Rodica Ojog-Brasoveanu — O toaleta a la Liz Taylor

Rodica Ojog-Braşoveanu 


O TOALETĂ A LA 
ELISABETH TAYLOR 


-roman polițist — ciclul Melania Lupu- 


1992 


Hepoatei mele, MĂDĂLINA 


„AM SĂ-L UCIDI“ 


Prin ochu Ancăi Dragu trecu o llacără pe care bărbatul n-o 
observă. Îşi lega cravata bleumarine cu picouri sidefii. Străluceau 
discret ca nişte spinele. În oglinda toaletei se reflecta patul dublu 
florentin, noptierele cu veilleuse germene. Două vase de argint, Le 
coafau abajururi enorme din rnătase trandafirie, 

Marian Dragu se consultă în oglindă cu privirea aceea specială 
care încearcă să fie obiectivă, să se detageze, să împrumute 
nepărtinirea ochiului străin, Era încântat de propria imagine — „arăt 
de un milion de dolarii“ — dar spuse altceva: 

— O chestie e certă! În materie de cravate şi batiste, în sfârşit, 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


O TOALETĂ A LA 
ELISABETH TAYLOR 


-roman poliţist - ciclul Melania Lupu- 


1992 


Nepoatei mele, MĂDĂLINA 


„AM SĂ-L UCID!“ 

Prin ochii Ancăi Dragu trecu o flacără pe care bărbatul n- 
o observă. Îşi lega cravata bleumarine cu picouri sidefii. 
Străluceau discret ca nişte spinele. În oglinda toaletei se 
reflecta patul dublu florentin, noptierele cu veilleuse 
gemene. Două vase de argint. Le coafau abajururi enorme 
din mătase trandafirie. 

Marian Dragu se consultă în oglindă cu privirea aceea 
specială care încearcă să fie obiectivă, să se detaşeze, să 
împrumute nepărtinirea ochiului străin. Era încântat de 
propria imagine - „arăt de un milion de dolari!“ - dar spuse 
altceva: 


— O chestie e certă! În materie de cravate şi batiste, în 
sfârşit, accesorii, italienii sunt imbatabili. 

Nevastă-sa îl fixa din fotoliul scund, de budoar. Stătea 
picior peste picior, într-o atitudine de contemplaţie ironică, 
bălăbănindu-şi papucul pe vârful degetului gros. 

— Da ştiu că te găteşti! E aşa de interesantă şoricuţa de 
astă seară? 

Marian se îmbrăca rar în costum, preferind 
vestimentaţiile juvenile: canadiene, vindiacuri şi blugi, 
şepcuţe de licean, cămăşi din pânză topită descheiate până 
la plex şi care lăsau să se vadă medalionul de aur cu semnul 
scorpionului. Îşi închipuia că toate acestea îl fac să pară 
mult mai tânăr. Era de o cochetărie feminină, se îngrijea şi 
conserva cu grijă şi aplicaţie de actriţă. Nu fumase 
niciodată în viaţa lui, bea cu multă moderație şi detesta să- 
şi spună vârsta. 

Pe  nevastă-sa, chiar după nouă ani de căsătorie, 
contrastul dintre toaleta meticuloasă, de pisicuţă, şi 
aspectul viril al bărbatului nu înceta s-o surprindă. Marian 
Dragu era ceea ce femeile obişnuiesc în general să 
definească drept „un tip superb“, apăsând puternic pe cea 
de-a doua silabă. Foarte înalt, avea un trup de bun gimnast 
chipul seducător, oleacă prea frumos în prima tinereţe, 
câştigase după treizeci de ani în vigoare. Una din 
particularităţile cele mai fascinante ale lui Dragu era râsul 
puternic, plin de viaţă, cascadă de tinereţe punând în 
valoare o dentiţie ce ar fi stârnit invidia aştrilor de la 
Hollywood. 

— Dacă mi-a plăcut totdeauna ceva la tine, Anca, este că 
ai umor. 

— Ştiu mai bine decât oricine ce am în dotare. Zi, cine-i 
zâna? 

Încerca să păstreze un ton detaşat, egal, să voaleze orice 
tuşă de gelozie. 

— O femeie extraordinară. Într-adevăr un exemplar de 
excepţie, şi ştii că nu mă prea avânt în adjective. 


— Nimeni nu-ţi poate contesta competenţa în materie. 

Şi era sinceră. De pe la treisprezece-paisprezece ani, 
fără cel mai mic efort din partea lui, muierile îi picau în 
braţe, ca drogate. Într-a IX-a, la liceu, o prietenă de-a 
maică-sii, femeie matură, avocată renumită, având ea însăşi 
copii mari, făcuse pentru el o pasiune smintită. 

Bărbatu-său îi descoperise, fără investigaţii complicate. 
Răpusă de patimă, femeia comitea zilnic zeci de 
imprudenţe, îl aştepta cu maşina după terminarea orelor de 
şcoală, îl săruta în plină stradă sub ochii stupefiaţi ai 
trecătorilor. Urmase, evident, divorţul. Scandalul imens 
dăduse start unei cariere sentimentale care amintea - 
păstrând proporţiile - de cea a unui Rudolf Valentino sau 
Ramon Novarro. 

— Ce înţelegi tu prin exemplar de excepţie? 

— Adică nemaiîntâlnit. Simplu, nu? Arată dumnezeieşte, 
mintea îi e la fel de arătoasă ca şi înfăţişarea, are toate 
datele unei mari doamne. 

— Aha! Vasazică de aia ai abordat strai de recepţie. 

— Normal! Un mantou de vulpi argintii şi o tarabă de 
bijuterii impun partenerului o anume ţinută. 

— Hm! exclamă roasă de gelozie Anca. Taraba de 
giuvaeruri nu-i dovadă de gust distins. 

Marian Dragu zâmbi. O ciupi neglijent de obraz. 

— Depinde cine şi cum le arborează, draga mea. Stilul e 
tot! 

Femeia îşi feri capul. Gândi otrăvită că în nouă ani de 
căsătorie nu primise nici o podoabă. Verighetele le făcuse 
ea din nişte fleacuri de aur - două coroniţe, un inel fără 
piatră şi un rest de lanţ - rămase de la bunici. 

— Cine suportă oficiul financiar? Ce-i bărbatu-său? 

— Vezi, iubito, spuse Dragu atingând perfid o chestiune 
dureroasă, există femei care şi-au depăşit condiţia de serve 
obsedate să pună mâna pe un titrat, ele refugiindu-se în 
posturi umile de mici amploaiate cu preocupări intense în 


vederea realizării unei bucătării economicoase. De pildă, 
Lelia câştigă cât trei bărbaţi. Nu-i măritată. 

Anca, desenatoare tehnică la un institut de proiectări, îşi 
muşcă buzele. De când se căsătoriseră, aluziile sau 
trimiterile directe la absenţa unei diplome universitare (şi o 
gratulau toţi: Marian, soacră-sa, amicii familiei) îi înveninau 
zilnic existenţa. Orice pretext era bun pentru a o răni 
sângeros: faptul că se scumpiseră roşiile, că Vasileştii şi-au 
schimbat Dacia cu un launus, că femeia de serviciu cere 
acum 25 de lei pe oră, sau că n-au fost invitaţi la soareaua 
doctorului Gabrea. 

Soacră-sa: „Dacă amândoi soţii câştigă e altceva. S-au 
dus vremurile când trăgea doar bărbatul iar doamna, cu 
zestre confortabilă, întindea pasienţe. Azi, fără diplomă, 
dacă găseşti prostul să te ia, eşti o povară ruşinoasă.“ 

Cumnatu-său: „Gabrea invită numai lume bine. Ai văzut? 
Pe Matei, de când s-a însurat cu funcţionărica aia, nu l-a 
mai chemat niciodată.“ 

Marian: „Nu trebuie să ştie toată lumea că ai doar liceul. 
Nu zic să minţi, dar poţi lăsa să se înţeleagă că ai măcar 
ASE-ul. Sunt economistă la...“ 

Anca oftă imperceptibil. Întrebă cu voce uşor alterată: 

— Te-ai culcat cu nababa ta? 

— Încă nu. Probabil că se va comite astă-seară. 

O rostise cu naturaleţe, fără urmă de jenă. Îi plăcea să-şi 
povestească aventurile şi Anca ştia toate muierile din ultimii 
nouă ani, ba şi de dinainte, deţinând fişe complete: studii, 
stare civilă, salariu, nume, aptitudini de pat etc. 

Pentru a fi complet edificată nu trebuia să cenzureze 
corespondenţa şi compartimentele secrete ale portefeuilles- 
ului, să-i controleze telefoanele sau să-l sărute după ureche 
pentru a detecta marca de parfum a ultimei cuceriri. 
Marian îşi trăia ceea ce pentru un alt bărbat ar fi constituit 
o a doua existenţă pe faţă, la lumina unui bec de 1000 de 
waţi, într-o paralelă firească, fără umbră de clandestinitate. 


Sadism? Orgoliu de puşti înfumurat sau de colecţionar de 
dame? Încă nu ştia exact şi, uneori, Anca se gândea cu 
satisfacţie la suferinţa lui Marian (avea să fie crâncenă!) 
când, căzut în dizgraţiile inerente vârstei, va pierde 
adoraţia femeilor. 

Dragu îşi verifică portvizitul - „am două mii la mine, 
pentru orice eventualitate“ - şi îşi trase pe mânecă raglanul 
de un cenuşiu de argint. 

— Deci nu m-aştepţi diseară. Dacă sună Olga, spune-i că 
sunt la maică-mea. lensiune, crampe, bătături, mă rog, 
inventezi tu ceva. 

— Te-ai plictisit de ea? 

Olga era amanta oficială a ultimelor şase luni. Marian 
Dragu ridică din umeri. 

— Încă nu-mi dau seama. Acum mă interesează altcineva. 
Pa, Pusi. Zâmbi fermecător: Nu-mi urezi succes? 

„Ba să crăpi!“, dar se stăpâni. Surâse galben: 

— Cum să nu?! Am să-ţi ţin pumnii. Ştii cum e prima oară, 
se mai întâmplă şi rateuri. 

Bărbatul ridică arogant bărbia. 

— Era cazul să cunoşti până acum firma! Garantată, 
credit nelimitat. 

Îl auzi în vestibul fluierând vesel - se simţea tânăr, 
întreprinzător, plin de seducţie, gata să ia cu asalt orice 
redută -, apoi uşa apartamentului se închise cu zgomot. 

Anca se apropie de oglindă. Avea treizeci şi patru de ani, 
dar părea de patruzeci şi cinci. Cearcănele înfipte pe obrajii 
supţi încă din primele luni de căsătorie n-aveau să mai 
dispară niciodată, după cum niciodată n-aveau să se mai 
întoarcă prospeţimea chipului, privirea înstelată. În dantura 
impecabilă un canin albăstrui îi rănea surâsul. 

„De ce rabd? De ce nu plec în lume? Mai sunt tânără, mai 
pot fi iubită.“ lubită, cum Marian n-o iubise niciodată. O 
luase pentru că altfel aşternutul Ancăi îi era inaccesibil. 
Fata îl adorase din prima secundă dar, lipsită de 
temperament, îi rezistase. Într-un puseu de încăpățânare, 


Marian, împotriva opoziţiei familiei, consimţise să intre în 
primărie. 

— O să mi-o plătească! decise femeia cu voce tare. Cu 
preţ cumplit! Ultimul pe care-l poate plăti cineva! 

Se duse în bucătărie şi luă al treilea festal. Gestul cu care 
duse paharul la gură era acela al sinucigaşului. Dar nu ea 
avea să moară. O hotărâre ireversibilă. 


A 


— | )ici nu-l ucid, înseamnă să mor eu. In 


consecinţă... 

Olga Gabrelotti verifică telefonul dacă are ton. Aştepta de 
cinci ore s-o sune, tresărea la fiecare tril emis de cutia din 
ebonită. Aparatul îl moştenise de la taică-său, care-l 
achiziţionase în 1935. 

— Câţi ani ai împlinit tu, Olguţo? 

Tânăra se uită surprinsă la bătrână. Fuma rezemată de 
spătarul canapelei. 

— Ce-ţi veni, tanti? 

— Aşa. Mă uit la tine că ai sărit din treizeci şi tot nu ţi-a 
venit mintea la cap. 

Olga încleştă pumnii. Când era furioasă, îndepărtata 
origine italiană devenea de-a dreptul stridentă. Avea priviri 
înflăcărate, ten cald, catifeliu şi o gură lacomă. Una din 
acele guri care par totdeauna mai pline de dinţi decât ale 
altora, sugerându-ţi animale puternice, primejdioase: lei, 
tigri... O gură feroce... 

— Ţine minte că de mâna mea moare. 

Mătuşă-sa scutură indiferentă scrumul. 

— Nu vorbi prostii. În fond, individul... Apropo, cu ce se 
ocupă? 

— E inginer. 

— Da... Puteam să pariez. Plouă cu din ăştia, îţi vine să 
crezi că nu mai există alte profesii pe lume... Ce voiam să-ţi 
spun... Da! În fond, ţi-a promis ceva? 


Olga avu o scurtă ezitare. Nu, nu-i făgăduise nimic şi 
chiar în primele cinci minute petrecute împreună îi 
mărturisise că e însurat. 

„... pe toată viaţa” adăugase, strângând-o uşor de mână. 

Dansau în casa unor amici comuni care sărbătoreau un 
eveniment de familie. 

„Chiar aşa?“ 

„Îhî, surâsese Marian. Sunt hotărât să nu greşesc a doua 
oară.“ 

Mătuşă-sa conchise încântată: 

— Ei vezi? Ascultă-mă pe mine, deşi sfaturile sunt 
totdeauna inutile. Vorba aia, fiecare ştie să greşească şi 
singur. Când întâlneşti un bărbat ca Don Juanul tău 
imposibil, scandalos de seducător din ce înţeleg eu, amuză- 
te cât poţi, dar ai grijă să-ţi încui inima în safe suprablindat. 
Dacă eşti însă slabă de înger, coteşte-o urgent pe altă uliţă. 

Olga o măsură sarcastică: 

— Aşa ai procedat tu? 

Tanti Sofia fusese o femeie plină de draci. Cu poveştile ei 
de dragoste, doar inventariate, ai fi umplut volume. Ultima 
oară se amorezase la aproape cincizeci de ani. Cea mai 
frumoasă dragoste dintre toate, dar şi cea mai dureroasă. 

Olga continuă, aranjând nervoasă revistele de pe masă: 

— Mie îmi faci pe înţeleapta? Eram o puştoaică pe atunci, 
dar ţin minte perfect cum te învârteai ca turbată prin casă 
aşteptând să sune Ovid, sau cum naiba îl chema. 

Sofia Macarie, femeie în vârstă, corpolentă şi elegantă, 
avea înfăţişarea clasică a pocheristei înverşunate. Erau 
greu de definit amănuntele din aspect sau vestimentaţie 
care-ţi sugerau cartofoarea, dar, privind-o, instinctiv o 
vedeai ţinând ţigara într-o mână şi cărţile în cealaltă. 

— Faptul că eu am greşit odinioară nu e suficient pentru 
a mă împiedica să văd erorile altora. Ba dimpotrivă! 

— Atunci nu-mi mai vorbi mie de vârstă. Că ai treizeci, 
cincizeci sau o sută de ani, tot aşa iubeşti. 


— Sunt de acord. Hai s-o luăm altfel. Ce vrei de la tip? Să 
divorţeze? 

Olga strânse cordonul halatului de baie. Avea un trup 
picant, care în ciuda rotunjimilor nu-şi pierduse linia. 
Pausse maigre... 

— În definitiv, de ce nu? Ar trebui s-o vezi pe nevastă-sa. 
O oaie leşinată, fără pic de nerv sau farmec. Se îmbracă 
exact ca o provincială, fără stil... 

— Chestia-i să se dezbrace cu stil, o întrerupse mătuşă- 
sa. 

— Slăbeşte-mă cu spiritele!... Şi care pe deasupra mai e 
şi cretină! Imaginează-ţi că dacă am să-i comunic ceva lui 
Marian sau viceversa i-o spunem direct, deşi ştie că sunt 
metresa lui. 

— Exact ce-i trebuie inginerului tău. Doar un imbecil ar 
schimba-o. La genul lui, n-avea nevoie de temperament 
acasă. 

Olga trânti cu zgomot pieptenele pe toaletă. 

— Începi să mă enervezi. Pe mine mă iubeşte... 

— "Ţi-a spus-o el? 

— Trebuie să mă iubească! strigă femeia. 

— Asta-i cu totul altceva. Fetiţo! Bărbaţii ca Marian nu 
iubesc niciodată. Nu pot iubi! îi stricăm noi, de mici. Cel 
mult îşi pierd minţile la bătrâneţe pentru câte o puştoaică. 
Şi, chiar şi atunci, nu iubesc practic femeia respectivă, ci 
tinereţea ei. O fac cu intensitate, cu o ardoare amplificată 
de sentimentul că ei şi-au halit porţia de tort. Îi umilesc 
zaharina şi pastilele pentru inimă, controlul periodic al 
tensiunii, paradontoza care avansează, genunchii deveniți 
indiscreţi prin stofa pantalonilor şi mereu înfriguraţi... 

— 'Teorii de cafeluţă, şuetă de babete... 

— 'Ţi-l aminteşti pe Cernea? A lucrat împreună cu taică- 
tău la minister... Ce bărbat superb a fost ăsta, întreabă-mă 
pe mine!... Nu, nu, nu mi-a văzut niciodată lenjeria intimă, îl 
ştiu însă bine, frecventam aceleaşi cercuri. Dumnezeule! 
Nu-l uit prin '50-'55 la mare! Dansa pe terasă la Rex, într- 


un costum alb cu fular bleumarine la gât. Un zeu! În fine, pe 
la vreo cincizeci şi ceva de ani - şi arăta încă splendid - a 
făcut o pasiune dementă pentru o mucoasă care abia 
terminase facultatea. Ascultă-mă, Olguţo! Doar cu zece ani 
înainte, nici măcar nu i-ar fi îngăduit să-i facă ghetele. O 
nefericită cu chip de broască râioasă - prăpădita avea faţa 
plină de coşuri -, un bazin de vacă şi în plus crăcănată. 

Olga îşi înfipse mâinile în şolduri: 

— Şi ce vrei să-mi demonstrezi cu asta? 

— Dacă n-ai înţeles, e inutil să mă repet. 

— N-am înţeles şi nu vreau să înţeleg! îl iubesc! urlă. E 
viaţa mea! Asta e mult mai uşor de priceput. 


— Hm!... „lubeşte-mă că te tai!“ spunea badea Vasilică. 
— Chiar aşa! 

Olga se îndreptă furioasă spre telefon. 

— Îl sun! 


— lar? Te-ai uitat la ceas? 

— Nu-mi pasă! 

Sofia Macarie scoase o ţigară din pachet. 

— Indiferent cât ar fi de... înţeleaptă nevastă-sa, există 
totuşi o decenţă, Olga. Parc-ai fi crescută într-un tractir. 

— De vreme ce lui nu-i pasă de legitimă, nu văd de ce aş 
menaja-o eu. 

— Olga! 

Femeia zvâcni din umeri „lasă-mă dracului în pace 
formă nervoasă numărul. 

— Cu Marian! 

Mătuşă-sa o urmărea perplexă: 

„Ce maniere! Fără scuze, fără bună-seara... Nebună asta 
pe de-o parte, iar ălălalt îşi aranjează combinaţiile prin 
nevastă. le pomeneşti c-o pune să-i primenească şi patul 
când îşi primeşte curtezanele. Nu mai există nici o perdea. 
Sigur, ne-am făcut şi noi de cap, dar existau totuşi nişte 
limite, se păstra un minim de convenienţe. Hotărât, e o 
lume în care nu mi-ar plăcea să trăiesc. Nu regret deloc că 
nu mai sunt tânără.“ 


« 


şi 


Văzu figura pleoştită a nepoată-sii şi-i îndreptă o privire 
interogativă. Brusc, Olga apucă o vază de porțelan şi-o izbi 
de perete: 

— Bestia! 

— "Ţi-a răspuns el? 

— Nu. Curva de nevastă-sa! 

— Asta-i cea mai bună! râse bătrâna. Tot nevastă-sa e, nu 
tu care-i împrumuţi bărbatul! Excelentă gluma! Abia aştept 
s-o vând! 

Olga n-o asculta. 

— Mi-a zis că va lipsi toată noaptea. 

— Marian?! întrebă stupid Sofia Macarie. 

— Dar cine?! Vlad Ţepeş? E cu o damă, ceva nou, un 
„exemplar de excepţie“. 

— Ce-ar fi să te culci? 

— Remedii mai inteligente nu cunoşti? Apucă umerii 
pufoşi ai bătrânei şi începu s-o zgâlţăie cu putere. Dacă mă 
conving că aşa stau lucrurile într-adevăr... 

„Şi se va confirma“... gândi Sofia Macarie. 

— „il ucid. Ţi-o jur! îl ucid! 

Bătrâna oftă: 

„Nu m-ar mira...“ 


3 


— [; dau una în cap şi-l achit! 

Bătrânul trase cu urechea spre „odăile de dincolo“ şi îşi 
continuă monologul. Fixa fotografia unei femei mature cu 
trăsături cam pline, dar dulci. Cândva, acum cinci-şase 
decenii, fusese considerată o mare frumuseţe, dar azi, cei 
născuţi după războiul din Coreea îi priveau chipul dând 
sceptic din cap. „Poate, dar nu-mi prea vine a crede...“ 

— Da. Elvira! îl achit... Chiar pe finu-tău. Un monstru! Ca 
întreg neamul lor... Toţi au fost demenţi, canalii, bandiți... 
Am optzeci de ani... Ce-or să-mi facă? Tot dau ortul popii, 
măcar să plec dincolo răcorit. 

Se ridică anevoie din jilţ şi închise aparatul de radio. Un 
Philips răguşit, achiziţionat în '37. Era ora unu şi crainica 
Europei libere, Alexandra Polizu, citea ultimul buletin de 
ştiri. 

Cu paşi nesiguri (flebita, tu-i mama ei!) se apropie de 
patul aşternut şi potrivi încă o dată pernele şi păturile. Spre 
deosebire de mers, senil, greoi, dureros, gesturile aveau 
vigoare. Anton Cernat era un bătrân puternic, cu trăsături 
hotărâte, nealterate de vârstă. După moartea nevesti-sii, 
acum cincisprezece ani, avusese mai multe legături. Pe 
ultima o lichidase cu câteva luni în urmă. Două perechi de 
palme şi „uită-mi numărul de telefon...“ Iubita - şaizeci de 
ani, văduvă, pensionară şi bunică - fusese obraznică: îi 
ceruse să închidă televizorul (erau în pat) şi femeia 
refuzase. 


„Poţi s-o faci şi tu la fel de bine. Adăugase ironică: Apeşi 
cu degetul pe butonul roşu...“ 

Bătrânul alungă gândul scârbit. 

— Ce te poţi aştepta de la o profesoară de lucru manual? 
Faţă de Elvira însă aveam dreptul să am pretenţii... Da, mă 
înnebuniserăţi cu fumurile voastre. Boieri vechi, pământeni, 
cu urice şi hrisoave de nobleţe, proprietăţi şi moşii - nu 
puteai să pui degetul pe hartă fără să dai de vreun acaret al 
Scarlaţilor -, pension în străinătate, tânără, frumoasă! 
Toate fâs! Unde ţi-a fost capul, Antoane? se întrebă a mia şi 
a mia oară bătrânul cu ciudă proaspătă, intactă, de parcă 
nu trecuseră cincizeci de ani de atunci. 

Se lăsase păcălit ca un copil de faşă. Latifundiile de 
zestre se dovediseră a fi nişte ferme părăginite şi o prăvălie 
falimentară, pensionul din Elveţia - şcoala ortodoxă de pe 
Principatele Unite, tinereţea - cea mai sinistră farsă! Era cu 
doisprezece ani mai bătrână ca el. Trucaseră pur şi simplu 
actele, şi faptul că-l născuse pe Dorel la patruzeci şi cinci de 
ani fusese o adevărată minune. Măcar de-ar fi luat premiul 
Nobel pe chestia asta! 

Frumuseţe! Anton Cernat scrâşni iar din măselele - 
tratate, îmbrăcate în viplă. Fusese şi rămăsese un bărbat 
sanguin, plin de pofte, care cerea în primul rând de la o 
femeie să fie muiere. Lui Anton îi plăceau „bucăţelele bune, 
pietroase, cu ochi jucăuşi şi apetituri zburdalnice“. 

Înainte de a fi împlinit cincizeci de ani, Elvira era o babă 
(se trecuse vertiginos) cu cărnuri moi, striate de vinişoare 
albastre şi roşii, cu gura pustiită de paradontoză. Avea 
oroare de dentist, şi „pauzele“ le umplea cu ghemotoace de 
vată. Cât despre pat, ferească sfântul! Pântece şi sâni de 
gelatină, picioare reci... 

— Şi totuşi n-am abandonat-o. Puteam să-i părăsesc 
atunci, în refugiu, pe ea şi pe plodul ei... Sau după ce s-a 
prăpădit Dorel. Mi-a fost milă... Am fost un imbecil... Pe 
urmă, mi l-a vârât în suflet pe Marian. „Că să năşim, nu mai 
am somn de când s-a dus băiatul. Drăguleştii sunt oameni 


« 


de condiţie, cu influenţă, bine situaţi...“ Mie-mi spui?! 
Bogaţi ca o turmă de păduchi. Numai eu ştiu cât am cheltuit 
pentru canalia asta. Meditatori în liceu, pe urmă facultatea. 
Cine i-a făcut rost de serviciu în Bucureşti? Şi mulţumirea? 
Spune-mi dumneata! se adresă el unui interlocutor 
imaginar. Care a fost recunoştinţa? A sărit cu cuțitul la 
mine... Sunt cinci ani de-atunci, şi de cinci ani, crede-mă, 
domnule dragă, eu n-am mai stat cu el la masă. Ba, îmi 
datorează optzeci şi şase de mii de lei, toate economiile 
mele, şi-acum vrea să mă dea afară din casă... La situaţia 
lui, are nevoie de şase camere... Cum, nu mă crezi? 

Întinse braţul şi trase sertarul noptierei. Acolo, la 
îndemână, se aflau prinse într-o clamă vreo şase coli 
aşternute mărunt. Alături de sume mari - cinci mii cinci 
sute un televizor, o mie rate la mobilă, zece mii un serviciu 
Rosenthal - erau trecute şi cheltuielile mărunte, de o 
meschinărie hilară: doisprezece lei - şase pâini în 3 ianuarie 
1970 (nu lipsea niciodată data), trei lei o ciocolată (îi 
trebuia Elvirei s-o piseze deasupra tortului), o pâine, un kg 
de miere etc. 

— Da, şi-acum umblă să mă dea afară din casă... 

Cu opt ani în urmă, Marian, vrând să-şi cumpere maşină, 
îl convinsese pe naşu-său să-şi lichideze garsoniera, să-i 
„imprumute “ patruzeci de mii şi, evident, să se mute la el. 

— Am fost un dobitoc... Asta am fost. 

După ce Marian se însurase, viaţa pentru Cernat 
devenise un iad. Nu pentru că Anca ar fi fost din cale-afară 
de rea - cel mult Marian era cel care o ticăloşise -, dar 
modul de viaţă al tinerilor i se părea de nesuportat. În 
realitate, bătrânul Cernat, obişnuit să fie şi să se comporte 
ca un stăpân absolut, încercase inconştient să se impună ca 
atare şi în casa lui finu-său. El ar fi vrut să le dicteze 
programul de viaţă până în cele mai personale probleme. 
Le cenzura relaţiile, „De ce îl primiţi în casă pe Popescu? E 
un profitor, sau o canalie, sau neam prost etc.“, decreta 


asupra meniurilor, aprovizionării de toamnă, datei 
curăţeniei mari, orelor între care puteau petrece. 

Cu un asemenea prilej, muzica şi dansul prelungindu-se 
după ora unu noaptea (o sâmbătă cu sfânt), Anton Cernat 
năvălise în living urlând că nici el, nici vecinii nu se pot 
odihni şi adresându-se întregii asistenţe: „la mai duceţi-vă 
pe la casele voastre!“ Indignat, furios, Marian îl luase de 
umeri vrând să-l scoată afară. Bătrânul interpretase gestul 
ca pe o intenţie de violenţă şi ridicase pumnul. Marian 
pusese mâna pe cuţit... 

— Acum trei săptămâni, urmă bătrânul, m-am trezit cu 
boarfele împachetate - lipsisem vreo trei ceasuri, eram la 
policlinică, ştiţi, joia am raze - şi cu o cheie în mână. Da... 
da, domnule dragă. Mă şi mutase într-un bordei, la o 
bătrână... O odaie cu chirie, ca să ajung în camera mea 
trebuia să trec printr-a ei... M-am dus la Procuratură... Aşa 
am rămas aici... 

Anton Cernat dădu din cap cu tristeţe şi oftă. 

Aici. Care era viaţa lui? Zile oribile cu şicane mici şi mari, 
fiecare parcă mai perversă, generate de o fantezie 
inepuizabilă. Televizorul urla... Radioul dat la maximum şi, 
brusc, la orele cele mai imposibile, frigiderul blocat 
(„Trebuie chemat specialistul, dracu' ştie ce s-o fi 
întâmplat...“ „Vorbă să fie! Când cei doi stau la masă, untul, 
ouăle, oalele cu mâncare nu lipsesc.”) Cada interzisă cu 
săptămânile. Canalia şi cu nevastă-sa aveau grijă să 
epuizeze ceasurile de apă caldă. 

leri - de mânie, sângele îi năvăli în obraji vopsindu-l 
vânăt - l-a auzit spunându-i Ancăi: „Dacă nu se cară urgent, 
îl denunţ că are cocoşei...“ 

Cocoşei... Doi bănuţi ca de cincisprezece bani, mascota 
lui din timpul războiului... 

— Da, conchise Anton Cernat, poate că eutanasia nu-i 
chiar o crudă, bestială aberaţie, aşa cum ne-am închipuit... 
Asemenea canalii trebuie stârpite. Un real serviciu adus 
societăţii. Şi am s-o fac! 


4 


Cristea nu se scula niciodată înainte de douăsprezece, 


aşa că Mielu 46 petrecu ceasurile dimineţii căscând gura, 
„pipăind piaţa“ şi „bursa“ de pe strada Covaci. Făcu un mic 
business cu un casetofon vândut de doi arabiţoi fraieri, 
probabil proaspăt picaţi în meleag, căci, o dată dezmeticiţi 
şi deprinzând obiceiurile pământului, bronzaţii dovedeau 
reale aptitudini în materie de învârteli: de la ciubucurile 
mărunte (cafea boabe, săpunuri, fumegante imperialiste - 
mai ales Kent şi Mariboro - sprayuri, chewing-gum sau 
fleacuri de aur cu piaţă de desfacere în cooperativele 
Higiena), până la loviturile babane cu valută forte sau 
autoturisme. 

Lucian Cristea, sau mai simplu şi generalizat Luc 
(singurul din tagmă fără vreo poreclă mai colorată), îi 
deschise cu ochii cârpiţi de somn. Bombăni ceva nedesluşit 
şi se vâri din nou, vertiginos, în aşternutul răscolit, se înveli 
până sub nas - era vestit de friguros - şi întrebă înfundat, 
de sub plapumă: 

— Ce-i, Paş'şase? Nu te-a învăţat guvernanta că vizitele 
sunt valabile după ora cinci? 

— lartă-mă, coane... Eu sunt seralist... 

— Păi pune mâna pe carte atunci! Bagă difuzorul! 

— Am prins un pont a-ntâia! 

Luc îl măsură sceptic, de la ghetele uriaşe, de gigant, nr. 
46 (de unde şi porecla), şocante la un bărbat slăbuţ care nu 
depăşea 1,60 în, până la şapca de piele cu bumb în creştet. 
Nu, sărmanul nu era prea chipeş, cu gura lui ondulată şi 


nasul posomorât, cârmit brusc de la jumătate spre stânga. 
Din cauza figurii triste însă, făcea bine la înmormântări şi, 
cu asemenea prilejuri, avea totdeauna asigurat un loc în 
fotoliul I. Interesant era însă că, în ciuda înfăţişării funebre, 
46 era de o egală bună dispoziţie, deloc complexat, şi 
acosta optimist, cu tupeu de Alain Delon, doar femei de nota 
zece. 

Cristea îi dădu brânci: 

— Cuvântează fiule, că mă trage la picioare. 

Mielu 46 îşi roti semnificativ privirea. Era garsoniera 
clasică a blocurilor construite înainte de război. O cameră 
foarte mare, o baie comodă şi un antreu încăpător. Când o 
vizitase prima oară, îşi manifestase mirarea: 

— La asemenea hogeac cum dracu' n-au sculptat şi o 
bucătărie? 

— Arhitectul avea ulcer, rânjise Cristea. Băieţică, 
garsonierele astea erau făcute cu schepsis. Coteţe del 
amore. Unul, doi sau trei inşi, în funcţie de lovele, făceau o 
asociaţie şi plăteau împreună chiria; p'ormă picau la mica 
înţelegere: azi vin eu s-o domiciliez, mâine tu, şi aşa mai 
departe... 

Pentru un ochi avizat, surprinzător era însă decorul odăii, 
o combinaţie ciudată de mobile şi obiecte vechi, „boiereşti“, 
şi altele amintind de locuinţele mic-burgheze, chiar de 
mahala, de acum cinci-şase decenii. Astfel, pe scoarţele 
olteneşti spânzurate pe perete (oroare!) vegheau blând 
icoane vechi, în vreme ce vase de argint - candelă, 
cristelniţă, amfore, ceainic englezesc, samovar, pahare de 
botez etc. - sălăşluiau alături de infame porţelanuri de 
bazar; tablouri - sfârşit şi început de epocă -, portrete de 
oameni avuţi debordând de bijuterii, zulufi, pincenezuri, 
decolteuri generoase şi umeri pufoşi, canotiere ă la 
Caragiale şi mustăţi în furculiţă dominau două bufete unde 
tronau glastre ieftine. De pildă, clasica fântână arteziană 
îmbrăţişată de două nuduri despletite din sticlă cafenie. 
Zânele aveau o poziţie extrem de incomodă: îngenuncheate, 


rezemate cu fesele în călcâie în vreme ce braţele se căutau 
înnodându-se pe la spate într-o performanţă de fachir. 

Cristea, ghicind temerile lui Mielu 46, anticipă: 

— Da, Lelia e în baie. Ai ceva împotrivă? 

Mielu cobori glasul: 

— Uite, patroane, care-i chestia! Ştiu că gagica-i cuşer şi 
că mergi cu ochii legaţi pe mâna ei. Mie, însă, tot mi-e 
teamă şi băieţii nu-s nici ei mai viteji. Ghina e de sex 
feminin. Ăi mai daţi în paşte caizi s-au pârlit din pricina câte 
unei gagici: aşa au ajuns de-au spart norma la sare fină alde 
Fane Grunding, Nelu Bâţ - îl ştii matale, ăla frigurosul 
Mitică Shop, ca să nu mai cităm şi presa străină... 

Cristea i-o reteză sec: 

— Pauză! Cine zice de Lelia, mă-njură de mamă! 

— În regulă, Luc! 

— Dă-i cep la text! 

Mielu 46 se lăsă pe spatele fotoliului îmbrăcat în creton, 
îşi încrucişă degetele peste pântecele supt şi începu să-şi 
rotească morişcă degetele cele mari. 

— E un tip care stă pe Ana Ipătescu... 

Cristea ciuli urechile. Pe bulevardul „barosanilor“ nu stau 
naţionalizaţi. 

— Gagiul, urmă 46, inginer... 

— P... ţ făcu decepţionat celălalt, reproducând un zgomot 
de intestin. Patru-cinci mii salariu, CAR plătibil tot anul, ca 
să consume concediul la hotel şi nu soileală la pânză cu 
pepsi cald şi haleală adusă în portbagaj, mici pe plajă. 

Colţul gurii lui Mielu dezvălui în surâs maliţios un canin 
îmbrăcat în aur. „Vipla ţine la opinci. Când te ajungi, trebuie 
retuşată poza...“ 

— "Te grăbeşti, patroane! Nu ştiu ce hram poartă gagiul, 
dar după inventar zici că-l cheamă Ali-Baba. 

— Adică? 

— Icoane, argintoase, jaduri, limbiste11) şi alte chestii 
valabile. Nu merge la ştifturi12 |. 

— Pontu-i sigur? 


— Sută la sută! 

— Scuipă fasolea! 

— Îl cunosc pe ăla de-i citeşte contorul. Clar? Ce-a văzut 
la gagiu în casă - îi zice Marian Dragu - cică n-a ginit în trei 
cincinale de meserie... 

Îl întrerupse intrarea tumultuoasă a Leliei, care, 
aşezându-se pe braţul fotoliului, îl luă pe după umeri şi-l 
sărută pe păr. 

— Ce plăcere! Amicul meu 46. 

— Chiar el, bâlbâi Mielu, incapabil să reziste farmecului 
femeii. 

Avea în jur de douăzeci şi cinci de ani, dar nu-i dădeai 
mai mult de nouăsprezece; genul despre care nu-ţi poţi 
închipui în ruptul capului cum va arăta la patruzeci. Părea 
imposibil ca figura aceasta ingenuă, cu obrajii proaspeţi, 
prototipul splendorii de pension, cântată de trubadurii 
începutului de veac, să îmbătrânească vreodată. Deşi 
„demodată“ în viziunea estetică a contemporanilor, captiva 
prin inedit, unicat de feminitate între băieţoasele puse în 
circulaţie de Brigitte Bardot, „îmbufnata“ anilor '60. 

Totul la Lelia era miniatural, suav, celest: culorile de 
arhanghel, candoarea privirii, dulceaţa glasului. Din clasele 
primare visase să fie actriţă; vis alimentat de rude, prieteni, 
cunoştinţe, „artistă să te faci!“, în urma unei naive dar 
generalizate convingeri că pentru scenă e suficient un fizic 
agreabil (în cazul Leliei, cu totul singular) şi să ai memorie. 
„Chestia-i până înveţi rolul...“ 

Căzuse de două ori la Institutul de teatru şi ancorase în 
existenţa întreţinutei de lux. Avea o priză excepţională la 
bărbaţii maturi, săriţi din patruzeci de ani, şi în palmaresul 
carierei ei sentimentale se înscriau mai ales profesionişti de 
mare cotă: avocaţi, medici, vreo doi scriitori celebri, un 
compozitor de succes etc... 

Cu Cristea se încurcase închipuindu-şi că e un mare 
aventurier. Riscurile escrocului îi biciuiau imaginaţia 
romanţioasă, îi plăcea să-l confunde cu condottierii 


fenomenului infracţional contemporan. „Nu m-aş putea 
culca niciodată cu un contabil sau cu un notar“, afirma 
mereu. În mintea Leliei, slalomul primejdios printre 
paragrafele Codului Penal echivala curajul, bărbăţia, 
tentativa aspră, forțând porţile succesului. 

Luc se ridică în capul oaselor. 

— Marian Dragu ai spus? Inginer? 

— Da, patroane, eşti la potou. 

Cristea azvârli o privire semnificativă spre Lelia. 

— Omul nostru! urmă afirmativ-interogativ, vrând să se 
asigure: Un tip până în patruzeci, moacă telegenică, „nu-i 
scoateţi în cale neveste, surori, fiice, copiliţe până în 170 de 
ani...“ Răpune tot, nu-i rezistă nici cucoanele din 
fotomontajul ortodox: Paraschiva, Ecaterina, Filofteia. 

Lelia se ridică şi se privi în oglindă. Era incapabilă să lase 
să treacă un sfert de ceas fără să se contemple. Şi, când nu 
se uita în oglindă, îşi consulta într-un soi de itinerar cerc 
unghiile, gamba, buclele lungi, faldurile rochiei - acum ale 
halatului -, decolteul. 

— Ele, Luc! Nu încape nici o îndoială. 

Cei doi colaborau, păcălirea fleţilor cvadra şi 
cvincvagenari fiind unul din divertismentele (altele erau 
loviturile mari) cuplului Luc-Lelia. De altfel, Lelia îi era 
fidelă, îl iubea sincer şi discret, Cristea asistă la toate 
„escapadele“ amantei lui. 

Fu rândul lui Mielu 46 să-şi manifeste surpriza: 

— De unde naiba îl ştiţi? 

Lelia zâmbi. Dinţii aveau albeaţa albăstruie a laptelui, 
erau uşor orientaţi înăuntru, ca la păpuşile de porțelan ale 
bunicilor. Cei mai frumoşi şi cei mai vulnerabili, dar asta 
avea s-o afle peste vreo douăzeci de ani. 

— Am rendez-vous cu el astă-seară. [i-am spus, Luc, că 
nu mă înşel niciodată? L-am mirosit imediat că nu-i proletar. 

Cristea o învălui într-o privire fierbinte. Erau de toate 
acolo: dragoste, admiraţie, încredere desăvârşită, aproape 


fanatism. Şi-ar fi sacrificat mai degrabă mâna dreaptă decât 
s-o piardă. 

— I-ai vizionat apartamentul? se interesă Mielu. 

Lelia îşi scutură buclele râzând: 

— Fără OK-ul lui Luc? Eşti copil! 

— Atunci? Ăştia frumoşi sunt de obicei ififlii. Trombonesc 
ei, nu se lasă traşi în piept de alţii. 

Cristea râse superior, cu satisfacţie de proprietar. 

— N-o cunoşti, amigo! Ce-i drept, sortiment ca Lelia nu 
întâlneşti cu duzina la Lido sau Athenee... 

— Caramba! exclamă Mielu. (Habar n-avea ce înseamnă, 
dar suna bine.) Eşti un baftangiu. 

— Ştiu... Propui deci o gaură la tezaurul Dragu din uliţa... 
Ipăteascăi. Mi-ar plăcea să mergem la sigur. 

— la-o pe şosea, coane! Cum adică? 

— Trebuie să fim convinşi că merită deplasarea. 

Mielu îl cercetă cu o privire subţiată. 

— Adică îţi închipui că Nelu Watt mi-a vândut iordane? 

— "Ţ[ţ! Chestia e ca acareturile să nu fie ştifturi. Am nevoie 
aici de ochi şcolit, nu seralist. Pe un ageamiu îl aiureşte tot 
sclipiciul. Nichelul zice că-i argint, bronzul aur, orice peisaj 
cu beznă e Rembrandt. Inventarul trebuie să-l facă Lelia... 

Fata era expertă, în orice caz mult mai competentă decât 
oricare dintre ei. Bunică-său avusese un prosper magazin 
de antichităţi pe vremuri, concurându-l pe Djaburov, taică- 
său, naționalizat, lucrase până la infarct ca specialist 
consultant în Consignaţia. 

— Gagiu' e însurat, observă Mielu. Chiar dacă-i dai tu 
liber Leliei, cum poate s-o primească ăla cu nevastă-sa în 
casă? 

Fata râse: 

— De ce cu nevastă-sa? N-are decât s-o expedieze. 
Marian e îndeajuns... 

— Marian? o întrerupse neliniştit Cristea. 

Deşi miza ferm pe corectitudinea Leliei, trandafirul 
înflorit în inimă mai avea spini: 


— Aţi ajuns intimi? 

Lelia îi sări sprintenă de gât: 

— Luc, dragul meu! Tipul îmi ciuguleşte din palmă, a 
cheltuit cu mine într-o singură seară la Inter peste două mii 
de lei, şi vrei să mi se adreseze cu Milady? 

— O meriţi, iubita mea, rosti fermecat Cristea, sărutându- 
i mâna. 

— Spuneam, continuă Lelia cu un ton de fetiţă îngâmfată 
- de fapt, mai mult răsfăţ decât infatuare -, că Marian e atât 
de prins, încât cred că nu-mi poate refuza nimic. Pretindea 
că din barul lui nu lipseşte absolut nici o băutură, e 
colecţionar, şi că anevoie l-ar putea pune cineva în 
încurcătură  solicitându-i vreo marcă de whisky sau 
şampanie fără să-l poată mulţumi. Am să-i spun că am chef 
de un coniac Napoleon ori trotil Amiralul Nelson. Aşa cum l- 
am intuit, snob şi grozav de mândru de muzeul lui, se va 
grăbi să mi-l ofere acasă. Copii, trebuie să încep să mă 
îmbrac! 

— OK! făcu Mielu ridicându-se. În consecinţă, urmează 
secundo tempo: inventarierea tezaurului şi p-ormă dăm 
gaură. Sper să mă ţineţi la curent. 

Lelia îi atinse obrazul cu mâna parfumată: 

— Te-am uitat noi vreodată? Dintre toţi prietenii lui Luc, 
pe tine te iubesc cel mai mult. Nu ţi-a spus-o încă? E un 
rău! 

Mielu, care ştia că femeia minte mai al naibii decât un 
sobor de dascăli greci, roşi totuşi de plăcere şi se plecă într- 
o reverență de nouăzeci de grade. Încercă stângaci ceea ce 
îşi închipuia că ar fi graţioasa reverență a marchizilor din 
secolul al XVIII-lea. 

— Cu plecăciune! 

leşi demn, ţeapăn, dorindu-şi din suflet (se simţea 
urmărit cu privirea) să fi avut măcar cu zece centimetri mai 
mult. 

— Ăsta-i Mielu, zâmbi Cristea. 

Lelia îi sări de gât, apoi îşi făcu degetele corniţe. 


— Beeeel!... 


Va muri deci... 


Ecoul ultimei bătăi a  orologiului mai  pendulă, 
reverberaţie palidă în încăperea ticsită de mobilă. 

Laura Mircescu deschise încet ochii. De la un timp, 
pleoapele prea grele îi perdeluiau privirea, se săltau 
anevoie. Gestul de a le ţine cu arătătorul, mai ales pe cea 
stângă, devenise o necesitate. Fusese o femeie frumoasă, 
celebră în epocă, şi chiar acum, la optzeci şi cinci de ani, 
impresiona tenul catifelat, trăsăturile de o nobleţe 
princiară. Vârsta nu-i alterase cochetăria. Continua să se 
fardeze îngrijit încă de dimineaţă, peruca bleu-argintiu era 
de calitate, papucii, capotul, şalul de mohair, elegante, nu 
cedaseră comodităţilor senectuţii. 

— Mă auzi, mamă? 

Bătrâna dădu imperceptibil din cap. Somnola toată ziua 
în jilţul comod de lângă sobă; când avea chef întindea mâna 
să răspundă la telefon. Sistemul de a lăsa aparatul să sune 
în van îl exaspera pe fiu-său. 

„Există apeluri importante pe care le ratez din cauza ta.“ 

„Cine are cu adevărat nevoie de tine te găseşte oricum. 
Gândeşte-te că ai locui singur. lar pe mine... pe mine n-are 
cine să mă mai caute. Amicii mei sunt definitiv cazaţi la 
Bellu sau în Pere Lachaise...“ 

În ton se simţea resemnarea amară a mondenei frenetic 
solicitate altădată. 

— Te aud, Alfred. Aud totul, dar mă interesează prea 
puţine. 


— Hm! exclamă sarcastic Mircescu. Îmi închipuiam că 
certa perspectivă ca fecioru-tău să devină un asasin ţi-ar fi 
putut stârni un minim de curiozitate. 

Bătrâna îşi umflă buzele dispreţuitoare: 

— A d'autres, mon petit! Mirceştii n-au avut niciodată 
vocaţia actelor extraordinare. Moi, fleaşcă... 

Avea un stil special de a pronunţa x-urile. Astfel 
„extraordinar“ devenea „egztraordinar“, rostea 
„egzagera“, cerea să i se „egzplice“. 

— Mi se pare totuşi că papa reuşise destul de bine. 

— Şansă, fiule. Ursitoare generoase i-au netezit drumul 
încă din leagăn. Relaţii, avere, tradiţie. Cu cine a avut el de 
luptat? S-o fi început ca Zăvoianu. Mă-sa purta opinci din 
coajă de tei, iar el a venit la liceu la Craiova cu o hăinuţă şi 
trei patace în buzunar. După douăzeci de ani, nevastă-sa se 
balada la Paris în Rolls şi se îmbrăca la Lanvin. 

Mircescu respiră adânc. În special corelaţia cu Zăvoianu 
îl crispa. Fusese ani de zile amantul „en titre“ al Laurei 
Mircescu şi probabil marea dragoste a vieţii ei. Înainte încă 
de a o înţelege Alfred, copil pe atunci de şapte-opt ani, îl 
detestase instinctiv. Un bărbat abrupt, numai vână, cu 
trăsături unghiulare şi glas bruscat. Emana atâta virilitate, 
atâta forţă, încât, vorba lui Mitică Mătăsaru, judecător la 
Curtea Supremă, ofensa. „Individul mă umileşte, mon cher. 
În faţa lui mă simt ceva între moluscă şi eunuc...” 

— Uită-te la tine! conchise bătrâna. N-ai fason de 
paladin... 

Alfred Mircescu începu să dea nervos din picior. Nu 
trebuia să se uite în oglindă, ştia cum arată. Scund şi slab 
până la monstruos (nu depăşise niciodată patruzeci şi opt 
de kilograme şi, la aproape cincizeci de ani, se îmbrăca la 
magazinele pentru adolescenţi), avea un chip de o 
neaşteptată frumuseţe feminină. Cu alt trup, bineînţeles, ar 
fi făcut furori în epoca Polei Negri şi a lui Leonardo. Tot 
ansamblul emana pregnant o atmosferă de anormal; doar 
privindu-l încercai o senzaţie de pervers şi obscen, te 


gândeai la vicii murdare faţă de care băutura ori jocul de 
cărţi ar fi ţinut de regnul preşcolar. Fără legătură, preciză 
săltându-şi arogant bărbia: 

— Sunt doctor în ştiinţe medicale, premiat... 

— De o sută de academii, îl întrerupse Laura Mircescu, 
dintre care cea mai importantă-i cea din Tombuctu, ai făcut 
un vagon de comunicări de importanţă mondială şi ta-ta-ta 
şi tu-tu-tu... 

Alfred îşi înfipse mâinile în buzunarele hainei de casă 
vişinii. 

— Ascultă, mamă, de când mă ţin minte ai făcut totul ca 
să mă umileşti. De ce? Şi în ce scop? Ce ai realizat? 

Bătrâna se prefăcu că doarme. În realitate, ea se simţise 
totdeauna umilită aducând pe lume un hibrid. Nu dorise 
acest copil. Mai corect spus, ar fi dorit ca altul să fie tatăl. 
La ce te puteai aştepta însă din partea Mirceştilor? 'Toţi în 
neam fuseseră la fel: lipsiţi de vigoare, limfatici, jalnici, mai 
ales după treizeci şi cinci-patruzeci de ani, când aerul lor de 
copii întârziaţi devenea strident. Erori ale naturii. Capabili 
ce-i drept şi robaci, căci trebuie să-ţi ocupi cu ceva timpul 
când femeile se uită la tine ca la un gândac, iar pentru viciu 
îţi trebuie talent, energie, sănătate. 

Alfred Mircescu îi scutură uşor umărul. 

— Minţi! Nu dormi. 

Maică-sa deschise anevoie un singur ochi: 

— Poate că n-am chef să te ascult. Oricum, am obosit... Ai 
reclamat furtul automobilului? pufni: Doar unui mic imbecil 
ca tine i se pot întâmpla asemenea curiozităţi ridicole! 

— Eşti nedreaptă. Se fură în fiecare zi. 

— Eu cunosc o grămadă de lume căreia nimeni nu i-a 
furat nimic. 

— Pe cine cunoşti tu. 

Iritat, medicul părăsi încăperea. 

Ştia că Laura nu-l iubeşte, o simţise încă din copilărie şi 
totuşi el continua să nutrească pentru ea sentimentele cele 


mai devotate. N-avea pe nimeni afară de ea. Nici măcar un 
prieten. Se simţea singur şi devorat de ură. 


În bibliotecă - fostul birou avocaţial al bătrânului 
Mircescu şi din care nu păstrase decât biblioteca, o 
canapea de piele şi două marine de Catargiu - Alfred îşi 
umplu o ceaşcă din cafeaua păstrată caldă în termos. Ca în 
întreg cartierul, ca în aproape tot Bucureştiul, nu existau 
gaze decât între miezul nopţii şi şase dimineaţa, şi Alfred, 
congenital anemic, tremura vârtos. Frigul - cumplită iarnă! 
- îi intrase în oase şi, în ciuda paliativelor (radiatoare 
încinse, sticle cu apă fierbinte, pernă electrică), avea 
impresia că nici măcar soarele torid al unei Andaluzii sau 
vipia Pompeiului n-ar mai reuşi să-l dezmorţească. 

Cu mâna nesigură, îngheţată, duse ceaşca la buze. Avea 
să-i demonstreze maică-sii, sieşi, tuturor... Care toţi? îl 
străpunse ca un ac gândul. Nu interesa pe nimeni, 
străbătea străzile, oraşul, viaţa, ignorat până la a se simţi 
invizibil. Telefonul care tăcea cu săptămânile (din când în 
când o greşeală îi stârnea mici sincope de emoție), cutia 
poştală veşnic goală spuneau suficient despre drama 
singurătăţii absolute în marele oraş. 

Se aşeză pe canapea şi îşi duse genunchii la gură cu o 
mişcare caracteristică. Deasupra căminului fals atârna 
portretul unui străbun, paharnic în vremea domniei lui 
Ghica în Ţara Românească. Iabloul acesta exercitase 
totdeauna asupra lui o fascinaţie specială, îl atrăgea, fără să 
ştie de ce, chipul de rozător al boierului. Îl simţea aproape, 
fibre obscure păreau să realizeze, peste secole, o stranie 
afinitate între cele două „stârpituri“. Intuia, intuise mereu, 
că Mircescu cel vechi fusese infirm. Figura tipică, de o 
spiritualitate sensibilă, ca şi mâinile, nervoase, prea 
delicate, „inteligente“, cu vârful degetelor răsucite în sus, 
nu puteau aparţine decât unui cocoşat. Din păcate, 
documentele de familie nu pomeneau nimic despre o 
asemenea tară, iar caftanul bogat cu chenar somptuos de 


samur nu îngăduia să-i vezi spinarea schiloadă. Pentru 
Mircescu, portretul paharnicului avea atâta concret, un 
concret imperios, palpabil, prezent, încât dacă într-o zi i-ar 
fi sunat la uşă, nu ar fi fost surprins şi l-ar fi poftit înăuntru 
cu naturaleţe. 

— N-am altă soluţie. În ultimă analiză, puţin importă ce 
crede unul sau altul, n-am nimănui nimic de demonstrat, 
dar, ca să trăiesc eu, trebuie să moară el. 

Îl avea pe Dragu în faţa ochilor, seducător, de o sănătate 
stridentă, individul sortit succesului fulgerător şi 
nelaborios. Era de ajuns să existe, să-l vezi, să surâdă. 

De fapt, maică-sa, Laura, fusese vinovată, mă rog, relativ 
vinovată, autoarea inconştientă a iadului în care se zbătea 
de atâţia ani. Bineînţeles, el, Alfred greşise dar îşi închipuia 
că şapte ani de detenţiune constituie o plată copioasă 
pentru o mică intervenţie, efectuată până în '66 zilnic, în 
serie, de mii de medici din mii de localităţi, pentru treizeci 
de lei „bucata“. Tânăra era o rudă îndepărtată, şi doamna 
Mircescu, căreia nimeni nu-i bănuise vreodată patriotisme 
de clan, insistase ca Alfred să opereze. Un chiuretaj 
clandestin, nefericit. 

Fusese condamnat la doisprezece ani (beneficiase de o 
amnistie şi scăpase cu şapte) şi „decorat“, bineînţeles, cu 
interdicţia dreptului de a mai profesa cândva. 

În timpul detenţiei, bătrâna, ale cărei noţiuni despre 
bunurile materiale, în general, erau minime şi fanteziste, 
înstrăinase patru piese de o valoare inestimabilă. O icoană a 
Sfântului Martin datată din secolul XI, o cristelniţă masivă 
de argint, care făcuse parte din tezaurul Maricăi 
Brâncoveanu, un ulei de Picasso şi un desen de Ioulouse- 
Lautrec. 

Fireşte, doamna Mircescu ştia că nu vinde seminţe, dar 
se lăsase ameţită de suma cash cu multe zerouri: avea 
nevoie de bani pentru avocat, pachetele lunare ale lui 
Alfred („de parcă mi-ar fi trimis sandvişuri sărate cu 
diamante“) şi, natural, confortul ei diurn. 


« 


„Pentru cincizeci de mii!“... Mircescu nu izbutea să se 
liniştească. Îi spusese de atâtea ori maică-sii că nu există 
piaţă în România pentru asemenea capodopere, care ar fi 
înnobilat colecţiile unui Aga-Khan, Onassis, Rockefeller... 

Le achiziţionase Marian Dragu, căruia Laura, într-un 
puseu de luciditate, îi smulsese promisiunea scrisă (total 
lipsită de relevanţă juridică) că va putea reintra în posesia 
respectivelor bunuri dacă îi restituie suma cu dobândă 
legală într-un interval de cinci ani. 

Pentru  superficialitatea doamnei Mircescu exista o 
singură circumstanţă atenuantă. Negocierile avuseseră loc 
după cutremur, când cotele la bursa artei înregistrau cifrele 
cele mai scăzute după epoca de aur a Ialciocului. „Nu 
merită, domnule, să bagi bani, să te sacrifici pentru ziduri, 
ţoale, giuvaeruri sau semnături celebre... N-ai văzut la 
cutremur? Praful s-a ales din toate. N-au fost mai deştepţi 
Cătăneştii care s-au distrat toată viaţa şi n-au nici frigider? 
etc.“ 

Fireşte, când doctorul Mircescu, încropind suma de 
cincizeci de mii, se prezentase la Dragu, cerând rezilierea 
actului de vânzare, acesta îi râsese în nas. De altfel, era de- 
ajuns să-i vezi surâsul feroce, mâinile rapace, ca să-ţi dai 
seama că n-ar lăsa să-i scape din mână câteva sute de mii 
de dolari. La un moment dat, plictisit de insistenţe, îi 
spusese răspicat: 

„Ascultă, domnule doctor! De ce nu mă dai în judecată?“ 

„Ştii la fel de bine ca şi mine. N-am nici o şansă să câştig. 
Legal, ai toate drepturile.“ 

„Şi-atunci?” 

„Fac apel la omenia dumitale. Sunt într-o situaţie 
disperată, n-am serviciu. Capodoperele pe care ai pus mâna 
au aparţinut străbunicilor mei. Le-au achiziţionat şi păstrat 
cu sfinţenie din considerente artistice, dar gândindu-se şi la 
vremuri de restrişte.“ 

„Ce pot să fac? Asta-i negustoria! Azi câştig eu şi pierzi 
dumneata, mâine viceversa.“ 


„Sunt de acord să pierd, dar în limitele unor parametri 
financiari decenţi. Este inuman. Şi să mai ştii, domnule 
inginer, că avuţie dintr-aceasta, dobândită cu japca şi 
sângeroasă fraudă, n-aduce noroc.“ 

„Zău?! la fă dumneata un voiaj la New York, convoacă la 
un congres pe tovarăşii capitalişti capete de afiş ca 
Rockefeller, Ford, Morgan, explică-le teoria asta barocă şi 
să văd dacă-şi împart safe-ul cu dumneata. La baza tuturor 
marilor averi - deschide Economia Politică - au stat 
totdeauna frauda,  escrocheria, şantajul, mărţişoarele 
picante ale Codului Penal. Şi să nu-ţi închipui că străbunii 
dumitale maharajahi şi-au rostuit comorile făcând muşchi la 
coarnele plugului.“ 

Galben de mânie, înfrigurat, doctorul Alfred Mircescu se 
repezi la bibliotecă şi scoase o sticlă de vodcă. O duse direct 
la gură. Gestul revenea din ce în ce mai frecvent. 

„E limpede! oftă Mircescu. Aici nu mai am nimic de făcut. 
Orizontul meu e definitiv blocat. Trebuie să plec dincolo... 
lar dincolo, la cincizeci de ani şi lefter, n-ai nici un haz. Un 
culcuş sub podurile Senei, oftica, dejunuri încropite din 
pubele înainte de a apuca gunoierii să le deşerte, haine 
vechi dăruite de oficiile de ajutor ale bisericilor ortodoxe.” 

— Nu, domnule Dragu, nu te vei bucura de agoniseala 
Mircegştilor. Decât să mor eu, prefer să mori dumneata. 

Trase hotărât sertarul unui scrin Biedermeier şi scoase o 
fiolă umplută cu un lichid verzui. 

„Nici măcar n-o să te chinuieşti. Sunt un tip eminamente 
uman.“ Îl izbi propria figură reflectată în oglindă: un cap de 
mort care rânjea. 


„Lucia!“ 

Se uită la calendarul de perete şi calculă, mişcând 
buzele: 

„Suntem în 12... Am s-o fac pe 15... E sâmbătă, ziua mea 
bună... Da... Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Nu mai 
am nimic de pierdut...“ 

— Domnu' Nanu! Domnu' Nanu, mă auzi”? 

Bărbatul avu o schimă de plictiseală, braţele îi ţâşniră 
brusc: „Ce dracu' mai vrea şi asta?“ 

Răsuci cheia şi crăpă uşor uşa. Încercă să-şi stăpânească 
glasul: 

— S-a întâmplat ceva? 

Proprietăreasa, o femeie de şaizeci de ani, cu obraz, trup 
şi şorţ, peste capot, toate clasic „cumsecade“ se interesă 
încercând să inventarieze odaia peste umerii lui Nanu: 

— N-ai ieşit de trei zile, domnu' Nanu... Mă gândeam... 
Am o ciorbiţă de pui, dreasă cu ou şi smântână... e fierbinte, 
fierbinte!... 

Octavian Nanu clătină capul, mulţumind din vârful 
buzelor. Are o criză de ulcer, ţine regim etc... 

Doamna Lucreția oftă „de!“ şi se întoarse la bucătărie. 
Era văduvă de cinci ani, iar fiică-sa, copil unic, se măritase 
la Cluj. Bătrâna se simţea singură în hudubaia cu odăi 
înalte, sobe pântecoase şi marchiză (carouri de sticlă 
albastră şi galbenă), o casă tipică a Bucureştilor vechi, 
ridicată, aşa cum avertiza frontonul de ipsos, la 1890. De 


altfel, după cum se confesa vecinelor, singurătatea o 
determinase să închirieze una din camere. 

„Mi-e urât pustiul odăilor. N-am cu cine schimba un 
cuvinţel, şi să ajung să vorbesc singură ori cu motanul nu 
vreau. Nu mi-e de chirie, am pensie frumuşică, iar fata îmi 
tot trimite. S-a luat cu un doctor...” 

Din nefericire, Octavian Nanu o dezamăgise cumplit. Nu 
era amator de şuetă, nu aprecia cafeluţele extra, naturale, 
bursa bârfelor din cartier ori de la Furopa liberă îl lăsa 
rece. 

„Ciudată făptură! se minună (pentru a câta oară?) 
doamna Lucreția. Slujbă, şi repede în aşternut. Nu tu o 
berică, o muiere, un televizor... Mirarea bătrânei mergea în 
crescendo: o carte, domnule, ori o gazetă! Dar baremi un 
telefon. În trei luni nu l-a căutat nimeni, n-a ridicat 
receptorul o dată...“ 

În camera lui, Octavian Nanu aprinse ţigara de la mucul 
celeilalte. Îi era lene să se întindă după cutia de chibrituri. 
Camera fusese a Lucicăi, fiica proprietăresei. În rafturile 
micii biblioteci mai existau manuale şcolare, caiete, ici-colo 
ursuleţi, căţei, păpuşele de la Fondul Plastic. Cadourile unui 
Gigel, Bogdan sau Cătălin, adolescenţi cu portofele goale, 
dar inima doldora de fiorii primei iubiri. 

Între volumele lui Teodoreanu, Fata din Zlataust şi 
Secretul Anei Florentin, se afla un teanc de ilustrate legate 
cu panglică verde. Una dintre ele, expediată de la mare şi 
semnată Andrei - era cel puţin aşa apreciase Nanu - 
reprezentativă. 

Te salut, coajă blondă! Am ancorat la Mamaia. Reşedinţa 
- la pânză! Purii fac pe acrobaţții dar sunt scârțari. Duc deci 
o viaţă sportivă. Roşii calde, pepsi idem, duş colectivist, 
WC-ul, curs de step. Cum m-au sărit la chenzina asta, ioc 
lovele, ioc discotecă. În schimb, ultraviolete şi talpă în 
fiecare seară pe faleză. Dus şi întors, dus şi întors. Aş putea 
da ora exactă. |i-am pupat revlonul, Andrei... 


Octavian Nanu se întoarse cu faţa spre perete. De câte 
ori vedea teancul de ilustrate îşi amintea de scrisorile lui 
către Cecilia. 

„Îi scriam în versuri! Cât puteam fi de penibili, 
Dumnezeule! auzi! „Fecioara mea de vis... lubirea noastră, 
floare albă... Infinitul din ochii-ţi însetaţi...“ 

Îl părăsise imediat ce-şi pierduse serviciul. Ar fi fost în 
stare să-şi sacrifice mama pentru ea (în fond o şi făcuse 
după primele întâlniri, subvenţiile lunare încetaseră), iar 
Cecilia nici măcar nu voise să-l asculte. 

„Ie rog încetează! Am simţit de la început că eşti gelos pe 
Dragu. Nu-i suporţi succesele, inteligenţa, victoriile. Eşti un 
meschin incapabil să admiţi că cineva ţi-ar putea fi superior. 
Invidia nu te lasă să admiri. Da, asta el N-ai capacitate de 
admiraţie.“ 

„Cecilia, te implor, ascultă-mă! Nu-mi pasă că are nasul 
mai frumos decât al meu, că toate toantele din institut, de la 
Sanda, femeia de serviciu, până la şefa contabilă, sunt 
picate după el. Dar înţelege că omul ăsta nu numai că mi-a 
furat munca, dar mi-a mai aruncat în spinare şi un fals...“ 

„Asta o spui tu. Ştiu precis că situaţia ta a fost serios 
analizată de COM.“ 

„Dacă s-ar fi dovedit ceva, eram azi în puşcărie, nu-ţi dai 
seama?“ 

„Ai un director cumsecade şi şansă.“ 

În ochii ei, scăpase ieftin doar cu desfacerea contractului 
de muncă conform unei litere ambigue, cvasi-inofensive. 
După două săptămâni Dragu îi semna lucrarea şi pleca la 
specializare pentru un an în RDG. 

Încă şase luni, spusese medicul. Cu aproximaţie. 

„Ei şi? Ce mai contează o săptămână-două în plus sau în 
minus? N-am împlinit încă treizeci şi cinci de ani, dar mă 
simt de şaptezeci... Un cretin afirma că la un individ nu 
actul de naştere contează, ci buletinul arterelor. Imbecil! 
Important e cât şi ce ai simţit. Unii ard într-un an mai mult 


decât într-o viaţă, iar alţii nu ard niciodată, chiar dacă ajung 
centenari...“ 

— Ar mai fi o şansă, încheiase doctorul. Există la Los 
Angeles un sanatoriu unde se fac experienţe interesante cu 
rezultate, hai să zicem optimiste... O echipă de medici 
condusă de doctorul Armstrong... Din comunicări reiese că 
au reuşit să aducă pe linia de plutire cazuri disperate... 

— Vă bateţi joc de mine! Cum să ajung acolo? Cine-mi dă 
drumul? De unde dolari? 

— Domnule Nanu, eu te informez. Am această obligaţie. 
Dacă dispui sau nu de mijloace financiare, aceasta este o 
chestiune care te priveşte. Poate că ai neamuri pe acolo, 
prieteni... În sfârşit, nu se ştie niciodată... 

Din odăile doamnei Lucreția răsună glasul dulceag cu 
tremolouri demodate al lui Jean Moscopol. Placa, patent 
Philips, fusese înregistrată în 1932. Patefonul era 
contemporan. 

„Mână birjar şi du-mă în noapte...“ 

Octavian Nanu îşi astupă urechile. 

„Nu mai am ce pierde. Sâmbătă 15 decembrie.“ Şi îşi 
imagină cu voluptate faire-part-ul care avea să apară în 
gazetă până la sfârşitul săptămânii. „X, y, z, nevastă, părinţi, 
naşi, cumnaţi, cuscri, nepoți şi etc... cutremuraţi de durere 
anunţă trecerea în neființă (expresia de ultimă oră) a celui 
ce a fost inginerul Marian Dragu...“ 


— Me chere, spuse colonelul Odobescu, în locul tău 


aş încerca să discut mai serios cu Marian. 

Zoe Dragu îl cântări cu o privire ironică. Bătrânul, distins 
ca totdeauna, elegant, stătea răsturnat în fotoliu, picior 
peste picior, cu tâmpla rezemată în degetul gros şi 
arătătorul mâinii stângi. O poziţie specifică, inimitabilă, 
confortabilă elegantă. 

— ÎL cunoşti pe Marian de când era la grădiniţă. A 
solicitat şi acceptat vreodată conseil-ul cuiva? Tu deviens 
gaga, mon petit... 

Colonelul îşi suflecă buza inferioară. Nu fusese niciodată 
un bărbat frumos, dar avea masculinitate. Chiar şi acum, la 
şaptezeci de ani, sugera forţă, vigoare. Nu dusese niciodată 
o viaţă de sihastru, dar excesele le compensase prin intense 
exerciţii fizice (oină în tinereţe, scrimă, echitație, tenis) şi 
anumite reguli fixe, respectate cu foarte mici abateri. De 
pildă, evita să bea alcool înainte de apusul soarelui, duşurile 
reci chiar şi iarna erau obligatorii, la fel jumătatea de oră 
de gimnastică  matinală. Aceeaşi disciplină stimulată 
probabil şi de temperamentul bărbatului pe care femeile nu 
încetează să-l intereseze toată viaţa (majoritatea, după 
şaizeci de ani, îşi uită sexul, nu mai cedează locul unei 
cucoane în tramvai, uită s-o lase să intre prima într-un 
stabiliment sau altul) era evidentă şi în aspectul colonelului, 
totdeauna impecabil. 

— Draga mea, eu te consiliez pe tine, nu pe el. 

Zoe Dragu râse cochet: 


— Mă ştii pe mine mai docilă? Am făcut toată viaţa doar 
ce m-a tăiat capul. Marian îmi seamănă. 

Odobescu surâse. Ţinea şi azi la Zoe. Acum treizeci şi 
cinci de ani fusese extrem de atrăgătoare. Picantă, 
amuzantă, cu un apetit de viaţă inepuizabil şi o tonă de sex- 
appeal. Fusese o pasiune fulminantă, împărtăşită, care cu 
timpul se transformase într-o tandră şi afectuoasă 
camaraderie. După moartea lui Dragu, acum douăzeci de 
ani, îi propusese să legalizeze legătura. Refuzul Zoei îl 
ofuscase atunci. Azi, îi era recunoscător. Căsătoriţi, probabil 
că relaţiile dintre ei ar fi evoluat altfel, nu s-ar mai fi simţit 
la fel de bine împreună. Puţini sunt cei care într-un mariaj 
ştiu să păstreze intacte valorile reale ale unei iubiri. 
Intervin meschinăriile, o anume intimitate, care deviază în 
lipsă de pudoare. Ţinută neglijentă, zgomote în baie, rufărie 
dubioasă, gură ştirbă cu proteza la vedere, pe chiuvetă sau 
în paharul de pe noptieră. „Suntem în familie...“ 

O cercetă de la vârful escarpenului - Zoe nu primea 
niciodată în rochie de casă - până la coafura savant 
neglijentă. („Părul trebuie să pară natural, să nu se vadă că 
acum ai ieşit din mâna coafezei. Când văd ororile acelea de 
buclişoare, încleiate cu fixativ...“) 

Colonelul o aprecie ca un cunoscător. Rămăsese o 
cucoană bine, la care îţi face plăcere să te uiţi. O femeie în 
vârstă, bineînţeles, dar distinsă, cu clasă. Una din calităţile 
Zoei era că, deşi mereu în pas cu moda, se îmbrăca adecvat 
vârstei,  adaptându-şi cu subtilitate vestimentația la 
canoanele impuse de Nina Ricci, Casa Chanel sau Yves 
Saint Laurent. 

— Lăsând la o parte chestiunea de principiu, în definitiv 
ce te îngrijorează la Marian? În ce sens ar trebui să discut 
cu el? 

— Ma chere, există o vorbă: În dragoste nu trebuie să 
fugi, ci să pleci la timp. Eu consider că aforismul nu are 
aplicaţie exclusivă în amor, ci e universal valabil. 


— Nu înţeleg. Unde să fugă Marian? Şi de ce? Sau de 
cine? 

— Oriunde şi de toată lumea. Nu i-ar strica o schimbare 
de climă şi de zonă. 

— Asta aşa, pour changer? Se plictiseşte în Bucureşti? 

— Îi plictiseşte pe alţii, ca să uzez de un termen 
indulgent. Bref, consider că un an-doi petrecuţi în provincie 
i-ar prii grozav. 

— Vorbeşte limpede! De ce? 

Colonelul stinse ţigara privind concentrat scrumiera. 

— Spuneai, şi-i adevărat, că Marian îţi seamănă. Dar 
până şi defectele tale devin delicioase datorită farmecului 
tău şi faptului că eşti o persoană agreabilă. Marian face 
totul, cel puţin asta-i impresia, pentru a deveni antipatic. 
Dur vorbind, e de-a dreptul detestat. Şi nu de un ins, doi. 

— Scurt! Despre ce-i vorba? 

Odobescu îşi cobori privirea încurcat. Zoe Dragu îi sesiză 
stânjeneala şi insistă: 

— Te rog, fără menajamente. Ştii că nu cad pe spate din 
orice fleac. 

— În definitiv, nu-ţi ofer nici o noutate. După cum ţi-ai dat 
de mult seama, afacerile lui Marian nu sunt tocmai curate. 

— E dotat cu simţ comercial. De unde l-a moştenit, habar 
n-am, dar incontestabil are stofă de mare negustor. Încă din 
facultate s-a descurcat perfect cu banii, îşi cumpărase 
magnetofon, motocicletă, avea o garderobă fără cusur şi ştii 
bine că atunci eu nu mai dispuneam. 

Colonelul o privi dintr-o parte, „hai să fim serioşi 

— Lasă-mă cu fleacurile din studenţie. S-o luăm concret! 
Marian e inginer de zece ani. Cunogşti salariile. 

— Ei, şi? 

— Ai o bandă pe ochi, ma chere? Cum îţi explici că, la un 
venit destul de modest, Marian este astăzi, raportat la 
condiţiile existente, un adevărat nabab? 

— Insinuezi că a furat? 

— Nu. A escrocat. 


« 


Sângele vopsi obrajii discret fardaţi ai Zoei Dragu. 

— Dacă afirmaţia ar fi venit din partea altcuiva, l-aş fi dat 
afară. 

— Mi-ai cerut să nu te menajez. Ascultă, Zoe! Oamenii de 
la care Marian a achiziţionat o piesă sau alta fac parte din 
lumea noastră. Ceea ce a rămas din lumea noastră. Dacă pe 
tine s-au jenat să te informeze, cu mine n-au fost la fel de 
delicaţi. Capodopere cu cotă maximă pe piaţa occidentală 
au intrat în casa lui fecioru-tău la preţuri ridicole. 

— Cine i-a obligat să vândă? 

— Sărăcia, boala sau circumstanţe care impuneau 
urgenţă. Unele înstrăinări au fost făcute sub condiţii de 
restituire pe care Marian, ulterior, nu le-a respectat. 

Doamna Dragu săltă capul dispreţuitoare. 

— Să-l defere justiţiei. 

— Nu pot s-o facă, le lipsesc armele legale. 

— Şi-atunci? 

— Există celelalte, nelegale. Crime nu se comit doar în 
vest. 

— A, sări Zoe Dragu, acum m-am convins că te-ai 
sclerozat! O şi văd pe madame Mircescu, sau pe consilierul 
Dumşa, de la care a luat colţarul baroc, manevrând 
revolvere sau flacoane de cianură... Caraghios! De trei ori 
caraghios! Cred că ai reluat de curând Procesele celebre 
ale lui Henri Bordeaux. Acolo mişună asasinii şi kilogramele 
de arsenic. Era epoca, ce vrei! 

Bătrânul încercă dintr-o dată un sentiment de penibil. 
Acum, aici, în încăperea agreabilă, feminină fără a cădea în 
dulceag, temerile lui exprimate cu glas tare, gravitatea 
cuvântului crimă i se părură ridicole. Totuşi, nu capitulă. 

— Dragă Zoe, din câte am văzut şi trăit în şaptezeci de 
ani, oamenii prea deştepţi nu sfârşesc niciodată bine. 

— Zău?! Istoria e plină de asemenea specimene şi toţi au 
statui. 

— După ce în prealabil au primit un cuţit în inimă sau un 
glonţ în tâmplă. lar pe Marian nu-l cheamă Iulius Cezar, nici 


Henric al IV-lea şi nici Abraham Lincoln, aşa că bronzul e 
discutabil. Când trăieşti doar printre vrăjmaşi, trebuie să fii 
atent unde pui piciorul şi în ce pat te culci. Începând cu 
nevastă-sa... 

— “Te rog! îl întrerupse Doamna Dragu. Nu-mi vorbi de 
fiinţa aceea. Am ştiut de la început că nu-i de Marian. 

— Eu aş fi zis dimpotrivă, surâse Odobescu. 

— E lipsită de personalitate, n-are clasă, n-are educaţie. 

— Nu l-ar fi suportat altfel. 

— O oiţă, continuă înverşunată Zoe Dragu, care ar fi fost 
o bună nevastă pentru un mic funcţionar. Ca să-l stăpâneşti 
pe Marian îţi trebuie altă rasă, alt nerv. Un minim de 
subtilitate. 

— O asemenea femeie, ripostă colonelul, ar cere infinit 
mai mult decât poate oferi Marian. 

— Fiecare marfă cu preţul ei. Din fericire, fiu-meu are în 
această privinţă ochiul sigur, evaluează exact. În fond, îl 
felicit, ştie să trăiască, nu trebuie să întrebe pe nimeni ce 
are de făcut. 

Colonelul Odobescu rosti pe gânduri: 

— Ştie să trăiască... E stupid... 

— Ce-i stupid? întrebă din ce în ce ce mai montată Zoe 
Dragu. 

În fond, nu era de acord în totalitate cu existenţa lui 
Marian, iar uneori îi lua apărarea nu atât din afecţiune 
excesivă cât din spirit de contradicţie şi repulsie 
congenitală pentru orice imixtiune în viaţa altuia. Insistă: 

— Ce-i stupid? 

— Ai băgat de seamă? surâse Odobescu. Tot ce-i bun în 
viaţă e ori imoral, ori îngraşă. 

Zoe Dragu se strâmbă: 

— Asta nu-i de la tine. 

— Ei bravo! râse colonelul arătând cu degetul gros spre 
lustra aprinsă. Că parcă electricitatea ai inventat-o 
dumneata... 


— Hai să nu ne mai certăm. În definitiv, Marian e destul 
de mare ca să-şi poarte singur de grijă. Ce-ai zice de un 
macao? 

— Volontiers, madame! 

Zoe Dragu deschise scrinul şi scoase cărţile de joc. 
Încerca o vagă nelinişte nedefinită şi constată plictisită că i 
se zbate ochiul stâng. Se gândi să-l sune pe Marian, aşa, ca 
să-i audă doar glasul, dar se răzgândi. „Fleacuri!“ 

— Ciudat! remarcă în timpul jocului. Am impresia că aud 
în permanenţă un fâlfâit de aripi, de parcă o pasăre mi-ar 
zbura pe lângă urechi. 

Colonelul îşi ridică privirea deasupra ochelarilor. 

— “Ţi-ai controlat tensiunea? 

Zoe Dragu clătină din cap. 

— Nu... Nu e de la tensiune... Am mai avut aceeaşi 
impresie când... 

Îi fu teamă să-şi continue gândul şi puse cartea pe masă. 

„Şeptarul de pică... Nenorocire şi lacrimi... Ce-mi veni?“ 


ai Draga mea, arăţi absolut divin. 


Lelia, contrar femeilor frumoase, atât de obişnuite cu 
omagiile, încât nu mai reacţionează nici în faţa 
complimentelor jenant de măgulitoare al căror metru 
vizează Everestul, surâse cu timiditate de fetiţă. 

— Adevărat? 

Marian Dragu, prea versat pentru a se lăsa păcălit de 
ingenuitatea reacției, aprecie totuşi ineditul de stil. O prinse 
tandrii de bărbie. 

— N-am pronunţat în viaţa mea un cuvânt mai adevărat. 

O învălui într-o privire admirativă. Era îmbrăcată cu 
rafinament, în nuanţe desăvârşite ţinând seama de blondul 
părului, ajutat discret de LOreal 3 să bată în argintiu. 
Întreaga toaletă era cenuşie: rochia angorată, blana 
delicată petit-gris, accesoriile. Un fular rose pal ţinea 
culoarea obrajilor şi a buzelor cu frăgezime de fetiţă. 

Pe Calea Victoriei, Dragu înregistră încântat privirile 
trecătorilor; aceleaşi omagii mute în sala Melodyului. 

Inginerul alegea restaurantul în funcţie de clasa victimei. 
Astfel, Continentalul şi Athenee Palace-ul erau rezervate 
exemplarelor de notă maximă - rarisime - a căror poziţie 
socială şi materială corespundeau fizicului de excepţie. 
Aceasta era categoria „Lady“ şi despre care Dragu îşi 
închipuia că ar putea fi competitive chiar la Ritz, Hilton, 
Claridge, Tour D'Arent, sau new yorkezul 21. Erau şi 
singurele numere pentru care se decidea să îmbrace 
costum şi cravată. 


„Intelectualele“ erau conduse la Capşa: „Nu-i muzică 
(fireşte, restaurant cu adevărat de elită), vezi lume ceva 
mai scuturată, mai apar din când în când şi exponate ale 
fostelor clase exploatatoare; în fine, ce a mai rămas. 
Oricum, putem discuta în linişte...“ 

Pe gâsculiţele frumuşele, de obicei studente sărăcuţe, 
provinciale modeste sau mici funcţionare după două-trei 
rateuri la facultate, le impresiona „Bulevardul“, fastuos în 
abundența lui de oglinzi, marmură şi aurărie. Muzica de 
cafe-concert a lui Tudor Pană le făcea sentimentale şi, după 
două pahare de vin, începeau să se simtă bine, nu le mai 
inhibau serviciile complicate de masă, faptul că nu ştiau să 
atace un şalău bonne-femme ori Chateau-Briand-ul, sau că 
toaleta lor încropită din împrumuturi nu era exact ceea ce 
ar fi trebuit să fie. 

Paraşutelor le asorta Berlinul gălăgios cu mulţi studenţi 
greci, dans dezlănţuit şi nici un fel de pretenţii 
vestimentare. Uneori, când Anca lipsea din oraş, se sărea 
restaurantul, respectivele fiind aduse direct acasă şi 
servindu-li-se acelaşi meniu: vodcă, sticksuri şi covrigei 
uscați, ultimele casete ale ultimei formaţii en vogue, 
atmosferă clar-obscură. 

Dragu observă încântat eleganța discretă cu care mânca 
Lelia (nu balet, „fiţi atenţi ce desăvârşit despic eu morunul 
sau puiul de baltă“) în general, atitudinea extrem de 
naturală. În mod evident, nu debuta azi în lumea marilor 
restaurante. 

— Câţi ani ai, Lelia? 

Femeia făcu ochii mari şi lăsă tacâmurile din mână. 
Inginerul se grăbi să completeze: 

— La vârsta ta asemenea mărturisiri avantajează. Eşti 
scandalos de tânără. 

— Peste zece ani n-am să mai fiu şi-atunci ai să calculezi: 
„Stai să vezi! Dacă în '83 avea aşa şi pe dincolo, înseamnă 
acum... Extraordinar, n-aş fi crezut!“ 


Dragu începu să râdă. Îi prinse mâna şi-i sărută podul 
palmei. 

— Ştii, Lelia, ceva mă surprinde... 

— Îi? făcu fata ridicând sprâncenele şi clipind, de fapt 
clămpănind des ca o păpuşă. „Compoziţia“ o făcea extrem 
de tânără, părea o elevă de liceu care izbutise să plece 
boită de acasă, fără s-o vadă maică-sa. 

— Mi se pare ciudat, rosti aprinzându-i bricheta, că nu te- 
am întâlnit până acum. Era imposibil să nu te fi remarcat! 

— Ce caraghios eşti! Gândeşte-te că am terminat liceul 
abia acum doi ani... 

„Asta înseamnă cel puţin şapte!“, socoti pentru el Dragu, 
dar se mulţumi doar să dea din cap, auditor amabil. 

— „..Şi, în consecinţă, nu ieşeam. Ai mei erau, sunt cam 
ortodocşi. Şi mai e ceva. Bucureştiul are circa două 
milioane de locuitori, fără a mai pune la socoteală flotanţii, 
cei veniţi ocazional, cu treburi sau să caşte gura, străinii. 
Nu era greu deci să nu ne întâlnim. 

Dragu ştia că are dreptate. De fapt, azvârlise afirmaţia 
doar pentru a deschide pârtie unor întrebări mai directe. 
Părinţi ortodocşi... Pe undeva normal. Lelia stârnea şi sfinţii 
zugrăviți pe ziduri de biserică. 

— Să ştii că în provincie mentalitatea a rămas rigidă. 

— De unde eşti, Lelia? 

— Din Râmnicu Vâlcea. Ultimul an de liceu l-am făcut însă 
aici. Am stat la sora maică-mii. 

Fata se întrerupse. Îl zărise în sfârşit pe Luc şi se simţi 
dintr-o dată mult mai liniştită. Cristea ocupase o masă în 
apropierea orchestrei. Îl însoțea 46, înduminecat într-un 
costum sobru cu vestă şi papion. Părea un personaj din 
Opera de cinci parale în travesti. 

— Şi după aceea? se interesă încet Dragu. 

— A! Am dat la Institutul de teatru şi am căzut. 

— N-ai perseverat? 

Lelia îşi clătină buclele blonde. 


— N-am talent. Hai să zicem că fiind fotogenică aş fi 
intrat la cinematografie. Şi după treizeci şi cinci de ani ce 
făceam? Pelicula nu iartă. Dacă n-ai har, ca actriţă în 
maximum zece ani eşti perisabilă. Vin altele, tinere, fără 
riduri, „la modă“... 

— Gândeşti teribil de lucid. N-ai încercat şi în altă parte? 

— Tţ! M-am măritat. 

— Serios? Încă nu mi-ai spus. 

— Când era să ţi-o spun! râse Lelia. Dacă pui cap la cap 
orele petrecute împreună nu întrunim nici măcar o normă. 

— Cine e tipul? Mai există în viaţa ta? Hai, vorbeşte-mi, 
nu mă lăsa să te trag eu de limbă. 

Lelia ridică din umeri: 

— Era medic, cu cincisprezece ani mai mare ca mine. le 
rog să mă crezi că ne-am iubit... 

— Slavă Domnului, respiră inginerul, că o spui la trecut. 

— Poate-l iubesc şi azi... Nu ştiu, adăugă visătoare. 

După cum Dragu îşi asorta restaurantul la victimă, Lelia 
îşi recita autobiografia - trei sau patru variante bine puse la 
punct - ţinând seama de hramul fraierului. Pentru Marian 
alesese basmul fermecătoarei tinere văduve, incapabilă să 
se desprindă de umbrele trecutului, dar care în bună parte 
corespundea realităţii. 

— A murit, explică, într-un accident de avion în Franţa. 
Se afla la un congres... Sunt doi ani de-atunci. 

— Îmi pare rău, îngână inginerul de circumstanţă. Scuză- 
mă că te întreb. Din ce trăieşti acum? N-ai deloc aerul unei 
salariate care aşteaptă chenzina, făcând socoteala că în 
sfârşit poate luna viitoare va reuşi să-şi cumpere rochia 
visată timp de un semestru. Lelia îşi cobori privirea. 

— Mi-a lăsat mult, foarte mult. În obiecte şi bani numerar. 

— Care se vor epuiza într-o zi... 

— Deocamdată trăiesc doar din dobânzi. lar într-o zi, mă 
voi recăsători... O să-ţi par burgheză, adăugă roşind („cum 
Dumnezeu  reuşeşte?!“, se minuna mereu, până la 
exasperare, 46), dar vreau să am măcar trei copii. 


„Îţi stau la dispoziţie, replică Dragu în gând. Uite o 
tehnică la care mă pricep binişor...“ 

Lelia se uită la cupa goală şi Dragu i-o umplu cu 
şampanie, fără să mai aştepte chelnerul. 

— E răsuflată. Trebuie să-mi promiţi că vii într-o zi la 
mine. Vreau să-ţi ofer un Binet 1910. Mai am câteva sticle 
de la taică-meu. 

Era una din pastilele preferate ale inginerului, făcând 
parte din repertoarul rezervat celor de nota 10 sau 
intelectualelor, rar, în crize acute de grandomanie, 
şoricuţelor.  Sticlele existau, într-adevăr, dar goale. 
Ocazional, când voia să ia maul, le umplea cu Zarea 
obişnuită, în care punea o jumătate de linguriţă de 
bicarbonat, apoi improviza o mică toaletă de staniol. 
Toantele, ameţite de muzică, de alcoolul consumat înainte, 
de lumina difuză şi de farmecul inginerului, se lăsau 
impresionate de bubuitul formidabil al sticlei destupate. 
Unele îşi notau pe pachetul de ţigări, cu dermatograf, 
marca. 

Lelia îşi ridică privirea limpede: 

— Şi cu nevastă-ta ce faci? Am apreciat că m-ai avertizat 
chiar de la început că ai nevastă. Nu ştiu dacă eşti un om 
bun sau rău, dar, dat fiind startul, nu te văd mincinos şi asta 
înseamnă ceva. 

