Honore De Balzac — Femeia De 30 Ani

Honore de Balzac 


Honore de Balzac 


Femeia de treizeci de ani 


I. PRIMELE GREŞELI. 

TÂNĂRA DOMNIŞOARĂ. 

Era la începutul lunii aprilie 1813, într-o duminică a cărei 
dimineaţă făgăduia una dintre acele frumoase zile, când 
parizienii îşi văd, pentru întâia oară în an, pavajul fără 
noroaie şi cerul fără nori. Spre amiază, o cabrioletă falnică, 
trasă de doi cai focoşi, intră în strada Rivoli prin strada 
Castiglione şi se opri în spatele mai multor echipaje 
staționate la poarta de fier de curând deschisă, din dreptul 
terasei des Feuillants. Zvelta trăsură era condusă de un 
bărbat cu înfăţişarea îngândurată şi bolnăvicioasă; părul 
uşor cărunt abia îi acoperea capul galben, îmbătrânindu-l 
înainte de vreme. Zvârli hăţurile unui lacheu ce venea 
călare în urma trăsurii şi cobori spre a lua în braţe o tânără 
a cărei frumuseţe delicată atrase atenţia celor ce-şi iroseau 
vremea plimbându-se pe terasă. Mărunţica domnişoară se 
ridică în picioare pe marginea trăsurii şi apoi se lăsă, cu 
graţie, cuprinsă de mijloc, petrecându-şi braţele pe după 
gâtul însoţitorului său, care o aşeză pe trotuar fără a-i fi 
şifonat garnitura rochiei de rips verde. Un îndrăgostit n-ar 
fi dovedit atâta grijă. Necunoscutul era, de bună seamă, 
tatăl acelei copile care, fără a-i mulţumi, îl luă familiar de 
braţ şi îl târî zorită spre grădină. Bătrânul observă privirile 
admirative ale câtorva tineri, şi tristeţea întipărită pe chipul 
său se şterse pentru o clipă. Cu toate că atinsese de mult 
vârsta la care bărbaţii trebuie să fie sătui de amăgitoarele 
plăceri pe care le dă vanitatea, bătrânul surâse. 

— Oamenii te cred soţia mea, spuse el la urechea tinerei, 
umflându-şi pieptul şi călcând cu o încetineală care-o 


exaspera. 

Părea că bătrânul cochetează cu fiica sa şi că se bucură, 
poate mai mult chiar decât ea, de ocheadele pe care curioşii 
le aruncau spre picioruşele-i încălţate în nişte brodechini de 
brunei cafenii, spre talia-i delicios desenată de o rochie cu 
ghempă şi spre gâtul gingaş pe care un guleraş brodat nu-l 
acoperea în întregime. Mişcările mersului ridicau pentru o 
clipă rochia tinerei fete, lăsând să se vadă, deasupra 
brodechinilor, rotunjimea unei pulpe fin reliefate de un 
ciorap de mătase ajurat. 

Aşa încât, mulţi dintre cei ce se plimbau pe acolo începură 
să se vânzolească pe lângă cei doi, spre a admira sau spre a 
mai privi o dată chipul împrejurul căruia fluturau câteva 
bucle de păr negru şi a cărui culoare albă îmbujorată era 
sporită atât prin luciul mătăsii de atlaz trandafiriu ce 
căptuşea eleganta-i pelerină, cât şi prin dorinţa şi 
nerăbdarea ce străluceau în fiecare trăsătură a acelei 
drăgălaşe fiinţe. O dulce maliţie însufleţea frumogşii-i ochi 
negri şi migdalaţi, adumbriţi de nişte sprâncene delicat 
arcuite, mărginiţi de gene lungi şi scăldaţi într-o lumină 
pură. Sănătatea şi tinereţea îşi desfăşurau comorile pe 
acest chip răzvrătit şi pe acest bust care rămânea mlădios 
totuşi, în ciuda centurii ce pe atunci se purta dedesubtul 
sânilor. 

Fără să ia aminte la omagii, tânăra fată privea cu un fel de 
îngrijorare către palatul Tuileries, evident ţinta zoritei sale 
plimbări. Era douăsprezece fără un sfert. Oricât de 
matinală părea această oră, o mulţime de doamne, care 
toate vroiseră să-şi etaleze toaletele, se întorceau dinspre 
Palat, nu însă fără a-şi întoarce capul, cu un aer îmbufnat, 
reproşându-şi parcă faptul că veniseră prea târziu pentru a 
se mai bucura de un spectacol dorit. Câteva vorbe rostite cu 
supărare de aceste frumoase doamne dezamăgite, vorbe 
prinse din zbor de către gingaşa necunoscută, o îngrijorară 
în mod deosebit. Bătrânul urmărea cu un ochi mai degrabă 
curios decât înveselit semnele de nerăbdare şi de nelinişte 


ce se învolburau pe încântătorul chip al tovarăşei sale, şi o 
observa poate cu prea multă grijă ca să nu fi avut vreun 
ascuns gând părintesc. 

Duminica aceea era a treisprezecea din anul 1813. Peste 
două zile, Napoleon pleca în fatala campanie în care, rând 
pe rând, avea să-i piardă pe Bessiferes şi pe Duroc, să 
câştige memorabilele bătălii de la Litzen şi de la Bautzen, 
să se vadă trădat de Austria, de Saxa, de Bavaria şi de 
Bernadotte, şi să dea teribila bătălie de la Leipzig. 
Magnifica paradă comandată de împărat avea să fie ultima 
dintre cele ce stârniseră de atâta vreme admiraţia 
parizienilor şi a străinilor. Vechea gardă avea să execute 
pentru ultima oară savantele manevre a căror pompă şi 
precizie îl uimiseră uneori până şi pe acest uriaş ce se 
pregătea atunci pentru duelul său cu Europa. Un sentiment 
trist mâna spre Tuileries o mulţime strălucită şi curioasă. 
Fiecare părea că ghiceşte viitorul şi presimţea că, poate, 
adeseori închipuirea va trebui, mai târziu, să zugrăvească 
din amintiri tabloul scenei pe care-o trăiau, după ce 
vremurile eroice ale Franţei vor fi căpătat, aşa cum au 
căpătat astăzi, culori aproape legendare. 

— Să mergem ceva mai repede, tată! Spuse tânăra 
domnişoară cu un aer de nerăbdare, trăgându-l după ea pe 
bătrân; aud tobele. 

— De-abia intră trupele la Tuileries, răspunse el. 

— Sau defilează! Toată lumea pleacă! Replică ea, cu o 
amărăciune copilărească, ce-l făcu pe bătrân să surâdă. 

— Parada nu începe decât la douăsprezece şi jumătate, 
spuse tatăl, abia ţinându-se în urma zoritei sale fiice. 

Dacă ai fi văzut mişcarea pe care o făcea ea cu braţul 
drept, aţi fi zis că se ajută de el ca să alerge. Mânuţa-i 
elegant înmănuşată mototolea cu nerăbdare o batistă şi 
părea vâsla unei bărci despicând undele. Bătrânul surâdea 
din când în când, dar mai adesea o expresie îngrijorată îi 
întrista pentru o clipă faţa uscată Dragostea lui pentru 
frumoasa-i fiică îl făcea să admire prezentul, dar tot pe 


atâta să se şi teamă de viitor. Părea că-şi spune: „E fericită 
astăzi, dar va fi aşa întotdeauna?” Căci bătrânii sunt foarte 
înclinați să înzestreze cu mâhnirile lor viitorul celor tineri. 

Când tatăl şi fiica ajunseră sub peristilul pavilionului în 
vârful căruia flutura drapelul tricolor şi pe unde cei ce se 
plimbă trec din grădina Tuileries în Carrousel, santinelele le 
strigară cu voce gravă: 

— Nu se mai trece! 

Copila se ridică în vârful picioarelor şi putu să zărească o 
mulţime de doamne elegante ce se înghesuiau în jurul celor 
două laturi ale vechii arcade de marmură pe unde trebuia 
să iasă împăratul. 

— Uite, tată, acuma vezi şi tu că am plecat prea târziu! 

Botişoru-i supărat trăda importanţa pe care o acorda ea 
faptului de a fi de faţă la această defilare. 

— Atunci, Julie, hai să mergem, ţie nu-ţi place să fii 
înghesuită. 

— Să rămânem, tată. De-aici, tot îl pot zări pe împărat; 
dacă va pieri în luptă, nu-l voi mai vedea niciodată. 

Tatăl tresări auzind vorbele acestea egoiste; fata avea un 
tremur în glas; o privi şi i se păru că vede sub pleoapele ei 
plecate câteva lacrimi pricinuite nu atât de ciudă, cât de 
una dintre acele prime mâhniri a cărei taină este uşor de 
ghicit de către un tată bătrân. Deodată, Julie se înroşi şi 
scoase o exclamaţie al cărei înţeles nu fu priceput nici de 
santinele, nici de bătrân. La strigătul ei, un ofiţer, ce se 
îndreptă grăbit din curte către scară, se întoarse brusc, 
veni lângă arcada dinspre grădină, o recunoscu pe tânăra 
domnişoară, ascunsă o clipă de uriaşele căciuli ale 
grenadierilor, şi porunci numaidecât ca, pentru ea şi pentru 
tatăl ei, să fie încălcat consemnul pe care el însuşi îl dăduse; 
apoi, fără a lua în seamă murmurele mulţimii elegante ce 
asedia arcada, o trase încetişor spre el pe copila încântată. 

— Nu mă mai mir acum nici de mânia, nici de graba ei, de 
vreme ce tu erai de servici, îi spuse ofițerului bătrânul, cu 
un aer pe cât de serios, pe-atât de glumeţ. 


— Domnule, răspunse tânărul, dacă vreţi să ocupați un loc 
bun, să nu ne mai pierdem vremea cu vorba. Împăratului 
nu-i place să aştepte, iar eu sunt însărcinat de marele 
mareşal să mă duc să-l vestesc. 

Pe când vorbea, o luase pe Julie de braţ cu oarecare 
familiaritate şi o conducea grăbit spre Carrousel. Julie văzu 
mirată o mulţime imensă ce se înghesuia în micul spaţiu 
cuprins între zidurile sure ale palatului şi stâlpii legaţi între 
ei cu lanţuri ce delimitează marile careuri acoperite cu 
nisip din mijlocul curţii de la Tuileries. Cordonul de 
santinele, pus să păstreze liberă trecere pentru împărat şi 
pentru statul său major, avea mult de furcă să nu fie 
copleşit de mulţimea ce se îmbulzea lărmuind ca un roi de 
albine. 

— Deci va fi ceva foarte frumos? Întrebă Julie surâzând. 

— la seama! Strigă ofiţerul. 

O prinse pe fată pe după mijloc şi o ridică, pe cât de 
hotărât, pe-atât de fulgerător, transportând-o lângă o 
coloană. Fără acea mişcare bruscă, nerăbdătoarea fată ar fi 
fost lovită de crupa unui cal alb, înşeuat cu o şa de catifea 
verde şi aurie, pe care mamelucul lui Napoleon îl ţinea de 
frâu, aproape sub arcadă, la zece paşi îndărătul celorlalţi 
cai ce-i aşteptau pe ofiţerii superiori care îl însoțeau pe 
împărat. Tânărul conduse pe căruntul tată şi pe fiica 
acestuia lângă primul stâlp din dreapta, în faţa mulţimii şi, 
printr-un semn din cap, îi lăsă în seama celor doi grenadieri 
între care se aflau. 

Când ofiţerul porni iar spre palat, o expresie de fericire şi 
de bucurie înlocui pe faţa lui spaima bruscă pe care i-o 
pricinuise darea înapoi a calului; Julie îi strânsese tainic 
mâna, poate spre a-i mulţumi pentru micul serviciu pe care 
i-l făcuse, sau poate spre a-i spune: „În sfârşit, te pot 
vedea!” Ba chiar înclinase uşor capul, drept răspuns la 
salutul respectuos pe care ofiţerul îl adresase ei şi tatălui ei, 
înainte de a dispărea grăbit. Bătrânul, ce părea că anume-i 
lăsase împreună pe cei doi tineri, sta într-o atitudine gravă, 


puţin mai în urma fiicei sale; o observa însă pe ascuns şi se 
străduia să-i inspire o aparentă încredere, prefăcându-se 
absorbit de contemplarea magnificului spectacol pe care-l 
oferea Carrousel-ul. Când Julie întoarse spre tatăl ei o 
privire ca de şcolar emoţionat în faţa dascălului său, 
bătrânul îi răspunse cu un zâmbet plin de o binevoitoare 
voioşie; dar ochiul său, ager îl urmărise pe ofiţer până sub 
arcadă şi nici un amănunt al acelei rapide scene nu-i 
scăpase. 

— Ce spectacol frumos! Spuse Julie încet, strângând mâna 
tatălui său. 

Aspectul pitoresc şi măreț pe care-l înfăţişa în acea clipă 
Carrousel-ul făcea ca această exclamaţie să fie rostită de 
toate miile de spectatori, pe ale căror feţe se citea o vie 
admiraţie. Un alt rând de oameni, tot aşa de înghesuit ca şi 
cel în care se aflau bătrânul şi fiica lui, ocupa, pe o linie 
paralelă cu castelul, spaţiul strâmt şi pavat ce se întindea 
de-a lungul grilajului Carrousel-ului. Mulțimea aceasta 
completa, reliefând puternic, prin varietatea toaletelor 
doamnelor, imensul careu pe care-l formează clădirile 
Tuileries-ilor şi grilajul cel nou, de curând instalat. 

Regimentele vechii gărzi, ce urmau să fie trecute în 
revistă, umpleau acest teren vast, formând în faţa palatului 
impozante linii albastre pe zece rânduri în adâncime. 
Dincolo de curte, în Carrousel, se găseau, în alte linii 
paralele, mai multe regimente de infanterie şi de cavalerie, 
gata să defileze pe sub arcul triumfal ce împodobeşte 
grilajul la mijloc şi pe coama căruia se vedeau, la acea 
epocă, statuile magnificilor cai de Veneţia. Fanfara 
regimentelor, aşezată sub galeriile Luvrului, era mascată de 
lăncierii de serviciu polonezi. O mare parte din curtea 
acoperită cu nisip sta goală ca o arenă, pregătită pentru 
mişcările trupelor acelea tăcute, ale căror rânduri, aşezate 
după simetria artei militare, reflectau razele soarelui în 
sclipirile triunghiulare a zece mii de baionete. O boare de 
aer clătina panaşele soldaţilor, făcându-le să se legene ca 


arborii unei păduri bătute de un vânt repezit. Aceste vechi 
armii, strălucitoare şi mute, înfăţişau mii de contraste de 
culori, datorate diversităţii uniformelor, a zorzoanelor, a 
armelor şi a eghileţilor. Tabloul acesta imens, miniatură a 
unui câmp de bătălie înainte de luptă, era încadrat poetic, 
împreună cu toate detaliile şi cu toate ciudatele lui aspecte, 
de către înaltele clădiri maiestuoase, a căror nemişcare 
părea a fi imitată de toţi comandanții şi de toţi soldaţii. Fără 
să vrea, spectatorul compara zidurile acelea de oameni cu 
acele ziduri de piatră. 

Soarele de primăvară, revărsându-şi darnic lumina peste 
zidurile albe clădite în ajun şi peste zidurile seculare, 
lumina puternic nenumăratele chipuri bronzate, care toate 
povesteau primejdii trecute şi aşteptau cu gravitate 
primejdiile viitoare. Doar coloneii de regimente se mai 
vânzoleau încolo şi-ncoace prin faţa şirurilor pe care le 
formau acei bărbaţi viteji. Iar în spatele grosului de trupe 
împestriţate de argint, de azur, de purpură şi de aur, 
curioşii puteau zări fâşiile tricolore agăţate la lănciile a şase 
neistoviţi călăreţi polonezi care, asemenea unor câini 
conducând o turmă pe timp, se roteau neîncetat între trupe 
şi spectatori, pentru a-i împiedica pe ultimii să depăşească 
micul spaţiu de teren ce le fusese cedat lângă grilajul 
imperial. După toate aceste mişcări, spectatorul mai că s-ar 
fi putut crede în palatul Frumoasei din Pădurea adormită. 
Boarea de primăvară, adiind peste căciulile miţoase ale 
grenadierilor, evidenția nemişcarea soldaţilor, la fel cum 
murmurul surd al mulţimii le sublinia tăcerea. Numai 
arareori, răsunetul vreunei pălării chinezeşti ori vreo 
uşoară lovitură dată din nebăgare de seamă în vreo tobă şi 
repetată de ecourile palatului imperial, se asemănau cu 
tunetele surde care vestesc furtuna. 

Un entuziasm indescriptibil izbucnea din mulţimea în 
aşteptare. Franţa venise să-şi ia adio de la Napoleon, în 
ajunul unei campanii ale cărei primejdii erau presimţite 
până şi de către cel mai umil cetăţean. De data aceasta era 


vorba, pentru imperiul francez, de a fi sau a nu fi. Acest 
gând părea că însufleţeşte atât mulţimea de orăşeni cât şi 
mulţimea ostăşească, ce se înghesuiau, la fel de tăcute, în 
incinta unde planau vulturul şi geniul lui Napoleon. Aceşti 
soldaţi, speranţa Franţei, aceşti soldaţi, ultima ei picătură 
de sânge, reprezentau şi ei o bună parte din îngrijorata 
curiozitate a spectatorilor. Cei mai mulţi dintre privitori şi 
militari îşi luau rămas-bun, poate pentru vecie; dar toate 
inimile, chiar cele mai ostile împăratului, adresau cerului 
rugi arzătoare pentru gloria patriei. Până şi oamenii cei mai 
obosiţi de lupta începută între Europa şi Franţa îşi 
lepădaseră, cu toţii, trecând pe sub arcul de triumf, 
vrăjmăşiile, şi înțelegeau că în ziua primejdiei Napoleon 
reprezenta întreaga Franţă. Orologiul palatului bătu 
jumătate de oră. În acea clipă, zarva mulţimii încetă şi 
tăcerea deveni atât de adâncă, încât s-ar fi auzit până şi 
suspinul unui copil. Bătrânul şi fiica lui, părând a nu mai 
trăi decât prin ochi, auziră atunci un zdrăngănit de pinteni 
şi un zăngănit de săbii ce răsunară sub sonorul peristil al 
palatului. 

Un omuleţ destul de gras, îmbrăcat într-o uniformă verde, 
cu pantaloni albi şi strâmţi, încălţat cu cizme de călărie, 
apăru deodată, purtând pe cap o pălărie cu trei colţuri, tot 
atât de impunătoare ca şi cel ce o purta; lata panglică roşie 
a Legiunii de onoare îi flutura pe piept, o sabie mică îi 
atârna la şold. Acest Om fu zărit de toţi ochii şi din toate 
punctele din piaţă deodată. Numaidecât, tobele bubuiră 
mărunt, cele două fanfare izbucniră într-o frază al cărei 
suflu războinic fu repetat de toate instrumentele, de la 
flautul cel mai dulce până la toba cea mare. La această 
chemare de luptă sufletele tresăriră, drapelele se înclinară, 
soldaţii prezentară armele într-o mişcare simultană şi bine 
ordonată ce făcu să zvâcnească toate puştile, de la primul 
până la ultimul rând din Carrousel. Cuvintele de comandă 
trecură de la un rând la altul ca nişte ecouri. Strigăte de 
„Vive l'empereur! 2”, izbucniră din mulțimile entuziasmate. 


În sfârşit, totul se înfioră, totul se învolbură, totul fremătă, 
Napoleon încălecase. Mişcarea lui însufleţise masele acelea 
tăcute, dăduse un glas instrumentelor, dăduse un avânt 
vulturilor şi steagurilor, pusese o emoție pe toate feţele. 
Zidurile înaltelor galerii ale vechiului palat păreau că strigă 
şi ele: „Vive lempereur!” Nu mai fu ceva omenesc, fu o 
magie, un simulacru al puterii divine, sau mai degrabă o 
fulgerătoare imagine a acestei domnii atât de fulgerătoare. 
Bărbatul înconjurat de-atâta dragoste, de-atâta entuziasm, 
de-atâta devotament, de atâtea înflăcărate urale pentru 
care soarele alungase norii de pe cer, sta pe calul său, cu 
trei paşi în faţa micului escadron aurit care îl urma, avându- 
| pe marele mareşal la stânga, iar pe mareşalul de serviciu 
la dreapta. În mijlocul atâtor suflete emoţionate la vederea 
lui, nici o trăsătură de pe chip nu păru a i se fi tulburat. 

— Oh, Dumnezeule, da! La Wagram, în toiul focului, la 
Moscova, printre morţi, el rămâne liniştit totdeauna, ca 
Baptiste3, el! 

Acest răspuns fusese dat unui potop de întrebări de către 
grenadierul ce se afla lângă tânăra domnişoară. Julie 
rămase cufundată o clipă în contemplarea acelei figuri care 
prin calmul ei arăta o atât de mare încredere în puterea sa. 
Împăratul o zări pe domnişoara de Chatillonnest şi se 
aplecă spre Duroc, ca să-i spună o frază scurtă ce-l făcu pe 
marele mareşal să zâmbească. Manevrele începură. Dacă 
până atunci tânăra domnişoară îşi împărţise atenţia între 
figura netulburată a lui Napoleon şi rândurile albastre, 
verzi şi roşii ale trupelor, din această clipă ea aproape că nu 
se mai preocupă, în toiul mişcărilor rapide şi ordonate 
executate de către vechii soldaţi, decât de un tânăr ofiţer ce 
alerga călare printre liniile în mişcare şi se întorcea cu un 
sârg neobosit spre grupul în fruntea căruia strălucea 
simplul Napoleon. 

Ofiţerul călărea pe un superb cal negru şi se făcea 
remarcat, în mijlocul mulţimii aceleia îngăitănate, prin 
frumoasa uniformă albastră a ofiţerilor de ordonanţă ai 


împăratului. Ceaprazurile lui străluceau aşa de viu în soare, 
iar egreta de la chipiul său îngust şi lung căpăta nişte 
sclipiri atât de puternice, încât spectatorii se simţiră ispitiţi 
să-l compare cu o flăcăruie în zbor, cu un duh vizibil, 
însărcinat de către împărat să însufleţească şi să conducă 
acele batalioane ale căror arme învălurate împrăştiau 
flăcări atunci când, la un singur semn din ochi al lui, se 
desfăceau, se reuneau, se învârteau ca undele unui vârtej, 
sau treceau prin faţa sa ca vastele talazuri drepte şi înalte 
pe care oceanul înfuriat le trimite spre ţărmuri. 

Când manevrele se terminară, ofiţerul de ordonanţă dădu 
pinteni calului şi se opri înaintea împăratului, aşteptându-i 
ordinele. În acea clipă, el se afla la douăzeci de paşi de 
Julie, în faţa grupului imperial, într-o atitudine foarte 
asemănătoare aceleia pe care Gerard a dat-o generalului 
Rapp în tabloul Bătălia de la Austerlitz. Tânăra domnişoară 
putu atunci să-şi admire iubitul în toată strălucirea lui 
militară. Colonelul Victor d'Aiglemont, în vârstă de numai 
treizeci de ani, era voinic, bine legat şi zvelt; iar fericita 
îmbinare a proporţiilor lui nu se vedea niciodată mai bine 
decât în clipa când îşi folosea forţa pentru a stăpâni un cala 
cărui spinare elegantă şi suplă părea că se îndoaie sub el. 
Chipu-i bărbătesc şi oacheş avea acel farmec de netălmăcit 
pe care desăvârşita regularitate a trăsăturilor o dă unei 
feţe de bărbat tânăr. Fruntea-i era lată şi înaltă. Ochii de 
foc, adumbriţi de sprâncenele stufoase şi mărginiţi de gene 
lungi, se conturau ca două ovale albe între două linii negre. 
Nasul avea graţioasa curbură a unui plisc de vultur. 
Purpura buzelor îi era sporită de dunga inevitabilei mustăţi 
negre. Obrajii-i laţi şi puternic colorați aveau nişte tonuri 
smead-palide ce denotau o vigoare extraordinară. Figura 
lui, una dintre acelea pe care era imprimată pecetea 
bravurii, reprezenta tipul pe care-l caută astăzi un artist 
când doreşte să zugrăvească vreun erou al Franţei 
imperiale. 


Calul, scăldat în spume şi frământându-şi cu mare 
neastâmpăr capul, sta cu picioarele de dinainte depărtate şi 
oprite pe aceeaşi linie, fără ca unul să-l depăşească pe 
celălalt, şi flutura din coada-i lungă şi stufoasă; iar 
devotamentul lui era icoana însăşi a devotamentului pe 
care, la rându-i stăpânul său îl avea faţă de împărat. 
Văzându-l pe iubitul ei atât de preocupat să capteze 
privirile lui Napoleon, o clipă Julie se simţi geloasă, 
gândindu-se că pe ea încă nici n-o privise. 

Deodată, suveranul rosteşte un cuvânt, Victor dă pinteni 
calului şi pleacă în galop; dar umbra proiectată pe nisip a 
unui stâlp sperie animalul, care sare înnebunit îndărăt şi se 
ridică în două picioare, atât de brusc, încât călăreţul pare în 
primejdie. Julie dă un țipăt, îngălbeneşte, toţi o privesc 
curioşi, ea nu vede pe nimeni; ochii-i sunt pironiţi la calul 
acela abraş pe care ofiţerul îl muştruluieşte, gonind mai 
departe să transmită ordinele lui Napoleon. 

Aceste năucitoare scene o impresionaseră aşa de tare pe 
Julie, încât se agăţase fără să-şi dea seama de braţul tatălui 
ei, căruia îi dezvălui fără să vrea gândurile, prin felul mai 
mult sau mai puţin puternic în care degetele ei îl strângeau. 
Când Victor fusese cât pe-aci să alunece de pe cal, se 
agăţase şi mai strâns de tatăl său, de parcă ea însăşi ar fi 
fost în primejdie să cadă. 

Bătrânul privea cu o îngrijorare mohorâtă şi dureroasă 
faţa îmbujorată a fiicei sale, şi simţăminte de milă, de 
gelozie, de regret chiar, se strecurară în toate ridurile de 
pe faţa lui chinuită. Iar când sclipirea neobişnuită o ochilor 
domnişoarei Julie, ţipătul pe care îl scosese şi gestul 
convulsiv al degetelor ei îi dezvăluiră de-a binelea tainica 
iubire, fără îndoială că el avusese câteva foarte triste 
presimţiri pentru viitor, căci chipu-i căpătă atunci o 
expresie jalnică. 

În acea clipă, sufletul tinerei Julie parcă ar fi trecut în cel 
al ofițerului. Un gând încă şi mai crud decât toate cele ce-l 
înfricoşaseră pe bătrân îi crispă trăsăturile chipului 


suferind atunci când îl văzu pe d'Aiglemont că schimbă, 
trecând prin faţa lor, o privire tainică cu Julie, ai cărei ochi 
se umeziseră şi al cărei obraz căpătă o strălucire 
extraordinară. El o târî brusc pe fiica sa spre grădina 
Tuileries. 

— Dar, tată, spunea ea, mai sunt încă în piaţa Carrousel 
regimente ce trebuie să continue manevrele. 

— Nu, copila mea, toate trupele defilează. 

— Cred că te înşeli, tată; ar fi trebuit ca domnul 
d'Aiglemont să le dea ordin să înainteze. 

— Mi-e rău, draga mea, şi nu mai pot să stau. 

Julie n-avu cum să se mai îndoiască de vorbele tatălui său, 
după ce îşi aruncă ochii asupra acelei feţe, căreia 
îngrijorările de părinte îi dădeau un aer abătut. 

— Ţi-e tare rău? Îl întrebă ea indiferentă şi cu gândul 
aiurea. 

— Oare nu ştii că fiecare zi este pentru mine ca un dar? 
Răspunse bătrânul. 

— Aşadar, vrei iar să mă mâhneşti vorbindu-mi de moartea 
ta? Eram atât de veselă! Nu vrei mai bine să-ţi alungi 
gândurile astea amare şi negre? 

— Ah! Exclamă tatăl, scoțând un suspin, copil răsfăţat ce 
eşti! Dar şi inimile cele mai duioase sunt uneori foarte 
crude. Că vă închinăm viaţa noastră, că nu ne gândim decât 
la voi, că vă pregătim tihna, că ne jertfim bucuriile pentru 
toanele voastre, că vă adorăm, că vă dăruim până şi sângele 
nostru, astea nu-nseamnă nimic, nu? Vai! Da, voi primiţi 
totul cu nepăsare. Ca să căpătăm pentru totdeauna 
zâmbetul şi dragostea voastră dispreţuitoare, ar trebui să 
avem puterea lui Dumnezeu. Şi până la urmă, vine un altul! 
Un iubit, un soţ - şi ne răpeşte inima voastră. 

Uluită, Julie îşi privi tatăl, care păşea încet, aruncându-i 
priviri posomorâte. 

— Şi vă mai şi ascundeţi de noi, urmă el, ba poate chiar şi 
de tine însăţi. 

— Tată, ce tot spui? 


— Mă gândesc Julie, că ai secrete faţă de mine. lubeşti, 
continuă repezit bătrânul, băgând de seamă că fiica lui 
începuse să se îmbujoreze. Ah! Nădăjduiam să te văd 
alături de bătrânul tău tată până la moartea lui, nădăjduiam 
să te ţin fericită şi strălucitoare lângă mine! Să te admir aşa 
cum erai tu odinioară. Necunoscându-ţi soarta, aş fi putut 
să cred că te aşteaptă un viitor liniştit; acum, însă, mi-e cu 
neputinţă să duc cu mine o speranţă de fericire pentru viaţa 
ta, de vreme ce-l iubeşti mai mult pe colonel decât îl iubeşti 
pe vărul tău. N-am cum să mă mai îndoiesc. 

— Şi de ce n-ar trebui să-l iubesc? Exclamă ea, cu o vie 
expresie de curiozitate. 

— Ah, scumpă Julie, n-ai să mă înţelegi! Răspunse tatăl, 
suspinând. 

— Spune-mi, totuşi! Izbucni ea, făcând fără să vrea un gest 
de răzvrătire. 

— Ei bine, copila mea, ascultă-mă. Adeseori tinerele fete 
îşi creează imagini măreţe, fermecătoare, chipuri cu totul 
ideale, şi îşi făuresc idei himerice despre oameni, despre 
sentimente, despre lume; apoi, naive, ele atribuie unui 
oarecare desăvârşirile pe care le-au visat şi se încred în el; 
şi astfel iubesc în bărbatul ce şi-l aleg această făptură 
imaginară; dar, mai târziu, când e prea târziu ca să se mai 
smulgă din nenorocire, înşelătoarea aparenţă pe care au 
înfrumuseţat-o, primul lor idol, în sfârşit, se schimbă într-un 
schelet odios. Julie, mai degrabă aş vrea să te văd 
îndrăgostită de un moşneag, decât să te văd îndrăgostită de 
colonel. Ah! Dacă ai putea să te închipui cu zece ani mai 
târziu în viaţă, i-ai da dreptate experienţei mele. Îl cunosc 
pe Victor: hazul lui e un haz lipsit de spirit, un haz de 
cazarmă, ei n-are nici un talent şi e cheltuitor. E unul dintre 
acei oameni pe care Cerul i-a creat ca să înfulece şi să 
mistuie patru mese pe zi, să doarmă, să iubească pe cea 
dintâi venită şi să se bată. Nu pricepe nimic din viaţă. Inima 
lui bună, pentru că are, într-adevăr, o inimă bună, l-ar putea 
împinge să-şi dea punga unui nenorocit sau unui camarad; 


dar e un fluieră-vânt, dar nu-i dăruit cu acea gingăşie 
sufletească ce ne face sclavii fericirii unei femei, dar e 
ignorant, egoist. Există mulţi asemenea dar. 

— Totuşi, tată, trebuie să aibă ceva minte şi haruri, de 
vreme ce-a fost făcut colonel. 

— Scumpa mea, Victor va rămâne colonel toată viaţa lui. 
Eu n-am văzut încă pe nimeni care să mi se pară demn de 
tine, urmă bătrânul, cu un fel de entuziasm. 

Se opri o clipă, o contemplă pe fiica lui şi adăugă: 

— Buna mea Julie, tu eşti încă prea tânără, prea plăpândă, 
prea gingaşă, pentru a indura grijile şi necazurile 
căsătoriei. D'Aiglemont a fost răsfăţat de părinţii lui, tot aşa 
cum ai fost şi tu de mama ta şi de mine. Cum să nădăjduiesc 
că v-aţi putea înţelege amândoi, cu nişte firi atât de diferite, 
ale căror tiranii vor fi de neîmpăcat? Tu vei fi ori victimă, ori 
tiran. Şi o alternativă, şi cealaltă aduce o sumă egală de 
suferinţe în viaţa unei femei. Dar tu eşti blândă şi modestă, 
tu te vei încovoia întâi. În sfârşit, spuse el cu o voce 
emoţionată, ai o simţire duioasă, care nu va fi apreciată 
cum se cuvine, şi-atunci. Nu isprăvi, căci îl podidiră 
lacrimile. 

— Victor, reluă el după o pauză, va răni neprihănitele 
însuşiri ale sufletului tău tânăr. Eu îi cunosc pe militari, 
Julie; am trăit în armată. Rareori inima unor asemenea 
oameni izbuteşte să înfrângă deprinderile pricinuite fie de 
nenorocirile în mijlocul cărora trăiesc, fie de întâmplările 
vieţii lor de aventurieri. 

— Aşadar, tată, replică Julie, pe un ton jumătate serios, 
jumătate glumeţ, ai vrea să-mi înfrâng sentimentele şi să 
mă căsătoresc pentru tine, nu pentru mine? 

— Să te căsătoreşti pentru mine? Exclamă tatăl, cu un gest 
de minunare; pentru mine, cel căruia în curând, fata mea, 
nu-i vei mai auzi glasul atât de prieteneşte dojenitor? 
Totdeauna i-am văzut pe copii atribuind unui sentiment 
personal sacrificiile pe care le fac pentru ei părinţii! 
Căsătoreşte-te cu Victor, Julie dragă. Într-o zi, vei deplânge 


amarnic nulitatea lui, nechibzuinţa lui, egoismul lui, lipsa lui 
de delicateţe, nătângia lui în dragoste şi mii de alte 
suferinţe pe care ţi le va pricinui. Atunci, să-ţi aduci aminte 
că aici, sub aceşti copaci, glasul profetic al bătrânului tău 
tată a răsunat zadarnic la urechile tale! 

Bătrânul tăcu, o surprinsese pe fiica sa dând din cap 
îndărătnică. Făcură împreună cei câţiva paşi până la grilajul 
unde era oprită trăsura lor. În timpul drumului acesta tăcut, 
tânăra domnişoară examină pe furiş chipul tatălui său şi 
treptat-treptat faţa ei supărată se îmbună. Adânca durere 
săpată pe fruntea lui plecată spre pământ îi făcu o vie 
impresie. 

— Îţi făgăduiesc, tată, spuse ea cu o voce dulce şi 
emoţionată, că n-am să-ţi mai pomenesc de Victor până ce 
nu-ţi vei schimba singur părerile nefavorabile pe care le ai 
despre el. 

Bătrânul îşi privi fata uimit. Două lacrimi ce i se aprinseră 
în ochi se rostogoliră de-a lungul obrajilor brăzdaţi de 
riduri. Nu putu s-o îmbrăţişeze pe Julie în faţa lumii 
dimprejur, îi strânse însă mâna cu dragoste. Când se urcă 
din nou în trăsură toate gândurile negre ce i se 
îngrămădiseră pe frunte pieriră cu desăvârşire. 

Înfăţişarea puţin tristă a fiicei sale nu-l mai nelinişti atunci 
tot atât cât nevinovata bucurie al cărei secret îi scăpase 
tinerei Julie în timpul trecerii în revistă a trupelor. 

SOŢIA. 

În primele zile ale lunii lui martie 1814, la nici un an de la 
această trecere în revistă a împăratului, o caleaşcă gonea 
pe drumul de la Amboise la 'Tours. Plecând de sub bolta 
verde a nucilor care ascund poşta de la Prilliere, trăsura fu 
condusă cu o asemenea iuţeală, încât într-o clipă ajunse la 
podul construit peste Cise, la revărsarea acestui râu în 
Loara şi acolo se opri. Unul dintre şleauri se rupsese din 
pricina iuţelii năvalnice cu care, la porunca stăpânului său, 
tânărul surugiu îi gonise pe cei patru cai, cei mai viguroşi 
din câţi se aflau la staţia de poştă. Astfel, datorită acestei 


întâmplări, cele două persoane care se aflau în caleaşcă 
trezindu-se, avură răgazul să contemple una dintre cele mai 
frumoase privelişti ce le pot înfăţişa fermecătoarele ţărmuri 
ale Loarei. 

La dreapta, călătorul îmbrăţişează într-o privire toate 
meandrele râului Cise, care ca un şarpe argintiu se 
strecoară prin iarba pajiştilor, căreia întâile fire de 
primăvară îi da atunci culorile smaraldului. 

La stânga, Loara apărea în toată măreţia ei. Nenumăratele 
fațete ale câtorva unduiri, stârnite de o briză matinală 
destul de rece, reflectau sclipirile soarelui peste vastele 
întinderi de apă pe care le desfăşoară maiestuosul râu ici- 
colo, ostroave înverzite se înşiruie pe luciul apelor, ca 
nestematele într-un colier. De cealaltă parte a fluviului, cele 
mai frumoase câmpii ale Touraine-ului îşi desfăşoară 
comorile cât vezi cu ochii. În depărtare, ochiul nu întâlneşte 
alte stavile decât colinele ce domină valea râului Cher, ale 
căror culmi trasau în acea clipă dungi de lumină sub azurul 
străveziu al cerului. Printre frunzişurile gingaşe ale 
insulelor, în fundul tabloului, oraşul 'Tours pare că iese, ca 
Veneţia, din adâncul apelor. Campanilele bătrânei lui 
catedrale se avântă în văzduhuri, unde se atingeau în clipa 
aceea cu fantasticele năluciri întruchipate de câţiva nori 
alburii. 

Dincolo de podul pe care era oprită trăsura, călătorul 
zăreşte înaintea lui, de-a lungul Loarei până la Tours, un 
lanţ de stânci care, printr-un capriciu al naturii, pare a fi 
fost pus acolo ca să stăvilească fluviul, ale cărui valuri rod 
necontenit piatra, spectacol ce totdeauna îl minunează pe 
călător. Satul Vouvray se află cuibărit parcă în strungile şi în 
fundăturile acelor cleanţuri, care încep să descrie o cotitură 
înaintea podului de peste Cise. Apoi, de la Vouvray până la 
Tours, înfricoşătoarele prăpăstii ale acestui povârniş rupt 
sunt locuite de neamuri de podgoreni. Pe alocuri, există 
câte trei rânduri suprapuse de case, săpate în stâncă şi 
legate între ele prin nişte scări abrupte, tăiate tot în piatră. 


Deasupra unui acoperiş, o fetiţă cu fustă roşie aleargă prin 
grădina casei. Fumul din horn se înalţă dintre coardele şi 
lăstarii tineri ai unei viţe de vie. Podgorenii sapă 
pământurile perpendiculare. O bătrână, stând liniştită pe o 
bucată de stâncă prăvălită, învârteşte la vârtelniţa ei, sub 
florile unui migdal, priveşte călătorii ce trec pe dedesubt şi 
zâmbeşte de spaima lor. Pe ea n-o mai îngrijorează 
crăpăturile pământului şi nici ruina unui zid vechi ce stă să 
cadă şi ale cărui temelii nu mai sunt ţinute decât de 
rădăcinile încolăcite ale unei mantii de iederă. Ciocanul 
dogarilor face să răsune bolțile pivniţelor din văzduh, în 
sfârşit, pământul este pretutindeni cultivat şi rodeşte 
pretutindeni în acele locuri unde natura n-a vrut să-i dea 
trudei omeneşti pământ. 

Astfel, nimic nu se poate asemui, de-a lungul Loarei, cu 
bogata panoramă pe care 'Touraine o înfăţişează acolo 
ochilor călătorului, întreitul tablou al scenei, ale cărei 
aspecte le-am schiţat doar, prilejuieşte sufletului unul dintre 
acele spectacole ce se înscriu pentru totdeauna în amintire; 
şi, pentru un poet ce se va fi bucurat de priveliştea lor, ele 
vor reveni adesea în visurile lui spre a-i reconstrui ca-n 
poveşti romanticele viziuni. 

În clipa când trăsura ajungea pe podul de peste Cise, mai 
multe bărci cu pânze albe ieşiră în larg dintre insulele de pe 
Loara, dând un nou farmec fermecătoarei privelişti. Mirosul 
de sălcii de pe malurile fluviului îşi adăuga miresmele la 
puternica aromă ce-o lăsa boarea jilavă a apelor. Păsările 
umpleau văzduhurile cu vioaiele lor concerte; cântecul 
monoton al unui paznic de capre revărsă peste toate o vagă 
melancolie, În vreme ce strigătele luntraşilor prevesteau de 
departe o grea strădanie. Aburi domoli, plutind agale 
împrejurul copacilor presăraţi în acest vast peisaj, 
imprimau naturii o ultimă vraja. Era Touraine în toată 
splendoarea ei, şi primăvara în toată strălucirea. 

Această parte a Franţei, singura pe care armatele străine 
nu amenințau încă s-o tulbure, era în acele vremuri singura 


care rămăsese liniştită şi s-ar fi putut spune că sfida invazia. 

Un cap acoperit cu un chipiu se ivi din caleaşcă de îndată 
ce ea se opri; numaidecât un militar nerăbdător deschise 
portiera şi sări în drum, gata parcă să-l mustre pe surugiu. 
Dar îndemnarea cu care acesta repara hamul rupt îl potoli 
pe colonelul conte d'Aiglemont, care se întoarse spre 
portieră întinzându-şi braţele ca pentru a-şi destinde 
muşchii amorţiţi; căscă, privi peisajul şi puse mâna pe 
braţul unei tinere doamne învăluită cu grijă într-o 
vitchoura. 

— Micuța mea, îi spuse el cu glas răguşit, trezeşte-te să 
priveşti locurile! Sunt magnifice. 

Julie d'Aiglemont scoase capul din caleaşcă. Purta o 
căciuliţă de jder, iar cutele mantalei îmblănite, în care era 
înfășurată, o ascundeau atât de bine, încât nu i se mai putea 
vedea decât faţa. Julie d'Aiglemont nu mai semăna cu 
tânăra domnişoară ce se grăbea odinioară, veselă şi fericită, 
spre defilarea de la Tuileries. Chipu-i, încă gingaş, nu mai 
avea culorile trandafirii care îi dădeau altădată o strălucire 
aşa de frumoasă. Câteva bucle de păr negru, întinse de 
umezeala nopţii, îi sporeau şi mai mult strălucirea albă a 
feţei, de pe care viaţa părea stinsă. Totuşi, ochii-i ardeau de 
un foc nefiresc; de sub pleoape, însă, câteva umbre vineţii 
se zugrăveau pe obrajii obosiţi. Privi cu indiferenţă câmpiile 
dinspre Cher, Loara şi ostroavele ei, oraşul Tours şi lanţurile 
de stânci de la Vouvray; apoi, nemaivrând să privească şi 
fermecătoarea cale a Cise-i, se cuibări zorită în umbra 
caleştii şi spuse cu un glas care, în aerul tare al munţilor, 
păru extrem de slab: 

— Da, e admirabil. 

După cum se putea vedea, izbutise, spre propria-i 
nenorocire, să-l biruie pe tatăl său. 

— Julie, nu ţi-ar plăcea să trăieşti aici? 

— Oh, aici sau oriunde! Spuse ea cu nepăsare. 

— 'Ţi-e rău? O întrebă colonelul d'Aiglemont. 


— De loc, răspunse tânăra doamnă, cu o vioiciune de-o 
clipă. 

Îl contemplă zâmbind pe soţul său şi adăugă: 

— Mi-e somn. 

Deodată, se auzi un galop de cal. Victor d'Aiglemont lăsă 
mâna soţiei sale şi întoarse capul spre cotitura pe care-o 
face drumul în acel loc. Din clipa când colonelul nu o mai 
privi pe Julie, expresia de voioşie pe care tânăra doamnă o 
imprimase palidei ei figuri dispăru, de parcă s-ar fi stins 
brusc o lumină sub razele căreia s-ar fi aflat până atunci. 
Nesimţind nici dorinţa de a mai privi peisajul, nici 
curiozitatea de a şti cine era călăreţul al cărui cal galopa 
atât de aprig, se aşeză la loc în colţul caleştii şi ochii i se 
pironiră pe crupa cailor, fără a trăda nici un fel de 
sentiment. Avea o înfăţişare tot atât de tâmpă ca a unui 
ţăran breton ascultând predica parohului său. 

Un bărbat tânăr, călare pe un cal de mare preţ, se ivi 
brusc de după un pilc de plopi şi de măceşi în floare. 

— E un englez, spuse colonelul. 

— Oh! Dumnezeule, da, generale! Zise surugiul. E din 
şleahta gars-ilor4 care cică vor să mănânce Franţa. 

Necunoscutul era unul dintre străinii ce se nimeriseră pe 
continent atunci când Napoleon i-a arestat pe toţi englezii, 
ca represalii după atentatul săvârşit împotriva dreptului 
ginţilor de către cabinetul de la Saint-James, după ruptura 
tratatului de la Amiens. Supuşi bunului plac al puterii 
imperiale, aceşti prizonieri n-au rămas toţi la domiciliile 
unde fuseseră arestaţi, nici în cele pe care avuseseră la 
început libertatea să şi le aleagă. Cei mai mulţi dintre cei ce 
locuiau acum în 'Iouraine fuseseră transferați aci din 
diverse puncte ale imperiului, unde şederea lor păruse a 
compromite interesele politicii continentale. 

Tânărul ostatic care-şi plimba la acel ceas plictisul matinal 
era o victimă a puterii birocratice. De doi ani, un ordin dat 
de la ministerul relaţiilor externe îl smulsese din clima de la 
Montpellier, unde ruperea păcii îl surprinsese în timp ce se 


trata de o afecţiune de piept. Din clipa în care tânărul 
recunoscu un militar în persoana contelui d'Aiglemont, se 
grăbi să-i evite privirile, întorcându-şi destul de brusc capul 
către pajiştile dinspre Cise. 

— Toţi englezii ăştia sunt de-o obrăznicie de parcă întreg 
globul ar fi al lor, bombăni colonelul. Noroc că Soult are să 
le tragă câteva scatoalce. 

Trecând pe lângă caleaşcă, prizonierul îşi aruncă privirile 
înlăuntrul trăsurii. Cu toată repeziciunea acelei priviri, el 
putu să admire expresia de melancolie ce da feţei 
îngândurate a contesei nu ştiu ce atracţie vagă. Sunt mulţi 
bărbaţi care-şi simt inima adânc mişcată numai când văd o 
femeie apăsată de suferinţă: durerea îi se pare o făgăduială 
de statornicie şi de iubire. 

Cufundată cu totul în contemplarea unei perne a trăsurii, 
Julie nu luă seama nici ia cal, nici la călăreț. Şleaul hamului 
fusese reparat bine şi repede. Contele se urcă la loc în 
trăsură. Surugiul se strădui să recâştige timpul pierdut, şi-i 
purtă cât mai iute pe cei doi călători pe digul de pe latura 
şoselei mărginite de cleanţurile abrupte, la sânul cărora se 
coc vinurile de Vauvray, de unde se ridică atâtea case 
frumoase, unde se arată din depărtare ruinele atât de 
celebrei mânăstiri Marmoutier, schimnicia sfântului Martin. 

— Cam ce-o fi vrând de la noi milordul ăsta străveziu? 
Exclamă colonelul întorcând capul ca să se încredinţeze că 
acel călăreț, care de la podul de peste Cise se ţinea după 
trăsură, era tânărul englez. 

Dar întrucât necunoscutul nu încălca nici o regulă de 
politeţe plimbându-se pe drumeagul de pe dig, colonelul se 
aşeză la loc în colţul trăsurii, după ce aruncase o privire 
mânioasă spre englez, Nu putu, totuşi, în ciuda vrăjmăşiei 
sale involuntare, să nu ia seama la frumuseţea calului şi la 
graţia călăreţului. 

Tânărul avea una dintre acele figuri britanice a căror 
culoare este atât de suavă, iar pielea atât de gingaşă şi atât 
de albă, încât eşti ispitit uneori să presupui că aparţin 


făpturii delicate a unei tinere domnişoare. Era blond, 
subţire şi înalt. Îmbrăcămintea lui avea acea linie rafinată şi 
impecabilă, ce caracterizează pe oamenii eleganţi din 
austera Anglie. S-ar fi putut spune că se înroşea mai 
degrabă de ruşine decât de plăcerea de a o privi pe 
contesă. O singură dată Julie ridică ochii spre străin; o făcu 
însă oarecum silită de soţul său, care vroise s-o determine 
să admire picioarele unui cal de rasă pură. 

Ochii doamnei Julie îi întâlniră atunci pe cei ai timidului 
englez. Din acea clipă, gentilomul, în loc să-şi îndemne calul 
să meargă cât mai aproape de trăsură, rămase cu câţiva 
paşi mai în urmă. Contesa abia îl privi pe necunoscut. Nu 
văzu niciuna dintre perfecţiunile omeneşti sau cabaline ce-i 
fuseseră semnalate, şi se lăsă iar în fundul trăsurii, după ce 
schiţase o uşoară mişcare de sprâncene, ca pentru a-şi 
aproba soţul. 

Colonelul adormi din nou, şi cei doi soţi sosiră la Tours fără 
a-şi mai fi spus vreo vorbă şi fără ca fermecătoarele 
privelişti ale schimbătoarei scene prin care călătoreau să fi 
atras o singură dată atenţia doamnei Julie. În vreme ce 
soţul său picotea, doamna d'Aiglemont îl privi de mai multe 
ori. Când îi aruncă ultima privire, o zdruncinătură făcu să 
cadă pe genunchii tinerei doamne un medalion ce-l purta 
agăţat la gât cu un lănţişor de doliu, şi portretul tatălui său 
îi apăru deodată. La vederea lui, lacrimile, până atunci 
reprimate, se rostogoliră din ochii ei. 

Englezul zări, poate, dârele strălucitoare pe care aceste 
lacrimi le lăsară o clipă pe obrajii palizi ai contesei, dar pe 
care vântul le uscă numaidecât. 

Însărcinat de împărat să transmită nişte ordine 
mareşalului Sbult, care avea să apere Franţa de invazia 
începută de englezi în Bearn, colonelul d'Aiglemont profita 
de acea misiune pentru a-şi pune la adăpost soţia faţă de 
primejdiile ce amenințau pe atunci Parisul, ducând-o la 
Tours, la o bătrână rudă a lui. Nu peste mult timp, trăsura 
ajunse pe caldarâmul din Tours, trecu podul, intră pe 


Strada Mare, şi opri în faţa vechiului palat unde locuia fosta 
marchiză de Listomere-Landon. 

Marchiza de Listomere-Landon era una dintre acele 
frumoase bătrâne, cu obrazul pălind, cu părul alb, cu 
zâmbetul pe buze, părând că poartă jupoane cu cercuri şi 
având pe cap totdeauna o boneţică de o modă necunoscută. 
Portrete septuagenare ale veacului lui Ludovic al XV-lea, 
aceste femei sunt aproape totdeauna pline de duioşie, ca şi 
cum încă ar mai iubi; mai mult bisericoase decât cucernice, 
şi mai puţin cucernice decât par; mirosind totdeauna a 
pudră a la marechale, povestind frumos, bârfind şi mai 
frumos, şi râzând mai mult de o amintire, decât de o glumă. 
Actualitatea le displace. 

Când o bătrână cameristă veni să-i anunţe marchizei (căci, 
într-adevăr, doamna de Listomere-Landon urma să-şi reia în 
curând titlul) vizita unui nepot pe care nu-l mai văzuse de la 
începutul războiului cu Spania, îşi scoase repede ochelarii, 
închise Galerie de l'ancienne Cour, cartea ei favorită; regăsi 
apoi o brumă de sprinteneală pentru a ajunge pe peronul 
de la intrarea palatului în clipa când cei doi soţi urcau 
scările. 

Mătuşa şi nepoata schimbară o privire rapidă. 

— Bună ziua, dragă mătuşă, strigă colonelul, îmbrăţişând- 
o pe bătrâna doamnă şi sărutând-o în grabă. Ţi-aduc să 
păzeşti o tânără făptură. Îţi încredinţez comoara mea. Julie 
nu-i nici cochetă, nici geloasă; e dulce ca un înger. N-are să 
se strice aici, nădăjduiesc, încheie el. 

— Răutate ce eşti! Răspunse marchiza, aruncându-i o 
privire ghiduşă. 

Şi bătrâna se grăbi, ea întâi, cu un fel de graţie 
binevoitoare, s-o îmbrăţişeze pe Julie, care sta îngândurată 
şi părea mai degrabă încurcată decât curioasă. 

