa, seara sau 
chiar noaptea. 

— Din ce vă luarăţi, dragă?! Ne simţeam aşa de bine, 
tocmai vă pregăteam o surpriză în bucătărie, gogoşi cu 
cremă de căpşuni, şi voi vă dondăniţi ca nişte copii! 

— Cică o spionez pe fie-sa, explică Vica, şi m-a dat afară 
din casă! 

— Nu se poate! suflă cealaltă stupefiată, ai înţeles tu 
anapoda. Doar ştii cât te iubeşte Simion! 

Şi era adevărat, mai rar fraţi care să se înţeleagă atât de 
bine. Nu fuseseră despărțiți niciodată şi când pleca Vica o 
dată pe an la băi, la Felix, îşi simțeau reciproc lipsa şi 
numărau zilele de nerăbdarea întoarcerii. 

— E... exagerezi, rosti Tamaş cu lacrimi în ochi. Nu te-a 
dat nimeni afară. Îmi pare rău de incident, iartă-mă... Doar 
atâta, că nu sunt de acord cu procedeul... 


În sfârşit, Cireşica deschise şifonierul. Se scurse un damf 
de haine stătute şi neaerisite, straturi de transpiraţie având 
timp să se depună fără ca detergentul să intervină. Cireşica 
însă, deprinsă cu mirosul, nu-l simţi. Aici, în alandala de 
pulovăre şi tricouri azvârlite pe blatul inferior al dulapului, 
ascunsese pachetul. Sfâşie fără răbdare punga de plastic 
legată la gură, înşiră pe pat câteva obiecte de îmbrăcăminte 
emanând o aromă suavă de Arpeges şi începu să îmbrace 
păpuşa. O bluză lycra transparentă, foarte mulată, prin 
care se întrezărea toată splendoarea sânilor glorioşi, un 
pantalon la fel de strâmt, imitație de leopard, balerini din 
acelaşi material. Cireşica era neîndemânatică de fel, dar se 
dovedi că veşmintele corespund exact dimensiunilor 
păpuşii, aşa că nu se iviră probleme. Mai avea de periat 
părul, o perucă magnifică, amintind de vestitele plete 
Brigitte Bardot de prin anii '70, câteva picături de parfum 
şi... Doamne ajută! „Hoţul iscusit, dintâi se închină şi pe 


«“ 


urmă pleacă la furat!“ Citise ea zicala pe verso-ul unei file 
din calendarul de perete care atârna în bucătărie, o 
amuzase şi o reţinuse. 

O bătaie uşoară în uşă îi şterse zâmbetul de pe buze. 
După ciocănit, o recunoscu pe Simina. „Ce dracu' mai voiau 
de la ea?!“ Se răsti: 

— Ce-i, mamă? 

— Am făcut nişte gogoşi cu căpşuni. Nu vrei să guşti 
acum, cât sunt calde? Pe urmă, e un film cu artistul ăla 
englez care-ţi place ţie, beţivan mare... 

— Peter O'Toole. 

— Aşa, aşa... Hai, păsărică, nu vrei să-l vezi cu noi? 

— Mersi, mamă, vin imediat. 

Simina se depărtă închinându-se. În amar de ani, nu 
auzise o singură vorbă amabilă de la Cireşica. Barem acel 
„mersi, mamă!“ o făcu să cadă în extaz. 

Cireşica ascunse păpuşa în şifonier. Pentru că era prea 
înaltă, o aşeză în poponeţ. Încuie atât dulapul cât şi uşa de 
la cameră şi puse ambele chei în buzunarul capotului. Intră 
în sufragerie fredonând ceva şi se aşeză zâmbitoare la locul 
ei, în stânga lui taică-său. Tamaş şi Simina se simțeau de-a 
dreptul fermecaţi de noul stil al Cireşicâi. Doar Vica, mai 
sceptică, muşcă îngândurată din gogoaşă: „Hm, mie una, 
nu-mi miroase a bine. Simt că pune ceva gogonat la cale...“ 


Interesant era faptul că boala Clotildei trezise în mintea 
lui loan Sârbu cel Drept, cum îl poreclise Patrick încă din 
copilărie, imediat ce făcuse cunoştinţă cu Istoria României 
ca disciplină, cam aceleaşi griji care o preocupau pe 
nevastă-sa. Aceleaşi griji, adică ce se va întâmpla cu fiu-său, 
dacă Clotilda se prăpădeşte. Dar altele erau soluţiile pe 
care le întrevedea el. 


În conversații diurne sau în gând, Sârbu ocolea reflex 
cuvântul nevastă, acesta fiind din punctul lui de vedere 
sacru. Or, prin aceeaşi optică subiectivă, Petrică (ce-s 
prostiile alea cu Patrick?!) şi Clotilda nu puteau fi soţ şi 
soţie. Ceea ce se petrecea între ei era o simplă asociere 
obscenă, contra naturii, contra lui Dumnezeu, contra lui, 
Ioan Sârbu! 

Era decis să stea serios de vorbă cu fecioru-său din 
vreme, înainte de a se trezi complet descoperit, şi profită de 
prima ocazie - Fulguleţ, anunțând o după-amiază plină, 
dentist şi sumedenie de curse - în care se putea discuta 
„bărbăteşte“, punând toate punctele pe i. Se ferea de 
nevastă-sa pentru că îi menaja sensibilitatea, ştia cât pune 
la suflet toate problemele de familie, era o mamă şi o soţie 
pogorâtă parcă din pagini de letopiseţ, când femeia, cu 
discreţie, dragoste neţărmurită, devotament absolut şi 
adânc discernământ, constituia adevăratul stâlp al familiei. 
Ea, femeia, constituia mândria familiei, vatra sfântă la care 
toţi căutau alinare, izvor de înţelepciune, inspiratoare de 
vitejeşti fapte! Nu degeaba o cântase marele Bolintineanu 
pe Oltea Doamna, muma lui Ştefan... 

Cheia răsucită în broască îi reteză patosul evocărilor 
patriotice şi înainte de a da ochii cu fiu-său, îşi drese glasul 
ca înaintea unui discurs. În secunda următoare, avu 
posibilitatea să-şi admire progenitura în toată splendoarea 
sa. Colţul gurii îi zvâcni nervos, înlocuind necesarul de 
cuvinte. Patrick, într-un sacou ecosez Versace, pantaloni de 
piele şi mocasini western Ted Lapidus, întruchipa tot ce 
hulea Sârbu mai vehement, un simbol perfect al deşănţării 
tineretului contemporan cu toate componentele sale: 
trândăvie, bani cu lopata indiferent de sursă, neseriozitate 
şi farmec diavolesc care niciodată nu dusese la ceva bun. 

— Salve, bătrâne! salută vesel Patrick, aruncându-se 
nonşalant într-un fotoliu. 

„Hm, salve, bătrâne! Unde a rămas cuviinciosul Săru' 
mâna tată! pe care copiii de odinioară nu şovăiau să-l emită 


nici la cincizeci de ani?“... El însuşi aşa îşi saluta părintele, 
dar se gândi să treacă peste moment, să nu-l ia tare chiar 
de la început. 

În general, Ioan Sârbu se suspecta a fi un tip perfect şi 
oricât s-ar fi căznit, nu izbutea să-şi găsească nici cel mai 
mic cusur. Printre altele, se socotea un individ prin 
excelenţă diplomat, deşi mai degrabă ai fi găsit un bărbat 
sexy într-un azil de bătrâni decât o singură mostră de tact 
în toată existenţa lui Sârbu. „A da cu bâta în baltă“ 
reprezenta una dintre dominantele personalităţii sale. Cum 
el însă era de altă părere, începu cu ceea ce îşi închipuia a 
fi o stratagemă dibace: 

— Câţi ani împlineşti tu, Petrică? 

Patrick rânji, căutându-şi o poziţie mai comodă. Gata, ştia 
despre ce-i vorba! 

— Vrei să-mi faci un cadou de ziua mea? 

— Eu vorbesc serios. Câţi? 

— Douăzeci şi nouă de ani, opt luni şi şaisprezece zile! Şi 
ce-i cu asta? 

— La vârsta ta, filosofă, eu eram un om întreg deja... 

— lar Alexandru Machidon avea un imperiu de 8 000 de 
kilometri pătraţi. Ştii, când apelezi la termeni de 
comparaţie, e bine să fii prudent. 

— Până una-alta, eşti măgar! 

Scăpase caii, iar râsul lui fiu-său care, în mod evident, se 
distra pe cinste, îl făcu să-şi piardă orice urmă de stăpânire 
de sine. 

— La anii tăi, aveam o diplomă, un serviciu sigur, avansul 
plătit la casă... 

— Înălţător, dar neinteresant! 

Ce dracu' se întâmpla cu el? De obicei îl lăsa pe taică-său 
„să latre la lună“, dădea din cap fără să reţină nimic şi se 
despărţeau în cei mai buni termeni... Azi, parcă îl 
zgândărea Michiduţă, niciodată nu-l iritase în asemenea 
măsură suficiența imbecilă a bătrânului. 


— „„„aveam nevastă şi copil, isprăvi Sârbu înşiruirea. Dar 
mai presus de toate, stima şi respectul semenilor! 

Tânărul se interesă sarcastic: 

— Cât fac astea în dolari? Mă refer la cursul zilei. Şi că 
veni vorba, turnă gaz peste foc, şi eu sunt însurat. 

— Aha! căpătase apa la moară. Cu cine eşti însurat, 
nenorocitule? Cu o căzătură mai bătrână ca mine şi ca 
mamă-ta, care te întreţine ca pe o cocotă! Parazitule! 

Nu intenţionase să se ajungă până aici, dar piatra o dată 
pornită la vale... 

Patrick declară moale, continuând să se distreze: 

— Nu admit s-o faci pe nevastă-mea căzătură. 

Sârbu îşi muşcă buzele: 

— Îmi pare rău, ea n-are nici o vină. Tu ai însă talent, de 
când erai de-o şchioapă, să mă scoţi din minţi cu 
inconştienţa ta, cu aroganţa ta şi cu felul în care mă sfidezi! 

— Bineînţeles, eu sunt vinovatul! 'lotdeauna altcineva 
decât eminentul loan Sârbu. Chiar nu te-ai simţit niciodată 
în culpă? 

Sârbu ridică palmele, bâţâindu-le a temporizare, un soi 
de „ai răbdare, hai s-o luăm altfel“. 

— Ascultă, Petrică, te-am chemat să discutăm în interesul 
tău. N-o fac pentru mine, aşa cum ţi-am spus, mă gândesc 
la tine şi la mamă-ta, pentru care eşti lumina ochilor. 

— Ei, observă celălalt, asta sună deja altfel. Ce te 
frământă? 

Sârbu ţinea minte încă din şcoala primară că drumul cel 
mai scurt dintre două puncte fixe e cărarea dreaptă, aşa că 
renunţă la manevrele de învăluire propuse. Trase adânc aer 
în piept: 

— Să zicem că Martineasca se prăpădeşte. Azi, mâine, 
peste un an, nimeni nu-şi cunoaşte sorocul, dar mai 
devreme sau mai târziu, pontează prezent. Mai ţine cont şi 
de faptul că gripele astea urâte, de la o vârstă, lasă urme 
grele, te storc de puteri... Tu atunci, încotro o apuci? 


Tânărului nu-i scăpă amănuntul că într-un interval relativ 
scurt, ambii părinţi abordau situaţia lui în perspectiva 
decesului Clotildei. Fireşte că nu la lacrimile bietului băiat 
se gândeau, ci la totala lui dependenţă materială. Totodată, 
îşi cunoştea prea bine părinţii pentru a fi convins că nu 
porniseră campania întâmplător, fiecare acţionând pe cont 
propriu, fără a se fi sfătuit în prealabil cu celălalt. 

„Oare chiar atât de gravă să fie situaţia? Se duce 
Clotilda, şi eu nu-mi dau seama?“ 

Era pentru prima dată, din câte îşi amintea el, când 
accepta posibilitatea ca puriii (mai ales taică-său, un bou, te 
aşteptai în orice clipă să înceapă să ragă), să vadă lucrurile 
mai clar decât el. Probabil pentru că el era un bărbat tânăr, 
unicat de sănătate, cu un singur pojar la activ şi care se 
putea făli că nici măcar cu scaunul dentistului nu făcuse 
cunoştinţă. Asta în vreme ce ai lui aveau în materie de 
inexorabil, experienţa vârstei şi o arhivă personală de 
morminte, rude şi prieteni pe care-i asistaseră în ultimele 
clipe, înainte de a lua startul pentru drumul de veci. 
Chestiunea îi dădea de astă dată de gândit, şi oricât ar fi 
fost el de superficial era obligat să ia în calcul ipoteza 
dispariţiei lui Clo-Clo, pe care, fără să-şi dea seama, şi-o 
închipuise nemuritoare. Asta mai însemna că de acum 
încolo, „are ceva de făcut“, încă nu ştia bine ce, dar ideea îi 
repugna organic. Leneş patologic, Patrick adora să nu aibă 
nimic de făcut, nimic impus, silnic, ci să se antreneze doar 
în activităţile care constituiau tentaţia momentului. „Îmi 
place să fac o grămadă de chestii într-o singură zi, cu 
condiţia ca nimic să nu fie obligatoriu...“ 

loan Sârbu îşi pierdu răbdarea: 

— Te-am întrebat, dacă..., tu încotro o apuci? 

— Mda... Ca să fiu sincer, nu m-am gândit. 

— Vezi, râse din guşă, cu satisfacţie, taică-său, eu m-am 
gândit. Ziceam aşa.. Împlineşti azi-mâine treizeci de ani, te- 
ai distrat, nu poţi să te plângi, ai făcut tot ce ai poftit, a sosit 
vremea să te aduni! 


— Şi ce vrei să fac? 

— Să-ţi iei o slujbă. O slujbă bună te face să te simţi om şi 
să dormi un somn dulce, gândind la o bătrâneţe cu o 
pensioară asigurată. 

Patrick se interesă pe un ton fără nuanţe: 

— Cunoşti matale o slujbă bună care mă aşteaptă pe 
mine? 

— O grămadă! se entuziasmă loan Sârbu, surprins de 
docilitatea lui fiu-său. Cum zice mamă-ta, ai fizic, tinereţe, 
papagal, vorbeşti câteva limbi străine, eşti numai bun într- 
un serviciu care presupune relaţii cu publicul. 

Patrick se prefăcu interesat: 

— Mda, ar fi ceva... 

— Chiar ieri m-am întâlnit cu Vintilescu, ăla care mi-a fost 
şef la IBRI, a venit o dată şi la noi, de-un Crăciun... S-a 
ajuns mare businessman, a luat în locaţie nu ştiu câte 
hoteluri pe Litoral şi pe Valea Prahovei, vreo trei sunt 
proprietate! Ăsta sunt sigur că nu m-ar refuza! Tu doar să- 
mi dai mână liberă... 

Patrick, pe care ideea de serviciu îl crispa, aruncându-l în 
cea mai neagră dispoziţie, arboră o mină entuziastă: 

— Ar fi straşnic şi cred că mi s-ar potrivi. 

Completă cu îndoială: 

— Am o singură problemă! Clotilda se opune categoric. 
Vrea să petrec cât mai mult timp lângă ea Mai ales acum, 
când încă nu şi-a revenit după boală, mi-ar fi extrem de 
greu s-o contrariez. În fond, o înţeleg... 

De indignare, loan Sârbu sări de pe scaun, dând peste 
ficusul care se clătină ameninţător, gata să cadă: 

— O înţelegi pe dracu'! Femeia asta dă dovadă de un 
egoism feroce! Sau e iresponsabilă! Nu poate să te lege de 
piciorul patului şi să-ţi interzică şansa unei cariere! Dar aşa 
sunt bătrânii, nu se gândesc decât la ei, iar eu te-am 
avertizat de la bun început că faci o greşeală! 

— Lasă, tată, declară Patrick împăciuitor, că şi Clotilda a 
fost bună cu mine. Când mi-a fost mai greu, unde am găsit 


sprijin şi ajutor?... 

— Prostule! Ea a fost cea câştigată! Tu un bănuţ mai 
găseai, totdeauna ai avut un pat şi o masă caldă în casa 
noastră. Să-mi spui mie însă, unde, găsea dumneaei, babetă 
trecută de şaizeci de ani, un flăcău aşa chipeş, dispus să-i 
satisfacă toate mendrele! 

— Citeşte Matrimonialele şi ai să constaţi că plouă cu 
oferte. 

— Prostii! Eu, în orice caz, discut cu Vintilescu, şi tu 
aranjează-ţi treburile acasă. Chiar dacă se opune, nu eşti 
obligat s-o asculţi, că doar nu eşti iobagul ei, iar camera ta 
te aşteaptă! 

Decise, fără să i-o declare şi lui fiu-său: 

„Am să discut eu cu reformata, că nici aşa nu merge...“ 

Se despărţiră cordial, loan Sârbu simțindu-se încântat că, 
în sfârşit, lui fecioru-său începuse să-i vină mintea la cap. 


Patrick nu era propriu-zis un om nehotărât, ci doar avea 
oroare de dezagreabil sub orice formă s-ar fi prezentat el: 
oameni antipatici, discuţii neplăcute şi mai ales certuri, 
activităţi neinteresante, dar obligatorii, orice fel de demers 
incumbând serviciile administraţiei de stat. În consecinţă, 
amâna până la maximum posibil tot ceea ce-i displăcea şi, 
deşi încredinţat că „e momentul să se mişte“, probabil ar fi 
lăsat-o pe altă dată, „când s-o găsi o ocazie mai favorabilă“, 
discuţia cu Clotilda. Îi dădu ghes o întâmplare care ulterior 
avea să se dovedească determinantă pentru cursul vieţii lui. 

Când se despărţi de taică-său, urcă în maşină şi făcu un 
scurt ocol, oprindu-se în Piaţa Dorobanţi. Ca mai toţi 
bucureştenii, o socotea cea mai bogată în friandize şi 
produse prohibite pentru sacoşele modeste, dar pe potriva 
gusturilor costisitoare ale privilegiaţilor epocii de tranzit. 
Medicul Clotildei recomandase hrană aleasă, de natură să-i 


stimuleze apetitul, şi pe lângă cumpărăturile pe care le 
făcea 'Tanţa, vizând alimentele de bază, Patrick se străduia 
să-i ofere zilnic câte o surpriză culinară rafinată: scoici, 
creveţi autentici, icre de Manciuria, brânzeturi franţuzeşti, 
struguri în plină iarnă, andive, sparanghel... 

Tocmai achita la casă costul unui ananas superb, când se 
trezi strigat pe numele de familie. Se uită contrariat în jur. 
Nu-l mai interpelase nimeni cu „Sârbule!“ de pe vremea 
anilor de liceu, sau ceva mai târziu, pe când îşi satisfăcea 
serviciul militar. Spre surpriza lui, nu recunoscu pe nimeni. 
Urmă încă un apel care-i sună ca un scâncet: 

— Petrică, nu mă recunoşti? 

Patrick se uită năuc la o arăâtare deşirată, cu pieptul şi 
figura scofâlcite, păr slinos, devitalizat şi un pardesiu 
cândva bej, murdar, cu nasturi lipsă. Întreaga fiinţă, ca şi 
veşmintele emanau mizerie şi decădere de om al străzii, de 
azil de noapte ă la Gorki, de trai consumat pe poduri sau în 
găuri puturoase foind de guzgani. Părea înfometat şi 
tuberculos. 

„De unde dracu' mă ştie vagabondul ăsta? 

Celălalt râse silnic, lăsând să i se vadă dinţii negri, parcă 
şi ei măcinaţi de mizerie. 

— Sunt Sandu Bălan, am fost colegi la Bălcescu. Nu ţii 
minte, stăteam în faţa ta, cu Vătafu Aurel... 

Gata să cadă pe spate, Patrick avu prezenţa de spirit să 
nu caşte şi gura. Se pocni ipocrit peste frunte: 

— Sigur că da... Unde mi-era mintea? Ce-i drept, au şi 
trecut nişte ani... Scuză-mă... 

— De ce să te scuzi? Nu mă recunoaşte nimeni... 

— Dar ce-i cu tine, omule? Unde-ai dispărut? 

În realitate, nu-şi putea reveni din uimire, ar fi zis chiar 
şoc. Ăsta era va să zică Săndel Bălan, asta ajunsese! Fusese 
copilul model, un îngeraş blond cu faţa luminoasă, al unei 
perechi de farmacişti, elevul model al liceului. Spre 
deosebire de Patrick şi Dragoş, „incriminaţii“ din oficiu ai 


« 


Cancelariei, Sandu era adorat de profesori, exemplu pe 
şcoală încă din primară şi până la sfârşitul carierei de elev. 

După bacalaureat se despărţiseră, şi Patrick îşi amintea 
vag că Bălan intenţiona să urmeze Medicina. Pe urmă, 
legătura se scurtcircuitase şi tot vag îi mai parveniseră 
zvonuri despre el prin foşti colegi. Se părea că fusese 
primul din clasă care se însurase, la nici douăzeci de ani, şi 
renunţase la facultate. Din păcate, luase o „femeie 
nedemnă“, afirmau părinţii, care-l condusese pas cu pas 
spre dezastru... 

Bălan îi atinse uşor braţul: 

— Să nu te superi... Dacă mi-ai putea oferi o cafea... Mi-a 
intrat frigul în oase... 

Patrick tresări: 

— Cum să nu! Tocmai mă gândeam... Stăm aici ca proştii, 
în ploaie! Unde vrei să intrăm?... Adică lasă, ştiu eu un 
băruleţ, aici pe-aproape... 

Ospătarul, un bărbat nu prea tânăr, cu cercel, îi măsură 
bănuitor. Nu pomenise încă la aceeaşi masă două personaje 
atât de contrastante şi cum era un pasionat fotograf 
amator, gândi pe loc o poză „fantastică, nu se poate ceva 
mai simbolic - ONU (ţări fondatoare) şi Lumea a Treia, faţă 
în faţă“. 

Fără să mai întrebe şi putând jura că nenorocitul e 
flămând, Patrick comandă la cafele cu frişcă, croissants şi 
brioşe calde. Bălan îi surâse umil recunoscător: 

— Văd că ai înţeles totul. Nici nu era greu. Sunt un om, 
cum îi spunea ăla, Papini parcă, Un om sfârşit. 

Patrick se interesă cu sinceră compasiune: 

— Cum de-au ajuns lucrurile până aici? 

Bălan îi adresă din nou privirea aceea umilă, care-ţi 
frângea inima: 

— Nu te supăra... Aş putea cere şi un coniac? M-aş mai 
încălzi. 

Patrick pocni din degete şi ospătarul luă comanda. 


— Povestea mea e atât de banală, de „s-a mai văzut, s-a 
mai auzit“, că a devenit incredibilă. Dacă ţii minte, voiam să 
mă prezint la Medicină. Am luat examenul cu brio şi totul a 
fost OK până după prima sesiune... Eram deci în anul |. 
Spre primăvară am cunoscut-o pe Florica, blestemul vieţii 
mele. Eu, ăsta, care stau acum în faţa ta, sunt opera acestei 
fiare. Ştiu că a picat pe un teren vulnerabil, că eu sunt 
moale, fără vână, țesătură slabă, dar am avut şi ghinion. Cu 
altă femeie, o femeie cumsecade şi normală, aş fi fost azi un 
medic onorabil, cu nevastă, doi-trei copii şi un doberman 
patrulând prin curtea unei vilişoare... Pot spune că am avut 
neşansa de a întâlni exact fiinţa care nu-i trebuia unuia ca 
mine şi care ar putea veni de hac şi altora, mai şmecheri. 

Se uită la fundul paharului gol. Patrick nu aşteptă să fie 
rugat şi chemă din nou ospătarul: 

— Uite, şetule, ca să nu te mai deranjăm, adu aici toată 
sticla! 

Buzele lui Bălan tremurară a surâs: 

— Ai ghicit, am devenit şi beţivan. Chiar dacă nu am unde 
dormi, ultimul ban îl dau pe alcool. Şi mă tot gândesc, până 
simt că mă dor creierii! Cum a fost posibil? Parcă nu sunt 
tot eu ăla, Bălan Alexandru, elevul eminent de la Colegiul 
Naţional Nicolae Bălcescu, fiul şi elevul model, mândria alor 
mei, parcă-s altă fiinţă cu acelaşi nume! Uneori, îmi zic că 
dacă poate n-aş fi fost atât de cuminte şi docil, poate m-aş fi 
descurcat mai bine... Nu ştiu, nu mai ştiu nimic decât că m- 
am îndrăgostit de o târfă, şi că asta mi-a fost fatal. 

— Nu eşti primul, rosti Patrick, ca să spună ceva. 

— Dar nu orice fel de târfă, ci una feroce! 

— De fapt, ce voia de la tine? 

Bălan rânji. Arăta înfiorător şi celălalt îşi întoarse ochii. 

— Sex şi bani! La orice oră din zi şi din noapte. M-a stors 
de vlagă, nu mai puteam să merg de epuizat ce eram, dar 
nici să mă desprind de ea nu puteam. Am avut o tentativă, 
m-am refugiat la ai mei, dar departe de ea îmi venea să mă 
sinucid. În genunchi am rugat-o să mă primească înapoi. 


— Chiar atât de mişto era gagica? 

— Mişto pe dracu'! Dar l-avea pe dracul în ea! M-a dat 
gata însă problema banilor! Toate pretextele care n-ar fi 
păcălit nici un copil erau valabile pentru imbecilul de 
Sandu, iar la urmă, nici măcar nu se mai străduia să 
inventeze motive, pretindea direct o sumă sau alta. 

— Ce-ai făcut? 

— Ce puteam să fac?! De un eventual serviciu nici nu 
putea fi vorba! Geme ţara de absolvenţi de liceu, fără altă 
calificare, şi la ce salariu mă puteam aştepta? 

— Şi totuşi, cum te-ai descurcat? 

— În faza iniţială, am avut ce toca. Bunicu-meu din partea 
mamei, a murit acum câţiva ani. Mi-a lăsat moştenire casa 
din Huşi şi o sfoară de vie de cea mai bună calitate, plantată 
în piatră. Am obţinut bani buni, dar care s-au dus în mai 
puţin de şase luni. Ce-mi rămânea de făcut? 

— Să furi, presupuse în glumă Patrick. 

— Exact! Asta am şi făcut. Am început cu obligaţiile la 
purtător ale maică-mii, au urmat bijuteriile, argintăria, pe 
urmă un Grigorescu şi un Ionitza, la urmă, un Bob 
Bulgara... 

— Ce ziceau ai tăi? 

— Furam când nu erau ei acasă. Când ne întâlneam, 
începeau să plângă, şi nici măcar nu mă învinovăţeau. 
Păcătoasă era „această femeie nedemnă“, despre care 
aveau convingerea că mă vrâjise. 

— "Ţin minte că ai tăi aveau o situaţie foarte bună... 

— Alţi fraieri păcăliţi de Caritas! Au pierdut totul! Casă, 
maşină, acareturile mai de soi. lar hoţul de fiul lor a 
desăvârşit opera! 

— Extraordinar! şopti Patrick impresionat. Ce fac ei 
acum? 

— Tata s-a prăpădit chiar atunci, în toiul scandalului 
Caritas. Mama s-a retras la o soră din Moldova, trăieşte din 
pensie. 

— Şi... tu? 


Bălan ridică din umeri: 

— Eu, cum mă vezi! Când am rămas pe ultimul milion, 
nenorocita m-a abandonat. A cărat-o într-o dimineaţă şi 
dusă a fost! Iar eu ca prostul, rânji amar, m-am îmbolnăvit şi 
m-am ales cu un IBC de toată frumuseţea.. 

— Din ceva totuşi trebuie să trăieşti! 

— M-am aciuat ca fochist pe lângă un bloc. Salariul e de 
rahat, dar mă lasă să dorm într-o fostă debara, lângă 
spălătorie. E ceva, pentru că am întreţinerea asigurată şi 
nu plătesc nici chirie. Mai fac unele servicii locatarilor şi 
plimb trei căţei din cartier. Uneori, primesc câte un borcan 
cu resturi de mâncare, ştii, când se satură de acelaşi fel, 
sau li se pare că nu-i destul de proaspătă... Oricum, n-o mai 
duc mult şi nici nu-mi pare rău. Sunt o epavă... 

Patrick declară convenţional: 

— Nu trebuie să-ţi pierzi curajul, şi se înfioră amintindu- 
şi că era de o vârstă cu ruina din faţa lui. 

Sandu îi strecură o privire muşcătoare. Zâmbi ironic: 

— Curaj pentru ce? Ce şansă mai am?... Şi parcă 
ghicindu-i gândurile, completă: Uită-te la noi doi! Ai zice că 
am fost colegi de clasă? 

— Dacă te îngrijeşti, sunt sigur că-ţi vei reveni. 

Şi din nou, se cutremură de cât de fals sunau cuvintele 
lui. Celălalt ridică din umeri. La ce să mai întrebe cu ce 
bani, bani mulţi de doctori, de medicamente, de sanatoriu, 
de hrană consistentă? Ce treabă avea vlăjganul ăsta care 
plesnea de sănătate, de tinereţe triumfătoare şi trai bun, cu 
mizeria în care se zbătea el? Era destul că-l ascultase, că-i 
oferise un aperitiv şi că avea ce povesti sub semnul 
senzaţionalului la întâlniri întâmplătoare cu foştii colegi 
comuni: „Bă, l-am văzut pe nenorocitul ăla de Sandu Bălan, 
m-a agăţat în Piaţă... Domnule, în ce hala putut să ajungă! 
etc..“ Dar lui nu-i mai păsa demult de impresia pe care o 
lăsa şi n-avea pretenţii de la nimeni să-l compătimească. Îl 
privea ce a făcut cu viaţa lui. Trăsese o carte proastă, sau 
nu ştiuse să le speculeze pe celelalte, pe care le avea în 


mână, oricum, jocurile erau făcute! Rien ne va plus, 
domnilor! S-au tras obloanele şi avizul de la intrare a fost 
întors pe verso: Inchis! 


La despărţire, Patrick îi lăsă toţi banii pe care-i avea la el. 
Suma avea să-l ajute să trăiască măcar câteva săptămâni 
mai înlesnit. Bălan însă îl avertizase, cu acelaşi surâs 
chinuit: 

— Cu banii ăştia am ce bea o lună. Mulţumesc, Petrică, 
totdeauna ai fost băiat bun. 

Patrick se grăbi să dispară. Făcu un ocol pentru ca 
nenorocitul să nu-l vadă urcând într-o Toyota şi se duse 
glonţ acasă. Întâlnirea cu Bălan şi soarta fostului coleg îl 
impresionaseră peste măsură. De fapt, recunoscu, nu atât 
soarta lui Sandu îl tulburase, era prea egoist pentru aşa 
ceva şi, la urma urmei, există miliarde de nefericiţi pe lume, 
nu poţi să-i compătimeşti pe toţi, cât o asociere „idioată” cu 
propria lui soartă. Oricând ar fi putut ajunge în aceeaşi 
situaţie, n-avea nimic la bază (vorba lui loan Sârbu), călca 
pe roze, dar dedesubt terenul era alunecos, depindea în 
totalitate de Clotilda. Îl trecu un fior de gheaţă, realizând că 
în toată viaţa lui, lăsând la o parte oficiile de aşternut, nu 
câştigase „din sudoare frunţii lui“ - alt citat din loan Sârbu 
cel Drept - nici cât să-şi cumpere un pachet de ţigări. 

Gândurile negre vin de obicei în stol. Îşi mai aduse 
aminte că, deşi relaţiile erau foarte reci şi sporadice - 
Clotilda avea totuşi rude apropiate, surori şi nepoți, cu 
legitime drepturi la succesiunea ei. În lipsa unui testament 
cu prevederi exprese în favoarea lui, era în aer, cu un 
simplu bobârnac l-ar fi putut expedia din casă, îngăduindu-i, 
eventual, să-şi ia o valiză cu boartfe. 

Nu se simţise niciodată atât de îngrijorat şi amănuntul în 
sine îl îngrijora şi mai mult. Cum s-ar spune, era îngrijorat 
de îngrijorarea lui. 

„Chiar azi am să discut cu Clotilda. Încep campania aşa 
cum a zis mama. O ameninţ că-mi iau un serviciu.“ 


Luiza Miclea nu mai avea ochi să-l vadă pe Patrick şi, din 
pricina asta, vizitele ei la Fulguleţ se răriseră până la a 
dispărea complet din peisajul familiei Sârbu. 

Deşi recunoştea că pentru moment nu dispune de probe 
irefutabile, Mărgescu emițând doar o ipoteză, pentru el însă 
foarte aproape de certitudine, bătrâna presimţea că 
gămanul nu se înşală, că Monica fusese, într-adevăr, victima 
bestialului trio format din Dragoş, Diana, Patrick. După 
plecarea lui Emil, nu încetase o clipă să se gândească la 
bizarul care caracteriza viaţa ei, bizar şi tragism în acelaşi 
timp. Foarte ciudat (oare nu există şi aici o semnificaţie 
adâncă, destinul exprimându-se adesea încifrat?) se 
prezenta şi faptul că singurele prietene ale ei, Fulguleţ şi 
Clotilda, constituiau piese importante pe eşichier, mama şi 
soţia unuia dintre criminali; că amândouă vor avea de 
suferit în momentul în care se va face dreptate. Şi ca să nu 
ne ferim de cuvinte, vor fi sacrificate, fără scrupule, tocmai 
de ea, prietena lor cea mai bună. 

Petrecu un număr de zile zbătându-se într-o dureroasă 
dilemă. Clotilda, ca Clotilda, să zicem, va găsi lesne un alt 
gigolo care să-i mănânce banii şi să-l înlocuiască cu succes 
pe Patrick, gem gazetele de oferte - „tineri chipeşi oferim 
companie şi servicii complete unor doamne generoase“ -, 
dar pentru Fulguleţ va fi o lovitură din care nu-şi va mai 
reveni niciodată, în caz că va supravieţui. 

Învinse până la urmă spiritul de vendetă. Suferinţa tot de 
la Dumnezeu e dată şi probabil că îi e scris şi lui Fulguleţ să 
plângă la mormântul lui fecioru-său. Nenorocul ei că a 
zămislit un ticălos, cei fără de lege trebuie să plătească. E 
mamă, va suferi groaznic, dar ăsta nu-i un motiv ca Patrick 
să scape de pedeapsă. În definitiv, nici condamnaţii la 
ştreang sau scaunul electric nu sunt orfani. Monica nu-şi va 


găsi liniştea, acolo unde se află, dacă tinereţea şi lacrimile 
de sânge vărsate (ehei, nu ajungi aşa uşor să-ţi curmi viaţa, 
vai şi amar de zilele care au prefaţat actul) nu vor fi 
echivalent răzbunate. 

După ce îşi anestezie conştiinţa care cârtea, Luiza se 
simţi ca după efectuarea unui salt în gol, a unui fapt deja 
împlinit, încercând cunoscuta stare de spirit - alea jacta 
est! De aici, de unde ajunsese, nu mai putea fi întoarsă, şi o 
linişte adâncă se pogori asupra ei. Avea totodată 
sentimentul că a intrat în pielea unui nou personaj. Se duse 
la oglinda din dormitor şi îşi pictă pe obraz o mască din 
Faust: Lucifer. 


Bătrâna avea o imaginaţie romantică, o capacitate de 
automistificare remarcabilă, îmbinată cu tendinţa de a 
simplifica până la a exclude ceea ce nu-i convenea, 
combinaţia determinând-o adesea să confunde visul cu un 
fapt împlinit, greul sau chiar imposibilul, cu faisabilul. 

Când se raliase opiniei lui Mărgescu că cei trei nu pot 
plăti altfel decât cu propria lor viaţă, Luiza ezitase înainte 
de a-şi da acordul din raţiuni strict morale. Să iei zilele 
cuiva i se părea un act de o cutezanţă nebunească, sfidând 
toate poruncile sfinte, ridicând între tine şi Cer o barieră 
definitivă. La actul în sine, concret, însă nu reflectase, 
trecând asupra lui cu superficialitate. La o adică, în fiecare 
zi sunt asasinați o grămadă de oameni, parcă unul la fiecare 
zece minute înregistrau statisticile americane. Acum însă, 
după ce cârdăşia cu Emil fusese pecetluită, actul criminal 
(şi încă trei, nu unul singur!) nu i se mai păru atât de 
simplu. Îi repugna însăşi ideea, dincolo de scrupulele etice, 
eventualul contact cu făptura victimei - silnic şi vulgar o 
crispa. Fapt hotărât, Emil va ţine în mână arma crimei ea 
sustrăgându-se obligaţiei sub pretextul chiar real al vârstei, 
al stării de sănătate şi al nervilor obosiţi. Asta nu înseamnă 
că va fi mai puţin vinovată în faţa lui Dumnezeu, a semenilor 
sau a ei înseşi. Dacă o fi şi o fi să ajungă în faţa autorităţilor, 


va răspunde alături de Emil în calitate de autor moral şi 
complice. Nu-i era frică de pedeapsă, demult voia să moară, 
şi doar dorinţa aprigă de a o răzbuna pe Monica o mai 
ţinuse în viaţă. Ceea ce o speria realmente era închisoarea, 
mediul ticălos şi vulgar pe care ar fi fost silită să-l suporte, 
dar chestiunea era lesne rezolvabilă cu un pumn de pastile 
înghiţite oportun, înainte de a fi petrecut o singură zi după 
gratii. 

Îşi mai zise că pentru a se simţi cu conştiinţa pe deplin 
împăcată şi totodată pentru a se putea prezenta în faţa 
Monicăi cu fapte concrete, şi nu doar cu vorbe (acordul dat 
gămanului), luă hotărârea să contribuie mai substanţial la 
înfăptuirea celor trei asasinate. Nu ştia încă la ce modus 
operandi se gândise Mărgescu, ce armă alesese pentru 
înfăptuirea crimei, dar ea va folosi otrava care nu 
presupune contact fizic cu victima, iar lui îi va pune la 
dispoziţie revolverul. 

Arma aceasta constituise marele secret al familiei, datând 
de peste cinci decenii. Era un Mauser din cel de-al Doilea 
Război şi aparținuse lui taică-său, Pericle Miclea, colonel de 
cavalerie în Armata Regală. La isprăvirea războiului, după 
instaurarea regimului de democraţie populară, Miclea 
predase, supunându-se ordinelor, tot armamentul din 
dotare, minus Mauserul. În 1948, fugise în munţi, 
alăturându-se grupului de partizani al lui Arnăutu. Acolo şi 
pierise, trăgându-şi un glonţ în cap când securiştii erau cât 
pe ce să pună mâna pe el. Arma însă o lăsase acasă cu bună 
ştiinţă, încredinţând-o nevesti-sii, în calitate de nepoată, 
fiică şi soţie de militar, ca la o adică să se poată apăra. 

— .„..Mama ştia să umble cu armele, explică Luiza unui 
imaginar interlocutor, fusese la vremea ei mare amatoare 
de tir şi vânătoare... Papa anvizaja pentru noi două o 
trecere frauduloasă de graniţă - a fost ultimul lui sfat, 
înainte de a pleca de acasă: „Fă imposibilul ca să fugiţi, 
altfel vă mănâncă de vii comuniştii! Mihai a constituit ultima 
redută, a plecat el, s-a terminat cu noi. Am fost pe frontul 


de răsărit, ştiu de ce sunt în stare bolşevicii! Sunt mai răi 
decât Hitler, sunt bestii apocaliptice, mitocani diabolici!“ Lui 
Papa îi era mai ales teamă, mai rău decât de grăniceri, de 
călăuze ticăloase, de-aia insista ca mama să aibă o armă... 

Bătrâna doamnă Miclea ţinuse revolverul îngropat în 
grădină şi tot acolo, făcută sul şi împachetată în muşama, 
fotografia tablou a membrilor ultimului parlament interbelic 
(1934-1937) printre care se afla şi bunicul dinspre mamă, 
deputatul Clementin Mărdărescu; o fotografie incendiară, 
înglobând toate personalităţile vieţii politice şi sociale 
interbelice - Maniu, Brătienii, Vaida-Voevod, Mihalache, 
Goga, Şeicaru etc. - şi care descoperită în casa vreunui 
cetăţean ar fi echivalat cu cincisprezece ani de canal. 

După decesul maică-sii, Luiza preluase revolverul 
ascunzându-l în sertarul dublu al unui scrin, iar spre anii 
'75, avusese curajul să agaţe şi tabloul istoric pe unul dintre 
pereţii salonului cu amintiri. 

Frecând revolverul cu o cârpă moale, gest mai mult 
reflex, căci arma era perfect de bine întreţinută, şi zăcând 
în tainiţa scrinului, n-avea cum să se aştearnă praful, 
bătrâna îşi zise că la vederea ei, Emil va încerca o surpriză 
de zile mari. Apoi, o trăsni o idee! Mărgescu n-avea voie să 
folosească Mauserul în toate cele trei crime, pentru a nu 
îngădui anchetei o corelaţie între ele. Modalităţile de crimă 
vor fi obligatoriu distincte. Glonţul, apoi altceva şi iar 
altceva, otravă (procurarea şi administrarea o priveau pe 
ea), ştreang, sugrumare, accident, indiferent ce. 

Puse Mauserul la locul lui, bucurându-se că Ioana nu se 
întorsese încă de la Clotilda care mai avea nevoie de ea. 
Harnică şi utilă Ioana, dar în momentele acestea pe care le 
socotea de maximă importanţă, era mai reconfortant să nu 
simtă nici o prezenţă străină în casă. Ea era bătrână, nu-şi 
mai stăpânea emoţiile ca altădată, se mai şi pomenea 
vorbind singură, de ce să aibă un spion în spinarea ei? 

O vreme, visă - „oh, nimic nu-i mai dulce ca răzbunarea!“ 
îşi repetă, nici ea nu ştia pentru a câta oară, şi îi şi vedea pe 


cei trei întinşi pe catafalc - şi se întrebă dacă avea să se 
ducă la înmormântările lor sau nu. Dar ăsta era deja un 
amănunt la care va avea când să chibzuiască. Pentru 
moment, constată că se înnoptase de-a binelea, iar ea avea 
chef să asculte Wagner pe care totdeauna îl considerase 
cam sepulcral. „Ăsta morbid şi Ceaikovschi «neserios».“ Îşi 
zise că Lohengrin se potriveşte circumstanțelor, deşi 
dispoziţia ei era mai degrabă voioasă. 

Se demachie, îşi prepară la iuţeală un ceai de muşeţel 
proaspăt şi înghiţi o pastilă de luminal. Avea să doarmă 
neîntoarsă pe acordurile wagneriene. Aşa se şi întâmplă. 

Îl aştepta pe Mărgescu în cursul după-amiezii. Când se 
întoarse de la cimitir, pregăti necesarul pentru servitul 
cafelei, de asemenea tava cu sticla şi bolurile de coniac. Se 
gândi apoi să ia şi Mauserul la îndemână. Intră în dormitor 
şi încremeni. Revolverul dispăruse de pe comodă. 


N-avea chef de nimeni şi de nimic. Nici de Sherwood şi 
Pădurea lui împietrită, nici de „Gabby“ şi blugii în care 
trebuia să te strecori ca într-un prezervativ prea strâmt, 
nici de colegi şi - pentru prima oară de când urcase pe 
scenă - nici de public. Piesa fusese pusă în scenă de Marin 
şi se bucura de un mare succes, jucându-se - ceea ce acum 
constituia o raritate - cu casa închisă. În schimb, Doru Pavel 
jubila: în sfârşit, o piesă unde era loc şi pentru el, şi toată 
lumea era de acord că în rolul gangsterului Duke Mantee 
are o creaţie excepţională. De unde şi dispoziţia lui 
exultantă, Diana închipuindu-şi, pe bună dreptate, că Doru 
trăieşte probabil cea mai fericită perioadă din viaţa lui. 
Succes profesional, iar de două nopţi, zâna visurilor (celor 
mai utopice!) dormea în patul lui, primindu-i îmbrăţişările. 
Actriţa constată că dincolo de amantul înfocat şi neaşteptat 
de expert, Doru Pavel, atunci când îl cunoşteai mai bine şi în 


special cu vânt prielnic suflându-i în pânze, putea fi un tip 
fermecător. Diana se surprinsese de câteva ori uitându-i 
sluţenia şi privindu-l chiar cu plăcere. Calitatea lui cea mai 
seducătoare consta în amănuntul că poseda arta de a iubi, 
dovedind o inepuizabilă fantezie. Acestea însă erau simple 
observaţii făcute en passant şi care vor rămâne fără 
consecinţe. Diana nu se vedea, NU SE CONCEPEA pereche 
cu un Pavel şi îşi zise că trebuia să fie foarte atentă ca mica 
ei aventură să nu ajungă la urechile presei. Îl va folosi câtă 
vreme va avea nevoie de el, pe urmă, „adio, Dorule, de azi 
încolo, devenim unul pentru celălalt, simplă amintire“. Şi se 
simţea extrem de generoasă, încredinţată că dăruindu-i-se 
preţ de câteva zile, poate o săptămână, în funcţie de 
evenimente, îi făcuse un cadou unic, un privilegiu la care 
nici nu visase vreodată. 

Se depărtă de oglindă pentru a se privi în ansamblu. Nuţi 
tremura în colţul cabinei. Îi era frică de stările proaste ale 
Dianei, dar mai îndrăcită ca azi, n-o văzuse niciodată. O 
repezise din nimic de câteva ori, o făcuse „peizancă 
neghioabă“ şi, la un moment dat, fusese gata s-o 
plesnească. 

Găsi că arată groaznic şi cearcănele pe care machiajul nu 
reuşise decât să le estompeze vag, o îmbătrâneau cu zece 
ani. „Arăt exact ca o mâţă sleită de săptămâna brânzei! Ca 
o târfă după o noapte cu dever serios!...“ 

Cineva ciocăni în uşa cabinei şi iarăşi simţi că o apucă 
dracii. Mai mult ca sigur, era Dragoş care de două zile 
încerca zadarnic să aibă o convorbire cu ea. El nu juca în 
spectacol, dar o vizită intempestivă aici, în cabină, era cea 
mai sigură modalitate de a o găsi. 

Înciudată, se pregăti să-i ofere o partitură de neuitat. Îşi 
aminti de o colegă de teatru, azi la pensie. Nu mare lucru 
de capul ei ca actriţă, dar era femeie deşteaptă şi trecută 
prin multe. Aveai ce învăţa de la Roşeasca, şi Dianei, 
debutantă în teatru pe atunci, îi plăcea s-o asculte. Vehicula 
în special câteva principii fixe care, pretindea ea, trebuie să 


rămână bătute în cuie pentru orice actriţă, mai ales tânără. 
„Nu te căca pe lângă casă că miroase!“ sau echivalentul 
„lucrul amestecat miroase a căcat!“ Tradus şi raportat la 
circumstanţe, asta însemna - „nu te încurca niciodată cu 
colegii din teatru, că te alegi doar cu cucuie şi vorbe. Vor 
exista martori pentru fiecare aventură de-a ta; îţi pui 
singură contor, căci nimic nu-i delectează mai vârtos pe cei 
din jur decât să-ţi ţină răbojul amanţilor, vor fi discuţii 
generate de invidie - care joacă mai mult şi are mai mult 
succes - şi, în sfârşit, tot singură îţi institui un regim de 
cenzură. Fiind colegi, te poate controla tot timpul, nu mai 
ţin tromboanele - filmări, repetiţii decise ad-hoc etc. - 
practic, îţi atârni ghiulele de picioare...“ 

Ei bine, asta realizase ea cu Dragoş, se legase de mâini şi 
de picioare, şi dând-o cu un brânci la o parte pe Nuţi carei 
se aşezase în drum, se repezi spre uşă şi o deschise violent, 
ca o furie. Surpriza o blocă, făcând-o să-şi înghită cuvintele. 

Un comisionar chipeş, într-o uniformă impecabilă, îi oferi 
zâmbind cu toată dantura - şi avea ce arăta - un buchet de 
flori şi o cutie dichisită, împopoţonată cu o panglică de toată 
frumuseţea. Diana surâse dintr-o dată înmuiată, îl expedie 
pe tip cu un bacşiş şi se repezi să deschidă pachetul. Nuţi, 
din colţul ei, îi urmărea mişcările în oglinda toaletei. Dianei 
îi plăceau cadourile, şi ăsta părea de soi. Întâi să vedem 
despre ce-i vorba şi pe urmă, căutăm expeditorul. Rupse 
hârtia, apoi cu o nerăbdare sporită deschise urechile cutiei 
de carton ca pe nişte uşi. Înăuntru, un obiect ciudat, pe 
care la început nu-l putu identifica. Îl extrase cu prudenţă 
şi, în aceeaşi clipă, ţipătul de oroare al lui Nuţi se confundă 
cu propriul strigăt. 

Un craniu, ştirb de câţiva dinţi, îi adresa un rânjet 
lugubru. Pe fruntea lucioasă, câteva cuvinte scrise cu o 
carioca groasă, neagră: 


Bună seara. Monica. 


XXX 


Telefonul maică-sii îl puse pe gânduri. Întâi că Fulguleţ 
nu apela niciodată la celular. Excepţia presupunea că voia 
să înlăture orice posibilitate pentru Martineasca de a 
surprinde discuţia lor. Conţinutul convorbirii îi confirmă 
bănuielile: 

— Nu intru acum în amănunte, dar ţineam neapărat să-ţi 
comunic că am stat de vorbă cu loana. Trebuie să ştii că ai 
în ea un aliat de nădejde. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti! Ce treabă am eu cu 
Ioana?! 