— Ai să te convingi că nu te înşeli. Dar fiindcă veni vorba 
de starea mea civilă... Cum de-ai acceptat să te întâlneşti cu 
un bărbat ocupat? 

— Mă simt extraordinar de bine cu tine, parcă am fi 
camarazi de-o viaţă. [i-am spus că intenţionez să mă 
recăsătoresc peste doi-trei ani. Până atunci însă vreau să 
mă distrez, dar mai ales să cunosc viaţa, oamenii. Tu nu eşti 
un personaj comun... 

— Deci mă studiezi... Mă aşteptam la ceva mai măgulitor, 
dar deocamdată mă mulţumesc şi cu atât... Dansezi? 


— Valabil tandemul, trebuie să recunoşti, aprecie Mielu 
46. Gagiu' e 'ncliftat Neckermann, zici că-i din patria 
dolarului. 

Luc concedă zgârcit: 

— Mda... nu-i rău... 

El însă arăta foarte bine într-un ansamblu pus în 
circulaţie de Sfântul acum vreo douăzeci de ani, dar care 
continua să rămână în actualitate. Înfăţişarea masculină, un 
anume aer sportiv, altul decât cel al profesioniştilor, îi 
determina pe cei mai mulţi să-l califice spontan drept om al 
apelor sau aerului. De altfel, dintre toate ocupațiile pe care 
şi le atribuia, în funcţie de împrejurări, avea predilecție 
pentru cea de aviator. 


Îşi rezemă bărbia în mâinile încrucişate, observându-i pe 
cei doi. Într-adevăr făceau o pereche remarcabilă. Dansau 
decent - un tango celebru, languros, ce-ţi purta gândul spre 
meleaguri cu excedent de soare şi băuturi cu multă gheaţă 
-, dar nu crispat. Armonia desăvârşită nu era însă a 
perechii rodate, ci a două trupuri tinere, bine făcute, cu 
graţie firească. „În orice caz, îşi zise Cristea, îţi dai imediat 
seama că ăştia doi încă nu s-au culcat împreună...“ 

Fin observator, Luc se lăuda, şi nu fără temei, că-i este de 
ajuns o singură privire pentru a ghici starea socială şi 
materială, statutul civil, în fine, tot hramul unui individ. Cât 
priveşte cuplurile, îl amuza (în special în restaurante) să 
ghicească stadiul legăturii. „Sunt la prima ieşire, copiii se 
tatonează... Pe ăia de vizavi îi vezi? Cu gonzesa vopsită ca 
un drapel! Încă nu s-au sărutat... Nici blonda cu grasul! N- 
au făcut până azi amor, dar, după ce pleacă din birt, se lasă 
cu aşternut... Frumoşii de alături? Ascultă-mă pe mine, luna 
viitoare serbează cel puţin două cincinale de când nu se mai 
deranjează reciproc...“ 

—  Măiculiţă! exclamă Mielu holbându-se. Fii atent, 
neamule, ce depou are dama în fustă verde! Uite-o acolo, 
lângă coloană, dansează cu un bărbos! 


Luc îşi întoarse privirea plictisit. Femeia, cam la vreo 
treizeci de ani, reprezenta exact genul lui Mielu. Chip 
drăgălaş, ochi drăcosi, bărbie dublă, şezut mai mult decât 
generos. Simţindu-se admirată, îşi conduse partenerul pe 
nesimţite spre masa escrocilor, făcând fiţe, adevărate 
acrobaţii cu fesele agresive. 

Lui Mielu 46 îi străluceau ochii. 

— Ce cotlete babane! 

— Mă, tu eşti nebun! spuse Cristea sincer consternat. 
Asta dacă-ţi dă un brânci, iei trenul de Chitila fără să mai 
treci prin gară. Te catapultează! 

— Nu-mi duce grija... O invit la noi la masă. 

— Auzi! Fără chestii din astea. Ile trezeşti la căminul din 
Bolintin? Nu vreau scandal. 

— Stai ţeapăn, milord. Tipu-i mameluc, nu-şi ruinează 
bicepşii pentru o gagică. Dama mă place, ce mai! De cinci 
minute îmi arată ce dentist bun are... 

Într-adevăr, femeia râdea cu gura până la cercei, 
aruncându-le priviri directe, aproape agresive. Cristea 
dădu un bobârnac brichetei fine, cu marginile placate. 

— 'Te place pe dracu'! 

Mielu se ridică şi se îndreptă spre toaletă. Luc îl avertiză 
încă o dată: 

— Ai grijă! Nu vreau circ. 

Rămase pe gânduri, uitându-se după Lelia şi Dragu, care 
părăsiseră ringul. Se întreba dacă „safe-ul“ inginerului 
merita eforturile Leliei şi riscurile pe care le presupunea 
implicit o eventuală devalizare. 

De câte ori o însoțea, umbră discretă, în astfel de 
întreprinderi, Cristea încerca un sentiment de 
autonemulţumire, foarte aproape de greață. Traficarea 
farmecelor iubitei ofensa bărbatul din el, o anume 
mentalitate extrem de virilă. Şi deşi era încredinţat că 
manevrele Leliei se opreau categoric la uşa tuturor 
dormitoarelor, presimţea că ţineau totuşi de arsenalul 
prostituţiei. Luc detesta proxeneţii. | se părea firesc să fure, 


să spargă, să  escrocheze, dar găsea abject să 
comercializeze trupul femeii iubite. Iar în momente de mare 
sinceritate îşi spunea că, traficând grațiile Leliei, nu era mai 
puţin ticălos. 

În fond, Cristea avea veleităţi de burghez pus pe 
pricopseală. Visul lui era „marea lovitură“, care-i va permite 
să ducă o viaţă de cetăţean cumsecade, în perimetrii 
materiali concepuţi de el. O vilă cu verandă (neapărat 
verandă, dă bine, sună bine, arată bine), „asezonată“ cu 
obiecte de calitate (n-aveau fireşte să lipsească televizorul 
în culori şi video-casetofonul), o maşină imperialistă, o 
rezervă serioasă în aur şi valută. Ioate alături de Lelia, 
bineînţeles, şi unul sau doi copii care să mişune în grădină, 
jucându-se cu un câine de rasă. Spre deosebire de alţi amici 
din tagmă, Luc nu viza un viraj spre occident. 

— Ce să facem acolo? îi explicase Leliei în nenumărate 
rânduri. Nu poţi fi bun meseriaş decât în ţara în care te-ai 
născut. Trebuie să cunoşti oamenii, deprinderile, unde 
trebuie să dai gaură, başca tehnica locală. Safe-urile lor nu 
seamănă cu casa de bani a lui Costică, responsabil la 
Restaurantul Răzoare. Pe urmă e concurenţa. Adică mă duc 
eu, tolomac de pe malul Dâmboviţei, să suflu în ciorba 
boşilor din Chicago? 

— Unii o fac, zâmbise Lelia. Există escroci internaţionali, 
capete de afiş pe listele Interpolului. 

— Există. Dar ăia sunt umblaţi, şcoliţi (ştiu cel puţin trei- 
patru limbi capitaliste), au tradiţie. Că trag la Ritz - în Paris, 
la Royal - în Monte Carlo sau la Hilton - în New York, tot la 
îndemână sunt. Vorba aia, am fost o singură dată la Praga şi 
nu ştiam, la hotel Park, pe ce buton să apăs ca să evacuez 
WC-ul. 

— Astea se învaţă cel mai uşor. Chestia-i să ai bani. 

— Zi-mi unde e îngropată oala cu galbeni, că mă arunc 
într-acolo în pas gimnastic. 

— Adevărat, pentru o femeie e mult mai uşor. 


— "Tot copil ai rămas, Lelia. Nu zic, eşti superbă, dar ştii 
ce concurenţă-i acolo?  „Fetiţele“ debutează la 
cincisprezece-şaisprezece ani, la douăzeci şi cinci eşti purie 
şi, dacă n-ai izbit-o, treci la sectorul marinari beţi, în 
speluncile din Marseille sau Barcelona. lar gagicile sunt 
trăznet! Îmi spunea unul călătorit, şi tipu' nu-i un ageamiu, 
că cele mai frumoase muieri din Paris le-a văzut făcând 
trotuarul în Pigale. Baremi halotcele din Amsterdam - cică 
stau în vitrină aşteptându-şi muşterii - îţi taie pur şi simplu 
răsuflarea, zici c-ai picat în haremul lui Soliman Magnificul. 

— E chestie şi de noroc. 

Cristea îi prinsese amândouă mâinile: 

— Şi cu mine ce faci? 

Ridică privirea, uitând să tragă din ţigară. Mielu 46 se 
întorcea radios ţinând şoldana de braţ. 

— Faceţi cunoştinţă. Domnişoara Vali. 

Femeia chiţăi, întinzând o mână grăsulie cu degete 
strangulate de trei-patru inele banale şi de prost-gust, dar 
de care era foarte mândră. 

— Poţi să-mi spui Vali. E mai simplu. 

Avea o voce neaşteptat de subţire, piţigăiată, faţă de 
gabaritul generos. Emana un miros special de brună 
asudată. Stridentă era lăcomia de toate soiurile şi nuanțele 
de care părea impregnată întreaga făptură. O simţeai 
lacomă dinaintea unei mese copioase, în pat, la vederea 
unui portofel bine  garnisit, mereu flămândă, avidă, 
nesăţioasă. Peste fusta verde purta un pulover care-i 
desena sânii enormi şi burleurile lăsate de sutien, dar 
amănuntul îl stimula teribil pe Mielu. Îi mângâia spinarea 
ondulată, iar ochii îi străluceau încântați. 

Cristea, fără să-i dea atenţie, se uită la Mielu: 

— Unde-i mocofanul? 

— Şi-a adus aminte că mâine semnează o condică, rânji 
Mielu. Bărbatul tău e în câmpul muncii, nu-i aşa, scumpete? 

— Nu-i deloc al meu, ciripi grăsana. Am fost colegi de 
liceu, atât. 


Cristea îi îndreptă o privire ascuţită. 

„lu ai făcut liceul şi pe mine mă cheamă Dama cu 
camelii...“ 

Întoarse plictisit capul spre masa Leliei. Cei doi păreau 
adânciţi în discuţie, foarte ocupați şi încântați unul de 
celălalt. Cristea simţi o strângere de inimă. Dincolo de 
gelozia pe care încerca totdeauna să şi-o reprime, avea o 
stare de nelinişte nouă. Trăia sentimentul primejdiei, 
presimţea eşecul. Mai mult, nenorocirea. 


Vali, surprinzându-i încordarea şi direcţia privirii, îl 
măsură maliţioasă: 

— Îţi place cetăţeanca?... E bine, nu zic, dar cu frumosul 
ăla de la masă îşi pârleşte manichiura. Ciuleşte receptorul, 
că ştiu ce vorbesc. 

— Adică? 

— Am cunoscut două tipe care s-au îmbătat cu verde de 
Paris din cauza lui. 

— l-auzi! se minună Mielu. 

— Pe cuvânt de sindicalistă. E inginer, procopsit - are un 
coteţ ca'n Dallas - dar fiară mare. 

— Adică? insistă Cristea. 

— Nu i-a scăpat fâţă pe care să-şi fi pus ochii. Fetele-i 
pică popice la picioare, gagiul are un lipici nemaipomenit, 
dar baiul e că în aşternut îşi prăpădesc nu numai acele de 
păr, dar şi inimioarele. Când se plictiseşte, cam după o lună, 
două, le şutează ca pe o coajă de portocală. Toantele îi 
plâng pe sub fereşti, câte două-trei o dată. 

Mielu o privi rânjind: 

— Tu n-ai fost toantă, nu-i aşa? 

— Nu! râse Vali. Pe mine nu m-a vrut el. 

Luc se crispă. Dragu săruta palma Leliei, care râdea. 
Ciudat! Lelia nu îngăduise nimănui până acum asemenea 
intimităţi. Şi râsul... Râsul acela senzual, din piept, pe care 
i-l cunoştea atât de bine. Cristea încleştă pumnii. Era râsul 
clipelor la care îşi închipuia că doar el avea dreptul. 


Lelia ţinea paharul lângă buze fără să soarbă din el. 
Surâdea vag, pe gânduri, neluându-şi ochii de la chipul 
inginerului. 

— Rămâne deci stabilit, rosti Dragu. Azi e miercuri... 
Sâmbătă bem împreună şampania Binet 1910. 

— Ascultă, zâmbi fata. Părerea mea e s-o păstrezi pentru 
o persoană mai competentă. 

— E plăcerea mea. În fond, era încântat de replica ei. 
„Nu-i proastă. Alelalte îmi înghiţeau motorina dându-mi să 
înţeleg că doar cu licori de juma” de secol sunt deprinse.“ 

— Şi cu doamna Dragu cum rămâne? Unde o expediezi? 

După zvâcnetul de nepăsare al umerilor, înţelese cât de 
puţin conta femeia aceea în viaţa lui. Apoi, pe neaşteptate, 
cu o surpriză care-i împietri o clipă obrazul, realiză cât de 
bine se simţea în compania inginerului. Că Marian Dragu îi 
plăcea, cum nu i-a mai plăcut nici un bărbat înaintea lui. 

„Şi Luc?” Îşi stăpâni pornirea instinctivă de a-şi întoarce 
capul spre masa lui Cristea. Nu-i era teamă de expresia de 
pe chipul lui. Îi era teamă de a ei. „Şi totuşi pe el îl iubesc... 
Ăsta mă amuză ca un căţel, ca o jucărie, ca un capriciu, ca 
un mărţişor...” 

— Nu-ţi face probleme, draga mea, spuse cu suficienţă şi 
ton de stăpân absolut Marian. Doamna Dragu n-a văzut-o 
pe maică-sa de astă-vară. Mi se pare normal şi cuviincios ca, 
după atâta vreme, să petreacă împreună la Caracal acest 
sfârşit de săptămână. 

Umplu din nou cupele: 

— Ultimul pahar, iubita mea! 

Era într-adevăr ultimul, dar n-o ştia. 


Joi seara, în conformitate cu un obicei care data de 


câţiva ani, Marian trecu s-o vadă pe maică-sa. O găsi ca 
totdeauna, în ţinută de vizită, coafată, parfumată; privind-o 
îţi venea să te uiţi instinctiv după mănuşi şi poşetă. Părea 
totdeauna gata să iasă pe uşă. Deux-pieces-ul lamat însă, de 
un verde adânc, mineral, smaragdul din deget şi escarpenii 
fini din antilopă cenuşie denunţau intenţii festive. Inginerul 
îi sărută obrazul întins cu mişcarea caracteristică a femeii 
care-şi menajează machiajul şi începu să râdă. 

— Străluceşti, ma chere, ca un pom de Crăciun. 

— Mersi, eşti amabil. Adică sunt stridentă, se strâmbă 
Zoe Dragu. 

— Nici gând. Pur şi simplu brillezi. Ia spune tu adevărul! 
Vreun crai? Îm? 

Zoe zâmbi cochet. Vorbe în vânt, desigur, dar era 
agreabil ca cineva să-şi închipuie că mai pot exista cuceriri 
în viaţa ei. Ultimul amant îl avusese cu doi ani în urmă. Cine 
spunea că dragostea-i bine venită la orice vârstă? 
Personajul trebuie să fi fost un nesimţit libidinos. Fă streap- 
tease la şaptezeci de ani, muşcă umărul sau buzele 
partenerului cu o proteză a două mii de lei bucata, zi-i 
iepuraş sau pisicuţă amantului-amantei, contemporani cu 
Răscoala Boxerilor. 

— Mon cher, vine o vreme când până şi celor mai 
neserioşi dintre noi ne vine mintea la cap. Mă duc la Lizeta, 
că are lume. 

— A avut lume şi altădată şi te-ai dus mai puţin gătită. 


— A venit Blanche în ţară... 

— Care Blanche? 

— Ei, care! Angeleasca, măritată Dupuis. Un oarecare 
Dupuis, zarzavagiu sau măcelar en gros, nu ştiu bine, dar 
Blanche îşi dă aere de parcă ar fi un de Guise. 

Marian începu să râdă. Acum ştia despre cine-i vorba. 
Măcelarul sau zarzavagiul era de fapt proprietarul câtorva 
supermagazine alimentare din Franţa. Fără exagerare, unul 
din regii capitalului. 

— Mă plictiseşte, continuă Zoe Dragu, s-o văd cum se uită 
la noi ca la nişte spălătorese falimentare, cum se făleşte cu 
ceasul de la Cartier, mantoul de la Sophie Sitbon, poşeta - 
„un capriciu delicios, dragele mele“ - de la Kenzo etc. 

— Clar! înţelese Dragu aşezându-se la locul lui preferat, 
un fotoliu cu spatele spre fereastră. 

După ce Marian terminase facultatea, Zoe hotărâse să 
vândă apartamentul în care locuise cu bărbatu-său din 
1940. „Eu, îi explicase fiului, nu sunt îndeajuns de bătrână, 
iar tu eşti de-ajuns de mare ca să avem dreptul la o viaţă 
personală. Nu suport să incomodez, dar nici să fiu 
incomodată.“ 

În consecinţă, îi dăduse o parte din bani lui Marian, iar cu 
restul achiziţionase un apartament pe Dimitrov, schimbat 
apoi cu o garsonieră dublă, pe Bulevardul Dacia, adevărată 
bijuterie: dale roşii în loc de parchet, lumini camuflate în 
antablament, baia căptuşită cu faianţă turguoise, boiserie 
de mahon. 

Inginerul îşi plimbă privirea asupra decorului familiar. 
După înstrăinarea apartamentului, maică-sa îşi păstrase 
obiectele preferate, îi îngăduise lui să-şi aleagă tot ce 
pofteşte, restul vânduse. Marian se stabilise de mult asupra 
pieselor pe care le va păstra după moartea Zoei. (N-o 
dorea, ţinea sincer la maică-sa.) Avea să reţină orologiul 
Second Empire, o piramidă încadrată de două obeliscuri, 
combinaţie de marmură neagră şi de Suedia; greoi, desigur, 
prea important, fără graţie, dar se potrivea cu colţarul 


baroc. Va păstra şi reproducerea după Murillo. 
Reproducerea Zoei n-avea cine ştie ce valoare, dar pictorul 
fusese îndemânatic şi tabloul, discret prin dimensiuni, avea 
să „dea bine“, rapel cu gobelinul din sufragerie - La 
vendidia, culesul strugurilor. Va vinde „chinezăriile“, 
porţelanuri, jaduri şi miniaturi din fildeş, căci nu ţinea la 
arta orientală, ca şi biroul venețian, sinistră mixtură 
sepulcrală de abanos şi sidef. 

— Cine mai vine? întrebă cu o curiozitate moale. 

Zoe îşi tamponă delicat nările cu batista. 

— În principiu, aceiaşi. Atena şi cu bărbatu-său, Gigeta - 
e extraordinar ce s-a îngrăşat în ultima vreme... 

— Dă-i voie, râse Marian, la şaizeci şi opt de ani... 

— Şaptezeci şi unu, preciză apăsat Zoe, dar tot nu-i dau 
voie, a devenit repulsivă. Mă rog, avocatul Radian. 

— "Tot craidon? 

— Mai sobru, după operaţia de prostată. Cine mai vine... 
A, da, Matilda şi, evident, Odobescu... 

— Mon colonel! exclamă inginerul pocnindu-şi călcâiele, 
fără să se ridice din fotoliu. Ce mai face? 

— Apropo de Ion... 

Zoe se opri. Îşi ţuguie buzele şi se uită la fiu-său clipind 
des. 

— Ce-i cu Ion? 

Evident, Marian cunoştea relaţiile dintre colonel şi Zoe. 
Împlinise doisprezece ani când, uitându-se pe gaura cheii în 
dormitor, îi văzuse dormind îmbrăţişaţi. Taică-său avea un 
proces în provincie. De câte ori îşi amintea de întâmplare, 
Dragu zâmbea. „N-am avut nici un şoc, n-a căzut nici un 
univers. În ziua aia aveam teză la istorie, «Războaiele 
punice» şi am copiat cu râvnă... De, eram blindat încă de 
atunci.“ 

— Dragul meu, nu trebuie să ţi-l descriu pe lon, ştii că a 
fost toată viaţa un caraghios, dar păstra totuşi anumite 
limite. Acum e de-a dreptul penibil... Cred că-i sclerozat. 


— Lasă preambulurile, mamă. În general, te exprimi mai 
direct. 

— Sunt atât de consternată eu însămi! 

— Ciudat! Tu nu vii uşor de-a dura! 

— Fără îndoială... Acum însă... Ideea e de-a dreptul 
fistichie. Gândeşte-te numai! îşi închipuie că eşti ameninţat 
cu moartea. 

— Niciodată nu m-am simţit mai sănătos! 

— Nu fi imbecil, mon petit. Îi e teamă de un asasinat! 

— Asasinat?! 

— 'Textual. Ca soluţie, îţi sugerează să te refugiezi câţiva 
ani în provincie. 

Marian Dragu râse artistic. Hohote distincte subliniind 
aberantul temerii şi al soluţiei. Ceva însă în gargara de 
ilaritate răsuna nesigur, fals, şi Zoe Dragu îşi concentră 
privirea: 

— Marian! le cunosc bine şi ştiu că nu eşti o pildă de 
virtute... N-am fost nici eu şi ar fi ridicol să-ţi pretind ţie mai 
mult. 

Inginerul o asculta cu buzele încleştate. (O venă pe care 
acum o observa Zoe prima oară îi zvâcnea sub ureche. 
Părea ceva viu, o râmă care se zvârcoleşte, o omidă, şi 
doamnei Dragu îi venea să întindă mâna s-o dea la o parte, 
s-o alunge.) 

— Mai ştiu, sau intuiesc că nu toate afacerile tale au fost 
tocmai... elegante, dar mi-am zis că asta-i negustoria... 
Spune-mi, dragul meu, există cineva pe care să-l fi... 
supărat chiar atât de tare, să-l fi rănit atât de adânc încât 
să-ţi dorească moartea? 

Dragu se ridică şi începu să se plimbe prin odaie. Din 
când în când, lua câte un obiect în mână, îl răsucea, sau pur 
şi simplu îi schimba poziţia. 

— Vezi, mamă, există oameni şi oameni. lar reacţiile 
diferă în funcţie de temperament, mentalitate, stare de 
spirit. I-am văzut pe unii făcând icter pentru că, la piaţă, au 
scos din portofel o hârtie de zece, convinşi fiind că dau una 


de cinci, iar vânzătorul, chilipirgiu, nu le-a atras atenţia şi 
evident nu le-a dat restul. Alţii, în schimb, acceptă cu 
seninătate că li s-a furat în tramvai o mie de lei sau că au 
spart un vas de preţ. „Dacă-mi rupeam o mână mă aranja 
mai bine?“ 

— În consecinţă? 

— În consecinţă, consider că faţă de tot ce-am făcut, dar 
absolut tot, doar un nevropat, un nebun furios, ar putea să- 
mi dorească moartea. 

Se simţea însă îngrijorat, nu era la primul avertisment şi, 
dintr-o dată, vizita nu-i mai făcu plăcere. Rămase încă un 
sfert de oră schimbând fraze de circumstanţă, apoi ieşiră 
împreună şi o conduse pe Zoe până la prima staţie de 
taxiuri. Când maşina demară, doamna Dragu îi făcu un 
semn grațios cu mâna. 

Îl vedea pentru ultima oară. 


10 


Pe patul din dormitor, sacul de voiaj era aproape plin. 


Anca Dragu, în capot şi cu obrazul dat cu cremă, recapitulă 
cu glas tare: 

— Cred că am pus totul: vasăzică o bluză de schimb, foile 
cenuşii, furou, cămaşa de noapte. Trusa de cosmetice... A, 
da, să nu uit! Peria de dinţi. Rânji sinistru: Ar fi culmea. 
Tocmai peria de dinţi... 

Trase fermoarul doar pe jumătate şi duse sacul în 
vestibul. Marian nu era acasă, anunţase că întârzie la o 
canastă şi o rugase să noteze pe agendă numele 
persoanelor care-l caută în lipsă. Anca se executase 
conştiincios şi cu litere majuscule: Olga (cea mai isterică 
dintre toate!), Florina (perseverentă încă după şase luni de 
abandon), Andreea (miorlăială sâsâită), tovarăşa Doina de 
la organizarea muncii (trombon! tovarăşa de la... te caută la 
serviciu, nu acasă la zece noaptea!). 

Anca se trânti pe pat cu o carte, dar îşi dădu seama 
imediat că e incapabilă să se concentreze. „De-ar trece şi 
ziua de mâine! Să fie mai repede sâmbătă... nu mai am 
răbdare...“ 

Starea aceasta de febrilitate o sfâşia. Nu mai ştia cu ce 
să-şi ocupe timpul. Spălase, călcase, îşi făcuse valiza cu 
două zile înainte. 

Scoase sticla de whisky din bar şi umplu sonda până la 
jumătate. În mod obişnuit, nu se atingea de băuturile 
străineşti, acestea fiind destinate decorului sau unor guri 
simandicoase care trebuiau zdrobite de un anumit modus 


vivendi. Însuşi Marian, când era singur, se mulțumea cu 
vodca autohtonă, eventual Havana Club. La „Vagabondu“ 
(Johnnie Walker), Tovarăşul Nelu (Lord John), Cucu Ana 
(Queen Ann) etc... se uita cu duioşie de mamă, 
neîndrăznind să le atingă decât cu cârpa de praf. 

Anca sorbi cu voluptate din licoarea aurie. Nu fusese o 
băutoare, maică-sa, zgârcită şi austeră, nu-i îngăduise nici 
măcar o linguriţă de bere sau vin chiar în sărbători, şi îşi 
amintea azi amuzată că, până a se căsători cu Marian, nu 
comanda în restaurante decât limonadă sau pepsi. 

Nu pentru că s-ar fi ambalat cu Marian, abstinent din 
patologică dorinţă de conservare. Constatase însă că serile, 
nopţile în care lipsea le îndura mai uşor, fantezia - până la 
obscen de plastică, imaginându-şi partidele lui cu diverse 
partenere - pierdea din acutul contururilor şi cel puţin 
adormea. Se trezea în zori cu gura uscată, ochii injectaţi şi 
obrazul ciudat de întins. Buhăiala, în fază incipientă, îi 
dădea un aer de prosperitate. Colegele o întrebau numele 
cosmeticienei. Anca răspundea invariabil: o cheamă Vodca. 
Prietenele râdeau câş: „A început şi asta să se creadă 
spirituală...“ 

Acum, turnându-şi al treilea pahar, decise definitiv că 
alibiul ei era perfect, că întreaga combinaţie nu prezenta 
nici o fisură. Nu era o concluzie îmbujorată cu efectul 
alcoolului, se simţea sigură. Amănuntele le pusese la punct 
perfect lucidă şi reflectând vreme de săptămâni. 

„Sâmbătă dimineaţa voi fi o femeie văduvă.“ Se auzea 
declarând cu obrazul desfigurat de durere şi păr răvăşit 
(obligatoriu răvăşit, dă un aer nenorocit, mai eficace decât 
lacrimile) anchetatorului: 

„Am luat trenul de ora şase şi cinci spre Caracal... (Fii 
atentă! Nu uita să iei bilete şi pune şalul persan - e ca un 
stindard - pentru ca ulterior casieriţa să te poată 
identifica...) Nu ne-am certat. Am plecat pur şi simplu s-o 
văd pe mama. E singură, în vârstă, n-am fost la ea de astă- 


vară. Apoi mi s-a telefonat de la procuratură... Altceva nu 
ştiu nimic...“ 

— Ba ştii, fetiţo, continuă cu glas tare. Te vei trezi ca de 
obicei înaintea lui Marian, îi vei pudra peria de dinţi cu 
cianură. O să aştepţi până crapă, ştergi toate urmele în 
linişte şi pleci cu trenul următor, de nouă patruzeci... 

La ora aceea, n-avea cine s-o vadă părăsind blocul. 
Dobregştii erau la băi, bătrâna Scurtu era în spital, Cernat 
nu ieşea înainte de douăsprezece, poştaşul venea după 
prânz... 

Până stinse lumina, Anca se delectă gândindu-se la 
modelul rochiei de doliu. „După şase luni, am s-o port cu 
perle... dă foarte distins...“ 

Adormi. În timpul somnului întinse mâna căutând reflex 
trupul bărbatului. Degetele se înfipseră crispate în 
aşternutul rece. 


11 


În mintea Olgăi Gabrelotti răsuna, refren insuportabil, 


discuţia cu Marian. 

— Draga mea, a fost frumos, dar acum a trecut. Fii 
înţelegătoare. 

— Mie nu mi-a trecut. 

— "Ţi se pare. Sunt convins că exagerezi. 

Reuşise să-i vorbească dând buzna peste el la institut. 
Năvălise în birou ca o furie şi se proptise dinaintea biroului 
şuierând: 

— Îţi baţi joc de mine? 

Jenat de privirile sarcastice ale colegilor, Dragu se 
ridicase şi, luând-o afectuos de braţ, o scosese pe coridor. 

— Nu vrei să discutăm în altă parte? 

— Aici! 

— Olga, fii rezonabilă. 

— De cinci zile te ascunzi de mine, acum nu mai scapi. 

— Facem o convenţie. Mă aştepţi la patru jumătate în 
staţie. 

Intraseră apoi într-un birt modest. Dragu încercase să-i 
explice dialectic şi cu toate menajamentele că legătura nu-l 
mai interesează. 

— În definitiv nu ţi-am ascuns că sunt însurat, nu m-am 
angajat cu nimic. 

Olga îl sfârtecase cu privirea. 

— Vrei să-mi spui că te-ai întors la nevastă-ta? Că de 
dragul ei mă concediezi? 


— De ce nu? E o femeie onorabilă, drăguță şi la care ţin 
foarte mult. Ca dovadă, nici o clipă nu m-am gândit s-o 
abandonez... 'Ţi-am promis vreodată s-o fac? 

Adevărat, nu-i făgăduise, dar faptul în sine i se părea 
Olgăi un amănunt lipsit de importanţă. Ilemperament 
pătimaş, vulcanică până aproape de patologic, neobişnuită 
să-şi frâneze poftele, nu suporta organic să-i stea ceva sau 
cineva în cale. Părinţii, divorţaţi pe când era copil de şcoală 
primară, nu o struniseră. Foarte tineri atunci când se 
despărţiseră, având fiecare o viaţă privată agitată şi 
încercând vagi remuşcări faţă de Olga, încercau să-şi 
panseze conştiinţa făcându-i cadouri costisitoare, răsfăţând- 
o în timpul liber. Şi-o azvârleau unul altuia şi fetiţa, până la 
terminarea liceului, îşi plimba garderoba prin taxiuri din 
Cotroceni la Domenii. De câte ori era expediată „te muţi la 
taică-tău“ sau „mergi la maică-ta“ primea „bacşiş“ o 
pereche de blugi, ghete mocasin, un lânţişor de aur... 

Se căsătorise la nouăsprezece ani, cu un coleg de 
facultate, un băiat frumuşel, blond ca un arhanghel, domol. 
După câteva reprezentații însă de impetuozitate din partea 
Olgăi, o luase la goană iepureşte, întorcându-se la părinţi... 

„Şi-a găsit o târfă! Ei bine, nu, dragul meu! Cu mine nu 
merge. Şi nu merge, pentru că nu pot trăi fără tine. N-o să 
fii al meu, dar nici al alteia nu vei fi, chiar dacă îmi rup 
capul! Mi-e absolut indiferent, orice s-ar întâmpla.“ 

Planul i se părea excelent şi eficace, ca toate soluţiile 
simple: Marian avea sâmbătă SRL. Nevastă-sa va fi plecată 
în provincie după cum îi comunicase ea însăşi. La prânz îi va 
suna la uşă cu un buchet de flori şi o sticlă de whisky. „Nu 
mai am nici o pretenţie, bem pentru despărţire, îţi urez 
Noroc!“... 

Verdele de Paris avea să desăvârşească restul. 


12 


Anton Cernat închise aparatul de radio. Îi deranja 


gândurile. Pe chipul parcă de lemn, doar privirea încordată 
vieţuia. Stătea în fotoliul orientat spre fereastră, uitându-se 
fix la cerul cenuşiu de iarnă. 

„Mai sunt două săptămâni până la Crăciun... Nici atâta... 
Ei bine, pe ăsta o să-l rateze...“ 

Îşi aminti iar, clocotind de furie, de alte sărbători când 
făcuse sacrificii - mai ales în anii grei de după război - 
pentru ca „să se bucure băiatul“. Şi toate numai din pricina 
Elvirei: „Noi n-avem copii, îi suntem naşi, o să ne fie de 
ajutor la bătrâneţe...“ 

— Am avut pe dracu'! mârâi Cernat uitându-se cu ură la 
fotografia Elvirei, al cărei obraz i se părea acum puhav, 
ochii palizi, mustind de idioţenie. Tu baremi ai crăpat 
înainte de a-ţi admira opera, iar mie, vezi bine ce ajutor îmi 
dă! Brânci în groapă! 

Când Marian împlinise optsprezece ani, Elvira, cu 
aceleaşi argumente oscilând între calculul meschin al 
investiţiilor pentru viitor şi afecțiunea caracteristică femeii 
care şi-a pierdut copilul şi acum îi căşunează pe odrasla 
vreunui neam sau al câte unui vecin şi începe să-l plouă cu 
dragoste anormală şi cadouri, îl determinase să-i dăruiască 
ceasul lui de aur, un Loginnes de buzunar cu patru capace. 
Vezi Doamne, majoratul! 

„Ce dobitoc am fost! Cu ce naiba m-a ameţit? Măcar de 
aş fi iubit-o, măcar de m-ar fi făcut fericit în pat! Sau să-mi 
fi păsat de bătrâneţe. Eram sănătos tun, nici acum nu-s 


bolnav iar toţi ai mei au trăit peste optzeci de ani şi nici 
unul n-a murit în baston sau cărucior...“ 

Greşeala cea mai mare o săvârşise însă când renunţase la 
propria lui locuinţă şi se mutase la „canalie“. Băiatul n-avea 
maşină... „Ptiu! scuipă spre propria-i imagine din oglindă: 
Bătrân sclerozat!...“ Se gândise însă că odaia e complet 
separată, cu duş, şi după chef ar fi participat sau nu la viaţa 
tinerilor Dragu. Când nu mai avusese nimic de obţinut de la 
el, Marian încuiase definitiv uşa corespondentă. 

— Aici te-a ars, finule! rânji Anton Cernat. Am cheia. O să 
intru peste tine şi înainte de a-ţi face cruce - avu un gest 
semnificativ - Kaput! Amin! Şi asta cât de curând... Dacă nu 
eu... 

Îl înecă un acces de tuse. Când isprăvi, se apropie de 
calendar. Fără să fie propriu-zis credincios, bătrânul îşi 
închipuia că o crimă săvârşită chiar în timpul sărbătorilor 
de Crăciun ar cântări mai greu la judecata cea mare. De 
aceea, devansase data crimei. 

Rămăsese pentru sâmbătă 15 decembrie. 


13 


Piatra scăpăra splendid la lumina veilleusei. Era un 


smaragd de trei carate instalat pe o crenguţă de briliante. 
Un model de acum circa o sută cincizeci de ani, dar 
„anticele“ aveau picanteria lor, se purtau din nou alături de 
străbunii nobili. 

Pe doctorul Alfred Mircescu îl umfla râsul când auzea 
câte o cuconiţă (în materie de snobism, femeile deţin 
campionate), prima sau a doua generaţie după WC-urile cu 
faianţă de lemn - de un par te ţii, cu celălalt dai după câini - 
pomenind în treacăt de bunica Sturdza sau verii Ghiculeşti. 
Cu surâs condescendent, spre sporirea notei de autentic şi 
justificarea numelui plebeu, un „escu“ oarecare, strecurau 
şi câte o mezalianţă; mariajul neconvenabil era determinat 
în general fie de pasiunea bunicii pentru un mişel de rând, 
ofiţer de obicei, sau de falimentul bunicului prinţ, care fatal 
dusese la însoţirea cu un negustor bogat. 

În continuare,  „strănepoata“  Callimachilor, sau 
Ghiculeştilor, sau Mavrocordaţilor îşi arăta inelul, broşa ori 
brăţara rostuite de pe la bătrâne, autentice aristocrate 
ajunse în mizerie: 

— Uite vezi, ăsta îl am de la bunica (sau stră, sau mătuşa 
mare, sau...). Era născută Cantacuzino... Din păcate, au 
rămas doar câteva piese. Apoi, cu oftat şi surâs resemnat: 
Ştii cum a fost atunci, după ce s-au schimbat vremurile. S-a 
pierdut totul... 

Artistele în materie făceau rost şi de fotografii vechi, 
cucoane şi domni importanţi în straie bogate plini de 


giuvaeruri - vezi pozele de la Bellu. Erau preferate burţile 
cu veste şi hara-kiri de lanţuri pe care le presimţeai scumpe 
şi grele la cântar, barbetele şi mustăţile ă la Franz-Josef, 
uniformele de generali de la 1877, crinolinele şi umerii goi, 
ori, dimpotrivă, cascadele de dantele Bruxelles ori 
Valenciennes, ă la Marie Stuart. 

Răposaţii, uitaţi de decenii în albume de catifea cu colţuri 
de argint, zâmbeau iar pe ziduri de bloc nou, contemplând 
căpiaţi oameni a căror existenţă n-ar fi presimţit-o chiar 
dacă şi-ar fi închipuit că neamul nu li se va stinge niciodată. 

Mircescu puse inelul la loc, în cutiuţa de marochin roşu 
pe care literele de aur - Valentin Rue de la Paix - se 
desluşeau încă perfect. 

Momeala! Da, momeala ţinuse. 

— Am un inel de vânzare, domnule inginer. O adevărată 
piesă. 

Glasul lui Marian Dragu răsunase plin de uimire în 
receptor: 

— Ia te uită! Cum se face că vă adresaţi tocmai mie? 
Dintre toate calificativele cu care m-aţi dezmierdat, 
„escroc“ a fost cel mai gingaş. 

— Sunteţi dintre puţinii în măsură să precizeze giuvaerul 
şi care poate oferi o sumă substanţială, nediluată de rate. 

— Perfect! Ce propuneţi? 

— Vă pot face o vizită sâmbătă? 

— Prefer să vin eu la dumneavoastră. 

— Regret, dar mi-e imposibil. E ultimul obiect de preţ al 
mamei şi nu ştie că am de gând să-l înstrăinez. Trebuie 
menajată. 

— Înţeleg. Rămâne atunci pe luni, să zicem. 

— Insist pentru sâmbătă, domnule Dragu. (Nevastă-sa îi 
comunicase că pleacă la Caracal, deci lucrurile se aranjau 
cum nu se poate mai bine.) Am nevoie stringentă de bani, 
până la sfârşitul acestei săptămâni. 

Alfred Mircescu puse inelul alături de o fiolă cu un lichid 
de un verde identic cu cel al smaragdului. 


« 


„Coincidenţele destinului!“ traduse Mircescu. 

Un frison care-i zgâlţâia tot trupul îl cuprindea la gândul 
că-şi va recupera comorile, cristelniţa brâncovenească, 
icoana veche de o mie de ani, Picasso-ul, desenul lui 
Toulouse-Lautrec... I-l făcuse cadou după operaţia reuşită o 
bătrână a cărei bunică, Elsa Filip, o aventurieră, colindase 
lumea împreună cu un taraf de lăutari. Cărbunele lui 
Lautrec o surprinsese la Moulin Rouge. 

Doar mâna lui genială ar fi putut reda mişcarea aceea 
îndrăzneață, de pasăre venită în picaj, a arcuşului. Elsa 
fusese desenată din spate, cu profilul abia schiţat rezemat 
de vioară. O capodoperă pe care n-ar fi schimbat-o cu nici 
unul din desenele lui Ingres. 

„Să-mi aduc aminte să iau sacul albastru. Intră totul 
acolo, şi nu atrage atenţia...“ 

I se făcu dintr-o dată foame şi părăsi odaia. 

În bucătărie, Laura Mircescu mânca fursecuri de 
ciocolată cu lapte. Îşi măsură fiul ironică. 

— Ce-a rămas cu asasinatul tău, Alfred? Urmăresc în 
fiecare zi decesele din gazetă cu sufletul la gură. Zău, prea 
îmi dai emoţii. A mon âge, tu sais... 

Alfred Mircescu deschise hotărât frigiderul. Scoase untul 
şi un pate de ficat şi declară pe un ton care se voia 
indiferent: 

— Consultă-l pe cel de luni, dar nu înainte de a-ţi lua 
propranololul. 

— Luni?! De ce luni? 

— Pentru că duminică nu apare România liberă. 

— Tiens! Înseamnă că sâmbătă... 

— Exact. Sâmbătă. 

Bătrâna chicoti, dar nu comentă. Îşi muie buzele în cană, 
apoi, aducându-şi aminte, rosti pe un ton diurn: 

— Să nu uiţi de andive, Alfred. 

— Acum s-a închis. E ora două. 

— Bineînţeles că nu acum. Dar mâine să nu uiţi. Adăugă 
sarcastică: Sâmbătă s-ar putea să fii prea ocupat... 


14 


« 


PR Doamne! De-ar înceta odată! Simt că înnebunesc 


Octavian Nanu strângea pumnii de furie. Capul îl ţinea 
între două perne rezemate de braţele ridicate. Inutil! 
Trăncăneala leneşă a cucoanei Lucreția spărgea zidurile 
încăperii, străpungea pânza pernelor, îi sfredelea burghiu 
urechile. 

Din pricina frigului, proprietăreasa încuiase celelalte odăi 
şi îşi primea acum prietenele în dormitor. 

— Da, draga mea, o potriveşti bine din făină... cât 
cuprinde... ştii, până se îngroaşă, ca la clătite... 

Nanu făcea eforturi disperate să n-o audă. 

„Sâmbătă! mai am treizeci şi şase de ore... După aia, nu 
mă mai interesează nimic.” 

Avu un râs care răsună ca un scâncet. 

„E ultima vineri pe care o trăieşti, tovarăşe inginer 
Dragu!“ 

Încercă o voluptate specială gândind, ultima. Şi repetă 
cuvântul, de astă dată cu voce tare: 

— Ultima. 

— Taci! făcu dincolo coana Lucreția ridicând un deget. 
Parcă zise ceva... Îi?... Mi s-o fi părut! Spui drept, n-am mai 
pomenit asemenea nație de om şi slavă Domnului, n-am 
trecut nici eu prin lumea asta cu urechile astupate. 
Răposatul, după cum bine ştii, a fost grefier patruzeci de 
ani la raionul Tudor Vladimirescu, mă rog, cum îi zicea, şi 
auzea destule. Venea acasă şi tot povestea... 


— Dacă te deranjează, auzi Nanu glasul celeilalte - o ştia, 
o cumătră cu multe şorţuri şi urechea din naştere în forma 
găurii de cheie - de ce nu-i faci vânt? 

— Aia e, că nu mă deranjează, râse cucoana Lucreția. 
Nici nu-l simt. Da' spune şi dumneata, coană Valerică! Stă la 
mine de aproape doi ani şi nu ştiu dacă a strănutat o sută 
de cuvinte. Omul, că-i necâjit, ori bucuros, tot mai sloboade 
un of! ori un ha, ha, ha! Spui drept, mi-e milă să-l dau afară. 
Când mă gândesc la el, parcă văd un câine fără de stăpân, 
amuşinând porţile în noapte aprigă de iarnă. 

„.„„„câine fără stăpân, repetă Octavian Nanu foindu-se în 
aşternutul prea fierbinte, umed ca un scutec, ca un chilot 
de baie îmbrăcat sub pantaloni înainte de a se fi uscat. Şi 
are dreptate!“ 

Aşa se simţise după ce-l abandonase Cecilia. Îngrozitoare 
zile, săptămâni, luni... Se gândise la sinucidere, la crimă, 
simţea nevoia unui act disperat. O reîntâlnise după vreo 
cinci ani, tot zveltă, tot fâşneaţă, mereu cochetă dar în mod 
evident îmburghezită. Emana din întreaga ei făptură un 
sentiment de automulţumire, de suficienţă, de „m-am 
ajuns“. Se cazase bine - era căsătorită cu un colonel de 
aviaţie - şi devenise extrem de importantă. 

— Eşti fericită? 

Se întâlniseră cu totul întâmplător în Piaţa Romană şi se 
lipiseră de ceasul de la Leonida ca să nu încurce circulaţia. 

— Dar, bineînţeles! Am doi copii... Vino într-o zi la noi, să 
ne vezi apartamentul, să-l cunoşti pe bărbatu-meu. Trebuie 
să-ţi spun că-i un om supercivilizat, ştie că ai existat în viaţa 
mea. În fond, de ce nu am rămâne prieteni? 

Nanu se crispase. Detesta stilul bărbatului nobil a cărei 
siguranţă de proprietar e travestită în înţelepciune cu mult 
sos de distincţie. Vezi romanele englezeşti: Lady Abigail şi 
Sir John s-au iubit în copilărie, au fost chiar logodiţi... Şi ce 
importanţă are? Hai să uităm fleacurile, suntem amici, 
marţea viitoare dejunăm la King. 

— Pe Dragu l-ai mai văzut? 


Cecilia îl măsură surprinsă. 

— Dragu?! Bag de seamă că ai rămas un caraghios. N-a 
însemnat niciodată nimic pentru mine. 

— Şi atunci? De ce m-ai părăsit? 

— Am realizat la timp că nu-mi poţi oferi nimic sau mă 
rog, foarte puţin din tot la ceea ce aspiram eu. Hai să lăsăm 
momentele dezagreabile! Spune-mi când vii să ne vezi... 
Uite, mie mi-ar conveni de pildă miercuri seara... Îţi explic 
unde stau, e foarte simplu... 

Nanu o ascultase cu un sfert de ureche. Intuia perfect 
cum avea să decurgă vizita, o etalare de multilaterală 
bunăstare: „Uite, covorul ăsta e manual, a costat atâtea mii 
de lei - şi leul era leu“, sufrageria, refuzată la export, 
dormitorul stil, uzina muzicală în care intrase iar o căruţă 
de bani. Urma obligatoriu un recital al copiilor geniali, „ia 
spune tu, Cătălin, poezia aia cu bunica şi gâscanul“, apoi 
repertoriul colonelului - isprăvi - vitejii - decoraţii - şi „între 
noi fie vorba“ cât îl costase remontul vilei. 

— „tai mărunţel, faci un rântaş şi... 

„Tai mărunţel... Nu! rânji Octavian Nanu. Eu n-o să fac 
tocană. Dau o singură dată... ştiu cum să înfig cuțitul. De jos 
în sus! Şi adânc. Rămâne pe sâmbătă.“ Îi reveni absurd în 
minte titlul unui roman de-al lui Hilton şi parafrază „Adio, 
mister Dragu!“ 

Râse şi în curând adormi. 

— „nu-l ţii în cuptor mai mult de zece minute... 
Smântâna o serveşti la masă. 


15 


Cana intră în vestibul, inginerul Dragu oftă cu 
satisfacţie. „În sfârşit! Liber până luni...“ 

Îşi lăsă ca de obicei servieta pe cuierul oglindă şi se 
descălţă. 

— Anca! Ai venit? 

Întrebase maşinal. Dacă nu ţinea în braţe o femeie, 
prefera să fie singur şi urmărea cu oarecare sentiment de 
nemulţumire ceasul care parcă totdeauna se grăbea când 
nevastă-sa trebuia să se întoarcă. Anca venea de obicei spre 
şase. Lucra departe şi până acasă trebuia să schimbe trei 
mijloace de transport. În realitate, Dragu ar fi putut-o scuti 
de tracasatul drumului aducând-o cu maşina. Îşi menaja 
însă timpul şi „calul“. Uneori, văzându-l pierzându-şi 
ceasuri întregi îngrijind 'Taunusul roşu achiziţionat cu doi 
ani în urmă, Anca se simţea cuprinsă de ură. Ar fi aruncat-o 
în aer şi era încredinţată că, având de ales între nevastă şi 
maşină, Marian ar fi sacrificat-o fără şovăială pe cea dintâi. 

Telefonul ţărâi discret şi inginerul, în halat, se trânti pe 
canapea, pregătindu-se pentru o şuetă plăcută. 

— Da, răspunse cu glas de o virilitate afectată. 

O voce voalată, evident contrafăcută, se interesă: 

— Dragu? 

— Da, răspunse inginerul puţin contrariat. 

Nimeni nu i se adresa punctând scurt doar numele de 
familie. Nici măcar la serviciu. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

Celălalt râse. 


— Am vrut să te avertizez că mâine, sâmbătă, vei muri. 
La revedere. 

Perplex, inginerul  înregistră  declicul  convorbirii 
întrerupte şi rămase cu receptorul în mână. Încercă să 
râdă: „Ce banc tâmpit!“ 

Simţea însă vag că glasul acela nu era pus pe bancuri. 


Când se trezi, constată că nevastă-sa trecuse pe acasă. 
Văzu plasele în bucătărie încă nedesfăcute, iar pe biroul lui 
corespondenţa adusă cu poşta de după-amiază. Una din 
scrisori îi era adresată cu menţiunea „strict personal“. 
Surâse satisfăcut băgând de seamă că plicul e intact. La 
începutul căsătoriei lor luptase serios cu nevastă-sa pentru 
a o determina să respecte secretul corespondenţei. 

— Între doi soţi nu trebuie să existe secrete. 

— În cazul în speţă, principiul mi se pare total lipsit de 
urbanism şi mahalagesc. 

— Ştiai că nu te însori cu o prinţesă. 

— N-am pretins decât un minim de civilizaţie. De altfel, 
problema o pot rezolva foarte simplu, deschizându-mi o 
căsuţă poştală. 

Tăie plicul cu coupe-papier-ul (era atât de pedant, încât 
nu suporta cel mai mic semn de dezordine, până şi jurnalele 
abandonate la coş erau îngrijit împăturite, niciodată făcute 
ghemotoc) şi cercetă nedumerit foaia albă pe care erau 
scrise doar câteva cuvinte: 

„Mâine vei muri. Dacă ai de luat dispoziţii testamentare, 
grăbeşte-te.“ 

Încercă să citească şi luă la întâmplare o carte găsită pe 
noptieră. O citea Anca: Moartea unui preşedinte. 

„Aha! Kennedy! Uite de ce o ţineau şalele şi pe asta!“ 

Nevastă-sa citea enorm, făcând eforturi disperate să-şi 
completeze lacunele educaţiei. Din păcate, lectura fără 
metodă, neîndrumată, nu izbutise s-o ducă prea departe. 
Cunoştinţele dobândite de ea se asemănau cu oaze pierdute 
într-un deşert imens, între care nu existau căi de legătură. 


Îi lipsea asociaţia, liantul ideilor. De pildă, acum va şti tot ce 
se poate şti despre asasinarea lui Kennedy, habar n-având 
însă ce-i cu războiul de secesiune sau cam pe unde ar veni 
pe hartă Texasul. 

Astfel, în discuţii mai subţiri, făcea gafe lamentabile, 
înregistra grave scurtcircuite de cultură, făcându-i pe cei 
din jur să-şi plece ochii jenaţi. Cei mai puţin gingaşi o 
corectau cu brutalitate. 

„Moartea...“ cuvântul rămăsese înfipt în mintea 
inginerului şi, excedat, azvârli cartea, având grijă să-i 
ascundă titlul sub o ilustrată rămasă pe noptieră. 

Dădu drumul la casetofon şi îşi turnă un deget de whisky 
„ca să-şi mai schimbe ideile...“ 

Glasul  Nathaliei Johnson, ajutată de trompeta lui 
Marsalis, umpleau încăperea cu o muzică ciudată, cu 
stridenţe agreabile de pasăre exotică. 

Caseta se întrerupse brusc. „lar a umblat proasta aia la 
sculă“, îşi zise iritat. Brusc, rămase țintuit locului. 

După câteva clipe, banda continuă să se deruleze: 

— ... Te omor! Ah! Cu câtă satisfacţie am s-o fac! O meriţi, 
bestie! 

Marian Dragu simţi că transpiră. Era glasul Ancăi. 
Înţelese imediat ce se întâmplase. Neorientându-se în 
multitudinea de butoane şi clapete, se autoînregistrase la 
un moment dat fără să-şi dea seama. Nu o dată o 
surprinsese vorbind singură. 

Glasul Nathaliei Johnson reluă insinuant: 

— I love you... 


Trecu în bucătărie şi îşi turnă un pahar cu sifon. Îl bău pe 
nerăsuflate, şi apoi încă unul. Auzi prin peretele subţire 
gâjâitul bătrânului Anton Cernat, care se foia prin odaia lui 
ca un vierme ostenit. 

„Altul care bombăne singur... Trăiesc într-o casă de 
nebuni! Trebuie să fac neapărat ordine şi în chestiunea 
asta...“ 


— Îl ucid! Cu satârul îl ucid! rosti tare Anton Cernat. Nu 
îmi mai pasă de nimic. Ce-or să-mi facă la optzeci de ani? 
Dragu simţi un cârcel în inimă. „Ce-i asta? Complot?“ 


— Atunci rămâne aşa cum am stabilit. 

— Da... da... răspunse distrat Dragu. 

Vocea inginerului i se păru Leliei neaşteptat de rece. 

— Ascultă, am impresia că ideea nu te mai amuză cine 
ştie cât. Nu te sfii, pot renunţa, am şi alte variante pentru 
mâine seară. 

— Nu fi copil... Bineînţeles că abia aştept să te văd. 
Rămâne la şapte... Adăugă fără să-şi dea seama: Sper să nu 
intervină nimic... 

— Ai grijă, în caz că-mi dai plasă, nu te iert în veci! Unica 
scuză - decesul. 

Râse şi închise. 

Marian Dragu rămase câteva clipe înmărmurit. Simţi că 
nu mai rezistă şi începu să se îmbrace cu gesturi 
precipitate. 

Era ora 20:30. 


16 


În nări îi stăruia încă aroma suavă a parfumului folosit 


de Melania Lupu. O vizitase în timpul după-amiezei. Se 
vedeau cam o dată, de două ori pe lună şi maiorul, care 
făcea reale acrobaţii de timp pentru a nu rata aceste 
întâlniri, se simţea mereu fermecat de personalitatea 
bătrânei. Melania părea că se potolise. Devenise o 
pensionară cuminte, care-şi umplea existenţa cu mici 
distracţii inofensive. Uneori, maiorul se întreba în ce mod îşi 
cheltuieşte ea acum fantezia frenetică - „schizofrenică“ 
zicea altădată -, energia, apetitul de gangster care 
operează cu mănuşi de dantelă... 

Întâlnirile decurgeau în acelaşi mod. Când vremea o 
îngăduia, făceau plimbări lungi prin Cotroceniul năpădit de 
roze sau la şosea, prin cartierele preferate de Melania. 
Iubea în special Aleile Zoe şi Alexandru, unde încerca emoţii 
speciale. 

„Mă întreb adeseori de ce oare străduţele acestea mă 
tulbură atât de tare! Îmi vine să cred că poate am trăit aici 
într-o altă existenţă. Căci fiecare casă mi-e dragă, mi-o simt 
aproape când încerc să ghicesc ce se petrece dincolo de 
perdea sau oblon, simt cum îmi bate inima. Cred că poate 
aş ghici realitatea dacă mi s-ar îngădui să vizitez fiecare 
imobil... Dumneavoastră ce părere aveţi?“ 

Maiorul, căruia subtilităţile metempsihozei îi scăpau, 
ocolea afirmaţiile directe dând răspunsuri evazive: 

„E interesant... Mi-amintesc că în adolescenţă am citit 
romanul Umbre al lui Hilton. Era vorba despre o situaţie 


similară, doar că peisajul respectiv îl constituia un lac situat 
pe vârf de munte. În sfârşit, cam pe aici...“ 

O dată cu venirea toamnei, întrevederile aveau loc în 
salonaşul bătrânei. Maiorul învățase care sunt obiceiurile 
preferate ale Melaniei şi ale inevitabilului Mirciulică, iar 
bătrâna învățase să prepare cafeaua după gustul lui 
Cristescu şi băgase de seamă că preferă Cointreau-ul 
vârfuit cu un deget de Maraschino. 

Cele două ceasuri de taclale treceau în zbor. Discutau 
câte în lună şi în stele, îşi aminteau de cunoştinţe comune - 
cei mai mulţi ofensaseră normele de legalitate şi morală - 
iar câteodată, maiorul îi povestea dosare vechi. Melania 
dorea să i le prezinte în formulă enigmistică, ea amuzându- 
se să ghicească soluţia. 

Cristescu se întorsese la minister cam în jur de opt seara 
şi agăţându-şi paltonul în cuier îşi zise că Melania, şubredă 
oricum, a cam slăbit. Îl îngrijora mai ales paloarea şi o tuse 
uşoară, dar persistentă ca un tir şi pe care nu i-o cunoscuse 
înainte. 

Când inginerul Dragu intră în birou, tocmai îşi spunea că 
ar fi trebuit să insiste mai mult, la nevoie s-o silească să 
viziteze medicul. 

— Luaţi loc, spuse maşinal. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Mă numesc Marian Dragu, inginer la ICSP Domnule 
maior, sunt ameninţat cu moartea. 

Cristescu îl cântări dintr-o privire. Un bărbat foarte bine, 
elegant, tipul de dandy al anilor '50. Părea echilibrat - 
nimic din faciesul şi comportamentul neurastenicului, aşa 
că afirmaţia era cel puţin surprinzătoare. 

— Cine vă ameninţă şi de ce? 

— De ce? inginerul săltă braţul într-un gest semnificativ: 
Habar n-am! 

„Vorbă să fie! reflectă Cristescu. Oricât de aberant ar fi 
motivul şi oricât de ţicnit proprietarul lui, ca să devină 
vindicativ la acest mod, trebuie cât de cât tulburat. I-ai 
asasinat cocoşul care te trezea dimineaţă de dimineaţă în 


zori sau cel puţin l-ai înjurat cu sârg, într-un schimb amabil 
de pumni...” 

— Şi cine... semnează ameninţarea? 

Marian Dragu surâse nesigur: 

— Cine... Într-adevăr, cine sau câţi? 

De astă dată, maiorul simţi nevoia să-şi pună ochelarii de 
distanţă. Nu, categoric n-avea de-a face cu un client 
antrenat al secţiilor de psihiatrie. „Dacă ăsta-i vreun 
nevropat, înseamnă că eu, în douăzeci şi cinci de ani de 
poliţie, n-am învăţat nici cât ştie un agent de la circulaţie.“ 

— Câţi? Nu vă ascund că sunt uluit. Pentru ca un singur 
individ să colecţioneze resentimente atât de grave şi de 
numeroase, fie trebuie să ocupe o funcţie extrem de 
importantă de la înălţimea căreia a împărţit răul cu sacul, 
fie avem de-a face cu un infractor extrem de abil. A pricinuit 
necazuri grele celor din jur, dar din păcate ele scapă 
bisturiului justiţiei. Şi atunci, o reclamaţie la Procuratură 
fiind ineficace, oamenii protestează în mod personal. În ce 
ipostază vă aflaţi dumneavoastră, sau care e a treia 
variantă? 

— În orice caz, fotografia mea nu figurează la rubricile 
citate. Cât despre a treia, rămâne ca dumneavoastră s-o 
ghiciţi. Eu nu vă pot spune nimic în plus. 

— Să încercăm totuşi, propuse maiorul. Primo! De unde 
aţi concluzionat că sunt mai mulţi cei care doresc să vă 
ucidă? 

— În cursul zilei de azi, am primit cinci avertismente 
aproape identice. Ai să mori! 

— Sub ce formă? 

— “Telefoane, o scrisoare anonimă, ameninţări formulate 
de un vecin pe când îşi închipuia că nu e auzit şi chiar... 

— Chiar? întrebă Cristescu urmărindu-l cu interes 
crescând. Chiar?!... 

— Mi-e penibil s-o spun, dar asta-i situaţia: chiar şi 
nevastă-mea... 


— Există formulări care ţin de stările excesive. Evident, 
ele nu sunt civilizate, dar din păcate destul de frecvente în 
viaţa de cuplu: „Ie ucid!... Îţi crăp capul!...“ Şi vorba lui 
Caragiale - „Să ştiu că intru în cremenal!...“ 

Inginerul îşi trecu mâna - degete pătrate, puternice, 
masculine dar lipsite de delicateţe, observă Cristescu, uite 
un băiat brutal, fără scrupule, căruia nu i-aş încredinţa-o 
niciodată pe fiică-mea - peste fruntea boltită, fără riduri. 

— Amenințarea n-a fost proferată cu ocazia vreunui 
scandal. Nevastă-mea obişnuieşte să vorbească singură. 
Fără să-şi dea seama, s-a înregistrat pe o bandă. Am 
ascultat-o azi întâmplător. 

— Înţeleg. Iată un început de drum. Cel puţin în privinţa 
doamnei, mi-aţi putea desluşi motivul pentru care vrea să 
rămână văduvă. E o stare civilă puţin îmbietoare şi divorţul, 
înaintea crimei, ar rezolva simplu orice nemulțumiri. 

— Vine dintr-o familie cu nervii zbuciumaţi. Există, nu-i 
aşa, mulţi nebuni, dar ăştia din neamul ei au şi certificat. O 
vară neurastenică îşi petrece cea mai mare parte a anului 
în sanatoriul de la Predeal, un bunic s-a sinucis, mătuşă- 
sa... 

Îl întrerupse trilul telefonului. Maiorul înclină uşor capul 
a scuză şi ridică receptorul. Ciripitul dulce al Melaniei Lupu 
îi descreţi fruntea. 

„trebuie să ştiţi că Mirciulică vă mulţumeşte grațios 
pentru parizer. Adevărat, şi mie mi s-a părut extrem de 
apetisant. Mi-am îngăduit o singură felioară... Prefer să 
aibă el ceva gustos şi proaspăt, căci are un stomac sensibil, 
iar chifteluţele de peşte de la Gospodina i l-au deranjat 
grozav.“ 

— Mă bucur, doamnă. 

— Sunt convinsă că v-am deranjat, dar mi-am spus că 
indiferent cât de ocupată ar fi o persoană, o veste bună 
dată asupra nopţii nu poate decât să-i priască. 

— Nici de astă dată nu v-aţi înşelat. 


Când închise telefonul, după convenţionalele urări, pe 
figura maiorului mai stăruia un zâmbet duios. Se uită la 
Dragu care-l urmărea intrigat şi respiră adânc: 

— Vă rog să mă scuzaţi... Deci nervi neliniştiţi... Apropo 
de doamna... Ar mai exista şi alte pricini? 

— Da... O gelozie patologică... 

— Motivată? 

— Depinde cum vreţi s-o luaţi. Cunoaşteţi un singur 
bărbat care să fi fost fidel, dar cu desăvârşire fidel nevesti- 
sii? Nu mă cheamă Sfântul Grigorie Decapolitul carele a 
sălăşluit vreme de şapte ani în aşternut cu o desfrânată fără 
s-o atingă, şi în afară de asta, personajul, din câte ştiu eu, 
nu era însurat. 

Cristescu se gândi o clipă de câte ori a înşelat-o el pe 
nevastă-sa, alt Othello cu ghenă şi fustă, dar renunţă. Nu 
era tare la aritmetică. 

— Vedeţi, în această chestiune, problema se poate pune 
din punctul de vedere al discreţiei, frecvenţei şi al 
comportării faţă de soţul inocent. O infidelitate machiată 
practic nu s-a comis. Când scoţi însă drapele că ai aflat ce 
culoare de porțjartier preferă Coca, sau Lili, sau... 

— Care bărbat normal o face? îl întrerupse inginerul. La 
o gelozie, repet, maladivă, nevastă-mea mai adaugă şi un 
strivitor complex de inferioritate. 

Maiorul îl măsură lung: 

— Oare nu l-aţi alimentat? 

— Ăsta sunt şi mi se pare absurd să mă cobor pentru a 
ajunge la nivelul ei. Ştiu să ţin în mână o furculiţă, am o 
frază corectă, n-am inconvenienţe. Ea nu e receptivă, 
comite în societate gafe după gafe, îşi face o virtute din a fi 
brutală şi prost crescută. Simte diferenţa, mai ales, de 
tratament din partea apropiaților, şi din cauza asta a ajuns 
să mă deteste. Mi-aduc aminte de un dejun, la maică-mea. 
Eram vreo cinşpe-şaişpe persoane şi printre altele ni s-a 
servit o supă. Singurul leorbăit care se auzea în sufragerie 
era al nevesti-mii. 


Cristescu încercă să reconstituie peisajul matrimonial al 
soţilor Dragu. El superb, pretenţios, crescut într-o casă 
bună, ea modestă, cumsecade probabil, dar incapabilă să 
urce câte două trepte o dată ca să ajungă la ceea ceeel 
învârtea pe degete din grădiniţă. Mai realiza că Dragu, 
pentru a face afirmaţii atât de neelegante despre nevastă- 
sa, trebuie să se fi aflat într-o stare de acută surescitare. În 
lumea lui, oricât de oribil ar fi partenerul de viaţă, nu-l 
blamezi în faţa străinilor. 

— Încep să înţeleg, în sfârşit, încerc. Hai să inventariem 
acum ceilalţi candidaţi. Cine v-ar putea detesta în asemenea 
măsură încât să vă dorească moartea? 

— Vă repet, nu ştiu. 

— S-o luăm alt fel! Ce duşmani, chiar dacă termenul e 
grav, aveţi? Sau măcar oameni care nu vă simpatizează, 
deşi e absurd, dacă nu-mi place cum zâmbeşte Ionescu, să 
vâr cuțitul în el. 

—  Duşmani? Dragu ridică din umeri. Vorba 
moldoveanului: vrăjmaşi să dea Dumnezeu, că junghere 
sunt destule. Teoretic, fireşte că am colecţionat inimiciţii. 
Oamenii de regulă sunt invidioşi, nu suportă succesul 
semenilor. Foarte puţini sunt în stare să admire, să se 
bucure de izbânda altuia. 

— Pricep, surâse blând maiorul, că dumneavoastră faceţi 
parte din categoria învingătorilor ale căror victorii îi 
îmbolnăvesc de hepatită pe cei din jur. De, nu-i plăcut să 
inventariezi în jur doar tenuri şofranii. 

— Nu sunt un infatuat, domnule maior... 

„Şi încă ce infatuat! reflectă Cristescu. Dacă ai putea, ţi- 
ai ridica o statuie în Piaţa Palatului, în mantie de o bate 
vântul şi cu un deget ridicat... Da, domnule, oare de ce suflă 
crivățul în toate veşmintele şmecherilor imortalizaţi în 
bronz sau piatră şi de ce naiba ţin toţi mâna întinsă?“ La a 
doua întrebare aflase răspuns cu câteva săptămâni în urmă. 
Se afla în Piaţa Universităţii, în dreptul statuii lui Heliade 


Rădulescu. Întâmplător, auzise schimbul de replici al unor 
puşti care veneau din spate: 

— Alo! Frumosule! Ştii de ce a întins gagiul degetul? 

— ŢU 

— Ca să vadă dacă plouă... 

— „dar, continuă Dragu, am înregistrat succese puţin 
comune pentru vârsta mea! 

— Ce fel de succese? 

— Pe toate planurile, răspunse cu naturaleţe inginerul. 
Profesional, material, ca... ezită negăsind imediat cuvântul, 
ca bărbat. 

— Fiţi mai explicit, vă rog. 

Inginerul schiţă un gest „cum doriţi!“ şi începu să 
vorbească limpede, în fraze rotunde parcă dinainte 
formulate, îndelung repetate. Subiectul, în mod evident, îi 
făcea plăcere. 

— Profesional, am mai multe invenţii la activ, o 
specializare în RDG, câteva turnee în URSS. Dispun de un 
salariu maxim, iar în perspectivă am fost propus să conduc 
o sucursală pe care întreprinderea noastră urmează s-o 
deschidă în Franţa, la Paris. Se uită la Cristescu triumfător: 
Un inventar, consider eu suficient pentru a fi invidiat, 
duşmănit, calomniat. 

— Da, admise maiorul. Din punctul de vedere al funcţiei, 
al veleităţilor, există persoane pe care aceste realizări nu le 
lasă să doarmă. Din acest punct de vedere m-ar interesa 
eventual câteva nume. 

Dragu respinse categoric: 

— Nu există asemenea persoană. 

— De ce? zâmbi maiorul. Consideraţi că nu puteţi fi 
înlocuit? 

— Da. În conjunctura actuală, ţinând seama de activul 
valorilor profesionale din institutul nostru, această 
eventualitate este exclusă. 

— Nimeni nu-i de neînlocuit, domnule inginer. A murit 
Shakespeare şi soarele a continuat să răsară... În sfârşit, nu 


« 


modestia e defectul dumneavoastră principal. Deci, asta e 
situaţia profesională. Referiţi-vă acum la succesele de ordin 
material. 

— Hm! Veţi medita din nou asupra modestiei mele. Am 
realizat o casă cum nu sunt multe în ţara asta. Dacă vreţi să 
vă convingeţi, sunteţi oricând bine venit. 

— Vă cred pe cuvânt. Deci, multe obiecte de artă, valori, 
piese de excepţie. 

— Exact. 

— Şi care-i secretul? Oricât de bine aţi fi retribuit, nu 
realizezi muzee dintr-un salariu. 

— Nu contest că am avut şi şansă şi un start favorabil. 
Părinţii mei au fost bine situaţi. De la ei am moştenit, ca să 
zic aşa, un fond de bază, pe care eu l-am exploatat 
inteligent şi având tot timpul o idee foarte exactă despre 
cotele de la bursa artei. Adăugaţi plecările în străinătate, 
care totdeauna aduc beneficii. 

— Exprimat mai plebeu, aţi cumpărat ieftin şi aţi vândut 
scump. S-a simţit cineva frustrat în urma acestor 
operaţiuni? 

— Habar n-am şi nici nu mă interesează. La urma urmei, 
dacă intru într-un magazin şi achiziţionez un obiect care nu 
corespunde preţului, adică realizez că m-am păcălit, nu mă 
duc a doua zi să arunc în aer unitatea. 

— Comparaţia e speculativă, dar mă rog... Au existat deci 
persoane care s-au considerat spoliate. Din nou, aceeaşi 
rugăminte: oferiţi-mi câteva nume. 

— Imposibil. Ar trebui să vă dau o listă a tuturor 
tranzacţiilor mele, urmând să vă informaţi personal în ce 
măsură au rămas nemulţumiţi. 

— Vă rog s-o pregătiţi. 

— Am să încerc. Nu ţin registre. 

— Dar aveţi facturi şi chitanţe. Obiectele preţioase - 
oricât aş fi de novice în materie - au de obicei buletin de 
identitate. Referiţi-vă acum la a treia categorie de succese. 

Dragu surâse încurcat: 


— Mi-e foarte penibil... 

— Depăşiţi momentul. Nu daţi impresia unui ruşinos... 

— Domnule maior, eu nu sunt vinovat că Lili m-a preferat 
lui Costică sau că nevasta lui Nelu îmi face avansuri. 

— Nici în această direcţie nu-mi puteţi oferi nume? 

Pe chipul inginerului se ivi o expresie de mare senior, 
gentilomul sans peur et sans reproche de pe vremea 
turnirurilor, gata să-şi sacrifice viaţa pentru onoarea 
stăpânei inimii sale. 

— Regret, dar aş fi lipsit de cel mai elementar cavalerism, 
nominalizând. Ar fi inelegant faţă de doamnele în cauză, 
dintre care multe sunt cineva sau soţii de „cineva...“ 

Cristescu râse: 

— Îţi vine să crezi că au existat legiuni de femei în viaţa 
dumneavoastră. După cum se vede, aţi lucrat în toate 
domeniile la scară maximă. Bun! Ce pot face eu acum? 

— Asta trebuie s-o ştiţi singur, replică parcă ofensat 
inginerul. Existenţa unui cetăţean e ameninţată, trebuie să 
luaţi măsuri. 

— Domnule inginer, în douăzeci şi cinci de ani de meserie 
întâlnesc primul caz de acest gen, şi din câte ştiu eu nici 
colegii mei n-au întâlnit ceva asemănător. Ascultându-vă, 
mi-au venit în minte romanele care apăreau cândva în 
Colecţia celor 15 lei... Doar că acolo, pentru realizarea 
misterului şi a suspensului, victima nu era avertizată că va fi 
ucisă. În mod normal, doar dacă nu ai de-a face cu un sadic, 
în speţă ar fi vreo cinci, te dai peste cap pentru a-ţi lua 
prada prin surprindere. Un om neavizat, în anumite situaţii, 
se comportă ca un copil. Avem deci de-a face cu un caz 
singular. Oferiţi-mi o idee: cum vă putem ajuta? 

Inginerul, ofuscat, ridică dezamăgit din umeri. 

— Dacă ştiam că aşa stau lucrurile, renunţam să vă mai 
deranjez. 

— Vreţi să vă instituim o escortă? Admitem că mijloacele 
umane şi materiale de care dispunem ne-ar permite această 
soluţie. Dar pentru cât timp? O lună? Două? În vremea 


aceasta, pretendentul la titlul de asasin stă cuminte şi 
aşteaptă să vină la zar. Amână doar deznodământul. 

Inginerul Dragu se ridică: 

— În consecinţă, mă condamnaţi la moarte? 

— Din câte am înţeles, râse maiorul, aţi făcut-o 
dumneavoastră înşivă. Că nu sunt de acord cu sentinţa 
„privată“, asta e cu totul altceva. Vă pot oferi totuşi un sfat: 
fiţi prudent, evitaţi locurile şi orele pustii, dar mai ales 
încercaţi să-i mulţumiţi pe nemulţumiţi. 

— Aberant! Vă mulţumesc pentru consultaţie. 

— Totdeauna la dispoziţia dumneavoastră. 

Marian Dragu părăsi biroul cu paşi apăsaţi. 

„Hm! reflectă Cristescu mângâindu-şi bărbia despicată, 
bine rasă. Infect individ... Realmente nu văd ce pot face 
pentru el... Să sperăm într-o bufonadă...“ 

Gândurile, însoţite de adierea unui surâs, alunecară din 
nou spre Melania Lupu. La ora aceasta, aproape zece, 
desigur îl culcase pe Mirciulică şi-i fredona „Berceusa“” de 
Mozart. 


17 


Lelia plecase de două ore şi jumătate să-l întâlnească pe 


Dragu şi încă nu dăduse nici un semn de viaţă. Se 
înţeleseseră să-l sune chiar din locuinţa inginerului - un 
telefon măsluit, adresându-se unui unchi imaginar - prin 
care să le dea OK-ul. Aparatul tăcea însă şi Cristea tresărea 
la fiecare zgomot. 

Mielu 46, „locotenentul“ lui, îi urmărea ironic zbuciumul, 
mestecând chewing-gum. 

„Îi e ăstuia acum de tezaurul inginerului, cum mi-e mie 
de statuia Aviatorilor. Îi pasă de gagică să nu fi ajuns la 
maioul frumosului...“ 

Cristea stinse a cincea ţigară, fumată doar pe jumătate. 
Se plimba agitat prin încăpere, izbindu-se mereu de 
picioarele întinse ale lui Mielu. 

— Ce-ai cu umblătorii mei, coane? 

Îşi schimbă totuşi poziţia, lăsându-i drumul liber. 

— Nu pricep ce s-a întâmplat. Trebuia să sune de cel 
puţin o oră... 

— S-o fi defectat telefonul ăluia, opină fără credinţă 
Mielu. 

În ceea ce-l privea, n-avea nici un dubiu. Leliei îi plăcuse 
Dragu, trebuia să fii amiralul Nelson de ambele faruri ca să 
nu-ţi dai seama. 

Mielu 46, copil al cotloanelor neguroase din marele oraş, 
avea filozofia lui de viaţă, care excludea din capul locului 
noţiuni ca cinste sau morală. „Cred într-un tip atâta vreme 


cât ceea ce face sau îi cer îi aduce vreun profit sau îi 
produce o plăcere în organism... “ 

În consecinţă, considera cuvântul de onoare drept o 
figură de stil, nu credea în nimic, şi ar fi fost în stare să 
vândă şi sicriul lui taică-său, împreună cu locatarul, dacă 
afacerea ar fi fost rentabilă. 

— S-a defectat pe dracu”! făcu iritat Cristea. N-ai idei mai 
deştepte? Se bătu cu degetul în tâmplă: Acolo, la tine, nu-i 
trafic deloc? 

— Sunt sens unic! Ascultă, apropo de idei. De ce nu bagi 
matale o sârmă? Dacă răspunde, îl ceri pe mitropolitul 
Moldovei şi te scuzi că-i greşeală. 

Cristea se repezi la aparat şi formă numărul inginerului. 

— Degeaba! 

Mielu 46 îşi stăpâni zâmbetul. „Cred şi eu! Că ăla 
răspunde la ţignale când îi arată damei o figură de judo...” 

Cristea trânti receptorul şi spuse brusc: 

— Ascultă, nu mai ţine. Uite cum procedăm... 

— Poruncă! 

— Eu rămân aici, pe fază, poate că totuşi sună, iar tu te 
duci acolo, în recunoaştere. Ceva s-a întâmplat. Uite cheile 
de la maşină. 


Mielu se întoarse după vreo oră, palid şi extrem de agitat. 

— E groasă, coane! 

— Ce-i? De ce ai întârziat atâta? 

— Am dat târcoale o vreme coteţului, ca să mă orientez. 
Pe urmă, am urcat la individ şi am sunat la uşă. La o adică, 
mă dădeam drept unul care-l caută pe naşu' Costică. 

— Şi? 

— Zexe! Mucles! Mi s-a părut curios că n-aud nimic... La 
şedinţe din astea, se vâră difuzorul, ştii, de atmosferă. 

— Zii mai repede! 

— Mi-am scos scula şi i-am dibăcit broasca. Nu cine ştie 
ce... Un 333 - England. Când intru, doar o aplică aprinsă şi- 


| văd pe Superbu' la podea, făcut ţăndări. M-am cărăbănit 
accelerat. 

— Şi Lelia? 

— Nici urmă. 


XXX 


— Alo! Alo! Miliția? 

— Da, răspunse ofiţerul de serviciu. 

— Miliția? 

— Da, tovarăşe! 

Califică expert: „Bătrân, surd şi speriat.“ 

— Mă numesc Anton Cernat şi locuiesc pe Ana Ipătescu 
99 CC... Vecinul meu de apartament, inginerul Marian 
Dragu, a fost asasinat. 


18 


ec Ma simt vinovat, spuse Cristescu. 


Colonelul Ilonaş îl privi scurt. Maiorul era palid şi trăda o 
tulburare care nu-i era caracteristică. 

— Nu-s nici patruzeci şi opt de ore de când individul mă 
avertizase că va fi ucis. Şi totuşi l-am lăsat să plece... 

— Ce puteai face? Să-l cazezi la noi? Nu, dragul meu, e 
absurd să-ţi inventezi culpe. Ce fel de om era? 

Cristescu oftă încercând să reconstituie portretul 
inginerului. 

— Genul de bărbat care reuşeşte totdeauna, nu prea 
scrupulos în alegerea cărărilor şi mijloacelor. Egoist până la 
ferocitate, narcisist desăvârşit - se admira şi din faţă şi din 
profil, şi pe din afară şi pe dinăuntru -, teribil de infatuat. 
Dacă i s-ar fi dat posibilitatea să se mai nască o dată, nu şi- 
ar fi schimbat cartea de vizită nici cu Alexandru Macedon. 
Un asemenea bărbat atrage fulgerul inimiciţiilor ca un 
magnet. 

— Băieţii din echipă păreau striviţi de decorul 
apartamentului. 

— Într-adevăr, e „gălăgios“, uluitor de somptuos. Muzeu 
fără cea mai mică notă de exagerare şi nu trebuie să fii 
expert ca să-ţi dai seama că fiecare obiect de acolo, 
raportat la un salariu obişnuit, reprezintă ani de muncă. 
Asemenea inventar, fără pleaşca unei moşteniri sau altă 
lovitură băftoasă de destin, nu se poate realiza într-o 
singură viaţă. 

— Poate că mobilul crimei ar trebui căutat cam pe aici. 


Cristescu ridică o clipă ochii spre figura jovială a 
colonelului. Era un bărbat între două vârste, corpolent, şi 
care îşi economisea mişcările şi gestica la maximum. Se 
deplasa foarte rar pe teren, dar prin compensație, mintea - 
afirmau colegii - îi funcţiona cu două sute pe oră. 

— E adevărat, lipsesc în mod evident nişte obiecte... Vreo 
cinci icoane - se cunosc pe perete locurile unde au fost 
agăţate, iar inginerul, un estetician absolut, chiar 
vânzându-le, n-ar fi lăsat zidul ştirb - şi probabil piese de 
argintărie. Dragu fiind adept al simetriei - o simţi în fiecare 
încăpere -, reperezi imediat pauza, lipsa obiectului geamăn. 
În sfârşit, în privinţa asta nevastă-sa ne va oferi date 
complete. Nu cred însă că jaful a fost mobilul crimei. 

— De ce? 

— Las la o parte intuiţia, dar un element mi se pare 
relevant. Dragu a fost un bărbat puternic, în stare să se 
bată cu trei inşi o dată. În casă nu există nici o urmă de 
altercaţie violentă. L-am găsit prăbuşit cu faţa în jos şi 
craniul zdrobit. A fost deci luat prin surprindere, când se 
afla cu spatele spre agresor... 

— Continuă. 

— În casa Dragu, snob prin excelenţă, dispunând şi de o 
anumită suprafaţă socială, n-ar fi intrat un borfaş oarecare. 
Nu era tipul la care să aibă oricine acces şi pot să jur că 
fără firmă simandicoasă - de la director în sus cel puţin - nu 
treceai dincolo de preşul de picioare din faţa uşii. 

— Comorile despre care îmi pomeneai puteau tenta şi 
personaje mai „nobile“. Există borfaşi şi borfaşi: găinari 
care operează în tramvai sau de mare clasă. 

— Mă rog, totul e posibil... Ce mă supără cel mai tare 
este că nu putem stabili ora crimei. 

— Da, făcu Ilonaş, asta încurcă într-adevăr situaţia. 

Toată ziua fusese un ger cumplit - nu ostenise nici acum - 
iar din cauza unei conducte sparte de câteva zile, locuinţele 
din blocul de pe Ana lIpătescu rămăseseră neîncălzite. 
Cadavrul fusese găsit în stare de perfectă conservare, 


împiedicând aprecierea chiar cu cea mai generoasă 
aproximaţie a orei la care victima încetase din viaţă. 

— Vecinul de apartament - lonaş îşi cobori privirile în 
dosar căutându-i numele - Cernat ăsta, n-a putut oferi nici 
un indiciu? 

— Afirmă că s-a simţit foarte rău şi sâmbătă şi duminică şi 
s-a drogat cu tranchilizante. De fapt, nici azi nu se simţea 
faimos - e evident bolnav - aşa că declaraţia pe care i-am 
luat-o a fost sumară. 

— N-am reţinut. Cum a descoperit crima? 

— Locuieşte în comun cu victima. L-a şocat faptul că 
telefonul suna de două zile fără să răspundă nimeni şi mai 
ales faptul că, luni dimineaţa, nu l-a auzit pe Dragu plecând 
la serviciu. A deschis uşa, fiind naşul victimei avea cheia, şi 
astfel a avut posibilitatea să admire peisajul. A scăpat o 
replică ciudată. 

Colonelul Ionaş îl privi interogativ: 

— A fost, sunt convins, rosti maiorul pe gânduri, o 
afirmaţie involuntară... Oamenii care vorbesc singuri, mai 
ales bătrânii, şi individul mi-a dat senzaţia că face parte din 
faună, pierd la un moment dat autocontrolul. Sunt atât de 
obişnuiţi să peroreze fără interlocutor, încât nu-şi mai dau 
seama că sunt auziţi, înregistraţi, că există martori. 

— Ce a zis în fond? se interesă colonelul nerăbdător. 

— „Mi-a luat-o altul înainte...“ 


19 


Pe taică-său nu-l avea în peisajul amintirii, deşi Anca nu 
mai era chiar copil când acesta se prăpădise, în urma unei 
intervenţii chirurgicale... Una din puţinele fotografii rămase 
îl amintea aşa cum arătase probabil în realitate, un bărbat 
insignifiant, pe care, ca să nu-l ignori, trebuia să te 
controlezi, reprezentând exact ceea ce fusese: un 
funcţionar modest la Secţia Financiară din Caracal. Nu-ţi 
trebuia fantezie ca să-i intuieşti genul: mohoreală 
congenitală, teamă isterică să nu-şi indispună superiorii, 
obsesia zilei de mâine, economii şi, mai ales, ca mentalitate 
de viaţă „nu mă bag, nu mă amestec...“ 

Maică-sa i se asortase perfect. Fără să fi fost urâtă, era 
prototipul de femeie care se mărită greu, prin intermediul 
peţitorilor, după ce a colecţionat o sumă frumuşică de 
„vederi“ infructuoase. De altfel, se căsătorise târziu, spre 
treizeci şi cinci de ani şi, ca toate femeile care s-au cazat 
anevoie, avea să păstreze toată viaţa cultul „cracului de 
izmană de la casa omului“. 

Aşa o crescuse şi pe Anca, într-un respect umil pentru 
bărbat, oricât ar fi de ticălos. Profera, printre alte crezuri, 
principiul că o căsnicie, oricât de rea, e mai bună decât nici 
una, decreta fără drept de apel că, dacă o căsătorie e 
nefericită, vina aparţinea totdeauna, dar totdeauna, numai 
femeii. Detesta cochetăria, machiajul, risipa şi „ultima 
modă“: o rochie trebuie să ţină cel puţin cinci ani, după 
care devenea bună de piaţă sau pe sub palton, pantofilor - 
practici, comozi, dar mai ales rezistenți - li se preconiza o 


existenţă de decenii, o singură umbrelă era tocmai de-ajuns 
pentru toată viaţa. 

Anca nu ţinea la maică-sa. Îi reproşa educaţia rigidă, 
viaţa searbădă la care o silise, faptul că-i sigilase din 
copilărie uşa bucuriilor, silind-o să privească pe gaura cheii 
la fericirea altora. Anca nu-şi serbase niciodată ziua de 
naştere („Fleacuri! risipim bănuţi scumpi pe mofturi!“), 
purtase în permanenţă haine cu două-trei numere mai 
mari, astfel încât, când îi ajungeau pe măsură, erau 
zdrenţe, culori închise, de preferinţă cafeniu, care ţin la 
curse lungi. 

Acum, deşi ştia dinainte cam la ce gen de judecăţi şi 
sfaturi trebuia să se aştepte din partea maică-sii, Anca 
simţea nevoia să se confeseze, să-şi comenteze nefericirea. 

Se aflau în ceea ce doamna Vintilă obişnuia să numească 
cu suficienţă odăiţa-salon: o canapea, două fotolii, câteva 
scaune şi o masă rotundă, de mijloc, aşternută cu un 
macrameu. loate vechi, ponosite, fără strălucire; un 
interior în care nu ţipa bucuria de a trăi. Pe o etajeră, 
câteva fotografii de familie. 

Doamna Vintilă întindea o pasienţă interminabilă. La un 
moment dat, îşi ridică ochii şi abandonă cărţile, răvăşindu- 
le. 

— Da' cu tine ce-i? Nu pari într-ale tale. Nici aici - bătu 
cu unghia într-un popă de pică - nu-ţi dă bine. 

Anca oftă, agăţându-se de întrebare. 

— Degeaba, mamă! Nu merge deloc treaba cu Marian. 
Nu merge! 

Bătrâna - de fapt nu era bătrână, dar aşa păruse toată 
viaţa - îşi ţuguie buzele, devenind brusc atentă. 

— Nu-i nevoie să strigi... De ce zici că nu merge? 

— Nu mă iubeşte, nu are pentru mine nici cel mai 
elementar respect. 

— Vina ta, fată, că n-ai ştiut să-l faci să te iubească şi să te 
respecte. 

— Ah, mamă, veşnicile dumitale teorii... 


— Născoceşte tu altele. Ce înseamnă că nu te iubeşte? Te 
bate? 

— Nu-i vorba de asta... 

— Te ocăreşte? Vine beat? Banii ţi-i aduce în casă? Ce 
mai vrei atunci? Ţie ţi s-a urât cu binele. Deveni brusc 
îngrijorată: Ori poate vrea el despărţenie? 

— Nu ştiu ce vrea el, rosti Anca ostenită, dar eu m-am 
gândit nu o dată la divorţ. 

Doamna Vintilă se holbă: 

— Să divorţezi?! Te-ai smintit! Crezi că vine altul să te ia? 
Har Domnului, cadră de frumoasă nu te-am greşit, avere să 
îmbrobodeşti vreun fleţ n-ai, prea tânără nu mai eşti. Nu 
mai pomenesc de dandanaua cea veche, de mă mir, zău, 
cum de încă n-a răsuflat. Auziţi, oameni buni! se adresă ea 
zidurilor, sau poate fotografiilor de pe etajeră. Leapădă boţ 
de aur, pentru că nu-i face serenade şi n-o dezmiardă cu 
pana unde ştiu eu. 

— Dar înţelege, mamă, urlă Anca, mă dispreţuieşte, mă 
umileşte, la fiecare ocazie îşi bate joc de mine! 

— Ce-i aia te umileşte? 

— Îmi scoate mereu pe nas că-s incultă, că-s din familie 
de mahalagii nevoiaşi, că nu-s titrată. 

Ofensată în fond, dar rămânând ferm pe poziţie, maică-sa 
netezi cu degetele muncite faţa de masă. 

— Nu eşti titrată... Ştii bine cum te-am crescut: cu acul şi 
cu maşina de scris. Eu te-am scos la un liman. Mai încolo, 
trebuia să te descurci, nu să-ţi salţi poalele până-n cercei... 
Îţi luai un serviciu şi terminai facultatea la fără frecvenţă. 
Da' şi el e capiu'. Ce? Când s-a însurat nu ştia pe cine ia? 