— Hai să facem cunoştinţă, drăguţa mea! Zise marchiza. 
Nu te sfii de mine, eu mă străduiesc să nu fiu niciodată 
bătrână cu cei tineri. 


Până să ajungă în salon, marchiza, după obiceiurile din 
provincie, şi poruncise să se pună masa pentru cei doi 
oaspeţi; contele însă îi curmă vorba mătuşii, spunându-i pe 
un ton serios că nu va putea să rămână la ea decât exact 
atâta timp cât îi va trebui surugiului ca să schimbe caii. Cele 
trei rubedenii intrară, deci, cât mai repede în salon, şi 
colonelul de-abia avu răgaz să-i povestească mătugşi-si 
evenimentele politice şi militare care-l sileau să-i ceară un 
adăpost pentru tânăra lui soţie. 

În timp ce el vorbea, mătuşa se uita când la nepot, care 
povestea neîntrerupt, când la nepoată, a cărei paloare şi 
tristeţe i se părură pricinuite de acea despărţire silită. Ea 
părea că-şi zice: „He, he! Tinerii ăştia se iubesc!” 

În acea clipă, nişte plesnete de bici răsunară în străvechea 
curte tăcută, ale cărei pietre de pavaj erau încadrate de 
smocuri de iarbă. Victor o îmbrăţişă din nou pe marchiză şi 
ieşi grăbit din casă. 

— Adio, scumpa mea, spuse el sărutându-şi soţia, care-l 
urmase până la trăsură. 

— Oh, Victor, lasă-mă să te însoțesc mai departe, spuse ea 
cu 0 voce dulce, n-aş vrea să te părăsesc. 

— Crezi că se poate? 

— Ei bine, răspunse Julie, adio de vreme ce aşa vrei tu. 

Trăsura dispăru. 

— Aşadar, îl iubeşti pe bietul meu Victor? O întrebă 
marchiza pe nepoata sa, cercetând-o cu una dintre acele 
priviri atotştiutoare pe care femeile bătrâne le aruncă 
tinerilor. 

— Vai, doamnă, răspunse Julie, oare nu trebuie să-l iubeşti 
într-adevăr pe un bărbat ca să-l iei în căsătorie? 

Această ultimă frază fu rostită pe un ton de-o naivitate ce 
trăda fie o inimă pură, fie nişte taine adânci. Era însă greu 
pentru o femeie care fusese prietenă cu Duclos şi cu 
mareşalul de Richelieu să nu caute să descopere taina 
tinerei căsnicii. Mătuşa şi nepoata se aflau în acea clipă în 
pragul porţii celei mari şi priveau după caleaşca ce 


dispărea în goană. Ochii contesei nu exprimau iubire, aşa 
cum credea marchiza. Buna doamnă era provensală, iar 
iubirile-i fuseseră aprige. 

— Vasăazică, te-ai lăsat aiurită de nepricopsitul de nepotu- 
meu? O întrebă ea pe nepoată. 

Contesa tresări fără să vrea, căci tonul şi privirea acestei 
bătrâne cochete părură a-i dovedi o cunoaştere a 
caracterului lui Victor mai bine decât îl cunoştea ea. 
Doamna d'Aiglemont, tulburată, se învălui deci în acea 
prefăcătorie stângace, întâiul adăpost al inimilor naive şi 
suferinde. Doamna de Listomere se arătă mulţumită de 
răspunsurile doamnei Julie; se gândi însă cu bucurie că 
singurătatea are să-i fie înveselită de-o taină de dragoste, 
căci i se păru că nepoata e amestecată în vreo intrigă 
amuzantă. 

Când doamna d'Aiglemont se află într-un mare salon, 
acoperit cu tapiserii încadrate cu ciubuce aurite, şi după ce 
se aşeză în faţa unui foc straşnic, ferită de curenţii 
fenestrali printr-un paravan chinezesc, nu mai izbuti să-şi 
înfrângă tristeţea. Era greu ca veselia să se poată naşte sub 
nişte lambriuri aşa de bătrâne, între acele mobile seculare. 
Totuşi, tânăra pariziancă simţi un fel de plăcere să pătrundă 
în singurătatea adâncă şi în solemna tăcere a provinciei. 
După ce schimbă câteva cuvinte cu bătrâna mătuşă, căreia 
cândva îi scrisese o scrisoare de tânără căsătorită, rămase 
tăcută de parcă ar fi ascultat o muzică de operă. De-abia 
după vreo două ore de o linişte vrednică de mănăstirea de 
la Trappe, ea îşi dădu seama de nepoliteţea sa faţă de 
bătrâna-i mătuşă şi îşi aminti că nu-i dăduse decât nişte 
răspunsuri reci. Doamna de Listomere respectase tăcerea 
nepoatei, din acel instinct plin de farmec ce-i caracterizează 
pe oamenii vechiului regim. În clipa de faţă, bătrâna 
doamnă tricota. Ce-i drept, ieşise de câteva ori din încăpere 
ca să se îngrijească de o anume cameră verde în care urma 
să se culce contesa şi unde slugile casei aşezau bagajele; îşi 
reluase însă locul într-un mare fotoliu şi o privea pe tânăra 


doamnă pe furiş. Ruşinându-se că se lăsase furată de 
copleşitoarele-i gânduri, Julie se sili să-şi ceară iertare 
glumind. 

— Copila mea dulce, cunosc durerea văduvelor, răspunse 
mătuşa. 

Ar fi trebuit să ai patruzeci de ani ca să ghiceşti ironia pe 
care o exprimară buzele bătrânei doamne. 

A doua zi, contesa se simţi mult mai bine şi putu să stea de 
vorbă. Doamna de Listomere începea să spere că o va putea 
domestici pe această tânără de curând măritată, pe care la 
prima vedere o socotise o fiinţă sălbatică şi stupidă; îi 
povesti despre distracţiile locale, despre balurile şi despre 
casele unde se puteau duce. Toate întrebările puse de 
marchiză, în ziua aceea n-au fost decât curse pe care, dintr- 
o veche deprindere căpătată la Curte, nu s-a putut abţine 
să le întindă nepoatei sale pentru a-i cunoaşte caracterul. 
Julie a rezistat tuturor stăruinţelor, ce i-au fost făcute 
vreme de câteva zile, de a merge să se distreze undeva. Aşa 
că, în ciuda dorinţei de a-şi plimba, mândră, frumoasa 
nepoată, bătrâna doamnă renunţă până la urmă să mai 
insiste s-o scoată în lume. Contesa găsise un pretext pentru 
singurătatea ei şi pentru tristeţea ei, în mâhnirea pe care i- 
o pricinuise moartea tatălui său, după care mai purta încă 
doliu. 

Peste vreo opt zile, doamna de Listomdre admira 
blândeţea îngerească, grațiile modeste, spiritul îngăduitor 
al contesei Julie şi începu s-o preocupe nespus tainica 
melancolie ce consuma inima ei tânără. Contesa era una 
dintre acele femei născute să fie îndrăgite şi care par că 
aduc cu ele fericirea. Tovărăşia ei deveni atât de dulce şi de 
prețioasă doamnei de Listomere, încât bătrâna o îndrăgi cu 
totul pe nepoata sa şi nu mai vroia să se despartă de ea. 0 
lună a fost de ajuns pentru a se stabili între ele o prietenie 
veşnică. Bătrâna doamnă remarcă, nu fără surprindere, 
schimbările din fizionomia doamnei d'Aiglemont. Culorile vii 
ce-i luminau faţa se stinseră treptat şi figura ei căpătă nişte 


tonuri şterse şi palide. Pierzându-şi strălucirea de mai 
înainte, Julie devenea mai puţin tristă. Uneori, bătrâna 
trezea câte un avânt de voioşie sau câte o izbucnire de ris 
dezlănţuit la tânăra sa rudă, dar acestea erau curmate 
brusc de un gând întunecat. Ea ghici că nici amintirea 
tatălui său, nici lipsa lui Victor nu constituiau cauza 
profundei melancolii ce punea un văl pe viaţa nepoatei sale; 
şi se gândi la atâtea lucruri sumbre, încât îi fu greu să se 
oprească la adevărata pricină a răului, căci noi nu izbutim 
poate să descoperim adevărul decât întâmplător. 

Într-o zi, în sfârşit, sub ochii mătuşii sale uimite, Julie lăsă 
să se vadă o uitare totală a căsniciei ei, o nebunie de fată 
zburdalnică, o candoare de spirit, o naivitate copilărească 
vrednică de primii ani ai vieţii, întreg acel spirit delicat şi 
adesea atât de profund ce-i caracterizează pe tinerii din 
Franţa. Doamna de Listomere se hotări atunci să sondeze 
acest suflet, a cărei fire ciudată echivala cu o disimulare de 
nepătruns. Se lăsase seara, cele două doamne şedeau pe 
scaun lângă o fereastră ce dădea spre stradă, Julie luase un 
aer gânditor, un om călare trecu prin faţa lor. 

— Iată o victimă de-a ta, spuse bătrâna doamnă. 

Doamna d'Aiglemont o privi cu o nedumerire îngrijorată. 

— E un tânăr englez, un gentilom, onorabilul Arthur 
Ormond, fiul cel mare al lordului Grenville. Povestea lui e 
interesantă. A venit la Montpellier în 1802, nădăjduind că 
aerul de acolo, unde fusese trimis de medici, îl va vindeca 
de o boală de piept ce ameninţa să-l ucidă. Ca şi ceilalţi 
compatrioți ai săi, a fost arestat de Bonaparte când cu 
războiul, căci monstrul acela nu se poate simţi liniştit dacă 
nu se războieşte. Ca să se distreze, tânărul englez a început 
să-şi studieze boala, socotită mortală. Treptat-treptat, a 
prins gustul anatomiei şi al medicinei; s-a pasionat de acest 
soi de arte, ceea ce-i foarte neobişnuit pentru un om de 
rangul lui; dar, regentul nu s-a ocupat şi el de chimie? Pe 
scurt, domnul Arthur a făcut progrese, uluitoare chiar şi 
pentru profesorii de la Montpellier; studiul i-a uşurat 


captivitatea şi, totodată, s-a vindecat complet. Se pretinde 
că a stat timp de doi ani fără să vorbească, respirând rar, 
culcat într-un staul, bând lapte de la o vacă adusă din 
Elveţia şi hrănindu-se cu frunze de hreaniţă. De când se 
află la Tours, n-a vizitat pe nimeni, e mândru ca un păun; tu, 
însă, pesemne că l-ai cucerit, căci doar nu pentru mine s-o fi 
plimbând pe sub ferestrele noastre de două ori pe zi, de 
când te afli tu aici. Fără îndoială că te iubeşte! 

Aceste ultime cuvinte o treziră pe contesă ca prin farmec. 
Fără să vrea, făcu un gest şi schiţă un zâmbet care o 
surprinseră pe marchiză. Departe de a manifesta acea 
satisfacţie instinctivă resimţită chiar şi de femeia cea mai 
severă când află că un bărbat suferă pentru ea, privirea 
doamnei Julie era aspră şi rece. Faţa ei arăta un sentiment 
de repulsie vecin cu groaza. O atare aversiune nu era cea 
pe care o femeie îndrăgostită o arată faţă de întreaga lume, 
de dragul unei singure fiinţe: ea ştie atunci să râdă şi să 
glumească; nu, Julie era în acea clipă ca o făptură pe care 
amintirea unei amărăciuni prea crud trăite o face să mai 
simtă încă durerea. 

Mătuşa, convinsa pe deplin că nepoata nu-l iubeşte pe 
nepotul său, rămase uluită descoperind că, de fapt, nu 
iubea pe nimeni. Se cutremură constatând că Julie e o inimă 
dezamăgită, o tânără femeie căreia experienţa unei zile, a 
unei nopţi, poate, îi fusese de ajuns pentru a-şi da seama de 
nulitatea lui Victor. 

„Dacă-l cunoaşte, s-a isprăvit, gândi ea, nepotu-meu are să 
îndure în curând toate neplăcerile căsătoriei.” 

Şi îşi propuse s-o convertească pe Julie la doctrinele 
monarhice ale veacului lui Ludovic al XV-lea; dar, câteva 
ceasuri mai târziu, ea află, sau mai degrabă ghici, situaţia, 
destul de obişnuită în lumea căreia contesa îi datora 
melancolia sa. 

Julie deveni deodată îngândurată şi se retrase în camera ei 
mai devreme ca de obicei. După ce camerista o dezbrăcă şi 
o lăsă gata de culcare, rămase în faţa sobei, tolănită pe o 


ducesă de catifea galbenă, mobilă veche tot atât de 
prielnică celor cu sufletul mâhnit, cât şi celor fericiţi; 
plânse, oftă, cugetă; se aşeză apoi la o măsuţă, luă o hârtie 
şi începu să scrie. Orele trecură repede, destăinuirile pe 
care Julie le făcea în acea scrisoare păreau că o costă mult, 
fiecare frază aducea lungi clipe de reverie; deodată, tânăra 
doamna izbucni în plâns şi se opri. În acea clipă, orologiile 
bătură orele două. Capul contesei, greu ca al unei 
muribunde, se înclină pe piept; apoi, când îl ridică iar, Julie 
o văzu pe mătuşa sa ivindu-se deodată, ca o fiinţă ce s-ar fi 
desprins din tapiseria de pe pereţi. 

— Ce ai tu, copila mea? O întrebă marchiza. De ce stai aşa 
de târziu şi, mai ales, de ce plângi singurică, la vârsta ta? 

Se aşeză fără nici o altă ceremonie lângă nepoata sa şi 
fulgeră cu ochii scrisoarea începută. 

— Îi scriai soţului tău? 

— Oare ştiu eu pe unde se află? Răspunse contesa. 

Mătuşa luă scrisoarea şi o citi. Îşi adusese ochelarii, 
presimţise că va avea nevoie de ei. Nevinovata făptură o 
lăsă să ia scrisoarea fără să facă nici cea mai mică 
obiecţiune. Nici vreo lipsă de demnitate, nici vreun 
sentiment de vinovăţie tăinuită nu o făceau să fie atât de 
lipsită de energie; nu, mătuşa ţa se nimerise acolo într-unul 
din acele momente de criză când sufletul e fără vlagă, când 
totu-i indiferent, binele ca şi răul, tăcerea ca şi 
destăinuirea. 

Asemenea unei tinere domnişoare virtuoase care-l acoperă 
cu dispreţ pe cel îndrăgostit de ea, dar care, seara, se simte 
atât de tristă, atât de părăsită, încât îl doreşte şi vrea o 
inimă căreia să-şi împărtăşească suferinţele, Julie lăsă, fără 
a spune un cuvânt, să se violeze pecetea pe care delicateţea 
o imprimă unei scrisori deschise, şi stătu îngândurată, în 
timp ce marchiza citea: „Scumpa mea Louisa, de ce-mi ceri 
de atâtea ori îndeplinirea celei mai nesocotite făgăduieli pe 
care şi-o pot face două fete neştiutoare? Te întrebi adesea, 
îmi scrii, de ce nu răspund, de şase-luni, la întrebările tale. 


Daca n-ai înţeles tăcerea mea, astăzi ai să-i ghiceşti poate 
pricina, aflând tainele pe care am să ţi le dezvăluiesc. Le-aş 
fi înmormântat pentru totdeauna în adâncul inimii mele, 
dacă nu m-ai fi înştiinţat despre apropiata ta căsătorie. Te 
vei căsători, Louisa. Gândul acesta mă înfioară. Biată fată, 
mărită-te; şi, după câteva luni, unul dintre cele mai 
sfâşietoare regrete ale tale va fi amintirea a ceea ce eram 
noi odinioară, când, într-o seară, la Ecouen, stând 
amândouă sub cei mai înalţi stejari ai muntelui, contemplam 
frumoasa vale de la picioarele noastre, admirând lumina 
soarelui în asfinţit, învăluite în razele lui. Ne-am aşezat pe 
un colţ de stâncă şi ne-am cufundat într-o vrajă urmată de 
cea mai dulce melancolie. Tu, mai întâi, ai socotit că acel 
soare îndepărtat ne vorbea despre viitor. Eram atât de 
curioase şi atât de nebune pe-atunci! Îţi mai aminteşti, 
oare, de toate năzbutiile noastre? Ne sărutam, ca doi 
îndrăgostiţi, ziceam noi. Ne juram că aceea dintre noi care 
se va căsători cea dintâi îi va povesti amănunţit celeilalte 
tainele himeneului, acele bucurii pe care inimile noastre 
copilăreşti ni le zugrăveau atât de ispititoare. Seara aceasta 
va fi o dezamăgire pentru tine, Louisa. Pe-acele vremuri 
erai tânără, frumoasă, fără nici o grijă, dacă nu fericită; un 
soţ te va face, în puţine zile, ceea ce eu am şi ajuns: urâtă, 
suferindă şi bătrână. Să-ţi spun cât eram de mândră, de 
încântată şi de bucuroasă că mă căsătoresc cu colonelul 
Victor d'Aiglemont - ar fi o nebunie! Şi cum aş şti să-ţi 
spun? Nu-mi mai amintesc nimic despre mine. În câteva 
clipe, copilăria mea a devenit un fel de vis. Purtarea mea, în 
ziua solemnă ce consfințea o legătură a cărei însemnătate 
n-o cunoşteam, n-a fost lipsită de reproşuri. Tata a încercat 
de mai multe ori să înfrâneze veselia mea, căci trăiam nişte 
bucurii ce păreau nelalocul lor, iar vorbele mele se vădeau 
răutăcioase, tocmai pentru că erau fără răutate. Făceam mii 
de copilării cu vălul acela nupţial, cu rochia şi cu florile 
acelea. Când am rămas singură, seara, în camera în care 
fusesem condusă cu pompă, mă gândeam cu ce poznă să-l 


pun pe Victor în încurcătură; şi, aşteptându-l, inima-mi 
bătea ca în zilele acelea solemne de 31 decembrie, când mă 
strecuram pe furiş în salonul unde erau îngrămădite 
cadourile. Când soţul meu a sosit şi a început să mă caute, 
râsul meu înăbuşit, de sub mătăsurile ce mă acopereau, a 
fost ultima izbucnire a dulcii veselii ce însufleţea jocurile 
copilăriei noastre.” 

Isprăvind de citit scrisoarea care, după tur astfel de 
început, ar fi urmat să cuprindă consideraţii destul de 
triste, nobila doamnă îşi puse binişor ochelarii pe masă, 
scrisoarea alături şi pironi asupra nepoatei sale doi ochi 
verzui, a căror lumină limpede nu fusese încă stinsă de 
vârstă. 

— Copila mea, spuse doamna de Listomere, o femeie 
măritată nu-i poate scrie astfel unei domnişoare, fără să 
încalce convenienţele. 

— La acelaşi lucru mă gândeam şi eu, răspunse Julie, 
întrerupând-o pe mătuşa sa; şi mi-era ruşine de mine, în 
vreme ce citeai. 

— Dacă la o masă nu ţi se pare bun un anume fel de 
mâncare, nu trebuie să dezguşti pe nimeni, copila mea, 
urmă bătrâna cu bunătate, mai ales că, de la Eva până la 
noi, căsătoria a părut un lucru aşa de minunat. 

Julie luă scrisoarea şi o aruncă în foc. 

— Mama ta nu mai trăieşte? Întrebă doamna de 
Listomere. 

Contesa tresări, apoi ridică încet capul şi spuse: 

— În ultimul an, adeseori am regretat-o pe mama; 
săvârşisem însă greşeala de a nu fi ţinut seama de 
împotrivirea tatei, care nu şi-l dorea ginere pe Victor. 

O privi pe mătuşa ei şi un fior de bucurie îi uscă lacrimile, 
când văzu aerul de bunătate ce lumina faţa aceea bătrână. 
Întinse mâna spre marchiză, care părea că i-o cere; iar 
când degetele lor se împreunară, cele două femei se 
înţeleseră pe deplin. 

— Biată orfană! Adăugă mătuşa. 


Cuvântul acesta fu o ultimă rază de lumină pentru Julie. | 
se păru că aude încă o dată glasul profetic al tatălui său. 

— Îţi ard mâinile! Totdeauna-s aşa? Zise bătrâna doamnă. 

— Numai de vreo şapte-opt zile m-a mai lăsat febra, 
răspunse ea. 

— Aveai temperatură şi nu mi-ai spus nimic! 

— Am temperatură de un an încoace, răspunse Julie cu un 
fel de tulburare sfioasă. 

— Aşadar, îngeraşul meu dulce, reluă mătuşa, căsătoria n- 
a fost până acuma pentru tine decât o lungă durere? 

Tânăra doamnă nu îndrăzni să răspundă, dar făcu un gest 
afirmativ ce trăda toate suferinţele ei. 

— Prin urmare, eşti nefericită? 

— Oh, nu, mătuşă! Victor mă iubeşte şi mă idolatrizează, 
iar eu îl ador, e-atât de bun! 

— Da, îl iubeşti; dar fugi de el, nu-i aşa? 

— Da. Câteodată. Mă caută prea des. 

— Nu eşti adesea tulburată, în singurătatea ta, de teamă 
să nu vină cumva la tine? 

— Vai, da, mătuşă! Dar îl iubesc, te-asigur. 

— Nu te învinuieşti singură, tainic, că nu ştii sau că nu poţi 
să împărtăşeşti plăcerile lui? Uneori, nu te gândeşti deloc 
că iubirea legitimă e mai greu de îndurat decât ar fi o 
pasiune vinovată? 

— Oh, asta aşa-i, spuse ea plângând. Oare cum de poţi să 
ghiceşti totul, atunci când pentru mine totul este o taină? 
Simţurile mele sunt amorţite, n-am nimic În cap, În sfârşit, 
o duc greu. Sufletul mi-e apăsat de o teamă nedesluşită, 
care-mi îngheaţă sentimentele şi mă învăluie Într-o apatie 
necurmată. N-am glas să mă plâng şi n-am cuvinte să-mi 
destăinuiesc chinul. Sufăr, şi mi-e ruşine că sufăr, când îl 
văd pe Victor fericit de ceea ce pe mine mă ucide. 

— Toate astea nu-s decât copilării şi fleacuri! Exclamă 
bătrâna, al cărei chip uscat se însufleţi deodată de un 
zâmbet voios, ecou al bucuriilor din tinereţea ei. 


— Uite, uite cum râzi de mine! Spuse cu deznădejde 
tânăra doamnă. 

— Aşa am fost şi eu, răspunse repezit marchiza. Acum, 
când Victor te-a lăsat singură, n-ai redevenit iarăşi fetiţa 
liniştită, fără plăceri, dar şi fără suferinţe? 

Julie deschise larg ochii năuciţi. 

— În sfârşit, îngerul meu, îl adori pe Victor, nu-i aşa? Ţi-ar 
plăcea însă mai degrabă să-i fii soră decât soţie, iar 
căsătoria, în sfârşit, nu ţi-a izbutit deloc? 

— Ei bine, da, mătuşă. Dar de ce zâmbeşti? 

— Oh, ai dreptate, biata mea copilă! În toate astea nu-i 
nimic prea vesel. Viitorul vostru va fi plin de multe 
nenorociri, dacă nu te iau sub protecţia mea şi dacă vechea 
mea experienţă nu va şti să ghicească pricina atât de 
nevinovată a mâhnirilor tale. Nepotu-meu nu-şi merită 
fericirea, tăntălăul! Sub domnia preaiubitului nostru 
Ludovic al XV-lea, o tânără doamnă care s-ar fi aflat în 
situaţia în care eşti tu şi-ar fi pedepsit numaidecât soţul ce 
se poartă întocmai ca un soldăţoi neamţ. Egoistul! Toţi 
militarii tiranului ăstuia imperial sunt nişte gugumani 
ignoranţi. lau brutalitatea drept galanterie, nu cunosc 
femeile, tot aşa cum habar n-au să iubească, îşi închipuie că 
dacă a doua zi se duc la moarte, sunt scutiţi în ajun să mai 
aibă vreo gingăşie ori vreo atenţie faţă de noi. Pe vremuri, 
se ştia tot aşa de bine şi să iubeşti, şi să mori la nevoie. 
Nepoată, am să ţi-l şlefuiesc eu. Am să pun capăt tristei 
neînţelegeri, destul de firească, ce v-ar face să vă urâţi, să 
doriţi divorţul; de nu cumva ai să mori de disperare până 
atunci. 

Julie, tot atât de mirată pe cât era de năucită, o asculta pe 
mătuşă-sa, surprinsă că aude nişte vorbe a căror 
înţelepciune mai degrabă o presimţea decât o înţelegea, şi 
foarte uimită că i se repetă prin gura unei rubedenii pline 
de experienţă, dar sub o formă mai blândă, obiecțiile pe 
care tatăl ei le ridicase împotriva lui Victor. Poate că avu 
atunci o intuiţie limpede a viitorului său şi simţi, fără 


îndoială, povara nenorocirilor care urmau s-o ajungă, căci 
izbucni în lacrimi şi se aruncă în braţele bătrânei doamne, 
spunându-i: 

— Fii mama mea! 

Mătuşa nu plânse, căci Revoluţia nu le mai lăsase 
doamnelor fostei monarhii decât puţine lacrimi în ochi. 
Iubirile de odinioară şi Teroarea de mai târziu le 
familiarizaseră cu cele mai sfâşietoare năprasne, în aşa fel 
încât ele s-au deprins să păstreze în mijlocul dezastrelor 
vieţii o demnitate rece, o afecţiune sinceră, dar fără 
exaltări, ce le îngăduie să rămână totdeauna credincioase 
etichetei şi unei nobleţi în atitudine, pe care noile moravuri 
au săvârşit marea greşeală de a le dispreţui. 

Bătrâna doamnă o luă pe tânăra contesă în braţe, o sărută 
pe frunte cu o duioşie şi o gingăşie ce se află mai adesea în 
manierele şi în obiceiurile acestor doamne, decât în inima 
lor; o mângâie pe nepoata sa cu vorbe dulci, îi proroci un 
viitor fericit, o legănă cu visele iubirii, ajutând-o să se culce, 
de parcă ar fi fost chiar fata ei, o fată scumpă ale cărei 
speranţe şi mâhniri deveniseră şi ale sale; în nepoata sa se 
revedea pe sine tânără, se regăsea lipsită de experienţă şi 
frumoasă. Contesa adormi, fericită că a întâlnit o prietenă, o 
mamă, căreia de aci înainte îi va putea spune totul. A doua 
zi de dimineaţă, în clipa când mătuşa şi nepoata se 
îmbrăţişau cu acea cordialitate adâncă şi cu acel aer de 
înţelegere care dovedeşte un spor de sentiment, o mai 
desăvârşită legătură între două suflete, auziră pasul unui 
cal; întoarseră capul deodată şi îl văzură pe tânărul englez 
care trecea încet, după obiceiul lui. Pesemne că făcuse 
anumite observaţii asupra vieţii pe care-o duceau cele două 
femei singuratice, căci niciodată nu întârzia să se arate 
exact la vremea dejunului sau a cinei lor. Calul îşi încetinea 
pasul, fără a mai avea nevoie să fie strunit; şi, în intervalul 
de timp necesar pentru a străbate distanţa dintre cele două 
ferestre de la sufragerie, Arthur arunca înlăuntru o privire 
melancolică, cele mai adesea ignorată de către contesă, 


care nu-i acorda nici o atenţie. Dar, deprinsă cu acele 
curiozităţi meschine ce se agaţă până şi de cele mai 
mărunte lucruri spre a însufleţi viaţa de provincie, şi de 
care spiritele superioare se apără anevoie, marchiza se 
distra pe seama dragostei timide şi serioase exprimată tacit 
de englez. Acele priviri periodice deveniseră obişnuite 
pentru ea şi, în fiecare zi, bătrâna doamnă semnala 
trecerea lui Arthur cu mereu alte glume. 

Aşezându-se la masă, cele două femei îl priveau în acelaşi 
timp pe insular. De data aceasta ochii doamnei Julie şi, cei ai 
lui Arthur se întâlniră, exprimând un sentiment atât de 
precis, încât tânără contesă se înroşi. Englezul îşi îndemnă 
îndată calul şi plecă în galop. 

— Dar, doamnă, o întrebă Julie pe mătuşa sa, ce-i de făcut? 
Trebuie să fie limpede pentru cei ce-l văd pe englezul 
acesta că eu. 

— Da, răspunse mătuşa, întrerupând-o. 

— Oare nu i-aş putea spune să nu se mai plimbe aşa? 

— N-ar însemna, atunci, să-i dai de înţeles că a devenit 
primejdios? Şi, de altminteri, cum poţi să împiedici pe 
cineva să umble pe unde-i place? Mâine, nu vom mai lua 
masa în sala aceasta; când n-are să ne mai vadă aci, tânărul 
gentilom va înceta să te mai iubească prin fereastră. lată, 
scumpa mea copilă, cum trebuie să se comporte o femeie 
care are experienţa vieţii. 

Nenorocirea doamnei Julie însă trebuia să fie completă. 
Nici nu se sculaseră bine de la masă, când valetul lui Victor 
sosi pe neaşteptate. Venea de la Bourges, în galopul calului, 
pe drumuri lăturalnice, şi-i aducea contesei o scrisoare de 
la soţul ei. Victor, care-l părăsise pe împărat, îi vestea soţiei 
sale prăbuşirea regimului imperial, căderea Parisului şi 
entuziasmul ce izbucnea în favoarea Burbonilor în toate 
părţile Franţei; dar, neştiind cum să răzbată până la Tours, 
o ruga să vină în mare grabă la Orleans, unde nădăjduia să 
se poată afla şi el cu paşapoartele pentru ea. Valetul, un fost 


militar, trebuia s-o însoţească pe Julie de la 'Tours la 
Orleans, drum pe care Victor îl mai credea liber. 

— Doamnă, n-aveţi o clipă de pierdut, spuse valetul, 
prusacii, austriecii şi englezii urmează să facă joncțiune la 
Blois sau la Orleans. 

În câteva ore, tânăra doamnă era gata şi plecă într-o 
veche trăsură de călătorie, pe care i-o împrumută mătuşa 
sa. 

— De ce n-ai veni la Paris împreună cu noi? Întrebă ea, 
îmbrăţişând-o pe marchiză. Acum, când Burbonii revin pe 
tron, vei găsi acolo. 

— Chiar şi fără întoarcerea aceasta neaşteptată, eu tot aş 
fi plecat acolo, draga mea, pentru că şi tu, şi Victor, aveţi 
mare nevoie de sfaturile mele. Aşa că am să dau aici toate 
poruncile necesare, şi vin după voi. 

Julie plecă însoţită de camerista sa şi de bătrânul militar, 
care galopa pe lângă trăsură, veghind la siguranţa stăpânei 
sale. 

Pe noapte, ajungând la o haltă înainte de Blois, Julie, 
neliniştită că tot auzea o trăsură uruind în urma trăsurii 
sale, fără s-o fi părăsit o clipă de la Amboise încoace, se 
dădu lângă portieră ca să poată vedea pe cine avea ca 
tovarăşi de călătorie. Lumina lunii îi îngădui să-l zărească 
pe Arthur, stând în picioare, la trei paşi mai încolo, cu ochii 
pironiţi la trăsura ei. Privirile lor se întâlniră. Contesa se 
retrase repede în umbra trăsurii, dar cu un sentiment de 
teamă care-o făcu să palpite. Asemenea celor mai multe 
femei tinere, realmente nevinovate şi fără experienţă, ea 
vedea un păcat într-o dragoste inspirată involuntar unui 
bărbat. Simţea o spaimă instinctivă, pe care poate i-o da 
conştiinţa slăbiciunii ei în faţa unei agresiuni atât de 
îndrăzneţe. Una dintre cele mai tari arme ale bărbatului 
este această putere teribilă de a o face să se preocupe de el 
pe o femeie a cărei închipuire, schimbătoare din fire, se 
înspăimântă sau se simte jignită de o urmărire. 


Contesa îşi aminti de sfatul mătuşii sale şi se hotări să 
rămână tot lungul călătoriei în umbra trăsurii, fără să se 
arate vreodată. Dar, la fiecare popas, îl auzea pe englez 
cum se plimba în jurul celor două trăsuri: iar pe drum, 
zgomotul nedorit al caleştii acestuia uruia neîncetat în 
urechile doamnei Julie. Tânăra contesă gândi atunci că, de 
îndată ce va ajunge la bărbatul său, Victor va şti s-o apere 
împotriva unei atât de ciudate hăituiri. 

„Dar, dacă totuşi, acest tânăr nu mă iubeşte?” 

A fost cea din urmă reflecţie pe care a mai făcut-o. 
Ajungând la Orleans, trăsura ei a fost oprită de prusaci, 
condusă în curtea unui han şi păzită de soldaţi. Orice 
împotrivire era cu neputinţa. Străinii le explicară celor trei 
persoane din trăsură, prin nişte semne poruncitoare, că 
primiseră ordin să nu lase pe nimeni să coboare. Contesa 
stătu, plângând, aproape două ceasuri prizonieră în 
mijlocul soldaţilor care fumau, râdeau şi din când în când o 
priveau cu o curiozitate obraznică; în cele din urmă, îi văzu 
dându-se la o parte de lângă trăsură cu un anumit respect, 
auzind tropotul mai multor cai. Numaidecât, o trupă de 
ofiţeri superiori străini, în fruntea cărora se afla un general 
austriac, înconjură trăsura. 

— Doamnă, îi spuse generalul, primiţi scuzele noastre; a 
fost o eroare, puteţi să vă continuaţi fără teamă călătoria, şi 
iată un paşaport care vă va scuti pe mai departe de orice fel 
de neplăceri. 

Contesa luă, tremurând, hârtia, şi bolborosi câteva cuvinte 
neînţelese. Ea îl văzuse lângă general, îmbrăcat în costum 
de ofiţer englez, pe Arthur, căruia îi datora, fără îndoială, 
rapida eliberare. Bucuros şi melancolic totodată, tânărul 
englez întoarse capul şi nu îndrăzni s-o privească pe Julie 
decât pe furiş. 

Cu ajutorul paşaportului, doamna d'Aiglemont ajunse la 
Paris fără vreo altă întâmplare neplăcuta. Acolo îl găsi pe 
soţul său, care, dezlegat de jurământul de credinţă faţă de 
împărat, fusese primit cât se poate de măgulitor de contele 


d'Artois şi numit locotenent general al regatului de către 
fratele acestuia, Ludovic al XVIII-lea. Victor căpătă în 
corpurile de gardă un grad înalt care-i aducea titlul de 
general. 

Dar, în toiul sărbătorilor care marcau întoarcerea 
Burbonilor, o nenorocire destul de mare, şi care avea să-i 
influenţeze viaţa, o lovi pe sărmana Julie: o pierdu pe 
marchiza de Listomere-Landon. Bătrâna doamnă muri de 
bucurie şi de o gută cei se urcă la inimă atunci când îl 
revăzu la Tours pe ducele d'Angoulfme. Astfel, fiinţa căreia 
vârsta îi da dreptul să-l dădăcească pe Victor, singura care, 
cu sfaturile ei pricepute, ar fi putut să facă mai bună 
înţelegerea dintre soţ şi soţie, această fiinţă murise. Julie 
simţi întreaga însemnătate a acestei pierderi. Nu mai era 
decât ea însăşi, între ea şi soţul său. Dar, tânără şi sfioasă, 
avea să prefere la început suferinţa, în loc să se plângă. 
Însăşi firea sa desăvârşită se împotrivea ca ea să 
îndrăznească a se sustrage de la datoriile ce şi le atribuia, 
sau să încerce să cerceteze cauza suferințelor sale: căci să 
le facă să înceteze ar fi fost un lucru prea delicat: Julie s-ar 
fi temut să nu-şi jignească propria-i pudoare de 
domnişoară. 

Pe sir Arthur nu-l mai întâlni. 

MAMA. 

Nu-s oare destul de numeroşi acei inşi a căror nulitate 
profundă rămâne neştiută de cei mai mulţi dintre cunoscuţii 
lor? Un rang social de seamă, un nume ilustru, vreo slujbă 
influentă, un oarecare lustru de politeţe, anumite maniere 
distante, ori prestigiul pe care-l impune averea constituie, 
pentru ei, un fel de paznici care nu îngăduie ca observaţiile 
critice să pătrundă până în dedesubturile vieţii lor. Oamenii 
de felul acesta sunt asemenea regilor, ale căror statuturi 
reale, ale căror caractere şi moravuri nu pot fi niciodată 
bine cunoscute sau just apreciate, pentru că sunt priviţi fie 
prea de aproape, fie prea de departe. Personajele acestea 
cu merite închipuite întreabă în loc să vorbească, stăpânesc 


arta de a-i împinge pe alţii în scenă, evitând să se arate ei în 
faţă, şi, cu o iscusită dibăcie, trag sforile pasiunilor şi 
intereselor fiecăruia, bătându-şi astfel joc de oamenii ce le 
sunt realmente superiori, făcând din ei nişte marionete şi 
considerându-i mici pentru faptul că i-au coborât până la 
nivelul lor. Şi astfel dobândesc biruinţa firească unui spirit 
mărginit, dar statornic, asupra mobilităţii marilor cugete. 
Aşa încât, pentru a putea judeca asemenea capete goale şi 
pentru a cântări valoarea lor negativă, cel care-i studiază 
trebuie să posede o minte mai degrabă subtilă decât 
superioară, mai degrabă răbdare decât profunzime de 
vederi, mai degrabă fineţe şi tact decât superioritate şi 
vastitate de idei. Totuşi, oricâtă isteţime ar desfăşura 
asemenea uzurpatori. Spre a-şi ascunde laturile şubrede, le 
e foarte greu să-i amăgească şi pe cei din preajma lor - 
soțiile, mamele, copiii sau pe prietenul casei; aceştia însă, 
toţi, tăinuiesc mai totdeauna adevărurile care ar vătăma, în 
orice chip, onoarea lor comună, ba adesea chiar îi şi ajută 
să se impună În societate. 

Dacă, în urma unor astfel de conspirații familiale, mulţi 
gugumani trec drept oameni superiori, ei compensează 
numărul oamenilor superiori ce trec drept gugumani, aşa 
încât componenţa socială păstrează întotdeauna aceeaşi 
masă de capacităţi aparente. 

Închipuiţi-vă acum ce rol urmează să joace o femeie 
inteligentă şi sensibilă lângă un soţ de soiul acesta; nu zăriţi 
nişte existenţe pline de durere şi de devotament, cărora, 
aici pe pământ, nimic nu le-ar putea răsplăti inimile pline de 
iubire şi de bunătate? Dacă într-o astfel de situaţie 
groaznică se află o femeie puternică, ea se va elibera prin 
vreo crimă, aşa cum a făcut Ecaterina a II-a, numită Cea 
Mare. Dar, cum nu toate femeile stau pe un tron, cele mai 
multe dintre ele se jerifesc nefericirilor casnice care, deşi 
rămân obscure, nu sunt mai puţin cumplite. Cele care 
caută, aici pe pământ, consolări imediate pentru suferinţele 
lor nu fac, de cele mai multe ori, decât să-şi schimbe 


chinurile, atunci când vor să rămână credincioase datoriilor 
ce le revin, sau săvârşesc păcate, atunci când încalcă legile, 
În folosul plăcerilor. Toate aceste cugetări se potrivesc şi 
tainicei poveşti a doamnei Julie. 

Atâta timp cât Napoleon a stat în picioare, contele 
d'Aiglemont, colonel ca alţii, bun ofiţer de ordonanţă, 
excelent pentru îndeplinirea unei misiuni primejdioase, dar 
neînstare de un comandament de vreo oarecare 
importanţă, nu a stârnit nici un fel de invidie, trecând drept 
unul dintre vitejii favorizați de împărat şi, totodată, ceea ce 
militarii numesc de obicei un băiat bun. Restauraţia îi 
înapoie titlul de marchiz, iar el nu se dovedi 
nerecunoscător; îi urmă pe Burboni la Gand. Actul acesta 
de înţelepciune şi de fidelitate făcu să fie dezminţit 
horoscopul întocmit cândva de socrul său, care spusese 
despre frumosu-i ginere că va rămâne colonel. La cea de a 
doua restaurare a Burbonilor, fiind numit locotenent 
general şi redevenind marchiz, domnul d'Aiglemont se 
ambiţionă să ajungă pair, îşi însuşi politica şi maximele 
ziarului Conservateur, se învălui într-o gomoşenie ce nu 
acoperea nimic, deveni grav, interogator, prea puţin 
vorbăreţ, şi fu luat drept un om profund. Adăpostit pururea 
sub o politeţe formală, înarmat cu formule, reţinând şi 
debitând frazele gata făcute, fabricate în mod regulat la 
Paris pentru a li se oferi proştilor sensul marilor idei sau al 
marilor fapte în monedă măruntă, oamenii din lumea bună 
îi creară faima de om de gust şi isteţ. Îndărătnic în opiniile 
lui aristocratice, fu citat ca având un caracter frumos. Dacă, 
din întâmplare, devenea câteodată uşuratic sau vesel, ca pe 
vremuri, superficialitatea şi neghiobia din cuvintele lui îi se 
păreau celorlalţi pline de subînţelesuri diplomatice. 

„O, nu spune decât ceea ce vrea să spună”, gândeau cei 
mai cinstiţi oameni. 

Calitățile lui îl slujeau tot aşa de bine ca şi defectele. Vitejia 
îi crease o înaltă reputaţie militară, prin nimic dezminţită, 
întrucât nu comandase niciodată ca şef. Figura-i 


bărbătească şi nobilă exprima gânduri vaste, iar fizionomia- 
i nu era o impostură decât pentru soţia sa. Auzind cum 
toată lumea preţuieşte închipuitele-i talente, marchizul 
d'Aiglemont începu până la urmă să se creadă şi el unul 
dintre cei mai remarcabili bărbaţi de la Curte, unde 
datorită înfăţişării lui ştiu să se facă plăcut şi unde 
feluritele-i haruri fură acceptate fără cârtire. 

Cu toate acestea, la el acasă, domnul d'Aiglemont era 
modest, simțind în mod instinctiv superioritatea soţiei sale, 
oricât de tânără era ea; şi, din acest respect involuntar, se 
născu o putere ocultă pe care marchiza se văzu nevoită s-o 
accepte, în pofida tuturor strădaniilor ei de a respinge o 
asemenea povară. Sfetnică a soţului său, îi dirija şi faptele şi 
averea. Această influenţă, împotriva firii, constitui pentru ea 
un fel de umilire şi izvorul multor chinuri pe care şi le 
îngropa în inimă. De la început, instinctul ei, atât de gingaş 
feminin, îi spusese că e cu mult mai frumos să te supui unui 
om înzestrat, decât să conduci un prost, şi că o tânără soţie, 
nevoită să cugete şi să acţioneze ca un bărbat, nu mai e nici 
femeie, nici bărbat, renunţă la toate farmecele sexului ei, 
cufundându-se în tristeţi şi neobţinând niciunul dintre 
privilegiile pe care legile noastre le-au acordat celor mai 
puternici. Viaţa sa tăinuia o foarte amară deriziune. Nu era 
ea, oare, obligată să onoreze un idol gol, să-şi protejeze 
protectorul, biet neisprăvit care, drept răsplată pentru un 
devotament necurmat, îi zvârlea dragostea egoistă a soţilor, 
nevăzând în ea decât o nevastă, necatadicsind ori neştiind, 
jignire tot atât de profundă, nici să se intereseze de 
plăcerile ei, nici de unde-i venea acea tristeţe şi acea 
deprimare fizică? Asemenea celor mai mulţi soţi care simt 
jugul unui spirit superior, marchizul îşi salva amorul 
propriu, conchizând că slăbiciunea fizică a marchizei se 
datora slăbiciunii ei sufleteşti, complăcându-se s-o 
deplângă, învinuindu-şi soarta că-i dăduse de soţie o fată 
bolnăvicioasă. În sfârşit, se pretindea victimă, deşi era 
călău. Marchiza, împovărată de toate nefericirile jalnicei 


sale existenţe, trebuia să-i mai şi zâmbească imbecilului ei 
de stăpân, să împodobească cu flori o casă îndoliată şi să 
afişeze fericirea pe o faţă veştejită de chinuri nemărturisite 
nimănui. 

Această responsabilitate de onoare şi această măreaţă 
abnegaţie îi dădură pe nesimţite tinerei marchize o 
demnitate de doamnă, o conştiinţă a virtuţii ce-i slujiră de 
adăpost împotriva primejdiilor lumeşti. Şi, ca să studiem 
această inimă până în adâncuri, poate că nefericirea intimă 
şi ascunsă cu care întâia şi naiva ei dragoste de fată era 
încununată o făcuse să se înspăimânte de iubire; poate că 
nu-i înţelegea nici farmecul, nici bucuriile neîngăduite, dar 
ameţitoare, care le fac pe unele femei să uite legile 
cuminţeniei şi principiile virtuţii pe care se întemeiază 
societatea. 

Renunţând, ca la un vis, la plăcerile şi la fericita armonie 
pe care lunga experienţă a doamnei de Listomere-Langon i- 
o făgăduise, aştepta resemnată sfârşitul chinurilor, 
nădăjduind că va muri tânără. De când se întorsese din 
Touraine, sănătatea ei slăbise zi cu zi, iar viaţa-i părea 
croită din suferinţă; suferinţă elegantă de altminteri, 
maladie aproape voluptuoasă în aparenţă şi care putea să 
treacă în ochii celor superficiali drept o fantezie de tânără 
răsfăţată. Medicii o osândiseră să zacă culcată pe un divan, 
unde se stingea între florile ce-o împresurau, veştejindu-se 
ca şi ele. Slăbiciunea nu-i îngăduia să umble sau să iasă la 
aer şi nu pleca de acasă decât într-o trăsură închisă. 
Înconjurată totdeauna de toate minunăţiile luxului şi ale 
industriei moderne, nu părea o bolnavă, ci mai degrabă o 
regină indolentă. Câţiva prieteni, poate îndrăgostiţi de 
nefericirea şi de slăbiciunea ei, fiind siguri că o găsesc 
totdeauna acasă, scontând, fără îndoială, şi pe viitoarea ei 
însănătoşire, veneau să-i aducă noutăţi şi să-i povestească 
acele mii de întâmplări mărunte ce fac atât de variată viaţa 
la Paris. Melancolia ei, oricât de gravă şi de adâncă, era 
aşadar melancolia bogăției. Marchiza d'Aiglemont se 


asemăna cu o floare frumoasă a cărei rădăcină e roasă de o 
insectă neagră. 

leşea uneori în lume, nu de plăcere, ci supunându-se 
exigenţelor poziţiei la care năzuia soţul său. Vocea ei şi 
desăvârşirea cu care cânta îi puteau permite să culeagă 
acele aplauze ce măgulesc mai totdeauna pe o tânără 
doamnă, dar la ce i-ar fi slujit nişte succese cărora ea nu le 
atribuia vreo legătură nici cu sentimentele, nici cu 
năzuinţele sale? Soţului nu-i plăcea muzica. Pe deasupra, se 
simţea totdeauna stânjenită în saloane, unde frumuseţea ei 
atrăgea laude interesate. Starea sa stârnise un fel de 
compătimire crudă, o curiozitate tristă. Era atinsă de o 
inflamație care, cele mai adesea, se dovedea mortală, pe 
care femeile şi-o mărturisesc la ureche şi căreia neologia 
noastră nu i-a putut încă găsi un nume. Cu toată tăcerea în 
mijlocul căreia i se scurgea viaţa, cauza suferinţei sale nu 
constituia un secret pentru nimeni. Ca pe o domnişoară, în 
ciuda faptului că era măritată, chiar şi cele mai fugare 
priviri o făceau să se ruşineze. Aşa încât, de teama să nu se 
înroşească, se arăta totdeauna veselă şi zâmbitoare; afişa o 
bucurie falsă, declara totdeauna că se simte bine, sau evita 
întrebările despre sănătatea ei prin minciuni pudice. 

Totuşi, în 1817, un eveniment a contribuit foarte mult la 
schimbarea situaţiei jalnice în care Julie fusese cufundată 
până atunci. A născut o fetiţă şi a vrut s-o alăpteze. Timp de 
doi ani, voioasele preocupări şi neliniştitele plăceri pe care 
le dau grijile materne i-au făcut viaţa mai puţin nefericită. 

A trebuit să se separe de soţul său. Medicii i-au 
pronosticat că sănătatea i se va îmbunătăţi; marchiza însă 
nu dădu nici o crezare prevestirilor lor ipotetice. Ca toţi cei 
pentru care viaţa nu mai are nici o bucurie, poate că 
doamna d'Aiglemont vedea în moarte un deznodământ 
fericit. 

La începutul anului 1819, viaţa îi deveni mai crudă decât 
oricând. Tocmai când se bucura de fericirea negativă pe 
care izbutise s-o cucerească, întrevăzu deodată nişte 


prăpăstii înfricoşătoare: soţul său, încet-încet, se 
dezobişnuise de ea. Această răcire a unei afecţiuni şi până 
atunci abia încropite şi cu totul egoiste putea să aducă 
multe necazuri pe care tactul şi prudenţa ei delicată o 
făceau să le prevadă. Deşi era sigură că are o mare 
influenţă asupra lui Victor şi că îi câştigase pentru 
totdeauna stima, se temea de înrâurirea pasiunilor asupra 
unui om atât de nul, atât de îngâmfat şi de nechibzuit. 

Adesea, prietenii o surprindeau afundată în lungi 
meditații; cei mai puţin luminaţi la minte îi cereau, glumind, 
să le destăinuie secretul acelor gânduri, de parcă o tânără 
doamnă nu s-ar fi gândit decât la lucruri frivole, de parcă 
niciodată n-ar putea exista şi un sens mai profund în 
gândurile unei mame de familie. De altfel, nefericirea, la fel 
ca şi adevărata fericire, ne îndeamnă la visare. 

Uneori, jucându-se cu micuța ei Helene, Julie o privea cu 
ochi mohorâţi şi preocupată de soarta sa în prezent şi în 
viitor, uita să răspundă la acele întrebări copilăreşti care fac 
atâta plăcere mamelor. Ochii i se umpleau de lacrimi atunci 
când, brusc, cine ştie ce amintire îi aducea în minte scena 
de la defilarea de la Tuileries. Profeticele cuvinte ale tatălui 
ei îi răsunau din nou în urechi şi cugetul o mustra că nu le 
preţuise înţelepciunea. De la acea nebunească neascultare i 
se trăgeau toate nenorocirile; şi-adeseori nu ştia care 
dintre ele îi este cea mai grea de dus. 

Nu numai că duioasele comori ale sufletului său rămâneau 
necunoscute, dar nici nu izbutea vreodată să se facă 
înţeleasă de soţul ei chiar şi în lucrurile cele mai banale ale 
vieţii. În clipa când facultatea de a iubi se dezvolta în 
sufletul ei mai puternică şi mai via, dragostea îngăduită, 
dragostea conjugală se spulbera între gravele suferinţe 
fizice şi cele morale. În plus, Julie avea pentru soţul său 
acea milă vecină cu disprețul care, treptat, usucă orice 
sentiment. În sfârşit, chiar dacă discuţiile pe care le avusese 
cu câţiva prieteni, chiar dacă exemplele sau unele aventuri 
din lumea bună nu i-ar fi dezvăluit că dragostea înseamnă 


fericiri nemărginite, rănile ei ar fi ajutat-o să ghicească 
acele plăceri profunde şi pure ce trebuie să unească 
sufletele înfrăţite. 

În tabloul trecutului pe care i-l zugrăvea amintirea, figura 
candidă a lui Arthur se reliefa zi de zi tot mai pură şi mai 
frumoasă, dar fulgerătoare; căci Julie nu îndrăznea să se 
oprească la amintirea aceea. Tăcuta şi sfioasa iubire a 
tânărului englez era singurul eveniment care, de când se 
căsătorise, lăsase câteva urme duioase în inima ei tristă şi 
solitară. Poate că toate speranţele înşelate, toate dorurile 
neîmplinite care, treptat-treptat, întunecau gândurile 
doamnei Julie, se reflectau, printr-un joc firesc al închipuirii, 
asupra acestui om, ale cărui maniere, ale cărui sentimente 
şi al cărui caracter păreau să aibă atâtea aproprieri cu 
sufletul ei. Gândul acesta însă lua totdeauna aparenţa unei 
năluciri, a unui vis. După un astfel de vis imposibil, 
totdeauna înmormântat în suspine, Julie se deştepta şi mai 
nefericită şi îşi simţea incă şi mai grele durerile-i latente, 
după ce şi le adormise sub aripile unei fericiri imaginare. 