— Îţi explic când ne vedem. Până atunci, acordă-i 
încredere absolută! 

— Al naibii să fiu dacă pricep ceva! Ce trebuie să fac? 

— Deocamdată nimic peste ce am stabilit. Cât despre 
loana, consider-o coechipieră. Şi să nu te surprindă nimic 
din ceea ce face, chiar dacă ţie, ţi s-ar părea ciudat! 

Patrick se enervă: 

— Mamă, ce puneţi voi la cale împotriva Clotildei? 

— Nimic care să nu fie în interesul tău. Pentru moment, 
cuvântul de ordine este atenţie! Ochi deschişi, urechi 
ciulite! 

„Prea multe pentru o singură zi“, conchise în sinea lui 
Patrick nemulţumit. 

Apelul lui Fulguleţ îl prinsese în plină stradă, la câteva 
minute după ce se despărţise de Sandu Bălan. Aruncă 
ananasul pe canapeaua din spate şi demară, asediat de o 
stare necunoscută încă, de un acut disconfort sufletesc. 
Printre altele, se lăsase cuprins de - iarăşi inedit - un 
sentiment de autonemulţumire a cărui explicaţie îi scăpa. 

Ajuns acasă, intră direct în camera lui. O auzi pe Tanţa 
manevrând oale şi tigăi în bucătărie, dar Ioana nu se arătă. 
Aşa proceda de câteva zile, mai precis de când audiase de 
sub pat episodul erotic consumat între el şi Clotilda. La 


amintirea lui, Patrick roşi, spunându-şi că nu trecuse 
vreodată prin momente mai penibile. 

După ce făcu un duş, îşi puse halatul şi un pantalon uşor, 
de casă, apoi luă o înghiţitură zdravănă de scotch sec, 
direct din sticlă. Îl aşteptau clipe nasoale, avea nevoie de un 
stimulent. Cu ananasul sub braţ, bătu la uşa Clotildei. 

— Intră! se auzi glasul slab al bătrânei, care completă la 
intrarea lui: Mi-era teamă că nu m-ai auzit. Nu ştiu unde se 
tot foieşte fata asta de la o vreme... Îi dai un pusi dulce lui 
Mami? 

Patrick se execută, arătându-i fructul superb. 

— E magnific! se extazie Clotilda. Şi ce aromă! Te îmbată! 
Unde probabil mi-e şi frig tot timpul, îmi vin în minte peisaje 
tropicale, cu oameni frumoşi, îmbrăcaţi doar în saronguri şi 
flori, beţie de flori parfumate oriunde ai întoarce ochii! E 
visul meu cel mai iubit! Să mai ajung o dată acolo, împreună 
cu Băiatul meu!... 

— O să ajungem, Mami, rosti Patrick cu căldură, 
sărutându-i degetele pe care sclipeau verigheta de briliante 
şi un diamant roz superb, cadoul de logodnă al răposatului 
Martinescu. 

Îi cercetă chipul cu o privire nouă, pătrunzătoare, 
generată de profeţiile în bernă ale lui Fulguleţ. Într-adevăr, 
dacă te uitai atent, sub sulimanul consistent, se întrezărea 
pielea galbenă, gâtul, încă decent până mai acum vreme, 
îmbătrânise brusc. Din cauză că slăbise, la baza lui 
apăruseră zbârcituri care se adunau într-un colan de mici 
pipote (Patrick le detesta şi în farfurie), mărgelele de cristal 
încercând zadarnic să le camufleze. Ca noutate, mai 
constată şi un uşor tremur al mâinilor, inexistent până 
atunci, iar în contrast scandalos cu întreaga înfăţişare 
ravajată, mirosind a Magie Noire şi a colivă, privirea avea o 
strălucire aparte, lacomă, febrilitatea specifică foamei de 
sex disperate. 

„Doamne! se cutremură Patrick, numai asta nu!“ 


Ca din întâmplare, se ridică de pe marginea patului şi 
reteză de câteva ori încăperea, cu un aer preocupat care nu 
scăpă Clotildei. 

— Băiatul meu are probleme? se interesă cuprinsă uşor 
de îngrijorare. 

— N... Nu, NIMIC. 

Clotilda îl ameninţă cu degetul: 

— Iar ai uitat ce-a păţit Pinocchio? Ce poate fi atât de rău 
încât să nu-mi poţi spune? Ţi-am repetat-o de nu ştiu câte 
ori, Mami e cea mai bună prietenă ata. 

— Ştiu, scumpo. 

— Atunci? Abia dacă taci, mă determini să mă gândesc la 
cine ştie ce catastrofe!... Hai, puiule, te ascult. 

Patrick mimă cu sinceritate încurcătura, pentru că, de 
fapt, el se simţea realmente stânjenit. Ar fi plătit scump să 
fie scutit de această discuţie. Clotilda îi dădu ghes: 

— Hai, nu-ţi mai căuta cuvinte, pot să te înţeleg oricum 
te-ai exprima. 

Inima începuse să-i bată şi simţi cum spaima cea rea i se 
strecoară în suflet. Dacă vrea să-i mărturisească o 
infidelitate cu efect, nu o simplă aventură, ceva serios? 
Acesta fusese coşmarul Clotildei vreme de cinci ani! Că va 
veni şi ziua în care, răpus de dragoste, ferm încredinţat (ca 
totdeauna când te amorezezi) că a întâlnit femeia unică, 
fără de care nu concepe şi nu merită să mai trăiască, 
Patrick o va concedia pe ea, ca pe o slugă de care te poţi 
dispensa 

Una e ce-şi promiseseră în perioada idilei - „nu pretind 
decât sinceritate, dacă intervine cineva mi-o spui fără 
menajamente, nu-ţi voi pune nici o piedică etc...“ - şi alta-i 
să fii pusă în faţa faptului împlinit! 

— Intenţionam să-ţi vorbesc mai demult, începu cu voce 
scăzută, dar am aşteptat să te înzdrăveneşti. Acum, slavă 
Domnului, te-ai angajat pe drumul cel bun, nu mai ai 
nevoie... 

Martineasca îl întrerupse sufocată: 


— O cunosc? 

Patrick se holbă: 

— Pe cine?! 

— Nu eşti obligat să mă menajezi, ci doar să fii sincer. În 
viaţa ta a intervenit o Dulcinee şi ţi-e greu să mi-o spui în 
faţă! 

După o secundă de stupoare, Patrick izbucni într-un râs 
homeric - ah, cascadele lui de râs, inimitabile explozii de 
tinereţe exuberantă - şi se prăbuşi în fotoliu. Dădea 
impresia că nu se poate opri, şi nevastă-sa îl privea 
contrariată. 

— Vrei să-mi explici ce-i atât de nostim? 

Patrick îşi plesni o palmă răsunătoare pe frunte: 

— Dumnezeule mare! Va să zică asta era în capul tău?! 
Că mi-am găsit o fufă?! 

— După introducere, la ce altceva mă puteam gândi? 
Spune mai repede despre ce-i vorba! 

Atmosfera se destinsese şi Patrick se simţi în stare să 
abordeze direct problema. 

— Uite, iubito, cum stau lucrurile! M-am gândit mult şi m- 
am decis să-mi iau un serviciu. 

Clotilda se holbă. Uite ultima chestie la care s-ar fi 
aşteptat. 

— Ce-ţi veni?! 

— Te rog să mă asculţi până la capăt. Vorba lui taică-meu, 
loan Sârbu cel Drept... 

Folosise porecla ştiind că pe Clotilda o amuza teribil şi, 
într-adevăr, aceasta începu să râdă: 

— Ce învăţătură plină de miez a mai emis? 

— Vorba lui, împlinesc treizeci de ani şi nu-i nimic de 
capul meu. Am ajuns la vârsta la care promisiunile rămân 
doar poliţe semnate în alb şi trebuie deja să prezinţi 
realizări. 

Clotilda îl cercetă lung: 

— Tu vezi la fel lucrurile? 

— Da, iubito, nu pot fi toată viaţa condus de mână. 


— Această decizie subită are vreo legătură cu... boala 
mea? 

— Ce vrei să spui? 

— Că pe tine şi pe taică-tău vă preocupă ce vei face, în 
caz că eu mor... 

Într-o clipă fu la picioarele patului şi îi strânse la piept 
mâinile reci. Izbuti o expresie de întristare adâncă: 

— Cum poţi fi atât de rea, Clo-Clo? Cu mine, dar în primul 
rând cu tine? De unde atâtea susceptibilităţi? Ce ţi se pare 
ieşit din comun în faptul că tata vrea să-mi fac rost de-o 
slujbă, iar eu sunt de acord că m-am distrat destul şi că nu-i 
normal ca la aproape treizeci de ani, să nu am la activ nici 
măcar o singură zi de muncă?! 

— În fond, ai dreptate, dar trebuie să recunoşti că decizia 
ta coincide, în mod ciudat, cu îmbolnăvirea mea. 

—  Coincide cu altceva, Clo-Clo! Chestiunea asta mă 
obsedează mai de demult, dar o întâmplare poate profetică 
m-a determinat să nu mai amân la infinit tradusul în 
practică: la vară, la toamnă, anul viitor, să treacă 
Sărbătorile... Deci, nu viitorul nedefinit şi incert, ci 
prezentul cât se poate de actual. Îmi iau un serviciu! 

— Ce s-a întâmplat? 

Lui Patrick i se păru că dă mai multă greutate relatării, 
dacă antedatează evenimentele, vezi Doamne, nu-i un 
capriciu, a avut timp să reflecteze şi să adâncească... 

— Acum câteva săptămâni m-am întâlnit întâmplător cu 
un fost coleg de liceu şi de clasă. Coleg şi cu Dragoş, 
bineînţeles, dar n-are importanţă. Îl cheamă Sandu Bălan. 
Băiatul ăsta era ceea ce se numeşte uzual „o poză de copil“, 
model pentru mai multe generaţii! Aşa îl vedeau familia, 
profesorii, şi chiar aşa şi era. Dintr-o familie excelentă, bine 
situată, avea toate atuurile unui viitor plin de realizări... 

Îi relată pe larg toată confesiunea lui Bălan. Extrem de 
convingător pentru că avea darul vorbirii, era un oral, 
dispunea şi de autenticul faptului real. Impresionată şi 
poate sensibilizată de boală, Clotilda lăcrimă de-a lungul 


povestirii, Patrick având grijă să dramatizeze, insistând 
asupra decrepitudinii jalnice în care se afla Bălan acum. 

— ...Mă înţelegi, Clo-Clo? Destinul lui, toată povestea, 
felul cum arăta m-a dat peste cap! Dintr-o dată, m-am simţit 
complet descoperit, un atom nemernic care până acum a 
avut baftă, şi când ea o să-mi întoarcă popoul, nu-mi va mai 
rămâne decât să-mi pun ştreangul de gât! 

— În general, când norocul îţi întoarce spatele, nu-ţi 
rămâne mare lucru de făcut, filosofă Clotilda. 

— Fără îndoială, dar eşti mai liniştit dacă te poţi bizui pe 
ceva, un salariu, o pensie... Te pregăteşti cumva pentru zile 
mohorâte. Nu poţi împiedica ploaia să cadă, dar o aştepţi 
altfel când ai în dulap un trenci şi o umbrelă. 

— Ai dreptate, spuse bătrâna parcă distrată. 

Se întreba în ce măsură o avantaja sau nu noua situaţie. 

— Te-ai gândit la ceva anume? 

Patrick începu să râdă: 

— Sârbu cel Drept e obtuz, dar nu total lipsit de simţul 
realităţii. Ştie că nu mi s-ar potrivi o slujbă de conţopist şi 
nu mă vede nici la Petroşani, intrând în şut cu ortacii. Mi-a 
sugerat un serviciu care presupune relaţii cu publicul. Am 
look, zice el, sunt convingător şi vorbesc trei limbi străine. 
La nevoie, mai pot învăţa una-două din zbor, n-ar fi o 
problemă pentru mine... 

— Aşa e. Ai fost dăruit cu de toate şi din plin. Ai vreo 
ofertă? 

— Are tata. Un fost coleg de birou a pus pe picioare o 
afacere de import-export şi cică ar avea nevoie de un tip ca 
mine... 

Martineasca simţi un ghimpe în inimă. Oamenii ăştia, 
Sârbuleştii, încercau pe toate căile să-l rupă de ea. Calculă 
imediat consecinţele posibile. Un serviciu regulat ar 
introduce oarecare disciplină în viaţa lui Patrick, îl va aduna 
de pe drumuri, îi va lăsa mai puţin timp pentru aventuri 
însăilate doar aşa, ca să-şi omoare timpul. Pe de altă parte, 
slujba, dacă nu presupune un program riguros şi prezenţă 


permanentă în spatele unui birou, îţi oferă libertate de 
acţiune, peisaj variat, posibilităţi multiple de a face 
cunoştinţe noi. Controlul din umbră (Băiatul nu trebuie să 
simtă zăbala) al Clotildei îşi va pierde eficienţa şi, în 
general, dependenţa lui totală faţă de ea va fi serios 
obturată. 

Toate acestea, calculate în puţine secunde şi aproape 
simultan, aveau un rezultat clar: „conveni că nu-i convine“. 
Evadat din poalele ei, Patrick va fi altul. 

Rațiunea sănătoasă a Clotildei fu însă şi de această dată 
mai tare. „N-am nici un motiv serios ca să mă opun - 
dorinţa Sârbuleştilor de a-şi vedea feciorul instalat în 
normal (adică să lucreze, ca tot omul) era generată de o 
necesitate, pe cât de legitimă, pe atât de imperativă. 
Admiţând totuşi că, sub un pretext sau altul, m-aş opune, 
tot nu realizez nimic şi mi-i şi urc pe toţi în cap! Fulguleţ îl 
manipulează cum vrea pe fiu-său, fiindu-mi în acelaşi timp şi 
un duşman înverşunat: nu trebuie s-o mai alimentez eu cu 
combustibil...“ 

Ajungând la această concluzie, încearcă să pară 
zâmbitoare. 

— Te-ai gândit foarte bine, puiule. Poate că la început o 
să-ţi fie mai greu, ştii cum e când treci de la program de 
voie la unul de militărie, dar odată şi odată, tot aici trebuia 
să ajungi. 

— Deci n-ai nimic împotrivă... 

Cuvintele oscilaseră între constatare şi întrebare. 

— Ce motive aş avea? Eu urmăresc doar ca ţie să-ţi fie 
bine! Normal ar fi fost să mă gândesc şi eu la aspectul ăsta, 
dar vezi tu, mie îmi pari atât de tânăr, încât am uitat că 
timpul trece... Îţi doresc mult noroc! 

Patrick îi sărută mâna plin de recunoştinţă şi cu cea mai 
strălucitoare privire posibilă: 

— Mulţumesc, Mami, ştiam că ai să înţelegi. Îţi promit că 
mă voi strădui ca tu să-mi simţi lipsa cât mai puţin. 


În sinea lui era profund dezamăgit. Îi era lui de trezit în 
fiecare zi „cu goarna“ şi de „să trăiţi, don' şef, 
dumneavoastră aveţi întotdeauna dreptate!...“, ca leneşului 
din sat, să iasă la seceră! I se adresă în gând lui Fulguleţ: 
„De, maman, aici ai zbârcit-o! Strategia ta n-a ţinut!“ 

Clotilda nu părea deloc nemulțumită de perspectiva unui 
Patrick slujbaş, cum să mai aduci vorba despre un 
testament care să-l asigure în viitor?! 

Patrick oftă imperceptibil şi ridică din umeri. Deocamdată 
asta era situaţia, urma să vadă cum va reacţiona 
Martineasca în etapa a doua, când va fi supusă unui 
tratament-şoc: Patrick, din ce în ce mai solicitat de slujbă, 
va începe să lipsească mai toată ziua, uneori şi noaptea, 
apoi, „deplasându-se în provincie“, cu săptămânile... 

În urma lui, Clotilda rămase gânditoare. După cinci ani 
de mariaj, simţea întâia dată că ceva nu mai e în regulă. 
Ceva serios. 


Ioana îl aştepta în camera lui. O vedea pentru prima oară 
după ceea ce în limbajul uzual va deveni „incidentul de sub 
pat“. Era sobră, dar dezinvoltă, şi trăgea dintr-o ţigară cu 
cel mai firesc aer din lume. Lui Patrick nu-i scăpă 
familiarismul întregii atitudini. Părea că din toate punctele 
de vedere se simte ca la ea acasă, abordând un statut de 
egalitate. Nu mai era o slujnică umilă, ci un partener. 
Partener la ce? 

Păstrase doar ţinuta de serviciu, un halat albastru, 
încheiat cu nasturi la spate şi nişte balerini albi. Tânărul îşi 
zise că machiată şi cu alte straie ar fi putut deveni o femeie 
mai mult decât pasabilă, căci dispunea de unele date 
fundamentale. Avea ochi superbi, păr a cărui frumuseţe o 
ascundea cu bună ştiinţă strangulându-l în agrafe sau cozi 
de cal, un corp bine zidit. Ca minusuri, puteai vorbi despre 


buzele prea subţiri, răutăcioase şi  bărbia prea 
proeminentă. O expresie mai zâmbitoare, mai luminoasă, ar 
fi corectat şi chiar îndulcit întregul ansamblu. Dar Ioana 
părea să nu-şi bată capul cu asemenea trucuri, şi când nu-şi 
camufla sarcasmul şi disprețul, aşa cum proceda acum, 
devenea chiar infectă. 

— Băiatul e dezamăgit, Mami n-a marşat... Ce ne facem? 

Patrick tresări surprins. Cât timp discutase cu Patrick, 
Ioana lipsise din camera ei, amănunt verificat de el însuşi. 

— La ce dracu' uşă ai ascultat? 

— Pot auzi ce se discută şi peste două uşi, nu asta-i 
problema. Ai vorbit cu Fulguleţ? 

— Mda... mi-a spus câte ceva. 

— Atunci, eşti informat. Din acest moment, suntem o 
echipă. 

— Împotriva cui? se interesă ironic. 

— Împotriva unor surprize nedorite. Primul obiectiv? 
Trebuie să ştim precis dacă există sau nu un testament. 
Asta sub semnul urgenţei. Treaba ta e să afli cifrul. 

Patrick puse picior peste picior şi declară cu o nonşalanţă 
ostentativă: 

— Probabil n-ai fost informată, dar nu sunt obişnuit să 
primesc ordine! 

Privirea loanei scăpără fulgere. Ricană otrăvită: 

— Doar în pat şi de la sexagenare lubrice! „Mai la 
stânga... mai pe centru... toată!“ Cam aşa suna textul! 

Chipul lui Patrick se învineţi de jenă şi mânie: 

— Dacă-ţi trag acum o palmă, te lipesc de zid! Cine te 
crezi, nenorocito? Indiferent ce-ai discutat cu maică-mea, 
tot sluga noastră eşti! Ba pe deasupra mai eşti şi curvă! 

Nimic din atitudinea arogantă a loanei nu se schimbă, 
rămase neclintită sub povara injuriei. Patrick îşi regretă 
ieşirea, dar prea îl provocase şi, pe urmă, îl deranja aerul 
de stăpână pe care-l arbora fata, sau, într-o variantă mai 
modestă, de cel puţin căuzaşă, aflată pe picior de egalitate 
cu el şi cu Fulguleţ. 


— O curvă de care aveţi nevoie! Măcar maică-ta-i mai 
isteaţă. 

— În definitiv, tu ce urmăreşti? Ce interes ai în toată 
afacerea asta? 

Ioana îşi arătă dinţii ascuţiţi într-un rânjet larg: 

— O halcă din ceea ce vei obţine tu, dacă vom reuşi să 
facem din tine moştenitorul babei. 

— Deci, mercenară. 

— Dar ce credeai? Cuvioasa Paraschiva? Părerea mea e 
să te grăbeşti. Nevastă-ta doarme, i-am dat un somnifer 
care o scoate din circuit câteva ore, Tanţa s-a învoit, are oră 
la dentist. Eu voi căuta să văd ce găsesc în scrinul din 
dormitor... 

— Dacă totuşi se trezeşte? 

— Nu risc nimic, m-a rugat de ieri să-i fac ordine în toate 
dulapurile. Tu încearcă să deschizi seiful. Verifică întâi 
datele importante din viaţa ei şi a răposatului. Cel puţin 
cândva, constituia un procedeu frecvent, codul 
corespunzând datei de naştere a soţiei, copiilor, căsătoriei... 
sau, vezi şi tu, alte repere din astea, sentimentale. 

Patrick observă sarcastic: 

— Ai ceva experienţă... 

Ioana îl privi fix: 

— Doar foame. 


Patrick intră în fostul birou al lui Martinescu. Ciudăţenie, 
Clotilda păstrase intact decorul şi dacă s-ar fi întâmplat ca 
răposatul să-şi viziteze fostul cabinet acum, după aproape 
douăzeci de ani de la deces, şi-ar fi închipuit că nu l-a 
părăsit niciodată şi ar fi găsit şi cel mai mărunt obiect exact 
unde-l lăsase. Doar calendarul de birou cu foi perforate şi 
detaşabile era schimbat la fiecare început de an, căci 
Clotilda nu intenţionase o cameră memorială, şi nu pioşenia 
faţă de amintirea avocatului o împiedicase să aducă 
schimbări. În realitate, era o cameră cu care n-avea ce face, 
problema întreţinerii nu se punea pentru că nu ea deretica, 


iar o odaie goală în eventualitatea că ar fi vândut mobila, o 
indispunea. 

Patrick începu cu masa de birou, o mobilă masivă cu un 
sertar mare în dreptul pântecelui şi altele, laterale, 
camuflate în spatele unor uşiţe sculptate. Într-una din 
broaşte atârna un anou cu vreo patru-cinci chei. De altfel, 
totul era descuiat, şi Patrick începu să caute documente 
care punctaseră existenţa celor doi soţi. Treaba era simplă 
pentru că, în mod evident, Arhibald Martinescu fusese o 
persoană foarte ordonată. Într-unul din sertarele laterale 
descoperi un dosar verde destul de voluminos care 
cuprindea acte personale. Rupse o foaie din calendar şi, 
dintr-o urnă de marmură, luă la nimereală un pix. Dar, în 
decenii, acestea se uscaseră şi recurse la un Hardmuth cu 
gumă, gândindu-se amuzat că nu mai folosise creion de la 
orele de desen din liceu. Îşi notă data naşterii avocatului - 
ar fi avut acum şaptezeci de ani - a căsătoriei (patru decenii 
de mariaj ar fi împlinit cei doi; la vremea respectivă, el, 
Patrick, nici nu se născuse), chiar şi a logodnei. După toate 
aparențele, fuseseră fiangailles cu tam-tam de vreme ce 
existaseră invitaţii tipărite, iar Martinescu păstrase în mapă 
una ca amintire. Existau şi actele Clotildei care nu 
considerase necesar să le schimbe domiciliul. Data naşterii 
o cunoştea, iar în afara diplomei de bacalaureat din care 
înţelese că fusese o elevă mijlocie, nu mai găsi nimic 
remarcabil. Notabilă era absenţa oricărui document 
atestând că femeia avusese vreodată serviciu. Patrick simţi 
nevoia să-şi scoată pălăria. Pentru „o cucoană de bani gata, 
o întreţinută cu inel“, Clotilda îşi iniţiase şi conducea 
afacerea în chip strălucit. „Vezi, asta e! Dacă ai bosă, nu-ţi 
mai trebuie nici studii, nici specializări, nici experienţă!... 
Mă întreb care ar fi bosa mea? Hm, cred că m-aş descurca 
binişor ca proxenet...“ 

Mapa mai conţinea diplomele de studii ale avocatului, 
legitimaţia de membru al Colegiului, acte de proprietate, o 
adeverinţă a Miliției Municipiului Bucureşti cum că numitul 


Martinescu Arhibald are dreptul să deţină o maşină de scris 
marca Royal etc. În fine, o carte de vizită destinată relaţiilor 
mondene şi nu celor profesionale (strict numele), pe care 
totuşi răposatul îşi notase, scris de mână, numărul de 
telefon. 

Celelalte sertare conţineau instrumente de scris, o 
adevărată papetărie, iar foile de hârtie dintr-un top se 
îngălbeniseră de vreme. 

— Ai găsit ceva? 

Patrick tresări speriat. N-o auzise, şi dacă detesta unele 
apucături ale Ioanei, obiceiul ăsta de a se mişca muţeşte, de 
a se ivi fără avertisment sonor, unde şi când nu te aştepţi, îl 
scotea cel mai rău din sărite. Din cauza efortului de a se 
stăpâni, întrebarea sună a mormăit: 

— Tu ce-ai făcut? 

— N-am găsit decât fotografii şi câteva scrisori recente 
de la prietene, pe care presupun că le-a păstrat fiindcă 
intenţionează să le răspundă. N-am găsit nici bijuterii, în 
afară de ce poartă ea zilnic. 

Patrick respiră adânc şi încercă să surâdă: 

— De unde ştii că mai are şi altele? 

— Femei mai modeste şi tot adună într-o viaţă câte ceva. 
Independent de asta, când ne-a invitat Fulguleţ la masă, 
purta o broşă şi nişte perle pe care nu le-am văzut în scrin. 
Tu trebuie să ştii mai bine. 

Tânărul ridică din umeri: 

— N-am fost niciodată atent la chestiile astea. Ştiu că are 
nişte sclipiciuri... 

— Ei bine, pe-alea, sunt convinsă, le păstrează în seif 
împreună cu alte valori, bani şi ce i s-o mai fi părândei 
important. Dacă există un testament, poţi fi sigur că e în 
seif! 

Luă notiţa cu datele însemnate de Patrick şi se apropie de 
fereastră. 

— Mda, nu ne rămâne decât să le încercăm pe toate. 
Propun să începem cu data naşterii prea iubitei soţii. 


— Nu înţeleg de ce trebuie să fii maliţioasă. Poate că a 
iubit-o într-adevăr. 

Ioana îşi arătă din nou dinţii ascuţiţi, în zâmbetul ei 
caracteristic care-i înghiţea buzele. În astfel de momente, 
părea de-a dreptul feroce. 

— Constat că orice aluzie la iubita-ţi consoartă te 
deranjează nespus. 


— Mă deranjează răutăţile gratuite. Clotilda este o 
femeie extrem de cumsecade. Ce vină are? Că-i bătrână şi 
bogată? Din cauza ei eşti tu săracă? Ţi-a luat ea prăjitura de 
sub nas? Pe tine, invidia nu te lasă să trăieşti! 

— E adânc, rosti fata uscat, şi, întâmplător, foarte 
adevărat. Când toată viaţa asişti spectator la balconul al 
doilea, cum se înfruptă alţii din viaţă, când vezi toate 
curvele, modelele, vedetele TV sau de filme porno care n-au 
în cap decât saună, aerobică şi trucuri pentru a-şi desface 
picioarele cu maximum de beneficiu... 

— Prinde trucul şi desfă-ţi-le şi tu! o întrerupe Patrick. 

Luat pe neaşteptate, primi palma în plin obraz. O lovitură 
dată cu dosul mâinii, năprasnică, plină de ură. 

— Porcule! 

Clocotind de furie, Patrick se năpusti asupra «i, 
acoperind-o de lovituri. Se prăbuşiră amândoi pe covorul 
din faţa biroului, unde continuară să se bată. 

— Ştiu eu ce-ţi lipseşte, târfă! 

Cu o mişcare violentă, îi ridică poalele halatului de lucru 
peste coapse, rupându-i câţiva nasturi. Dar loana se 
dovedea surprinzător de puternică, rezistând cu 
încrâncenare. Se zbătea ca de frica morţii şi, la un moment 
dat, reuşi să-şi înfigă colții în braţul tânărului, muşcându-l 
puternic. Ameţit de durere, Patrick slăbi strânsoarea, 
lăsând-o să scape. Braţul îi şiroia de sânge şi încercă un 
bandaj stângaci cu batista. Ioana îl privea din celălalt capăt 
al biroului, cu ochii mustind de o satisfacţie otrăvită. Patrick 
îşi săltă capul: 

— În definitiv, de ce nu vrei? 

Nările Ioanei vibrară. Cuvintele răsunară nu rostite, ci 
scuipate: 

— Pentru că mi-e greață! Înţelegi? O greață ireversibilă. 
Dacă atunci, sub pat, am reuşit să mă stăpânesc, acum nu 
mai sunt în stare. 


loana se repezi până în dormitor să verifice dacă nu 
cumva se trezise bătrâna. Poate că efectul somniferului 
trecuse şi, în secundar, exista totuşi posibilitatea absurdă ca 
zgomotele din birou s-o fi trezit. Absurdă pentru că, 
odinioară, Martinescu, vrând să asigure confidenţialitatea 
discuţiilor ce aveau loc în cabinet, capitonase uşa acestuia 

Clotilda continua să doarmă. După cât era de neclintită, 
lividă şi parcă fără respiraţie, puteai să-ţi închipui că femeia 
trecuse în lumea celor drepţi. 

„Şi aşa ar fi echitabil, gândi Ioana plină de pizmă. O 
căpuşă care ocupă degeaba un loc sub soare! Belşug şi 
risipă, amanți de lux, în vreme ce oameni tineri n-au un 
acoperiş deasupra capului şi nici ce mânca!...“ Considerase 
totdeauna Crimă şi pedeapsă drept unul din cele mai 
ipocrite romane pe care le citise, crima lui Raskolnicov fiind 
îndreptăţită; o aplicare concretă a principiului selecţiei 
naturale care guvernează firea. 

Când se întoarse în birou, îl găsi pe Patrick cu ţigara într- 
o mână şi cu o sondă cu whisky în cealaltă, contemplând ca 
la muzeu tabloul lui Bob Bulgaru - o fetiţă jucându-se cu un 
cerc. 

— Ştiu, declară Ioana acolo-i seiful. 

— Hm, m-aş fi mirat să existe ceva în casa asta despre 
care să nu ştii. 

— Acum ce mai aştepţi? Ianţa se poate întoarce din 
moment în moment. 

Patrick simţi că se enervează din nou: 

— Dacă mai îmi vorbeşti pe tonul ăsta, în clipa următoare 
îţi aduni trenţele şi o cari! Cine dracu' te-a adus în casa 
asta?! 

— Fulguleţ, rânji Ioana cu dinţii ei ascuţiţi. 

Fără alte comentarii, apucă tabloul şi după ce îl hâţână 
de câteva ori, reuşi să-l desprindă. Se ivi seiful, introdus 
într-o nişă clasică. Patrick o dădu la o parte cu o mişcare 
violentă şi fata se clătină gata să cadă. 

— Dictează-mi datele!... Foaia de calendar de deasupra! 


— Am înţeles... Sire! 

— Zât! o repezi Patrick. 

Concomitent, realiză că loana era prima femeie pe care o 
brusca, ba chiar o şi lovise. Manifestările brutale nu-l 
caracterizau, şi toate amantele din viaţa lui, indiferent de 
termenii despărțirii, amiabili, zglobii sau dramatici afirmau, 
de comun acord, că Patrick se comportă ca un gentleman. 
Mitocan, şi încă până la pierderea oricărei măsuri, simţise 
nevoia să fie doar cu Ioana. În fapt, niciuna nu izbutise să-l 
înfurie şi totodată să-l intrige ca „peizanca asta de Slatina“. 

Fata începu cu data de naştere a Clotildei şi, în vreme ce 
Patrick forma cifrele de pe disc, frunzărea printre hârtiile 
Martineştilor rămase pe masă. 

— Nu ţine! anunţă Patrick. Altul! Vezi căsătoria... 

Seiful nu cedă nici de această dată, nici la celelalte 
tentative care vizau evenimente sau doar înşiruiri de cifre 
cu semnificaţie pentru răposat. 

Patrick abandonă casa de bani şi se grăbi să-şi toarne 
încă un whisky. Aprinse şi o ţigară, apoi se aşeză pe braţul 
unui fotoliu, parcă obosit. 

— Şi acum, ce facem? Bestia asta - arătă spre seif - nu se 
lasă păcălită decât eventual de un ciocan pneumatic. Nu 
văd cum se poate forţa altfel... 

Ioana respinse hotărât: 

— Nici vorbă de aşa ceva! 

— Atunci... Nu ne mai rămâne decât să renunţăm. 

Un licăr de dispreţ străfulgeră ochii fetei. 

— 'Toate cursele le abandonezi la fel de repede? Nu există 
problemă fără soluţie. 

Aşezată pe jilţul din spatele biroului, continua să 
cerceteze cu atenţie toate documentele din mapa verde. Ca 
şi cum ar fi fost mioapă, aducea hârtiile până sub nas, 
studiindu-le cu ochii mijiţi. 

Patrick se trânti de-a binelea în fotoliu, observând: 

— Mă dau în vânt după axiome. Dacă pretinzi că trebuie 
să existe o soluţie... 


Ioana îi reteză vorba, ridicând brusc mâna: 

— Stai puţin... S-ar putea să fi dat peste ceva... 

Ţinea între degete cartea de vizită a avocatului 
Martinescu, cea folosită doar în cadrul relaţiilor cu caracter 
privat. 

— Văd aici un număr de telefon scris de mână. 

Patrick ridică din umeri: 

— L-am văzut şi eu... Ce-i cu asta? 

Ioana îşi ciocăni buza cu bucata de carton, reflectând 
gânditoare: 

— Să judecăm logic... Va să zică Archibald Martinescu a 
decedat de circa douăzeci de ani. A notat aici un număr de 
telefon, al lui sau poate al altcuiva, nu ne interesează... 

— Până aici, rânji Patrick, suntem de acord. 

Fata rosti aproape silabisind cuvintele: 

— Chestia e că acum douăzeci de ani - şi asta o ştiu 
precis - numerele de telefon erau alcătuite din şase cifre... 

Patrick deveni brusc atent: 

— Şi? 


— Aici, sunt notate şapte! 


Câteva momente rămaseră nemişcaţi, privind seiful 
deschis. Nu le venea să-şi creadă ochilor că izbutiseră şi din 
pricina emoţiei râdeau sughiţat. 

— Bingo! exclamă Patrick. Trebuie să recunosc că de 
data asta ai marcat! 

— Nu numai de data asta, observă loana mai mult ca 
pentru ea, plimbându-şi vârful limbii pe la colţul buzelor. 

Fără să mai aştepte, începu să deşerte conţinutul casei de 
bani: o avere concentrată în teancuri de valută sortată în 
funcţie de originea etnică, mai multe bijuterii (numai 
briliante) cazate în casetele lor originale, un dosar cu hârtii 
importante privitoare la Clopoţei şi alte afaceri ale Clotildei 
şi în sfârşit, un plic galben, dublu faţă de cel obişnuit, sigilat 
cu ceară roşie. Pe faţă, două cuvinte avertizau: Testamentul 
meu. 


Uitând de orice diferend, Ioana şi Patrick se îmbrăţişară 
spontan. In spatele lor, uşa biroului se deschise şi se închise 
la loc, la fel de neauzit. 


Emil Mărgescu urma ca în aceeaşi dimineaţă să se vadă 
cu Cireşica, dar telefonul alarmant al Luizei îl determină să 
decomandeze întâlnirea. Din păcate, scrâşni şi înjură cu 
voce tare, căci presimţea că pierduse o discuţie importantă. 
Cu stilul ei aluziv, niciodată direct, fata îi dăduse de înţeles 
că avea în sfârşit să-i destăinuie teribilul secret privitor la 
trioul Dragoş, Diana, Patrick. Uita însă că fusese silit s-o 
refuze. Bătrâna nu era o isterică, nu i se năzărea şi 
dimensiona corect tot ce se petrecea în jurul ei. În acest 
context, tonul panicat al femeii, te punea pe jar pe bună 
dreptate. 

Îndreptându-se spre locuinţa Luizei Miclea, gămanul se 
gândi mulţumit, că, slavă Domnului, putea dispune liber de 
timpul lui. Dacă s-ar fi exprimat cumva cu voce tare, 
eventualul interlocutor l-ar fi măsurat cu multă 
circumspecţie. Tipul era nebun, nu exista altă explicaţie! Se 
simţea fericit când altul în locul lui ar fi fost copleşit de grijă 
şi spaimă. Emil fusese concediat de o săptămână, dar 
chestiunea îl lăsa rece. Vânduse prin Consignaţie, după o 
îndelungă aşteptare, un Musceleanu şi un Anestin, o 
bombonieră Rosenthal şi ultima pereche de cercei ai maică- 
sii, onixuri cu chenar de periuţe şi diamante. Toate deodată, 
ceea ce se întâmpla foarte rar. Era un amănunt pe care 
Emil îl vedea ca pe un semn. Destinul se arăta favorabil, 
netezindu-l terenul întru atingerea scopurilor sale. Făcuse 
rost de bani pentru a putea supravieţui liniştit o bucată de 
timp, fără a-şi ipoteca timpul, dedicându-se în întregime 
ducerii la împlinire a actului de dreptate care-l obseda de 
cinci ani. După aceea, era încredinţat, lucrurile se vor 


calma, el va fi scăpat de coşmarul unei obligaţii apăsătoare 
impusă de dragostea neţărmurită pentru Monica. Va avea 
linişte abia după pedepsirea nemernicilor; atunci se va 
aduna, îşi va pune viaţa la punct, îşi va căuta o slujbă... 

Luiza, care-i pândea venirea la geam, îi deschise, chiar 
înainte ca Emil să atingă butonul soneriei. În treacăt, 
observă că bătrâna se vopsise şi mai violent ca de obicei şi 
că se lua drept Ofelia, dacă exista cumva o operă Hamlet. 
Cu veşmântul alb fluturând, o ghirlandă de flori de măr la 
gât şi altele prinse în părul negru tuci, părea nebună de 
legat. 

— Mi-au furat Mauserul! izbucni, fără a-i lăsa timp să se 
aşeze. Cum, cine şi când... mister! 

— O clipă! Am înţeles bine? Mauser? Adică revolverul 
Mauser? Aveaţi un revolver?! 

— Da, domnule! ţipă bătrâna, iritată că celălalt înţelege 
greu. Era al lui taică-meu, colonelul Pericle Miclea. Nu l-a 
predat când au venit comuniştii, de-o viaţă îl ascundeam! 

— Extraordinar! se minună Emil. 

Rămânea la fel de buimăcit ori de câte ori avea prilejul să 
constate că şi azi, după cincizeci de ani, rănile ultimului 
război mai supurau, continuau să mai existe urme şi 
consecinţe. Concertau în acest sens ştirile IV, relativ 
frecvente, despre depozite de arme sau mine găsite 
întâmplător în diverse regiuni ale ţării, schelete în uniforma 
Armatei Regale scoțând la iveală crime comise de demult, 
tezaure îngropate sau ascunse în ziduri de teama spolierilor 
comuniste, arme private, cum era şi cazul Luizei... 

— Când a dispărut? 

— Astă-noapte. 

Sprâncenele gămanului căutară nordul: 

— Cum puteţi fi atât de sigură? Verificaţi în fiecare zi 
ascunzătoarea? 

Bătrâna dădu din mână enervată, fără să realizeze că de 
fapt, e absurdă. Vorbea de parcă celălalt nu afla prima oară 


de existenţa armei şi ar fi fost familiarizat cu toată 
povestea. 

— Bineînţeles că nu verific în fiecare zi. Am scos-o ca să 
ţi-o dau dumitale. 

— Mie?! 

— Da, ce te miră? Am stabilit că nenorociţii ăia trei 
trebuie să moară. Ca să îndepărtăm orice bănuială şi orice 
posibilă asociere, m-am gândit că sunt necesare trei 
modalităţi de crimă distincte. Să zicem că unul moare 
otrăvit, al doilea strangulat şi ultimul împuşcat. N-am 
socotit bine? 

— Cred că da, rosti Emil confuz, mărturisesc că nu m-am 
gândit până acum la aspectul ăsta. 

— Ei bine, eu m-am gândit şi de-aia am scos revolverul, 
să-l am la îndemână. Asta s-a întâmplat ieri după-amiază... 

— Unde anume, la îndemână? 

— Aici, pe colţul comodei, învelit într-un tulpan verzui. 
Azi-dimineaţă, când m-am trezit, nu mai era. 

Mărgescu o privi circumspect: 

— Ciudat... 

— Tinere, eu nu m-am sclerozat! 

Prins asupra gândului, Emil se grăbi s-o asigure: 

— Nici vorbă, nu cunosc multe minţi la fel de limpezi ca a 
dumneavoastră... La ce oră v-aţi culcat azi-noapte? 

— Ceva mai devreme ca de obicei, cu puţin înainte de 
zece. Am luat un somnifer şi nu m-am trezit până azi, la opt 
dimineaţa. Ori m-a vizitat o fantomă, ori nu ştiu ce să mai 
cred... 

Mărgescu ridică palma cerându-i să aibă răbdare. 

— Să încercăm să gândim logic... Din câte ştiu, locuiţi 
singură. 

— Aşa e. Găzduiesc de milă o fată, să-i zicem menajeră, 
dar pe care am împrumutat-o de două luni Clotildei 
Martinescu... 

— Proprietara Clopoţțeilor?! 


— Chiar aşa. A fost bolnavă rău şi are nevoie de cineva 
care s-o îngrijească. Ioana, fata asta, e foarte pricepută. De 
atunci, a mai fost doar o singură dată aici, să-şi ia nişte 
bulendre. 

— Are deci cheile! Excludeţi posibilitatea ca fata sau 
oricine altcineva să fi pătruns în casă în timpul nopţii, fără 
ca să-i simţiţi? Să nu uităm că aţi luat un somnifer... 

Luiza deschise braţele. Mânecile ample, kimono, o făceau 
să semene cu un fluture alb, uriaş şi fioros. Întrebă pe un 
ton patetic: 

— Cum, tinere? Asta vreau să-mi spui! Cum? Locuiesc la 
parter, ca la toate vilele în stil florentin există la toate 
ferestrele gratii din fier forjat, le vezi doar şi dumneata, iar 
la atenanse, le-am instalat eu după '90, de frica tâlharilor. 

— Fata are însă chei. 

— Cu care n-are ce face. Noaptea pun lanţul. 

— Nu se întâmplă să şi uitaţi? Gesturile mecanice ne 
scapă de sub control. Uneori, mă trezesc la prânz, 
întrebându-mă dacă am luat sau nu propranalolul de 
dimineaţă. 

— O fi, dar eu am obsesia bandiţilor, şi uneori mă scol din 
pat în plină noapte ca să verific uşa. Vezi dumneata, nu mi-e 
frică de moarte, o săritură în abis, acolo, mai ales că nu mai 
am ce pierde, dar îmi pasă de felul în care mor. 

— Ce mai contează! 

— Ba pe mine mă îngrozeşte ideea că mi-aş putea sfârşi 
zilele bătută, chinuită, violată... 

— Înţeleg... Îmi permiteţi să mă uit puţin la uşa de la 
intrare? Nu că aş fi un specialist, dar... 

— Du-te şi te uită! Poate vezi dumneata ceva ce n-am 
văzut eu. 

„Ce blocuri ştiau face burjurii, domnule! observă în 
treacăt Emil. Păi se compară cu coşciugele lui Dej şi 
Ceauşescu?!!!“ 

Vestibulul era pardosit cu un mozaic superb în alb şi 
negru, intact după şase-şapte decenii de la construirea 


imobilului, iar uşa din stejar masiv constituia o capodoperă 
de orfevrerie (clanţa şi grilajul care încadra vizorul) şi 
tâmplărie. Spaima de tâlhari şi bandiți a Luizei Miclea era 
ilustrată fără necesar de explicaţii de cele cinci yale ale uşii 
care, plus lanţul de siguranţă şi drugii din fier forjat, 
sugerau o poartă de cetate. Aparent, nimic nu fusese forţat. 

Mărgescu se întoarse gânditor în salon. Bătrâna îl luă în 
primire cu ochii sticlind de curiozitate şi de satisfacţie, în 
acelaşi timp: 

— Ei, ce părere ai? Nu ţi-am zis eu?! Nici o molie nu se 
poate strecura în casă, dacă nu-i deschizi tu uşa. 

— Categoric, dar o explicaţie trebuie să existe, totuşi! 

— Dă-mi-o dumneata! 

Gămanul ridică din umeri: 

— Nu vă pot oferi nimic concret... 

Bătrâna râse sarcastic: 

— Mă aşteptam! Tot fantoma mea... 

— E o ipoteză pe care eu nu o pot lua în serios. 
Rămânând deci cu picioarele pe pământ, instinctul şi chiar 
raţiunea îmi spun că doar fata, menajera, a putut intra în 
casă. 

— Cum? şuieră Luiza. 

— O vom afla într-o zi. Important de reţinut e că fata are 
două atuuri mari de partea ei. Unu, vă cunoaşte obiceiurile 
şi casa, doi - are cheile de la cinci yale, adică cinci obstacole 
de la bun început anihilate. Practic, a avut de luptat doar cu 
lanţul de siguranţă pentru care presupun că a găsit un 
antidot. Nu ştiu cum s-a descurcat cu drugii, dar dacă aş fi 
poliţist şi aş investiga cazul, la fată m-aş gândi, în primul 
rând, ca principal suspect. 

Bătrâna clătină sceptică din cap: 

— Dumneata încerci să faci posibil din imposibil! Nu mă 
convingi deloc, dar admițând totuşi ipoteza dumitale, te 
întreb, ce nevoie are amărâta aia de un pistol? Şi de unde 
ştia că eu am unul? 


Emil zâmbi larg. Semăna cu un bostan dintre aceia 
cărora copiii le scobesc gură şi ochi prin care se strecoară 
lumina unei lumânări. 

— De astă dată, sunt nevoit s-o citez pe maică-mea: 
„Pentru slugi nu există secrete. Ştiu mai bine decât 
stăpânul ce există într-o casă.“ Credeţi că erau proşti 
securiştii când îşi racolau cu predilecție informatorii dintre 
membrii personalului de serviciu? Mergeţi zilnic la cimitir, 
cumpărături, una peste alta, lipsiţi câteva ore de acasă. 
Timp suficient ca în cel mult o săptămână să vă fie scotocită 
toată casa. 

— Logic, acceptă bătrâna, asta ar însemna că a venit pe 
furiş, special ca să-l fure? 

— De ce nu? 

— Ce să facă Ioana cu un revolver?! 

— Asta numai ea o ştie, dar nu vă ascund că mă bântuie o 
presimţire! Cât de curând, vom auzi că s-a comis un 
asasinat. Arma crimei? Un revolver Mauser. 


Cel mai greu se lăsă urnit de acasă Simion Tamaş. Fusese 
la vremea lui un bărbat sociabil, amator de distracţii 
consumate dincolo de zidurile casei (excursii, călătorii, 
cinematografe, agape colegiale şi plimbări îndelungi în 
cartiere mărginaşe), dar anii şi, în primul rând, decizia de 
pensie operase, în ce-l privea, mutații adânci. Printre altele, 
îi repugna să lipsească de acasă mai mult de un ceas, cât să 
facă piaţa zilnică şi, în general, să nu se îndepărteze până la 
o distanţă care nu poate fi acoperită cu piciorul; cu excepţia 
premierelor Dianei, nu-l mai scoteai seara nici cu Poliţia, 
amurgul găsindu-l în papuci şi cu afacerile încheiate pe ziua 
respectivă. Dar îndeobşte îşi rezolva toate problemele în 
cursul dimineţii. Nu era vorba nici de frică apropo de 
grozăviile străzii vizionate la televizor, nici de mentalitate 


ori sănătate mai nesigură. Pur şi simplu, îl trăgea aţa sau îl 
lega de casă. 

De aceea, când muri unchiul Costache de la Bacău, iniţial 
refuză să participe la înmormântare. Aici, peste angoasele 
deplasării, se mai adăuga şi frica de gară şi de tren, căci tot 
în lumina celor vizionate la TV, ajunsese să socotească o 
călătorie cu CFR-ul drept o aventură teribilă căreia el nu-i 
mai putea face faţă. Erau peste douăzeci de ani de când nu 
mai păşise în Gara de Nord şi nu mai urcase într-un tren, şi 
nu avea de gând să înfrunte tocmai acum primejdiile 
aferente: hoţi, vagabonzi, aurolaci, păduchi... 

Vica şi Simina însă considerau toate astea nişte prostii, că 
dacă te-ai lua după Simion ar însemna că au ajuns românii 
legaţi de o felioară de glie, precum iobagii lui Mihai 
Viteazul! lar argumente că nu se făcea să lipsească de la 
eveniment, aveau cu ghiotura. Costache ăsta, frate cu tatăl 
Vicăi şi al lui Simion, la nouăzeci şi cinci de ani, era ultimul 
din generaţia lui, ultimul lor „bătrân“. Asta n-ar fi însemnat 
poate nimic, dar unchiul îi ajutase la vremea lui, pusese un 
umăr de nădejde la înălţarea lor, a Vicăi şi a lui Simion, le 
dăduse să mănânce când părinţii făceau Canal pentru 
„uneltire împotriva orânduirii de stat şi de drept“, îi 
îmbrăcase şi îi ţinuse în facultăţi. Să uiţi o asemenea 
binefacere, ar însemna că nu eşti om şi, pe drept, ai stârni 
mânia Cerului! 

Simina, liberă de ipoteci, vedea lucrurile mai puţin etico- 
evanghelist. Contrar lui bărbatu-său însă, îi plăceau 
escapadele şi era mare amatoare de mici schimbări în 
calendarul cotidian. 