Anca nu-i răspunse. Continuă, simțind nevoia să se 
descarce: 

— În fiecare zi e cu altă muiere... Nu mai pot răsufla o 
clipă din cauza telefoanelor. Atâta are în cap: bulendrele lui, 
dar-ar focul în ele, şi curvele! Zece, o sută, o mie! 

— Ai vrut bărbat chipeş. 

— Nu! Să-l fi luat cu gheb, aşa-i? Da' ce, eu îs chioară? 


— De când îi lumea, frumosul, cât ai întoarce capul, sare 
gardul la vecinică. Las” că-i trece, mai ai şi tu răbdare câţiva 
ani, să ajungă la tâmplă sură. 

— Ei bine, urlă, nu mai am răbdare! Îmi zici că nu-s zână 
şi nici prea tinerică. Când te-ai măritat dumneata erai mai 
bătrână decât sunt eu astăzi. 

— Oi fi fost, dar nu aşa trecută. Cercetează-te în oglindă! 

— Şi de ce crezi că arăt ca o babă? izbucni fiică-sa în 
lacrimi. De bine? De zile senine? De prea multă dragoste? 

— Nu, de proastă. Ehe! Pe tine te-a răzgâiat Dumnezeu. 
Ia să fi muncit tu acolo, la împins vagoane, să fi avut o liotă 
de copii, sau să fi rămas văduvă ca mine, cu plod aninat de 
poale. Bagă-ţi minţile în cap, vezi-ţi de slujbă şi de 
gospodărie, că nu cunoşti cât e de amarnic traiul de una 
singură. 

Anca îşi şterse lacrimile. Rosti cu glas îngheţat: 

— O să-l cunosc. Am şi început să-l cunosc. 

Doamna Vintilă, izbită de subtextul tonului, o privi 
încordată: 

— Ai băgat divorţ? 

— Nu. Şopti cu privirea pierdută: Am făcut altceva... 
Ceva îngrozitor. 


20 


Anton Cernat, martorul care descoperise asasinatul, se 


simţea prea rău pentru a putea da vreo declaraţie, soţia 
inginerului încă nu-şi făcuse apariţia, iar bătrâna doamnă 
Dragu se eschivase, rugându-l pe maior s-o mai cruţe 
câteva zile. În treacăt, îi sugerase să discute cu colonelul 
Odobescu. Îşi închipuia că i-ar putea oferi unele informaţii. 

Colonelul locuia pe o  străduţă, prin spatele 
cinematografului Patria, într-o casă veche, aşa-zis 
boierească. Castanii din grădină dădeau pitoresc şi o 
anume atmosferă întregului ansamblu. Cristescu îşi zise că, 
privind imobilul cu ferestre înalte, ă la Francaise, uşa de 
fier forjat şi zidurile năpădite de iederă, făcând abstracţie 
de ceea ce lăsai dincolo de gardul de piatră, te puteai lesne 
crede în anii '20 sau '30. Nimic din evoluţia oraşului nu 
alterase aerul de epocă al aşezării. 

Odobescu îl primi în odaia lui (locuia în comun cu nişte 
rude), şi maiorului îi fu de-ajuns o singură privire pentru a 
identifica şi situa personajul. Un bon viveur care ştiuse 
totdeauna să ia ce e mai bun de la viaţă, indiferent de 
vicisitudinile înfruntate. Era elegant, cu un sacou dintr-o 
stofă moale, cadrilată, pe nuanţe de bej, coniac, zahăr ars, 
la care asortase un pulover pe gât cafeniu. Emana o aromă 
discretă de săpun (ai fi zis că acuma a ieşit de sub duş) şi 
lavandă fină. 

— Doamna Dragu, începu maiorul, a avut amabilitatea să- 
mi dea telefonul şi adresa dumneavoastră. 

Colonelul acuză o oarecare nedumerire. 


— Curios, nu m-a avertizat. 

— Fireşte, trece prin momente dificile. Din câte am 
înţeles, inginerul era copil unic. 

„Nu mi-o desena dumneata pe Zoe, îşi zise colonelul. O 
doare, bineînţeles, dar nu se prăbuşeşte niciodată.“ 

— Copil unic, desigur. Ce nenorocire! 

— A afirmat că mi-aţi putea oferi unele informaţii. 

Odobescu îi strecură o privire rapidă, pe sub sprâncene. 

„E clar! Zoe vrea să vorbesc, altfel nu-i servea ăstuia 
tuqua-ul. Dar cât? Şi până unde? Unde să mă opresc?“ 

Şovăiala bătrânului provocată de dilemă îl înşelă pe 
maior, crezând că doar încearcă să-şi adune gândurile. 

Se uită primprejur. O încăpere clasică de ofiţer superior - 
cavalerist - din alte timpuri. Câteva tablouri bune 
(Cristescu nu era un cunoscător, dar o intuia vag după rame 
şi discreţia pânzelor), două statuete ecvestre din bronz, 
fotografii, grupuri de militari unde, pesemne, l-ai fi 
identificat anevoie pe tânărul de acum patruzeci-cincizeci 
de ani. Pe divan era azvârlit un brocart vechi, iar pe 
noptieră se afla un lelefunken antebelic al cărui 
potenţiometru înţepenise probabil pe unde scurte... 

Ion Odobescu îşi drese glasul. 

— Informaţii e mult spus. Mai degrabă impresii. Cred că 
Zoe... a... vreau să spun doamna Dragu, îndreptându-vă 
spre mine, s-a gândit la o discuţie avută acum vreo patru 
sau cinci zile. Suntem prieteni vechi, pe Marian îl ştiu de 
când purta breton şi pantaloni golf... Îi împărtăşeam nişte 
temeri în ceea ce îl priveşte... 

Cristescu îl întrebă din ochi: „adică?“ 

— Vedeţi... Marian ducea o viaţă... cum să spun... o viaţă 
imprudentă! îi spuneam şi maică-sii... Fiecare dintre noi 
avem duşmani, dar băiatul acesta reuşea să-şi atragă 
mereu noi inimiciţii. 

— Încercaţi un portret, sugeră maiorul. Mă interesează 
punctul dumneavoastră de vedere. 


— Portretul! râse încetişor Odobescu. Mi-e destul de 
dificil să reconstitui relieful... geografia caracterului lui. Nu 
se lăsa pătruns, nu era un campion al confierilor. Avea un 
charme incontestabil, irezistibil, fiind în acelaşi timp un dur. 
Dur ca un gangster... 

Se opri brusc. 

— Nu vă jenaţi de cuvinte, domnule colonel, surâse 
Cristescu, intuindu-i scrupulele. Discuţia aceasta este strict 
confidențială. Nu mă puteţi ajuta decât rămânând în 
limitele strictei sincerităţi. 

— Da..., înţeleg... Când interesele i-o dictau, era 
neîndurător, feroce aş zice. Asemenea oameni, dacă ştiu să 
se ferească bine, ajung de obicei extrem de departe. Marian 
a clacat. N-a văzut de unde porneşte glonţul. 

Cristescu ceru permisiunea să fumeze, şi Odobescu îi 
împinse scrumiera. 

— V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi prezenta unele pilde 
de... ferocitate. Dar, înainte de aceasta, aş vrea să epuizăm 
o altă problemă. Soţia victimei, Anca Dragu, pare 
deocamdată exclusă din cauză. N-a fost în Bucureşti. Mă 
refer la ziua crimei. De altfel, încă nu s-a întors. M-am 
interesat la serviciu, în sfârşit, am luat toate informaţiile 
cuvenite. Există însă o casetă unde proferează ameninţări 
clare... 

Maiorul îi explică în câteva cuvinte despre ce era vorba, 
iar Odobescu începu să râdă cu amărăciune. 

— Asta seamănă cu o sentinţă de condamnare pe care ţi- 
o semnezi singur. Biata fată... Uite că o dată a avut totuşi 
şansă. 

— Vă solicit o simplă opinie, care desigur nu vă angajează 
cu nimic. Vi-o imaginaţi în ipostaza de asasină a propriului 
ei soţ? 

— Nu... sincer nu... E o fiinţă slabă... Căsătoria asta a fost 
o greşeală de la început. 

— De ce? 


— Domnule maior, eu sunt un om bătrân şi am rămas la 
mentalitatea epocii mele. Poate mă înşel, deşi în forul meu 
intim sunt încredinţat că nu greşesc şi că teoria mea va 
rămâne valabilă totdeauna, indiferent de meridian, ev sau 
orânduire socială: oamenii nu trebuie să se amestece între 
ei. 

— Nu cred că v-am înţeles foarte bine. 

Odobescu se lăsă pe spatele fotoliului şi îşi încrucişă 
degetele peste pântecele supt. 

— Una dintre condiţiile pentru ca o căsnicie să izbutească 
este ca cei doi parteneri să provină din acelaşi mediu. Asta 
contează chiar mai mult decât dragostea. Nivelul social al 
celor doi trebuie să fie acelaşi, căci în căsătorie nu 
funcţionează principiul vaselor comunicante. Foarte puţini 
izbutesc - şi aceasta-i valabil şi pentru bărbaţi, şi pentru 
femei - să-şi depăşească tarele, limitele propriei clase, să 
zicem. lar când prima fierbinţeală se domoleşte, păcatele 
ţâşnesc ca nişte fântâni arteziene, vreau să zic devin 
vizibile, stridente, enervante în ochii celui aflat din start pe 
o treaptă superioară. Anca era o fată modestă... Avea 
nevoie de un alt fel de soţ. Zâmbi: Mi-aduc aminte... Se 
aflau la începutul căsniciei, Marian era la serviciu. Anca 
făcea curăţenie de Paşti. Enervată de aspectul icoanelor, 
înnegrite de ani, de veacuri aş zice, le-a frecat cu Alba 
menaj. Şansa a fost că n-a avut timp să deterioreze prea 
multe. Vă daţi seama cum a reacţionat Marian. În asemenea 
situaţii trimiterile la originea modestă sunt inevitabile. Şi 
aceasta face parte din gafele mari... Existau celelalte, mici, 
dar care irită prin multitudine şi frecvenţă; mâncatul 
necivilizat, economiile dezgustătoare (lenjerie neîngrijită, 
ca şi ţinuta de casă - „nu se vede“!), confidenţele făcute 
servitoarelor în pragul bucătăriei... 

— Mulţumesc. Cred că încep să reconstitui peisajul 
conjugal al soţilor Dragu. Referiţi-vă acum la ceilalţi 
eventuali vrăjmaşi. 


— Nu ştiu ce să vă spun, în afară de impresii şi 
generalităţi. Se pare... cred că a făcut negocieri mult 
prea... avantajoase. 

— În termeni mai puţin indulgenţi asta ar putea însemna 
speculă? Escrocherii? Amândouă? 

Bătrânul, deşi el însuşi se referise la escrocherii în 
discuţia cu Zoe Dragu, păru speriat de calificare. 

— A, nu... Cred că e exagerat, ştiţi, oamenii când sunt în 
pierdere... În sfârşit. De fapt, pe mine lucrurile acestea m- 
au interesat foarte puţin. Colportările, viaţa altora mi-au 
fost totdeauna indiferente. Cum spun americanii, nu m-am 
născut cu ochiul şi urechea în formă de gaura cheii. 

— Şi totuşi, insistă Cristescu, deţineţi unele informaţii, 
chiar dacă vagi. 

— Doar ce-am auzit întâmplător. Oamenii cu care a 
tranzacţionat Marian fac parte din... lumea noastră, unde 
am rămas foarte puţini. Poţi vedea câţi, cu ocazia 
înmormântărilor. 

— Perfect. Câteva nume! 

Colonelul surâse încurcat: 

— Cu certitudine vă pot oferi unul singur. Asta însă nu 
înseamnă că aş suspecta persoana respectivă de crimă. 

— Nu înseamnă deloc, îl asigură Cristescu. 

— Da... hm... da... Nu ştiu în ce măsură ar avea dreptate, 
dar doctorul Alfred Mircescu s-a considerat totdeauna 
jefuit, spoliat de Marian. Tranzacţiile - era vorba parcă de 
mai multe obiecte - au fost încheiate de maică-sa, în vreme 
ce Mircescu executa o pedeapsă. 

— Altcineva? 

— Nu pot numi pe nimeni precis. Mircescu cred că v-ar 
putea da relaţii mai multe. 

Brusc, Cristescu păru fulgerat de un gând neaşteptat. Îşi 
roti semnificativ ochii prin interiorul unde mai existau 
vestigii de prețioasă bunăstare. 

— Dragu a avut... afaceri şi cu dumneavoastră? 

Colonelul începu să râdă cu poftă: 


— Ce idee! Nu, domnule maior. Pe mine m-au spoliat 
naţionalizarea şi Talciocul. 


2] 


Doamna Laura Mircescu îşi sorbea tacticos cacaoa cu 


lapte. Deşi proteza o deranja puţin - „trebuie chemat 
tehnicianul“ -, nu muia bucăţelele de cozonac în ceaşcă, 
conţinutul părându-i-se după aceea orribil. Esteticul fusese 
crezul dintotdeauna al bătrânei şi îl cultivase în toate 
sensurile şi clipă de clipă. Chiar azi, ostenită de ani şi fără 
slujnică, trăia în condiţiile celor mai rafinate norme de 
civilizaţie. Faţă de masă impecabilă brodată cândva la 
Robescu (galbenă pai la ceai, albă la dejun şi cină), 
tacâmuri de argint, ceşti, servicii de porțelan etc. Nu lipsea 
niciodată o floare graţioasă, una singură! - într-un pahar de 
cristal zvelt, la fel de grațios. 

Se ridică greoaie de la masă, fără s-o strângă. Avea s-o 
facă Alfred, care în general îndeplinea micile oficii 
gospodăreşti şi efectua cumpărăturile. În baie, clăti 
proteza, îşi fardă din nou buzele, se cercetă lung, din toate 
părţile, cu aceeaşi privire de acum cincizeci de ani şi păru 
mulţumită. 

Se întoarse în odaia de zi şi, ca de obicei, se aşeză în 
balansoar. Ochelarii şi ziarul se aflau la îndemână, pe o 
măsuţă turcească. Alături îl auzea pe Alfred meşterind ceva. 
Zgomot de instrumente ce presupun în general 
„artizanaturi“ de fineţe. Adora să repare ceasuri sau să 
„comită“ din te miri ce - sârmuliţe subţiri, fâşii de aramă, 
anouri de sticlă etc. - tot felul de podoabe pe care le plasa 
la Fondul Plastic. 

„Veşnic bricolează câte ceva!“ 


Faptul o enerva fără să ştie anume de ce. Nici măcar nu 
încerca. În realitate, tot ce făcea Alfred o enerva. 

Căscă discret şi deschise jurnalul la pagina a patra. 
Bineînţeles, n-o interesau realizările colectivului de oameni 
ai muncii de la uzinele „Steagul roşu“, nici articolul 
doctorului cutare de la spitalul X (numai când citea „spital“, 
bătea în lemn; îl avea în oroare şi nu fusese în viaţa ei 
internată, nici măcar când îl născuse pe fiu-său), care 
recomanda în termeni semănând a poruncă un regim 
alimentar ştiinţific, bazat pe zarzavaturi şi peşte oceanic. 

„Ce de aberaţii pot susţine ces gens!... Toată viaţa mea 
am fost carnivoră şi, slavă Domnului, nu mi-au lipsit 
vitaminele. Sau n-am aflat-o până acum şi nici nu ţin s-o mai 
aflu...“ 

În general, citea întreaga pagină a Micii Publicităţi, dar 
începea cu rubrica „Decese. 

Regreta că întâlneşte din ce în ce mai rar nume 
cunoscute. Nu dorea răul nimănui, doar că faptul în sine o 
făcea să-şi simtă şi mai concret singurătatea. „Dacă nici în 
jurnal nu mai întâlneşti cunoştinţe, înseamnă că eşti cu 
adevărat foarte bătrân...“ 

— Egztraordinar! exclamă stupefiată, pronunţând ca de 
obicei în loc de x, gz. Alfred!! 

Medicul se ivi în prag cu un cleştişor minuscul, ca o 
jucărie, în mână. Maică-sa bătu cu unghia lăcuită roşu 
aprins, atât de lungă, încât se încovoiase, în pagina gazetei. 

— Ai văzut faire-part-ul lui Dragu? Înmormântarea e 
mâine. 

Mircescu încercă să fie spiritual: 

— Ce te surprinde? E normal să-l îngroape. 

— Nu face pe imbecilul! Vasazică a murit! „Moarte 
tragică“, aşa scrie. 

— Bineînţeles, moartea ca urmare a unui asasinat nu 
poate fi veselă. 

Râdea galben, şi dinţii frumoşi, foarte albi, sclipeau 
sinistru pe obrazul tern. Stătea rezemat de uşă într-un 


picior şi, din cauza poziţiei, şoldurile păreau asimetrice. 
Doamna Mircescu lăsă gazeta în poală şi îşi scoase 
ochelarii. Îl fixă cu o privire în care se amestecau de toate: 
curiozitate, stupoare, atenţie concentrată, revelaţia 
încercată dinaintea unui ins despre care-ţi închipui că-l 
cunoşti pe degete, pentru ca după aceea să comită un gest 
care te face KO. 

— Va să zică... 

— M-am ţinut de cuvânt, mamă. Aşa cum sunt eu moale, 
fără vână, moluscă din familia Mirceştilor. 

— Adică... 

— Da, l-am omorât. 


Bătrâna ceru un păhăruţ cât o coajă de nucă cu liqueur. 
Nu bea, nu băuse în ultimii ani, dar acum simţea nevoia. 
Fiu-său râse: 

— Vrei un întăritor sau sărbătoreşti evenimentul? 

— Nu-mi vine să cred. 

— Doar scrie negru pe alb. 

Doamna Mircescu îşi muie buzele în păhăruţ. 

— Dovedeşte-mi. 

— Ce să-ţi dovedesc? i-am spus că-l voi lichida sâmbătă, 
şi sâmbătă a clacat. Ce mai vrei? 

— Dovada concretă. le cunosc prea bine, fiule, ca să ştiu 
de ce eşti în stare... 

Agasat, Mircescu îi întoarse spatele, îndreptându-se spre 
odaia lui. Se întoarse după câteva secunde cu sacoşa de 
voiaj şi-i trase cu gesturi nervoase fermoarul. Scoase un 
tablou mic, în culori vii. 

— Picasso! îl recunoşti? 

Laura Mircescu întinse gâtul să vadă mai bine. Fiu-său 
aruncă pânza pe divan şi continuă: 

— Uite cristelniţa, uite icoana, uite-l pe Lautrec! E OK? 

Bătrâna se lăsă pe spatele balansoarului. Dădu doar din 
cap şi începu să se legene. 


22 


P=> Îmi pare bine că vă văd sănătos! 

Cristescu arborase un aer festiv: „lrăiască 1 Mai!“ Anton 
Cernat, abia călcând, intră primul în odaie. 

— Eh! Sănătos pe dracu'! Mulţumitor, dacă ne gândim că 
la vârsta mea eşti atât de aproape de Dumnezeu, încât poţi 
să dai mâna cu el. 

Deşi ger cumplit (instalaţia de gaz încă nu se reparase, 
iar bătrânul era atât de înfofolit, încât părea un garderob 
de haine), Cristescu ar fi deschis fără şovăială fereastra. 
Acelaşi aer fetid pe care-l întâlnise în absolut, dar absolut 
toate casele de bătrâni: urină, aşternut neprimenit, sudoare 
stătută (de la veşmintele de vară nedate la curăţat ani de 
zile) şi valeriană. 

„Ce-i cu ei, domnule? îşi pierd mirosul? Nu le mai pasă? 
Trebuie să fiu atent să nu uit peste vreo zece-cincisprezece 
ani de chestia asta. Adulmec sau nu aromele infecte, să 
aerisesc în orice caz...“ 

— Domnule Cernat, am venit la dumneavoastră pentru un 
plus de informaţii. Felul în care aţi descoperit cadavrul l-am 
stabilit rândul trecut. Mă interesează în ce raporturi vă 
aflaţi cu inginerul Dragu. În general, relaţiile dintre 
persoanele care locuiesc la comun sunt extreme: fie 
excelente, fie infernale. 

Bătrânul trupeş, puternic, îşi îndreptă asupra lui ochii 
negri, cu tăietură frumoasă, dar cam prea apropiaţi de 
rădăcina nasului. 

— Pe mine treceţi-mă liniştit în categoria a doua. 


— Cum se face atunci că aveţi cheia de la uşa care dă în 
bucătăria familiei Dragu? 

Anton Cernat îşi puse palmele pe genunchi. Unul dintre 
ei, cel suferind, era mai gros, ocrotit pesemne cu un bandaj 
de nădejde: o bucată de flanea sau o spinare de iepure. 

— E foarte simplu, domnul meu. Odată, acest apartament 
mi-a aparţinut în întregime. Când l-am cedat, retrăgându- 
mă în odaia aceasta, am păstrat accesul la bucătărie. 

— Înţeleg... Probabil chiria devenise incomodă. 

— Nici un fel de chirie! Am fost proprietar. 

— Când aţi efectuat vânzarea? 

Din nou Cernat rânji. 

— N-a existat nici o vânzare. Do-na-ţi-u-ne, dragul meu. 
Sunteţi jurist, cunoaşteţi instituţia. 

— Ce v-a determinat să comiteţi asemenea liberalitate? 

— Tembelismul nevesti-mii aflată la menopauză - cred că 
ajunse în faza asta toate ar trebui internate în case de 
sănătate - şi imbecilitatea subsemnatului. 

Tăcu şi începu să respire greu. Cristescu îi înregistră 
tremurul buzelor, neliniştea întregului chip, freamătul 
degetelor. 

— Dragu, reluă bătrânul, victima cum îi spuneţi 
dumneavoastră, dar termenul e impropriu. 

— Ce propuneţi în schimb? surâse blând Cristescu. 

— Canalia! Călăul altora!... Deci canalia e finul nostru. 
Tot o idee strălucită a cretinei de-acolo! Arătă cu degetul 
gros, peste umăr, fotografia Elvirei plină de praf. Dacă 
doresc din suflet să existe şi lumea cealaltă, este pentru că 
tânjesc s-o iau la pumni. 

Maiorul privi chipul fad din fotografie. Părea o fiinţă 
blajină, neînsemnată, despre care nu puteai spune nimic. 
Avea doar expresia aceea de infinită tristeţe, caracteristică 
în general femeilor cu chip de pasăre, exceptând, desigur, 
figurile vultureşti. 

Brusc, încercă dinaintea bătrânului o senzaţie de 
neplăcere. Totdeauna îl crispaseră expresiile dure, 


violențele de limbaj şi cu atât mai odioase i se păreau când 
acestea erau emise la adresa partenerului de viaţă. Mai ales 
călătorit dintre cei vii. 

Har Domnului, nici relaţiile lui cu nevastă-sa nu 
constituiau un model pentru tinerii căsătoriţi. De douăzeci 
de ani, Corina îl agasa cu perseverenţă, avea obtuzităţi, 
meschinării şi încăpăţânarea a zece catâri talentaţi. Nu-şi 
permisese niciodată însă cea mai modestă ireverenţă, n-o 
judecase în faţa altora. 

— „Singurul nostru copil a murit la doi ani. Era anemic, 
rahitic, astmatic, hidrocefalic şi cu încă vreo cinci chestii din 
astea în ic. Normal, prunc făcut la patruzeci şi cinci de ani! 
Pe urmă, cum n-o chema Abraham, să plodească la nouă 
sute de ani, a rămas cu oful după odraslă. A făcut o pasiune 
pentru canalia asta şi... restul vi l-am povestit. 

— Adică l-aţi botezat. 

— După care au urmat sacrificiile lanţ. Tot ce ne prisosea, 
ba chiar şi din cealaltă felie, era de drept alocat lui 
Marienuş. Bicicletă, ceas cu Mickey-Mouse - ştiţi, braţele 
maimuţoiului reprezentau acele - aparat foto. Vine ziua 
băiatului, să-i dăm un CEC de trei mii... E Crăciun, n-are 
costum bun... Vacanţa mare! A promovat fără nici o 
corigenţă etc... 

— Bun, îl întrerupse maiorul, pe care inventarul de 
sacrificii al bătrânului nu-l mai interesa, de vreme ce 
prinsese ideea. Cum se face însă că dumneavoastră, care 
păreţi un bărbat plin de personalitate - nu vă văd lesne de 
îmbrobodit -, ba chiar deloc, aţi acceptat această servitute? 

Anton Cernat, vânăt de mânie, îşi dădu un pumn zdravăn 
în cap. 

— 'Ţeastă de bou! De câte ori mă bărbieresc, scuip 
oglinda, adică mă scuip pe mine. 

— Am înţeles. 

— Sunt curios, rosti trăgându-şi sufletul, cum o da ochii 
cu Elviruţa. Cred că s-au şi întâlnit. Acolo, rânji sinistru, nu-l 


aştepţi două ceasuri în frig pe 31... Sunt curios dacă o să-i 
povestească cum a vrut să mă dea afară din casă, cum... 

Mai mult înecându-se, Anton Cernat epuiză dinaintea 
maiorului, fără economie de amănunte, lista ingratitudinilor 
lui Dragu. 

Cristescu clătină din cap cu amărăciune: 

— Da... Fraza pe care aţi scăpat-o deunăzi capătă sens. 

Bătrânul se holbă: 

— Care frază? 

— „Mi-a luat-o altul înainte...“ 

— Şi pe ăla îmi vine să-l strâng de gât! Mi-a răpit singura 
bucurie pentru care mai trăiam. Singurul ţel! 

Se ridică pe cât îi îngăduia piciorul bolnav de repede şi 
scoase de sub pat o secure de bucătărie. 

— Uite, domnule! Cu asta voiam să-i sfărâm divla! O şi 
pregătisem. 

Maiorul simţi că i se taie răsuflarea. Rămase cu ochii pe 
lama ascuţită. Avea urme de sânge. 


23 


Luni dimineaţa, Olga Gabrelotti dădu telefon la serviciu, 


anunțând că este bolnavă. Rămase toată ziua în pat, în 
cămaşă de noapte, nespălată, cu părul răvăşit. De trei zile 
se îndopa cu tranchilizante - acum era literalmente drogată 
- şi cu vodcă. Din când în când, se târa ciocnindu-se de 
mobile până la baie, să-şi ude compresa de pe frunte. Nu se 
uitase nici măcar o dată în oglindă, ceea ce probabil nu i se 
mai întâmplase de la trei ani. Simţea că-i pocnesc tâmplele 
de durere şi organismul refuza cu perversitate să se 
anestezieze. Se ameţise în sensul că zbura, trupul îşi 
pierduse materialitatea, casa plutea pe valuri vrăjmaşe, o 
chinuia greaţa, dar era lucidă, nu izbutea să adoarmă, să 
uite. 

Spre seară, între două partide de canastă, o vizită 
mătuşă-sa. Îşi dădu drumul în fotoliu, fără să-şi scoată 
blana. 

Olga îi reproşă cu glas stins: 

— De ce-ai aprins lumina? 

— N-am venit să facem spiritism. Şi vreau să văd cum 
arăţi... Îngrozitor! Ce-i cu tine? 

— Mă doare capul. Lasă-mă... 

— Nici n-am venit să stau. Am pietre la Dina. Dar dacă ai 
nevoie de mine... 

O spusese moale, afirmaţie de convenienţă, aşa cum mai 
avea în poşetă câteva zeci de fraze pe gen, adaptabile la o 
situaţie sau alta. 

— N-am nevoie de nimeni, o repezi Olga. 


Era ceea ce dorea să afle şi Sofia Macarie, dar, 
bineînţeles, comunicat pe alt ton. Era adepta teoriei că se 
poate spune absolut orice, dar în termeni civilizaţi şi cu 
zâmbetul pe buze. 

— Am înţeles, nu fac parte dintre persoanele cărora 
trebuie să le dai brânci ca să găsească uşa. Pentru liniştea 
mea însă, lămureşte-mi o chestiune. Ce-i cu faire-part-ul lui 
Dragu? Când l-am citit, am simţit un cuţit în inimă. 

— Şi? Ce vrei de la mine? 

— Spune-mi doar că n-ai făcut-o tu şi plec imediat. 

— Ai să pleci oricum. Moaie-mi compresa asta... 

— 'Te rog, fetiţo! Atât! Da sau nu. 

Pentru o femeie care avusese toată viaţa nervi 
excepţionali, nu fusese mai sentimentală decât o piele de 
rinocer şi nimeni n-o văzuse vreodată plângând, tonul 
rugător, privirea sincer îngrijorată impresionau. Mângâie 
timid umărul nepoată-sii. 

— Spune, draga mea... 

Olga îşi ascunse faţa în îndoitura braţului. 

— Du-te... Nu pot să-ţi spun... 


24 


„O faţă drăgălaşă, dar prea de timpuriu ofilită. Nu-mi 
place privirea. Fixă şi întoarsă cumva înăuntru. Stau şi mă 
întreb dacă mă vede...“ 

Maiorul Cristescu îi prezentase condoleanţele de rigoare 
şi se aşezase pe un scaun florentin cu spătarul sculptat, 
teribil de incomod. 

„Sunt de acord, domnule, cu bunul gust, cu fantezia, 
iubesc şi eu frumosul, dar esteticul lipsit de rațiune e o 
aberaţie. Ce-i cu spătarul ăsta? Dacă te rezemi de el, îţi 
fracturezi coloana. Prefer dracului un fotelaş de opt sute pe 
care-l iei în rate de la Căminul...“ 

Anca, toată în negru, îşi descleştă buzele. Întrebă cu o 
voce răguşită specifică, parcă n-ar fi vorbit de mult: 

— Ce vreţi să ştiţi? 

— Mda, dată fiind situaţia în care vă aflaţi, mă voi rezuma 
doar la câteva întrebări. Când aţi plecat din Bucureşti? 

Anca îşi duse degetele subţiri la frunte, făcând un efort 
să-şi amintească. 

— Sâmbătă dimineaţa cu trenul de şase şi cinci... 
Adăugă: Cred că mai am biletul în poşetă. 

Maiorul îşi cobori iute privirea. Ascultase de prea multe 
ori caseta cu înregistrarea Ancăi, pentru a nu-şi aminti 
fiecare cuvânt. „Când ajungi la destinaţie, de obicei arunci 
biletul. Chiar în gară sau înainte de a începe să 
despachetezi... Ciudat...“ 

— Ce făcea soţul dumneavoastră, când aţi părăsit 
locuinţa? 


— Dormea. 

— Deci nu v-aţi luat rămas bun. 

— Suntem căsătoriţi de nouă ani. 

— Şi? 

— Îmi închipui, nu ştiu... Cred că anumite gesturi se fac 
doar la început. 

— 'Toate cele trei zile cât aţi lipsit le-aţi petrecut exclusiv 
în Caracal? 

— Unde era să mă duc? În fond, m-am dus special pentru 
mama. N-o văzusem de astă-vară... 

— Pare ciudat... 

— Ce anume? 

— De obicei, în asemenea „deplasări“, soţii pleacă 
împreună. 

— Acum am reuşit să-mi iau restanţa de concediu. 

Maiorul o cercetă atent. Femeia părea sinceră, dar avea 
rezerve. 

— Risc o întrebare nedelicată, doamnă. V-aţi iubit soţul? 

— Mai mult decât pe mine însămi. 

— Răspundea în aceeaşi măsură? 

Anca reflectă. Răspunse cu privirea plecată: 

— M-a iubit în felul lui. 

— Există mai multe feluri de a iubi? 

— Cândva îmi închipuiam că nu... 

— Ce anume v-a nemulţumit în comportarea lui? 

— N-nimic. 

— Minţi! urlă dintr-o dată un glas din bucătărie, făcându-i 
pe amândoi să tresară. 

Anton Cernat, în pijama şi halat de casă, descheiat, năvăli 
în încăpere. 

— De ce minţi? Toată ziua vă certaţi! Ţi-a scos sufletul cu 
grandomania, cu canalismele, cu tufele lui! Bestia! Bine că 
a crăpat! 

Perplex întâi, maiorul Cristescu izbuti să-şi revină: 

— Domnule Cernat! Vă rog... nu e momentul... 


— Dar când?! Lasă-mă, dom'le, să vorbesc, să-ţi spui eu 
cine a fost personajul, că asta-i bleagă şi stă cu nasul în 
buric! 

Anca, ruşinată, poate pentru a-şi ascunde lacrimile, îşi 
acoperi faţa cu mâinile. 

— Aud totul! Fără să vreau aud! urmă înfierbântat 
bătrânul. 

Din pricina debitului precipitat, neîngăduindu-şi de 
teama de a nu fi întrerupt să-şi tragă respiraţia sau să-şi 
înghită saliva, pulveriza ca o stropitoare. 

— Nu zic, îşi mai înşală omul nevasta, dar s-o pui madamă 
de tractir, să-ţi patroneze aventurile, s-o trimiţi de-acasă 
sau s-o pui să-ţi fixeze rendez-vous-urile?! Ai mai auzit 
dumneata, domnule, că eşti miliţian, de asemenea bestie 
obscenă? Olga, Florina, Mioara, Doina, Cici!... Astea aşa, pe 
care le ţin eu minte! 

Cristescu interveni hotărât: 

— Domnule Cernat, pot să vă solicit privilegiul de a ne 
lăsa singuri? 

Bătrânul îi azvârli o căutătură nimicitoare. Rămase o 
clipă în cumpănă şi, brusc, îi întoarse spatele. Se auzi 
târşâitul piciorului bolnav, apoi uşa de la odaia lui trântită 
cu furie. 

Anca îşi luă mâinile de pe faţă. Le lăsă în poale, cu 
palmele în sus. Impresia de abandon era copleşitoare. 

— Ştiu că vă vine greu, spuse încet maiorul, dar treceţi 
peste incident. Bătrânii îşi pierd lesne controlul, iar vârsta 
exagerează, dă amploare până şi unor incidente mărunte. 

„Minţi, Cristescule! Ştii bine că tinerii sunt cei care 
amplifică. Tocmai datorită lipsei de experienţă, 
evenimentele iau proporţii colosale. De aceea în rândul 
populaţiei juvenile se întâlnesc cel mai frecvent sinuciderile. 
Vârstnicii au văzut multe, puţine drame îi mai iau prin 
surprindere. Dar ce naiba să-i spui amărâtei ăsteia?“ 

— Nu exagerează, şopti Anca. Aşa a fost. Poate v-aş fi 
ascuns-o, dar eram sigură că a vorbit. Şi probabil nu numai 


el. 

Deşi cunoştea amănuntul, maiorul încă nu-şi consumase 
surpriza. Nu întâlnise şi nu auzise niciodată despre un caz 
similar. A, cunoscuse desigur cupluri care, deşi locuiau în 
acelaşi apartament, trăiau despărțite de mult în fapt. De 
conivenţă că anumite considerente de ordin social sau 
material, ori ambele, îi împiedicau să oficializeze în cadrul 
unui divorţ separaţia, continuau să coexiste, vecini amabili, 
care se menajau reciproc. Avea, desigur, fiecare legătura 
lui, dar, dintr-un elementar bun simţ, „terţii“ nu erau aduşi 
acasă, nu se baladau în maiou sau furou la baie ori 
bucătărie sub ochii soţului legitim. 

— Cum de-aţi îngăduit această situaţie? 

Femeia îi azvârli o privire din depărtări. Arătă cu mâna 
spre pereţi: 

— Sper că vă daţi seama că nu pentru boarfele astea! L.- 
am iubit... îl mai iubesc încă... 

— Sunteţi o construcţie specială. Asemenea împrejurări 
înveninează, generează o ură indestructibilă, iar soţul 
inocent devine vindicativ. 

— De ce nu spuneţi cuvintelor pe nume? Adică din pricina 
umilinţelor şi a ofenselor aş fi putut să-l omor. Dacă mă 
suspectaţi, spuneţi-mi-o! 

„la te uită! gândi Cristescu. Toţi afirmau că-i o micuță 
mahalagioaică prostuţă, genul «în loc de unt, pui 
margarină, revine mai ieftin...» Lângă frigider, în bucătărie, 
atârnă vreo cinci-şase şorţuleţe. Se pare că nu-i chiar 
aşa...“ 

— Aţi auzit probabil că, în materie de crimă, surâse cu 
amabilitate maiorul, suspectat din principiu, aprioric, este 
în primul rând soţul înşelat. Urmează amanţii etc. Mie 
întâmplător nu-mi plac teoriile fixe şi mă abat adesea de la 
regulă. Întâmplarea face însă că, în legătură cu 
dumneavoastră, a intervenit un amănunt ieşit din comun. 

— Care? 


— Din neatenţie v-aţi înregistrat la magnetofon, probabil 
într-un moment de slăbiciune. Vorbeaţi singură... Din textul 
respectiv, câteva fraze, decizia dumneavoastră de a vă 
ucide soţul este categorică. Ziua hotărâtă este sâmbătă. Cel 
puţin bizar, Dragu moare sâmbătă. 

Anca, palidă, îşi înfipse unghiile în palme. 

— Pot să aud şi eu banda? 

— Se află în biroul meu, dar o puteţi audia oricând. 

Femeia păru să se prăbuşească în ea însăşi. Se făcuse 
mică, un mototol de cârpe negre şi piele. 

— La furie se spun multe... Probabil că sufeream 
îngrozitor. În ultima vreme se purta cu adevărat odios. Nu L- 
am omorât eu... 

— Vreau din suflet să vă cred. A mai intervenit însă o 
situaţie neclară. Aţi afirmat că aţi părăsit Bucureştiul cu 
trenul de şase şi cinci minute. 

Anca îngână: 

— Da... 

— Nu-i tocmai exact. În realitate, aţi luat trenul de 9:40. 
Avem declaraţia domnişoarei de la bufetul gării, care vă 
cunoaşte - ţine tonetă afară, pe peron - şi a mamei 
dumneavoastră, care afirmă că aţi sosit la prânz. 

Anca, îngheţată, îl privea ca o fiară încolţită. Maiorul îşi 
simţi inima năpădită de milă şi se ridică. 

— Vă mulţumesc că m-aţi primit. Nu vreau să vă mai 
rețin. 


2) 


Merania Lupu se trezi extrem de bine dispusă. Se 


întinse în aşternut cu pumnii strânşi deasupra capului, aşa 
cum se obişnuise încă din copilărie şi, înainte de a deschide 
ochii, ciripi: 

— Bună dimineaţa, Mirciulică! Cum e afară? Mă auzi, 
Somnorilă? 

Motanul, aşezat în pălăria bătrânei, abandonată pe 
canapea, o privea mut cu un singur ochi fix şi verde. 

— Dragul meu, făcu Melania, căutându-şi papucii cu 
pompon, a saluta e o politeţe, a răspunde e o obligaţie. Şi 
am considerat totdeauna că, mai ales dimineaţa, oamenii 
trebuie să fie extrem de amabili. Asta ne asigură tuturor o 
zi bună... 

Zbură spre baie şi, în curând, Mirciulică auzi jetul 
puternic al duşului. Melania se întoarse după un sfert de 
oră vioaie, încălzită, ungându-şi mâinile cu cremă Gerovital. 

— Nu pentru că ai crede că palmele tale vor redeveni 
fragede ca ale unei tinere gheişe, ci de dragul flaconaşului 
atât de drăgălaş. 

După micul dejun - mereu acelaşi: cafea cu frişcă şi 
cozonac ea, motanul o ceaşcă de lapte cu un degetar de 
rom, căci bărbaţii simt nevoia de un întăritor, mai ales iarna 
- începu să se îmbrace. Era cald, plăcut, iar micul pom de 
Crăciun - îl cumpăra totdeauna cu două săptămâni înainte, 
pentru a se bucura cât mai mult de el - însufleţea 
încăperea, dându-i un aer festiv. De altfel întregul interior 
era vesel, mobilat grațios (bătrâna detesta mobila greoaie, 


avea în oroare stilul florentin sau venețian, „nu-mi place să 
trăiesc într-o biserică“), iar florile, măcar una singură, nu 
lipseau niciodată de pe toaletă. 

Făcuse pomul pe data de zece, cu Mirciulică, spre 
înserat, regretând că maiorul Cristescu, ocupat, nu se poate 
desfăta împreună cu ei. 

— Ştii, dragul meu, afirmase căutând din ochi unde să 
agaţe un îngeraş dolofan cu aripi azurii cum se purtau 
acum şaizeci de ani (majoritatea jucăriilor aveau aceeaşi 
vârstă, astfel că pomul era extrem de original şi fermeca 
reiterând peisaje, ani, oameni şi bucurii vechi), ştii, presimt 
că prietenul nostru nu e tocmai fericit. 

În miorlăitul motanului i se păru că desluşeşte o 
întrebare. 

— Cum care prieten? Domnul maior Cristescu. 
Bineînţeles că eu sunt prea bine crescută ca să-l descos, iar 
el prea bine crescut ca să mi se confieze, dar pun rămăşag 
că, în zori, când se trezeşte, dă ochi de un spate întors şi un 
cap plouat cu bigudiuri. Nu aude „bună-dimineaţa, motănel, 
ci ai grijă să nu uiţi de hârtie igienică, de cinci zile îţi 
spun...“ 

După trei sferturi de oră, Melania se simţea cu 
desăvârşire în formă. Se fardase uşor şi îmbrăcase o rochie 
angorată de un cenuşiu foarte deschis. Mărgelele de cristal 
bleu făceau să-i scânteieze ochii. 

Avu impresia că motanul o fixează neliniştit şi îl luă în 
braţe. 

— Nu lipsesc mult, dragul meu... Ştii, mi-a căşunat ieri un 
chef. N-am văzut-o de un car de vreme pe biata Laura 
Mircescu... Cum care Laura? Adică ai dreptate, n-ai de 
unde s-o cunoşti, eşti prea tânăr. A fost bună prietenă cu 
maman şi chiar cu bunica. Fireşte, era mai mică decât ele. 
Stă în Vatra Luminoasă. 

Începu să râdă încetişor: 

— Mi-a venit acum o idee năstruşnică. Nu ştiu dacă ai 
băgat de seamă, dar românii, când îţi vorbesc despre o 


persoană necunoscută, obligatoriu precizează cu lux de 
amănunte cartierul, strada unde locuiesc. De ce oare? Dar 
la asta o să ne gândim altădată... 

Îşi trase pe mâneci trois-quart-ul de astrahan gris 
(vânduse în toamnă un tablou mic de un maestru olandez 
din secolul al XVI-lea, la care nu ţinuse niciodată), apoi se 
privi ultima oară în oglindă. Ca totdeauna când se simţea 
mulţumită, îşi sărută propria imagine şi tot de la ea îşi luă 
rămas-bun, fluturându-şi grațios degetele. 

— La revedere, draga mea, şi succes! 

Supărat că e lăsat singur, Mirciulică se prefăcu că 
doarme. 


— Arăţi bine, mormăi cu ciudă parcă Laura Mircescu. 
Eşti şic, distinsă, chiar bătrână ai charme. Ce-ai adus acolo? 

— Mi-am amintit că-ţi plac şarlotele şi am trecut pe la 
cofetăria Athenee Palace, unde nu lipsesc niciodată. Cred că 
sunt proaspete. 

Laura Mircescu începu să râdă: 

— Ai rămas aceeaşi. Amabilă şi mincinoasă. Mi-au plăcut 
pe dracu'! N-am suferit în viaţa mea piftia aia dulce. Mă 
dădeam în vânt după bomboane crocante, halviţă, nucile 
vieneze şi pralinele cu migdale de la Riegler... Te-ai gândit 
însă la dinţii mei... Ia loc! 

Melania se aşeză pe primul scaun la îndemână, însă ceva 
mai departe de doamna Mircescu. Îi mirosea din gură. 

— Şi acum ce-mi stai ca-n gară? Scoate-ţi blana, lasă 
poşeta. 

Melania Lupu se dezbrăcă. 

— Eşti prost dispusă, Laura? 

— Ludovic al XIV-lea, deşi era un imbecil, geniul îl avea în 
izmene şi asta până a cunoscut-o pe scorpia aia de 
Maintenon, spunea o vorbă. Mi se pare la Villeroy: „La 
vârsta noastră nu mai eşti fericit.“ 

Melania Lupu o privi pe sub sprâncene: 


„Norocul tău, Melanie, este că n-ai fost prea frumoasă şi, 
în consecinţă, ai reuşit să te bucuri la fiecare vârstă de 
orice se întâmpla fermecător în jurul tău. Laura care 
narcotiza, dar se şi simţea narcotizată de propriul succes, 
după ce a îmbătrânit, n-a mai putut gusta nimic. Totul 
devenise neinteresant, serbăd ca un sirop cald după o 
şampanie bine frapată...“ 

Declară apoi cu naturaleţe: 

— Ba eu mă simt extrem de fericită. 

„Cât eşti de zurlie, comentă în gând bătrâna, nu-i de 
mirare.“ 

— Cum de ţi-amintişi de mine? 

— Am visat-o pe maman. Eraţi bune prietene... 

— Vrei să spui cu bunică-ta. Maică-ta a fost searbădă ca o 
duminică de toamnă ploioasă, ca o seară când n-ai ce face şi 
nu sună nici măcar telefonul. 

Melania, în fond de aceeaşi părere, emise un ah! de 
convenienţă. La urma urmelor, răposata admițând că ar fi 
fost pe recepţie, nu afla vreo noutate. Laura, slobodă la 
gură, îi comunicase Victorinei - mama Melaniei - părerea ei 
în faţă. Evitând totuşi din rest de pietate filială alt fluviu de 
adjective, schimbă vorba: 

— Ce mai face dragul de Alfred? 

— Ce-a făcut toată viaţa, replică scurt Laura. Fabrică 
mărţişoare de Obor şi vise. 

— Nu l-am văzut de mult... Mi-ar fi făcut plăcere să-l 
întâlnesc. 

— Am să-i comunic şi o să se simtă încântat. 

— Sunt convinsă, declară Melania ridicându-se. Noi doi 
am fost totdeauna buni prieteni. Pe el şi pe Sandi i-am 
îndrăgit cel mai mult. 

— Care Sandi? se holbă doamna Mircescu. 

— Băiatul Ralucăi. Ce, ai uitat-o? 

— A, nebuna aia? Mai trăieşte? 

Melania păru ofensată: 

— A împlinit şaptezeci de ani. 


— Şi eu optzeci şi cinci. Asta nu înseamnă nimic. 

Se auzi soneria de la uşă. Laura Mircescu îşi pipăi 
peruca, se uită în oglinda aflată la îndemână şi arătă cu 
bărbia spre intrare. 

— Vezi tu cine e... 

Bătrâna auzi uşa deschizându-se, apoi exclamaţia 
Melaniei: 

— Doamne! Ce plăcere! Domnul maior Cristescu! 


260 


Fe Nu, îşi zise maiorul privind uşa care se închidea în 


urma Melaniei. E o simplă întâmplare... S-a liniştit, are 
totuşi o vârstă... suntem prieteni. Sunt convins că nu-i 
implicată în porcăria asta.“ 

Îngrijorarea însă îl stăpânea. Niciodată nu puteai şti ce e 
în capul Melaniei, ce idei fistichii o bântuie, viaţa ei 
necunoscând reţete fixe, cu excepţia celor de politeţe. 
Încercă să se calmeze, spunându-şi că prezenţa Melaniei în 
anumite dosare are o explicaţie ştiinţifică. 

Ultimele anchete - şi aici într-adevăr intervenea 
coincidenţa - se desfăşuraseră într-o anume lume, astăzi pe 
cale de dispariţie. Şi soţii Miga din istoria fecioarei de aur, 
şi bătrânul Grigore Popa - ce dandana cu pânzele lui 
Rembrandt şi Goya! —, şi Basile Nicolau, şi Micleştii din 
ultimul dosar şi, evident, Melania făceau parte dintr-o castă 
lipsită azi de relevanţă socială şi ai cărei membri se 
împuţinau de la un sezon la altul. Era normal ca 
supraviețuitorii, automat eliminaţi din viaţa socială 
contemporană, să se caute, să se accepte, să se constituie în 
grupuri. Îşi aminti de cuvintele pline de semnificaţie ale 
unui pensionar, fost cândva un distins jurist: „Au rămas atât 
de puţini oameni care să ştie că am fost şi eu cineva în 
viaţă...“ 

Altfel stai de vorbă cu o persoană care nu-ţi vede hainele 
demodate şi vata din urechi, te reconstituie în parametrii 
fizici şi sociali a ceea ce ai reprezentat acum patru-cinci 
decenii şi altfel cu un Popescu, tip din altă generaţie, care 


cască şi se uită discret la ceas, când îi povesteşti cum ai luat 
Mihai Viteazul sau Coroana României. 

Ridică ochii şi întâlni privirea vie a doamnei Mircescu. 
Maiorul înţelese imediat că, în ciuda vârstei, îşi păstrase 
nealterată agerimea gândirii. Mai înţelese din diluarea 
căutăturii concentrate că femeia l-a şi taxat, i-a pus o 
etichetă. 

— O cunoaşteţi de mult pe doamna Melania Lupu? 

Bătrâna răspunse, după ce îşi fixă proteza cu limba: 

— De o viaţă. Am cunoscut-o şi pe mamă-sa, şi pe bunică- 
sa. 

O femeie interesantă. 

— Da, spuse doamna Mircescu neutru. 

— Vă vedeţi des, îmi închipui, rosti uşurel maiorul, cu glas 
de conversaţie convenţională. 

— Extrem de rar. La câţiva ani o dată. 

Cristescu se sperie. Coincidenţa devenea mult prea 
bizară. Una e să te întâlneşti sistematic cu cineva, să te 
frecventezi reciproc, şi altceva, când te cheamă Melania, să- 
i pici în casă după comiterea unei crime în care s-ar putea 
să fie implicat individul. 

— Cum aşa? 

— Mă vezi dumneata pe mine urcând într-un tramvai 
aglomerat? De altfel am detestat totdeauna la foule, iar 
auto nu mai am de treizeci de ani. Cu pipeta, ori cu 
toptanul, încet-încet m-am despărţit de toate bucuriile. Vă 
uitaţi la ceas? Fiul meu trebuie să se întoarcă. Poate aveţi 
şansă şi coada la telemea e mai modestă. 

— Nu mă grăbesc, surâse maiorul. Dacă nu vă oboseşte, 
vorbiţi-mi, vă rog, despre relaţiile pe care le-aţi avut cu 
inginerul Marian Dragu. 

Laura Mircescu dădu din cap, îşi privi manichiura intactă, 
apoi privirea i se fixă în obrazul maiorului. 

— Am fost în relaţii de afaceri. Este o poveste veche, care 
se referă la o epocă dezagreabilă din viaţa mea. De atunci 
nu l-am mai văzut şi nici nu mi-a lipsit. Un rechin care, 


născut câteva mii de kilometri mai spre vest, ar fi făcut să 
se vorbească despre el. 

— Ştiţi probabil că a fost asasinat. 

O cercetă atent, dar bătrâna nu muşcă din nadă. 

—  Asasinat? Dar asta-i de-a dreptul egztraordinar! 
Citisem faire-part-ul din jurnal, n-am ştiut însă că... Pot să 
vă spun un singur lucru: ucigaşul merită felicitări din 
partea dumneavoastră şi nu ghilotina. 

Bătrâna exalta, ochii îi sclipeau de o satisfacţie veninoasă, 
care înfiora indiferent de justeţea actului şi de calitatea 
victimei. Cristescu întrebă încet: 

— V-a rănit chiar atât de greu? 

Laura Mircescu îşi săltă bărbia cu o mişcare seniorială, 
care o definea. 

— Domnule maior, eu nu pot fi rănită decât de oameni de 
aceeaşi condiţie cu mine. Pot fi însă jefuită, iar acest Dragu 
a făcut-o fără scrupule şi într-un moment extrem de dificil. 

— Vă referiţi, desigur, la accidentul din existenţa fiului 
dumneavoastră. 

— Anii aceia când a stat cofrat... La puşcărie, vreau să 
spun, punctă dur doamna Mircescu. A profitat banditeşte 
de împrejurări care mă sileau să înstrăinez pe mai nimic 
adevărate comori. Obiecte în valoare de milioane le-a 
dobândit în schimbul câtorva sute de mii. Egzistă se pare o 
justiţie imanentă. Ca să fiu sinceră, n-o credeam, şi doar 
proştii îl aşteaptă pe Dumnezeu să achite poliţele 
neacoperite. 

— Cu alte cuvinte, sunteţi o vindicativă şi preferaţi plăţi 
mai terestre. 

— Dacă aveam doar zece ani mai puţin, n-aş fi ezitat să-i 
înfig eu stiletul în inimă. 

Maiorul îşi îndreptă maşinal dunga pantalonului. Se 
interesă amabil: 

— Fiul dumneavoastră vă seamănă? 

Bătrâna râse scurt: 


— Vă răspund direct la întrebare indirectă. Nu el l-a 
lichidat, domnule maior. Nu face parte din familia 
gladiatorilor, nici a eroilor, nu-l cheamă nici Robespierre, 
nici Marat, în fond toţi nişte mari criminali, n-are stofă de 
pirat. O să vă surprindă, dar, dacă bătrâneţea are un 
avantaj, acela este că poţi spune tot ce pofteşti şi poţi 
trimite pe oricine la dracu' sau în altă parte. Oricum, 
preferam să-l cheme Al Capone decât să egziste miel 
sacrificat de oricine are chef de borş sau stufat. 

— Mi-ai terminat portretul, mamă, sau mai ai completări? 

Maiorul întoarse capul surprins. Omul acesta se mişca 
într-adevăr pisiceşte. Ţinea câteva pachete în mână şi o 
sacoşă de plastic verde cu mânerele cusute. Cristescu nu 
mai întâlnise niciodată „ideea“ şi reflectă uimit: „Ce naiba, 
domnule, chiar aşa de greu s-o ducă? Pentru un leu stai şi 
ţeşi o zdreanţă de plastic?“ 

Maică-sa dădu din umeri sâcâită. Se interesă iute, 
lacomă: 

— Ai găsit brânză? 

— Da. 

— S-o laşi în bucătărie. 

Era evident că abia aştepta s-o guste, că mâncarea 
rămăsese singura ei bucurie. Pândea probabil orele de 
masă cu ochii pe ceas. 

— Domnul a venit să stea de vorbă cu tine. Treceţi în 
birou. Eu mă simt ostenită. 

În odaia alăturată, Cristescu auzi amuzat gâfâitul, apoi 
paşii bătrânei care se grăbea spre bucătărie. După câteva 
minute, apăru doctorul Mircescu, frecându-şi mâinile abia 
spălate. 

Maiorul îi cercetă făptura cu milă şi, în acelaşi timp, 
fascinaţie; fascinația  oribilă a  monstruosului şi a 
perversului, pe care o încercau toţi cei ce veneau în prim 
contact cu medicul. Poziţia cocostârcească nu adăuga graţie 
staturii bicisnice. 


— Portretele măgulitoare nu sunt specialitatea mamei, 
încercă Mircescu să zâmbească. 

În realitate, deşi în cincizeci de ani ar fi trebuit să se 
obişnuiască cu - blând spus - ireverenţele Laurei, acestea 
nu încetau să-l irite. lar bătrâna avea satisfacția sadică de 
a-l umili faţă de oameni străini, ceea ce era incapabil să 
suporte. Ca de obicei, mâinile începură să-i tremure, glasul 
foarte plăcut îşi pierdu siguranţa. 

Maiorul îi sesiză tulburarea şi declară amabil: 

— Doamna practică un umor acid, dar rămâne o 
persoană foarte agreabilă, cu o conversaţie instructivă. 

Îi cercetă chipul fin, cu trăsături frumoase de cadână: 
„Inteligent, cult, hipersensibil, complexat. O viaţă interioară 
accidentată şi obositoare...“ 

— Eram în antreu, spuse medicul, şi am auzit o parte din 
schimbul de replici. Deci Dragu a fost asasinat... 

— Vă surprinde? 

— Oarecum... Prin inedit... Majoritatea oamenilor mor 
altfel. Dar individul şi-a meritat soarta. 

— Interesant... E a cincea sau a şasea oară când se emite 
în faţa mea aceeaşi opinie. 

Mircescu îşi mângâie fruntea. O frunte pe care o simţi 
totdeauna înfierbântată. 

— Faptul mi se pare simptomatic. Aceeaşi teză susţinută 
de mai mulţi inşi are, în general, şansa să corespundă unui 
adevăr obiectiv. Îmi pot permite o întrebare? Cum a fost 
ucis? Care a fost, adică, modalitatea de crimă? 

— 1 s-a zdrobit craniul cu o secure. 

— Deci nu s-a chinuit, constată Mircescu şi în ochi i se 
desluşi o umbră de dezamăgire. 

— Spuneţi-mi, domnule doctor, cam la cât apreciaţi 
dumneavoastră paguba înregistrată în urma afacerilor cu 
Dragu? 

Alfred Mircescu îşi mişcă mâinile evaziv: 

— E greu de oferit o cifră fermă. Bursa artei 
înregistrează fluctuații imprevizibile. Cota unui obiect 


creşte sau scade în funcţie de împrejurări deosebite: 
contează în primul rând preţurile de pe piaţa occidentală. 
Dacă dă în nemți, să zicem, furia icoanelor, acestea îşi 
triplează sau chiar înzecesc valoarea. Un samovar de argint 
pe care-l puteai obţine la talcioc cu şaizeci-şaptezeci de lei, 
a ajuns acum peste o mie de dolari. Există desigur şi 
circumstanţele economice, ghearele crizei - când omul n- 
are ce mânca, nu-i mai arde de artă şi achiziţii costisitoare. 
Un alt factor e moda: de pildă un Schweitzer-Cumpăna cu 
cotă serioasă până prin anii '50, acum îl vinzi la un preţ 
mediocru. Calamităţile naturale îşi spun şi ele cuvântul: 
după cutremur, sau inundaţiile din '70, preţurile scăzuseră 
cu 30-40%. Aşa că vedeţi, e greu de apreciat. 

— Totuşi... Încercaţi o evaluare cât de aproximativă. 

— Mda... Întâmplarea face că obiectele obţinute de la 
mine au ştachete relativ ferme. Un Picasso rămâne 
totdeauna un Picasso, la fel un Lautrec. 

Cristescu nu-şi ascunse surpriza. Bănuia că obiectul 
disensiunii nu-l constituia vreun tablou cu căprioare şi 
lebede pierdute într-un colţişor pitoresc cu podeţ şi aripi de 
moară părăsită, dar nu se aşteptase la nume atât de 
simandicoase. 

— Pânzele acestea se află în apartamentul lui Dragu? 

Mircescu îi ocoli privirea. Săltă din umeri: 

— Presupun că da. N-am fost la el de cinci ani. De un 
lucru vă asigur. În caz că le-a înstrăinat, ele nu se mai află 
în ţară. Le-a vândut greu, pe valută forte. Deci, întorcându- 
ne la o sumă aproximativă, paguba suferită o apreciez cam 
la trei milioane de lei. Insist, mergând pe sume modeste. 
Gândiţi-vă că la Galeriile Pitti din Florenţa, acum un an, o 
pânză a lui Picasso s-a vândut la licitaţie cu cinci milioane 
de franci francezi. Înmulţiţi cu cincisprezece. 

— De ce cu cincisprezece? 

Mircescu râse. 

— Ştiţi bine că ăsta-i cursul francului la negru. Aveţi 
dumneavoastră suficient de-a face cu tranzacţiile acestea 


clandestine, ca să nu vă dau eu detalii. Deci, dintr-un foc, 
şaptezeci şi cinci de milioane pe o pânză nu dintre cele mai 
extraordinare. Acum aveţi în principiu peisajul escrocheriei 
în mare. 

Maiorul pentru care orice sumă depăşind zece mii de lei, 
zi cincizeci, poftim o sută de mii, traductibilă în salariu pe 
atâtea luni sau ani, îşi pierdea semnificaţia, clătină din cap 
cu 0 expresie atât de uluită, încât medicul începu să râdă. 

— Mi se pare fabulos. Spuneţi-mi, există mulţi particulari 
în ţară care să dispună de astfel de averi? 

— Există, zâmbi medicul. Sunt multe case unde dacă intri 
ai impresia, mai ales dacă eşti şi cunoscător, că ai nimerit în 
peştera lui Ali Baba. De obicei ăştia se cunosc între ei, între 
ei încheie diferite tranzacţii, cunosc preţurile, au diferite 
tuyau-uri. Mulţi fac parte din lumea medicală care a prins 
cabinetele particulare. Acolo se câştiga fantastic, iar 
inspiraţii au investit totul în obiecte de artă luate la preţuri 
ridicole în Talcioc, Consignaţia sau direct de la vânzător. N- 
aveţi idee cât s-a scurs atunci peste graniţă! Nu existau 
interdicții, iar diplomaţii străini au cărat vagoane de 
asemenea comori: mobilă, tapiserii, porţelanuri, argintărie, 
bijuterii... În sfârşit... 

— Da, făcu maiorul. Mi-ar plăcea să discutăm cândva mai 
multe pe temă. E un sector nespus de interesant, străin 
pentru mine. Vă amintiţi cumva când l-aţi văzut ultima oară 
pe Dragu? 

— Sunt cinci ani de-atunci. Vă spun exact, în iarna lui '78, 
ieşisem din închisoare şi făceam o tentativă disperată să 
recuperez măcar unele obiecte. Natural, tot în pagubă, dar 
efectiv n-aveam ce mânca. Ceream un bacşiş din averea cu 
care mama, silită, îl înzestrase. Dragu mi-a râs în nas. 

— Şi de-atunci? 

— Nimic. Absolut nimic. N-am discutat nici măcar la 
telefon. Ce era să ne mai spunem? 

— Scuzaţi-mi întrebarea: din ce trăiţi acum? 


— Fac unele fleacuri pentru bâlciuri, dar, în principal, 
redactez lucrări de stat pentru studenţii mai slăbuţi. 

— E rentabil? 

— Destul. lau cinci mii de lei pentru o teză care-mi 
solicită cam două săptămâni de lucru. Din păcate însă, în 
materie nu există sezon non-stop. larna, toamna cam 
vegetez. 

Maiorul tăcu câteva clipe. Se surprinse privindu-i mâinile 
cu osatură nobilă, dar prea gingaşe, prea feminine şi 
încearcă să şi le imagineze manevrând satârul acela de 
bucătărie. Nu se punea problema forţei. Chiar un copil de 
doisprezece ani îţi poate sfărâma capul cu o asemenea 
unealtă, iar mânia, ura dezlănţuită, voluptatea răzbunării 
înzestrează herculean făpturile cele mai fragile. Cristescu 
încerca să intuiască dacă bărbatul din faţa lui dispunea de 
suficient potenţial viril - crima, fenomen desigur reprobabil, 
presupune însă anumite valenţe - pentru a premedita şi 
realiza un asasinat. După opinia bătrânei, medicul n-avea 
pedigree în acest sens, iar întreruperea nefericită de 
sarcină, consumată cu ani în urmă, nu putea fi trecută la 
rubrica crimă. 

— Ce aţi făcut în cursul zilei de sâmbătă? 

Mircescu dădu repede din cap, aşteptase întrebarea. 

— Nu ţin agendă. La jalnica mea lipsă de activitate nu 
sunt încorsetat în termene stricte, iar viaţă mondenă nu 
duc. Întâmplător însă pentru sâmbăta şi duminica, având de 
ani de zile acelaşi program, îndeobşte administrativ, vă pot 
face o relatare exactă. 

— În consecinţă... 

— În consecinţă, dimineaţa am făcut un pic de curăţenie, 
la ora unsprezece m-am dus să ascult slujba de la Biserica 
Boteanu. Am trecut după aceea zece minute pe la miliţie... 
Aceasta ar constitui singura derogare de la program. 

— La miliţie? De ce? 

— Miercurea trecută mi s-a furat din faţa casei maşina, 
un Renault 16 albastru. Am vrut să ştiu dacă s-a aflat ceva. 


Din păcate, n-am primit nici o veste îmbucurătoare. 
„Cercetăm, căutăm, aveţi răbdare...“ Cunoaşteţi textul. M- 
am întors acasă în jur de unu şi jumătate şi am dejunat cu 
mama. După-amiază mi-am sortat nişte fişe, am citit, am 
ascultat muzică. La ora douăzeci şi două eram în pat. 

— Există - desigur, e vorba de o simplă formalitate - 
cineva în afară de mama dumneavoastră care ar putea 
confirma cele declarate? 

Mircescu surâse amar. 

— Cine s-o confirme? Nu am prieteni, telefonul nu sună 
cu anii, iar eu trec în general neobservat. 

„Aici te înşeli, amice, îl apostrofă Cristescu în gând. Exact 
cu fizicul ăsta nefericit nu te poţi fofila fără să fii luat în 
reflector.“ 

Nu comentă însă, bănuindu-i susceptibilitatea legată de 
fizic. 

— În concluzie, recapitulă cu glas tare, curăţenie, 
biserică, miliţie, masă, lucru în birou. 

— Exact. 

Maiorul îl privi fix şi râse încetişor. Mircescu roşi: 

— Ce anume vă amuză? 

— Amuză! Hm! Hai să zicem că mai degrabă mă 
nedumireşte. Dacă tot ce mi-aţi relatat corespunde strict 
realităţii... 

— Sub cuvânt de onoare. 

— Şi n-aţi omis nimic. 

— Nimic, afirmă medicul categoric. 

— Atunci nu înţeleg de ce aţi lipsit de la întâlnirea fixată 
cu inginerul Dragu. Nota am găsit-o în agenda lui de birou 
pe fila sâmbătă 15 decembrie curent: Dr. Mircescu ora 12. 


27 


ÎI oate cercetările lui Cristea pentru a da de urma Leliei 


rămaseră fără rezultat. Peste măsură de neliniştit, făcuse 
investigaţii la Spitalul de Urgenţă, apoi, cu inima cât un 
purice, la morgă. Răspunsurile automatizate ale 
funcţionarelor sunau în acelaşi sens: nici o femeie cu 
semnalmentele Leliei nu fusese internată sau înregistrată la 
instituţiile respective. 

Împreună cu Mielu 46 se dusese la o mătuşă cu care 
Lelia întreținea relaţii destul de susţinute. Pe hoţ îl lăsase 
bineînţeles să aştepte la un birt din apropiere. Mielu n-avea 
„faţă“, toată înfăţişarea lui mirosea de la kilometri a 
combinaţie dubioasă şi, în prezenţa lui, oamenii cumsecade 
amuţeau subit, pipăindu-şi buzunarele. 

Mătuşa Leliei, o cucoană cu faţa ascuţită distonând 
strident cu trupul corpolent, îl primi într-o sufragerie care 
mirosea a naftalină şi a mâncare economică. Izul de rântaş 
preparat probabil zilnic intrase în stofa mobilelor, în 
perdele, în circumvoluţiunile  bibelourilor. Îl măsură 
prudentă, dar aspectul lui Cristea deruta. Părea serios, 
sobru, un tânăr la locul lui. Doamna Stan nu păru cine ştie 
ce preocupată de dispariţia Leliei, cât de „hramul“ lui 
Cristea. Unde lucrează, cât câştigă, dacă a mai fost însurat, 
dacă are neamuri multe - ea una, vezi, a luat un orfan şi 
dulce i-a fost traiul cu bărbatu-său - şi, în general, ce 
intenţiona cu nepoată-sa. Luc strângea neputincios din 
măsele, abia îi suporta interogatoriul. 

— Mai are rude? Prieteni? Unde aş mai putea s-o caut? 


— Nu ştiu, drăguță. De unde să-i ştiu eu cărările? Şi la 
mine vine rar, nici pe la părinţi, la Râmnic, nu prea dă. La o 
urmă e văduvă, şi-a făcut rândul, treaba ei pe unde-i 
sticlesc ochii. Eu zic c-o fi pe undeva la munte. Acum cu 
sărbătorile. 


— Ei? făcu Mielu. A scuipat ceva grăunţe? 

— Cretină! scrâşni Cristea. Şi o duhoare în casă, decţi 
vâra nasul în giratoriu. Îşi bătu pumnul în palmă: Unde să 
fie? Unde să fie?! 

— Ascultă, coane! Din două una, mi-e însă că te oftici... 

— Dă-i bici! 

— Ori a virat-o cu un tip la vreun hotel şi de două zile 
admiră doar lustra din tavan, ori i-a expediat te miri ce 
prietenar câteva drageuri în bufet şi-a umplut-o de 
butoniere. 

Cristea îngălbeni. Aceleaşi posibilităţi le vânturase şi el. 

— Cine s-o lichideze şi de ce? Nu mai aşteptă răspunsul 
lui Mielu şi spuse hotărât: Mă duc la ăla acasă şi lămuresc 
eu chestia. 

— La mort?! 

— La el. 


28 


=> Ştii, Mirciulică? Mi se pare nostim cum se repetă 


istoria... 

Melania Lupu, trântită pe canapea, lăsă cartea din mână. 
Pe copertă, în medalion, o marchiză nu putea fi decât 
marchiză după gingăşia umerilor, figura suavă şi mâinile 
spălate în suc de lămâie pentru albeaţă - suspina delicat 
într-o batistă diafană. Îmbrăcată într-o rochie de brocart 
mixtură de Empire şi Malakoff, peste buclele arămii purta o 
bonetă Directoire. Sosul părea amestecat, dar imaginea 
avea graţie. „Lettres d'amour. Les plus belles parmi des 
belles... “ 

—  M-asculţi, Mirciulică? Nu ştiu dacă ai auzit de 
Mirabeau - a, ai făcut seralul! Atunci iartă-mă! Mirabeau a 
fost un domn cu obrazul ciupit de vărsat. Un personaj care 
a stârnit oleacă de vâlvă în timpul Revoluţiei Franceze... Ai 
noroc că n-ai fost contemporan cu acest monsieur, căci pe 
vremea aceea, din cauza foametei, strămoşii tăi mieunau în 
ostropeluri şi pateuri bine condimentate. Ei bine, acest 
condotier al anilor 1789 a iubit-o pe o oarecare Sophie. 
Spuneam că istoria se repetă. Nu, nu mâncăm pisici, dar 
frigul nu ne cruţă nici pe noi. Concentrează-te o clipă doar! 
Îţi traduc ce-i scria Sophie de la Amsterdam: „nu găseşti că- 
i prea frig ca să te culci singur? Mie cel puţin aşa mi se 
pare... Am căutat o modalitate de a-mi încălzi patul. Am 
făcut focul, dar cearşafurile au ruginit. Adio, dragostea mea 
frumoasă, te sărut... Fără să mai vorbesc de gât, de 
umeri...“ 


„Cu lipsa aceea de săpun, cred că a constituit un act de 
nebănuită cutezanţă. Gât, umeri, totul trebuie să fi fost 
nespus de sărat...” 

Melania îşi îndreptă ochii spre fereastră. Lapoviţa n-o 
indispunea, iar anotimpurile ei preferate erau toamna şi 
iarna. „Nu văd de ce m-ar indispune un cer gri, plin de 
mister, ploaia fină, răcoritoare, asfaltul ud şi nu un soare 
ucigător, vipia unui iulie, când totul miroase a praf, gudron, 
a cauciuc ars şi a transpiraţie amestecată cu parfum. În 
realitate, oamenilor le place să-şi transfere culpa 
ciudăţeniilor şi defectelor lor asupra unor fenomene 
înconjurătoare. Sunt dezagreabilă pentru că afară ninge, 
sau plouă, sau bate vântul! Aberaţii! De fapt, sunt 
infrecventabil pentru că am un ficat incomod, sau o fire 
ciufută, sau nu posed îndeajuns umor ca să realizez că şeful 
infect şi ranchiunos e de fapt un omuleţ crăcănat care ţipă 
la noi pentru că nevastă-sa îl corijează acasă cu făcăleţul. Îşi 
scoate şi el pârleala.“ 

„Stai dumneata o oră în staţie la 31, mi-ar replica vecinul 
nostru de la II, domnul Istrătescu - ştii, contabilul - şi pe 
urmă să-mi povesteşti ce veselă e lapoviţa, ninsoarea sau 
alte stihii...“ 

— Ştii, Mirciulică, s-ar putea să aibă dreptate... Cu trei 
reşouri şi plita mereu aprinsă, peisajul hibernal devine mult 
mai îmbietor. 

Se sculă dintr-o dată şi se duse direct la oglindă. Se privi 
lung, în ochi: 

— Pui un rămăşag, draga mea? Astă-seară până cel mai 
târziu la ora opt vom primi vizita domnului maior Cristescu. 
Pe ce pariem? Pe un kilogram de bomboane de la Capşa. O 
sută patruzeci de lei... Două kilograme? 

Nu, nu, nu pot exagera. Am pierdut iar la cărți... 
Realmente, Florence are mâini îndemânatice... 

Se opri înspăimântată şi îşi dădu o palmă uşoară pe 
obraz. 


— Melanie, nu te mai recunosc! Niciodată n-ai clevetit şi 
n-ai calomniat... Ce înseamnă mâini îndemânatice?... A, ai 
vrut să spui că este o excelentă gospodină? Încerc să te iert, 
dar e pentru ultima oară. Florence nu ştie să facă nici 
măcar omletă. 


Găsind-o în ţinută specială - deux-pieces bleumarine, 
escarpeni şi un cordon subţire lilas - maiorul se interesă: 

— Vă pregătiţi probabil pentru o vizită. 

— Nici gând, râse Melania. Dar am pus un pariu... 

— ...Cu Mirciulică? 

— Nu, căci el este hotărât împotriva oricăror jocuri de 
noroc, am pariat cu mine. E foarte amuzant să câştigi 
întotdeauna. Am pus deci pariu că veţi veni şi atunci m-am 
pregătit să vă primesc. 

Ca totdeauna nu-l lăsă să scoată un cuvânt până nu aduse 
ceaiul, oferit tot ca de obicei cu mare stil. Gesturile cu 
parfum de gavotă ale Melaniei, clinchetul delicat al 
argintăriei şi al porţelanului fin încântară din nou urechile 
maiorului. Îndrăgise atmosfera din casa Melaniei; o 
atmosferă specială cu iz de vechi, dar nu de bătrâneţe. Aici, 
la ea, uitai de troleibuze aglomerate, de obraji năclăiţi cu 
cremă, de sifonul de la WC care plânge, de aşternutul 
colorat (ăla alb se murdăreşte prea repede) schimbat la o 
lună, de refrigeratorul atât de încărcat, încât nu mai încape 
în el nici măcar o măslină. 

Uneori, din pricina ambianţei sordide de-acasă, Cristescu 
îşi zicea că se simte mai bine în hotelurile de vacanţă, 
mobilate stas, dar cu mobilă veselă, ziduri luminoase, 
perdele, cuverturi în culori sărbătoreşti. Nu lipsesc florile - 
în general ciupite de pe aleile care bordează faleza sau 
chiar din vaza restaurantului - şi nici zâmbetul 
convenţional, dar zâmbet, al recepţionerei şi al femeii de 
serviciu, de cele mai multe ori uitate în graba plecării sau 
omise (ce, n-are leafă?), dar care nu încetau să spere... 


La el, în apartamentul de două camere pe hol, cadrul, 
departe de a fi optimist, împrumutase culorile şi adjectivele 
nevesti-sii: cenuşiu, acru, nemulţumit, unsuros şi, în 
general, totul îmbibat cu fire de păr. Printre altele, doamna 
Cristescu se dădea în vânt după reţetele din almanahuri, iar 
unul din precepte poruncea periatul zilnic al părului de o 
sută de ori. 

Da, totul era cenuşiu - pereţi, perdele, lămpi etc., acru - 
aerul casei la propriu şi la figurat, unsuros - crătiţi, chei, 
suprafeţele lucioase ale mobilei, nemulţumit, căci totul 
gemea: clanţele stricate, garniturile din baie şi bucătărie, 
televizorul Miraj care strănuta, arcurile fotoliilor. 

Maiorul avea însă calitatea extraordinară ca, datorită 
unui efort de voinţă, să facă abstracţie de lucrurile 
dezagreabile, iar, aflat în alt context, să se bucure ca un 
şcolar de ceea ce împrejurarea respectivă îi oferea plăcut. 

— Mă aşteptaţi deci, surâse maiorul. 

— Dar bineînţeles, clipi ca o păpuşă Melania Lupu cu 
zâmbetul ei inimitabil: „Dacă tânjeam să văd pe cineva 
acum, dumneata eşti acela...“ Eu am o presimţire a 
evenimentelor plăcute... Adăugă, zâmbind de astă dată 
puţin parşiv: Nu ascund că am sesizat şi surpriza 
dumneavoastră când ne-am întâlnit la Laura Mircescu. O 
surpriză, sper, agreabilă. 

Cristescu începu să râdă: 

— Ca totdeauna, constat că nu vă înşeală nici 
presimţirile, nici intuiţia. Într-adevăr, am fost surprins. 

— De ce? Suntem prietene vechi. 

— Un amănut pe care-l ignoram. În afară de asta, am 
intrat în casa Mircescu în interes strict profesional. 
Anchetez o crimă. 

Melaniei i se aprinseră ochii. Bătu din palme fericită: 

— O crimă! Ce palpitant! auzi, Mirciulică? O crimă! 

Mirciulică n-auzea, croşetând vis dulce lângă radiatorul 
încins. Melania, din pricina frigului, exagerase doza de 
alcool. Grogul motanului fusese mai mult vodcă decât apă. 


— V-aş fi recunoscătoare, domnule maior, dacă ne-aţi 
acorda privilegiul să ne consideraţi confidenţi. Ştiţi, viaţa 
noastră a devenit atât de monotonă... 

„Exact de asta mă temeam şi eu! oftă Cristescu. Să nu 
începi să te plictiseşti...“ 

Îşi încleşta mâinile pe braţele fotoliului şi se aplecă puţin 
în faţă: 

— Puteţi să-mi daţi cuvântul de onoare că nu aveţi nici un 
amestec în cazul inginer Dragu? 

Bătrâna îl privi nedumerită: 

— Inginer Dragu? Habar n-am despre cine-i vorba. 1 s-a 
întâmplat ceva neplăcut acestui domn? 

— A fost asasinat. 

— O! Bietul de el... Dar nu înţeleg întrebarea 
dumneavoastră... Chiar dacă am petrecut un an... 

— „...în pensiunea aceea drăgălaşă“, o  întrerupse 
Cristescu, ştiu că n-aţi fi niciodată în stare de crimă. Dar 
vedeţi... Nu mi-o luaţi în nume de rău... Şi în acest dosare 
vorba de obiecte de artă... Blestematele obiecte de artă!... 

În sinea ei, Melania chicoti: 

„Bietul domnul Cristescu îşi închipuie că iar ai pus la cale 
vreo drăcie... E foarte bine, fetiţo, că la vârsta ta mai poţi 
stârni temeri şi nedumeriri. În general, după şaizeci de ani, 
nimeni nu se mai ocupă de tine... Obiecte de artă! Hm, 
începe să devină interesant...“ 

— Consider, declară pe un ton care oscila între ofensă şi 
înţeleaptă judecată, că ar fi trebuit demult să dăm uitării 
anumite neînţelegeri. Apoi, muşcată de curiozitate, se grăbi 
să precizeze: N-am auzit în viaţa mea de domnul inginer 
Dragu şi nici că ar fi fost asasinat. 

Cristescu o privi lung, încercând să-i descifreze figura 
delicată. 

„Fie ce-o fi! Oricum, găsind-o la Mirceşti acasă, aş fi luat- 
o la întrebări.“ 

— Vă cred, doamnă. 


Îi relată în câteva cuvinte împrejurările crimei, făcu 
inventarul persoanelor implicate. Bătrâna îl urmărea cu 
ochi strălucitori. 

— Înţelegeţi deci, încheie maiorul, că întâlnindu-vă într- 
un context unde mişună icoane de preţ, argintărie şi pânze 
de muzeu, inevitabil au început să-mi dea târcoale... unele 
amintiri. 

— Nu trebuie să vă lăsaţi copleşit de prejudecăţi... Eram 
pe atunci amândoi atât de tineri... 

„Mie-mi spui? ricană în gând maiorul. Acum patru, trei şi 
doi ani, mata purtai un şorţuleţ cu răţoi, iar eu mă jucam cu 
cercul.“ 

— Vorbiţi-mi vă rog despre doctorul Mircescu. În mare îi 
cunosc biografia, sunt informat despre accidentul legat de 
întreruperea clandestină de sarcină. Mă interesează el, ca 
om. 

Bătrâna puse ceaşca pe masă şi îşi mângâie poalele 
fustei. 

— Îl cunosc de când era mic... Trebuie să ştiţi că eu, 
neavând copii, şi pot spune că acesta a fost singurul lucru 
care m-a necăjit în viaţă, eram foarte ataşată de băieţeii 
prietenelor mele. Spun băieţei, pentru că s-a întâmplat să 
nu existe şi fetiţe. Sandi Miga, Vali Miclescu, Alfred au fost 
prietenii mei încă de pe când îi plimba bona în cărucior. 
Staţi! Mi se pare că am chiar o fotografie. 

Se ridică sprintenă şi răsfoi câteva clipe în albumul de pe 
scrin. 

— Uitaţi-vă! Aici e Alfred la şapte ani. Ne aflam cu toţii în 
refugiu, la Crevedia. 

Cristescu cercetă instantaneul. Era luat vara, în faţa unei 
case frumugşele cu lăzi de flori în dreapta şi stânga scării şi 
între pilonii cerdacului. Băiatul era slăbuţ, stătea în aceeaşi 
poziţie caracteristică, cu un şold mai sus, şi purta peste 
buclele brune o pălărioară de pichet, gen cască colonială. 
Părea timid, fragil şi circumspect în faţa aparatului de 
fotografiat. 


— Da... făcu maiorul evaziv. 

Melania se aşezase din nou. Ţinea ochii larg deschişi şi se 
uita la maior fără să-l vadă. 

— Nu pot să vorbesc despre Alfred, fără să mă refer la 
două femei care au avut o importanţă covârşitoare în viaţa 
lui. Laura - mama şi Marina - nevastă-sa. 

— Sentimentul meu, observă Crislescu, este că şi astăzi, 
doamna  Mircescu exercită asupra doctorului aceeaşi 
influenţă. 

— Nu vă înşelaţi. Laura a fost o femeie autoritară, care a 
făcut toată viaţa ce a poftit. Alfred s-a izbit în familia lui 
Mircescu. Extrem de inteligent, dotat, la patru ani scria şi 
citea, dar slab, fără voinţă, fricos. Exact defectele care o 
oripilau pe Laura. Toată copilăria lui şi chiar în adolescenţă 
a încercat să-l corijeze, dar, din păcate, ea n-a fost niciodată 
un bun pedagog, iar metoda ei era dură şi total nepotrivită 
cu un copil ca Alfred. De pildă, băiatului îi era teamă să 
doarmă noaptea singur şi mai ales pe întuneric. Laura, 
încredinţată că-l vindecă, i-a interzis guvernantei să se 
culce în aceeaşi odaie, iar după rugăciune se stingeau 
absolut toate luminile. În consecinţă, copilul adormea 
târziu, se trezea istovit, plâns, cu o privire de om al cărui 
somn a fost bântuit de coşmaruri fioroase. 

— Tatăl băiatului n-a reacţionat? 

— N-avea nici un fel de autoritate... Mi-aduc aminte... 
Alfred avea oroare de apa rece... Ei bine, duşurile reci erau 
obligatorii şi iarna. Deşi bine intenţionată, îţi dădea totuşi 
impresia că încerca o plăcere sadică să-l silească să facă tot 
ce nu-i place sau e împotriva firii lui. 

— Sunteţi un excelent psiholog... 

Melania râse cochet: 

— În realitate, dumneavoastră aţi avut totdeauna despre 
mine o părere mai bună decât merit. Mă întorc la Laura... 
Situaţia la care mă refer s-a petrecut în vremea 
adolescenţei lui Alfred. Niciodată n-a fost maică-sa mai 
crudă ca atunci. Ne aflam cu toţii la Buşteni, unde Mirceştii 


aveau o vilă. Alfred împlinise şaptesprezece ani şi se 
îndrăgostise de fetiţa unui inginer, veniţi şi ei tot în 
vilegiatură. O idilă cuminte, ţinând mai degrabă de vremea 
mea... Bucheţele din flori de vanilie, ceea ce în limbajul 
îndrăgostiţilor - cine-l mai cunoaşte astăzi? - însemna „te 
iubesc din toată inima“, versuri stângace, desene după 
natură făcute pentru Dorina. Bineînţeles, toţi băgaserăm de 
seamă ce se întâmpla între cei doi tineri şi pot să vă spun că 
eu mă simţeam emoţionată şi chiar puţin invidioasă. 

Se opri uitându-se la maior cu privirea ei caracteristică 
de fetiţă. 

— Invidioasă? râse Cristescu. 

— Îhî. Se răsuci spre motan: Mirciulică, sunt convinsă că 
nu trebuie să asculţi chiar tot ce spun eu. Nu vrei să faci o 
plimbare? 

Motanul nu voia şi refuză să se apropie de uşa deschisă. 

— Uneori, observă Melania, are mici încăpăţânări. Nu-i 
nimic, voi vorbi mai încet, căci am constatat că, după 
indigestia de anul trecut, i-a slăbit auzul. 

Cristescu, obişnuit cu stilul bătrânei, încetase de mult ca, 
în faţa unor afirmaţii deconcertante, frizând cel puţin 
„originalitatea“, să se mai întrebe dacă nu cumva îşi bate 
joc de el. 

Melania reluă cu glas scăzut: 

— Am fost într-adevăr puţin invidioasă. Să nu mă 
înţelegeţi greşit... Am ţinut foarte mult la soţul meu şi pot 
afirma că noi doi ne-am simţit bine împreună. Colonelul 
avea însă un gen mai... cazon. De exemplu, în perioada 
logodnei, ca să-mi spună că... Obrajii i se îmbujorară şi îşi 
plecă privirea: Ca să-mi spună că are o slăbiciune pentru 
mine, ieşea la raport. 

— Cum adică ieşea la raport?! 

— Uite aşa! Se ridica în picioare, lua poziţie de drepţi şi 
pocnea din călcâiele cizmelor: Permiteţi-mi, domnişoară... 
Înţelegeţi... 

Cristescu o privea consternat. Izbucni în râs. 


— „sau, urmă Melania, după o plimbare mai lungă prin 
pădure, când ne-am despărţit, şi-a dus mâna la chipiu: „Vă 
felicit, domnişoară, sunteţi o bună infanteristă...“ Ştiţi, eu aş 
fi preferat să mă compare cu o brânduşă sau cu un colibri 
drăgălaş. Nu pot contesta, mi-a trimis odată şi versuri. Mai 
ţin minte câteva. Vreţi să le auziţi? 

Maiorul dădu harnic din cap. Îşi zise că, la urma urmelor, 
chiar dacă nu realiza mare lucru cu această discuţie - mai 
avea de rezolvat câteva hârtii, iar nevastă-sa îl aştepta să 
meargă împreună într-o vizită „de obligaţie“ care-l înfiora - 
oricum spectacolul merita. 

Melania declamă cu naturaleţe: 

— Trompetul sună stingerea, tot regimentul doarme, 
doar eu veghez şi-s ameţit de ochii tăi ca marea/Ce-mi 
pasă?/Fi-voi ostenit, mâine manevre sunt,/dar zâne ca iubita 
mea, nici una pe pământ. 

Se opri uitându-se la Cristescu. Acesta comentă uimit, 
fără să-şi camufleze râsul: 

— Remarcabil pentru... un anumit gen. 

— M-aţi înţeles deci, făcu Melania mulţumită. Să vă 
termin istoria cu Laura. Când a observat că băiatul s-a 
îndrăgostit, a început să-şi bată joc sângeros de el. Mai cu 
seamă timiditatea lui o scotea din sărite. Într-o zi i-a pus 
condiţia: Uite, băiete! (acestea sunt cuvintele ei). Dacă până 
diseară, nu eşti îndeajuns de obraznic cu proasta aia mică 
încât taică-său să te pălmuiască sau cel puţin să vină la 
mine să te reclame, nu mai ai ce căuta în casă! Dormi în 
pădure! 

— Ce s-a întâmplat până la urmă? 

— A fost ceva îngrozitor. Bineînţeles, Alfred n-a îndrăznit. 
A rămas peste noapte afară şi a făcut o dublă pneumonie. 

— Într-adevăr, dur. 

— Vă daţi seama, oftă Melania, că un asemenea copil nu 
mai avea şanse să ajungă un bărbat normal niciodată. 

— Ce mi se pare ciudat, constată Cristescu, este că fiul n- 
a păstrat resentimente şi continuă, din câte mi-a făcut 


impresia, să suporte acelaşi tratament înjositor, că şi astăzi 
îi acceptă fără crâcneală autoritatea. 

— Nu spune nici măcar miau! Cred că există unele fiinţe 
cărora le place să fie maltratate. Bineînţeles, aceasta nu 
este o explicaţie suficientă, dar eu alta mai bună nu cunosc. 
Cert mi se pare faptul că Laura a izbutit să facă din el un 
bărbat victimă, complexat, care nu putea să nu cadă în 
ghearele primei fiare cu chip drăgălaş. Căci aceasta a fost 
Marina, nevasta lui. 

Ochii bătrânei se aspriră şi Cristescu rămase mirat. Îi 
vedea prima dată altfel decât blânzi, binevoitori, candizi. 
Ochii unei fetiţe cu păpuşa sau iepuraşul preferat în braţe. 
Îşi manifestă surpriza şi Melania îşi trecu degetele peste 
pleoape. 

— Ştiţi că mie nu-mi plac cuvintele nepoliticoase, dar 
pentru Marina nu există alt calificativ decât jivină, iar eu 
una aş prefera să-l ştiu pe Alfred în iad decât împreună cu 
ea. 

— Au fost mult timp căsătoriţi? 

— Patru ani. Alfred terminase de câţiva ani facultatea şi 
rămăsese în Bucureşti. A fost totdeauna un element 
strălucit. Marina era economistă. O figură nostimă, dintre 
acelea pe care franţujii le numesc sournoises - „parşive“. În 
prezenţa ei încercam un sentiment straniu. Instinctiv, n-o 
lăsăm niciodată să stea în spatele meu, simţeam nevoia s-o 
supraveghez. Ca şi cum mi-ar fi fost teamă să nu-mi facă 
vreun rău sau să fure ceva. Nici eu nu ştiu ce... 