Câteodată, suspinele sale căpătau un aspect nebunesc şi 
îndrăzneţ, vroia cu orice preţ să fie fericită; dar, cele mai 
adesea, rămânea în prada nu ştiu cărei încremeniri stupide, 
asculta fără să înţeleagă, sau făurea gânduri atât de vagi, 
atât de nedesluşite, încât n-ar fi găsit cuvinte să şi le 
exprime. Rănită în dorurile ei cele mai intime, în bucuriile 
pe care, ca tânără fată, le visase cândva, era nevoită să-şi 
înghită lacrimile. Cui s-ar fi putut plânge? De cine putea fi 
înţeleasă? De deasupra, mai avea şi acea extremă delicateţe 
de femeie, acea fermecătoare pudoare sufletească ce 
constă în a tăinui o tristeţe zadarnică, în a nu căuta să 
obţină un avantaj atunci când izbânda ar umili şi pe 
învingător şi pe cel învins. Julie se străduia să-şi dedice 
domnului d'Aiglemont toate însuşirile şi toate virtuțile, şi se 
lăuda că gustă o fericire care de fapt îi lipsea, întreaga-i 
gingăşie de femeie era irosită fără nici un folos în 
menajamentele nebăgate în seamă de însuşi cel căruia ele îi 


statorniceau despotismul. În anumite clipe; Julie părea 
năucită de suferinţe, fără nici un gând, fără nici o călăuză; 
dar, din fericire, o pietate sinceră o readucea totdeauna la 
speranţa supremă: se refugia în credinţa într-o viaţă 
viitoare, credinţă miraculoasă care o ajuta să accepte din 
nou dureroasa povară. Aceste lupte atât de cumplite, aceste 
sfâşieri interioare rămâneau fără glorie, aceste lungi tristeţi 
rămâneau neştiute; nimeni nu-i alungase privirile grele şi 
lacrimile amare vărsate în tăcere şi în singurătate. 

Primejdiile situaţiei critice la care marchiza ajunsese 
treptat-treptat, prin forţa împrejurărilor, i se arătară, în 
toată gravitatea lor, într-o seară din ianuarie 1820. 

Când doi soţi se cunosc bine şi s-au deprins de mult unul 
cu altul, şi când o femeie ştie să interpreteze până şi cele 
mai neînsemnate gesturi ale unui bărbat şi poate să 
pătrundă până şi sentimentele sau lucrurile pe care eli le 
ascunde, atunci adesea nişte lumini izbucnesc deodată din 
cugetări ori din observaţii precedente, datorate întâmplării 
sau făcute altcândva fără nici o intenţie. Adesea femeia se 
trezeşte deodată pe marginea, ori în afundul unei prăpăstii. 
Astfel, marchiza, fericită că era singură de câteva zile, ghici 
taina singurătăţii sale. Nestatornic sau plictisit, mărinimos 
sau plin de milă faţă de ea, soţul ei nu mai era al ei. În acea 
clipă, Julie nu se mai gândi la sine, nici la suferinţele, nici la 
sacrificiile sale; nu mai era decât mamă, şi se gândi la 
soarta, la viitorul, la fericirea fetiţei; fata ei, singura fiinţă 
care-i da o umbră de fericire, Helene a ei, singurul bun ce-o 
mai lega de viaţă. Acum Julie vroia să trăiască pentru a o 
feri pe copilă de jugul înspăimântător sub care o mamă 
vitregă ar fi putut să înăbuşe viaţa acestei scumpe făpturi. 

La această nouă presimţire a unui viitor cumplit, Julie căzu 
într-una dintre acele meditații arzătoare care te mistuie ani 
întregi. Între ea şi soţul ei, de aci înainte, avea să se afle o 
lume de gânduri, a căror povară n-o va purta decât ea. Până 
atunci, fiind sigură că este iubită de Victor, atâta cât putea 
el să iubească, doamna d'Aiglemont se devotase unei fericiri 


din care nu avea parte de nimic; acum, însă, nemaiavând 
satisfacția de a şti că lacrimile sale tulburau bucuria soţului, 
singură pe lume, nu-i mai rămânea decât partea 
suferințelor. În toiul deznădejdii, În tihna şi în liniştea 
nopţii, părăsită de puteri, în clipa când, ridicându-se de pe 
divanul de lângă soba aproape stinsă, se duse s-o contemple 
cu ochi trişti, la lumina unei lămpi, pe fiica sa, domnul 
d'Aiglemont se întoarse acasă grozav de vesel. Julie îl 
îndemnă să admire somnul micuţei Helene; Victor însă 
întâmpină entuziasmul soţiei cu o frază banală. 

— La vârsta asta, spuse el, toţi copiii sunt drăguţi. 

Apoi, după ce sărută nepăsător fruntea fetiţei, lăsă la loc 
perdelele leagănului, o privi pe Julie, o luă de mână şi o 
trase spre el, pe acel divan pe care până atunci se 
zbuciumaseră atâtea gânduri negre. 

— Eşti foarte frumoasă astă seară, doamnă d'Aiglemont! 
Zise el, cu insuportabila voioşie al cărei vid îi era atât de 
cunoscut marchizei. 

— Unde ţi-ai petrecut seara? II întrebă ea, prefăcându-se 
cu totul indiferentă. 

— La doamna de Serizy. 

Luase de pe cămin un ecran5 şi-i cerceta cu luare aminte 
transparentul, fără a fi zărit urma lacrimilor vărsate de 
soţia sa. Julie se înfioră. Cuvintele n-ar fi în stare să exprime 
torentul de gânduri ce izbucni din inima ei şi pe care trebui 
să şi-l stăpânească. 

— Doamna de Serizy dă un concert luna viitoare şi ţine 
foarte mult să vii şi tu. E destul timp de când n-ai mai ieşit 
în lume, pentru ca ea să dorească să te vadă. E o femeie de 
treabă, care ţine mult la tine. Fă-mi plăcerea să mergi; 
aproape că am şi promis în numele tău. 

— Voi merge, răspunse Julie. 

Sunetul glasului, accentul şi privirea marchizei avură ceva 
atât de pătrunzător, atât de ciudat, încât, cu toată 
nepăsarea lui, Victor îşi privi soţia mirat. Şi atâta a fost de 


ajuns. Julie ghici că doamna de Serizy era femeia care-i 
răpise inima soţului. 

Înmărmuri într-o visare deznădăjduită şi păru foarte 
preocupată să privească focul. Victor răsucea ecranul între 
degete, cu aerul plictisit al bărbatului care, după ce fusese 
vesel în altă parte, la el acasă aduce numai oboseala 
fericirii. Căscă de câteva ori, luă apoi un sfeşnic într-o 
mână, iar mâna cealaltă o întinse alene spre Julie, vrând s-o 
sărute pe gât; ea însă se aplecă, îşi întoarse spre el fruntea 
şi primi obişnuitul sărut de fiecare seară, acel sărut 
mecanic, lipsit de dragoste, un fel de strâmbătură, care, 
atunci, i se păru odios. Când Victor închise uşa, marchiza se 
prăbuşi pe un scaun; picioarele i se înmuiară şi izbucni în 
lacrimi. E necesar să fi îndurat chinul vreunei asemenea 
scene, spre a înţelege toată durerea pe care o ascunde şi 
spre a intui lungile şi cumplitele drame pe care ea le 
pricinuieşte. Acele cuvinte simple şi neroade, acele tăceri 
dintre cei doi soţi, gesturile, privirile, felul în care marchiza 
se aşezase în faţa focului, atitudinea pe care-o avusese când 
încercase s-o sărute pe gât, totul contribuise să facă din 
ceasul aceia un deznodământ tragic pentru viaţa 
însingurată şi tristă dusă de Julie. În nebunia ei, se aşeză în 
genunchi în faţa divanului, îşi ascunse faţa în el, ca să nu 
mai vadă nimic, şi se rugă Cerului, dând cuvintelor 
obişnuite ale rugăciunii un accent lăuntric, o semnificaţie 
nouă ce i-ar fi sfâşiat soţului inima, dacă el ar fi auzit-o. 

Timp de opt zile trăi cu spaima viitorului, pradă nefericirii 
pe care-o studia, căutând mijloacele de a nu-şi amăgi inima, 
de a recâştiga stăpânirea asupra marchizului şi de a trăi 
destul de mult pentru a veghea la fericirea copilei sale. 
Hotări atunci să lupte cu potrivnica ei, să iasă iarăşi în 
lume, să devină strălucitoare, să arate faţă de bărbatul ei o 
dragoste pe care nu o mai putea simţi, să-l recucerească; 
iar după ce, prin aceste artificii, îl va fi supus puterii sale, să 
fie cochetă cu el, aşa cum sunt acele amante mofturoase 
care îşi fac o plăcere din a-şi chinui iubiții. Un asemenea 


şiretlic constituia singurul leac cu putinţă pentru durerile 
sale. Aşadar, va deveni stăpână pe suferinţele ei, le va 
orândui după cum îi va plăcea, şi le va face tot mai rare, 
subjugându-şi totodată soţul şi supunându-l unui despotism 
teribil. Şi nu-şi mai făcu nici o mustrare de cuget că-i va 
impune o viaţă grea. 

Într-o clipă, se avântă în recile calcule ale indiferenţei, 
pentru a-şi salva fetiţa; intui dintr-o dată toate vicleniile şi 
minciunile fiinţelor care nu iubesc, înşelăciunile cochetăriei 
şi acele crude şiretlicuri care o fac atât de duşmănită pe o 
femeie pe care bărbaţii o presupun coruptă din naştere. 
Fără ca Julie să-şi dea seama, vanitatea ei de femeie, 
interesele şi o vagă dorinţă de răzbunare se contopiră cu 
dragostea-i de mamă spre-a o face să pornească pe-o cale 
pe care o aşteptau alte dureri. Ea însă avea un suflet prea 
frumos, un spirit prea delicat şi, mai ales, prea sincer, ai să 
rămână prea multă vreme complicea unor asemenea 
ticăloşii. Obişnuită să citească în sine însăşi, de la cel dinţii 
pas pe calea viciului, căci viciu era ceea ce vroia să facă, 
strigătul conştiinţei avea să-l înăbuşe pe ccl al pasiunilor şi 
al egoismului. Într-adevăr, pentru o femeie a cărei inimă 
mai este încă pură şi pentru care dragostea mai este încă 
neprihănită, însuşi sentimentul de mamă se supune glasului 
pudorii. Oare nu pudoarea o caracterizează pe femeie? Dar 
Julie nu vroi să vadă nici o primejdie şi nici o greşeală în 
noua sa viaţă. Se duse la serata doamnei de Serizy. Rivala 
se aştepta să vadă o femeie palidă şi suferindă; marchiza se 
fardase, înfăţişându-se acum în toată strălucirea unei 
toalete ce-i scotea şi mai bine în lumină frumuseţea. 

Doamna contesă de Serizy era dintre acele femei care 
pretind să exercite, la Paris, un fel de imperiu asupra modei 
şi a societăţii; dicta sentinţe care, acceptate în cercul în 
care domnea i se păreau universal adoptate; avea pretenţia 
că e foarte spirituală; era judecătoreasa suverană. 
Literatura, politica, bărbaţii şi femeile, totul era trecut prin 
sita ei; iar doamna de Serizy părea să desfidă toate opiniile 


celorlalţi. Casa ei era, în totul, un model de bun gust. În 
mijlocul saloanelor acelora pline cu femei elegante şi 
frumoase, Julie o întrecu pe contesă. Spirituală, vioaie, 
scânteietoare, strânse în jurul ei pe bărbaţii cei mai distinşi 
ai seratei. 

Spre disperarea femeilor, toaleta ei era ireproşabilă, şi 
toate îi invidiară croiala rochiei şi forma corsajului, al căror 
efect fu pus, fireşte, pe seama iscusinţei vreunei croitorese 
necunoscute, căci femeilor le place mai degrabă să creadă 
în ştiinţa clipelor decât în graţia şi în desăvârşirea celor ce 
stat făcute anume ca să le poarte frumos. 

Când Julie se ridică spre a se duce la pian ca să cânte 
romanţa Desdemonei, bărbaţii alergară de prin toate 
saloanele să asculte vocea ei celebră, de-atâta timp mută, şi 
se lăsă o tăcere adâncă. Marchiza se simţi extrem de 
emoţionată văzând atâtea capete înghesuite pe la uşi şi 
toate privirile aţintite spre ea. Îşi căută soţul, îi aruncă o 
privire plină de cochetărie şi văzu cu plăcere că în acea 
clipă amorul lui propriu era grozav de măgulit. Fericită de 
triumf, Julie fermecă pe toată lumea cu partea întâi din Al 
piu salice. Niciodată, nici celebra Malibran, nici minunata 
Pasta nu izbutiseră să cânte atât de perfect, ca sentiment şi 
ca intonaţie; dar, în clipa când să reia aria, îşi aruncă ochii 
spre grupurile de auditori şi îl zări pe Arthur, a cărui privire 
fixă nu se dezlipea de ea. Julie tresări brusc şi glasul i se 
tulbură. 

Doamna de Serizy se repezi de la locul ei către marchiză: 

— Ce ai, scumpa mea? Oh, dulcea de ea, e-aşa de bolnavă! 
Tremuram văzând-o că s-a apucat să facă un lucru mai 
presus de puterile ei. 

Romanţa fu întreruptă. Julie, înciudată, nu se mai simţi în 
stare să continue şi îndură compătimirea rivalei sale. Toate 
femeile şuşotiră; apoi continuând să trăncănească despre 
incident, ele îşi dădură seama de lupta începută între 
marchiză şi doamna de Serizy, pe care n-o cruţară în 
sporovăielile lor. 


Ciudatele presimţiri, care o frământaseră de atâtea ori pe 
Julie, se realizau dintr-o dată. Gândindu-se la Arthur, îi 
plăcuse să creadă că un bărbat cu o înfăţişare atât de suavă 
şi atât de gingaşă trebuia să rămână credincios primei sale 
iubiri. Uneori, se simţise mândră că ea e obiectul acelei 
pasiuni frumoase, pasiunea pură şi adevărată a unui tânăr 
ale cărui gânduri aparţin numai iubitei lui, ale cărui clipe îi 
sunt consacrate numai ei; care nu are nici un ascunziş, care 
se roşeşte de ceea ce şi pe femeie o face să se roşească, şi 
care cugetă ca o femeie, pentru care nu există nici o rivală 
şi care i se dăruieşte fără a se gândi nici la ambiţii, nici la 
glorie, nici la avere. Visase toate acestea despre Arthur din 
nebunie, din distracţie; şi i se păru că, deodată, îşi vede 
visul împlinit. Citi pe faţa aproape feminină a tânărului 
englez profundele cugetări, gingaşele melancolii, 
îndureratele resemnări a căror victimă era ea însăşi. Se 
recunoscu în el. Nefericirea şi tristeţea sunt cei mai 
elocvenţi soli ai iubirii şi aleargă, cu o rapiditate de 
necrezut, între două fiinţe chinuite. O privire tainică şi 
intuiţia lucrurilor sau a ideilor sunt complete şi exacte 
pentru ei. Aşa încât, violenţa şocului pe care-i simţi 
marchiza îi dezvălui toate primejdiile ce-o aşteptau. Fericită 
că găsea în obişnuita-i stare de suferinţă un pretext pentru 
tulburarea ei, se lăsă cu bucurie copleşită de mila prefăcută 
a doamnei de Serizy. 

Întreruperea romanţei fusese un eveniment despre care 
discutau în chipuri destul de diferite mai multe persoane. 
Unii deplângeau soarta doamnei d'Aiglemont şi regretau că 
o femeie atât de remarcabilă era pierdută pentru societate; 
alţii ar fi vrut să afle pricina suferințelor şi a singurătăţii în 
care trăia. 

— Ei bine, dragul meu Ronquerolles, îi spunea fratelui 
doamnei de Serizy marchizul, îmi pizmuiai fericirea văzând- 
o pe doamna d'Aiglemont şi îmi reproşai că-i sunt infidel? 
Poftim, soarta mea ţi s-ar părea mai puţin de râvnit dacă ai 
sta şi tu ca mine vreme de un an sau doi lângă o femeie 


frumoasă, fără să îndrăzneşti să-i săruţi mâna, de teamă să 
nu i-o zdrobeşti. Să nu te laşi niciodată amăgit de bijuteriile 
astea gingaşe, bune numai de păstrat sub sticlă, aşa de 
fragile şi de preţioase încât ne silesc să nici nu ne atingem 
de ele. Oare tu te foloseşti toată ziua de acel frumos cal al 
tău pe care, după câte mi s-a spus, te temi să-l scoţi în 
ploaie sau în zăpadă? Aşa-i şi cu povestea mea. E-adevărat 
că sunt sigur de virtutea soţiei mele; dar căsătoria mea e un 
lucru de lux; iar dacă tu mă consideri căsătorit, te-nşeli. Aşa 
încât, infidelităţile mele sunt oarecum legitime. Tare-aş vrea 
să ştiu cam ce-aţi face voi în locul meu, domnilor gură-rea? 
Nu mulţi bărbaţi ar avea atâtea menajamente câte am eu 
faţă de soţia mea. Sunt convins, adăugă el în şoaptă, că 
doamna d'Aiglemont nu mă bănuieşte întru nimic. De- 
aceea, sigur că aş păcătui dacă m-aş plânge, sunt foarte 
fericit. Atâta doar că nimic nu-i mai plicticos pentru un om 
simţitor decât să vadă cum suferă o biată făptură de care e 
legat. 

— Prin urmare, tu eşti grozav de simţitor, răspunse 
domnul de Ronauerolles, de vreme ce rareori stai pe-acasă? 
Împunsătura aceasta prietenească îi făcu pe cei de faţă să 

râdă; doar Arthur rămase rece şi imperturbabil, ca un 
gentleman care pusese seriozitatea la temelia caracterului 
său. Ciudatele cuvinte ale soţului îl făcură, fără îndoială, pe 
junele englez să nutrească unele speranţe; aşteptă 
răbdător clipa când se va putea găsi singur cu domnul 
d'Aiglemont, iar prilejul se ivi destul de repede. 

— Domnule, îi spuse el, privesc cu o nemărginită milă 
starea doamnei marchize şi, dacă aţi şti că, fără un regim 
special, va muri în mod îngrozitor, socotesc că nu aţi mai 
glumi în legătură cu suferinţele ei. Dacă vă vorbesc astfel, 
sunt întrucâtva autorizat de certitudinea pe care o am că aş 
putea s-o salvez pe doamna d'Aiglemont şi s-o readuc la 
viaţă şi la fericire. Nu e prea firesc ca un om de rangul meu 
să fie medic; şi, totuşi, întâmplarea a vrut ca eu să studiez 
medicina. Or, mă plictisesc destul, spuse lordul afectând un 


egoism rece care trebuia să-i slujească în planurile ce şi le 
făcea, spre a-mi fi indiferent dacă-mi irosesc timpul şi 
călătoriile în folosul unei fiinţe suferinde, în loc să-mi 
satisfac cine ştie ce fantezii aiurea. Vindecările acestui soi 
de maladii sunt rare, pentru că necesită multe îngrijiri, mult 
timp şi multă răbdare; e nevoie mai ales de bani, de 
călătorii, de respectarea strictă a prescripţiilor ce se 
schimbă zilnic, şi care n-au nimic dezagreabil. Suntem doi 
gentilomi, spuse el, dând acestui cuvânt accepţia cuvântului 
englezesc gentleman, şi ne putem înţelege. Vă previn că, 
dacă îmi primiţi propunerea, veţi fi în orice clipă 
judecătorul comportării mele. Nu voi face nimic fără să vă 
cer sfatul şi supravegherea, şi vă garantez succesul, dacă 
veţi consimţi să mă ascultați. Da, dacă veţi accepta să nu fiţi 
soţul doamnei d'Aiglemont, o bună bucată de timp, îi spuse 
el la ureche. 

— Ceea ce-i sigur, milord, zise marchizul râzând, este ca 
numai un englez ar fi putut să-mi facă o propunere atât de 
năstruşnică, Îngăduiţi-mi să n-o resping şi nici s-o primesc, 
mă voi mai gândi. Şi apoi, înainte de orice, ea trebuie să-i 
fie spusă şi soţiei mele. 

În acel moment, Julie reapăru la pian. Cântă aria 
Semiramidei, Son Regina, son guerriera. Aplauze unanime, 
dar aplauze surde, spre a spune aşa, aclamații politicoase, 
tipice foburgului Saint-Germain, dovediră entuziasmul pe 
care îl provocase. 

După ce d'Aiglemont o conduse pe soţia sa acasă, Julie 
constată, cu o deosebită plăcere îngrijorată, repedele 
succes al încercărilor sale. Soţul, trezit de rolul pe care ea îl 
jucase, vru s-o onoreze cu o surpriză, şi se purtă galant, aşa 
cum s-ar fi purtat cu o actriţă. Julie găsi nostim să fie 
tratată astfel, ea, femeia virtuoasă şi măritată; încercă să se 
joace cu puterea ei şi, în acea primă luptă, bunătatea o făcu 
să cadă încă o dată înfrântă, dar aceasta fu cea mai 
cumplită dintre toate lecţiile pe care i le rezervase soarta. 


Pe la orele două sau trei de dimineaţă, Julie sta trează, 
întunecată şi îngândurată, în patul conjugal; o lampă cu 
flacăra tremurândă lumina slab camera, pretutindeni 
domnea cea mai adâncă tăcere; şi, de aproape un ceas, 
marchiza, în prada unor sfâşietoare mustrări de cuget, 
vărsa lacrimi a căror amărăciune nu poate fi înţeleasă decât 
de femeile care s-au aflat în vreo situaţie asemănătoare. 
Trebuia să fi avut sufletul doamnei d'Aiglemont spre a simţi 
ca ea oroarea unei îmbrăţişări calculate, spre a se 
considera atât de rănite de un sărut rece; apostazie a 
inimii, încă şi mai agravată de o dureroasă prostituare. Se 
dispreţuia pe sine însăşi, blestema căsnicia, ar fi vrut să fie 
moartă; şi, fără un suspin scos de fetiţa ei, poate că s-ar fi 
aruncat pe fereastră să se zdrobească de pavajul din curte. 
Domnul d'Aiglemont dormea alături liniştit, fără să se 
trezească de lacrimile fierbinţi pe care soţia le lăsa să 
picure peste el. 

A doua zi, Julie izbuti să se arate veselă. Găsi puterea să 
pară fericită şi să-şi ascundă, nu numai mâhnirea, ci şi o silă 
de neînvins. Din acea zi, nu se mai socoti femeie 
ireproşabilă. Nu se minţise, oare pe ea însăşi? De-aci 
înainte, oare, nu va fi ea în stare să dovedească mai târziu o 
pricepere uimitoare în delictele conjugale? Căsnicia sa 
constituia pricina acestei perversităţi a priori, ce nu se 
manifestase încă prin nimic. Totuşi, Julie îşi şi pusese 
întrebarea pentru ce să se împotrivească unui amant 
îndrăgit, de vreme ce se da, împotriva inimii şi împotriva 
legilor firii, unui soţ pe care nu-l mai iubea. Toate păcatele, 
şi poate că toate crimele, au ca izvor un raţionament greşit 
sau un anume exces de egoism. Societatea nu poate exista 
decât prin sacrificiile individuale pe care le pretind legile. 
Acceptându-le avantajele, nu înseamnă, oare, a menţine 
condiţiile care o fac să dăinuiască? Or, nenorociţii care, 
lipsiţi de o pâine, sunt siliţi să respecte proprietatea, nu-s 
mai puţin de plâns ca femeile rănite În gândurile şi în 
delicateţea firii lor. 


La câteva zile după această scenă, ale cărei taine 
rămaseră îngropate în patul conjugal, d'Aiglemont îi 
prezentă pe lordul Grenville soţiei sale. Julie îl primi pe 
Arthur cu o politeţe rece care încununa putere ei de a se 
preface. Porunci inimii să tacă, puse văl privirilor, dădu 
siguranţă glasului şi izbuti astfel să rămână stăpână pe 
viitorul ei. Apoi, după ce recunoscu, prin acele mijloace, 
spre a spune aşa, înnăscute, la o femeie, întreaga măreție a 
iubirii pe care o inspirase, doamna d'Aiglemont surise la 
speranţa unei grabnice vindecări şi nu se mai împotrivi 
voinţei soţului său, care o silea să accepte îngrijirile 
tânărului doctor. Nu vroi, totuşi, să se lase în seama lordului 
Grenville, până ce nu îi studie îndeajuns cuvintele şi 
manierele, spre a fi sigură că lordul va avea generozitatea 
să sufere în tăcere. Exercita asupra lui cea mai absolută 
putere, ba chiar şi începuse să abuzeze: nu era ea, oare, 
femeie? 

DECLARAŢIA. 

Montcontour este un vechi castel aşezat pe una dintre 
stâncile albe pe la poalele cărora curge Loara, nu departe 
de locul unde se oprise Julie în 1814. E unul dintre acele 
mici castele din 'Touraine, albe, frumoase, cu turnulețe 
sculptate, brodate ca o dantelă de Malines; unul dintre 
acele castele micuţe şi graţioase, care se oglindesc în apa 
fluviului, cu pâlcurile de duzi, cu viile lor, cu cărările lor 
abrupte, cu lungile lor balustrade crenelate, cu pivnițele lor 
săpate în munte, cu mantiile, lor de iederă şi cu 
prăvălişurile lor. Acoperişurile castelului Montcontour 
sclipesc sub razele soarelui, totu-i acolo ca o flacără. Mii de 
vestigii din Spania poetizează încântătoarea cetăţuie; 
grozamele par de aur, clopoţeii florilor îmbălsămează 
adierile vântului; aerul e ca o mângâiere, pământul surâde 
pretutindeni, şi pretutindeni farmece gingaşe învăluie 
sufletul, umplându-l de blândeţe şi de duioşie, îmbunându-l 
şi alinându-l. Locurile acestea frumoase şi suave adorm 
durerea şi trezesc dragostea. Nimeni nu poate rămâne 


nepăsător sub cerul acela pur, în faţa acelor ape 
scânteietoare. Acolo, multe ambiţii se sting; acolo, te poţi 
culca în sânul unei fericiri liniştite, aşa cum în fiecare seară 
soarele se culcă în scutecele lui de purpură şi de azur. 

Într-o seară blândă de august din anul 1821, două 
persoane urcau cărările de piatră ce taie stâncile pe care e 
clădit castelul şi se îndreptau spre culmi, ca să admire, de 
bună seamă, priveliştile multiplicate ce se pot vedea de sus. 
Erau Julie şi lordul Grenville; această Julie însă părea o altă 
femeie. Marchiza avea acum strălucitoarele culori ale 
sănătăţii. Ochii ei, ilumânaţi de o putere lăuntrică, licăreau 
printr-o vapoare umedă, asemănătoare cu acel fluid ce dă 
ochilor de copil un farmec irezistibil. Râdea din plin, era 
fericită că trăieşte şi se simţea vie. După felul în care 
picioruşele ei urcau culmea era lesne de înţeles că nici o 
suferinţă nu-i mai îngreuia, ca altădată, nici cea mai 
neînsemnată mişcare, nu-i umbrea nici privirile, nici 
cuvintele, nici gesturile. Sub umbrela de mătase albă care o 
apăra de arşiţa soarelui, părea o tânără mireasă sub voalul 
ei, o fecioară gata să se dăruiască bucuriilor iubirii. 

Arthur o conducea cu o grijă de îndrăgostit, o călăuzea aşa 
cum se călăuzeşte un copil, o îndruma pe drumul cel bun, o 
ajuta să ocolească pietrele, îi atrăgea atenţia asupra 
vreunei privelişti frumoase sau îi arăta vreo floare, mereu 
îndemnat de un sentiment de neostenită bunătate, de o 
intenţie gingaşă, de o intimă cunoaştere a ceea ce-i făcea 
bine acestei femei, sentimente ce păreau a-i fi înnăscute 
lordului Grenville, ţa fel, ba poate chiar mai mult, ca 
răsuflarea necesară propriei lui existenţe. Bolnava şi 
medicul ei mergeau în acelaşi pas, fără să se mire de 
această armonie ce părea să existe încă din primele zile 
când merseseră împreună; se simțeau stăpâniţi de aceleaşi 
dorinţe, se opreau impresionați de aceleaşi senzaţii, 
privirile şi cuvintele lor corespundeau unor gânduri 
identice. Ajungând amândoi deasupra unei vii, vrură să se 
odihnească pe una dintre acele lungi pietre albe, scoase 


neîncetat din pivnițele ce se sapă în stâncă; înainte însă de 
a se aşeza, Julie contemplă peisajul. 

— Frumoase locuri! Exclamă ea. Să ridicăm un cort şi să 
trăim aici. Victor, strigă ea, vino, hai, vino odată! 

Domnul d'Aiglemont răspunse de jos cu un strigăt de 
vânător, fără însă a-şi grăbi pasul; o privea doar, din când în 
când, pe soţia să, atunci când cotiturile potecii îi îngăduiau. 
Julie inspiră fericită aerul, ridicând capul şi aruncând spre 
Arthur una dintre acele priviri fine prin care o femeie 
inteligentă îşi rosteşte ghidul întreg. 

— Ah, reluă ea, aş vrea să rămân aici pentru totdeauna. S- 
ar putea cineva sătura vreodată să admire această 
frumoasă vale? Ştiţi cumva numele acestui minunat râu, 
milord? 

— E Cise. 

— Cise, repetă ea. Dar colo, jos, în faţa noastră, ce este? 

— Sunt colinele de la Cher, spuse el. 

— Şi la dreapta? A, e Tours! Dar ia uitaţi-vă ce efect 
frumos produc clopotele catedralei în zare! 

Tăcu şi îşi lăsă pe mâna lui Arthur mâna pe care o 
întinsese, către oraş. Admirară amândoi în tăcere peisajul şi 
frumuseţile acelei naturi armonioase. Murmurul apelor, 
puritatea aerului şi a cerului, totul se potrivea cu gândurile 
ce năvăliră în inimile lor duioase şi tinere. 

— Oh, Doamne, ce dragi îmi sunt aceste locuri! Repetă 
Julie, cu un entuziasm tot mai mare şi mai naiv. Aţi locuit 
multă vreme aici? Urmă ea, după un răstimp. 

La aceste cuvinte, lordul Grenville tresări. 

— Acolo jos, răspunse el cu melancolie, arătând un pâlc de 
nuci de-a lungul şoselei, acolo, pe vremea când eram 
prizonier, v-am văzut pentru întâia oară. 

— Da, dar eu eram foarte tristă pe-atunci; natura de-aici 
mi se părea sălbatică, şi-acum. 

Se opri. Lordul Grenville nu îndrăzni să întoarcă privirile 
spre Julie. 


— Dumneavoastră vă datorez această plăcere, spuse 
doamna d'Aiglemont, în sfârşit, după o lungă pauză. Oare 
nu trebuie să fii viu ca să poţi simţi bucuriile vieţii? lar eu, 
până acum, nu fusesem ca şi moartă pentru orice? 
Dumneavoastră mi-aţi dat mai mult decât sănătate, m-aţi 
învăţat să-i simt şi întregul preţ. 

Femeile au un talent inimitabil de a-şi exprima 
sentimentele fără a se folosi de cuvinte prea mari; vorbirea 
lor constă mai ales în accent, în gest, în atitudine şi în 
priviri. Lordul Grenville îşi ascunse faţa în palme, pentru că 
i se umpluseră ochii de lacrimi. Cuvintele de-acum erau cea 
dintâi mărturisire de recunoştinţă pe care Julie i-o făcea de 
la plecarea lor din Paris. 

Un an întreg o îngrijise pe marchiză cu cel mai desăvârşit 
devotament. Însoţit de d'Amemont, o dusese la apele de la 
Aix, apoi pe ţărmul mării, la Rochelle. Pândind în fiece clipă 
schimbările pe care iscusitele şi simplele sale prescripţii le 
produceau asupra constituţiei slăbite a doamnei 
d'Aiglemont, el o îngrijise aşa cum un horticultor pătimaş ar 
îngriji o floare rară. Marchiza păruse că primeşte 
priceputele îngrijiri ale lui Arthur cu egoismul unei 
parizience obişnuite să i se aducă omagii, sau cu nepăsarea 
unei curtezane ce nu cunoaşte nici preţul lucrurilor, nici 
valoarea bărbaţilor, şi care primeşte totul pe măsura 
foloaselor ce le poate avea de pe urma lor. 

Înrâurirea pe care locurile o exercită asupra sufletului 
este un lucru vrednic de luat aminte. Dacă negreşit suntem 
cuprinşi de melancolie atunci când ne aflăm pe ţărmul unei 
ape, o altă lege a firii noastre impresionabile face ca, pe 
munţi, sentimentele să ni se purifice; acolo pasiunea devine 
mai adâncă, pe măsură ce pare că pierde din vioiciune, 
priveliştea vastului bazin al Loarei, înălţimea minunatei 
culmi pe care şedeau cei doi îndrăgostiţi pricinuiau 
pesemne fermecătoarea linişte cu care ci savurară la 
început fericirea ce se poate gusta când iţi dai seama de 


profunzimea unui simţământ ascuns sub cuvintele în 
aparenţă cele mai nesemnificative. 

În clipa când Julie rostea fraza care îl tulburase atât de 
mult pe lordul Grenville, o adiere lină clătină vârfurile 
copacilor şi împrăştie în aer răcoarea apelor; elfi va nori 
acoperiră soarele, şi umbrele lor moi făcură să se vadă şi 
mai bine toate frumuseţile acelei naturi fermecătoare. 

Julie îşi întoarse capul pentru a-şi ascunde de tânărul lord 
lacrimile, pe care izbuti să şi le stăpânească şi să le şteargă, 
pricinuite de tulburarea lui Arthur, tulburare care o 
cuprinsese şi pe ea. Nu îndrăzni să-şi ridice ochii spre el, de 
teamă să nu i sa citească prea marea-i bucurie din priviri. 
Instinctul de femeie o făcea să simtă că în acea clipă 
primejdioasă trebuia să-şi îngroape iubirea în adâncurile 
inimii. Totuşi, chiar şi tăcerea putea deveni la fel de 
primejdioasă. Dându-şi seama că lordul Grenville nu mai 
era în stare să rostească nici un cuvânt, Julie continuă cu 
glas dulce: 

— Sunteţi emoţionat din pricina celor ce v-am spus, 
milord. Poate că această caldă izbucnire constituie însuşi 
felul prin care un suflet delicat şi bun ca al dumneavoastră 
revine asupra unei judecăţi greşite. Mă veţi fi crezut 
nerecunoscătoare, văzându-mă rece şi rezervată, sau 
ironică şi insensibilă, în timpul călătoriei noastre, care, din 
fericire, se va termâna în curând. N-aş fi fost vrednică să 
primesc îngrijirile dumneavoastră, dacă n-aş fi ştiut să le 
apreciez. N-am uitat nimic, milord. Nu, nu voi uita nimic, 
nici atenţia cu care aţi vegheat asupra mea, aşa cum o 
mamă îşi veghează copilul, nici, mai cu seamă, nobila 
încredere reciprocă din convorbirile noastre frăţeşti, nici 
delicateţea procedeelor dumneavoastră; ispite împotriva 
cărora noi, femeile, rămânem dezarmate. E peste puterile 
mele, milord, să vă răsplătesc. 

Cu aceste cuvinte, Julie se îndepărtă brusc, iar lordul 
Grenville nu făcu nici un gest s-o reţină; marchiza se duse 
pe o stâncă din apropiere şi rămase acolo nemişcată; 


simţămintele lor fiind o taină chiar şi pentru ea, plânseră în 
tăcere; cântecele păsărilor, atât de vesele, atât de pline de 
dragoste, în asfinţitul soarelui, trebuie să fi sporit greaua 
tulburare ce-i silise să se îndepărteze unul de altul; firea îşi 
lua sarcina să le exprime o iubire despre care ei nu 
îndrăzneau să vorbească. 

— Ei bine, milord, reluă Julie, revenind lângă Arthur, cu o 
înfăţişare plină de demnitate ce-i permise să-l ia de mână, 
vă cer să păstraţi curată şi sfântă viaţa pe care mi-aţi redat- 
0. Acum, noi ne vom despărţi. Ştiu, adăugă ea, când îl văzu 
pe lordul Grenville îngălbenind, ştiu că, drept preţ pentru 
devotamentul dumneavoastră, vă pretind un sacrificiu şi 
mai mare decât cele a căror măreție se cuvenea să fie altfel 
răsplătite. Dar trebuie. Nu veţi mai rămâne în Franţa. 
Poruncindu-vă acest lucru, nu înseamnă oare a vă da 
drepturi ce vor deveni sfinte? Adăugă apoi, punând mâna 
tânărului pe inima ei palpitândă. 

— Da, spuse Arthur, ridicându-se. 

În acea clipă, lordul îl arătă pe d'Aiglemont care, ţinându- 
şi fetiţa în braţe, se ivi, de cealaltă parte a unei cărări 
abrupte, pe balustrada castelului. Se căţărase acolo ca s-o 
facă pe micuța lui Helene să sară peste balustradă. 

— Doamnă d'Aiglemont, n-am să vă pomenesc nimic 
despre iubirea mea, sufletele noastre se înţeleg prea bine. 
Oricât de adânci, oricât de tainice sunt bucuriile inimii 
mele, le-aţi împărtăşit pe toate. Ştiu, simt, văd! Acum, capăt 
fermecătoarea dovadă a statornicei afecțiunii dintre inimile 
noastre, dar voi pleca. Prea de multe ori şi prea hotărât am 
calculat mijloacele prin care să-l ucid pe acest om, pentru a 
avea certitudinea că nu m-aş lăsa ispitit vreodată s-o fac, 
dacă aş rămâne lângă dumneavoastră. 

— Şi eu am gândit la fel, spuse ea, lăsând să i se ivească pe 
chipul tulburat semnele unei dureroase uimiri. 

Dar în gestul şi în cuvintele care-i scăpară doamnei 
d'Aiglemont existau atâta virtute, atâta siguranţă de sine şi 
atâtea biruinţe cucerite tainic împotriva iubirii, încât lordul 


Grenville rămase copleşit de admiraţie. Până şi umbra 
crimei se spulbera din acea conştiinţă neprihănită. 
Simţământul religios ce stăpânea frumoasa-i frunte avea să 
alunge totdeauna negrele gânduri involuntare pe care 
imperfecta noastră natură le zămisleşte, dar care dovedesc 
totodată şi măreţia şi ispitele destinului nostru. 

— Atunci, urmă Julie, m-aş fi expus dispreţului 
dumneavoastră, şi asta m-ar fi doborât, reluă ea, lăsând 
ochii în jos. A pierde stima dumneavoastră n-ar fi, oare, 
totuna cu a muri? 

Cei doi sărmani îndrăgostiţi stătură o clipă tăcuţi, să-şi 
mistuie chinurile; bune ori rele, gândurile lor rămâneau 
exact aceleaşi, şi ei se înțelegeau tot atât de bine şi în 
bucuriile lor lăuntrice, ca şi în durerile cele mai ascunse. 

— Eu nu am nici măcar dreptul să mă plâng, nefericirea 
vieţii mele e opera mea, adăugă doamna d'Aiglemont, 
ridicându-şi spre cer privirile pline de lacrimi. 

— Milord, strigă generalul, făcând un gest din locul unde 
se afla, aici ne-am întâlnit prima oară. Poate că nu-ţi mai 
aminteşti? Uite, colo jos, lângă plopii aceia. 

Englezul răspunse cu o bruscă înclinare dm cap. 

— Sunt osândită să mor tânără şi nefericită, răspunse 
Julie. Da, să nu credeţi că voi trăi. Mâhnirea îmi va fi la fel 
de ucigaşă, pe cât era să-mi fie teribila boală de care m-aţi 
vindecat. Nu mă socotesc vinovată. Nu, sentimentele pe 
care le am pentru dumneavoastră sunt de neînfrânt şi 
veşnice, ele însă nu ţin de voinţa mea, iar eu vreau să 
rămân o femeie cinstită. Şi voi rămâne, totuşi, credincioasă 
conştiinţei mele de soţie, datoriilor mele de mamă şi 
simţămintelor inimii mele. Să ştiţi, spuse ea cu un glas 
înfiorat, eu nu-i voi mai aparţine acestui bărbat niciodată. 

Şi, cu un gest înspăimântător, de groază şi de adevăr, Julie 
îi arătă pe soţul ei. 

— Legile omeneşti, urmă ea, îmi cer să-i fac viaţa fericită; 
şi mă voi supune; voi fi sluga lui; devotamentul meu faţă de 
el va fi nemărginit; dar, de azi înainte, voi fi ca şi văduvă. Nu 


vreau să fiu o prostituată, nici în ochii mei, nici în ochii 
lumii; nemaifiind a domnului d'Aiglemont, nu voi mai fi a 
nimănui, niciodată. Şi nici dumneavoastră nu veţi avea de la 
mine decât ceea ce mi-aţi smuls acum. lată osânda pe care 
mi-o dau singură, spuse Julie, privindu-l pe Arthur cu 
mândrie. Este irevocabilă, milord. Aflaţi acum că, dacă v-aţi 
lăsa mânat de vreun gând criminal, văduva domnului 
d'Aiglemont se va retrage în vreo mânăstire, fie în Italia, fie 
în Spania. Nenorocirea a vrut să ne vorbim despre 
dragostea noastră. Aceste mărturisiri erau poate 
inevitabile; dar aceasta trebuie să fie ultima oară când 
inimile noastre au vibrat atât de puternic. Mâine, vă veţi 
preface că aţi primit o scrisoare care vă cheamă în Anglia, 
şi ne vom despărţi pentru a nu ne mai revedea niciodată. 

Şi Julie, istovită de efortul, făcut, simţi că i se înmoaie 
genunchii, un frig de moarte o cuprinse şi, printr-o ultimă 
intuiţie de femie, se aşeză pe stâncă, spre a nu se prăbuşi în 
braţele lordului Grenville. 

— Julie! 'Ţipă Arthur. 

Ţipătul lui năprasnic răsună ca un bubuit de tunet. 
Chemarea aceea sfâşietoare exprima tot ceea ce 
îndrăgostitul, mut până atunci, nu putuse rosti. 

— Ei, dar ce are? Întrebă generalul. 

Auzind ţipătul, marchizul grăbise pasul şi ajunsese într-o 
clipă lângă cei doi îndrăgostiţi. 

— Nu-i nimic, spuse Julie, cu acel admirabil sânge rece pe 
care agerimea firească le îngăduie femeilor să-l aibă mai în 
toate marile necazuri ale vieţii. Mireasma nucului acesta 
trebuie să mă fi făcut să-mi pierd cunoştinţa, şi uite-l pe 
doctorul meu cum tremură de spaimă. Nu-s eu, oare, 
pentru el, ca o operă de artă netermânată încă? S-a speriat, 
pesemne, să nu mă vadă sfărâmată. 

Îl luă fără sfială pe lordul Grenville de braţ, zâmbi soţului 
ei, înainte de a părăsi culmea de stânci, privi peisajul, apoi îl 
târi după ea pe însoţitorul său de călătorie, ţinându-l de 
mână. 


— Fără-ndoială că aceasta-i cea mai frumoasă privelişte pe 
care am văzut-o noi, spuse ea; n-am s-o uit niciodată. Ia te 
uită, Victor, câtă nesfârşire, câtă zare, câtă diversitate! 
Locurile astea mă fac să înţeleg iubirea. 

Râzând cu un râs aproape convulsiv, dar râzând în aşa fel 
tocit să-l amăgească pe soţul ei, sări veselă pe cărările 
abrupte şi dispăru. 

— Ah, da! În curând! Oftă Julie, când se văzu departe de 
domnul d'Aiglemont. Ah, da, prietene! Peste o clipă nu vom 
mai putea să fim şi nu vom mai fi niciodată noi înşine, şi, în 
sfârşit, nu vom mai trăi. 

— Să mergem cât mai încet, răspunse lordul Grenville, mai 
avem încă o bună bucată de drum până la trăsură. Vom 
merge împreună şi, dacă ne va fi cu putinţă să schimbăm 
câteva cuvinte prin priviri, inimile noastre vor mai trăi o 
clipă. 

Se plimbară pe digul şoselei, pe malul apei, în ultimele 
străluciri ale serii, aproape liniştiţi, rostind cuvinte vagi, 
dulci ca murmurele Loarei, dar care înfiorau sufletul. 
Soarele, în clipa asfinţitului, îi învălui în razele lui roşii, 
înainte de a pieri, icoană melancolică a dureroasei lor iubiri. 
Cu totul nedumerit că nu-şi găsise trăsura la locul unde o 
lăsase, generalul trecea când în urma, când înaintea celor 
doi îndrăgostiţi, fără să se amestece în conversaţia lor. 
Comportarea nobilă şi delicată pe care lordul Grenville o 
avusese în tot timpul călătoriei spulberase bănuielile 
marchizului şi, de la o vreme, el o lăsase liberă pe soţia să, 
încrezător în buna-credinţă doctorului-lord. 

Arthur şi Julie continuară să meargă alături, în trista şi 
dureroasa armonie a inimilor lor chinuite. Cu puţin mai 
înainte, pe când urcau povârnişurile de la Montcontour, 
amândoi nutreau o vagă speranţă, o fericire neliniştită, 
despre care nu îndrăzneau să-şi dea seama; acum, însă, 
coborând de-a lungul digului, plăpândul edificiu înălţat în 
închipuirea lor - şi peste care nu îndrăzniseră nici să 
respire, asemenea unor copii care se tem să nu-şi dărâme 


castelele clădite din cărţi de joc - fusese dărâmat. Acum nu 
mai aveau nici o speranţă. 

Chiar în aceeaşi seară, lordul Grenville plecă. Ultima 
privire pe care o aruncă spre Julie îi dovedi, din nefericire, 
că, din clipa în care afecțiunea lor destăinuise măreţia unei 
iubiri atât de puternice, avusese dreptate să se teamă de 
sine însuşi. Când, a doua zi, domnul d'Aiglemont şi soţia sa 
se văzură aşezaţi în trăsură, fără tovarăşul lor de călătorie, 
şi când trecură în goană pe drumul străbătut cândva, în 
1814, de marchiză, străină pe-atunci de iubire, şi care 
aproape că-i blestema pe-atunci stăruința, Julie regăsi mii 
de impresii uitate. Inima îşi are memoria ei. O femeie poate 
să nu ţină minte nici evenimentele cele mai grave, dar îşi va 
aminti toată viaţa de lucrurile ce sunt în legătură cu 
sentimentele ei. Aşa şi Julie, îşi aducea aminte perfect şi de 
amănuntele cele mai neînsemnate; recunoştea cu bucurie 
până şi cele mai mici accidente din prima ei călătorie, şi 
chiar şi gândurile care-i trecuseră prin minte în anumite 
locuri de pe drum. Victor, simțindu-se iar îndrăgostit cu 
patimă de soţia să, acum când ea îşi recăpătase 
prospeţimea tinereţii şi întreaga-i frumuseţe, se lipi de Julie 
cu un gest tandru. Când însă încercă s-o cuprindă în braţe, 
ea se feri uşor şi găsi nu ştiu ce pretext spre a evita 
mângâierea aceea nevinovată. Apoi, în curând, i se făcu silă 
de atingerea cu Victor, a cărui căldură era nevoită s-o simtă 
şi s-o îndure, din pricina felului în care stăteau în trăsură. 
Vru să treacă pe scaunul din faţă, ca să fie singură; soţul ei 
însă avu, bunăvoința s-o lase în spate. Ea îi mulţumi pentru 
atenţie, printr-un suspin pe care el îl aprecie greşit, şi fostul 
seducător de garnizoană, interpretând în folosul său 
melancolia soţiei, o sili la sfârşitul zilei să-i vorbească cu o 
hotărâre care-l copleşi. 

— Dragul meu, îi spuse Julie, tu ştii că era cât pe-aci să mă 
omori. Dacă aş mai fi încă o tânără fată fără experienţă, aş 
putea să reîncep sacrificiul vieţii mele; sunt însă mamă, am 
de crescut o fetiţă şi mă dăruiesc ei tot atâta cât şi ţie. Să 


îndurăm, deci, o nenorocire care ne loveşte deopotrivă. Tu 
eşti cel mai puţin de plâns. N-ai ştiut tu, oare, să-ţi găseşti 
mângâieri pe care datoria, onoarea noastră a amândurora 
şi, mai mult încă, natura, mi le interzic? Poftim, adăugă ea, 
ţi-ai uitat din zăpăceală într-un sertar trei scrisori de la 
doamna de Serizy; iată-le. Tăcerea mea îţi dovedeşte că ai 
în mine o soţie plină de îngăduinţă şi care nu-ţi pretinde 
sacrificiile la care legile o condamnă; am cugetat însă 
îndeajuns pentru a şti că rolurile noastre nu sunt la fel şi că 
numai femeia este menită nefericirii. Virtutea mea se 
întemeiază pe principii hotărâte şi nestrămutate. Voi şti să 
trăiesc ireproşabil; dar lasă-mă să trăiesc. 

Marchizul, năucit de logica pe care femeile ştiu s-o 
studieze la lumina iubirii, fu subjugat de demnitatea 
specifică ce le este firească în astfel de crize. Repulsia 
instinctivă, pe care Julie o manifesta faţă de tot ceea ce-i 
rânea iubirea şi dorinţele inimii, reprezintă unul dintre cele 
mai frumoase daruri ale femeii şi provine, poate, dintr-o 
virtute naturală, pe care nici legile, nici civilizaţia nu o vor 
stinge. Dar cine va îndrăzni să le învinovăţească pe femei? 
Atunci când îşi impun tăcere sentimentului exclusivist ce nu 
le îngăduie să aparţină la doi bărbaţi, nu-s ele, oare, ca 
nişte preoţi fără credinţă? Dacă unele minţi rigide 
condamnă felul de tranzacţie încheiată de Julie între 
datoriile şi dragostea ei, sufletele pasionale o vor învinui ca 
de o crimă. Această reprobare generală dovedeşte fie 
nenorocirea la care trebuie să se aştepte nesupunerea faţă 
de legi, fie foarte jalnicele imperfecţiuni ale instituţiilor pe 
care se întemeiază societatea europeană. 

REVEDEREA. 

Doi ani au trecut, în timpul cărora domnul şi doamna 
d'Aiglemont au dus viaţa oamenilor din lumea bună, 
văzându-şi fiecare de-ale lui, întâlnindu-se mai adesea prin 
diferite saloane decât ia ei acasă; divorţ elegant, prin care 
se încheie multe căsătorii în înalta societate. Într-o seară, în 
mod întâmplător, cei doi soţi se aflau împreună în salonul 


lor. Doamna d'Aiglemont avea la masă o prietenă. 
Generalul, care totdeauna lua masa în oraş, rămăsese 
acasă. 

— Ai să fii foarte fericită, doamnă marchiză, spuse domnul 
d'Aiglemont, punând pe masă ceaşca din care îşi băuse 
cafeaua. 

Marchizul o privi pe doamna de Wimphen, cu un aer pe 
jumătate răutăcios, pe jumătate mâhnit, şi adăugă: 

— Plec la o mare vânătoare, la care mă duc cu marele 
vânător6. Vei fi cu totul văduvă, cel puţin pentru opt zile; şi 
acesta-i lucrul pe care ţi-l doreşti, cred eu. Guillaume, spuse 
el valetului care venise să strângă ceştile, spune să se 
înhame caii. 

Doamna de Wimphen era acea Louisa pe care cândva 
doamna d'Aiglemont vroia s-o sfătuiască să nu se mărite. 
Cele două femei schimbară între ele o privire de înţelegere 
ce dovedea că Julie îşi găsise în buna-i prietenă o confidentă 
pentru mâhnirile sale, confidentă prețioasă şi înţelegătoare, 
căci doamna de Wimphen era foarte fericită în căsnicie; iar 
în situaţia diferită în care se aflau ele, poate că fericirea 
uneia reprezenta o chezăşie a devotamentului acesteia faţă 
de nefericirea celeilalte, în astfel de cazuri, deosebirile de 
soartă constituie mai totdeauna o puternică legătură de 
prietenie. 

— E sezon de vânătoare acum? Zise Julie, aruncând o 
privire nepăsătoare spre soţul ei. 

Era pe la sfârşitul lui martie. 

— Doamnă, marele vânător vânează când vrea şi unde 
vrea. Ne ducem într-o pădure regală, ca să vânăm mistreți. 

— la seama să nu păţeşti vreun accident. 

— Nenorocirile vin totdeauna fără veste, răspunse el 
zâmbind. 

— Trăsura domnului marchiz e gata, zise Guillaume. 

Generalul se ridică, sărută mâna doamnei de Wimphen şi 
se întoarse către Julie. 


— Doamnă, dacă aş pieri de colții unui mistreţ! Spuse el cu 
un aer rugător. 

— Ce-nseamnă asta? Întrebă doamna de Wimphen. 

— Haide, vino, îi spuse doamna d'Aiglemont lui Victor. 

Pe urmă zâmbi, ca pentru a-i spune doamnei de Wimphen: 
„Ai să vezi”. 

Julie îşi oferi gâtul soţului său, care se apropie ca să-l 
sărute; marchiza însă se înclină în aşa fel încât sărutul 
conjugal alunecă pe pliurile volănaşului de la pelerina ei. 