Cum nu putuse niciodată să reziste „fetelor“, Tamaş nu se 
simţi în stare nici acum. Ultimul brânci spre Bacău i-l dădu 
oferta unui nepot de văr de a călători toţi patru cu maşina 
lui, Mitsubishi. Nu mai avea motive să refuze deplasarea şi 
cu inima îndoită, se porni la drum, urmând să lipsească 
circa trei zile. Cum Diana nu era de găsit îi lăsară un bilet, 
iar pe Cireşica o rugară să verifice apa şi gazele înainte de 


a pleca de acasă; şi normal, să încuie bine uşa, să nu lase 
cumva ferestre deschise... 


Se afla pentru prima oară singură în toată casa şi încerca 
un reconfortant sentiment de libertate care o surprindea pe 
ea însăşi. Dacă stătea să reflecteze, toată viaţa făcuse tot ce 
poftise, părinţii nu o împiedicaseră de la nimic, ba 
dimpotrivă îi încurajau actele de independenţă, ca de 
exemplu când la paisprezece ani, fiind în clasa a IX-a, o 
lăsaseră să plece pentru două săptămâni la Mare, împreună 
cu un grup de colegi. Nu mulţi părinţi procedaseră la fel de 
emancipat, socotind că e totuşi prea devreme pentru 
asemenea escapade. Chiar Vica, cea mai „libertină“ din 
familie, îşi manifestase îndoiala asupra hotărârii lor; trebuia 
să mai aştepte câţiva ani pentru a-i da drumul complet din 
lesă. 

În acest context, se mira Cireşica străbătând casa pustie, 
de unde se isca acest sentiment de eliberare? Se simţea 
fericită că-i singură, tocmai ea care se plângea de cumplită 
singurătate! Nu făcea un secret din faptul că nu-şi iubea 
familia. Mamă-sa era o găină frumuşică şi tâmpită din 
naştere, iar între ea şi Vica exista o incompatibilitate 
organică, aceasta nutrind sentimente şi consideraţie doar 
pentru câştigători, oameni realizaţi, cu succese. În ce-l 
privea pe Simion, îi era milă de el, pe moment şi periferic, 
aşa cum ţi-e milă de o pasăre cu aripa frântă. Concluzia se 
impunea de la sine! Ea trăia chinul unei singurătăţii de tip 
special, neducând dorul faunei individului obişnuit care 
oftează îndeosebi după cerc, „gaşca sau banda noastră“; 
singurătatea ei nu putea fi mobilată decât de un bărbat. 

După o raită prin toată casa, inclusiv în odăile Dianei, 
Cireşica îşi trase cizmele, îmbrăcă din mers paltonul, 
înşfăcă geanta şi părăsi locuinţa, arzând de nerăbdare să se 
întâlnească cu Mărgescu. 

În timp ce încuia, auzi sunetul telefonului, dar 
superstiţioasă, nu se întoarse din drum. 


„Oricum, nu sună nimeni de la Casa Albă...“ 


Fruntea  încruntată a Dianei trăda preocuparea 
interioară. Ce mama dracului, nu răspunde nimeni la 
telefon?! Faptul era cu totul neobişnuit pentru că totdeauna 
rămânea cineva acasă. Simion, devenit sedentar, ieşea doar 
pentru cumpărături, la cel târziu unsprezece dimineaţa 
relaţiile lui cu exteriorul fiind isprăvite. Siminei, dacă nu 
avea un ţel anume - dentist, croitoreasă ori vizită 
planificată - nu-i plăcea să se „baladeze de zăludă“ prin 
târg, preferând să-şi petreacă dimineaţa cu un ochi la 
cratiţele unde se desăvârşeau la foc mic mâncăruri 
gustoase şi bine scăzute, iar cu celălalt la micul televizor 
cocoţat pe bufet. Ca să nu mai vorbim de nelipsita Vica, fără 
de care nici nu puteai concepe existenţa familiei Tamaş. 

Era o casă nu atât zgomotoasă cât vie, cu radioul 
permanent deschis, cu „lălăit de Simină“ (avea o voce 
frumoasă, din păcate neexploatată, şi cu exclamaţiile Vicăi 
ori ale lui Simion, însoţite de zgomotul zarurilor aruncate. 
Jucau tabinet, dar cel mai adesea table. 

Diana intră în sufragerie, cu sentimentul de casă străină. 
Nu era obişnuită cu atâta linişte în propriul cămin şi parcă 
avea inima strânsă. Biletul de la părinţi rezemat de vasul 
din mijlocul mesei îi sări imediat în ochi. De două zile n-au 
izbutit să dea de ea, informa Simion, autorul misivei cu 
scrisul lui lăbărţat, sperau că-i bine, sănătoasă. A murit 
unchiul Costache de la Bacău etc.. Nu intenționau să 
lipsească mai mult de două-trei zile. Dacă pleacă iarăşi pe 
undeva, să le lase un cuvânt... 

Diana respiră ceva mai liniştită. Nu avea să zăbovească 
mult, venise doar să-şi ia câteva lucruri de schimb. Bine că 
lipsea şi Cireşica, o realizase încă din curte. Obloanele de la 
fereastra ei erau coborâte, ori aşa proceda doar în timpul 
nopţii sau când părăsea locuinţa. 

Descuie maşinal cele două rânduri de yale de la camera 
ei şi, tot gest reflex, îşi agăţă poşeta în cuierul pom de lângă 


uşă. Când îşi ridică privirea spre interior înţepeni, simțind 
că inima i-a stat în loc. De cârligul lustrei, un cadavru de 
femeie atârna spânzurat, iar sub picioare, zăcea un taburet 
răsturnat. 

Încercă să strige, dar n-avea aer. Spânzurata era chiar 
ea, Diana, statura ei, părul ei, hainele ei, chiar şi parfumul 
ei... Pe piept era agăţat un mesaj scris cu litere mari de 
tipar: 


Te aştept curând. Monica. 


Diana alunecă de-a lungul peretelui şi se prăbuşi fără 
cunoştinţă. 


Fata asta avea mâini de aur şi fără îndoială că sărăcia, 
punând-o mereu la încercare, îi antrenase îndemânarea şi 
inventivitatea. După ce o cunoşteai mai bine, dobândeai 
convingerea că cel puţin pentru moment, poate rezolva 
orice necaz gospodăresc, siguranţe arse, prize defecte, 
robinete care plâng sau electrocasnice înţepenite, situaţii în 
care, după două-trei încercări ratate şi câţiva pumni 
îndesaţi în carcasa obiectului, se cheamă specialistul. 

Pentru Patrick însă, interesant era amănuntul că în ciuda 
faptului că nu se eschiva de la nici o muncă, oricât de 
ingrată, Ioana îşi păstrase perfecțiunea mâinilor de ducesă: 
îngustă şi catifelată, cu oase mici şi poignetul nobil. 

Aplecată mult peste masă, lucra la testamentul Clotildei, 
manevrând ca un profesionist o pensetă, o lamă de ras şi un 
fir de păr smuls din propriul coc. Din cauza efortului, îşi 
plimba inconştient vârful limbii pe toată lungimea buzei 
superioare şi icnea satisfăcută de fiecare dată când izbutea 
să mai dezlipească un milimetru din sigiliul aplicat pe plic. 


Întreg tabloul sugera concentrarea unui ceasornicar aflat în 
exerciţiul funcţiunii, şi Patrick începu să râdă: 

— S-ar zice că toată viaţa numai asta ai făcut... 

Era unu noaptea şi se aflau în camera lui Patrick. Până 
spre şapte dimineaţa, când Tanţa începea să trebăluiască 
prin casă, dispuneau de un interval comod pentru a reuşi să 
deschidă, fără a lăsa vreo urmă, testamentul şi să-i afle 
conţinutul. Pentru orice eventualitate, lăsaseră uşa 
întredeschisă, dar Clotilda avea un somn bun, dormea şnur 
şi se trezea o singură dată, în zori, când trebuia să meargă 
la toaletă. 

loana respiră adânc şi îşi şterse cu dosul palmei 
transpiraţia de pe frunte: 

— Am ajuns la jumătate... 

— Nu vrei să faci o pauză de o ţigară? 

Fata clătină hotărâtă din cap: 

— Eu îmi termin mai întâi treburile şi pe urmă intru în 
recreaţie. Nu scăpa pe jos ce ţii deja în mână. Trebuie să iei 
în calcul că oricând poate interveni ceva. Am să fiu liniştită 
doar când o să văd testamentul în seif, la locul lui. 

— Există ceva în viaţa ta care n-a fost calculat dinainte? 

— E genul de întrebări la care nu obişnuiesc să răspund. 

Patrick râse: 

— Voia ta, frumoaso!... Te-ai gândit cum lipeşti la loc 
sigiliul? 

Ioana răspunse fără a-şi întrerupe lucrul: 

— Că tot suntem la zicale, nu intra niciodată înainte de a- 
ţi asigura ieşirea... Bineînţeles că m-am gândit. Cu o 
pensulă fină de aracet se rezolvă problema. 

— Dacă se prinde? 

— Exclus. Doar o expertiză ar descoperi trucul, dar nu se 
va ajunge până acolo. 

Patrick o cerceta amuzat. loana era un număr cu totul şi 
cu totul special, dar în primul rând foarte perfidă, 
certitudine care nu trebuia să-i iasă nici o secundă din 
minte. 


— Dacă te-ar lăsa conştiinţa, ai putea deveni un infractor 
redutabil! 

— Hm, nu ştiu dacă să iau chestia asta ca pe un 
compliment, dar sunt de principiul că indiferent ce ai 
întreprinde, trebuie făcut bine. 

— Eşti un maldăr de principii... 

Exclamaţia de satisfacţie a fetei îi reteză vorba: 

— Gata! 

Extrase cu degetele febrile din plic testamentul olograf al 
Clotildei. 


Testamentul resigilat se afla din nou în seiful acum 
încuiat la loc, iar pânza lui Bob Bulgara atârna la locul ei. 

Patrick şi loana, prea surescitaţi ca să poată dormi şi 
simțind nevoia să comenteze, zăboveau în continuare la un 
pahar de whisky. Tânărul încerca să-şi camufleze decepţia 
produsă de lectura dispoziţiilor pentru cauză de moarte ale 
Clotildei. Cu o lună ori două în urmă, ar fi ridicat din umeri 
cu nepăsare, acum însă acţiunile concertate ale maică-sii şi 
ale Ioanei reuşiseră să-l mobilizeze, antrenându-l în cursa 
pentru averea Clotildei. Nu puţin însă conta şi întâlnirea cu 
nefericitul de Bălan, al cărei efect îl mai resimțea încă. 

Bref, Clotilda îi lăsa apartamentul în care locuiau acum, 
împreună cu toate bunurile din interior. Celelalte două 
imobile, de la Sinaia şi Eforie („care aparținuseră exclusiv 
răposatului constituind moştenirii de familie“), urmau să 
revină surorii şi nepoților lui Martinescu. Documentul mai 
dispunea ca toate întreprinderile existente la data decesului 
să fie lichidate, iar suma obţinută împreună cu acţiunile şi 
contul din bancă să constituie fondul de capital al unei 
viitoare Fundaţii Arhibald şi Clotilda Martinescu, a cărei 
menire va fi sprijinirea unor tinere fete dotate, dar lipsite 
de mijloace materiale, întru desăvârşirea studiilor... 

Patrick se simţea surprins ca dinaintea unui alt obraz, 
nebănuit, al Clotildei. Odată cu capul nu şi-ar fi închipuit că 
nevastă-sa face caz de echitate - vezi legatele privitoare la 


rudele răposatului - sau că ar ţine-o grija de soarta unor 
amărâte, anonime fără chip, mintoase şi sărace! Barem 
chestia asta îl lăsa complet aiurit, conchizând că în cinci ani 
nu şi-a cunoscut nevasta deşi îşi închipuia că femeia 
constituia pentru el o carte deschisă. „Probabil că nici nu 
mă iubeşte aşa cum mi-am imaginat!“ Desigur, ce-i revenea 
lui nu era puţin lucru, însăşi casa constituia o avere, mustea 
de obiecte de preţ, unele de muzeu, dar vorba aia, nu 
mănânci ziduri şi cât timp poţi trăi din vânzări? 'Ioate 
acestea i se păreau acuma nişte nimicuri, un jalnic derizoriu 
faţă de patrimoniul real al Clotildei şi a cărui consistenţă îl 
lăsase blocat de mirare. 

Dintr-o dată, îl cuprinse un sentiment de înverşunare 
împotriva nevesti-sii. Pusese stăpânire pe el, copleşindu-l cu 
o dragoste sufocantă (ceea ce nu era deloc adevărat), îl 
minţise (niciodată), se folosise de el fără scrupule 
(considerabil mai puţin decât procedase el însuşi faţă de 
ea), îl supsese ca o căpuşă (nu era suficient de zglobiu 
libidoul bătrânei pentru aşa ceva), îl sechestrase, blocându-i 
cei mai frumoşi ani (nimeni nu-l silise şi fusese răsplătit cu 
generozitate). 

Lupul s-ar sătura cu un singur miel, spun ciobanii, dar 
când dă ochii şi cu neamurile lui, vrea toată stâna. „Asta s-a 
întâmplat şi cu mine, îşi zise Patrick, testamentul ăsta mi-a 
trezit pofta de bogăţie!“ Oricum însă, simţea că n-o poate 
ierta pe Clotilda pentru ceea ce el socotea a fi un renghi 
nasol şi nemeritat. Merita, în schimb, ea să fie pedepsită şi 
determinată să schimbe conţinutul testamentului. O idee 
tâmpită îi trecu prin cap: 

— Ce-ar fi dacă l-am ascunde? Sau, mai sigur, l-am 
distruge? 

Ioana îl măsură cu dispreţ: 

— Nu fi imbecil. Fără documentul ăsta, te trimit rudele la 
o plimbare cu bicicleta! Ce aţi realizat voi împreună, ca să 
poţi avea pretenţii? Toată averea a fost agonisită înainte de 
a vă fi căsătorit. 


Tânărul o privi derutat. Mazxilarul inferior, moale, atârna 
ca o cârpă, împrumutându-i un aspect jalnic. 

— Ce ne rămâne de făcut? 

— Trebuie să ne sfătuim cu maică-ta. Are judecata 
limpede şi sângele rece. Până găsim o soluţie, aplică urgent 
tratamentul, formula a doua. 

Patrick îşi încruntă fruntea a întrebare, şi loana explică: 

— De dimineaţă, te duci pasă-mi-te la serviciu. Nu te mai 
întorci acasă şi o anunţi la telefon că eşti obligat să pleci în 
provincie pentru nişte zile, nu ştii exact câte. 

— Plec aşa, fără schimburi, fără periuţa de dinţi?! N-o să 
mă creadă! 

— Asta şi vrei. Să înceapă să se frământe, să-i fie teamă 
că te pierde. Ai auzit de duşuri scoțiene? Asta-i aplicăm noi 
acum amurezei! 

Patrick îşi încleştă degetele în părul de la tâmple: 

— Când mă gândesc cum şi-a bătut joc de mine, îmi vine 
s-o ucid! Cu sânge rece! 

oana tresări. Îl privi lung câteva momente, apoi şopti: 

— Nu... Nu încă. 


Diana se trezi din leşin cu un geamăt. Confuză, îşi roti 
ochii prin încăpere, încercând să priceapă ce se petrece cu 
ea. Îşi aminti brusc şi privirea terifiată îi rămase aţintită 
asupra cârligului de la lustră. Femeia spânzurată dispăruse. 


— Îţi spun că nu-s o psihopată şi că n-am avut halucinaţii! 

Doru Pavel îi masa mâinile reci, plouându-le cu sărutări 
mărunte. O ascultase plin de milă şi îngrijorare, reflectând 
la perfidia vieţii. Pentru o singură dată în peste treizeci de 
ani, se socotise timp de o săptămână un om fericit. În 
sfârşit, îi venise şi lui rândul să soarbă din elixirul 
privilegiaţilor de soartă, să pătrundă în acel Paradis, pe 


care, până acum, nu avusese voie decât să-l privească de pe 
margine. 

Şapte zile se simţise - clişeul pe care-l avea despre 
propria lui stare de spirit - ca legănat într-un hamac proptit 
între două stele -, căci nu-i mai lipsea nimic. Fusese 
distribuit într-un rol superb, iar Diana, minunăţia aceasta 
de femeie, nesperat cadou, îi accepta îmbrăţişările... Şi, 
dintr-o dată, sfâşiind brutal vălurile de extaz care-i 
luminaseră ultimele zile, se abătea asupra lui o năpastă 
nedreaptă! Fiinţa adorată trăia sub ameninţarea unei 
primejdii... Nu, nu de moarte, nu voia să admită o 
asemenea eventualitate, pentru că Diana, ca orice individ 
supus încercării, tindea să-i amplifice dimensiunile, înecând 
perspectiva în culori sumbre... 

— Iubita mea, ajută-mă să te înţeleg! Ce vrea de la tine? 

— Dar, ţi-am mai spus-o! Să ne căsătorim! 

— Cu sila? E lipsit de... cavalerism! De orice urmă de 
demnitate! 

Diana râse răguşit, plină de dispreţ: 

— Vorbeşti ca pe vremea marchizilor în ciorapi albi şi 
pantofi cu funde! Te crezi într-un vodevil? Într-o piesă 
amabilă de salon?! 

— În mileniul trei, dragostea mea, iar ce ţi se întâmplă ţie 
ţine de Evul Mediu. Tigve... Cadavre. 

— Craniul l-a văzut şi Nuţi, rosti obosită Diana. În caz că 
ai îndoieli în ce priveşte luciditatea mea, iar spânzurata 
eram chiar eu... Realizezi ce minte diabolică are? 

— Categoric, dar de unde a făcut rost de leş, şi încă de 
unul care să-ţi şi semene? Nu găseşti aşa ceva la prima 
benzinărie! Şi pe urmă, cum de-a dispărut fără urmă?!... 
Când?! 

— Cât timp am fost fără cunoştinţă, asta-i sigur. 

— Atunci cine? Erai singură în toată casa! 

— Degeaba mă întrebi pe mine. Iarăşi, cert este că 
personajul are acces în casa aia nenorocită. Cum a intrat ca 
să instaleze leşul, aşa a intrat şi ca să-l scoată! 


— Nu vreau să te supăr... Emit şi eu ipoteze... Mi-ai spus 
că nu te prea ai bine cu soră-ta... Ştii... mă gândesc doar că 
ea are acces în casă... 

Diana înlătură cu un gest nervos posibilitatea: 

— Cireşica?! Nici gând. N-o duce mintea la aşa ceva! 

„Afara de asta, completă pentru ea, Cireşica habar n-are 
de povestea Monicăi, care semnează ambele mesaje...“ 

Actorul oftă neputincios. Efectiv nu-i intra în cap cum se 
poate manevra atât de simplu un cadavru, cum poate 
cineva reuşi practic să facă dintr-un repauzat, subiect de 
scenariu morbid! Simţea că ceva nu-i în regulă, dar nici 
măcar în faţa plutonului de execuţie n-ar fi putut presupune 
despre ce e vorba. 

— Hai s-o luăm altfel! Nu mai discutăm situaţia de fapt. 
Întrebarea imediat următoare este care-i scopul acestui 
machiaverlâc mârşav?! Ce urmăreşte prin asta? 

Diana ridică din umeri. Deşi cu faţa devorată de 
cearcăne, evident sleită, păstra o frumuseţe tragică 
sugerând apropierea morţii. „Seamănă cu o floare fără apă 
şi fără lumină“, suspină Doru Pavel, cutremurat de durere. 

— Ce urmăreşte”? Dar asta se vede cu ochiul liber, şi un 
idiot ar putea sesiza. Să mă sperie, să mă înspăimânte ca de 
frica morţii! Să înţeleg că nu se joacă şi că amenințările lui 
nu sunt vorbă în vânt! 

— Canalia asta pretinde că te iubeşte? 

— Bineînţeles! N-ai auzit de „iubeşte-mă, că te tai? 
Bănuiesc că se şi află într-un moment de criză, dar tocmai 
de-aia e în stare de un act demenţial. 

Doru se ridică şi îşi aprinse nervos o ţigară: 

— Scumpa mea, nu ne rămâne decât să anunţăm Poliţia. 

— A, nu! respinse parcă speriată Diana. În nici un caz! 

— De ce? Eu sunt gata să-mi dau şi viaţa pentru tine! Ştiu 
că sună a melodramă, dar ăsta-i adevărul. Problema-i că mă 
simt neputincios când am de-a face cu o minte, i-aş zice, 
ocult diabolică. Închipuirea mea nu-i pe măsura imaginaţiei 
lui! Poliţia are însă alte mijloace! 


— Ce? Un bodyguard? Şi cât timp o să se ţină ăla după 
fundul meu? 

Doru o măsură circumspect: 

— Spune-mi, Diana, mie poţi să-mi spui orice. Chiar dacă 
ai fi asasinat-o pe maică-mea, eu tot te-aş iubi şi te-aş ierta. 
Te are Dragoş cu ceva la mână? Ştie ceva real, important, 
poate chiar cumplit despre tine şi de-asta te şantajează? 

Actriţa avu o secundă de ezitare care nu scăpă celuilalt. 

— Spune, iubita mea, nu te sfii! 

Diana ridică din umeri cu falsă nepăsare şi îşi trecu 
maşinal degetele prin părul despletit: 

— Ce poate să-ţi treacă prin minte! Şi te mai plângeai că 
nu ai suficientă imaginaţie! 

Doru, nu prea convins, declară: 

— Bine, dacă spui tu... În concluzie, ce putem face? Stăm 
şi aşteptăm să apese pe trăgaci? 

Femeia îl măsură lung, de parcă ar fi vrut să pătrundă 
până în străfundurile sufletului şi minţii lui. Calculă febril: 
„Susţine că mă iubeşte şi sunt convinsă de asta. Chestia-i 
până unde poate ajunge de dragul meu? Încă ceva, scap de 
un şantaj şi intru în altul?... Dar ai altă ieşire pentru 
moment? NU! Trebuie mers pe soluţie!“ 

— Ce facem? insistă Doru. 

Diana schiţă un surâs enigmatic. Inventă, ştiind că 
atribuindu-le paternităţi celebre, cuvintele capătă altă 
greutate: 

— Napoleon susţinea că una din condiţiile victoriei este 
să ataci primul. 

Doru încetă să-i maseze mâinile: 

— Ce vrei să spui?! 

— Lovim noi primii şi nu-i mai dăm lui timp să apese pe 
trăgaci! 

Cicatricele de pe obrazul tânărului se dilatară dintr-o 
dată, parcă întreg capul îi crescuse, iar privirea era a unuia 
care tocmai îl văzuse pe Eminescu al lui Baba făcând 
striptease în faţa Ateneului. 


„Femeia asta-i nebună?! Sau n-am înţeles eu bine...“ 

— Cum adică să lovim? 

Diana îi azvârli o privire crâncenă: 

— Adică îl lichidăm! Spui că mă adori. Acum e cazul să 
mi-o dovedeşti! Ori eu, ori el! 


Clotilda avea impresia că a intrat într-o zodie nefastă. 
Ştia cât de distructiv, cât de nociv era gândul, dar faptele 
rămâneau fapte şi nu te puteai lega la ochi cu bună ştiinţă, 
pretinzând că nu le vezi. Prin structură, deviza ei fusese 
totdeauna „priveşte lucrurile în faţă şi caută soluţia cea mai 
avantajoasă“, dar ca să fim sinceri, şi soarta fusese 
binevoitoare cu ea, cruţând-o de mari încurcături. Lăsând la 
o parte mormintele scumpe care punctează orice existenţă, 
privită în ansamblu, viaţa ei fusese o dulce primăvară. 
Acum, dintr-o dată, o găsise boala, din care cu greu îşi 
revenea, simțindu-se parcă mai vlăguită decât în primele 
săptămâni. Adevărat că nici nu era obişnuită să zacă, 
bucurându-se de o sănătate pe cât de uluitoare, pe atât de 
fidelă. În şaizeci şi cinci de ani, nu cunoscuse decât scaunul 
dentistului şi un singur lanţ de analize, făcute acum două 
luni, când se îmbolnăvise. 

Până la telefonul lui Patrick, pusese starea ei proastă pe 
seama unei convalescenţe capricioase, încredinţată că-şi va 
reveni, „nou-nouţă, din cap până în picioare“. Deunăzi, îi 
mai era dor de o rochiţă de primăvară bleumarine cu 
picouri albe... 

lată însă că apăruseră probleme cu Băiatul. Intenţia lui 
de a-şi lua serviciu (cunoscându-i aversiunea profundă 
pentru orice activitate cu caracter obligatoriu, spus pe 
şleau, cunoscând lenea lui congenitală) puncta deja o 
schimbare fundamentală, o nouă etapă în căsnicia lor. Nici 
n-a avut timp să se obişnuiască cu noua situaţie, şi uite-l că- 


şi „ia liber de acasă“ pe un număr de zile nedeterminat. 
Telefonul lui fusese lapidar, de parcă ar fi sunat dintr-o 
gară, gata să piardă trenul. Când îl întrebase cum de pleacă 
aşa, brusc şi fără un minimum de bagaj, Băiatul se 
eschivase, expediind-o: 

— N-am timp, Mami, e o urgenţă, ordinul boss-ului cel 
mare. Îţi explic eu când mă întorc... Încheiase în stilul 
personajelor din filmele americane! Ai grijă de tine! 

După ce se încheiase convorbirea, Clotilda fusese 
cuprinsă de indispoziţie şi de o nelinişte vecină cu panica. 
Încă nu se întâmplase ca ei doi să fie despărțiți, perspectiva 
unor zile în care n-avea să-i vadă chipul luminos o deprima 
şi oricât ar fi vrut să-şi alunge gândul din minte, spaima de 
inevitabil se dovedea mai puternică. lar inevitabilul se 
numea EA, o altă femeie în viaţa lui. Era în logica firii să se 
întâmple aşa ceva - dragostea îi înlănţuise inima şi sufletul, 
dar nu-i luase minţile - însă Clotilda avusese totuşi 
naivitatea să spere că personal va fi scutită de asemenea 
suferinţă. Patrick se iubea prea mult pe sine însuşi, prea era 
nărăvit la trai dulce ca să renunţe la toate avantajele oferite 
de Clotilda de dragul unui chip nostim, cu pielea fragedă. 
Cu această convingere şi cu raţiunea femeii versate, se 
legaseră reciproc, chiar în preziua nunţii, ca la dorinţa 
oricăruia dintre ei, căsătoria să se desfacă fără cea mai 
mică opoziţie. Certificatul de căsătorie nu le va atârna 
lanţuri de picioare, rămâneau doi oameni liberi. Ca de 
obicei, se specificase condiţia sincerităţii absolute, dac-o fi 
şi-o fi, se vor despărţi fără minciuni, fără a-l pune pe celălalt 
să suporte umilinţele relaţiilor clandestine ale partenerului, 
murdăria aşternuturilor paralele. Fireşte, făgăduiala îl 
avantaja pe Patrick, fiind greu de conceput ca Clotilda să-şi 
mai găsească alţi amanți. O făcuse totuşi cu inima uşoară, 
dar într-un fel vorbeşti despre foame când ai strachina plină 
sub nas şi altfel când cămara-i goală şi pe plită nu fierbe 
nici o oală... 


Copleşită de gânduri neguroase, nu reuşi să înghită la 
prânz decât o ceaşcă de bulion de pasăre, iar seara 
constată că i-a crescut din nou temperatura. 

Telefonul lui Fulguleţ - tocmai îşi făcea toaleta de noapte 
- îi alungă şi nădejdea într-un somn adânc şi binefăcător. 
Soacră-sa era agitată şi, deşi încerca s-o ascundă, nefiresc 
de îngrijorată de ceea ce se petrecea cu Patrick. Neapărat 
trebuia să discute şi stabiliră o întâlnire... nu, nu pentru 
mâine, imposibil, avea o zi extrem de încărcată, dar 
negreşit, poimâine dimineaţa. 

Clotilda înghiţi două somnifere în loc de unul singur. 

Jubilând doar imaginându-şi starea de spirit a „hoaştei“, 
Fulguleţ se instală la televizor şi urmări emisiunea lui Florin 
Călinescu. „Las-o să dea bine în clocot...“ 


Dragoş sosi cu o întârziere de cinci minute. Avea expresia 
individului prea frământat de ceva ce se petrecea înăuntrul 
său pentru a mai sesiza ce se întâmplă în jur, chiar dacă ar 
fi fost vorba de o defilare de cămile. Ca notă generală, 
părea hăituit, apăsat de o obsesie. Se trânti greoi pe 
scaunul din faţa lui Patrick de parcă genunchii ţepeni ar fi 
refuzat comenzile. 

— De ce dracu” n-ai vrut să ne întâlnim la Clopoţe:? 

Se aflau la Casa Romana, un restaurant cu pretenţii şi 
preţuri nejustificate, din apropierea Cheiului Dâmboviţei. 

Patrick îşi roti instinctiv ochii prin localul aproape gol: 

— E departe de căprăria noastră, nu risc să dau peste 
vreun cunoscut. 

— Ce mai vrea să însemne şi chestia asta? 

Patrick declară, sigur de efect: 

— De ieri dimineaţă, am intrat în clandestinitate. Clotilda 
ştie că sunt la Timişoara. 

Celălalt îl privi mai atent: 


— O japiţă care-ţi papă timpul şi are pretenţii la week- 
end? 

— Nici vorbă! 

Începu să-i relateze situaţia, neomiţând nici episodul 
Sandu Bălan, cu sinceritatea şi abundența de detalii 
caracteristice unei prietenii încercate, în care partenerii au 
intrare liberă pentru a pătrunde în cele mai josnice secrete 
ale celuilalt. 

La început plictisit şi abia aşteptând să vorbească despre 
propriile lui probleme, Dragoş deveni mai atent, ajungând 
să-l urmărească chiar încordat. 

— Hm! exclamă la urmă şi ridicând sonda de whisky 
goală, ceru prin semne încă un rând. Se pare că avem 
destine simetrice, amândoi am intrat în căcat. O zodie 
cretină!... Ai grijă că te scufunzi. 

— Ce dracu' vrei să spui? 

— Două chestii nu-mi plac... Apoi, sărind de la una la alta: 
Şi zi aşa, cu nenorocitul ăla de Bălan!... Nu-mi revin. 
Exemplu pe liceu, şef de promoţie, îi şi vedeai şosea dreaptă 
aşternută cu roze, până la Academie... 

Patrick îl întrerupse nerăbdător: 

— Lasă-l naibii pe Bălan! Ce ziceai că nu-ţi place? 

— În primul rând, testamentul. S-ar zice că buna Clo-Clo 
te-a fentat. Ţi-a promis vreodată ceva? 

— Niciodată. Ea n-a pomenit nimic, cum să fi adus eu 
vorba? 

— Corect, deci nu-ţi datorează nimic. Peste ce ţi-a oferit 
vreme de cinci ani, îţi mai lasă şi o avere. Că tu o vrei pe 
toată, e altceva! 

Patrick stinse nervos ţigara şi se aplecă peste masă: 

— Crede-mă, nu-i vorba de lăcomie aici... 

— Nu, rânji celălalt, doar de dragoste pentru aproape şi 
bunurile sale. 

— Mă asculţi sau nu? Insist, nu-i lăcomie, ci doar o grijă 
legitimă pentru viitor. Cu neamurile răposatului nu ţine nici 
o legătură, în cinci ani n-a primit şi n-a expediat o singură 


felicitare de Crăciun. lar fundaţia e o aiureală! Ceva 
abstract, confuz, nici nu ştii cum arată la faţă ăia de-i 
milostiveşti. 

— Ce vrei să-mi demonstrezi? 

— Că nu-i drept faţă de mine. Eu îi asist bătrâneţea, eu o 
fac fericită - cuvintele ei. După cum îmi repetă la infinit că 
n-a iubit pe nimeni aşa cum mă iubeşte pe mine, că sunt cel 
mai preţios lucru din tot ce i s-a întâmplat vreodată. 

— Consideră probabil că a făcut şi face destule pentru 
tine! 

Patrick ridică excesiv glasul: 

— Ei bine, eu nu consider la fel! 

— Perfect! Ce-ai de gând? 

— Să-i forţez mâna. S-o oblig să vadă cum e fără mine! 
Un număr de zile sau toată viaţa. 

— Tu unde stai acum? 

— Îţi dai seama că nu m-am dus la maică-mea, unde 
ipotetic m-ar putea găsi. Am tras la un hotel... Palace. E 
central şi totuşi discret. 

— Cine mai ştie? 

— Mama şi... loana. 

Dragoş îi căută luminile ochilor: 

— "Ţie îţi place de fata asta?! 

Expresia lui Patrick deveni şovăitoare, părea pus în 
încurcătură: 

— Nu ştiu ce să-ţi spun. Mă intrigă şi... da, cred că 
despre aşa ceva e vorba, îmi impune un anumit respect. 

— Cum e mai rău! decretă Dragoş. Târfa care-şi 
dezvăluie în rate bateriile! 

Patrick respinse: 

— Nu-i târfă! 

— Aha! A şi început să te deranjeze. Mă simt obligat să-ţi 
spun că mie nu-mi place deloc, şi asta-i a doua problemă 
despre care voiam să-ţi vorbesc. Din tot ce mi-ai povestit 
despre ea, din ceea ce intuiesc, trebuie că-i o scârbă dintre 
cele mai primejdioase! Tu nu observi cum te manipulează? 


Ai ajuns s-o ţii la curent cu toate daravelele tale, să-i ceri 
OK-ul, te-ai dat în întregime pe mâna ei. Refă filmul şi ai să 
constaţi că ştie al dracului de bine ce vrea şi indiferent de 
dimensiunile ticăloşiei, nu se lasă până nu capătă! 

— Afirmă că mă iubeşte... 

— Şi mai grav, o să te tragă după ea, nu va admite să-i 
scapi din gheare. Ce părere are maică-ta? 

— Ea a introdus-o pe fir. Îşi închipuie că, la urmă, o va 
putea şuta din viaţa noastră contra unui bacşiş generos. 

— Cu o condiţie! Să fie şi ea de acord. 

Patrick dădu din mână: 

— S-ajungem noi până acolo! 

— Ajungi mai repede decât te aştepţi, surâse sleit 
Dragoş. Ăsta e păcatul tău de când te cunosc, Petrică. Eşti 
incapabil să gândeşti cu bătaie lungă... În concluzie! Ce 
speri? S-o aduci pe Clo-Clo în situaţia în care să plângă 
după tine şi să moară de spaimă că te pierde? Bun, ce 
urmează? 

— Secundo tempo! Va dori să ne întoarcem la vechea 
stare de lucruri. Pentru asta, trebuie să renunţ la serviciu. 
Nu o pot face, fără a avea un viitor asigurat. Şi acum vine 
momentul cheie! Mă va asigura doar revizuindu-şi 
testamentul şi desigur, informându-mă că a luat toate 
măsurile pentru ca Băiatului să-i fie moale şi după ce Mami 
va face nani în cavoul familiei. 

Dragoş râse: 

— Asta-i scenariul închipuit de Fulguleţ? 

— De ce neapărat de ea? 

— Pentru că o cunosc. Ce pot să zic, cowboy? Dea 
Domnul să se brodească după cum le-aţi potrivit! Dacă pot 
să te ajut cu ceva, grăbeşte-te. Nu ştiu ce se poate întâmpla 
cu mine în următoarele două sau trei zile, poate şi mai 
devreme. 

Patrick îl măsură speriat: 

— Ce vrea să însemne asta? 


Ochii actorului deveniră sticloşi, tonul era de sentinţă 
implacabilă: 

— Totul depinde de Diana. 

Adăugă patetic: 

— În momentul acesta, ţine în mâini viaţa ei şi a mea. 

Patrick îl contempla năucit. Ceea ce-l arunca în corzi nu 
era istoria în sine - un bărbat abandonat de iubită, ce să-ţi 
povestesc! -, ci dimensiunile rocamboleşti, proporţiile şi 
intensitatea suferinţei lui Dragoş. Nu-i bănuise niciodată 
componente tragice şi, luat pe nepregătite, nu-i venea să-şi 
creadă urechilor. Ce naiba, nu era Dragoş genul de frizeraş 
care să clacheze melodramatic pentru că Jeni, croitoreasa, 
nu-i împărtăşeşte amorul! Că Diana reprezenta un unicat - 
nu trebuia s-o priveşti de două ori ca s-o realizezi -, dar, din 
nou la naiba, e plină lumea de plete blonde şi picioare lungi, 
iar Dragoş nu trebuia decât să pocnească din degete pentru 
ca respectivele să nu ştie cum să se dezbrace mai repede. 

— Nu-mi vine să cred că vorbeşti serios! Spune-mi că-i un 
banc prost. 

— "Tu eşti prost! Nu vezi adevărul nici când îl ai sub ochii 
tăi. 

Patrick îl apucă de braţ într-un gest spontan şi începu să-l 
zgâlţâie cu putere: 

— Dezmeticeşte-te! ii minte cum îţi spunea Creţoiu de 
Română? „Mateiescu, crăişorul codrilor, al străzilor şi al 
fetelor!“ Unde-i crăişorul ăla? 

Dragoş surâse trist: 

— Aşa arăta afişul! Nimeni, nici măcar eu însumi nu ştiam 
ce se ascunde în spatele lui. 

— Uită-te în oglindă! Eşti cel mai chipeş actor din teatrul 
contemporan, ai talent, succes, bani, ce mama dracului, mai 
vrei? 

— Pe Diana. 

— Dă-o'n mă-sa! se enervă Patrick. N-ai cum să arunci în 
aer uşa de la dormitorul persoanei, dar ai în locul ei o sută, 
o mie de Florici, Cocuţe, Cătăline şi Suline care pot 


îndeplini cu succes aceleaşi oficii! Auzi, când eram mic, 
aveam vreo patru ani, m-a apucat o dambla, că vreau Luna 
de pe cer. Era superbă şi rumenă ca un gogoşar, iar eu 
urlam ca un smintit. Maică-mea a coborât oblonul ca să n-o 
mai văd şi mi-a dat o portocală. În secunda următoare, 
uitasem de Lună... 

Dragoş scrâşni: 

— Ori Diana, ori nimic! Fac ceva pe portocala ta! Auzi hal 
de comparații! 

Se părea că Patrick tot nu reuşeşte să înţeleagă: 

— Explică-mi o chestie! Sunteţi de doi ani împreună. În 
timpul ăsta, te-ai comportat normal, n-ai avut puseuri din 
astea, othelliene, nu păreai deloc încrâncenat. Cum ai dat 
dintr-o dată în amor ghebos? Cum te-a pălit? 

— Am fost un idiot, nu-mi dădeam seama cât de mult o 
iubesc! 

— Nu se mai poartă crimele pasionale, Dragoş! Trezeşte- 
te, omule, suntem în mileniul trei! 

— Dar când iubim cu adevărat, o facem ca pe vremea 
Genovevei de Brabant! O realizez acum pe deplin. 

Pe Patrick îl străfulgeră o idee care păru să-l 
însufleţească: 

— Am să încerc să discut şi eu cu Diana. Barem să ştim 
ce-i în capul ei. 

Dragoş ridică din umeri obosit: 

— Fleacuri! Am mai făcut şi o prostie... 

Răspunse sprâncenelor ridicate ale lui Patrick: 

— Am ameninţat-o că dacă mă părăseşte, dau în vileag 
povestea aia împuţită... 

Celălalt se sperie: 

— Cu Monica?! Eşti nebun?! 

— Mă scosese complet din minţi! Are talentul provocării, 
ştie să-ţi spună exact ceea ce trebuie ca tu să simţi că ţi s-a 
pus o dinamită în fund! 

— Te mai surprinde atitudinea ei?! Încă n-am auzit de un 
şantaj mai ordinar! Ai fi făcut-o până la urmă? Te-ai gândit 


că o încurcăm toţi trei? 

Dragoş râse scurt: 

— Fii pe pace, am ţinut cont de tine! A fost o simplă 
ameninţare făcută la mare furie. Faptul că am înfunda toţi 
trei puşcăria nu mi-ar aduce-o înapoi pe Diana. 

— Şi dacă o ucizi, ce crezi că te aşteaptă? Un Oscar? 

— Iar eşti prost, oftă adânc Dragoş. Cum crezi că i-aş 
supravieţui? O termin pe ea şi în clipa următoare mă 
sinucid. Am planificat totul. 

— Eşti nebun de legat!!! strigă fără să-şi dea seama, şi 
câteva capete se întoarseră spre masa lor. Aş vrea însă să 
ştiu totuşi o chestie! De ce-ai ţinut să mă informezi? De ce a 
trebuit să-mi aduci la cunoştinţă... căcaturile astea 
macabre?! explodă Patrick. 

— Eşti prietenul meu cel mai bun... Dacă n-o făceam, mi- 
ai fi reproşat post-mortem că nu m-am spovedit tocmai ţie, 
după o prietenie de o viaţă în care ne-am avut ca fraţii... Şi 
mai e o chestie! Am nevoie de ajutorul tău. 


Clotilda făcea parte din categoria persoanelor, în general 
construcţii pozitive şi optimiste, care-şi închipuiau că dacă 
nu vorbeşte despre boală, înseamnă că nu o are sau că-i 
lipsită de importanţă; din momentul în care o mărturiseşti, 
devine o realitate bătută în cuie şi nu mai poţi face 
abstracţie de ea. Aceasta spre deosebire de cei mai mulţi 
vârstnici care adoră să-şi etaleze suferinţele, descriind cu 
voluptate amănuntele cele mai penibile. Şi tot spre 
deosebire de colegii de generaţie, enciclopedii în materie 
de produse farmaceutice şi mai ales medicină alternativă, 
Martineasca ştia doar că ceaiul de tei se recomandă la tuse, 
compresele cu muşeţel sunt benefice pentru ten, iar dacă te 
doare capul, înghiţi un antinevralgic sau o aspirină. 


Deci, oricum ar fi stat lucrurile şi indiferent de 
identitatea musafirului aşteptat, Clotilda s-ar fi străduit să- 
şi construiască o înfăţişare luminoasă, de sănătate măcar 
mulţumitoare, dacă nu prosperă. Aşteptând-o însă pe 
soacră-sa, se căzni din nou în mod deosebit, să nu arate ca 
o „babă zăcaşă, grijiţi, fraţilor, de comând, că eu mă duc în 
piaţă să caut nucă ieftină...“ 

Astfel, ar fi preferat să n-o primească în ţinută de interior 
sugerând din start invaliditate, medicamente şi pat, ci în 
haine obişnuite, de oraş. Când însă, cu ajutorul Ioanei 
încercă mai multe variante, se înspăimântă. Ca toate 
femeile cochete, obsedate de linie, ar fi vrut să slăbească, 
dar nu în halul ăsta şi nu sleită de boală. Toate straiele 
fluturau pe ea, păreau că atârnă pleoştite, pe umeraş, 
trupul i se pierdea în cârpe, nimic - buzunare, talie, mâneci, 
fermoare etc. - nu se mai aşeza la locul lui. Chestiunea în 
sine o deprima şi dată fiind dispoziţia oricum neguroasă, 
văzu aici un semn rău. Ziua se anunţa prost, dar „să sperăm 
că numai atât..“ 

În cele din urmă, se rezumă la o rochie elegantă de casă, 
în culoarea vişinei putrede, cu panglici de atlas, şi după ce- 
şi pictă obrazul, se instală în salon. Fulguleţ sosi agitată, 
aducând cu ea un val de aer proaspăt şi de tinereţe. 
Amănuntul condimenta indispoziţia Martineascăi, pentru că 
dacă la Patrick adora tinereţea explozivă în toate 
manifestările ei, nu acelaşi lucru se întâmpla şi cu maică-sa. 
În definitiv, era doar cu zece ani mai în vârstă decât 
Fulguleţ, dar puse alături ai fi zis că le desparte o epocă. 
Trecu eroic şi peste acest moment şi după ce dădu câteva 
dispoziţii de gazdă Tanţei, o abordă direct: 

— De alaltăieri, de când m-ai sunat, trăiesc tot într-o 
grijă. Ce s-a întâmplat? 

Fulguleţ arboră o mină neliniştită: 

— E vorba de Patrick... 

— Mi-am închipuit. 

— Tu ce ştii despre el? 


Clotilda oftă ca exasperată, dar nu-şi formulă gândul: 
„Doamne, măcar dacă m-ar scuti de fariseisme! De când o 
cunosc e falsă şi ipocrită! Mai mult decât mine, ştie totul 
despre fiu-său. Ce mai vrea?!“ 

— Ce să ştiu? Îşi deschise palmele. M-a anunţat alaltăieri 
dimineaţa, prin telefon, că trebuie să plece de urgenţă la 
Timişoara unde l-a trimis şeful lui şi că va lipsi câteva zile. 
Nici n-a mai trecut pe acasă, a plecat cu ce erapeel. 

— Nu ţi s-a părut curios? El, atât de pedant în ţinută! 

— Am înţeles că e caz de forţă majoră. În afară de asta, 
Băiatul are totdeauna bani la el, şi doar n-a plecat în deşert. 
Intră în primul magazin şi îşi cumpără ce are nevoie. 

Încerca să-şi păstreze calmul, să sugereze indiferența 
vizavi de un fapt minor, dar, avea să constate Fulguleţ cu 
satisfacţie, dacă obrazul şi vocea o ascultau, nu acelaşi 
lucru se întâmpla cu mâinile, la care Clotilda nu se gândea. 
Îşi înfipsese degetele în braţele fotoliului şi unghiile lungi 
zgâriau cu înverşunare țesătura. 

— La asta nu m-am gândit, declară Fulguleţ senină. 
Oricum, e prima oară când procedează aşa. 

Bătrâna surâse cu o nuanţă de maliţiozitate: 

— Tot pentru prima oară îşi ia serviciu. Nu cred că există 
vreun motiv ca să ne neliniştim. 

— 'Te-a sunat de la Timişoara? 

— Nu, dar trebuie să ştii ceva. În relaţiile dintre noi nu 
există constrângeri sau obligaţii plictisitoare. Amândoi 
suntem liberi şi ne-am promis ca faptele noastre să fie 
sincere. 

— „Fapte sincere“... N-am mai auzit expresia asta! 

— Adică, să nu facem nimic din ceea ce nu avem chef 
într-un moment sau altul. Fără acte convenţionale. 

— Ciudat! 

— Probabil, când priveşti lucrurile pe deasupra, însă 
gândeşte-te ce valoare şi semnificaţie capătă un gest mai 
puţin frecvent şi poate că tânjeşti după el, dar despre care 
ştii sigur, o dată comis, că e pur autentic! 


— Foarte original, ricană Fulguleţ, doar că pe mine 
Patrick nu m-a obişnuit cu asemenea subitilităţi. Chiar când 
era elev şi pleca în vreo tabără, îi dădeam bani să mă sune 
în fiecare zi. 

— Eşti mamă - surâse trist - ai alte drepturi. 

— Şi tu, ca soţie? 

— Toate în afară de acela de a-l plictisi. 

— Acum, se dumiri mieros Fulguleţ, îmi dau seama de ce 
vă înţelegeţi voi aşa de bine!... Mă apasă totuşi grija... 

Părea măcinată de îndoială şi scrupule, frângându-şi 
degetele foarte convingător. Martineasca îi dădu ghes: 

— De vreme ce-ai venit ca să-mi spui ce te frământă, nu 
văd de ce mai şovâi. Nu sunt o fetiţă, poţi vorbi fără 
menajamente. 

— E o chestiune... extrem de delicată... Patrick a plecat la 
Timişoara împreună cu o femeie... 

Clotilda simţi cum îi pătrunde un stilet în inimă, dar îşi 
păstră sângele rece. Fulguleţ urmă: 

— Oficial, desigur, aşa i-a trimis de la serviciu. Fata asta, 
inventă ea, Anca, e una dintre secretarele şefului. 

— Nu găsesc nimic anormal, dar tu de unde ştii? 

— Sârbu i-a găsit serviciul, a fost coleg de birou cu 
patronul. Nu mi-a plăcut plecarea asta intempestivă şi l-am 
pus să se intereseze cum stau lucrurile. 

— Tot nu înţeleg! Care-i problema? 

Pe lângă mâinile neliniştite, vena jugulară care palpita 
vizibil pe gâtul slăbit îi trăda emoția. Fulguleţ înregistră 
mulţumită amănuntul şi continuă, fără a abandona aerul 
îngrijorat: 

— Am luat informaţii! Femeia e o pacoste, se pare că 
nimeni nu-i rezistă! Are două sinucideri pe conştiinţă şi nu 
ştiu câte case stricate!... Un gen de jucătoare, de 
colecţionară, nu ştiu ce să-ţi spun, dar toată lumea o 
socoteşte diabolică. Se spune că ar fi fost Miss Litoral, ori e 
de notorietate, constănţencele şi brăilencele sunt cele mai 
periculoase cocote din toată ţara! 


Clotilda o privi cu silă necamuflată şi întrebă, uitând că 
ea însăşi îi ceruse sinceritate dură: 

— De ce-mi înşiri mie toată mizeria asta? 

Fulguleţ îşi presă batista pe ochii uscați: 

— Mi-e teamă pentru băiat. Toţi l-am răsfăţat, a crescut 
fără să fi dat piept cu viaţa. N-a cunoscut nici constrângeri, 
nici împotriviri. Nu-i pregătit să lupte cu un diavol, poate 
face din el o zdreanţă! 