— Interesant. 

— Cu Marina, Alfred îşi schimbase doar stăpânul, cu o 
diferenţă: în timp ce maică-sa îl tratase cu biciul, Marina 
avea o măciucă. Îl umilea - „stârpitură“ era doar o vorbă de 
alint -, îl punea în situaţii imposibile. Un singur exemplu, şi 
există nenumărate: în noaptea nunţii - erau vreo optzeci de 
musafiri - a dispărut două ore cu unul dintre oaspeţi, un 
inginer cu care trăise înainte şi nu voise s-o ia de nevastă. 
Restul, nu mai contează. Telefoane la spital, „întârzie, sunt 


cu cineva în dormitor“, sau sunând de la munte: „Fac week- 
end-ul la Sinaia cu Popescu, vezi, nu-i alarma pe ai mei“ 
etc.. 

— Da, constată Cristescu, aproape incredibil. Cum s-au 
despărţit? 

— L-a lăsat ea, după ce ancorase într-un port confortabil, 
un funcţionar diplomatic cu care a vânturat lumea. Pe unde 
o fi acum, nu mai ştiu. E deprimant, adăugă după o pauză, 
să ajungi la vârsta mea şi să constaţi că în viaţă izbutesc cei 
mai răi dintre noi. 

Cristescu o cercetă curios. Era prima oară când o auzea 
enunţând panseuri triste. Melania rămăsese pe gânduri, 
jucându-se cu mărgelele de la gât. Întrebă pe neaşteptate: 

— Îl suspectaţi cumva pe Alfred de crimă? 

— Voiam să vă pun aproximativ aceeaşi întrebare: îl 
vedeţi în ipostaza de asasin? 

Bătrâna şovăi imperceptibil: 

— N... nu... 

Maiorul o privi scurt, dar nu comentă. Mai flecăriră o 
vreme, apoi Cristescu, privindu-şi ceasul, se ridică. 

— Ba da, draga mea, şopti privind visătoare uşa care se 
închisese. Îl văd în stare să omoare. S-a adunat în el alâta 
ură, atâta umilinţă, atâta autonemulţumire, încât un act 
excesiv devine inevitabil. Cel puţin ca să-şi demonstreze lui 
însuşi că e în stare de ceva ce-şi închipuie că ar fi o faptă de 
bărbat. Da, draga mea, sunt aproape sigură că Alfred a 
ucis. Nu puteai însă să i-o spui domnului maior. [ii minte 
când ţi-a dăruit de Crăciun cutia de creioane Castell, 
obiectul lui cel mai de preţ? Şi asta doar pentru că îl 
sărutaseşi pe amândoi obrajii şi vârful nasului. De emoție, 
începuse să plângă. 

Ochii Melaniei se aburiră. O trezi mârâitul nerăbdător al 
lui Mirciulică. Avea chef să meargă la plimbare. 


29 


În legătură cu activitatea profesională a inginerului 
Dragu, Cristescu primise o fişă informativă oficială şi un 
telefon anonim. 

A doua zi dimineaţă, la birou, parcurse nota redactată de 
Serviciul de cadre. O pagină dactilografiată, capodoperă de 
caracterizare tip, mâăzgălită în grabă de un funcţionar 
plictisit. Îi dădu un bobârnac şi hârtia, după câteva volte 
şovăitoare prin aer, căzu pe covor. 

„...element de nădejde... excelent din punct de vedere al 
pregătirii profesionale... Conştiincios... întreprinzător... 
spirit de organizare... răspunde prompt la toate 
chemările... şi etc., şi etc...“ 

„Ar merita, îşi zise maiorul, să mă duc să-l cunosc şi eu pe 
ipochimenul de la Cadre... Nu zic că pentru postul ăsta 
trebuie să fii neapărat doctor în psihologie, dar nici să 
umbli cu ochii legaţi...“ 

Căci i se părea imposibil, indiferent de capacitatea de 
disimulare a unui individ ca Dragu, a cărui viaţă doar uşor 
scormonită îl desemna ca pe un personaj cel puţin 
primejdios şi fără scrupule, să primească din partea unui 
serviciu competent calificativul „excepţional“! 

Telefonul îl primise la prima oră, de cum intrase în birou. 

— Domnul maior Cristescu? 

— Chiar el. 

— Vă ocupați de cazul inginerului Dragu. 

— Exact. 


— Vă dau un sfat. Luaţi legătura cu inginerul Octavian 
Nanu, din strada Vlăsiei 57. Veţi afla lucruri interesante. 

— Cu cine vorbesc? 

— Bună ziua! 

— Aşa vă cheamă? 

— Da. Un nume la fel de bun ca oricare altul. 

Cristescu puse încet receptorul în furcă. Glasul aparţinea 
unei femei. Un glas cultivat, sigur, limpede, fără cea mai 
mică intenţie de măsluire. 

Trase sertarul biroului şi deschise ghidul Bucureştiului. 
Peste câteva minute îşi îmbrăcă paltonul şi părăsi 
ministerul. 


30 


« 


FR N ecompetitivă îşi zise Cristea când o văzu pe Anca 


Dragu. 

Aproape că dăduse buzna peste ea. Sunase direct la uşă, 
pretextând o urgenţă: în apartamentul de la etajul inferior 
era inundație, trebuia să vadă ce se întâmplă în baie. 

Luată prin surprindere, drogată cu soporifice, Anca îi 
deschise. Purta un capot de molton decolorat. Părul în 
dezordine, fără luciu, părea un pămătuf de câlţi căţărat în 
vârful capului, iar obrajii supţi de nesomn şi lacrimi se 
prăbuşeau abrupt în bărbia ascuţită. 

O luă spre baie, „numai asta îmi mai lipsea“, dar Cristea o 
opri. 

— Nu vă mai deranjaţi, doamnă. Nu există nici o 
inundație. 

Femeia îl cercetă mirată. Brusc, în ochi îi scăpără spaima 
şi instinctiv făcu câţiva paşi înapoi. 

— Nu strigaţi! Nu vă fac nici un rău. 

— Ce înseamnă asta? 

— Că trebuia să vă văd neapărat şi altfel nu m-aţi fi 
primit. 

Ameţită, Anca se rezemă de scrin. 

— Nu înţeleg nimic. Ce doriţi? 

— Voi fi scurt. Ştiu ce nenorocire vi s-a întâmplat şi 
primiţi, vă rog, condoleanţele mele. Regret că trebuie să fiu 
nedelicat în asemenea momente, dar sunt silit. Sâmbătă 15 
decembrie, logodnica mea, Lelia Bogdan, avea întâlnire cu 
soţul dumneavoastră aici, la ora 19:00. 


Anca îşi înfipse unghiile în marginea de marmură a 
scrinului. 

— Ce ticăloşie! Dumnezeule!... Cum puteţi... Acum... 

Lucian Cristea, delincvent, gangster de Dâmboviţa, 
individ predestinat prin vocaţie să trăiască baletând printre 
paragrafele Codului Penal, se simţi impresionat. 

— Vă rog să mă iertaţi. Dar tocmai pentru că v-aţi iubit 
soţul, încercaţi să mă înţelegeţi. Din momentul în care a 
plecat spre locuinţa dumneavoastră, i-am pierdut urma, nu 
mai am de la ea nici un semn de viaţă. Pur şi simplu a 
dispărut. 

— Ce pot eu să vă fac?... Ce vreţi de la mine?... Am fost 
plecată din Bucureşti... 

— În preajma cărei ore s-a stabilit decesul? 

Anca trase nervoasă de reverele capotului. Îşi muşca 
buzele spasmodic şi nu trebuia să fii specialist ca să-ţi dai 
seama că se afla în pragul unei crize de isterie. 

— Nu ştiu nici eu... A fost frig... Ger... S-a stricat 
instalaţia... Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă! 

— O ultimă rugăminte! Îngăduiţi-mi să arunc o privire 
prin apartament. Poate există vreo urmă... Măcar să ştiu 
dacă a ajuns aici. 

Anca, doborâtă, se lăsă să alunece pe lângă scrin. Îşi 
aduse genunchii la gură şi îşi acoperi capul cu braţele. 

— Fă ce vrei... Nu-mi pasă. 

Cristea cercetă dormitorul, sufrageria, livingul, micul 
salonaş, atenansele. S-ar fi agăţat de orice: o agrafă, rujul 
eventual uitat, o batistă, vagi efluvii de Miss Dior, parfumul 
Leliei. Nu găsi nimic. 

Încercă să-şi ia rămas-bun de la Anca, să se scuze încă o 
dată. Femeia scutură capul, mereu ascuns între braţe. 

— Du-te!... Du-te!... Lăsaţi-mă! 

Într-un elan de compasiune, Cristea îi puse mâna pe 
umăr. Nu găsi nimic să-i spună şi ieşi precipitat. 

Suspine sfâşietoare cutremurau trupul firav. 

— lartă-mă, Marian... lartă-mă... 


31 


Când Cristescu îşi manifestă dorinţa de a sta de vorbă 


cu Nanu, proprietăreasa, cucoana Lucreția, desenă o figură 
atât de uluită, încât maiorul începu să râdă: 

— Nu înţeleg ce vă surprinde. 

— Stă la mine de doi ani. Sunteţi prima persoană care-l 
caută acasă sau la telefon. Aşa ins... orfan, n-am pomenit. 
Dar poftiţi... Poftiţi în casă! 

Din obişnuinţă, Cristescu îşi roti ochii în jurul odăii. 
Amestec de mobile vechi şi noi, clasicul garderob cu oglindă 
- de zestre -, garnitura de 8500 „recamier“ cu fotolii, 
obiecte multe, mărunte, presărate peste tot. Închipuindu-şi 
că maiorul se uită la fotografia înrămată în plastic de pe 
televizor - un bărbat tip victimă cu o mustață bătăioasă în 
contrast aproape iar cu privirea de rumegător blajin -, 
cucoana Lucreția zise: 

— Răposatul... A fost grefier patruzeci şi cinci de ani la 
raionul Tudor Vladimirescu. De... Am făcut şi noi ce-am 
putut. 

Cristescu sesiză substratul afirmației, mustind de o 
satisfacţie domestică, emoţionantă în cumsecădenia ei. 

— E foarte frumos... 

— Ce-am putut... Un singur salariu, că al meu m-a ţinut 
acasă. Avem şi o fată, măritată bine, după un doctor... Luaţi 
o dulceaţă? 

Amuzat - proprietăreasa îl trata ca pe un musafir 
personal - Cristescu refuză amabil, arătându-se presat de 
timp. 


— Da... sigur... Cum să nu? Bătu într-o uşă cu furnirul 
cam scorojit. Domnu' Octavian! Domnu' Nanu!... Ai oaspeţi. 

Rămase cu gâtul întins şi urechea la pândă, până se auzi 
mişcare dincolo. Uşa se deschise brusc şi apăru un cap 
ciufulit, cu privire de strigoi. 

— Mă iertaţi un minut, spuse după ce Cristescu se 
legitimă. Mă schimb şi... 

Chipul cucoanei Lucreția căpătă o expresie conspirativă, 
„bârfă la portiţă“, şi şopti precipitat: 

— Curios om. Cumsecade, cinstit, dar mut plătică. Zace 
toată ziua în iatac cu ochii pe pereţi. Are vreun necaz, oare? 

— Nu, surâse Cristescu... Am venit pentru câteva 
informaţii. 

Nanu se ivi în prag şi cucoana Lucreția se oferi gentilă: 

— Puteţi rămâne aici, că-i mai cald. Eu tot am treabă în 
curte. 

— Da, făcu Nanu repede, e preferabil. 

„Pesemne, îşi zise Cristescu măsurându-l, dincolo mizeria 
e crâncenă. A apucat cel mult să arunce o cuvertură peste 
aşternut...“ 

Toată înfăţişarea lui Nanu trăda dezinteres, o silă de 
propria-i persoană şi tot ce-l înconjura. „Uite unul despre 
care, dacă auzi că s-a sinucis, exclami: era de aşteptat!“ 

Figura cu trăsături nesigure, stinse, de blond trecut de 
prima tinereţe, era aceea a unui bărbat ce-şi închipuie 
despre el că nu există deziluzie pe care să n-o fi cunoscut. 
Hainele ponosite aveau nevoie de perie, gulerul şi reverele 
erau plouate cu mătreaţă. Costumul părea intrat la apă - de 
ce toţi indivizii al căror interes pentru femei oscilează spre 
zero au pantalonii prea scurţi, în vreme ce centura le 
ajunge la subsuori? —, cămaşa verzuie era dubioasă. 

— Ştiu de ce-aţi venit la mine, spuse brusc Nanu. 

Cristescu îl privi surprins. Nu pentru că Nanu intuise 
motivul vizitei, ci pentru că făcuse prima mişcare. ŞIi-l 
închipuise mai degrabă circumspect, un ins care nu-şi 
dezvăluia imediat artileria, aşteaptă să fie atacat. 


— De ce? întrebă Cristescu negăsind o replică mai bună. 

— A murit Dragu şi probabil mă socotiți unul dintre 
suspecți. 

— O afirmaţie interesantă, aprecie maiorul. Avem de-a 
face cu suspecți doar în materie de crimă. Cine v-a informat 
că inginerul Dragu a fost asasinat? 

Nanu râse. Un râs strâmb, cu buze chinuite. Deşi avea o 
dantură corectă, râsul îl urâţea. 

— Lucruri din astea se află totdeauna, domnule maior. 

— Doar când este vorba despre un cap de afiş sau faci 
parte din cercul mai îngust ori mai larg al victimei. 

— Să zicem că pe mine m-a interesat în mod special 
persoana lui Dragu şi i-am urmărit în permanenţă evoluţia. 
Pe urmă, formula din faire-part e concludentă: tragica 
moarte. Nu tragic accident - maşină, avion etc. —, nu 
fulgerătoare - infarct, nu după o lungă şi grea suferinţă - 
boală incurabilă. 

— Aproape logic, aprecie maiorul. Deci urmăreaţi 
îndeaproape existenţa inginerului Dragu. Înseamnă că 
persoana care mi-a sugerat să discut cu dumneavoastră era 
bine informată. 

— Pot să vă întreb despre cine-i vorba? 

Cristescu desluşi în ochii lui Nanu un interes atât de viu, 
încât deveni curios. Ce-l mai putea oare zgâlţâi pe acest 
dezabuzat, ce-l putea scoate din indiferența totală faţă de o 
viaţă lipsită de orice mugur de nădejde? 

— Nu vă pot da un nume, căci nu mă aflu în posesia lui. 
Mi-a telefonat la birou o femeie care a ţinut să rămână 
anonimă. 

— O femeie, repetă Nanu. Da... da... 

— Presupun că vă gândiţi la cineva anume. 

Octavian Nanu avu o scurtă ezitare. Ridică brusc din 
umeri: „nu mai am nimic de pierdut“. 

— Cred că ştiu cine v-a sunat. Fosta mea logodnică, 
Cecilia Bratu. Mă rog, acum doamna colonel Vintilă. 


„Aha! îşi închipui maiorul că sesizează despre ce-i vorba. 
Probabil încă una dintre istoriile acelea în trei ale lui Dragu: 
el - raiul, iubita disputată şi Nanu, logodnicul păcălit şi 
abandonat. 

— Vă detestă chiar atât de mult? 

— Poate că a făcut-o din spirit de justiţie, rânji Nanu, din 
responsabilă echitate cetăţenească. Suntem datori să dăm 
tot concursul nostru autorităţilor. 

Maiorul - nu trebuia să îmbătrâneşti în miliţie ca să 
cunoşti mentalitatea generalizată în legătură cu 
„turnătorii“ - trecu peste observaţie. 

— Bineînţeles, este vorba despre o simplă impresie, dar 
nu cred că doamna în cauză m-a căutat dintr-un puseu 
justiţiar. 

— Nici eu nu cred, râse Nanu. 

— Dragu a fost pricina despărțirii dumneavoastră? 

— Indirect, da... 

— L-a... iubit? 

Nanu avu un gest de imensă osteneală. 

— Toate îl iubeau... Ce importanţă mai are? Un lucru 
sigur. N-au trăit împreună. Completă cu greutate: El n-a 
vrut-o. 

Maiorul nu comentă. Era limpede că pe Nanu, în ciuda 
blazării, întâmplările acelea vechi încă îl căzneau. 

— Poate aş fi iertat-o... Ce caraghios! Să ierţi pe cineva 
că nu te iubeşte... În mentalitatea mea neroadă, 
mentalitatea tuturor bărbaţilor, esenţial mi se părea că nu-i 
aparținuse.  Gândire sălbatică, necivilizată. Uneori o 
strângere de mână conţine mai mult adulter decât o 
săptămână petrecută la Mamaia în aceeaşi odaie de hotel. 
Nu credeţi? 

— Vă mărturisesc, se eschivă maiorul, că n-am reflectat 
asupra fenomenului. Personal, în probleme afective nu cred 
în sentinţe şi reţetare. Cuvântul decisiv îl are structura 
individului. În consecinţă, de ce v-aţi despărţit? 

— Ea a plecat. După ce m-au dat afară din slujbă. 


— Care a fost motivul concedierii? 

— Dosarul meu e acolo, la întreprindere... Mi-e silă să mă 
mai gândesc... Toate au rămas departe, chestiunea carierei 
ratate nu mă mai atinge. Dacă vă interesează însă 
diabolismul unei persoane, canibalismul cu care un individ îl 
poate distruge pe altul şi ştiţi să citiţi printre rânduri, 
merită să răsfoiţi dosarul. E opera integrală a inginerului 
Dragu. Râse sardonic: „Dragul nostru domn Dragu...“ 

„Da, îşi zise Cristescu, cred că într-adevăr merită 
studiat.“ 

— lau drept exact ceea ce-mi spuneţi dumneavoastră. 
Cecilia cunoştea situaţia reală? 

— Cea pictată de Dragu. Nici măcar nu m-a lăsat să mă 
explic, să argumentez. Avea încredere oarbă, tâmpită în tot 
ce spunea, făcea şi afişa Dragu. lar pe mine m-a suspectat 
în permanenţă de invidie. Ce minte obtuză! Doamne, 
Dumnezeule!... Nu vă supăraţi! Aveţi cumva o ţigară? 

Maiorul îi întinse prompt pachetul. Spre deosebire de alţi 
fumători îl desfăcea complet, nu doar la un colţ, umplându- 
şi buzunarele cu tutun. Nevastă-sa făcea de fiecare dată 
scandal. La spălat, toate rufele căpătau un miros de 
„mahorcă“. 

— Invidios! De ce dracu' să fiu invidios? Pe un chip de 
gigolo 1980 şi o pereche de pantaloni bine călcaţi? Pe un 
cap găunos - ce preocupări şi veleităţi! - pe o inteligenţă de 
escroc? Mi-e indiferent ce gândiţi despre mine, dar am fost 
un bun profesionist, cu cel puţin opt capete şi cinci 
biblioteci de specialitate peste Dragu. Omul ăsta n-a deschis 
o carte tehnică de când a isprăvit facultatea, lucrarea de 
stat i-au făcut-o alţii... În sfârşit... Scuzaţi-mă, am obosit... 

Arăta într-adevăr livid, umerii i se pleoştiseră. 

— Nu vă rețin. Bineînţeles, despre lucrurile acestea vom 
mai discuta. Punctaţi-mi doar, vă rog, în mare, cum v-aţi 
petrecut ziua de sâmbălă. 

Nanu îşi apăsă pleoapele cu mâna. Cristescu avu 
impresia acută că ard. 


— Nu vă mai osteniţi, domnule maior. Eu l-am ucis pe 
Dragu. 


32 


Doamna Dora Miloia avea şaptezeci de ani, o garsonieră 


pe Bulevardul Macaralei, multă fantezie şi o vulpe argintie, 
pe care o chema Matilda, cumpărată în 1941 la celebrul 
Neumann din Braşov. În zilele frumoase o scotea din cutia 
de carton, înlătura cu infinite precauţii hârtia de mătase şi 
apoi îi făcea toaleta. O scutura de levănţică, îi peria 
spinarea trudită, dădea lustru ochişorilor de sticlă şi o 
boare de fixativ pe mustăţile pleoştite. Pleca apoi la 
plimbare vârându-şi adânc obrajii şi nasul în blana moale. 

Doamna Miloia, pensionară, trăia absolut singură. Fusese 
căsătorită cu un medic, bărbat mohorât, plin de 
neîncredere în semeni, „toţi canalii sau imbecili“, care o 
deprinsese să trăiască izolată. Obişnuinţa şi timiditatea 
organică îi secaseră orice îndrăzneală faţă de contactul 
social. Abordată de vecini sau vânzătoarele din cartier cu 
observaţii convenţionale, bătrâna se fâstâcea, roşea parcă 
veşnic surprinsă asupra unei greşeli şi, după ce îngâna 
două-trei cuvinte, se grăbea să dispară. 

Doamnei Miloia îi plăceau la nebunie dantelele şi cărţile 
cu detectivi. Misterul o fascina, evenimentele senzaţionale - 
poate reacţie a unei vieţi extrem de şterse, cu un grafic al 
existenţei mai neted decât un lac încremenit sub soare de 
iulie - o făceau să exulte. 

O revistă editată de MAI constituia lectura ei preferată şi 
se simţise plină de însufleţire şi de elan tineresc, când un 
colonel de miliţie lansase un apel de ordin general tuturor 


cetăţenilor de a fi vigilenţi, scoțând în evidenţă importanţa 
colaborării dintre autorităţi şi populaţie. 

Plină de avânt, exagerase însă puţin şi, după vreo câteva 
săptămâni, făcuse o informare la miliţie. În apartamentul 
vecin, precizase gâfâind de emoție şi cu glas clandestin, se 
întâmplau lucruri îngrozitoare. Era probabil vorba despre 
un sadic care-şi tortura victimele. Între şapte şi nouă seara, 
gemetele, vaietele, suspinele, mă rog, tot ce intră în 
portofelul caznelor, erau de-a dreptul sfâşietoare. „Ca pe 
vremea Inchiziției!“ O deplasare discretă la faţa locului 
lămurise lucrurile. Ilezuitul, neînduplecatul Loyola, contabil 
la Ferma 30 Decembrie, învăţa să cânte la cimpoi. 

Urmaseră, desigur, câteva momente  dezagreabile. 
Ofiţerul o privise straniu şi-i sugerase discret că la clubul 
Femina din cartier oamenii îşi treceau vremea cât se poate 
de util şi plăcut. Mai dezagreabile erau întâlnirile 
inevitabile cu vecinul contabil. Îl evita din răsputeri. Se pare 
însă că şi celălalt dovedea aceeaşi îndârjire, dar în sens 
contrar. O pândea când ducea gunoiul la crematoriu sau 
deschidea brusc uşa, dacă auzea liftul oprindu-se. Cuvintele 
lui, totdeauna aceleaşi, rostite cavernos, îi tăiau respiraţia 
doamnei Miloia: „Asasinul vine la noapte!“ 

În dimineaţa aceea de iarnă ieşi ca de obicei pe balcon să 
presare seminţe pentru cei doi guguştiuci care o vizitau 
zilnic. 

Deodată, încremeni de surpriză. Chiar în dreptul nasului 
ei se bălăngănea un bileţel care atârna de un soi de 
frânghie galbenă. N-avea ochelari şi nu-şi putea da bine 
seama despre ce era vorba. Se simţea paralizată, nu ştia 
cum să reacționeze. Un glas pogorât din ceruri îi dădu 
ghes: 

— la-l repede şi fă ce scrie acolo! Te rog. 

Mâna nevăzută dădu drumul biletului, care căzu în 
balcon. 

Bătrâna îl luă cu sentimentul că manevrează o bombă cu 
neutroni şi intră în casă. Speriată şi fascinată în acelaşi 


timp, se duse întâi în bucătărie, unde înghiţi la iuţeală un 
extraveral. 

„Ce aventură extraordinară!... N-aş fi crezut că aşa ceva 
se întâmplă cu adevărat...“ Se întoarse în odaie în vârful 
picioarelor, îşi luă ochelarii şi începu să observe obiectul. 
Ceea ce luase drept frânghie - amănunt şi mai extraordinar 
- era de fapt o şuviţă de păr lung, blond, împletit. Lia 
capătul ei, prins cu o agrafă, se afla biletul. 

Doamna Miloia, sufocată de emoție, descifră după mai 
multe încercări (literele erau scrise cu dermatograf pe o 
bucată de hârtie igienică): Du biletul lui Lucian Cristea din 
strada Vlădeni 15B. E urgent. Înăuntru, înfăşurat, un al 
doilea mesaj: Oamenii lui Dolga mă sechestrează. Lelia. 

Doamna  Miloia, răpusă de senzaţional, reflectă vreo 
jumătate de ceas. Primul impuls fu să dea buzna la miliţie, 
dar amintiri prea proaspete îi aduseră sângele în obraji. N- 
ar mai fi riscat în ruptul capului încă un moment penibil. 
„Dacă e cumva vreo glumă?...“ 

Până în strada Vlădeni însă se putea deplasa, iar decizia o 
va lua la faţa locului. Începu să se îmbrace. Îşi simţea inima 
ca un purice, dar aerul pe care-l respira era tare, ameţitor 
ca pe creastă de munte. Se afla în plină aventură. 


33 


Cana se legitimă, Olga Gabrelotti tresări atât de 


puternic, încât se rezemă de cuierul din vestibul ca să nu 
cadă. 

Îşi mai revenise, dar cearcănele, vrăjmaşul cel mai 
încăpățânat al femeilor brune, stăruiau gropi vinete pe 
obrazul catifelat. Îl invită pe Cristescu să ia loc, fără însă să 
se aşeze şi ea. Mai zăbovi prin încăperea-studio făcându-şi 
treabă cu diverse mărunţişuri, de parcă, amânând 
începutul discuţiei, ar fi încercat să-şi adune gândurile. 

Maiorul o urmărea discret. Era o femeie foarte 
atrăgătoare, prototipul italiencei frumoase.  Lăietura 
ochilor, traşi spre tâmple, o făcea să semene cu Antoanella 
Lualdi. Pielea satinată, ca şi nările dilatate, trăda un 
temperament vulcanic, gura voluntară cu colţuri răzvrătite 
completa impresia: neînfrânare. 

„O femeie dificilă, conchise maiorul, genul care-şi poate 
împinge partenerul până la cele mai mari nesăbuinţe, ea 
însăşi fiind capabilă de acte disperate...” 

Definindu-i în mare geografia caracterului, maiorul nu fu 
surprins de felul degajat în care Olga recunoscu legătura 
nelegitimă cu inginerul Dragu. Indiferentă faţă de opinia 
semenilor, ca mai toţi indivizii ale căror pofte, nestrunite, le 
vor trasa totdeauna itinerarul existenţei, Olga reconstitui în 
faţa lui Cristescu peisajul dragostei ei. Îl iubise pe Dragu cu 
patimă, cu toată dăruirea, dar, la un moment dat, 
pretinzându-i imperios să divorţeze, declanşase 


despărţirea. Nu era femeia care să se plimbe la infinit pe 
tristele alei ale adulterului. 

— ... Bărbatul pe care-l iubesc trebuie să-mi aparţină 
total, aşa cum eu mă dăruiesc fără rezerve. 

— Adică 24 de ore din 24, surâse Cristescu. 

— Chiar 25! Şi în somn! Nu suport bărbaţii care se uită 
pe furiş la ceas, se simt obligaţi să petreacă weekend-ul şi 
sărbătorile cu legitima, iar, ori de câte ori încearcă să se 
eschiveze, încep invariabil cu „de ce nu mă înţelegi tu, 
iubito!“ 

— Sunt neplăceri inerente într-o legătură clandestină. 
Dragu v-a ascuns că e căsătorit? 

— Nu! Da' ce-i cu asta? Ne împiedicăm de patru-cinci 
grame de aur şi o bucată de hârtie roz? 

— Societatea are anumite legi... 

— Nu mă interesează nişte legi imbecile, elaborate de 
toiege şi bărbi albe. La cincizeci sau şaizeci de ani ai uitat 
că ai fost tânăr, dacă ai fost vreodată, nu mai ştii ce simţi 
când strângi omul iubit în braţe. Dragostea nu are canoane, 
se anfişează de coduri şi decrete. E guvernată de un singur 
verb: a iubi. 

Se înfierbântase, ochii întunecaţi străluceau ca îmbăiaţi 
în beladonă, nările vibrau. 

— Teoria dumneavoastră e interesantă, aprecie 
Cristescu. Faceţi abstracţie însă de faptul că exact 
dumneavoastră, tinerii, bărbaţi sau femei, imediat ce vă 
aflaţi de cealaltă parte a baricadei, mai bine-zis în tabăra 
celor legitimi, apăraţi cu dinţii legile de care pomeneam. 
Hai să răsturnăm situaţiile: închipuiţi-vă că dumneavoastră 
aţi fi fost soţia lui Dragu, iar o altă femeie i-ar fi cerut să 
divorţeze. 

— Dacă cei doi s-ar fi iubit, nu m-aş fi opus... 

„A d'autres, micuţo“, îi replică în gând Cristescu. 

— „iar în afară de asta, dacă aş fi fost o Anca, nu m-aş fi 
încumetat, n-aş fi avut neruşinarea să aspir la un bărbat ca 
Marian Dragu. 


Maiorul avu o mişcare a capului - „ia te uită!“ - şi zâmbi 
uşor maliţios. 

—  Scuzaţi-mă... Dar există vreun bărbat la care 
dumneavoastră aţi avea bunul-simţ să nu aspiraţi? 

— Nu! Încă vreo cinci ani. După aceea, sunt gata să 
părăsesc arena. 

— Aş fi curios să vă întâlnesc atunci, declară visător 
Cristescu. În sfârşit... Toate acestea sunt teorii. Relataţi-mi, 
vă rog, cum aţi petrecut ziua de sâmbătă. 

Femeia îşi subţie privirea. Ochii păreau două bride oblice. 

— Credeţi că eu l-am ucis? 

— Nu cred nimic şi, în general, mă feresc de prejudecăţi. 
În materie de crimă, primul suspect este soţul... 

— Pe oaia aia puteţi s-o excludeţi aprioric, îl întrerupse 
Olga. E o cretină cu şira spinării din gelatină. 

— „.„.apoi, reluă mereu surâzând Cristescu, amantul sau 
amanta. Dumneavoastră n-aveţi nimic dintr-o ovină, iar 
spinarea pare de bronz. 

— Cum s-ar spune, îmi daţi la cap cu propriile mele 
argumente. Adevărat, l-aş fi putut omori, străbunii mei sunt 
din Sicilia, oameni născuţi sub constelația lui Venus, care şi- 
au furat iubitele, s-au spintecat în pumnale pentru ele. 
Dragostea pe meleagurile acelea e la fel de fierbinte, la fel 
de ucigătoare ca şi soarele care le stăpâneşte. Repet însă, 
nu eu l-am omorât pe Marian. 

— Vă cred. Cum v-aţi petrecut deci ziua de sâmbătă? 

— Am stat în casă. Nu m-am dus nici la serviciu. Mi-era 
foarte rău. 

— Există cineva care ar putea s-o confirme? 

— Nu. N-am răspuns nici unui apel. La uşă, sau telefonic. 

Cristescu îşi muşcă buzele. O fixă câteva clipe în tăcere. 

— Nici... n-aţi telefonat? 

— Nu. 

— Precis? 

— N-am telefonat nimănui. 


— Mda... E ceva care nu merge. Să fi existat concomitent 
în viaţa inginerului Dragu două femei - legături 
extraconjugale - desigur cu acelaşi nume? Ştiţi, Olga, fără 
să fie Rozalinda sau Cleopatra, nu-i totuşi un nume foarte 
comun. 

— Nu înţeleg nimic... 

— Nici eu! Există un martor care a auzit o discuţie 
telefonică purtată de inginerul Dragu, sâmbătă 15 
decembrie în cursul dimineţii. Fraza finală a victimei mă 
umple de nedumerire: „Bine, Olga! Te aştept până în 
prânz...“ 

Femeia rămase cu ochii la maior. Expresia era a unui om 
rătăcit în pădure. 


34 


ac Ari ca o mâţă care a umblat la borcanul cu 
smântână. 

Sică Tropicalu' - opera intens vara, pe litoral: chelner, 
omul cu toneta de îngheţată, escroc, hoţ (prăduia sacoşe 
imperialiste pe plajă şi valize de toate naţiile în camere de 
hotel) - o cercetă atent. 

Era un bărbat scund, cu burticică la treizeci de ani şi cu o 
figură simpatică, jovială, care-i deruta pe mulţi. Trecea în 
general drept un Mitică, tip eminamente cumsecade, cu 
familie gălăgioasă, amator de matchuri vizionate pe stadion, 
partide de table în maiou şi pantaloni de pijama, şi „una 
mică, aici, după colţ“ cu amicii. 

Lelia îi azvârli o privire dispreţuitoare. 

— Nu-mi pasă cum arăt. În orice caz, în viziunea ta 
artistică. 

Sică se lăsă să alunece în fotoliu şi începu să râdă. 

— Ba să-ţi pese, gagico! L-ai auzit pe patron! Ie lasă 
gigea şi nevătămată, câtă vreme o ţii pe şosea. La a mai 
mică fentă însă, îţi ajustează muianul. Atât! O poză retuşată 
şi te-ai aranjat de-o pensie la vârstă fragedă. 

— Poţi să mă scuteşti de conversaţie? 

— Nu eşti obligată să mă asculţi, dulceaţo. Mi-am 
închipuit însă că te interesează dacă arăţi ca Sophia Loren 
sau ca o poieniţă arată de obuze. 

Lelia îşi stăpâni o undă de înfiorare. Cu patru zile în 
urmă, îl văzuse prima oară pe patron, dar nu trebuia să-l 
priveşti de două ori ca să-ţi dai seama ce fel de individ este. 


Dur, fără scrupule. Nu ţi-l puteai închipui zâmbind şi 
nimeni, niciodată, nu-l văzuse cu vreo femeie. Ceea ce 
cutremura în mod special era privirea, şi nu o dată, în 
tramvai, pe stradă sau într-un magazin, necunoscuţi care-i 
întâlneau ochii tresăreau, simțind un inexplicabil nod de 
spaimă. 

Despre Dolga - simplu, Dolga, singurul din tagmă fără 
poreclă şi care nu vorbea în argou -, Luc îi povestise 
romane. Cândva, merseseră pe aceeaşi mână. Se 
despărţiseră cu doi ani în urmă. Cristea, el însuşi o fire 
autoritară, extrem de voluntar, nu mai suportase atmosfera 
de teroare, modul autocratic în care Dolga îşi conducea 
oamenii. Îl provocase la o discuţie deschisă (amândoi 
veniseră însoţiţi de „gorile“) şi se despărţiseră după trei ore 
de tratative, în termeni civilizaţi, dar glaciali. Vor coexista, 
având însă grijă să nu stea unul în calea celuilalt. Cu 
această ocazie, practic, îşi împărţiseră Bucureştiul în două 
fiefuri ale căror graniţe fuseseră delimitate precis. Hotarul 
principal îl constituia Calea Victoriei, continuând traseul 
până la Casa Scânteii. În stânga avea să opereze Dolga, în 
dreapta Cristea, orice imixtiune urmând să fie plătită. Până 
acum, convenţia fusese respectată. 

Interesant la Dolga, povestea Luc, era atmosfera de 
mister de care ştiuse să se înconjoare. Nimeni nu-i cunoştea 
trecutul, locuinţa, ce învârtise până la patruzeci şi cinci de 
ani, când se afirmase în lumea interlopă datorită câtorva 
lovituri îndrăzneţe. În general, acţiona iute, totdeauna 
extrem de documentat, cu metode originale. Vorbea 
„spălat“ şi Cristea bănuia că individul are studii superioare, 
probabil Dreptul: o anume terminologie de specialitate, 
„bicicleta“ cu care făcea slalom printre subtilităţile Codului 
Penal, nume de jurişti activi scăpate în câteva ocazii. 

La răpirea Leliei participase el însuşi, ajutat de o singură 
persoană, omul de la volan. O despărţeau douăzeci sau 
treizeci de metri de locuinţa lui Marian, când îşi simţise 


gura astupată cu o cârpă şi braţul strâns ca într-o 
menghină. Până să se dezmeticească, se trezise în maşină. 

Şoferul demarase în viteză, rânjind: 

— Acu' poţi să dai drumul la difuzor, păpuşico! 

— N-o sfătuiesc, observase uscat patronul. Îi întinsese o 
pereche de ochelari negri. Dacă vrei să n-ai neplăceri, 
pune-i. Adăugase după câteva clipe, apăsând pe silabe: Eu 
sunt Dolga. 

Lelia, perplexă, îngrozită, se ghemuise în fundul maşinii. | 
se părea că vizionează un film, că momentele trăite nu-i 
aparţin. „Eu sunt Dolga.“ Subtextul era străveziu ca sticla: 
„E de ajuns, nu?“ 

Fusese, într-adevăr. Din clipa răpirii, Lelia nu scosese 
încă o singură silabă. Se întreba care ar putea fi motivul 
concret al acestei sechestrări. Era bineînţeles legat de 
Cristea, de rivalitatea dintre cele două tabere, dar nu sesiza 
miza. Gândul însă că, oricât ar fi de crâncenă, Lucian n-o va 
sacrifica, o mai calmă. După vreo douăzeci de minute - deci 
o distanţă apreciabilă de centru, calculase Lelia - maşina 
oprise. Coborâseră. Dolga o luase de braţ, îndrumându-i 
paşii. 

— Îţi ţii gura. 

Intraseră într-un lift, apoi, în sfârşit, în apartamentul 
acesta care părea nelocuit. Dintre cele două camere, doar 
una era sumar mobilată. O canapea extensibilă, un fotoliu, 
două scaune şi o masă improvizată dintr-o placă PFL 
aşezată pe un cufăraş de lemn cum aveau odinioară soldaţii 
din mediul rural. În bucătărie, nici un fel de veselă sau 
tacâmuri, doar câleva pahare, ceşti şi un fierbător electric, 
în baie un săpun, două prosoape şi sulul de hârtie igienică. 

Un interior mut, dar grăitor în ermetismul lui: aici nu 
locuia nimeni, era un simplu refugiu şi, aşa cum se dovedea 
acum, loc de sechestrare al ostaticilor. 

Imediat după sosire, Dolga dispusese scurt: 

— Treci în baie şi dezbracă-te. Citi spaima aprinsă în 
ochii Leliei şi completă dispreţuitor: Ai un halat... Fii fără 


grijă, nimeni nu te va atinge. 

Năucă, Lelia se schimbase. Îi tremurau mâinile, nu 
nimerea fermoarul, clipsul sutienului. Cedând unui impuls 
nedefinit, ascunsese pieptănul şi trusa de machiaj din 
material plastic în sifonul WC-ului. 

Dolga se adresă scurt tipului care condusese maşina: 

— Le faci pachet şi le pui în portbagaj. Apoi către Lelia: 
Domnişoară, vei fi silită un timp să locuieşti aici. Durata 
sejurului depinde de amicul Cristea. 

— Ce trebuie să facă? îngânase Lelia. 

— 'Ţi-o va spune personal. Accentuase: Dacă va face ce 
trebuie. 

Lelia, cu inima pierită, se interesase: 

— Şi... dacă nu va face? 

— Vei suporta dumneata consecinţele. Un avertisment. 
Nu încerca să iei legătura cu exteriorul, nu alarma blocul, 
locatarii de aici. Cât timp joci corect, nu ţi se va întâmpla 
nici un neajuns. Un om de-al meu te va supraveghea fără 
întrerupere. Dacă trişezi, vei regreta o viaţă. Arătă cu 
degetul spre faţa Leliei: Îţi place cum arăţi? Atunci stai 
liniştită şi gândeşte-te la marii mutilaţi. 

Şoferul rânjise: 

— Adică dacă nu vrei să-ţi schimbi poza de la buletin, stai 
în coadă, pe picioarele din spate. 

Şi totuşi, Lelia nu aşteptase stând în coadă. Impulsivă, 
capricioasă, detestând să primească porunci, sufocată de 
mânie stăpânită - un impotent probabil care se crede dur şi 
face cinema cu mine! - căutase timp de trei zile o soluţie 
pentru a-l contacta pe Lucian. Iropicalu' o supraveghea 
fără întrerupere, iar noaptea o silea să ia un somnifer 
puternic.  Reflectând, îşi dăduse seama că nu avea 
posibilitatea de a-l alerta pe Luc decât în scris. Dar în toată 
casa nu exista nici o bucată de hârtie, nici un creion. 
Admiţând însă că impedimentul s-ar fi putut depăşi, era 
incapabilă să ofere cel mai modest punct de reper al 
adresei unde se află. De la fereastră - avea permisiunea să 


„admire natura“ fără oprelişti - nu desluşea decât o pădure 
de blocuri. Se afla deci într-un cartier nou, dar care dintre 
ele? Chiar pentru un bucureştean sadea ar fi fost imposibilă 
detectarea. Felia aceea de capitală se putea numi la fel de 
bine Chibrit, Drumul Taberei sau Pajura... 

Ideea de a folosi drept instrumente de scris 
dermatograful şi hârtia igienică îi venise încă din primele 
ceasuri de captivitate. Problema se punea însă cum şi prin 
cine putea fi transmis mesajul. Soluţia fu oferită de cele 
optzeci de ţigări fumate zilnic de Sică. Trebuia mereu 
aerisit - Lelia reclama migrene cumplite - şi, de la o vreme, 
plictisit, individul îi îngăduia, desigur supraveghind-o 
mereu, să deschidă singură fereastra. Cu acest prilej, 
constatase că, în fiecare dimineaţă, la ora opt, la etajul 
inferior o femeie în vârstă - glasul i se auzea desluşit - 
chema porumbeii să le dea de mâncare. Biletul către Lucian 
îl alcătuise. Mai trebuia unul pentru bătrână, unde în 
cuvinte puţine şi cât mai limpezi, să-i explice situaţia. Dar 
cum să-i parvină? Aruncate - riscau să fie luate de vânt. 
Sfoară nu se află în casă, halatul n-avea cordon. 

Şi, dintr-o dată, ochii îi scăpăraseră de satisfacţie: părul! 
Părul, una din marile ei podoabe, şi care despletit îi ajungea 
până la şale. 

Îşi tăiase o şuviţă - avea forfecuţă în trusa de machiaj -, îl 
împletise, agăţase biletele în agrafă. Şansa făcuse ca Sică 
să prepare în bucătărie cafeaua şi avusese astfel 
posibilitatea să strecoare bătrânei şi câteva cuvinte. 

Totul mersese ca pe roate, dar din nefericire nu-şi 
controlase reacţiile, iar Tropicalu', izbit de expresia de 
triumf, intrase la bănuieli. Ca să-i abată gândurile, dar 
vrând şi să-şi alunge nedumeririle, Lelia i se adresă pe un 
ton indiferent: 

— Aş vrea să te întreb ceva... 

Sică o privi mirat. În patru zile Lelia evitase orice schimb 
de replici, răspundea doar direct interpelată şi cu maximum 


de laconism.  Iropicalu'  conchisese că  gagica-i 
necuvântăreaţă. 

— Parcă spuneai că n-ai chef de conversaţie. 

— Uite că mi-a venit, şi zâmbi cum aflase de mult că-i stă 
bine. 

„Măiculiţă! se holbă Sică. Asta zic şi eu Buftea! Ce smile! 
Ce govie! Ce proteză neaoşă!...“ 

— Trec pe recepţie. „Răspundem ascultătorilor.“ 

— Cunosc convenţia dintre Cristea şi patronul tău. De ce 
o calcă azi Dolga? 

— De unde ştii că Dolga a dat startul? Poate că ălălalt l-a 
provocat. 

— Exclus! Sunt cu Lucian de un an de zile. Îmi spune 
absolut tot ce face. 

— Ca să vezi! se miră sincer Tropicalu'. Nu-l credeam aşa 
de fraier încât să-şi arate cărţile fufei. 

Lelia trecu peste observaţie. 

— De ce Dolga nu-şi mai respectă cuvântul? 

— Păpugşică, tot ce pot să spun e că eu sunt simplu trăpaş 
în oastea jupânului şi nu consilier. Dacă într-adevăr nu l-a 
asmuţit Cristea, nu văd decât două explicaţii: ori ibovnicul 
matale a tras un tun mare, dar atât de mare că de poftă 
ochii lui Dolga salivează, ori i-a venit ăstuia al meu poftă să 
împărtăşească peste toată tagma. Completă cult: N-ai văzut 
şi la istorie? Napoleon, Hitler şi ăilalţi nasoi... 

— Şi dacă, dacă totuşi Dolga va cere ceva imens, iar 
Lucian nu va putea să-i satisfacă pretenţiile... 

Sică zâmbea amuzat. N-o întrerupse. 

— Ce se va întâmpla cu mine? 

— Fetiţa taichii, atunci nu te invidiez. Dar fiindcă mi-ai 
zâmbit cu talent, din două în două duminici, când mă duc în 
vizită de protocol la maică-mea - stă chiar vizavi de Bellu - 
am să-ţi depun o floricică frumoasă pe piept. 


35 


C asa doamnei Cecilia Vintilescu, ca şi întreaga ei 


persoană plus anexele - soţ şi copii - prezentau toate 
simptomele prosperității caracteristice de după anii '60. 
Apartament proprietate personală (cinci camere, două WC- 
uri, bucătărie pardosită cu marmură), mobilă de comandă 
refuzată la export, covoare manuale, kilometri de 
macrameu, expoziţie de cristaluri Stirex. Nu lipseau tot 
felul de obiecte cu sclipici, made în vest, nici acolo ieftine, 
dar cumpărate de turişti al căror bun-gust se extaziază 
dinaintea stridenţei îngrijit meşteşugite. De pildă, în 
sufragerie se aflau două aplice - ciorchini de struguri verzi 
fosforescenţi, în salon un soi de veilleuză ca o ciupercă a 
cărei pălărie era alcătuită dintr-o multitudine de fire 
metalice, circular mobile. Pusă în priză, abajurul ciupercă 
începea să se învârte, alternând culorile curcubeului, tot 
fosforescente. Copiii o - fetiţă şi un băiat - se încadrau 
perfect în peisaj. Bine hrăniţi, conştienţi de bunăstarea 
părinţilor şi arborând în sensul ăsta o siguranţă tangentând 
suficiența, şcoliţi peste poate: „fac engleza şi germana de la 
patru ani, asta mică e la şcoala de gimnastică, ştiţi, chiar 
Nadia Comăneci a remarcat-o, alaltăieri i-a dat 10 la pod, 
băiatul e la înot...” 

O zbughiseră la joacă după câte un săru' mâna cântat. 
Maiorul se crispă. Nu era de acord cu săru' mâna - indiciu 
sigur de politeţe mahalagească - adresat unui bărbat şi mai 
ales de câtre o fetiţă. 


Privind-o pe Cecilia Vintilescu, maiorul încercă să şi-o 
imagineze aşa cum arăta cu ani în urmă, când o iubise 
Octavian Nanu. Azi era o femeie la vreo treizeci de ani, 
grăsunică şi picantă. Avea o mutrişoară drăgălaşă şi 
presimţeai din capul locului că e genul de femeie dotată cu 
acel ceva - fără a fi vreo frumuseţe - datorită căruia 
bărbatul îi ciuguleşte din palmă. Era vioaie, vorbăreaţă, 
zâmbea, ochii îi jucau în cap neliniştiţi ca două lăcuste. 

— Cu ce vă pot servi? 

Deschise barul bibliotecii şi se dădu la o parte pentru ca 
maiorul să poată admira oastea de sticle. 

— Mulţumesc. Nu pot lua nimic. Sufăr de ulcer. 

— Măcar un Cointreau... E original... Sau nu, ca să nu mă 
înjure doamna, am să vă ofer o benedictină. E absolut 
inofensivă. 

Maiorul detesta menta, dar îşi zise că, de vreme ce 
femeia ţinea să-şi consume showul, nu vedea de ce n-ar 
face-o fericită. 

— M-aţi sunat la birou, începu incert Cristescu. 

Cecilia surâse şi două gropiţe sexy îi înfloriră în obraji. 

Clipi complice: 

— Tavi, vreau să spun Nanu, v-a sugerat-o, nu-i aşa? 

— Intenţia dumneavoastră era să rămâneţi anonimă. 

— Da... într-un fel. Ştiţi, soţul meu are o funcţie, nu ne-ar 
plăcea să fim amestecați în genul acesta de poveşti. 

— Aţi făcut-o totuşi. 

Cecilia se uită la el clipind ca o păpuşă. 

„Asta o să se creadă Scufiţa Roşie şi la cincizeci de ani. 
Chestia e că ţine! Da, domnule, îi stă bine! Pariez că 
bărbatu-său e tipul de moş Martin, fericit să danseze rock 
după cum îi cântă «fetiţa lui».“ 

— Dumneavoastră n-aţi fi făcut-o? Pe mine nu m-a lăsat 
conştiinţa să tac. Vedeţi, prea i-am cunoscut bine pe 
amândoi. Pe Nanu şi pe Marian... 

Cristescu oftă imperceptibil. „Ala care i-a fost logodnic e 
Nanu, ca la armată sau la serviciu. Derbedeul ălălalt e 


Marian...“ 

— L-aţi iubit pe Octavian Nanu? 

Ochii femeii alunecară. Începu să se joace cu medalionul 
de la gât. 

— Da, cred că da... Când eşti foarte tânăr, nu poţi să-ţi 
analizezi sentimentele. 

— EL... elvă iubeşte şi azi. 

Cecilia îşi pocni palmele îngrozită. Dincolo de „număr“, se 
simţea însă satisfacția femeii cochete, încântată că 
stăpâneşte inima unui bărbat chiar dacă n-ar accepta din 
partea acestuia nici măcar să-i facă pantofii. 

— Bietul băiat! Nu se poate... Îmi pare rău pentru el. 
Aveam convingerea că şi-a refăcut viaţa. 

— E greu să-ţi refaci viaţa, după ce eşti de două ori KO. Şi 
în viaţa profesională şi din punct de vedere afectiv. De ce L- 
aţi părăsit? 

— Mă dezamăgise îngrozitor. În fond, el este vinovat de 
toate necazurile lui. Îl invidia pe Marian, se îngălbenea şi 
începea să tremure doar când îl întâlnea. 

— Sunteţi încredinţată că era vorba de invidie? 

— Dar ce altceva?! Alergie? Idiosincrazie? Vedeţi, Nanu 
era incapabil să primească, nu cu bucurie, dar măcar cu 
indiferenţă succesele altora. Am fost împreună trei ani. Ei 
bine, în tot acest răstimp doar de două persoane mi-a vorbit 
frumos, iar una dintre ele era maică-sa. 

— Poate că ceilalţi nu meritau. 

Doamna Vintilescu începu să râdă: 

— Nici dumneavoastră nu credeţi în ceea ce spuneţi. E 
absurd ca, într-o instituţie de sute de persoane, toţi să fie 
abjecţi şi ticăloşi. lar pe Marian, insist, pur şi simplu nu-l 
suporta. 

— L-aţi iubit pe inginerul Dragu? 

Pusese întrebarea conştient că nu-i delicată, dar Cecilia 
Vintilescu nu era femeia care să se froaseze. Prea îi plăcea 
mult să vorbească despre ea însăşi, să se etaleze, să se 
demonstreze, să se glorifice: „Uite ce fel de femeie sunt 


eu!...“ Şi împrejurările, nu-i vorbă, îi erau favorabile. La 
serviciu adulată - „ce fată delicioasă e Cici!“ - în familie, 
fără îndoială divinizată, motorul, benzina, bucuria casei. 
Era suficient să observi expresia de adoraţie a copiilor când 
se uitau la ea. 

Cecilia îşi ridică privirea din covor. 

— Singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată, a fost, 
este soţul meu. 

„Înălţător, dar sună a cărticică de morală. Mă aşteptam la 
un răspuns mai flash...“ 

— Bineînţeles, adăugă iute Cecilia, l-am admirat pe 
Marian. Era imposibil să nu-l admiri. Nu-i lipsea nimic. Un 
fizic de Adonis, minte strălucită, maniere şi gentileţe de 
marchiz... A admira însă nu înseamnă neapărat şi a iubi. 

— Probabil... Spuneţi-mi, doamnă, credeţi că Octavian 
Nanu l-a ucis pe inginerul Dragu? 

Femeia rămase pentru prima oară pe gânduri. Pe faţa 
bucălie, un burete nevăzut ştersese orice expresie. 

— O afirmaţie în acest sens implică multă 
responsabilitate. 

— Vă rog să nu vă simţiţi angajată în nici un fel. Ceea ce 
vă solicit e o simplă opinie. 

— Posibil, şopti greu Cecilia, dar nu sigur. Un fapt 
rămâne categoric: Nanu e un om ranchiunos şi violent. 
Odată, într-o criză de gelozie, aproape că m-a strangulat... 
Cu el aţi vorbit? 

— Da! 

— Şi ce v-a spus? 

— Că el e asasinul inginerului Dragu. 

Cecilia căscă gura. Un molar de aur strălucea multicolor 
la lumina veilleuzei ciupercă. Se redresă după câteva clipe, 
îşi trase rochia peste genunchii rotunzi. 

— Să-l cred? insistă Cristescu. 

— Da, făcu într-un târziu Cecilia Vintilescu. Am bănuit 
chiar de la început... 


30 


Doamna Dora Miloia detectă cu uşurinţă strada Vlădeni 


unde locuia Cristea. Bucureşteancă get-beget, cunoştea 
bine centrul. Îi plăcuseră totdeauna plimbările, iar 
răposatul Miloia, dermatolog, nu prea avusese dever. De 
altfel, fusese unul dintre puţinii medici care în perioada 
cabinetelor nu făcuse avere, nu izbutise să cumpere nici 
măcar un Wartburg - metrul bunăstării româneşti din 
primii ani de „democraţie populară“. În consecinţă, aveau 
timp să se plimbe, şi doamna Dora se simţea şi azi înfiorată 
de emoție când îşi amintea promenadele din serile de iunie, 
învăluite în dantela grea a teilor înfloriţi. Se ţineau de braţ - 
apropo, de ce astăzi perechile merg alături ca doi străini, şi 
cel mult tinerii se ţin pe după umeri? - şi flecăreau câte în 
lună şi în stele. Când Miloia îşi închipuia că sunt singuri, în 
lumina ocrotitoare a felinarelor, plouaţi cu stele şi arome de 
primăvară, o îmbrăţişa. Şi împliniseră amândoi şaizeci de 
ani... Dora roşea ca o fecioară şi Miloia avea atunci 
dinaintea ochilor fetiţa de şaptesprezece ani, elevă la Liceul 
Sfânta Maria, pe care o invitase, cu glas sugrumat de 
timiditate, să ia un eclair împreună la Zamfirescu. 

Sună o dată timid. Se trezi în faţa unui bărbat scund, cu 
cozorocul şepcii tras pe o ureche şi care se uita la ea holbat. 

— Aţi greşit, spuse Mielu 46, dând să închidă. 

— Probabil, se bâlbâi Dora Miloia. Vă rog să mă iertaţi. Îl 
căutam pe domnul Lucian Cristea. 

— A! făcu Mielu. Păi atunci aţi nimerit la fix... Intraţi... 

Bătrâna se foi neliniştită. 


— Dumneavoastră sunteţi domnul Cristea? Ca persoană 
avizată, adăugă: Poate aveţi o legitimaţie... ştiţi, m-aş simţi 
mult mai sigură. 

Celălalt o privi căpiat. „Ce-i cu puria asta, domnule? Aşa, 
e cam leat cu armistițiul, deşi nici atunci nu mai era de mult 
fată mare, în plus, pare căzută în cap. Auzi! Legitimaţie! De 
ce nu şi Wasserman-ul?“ 

— Stimată doamnă, Cristea trebuie să pice din moment în 
moment. Eu sunt prietenul lui. Poftiţi. 

Bătrâna ar fi vrut să refuze, dar îi era ruşine. Intră 
şovăitoare, ţinârd strâns poşeta la piept, de parcă ar fi vrut 
să i-o smulgă cineva. 

Îşi roti ochii prin încăpere, fără să observe nimic. Trăia o 
stare de exaltare şi, de emoție, i se umeziseră ochii. Mielu o 
studia pe faţă, din ce în ce mai uimit. Îi inventarie ţinuta, 
mâinile slăbuţe pe care două inele, verigheta şi probabil 
diamănţelul de logodnă, jucau, vulpea - şi asta 
contemporană cu tovarăşul Roosevelt. Nu, hotărât, 
persoana îl deruta, nu făcea parte din jumătatea lui de 
Bucureşti, habar n-avea cum s-o trateze. Îşi aminti că afară 
e frig şi se îndreptă spre un bufeţel. 

— Luaţi o ţuică? 

— O ţuică? Nu... nu cred... adică sunt sigură. 

— Păcat... V-aţi mai fi încălzit. 

Mielu îşi scărpină creştetul capului, căutând subiect de 
conversaţie. Bătrâna, deşi caraghioasă - ţipa pe ea naftalina 
şi ceaiul de plante -, îl intimida vag. Se interesă: 

— Aveţi vreo afacere cu domnul Cristea? 

Dora Miloia dădu importantă din cap, dar nu oferi 
amănunte. Mielu începu să fluiere un rock, trecu apoi la 
fereastră. Când auzi cheia în broască, răsuflă fericit: 

— A venit! 

Bătrâna schiţă o mişcare de parcă ar fi vrut să se ridice. 

Din vestibul se auzi glasul lui Cristea, care se scutura de 
zăpadă: 

— Vreo veste? 


Mielu răspunse laconic: 

— Da. 

Luc dădu buzna în încăpere, abia respirând. 

— A telefonat? 

Era înfrigurat - nu, nu gerul de afară -, sumbru şi chipeş. 
Şuviţele de păr negru, umezite, îi alunecau pe frunte, ochii 
ardeau. O văzu pe bătrână şi rămase cu mâna agăţată în 
nasturii scurtei de blană. Lui Mielu îi plăcu expresia lui Luc 
şi îşi împleti degetele pe pântece, anticipând satisfacţii 
grase. Explică succint: 

— Doamna vrea să-ţi vorbească. 

Bătrâna se bâlbâi: 

— Vin din Chibrit... Ştiţi, acolo locuiesc... am... am o 
scrisoare... poate ar fi mai corect să-i spun bilet pentru 
dumneavoastră. 

Îi întinse un pacheţel de plastic, pe care Cristea îl desfăcu 
fără să înţeleagă nimic: un sul subţire de hârtie igienică, o 


şuviţă de păr împletit... Citi cuvintele pictate cu 
dermatograf şi exclamă perplex: 
— Fantastic! 


— Exact aşa mi-am spus şi eu, declară fericită doamna 
Miloia. 

Mielu 46 se îndreptă în fotoliu: 

— Pot să aflu şi eu despre ce-i vorba? 

— Un mesaj de la Lelia, făcu Luc. 

Figura i se înăsprise brusc, ochii îi străluceau drăceşte. 
Mielu se sufocă de uimire: 

— Ei, lasă-mă! 

— Da. A priponit-o Dolga. 

Mielu înghiţi în sec. Dacă Dolga intră pe emisie, e bine să 
tragi pe dreapta. Cristea îşi înfipse mâinile în buzunar. 

— Ce vrea ăsta, domnule? Poţi să-mi explici? Ce vrea?! 

— Vrea mult, în orice caz, decretă Mielu. N-ar fi deranjat 
altfel gagica. 

Bătrâna povesti cum intrase în posesia mesajului, se 
rătăci în detalii, se prăpădi de admiraţie în faţa igeniozităţii 


de care dăduse dovadă Lelia. 

Cristea atinse cu degete tremurânde şuviţa împletită. 
Trupul îi tresări brusc, ca electrocutat. 

— Hait! făcu Mielu. 

Cunoştea reacţia. Constituia totdeauna preludiul unor 
hotărâri brusce, lipsite de chibzuinţă, de o cutezanţă 
demenţială. 

— Ştiu ce am de făcut. Se adresă bătrânei cu un glas 
clocotind de mânie abia stăpânită. Daţi-mi, vă rog, adresa 
dumneavoastră exactă. 

Doamna  Miloia o recită cu conştiinciozitate, dădu 
informaţii de taximetrist asupra posibilităţilor de transport, 
oferind variante de genul îl luaţi pe 74 până la... de unde 
urcați în 319 sau dacă preferaţi tramvaiul etc... 

— Mulţumesc, doamnă, i-o reteză Luc gâfâind de 
nerăbdare. Am o rugăminte: dacă vreţi să ne ajutaţi într- 
adevăr, nu discutaţi cu nimeni, dar absolut nimeni despre 
această întâmplare. 

— Desigur, dumneavoastră vă pricepeţi mai bine. Dar 
poate că miliția... 

— În nici un caz! Insist, nu comentaţi, nu vorbiţi. 

După plecarea bătrânei, Mielu se interesă: 

— Ce ai de gând? 

Cristea nu răspunse. În ochi avea dinamită. Mielu 46 
spuse încet: 

— Ai grijă, coane. Ca să te iei de Dolga, îţi trebuie spinare 
blindată. Eu aş lua-o ca la ONU: tratative şi coexistenţă 
paşnică. 

Cristea continuă să tacă. 


Copleşită de propria ei importanţă şi încredinţată că a 
făcut o faptă bună, doamna Miloia se duse la cinematograf 
şi vizionă cu deliciu un film documentar despre realizările 
CAP-ului din Floreşti. 


37 


Zoe Dragu îl primi după-amiază. Trecuse aproape o 


săptămână de la asasinarea inginerului şi maiorul, care 
îndura greu, chiar după atâţia ani de meserie, contactul cu 
rudele apropiate ale unei victime, apelase la oficiile 
colonelului Odobescu pentru a intermedia întâlnirea. 

Lui Cristescu îi fu de-ajuns o singură privire pentru a 
constata că doamna Dragu, deşi greu încercată, avea 
suficient resort şi curaj care-i îngăduiau să depăşească 
nenorocirea. Îi admiră doliul elegant şi nu trebuia să fii un 
subtil, ca să-ţi dai seama că femeia aceasta avusese toată 
viaţa mare stil. Cristescu mai făcu o constatare neaşteptată: 
deşi doamna Dragu cocheta cu vârsta senilă - în jur de 
şaptezeci de ani - era imposibil să te gândeşti la ea ca la o 
bătrână. Chiar în spate, era convins, nimeni nu-i spunea 
„baba aia de la etajul cinci“. 

Maiorul îi prezentă condoleanţe cu o discreţie stângace. 
O uşoară crispare a feţei trădă durerea Zoei care aprinse 
imediat o ţigară. 

— Vă mulţumesc că m-aţi primit. Voi face tot posibilul ca 
această întrevedere să fie cât mai scurtă. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

Întrebarea sunase cam direct, dar nu lipsită de politeţe. 

— Aş vrea să lămurim câteva întrebări. 

— Vă ascult. 

— Spuneţi-mi... Maiorul îşi căuta cuvinte: Asasinarea 
inginerului Dragu a constituit pentru dumneavoastră o 
surpriză totală? 


Doamna Dragu îşi privi mâna de parcă ar fi controlat 
toaleta unghiilor - gestul revenea mereu, cu frecvenţă de 
tic - şi respiră adânc. 

— O moarte neaşteptată constituie totdeauna o surpriză. 
Cu câteva zile înainte de nenorocire, am avut o discuţie cu 
Odobescu pe care am socotit-o aberantă. 

— Mi-a relatat-o. 

— Ştiu. După aceea, am încercat o presimţire nefericită. 
Simţeam acut, concret, de parcă-i auzeam paşii, că se va 
întâmpla ceva îngrozitor. Am pus totul pe seama convorbirii 
cu colonelul. Din acest punct de vedere, surpriza n-a fost 
chiar desăvârşită. 

— Înţeleg. Făcând abstracţie însă de episod, a existat 
ceva în viaţa fiului dumneavoastră care să justifice, în fine, 
să poată declanşa un sfârşit tragic? 

— Domnule maior, în familia noastră, dragostea nu s-a 
întemeiat pe confidenţe, spionaj, ochi şi urechi lipite de 
gaura cheii, imixtiuni nedorite. Nici unul dintre noi, îl includ 
aici şi pe soţul meu, n-am fost campioni ai indiscreţiei. A 
deschide de pildă o scrisoare care nu ne era direct 
adresată, chiar dacă Marian mai trăgea încă în vrăbii cu 
praştia, ni se părea un mahalagism care atenta dezgustător 
la normele elementare de conduită civilizată. 

Maiorul dădu din cap edificat. Se gândi la nevastă-sa, 
care-i inventaria până şi trusa de bărbierit. 

—  Cunoaşteţi deci foarte puţin despre viaţa fiului 
dumneavoastră. 

— Cunosc atât cât ni se părea amândurora firesc să 
cunosc... 

— Mda... Aţi constatat, presupun, că din locuinţa victimei 
lipsesc o serie de obiecte, „găurile“ de pe pereţi sunt 
evidente... Aveţi cunoştinţă despre efectuarea vreunor 
vânzări? 

— Nu, şi exclud ipoteza de la bun început. Marian vindea 
după multă chibzuinţă şi, în orice caz, nu cu toptanul. În 
afară de aceasta, nu era omul să lase zidurile să ţipe. De 


mic a avut un instinct al frumosului neobişnuit la un băiat. 
La doi-trei ani distingea deja culorile, la patru ani a trebuit 
să-i concediez guvernanta, o nemţoaică într-adevăr urâtă. 
De câte ori pătrundea în nurcery, copilul începea să urle. 
Da'... iertaţi-mă, consideraţi că jaful ar putea fi mobilul 
acestei nenorociri? 

Maiorul pocni discret din degete. Răspunse sincer: 

— Nu ştiu. Posibil, dar e la fel de posibil să constituie doar 
un paravan... O ultimă întrebare: ce părere aveţi despre 
nora dumneavoastră? 

Zoe Dragu păru dintr-o dată îngrozitor de plictisită. Lăsă 
să treacă un timp până se hotări să vorbească: 

— Am să vă răspund indirect, comunicându-vă părerea 
mea despre Marian. Era bărbatul care nu trebuia să se 
însoare niciodată. Există oameni din aceştia, lipsiţi de 
vocaţie matrimonială; şi dacă, totuşi, se lasă prinşi într-o 
capcană, atunci nu-i de-ajuns să ţii casa curată şi să 
izbuteşti de Crăciun un cozonac acceptabil şi un curcan nu 
prea ţeapăn... Am ghicit sensul întrebării dumneavoastră... 
Sunt convinsă că nu ea l-a omorât. 


38 


(siozelul lonaş îşi privi ceasul electronic, ora 10, 22 


decembrie. 

— Formidabil cum trece timpul! comentă cu o nuanţă de 
uşoară tristeţe în glas. Bătrâneţea, dragul meu! Mi-aduc 
aminte de bietul taică-meu care, după şaizeci de ani, se 
prăpădea de spaimă în faţa calendarului: „Uite-i miercuri, 
mâine-i joi. lar s-a dus săptămâna...” 

— Aşa e, aprobă Cristescu mecanic. Avea dreptate. 

— 'Ţii minte? În liceu, chiar şi în facultate, anul se târa 
greu, ca un melc. Pe urmă, mai ales după treizeci de ani, nu 
mai zic de patruzeci, ai impresia că toate ceasornicele merg 
cu două sute pe oră. Oftă: Hai s-o lăsăm baltă! Panseuri de 
candidaţi la scleroză. Să recapitulăm deci: ai cinci suspecți, 
virtuali asasini, cu cinci mobiluri diferite. Habar n-au unul 
de altul, dar hrănesc aceeaşi intenţie drăgălaşă de crimă. 
Ce-i drept, cazul e puţin comun. La ce concluzie ai ajuns? 

Maiorul se foi în fotoliu, căutând o poziţie mai comodă. 

— La nici una. Derutant e că fiecare dintre ei, cu excepţia 
nevesti-sii, dar în locul ăsteia face declaraţii casetofonul, nu- 
şi ascunde resentimentele faţă de victimă, ba regretă că le- 
a luat-o altul înainte. 

— Mare număr trebuie să fi fost Dragu ăsta! Ascultă, bag 
de seamă că inaugurezi un nou gen de anchetă. Ai mână 
liberă, bineînţeles, eşti titularul dosarului, dar nu ştiu dacă 
te înţeleg foarte bine. 

— La ce anume vă referiţi? 


—  Lucrezi singur, n-ai instituit nici un fel de 
supraveghere asupra „artiştilor“. Ce urmăreşti? 

— În circumstanţele date, filajul personajelor e inutil. A, 
dacă am putea întoarce calendarul înapoi, că tot vorbeam 
de timp, şi să angajez o supraveghere retro, ar fi cu totul 
altceva. Dar acum? Că Dragu a fost ucis din răzbunare, sau 
din gelozie, miza e consumată, asasinul a reintrat într-o 
existenţă normală. N-are de ce să se agite, de ce să mai 
acţioneze, în consecinţă cum să se trădeze. 

— Stai o clipă! îl opri colonelul. Mi-ai pomenit doar de 
răzbunare şi gelozie. Excluzi, ca simplă ipoteză măcar, că 
jaful ar fi putut genera crima? 

Cristescu luă bricheta şi începu s-o întoarcă pe toate 
feţele. Avea mâini splendide şi Ilonaş, cu degete scurte şi 
grăsulii, le admira totdeauna cu oarecare ciudă. În tinereţe 
visase să ajungă pianist. Îl demobilizase profesorul de 
muzică din liceu: „A, nu, tinere! În nici un caz pianist, 
chirurg sau ceasornicar. Îl privise apoi din toate părţile: 
Pompier cred că te-ar aranja cel mai bine.“ După treizeci de 
ani, lonaş încă trăia perplexitatea momentului: „De ce 
dracu' pompier?...” 

— Nu cred... Nu cred deloc, repetă Cristescu apăsând, că 
acesta ar fi fost mobilul. 

— De ce? 

— Autorii de spargeri în case princiare sunt în general 
profesionişti de clasă, şcoliţi aş zice. Nu se vâră Fane 
Şobolanul sau Guţă Gură Mică în afaceri cu icoane din 
secolul al XI-lea, desene de Lautrec, măseaua de minte a lui 
Soliman Magnificul sau portjartierul lui Napoleon. Pe lângă 
aşa ceva trec cu ochii închişi. Se vâră la aur - străluceşte - 
casetofon, haine de piele, bani numerar etc. 

— Corect. 

— Şi atunci e limpede. Lovitura, în caz de jaf, ar fi purtat 
obligatoriu o semnătură simandicoasă, iar simandicoşii 
lucrează curat, studiază terenul, ştiu exact care e orarul 
stăpânilor, ce uşă să deschidă, evită cu multă grijă crima. 


Vreau să spun că, operându-i casa, ar fi luat toate măsurile 
să nu dea peste Dragu ori nevastă-sa. 

— Şi-atunci? 

— Mai există un amănunt care mi se pare extrem de 
semnificativ. Uşa apartamentului n-a fost forţată. Deci, 
iarăşi deci, victima a deschis singură, ceea ce presupune că 
omuleţul care l-a lichidat făcea parte dintre familiari. 

— După teoria ta, dragul meu, nimeni nu primeşte în casă 
decât neamuri sau cunoscuţi. 

— Cam aşa se întâmplă, mai ales de când şmecherii au 
început să vâre o fotografie mică într-un etu de plastic şi se 
dau drept inspectorul X de la ICRAL sau IDEB. Dragu în nici 
un caz nu făcea parte dintre naivi. Mai adăugaţi 
mentalitatea individului care se ştie bogat. Ăstora le e frică 
să mai plece într-un concediu, ba chiar la o petrecere 
prelungită. De altfel, e de-ajuns să numeri zăvoarele de la 
uşa lui. 

— Ce spui e logic, dar ştii că realitatea nu-i este 
totdeauna tovarăşă fidelă. 

— Spuneam că Dragu n-a fost un naiv. Faptul că moartea 
l-a surprins stând cu spatele mi se pare concludent. 

— Cum ai de gând să continui ancheta? 

Maiorul trase uşor de gulerul puloverului, îşi trecu 
degetele peste obrazul palid. 

— Ei, aici e aici! Încerc să reconstitui programul fiecărui 
suspect în ziua crimei. lar trebuşoara asta, vă asigur, nu-i 
tocmai uşoară. 

Dintr-o dată începu să râdă, şi colonelul îl privi 
contrariat. 

— Ce-i aşa de vesel? 

— Trebuie să vă spun..., da, trebuie să vă spun, că am 
reîntâlnit-o, tangentând cadrul asasinatului, pe vechea 
noastră prietenă... 

Lăsă special fraza în suspensie, urmărind reacţia 
colonelului. Acesta, cuprins brusc de o neagră presimţire, 
explodă: 


— Melania Lupu! 

Glasul bubuise ca un tun. Se holbase atât de tare, nu 
doar ochii, parcă toată figura, încât Cristescu îşi zise că de 
mult nu s-a distrat aşa de bine. 

— Nu se poate! auzi! Am o idee! Să vorbim, dom'le, cu 
băieţii de la paşapoarte, să-i dea un carneţel din ăla verde, 
să-şi facă naibii vânt şi să iasă din zonă. Să-i mai distreze şi 
pe alţii! 

— E o idee, aprecie maiorul surâzând. 

Colonelul îl privi lung. Îşi miji ochii şi se aplecă peste 
birou: 

— Ascultă, eşti teribil de liniştit. Care-i trucul? 

— Nici unul, dar am devenit fatalist. Aşa mi-a recomandat 
medicul. 

— Aha! Şi care-i tratamentul? 

— Răbdare. Mai de vreme sau mai târziu, buna mea 
amică tot îşi va dezvălui artileria. Dacă există. 

— Aştepţi să-ţi dea un telefon, ca să te avizeze? 

— Nu ea, răspunse laconic maiorul. De ieri, o filează 
Azimioară. 

— Hm! O suspectezi, deci. 

— Nu, dar o cheamă Melania Lupu. 

Telefonul le întrerupse discuţia. 


39 


Cana burghiul soneriei străpunse liniştea întunericului, 


Melania Lupu crezu că visează. Se întoarse pe partea 
cealaltă, dar trilul insistent o făcu în cele din urmă să 
deschidă ochii. Mirciulică, trezit şi el din somn, îşi ridică în 
semn de întrebare coada, apoi o luă în galop spre bucătărie, 
adulmecând după micul dejun. 

În drum spre vestibul, Melania se uită la ceas. Cinci fără 
zece. 

„Probabil s-a inundat iar baia la Georgeşti... Din câte ştiu 
însă am închis toate robinetele...“ 

Se uită prin vizor şi, la început, nu recunoscu figura trasă 
a doctorului Mircescu. Căciuliţa de astrahan brumăriu era 
trasă mult, acoperindu-i sprâncenele şi jumătate din urechi. 

— Eu sunt, tanti Melania, Alfred! 

Bătrâna descuie, înfiorându-se de aerul rece. 

— Doamne sfinte, Alfred! Ai rămas un original. Ştii, dacă 
mă gândesc bine, n-am primit nici o vizită în viaţa mea la 
cinci dimineaţa... Dar acolo ce ai? Pleci în voiaj? 

Se uita curioasă la un sac de călătorie pe care Mircescu, 
după ce se dezbrăcase în antreu, îl adusese în casă. 

— Hai, stai jos... Ce s-a întâmplat? Nu pari în apele tale... 

„Dar a părut vreodată? Bietul de el, nu s-a simţit 
niciodată bine în propria-i piele. Destul de incomod...“ 

Doctorul Mircescu îşi trecu instinctiv degetele peste 
obraz. Era vizibil tulburat, întreaga lui făptură, stăpânită de 
nervozitate, făcea impresia că vibrează. 


— Te rog să mă ierţi... Ar fi trebuit să-ţi dau măcar un 
telefon, dar n-am vrut să sun de la noi... lar pe stradă n-am 
găsit nici unul care să funcţioneze. 

— Laura e bine? 

— Da... Doarme... Nu te superi că am îndrăznit... 

— Să lăsăm formalităţile! Eu sunt o femeie în vârstă care 
nu prea are ce face cu timpul ei, aşa că nimeni, niciodată, 
nu mă poate deranja. 

Mircescu îi sărută recunoscător mâna. Orice gentileţe, 
indiferent de persoana care i-o dăruia, îl emoţiona până la 
lacrimi. 

— Ştiam că ai să mă înţelegi. 

— Dar bineînţeles, dragul meu. Stai să-ţi dau un păhăruţ 
de coniac. Atât cât să te încălzeşti... Cred că am să-i ofer 
unul şi lui Mirciulică. Îi stimulează dispoziţia... 

— Mirciulică? făcu amuzat medicul. Mai trăieşte? Îl ştiu 
de o sută de ani. 

Bătrâna îl privi contrariată: 

— N-are decât şapte ani şi jumătate. Îl confunzi însă, 
probabil, cu Mircea cel Bătrân. 

Medicul se uită la ea visător. Rămăsese aceeaşi persoană 
încântătoare care-i punea funde în păr şi-l îndopa cu 
marţipane. Alfred, cu un apetit în genere dificil, detesta 
acadelele acelea colorate - piersici, cireşe, mere, roşcove - 
dintr-o pastă condensată, prea dulce. Le înghiţea însă ca să- 
i facă plăcere, ca să-i simtă apoi degetele răcoroase pe 
fruntea totdeauna prea încinsă. Desigur, fusese totdeauna 
puţin caraghioasă, dar îi stătea bine, naivităţile de Scufiţă 
Roşie emoţionau. Emana mai cu seamă o atmosferă 
specială, de „alt secol“, cu preocupări absurde dar 
graţioase, cu dantele la care se pigulea un cincinal. Oamenii 
aveau vreme şi stresul nu se inventase încă, iar prin 
urechea uriaşă a gramafonului se adresau cu accente 
sfâşietoare rochiilor de muselină şi vestoanelor din mătase 
brută Adelina Patti, Melba, Batistini, Kurz... 

— La ce te gândeşti, Alfred? 


— La tine, tanti Melania. 

— O, roşi bătrâna, nu cred că merit să-mi acorzi atâta 
importanţă. La vârsta ta ar trebui să te preocupe persoane 
tinere şi fermecătoare. 

Mircescu dădu din mână cu gestul omului care a încetat 
de mult să se gândească la problema respectivă. Apoi, 
constată deodată că se simţea neaşteptat de bine, liniştit, 
reconfortat. Aici, în ambianța dulce, caracteristică oricărui 
interior, fie şi o cameră de hotel, locuit şi dichisit de 
Melania, simţi cum temerile i se risipeau şi o undă de 
optimism îi îmbujoră cugetul. 

„Da, totul se va termina cu bine. Presimt că aşa se va 
întâmpla. În definitiv, am rezolvat ce a fost mai greu.” 

Melania, care nu-l slăbea din priviri, constată surâzând: 

— Ai prins puţină culoare în obraji. Am susţinut 
totdeauna că un păhăruţ înghiţit dimineaţa pe stomacul gol 
e un stimulent inegalabil. Şi acum spune-mi, dragul meu, 
despre ce este vorba... E chiar atât de greu? 

Părea atât de neajutorat, de fragil, de vulnerabil, încât 
Melania se aplecă şi îi strânse mâna spontan. 

— Hai, copilul meu! Nu poate fi chiar atât de greu. 

— Greu? Nu..., nu greu. Arătă cu bărbia spre sacul de 
voiaj: Aş vrea, adică te rog dacă poţi să-mi păstrezi o vreme 
câteva obiecte. 

Melania se interesă naivă: 

— Demenajaţi? 

— A, nu, nu-i vorba despre asta. Unde să ne mutăm?... 
Dar, găsite la mine, ar putea trezi suspiciuni. 

Ochii bătrânei sclipiră. 

„Fii atentă, fetiţa mea, devine interesant... Îţi dai seama 
că în sacul acela nu se află două crătiţi şi o pompă de 
desfundat chiuveta. Şi poţi pune pariu pe un kilogram de 
jeleuri că pe domnul maior Cristescu l-ar interesa straşnic 
să audă ce are Alfred de spus...” 

Încurcându-se în cuvinte, doctorul Mircescu se aplecă 
brusc şi deschise fermoarul sacului. Scoase obiectele unul 


câte unul şi le întinse pe covor. Melania, care se aştepta 
oricum la ceva năzdrăvan, măcar o pereche de porumbei, 
un crocodil sau ceva în genul ăsta, rămase cu ochii căscaţi 
de surpriză. 

— Le recunoşti? întrebă Alfred. Era speriat şi, în acelaşi 
timp, încântat de sine: „Uite de ce-am fost în stare...“ 

Melania dezmierdă marginile icoanei din secolul al XI-lea. 
Un sfânt „papistaş“. Părea bolnav, dar nu din cauza celor 
nouă secole ce trecuseră peste el. Fusese de la început 
bolnav, chiar în tinereţile de mult mântuite. Tuberculoză, 
poate anemie pernicioasă. 

— Cum îl cheamă pe dumnealui? 

Alfred se miră: 

— Ce, nu-l ţii minte? E celebrul nostru Sfânt Martin. 

— Sigur că-l ţin minte, dar nu i-am ştiut niciodată 
numele. Nu cred însă că ar putea fi vorba de Sfântul 
Martin. Din câte îmi amintesc eu, acela a fost un oştean 
voinic care şi-a spintecat mantaua în două pentru a dărui 
jumătate unui sărman căruia îi clănţăneau oasele de frig. 
Văd şi acum poza din cartea de istorie. Întâmplarea s-a 
petrecut pe un pod. 

Puse icoana alături de celelalte obiecte. Le ştia pe toate, 
cum să nu le ştie, doar ani de zile le admirase în casa 
avocatului Mircescu! Uite şi Picasso-ul, una dintre marile lui 
achiziţii, desenul lui Lautrec, cristelniţa. 

Se interesă şoptind: 

— Cum ai reuşit să le capeţi înapoi? 

— Prin perseverenţă şi un pic de noroc. 

Se înfierbântase, şi bătrâna se gândi că era aproape 
frumos. Înflăcărarea îi vopsea chipul cu lumină, părea de 
douăzeci de ani, avea ceva din tinerii lui Rafael, făcând 
bineînţeles abstracţie de trup. 

— Auzi, tanti Melania! Ştii cu cât s-a vândut acum, în 
noiembrie, un Corot la licitaţia muzeului Privat Getty de 
Malibu? Cu - silabisi - treizeci şi trei de milioane de franci 
noi! Am văzut pânza în catalog, Femeia cu mandolină. Aşa, 


nu pare cine ştie ce... Îţi dai seama ce avere am aici? 
Picasso are aceeaşi cotă. 

Melania îl privi, compătimitoare. 

— Şi ce-ai de gând să faci cu averea, copilul meu? 

Glasul medicului se năpusti. Răbufneau acum toate 
dorurile ascunse, toate umilinţele îndurate de la oameni, de 
la viaţă, şi despre care îşi închipuia că va putea să le 
înfrângă, să le uite aprinzând havane cu bancnote de o sută 
de dolari. 

— Vreau să trăiesc! În sfârşit, să trăiesc! 

Melania zâmbi cu tristeţe: 

— Dragul meu, nu banii te învaţă să trăieşti. "Ie 
civilizează, sunt de acord, îţi deschid perspective 
neaşteptate, dar, ca să ştii să trăieşti, trebuie să te naşti cu 
talentul ăsta. Laura a ştiut... A ştiut şi când a sărăcit... 

— lar eu n-am să ştiu niciodată, asta vrei să spui. 

— Dragul meu, mie nu-mi place să fiu dezagreabilă. Mi-e 
teamă să nu încerci încă o decepţie. Poate cea mai mare... 
Aveam cândva o prietenă, o femeie foarte fină. Când s-au 
schimbat vremurile, a fost obligată să muncească din greu. 
Ceva foarte ingrat, la un birou de mesagerii. Venea frântă 
acasă, uneori târziu, după ce se lăsa întunericul. Aşa am 
întâlnit-o într-o noapte geroasă de ianuarie, pe la zece. Am 
schimbat câteva vorbe, dar mi-am dat imediat seama că era 
fericită. Acasă - o garsonieră modestă - o aştepta o cadă 
fierbinte, pregătită de bărbatu-său, şi o sticlă de vin ieftin, 
pe care voia să-l fiarbă cu zahăr şi scorţişoară. Aveau să-l 
bea împreună ascultând programul de muzică de dans de la 
difuzor, căci radioul îl vânduseră de mult. 

Făcu o pauză şi reluă pe acelaşi ton al gândurilor ce 
caută mult îndărăt, peste ani: 

— Am mai avut o prietenă, Mica Duma. Ce n-avea femeia 
asta? Rolls, riviere de briliante, una din cele mai 
somptuoase case din Bucureşti, o armată de slugi... S-a 
sinucis la treizeci de ani. Se plictisea... 

Mircescu ridică din umeri: 


— Prefer să mă plictisesc cu bani decât fără. Oricum, sunt 
dator să încerc. 

— Şi cum vezi tu practic problema? 

— Voi face tot posibilul să scot marfa peste graniţă. Asta-i 
de la sine înţeles. 

— Cum? 

Doctorul avu o scurtă ezitare: 

— Am să mă gândesc. Există totdeauna o soluţie. 

„Poţi fi convinsă că a şi găsit-o, draga mea. Nu sunt însă 
la fel de convinsă că e şi convertibilă în fapt... 
Ingeniozitatea n-a fost partea cea mai tare a Mirceştilor...“ 

Se mulţumi doar să constate: 

— Ştii, lucrurile astea nu sunt deloc simple. Şi nu-i de 
ajuns să găseşti un singur truc. Repetiţia, sistemul 
trădează. Ai patru obiecte - deci ai nevoie de patru 
găselniţe. 

— Poate mă ajuţi tu, râse medicul. Ai totdeauna idei. 

— Aşa susţine Laura, neuitând să adauge că, totdeauna, 
cretine. Câtă vreme crezi că va trebui să păstrezi lucrurile 
la mine? 

— O lună, poate două, poate trei... Depinde de mai mulţi 
factori. Adăugă nesigur: Primeşti? Nu-ţi ascund că, dacă nu 
eşti de acord, mă pui în mare încurcătură. 'lotală. N-am 
prieteni, n-am... de fapt, n-am pe nimeni. Eşti singura 
persoană pe lume în care am încredere. Mai mult decât în 
mama. 

— Ştiu, dragul meu... 

Se ridică şi, luându-l pe Mirciulică în braţe, începu să se 
plimbe. 

„O ocazie nebănuită, draga mea... În nici un caz nu 
trebuie să-i dai cu piciorul. Aşa ceva nu se naşte la orice colţ 
de uliţă.“ 

Mircescu o urmărea concentrat. Era o realitate! Dacă 
bătrâna refuza depozitul, nu-i rămânea decât o singură 
soluţie, şi aceea riscantă. Să predea pentru o vreme sacul la 


un birou de bagaje. Dar cât ţi-l ţin ăia acolo, fără să intre la 
idei?... 

Întrebarea neaşteptată a bătrânei îl pocni în moalele 
capului: 

— "Te rog să fii sincer, Alfred!... Tu l-ai omorât pe 
inginerul Dragu? 

Mircescu, după un moment de stupoare, îşi cobori 
privirea: 

— Nu. 


40 


Telefonul Ancăi Dragu îl făcu să sară de pe scaun. 


Întrebă asigurându-se inutil, căci înţelesese perfect despre 
cine era vorba: 

— Bătrânul Cernat? 

— Da, răspunse stins femeia. 

— Când? 

— Azi-noapte cred. 

— Asasinat? 

— Nu... Nu ştiu... Veniţi, vă rog. Nu mai rezist. 

Peste un sfert de ceas, se afla acasă la ea. Tremura 
incapabilă să-şi stăpânească mişcările, şi maiorul o simţi la 
capătul puterilor. 

— Ştiam că-i e rău... Am intrat să-l întreb dacă n-are 
nevoie de ceva... Bănuiesc că a murit în timpul somnului... 
Duceţi-vă! Vedeţi că pe noptieră e o scrisoare, un plic... 

Da, după toate aparențele, Anton Cernat murise în somn. 
Se afla întins pe spate şi, făcând abstracţie de culoarea 
sepulcrală, ţi-ai fi putut închipui că doarme. Cauza 
decesului avea s-o constate medicul legist, dar Cristescu nu 
se îndoia asupra „diagnosticului“. Echipa operativă urma să 
sosească din moment în moment. El venise mai repede, 
neavând răbdare să aştepte „mobilizarea“. Scrisoarea, 
rezemată de o carte, sărea în ochi. Pe plic, Cernat 
aşternuse un soi de „moto“ A se deschide de către 
autorităţi imediat după decesul meu. 

Un grafism mărunt, frumos, caracteristic contabililor, 
aşternut de o mână încă sigură; în interior, un sfert de coală 


comercială. Doar două rânduri, data şi semnătura. 
Eu l-am ucis pe inginerul Marian Dragu. Nu regret nimic. 
Anton Cernat. La 22 Decembrie 198... 


41 


În dimineaţa imediat următoare, îmbrăcaţi în vindiacuri 


şi pantaloni albaştri - i-ai fi putut lua drept orice: 
instalatori, electricieni, „ăia“ de la gaze sau deparazitare - 
Cristea împreună cu Mielu pătrunseră în blocul din 
Bulevardul Macaralei. Luc se hotărâse să acţioneze prompt 
şi dur. Prima mişcare: forțarea uşii apartamentului unde se 
afla sechestrată Lelia, fără nici un fel de avertisment. A 
doua mişcare: tratament lipsit de menajamente, mergând 
până la lichidare, administrat temnicerului. Unul sau poate 
mai mulţi. Trei, evident, eliberarea Leliei cu orice preţ. În 
faţa blocului, cu motorul în funcţiune, aştepta la volanul 
unei Dacii roşii Dobre cel Bun. Nu folosea niciodată pumnii 
- doar boxul sau şişul - şi se adresa victimelor folosind 
prenumele de reverență. 

Blocară liftul între etaje şi urcară pe scări. 