— Vă iau ca martoră înaintea lui Dumnezeu, spuse 
marchizul, adresându-se doamnei de Wimphen, că-mi 
trebuie un firman ca să pot căpăta hatârul acesta mărunt. 
Uite cum înţelege soţia mea dragostea. Nici nu ştiu prin ce 
vicleşug m-a adus în starea aceasta. Petrecere frumoasă! 

Şi ieşi. 

— Dar bietul bărbatu-tău e-ntr-adevăr un om foarte bun, 
exclamă Louisa, când cele două femei rămaseră singure. Te 
iubeşte. 

— Oh, să nu mai adaugi o singură silabă la acest ultim 
cuvânt! Numele pe care-l port îmi face silă. 

— Bine, dar Victor îţi este cu totul supus, zise Louisa. 

— Supunerea lui, răspunse Julie, se datoreşte în parte unei 
stime pe care i-am inspirat-o. După legi, sunt o femeie 
foarte virtuoasă; îi fac casa plăcută, închid ochii în ceea ce 
priveşte aventurile lui, nu-i cheltuiesc nimic din avere; îşi 
poate irosi veniturile cum îi place; eu nu mă îngrijesc decât 
să păstrez capitalul. Cu acest preţ, am obţinut pacea. El nu- 
şi explică sau nu vrea să-şi explice existenţa mea. Însă, dacă 
îmi călăuzesc astfel soţul, nu înseamnă că nu mă tem deloc 
de urmările firii lui. Eu sunt ca un ursar, care tremură la 
gândul că într-o zi botniţa ar putea să se rupă. Dacă Victor 
ar socoti că are dreptul să nu mă mai respecte, nu 
îndrăznesc să mă gândesc la cele ce-ar putea să urmeze; e 
un om violent, plin de amor-propriu, şi de vanitate mai ales. 
Dacă nu are o minte destul de ageră spre a lua o hotărâre 
cuminte în vreo împrejurare delicată în care urâtele-i 


pasiuni sunt puse în joc, are în schimb un caracter slab şi 
poate că m-ar omori într-o clipită, chiar dacă a doua zi ar 
muri şi el de durere. Dar de fericirea aceasta fatală nu prea 
am eu de ce să mă tem. 

Urmă un răstimp de tăcere, în care gândurile celor două 
prietene se concentrară asupra pricinii secrete a acestei 
situaţii. 

— Am fost mult prea crunt ascultată, reluă Julie, aruncând 
o privire de înţelegere spre Louisa. Eu, insă, nu îi 
interzisesem să-mi scrie. Ah! El m-a uitat, şi pe bună 
dreptate. Ar fi fost prea trist să-şi fi distras viaţa! Nu-i 
destul că mi-am distrus-o eu? Ai putea crede, scumpa mea, 
că stau şi citesc jurnalele englezeşti numai cu nădejdea de a 
vedea şi numele lui tipărit în ele? Ei bine, el încă n-a apărut 
la Camera lorzilor. 

— Ştii, deci, englezeşte? 

— Nu ţi-am spus încă? Am învăţat. 

— Biata de tine! Exclamă Louisa, strângând mâna doamnei 
d'Aiglemont, dar cum de mai poţi să trăieşti? 

— E un secret, răspunse marchiza, făcând un gest de 
naivitate aproape copilăresc. Află că iau opium. Povestea 
ducesei de., la Londra, mi-a dat ideea. Ştii că Mathurin a 
scris un roman cu tema aceasta. Picăturile mele de 
laudanum sunt foarte slabe. Îmi fac somn. Nu stau trează 
decât şapte ceasuri, pe care le dăruiesc fetiţei mele. 

Louisa se uita la foc, neîndrăznind să-şi privească prietena, 
ale cărei nenorociri se înfăţişau pentru întâia oară în 
întregime ochilor ei. 

— Louisa, să nu-mi trădezi secretul, spuse Julie după o 
clipă de tăcere. 

Deodată un valet îi aduse marchizei o scrisoare. 

— Ah, exclamă ea, îngălbenind. 

— N-am să întreb de la cine e, îi spuse doamna de 
Wimphen. 

Marchiza citea şi nu mai auzea nimic: prietena ei văzu cele 
mai vii sentimente, exaltarea cea mai primejdioasă 


zugrăvindu-se pe fata doamnei d'Aiglemont, care se înroşea 
şi îngălbenea, rând pe rând. În cele din urmă, Julie aruncă 
scrisoarea în foc. 

— Scrisoarea aceasta-i incendiară! Oh, inima mea se 
înăbuşe. 

Se ridică şi începu să se plimbe prin cameră; ochii ei 
ardeau. 

— N-a plecat din Paris! Exclamă ea. 

Vorbele-i gâfâite, pe care doamna de Wimphen nu îndrăzni 
să le întrerupă, erau retezate de pauze înfricoşătoare. După 
fiecare tăcere erau rostite pe un ton din ce în ce mai 
profund. Ultimele cuvinte avură în ele ceva de groază. 

— Fără ştirea mea, a continuat să mă vadă în tot acest 
timp. O privire de-a mea, furată în fiecare zi, îl ajută să 
trăiască. Tu nu ştii, Louisa, că moare şi-mi cere să-şi ia adio 
de la mine; a aflat că soţul meu a plecat astă-seară pentru 
mai multe zile şi urmează să sosească din clipă în clipă. Oh, 
voi muri. Sunt pierdută. Te rog, rămâi cu mine. În prezenţa 
a două femei, nu va îndrăzni! Oh, rămâi, mi-e frică! 

— Dar soţul meu ştie că sunt la masă la tine, răspunse 
doamna de Wimphen, şi trebuie să vină să mă ia. 

— Atunci înainte de plecarea ta, îi voi spune să plece el. Voi 
fi călăul nostru al amândurora. Vai, are să creadă că nu-l 
mai iubesc. Şi scrisoarea aceasta! Scumpa mea, cuprindea 
nişte fraze ce mi se păreau scrise cu litere de foc. 

O trăsură urui la poartă. 

— Ah, exclamă marchiza de bucurie, vine în mod deschis, 
fără să se ascundă. 

— Lordul Grenville! Anunţă valetul. 

Marchiza rămase în picioare, nemişcată. Văzându-l pe 
Arthur palid, slab şi sfârşit, nici o asprime nu mai fu cu 
putinţă. Deşi lordul Grenville era viu contrariat de faptul că 
nu 0 găsise pe Julie singură, păru calm şi rece. Dar, pentru 
aceste două femei iniţiate în tainele dragostei sale, 
stăpânirea lui de sine, sunetul glasului, expresia din privire 
avură ceva din puterea atribuită torpilei. Marchiza şi 


doamna de Wimphen rămaseră ca împietrite de via imagine 
a unei cumplite dureri. Sunetul glasului lordului Grenville 
făcea să bată atât de crunt inima doamnei d'Aigleniont, 
încât ea nu îndrăznea să-i răspundă, de teamă să nu-i 
dezvăluie puterea pe care el o exercita asupra ei; lordul 
Grenville nu cuteza s-o privească pe Julie, aşa încât doamna 
de Wimphen trebui să întreţină aproape singură ostenelile 
unei conversații fără nici un interes; aruncându-i o privire 
plină de o caldă recunoştinţă, Julie îi mulţumi pentru 
ajutorul pe care i-l da. Atunci, cei doi îndrăgostiţi izbutiră să 
impună tăcere sentimentelor lor silindu-se să se menţină 
între limitele prescrise de datorie şi de convenienţe. Dar în 
curând fu anunţat domnul de Wimphen; când îl văzură 
intrând, cei doi îşi aruncară o privire, şi, fără a-şi spune un 
cuvânt, înţeleseră noile dificultăţi ale situaţiei. Era cu 
neputinţă să i se arate domnului de Wimphen secretul 
acelei drame, iar Louisa n-avea nici iui motiv temeinic de 
dat soţului ei cerându-i să rămână la prietena sa. Când 
doamna de Wimphen îşi puse şalul, Julie se sculă ca pentru 
a o ajuta pe Louisa să se îmbrace, şi-i şopti: 

— Voi avea curaj. Dacă a venit la mine în văzul tuturora, de 
ce m-aş teme? Dar, de n-ai fi fost tu aici, în prima clipă, 
văzându-l atât de schimbat, aş fi căzut la picioarele lui. 
Aşadar, nu m-aţi ascultat, spuse doamna d'Aiglemont cu o 
voce tremurătoare, întorcându-se şi luând loc pe o canapea 
pe care lordul Grenville nu îndrăzni să se aşeze. 

— Nu m-am mai putut împotrivi plăcerii de a vă auzi 
glasul, de a fi lângă dumneavoastră. Trăiesc o nebunie, un 
delir. Nu mai sunt stăpân pe mine. M-am consultat temeinic, 
sunt foarte slăbit. Am să mor. Dar a muri fără să vă mai fi 
văzut, fără să mai fi ascultat foşnetul rochiei 
dumneavoastră, fără să vă mai fi alinat lacrimile - ce 
moarte! 

Vru să se îndepărteze de Julie, dar mişcarea lui bruscă 
făcu să-i cadă din buzunar un pistol. Marchiza privi arma cu 
nişte ochi ce nu mai exprimau nici pasiune, nici gând. 


Lordul Grenville ascunse pistolul şi păru foarte nemulţumit 
de acea întâmplare ce putea fi luată drept o şiretenie de 
îndrăgostit. 

— Arthur? Întrebă Julie. 

— Doamnă, răspunse lordul lăsând ochii în jos, venisem 
copleşit de deznădejde, vroiam. 

Se opri. 

— Vroiaţi să vă sinucideţi în casa mea! Exclamă marchiza. 

— Nu singur, spuse el, cu voce dulce. 

— Dar cu cine? Cu soţul meu, poate? 

— Nu, nu! Strigă el cu glasul sugrumat. Dar liniştiţi-vă, 
urmă lordul, sumbrul meu proiect s-a stins. Intrând aici, 
văzându-vă, am simţit că voi avea curajul să tac şi să mor 
singur. 

Julie se ridică şi se aruncă în braţele lui Arthur, care, 
printre suspinele lubitei lui, deosebi două cuvinte pline de 
pasiune. 

— Să afli fericirea şi să mori. Spuse ea. Ei bine, fie! 

Întreaga dramă a doamnei d'Aiglemont era în acest 
geamăt adânc, geamăt al fiinţei ei şi al iubirii în faţa căreia 
femeile lipsite de o religie se prăbuşesc. Arthur o luă în 
braţe şi o conduse, spre canapea, cu o mişcare plină de 
toată violenţa pe care o dă o fericire nesperată. Dar 
deodată marchiza se smulse din braţele iubitului său, îi 
aruncă o privire fixă de femeie deznădăjduită, îi apucă de 
mână, luă un sfeşnic şi îl conduse pe lord în dormitor; apoi, 
când ajunse la patul în care dormea Helene, dădu încetişor 
la o parte perdelele şi i-o arătă pe fetiţa sa, punând o mână 
în dreptul lumânării, ca nu cumva lumina să bată pleoapele 
străvezii şi abia închise ale fetiţei. Helene dormea cu 
braţele date în lături şi zâmbind prin somn. Julie o arătă pe 
copilă printr-o privire lordului Grenville. Privirea aceea 
spunea totul. 

„Pe un soţ îl putem părăsi, chiar şi atunci când el ne 
iubeşte. Un bărbat este o fiinţă tare, îşi poate găsi 


mângâierea. Putem dispreţui şi legile omeneşti. Dar un 
copil fără mamă?!” 

Toate aceste gânduri şi mii de altele, încă şi mai 
impresionante, erau în acea privire. 

— Am putea s-o luăm cu noi, murmură englezul; aş iubi-o. 

— Mamă! Spuse Helene, deşteptându-se. 

La această şoaptă, Julie izbucni în lacrimi. Lordul Grenville 
se aşeză şi rămase cu braţele încrucişate, tăcut şi întunecat. 

„Mamă!” Această dulce, această naivă chemare trezise 
deodată atâtea simţăminte nobile şi atâtea duioşii de 
neînfrânt, încât glasul maternității sugrumă pentru o clipă 
dragostea. Julie nu mai era femeie, era doar mamă. Lordul 
Grenville nu putu să îndure mult timp lacrimile doamnei 
d'Aiglemont, care îl convinseră. În acea clipă, o uşă 
deschisă grăbit făcu un zgomot puternic şi cuvintele: 
„Doamnă d'Aiglemont, eşti pe-aici?” răsunară ca un bubuit 
de tunet în inima celor doi îndrăgostiţi. Marchizul se 
întorsese. Mai înainte ca Julie să-şi regăsească sângele 
rece, generalul se îndreptă dinspre camera lui spre cea a 
soţiei sale. Cele două încăperi dădeau una într-alta. Din 
fericire, Julie îi făcu un semn lordului Grenville şi acesta se 
repezi într-un cabinet de toaletă a cărei uşă fu închisă 
fulgerător de către marchiză. 

— Eh, nevastă, îi spuse Victor, iată-mă. Vânătoarea nu mai 
are loc. Vreau să mă culc. 

— Noapte bună, îi spuse ea; la fel vreau să fac şi eu. Aşa că 
lasă-mă să mă dezbrac. 

— Eşti cam acră astă seară. Mă supun dorinţei 
dumneavoastră, doamnă marchiză. 

Generalul se întoarse În odaia lui, Julie îl însoţi spre a 
închide uşa după el şi apoi se repezi să-l elibereze pe lordul 
Grenville. Îşi regăsi întreaga prezenţă de spirit şi gândi că 
vizita testului ei doctor era foarte firească; l-ar fi putut lăsa 
în sală şi să se ducă să-şi adoarmă fetiţa; se întoarse deci, 
ca să-i spună să treacă fără zgomot în salon; dar, când 
deschise uşa cabinetului. 


— Marchiza scoase un țipăt ascuţit. Degetele lordului 
Grenville fuseseră prinse şi zdrobite în crăpătura uşii. 

— Hei, ce-ai păţit? O întrebă soţul. 

— Nimic, nimic, răspunse ea, m-am înţepat la deget cu un 
ac. 

Uşa dintre cele două camere se deschise brusc. Marchiza 
îşi închipui că bărbatu-său venea adus de grija faţă de ea, şi 
blestemă în sine această solicitudine lipsită de orice haz. 
De-abia avu vreme să închidă Ia loc cabinetul de toaletă, iar 
lordul Grenville nici nu apucă să-şi elibereze mâna. 
Generalul se ivi din nou, într-adevăr; dar marchiza se 
înşelase, el venea adus de o supărare a lui, personală. 

— N-ai cumva să-mi împrumuţi un fular? Dobitocul ăsta de 
Charles m-a lăsat fără nici o legătură pentru cap. În primele 
zile ale căsniciei noastre, te amestecai în toate treburile 
mele cu nişte griji aşa de minuţioase de mă şi plictisisem. 
Ah, luna de miere n-a prea durat mult nici pentru mine, nici 
pentru fularele mele. Acum, sunt lăsat pe mâna păcătoasă a 
slugilor ăstora care-şi bat joc de mine. 

— Poftim, ia fularul ăsta. N-ai trecut prin salon? 

— Nu. 

— Te-ai fi putut întâlni cu lordul Grenville. 

— E la Paris? 

— Aşa se pare. 

— Oh, am să mă duc. Bunul doctor. 

— Dar trebuie să fi plecat! Strigă Julie. 

Marchizul sta în mijlocul camerei soţiei sale şi îşi potrivea 
fularul pe cap, privindu-se încântat în oglindă. 

— Nu ştiu pe unde-or fi servitorii noştri, spuse el. L-am 
sunat până acum pe Charles de trei ori şi n-a venit. Ce, nici 
camerista ta nu-i aici? Sună şi cheam-o, aş vrea să-mi mai 
aducă o cuvertură pentru la noapte. 

— Pauline a plecat în oraş, răspunse scurt marchiza. 

— La miezul nopţii! Se minună generalul. 

— l-am dat voie să se ducă la Operă. 


— Ciudat! Reluă soţul, continuând să se dezbrace, mi s-a 
părut că am zărit-o când urcam scara. 

— Atunci, pesemne că s-o fi întors, zise Julie prefăcându-se 
indiferentă. 

Pe urmă, ca nu cumva să-i dea ceva de bănuit soţului, 
marchiza trase de cordonul soneriei, însă foarte slab. 

Întâmplările din acea noapte n-au fost niciodată cunoscute 
pe deplin; dar toate trebuie să fi fost la fel de simple, la fel 
de oribile ca toate incidentele vulgare şi casnice de soiul 
acesta. Marchiza căzu la pat pentru mai multe zile. 

— Ce s-a întâmplat aşa de nemaipomenit la tine acasă, de 
toată lumea nu mai vorbeşte decât despre nevastă-ta? Îl 
întrebă domnul de Ronguerolles pe domnul d'Aiglemont, la 
câteva zile după acea noapte a catastrofelor. 

— Ascultă-mă pe mine şi rămâi burlac, spuse d'Aiglemont. 
S-au aprins perdelele de la patul în care dormea Helene; 
soţia mea a fost atât de zguduită, încât iat-o bolnavă pentru 
un an, zise generalul. lei de nevastă o femeie frumoasă şi ea 
se urâţeşte; iei o fată plesnind de sănătate, şi se şubrezeşte; 
o credeai fierbinte, şi e rece; sau, şi mai şi, rece în 
aparenţă, şi în realitate e aşa de fierbinte, încât te omoară 
ori te dezonorează. Câteodată fiinţa cea mai dulce e o 
năzuroasă, dar niciodată o năzuroasă n-are să devină dulce; 
alteori, copila, pe care ai luat-o lălâie şi firavă, desfăşoară 
împotriva ta o voinţă de fier, o minte de diavol. M-am 
săturat de căsnicie. 

— Sau de nevastă-ta. 

— Asta ar fi mai greu. Apropo, nu vrei să mergi cu mine la 
Saint-Ihomas d'Aquin la înmormântarea lordului Grenville? 
— Ciudată petrecere. Dar, reluă Ronquerolles, s-a aflat în 

mod sigur pricina morţii sale? 

— Valetul lui de cameră pretinde că lordul ar fi stat o 
noapte întreagă pe pervazul unei ferestre, ca să salveze 
cinstea iubitei sale; şi-a fost al naibii de frig ăst timp! 

— Un asemenea devotament ar fi de mare laudă pentru 
nişte bătrâne tinichele călite ca de-alde noi; lordul Grenville 


era însă cam tinerel şi. Englez. Totdeauna englezii vor să se 
arate mai isteţi. 

— Aş! Răspunse d'Aiglemont, vitejiile astea depind de 
femeia care le inspiră, şi de bună seamă că nu pentru a mea 
s-a prăpădit bietul Arthur! 

Paris, ianuarie 1831 

II. SUFERINȚE TAINICE. 

Între micul râu Loing şi Sena se întinde o câmpie vastă 
mărginită de pădurea de la Fontainebleau şi de oraşele 
Moret, Nemours şi Montereau. Ţinutul acesta arid nu oferă 
privirii decât câteva muncele rare; ici-colo, în mijlocul 
câmpului, câteva pâlcuri de copaci, care slujesc de adăpost 
pentru vânat; şi pretutindeni, liniile fără de sfârşit, cenuşii 
sau galbene, specifice zărilor din Sologne, din Beauce şi din 
Berri. În inima acelei câmpii, între Moret şi Montereau, 
călătorul zăreşte un vechi castel numit Saint-Lange, ale 
cărui împrejurimi nu sunt lipsite nici de măreție, nici de 
strălucire. Sunt acolo alei de ulmi magnifice, şanţuri şi lungi 
ziduri de apărare, imense grădini şi vaste construcţii 
senioriale care, pentru a fi clădite, pu necesitat jalnicele 
profituri ale birurilor puse pentru acoperirea cheltuielilor 
de război, sumele stoarse din arendările dreptului de a 
strânge impozitele, delapidările autorizate, sau marile averi 
aristocratice distruse astăzi de ciocanul Codului civil. 

Dacă vreun artist sau vreun visător s-ar rătăci, din 
întâmplare, pe adânci le făgaşe ale drumurilor sau pe 
câmpiile argiloase ce apără accesul În acest ţinut, s-ar 
întreba prin ce capriciu a răsărit poeticul castel în savana 
aceea de grâu, în pustiul acela de cretă, de marnă şi de 
nisip unde voioşia moare, unde tristeţea se naşte 
copleşitoare, unde sufletul este mistuit necurmat de o 
singurătate fără glas, sub o zare monotonă. 

— Frumuseţi negative, însă prielnice suferințelor ce nu 
râvnesc nici o mângâiere. 

O tânără doamnă, celebră la Paris pentru gingăşia, pentru 
frumuseţea chipului şi pentru inteligenţa sa, a cărei poziţie 


socială şi a cărei avere erau pe potriva înaltei sale 
celebrităţi, veni, spre marea uimire a sătuleţului, situat la 
peste o milă depărtare de Saint-Lange, să se stabilească 
acolo, pe la sfârşitul anului 1820. "Ţăranii şi arendaşii nu-i 
mai văzuseră pe stăpânii castelului din vremi ce nici nu se 
mai ţineau minte. Cu toate că pământul era foarte rodnic, 
fusese lăsat pe seama unui vechil şi în paza unor slugi 
bătrâne. De aceea călătoria doamnei marchize stârni o 
oarecare tulburare în regiune. 

Mai mulţi inşi strânşi la capul satului, în curtea unui han 
prăpădit, la răscrucea drumurilor dinspre Nemours şi 
Moret, văzură o caleaşcă ce mergea destul de încet, căci 
marchiza venea de la Paris cu caii săi. Pe scaunul din faţă al 
trăsurii, camerista ţinea în braţe o fetiţă mai mult 
îngândurată decât surâzătoare. Mama zăcea pe scaunul din 
spate, ca un muribund pe care medicii l-ar fi trimis ia ţară. 
Înfăţişarea abătută a tinerei doamne nu se prea dovedi pe 
placul diriguitorilor din sat, pe care sosirea ei la Saint- 
Lange îi făcuse să tragă nădejdea vreunor schimbări în 
comună. Nu încăpea nici o îndoială că orice soi de 
schimbare trebuia să-i fie vădit neplăcută acestei doamne 
îndurerate. 

Cel mai isteţ cap din satul Saint-Lange declară, seara, la 
cârciumă, în odaia în care beau fruntaşii comunei, că, după 
tristeţea întipărită pe chipul marchizei, domnia-sa trebuie 
să fie ruinată. În lipsa domnului marchiz, despre care 
ziarele arătau că trebuia să-l însoţească pe ducele 
d'Angouleme în Spania, ea urma să facă rost la Saint-Lange 
de sumele necesare pentru achitarea feluritelor datorii 
făcute din pricina unor greşite speculaţii la bursă. 
Marchizul era unul dintre cei mai straşnici jucători de 
bursă. Poate că moşia avea să fie vândută în loturi mici. Ar 
fi, atunci, câteva lovituri bune de dat. Fiecare începu să-şi 
facă numărătoarea banilor, să-i scoată de prin ascunzători, 
să-şi socotească puterile, ca să poată pune mâna pe 
părticica sa din ciopârţirea moşiei de la Saint-Lange. 


Viitorul acesta îi se păru aşa de frumos, încât fiecare 
gospodar, nerăbdător să ştie dacă era adevărat, gândea că 
va afla totul de la slugile de la castel; niciuna dintre slugi 
însă nu putu să dea vreo desluşire despre năpasta care-o 
aducea pe stăpâna lor, în prag de iarnă, în bătrânul ei castel 
de la Saint-Lange, de vreme ce ea stăpânea şi alte moşii 
renumite pentru frumuseţea priveliştilor şi grădinilor lor. 
Domnul primar se duse să prezinte doamnei omagiile sale; 
dar nu fu primit. După primar, se prezentă şi vechilul, dar 
tot fără nici un succes. 

Doamna marchiză nu ieşea din camera ei decât pentru a 
permite să se facă curat şi, în acest timp, sta într-un salonaş 
de-alături, unde lua masa, dacă se poate numi masă a te 
aşeza pe un scaun, a privi mâncarea cu silă şi a mânca atât 
cât să nu mori de foame. După care se întorcea numaidecât 
la străvechiu-i fotoliu şi, de cu dimineaţă, se aşeza în faţa 
singurei ferestre ce lumina camera aceea. Nici pe fetiţa sa 
nu 0 vedea decât în timpul celor câteva clipe cât dura trista- 
i masă, şi chiar şi atunci părea că de-abia o suportă. Pentru 
a face să amuţească în inima unei femei tinere sentimentul 
de mamă, oare nu erau necesare nişte dureri 
nemaipomenite? Niciunul dintre servitori nu avea voie să 
între în camera ei. Camerista era singura persoană ale 
cărei servicii le îngăduia. Cerea o tăcere desăvârşită în 
castel, fetiţa trebuind să se ducă să se joace cât mai 
departe, îi era aşa de greu să îndure chiar şi cel mai mic 
zgomot, încât orice glas omenesc, chiar şi cei al copilei, o 
deranja cumplit. 

Oamenii din părţile locului nu mai vorbiră o vreme decât 
despre aceste ciudăţenii ale marchizei; pe urmă, după ce 
toate presupunerile posibile fură vânturate, nici sătuleţele 
de prin apropiere, nici ţăranii nu se mai gândiră la această 
doamnă bolnavă. 

Marchiza, lăsată singură, putu deci să rămână cu totul 
tăcută în mijlocul tăcerii pe care-o stabilise în jurul ei, şi nu 
avu nici un prilej să părăsească odaia acoperită de tapiţerii 


în care murise bunica ei şi unde venise şi ea să moară încet, 
fără martori, fără zgomot, fară a îndura mincinoasele 
dovezi ale egoismului fardat cu afecţiune care, la oraş, aduc 
celor ce mor o îndoită agonie. Femeia aceasta avea 
douăzeci şi şase de ani. La o asemenea vârstă, unui suflet 
încă plin de iluzii poetice îi place să savureze moartea, 
atunci când moartea i se pare binefăcătoare. Moartea însă 
are cochetării faţă de cei tineri: pentru ei, moartea când 
înaintează, când se retrage, când se arată, când se 
ascunde; încetineala aceasta îi scârbeşte de ea, iar 
incertitudinea ce le-o pricinuieşte viitorul îi readuce până la 
urmă între oameni, unde vor găsi iarăşi durerea care, mai 
nemiloasă decât moartea, îi va lovi fără a se lăsa aşteptată. 
Or, această doamnă, care nu mai vroia să trăiască, avea să 
îndure în adâncul singurătăţii sale amărăciunea acestor 
întârzieri ale morţii şi, într-o agonie sufletească pe care 
moartea nu o va curma, avea să facă o cumplită ucenicie de 
egoism ce-i va usca inima şi i-o va prelucra pentru a trăi în 
lume. 

O astfel de învăţătură crudă şi tristă este totdeauna fructul 
primelor noastre dureri. Marchiza suferea cu adevărat 
pentru primari poate pentru singura oară în viaţa sa. Căci 
n-ar fi o eroare să crezi că sentimentele se reproduc? Odată 
înmugurite, oare nu vor exista ele totdeauna în adâncul 
inimii? Adorm sau se trezesc iar, după capriciile 
întâmplărilor vieţii; dar rămân acolo, iar existenţa lor 
modifică negreşit sufletul. Aşa încât, orice sentiment nu va 
avea decât o singură zi mare, ziua cea mai lungă sau cea 
mai scurtă a celei dinţii furtuni. Aşa încât, durerea, cel mai 
statornic dintre sentimentele noastre, nu va fi vie decât la 
întâia ei izbucnire; Iar celelalte lovituri ale ei se vor domoli 
treptat, fie datorită faptului că începem să ne deprindem cu 
crizele sale, fie datorită unei legi a firii noastre, fire care, 
spre a se menţine în viaţă, opune forţei destructive o forţă 
egală, dar inertă, ridicată pe temeiurile egoismului. Dar 
căreia dintre suferinţe i se va da numele de durere? 


Pierderea părinţilor este o mâhnire faţă de care natura i-a 
pregătit pe oameni; răul fizic este trecător, el nu cuprinde 
sufletul; iar dacă persistă, nu mai e un rău, e însăşi 
moartea. Dacă o femeie tânără pierde un nou-născut, 
dragostea conjugală îi dăruie în curând un succesor, şi o 
astfel de supărare este, deci, tot trecătoare. În sfârşit, 
aceste necazuri şi multe altele asemănătoare sunt, 
oarecum, lovituri, răni; niciuna însă nu afectează vitalitatea 
în esenţa ei, şi ar trebui ca ele să se urmeze într-un chip 
nemaipomenit pentru a ucide sentimentul ce ne îndeamnă 
să râvnim fericirea. Marea, adevărata durere ar fi, deci, 
acel rău atât de ucigător, încât să cuprindă şi trecutul, şi 
prezentul, şi viitorul totodată, să nu lase nici o părticică a 
vieţii nevătămată, să zdruncine cugetul pentru totdeauna, 
să se întipărească, de neşters, pe buze şi pe frunte, să 
zdrobească sau să strice resorturile plăcerii, punând în 
suflet o pricină de silă faţă de orice lucru de pe pământ. Mai 
mult încă, spre-a fi imens, spre-a strivi astfel şi sufletul şi 
trupul, acest rău ar trebui să survină într-o clipă a vieţii 
când toate puterile sufletului şi ale trupului sunt tinere, şi 
să sfarme o inimă plină de viaţă. Răul, atunci, va face o rană 
adâncă; suferinţa va fi atunci şi ea mare, şi nici o fiinţă n-ar 
putea scăpa dintr-o astfel de boală, fară a suferi unele 
Schimbări poetice: fie va lua calea cerurilor, fie, dacă 
rămâne aici pe pământ, se va întoarce între oameni, pentru 
a-i minţi şi pentru a juca un rol în lume; ea va şti atunci în 
ce umbră să se retragă, spre a calcula, spre a plânge, spre 
a glumi. După o asemenea criză solemnă, nu mai există 
mistere în viaţa socială, care de aci încolo este ta mod 
irevocabil judecată. 

La femeile tinere, de vârsta marchizei, întâia şi cea mai 
sfâşietoare dintre toate durerile este cauzată totdeauna de 
acelaşi fapt. Femeia, şi mai ales femeia tânără, tot atât de 
mare prin suflet cât şi prin frumuseţe, nu şovăie niciodată 
să-şi îndrume viaţa spre țelul către care şi natura şi 
sentimentul şi societatea o împing să se avânte în 


întregime. Dacă întâiul ei vis va sfârşi ta mod lamentabil şi 
totuşi ea va rămâne ta viaţă, va îndura cele mai cumplite 
suferinţe, pentru simplul motiv care face ca întâia dragoste 
să fie cel mai frumos dintre toate sentimentele. Oare pentru 
ce o asemenea nefericire nu şi-a avut încă nici pictorul, nici 
poetul ei, până acum? Dar poate ea, oare, să fie zugrăvită, 
poate ea să fie cântată? Nu, natura durerilor pe care le 
pricinuieşte se refuză analizei şi culorilor artei. De 
altminteri, asemenea suferinţe nu se mărturisesc niciodată: 
spre a consola o femeie, trebuie să ştii să i le ghiceşti; căci, 
trăite întotdeauna amarnic şi resimţite religios, ele rămân 
ta suflet şi, ca o avalanşă prăbuşindu-se într-o vale, distrug 
totul, înainte de a-şi găsi un loc. 

Marchiza era atunci pradă unor astfel de suferinţe ce vor 
rămâne multă vreme necunoscute, pentru că totul pe lume 
le osândeşte, în vreme ce sentimentul le mângâie, iar 
cugetul unei adevărate femei i le justifică totdeauna. Se 
întâmplă cu astfel de dureri ca şi cu acei copii irevocabil 
condamnaţi de viaţă, dar faţă de care inima mamelor lor se 
simte legată mult mai puternic decât faţă de copiii bogat 
înzestrați. Poate că niciodată o asemenea catastrofă 
înspăimântătoare, care ucide tot ceea ce reprezintă viaţa 
din afara noastră, nu a fost atât de viu, atât de complet, atât 
de crud sporită de împrejurări, cum fusese pentru 
marchiză. Un bărbat drag, tânăr şi bun, căruia nu-i 
îndeplinise niciodată nici o dorinţă, supunându-se astfel 
legilor societăţii, murise spre a-i salva ceea ce societatea 
numeşte cinstea unei femei Cui i-ar fi putut spune 
marchiza: „Sufăr!”? Lacrimile ei l-ar fi jignit pe soţul său, 
cauză principală a nenorocirii. Legile şi moravurile îi 
interziceau lacrimile: o prietenă s-ar fi bucurat, un bărbat 
ar fi abuzat de nenorocirea ei. Nu, această biată îndurerată 
nu putea plânge în tihnă decât într-o pustie, mustindu-şi 
acolo suferinţa sau lăsându-se mistuită de ea, murind sau 
omorând ceva din sine, poate însuşi cugetul ei. 


De câteva zile, rămânea cu ochii pironiţi la zarea ştearsă 
ta care, întocmai ca şi ta viitorul vieţii sale, nu exista nimic 
de descoperit, nimic de nădăjduit, în care totul se vedea 
dintr-o singură privire şi ta care nu regăsea decât imaginile 
recii dezolări ce-i sfâşia neîncetat inima. Dimineţile de 
ceaţă, cerul de o lumină stinsă, norii lunecând aproape de 
pământ sub o boltă cenuşie se potriveau cu fazele bolii sale 
sufleteşti. Inima nu se zbuciuma, nu era cu nimic mai mult 
şi cu nimic mai puţin veştejită; nu, firea ei fragedă şi 
înflorită se împietrise sub lenta acţiune a unei dureri de 
neîndurat, pentru că era fără scop. Suferea numai prin ea şi 
numai pentru ea. A suferi astfel nu înseamnă, oare, a călca 
în plin egoism? În felul acesta, gânduri îngrozitoare îi 
străbăteau conştiinţa, rănindu-i-o. Se chestiona cu bună 
credinţă şi se găsea că are o fire dublă. Exista în ea o 
femeie care judeca şi o femeie care simţea, o femeie care 
suferea şi o femeie care nu mai vroia să sufere. Îşi aducea 
aminte de jocurile copilăriei sale, care se scursese fără ca 
ea să-i fi simţit fericirea şi ale cărei imagini senine reveneau 
de-a valma, parcă spre a-i face şi mai grele decepţiile unei 
căsătorii convenabile în ochii lumii, groaznice în realitate. 
La ce-i folosiseră frumoasele pioşenii ale tinereţii sale, 
plăcerile reprimate şi sacrificiile făcute lumii? Deşi în fiinţa 
ei totul exprima şi aştepta iubirea, se întreba la ce-i mai pot 
folosi acum şi armonia mişcărilor şi zâmbetul, şi farmecul 
ei? Nu-i mai plăcea să se simtă fragedă şi voluptuoasă, cum 
nu-ţi place un sunet repetat fără rost. Însăşi propria-i 
frumuseţe îi era insuportabilă, ca un lucru inutil. Întrezărea 
cu groază că de act înainte nu va mai putea să fie o fiinţă 
întreagă. Eul ei lăuntric nu-şi pierduse, oare, facultatea de 
a savura impresiile în acel nou încântător care dă atâta 
voioşie vieţii? Pe viitor, cele mai multe dintre senzațiile ei 
vor fi adeseori mai degrabă şterse decât acceptate, şi multe 
dintre cele care odinioară ar fi emoţionat-o îi vor deveni 
indiferente. După copilăria fiinţei, vine copilăria inimii. Or, 
iubitul ei dusese cu sine în mormânt această a doua 


copilărie. Tânără încă prin dorinţele sale, ea nu mai avea 
acea tinereţe sufletească deplină, ce dăruie tuturor 
lucrurilor vieţii valoare şi plăcere. Căci nu va păstra ea, 
oare, în sine un motiv de tristeţe şi de neîncredere ce le va 
răpi tuturor simţămintelor ei şi frăgezimea şi vraja dintâi? 
Pentru că nimic nu-i va mai putea reda fericirea, pe care o 
nădăjduise, pe care o visase atât de frumoasă. Întâile ei 
lacrimi adevărate stingeau acel foc ceresc care iluminează 
întâile tulburări ale inimii, şi ea avea să sufere totdeauna că 
nu este ceea ce ar fi putut să fie. De la o asemenea credinţă 
trebuie să izvorască dezgustul amar ce te face să întorci 
privirea atunci când plăcerea se înfăţişează din nou. 
Marchiza îşi judeca viaţa ca un bătrân ce se pregătea s-o 
părăsească. Deşi se simţea tânără, noianul zilelor ei lipsite 
de bucurii îi cădea peste suflet, sfărâmindu-i-l şi 
îmbătrânind-o înainte de vreme. Îi cerea lumii, cu un țipăt 
de disperare ceea ce ea îi dăruise în schimbul iubirii care-o 
ajutase să trăiască şi pe care o pierduse. Se întreba dacă, în 
dragostea ei spulberată, atât de neprihănită şi de pură, 
gândul nu fusese mai crimânal decât fapta, îi plăcea să se 
învinovăţească, spre a insulta astfel lumea şi pentru a se 
consola de a nu fi trăit cu cel pe care îl plângea, acea 
legătură desăvârşită care, suprapunând un suflet cu 
celălalt, micşorează durerea celui ce rămâne prin 
certitudinea de a se fi bucurat pe deplin de fericire, de a fi 
ştiut s-o dăruiască pe deplin şi de a fi păstrat în sine o urmă 
de Sa cel care nu mai este. Era nemângâiată ca o actriţă 
care şi-a ratat rolul, iar durerea o simţea până-n fiecare 
fibră „in inimă şi în creieri. Dacă făptura sa era lovită În 
dorurile ei cele mai tainice, mândria nu-i era mai puţin 
rănită decât bunătatea care o îndeamnă pe femeie să se 
sacrifice. Şi, răscolind toate întrebările, dezbătând toate 
resorturile diferitelor existenţe pe care nu le înfăţişează 
naturile sociale, morale şi fizice, ea redeştepta atât de 
năvalnic forţele inimii, încât, în toiul cugetărilor cele mai 
contradictorii, nu putea să aleagă nimic. Aşa încât uneori, 


când se lăsa ceața, deschidea fereastra şi rămânea acolo, 
fără nici un gând, respirând maşinal mireasma jilavă a 
pământului răspândită în aer, stând în picioare, nemişcată, 
năucă parcă, întrucât clocotul durerii o făcea tot atât de 
surdă la armoniile naturii ca şi la farmecele cugetării. 

Într-o zi, pe la amiază, când soarele luminase cerul, 
camerista ei intră fără a fi fost chemată şi-i spuse: 

— Uitaţi, domnul paroh a venit acum pentru a patra oară 
ca s-o vadă pe doamna marchiză; şi astăzi stăruie atât de 
hotărât, că nu mai ştim ce să-i răspundem. 

— Pesemne că vrea ceva bani pentru săracii din comună; 
ia douăzeci şi cinci de ludovici şi dă-i-i din partea mea. 

— Doamnă, spuse camerista întorcându-se peste o clipă, 
domnul paroh nu vrea să primească banii şi doreşte să vă 
vorbească. 

— Atunci să vină! Răspunse marchiza, făcând un gest de 
mânie ce prevedea o tristă primire pentru preot, ale cărui 
pisălogeli fără îndoială că intenţiona să le evite printr-o 
explicaţie scurtă şi limpede. 

Marchiza îşi pierduse mama de la o vârstă fragedă, iar 
educaţia ei fusese, fireşte, influenţată de lâncezeala care, în 
anii Revoluţiei, deznodase legăturile religioase în Franţa. 
Evlavia este o virtute de femeie pe care numai femeile o pot 
transmite, iar marchiza era un copil al veacului al XVIII-lea 
şi credinţele ei religioase erau cele ale tatălui său. Nu 
urmase nici o practică religioasă. Pentru ea, un preot era 
un funcţionar public, iar utilitatea lui i se părea îndoielnică. 
În situaţia în care se afla, glasul religiei nu putea decât să-i 
învenineze suferinţele; şi-apoi, nu credea deloc nici în 
preoţii de stat, nici în luminile lor; hotărî, deci, să-l pună pe 
al ei la locul său, fară răutate, şi să se descotorosească de el 
printr-o binefacere, aşa cum procedează oamenii bogaţi. 
Preotul intră, iar înfăţişarea lui nu schimbă gândurile 
marchizei, care văzu un om scurt şi gras, cu pântecele 
voluminos, cu faţa roşcovană, dar bătrână şi zbârcită, ce se 
străduia să zâmbească şi zâmbea strâmb; capul pleşuv şi 


brăzdat de-a curmezişul de nenumărate zbârcituri îi cădea 
ca un sfert de cerc peste faţă, turtindu-i-o; câteva fire de 
păr albe îi împodobeau partea de jos a capului, deasupra 
cefei, şi se întindeau, înainte, până spre urechi. Cu toate 
acestea, fizionomia acestui preot fusese cândva cea a unui 
om vesel din fire. Buzele lui groase, nasu-i uşor în sus, 
bărbia-i ce părea că dispare într-o guşă dublă dovedeau un 
caracter senin. Marchiza nu luă în seamă la început decât 
aceste trăsături principale; dar, de la întâiul cuvânt pe care 
i-l spuse preotul, fu impresionată de dulceaţa glasului lui; îl 
privi mai cu atenţie şi băgă de seamă sub sprâncenele-i 
încărunţite nişte ochi care plânseseră cândva; iar conturul 
obrazului, privit din profil, da chipului său o atât de augustă 
înfăţişare de durere, încât marchiza descoperi un om în 
acel preot. 

— Doamnă marchiză, cei bogaţi nu ne aparţin decât atunci 
când suferă; iar suferinţele unei femei căsătorite, tinără, 
frumoasă, bogată, care nu şi-a pierdut nici copiii, nici 
părinţii, se pot ghici, şi sunt pricinuite de răni ale căror 
chinuri nu pot fi îndulcite decât de religie. Sufletul 
dumneavoastră se află În primejdie, doamnă. Nu vă vorbesc 
în clipa aceasta de viaţa de dincolo, care ne aşteptă! Nu, nu 
suntem la spovedanie. Dar nu-i de datoria mea să vă 
luminez în legătură cu viitorul existenţei dumneavoastră în 
societate? Îl veţi ierta, aşadar, pe un moşneag că se 
amestecă într-o problemă de care depinde fericirea 
dumneavoastră. 

— Fericirea, domnule, nu mai există pentru mine. Am să vă 
aparţin în curând, aşa cum spuneţi, dar pentru totdeauna. 

— Nu, doamnă, nu veţi muri de durerea ce vă apasă şi 
care vi se zugrăveşte pe faţă. Dacă ar fi trebuit să muriţi, nu 
aţi fi acum la Saint-Lange. Pierim mai puţin din pricina unui 
regret sigur, decât din cea a unor speranţe înşelate. Am 
cunoscut dureri mult mai de neîndurat, mult mai cumplite, 
care n-au adus moartea. 

Marchiza făcu un semn de îndoială. 


— Doamnă, cunosc un om a cărui nenorocire a fost atât de 
mare, încât necazurile dumneavoastră vi s-ar părea uşoare 
dacă le-aţi compara cu ale lui. 

Fie că lunga ei singurătate începuse s-o obosească, fie că 
se simţi atrasă de perspectiva de a-şi putea descărca 
gândurile dureroase într-o inimă de prieten, ea îl privi pe 
paroh cu un aer întrebător, pe care nu era cu putinţă să nu- 
l înţelegi. 

— Doamnă, urmă preotul, omul acela era un tată căruia, 
dintr-o familie numeroasă, nu-i mai rămăseseră decât trei 
copii. Îşi pierduse pe rând părinţii, apoi o fiică şi soţia, 
amândouă iubite nespus. Rămăsese singur, într-un fund de 
provincie, pe o mică proprietate, unde multă vreme fusese 
fericit. Cei trei fii ai lui erau în armată şi fiecare avea un 
grad proporţional cu anii de slujbă. În timpul celor o sută de 
zile, cel mai mare trecu în garda imperială şi deveni 
colonel; mijlociul era şef de batalion în artilerie; iar mezinul 
avea gradul de şef de escadron la dragoni. Doamnă, tustrei 
băieţii îl iubeau pe tatăl lor, tot aşa cum şi tată! Îi iubea. 
Dacă dumneavoastră cunoaşteţi bine nepăsarea celor tineri 
care, duşi de pasiunile lor, niciodată nu au timp pentru 
afecțiunile de familie, veţi înţelege printr-un singur fapt cât 
de mare era dragostea lor pentru bietul bătrân părăsit, ce 
nu mai trăia decât prin ei şi pentru ei. Nu trecea 
săptămâna, fără ca el să primească o scrisoare de la 
vreunul din copiii săi. Dar, de asemenea, el nu fusese 
niciodată pentru ei nici slab, ceea ce micşorează respectul 
copiilor, nici pe nedrept aspru, ceea ce-i jigneşte, nici 
zgârcit cu sacrificiile, ceea ce-i înstrăinează. Nu, el fusese 
mai mult decât un tată, le devenise frate şi prieten. În 
sfârşit, se duse să-şi ia rămas-bun de la ei la Paris, atunci 
când plecară în Belgia; vrusese să vadă dacă aveau cai buni 
şi dacă nu cumva le lipsea ceva. După plecarea lor, tatăl se 
întoarse acasă. Războiul începe, bătrânul primeşte scrisori 
trimise de la Fleurus, de la Ligny, totul mergea bine. Se dă 
bătălia de la Waterloo, ştiţi cu ce rezultat. Franţa e învăluită 


în doliu, dintr-o singură lovitură. Toate familiile fură 
cuprinse de cea mai adâncă îngrijorare. El, doamnă, 
înţelegeţi: aştepta, n-avea o clipă de tihnă şi de pace; citea 
gazetele, se ducea personal la poştă în fiecare zi. Într-o 
seară, soseşte servitorul fiului său colonel. Îl vede pe acel 
om călare pe calul stăpânului său, şi nu mai trebuie să pună 
nici o întrebare: colonelul murise, despicat în două de o 
ghiulea. Spre seară, soseşte pe jos servitorul celui mijlociu; 
acesta murise în a doua zi a luptelor. În sfârşit, pe la miezul 
nopţii, un artilerist soseşte să-i vestească şi moartea 
ultimului fiu, pe capul căruia, un răstimp tare scurt, 
sărmanul părinte îşi pusese întreaga viaţă. Da, doamnă, 
căzuseră tustrei! 

După o pauză, preotul, înfrângându-şi tulburarea, adăugă 
cu voce blajină aceste cuvinte: 

— Şi tatăl a rămas în viaţă, doamnă. Ela înţeles că, dacă 
Dumnezeu îl lăsase pe pământ, trebuia să continue să 
sufere, şi el suferă; s-a aruncat însă în braţele religiei. Ce 
altceva ar fi putut să facă? 

Marchiza îşi ridică ochii spre chipul preotului, devenit 
sublim de întristare şi de resemnare, şi aşteptă cuvântul 
următor, la care o trecură lacrimile: 

— E preot, doamnă: fusese sfinţit prin lacrimi, înainte de a 
fi fost sfinţit la picioarele altarului. 

O vreme se aşternu tăcerea. Marchiza şi preotul priviră 
prin geamuri zările ceţoase, de parcă ar fi putut să vadă 
acolo pe cei ce nu mai erau. 

— Nu preot într-un oraş, ci un simplu paroh. 

— La Saint-Lange, spuse ea ştergându-şi ochii. 

— Da, doamnă. 

Niciodată maiestatea durerii nu i se arătase mai mare 
doamnei d'Aiglemont; iar acest Da, doamnă îi căzuse drept 
în inimă, cu greutatea unei dureri nemărginite. Glasul 
acela, care-i suna blând în urechi, îi tulburase întreagă 
fiinţă. Ah! Era însuşi glasul durerii, acel glas adânc şi grav 
ce pare plin de tainice mângâieri. 


— Părinte, spuse aproape respectuos marchiza, şi dacă nu 
Mor, ce voi deveni? 

— N-aveţi un copil, doamnă? 

— Ba da, spuse ea rece. 

Preotul aruncă asupra acestei femei o privire 
asemănătoare celei pe care o îndreaptă un medic asupra 
unui bolnav grav, şi hotări să-şi dea toate silinţele spre a o 
smulge duhului rău care îşi şi întinsese mâna asupra ei. 

— Vedeţi, doamnă, trebuie să trăim cu durerile noastre, şi 
numai religia ne oferă adevăratele consolări. Îmi veţi 
îngădui să mai vin spre a vă face să auziţi glasul unui om 
care ştie să îndrăgească toate durerile şi care, cred, nu are 
nimic înfricoşător? 

— Da, domnule, veniţi. Şi vă mulţumesc că v-aţi gândit la 
mine. 

— Atunci, doamnă, pe curând! 

Vizita aceasta destinse, spre a spune aşa, sufletul 
marchizei, ale cărei puteri fuseseră prea crunt zguduite de 
mâhnire şi de singurătate. Preotul îi lăsa în inimă o 
mireasmă de balsam şi izbăvitorul răsunet al evlavioaselor 
lui cuvinte. Şi simţi acel fel de mulţumire care-l înseninează 
pe un întemnițat atunci când, după ce a cunoscut 
adâncimea singurătăţii şi greutatea lanțurilor, îşi află un 
vecin care bate în perete transmiţându-i un sunet prin care 
se exprimă nişte gânduri comune. Avea acum un confident 
neaşteptat. Nu peste mult, însă, se prăbuşi iarăşi în amarele 
ei gânduri şi îşi spuse, întocmai ca şi cel întemnițat, că un 
tovarăş de durere nu-i va uşura nici lanţurile, nici soarta. 

Preotul nu vroise să sperie prea tare, de la o primă vizită, 
o durere atât de egoistă; spera însă că, graţie artei lui, va 
putea face ca religia să progreseze la o a doua vizită. Peste 
două zile, într-adevăr, veni din nou, şi felul în care marchiza 
îl primi îi dovedi că vizita lui era dorită. 

— Ei bine, doamnă marchiză, spuse bătrânul, v-aţi gândit 
oleacă la mulţimea suferințelor omeneşti? V-aţi ridicat 
privirile spre cer? Aţi zărit acea nemărginire a lumilor care, 


micşorând însemnătatea noastră, strivind vanităţile noastre, 
ne domoleşte durerile. 

— Nu, domnule, spuse ea. Legile sociale îmi apasă prea 
greu inima şi mi-o sfâşie prea crunt, ca să mai pot să mă 
înalţ spre ceruri. Dar legile poate că nici nu sunt atât de 
crude pe cât sunt convenienţele societăţii. Oh, societatea! 

— Suntem datori, doamnă, sa ne supunem şi unora şi 
celorlalte: legea înseamnă cuvântul, iar convenienţele 
înseamnă acţiunile societăţii. 

— Să te supui societăţii? Reluă marchiza, făcând un gest 
de oroare. Eh, domnule, toate suferinţele noastre de-aici ne 
vin! Dumnezeu n-a făcut nici măcar o singură lege 
aducătoare de nenorociri; oamenii insă, adunându-se 
laolaltă, i-au falsificat opera. Noi, femeile, suntem mai 
chinuite de civilizaţie decât am fi de natură. Natura ne-a 
impus unele chinuri fizice pe care nu le-aţi îndulcit, dar 
civilizaţia a dezvoltat sentimente care le amăgiţi neîncetat. 
Natura sugrumă fiinţele slabe, dumneavoastră le osândiţi 
să trăiască, spre a! E hărăzi unei suferinţe statornice. 
Căsătoria, instituţia pe care se sprijină societatea astăzi, 
numai pe noi ne face. Să-i simţim toate poverile: pentru 
bărbat - libertatea; pentru femeie - datoriile. Noi vă 
datorăm întreaga noastră viaţă, dumneavoastră nu ne 
datoraţi decât unele clipe. În sfârşit, bărbatul poate să 
aleagă, atunci când noi nu avem decât să ne supuneam 
orbeşte. Oh, domnule, dumneavoastră vă pot spune totul. Ei 
bine, căsătoria, aşa cum se practică ea astăzi, mi se pare a 
fi o prostituție legalizată. Din aceasta izvorăsc suferinţele 
mele. Numai eu, însă, dintre nefericitele făpturi atât de 
tragic împerecheate, trebuie să păstrez tăcerea! Eu însămi 
sunt autoarea răului meu: eu mi-am dorit această căsătorie. 

Se opri, plânse cu amar şi rămase tăcută. 

— În această mizerie profundă, în mijlocul acestui ocean 
de durere, reluă ea, găsisem câteva umbre de nisip pe care 
să-mi pun piciorul, pe care să sufăr în tihnă; un uragan a 


spulberat totul. lată-mă singură, fără nici un sprijin, prea 
slabă împotriva furtunilor. 

— Nu suntem slabi niciodată, dacă Dumnezeu este cu noi, 
spuse preotul. De altminteri, dacă nu aveţi nici o bucurie de 
aşteptat aici pe pământ, nu aveţi, oare, nici o datorie de 
împlinit? 