— Hm, se pare că nu ai o părere strălucită despre fiul 
tău! Dar, încă o dată te întreb, cum poţi să-mi spui tocmai 
mie asemenea orori? 

Fulguleţ declară patetic: 

— E fiul meu, Clotilda, şi nimeni şi nimic nu contează mai 
mult pentru mine. lartă-mă dacă te-am rănit, lupt pentru 
binele lui. 

— Şi ce vrei să fac eu de vreme ce socoţi că sunt atât de 
lipsită de importanţă, încât e în stare să mă uite pentru 
prima curvuliţă, chiar dacă-i zice Miss Techirghiol? 

— M-ai înţeles greşit. Tocmai pentru că ştiu că te iubeşte 
şi te stimează extraordinar, am venit la tine... Tinerii cad 
lesne în ispită, oameni suntem, nu sfinţi... 

Clotilda o întrerupse. Durerea şi o aprigă gelozie o 
sufocau: 

— Clar, Fulguleţ, ce vrei? 

— Să-i dai un telefon şi să-l chemi urgent acasă. Pretinde 
că nu ţi-e bine. Să sperăm că răul încă nu s-a întâmplat sau 
mai poate fi îndreptat. 

— De ce nu faci tu chestia asta? Ca mamă, eşti mai 
indicată. 

— Ba, dimpotrivă, tu ca soţie ai altă greutate, alte 
argumente. 

Martineasca clătină hotărâtă din cap: 

— Nu fac aşa ceva pentru nimic în lume! Nu vreau să am 
aerul că-l controlez, adică să comit greşeala cea mai 
frecventă şi cea mai idioată dintr-o căsnicie! Să ne păstrăm 
demnitatea! 


Fulguleţ simulă că se prăpădeşte de uimire: 

— Pui amorul propriu mai presus de... de... poate însăşi 
viaţa lui Patrick? 

— Nu fi melodramatică, Fulguleţ! Repet, dacă eşti atât de 
îngrijorată, tu, în calitate de mamă, eşti îndreptăţită să-l 
cauţi. Nu te va învinui că faci Poliţie cu el. 

Fulguleţ o aţinti, muşcându-şi buzele: 

— L-am căutat. 

Clotilda tresări cu inima oprită: 

— Ai vorbit cu el? 

— Da, pe celular. Mi-a zis că mai întârzie câteva zile, 
poate o săptămână. N-a terminat treaba, s-au ivit cică nişte 
austrieci cu propuneri interesante. 

— Şi? întrebă cealaltă cu o voce gâtuită. 

Fulguleţ oftă până în adâncul sufletului: 

— Minte! S-a interesat Sârbu la serviciu. Nu există nici 
un fel de austrieci, el şi dama, trebuia să se fi întors demult. 

Clotilda închise ochii: 

„Nu vreau decât să rămân singură. 


LIN 


XXX 


Emil Mărgescu nu era amator de plimbări. În general, îi 
repugna orice efort fizic, imensul gabarit făcându-l să 
prefere poziţia aşezat sau întins pe pat. Chiar şi la serviciu, 
se ducea uneori, când era cât de cât în bani, cu taxiul, iar 
peste toate acestea, nu se putea concentra în timpul 
mersului. Incapacitatea de a desfăşura două activităţi 
concomitent constituia încă una dintre caracteristicile 
gămanului. 

Fără a ocoli deci motivele, refuză hotărât propunerea 
Cireşicăi ca întâlnirea lor să se desfăşoare într-un „şpaţir“ 
la Lacuri, spre marea dezamăgire a fetei. Ea adora 


plimbările, dar lipsa unui partener o frustra şi de această 
inofensivă plăcere; nu se concepea baladându-se de una 
singură, unicat pe aleile unui parc, având impresia că toată 
lumea - mai ales perechi - se uită la ea şi o compătimeşte, 
intuindu-i spontan problemele: „Uite-o şi pe nenorocita 
asta, nu s-a găsit un singur fraier care s-o ţină de mână. Ce- 
i drept, e şi urâtă ca foamea!...“ 

Până la urmă, împăcară într-un fel şi capra şi varza, şi 
stabiliră să se vadă în Cişmigiu. Era central, la îndemâna 
amândurora, aveau şi natură, existau şi bănci. Deşi toamnă 
avansată şi cerul paraşuta asupra oraşului nori bolovănoşi 
şi păcurii, nu era încă frig; se putea zăbovi pe o bancă fără 
riscul unui guturai, ba chiar cu plăcere. Stabiliră ca loc de 
întâlnire Rondul Scriitorilor şi intrând în parc, Emil aspiră 
cu voluptate aerul specific autumnal - pământ reavăn, 
frunze moarte, nostalgie şi galoşi - pe care firile mai puţin 
viguroase îl detestă, asimilându-l celui de cimitir. 

Ca totdeauna superpunctuală, Cireşica îl aştepta pe 
băncuţa de lângă bustul lui Vasile Alecsandri. Nedeprins cu 
noua înfăţişare a Cireşicăi, ochii gămanului alunecară spre 
ea. Fata îi făcu un semn cu mâna, şi Emil se apropie 
stupefiat. Nu-şi ascunse surpriza „Doamne sfinte, ce 
paţachină!“ şi îşi direcţionă arătătorul spre ea, de parcă ar 
fi vrut s-o arate unui terţ imaginar: 

— Ce-ai păţit, soro?! 

Surâsul fetei, plin de ruj gras, îi descoperi dinţii cu 
strungăreţe multe, semănând cu un gard de uluci ştirbe. 

— Nu-ţi place? 

— Hm, m-ai cam luat pe neaşteptate, şi o măsură 
apăsând pe detalii. 

Era „mânjită“ rău pe obraz, ca o cocotă de gang de 
noapte, părul vopsit galben de mămăligă îi accentua 
smeadul hepatic al tenului, iar ţinuta disco, cu geacă şi 
fustă de piele extra mini, cam o palmă mai jos de ovare, voia 
parcă să demonstreze că în materie de picioare strâmbe, 
Cireşica putea câştiga orice concurs. 


— Interesant, aprecie Mărgescu, dar vezi să nu te agaţe 
ăia de la Moravuri. Dacă te apleci, ţi se vede toată 
instalaţia. 

— Ce-i aia? 

— Adică chiloţii şi tot ce-i în zonă, dacă sunt de-ăia cu 
sfoară. 

Cireşica îşi strâmbă buzele şi ridică din umeri - „ce ştie 
umflatul ăsta despre modă?...“ Ea, una, se simţea foarte 
bine în noua postură, era prima oară când simţea priviri 
zăbovind asupra ei, n-o să-l lase pe Mărgescu să-i tulbure 
dispoziţia 

Îşi aprinseră câte o ţigară şi Emil extrase din interiorul 
hainei, clasica sticluţă de buzunar cu alcool. Convenţional, 
fiind convins de refuz, se interesă: 

— Consumi o streptomicină? 

Spre surpriza lui, Cireşica trase un gât lung. 


— Am să-ţi relatez lucruri care probabil te vor surprinde, 
începu Cireşica şi după ton, cursivitate, felul în care se 
rostogoleau frazele, firesc şi fără ezitări, Emil conchise că 
discursul fusese îndelung gândit dacă nu şi rostit între 
pereţii discreţi ai locuinţei. Am însă un principiu, la popă, 
medic şi avocat, ori spui adevărul, ori te duci degeaba. 

— Nu-s niciuna, nici alta, nici cealaltă, surâse gămanul. 

— Nu, dar suntem complici. Complici, insistă, la 
săvârşirea unui act pe deplin îndreptăţit, dar a cărui 
gravitate, în percepţia moralei curente, întrece orice 
ticăloşie. 

Ars de nerăbdare, Mărgescu îi curmă vorba: 

— Nu te justifica, scumpo, te înţeleg, eşti dinainte iertată. 
La obiect! 

Cireşica făcu o pauză, ca dinainte de a se arunca în gol şi 
declară desluşit: 

— Vinovaţi de moartea Monicăi sunt Diana, Dragoş şi 
Patrick! 


Cuvintele transmiteau sinceritatea emitentei şi greutatea 
adevărului absolut. 


Emil nu era surprins, îi bănuia de mult, iar acum căuta 
doar argumente şi certitudine. 

— Eşti convinsă? 

— Nu trebuie să fiu convinsă. Pur şi simplu, ştiu. 

— De ce n-ai spus-o la anchetă? 

— Nu-i o noutate că acolo s-au măsluit cărţile. 

— Puteai stârni scandal prin presă sau televiziune. Ăia 
abia aşteaptă asemenea cozonac! 

Cireşica râse feroce: 

— E şi sora mea la mijloc, ce zici? 

— Pe care o urăşti. Flit, altceva! 

— M-au oprit considerente de familie. Acum, chiar 
vorbesc serios. Nu afirm că mă prăpădesc după ai mei, 
totuşi nu m-am încumetat să fac pasul. Am fost conştientă 
că un asemenea scandal i-ar distruge complet şi 
iremediabil. Pentru ei s-ar prăbuşi Universul! Diana, soarele 
lor, o criminală odioasă, cu sânge rece! Mai ales de tata mi- 
e milă. Cumsecădenia lui ar fi rănită de moarte! 

— Aceleaşi argumente sunt valabile şi acum. Nu s-a 
schimbat nimic. 

— Te înşeli. M-am schimbat eu. Gândul că tăinuiesc o 
crimă mă apasă infinit mai greu decât acum câţiva ani. Am 
mai dobândit convingerea că viaţa mea amărâtă, eşecurile 
şi necazurile sunt nu năpastă, ci pedeapsă de la Dumnezeu 
pentru că am acceptat prin tăcere să fiu complice la o 
crimă. Mă căiesc! 

Emil nu se putu abţine şi comentă: 

— Punând la cale alte trei... 

— Eu nu văd aşa lucrurile. Lichidarea acelor bestii nu ar 
constitui decât o binemeritată răsplată pentru faptă 
netrebnică. 

Emil începu să râdă: 


— Buna şi strămoşeasca noastră credinţă propovăduieşte 
iertarea aproapelui. Nu ştii Tatăl Nostru? 

Cireşica dădu din mână dispreţuitoare: 

— Zău? Atunci de ce mai există tribunale? Răufăcătorii 
sunt pretutindeni pedepsiţi şi nu iertaţi. Dacă Justiţia 
omenească are dreptul să stârpească răul, de ce nu l-am 
avea şi noi doi? 

— Corect. 


— „Oare când am început să ne urâm? M-am gândit 
mereu la asta. N-aş putea indica o anumită zi, n-am nici un 
eveniment ca reper. Cred că de pe vremea când Diana încă 
mai era plimbată în cărucior. La început, a fost un 
sentiment de frustrare. 1 se dădea mai multă importanţă 
decât mie, se ocupau mai mult de ea. La Vica, gafista 
familiei şi naşa mea, preferința faţă de Diana se manifesta 
cel mai direct. Când venea la noi, adică în fiecare zi, prima 
întrebare era „ce face fetiţa noastră, o mai doare burtica?“ 
Se ştia „fetiţa noastră“ era Diana, în vreme ce pe mine nu 
mă scotea din Ciorica... Cu timpul, lucrurile au evoluat în 
acelaşi sens, ba chiar s-au amplificat. Încă din primii ani, 
Diana a devenit „soarele casei“ şi trebuie să recunosc că n- 
am văzut în viaţa mea un copil mai frumos şi mai dulce şi... 
mai ticălos! 

Emil strivi ţigara sub talpa pantofului, zâmbind: 

— Nu exagerezi? Ticăloasă la vârsta aia? 

— Îhî! La vârsta aia! Simţise că eu sunt un soi de ruşine a 
familiei, o tolerată cumva, şi mă şicana cu un sadism care 
prefigura multe pentru nişte părinţi care ar fi ştiut să vadă 
corniţele camuflate de pletele blonde. Pentru că asta a fost 
şi este Diana! Un diavol cu chip angelic! Banal, dar nu-i 
singura banalitate cumplită! 

Mărgescu dădu din cap gânditor. Nefericita era un 
vulcan de otravă, puroiul îi cuprinsese întreaga făptură, 
galbena invidie îi întuneca ochii. Nimeni nu contestă că ori 
încotro ai întoarce capul, Satana se plimbă liber pe ulițele 


omenirii, împrumutând un chip sau altul, dar pe copii îi 
aşteaptă să crească. Ce putea să facă Diana la grădiniţă, 
sau chiar ca şcolăriţă... 

— Ştia să-şi ascundă isprăvile cu abilitate de adult! Când 
se simţea neobservată, îmi scuipa în supă, sau răsturna un 
pahar de vin roşu pe cea mai frumoasă faţă de masă a 
mamei, îmi păta cu cerneală şi grăsime caietele cu teme 
pentru acasă, strica ceasurile dând vina pe mine. Odată mi- 
a sfâşiat, chiar în duminica Paştelui, dantela de la rochiţa 
mea de vizită. Spărgea, strica, distrugea, pentru toate 
numai eu fiind vinovată! 

— Ai tăi n-au reacţionat? 

— Cred că se legaseră la ochi cu bună ştiinţă, le intrase în 
sânge - avem două fete, una frumoasă şi bună, cealaltă 
slută şi iremediabil rea -, iar această etichetare devenise 
axiomă... Diana s-a plâns mereu că o spionez. Aici, nu 
minte. Pe măsură ce treceau anii, am devenit mai închisă şi, 
în paralel, am început s-o spionez. Îi pândeam toate 
mişcările, pot spune că nu-mi luam ochii de pe ea, trăgeam 
cu urechea când vorbea la telefon, ajungând până la 
indiscreţii de slugă. Mă uitam pe gaura cheii să văd ce face 
în odaia ei, ba chiar şi în baie... 

Mărgescu, refuzat cu un gest hotărât de Cireşica, mai luă 
o înghiţitură de alcool. 

— Antipatic obicei şi, fără supărare, nici ei nu-i făcea 
plăcere să-ţi simtă mereu răsuflarea, chiar şi pe scaunul de 
WC. În fond, ce urmăreai? 

Fata zâmbi, înduioşată de amintire: 

— Voiam să-i surprind secretul. Eram convinsă că deţine 
o taină, un talisman, o procedură magică, un descântec, 
pentru cucerirea inimilor cu o singură privire, cheia 
succesului! Voiam să-i fur acest secret şi s-o imit. Nu ştiam 
pe atunci că taina nu are cheie, e un dar divin cu care te 
naşti fără să mişti un deget. Ie iubeşte toată lumea pentru 
simplul fapt că exişti. Şi tot din acelaşi motiv poţi fi detestat 


sau, mai inofensiv, dar la fel de dureros, tratat cu o 
nemiloasă indiferenţă. 

Cireşica aruncă ţigara şi îşi cuprinse tâmplele pe care 
Emil le bănuia fierbinţi, între palme: 

— Asta n-am să pricep niciodată! Când Dumnezeu îţi 
pune în traistă cât nu poţi duce, când ai tot ce poate ferici o 
fiinţă, cum de nu devii generos? Cum se poate ca inima să-ţi 
băltească doar păcură, perfidie şi sadism?! 

Mărgescu se strâmbă ca în faţa unei prostii 
monumentale: 

— De unde-ai scos-o că oamenii frumoşi sunt şi buni la 
suflet? Asta doar în basme!... Aş zice chiar dimpotrivă! simţi 
el nevoia să completeze. 

— De ce? întrebă fata cu un soi de exasperare în glas. 
Când ai totul la picioare, când nu-ţi lipseşte nimic, ce mai 
vrei?! 

Gămanul rânji: 

— Dracu' să-i ia, nu e cazul cu noi, la ce să ne mai batem 
capul? 

— De ce? repetă Cireşica în neştire, şi o lacrimă i se 
scurse neagră pe obraz. 

Mărgescu i-o şterse amabil: 

— Vezi că te mânjeşti toată! 

— Mi-ar trebui mult ca să-ţi înşir toate mizeriile pe care 
le-am înghiţit, dar apropo de sadism şi fire perversă, simt 
nevoia să-ţi relatez cea mai dureroasă întâmplare dintre 
toate şi care m-a marcat definitiv. Eram în anul III de 
facultate, iar Diana o puştoaică, într-a Xl-a de liceu. Pe 
atunci, aveam veleităţi de poetă şi frecventam un cenaclu 
literar, Alexandru Macedonski. Acolo, la una dintre şedinţe, 
l-am cunoscut pe lonuţ, care se visa mare romancier. Era 
student, ca şi mine, dar la altă facultate, la Fizică Atomică. 

Emil o privi cu coada ochiului. Chipul fetei se luminase, 
părea în extaz. 

— Trebuie să-ţi spun că-i singura mea amintire despre un 
bărbat. Lung, mai ales din cauza slăbiciunii, avea pieptul 


intrat, o figură tipică de student tocilar şi, în general, un 
aspect famelic, antisport. Genul care, dacă-i aruncai o 
minge, se ferea cu palmele ridicate ca nu cumva să-l 
lovească; nimic, dar absolut nimic din atributele modelului 
de bărbat propus de anii noştri. Eram amândoi urâţi şi 
lipsiţi de succes şi cred că asta l-a determinat să se apropie 
de mine. Întâi aşezându-mi-se alături, apoi - fiind însă de o 
timiditate frizând infirmitatea, i-au trebuit două luni până 
să-şi ia inima în dinţi - începând să mă conducă până la 
metrou... 

Emil oftă neauzit. În ritmul ăsta, fata se putea întinde cu 
povestea până diseară, iar lui începuse să-i fie foame. 
Simţea însă că n-o poate întrerupe, intuind că nimeni până 
acum, poate doar Dumnezeu, îi auzise vreodată 
confesiunea. 

— După cum îţi poţi închipui, fiind primul bărbat din viaţă 
care-mi acorda atenţie, m-am îndrăgostit de el din prima 
săptămână. Şi tot atunci, s-a întâmplat o minune! Dintr-o 
dată, l-am văzut frumos, superb! Ochii lui prea mici au 
devenit înstelaţi, pieptul scofâlcit - blazon de nobleţe, căci 
conții şi marchizii de odinioară, subţirei şi graţioşi nu 
semănau a halterofili, gestica dezordonată scăpată de sub 
control - o vioiciune organică. Pentru începutul de calviţie, 
găsisem alt eufemism: frunte de gânditor, de intelectual de 
rasă... 

— Simptome clasice, aprecie gămanul ca să nu tacă. 

— „Au început filmele, concertele, plimbările în doi. îi 
recitam poeziile mele sau din clasici, el îmi povestea 
romanul pe măsură ce-l scria. O, Doamne, cine se mai 
măsura cu noi? Eram, vezi bine, sortiţi unul altuia pentru 
că, în afară de sentimente, exista şi o  rarisimă 
corespondenţă spirituală, cel mai sigur liant între doi 
oameni. Ajunşi în faza jurămintelor, am hotărât să ne 
căsătorim. lonuţ termina studiile în anul acela şi cum avea o 
garsonieră moştenită de la bunică-sa, nu exista nici un 
motiv să amânăm evenimentul. Firesc, azi îmi dau cu 


pumnii în cap pentru acel „firesc“, l-am dus acasă, să-l 
prezint familiei. 

Emil răsuci brusc capul spre ea. lIntuia vag ce se 
întâmplase, dar se abţinu de la orice întrebare sau 
comentariu. 

— Ai mei l-au primit frumos, nu pot să zic, şi chiar dacă 
Vica a gafat ca de obicei - „Ei, domnule, dar ştiu că te-ai 
lăsat aşteptat!“ -, lucrurile au decurs bine şi toată lumea se 
simţea mulţumită... 

— Acum probabil că intervine Diana, presupuse Emil cu 
un râs fără nuanţe. 

— Ai ghicit! Stabiliserăm o întâlnire la mine acasă, dar 
fiind reţinută la facultate, am telefonat că întârzii. Trebuia 
să răspundă Diana. „Nu zăbovesc mult, i-am spus, roagă-l 
să mă aştepte...“ 

— Ce s-a întâmplat? 

Cireşica hohoti şi gămanul nu înţelese dacă râde sau 
dacă plânge. 

— S-a ocupat niţel de el - nu se face să laşi musafirul 
singur -, şi în doi timpi şi trei mişcări l-a isprăvit! Ca să fie 
sigură că-l aduce la stadiul de incurabil, i-a acordat vreo 
două sau trei întâlniri şi i-a îngăduit probabil să-i sărute 
mâna. Pe scurt, în câteva zile, Ionuţ al meu s-a transformat 
în alt om. Pe mine m-a uitat ca pe o haină veche şi s-a 
transformat, ca sub acţiunea unei baghete magice, în 
câinele umil şi umilit al Dianei. La câte l-a supus bestia asta, 
cum l-a terfelit şi cum şi-a bătut joc de el, nu-ţi poţi imagina! 

— De unde ştii amănunte? 

— Mi le-a povestit chiar el, ulterior, plângându-mi pe 
umăr. Dar indiferent ce i-ar fi făcut, nu-l mai puteai 
desprinde de poarta liceului. Pentru că nu-i permitea să o 
însoţească, o urma de departe, iar ca suprem privilegiu 
acordat, accepta ca Ionuţ să-i facă toate temele, probleme 
de matematică, hărţi, alte desene, ce mai, toate temele... 

— La nici şaptesprezece ani! se miră Mărgescu. 
Promiţătoare puştoaica! 


— Îţi dai seama ce-i poate pielea? Câţi draci şi de ce soi 
zac în ea? 

— Ce s-a întâmplat până la urmă? 

— După ce s-a fălit în faţa colegilor cu fraierul prins în laţ 
- un inginer, nu un papă lapte! -, s-a plictisit de el chiar şi în 
postura de sclav şi i-a dat papucii. Cum lonuţ nu se lăsa dus, 
l-au pus pe goană cu pumnii doi vlăjgani care suspinau 
după Diana... 

— Mai departe? S-a întors la tine? 

— Şi-a cerut iertare, dar nu s-a mai întors. Eu l-aş fi 
primit... A preferat să dispară, şi de-atunci n-am mai auzit 
nimic de el... Îşi ridică ochii spre Emil: Nimeni nu s-a mai 
ocupat de mine. De ce a vrut Diana cu tot dinadinsul să-mi 
distrugă viaţa? De ce mi-a nimicit cu ferocitate unica, 
UNICA mea şansă, din întreaga mea existenţă amărâtă?! 

— Poate ca să-şi demonstreze forţa de seducţie... 

— Aiurea! De la doisprezece ani avea la picioare omagii şi 
flori, colegi şi chiar profesori îndrăgostiţi de ea, bărbaţi 
bine de toate felurile! Pentru ea, Ionuţ nu reprezenta mai 
mult decât un pârţ! Ei bine, nici pe ăla nu mi l-a lăsat... 

— Familia ce-a spus? 

Cireşica se schimonosi, arborând cu glas mieros o mină 
de mironosiţă. O imita pe maică-sa: 

— „Ce-i vinovată biata fetiţă c-au iscat-o ursitoarele ca pe 
o zână? Aşa era tuşa Elencu, sora bunicii voastre! Ce miere 
şi lipici avea femeia asta! Toată garnizoana din târg era 
îndrăgostită de ea! Fără să mişte un singur deget, trăgeau 
bărbaţii la ea, ca ursul la zmeură. Aşa se nasc unele muieri 
cu darul ăsta, aşa s-a brodit şi Dinuţa noastră...“ 

— Inconştienţi, mormăi ca pentru el Emil. Deşi, ce-ar fi 
putut să mai facă?! 

— Voit inconştienţi, scrâşni Cireşica, iar ea - o bestie 
apocaliptică! De atunci, o urăsc de moarte! MOARIE, dar 
nu înainte de a-i pricinui suferinţă, durere! Nimeni şi nimic 
nu m-ar putea determina să uit ce mi-a făcut. 

— 'Te înţeleg. 


Fata rânji: 

— Dacă s-a purtat aşa cu mine, sora ei, ai să înţelegi şi 
mai bine că a fost posibil să se comporte monstruos cu 
Monica... Dar ce-ai, nu ţi-e bine? 

Emil dădea vădite semne de nelinişte, iar pe faţă îi 
curgeau şiroaie de sudoare. Cireşica îl simţi aproape de 
panică. 

— Iartă-mă, fetiţo, stăm aici de aproape trei ore şi dacă 
nu mănânc ceva, leşin. 

Fata se sperie: 

— Ilartă-mă, de ce nu mi-ai spus mai înainte? 

— Voiam să aflu mai repede ce s-a întâmplat cu Monica. 
Te-aş ruga să nu amânăm, să ne vedem tot azi. 

— Unde? La mine nu se poate... 

Stabiliră să se întâlnească spre seară, acasă la Emil, unde 
puteau vorbi în linişte. Cecilia se ducea la un concert, iar 
mama, bătrâna doamnă Mărgescu, nu conta. 

Se despărţiră, luând-o în direcţii diferite. Cireşica se 
îndreptă spre ieşirea din Bulevardul Elisabeta. Îşi bâţâi 
ostentativ şoldurile şi, iţite din minijipul exagerat de scurt, 
picioarele, cocoţate nesigur pe tocuri foarte înalte, desenau 
un ou perfect. O cătană în permisie o ajunse din urmă. 
Aruncă o singură privire spre chipul fardat ca o paiaţă şi se 
interesă scurt: 

— Cât? 

Fata amuţi de emoție - nici n-ar fi ştiut ce să răspundă - 
şi grăbi pasul. Se simţea încântată. 


De obicei, după ce supraveghea micul dejun al bătrânei şi 
o ajuta să-şi facă toaleta de dimineaţă, Ioana era liberă cam 
vreo două-trei ore în care fie se îndeletnicea cu activităţi 
mai delicate, cum era curăţatul bibelourilor scumpe din 
vitrină sau expuse pe diferite suprafeţe plane, fie pleca la 


supermarket, după cumpărături mai simandicoase, piaţa 
ordinară intrând în atribuţiile Tanţei, fie se retrăgea în 
odăiţa ei şi îşi făcea lecţiile de spaniolă. Toate acestea doar 
dacă Martineasca nu pretindea să-i ţină companie. 

În dimineaţa aceasta însă, Clotilda nu avea poftă de nici 
un fel de tovărăşie. O noapte de nesomn o epuizase şi dacă 
arăta jalnic de ridicol când se căznea cu exces de fard să 
camufleze ravagiile vârstei şi ale bolii, acum, fără urmă de 
machiaj (tot n-o vedea Băiatul), te băga de-a dreptul în 
sperieţi. Era aidoma unui cadavru care încă mai vorbeşte. 

Ioana înregistră cu satisfacţie sadică efectul dezastruos 
al vizitei lui Fulguleţ din ajun. Făcea parte dintre tinerii duri 
care refuză bătrânilor, şi în primul rând celor avuţi, dreptul 
la viaţă. Indiferent care ar fi fost sorgintea bunăstării lor 
materiale, considera nedrept şi indecent ca nişte ruine 
inutile societăţii să se lăfăie în belşug, în vreme ce oameni 
tineri sunt lipsiţi de un minimum necesar pentru existenţă, 
trebuie să trudească şi să asude precum ocnaşii, pentru ca 
abia la patruzeci de ani să nu mai plătească rate la casă sau 
cârpind mereu o maşină second hand. 

Îndreptându-i perna şi pledul, o anunţă că se duce în oraş 
să plătească telefonul, după care se va opri la supermarket 
să facă o provizie de detergenţi, Carpetin, Pronto şi ce mai 
lipsea de prin gospodărie. Bătrâna dădu din cap absentă şi 
îi făcu semn să plece cu degetele pe care inelele jucau. 

— Nu, n-am nevoie de nimic şi, oricum, e Tanţa aici. N-ai 
să lipseşti o veşnicie... 

Tanţa urmări de pe geamul din bucătărie cum silueta 
dreaptă, cam ţeapănă a Ioanei se îndepărtează, făcu focul 
mic la oale şi ştergându-şi instinctiv mâinile uscate în şorţ, 
intră în casă. Ciocăni de fason în uşa dormitorului, căci 
apăsă concomitent pe clanţă. O întâmpină vocea iritată a 
Martineascăi: 

— 'Tot n-ai plecat?! 

— Eu sunt, coniţă... 

— Tu ce Dumnezeu mai vrei? 


— Cum să vă spui... Eu nu vreau nimic, doar să vă spui 
ceva... Am zis că e bine să ştiţi... 

Clotilda se răsuci cu faţa spre femeie. Aţipise după 
plecarea loanei vreo zece minute şi constată că perna era 
din nou udă. Plângea şi în somn, oricât şi-ar fi repetat că e 
femeie în toată firea, că, în sinea ei, chiar dacă înlătura 
imediat gândul, se aşteptase ca la un moment dat Băiatul să 
poftească la sâni obraznici şi dinţi fără carii, că asta nu 
presupunea în mod obligatoriu s-o şi părăsească. Nu există 
cuplu să nu cunoască adulterul şi aşa se petrec lucrurile 
între oameni tineri, de aceeaşi vârstă, ce să mai vorbim 
când există diferenţe! 

Când se căsătorise cu Patrick, deşteapta de Luiza o 
avertizase că semnează o poliţă în alb viitoarelor suferinţe. 
De parcă Clotilda nu trăise între oameni, ci între sfinţi, nu 
văzuse destule, ea însăşi fiind la un moment dat subiect 
într-un clasic triunghi conjugal!! Totul - leitmotiv - era să nu 
afle, să nu ştie... Acum ştia cu certitudine, dar se va preface 
că nu ştie. Era dinainte iertat, căci fără el nu putea trăi. „Dă 
Doamne, se ruga, ca acea femeie, indiferent cine o fi, să nu-l 
împingă la despărţire. Să nu-l vrea cu inel...“ 

— Mă auziţi? 

— Da... Ce trebuie să ştiu? 

Deşi erau singure în toată casa, Tlanţa luă un aer 
conspirativ, scăzând instinctiv glasul: 

— Alantă seară, numai ce isprăvisem de tăiat la salata de 
biof să-i pun mâine, cum ar fi ieri, doar maioneza... 

Clotilda o repezi: 

— Lasă poveştile! 

Tanţa o privi descumpănită. Habar n-avea că există pe 
lume şi verbul a sintetiza, iar dacă vrei să priceapă 
creştinul, trebuie să-i spui de-a fir a păr totul. Încercă s-o ia 
totuşi pe scurtătură: 

— Când am intrat în casă, am băgat dă seamă că uşa de 
la birău era dăşchisă şi să auzea aşa, ca la o forfotă. Mă 
apropiai pisiceşte, n-auzeam io prea bine că şi lăsasem apa 


să curgă în ghiuvetă ca o proastă. M-am uitat şi eu prin 
crăpătura uşii şi văzui... 

— Ce? 

— În birău iereau Domnişoru' şi cu aia. 

O detesta pe loana - „o sărăcană fandosită, parcă n-ar 
lucra şi ea tot la stăpân“ - şi, instinctiv, evita să-i pronunţe 
numele. 

— Care aia? 

— Fata asta, Ioana... 

Clotilda aştepta crispată. Începuse să se gândească la tot 
ce-i mai rău. 

— Ce făceau? 

— Spionau, spuse femeia închizând un ochi. Spionau la 
cufăraşul de fer din spatele tabloului cu fetiţa. Era dăşchis 
şi scotoceau înlăuntru... Era plină masa de hărţăloage, tot 
soiu' de hârtii, ce ştiu eu ce... Vorbeau încet, se cunoştea că 
fac treabă p-ascunselea... 

Martineasca şopti gâtuită: 

— Şi mai departe? 

— Asta nu pot ca să ştiu. Mi-a fost frică să nu dea apa 
afară din ghiuvetă şi m-am întors în bucătărie... Am zis să 
vă zic, mănânc pâine din mâna dumneavoastră. 

Clotilda încercă să se ridice în capul oaselor: 

— Ajută-mă să mă scol... 

Trebuia să vadă ce se întâmplase în birou. Cum izbutiseră 
să deschidă casa de bani, Patrick nu cunoştea cifrul... Ce 
căutau? Făcuseră cârdăşie ca s-o jefuiască?... Dumnezeule, 
Ioana ca loana, o necunoscută, dar Patrick? Băiatul adorat, 
hoţ? Un hoţ netrebnic care s-o fure tocmai pe ea, pe 
Mami... 

Zdrobită, răvăşită, cu genunchii moi, neascultători, 
sprijinită de braţul Tanţei, ajunse cu greu în birou. 


Diana se gândise la toate. Lucrurile nu mai puteau fi 
amânate, s-a intrat în faza - ne mişcăm contra cronometru, 
care pe care! Va câştiga cel mai rapid, mai abil şi mai 
hotărât. În competiţia cu Dragoş, n-avea de gând să piardă. 

Tentativele lui Doru Pavel de a o tempera („poate că 
totuşi a vrut doar să te sperie, nu are intenţii criminale...“ 
sau „să anunţăm totuşi Poliţia, în definitiv asta e misiunea 
lor, să ne apere...“) eşuaseră lamentabil, Diana izbucnind în 
dureroase hohote de plâns: era singură la necaz, n-avea 
suflet de nădejde pe care să se rezeme, simţea deja 
răsuflarea morţii şi nu exista nici un cotlon unde să se 
ascundă! Degeaba se fălea Doru c-o iubeşte, uite că la greu, 
dă bir cu fugiţii... 

Tânărul o asculta neputincios, cu inima zdrobită. Nu 
fusese la viaţa lui un îngeraş ba chiar a nimerit la un 
moment dat într-un anturaj de răufăcători, făcuse şi ceva 
puşcărie într-o poveste cu droguri, dar moarte de om nu 
săvârşise niciodată. De altfel, doi ani de recluziune îi 
băgaseră minţile în cap şi n-avea de gând să recidiveze. 
Noroc că fusese foarte tânăr, avea liceul terminat şi, după 
eliberare, izbutise să intre la Academia de leatru şi Film. 
Considerase, şi chiar aşa simţea, că a început o viaţă nouă, 
din cea anterioară rămânându-i ca amintire doar cicatricele 
care-i însemnau figura şi trupul, şi faptul că ştia să-şi 
folosească pumnii. 

— Te implor, nu te supăra, dar indiferent de motivaţie, o 
crimă rămâne o crimă! Nu-i ceva simplu, nu-i o partidă de 
biliard, nimereşti sau nu gaura. Trebuie cumpănită orice 
mişcare şi totodată trebuie să-ţi asiguri retragerea. N-avem 
voie să subestimăm Poliţia, crimele rămase nedescoperite le 
numeri pe degete şi mă întreb ce şanse am avea să nu fim 
prinşi? Pe urmă, nu mă îndur nici să-l las pe bietul Paulică 
să intre în belea, să umfle nevinovat vreo douăzeci de coţi... 

Paulică, recuziterul teatrului, era un tânăr sfrijit, cu un 
aer de zăpăceală care-l făcea simpatic. Student la Drept, la 


fără frecvenţă, spera să devină mare avocat, „cu maşină 
babană, schimbată la doi ani“. 

— Paulică nu va păţi nimic, decretă actriţa, pentru că, 
fiind nevinovat, nu se va putea reţine nimic împotriva lui. 

„Şi dacă nu sunt de acord, ce faci?“ gândi Doru, dar nu 
avu curajul să formuleze întrebarea cu glas tare. 

Planul urzit de Diana era în aparenţă extrem de simplu. 
Dragoş îşi va da obştescul sfârşit pe scenă, visul oricărui 
actor, şi gândind asta rânjise cu cinism, şi mâine, chiar la 
finalul premierei cu Odobescu. 

Piesa aparţinea unui tânăr autor. Fascinat de soarta, 
personalitatea cunoscutului scriitor şi de anvergura 
personajelor care-i mobilaseră existenţa, îi dramatizase 
viaţa, punând accentul pe aspectele mai puţin accesibile 
marelui public. Când spui Odobescu, gândeşti 
Pseudokinegheticos şi cam atât! Fără a dăuna imaginii 
distinsului intelectual, autorul îl coborâse de pe soclu, 
umanizându-l, neferindu-se să aducă la lumină cele „două 
funeste însuşiri ce-i dăduse o zână vrăjmaşă: inima prea 
vulnerabilă şi nemăsurata poftă de cheltuieli“, după cum se 
exprima un contemporan. Îndrăgostit pătimaş la şaizeci de 
ani de Hortensia Racoviţă, o femeie cu treizeci de ani mai 
tânără, profesoară de Geografie („fiinţă fără inimă şi 
conştiinţă... adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, 
ba chiar şi al vieţii mele“), respins şi umilit de aceasta, 
marele scriitor căzuse într-o adâncă depresie. „Dezgustului 
de viaţă, aşa cum glăsuieşte scrisoarea de adio, patimii 
nenorocite pe care toţi o cunosc“, nu-i găsise decât o 
singură soluţie: moartea, „cea mai mângâioasă odihnă 
pentru mine...“ În piesă, la finalul actului trei, după ce îşi 
aşterne ultimele gânduri,  explicându-se posterităţii, 
Odobescu îşi provoacă sfârşitul înghițind o doză de otravă. 


Ideea Dianei părea realizabilă, şi Doru îşi amintea că mai 
auzise de unul sau două cazuri similare, când actorul care, 
respectându-se rolul, trebuie să moară pe scenă, moare cu 


adevărat, prin înlocuirea unui element de recuzită anodin, 
cu un altul eficient. Astfel, Doru urma să substituie lichidul 
inofensiv pe care Odobescu, interpretat de Dragoş, şi-l 
toarnă dintr-o carafă cu apă pentru a înghiţi câteva pastile, 
cu „Verde de Paris“. Diana avea otrava. Acum câţiva ani, 
pivniţa le fusese invadată de şobolani. În timp ce Paulică va 
pregăti recuzita pentru actul trei, dar după ce va fi umplut 
carafa cu apă, va fi solicitat la poartă de un telefon urgent 
pe care îl va da chiar ea şi care, în lipsa apelantului, va fi 
calificat drept un banc prost. Se vor scurge astfel câteva 
minute, timp suficient pentru ca Doru să toarne otrava 
peste apa din carafă. Având un rol episodic în piesă, 
prezenţa lui Doru în teatru nu va surprinde pe nimeni, iar 
ea, Diana, nedistribuită şi fără repetiţii în ziua respectivă, 
nici nu va călca pe la Arlechino. 

— Şi după aceea? se interesă Doru cu o voce gâtuită. 

Actriţa ridică din umerii superbi, brăzdaţi de două 
breteluţe extrem de fine, aşa cum avea la toate cămăşile de 
noapte destinate aşternutului împărţit în doi: 

— După aia, a noastră-i viaţa! Eşti un amant uluitor şi 
cred că am început să ţin la tine. 

Doru Pavel îi sărută amândouă mâinile cu ochii umezi de 
recunoştinţă. 

— Pe mâine, deci... 

Diana îşi trecu vârful limbii peste buze. Era ascuţită şi 
roşie, ca o acadea. Dacă n-ar fi fost atât de îndrăgostit, ar fi 
comparat-o cu limba despicată a unei vipere. 

— Mi-e dor de tine! la-mă în braţe! 

Năpădit de un val de patimă, Doru se năpusti asupra ei. 
Diana gemu dulce. 


„Irebuie să ne calculăm mişcările ca la şah, să excludem 
posibilitatea oricărei gafe“, obişnuia să afirme în zilele 
acelea Fulguleţ, deşi nu atinsese în viaţa ei nici un eşichier. 
Cu respectivul motto în minte, se întâlni cu fiu-său la hotelul 
unde acesta locuia provizoriu. Găsi un Patrick destul de 
deprimat. Îl urmărea o senzaţie acută de nesiguranţă, şi 
rupt din cotidianul lui, nu reuşea „să se găsească“, de parcă 
ar fi trăit existenţa altcuiva. Se plictisea vârtos, avea tot 
timpul impresia că în vreme ce el stă claustrat între patru 
pereţi, cine ştie ce evenimente importante se petrec; îi 
lipseau şi ceasurile petrecute la Clopoței, anturajul, 
exerciţiile fizice, altele decât un-doiul practicat de babalâci 
pe covorul camerei. 

Maică-sa, prefăcându-se supărată, încercă să-i insufle 
curaj: 

— Ce-i blegeala asta pe tine?! Pentru numele lui 
Dumnezeu, eşti bărbat în toată firea, vrei să-mi spui că 
tânjeşti de dorul Martineascăi?! 

— Nu-i vorba de asta... Mă simt dezrădăcinat şi am 
început să mă îndoiesc de toată combinaţia. Parcă mi-aş fi 
pus cap sănătos sub Evanghelie! În fond, ce-mi lipsea?! 

Fulguleţ, nervoasă, ţipă, ceea ce nu i se întâmpla decât 
arareori şi numai cu loan Sârbu: 

— Nu mă enerva, Patrick! Auzi, ce-i lipsea?! Asigurarea 
pe viaţă, asta-ţi lipsea! Ce te faci dacă mâine Clotilda 
închide ochii, că după cum am văzut-o, mult n-o mai duce! 
Aştepţi să-i vină neamurile să te ia cu făraşul? Să te azvârle 
din casă ca pe nişte ciubote găurite? 

Patrick îşi astupă ostentativ urechile: 

— Încetează, mi-ai mai spus de o mie de ori ce o să se 
întâmple cu mine! Mulţumesc de perspectiva luminoasă! 

— N-am mai pomenit asemenea znamenie de om! se 
lamentă maică-sa, adresându-se de astă dată unui martor 
invizibil. L-a dăruit Dumnezeu cu toate însuşirile, chipeş ca 
un arhanghel, sănătos şi voinic, prost nu, cult, strălucitor în 
societate, toate bunătăţile într-o singură traistă, dar uite că 


nu-şi cunoaşte interesul! Timpul trece, nu se uită la ceas să 
vadă dacă ţi-ai isprăvit tu afacerile, ori ba.., nu stă după 
tine... 

Patrick sări în picioare şi reteză de câteva ori odaia, dar 
n-avea unde să se plimbe şi se aşeză din nou, încălecând un 
scaun: 

— Atunci să le isprăvim dracului odată, că m-am plictisit 
de colivie! De cinci zile admir de după gratii lumea şi 
natura! 

— Gata! îl linişti Fulguleţ, azi te întorci acasă. Tocmai de 
asta am venit, ca să te pregătesc. Alaltăieri, am fost la 
Clotilda... 

— Mi-ai spus! Ce-ai făcut acolo? 

Maică-sa râse. Râsul ei nevinovat care-i înşela pe mulţi: 

— l-am aplicat tratamentul. Faza a doua. Chipurile, voiam 
să mă sfătuiesc cu ea şi să acţionăm împreună ca să te 
scoatem din ghearele unei femei fatale. 

Patrick o cercetă speriat: 

— Nu crezi că ai exagerat? 

— Trebuia s-o dinamităm cumva! Stai să-ţi povestesc... 

Îi reproduse cu lux de amănunte discuţia, interpretând 
pe rând - mimică, gestică, tonalitate - replicile ei şi ale 
Clotildei. 

Era atât de mare contrastul între figura drăgălaşă, încă 
proaspătă, cu gropiţe de fetiţă, şi cinismul relatării, încât, 
pe moment, Patrick uită că aceea care povesteşte cu 
grimase e maică-sa şi se înfioră de silă. 

— Nu merita totuşi să fii atât de crudă. Bănuiesc că 
suferă îngrozitor. 

În ochii mierii ai maică-sii se aprinse o flacără feroce: 

— Plăteşte pentru că n-a fost mai perspicace! În situaţia 
ei, era obligată să se gândească la perspectivele tale! N-a 
făcut-o, o face altcineva în locul ei! 

— Nu ai vaga impresie că suntem doi nemernici? 

— Am afirmat-o răspicat din ziua în care te-ai născut! Nu 
mă interesează nimeni şi nimic pe lume în afară de fiul 


meu!!! 

— Chestie pe care tata încă n-a aflat-o! 

— Dacă era mai puţin redus, ar fi înţeles-o singur. A fost 
norocul lui. 

— S-o lăsăm baltă, avem timp pentru remuşcări... 

Fulguleţ schiţă un gest de dispreţ: 

— Remuşcări?! Acesta este un cuvânt care nu figurează 
în vocabularul meu şi îţi interzic să mai gândeşti în felul 
acesta! probleme să-şi facă baba că a trăit atâţia ani contra 
naturii, folosindu-se de tine. 

Patrick tresări. Era prima oară când referindu-se la 
Clotilda, folosise meschinul „babă“. 

— Încetează, mamă! La urma urmei, în jocul ăsta am 
intrat doi! Dacă ea e babă, ce sunt eu altceva decât un 
peşte ordinar? 

— Pardon! respinse Fulguleţ. Tu ai fost doar un tânăr 
naiv care s-a lăsat ademenit între gratiile de aur ale unei 
colivii... Dar n-am venit să ne certăm! 

— În regulă! Spuneai că azi mă întorc acasă... 

— Exact! Seara târziu, aşa, cam spre nouă, când 
gândurile negre încep să dea asalt. E o oră la care de obicei 
nu mai speri să vină cel aşteptat. Îţi va fi atât de 
recunoscătoare, că-şi va pierde capul şi va uita să facă 
scandal. Pun rămăşag pe oricât că-ţi va cădea în braţe 
plângând. 

Patrick o măsură cu o privire răutăcioasă, dar nu lipsită 
de admiraţie: 

— Unde ai învăţat tu toate chestiile astea? În orice caz, 
nu în convieţuirea cu loan Sârbu cel Drept! 

— De dragul tău, aş fi în stare să învăţ şi papuaşa! 

— Să continuăm filmul! Aterizez deci pe la nouă şi ce zic? 

— Eşti vesel ca de obicei, prevenitor şi aşa mai departe, 
pretinzi chiar că ţi-a fost dor de ea... 

— Dacă încearcă să mă iscodească? Cum a fost, cu 
cine?... 


— Te faci că nu înţelegi. Nici o vorbă despre Anca! Va fi 
fericită că o minţi, că mai prezintă suficient interes ca s-o 
minţi! Înşiri minciuni numai când ţi-e teamă să nu pierzi o 
persoană. 

— Şi dacă totuşi îmi vorbeşte despre Anca? 

— Nu ţi s-a părut suficient de importantă ca s-o 
pomeneşti. Cât priveşte o eventuală relaţie între voi, o ţii cu 
NU până la Dumnezeu, fără să minţi. 

— Trăgând linia, ce câştigăm? 

— O punem pe gânduri. Îi place ori nu, a primit un 
avertisment dur, te poate pierde în orice moment. Dacă nu 
acum, data viitoare! 

Patrick rămase pe gânduri: 

— Să nu excludem posibilitatea ca ea să renunţe la mine. 
E o femeie raţională şi cel puţin în afaceri, a dovedit că ştie 
să rişte, iar când a pierdut, a făcut-o bărbăteşte! 

Fulguleţ îl privi fix: 

— Dacă renunţă la tine, înseamnă că tu ţi-ai jucat cartea 
prost, fiule! Ar fi prima dată când m-ai dezamăgi. 

După ce-l părăsi, începu să-şi strângă lucrurile. Se simţea 
nervos şi nemulţumit. Îi plăceau lucrurile simple, cu o 
traiectorie lină şi previzibilă, visând încă din copilărie la o 
viaţă îmbelşugată, cât se poate de plată şi banală, la 
posibilitatea de a se desfăşura într-un lux costisitor. Dintr-o 
dată, în ultimele zile, totul se complicase îngrozitor, era silit 
să fie atent pe unde calcă şi câţi paşi să facă. Mai presimţea 
că nu-i ceva trecător, că belelele vor începe să curgă, 
răscumpărând cu grindină trandafiriul dolce farniente de 
până atunci. Cu două femei adânc implicate în viaţa lui, ca 
Fulguleţ şi loana, nu te puteai aştepta la linişte. 
Evenimentele ulterioare aveau să-i confirme temerile. 


Când pe la şapte seara, Cireşica sună la uşă, Emil se afla 
în baie. Îi deschise Cecilia care tocmai se pregătea să plece 
la concert. Îşi prinsese pe reverul costumului singura ei 
bijuterie, o camee străbună montată într-un onix şi cu patru 
perle mici, corespunzând punctelor cardinale. Cele două 
femei se măsurară la fel de uluite. Cireşica nu mai văzuse 
încă o asemenea dihanie de femeie şi, într-adevăr, puţine 
erau uşile - excluzând porţile instituţiilor -, pe care sora 
gămanului putea intra altfel decât strecurându-se pe o 
diagonală şerpuită. La rândul ei, Cecilia nu văzuse un 
exemplar atât de specific de târfă maidaneză decât în filme. 
Încredinţată că femeia s-a înşelat asupra adresei, o întrebă 
pe cine caută. Cireşica surâse în noua ei manieră, etalându- 
şi dinţii rari, mânjiţi cu ruj: 

— Pe domnul Emil Mărgescu... 

Cecilia, consternată, o conduse în salon. Îi venea să 
plângă (câtă decădere şi ce prag de disperare trebuia să fi 
atins bietul Emil, dacă a ajuns să se culce cu o zdreanţă ca 
asta!) şi îşi aminti înfiorată de prima lui experienţă sexuală 
care trebuie să se fi consumat în aceeaşi zonă. Dintr-o dată, 
nu mai avu chef să se ducă la concert, ar fi plâns în camera 
ei de mila fraţilor Mărgescu şi ar fi adormit răpusă, după 
două beri îndoite cu vodcă, o descoperire recentă pentru ea 
şi care o făcea să doarmă fără scurtcircuit şi fără vise. 
Realiză însă că frate-său ar fi preferat să rămână singur cu 
pacostea asta vopsită, de aceea şi fixase întâlnirea în zi de 
concert. Părăsi deci apartamentul cu lacrimi în ochi şi inima 
strânsă. „Măcar de n-ar lua vreo boală de la ea...“ 

Emil prepară o cafea la fierbătorul electric şi amândoi îşi 
aprinseră ţigările. 