Într-o taşcă ponosită, Mielu 46 îşi ţinea sculele. 
Totdeauna ieftine, obişnuite. Abandonate în caz de forţă 
majoră la locul faptei, nu exista pericolul că ar putea fi 
identificat posesorul. 

Ajunşi în faţa apartamentului, Cristea trase adânc aer în 
piept, apoi rosti hotărât, fără să se întoarcă: 


— Dă-i bice! 

Într-un genunchi în faţa uşii, Mielu ridică un cap 
stupefiat. 

— Ai să râzi, coane, dar n-au pus foraibăr. 

— Ce? 


— E liber! 


Răsuci butonul metalic şi uşa se deschise. Intrară 
amândoi o dată. Străbătură din doi paşi micul vestibul şi 
primul lucru pe care îl zăriră, pătrunzând în încăperea 
aproape goală, fu o gazetă deschisă. O ţinea o mână palidă. 
Mai jos, două picioare în pantaloni cenuşii, o pereche de 
ghete negre. Un glas bine timbrat ţâşni din spatele ziarului. 

— Ai întârziat, Cristea. Te aştept de o oră! 

Luat prin surprindere, Luc se bâlbâi cu o voce răguşită: 

— Ei bine, am venit. 

Bărbatul închise jurnalul, descoperindu-şi faţa. O figură 
clasică de dur, osoasă, unghiulară, marcată. Doar 
perimetrul gurii era lipsit de riduri. Fireşte, nu râdea 
niciodată. 

Simţindu-i privirea, Mielu se făcu mic. 

„Ce faruri, dom'le! Laser plus nitroglicerină. Ăsta-ţi culcă 
o companie doar plimbând reflectorul...“ 

— Unde-i Lelia? 

De furie, pe fruntea asudată o venă pulsa neliniştitor, cu 
zvâcniri de şopârlă. 

— Stiai jos. 

— Nu primesc ordine. 

Bărbatul îl măsură fără expresie: 

— Ai să primeşti. 

Cristea îi făcu semn lui Mielu să-i aprindă o ţigară. 

— Uite, Dolga! Am navigat cândva sub acelaşi pavilion. 
Nu ne-am înţeles, n-am plâns unul după altul, dar ne-am 
despărţit bărbăteşte. 

— Cunosc istoricul. 

— Am încheiat atunci o înţelegere. 

Mielu 46 dădu brusc din cap, subliniindu-şi acordul. „Aşa 
e! Cristea cuvântează cinstit şi civilizat.“ 

În realitate, îi era teamă de ieşiri necontrolate. Cristea se 
stăpânea greu, tăbăra repede cu pumnii, iar cu Dolga, chiar 
la cincizeci de ani, nu-ţi măsori puterile, trăgându-te în 
degete. Îi întâlni o singură clipă privirea şi încremeni. 

Dolga se interesă dispreţuitor: 


— Pe maimuţoiul ăsta de ce l-ai adus? 

Cristea făcu un pas înainte. 

— Te-am întrebat ceva, Dolga. De ce n-ai respectat 
convenţia noastră? 

— S-ar putea să n-am chef să-ţi răspund. O fac totuşi. 
Sunt mai puternic decât tine. 

— Asta rămâne de văzut. 

— Nu, Cristea. N-a mai rămas nimic de văzut. Am oameni 
mai buni decât tine, mai mulţi bani, alte debuşeuri, o minte 
mai cuprinzătoare. 

— Şi? Ce vrei? 

— "Tot ce ai subtilizat din inventarul inginerului Dragu. 

Scoase o foaie de hârtie şi o depuse neglijent pe masa 
improvizată. 

— Aici e lista completă. 

Perplexitatea înfipse în obrazul lui Cristea o expresie de 
nătâng. 

— Ai înnebunit? 

— Nu eu. Tu, flăcăule, că mă crezi dobitoc. Cunosc toată 
mişcarea de la documentarea pe teren, până la infiltrarea 
damei în patul victimei. 

Mielu îşi simţi gura uscată. Privirea îi pendula pasăre 
speriată de la Dolga la Luc. 

— Ascultă-mă, Dolga, începu Cristea, cine-i mai puternic 
şi mai dotat dintre noi o rezolvăm altă dată. Acum însă îţi 
dau cuvântul meu de onoare că nu m-am ales nici măcar cu 
o aţă din întreaga combinaţie. 

— Ar trebui să vorbeşti la Noapte bună, copii! Eşti 
extrem de convingător. 

— Insist! Îţi dau cuvântul meu de onoare. 

— Inutil. L-aţi lichidat pe ăla - greşeală de amatori - şi v- 
aţi umplut ghiozdanul. Scurt! Dă-mi marfa şi-ţi livrez dama. 

— Înţelege că nici măcar n-am apucat să acţionăm. Lelia 
trebuia să ne dea semnalul. Fără OK-ul ei nu puteam 
întreprinde nimic. Şi-acum înţeleg că aţi imobilizat-o, 


probabil înainte de a da ochi cu inginerul. Cu Lelia în casă 
n-ar mai fi răspuns nici unui apel: la uşă sau telefonic. 

Dolga se ridică: 

— Ultimul termen de predare - sâmbătă dimineaţa la 
orele zece, aici. Dacă n-ai luat tu caimacul, l-au luat oamenii 
tăi şi, dacă nici ei, alţii. Nu mă interesează furnizorul, ci 
marfa. 

Pe neaşteptate, Cristea se repezi ţintind gâtul lui Dolga. 

— Stai liniştit. Nu vorbesc şi nu trag de două ori. 

În mână ţinea un revolver mic, obiect de lux, accesoriu 
frecvent al poşetelor de seară de pe alte meridiane. Mielu 
se lipise de zid cu atâta înverşunare, încât ai fi crezut că 
vrea să intre în el. Cu pumnii strânşi, palid ca varul, Cristea 
gâfiia: 

— Ai să mi-o plăteşti. 

— Până una alta, vezi să nu plătească domnişoara. 

— Ai să mi-o plăteşti! repetă Cristea. 

— Nu cred, dragul meu. Bancnotele mari nu-s de tine, iar 
mărunţiş n-am. Sunt din ăia care nu cer restul. le-am 
salutat. 


42 


„Ce urât e când plouă iarna...“ 

Cenuşiul Bucureştiului, cenuşiul atât de drag maiorului, 
un citadin prin excelenţă, iar oraşul dacă nu e gri, nu-i oraş, 
ci staţiune cu fanfară militară şi bărbaţi în maiouri şi 
pantaloni scurţi, devenea murdar, anotimpul îşi pierdea 
personalitatea, oamenii păreau derutaţi. Păstrau expresia 
din primele ore ale dimineţii când încercând să descifreze 
negura cerului, se întrebau sâcâiţi: „Ce să îmbrac? Paltonul 
sau balonseidul? lau umbrela?“ 

— Staţi jos. 

Olga Gabrelotti căută din ochi şi se aşeză pe scaunul cel 
mai incomod, de lemn, cu spătar tare în formă de liră şi fără 
braţe. 

„Ciudat! gândi Cristescu. De obicei, clienţii preferă 
fotoliile. Olga, femeie a plăcerii, plină de pofte pe care 
temperamentul luptă să şi le satisfacă din plin şi imediat, 
alege un scaun ţeapăn şi incomod. Sau poate judec eu 
greşit, implicând obligatoriu confortul în noţiunea de 
hedonism.  Hedonism!  «Concepţie filozofică idealistă 
conform căreia scopul vieţii este plăcerea...» Hm, nu-s prea 
deştepţi nici ăştia de opintesc cincizeci de ani să scoată un 
dicţionar. Scopul existenţei fiecărui individ este plăcerea, şi 
cine o contestă e ori ipocrit, ori imbecil. Puțin îmi pasă că 
bucuria lui Popescu este să stea toată ziua în cârciumă, pe 
când Ionescu exultă studiind în bibliotecă subtilităţile 
sanscritei. Amândoi au o bucurie în organism...” 

— Am venit... 


Olga Gabrelotti îl măsură pe sub genele frizate. Făcea 
parte dintre femeile care se simțeau mult mai la îndemână 
în prezenţa bărbaţilor, detestând în principiu 
reprezentantele propriului sex. Această preferinţă o făcea 
să împrumute instinctiv un aer seducător, oferind la fel de 
reflex un repertoriu complet de fiţe, deşi Costică, să zicem, 
nu prezenta din punctul ei de vedere nici un interes. Fără a 
friza vulgarul, ori a aborda un stil vădit provocator - totul 
era chestie de nuanţe, apropouri fine ale privirii, surâs 
parşiv, dar de casă bună, periat de orice trivialitate - 
partenerul se simţea brusc electrizat, iar fraierii (şi ăştia-s 
majoritatea) îşi închipuiau c-au făcut o cucerire fulger. 

Cristescu, obişnuit cu trucurile, zâmbea în sinea lui, 
apreciind ca un cunoscător doar ineditul şi temperamentul. 
Olga era îmbrăcată într-o haină de antilopă foarte strânsă 
pe corp. Cenuşiul întregii ţinute pe nuanţe savant 
împreunate dădeau o căldură catifelie tenului de 
meridională extrem de discret fardată. Un surâs trist 
contrasta picant cu întreaga făptură sexy, din cercei până la 
gleznele subţiri. 

— Am venit, repetă pe o voce groasă, mai ispititoare 
decât o duzină de picioare chinuite de french can-can, 
deoarece conştiinţa mă împiedică să procedez altfel. 

Maiorul avu o mişcare a capului greu de calificat: ceva 
între „ia te uită, bravo!“ şi „hai să fim serioşi!“ Era femeia 
de la care te puteai aştepta la orice şi, în consecinţă, păstra 
o expectativă sceptică. 

Olga îşi frânse degetele. Două lacrimi, bine strunite - 
alunecând ar fi deranjat rimelul - îi muiară ochii în lumină. 
Izbucni: 

— Domnule maior, eu l-am ucis pe Marian. 


« 


Prima reacţie a lui Cristescu fu să-şi ducă mâna la ceafă, 
scărpinând-o inutil. 

„Măi, să fie! Trei mărturisiri spontane în mai puţin de 
patruzeci şi opt de ore! Nanu, picat în transă. Cernat pe 


patul morţii, asta la mine în birou... Uite ce va să zică un 
dosar fără probleme...“ 

— Deci conştiinţa dumneavoastră, pe care o bânuiesc 
foarte strictă, s-a silit la această declaraţie. 

— Da... Şi-apoi, mă călăuzesc după un principiu: a-ţi 
recunoaşte înfrângerea la timp, înseamnă a pierde mai 
puţin. 

„Unde o fi citit-o?“ 

Se mulţumi să remarce surâzând: 

— lată un aforism pe care nu vi l-aş fi atribuit niciodată. 
Îmi închipuiam că sunteţi omul care nu abandonează o 
partidă până n-o secătuieşte şi de ultimul atom de şansă. 
Dovadă, presiunile făcute asupra inginerului Dragu când 
interesul acestuia pentru dumneavoastră era definitiv 
epuizat, iar acum... crima. 

Olga nu se lăsă derutată. Răspunse cu naturaleţe: 

— Vedeţi, totul depinde de ce înţelege fiecare dintre noi 
prin înfrângere. Când Marian mi-a spus că nu mă mai vrea, 
nu mă socoteam înfrântă. Acum, da. Abia acum sunt cu 
adevărat învinsă. 

— De ce? 

— Omorându-l pe el, m-am omorât pe mine. Eu, cu mâna 
mea, mi-am asasinat orice perspectivă de a fi fericită. 

— Apreciez piruetele de inteligenţă. Sunt spectaculoase, 
dar nu totdeauna şi convingătoare. Să trecem la fapte 
concrete. Practic, cum aţi procedat? Luaţi-o de la întâlnirea 
stabilită prin telefon. 

Olga clipi de câteva ori. În ochi i se aprinsese un licăr de 
interes: 

— Cine v-a relatat-o? 

— Nu-i nici un secret. Vecinul de apartament al victimei, 
care i-a auzit replicile. 

— Aha... Trebuia să-mi închipui. Nevastă-sa era doar 
plecată... Da, l-am sunat la unsprezece dimineaţa, cerându-i 
să ne întâlnim. Pretextul - „Hai să ne luăm rămas-bun 
frumos. Aduc o sticlă de whisky, bem de despărţire şi o să 


ne salutăm zâmbind pe stradă.“ l-am promis că nu stau 
mult. 

„Până aici, verosimil. Oricine ar prefera să rămână în 
termeni buni cu o nebună în genul Olguţei...“ 

— La ora unu, sunam la uşa lui. Mi-a deschis imediat. Era 
tandru, cald, dar simplu amical: „Nous sommes des 
copains...“ 

— Deci sâmbătă la ora 13, inginerul Dragu încă mai trăia, 
sublinie Cristescu, pentru care amănuntul era extrem de 
important. Sunteţi fermă asupra orei? 

— Absolut. Ne-am aşezat pe canapea, cu sticla de whisky 
între noi. 

„Ce faci, n-o deschizi?“ 

„Mai am eu un rest de Ballantine's. Propun să-l isprăvim 
întâi pe ăla.“ 

„Şi-al meu e desigilat. Am gustat un deget...“ 

„Ce-ţi pasă dacă lichidăm întâi licoarea mea?“ 

— Marian era un tip foarte zgârcit, probabil vi s-a mai 
spus. A fost omul care n-ar fi „aruncat“ cinci lei, fără să 
obţină zece. Fanfaronada şi meschinăria erau la el la fel de 
cutremurătoare... 

— Interesant, se miră maiorul. Atât de pătimaş 
îndrăgostită şi totodată, atât de lucidă... 

— Ochii şi inima nu se află totdeauna pe aceeaşi lungime 
de undă... Am băut trăncănind tot felul de fleacuri. Am 
recapitulat mici episoade amuzante, am pomenit de 
cunoştinţe comune. Timpul trecea, iar sticla mea rămăsese 
neatinsă pe masă. Începeam să fierb. 

— De ce? 

— Amestecasem alcoolul cu verde de Paris. 

— Aha! 

— Când s-a făcut vreo două, mi-a dat de înţeles că 
audiența s-a terminat. A adăugat cu jumătate de glas. 

„Dacă vrei, ia-ţi sticla înapoi. În orice caz, nu mai avem 
timp s-o uscâm.“ 

— M-a lăsat în living şi el a intrat în bucătărie. 


„Faci ce vrei, dar eu am treabă.“ 

— Adică „pleacă odată, eu am tras obloanele!“ Mi s-a 
făcut negru înaintea ochilor. M-am dus după el. Stătea cu 
spatele spre mine. Am văzut o secure de menaj. 

— Unde? o întrerupse Cristescu. 

— Cum unde? Eram în bucătărie. 

— Am înţeles. Dar unde se afla? Rezemată de perete, de 
un bufet, pe masă? 

Femeia se gândi câteva clipe. 

— Nu mai ştiu... Eram prea tulburată... Fără să se uite la 
mine, s-a întors din nou în living. Şi-atunci... 

Îşi astupă faţa cu mâinile, retrăind grozăvia momentului. 

— Şi atunci, am izbucnit! 

— De câte ori? 

— Nici asta nu mai ştiu. Mi-amintesc doar că mi-am luat 
paltonul şi am băgat sticla în poşetă. Ce sens avea să moară 
nevinovaţi? 

Maiorul îşi împreună mâinile a rugăciune în dreptul gurii. 

— Povestea e captivantă. Straniu mi se pare altceva. Cum 
de nu s-au găsit amprentele dumneavoastră pe mânerul 
securii? 

Olga îl privi descumpănită: 

— Habar n-am! exclamă aproape imediat: Ba da, cred că 
asta e! Aveam mâinile ude. Când m-am dus după Marian în 
bucătărie, am răsturnat o glastră cu câteva garoafe. Le-am 
strâns şi le-am pus în chiuvetă. 

Cristescu se lăsă pe spate. 

— Hotărât, sunteţi o persoană cu reacţii greu de urmărit. 
Vă mai păsa de covorul şi florile victimei cu câteva zeci de 
secunde înainte de a-i fredona Te Deum-ul? Pe cuvântul 
meu dacă vă înţeleg. 

— În momentele cheie oamenii au reacţii bizare. Nici eu 
nu pot să-mi explic. Probabil tot un gest mecanic. 

Maiorul clătină capul edificat. 

— În regulă, doamnă. Voi mai medita la aceste momente 
cheie. Sunteţi liberă. 


Mirarea căţără sprâncenele Olgăi până la rădăcina 
părului. 

— Cum? Nu mă arestaţi? 

— "Tţ! făcu Cristescu. Şi dumneavoastră o ştiaţi foarte 
bine. Aţi venit fără un minimum de bagaj, îmbrăcată ca de 
vizită. Gândul puşcăriei era la fel de departe de 
dumneavoastră ca şi oamenii de zăpadă din Alaska de 
portocalele roşii ale Andaluziei. Reflectaţi vă rog la altă 
variantă. 

— Nu credeţi că l-am ucis eu? 

— Cu riscul de a vă ofensa, nu. Nu cred. În ce scop însă 
vă autoînvinovăţiţi, pe cine vreţi eventual să salvaţi, nu ştiu. 
Cu siguranţă însă că o să mi-o spuneţi la viitoarea noastră 
întâlnire. 


43 


az Auzi, Mirciulică? 

Motanul n-auzea, dar Melania nu se sinchisi. Se simţea 
excelent, ca în toate dimineţile reci, cu cer fumuriu. Din 
punct de vedere al constituţiei fizice, predilecţia pentru 
anotimpul rece n-avea justificare. Fusese toată viaţa 
subţire, iar transpiraţia abundentă, blestemul persoanelor 
corpolente, îi era un fenomen necunoscut. Şi totuşi, nimic n- 
o înviora mai mult decât o dimineaţă rece, „ştii, draga mea, 
acidulată ca o şampanie bine frapată“, o zi cu aromă de 
tufânele, umbrele ude şi şoşoni de cauciuc. „Chiar! De ce-or 
fi renunţat cucoanele la şoşoni? Mi se pare cu mult mai 
elegant să te duci într-o vizită şi să-i scoţi în vestibul, 
rămânând într-un escarpen elegant, decât să tropăi în 
cizme de infenterist sau - oroare! - să te descalţi şi să intri 
în ciorapi...“ 

—  M-asculţi, dragul meu? Consider că nu e tocmai 
prudent să păstrăm în casă obiectele aduse de Alfred. Ce 
spui tu?... Hoţi? Vezi, nu la aspectul ăsta mă refeream. N- 
am fost în viaţa mea o nababă, aşa că n-am încercat teama 
că aş putea fi jefuită... Tu însă eşti mai circumspect. Ştiu, de 
când ţi-a furat parizerul domnul Ionescu de la trei, căruia 
nu-i place să stea la coadă. Mă gândeam la domnul maior 
Cristescu... 

Se apropie tiptil, în vârful picioarelor, de fereastră, de 
parcă în propria-i locuinţă i-ar fi fost frică să nu fie 
surprinsă de cineva. Dădu la o parte un colţ de perdea. 
Iubea peisajul familiar al străzilor din ce în ce mai puţine în 


Bucureşti, cu blocuri vechi, de trei-patru etaje, ocolite de 
circulaţie şi deci aproape pustii, unde oamenii se cunoşteau 
între ei măcar după figură, străzi care îşi păstraseră 
fizionomia iniţială, îţi dădeau impresia că timpul a rămas pe 
loc. 

În momentele ei de dispoziţie meditativă, Melania se 
simţea emoţionată  închipuindu-şi multitudinea de 
întâmplări consumate între acele ziduri vreme de patru sau 
cinci decenii. În acelaşi perimetru evoluase de pildă un 
magistrat celibatar, cu tabieturi, baston şi Universul în 
buzunarul de la veston, mai târziu un cuplu - el miliţian, ea 
tramvaistă -, amândoi tineri şi gălăgioşi, apoi o domnişoară 
bătrână, fără prieteni, cu părul prea lung şi rochii prea 
scurte, pe urmă din nou un cuplu de soţi în vârstă; seara se 
puneau la mare ţinută (el într-un smoking care cunoscuse şi 
zile mai bune, ea în rochie decoltată) şi se îmbătau la ei 
acasă cu vin de 14:50. 

La fel când era silită să se ducă la cimitir (ziua morţilor, 
parastasele colonelului, ori înmormântări unde prezenţa e 
obligatorie şi care se transformau în reuniuni deosebit de 
agreabile ale foştilor prieteni, avându-se doar decenţa să nu 
se pună muzică), Melania încerca un sentiment asemănător. 
N-o impresiona imaginea pumnului de oase zăcând în fund 
de gropniță, ci feliile de viaţă zăticnite sub lespezile de 
marmură; emoţii, sentimente, diplome, examene, ambiţii 
legitime ori deşarte, procese istovitoare, prima scrisoare de 
dragoste, patimi mistuitoare, poeziile închinate celui mai 
frumos nas din lume, satisfacția dormitorului cumpărat în 
rate, vacanțe splendid colorate, la mare, nervii făcuţi de 
servitoare,  divorţuri dureroase, corigenţe, teze la 
matematică... 

Întoarsă acasă, Melania se simţea copleşită de 
sentimentul zădărniciei şi, în loc de un simplu păhăruţ de 
coniac, bea două. De aceea, evita pe cât posibil drumurile la 
Bellu - „nu ştiu cum se face, dar numai acolo am cunoştinţe; 
pe undeva e bine, când va fi să mă mut, voi fi scutită de 


deplasări“ - şi, având şi o vocaţie în acest sens, îşi umplea 
viaţa numai cu agreabil. 

Asta intenţiona şi-acum, în dimineaţa ceţoasă de iarnă. 

— Nu, domnul maior Cristescu nu trebuie să găsească 
bagajul lui Alfred. Cred că nu e cazul să-ţi aduc aminte, 
draga mea, că băiatul acela bucălat şi drăgălaş, 
locotenentul Azimioară, a început să te supravegheze. Nu, 
nu, n-ai de ce să te superi. După atâtea coincidenţe 
nefericite, este firesc ca domnul maior să nu mai aibă 
încredere în tine... Până vei lua o hotărâre, trebuie să duci 
obiectele de acasă. Dar unde? Unde, Melania? 
Concentrează-te şi arată-mi încă o dată cât eşti de isteaţă. 
Hai, fetiţa mea, te rog... 

Ca întotdeauna când reflecta intens, plimbările bătrânei 
în lungul garsonierei căpătau un ritm mai lent, cu opriri 
dese şi lucruri luate în mână şi cântărite. 

— Să le îngropi undeva? Te rog, draga mea, nu fi ridicolă. 
Te joci de-a Comoara din insula Cocotierilor? E absolut 
demodat, iar despre conservarea obiectelor e inutil să mai 
discutăm... 

Azvârli o privire întâmplătoare pe geam şi exclamă 
încântată: 

— Mirciulică! Vino să-l vezi pe domnul Petrăchescu... Ei, 
cum nu-l ştii? Persoana aceea mare cât un garderob cu 
oglindă care stă la colţul străzii. Închipuieşte-ţi, l-am întâlnit 
alaltăieri în staţia de tramvai cu Gigel în braţe. Îl ducea la 
doctor. 

Plină de elan, deschise fereastra şi strigă cu o voce 
piţigăiată din pricina efortului! 

— Domnu' Petrăchescu! Domnu' Petrăchescu!! 

Grasul, surprins, îşi ridică privirea: 

— A! Sărut mâinile. 

— Cum îi merge lui Gigel? 

Bărbatul surâse radios: 

— E bine, sărut mâna! Aproape complet întremat... Dar 
nu-i mai dau drumul pe-afară. 


— Foarte bine, vă rog să-i transmiteţi multă sănătate... 

Închise fereastra şi se întoarse spre Mirciulică. 

— Nu trebuie să fii gelos, dragul meu. Nici nu-ţi trece 
prin minte ce răi pot fi oamenii! Gigel îi trezea dimineaţa, 
mă rog, concedă, în zori, şi-atunci l-au otrăvit. Cum, nu 
înţelegi? Gigel e cocoşul domnului Petrăchescu, un element 
foarte harnic şi conştiincios. 

Oftă mulţumită, „mi s-a luat o piatră de pe inimă“, şi îşi 
reluă plimbarea constructivă. 

— Deci, draga mea, nici nu mai discutăm de îngroparea 
obiectelor... Ce-ar mai fi? Să le ascunzi într-un cavou la 
Bellu? A, nu! Ai mai folosit acest truc şi-apoi nu uita că eşti 
urmărită pas cu pas... În tolba poştaşului? Nici nu te gândi, 
proastă mică. lartă-mă, Melanie, dar soluţia aceasta ar 
presupune o colaborare cu PTl-ul, ori tu ai fost totdeauna 
împotriva combinațiilor cu complici. 

Se concentrase toată şi privirea albastră, de obicei 
palidă, căpătase consistenţă. 

— Dar e simplu, draga mea! Extrem de simplu. Dacă vrei 
să ascunzi obiectele, ele nu trebuie ascunse. Ci, dimpotrivă, 
expuse. Icoana o vei atârna printre celelalte. Nu-mi spune 
că domnul maior Cristescu, o persoană distinsă şi cultă, fără 
îndoială, este şi expert în materie de obiecte de artă. 
Tabloului lui Picasso e de ajuns să-i schimbi rama cu una 
mai modestă, desenul lui L.autrec îl strecori printre hârtiile 
vechi din birou... lar cristelniţa? O laşi să ruginească şi o 
pui în blidarul din bucătărie, între ibricele de aramă... 
Bineînţeles, aceasta e o soluţie provizorie. 

După jumătate de ceas, fredonând bine dispusă, îi puse 
lesa lui Mirciulică şi-l scoase la plimbare. Înainte de a încuia 
uşa, îşi luă ca totdeauna bun rămas de la fotografia ei, 
făcută acum patruzeci de ani la Studio-Julieta. 

— La revedere, draga mea. 


44 


DD omnea un miros specific de încăpere neîncălzită, unde 
s-a fumat intens, fără să se aerisească. 

— Aţi venit... Bine... 

Cuvintele lăsară o dâră de alcool, şi maiorul observă cu 
blândeţe: 

— Nu faceţi bine. Băutura n-a fost niciodată o soluţie. 

Anca Dragu răspunse agresiv: 

— Nu caut soluţii. Nu mă interesează nimic. Atâta doar, 
să înceteze coşmarul. 

Cristescu privi în jur. În mai puţin de o săptămână, 
locuinţa căpătase un aer de abandon, de degradare. Praf, 
scrum  împrăştiat peste tot, pahare murdare, un 
combinezon uzat aruncat pe canapea, iar înfăţişarea femeii 
dădea relief atmosferei dezolante: nu se pieptănase, 
sprâncenele, neretuşate de dermatograf, lipseau. Fruntea 
cheală părea de-a dreptul indecentă. Dintre reverele 
capotului prins cu un ac de siguranţă scăpau dantelele unei 
cămăşi de noapte murdare. 

— N-ar trebui să staţi singură... Măcar o vreme. 

Anca rânji: 

— Cu cine să stau? Cu maică-mea? 

— Pentru moment, ar fi o ieşire. E pensionară. 

— Niciodată! strigă Anca. Niciodată! Bestia aia mi-a 
distrus viaţa! 

Maiorul ridică surprins sprâncenele. Glasul, întreaga 
făptură a femeii clocoteau de patimă. 


— Da! Ea m-a nenorocit. Cu educaţia ei cretină, cu 
preceptele de fată bătrână, cu interdicțiile ei de 
temniceră... La optsprezece ani, n-aveam voie să întârzii 
după şapte seara. Terminasem liceul şi nu fusesem la un 
singur ceai: „Lasă, Anca, sindrofiile pentru dezmăţate şi 
golani... Eu una ştiu, că vreau să mă uit la bărbatu-tău când 
o da Dumnezeu, fără să-mi plec ochii. După aia, n-aveţi 
decât să faceţi ce poftiţi!...“ Imbecila mă ducea la control 
periodic, dar bani de dentist nu-mi dădea. 

— Îşi închipuia probabil că procedează înţelept. „Iadul e 
pavat cu bune intenţii.“ 

Anca întinse mâna după pahar şi-l goli cu un gest care 
trăda deprinderea. 

— Bune intenţii! Fac ceva cu ele... Uitaţi-vă la mine cea 
izbutit: o gâscă depersonalizată, modestă, cuminte şi 
dobitoacă. Exact o pradă ideală pentru Marian! 

— N-aveţi prietene? 

— Nici una care să nu fi trecut prin patul lui. N-am pe 
nimeni! Înţelegeţi! Pe nimeni! 

Cristescu oftă. Femeia nu putea fi ajutată cu remediile 
obişnuite ale „singurătăţii în marele oraş“, fenomen social 
pretutindeni existent; solitudine tratată în cluburi, reuniuni 
ale celibatarilor, excursii colective, activităţi de inventată şi 
imaginară utilitate. Nefericirea Ancăi îi crea alţi parametri 
de singurătate, o izola definitiv într-o zonă unde paliativele, 
în tablete sau fiole, se iau la ore fixe, însoţind pensionări 
premature şi sejour-uri prelungite la Sanatoriul din 
Predeal. 

— Da... Îmi pare rău, doamnă. 

Anca Dragu se strâmbă. Era sătulă până în gât de 
compasiune convenţională sau nu, dar totdeauna la fel de 
ineficientă. Cristescu, încercând acelaşi sentiment de 
penibil, ridică imperceptibil din umeri. „Ce dracu' poţi să 
reciţi în situaţii din astea? Şi ceva trebuie să spui...“ 

— De fapt, se interesă femeia cu o bruscheţe care n-o 
caracteriza şi care se datora în mare parte alcoolului 


consumat, de ce-aţi venit? 

Cristescu arătă spre peretele încăperii: 

— Mă interesează soarta obiectelor dispărute. 

— Pe mine, nu. 

— Constituiau nişte valori... 

— Ei şi? Le-am urât şi le urăsc. Fiecare vechitură din asta 
preţuia pentru Marian mai mult decât zece neveste. Când îl 
vedeam gâdilându-şi comorile, mi se umplea gura de venin. 
Mie, exclusiv mie, nu-mi dăruia nici măcar o jumătate de 
ceas, dar pierdea după-amieze de-a rândul curăţind o 
bucată de lemn numai pentru că era contemporană cu 
Gingis-han. Trebuia să le dau foc şi să plec în lume. 

— Ştiţi cel puţin ce a dispărut? 

— Habar n-am. Toate semănau: icoane, trenţe, tablouri. 
Nu mă lăsa nici măcar să le şterg de praf, aşa câ nu mă 
uitam la ele. 

Maiorul se simţi iritat. Bun, de acord, n-ai cine ştie ce 
simţ estetic, nu deosebeşti un autentic de un fals, dar, dă-o 
dracului de treabă! Ştii că aici, la tine în casă, atârnă 
Madona cu pruncul a lui Rafael sau o felie de harbuz şi 
două ştiuci... 

— Chiar nu vreţi să mă ajutaţi deloc? 

— Dacă insistaţi, înseamnă că n-aţi înţeles nimic. Fiecare 
boscârţă reprezenta petru mine un duşman, un rival, încă 
un sacrificiu. Deschideţi garderobul şi numărați câte rochii 
am. Nu de un sezon sau altul... În total! Cinci. Vreţi să vă 
enumăr şi lenjeria? Să vă mai povestesc că mâncam roşii de 
bulion, iar căpşuni sau cireşe câte una ciupite de pe tarabă? 
Vezi, Doamne, să văd dacă sunt dulci. Când au ajuns ţăranii 
să mă cunoască, am schimbat piaţa. Cel mai mare harpagon 
care s-a născut vreodată! Până şi abonamentul la România 
liberă îl împărțea cu un vecin... Halal economie! Câţiva poli 
pe an. 

— În regulă. Presupun că soţul dumneavoastră avea un 
inventar al bunurilor. 

— Poate... N-am idee. Căutaţi... 


Îşi umplu din nou paharul şi sorbi absentă, cu ochii 
pierduţi. Maiorul îşi propuse să nu se enerveze. Respiră 
adânc: 

— Unde îşi păstra soţul dumneavoastră documentele, în 
sfârşit, hârtiile mai importante? 

— În birou. Aşa bănuiesc. Cheile sunt pe televizor. 
Trebuie să ştiţi că n-am avut niciodată acces la ele. 

Cristescu pătrunse în bibliotecă. Era elegantă ca şi 
celelalte încăperi. Masa de lucru avea una din laturi uşor 
ondulată, lăsând spaţiu comod pântecului. Birouri făcute 
acum o sută de ani, când burţile prospere, alături de 
mustăţile în ghidon, erau cărţile de vizită ale bărbăţiei 
opulente. 

Broasca  sertarului, complicată, fireşte, ca tot ce 
presupunea zăvoreală în casa Dragu, cedă la a treia cheie. 
Ordinea era desăvârşită, hârtiile împărţite pe dosare, acte 
personale, bunuri imobiliare, bunuri mobile, chitanţe etc. 

„De ce o fi păstrat ăsta note de telefon sau de întreţinere 
achitate acum cinci ani?“ 

În general, meticulozitatea victimei, depăşind pedantul, 
ţinea deja de patologic. Într-o cutie metalică, de pildă, 
maiorul găsi bonurile (şi era de bănuit că inginerul insistase 
pe lângă vânzătoare ca obiectul şi suma să fie nu grifonate, 
ci scrise desluşit) unor lucruri achiziţionate cu ani în urmă: 
pantofi, cămăşi, un pardesiu, şase pahare. 

„Îi era teamă de legea 18... Şi totuşi... Ce mai contau 241 
de lei, o pereche de sandale, faţă de milioanele de pe 
ziduri?“ 

— Aţi găsit ceva? 

Anca fuma, rezemată de uşor. Semăna cu o prostituată 
falimentară, beată. 

— Nu, şi e ciudat. Mi se pare imposibil ca un om ca 
Dragu, care păstra până şi bonurile de la Alimentara, să nu 
aibă un inventar al colecţiei. 

— Ciudat, într-adevăr. 

— Cine ar fi avut interes să-l subtilizeze? 


— Eu în nici un caz. 

— Sunt dispus să vă cred, dar intervine aici aspectul 
moştenirii. Doamna Zoe Dragu costituie un concurent 
serios. Deci nu se poate face abstracţie de interesul ca 
unele bunuri să nu figureze în masa succesorală. 

— Pe mine subtilităţile juridice mă depăşesc. 

Cristescu epuizase dosarele. Instinctiv, pipăi fundul 
sertarului. Scoase o periuţă de dinţi şi o cercetă nedumerit. 

— Ce-i cu asta? 

Anca îşi muşcă buzele privindu-l înfrigurat. 

„Hm, se miră maiorul... Ce Dumnezeu caută în birou - 
biroul lui Dragu - o perie de dinţi?“ 

Derutat luă o coală de hârtie, o împachetă şi o puse în 
buzunar. Habar n-avea ce putea ieşi de-aici, dar avea s-o 
predea la laborator. Cine ştie?... 

Anca Dragu stinse ţigara strivind-o de uşor. 

— Nu vă mai osteniţi! 

— Poftim? 

— Spuneam că n-are sens s-o mai duceţi la analize. E... 
pudrată cu cianură. Aşa intenţionam să-l ucid. 

— De ce aţi păstrat-o? întrebă căpiat maiorul. 

— Marian n-a murit otrăvit. 

— Ce importanţă are? Tentativa de crimă este aspru 
pedepsită. 

Femeia răspunse cu indiferenţă: 

— Nu m-am gândit atât de departe. Şi, pe urmă, nu-i 
exclus să fi avut eu poftă de otravă. Presupun, deşi 
problema mă frământă foarte puţin, că incidentul mă scoate 
din cauză. Intenţionam să-l omor, şi nu v-am ascuns-o, dar 
întâmplarea a decis s-o facă altul în locul meu. 

— Hm! rosti maiorul frecându-şi bărbia. Lucrurile nu sunt 
chiar atât de simple. O persoană căreia îi trece prin minte 
să-şi omoare partenerul, „sărându-i“ peria de dinţi cu 
cianură, este o persoană cu idei. Idei remarcabile. De ce nu 
m-aş gândi că povestea cu cianura e un truc? Adică, practic, 


l-aţi doborât cu securea, având alibiul unei alte intenţii în 
ceea ce priveşte modalitatea de a ucide. 

— Şi de ce n-aş fi rămas la formula otravă? Recunoaşteţi 
singur că ideea era bună. 

— Cu o condiţie! Să fi avut cianură. După atâtea zile, în 
contact cu aerul, la analiză nu se mai poate detecta nimic. 
lar în faptul că aţi ascuns-o în sertarul biroului, e prea 
multă aţă albă. Mai limpede, ţineaţi cu tot dinadinsul să dau 
de periuţă, să-mi sară în ochi. În baie, evident, nu mi-ar fi 
atras atenţia. 

— Nu vă pot împiedica să credeţi ceea ce vreţi. 

— Mai e o chestiune, reluă maiorul. La ce oră obişnuia 
soţul dumneavoastră să se scoale în zilele libere? 

— Cel mai târziu la nouă. 

— Dacă cele susţinute de dumneavoastră corespund 
realităţii, înseamnă că inginerul Dragu a fost asasinat 
înainte de a-şi face toaleta de dimineaţă. Deci, în jur de ora 
9. 

— Şi e importantă chestia asta pentru dumneavoastră? 

— Da, pentru că aţi plecat la Caracal cu acceleratul de 
9:45. În trei sferturi de oră puteaţi să-l doborâţi pe soţul 
dumneavoastră şi apoi, chiar fără taxi, să ajungeţi la gară în 
timp util. 


45 


Era singura persoană care-l văzuse zâmbind, nu 
ricanând, care-l văzuse râzând - nu rânjind. Împlinise 
treizeci de ani, dar îşi păstrase intacte prospeţimea, o 
nevinovăție a privirii înduioşătoare, aerul de fetiţă abia 
intrată în adolescenţă. Aer neconstruit - nu artificii de divă 
scuturată, rochiţe coliere, buclişoare, gene ce clămpăne a 
dulce mirare, alintături în glas şi cuvânt - „ce-ai adus azi lu' 
păpuşica?“ -, ci sincer, de netăgăduită autenticitate. Avea să 
rămână şi la şaizeci de ani tot feciorelnică, toată viaţa va 
trebui dusă de mână. Inteligența firavă, fantezia modestă şi 
calineria delicioasă făceau din ea prototipul de persoană pe 
care femeile o dispreţuiesc, dar bărbaţii o adoră. Dinaintea 
lor se simt puternici, cresc în ochii proprii, „mari vom fi, 
statui vom avea, busturi ne vor face!...“ 

Când se încurcase cu Dolga - Jean pentru ea - avea 
douăzeci şi trei de ani, două rochiţe de vară şi inima 
zdrobită. Prima ei dragoste, un bărbat cu ochi catifelii, felin 
în dezmierdări, nestatornic ca un fluture şi pretenţios ca un 
paşă, o părăsise gustând în materie de femeie genul picant. 
Mioara i se părea mototoală, fără nerv. 

Dolga o iubise din prima clipă. Era vânzătoare la un 
magazin de confecţii. După două săptămâni îşi lua 
lichidarea, Jean oferindu-se s-o „ţină acasă“, ceea ce în 
mentalitatea Mioarei echivala cu superlativul dragostei. 
Trecuseră şapte ani, dar îi rămăsese la fel de 
recunoscătoare, traiul tihnit şi prosper n-o alterase, nu îşi 
închipuia că probabil merită mai mult, nu tânjea după 


prezente masculine juvenile. Nu erau căsătoriţi, însă 
rămânând credincioasă aceleiaşi mentalități rurale, Mioara 
se considera măritată, dar „fără cununie“. De ce Dolga nu 
legitima o legătură fericită, habar n-avea, iar chestiunea în 
sine îi era complet indiferentă. Pentru un observator rece, 
străin farmecului prin excelenţă feminin al Mioarei, ea 
rămânea o gâsculiţă dezirabilă, un animal drăguţ care 
cuvântează şi nu creează probleme. 

Când se îndrăgostise de Mioara, Dolga schimbase 
garsoniera din centru cu un apartament de două camere, 
într-un bloc vechi din Cotroceni. Nu se amestecase în 
decorarea interiorului, iar Mioara încercase voluptăţi rare, 
aranjându-l după idealuri oftate, parametri estetici de mult 
fixaţi, la care visase ani de-a rândul fără nădejde. Ambele 
încăperi aveau câte un set complet „Răpirea din Serai” - 
verde în sufragerie, roşu în dormitor - porţelanurile 
bombardau apartamentul cu scrumiere, vaze, bomboniere, 
pahare şi coşuleţe. 

Când Dolga se întoarse acasă, Mioara îi ieşi dinainte ca 
totdeauna: fragedă, cu obrajii bucalii înfierbântaţi de 
cuptor, în capot cu flori şi sorţuleţ. Ţinea mâinile ude de la 
bucătărie îndepărtate de trup şi-i întinse tandră obrazul, 
apoi buzele moi. 

Dolga o strânse în braţe: 

— Bucuria mea... 

Deşi obişnuită cu efluviile sentimentale, Mioara, simţindu- 
i în glas şi îmbrăţişare o căldură particulară, îi căută ochii: 

— Ce-i cu tine? Eşti necăjit? 

Se simţea emoţionat. Da, fetiţa asta îl iubea cu adevărat. 
Doar respirase altfel şi intuise că nu-i în apele lui. Arboră un 
aer tonic: 

— Îmm... Ce bine miroase! 

Mioara exclamă veselă ca un cintezoi: 

— E ceva ce-ţi place! 

După-masă, se întinseră. Mioara caldă, încolăcită de 
trupul lui, suflând uşor, ca un copil, el strângând-o lângă 


piept, simțind că-l doare inima de atâta fericire. Aproape 
adormită, insistă: 

— Ai necazuri, Jean? Pot să fac ceva pentru tine? 

— Da, şopti bărbatul sărutându-i părul! Să rămâi mereu 
frumoasă, mereu tu. Dormi, iubita mea. 

Simţea o nelinişte specială, pe care încerca s-o localizeze, 
s-o identifice. Chipul lui Cristea îi reveni dinaintea ochilor. 
Netotul o iubea pe Lelia - o femeie care pe el nu l-ar fi 
interesat niciodată, dar incontestabil un număr 
extraordinar - şi era încredinţat că fostul lui învățăcel va 
face totul pentru a o elibera. Se imagină o singură clipă în 
situaţia lui Cristea şi, instinctiv, o strânse mai tare pe 
Mioara. 

Femeia mormăi prin somn cu glas răsfăţat: 

— Nu aşa... mă doare... Vrei s-o doară pe păpuşica? 

Când Dolga se trezi, în jur de cinci, cafeaua aburea în 
ceşti. Se învârti fără rost prin casă zornăindu-şi mărunţişul 
din buzunare. Mioara lălăia un cântecel, făcându-se că 
brodează. Migălea la o broderie - macrame - de vreo trei 
ani şi fiecare pretext era bun ca să întrerupă lucrul. 
Compuneau, ea şi Dolga, un paşnic peisaj de familie, cu 
arome şi culori tihnite de răcitor bine dotat, pat comun şi 
înduioşătoare atenţii conjugale: „Nu uita fularul... Mai ia 
bucăţica asta, de dragul meu...“ 

— Ne plimbăm? 

Mioara îşi ridicase obrazul rotund şi zâmbea. Lui Dolga i 
se păru că seamănă cu un nufăr şi femeia avea chiar ceva 
din carnaţia apetisantă, din frăgezimea florii. Dolga îi ciupi 
uşor obrazul. 

— Nu, draga mea, azi nu. Am să ies singur, am o 
afacere... 

Mioara nu insistă. În general, nu punea întrebări, 
chestiune nu de principiu, ci de lipsă de curiozitate atât de 
totală, încât îţi purta gândul în nesimţirea ei la o 
rumegătoare -, iar Dolga aprecia în mod deosebit genul. 
Mioara avea cunoştinţe foarte aproximative despre viaţa 


profesională a lui Dolga şi întrebată, de pildă, unde lucrează 
„soţul“, răspundea laconic: e funcţionar. Nici nu ştia mai 
mult. Dolga care o adora, ceea ce nu-l lega la ochi, având 
perfecta, lucida reprezentare a radiografiei ei sufleteşti, se 
gândea de multe ori ce reacţii ar fi încercat Mioara - în 
lipsa ei de reacţii (şi referindu-se la altcineva ar fi zis 
cretinism) - descoperind adevăratele lui preocupări. Ar fi 
căscat? Şi-ar fi pus părul pe bigudiuri? Ar fi deschis 
televizorul? 

După ce îşi puse paltonul, cedând unei vagi nelinişti, 
Dolga i se adresă cu glas blând: 

— Să nu ieşi în lipsa mea... 

— Să ies acum, noaptea? Ce-ţi veni? 

— În general, vorbesc. Vreo câteva zile, îmi spui mie ce 
trebuie să cumpăr... Şi să nu deschizi nimănui, indiferent 
cine ar suna... Nu uiţi, da? 

— Nu uit. 

Îi întinse obrazul şi bărbatul o sărută cu tandreţe. Intră 
apoi veselă în bucătărie, unde lăsase o prăjitură în cuptor. 


Dolga aspiră cu plăcere aerul rece al nopţii. Îşi legă mai 
bine fularul şi o luă cu paşi repezi spre staţia de tramvai. 
Nu observă silueta care se desprinse din umbra copacului 
de peste drum. Luă tramvaiul până la staţia Gemeni, apoi 
urcă într-un taxi. 

Necunoscutul urmă acelaşi itinerar. 


46 


mezi (4 bizar reacţionează oamenii! exclamă Octavian 


Nanu. Hotărât lucru, natura umană rămâne un ghiveci de 
enigme. 

Deşi în birou era cald, rămăsese cu paltonul pe el, şi 
Cristescu se întrebă dacă individu-i friguros sau se jenează 
de hainele ponosite. După starea pantalonilor cu manşete 
murdare şi roase, îţi puteai lesne imagina cum se prezentau 
vestonul şi cămaşa. 

— Îmi închipuiam că, în materie de dragoste, femeile 
urăsc doar în două situaţii: când iubesc fără să fie iubite, 
sau încetează să fie iubite. 

— Mai ţineţi şi astăzi la doamna Vintilă? 

Nanu îl privi sincer surprins de naivitatea întrebării: 

— Ce înseamnă şi astăzi? Când iubeşti, iubeşti pentru 
toată viaţa. Dumneavoastră gândiţi altfel? 

— De... Cunosc destui care au avut în viaţă mai multe 
pasiuni. N-am întâlnit însă nici un individ care să poarte 
veşnic sculptat în inimă un singur chip. Fără să încurajez 
maniile statistice în materie, pot spune însă că vă 
compătimesc. Deci, dacă am înţeles bine, consideraţi că 
doamna Vintilă vă urăşte. 

— Nu-i limpede? Ea e aceea care v-a semnalat că exist, 
ea v-a spus răspicat că mă vede perfect în ipostaza de 
asasin al lui Dragu. Încerc doar să înţeleg esenţa acestui 
resentiment. Cecilia a câştigat totul de la viaţă. Dacă te 
gândeşti la ce am ajuns azi, o ruină din toate punctele de 
vedere, despărţirea de mine a constituit o mare şansă şi 


premisa succesului ei. Şi-atunci? Cum să-mi explic 
atitudinea ei? Mahalagism? A vrut să se facă interesantă, 
să-şi dea importanţă oferind un tuyau gras poliţiei? 

— S-ar putea, opină maiorul, să fi ţinut într-adevăr foarte 
mult la Dragu. Şi atunci, cu gândul de a-l răzbuna, v-a 
sacrificat pe dumneavoastră. 

— Poate. În fond, ce importanţă mai are, de vreme ce m- 
am desemnat singur ca asasin? 

Maiorul oftă. Începu să vorbească, privindu-şi degetele 
încrucişate deasupra biroului: 

— Ştiţi, domnule Nanu, v-am studiat cu atenţie dosarul 
de la întreprindere. Sunt trei factori, consider, care au 
contribuit la căderea dumneavoastră: superficialitate 
desigur, concluzii pripite şi hotărâri imprudente din partea 
fostei conduceri. Secundo, farmecul fascinant conjugat cu 
abilitatea lui Dragu şi trei, condamnabila dumneavoastră 
neglijenţă. Evit termenii brutali, dar nu vă pot califica altfel 
actele, comportarea, lipsa celor mai modeste măsuri de 
precauţie decât inconştientă. Citind toate hârtiile acelea, 
aveam sentimentul că sunteţi lipsit de un elementar spirit 
de conservare, că ceea ce ştiţi dumneavoastră despre viaţă 
intră în ghiozdănaşul unui copil de cinci ani. Nici o probă 
care să vă servească, nici o semnătură, o ştampilă, vreun 
act doveditor. 

— Am crezut în oameni, făcu obosit Nanu. Şi, pe urmă, 
când douăzeci şi şase de ore din douăzeci şi patru eşti în 
priză căâutind soluţii tehnice, formule economice, propuneri 
viabile şi eficiente care să nu sperie, eviţi orice scurtcircuit 
până şi în somn. Nici prin minte nu mi-ar fi trecut să-mi 
pierd vremea cu compuneri ştampilate. lar acum, domnule 
maior, lecţiile de morală sunt inutile. De o inutilitate 
cutremurătoare. 

Maiorul îi cercetă mâinile palide, slăbite, prea ostenite - 
nu muncite, ci sleite, lipsite de vitalitate - pentru vârsta lui, 
faţa fără sânge. 

— De ce boală suferiţi'? 


Înregistră în privirea lui Nanu o tresărire scurtă. 
Răspunsul veni cu o iuţeală suspectă: 

— N-am nimic. Nimic fizic. Adăugă moale: N-am arătat 
niciodată prea viguros. 

— Da... Mă întrebam dacă, la gradul dumneavoastră de 
slăbiciune, aş zice de boală, fără a vrea să vă indispun, l-aţi 
fi putut dobori pe Dragu. Cele două lovituri aplicate 
presupun o forţă peste potenţialul dumneavoastră. 

Nanu râse arătând un rând de dinţi intacţi: 

— Mâna destinului e totdeauna puternică. 

— Hm! Destin! Chestia e ce nume are în buletin. 

— Vă îndoiţi că eu l-am omorât pe Dragu? 

— Da. Mă îndoiesc. Nu ştiu de ce vă atribuiţi o culpă 
străină, nu-mi faceţi impresia unui pervers masochist, însă 
minţiţi. Începu să râdă: ca anchetator, trăiesc o situaţie 
specială. În loc să vă demonstrez că aţi ucis, dimpotrivă, 
trebuie să lupt împotriva mărturisirii dumneavoastră. S-o 
răstorn. Rămâne de văzut cine-i ghinionistul dintre noi doi. 

— Dăm cu zarul? 

— Nu, căci s-ar putea ca dumneavoastră să fiţi un jucător 
mai dibaci decât mine. Vreau câteva precizări, apropo de 
crima comisă. Rândul trecut, vă simţeaţi prea rău ca să 
intru în amănunte. La ce oră l-aţi vizitat pe Dragu şi cum l- 
aţi determinat să vă primească? 

— La ora douăsprezece. Vorbisem cu el în prealabil, 
pretextând că-i cer o scrisoare de recomandare către un 
oarecare Popovici, bun amic de-al lui, director în minister. 

— Caraghios! Nu călăului dumneavoastră i-aţi fi cerut un 
asemenea serviciu. 

— Nu l-aţi cunoscut pe Dragu. Era de o vanitate 
patologică. A doua zi toată întreprinderea ar fi aflat despre 
magnanimitatea inginerului Dragu, de eleganța cu care ştie 
să se comporte chiar faţă de un fost adversar. Şi, servindu- 
mă, nu pierdea nimic, eu fiind scos definitiv din competiţie. 

— Da, concedă Cristescu, e un argument. Deci l-aţi vizitat 
la ora douăsprezece. V-a deschis el? 


— Bineînţeles. 

— De ce? S-ar fi putut ca nevastă-sa să fie acasă. 

— Nu. Mă interesasem în prealabil, dându-mă drept un 
coleg de serviciu al doamnei Dragu. 

— Cum aţi procedat în continuare? 

— l-am explicat despre ce e vorba şi s-a oferit să mă ajute 
pe loc. A intrat în birou să redacteze scrisoarea. Eu 
aşteptam alături. Când s-a întors, l-am lovit. O dată, de două 
ori. 

— Cu ce? 

— Cu un mic satâr pe care-l aveam la mine. Nu suntem la 
Chicago, revolverele nu-s de vânzare pe Calea Victoriei, 
altfel lucram mai civilizat. 

— Vreţi să mi-l arătaţi şi mie? 

— Regret, dar l-am aruncat în Dâmboviţa. 

— De ce? Dacă tot v-aţi mărturisit crima... 

— Iniţial, intenţia mea a fost alta. Nu ştiam însă ce simţi 
după ce ai luat viaţa unui individ. 

— Regretaţi? 

— Nu. Era firesc să-l omor, aşa cum el m-a omorât pe 
mine. Nu-mi pare rău de Dragu, dar fapta în sine mă apasă, 
trebuie să mă eliberez. Dacă eram în vest, angajam un 
asasin plătit şi m-aş fi simţit perfect. Mâncăm toţi vițel, porc 
sau pui, dar nu fiecare poate să le taie şi gâtul. 

— Hm! Comparaţia e cam acrobatică. Enumeraţi-mi, vă 
TOg, fiecare gest pe care l-aţi făcut din momentul prăbuşirii 
lui Dragu. Insist, fără să omiteţi nimic. 

— N-am ce omite. Am împachetat într-un jurnal satârul, 
m-am uitat destul de superficial dacă n-am urme de sânge 
şi am plecat, vă asigur, fără să mă uit o secundă în urmă. De 
altfel, spectacolul nu era vesel. 

Cristescu nu-l slăbea din priviri. Omul îşi debita nonşalant 
versiunea. Cuvintele erau însă spontane, nu păreau învăţate 
pe dinafară. 

— Unde aţi găsit gazeta? 

— Pe masă, în odaia unde l-am aşteptat. 


Maiorul îşi supse buzele, dând nervos din picior. 

— Domnule Nanu, desigur, sancţiunea pentru declaraţii 
false şi derutarea autorităţilor e un fleac pe lângă ce se 
poate face rost în materie de crimă. Există însă. Pe lângă 
alte inexactităţi, mi-aţi oferit în ultimele zece minute două 
minciuni grosolane. Pe data de 15 decembrie, la ceasurile 
douăsprezece, inginerul Dragu nu mai era în viaţă. La zece, 
poştaşul venit cu o recomandată a sunat insistent şi nu i-a 
răspuns nimeni. 

— O fi fost pe-afară... Lapte, ţigări, ştiu eu... 

— Ştim în mod categoric că Dragu n-a apucat să iasă 
sâmbătă din casă. Deci, la douăsprezece nu mai era de cel 
puţin două ore în viaţă. Şi apropo de jurnalul în care v-aţi 
învelit satârul... În casa Dragu nu există gazete. 

— Aberant! râse Nanu. Ultimul pârlit şi tot dă doi lei 
măcar pe Informaţia. 

— Nu şi Dragu. De o avariţie singulară, împărțea 
abonamentul la România liberă cu un vecin. Jurnalul îl 
primea victima, dar cu obligaţia ca, la ora 19, cel mai târziu, 
să-l predea persoanei în chestiune. Pregătiţi-mi, vă rog, 
pentru data viitoare o versiune mai inteligentă. Ridicolul nu 
vă onorează. Vă mulţumesc. 


„Cine minte? Olga Gabrelotti pretinde că la ora 13 l-a 
văzut pe Dragu. Nanu pretinde că l-a asasinat la 12. Ori, la 
12 victima avea întâlnire cu Mircescu. Nu i-ar fi convocat pe 
amândoi în acelaşi timp. 

Cine minte? Sau mint toţi?“ 


47 


FR Dacă perorează - colonelul Ionaş îşi împleti degetele a 


răbdurie ascultare şi îşi compuse un facies asortat - e bine. 
Ăstuia îi prieşte să fie indignat, siderat, enervat. Glandele 
încep să-i vâjâie. Şi, în maximum o săptămână, dosarul se 
rezolvă.“ 

Într-adevăr, Cristescu perora înflăcărat. Părea că se 
adresează unui terţ nevăzut: 

— Domnule! M-am convins că există vocaţii. Şi unde e 
chestie de vocaţie, e chestie de predestinare. Ei, şi unde e 
predestinare, trebuie să fii căzut în cap să te mai îndârjeşti. 

lonaş îl luă cu duhul blândeţii: 

— Explică-te, dragul meu. 

— Ce să mă mai explic?! Unul are vocaţie de misionar în 
Bermude şi, orice altceva ar face, ar fi un ratat, profund 
nefericit, altul are beguin pentru țambal, X pentru fecioare 
blonde, Y pentru pilaful de raci. Eu am un talent sui 
generis. Captez - şi nu las pe nimeni să mi-o ia înainte - 
toate cazurile fistichii, aberante, imbecile şi care te umplu 
de ridicol. În orice caz, bizare şi originale. 

lonaş zâmbi: 

— Înseamnă că ţi-ai găsit fericirea. Parcă aşa teoretizai, 
apropo de ăla de plimbă Biblia printre băieţeii care bat 
cimpanzeii la 100 m căţărat. 

— Aici e aici! pocni din degete Cristescu. Am vocaţie, dar 
mă simt fericit dacă mă ocoleşte. 

— Şi nu te ocoleşte! 


— Să luăm cazul Dragu. Există cinci suspecți. Toţi cinci, 
după cum v-am mai spus, îşi mărturisesc intenţia de a-l 
ucide pe Dragu, iar trei Olga Gabrelotti, Nanu şi Cernat 
declară că au şi făcut-o! Pe cuvântul meu, am senzaţia că 
trăiesc într-o lume de nebuni. 

lonaş netezi coperta dosarului, de parcă ar fi vrut să 
alunge imaginare firimituri. 

— Să ne oprim la cei trei. De ce şi-ar asuma o culpă 
inexistentă? 

— Aia e, că habar n-am. 

— În regulă! Propun alt sistem. Plecăm de la general la 
special şi procedăm prin eliminare. Din ce motive un individ 
nevinovat îşi atribuie, încalţă ipostaza de asasin? 

— În primul rând, intenţia de a descărca de culpă un terţ. 
Pretind că am ucis eu ca să fie absolvit fiu-meu, taică-meu 
sau ibovnica. 

— Corect. În al doilea rând? 

— Apelând la manuale şi la statistici, ar rămâne, fără 
preferinţe de rang, mitomanii, vanitoşii patologici, opintind 
să iasă din anonimat cu orice preţ; mai rar indivizi care 
urmăresc un interes material şi ţin un as în manşetă 
pregătit pentru ultima clipă, închipuindu-şi că vor putea 
fenta tot aparatul judiciar. Evident, ar mai rămâne 
„glumeţii“! Eu le-aş zice ţicniţii fără certificat. Am cunoscut 
acum câţiva ani un ziarist. Se dădea peste cap să fie vedetă 
într-un proces de viol. Chestia n-a ţinut. Tipul avea la activ 
trei divorţuri, iar motivaţia cucoanelor în cauză era 
identică: omuleţul meu nu făcea parte dintre ăia care să 
deranjeze noaptea. Nici somnul, nici lenjeria. 

lonaş începu să râdă: 

— Păi asta e! Condamnat într-un proces de viol, obținea 
un certificat incontestabil de virilitate. 

— Şi ce făcea cu el? îl afişa la Sfatul popular? Nu, dom'le! 
Pe individ îl interesa cu orice preţ să intre în puşcărie. Voia 
să-i tragă un material „vărits“. Înţelegeţi? „Reportaj cu 
ştreangul de gât.“ 


— În sfârşit, încerc să înţeleg. Cum rămâne cu cei trei? 
La ce rubrică îi înregistrezi? 

Cristescu ridică din umeri oftând: 

— La nici una. Cernat a luat secretul cu el în mormânt. 

— Şi dacă totuşi el e asasinul? 

— Ar fi un banc bun din toate punctele de vedere apropo 
de timpul, energia şi nervii pe care-i consum eu acum. Ai 
mei şi ai celorlalţi. Dar nu cred. Era genul de bătrân care se 
ambalează, se învineţeşte, ameninţă, face spume la gură, 
dar, în cele din urmă, se mulţumeşte să-şi tortureze 
propriul ficat. Ar fi fost în stare de relatări tendenţioase, de 
exagerări şi de calomnii chiar, şi-ar fi acuzat victima de cele 
mai cumplite păcate, dar până la urmă n-ar fi apăsat pe 
trăgaci. 

Colonelul începu să se joace cu degetele pe birou, de 
parcă ar fi încercat o gamă. 

— Hai s-o luăm altfel. De ce şi-ar asuma vina de pildă o 
Olga Gabrelotti? După câte mi-ai spus, e femeia poftelor 
excesive, de nestăpânit. 

— Din cauza asta se va îngrăşa peste câţiva ani, doar 
dacă n-are un metabolism extrem de amabil. Nu râdeţi. 
Este într-adevăr omul care nu-şi cenzurează apetiturile. 
Trăieşte clipa şi bucuria ei. 

— Pricep, dragul meu, atunci de ce s-ar supune în 
perspectivă unui regim care nu seamănă a croazieră cu 
iahtul lui Onassis pe Coasta de Azur? Chiar cu un avocat 
excepţional, pledând „pasional“, şi tot umflă minimum zece 
ani. 

Maiorul începu iar să dea din picior. Cel mai mult îl irita, 
îl ostenea, nu munca propriu-zisă, nu nopţile scurte sau 
dimineţile precoce, ci lipsa de logică, neghiobia. „Nu sunt 
îndeajuns de deştept - era unul din aforismele lui de 
căpătâi, ca să înţeleg mecanismul prostiei.“ 

— Nu ştiu! Inconştienţă? Masochism? Are chef să sufere? 
Habar n-am. 

— Şi Nanu? 


— Alt anormal. Dar nici ăsta nu e asasinul. Hotărât nu! N- 
are relief pentru asemenea faptă, moral şi... fizic! 

— Alo! Intrăm în papa Lombroso? 

— Mi-e absolut egal ce susţinea macaronarul, dar, în 
douăzeci şi cinci de ani de meserie, am învăţat că există 
anumite fizionomii care nu ucid. Nu pot să ucidă! 

— Serios! L-ai uitat pe superbul din Căciulata? Avea ochi 
de serafim, un cap buclat ă la îngerii lui Rafael şi strangula 
cu o sârmă de telegraf. 

— Nu l-am uitat. Ridică brusc privirea: Adevărat, chip 
angelic, păr buclat, pomeţi care nu-şi pierduseră încă 
bujorii adolescenţei, căutătura albastră a dimineţilor de 
iunie... 

— Devii poetic, îl întrerupse zâmbind colonelul. 

— Oare? Într-a zecea am rămas corigent la română. De- 
aia nici n-am atacat Filologia. 

— Probabil profesorul era un invidios. 

— Uite o ipoteză la care nu m-am gândit. Ziceam, dar, că 
tipul avea fotografie de arhanghel. Dar ţineţi minte gura 
lui? Dantura lui? Mâinile lui? Respiră adânc: Toată lumea s- 
a lăsat înşelată de ochi albaştri, ten pur, culori sărbătoreşti: 
îngeraşii pe care-i agăţăm în pomul de Crăciun. Avea o gură 
cu tăietura mai hapsână decât a unei ghilotine, dinţi de 
fiară, ascuţiţi, răi, - caninii cel puţin înfiorau -, iar 
mâinile...! Dumnezeule! Mâinile acelea asasinau chiar când 
mângâiau o pisică. 

lonaş ridică palma: 

— Gata! M-ai convins. Deci Nanu n-are portret de ucigaş. 
În consecinţă, cine a ucis? Făcu o pauză şi începu să râdă: 
Poate vechea noastră prietenă Melania... 

Cristescu tresări. Figura i se adumbri dintr-o dată. 

— Nu... Nu e stilul ei. Deşi... 

— Deşi? 

— Am... am impresia că nu mai joacă fair-play. Lautrec, 
Picasso, icoane secolul al XI-lea sunt zurgălăi la a căror 
chemare nu rezistă. Nici ea, nici Mirciulică. 


— Şi-atunci, cine a ucis? 

Colonelul ridică receptorul. Zbârnâia ca un bondar, care 
încearcă să evadeze prin geamul unei ferestre închise. 

— Da?... Nu, nu... Fă-i legătura aici. Săltă bărbia spre 
Cristescu şi împinse aparatul. E pentru tine. 

Maiorul îngână plictisit: 

— Vă ascult... Poftim?! Hm, da! Perfect. Voi fi la 
dumneavoastră peste jumătate de oră. 

lonaş ridică interogativ sprâncenele: 

— Cine? 

— Doctorul Mircescu. El l-a asasinat pe Dragu şi vrea să 
facă mărturisiri complete. 

— Al patrulea! 

Colonelul începu să râdă. Cristescu îl privi trist: 

— Al patrulea şi nu ultimul. Balul continuă. Cadril! 
Perechile! Daţi-i bice, m'sieurs, dames...! 

Îmbrăcă paltonul şi îşi pipăi buzunarele căutând 
mănuşile. lonaş îi prinse braţul. 

— Tubitule, circul e atât de... original, încât începe să 
semene a Melania. 

— Dacă nu-i ea capelmaistru, categoric are un frate 
geamăn. De bine s-auzim! 


48 


Sc: Un cocoş arţăgos! Îmi place... Ştii, e o chestie de 
opoziţie. Nu-mi plac persoanele care acceptă necondiţionat 
orice, fără să se îndârjească. Nu trebuie să fii supărat, 
Mirciulică. A trecut printr-o grea încercare, şi-acum e firesc 
să se răzvrătească. 

La fiecare cucurigu, motanul tresărea şi ciulea urechile. 

Melania, cu spatele spre Mirciulică, gusta delicat dintr-un 
bol cu lapte de pasăre. 

„Hotărât, azi nu te poţi bizui pe el. E mai ţepos decât 
însuşi domnul Vlad Ţepeş - apropo, cred că dumnealui a 
inventat clisma - şi mai ermetic decât un sfinx. Pe sfincşi i-a 
inventat un surdomut, poţi să mă crezi pe cuvânt, Melanie. 
Dar nu despre asta e vorba acum...“ 

Se îndreptă spre oglindă. Când nu se simţea în formă, nu 
aprindea lumina, iar în timpul zilei trăgea draperiile. 

„Nu pentru că te-ai confunda cu Elisabeta Angliei, fetiţa 
mea. Regina era slută, fecioară şi de sânge nobil. Ori tu, 
Melanie, prezinţi mici diferenţe. Bunica ta e din Mizil - ai 
auzit de conți de Mizilisburg? - slută n-ai fost niciodată, iar 
fecioară foarte puţin, căci n-ai avut timp. Dacă eviţi oglinda 
sau lumina prea indiscretă, este pentru că nu are sens să te 
indispui azi când arăţi ca o ciupercă şifonată, tu ştiind 
foarte bine că mâine, după un somn reconfortant, vei fi 
proaspătă ca o brânduşă de pădure... Atenţie, draga mea! 
Devii din nou încrezută şi mai cochetă decât i se cuvine unei 
doamne...“ 


Oglinda îi întoarse chipul de toate zilele. Vag ofilit în 
contururi, dar mereu proaspăt colorat, cu flori roz în 
pomeţi şi albastre în privire. Surâsul fermecător il putea 
invidia şi o fată de douăzeci de ani. 

Îşi trecu mâinile prin părul buclat de culoarea levănţicii - 
eau d'argent - şi băgă de seamă că piatra inelului începuse 
să joace. Era un ametist prins în două gheare, briliante 
mici, pe care-l cumpărase cu vreo douăzeci de ani în urmă. 

„Furia zodiacului, ţii minte, Melanie? Tu eşti născută în 
martie, iar piatra Berbecului e ametistul... Colonelul s-a 
enervat. Dacă tot vrei să-ţi cumperi un inel, barem să-ţi fi 
luat ceva ca lumea, nu un mărţisoraş vineţiu... Nu putea 
suporta loboda şi de aceea nu făceai borş rusesc decât când 
dumnealui pleca la manevre...“ 

După câteva ture prin casă, Melania se aşeză în fotoliu. 
Blocă telefonul şi ascultă câteva secunde tonul şi 
păcăniturile receptorului scos din furcă. Zgomotul o enerva 
şi puse o pernă deasupra. 

— Da, Melanie, acum ai toate condiţiile să reflectezi în 
linişte. Spune-mi sincer, dar sincer de tot, ştii, ca între noi 
două! Ce ai de gând să faci cu lucrurile lui Alfred şi, în 
consecinţă, cum vrei să procedezi faţă de domnul maior 
Cristescu? Nu uita, el te consideră prietena lui şi nu cunosc 
nimic mai frumos pe lume decât camaraderia. Ai de gând 
să-l dezamăgeşti? 

Tăcu o vreme cu ochii aţintiţi asupra peisajului lui 
Picasso, fără să priceapă mare lucru. Ea una prefera 
pictura academică - se dădea în vânt după Corot - şi 
regretase totdeauna că nu-l putuse admira la el acasă. Nu 
fusese niciodată în Franţa, căci... 

— Înainte de război, amânam de pe un an pe altul. 
Colonelul nu era ceea ce aş numi eu un voiajor şi, mai ales, 
nu-i plăcea să iasă dintr-o viaţă cu program cazon. Orice 
schimbare, nu mai zic fantezie sau capriciu, îl speria. După 
aceea, a venit o perioadă... anti-turistică. Chiar o călătorie 
în Bulgaria părea o utopie... lar acum... Acum n-ai bani, 


draga mea. Aud că cel mai modest hotel la Paris costă 
douăzeci de franci pe noapte, ceea ce reprezintă cu mult 
peste posibilităţile tale. Nu, hotărât, scoate-ţi ideile astea 
din cap! 

Îşi privi câteva clipe mâinile pe o parte şi pe alta şi ridică 
brusc capul burzuluită. 

— Adică de ce ţi le-ai scoate din cap? Ştii, Melanie, uneori 
modestia ta mă irită. Ba ai să te duci la Paris şi chiar la 
vară! 

Privirea îi căzu din nou asupra pânzei lui Picasso, dar în 
faţa ochilor avea o altă imagine. Un peisaj delicios. 

— Corot, evident - reprezentând o felie de pădure. O 
pădure de menuet... Bois de Boulogne sau poate crângul de 
la Chantilly... Simţea pe piele soarele cald, pe obraji adierea 
răcoroasă a copacilor graţioşi, în nări arome dulci. 

— Spune-mi, Melanie! Ai de gând să scoţi pânza din casă? 
Şi vorbeşte te rog mai încet, ştii cât de indiscret e 
Mirciulică.. Mă priveşte ce-am să fac. Şi cu domnul maior 
Cristescu cum rămâne? Sper că n-ai de gând să-ţi spun. 
Ăsta e secretul meu. Şi-acum, noapte bună. Am obosit de 
atâta pălăvrăgeală. 

Se băgă în pat şi, peste câteva minute, stinse lumina. 


49 


= Vas fi recunoscător, domnule Mircescu, dacă m-aţi 
scuti de poveşti fanteziste şi de improvizații. 

Medicul, surprins de violenţa tonului, îl privi 
descumpănit. Îşi făcuse cu totul altă impresie despre 
Cristescu, considerându-l un tip distins, civilizat, 
eminamente urban, un bărbat care nu-şi pierdea eleganța 
stilului, indiferent de cadrul unde ar fi evoluat: la meci, în 
biroul lui, pe stradă, în baie. 

— Vă spun sincer, m-aţi blocat. V-am chemat având cele 
mai bune intenţii. 

— Rândul trecut făceaţi afirmaţii asemănătoare. Când aţi 
minţit? Atunci? Acum? 

— Minţi... Cuvântul e grav... 

— Găsiţi-mi alt sinonim pentru inexactitate grosolană. 
Domnule Mircescu, m-am săturat de basme. Şi în zeci, 
poate sute de dosare rezolvate până acum, n-am întâlnit 
atâtea poveşti şi atâtea personaje dispuse să se distreze cu 
organele de anchete. Un amănunt ar putea să vă dea de 
gândit: sunteţi al patrulea care mărturiseşte că l-a asasinat 
pe inginerul Dragu. 

— Interesant! 

— Pentru dumneavoastră. Pentru mine, enervant. 
Aproape că-mi vine să cred că lucraţi toţi de conivenţă. În 
sfârşit! De ce nu v-aţi mărturisit de la început fapta? 

— Câţi criminali o fac? 

— Aproape nici unul. Dumneavoastră însă vreţi cu orice 
chip să vă abateţi de la regulă. Întâi contestaţi, vă apăraţi, 


pledaţi non coupable, iar, după trei zile, vă răzgândiţi şi vă 
confecţionaţi altă carte de vizită: Dr. Mircescu - asasin. 

— Domnule maior, dumneavoastră aţi auzit de conştiinţă? 

— Din experienţa mea ştiu că atâta vreme cât autorul 
unei crime premeditate - deci îl excludem pe nea Gheorghe 
care s-a îmbătat la parastas şi a vârât cuțitul în socru-său - 
se simte la adăpost de rigorile legii, deci nu-i e teamă că va 
fi decapitat, găseşte o grămadă de leacuri pentru a-şi pansa 
conştiinţa. 

— Eu fac excepţie de la regulă. A mai intervenit şi mâna 
lui Dumnezeu. 

— Şi... cum s-a manifestat? 

Ochii lui Mircescu se umplură de lacrimi. Arătă spre uşa 
întredeschisă şi rosti încet: 

— Mama e grav bolnavă. A avut o criză de inimă din care 
nu-şi va reveni. 

— De ce nu închideţi uşa? Genul acesta de conversaţie nu 
cred că e de natură s-o învioreze. 

— Ea n-aude, iar eu pot s-o supraveghez. 

— De ce n-aţi dus-o la spital? 

— De douăzeci de ani mă pune să jur că am s-o las să 
moară în casa ei, în patul ei. N-a fost în spital niciodată, nici 
când m-am născut eu. 

— Câţi ani are? 

— Optzeci şi nouă, deşi ea, sărmana, declară doar optzeci 
şi cinci. 

— Mda... Nu vreau să par cinic, dar există - şi 
dumneavoastră ca medic o ştiţi mai bine decât mine - nişte 
praguri biologice. 

— Mama a fost toată viaţa un om perfect sănătos şi face 
parte dintr-o familie de longevivi. Putea să mai trăiască uşor 
zece ani. Până acum două zile, când a avut atacul, n-a luat 
nici măcar o pastilă de hiposerpil, iar tensiunea era de 
adolescent: 13 cu 7. Vă spun, e mâna lui Dumnezeu. O simt 
cu toată fiinţa mea. 

Cristescu îl privi lung, căutându-şi o poziţie mai comodă. 


— Vă ascult. Cum s-au petrecut faptele? 

— După cum ştiţi, aveam întâlnire fixată. Îl ştiam avid de 
orice chilipiruri şi i-am spus că vreau să vând un smarald de 
patru carate. Scoase o cutiuţă din buzunar, apăsă pe 
butonul mic şi i-o întinse maiorului: Uitaţi-vă, ăsta el 

Cristescu dădu din cap şi-i făcu semn să continue. 

— Sâmbătă dimineaţă m-am dus la el. 

— La ce oră? 

— Unsprezece. 

— În agendă, întâlnirea era fixată la douăsprezece. 

— Aşa-i, dar nu mai aveam răbdare. Emoţia, un soi de 
trac îngrozitor, mă înnebunea. Mi-era teamă că, dacă 
întârzii, nu voi mai avea curajul să-l ucid, că voi renunţa. 

— Ce modalitate de crimă preconizaţi? 

— O înţepătură! 

Maiorul îl privi ironic: 

— Adică: ar fi stat să-i faceţi o injecție? 

— Nu! Am o fiolă de curara încă de pe când eram medic 
secundar. E suficientă o înţepătură cu ac otrăvit, pentru ca 
victima să decedeze istantaneu. 

— Aha! mai departe. 

— Era singur. M-a primit râzând. 

— O clipă, vă rog! Cum era îmbrăcat? 

— În haină de casă. 

„Corect, reflectă maiorul. Şi totuşi, nu-l văd pe pigmeul 
ăsta dând cu barda...“ 

— Mi-a arătat zidul cu icoane, apoi celălalt, unde atârna 
Picasso-ul meu „Fac bine aici, nu crezi?“ Simţeam că-mi 
clocoteşte sângele în vine. Sadismul, rânjetul cinic lăbărţat 
pe mutra aceea de gigolo fercheş nu le-am putut îndura. 
„APToOpo, ziceai că sunt un escroc ordinar...“ „Asta şi eşti!“ 
Am văzut securea pe masă. În momentul acela, am uitat de 
otravă, de acul pregătit într-o fiolă, şi-am pus mâna pe 
satâr. Simţeam nevoia să-i crăp capul. O nevoie imperioasă, 
de nestăpânit. Să i-l crăp! Dând cu amândouă mâinile! Cu 
toată puterea! 


Din odaia alăturată se auzi un geamăt. Medicul sări de pe 
scaun: 

— Da, mamă, vin imediat... Scuzaţi-mă, vă rog, numai o 
secundă. 

Cristescu îşi trecu degetele peste pleoape. Nu ştia ce să 
creadă. „Fie vorba între noi, dintre toate poveştile 
îngurgitate până acum, asta e cea mai plauzibilă...“ 

Medicul se întoarse după câteva minute. Părea - poate o 
impresie - ceva mai palid, ochii îi lunecau în toate părţile, 
lăcuste isterice. 

— l-am administrat un tonic... E conştientă - ghinion 
când te afli pe moarte, căci agonia trează, lucidă e cea mai 
rea dintre toate -, dar nu mai are mult. 

— Îmi pare rău, spuse maşinal maiorul. Ce-aţi făcut după 
ce l-aţi doborât pe Dragu? 

— Am fugit. 

— Doar atât? Nici un gest în plus? 

— Nici unul. 

Maiorul strivi ţigara în scrumieră, încercând un vag 
sentiment de culpă. Se ferise dintotdeauna, încă din primii 
ani de meserie, de antipatiile spontane (nemotivate), de 
ideile preconcepute. Mircescu îi repugna şi i-ar fi repugnat 
în orice împrejurare. L-ar fi ocolit, de pildă, într-o staţiune 
unde oamenii încheie relaţii estivale, abandonate imediat ce 
urcă în trenul care-i va întoarce acasă, chit că la despărţire 
au făcut schimb de adrese şi şi-au scuturat mâinile până să 
le scoată din ţâţâni, zâmbind până la urechi, i-ar fi evitat 
compania într-un chausson - excursie de trei zile pe litoral 
-, nu s-ar fi aşezat alături de el în avion şi probabil că, 
solicitat, i-ar fi dat un număr de telefon fals. 

— La ce vă gândiţi? întrebă timid Mircescu. 

Maiorul dădu din mână, „n-are importanţă...“ 

— De fapt care a fost mobilul dumneavoastră? Ce aţi 
intenţionat ucigându-l? 

— Să-mi recuperez bunurile. 

— Şi? V-aţi realizat scopul? 


— Nu. Nu m-am simţit în stare. Cred, adică sunt convins, 
că am fost prea speriat de propriul meu act... V-am mai 
spus, eu însumi m-am îndoit până în ultima clipă că voi 
ucide într-adevăr. 

— Şi totuşi, din casă au dispărut mai multe obiecte, 
icoane şi tablouri în orice caz, pentru că absenţele de pe 
pereţi sunt evidente. 

— Regret, dar nu vă pot da nici o informaţie în sensul 
acesta. La urma urmelor, ce mai conta, mărturisindu-mi 
crima, să recunosc că mi-am „furat“ bunurile? Un furt pe 
care l-aş considera totdeauna legitim, o restituire, chiar 
dacă punctul de vedere juridic este altul. 

— În concluzie, aţi ucis şi aţi fugit. Nici un gest în plus. 

— Categoric. 

— Mda... Ceva nu-i în regulă. Cine a şters amprentele 
dumneavoastră de pe satâr? 

— Purtam mănuși. 

— Tţ! Dumeavoastră, scos din fire, aţi pus mâna pe satâr 
dar, de fapt, intenţionaţi să-l lichidaţi cu acul otrăvit. 
Asemenea manevre presupun o mână liberă care să se 
mişte cu uşurinţă. 

— Aveam mănuşi medicinale. 

— Când le-aţi pus? În faţa lui Dragu? Hai să fim serioşi! 

Mircescu se bâlbâi: 

— Care-i concluzia dumneavoastră? 

— Nu ştiu. Probabil v-a ajutat o zână bună. Aveţi grijă 
însă să nu vă abandoneze. Zânele sunt de obicei blonde, iar 
blondele îndeobşte sunt capricioase. 


50 


Era o locuinţă ciudată, cum nu mai văzuse. De un lucru 


era convinsă. De astă dată, se afla într-unul din vechile 
cartiere ale Bucureştiului. Liniştea, verdeaţa, priveliştea 
liberă, fără păduri de blocuri, cer săgetat de antene, stâlpi 
sau macarale îi purtau gândul spre Cotroceni sau Şosea. În 
casă existau două odăi mari, dar întunecoase, despărțite de 
un culoar lung şi îngust. La un capăt se afla baia cu 
bucătăria, la celălalt uşa de intrare. Totul era mohorât. 
Vechi, sărac. De la dormitorul demodat - cu pat dublu şi 
două noptiere, un tavan cu huma scorojită, găurit de un bec 
fără abajur şi un covor a cărui culoare iniţială nu se mai 
ghicea - până la instalaţiile din baie. 

În încăperea cealaltă, unde dormea Sică Tropicalu', se 
aflau un divan, o masă cu patru scaune şi un soi de 
gheridon unde zăcea, plin de praf, un căţel de pluş, care ar 
fi putut fi jucăria preferată a unui copil de patruzeci sau 
cincizeci de ani, azi. Şi conţinutul micii biblioteci, 
improvizaţia unui tâmplar nu prea dotat, avea cam aceeaşi 
vârstă. Erau cărţile tineretului anilor '50, de care Lelia nici 
măcar nu auzise: Alitet pleacă în munţi, Povestea unui om 
adevărat, Schimbul de onoare, poeziile unui oarecare 
Djambul Djabaev. Nu-i spuneau mare lucru nici nume ca 
Davidoglu, A. Toma, lon Călugăru. Găsise doar două 
cărticele mai amuzante, Emi] şi detectivii şi un roman 
poliţist ferfeniţit, fără copertă şi, în consecinţă, fără autor: 
Sandala galbenă. 

— Cine stă aici? 


Lelia, obişnuită cu confortul, cu interioarele plăcute, 
luminoase, prospere - părinţii ei erau oameni bine situaţi, 
îşi răsfăţaseră copilul unic şi pe ei înşişi -, se simţea 
zăpăcită, înfiorată de sordidul locuinţei. 

Sică Tropicalu', răsturnat în aceeaşi poziţie comodă, 
prototipul de individ pe care îl vezi veşnic cu paharul într-o 
mână şi ţigara în cealaltă, dădu din umeri. 

— Nu-ţi frământa glagoria, păpuşică. Faci riduri la poză şi 
ascultă-l pe Mandea! Gargara muianului cu Gerovital şi 
toate vaxurile ălelalte sunt tromboane. Am întâlnit odată, în 
tren, doi macaronari din Milano, un el şi o ea însuraţi de 
vreo sută de ani. Veneau în pas gimnastic la Bucureşti, la 
madam Aslan, să se facă tineri şi frumoşi. Schimb de adrese 
- vorba aia, poate mă râtăcesc vreodată pe la imperialişti, 
ştii, nu vreau să scap momentul când vor veni de-a dura în 
prăpastie -, vizite la sanatorii. Mă duceam încliftat, cu guler 
scrobit şi portocale în sacoşă. 

— Şi? făcu Lelia amuzată. 

— Zglobiii împlinesc acum vreo trei ani de când admiră 
realizările noastre şi urmăresc programul gigea de la 
televizor. Ce-i drept, au progresat! El se crede Mastroiani, 
şi gagica, logodnica lui Mussolini. 


Într-un fel se împrieteniseră. „Convieţuiau“ de cinci zile. 
Lelia se plictisea, iar Sică, în felul lui, era un tip simpatic, 
dar care nu comitea indiscreţii. Singura abatere, atunci 
când schimbaseră domiciliul: 

— Îi e teamă lui Dolga că m-a descoperit Cristea? 

— Hm... Nu trebuie să ghiceşti de trei ori. 

Lelia mai aprecia că grăsunul ăsta cu burticică jovială şi 
figură de Mitică nu încercase sub nici o formă să-i dea 
târcoale. Când îşi acoperise instinctiv genunchiul, Sică 
observase: 

— Stai blândă! Din partea mea poţi să faci şi nudism. Nu 
m-aş vâri niciodată la o gonzesă ca matale. Eu sunt de 
paraşute modeste: o scatoalcă pe şezut, asta de bună 


cunoştinţă şi un sutar-două pe seară - dacă-i 23 August! La 
urmă ne despărţim frumos: „Mulţumesc, domn Sică, nu m- 
ai tratat cu seminţe ca alde Oancea, îţi dai cu odicolon şi te 
exprimi cu pardon.“ Pe viaţa mea, aşa mi-a zis ultima zână. 

Lelia râse: 

— Eşti un tip amuzant. 

— Hm, concedă Sică. Aşa şi aşa. 

— Spune-mi, cu ce te-ai ocupat până să-l cunoşti pe 
Dolga? 

Sică Tropicalul, în dispoziţie nostalgică, la a doua sticlă 
de vodcă, recapitulă succint: 

— Am făcut cică parte dintr-o familie dezorganizată. Aşi! 
Bătrânul a murit ce-i drept de beţie, dar nu era alcoolic. Se 
machea şi el o dată pe lună, la lichidare. A adormit afară, pe 
o viforniţă cumplită. Când l-au înregistrat îngeraşii de la 
Recepție, cred că s-au bucurat: „uite omul de zăpadă!“ 

— Şi mama? 

Sică stinse ţigara. O undă imperceptabilă de tristeţe îi 
tremură în glas ca o flamă plăpândă. 

— Amărăşteancă. A slugărit din casă în casă. De, n-avea 
studii şi cu patru clase nu te fac ăştia secretară: 
manichiură, încălțări - toc-toc-toc! - cinci telefoane şi scoate 
rujul c-a venit o delegaţie la tovarăşu'! A arat mai cu spor 
când a fost la un doctor ginecolog. Vorba aia, numai ce 
slobozea pacienta pruncul şi ieşea şi miarul, şi curcanul. 
Atunci a vieţuit şi maică-mea. Bacşişuri grase, haleu să ţii 
un orfelinat. Venea acasă cu paporniţele pline. Din ce 
aruncau ăia! N-aveau ce face cu atâta produse 
agroalimentare, nu răzbeau, şi nici în piaţă nu puteau ieşi 
cu crăpelniţa: la pasărea, neamule! Ia bucata de telemea. 
Acolo să fi văzut nivel de trai! Chestia-i că n-a ţinut decât 
doi ani. După aia, bărbatul a cărat-o peste gârlă, să vadă 
cum stau tovarăşii how do you do cu agroalimentarele. 
Avea, aşa, o curiozitate în organism. 

Lelia, captivată, îşi ridică genunchii în dreptul gurii. 

— Mai spune, îmi placi grozav. 


Sică, deşi măgulit, nu se lăsă luat de val. 

— Îmi faci zulufi... Da, vorba aia, tot n-aveam ce face şi 
vodcă mai e. Asta cu doctorul a fost evul ei de aur. Încolo, a 
rânit doar pe la calici. „Vine femeia. Îi tragem o ciorbă de 
cartofi - ştii, e spornică - şi o fasolică cu slânină. Trebuie 
hrănită, că altfel nu munceşte.“ Ăi din familie „furau“ din 
frigider fripturile sau ce merinde simandicoase or fi avut şi 
mâncau pe ascuns prin casă. „Ai grijă, să nu te vadă femeia. 
Nu pot să-i dau şi ei rasol, sau piftie de curcan, sau muşchi 
de vacă.“ Chestia era să nu mănânci în faţa ei, să nu-i faci 
poftă. Şi se credeau nobili. Ptiu! 

După un scuipat autentic, trase o duşcă zdravănă. Îşi 
turnă iar - nu suporta vederea paharului gol - şi se uită la 
Lelia. 

— Când te plictiseşti, exprimă-te şi închid difuzorul. 

— Ba nu! făcu Lelia ca un copil. Mai spune! 

— Ce să-ţi mai spun, fâtuţo? Azi are cincizeci de ani şi 
arată, fără nasoale, de şaptezeci. 

— Vă întâlniți? 

— Nu. l-am trimis de vreo două ori bani şi mi i-a făcut 
retur prin soră-mea, altă vită de tras la jug. 

— De ce? E nefericită? 

— Nu. Ea zice că propăşeşte. Lucrează la Tricodava de la 
şaişpe ani. A făcut liceul la seral şi acum termină textilele la 
fără frecvenţă. Adăugă gânditor: E şi asta o viaţă... 

— De ce-i supărată maică-ta pe tine? 

Sică dădu din mână: 

— Las-o dracului!... Adică, de ce nu? După ce a dat în 
primire babacu', deştepţii de la Autoritatea Tutelară ne-au 
vârât, pe mine şi pe soră-mea, într-o casă de copii. Eu am 
nimerit la Buşteni, ea pe lângă Iaşi. Mi-aduc aminte de o 
duminică. În faţa căminului se afla un chioşc ţinut de un 
găinar. Tot soiul de rahaturi care-mi luau ochii: baletiste de 
plastic, soldăţei, ochelari, portchei... Îmi sticleau ochii după 
un breloc-maşinuţă. Costa zece lei. Se uită zâmbind la Lelia: 
Ai idee ce înseamnă zece lei pentru un copil de opt ani care 


trăieşte din mila statului, care trebuie să zică săru' mâna 
pentru că nu soileşte sub cer virgin şi are un blid de lături? 
E imens! E uriaş! E o casă! Un vapor! Un oraş! Când am 
auzit preţul, am îngheţat. Am continuat, totuşi, să mă uit la 
rahatul ăla, de parcă ar fi fost cel puţin Mickey Mouse tras 
în aur masiv. Am simţit o mână pe măr. O cucoană înaltă mă 
privea zâmbind. 