— Mereu datorii! Exclamă ea, cu un fel de mânie. Dar 
unde-s, în ceea ce mă priveşte, sentimentele care ne dau 
tăria de a le îndeplini? Domnule, nimic din nimic, sau nimic 
pentru nimic, este una dintre cele mai drepte legi ale 
naturii - şi morale şi fizice. Aţi vrea ca arborii aceştia să 
înfrunzească fără seva care-i face să înmugurească? Şi 
sufletul îşi are seva lui! Pentru mine, izvorul sevei sale a 
secat. 

— N-am să vă vorbesc despre sentimentele religioase ce 
generează resemnarea, spuse preotul; dar maternitatea, 
doamnă, nu-i ea oare.? 

— Destul, domnule! Spuse marchiza. Faţă de 
dumneavoastră voi fi sinceră. Vai, de acum înainte nu voi 
mai putea să fiu astfel faţă de nimeni, sunt osândită la 
minciună; societatea nu ne cere decât schime şi, sub 
ameninţarea cu oprobriul public, ne porunceşte să ne 
supunem convenienţelor ei. Există două maternităţi, 
domnule. Nu cunoşteam mai înainte asemenea deosebiri; 
astăzi le ştiu. Nu sunt decât pe jumătate mamă, şi-ar fi fost 
bine să nu fiu deloc. Helene nu este a lui. O, nu vă 
cutremuraţi! Saint-Lange este un abis în care s-au irosit 
destule sentimente false, din care au izbucnit lumini 
sinistre, unde s-au năruit şubredele edificii ale legilor 
nenaturale. Am o copilă, şi ajunge; sunt mamă; aşa vrea 
legea. Dar dumneavoastră, domnule, care aveţi un suflet 
atât de duios şi de blând, poate că veţi înţelege ţipetele unei 
biete femei care n-a lăsat să pătrundă în inima ei nici un 
sentiment prefăcut. Dumnezeu mă va judeca, dar nu cred 
că m-am abătut de la legile lui atunci când am cedat 
afecţiunilor pe care el mi le-a pus în suflet, şi iată ceea ce 


am obţinut. Un copil, domnule, nu-i el, oare, imaginea a 
două fiinţe, fructul a două sentimente liber contopite? Dacă 
el nu-i legat de toate fibrele trupului ca şi de toate duioşiile 
inimii; dacă nu aminteşte nici de clipele de iubire 
desfătătoare, nici de ceasurile, nici de locurile în care cele 
două fiinţe au fost fericite, şi nici de vorbele lor pline de 
armonii omeneşti, şi nici de gingaşele lor visuri - acel copil 
este o făptură neizbutită. Da, pentru ei, el trebuie să fie o 
încântătoare miniatură în care se regăsesc poemele dublei 
lor vieţi tainice; el trebuie să le ofere un izvor de emoţii 
rodnice, să fie totodată şi întregul lor trecut, şi întregul lor 
viitor. Biata mea Helene este copilul tatălui ei, copilul 
datoriei şi al întâmplării; eu nu-i pot oferi decât instinctul de 
femeie, legea care ne împinge în mod irezistibil să ocrotim 
făptura zămislită în pântecelele noastre. Sunt fără nici o 
pată, din punct de vedere social vorbind. Nu i-am sacrificat 
eu şi viaţa şi fericirea mea? Ţipetele ei îmi tulbură întreaga 
fiinţă; dacă ar cădea într-o apă, m-aş arunca în valuri ca s-o 
scap. Dar ea nu face parte din inima mea. Ah, dragostea m- 
a făcut să visez la o maternitate mai mare, mai completă; 
am alintat într-un vis spulberat copilul pe care dorurile 
mele l-au conceput înainte ca el să fi fost zămislit, în sfârşit, 
acea delicioasă floare născută în suflet, înainte de a se fi 
născut aievea. Pentru Helene eu sunt ceea ce, în ordinea 
naturală, trebuie să fie o mamă faţă de progenitura sa. 
Când nu va mai avea nevoie de mine, atunci totul se va fi 
sfârşit: stingându-se cauza, vor înceta şi efectele. Dacă 
femeia are fermecătorul privilegiu de a-şi desfăşura 
maternitatea peste întreaga viaţă a copilului său, oare nu 
strălucirii concepţiei ei morale trebuie să-i atribuim această 
persistenţă dumnezeiască din simţire? Atunci când copilul 
n-a avut însuşi sufletul mamei lui drept întâiu-i înveliş, 
maternitatea încetează în chiar inima ei, aşa cum încetează 
ia animale. Acesta-i adevărul, îl simt; pe măsură ce biata 
mea fetiţă creşte, inima mea se închide în sine. Sacrificiile 
pe care i le-am făcut m-au şi îndepărtat de ea, în vreme ce 


pentru un alt copil inima mea, simt, ar fi fost neobosită; 
pentru acest altul, nimic n-ar fi fost sacrificiu, totul ar fi fost 
plăcere. Aşa încât, domnule, raţiunea, religia, totul, În ceea 
ce mă priveşte, e fără putere împotriva sentimentelor mele. 
Păcătuieşte oare, când vrea să moară, femeia care nu este 
nici mamă, aici soţie, şi care, spre nefericirea ei, a 
întrevăzut iubirea în frumuseţile-i nesfârşite, maternitatea 
în bucuriile-i nemărginite? Ce poate deveni ea? Să vă spun 
ce simt eu! De-o sută de ori pe zi, de-o sută de ori pe 
noapte, un fior îmi zguduie şi creierii, şi inima, şi trupul, ori 
de cite ori cine ştie ce amintire neîndeajuns izgonită îmi 
aduce imaginile unei fericiri pe care mi-o închipui mai mare 
decât ar fi fost. Aceste crunte năluciri fac să mi se 
veştejească sentimentele, şi-mi spun: „Ce-ar fi fost viaţa 
mea, dacă.?” 

Îşi ascunse faţa în palme şi izbucni în lacrimi 

— lată fondul inimii mele! Reluă ea. Un copil al lui m-ar fi 
făcut să accept cele mai cumplite nenorociri! Dumnezeu, 
cel care a murit încărcat de toate păcatele pământului, îmi 
va ierta acest gând, ucigaş pentru mine; ştiu însă că 
societatea este implacabilă: pentru ea, cuvintele mele sunt 
blasfemii; eu batjocoresc toate legile ei. Ah, aş vrea să mă 
războiesc cu societatea aceasta, şi să-i înnoiesc legile şi 
obiceiurile, sa i le sfărâm! Oare nu m-a rănit ea în toate 
gândurile, în toate fibrele, în toate sentimentele, în toate 
dorurile, în toate speranţele, în viitorul, în prezentul, în 
trecutul meu? Pentru mine, ziua e plină de neguri, gându-i 
o spadă, inima mi-e o rană, copila mea-i o tăgăduire. Da, 
când Helene îmi vorbeşte, aş vrea să aibă o altă voce; când 
mă priveşte, aş vrea să aibă alţi ochi. Ea este aici anume ca 
să-mi dovedească tot ceea ce ar fi trebuit să fie şi tot ceea 
ce nu este. Mi-e de nesuferit! Îi zâmbesc, mă străduiesc s-o 
despăgubesc pentru sentimentele ce i le răpesc. Sufăr! Oh, 
domnule, prea sufăr, pentru a mai putea trăi! Şi voi trece 
drept o femeie cinstita! Şi n-am săvârşit nici un păcat! Şi voi 
fi lăudată şi onorată de toţi! Am luptat împotriva iubirii 


involuntare, căreia nu trebuia să-i cedez: dar dacă mi-am 
păstrat credinţa fidelă, mi-am păstrat oare şi inima? Ea, 
spuse marchiza apăsându-şi cu mâna dreaptă pieptul, n-a 
fost nicicând decât a unei singure fiinţe. Şi copila mea nu se 
înşeală. Există privirile, glasul, gesturile de mamă a căror 
putere împietreşte inima copiilor; şi biata mea fetiţă nu-mi 
simte braţul înfiorându-se, nici vocea tremurând; ochii mi 
se împânzesc când o privesc, când îi vorbesc sau când o iau 
în braţe, ti aruncă priviri acuzatoare, pe care nu pot să le 
îndur! Uneori mă cutremur la gândul să nu găsesc în ea un 
tribunal care să mă condamne fără să fiu ascultată. Deie 
Cerul ca ura să nu se aştearnă într-o zi între noi! 
Dumnezeule mare! Deschide-mi mai degrabă mormântul, 
lasă-mă să sfârşesc la Saint-Lange! Vreau să mă duc în 
lumea unde voi regăsi celălalt suflet al meu, unde voi fi pe 
deplin mamă! Oh! Ilartă-mă, domnule, sunt nebună. 
Cuvintele astea mă înăbuşeau, acum le-am rostit. A, şi 
dumneavoastră plângeţi? Nu mă dispreţuiţi! 

— Helene, Helene! Fetiţa mea, vino! Strigă ea, cu un fel de 
deznădejde, auzind-o pe fetiţa care se întorcea de la 
plimbare. 

Micuța veni râzând şi ţipând; aducea un fluture pe care-l 
prinsese; dar, când o văzu pe mama sa plângând, tăcu, veni 
lângă ea şi se lăsă sărutată pe frunte. 

— Va fi foarte frumoasă, spuse preotul. 

— E-ntreagă tatăl ei, răspunse marchiza îmbrăţişându-şi 
cu căldură copila, parcă spre a-şi plăti o datorie sau spre a 
şterge o remuşcare. 

— Mamă, ce caldă eşti! 

— Du-te, lasă-ne, îngeraşul meu, răspunse marchiza. 

Fetiţa plecă fără părere de rău, fără a o privi pe mama sa, 
aproape fericită să nu mai stea lângă un chip trist, şi 
înțelegând de pe acum că sentimentele ce se zugrăveau pe 
acel chip îi erau potrivnice. Zâmbetul este apanajul, este 
graiul, este expresia maternității. Marchiza nu putea să 
zâmbească. Ea se înroşi, când îl privi pe preot: nădăjduise 


că se va arăta mamă, dar nici ea, nici fetiţa ei nu ştiuseră să 
mintă. Într-adevăr, sărutările unei femei sincere au o 
dulceaţă dumnezeiască, ce pare că pune în fiecare 
mângâiere un suflet, un foc subtil de care inima se simte 
cuprinsă. Sărutările secătuite de această miere sunt aspre 
şi uscate. Preotul simţise deosebirea: el putu să cerceteze 
prăpastia ce se află între maternitatea cărnii şi 
maternitatea inimii. De-aceea, după ce aruncă asupra 
acestei femei o privire inchizitorială, îi spuse: 

— Aveţi dreptate, doamnă: ar fi fost mai bine pentru 
dumneavoastră să fi murit. 

— Ah, îmi înţelegeţi sentimentele, văd, răspunse ea, de 
vreme ce dumneavoastră, preot creştin, cunoaşteţi şi 
aprobaţi tristele hotărâri pe care ele mi le-au insuflat. Da, 
am vrut să mă omor; mi-a lipsit însă curajul necesar ca să- 
mi îndeplinesc hotărârea. Trupul mi-era laş, atunci când 
sufletul era puternic; iar atunci când mâna nu mai tremura, 
sufletul meu şovăia. Nu cunosc taina acestor lupte şi a 
acestor şovăieli. Fără îndoială că, din păcate, sunt destul de 
femeie, fără statornicie În vrerile mele, în stare doar să 
iubesc. Mă dispreţuiesc! Seara, după ce slugile se culcau, 
porneam curajoasă către iazul din parc; când însă 
ajungeam pe marginea lui, firea mea şubredă se îngrozea 
să piară. Vă mărturisesc slăbiciunile mele. După ce mă 
reîntorceam în pat, îmi era ruşine de mine, deveneam iarăşi 
curajoasă. Într-o asemenea clipă, am luat laudanum; dar am 
suferit şi n-am murit. Crezusem că am băut tot ce era în 
sticlă, dar mă oprisem la jumătate. 

— Sunteţi pierdută, doamnă, spuse parohul grav şi cu o 
voce plină de lacrimi. Vă veţi întoarce printre oameni şi îi 
veţi înşela; veţi căuta în societate şi veţi găsi ceea ce socotiți 
drept o despăgubire pentru suferinţele dumneavoastră; şi, 
într-o zi, veţi îndura pedeapsa, pentru plăcerile 
dumneavoastră. 

— Eu, strigă ea, să mă duc să-i dăruiesc celui dinţii isteţ 
care va şti să joace comedia iubirii, cele din urmă, cele mai 


scumpe daruri ale inimii mele, şi să-mi pătez viaţa pentru o 
clipă de plăcere îndoielnică? Nu! Sufletul meu va fi mistuit 
de o flacără. Domnule, toţi oamenii au simţurile sexului lor; 
dar pe bărbatul înzestrat şi cu un suflet, şi care să poată 
satisface astfel toate exigenţele firii unei femei, a cărui 
melodioasă armonie să nu se tulbure niciodată, decât sub 
apăsarea sentimentelor, pe acela nu-l întâlnim de două ori 
în viaţa. Viitorul meu este îngrozitor; ştiu: femeia nu e nimic 
fără iubire, frumuseţea nu e nimic fără plăcere; dar însăşi 
societatea nu mi-ar osândi, oare, fericirea, dacă mi s-ar mai 
înfăţişa vreodată? Sunt datoare să fiu o mamă cinstită, 
pentru fiica mea. Ah, sunt închisă într-un cerc de fier, din 
care nu pot ieşi fără să mă acopăr de ocară. Datoriile 
familiale, îndeplinite fără bucurie, mă vor copleşi; îmi voi 
blestema viaţa; dar, cel puţin, fiica mea va avea o mamă 
aparent desăvârşită. Îi voi dărui comori de virtute, spre a 
înlocui comorile de afecţiune de care o voi lipsi. Nu doresc 
nici măcar să trăiesc ca să mă bucur de bucuriile pe care le 
simt mamele faţă de fericirea copiilor lor. Nu cred în 
fericire. Ce soartă va avea şi Helene? Tot una ca a mea, de 
bună seamă. Ce posibilităţi au mamele să le asigure pe 
fetele lor că bărbatul cărora îi se dăruiesc va fi un soţ aşa 
cum şi-l doreşte inima lor? Le dispreţuiţi pe bietele făpturi 
ce se vând pentru câţiva scuzi unui bărbat oarecare: 
foamea şi nevoia iartă asemenea uniri trecătoare; în vreme 
ce societatea îngăduie şi încurajează unirea imediată, cu 
mult mai groaznică, dintre o tânără fată candidă şi un 
bărbat pe care ea nu l-a putut vedea nici măcar timp de trei 
luni; şi ea este vândută pentru întreaga-i viaţă. E adevărat 
că preţul e mare! Şi măcar dacă, neîngăduindu-i nici o 
compensație pentru durerile ei, aţi cinsti-o! Dar nu, lumea 
le calomniază până şi pe cele mai virtuoase dintre noi! 
Aceasta ne este soarta, văzută sub cele două feţe ale sale: o 
prostituare publică şi ruşinea, o prostituare secretă şi 
nefericirea. Iar în ceea ce le priveşte pe bietele fete fără 
zestre, ele înnebunesc sau mor; faţă de ele, nici o milă! 


Frumuseţea, virtuțile nu sunt considerate valori în bazarul 
dumneavoastră uman, şi totuşi încă mai numiţi societate 
bârlogul ăsta de egoism! Dar măcar dezmoşteniţi-le pe 
femei! Cel puţin veţi îndeplini astfel o lege a naturi, 
alegându-vă tovarăşele şi căsătorindu-vă cu ele după pofta 
inimii. 

— Doamnă, vorbele dumneavoastră îmi dovedesc că nici 
spiritul de familie, nici spiritul religios nu vă mişcă. Aşa 
încât, nu veţi şovăi între egoismul social care vă răneşte şi 
egoismul personal care vă va face să doriţi plăcerile. 

— Familia, domnule, există oare? Eu tăgăduiesc familia 
într-o societate care, la moartea tatălui sau a mamei, 
împarte bunurile acestora şi spune fiecăruia să-şi vadă de 
drumul lui. Familia este o asociaţie temporară şi 
întâmplătoare, pe care moartea o desface grabnic. Legile 
noastre au sfărâmat casele, moştenirile, trăinicia 
exemplelor şi a tradiţiilor. Nu văd în jurul meu decât 
dărâmături. 

— Doamnă, dumneavoastră nu vă veţi întoarce la 
Dumnezeu decât atunci când mâna sa se va cobori asupra 
dumneavoastră, şi vă doresc să vă mai rămână timp 
îndeajuns pentru ca să vă împăcaţi cu el. Vă căutaţi 
consolarea coborându-vă ochii spre pământ, în loc să-i 
înălţaţi spre ceruri. Filozofismul şi interesul personal v-au 
cuprins inima; sunteţi surdă la glasul religiei, aşa cum sunt 
copiii acestui veac fără de credinţă! Plăcerile lumeşti nu 
zămislesc decât suferinţe. Nu vă veţi schimba decât 
durerile, atâta, tot. 

— Am să vă dezmint profeția, spuse ea surâzând cu 
amărăciune, voi rămâne credincioasă celui ce a murit 
pentru mine. 

— Durerea, răspunse el, nu poate trăi decât în sufletele 
pregătite de religie. 

Îşi lăsă ochii în pământ respectuos, ca să nu lase să se 
vadă îndoielile ce i se puteau zugrăvi în privire. Dârzenia 
plângerilor rostite de marchiză îl mâhniseră. Cunoscând eul 


omenesc sub miile lui de forme, el pierdu nădejdea că ar 
putea înduioşa inima aceasta pe care suferinţa o secătuise 
în loc s-o îmbune, şi în care grăuntele Semănătorului ceresc 
nu avea să încolţească, pentru că vocea lui dulce era 
înăbuşită de marele şi cumplitul țipăt al egoismului. Totuşi, 
se comportă cu o statornicie de apostol şi mai veni de 
câteva ori, îndemnat mereu de speranţa că va reîntoarce la 
Dumnezeu inima aceasta atât de nobilă şi de mândră; îşi 
pierdu însă curajul în ziua în care îşi dădu scama că 
marchizei nu-i plăcea să stea de vorbă cu el decât pentru 
că-i făcea plăcere să povestească despre cel care nu mai 
era. Nevroind să-şi întineze menirea prin a deveni 
îngăduitor faţă de o pasiune, preotul puse capăt 
destăinuirilor, revenind treptat la formulele şi la locurile 
comune ale unei conversații banale. 

Veni şi primăvara. Marchiza găsi câteva distracţii pentru 
adânca-i tristeţe, şi începu să se îngrijească, din lipsă de 
altceva, de moşie, unde se apucă să poruncească unele 
schimbări. În octombrie, părăsi vechiu-i castel de la Saint- 
Lange, unde redevenise fragedă şi frumoasă o dală cu 
stingerea unei dureri care, la început violenta ca un pendul 
aruncat puternic, sfârşise prin a se amortiza în melancolie, 
aşa cum se opreşte pendulul după o serie de oscilaţii din ce 
în ce mai slabe. Melancolia se compune dintr-o suită de 
astfel de oscilaţii morale, dintre care prima atinge 
disperarea, iar ultima plăcerea: în tinereţe, ea este 
crepusculul dimineţii; la bătrâneţe, cel al serii. 

Când caleaşca sa trecu prin sat, marchiza fu salutată de 
către parohul ce se întorcea de la biserică la prezbiteriu; 
dar, răspunzându-i, doamna d'Aiglemont lăsă ochii în jos şi 
întoarse capul, ca să nu-l mai vadă. Preotul avea destulă 
dreptate împotriva acestei biete Artemis din Efes”. 

Paris, 15 august 1834 

III. LA TREIZECI DE ANI. 

Un tânăr cu frumoase perspective şi care aparţinea uneia 
dintre acele familii istorice ale căror nume vor fi totdeauna, 


chiar şi împotriva legilor, strâns legate de gloria Franţei, 
venise la bal la doamna Firmiani. Această doamnă îi dăduse 
câteva scrisori de recomandare către nişte prietene ale ei 
de la Napoli. Domnul Charles Vandenesse - aşa se numea 
tânărul - venise acum să-i mulţumească şi să-şi ia rămas 
bun de la ea. 

După ce îndeplinise în mod strălucit mai multe misiuni, 
Vandenesse fusese ataşat de curând pe lângă unul dintre 
miniştrii noştri plenipotenţiari trimişi la congresul de la 
Laybach, şi profitând de călătoria ce urma s-o facă, vroia să 
studieze Italia. 

Balul de-acum însemna, aşadar, pentru el, un fel de rămas- 
bun de la bucuriile Parisului, de la acea viaţă agitată, de la 
acel vârtej de idei şi de desfătări, atât de des calomniate, 
dar cărora-i atât de plăcut să i te dăruieşti. 

Deprins de trei ani încoace să salute capitalele europene şi 
să le părăsească, după schimbătoarele interese ale carierei 
sale diplomatice, Charles de Vandenesse, părăsind Parisul, 
avea totuşi puţine lucruri de regretat. Femeile nu-i mai 
stârneau nici un interes, fie pentru că el considera o 
dragoste adevărată ca ocupând un loc mult prea mare în 
viaţa unui bărbat politic, fie pentru că meschinele 
preocupări ale unei curtenii superficiale i se vor fi părut 
prea vane pentru un suflet puternic. Noi avem cu toţii mari 
pretenţii în ceea ce priveşte puterea sufletului. În Franţa, 
nici unui bărbat, fie el cât de mediocru, nu-i convine să 
treacă drept banal din punct de vedere spiritual. 

Aşa încât Charles, deşi tânăr - de-abia avea treizeci de ani 
- se şi deprinsese să vadă filosofic idei, rezultate, mijloace, 
acolo unde oamenii di vârsta lui nu văd decât sentimente, 
plăceri şi iluzii. Îşi ascundea căldura şi entuziasmul, fireşti 
pentru un tânăr ca el, în adâncurile sufletului, pe care 
natura i-l crease mărinimos. Se străduia să devină un ins 
calculat şi rece şi să pună în manierele, în gesturile 
amabile, în artificiile-i de seducţie socială toate comorile 
spirituale cu care soarta îl înzestrase: veritabilă ţintă de om 


ambițios; trist rol jucat anume spre a răzbate la ceea ce 
numim astăzi o situaţie frumoasă. Se duse să arunce o 
ultimă privire prin saloanele în care se dansa. 

Înainte de a părăsi balul, vroia, fără îndoială, să ia 
imaginea acestuia cu el, aşa cum un spectator nu-şi 
părăseşte loja de la Operă fără a privi tabloul final. Dar, de 
asemenea, dintr-o dorinţă lesne de înţeles, domnul de 
Vandenesse studia aspectul cu totul franțuzesc, strălucirea 
şi surâzătoarele chipuri ale acestei petreceri pariziene, 
comparându-le în gând cu noile fizionomii şi cu pitoreştile 
scene care îl aşteptau la Napoli, unde îşi propunea să 
petreacă timp de câteva zile, înainte de a se prezenta la 
postul său. Părea să compare atât de schimbătoarea şi atât 
de bine cunoscuta Franţă cu o ţară ale cărei obiceiuri şi 
peisaje nu le cunoştea decât din povestiri contradictorii sau 
din cărţile în cea mai mare parte prost făcute. Câteva 
păreri destul de poetice, devenite însă foarte vulgare astăzi, 
îi trecură atunci prin minte, răspunzând, poate fără ca el 
să-şi dea seama, dorințelor tainice ale spiritului său, mai 
degrabă prea pretenţios decât blazat, mai degrabă lipsit de 
ocupaţie decât veştejit. 

„lată, îşi spunea el, femeile cele mai elegante, cele mai 
bogate, cele mai alese ale Parisului. Aici sunt celebrităţile 
zilei, vestitele politiciene, vestitele aristocrate şi literate; 
dincolo-s artiştii, dincoace oamenii la putere. Şi, cu toate 
acestea, nu văd decât intrigi mărunte, iubiri născute 
moarte, zâmbete ce nu exprimă nimic, dispreţuri fără motiv, 
priviri fără căldură, mult spirit, irosit însă fără rost. Toate 
aceste obrazuri albe şi trandafirii nu caută atât plăcerea, 
cât distracţiile. Nici o emoție nu-i sinceră. Dacă nu vreţi să 
vedeţi decât peneturi bine aşezate, văluri vaporoase, 
toalete frumoase, femei suave, dacă viaţa nu vi se pare 
decât o suprafaţă pe care abia s-o atingi - iată lumea pe 
care-o doriţi. Mulţumiţi-vă cu frazele ei fără importanţă, cu 
schimele-i fermecătoare, şi nu căutaţi nici o simţire în inimi. 
Mie însă mi-e groază de intrigile acestea vulgare ce se vor 


încheia cu căsătorii, cu subprefecturi, cu beneficii de tot 
soiul, sau, dacă e vorba de vreo dragoste, cu aranjamente 
tainice, aşa de ruşinoasa-i socotită o aparenţă de pasiune. 
Nu întrevăd printre aceste feţe, grăitoare, niciuna care să 
reflecte un suflet închinat vreunei idei sau vreunei 
remuşcări. Aici, şi regretele şi nefericirile se ascund sub 
glume, ca nişte lucruri ruşinoase. Nu zăresc niciuna dintre 
acele femei cu care mi-ar plăcea să mă confrunt şi care să 
te târască în prăpastie. Unde să găseşti pasiune la Paris? 
Un pumnal aici este o curiozitate ce se agaţă într-un cui 
aurit şi se împodobegşte cu o teacă frumoasă. Femei, idei, 
sentimente, totul aici se aseamănă. Nu mai există pasiuni, 
pentru că individualităţile au dispărut. Rangurile, spiritele, 
averile au fost nivelate, şi ne-am deprins cu toţii să ne 
îmbrăcăm în haine negre, de parcă am purta doliu după 
Franţa moartă. Nu ne putem îndrăgosti de cei egali cu noi. 
Între doi îndrăgostiţi, sunt necesare anumite deosebiri de 
depăşit, anumite distanţe de străbătut. Un asemenea 
farmec al iubirii s-a spulberat în 1789! Plictisul şi 
moravurile noastre serbede sunt rezultatele sistemului 
politic. Măcar în Italia totul este limpede. Acolo femeile sunt 
încă nişte animale răufăcătoare, nişte sirene primejdioase, 
fără rațiune şi fără o altă logică decât cea a gustului şi a 
poftelor lor, şi de care trebuie să te fereşti aşa cum te 
fereşti de tigri.” 

Doamna Firmiani întrerupse acest monolog a cărui 
mulţime de gânduri contradictorii, frânte, confuze, este de 
netălmăcit. Întregul merit al unei reverii constă, fireşte, în 
vagul ei; căci nu-i ea ca un fel de abur al spiritului? 

— Vreau să vă prezint, îi spuse ea, luându-l de braţ, unei 
femei care ţine foarte mult să vă cunoască, în urma celor 
ce-a auzit vorbindu-se despre dumneavoastră. 

Îl conduse într-un salon vecin unde, printr-un gest, un 
zâmbet şi o privire într-adevăr pariziene, îi arătă o femeie 
aşezată pe un fotoliu, lângă şemineu. 

— Cine-i? Întrebă curios contele de Vandenesse. 


— O femeie despre care, desigur, trebuie să fi vorbit nu 
numai o dată, fie lăudând-o, fie condamnând-o, o femeie 
care trăieşte în singurătate, un veritabil mister. 

— Dacă vreodată în viaţa dumneavoastră aţi fost miloasă, 
vă implor, spuneţi-mi cum o cheamă! 

— Marchiza d'Aiglemont! 

— Am să iau lecţii de la ea: a ştiut să facă dintr-un soţ cu 
totul mediocru un pair al Franţei, şi dintr-un bărbat nul o 
capacitate politică. Spuneţi-mi, însă, ce credeţi: lordul 
Grenville a murit pentru ea, aşa cum pretind anumite 
doamne? 

— Poate. De la întâmplarea aceea, falsă ori adevărată, 
biata femeie s-a schimbat mult. Încă n-a apărut până azi în 
societate. La Paris, o asemenea statornicie de patru ani 
înseamnă ceva. Dacă acum o vedeţi aici. 

Doamna Firmiani se opri; apoi adăugă cu un aer fin: 

— Uitasem că n-am voie să spun nimic. Duceţi-vă şi staţi de 
vorbă cu ea. 

Charles rămase o clipă nemişcat, sprijinindu-şi uşor 
spatele de tocul uşii, cufundat cu totul în cercetarea acelei 
femei devenite celebre fără cii să poată cineva explica 
motivele pe care i se întemeia faima. 

În lume se petrec multe anomalii de-astea ciudate. Faima 
doamnei d'Aiglemont nu era, desigur, mai neobişnuită decât 
a anumitor inşi trudind veşnic la o operă necunoscută: 
statisticieni socotiți profunzi în temeiul unor calcule, de 
care se feresc ca de foc să le publice; politicieni ce trăiesc 
dintr-un articol de ziar; autori sau artişti a căror operă 
rămâne pururi închisă în mapa lor de lucru; oameni ce se 
arată savanţi faţă de cei ce habar n-au de ştiinţă, aşa cum 
Sganarelle e latinist faţă de cei ce nu cunosc latina; 
persoane cărora îi se atribuie cine ştie ce pricepere vestită 
în vreo privinţă, fie în domeniul artelor, fie în vreo misiune 
importantă. Minunata expresie: Este un specialist - pare să 
fi fost creata pentru o asemenea specie de acefali politici ori 
literari. 


Charles rămase în contemplare mai mult decât ar fi vroit şi 
se simţi nemulţumit că o femeie îi trezea atâta interes; dar, 
de asemenea, prezenţa acelei doamne răsturna gândurile 
pe care, cu o clipă mai înainte, privind balul, tânărul 
diplomat le nutrise. 

Marchiza, pe atunci în vârstă de treizeci de ani, era 
frumoasă, cu toate că avea trupul cam prea plăpând şi de o 
gingăşie exagerată. Cel mai mare farmec al ei provenea de 
la faţa al cărei calm exprima o neasemuita profunzime 
sufletească. Privirea ei plină de strălucire, dar care părea 
umbrită de o îngândurare statornică, dovedea o viaţă 
înfrigurată şi resemnarea cea mai totală. Pleoapele, mai tot 
timpul coborâte sfios spre pământ, arareori se ridicau. Dacă 
privea vreodată împrejur, o făcea cu o mişcare tristă şi s-ar 
fi zis că îşi păstra flacăra din ochi numai pentru contemplări 
oculte. Aşa încât, orice om superior se simţea în mod ciudat 
atras către această femeie gingaşă şi tăcută. Dacă spiritul 
se simţea împins să descopere tainele veşnicei reacţii ce se 
petrecea în fiinţa ei de la prezent înspre trecut, de la lume 
înspre singurătate, sufletul nici el nu era mai puţin ispitit să 
se iniţieze în misterele unei inimi oarecum mândre de 
suferinţele sale. 

De altfel, nimic nu dezminţea în făptura ei impresia pe 
care o provoca de la bun început. Ca mai toate femeile ce-şi 
poartă părul foarte lung, era palidă şi cu desăvârşire albă. 
Pielea ei, de o fineţe uluitoare, simptom rareori înşelător, 
vădea o sensibilitate profundă, îndreptăţită prin natura 
trăsăturilor sale, ce aveau acea minunată desăvârşire pe 
care pictorii chinezi o zugrăvesc pe figurile lor fantastice. 
Avea gâtul poate puţin cam lung; dar un gât de felul acesta 
este cel mai grațios şi dă capetelor de femeie o vagă 
asemănare cu magneticele unduiri ale şarpelui. Dacă n-ar 
exista niciunul dintre miile de indicii prin care caracterele 
cele mai ascunse i se dezvăluie unui observator, ar fi 
suficient să se studieze cu atenţie gesturile capului şi 


mişcările gâtului, atât de variate şi atât de expresive pentru 
a aprecia o femeie. 

Înfăţişarea doamnei d'Aiglemont era în armonie cu 
îngândurarea ce-i domina întreaga fiinţă. Coadele părului, 
împletite larg, îi alcătuiau deasupra capului o cunună înaltă 
în care nu se vedea nici o podoabă, căci părea că marchiza 
şi-ar fi luat rămas bun pentru totdeauna de la artificiile de 
toaletă. Aşadar, nu s-ar fi putut zări la ea nimic din acele 
mărunte cochetării ce strică farmecul multor femei. Totuşi, 
oricât de modest era corsajul său, el nu-i ascundea întru 
totul eleganța taliei. Iar luxul lungii sale rochii consta într-o 
croială distinsă; şi dacă ne este îngăduit a căuta idei în 
aranjamentul unei stofe, s-ar putea spune că numeroasele 
şi simplele pliuri ale acelei rochii comunicau o mare 
nobleţe. Poate însă că ea îşi trăda fireştile-i slăbiciuni de 
femeie prin atenţia deosebită ce-o acorda mâinilor şi 
picioarelor sale dacă totuşi şi le arăta cu o oarecare 
plăcere, i-ar fi fost greu chiar şi celei mai răutăcioase rivale 
să găsească vreo afectare în gesturile ei, atât de 
involuntare păreau, sau datorita deprinderilor din copilărie. 
Chiar rămăşiţa aceasta de cochetărie devenea - printr-o 
graţioasă nepăsare - scuzabilă. 

Această sumă de trăsături, acest ansamblu de lucruri 
mărunte ce fac ca o femeile să pară urâtă sau frumoasă, 
atrăgătoare sau de nesuferit, nu pot fi decât indicate, mai 
cu seamă atunci când, ca la doamna d'Aiglemont, legătura 
tuturor amănuntelor o constituie sufletul, care le şi imprimă 
o delicioasă unitate. Astfel, înfăţişarea ei se armoniza 
perfect cu trăsăturile feţei şi cu toaleta sa. Numai la o 
anumită vârstă şi numai anumite femei alese ştiu să dea o 
expresie atitudinii lor. Mâhnirea, oare, sau fericirea o învaţă 
pe femeia de treizeci de ani, pe femeia fericită sau 
nefericită, taina unei asemenea ţinute elocvente? Aceasta 
va rămâne pururi o enigmă vie, pe care fiecare o 
interpretează după dorinţele, după speranţele sau după 
logica sa. 


Felul în care marchiza îşi sprijinea coatele pe braţele 
fotoliului şi îşi alipea vârfurile degetelor de la o mină de 
degetele de la cealaltă mână, părând că se joacă; înclinarea 
gâtului, delăsarea trupului obosit dar suplu, părând cu 
eleganţă frânt în fotoliu, moleşeala picioarelor, nepăsarea 
întregii sale atitudini, mişcările-i pline de sfârşeală, totul 
vădea o femeie fără nimic care s-o lege de viaţă, care n-a 
cunoscut nimic din plăcerile dragostei, dar care le-a visat şi 
care se încovoaie sub poverile cu care-o copleşesc 
amintirile; o femeie care de mult nu-şi mai pune nici o 
nădejde nici în viitor, nici în sine însăşi, o femeie părăsită 
care ia vidul drept neant. 

Charles de Vandenesse admiră tabloul acesta magnific, 
dar ca pe un produs a ceva făcut, mai abil decât al femeilor 
obişnuite. Contele îl cunoştea pe d'Aiglemont. De la cea 
dintâi privire aruncată asupra soţiei lui, pe care până atunci 
n-o mai văzuse, tânărul diplomat recunoscu piva marile 
disproporţii, incompatibilităţile, ca să întrebuinţăm 
termenul legal, dintre aceste două fiinţe, spre-a putea 
crede că marchiza l-ar iubi pe bărbatul său. Cu toate 
acestea, doamna d'Aiglemont păstra o conduită 
ireproşabilă, iar virtutea ei da un preţ încă şi mai mare 
tuturor misterelor pe care un observator le putea bănui în 
fiinţa ei. 

După ce prima lui tresărire de uimire trecu, Vandenesse se 
gândi la cel mai potrivit fel de a intra în vorbă cu doamna 
d'Aiglemont şi, printr-o şiretenie de diplomat, destul de 
banală, hotări s-o pună într-o situaţie dificilă, spre a-şi da 
seama cum întâmpină ea o împrejurare incomodă. 

— Doamnă, spuse contele aşezându-se lângă marchiză, o 
fericită indiscreţie m-a făcut să aflu că, nu ştiu pentru care 
motiv, am norocul să fi fost remarcat de dumneavoastră. Vă 
datorez o recunoştinţă cu atât mai mare, cu cât niciodată 
până acum n-am fost obiectul unui astfel de favor. Aşa încât, 
sunteţi răspunzătoare pentru unul dintre defectele mele. 
De acum înainte, n-am să mai fiu modest. 


— Aţi greşi, domnule, spuse ea râzând; vanitatea trebuie 
să fie lăsată pe seama celor ce nu au altceva de dat la 
iveală. 

O conversaţie se înfiripă atunci între marchiză şi tânărul 
diplomat; urmând uzanţele, abordară într-o clipă o mulţime 
de subiecte: pictura, muzica, literatura, politica, oamenii, 
evenimentele şi lucrurile. Ajunseră apoi, printr-un ocoliş 
subtil, la veşnicul subiect al conversaţiilor franţuzeşti şi 
străine: la dragoste, la sentimente şi la femei. 

— Suntem sclave. 

— Sunteţi regine. 

Frazele mai mult sau mai puţin spirituale rostite de 
Charles şi de marchiză se puteau reduce la simpla expresie 
a tuturor discursurilor, prezente şi viitoare, ţinute despre 
acest subiect. Cele două fraze nu ar vrea ele, oare, 
întotdeauna să spună la un moment dat: „- lubeşte-mă. 

— 'Te voi iubi!”? 

— Doamnă, exclamă în şoaptă Charles de Vandenesse, 
dumneavoastră mă faceţi să regret nespus că părăsesc 
Parisul. Fără îndoială că nu voi mai avea parte, în Italia, de 
clipe atât de spirituale ca aceasta de-acum. 

— Veţi avea parte de fericire, poate, domnule, iar fericirea 
preţuieşte mai mult decât toate strălucitoarele idei, 
adevărate sau false, ce se rostesc în fiecare seară la Paris. 

Înainte de a se despărţi de marchiză, Charles căpătă 
permisiunea s-o viziteze pentru a-şi lua rămas-bun de la ea. 
Se socoti foarte fericit că dăduse dorinţei lui formele 
sincerităţii, atunci când, seara, la culcare, şi a doua zi, clipă 
de clipă, îi fu cu neputinţă să-şi alunge din minte amintirea 
doamnei d'Aiglemont. 

Uneori se întreba prin ce, oare, trezise atenţia marchizei, 
ce intenţii avea, oare, acceptând să-l mai vadă, şi făcu 
nesfârşite presupuneri. Alteori i se părea că-i descoperă 
motivele curiozităţii; atunci se îmbăta de speranţe, sau se 
domolea, după felul cum îşi tălmăcea dorinţa aceea 
politicoasă şi atât de banală la Paris. Ba i se părea că are 


totul, ba că nu are nimic. În sfârşit, vru să reziste pornirii 
ce-l împingea către doamna d'Aiglemont; se duse însă la ea. 

Sunt anumite gânduri cărora ne supunem fără a le 
cunoaşte: ele există în noi, fără ca să ne dăm seama. Cu 
toate că o astfel de afirmaţie poate părea mai degrabă 
paradoxală decât adevărată, orice om de bună-credinţă va 
descoperi mii de asemenea dovezi în viaţă lui. Ducându-se 
acasă la marchiză, Charles se supunea unuia dintre acele 
texte preexistente faţă de care experienţa şi cunoştinţele 
noastre, nu sunt, mai târziu, decât îndeplinirea lor aievea. 

O femeie de treizeci de ani reprezintă irezistibile ispite 
pentru un tânăr; nimic mai natural, mai bine urzit, mai 
prestabilit decât ataşamentele adânci, din care societatea 
ne oferă atâtea exemple, între o femeie ca marchiza şi un 
tânăr de felul iu Vandenesse. 

Într-adevăr, o tânără domnişoară are prea multe iluzii, 
prea multă lipsă de experienţa, iar sexul ei este un complice 
prea puternic al dragostei, pentru ca un tânăr să se poată 
simţi flatat; pe când o femeie cunoaşte întreaga gravitate a 
sacrificiilor ce trebuie făcute. Acolo unde una este atrasă de 
curiozitate, de ispitiri străine iubirii, cealaltă se supune unui 
sentiment temeinic. Una cedează, cealaltă alege. Oare 
această alegere nu reprezintă, prin ea însăşi, o măgulire 
enormă? Înarmată cu o cunoaştere mai totdeauna scump 
plătită prin multe nefericiri, femeia, experimentată 
dăruindu-se, pare că oferă mai mult decât pe sine însăşi; în 
vreme ce tânăra domnişoară, ignorantă şi încrezătoare, 
necunoscând nimic, nu poate nici compara, nici aprecia 
nimic, ea acceptă dragostea şi c învaţă. Una ne este dascăl 
şi sfătuitor, la o vârstă când ne place să fim îndrumați şi 
când supunerea constituie o plăcere; cealaltă vrea să înveţe 
totul şi se arată naivă, acolo unde cealaltă este tandră. Una 
nu ne oferă decât o singură biruinţă, cealaltă ne sileşte la 
confruntări mereu altele. Cea dinţii nu are decât lacrimi şi 
plăceri, cea de a doua numai voluptăţi şi remuşcări. Pentru 
ca o tânără fată să devină amantă, ar trebui să fie prea 


coruptă, şi-atunci ar fi părăsită cu oroare; pe câtă vreme o 
femeie are mii de mijloace să-şi păstreze şi puterile şi 
demnitatea totodată. Una, prea supusă, vă oferă trista 
siguranţă a tihnei; cealaltă pierde prea mult pentru a nu 
cere de la dragoste toate miile ei de metamorfoze. Una se 
dezonorează numai pe ea, cealaltă ucide, de dragul celui 
iubit, o întreagă familie. O fată nu era decât o singură 
cochetărie şi crede că a spus totul atunci când şi-a dat jos 
hainele; femeia are însă mii de cochetării şi se ascunde sub 
mii de văluri; în sfârşit, ea măguleşte toate vanităţile, iar 
novicea nu alină decât una. De altfel, se răscolesc atâtea 
şovăieli, atâtea spaime, atâtea temeri, şi tulburări, şi furtuni 
la o femeie de treizeci de ani, ce niciodată nu se pot vedea 
în iubirea unei tinere fete. Ajunsă la această vârstă, femeia 
îi cere tânărului să-i restituie stima pe care ea i-a sacrificat- 
O; ea nu trăieşte decât pentru el, se preocupă de viitorul lui, 
îi doreşte o viaţă frumoasă, i-o ordonează glorios; se 
supune, imploră şi porunceşte, se înjoseşte şi se înalţă, şi 
ştie să consoleze în mii de prilejuri, atunci când o fată nu 
ştie decât să geamă. În sfârşit, în afară de toate avantajele 
situaţiei sale, femeia de treizeci de ani ştie să se facă şi 
tânără fată, să joace toate rolurile, să fie pudică şi să devină 
frumoasă chiar şi într-o nenorocire. Între ele două, există 
incomensurabila diferenţă de la prevazut la neprevăzut, de 
la putere la slăbiciune. Femeia de treizeci de ani satisface 
totul, pe când tânăra fată, riscând să nu mai existe, nu 
trebuie să satisfacă nimic. 

Asemenea idei se învolburează în inima unui tânăr şi 
închipuie pentru el cea mai puternică pasiune, întrucât în 
ea se contopesc sentimentele artificiale, create de moravuri 
şi de sentimentele reale ale naturii. 

Pasul cel mai de seamă şi cel mai hotărâtor în viaţa unei 
femei este chiar acela pe care ea totdeauna îl consideră cel 
mai neînsemnat. Când o femeie este căsătorită, ea nu-şi mai 
aparţine, e regina şi sclava căminului. Virtutea femeii 
rămâne de neîmpăcat cu datoriile şi cu libertăţile societăţii. 


A le emancipa pe femei însemnează a le corupe. Acordându- 
i unui străin dreptul de a intra în sanctuarul unei căsnicii mi 
înseamnă, oare, a te lăsa la bunul lui plac? Dar ca o femeie 
să-l atragă în casă, nu constituie, oare, o greşeală, sau spre 
a fi mai exact, începutul unei greşeli? Această teorie trebuie 
să fie acceptată în toată rigoarea ei, sau, de nu, să fie 
iertate pasiunile. Până acum, în Franţa, societatea a ştiut să 
folosească un mezzo termine: ea îşi bate joc de nenorociri. 
Ca şi spartanii, care nu pedepseau decât neiîndemânarea, 
ea, pare să admită furtul. Dar poate că un atare sistem este 
foarte înţelept. Dispreţul general constituie cea mai 
cumplită dintre toate pedepsele, întrucât el o loveşte pe 
femeie în inimă. Femeile ţin să fie, şi trebuie să fie, 
respectate, căci, fără stimă, ele nu mai există: aşa încât 
acesta-i cel dintâi sentiment pe care ele îl cer de la 
dragoste. Chiar şi cea mai stricată dintre ele pretinde, 
înainte de orice, să fie iertată pentru trecut, atunci când îşi 
vinde viitorul, şi se străduieşte să-l facă pe iubitul ei să 
înţeleagă că ea dăruie, pentru nişte bucurii de nestăvilit, 
toată onoarea pe care oamenii i-o vor refuza. Nu există 
femeie care, primind la ea acasă, pentru întâia oară, un 
bărbat tânăr, şi găsindu-se singură cu el, să nu gândească 
la aceste lucruri; mai ales dacă, aşa cum era cazul cu 
Charles de Vandenesse, tânărul este bine făcut sau 
inteligent. Tot aşa, sunt puţini tineri care să nu-şi făurească 
anumite visuri tainice, întemeindu-se pe unul dintre miile 
de gânduri îndreptăţite de iubirea lor înnăscută pentru 
femeile frumoase, inteligente şi nefericite, cum era doamna 
d'Aiglemont. 

Aşa încât, atunci când i se anunţă sosirea domnului de 
Vandenesse, marchiza se simţi tulburată; iar el se simţi 
aproape ruşinat, în ciuda siguranţei de sine, care la un 
diplomat este oarecum obligatorie. Marchiza însă luă 
numaidecât acea înfăţişare binevoitoare din care femeile îşi 
fac adăpost împotriva interpretărilor de vanitate. O 
asemenea atitudine exclude orice aparenţă de prefăcătorie 


şi, ca să spunem aşa, lasă loc şi sentimentului, temperându-l 
sub formele politeţii. Femeile, în asemenea împrejurări, 
rămân cât de mult vor în acea situaţie echivocă, stând ca la 
o răspântie ce poate duce, deopotrivă, spre respect, spre 
indiferenţă, spre despărţire ori spre dragoste. 

Numai la treizeci de ani o femeie e în stare să cunoască 
resursele unei atari situaţii. Ea ştie, la această vârstă, să 
râdă, să glumească, să cocheteze, fără să se compromită. 
Ea are atunci tactul necesar pentru a ataca toate coardele 
sensibile ale unui bărbat şi pentru a studia ce sunete poate 
să scoată din ele. Tăcerea ei este tot atât de primejdioasă ca 
şi cuvântul. Nu vă veţi da seama niciodată dacă, la această 
vârstă, ea este sinceră sau mincinoasă, dacă-şi bate joc sau 
e de bună-credinţă în mărturisirile sale. După ce ţi-a dat 
dreptul să te înfrunţi cu ea, dintr-o dată, printr-un cuvânt, 
printr-o privire, printr-unul dintre acele gesturi căruia îi 
cunoaşte întreaga putere, curmă lupta, te părăseşte şi 
rămâne stăpâna secretului tău, liberă să te distrugă cu o 
glumă, liberă să se preocupe de tine, ocrotită deopotrivă şi 
de slăbiciunea ei şi de forţa ta. 

Cu toate că, în timpul primei vizite, marchiza se situa pe 
un teren neutru, ea ştiu să păstreze o înaltă demnitate de 
femeie. Tainicele sale dureri plutiră mereu peste veselia-i 
prefăcută, ca un nor subţire ce nu ascunde întru totul 
soarele. Vandenesse plecă, după ce gustase în această 
conversaţie delicii nemaiincercate; ramase însă convins că 
marchiza era dintre acele femei a căror cucerire costă prea 
scump spre-a mai încerca să le iubeşti. 

„AT fi, îşi zise el plecând, un sentiment aiurea, o legătură 
care l-ar otrăvi până şi pe un sub-şef ambițios! Totuşi, dacă 
aş vrea eu.” 

Acest fatal dacă aş vrea eu! I-a pierdui totdeauna pe 
ambiţioşi. În Franţa, amorul-propriu duce la pasiune. 
Charles mai veni pe la doamna d'Aiglemont, şi i se păru a 
observa că ei îi face plăcere să stea de vorbă cu el. În loc să 
se arunce naiv în fericirea de a iubi, el vru atunci să joace 


un rol dublu. Încercă să pară pasionat, pe urmă să 
analizeze rece desfăşurarea intrigii începute, să fie şi 
îndrăgostit şi diplomat; era. Însă generos şi tânăr, un 
asemenea examen avea să-l conducă la o dragoste fără 
margini; căci, prefăcută sau naturală, marchiza era, oricum, 
mai tare decât el. 

De fiecare dată, după ce pleca de la doamna d'Aiglemont, 
Charles stăruia în neîncrederea lui şi îşi supunea unei 
analize severe, ce-i ucidea propriile emoţii, toate stările 
progresive prin care-i trecea sufletul. 

„Astăzi, îşi spunea el după cea de-a treia vizită, m-a făcut 
să înţeleg că a fost foarte nefericită şi foarte singură în 
viaţă, că, fără fiica ei, şi-ar dori fierbinte moartea. A fost de 
o resemnare desăvârşită. Or, eu nu sunt nici fratele, nici 
duhovnicul ei, de ce-mi destăinuieşte necazurile sale? Mă 
iubeşte.” 

Peste două zile, la plecare, el apostrofa obiceiurile 
moderne: „Iubirea ia culoarea fiecărui veac. În 1822 ea este 
doctrinară. În loc să fie dovedită, ca odinioară, prin fapte, e 
discutată, trăncănită, e pusă în discursuri de tribună. 
Femeile sunt reduse acum la trei mijloace: mai întâi ele pun 
în discuţie dragostea noastră şi ne refuză puterea de aiubi 
atâta cât iubesc ele. Cochetărie! Veritabilă sfruntare, pe 
care marchiza mi-a aruncat-o astă-seară! După care, se 
declară foarte nefericite, spre-a provoca generozitatea 
noastră naturală sau amorul nostru propriu. Ce tânăr nu se 
simte măgulit să consoleze o mare nefericire? În sfârşit, mai 
au şi mania virginităţii! Pesemne că-şi va fi închipuind că o 
cred cu totul fragedă. Buna mea credinţă poate deveni 
pentru ea o excelentă speculație.” 

Într-o zi, însă, după ce îşi măcinase gândurile-i pline de 
îndoieli, se întrebă dacă marchiza este sinceră; dacă atâtea 
suferinţe pot fi jucate, de ce să se prefacă resemnată? Trăia 
într-o singurătate adâncă şi mistuia În tăcere mâhniri pe 
care abia le lăsa să se bănuiască prin accentul mai mult sau 
mai puţin apăsător al unei interjecţii. Din acea clipă, 


Charles căpătă un interes deosebit pentru doamna 
d'Aiglemont. Totuşi, venind la obişnuita întâlnire, devenită 
necesară şi unuia şi celuilalt, la ora rezervată printr-un 
instinct mutual, Vandenesse încă o socotea pe iubita lui mai 
mult dibace decât sinceră, iar ultimul lui cuvânt era: 
„Hotărât, femeia aceasta este foarte isteaţă”. El intră, o 
văzu pe marchiză în atitudinea preferată, atitudine plină de 
melancolie; ridică ochii spre el, fără să facă vreo mişcare, şi 
îi aruncă una dintre acele priviri adânci ce seamănă cu un 
surâs. Doamna d'Aiglemont exprima o încredere, o 
prietenie sinceră, însă nici un pic de iubire. Charles se 
aşeză într-un fotoliu şi nu putu să rostească nici un cuvânt. 
Era tulburat de una dintre acele senzaţii pentru care 
cuvânt de lipsesc. 

— Ce aveţi? Îi spuse ea cu glas dulce. 

— Nimic. Ba da, reluă el, mă gândesc la un lucru care nu 
v-a interesat niciodată. 

— Anume? 

— EH. La Congresul care s-a sfârşit. 

— Şi, spuse ea, ar fi trebuit să vă duceţi la acel Congres? 

Un răspuns direct ar fi fost cea mai grăitoare şi cea mai 
delicată declaraţie; Charles însă nu-l rosti. Faţa doamnei 
d'Aiglemont vădea o candoare prietenească, ce spulbera 
toate calculele vanităţii, toate speranţele iubirii, toate 
suspiciunile diplomatului; ea ignora sau părea să ignore cu 
totul faptul că este iubită; iar atunci când Charles, încurcat 
de-a binelea, se închise în sine, fu silit să-şi mărturisească 
faptul că el nici nu făcuse şi nici nu spusese nimic care să-i 
fi dat dreptul doamnei marchize să se gândească la iubirea 
lui. 