Rotindu-şi ochii prin interiorul înecat în jeg, Cireşica 
surâse galeş: 

— Trebuie să-ţi spun că mă simt ca acasă. 

— Ce vrei să spui? 

— Aceeaşi mizerie, poţi ridica gunoiul cu lopata! Cred că 
noi doi ne-am potrivi în multe privinţe. 


Privirea se voia ispititoare, trupul descărnat se oferea, şi 
de teamă să nu fie violat, Emil se grăbi să sublinieze: 

—  Scumpa mea, pentru a întâmpina eventuale 
neînţelegeri, mă simt obligat să te avertizez că sunt cu 
desăvârşire impotent. De două cincinale, nu mă mai... 
deranjează. 

Cireşica, deşi descumpănită, râse uşurel: 

— Ce drăguţ! Bărbaţii nu sunt de obicei atât de sinceri! 

— Îţi apreciez prea mult prietenia ca să încerc să te 
păcălesc. Ce-ar fi să-i dai drumul? De luni de zile mă ţii pe 
cărbuni aprinşi! 


— „în privinţa seducţiei, Diana putea să dea lecţii de 
mică. Poseda această însuşire fantastică de a-i câştiga pe 
oameni încă din prima clipă, de a-i subjuga, de a-i face să-i 
ciugulească din palmă. Avea de pildă un stil al ei să se facă 
covrig în braţele viitoarei „victime“ şi să-l sărute uşurel pe 
gât, un stil care topea inimile. De aici, dorinţa de a o imita şi 
începuturile carierei mele de spion despre care ţi-am 
pomenit azi dimineaţă. Privitul pe gaura cheii era una din 
sursele mele de informaţii şi, cu timpul, am dibuit locuri de 
unde o puteam pândi fără să mă vadă. În special după asta 
mă dădeam în vânt, s-o pot privi când se crede singură. Şi 
am petrecut nenumărate ceasuri veghind sub patul ei. 

— Barem ai învăţat ceva? 

— Pe dracu'! Ceea ce are Diana în sânge nu se învaţă cu 
profesori ori făcând conspecte. Ai sau nu, dar chiar când am 
înţeles că nu-i vorba de trucuri concrete am continuat s-o 
spionez, urmărind cum se fasonează la oglindă, 
închipuindu-se în diferite ipostaze. Dacă mă gândesc azi, la 
anii adolescenţei noastre, îmi vine să cred că mai mult de 
jumătate din timp, Diana şi-l petrecea la oglindă, iar eu 
iscodind-o din umbră... Mai toarnă-mi şi mie! 

Emil zâmbi. Era o diferenţă între trista figură a Cireşicăi 
pe care o cunoscuse la Fundaţia aia a plictiselii, Curaj, 
şoarece mohorât, căutând ungherele, de o timiditate care 


părea ireversibilă, şi „dama“ emancipată din faţa lui, pe cât 
de suspectă, pe atât de inexplicabilă. Parcă voia cu orice 
chip să scandalizeze. 

— Constat că ţii la băutură... 

— Bunicul a avut vie la Drăgăşani. Nici unul din familie 
nu duce paharul la ureche. La noi la masă, sunt nelipsite 
solniţa şi carafa de ţuică sau vin... Unde am rămas?... Da! 
După cum era de prevăzut, după bacalaureat, Diana a dat 
la Academia de Teatru şi a intrat cu brio. Eu îmi pregăteam 
licenţa. Între noi se instalase o perioadă de aparentă 
acalmie, ceva ca un fel de armistițiu. La insistenţele familiei, 
pe care eu mă prefăceam că le ignor, pentru că mi se 
păreau umilitoare, a început să mă scoată în târg. Mai 
precis, să mă ia cu ea la diferite petreceri, în excursii, chiar 
într-un turneu pe Litoral. La început am refuzat, dar ai mei, 
şi mai cu seamă Vica, iremediabila optimistă a familiei, au 
insistat enorm: „Mai ieşi şi tu în lume, mai vezi şi altceva 
decât cărţi şi televizor, nu ştii niciodată de unde sare 
iepurele...“ „Parcă spuneai, tanti, că vaca bună se vinde din 
grajd, nu trebuie scoasă la târg!“ „Ei, asta pe vremea lui 
mam'mare, când fetele ieşeau doar cu mama la biserică şi 
în rest, piguleau la gherghef aşteptând peţitori!“ 

— Mai reticent era tata, pentru că nu vedea deloc cum 
mi-aş putea găsi eu un partener într-un mediu prin 
excelenţă plin de vampe şi bărbaţi răsfăţaţi. Îi era teamă să 
nu sufăr şi mai mult, exilată într-o izolare care s-ar fi produs 
prin forţa lucrurilor. Totuşi, am început să ies cu grupul 
Dianei, toţi colegi de Academie şi ca să fiu sinceră, extrem 
de simpatici. Pe atunci, mai aveam naivitatea să-mi închipui 
că poţi schimba cursul destinului şi m-am străduit din 
răsputeri să uit nefericita mea experienţă cu Ionuţ... Cu 
ocazia acestor mondenităţi, pentru mine, am cunoscut-o pe 
Monica Miclea... 

Un ciocănit discret le întoarse capetele spre uşă. 

— Da! făcu Emil simplu, fără vreo invitaţie. 


Un glas sfios, nesigur, aparţinând unei vârstnice, se 
interesă de dincolo de uşă: 

— Vrei să-ţi pregătesc ceva de mâncare, mamă? Sunt 
obosită şi aş vrea să mă culc... 

— Fă-mi nişte sandwich-uri şi lasă tava în sufragerie. 
Ceva mai multe, că am o vizită. 

Paşii se îndepărtară şi Cireşica zâmbi: 

— Dresură de înaltă clasă! Am impresia că nimeni nu 
crâcneşte în faţa ta. 

— Nu-i vorba de dresură, ci de un mod civilizat de a trăi 
la comun. Nici eu nu dau buzna în cameră la mama sau la 
soră-mea, dacă nu sunt poftit. 

Cireşica râse: 

— La mine dau buzna peste tine şi în closet, dar noi 
suntem o familie indiscretă... [i-am povestit toate acestea 
ca să poţi înţelege contextul, cum a fost posibil să intru în 
posesia unui secret greu, un secret care nu umblă pe toate 
ulițele... Ai cunoscut-o pe Monica, aşa mi-ai spus... 

— Fireşte, altfel nu stăteam noi aici, faţă în faţă. 

— Mersi, surâse Cireşica. Apropo de Monica, am 
certitudinea că a fost cea mai desăvârşită fiinţă din câte mi- 
a fost dat să cunosc. Prea desăvârşită pentru lumea asta. Şi 
nu o dată mi-am zis că poate şi de aceea a strâns-o 
Dumnezeu de timpuriu. Nu era loc pentru ea aici, îngerii n- 
au ce căuta pe Terra! 

— Absolut de acord, spuse încet Emil. A fost un înger... 

— Interesant este faptul că toată lumea observase cât e 
de desăvârşită dat fiind că cele mai alese calităţi ale ei nu 
ţineau de exterior, iar Monica nu făcea nici cel mai mic efort 
de a ieşi în evidenţă. Asta spre deosebire de Diana care nu 
ştie ce să mai facă pentru a concentra întreg jetul 
reflectoarelor asupra ei. Vezi, Diana „speria“ printr-o 
frumuseţe strălucitoare; Monica înduioşa, transmitea cele 
mai suave sentimente doar privind-o, bunătatea şi 
candoarea care o caracterizau te făceau s-o îndrăgeşti 
înainte de a-ţi da seama ce se petrece cu tine. 


Mărgescu îşi suflă zgomotos nasul care începuse să 
plângă: 

— Spui lucruri atât de adevărate!... 

— Vezi, în aceşti cinci ani care au trecut de la nenorocire 
şi de când eu ştiu ceea ce ştiu, m-am gândit de multe ori la 
întâmplarea de atunci şi la subiecţii ei... Rivalitatea dintre 
Diana şi Monica trebuia să se nască în mod fatal! Două 
fiinţe foarte speciale care s-au întâlnit pe aceeaşi felie de 
viaţă, având un itinerar comun. Aş sublinia totuşi aici un 
amănunt! Doar Diana percepea existenţa lor în aceeaşi 
zonă drept rivalitate, în vreme ce Monica privea situaţia cu 
o indiferenţă boierească. Diana era o simplă colegă de 
Academie, ulterior de teatru, nu încăpea invidie şi cred că-i 
lipsea chiar şi spiritul de competiţie. Tot ce făcea ea friza 
perfecțiunea pentru că aşa fusese zămislită, iar oamenii 
urmau doar să-i stabilească locul în top. Dacă aveau timp şi 
chef... Ea îşi urma oricum şi imperturbabil calea... 

Ciocănitul discret din uşă se repetă, deci tava cu tartine 
se afla pe masă. 

— Mersi! ridică gămanul vocea, făcându-i semn Cireşicăi 
să continue. Mai avea chef de băut, vor mânca mai târziu. 

— Au terminat amândouă Academia cu notă maximă, deşi 
Diana era încredinţată că ea merita locul I în exclusivitate, 
şi au intrat prin concurs la Arlechino. Ca un făcut, destinele 
lor se ţineau de mână, erau la fel de distribuite în roluri 
„grase“, solicitate în aceeaşi măsură de televiziune şi de 
diverse case de filme. Deveniseră în acelaşi timp celebre, 
iar colegii şi publicul se împărţiseră în două tabere, fiecare 
susţinând că una sau alta dintre preferate e cea mai 
talentată. 

— Cert, Monica o surclasa, declară Emil. A fost singura 
actriţă care m-a făcut să plâng. 

— Eu spun la fel. Diana e foarte spectaculoasă, umple 
scena şi eclipsează cu simpla-i prezenţă. Monica nuanţa mai 
convingător, putea fi diversă, fără manierisme, şi cu o 
capacitate de a te lua cu ea, de a-ţi părăsi scaunul ca s-o 


însoţeşti, să te poarte pe unde pofteşte în asemenea 
măsură, încât pierdeai simţul realului. Când juca Monica, 
puteai într-adevăr spune că le uitai pe toate! Diana susţinea 
că nu face decât să-şi transfere pe scenă personalitatea de 
mironosiţă, „beleşte ochii âia holbaţi şi se pişă pe ei“, iar 
publicul fraier înghite... Cu o adversară ca Diana, 
nenorocirea plutea în aer, dar factorul care a declanşat-o l-a 
constituit o coproducție franco-italo-română, o parodie 
contemporană după Don Quijotte. Diana şi Monica 
primiseră amândouă propunerea să dea probe pentru 
Dulcineea. De ce, habar n-am, însă aveau să le dea abia 
peste trei luni, adică la începutul toamnei. Nu ştiu eu cât de 
familiarizat eşti cu lumea teatrului, dar... 

Emil puse paharul uitat gol în mână pe masă: 

— Realizez miza. Fantastică! 

— Fabuloasă pentru orice actriţă româncă! E subiect de 
vise frumoase. Să joace într-un film made in West, alături de 
monştri sacri şi încă într-un rol principal! De aici până la 
Holywood, o zvârlitură de băț. Suficient un tun pentru ca 
după aceea, comenzile să înceapă să curgă! Monica se 
bucura domol, după cum îi era firea, Diana în schimb, 
jubila. Era însă o întreprindere din care trebuia exclus 
riscul, n-avea altă soluţie decât s-o scoată pe Monica din 
competiţie. Mai trebuia acţionat şi rapid, şi în timp 
concentrat. Pe scurt, a recurs la o soluţie diabolică. Dragoş 
şi Patrick i-au fost complici eficienţi şi devotați. 

Fata se opri să-şi mai aprindă o ţigară. Fuma ca 
începătorii, cu înverşunare, mai încântați de complexul 
gestic decât de actul în sine. Privind-o absent, Mărgescu 
realiză că se petrece cu el un fapt neobişnuit. Timp de o oră 
uitase că în sufragerie îl aşteaptă o tavă cu merinde, mai 
precis, uitase de foame. Se ridică totuşi şi o aduse, 
cântărind din ochi dacă ceea ce preparase maică-sa era 
suficient pentru doi inşi. La vederea merindei, Cireşica 
începu să râdă înveselită. Auzise de sandwichuri mamut, 
dar nu văzuse niciodată. Practic, bătrâna tăiase patru 


franzele obişnuite pe toată lungimea lor şi între felii 
introdusese un frigider complet: unt, jambon, ouă 
răscoapte, brânză topită, felii de tomate şi ce-o mai fi 
încăput; nu observai până nu muşcai din ele. 

— Dintr-unul din ăsta, eu mă satur trei zile. 

— Se vede, răspunse cu indiferenţă gămanul. Poţi, totuşi, 
să te serveşti cu toată încrederea. Franzela-i de la Gibel], un 
tip care are cea mai bună pâine din tot Bucureştiul. 

El însuşi înşfăcă una şi-o isprăvi din şase înghiţituri 
numărate în gând de Cireşica. După ultimul dumicat, trase 
un gât lung de coniac şi, satisfăcut, îşi împleti degetele 
peste pântecele uriaş. Aştepta continuarea. 

— Aşa cum îţi spuneam, trebuia să se mişte repede, 
aveau doar trei luni la dispoziţie... 

— Ce-au făcut? 

— Au creat toate premisele pentru ca Monica să se 
îndrăgostească de Patrick. 

— De ce nu de Dragoş? 

— Ar fi bătut la ochi, Dragoş era „oficialul“ Dianei, 
amănunt de notorietate. În afară de asta, profund cinstită şi 
morală cum era, Monica ar fi respins avansurile amantului 
unei prietene. Să „sufle“ partenerul alteia, iată o faptă 
odioasă la care nu s-ar fi pretat în ruptul capului... Mai e un 
aspect! Şi Dragoş şi Patrick sunt bărbaţi chipeşi cum nu 
întâlneşti prea mulţi. Patrick are însă ceva în plus, un ceva 
greu de definit, un farmec aparte, care-l face de-a dreptul 
irezistibil. Simţi că i-a pus Dumnezeu degetul pe frunte. 

Emil surâse blând, maliţios: 

— Să înţeleg oare că tu ai reuşit să te sustragi acestui 
şarm de esenţă specială? 

— Îmi cunosc lungul nasului, admise fata cu naturaleţe. 
Trebuie să recunosc totuşi că nu aş fi rezistat curţii pline de 
gingăşie, dar tenace, practic asediului la care a fost supusă 
Monica. Spre ghinionul ei, era şi tare nevinovată, 
inadmisibil de candidă, la primul bărbat din viaţă, complet 


nepregătită să se înfrunte cu un Don Juan de talia lui 
Patrick. 

— Ştia că-i însurat? 

— Nu, şi când a aflat, răul se comisese. Nu mai putea 
lupta cu propriile sentimente, se afla deja între corzi. Am 
văzut-o în perioada aceea la un matineu şi mi-am dat seama 
că era iremediabil pierdută. 

— De unde ştii toate amănuntele astea? 

— 'Ţi-am mai spus că mă aflam într-o aşa-zisă lună de 
miere cu Diana. Când au început să iasă în patru, mă luau şi 
pe mine pentru ca Monica să se simtă mai liniştită, mai în 
siguranţă. Constituiam un fel de garanţie de seriozitate, o 
asigurare tacită că lucrurile se vor desfăşura în mod 
decent. Doar cine a cunoscut-o pe Monica îşi poate închipui 
că mai există astfel de specimene, printre tinerii de azi! Era 
neprihănită, dezarmată, leală şi virtuoasă ca o fecioară din 
Evul Mediu... Patrick s-a adaptat imediat stilului şi a început 
„s-o iubească“ în termenii unui cavaler din aceeaşi epocă. 
Flori, mormane de flori, strângeri de mână, dans cuminte, 
fără tâmple lipite, sărutări caste pe frunte toate sub 
privirile înduioşate şi aprobatoare ale Dianei şi ale lui 
Dragoş, care într-un fel le patronau amorul. Stabiliseră 
printre altele, că ei le vor fi naşi. După plimbări idilice, 
restaurante şi baruri, au urmat evadările pentru o zi sau 
două în afara Bucureştiului, atunci când o permitea 
programul de la teatru. Indiferent unde trăgeam, se luau 
trei camere. Una pentru cuplu, Patrick dormea singur, iar 
eu cu Monica în alta. După două luni de curte asiduă, au 
început să rezerve doar două camere. Eu n-am mai fost 
invitată să-i însoțesc... 

Emil scrâşni, frângând ţigara între degete. Strivi mucul 
aprins sub talpa pantofului, fără menajamente pentru covor. 

— Cât canalism! Câtă mârşăvie! Cum de-ai tăcut? 

Cireşica se strâmbă: 

— Ascultă, băieţaş, nu uita că le aveam şi eu pe-ale mele, 
eram şi eu supărată pe oameni şi pe destin. Ca mine nu mai 


suferea nimeni şi puţin îmi păsa de ce se întâmpla cu alţii. 
Îmi ziceam că dacă la douăzeci şi trei de ani e mai gâscă 
decât o fetiţă şi mai crede în Moş Crăciun, Feţi Frumoşi pe 
cai năzdrăvani, e treaba ei! Pe de altă parte, aş minţi să 
pretind că n-am intuit ceva murdar la mijloc, dar 
certitudinea am căpătat-o doar după ce Monica devenise 
plastelină în mâinile lui Patrick. Ne aflam cam pe la sfârşitul 
primăverii, pe înserate. Trebuie să-ţi spun că acasă, Diana 
ocupă odăile din spate care dau în grădină. Ferestrele erau 
deschise, iar Diana se credea singură în toată casa. Eu mă 
întorceam de la o şedinţă cretină cu părinţii şi mi-am dat 
seama încă din stradă că soră-mea are musafiri. 
Recunoscusem Toyota lui Patrick şi Dacia lui Dragoş. În 
virtutea inerţiei - ţi-am spus că spionatul Dianei a devenit o 
a doua natură la mine -, m-am furişat în curte şi tupilându- 
mă sub fereastră, am început să ascult. Tocmai suna 
telefonul... 


— Ce faci? întrebă Dragoş. Tot nu răspunzi? 

Diana ridică din umeri: 

— E tot Monica. Se perpeleşte... 

— N-am căutat-o de două zile, spuse Patrick. E o chestie 
care nu s-a mai întâmplat. Într-un fel, am remuşcări... 

Diana îl repezi: 

— Ia nu fă şi tu pe sfântul! Vrei să-mi spui că-i prima 
muiere pe care o faci să plângă după tine?! N-ai mai lăsat 
pe nimeni cu ochii-n soare? 

Patrick clătină arătătorul fără să mişte mâna: 

— Niciodată deliberat. Nu contest că mi s-a întâmplat să 
fiu ticălos, dar nu cu premeditare. N-am spus nici uneia te 
iubesc, fără s-o cred cel puţin pe moment. 

Diana luă ţigara din mâna lui Dragoş şi trase un fum: 

— Ei bine, ai făcut-o acum! Şi nu observ nici o gaură în 
cer! 

— Sincer să fiu, mărturisi Patrick, mi-e milă de ea. Pe 
deasupra era şi virgină. 


Dragoş începu să râdă: 

— Uite un privilegiu de care eu n-am avut parte! 

Diana îi dădu o palmă uşoară: 

— Nu fi măgar! I-ai făcut un serviciu, îi spuse apoi lui 
Patrick. 

Patrick ridică ochii spre Diana: 

— Nimic nu-ţi poate sta în cale, aşa-i? 

— În orice caz, nu voi admite să mă împiedic de o balegă 
ca Monica Miclea! Prefer să crăp în clipa asta, decât s-o 
ratez pe Dulcineea! E marea şansă a vieţii mele! Şi măcar 
de mi-ar lua-o înainte o Pamela Anderson sau Cindy 
Crawford, nu c-ar fi mai cucuiete ca mine, dar au atuurile 
vedetei de peste gârlă! Cine îmi face mie reclamă de 
milioane de dolari?! 

Dragoş îşi puse un picior peste celălalt, cu eleganța 
studiată a scenei, deja intrată în sânge: 

— Nu trebuie să-mi explici ce înseamnă Dulcineea pentru 
tine şi încă în anturaj pricopsit. E ca şi cum mi l-ai plimba 
mie pe sub nas pe d'Artagnan! Chestia-i cum o scoţi din 
cărţi pe Monica! Deocamdată, nenorocita a dansat după 
cum i-am cântat. Dar mai departe? 

Ura, pizma, răutatea întinseră pielea Dianei pe obraji, 
profilul sugera o felină. 

— Patrick trebuie s-o aducă în situaţia în care să nu mai 
fie în stare să se prezinte la probe, să nu-i mai ardă de 
nimic. Pur şi simplu să nu-i mai pese! Şi-aşa, nu-i o 
ambițioasă, nu va lupta nici acum. 

— Practic, cum vezi chestiunea? 

— O va copleşi disperarea! Va intra în spital, se va 
spânzura, va înghiţi cuie sau se va arunca de la etaj, 
oricum, va abandona cursa. Sub nici o formă, urlă, nu 
trebuie să se prezinte la probe! 

Dragoş aprecie, fluierând admirativ: 

— Eşti diavolul în persoană, soro! Vai de cel care-ţi stă în 
cale! 

Diana râse cu toţi dinţii: 


— Constat că din cauza asta nu mă iubeşti mai puţin! 

— Ba mai şi sunt în stare să-ţi fiu complice la o chestie a 
naibii de jegoasă! 

— Păcatul să fie al meu. 

Patrick se ridică în picioare şi trase adânc aer în piept: 

— Un act de ticăloşie constituie şi el un eveniment! Hai 
să-l sărbătorim! Propun Flamingo! 


— ...Diana a cobit bine, conchise Cireşica. În cele din 
urmă, Monica s-a aruncat de la etaj. Două săptămâni, poate 
trei, nu-mi mai dau seama, timp în care Patrick a împins-o 
pas cu pas în abisurile disperării, a fost mai mult decât 
putea ea îndura... 

Emil, cu obrajii graşi uzi de lacrimi, se interesă răguşit: 

— Concret, cum a procedat? 

— A început s-o ocolească sistematic, abia se lăsa zărit, şi 
atunci pe fugă, şi pe măsură ce Monica devenea mai 
insistentă, nemernicul se arăta tot mai indiferent, 
monument de gheaţă. Spre final, i-a spus verde că a 
intervenit altcineva în viaţa lui. Am văzut-o în perioada 
aceea. Devenise o umbră, nici nu mai putea fi vorba de dat 
probe. Cred că n-ar mai fi fost în stare să recite nici pe 
scena grădiniţei. De altfel, a şi cerut concediu medical. 

Mărgescu îşi suflă nasul zgomotos: 

— Îmi amintesc bine perioada aceea. Stătea întinsă pe 
canapea şi privea ore întregi unul şi acelaşi punct din tavan, 
iar lacrimile nu se mai opreau. O imploram să vorbească, să 
spună ce o roade, cum aş fi putut s-o ajut. Plângea lin, ca o 
icoană, şi era mută ca o statuie. Doamne, dacă aş fi ştiut 
atunci... 

Cireşica îl privi dintr-o parte. Întrebă uscat: 

— Ce-ai fi făcut? Răul era deja consumat, şi ea 
îndrăgostită până la disperare, că nimic nu i l-ar mai fi 
putut scoate pe Patrick din minte. I-ai fi spus că a fost 
victima unei odioase înscenări menite s-o scoată din 
competiţia cu Diana. Ei şi? Ea tot îl iubea. Cred că Monica a 


fost una dintre nefericitele alea care se dăruiesc cu toată 
fiinţa lor doar o dată în viaţă. Femeia unei singure iubiri. 

— De ce tocmai nemernicii au parte de astfel de fiinţe? 

Cireşica rânji: 

— E unul din misterele de nepătruns ale Domnului! De ce 
ne-am nimerit noi, doi monştri de urâţenie?! 

Emil declară cu jumătate de gură: 

— Eu şi soră-mea, dacă am fi băgat mai puţin în noi, n-am 
fi fost tocmai de lepădat... 

De astă dată, Cireşica râse de-a binelea: 

— Cine vă împiedică să încuiaţi frigiderul şi să aruncaţi 
cheia în gârlă?... Las-o baltă! Acum am să-ţi vorbesc despre 
ultimele momente ale Monicăi. 

Emil se uită la ea ca la o nălucă, nu-i venea să-şi creadă 
urechilor: 

— Cum?! Adică... vrei să spui c-ai... asistat-o?! 

— Da. 


Tava se golise - gămanul mâncase toate sandwich-urile, 
inclusiv cel din care ciugulise Cireşica -, în schimb, ceştile 
de cafea şi paharele cu alcool erau pline. Încăperea se 
umpluse de fum, dar amănuntul părea să nu-i deranjeze. 

— Nu trebuie să te surprindă, explică Cireşica. Când eşti 
la pământ, te agăţi şi de un puf de păpădie. Pierzând 
complet controlul, Monica a apelat la mine. Eram sora 
Dianei, iar Diana era bună prietenă cu Patrick. Ideea ei 
părea simplă. Trebuia s-o rog pe Diana să intervină pe 
lângă Patrick, asupra căruia avea oarece autoritate, să-l 
determine să capete o ultimă întrevedere. Nu cerea nimic 
mai mult decât să-l mai vadă o dată! Aşa i-am devenit 
confidentă şi am petrecut multe ceasuri în preajma ei. În 
ziua aceea fatidică, mai bine-zis, seara târziu... 

— Marţi 15 iulie 1995, îşi aduse aminte Emil. 

— Exact. Venisem să-i explic că Diana încercase să-l 
abordeze, îl implorase în sensul celor solicitate de Monica, 
se ajunsese chiar la ceartă - susţinea perfid soră-mea -, dar 


Patrick rămăsese neînduplecat, refuza pur şi simplu să 
discute. Monica părea că nu înţelege: 

„Doamne, dar nu cer decât o întâlnire. Una singură şi în 
orice condiţii...“ 

„Încearcă să te resemnezi. Pleacă din Bucureşti, dispari 
din peisaj pentru o vreme şi ai să vezi că te linişteşti...“ 

„Să dispar din peisaj, la soluţia asta m-am gândit şi eu... 
Crezi că nu mai am nici o şansă?... Am să mai încerc o 
dată... Ultima dată...“ 

— A luat telefonul în poale şi a format numărul lui Patrick. 
L-a sunat pe celular, să nu dea peste Martineasca. Bestia a 
răspuns, iar eu am ridicat receptorul de la derivaţia din 
bucătărie. Am asistat la o discuţie pe care n-am s-o uit în 
veci. '[i-o pot reproduce silabă cu silabă... N-am auzit încă 
pe cineva sau despre cineva, conjurând atât de sfâşietor, 
umilindu-se dincolo de orice limite. lar el atât de nemilos, 
de trivial şi de crud! Am convingerea că textul i-l sufla 
Diana. Numai ea putea fi atât de crudă!... 


„Îmi pare rău că te sun atât de târziu, dar de două zile 
încerc să te găsesc...“ 

„Foarte târziu.“ 

„lartă-mă, dacă te-am deranjat...“ 

„M-ai deranjat. Tocmai o puneam.“ 

„Scuză-mă... Poţi să-mi acorzi cinci minute! Doar atât, jur, 
cinci minute! E vorba de ceva vital!...“ 

„N-am timp.“ 

— Monica începuse să plângă în hohote: 

„Ie implor, Patrick, în genunchi te rog, pentru tot ce-a 
fost între noi, te conjur! Doar cinci minute!“ 

„Nu înţelegi, bambina, că n-am timp? Mi-ai întrerupt 
încălzirea, se enervează dama!“ 

„Cinci minute, comoara mea! Jur că nu te rețin mai 
mult... Dacă nu, mă omor! Viaţa mea contra cinci minute, 
Patrick! Jur că mă omor!“ 


Cireşica făcu o pauză. Lăcrima şi ea, parcă impresionată 
de propria relatare: 

— Am să-ţi redau cuvintele canaliei, ultimele cuvinte pe 
care le-a auzit Monica, înainte de a închide ochii pentru 
totdeauna: 

„Omoară-te, moluscă infectă! O zdreanţă şi-un scai ca 
tine nici nu merită să trăiască! Grăbeşte-te! Crapă odată şi 
fă-mă fericit!...“ 

— În secunda următoare, Monica s-a aruncat pe 
fereastră. 

Muşcându-şi degetele, Emil reuşi să articuleze: 

— Unde era Luiza Miclea, vreau să spun bunică-sa? 

— De o lună, la băi, la Govora. Habar n-avea de nimic. 

Emil apucă braţul Cireşicăi. Fără să-şi dea seama, 
strângea cu toată puterea şi fata gemu. Gămanul parcă n-o 
auzi, îi căuta luminile ochilor: 

— Tu de ce n-ai intervenit? De ce n-ai oprit-o? 

Cireşica îl măsură cu un sarcasm amar: 

— Ţi-am zis că eram în bucătărie. Cât timp crezi tu că-ţi 
trebuie ca să te arunci pe fereastră?! 


Lucrurile se desfăşurară punct cu punct, aşa cum le 
preconizase Diana. În pauzele dintre intrările în scenă (tot 
rolul lui Doru Pavel se rezuma la circa treizeci de replici 
presărate de-a lungul piesei) jucă table, ca de obicei. 
Deliberat, îl alesese ca partener pe Păsăreanu, un actor în 
vârstă, constant iubit de public în toţi cei patruzeci de ani 
de activitate. Omul suferea de prostată, îi era frică de 
operaţie, preferând să îndure neplăcerile bolii. Astfel, la fix 
jumătate de oră, avea nevoie de toaletă. Doru îl urmărise pe 
ceas şi constatase că nu existase abatere. Dacă se întâmpla 
să-l apuce pe scenă, nefericitul avea în pantaloni, odioasa 
pungă. În consecinţă, la opt şi un sfert când Păsăreanu se 


duse la WC, Doru îi telefonă Dianei, comunicându-i scurt: 
„Suni la nouă fără un sfert fix, exact peste jumătate de oră. 
Fii foarte atentă!“ 

Şi într-adevăr, la ora indicată, Păsăreanu se ridică de pe 
scaun cu veşnicul lui zâmbet jenat, completat de autoironia 
„mă scuzi, mon cher, mă duc la dans“. În acelaşi moment, 
Diana sună la Poartă şi cu glas prefăcut îl solicită pe Paulică, 
recuziterul. În vreme ce cei doi lipseau, Doru turnă în cana 
de porțelan o doză zdravănă de Verde de Paris. Manevra se 
desfăşură rapid şi fără accidente, recuzita pentru actul III, 
fiind deja pregătită de conştiinciosul Paulică. 

Când acesta se întoarse de la telefon, îl găsi pe Pavel şi pe 
Păsăreanu continuându-şi partida. Îl necăjea apelul primit, 
încredinţat fiind că Hildegard, iubita lui din Austria, 
încearcă să ia legătura cu Bucureştiul şi nu izbuteşte. 

Doru fu chemat apoi în scenă, îşi făcu numărul în câteva 
minute şi se întoarse. Reluă partida, dar mintea îi era în cu 
totul altă parte. Ar fi vrut să fugă, să se refugieze lângă 
Diana şi să nu asiste la finalul piesei. Gestul ar fi atras însă 
atenţia prin neobişnuit. Îndrăgostit pătimaş de meserie, 
Doru, indiferent că era vorba de repetiţie sau spectacol, 
sosea primul la teatru şi pleca ultimul. Aruncă zarurile. 
Şase-şase! A treia sau a patra oară. Era în mână. Să fi fost 
ăsta un semn? 


Publicul îl urmărea cu sufletul la gură. Fără îndoială că 
Dragoş Mateiescu era un mare actor, dar parcă în 
Odobescu, se întrecea pe sine însuşi, şi chiar colegii din 
culise, tulburaţi, simțeau că în seara aceea, Dragoş juca 
atins de aripa geniului. În timp ce-şi aşternea, în clasica 
scrisoare a  sinucigaşului, mesajul câtre posteritate, 
spectatorii îşi reţineau respiraţia, se auzeau suspine. 
Pretutindeni se vedeau batiste, şi Dragoş avea impresia că 
sala se umpluse de fluturi albi, cu aripile pleoştite. Cu 
gesturi măsurate, desfăcute, menite să sporească tensiunea 
momentului, îşi turnă „apă“ în pahar şi luă pastilele, una 


câte una. Se gândi la similitudinea de situaţii, amândoi, şi 
actorul şi personajul interpretat bolnavi, răpuşi de 
dragoste. Doar că el, Dragoş, va închide ochii la câteva 
secunde după femeia netrebnică. După Diana. Vor pleca în 
iad, ţinându-se de mână. Duse paharul la gură şi înghiţi 
lung. 

Un răcnet de o sinceritate absolută sfâşie liniştea din sală 
şi actorul se prăbuşi, bătând aerul cu mâinile. 

Spectatorii se ridicară ca unul în picioare şi începură să 
ovaţioneze în delir. Dragoş era un actor de geniu, iar 
moartea lui Odobescu fusese extrem de convingătoare. 


Moartea lui Dragoş Mateiescu zgudui întreaga ţară. 
Datorită frecventelor apariţii la televiziune era cunoscut ca 
un Show-man de mare clasă, iar rolurile memorabile din 
teatru îi aduseseră nenumărați fani chiar şi în rândurile 
elitei intelectuale. Glasuri mai vârstnice îi deplângeau 
dispariţia găsindu-i echivalenţe cu, unicii la vremea lor, 
Vraca sau Mihai Popescu, dar toată lumea era copleşită de 
senzaţionalul acestei morţi. Subiectul, tinereţea sa, 
împrejurările decesului, o carieră splendidă dintr-o dată şi 
nemilos curmată, leitmotivul „nu-i lipsea nimic, avea tot ce- 
şi poate visa o fiinţă omenească, de ce trebuia să-l strângă 
Dumnezeu?! Sunt atâţia nenorociţi prin azile, bătrâni uitaţi 
de soartă, bolnavi şi flămânzi care-şi imploră moartea şi 
uite-i că trăiesc...“ 

Tot aproape în unanimitate, opinia publică nutrea 
convingerea că actorul nu murise în urma unui accident 
nefericit, ci că fusese vorba despre o crimă. Aici însă, 
părerile începeau să se împartă. Unii socoteau că i-a venit 
de hac vreo disperată din amor, abandonată după o scurtă 
aventură, pentru că, ştii şi dumneata cum sunt artiştii, le 


sar femeile de gât, iar ei nici n-au timp să se fixeze... Alţii, 
mai machiavelici şi înclinați să caute spini în mămăligă, 
adulmecând cu tot dinadinsul după răul din semenii lor, 
erau convinşi că seducătorul actor fusese suprimat din 
invidie profesională. 

Pentru că părinţii lui ţineau cu tot dinadinsul să fie 
înmormântat la Craiova, în cavoul familiei, Dragoş fu expus 
în holul teatrului, încă de pe acum îngropat sub un munte 
de flori. Cei veniţi să-i aducă un ultim omagiu erau uluiţi de 
mulţimea care asaltă vreme de două zile marele hol de la 
Arlechino. Bătrânii săriţi de şaizeci de ani îşi aminteau de o 
prezenţă la fel de numeroasă la catafalcul lui Gheorghiu- 
Dej, filosofând cu amărăciune: „Dacă avea vreo treizeci- 
patruzeci de ani mai mult, să-mi spui şi mie câţi mai 
veneau! Tinerii au totul de partea lor.“ 

Diana îşi făcu o apariţie estetic tragică, determinând 
asistenţa să-i deschidă instinctiv cărare. În doliu elegant, ă 
la înmormântările selecte din filmele americane, cu o 
pălărie cu boruri largi peste care cădea o voaletă 
somptuoasă cu muşte, era de-o frumuseţe răpitoare. 
Oamenii o mâncau din priviri şi de câte ori ducea batista la 
ochi, lăcrimau şi ei, impresionați peste măsură. „Cadră de 
frumoşi fuseseră amândoi şi ce pereche de vis!“ 

După jumătate de oră de veghe i se făcu vizibil rău, şi doi 
colegi o conduseră, plini de menajamente, la maşină. Doru, 
amestecat printre actori, nu făcu nici un gest de apropiere. 
Ultima oară, se văzuseră chiar în noaptea de după crimă. În 
taină, în grădina Tamaşilor. O dată înlăturat Dragoş, actriţei 
nu-i mai era teamă de alte „sadisme“, gen craniul primit la 
teatru sau cadavrul din camera ei. Punea pe seama lui 
exclusiv toate „exerciţiile lugubre“ la care o supusese, fără 
a o bănui o singură clipă pe Cireşica. Îşi repetă că soră-sa 
nu ştia nimic despre episodul Monica şi, pe urmă, nici n- 
avea suficientă imaginaţie. Sluta o urăşte, îi doreşte tot ce-i 
mai rău, dar n-are potenţial pentru ticăloşii originale. 


Diana se întorsese deci acasă, unde, din nou, nu găsi pe 
nimeni. Părinţii încă nu se întorseseră de la Bacău, iar 
Cireşica, naiba s-o ia, cine ştie pe unde umbla şi, oricum, cui 
îi păsa? 

Acolo, în grădină, stabiliseră strategia pentru viitorul 
imediat. Nu se vor întâlni sub nici o formă, vor sta cât mai 
departe unul de celălalt, ca nu cumva să existe nici cea mai 
mică bănuială privind relaţia lor intimă. Cât priveşte 
ancheta Poliţiei, toţi cei prezenţi în teatru în fatidica seară 
dăduseră declaraţii. Cum legătura dintre Diana şi Dragoş 
era de notorietate, se aştepta din clipă în clipă la o invitaţie 
sau o vizită din partea investigatorilor. Ea va şti să joace 
partitura frumoasei şi neconsolatei văduve, Doru să fie 
calm, pentru că nu existau motive să-şi facă griji. Avea un 
alibi de fier, care nu putea fi pus la îndoială în nici un fel. 

Se despărţiseră, Diana suportându-i în silă îmbrăţişarea 
disperată. În întuneric, de după perdea, Cireşica 
înregistrase momentul. 

„Ce se întâmplă? De ce se ascund ăştia doi?“ 

Nu aflase încă de moartea lui Dragoş... 


Când Patrick, urmărind ştirile la Antena 1, află despre 
moartea lui Dragoş, simţi că i se taie picioarele şi izbucni în 
plâns. Încă de pe băncile şcolii ei se socotiseră fraţi, fiecare 
făcând, în egală măsură, parte din viaţa celuilalt. Patrick nu 
avea exerciţiul suferinţei; itinerariul lui de până acum nu 
cunoscuse pierderi grele, decedaţii familiei situându-se într- 
o zonă abstractă, bătrâni repauzaţi întru legităţile firii. 
Durerea năprasnică îl năucise şi i se părea de neconceput 
ca un individ aflat în floarea vârstei, având toată viaţa la 
picioare şi un destin deja controlat, căci era limpede, 
Dragoş trăsese Jockerul încă din start, angajându-se pe 
pista unei vieţi pline de succese, să poată muri atât de 


neaşteptat, bând un pahar cu apă pe scenă. Gândul se 
îndreptă de la sine spre Diana. Dragoş era ferm decis s-o 
suprime şi iată că moare el în locul ei! Ce s-a întâmplat aici? 
Intuind sau ştiind ceva, i-a luat-o cumva înainte? 

Încercă s-o contacteze pe Diana, dar ea nu răspundea 
nici acasă, nici pe mobil. Simţi brusc că i se face frică. Nu 
ştia exact din ce motiv. Dar era clar teamă! În fond, nu 
există o logică a absurdului, şi tocmai de-aia e absurd. Şi lui 
i se putea întâmpla acelaşi lucru: să fie secerat din senin. 
Până una alta, ar fi vrut mai multe informaţii privitoare la 
tragedia de la Arlechino, amănuntele din presă părându-i- 
se nesatisfăcătoare. Stând şi reflectând pe marginea patului 
de hotel, ajunse la o concluzie - moartea lui Dragoş nu 
fusese un accident, ci o crimă premeditată -, şi la o decizie 
de neclintit - nu se va duce la înmormântare la Craiova, şi 
nici să-şi ia rămas bun de la trupul neînsufleţit, expus la 
teatru. Ăla de acolo nu mai era Dragoş, ci numai un obiect. 
Nu-l mai putea ajuta cu nimic, iar pe el, Patrick, momentul îl 
îngrozea. Da, prefera să-i rămână în amintire tânărul 
seducător, căruia totul îi surâsese în viaţă, decât un leş 
înţepenit între lumânări şi cu o icoană pe piept. „Sunt prea 
laş, recunoscu deschis, pentru a înfrunta clipe groaznice de 
felul ăsta!“ 

În virtutea aceleiaşi laşităţi, amână întoarcerea acasă la 
Clotilda. Îl înfiora ideea de a o privi în ochi şi, pălit de 
sentimentul zădărniciei, caracteristic împrejurării, regreta 
că se angrenase în scenariul montat împotriva bătrânei. 

Cel puţin pentru noaptea care urma, ştia ce are de făcut. 
În apropierea hotelului, se afla o farmacie. Va cumpăra un 
somnifer, iar de la primul market, o sticlă de whisky. De 
asemenea, o va suna pe maică-sa ca să-i explice schimbarea 
de program. 


Cineva îl zgâlţâia cu putere, voia cu tot dinadinsul să-l 
trezească... Fireşte, boul de taică-său! Dacă el se scula cu 


noaptea în cap, însemna că... Un cui i se înfipse în stomac. 
Teză la Fizică, ora a doua... 

— Mai lasă-mă cinci minute, îngână între vis şi realitate. 

loan Sârbu cel Drept continua însă să-l scuture fără 
cruţare. Înfuriat, Patrick deschise ochii. Pentru moment, nu- 
şi dădu seama unde se află, se holba năuc la chipul din faţa 
lui. 

— Ce naiba, parcă ai fi căzut în catalepsie! exclamă 
Ioana. Revino-ţi! 

Patrick se ridică în capul oaselor şi întinse mâna instinctiv 
după ţigări: 

— Scuză-mă, din liceu nu mi s-a mai întâmplat să fiu 
sculat cu de-a sila. Era plăcerea specială a lui taică-meu!... 

Apoi, dintr-o dată, complet treaz, o întrebă: 

— Ce-i cu tine aici? Cât e ceasul? 

— Unu după miezul nopţii, spuse Ioana privind în jur. Te- 
ai îmbătat aseară? 

— Am luat un somnifer. A murit prietenul meu cel mai 
bun... 

— Ştiu, actorul ăla... Îmi pare rău. Eu nu cred că a fost 
accident, dar nu-i treaba mea. Uite de ce am venit... Cred 
că baba s-a prins. 

— Cum adică? se sperie Patrick. "Ţi-a zis ţie ceva? 

— Nu trebuia să-mi spună nimic. Şi-a schimbat doar 
comportamentul, am impresia că-i e frică şi silă de mine, în 
acelaşi timp. Nu mă mai lasă s-o ajut, încearcă să se 
descurce singură sau apelează la Tanţa. 

Patrick o privi neputincios. Părea tot atât de derutat şi 
înfricoşat ca un copil abandonat într-o gară. 

—  Chestiunea-i ce anume a descoperit! Că noi doi 
suntem... amanți sau că i-am umblat în seif? 

— Poate amândouă, presupuse Ioana nepăsătoare. 

— Dar cum?! 

— Să zicem că are instinct, dar convingerea mea e că 
toanta aia de Ianţa a văzut ceva ce nu trebuia să vadă. 

Tânărul îşi cuprinse capul între palmele umede: 


— Cum? Cum a fost posibil?! Am fost atât de prudenţi, iar 
seara ea pleacă acasă. 

— Ce importanţă are cum? A băgat fitilul şi gata! 

— Dar Tanţa ţine la mine, se tângui Patrick, şi Ioana avu 
senzaţia că schelălăie un câine. 

— În schimb, pe mine mă detestă, rosti sec Ioana, şi uite- 
aşa, lucrurile se echilibrează. Dacă îmi ceri părerea, am să- 
ţi comunic că precis ne-a văzut pe când scotoceam în birou 
şi i-a spus-o Clotildei care, la rândul ei, a deschis seiful ca 
să-i verifice conţinutul. 

— Bine că n-am luat nimic de acolo, oftă Patrick oarecum 
uşurat. 

— Asta nu înseamnă însă că nu am lăsat urme. Am băgat 
totul la loc alandala. 

Patrick însă simţea nevoia să mai spere şi se încurajă 
singur: 

— E totuşi posibil să nu se fi uitat în seif. Nu poţi avea 
însă certitudinea. 

— Mi-e teamă că da. Prea s-a schimbat atmosfera într-o 
singură oră cât m-am dus la cumpărături. La întoarcere, 
parcă am găsit altă persoană. Devenise dintr-o dată 
circumspectă, reţinută, vizibil marcată de ceva ce se 
întâmplase în lipsa mea. Am mai omis un amănunt! E 
probabil ca eu să fi intrat pe uşă, imediat după ce ea ieşise 
din birou... 

Patrick făcu ochii mari şi loana zâmbi răutăcios: 

— Ţii minte povestea puştilor, care presară firimituri de 
pâine pe cărarea din pădure ca să găsească drumul la 
întoarcere? Din cu totul alte motive, nevastă-ta a presărat 
mozaicul de pe coridor, nu te holba la mine, coridorul dintre 
dormitor şi birou, cu picături de urină care nu apucaseră 
încă să se usuce. Sau poate nu ştiai că frageda Clo-Clo se 
pişă pe ea?! 

Patrick îşi cobori privirea, roşind violent. Se simţea 
îngrozitor de jenat şi totodată nu îi scăpase cantitatea de 


satisfacţie drăcească din glasul Ioanei. Încercă să schimbe 
vorba: 

— l-ai spus şi maică-mii? 

Furioasă, Ioana ridică tonul. Cuvintele răsunară de astă 
dată ca un şfichiuit de bici: 

— Când ai să încetezi să stai cu nasul tuflit în poalele 
maică-tii, ca o cocuţă? 

Patrick tresări. De ce oare se simţea atât de slab în faţa 
ei? Cum de suporta să-l umilească mereu, cu orice prilej? 
Oare o iubea? Nu-şi dădea seama, dar ştia cu siguranţă că 
are nevoie de ea. Îi îndreptă o privire chinuită: 

— În definitiv, ce vrei de la mine? 

Ioana răspunse cu simplitate: 

— Pe tine şi banii babei. 


Cu un gest hotărât, loana scoase din poşetă un revolver 
şi îl puse pe masă. Instinctiv, Patrick se retrase speriat în 
fundul patului: 

— Ce-i asta? bâigui. De unde-l ai?! 

— L-am umflat de la baba ailaltă, de la Luiza... Aştepta 
pregătit pe comoda din dormitor, continuă rânjind. Cine ştie 
cui îi poartă şi ea sâmbetele! Îmi închipui ce ochi a făcut 
dimineaţa, când a constatat că a dispărut. 

— Când ai fost la ea? 

— Acum două nopţi. După armă m-am dus. Ştiam unde o 
ţine. Spre norocul meu, am găsit-o pe scrin, la vedere, de 
parcă mi-ar fi pregătit-o. Am luat-o din zbor, nu mi-a simţit 
nici umbra. 

Patrick clipi nedumerit: 

— Deci, nu ştie că ai trecut pe-acasă? 

— Hei! Încă nu te-ai trezit? M-am dus să i-o fur, nu să mi- 
o împrumute! 

— Dar cum ai intrat? 

— Am cheile... Dacă te referi la lanţ, cu puţină 
îndemânare şi o andrea, am rezolvat problema. Noroc că 
uitase să pună şi drugii. 


Tânărul o privi cu admiraţie amestecată cu frică: 

— La toate te gândeşti... Uneori îmi vine să cred că tu 
acţionezi conform unei scheme demult elaborate... Ce-ai de 
gând cu revolverul? 

Excedată de întrebarea care i se părea de o naivitate 
inadmisibilă, fata îşi plesni o palmă peste coapsă: 

— Isuse!... Dar la ce poate folosi un revolver?! Ai crescut 
cât plopul, dar mintea tot până la genunchiul broaştei ţi-a 
rămas! Uneori, zău, mă întreb de ce te iubesc? 

— Dar mă iubeşti? 

— Nicidecum, râse, am intrat în tot rahatul ăsta de 
frunza frăsinetului. Mă plictiseam... Mă aşteptam ca la 
experienţa ta în materie de dame să fii mai intuitiv! 

Patrick încercă să râdă: 

— La câte decepţii ţi-am produs, una în plus nu mai 
contează. Pe cine vrei să ucizi? 

Ioana îl corectă, apăsând pe cuvinte: 

— Să ucizi tu! 

Patrick sări în picioare, strigând: 

— Eşti nebună?! Pe cine să omor? 

loana răspunse calm: 

— Pe nevastă-ta. Dacă s-a prins de mişcare, e în stare să 
te radă total din testament, să te lase ca acum, în chiloţi. În 
momentul de faţă, chiar numai cu ce ţi-a lăsat de bună voie, 
casa şi tot ce se află în ea, plus conţinutul seifului şi tot 
putem afirma că suntem bogaţi. 

— Suntem? întrebă Patrick buimac. 

— Bineînţeles. Doar ne vom căsători. Ce credeai?! Că 
accept să fiu o aventură printre altele o mie? 