„Ce vrei să cumperi, flăcăule?“ 

Înlemnisem. De ruşine, de suferinţă, de spaimă. 
Educatoarele ne pedepseau al naibii dacă ceream ceva 
străinilor. 

„Nimic.“ 

„Hai, spune 

„Nimic.“ 

Mi-a arătat maşinuţa de celuloid. 

„Pe asta o voiai?“ 

A răspuns în locul meu vânzătoarea. 

— Da. Pe asta. 

A cumpărat-o şi mi-a pus-o în mână. Mi-a mai dat şi 
douăzeci şi cinci de lei. „Să ai de un film şi o îngheţată...“ 

Făcu o pauză şi aprinse ţigara de la mucul celeilalte. 
Zâmbi: 

— Auzi, coană Lelio? N-am s-o uit pe femeia aia niciodată. 
Şi azi i-aş săruta urma paşilor, aş face orice - dar orice! - 
pentru ea. A fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Şi vrei să- 
ţi spun un pont? Pont valabil. Au trecut de atunci aproape 
douăzeci de ani. Din ziua aceea am crezut şi mai cred în 
minuni. Fără să-şi dea seama, mi-a făcut un dar pe care nu-l 
voi pierde niciodată. 

— Şi-acum în ce minuni crezi tu, Sică? 

Tropicalu' o privi surprins, apoi începu să râdă încetişor. 

— Întrebare salon, parol! 

— Da! Ce-ţi visezi tu extraordinar? 

Sică dădu din mâini amuzat: 

— Să fim treji! Nu mă zbat s-ajung preşedintele Statelor 
Unite. 


“ 


— Dar ce? Ce? 

— Uite, coană Leliţo, dacă tot ne-am pus pe spovedanie, 
iar mata văd că ai duh răbduriu, am să ţi-o slobod. Mie unul, 
o zic p-a dreaptă, nu-mi place să asud opintind. Munca, 
după mine, e un blestem, o osândă şi ăluia de-a zis că-i 
binefacere şi ţel de viaţă, eu îi strâng tovărăşeşte mâna şi-l 
invit la mine să facă parchetul, başca mai cunosc nişte 
activităţi interesante cu lipsă de personal. La deratizare, de 
pildă, te primesc cu flori şi drapele. De altfel, de-aia au şi 
început ostilitățile cu bătrâna. Cum am scăpat de la cămin, 
m-am dat la trai dulce. Mai o ciupeală, mai o bişniţă, am 
rostuit de niscai trimestre la întristare. O dată, de două ori, 
şi m-a dezmoştenit. Adică duminica - eu lucram zice-se la 
găzăriile din Ploieşti - nu mă mai aştepta cu clătite calde - 
moartea mea! - şi „ce să-ţi mai dau eu ţie, puiule? Uite, am 
păstrat pentru tine ceva bun...“ Şi scotea din bufet o 
ciocolată de 1,50, mă mai credea copil mic, sau un păhărel 
de lichior de nucă. Făcut de mâna ei, înţelegi...? 

— Înţeleg. Ce vrei acum? 

— Mi-ar plăcea o singură chestie. Singura unde aş trudi 
cu adevărat. Un coteţ în afară de oraş şi o felioară de 
grădină. Am eu un bighin pentru plante, flori, animale. Să 
nu râzi. Aş creşte şi ceapă, şi garoafe, şi găini, şi canari... Să 
fiu de capul meu, fără ture, condică şi chenzină. 

— Şi-i chiar atât de complicat? 

— În gazetă am citit multe oferte. $Şmecheri care propun 
cooperative. Au teren, bordei, niscai dobitoace, dar vor 
capital iniţial. Al mai fraier cerea un miar. 

Lelia făcu ochii mari: 

— O mie de lei? 

— Nu fi pionieră, râse Sică. Un miar de Bălceşti. Aştept 
să-i strâng, dar baiul e altul. Până umplu eu safe-ul, 
preţurile cresc. În fine... 

Lelia rămase pe gânduri, cu bărbia rezemată în 
genunchi: 

— Auzi, Sică! Am o propunere. 


— Pronunţă-te, că tot dăm la peşte pe asfalt, dar parolez 
de la început. 

— Nu fi prost! Eu îţi dau cuvântul meu de onoare că vei 
avea o sută de mii, dar ajută-mă să scap de aici. 

Fără să şovăie, Sică dădu din deget: 

— 4! Şiiar ţţ! Frumoaso! 

— De ce? N-ai încredere în mine? 

— Nu. Şi chiar dac-aş avea, mi-e frică de Dolga. 

— Eşti fraier. Ce poate să-ţi facă? 

Sică ridică degetul gros: 

— Unu, mă lichidează. Prohodul nu-i melodia mea 
preferată. Doi, dacă mă cruţă, mă dă pe mâna gaborilor. 
Ştie destule despre mine. 

— Dar şi tu despre el. 

— Ei, vezi că-i iar ţţ?! lar bară? De unde-l iei, de unde-l 
apuci? Nu ştiu cum îl cheamă, ce învârte, unde stă. Mă 
priponesc, de-o pildă, la miliţie şi vreau să-l torn. Că bat 
câmpii despre un mort, încă mai am un subiect. Răposatul 
are un domiciliu şi o cruce. Îl găseşti pe aleea cutare şi în 
registrul la pagina cutare; are pe buric muşcate şi 
incinerarias. Dar despre Dolga? Zic sticleţii că fac mişto de 
activitatea şi viaţa lor şi că le recit poveşti cu fantome... 
Stai! Aud cheia. 


Dolga le azvârli o privire neagră. „Deşi, îşi spuse Lelia, 
dintr-o dată crispată, are ochi deschişi... Albaştri, parcă...“ 

Sică Tropicalu' se ridică instinctiv în picioare şi îşi trase 
puloverul peste pântece, până după buzunare. Nu ştia ce să 
facă cu mâinile şi, în cele din urmă, şi le înnodă la spate. 
Lelia, înfrânându-şi acelaşi impuls de a lua poziţie de drepţi, 
reuşi să se stăpânească şi rămase pe divan. 

Dolga se propti în mijlocul odăii şi o fixă lung. Un minut- 
două. Imens, când privirea nu-i însoţită de sonor. Puţini sunt 
cei care rezistă probei, fără a începe cel puţin să se foiască 
neliniştiţi sau să-şi plece ochii. Lelia, cu figura încremenită, 
rezistă. 


— Cu dumneata discut, domnişoară! 

Vorbea ciudat, fără să-şi mişte buzele. Lelia luă o ţigară, 
pe care o aprinse cu mâna sigură. Părea calmul 
personificat, deşi inima îi bătea nebuneşte. 

— Mâine, sâmbătă la ora 10, expiră termenul acordat lui 
Cristea. 

— Ce pot să fac eu? 

— Dacă nu aduce marfa, ştii ce te aşteaptă! 

— Şi din nou te întreb: ce pot să fac eu? 

Accentuase în mod intenţionat pe pronumele familiar: te. 
Adică „nu mă impresionezi şi nu văd de ce-aş păstra o 
reverență excesivă, când nici tu nu-mi vorbeşti în termeni 
dantelaţi“. 

Dolga puse pe masă o hârtie şi un pix: 

— "Trimite-i câteva cuvinte. Este ultima şansă pe care ţi-o 
acord. 

— Mă rog! Presupun că-mi dictezi. 

— Scrie! Fă tot posibilul să-i îndeplineşti dorinţa lui 
Dolga. Altfel, mă lichidează fără scrupule. Semnează! 

Lelia se execută, un licăr maliţios, se simţea moartă de 
spaimă, dar orgoliul era un demon căruia nu i se putea 
împotrivi, altarul unde totdeauna arseseră şi aveau să ardă 
până în ultima clipă nu simple luminări, ci torţe îi însufleţi 
privirea. 

— Pot să adaug te iubesc, mon chou? 

Palma lui Dolga îi şterse cuvintele de pe buze. Fusese 
atât de neaşteptată, atât de dură, că Sică, tresărind, se lovi 
cu tâmpla de colţul bibliotecii. 

Ochii Leliei se umplură de venin: 

— Brută! 

Dolga, cu hârtia în buzunar, se îndreptă spre uşă. 

— Nu-mi plac târfele obraznice! 


51 


—— Mietule, te întreb pentru ultima oară! Tu ai umflat 
marafeturile inginerului? 

Şuţul îşi făcu mai multe cruci la rând: 

— Uite, pe mâna asta ţi-o jur, jupâne! Aşa să se usuce, 
cum te trag eu în piept. 

— "Ţine minte, Mielule, că eu fac moarte de om! 

— Bădie, în locul matale, aş parola. Nu se există muiere 
pe lumea asta să merite douăzeci de coţi. Dar fiecare le ştie 
pe-ale lui. Eu una ţi-o jur: în chestia cu abţibildurile 
inginerului sunt virgin. 


52 


Se simţea mânios din două motive: în primul rând, 


pentru că îl minţea, în al doilea rând, fiindcă ştia că nu se 
poate supăra pe ea. Şi doar gândul că va ajunge iar la 
„întristare“, că va trebui din nou să se dezbrace de 
obiceiuri, să renunţe la conversațiile cu Mirciulică şi la 
cornurile cu nucă şi frişcă (cunoştea ea o cofetărie pe 
Moşilor, absolut extraordinară), îl îmbolnăvea. 

„Sunt un cretin! mârâia cu glas tare, îngrozind-o pe 
nevastă-sa, care, isterică de profesie, se speria când vedea 
nebuni în jurul ei. Da, domnule! Un cretin cu majuscule! 
Dacă pe ea, pe Melania, fermecătoarea mea Melanie, o lasă 
rece gândul unui sejour la puşcărie, de ce mă ţin pe mine 
şalele? I s-o fi părând monotonă viaţa şi femeia dă din aripi 
să intre în bizar, în formidabil, în... paştele ei de nebună...“ 

Şi iarăşi, pentru a n-a oară de când se cunoşteau, se 
întreba până la saţ fizic, până la paroxism, până la demenţă, 
de ce zăpăcita nu era o femeie ca toate femeile, o bătrână 
ca toate bătrânele, să-şi vadă de injecţiile cu iod de 
primăvară şi de serialul IV de luni seară, de canastele cu 
domnu' Mitică, fost funcţionar superior în Ministerul X, de 
coana Matilda cam surdă, de madam Elvira (poartă pantofi 
decupaţi la monturi, în schimb mai ştie ce adresă are), de 
Miţa Nasture (făcea bişniţă într-o dugheană cu fleacuri din 
plastic şi artizanat-traforaj), de dulceţuri, acadele şi vise de 
propăşire, domnule! 

Când Melania îi deschise, era atât de furios, încât îi 
clănţăneau dinţii şi abia articulă un bună-seara gâfâit. 


Bătrâna, într-un capot alb, îi răspunse grațios: 

— Ce mai faceţi? Ştiţi... 

— Ştiu! făcu hotărât maiorul. 

Genele Melaniei clămpăniră a dulce mirare: 

— Ce ştiţi? 

— Ştiu că iar vă faceţi de cap. Nădăjduiam să fi ajuns la o 
înţelegere. 

— Înţelegere? În ce sens?! 

Maiorul luă loc fără să fie invitat. 

— Mi-am închipuit că suntem amici şi că aţi renunţat la 
ideile fistichii. 

— Fistichii? În viaţa mea n-am avut idei fistichii. Ştiţi... 

— Ştiu! 

— Ba nu ştiţi. Presimt lucrul acesta. Eu sunt din Vaslui şi 
prietenul nostru cel mai bun era un bărbat blond... Cum să 
vă spun, de un blond pai, aproape de albinos... 

Cristescu se bătu cu palma peste frunte. 

— Doamnă! Vă implor! Am auzit atâtea poveşti de la 
dumneavoastră, că mi-au ajuns până peste urechi! 

Melania îl privi consternată: 

— Ia te uită! Eu eram încredinţată că povestesc 
extraordinar de interesant... Şi, când colo, vă plictisesc... 

— Doamnă, pentru numele lui Dumnezeu, scutiţi-mă de 
Circ. 

— Dar nu voiam decât să vă spun că această persoană pe 
care o chema Matula - un nume original, trebuie să 
recunoaşteţi, directorul şcolii primare pretindea că ar fi de 
origine dacică, dar eu cred că se înşela, ştiţi, rezonanţa 
cuvântului te duce la incaşi -, gândiţi-vă la Manitu... 

Îşi ridică braţele în unghi de 90* ă la Winetou - aşa cum îl 
vedem în filme - şi se uită la Cristescu, vrând să constate 
efectul. Maiorul oscila între stupoare, amuzament gros şi 
furie abia stăpânită. Hotări, totuşi, să-şi păstreze cumpătul. 
Rosti, aproape silabisind: 

— Ei bine, doamnă, ce s-a întâmplat cu acest personaj 
extraordinar, Matula? 


— A! Nu s-a întâmplat nimic. Doar că avea o preferinţă, 
un penchant ar fi spus bunica mea şi soeur Blanche, cea 
mai bună profesoară de la pensionatul Charite, pentru 
fularele în dungi pe care le croşeta cu multă aplicaţie, iar, 
din când în când, ştiţi, nu era ceea ce aş numi eu un 
plimbăreţ, dădea bună ziua prin tramvaie. Ei, despre acest 
bărbat se afirma că ar avea idei fistichii. N-ar fi fost cine 
ştie ce, doar oamenii foloseau un ton oarecum jignitor... 
Făcu ochii mari, albăstrele palide culese în pădure de Albă 
ca Zăpada: Sper... sper că n-a fost în intenţia 
dumneavoastră să mă jigniţi. 

Maiorul trase adânc aer în piept: 

— Stimată doamnă, ultima mea dorinţă, ultimul gând, 
ultima intenţie ar fi să vă ofensez. Dumnezeu mi-e martor 
că am chiar o slăbiciune pentru dumneavoastră şi... 

Melania îl întrerupse cu glas timid: 

— Sper..., sper că aceasta nu-i o declaraţie. Trebuie să 
Ştiţi... 

Cristescu îşi înfipse exasperat mâinile în păr: 

— Ştiu! Ştiu! Ştiu!!! 

— Nu chiar totul, căci ar însemna să cădeţi în păcatul 
trufiei, iar, din câte ştiu eu, dumneavoastră nu aveţi păcate. 
Voiam să vă spun că am rămas văduvă de cincizeci de ani, 
iar colonelului, un bărbat cu adevărat dârz, deşi avea 
picioarele crăcănate, eu totuşi i-am rămas credincioasă. 
Fidelitatea mea ţine puţin de tragedia greacă, ar putea să 
pară cam afectată, dar trebuie să ţinem seama de realităţi. 
Chiar asta îi povesteam lui Mirciulică zilele trecute, când 
domnul Petrăchescu de vizavi, o persoană foarte bine care a 
fost pompier - o profesiune pe care o consider vitejească - 
şi are un cocoş interesant, Gigel, m-a cerut în căsătorie. Nu 
că aş avea ceva împotriva acestei instituţii, dar amintirea 
colonelului mă împiedică să mă hotărăsc la un asemenea 
pas. 

— Am înţeles, doamnă. Şi-acum, pentru numele lui 
Dumnezeu, ce doriţi? De ce încercaţi să câştigaţi timp, 


oferindu-mi una din celebrele dumneavoastră salate? Ce 
mai puneţi la cale? Şi mai concret! Ce rol jucaţi în tot circul 
ăsta? Ce urmăriţi? După Rembrandt şi Goya, vreţi acum şi 
Picasso? 

Glasul maiorului mergea în crescendo. O venă umflată îi 
împărțea fruntea în două, şi Melania îşi aminti, după 
aproape şaizeci de ani, de Oltul care atunci, pe harta 
agăţată lângă tabla neagră - clasa a IV-a, Şcoala Primară 
Oltea Doamna -, i se părea că împarte Muntenia în jumătăţi 
exacte. Arboră o mină perplexă: 

— Domnule maior, dar dumneavoastră mă îngrijoraţi. Nu 
v-am văzut niciodată atât... atât de avântat şi chiar 
comentam cu Mirciulică: dacă admir ceva la domnul maior 
Cristescu, în afară de distincţie - o, da!, o distincţie de 
marchiz - şi politeţe, atunci acel ceva se numeşte 
stăpânirea de sine. Vă recomand călduros un medic foarte 
bun. Îl cheamă Dănilă, fără să fie rudă cu domnul Prepeleac 
al lui Ion Creangă. În această privinţă vă pot da toate 
asigurările, căci m-am interesat. Toată viaţa a lucrat în 
branşă, ceea ce reprezintă, bănuiesc, o garanţie. 

— Adică între ţicniţi. 

— A! Nu erau toţi ţicniţi, acesta este punctul de vedere 
profan despre instituţiile de specialitate. Unii erau doar 
nervoşi. În orice caz, a obţinut rezultate remarcabile. De 
exemplu, exista acolo un bărbat cu multă fantezie care se 
credea Iulius Cezar... 

— Înî, făcu Cristescu. Şi-acum se crede Garibaldi. 

— A, nu! A progresat, într-adevăr, şi-acum se ia drept o 
panseluţă. 

Se uită la maior care o cerceta căpiat, cu aerul „Ei! Ce 
părere aveţi?“ Completă cu ingenuitate: 

— Un progres remarcabil. Gândiţi-vă că a renunţat la 
instinctele războinice şi-acum nu cere decât o baie la 
picioare, în fiecare dimineaţă. Preferabil cu stropitoarea. 
Tovarăşul Mardare, care e deputatul nostru de stradă, 
întâmplător suntem şi vecini, îl consideră un cetăţean de 


nădejde şi l-a pus să ude spaţiile verzi din jurul blocului, o 
sarcină de care domnul Cucu, aşa îl cheamă, s-a achitat cu 
conştiinciozitate. Săptămâna trecută s-a propus ca 
fotografia lui să fie afişată pe gazeta de perete a străzii. 
Avem o gazetă foarte interesantă. 

— Dumneavoastră, ricană Cristescu, sunteţi, presupun, 
redactorul-şef. 

— Ţi! făcu Melania. Eu sunt doar „capul limpede“. 

— Şi în această activitate, vă consultaţi, desigur, cu 
Mirciulică. 

— Extraordinar! Aţi ghicit. 

Maiorul, excedat, se ridică în picioare: 

— Am sentimentul, nu prea subtil, că vă bateţi joc de 
mine. Nu e prima oară şi deja vă cunosc stilul, diapazonul, 
repertoriul. Ce sens are acest joc absurd de-a v-aţi 
ascunselea? 

Melania Lupu îşi ţuguie buzele ofensată. 

— Este o atitudine pe care nu mi-aş îngădui-o faţă de 
nimeni şi mă surprinde că dumneavoastră, chiar 
dumneavoastră... Izbucni în plâns. Nu! Asta n-am să i-o 
spun lui Mirciulică. S-ar simţi îngrozitor de dezamăgit. 

Cristescu oftă neputincios. Ce Dumnezeu avea femeia 
aceasta că izbutea cu un simplu surâs, cu un suspin, cu o 
singură privire să-i lege mâinile? Era conştient că-şi bate 
joc de el, că joacă teatru, că totul e recuzită şi partitură în 
cel mai propriu stil Melania. Şi totuşi se simţea incapabil s-o 
brutalizeze, să uzeze de cea mai inofensivă violenţă de 
limbaj. 

— Hai s-o luăm altfel, doamnă! Ce-a căutat la 
dumneavoastră doctorul Mircescu marţi dimineaţa, la ora 
Cinci? 

— Dumnezeule! Bietul băiat mi-a făcut o vizită. Suntem 
prieteni de o sută de ani. 

— Vizită la ora cinci dimineaţa? 

— E interzis cumva? Ştiţi, nu citesc gazetele în ultima 
vreme ca să nu-mi solicit prea mult ochii. 


— A lăsat aici un sac de voiaj. 

— Serios? Nu cred. Eu nu l-am văzut, dar, admițând că 
spiritul meu de observaţie s-a anemiat - vârsta nu-ţi face 
decât cadouri dezagreabile -, precis mi-ar fi dat un telefon 
ca să-şi reclame sacul. 

Cristescu o privi lung. l-ar fi dezmierdat buclele argintii 
şi, dacă ar fi avut treizeci de ani mai puţin, ar fi cârpit-o cu 
plăcere. Îşi încheie paltonul: 

— Bine, stimată doamnă. Deci ne ascuţim din nou 
paloşele. 

— Nu-mi amintesc să fi avut aşa ceva la mine în casă 
vreodată, căci colonelul nu era cavalerist. Trebuie să vă 
spun însă că mă simt extrem de tristă. Presimt că voi avea o 
noapte oribilă. Nu ştiţi cât de mult ţin la prietenia 
dumneavoastră. 

„...Şi ta-ta-ta şi lu-lu-lu..., gândi maiorul coborând furios 
treptele blocului. Bubulina mă cheamă, cu nimeni n-am 
treabă! 

Asta e, Cristescule! Iubita noastră Melania a redeschis 
balul în paşi graţioşi de menuet! Trăiască Rudotelul şi de 
bine s-auzim!“ 

La ieşirea din bloc se întâlni cu Mirciulică. Motanul îl privi 
fix câteva secunde, săltă coada şi intră în imobil cu 
demnitate crăiască. 

Maiorul îi adresă câteva cuvinte ireproductibile. Îşi săltă 
gulerul paltonului şi opri un taxi. 


53 


—— I) sale exclamă Cristescu, fără să se uite la 


colonelul lonaş, adresându-se unui terţ invizibil. Încep să 
ader la teoria imperialistă că democraţia nu-i un meniu 
pentru orice stomac, nu-i valabilă pentru orice cimpanzeu 
care umblă pe două picioare. Asta-i pentru oameni normali 
şi civilizaţi. Ce să mai discutăm! 

lonaş râse încetişor. Situaţia era într-adevăr imposibilă şi 
puţin comună. Patru zăpăciţi din cinci (şi era de aşteptat ca 
al cincilea să vină puternic din urmă) îşi asumau 
culpabilitatea într-o crimă, iar tu, anchetator trebuia să-ţi 
baţi capul să le demonstrezi că mint, sau, în fine, să-l 
detectezi pe ăla care spune adevărul. 

— Dacă ar fi să cedez instinctelor mele primitive, urmă 
maiorul, i-aş reţine pe toţi măcar o săptămână - ştiţi, ca să 
facă cunoştinţă cu meleagurile - şi le-aş administra câte trei 
clisme pe zi. 

— De ce clisme?! 

— E o operaţie imposibilă, pe care eu n-o suportam nici 
când purtam breton şi costum de marinar. Dar le-ar trece 
gărgăunii, domnule! Le-ar trece cheful să facă pe Al Capone 
sau Jack Spintecătorul. Îşi bat pur şi simplu joc de mine şi 
eu, fraierul, sunt cu mâinile legate. 

Colonelul îşi stăpâni zâmbetul. Cu drept cuvânt, Cristescu 
se putea considera colecţionarul number one de cazuri 
bizare care cădeau în ridicol. Numai în ultimii trei ani, 
patru dosare cu inegalabila Melania Lupu, campioană în 
materie de afaceri demente. 


Şi iat-o acum şi în al cincilea, făcând deocamdată doar 
figuraţie - şi, cunoscând-o cât de cât, nu ţi-o puteai imagina 
acceptând rol de coristă -, evoluând alături de alţii patru 
smintiţi. Maiorului, deşi dotat cu glanda humorului, 
începuse să-i fie silă să dea ochii cu colegii. Îl înnebuneau 
zâmbetele cu subîinţeles, apropourile groase de genul: „Ştii, 
a mai evadat unul de la balamuc. Pariez că în următoarele 
trei zile, chestia o să-l intereseze pe Cristescu...“ 

— Admiţând totuşi că unul dintre ei e asasinul lui Dragu, 
pe cine ai suspecta în primul rând? 

Maiorul şovăi câteva clipe: 

— Hai să zicem pe Mircescu. Filmul crimei, aşa cum mi-l 
relatează el, în calitate de autor, s-ar apropia cel mai mult 
de verosimil. Dar nu-l văd în ipostaza de ucigaş! Se 
vorbeşte mereu de intuiţia detectivului. Există sau nu 
există. Nu mă cheamă Lemmy Caution, nici Maigret, aşa că 
evit sentinţele. Eu i-aş zice instinctul generat de experienţă. 
În nişte ani de când lucrez în circul ăsta, cam am idee cum 
arată fotografia pe dinafară şi pe dinăuntru a unui asasin. 

lonaş alungă cu degetul mic scrumul căzut pe birou. 

— Dragul meu, ştii bine că tipologia criminalului e teribil 
de variată, înregistrând specimene de toate vârstele, 
păturile sociale, mediu etc. 

— Fără îndoială, dar dacă mi s-a întâmplat - şi cine n-are 
rateuri la activ? - să mă înşel asupra unui individ, 
considerându-l nevinovat, nu mi s-a întâmplat niciodată, dar 
niciodată, să mă aflu în faţa autenticului vinovat şi să trec 
pe lângă el cu candoare. Uneori n-aveam probe, flăcăul îmi 
aluneca printre degete, dar ştiam, simţeam că mă aflu în 
faţa omului căutat. Iar pe Mircescu îl exclud. Omul acesta, 
mă repet, nu poate ucide. Dacă pe o Olga Gabrelolti o văd 
omorând la un moment dat, într-un moment paroxistic, pe 
medic, sărac temperamental, obişnuit de mic să-şi 
stăpâneasca pornirile şi dorinţele, terorizat de o mamă 
tiranică şi puternică, nu-l văd dezvoltând până la crimă 
momentul de mânie. 


lonaş făcu o pauză înainte de fluierul final: 

— Şi Melania? Iubita noastră Melania? 

— Nu-şi vede de treabă. Habar n-am când a intrat în bal, 
din start sau melodia a început să-i placă pe parcurs, dar 
cert este că acum şi-a pus pantofii de dans. Şi evoluează cu 
graţie ca întotdeauna. 

Făcu o pauză, evitând privirea colonelului, pe care o 
ghicea sarcastică. Îşi înfipse mâinile în buzunare şi anunţă 
calm. Un calm ameninţător: 

— Şi al dracului să fiu, dacă de data asta o cruţ! Pe ea şi 
pe consilierul ei personal, Mirciulică. 

lonaş arboră un aer gânditor: „Oare?“ 


54 


Era prima oară, într-o convieţuire de şapte ani, când 
Dolga nu venea acasă noaptea. Mioara, placidă, blândă şi 
fără fantezie - primul amor îi reproşa privirea de vacă 
melancolică, asortându-i instinctiv o inteligenţă şi un 
temperament pe măsură, „nimic n-o poate scoate din fire, 
decât muştele şi ţânţarii vara“ - nu se impacientă decât 
abia a doua zi, spre seară. În conformitate cu parametrii 
concepuţi de ea, îşi petrecuse ziua extrem de agreabil. 
Debutase de dimineaţă cu o ciocolată cu frişcă (trei 
linguriţe de cacao şi cinci de zahăr într-o ceaşcă de apă), 
după care mai tândălise în pat vreo două ore, ascultând la 
radio muzică uşoară, şi „De vorbă cu ascultătorii“. O 
pasiona mai ales rubrica profesorului Alexandru Graur 
„Cum vorbim“, care-i oferea un sentiment subtil de 
intelectual. La ora zece îşi făcuse toaleta: un duş, oleacă de 
machiaj, părul scos de pe bigudiuri şi un capot roşu, ales 
dintr-o colecţie impresionantă de rochii de casă. Mâncare 
avea în frigider. Gătea doar de două ori pe săptămână. 
Dolga nu era pretenţios, aveai impresia că nu ştie ce pune 
în gură şi, în consecinţă, prepara doar felurile ei favorite, de 
care nu se sătura niciodată. De pildă, putea înghiţi fără saţ, 
de la un capăt la celălalt al anului, sarmale, macaroane cu 
nuci şi zahăr sau salată de boeuf, aşa că o oală de şapte-opt 
kile cu produsul preferat acoperea zilele săptămânii, 
nesolicitând eforturi şi timp suplimentar. 

Pe la douăsprezece, puse casetofonul - înnebunea după 
romanțe - şi bău un păhărel de liqueur de portocale, 
industrie casnică. La unu, se „trânti“ în pat cu o carte lângă 


care adormi după două pagini. Spre seară o invită la ea pe 
Madame Tanţi, vecina de la etajul doi. Era pensionată 
înainte de vârstă, văduvă şi mare specialistă de dat în cărţi 
şi cafea. Femeia, şi aşa se explica deverul fantastic, era de-a 
dreptul înviorătoare. Ghicea totdeauna de bine - „cade cu 
dar, crai de ghindă, cu gândul şi inima la dumneata, pică la 
drum de seară, succes în afaceri, sănătate etc.“ -, motiv 
pentru care era extrem de agreată. Amatoarele nu se 
supărau chiar dacă profeţiile fericite nu se confirmau. „Stai 
să vezi. Ea, de fapt, n-a minţit. Dar! Păi n-am primit gâsca 
de la cumnatul Costache? Că eu mă gândeam la cadoul 
promis de Vasileşti care au mâncat şi băut la botez de ne-au 
speriat, mă priveşte... Dar a picat cu dar? A picat.“ 

În consecinţă, toate cucoanele din bloc o invitau frecvent. 
Madame Tanţi nu accepta bani „de plăcere, dragă doamnă 
cutare, că mi-eşti dumneata simpatică, nu-mi fac din asta o 
meserie, am pensioara mea şi mi-ajunge etc.“, iar fraierele 
se simțeau şi mai abitir obligate. „Femeia e drăguță, nu poţi 
să nu-i oferi o cafea, o gustare, o ţuică ceva, acolo.“ 
Madame Tanţi realiza astfel importante economii de sacoşă, 
timp, electricitate şi bani. Habar n-avea ce-i aia „am plecat 
azi cu o sută de lei în piaţă şi n-am luat mai nimic“, coadă la 
unt, carne sau fructe, iar în frigider, scos definitiv din priză, 
păstra lenjerie. Se sătura prin vecini şi, cu cât aceştia erau 
mai culanţi, cu atât profeţiile erau mai generoase. 

Mioara reprezenta una din clientele favorite. Totdeauna 
veselă şi amabilă, dispunând de vreme berechet şi mai toată 
vremea singură. Madame Tlanţi evita privirile şi urechile 
sceptice ale soţilor, în genere mai puţin dotați în materie de 
ocultism. În plus, bucătăria Mioarei era bine dotată şi, în 
ciuda decorului modest, cărturăreasa era prea versată ca 
să nu realizeze că în casa Dolga circulau bani. Gustarea pe 
care i-o oferea era totdeauna consistentă, de calitate, iar la 
plecare, Mioara avea grijă să-i pregătească o farfurioară 
acoperită „cu ceva bun, să te îndulceşti şi dumneata mai 
încolo“. 


Madame 'Tanţi sosi mai către seară, în uniforma de lucru: 
capot de zenana, trei bigudiuri înghesuite pe frunte, cremă 
pe faţă şi papuci comozi, în ale căror laturi interioare ţipau 
monturi indiscrete. Era o femeie la vreo cincizeci şi cinci de 
ani, despre care nu-ţi puteai imagina cum arătase în 
tinereţe. Figura n-avea personalitate, era cumva păstoasă, 
trăsăturile incerte, bărbia fugită făcea corp comun cu gâtul, 
ca la găini. Atrăgeau atenţia mâinile extrem de îngrijite, 
albe, catifelii, foarte tinere şi cu unghii lungi, totdeauna 
lăcuite. 

Gustând cu deliciu dintr-o tartă cu dulceaţă de căpşuni, 
începu să întindă cărţile pe masă. 

— „Ei, ei, ei! Dar ce se întâmplă, coniţă? Ce-i grija asta 
pe inimioara matale!... Uite-aşa te apasă, ca o negură! 

Mioara căscă gura extaziată. Deşi nu era cine ştie ce 
neliniştită, acum i se păru, într-adevăr, că nu dormise toată 
noaptea de grija lui Dolga. 

„Ce să mai discutăm, conchise, este extraordinară!” 

— A! se dumiri Madame Tanţi. Craiul de verde, la drum 
de seară, departe de casă... Ăsta ţi-e oful... 

Mioara, prăpădită de admiraţie, îşi duse mâna la gură: 

— Aşa e... Da' cum le citeşti dumneata pe toate astea? 

Cărturăreasa zâmbi cu superioritate. 

— Vezi, coniţă Mioară, cartea nu minte. Bătu cu unghia 
lustruită în riga de pică şi în şeptarul de cupă... Uită-te şi 
dumneata! Ăsta e craiul, ăsta-i aşternutul... 

În realitate, madame Tanţi nu zărise în vestibul paltonul 
şi galoşii lui Dolga, iar uşa de la dormitor era deschisă. În 
plus, ora la care o chemase era neaşteptată, Mioara 
solicitând-o cu predilecție dimineaţa, când se afla singură. 

— Griji să nu-ţi faci... Nu zic, a trecut printr-o primejdie, 
are vrăjmaş mare în popa ăsta de ghindă, dar e teafăr şi- 
alăturea cu necazul... Stai să mai bat o dată cartea, să vezi 
şi dumneata. 

Le strânse şi le amestecă expert, bombănind nedesluşit: 


— .„..douăşpatru de cărţi, bine-ţi şti, bine-ţi ghici... Dac-o 
fi de bine... 

Întinse pachetul spre Mioara, care-şi înfipse cartea, dama 
de roşu, ţinută până atunci în dreptul buzelor, undeva pe la 
mijloc. Madame Tanţi studie concentrat suita din faţa cărţii, 
apoi din spatele ei şi exclamă triumfătoare: 

— Ce-ţi spuse-i?! Uite cum ţi se spulberă grijile! Se 
întoarce negreşit, cu dragoste şi dar de bani. Adăugă 
zâmbind: Să nu-mi zici mie madame Constanţa, dacă nu te 
faci măcar de un taioraş. Zic şi eu taioraş, dar aci pică o 
paporniţă de parale. Hai, că le mai ştii şi matale! Uite 
decarul de caro împreună cu ăl de cupă..., adică banii vin 
cu bucurie... Ascultă, un coniac, o vodcă n-ai, că mă invită 
azi Brăiloaia la o musaca şi acum mă taie greaţa. 

Mioara sări de pe scaun. 

— Te-am rugat, madame Constanţa, să nu mai mănânci la 
Brăiloaia. E cumsecade, nu zic, dar, de când i-am văzut 
muşte şi gândaci în frigider, n-aş înghiţi la ea un dumicat 
nici poleit cu aur. Vino să prânzeşti la mine, tot mi-e urât 
singură şi, cât e Dolga sănătos, slavă Domnului, s-o găsi 
ceva pe plită. 

— Vezi, nici aşa nu pot să deranjez, protestă moale 
cărturăreasa. Mai are omul şi obraz. 

— Nu mai zi de deranj, că mă fac foc! 

Se întoarse repede din bucătărie cu o sticlă de coniac 
albanez şi cu o farfurie cu saleuri. Madame lanţi trase 
repede o duşcă, apoi încă una. Îşi supse obrajii şi buzele de 
plăcere şi începu să bată iar cărţile cu chef. 

— la să vedem ce dă roata! 

Roata dădea şi ea bine. Bucurii cu ghiotura, bani Bistriţă, 
realizări cât să ducă doi inşi în spinare, călătorii mai încolo 
da' sigur! - peste mări şi ţări şi ia te uită! - pe drum un 
Dolguţ mititel. 

Madame Tanţi se pilise şi fantezia îi înflorise grădină mai 
mult ca de obicei. Mioara roşi puternic: 

— Nu mai zi şi dumneata... La vârsta lui Jean. 


— Ci lasă-mă cu vârsta! E verde, am văzut eu bărbaţi la 
şaizeci de ani care... 

Mioara o întrerupse: 

— Jean n-are şaizeci. 

— Păi vezi? Şi-auzi... Să nu-mi dai mie bună ziua dacă 
mint - era la jumătatea sticlei şi o luă razna, de obicei fiind 
mai prudentă - se lasă cu gemeni. Uite, în scris îţi dau! 

Peste o oră, sticla de coniac era isprăvită. Madame Tanţi 
plecă împleticită, după ce o sărută lipicios pe amândoi 
obrajii şi pe frunte, de parcă ar fi binecuvântat-o. 

Mioara, rămasă singură, se uită la ceas. Aproape 
douăsprezece, deci a doua noapte de când lipsea Dolga. Îşi 
propusese la un moment dat să-i anunţe dispariţia la miliţie, 
dar prevestirile fericite ale cărturăresei îi alungară 
temerile. 

Se culcă gândindu-se la viitorii gemeni, băieţi, desigur. 
Avea să le pregătească nişte cămăşuţe bleu cu volane de 
dantelă albă. Văzuse modelul în Almanahul Femeia. 
Boneţele asortate... 


95 


Merania Lupu îl primi pe Mielu 46 cu dezinvoltura ei 


obişnuită. Şuţul nu se anunţase la telefon, sunase pur şi 
simplu la uşă, iar bătrâna, mereu suavă şi cu ochi candizi, îi 
deschisese fără ezitare. Mielu îl mângâiase în treacăt pe 
Mirciulică, gazdă alături de Melania, iar aceasta păru 
fermecată de gest. 

— Presimt că dumneavoastră doi veţi deveni foarte buni 
prieteni. Ştiţi, Mirciulică e mai dificil, nu se apropie de 
oricine. 

În vederea întâlnirii cu bătrâna, Mielu se pusese la „ţol 
sobru“. Un costum de gata de la Adam, maro, la care 
asortase o cravată albastră. 

„Oroare! gândi Melania, dar apreciez că tânărul se 
prezintă într-o ţinută decentă. Gulerul cămăşii e proaspăt 
şi, în orice caz, n-a venit în straie de salahor. Blugi - parcă 
aşa le spune - şi pulovere pe gât spălate la două 
săptămâni.“ 

Ospitalieră ca totdeauna, îi oferi un ceai. Mielu, 
nelaîndemână în ambianţă - decor-climat-maniere Melania 
- acceptă cu un burghez „n-aş vrea să vă deranjaţi“. 

— Poate preferaţi o vodcă. Bărbaţilor li se întâmplă să 
aibă asemenea preferinţe iarna. Ştiu de la colonel - bietul 
meu soţ care, în lunile friguroase, debuta dimineaţa cu o 
litră de coniac Martel, „combustibil“ după cum se exprima - 
şi nici Mirciulică nu se dă înapoi din faţa unui grog 
fierbinte, bine preparat. 


Mielu - ca toţi cei care o întâlneau prima oară - rămase 
perplex, întrebându-se dacă „gagica“ e belalie sau „face 
mişto de viaţa“ lui. Acceptă, totuşi, vodca şi intră în subiect 
având sentimentul că dacă n-o face imediat va fi incapabil 
să mai acţioneze. Încercă să-şi perie limbajul şi să pară cât 
mai distins. 

— Stimată tovarăşă... aăă... doamnă... 

— Ba vă rog, spuneţi-mi tovarăşă. Mă face să mă simt 
extrem de tânără, căci pe vremea mea nu se întrebuința 
acest apelativ. Vorbiţi, nu ştiţi cât de nerăbdătoare sunt să 
aflu motivul pentru care mă vizitează o persoană atât de 
interesantă. 

Mielu o privi cu gura căscată: „Ce-i cu asta, domnule? A 
picat din scrinul bunicii?“ Nesimţindu-se în stare să ţină 
piept unui asediu de politeţe cu jabou, declară răspicat: 

— Obiectele manglite - o scăpă - de doctorul Mircescu se 
află la dumneavoastră. 

— Manglite? Nu sunt sigură că înţeleg acest termen. În 
orice caz, eu nu l-am întrebuințat niciodată şi, tot aşa, nici 
unul dintre prietenii mei. Poate că aveţi amabilitatea să mi-l 
explicaţi. 

— Adică săltate, ăăă..., vreau să zic şutite..., nu! nici asta! 
Furate din casa lui Dragu. 

— Cine? Alfred Mircescu a furat? Aceasta n-o voi crede în 
ruptul capului. E o persoană adorabilă... Mi-l amintesc de 
pe vremea când avea splendide bucle blonde. 

— Ei bine, acum are splendide bucle sure şi pesemne nu 
mai e atât de adorabil! Doamnă! L-am văzut cu ochii mei 
când le-a încărcat în roabă, vreau să zic în sacoşă, şi le-a 
scos din locuinţa fraierului. L-am filat vreo două zile şi l-am 
văzut venind la dumneavoastră cu sarsanaua. 

Melania îşi subţie privirea: 

— Habar n-am despre ce vorbiţi. Obiecte? Ce fel de 
obiecte? 

— Icoane, argintărie şi alte chestii de Consignaţie. 
Cucoană! Hai să nu ne pierdem vremea. În trimestrul ăsta 


mai avem de realizat şi, dacă nu ne grăbim, ne ajung 
capitaliştii din urmă. Vă propun un târg. Mergem la fifty- 
fifty sau - îşi luă inima în dinţi - vă torn la miliţie pentru 
complicitate: tăinuire de boscârţe furate şi restul tacâmului. 

Melania rămase tăcută sub privirea aţintită a escrocului. 

—  Pronunţaţi-vă! făcu Mielu nerăbdător. Adăugă, 
renunțând la limbajul spălat: Mă grăbesc! E rece la matale 
şi mă trage la picioare. 

Bătrâna redeveni vioaie: 

— O! Asta e din cauza proastei circulații! Mă refer la 
circulaţia periferică. Vă recomand cu căldură frecţii cu 
lasonil şi un sejur, măcar trei săptămâni pe an, la Băile 
Felix. Sunt de-a dreptul extraordinare! Pedichiuristul meu, 
domnul Costică, o persoană distinsă şi cultă - s-a înscris de 
curând la Universitatea Populară, cred că secţia canto, e 
sopran de coloratură - s-a vindecat numai în trei şedinţe. 
De unde mergea cu baston, acum umblă în patru labe ceea 
ce, trebuie să recunoaşteţi, e o dovadă de sprinteneală. 
Încercaţi doar şi o să vedeţi că nu e deloc uşor dacă nu te 
cheamă Grivei, tigrul Akbar sau Ghiţă. 

— Ghiţă?! întrebă aiurit şuţul. 

— Da, porcul Ghiţă. Numele e la fel de frecvent în lumea 
porcină ca, să zicem, Popescu în cartea de telefon. Voiam să 
vă spun că eu una n-am izbutit căci, după prima încercare, 
mi-au trebuit cinci minute ca să revin la poziţia normală. 

Mielu o privea căpiat. Se scutură „dă-o dracului, bătrâne, 
te laşi aiurit de o vice-centenară?“ Exclamă enervat: 

— Lăsaţi textele! Ori mergeţi, ori parolaţi! 

Bătrâna îşi cobori pleoapele. Zvâcneau, rândunici 
speriate, dar aceasta era o simplă metaforă care trecu prin 
mintea hoţului. În realitate, se simţea la fel de stăpână pe 
ea ca totdeauna. 

— Îmi îngăduiţi, domnule..., domnule... Iertaţi-mă, dar 
încă nu v-aţi prezentat. 

— Mielu! spuse scurt şutul. Mielu 46. 

Melania, clămpăni din gene: 


— Mielu Patruzeci şi şase? Ce original!! N-am auzit până 
acum - am împlinit şaizeci şi cinci de ani şi patru luni 
jumătate, deşi lumea mă crede mult mai tânără - de un 
nume de familie care să reprezinte o cifră. De obicei, începu 
să bată câmpii, numele de familie derivă fie din nume mici - 
Stan-Stănescu,  Vasile-Vasilescu etc., fie din profesii - 
Ciubotaru, Săraru, Crâşmaru, Dogaru etc, sau porecle: 
Surdu, Mutu, Chioreanu, Şchiopu... Apropo de nume, mi se 
par grozav de neinspiraţi părinţii care îşi botează istoric 
copiii! Gândiţi-vă doar! Napoleon Ionescu, arhivar la 
Tribunalul din Focşani, sau Cleopatra, dactilografă! Slavă 
Domnului, pe mine mă cheamă doar Melania Adelaida- 
Evelina... Şi am să vă mai spun ceva... 

Mielu, excedat, o întrerupse cu bruscheţe: 

— Mie-mi zice 46, de la umblători, aşa sunt eu! Am talpa 
prosperă. Hai, cucoană, să lăsăm circul. Da sau nu! 

Melania îşi cobori privirea: 

„Fii atentă, draga mea, extrem de atentă. De răspunsul 
care-l dai, atârnă foarte multe lucruri. În primul rând 
plecarea la Paris nu! - hotărât, nu te voi lăsa să ratezi şi 
ocazia aceasta - relaţiile tale cu domnul maior Cristescu, ca 
să nu mai vorbim de...“ 

Şirul gândurilor îi fu curmat de intervenţia brutală a 
holului: 

— Ei, ce facem? Batem palma? 

— Cred, cred că da, domnule Mielu. Vă aştept mâine 
seară, la ora şapte să zicem, dacă dumneavoastră nu v-aţi 
luat alte angajamente. 

— De ce mâine şi nu azi? 

— Ştiţi, la mine e cam igrasie şi am preferat să duc 
lucrurile acelea la o prietenă. Mâine însă voi lua un taxi şi- 
atunci vom încheia tranzacţia. 

O privea circumspect, zicându-şi însă în acelaşi timp că e 
prea „rozată“ ca să poată fi „ocnă“. „l-a picat din senin care 
de aşi, dar e ageamie...“ 

Maiorul Cristescu l-ar fi asigurat că se înşeală. 


50 


Din rapoartele subalternilor maiorului Cristescu: 

„.„..Marţi, 22 decembrie, la ora 11 dimineaţa, Olga 
Gabrelotti a depus în Consignaţia, spre vânzare, o icoană 
din secolul al XVIII-lea evaluată de experţi la şaptezeci de 
mii lei. N-a prezentat facturi, motivând că este o moştenire 
de familie. Reproduc textual: «Acum o sută sau două de ani, 
dragă doamnă, când se făcea un cadou mai consistent nu se 
semnau chitanţe.» În cazul că există un inventar al valorilor 
inginerului Dragu, ar fi interesant de verificat dacă piesa 
respectivă figurează...“ 

„...Miercuri, 23 decembrie, ora 14, numitul Octavian 
Nanu a legalizat şi depus un testament la Notariatul 
sectorului IV. Nanu era în mod evident bolnav. A venit cu un 
taxi, a fost ajutat de şofer să urce scările clădirii. Acelaşi 
şofer l-a aşteptat (două ore) până la  isprăvirea 
formalităţilor.“ 

„...JOi, 24 decembrie, în numele doamnei Zoe Dragu s-a 
introdus la Tribunalul sectorului II o cerere de instituire de 
sechestru asupra bunurilor ce figurează în patrimoniul 
inginerului Dragu, în scopul de a se evita eventuale 
sustrageri din masa succesorală...” 

„...Iot joi, ora 18, doctorul Alfred Mircescu s-a întâlnit la 
restaurantul Odobesti, de pe Calea Moşilor, cu numitul 
Teodor Coman, zis „Doru RFG“, condamnat în 1970 la 
cincisprezece ani pentru procurarea de paşapoarte false şi 
facilitare de treceri frauduloase de graniţă...“ 


„...Vineri 25 decembrie, Anca Dragu, soţia victimei, s-a 
întâlnit în pasajul subteran de la Universitate cu numitul 
Lucian Cristea, aşa-zis „şef de gang“. Întrevederea, aparent 
calmă, a durat un sfert de oră. Disimulau importanţa 
întâlnirii, blocând telefonul public de la intrarea în WC-uri, 
unde încercau cu rândul un număr de telefon la care, 
evident, nu răspundea nimeni...“ 

„... Ora 18, Melania Lupu a primit vizita numitului Vasile 
Curcan, supranumit Mielu 46, persoană cunoscută în lumea 
interlopă, „proprietar“ de cazier judiciar: două condamnări 
pentru furt (ca minor) executate într-o şcoală de reeducare, 
a treia pentru escrocherie (patru ani). Vizita mi se pare cel 
puţin interesantă: Mielu 46 face parte din oastea lui 
Cristea, fiind considerat în tagmă drept primul lui 
locotenent...“ 

„„„„Sâmbătă, 26 decembrie, orele cinci dimineaţa, 
cetăţeanul I.G., muncitor la uzinele Republica, a descoperit 
în drum spre serviciu, pe strada Orizont (Pajura), în dreptul 
imobilului cu nr. 11, cadavrul numitului Ion Dolga, contabil 
la cooperativa „Avântul îmbrăcămintei“. Muzeograf de 
profesie, a executat o pedeapsă de cinci ani pentru fals şi 
escrocherie. După efectuarea anilor de detenţie, s-a 
reprofilat. Poate că este vorba despre o simplă coincidenţă, 
dar asociaţia - muzeograf (deci specialist în obiecte de artă) 
şi patrimoniul „cu acelaşi profil“ al inginerului Dragu mă 
pun pe gânduri...” 

„Da, conchise maiorul Cristescu. Azimioară nu e prost. 
Asociaţia e cel puţin interesantă.” 

Raportul continua: 

„Moartea numitului Dolga se datorează unei lovituri de 
cuţit magistral administrate. Având o constituţie 
extraordinară, a supravieţuit un număr de ore. A decedat 
din cauza hemoragiei. Descoperit şi spitalizat la timp, ar fi 
fost salvat...” 


57 


i Ce ai de gând să faci? 

Maiorul se uită la colonel. lonaş, calm ca totdeauna, avea 
o figură prosperă de gestionar care a ieşit cu bine după 
ultima vizită a revizorului contabil. De altfel, ducea - cel 
puţin acasă - o viaţă liniştită: nevastă-sa, fire domoală, nu 
se supăra niciodată că „i s-a ars mâncarea în cuptor“ 
aşteptându-l, se uita la el ca la Arhanghelul Gavril (îl chema 
Gabriel) şi n-o interesa setul de vulpe polară (guler-căciulă 
egal cinci mii) de la Romarta; fiică-sa - nu-i dădea dureri de 
cap - se căsătorise cuminte, la Primărie, cu burta suplă şi 
bâlciul de rigoare la restaurantul CCA, lăutari (zece mii de 
lei) şi fotografii luxoase (trei mii) la Studio-Baby, iar peste 
câţiva ani, când se va retrage, pe colonel îl aştepta o căsuţă 
modestă, dar bine utilată pe malul Argeşului, unde avea să 
pescuiască, să citească tot ce achiziţionase în bibliotecă, dar 
n-avusese vreme să consume şi de aia cărţile erau noi, 
parcă atunci aduse de la librărie. 

— Arăt bine? surâse lonaş. 

Maiorul îl fixa de două minute, verificate pe ceas. 

— Nu! răspunse neatent Cristescu. Adică, da, scuzaţi-mă. 
Mă gândeam la altceva. 

lonaş începu să râdă. Nu se suspectase niciodată că ar fi 
vreun superb, iar acum, la cincizeci şi unu de ani, rubicond, 
cu tâmplele şi ceafa albe - în creştet îi răsărise luna la 
douăzeci de ani - şi obrajii pudraţi de cuperoză, nu-i trecea 
prin minte că s-ar putea face artist de cinema. 


— În primul rând, începu Cristescu, vreau să văd ce-i cu 
Dolga ăsta. Mă bate gândul că ar fi una şi aceeaşi persoană 
cu escrocul specializat în obiecte de artă pe care-l căutăm 
de mult. Am cerut relaţii de la serviciu, iar eu vreau să-i 
cunosc familia, dacă există. 

Vorbea repede, lapidar, iar lonaş, cunoscându-i genul, îşi 
dădu seama că anchetarea cazului Dolga trecea pe plan 
secund. Când o problemă îl preocupa în principal, o analiza 
cu meticulozitate de artizan chinez, despicând firul nu în 
patru, ci în paişpe, avântându-se în ipoteze fantastice, apoi 
repliindu-se, dezvoltând variante, concluzionând, 
consumând „benzină“, cum spuneau subalternii, cât cinci 
Mercedes-uri supraturate. Întrebă cu tâlc: 

— Ce ai de gând să faci în al doilea rând? 

Maiorul îi azvârli o privire cruntă. lonaş, ştia că, de fapt, 
nu-i este adresată. 

— Îi arestez pe toţi! exclamă Cristescu. Uite aşa, de-al 
dracului! Barem să mă distrez şi eu. 

lonaş se lăsă pe spate, ţinând masa cu amândouă mâinile. 
Îl luă cu duhul blândeţii: 

— Dragul meu, credeam că-i o glumă. 

— Depinde din ce punct de vedere priviţi chestiunea. 
Dacă amicii se ţin de bancuri, vreau să le demonstrez că pot 
fi şi eu glumeţ. 

— Spune-mi, Cristescule, vorbeşti serios? 

— Cât se poate de serios. 

— Hm, ştii că fără avizul meu... 

— Ştiu, dar o să mi-l daţi! 

— Nu! 

— Ba da. Altfel îmi declin competenţa în acest dosar. 

— Mă ameninţi? zâmbi lonaş. 

— Nu-mi îngădui. Dar este singura modalitate de a face 
cât de cât ordine în această adunătură de smintiţi. Sunt 
convins că n-am întâlnit niciodată atâţia adunaţi la un loc. O 
spun a nouăş' noua oară. 


lonaş îşi azvârli privirea pe fereastră. Cerul greu, plin de 
zăpadă, era atât de scund, încât îţi venea să crezi că-l 
puteai atinge ridicându-te pe vârful picioarelor. 

— Practic, ce realizezi arestându-i? 

— Îi dezmeticesc. 

— Crezi? 

— Aşa sper. N-o văd pe zăpăcita asta de Olga Gabrelotiti, 
o plaisiristă prin excelenţă, rezistând mai mult de două zile 
regimului de penitenciar, fie el cel mai blând. Or să-i 
lipsească Whiskyul, oglinda şi pila de unghii. Mircescu e un 
tip slab. Face acum demonstraţie de forţă, dar nu ştiu 
pentru cine. Poate faţă de maică-sa, vis-ă-vis de care a 
încercat toată viaţa crunte complexe. Hipersensibil însă, 
nervos cât un salon suprapopulat de neurastenici, nu va 
rezista claustrării. Probleme mai complicate s-ar putea să 
am cu Nanu. 

— De ce? 

— Asta-i alt căzut în cap. Cel mai periculos, pentru că dă 
impresia că nu mai are nimic de pierdut. lar cu ăştia, vorba 
lui papa Shopenhauer, să nu te iei niciodată la luptă. 

— Ascultă, iubitule, şi dacă totuşi asasinul este bătrânul 
Anton Cernat? 

Maiorul scutură energic din cap: 

— Nu! Asta-i categoric scos din cauză. Avea mâna 
dreaptă paralizată - s-a constatat la autopsie -, iar lovitura 
care l-a doborât pe Dragu n-a fost administrată cu stânga. 

— De ce şi-ar fi asumat o crimă care nu-i aparţinea? 

— Întrebarea e valabilă pentru oricare dintre ceilalţi 
zăpăciţi. La Cernat însă „mărturisirea“ nu mai conta. 
Simţea că moare sau că, oricum, n-o duce mult. În sinea lui, 
l-a felicitat pe asasin şi şi-a zis că merită chiar un premiu 
pentru lichidarea lui Dragu. Din punctul lui de vedere, o 
pedeapsă - cinşpe, douăzeci de ani - ar fi constituit o 
nedreptate. Asumându-şi culpa, l-a decorat. 

— La ipoteza ca Anca Dragu să fi lucrat în cooperativă cu 
Cernat te-ai gândit? 


— Nu... Sincer, nu... Da' văd unde bateţi. Ăla-i bătrân, 
foarte bătrân şi foarte bolnav, îşi numără, dacă nu zilele, 
săptămânile... 

— Vasăzică încă unul care n-are ce pierde, sublinie Ilonaş. 

— „.„.exact, iar amândoi îl urăsc de moarte. Deci, complici. 
Probabil. Însă nu cred. 

lonaş se montă: 

— Dar ce crezi, pentru numele lui Dumnezeu?!! 

— În arestarea lor. A tuturor. Câteva zile măcar de 
detenţie vor duce la o departajare. Din patru nebuni care 
mărturisesc, se auto-exclud măcar doi sau trei. Trebuie să 
aprobaţi mandatele de arestare. Dacă o sugeraţi 
dumneavoastră, o va accepta şi procuratura. 

— Mandate de arestare... Inclusiv - surâse parşiv - al 
amicei noastre Melania Lupu? 

— Inclusiv! 


58 


A supra cadavrului lui lon Dolga se găsise o scrisoare, un 


bilet mai bine-zis, al cărui conţinut era mai mult decât 
limpede. O femeie, Lelia, fusese sechestrată de victimă, iar 
destinatarului - şantajat - i se „poruncea“ un târg: 
eliberarea persoanei contra unui preţ (sumă de bani), 
servicii?) probabil cochet. 

„Cine-i Lelia?” se întrebă Cristescu, concluzionând că, 
înainte de a descoperi identitatea sechestratei, trebuia să 
afle cine e Dolga. 

De la întreprindere - maiorul începuse în ultimii ani să 
nu-şi mai facă iluzii în legătură cu eficacitatea oficiilor 
serviciului Personal şi Cadre - îi parveniseră informaţii 
modeste, cu risipă de calificative spălate în limonadă... Un 
salariat conştiincios... Răspunde tuturor sarcinilor... 
Apreciat de conducere şi colegi... Modest... Competent... 

„Hm! făcu Cristescu. Mie-mi spui? lar mâine, poimâine, 
pensia, pişcoturile şi şampania oferite de sexagenarul â Ia 
retraite şi cadoul monstruos al colegilor: o vază, o urnă, un 
ceas de cămin (de unde dracu' cămin în apartamentele de 
trei camere - maximum 40 de metri locuibili?), importante, 
de mare volum şi mostre monstruoase de prost-gust. De 
regulă, moştenitorii nu ştiu cum să se descotorosească de 
ele: fie ajung locatarele boxei de la demisol, fie, cele mai 
norocoase, ajung cadou de nuntă: «uite, să aveţi şi voi un 
lucru de valoare, mai deosebit, aşa ceva nu se mai face 
azi!»“ 


Mioara îl primise anevoie - reţinuse dispoziţia lui Dolga 
să nu iasă, să nu deschidă - după multă şovăială şi având 
girul a doi vecini, faţă de care maiorul, iritat, fusese nevoit 
să se legitimeze. 

„Era suficientă demonstraţia asta, conchise Cristescu, ca 
să-mi dau seama că individul nu era un dulce tată de familie 
care aştepta chenzina, în timpul săptămânii uda spaţiile 
verzi din jurul blocului, iar duminica ieşea «cu baba» să dea 
la peşte.“ 

Din prima clipă sesiză că, în fond, Mioara nu se speriase, 
că nu era o anxioasă de felul ei, ci că acţionase ţinând 
scrupulos seama de indicaţiile lui Dolga. 

„Vacă placidă, dar sexy“, o taxă Cristescu. Apoi, intuind 
viaţa aventuroasă a lui Dolga, îşi zise că reprezenta exact 
genul de femeie care l-ar fi putut reţine. După zile şi ceasuri 
zbuciumate, cu relief accidentat, era agreabil - balsam 
dulce - să te întorci într-un interior cald, cu masă caldă şi 
aşternut cald, burghez. 

„La urma urmelor, cred că în Dolga ăsta zăcea un tip cu 
idealuri burgheze. Locuinţa - comodă, îndestulată, bine 
utilată, dar fără nici o aspirație de somptuozitate -, femeia 
cuminte: capotele cochete, moaţe, colecţie de reţete 
culinare, ciorbe aburinde şi „stai să vezi ce i s-a întâmplat 
azi lui madam Georgescu de la III“ trădau o vocaţie pentru 
linişte, viaţă domestică în parametrii cei mai clasici. Visa 
probabil la o bătrâneţe înlesnită, secondat de mult mai 
tânăra, dar mereu îndatoritoarea şi dulcea Mioara, 
respectat de amici şi vecini. 

Şi totuşi - căci pentru asemenea aspirații n-aveai nevoie 
de comorile lui Cresus - se avântase într-o existenţă 
riscantă, unde primejdia pândea la fiecare colţ de uliţă. 
Prima la stânga - miliția, prima la dreapta - surprizele în 
bernă ale firmei concurente. 

— Pot să vă servesc cu ceva? întrebă Mioara. 

Avea o voce mică, senzuală. Era deja plinuţă, dar plusul 
încă nu deranja. Gropiţele din obraji, când surâdea, erau 


dulci, începutul de dublă bărbie picant. 

— Intâmplător, am clătite fierbinţi. Mie-mi plac cu brânză 
sărată şi smântână, dar dacă le preferaţi cu dulceaţă... 

Maiorul clătină din cap. Îşi adună toate puterile. Nu era 
dintre cei cărora le plăcea să aducă veşti proaste, dar nu 
era nici partizanul sistemului: 

„— Dom'le ţi-a murit toată familia. 

— Toţi?!! 

— Nu, dom'le, de fapt numai bunica. 

— Slavă Domnului! Ce noroc!“ 

— Doamnă, regret că trebuie să vă anunţ o nenorocire: 
soţul dumneavoastră a fost asasinat. 

Buzele moi ale Mioarei se rotunjiră desenând un O 
perfect. 

— Oh! A fost asasinat? 

Maiorul netezi cu palma pluşul roşu al feţei de masă, 
făcând parte din setul „peripeţiile lui Othello“. 

— Deci Dolga a murit? 

Cristescu îşi ridică privirea. Femeia era surprinsă, dar 
parcă nu realiza situaţia, în orice caz, durerea nu-şi făcuse 
încă drum spre suprafaţă. 

— Da, oftă maiorul. Şi repetă: Ucis. 

— Ucis! De ce să-l fi ucis? A fost cel mai cumsecade om 
care a călcat vreodată pe faţa pământului. 

Începuse să plângă, dar lacrimile - intui maiorul - erau 
tot de suprafaţă. Nu că femeia ar fi jucat teatru, dar 
potenţialul ei afectiv era debil. Lăcrima, râdea, se 
neliniştea, cu aceeaşi uşurinţă şi fără reverberaţii 
interioare. După o partidă de plâns, era în stare să se aşeze 
la o masă de patru feluri, după care urmau dulciurile, 
fructele şi cafeaua cu o ţigară bună. 

— Cel mai cumsecade..., rosti neutru maiorul. 

— O, da! Când ne-am luat, aveam doar două 
combinezoane, o fustă şi câteva bluze. Iarna împrumutam 
paltonul de la o mătuşă paralizată. Nu se mişca din casă, 
dar îşi închipuia că, dăruindu-mi-l, s-ar putea s-o neglijez 


după aceea. Ştiţi, o haină cum se purta pe vremuri, cu 
cerculeţe şi guler de lutru. Lutrul era roşu de atâta..., atâta 
bătrâneţe. 

Plângea de-a binelea, dar frumos. Lacrimile se 
rostogoleau boabe perfecte ca perlele pe obrajii cauciucaţi, 
nasul nu-i provoca necazuri. 

— Am fost o fată săracă... Tata, mecanic, câştiga bine, nu 
Zic, dar eram cinci fete, iar el o părăsise pe mama. Dolga s-a 
purtat cu mine ca un părinte. M-a îmbrăcat, m-a încălţat, nu 
m-a mai lăsat să mă duc la serviciu. 

— Avea prieteni? Îi cunoaşteţi? 

Mioara îşi tamponă nasul delicat cu manşeta capotului. 

— Nu... Spunea că-i ajung doar eu. Că prietenii sunt 
duşmani ţuicăriţi. Vâri în ei un frigider şi după aia te 
vorbesc prin vecini că ai. Şi dacă ai, înseamnă că furi. Am 
zis şi eu că e mai bine aşa. Mi-am văzut de casă şi, dacă 
dânsul poftea, ieşeam la o bere aci, la Zorile, sau la vreun 
film. Dar mai mult stăteam la televizor. Ştiţi, prindem şi 
bulgarii, au emisiuni interesante, păcat că nu înţeleg ce zic. 
Dar de plictisit, n-aveam timp. Într-o casă, dacă vrei s-o ţii 
cumsecade, ai în fiecare zi ceva de făcut. Pe urmă mă mai 
luam cu o carte, cu o broderie, ceva... Vorba maică-mii: 
„Fată, a dat fericirea peste tine! Aşa bărbat, să-l ţii pe 
palme, să-i sorbi de pe buze. Unde n-am avut eu norocul 
ăsta? Nu bea, nu fumează, ochii nu-i alunecă la vecina, 
peste gard, banii ţi-i aduce, uite aşa, stup în batistă, acasă. 
Că-i mai copt... Ei şi? D-aia se uită la tine ca la sfântă icoană 
şi-ţi face pe voie.“ Şi-adevărat, îmi făcea toate voile... 

Îşi şterse iar lacrimile şi-i îndreptă o privire nevinovată: 

— Chiar nu vreţi o clătită? Sunt încă fierbinţi. Le-am 
păstrat pentru Jean. 

Cristescu o privi tâmp: 

„E. cretină? îi povestesc că i-a crăpat bărbatul şi ei îi arde 
de trataţii.“ 

— Nu..., nu. Spuneţi-mi, bănuiţi motivul pentru care a 
fost ucis? 


— Nu ştiu... De un' să ştiu? 

— Nu vă ţinea la curent cu... problemele lui? 

„Doar dacă era şi ăla cretin, îşi răspunse în gând maiorul, 
ceea ce n-a fost cazul. Loin de lă, cum ar spune omologul 
meu din Paris, Nantes sau Grenoble.“ 

Erau însă întrebări obligatorii, de rutină şi, din nefericire, 
ca timp, ele consumau optzeci la sută din orice anchetă. 

Mioara dădu din cap. 

— Nu... O muiere, zicea, cât ar fi ea de mintoasă şi tot 
cap de pasăre rămâne... lar eu... ce să mă pricep la 
cifrăriile alea ale lui? Când eram vânzătoare la Romarta, 
abia o scoteam la capăt cu socotelile. Cum zicea şi Dolga, 
săracul: „mai înţelepţi bătrânii noştri. Femeii nu-i trebuie 
multă carte, că după aia se sminteşte. Câteva clase acolo îi 
ajung. Să-şi vadă de casă şi de copii. Astea titratele nu ştiu 
să ţină un ac în mână, au de spălat sau curăţat, duc la 
Nufărul, umplu frigiderul cu  semipreparate de la 
Gospodina.“ 

— Şi... împărtăşiţi aceeaşi opinie? 

— Da” bineînţeles. Cum să mai ţii o casă pahar când vii de 
la lucru cu oasele frânte? Ce faci mai întâi? Speli, mături 
sau găteşti? Şi încă te mai pune bărbatul să şi zâmbeşti... 

— Da, făcu Cristescu, e un punct de vedere. În 
consecinţă, nu ştiţi mare lucru despre afacerile... soţului 
dumneavoastră. 

Ar fi trebuit să spună concubin, dar maiorul detesta 
termenul. Existau în general cuvinte care îi repugnau. De 
exemplu un om „finuţ“, popular mai cu seamă printre micile 
funcţionare,  „recamier“, greşit atribuit  canapelelor 
extensibile şi care n-aveau nimic de-a face cu respectiva 
mobilă a doamnei de Recamier, sau ţâţă. (Nu contenea să se 
mire că, în limbajul de specialitate, orice recipient cu gât 
lung şi subţire se numea vas cu ţâţă.) 

— Adică ce afaceri? Ştiam de slujbă şi-atât. 

— Dolga era contabil la o cooperativă de încălţăminte. 
Oricât de bine retribuit ar fi fost, nu putea sări din trei, 


poftim patru mii de lei pe lună. V-a oferit un trai confortabil 
la care nu rezistă acest venit. 

Femeia îl cercetă nedumerită. Nu-şi pusese niciodată 
problema că ea, o vânzătoare, câştigând cam jumătate din 
eventualul salariu al lui Dolga, nu-şi permisese nici zece la 
sută din ceea ce cheltuia azi. 

— Mai lucra şi-acasă... 

— Ce anume? 

— Nu ştiu... Socoteli. 

— Puteţi să-mi arătaţi vreo mostră? În faţa privirii 
nedumerite traduse imediat: Vreo lucrare, vreo hârtie... 

— Nu... socotea ce socotea şi după aia rupea totul. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Nu l-am întrebat. 

Fu rândul maiorului s-o privească aiurit. „Cum naiba, se 
miră. Îl vezi pe unul că-şi stoarce creierii făcând calcule 
peste calcule, că după aia rupe totul şi n-ai curiozitatea să 
te interesezi măcar dacă n-a înnebunit?!“ 

Dintr-o dată îi veni o idee neaşteptată. Tipul ducea o 
existenţă dublă - eventual o altă femeie, legitimă, o altă 
identitate, sau avea încă un loc de refugiu. Interiorul acesta 
banal, în care-l aştepta o tembelă cu nuri, nu constituia un 
cadru suficient pentru un Dolga... Apoi alungă ideea... Nu! 
Ar fi fost prea complicat să-şi disimuleze preocupările faţă 
de încă o persoană, primejdia l-ar fi pândit din prea multe 
părţi. Se interesă totuşi: 

— Spuneţi-mi, doamnă, se întâmpla să lipsească de 
acasă? 

— Aşa şi aşa..., uneori avea teren. O dată, de două ori pe 
lună. Mi-era urât. Nu-mi place să dorm noaptea singură şi 
atunci mai chemam o vecină, pe madam Ianţi, de la doi... 
Poate să va spună şi ea. Sunt femeie cinstită, nu-mi bat eu 
joc de casa mea. 

Cristescu suspină. În materie de cretinism, femeia avea o 
statură monumentală. Îşi închipuia că el, maiorul Cristescu, 
o deranjase ca să-i ancheteze statutul de fidelitate. 


— Nu mă îndoiesc de corectitudinea dumneavoastră, dar 
mă refeream la cu totul altceva. Lipsind rar, absenţa lui 
trebuia să vă pună pe gânduri. De ce ne-aţi alertat atât de 
târziu? 

— Ce-i drept, un pic mă neliniştisem. Am şi chemat-o pe 
madam Tanţi să-mi dea în cărţi. E foarte pricepută şi le 
nimereşte ceva de nemaipomenit! 

Cristescu o cercetă sarcastic: 

— Şi ce v-a spus? 

— Cărţile ziceau bine... Bucurie, dar la drum de seară. E 
prima oară că nu se brodeşte. Conchise filozofic: De, a făcut 
şi ea ce-a putut. Uneori, mi-a zis şi dânsa, cartea-i falsă. N- 
are nici o vină. Dar de-aia am mai aşteptat o zi... Cădea 
bine, ce mai! 

— Hm! Spitalizat la timp, Dolga ar fi putut fi salvat. 

Femeia comentă liberă de orice corelaţie; nu încerca nici 
o remuşcare: 

— Ca să vezi! Degeaba, dacă n-ai zile... 

O întrerupse ţârâitul soneriei. 

— Cine-o mai fi picat? 

— Sunt colaboratorii mei, care vin să efectueze o 
percheziţie. E o simplă formalitate. Nu vă speriaţi, nu fac 
deranj. 

Începu să-şi încheie nasturii paltonului. Mioara îl privi 
mirată: 

— Dumneavoastră nu rămâneţi?... Îmi pare rău... Ştiţi, 
măcar o clătită fierbinte... Le-am ţinut în cuptor... Jean 
zicea că le fac delicioase. Reţeta lu' Sanda Marin. 


59 


Mieru gâfâia. 

— Te aştept de azi-dimineaţă, îl apostrofă Cristea cu ochii 
pe ceas. Pe unde dracu” ai umblat? 

Îi pârâiau măselele, iar faţa, şi aşa îngustă, fără obraji 
devenise simplă piele întinsă pe osatura de o geometrie 
perfectă. 

— Pe unde umbli matale, coane, că eu ţi-am băgat mereu 
sârme. 

— Am căutat-o, scrâşni Luc. Peste tot, până şi la Calist 
Arhiereul. 

Mielu 46 rămase cu gura şi ochii căscaţi. 

— La Chindergarden? 

— Da... Dolga are o şustă acolo. Intendenta azilului, 
bucătăreasă, moaşă, ce o fi... când mai eram în cooperativă, 
continuă Cristea, fără să-i dea atenţie, a ascuns în orfelinat 
un tip. Nici dracu” nu l-a căutat acolo. 

— Cred şi eu! rânji Mielu. Ăia de la miliţie nu fac istorie 
contemporană. Se redresă brusc, zâmbetul i se alungă de 
pe chip: Jupâne, e groasă! 

— Adică? 

— Dolga a tras obloanele. 

Cristea se încordă. Lui Mielu i se păru că nu doar 
încheieturile degetelor, încleştate pe scaun, dar până şi 
unghiile i se albiseră. 

— Mort? 

— Cât se poate! Apt de colivă şi „nu te vom uita 
niciodată“, în chenar cu zig-zag la Mica Publicitate. 


— Când?... Cine?... Cum? 

— leri seară. O iau pe invers, ca la ebraică, că aşa sunt eu 
cult în cap. Ieri seară. Pe la opt şi un pol. Cine? Habar n-am. 
Eu îl ţineam pe Dolga în faruri, când a ţâşnit un piţigoi, o 
arătare, cât un mărţişor, şi i-a făcut cu şişul un şliţ în 
spinare, de ultima modă. L-a retezat până la rinichi, după 
care flăcăul a virat-o. 

— Unde? L-ai urmărit? 

— Eu eram în potcoave, iar gagiul motorizat. Am scuipat 
toate seminţele, coane, ce-i pe mine şi în ladă. Al dracului să 
fiu, dacă ţin la piteală o singură silabă. 

Umerii lui Cristea se încovoiară dintr-o dată. 

— Lelia... Unde o mai găsim acum? De Tropicalu' ştii 
ceva? 

Hoţul îşi şterse gura cu dosul palmei: 

— E în recreaţia mare de o săptămână. Mi-a zis Lili Buric. 

— Lili?! 

— Da, coane. Au făcut cooperativă serioasă, cu popă şi 
binecuvântare de la tipul cu tricolor pe diagonală. Gagica 
era furioasă Bistriţă... Cum adică, o şterge în luna de miere 
şi nu lasă adresă nici măcar la post-restant... 

Măselele lui Cristea pârâiră: 

— Ce facem? Ce facem? 

— Vrei o povaţă, şefule? Vâră-ţi răbdarea în priză şi trage 
pe dreapta. Acum că Dolga ţine o conferinţă de presă 
pentru sfinţi şi îngeraşi, şi dacă n-a apucat încă s-o 
țâăndărească, coana Lelia vine ea singură. 

— Să dea dracu' dacă nu-i anunţ dispariţia la miliţie! 

Mielu căscă ochii. Hotărât, Cristea n-avea stofă. Cât ţi s- 
ar fi muiat mădularele după o fustă, nu-ţi pui singur juvăţul 
de gât. 

— De... În locul matale, eu aş parola ideea. Când se 
apucă aia să scotocească, o fac eu râvnă şi elan tineresc. Zic 
dară, să le mai chibzuieşti. 

Cristea rămase tăcut. Mielu îi azvârli o privire scurtă. 


„Asta-i anesteziat de paraşută, ce să le mai chibzuiască?! 
E clar, trebuie să schimb cartea de imobil.“ 


60 


Maiorul Cristescu ţinu să asiste la toate arestările. 
Oricât de mult s-ar fi bizuit pe fidelitatea de raport a 
subalternilor săi, voia să înregistreze personal reacţii şi 
nuanţe de comportament, pentru un ochi mai puţin exersat 
insesizabile. 

Olga Gabrelotti citi liniştită mandatul de arestare şi îşi 
umplu sacul de voiaj cu mult dichis. Nu uită trusa de 
machiaj completă (cremă de faţă, fond de ten, pudră, ruj, 
culori pentru pleoape etc.), şi maiorul, care o asista fumând 
o ţigară, se întrebă dacă nu cumva femeia se simţea în faţa 
aparatului de filmat, evoluând într-un rol fascinant gen 
spioana secolului, era inconştientă sau, pur şi simplu, îşi 
bătea joc de el. După ce închise ultima cataramă a sacului 
Olga declară patetic: 

— Sunt gata să răspund pentru faptele mele. 

Cristescu se ridică surâzând: 

— Altceva nici n-aţi avea ce face. 


61 


(Octavian Nanu primi vestea arestării cu un zâmbet care 


se voia ironic. 

— Mă aşteptam. 

Maiorul comentă sec: 

— Perfect. În cazul ăsta v-am scutit de o surpriză 
dezagreabilă. 

— Da' de ce-l săltaţi, maică? o scăpă cucoana Lucreția, 
proprietăreasa. 

Uitase limbajul distins pe care şi-l impusese o dată cu 
căsătoria fie-sii. Înainte de nuntă, Lucica îi făcuse un 
instructaj minuţios: 

„Ai grijă, mamă, ce slobozi! Ăştia sunt familia bună: ta-su 
a fost diriginte de poştă, maică-sa e profesoară, frate-său, 
avocat. Au în neam numai granguri şi ştabi. Vezi ce ţoale 
pui, scoate vipla din gură că pute a sărăcie, lasă 
permanentul Wella de la „Nory“, mai pui acolo doi poli şi te 
coafezi în centru, nu cere scobitori la masă şi, la urmă, după 
ce ai băut o damigeană de vin, nu mai cere şi o ţuică, să te 
dregi că aşa proceda răposatul, care era bărbat şcolit şi 
umblat.“ 

Cucoana Lucreția replicase ofensată: 

— Uite, Lucico, decât să-mi stea sarmaua în gât la nunta 
fie-mii că n-am ştiut cu ce furculiţă s-o apuc, să-nghit 
peştele cu oase, că nu se face să le scoţi cu deştele şi să nu 
beau un şpriţ în lege, cum am apucat cu taică-tău care a 
făcut o prinţesă ca tine, mai bine mă îmbăt aici, în mahala, 


cu sor-mea şi nea lase, şi fac ceva pe neamurile alea 
simandicoase ale lu' bărbatu-tău! 

În sinea ei însă, era încântată de pretenţiile fiică-sii, iar în 
vecini şi printre neamurile mai sărăcuţe se fălea cu familia 
ginerelui. 

Emoţionată peste măsură, zdrobită de senzaţional, se 
agăţă de haina lui Nanu: 

— De ce te saltă ăştia, suflete? 

Octavian Nanu rânji: 

— L-am deschis pe unu, coană Lucreţio. 

— De-adevăratelea? 

Cristescu rosti în doi peri: 

— De-adevăratelea. 

Cucoana Lucreția o luă la goană, urlând încă înainte de a 
ajunge în curte: 

— Madam Nuţica!... Victoriţo! Ileana!... Auziţi-l!!! 

Nanu râse fără dinţi, cu buzele lipite. 

— În sfârşit, pentru prima oară în viaţă, voi fi vedetă. 
Vedetă absolută. 

Cristescu nu comentă şi-l aşteptă să iasă primul. 


62 


În mod evident, Anca Dragu trecuse la ofensivă. Aruncă 


mandatul de arestare pe jos, interesându-se arogant: 

— Pot cunoaşte baza legală a acestei măsuri? 

Cristescu, în mod excepţional cu ochelarii de distanţă pe 
nas - medicul îi recomandase mai de mult, dar maiorul nu 
reuşea să se deprindă cu ei - îi scoase ca s-o vadă mai bine. 
Constată perplex că avea de-a face cu altă femeie. 

Dreaptă ca un I, fermă, stăpână pe ea, într-o rochie 
neagră cu oarecare linie, n-avea nimic de-a face cu Anca 
Dragu de-acum o săptămână. Cristescu cunoscuse în 
cariera lui mulţi „artişti“, cunoştea câte ceva în materie de 
capacitate de disimulare, dar acum avea impresia că 
întâlneşte o campioană. 

— Hm... Da... Nu există multe argumente mai legale 
pentru emiterea unui mandat de arestare decât o tentativă 
de crima. Deocamdată. O măsură din tocuri până în cocul 
savant răsucit de coafeză pe ceafa delicată: De fapt, când 
aţi minţit? 

— Nu ştiu la ce vă referiţi. 

— Apropo de personalitatea dumneavoastră. Mi-aţi oferit 
un clişeu melodramatic - femeia victimă, complexată, 
umilită de un bărbat snob şi anturajul asortat, nevropată 
până în vârful unghiilor - acum vizionez cu totul altă 
fotografie. Care e autentica Anca Dragu? 

Femeia râse zgârcit: 

— Dacă vă închipuiţi că am jucat sau joc vreun rol, vă 
înşelaţi. Totdeauna, dar totdeauna am făcut doar ceea ce 


am simţit. Poate că evenimentele m-au transformat sau 
poate că în mine au existat dintotdeauna două euri. Alegeţi 
varianta care vă convine, pe mine deocamdată chestiunea 
nu mă interesează. 

— De fapt, ce vă interesează? 

— De pildă, ce-ar trebui să-mi iau „la drum“. Nu ştiu ce 
intră în inventarul legal al deţinutului. 

— Ciudat! zâmbi Cristescu. Aveţi un bun amic familiarizat 
cu aceste amănunte. 

— Eu?! 

— Dumneavoastră. Lucian Cristea e un nume care nu vă 
e străin. Ultima oară l-aţi văzut în seara de vinei, 25 
decembrie, în gangul de la Universitate. Asupra acestei 
întâlniri vom reveni. Altceva voiam să vă întreb acum. Făcu 
o pauză şi arătă spre pereţii goi: Unde au dispărut 
„blestematele comori“ ale soţului dumneavoastră? 

— Sunt obligată să vă răspund? 

— Din nefericire, cred că da. Cele mai multe dintre ele 
trebuie să rămână în evidenţa forurilor care se ocupă de 
patrimoniul naţional, ca să nu mai pomenesc că există o 
succesoare legală cu drepturi inatacabile: doamna Zoe 
Dragu, moştenitoarea rezervatară. 

Ochii Ancăi se întunecară: 

— Ei bine, baba n-o să aibă nimic. Destul m-a umilit 
ciocoaica! Prefer să le dau foc! D-aia le-am şi cărat de- 
acasă. 

Cristescu o cercetă lung: 

— Palmaresul dummneavoastră începe să devină 
îngrijorător: declaraţii false, derutarea autorităţilor, o 
tentativă de crimă, sustragere de bunuri - termenul uzual e 
furt - din masa succesorală. Un douăzeci de ani ar constitui 
o condamnare modestă... 

Anca Dragu îşi încleştă pumnii: 

— Nu-mi pasă! 


63 


Ce mai bine dintre toţi fu doctorul Mircescu. Îl aştepta 
pe scaun, cu valiza făcută şi mâinile încrucişate pe pântece. 
Trebuia să-şi mai ia doar paltonul, căciula şi la revedere de 
la maică-sa. 

Cristescu abia îşi stăpâni râsul. Constată cu glas alb: 

— Nu s-ar spune că puteţi fi luat prin surprindere. 

Medicul rosti cavernos: 

— Iată o situaţie patetică, domnule maior. O situaţie care, 
pictată de condeiul unui Sofocle sau Euripide, ar fi dat 
naştere unei tragedii nemuritoare. 

Buzele lui Cristescu zvâcniră „Ce naiba?! Doar cu artişti 
am azi de-a face?“ 

— Vă daţi seama? continuă medicul. O bătrână 
nenorocită pe patul morţii, fiul, un ratat şi un ucigaş, 
urmează să se ducă la ocnă, fără să aibă privilegiul 
ultimului ei suspin... 

— Hm! făcu maiorul. Nu ştiu dacă toată lumea ar numi 
asta un privilegiu. 

Se uită circumspect la Mircescu. Ochii, frumoşi, catifelii, 
erau sticloşi, genunchii, umerii cam ţepeni. Întrebă brusc: 

— Cât aţi băut? 

Medicul se holbă. Îşi împinse pieptul cu degetul gros: 

— Eu?... Nu beau niciodată. 

Din camera alăturată răzbătu glasul bătrânei. 

— A băut o jumătate de coniac... Şi nu vă uitaţi la ce 
bălmăjeşte el acolo. Veniţi mai aproape... Nu pot vorbi 
tare... 


Maiorul intră în dormitorul bătrânei. Zăcea într-un 
aşternut cu dantele şi panglicuţe îngălbenite, dar tot 
elegant după cinci sau şase decenii. Laura Mircescu, deşi 
slăbită, era mereu frumoasă. Peruca uşor alunecată, lăsând 
să se vadă o ureche palidă, îi dădea un aer dramatic. Îl simţi 
că a intrat şi vorbi, fără să deschidă ochii: 

— Nu vă luaţi după Alfred... [1] est completement fou... Nu 
el a omorât canalia aia... N-are putere, îl cunosc... Face pe 
nebunul. De fapt, e un pigmeu, un limbric... Ca şi taică-său. 

— Mamă! exclamă Mircescu. 

Bătrâna schiţă un gest slab, dar cu semnificaţie de 
neconfundat: zât! 

— Domnule dragă, urmă, mai dă-i un relache de câteva 
zile... Quelques jours seulement... Eu mă sting... N-are cine 
să-mi ţină lumânarea şi să grijească de colivă şi de cele 
creştineşti. Nu m-am omorât niciodată cu biserica, dar orice 
voiaj - şi ăsta al meu e ultimul - presupune un minimum de 
bagaj... Tăcu câteva clipe şi adăugă: Mai e o chestiune... 
Toată viaţa am fost friguroasă... Să mă îngropaţi cu blana... 
Pe urmă, faceţi ce vreţi. 


64 


Mereu încântătoare, acceptând cu linişte, aproape cu 
voioşie, ideea că-i arestată, Melania Lupu îl pofti să ia loc şi- 
i oferi un ceai sau, dacă domnul maior preferă, poate o 
cacao cu frişcă. Avea în debara o cutie olandeză pe care o 
păstra pentru ocazii mari şi prieteni dragi. 

Cristescu, enervat la culme, „iar începe show-ul, şi eu iar 
mă simt impresionat ca un cretin de grațiile de fetiţă şi ochii 
albaştri înrouraţi“, izbucni: 

— Renunţ, doamnă, şi la ceai şi la cacao! Vă mărturisesc 
că n-am trăit încă momente mai penibile, iar 
dumneavoastră aţi fi putut să ne scutiţi pe amândoi de tot 
valsul ăsta. 

— Vals? se minună Melania. Nu-mi amintesc să fi afirmat 
că aş avea chef să dansez. Dar poate ca Mirciulică să-şi 
amintească. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, încetaţi! Am avut 
naivitatea, la un moment dat, să-mi închipui că suntem 
prieteni, că, în sfârşit, fantezia dumneavoastră nu mai 
cochetează cu Codul Penal... 

— Ce frumos aţi formulat această frază! În realitate, am 
invidiat totdeauna persoanele ale căror fraze sunt repetate, 
circulă, sfârşesc prin a intra în folclor. 

Cristescu se strâmbă: „Nu ştiu ce se întâmplă cu frazele 
mele, dar, de când te cunosc, eu unul sigur am intrat...“ 

— V-aş fi infinit recunoscător dacă v-aţi grăbi. 

— Dar sunt gata! Nu trebuie decât să-mi iau câteva mici 
obiecte de toaletă. Cunosc, nu-i aşa, formalităţile de rândul 


trecut. De altfel, n-am fost niciodată partizana unei 
garderobe excesive, iar în aşezământul acela, unde aveţi de 
gând să mă cazaţi, pretenţiile vestimentare nu sunt 
exagerate. 

— Cum vreţi, făcu maiorul plictisit. 

Bătrâna i se proţăpi dinainte şi îşi prinse poalele rochiei 
ca într-un reverans. Se interesă cu nevinovăție: 

— Nu credeţi că acesta e o ţinută potrivită? Culoarea-i 
închisă, iar țesătura caldă şi rezistentă. 

Ca totdeauna când aborda genul candidului penibil, 
grotesc în recuzita oricui în afară de a Melaniei, Cristescu 
rămase cu gura căscată. Se uită la toaleta bătrânei, o salată 
tip Fond Plastic, harababură de vopsele aruncate anapoda 
pe o rochie al cărei model ar fi dat mult să-l poată desluşi 
cineva. Predomina culoarea verde cu pete din paleta 
albastrului de cobalt şi a cenuşiului şi, dacă creatoarea 
intenţionase să realizeze ceva apocaliptic, atunci reuşise cât 
se poate de bine. Dungi, triunghiuri, trapeze, pătrate. Îţi 
venea ameţeală doar când o priveai. 

— Citesc în ochii dumneavoastră multă admiraţie, rosti 
uşurată bătrâna, de parcă de avizul maiorului ar fi depins 
toată bucuria ei de a trăi. De fapt, eu totdeauna m-am 
îmbrăcat cu gust şi fantezie. 

— Într-adevăr, vă admir, stimată doamnă. Nu-i prima oară 
când îmi oferiţi o partitură remarcabilă de sânge rece. 

— Sânge rece? se minună Melania. Ca totdeauna, sunteţi 
pornit pe complimente. De fapt, nu vă ascund că mă simt 
într-o dispoziţie excelentă. 

Cristescu rânji: 

— E şi firesc! Plecăm în excursie la iarbă verde. 

— Din nefericire e iarnă, însă cunosc escapadele reuşite 
şi pe zăpadă. Vă asigur însă că voi revedea cu plăcere 
pensiunea aceea drăgălaşă, unde am legat prietenii de 
neuitat: Vanda Trai-Dulce, Lili Buric, Nuţi Zuluf... M-aş 
bucura s-o revăd şi pe doamna aceea care ne servea micul 
dejun. Veta parcă o chema şi avea o statură impunătoare. 


Multă lume afirma că, în tinereţea dumneaei, rupea lanţuri 
la circ sau că făcea parte dintr-un trio plastic... ştiţi la ce mă 
refer. Se caţăra unii peste alţii şi strigă Manitu! sau Odin! 
nu ţin minte exact. 

Îi făcu o demonstraţie completă, crăcănându-se brusc şi 
ridicând braţele un unghi de 90* cu palmele deschise. 