Domnul de Vandenesse o găsi în acea seară pe marchiză 
aşa cum fusese totdeauna; simplă şi afectuoasă, sinceră în 
durerea ei, fericită ca are un prieten, mândră că a întâlnit 
un suflet care ştie să-l înţeleagă pe alei; ea nu se gândea la 
mai mult şi nu-şi închipuia că o femeie s-ar putea lăsa 
sedusă pentru a doua oară; cunoscuse însă iubirea şi o 


păstra, încă sângerândă, în adâncul inimii sale; nu-şi 
imagina că fericirea ar putea să-i aducă unei femei a doua 
oară farmecele sale, căci nu credea numai în spirit, ci şi în 
inimă; iar pentru ea, dragostea nu era o seducţie, ci 
întrunea toate seducţiile nobile. 

În acea clipă, Charles redeveni tânăr, fu subjugat de 
strălucirea unui caracter atât de ales şi vru să fie iniţiat în 
toate tainele acelei existenţe, veştejite mai degrabă de 
soartă decât de greşeală. Doamna d'Aiglemont nu-i aruncă 
prietenului său decât o singură privire atunci când îl auzi 
cerându-i socoteală despre prisosul de mâhnire ce punea 
pe chipul său toate armoniile tristeţii; dar privirea aceea 
adâncă fu ca pecetea de pe un contract solemn. 

— Să nu-mi mai pui asemenea întrebări, spuse ea. Au 
trecut patru ani de când, într-o zi ca aceasta, cel care mă 
iubea, singurul bărbat pentru fericirea căruia mi-aş fi 
sacrificat până şi cinstea, a murit, şi a murit ca să-mi 
salveze onoarea. Dragostea noastră s-a stins tânără, pură, 
plină de iluzii. Înainte de a mă fi lăsat cucerită de o iubire 
spre care mă împingea o fatalitate fără seamăn, fusesem 
cucerită de ceea ce le pierde pe atâtea tinere fete, de un 
bărbat nul, dar cu o înfăţişare plăcută. Căsătoria a scuturat 
frunzele nădejdilor mele una câte una. Astăzi am pierdut şi 
fericirea legitimă şi acea fericire căreia i se zice criminală, 
fără să fi cunoscut această fericire. Nu-mi mai rămâne 
nimic. Dacă n-am ştiut să mor, sunt datoare cel puţin să fiu 
credincioasă amintirilor mele. 

Spunând aceste cuvinte, nu plânse, îşi plecă ochii şi îşi 
răsuci uşor degetele, pc care şi le împreunase cu gestul ei 
obişnuit. Vorbise simplu, dar tonul glasului său era celal 
unei deznădejdi tot atât de mari pe cât părea să-i fi fost 
iubirea, şi nu-i mai lăsa lui Charles nici o speranţă. 


Această cruntă existenţă tradusă în trei fraze şi comentată 
printr-o răsucire de mână, această crudă durere a unei 
femei plăpânde, această prăpastie de sub un chip atât de 
frumos, în sfârşit, melancoliile şi lacrimile unui doliu de 
patru ani îl fascinară pe Vandenesse, care rămase tăcut şi 
mic înaintea acestei mari şi nobile doamne: el nu-i mai 
vedea frumuseţile trupeşti atât de alese, atât de 
desăvârşite, ci sufletul de o extraordinară sensibilitate, 
întâlnise, în sfârşit, acea fiinţă ideală, atât de fantastic 
visată, atât de puternic chemată de către toţi cei ce pun 
viaţă într-o dragoste, o caută cu ardoare şi mor fără să se fi 
putut bucura totdeauna de toate aceste comori visate. 

Ascultând vorbele ei şi privindu-i frumuseţea sublimă, 
Charles găsi că gândurile lui erau mărginite, că neputinţa 
în care se afla de a-şi alege cuvintele după înălţimea acelei 
scene, atât de simplă şi atât de elevată totodată, el 
răspunse cu consideraţiile comune despre soarta femeilor. 

— Doamnă, trebuie să ştim să ne uităm durerile, sau să ne 
săpăm mormântul, spuse el. 

Rațiunea însă se dovedeşte totdeauna meschină în 
preajma sentimentului; una este în mod firesc mărginită, ca 
tot ceea ce este pozitiv, iar celălalt este infinit. A cugeta, 
atunci când ar trebui să simţi, este tipic sufletelor fără aripi. 
Vandenesse păstră deci tăcerea, privi îndelung la doamna 
d'Aiglemont şi plecă, în prada noilor gânduri ce i-o înfăţişau 
şi mai măreaţă pe femeia iubită, el se asemănă cu un pictor 
care, după ce luase ca tipuri vulgarele modele din atelierul 
său, întâlneşte deodată pe Mne mosyne de la Muzeu, cea 
mai frumoasă şi cea mai puţin apreciată dintre statuile 
antice. 

Charles se îndrăgosti cu totul. O iubea pe doamna 
d'Aiglemont cu acea bună credinţă a tinereţii, cu acea 
fervoare ce comunică primelor iubiri o graţie inefabilă, o 
candoare pe care bărbatul n-o regăseşte decât ruine, atunci 
când, mai târziu, se îndrăgosteşte iarăşi: delicioase pasiuni, 
mai totdeauna savurate cu deliciu de către femeile ce le-au 


făcut să se nască, pentru că la frumoasa vârstă de treizeci 
de ani, culme poetică a vieţii unei femei, ea îi poate 
cuprinde întregul curs şi poate să vadă la fel de bine în 
trecut ca şi în viitor. Atunci femeile cunosc întregul preţ al 
iubirii şi se bucură de ea cu teama că o vor pierde; atunci 
sufletul lor este încă frumos de tinereţea care le părăseşte, 
iar pasiunea lor sporeşte mereu, pe măsură ce viitorul le 
înspăimântă. 

„M-am îndrăgostit, îşi spunea de data aceasta Vandenesse, 
plecând de la marchiză, şi, spre nenorocirea mea, am dat 
de o femeie legată de amintirile ei. Lupta e grea împotriva 
unui mort care nu mai este aici, care nu mai poate să 
săvârşească nici o prostie, care nu mai poate pricinui nici o 
supărare şi din care nu se mai văd decât frumoasele-i 
calităţi. Nu-nseamnă, oare, a vroi să detronezi perfecțiunea, 
când te apuci să ucizi farmecele din amintiri şi visele ce 
supraviețuiesc unui iubit pierdut, tocmai pentru că el n-a 
trezit decât doruri, tot ceea ce are dragostea mai frumos şi 
mai ispititor?” 

Această tristă cugetare, datorită descurajării şi temerii de 
a nu izbuti, prin care încep toate adevăratele iubiri, fu cel 
din urmă calcul al diplomaţiei sale ce se spulbera. De- 
atunci, el nu mai avu nici un gând ascuns, deveni jucăria 
dragostei lui şi se pierdu în nimicurile acelei fericiri 
inexplicabile ce se hrăneşte cu un cuvânt, cu o tăcere, cu o 
nădejde vagă. Vru să iubească platonic, veni în fiecare zi să 
respire aerul pe care-l respira doamna d'Aiglemont, 
aproape că se incrustă în casa ei şi o întovărăşi 
pretutindeni, cu tirania unei pasiuni care îşi uneşte 
egoismul cu devotamentul cel mai absolut. 

Dragostea îşi are instinctul său, ea ştie să găsească drumul 
inimii, aşa cum şi cea mai plăpândă gâză merge spre 
floarea ei cu o vrere de nestăvilit, ce nu se înspăimântă de 
nimic. Aşa încât, atunci când un sentiment este adevărat, 
soarta lui poate fi pusă la îndoială. Nu are, deci, dreptate o 
femeie să cadă în toate chinurile spaimei, dacă se gândeşte 


că viaţa ei depinde de mai multă sau mai puţină sinceritate, 
tărie, stăruinţă pe care iubitul ei o va pune în dorinţele lui? 

Or, îi e cu neputinţă unei femei, unei soţii, unei mame să se 
apere împotriva dragostei unui bărbat tânăr; singurul lucru 
ce-i stă în putere este de a nu mai continua să-l vadă, din 
clipa în care îşi dă seama de acea taină a inimii de care o 
femeie îşi dă întotdeauna seama. Dar o asemenea hotărâre 
pare prea decisivă pentru ca o femeie s-o mai poată lua la o 
vârstă când căsnicia apasă, plictiseşte şi oboseşte, când 
afecțiunea conjugală de-abia mai încălzeşte, dacă nu cumva 
însuşi soţul n-a părăsit-o. Urâte, femeile sunt măgulite de o 
iubire ce le face frumoase; tinere şi fermecătoare, ispita 
trebuie să fie la înălţimea ispitelor lor, e imensă; virtuoase 
un sentiment pământeneşte sublim le face să caute nu ştiu 
ce izbăvire în însăşi măreţia sacrificiilor pe care ele le 
săvârşesc de dragul iubitului lor şi în gloria acestei lupte 
grele. 'Totu-i o cursă. De aceea nici o învăţătură nu este 
destul de puternică pentru atât de mari tentaţii. 

Recluziunea poruncită odinioară pentru femeie în Grecia, 
în Orient, şi care devine la modă în Anglia, este singura 
pavăză a moralei casnice; dar, sub imperiul unui asemenea 
sistem, plăcerile lumii pier; nici societatea, nici politeţea, 
nici eleganța moravurilor nu mai sunt atunci posibile. 
Naţiunile trebuie să aleagă. 

Astfel, la câteva luni după prima sa întâlnire cu 
Vandenesse, doamna d'Aiglemont îşi văzu viaţa strâns 
legată de cea a tânărului diplomat şi se minună fără prea 
multă tulburare şi aproape cu oarecare plăcere că amândoi 
au aceleaşi gusturi şi aceleaşi gânduri. Oare ea 
împrumutase ideile lui Vandenesse, ori Vandenesse îşi 
însuşise chiar şi cele mai mărunte capricii ale ei? Nu mai 
cercetă nimic. Luată de curentul pasiunii, această minunată 
femeie îşi zise, cu falsa bună credinţă a temerii: „Ah, nu! Voi 
rămâne credincioasă celui care a murit pentru mine”. 

Pascal a spus: „A te îndoi de Dumnezeu înseamnă a crede 
în el”. Tot aşa, o femeie nu se apără împotriva iubirii decât 


atunci când s-a şi îndrăgostit. În ziua în care marchiza îşi 
mărturisi că este iubită, se văzu şovăind între mii de 
sentimente contrarii. Superstiţiile experienţei îşi rostiră 
limbajul lor. Va fi fericită? Va putea să afle bucuria în afara 
legilor din care societatea şi-a alcătuit, pe drept ori pe 
nedrept, morala? Până atunci, viaţa nu-i oferise decât 
amărăciune. Era cu putinţă, oare, vreun deznodământ 
fericit pentru legăturile ce unesc două fiinţe despărțite prin 
convenienţele sociale? Dar, de asemenea, oare fericirea 
totdeauna se plăteşte foarte scump? Şi-apoi, această 
fericire, atât de arzător râvnită şi pe care-i atât de firesc s-o 
cauţi, se poate s-o găsească, în sfârşit, şi ea? Curiozitatea 
pledează întotdeauna pentru cauza îndrăgostiţilor, în toiul 
acestei dezbateri lăuntrice, sosi Vandenesse. Prezenţa lui 
făcu să se risipească fantoma metafizică a raţiunii. 

Dacă aşa se petrec transformările succesive prin care 
trece un sentiment, fie chiar trecător, la un bărbat tânăr şi 
la o femeie de treizeci de ani, există un moment când 
nuanțele se contopesc, când judecăţile se adună în una 
singură, într-o ultimă cugetare ce se îngemănează într-o 
singură dorinţă şi o confirmă. Cu cât împotrivirea a fost mai 
lungă, cu atât mai puternic devine atunci glasul iubirii. 
Aşadar, aici se încheie această lecţie, sau mai degrabă acest 
studiu făcut pe ecorşeu, dacă ne este îngăduit să 
împrumutăm de la pictură una dintre expresiile ei cele mai 
pitoreşti; căci întâmplările de până acum mai mult explică 
primejdiile şi mecanismul iubirii, decât le zugrăvesc. Dar, 
începând din această clipă, fiecare zi adaugă culori acelui 
schelet, îl îmbracă în grațiile tinereţii, îi reînvie carnea, îi 
însufleţeşte mişcările, îi dă strălucirea, frumuseţea, 
seducţiile simţirii şi atracțiile vieţii. 

Charles o găsi pe doamna d'Aiglemont îngândurată, iar 
când o întrebă, cu acel ton emoţionat pe care dulcile magii 
ale inimii îl făcură plin de duioşie: „Ce aveţi?”, ea se feri să-i 
răspundă. Sfioasa lui întrebare dovedea o desăvârşită 
înţelegere sufletească; şi cu minunatul instinct al femeii, 


marchiza înţelese că plângerile sau exprimarea nefericirii 
sale intime ar fi oarecum un fel de avansuri. Dacă fiecare 
dintre vorbele ei de până aci aveau o semnificaţie înţeleasă 
la fel de amândoi, în ce prăpastie avea să calce acum? Citi 
în sine însăşi cu o privire lucidă şi clară, tăcu, iar tăcerea ei 
fu imitată de Vandenesse. 

— Nu-mi e prea bine, spuse ea după un timp, 
înspăimântată de înalta semnificaţie a unei clipe în care 
graiul ochilor înlocuia cu totul neputinţa cuvintelor. 

— Doamnă, răspunse Charles cu o voce afectuoasă, dar 
cumplit de emoţionat, sufletul şi trupul sunt un tot. Dacă aţi 
fi fericită, aţi fi tânără şi senină. De ce refuzaţi să-i cereţi 
iubirii tot ceea ce iubirea nu v-a dăruit? Socotiţi că viaţa vi 
s-a sfârşit în clipa când, pentru dumneavoastră, ea începe? 
Încredeţi-vă în sufletul unui prieten. E-atât de dulce să fii 
iubit! 

— Sunt prea bătrână, spuse ea, aşa încât nimic nu m-ar 
scuza dacă n-aş continua să sufăr ca şi în trecut. De 
altminteri, trebuie să iubeşti, spuneţi dumneavoastră? Ei 
bine, eu nu trebuie s-o fac, şi nici nu pot. În afară de 
dumneavoastră, a cărei prietenie aruncă o brumă de 
duioşie în viaţă mea, nimeni nu-mi place, nimeni nu-mi va 
putea şterge amintirile. Accept un prieten, dar aş fugi de un 
iubit. Şi-apoi, ar fi un gest generos din partea mea să 
schimb o inimă veştejită pe o inimă tinără, să primesc iluzii 
pe care nu le mai pot împărtăşi, să pricinuiesc o fericire în 
care eu n-aş mai crede, sau pentru care aş tremura să n-o 
pierd? Eu aş răspunde, poate, cu egoism la devotamentul 
său, şi aş calcula, atunci când ea ar simţi; memoria mea ar 
jigni bucuria plăcerilor sale. Nu, vedeţi dumneavoastră, 
iubirea dinţii nu se mai înlocuieşte niciodată, în sfârşit, care 
bărbat mi-ar vroi inima, la preţul acesta? 

Cuvintele ei, pline de o cochetărie cumplită, constituiau cel 
din urmă efort al înţelepciunii. 

„Dacă se descurajează, ei bine, am să rămân singură şi 
credincioasă.” Acesta fu gândul venit din inima doamnei 


1'Aiglemont şi fu pentru ea ceea ce este o ramură de salcie 
prea slabă de care se agaţă cel ce se îneacă, înainte de a fi 
luat de ape. 

Auzindu-i sentinţa, Vandenesse tresări fără voie, ceea ce 
impresionă inima marchizei mai puternic decât toate 
stăruinţele lui de până aci. Ceea ce le emoţionează pe femei 
cel mai mult nu-i, oare, a feâsi în sufletele noastre duioşii 
gingaşe, sentimente tot atât de alese ca şi ale lor? Căci, 
pentru ele, duioşia şi gingăşia sunt dovezi de adevăr. Gestul 
lui Charles dezvăluia o dragoste adevărată. Doamna 
d'Aiglemont recunoscu tăria afecțiunii lui Vandenesse după 
tăria durerii lui. Tânărul spuse calm: 

— Poate că aveţi dreptate. O nouă dragoste, chinuri noi. 

După care schimbă subiectul discuţiei şi vorbi despre 
lucruri indiferente; era însă în mod vădit tulburat, o privea 
pe doamna d'Aiglemont cu o atenţie concentrată, de parcă 
o vedea pentru cea din urmă oară. În sfârşit, se despărţi de 
ea spunându-i cu emoție: 

— Adio, doamnă. 

— La revedere, spuse ea, cu acea fină cochetărie al cărei 
secret nu aparţine decât femeilor alese. 

El nu răspunse şi plecă. 

După ce Charles nu mai fu acolo şi scaunul său gol vorbi în 
locul lui, marchiza se lăsă cuprinsă de mii de regrete şi îşi 
găsi mii de vini. Dragostea realizează un progres enorm la o 
femeie în clipa când ea îşi închipuie că a procedat prea 
puţin generos sau că a rănit un suflet delicat. Niciodată nu 
trebuie să te sperii de sentimentele rele în dragoste, ele 
sunt foarte binevenite; femeile nu cedează decât sub 
lovitura unei virtuţi. ladul e pardosit cu intenţii bune nu 
este un paradox de predicator. 

Vandenesse nu mai veni câteva zile. În fiecare seară, la ora 
de întâlnire obişnuită, marchiza îl aştepta cu o nerăbdare 
plină de remuşcări. Să-i scrie ar fi fost o mărturisire; de 
altfel, instinctul ei de femeie îi spunea că tânărul va reveni. 
În a şasea zi, valetul de casă îl anunţă. Niciodată ea nu 


ascultare numele acesta cu atâta plăcere. Bucuria o 
înfricoşă. 

— Crunt m-aţi pedepsit! Îi spuse ea. 

Vandenesse o privi cu un aer nedumerit. 

— V-am pedepsit? Repetă el. Dar pentru ce? 

Charles o înţelesese perfect pe marchiză; vroia însă să se 
răzbune pentru suferinţele a căror pradă fusese din clipa în 
care ea i le pricinuise. 

— De ce nu aţi mai venit pe la mine? Întrebă ea zâmbind. 

— Aşadar, nu a mai venit nimeni? Spuse el, ca să nu dea un 
răspuns direct. 

— Domnul de Ronguerolles şi domnul de Marsay, tânărul 
d'Esgrignon au fost pe aici, unii ieri, altul - astăzi de 
dimineaţă, aproape vreme de două ceasuri. Le-am văzut, mi 
se pare, şi pe doamna Firmiani, şi pe sora dumneavoastră, 
doamna de Listomere. 

Altă suferinţă! Durere de neînțeles pentru cei care nu 
iubesc cu acel despotism cotropitor şi feroce, al cărui cel 
mai mărunt efect este o gelozie monstruoasă, o dorinţă 
continuă de a o smulge pe fiinţa iubită de sub orice 
influenţă străină de dragoste. 

„Cum! Îşi zicea în sine Vandenesse, a primit vizite, a văzut 
persoane mulţumite, a stat de vorbă cu ele, în vreme ce eu 
am stat singur şi nefericit!” 

Îşi îngropă mâhnirea şi îşi aruncă iubirea în adâncul inimii, 
aşa cum se aruncă un sicriu în mare. Gândurile-i erau 
dintre acelea ce nu se exprimă niciodată, fulgerătoare ca 
acei acizi care ucid în timp ce se evaporă. Fruntea însă i se 
acoperi de nori, iar doamna d'Aiglemont se supuse 
instinctului de femeie, împărtăşindu-i acea tristeţe, fără să o 
înţeleagă. Nu îşi dăduse seama de răul ce-l făcuse, iar 
Vandenesse remarcă acest lucru. L1 vorbi despre situaţia şi 
despre gelozia lui, ca de una dintre acele ipoteze despre 
care îndrăgostiţilor le place să discute. Marchiza pricepu 
totul şi atunci fu atât de puternic tulburată, încât nu-şi putu 
stăpâni lacrimile. 


Din acea clipă, ei intrară în cerurile iubirii. Cerul şi iadul 
sunt două mari poeme care formulează singurele două 
puncte pe care se învârteşte existenţa noastră; bucuria şi 
durerea. Nu reprezintă, oare, cerul, nu va reprezenta el 
totdeauna imaginea infinitului sentimentelor noastre, ce nu 
va fi niciodată zugrăvit decât în amănuntele lui, pentru că 
fericirea nu este decât una singură? Pe când iadul nu 
reprezintă, oare, chinurile infinite ale durerilor noastre din 
care putem face opera poetică, întrucât toate durerile sunt 
atât de deosebite între ele? 

Într-o seară, cei doi îndrăgostiţi erau singuri, stând unul 
lângă altul, în tăcere, şi preocupaţi să contemple una dintre 
cele mai frumoase faze ale firmamentului, unul dintre acele 
ceruri pure peste care cele din urmă raze ale soarelui 
aruncă nuanţe uşoare, de aur şi de purpură. În clipa aceea 
a zilei, treptata stingere a luminii pare a trezi simţăminte 
duioase; pasiunile noastre vibrează molcom şi savurăm 
tremurai nu ştiu cărei cruzimi în mijlocul liniştii. 
Înfăţişându-ne fericirea în imagini vagi, natura ne îmbie să 
ne bucurăm de ea cât timp se află lângă noi, sau ne face s-o 
regretăm atunci când piere. În asemenea clipe pline de 
farmec, sub bolta acelei lumini ale cărei armonii tandre se 
unesc cu lăuntricele noastre ispite, e greu să te împotriveşti 
dorurilor inimii, care capătă atunci atâta vrajă! Atunci 
mâhnirea se topeşte, bucuria îmbată, durerea copleşeşte. 
Strălucirile serii sunt semnalul mărturisirilor, şi le 
încurajează. Tăcerea devine mai primejdioasă decât 
cuvântul, comunicând ochilor întreaga putere a 
nesfârşitului cerurilor pe care le oglindesc. Dacă vorbeşti, 
chiar şi cel mai neînsemnat cuvânt capătă atunci o putere 
de nestăvilit. Nu avem atunci lumină în glas, purpură în 
priviri? Oare cerul nu-i ca şi cum s-ar afla În noi, sau nu ni 
se pare că noi suntem în cer? 

Vandenesse şi Julie - căci, de câteva zile, ea se lăsa numită 
ia modul acesta familiar de către cel pe care îi plăcea să-l 
numească Charles - stăteau amândoi de vorbă, dar 


subiectul adevărat al discuţiei era destui de departe de 
cuvintele lor; şi, dacă nu-şi mai dădeau seama de înţelesul 
vorbelor ce le rosteau, ascultau totuşi cu deliciu gândurile 
tainice pe care cuvintele le acopereau. Mâna ei se afla în 
cea a lui Vandenesse, şi marchiza i-o lăsase fără a socoti că 
aceasta ar fi o favoare. 

Se înclinară amândoi ca să privească una dintre acele 
maiestuoase privelişti pline de zăpadă, de străluciri de 
gheaţă, de umbre cenuşii care acoperă coastele 
fantasticilor munţi; unul dintre acele tablouri încărcate de 
contrastele dure dintre flăcările roşii şi tonurile negre ee 
decorează cerurile cu o inimitabilă şi fugară poezie; 
magnifice giulgiuri în care se naşte soarele, frumos linţoliu 
în care el moare. În acea clipă, părul doamnei d'Aiglemont 
atinse obrazul lui Vandenesse; ea simţi uşoara atingere şi se 
înfioră toată, iar el la fel; căci treptat, amândoi ajunseseră 
la una dintre acele crize inexplicabile, când liniştea 
transmite simţurilor o percepţiune atât de fină, încât cea 
mai slabă emoție stârneşte lacrimile şi revarsă tristeţea, 
dacă sufletul se află cuprins În melancoliile sale, sau îi 
dăruie plăceri de nespus, dacă este cuprins de vârtejurile 
iubirii. Julie, aproape fără să vrea, strânse mâna prietenului 
său. Strângerea ei delicată dădu curaj timidităţii 
îndrăgostitului. Bucuriile acelei clipe şi visele viitorului, 
totul se contopi într-o singură emoție, aceea a unei prime 
mângâieri, a castului şi modestului sărut pe care doamna 
d'Aiglemont îngădui să i se dea pe obraz, Pe cât de mică era 
acea favoare, pe-atăt fu de puternică şi de primejdioasă. 
Spre nenorocirea amândurora, nu era nici părere, nici 
falsitate în ea. Fu înţelegerea dintre două suflete frumoase, 
despărțite prin tot ceea ce înseamnă lege, unite prin tot 
ceea ce în natură înseamnă afecţiune. În acea clipă, 
generalul d'Aigiemont intră. 

— S-a schimbat guvernul, spuse el. Unchiul 
dumneavoastră face parte din noul cabinet. Aşa încât, aveţi 


cele mai frumoase şanse să fiţi ambasador, domnule 
Vandenesse. 

Charles şi Julie se priviră şi se înroşiră. Această pudoare 
mutuală constitui încă o legătură între ei. Amândoi avură 
acelaşi gând şi aceeaşi remuşcare; legătură cumplită şi tot 
atât de puternică între doi tâlhari care au omorât un om, ca 
şi între doi îndrăgostiţi vinovaţi de un sărut. Trebuia dat un 
răspuns marchizului. 

— Eu nu mai vreau să plec din Paris, spuse Charles de 
Vandenesse. 

— Ştim de ce, replică generalul, afectând isteţimea unui 
om care descoperă un secret. Nu vreţi să-l părăsiţi pe 
unchiul dumneavoastră, ca să vă declare moştenitor al 
titlului său de pair. 

Marchiza fugi în camera sa, spunându-şi despre soţul ei 
aceste înfricoşătoare cuvinte: „Mai e şi dobitoc!” 

Aprilie 1832 

IV. DEGETUL LUI DUMNEZEU. 

LA BIEVRE. 

Între bariera Italiei şi bariera Sânte, de pe micul bulevard 
de la Jardin des Plantes, se desfăşoară o perspectivă demnă 
să incinte chiar şi pe artistul sau călătorul cel mai blazat de 
privelişti frumoase, Dacă veţi urca pe micul deal, de unde 
începe să cotească bulevardul, adumbrit de mari arbori 
stufoşi, ca o fermecătoare alee verde şi tăcută de pădure, 
veţi vedea jos, în faţă, o vale adâncă, plină cu fabrici pe 
jumătate săteşti, presărată cu pajişti, udată de apele 
întunecate ale râului La Bifevre, sau răul Gobelinilor. 

Pe versantul opus, câteva mii de acoperişuri, îngrămădite 
asemenea capetelor unei mulţimi, adăpostesc mizeriile 
mahalalei Saint-Marceau. Cupola magnifică a Pantheon- 
ului, domul cenuşiu şi melancolic de la Val de Grâce, domină 
falnic un întreg oraş aşezat ca un amfiteatru ale cărui 
trepte sunt desenate bizar de întortocheatele străzi. De 
acolo, proporţiile celor două monumente par gigantice; faţă 
de ele, locuinţele şi cei mai înalţi plopi de pe vale par turtiţi. 


La stânga, l'Observatoire, prin ferestrele şi printre 
galeriile căruia lumina se strecoară stârnind jocuri 
fantastice de umbre, se iveşte ca un spectru negru şi 
descărnat. lar mai departe, elegantul felinar de la Invalides 
arde între masele albăstrii ale Luxembourg-ului şi turnurile 
sure ale bisericii Saint-Suplice. Privite de acolo, liniile 
acestea arhitecturale apar amestecate cu frunzişuri şi cu 
umbre, supuse capriciilor unui cer care-şi schimbă 
necontenit culoarea, lumina şi înfăţişarea, În depărtare, 
edificiile împodobesc zările; jur-imprejur, şerpuiesc copaci 
legănători şi cărări câmpeneşti. La dreapta, printr-o largă 
despicătură la acest straniu peisaj, se zăreşte lunga 
desfăşurare de ape albe ale canalului Saint-Martin, încadrat 
de pietre roşietice, împodobit cu tei, mărginit de Greniers 
d'abondances8, construcţii într-adevăr romane. 

În ultimul plan, vaporoasele coline de la Belleville, 
acoperite cu case şi cu mori, îşi contopesc detaliile cu 
vălurile de nori. Există însă şi un alt oraş, pe care nu-l puteţi 
vedea, culcat între şirul de acoperişuri ce mărgineşte valea 
şi acel orizont vag ca o amintire din copilărie; e o imensă 
cetate, pierdută ca într-un adânc de prăpastie între culmile 
spitalului Pitie şi dealul cimitirului de l'Est, între suferinţă şi 
moarte; ea face să se audă un vuiet surd, asemănător celui 
al oceanului mugind dedesubtul unei faleze ca pentru a 
spune: „Sunt aici”. 

Când soarele îşi aşterne valurile-i de lumină peste această 
faţă a Parisului, limpezindu-i şi fimdificându-i liniile; când îi 
aprinde câteva geamuri, înveselindu-i acoperişurile, 
incendiindu-i crucile aurite, albindu-i zidurile şi 
transformându-i atmosfera într-un văl străveziu; când îi 
creează nişte bogate contraste de umbre fantastice şi când 
cerul e de azur, pământul freamătă, iar clopotele vorbesc, 
atunci puteţi admira de acolo dintre acele feerii elocvente 
pe care imaginaţia n-o va uita niciodată, pe care o veţi 
idolatriza, îndrăgostindu-vă de ea ca de o minunată 
privelişte de la Napoli, de la Istanbul sau din Florida. Nici o 


vrajă nu lipseşte din acest concert. Acolo murmură vuietul 
lumii şi poetica tihnă a singurătăţii, glasul unui milion de 
fiinţe şi glasul lui Dumnezeu. Acolo doarme o capitală 
culcată sub paşnicii chiparoşi de la Pere-Lachaise. 

Într-o dimineaţă de primăvară, în clipa când soarele făcea 
să strălucească toate frumuseţile acelui peisaj, îl admiram, 
rezemat de un ulm gros ce-şi scutura în vânt galbenele-i 
flori. Şi, la vederea acelor bogate şi sublime tablouri, mă 
gândeam cu amărăciune la disprețul pe care-l dovedim, 
până şi în cărţile noastre, faţă de ţara noastră de azi. 
Blestemam pe acei bieţi bogătaşi care, ştirbiţi de frumoasa 
noastră Franţă, se duc să cumpere cu aur dreptul de a-şi 
dispreţui patria, vizitând, în galop şi examinând printr-un 
lornion priveliştile acelei Italii devenite atât de banale. 
Contemplam cu dragoste Parisul modern şi mă cufundam în 
vise când, deodată, zgomotul unei sărutări îmi tulbură 
liniştea şi-mi izgoni filosofia. 

Pe aleea dimpotrivă, care încununează panta repede la 
poalele căreia freamătă apele, şi privind dincolo de podul 
de peste râul Gobelinilor, zării o femeie ce mi se păru destul 
de tânără încă, îmbrăcată cu cea mai elegantă simplitate şi 
al cărei chip dulce părea că reflectă senina fericire a 
peisajului. Un bărbat tânăr şi frumos lăsa jos din braţe pe 
cel mai frumos copil ce se putea vedea, aşa încât n-am putut 
să-mi dau seama dacă sărutarea fusese dată pe obrazul 
mamei sau pe cel al băieţelului. 

Un acelaşi gând, tandru şi cald, strălucea în ochii, în 
gesturile şi în zâmbetele celor două tinere făpturi. Se luară 
de braţ cu o atât de voioasă promptitudine şi se apropiară 
cu o atât de minunată armonie de mişcări încât, atenţi 
numai la ei, nu băgară de seamă prezenţa mea acolo. Dar 
un alt copil, nemulţumit şi îmbufnat, şi care le întorsese 
spatele, îmi aruncă nişte priviri pline de o expresie 
tulburătoare. Lăsându-l pe fratele său să alerge singur tind 
înaintea, când îndărătul mamei şi al tânărului domn, copilul 
acesta, tot atât de frumos, tot atât de grațios ca şi celălalt, 


dar cu un trup mai împlinit, rămase mut, nemişcat, în 
atitudinea unui şarpe împietrit. Era o fetiţă. 

Plimbarea frumoasei femei şi a tovarăşului ei avea ceva 
maşinal. Poate că din distracţie, ei se mulţumeau să 
străbată mica distanţă dintre podeţ şi o trăsură oprită la 
cotitura bulevardului, reluându-şi mereu scurta cale, 
oprindu-se, privindu-se, râzând, după cum decurgea 
conversaţia lor, rând pe rând însufleţită, visătoare, 
glumeaţă ori gravă. 

Ascuns de ulmul cel gros, admiram delicioasa scenă, şi 
fără îndoială că i-aş fi respectat tainele, dacă nu aş fi 
surprins pe faţa visătoarei şi taciturnei fetiţe umbra unui 
gând mai adânc decât se potrivea vârstei sale. De câteva 
ori, după ce mama şi tânărul domn, ajungând lângă ea, 
făceau cale întoarsă, fetiţa îşi aplecase iscoditoare capul şi 
aruncase asupra lor, ca şi spre fratele său, o privire furişă, 
într-adevăr extraordinară, Nimic însă n-ar putea să redea 
pătrunzătoarea fineţe, răutăcioasa naivitate, crâncena 
atenţie ce însufleţeau faţa-i de copil, cu ochii uşor 
încercănaţi, atunci când frumoasa doamnă sau însoţitorul ei 
mângâiau buclele blonde şi atingeau cu dragoste gâtul 
plăpând ori albul guleraş al băieţelul, în clipa în care acesta, 
copilăreşte, încerca să meargă laolaltă cu ei. 

Era vădită patima de om matur de pe chipul subţirel al 
ciudatei fetiţe. Ea sau suferea, sau medita. Or, ce 
prevesteşte mai sigur moartea la aceste făpturi în floare 
suferinţa sălăşluită în trup, sau îngândurarea prematură ce 
le devorează sufletele abia înmugurite? Poate că o mamă 
ştie acest lucru. În ce mă priveşte, eu până acum nu cunosc 
încă nimic mai îngrozitor decât o îngândurare de om bătrân 
pe o frunte de copil; nici blasfemia pe buzele unei fecioare 
nu e atât de monstruoasă. 

Aşa încât atitudinea aproape stupidă a acelei copile 
îngândurate, puţinătatea gesturilor ei, totul îmi stârni 
interesul. O examânam cu multă curiozitate. Îndemnat de 
pornirea firească a observatorilor, o comparam cu fratele 


său, căutând să surprind apropierile şi deosebirile dintre ei, 
Fata avea părul brun, ochii negri şi o maturitate precoce 
care constituiau un puternic contrast faţă de părul blond, 
de ochii verzi ca marea şi de graţioasa slăbiciune a 
băieţelului. Părea să tot aibă vreo şapte-opt ani, băieţelul 
de-abia vreo patru. Erau îmbrăcaţi la fel. Privindu-i, totuşi, 
cu luare aminte, băgai de seamă în guleraşele de la 
cămăşile lor o diferenţă destul de neînsemnată, dar care, 
mai târziu, îmi dezvălui un întreg roman trecut şi o întreagă 
dramă viitoare. Şi nu era vorba de cine ştie ce mare lucru; 
un tiv simplu mărginea guleraşul fetiţei celei oacheşe, în 
timp ce o broderie drăguță împodobea pe cel al mezinului; 
faptul însă dezvăluie o taină a inimii, o părtinire tacită pe 
care copiii o citesc în sufletul mamelor lor, de parcă în ei ar 
exista spiritul însuşi al lui Dumnezeu. 

Nepăsător şi vesel, bălaiul băieţel semăna cu o fetiţă, atât 
de fragedă îi era pielea albă, atât de gingaşe îi erau 
mişcările şi atât de dulce înfăţişarea; pe când fetiţa, în ciuda 
maturității ei, în ciuda frumuseţii trăsăturilor şi a strălucirii 
tenului, semăna cu un băieţel bolnăvicios. Ochii-i vii, goliţi 
de acea umedă vapoare ce dă atâta farmec privirilor unui 
copil, păreau a fi fost, ca ochii curtezanelor, uscați de un foc 
lăuntric. În sfârşit, albeaţa ei avea nu ştiu ce nuanţă mată, 
măslinie, simptom al unei firi aprige. 

De două ori frăţiorul ei venise să-i ofere, cu o gingăşie 
emoţionantă, cu o privire drăgăstoasă, cu un chip expresiv 
ce l-ar fi fermecat pe Charlet, micu-i corn de vânătoare în 
care sufla din când în când; de fiecare dată însă, ea nu-i 
răspunsese decât cu o privire cruntă la fraza: „Poftim, 
Helene, îl vrei şi tu?” rostită cu un glas tandru. 

Şi, sumbră şi cumplită sub mâna-i nepăsătoare în 
aparenţă, fetiţa tresărea, ba chiar se şi înroşea destul de 
puternic, atunci când fratele său se apropia de ea; micuțul 
însă nu părea să-şi dea seama de neagra mohoreală a 
surorii sale, iar această bunătate a lui plină de atenţii 
izbutea să facă să contrasteze adevărata fire a copilăriei cu 


greaua îngândurare a omului matur, de pe acum înscrisă pe 
faţa fetiţei şi care de pe acum o şi înnegura cu întunecaţi-i 
nori. 

— Mămico, Helene nu vrea să se joace! Strigă micuțul, 
care, ca să-şi exprime ciuda se folosi de o clipă când mama 
sa şi tânărul domn se opriseră tăcuţi pe podul de peste râul 
Gobelinilor. 

— Las-o, Charles. Ştii bine că ea-i bosumflată totdeauna! 

Cuvintele acestea, rostite fără nici un gând de către 
mamă, care pe urmă se şi întoarse brusc împreună cu 
tinărul domn, umplură de lacrimi ochii micuţei Helene. Ea şi 
le mistui în tăcere, aruncă spre fratele său una dintre acele 
priviri profunde ce mi se păreau de neînțeles, şi contemplă 
apoi cu o căutătură sinistră povârnişul pe vârful căruia se 
afla băiatul, pe urmă râul La Bievre, podeţul, peisajul şi pe 
mine. 

Temându-mă să nu fiu zărit de fericita pereche, căreia de 
bună seamă i-aş fi tulburat întâlnirea, mă retrăsei încetişor 
şi mă dusei în spatele unui gard de tufişuri de soc ale căror 
frunze mă ascunseră cu totul de orice privire. 

Mă aşezai liniştit pe vârful povârnişului, privind în tihnă 
când spre frumuseţile schimbătoare ale peisajului, când 
spre încrâncenata fetiţă pe care încă mai aveam putinţa s-o 
zăresc prin spaţiul dintre gard şi tulpina socului pe care îmi 
sprijineam capul, cam la acelaşi nivel cu bulevardul. 
Nemaivăzându-mă, Helene păru agitată; ochii-i negri mă 
căutară de-a lungul aleii, pe după copaci, cu un interes 
tulbure. Ce voi fi însemnând eu pentru ea? 

În acea clipă, râsul copilăresc al lui Charles răsună în 
tăcere ca un ciripit de pasăre. Frumosul domn, blond ca şi 
băieţelul, îl purta în braţe, dansând, şi-l săruta 
murmurându-i acele jumătăţi de cuvinte fără şir, lipsite de 
înţelesul lor adevărat, pe care le spunem cu drag copiilor. 
Mama zâmbea de jocul lor, şi, din când în când, rostea, 
bineînţeles în şoaptă, vorbe izbucnite vădit din inimă, de 


vreme ce însoţitorul ei se oprea, fericit ca totul, şi o privea 
cu ochii-i albaştri plini de flăcări şi de idolatrie. 

Glasurile lor, amestecate cu glasul copilului, aveau în ele 
nu ştiu ce mângâiere. Scena aceasta fermecătoare, în 
mijlocul acelui peisaj magnific, revărsa o gingăşie de 
neînchipuit. O femeie frumoasă, albă, zâmbitoare, un copil 
al iubirii, un bărbat strălucind de tinereţe, un cer pur, în 
sfârşit, toate armoniile firii se îmbinau pentru a bucura 
sufletul. Mă surprinsei zâmbind, de parcă fericirea aceea ar 
fi fost a mea. Tânărul bărbat auzi sunând orele nouă. După 
ce o îmbrăţişă duios pe tovarăşa să, devenită gravă şi 
aproape tristă, se întoarse la tilbury-ul său, care porni 
domol, condus de un servitor bătrân. Gânguritul copilului 
drag se contopise cu cele din urmă sărutări pe care i le 
dăduse tânărul domn. Apoi, când acesta se urcă în trăsura 
sa şi când doamna asculta nemişcată tilbury-ul ce se 
îndepărta, privind după norul de praf lăsat în urmă pe aleea 
cea verde a bulevardului, Charles alergă la sora lui lângă 
podeţ şi îi auzii spunându-i cu un glas de argint: 

— De ce n-ai venit şi tu să-ţi iei la revedere de la bunul 
meu prieten? 

Văzându-l pe fratele său pe povârnişul malului, Helene 
aruncă spre el cea mai îngrozitoare privire care s-a aprins 
vreodată în ochii unui copii şi îl îmbrânci cu un gest plin de 
mânie. Charles alunecă pe panta abruptă, se împiedică de 
nişte rădăcini care-l rostogoliră năprasnic peste pietrele 
ascuţite ale malului: îşi zdrobi fruntea, apoi, scăldat În 
sânge, se prăbuşi în apele murdare ale râului. Valul se 
sparse în mii de stropi negri sub frumosul lui cap bălai. Mai 
auzii o clipă ţipetele ascuţite ale bietului micuţ, numaidecât 
însă sunetele lui se stinseră, înăbuşite de mocirla în care 
dispăru scoțând un sunet greu ca al unui pietroi ce cade la 
fund. Fulgerul nu-i mai scurt decât a fost această cădere. 
Sării de unde mă aflam şi coborâi pe o potecă. Helene, 
năucită, ţipa ascuţit: 

— Mamă! Mamă! 


Mama era acolo, lângă mine. Zburase ca o pasăre. Dar nici 
ochii mamei, nici ai mei nu puteau desluşi locul exact în 
care se prăbuşise copilaşul. Apa neagră clocotea pe o 
întindere enormă. Albia Bievrei are aici o adâncime de zece 
picioare de mocirlă. Copilul trebuia să moară în ea, era cu 
neputinţă să fie salvat. La ceasul acela, în zi de duminică, 
totul era în repaos pe Bievre nu sunt nici bărci, nici pescari. 
Nu văd nicăieri nici vreo prăjină cu care să sondez apa 
duhnită, nici vreun om în depărtare. 

De ce, dar, să mai vorbesc despre acest accident sinistru 
sau să povestesc taina acestei nenorociri? Poate că Helene 
îl răzbunase pe tatăl său. Fără îndoială că gelozia ei era 
paloşul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mă cutremurai 
când o privii pe mamă. La ce interogatoriu înfiorător avea s- 
o supună soţul ei, veşnicul ei judecător? Iar ea târa cu sine 
un martor incoruptibil. Copilăria are fruntea transparentă 
şi faţa diafană; iar minciuna este pentru ea ca o lumină 
care-i înroşeşte până şi privirea. Nefericita doamnă încă nu 
se gândea la chinul care-o aştepta acasă. 

Ea privea râul Bievre. 

Martie, 1831 

VALEA TORENTULUI. 

Un asemenea eveniment trebuia să producă urmări 
groaznice în viaţa unei femei, şi iată unul dintre ecourile 
cele mai cumplite care, din timp în timp, tulbură iubirea 
doamnei d'Aiglemont. 

Cu vreo doi-trei ani mai târziu, într-o seară, după cină, la 
marchizul de Vandenesse, pe-atunci în doliu după tatăl său, 
şi care avea o moştenire de definitivat, venise un notar. 
Notarul acesta nu era măruntul notar al lui Steme, ci un 
notar din Paris, vânjos şi gras, unul dintre acei oameni 
stimabili care săvârşesc o prostie în mod chibzuit, care te 
calcă vârtos pe-o rană tainică şi pe urmă te întreabă de ce 
gemi. Dacă, din întâmplare, află ce au făcut prin ucigaşa lor 
prostie, îţi spun; „Pe cinstea mea, habar n-am avut!” în 


sfârşit, era un prostănac de notar cinstit, care nu vedea în 
viaţă decât acte. 

Lângă diplomat se afla doamna d'Aigiemont. Generalul 
plecase politicos, încă înainte de a se fi termânat masa, ca 
să-i ducă pe cei doi copii ai săi la un spectacol, pe bulevard, 
la Ambigu-Comique ori la Gaiete. Deşi melodramele tulbură 
simţămintele, la Paris ele trec drept potrivite pentru copii, 
şi neprimejdioase, pe motiv că în ele nevinovăția biruie 
totdeauna. Tatăl plecase fără să mai aştepte desertul, atâta 
îl bătuseră la cap fata şi fiul său, ca să ajungă la spectacol 
înainte de ridicarea cortinei. 

Notarul, netulburatul notar, incapabil să-şi pună 
întrebarea de ce şi-o fi trimițând doamna d'Aiglemont copiii 
şi soţul la spectacol fără să-i întovărăşească, rămăsese, 
după masă, ca înşurubat în scaunul lui. O discuţie făcuse ca 
desertul să se lungească destul de mult, iar servitorii 
zăboveau cu servitul cafelei. Aceste incidente, care fără 
îndoială că răpeau un timp preţios, îi smulgeau frumoasei 
doamne nişte gesturi pline de nerăbdare: putea fi 
comparată cu un cal de rasă bătând din copită înainte de 
cursă. Notarul, care nu se pricepea nici la cai, nici la femei, 
găsea că marchiza e o femeie pur şi simplu fermecătoare şi 
scânteietoare. Încântat că se află în compania unei femei la 
modă şi a unui om politic celebru, notarul povestea tot felul 
de snoave; socotea drept aprobare zâmbetul silit al 
marchizei, pe care-o scotea din răbdări, şi-i da înainte. 

Stăpânul casei, în deplin acord cu tovarăşa sa, îşi şi 
îngăduise, de mai multe ori, să păstreze tăcere atunci când 
notarul aştepta un răspuns elogios; dar, în timpul unor 
astfel de tăceri semnificative, diavolul acela de om privea 
focul din sobă şi căuta anecdote. Pe urmă, diplomatul 
recurse la ceasornicul său. În sfârşit, frumoasa doamnă îşi 
puse pălăria să plece, dar nu plecă. Notarul nu vedea şi n- 
auzea nimic; se simţea fermecat de sine însuşi şi era sigur 
că o cucerise aşa de tare pe marchiză, încât o ţintuise 
locului. 


„Femeia asta, fără îndoială, are să-mi fie clientă”, îşi zicea 
el. 

Marchiza sta în picioare, îşi punea mănuşile, îşi răsucea 
degetele şi privea pe rând când spre marchizul de 
Vandenesse care-i împărtăşea nerăbdarea, când spre 
notarul care-i bombarda pe amândoi cu tirul spiritelor lui. 
La fiecare pauză pe care vrednicul om o făcea, frumoasa 
pereche răsufla, spunându-şi printr-un semn: „În sfârşit, 
are să plece!” Nici vorbă insă. Era un coşmar moral ce nu 
se putea încheia decât prin a-i mânia pe cei doi îndrăgostiţi, 
asupra cărora notarul acţiona ca un şarpe asupra unor 
păsări, împingându-i la cine ştie ce izbucnire de furie, chiar 
toiul povestirii despre josnicele mijloace prin care du Tillet, 
un om de afaceri pe-atunci la modă, îşi realizase averea, şi 
ale cărui ticăloşii erau detaliate meticulos de către snovosul 
notar, diplomatul auzi pendulul vestind orele nouă; văzu 
limpede că notarul lui era un imbecil pe care trebuia să-l 
dea fără jenă afară şi îi curmă vorba cu un gest hotărât. 

— Doriţi cleştele, domnule marchiz? Întrebă notarul, 
înmânându-i clientului său cleştişorul. 

— Nu, domnule, sunt nevoit să vă cer să plecaţi. Doamna 
vrea să se ducă după copiii săi, iar eu voi avea cinstea s-o 
însoțesc. 

— S-a şi făcut nouă! Ca umbra trece timpul în compania 
oamenilor amabili, zise notarul, care de un ceas vorbea 
absolut singur, Îşi căută pălăria, veni apoi şi se înfipse 
înaintea căminului, izbuti anevoie să-şi stăpânească un 
sughiţ, şi-i spuse clientului său, fără a vedea fulgerătoarele 
priviri pe care i le arunca marchiza: 

— Să rezumăm, domnule marchiz. Afacerile înainte de 
orice! Mâine, aşadar, vom trimite o citaţie prin care îl vom 
soma legal pe fratele dumneavoastră; vom întocmi 
inventarul şi pe urmă, pe legea mea. 

Notarul înţelesese atât de greşit intenţiile clientului său, 
încât lua afacerea exact pe dos faţă de instrucţiunile pe 
care acesta abia i le dăduse. Incidentul era prea delicat 


pentru ca Vandenesse să nu fie silit să rectifice, de voie, de 
nevoie, planurile mitocanului notar, şi iarăşi se încinse o 
discuţie care mai răpi un oarecare timp. 

— Ascultă, spuse în sfârşit diplomatul, după un semn pe 
care i-l făcu tânăra doamnă, mi-ai împuiat capul; vino mâine 
la ora nouă, împreună cu avocatul meu. 

— Voi avea însă cinstea să vă atrag atenţia, domnule 
marchiz, că nu suntem siguri că-l vom întâlni mâine pe 
domnul Desroches şi, dacă somaţia nu este înmânată până- 
n prânz, termenul expiră şi. 

În acea clipă, o trăsură intră în curte şi, la zgomotul făcut 
de ea, biata doamnă întoarse repede capul ca să-şi ascundă 
lacrimile ce i se iviră În ochi. Marchizul sună cu gândul să-i 
poruncească valetului să spună că plecase; generalul însă, 
întors pe neaşteptate de la Gaietâ, ajunse înaintea valetului 
şi se arătă ţinându-şi cu o mână fiica ai cărei ochi erau roşii, 
şi cu cealaltă băieţelul mofluz şi înciudat. 

— Ce vi s-a întâmplat? Îl întrebă doamna pe soţul său. 

— Am să vă povestesc mai târziu, răspunse generalul, 
îndreptându-se spre un budoar de-alături, a cărui uşă era 
deschisă şi unde zărise nişte jurnale. 

Marchiza, necăjită, se trânti cu disperare pe o canapea. 

Notarul, care se crezu dator să fie gentil cu copiii, luă un 
ton copilăros şi-l întrebă pe băieţel: 

— Ei bine, micuţule, ce s-a jucat la comedie? 

— Valea torentului, bombăni Gustave. 

— Pe cinstea mea, spuse notarul, autorii de azi sunt pe 
jumătate nebuni! Valea torentului! De ce nu Torentul, văii? 
S-ar putea ca o vale să nu aibă nici un torent, dar spunând 
Torentul văii, autorii ar fi indicat ceva hotărât, limpede, 
caracteristic, pe înţeles. Dar să trecem peste asta şi să mai 
vedem: cum poţi, oare, să dai de o dramă într-un torent şi 
într-o vale? O să-mi răspundeţi că astăzi principala atracţie 
a unor spectacole de soiul ăsta zace în decoruri, şi că titlul 
ăstuia se referă la nişte astfel de decoruri foarte frumoase. 


Te-ai distrat bine, ştrengarule? Adăugă el, aşezându-se 
înaintea copilului. 

În clipa când notarul întreba ce dramă putea să se 
întâmple în adâncul unui torent, fetiţa marchizei întoarse 
încet capul şi începu să plângă. Mama era atât de tulburată, 
încât nu văzu mişcarea fetei sale. 

— Oh, da, domnule, eu m-am distrat bine, răspunse 
copilul. Era în piesă un copilaş tare drăguţ, care era singur 
pe lume, pentru că tatăl său nu putuse să-i fie tată. Şi, 
deodată, tocmai când ajunsese la mijlocul podului de peste 
torent, o matahală urâtă şi bărboasă, îmbrăcată toată-n 
negru, l-a aruncat în apă, şi Helene a început să plângă şi să 
suspine; toată sala a început să ţipe la noi şi tata ne-a luat 
repede-repede şi ne-a scos afară. 

Domnul de Vandenesse şi marchiza rămaseră amândoi 
înmărmuriţi şi cuprinşi parcă de o durere ce le luase 
puterea de a gândi şi de a se mişca. 

— Gustave, taci odată! Strigă generalul. Ţi-am spus că n-ai 
voie să povesteşti nimic despre cele ce s-au întâmplat la 
spectacol, şi-ai şi uitat vorbele mele. 

— lertaţi-l, Senioria-voastră, domnule marchiz, spuse 
notarul, eu am săvârşit greşeala de a-l întreba, dar habar n- 
aveam de gravitatea. 