Patrick încercă să fie ironic: 

— N-ai impresia că faci paşi cam mari? 

— Deloc! Ştiu totdeauna ce vreau şi unde să caut! 

— Atunci du-te dracului de nebună! exclamă Patrick 
enervat, depăşit de turnura pe care o luase discuţia. În 
orice caz, bagă-ţi bine în cap, nu sunt de acord cu 
asasinarea Clotildei! 


loana observă pe ton de gheaţă: 

— Crede-mă, şi mie îmi pare rău, în fond e o bătrână 
cumsecade, dar asta-i viaţa... Şi-a trăit traiul, e timpul să 
lase loc altora, iar noi nu avem încotro! 

— Încetează să foloseşti pluralul! ţipă tânărul. Sunt un 
ticălos, dar nu un criminal. 

— Vrând-nevrând, declară la fel de indiferent Ioana, va 
trebui să devii unul. 

— De ce nu tu? urlă. Dece eu? 

Faţa Ioanei se destinse într-un surâs încântător: 

— Pentru deplina mea siguranţă, iubitule. Eşti fustangiu 
şi fluşturatic, oricând mă poţi lăsa baltă. Dacă însă tu apeşi 
pe trăgaci, te ţin în mână. 

Patrick o privi perplex. Pe măsură ce trecea timpul, 
realiza şi mai limpede că femeia asta reprezintă o taină 
pentru el. Era cinică, tenace, imprevizibilă. Şi mai ce?... În 
primul rând, infernală. 

— Ce te determină să joci atât de deschis? 

— E modalitatea mea de a câştiga bătăliile. 

— Mda... Judecând după statutul tău actual, nu prea ai 
avut prilejul să fii victorioasă. 

Atinsă într-un punct nevralgic, loana şuieră printre 
buzele strânse pungă: 

— În locul tău, nu m-aş lua după asta... 

Uşa dată brusc de perete şi cuvintele rostite tăios se 
auziră concomitent: 

— De-ajuns cu prostiile! 


Fulguleţ îşi azvârli trenciul ud pe un scaun, fulgerându-i 
cu privirea: 

— V-aţi prostit de tot?! Puneţi la cale moarte de om şi 
urlaţi în plină noapte ca să vă audă tot hotelul? Te credeam 
mai matură, loana, şi tu - se întoarse spre fiu-său - parcă ţi- 
ai pierdut minţile! De căsătorie vă arde vouă acuma? 
Probabil urma să stabiliţi şi lista invitaţilor şi meniul! 


Ioana îşi muşcă buzele furioasă. Uite o discuţie pe care n- 
ar fi vrut s-o audă firimitura asta de muiere, rea ca o viespe. 
Patrick încerca să-şi revină. O ţinea tot într-o uimire, se 
părea că în noaptea asta, necazurile nu se vor mai isprăvi. 

— “Tu ce naiba mai cauţi aici? Ţi-am spus că rămân la 
hotel până mâine. 

Fulguleţ răspunse tăios: 

— Am simţit că eşti pe cale să faci cine ştie ce tâmpenie. 
N-am avut linişte şi am luat un taxi. 

— Tata ştie?! 

— Aş mai fi fost aici? Cum îţi închipui că m-ar fi lăsat, şi 
încă singură?! I-am spus că am o migrenă groaznică. 

În limbajul familiei Sârbu, asta însemna că Fulguleţ vrea 
să doarmă singură, că nu suportă nici măcar o umbră în 
preajma ei şi că loan cel Drept urmează să se culce în 
sufragerie. De la sine înţeles că nimeni nu avea voie s-o 
deranjeze. 

— Oricum nu pot întârzia, ştii că taică-tău se trezeşte cu 
noaptea în cap!... Am auzit tot ce-aţi vorbit. Aiureli şi 
fantezii! Dragă loana, nu ştiu drept cine ne iei, dar până la 
asasinat nu vom ajunge niciodată şi nici pe tine n-am să te 
las să te nenoroceşti. 

Completă în gând: „Din partea mea poţi să te şi spânzuri, 
dar nu să-l tragi pe fiu-meu după tine! Cât despre căsătorie, 
ia-ţi gândul, fetiţo...” Se învineţea de furie numai la ideea 
că... „proletara“ asta avidă şi obraznică se încumetase să-şi 
ridice ochii până la Patrick. „Fii fără grijă, ştiu eu cum să te 
scot din cărţi!...“ 

Ioana, stăpână pe ea, replică: 

— Ai altă soluţie? Dacă bătrâna rupe mâine testamentul, 
Patrick nu se mai alege cu nimic. Rudele cele mai 
îndepărtate, şi tot i-o iau înainte. 

— În principiu, ai dreptate, dar deocamdată sunt simple 
supoziţii. Nu ştim ce are Clotilda de gând să facă. 

— Să nu fie prea târziu. Nu-i greu să rupi o foaie de 
hârtie şi pentru ca să se răzbune şi să-l lase pe Patrick cu 


buzele umflate, nici nu mai are nevoie să întocmească alt 
testament. 

— Alo! interveni Patrick. Conversaţi singure? Mai sunt şi 
eu pe aici! 

— Lasă copilăriile! spuse Fulguleţ. Tu trebuie să ajungi 
neapărat acasă. Azi, până în prânz, şi vezi în ce ape se 
scaldă. Dacă nu zice nimic, taci şi tu. 

Ioana interveni: 

— Ştie aproape sigur că am umblat la seif. Şi că eram 
împreună. 

Fulguleţ oftă cu obidă: 

— Din păcate, aici nu se poate improviza nimic. Nu vă 
rămâne decât să negaţi până în pânzele albe. Servitoarea e 
o mincinoasă şi cu asta basta! 

Ioana surâse ironic: 

— Dacă-ţi închipui că bătrâna e proastă... 

— Nu-mi închipui deloc, dar înainte de toate, trebuie să 
ştim exact cum stăm. loana, tu pleci acum cu mine, să nu 
simtă Clotilda că ai lipsit noaptea. Patrick, ştii ce ai de 
făcut... 

Tânărul îşi trecu degetele prin păr, disperat: 

— A avut atâta încredere în mine! Mă îngrozeşte gândul 
că trebuie să apar în faţa ei! 

Fulguleţ cunoştea repulsia lui fiu-său pentru momente 
penibile, oroarea de discuţii dezagreabile, nu se certase cu 
nimeni în viaţa lui şi se obişnuise ca inerentele neplăceri 
care fac parte din cotidian să i le rezolve maică-sa. Îi era 
milă de el şi încercă să bagatelizeze: 

— Ei şi tu! Gândeşte-te că răul văzut de aproape nu ni se 
mai pare atât de fioros! Ce crezi c-o să se întâmple? Câteva 
momente mai jenante şi atât. O să te bată?... Gata! 
Odihneşte-te bine şi la prânz, te prezinţi acasă cu un buchet 
de flori. Vezi să arăţi bine... 

Îşi îmbrăcă trenciul şi, ca şi cum ar fi fost vorba despre o 
cutie de chibrituri, luă Mauserul Luizei de pe masă şi-l băgă 
în poşetă: 


— Ăsta-l iau cu mine. Ca să nu vă vină vreo idee! 


Spre surpriza lui Emil care se temuse că Luiza ar putea 
suferi un atac când îi va reproduce cele aflate de la 
Cireşica, lucrurile se desfăşurară neaşteptat de lin. 
Micleasca, adevărat, cu obrajii tot timpul uzi de lacrimi, 
ascultă calm, fără reacţii acute. Îi amintea de maică-sa care, 
fire sentimentală prin excelenţă, viziona plângând dramele 
din telenovele. Impresionată, implicată, dar nu zdrobită de 
durere. În realitate, cu fosta cântăreaţă se petrecea un 
fenomen firesc. Nimic, suferinţă sau fericire nu rezistă ca 
intensitate eroziunii timpului. Poate doar ura care nu se 
uzează înainte de consumarea unui act vindicativ concret 
din partea victimei rănite cândva, sau de ordin divin. Luiza 
suferise mai mult decât urâse în lipsă de subiect pe care să- 
| suspecteze. Apoi, aşa cum se întâmplă îndeobşte când nu 
există nici un element de cunoaştere, imaginăm tot ce-i mai 
rău, mai fioros şi mai cumplit. Aşa se întâmplase şi cu Luiza. 
Închipuise chinuri de iad precedând moartea nepoată-sii, 
fiind greu de născocit ceva care să le depăşească. Se 
aşteptase la ceva de coşmar şi nu mai putea fi surprinsă. 

S-ar fi putut afirma că în momentul de faţă ura raţional, 
dintr-o obligaţie asumată cumva; ura şi dorinţa - idee fixă 
deja - de a i se face dreptate Monicăi constituiau unicul ei 
ţel şi deziderat. 

Fără să se mai uite în oglindă, îşi şterse cu un şerveţel 
lacrimile. O dată cu dârele de funingine, se dusese şi fondul 
de ten. Părea un spectru, iar contrastul cu rochia prea 
tinerească, numai volane, presărată cu flori gigant, nu era 
de natură să amelioreze imaginea. 

— Dragoş Mateiescu... Ăsta-i actoraşul care a murit zilele 
trecute, otrăvit cu Verde de Paris, nu-i aşa? 


— Exact, confirmă Emil, socotind cât va mai trece până 
va aduce sticla de coniac. 

— Mă întreb cine ne-a luat-o înainte, pentru că să nu-mi 
spui mie că a fost vorba de un accident! De unde până unde 
otravă în sticla de recuzită? râse artistic. Am fost şi eu 
artistă, ştiu cum se petrec lucrurile. Aici e o mână criminală 
şi dacă aş fi anchetator, ultimul pe care l-aş suspecta ar fi 
nenorocitul de recuziter. 

— Normal, doar un imbecil şi-ar semna singur isprava. 

— Va să zică, contabiliză Micleasca, am scăpat de unul, 
chiar dacă n-a murit de mâinile noastre. De fapt, era cel mai 
puţin vinovat. 

— "Toţi o apă şi-un pământ! A asistat la ticăloşie, n-a 
încercat s-o împiedice, ba chiar a favorizat-o. 

— Fără îndoială, dar bestii de apocalips rămân ăilalţi doi. 

Mărgescu, simțind că nu mai rezistă, apelă la rezerva de 
buzunar. Deşurubă capacul sticluţei, explicând: 

— Mă iertaţi, dar m-am trezit de dimineaţă cu dureri de 
stomac. M-a durut şi ieri, şi alaltăieri. Povestea Cireşicăi m- 
a scos de pe şine. Când am emoţii mari... 

Micleasca îl opri, ridicând palma: 

— Am eu ceva mai bun! Deschide bufetul... Vezi, în 
dreapta e o sticlă de palincă, mi-a adus-o un fost coleg de la 
Cluj. lot aşa, o ţin şi eu de medicament... 

După ce schiţară un ciocnit cu paharele ridicate în aer, 
Luiza Miclea declară pe un ton hotărât: 

— Tinere, a sosit momentul să trecem la fapte. Avem deja 
certitudini, nu văd de ce să mai amânăm. Eu mă voi ocupa 
de Patrick, iar dumneata de femeia aceea. Într-o scară a 
valenţelor ticăloase, pe el îl consider cap de afiş. Şi eu fiind 
cea mai lovită de moartea nepoată-mii, mi se cuvine 
satisfacția de a-l face să plătească... 

— N-am nimic împotrivă, totuşi, marele diavol, autorul 
moral, rămâne Diana Tamaş. 

— Fără îndoială, dar nemernica se lupta pentru cariera 
ei. Multe se comit în lumea artistică de dragul aplauzelor, ţi- 


am mai zis că am mâncat peste treizeci de ani pâinea asta, 
şi pot înţelege. Nu-i o scuză pentru ea, dar cel puţin o 
motivaţie. În schimb, Patrick, craiul ăsta de ganguri 
puturoase, şi-a bătut joc de Monica, a distrus-o deliberat, a 
venit în contact direct cu ea şi nu i-a fost milă de tinereţile 
ei. Am şaizeci şi şase de ani şi n-am auzit, n-am citit, n-am 
întâlnit în viaţă ori prin cărţi, ceva de un cinism mai teribil 
şi mai odios decât felul în care i-a refuzat o ultimă 
întrevedere... „Cinci minute, jur că doar cinci minute!...“ 
Cuvintele astea mă ard, mă vor urmări şi în mormânt! 

Începu din nou să plângă, amarnic, între umerii 
înghesuiți, strângându-se în ea, de parcă ar fi vrut să 
păstreze toată durerea în interior, cumva prizonieră. 

Emil o urmărea cu privirea umedă, dar de fapt, o vedea 
pe Monica, aşa cum fusese în ultimele zile, diafană şi 
fragilă, topindu-se sub ochii lui, disperată şi mută. Asistase 
distrus, dar neputincios, cum păşeşte ca împinsă din spate 
pe un drum fără întoarcere. 

O ascultase în tăcere pe Luiza şi parcă în odaie, se 
aşternuse o linişte pioasă, rănită doar de suspine. Emil 
făcea parte dintre oamenii, puţini la număr, care dacă nu 
avea nimic de spus, pur şi simplu, nu spunea nimic, nici 
măcar convenţional; cei mai mulţi dintre semeni se simt 
obligaţi să mobileze cumva pauzele cu platitudini, adeseori 
afirmaţii idioate. 

Luiza îşi suflă discret nasul şi oftă adânc: 

— Dacă e să crezi în ursitoare, ale mele au fost perverse 
şi sadice. Am doar două prietene, atât mi-a mai rămas. Pe 
unele le-a înghiţit pământul, pe altele le-am pierdut prin 
hăţişurile vieţii. Fulguleţ şi Clotilda. Una e mama lui Patrick, 
cealaltă, soţia lui. Pentru amândouă, canalia reprezintă 
soarele şi lumina ochilor. lar eu le-o nimicesc. E ca şi cum 
le-aş înfige un cuţit în inimă, dar mult mai rău, căci deşi 
înjunghiate, vor continua să trăiască! Nu-i caraghios? 

— Nu, clătină din cap Mărgescu, nu-i caraghios, e tragic. 
Vă mai puteţi răzgândi şi lăsa totul pe seama justiţiei divine. 


Luiza îi îndreptă o privire năprasnică, glasul îi deveni 
dur: 

— Odată cu capul! Sunt prea bătrână! Nu mai am timp 
să-l aştept pe Dumnezeu! [i-am mai spus, tinere, nu pot 
închide ochii până nu o răzbun pe Monica! Ăsta-i darul pe 
care i-l aduc, când o fi şi o fi să ne întâlnim. 

— Cum v-aţi gândit să procedaţi? Modus operandi, spun 
poliţiştii. 

Luiza ridică din umeri, nepăsătoare, ca şi cum nu asta ar 
fi fost problema. 

— Mi-ar fi fost mult mai la îndemână dacă aveam 
revolverul, dar orice mijloc eficient de a-l suprima e la fel de 
bun. 

Gămanul surâse: 

— Lucrurile nu stau chiar aşa. Vorbim cu uşurinţă despre 
moarte, dar nu-i simplu să omori. 

— Fireşte, eu n-am cum strangula un găligan în toată 
puterea şi nici cum să-i frâng gâtul ca în filme, dar din 
fericire, există şi otrava. Moartea actoraşului mi-a dat o 
idee! Eu pot folosi în loc de Verde de Paris, şoricioaică, sau 
să dau drumul la gaze. I-aş putea pune o bombă în maşină, 
dar nu mă pricep şi vreau să moară de mâna mea. 

— Trebuie să vă asiguraţi şi ieşirea. lar nu-i o chestiune 
simplă să-ţi camuflezi urmele. 

Bătrâna râse sardonic: 

— Adică să scap basma curată? Nu-mi pasă câtuşi de 
puţin dacă Poliţia pune mâna pe mine. Viaţa mea oricum se 
încheie aici, atât mă rog lui Dumnezeu, s-apuc răzbunarea 
fetiţei! Nici nu vreau, tinere, să mai trăiesc, recitalul meu s- 
a terminat. Ce mi-ar mai rămâne de făcut? Vreau doar să 
fiu îngropată lângă Monica. Nu vor mai fi flori, dar se poate 
dormi în pace şi fără. Monumentul e conceput în aşa fel să 
reziste şi singur. Dumneata eşti însă tânăr, nu trebuie să 
gândeşti ca mine. 

Emil îşi duse pumnul căuş la gură, vorbind ca printr-o 
portavoce: 


— Cu mine e altceva... O voi termina pe Diana Tamaş, dar 
mă voi strădui să păcălesc Poliţia. Nu vreau să mă prindă, 
nu vreau să fac închisoare... Ca să mă înţelegi şi mai bine, 
nici mie viaţa nu-mi oferă nimic, ea în sine nu mă mai 
interesează, dar... 

— Dar? 

Replica răsună sec: 

— Mi-e frică de moarte! 

— Ce copil eşti! surâse bătrâna. Nu-ţi dai seama că asta 
înseamnă odihnă, o binecuvântată linişte, toate problemele 
rezolvate dintr-un foc? 

— Pentru mine, cu tot respectul, astea înseamnă doar 
bla-bla-bla! Moartea - simplu sughiţ, salt în gol, scurtcircuit, 
alinare... Mie mi-e frică altfel, nu mă pot desprinde, oricât 
ar părea de absurd, de carcasă, mă îngrozesc că mă voi 
sufoca prizonier între patru scânduri, sub povara a nu ştiu 
câţi metri cubi de pământ, că voi fi acolo singur... Prima 
noapte în pământ! Am coşmaruri cu imaginile astea... 

Luiza constată placid: 

— Probabil că dumneata suferi de astm, de aici senzaţia 
de sufocare. De pildă, eu când adorm cu picioarele scoase 
de sub plapumă, visez că umblu desculţă prin zăpadă... În 
fine, cum ai de gând să procedezi cu Diana Tamaş? 

— O voi termina la ea acasă. Mă va ajuta soră-sa. 

Sunetul telefonului îi făcu pe amândoi să tresară. 

— Mă scuzi un moment, rosti maşinal Luiza şi dispăru în 
dormitor. 

Mărgescu îşi mai turnă palincă şi aprinse o ţigară. 
Cireşica îl va ajuta să intre în casă, noaptea târziu... 

Întoarcerea bătrânei îi curmă gândul. Când se aşeză, 
Emil constată că-i deosebit de însufleţită, ai fi zis că jubila. 

— Mâna destinului! rosti pătimaş. M-a sunat Clotilda. Nu 
ştiu ce s-a întâmplat cu fata care o îngrijeşte, dar mă roagă 
să dorm câteva nopţi la ea... 

Adăugă apoi cu un gest teatral: 


— En garde, domnule Patrick! A început numărătoarea 
inversă! 

Un străin ar fi râs de atitudinea bătăioasă, o babă nebună 
agitând o spadă imaginară şi cu celălalt braţ ridicat în 
unghi drept, în poziţia clasică a floretiştilor. Emil însă, 
obişnuit cu extravaganţele de spectacol ale Luizei Miclea, 
ştia că femeia nu-i niciodată mai serioasă decât atunci când 
lansează exagerări de comportament. Zilele lui Patrick 
erau, într-adevăr, numărate. 


Clotilda Martinescu nu luase la căsătorie numele lui 
Patrick, socotind aberant să-şi mai schimbe cartea de vizită 
la vârsta ei, după cum la fel de ridicul i s-ar fi părut să 
arboreze la nuntă o rochie albă cu lămâiţă în păr. În ce-l 
priveşte pe tânărul Sârbu, acesta nu ridicase obiecţii, 
neţinând cu tot dinadinsul să-şi „drapeleze“ proprietatea 
asupra nevesti-sii... Deci, în momentul în care Clotilda 
Martinescu îi telefonase Luizei, se afla într-o stare de spirit 
vecină cu panica. Începuse să trăiască sentimentul de 
nesiguranţă în propria ei casă şi, în paralel, brusc şi în 
premieră, se simţi muşcată de obsesia morţii. Până atunci, 
amânase sine die evenimentul şi dat fiind că se bucura de o 
constituţie sănătoasă, iar femeile din familia ei fuseseră fără 
excepţie longevive, îşi zicea că de comând avea timp să se 
ocupe după optzeci de ani. lestamentu-i altceva, îl 
redactase pentru că în viaţă, nu-i aşa, mai există şi 
accidente, iar averea în cauză era destul de importantă ca 
să merite să se ocupe de ea, direcţionând-o într-un fel sau 
altul... 

Da, începuse să se gândească la moarte, s-o simtă 
aproape, având senzaţia de coşmar că-i şi simţise atingerea. 
Concomitent, îi cedă şi optimismul. Fusese răbdătoare, 
starea de slăbiciune prelungită o pusese pe seama unei 


convalescenţe sinuoase şi a unor mici imprudenţe cum ar fi 
fost două duşuri făcute fără permisiunea medicului. În 
ultimele zile însă, o fulgerase ideea că, de fapt, trăieşte 
începutul sfârşitului şi coroborat sau chiar generat de 
schimbarea radicală intervenită în raporturile ei cu Patrick, 
tot complexul de împrejurări o aruncă într-o adâncă 
depresie. Şi ca şi cum sosul n-ar fi fost destul de 
condimentat, mai venise şi lanţa cu povestea ei! Poveste 
care se dovedi a nu fi o poveste! Şi ea şi Martinescu 
fuseseră doi pedanţi, maniaci ai ordinii şi, verificând seiful, 
constatase de la prima privire, că o mână străină umblase la 
valori şi documente. Aparent, nu lipsea nimic - bani în 
valută, bijuterii, acţiuni, sigiliul testamentului era intact... 
Atunci, ce naiba căutaseră?! Subliniat la plural, căci această 
cârdăşie cu loana îi înfigea cuțite dureroase în inimă, 
sufocând-o totodată şi o indignare mânioasă. În acest 
context, eventuala aventură a lui Patrick de la Timişoara 
sugerată cu cruzime de Fulguleţ, trecea pe plan secund. 
Nemernicia mare se petrecea aici, în casa ei, un complot 
pus la cale de un soţ ingrat împreună cu sluga care ducea 
ţucalul nevestei! 

Cum în starea care se afla, slabă şi neajutorată, socotea 
că nu poate ţine piept unor fiare (cine ştie ce mai puneau la 
cale!), apelă la Luiza, singura prietenă de nădejde. Spre 
uşurarea ei, dificila Micleasca acceptă imediat invitaţia, ba 
ai fi spus că abia aştepta să-şi vâre în sacul de voiaj 
fardurile, ochelarii, proteza de rezervă şi ceaiurile. Pusese 
doar o întrebare care îi sunase ciudat: 

— Unde ai să mă culci? 

Ciudat, pentru că locuinţa era încăpătoare, iar 
amănuntele de gen se stabilesc de obicei ad-hoc. Exista aici 
ceva în subteran, dar... Clotilda îşi zise că poate ea a 
devenit prea bănuitoare. 

— Pot să-i spun Ianţei să-ţi aranjeze canapeaua din salon, 
sau să dormi cu mine în dormitor. Aş prefera însă cu 
mine..., completă oarecum jenată. 


Fosta cântăreaţă conchise că Clotildei îi era teamă de 
ceva, dar nu comentă şi promise că va veni mai spre prânz. 


Patrick sosi acasă înaintea ei. Cu un buchet de crini 
imperiali, o cutie de dulciuri, vezi Doamne, special adusă de 
la Timişoara, un obraz tras şi o veselie crispată. 

Clotilda se gândise îndelung la atitudinea pe care urma s- 
o arboreze: indiferenţă? Normalitate, totul e OK, exact ca 
înainte, nimic nu s-a schimbat, muţenie încărcată de 
reproşuri „ştiu eu ce ştiu“, sau abordarea problemelor 
brutal, pe faţă; „ţi-a sucit minţile farfuza aia de secretară?“ 
şi „ce aţi căutat tu cu Ioana în seiful meu?“ 

Până la urmă, se hotărâse pentru o comportare plină de 
tact, adică „n-am observat nimic, ce bine că te-ai întors 
acasă etc...“ Doar că dinaintea persoanei care ne-a rănit 
adânc, deciziile înțelepte se spulberă ca fulgii de păpădie, 
dintr-o răsuflare de fluture... 

Prima reacţie fu de surpriză şi tresări puternic. Simţi în 
aceeaşi clipă că inima i se topeşte de dragoste pentru 
ticălos. Dar a fost de-ajuns să-şi amintească de seiful 
dezvirginat pentru ca privirea să i se întunece. Suportă 
sărutarea castă pe frunte - „sărutarea lui Iuda“, califică în 
gând - şi lepădă neglijent buchetul de crini pe blana de 
lângă pat. 

Patrick se aşeză pe marginea patului şi îi cuprinse 
afectuos mâinile: 

— Mi-a fost dor de tine, Mami. Cum te simţi? 

Uitând tot ce-şi propusese, Clotilda ţipă răguşit: 

— Suport orice, dar nu fii ipocrit! Tare mult îţi mai pasă 
ție de cum mă simt eu, nu mai poţi de grija mea! 

Patrick rămase interzis. Unde dispăruse Mami, distinsă şi 
doamnă în toate momentele vieţii ei, model de bună 
educaţie şi stăpânire de sine? Abia reuşi să îngaime: 

— M-am gândit tot timpul la tine... 

Bătrâna râse strâmb: 


— Zău?! De-aia n-ai dat nici un semn de viaţă timp de-o 
săptămână? 

— Am sunat, dar n-ai răspuns. 

— Şi ce-ai crezut, că am ieşit la horă? 

— Am crezut că s-a defectat telefonul. 

— O săptămână întreagă?! Nu mai minţi, că mi se face 
greață! N-ai dat nici măcar un telefon! 

Patrick care ar fi preferat să-l înghită pământul sau 
măcar să se afle la celălalt capăt al oraşului, continuă să 
joace teatru şi, oricine ar fi putut observa că nu are nici o 
aptitudine în acest sens. 

— Pentru Dumnezeu, Clo-Clo, ce s-a întâmplat? 

— Sunt convinsă că tu ai mai multe de povestit! Mai întâi 
cum a fost sejurul la Timişoara? Am auzit că târfuliţa asta, 
Anca, e nostimă! Zice-se, are un „fizic meseriaş“! 

Patrick o privea cu gura căscată, n-o auzise niciodată 
exprimându-se în maidaneză. Dar cea mai surprinsă era 
însăşi Clotilda, întrebându-se cum şi când depozitase, fără 
să ştie, cuvinte atât de ordinare! 

Tânărul râse cutremurător de fals: 

— Nu ştiu cine te-a informat, dar Anca e secretara boss- 
ului. Mi-a pus-o în cârcă la plecare, ce puteam să fac? Să 
refuz ca să nu intre nevastă-mea la idei? Gândeşte-te şi tu! 
Pot să jur pe ce vrei, şi putea s-o facă, într-adevăr, liniştit, că 
nu m-am atins de ea! 

Clotilda ridică din umeri scârbită: 

— M-ai adus în halul în care puţin mai îmi pasă de ce-ai 
făcut... 

Apoi, brusc, încercând să-l ia pe neaşteptate, atacă din 
nou: 

— În seiful meu, ce-aţi căutat? Tu şi cu Ioana! se ridică în 
şezut, urlând dezlănţuită. Puneţi la cale să mă prădaţi, 
ticăloşilor? 

Făcând pe ăla ofuscatul, Patrick dădu să se ridice: 

— Refuz să mai discut în condiţiile astea! Aştept să te 
calmezi. 


— Stai! urlă Clotilda, ţinându-l de mânecă. Atât vreau să- 
mi mai spui! Ce căutaţi, ce urmăriţi? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti... N-am umblat în nici un 
seif. 

— Minţi! lar minţi! V-a văzut Tanţa când scotoceaţi într-o 
noapte şi pe urmă, m-am convins şi eu, când am găsit 
talmeş-balmeşul pe care l-aţi lăsat! 

— Repet, habar n-am ce insinuezi. Şi, în definitiv, ce 
mama dracului vrei de la mine?! 

Se enervase şi el, după moartea lui Dragoş, parcă nu-i 
mai păsa de nimic, se săturase de toată afacerea asta, nu 
voia decât să iasă din rahat, cu sau fără „banii babei“. 
Începu şi el să strige: 

— O bag în mă-sa de viaţă! Vin de pe drum obosit, 
hărțuit, că doar n-am jucat ţurca acolo, şi în loc să audo 
vorbă omenească, îmi montezi o scenă de isterie, mă faci 
hoţ şi ipocrit, şi presupun că n-ai isprăvit!... 

Clotilda răcni: 

— Adevărul, asta vreau! 

— Lipseşte ceva din casa de bani? 

— De ce-aţi umblat acolo?! 

— Înseamnă că nu-ţi lipseşte nimic. Ce mai vrei? 

— Putoarea aia să dispară imediat din casa mea! 

Patrick se avântă pe teren minat, conştient că aruncă 
ultimul zar: 

— Dacă vrei, pot să plec şi eu. Oricum, nu văd ce ne mai 
putem spune după cuvintele care s-au rostit! 

— Pleacă! 

— Voia dumneavoastră! 

Părăsi dormitorul cu paşi hotărâți. Abia după plecarea 
lui, Clotilda dădu frâu liber lacrimilor. Lacrimi de sânge. 


— Biata fetiţă! o căina Vica pe nepoată-sa. Atât de tânără 
şi deja văduvă! 

— Nu erau cununaţi, se smiorcăi Simina. 

— Parcă hârtia aia contează?! Erau împreună de câţiva 
ani, se angajaseră... Ştia un Bucureşti întreg! Ce tragedie! 

Simina izbucni din nou în plâns. Pentru că aşa credea că 
se cade, altfel privea situaţia cu calm. De acord, nu-i o 
experienţă plăcută la vârsta ei, dar nici gaură în cer. La 
poziţia Dianei şi la felul în care arăta, mâine găseşte altul; 
nu unul, zece! 

În ce-l priveşte pe Simion Tamaş, dacă ar fi fost pus să-şi 
caracterizeze propria stare de spirit în capul sentimentelor 
contradictorii ar fi trecut confuzia şi nesiguranța. Aşa i se 
întâmpla totdeauna când traversa momente grele. Avea 
senzaţia că păşeşte pe teren minat, că o lovitură năprasnică 
îl pândeşte din toate direcţiile şi că, în general, lucrurile i- 
au scăpat de sub control. „Frunză în vânt, asta mă simt“, şi 
încerca, chiar şi la propriu, să se facă mic, mic de tot, 
căutând instinctiv întunericul şi ungherele din odăi; acolo 
unde, tot în mod nebulos, avea impresia că mâna cea 
necruțătoare a destinului nu-l poate dibui. La humoarea lui 
neagră mai contribuia şi faptul că din momentul în care 
auzise de moartea lui Dragoş Mateiescu, se simţise asaltat 
de presimţiri. Asta era doar începutul, ceva cumplit, 
distrugător pentru ei abia urma să se întâmple. 

Despre tragedie, aflaseră de la televizor, când tocmai se 
gândeau să mai zăbovească vreo zi sau două în Bacău. 
Mogştenirea lu' unchiu' Costache se dovedise cu mult mai 
interesantă decât se aşteptase cineva şi, pentru a pune 
lucrurile la punct, era nevoie de ceva timp. În special 
băncile, unde răposatul avusese mai multe conturi, se 
arătau cu deosebire prudente şi peste măsură de birocrate. 
„Bănuţii tăi, domnule, munciţi de tine şi nu furaţi, le 
tremură mâna când e să ţi-i dea înapoi, până-i vezi, îţi sar 
ochii din cap!...“ 


La aflarea nenorocirii însă, nu mai pierdură nici un minut 
şi urcară în primul tren spre Bucureşti. Probabil că Diana 
era peste măsură de afectată, Dragoş îi fusese ca un soţ şi, 
în orice caz, constituise legătura ei cea mai importantă de 
până acum. Normal era ca familia să o asiste în aceste 
momente, participanţi simţitori la durerea ei. 

Când pătrunseră în casă, senzaţia de deşert cu miros 
închis îi copleşi. Vag iritată căci la ea trăirile erau 
superficiale, colorând doar suprafaţa, Simina bombăni că 
prea e nesimţită şi Cireşica asta, că nimeni nu i-a pretins 
scuturătură mare, dar putea măcar să aerisească! Pe 
Simion însă, atmosfera îl deprimă şi lăsând bagajul în 
vestibul, începu să colinde odăile, aşteptându-se la ce-i mai 
rău. 

Nevastă-sa intră în bucătărie şi puse două ceşti de apă 
într-un ibric, la fiert. O cafeluţă înainte de a intra în 
cotidian. Doar pentru ea şi Simion, Vica trecând întâi pe la 
casa ei să-şi lase valiza şi să se primenească. Făgăduise însă 
că nu va zăbovi mult, căci Diana trebuia să fie înconjurată 
de întreaga familie. 

După ce făcu turul casei, Simion se duse în baie să-şi 
spele mâinile, apoi trecu în sufragerie. Se simţea 
„provizoriu“ mai liniştit şi văzând ceştile aburinde de pe 
masă, exclamă bucuros: 

— O cafeluţă! Bună idee... Cireşica nu-i acasă şi Diana 
doarme. 

Simina se uită mirată la ceasul încastrat în marmură 
cenuşie de pe bufet, o piesă oribilă, dar foarte exactă. 

— La ora asta? E opt şi un sfert. Nu-i niciodată acasă 
seara. Ori are spectacol, ori iese în oraş. 

Tamaş o privi cu reproş: 

— Uiţi mereu că sărăcuţa-i îndoliată? Cu primar sau fără, 
Dragoş a fost omul ei. Ce-o avea în inimă, nici duşmanilor! 

— Nu uit, minţi nevastă-sa care nu vedea deloc în negru 
situaţia Dianei, dar orice ar fi în sufletul ei, de la spectacol 
nu poate lipsi. 


— L-or fi dat concediu câteva zile, trebuie să fii complet 
lipsit de inimă să nu înţelegi astfel de cazuri... 

Chiar aşa se şi întâmplase, Diana obținuse concediu 
medical şi luând sedative cu pumnul, dormea mai toată 
ziua. Faptul că de aproape o săptămână, de când găsise 
cadavrul Monicăi spânzurat de lustră şi pentru care încă nu 
găsise explicaţie, nu se mai machiase, nu-şi mai făcuse nici 
o mască hrănitoare şi nu-şi periase până la scântei 
minunatul păr, spunea totul despre halul ei de deprimare. 
Se simţea speriată, total depăşită de ciudatul complex de 
întâmplări „Monica“ şi tot acum făcea cunoştinţă cu 
înfricoşătorul sentiment al obstacolului insurmontabil, al 
zidului care s-a ridicat dinaintea ta şi dincolo de care eşti 
incapabil să mai întrevezi vreo luminiţă. Nu vedea şi nu se 
mai vedea în perspectivă, nu intuia cum avea să arate viaţa 
ei începând de mâine, presimţea ca şi taică-său, dar 
dispunând de alte date, că va interveni ceva cumplit, că 
nimic nu va mai semăna cu ce-a fost. Spre surprinderea ei, 
totodată, moartea lui Dragoş nu-i adusese uşurarea la care 
se aşteptase şi, fără să încerce remuşcări (în fond, el a vrut 
să mă ucidă, eu n-am făcut decât să i-o iau înainte, suntem 
Chit) avea temeri, o stare de nelinişte şi chiar confuzie; nu-i 
venea să creadă că îl asasinase, că era definitiv şi de-a 
binelea mort. Cel mai tare însă o îngrozeau mesajele 
Monicăi şi îşi storcea minţile până simţea că înnebuneşte, 
întrebându-se cine este persoana care în afara lui Patrick, 
scos din discuţie, mai ştie despre drama petrecută în urmă 
cu cinci ani. 

Toate acestea alternau cu momente în care încerca să se 
încurajeze singură. Făcea parte din specia invulnerabililor, 
comisese, în calitate de autor moral, două asasinate şi 
scăpase basma curată. Nu există însă crimă perfectă, nu 
există ucigaş care să nu comită o greşeală fatală ducând 
şosea dreaptă la descoperirea lui. Pe ea însă îngerul 
gardian o ocrotea până şi în ticăloşii, aşa fusese ea ursită, 
să iasă mereu învingătoare. 


Dată fiind legătura de notorietate cu Dragoş, era firesc 
ca Poliţia să-i facă o vizită. Avea însă alibiuri de fier, iar 
înfăţişarea ei fusese şi mai convingătoare. Anchetatorul o 
recunoscuse anevoie în femeia vizibil distrusă, fără fard şi 
cu cearcăne adânci, pe strălucitoarea Diana Tamaş. Fusese 
o luare de declaraţie mai mult decât formală, iar scuzele 
ofițerului de Poliţie pentru faptul de a o fi inoportunat în 
aceste momente depăşiseră numărul întrebărilor. 

Mai îngrijorat era Doru Pavel. Se trezise încă de a doua zi 
cuprins de remuşcări, iar departe de Diana şi de efectul 
anesteziant pe care-l exercita asupra lui, îl asediau gânduri 
în bernă; supradimensionate de întunericul nopţii, se 
transformau într-un adevărat coşmar. 

Deşi stabiliseră ca ei doi să nu se mai vadă şi nici să nu-şi 
mai telefoneze până când lucrurile aveau să se aşeze, Doru 
nu rezistă şi o conjură printr-un bileţel lăsat în timpul nopţii 
la cutia poştală, să-i acorde o întâlnire. Îi era teamă că nu 
mai răspunde de el... 

Diana, la rândul ei, îl înjură ţeapăn, dar, pe de altă parte, 
prea îi era frică să nu facă vreo prostie, pentru ca să-l 
refuze. Stabiliră să se întâlnească în aceeaşi noapte, la ora 
unu când sigur toată casa va dormi, admițând chiar că 
bătrânii se vor fi întors de la Bacău. Pentru un plus de 
siguranţă, va escalada fereastra de la camera ei... Până 
atunci, mai înghiţi o pastilă de Diazepam care-i asigură un 
somn greu, fără vise. 


Pe la nouă, în aceeaşi seară, sosi şi Vica. Deşi arborase o 
expresie de circumstanţă, îndurerată, era imposibil să nu 
simţi în subteran voioşia ei caracteristică, aviditatea cu care 
aştepta amănunte senzaţionale. De altfel, arăta proaspătă, 
odihnită în ciuda zilei petrecute în tren şi emana o aromă 
înviorătoare de săpun Lavanda. 

Se interesă cu aer conspirativ şi glas scăzut: 

— Ce face? Aţi vorbit cu ea? 


— Doarme, răspunse frate-său. Mare noroc! În momente 
grele, somnul e o binecuvântare. 

Vica observă cu satisfacţie: 

— Organism sănătos! S-a izbit nouă.. Totuşi ar trebui să 
ia ceva în gură, cine ştie de când zace aşa. 

— Nici n-aş şti ce să improvizez, în afară de nişte 
macaroane, spuse Simina, şi de astea Diana nu se atinge. 
Frigiderul e gol, nu te poţi baza pe Cireşica... 

Tamaş decretă: 

— Lăsaţi-o în pace! Somnul e cea mai bună hrană pentru 
ea acum... Staţi aşa! cerând linişte, ridică mâna. Parcă am 
auzit uşa... S-a întors Cireşica... 

Într-adevăr, îşi făcu zgomotos intrarea şi când dădu ochi 
cu familia reunită, observă, înveselită parcă: 

— Ia te uite! Va să zică v-aţi întors! Am văzut eu lumină 
din stradă, dar am crezut că am uitat-o aprinsă!... Cum a 
fost la înmormântare, barem v-aţi distrat?... Cum îi stătea 
lu' unchiu' Costache pe năsălie? 

O priveau muţi şi sideraţi. Cumplit de vopsită şi aproape 
despuiată, emana o deşănţare nemaiîntâlnită de cei trei, şi 
încăperea parcă era invadată de un iz pestilenţial. „Parcă-i 
o târfă de speluncă marinărească şi pe deasupra beată“, 
aprecie Vica şi îşi puse ochelarii de televizor, ca s-o vadă 
mai bine. 

Fără să ştie de ce, Simina începu să râdă. Cireşica se 
hlizi: 

— Sunt nostimă, aşa-i? 

— Eşti beată, spuse Tamaş. Du-te şi te culcă. 

Nu fusese niciodată atât de direct, era un campion al 
eufemismelor, şi femeile îl priviră descumpănite. La rândul 
lui, se simţea distrus, avea impresia că seria de necazuri a 
şi început. Se uita perplex la femeia aceasta străină, sila şi 
compasiunea îl gâtuiau deopotrivă, şi îşi dorea numai ca 
arătarea aceea să dispară cât mai repede din faţa lui. 
Cireşica nu fusese nici în faşă plăcută la înfăţişare, dar 
prefera de o mie de ori vechea imagine pe care o oferea, de 


femeie, poate mai urâtă decât altele, dar la locul ei, cinstită 
şi demnă, un cadru didactic serios şi apreciat. Era atât de 
tulburat, încât îşi dezvălui, categoric fără să-şi dea seama 
că vorbeşte cu glas tare, un gând vechi, păstrat până atunci 
în mare taină: 

— Mai bine se călugărea... Asta era singura soluţie... 

Dându-şi seama de gafă, Vica îl întrerupse ţipând: 

— Simioane! la seama ce vorbeşti! 

Simina găsi cu cale să înceapă să plângă. De fapt, fusese 
prima care lansase în familie varianta mănăstirii ca 
rezolvare optimă a problemelor Cireşicăi şi, cu toată 
sinceritatea, nu vedea nimic ofensator în asta. 

— A intrat vrajba şi dihonia în neam! Am spus-o demult, 
trebuie să-l chemăm neapărat pe Părintele Miron să facă o 
sfeştanie. 

Cireşica îşi mişcă scaunul, venind chiar în faţa bătrânului: 

— De ce să mă călugăresc, tăticule? se interesă mieroasă, 
apăsând ironic pe apelativ. Explică-mi, daddy! 

Vica încercă să muşamalizeze: 

— Ei, acuma nu te potrivi şi tu la toate prostiile... Tu eşti 
fetiţa noastră şi te iubim! adăugă, hodoronc-tronc. 

În ochii fetei se aprinseră lumini otrăvite: 

— Nu mai sunt Ciorica?... Ipocrite! 

Se răsuci din nou spre Tamaş, şi glasul gâlgâind de ură şi 
suferinţă stătută, în crescendo, ajunse răcnet: 

— De ce să mă călugăresc?... Ştiu că m-aţi fi trimis la 
mănăstire ca să nu vă mai stric pozele de familie, dar uite 
că nu mai suntem în Evul Mediu! Acum noi, nenorocitele 
astea slute, avem drept de opţiune, şi eu am preferat să mă 
fac curvă! 

Simina îşi duse mâinile la urechi: 

— O, încetează! Nu-ţi stă bine să vorbeşti aşa! 

— Mai ţine-ţi pliscul, minte de găină! o repezi fiică-sa. Da, 
curvă! E vocaţia familiei, sau n-aţi observat până acum? Are 
tata două fete! Una ruptă din soare, ailaltă hâdă, amândouă 
curve! 


— Linişteşte-te, o rugă Vica. Nimeni n-a vrut să te 
jignească. 

Bătrânul Tamaş suflă prăbuşit: 

— lartă-mă fetiţo... N-am ştiut ce spun... Parcă ar fi vorbit 
altcineva în locul meu... lartă-mă... 

Cireşica se ridică şi azvârli cu putere scaunul de zid, 
făcându-l bucăţi. Declară glacial: 

— Iertare? Nici în iad, unde sper să văd pe toţi! Vă urăsc 
de moarte! 


Ajunsă în camera ei, Cireşica se simţi dintr-o dată 
destinsă, invadată de un binefăcător sentiment de uşurare. 
Scrupule, remuşcări, convulsii moral creştine, toate se 
risipiseră ca prin farmec. Se simţea în stare de orice, să 
înfrunte pe oricine! 

Se uită la ceas. Zece! Avea timp să tragă un somn. La 
ceasurile două, dinspre ziuă, Emil Mărgescu avea să se afle 
în faţa uşii de la intrarea în casă. Neauzită, îi va deschide şi- 
l va introduce înăuntru. 

Adormi imediat cu o expresie de hotărâre fanatică pe 
care somnul nu izbuti s-o îndepărteze. 


Luiza sosi către prânz, aşa cum anunţase, cu o valiză 
conţinând costumaţia pe care se decisese s-o poarte în ceea 
ce ea numea Ziua cea Mare; adică ziua - Doamne, cât era 
de aproape! - în care Monica va fi răzbunată. Sau, pentru 
că nu se temea de cuvinte şi se simţea pe deplin şi justificat 
responsabilă, ziua în care îl va ucide pe Patrick. În cea de-a 
doua valiză, aproape la fel de încăpătoare, avea trusa de 
machiaj, o  sticluţă cu  şoricioaică şi, pentru orice 
eventualitate, baioneta colonelului, ascuţită ca un şiş. Spera 
totuşi să nu se ajungă la această variantă pentru că îi 


repugna în continuare ideea de a veni într-un fel sau altul în 
contact cu trupul viitoarei victime. 

O găsi pe Clotilda distrusă, într-o stare greu de închipuit 
pentru această femeie proverbială pentru sângele ei rece, 
de o rafinată eleganţă care, dincolo de vestimentaţie, ţinea 
de fiinţa ei, cu maniere desăvârşite, trecând prin viaţă 
grațios, în paşi de menuet. Perspectiva din care privise 
existenţa fusese îmbujorată, iar trăirile netede, uneori chiar 
frivole. 

Că Martineasca arăta rău, asta-i situaţia, era vârsta şi 
boala din care încă nu-şi revenise, dar stridentă - pentru 
cine o cunoştea - se vădea adânca schimbare care 
intervenise înlăuntrul ei. O Clotilda nearanjată, altfel decât 
impecabilă, era ceva de neconceput, şi iat-o acum 
neţesălată, fără umbră de machiaj, cu faţa devastată de 
plâns, într-o cămaşă cleioasă, trecută printr-o noapte grea. 

„Doar Patrick putea s-o aducă în halul ăsta“, gândi cu 
satisfacţie Micleasca, deşi îi era milă de prietena ei. 
Satisfacţie pentru că o avertizase încă de acum cinci ani că, 
inevitabil, va ajunge în situaţia asta, iar, pe de altă parte, se 
simţea şi mai motivată în hotărârea de a-l suprima pe 
Patrick, banditul sentimental care a adus şi aduce doar 
suferinţă. 

Din capul oaselor, cum se afla, rezemată de trei perne, 
Clotilda i se aruncă în braţe hohotind: 

— Îţi mulţumesc că ai venit... Îmi vine să mă omor! 

Luiza replică pe un ton cotidian: 

— Mai lasă prostiile! Să moară duşmanii şi cine ştiu eu! la 
zi, ce ţi-a făcut? 

Era de la sine înţeles, nu putea să fie decât unul singur! 

Avidă de senzaţii, lanţa se foia fără rost prin cameră, 
făcând chipurile ordine pe măsuţa cu medicamente. Luiza o 
repezi fără menajamente: 

— Du-te la treburile dumitale, femeie, nu-mi sta lumânare 
în spinare când conversez cu stăpână-ta! 

Clotilda suspină, trăgându-şi nasul: 


— Ştie tot. Du-te, Tanţo, nu mai am nevoie de tine, 
adăugă totuşi. 

Consternată, Luiza tuşi cu tâlc. După plecarea femeii, nu 
se abţinu să nu comenteze: 

— Nu-mi vine să cred că ai ajuns în confidenţă cu 
servitoarele! 

O nouă rafală de plâns zgudui trupul Clotildei: 

— Dacă ai şti ce s-a întâmplat, prin ce trec, nu te-ar lăsa 
inima să mă mai cerţi şi tu! 

— Pârţ! exclamă cu voce cazonă Micleasca. S-a întâmplat 
mare lucru! Şi-a găsit derbedeul o mândruţă, şi pe chestia 
asta s-a răsturnat pământul cu cracii în sus! Te ştiam mai 
serioasă! 

Clotilda îşi ridică ochii rămaşi chiar şi acum splendizi. 
Doar albastrul, spălat de plâns, devenise cenugşiu. 

— Nu ştiu cum de mai trăiesc! L-am dat afară din casă! 

Sub machiajul gros, fosta cântăreaţă albi de spaimă. 


— Ei, uite că de loana n-aş fi spus! recunoscu Luiza. 
Provincială, la locul ei, cuminte, cam ca Monica în privinţa 
asta, ziceai că-i ultima evanghelistă rătăcită printre tinerii 
de azi! Câtă experienţă ai avea, n-ajungi să te pricepi 
niciodată la oameni. 

Clotilda îşi strânse capul între pumni: 

— N-am să înţeleg în veci, ce au căutat ei în casa de bani! 

— El ce zice? 

— Că i s-a năzărit Tanţei. 

Micleasca hohoti gros: 

— Hoţul deştept nu se fereşte când ridici piatra! 

— Ce să mă fac, Luizo? Simt că nu mai rezist, nu mai 
suport durerea, parcă se scurge tot sângele din mine... Ca 
să fiu sinceră cu tine, prietena mea de o viaţă, în inima 
mea... 

— Ştiu, l-ai şi iertat şi îţi pare rău că l-ai gonit! 

Se uită pe furiş la Clotilda, cu ochii scânteind de 
speranţă. Plecarea din casă a lui Patrick i-ar fi dat toate 


planurile peste cap. 

— Poţi să mă înţelegi? 