Deşi obişnuit de mult cu numerele bătrânei, Cristescu 
simţi că-i vine ameţeală. Izbucni: 

— Aţi isprăvit, în sfârşit? 

— Ce să isprăvesc? Bagajul? Bineînţeles, v-am spus doar 
că nu-mi iau prea multe toalete. În orice caz, cele de seară 
sunt excluse. Am constatat că, la dumneavoastră, lumea se 
culcă devreme... 

În cele din urmă, îşi puse paltonul şi mai zăbovi, spre 
exasperarea maiorului care, decis să se stăpânească, îşi 
muşca la sânge buzele, câteva minute în faţa oglinzii, 
pentru a-şi aranja cât mai estetic toca. Se uită triumfătoare 
la Cristescu: 

— Am băgat de seamă că tinerele de azi poartă toca 
drept, adică le reteză fruntea orizontal. Consider însă că 
moda din vremea mea - adică toca aşezată oblic - te face 
mult mai cochetă. Uitaţi-vă la mine şi o veţi constata singur. 

— Da, doamnă! aproape urlă Cristescu. Aşa este! Vă stă 
splendid! Luaţi-vă, în sfârşit, rămas-bun de la Mirciulică. 

Melania se extazie: 

— Ce delicat din partea dumneavoastră că mi-o amintiţi, 
dar fiţi sigur că nu l-am uitat niciodată pe prietenul meu. 

Rămasul-bun fu tandru, plin de poveţe înțelepte şi 
optimism. 

— Sunt încredinţată că ne vom revedea cât de curând... 
Să nu uit... Când sunt filme bune la Mioriţa, poţi apela la 
Familia Mândroiu, un cuplu de oameni cu adevărat 
amabili... Încă o clipă, domnule maior! Doar să închid plita 
şi să las frigiderul deschis pentru Mirciulică... 

Afară se pornise viscolul. Inaine de a intra în maşina 
miliției, Melania aspiră fericită aerul rece: 


— Ce vreme minunată, nu credeţi, domnule maior? 
Cristescu, zgribulit, simţindu-şi până şi părul zvâcnind de 
nervi, nu credea deloc. 


65 


Când Cristea dădu ochi cu Lelia, însoţită de Sică 


Tropicalu', rămase înlemnit, încercând fără îndoială, cea 
mai mare surpriză din viaţa lui. Prinse mâna Leliei şi o trase 
lângă el, fiindu-i parcă teamă să nu dispară din nou. 
Privirea nu i se dezlipea de chipul Tropicalului. Sică încerca 
să-şi ascundă încurcătura sub o mască de veselie. 

— Invită-mă la un vestibul, şefule. Doar două vorbe şi o 
virez. 

În antreul destul de spaţios, Sică debită dintr-o suflare: 

— 'Ţi-am adus-o gigea şi cu portretul intact. N-am nici o 
vină în toată tărăşenia şi m-am purtat salon. O să-ţi 
povestească don'şoara. Numa' că l-am fentat pe Dolga şi 
ăsta nu iartă... Mă pun sub protecţia matale. 

Cristea îşi descleştă buzele: 

— Dolga a dat în primire. 

Pe chipul gămanului, stupoarea şi neîncrederea 
zugrăviră o expresie nătângă. 

— A mierlit-o? 

Cristea dădu din cap. 

— Vasăzică d-aia ne-a dat plasă... Cum s-ar zice, noi l- 
aşteptam cu flori în gară şi el dădea mâna cu Dumnezeu. 
Cine l-a aranjat? 

Întrebare pusă de politeţe şi care totodată garanta 
discreţie în emiterea oricărei supoziţii tendenţioase, 
indiferent unde s-ar fi comentat moartea escrocului. În 
sinea lui, era încredinţat de vinovăția lui Cristea. 

— Nu ştiu. 


— Mă rog... mă rog... Ascultă, şefule, acum c-am rămas 
şomer, poate ai nevoie de vreun ţucălar în garnizoana 
matale. Nu-s pretenţios. 

— O să vedem. 

O îmbrăţişă strâns pe Lelia, care i se lăsă moale în braţe. 

— Iubita mea... Cum a fost? 

— Neplăcut şi atât. Am avut emoţii îngrozitoare alaltăieri. 
Expira termenul... ştiam că tu vei face tot posibilul să pui 
mâna pe obiectele acelea blestemate, dar mi-era teamă că 
nu vei izbuti. Treceau minutele, apoi ceasurile, toată 
noaptea şi Dolga nu mai venea. Bietul Sică era lac de 
sudoare. Azi l-am convins, în sfârşit, să treacă de partea 
mea. Surâse: Cred că de fapt l-a convins teama ca Dolga să 
nu fi fost arestat şi să-l ciripească... În fine, bine c-a trecut... 
Dă-mi ceva de băut... 

Cristea îi întinse paharul de vodcă. Lelia îl bău cu sete 
până la capăt, de parcă ar fi fost apă. 

— Spune-mi, iubitule, tu l-ai lichidat? 

— Nu. Crede-mă, ştii că de tine nu mă feresc. 

— Dar cine? 

— Habar n-am. Mă dau peste cap s-o aflu... 

— De ce? se miră femeia. 

— Eşti un copil. Dacă miliția o să ia băieţii lui Dolga la 
întrebări - pe Zulă, Nucă Rublă, Tramvaistul etc. - primul 
nume pe care-l vor pronunţa e al meu. Şeful „gangului“ 
rival. 

— Ai descoperit ceva? 

— Nu... Am însă aşa o impresie în organism că ăl de l-a 
tranşat nu-i din breasla noastră, face parte din lumea 
subţire. Să dea Dumnezeu să mă înşel, că altfel o încurcăm 
nasol... 


66 


EA Bineînţeles, puteţi veni... 

Glasul Zoei Dragu răsuna ferm în receptor. 

— „la cinci? Nu, nu mă deranja ora... La patru aştept 
vizita colonelului Odobescu. Dacă e cazul, îl pot concedia 
mai devreme. 

— Nici gând, făcu maiorul Cristescu. Mă bucur că am 
ocazia să-l reîntâlnesc. 

Îi găsi pe amândoi în salonul a cărui atmosferă agreabilă 
îl încântase pe maior de la început. Pe o etajeră stil apăruse 
fotografia înrămată în argint a inginerului Dragu. Alături, 
într-un pahar îngust de cristal, răspândeau discret culoare 
şi aromă câteva frezii. Ambianţa, interiorul, cei doi bătrâni 
eleganţi, fulgii de zăpadă de dincolo de fereastră, ceştile de 
porțelan fin îl fermecă. Totul era atât de estetic, atât de 
armonios şi plin de graţie, atât de scenă clasică de film 
englezesc consumată între lady X şi lordul Y cu parfum de 
scotch, Cuir de Russie şi tutun bun, încât devenea 
artificială. Dar de un artificial încântător, pe care-l savurai 
cu deliciu. 

Uitându-se la cei doi - colonelul, într-un costum închis, 
perfect turnat pe un trup încă viguros, ea, desăvârşită într- 
o rochie de lenaj negru şi cu picioare perfecte - Cristescu 
intui dintr-o dată că oamenii aceştia se iubiseră cândva. N- 
ar fi putut spune ce anume îi stârnise gândul: poate căldura 
din priviri, liniştea pe care presimţeai că o trăiesc unul în 
preajma celuilalt, complicitatea de bună calitate a doi 
parteneri pe care dragostea pătimaşă, iar mai apoi 


afecțiunea, camaraderia îi sudează, îi fac să fie, să simtă, să 
gândească într-o rimă perfectă. 

— Aveţi noutăţi? se interesă colonelul. 

— Nu faimoase. 

Se uită deschis la doamna Dragu, aţintindu-i cu atenţie 
obrazul. Detesta privirile furişe, privirile-spion, penibile 
pentru că sunt totdeauna surprinse de cel „luat în faruri“. 

— Cum vă simţiţi? 

— Mulţumesc, mai bine. 

Maiorul, care n-o cunoscuse înainte, îşi zise că arăta 
excelent. Odobescu i-ar fi putut spune însă că îmbătrânise 
cu clasicul zece ani, că doar în urmă cu două săptămâni, 
ridurile acelea urâte din jurul gurii nu existaseră şi că cea 
mai deprimantă era privirea stinsă; de o indiferenţă totală, 
de neînchipuit vreodată în ochii pe care, şi la şaptezeci de 
ani Zoe Dragu îi păstrase tineri. 

— Stimată doamnă, începu maiorul, rândul trecut, 
încercând să reduc la maximum timpul vizitei mele, am 
omis să pun la punct două chestiuni. 

— Vă rog... 

Colonelul, ca să audă mai bine, se aplecă înainte şi îşi 
îndreptă urechea teafără spre maior. 

— L-aţi cunoscut pe doctorul Mircescu? Vă întreb pentru 
că, dintre toţi „nemulţumiţii“, apropo de afacerile fiului 
dumneavoastră, resentimentele sale, proporţional cu 
paguba suferită, sunt cele mai vehemente. 

Sprâncenele fine ale doamnei Dragu se încreţiră: 

— Mircescu? 

— Piticul, ma chere, interveni Odobescu. Nu-l ţii minte? 

— A! Piticul! Da... Mi-am amintit. M-a vizitat acum patru 
sau cinci ani... Locuiam încă dincolo, pe Bulevardul 
Dimitrov... Încheiase, într-adevăr, nişte afaceri cu Marian şi 
voia să le rezilieze. Ceva în genul ăsta. Încerca să mă 
convingă să fiu un soi de arbitru, poate chiar avocat în 
favoarea lui... Nu rețin bine. L-am făcut să înţeleagă că nu 


m-am amestecat niciodată în treburile fiului meu. Nu l-am 
mai văzut de atunci. 

Maiorul rămase câteva clipe cu ochii în pământ, apoi îşi 
îndreptă umerii. 

— Vă mulţumesc. A doua problemă: există vreun inventar 
al obiectelor fiului dumneavoastră? '[inea o evidenţă? 

— Scuzaţi-mă, dar chestiunea mi se pare de-a dreptul 
naivă. Orice colecţionar serios are o evidenţă... 

— Aceasta este o generalitate. Vă întreb pe 
dumneavoastră dacă sunteţi informată precis despre 
existenţa unui asemenea document. 

— N-a pomenit niciodată cuvântul inventar, dar e ca şi 
cum v-aş spune că nu mi-a pomenit niciodată de faptul că 
respiră sau bea apă. Un lucru însă e cert. Marian n-a fost 
persoana care să-şi neglijeze..., mă rog, patrimoniul, care 
să nu ştie exact ce are în buzunar, în casa de bani sau în 
frigider. Acorda chiar o atenţie exagerată bunurilor 
materiale şi m-a mirat totdeauna acest amănunt. Şi eu şi 
bărbatu-meu am fost de o inconştienţă din punct de vedere 
material care, chiar în timpuri normale, friza prodigitatea... 

— Înţeleg altceva, Zoe, interveni colonelul Odobescu. 
Acest inventar, chiar dacă a existat, acum nu mai există. A 
fost sustras. 

— În orice caz, sublinie maiorul, în locuinţa victimei nu se 
află. 

Odobescu săltă sprâncenele: 

— Cine avea interes s-o facă? 

— Nu fi ridicol, mon cher. E clar ca un cer albastru. Eu 
sau Anca, singurele moştenitoare legale. Cum eu n-am 
călcat la ei dinainte de moartea lui Marian, rămâne Anca. 
Detest genul acesta de învinuiri, dar nu se poate proceda 
decât prin excludere. 

Maiorul o cercetă scurt. 

— Interesant. Atunci, în lipsa oricărei evidențe a 
obiectelor, pe ce bază aţi introdus acţiune pentru instituirea 
unui sechestru asupra masei succesorale? 


Bătrâna se holbă la el cu gura căscată. „Prima 
manifestare mai puţin distinsă a doamnei Dragu“, înregistră 
mecanic Cristescu. 

— Eu?! Eu am introdus o acţiune juridică? Habar n-am 
despre ce vorbiţi... 

Cristescu o privi neştiind ce să creadă. Colonelul îşi 
reveni primul: 

— Domnule maior, cred că sunteţi victima unei farse. 

Cristescu era însă mai puţin vesel în aprecierea situaţiei. 
„Farsă! Pe dracu'! Aici e o mână care vrea să întârzie 
clarificarea situaţiei bunurilor. De ce, e limpede. Încearcă o 
valorificare rapidă şi nu vrea să fie deranjat. Dar cine? Cine 
e autorul farsei?“ 


67 


La minister, i se comunică să se prezinte de urgenţă în 


biroul colonelului. După figura lui lonaş, înţelese că 
dandanaua e şi mai mare decât îşi închipuise: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Imobilul din strada loamnei numărul 9 a luat foc. 

Maiorul se bâlbâi: 

— Locuinţa Melaniei... Fantastic! 

Se repezise spre uşă, dar lonaş îl opri: 

— Inutil. Incendiul este atât de puternic, încât nu mai 
poate fi salvat nimic. 

Cristescu îşi înfipse mâinile în păr, scrâşnind: 

— Blestemata! E mâna ei. Dar cum?... Cum?!... Şi încă n- 
am apucat să facem percheziţie... 

lonaş îşi muşcă buzele: 

— Cum naiba a procedat?! E la noi de-aseară. 

— Nu ştiu! strigă Cristescu exasperat. Nu ştiu... lrebuie 
să mă gândesc. Acum nu sunt în stare. 

— Ce ar fi s-o iei la întrebări? 

Maiorul îi azvârli o privire sticloasă. Reflectă câteva 
secunde: 

— Nu! 

— De ce? 

— Nu pentru că vreau s-o fac - dacă cineva poate izbuti 
aşa ceva - să-şi piardă răbdarea. Să se neliniştească. Să-şi 
închipuie că manevra ei n-a izbutit. 

— Hm! făcu sceptic lonaş. Poate că e o idee... 


68 


Locuinţa lui Mielu 46 se afla în demisolul unei vilişoare 


din Vatra Luminoasă. Proprietarii ocupau parterul şi 
fuseseră încântați să obţină o chirie substanţială pentru o 
cămăruţă de doisprezece metri pătraţi şi o baie 
improvizată. 

Mielu, la rândul lui, fusese încântat. „Dacă-mi încap 
umblătorii, e bine! Am spaţiu vital.“ 

Pe de altă parte, ceilalţi locatari, o pereche de treizeci- 
treizeci şi unu de ani, ursuzi, sobri şi cu nasul vârât exclusiv 
în treburile lor, nu-l deranjau „nici cu fizicul“ - îi vedea o 
dată, de două ori pe lună - „nici cu difuzorul“. Nu li se 
auzea glasul şi uneori Mielu, în dispoziţie mai meditativă, se 
întreba ce-or fi făcând ăştia doi singuri, încuiaţi în casă şi pe 
muteşte. „N-au mutre de amor intensiv şi, chiar şi în 
ramură, tot există oleacă de sonor...“ 

Bagajul şi-l încropi într-un sfert de oră. La treizeci de ani, 
patrimoniul lui Mielu se compunea dintr-o garderobă relativ 
bogată; douăsprezece perechi de pantofi la comandă, 
şaptezeci de mii în obligaţii, trei perechi de cărţi măsluite şi 
un scaun Ludovic al XV-lea câştigat la un pocher şi pe care, 
considerându-l mascotă, îl căra după el pretutindeni. De 
astă dată, îl abandonă provizoriu, luând cu el doar o 
servietă cu câteva schimburi uşoare. Proprietarilor le lăsă 
chiria pe trei luni şi un bilet laconic. Se va întoarce negreşit. 

După douăzeci de minute - un troleibuz prins la fix, după 
care un „tanc“ de la curăţenia capitalei pus pe ciubuc - se 
afla pe strada Toamnei. Era pustiită de oameni şi lumină. 


Ici-colo, câte o fereastră vieţuia albastru de levănţică. În 
curând, televizoarele aveau să adoarmă. 

Întâlnirea fusese fixată pentru ora şapte, dar Mielu 
întârziase în mod deliberat. 

„Fraierii, îşi zicea el, considerându-se extrem de 
competent, vin dimpotrivă, mai înainte, pentru a surprinde 
eventualii ginitori care împresoară meleagul pregătind 
capcana în care să pice iepuraşul. Cică pregătesc terenul! 
Aşi! Când sticleţii, cu ochii pe ceas, văd că iepuraşul întârzie 
o oră, două, îşi zic că au luat plasă. Atenţia o virează, 
prudenţa aşijderea: mai scapă un strănut, o tuse discretă, 
altul scoate capul să admire strada, mai clipeşte un ochi de 
țigară...“ 

Se opri fulgerat, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 
Locuinţa Melaniei Lupu nu mai exista. Era arsă până în 
temelie, iar croncănitul ciorilor înţepa peisajul deprimant: 
câteva ziduri negre rămase în picioare, grămezi de moloz, 
copaci carbonizațţi. 

N-avu timp să-şi revină din uimire. Simţi o mână pe umăr. 
Întoarse o figură năucă şi întâlni surâsul locotenentului 
Azimioară. 

— Hai cu mine, flăcăule. Holocaustul nu-i o privelişte 
veselă. 


69 


Colonelul lonaş îl privi peste ochelari. 

— Ei, iubite, ce-ai izbutit? Sunt trei zile de când băieţii 
stau la gros. Ce spun? 

Cristescu începu să dea nervos din picior. 

— Nu spun nimic. În mod deliberat, nu l-am chemat pe 
nici unul la anchetă. Îi las să mediteze în linişte, să-şi 
revizuiască conştiinţa, eventual să recapituleze amintiri din 
armată. 

— Hm! Şi totuşi, chestia nu-i tocmai legală... 

— Ba perfect legală. Nu cunosc nimic mai legal decât un 
arest preventiv în materie de crimă, justificat bronz de 
mărturisirea celui în cauză ca fapt premeditat şi consumat. 
Un temei suficient de legal, în cazul că avem de-a face cu 
farsori, e şi dezinformarea autorităţilor. 

— Mă refeream la altceva. Despre cel puţin doi sau trei 
eşti încredinţat că nu sunt vinovaţi. 

— Ei şi? Am avut cazuri, şi nu unul singur, când eram 
ferm convins că anchetatul a săvârşit o infracţiune sau alta, 
dar, neavând probe, a trebuit să-l fotografiez doar de 
amintire. Ştiţi, să nu uit cum îmi dădea cu tifla. 

— Care-i reacţia lor? 

Vocea maiorului răsună ascuţit: 

— Am de-a face cu o adunătură de nebuni. Dacă-şi căuta 
Melania parteneri pe măsură cu lumânarea, nu-i găsea mai 
reuşiţi. Să-i luăm pe rând: superba Olga Gabrelotti! 

Rostise ultimele cuvinte cu tonul prezentatorului de la 
circ: „intră elefanții!“ lonaş începu să râdă. 


— Râdeţi! făcu amar Cristescu. Dacă Melaniei i se pare 
puşcăria o pensiune drăgălaşă mişunând de persoane 
adorabile, superba confundă „întristarea“ cu un palace de 
pe Coasta de Azur. Reclamă trusa de unghii, o baie zilnică - 
dacă nu cadă, cel puţin un duş - şi o deranjează monotonia 
meniurilor. În rest, face toată ziua conversaţie cu loana 
Aragaz şi pe chipul lor se citeşte că viaţa-i frumoasă. 

— Ioana? se miră lonaş. E iar clienta noastră? 

— Da, pesemne ne iubeşte al naibii! În plus, şi-a luat 
doctoratul! De la butelii de aragaz, a trecut la televizoare 
color şi video-casetofoane. 

— Ce te-a determinat să le cazezi împreună? râse 
colonelul. 

— De! Aragaza e dificilă, agasantă, voluntară şi-mi 
închipuiam că o s-o scoată din sărite pe Olga, care are trotil 
în vene. Dimpotrivă, se înţeleg perfect, n-au existat 
niciodată prietene mai bune. Pocni din degete înciudat: Toţi 
au reacţii atât de bizare, atât de neaşteptate pentru mine, 
încât îmi vine să cred că, în materie de psihologie, sunt 
numai bun de dus la solar cu găletuşă, greblă şi o lopăţică. 
Nici unul, domnule, dar nici unul nu reacţionează după cum 
am mizat. Mi-au dat peste cap absolut toate pronosticurile. 

— Lasă chestiile astea, făcu lonaş nerăbdător. Şi-o spun 
cinstit, nu m-am distrat niciodată aşa de bine. 

— Pardon! maiorul ridică degetul arătător. N-a fost nici 
un dosar cu Melania, să nu râdeţi cu hohote. 

— Nu contest, dar cel puţin partenerii erau cât de cât 
normali. 

— Zău?! Adică era normal Morton, ditamai caidul care 
venea din Anglia să prindă mâţe negre pe acoperişurile 
Bucureştiului pentru Melania?!:: Sau... 

— Lasă-i, dom'le, pe ăia, că-i cunosc... 

— În regulă! Să trecem la amicul Octavian Nanu. Ăsta 
parcă-i drogat. Tace mult, surâde tot timpul şi-l admiră pe 
Niţă, gardianul. 

— Cum adică, îl admiră? 


— Ieri, când i-a întins blidul de ciorbă, părea extaziat: 
„Ce frumos eşti, domnule sergent!“ Ăla, fără o ureche - i-a 
scurtat-o un câine în copilărie, pe vremea foametei -, cu 
recreaţie mare la dinţii din faţă, că-i e frică de dentist, şi o 
bărbie de poţi să-ţi agăţi liniştit paltonul, s-a zbârlit: 

„Îţi baţi joc de mine?“ 

Nanu i-a surâs serafic: 

„Nu, domnule sergent. Dar aşa te văd eu. Pe 
dinăuntru...“ 

— Ghiţă Scandal, amicul de celulă, a încercat să-l tragă 
de limbă. „Cui zâmbeşti, neamule?“ 

„Lui Dumnezeu...“ 

„Îl vezi?“ 

„Da, îl văd.“ 

„Cum arată? Nu i-am ginit pozele decât în biserică, da” 
alea-s retuşate.“ 

„Nu pot să ţi-l descriu... Strălucirea lui te orbeşte...“ 

— Scandal, urmă maiorul, beţiv harnic, hoţ dotat şi tip 
simpatic, a ieşit la raport: 

„Dom'le comandant, nu mi-i frică de nimeni în meridian, 
da' când dau de ţăcăniţi, mă lasă genunchii. Fă-mi un bine şi 
vâră-mă în altă debara. La o adică, tot sunt flotant aici...“ 

— Şi l-a mutat? se interesă lonaş amuzat. 

— L-a mutat, ce să-i faci? Scandal stătea ghemuit într-un 
colţ, nu mai înghiţea nimic. Ne mai ieşeau vorbe cu greva 
foamei... 

lonaş aprinse o ţigară. 

— Cum reacţionează Anca Dragu? 

Cristescu săltă din umeri, „ce să mai discutăm 

— Nici ăsteia nu ştiu ce-i defilează prin mansardă. Din 
femeia victimă, umilită, zdreanţa bărbatului, plebeiană 
intrată pe uşa de serviciu în templul Dragu, a ajuns acum o 
prea distinsă doamnă. Ce-i drept, mi-a oferit o mostră de 
aroganță chiar la arestare, dar mi-am închipuit că-i beată. 
Îşi tratează de sus colocatarele... 

— Cine sunt? îl întrerupse lonaş. 


« 


— 'Ţuţi Troileibuz şi Dora Macaroană. 

lonaş râse iar. Prima, „zulitoare“ de buzunare şi poşete, 
opera în mijloacele de transport în comun în orele de vârf. 
Se fălea dinaintea anchetatorilor: „Lucrez doar juma' de 
normă, de la 6 la 8 şi de la 3 la 5, după dejun, şi-mi iese, 
chiar pe secetă, şapte ateneuri pe zi! Voi, amărâţilor, 
şcoliţilor, cât scoateţi?... Da, pe puţin şapte albastre că mai 
am şi cheltuieli. Abonament pe toate liniile, ţoale a'ntâia, că 
pietonii's atenţi la portofel, când îi stâlpeşte o treanţă 
sărmană...“ 

Dora Macaroană, o roşcovană plină de draci, îi „lucra“ pe 
străini, având un penchant pentru italieni. În materie de 
marfă însă, n-avea preferinţe. La percheziţie, lucrătorii 
operativi crezuseră că se află într-un magazin universal. 
Găseai de toate la Dora: costume bărbăteşti, rochii, valize, 
ceasornice, stilouri, whisky, cartuşe de ţigări străine, cafea 
boabe, ciocolată, cacao, brichete, truse de machiaj, până şi 
o proteză, pe care unul dintre locotenenţi o privise căpiat. 

„Asta de ce-o mai umflarăţi, soro?“ 

Dora explicase senină: 

„E made în Elveţia, şi-mi zise un gagiu că acolo îs ăi mai 
dibaci dinţari...“ 

„Ei şi?“ 

„Păi taică-meu s-a îmbătat şi a scăpat fasolele în WC. 
Ţândări s-au făcut. Tot vine Crăciunul, mă lăsam c-un dar...“ 

— Bag de seamă că i-ai cuplat pe toţi doar cu „persoane 
bine“. Tramvaista, Scandal, Aragaza... 

— Normal! exclamă Cristescu. Voiam să simtă cum devine 
fenomenul „peisaj în dungi“. Îmi imaginam, de pildă, că o 
Olga Gabrelotti, nebună fără îndoială, dar femeie de 
oarecare calitate, se va simţi deprimată în compania 
Aragazei, vulgară, grosolană, cârcotaşă. Alături de X, 
contabilă la Gostat să zicem, cercetată pentru delapidare, 
sau de doctoriţa Y, învinuită de întreruperi de sarcină 
clandestine, îmi ziceam că s-ar simţi prea acasă, prea în 
acelaşi mediu. 


— Da, oftă lonaş, e un punct de vedere... Vorbeam de 
Anca Dragu... 

— Exact! Face pe milady, se vrea servită, strâmbă din nas 
că ălelalte două miros a transpiraţie. S-a enervat Dora şi i-a 
arătat un deodorant mic - săpun - pe care a reuşit să-l 
camufleze la percheziţia corporală. 

„Uite, fă, cu ce dau! Nina Ricci! Tu şi mă-ta nici măcar n- 
aţi auzit de tovarăşa!“ Bref, se uită la ele cu dispreţ 
nimicitor, nu ia parte la discuţii, se menţine într-o rezervă 
arogantă. Dintre toţi, e poate cel mai derutant personaj. La 
formidabil însă, îl înscriu pe doctorul Mircescu. 

— A murit maică-sa? 

— Da. A înmormântat-o alaltăieri cu tot dichisul: trei popi, 
colivă simandicoasă, pachete consistente, o junglă de flori 
(cumpărate de ei, cred, întristata adunare număra nouă 
inşi) şi, evident, blana. 

— Blană? 

— Da, aşa a cerut maică-sa, date fiind condiţiile 
meteorologice. Apropo, au un cavou senzaţional. Statui la 
intrare, living înăuntru cu măsuţă şi scaune, flori, etajere, 
cărţi, arbore genealogic, başca dormitorul, unde intră o 
sală de cinema. Cu telefon şi sonerie la intrare, ar concura 
cu orice vilă din Cotroceni sau de la Aviatorilor. 

— Mă faci curios, surâse lonaş. 

—  Parole! Merită o plimbare până acolo. După 
ceremonie, amicul Mircescu a dat o masă la Capşa - aşa se 
poartă acum parastasele -, iar ieri-dimineaţă s-a prezentat 
aici, punându-ni-se la dispoziţie. 

— Auzi, zise Ilonaş agitând morişcă pixul între două 
degete, n-ai impresia că se face circ? 

— Categoric! Dacă n-aş ieşi pe stradă şi n-aş vedea coadă 
la tacâmuri, serviete diplomat unde cofrajul pentru ouă se 
aranjează perfect şi şoferi apostrofându-se tandru, în timp 
ce-şi flutura degetele la tâmplă: „Boule! Ai înnebunit la 
ficat?“ aş crede că trăiesc într-o lume de nebuni. Din 
fericire, realităţile mă aduc la realitate. 


— Dă-i drumul cu Mircescu. Azi eşti pus pe divagaţii. 

— Ei bine, ăsta-i al naibii de reuşit. Stă ceasuri întregi 
neclintit în poziţiile cele mai bizare: ca Budha, cu genunchii 
aduşi la gură, contorsionat ghem, de nu mai ştii de unde să- 
| apuci, cu capul în jos şi picioarele în sus etc. 

— Yoga? 

— Vezi bine! A venit Niţă la mine buimac: „Ce fac cu ăsta, 
tovarăşe maior?“ „Ce să-i faci? Lasă-l în pace. Nu există nici 
un regulament care să interzică statul în cap.“ „Păi, zice, se 
distrează âilalţi mai al naibii ca la televizor.“ „Cred şi eu. 
Ăsta n-are emisiuni economice.“ „Credeţi că-i... educativ? 
Râd de se ţin cu mâinile de pântece.“ „Perfect! Un loc de 
detenţie model. Chiriaşii noştri sunt veseli, nu ca la Sing- 
Sing.“ 

— Ce-a zis Niţă? râse colonelul. 

— Ce să zică? S-a uitat buimac la mine, pe urmă a 
început să scotocească cu privirea pe lângă picioarele 
biroului, doar-doar o da peste sticla de vodcă. Fraierul nu 
ştie că acum se toarnă în borcanul cu compot de vişine. ÎL ţii 
pe birou fără să te doară capul. 

— Şi Melania? 

Maiorul îşi duse reflex mâna la frunte. 

— Showul obişnuit. Politicoasă, prevenitoare, candidă, 
bine dispusă. Evident, trimiteri permanente la Mirciulică, 
reţete fistichii - plăcintă din frunze de palmieri, îngheţată 
de ciocolată cu măsline -, amintiri şi poveşti. Merită să le 
vezi pe Vali Flotanta şi Mioara Tapir (de fapt, fără nas, a 
„machiat-o“ concubinul gelos) ascultând fascinate ce a păţit 
măgăruşul răutăcios sau povestea căţeluşului Moftuleţ. 
Personal, se simte fermecată de societatea agreabilă a 
colocatarelor, dar mai ales de amabilitatea domnilor de la 
miliţie. Într-un cuvânt, Melania pe care o cunoaşteţi. Cu sos, 
mirodenii, idei şi ochi albaştri de preşcolar. 

— Când ai de gând s-o ataci în chestiunea incendiului? 
Slavă Cerului că n-au fost victime! 


— De data asta a izbutit-o lată! N-au fost victime, dar 
paguba... Ce să mai discutăm? Un imobil cu două nivele 
făcut zob! În sfârşit! Da... Mai am răbdare, nu există să nu 
se frământe: a luat casa foc? N-a luat? Lipsa de probe, pe 
asta mizează! Dacă incendiul n-a izbucnit, ştie că o 
încurcă... Ce pot să spun este că mă fentează a nu ştiu câta 
oară, dar partida încă nu s-a încheiat. 

— Aştept cu nerăbdare finish-ul. 

Colonelul se lăsă pe spate şi îşi încrucişă braţele pe piept: 

— Deci ăsta-i cadrul general. Şi-acum, practic, ce-ai 
izbutit? Mă refer la ceilalţi. În intenţia ta era să le vâri 
minţile în cap, să-i dezmeticeşti, să-i scuturi niţel. 

— Ei bine, mă scutură ei pe mine. Şi nu niţel. Zdravăn! 
Azi-dimineaţă, în locul lingurii de pantofi, am folosit pălăria 
nevesti-mii. A ieşit scandal, dar, pe legea mea, habar n- 
aveam că-i vreo simbolistă. 

— Adică? 

— 1 s-a părut că fac aluzii la inteligenţa ei. 


70 


Maiorul citea cu glas tare: 

—,„...percheziţia nedând nici un rezultat. După toate 
probabilitățile, Ion Dolga păstra materialele 
compromiţătoare şi banii în altă parte.“ Normal, constată 
Cristescu. Altfel şi-ar fi înnodat singur ştreangul. Când 
convieţuieşti cu o cretină genială, ţi-e frică să şi visezi. Bun! 
Deocamdată, facem abstracţie de problema asta. Să vedem 
mai departe... „În mediu, continuă să citească, părerea 
unanimă este că numitul Lucian Cristea - el sau oamenii lui 
- la lichidat pe Ion Dolga. S-ar părea că între cei doi, 
cândva tovarăşi, exista o rivalitate de firmă concurentă, 
ambii luptând pentru obţinerea supremaţiei în lumea 
interlopă...” 

Cristescu întrerupse lectura şi îşi trecu degetele prin păr. 
Se uită la Azimioară ricanând: 

— În „mediu“! Hm! Ne deterăm dracului! Le milieu... Te 
crezi pesemne la Paris, printre caizii şi los pistoleros din 
Pigalle. Tagmă îţi sună probabil prea valah. 

Locotenentul, stânjenit, îşi cobori privirea. 

— Îmi închipuiam ştiţi, nu-mi venea să folosesc în raport 
un termen argotic. 

— Lasă, dom'le, nu-ţi mai închipui, că mă doare capul de 
atâţia inşi cu fantezie! Să-l aducă pe Mielu! 

Hoţul se opri lângă uşă într-o atitudine politicoasă. 
Cristescu îl cântări scurt, de la ghetele uriaşe până în 
creştetul capului în formă de ou, şi-i veni să râdă. În „fişa de 
cadre“, alcătuită de Azimioară, figura, printre altele, 


următoarea menţiune: „...Succes formidabil la femei 
(bineînţeles, de o anume factură). I se mai spune din 
această cauză şi frumosul Paris.“ 

Oricât s-ar fi străduit, maiorul nu-şi putea imagina 
farmecele lui Mielu rupe-inimă. Nefericitul, scund, pirpiriu, 
cu o faţă de pasăre şi picioare de elefant, îmbrăcat cu 
pretenţii de fante, era mai degrabă caraghios. 

lar „secretele de alcov“ nu-l convingeau decât în 
oarecare măsură. Ca să le descoperi, argumenta, individul 
trebuie încercat, şi, ca să-l încerci, trebuie să te inspire. Ori 
vreau s-o văd pe nebuna aia care pică lată când îl vede pe 
ăsta... Şi când te gândeşti că am întâlnit bărbaţi cu 
adevărat chipeşi la care muierile nu se uită nici cu cocul. 
„Ce are, dom'le, Marinaş de-l ocoliţi toate?“ o întrebase cu 
ani în urmă pe Lilica, dactilografa. „Aia e, că n-are!“ „Ce n- 
are?“ Fata îl privise ironică: „Pălărie! Şi i se mai văd şi 
gingiile când râde!“ „Păi atunci nu mai faceţi bancuri...“ 

— Apropie-te!... Aşa, stai jos! 

Mielu se execută. Îi azvârlea priviri neliniştite, dar, îşi zise 
maiorul, nu părea din cale-afară de speriat. Pentru el 
constituia un client nou. Avea însă cazier - furt de maşini la 
şaisprezece ani (minor, deci şi scăpat ieftin cu doi coţi 
executaţi la locul de muncă) şi încă o condamnare de trei 
ani pentru speculă. 

—  Cunoşti poezia, flăcău! Nume, vârstă, domiciliu, 
ocupaţie şi ce mai ai în traistă. 

Mielu înghiţi în sec, şi mărul lui Adam - „nici pe ăsta nu l- 
a scăpat“, gândi maiorul - îi sări în amigdale, făcând urgent 
cale întoarsă. 

— Mă numesc Vasile Curcan... 

— Aha! Probabil că Mielu ţi s-a părut mai nobil. Oricum, 
ai trecut la patrupede. 

— Nu domnule maior, aşa-mi zicea naşa. Am treizeci de 
ani, stau pe strada Vlăsiei 25. Zilier. 

— Adică bişniţă şi mica ciupeală. 


— Aşa-s timpurile! oftă Mielu. M-am orientat greşit la 
meserie. De, cap tânăr! 

— Da' ce meserie ai?! 

— Colector! 

— Colector?! Cristescu auzea prima oară de asemenea 
ocupaţie. Ce colectezi? 

— Păi aia e că nu mai colectez. Da'nainte era o sfârâială. 

— l-auzi! făcu maiorul arzând de curiozitate. Şi ce 
colectai? 

Hoţul începu să ridice câte un deget: 

— Sticle goale de whisky, haine vechi, dar numai 
străineşti - pulovere, impermeabile, pantaloni, costume, 
orice ţoală, numa' să aibă eticheta pe ea „made în 
capitalism“ -, sticluţe de pastă de unghii, parfum şi sprayuri 
cu marcă simandicoasă, cartuşe şi pachete goale de 
fumegante americăneşti şi câte altele. Aveam clienţii mei, 
numa' lume babană, toţi în sectorul 1. 

Cristescu întrebă aiurit: 

— Şi-ţi rentau fleacurile astea? 

— Păi cum! Ia gândiţi-vă! Numa” la un săpun scoteam ca 
la 130 de marafeţi. Lucram cu un şmecher pensionar, fost 
ambalator la Fabrica de cosmetice. Ce putea să scoată ăla 
din mâinile lui, nici cu gândul nu te duci! Atunci am 
priceput şi eu ce va să zică talent. Îi livram un ambalaj de 
Lux sau Palmolive mototolit şi ţi-l scotea mai fercheş decât 
la tata lui. Un săpun d-ăsta mare e 140 de lei. Vâra în elun 
Cheia sau Violeta de patru-cinci lei, şi fă acum matale 
scăderea. Investiţii ciuciu! - fierul de călcat şi niscai albuş 
de ou, că lipiciul nostru se cunoaşte - beneficiu o oală de 
sute. De la ţoale scotea etichetele, le spăla cu oţet şi alte 
chestii şi le lipea pe nişte scârbe de pulovere, să nu-mbraci 
nici mortul, şi vorba aia, la şaptezeci-optzeci de lei cât costa 
materia primă, scoteam peste două-trei sute. Cu băuturile a 
fost mai greu. 

— Îmi închipui. Trebuiau sigilate. 


— Şi ăstora le venisem de hac, că găsisem un sistem de 
sudat capsule la inel şi pe urmă o borteam ici-colo. Chestia 
era că pe unele buşoane e scrisă marca. Da' puţini ştiu 
chestia, sau nu bagă de seamă. 

— E clar! Şi... de ce nu mai ţine sfârâială? 

— Parcă matale nu ştii? Vamă mare, pachete puţine, la 
Shop ţin numai dulăii, de unde ambalaje? Păi aveam un 
medic, numa! de la ăla adunam ca la zece-douăşpe sticle de 
whisky, Scotch, Florio, ce vrei matale pe săptămână, başca 
un sac de cartuşe şi pachete goale Kent sau Marlboro, că 
erau familie numeroasă şi toţi fără fişe la policlinică. Trecui 
anul trecut după Paşti pe la el, aşa, de un la mulţi ani! 
„Băiete, a înţărcat şi Bălaia, şi mă-sa, şi fie-sa! Am doar BI- 
uri şi Apollonia...“ 

Fără să vrea, maiorul începu să râdă. Încurajat de succes, 
Mielu zâmbi şi el. 

— Ascultă, familie ai? 

— Da, cum nu? se grăbi s-adauge: Şi nu d-aia 
dezorganizată. Ai mei sunt luaţi cu cununie şi nu se îmbată 
cui decât o dată pe săptămână. 

— Şi-o ţin trei zile, presupuse Cristescu. 

— Nu. Doar două. Pâi ce le-a mai rămas, tovarăşu'?!... Au 
muncit o viaţă, au fost pieţari în Matache Măcelaru. Acu”, la 
şaizeci de ani, au tras pe dreapta şi află şi ei ce-i viaţa. 
Toată comuna - sunt din Frumuşani - îi tratează cu bună 
ziua şi scuzaţi... Adăugă ca un ultim titlu pe o carte de vizită 
prestigioasă: Până acu' au năşit de şaişpe ori... 

— E clar, Mielule. Povesteşte-mi acum, dar tot aşa, pe 
îndelete, ce căutai în locuinţa Melaniei Lupu? Preciză: În 
lipsa ei. 

Mielu, prins în flagrant delict, ştiind că nu poate contesta 
violarea de domiciliu şi încă prin efracţie, îşi pregătise 
răspunsul. 

— Aveam întâlnire cu dumneaei la ora şapte. 

— De ce n-ai sunat la uşă? 


— Păi cucoana e surdă. Şi, cum întârziasem, ziceam că nu 
mă mai aşteaptă şi atunci, neatentă, nu mai aude nici cât o 
ciubotă văduvă. 

— Melania Lupu nu e surdă. 

— Mie aşa mi s-a părut... 

— Minţi, dar vom reveni asupra chestiunii. De unde o 
cunoşti? 

„Dacă au săltat-o pe babă, a ciripit, gândi iute Mielu. P- 
ormă, cum o mai bag în marşarier? Se hotări brusc: O ţin 
pe şosea, cu inima-n palmă...“ 

— Acum vreo opt-nouă zile l-am văzut intrând la ea pe 
doctorul ăla ca un limbric... Mircescu. Căra după el o 
paporniţă. 

— Aha? Dar pe ăsta de unde-l ştii? 

— Păi am pândit casa lui don” inginer trei zile înainte de a 
da drumul la strung. N-o lăsa jupânul pe cucoana Lelia să 
se azvârle aşa, cu capul în baltă, fără să prospecteze 
meleagul. 

— Adică? 

Mielu relată cu exactitate împrejurările. Informaţiile pe 
care le avea despre „belşugul“ lui Dragu, rolul de nadă al 
Leliei. Supraveghind locuinţa inginerului, îl remarcase pe 
medic care părea că face acelaşi lucru. 

— Cum i-ai descoperit identitatea? 

— II ştiu de când eram puşti şi m-am operat de 
apendicită. Pe atunci mai lucra la Caritas. Şi p-ăsta îl ţii 
minte şi-l recunoşti chiar de-ai fi ştirb de-un far, ca amiralul 
Nelson. Başca, suntem vecini de stradă. 

— Pretinzi că întâmplător l-ai văzut intrând în casa 
bătrânei? 

— Aşi! L-am urmărit. 

— De ce? 

Hoţul îşi atinse vârful nasului: 

— Ăsta nu-l am în dotare numa” ca să cumpăr batiste. 
Prea pândea şi mişuna prin moşia mortului. Îl mai ştiu ififliu 
şi fără acces la bisturiu. Condică n-am, timp berechet. Zic, 


n-am ce pierde dacă-l ţin câteva zile în reflector. Când l-am 
văzut intrând cu desaga la babă în creierii dimineţii, mi-a 
picat fisa! 

— În ce sens? 

— Cât eram eu de năuc, am băgat de seamă că s-au zulit 
scule serioase din hogeacul lui Dragu. 

— Ce-ai căutat în apartamentul lui? 

— Aşa-i, că nu v-am spus. În seara când trebuia să dăm 
gaură, coana Lelia avea întâlnire cu mortul, ca să ne 
deschidă pârtie. Trec un ceas, două, fătuca nu ne 
telefonează... Jupân Cristea se învârtea turbat prin casă, 
muşcat de tovarăşa '[eţe. M-a trimis să adulmec situaţia. 

— La ce oră? 

— Păi să fi fost cam la douăş' unu şi un pol. Am aşteptat 
ce-am aşteptat, pândeam intrarea, geamurile întunecate şi, 
până la urmă, am zis să fac o cercetare la faţa locului. Uşa 
de la apartament rămăsese crăpată. Am intrat tiptilment, 
tiptilment şi am rămas crăcănat şi cu gura ca la ORL. Film 
ca ăla n-am văzut în viaţa mea. Boierul zăcea răsturnat pe 
burtă, în jur lăcovişte de sânge. 

— Închegat sau fluid? 

— Bronz mă crezi, coane? Îmi pierdusem ochelarii şi 
izmenele de spaimă. Am luat-o la goană, să-i halesc pe 
bronzaţii de la Olimpiadă cu două gâturi juma”! 

— Eşti sigur că n-ai luat cu tine nici o amintire? Aşa, vreo 
icoană ori sculă cu sclipici? 

Mielu se ridică solemn în picioare: 

— Domnu” maior! Ştiu că dumneavoastră parolaţi când e 
vorba de chestii mistice, dar eu unu cred în ĂI de Sus. Îşi 
făcu o cruce adâncă, tacticoasă: Să n-ajung până la Ziua 
Femeii, dacă am palmat măcar un ac. Nu numai că m-a 
speriat mortul, da' mi-am zis la moment, aşa sunt eu 
instantaneu, că dacă mă prinde vreunul acolo, o încurc 
nasol de tot. Atât am băgat de seamă, că lipseau scule de pe 
pereţi. Se cunoşteau locurile unde fuseseră agăţate, iar 


vreo două-trei drăcii atârnau strâmb sau chiar căzute din 
cui. Era clar că se umblase... 

— Da..., da... da... făcu maiorul pe gânduri, ducându-şi 
degetele la gură. „Pare verosimil...“ Se adresă hoţului: în 
fond, ce voiai de la Melania Lupu? 

Mielu îşi lăsă ochii în jos, fals ruşinat: 

— Am mers la noroc - poate că doctorul şi cu ea habar n- 
aveau de boscârţele răposatului -, dar am luat-o la sigur, ca 
ăla de le ştie pe toate, nu întreabă încotro s-o ia. Am minţit- 
o că l-am văzut pe Mircescu când le-a şutit, aşa că ori 
împărţim prada, ori o torn. Ştiu că nu-i salon să iei de la 
cucoane, da', la anii ei, mi-am zis că nu mai are ce face cu 
un ciubăr de parale, iar eu sunt băiat sărman şi fără ajutor 
de şomaj. 

Îl întrerupse ţârâitul discret al telefonului. 

— Da, făcu maiorul... Bine, am înţeles. În cinci minute... 
Vă salut. 

Închise şi reflectă câteva secunde. Întrebă brusc: 

— Cine l-a ucis pe Dolga? 

— Pe legea mea că nu ştiu. 

— Cristea? 

Privirea hoţului alunecă. Spuse moale: 

— Poate... 


Colonelul lonaş îi întinse un bilet de troleibuz. 

— A fost găsit în portvizitul lui Dolga. 

Maiorul îl răsuci. Pe verso, un număr de telefon: 
aparţinea doctorului Mircescu. 


7] 


Maiorul preferă să stea de vorbă întâi cu Lelia. 

Mai înainte, fusese sumar interogată de Azimioară. 
Simplă operaţie de rutină la care Cristescu apela rareori, 
când considera că „încălzirea“ prealabilă a anchetatului ar 
putea fi utilă. Tactica dădea rezultate în special cu orgolioşii 
care, profund ofensaţi, îşi ieşeau din pepeni când constatau 
că sunt interogaţi de un grad inferior. Nu li se acorda 
suficientă importanţă... Cristescu fu impresionat de 
frumuseţea deosebită a tinerei şi înţelese imediat că, în 
ciuda aspectului, fata nu era deloc proastă. Răspundea 
sobru, inteligent, limbajul era periat de cel puţin 
doisprezece ani de şcoală şi un număr de cărţi care se 
putea numi o bibliotecă. 

— Cu ce vă ocupați? 

— Rentieră. 

Răspunsul fusese firesc, fără urmă de aroganță. 

— Cum izbutiţi? 

— Foarte simplu. Scot bani de la CEC. 

— Asta presupune un cont considerabil. 

— Şi este. Soţul meu a fost doctorul Dumitru Bogdan. 
Cred că aţi auzit de el... 

Maiorul dădu din cap. Cine nu auzise de celebrul medic 
chirurg de la Filantropia? Un as cunoscut şi peste graniţă, 
având la activ lucrări deosebite, intervenţii minunate, 
inovaţii în tehnica operatorie. Nici de Burghele, la vremea 
lui, nu se vorbise atâta. Bogdan, pe drept cuvânt, devenise 
o legendă. 


— La moartea lui, am moştenit o avere considerabilă. 

Precizare inutilă, gândi Cristescu. Un Bogdan nu moare 
pe un mindir de paie... 

— Mi se pare straniu, rosti încet maiorul. Cum se poate 
încurca o femeie care a fost soţia eminentului medic 
Dumitru Bogdan cu un personaj ca Lucian Cristea? 

Lelia îl privi mirată: 

— De ce vă surprinde? Am cunoscut femei căsătorite de 
două sau trei ori. Nici un soţ nu semăna cu celălalt, ba, aş 
spune, erau genuri total diferite. 

— Nu mă refer la structura individului, ci la calitatea lui. 
A trece de la un academician în patul unui borfaş mi se pare 
că ţine deja de o anume acrobație. 

„Aia e, că academicianul n-avea pat“, replică în gând 
Lelia. 

— Îl iubesc. 

— Un sentiment înălţător, reluă maiorul, care nu v-a 
împiedicat să vă lăsaţi folosită ca hârtie de prins muşte. 
Probabil dragostea lui Cristea nu foloseşte acelaşi 
termometru. 

Lelia clătină hotărâtă din cap: 

— Luc... vreau să zic Lucian, mă iubeşte. Are în mine o 
încredere oarbă. 

— Şi dumneavoastră? 

— Eu m-am distrat. În primul rând îmi place să joc teatru, 
să mă dau de fiecare dată drept alta. Am vrut să fiu actriţă, 
mi-aş fi dat zece ani din viaţă ca să intru la Institut... Pe 
urmă, nu vă închipuiţi ce amuzant e să poţi învârti un 
bărbat în jurul degetului cel mic. Totu-i să nu pierzi 
controlul situaţiei. 

— L-am cunoscut pe inginerul Dragu. Nu cred că făcea 
parte din categoria celor ce pot fi determinaţi să 
ciugulească din palma unei femei. 

Tânăra avu un gest de îndoială. 

— Adevărat, nu era o pradă facilă, dar nu ştiu cum ar fi 
reacţionat după câtăva vreme. 


— Când l-aţi văzut ultima oară? 

— În miercurea dinaintea morţii lui. 

— N-aţi mai luat după aceea legătura? 

— Ba da, vineri i-am dat un telefon, ca să reconfirmăm 
rendez-vous-ul. Mi s-a părut cam distrat..., cam rece. M-am 
simţit chiar contrariată şi i-am spus că, dacă chestia nu-l 
mai amuză, putem renunţa. 

„Distrat..., rece..., reflectă Cristescu. De fapt era 
neliniştit, primise avertismentele...“ 

— Deci sâmbătă n-aţi mai reuşit să-l vedeţi. 

— l-am spus colaboratorului dumneavoastră: Dolga m-a 
smuls pur şi simplu din pantofi... 

— Am reţinut... În fond ce misiune concretă aveaţi 
sâmbătă seara vis-a-vis de Dragu? 

— Să creez condiţiile propice pentru ca Lucian să poată 
acţiona. 

— Mai explicit. 

— Era o întâlnire de dragoste! Am fi băut, întinzându-i 
mereu paharul gol şi pretinzând evident că vreau să bem 
împreună. Odată ameţit... 

— O clipă! În primul rând, riscaţi să vă ameţiţi 
dumneavoastră. 

Lelia râse cu oarecare orgoliu: 

— Eu nu mă îmbăt niciodată. Oricât aş bea şi oricât aş 
amesteca. 

— După tenul dumneavoastră, aprecie maiorul, n-aş fi zis 
că sunteţi atât de antrenată. 

— Mersi. Nu e chestie de antrenament. Aşa sunt eu 
făcută. Prima dată mi-am dat seama la optsprezece ani. Mă 
invitase la Berlin un avocat de vreo patruzeci şi cinci de ani, 
mare maestru. Îşi închipuia că are de-a face cu o gâsculiţă 
de provincie şi că, dacă o duce la bomba aia, o lasă praf şi 
fetiţa o să-şi tragă urgent fermoarul de la fustă. A comandat 
un meniu extrem de condimentat şi m-a făcut să înghit cinci 
feluri de băutură: whisky (vezi, Doamne, de aperitiv!), vin 


alb la peşte, roşu la mugşchiul tartar, şampanie şi, pour la 
bonne bouche Cherry-Brandy. 

Se întrerupse şi râse încetişor: 

— Ne servea un chelner în vârstă, cu aer de tată de 
familie. Avea probabil acasă o fiică sau nepoată de vârsta 
mea. Nu uit cu ce priviri îngrijorate, îndurerate chiar, mă 
urmărea. 

— Şi până la urmă? 

— Până la urmă, avocăţelul meu a căzut sub masă. l-am 
dat douăzeci şi cinci de lei ospătarului: „Găsiţi-i, vă rog, un 
taxi şi expediaţi-l acasă. Am impresia că e clientul 
dumneavoastră.“ 

Maiorul o cercetă curios. Nu, fata nu minţea. Făcea parte 
din specia aventurierelor şi aici nu mai era nimic de făcut. 
Nici măcar nu puteai pretinde că e vina mediului, a 
părinţilor, amândoi intelectuali, cu o reputaţie desăvârşită. 
Soiul... Asta era! 

— Să revenim, propuse maiorul. Deci primo tempo - 
inginerul Dragu urma să fie ameţit. După aceea? 

— Trebuia să fiu atentă la momentul psihologic. Să 
intuiesc, cu zece minute înainte, clipa când mă va invita în 
dormitor. Atunci, în conformitate cu planul nostru, l-aş fi 
sunat pe Lucian la telefon, pretextând că vorbesc cu unchiul 
meu... O comunicare urgentă. 

— Clar. Şi? 

— După aceea era simplu, râse Lelia. Lucian ar fi fost la 
uşa dormitorului înainte de a apuca să-mi scot bluza. Un om 
ameţit şi mai ales luat prin surprindere, e uşor de 
imobilizat. O lovitură bine aplicată l-ar fi scos din funcţiune 
pe cel puţin jumătate de oră. limp prea suficient pentru ca 
băieţii să-şi umple geamantanele. 

— Nu vă era teamă de o reclamaţie? 

— Nu. Marian nu ştia absolut nimic despre mine. 

Relata cu naturaleţe, cu voioşie chiar, de parcă ar fi fost 
vorba de o partidă de tenis, sau de o escapadă cu gaşca la 
Snagov, situaţii de o murdărie care friza obscenul. 


„Canalisme calificate“, le zicea lonaş. Maiorul se simţea de- 
a dreptul siderat. 

— Spuneţi-mi, doamnă, chiar nu încercaţi nici un scrupul, 
să nu zic greață, faţă de asemenea întreprinderi? 

Tânăra făcu ochii mari. Miraţi, cu gene dese, date cu un 
rimel bătând în albastru închis, erau minunaţi. 

— De ce? In fond, delapidam un borfaş. Matrapazlâcurile 
lui Dragu sunt de notorietate în anume cercuri. 

— Şi ceilalţi? Ceilalţi dinaintea lui? 

—  Ăilalţi? Tentative nereuşite. Luc e campionul 
combinațiilor eşuate. 

— Cu Dolga se pare că n-a eşuat... 

Ochii Leliei se înăspriră. 

— I-am spus-o şi locotenentului acela cu care am discutat 
înaintea dumneavoastră. Dacă l-a omorât, bine a făcut. 
Viaţa mea atârna de un fir de păr. Şi eu, şi Tropicalu' eram 
convinşi că nu mă va cruța, dacă nu i se va livra marfa. Dar 
nu l-a lichidat Lucian. Sunt gata să merg cu el de mână la 
ghilotină dacă a făcut-o. 

Convingerea îi dăduse foc la obraji. 

„Dacă joacă teatru, e co-lo-sa-lă!“ 

— Ce vă face să fiţi atât de sigură? 

— Lucian e epileptic. Un epileptic special. Au vrut să-l 
interneze în cele mai formidabile spitale, ca să i se studieze 
cazul, dar Lucian a refuzat categoric. „Ce-s eu?! Şoricel 
alb?“ Spre deosebire de majoritatea bolnavilor care sunt 
cuprinşi pe neaşteptate de criză, la Lucian aceasta vine 
periodic, cu regularitate de ceasornic. Atunci rămâne în pat 
toată ziua şi în cea următoare, din pricina epuizării. Dolga a 
fost asasinat vineri, 25 decembrie seara. Adică exact ziua 
când cade Luc bolnav. 

— De unde ştiţi când a murit Dolga? 

— Ei, bravo! A doua zi, sâmbătă la ora zece, îl aşteptam 
împreună cu Tropicalu'. Eram convinsă că îmi trăiesc 
ultimele ceasuri. Luc, după toate aparențele, nu izbutise 


nimic. A fost o dimineaţă de coşmar... Bineînţeles, n-a mai 
apărut deloc. Ulterior, am aflat ce se întâmplase. Ştia toată 
tagma! Era un eveniment, nu? 

Maiorul îşi bătu uşor dinţii cu pixul: 

— O precizare în legătură cu boala lui Cristea. În afară de 
faptul că n-am auzit de asemenea cazuri, cum se poate 
proba că aceasta este data când criza îl imobilizează? 

— V-o poate confirma medicul curant. 


12 


Fă (ine? 


— Mioara Georgescu... Soţia lui domnu” Dolga. 

— Aha! pricepu Cristescu şi mută reflex receptorul la 
urechea cealaltă. 

Gestul revenea frecvent în ultima vreme, dar maiorul 
abia acum - de ce tocmai acum, stând de vorbă cu gâsca 
asta? - băgă de seamă. Se întrebă dacă nu-i un act 
instinctiv. „Oare nu mai aud cu urechea dreaptă la fel de 
bine? Trebuie să verific...“ Era simplu. N-avea decât să 
asculte ceasul brățară cu o ureche, apoi cu cealaltă. 
Diferenţa, cât de sensibilă, se sesiza imediat. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Cu nimic, făcu simplu femeia, ignorând convenienţa şi 
imaginându-şi probabil că maiorul i se pune la dispoziţie 
pentru o cumpărătură oarecare sau alt serviciu domestic. 
Voiam să vă spun... Ştiţi, am vorbit şi cu madam Ianţi, 
vecina mea de la doi... 

„Dumnezeule! oftă în gând Cristescu. E atât de perfect 
imbecilă, încât îţi vine să crezi că joacă teatru.“ 

— E o femeie foarte cumsecade şi cultă. 

— Da, doamnă, mi-aţi descris-o şi rândul trecut. Am 
reţinut. 

— Şi tocmai discutam. Dumneaei m-a sfătuit să vă 
deranjez... Domnul Dolga avea obiceiul să vorbească 
noaptea în somn. La început parcă mi-era frică, pe urmă m- 
am obişnuit... Odată a zis aşa! „Ai să mi-o plăteşti...“ M-am 


speriat. Zic: „Eu?“ Zice: „Da, tu, Cristeo...“ Asta am vrut să 
vă spun. 

— S-a întâmplat de mult? 

— De Moş Nicolae... Ţin minte, că pe mama o cheamă 
Niculina. 

„Mda... E o corelaţie...” 

— Îmi pare bine că m-aţi sunat. Comunicareaii 
interesantă. Vă mulţumesc foarte mult. 

— Pentru puţin. 


73 


Maiorul se uită la Azimioară. Deşi afară erau -155, 


locotenentul transpira laborios. 

— Să mănânci mai puţină sare. 

Azimioară făcu ochii mari: 

— Poftim? 

— De aia asuzi. Şi cheia de la frigider s-o păstreze 
nevastă-ta. 

Locotenentul se îmbufna şi lăsă nasul în jos. „Le convine 
ăstora cu burta suptă, oricât ar vâri în ei, să facă pe 
şmecherii. Mănânci pe săturate, fără să slăbeşti cureaua cu 
o singură gaură, şi pe urmă ţii teorii despre cumpătare.“ În 
diverse ocazii îl văzuse pe Cristescu luând „o gustare“ la 
birou. Adevărat, doar un singur sandwich: o franzelă de 
patru lei tăiată longitudinal. Între cele două felioare 
aşternuse trei sute de grame de şuncă de Praga. Când a 
început să muşte din tartină, ziceai că avea în gură o 
trompetă. În patru minute haleul fusese îngurgitat până la 
ultima firimitură. „Şi pe mine, când m-a surprins că ronţăi 
un covrig, şi-a izbit palmele: «Ce faci, dom'le? lar 
mănânci?»“ Puse o hârtie pe birou. 

— Aceasta este declaraţia doctorului Scarlat. 

— Scarlat? făcu neatent maiorul. 

— Da, medicul curant al lui Lucian Cristea. 

— Mulţumesc... 

— Ni s-a comunicat de la miliția sectorului III că s-a găsit 
maşina doctorului Mircescu abandonată în urma unui 
accident. 


Maiorul deveni brusc interesat: 

— Zău? Unde? 

— Chiar în apropiere de locuinţa victimei, mă refer la 
inginerul Dragu, la distanţă de vreo două străzi. 

— Şi cum dracu' n-a observat-o nimeni până acum? Ce 
face sectoristul de-acolo? 

Locotenentul constată placid: 

— E în concediu. 

— Paradită rău? 

— Ce? 

— Maşina, vezi bine. Ce are? 

— Aripa lovită de zid - Renaultul a urcat pe trotuar - şi 
bara de direcţie ruptă. Scrie totul în raport. 

Vorbea fără să-l privească, cu nasul în pământ şi glas 
automat. 

Maiorul îl cercetă mirat şi începu să râdă: 

— Văd că-ţi plouă! Te-ai supărat? 

— Nu-mi permit. 

— Atunci mai fă puţină gimnastică! Jogging-ul e în special 
recomandabil. 

Azimioară îşi supse buzele. Se şi vedea în şort şi maiou 
alergând de nebun prin pădurea de blocuri din Berceni. 
Oamenii ar fi plătit taxă ca să stea mai în faţă, iar ăia de la 
etaj, cu balcoane, n-ar mai fi scăpat de musafiri. Duminica 
ar fi venit şi neamurile din provincie. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

— Să începi chiar de mâine şi, peste două săptămâni, te 
prezinţi la raport... Să intre Olga Gabrelotti. 


74 


F emeia pătrunse în birou cu mersul ei caracteristic de 


star made în Hollywood. 

„Cât de puţine femei ştiu să meargă!... Şi cât de puţini 
oameni acordă importanţă acestui amănunt!“ Chiar şi 
printre marile actriţe - fără ca celelalte să facă gafe 
bineînţeles - puţine au un pas cu adevărat princiar. Grace 
Kelly fusese una dintre alese. În filmele ei, Cristescu abia 
aştepta s-o vadă ridicându-se, mişcându-se. Un mers 
regesc... Fusese predestinată. Principesă de Monaco... 

„Da, devenim din ce în ce mai civilizaţi, mai motorizaţi, 
deodorantul a pătruns şi în complexele de la sate, dar cât 
de mult din rafinamentul de altădată s-a pierdut... Cine mai 
cântă sau pomeneşte azi de ceafa delicată a unei femei, de 
forma desăvârşită a mâinilor atât de slăvite în Evul Mediu şi 
mai târziu. (Bineînţeles! observase un amic. Sculptai ode şi 
madrigale pentru mâini, fiindcă picioarele nu se vedeau, 
camuflate în kilometri de cârpă.) Unde-s decolteurile 
fastuoase, mândria  străbunicelor, sau pletele lungi, 
mătăsoase, podoaba femeii?...“ Maiorul observase că, mai 
cu seamă la capitolul păr, majoritatea femeilor sunt 
deficitare: Rar, tocit, lipsit de strălucire, chiar din cea mai 
fragedă tinereţe. 

— Aţi vrut să mă vedeţi, spuse Cristescu. Despre ce e 
vorba? 

Olga Gabrelotti, palidă, nefardată, îşi strânse buzele: 

— Dispuneţi de fonduri atât de confortabile, încât vă 
permiteţi să acordaţi locuinţă şi hrană gratuit, fără să 


încercaţi cea mai mică economie de timp? Sunt de patru 
zile aici şi nu mi s-a pus nici măcar o întrebare. 

Cristescu o cercetă atent. „E prima oară când o aud 
enunţând o tâmpenie...“ În acelaşi timp, jubila. „Slavă 
Domnului! Copiii au început să reacționeze.“ 

— Mda... Mă întreb în ce măsură această risipă intră în 
sfera interesului dumneavoastră. Oricum, apreciez înalta 
dumneavoastră, emoţionantă aş zice, responsabilitate 
civică. Este singura problemă pentru care m-aţi solicitat? 

Olga îi aruncă o privire piezişă: 

— Vreau să fac o nouă declaraţie. 

Cristescu îşi împleti degetele sub bărbie: 

— Vă ascult. 

— Nu eu l-am omorât pe Marian. 

— Şi? 

— Şi-atât? Nu-i de-ajuns? 

— Aia e că nu-i de ajuns! În primul rând, trebuie să vă 
atrag atenţia că o declaraţie dată şi semnată în faţa 
autorităţilor înseamnă ceva mai mult decât un răvaş de 
plăcintă. Această atitudine, cam veselă, nu poate fi 
interpretată decât în două feluri: fie sunteţi iresponsabilă şi 
vă ştiam doar... originală, fie sunteţi rău intenţionată şi 
dezinformaţi deliberat organele de anchetă. 

Olga îşi greblă cu degetele părul de la ceafă. 

— Când v-am declarat că eu sunt asasina lui Marian nu 
m-aţi crezut. V-aţi schimbat părerea? 

— De ce nu? Potenţial, sunteţi aptă de crimă. lar intenţia, 
care presupune în nouăzeci la sută din cazuri şi 
premeditarea, aţi mărturisit-o deschis. 

— Şi totuşi nu eu l-am omorât. 

— Asta rămâne de văzut. Să luăm oricum ca ipoteză de 
lucru şi drept autentică declaraţia dumneavoastră de azi. 
Deci nu l-aţi ucis! Ce v-a determinat atunci să vă 
autoacuzaţi? 

— Mă aflam într-un moment de mare depresiune. Cred că 
nici nu ştiam ce vorbesc. 


— Sunt de acord că nu eraţi într-o formă excepţională, 
dar n-am desluşit nici cea mai mică incoerenţă în gândirea 
sau fraza dumneavoastră. Căutaţi altceva. 

— Trebuie să mă înţelegeţi... Eram răvăşită... Luasem un 
pumn de tranchilizante... Mă simţeam ca drogată, încercam 
mustrări de conştiinţă... Îmi venea să cred că din cauza mea 
a murit... Ştiu că vi se pare absurd... Noi, ăştia cu sânge 
italian, suntem  superstiţioşi... Credem în semne, în 
farmece... 

— Doamnă! 

— Ştiam că n-o să mă credeţi, dar aşa e. Mi-e jenă să vi-o 
mărturisesc, dar cu o seară înainte i-am chemat moartea. 

— Care-i tehnica? 

— Am fotografia lui. I-am împuns cu acul înroşit ochii şi 
inima. La fel am procedat cu toate literele numelui lui, 
scrise pe o bucată de carton... Puteţi să verificaţi. Sunt 
acasă la mine, pe masă. 

Cristescu o scrută sarcastic dar, în sinea lui, aşa cum o 
cunoştea, o vedea în stare de orice ţăcăneală. 

— Aceasta s-a întâmplat vineri seară. Ce aţi făcut 
sâmbătă? V-aţi prezentat la întâlnirea fixată? 

— Da. Am sunat la uşă şi nu mi-a răspuns. Am aşteptat 
cam jumătate de oră, după aceea am început să mă plimb în 
jurul blocului. N-am rezistat mult, era un ger cumplit, iar eu 
venisem în taxi şi destul de uşor îmbrăcată. Hainele groase, 
multe, nu te pun în avantaj. M-am întors acasă şi l-am sunat 
toată ziua... Asta-i tot. 

Maiorul îşi prinse capul în mâini. Privi îndelung mânerul 
sertarului, care atârna într-un singur cui, îl cântări în palmă 
şi spuse brusc: 

— Nu-i tot! Povestea vrăjitoarei Bucureşti Anno Domini 
1983 e romantică, dar mie nu trebuie să-mi cânte nimeni 
nani-nani ca să adorm. Pe cine acoperiţi dumneavoastră, 
doamnă Gabrelotti? 


75 


FR Cum a dat foc imobilului? Cum? Era arestată de 


câteva ceasuri... Bombă incendiară cu întârziere n-a fost - 
de unde s-o procure nebuna? -, iar vecinii sunt categorici: 
nu s-a auzit nici o explozie. Şi sunt la fel de fermi când 
afirmă că focul a izbucnit în apartamentul ei...“ 

— Da! rosti maşinal, când Lucian Cristea pătrunse în 
birou. 

Se gândi că, văzându-l pe stradă, ar fi fost incapabil să-l 
situeze din punct de vedere social. Înalt, bine făcut, 
îmbrăcat sobru, putea fi la fel de bine inginer, sportiv sau, 
graţie aerului oarecum occidental, datorat vestimentaţiei şi 
unei anume siguranţe, lucrător în comerţul exterior, individ 
cu mii de kilometri parcurşi în avion la activ. În orice caz, nu 
mirosea a bişniţă şi nu părea mai bolnav decât un campion 
la karate, înot sau judo, aflat în forma lui cea mai bună. 

Din relaţiile culese de Azimioară, rezulta că este fiul unic 
al unor modeşti funcţionari. Absolvise liceul şi doi ani de 
politehnică, după care trecuse la fără frecvenţă, pentru ca, 
în cele din urmă, să-şi abandoneze studiile. 

— De ce? se interesă maiorul. 

— Medicii mi-au interzis orice efort cerebral şi mi-au 
recomandat cât mai multă mişcare fizică. 

— Şi cum aţi preconizat, totuşi, să vă câştigaţi existenţa? 

— Prestând munci care nu-mi solicită decât timpul şi 
foarte superticial intelectul. 

— Ca de pildă... 


— Am lucrat o vreme ca ghid ONI câteva veri la 
Salvamar. 

— Şi-acum? 

— Acum, răspunse sigur de el, prestez muncă la 
domiciliu. Un soi de artizanat din mase plastice. Am 
autorizaţie. 

— Sunt convins. Ce înţelegeţi prin artizanat din mase 
plastice? 

— Tot felul de obiecte care se vând de obicei prin staţiuni 
sau în bâlciuri: bibelouri, brelocuri, mici jucării, ascuţitori, 
portchei... 

— Am înţeles. Este singura dumneavoastră activitate? 

— Îmi este suficientă. 

— Nu s-ar zice. Mă întreb doar cum aţi ajuns atât de 
tânăr şef de gang - se pare că e un termen la modă - şi cum 
de cazierul dumneavoastră judiciar este absolut virgin. 

— Poate că am avut şansă. Îşi muşcă buzele, trădând 
primul semn de emoție: Vă rog să-mi răspundeţi la o 
întrebare. Aţi reţinut-o pe Lelia? 

Cristescu tăcu, gândindu-se că dragostea rămâne 
splendidă oriunde ai întâlni-o: pe un câmp de maci şi 
margarete, încătuşată între kilometri de sârmă ghimpată 
sau în cotloane neguroase, unde uneori abjectul îşi dă mâna 
cu duioşia şi tandreţea. 

— Ea n-are nici o vină, reluă precipitat Cristea. Îmi asum 
în exclusivitate toată răspunderea. 

Maiorul surâse: 

— Pentru ce? Pentru care fapte? 

— Dumneavoastră ştiţi cel mai bine pentru ce m-aţi 
invitat aici. 

— Tăgăduiţi că Lelia Bogdan este  complicea 
dumneavoastră? 

— N-a făcut nimic. 

— Doar că ademenea fraierii cu safe bine asortat. Dacă 
se întâmpla ca fleţul în cauză să aibă şi niscai „scule“ - 
parcă aşa le ziceţi dumneavoastră - de valoare, putea fi 


asigurat că, după câteva întâlniri cu încântătoarea văduvă 
Bogdan, scăpa de grija lor. 

— N-am luat nici un singur obiect din casa inginerului 
Dragu. Lelia v-a informat probabil cum au decurs lucrurile. 

— În seara zilei de 25 decembrie v-aţi întâlnit cu Anca 
Dragu în pasajul Eforie. În ce scop? 

— Mă sunase la telefon. 

— De unde vă cunoştea? 

— Am fost la ei acasă. Lelia dispăruse şi eram înnebunit. 
Nu ştiam unde s-o mai caut, mă agăţam de orice fir de pai. 
Bineînţeles, n-a putut să-mi dea nici o informaţie. La 
plecare i-am lăsat numărul meu de telefon. 

— Ce voia de la dumneavoastră? 

— O aiureală. Cred că-i nebună. Îmi oferea un tablou în 
valoare de douăzeci de mii de lei, ca să omor o babă... 
speriind-o! 

Cristescu se holbă. Categoric, trăia într-o lume smintită. 

— Speriind-o? Cum vine chestia asta? 

— Bătrâna în cauză suferă de inimă. După afirmaţiile lui 
madam Dragu, ar fi fost de ajuns să fac pe fantoma. Recte, 
să dau buzna peste nenorocită, eventual costumat într-un 
cearşaf alb şi cu o lumânare în mână. 

Maiorul îşi aduse aminte că citise ceva asemănător în 
Maupassant, dar lăsă pentru mai târziu amintirile livreşti. 

— Ştiţi cumva despre cine e vorba? 

— Nu, am trimis-o urgent la plimbare. Mă prezentasem la 
întâlnire doar în nădejdea că mi-ar putea da veşti despre 
Lelia. Individa categoric - făcu un gest semnificativ la 
tâmplă - e sonată. Uite o femeie cu care n-aş vrea niciodată 
să am de-a face! Încep să-l înţeleg pe răposatul Dragu. 

— Da..., da..., da... 

Maiorul se ridică şi se uită pe fereastră, de parcă ceva i- 
ar fi atras atenţia în mod particular. Se întoarse la birou. 

— În ce relaţii vă aflaţi cu Ion Dolga? 

Privirea lui Cristea scăpă o singură clipă în lături, apoi 
redeveni  direcţională. Spre deosebire de majoritatea 


indivizilor care au ceva de ascuns în viaţa lor, mai mult sau 
mai puţin grav, Cristea nu evita ochii interlocutorului, 
privea în adâncul lor. 

— Aveam grijă să stăm la distanţă unul de celălalt. 

— Cândva aţi lucrat împreună. 

— Nu contest, faptul e de notorietate. Într-o anume lume, 
fireşte... Ne-am despărţit acum doi ani. 

—  Despărţind Bucureştiul în două sectoare: banda 
dumneavoastră să zicem lucra în estul oraşului, cealaltă în 
vest. 

Cristea, păstrându-şi mereu calmul, începu să râdă. 

— Asta începe să semene a serial IV Suntem la New 
York? Ştiţi bine că la noi nu există fenomen infracţional 
organizat. Dacă patru-cinci inşi colaborează operând 
găinării, asta nu se cheamă Cosa-Nostra. 

— Găinării... Ce înţelegeţi prin aceasta? 

— Bişniţă. 

— Ceea ce aţi încercat cu Dragu, nu se încadrează în 
parametrii fenomenului. Cel mai indulgent exprimat ar fi 
tentativă de furt din avutul particular. 

— Eu am o morală personală, domnule maior. Luam de la 
un escroc care în materie de şarlatanism şi canalism se afla 
cel puţin cu un cap deasupra noastră. Oricât aţi scotoci, nu 
veţi găsi în palmaresul meu infracţiuni grave: crimă, jaf, furt 
din avutul obştesc etc... 

— Apropo de crimă! Părerea unanimă în tagmă este că 
dumneavoastră l-aţi asasinat pe Dolga. 

— Mă aşteptam, dată fiind duşmănia şi rivalitatea dintre 
noi. Cu atât mai mult cu cât Dolga încălcase convenţia non- 
deranjului reciproc. Este o aberaţie! 

— Oare? 

— V-o pot dovedi. Este adevărat că de dragul Leliei aş fi 
fost în stare să-l ucid. De-ajuns s-o fi atins doar cu degetul. 
După ce a răpit-o şi a început şantajul, intenţionam să-l 
prind şi, prin presiuni fizice, să-l determin s-o elibereze. 


— Presiuni fizice, ricană maiorul. Ziceţi mai clar păruială 
până la tortură. 

Faţa frumoasă a lui Cristea se înăspri. 

— Era ultima canalie de care trebuia să-i fi fost cuiva 
milă. Vreau să precizez că nu aveam interesul să-l ucid. 
Asta i-ar fi închis definitiv gura, iar pe mine mă interesa să 
aflu unde e sechestrată Lelia. l-am luat toţi oamenii la 
întrebări. l-am mituit, i-am ameninţat. Nu ştiau. lar Sică 
Tropicalu', omul de încredere al lui Dolga, dispăruse de- 
acasă. 

— Mai aveţi şi alte argumente? 

— Da. În general detest să vorbesc despre boala mea, dar 
acum sunt silit. Sufăr de un anumit gen de epilepsie... 
Crizele mele au dată fixă: 25 ale lunii. Mă imobilizează pe 
cel puţin două dacă nu trei zile. Dolga a fost asasinat pe 25 
decembrie, când eu zăceam inconştient în pat. În ceea ce 
priveşte maladia mea, puteţi lua legătura cu doctorul 
Scarlat de la Policlinica Titan. 

— Am luat-o. 

Maiorul deschise sertarul şi-i întinse plicul peste masă. 
Cristea nici nu se uită la el. 

— Şi? Nu confirmă? 

— Ba da! Dar în vreme ce dumneavoastră, ca şi Lelia 
Bogdan, mi-aţi dat să înţeleg că aceste crize, într-adevăr 
nimicitoare, au loc lunar, medicul subliniază că ele se 
declanşează la două şi chiar la trei luni, niciodată o lună 
după cealaltă. Ori dumneavoastră aţi avut ultima criză în 25 
noiembrie. Completă sarcastic: Dolga a fost asasinat în 25 
decembrie. 


76 


ea Îrebuie să-mi exprim recunoştinţa fierbinte, spuse 


doctorul Mircescu, pentru umanismul de care aţi dat 
dovadă. Mama a închis ochii aşa cum şi-a dorit-o, în 
respectul strămoşeştilor datini, iar eu mă simt cu conştiinţa 
împăcată şi sentimentul reconfortant că mi-am făcut datoria 
de fiu. 

Se echipase de „puşcărie“, în conformitate cu o viziune 
foarte personală asupra locurilor: pulover gros cu guler 
rulat, pantaloni strâmţi cu elastice pentru tălpi, hanorac, o 
căciuliţă pe care o mototolea între degete nervoase. „Ce 
sănătos e sky-ul!“ 

Maiorul rosti convenţional: 

— Mă bucur că v-am putut fi de folos. Cum vă simţiţi la 
noi? 

Sensul întrebării, categoric sarcastic, anihilat însă de 
tonul alb, lipsit de orice insinuare, ca şi expresia nevinovată 
a lui Cristescu îl derutară pe medic. Răspunse, folosind 
automat aceleaşi intonaţii convenţionale, de amabilităţi 
schimbate între doi oameni civilizaţi. 

— Bine, mulţumesc. 

— Practicaţi de mult yoga? 

— De zece ani. Am început exerciţiile - râse urât, fără să 
vrea urât, dar aşa râdea el - în timpul detenţiunii mele. 
Unul dintre colegii mei de celulă, un profesor condamnat 
pentru viol, era un vechi practicant. Sunt o fire nervoasă, 
neliniştită... Iniţial, am căutat o modalitate de sinucidere. 
Nu suportam regimul de închisoare, ceasurile se dilatau 


îngrozitor, o zi dura câte trei. Omul acesta m-a salvat. Deşi 
mă întreb... 

Se întrerupse şi râse scurt. 

— Dacă nu v-ar fi ajutat mai mult, lăsându-vă să pieriţi. 

— Nu era greu de ghicit. Sunt un ratat, şansele mele, 
chiar înainte de această..., mă rog, poveste neplăcută cu 
Dragu, de a fi nu fericit, termenul e mult prea ambițios, dar 
măcar mulţumit, se aflau sub zero. 

Cristescu îl privi în adâncul ochilor. Îşi înţepa buzele cu 
vârful creionului, automat. 

— V-aţi închipuit că, asasinându-l pe Dragu, şansele 
dumneavoastră de a vă împăca mai comod cu această 
existenţă ar fi sporit? 

— O rectificare, vă rog. Nu eu l-am asasinat pe Dragu. 

„Aha! îşi zise maiorul. O luăm de la capăt, doar că în sens 
invers. Până mai alaltăieri, au ucis toţi, acum n-a ucis nici 
unul.“ 

— Aveţi cumva amabilitatea să-mi explicaţi atunci de ce 
mi-aţi recitat... balada asasinului Alfred the kid? 

Simţea că-şi pierde răbdarea, stăpânirea de sine. 
Mircescu îl simţi. Declară cu o voce care încerca să 
îndulcească momentul, aproape conjurând: 

— Ştiu, a fost inelegant din partea mea... 

Cristescu îşi pocni o palmă peste frunte. 

— Inelegant! Dumnezeule! De parcă ar fi vorba că aţi 
uitat să-mi expediaţi de ziua mea o carte de vizită cu 
felicitări. 

— Vă rog, ascultaţi-mă. Sunt convins că mă veţi înţelege. 

— Mi-o doresc din tot sufletul. 

— Sunt unicul fiu al unei femei care la vremea ei a fost 
considerată extraordinară.  Splendidă, scăpărător de 
inteligentă, originală în toate actele vieţii ei, voluntară, 
aproape tiranică, spirituală. Din nefericire, i-am produs o 
mare decepţie. Altfel trebuia să arate fiul Laurei Mircescu. 
N-am să vă înşir adjective, am să vă ofer tipuri: nedomolitul, 
sălbaticul, pătimaşul Heathcliff al domnişoarei Emily 


Bronte, iată că totuşi nu mă pot stăpâni, epitetele vin de la 
sine, Reth Butler, aventurierul gentleman, pe care de 
cincizeci de ani îl iubesc milioane de femei (am cunoscut 
cucoane în toată firea, bunici credincioase şi azi aceluiaşi 
idol), sau temerarul Trandafir Alb. Trebuie să vi-l amintiţi, 
era acel conte enigmatic, care facilita emigrările familiilor 
proscrise în timpul Revoluţiei franceze. Un astfel de fiu şi-ar 
fi dorit, cu un asemenea fiu s-ar fi mândrit. În locul lui, s-a 
trezit cu un mormoloc anemic, mereu bolnav, fricos până la 
patologic. Unul dintre acei copii care dau probleme 
părinţilor până târziu, în adolescenţă. Studios, adevărat, 
capabil, colecţionar de premii, dar teribila Laura aprecia la 
un bărbat în primul rând calităţile de virilitate. „Puțin îmi 
pasă că e academician sau că îl cheamă Edison, dacă nu-i în 
stare să mă apere de o bandă de derbedei care sar pe mine 
noaptea în port la Marseille sau Barcelona.“ Făcea aluzie la 
un incident penibil petrecut în străinătate, pe când se afla 
cu tata în voiaj de nuntă... Cum n-a fost niciodată o femeie 
victimă şi, în orice caz, nu dispusă să sufere toată viaţa 
pentru o situaţie iremediabilă, decepţia ei s-a transformat 
într-un dispreţ nimicitor. Nu ştiu să-i fi smuls vreodată un 
singur zâmbet care să nu fi fost acid, plin de maliţiozitate. 

„Hm! Până aici se pare că nu minte. Şi romanul concordă 
cu ceea ce mi s-a relatat pe temă. Deci fiul ar fi ideea 
traumatizat, copleşit de impunătoarea, strălucitoarea şi 
nimicitoarea statură a mamei...“ 

— Fenomen paradoxal, eu am adorat-o toată viaţa. O 
admiram în taină şi tot în taină îi urmăream fiecare mişcare, 
fiecare reacţie. În copilărie, şi chiar mai târziu, mi-aş fi dat 
viaţa - nu, nu! nu exagerez, viaţa - ca s-o pot epata, să-i 
smulg măcar un surâs de aprobare. Visam fapte eroice, pe 
potriva vârstei. Să salvez un copil de la înec sau dintr-o casă 
incendiată, mă vedeam călărind un armăsar sălbatic şi 
luând obstacolele cele mai primejdioase sub privirile ei 
uluite şi îngrijorate, devenind campion la cursele de 
automobile ori făcându-l KO pe Joe Louis. 


Se opri uitându-se la maior, care îl asculta rozându-şi 
unghiile de la ambele degete groase. 

— Poate că abuzez de răbdarea dumneavoastră. 

— Nu..., nu. Vă rog să continuaţi. 

— Dorinţa aceasta de a o epata, de a o surprinde, mi-a 
rămas toată viaţa. Evident, nu mă mai gândeam la acrobaţii, 
de fapt, nu mă mai gândeam la nimic, dar dorinţa, în stare 
latentă, a existat permanent. Odată, împlinisem treizeci de 
ani, îmi luasem doctoratul şi aveam un raft de bibliotecă 
plin de comunicări, studii, lucrări publicate, am auzit-o 
spunând unei mătuşi: „...de la foutaise, ma chere! Criminal 
să fie şi l-aş respecta mai mult....“ Când m-am hotărât să-l 
asasinez pe Dragu, desigur mă gândeam la recuperarea 
obiectelor mele, dar încercam o satisfacţie sadică, jubilam 
închipuindu-mi ce figură va face când va afla că l-am ucis. 

— l-aţi enunțat dinainte intenţiile dumneavoastră? 

— Bineînţeles. Şi tot bineînţeles nu m-a crezut în stare, 
m-a persiflat în mod sângeros. Dacă prima întâlnire cu 
dumneavoastră n-ar fi avut loc la noi acasă, v-aş fi făcut o 
declaraţie cinstită chiar de la început. Aşa, ea auzea ce 
vorbim. Eram fericit că aude. Citise faire-part-ul din ziar, 
dar parcă încă se mai îndoia. După ce aţi plecat, mi-a spus o 
singură vorbă. „De, băiete, se pare că tot ai moştenit ceva 
vână de la noi, Dumeştii...“ 

— De... Ciudată satisfacţie să-ţi ştii fiul asasin, şi nu prea 
comod de explicat acolo sus, că eşti practic autorul moral al 
celei mai crunte fărădelegi. Să reluăm deci filmul zilei de 
sâmbătă, din unghi total opus: cel al inocentului! 

— De acord, făcu medicul. Tot ce v-am declarat cu ocazia 
primei noastre întâlniri rămâne valabil până la un anumit 
punct. Adică în primele ore ale dimineţii am făcut curăţenie, 
după care am mers la Boteanu pentru slujbă... 

Făcu o pauză, îşi duse arătătorul la buze şi, timp deo 
secundă, maiorul îl avu în faţa ochilor pe băieţelul Alfred cu 
breton şi fluturaş de catifea la cămăşuţa îndantelată, fragil, 
îngrijorător, reflexiv. 


— După aceea, reluă, m-am dus la Dragu acasă. 

Deşi Cristescu ştia că în principiu o depoziţie nu trebuie 
întreruptă, nu se putu împiedica să constate ironic: 

— Aha! Aţi avut deci grijă să obţineţi în prealabil OK-ul 
divin. 

Mircescu trecu peste observaţie. 

— Am găsit uşa deschisă... 

— Scuzaţi-mă, la ce oră? 

— 12. Era ora rendez-vous-ului. Fixat. Când am dat ochi 
cu cadavrul lui Dragu, am avut un şoc. Câteva clipe, poate 
minute, nu ştiu exact cât a trecut, am rămas paralizat de 
groază şi surpriză... Şi iar nu ştiu cum am ajuns în stradă. 
Am urcat într-un taxi - o şansă! l-am găsit imediat - şi am 
venit acasă. Restul nu mai interesează. 

„Mda, gândi Cristescu. Aceeaşi placă. Mielu, Olguţa, 
micul Alfred... «Am vrut să-l omor, dar mi-a luat-o altul 
înainte. Şi când l-am văzut pe ăla cu ţeasta ţăndări, s-o 
aduni cu pipeta, mi-am amintit că în liceu eram campion la 
cursa cu obstacole.»” 

— N-aţi întâlnit pe nimeni? Mai precis, urcând scările, în 
apartament sau în secundele vertiginoasei dumneavoastră 
retrageri? 

— Nu! 

„Cine minte? Nanu sau ăsta? Ora vizitei lor coincide...“ 

— Pretindeţi că nu v-aţi recuperat obiectele? Acesta era 
în fond mobilul esenţial al tentativei dumneavoastră. 

— Vă jur! Nu mă mai ţineau puterile. 

— Încerc să vă cred. Nu-mi pot explica însă un fenomen. 
De ce tocmai lucrurile dumneavoastră lipsesc din inventarul 
actual al victimei? 

— Asta n-o mai ştiu. Dacă existau sau nu în casă, nu mi- 
am putut da seama. Eram prea îngrozit ca să mai 
înregistrez ceva. Posibil însă, emit o simplă ipoteză, este ca 
Dragu să le fi înstrăinat la o dată anterioară. Nu contest că 
era un colecţionar pasionat, dar mai înainte de toate a fost 
un om de afaceri extrem de iscusit. Sunt încredinţat că s-ar 


fi despărţit chiar şi de cea mai îndrăgită piesă, dacă ar fi 
obţinut un beneficiu interesant. 

— Ipoteza cade. Asemenea înstrăinări sunt prea 
importante, indiferent de patrimoniu, pentru a se efectua 
fără actele şi formalităţile necesare. Ori între hârtiile lui 
Dragu, un pedant până la patologic în chestiuni care 
presupun cea mai neînsemnată operaţiune financiară, nu s- 
a găsit nici un act de vânzare-cumpărare privitor la 
obiectele respective. 

— Ce să vă spun?! Într-adevăr, e curios. S-ar putea ca 
soţia lui să vă poată oferi vreo informaţie. 

— E o soluţie, rosti alb maiorul. Îşi luă inima în dinţi şi 
improviza: Întâmplarea face însă că există un martor care 
v-a văzut părăsind apartamentul victimei. Făcu o pauză şi 
adăugă: Duceaţi un mic sac de voiaj. 

Maiorul înregistră un singur semn de tulburare. 
Mircescu clipi de câteva ori, apoi îşi reluă aerul candid, de 
om pus pe confesiune şi care nu are nimic de ascuns. 

„Pentru un hipernervos şi sensibil - e de-ajuns să-i 
priveşti mâinile - se stăpâneşte extraordinar de bine. Te 
pomeneşti că o fi vreo chestie cu yoga...“ 

— Este o minciună. Deliberată sau nu, dar e o minciună. 

Cristescu începu să bată cu pixul în sticla biroului. 