— Nu trebuia să răspundă, spuse tatăl supărat, privindu-şi 
fiul. 

Cauza neaşteptatei întoarceri a copiilor şi a tatălui apăru 
atunci limpede şi diplomatului şi marchizei. Mama îşi privi 
fata, o văzu plângând şi se ridică să se ducă la ea; faţa însă i 
se încruntă cumplit, cu toate semnele unei asprimi pe care 
nimic n-o înfrâna. 

— Ajunge, Helene! Îi spuse ea, du-te în budoar şi ştergeţi 
lacrimile. 

— Ce-a greşit biata copilă? Zise notarul, vrând să 
liniştească totodată şi mânia mamei şi lacrimile fetei. E-aşa 
de frumoasă, încât trebuie să fie cel mai cuminte copil de pe 


lume; sunt foarte sigur, doamnă, că ea nu vă face decât 
bucurii. Nu-i aşa, fetiţo? 

Helene o privi pe mama ei tremurând, îşi şterse lacrimile, 
încercă să ia o înfăţişare liniştită şi fugi în budoar. 

— Şi-i sigur, doamnă, spunea notarul dând înainte, că 
dumneavoastră sunteţi o mama prea bună ca să nu vă iubiţi 
copiii în mod egal. Sunteţi, de altfel, prea virtuoasă ca să 
nutriţi acele triste părtiniri ale căror urmări funeste ni se 
arată mai cu osebire nouă, notarilor. Noi prefirăm printre 
degete societatea şi ni-i dat să vedem patimile în chipul lor 
cel mai hidos: interesul. Uneori câte o mamă vrea să-i 
dezmoştenească pe copiii soţului său în folosul copiilor care- 
i sunt ei dragi; în vreme ce, alteori, soţul vrea, la rându-i, să 
păstreze o parte a averii chiar pentru copilul care a îndurat 
ura mamei lui. Şi se pornesc nişte lupte, şi nişte spaime, şi 
nişte acte, contra-înscrisuri, vânzări false, şi fidel-comise; în 
sfârşit, nişte potlogării jalnice, pe cuvântul meu de cinste, 
jalnice! Alteori, taţii îşi cheltuiesc viaţa ca să-şi 
dezmoştenească fiii, furând bunul soțiilor lor. Da, furând, 
ăsta-i cuvântul. Vorbeam de o dramă: ah! Vă încredinţez că, 
dacă am putea noi să dezvăluim taina anumitor donaţii, 
autorii noştri ar putea să facă din ele nişte tragedii 
burgheze teribile. Habar n-am de ce puteri se folosesc 
femeile de izbutesc să facă ce vor; căci, în ciuda aparenţei şi 
slăbiciunii lor, totdeauna ele sunt cele care câştigă. Ah! Pe 
mine, de pildă, nu izbutesc să mă zăpăcească, nu. Ghicesc 
totdeauna pricina acelor părtiniri care în societate sunt 
calificate politicos drept de nelămurit! Soții însă nu o 
ghicesc niciodată, trebuie să recunoaştem. O să-mi 
răspundeţi la asta că există gingăşii de. 

Helene, care se întorsese din budoar în salon împreună cu 
tatăl său, îl asculta pe notar cu atenţie şi îl înţelegea aşa de 
bine, încât aruncă spre mama ei o privire temătoare, 
presimţind, cu întreg instinctul vârstei fragede, că 
împrejurarea aceea avea să sporească asprimea dojenitor 
ce i se adresau. Marchiza îngălbeni şi-i arătă lui 


Vandenesse, printr-un gest de spaimă, pe soţii ei, care 
privea gânditor florile de pe tapet. În acea clipă, cu toate 
bunele sale maniere, diplomatul nu se mai putu stăpâni şi 
aruncă spre notar o privire ucigătoare. 

— Poftiţi pe-aci, domnule, spuse el, îndreptându-se grăbit 
spre antreul salonului. 

Notarul îl urmă tulburat şi fără a-şi fi încheiat vorba. 

— Domnule, îi spuse cu o mânie stăpânită marchizul de 
Vandenesse, care trântise în urma lui uşa de la salon, unde 
o lăsase pe doamnă împreună cu soţul ei; de la cină şi până 
acum nu faci decât prostii şi nu spui decât dobitocenii. 
Pentru Dumnezeu! Pleacă odată; ai s-ajungi să pricinuieşti 
cele mai mari nenorociri. Dacă eşti un notar excelent, rămâi 
la meseria dumitale; dar dacă, din întâmplare, te afli între 
oameni, străduieşte-te sa fii mai cu băgare de seamă. 

Şi se întoarse în salon, părăsindu-l pe notar fără să-l mai 
salute. Notarul rămase un timp cu totul trăsnit, înlemnit, 
fără a mai şti nici măcar unde se află. Când vuietele ce-i 
ţiuiau în urechi se potoliră, i se păru că aude gemete şi paşii 
unui du-te-vino prin salon, unde soneriile erau zguduite 
năprasnic, îi fu frică să mai dea ochii cu marchizul de 
Vandenesse şi îşi regăsi folosinţa picioarelor spre a-şi lua 
tălpăşiţa şi a dibui pe unde-i scara; la uşa ce ducea spre 
apartamente dădu însă nas în nas cu valeţii ce se 
înghesuiau să alerge la ordinele stăpânilor lor. 

„lată cum sunt toţi aceşti mari seniori, îşi zise el, când, în 
sfârşit, se văzu în stradă, căutând o cabrioletă; te îndeamnă 
să vorbeşti, te îmbie cu fel de fel de complimente, gândeşti 
că-i înveseleşti, şi de unde! Până la urmă te umilesc, te pun 
la respect, ba te mai şi aruncă pe uşă afară, fără pic de 
jenă. În sfârşit, am fost cât se poate de spiritual, n-am spus 
nimic lipsit de bun-simţ, necugetat ori nechibzuit. Pe legea 
mea, mă sfătuieşte să fiu cu mai multă băgare de seamă! 
Păi eu cum am fost? Ah, fir-ar al dracului! Sunt notar şi 
membru al Camerei mele. He-he! Asta-i snoavă de 
ambasador, inşii ăştia n-au nimic sfânt. Mâine are să-mi 


explice dumnealui cum de n-am făcut la el decât prostii şi 
cum de n-am spus decât dobitocenii. Am să-i cer seamă, 
adică am să-i cer să-mi dea seama de asta. Şi-apoi, oi fi şi 
greşit, poate. Pe legea mea, sunt bun-bunuţ să mi se crăpe 
capul! Ce mi-o fi trebuit mie asta?” Notarul se întoarse 
acasă şi-i înfăţişă şi notăriţei enigma, povestindu-i punct cu 
punct întâmplarea din acea seară. 

— Dragul meu Crottat, excelenţa-sa a avut perfectă 
dreptate când ţi-a spus că n-ai făcut decât prostii şi n-ai 
spus decât dobitocenii. 

— De ce? 

— Dragul meu, ţi-aş spune de ce, dacă asta te-ar împiedica 
mâine s-o iei iar de la capăt, în altă parte. Eu, încă o dată, îţi 
amintesc numai să nu te mai apuci vreodată să vorbeşti 
despre altceva decât despre afaceri atunci când ieşi în 
lume. 

— Dacă nu vrei să-mi spui, am să-l întreb mâine pe. 

— Doamne Dumnezeule, cei mai mari gugumani se 
străduiesc să ascundă lucruri ca astea şi tu ţi-nchipui că un 
ambasador are să ţi le spună! Măi Crottat, nu te-am văzut 
niciodată aşa de lipsit de minte ca acum. 

— Mulţumesc, drăguţo! 

25 mai 1834 

V. CELE DOUĂ ÎNTÂLNIRI. 

VRAJA. 

Un fost ofiţer de ordonanţă al lui Napoleon, pe care îl vom 
numi doar marchizul sau generalul, şi care sub Restauraţie 
făcuse o mare avere, veni să-şi petreacă zilele de bunăstare 
la Versailles, unde locuia într-o casă de ţară, situată între 
biserică şi bariera Montreuil, pe drumul ce dă spre aleea 
Saint-Cloud. Serviciul lui de la Curte nu-i îngăduia să se 
îndepărteze de Paris. 

Construit odinioară spre a sluji de adăpost iubirilor 
trecătoare ale unui mare senior, pavilionul acesta avea nişte 
dependinţe foarte vaste. Grădinile în mijlocul cărora era 
aşezat îl despărţeau, şi pe dreapta şi pe stingă, de cele 


dinţii case din Montreuil şi de cocioabele construite în 
preajma barierei; astfel fără a fi prea izolaţi, stăpânii 
acestei proprietăţi se bucurau, la doi paşi de oraş, de toate 
plăcerile singurătăţii. Printr-o ciudată contradicţie, faţada şi 
uşa de intrare a casei dădeau de-a dreptul în drumul care 
poate că altădată nu va fi fost prea umblat. Presupunere ce 
pare de crezut, dacă socotim că drumul ducea la frumosul 
pavilion zidit de Ludovic al XV-lea pentru domnişoara de 
Romans, şi că, înainte de a ajunge la el, un trecător curios 
ar fi putut vedea, ici-colo, câteva casinouri ale căror 
interioare şi decoruri dezvăluie rafinatele desfrâuri ale 
străbunicilor noştri, care, în dezmăţul de care sunt învinuiți, 
căutau totuşi să se închidă în umbră şi în taină. 

Într-o seară, de iamă, marchizul, soţia şi copiii săi se aflau 
singuri în casa singuratică. Servitorii căpătaseră învoire să 
se ducă la Vandenesse, la celebrarea nunţii unuia dintre ei; 
şi, socotind că şi sărbătoarea Crăciunului, care era tot în 
acea seară, le prilejuia o scuză valabilă faţă de stăpânii lor, 
nu-şi făceau gânduri că stau la petrecere oleacă mai mult 
decât le îngăduia porunca de acasă. Cu toate acestea, 
întrucât generalul era recunoscut drept un om ce nu 
pregeta niciodată sa se ţină de vorbă cu o rapiditate 
uluitoare, vinovaţii dansau cu oarecare îngrijorare, după ce 
ora întoarcerii acasă trecuse. Ceasul bătuse de unsprezece, 
şi nici un servitor nu sosise. Adânca tăcere care domnea 
peste câmp îngăduia să se audă, din răstimp, vuietul 
vântului de iamă printre ramurile negre ale copacilor, 
mugetul lui împrejurul casei ori şuierul de prin lungile 
coridoare. Atât de straşnic limpezise îngheţul aerul, întărise 
pământul şi cuprinsese caldarâmurile, încât totul căpătase 
acea sonoritate aspră ale cărei sunete ne uimesc 
întotdeauna. Mersul greu al vreunui beţiv întârziat ori 
uruitul vreunei trăsuri ce se întorcea spre Paris răsunau 
mai puternic şi se auzeau mai de departe ca de obicei. 
Frunzele moarte, începând să se învolbure În de un vârtej 
brusc, foşneau pe pietrele din curte, dând glas nopţii, când 


ea ar fi trebuit să rămână mută. Era, aşadar, una dintre 
acele seri aspre care smulg egoismului nostru câte o 
compătimire stearpă la adresa omului sărac on a celui 
călător şi fac să ni se pară atât de plăcut colţişorul de lângă 
sobă. 

În acea clipă, familia strânsă în salon nu era îngrijorată 
nici de lipsa servitorilor, nici de cei fără un cămin, nici de 
poezia de care străluceşte o seară de iarnă. Fără a-şi face 
nici un fel de gânduri negre şi simțindu-se liniştiţi sub 
ocrotirea bătrânului militar, soţia şi copiii se lăsau în voia 
bucuriilor pe care le dă viaţa căminului atunci când 
sentimentele nu sunt stânjenite, când afecțiunea şi 
sinceritatea însufleţesc şi cuvintele, şi privirile, şi ochii. 

Generalul era aşezat, sau mai bine zis cufundat, într-o 
berjeră înaltă şi încăpătoare, în faţa şemineului în care 
strălucea un foc straşnic ce revărsa o căldură plăcută, semn 
al unui ger năprasnic afară. Rezemat de spătarul fotoliului, 
şi uşor înclinat, capul bravului părinte rămânea Într-o 
atitudine a cărei indiferenţă vădea o linişte desăvârşită, o 
dulce mulţumire sufletească. Braţele-i pe jumătate toropite, 
atârnând alene peste marginea berjerei, izbuteau să 
exprime intru totul acea impresie de fericire. Îl contempla 
pe cel mai mic dintre copiii săi, un băieţel în vârstă de cinci 
ani, care, pe jumătate gol, nu voia să se lase complet 
dezbrăcat de către mama sa. Piciul zvârlea cămaşa sau 
boneţica de noapte cu care marchiza îl ameninţa din când 
în când; sta cu guleraşul brodat la gât, şi râdea ori de cite 
ori mama îl chema, văzând că şi ea râde de nesupunerea lui 
copilărească; pe urmă, începea iar să se joace cu sora lui, 
tot atât de naivă, dar mai răutăcioasă şi vorbind mai 
desluşit decât el, ale cărui cuvinte stâlcite şi idei confuze 
abia erau de înţeles pentru părinţii săi. Micuța Moina, mai 
mare decât el cu doi ani, stârnea prin giumbuşlucurile-i de 
pe-acum feminine, hohote de râs necurmate, ce izbucneau 
ca nişte petarde şi păreau pornite fără nici o pricină; 
văzându-i însă pe amândoi cum se rostogolesc prin faţa 


sobei, cum îşi arată fără sfială frumoasele trupuri durdulii 
cu forme delicate şi albe, cum îşi împreună buclele părului 
negru şi blond şi cum îşi alipesc obrăjorii trandafirii pe care 
bucuria săpa nişte gropiţe suave, fireşte că un tată şi mai 
ales o mamă înțelegeau mai bine micuţele lor suflete, de 
altfel de mult cunoscute şi de mult îndrăgite de ei. Cei doi 
îngeraşi făceau să pălească, faţă de culorile vii ale ochilor 
lor luminoşi, faţă de obrajii lor strălucitori şi faţă de pielea 
lor albă, florile moalelui covor, teatru al zbenguielii lor, pe 
care se tăvăleau, se trânteau, se luptau, se rostogoleau fără 
nici o grijă. 

Aşezată pe o canapea, de partea cealaltă a şemineului, 
faţă în faţă cu soţul său, mama sta înconjurată de tot soiul 
de pleduri şi în mână cu un pantof roşu, într-o atitudine de 
seninătate deplină. Vaga-i severitate se stingea într-un 
zâmbet dulce, uitat pe buzele sale. În vârstă de vreo 
treizeci şi şase de ani, ea mai păstra încă o frumuseţe 
datorată rarei perfecţiuni a trăsăturilor chipului, căruia 
căldura, lumina şi fericirea îi da în acea clipă o strălucire 
supranaturală. Din când în când, îşi lua privirile de la copii 
şi îşi întorcea ochii galeşi spre grava figură a soţului; şi 
uneori, întâlnindu-se, privirile lor îşi împărtăşeau bucurii 
mute şi cugetări profunde. 

Generalul avea faţa foarte oacheşă. Peste fruntea-i lată şi 
senină cădeau câteva şuviţe de păr cărunt. Bărbăteştile 
fulgere din ochii lui albaştri şi bravura înscrisă în ridurile de 
pe obraji-i veştezi dovedeau că îşi câştigase cu trudă grea 
panglica roşie care-i înflorea Ia butoniera de la haină, în 
acea clipă, nevinovatele bucurii exprimate de cei doi copii 
se oglindeau în fizionomia lui viguroasă şi hotărâtă, plină de 
o blândeţe şi de o candoare de nespus. Fostul căpitan 
redevenise mic, fără multe eforturi. Oare nu se află 
totdeauna un sentiment de dragoste pentru copilărie în 
sufletul militarilor, care au cunoscut atât de profund 
nenorocirile vieţii încât ştiu să vadă şi mizeriile forţei şi 
privilegiile slăbiciunii? 


Mai încolo, la o masă rotundă, luminată de nişte lămpi 
astrale ale căror străluciri puternice se luptau cu luminile 
palide ale luminărilor aşezate deasupra căminului, se afla 
un tânăr de treisprezece ani care parcurgea rapid paginile 
unei cărţi groase. Ţipetele fratelui şi ale surorii nu-l 
tulburau, iar chipul lui exprima curiozitatea tinereţii. 
Această lectură adâncă se justifica prin captivantele 
minunăţii din O mie şi una de nopţi şi printr-o uniformă de 
licean. Sta nemişcat, într-o atitudine meditativă, cu un cot 
pe masă şi cu capul sprijinit pe o mină, ale cărei degete şi le 
trecea prin părul negru. Lumina căzându-i de-a dreptul pe 
faţă, iar restul trupului rămânând în obscuritate, se 
asemăna cu acele portrete negre în care Rafael s-a înfăţişat 
pe sine însuşi concentrat, preocupat, cugetând la viitor. 

Între această masă şi marchiză, lucra o înaltă şi frumoasă 
domnişoară, aşezată înaintea unui gherghef peste care îşi 
apleca şi îşi îndepărta ritmic capul cu părul de abanos 
pieptănat artistic în care se reflecta lumâna. Helene, ea 
însăşi, constituia un spectacol. Frumuseţea ei se remarca 
printr-un rar caracter de forţă şi de eleganţă. Deşi înălţat 
aşa fel ca să formeze nişte linii vii împrejurul capului, păru-i 
era atât de bogat încât, nesupus dinţilor pieptenelui, se 
cârlionţa năstruşnic la ceafă. Sprâncenele, foarte dese şi de 
formă regulată, contrastau cu albul pur al frunţii. Pe buza 
superioară avea chiar câteva semne de virilitate ce schiţau 
o uşoară umbră brună sub nasul grec ale cărui trăsături 
erau de o desăvârşire aleasă. Dar fermecătoarea rotunzime 
a formelor sale, candida expresie a celorlalte trăsături, 
frăgezimea delicată a trupului, voluptuoasa moliciune a 
buzelor, perfecțiunea feţei sale ovale şi mai ales puritatea 
privirilor ei fecioreşti imprimau acestei viguroase frumuseți 
suavitatea feminină, încântătoarea modestie pe care o 
pretindem de la aceşti îngeri ai păcii şi ai iubirii. Numai că 
nimic fragil nu exista în înfăţişarea acestei domnişoare, iar 
inima ei trebuia să fie tot atât de blândă, sufletu-i tot atât de 
tare pe cât îi erau de minunate trăsăturile şi pe cât îi era de 


atrăgător chipul. 'Tăcea, ca şi fratele ei liceanul, părând a fi 
în prada uneia dintre acele fatale meditații de tânără 
domnişoară adesea de nepătruns nu numai pentru privirile 
unui tată, ci chiar şi pentru perspicacitatea unei mame; aşa 
încât era cu neputinţă să se ştie dacă vagile umbre ce 
treceau pe chipul său, ca nişte nori uşori pe un cer pur, 
trebuiau atribuite jocului de lumină sau vreunor necazuri 
tainice, Cei doi copii mai mari erau în acea clipă uitaţi cu 
totul de tatăl şi de mama lor. Totuşi, de câteva ori, o 
aruncătură de ochi întrebătoare a generalului cuprinsese 
scena mută, care, în al doilea plan, înfăţişa o graţioasă 
împlinire a speranţelor pe care le îndreptăţea zarva 
copilărească plasată în prim-planul acestui tablou casnic. 
Ilustrând viaţa omenească în gradaţii treptate, figurile 
acestea alcătuiau un fel de poem viu. Luxul mobilelor ce 
împodobeau salonul, diversitatea de atitudini, deosebirile 
de culori ale veşmintelor, contrastele dintre aceste chipuri, 
atât de caracterizate prin diferenţele de vârstă şi prin 
contururile pe care luminile le scoteau în evidenţă, 
revărsau peste aceste pagini umane tot belşugul de 
frumuseți cerute sculptorilor, pictorilor, scriitorilor, în 
sfârşit, tăcerea şi iarna, singurătatea şi noaptea îşi adăugau 
măreţia lor la această compoziţie de un sublim naiv, 
fermecător efect al naturii. Viaţa conjugală e plină de astfel 
de ore sfinte, a căror vrajă de nedescris se datorează poate 
vreunui vis uitat dintr-o viaţă mai bună. Raze cereşti se 
revarsă, fără îndoială, peste astfel de scene, hărăzite să-l 
răsplătească pe om pentru o parte din mâhnirile ce le 
îndură şi să-l facă să accepte existenţa. Pare că universul 
întreg e acolo, în faţa noastră, sub o formă încântătoare, şi 
că îşi desfăşură marile-i idei de ordine, iar viaţa socială 
pledează pentru legile sale, vorbind despre viitor. 

Şi totuşi, în ciuda privirii duioase pe care Helene o aruncă 
spre Abel şi Moina, atunci când izbucneau în râs la vreo 
năzbâtie de-a lor, şi în ciuda fericirii zugrăvite pe faţa ei 
lucidă, atunci când îl contempla pe furiş pe tatăl său, un 


sentiment de tristeţe adâncă era înscris în gesturile. În 
atitudinea şi mai ales în ochii-i adumbriţi de genele lungi. 
Mâinile-i albe şi puternice, peste care lumina trecea dându- 
le o roşeaţă diafană şi aproape fluidă, ei bine, mâinile ei 
tremurau. O singură dată, fără a se ocoli mutual, ochii ei şi 
cei ai marchizei se înfruntară. Aceste două fiinţe se 
înţeleseră atunci printr-o privire grea, rece, respectuoasă la 
Helene, sumbră şi amenințătoare la mamă. Helene îşi 
cobori numaidecât ochii pe gherghef, trase acul cu dibăcie, 
şi multă vreme nu-şi mai înălţă capul, care parcă-i deveni 
prea greu de susţinut. 

Oare să fi fost mama prea severă cu fiica sa şi să fi socotit 
necesară o asemenea severitate? Să fi fost, oare, geloasă pe 
frumuseţea Helenei, cu care ea încă mai putea rivaliza, dar 
numai folosindu-se de toate meşteşugurile toaletei? Sau 
fata va fi surprins la ea, ca multe alte fete atunci când încep 
să înţeleagă viaţa, nişte secrete pe care această doamnă, în 
aparenţă atât de religios credincioasă datoriilor sale, 
credea că le înmormântase în inimă adânc ca într-un 
mormânt? 

Helene ajunsese la o vârstă când puritatea sufletească 
devine de o neînduplecare ce depăşeşte dreapta măsură la 
care trebuie să rămână sentimentele, în unele minţi, o 
greşeală capătă proporţiile unei crime; imaginaţia 
influenţează în asemenea cazuri conştiinţa; şi, adeseori, 
tinerele fete exagerează pedeapsa, pe măsura importanţei 
pe care ele o dau ticăloşiilor, Helene părea a nu se socoti 
demnă de nimeni, O taină din viaţa ei de mai înainte, un 
accident poate, neînțeles la început, sporit însă de 
susceptibilităţile minţii ei influențate de preceptele 
religioase, părea că de puţină vreme o coborâse romanţios 
în propriii săi ochi. Schimbarea ei de conduită a început în 
ziua când a citit, în recenta traducere a dramaturgiei 
străine, frumoasa tragedie Wilhelm Tell, de Schiller. După 
ce o mustrase pe fata sa că lăsase să-i cadă cartea din 
mână, mama băgase de seamă că tulburarea pricinuită de 


lectură în sufletul Helenei provenea de la scena în care 
poetul stabileşte un fel de frăţie între Wilhelm 'Iell, care 
varsă sângele unui om pentru a salva un popor întreg, şi 
Johann Paricidul. Devenită umilă, pioasă şi reculeasă, 
Helene nu mai râvnea să se ducă la baluri. Niciodată nu mai 
fusese atât de drăgăstoasă faţă de tatăl său, mai ales atunci 
când marchiza nu era de faţă la alintările tinerei 
domnişoare. Cu toate acestea, dacă exista o răceală în 
afecțiunea Helenei faţă de mama sa, ea era atât de fin 
exprimată, încât generalul n-avea să-şi dea niciodată 
seama, oricât de grijuliu ar fi fost faţă de unirea ce domnea 
în familia sa. Nici un om n-ar fi avut ochiul destul de 
pătrunzător spre a sonda adâncurile acestor două inimi de 
femei: una tânără şi generoasă, cealaltă sensibilă şi 
mândră; cea dinţii, comoară de iertare; cea de a doua, plină 
de fineţe şi de iubire. Dacă mama îşi mâhnea fiica printr-un 
despotism dibaci de femeie, despotismul ei nu era simţit 
decât de victimă. De altminteri, numai întâmplarea făcu să 
se nască toate aceste prezumţii insolubile, Până în noaptea 
aceea, nici o lumină acuzatoare nu scăpase din cele două 
suflete; dar, între ele şi Dumnezeu, fără îndoială, se ridica o 
taină sinistră. 

— Gata, Abel, spuse marchiza, folosindu-se de o clipă când, 
tăcuţi şi osteniţi, Moina şi fratele ei stăteau liniştiţi; gata, 
băiete, haide, trebuie să vă culcaţi. 

Şi, aruncându-i o privire poruncitoare, îl luă hotărâtă pe 
genunchi. 

— Cum, zise generalul, este ora zece şi jumătate şi 
niciunul dintre servitorii noştri nu s-a întors? Ah, ticăloşii! 
Gustave, adăugă el, întorcându-se spre fiul său, nu ţi-am dat 
cartea aceea decât cu condiţia ca la ora zece s-o laşi; ar fi 
trebuit s-o închizi tu însuţi la ora stabilită şi să te duci să te 
culci, aşa cum mi-ai promis. Dacă vrei să fii un om deosebit, 
trebuie să-ţi faci din cuvânt o a doua religie şi să ţii la el ca 
la onoarea ta. Fox, unul dintre cei mai mari oratori ai 
Angliei, era deosebit mai ales prin frumuseţea caracterului 


său. Respectarea angajamentelor luate era principala lui 
calitate. În copilărie, tatăl său, un englez de viţă veche, îi 
dăduse o lecţie destul de straşnică pentru a lăsa o impresie 
de neşters în mintea unui băiat. La vârsta ta, Fox venea, în 
timpul vacanţelor, în casa tatălui său, care avea, ca toţi 
englezii bogaţi, un parc destul de mare împrejurul 
castelului său. În acest parc se afla şi un chioşc vechi ce 
urma să fie dat jos şi reconstruit într-un alt loc unde 
priveliştea era de-a dreptul încântătoare. Copiilor le place 
grozav să vadă cum se dărâmă o casă. Micuţul Fox ar fi vrut 
să-şi lungească vacanţa cu câteva zile, ca să asiste la 
dărâmarea pavilionului aceluia; tatăl său însă îi ceru să se 
prezinte la colegiu în ziua hotărâtă pentru deschiderea 
cursurilor de aci, vrajbă între tată şi fiu. Mama, ca toate 
mamele, îi luă parte micuţului Fox. Tatăl îi făgădui atunci în 
mod solemn fiului sau că va amâna dărâmarea chioşcului 
până la vacanţa viitoare. 

Fox se întoarse la colegiu. Tatăl crezu că un băieţel, ocupat 
cu lecţiile, va uita această întâmplare, şi porunci să fie 
dărâmat chioşcul şi să fie reconstruit în locul celălalt. 
Îndărătnicul copil însă nu se gândea decât la chioşcul acela. 
Când veni iar acasă, prima lui grijă fu să se ducă să vadă 
bătrâna clădire; se întoarse însă la ora mesei tare mâhnit şi- 
i spuse tatălui său: „M-ai înşelat”. Bătrânul gentilom englez 
spuse tulburat, dar plin de demnitate: „E adevărat, fiule, 
dar îmi voi îndrepta greşeala. Trebuie să ţii la cuvântul dat 
mai mult decât la bogăţie; pentru că a ţine la cuvântul dat 
iţi aduce bogăţie, dar toate bogăţiile nu şterg pata pe care 
ţi-o lasă pe conştiinţă nerespectarea cuvântului.” Tatăl puse 
să se reconstruiască vechiul pavilion aşa cum fusese; pe 
urmă, după ce a fost reconstruit, a poruncit să fie dărâmat 
sub ochii fiului său. Acest lucru, Gustave, să-ţi slujească de 
învăţătură. 

Gustave, care-l ascultase pe tatăl său cu luare aminte, 
închise cartea numaidecât. Urmă un moment de tăcere, în 
timpul căreia generalul o luă pe Moina, care pica de somn, 


şi o culcă duios în braţele lui. Micuţa îşi lăsă capul să cadă 
moale pe pieptul tatălui şi adormi astfel îndată, învăluită în 
buclele aurii ale frumosului ei păr. 

În acea clipă, nişte paşi grăbiţi se auziră răsunând pe 
stradă; şi deodată trei bătăi în uşă stârniră ecourile casei. 
Aceste bătăi prelungite avură un accent tot atât de uşor de 
înţeles ca şi ţipătul unui om în primejdie de moarte. Câinele 
de pază lătră cu mânie. Helene, Gustave, generalul şi soţia 
sa tresăriră cu toţii; Abel însă, pe care mama sa izbutise să-l 
culce, şi Moina nu se deşteptară. 

— Asta-i tare grăbit! Zise militarul, aşezând-o pe fiica sa 
pe berjeră. 

leşi repede din salon, fără a fi auzit rugămintea soţiei sale: 

— Dragul meu, nu te duce. 

Marchizul trecu în camera lui de culcare, luă o pereche de 
pistoale, îşi aprinse felinarul orb, alergă spre scară, cobori 
cu iuţeala fulgerului şi ajunse într-o clipă la uşa casei, unde 
fiul său îl urmă curajos. 

— Cine-i acolo? Întrebă el. 

— Deschideţi, răspunse un glas aproape sufocat de o 
răsuflare gâfâită. 

— Eşti prieten? 

— Da, prieten. 

— Eşti singur? 

— Da. Dar deschideţi, căci vin ăştia, vin ăştia! 

Un om se strecură în antreu cu fantastica iuţeală a unei 
umbre, de îndată ce generalul întredeschise uşa; şi, fără ca 
marchizul să i se poată opune, necunoscutul îl sili s-o 
închidă, trântind-o cu o straşnică împingere de picior şi 
rezemându-se de ea ca pentru a-l împiedica s-o mai 
deschidă. 

Generalul, care ridică îndată pistolul şi felinarul spre 
pieptul străinului ca să-l ţină la respect, văzu un bărbat de 
înălţime mijlocie, învăluit într-o şubă de blană, veşmânt de 
bătrân, larg şi prea lung, ce nu părea făcut pentru el. Fie 


din prudenţă, fie din întâmplare, fugarul avea fruntea în 
întregime acoperită de o pălărie ce-i cădea peste ochi. 

— Domnule, îi spuse el generalului, lăsaţi jos ţeava 
pistolului. Nu pretind să rămân în casa dumneavoastră, 
dacă nu-mi daţi îngăduinţa; dar, dacă am să ies, moartea 
mă aşteaptă la barieră. Şi ce moarte! Veţi da seama de ea în 
faţa lui Dumnezeu. Vă cer găzduire pentru două ore. 
Gândiţi-vă bine, domnule, oricât de strâmtorat sunt, trebuie 
să vă poruncesc cu despotismul nevoii. Vă cer ospitalitatea 
arabă. Să vă fiu ca un lucru sfânt; de nu, deschideţi, mă voi 
duce să mor. Nu vă cer decât să-mi păstraţi taina, să-mi daţi 
un adăpost şi apă. Oh, apă! Repetă el, cu un glas care 
horcăia. 

— Cine sunteţi? Întrebă generalul, uimit de repeziciunea 
înfrigurată cu care vorbea necunoscutul. 

— Ah, cine sunt! Ei bine, deschideţi, plec, răspunse omul, 
cu o ironie infernală. 

În ciuda îndemânării cu care marchizul proiecta lumina 
felinarului, nu izbutea să vadă decât partea de jos a feţei 
necunoscutului, şi nimic nu pleda în favoarea unei găzduiri 
atât de ciudat cerută: obrajii tremurau livizi, iar întregul 
chip se contracta îngrozitor. În umbra borului pălăriei, ochii 
i se zăreau ca două lumini ce aproape că făcură să pălească 
slaba lumină a felinarului. Totuşi, trebuia dat un răspuns. 

— Domnule, spuse generalul, ceea ce spuneţi este atât de 
uluitor încât, în locul meu, dumneavoastră. 

— Hotărâţi-mi soarta! Strigă străinul, cu o voce cumplită, 
întrerupându-şi gazda. 

— Două ore? Întrebă marchizul nehotărât. 

— Două ore! Repetă omul. 

Şi deodată îşi smuci pălăria cu un gest de disperare, îşi 
descoperi fruntea şi, parcă vrând să facă o ultimă încercare, 
aruncă o privire a cărei lumină vie tulbură inima 
generalului. Săgetătura aceasta de spirit şi de voinţă 
semăna cu un fulger şi fu zdrobitoare ca trăsnetul; căci sunt 
clipe când oamenii sunt investiţi cu o putere inexplicabilă. 


— Bine, oricine aţi fi, veţi fi în siguranţă sub acoperişul 
meu, reluă cu gravitate stăpânul casei, care socoti că se 
supune uneia dintre acele porniri instinctive pe care omul 
nu totdeauna şi-o poate explica. 

— Dumnezeu să vă răsplătească, adăugă necunoscutul, 
scoțând un suspin adânc. 

— Sunteţi înarmat? Întrebă generalul. 

Drept orice răspuns, străinul, abia dându-i timpul să 
arunce o privire, îşi deschise şi îşi închise fulgerător şuba. 
Părea fără arme şi era îmbrăcat în costumul cu care un 
tânăr iese de la bal. Oricât de rapidă fusese examânarea 
bănuielnicului militar, el văzu destul pentru a se mira. 

— Unde naiba aţi putut să vă murdăriţi aşa, pe o vreme 
atât de uscată? 

— Iarăşi întrebări! Răspunse necunoscutul cu un aer 
mândru. 

În clipa aceea, marchizul îl zări pe fiul său şi îşi aminti de 
pilda pe care i-o spusese despre stricta respectare a 
cuvântului dat; fu aşa de contrariat de această împrejurare, 
încât îi spuse, nu fără un accent de supărare: 

— Cum se face, isteţule, că te afli aici, în loc să fii În patul 
tău? 

— Am crezut că îţi voi putea fi de folos în caz de primejdie, 
răspunse Gustave. 

— Bine, urcă în camera ta, spuse tatăl, domolit de 
răspunsul fiului său. lar dumneavoastră, adăugă el 
adresându-se necunoscutului, urmaţi-mă. 

Amândoi deveniră tăcuţi ca doi jucători care se tem unul 
de altul. Generalul chiar începuse să se simtă cuprins de 
presimţiri sinistre. Necunoscutul îi şi apăsa pe inimă ca un 
coşmar; dar, stăpânit de credinţa în jurământul făcut, el îl 
conduse de-a lungul coridoarelor şi al scărilor locuinţei sale 
şi îl introduse într-o cameră de la al doilea etaj, exact 
deasupra salonului. Odaia aceasta nelocuită servea de 
uscătorie iarna, nu comunica absolut cu nici un apartament 
şi nu avea altă podoabă, pe cei patru pereţi gălbejiţi ai săi, 


decât o oglindă lăsată pe şemineu de fostul proprietar, şi o 
altă oglindă, mai mare, care, devenind inutilă după 
amenajarea făcută de marchiz, fusese aşezată deocamdată 
în faţa şemineului. Podeaua acestei mansarde vaste nu 
fusese măturată niciodată, aerul era ca de gheaţă şi două 
scaune vechi, din care curgeau paiele, alcătuiau întregul 
mobilier de acolo. 

După ce puse felinarul pe marginea şemineului, generalul 
îi spuse necunoscutului: 

— Siguranţa dumneavoastră impune ca această mansardă 
mizerabilă să vă servească de adăpost. Şi, întrucât aveţi 
cuvântul meu că vă voi păstra secretul, îmi veţi permite să 
vă închid. 

Omul înclină capul, ca semn de acceptare. 

— N-am cerut decât un adăpost, secretul şi apă, sublinie 
el. 

— Mă duc să vă aduc apa, răspunse marchizul, care 
închise uşa cu grijă şi cobori pe dibuite în salon să ia o 
lumânare spre a se duce să caute el însuşi o cană în 
cămară. 

— Ei bine, domnule, ce s-a întâmplat? Îl întrebă curioasă 
marchiza pe soţul ei. 

— Nimic, draga mea, răspunse el scurt. 

— Dar am auzit totuşi limpede cum ai condus pe cineva 
sus.! 

— Helene, reluă generalul, privind-o pe fiica sa care-şi 
ridică spre el capul, să nu uiţi că onoarea tatălui tău 
depinde de discreţia voastră. Voi trebuie să nu fi auzit 
NIMIC. 

Tânăra domnişoară răspunse printr-o mişcare 
semnificativă a capului. Marchiza rămase cu totul uluită şi 
jignită în sine de felul în care soţul ei înţelegea să-i impună 
tacere. Generalul se duse să ia o cană şi un pahar, şi se urcă 
din nou în camera în care se afla prizonierul lui: îl găsi în 
picioare, rezemat de zid, lângă şemineu, cu capul 
descoperit; pălăria şi-o aruncase pe unul dintre cele două 


scaune. Străinul nu se aşteptase, desigur, că va fi atât de 
bine lumânat. Fruntea i se încreţi, iar chipu-i deveni 
îngrijorat atunci când ochii săi întâlniră ochii sfredelitori ai 
generalului se linişti însă şi căpătă o înfăţişare amabilă, 
pentru a-i mulţumi ocrotitorului său, Când acesta din urmă 
aşeză paharul şi cana pe marginea şemineului, 
necunoscutul, după ce îi mai aruncă o privire scânteietoare, 
rupse tăcerea. 

— Domnule, spuse el cu o voce dulce care nu mai avea 
convulsiile guturale de mai înainte, dar care totuşi încă mai 
trăda o tulburare lăuntrică; vă par, desigur, ciudat. lertaţi- 
mi nazurile pe care sunt silit să le fac. Dacă rămâneţi aici, v- 
aş ruga să nu vă uitaţi la mine în vreme ce beau. 

Necăjit că tot trebuie să se supună unui ins ce nu-i plăcea, 
generalul se întoarse brusc. Străinul scoase din buzunar o 
batistă albă şi îşi înfăşură cu ea mâna dreaptă; luă apoi 
cana şi bău dintr-o răsuflare toată apa din ea. Fără a fi vrut 
să-şi încalce făgăduiala tacită, marchizul privi maşinal în 
oglinda cea mare; atunci însă, prin cele două oglinzi puse 
faţă În faţă, ochii săi putură să-l cuprindă perfect pe 
necunoscut şi să vadă batista înroşindu-se deodată prin 
contactul cu mâinile pline de sânge ale acestuia. 

— Ah, v-aţi uitat la mine, exclamă omul atunci când, după 
ce băuse şi se înfăşurase în şuba sa, îl cercetă pe general cu 
un aer bănuitor, Sunt pierdut. Vin ăia, iată-i! 

— N-aud nimic, spuse marchizul. 

— Nu sunteţi la fel de interesat ca mine să auziţi totul. 

— V-aţi bătut oare în vreun duel, de sunteţi aşa de plin de 
sânge? Întrebă generalul, destul de emoţionat atunci când 
distinse culoarea petelor mari de pe hainele oaspetelui său. 

— Da, un duel, aşa cum spuneţi, repetă străinul, lăsând să- 
i fluture un zâmbet amar pe buze, în acea clipă, ropotul 
galopului grăbit al mai multor cai se auzi în depărtare; 
zgomotul acela era însă slab, ca întâile lumini ale zorilor. 
Urechea experimentată a generalului recunoscu pasul 
cadenţat al cailor deprinşi cu ordinea de escadron. 


— Asta-i jandarmeria, spuse el, Aruncă spre prizonierul 
său o privire de natură a risipi îndoielile pe care ar fi putut 
să i ie stârnească prin indiscreţia sa involuntară, luă 
lumânarea şi se întoarse în salon. Abia puse cheia de la 
camera de sus pe şemineu, când zgomotul făcut de 
cavalerie se intensifică, apropiindu-se de pavilion cu o 
rapiditate care-l făcu să tresară. Într-adevăr, caii se opriră 
la uşa casei, După ce schimbă câteva cuvinte cu camarazii 
săi, un călăreț descălecă, bătu puternic în uşă şi-l sili pe 
general să se ducă să deschidă. Acesta nu-şi putu stăpâni o 
tulburare lăuntrică la vederea a şase jandarmi ale căror 
pălării tivite cu argint străluceau în lumina lunii. 

— Monseniore, îi spuse un brigadier, nu cumva aţi auzit 
mai adineaori un om fugind spre barieră? 

— Spre barieră? Nu. 

— Nu aţi deschis nimănui uşa? 

— Oare crezi că am obiceiul să deschid eu însumi uşa? 

— Vai, iertaţi-mă, domnule general, în clipa asta, mi se 
pare. 

— A, aşa! Exclamă marchizul pe un ton mânios, vreţi să mă 
luaţi peste picior? Cu ce drept? 

— Nici gând, nici gând, monseniore, reluă dulce 
brigadierul. lertaţi-ne zelul. Ştim prea bine că un pair al 
Franţei nu se pune în primejdie primind pe un asasin la ora 
aceasta de noapte; dar dorinţa de a căpăta vreo indicație. 

— Un asasin! Strigă generalul, şi cine-a fost.? 

— Domnul baron de Mauny a fost omorât cu o lovitură de 
topor, reluă jandarmul. Dar asasinul e urmărit de-aproape. 
Suntem siguri că e pe-aici pe undeva şi n-are să ne scape. 
lertaţi-ne, domnule general. 

Jandarmul spuse aceste cuvinte în timp ce încăleca pe cai, 
aşa încât, din fericire, nu putu să vadă figura generalului. 
Deprins să privească totul cu suspiciune, brigadierul poate 
că ar fi bănuit ceva la vederea feţei sale pe care se 
zugrăveau atât de limpede tulburările sufleteşti. 

— Se cunoaşte numele ucigaşului? Întrebă generalul. 


— Nu, răspunse călăreţul. A lăsat biroul plin cu aur şi cu 
bilete de bancă, fără să se atingă de ele. 

— E o răzbunare, spuse marchizul. 

— Aş, de unde! Faţă de un moşneag? Nu, nu, ticălosul ăla 
n-o fi avut vreme să-şi ducă lovitura la capăt. 

Şi jandarmul goni după tovarăşii lui, care galopau în 
depărtare. Generalul rămase o clipă În prada unei năuceli 
lesne de înţeles. Nu peste mult, el îşi auzi servitorii care se 
întorceau acasă discutând cu o oarecare căldură şi ale 
căror glasuri răsunau la răspântia de la Montreuil. Când 
sosiră, mânia lui, căreia nu-i trebuia decât un pretext spre a 
se revărsa, căzu asupra lor ca un bubuit de trăsnet. Vocea 
lui făcu să se cutremure ecourile casei. Se linişti însă 
deodată, atunci când cel mai curajos şi mai isteţ dintre ei, 
valetul său de cameră, îşi ceru iertare pentru întârzierea 
lor, spunându-i că fuseseră opriţi la intrarea în Montreuil de 
către jandarmii şi agenţii de poliţie care caută un asasin. 
Generalul tăcu numaidecât. Apoi, chemat la îndeplinirea 
datoriilor sale prin cele spuse de valet, le porunci scurt 
tuturor oamenilor săi să se ducă să se culce îndată lăsându-i 
uluiţi de uşurinţa cu care admisese minciuna valetului său 
de cameră. 

Dar, pe când în curte se petreceau evenimentele acestea, 
un incident, destul de mărunt în aparenţă, schimbase 
situaţia celorlalte personaje ce figurează în istoria aceasta. 
De cum ieşise marchizul din salon, soţia lui, aruncându-şi 
ochii când spre cheia de la mansardă, când spre H6lene. În 
cele din urmă se aplecă spre fiica să, spunându-i în şoaptă: 

— Helene, tatăl tău a lăsat cheia pe şemineu. 

Fata, uimită, ridică ochii şi o privi sfioasă pe mama ei, ai 
cărei ochi scânteiau de curiozitate. 

— Da, mamă, şi? Răspunse ea cu voce tremurătoare. 

— Tare-aş vrea să ştiu ce se petrece sus. Dacă e cineva, 
şade acolo nemişcat. Du-te tu şi. 

— Eu? Făcu fată, cu un fel de spaimă. 

— 'Ţi-e frică? 


— Nu, mamă, dar mi s-a părut că au fost nişte paşi de 
bărbat. 

— Dacă aş putea să mă duc eu singură, nu te-aş fi rugat pe 
tine să urci acolo, Helene, reluă mama pe un ton de 
demnitate rece. Dacă s-ar întoarce tatăl tău şi nu m-ar găsi 
aici, m-ar căuta poate, pe când lipsa ta n-ar băga-o de 
seamă. 

— Doamnă, răspunse Helene, dacă îmi porunceşti, mă voi 
duce; dar voi pierde încrederea tatei. 

— Cum? Zise marchiza cu un accent de ironie. Dar, dacă 
iei în serios ceea ce nu fusese decât o glumă, acum [ţi 
poruncesc să te duci să vezi cine este sus. lată cheia, copilă! 
Tatăl tău, când ţi-a cerut să păstrezi tăcere în legătură cu 
ceea ce se petrece acum în casa lui, nu ţi-a interzis să urci 
în camera aceea. Du-te, şi să ţii minte că o mamă nu trebuie 
niciodată să fie judecată de fata ei. 

Rostind ultimele cuvinte cu toată severitatea unei mame 
ofensate, marchiza luă cheia şi i-o dădu tinerei Helene, care 
se ridică fără o vorbă şi ieşi din salon. 

„Mama se va pricepe să obţină oricând iertarea; eu, însă, 
voi fi scoasă din inima tatei. Oare vrea mama să mă 
lipsească de dragostea pe care el o are pentru mine şi să 
mă alunge din casă?” 

Gândurile acestea începură să se frământe deodată în 
mintea sa, în timp ce mergea fără lumină, de-a lungul 
coridorului în fundul căruia se afla uşa camerei misterioase. 
Când ajunse acolo, tulburarea din gândurile ei avea ceva de 
fatalitate. Cugetările acestea confuze făcură să i se reverse 
miile de simţăminte ascunse până atunci în inima ei. 
Nemaicrezând poate Într-un viitor fericit, în acea clipă 
cumplită îşi privi cu deznădejde întreaga-i viaţă. Tremura 
din tot trupul când apropie cheia de broasca uşii, iar 
emoţia-i deveni aşa de puternică, încât se opri o clipă să-şi 
pună mâna pe inimă, de parcă ar fi putut să-i liniştească 
astfel bătăile adânci şi sonore. În sfârşit, deschise uşa. 


De bună seamă că scârţâitul uşii izbise zadarnic urechea 
ucigaşului. Deşi auzul lui era foarte ascuţit, el rămase 
aproape lipit de perete, nemişcat şi parcă pierdut în 
gânduri. Cercul de lumina aruncat de felinar în lumina slab 
şi îl făcea să se asemene, în acea zonă de clar-obscur, cu 
sumbrele statui de cavaleri ce veghează veşnic în picioare 
la căpătâiul vreunui mormânt întunecat de sub capetele 
gotice. Stropi de sudoare rece îi scăldau fruntea galbenă şi 
înaltă. O dârzenie de necrezut strălucea pe figura aceea 
greu zbuciumată. Ochii-i de foc, nemişcaţi şi uscați, păreau 
că urmăresc o luptă în întunericul din faţa lor. Gânduri 
năprasnice treceau fulgerător pe faţa lui a cărei expresie 
hotărâtă şi limpede vădea un suflet superior. Atitudinea, 
trupul, proporţiile se armonizau cu spiritu-i neîmblânzit. 
Bărbatul acesta numai forţă, numai putere, scruta negura 
ca pe o imagine vizibilă a propriului său viitor. 

Deprins să vadă figurile energice ale uriaşilor ce se 
învălmăşeau în jurul lui Napoleon, şi preocupat de o 
problemă de etică, generalul nu dăduse atenţie 
particularităţilor fizice ale acestui bărbat extraordinar; dar, 
supusă, ca orice femeie, impresiilor exterioare, Helene fu 
impresionată de amestecul de lumină şi umbră, de măreție 
şi pasiune, de haosul poetic ce-i da necunoscutului 
înfăţişarea lui Lucifer ridicându-se după cădere, Brusc, 
furtuna zugrăvită pe faţă i se potoli ca prin farmec, iar 
imperiul de neexprimat, căruia străinul, poate fără voia lui, 
îi era şi cauză şi efect, se răspândi împrejuru-i cu iuţeala 
crescândă a unei inundaţii. Un torent de gânduri îi ţâşni din 
fructe în clipa când trăsăturile acelea îşi reluară formele 
fireşti. Vrăjită; fie de ciudăţenia acestei întruniri, fie de 
taina în care pătrundea, tânăra domnişoară putu să admire 
atunci o fizionomie plăcută şi plină de interes. Ea rămase un 
timp într-o tăcere copleşitoare şi în prada unui zbucium 
necunoscut până atunci sufletului ei tânăr. Curând insă, fie 
că Helene scăpase o exclamaţie sau făcuse vreo mişcare, fie 
că asasinul, revenind din lumea ideală la cea reală, auzi o 


altă respiraţie decât a sa, întoarse capul către fiica gazdei 
sale şi văzu nedesluşit în umbră figura sublimă şi formele 

minunate ale unei făpturi pe care trebuie s-o fi luat drept 

înger aşa cum stătea nemişcată şi suavă ca o vedenie. 

— Domnule. Spuse ea, cu voce emoţionată. 

Ucigaşul tresări. 

— O femeie! Exclamă el încetişor. E cu putinţă? Plecaţi, 
reluă el. Nu-i recunosc nimănui dreptul de a mă plânge, de 
a mă ierta sau de a mă condamna. Eu trebuie să trăiesc 
singur. Du-te, fetiţo, adăugă apoi cu un gest de suveran, aş 
răsplăti urât serviciul pe care mi l-a făcut stăpânul acestei 
case, dacă aş lăsa fie şi o singură persoană care locuieşte 
aici să respire acelaşi aer cu mine. Sunt dator să mă supun 
legilor lumii. 

Ultima frază fu rostită în şoaptă. Izbutind să cuprindă, prin 
profunda intuiţie, necazurile pe care le evoca această 
afirmaţie tristă, el aruncă spre Helene o privire şerpească şi 
răscoli în inima ciudatei domnişoare o lume de gânduri încă 
adormite în ea. Fu ca o străfulgerare ce i-ar fi lumânat 
tărâmuri necunoscute. Sufletul ei fu îngenuncheat, 
subjugat, fără ca ea să găsească tăria de a se apăra 
împotriva puterii magnetice a acelei priviri, oricât de 
involuntar fusese aruncată. 

Ruşinată şi tremurând, ieşi din cameră şi ajunse în salon 
doar o clipă înainte de întoarcerea tatălui său, aşa încât nu 
putu să-i spună nimic mamei sale. 

Generalul, copleşit de gânduri, se plimba tăcut, cu braţele 
încrucişate pe piept, călcând cu paşi rari de la ferestrele ce 
dădeau spre stradă la ferestrele dinspre grădină. Soţia sa îl 
privea pe Abel care dormea. Moina, culcată pe berjeră ca o 
păsărică în cuibul ei, dormea liniştită. Sora mai mare ţinea 
într-o mână un ghemuleţ de mătase, iar în cealaltă un ac, şi 
privea, focul. 

Adânca tăcere ce domnea şi în salon, şi în afara casei, şi În 
lăuntrul ei, nu era întreruptă decât de târşâitul paşilor 
servitorilor, care se duceau să se culce unul câte unul, de 


câteva chicoteli înăbugşite, ultim ecou al veseliei şi al 
petrecerii lor de la nuntă, şi, la urmă, de uşile de la 
respectivele lor odăi, în clipa când le deschideau, vorbindu- 
şi unii altora, şi când le închideau. Câteva zgomote 
înfundate mai răsunară incă în jurul paturilor. Un scaun 
căzu. 'Tuşea unui vizitiu bătrân se auzi slab, apoi se potoli. 
În curând, măreţia sumbră ce domneşte peste firea 
adormită la miez de noapte se înstăpâni pretutindeni. 
Numai stelele străluceau. 

Gerul cuprinsese pământul. Nimeni ou mai spunea o 
vorbă, nimeni nu se mai mişca, Doar focul trosnea, ca 
pentru a face să înţeleagă mai bine deplinătatea tăcerii. 
Orologiul de la Montreuil bătu ora unu În acea clipă, nişte 
paşi foarte uşori se auziră slab de la catul de deasupra. 
Marchizul şi fiica sa, încredinţaţi că îl încinseseră pe 
asasinul domnului de Mauny, socotiră că paşii aceia erau ai 
vreunei slujnice şi nu se mirară când auziră deschizându-se 
uşile de la camera prin care se ajunge în salon. Deodată, 
ucigaşul se ivi în faţa lor. Năuceala În care se pierdu 
marchizul, via curiozitate a mamei şi uimirea fetei 
îngăduindu-i să înainteze până aproape în mijlocul 
salonului, el spuse generalului cu o voce ciudat de liniştită şi 
de melodioasă: 

— Domnule, cele două ore se apropie de sfârşit. 