— Bineînţeles.  Bezmetica de inimă! Pe-asta n-o 
domesticeşti niciodată! Cine izbuteşte, n-a iubit cu 
adevărat. 

— Îmi pare bine că gândeşti aşa. Mă aşteptam să mă iei 
la rost. 

Ca întotdeauna când zâmbea, faţa Luizei devenea o 
mască feroce de bâlci, dar cine o cunoştea, nu se mai 
înfiora. 

— Mă interesează, în primul rând, sănătatea ta. Ca să te 
întremezi, trebuie mai întâi să-ţi alini suferinţa. Or pentru 
asta, ai nevoie de prezenţa golanului. C'est la vie! 

— Crezi cu adevărat ce-mi spui? 

— Mă ştii falsă? Chiar în timp ce-mi povesteai, am realizat 
că te-ai pripit. Eşti prea slăbită şi prea îndrăgostită ca să 
suporţi o terapie de şoc. Te afli în situaţia în care doar 
licheluţa poate săvârşi minuni. Deşi... 

— Deşi? 

— Nu ştiu de ce îl ponegresc în halul ăsta! La urma 
urmei, infidelităţi se comit în toate căsniciile. Fiecare, o ştii 
şi tu, sărim măcar o dată gardul! 

— Logic, aşa ar fi, oftă Clotilda, dar când eşti tu în 
cauză... Totuşi, ce a căutat în seif? 

Luiza se ridică, excedată: 

— Ai o idee fixă. Când o să vă reconciliaţi, sunt sigură că 
îţi va spune. 

Clotilda îşi trânti un pumn zdravăn în cap: 

— Cred că l-am pierdut definitiv... Şi numai din cauza 
mea! Nu m-am putut stăpâni. 

— Vezi-ţi de treabă! o linişti Luiza. Ai pomenit tu urs să 
plece de lângă butoiul cu miere? Vrei să vorbesc eu cu el? 

Martineasca îi zâmbi recunoscătoare, printre lacrimi: 

— Dacă zici tu... Vezi cum pui problema, completă cu un 
rest de demnitate, să nu ies eu prea... mototolită! 


Luiza îşi netezi fusta şi se îndreptă spre uşă. Aceasta se 
deschise pe neaşteptate, gata să-i spargă nasul. lanţa dădu 
buzna în încăpere, cu obrajii plini de lacrimi. 

— Doamnă, mi-au telefonat din Bejeni... de la primărie. 
De la noi din comună... E rău de tot, au dus-o la spital la 
Caracal... A lovit-o Stela în cap, pe când o mulgea... Cu 
copita... lo le-am zis mereu că-i cam nebună, s-o vândă 
dreacului! 

— Pe cine, soro? întrebă iritată Luiza. 

— Pe vacă. lo am zis... 

— Pe cine a lovit? 

— Pe mămica! E rău de tot, zice că n-o mai duce până-n 
seară... 

Clotilda se ridică din umeri obosită: 

— Ce pot să-ţi spun eu?... Du-te. 

Oftă, privind neputincioasă spre Luiza: 

— Asta îmi mai lipsea! Am rămas complet descoperită. 
Nici Tanţa, nici loana. 

Înlăuntrul ei, Micleasca exulta: „Uite ce bine se brodesc 
toate! Mă frământam cum s-o scot pe Tanţa din casă!“ 

— Cred că va trebui să apelez la o agenţie din astea, cu 
prestări de muncă la domiciliu... 

Luiza se opuse categoric: 

— Ia mai lasă-mă, dragă, cu oameni străini în casă! Nu 
ştii de unde vin, ce hram poartă! Te mai strânge vreunul 
noaptea de gât... 

— Totuşi ce ne facem? 

— Bine mersi! Un ceai şi o macaroană să fierb mai sunt şi 
eu în stare! Şi nici casa nu cade pe noi, dacă n-o să dea 
Tanţa cu mătura două-trei zile! 

Se întoarse cu spatele şi îşi frecă mâinile de satisfacţie. 
Jubila. După toate semnele, probabil că azi, mai sigur 
noaptea asta, va fi Ziua cea Mare. 


Deşi concediată, Ioana rămăsese în casă. Incognito. 

— Nu te pot lăsa singur... 

— M-a alungat şi pe mine, replică Patrick. 

— Fii fără grijă, se va răzgândi în mai puţin de-o oră. 
Numai eu ştiu cât a suferit zilele astea. Nu suportă o 
despărţire definitivă. 

Patrick, depăşit de evenimente şi neajutorat, simţea 
nevoia să fie dus de mână: 

— Admitem că ne împăcăm: Bun! Ce urmează? 

— Împăcările sunt totdeauna dulci şi cam blegesc. Vei 
ridica în termeni limpezi chestiunea testamentului. Ai 
nevoie de o asigurare, nu mai poţi trăi în nesiguranţă şi 
aventură. Am convingerea că nu-ţi va rezista. 

Patrick sări în sus, ca muşcat de şarpe: 

— Nici în ruptul capului nu fac aşa ceva! Pur şi simplu, e 
peste puterile mele! 

— Mai încet, că te-aude toată casa! 

Se aflau în camera lui. Oficial, loana părăsise 
apartamentul, micul sac de voiaj se afla lângă ea. Îl măsura 
cu dispreţ: 

— M-ai întrebat cândva dacă există în viaţa mea un 
singur lucru pe care să nu-l fi calculat... Ei bine, n-am 
calculat că am să mă îndrăgostesc de tine, un bărbat slab ca 
o cârpă! 

Patrick avu un gest de oboseală: 

— Poţi să mă biciuieşti oricât, nu mă duc să discut cu 
Clotilda despre mormântul ei. 

— Atunci, o s-o facă maică-ta în locul tău. Ea nu-i atât de 
gingaşă şi scrupuloasă. Eu rămân aici, în miezul lucrurilor. 
Evenimentele se precipită, şi nu vreau să faci vreo prostie. 

Patrick se bucură că nu va fi singur, dar nu vedea cum s- 
ar putea realiza aşa ceva. 

— Cum să rămâi în casă, de vreme ce te-a dat afară. 
Clotilda, să zicem, abia se mişcă, dar e Tanţa... 

Fata alungă o muscă invizibilă: 


— De asta am scăpat. Am sunat de pe celularul tău, ca 
din partea primăriei din sat. Cică mă-sa ar fi internată în 
stare gravă la spital. Clotilda a lăsat-o să plece... Mai 
rămâne filoxera ailaltă... 

— Cine, Luiza? 

— Ea, dar e ramolită şi pe undeva-i bine să existe un 
martor de care o să am grijă să nu vadă nimic din ce nu 
trebuie... 

Patrick o privi speriat: 

— La ce te gândeşti? Pe urmă, tot nu înţeleg de ce-i 
musai să rămânem singuri? 

Ioana declară rece: 

— Poate va fi nevoie s-o înlăturăm şi pe ea. Totul e în 
funcţie de cum va reacţiona Clotilda după discuţia-cheie. Ţi- 
am mai spus, dacă vrea să se răzbune şi să te lase cu buzele 
umflate, nici n-are nevoie de avocat, rupe testamentul 
actual. 

— Totuşi, unde ai să stai? Afară de faptul că eu n-o 
consider pe Luiza ramolită, nu are nevoie de creieri prea 
prompţi, ca să te recunoască, dacă te zăreşte prin casă! 

— Mă ascund în pod. 

Tânărul tresări. Uite o idee care lui nu-i trecuse prin 
minte! Într-adevăr, o curiozitate destul de rară şi extrem de 
practică a arhitecturii interbelice, unele apartamente de 
bloc posedă poduri. Acestea sunt de obicei instalate 
deasupra vestibulului care leagă interiorul locuibil al casei 
de bucătărie. La el se accede printr-o debara, urcând o 
scară mobilă cum se găseşte în orice gospodărie. 
Dimensiunile sunt liliputane, cam trei metri pe unu 
jumătate, cu o înălţime de un metru şi ceva, iar un geamlăc 
minuscul, dând în balconul bucătăriei, asigură aerisirea. 
Perfect camuflat, doar specialiştii observă diferenţa de 
înălţime a tavanelor, cel din antreul respectiv fiind mai 
scund decât cele din restul casei. 

Ioana, mânată de instinctul ei practic şi acumulând din 
principiu informaţii care nu se ştie când i-ar putea fi de 


folos, inspectase toată casa (aşa cum procedase şi cu 
locuinţa Luizei) şi descoperise acest truc de arhitectură. 
Spre nedumerirea ei, deşi plin de praf şi de păianjeni, podul 
era amenajat ca o garsonieră de buzunar, având o saltea 
pneumatică pe care se putea dormi, o mică veioză instalată 
pe o lădiţă, câteva cărţi uitate şi o oală de noapte. Era 
limpede că cineva, cândva, se „refugiase“ aici. N-avea de 
unde să ştie că avocatul Martinescu, soţul Clotildei, îşi 
ascunsese în pod, cu cinci decenii în urmă, un unchi, fost 
ofiţer de stat major vânat de miliția comunistă. Omul 
rezistase doi ani în „cutiuţă“, furişându-se doar noaptea în 
casă pentru a goli vasul igienic şi a face un duş. După doi 
ani, fugise la partizani, în munţi, apoi izbutise - unul dintre 
puţinii fericiţi - să treacă frontiera clandestin... 

— Ai să-mi dai celularul tău, dispuse Ioana pe tonul sigur 
al amănuntului gândit şi cântărit cu mult înainte, pentru a 
putea comunica, fără să ne deconspirăm. Fii atent, am să 
sun cu parolă, ca să ştii că sunt eu: două apeluri, închid şi 
apoi revin. 

Un ciocănit ferm la uşă îi sperie pe amândoi. Într-o 
secundă, Ioana ajunse sub pat, trăgând sacul de voiaj după 
ea şi zicându-şi cu cinism că începe să se deprindă cu locul 
şi sperând totodată că nu va mai audia din fotoliul I, o 
partidă de sex. Recunoscu uşurată vocea Luizei care, 
venind în calitate de sol al reconcilierii, încerca modulaţii 
dulcege şi unsuroase. 


— Te-am deranjat? 

Patrick răspunse morocănos: 

— Îmi făceam bagajul. 

Bătrâna îşi înghiţi cuvintele: 

„Făceai pe dracu”! Şifonierul e închis, sertarele la fel, nici 
urmă de bulendre înşirate sau geamantan! Ţi-e ţie, puiule, 
de ducă cum mi-e de jucat mie şotronul pe trotuarul din 
faţa blocului!...“ 


— Lăsaţi copilăriile, sunteţi oameni în toată firea! Doar n- 
ai luat-o în serios pe Clotilda. 

— Nu mi s-a părut că glumeşte. Mi-a spus lucruri 
odioase! 

— Fleacuri! [i-o zic ca femeie trecută prin multe! Nu 
există căsnicie unde să nu intervină neînţelegeri. Sunt 
inevitabile, dar dragostea biruie totul, face tabula rasa şi pe 
urmă, totul e iarăşi ca la început! 

Patrick se strâmbă: 

— O fi la alţii, dar vezi că mai sunt şi cuvinte care nu se 
pot uita. 

Reflectă în acelaşi timp, cu admiraţie, ce fată deşteaptă e 
loana, cum prevedea ea totul matematic. Luiza venise clar 
ca să-i împace. 

Micleasca îşi continuă show-ul cu acelaşi glas mieros: 

— Câte nu spune omul la mânie! Nu ştii vorba aia 
românească, dacă s-ar uita Dumnezeu în gura ciobanului, 
toate oile ar pieri! Clotilda e fată bună şi te iubeşte. Îi pare 
rău de tot ce s-a petrecut între voi şi te iartă... 

Patrick, chipurile, se lăsa greu: 

— Pentru ce să mă ierte? În definitiv, ce-am făcut? Pe cine 
am omorât? 

— Lasă, lasă, că nici tu nu eşti doar blâniţă moale, mai ai 
şi gheruţe. Lipseşti o săptămână de-acasă şi nu dai tu un 
semn de viaţă când ştii cât de prăpăstioasă e Clotilda! I-a 
fost teamă că ţi s-a întâmplat ceva şi, bolnavă cum e, a dat 
proporţii! Sinceră să fiu, în locul ei, anunţam Poliţia... Hai, îl 
luă de braţ, fii băiat cuminte, şi să mergem la ea. le 
aşteaptă... 

Patrick se lăsă tras, continuând să mormăie. 

După ce auzi închizându-se uşa de la dormitor, Ioana ieşi 
din ascunzătoare. Îşi luă bagajul şi telemobilul lui Patrick, 
se strecură în debara, apoi pe brânci în pod, intrând în 
clandestinitate. 

Se aranjă pe cât posibil de comod şi o sună pe Fulguleţ. 


După criza Cireşicăi, doar Vica simţise nevoia arzătoare 
să comenteze, să întoarcă povestea pe toate părţile, să 
lanseze ipoteze, uimiri şi interpretări. În realitate, femeia 
aceasta era neobosită, avea o energie debordantă, un 
optimism de oţel şi puterea de a mobiliza şi morţii, însuşire, 
din păcate, niciodată fructificată. Tânără azi, cel puţin 
cariera ei ar fi avut un alt destin. 

Soții Tamaş însă se simțeau prea istoviţi pentru a se mai 
angaja într-o partidă de comentarii pline de semne de 
exclamaţie, nesfârşite repetări şi arpegii de consternare. 
Simion era epuizat sufleteşte, nevastă-sa de ziua prea lungă 
şi încărcată. În consecinţă, pe la zece şi jumătate, decretară 
stingerea. Pe Diana o lăsară să doarmă în continuare. 
Tamaş repetase că somnul profund e cel mai bun 
medicament în situaţia ei, şi femeile nu-l contraziseră. 

Pentru orice eventualitate, pentru că cine ştie de când n- 
o fi mâncat biata de ea, Vica îi duse tiptil un platou cu o 
gustare improvizată, îl lăsă pe masă şi se retrase fără 
zgomot. 

Deşi avertizase că prevede o insomnie, fiind prea 
tulburată pentru a putea pune geană pe geană, numai ce 
stinse lumina că şi începu să sforăie. Curând, adormiră şi 
soţii Tamaş, spate în spate, conform regulii din căsniciile 
uzate. 


Diana o simţise pe Vica, dar n-avea chef de condoleanţe, 
nici de mângăieri, nici de conversaţie, de nimeni şi nimic, în 
general. Se prefăcu deci că doarme în continuare, înjurând 
în gând toată familia că s-a şi întors. Deşi o linişte adâncă 
părea să fi cuprins toată casa, iar ea se simţea sleită, 
încercă totuşi să se scoale să încuie uşa cu cheia. Căzu la 


loc, în pat, înainte de a face un pas, şi renunţă. Până să vină 
Doru, mai avea vreo două ceasuri, putea să mai doarmă... 

Lăsase geamul întredeschis aşa că actorul, după un 
ciocănit discret, dar repetat, îşi luă avânt şi escaladă 
fereastra cu uşurinţă. La vederea Dianei, adâncită încă în 
somn, inima lui Doru se topi de duioşie. Deşi ghemuită şi 
crispată, fără nimic particular grațios, tânărul şopti în 
extaz: 

— Frumoasa din pădurea adormită... 

Se aplecă asupra ei, sărutând-o uşor pe tâmplă. Femeia 
gemu şi îi încolăci reflex gâtul cu braţele. 

— Adorata mea, suflă pierdut! Nu ştiu ce se întâmpla cu 
mine dacă nu m-ai fi primit... 

Diana deschise ochii. Îi trebuiseră câteva secunde până 
să intre în realitate. Se răsti cu vocea încă răguşită de 
somn: 

— Pentru că ai insistat! E o greşeală care ne va costa! 
Simt! 

— Nu vorbi aşa, te implor! Nu m-a văzut nimeni şi când 
am dat declaraţia la Poliţie, n-am sesizat nici o suspiciune. 
Pe toţi ne-au chestionat la fel... Cu mine însă, nu ştiu ce se 
întâmplă! 

— Vorbeşte mai încet, s-a întors familionul!... Ce dracu” ţi 
se întâmplă?! 

Doru îşi frânse degetele. Falangele pocneau sinistru şi 
Diana strânse din dinţi. 

— Am coşmaruri înfiorătoare, toate cu Dragoş! Asta dacă 
reuşesc să adorm... Nu mă mai pot concentra; aseară în 
spectacol, am uitat textul şi nici pe Nea Puiu nu reuşeam să- 
| aud! Vedeam doar cum mişcă disperat buzele, dar nu 
înregistram nimic! A fost fioros... 

Diana îl măsură dispreţuitoare: 

— Spus de-a dreptul, ai remuşcări! 

Doru replică slab: 

— Cred că aşa se numeşte. Nu-mi mai găsesc liniştea... 

— Balegă! 


— Ce pot face?... Simt nevoia să ispăşesc, parcă cineva 
îmi dă brânci să mă duc la Poliţie... 

Actriţa, în panică, izbucni cu violenţă: 

— Balegă! Asta sunteţi cu toţii! O imensă balegă cu 
muşte, fleaşcă şi puturoasă! Mi-e greață! 

Rătăcit, tânărul îi săruta degetele picioarelor: 

— lartă-mă, te ador, spun numai ce simt!... Dacă n-ai fi 
tu... 

Diana replică tăios: 

— N-aş fi fost dacă trăia Dragoş! A fost o chestiune de 
viaţă şi de moarte: ori el, ori eu! Ai avut drept de opţiune şi 
ai optat pentru mine! Unde ţi-e dragostea aia fanatică ce nu 
cunoaşte piedici, crăişorule? Pretindeai că de dragul meu 
eşti în stare să-ţi iei şi viaţa! Ai luat-o pe-a altuia, şi acum 
suntem împreună! 

— Ştiu, aşa e, dar ce pot să fac dacă nu suport povara? 

Diana începu să-l zgâlţâie cu violenţă: 

— Sunt vie, cretinule! Înţelegi că sunt vie şi întreagă, aici, 
alături de tine, că în loc să-mi pui flori la năsălie, poţi să mă 
încaleci?! 

Tânărul bâlbâi confuz: 

— Desigur... Ai dreptate! Aşa trebuie să gândesc. Iartă- 
mă... 

După o demonstraţie de forţă, actriţa socoti că bietul 
căţel merită pentru îmbărbătare o bucăţică de zahăr şi, 
luând între palme capul tânărului, îi sărută ochii, într-un 
puseu de tandreţe. 

— Suntem cuminţi, da? Îţi interzic să te gândeşti la 
altceva decât la viaţa de vis care se aşterne în faţa noastră! 

Doru şopti lăcrimând: 

— Aşa am să fac! Promit!... lubita mea! Am o rugăminte! 
Uite, în genunchi te implor! 

Femeia întrebă circumspectă: 

— Ce vrei? 

— Te conjur, lasă-mă să dorm cu tine! Să te ţin în braţe, 
doar atât... 


— Eşti nebun? [i se pare că nu ne-am jucat destul cu 
focul? 

Doru începu să plângă: 

— "Te conjur!!! Nu rezist fără tine... Câteva ceasuri... Jur 
că plec înainte să se lumineze! 

Diana cântări rapid situaţia. Avea poftă de Doru, ca de 
ştreang, dar nenorocitul era literalmente la pământ şi putea 
ceda nervos în orice moment. O infuzie de siguranţă în 
dragostea ei se impunea. Să-şi închipuie că e a lui, că are ce 
pierde. 

Cu aerul că-i acordă o mare favoare, îi făcu loc să intre în 
pat. 

— Închide întâi geamul, că s-a făcut rece... 


XXX 


În partea opusă a casei, tot în şoaptă, conspirau Cireşica 
şi Emil. Fusese punctual, şi fata nu avusese de aşteptat în 
frigul grădinii - ninsese la munte şi se făcuse frig - decât 
vreo cinci minute. Îl introduse în locuinţă şi, luându-l de 
mână, îl conduse cu infinite precauţii pe lângă mătuşă-sa 
care dormea pe spate, horcăind harnic ca un haiduc beat în 
sufragerie, apoi pe culoarul lung ce ducea spre camera ei. 

— Era vorba că eşti singură, bombăni Mărgescu 
nemulţumit. 

— S-au întors intempestiv! De unde naiba să ştiu?! 

Gămanul luase la bord „o doză de curaj“, cam patru sute 
de alcool, şi se simţea în acelaşi timp hotărât şi destins. 
Cireşica în schimb era înfrigurată şi de emoție, de ură 
tasată, depusă în straturi, şi de nerăbdare, îi tremura 
bărbia lungă; în lumina slabă, semăna cu ciocul unui drac 
aşa cum e zugrăvit pe ziduri de biserică. Din aceeaşi 
pricină, glasul răsuna înfrigurat şi, simptom bizar, inedit, 
avea dificultăţi în pronunţarea consoanelor. 

Mărgescu observă înveselit: 


— Vorbeşti peltic! Ai uitat să-ţi instalezi proteza?... Gata, 
la treabă! Unde-i camera frumoasei victime? 

Scoase din buzunar o coardă de pian şi fluturând-o pe 
sub nasul Cireşicăi, explică: 

— Eficientă, rapidă şi fără dureri! 

— Ai rămas, totuşi, la strangulare... Cred că mi-a venit o 
idee mai bună! 

— Care? 

— Dăm drumul la gaze! O să se creadă fie că s-a sinucis 
din cauza lui Dragoş, fie că a fost un accident. Ce părere ai? 

Emil o privi intens, concentrându-se de fapt asupra 
variantei. În lumina săracă a veiozei, ochii fetei străluceau 
fix, ca ai pisicilor. Vibra toată ca un arc prea întins, şi 
gămanul se interesă: 

— Eşti sigură că te simţi bine? 

Cireşica îl asigură serioasă: 

— În viaţa mea nu m-am simţit mai bine! 

— Să sperăm că nu te înşeli... 

Scoase sticluţa de rezervă cu alcool şi bău lung. În ce-l 
priveşte, pe jumătate ameţit, se simţea perfect, îşi păstrase 
luciditatea. Cantitatea de vodcă ingerată îl făcea să se 
creadă invincibil, totul depindea numai de voinţa şi forţele 
lui. 

— Unde-s gazele? 

Cireşica, tot cu limba împletită, îi explică. „Garsoniera“ 
Dianei avea o chicinetă care dădea direct în cameră, fiind 
de aceea camuflată după o draperie. Diana o folosea 
rareori, când avea musafiri intimi, pentru o cafea sau o 
gustare frugală. Esenţial era însă amănuntul că fusese 
prevăzută cu gaze. 

— Înţelegi? E suficient să ne strecurăm înăuntru, să ne 
asigurăm că nu există ferestre deschise şi să dăm drumul la 
reşou. Pe urmă, încuiem şi... adio, Mario! 

— De unde ştii că doarme? 

— De două zile ia sedative cu pumnul, zici că-i în stare de 
catalepsie! 


Emil dădu din cap: 

— Eşti nebună! Realizezi că dacă aprinde cineva lumina 
după ce ai deschis gazele, sare toată casa în aer? Că crapă 
toţi locatarii şi praful se alege de zidurile astea?... Şi mi s-ar 
părea cu totul anormal, să nu vină nimeni în răstimp să 
vadă cum se mai simte! continua sa vorbească, din ce în ce 
mai ambalat. 

Cireşica, un ghem de ură, rosti cu o patimă nestăpânită: 

— Puțin îmi pasă!... Măcar de-ar crăpa cu toţii! 

— În regulă, scumpeteo, dar de ce mai ai nevoie de 
mine?! Chestia asta puteai s-o faci singură! 

— Am luat în calcul posibilitatea ca totuşi să simtă ceva şi 
să se trezească. Eu n-o pot răzbi, e mai puternică decât 
mine, de-aia îmi trebuie un asistent care, la o adică, s-o 
scoată din circulaţie! 

Emil rămase câteva momente pe gânduri. Isterica asta 
propunea o soluţie simplă care prezenta însă riscul mai 
multor victime şi a unor pagube materiale serioase. În 
acelaşi timp, posibilitatea ca Poliţia să-i suspecteze, se 
reducea substanţial, oscilând chiar spre zero. Şi cum 
Cireşicăi nu-i păsa... Alcoolul consumat alungă ultimele 
îndoieli ale lui Mărgescu. 

— Să sperăm c-o să ţină. 

Fata se închină şi părăsind încăperea, se îndreptară spre 
camera Dianei. 


loan Sârbu făcea parte dintre fericiţii care, o dată prinşi 
în mrejele unui partener, acesta îşi păstrase capitalul de 
seducţie intact, imun la scurgerea vremii. Din acest punct 
de vedere, Fulguleţ continua să fie depozitara şi beneficiara 
absolută a celor mai puternice şi mai duioase sentimente 
ale soţului ei. După treizeci de ani, exercita aceeaşi putere 
de atracţie asupra lui, Sârbu cel Drept considerând că 


Fulguleţ e o femeie unică şi că având parte de ea, însuşi 
bunul Dumnezeu îi pusese o stea în frunte. Avea o încredere 
desăvârşită în nevastă-sa, n-o suspectase niciodată de vreo 
faptă reprobabilă, încredinţat că fiinţa ei e incompatibilă cu 
însăşi noţiunea de rău. Singurele temeri pe care le 
încercase în toţi aceşti ani de căsnicie erau legate de 
sănătatea ei şi, uneori, nopţile îi erau fulgerate de 
coşmaruri cu acelaşi subiect: Fulguleţ la spital, pe moarte, 
iar el frângându-şi neputincios degetele la căpătâiul ei. 
Când se trezea, transpirat de spaimă, în caz că nu 
dormiseră împreună, se strecura în dormitorul nevesti-sii ca 
să se asigure că respiră... 

Având o încredere de nezdruncinat în fidelitatea 
consoartei, nu fusese gelos în viaţa lui, lua drept bun tot ce 
îi spunea şi, evident, nu-i uzurpase niciodată intimitatea. 
Nici gând s-o spioneze, să-i intercepteze convorbirile 
telefonice, să-i deschidă corespondenţa sau să-i caute în 
poşetă. Şi dacă o făcuse totuşi în dimineaţa aceasta, fusese 
o simplă întâmplare. Ca toţi zgârciţii, detesta organic să 
schimbe bancnote mari, având impresia că banii se 
cheltuiesc astfel mai uşor şi fără discernământ, ispitele, mai 
cu seamă după 1990, aflându-se la tot pasul. 

Era motivul pentru care, în dimineaţa aceea, înainte de a 
pleca la serviciu, deschise poşeta lui Fulguleţ. Spera să 
găsească ceva mărunţiş, ca să nu fie obligat să schimbe 
hârtia de cincizeci de mii. 

Când dădu peste revolverul confiscat de la Ioana, încercă 
cea mai mare surpriză din viaţa lui. Se holba la armă, abia 
îndrăznind s-o atingă, parcă aşteptându-se din clipă în clipă 
să se descarce singură. Păstra din armată amintiri mai 
degrabă firave, ţinând seama de faptul că în perioada 
cătăniei lui, ostaşii erau folosiţi, în primul rând, la 
deszăpezit şi, predilect, la muncile agricole. 

Fără a mai ţine seama de migrenele pe care i le 
declanşau nevesti-sii trezirile brusce, dădu buzna cu părul 
măciucă în dormitor. O găsi însă în baie, aflată în mijlocul 


unei operaţiuni cu deosebire intimă. Femeia scoase un 
țipăt, şi Sârbu se retrase precipitat, articulând un confuz 
pardon. 

— Ce s-a întâmplat? Au dat turcii? 

Era sigură că se petrecuse ceva neobişnuit. Bărbatu-său 
era un tip mai mult decât decent, pudic chiar. 

loan Sârbu indică cu degetul spre revolverul pus la 
vedere pe masă: 

— Am căutat la tine în geantă nişte bani mărunți şi am 
găsit... Uite! Ce caută la tine?!! 

Fulguleţ râse cât putu mai convingător: 

— Deci asta era!... Doamne, ce uşor intri în panică! Mi l-a 
împrumutat Patrick, improviză la repezeală. Stai să-mi aduc 
aminte... Da, chiar joi, când am plecat mai târziu de la ei... 
Tu erai la popice... 

— De ce? 

— Îi e frică de bandiți şi a ţinut morţiş să-l iau... Zău, mil- 
a băgat cu de-a sila în poşetă. A văzut nu ştiu ce prostii la 
televizor... 

— N-ai luat un taxi? 

— Bineînţeles, dar tocmai asta e! Mai nou, hoţii au trecut 
la atacuri de tip gangsteresc, opresc taxiurile şi jefuiesc 
şoferul de încasări şi clienţii de bani şi bijuterii. 

Pe Sârbu îl trecu un fior doar imaginând situaţia: 

— De... de ce, dacă te-au reţinut atât de mult, nu te-a 
condus el acasă? 

— O, ar fi vrut sărăcuţul, dar m-am opus eu. Clotilda se 
simţea mult prea rău... 

Ceva mai uşurat, dar fără a-şi fi revenit pe deplin, 
bărbatul mormăi: 

— Să... să nu se mai întâmple! Mi-a îngheţat sângele în 
vine! Decât să te expui atât de... de..., mai bine dormeai la 
ei!... 

Îi prinse bărbia şi o sărută cast: 

— De dragul meu, nu mai fi imprudentă. Promite-mi! Şi 
nu mai păstra - arătă spre armă - teroarea asta în casă! 


Probabil Petrică are raţiunile lui, el ştie pe unde se învârte, 
dar eu aş arunca-o direct în Dâmboviţa. 
Avea să regrete amarnic că nu a făcut-o. 


XXX 


Împăcarea, aşa cum se întâmplă de obicei, fu dulce şi 
udată de lacrimile Clotildei. Tot conform obiceiului soţilor în 
culpă, Patrick încercă să se justifice şi să-i explice, cu toată 
blândeţea, cât fusese de absurdă în bănuielile ei. Bătrâna 
însă îl opri de la primele cuvinte, astupându-i gura cu 
degetele proaspăt parfumate. Aceasta în ciuda faptului că 
scotocitul clandestin al seifului avea să rămână un mister pe 
care l-ar fi dorit din tot sufletul dezlegat. Prezumtiva 
infidelitate de la Timişoara trecuse pe planul secund: un fel 
de ceva comun, totu-i să rămână fără consecinţe... Una 
peste alta, Clotilda nu mai voia să ştie nimic, încercând să-şi 
scoată din minte toate incidentele dezagreabile. Se mai 
temea că ascultând „minciunile Băiatului”, avea să se 
ambaleze din nou, ştiut fiind că o rană proaspătă, 
zgândărită, sângerează lesne din nou. Pe Ioana însă nu voia 
s-o primească înapoi. Întâi, că se simţea mult mai bine şi, ca 
s-o spunem pe şleau, nici n-o putea suferi. Incontestabil, era 
folositoare, îndemânatică şi expeditivă, dar de la început n-a 
avut încredere în ea, o intuise falsă şi rea. Îl deplânge pe 
bărbatul care avea să-i cadă în mreje. Ultima afirmaţie se 
dorea a fi un avertisment, Patrick mărturisindu-şi cu 
amărăciune că era de aceeaşi părere. Şi totuşi - o califică 
drept perversitate - simţea o atracţie specială pentru 
ţărăncuţa din Slatina, nu-i ieşea din gând, îi lipsea şi, deşi 
încerca să se răţoiască (resturi de orgoliu), chiar 
admonestările ei, administrate cu biciul, îi produceau o 
tainică plăcere. 

Faţă de Clotilda însă, se arătă nepăsător, ridicând din 
umeri: 


— Eu ţi-am spus de la început că nu-mi place... 

Martineasca îşi muşcă buzele, înghiţindu-şi cuvintele: 
„Atunci ce naiba căutaţi împreună în casa mea de bani?“ 
Îndepărtă gândul cu un gest scurt, de parcă ar fi fost 
material, cu nici un chip nu voia să se monteze. Dimpotrivă, 
îi surâse îmbietor. Dintr-o dată, simţi că-l doreşte cu toată 
fiinţa ei, aprig, irezistibil şi întinse braţele, cerşind o 
îmbrăţişare. Mânecile largi ale elegantei cămăşi de noapte 
alunecară spre umeri şi Patrick se înfioră la vederea 
braţelor descărnate al căror interior se prăbuşise în două 
pungi de gelatină. Consternat, îngrozit, scârbit, tânărul 
înţepeni neştiind ce să facă. Îi explică bătrâna: 

— Încuie uşa. 


Fulguleţ reflectă toată noaptea la sugestia loanei. 
Hotărât, fata asta nu era proastă, dimpotrivă, avea o 
inteligenţă vicleană, tenacitate şi forţa de a duce până la 
capăt ceea ce şi-a propus. Dacă ar fi fost mai de soi, ar fi 
acceptat-o chiar de noră, cu condiţia să nu fie atât de 
imperativă. O femeie avea dreptul să-l adore pe fiu-său, dar 
nu să-l şi domine, transformându-l în vasal supus. 

Când Fulguleţ îşi propunea un obiectiv, şi din acest punct 
de vedere Ioana îi semăna, n-avea linişte până nu-l traducea 
în fapt de viaţă. La fel se întâmplă şi acum. Abandonă brusc 
cafeaua neterminată, smulse capotul de pe ea şi intră în 
dormitor să se îmbrace. Îşi cunoştea feciorul, era prea 
„aristocrat“, prea delicat ca să atace frontal chestiuni 
materiale, în vreme ce ea, când se punea problema 
viitorului lui, nu avea nici un fel de reticenţe. O va aborda 
pe  Martineasca direct, lăsând la o parte orice 
menajamente. Ştia că riscă, reacţiile oamenilor sunt 
imprevizibile, dar miza pe patima disperată a Clotildei, 
anesteziindu-i orice urmă de rațiune, şi pe gradul fizic de 


slăbiciune care, fatal, se transferă şi asupra psihicului. În 
esenţă, îi va prezenta o ecuaţie simplă: ori un Patrick 
betonat material alături de ea, ori... „mi-a făcut plăcere să 
ne cunoaştem...“ 

Alese din şifonier cea mai nouă achiziţie vestimentară, un 
complet bleumarine cu garnitură albă, foarte tineresc şi 
primăvăratic, se privi mulţumită în oglindă şi părăsi 
locuinţa, pusă pe fapte mari. 

Avea pe chip o expresie de fanatism, iar în poşetă, pentru 
orice eventualitate, Mauserul care aparținuse cândva 
colonelului Pericle Miclea. 


Luiza îşi camuflă nemulţumirea - ce naiba, scapi de unul 
şi pică altul! - sub un zâmbet, conform stilului, excesiv de 
rujat. În ce o priveşte, Fulguleţ acceptă cu indiferenţă 
prezenţa  Micleascăi. Erau prietene intime, prietenie 
încercată şi verificată în timp, iar pe Luiza demult n-o mai 
impresiona nimic şi nu-i mai păsa decât de mormântul 
Monicăi şi de tot ce era legat de moartea ei. 

Se complimentară reciproc, iar Fulguleţ, deşi obişnuită 
cu excentricităţile vestimentare ale Luizei, se miră în sinea 
ei de toaleta fostei cântărețe, încercând să ghicească drept 
cine se lua în dimineaţa aceea. 

Pentru ceea ce presimţea a fi „Ziua cea Mare“, Luiza 
abordase bine cunoscutul doliu al Reginei Maria, drapându- 
se într-o fastuoasă toaletă mov. Doar că ceea ce dădea 
minunat la ochii violeţi ai superbului cap încoronat, la 
tăciunoasa şi pergamentoasa Miclească, devenea Jook de 
vrăjitoare fioroasă. Dar astea erau fleacuri, Fulguleţ avea 
pe cap probleme mult mai grave. 

Se instalară în salon, iar Luiza o avertiză chiar de la 
început: 

— Azi sunt gazdă, dar mai mult de o cafea nu-ţi pot oferi. 
Pe 'anţa au chemat-o urgent la ţară, iar pe loana a 
concediat-o... Dar tu de ce nu-ţi scoţi mânuşile? Parcă ai fi 
în gară... 


— Mi-am făcut alaltăieri unghiile, şi proasta de 
manichiuristă m-a cadorisit cu o eczemă. Mi-a dat medicul o 
alifie, trebuie s-o ţin tot timpul pe degete... 

— Neplăcut... Zici că nu vrei o cafea? Poate o cacao? Hai, 
că pe-astea ştiu să le fac bine. 

Fulguleţ dădu din cap maşinal. loată lumea cunoştea 
amănuntul că Luiza nu gătise în viaţa ei. În tinereţe, o 
scoteau curtezanii la restaurante şi de vreo douăzeci de ani, 
de când îşi încheiase cariera sentimentală, ciugulea din 
pacheţele cumpărate în oraş. Mâncarea nu constituise 
niciodată o problemă pentru ea şi se tot minuna cât caz se 
făcea când câte un ins declara greva foamei. Personal, ar fi 
suportat cu uşurinţă abstinenţa. 

— Nu vreau nimic, mersi... Cum se simte Clotilda? 

Bătrâna râse: 

— Acum, că s-a întors fecioru-tău, presupun că e în al 
nouălea cer! Că veni vorba, discută şi tu cu Petrică s-o mai 
slăbească din duşuri reci. Nu-i greu la vârsta ei să facă o 
sincopă şi o are pe conştiinţă. Ce naiba trebuia să plece 
tocmai la Timişoara ca să-şi facă de cap? 

— Sunt chestiuni în care nu mă amestec, spuse cealaltă 
arborând un aer de mare doamnă. 

— A d'autres, cheri, cu cine vorbeşti? Nu există nimic în 
viaţa lui Petrică, de când s-a născut, în care să nu te fi 
amestecat. Poate culoarea prezervativelor! 

Înveselită cu adevărat, Fulguleţ începu să râdă: 

— Ce fac ei acum? 

Expresia Luizei deveni lubrică: 

— Ce să facă? Clotilda stă în pat, iar el, peste ea. Nu ştii 
cum e când te împaci şi pe urmă, de ce-ar fi încuiat uşa de 
la dormitor cu cheia? 

Fulguleţ o cercetă surprinsă: 

— Cu ce specimene te-ai încurcat, dragă?! Nu te ştiam 
aşa slobodă la gură! 

— Aşi! N-ai fost tu atentă şi nici n-au fost ocazii... Ai venit 
cu vreo treabă speciala? 


— Am ceva de discutat cu Clotilda. 

— Vrei să-i anunţ că eşti aici? 

— Să mai aşteptăm... 

Trăncăniră vreun sfert de ceas, lucruri puţin importante, 
unde şi-a lucrat Fulguleţ completul, au apărut andivele, cât 
a ajuns un permanent cu vopsit la coafor, ce mai zice loan 
Sârbu cel Drept... În răstimp, se spionau reciproc, 
întrebându-se în ce măsură prezenţa celeilalte le-ar putea 
împiedica în demersurile pe care le preconizau. 

Uşa de la dormitor se deschise şi apăru Patrick în halat, 
vădit epuizat şi cu o expresie nenorocită. Intuind ce se 
petrecuse în iatacul Martineascăi, Fulguleţ fu cuprinsă de 
un val de silă, un bufeu de greață depăşit eroic. Repulsia şi 
deja ura pentru „putoarea bătrână, obscenă şi nesăţioasă“ 
îi combustibilizară hotărârea de a tăia în carne vie. 

Când o observă pe maică-sa, tânărul căscă ochii: 

— Ce cauţi aici? 

— Lasă, puiule, vorbim mai târziu... Pari obosit, du-te şi te 
întinde... 

— Aş bea ceva rece... Un suc de roşii. 

— Imediat, se oferi Luiza. 'Ţi-l aduc în odaie? 

— Nu, lasă-l în sufragerie. Vin eu... 

Maică-sa insistă îngrijorată. 

— Eşti sigur că nu ai nevoie şi de altceva? 

Patrick dădu din mână, îndreptându-se spre camera lui. 
Fulguleţ oftă şi dădu să se ridice. Luiza o opri, rostind, fără 
intenţia de a fi maliţioasă, ci conform unei logici considerate 
fireşti: 

— Lasă-i timp, dragă, barem până să iasă din baie! 

Fulguleţ respinse fals: 

— Doar nu-ţi închipui că... 

— Ba îmi închipui foarte bine. 


După ce Fulguleţ intră în dormitorul Clotildei, Micleasca 
îşi zise că e momentul să-şi pună planul în aplicare. Patrick 
se odihnea, Fulguleţ nu venise de frunza frăsinelului, avea 


ceva important de discutat, şi asta cere, de obicei, timp, 
dispunea deci de un răgaz de cel puţin o jumătate de oră în 
care să n-o deranjeze nimeni. Nici nu avea nevoie de atâta 
timp. 

Se duse la bucătărie, pipăind buzunarul lateral al amplei 
costumaţii unde se afla sticluţa cu şoricioaică. Făcuse rost 
de otravă încă de acum cinci ani, după moartea Monicăi, 
când o vreme, până a începe să-i clocotească sângele de 
dorinţa răzbunării, intenţionase să se sinucidă. lI-o 
procurase o prietenă farmacistă, pe care o minţise că i s-a 
umplut casa de şobolani. 

Calculul Luizei era simplu. Ca în toate casele avute, setea 
nu se astâmpăra nici aici cu apă de la robinet, ci cu sucuri 
de fructe sau de roşii, lapte, bere, apă minerală. Ioate 
acestea se aflau în frigider. Patrick solicitase un suc de roşii. 
I-l va „prepara“ şi-l va lăsa pe masa din sufragerie, aşa cum 
ceruse. Dar, dacă, întârziind nu i se va mai părea îndeajuns 
de rece? Dacă mai vrea şi altceva? Dacă va dori să se 
servească singur? Luiza socoti că nu-şi poate permite să 
lase ceva, cât de mărunt, la voia întâmplării, iar cu o ocazie 
atât de favorabilă, probabil că nu avea să se mai întâlnească 
niciodată. 

Deci pentru orice eventualitate, va turna câte o doză mai 
mult decât suficientă, sigură în toate lichidele. Va proceda 
identic şi cu sticlele neîncepute, desigilându-le ea însăşi. 
Patrick nu se va mira că au fost dezvirginate pentru că intra 
rar în bucătărie, maică-sa şi apoi Clotilda obişnuindu-l cu un 
tratament de prinţ, totdeauna musafir. Pentru cel mai mic 
serviciu - un pahar cu apă sau o cutie de chibrituri -, apela 
la Tanţa şi în lipsa acesteia, sărea nevastă-sa să-l servească. 

De data asta, asumându-şi obligaţiile de menajeră, îi va 
servi ea... paharul morții. Dacă totuşi, e scris undeva să şi-o 
facă cu mâna lui, frigiderul îi stătea la dispoziţie. 

Se simţea mulţumită că fiind doar ei trei în casă, nu 
exista riscul otrăvirii unui terţ şi pentru deplină siguranţă 
îngrămădi la un loc, pe partea interioară a uşii frigiderului, 


băuturile tratate cu arsenic. Se miră singură cât de bine se 
brodeau toate şi era atât de încântată, încât se trezi 
fredonând Ave Maria a lui Schubert... 

După ce se întoarse în sufragerie, întinse o pasienţă, 
întrebându-se dacă pe „felia“ lui Emil Mărgescu lucrurile 
mergeau la fel de bine. 


Cam pe la aceeaşi oră, se întreba şi gămanul dacă şi ce se 
întâmplase în casa Tamaşilor după plecarea lui. La un 
moment dat, intenţionase să dea un telefon şi să închidă 
imediat ce i se va fi răspuns, doar aşa, ca să constate că n-a 
sărit casa în aer, dar în ultima clipă se răzgândise. 
Consumase prea multe filme ca să nu-şi amintească de 
amănuntul că Poliţia are posibilitatea de a descoperi 
numerele de telefon corespunzând ultimelor apeluri 
formate sau primite la obiectivele în cauză. 

Nici de la buletinele de ştiri ale diverselor posturi de 
radio nu află nimic. O soluţie ar fi fost să se deplaseze la 
faţa locului, ca să constate el singur ce se întâmplă, dar fu 
nevoit să reziste din nou tentaţiei. Poate că zona-i împânzită 
de poliţişti şi e de notorietate că vinovatul simte totdeauna 
nevoia irezistibilă de a se întoarce la locul faptei, nu o dată 
deconspirându-se astfel. 


Trase concluzia că nu-i rămâne decât să aştepte veşti 
acasă, indiferent de natura lor şi, deşi se apropia amiaza şi 
ar mai fi lenevit în pat, setea năprasnică de după „troscăitul 
ţeapăn“ de azi noapte, îl sili să se scoale. Nu găsi pe nimeni 
în bucătărie, ci doar nişte oale puse la fiert şi oftă uşurat. În 
acele momente n-ar fi suportat pe nimeni, nici măcar 
prezenţa discretă şi cel mai adesea mută a maică-sii. Bău, 
fără să ia sticla de la gură, un litru de lapte bătut de la 
gheaţă şi apoi, conform principiului cui pe cui se scoate, îşi 
asezonă cana de cafea cu un pahar mare de coniac. Băuse 
şi noaptea trecută foarte mult. În general era mai 
cumpătat, dar treaz nu ar fi putut acţiona cu aceeaşi 
dezinvoltură şi, desigur, nu ar fi suportat cu aceeaşi 
uşurinţă gândul că a săvârşit totuşi o crimă, poate mai 
multe, după norocul familiei lamaş. Pe jumătate ameţit 
încă, vedea în fapta lui doar aspectul justiţiar, un fel de 
răsplată pentru ticăloşie. Băutura îi estompa totdeauna 
crizele, indiferent de cauza lor, dilua relieful puseurilor de 
disperare sau, ca acum, de conştiinţă. Precis însă, că la 
aceasta contribuia şi faptul că asasinatul (deocamdată, 
până la alte veşti, doar tentativă) se desfăşurase nesperat 
de simplu. Se strecuraseră neauziţi în camera Dianei. Parcă 
vrând să-şi netezească drumul spre cele veşnice, înlăturând 
orice obstacol, proasta se culcase lăsând uşa închisă doar 
din clanţă, fără cheie. În încăpere stăpânea un întuneric de 
iad, dar Cireşica, familiarizată cu interiorul şi ghidată de o 
minusculă lanternă creion, ca a spărgătorilor, se strecură 
cu uşurinţă după draperie şi deschise la maximum, fireşte, 
fără să aprindă, cele două ochiuri ale plitei de aragaz. În 
câteva secunde, după ce închiseră uşa camerei la fel de 
neauzit, se aflau din nou pe coridor. Refăcură drumul în 
sens invers, trecând a doua oară pe lângă sforăitul de 
dorobanţ al Vicăi. 

Lui Emil parcă nu-i venea să creadă: totul se desfăşurase 
incredibil de repede, nici zece minute, şi ajunşi în grădină, 


binecuvântând adierea care-i primenea obrajii transpiraţi, 
se pomeni filosofând: 

— Fantastic! exclamă. Ce simplu e să omori pe cineva! 
Adevărată vorba din bătrâni - „viaţa omului, ca oul în mâna 
copilului!“ Ce-i cu tine, ţi-e frig? 

Cireşica era zgâlţâită de frisoane, dinţii îi clănţăneau într- 
un stacatto sinistru, părea bolnavă rău. 

Fata scutură din cap: 

— Mi-e bine... Sunt doar emoţionată... Nu-mi vine să cred 
că, până la urmă, am făcut-o!... adăugă apoi în extaz: E cea 
mai împlinită zi din viaţa mea.. Îţi mulţumesc, Emil. 

Bărbatul răspunse maşinal, pe un ton absolut normal: 

— Pentru puţin, dragă... Părerea mea e să scoţi totuşi 
siguranţele. Am intenţionat un act de dreptate, nu un 
genocid! 

Cireşica şuieră: 

— Ba să crape toţi! Să piară toţi!! Praf şi pulbere să se- 
aleagă! Ah, ce-am să mai râd! 

— Şi tu unde te tupilezi, deşteapto? Unde ai să te 
aciuezi? 

— Las' că m-am gândit eu! Îmi rămâne casa naşă-mii, 
Vica! Eu sunt unică moştenitoare... 

— A, se dumiri Emil păstrând acelaşi aer placid, atunci se 
schimbă chestiunea! Perfect, excelent! 

Oare acum, la lumina zilei, nu complet treaz, dar oricum 
mai puţin confuz după nişte ore de somn, considera situaţia 
din aceeaşi perspectivă luminoasă? Mai înghiţi la repezeală 
un pahar de coniac şi îşi răspunse cu toată convingerea - 
DA! 

Şi adormi... 


Clotilda ar fi preferat să se odihnească, să zacă în pat şi 
să-şi toarcă fericirea până ce somnul o va fi învăluit, dar nu 


putea refuza s-o primească pe „mama Băiatului“. Femeia se 
interesase constant de starea ei, venise s-o vadă, iar acum 
subliniase că are ceva important de discutat cu ea. Noroc 
că plecând, Tanţa îi lăsase totul la îndemână pe noptieră şi 
pe măsuţa de serviciu, astfel că putu să-şi construiască faţa 
la repezeală, să-şi dea cu pieptănul şi să-şi pună în ordine 
dantelele de la piept, răvăşite şi pe alocuri sfâşiate de 
degetele sălbatice şi nerăbdătoare (în realitate furioase) ale 
Băiatului. Nu mai avu timp şi nici putere să îndrepte 
aşternutul. În definitiv, ce făcea în dormitorul ei o privea. 

Fulguleţ pătrunse în încăpere şi instinctiv se îndreptă 
spre Clotilda ca s-o sărute. Se răzgândi la jumătatea 
drumului, năpădită din nou de greață. Aerul din cameră era 
irespirabil şi, fapt real sau doar autosugestie, i se păru că 
miroase inconfundabil a sex; ceva dulce împuţit, insinuant 
puturos, înţepător şi infect. 