— Consideraţi că ar putea fi vorba de o confuzie? Hm, 
greu de acceptat ipoteza. Dumneavoastră nu sunteţi 
persoana care poate fi luată drept alta... Şi viceversa. 

Ca totdeauna când se făcea vreo aluzie la fizicul lui, 
medicul roşi violent. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Eu n-am contestat că am 
intrat în locuinţa lui Dragu, ci doar că aş fi sustras de-acolo 
măcar un ac. 

— Am reţinut, spuse la fel de calm maiorul. Acelaşi 
martor, şi de data asta nu trişa, v-a văzut în dimineaţa 
imediat următoare... Făcu o pauză şi accentuă: În zorii 
dimineţii imediat următoare, mai precis orele cinci, ducând 
un bagaj la locuinţa doamnei Lupu, unde aţi zăbovit circa 


un ceas. Când aţi plecat, ţineaţi amândouă mâinile în 
buzunare. 

Medicul făcu ochii mari, mimând surpriza. Brusc, începu 
să râdă: 

— Mi-am amintit. După cum ştiţi, suntem prieteni vechi, 
aş zice că o consider ca făcând parte din familie. Pentru 
mine a fost şi va rămâne totdeauna tanti Melania, de parcă 
ar fi sora mamei. În măsura posibilităţilor, îi fac mici servicii. 

Cristescu, cu degetele încrucişate, se aplecă mult peste 
masă, arborând o expresie zâmbitoare: „Ce frumos ştii să 
povesteşti matale!...“ 

— În dimineaţa respectivă, continuă medicul, i-am dus 
nişte rufe pe care le dăduse la spălătoreasă. 

— În zori, la ora cinci! 

— Pachetul îl scosesem în ajun. 

— Îmi închipui! Dar nu înţeleg de ce aţi pus ceasul să vă 
deştepte pentru chestia asta. Ca să fiţi la Melania Lupu la 
ora cinci, înseamnă că v-aţi trezit la trei jumătate. 

— Ştiu că vi se pare bizar. Dumneavoastră sunteţi un 
bărbat ocupat, cu vremea  drămuită şi riguros 
compartimentată, cu o destinaţie exactă a ceasurilor. La ora 
16 mănânc, la 20 deschid o carte, noaptea s-a inventat ca să 
dormi. Pentru oameni ca mine, însă, regulile acestea nu mai 
există. Dacă am chef, mănânc la trei dimineaţa, dorm toată 
ziua sau mă plimb la miezul nopţii. lar programul doamnei 
Lupu e la fel de dezordonat, fistichiu chiar. 

„Ce-i drept, aici nu se înşeală...“ 

Maiorul îşi sprijini coatele de birou şi începu să-şi bată 
vârful degetelor într-o mişcare ritmică. 

— Vedeţi, domnule doctor, situaţia dumneavoastră se 
prezintă în momentul de faţă în culori nu tocmai 
înviorătoare. Sunteţi suspectat de crimă şi, în plus, v-aţi 
făcut vinovat de furt din avutul particular. 

— Prin absurd, replică Mircescu, chiar dacă aş avea de 
dat cont în faţa instanţei pentru această a doua învinuire, 


voi beneficia de circumstanţe atenuante. Mi-am recuperat 
propriile obiecte, pe care un terţ le-a obţinut prin fraudă. 

— Fraudă din punctul dumneavoastră de vedere. Actul 
încheiat la vremea respectivă de către doamna Mircescu 
este perfect legal. Ca o curiozitate juridică dacă vreţi, chiar 
dacă obiectele în cauză s-ar fi aflat doar în depozitul 
inginerului Dragu, iar dumneavoastră le-aţi fi recuperat în 
absenţa şi fără ştiinţa sa, fapta păstrează aceeaşi calificare: 
furt. 

— Într-adevăr, o subtilitate care mi-a scăpat. Oricum ar 
sta lucrurile, nu eu sunt autorul furtului. În ceea ce priveşte 
acuzaţia de crimă, mi se pare ridicolă. 

— Vă felicit dacă vă vine să râdeţi. Nu vă ascund că, în 
momentul de faţă, ocupați pe lista suspecţilor locul întâi. 

Mircescu încercă să pară amuzat: 

— Deci mai am colegi. Asta-i perfect, nu mi-a plăcut 
niciodată să mă simt singur. Sunt şi ei reţinuţi? 

Maiorul se încordă. Întrebarea era puţin comună. Nu te 
interesează soarta altora decât în măsura în care aceasta 
poate influenţa propria-ţi situaţie. Îi veni să-şi pocnească o 
palmă peste frunte: „lâmpitule!“ Greşise din start 
considerând neîndoioasă o anumită stare, de fapt, aparentă. 
Şi anume că... Întrebarea se precipită, se rostogoli singură: 

— Cine e complicele dumneavoastră, domnule Mircescu? 


77 


Maiorul se scărpină discret în creştetul capului. 


„După cum arată, nu scot mare lucru de la el...“ 

Octavian Nanu, străveziu, surâdea. Un surâs care nu se 
adresa nici uneia dintre persoanele de faţă, ci cuiva nevăzut 
şi pe care presimţeai că Nanu îl vede minunat, că-i aduce 
linişte şi mângâiere. 

Slăbise îngrijorător de mult şi, faţă de cum arăta acum, 
Nanu, cel pe care-l cunoscuse abia cu zece zile în urmă, 
putea fi considerat o mostră de bărbat înfloritor. Capul în 
special se micşorase, şi maiorul îşi spuse că l-ar fi putut 
lesne astupa cu o batistă de damă. Gardianul Niţă 
reclamase faptul că Nanu refuza să mănânce: „nu de-al 
dracului, domnu' maior, da' nu poate, zice că parcă înghite 
sârmă ghimpată...“ 

Cristescu  dispusese efectuarea unui consult serios. 
Medicul diagnosticase o uremie în stare avansată şi opinase 
pentru spitalizare imediată. Dar chiar regimul privilegiat - 
hrană, medicamentaţie, linişte absolută - nu izbutise nimic. 
Omul continua să viseze cu ochii deschişi, să zâmbească 
imponderabilului şi se părea că nimic nu-l poate scoate 
dintr-o stare care aducea a transă. Nici măcar compania lui 
Nelu Cinci Aşi, bişniţar şi jucător de cărţi profesionist, poate 
cea mai simpatică figură a lumii interlope bucureştene, nu 
reuşise să-l anime. 

După două zile de încercări zadarnice de a-l antrena într- 
un dialog oarecare, Nelu se predase ridicând mâinile: 
„Ascultaţi-mă pe mine! Ăsta şi-a făcut mutaţia. A sărit şi 


peste Aleea Colivei, acum se dă în căluşei cu flăcăii din 
cosmos, care au uitat să se mai întoarcă...“ 

Cristescu se interesă cu blândeţe: 

— De ce mi-aţi ascuns starea sănătăţii dumneavoastră? 

Nanu clipi mărunt. Privirea palidă părea să se întoarcă 
de departe. 

— În ce măsură v-ar fi interesat problema? Este o 
chestiune personală, ca şi lista creditorilor mei sau a 
problemelor sentimentale. 

— Continuaţi să susţineţi că dumneavoastră l-aţi asasinat 
pe inginerul Dragii? 

— Da. Dacă vreţi, mai semnez încă o sută de declaraţii... 
De ce atâtea formalităţi? Kilograme de hârtie, tone de timp 
şi energie pentru situaţii limpezi ca lumina zilei... Peste tot 
e la fel... Ce lumină blândă!... O simt pe piele... Lăsaţi-mă să 
mă odihnesc... Eu, da, eu l-am omorât... Nu-mi pare rău... 
M-a iertat şi El... Nu-i simţiţi prezenţa?... Ce caraghioşi 
sunt oamenii... Nu văd nimic... Trec orbi pe lângă El... Şie 
aici, printre noi, în fiece clipă... Uitaţi-vă în spatele 
dumneavoastră. 

Maiorul întoarse capul, de parcă realmente s-ar fi 
aşteptat să vadă şi altceva decât perdeaua de la fereastră şi 
„pac-ul“ agăţat de cremonă, rămas de astă-vară. 

Ochii lui Nanu străluciră: 

— L-aţi văzut, nu-i aşa? 

Cristescu închise uşor dosarul. 

„Delirează... N-a asasinat. Ştie, a ştiut că oricum se 
stinge şi şi-a asumat culpabilitatea. Acoperă şi el pe cineva. 
Dar pe cine?“ 


78 


A roganţa Ancăi Dragu luase proporţii, devenise aproape 
agresivă, şi maiorul se întrebă când Dumnezeu jucase 
teatru? Ani de zile se consumase într-un show jalnic faţă de 
familie şi prieteni (şi în ce scop?, mai ales că Dragu făcea 
parte din specia bărbaţilor care trebuie struniţi cu biciul), 
iar acum dezvolta partituri de personalitate frizând 
violenţa. Cristescu se simţea cu atât mai derutat cu cât el 
unul nu credea în transformări radicale şi nici nu întâlnise 
vreun singur caz în carieră sau viaţă personală. O dată 
depăşită perioada adolescenţei, când mutaţiile psihice pot 
avea uneori un caracter extraordinar, acel „nu-l mai 
recunoşti pe cutare, nici nu-ţi imaginezi cum s-a schimbat“ 
(bineînţeles, nu din punct de vedere fizic) îl făcea să 
zâmbească. Asemenea afirmaţii le eticheta scurt „legende“, 
încă o manifestare a fascinaţiei pentru senzaţional, de care 
suferă mai toţi oamenii, „Probabil nu l-au văzut bine înainte, 
conchidea, sau persoana a fost îndeajuns de şireată, ca să 
nu se lase citită...“ 

Acum, în faţa Ancăi Dragu, se simţea derutat, având 
sentimentul că nu ştie cu cine stă de vorbă. 

Femeia îşi strânsese părul înnodându-l pe ceafă, şi chipul 
în formă de „V“ - cel mai primejdios susţin fizionomiştii 
(viclenie, vulpe, viperă) - se evidenția parcă tras în cărbune 
pe o coală albă de hârtie. 

— Protestez! anunţă cu glas ridicat. 

Cristescu se simţi sâcâit de insolenţa tonului, dar ştia că 
cea mai mare greşeală e să te laşi enervat, când 


interlocutorul nu urmăreşte nimic altceva decât să-ţi vadă 
părul zbârnâind de furie. În consecinţă, arboră un surâs de 
casă bună şi de „bine aţi venit, oaspeţi dragi!“ 

— Aveţi, vă rog, amabilitatea să luaţi loc şi... 

— Protestez!! îl întrerupse Anca. 

— De ce? 

— Protestez în primul rând împotriva unei arestări şi 
detenţii abuzive. Au trecut de mult cele patruzeci şi opt de 
ore, termenul legal al unei reţineri în vederea cercetărilor... 

— Ridicaţi un incident - aşa s-ar numi asta în limbaj 
juridic. Liniştiţi-vă. Sejurul dumneavoastră la noi a fost 
prelungit cu avizul şi semnătura procuraturii. Altceva? 

— N-aveţi nici un fel de probă împotriva mea. 

— Decât o tentativă de crimă mă refer la periuţa pudrată 
cu cianură şi sustrageri din masa succesorală. Dar despre 
asta am mai vobit şi, dacă mai vreţi probe, vă informez că s- 
a mai găsit câte ceva. Există şi alte temeiuri pentru care 
protestaţi? 

— Da! Sunt suspectă, m-aţi făcut şi puşcăriaşă, dar asta 
nu înseamnă că mi-am pierdut statutul de om. Vă bateţi joc 
de mine! 

Ultimele cuvinte le urlase. 

— Ce anume vă nemulţumeşte? 

Tonul era duios, semăna a mângâiere: „Ce vrei tu, fetiţa 
tatei?“ 

— M-aţi vârât într-o celulă mizerabilă, alături de nişte 
fiinţe mizerabile, scursura cea mai mizerabilă a societăţii. 
Meritam oricum alt tratament. 

— De ce? Tuţi Troleibuz şi Dora Macaroană sunt reţinute 
pentru fapte care pe lângă ale dumneavoastră par un joc de 
copiliţe care sar coarda. În ceea ce priveşte celula, ea 
îndeplineşte absolut toate condiţiile de ordin sanitar impuse 
de regulament. Poate n-aţi observat, dar pe firma de la 
intrare nu scrie Palace şi nu-s pictate cinci stele. Revenind 
la societate, ca să punem capăt acestei probleme, cred că 


nu vă aşteptaţi să întâlniți aici lumea de la curtea 
Bourbonilor. 

Anca Dragu îl privea palidă de mânie. În ochi ura 
aprinsese flăcări galbene. 

— Mi se pare obligatoriu să se ţină seama de condiţia 
socială a celui reţinut. Nu mai rezist să ascult conversaţia 
acestor căzături. În viaţa mea n-am auzit lucruri atât de 
abjecte. Nu mai rezist, înţelegeţi? 

— Din păcate, oftă maiorul, va trebui să vă obişnuiţi. Nu 
toate chipurile sunt frumoase, nu toate camerele au 
vederea spre mare. 

Femeia răsufla precipitat. Izbucni: 

— De ce m-aţi chemat? Ce vreţi de la mine?! 

— Vedeţi, stimată doamnă - şi din nou avu gestul lui 
caracteristic, de parcă ar fi cântărit ceva în mână - 
obişnuiesc să răspund la toate întrebările, cu condiţia ca ele 
să fie emise într-o manieră urbană. |inând seama însă de 
starea dumneavoastră de spirit, voi trece peste principii. N- 
am înţeles o chestiune: de ce aţi abandonat varianta 
otrăvirii soţului dumneavoastră? După cum am mai 
remarcat, ideea era excelentă şi avea şanse să se 
transforme într-o crimă perfectă. 

— Poate pentru că, aşa cum presupuneaţi, rânji Anca, n- 
aveam cianură. 

— Aţi avut cianură, replică scurt Cristescu. 

— De unde ştiţi? 

— În dosarul dumneavoastră de cadre figurează o 
tentativă de sinucidere care a avut loc acum doi ani. Marian 
Dragu a intervenit în ultima clipă. Vi s-a făcut rău iar el, 
pierzându-şi un moment capul, a alarmat vecinii. Pe toţi i-a 
izbit mirosul acut de migdale emanat de lichidul împrăştiat 
pe parchet. Alături se afla paharul căzut din mâna 
dumneavoastră. 

— Nu-i concludent. 

— Pentru noi, da. Deci, de ce v-aţi răzgândit? 


Femeia îşi frământă mâinile. Respira sacadat şi nu mai 
încerca deloc să se stăpânească. Izbucni: 

— Vreţi să vă spun ceva? Pe Marian l-a omorât bătrânul 
Cernat. 

— O formulă comodă. Morţii nu vorbesc. 

— Nu vă mint. Credeţi-mă. 

— Nu-mi oferiţi nici un gir în acest sens. 

— Vă spun că el l-a ucis. Îl ura de moarte. 

— Nici dumneavoastră nu nutreaţi sentimente mai 
creştineşti. 

— Sâmbătă dimineaţă m-am întors acasă. Aţi fost bine 
informat. Am plecat cu trenul de 9:45. La nouă şi zece am 
deschis uşa, convinsă că Marian şi-a isprăvit toaleta. Voiam 
să recuperez periuţa de dinţi... 

— Şi? făcu maiorul încordat arc. 

— L-am găsit cu capul zdrobit. Vă jur! Am plecat ca o 
nebună, nici nu ştiu cum am ajuns la gară. 

— Şi de ce credeţi că Cernat e vinovatul? 

— Pentru că Marian nu deschidea niciodată uşa cuiva, 
nici măcar poştaşului, înainte de a se fi spălat, ras şi de a fi 
în ţinută decentă. lar în casă se aflau doar el şi Cernat. 
Concluzia mi se pare perfect logică. 

— De ce mi-aţi semnalat abia acum situaţia? 

— Mi-a fost teamă să recunosc că m-am întors acasă. 

— O teamă fără temei, de vreme ce vă dovedisem că aţi 
plecat cu trenul de 9:45. 

— Asta nu presupunea în mod obligatoriu întoarcerea 
mea acasă, ori de asta mi-a fost frică. Pierdusem trenul şi 
basta! L-am luat pe următorul. 

— Şi dacă mi-aş închipui că dumneavoastră l-aţi lovit cu 
toporişca? 

— N-aş fi avut niciodată curajul. 

Maiorul începu să bată darabana cu vârful unghiilor. 

— Pretindeţi în mod categoric că Dragu la ora nouă şi 
zece era mort? 

— Mă jur! 


— Mda... Chestiunea e că Cernat nu putea ucide. Avea 
mâna dreaptă paralizată. 

— Adevărat, făcu Anca Dragu şi dădu de câteva ori din 
cap, ca pentru a-şi întări afirmaţia. Dar dumneavoastră nu 
ştiţi că bătrânul era stângaci. 

Cristescu începu să râdă. 

— Ăsta era ultimul porumbel din joben, aşa-i? Ăla care 
iese la urmă fluturând panglici tricolore. 

— Jur că nu mint. Şi poştaşul se amuza când îl vedea că 
semnează cu stânga talonul de pensie. 

— Nu contest. Dar raportul medico-legal este categoric 
afirmând că loviturile care au cauzat moartea soţului 
dumneavoastră au fost aplicate cu mâna dreaptă. 

Femeia îl privi zăpăcită. 

— Atunci nu mai înţeleg nimic. Il cunosc pe Marian, am 
trăit atâţia ani cu el. N-a primit pe nimeni, în viaţa lui, cu 
părul zbârlit sau ochii încleiaţi de somn. 

Cristescu rămase pe gânduri. După câteva minute, Anca 
începu să se foiască pe scaun. 

— M-aţi uitat? 

Privirea maiorului tresări. 

— Nu... nu, spuse maşinal. Mă gândeam doar la 
dumneavoastră. Cum se poate ca într-o femeie cumpătată, o 
provincială cuminte cu veleităţi modeste, să se nască dintr-o 
dată apetitul criminal? 

— Provincială, femeie modestă, adăugaţi şi monument de 
candoare şi imens rezervor de afecţiune. Dacă aţi fi trăit 
însă un singur trimestru, nu un an, nu şapte, alături de 
Marian, m-aţi fi înţeles. 

— Încerc acum. Dar se pare că încep să am de-a face cu 
un viciu. După fiu - tentativă sau fapt consumat - aţi 
intenţionat s-o lichidaţi pe mamă. 

Femeia se făcu albă ca varul. 

— E o minciună! 

— Oricând puteţi beneficia de o confruntare cu Lucian 
Cristea, căruia i-aţi propus s-o „sperie“, contra douăzeci de 


mii de lei. 

— Minte! 

— Atunci ce i-aţi propus? 

— Să-mi vândă câteva obiecte. 

— Sunteţi chiar atât de presată financiar? 

— N-o duc strălucit. Marian îmi lăsa bani de coşniţă şi 
atăt. 

— Mi-aţi mai spus-o, dar asemenea obiecte nu se vând 
dansând tango. Trebuie aşteptat un moment propice, 
cumpărătorii potriviţi. Una-i să vinzi o pereche de pantofi 
italieneşti, unde ai ca amatoare două milioane de nebune, 
şi-alta piese de muzeu. Şi asta, reamintindu-vă că 
sustragerile din masa succesorală sunt pasibile de 
pedeapsă. 

Anca Dragu săltă din umeri: 

— Puțin îmi pasă. lar cu baba nu vreau să împart nimic. 
În afară de cadoul de nuntă, o ruşine, un serviciu de masă 
cică Rosenthal şi-un ineluş, în şapte ani n-am primit de la ea 
un ac. lar nouăzeci la sută din obiecte au fost achiziţionate 
în timpul căsătoriei. Puteţi consulta actele. Şi culmea! Mai 
are obrăznicia să ceară şi sechestru! Ei bine, domnule 
maior, nu va avea nimic. Mă lupt cu ea până în pânzele albe. 

— Hm! Deocamdată, în ceea ce vă priveşte, sunt cam 
bleumarine. E destul de ciudat, dacă nu incredibil, ca Dragu 
să nu fi avut un inventar la zi. 

— L-o fi avut. 

— Chestiunea nu-i chiar atât de simplă. Din toţi cei care-l 
înconjurau, sunteţi singura care avea interesul ca acest 
document să dispară. 

— O puteţi dovedi? 

— Mă străduiesc. Şi încă o problemă: vă rog să aveţi 
amabilitatea să-mi alcătuiți lista obiectelor pe care le-aţi 
sustras. Biroul meu vă stă la dispoziţie, pixul şi un pachet de 
ţigări. Să nu uit, adăugă maiorul luându-şi paltonul din 
cuier. Daţi-mi în scris o declaraţie asupra relaţiilor dintre 


dumneavoastră şi lon Dolga. Cum l-aţi cunoscut, în ce 
raporturi vă aflaţi etc... 

Femeia îl privi înspăimântată. Dintr-o dată păru că se 
frânge. 


79 


În dotarea maiorului - „m-am pregătit, domnule, atât cât 


se poate pregăti un om normal, având în vedere că urmează 
să competiţioneze cu o nebună de performanţă“ - intrau de 
toate: argumente, mărturii insurmontabile (îşi închipuia), 
amănunte bombă (oare?) culese din rapoartele 
subalternilor, un vagon de răbdare (există totuşi nişte limite 
omeneşti), o panoplie de zâmbete (atenţie, nu galbene!), o 
platoşă (vulnerabilă chiar şi pe vremea turnirelor) 
împotriva farmecului personal al Melaniei Lupu, başca trei 
zile de lectură intensivă din literatura şi teatrul absurdului. 
O întâlnire cu bătrâna presupunea în primul rând un duel 
cu aberantul în formele lui cele mai impunătoare. 

După cum se aştepta, Melania se prezenta proaspătă şi 
înfloritoare. Îţi venea să-i atingi obrajii răcoroşi, să-i sorbi 
din privire rouă florilor albastre ale zorilor. 

Era îmbrăcată în aceeaşi rochie fistichie cu romburi, 
cuburi şi paralelipipede (cam pe aici osteneau cunoştinţele 
de geometrie plană ale lui Cristescu) în culori stridente, 
care cam oboseau ochiul. La invitaţia maiorului, se aşeză 
graţioasă. Dintr-o dată, în ochi i se aprinseră scântei de 
veselie şi scâăpă un chicotit. 

„Începe bine, îşi zise Cristescu. Alta căreia îi vine să 
râdă... Încep să mă întreb dacă n-oi fi cumva glumeţ de felul 
meu.“ 

— Mă bucur că sunteţi veselă. 

— Vă rog să mă scuzaţi... Dar când a venit doamna aceea 
foarte drăguță, mi se pare că o cheamă Dorobanţa... 


„Aha! Dorobanţa!“... De fapt o chema Luminiţa Popeţ şi 
era cea mai solidă femeie gardian din toate penitenciarele 
țarii. 

— ...0 persoană foarte drăguță şi feminină, deşi cred că 
în locul ei aş prefera o altă nuanţă de ruj... Când a venit să 
mă poftească în biroul dumneavoastră, domnişoara Vali 
Flotanta tocmai îmi povestea ceva grozav de nostim. 

— E într-adevăr o persoană spirituală, aprecie maiorul. 

— Vă asigur! Ca şi doamna Mioara Tapir. Păcat că are 
nasul puţin cam scurt. De câte ori o priveşti, ai impresia că-i 
lipseşte ceva. Dar, în fond, nu eşti obligat să priveşti mai sus 
de bărbia ei. 

— Dumneavoastră veţi găsi totdeauna o soluţie chiar şi 
insolubilului. 

— Aţi avut totdeauna o părere mult prea bună despre 
mine. Am discutat mereu cu Mirciulică despre chestiunea 
aceasta. Apropo, îmi puteţi da veşti despre el? N-am mizat 
niciodată prea mult pe capacitatea lui de adaptare... 

Îşi ridică senină ochii spre maior, care încercă să 
descifreze, în petalele proaspete ale privirii albastre, cea 
mai mică umbră de încordare. „Mă întreabă de motan, ca să 
afle ce s-a întâmplat de fapt cu apartamentul din Toamnei. 
E scrum ori ba? Mai corect, mai există sau nu probe?“ 

Cristescu ocoli răspunsul şi declară evaziv: 

— Întâmplător am fost cam ocupat în ultima săptămână şi 
n-am avut timp să mă interesez. Dar cu proxima ocazie... 

— A, nu, vă rog, îl opri Melania ridicând palma roz. 
Tocmai pentru că vă cunosc programul grozav de încărcat, 
nu îndrăznesc să vă deranjez. Doar poate că domnul acela 
dolofan şi atât de îndatoritor, Azimioară, ar putea s-o facă în 
locul dumneavoastră. 

— În regulă. Îi voi da un ordin în acest sens. 

— O! La cât este de amabil cred că va fi de ajuns să-l 
rugaţi frumos. Îşi coborî pleoapele şi se interesă cu glas 
ciripit: Aţi mai avansat? 


Cristescu se holbă. Melania intra în ofensivă, nici măcar 
nu mai bătea câmpii despre modul desăvârşit în care ştia să 
servească ceaiul altă zurlie decedată acum o sută de ani sau 
ce osatură nobilă au mâinile gunoierului care printre altele 
o debarasează şi de sticlele goale. 

— Poftim? 

— V-am întrebat dacă aţi mai avansat în cercetările 
dumneavoastră. Rândul trecut v-am găsit cam îngrijorat, ori 
ştiţi bine că neliniştea, stările anxioase nu priesc ulcerului. 
Acum însă trebuie să recunosc, arătaţi mult mai bine şi vă 
asigur că această constatare îmi produce multă satisfacţie. 
Aţi progresat deci... 

— Da, făcu maiorul, am progresat. A detecta nişte erori 
iniţiale, dacă nu e prea târziu, constituie totdeauna un mare 
pas înainte. Dar, mai ales, dezvăluirea unei noi perspective. 
Un obiect privit din toate părţile se înfăţişează altfel decât 
contemplat mereu din acelaşi unghi. 

— Încerc să vă înţeleg. Presimt că fiecare cuvânt are mult 
miez. 

Cristescu dădu din mână: „Las-o baltă 

— Am greşit de la bun început, crezând - voiam s-o cred - 
că v-aţi liniştit şi că, în sfârşit, renunțând la... 
excentricităţile dumneavoastră, v-aţi încadrat în parametrii 
unei vieţi normale. Detest aluziile neplăcute, dar sunteţi la o 
vârstă când asemenea pretenţii, consider eu, nu sunt 
nesăbuite. 

— Dar eu m-am îndreptat mult, se indignă Melania Lupu. 
Am renunţat aproape complet la dulciuri şi nu mă mai duc 
la filmele cu cow-boy. 

— Mi-e egal ce filme vizionaţi, cert este că nu v-aţi 
astâmpărat. O constat cu durere în suflet, căci de astă dată 
aţi încurcat-o rău. Ce am omis eu, şi-i inadmisibil după ce 
am consumat patru dosare împreună, e că ochii 
dumneavoastră vor străluci totdeauna când treceţi pe lângă 
o afacere cu obiecte de artă, iar mintea şi ideile vor începe 
să vă vâjâie. O altă greşeală, cea mai gravă, a fost că m-am 


« 


lăsat înşelat de aparenţe. Am considerat drept axiomă 
faptul că cei cinci suspecți din cazul inginer Dragu nu se 
cunosc bine între ei şi că lucrează independent unul de 
celălalt. Am exclus deci aprioric ideea de complicitate. Orice 
fel de complicitate: din start sau intervenită pe parcurs. 
Colaborarea dumneavoastră cu infractorii se înscrie la a 
doua rubrică. 

Melania Lupu îşi scărpină uşor tâmpla, afişând un aer 
nedumerit: 

— Nu sunt sigură că vă înţeleg la fel de bine ca la 
început... Îmi permiteţi să iau o ţigară din pachetul 
dumneavoastră? Nu sunt o fumătoare, căci colonelului nu-i 
plăcea să capăt un aer prea îndrăzneţ, dar mi se întâmplă 
să mai aprind câte una, când particip la o discuţie 
importantă... Vă mulţumesc... 

Maiorul rămase tăcut câteva clipe, apoi oftă până în 
adâncul sufletului. 

— Stimată doamnă, vă învinuiesc pentru complicitate la 
infracţiunea de furt din avutul particular - recte, tăinuirea 
obiectelor în cauză. A doua învinuire, şi cea mai gravă, o voi 
formula mai târziu. N-am înţeles niciodată pasiunea 
dumneavoastră pentru comorile de artă. Colecţionară nu 
sunteţi, iar modul de viaţă pe care-l preconizaţi nu 
depăşeşte limitele confortabilului şi civilizatului. Aţi dus 
totdeauna o existenţă în care nu v-aţi privat de nimic dar, în 
ultimă analiză, modestă. Şi dacă eu mă pricep la oameni, 
atât cât să deosebesc un băieţandru de o octogenară, 
atunci dumneavoastră v-aţi simţit foarte bine şi, în 
principiu, perfect mulţumită. Ce intenţionaţi cu aceste 
semnături ilustre - Rembrandt, Goya, acum Picasso - habar 
n-am şi, probabil, nu-mi veţi spune niciodată. Fără îndoială 
însă că, atunci când doctorul Mircescu a depozitat la 
dumneavoastră obiectele sustrase din apartamentul lui 
Dragu, aţi decis pe loc să vă asiguraţi un beneficiu 
oarecare. 

Bătrâna îşi strânse buzele ofensată: 


— N-am făcut niciodată afaceri cu prietenii. 

— Noţiunile dumneavoastră, doamnă, râse încetişor 
maiorul, indiferent de domeniu, sensul pe care-l acordaţi 
termenilor sunt atât de politicos bizare şi neaşteptate, încât 
chestiunea e discutabilă. N-aţi fi încheiat afaceri, dar aţi fi 
acceptat un cadou... E altceva, nu? Şi la fel de bine, 
„acceptat“ se poate transforma în „pretins... Împrejurările 
în care Mircescu a apelat la serviciile dumneavoastră creau 
premise ideale de şantaj. 

— Şantaj? Ochii Melaniei se umplură de lacrimi. Eu l-aş fi 
şantajat pe Alfred, acel copil nefericit, căruia îi cumpăram 
marţipane de la Zamfirescu şi caramele de şocolată de la 
Anghelescu? Ştiţi, unde-i acum Albina... Erau de-a dreptul 
extraordinare, deşi puţin cam lipicioase. Îţi smulgeau toate 
plombele. 

— Un mic număr, da? În fond, nu mă interesează cum |- 
aţi fi operat ulterior pe Mircescu. Esenţial este că lucrurile 
au rămas la dumneavoastră cu scopul de a fi tăinuite, 
scăpate din obiectivul cercetărilor şi, ulterior, valorificate 
într-un fel sau altul. 

— V-a spus..., v-a spus Alfred că mi-a dat mie în 
păstrare... 

Cristescu o întrerupse: 

— Doamnă, există un martor care l-a văzut pe Mircescu 
intrând la dumneavoastră cu acelaşi sac pe care l-a scos din 
apartamentul victimei. 

— Dar de unde ştiţi ce se afla înăuntru? lar eu nu-mi 
amintesc ca Alfred să fi venit cu o sacoşă. Firesc! Probabil 
eram încă buimăcită de somn, iar atenţia şi spiritul meu de 
observaţie au pierdut mult în ultima vreme. Chiar 
dumneavoastră mi-aţi pomenit înainte de vârstă. Ştiţi la fel 
de bine ca şi mine că am împlinit săptămâna trecută şaizeci 
şi cinci de ani şi opt luni. 

— Iar Mirciulică şapte ani fără un sfert. Cunosc ambele 
fişe. 

Ochii bătrânei sclipiră de recunoştinţă: 


— Ce drăguţ din partea dumneavoastră să vă amintiţi de 
aniversările unor persoane atât de neînsemnate ca noi! Îmi 
aduc aminte cât eram de afectată deoarece colonelul uita 
totdeauna să-mi aducă flori de ziua mea. Deşi poate îl 
judecam pe nedrept şi luam drept lipsă de atenţie un gest 
de economie. Eu sunt născută în martie, după cum bine 
ştiţi, ori florile sunt foarte scumpe la începutul primăverii. 

Îl privea în ochi, judecând febril: 

„Fii atentă, draga mea. Ştie, dar n-are probe. Chiar dacă 
a vorbit. Alfred... Nu, nu, imposibil! Vrea din tot sufletul să 
se stabilească în străinătate ori aceste obiecte constituie 
unica lui şansă din punct de vedere material...“ 

Maiorul riscă: 

— Şi dacă am să vă spun că obiectele au fost găsite la 
percheziţie în locuinţa dumneavoastră? 

Melania îşi cobori iute pleoapele spre a-şi camufla licărul 
de satisfacţie. 

„Îţi dau voie să râzi, fetiţo, dar nu în nasul domnului 
maior căci, după cum ştii, aşa ceva nu e frumos... 
Percheziţia nu putea avea loc decât în prezenţa ta şi a încă 
doi martori... Şi, dacă n-a avut loc, înseamnă că nu putea 
avea loc... Calm, fetiţo, şi ai grijă ce ton imprimi glasului 
tău...“ 

— Nu..., rosti tremurând - nu de frică, ci de perplexitate. 
Nu cred... 

Cristescu oftă a neputinţă: 

— Şi bine faceţi. Aţi calculat bine. O percheziţie se 
efectuează obligatoriu de faţă cu învinuitul. A fost greşeala 
mea că am amânat-o cu câteva ceasuri. Astfel v-am lăsat 
timp să organizaţi un incendiu, din cauza căruia au pierit 
toate probele. În schimb sunteţi vinovată comiţând 
infracţiunea de distrugere de bunuri din avutul obştesc şi 
particular. 

— Doamne! Ce de grozăvii îmi puneţi în spate! Eu? Eu 
am distrus bunuri din..., în sfârşit, n-am reţinut cuvintele 
acelea complicate. Cum am izbutit aşa ceva? 


— Prin incendiere. Când v-aţi dus în bucătărie să stingeţi 
plita, de fapt aţi dat drumul la foc. În apropierea flăcării aţi 
lăsat un produs inflamabil: un insecticid puternic, de 
exemplu, sau oricare alt spray în al cărui prospect figurează 
menţiunea „a se evita sursele de foc, căldură etc.“ Incendiul 
nu trebuia să izbucnească prea devreme, ci la cel puţin o 
oră după părăsirea apartamentului de către noi, pentru ca, 
astfel, să fiţi în afară de orice bănuială. 

Pe obrajii Melaniei se rostogoliră câteva lacrimi. Plângea 
frumos, ca de obicei, fără nas umed şi gălăgios, fără 
trăsături boţite. 

— Sunteţi sigur, domnule maior, că toate aceste orori le- 
am săvârşit eu? Nu contest că uneori sunt cam distrată şi 
mi s-a întâmplat nu o dată să uit câte ceva în priză. În afară 
de aceasta, eu nu mă pricep deloc la tehnică. Cât despre 
insecticid, sunt convinsă că asemenea produs nu există în 
gospodăria mea. Sunt o duşmană înverşunată a gândacilor, 
şi comit un act de barbarism, fără îndoială, căci îi otrăvesc 
cu acid boric. Ştiţi, îl pun în căpăcelele de staniol de la 
iaurt... Conchise încântată de propria logică: N-am o 
singură gânganie în casă, aşa că n-am nici insecticid... 
Spuneţi-mi, vă rog, pagubele sunt mari? 

Cristescu răspunse sec: 

— Din apartamentul dumneavoastră n-au rămas decât 
două ziduri. 

— Dumnezeule mare! 

— Faptele s-au consumat în conformitate exactă cu 
intenţiile dumneavoastră. Totul e praf şi pulbere, inclusiv 
probele: obiectele doctorului Mircescu. 

„Nu chiar totul, draga mea, dar domnul maior n-are de 
unde să ştie. Ce a fost mai de preţ ai salvat. Fii atentă acum, 
mulţi şi-au frânt gâtul ameţiţi de succes, iar din câte ştiu, 
laurii nu sunt florile tale preferate.“ 

Îşi ridică faţa înlăcrimată. 

— Unde am să mă întorc? Poate că prietena mea, 
Florence, va fi dispusă să-mi acorde azil. Au o odaie la 


mansardă care s-ar putea amenaja. Din păcate, nu m-am 
înţeles niciodată prea bine cu Şerbănică, soţul ei. Nu are 
conversaţie şi îşi bagă toată ziua nasul în oale. Detest 
bărbaţii care mişună în bucătărie. Nu are preocupări 
intelectuale, iar la radio ascultă doar buletinul 
meteorologic. 

Lăcrima, frântă în faţa lui, ţinându-şi la ochi batista 
perfect împăturită. Cristescu, plictisit, iritat, îşi plimba ochii 
pe zigzagurile stridente ale rochiei. 

„Ce dracu' i-o fi venit să-şi facă toaleta asta isterică? 
Apocaliptică... Dar parcă ea e altfel?...“ 

— Şi Mirciulică?... Ce s-a întâmplat cu Mirciulică? 

Maiorul tresări, fulgerat de un gând! Da! Motanul, 
slăbiciunea incontestabilă a bătrânei şi pe care nu l-ar fi 
sacrificat în ruptul capului... E o idee! 

— Voi da dispoziţie să fie căutat. 

„Îşi bate joc de tine, fetiţă... Mirciulică nu i se pare un 
personaj îndeajuns de important, încât să mobilizeze o 
echipă de domni milițieni care să încerce să-l descopere...“ 

De astă dată se înşela. 


80 


Pe Soţul meu se afla de mai multă vreme - circa doi 


ani - în relaţii cu Dolga. Surprinsesem câteva convorbiri 
telefonice; cifrate, desigur, căci păreau fără sens, dar 
numele era pronunţat clar. Ştiam că raporturile lor se 
reduc strict la afaceri şi că Marian apela la el doar în situaţii 
limită. Aşa cum v-am declarat, după asasinarea soţului meu 
aveam nevoie stringentă de bani. M-am gândit să vând 
unele lucruri. Am încercat întâi prin intermediul lui Cristea, 
apoi mi-am amintit de Dolga şi i-am telefonat.“ 

Maiorul îşi scoase ochelarii. Îşi rezemă tâmpla în degetul 
gros şi se uită la femeia din faţa lui. 

— De unde-i ştiaţi numărul? Un individ ca Dolga îşi 
ascunde până şi umbra, în orice caz nu-şi face afiş din 
adresă şi telefon. 

— Lui Marian i l-a dat. Am trăit cu el şapte ani. Ştiam 
unde-şi notează numerele secrete. Sunt patru în total şi 
fără nume. Am încercat la toate patru, până am dat de o 
femeie, probabil nevastă-sa. Prin ea l-am contactat pe 
Dolga. Am stabilit o întâlnire la mine şi i-am arătat obiectele 
pe care voiam să le vând. Chiar în pierdere, dar cât mai 
repede. 

— Din nou vă întreb: de ce această grabă? Nu mi se pare 
justificată de o criză temporară de bani, când practic aveţi 
comori în casă care pot fi altfel valorificate. De ce? Şi iarăşi 
nu mă convinge mercantilul, vindicativul „să nu le ia baba!“ 

O privi din nou atent, de parcă ar fi vrut să-şi dea seama 
cât cântăreşte, cât valorează ca om, ca femeie. La treizeci şi 


cinci de ani, părea de cel puţin patruzeci. O prezenţă 
neînsemnată, pe care n-o observi chiar căţărată pe un 
soclu. Desigur, machiată, bine dispusă, elegantă, ar fi 
însemnat mai mult... Avea o siluetă bine desenată, iar chipul 
putea fi retuşat... 

— Din experienţa mea... 

Cristescu se opri brusc şi un zâmbet nostalgic îi înflori pe 
bune. Observase dintr-o dată că, în ultima vreme, expresia 
revenea tot mai frecvent în conversaţia lui. „Nici nu ne dăm 
seama când, din şeful, ajungem pentru subalterni, 
bâtrânul...“ Oftă şi o luă de la capăt: 

— Da... Din experienţa mea, am constatat că oamenii 
recurg la riscante acrobaţii financiare doar în câteva situaţii 
determinate. Un viciu extrem de costisitor, cum ar fi 
stupefiantele, un şantaj dur, acoperirea unor fraude, sau o 
dragoste nesăbuită. Mă întreb ce rubrică vi se potriveşte. 

— Nici una. 

Maiorul, cu ochii subţiaţi, calcula de parcă ar fi fost 
singur. 

— Viciu... Hm, adevărat, beţi, dar pentru o sticlă de vodcă 
nu te apuci, totuşi, să comercializezi molarul lui Sinan 
Paşa... Şantaj? Poate în legătură cu crima... Altfel, funcţia 
dumneavoastră nu oferă material, şi aceasta este valabil şi 
pentru capitolul eventuale fraude. Rămâne o dragoste 
nesăbuită... Nu, nu vă văd... L-aţi iubit pe soţul 
dumneavoastră. Această ură înverşunată este doar reversul 
puternicului sentiment iniţial. Dacă v-aţi îndrăgostit de 
altcineva, nu l-aţi mai fi detestat pe Dragu cu atâta 
ferocitate... Elementar şi verificat. Pur şi simplu nu v-ar mai 
fi pasat de el. 

Ridică brusc capul şi începu din nou s-o fixeze 
concentrat. Avu impresia pe care o încercase şi în discuţia 
cu Melania Lupu, că ţine în mână un cristal pe care-l 
răsuceşte în bătaia luminii. Mereu alte fațete. Culorile se 
schimbă, ba chiar şi conturul. 


— Dragostea, şopti... De ce neapărat vizavi de un 
bărbat... Sunt şi altfel de... O privi în ochi: Există vreun 
copil în viaţa dumneavoastră? Spuneţi-mi adevărul. Dacă 
există sau nu, o pot verifica în câteva ore. 

Anca Dragu îi azvârli o privire rătăcită. 

— De ce mă chinuiţi? 

— Există deci, şopti Cristescu impresionat. 

Femeia dădu din cap. Respirația sacadată îi ridicase buza 
superioară, lăsând să se vadă dinţii rari. 

— Câţi ani are? 

— Nouăsprezece. L-am avut la cincisprezece ani. Izbucni 
aproape urlând: Şi tot din cauza maică-mii, această 
dobitoacă sinistră, această piază-rea uscată, avară şi 
obtuză! M-a ţinut sub obroc! Nu filme, nu prieteni, nici un 
divertisment, lectură supravegheată. La cincisprezece ani 
eram cea mai imbecilă adolescentă din toată România. 
Bineînţeles, nu mai credeam în basmul cu barza, dar eram 
atât de neştiutoare şi atât de dornică de tandreţe, de un 
gest, de o prăjitură de cofetărie... Se întrerupse şi începu să 
râdă sinistru: Dulciurile noastre de casă! „Economice şi 
proaspete, fără chimicale, făcute de mâna ta, baremi ştii ce 
pui acolo!“ Ăsta era sloganul care camufla o zgârcenie 
dezgustătoare. Simt şi azi pe gât gustul uleiului din 
checurile noastre ieftine, din cozonacii făcuţi cu două ouă şi 
esenţă de rom. Esenţa asta o să mă urmărească până la 
capătul vieţii. Era prea scumpă o sticlă de Jamaica. Treizeci 
de lei! 

Se uită la maior cu privire fixă, de nebună. 

— Ştiţi cu ce m-a păcălit? Cu un bilet la cinema şi o cutie 
de bomboane de şaptesprezece lei cincizeci... Văd şi azi 
poza: un coş de răchită cu garoafe albe şi roşii pe un fond 
albastru. Mă simţeam pur şi simplu ameţită de atâta 
generozitate. 

— Ce s-a întâmplat cu bărbatul acela”? 

— Era student în anul I, venit în vacanţă. Tânăr şi 
inconştient. Presupun că nici nu s-a mai gândit la mine, că 


ideea de abandon nici nu i-a trecut prin minte. O seară de 
vară, o singură seară, petrecută cu o fată în braţe, într-un 
crâng de la marginea oraşului. Nimic dramatic, nimic 
tragic... lar eu, de frica maică-mii, am tăcut. Dacă ea mi-ar 
fi fost prietenă, dacă m-aş fi putut apropia de ea să-mi 
mărturisesc „crima“, viaţa mea ar fi fost alta. Când a 
descoperit însă „nelegiuirea ticăloasă“, era prea târziu 
pentru o intervenţie. M-a retras de la şcoală şi m-a ascuns 
la Vlazi, un sat din Maramureş. Nimeni n-a aflat nimic, iar 
eu mi-am continuat studiile la seral. 

— Desigur, soţul dumneavoastră, sugeră Cristescu 
imaginându-şi că astfel explică multe din atitudinea lui 
Dragu faţă de nevastă-sa, cunoştea situaţia. 

— Nu. lar eu am încercat vizavi de el un permanent 
sentiment de culpă. De unde şi răbdarea mea de mucenic, 
puterea de a-i îndura comportarea. 

— Înţeleg... Ce s-a întâmplat cu copilul? 

— A făcut şcoala elementară la Vlazi, pe urmă l-am băgat 
intern la Liceul Gheorghe Şincai din Cluj. A terminat anul 
trecut... 

— Mă întreb, spuse încet maiorul, cum aţi izbutit să-i 
camuflaţi existenţa atâţia ani? Sunt situaţii care nu se pot 
ascunde într-o cutiuţă. 

Anca Dragu râse amar: 

— Mie-mi spuneţi?... Am făcut pur şi simplu acrobaţii. Cel 
mai greu mi-a fost însă cu banii. Marian era un zgârcit 
antologic, cunoştea toate preţurile mai al dracului decât cea 
mai a dracului cumătră şi, oricum, din ciupelile de coşniţă 
nu creşti un copil. 

— Şi cum v-aţi descurcat? 

— Am efectuat ore suplimentare şi proiecte pentru 
studenţi. Dar şi aici era nevoie de multă exhibiţie, pentru că 
lucram acasă; camuflând sumele reale încasate, Marian mă 
trata de cretină şi se oferea să-mi facă el rost de clienţi mai 
generoşi. Adevărat, m-a ajutat mult mama, punându-mi la 
dispoziţie jumătate din salariu, mai târziu din pensie. Pot să 


vă spun că această existenţă m-a răpus. Când mă gândesc, 
toată tinereţea mea a fost un slalom isteric printre zeci şi 
sute de minciuni mai mari sau mai mici, printre 
interminabile probleme de conştiinţă. Remuşcări faţă de 
băiat - n-a avut copilărie, n-a ştiut ce-i o vacanţă petrecută 
cu maică-sa, o jucărie pe care s-o găsească sub pomul de 
Crăciun, pomul lui şi numai al lui - griji materiale, complexe 
în ceea ce-l priveşte pe Marian, teama, obsedanta teamă de 
a nu se descoperi situaţia. 

— Dacă i-aţi fi mărturisit înainte de căsătorie... 

Femeia îl întrerupse scurt: 

— Nu m-ar fi luat niciodată de nevastă. Ni-cio-da-tă! 
Eram şi influenţată de teoriile maică-mii - „cine-i prostul să 
te ia vacă cu vițel?“ - iar eu mă îndrăgostisem nebuneşte. 
Hotărâsem că, dacă Marian mă părăseşte, mă sinucid. Şi aş 
fi făcut-o, categoric. Tăcu o vreme, apoi reluă: Dobândisem 
oarecare curaj... Îmi ziceam că, dacă atâta vreme am izbutit 
să ascund existenţa lui Şerban - când m-am căsătorit avea 
zece ani - voi izbuti cu oarecare abilitate s-o ascund şi mai 
departe. Şi, ca dovadă că nu m-am înşelat, Marian a murit 
fără să ştie că am un copil. 

— A fost o şansă unică. 

— Şansă, poate. Eu i-aş zice o prudenţă de antologie. 
Dacă mi-aş imagina măsurile noastre de precauţie sub 
forma unei ţesături să zicem, atunci ea ar atinge 
performanţele de migală ale broderiilor chinezeşti. Şerban 
n-a călcat în viaţa lui nici măcar la Caracal, habar n-avea că 
locuiesc în Bucureşti, legătura o ţineam prin mama, care se 
ducea la Cluj o dată, de două ori pe lună. lar maică-mea 
este categoric o capodoperă de discreţie. Nu i-a mărturisit 
nici măcar soră-sii secretul nostru. În schimb, eu mi-am 
ruinat nervii. Tresăream la orice telefon, la orice sonerie. 
Din acest punct de vedere, moartea lui Marian mi-a adus un 
sentiment de eliberare. 

Maiorul dădu din cap: „Da, n-a fost prea veselă viaţa 
pentru amărâta asta. Un copil din flori tăinuit, o dragoste 


nefericită pentru un ticălos, economii sângeroase, toate pe 
un constant fond de teamă! leama - partener fidel, 
neîndurat, al nopţilor fără somn, al zilelor neguroase sau 
aurii, al fiecărui ceas. Şi azi, şi mâine, şi luna viitoare...“ 

— Deci, conchise Cristescu, băiatul a terminat liceul anul 
trecut. Ce face acum? 

— N-a intrat la facultate, după cum era şi de aşteptat. De 
unde să iau şaizeci-şaptezeci de mii pe an să-i plătesc 
meditatori savanţi? Când mă gândeam că era de ajuns o 
singură zdreanţă din casă pentru a rezolva totul, că de o 
icoană ori un petic de pânză ilustrisim semnat atârnă 
viitorul băiatului, îmi venea să urlu, să mă dau cu capul de 
pereţi. Doamne! Cât urăsc toate boarfele alea! Vreţi să ştiţi 
ceva? Eu am distrus inventarul. l-am dat foc. 

— Eram încredinţat. De ce sumă are nevoie fiul 
dumneavoastră? 

Formulase anevoie întrebarea, cu inima strânsă. Intuia ce 
se întâmplase. Femeia tresări. Răspunse în şoaptă: 

— De cincisprezece mii. Imediat. 

— Delapidare? 

— Cam aşa ceva. Lucrează la un GAS... Gestionar... S-a 
înhăitat cu nişte derbedei... A dat de gustul banilor. Începu 
să plânga: Un copil nefericit. Abia azi înţeleg că n-a avut 
nici o bucurie, ca el toţi aceşti ani a tânjit. Din prima 
chenzină şi-a cumpărat douăzeci de prăjituri - „să mă satur 
şi eu odată!“ - trandafiri de douăzeci de lei şi un urs galben 
de catifea... Cât l-o fi dorit sărmanul... 

— Aţi făcut rost de bani până la urmă? 

— Da. Mii-a dat Dolga. 

— Ce i-aţi vândut? 

— O cană de argint cu capac... Auzisem de la Marian că-i 
de mare preţ. O lucrare de un italian Ceni... Cerini... Nu ţin 
minte. 

— Cellini, sugeră Cristescu. 

— Da, cred că da... Ştiam cu aproximaţie cât valorează, 
dar Dolga n-a vrut să-mi ofere mai mult de douăzeci de mii 


în două rate. Am acceptat, eram forţată de termen. Vă daţi 
seama ce se petrecea în sufletul meu! Marian mort de 
câteva zile, Şerban ameninţat cu puşcăria. 

Cristescu o privi fix: 

— Dar pe Zoe Dragu de ce-aţi vrut s-o lichidaţi? 

— Jur că nu-i adevărat! Ticălosul ăla minte! 

Maiorul avu un gest de oboseală. Cristea n-avea nici un 
interes să improvizeze pe temă. Adevărul - diamant pur - 
nu-l va cunoaşte niciodată, dar ce importanţă mai avea? 
Dosarul Ancăi Dragu era îndeajuns de consistent, pentru a-i 
mai adăuga şi o instigare la crimă... 

— N-am vrut s-o omor! N-am omorât pe nimeni! Mergeţi 
la mine acasă, hohoti, şi ascultați caseta a treia din stativ... 
N-am vrut să vorbesc din cauza lui Dolga... Aţi fi descoperit 
că există Şerban... Banii... 

Îşi pierduse răsuflarea şi maiorul îi întinse un pahar cu 
apă. 

— Despre ce casetă este vorba? 

— O să vedeţi... Nu mai pot... Lăsaţi-mă. 

Cristescu rosti cu blândeţe: 

— O ultimă lămurire, vă rog. Cererea de bani a fiului 
dumneavoastră a intervenit înainte sau după asasinarea 
inginerului Dragu? 

Femeia rămase cu gura căscată. Apoi se cutremură ca 
biciuită: 

— Ce vreţi să spuneţi? Că l-am omorât pe Marian ca să-i 
pot vinde lucrurile? 

— Deci înainte, conchise încet maiorul. Completă în gând: 
„E simplu de verificat...“ 

Anca Dragu îşi înfipse unghiile în gulerul bluzei. 

— Nu! urlă. Nu eu l-am asasinat. Vă jur! 

Cristescu închise dosarul şi înşurubă capacul stiloului. 


81 


> Cam vă simţiţi? se interesă automat maiorul. 


În acelaşi moment, se simţi jenat de imbecilitatea 
întrebării. Nanu arăta atât de rău, încât te surprindea 
clipitul ochilor pe obrazul cadaveric. 

— Aţi vrut să-mi vorbiţi. 

— Da, făcu stins Octavian Nanu. 

— Continuaţi să susţineţi că sunteţi asasinul inginerului 
Dragu? 

— Da... Nu de asta v-am chemat... 

Îşi umezi buzele şi ridică anevoie braţul scheletic. Scoase 
un plic de sub pernă şi i-l întinse cu mâini tremurânde... 

— Vă rog să-l expediaţi dumneavoastră... E pentru ea. 

Maiorul descifră: D-nei Cecilia Vintilescu, strada... Plicul 
era nelipit şi Cristescu îşi muie degetul în gură... Bolnavul 
surâse chinuit: 

— Puteţi să citiţi... 

— Doar dacă ţineţi cu tot dinadinsul. 

— Oricum v-ar fi spus ea despre ce este vorba. Citiţi... 

Cristescu descifra cu oarecare dificultate grafismul. 
Literele erau şovăitoare, neisprăvite, rândurile pierdeau 
linia orizontală. „Clar! îşi zise. Adresa i-a scris-o probabil 
asistenta...“ 

Poţi fi mândră Cecilia. Ai distrus doi oameni. Pe mine, 
demult, sunt zece ani de-atunci, acum pe Dragu. L-am 
considerat totdeauna autorul diabolic al prăbuşirii mele. 
Dar am greşit: adevărata piază rea tu ai fost. Din pricina ta 
am devenit azi asasin, iar el e în pământ. Gândul acesta să 


te apese toată viața. Până la ultima suflare. Să nu uiţi... Să 
nu poți uita... 

Nanu urmări chipul maiorului până ce acesta împături 
scrisoarea, apoi închise ochii. Nu mai răspunse la nici o 
întrebare şi toate stăruinţele lui Cristescu asaltară zadarnic 
un chip şi o inimă încremenite. 


82 


= Îar transpiri?! Parole, eşti senzaţional! Până şi 
statuile tremură de frig şi tu parcă vii de la baia de aburi. 
Fantastic! 

Expresia maiorului era aceea a individului care nu 
izbutea să-şi revină din uimire. Azimioară, şi aşa handicapat 
de ceea ce considera el că ar fi marea lui infirmitate, se 
simţi brusc fântână arteziană. În mâinile parcă atunci 
scoase de sub robinet, raportul se umezise. 

Cristescu avu un hm! semnificativ, dar nu mai comentă. 
Răsfoi paginile şi le abandonă. Ridică ochii spre locotenent. 

— Am să le citesc mai târziu. Acum glăsuieşte, fiule! Ce-ai 
făcut, în formulă concentrată! 

Azimioară îşi duse mâinile la spate şi Cristescu ştia că, pe 
măsură ce se va apuca să enumere, îşi va strânge câte un 
deget în căuşul celeilalte palme. 

— Unu! Cristea n-a minţit. În seara asasinării lui Dolga a 
zăcut în pat. Martora, portăreasa care-i mai deretică prin 
casă şi are cheia de la apartament, a venit de două sau de 
trei ori să vadă cum se simte şi l-a găsit în stare de 
inconştienţă. De aceea probabil Cristea nu s-a prevalat de 
mărturia ei, habar neavând că în timpul leşinului a fost 
vizionat. 

— Corect! aprecie maiorul. De fapt, tot balamucul 
Cristea, draga noastră Leliţa, Tropicalu' şi ăilalţi exotici or 
să danseze în alt dosar. Aici n-au făcut decât să ni se 
încurce printre picioare, făcându-ne semn cu batistele şi 


« 


țopăind: „Alo! Fraţilor! Existăm!“ Deci, tot ne-am ales cu 
ceva... Zi mai departe! 

— Doi! Ţinând seama de sugestia dumneavoastră, am fost 
la cimitir. Într-adevăr, persoanele sunt rude apropiate. Cele 
două nume de familie, cu diverse prenume, fireşte, umplu 
peretele din interior al cavoului. 

— Splendid! 

— Trei! L-am găsit pe Doru RFG. Declară că doctorul 
Mircescu l-a solicitat în chestiunea unei treceri frauduloase 
de graniţă. Amicul Doru nu se mai ocupă de mult de 
cărăbăneli şi ştim că aşa stau lucrurile. O spunea cu 
nostalgie: „Am îmbătrânit, tinere domn, sunt de două ori 
bunic şi Delfinul m-a asigurat că, dacă îi mai stric dosarul, 
mă pune sub interdicţie. Da' ce client barosan Mircescu 
ăsta! Ştiu că-l procopseşte pe ăla de-i rostuieşte un carnet 
de bal vert-bouteille...“ 

Cristescu râse. 

— ÎL ţin minte pe Doru Coman. Eu eram pe atunci un 
puşti cu un an-doi de meserie. Tipul avea o prestanţă de 
ministru. Gomos, pantofi de antilopă cu scârţ lucraţi la Raul, 
melon cenuşiu, baston... Fieful lui era Capşa... Acolo 
negocia... Impresiona, domnule, ce mai! Anchetatori 
bătrâni şi-i vorbeau cu dumneavoastră... Continuă... 

— Patru! L-am găsit pe Mirciulică. L-a adoptat o vecină, 
doamna Wanda, şi o duce excepţional. 

— Eşti sigur că-i el? 

Azimioară îşi puse mâna roşie pe piept. 

— Îl cunosc mai bine decât pe frate-meu. Şi, pe urmă, 
maică-sa asta nouă i-a lăsat lănţişorul la gât. Are un mic 
necaz... 

— Adică? 

— Şi-a fracturat lăbuţa stângă din faţă. 

— Ciudat... N-am văzut pisici şchioape în viaţa mea. 

— Depinde! surâse cu tâlc locotenentul. Cât o fi de 
acrobată, dacă o arunci de la etajul doi fără paraşută, se 
mai întâmplă şi accidente. 


— Ce vrei să spui? 

— Doamna Wanda pretinde că a văzut cu „oroare, cum 
bietul motan“ a fost azvârlit pe geamul bucătăriei care, ştiţi 
bine, dă în spaţiul verde din spatele blocului. 

Maiorul îl privi fix. Ochii îi străluceau. 

— Bravo, băiete! 


83 


— ÎDblu asasinat! Ca să fiu sincer, nu vă credeam în 


stare de asemenea performanţă. 

Maiorul îşi ţinea mâinile în buzunare şi-l privea atent, cu 
o curiozitate de profesionist. Mircescu, palid, cu pielea 
extrem de întinsă pe trăsăturile frumoase, afişa un calm 
desăvârşit. 

„Domnule, îşi propuse Cristescu, trebuie să studiez mai 
îndeaproape care-i chestia cu yoga. Personajul, categoric, 
prin construcţie e de tipul isteric. Eu îi aduc acum o 
acuzaţie de dublă crimă şi se uită la mine de parcă ar vedea 
un film despre realizările noastre din siderurgie.“ 

— Aveţi probe că aş fi comis măcar una singură? 

— Probe! se strâmbă maiorul. Toată lumea mă întreabă 
dacă am probe. Mi-ar plăcea să trăiesc şi situaţia inversă. 
Vinovatul să-mi aducă dovezi că-i nevinovat. 

— Juridic, încă de la romani citire, anchetatorul trebuie 
să demonstreze culpabilitatea învinuitului. Parcă aşa rețin 
eu. 

— Aţi reţinut perfect. Oftă: Vă voi aduce probe... Probe 
certe despre vinovăția dumneavoastră. Dosarul însă 
prezintă şi unele aspecte unde voi emite simple supoziţii, 
dat fiind că unul din personajele centrale ale piesei azi nu 
mai există. Mă refer la Anton Cernat. El este autorul moral 
al asasinării lui Dragu. Mă înşel? 

— Dacă vă referiţi la bătrânul acela care locuia împreună 
cu Dragu, trebuie să vă spun că nu cred să-l fi văzut de 
două ori în viaţa mea... 


— Ajunge o singură dată. 

— „..Şi atunci razant. 

— Razant sau în picaj, mi-e egal. Afirmația face parte 
dintre prezumţii. Din punctul meu de vedere, constituie 
însă o certitudine. Mă gândesc mai ales la poziţia strategică 
pe care o ocupa în casa inginerului. Nutrind împotriva 
acestuia o ură crâncenă, desigur motivată, pensionar şi tot 
timpul cu urechea la pândă, era un adevărat spion. În 
sensul acesta, Dragu a fost imprudent. Când duci o 
existenţă nu prea ortodoxă, îţi asiguri spatele. Un Cernat e 
primejdios chiar şi pentru cel mai inocent individ. Dragu 
însă nu s-a gândit la bătrân decât ca la un parazit incomod 
care-i ocupă o cameră. „Dă-l încolo de moşneag impotent!... 
Ce o să-mi facă?...“ Spuneam, dară, că, datorită 
împrejurărilor şi resentimentelor, Cernat devenise un 
martor redutabil al existenţei lui Dragu. Îi asculta 
convorbirile cu nevastă-sa ori cu terţi, pândea telefoanele, 
ţinea în evidenţă toate intrările şi ieşirile din casă, 
inventarul amantelor. Astfel a descoperit că inginerul e un 
colecţionar de resentimente, a aflat numele, identitatea 
celor care le nutresc. Nu, cei cinci suspecți nu se cunoşteau 
între ei, dar Cernat îi cunoştea pe toţi. Sunt convins că 
intenţiona să ucidă el, dar poate încerca un sentiment de 
nesiguranţă asupra potenţialului său fizic. Şi dacă mâna lui 
nu ar fi fost îndeajuns de puternică, între ceilalţi patru s-ar 
fi găsit desigur altcineva care să acţioneze în locul lui. 
Cernat v-a informat pe toţi asupra mişcărilor lui Marian 
Dragu, v-a sugerat că sâmbătă, având SRL - e ziua ideală 
pentru a trece la fapte. 

Se uită la Mircescu. Îl asculta în tăcere, cu aceeaşi 
expresie de linişte pe chip. 

— Bineînţeles, m-a şocat de la bun început că toţi cei 
cinci vrăjmaşi pentru achitarea conturilor au ales acelaşi 
moment, au simţit puseul criminal în aceeaşi zi. M-a derutat 
al naibii însă faptul că aparent, şi chiar adâncind 
cercetările, inamicii inginerului nu se cunoşteau între ei. De 


aici, exclusă şi ideea de complicitate. Mircescu îşi drese 
glasul: 

— Scuzaţi-mă, dar nici acum nu ştiu la cine vă referiţi. 
Habar n-aveam câţi colegi am şi nici azi nu ştiu cum îi 
cheamă. 

— Asupra chestiunii voi mai reveni, spuse maiorul. Pe cel 
puţin una dintre colege o cunoaşteţi. 

— Cum doriţi... Din nou iertare, dar vreau să elucidez o 
problemă. Mă interesează prea puţin memoria bătrânului 
Cernat, dar, apropo de poziţia strategică, una la fel de 
avantajoasă o avea soţia lui Dragu. 

— Numai pentru că împărțeau acelaşi dormitor. Anca 
Dragu nu stătea toată ziua acasă, nu asista cu urechea 
lipită de gaura cheii la toate întâlnirile şi convorbirile 
bărbatului său, era sfâşiată de probleme personale cumplite 
care-i cheltuiau energia în altă direcţie şi, deşi îl detesta pe 
Dragu, n-ar fi avut niciodată nervii, răbdarea, capacitatea 
de a organiza o crimă, în asemenea condiţii. 

— Şi ce urmărea în fond Cernat? 

— Lichidarea cu orice preţ a lui Marian Dragu şi, 
bineînţeles, derutarea anchetei. Ghinionul meu a fost 
printre altele, că dintre toţi cei cinci suspecți nici un 
personaj nu era cu adevărat normal: Anca, soţia, o isterică 
măcinată, cum spuneam, de frământări cărora cu greu le-ar 
fi putut face faţă altcineva, Octavian Nanu, un ratat aflat pe 
patul morţii, nemaiavând nimic de pierdut, o Olga 
Gabrelotti, fantastă a existenţei şi cu sânge care gâlgâie 
vijelios în vine, un doctor Alfred Mircescu handicapat, 
complexat de o mamă tiranică... loţi ţăcăniţi, toţi 
maărturisindu-şi crima. Şi - culmea circului!, eu trebuia să le 
demonstrez că mint! Că, în ciuda intenţiilor şi 
resentimentelor, nu ei au ucis. 

Medicul se interesă fără să zâmbească: 

— Şi aţi izbutit? 

Maiorul se uită la fărâma de om care încerca să stea 
ţeapăn între braţele fotoliului. Picioarele, prea scurte, nu 


ajungeau la parchet. 

— Am izbutit. Esenţialul era să descâlcesc motivele 
pentru care toţi îşi asumă o crimă imaginară. De bătrânul 
Cernat nu mai avem ce discuta. Şi-a simţit moartea aproape 
şi ne-a lăsat un bileţel precum că el e criminalul. Nu-i mai 
păsa. 

— Hm, pomeneaţi înainte de un... Nanu dacă nu mă înşel, 
care s-a autoacuzat aflându-se tot pe patul morţii. Izbitoare 
similitudine, nu credeţi? Întâlnită mai cu seamă între 
coperţile aceluiaşi dosar. 

— Lucrurile nu stau chiar aşa. Nanu şi-a ascuns până la 
ultimul prag fizic starea sănătăţii. S-a autoacuzat din 
motive sentimentale. Omul acesta a suferit o crâncenă 
decepţie. Distrus pe plan profesional şi afectiv de inginerul 
Dragu, a încercat, acum, după zece ani, să se răzbune pe 
fosta iubită. O răzbunare diabolică, când ai de-a face cu un 
om sensibil. Nu ştiu dacă este cazul cu femeia respectivă, 
dar Nanu a opintit s-o silească să aibă pe conştiinţă două 
vieţi distruse. A lui Nanu, criminal, şi a lui Dragu, ucis 
pentru că odată, cândva, a fost preferat, iubit, în ciuda 
canalismului său. Nanu nu i-a iertat niciodată nimic femeii 
acesteia, nu doar pentru că l-a abandonat. L-a durut mai 
presus de orice lipsa de credit, în vreme ce celuilalt i-l 
acordase cu generozitate şi fără nici un discernământ. Şi 
dacă şi-a ascuns starea sănătăţii este tocmai pentru ca 
doamna în cauză să nu aibă satisfacția de a conchide: „Era 
pe ducă, de aia a avut curaj să facă aşa şi pe dincolo...“ 

—  Sofisticat, dar, din punct de vedere psihologic, 
plauzibil. 

Maiorul râse încetişor: 

— Ştiţi de ce vă spun toate astea? Cred... da, cred că 
încerc să fac ordine în acest amalgam de situaţii demente, 
caractere bizare, reacţii smintite... Pentru mine o fac... lat-o 
pe Anca Dragu! Şi ea vrea să-l ucidă pe inginer, are motive 
deosebit de puternice şi, probabil, ar fi făcut-o, dar 
circumstanţele, spre şansa ei, n-au favorizat-o. Ca sosul să 


fie bine condimentat, dumneavoastră introduceţi în numele 
Zoiei Dragu o cerere de inventar şi instituire de sechestru 
asupra masei succesorale, întrucât există primejdia ca 
obiectele să fie subtilizate. 

— Eu? De ce eu? 

— Simplu. Ignorând că doamna Zoe Dragu şi-a schimbat 
locuinţa, în acţiune aţi trecut vechea adresă, la care o 
vizitaserăţi acum cinci sau şase ani, respectiv cea din 
Bulevardul Gheorghi Dimitrov. Cât de mult şi-ar fi detestat 
soacra şi nu s-ar fi prăpădit cu vizitele Anca Dragu, în orice 
caz, ar fi ştiut exact unde stă. Dar acesta-i deja un fapt 
subsidiar. 

— Ce urmăream? 

— Ştiţi bine. Întârzierea şi derutarea cu orice chip a 
cercetărilor. Acesta e şi motivul pentru care aţi antrenat-o 
în joc pe Olga Gabrelotti, verişoara dumneavoastră. 

— Verişoară..., făcu medicul pe un ton neutru. 

— N-are sens să contestaţi. Dovada rudeniei e înscrisă cu 
litere mari aurite, în cavoul dumneavoastră, unde apar 
frecvent numele celor două familii. Gradul înrudirii l-am 
stabilit la Consiliul Popular. 

— N-am contestat. Dar nu văd pe nimeni, de dragul 
nimănui, exclud sacrificiile părinţi-copii, jertfindu-se în 
asemenea măsură. Înţeleg însă că şi ea şi-a asumat 
paternitatea crimei. 

— Pe nimeni, de dragul nimănui, reluă zâmbind maiorul. 
Aşa e, dar nu când ai de-a face cu o personalitate atât de 
neaşteptată ca a Olgăi Gabrelotti. Pătimaşă, fantastă, 
excesiv de voluntară, iresponsabilă, exaltată şi încredinţată 
că-şi poate permite orice, în starea de spirit în care se află, 
este de acord să se autodenunţe ca ucigaşă. E sfâşiată de 
dorinţă neîmplinită, plină de ură (aşa i se pare) faţă de 
bărbatul pe care - crede ea - îl adoră şi, poate, extrem de 
obligată faţă de dumneavoastră. Bănuiesc că la mijloc 
trebuie să fie o poveste de avort clandestin, care a scos-o 
din încurcătură. Lucrurile acestea le vom stabili ulterior, 


căci au un rol subsidiar. Pe undeva, Olga se şi joacă. Ştie că, 
la o adică, se poate dezvinovăţi cu uşurinţă. loată dimineaţa 
fusese blocată în casă de doi meşteri instalatori. La ora 
13:00, când a pătruns în locuinţa lui Dragu, acesta era de 
mult mort. Trebuie să vă spun că, de la bun început, am 
suspectat-o că acoperă pe cineva, că vrea să-i salveze capul, 
iar când dumneavoastră, în cursul unei discuţii, m-aţi 
întrebat dacă sunteţi singurul suspect reţinut - o întrebare 
absolut nefirească pentru cineva care a acţionat de unul 
singur -, ideea de complicitate s-a născut ca o consecinţă 
directă. Dintre toţi cei cinci, ca personaj care camuflează un 
altul se desemna în primul rând Olga. 

— Ce interes... 

— Ştiu cum sună întrebarea, îl întrerupse maiorul. Ce 
interes aveaţi ca Olga să-şi asume crima. Mereu acelaşi: să 
întârziaţi cercetările. Pentru a o implica şi mai mult, i-aţi 
sugerat să vândă o icoană prin consignaţia. Naiv! Nici 
ultimul borfaş nu-şi desface public marfa la o săptămână 
după comiterea infracţiunii. Între timp, dumneavoastră 
intenţionând să părăsiţi clandestin ţara cât se poate de 
rapid, aţi luat legătura cu Doru-RFG. Propunerile 
dumneavoastră au fost directe şi oricând vă pot prilejui o 
confruntare. 'Tăcu câteva clipe, consultându-şi maşinal 
unghiile. Da, urmă privind fără să vadă pendula electrică 
din spatele medicului. Lucrurile s-au complicat şi din 
pricina unei coincidenţe. În sâmbăta fatidică, o bandă de 
borfaşi decid să-l devalizeze pe Dragu. În apartament se 
constată lipsa mai multor bunuri. Putea să şi le însuşească 
aproape oricine: dumneavoastră, nevasta victimei, o 
membră a bandei - superbă hârtie de prins muşte - sau 
unul dintre cambrioleuri. În ultimele două situaţii, crima ar 
fi fost în principiu o consecinţă a furtului. Deplasare de 
mobil, deplasare de subiecte infracţionale. O presupusă 
achitare de conturi cu o a doua bandă, rivală, şi care se 
soldează cu o a doua crimă, pare să încurce definitiv 
lucrurile. 


Se ridică şi îşi îndreptă spatele amorţit. Când reluă, 
glasul lui păru că vine din altă odaie. 

— ...prefer să-l ştiu asasin... Ar fi o dovadă de bărbăţie...“ 
Parcă aşa spunea mama dumneavoastră. 

— Nu vă înşelaţi. Aţi reţinut aproape exact. 

— Hm, ricană maiorul. E o frază memorabilă... Ei bine, i- 
aţi dat această satisfacţie. Ba chiar aţi supralicitat. De două 
ori asasin! Cu câteva zile înainte de comiterea crimei aţi 
reclamat la miliţie furtul autoturismului dumneavoastră, un 
Renault 16 înmatriculat 2B-1619... 

Medicul se aplecă înainte: 

— S-a găsit? 

— Nu fiţi penibil, domnule Mircescu. Aţi contat la sigur că 
maşina se va găsi, machiată şi parcată conform scenariului 
preconizat. Stratagema făcea parte din filmul asasinatului. 
După uciderea inginerului Dragu, autoturismul a fost 
descoperit la două străzi de locuinţa sa, cu bara de direcţie 
ruptă. În intenţia dumneavoastră era ca noi să conchidem 
că asasinul a furat-o în vederea comiterii crimei. Sau şi mai 
pervers, că prezumtivul hoţ şi ucigaş încerca astfel să 
îndrepte suspiciunile asupra doctorului  Mircescu. 
Intervenind pana pe care aţi provocat-o deliberat, maşina a 
trebuit - vezi, Doamne să fie abandonată aproape de 
locuinţa victimei. În realitate, Renaultul a fost folosit de 
dumneavoastră şi numai de dumneavoastră. Şi e foarte 
probabil că aţi venit chiar cu el acasă la Dragu, în ziua 
crimei. 

Ochii catifelaţi ai medicului străluciră: 

— Cum puteţi fi atât de sigur? 

Maiorul răspunse într-un târziu. Arătă cu pixul spre 
picioarele scurte ale medicului, care atârnau cam la o 
palmă deasupra parchetului. 

— Sunteţi o persoană scundă... Excesiv de scundă. 
Scaunul şoferului este glisat, apropiat la maximum de volan. 
Altfel nu puteţi ajunge la pedalele de comandă... Nici o altă 
persoană n-ar fi putut şofa în aceste condiţii... Insist! 


Dumneavoastră aţi fost ultima şi singura persoană care a 
condus autoturismul... 

Îl privi atent: 

— În ciuda faptului că întâlnirea a fost fixată la prânz, 
dumneavoastră v-aţi prezentat la ora nouă fără un minut. 

Doctorul Mircescu începu să râdă: 

— Îmi place acest „fără un minut“. 

— O să vă placă şi mai mult când am să vă precizez că aţi 
comis crima la nouă şi opt minute. E cronometrat exact. 

Medicul îl cercetă neîncrezător: 

— E un bluf. Şi încă unul ieftin. 

— Nu. Vă rog să ascultați. 

Maiorul scoase din fichet un magnetofon mic Philips şi îl 
vâri în priză. 


„„„Hârşâit caracteristic, o sonerie, un zăvor tras, paşi, 
nouă bătăi de pendulă, două glasuri: 

„le-ai grăbit, doctore. Parcă era vorba de ora 
douăsprezece.“ 

„Scuză-mă, domnule Dragu. Am fost nevoit să devansez. 
Mama nu se simte bine şi...“ 

„De ce n-ai dat telefon?“ 

„A fost tot timpul ocupat.“ 

„În fine, despre ce este vorba?“ 

Mică pauză. 

„Vreau să vând inelul ăsta.“ 

„Interesant... (râs scurt) Parcă ziceai că nu mai vrei să ai 
de-a face cu escrocii. Sau te-ai convins că nu-s escroc?“ 

„Ba da. Asta eşti. Şi canalie pe deasupra.“ 

Hohot de râs: 

„Caraghiosule!... Ce zici de comorile dumitale? Nu 
găseşti că se asortează perfect cu interiorul (glasul devine 
insinuant), cu personalitatea mea?“ 

Trilul telefonului. 

„Scuză-mă.“ 

Paşi. Receptor ridicat. 


„Alo! Da, Dolga, eu sunt... Nu, nu mă deranjezi... E un 
mic caraghios la mine... Mircescu... Da, făcătorul de 
îngeri... Aşteaptă-mă un minut, am numărul în haină.“ 

Paşi. Un zgomot indescifrabil. Al doilea rând de paşi. 
Urlet îngrozitor, neomenesc. Greutate care se prăbuşeşte. 
Paşi alergând. Receptorul pus în furcă. Zgomote indefinite, 
metalice. Trilul prelung al telefonului... Zgomotul zigzagat, 
fâşâit, al unui fermoar. Paşi care aleargă. Din nou, obsedant, 
trilul telefonului... 


— Nouă minute în total, sublinie din nou maiorul. 

Pentru prima oară, medicul lăsase capul în jos. 

— Ştiţi bine că imprimările - bandă de magnetofon sau 
casetă - nu constituie probe în instanţă. Nu sunt luate în 
considerare. 

— Bineînţeles. Din păcate, caseta respectivă se 
coroborează cu celelalte probe. A fost ghinionul 
dumneavoastră. Când aţi sosit, Dragu probabil se pregătea 
să imprime ceva. Caseta a găsit-o Anca Dragu care de fapt 
căuta altceva... Trebuie să recunosc că aţi fost provocat. 
Dragu, insolent, josnic, canalie, ar fi scos şi un sfânt din 
sărite. Vă înţeleg, dar crima rămâne crimă. Oftă: Trebuie să 
vă mai spun ce anume a provocat asasinarea lui Dolga? Mă 
întreb doar dacă el a început imediat şantajul sau 
dumneavoastră l-aţi prevenit, lichidându-l înainte de a 
opera. 

— El a început, făcu răguşit Mircescu. Dragu, după cum 
aţi auzit, îi spusese că sunt la el, auzise urletul şi pe urmă 
nimic. Telefonul care suna în gol. Dacă mi-ar fi cerut o sumă 
în limitele rezonabilului, aş fi marşat, dar porcul era 
dement. Nu aşa se efectuează un şantaj, dacă ţii la pielea 
ta. Ceri în limitele solvabilităţii celuilalt şi lăsându-i suficient 
pentru a avea pentru ce lupta. Ştiam unde stă... Am avut 
cândva o afacere împreună... L-am pândit... A mers mai 
uşor decât mă aşteptam. 


— O greşeală psihologică din partea lui Dolga. El se 
păzea de un Cristea, nu i-ar fi trecut însă niciodată prin 
minte să se păzească de dumneavoastră. 

— Aşa e, râse chinuit medicul. Cine se fereşte de un 
pigmeu? 

— Nici dumneavoastră n-aţi fost cine ştie ce prudent. 
Există un martor care v-a văzut înfigându-i cuțitul în spate. 
Vorbindu-mi despre o persoană atât de firavă, încât nu era 
sigur dacă asasinul nu-i de fapt o femeie, m-am gândit 
imediat la dumneavoastră... Coroborat şi cu faptul că nu-mi 
închipuiam ca un Dolga să se lase atât de uşor dus... 
„Glonţul“, metaforic vorbind, îl aştepta deci din cu totul altă 
direcţie. În sfârşit, mai sunt chestiuni de amănunt, pe care 
le vom puncta mai târziu. Spuneţi-mi acum vă rog care sunt 
obiectele depozitate la Melania Lupu. 

Mircescu îi azvârli o privire rătăcită. 

— Ea n-are nici o vină... Am luat-o prin surprindere... Nu 
ştia nimic... 

— Sunt convins. 

— Păi... o icoană cu Sfântul Martin din secolul al XI-lea, o 
cristelniţă de argint de epocă Brâncoveanu autentică, un 
Lautrec şi un Picasso - ulei, 30 pe 20. 

— Care e piesa cea mai valoroasă şi imediat negociabilă 
într-o piaţă din... Vest, să zicem? 

— Picasso, fără îndoială. Are o cotă stabilă fantastică. 

— Da... Puteţi să-mi spuneţi ce reprezintă? 

Mircescu râse: 

— Pânza se intitulează „Portul Marseille“. Pentru un ochi 
neavizat însă pictura aceasta n-are nimic nici dintr-un port, 
nici din orice altceva văzut vreodată de o făptură 
omenească pe Terra. A fost pictată în 1906, în plină epocă 
cubistă. 

— Cubistă? 

Medicul îl privi amuzat. 

— Da. Vă spune ceva chestia asta? 

— Enorm. Vă mulţumesc. 


84 


—— Nu vă simţiţi bine? 

Glasul pâlpâi, flacără firavă între pereţii biroului. Maiorul 
trase adânc aer în piept, hotărându-se în sfârşit să înfrunte 
cel mai neplăcut moment al anchetei: ultima discuţie cu 
Melania. O Melanie vinovată, vinovată, de trei ori şi cu 
majuscule, cât casa de vinovată! 

Îşi luă braţele de pe masă şi ridică privirea. Bătrâna îi 
zâmbea timid, iar privirile decolorate emanau o blândeţe şi 
o nevinovăție înduioşătoare. 

— Un cubuleţ de zahăr dizolvat într-un pahar cu apă de 
roze refrişează grozav şi alungă durerile de cap. Ştiu de la 
bunica mea, care avea migrene insuportabile. Locuia lângă 
regimentul de dorobanţi din oraş, care avea un tambur 
major foarte energic şi conştiincios. 

— Am înţeles... Voi reţine remediul. 

N-o privea mai sus de bărbie. Îi tremura ca la copii, gata 
să plângă. 

„Trebuie să isprăvesc cât se poate de repede. Altfel 
înnebunesc...“ 

Îşi drese glasul, apoi, discret, îşi trecu palmele peste 
reverele hainei, de parcă şi-ar fi căutat stiloul sau 
portvizitul. 

— Rândul trecut îmi cereaţi veşti despre Mirciulică. Sunt 
în măsură acum să vă dau unele informaţii... 

Chipul Melaniei înflori instantaneu, obrajii i se acoperiră 
brusc cu o glazură trandafirie. 


— Totdeauna am afirmat că domnul Azimioară este 
extrem de îndatoritor. Am observat că aceasta este o 
calitate pe care o întâlneşti constant la persoanele 
dolofane... Ce v-a spus despre Mirciulică? Ard de nerăbdare 
să aflu. 

— Ei bine, amicul a fost adoptat de o vecină care stă chiar 
peste drum de fosta dumneavoastră locuinţă şi dă impresia 
că se simte bine. A suferit un mic neajuns... 

— Despre ce neajuns este vorba? 

Inima îi sărise din loc, îi simţeai la modul concret 
palpitaţiile. Cristescu vorbi rar, aproape desfăcând 
cuvintele în silabe: 

— Când i-aţi dat brânci pe fereastră, şi-a fracturat o 
lăbuţă... 

— Eu i-am dat brânci?! Eu? Ce grozăvie! De ce? 

— În primul rând, pentru că nu-l interesa un plonjon de la 
etajul doi şi deci nu voia să sară singur. Secundo, pentru că 
dumneavoastră voiaţi să-l scutiţi de o incinerare şi, în 
consecinţă, trebuia să-i daţi drumul pe stradă şi nu pe 
scările blocului, unde ar fi avut de suportat acelaşi risc. Eu 
fiind de faţă - mi s-ar fi părut desigur bizar un abandon la 
primul colţ de uliţă -, n-aţi avut altă soluţie... 

— Incinerare... Abandon... Nu sunt sigură că înţeleg 
despre ce vorbiţi. 

—  Înţelegeţi perfect. Sunteţi autoarea incendiului din 
strada Toamnei 9 şi vă rog să mă credeţi că, de data asta, 
aţi încurcat-o... V-o spun cu lacrimi în ochi şi regret în 
suflet. 

— E... E o concluzie ciudată... Faptul că bietul Mirciulică 
şi-a frânt o lăbuţă... 

— Pentru mine nu, doamnă. Mai mult, vecina în cauză a 
văzut când i-aţi făcut vânt pe geam. La sentimentul care vă 
leagă de motan ar fi părut de altfel ciudat să-l sacrificați 
fără şovâăire. Insist, pentru mine aceasta constituie o dovadă 
irefutabilă în ceea ce priveşte paternitatea incendiului. 
Bineînţeles că orice avocat se va avânta cu toate pânzele 


sus şi râs homeric, făcând ţăndări şi ridiculizând o 
asemenea „probă“ prezentată în faţa instanţei dar, din 
fericire, mai există şi altele... În ciuda dezastrului, în zidul 
bucătăriei s-a constatat că ştecărul plitei electrice rămăsese 
în priză. Or, dumneavoastră mi-aţi spus că vă duceţi să-l 
scoateţi. Dar despre aceasta am mai discutat. Supoziţia de 
atunci s-a transformat în certitudine. 

— Ştiţi, dumneavoastră uitaţi că staţi de vorbă cu o 
persoană în vârstă. Când ai ajuns să porţi proteză, devii 
teribil de distrat şi uneori mâinile tale se mişcă singure, fac 
cu totul altceva decât intenţionai cu adevărat să faci... 

Maiorul scoase batista şi îşi şterse figura asudată. 

— Este un argument pe care vă sfătuiesc să-l sugeraţi 
viitorului dumneavoastră apărător. Probabil că tot din 
distracţie aţi introdus între faldurile rochiei dumneavoastră 
şi pânza lui Picasso. 

Privirea bătrânei tresări. O singură clipă. Apoi reluă 
jocul. 

— Poftim? 

— O idee excelentă! aprecie Cristescu. Dacă eram ceva 
mai instruit, aş fi ştiut că Picasso, printre alte epoci, 
albastre, portocalii sau ţunţurilii, a avut şi una cubistă, dar 
eu, în ignoranţa mea, nici măcar nu m-am interesat ce 
reprezenta tabloul respectiv. 

Arăâtă cu pixul spre rochia Melaniei, care-l privea 
surâzând încremenită. 

„Fii tare, fetiţo, nu-ţi pierde cumpătul!... 

— M-a surprins de la început toaleta dumneavoastră. Vă 
ştiam o femeie de gust, cu preferinţă pentru vestminte 
discrete. Culorile, croiala, accesoriile erau totdeauna 
rafinate, fără tuşă de stridenţă. Şi, dintr-o dată, aţi abordat 
un stil cu totul opus. Rochia dumneavoastră îmi amintea de 
ornamentaţia sălilor de chermeză din mahalalele de 
altădată.  Lampioane chinezeşti, panglici de hârtie 
creponată, serpentine, becuri albastre, roşii, verzi... Vă 


« 


felicit încă o dată pentru idee şi pentru realizare! Pictura se 
încadrează perfect în desenul ţesăturii. 

Melania clipi parcă trezită din somn: 

— Vreţi să spuneţi că eu am un Picasso, acum, pe mine? 

— Îhî! Picasso, cea mai prețioasă piesă dintre obiectele 
pe care vi le-a încredinţat doctorul Mircescu. Tocmai de 
aceea aţi păstrat-o şi trebuie să vă fi distrat grozav stând 
aici, de vorbă cu mine, iar eu, tontul, având-o în faţa ochilor 
şi căutând-o aiurea prin tramvaie, în cimitire sau în lună, 
ideile dumneavoastră fiind imprevizibile şi inepuizabile. 
Dacă n-aveţi nimic împotrivă, voi dispune expertizarea 
acestei nepreţuite toalete. Probabil, în momentul de faţă, 
cea mai scumpă din lume. 

„Nu te speria, Melanie... Nu-i prima oară când te prinde 
cu o minciunică, dar ştii că domnul maior nu e ranchiunos, 
iar tu reuşeşti totdeauna să te descurci până la urmă... Mai 
cu seamă, fii atentă la cuvintele tale...“ 

Cristescu simţi dintr-o dată că nu-l mai ţin nervii. Silueta 
fragilă, mâinile neputincioase, privirile de fetiţă, lacrimile... 
Nu, nu! loate acestea erau cu mult peste puterile sale. 
Izbucni pe neaşteptate: 

— Dumnezeule mare!! De ce?! De ce aţi făcut-o?... De ce? 

Se opri muşcându-şi buzele. Rosti tulburat: 

— Vă rog să-mi scuzaţi ieşirea... Deocamdată atât. Vă 
mulţumesc. 

Apăsă pe buton şi uşa se deschise. Cristescu făcu un 
semn sergentului. Melania Lupu se ridică. Părea nesigură 
pe picioare. Făcu câţiva paşi şi întoarse capul. 

— La revedere, domnule maior. 


— O vodcă! ceru Cristescu, aprinzând ţigara de la mucul 
celeilalte. 

Dădu perdeaua la o parte şi se uită prin ferestrele largi 
ale restaurantului. O ploaie urâtă de iarnă şiroia lacrimi pe 
sticla verzuie. Zeci de umbrele săltau ciuperci colorate 
deasupra trotuarelor. La o masă, un băiat şi o fată ar fi dat 


orice pe lume să fie singuri. Maiorul urmări distrat 
mişcările barmanului care ştergea expert un pahar. „Oare 
câte milioane de pahare spală un şmecher din ăsta într-o 
viaţă?“ 

Ospătăriţa, o jună cu şolduri nervoase şi un canin de 
argint, îi puse vodca pe masă. 

Cristescu sorbi încetişor. Şopti, cu ochii umezi: 

— Adio, Melania... 

— Ce-i cu ăla? se interesă barmanul, arătându-l pe maior. 
Pare matolit rău. 

Ospătăriţa săltă din umeri: 

— Nu ştiu! Cred că l-a lăsat fufa, una, Melania. Dă-mi 
două cafele şi o sută Campari... 


(LL Colecţie de timbre (argou). 
12) Falsuri prezentate drept obiecte originale (argou). 
(3 Vezi 320 de pisici negre.