— Cred că ar trebui aerisit... Vrei să deschid geamul? 

Clotilda consimţi, trăgându-şi pledul până la gât. Şi apoi, 
pentru că se afla într-o dispoziţie strălucitoare, constată 
convenţional, dar cu dorinţa sinceră de a face plăcere: 

— Ai un deux-pieces delicios... De ce nu-ţi scoţi mănuşile? 
Fă-te comodă... 

Fulguleţ îi debită povestea cu manichiura şi cealaltă 
emise un ţâţâit de ocazie: 

— Ce mizerie! N-a dezinfectat instrumentele! Toate sunt 
nişte criminale! Tu arăţi în schimb minunat! şi se grăbi să 
bată în lemn. 

Fulguleţ mimă scepticismul: 

— Ca să vezi... Numai la asta nu mi-e gândul... 

Era încântată că prin observaţia amabilă, Clotilda îi 
deschidea pârtie, discuţia preconizată venind acum de la 
sine. Într-adevăr, Martineasca se interesă îngrijorată: 

— Ai necazuri, draga mea? 

Fulguleţ oftă adânc, privindu-şi mâinile, aşezate pe 
genunchi: 


— Aş minţi să spun că nu am... Mai exact, sunt foarte, 
foarte îngrijorată. Pot spune că nu mai am somn, chiar şi 
Sârbu a intrat la idei, îi dă zor să mă duc la medic. Parcă 
problemele mele s-ar putea rezolva cu pastile! 

Clotilda presimţi că urmează ceva neplăcut şi ar fi vrut - 
din nou instinctul de conservare - să încheie discuţia aici, 
dar norme elementare de politeţe o obligau să se intereseze 
despre ce este vorba: 

— O, îmi pare rău... Totuşi, ce s-a întâmplat? Dacă te pot 
ajuta cu ceva... 

Cealaltă o privi ţintă: 

— Poţi. 

Clotilda rămase descumpănită, nu se aştepta la răspuns. 
De regulă acest can I help you? se formulează pur formal şi 
fără consecinţe. Excluzând nevoile materiale, oamenii nu 
pot fi ajutaţi. 

— Cum?! 

Soacră-sa trase adânc aer în piept, de parcă ar fi fost pe 
marginea trambulinei şi s-ar fi pregătit pentru un plonjon: 

— Voi fi sinceră şi directă. Eşti o femeie prea deşteaptă ca 
să recurg la tertipuri şi ocolişuri. 

Clotilda închise ochii şi strânse sub pled pumnii. Acum 
ştia cu certitudine că trebuia să se aştepte la tot ce-i mai 
rău. 

— După cum îţi închipui, desigur, mă frământ din pricina 
lui Patrick. Despre el este vorba. 

— Ai venit să-mi spui că vrea să divorţeze?... Că a sosit 
momentul să fac loc alteia? 

— Nici gând despre aşa ceva, râse Fulguleţ, doar ştii cât 
ţine la tine şi cât îţi este de devotat! 

— Atunci, care-i necazul? 

— Sunt foarte îngrijorată... Situaţia lui actuală nu-i... o 
situaţie, presupun că eşti de acord cu mine. N-are nici o 
perspectivă. 

— S-a mai discutat pe tema asta. E motivul pentru care 
şi-a luat serviciu. 


Fulguleţ respinse cu o grimasă de plictiseală: 

— Ceva provizoriu care nu-i oferă nici o şansă! Patrick 
merită cu mult mai mult decât o slujbă de ocnaş, total 
neinteresantă. 

— Poate găsi altceva. 

— Uşor de spus când eşti cu mâinile şi picioarele legate. 

— Niciodată nu i-am blocat libertatea. 

Fulguleţ surâse cu înţelepciune: 

— Suntem două femei mature, ştim care sunt atuurile 
unui celibatar, ce avantaje are faţă de un bărbat căsătorit. 

— În definitiv, rosti sec bătrâna, ce vrei de la mine? Ce 
trebuie eu să fac pentru a schimba situaţia? 

Soacră-sa se decise, în sfârşit, să se arunce în apă: 

— Asigură-i viitorul! Te-ai întrebat vreodată ce orizont 
sumbru i se arată lui Patrick în caz că se întâmplă ceva cu 
tine? 

Inima  Martineascăi începu să bată cu repeziciune. 
Discuţia era odioasă şi făcea eforturi cumplite ca să se 
stăpânească. 

— Trebuie să înţeleg că mă aflu pe patul de moarte? Că 
aţi tocmit deja pe cineva care să se ocupe de comândul meu 
şi de creştineştile datini? 

— Doamne, ce prostii pot să-ţi treacă prin minte! Ar fi 
doar o măsură de precauţie. Sunt mamă şi e firesc să-mi 
pun puiul la adăpost... 

— Concret, care ar fi soluţia? întrebă Clotilda fierbând. 

Fulguleţ replică pe un ton uşurel, de conversaţie - „ca să 
vezi ce simplu e!“: 

— Ce mai tura-vura, dragă! Fă un testament în favoarea 
lui, adică unge-l legatar universal, şi ne liniştim cu toţii! 
Care-i problema? 

Clotilda simţi o lovitură în moalele capului, dar îşi duse 
mâna la piept. Vălul gros de pe ochi i se ridică şi adevărul i 
se dezvălui în toată goliciunea lui! După asta umblau 
canaliile cu limba scoasă. După averea ei şi a lui 
Martinescu, după munca lor de o viaţă! Două căâpuşe care 


vor să-i sugă până şi ultima picătură de sânge, filoxera asta 
de mă-sa, o lipitoare de mică mahala, şi fecioru-său, un 
parazit cu stil! Patrick nu o iubea câtuşi de puţin, de la bun 
început îşi făcuse planul cum s-o jupoaie, iar acum nu mai 
au răbdare, li se pare că trăieşte prea mult!... Şi din nou, 
lumină, far de cinci mii de waţi, revelaţie! Miza, mobilul, 
țelul lor final îl constituia TESIAMENTUL! Asta căuta 
adoratul ei împreună cu amantă-sa - ideea o străfulgeră de 
la sine - în casa de bani! Ce ruşine, Doamne, câtă umilinţă, 
câtă durere! 

Fulguleţ îi urmărea cu emoție reacţiile, nu ştia ce 
ascunde tăcerea prelungită a bătrânei care îşi înghiţise 
complet buzele de parcă i-ar fi fost teamă să nu lase să se 
strecoare vreun cuvinţel. Era conştientă că ar fi trebuit să 
se ridice şi să plece dându-i răgaz să reflecteze, dar 
interesele lui Patrick prevalau. Ea însăşi se simţea 
transformată într-o fiară şi nu se născocise nimic pe lume 
care s-o silească să dea înapoi. La naiba cu diplomaţia şi 
eticheta, pe ea n-o chema Talleyrand şi nici nu se afla la 
curtea Bourbonilor! Încerca doar să determine o legumă 
inutilă societăţii să înţeleagă că prezenţa, timpul şi vigoarea 
unui bărbat tânăr de care dispui la o vârstă când nu ţi se 
mai cuvine acest lucru se cer plătite. 

Îşi netezi poalele fustei, a sfârşit de vizită, şi declară pe 
un ton de afaceri: 

— Tu mai gândeşte-te! Dacă te hotărăşti, iau legătura cu 
Negriţoiu, avocatul nostru. E o persoană de toată 
încrederea... 

În aceeaşi clipă, nervii ferfeniţă ai Clotildei cedară şi se 
ridică pe neaşteptate din pat. Cuprinsă de o energie 
nebănuită, început să urle: 

— Cum de nu-ţi crapă obrazul de ruşine, parvenito?... 
Afară! leşiţi din casa mea coioţilor! Testament vreţi şi pielea 
mea pe băț! Luaţi-vă adio, fiu-tău n-o să vadă un sfanţ de la 
mine! Îl prevăzusem în testament ca să ştii, dar acum s-a 
lins pe bot! Ard toate hârtiile, mai bine ia statul tot decât să 


ştiu că ajunge la voi un singur ac! Aşa să ştii! Dispari 
dinaintea mea, cobră! 

O podidi tusea şi, epuizată de efort, se prăbuşi între 
perne. 

Fulguleţ părăsi dormitorul fără un cuvânt. „Irebuie 
neapărat lichidată. Înainte de a apuca să distrugă 
documentul.“ Chiar dacă acolo mai erau trecuţi şi alţi 
beneficiari, partea lui Patrick rămânea consistentă şi merita 
să lupţi pentru a o păstra. 

Cât despre faptul că-i alungase din casă, băboiul - rânji - 
putea să pună rămăşag pe toată avuţia că nici ea, nici 
Patrick nu vor face un pas dincolo de pragul 
apartamentului. În următoarele ceasuri, se vor face 
jocurile, zarurile vor fi aruncate. 


Când deschise ochii, Simion Tamaş constată că deşi 
trecuse bine de zece dimineaţa, nimeni nu se sculase încă. 
Simina continua să doarmă în patul alăturat, iar din casă nu 
răzbătea nici un fel de zgomot. Mai întârzie în aşternut nu 
pentru a lenevi, ci pentru a amâna intrarea în „necotidian“, 
având certitudinea că ziua care începuse nu se va derula 
domol, tors de pisică aciuată pe cuptor, aşa cum se topea 
calendarul în casa Tamaş, după ce toţi ieşiseră la pensie. Va 
fi o zi care nu va semăna deloc cu cele trăite de ei până 
acum, uite aşa simţea el şi... Doamne, de-ar putea face un 
salt în timp să se vadă peste un an, sau măcar peste o lună! 

Dar dacă poţi întârzia aflarea unei nenorociri, nu poţi 
împiedica şi producerea ei. Se ridică în cele din urmă şi tot 
sub auspiciile unei zile neobişnuite, renunţă la gimnastica 
matinală, socotind că mai reduce din dezagreabil. 


Vica se trezise cu jumătate de ceas mai devreme. Ea nu 
practica exerciţii de un-doi, după cum nu se căzniseră nici 


mama, nici bunica şi, tot aşa, nici o străbună până la Traian 
şi Decebal şi, har Domnului, trăiseră pe săturate, până 
ajunseseră să se plictisească ele însele. Aşadar, toaleta de 
dimineaţă nu-i lua cine ştie ce timp şi după ce fu spălată, 
pieptănată şi îmbrăcată ca de oraş (nu suporta capoatele şi 
papucii arborate în tot timpul zilei, simbol al senectuţii, 
mirosind a azil) îşi zise că e timpul să vadă ce se petrece cu 
Diana. Somnul ăsta prelung devenea suspect şi, oricât de 
sănătos ar fi el, nu doarme nimeni douăzeci şi patru de ore 
în şir, dacă nu-i în comă. 

Trase cu urechea la dormitorul bătrânilor, dar nu sesiză 
nici o mişcare. Dormeau duşi, să le fie de bine, şi nu exista 
nici un motiv ca să-i deranjeze. De cum pătrunse în 
coridorul lung la capătul căruia se afla camera Dianei, simţi 
un iz ciudat şi se opri adulmecând. Mirosea a gaze, asta 
era! Şi dintr-o dată intră în panică. Fără a mai bate la uşă, 
dădu buzna în încăpere unde mirosul era şi mai pregnant. 
O ceaţă compactă îi învălui întreaga făptură, în vreme ce 
ochii începură să-i lăcrămeze din cauza usturimii. Reflex, se 
repezi spre fereastră şi deschise larg geamurile. Inhală 
aerul curat, îndreptându-şi ochii spre pat. Două siluete, 
strâns îmbrăţişate, păreau că dorm. lIzbea desăvârşita 
nemişcare, sugerând rigiditatea unui grup statuar. Înainte 
de a se apropia, Vica ştiu că Diana şi iubitul ei sunt călători 
în altă lume... 


loana stătea ca pe ace, având tot timpul impresia că 
„Jos“, se petrec tot felul de lucruri importante fără ştiinţa şi 
participarea ei. Îi era teamă că Fulguleţ împreună cu 
Patrick, dominat în întregime de maică-sa, conspirau 
manevrând lucrurile de asemenea manieră, încât s-o scoată 
pe ea, Ioana, din cărţi. Chestiunea o înnebunea de furie şi 
apoi, timpul trecea înfiorător de greu. Mai uşor era noaptea 


când se încumeta să dea o raită prin casa adormită, 
oprindu-se în odaia lui Patrick pentru o scurtă şi sălbatică 
partidă de sex. În timpul zilei însă, o exaspera poziţia 
orizontală obligatorie, simțindu-se ca într-un lift culcat, sau 
şi mai rău, ca într-un sicriu. În afară de asta, nu fusese 
obişnuită să zacă; din fire era activă şi nici viaţa nu-i 
permisese să trândăvească. Nu-şi găsea locul şi se plictisea 
cumplit chiar dacă tranzistorul, în surdină, funcţiona non- 
stop şi nici cărţile nu-i lipseau. De două ori îl sunase pe 
Patrick, dar acesta îi răspunsese sec, părea tulburat şi cu 
minţile duse. De fiecare dată, o rugase să aibă răbdare, că o 
va chema el, la momentul oportun. „Când adică?“... „Stai 
liniştită, cât de curând.“ 

Doar că ea nu putea sta liniştită, mai ales ştiind-o pe 
Fulguleţ în casă. Ciosvârta asta de muiere era o ticăloasă 
fără pereche, la fel de primejdioasă şi imprevizibilă ca 
muşcătura de viperă, o canalie de primă clasă, soră 
geamănă cu Lucreția Borgia. Se trase spre marginea 
podului de unde, prin uşa debaralei lăsată special 
întredeschisă, putea surprinde mişcările casei. Liniştea nu i 
se păru bizară, chiar dacă se apropia ora prânzului. În lipsa 
Tanţei, gospodăria înţepenise, viaţa celor doi soţi nu era 
zgomotoasă, lipsa acutelor caracterizând acustica obişnuită 
a casei. 

„Indiferent de ce s-ar întâmpla, e musai să ne mişcăm 
până se întoarce Tanţa de la ţară, şi asta se va întâmpla cel 
mai târziu mâine dimineaţă.“ 

Rămase la pândă, gata să coboare în orice moment. 


Cea mai bună ascunzătoare rămânea, pentru moment, 
tot camera lui Patrick. Scena dură care tocmai avusese loc 
între ea şi Clotilda excludea orice eventuală conciliere între 
soţi. Deci, chiar admițând că noră-sa ar găsi puterea 


necesară să se ridice din pat şi să circule prin casă, ipoteza 
că ar putea intra la Patrick era puţin probabilă. 

— În fond, de ce nu te duci tu acasă? întrebă acesta cu un 
aer epuizat. 

Avea o expresie rătăcită, şi toată înfăţişarea lui denota o 
dezordine care nu ţinea de înfăţişare, ci de o răvăşeală 
venită din interior. Fulguleţ se gândi să-l cruţe şi-i răspunse 
cu blândeţe: 

— N-am să te deranjez, puiule... Dar tu de ce nu te 
schimbi? 

Rămăsese în halatul de casă din mătase grea mov- 
cardinal, geamăn cu cel al Clotildei. Când se căsătoriseră, 
ea ţinuse în mod expres să cumpere sau să comande 
obiecte pereche. Astfel, în afară de halate, aveau câteva 
rânduri de pijamale identice, eşarfele din garderoba lui 
Mami erau făcute din acelaşi material cu cravatele 
Băiatului, doar verighetele diferind. Clotilda şi-o dorise 
bătută în briliante, dar Patrick, părându-i-se mult prea 
ostentativă pentru un bărbat, se mulţumise cu una clasică. 

— N-am chef de nimic, înţelegi? Mă simt obosit de parcă 
n-aş mai deschide niciodată ochii şi aş da un imperiu să nu 
mă fi lăsat antrenat în rahatul ăsta! 

„E slab, oftă maică-sa, plămadă moale, nu ţine la drum! 
Cu cine-o semăna?“ Ea fusese tare ca diamantul şi chiar 
după despărţirea de T., un tenor a cărui amintire o ardea şi 
astăzi (nu mai călcase de atunci, sunt treizeci de ani, pe la 
Operă) nu luase nici măcar o pastilă de Rudotel!... Nici 
Sârbu nu era un slăbănog: obtuz, lipsit de orizont şi fără 
haz, altfel însă bolovan care duce la tăvăleală. 

— Ai să vezi că totul o să treacă şi intră în normal. 

Tânărul izbucni pe un ton iritat: 

— Care normal? Ce normal mai poate exista pentru 
mine?! Îmi vine să-mi dau cu pumnii în cap că te-am 
ascultat! Am ajuns să-l invidiez pe Dragoş care, cel puţin, a 
pus cruce la toate! 


— Şi una la căpătâi! Să nu te mai aud vorbind aşa! Eşti 
bărbat în toată firea, trebuie să ştii că în viaţă nu ai parte 
doar de parfum de roze şi unt pe jimblă caldă! 

— Am aflat-o după ce ţi-am urmat strategia! ricană fiu- 
său. 

— Nu fi ingrat! Tot ce am făcut în viaţa mea a fost cu 
gândul la binele tău... 

— Cunoaştem, am mai auzit... 

— Puiul mamii, mi se rupe inima când te văd în starea 
asta! Nu te lăsa doborât de gânduri negre, mâine ai să vezi 
altfel lucrurile! 

Patrick dădu sceptic din cap: 

— Oare? 

Maică-sa îi puse mâinile pe umeri ca pentru a da greutate 
spuselor ei: 

— Patrick, tu ştii că niciodată nu ţi-am făgăduit ceva fără 
să mă ţin de cuvânt! 

Nu minţea. Îşi amintea că în clasa a X-a, îi promisese o 
Mobră, cadou de Paşti. Era visul unei întregi generaţii de 
adolescenţi, dar preţul prohibitiv îi îndepărta pe cei mai 
mulţi. Patrick o dorea şi mai abitir pentru că nimeni din 
liceu n-avea asemenea sculă şi chiar în tot oraşul nu existau 
prea multe. Ioan Sârbu cel Drept se opusese însă categoric, 
i se părea că fecioru-său e încă prea tânăr pentru 
„motorizate“, iar carnetul lui de note nu-l îmbia la 
asemenea hatâruri. Fulguleţ însă nu avea linişte, ţinea cu 
tot dinadinsul ca lepuraşul să nu-i dezamăgească copilul. 
Făcuse un CAR la şcoală, mai vânduse o broşă cu ametiste, 
bijuterie de familie, şi cumpărase motoreta. Patrick îşi 
amintea perfect de episod, pentru că fusese prima şi ultima 
oară când Sârbu cel Drept se supărase pe nevastă-sa şi, 
vreme de trei zile, refuzase să ia masa în familie sau să 
scoată un singur cuvânt. Bineînţeles că Fulguleţ găsise 
repede leacul, îmbolnăvindu-se urgent de „supărarea de a-l 
fi supărat pe soţul iubit“ şi ca o compensație, o invită pe 
soacră-sa pentru un sejour de o săptămână la ei. Era un 


cadou de zile mari, bătrâna fiind o puritană antipatică şi 
limitată care ridica din sprâncene, cârtitoare la tot ce vedea 
în casa lui fecioru-său. Acesta însă o venera, aducându-şi 
constant aminte de jertfele la care se supusese pentru a-şi 
înălța băieţii. 

— Ce vrei să-mi promiţi? 

— Mai mult de-atât, se ambală Fulguleţ, îţi jur că azi se 
vor rezolva toate problemele. Azi, până în seară. Jur!!! şi îşi 
duse mâna la inimă. 

— Ce mai aştepţi? 

— Să plece Luiza la cimitir. 


Deşi luase în calcul şi ipoteza de a nu se duce la cimitir, 
când se făcu ora de ducă, Luiza, stând ca pe jăratic, realiză 
că nu poate rezista chemării. Se simţea împinsă din spate 
de o forţă irezistibilă şi ar fi fost întâia oară în cinci ani când 
ar fi lipsit de la întâlnirea cotidiană cu Monica. 

Făcu încă o dată socoteala riscurilor. În toată casa nu se 
aflau decât Clotilda, Fulguleţ şi Patrick. Prima se deplasa 
greu de tot, şi tocmai de aceea avea la îndemână soluţii 
pentru orice urgenţă - o sondă cu suc, ceva de ronţăit, deşi 
nu mânca nimic de câteva zile, până şi o oală de noapte, 
exclus deci să apeleze la frigider. În ce o priveşte pe 
Fulguleţ, îndeobşte antilichid, făcea eforturi să consume 
zilnic un minimum strict necesar, era îndoielnic că se va 
apropia de frigider sau că ar tenta-o sonda cu suc de roşii 
de pe masa din sufragerie de care Patrick încă nu se 
atinsese. Iar ea nu va întârzia mult la cimitir, nu va primeni 
aranjamentele florale - Monica va înţelege - şi cum 
preconiza să ia un taxi, nu va lipsi mai mult de o oră, poate 
ceva peste. 

Plecă fără să anunţe pe nimeni, păşind grăbit, aproape 
alergând spre staţia de taximetre din apropiere. Fulguleţ, 


pândind strada din colţul ferestrei, se ridică hotărâtă: 

— l-a venit ceasul! 

Vorbe şoptite care nu-i erau destinate lui Patrick. La fel 
de discret, scoase Mauserul din poşetă şi îl strecură în 
buzunarul fustei. 


XXX 


Încă de la capătul aleii recunoscu silueta de pachiderm a 
lui Emil care părea să se reculeagă lângă monumentul 
Monicăi. Mâinile prea scurte pentru a cuprinde pântecele 
uriaş se împleteau anevoie, iar capul plecat se scufunda în 
cele trei rânduri de guşi. O observă pe bătrână abia când 
ajunse lângă el şi schiţă un salut vag. Aceasta îl cercetă 
avidă, încercând să ghicească răspunsul la întrebarea care 
o măcina, chiar înainte de a o formula. Rosti maşinal: 

— Ce faci? 

Mărgescu îşi roti ochii în jur, nu se vedea nimeni. 
Declară, totuşi, cu o voce scăzută, folosind, fără să-şi dea 
seama, tonul unui anunţ oficial: 

— Ştiam că vă voi găsi aici. Vreau să vă spun că eu mi-am 
îndeplinit misiunea. Monica e răzbunată. Am ţinut s-o ştie 
ea cea dintâi. 

Luiza Miclea simţi nevoia să se reazeme de un copac. 
Ochii îi străluceau de o satisfacţie demonică şi, de emoție, 
de-abia putea vorbi. 

— Mulţumesc ţie, Doamne, cel puţin în parte s-a făcut 
dreptate! Bravo, tinere! Fetiţa mea se poate odihni liniştită! 
Te felicit din inimă! 

Începu să dichisească aranjamentele florale, cu gesturi 
mecanice şi mâini tremurânde care n-o mai ascultau. Dintr- 
o dată fu cuprinsă de îndoială şi simţi nevoia să se asigure: 

— Precis?... Ai văzut-o dumneata moartă? 

— Doar o minune ar fi putut-o salva. Am dat drumul la 
gaze în timp ce ea dormea tun, într-un spaţiu perfect închis. 


— Nu de alta, explică Luiza, dar de la şapte dimineaţa 
urmăresc toate buletinele de ştiri de la diverse posturi de 
radio şi n-am auzit nimic. La o adică s-ar fi anunţat cu 
fanfară militară, ticăloasa e VIP parcă aşa le zice acum la 
celebrităţi! 

— Asta nu înseamnă nimic. Chestiunea este dacă, şi când 
a fost descoperită. 

Micleasca se închină cu ochii spre cer. O cruce corectă, 
înaltă şi largă, nu gesturi înghesuite şi pripite între sâni: 

— Fă, Doamne să se săvârşească după rugăciunile mele! 

— Amin, spuse reflex Emil... Dumneavoastră ce aţi făcut? 

— Tot ce trebuie. În cursul zilei de azi, declară teatral 
conform stilului, frumosul Patrick îşi va da obştescul sfârşit. 
O dată Monica răzbunată, rostul meu pe lume se încheie. 
Har Cerului că am ajuns să trăiesc această zi minunată! 

Dintr-o dată, gămanul fu cuprins de un sentiment straniu, 
de ireal, de poveste fantasmagorică, de spectator la un film 
horror. Oare el şi bătrâna nu erau nebuni? Se felicitau 
pentru comiterea de asasinate, se bucurau de moartea unor 
oameni tineri, stăteau de vorbă cu o altă moartă, stinsă de 
cinci ani, şi toate acestea pe un ton normal, de parcă ar fi 
fost o discuţie animată lângă o ceşcuţă de cafea... 

Se scutură de gânduri şi se uită năuc la mâna întinsă a 
Luizei. 

— Tinere, mi-a părut bine de cunoştinţă. [in să-ţi 
mulţumesc încă o dată pentru actul de dreptate pe care l-ai 
săvârşit şi, desigur, pentru sentimentele dumitale. Rar mai 
întâlneşti azi asemenea oameni! 'Te felicit! 

Emil se întrebă dacă bătrâna îşi pregătise speech-ul de 
acasă şi îi luă mâna ca să n-o lase cu ea întinsă. Micleasca 
urmă: 

— Nu cred că noi doi ne vom mai întâlni în această lume, 
nu există nici un motiv, dar fii sigur că te voi revedea cu 
plăcere... dincolo. Adio! 

Se răsuci pe călcâie şi plecă demnă şi dreaptă, aşa cum 
ar fi părăsit scena, în ropot de aplauze furtunoase. 


Nu găsi nici un taxi la ieşirea din cimitir şi, agasată, se 
gândi să recurgă la metrou. Avea însă de mers mult pe jos, 
iar ea era mult prea nerăbdătoare să ajungă la locuinţa 
Clotildei. Oare Patrick mai trăia? 


Zadarnic o chemă pe Luiza, parcă asurzise, căci nu auzea 
nici soneria, nici clopoţelul, dar cel mai probabil era că se 
repezise la cimitir. Ce mai prietenă! O lăsa singură, cu 
hienele, când tocmai de asta o chemase, să le înfrunte 
împreună, s-o ajute, s-o apere! Începu din nou să plângă, 
căinându-se singură. Să trăieşti înfricoşat de moarte în 
propria-ţi casă, să-ţi fie teamă de oamenii cei mai apropiaţi! 
Cine şi-ar fi putut închipui un asemenea sfârşit? Parcă toate 
conspirau împotriva ei, lăsând-o în voia vrăjmaşului şi, 
dintr-o dată, avu certitudinea că sfârşitul e aproape, fioros 
de aproape, încât l-ar fi zărit doar întorcându-şi privirea 
peste umăr. Un val sălbatic de ură o năpădi, iar gândul că 
Fulguleţ şi Patrick îşi făceau jocul peste ea, că o păcăliseră 
constant, că Băiatul - fiinţa, bibeloul, lucrul, întâmplarea 
cele mai scumpe din viaţa ei - era doar un ticălos de duzină 
minţind-o fără încetare... Sufocată, trase adânc aer în 
piept... Da, o minţise tot timpul, stând pe scaun, la masă, în 
aşternut... Roşea de ruşine şi de ură doar amintindu-şi 
minciunile lui din pat, gesturile lui mincinoase, buzele, 
mângâierile şi gemetele... Şi se văzu, cu o luciditate crudă, 
ceea ce era de fapt: o bătrână flască şi vicioasă care 
avusese nesăbuinţa să se mai creadă dorită, victima unui 
demolator de existenţe, vânător de avuţie... 

Auzise de multe ori că dragostea cea mai pătimaşă nu 
poate fi întrecută ca intensitate decât de ura generată de 
aceeaşi dragoste rănită şi decepţionată. O simţea din plin 
acum, şi o mânie cumplită îi asmuţi ultimele puteri. „Nu, 
dragii mei, lucrurile nu vor rămâne aşa. Eu voi muri, dar 


nici voi nu vă veţi bucura de roadă! Nu, iubitule, din festinul 
pe care ţi l-ai pregătit manevrându-mă machiavelic, nu vei 
apuca să iei nici o înghiţitură! Voi distruge testamentul, iar 
bănetului din seif îi voi da foc!“ 

Rezemându-se de ziduri, ieşi îndârjită din dormitor şi 
abia mergând, reuşi să ajungă la biroul lui Martinescu. Se 
aşeză câteva secunde pe braţul unui fotoliu, cât să-şi tragă 
sufletul, apoi se apropie de casa de bani. 


Simina îşi pierdu cunoştinţa pentru câteva minute, dar 
nimeni nu-i dădu atenţie. Îşi reveni singură şi se aruncă 
asupra trupului Dianei, urlând cuvinte nedesluşite. Simion 
se uita înlemnit, în gol, cu maxilarul atârnând moale şi 
privirea fixă. „Pedeapsa lui Dumnezeu... Dar de ce atât de 
aspră?... Ce bine ar fi fost să fi murit mai demult, sau măcar 
ieri, ca să nu mai trec prin încercarea asta...“ 

Deşi adânc îndurerată - nu avusese propria ei familie şi 
tot potenţialul afectiv îl transferase asupra lui frate-său cu 
ai lui, iar pe Diana o idolatriza - Vica realiză că-i singura în 
stare să facă faţă situaţiei. Primul impuls, să telefoneze la 
Salvare, fu repede înlăturat, chiar şi un copil şi-ar fi dat 
seama că nefericiţii amanți reci şi cu un început de 
rigiditate deja instalat, nu mai puteau fi ajutaţi de nimeni. 
N-avea nici un fel de experienţă în materie - cine are? -, 
dar bunul simţ îi spunea că trebuie să anunţe Poliţia. Apoi, 
prin ferestrele deschise, răzbătură din grădină cuvintele 
unui cântec deşuchiat. Vica se repezi la geam şi simţi, 
pentru a doua oară în aceeaşi dimineaţă, că inima i se 
opreşte în loc. 

Mânjită pe faţă ca un clovn, despletită şi complet goală, 
Cireşica dansa şi cânta cât o ţinea gura pe pajiştea din 
grădină: „Intră popa în altar cu... făcută par!...“ 


Vica înregistră ca prin fum vecinii ieşiţi la ferestre, 
consternaţi, copiii din cartier agăţaţi de gratiile gardului 
făcând haz nespus şi strâmbându-se, trecătorii care după 
ce aruncau o scurtă privire, îşi vedeau indiferenți de drum. 


XXX 


Clotilda deschise casa de bani cu un geamăt de 
satisfacţie. În secunda următoare, toată combinaţia pusă la 
cale de cei doi nemernici va fi demontată şi dejucată. Praful 
şi pulberea se va alege de... 

— Asta cauţi? 

Fulguleţ ieşise de după draperia de catifea unde se 
ascunsese şi cu un diabolic zâmbet de triumf, flutură sus, 
deasupra capului, plicul galben a cărui pecete îl făcea 
inconfundabil. 

Clotilda ţipă: 

— Testamentul  meu!...  Dă-mi-l imediat înapoi! 
Netrebnico! Eşti o hoaţă!... Imediat! urmă sufocată. Poliţia! 
Să vină Poliţia!... Hoţilor! 

Revigorată de furie, se repezi la telefon şi ridică 
receptorul. Ştia numărul pe dinafară, 955. Îl memorase 
demult, pentru orice eventualitate, împreună cu cel al 
Salvării şi al Pompierilor. 

Fulguleţ ridică braţul întins şi trase cu mână sigură: 
„Irăiască Ceauşescu şi milităria impusă fetelor pe vremea 
studenţiei ei!“ Clotilda, concentrată asupra discului 
aparatului de telefon, primi glonţul drept în inimă, fără a 
mai realiza ce se întâmplă cu ea. Căzu peste birou, cu ochii 
larg deschişi îndreptaţi spre fotografia înrămată a 
răposatului Martinescu. Lui Fulguleţ i se păru decent să 
tragă pleoapele peste privirea sticloasă. Simţind o prezenţă 
străină, se răsuci. Rezemată de uşă, Ioana, cu mâinile 
încrucişate peste piept, părea căzută într-o contemplaţie 


liniştită. Aprecie cu aerul competent al unui meseriaş 
versat: 

— O treabă bine făcută. 

Degetele înmănuşate ale lui Fulguleţ se încleştară pe 
patul armei. Pentru o secundă simţi irezistibila tentaţie de a 
o suprima şi pe târfuliţa din faţa ei. Ştia prea multe şi era 
genul de persoană în stare să creeze probleme mari, uriaşe, 
când cărţile nu se tăiau după vrerea ei. Dar nu, era prea 
mult pentru azi, la timpul cuvenit, va găsi ac şi pentru 
cojocul „javrei de Slatina!“ 

Parcă citindu-i gândurile, fata surâse şi rosti calmă: 

— Mai aveţi nevoie de mine... 

— Nu ştiu ce vrei să spui... Trebuie să ne grăbim, Luiza 
poate să pice din clipă în clipă. 

Glasul răsuna ceva mai febril, dar altfel stăpânea perfect 
situaţia. 

— În primul rând, să nu ne pierdem capul! S-o luăm 
metodic! Când se va întoarce de la cimitir, nu ne va găsi pe 
nici unul aici. Va anunţa Poliţia... Ioată lumea trebuie să 
creadă că-i vorba de un jaf care s-a lăsat cu moarte de om... 

— E credibil, aprecie Ioana. Ar fi suficient să golim seiful 
şi să mai luăm câte ceva din casă. 

— Exact. Băgăm totul aici, şi scoase de după draperie un 
sac mare de voiaj... Atenţie, era să facem o greşeală! Nu 
sustragem testamentul! O dată „furat“, nu mai putem 
dovedi drepturile lui Patrick. Pe ăsta îl lăsăm în scrinul din 
dormitor... Ah, de nu ne-ar presa timpul! Testamentul găsit 
singur o să dea de bănuit. Mai punem în aceeaşi mapă şi 
actele de stare civilă... Să lucrezi cu o pereche de mănuşi. 

— Dar tu ce-ai de gând? 

— Eu trebuie să fug, să scap de revolver şi să mă 
găsească Sârbu acasă... Mă bizui pe tine Ioana. În situaţii 
critice, Patrick se poartă ca un copil... Nu zăboviţi! Încărcaţi 
totul în maşină şi veniţi la noi... Am să mă gândesc unde 
ascundem lucrurile. 

Ioana părea îndoită: 


— Nu e totuşi imprudent? 

— Nu vin ei cu ordin de percheziţie la mine chiar aşa 
curând!... 

Din sufragerie, se auzi vocea lui Patrick: 

— Nu e nimeni în toată casa?! 

Femeile se priviră instinctiv. Cum avea să primească 
Patrick situaţia? Le răspunse geamătul acestuia când dădu 
ochii cu priveliştea din birou: 

— Nenorocitelor! Ce-aţi făcut?! 


— Nu-ţi cer decât să te îmbraci, spuse loana mângâindu-i 
umărul. Mă ocup eu de restul. Trebuie să dispărem cât mai 
repede... Hai! şi îmbrăţişându-l, încercă să-l ridice de pe 
scaun. 

Se aflau în sufragerie. Patrick, tot în halat, cu braţele şi 
cu capul culcate pe masă, avea un aer deznădăjduit. Abia 
acum, când Clotilda nu mai exista, îşi dădea seama că, în 
sinea lui, nu fusese niciodată de acord cu înlăturarea ei 
violentă, după cum, în general, îi repugnau acţiunile, luările 
de poziţie sau schimburile brutale de cuvinte. Vinovată era 
blestemata lui de superficialitate! Deşi martor şi chiar 
subiect în toate etapele consumate până acum, parcă nu 
crezuse că asemenea ticăloşii se pot petrece aievea, tratase 
situaţia cu uşurinţă, alungând cu hotărâre orice i-ar fi putut 
stârni convulsii de conştiinţă. Şi tot acum realiza că ţinuse 
cu adevărat la Clotilda (se simţea sfârtecat de milă), că 
pierduse un mare prieten. 

Ioana, exasperată, continua să-l zgâlţâie. Se aflau la un 
pas de liman şi mălai-mare ăsta claca tocmai acum! Intui 
însă că în starea în care se afla, n-ar fi izbutit nimic, 
zgândărindu-i amorul propriu cu biciul şi, în consecinţă, îl 
luă cu binişorul: 

— Hai, iubitule, e târziu... Ce mare lucru să te schimbi! 
Fă-o cel puţin de dragul maicăctii! Dacă suntem 
descoperiţi... 

— Lasă-mă în pace! 


— Gândeşte-te bine, Patrick! Femeia asta trăieşte numai 
pentru tine şi a riscat totul de dragul tău! Dacă suntem 
descoperiţi, intră în puşcărie pe viaţă! Ea a fost creierul 
combinației, ea a apăsat pe trăgaci! Numai pentru tine! 

În sfârşit, atinsese coarda sensibilă. Patrick începu să se 
mişte. Îşi ridică anevoie capul, aruncând o privire rătăcită 
prin încăpere. Întinse mâna după sonda cu suc de roşii şi o 
duse la buze. Închise ochii, bând hulpav. În clipa următoare 
i se ivi pe chip o expresie de mare surpriză apoi, aproape 
concomitent, o grimasă de durere. Un horcăit şi... rămase 
nemişcat. 


După câteva tentative de a-l reanima, Ioana înţelese că 
era mort. Definitiv şi iremediabil mort! Cine pusese otrava 
în pahar, cui îi era destinată de fapt şi de ce erau întrebări 
la care va încerca să răspundă mai târziu. Acum, trebuia să 
acţioneze repede, să dispară cu iuţeala fulgerului din zonă, 
să se topească, să se dizolve... 

Goli seiful de bijuterii, colecţia de timbre, valută - de 
toate naţiile, inclusiv lei, dar mai ales dolari - acţiuni, în 
general, orice hârtie de valoare şi le îndesă în sacul pregătit 
de Fulguleţ. Din casă luă trei galeuri originale despre care 
ştia că sunt extrem de valoroase şi câteva piese de 
argintărie din secolul al XVIII-lea. Nu se atinse de tablouri, 
căci era nevoie de prea mult timp ca să le scoţi din rame şi, 
în plus, erau şi mai greu de plasat 

Trăgând fermoarul sacului, încercă să se concentreze. 
Nu uitase nimic. Spera! În pod ştersese orice urmă a 
trecerii ei pe acolo şi, la sfatul lui Fulguleţ, umblând la casa 
de bani, folosise mâănuşi de aţă. Avea mai multe perechi, 
amintire de la maică-sa care croşetase la viaţa ei mii. Le 
vindea în piaţă prin intermediul unei bătrâne, cârpind astfel 
cât de cât bugetul sărman. 

Părăsi locuinţa cu paşi rapizi şi hotărâți. nici o privire 
peste umăr. Lăsa în urmă două cadavre. De fapt, trei. Al 
treilea era ceea ce Ioana considera a fi prima parte a vieţii 


ei. Îi punea cruce cu inimă uşoară. Niciodată nu se simţise 
atât de liberă. 


Luiza Miclea ajunse la locuinţa Clotildei Martinescu abia 
pe la ora trei. Era furioasă şi asudată ca un animal de 
povară. Din pricina grevei de la metrou - vezi, de-aia nu se 
găsea sămânță de taxi -, fusese nevoită să vină pe jos 
tocmai de la Bellu. „Excursii“ din astea nu mai erau pentru 
vârsta ei şi oricum nu s-ar fi găsit exact azi să facă pe 
turista. Pătrunse în apartament epuizată şi îngrijorată. Îşi 
aruncă poşeta pe lada florentină din vestibul, emițând cu 
voce de contralto un bonjour prelungit. 

Nu-i răspunse nimeni şi, nedumerită, bătu la uşa 
Clotildei. Ciocăni şi a doua oară insistent. Tot mai intrigată 
de liniştea desăvârşită, apăsă pe clanţă. Dormitorul era gol, 
la fel baia şi budoarul alăturat, unde dormise cândva Ioana. 
Nu-şi putea imagina în nici un chip ce se întâmplă şi 
traversă toată casa, strigându-i pe rând: Clotilda, Patrick, 
Fulguleţ... Peste tot pustiu. La mijlocul coridorului, uşa de la 
fostul birou al lui Martinescu era deschisă. Îşi băgă capul, 
interesându-se dulce: 

— E cineva! Alo... 

Ultimele cuvinte şi le înăbuşi singură, ducându-şi 
îngrozită mâinile la gură. 

— Clotilda! 

Priveliştea îi înmuie genunchii, având totodată impresia 
că leşul însângerat tresare la chemarea ei, că se străduieşte 
să-i răspundă. 

„Halucinaţii!... Să-mi păstrez firea... În fond, s-a găsit 
soluţia ideală pentru ea. Ar fi suferit groaznic.“ 

Se întoarse în sufragerie şi abia atunci îl observă pe 
Patrick, prăbuşit la picioarele mesei. Spuma din jurul 
buzelor şi sonda cu suc de roşii căzută chiar lângă trupul 


neînsufleţit indicau cauza neîndoielnică a morţii. Canalia 
primise sfârşitul din mâna ei! 


Se simţi cuprinsă de o imensă uşurare, despovărată de 
orice suferinţă, uşoară ca o pasăre cerească. Era suficient 
să-şi deschidă braţele ca să înceapă să zboare... Jurământul 
fusese împlinit, sfânta dreptate fusese înfăptuită, Monica 
fusese răzbunată! O linişte binefăcătoare o învălui: „Ce 
dulce-i răzbunarea!...“ 

Pentru o clipă, încercă ispita de a-şi lua geanta şi de a 
fugi. Trebuia însă să se întoarcă Tanţa care ştia că Clotilda 
rămăsese în grija ei, a Luizei. Nu că i-ar fi păsat de inerenta 
anchetă, dar simţea nevoia să se odihnească în sfârşit, să se 
scufunde în somnul profund al datoriei împlinite. 

Ridică receptorul şi formă numărul Poliţiei. 


XXX 


Moartea cel puţin bizară a trei actori, dintre care două 
vedete de primă mărime, la un interval de doar câteva zile, 
impresionă puternic opinia publică. Aşa cum se întâmplă de 
obicei, iîncepură să circule cele mai fanteziste zvonuri şi 
ipoteze. Presa speculă intens pe marginea unui subiect de 
mare senzaţie - „halva“ pentru breaslă -, iar diferitele 
posturi de televiziune retransmiseră spectacolele sau 
emisiunile de divertisment în care evoluaseră Diana Tamaş 
şi Dragoş Mateiescu. Cetăţenii de rând lăcrimau în faţa 
televizoarelor găsind noi şi noi valenţe „interpretării 
absolut extraordinare a  decedaţilor talente unice, 
irepetabile“. Vârstnicii se lansau în comparații generoase, 
vizând celebrităţile care făcuseră epocă, epocă de aur 
pentru teatrul românesc, în perioada anilor '40-'60. 

Ceea ce impresiona în mod deosebit, amplificând emoția, 
era poziția de vârfuri a celor doi - Doru Pavel fiind pomenit 
doar în subsidiar - şi extrema lor tinereţe. Se vorbi intens 


despre crime în lanţ, de mare actualitate, iar în privința 
killer-ului, teoria cu cei mai mulţi adepţi, se imagina un soi 
de Jack Spintecătorul. Londonezul avea ce avea cu 
prostituatele, valahul cu actorii. Pentru o vreme intrară şi 
aceştia în panică, verificând atent elementele de recuzită, 
mai ales pe cele ingerabile, şi asigurându-şi însoțitori de 
nădejde, în special pentru spectacolele de seară. Se 
întrebau înfriguraţi cine va fi următoarea victimă şi faptul 
că asasinatele nu se repetară, generă o derută totală. Se 
emiseră alte ipoteze, dar timpul erodează elementul de 
mister şi senzaţie, deplasând interesul către obiective 
proaspete. 

Încă de la inceputul anchetei - lungă şi laborioasă, un 
dosar cu peste două mii de file - datorită identităţii de 
statut al victimelor (toţi trei actori) şi a prezenţei unora 
dintre personaje în ambele distribuții, Poliţia conexă cele 
două cazuri într-un singur dosar - Arlechino. 


Luiza Miclea, subiectul care dădu cel mai mult de furcă 
anchetatorilor, îşi asumă cu generozitate paternitatea 
integrală, autor moral, instigator şi mână ucigaşă concretă, 
a celor trei asasinate. Explicabil generoasă pentru că se 
împlinise un act de dreptate, iar ea, cu inima pe deplin 
împăcată şi totodată izolată prin dispariţia ultimei fiinţe 
dragi într-un vid care nu mai putea fi mobilat, considera că 
nu are nici un motiv să întârzie într-o lume complet străină. 
Fără a fi deprimată, nu mai avea chef şi n-o mai interesa să 
trăiască. Astfel stând lucrurile, ajunsă în situaţia individului 
golit de orice miză, atât de sărăcit sufleteşte încât n-are ce 
pierde, de ce n-ar fi luat asupra ei culpele celorlalţi, 
salvându-le libertatea? Într-un stil desigur nonconformist, 
„Corsican“ pentru societatea modernă, oamenii aceştia 
făcuseră ca justiţia să triumfe. Nu pomeni nici un nume, ea 
otrăvise, dăduse drumul la gaze, trăsese cu revolverul. De 
unde avea arma? De la bunicul, ofiţer în Armata Regală 


etc... Unde a ascuns-0?... A aruncat-o într-o pubelă din 
Cişmigiu... Cine ştie cine o fi găsit-o! 

Cele mai perfide minciuni sunt cele care într-o anume 
proporţie conţin un adevăr parţial sau doar îl tangentează. 
Interogatoriile luate Luizei constituiră un coşmar pentru 
anchetatori tocmai din pricina acestei combinaţii de fals şi 
real. Bătrâna cunoştea multe amănunte de la Mărgescu şi 
prin el, indirect, de la Cireşica, pe care le prezenta cu 
viclenie drept constatări sau acte personale. Autenticul lor 
convingea, dar pe de altă parte, se iveau inadvertenţe, 
trădând faptul că „bătrâna ştie, dar minte acoperindu-i pe 
alţii...“ Absolut sinceră se dovedi doar atunci când explică 
mobilul acestor crime - răzbunare şi dreptate pentru 
Monica. Atunci când întrebările incomode o aruncau în 
corzi, dădea din umeri, pretinzând că nu-şi mai aminteşte. 
Avea o vârstă... 

Anchetată în stare de arest şi slăbind vertiginos - din 
uscată, devenise scheletică -, fu transportată la un spital 
din Capitală. Fie că independent de circumstanţe, aţa de pe 
mosorel tot s-ar fi epuizat, fie că resortul vital se topise 
lipsit de o motivaţie şi de dorinţa de a mai trăi, se stinse 
într-o dimineaţă, lin ca o lumânare ajunsă la capăt. Ultimele 
ei cuvinte, înregistrate de o asistentă, rămaseră pentru toţi 
o enigmă: Banzai!!1 

În ce o privea pe Cireşica, internată la Spitalul Dr. 
Bagdasar, şi eventualitatea ca ea să revină la o viaţă 
normală, medicii se pronunţă foarte rezervaţi. Are unele 
coridoare de luciditate şi atunci, încearcă să se sinucidă 
regretând amarnic că nu s-a călugărit. Simion şi Simina, doi 
moşnegi betegiţi de suferinţă şi boală, se duceau tot mai rar 
să o vadă. Vica se gândeşte cu nostalgie la seninele zile de 
odinioară. Din bolboroseala Cireşicăi s-ar putea înţelege că 
Diana fusese o fiară şi că-şi meritase soarta... Dar cine stă 
să asculte elucubraţiile unei schizofrenice! Toţi se miră însă 
de tenacitatea cu care nefericita, după atâtea nenorociri, o 


mai poate uri pe soră-sa. O ură nestinsă ce o va însoţi şi în 
mormânt. 


Fulguleţ n-a putut supravieţui morţii lui Patrick. După 
înmormântare, s-a sinucis tăindu-şi venele de la ambele 
mâini. loan Sârbu cel Drept a umplut casa de fotografiile lui 
Fulguleţ şi plânge în fiecare zi, după ce se întoarce de la 
serviciu. O sticlă de alcool îi ţine tovărăşie din ce în ce mai 
des. Despre Patrick, nu vorbeşte niciodată. L-a uitat. 


Ioana Vlase a dispărut, înghițită parcă de neant. Nimeni 
n-a căutat-o, nimeni n-a mai văzut-o, nimeni nu-şi mai 
aminteşte de ea. Poate doar colegii de promoţie când dau 
cu ochii de fotografia clasică a tuturor generaţiilor de 
absolvenţi de liceu, grupaţi în jurul ţeapănului diriginte. Nu 
lipseşte glumeţul care pune coarne colegului din faţă. 

loana a dispărut, pieton pe ulițele ăstei lumi, fără să 
privească, fără să lase nimic în urmă. 


Emil Mărgescu, eliberat de obsesia Monicăi, a izbutit să 
intre pe făgaşul unei vieţi normale. Ţine un regim strict de 
slăbire sub supravegherea unui dietetician şi se simte 
mulţumit. Evită să se gândească la evenimentele stresante 
prin care a trecut. Când se întâmplă totuşi, îi face bine să-şi 
amintească faptul că nu el a deschis robinetele de gaz din 
camera Dianei. S-a împăcat cu sine însuşi, s-a împăcat cu 
lumea. 


La monumentul Monicăi Miclea, florile s-au uscat. 
Imortalizată pe soclul de bronz, priveşte din eternitate. 
Impenetrabilă şi singură. Ca toţi morţii. 


16 mai, 2001 


(1 Strigătul emis de japonezi când porneau la atac.