— Dumneavoastră aici! Strigă generalul. Prin ce putere.? 

Şi, cu o privire teribilă, interogă pe soţia şi pe copiii lui. 

Helene se făcu roşie ca focul. 

— Dumneavoastră, reluă militarul pe un ton pătrunzător, 
dumneavoastră între noi? Un asasin plin de sânge, aici? 
Murdăriţi tabloul acesta! leşiţi! leşiţi! Adăugă el, cu un 
accent furios. 

La cuvântul asasin, marchiza scoase un țipăt. În ce o 
priveşte pe Helene, însă, cuvântul acesta păru a-i hotări 
viaţa, figura ei nu arătă nici cea mai mică uimire. Ea parcă 
l-ar fi aşteptat pe acest om. Gândurile ei atât de vaste 
căpătară un sens. Pedeapsa pe care Cerul o păstra pentru 


păcatele ei izbucnise. Socotindu-se tot atât de crimânală ca 
şi el, tânăra îl privi cu ochi senini: îi era tovarăşă şi soră. În 
această întâmplare ea vedea însăşi porunca lui Dumnezeu. 
Câţiva ani mai târziu, raţiunea i-ar fi îndreptăţit 
remuşcările; acum însă ele o făceau să-şi piardă minţile. 
Străinul rămase nemişcat şi rece. Un zâmbet dispreţuitor 
se zugrăvi pe chipul şi pe groasele lui buze roşii. 

— Apreciaţi destul de greşit noblețea purtării mele faţă de 
dumneavoastră, spuse el rar. Eu n-am vrut nici măcar să 
ating cu minţile mele paharul cu apă pe care mi l-aţi dat să- 
mi astâmpăr setea. Nu am intenţionat nici măcar să-mi spăl 
sângele de pe mâini sub acoperişul dumneavoastră, şi plec 
fără a lăsa aici despre crima mea (la aceste cuvinte, buzele i 
se contractară) nici măcar o idee, străduindu-mă să trec pe 
aici fără să las nici o urmă. În sfârşit, nu i-am îngăduit fiicei 
dumneavoastră să. 

— Fiica mea! Exclamă generalul aruncând spre Helene o 
privire de groază. Ah! Nenorocitule, ieşi, sau te omor. 

— Cele două ore încă nu s-au încheiat. Nu puteţi nici să mă 
omorâţi, nici să mă predaţi, fără a vă pierde şi propria 
dumneavoastră stimă. Şi stima mea. 

La acest ultim cuvânt, militarul, năucit, încercă să-l 
scruteze pe crimânal; fu însă silit să-şi plece ochii, 
nesimţindu-se în stare să înfrunte cumplita strălucire a unei 
priviri ce pentru a doua oară îi răscolea sufletul. Se temu să 
nu se înmoaie încă şi mai mult, dându-şi seama că voinţa i 
se şi topise. 

— Să asasinezi un moşneag! Aşadar, niciodată n-aţi văzut o 
familie? Spuse, arătându-i cu un gest părintesc soţia şi 
Copiii. 

— Da, un moşneag, repetă necunoscutul, a cărui frunte se 
încruntă uşor. 

— Fugiţi! Strigă generalul, fără a îndrăzni să-şi privească 
oaspetele. Pactul nostru s-a isprăvit. N-am să vă omor, Nu! 
N-am să mă fac slujitor al eşafodului. Dar plecaţi odată, ne 
îngroziţi. 


— Ştiu, răspunse resemnat crimânalul. Nu există pământ 
în Franţa pe care să-mi pot pune piciorul fără teamă; dar 
dacă justiţia ar şti să cântărească anumite cazuri ca şi 
Dumnezeu, dacă s-ar osteni să vadă că şi în asasin şi În 
victimă există un monstru, aş rămâne fără ezitare printre 
oameni. Oare nu întrezăriţi nişte crime anterioare la un om 
care a fost spintecat? M-am făcut şi judecător şi călău, am 
luat locul neputincioasei justiţii omeneşti. lată crima mea. 
Adio, domnule. În ciuda amărăciunii pe care aţi turnat-o în 
ospitalitatea dumneavoastră, eu n-am s-o uit niciodată, voi 
mai păstra în sufletul meu încă un sentiment de 
recunoştinţă faţă de un om de pe lumea aceasta, şi acest om 
sunteţi dumneavoastră. Mi-ar fi plăcut totuşi să fiţi mai 
generos. 

Se îndreptă spre uşă. În acea clipă, tânăra domnişoară se 
aplecă spre mama ei şi-i spuse ceva la ureche. 

— Ah! 

Exclamaţia soţiei sale îl făcu pe general să tresară de 
parcă ar fi văzut-o pe Moina moartă. Helene se ridicase În 
picioare, iar ucigaşul se întorsese instinctiv, arătând pe faţa 
lui un fel de îngrijorare pentru această familie. 

— Ce ai, draga mea? Întrebă marchizul. 

— Helene vrea să-l urmeze, spuse ea. 

Ucigaşul se înroşi. 

— Pentru că mama traduce atât de greşit o exclamaţie, 
aproape involuntară, spuse Helene încet, am să-i 
îndeplinesc dorinţa. 

După ce aruncă împrejur o privire aproape sălbatică, 
tânăra îşi lăsă ochii în pământ şi rămase într-o atitudine de 
minunată modestie. 

— Helene, zise generalul, ai fost sus în camera în care.? 

— Da, tată. 

— Helene, întrebă el cu vocea tulburată de un tremur 
convulsiv, acum l-ai văzut pentru întâia oară pe acest om? 

— Da, tată. 

— În acest caz, nu e firesc să te hotărăşti să. 


— Dacă nu e firesc, este cel puţin adevărat, tată. 

— Ah, copila mea! Spuse marchiza încet, dar în aşa fel 
încât soţul ei să audă. Helene, tu îmi înşeli toate principiile 
de cinste, de modestie, de virtute, pe care m-am străduit să 
le sădesc În sufletul tău. Dacă până în clipa aceasta fatală n- 
ai fost decât o prefăcută, atunci nu e nimic de regretat de 
pe urma ta. Oare te ispiteşte perfecțiunea morală a acestui 
necunoscut? Sau acea forţă necesară oamenilor care au 
săvârşit o crimă.? 'le preţuiesc prea mult ca să-mi închipui. 

— Oh, crede ce vrei, doamnă, răspunse Helene pe un ton 
rece. 

Dar, în ciuda tăriei de caracter pe care o dovedea în acea 
clipă, flacăra din privirile ei izbuti cu greu să-i absoarbă 
lacrimile din ochi. Străinul înţelese cuvintele mamei prin 
lacrimile fetei, şi aruncă o privire de vultur asupra 
marchizei care fu silită, printr-o putere irezistibilă, să se 
uite la acest teribil seducător. Or, când ochii doamnei 
întâlniră ochii limpezi şi strălucitori ai bărbatului, ea îşi 
simţi sufletul cutremurat de un fior asemănător cu 
zguduirea ce ne străbate la vederea unei reptile sau atunci 
când atingem o butelie de Leyda. 

— Dragul meu, strigă marchiza spre soţul ei, ăsta-i 
diavolul! Ghiceşte totul. 

Generalul se ridică să smucească de şnurul unei sonerii. 

— Vrea să te aresteze, îi spuse Helene ucigaşului. 

Necunoscutul zimbi făcu un pas, opri braţul marchizului, îl 
sili să înfrunte o privire ce revărsa un fel de ameţeală şi îl 
deposedă de orice energie. 

— Am să vă plătesc pentru ospitalitatea pe care mi-aţi dat- 
o şi vom fi chit. Vă voi cruța de dezonoare, predându-mă 
singur. La urma urmei, ce-aş mai putea acum să fac în 
viaţă? 

— Veţi putea să vă pocăiţi, răspunse Helene, aruncându-i 
una dintre acele speranţe ce nu strălucesc decât în ochii 
unei copile. 


— Nu mă voi pocăi niciodată, spuse ucigaşul cu un glas 
răsunător şi înălţând capul cu mândrie. 

— Mâinile lui sunt mânjite de sânge, spuse tatăl către fiica 
sa. 

— I le voi şterge eu, răspunse ea. 

— Dar, reluă generalul, fără a îndrăzni să i-l arate pe 
necunoscut, ştii tu măcar dacă el te vrea? 

Ucigaşul înaintă spre Helene, a cărei frumuseţe, oricât de 
castă şi de evlavioasă părea ilumânată ca de o flacără 
interioară, ale cărei reflexe colorau şi, ca să spunem aşa, îi 
puneau în relief până şi cele mai neînsemnate trăsături, 
liniile cele mai delicate; apoi, după ce aruncă asupra acestei 
încântătoare făpturi o privire caldă, a cărei flacără era încă 
şi mai cumplită, el spuse cu o puternică emoție: 

— Refuzându-vă jertfa, nu înseamnă, oare, că vă iubesc 
pentru dumneavoastră înşivă, şi că, totodată, mă achit şi de 
cele două ore de existenţă pe care tatăl dumneavoastră mi 
le-a vândut? 

— Ah, şi dumneavoastră vă lepădaţi de mine! Exclamă 
Helene, cu un accent care sfâşia inimile. Adio, atunci, 
tuturora, mă duc să mor! 

— Ce înseamnă asta? Îi spuseră laolaltă şi tatăl şi mama. 

Ea rămase tăcută şi îşi lăsă ochii în jos, după ce o interogă 
pe marchiză printr-o privire grăitoare. Din clipa când 
generalul şi soţia sa încercaseră să combată cu vorba sau 
cu fapta straniul privilegiu pe care necunoscutul şi-l aroga 
rămânând între ei, şi când acesta din urmă le aruncase 
ameţitoarea lumină ce-i ţâşnea din ochi, ei fuseseră supuşi 
unei stări inexplicabile de toropeală, iar mintea lor 
înmărmurită nu-i ajuta să se scuture de puterea 
supranaturală sub care căzuseră. Aerul devenise prea greu 
pentru ei şi respirau anevoie, fără a-l putea învinui pe cel 
care-i oprima astfel, cu toate că o voce lăuntrică nu-i lăsa să 
ignore că omul acela magic era sursa neputinței lor. În toiul 
acestei agonii morale, generalul îşi dădu seama că 
eforturile lui trebuiau să aibă drept obiect influențarea 


raţiunii şovăitoare a fiicei sale: o cuprinse de după mijloc şi 
o duse în dreptul unei ferestre, departe de ucigaş. 

— Copila mea scumpă, îi spuse el cu glas încet, dacă cine 
ştie ce dragoste bizară s-a născut deodată în inima ta, viaţa 
ta plină de nevinovăție şi sufletul tău curat şi pios mi-au dat 
destule dovezi de caracter, încât să nu mă îndoiesc că vei 
avea tăria necesară pentru a înfrânge un simţământ 
nebunesc. Purtarea ta ascunde, aşadar, o taină. Ei bine, 
inima mea-i o inimă plină de înţelegere, poţi să-i 
încredinţezi totul; chiar şi dacă mi-ai sfâşia-o, voi şti, copila 
mea, să-mi înăbuş suferinţele şi să păstrez cu tărie tăcerea 
în legătură cu mărturisirea ta. Spune, eşti cumva geloasă 
pe afecțiunea noastră faţă de fraţii şi de sora ta? Ai în suflet 
vreo durere din dragoste? Eşti nefericită aici? Vorbeşte, 
explică-mi motivele ce te îndeamnă să-ţi laşi familia, s-o 
părăseşti, s-o lipseşti de cel mai mare farmec al său, să-ţi 
părăseşti mama, fraţii, micuța soră! 

— Tată, răspunse ea, nu sunt nici geloasă, nici îndrăgostită 
de nimeni, nici chiar de diplomatul cu care eşti prieten, 
domnul de Vandenesse. 

Marchiza îngălbeni, iar fiica ei, care o observa, se opri. 

— Oare nu va trebui, mai devreme sau mai târziu, să plec 
şi să trăiesc sub ocrotirea unui bărbat? 

— E adevărat. 

— Ştim noi, cumva, spuse ea continuând, de ce fiinţă ne 
legăm soarta? Eu cred în acest om. 

— Copilă, spuse generalul, ridicând glasul, tu nu te 
gândeşti la toate suferinţele ce te vor năpădi. 

— Mă gândesc la ale lui. 

— Ce viaţă! Zise tatăl. 

— O viaţă de femeie, murmură fata. 

— Eşti destui de ştiutoare, exclamă marchiza, regăsindu-şi 
graiul. 

— Doamnă, întrebările îmi dictează răspunsurile; dar, dacă 
doriţi, am să vă vorbesc mai limpede. 

— Spune totul, fata mea! Sunt mamă. 


Aici, fata o privi pe mamă, şi această privire o făcu pe 
marchiză să tacă deocamdată. 

— Helene, îţi voi îndura reproşurile, dacă ai să-mi faci 
reproşuri, mai degrabă decât să te văd urmând un om de 
care toată lumea va fugi cu groază. 

— Vedeţi bine, doamnă, că fără mine ar fi singur. 

— Destul, doamnă! Strigă generalul; noi nu mai avem 
decât o fată! 

Şi o privi pe Moina, care dormea cuminte. 

— Am să te închid într-o mânăstire, adăugă el, întorcându- 
se către Helene. 

— Fie, tată, răspunse ea cu un calm dezesperant; voi muri 
acolo. Nu eşti răspunzător de viaţa mea şi nici de sufletul lui 
decât în faţa lui Dumnezeu. 

O linişte adâncă urmă îndată după cuvintele ei. Spectatorii 
acestei scene, în care totul ofensa sentimentele obişnuite 
ale vieţii sociale, nu îndrăzneau să se privească. Deodată 
marchizul îşi zări pistoalele, luă unul dintre ele, îl înarmă 
grăbit şi îl îndreptă spre străin. La zgomotul făcut de 
ridicarea cocoşului, omul se întoarse, aruncă o privire 
calmă şi pătrunzătoare asupra generalului, al cărui braţ, 
înmuiat de o slăbiciune de neînfrânt, căzu greu, iar pistolul 
se rostogoli pe podea. 

— Fata mea, spuse atunci tatăl, doborât de înfricoşătoarea 
luptă, eşti liberă, îmbrăţişeaz-o pe mama ta, dacă îţi 
îngăduie. În ce mă priveşte, nu mai vreau nici să te văd, nici 
să te aud. 

— Helene, îi spune mama tinerei fete, gândeşte-te doar că 
vei ajunge în mizerie. 

Un fel de horcăit, ieşit din pieptul puternic al ucigaşului, 
atrase privirile asupra lui. O expresie dispreţuitoare i se 
zugrăvise pe chip. 

— Ospitalitatea pe care v-am dat-o mă costă scump! 
Exclamă generalul ridicându-se. Până adineaori, nu 
uciseseţi decât un bătrân; aici aţi asasinat o familie 


întreagă. Orice-ar urma, în casa aceasta a intrat 
nenorocirea. 

— Şi dacă fiica dumneavoastră va fi fericită? Întrebă 
ucigaşul, privindu-l ţintă pe militar. 

— Dacă va fi fericită cu dumneavoastră, răspunse tatăl 
făcând un efort de necrezut, nu voi regreta. 

Helene îngenunche sfioasă înaintea tatălui său şi îi spuse 
cu glas duios: 

— O, tată, te iubesc şi te venerez, fie că îmi vei dărui 
comorile bunătăţii tale, fie că îmi vei acorda asprimea 
dispreţului tău. Dar, te implor, ultimele tale cuvinte să nu fie 
cuvinte de mânie. 

Generalul nu îndrăzni s-o privească pe fiica sa. În acea 
clipă, străinul înaintă şi, aruncând spre Helene un zâmbet 
în care era, deopotrivă, şi ceva infernal, şi ceva ceresc. 

— Tu, cea pe care un ucigaş nu te înfricoşează, înger al 
indurării, spuse el, vino, de vreme ce stărui să-mi 
încredinţezi soarta ta. 

— Nemaipomenit! Exclamă tatăl. 

Marchiza îi aruncă fiicei sale o privire extraordinară şi îşi 
deschise braţele spre ea Helene se repezi la pieptul ei, 
plângând. 

— Adio, spuse ea, adio, mamă! 

Helene făcu un semn hotărât spre străin, care tresări. 
După ce sărută mâna tatălui său şi îmbrăţişă în grabă, dar 
fără plăcere, pe Moina şi pe micuțul Abel, dispăru împreună 
cu ucigaşul. 

— Pe unde-au luat-o? Strigă generalul, ascultând paşii 
celor doi fugari. Doamnă, reluă el adresându-se soţiei sale, 
mi se pare să visez; întâmplarea asta îmi ascunde o taină. 
Tu ar trebui să ştii despre ce este vorba. 

Marchiza se înfioră. 

— De câtva timp, răspunse ea, fata ta devenise 
nemaipomenit de romanţioasă şi ciudat de exaltată. Cu 
toate străduinţele pe care mi le-am dat să înfrânez tendinţa 
aceasta a caracterului ei. 


— Nu e prea limpede. 

Dar, nălucindu-i-se că aude în grădină paşii fiicei sale şi ai 
străinului, generalul se întrerupse pentru a deschide grăbit 
fereastra. 

— Helene! 'Țipă el. 

Glasul i se pierdu în noapte ca o prorocire zadarnică. 
Rostind acel nume, la care nimic nu mai răspundea pe 
lume, generalul rupse, ca prin farmec, vraja la care o 
putere diavolească îi supusese. Un fel de spirit Ii trecu 
peste faţă. Văzu limpede scena care tocmai avusese loc şi îşi 
blestemă slăbiciunea, pe care n-o înţelegea. Un fior cald îi 
porni de la inimă spre cap şi spre picioare; redeveni el 
însuşi, teribil, flămând de răzbunare, şi scoase un strigăt 
înfricoşător: 

— Ajutor! Ajutor! 

Alergă la şnururile soneriile şi trase de ele mai să le rupă, 
făcându-le să scoată sunete stranii. Toate slugile săriră din 
somn, iar el, strigând întruna, deschise ferestrele din 
stradă, chemă jandarmii, îşi găsi pistoalele, le slobozi ca să 
zorească goana călăreţilor, trezirea slugilor şi venirea 
vecinilor. Câinii recunoscură glasul stăpânului lor şi 
începură să latre, caii nechezară şi bătură din copite. Fu o 
zarvă cumplită în toiul nopţii aceleia calme. Coborând pe 
scări ca să alerge după fiica lui, generalul îşi văzu servitorii 
speriaţi sosind din toate părţile. 

— Fata mea. Helene a fost răpită. Alergaţi în grădină! 
Păziţi strada! Deschideţi jandarmilor! După asasin! 

Şi cu o smucitură mânioasă rupse lanţul cu care era legat 
dinele de pază. 

— Helene! Helene! Ţipă marchizul, Câinele sări ca un leu, 
lătră năprasnic şi se repezi În grădină atât de repede, încât 
generalul nu putu să se ţină după el. În acea clipă, galopul 
cailor răsună în stradă şi generalul se grăbi să deschidă el 
însuşi. 

— Brigadier, strigă el, tăiaţi-i calea asasinului domnului de 
Mauny. Au luat-o prin grădina mea. Repede, închideţi 


drumurile dinspre dealul Picardie. Am să pun să se 
scotocească toate colţişoarele, toate parcurile, toate casele. 
Voi, ăştilalţi, spuse el slugilor, păziţi strada şi desfăşuraţi-vă 
în linie de la barieră până la Versailles. Înainte, toţi! 

Înşfăcă o puşcă pe care i-o aduse valetul şi se repezi În 
grădină ţipând la câine: 

— Caută! 

Lătrături cumplite îi răspunseră în depărtare şi se 
îndreptă în direcţia din care părea că vine lătratul. 

La ora şapte dimineaţa, căutările jandarmilor, ale 
generalului, ale servitorilor şi ale vecinilor săi se dovediră 
zadarnice. Câinele nu se mai, întorsese. Sleit de oboseală şi 
îmbătrânit de durere, marchizul reintră în salonul său 
pustiu pentru el, deşi ceilalţi trei copii erau acolo. 

— Ai fost foarte rece faţă de fiica ta, spuse el privindu-şi 
soţia. Iată, deci, ce ne rămâne din ea! Adăugă apoi, arătând 
ghergheful pe care văzu o floare începută. Adineaori era 
aici, şi-acum e pierdută. Pierdută! 

Începu să plângă, îşi ascunse faţa în mâini şi rămase o 
clipă tăcut, neîndrăznind să mai privească acel salon, care 
mai înainte îi oferea tabloul cel mai gingaş al fericirii 
casnice. Lumina zorilor se îngâna cu lămpile ce se stingeau; 
luminările îşi ardeau dantelele de hârtie; totul se potrivea 
cu deznădejdea acestui părinte. 

— Va trebui să distrugi chestia asta, spuse el după o clipă 
de tăcere, arătând ghergheful. N-aş putea să mai văd nimic 
care să-mi amintească de ea. 

CĂPITANUL PARIZIAN. 

Teribila noapte de Crăciun, în care marchizul şi soţia sa au 
avut nenorocirea să-şi piardă fata cea mare, fără a se fi 
putut opune straniei influenţe exercitată de răpitorul ei 
involuntar, a fost ca o veste pe care le-o dăduse Soarta. 
Falimentul unui agent de schimb îl ruină pe marchiz. 
Ipotecă apoi bunurile soţiei sale, spre a încerca o speculație 
în urma căreia trebuia să restituie familiei întreaga avere 
de la început; acţiunea aceasta, însă, îl ruină cu 


desăvârşire. Îndemnat de deznădejde să încerce totul, 
generalul se expatrie. Şase ani se scurseră de la plecarea 
lui. Deşi familia primise rareori ştiri de la el, cu câteva zile 
înainte de recunoaşterea independenţei republicilor 
americane de către Spania îşi anunţă întoarcerea. 

Aşadar, într-o frumoasă dimineaţă, câţiva negustori 
francezi, nerăbdători să se întoarcă în patrie cu bogăţiile pe 
care le adunaseră cu preţul unor trude îndelungi şi al unor 
călătorii primejdioase, întreprinse fie în Mexic, fie în 
Columbia, se aflau la câteva leghe de Bordeaux, pe un bric 
spaniol. 

Un bărbat, îmbătrânit de trudă sau de necazuri mai grele 
decât le-ar fi putut duce anii lui, sta sprijinit de bastingaj şi 
părea nepăsător la spectacolul ce se înfăţişa privirilor 
călătorilor strânşi pe covertă. Scăpaţi de primejdiile 
navigaţiei şi atraşi de frumuseţea zilei, urcaseră cu toţii pe 
punte, ca pentru a saluta pământul natal. Cei mai mulţi 
dintre ei vroiau neapărat să vadă, în depărtare, farurile, 
clădirile Gasconiei, turnul de la Cordouan, îngemănate cu 
desenele fantastice ale câtorva nori albi ce se ridicau la 
orizont. 

Fără unda argintie ce juca în faţa bricului, fără lungul siaj 
repede şters pe care acesta îl trasa în urma lui, călătorii ar 
fi putut crede că stau nemişcaţi în mijlocul oceanului, atât 
de liniştite erau apele. Cerul era de o puritate 
fermecătoare. Culoarea închisă a boltei ajungea pe 
nesimţite să se confunde cu cea a apelor albăstrii, 
însemnând locul lor de unire printr-o linie a cărei limpezime 
strălucea tot atât de viu ca şi cea a stelelor. Soarele făcea să 
sclipească milioane de oglinzi pe imensa întindere a mării, 
în aşa fel încât vastele nesfârşiri ale apei erau mai 
luminoase, poate, decât câmpiile firmamentului. Un vânt de 
o suavitate minunată umfla toate pânzele bricului, iar 
aceste pânze albe ca zăpada, aceste pavilioane galbene 
fluturânde, acest dedal de frânghii se desenau cu o 
riguroasă exactitate pe fondul strălucitor al văzduhului, al 


cerului şi al oceanului, fără de nici o altă nuanţă decât cea a 
umbrelor aşternute de voalurile acelea aburii. Ziua 
frumoasă, vântul răcoros, vederea patriei, marea liniştită, 
foşnetul melancolic, frumosul bric singuratic lunecând pe 
ocean, ca o femeie ce zboară la o întâlnire, alcătuiau un 
tablou plin de armonie, o scenă de unde sufletul omenesc 
putea să cuprindă spaţiile neclintite pornind dintr-un punct 
unde totul era mişcare. Exista o uluitoare înfruntare între 
singurătate şi viaţă, între tăcere şi larmă, fără a se putea şii 
unde era larma şi viaţa, unde neantul şi tăcerea; aşa încât 
nici un glas omenesc nu rupse acel farmec ceresc. 
Căpitanul spaniol, mateloţii lui, francezii stăteau fie aşezaţi 
pe cite ceva, fie În picioare, adânciţi cu toţii într-un extaz 
religios plin de amintiri. În văzduh plutea o toropeală, 
Feţele înseninate ale oamenilor vădeau o totală uitare a 
necazurilor trecute şi se legănau pe această frumoasă 
corabie ca într-un vis de aur. 

Cu toate astea, din când, în când, bătrânul, pasager 
sprijinit de bastingaj, privea orizontul cu o oarecare 
nelinişte. Neincrederea în soartă era scrisă pe toate 
trăsăturile sale şi părea a se teme că nu va mai atinge 
vreodată pământul Franţei. Era marchizul. Ursita nu 
rămăsese surdă la strigătele şi la eforturile deznădejdii lui. 
După cinci ani de încercări şi de strădanii cumplite, se 
văzuse posesorul unei averi considerabile. În nerăbdarea-i 
de a-şi revedea ţara şi de a aduce fericirea familiei sale, 
urmase exemplul unor negustori francezi din Havana şi se 
îmbarcase împreună cu ei pe un vas spaniol ce ducea o 
încărcătură la Bordeaux. 

Totuşi, imaginaţia sa, sătulă să tot prorocească răul, îi 
trasa imaginile cele mat plăcute ale fericirii de odinioară. 
Văzând în depărtare linia brună descrisă de pământ, i se 
părea că îşi zăreşte soţia şi copiii. Se. Închipuia în fotoliul 
său de acasă şi se simţea îmbrăţişat şi alintat. Şi-o zugrăvea 
pe Moina frumoasă, mare, impunătoare ca o tânără 
domnişoară. Când tabloul acesta fantastic căpătă un fel de 


realitate, lacrimile începură să i se rostogolească din ochi; 
atunci, parcă pentru a-şi ascunde tulburarea, privi orizontul 
de ape, opus liniei întunecate ce vestea pământul. 

— EL., zise marchizul, ne urmăreşte! 

— Ce este? Strigă căpitanul spaniol. 

— O corabie, adăugă încet generalul. 

— L-am văzut şi ieri, răspunse căpitanul Gomez. 

Îl privi lung pe francez, de parcă ar fi vrut să-l întrebe 
ceva. 

— Ne-a hăituit întruna, spuse apoi la urechea generalului. 

— Şi nu ştiu de ce nu ne-a ajuns până acum, reluă bătrânul 
general, căci pare o corabie mai bună decât blestematul 
vostru de „Sfântul Ferdinand”. 

— O fi având niscaiva avarii, vreo spărtură. 

— Ne-ajunge! Strigă generalul. 

— E un corsar columbian, îi spuse la ureche căpitanul. Mai 
avem şase leghe până la țărm, iar vântul slăbeşte. 

— Nu pluteşte „zboară, de parcă ar şti că peste două ore 
ar scăpa prada. Ce cutezanţă! 

— Ele! Strigă căpitanul. Ah, nu degeaba se numeşte 
„Othello”. Nu demult a scufundat o fregată spaniolă, şi 
totuşi nu are mai mult de treizeci de tunuri! Nu mi-era frică 
decât de el, căci ştiam că pândegşte prin Antile. Ah, ah! 
Reluă după o pauză în timpul căreia privi pânzele corăbiei 
sale, vântul se înteţeşte, vom prinde viteză. Trebuie, căci 
Părizianul nu ştie ce-i mila. 

— Şi el prinde viteză! Răspunse marchizul. 

„Othello” era la numai trei leghe. Deşi echipajul nu auzise 
conversaţia dintre marchiz şi căpitanul Gomez, apariţia 
acelei pânze îi adusese pe mai toţi mateloţii şi pasagerii la 
locul unde se aflau cei doi; aproape toţi, însă, luând bricul 
drept o navă de negoţ, o priveau oi interes cum se apropie, 
până când deodată un matelot strigă cât putu de năprasnic: 

— Pe sfântul Jacques! Ne-am ars! Uite-l pe căpitanul 
parizian. 


La numele acesta cumplit, spaima se răspândi pe bric, şi 
urmă o zăpăceală pe care nimic n-ar putea-o zugrăvi. 
Pentru un timp, căpitanul spaniol imprimă prin cuvintele lui 
o energie mateloţilor săi; şi, ameninţat de primejdie, vrând 
să atingă ţărmul cu orice preţ, încercă să pună rapid toate 
bonetele sale, şi mari şi mici, să se caţere, şi la tribord şi la 
babord, şi să întindă în vânt întreaga suprafaţă de pânze ce 
împodobeau vergele corăbiei. Manevrele însă se îndepliniră 
cu destul de mare greutate; ele, fireşte, nu avură acea 
minunată armonie ce dă atâta farmec pe ua vas de război. 
Deşi „Othello” zbura ca o rândunică, graţie felului cum îi 
erau orientate velele, el părea să câştige atât de puţin ca 
distanţă, încât în clipa când, după eforturi nemaipomenite, 
„Sfântul Ferdinand” îşi lua un nou avânt, în urma abilelor 
manevre la care Gomez însuşi ajutase cu gestul şi cu vorba, 
printr-o greşită mişcare de cârmă, de bună seamă voită, 
timonierul puse bricul în derivă. Velele, întoarse lateral în 
viat, fluturară şi mascară brusc; vergile se rupseră şi vasul 
fu complet demanat. O furie de nespus îl făcu pe căpitan 
mai alb decât pânzele vasului său; dintr-o săritură se repezi 
asupra timonierului şi îl atacă aşa de năprasnic cu 
pumnalul, încât nu-l nimeri, în schimb îl dobori în mare; pe 
urmă apucă timona şi încercă s-o redreseze în dezordinea 
înspăimântătoare ce vânzolea brava şi curajoasa-i corabie. 
Lacrimi de deznădejde îi năpădiră ochii; căci ne cuprinde o 
durere mult mai amară faţă de o trădare ce zădărniceşte un 
rezultat datorit priceperii noastre, decât faţă de o moarte 
de neînlăturat. Dar, cu cât înjura căpitanul mai tare, cu atât 
treaba mergea mai prost. Slobozi el însuşi tunul de alarmă, 
nădăjduind că va fi auzit de pe țărm. În acea clipă, corsarul, 
care se apropia cu o viteză înfricoşătoare, răspunse cu o 
lovitură de tun, a cărei ghiulea căzu la zece stânjeni de 
„Sfântul Ferdinand”. 

— E trăsnet! Exclamă generalul. Straşnic mai ochesc! Au 
caronade special comandate! 


— Oh, când vorbeşte ăsta, vedeţi şi dumneavoastră, 
trebuie să taci răspunse matelotul. Parizianul au s-ar teme 
nici de un vas englezesc. 

— Totul s-a sfârşit, strigă cu un accent de disperare 
căpitanul care, scrutând zările cu luneta, nu distinse nimic 
în partea dinspre țărm. Suntem incă mai departe de Franţa 
decât mi-aş fi închipuit. 

— De ce eşti aşa de speriat? Reluă generalul. Toţi 
pasagerii dumitale sunt francezi, ei au năvlosit corabia 
dumitale. Corsarul acesta spuneţi că e un parizian? Ei bine, 
înalţă pavilionul alb şi. 

— Şi el ne va scufunda, răspunse căpitanul. Oare nu-i el, 
după împrejurări, tot ceea ce trebuie să fie, atunci când 
vrea să pună mâna pe pradă bogată? 

— A, dacă-i un pirat. 

— Pirat! Spuse matelotul cu un aer crunt. O, ăsta e 
totdeauna în regulă, sau ştie să pară. 

— Atunci, oftă generalul ridicând ochii spre cer, să ne 
resemnăm. 

Şi mai avu destulă tărie să-şi stăpânească lacrimile. 

Cum isprăvi aceste cuvinte, o a doua lovitură de tun, mai 
bine ţintită, trimise în coasta „Sfântului Ferdinand” o 
ghiulea care o spintecă. 

— Coborâţi velele, spuse căpitanul cu un aer trist. 

Şi matelotul care luase apărarea cinstei parizianului ajută 
cu multă pricepere la acea manevră deznădăjduită. 
Echipajul aşteptă timp de o ucigaşă jumătate de oră, în 
prada celei mai adânci uluiri. „Sfântul Ferdinand” 
transporta patru milioane de piaştri, reprezentând averea 
celor cinci pasageri: cea a generalului era de un milion o 
sută de mii de franci. În sfârşit „Othello”, care se afla atunci 
la o depărtare de zece bătăi de puşcă, îşi arătă distinct 
gurile amenințătoare a douăsprezece tunuri gata să 
sloboadă focul. Părea mânat de un vânt pe care însuşi 
diavolul îl stârnise anume pentru el; ochiul unui marinar 
iscusit ghicea însă lesne secretul acelei viteze. Era suficient 


să priveşti o clipă iuţeala bricului, forma alungită, 
îngustimea lui, înălţimea catargelor, croiala pânzelor, 
minunata zvelteţe a greementului şi sprinteneala cu care 
mulţimea lui de mateloţi, uniţi ca un singur ins, mânuiau 
desăvârşita orientare a albei suprafeţe înfăţişate de velele 
sale. Totul dovedea o uluitoare siguranţă de putere în 
această suplă făptură de lemn, tot atât de sute, tot atât de 
inteligentă ca un telegar sau asemeni cine ştie cărei păsări 
de pradă. Echipajul corsarului sta tăcut şi pregătit să 
nimicească, În caz de rezistenţa, biata navă de comerţ care, 
din fericire pentru ea, aştepta cuminte, ca un şcolar prins 
cu şoalda de către dascălul său. 

— Avem şi noi tunuri! Exclamă generalul, strângându-l de 
mână pe căpitanul spaniol. Acesta îi aruncă bătrânului 
militar o privire plină de curaj şi de disperare, spunându-i: 

— Dar de unde oameni? 

Marchizul privi echipajul de pe „Sfântul Ferdinand” şi se 
înfioră. Cei patru negustori erau palizi şi tremurau; pe când 
mateloţii, strânşi În jurul unuia dintre ei, păreau că se 
sfătuiesc să treacă de partea lui „Othello”, şi-l priveau pe 
corsar cu o curiozitate lacomă. Numai şeful de echipaj, 
căpitanul şi marchizul, cercetându-se din priviri, schimbau 
între ei gânduri curate. 

— Ah, căpitane Gomez, mi-am luat cândva rămas-bun de la 
ţară şi de la familie, cu inima moartă de amărăciune; va 
trebui, oare, să le părăsesc iar, în clipa când aduc bucuria şi 
fericirea copiilor mei? 

Generalul se întoarse să-şi verse în mare lacrimile de 
minie, şi-l zări pe timonierul ce înota spre corsar. 

— De data aceasta, răspunse căpitanul, îi veţi spune adio 
pentru totdeauna, fără nici o îndoială. 

Francezul îl sperie pe spaniol cu privirea năucă pe care i-o 
aruncă, în acea clipă, cele două vase erau aproape bord la 
bord; şi, la vederea echipajului inamic, generalul se 
încredinţă de fatala profeție a lui Gomez. Câte trei inşi 
stăteau în preajma fiecărui tun. După ţinuta lor atletică, 


după trăsăturile colţuroase şi după braţele goale şi 
vânjoase, puteau fi luaţi drept nişte statui de bronz. 
Moartea i-ar fi răpus fără să-i doboare. Mateloţii, bine 
înarmaţi, atenţi, zvelţi şi viguroşi, şedeau nemişcaţi. Toate 
figurile acelea energice erau puternic arse de soare şi călite 
de muncă. Ochii lor străluceau ca tot atâtea puncte de foc, 
vădind minţi iscusite şi totodată plăceri infernale. Tăcerea 
adâncă ce domnea pe puntea înnegrită de oameni şi de 
pălării dovedea disciplina implacabilă sub care o voinţă 
puternică îi încovoia pe diavolii aceştia umani. Şeful sta în 
picioare lângă catargul cel mare, cu braţele încrucişate, 
fără arme; doar un topor se găsea la picioarele lui. Pe cap, 
ca să se apere de soare, avea o pălărie de fetru cu boruri 
mari, a căror umbră îi ascundea faţa. Ca nişte dulăi tolăniţi 
înaintea stăpânului lor, tunari, soldaţi şi mateloţi îşi 
întorceau privirile când spre căpitanul lor, când spre 
corabia de comerţ. În clipa în care cele două bricuri se 
atinseră, zguduitura îl smulse pe corsar din reverie şi el 
spuse două cuvinte la urechea unui tinăr ofiţer ce sta la doi 
paşi mai încolo. 

— Căngile de abordaj! Strigă locotenentul. 

Şi „Sfântul Ferdinand” fu agăţat de „Othello” cu o iuţeală 
fantastică. Urmând ordinele date în şoaptă de către corsar 
şi repetate de locotenent, oamenii stabiliţi pentru fiecare 
serviciu se îndreptară, ca nişte seminarişti ce se duc la 
liturghie, spre puntea navei capturate, ca să lege mâinile 
mateloţilor şi ale pasagerilor şi să prade bogăţiile de acolo. 
Într-o clipită, lăzile pline cu piaştri, merindele şi echipajul 
de pe „Sfântul Ferdinand” fură transportate pe puntea lui 
„Othello”. Generalului i se părea că se află în puterea unui 
vis, atunci când se trezi cu mâinile legate, zvârlit pe un 
balot, de parcă el însuşi n-ar fi fost decât o marfă. O 
consfătuire avea loc între corsar, locotenentul său şi un 
matelot ce părea că îndeplineşte funcţia de şef de echipaj. 
După ce discuţia, care dură puţin, se încheie, matelotul îşi 
fluieră oamenii; la o poruncă pe care le-o dădu, aceştia 


săriră cu toţii pe „Sfântul Ferdinand”, se căţărară pe cordaj 
şi începură să-l despoaie de vergi, de vele, de frânghii, cu 
iuţeala cu care un soldat îl dezbracă pe cimpul de luptă pe 
un camarad mort, după bocancii şi mantaua căruia jinduia 
de mult. 

— Suntem pierduţi, îi spuse liniştit marchizului căpitanul 
spaniol, care pândise din ochi gesturile celor trei şefi în 
timpul sfatului lor şi mişcările mateloţilor ce trecuseră la 
jefuirea temeinică a bricului său. 

— Cum? Întrebă, rece, generalul. 

— Ce-aţi vrea să facă cu noi? Răspunse spaniolul. Fără 
îndoială că şi-au dat seama că l-ar vinde greu pe „Sfântul 
Ferdinand” în porturile franceze sau spaniole, şi-au să-l 
scufunde ca să nu-i mai încurce, în ceea ce ne priveşte, 
credeţi că pot să-şi mai ia şi grija hranei noastre, când ei 
nici nu ştiu în ce port să se odihnească? 

Nici nu-şi isprăvi bine căpitanul aceste cuvinte, că 
generalul auzi un țipăt îngrozitor, urmat de zgomotul surd 
pricinuit de căderea mai multor trupuri aruncate în mare. 
Se întoarse şi nu-i mai văzu pe cei patru negustori. Opt 
tunari cu chipuri crunte mai aveau încă braţele întinse 
atunci când militarul îi privise cu groază. 

— Ce vă spuneam? Îi zise liniştit căpitanul spaniol. 

Marchizul se ridică brusc, marea îşi şi reluase calmul, el 
nu putu nici măcar să vadă locul unde nefericiţii lui tovarăşi 
fuseseră înghiţiţi de ape; în clipa aceea, ei se rostogoleau 
prin valuri cu picioarele şi cu mâinile legate, dacă nu cumva 
îi şi devoraseră peştii. La câţiva paşi de el, perfidul timonier 
şi matelotul de pe „Sfântul Ferdinand”, care lăudase mai 
înainte puterea căpitanului parizian, fraternizau cu corsarii 
şi le arătau cu degetul pe acei marinari de pe bric pe care-i 
socoteau vrednici a fi încorporaţii în echipajul lui „Othello”; 
doi muşi legau picioarele celorlalţi, în ciuda înjurăturilor lor 
cumplite. După ce alegerea fu isprăvită, cei opt tunari îi 
înşfăcară pe osândiţi şi-i zvârliră fără multă bătaie de cap în 
mare. Corsarii priviră cu curiozitate răutăcioasă diferitele 


feluri în care acei oameni cădeau, schimele şi ultima lor 
zvârcolire; dar feţele lor nu trădau nici batjocură, nici 
mirare, nici milă. Pentru ei era un eveniment foarte simplu, 
cu care păreau deprinşi. Cei mai vârstnici contemplau, cu 
un zâmbet sumbru şi stăpânit, mai cu seamă lăzile pline cu 
piaştri, aşezate lângă catargul cel mare. Generalul şi 
căpitanul Gomez, aşezaţi pe un balot, se consultau în tăcere 
printr-o privire aproape stinsă. Nu peste mult, ei rămaseră 
singurii supraviețuitori din echipajul de pe „Sfântul 
Ferdinand”. Cei şapte mateloţi aleşi de către cei doi spioni 
dintre marinarii spanioli se şi metamorfozaseră fericiţi în 
peruvieni. 

— Ce groaznici ticăloşi! Exclamă deodată generalul, pe 
care o indignare sinceră şi curată îl făcu să uite şi de durere 
şi de prudenţă. 

— Se supun şi ei nevoii, răspunse liniştit Gomez. Dacă v-aţi 
mai întâlni cu vreunul din inşii ăştia, n-aţi înfige spada în el? 

— Căpitane, spuse locotenentul întorcându-se către 
spaniol, parizianul a auzit vorbindu-se de dumneata. 
Sunteţi, zice el, singurul om care cunoaşte bine strâmtorile 
din Antile şi coastele Braziliei. Nu vrei. 

Căpitanul îl întrerupse pe tânărul locotenent cu o 
exclamaţie de dispreţ şi răspunse: 

— Voi muri ca un marinar şi ca un spaniol credincios, ca un 
creştin. Înţelegi? 

— În mare cu el! Strigă tânărul. 

La ordinul acesta, doi tunari îl înhăţară pe Gomez. 

— Sunteţi nişte laşi! Strigă generalul, repezindu-se la cei 
doi corsari. 

— Bătrâne, îi spuse locotenentul, nu te aprinde prea tare. 
Dacă panglica ta roşie face oarecare impresie asupra 
căpitanului nostru, mie puţin îmi pasă. O să avem şi noi 
îndată micuța noastră conversaţie. 

În clipa aceea, un zgomot surd, neînsoţit de nici un 
geamăt, îl făcu pe general să înţeleagă că bravul Gomez 
murise ca un marinar. 


— Averea mea sau moartea! Strigă el, într-un cumplit 
acces de furie. 

— A, ai devenit mai rezonabil, îi răspunse corsarul rânjind. 
Aşa, poţi fi sigur că ai să capeţi ori una, ori alta de la noi. 

Apoi, la un semn al locotenentului, doi mateloţi se repeziră 
să lege picioarele francezului; acesta insă, lovindu-i cu o 
îndrăzneală surprinzătoare, smulse, printr-o mişcare la 
care nimeni nu se aştepta, sabia pe care o purta 
locotenentul la şold şi începu s-o vânture, sprinten ca un 
bătrân general de cavalerie care-şi cunoaşte meseria. 

— A, tâlharilor! N-aveţi să-l aruncaţi în apă ca pe-un 
neisprăvit pe un fost ostaş al lui Napoleon! 

Împuşcăturile de pistol trase de aproape în îndărătnicul 
francez atraseră atenţia Parizianului, ocupat atunci cu 
supravegherea transportării greementului ce ordonase să 
fie luat de pe „Sfântul Ferdinand”. Fără să se tulbure, veni 
să-l prindă pe la spate pe curajosul general, îl înhăţă 
fulgerător şi-l împinse spre bord, pregătindu-se să-l arunce 
în apă ca pe un ciot de prisos. În clipa aceea, generalul 
întâlni ochii crunţi ai răpitorului fiicei sale. Tatăl şi ginerele 
se recunoscură pe loc. Căpitanul, imprimând avântului său 
o mişcare contrarie celei pe care i-o dăduse la început, ca şi 
cum marchizul n-ar fi avut pic de greutate, în loc să-l 
arunce în apă, îl aşeză în picioare lângă catargul cel mare. 
Un murmur se ridică pe punte; atunci însă corsarul aruncă 
o privire spre oamenii săi şi cea mai adâncă tăcere se 
înstăpâni numaidecât. 

— E tatăl Helenei, spuse căpitanul cu un glas limpede şi 
hotărât. Vai de cel ce nu-l va respecta! 

Un ura de aclamații vesele răsună pe covertă şi se înălţă în 
văzduh, ca o rugă într-o biserică, sau ca întâia invocare din 
Te Deum. Muşii se legănară pe frânghii, mateloţii îşi 
aruncară bonetele în sus, tunarii tropăiră din picioare, toţi 
se agitau, urlau, fluierau, înjurau. Manifestarea aceea 
fanatică de bucurie îl făcu sumbru şi îngândurat pe general. 
Atribuind sentimentul lor cine ştie cărei taine oribile, primul 


lui strigăt, când îşi recăpătă graiul, fu „Fata mea! Unde 
este?” Corsarul aruncă spre general una din acele priviri 
profunde care, fără a i se putea pricepe tâlcul, tulbură 
totdeauna chiar şi sufletele cele mai îndrăzneţe; amuţindu-l 
astfel pe marchiz, spre marea satisfacţie a mateloţilor 
bucuroşi să vadă puterea şefului lor cum se exercită asupra 
tuturor fiinţelor, îl îndrumă către o scară, îl îndemnă să 
coboare şi îl conduse în faţa unei uşi de cabină, pe care o 
deschise brusc, şi spuse: 

— Iat-o. 

După care dispăru, lăsându-i pe bătrânul marchiz 
cufundat într-un fel de stupoare la vederea tabloului ce i se 
înfăţişă privirilor. Când auzise uşa de la camera ei 
deschizându-se brusc, Helene se ridicase de pe divanul pe 
care şedea; îl văzu pe marchiz şi scoase o exclamaţie de 
uimire. 

Era atât de schimbată, încât numai ochii unui părinte o 
mai puteau recunoaşte. Soarele de la tropice îi 
înfrumuseţase faţa albă cu o culoare neagră, de o nuanţă 
minunată, ce-i da o expresie de poezie orientală şi din care 
se degaja un aer de măreție, o fermitate maiestuoasă, un 
sentiment profund care ar fi impresionat până şi sufletul cel 
mai grosolan. Păru! Lung şi bogat, căzând în bucle mari 
peste gâtu-i plin de nobleţe, adăuga încă o imagine de 
putere la mândria chipului său. Şi în înfăţişarea, şi în 
gesturile sale, Helene lăsa să se reverse conştiinţa pe care 
tânăra o avea despre puterea sa. O satisfacţie triumfală îi 
umfla uşor nările trandafirii, iar liniştea fericirii era 
întipărită în toată desăvârşirea frumuseţii ei. Exista în fiinţa 
sa nu ştiu ce suavitate de fecioară şi, totodată, felul acela de 
orgoliu specific celor ce se ştiu iubiţi. Sclavă şi regină, ea 
vroia să se lase supusă, pentru că putea să domnească. Era 
îmbrăcată cu o măreție plină de farmec şi de eleganţă. O 
muselină de India alcătuia întreaga strălucire a toaletei 
sale; dar divanul şi pernele erau de caşmir, un covor persan 
împodobea podeaua vastei cabine, cei patru copii ai săi se 


jucau pe jos construindu-şi ciudatele lor castele din coliere 
de perle, din pietre scumpe şi din nestemate. În câteva vaze 
de porțelan de Sevres, pictate de doamna Jaguotot, se aflau 
flori rare ce îmbălsămau aerul: erau iasomii din Mexic şi 
camelii, printre care zburau câteva păsărele micuţe din 
America, domesticite, părând rubine, safire şi aurării 
însufleţite. Un pian era instalat în acest salon, iar pe pereţii 
de lemn, tapisaţi cu mătase roşie, se vedeau din loc în loc 
câteva tablouri, mici ca dimensiune, dar datorate celor mai 
buni pictori: un Apus de soare de Hippolyte Schinner sta 
lângă un Terburg; o Fecioară de Rafael se înfrunta în 
armonie cu o schiţă de Gericault; un Gerard Dow îi eclipsa 
pe pictorii portretişti ai Imperiului. Pe o masă dată cu lac de 
China se afla o farfurie plină cu fructe delicioase. Într-un 
cuvânt, Helene părea a fi regina unei ţări vaste în mijlocul 
acelui budoar în care iubitul ei încoronat strânsese cele mai 
elegante lucruri de pe pământ. Copiii îşi pironiseră asupra 
bunicului lor nişte ochi de o vioiciune pătrunzătoare; şi 
deprinşi cum erau să trăiască în mijlocul luptelor, al 
furtunilor şi al larmei, ei se asemănau cu acei micuţi romani 
doritori de război şi de sânge, pe care David i-a pictat în 
tabloul său Brutus. 

— Cum de-i cu putinţă? Strigă Helene, atingându-şi tatăl 
cu mâinile, ca pentru a se încredința de realitatea acelei 
viziuni. 

— Helene! 

— Tată. 

Căzură unul în braţele celuilalt, şi îmbrăţişarea bătrânului 
nu fu nici cea mai puternică, nici cea mai afectuoasă. 

— Erai pe vasul acela? 

— Da, răspunse el cu un aer trist, aşezându-se pe divan şi 
privindu-i pe copiii care, strânşi împrejurul lui, îl măsurau 
cu o atenţie naivă. Aş fi pierit, de n-ar fi fost. 

— De n-ar fi fost soţul meu, spuse ea, întrerupându-l; îmi 
închipui. 


— Ah! Exclamă generalul, pentru ce a trebuit să te 
reîntâlnesc astfel, Helene, scumpa mea, pe tine, după care 
atâta am plâns! Va trebui, aşadar, să plâng mai departe 
pentru soarta ta. 

— De ce? Întrebă ea, zâmbind. Oare nu este mulţumit să 
afli că sunt cea mai fericită dintre femei? 

— Fericită! Strigă el, cu o tresărire de uimire. 

— Da, bunul meu tată, urmă ea luându-l de mâini, 
sărutându-i-le, strângându-i-le la pieptu-i palpitând şi 
adăugind la aceste alinturi o înfăţişare pe care ochii-i 
strălucitori de plăcere o făceau încă şi mai semnificativă. 

— Şi cum? Întrebă el, curios să cunoască viaţa fiicei sale şi 
uitând totul în faţa chipului ei fermecător. 

— Tată, crede-mă, răspunse ea, îl am ca iubit, ca soţ, ca 
servitor, ca stăpân, pe un bărbat al cărui suflet este tot atât 
de necuprins ca această mare fără margini, tot atât de plin 
de blândeţe ca şi cerul, într-un cuvânt, un zeu! De şapte 
ani, niciodată nu i-a scăpat o vorbă, un sentiment, un gest, 
care ar fi putut produce vreun dezacord faţă de 
dumnezeiasca armonie a făgăduielilor, a îmbrăţişărilor şi a 
dragostei lui. M-a privit totdeauna cu un surâs dulce pe 
buze şi cu o lumină de bucurie în ochi. Colo sus, glasul lui 
tunător domină adesea urletele furtunii sau vuietul 
bătăliilor; aici însă, e dulce şi armonios ca muzica lui 
Rossini, ale cărui capodopere le duc cu mine. lot ceea ce 
capriciul unei femei poate născoci, mie mi se oferă. Uneori, 
chiar dorinţele îmi sunt depăşite. În sfârşit, domnesc peste 
mări, iar aici sunt ascultată ca o regină. Oh! Fericită! Reluă 
ea, după ce se întrerupse o clipă, fericită nu-i cuvântul care 
ar putea să exprime fericirea mea. Am tot ce-şi poate dori o 
femeie! Să simţi o dragoste, un devotament nemărginit 
pentru cel pe care-l iubeşti, şi să găseşti în inima lui, la el, 
totdeauna, un sentiment nesfârşit, în care sufletul unei 
femei se pierde! Spune, este aceasta o fericire? Eu am şi 
trăit o mie de vieţi. Aici nu exist decât eu, numai eu comand 
aici. Niciodată o făptură de sexul meu n-a pus piciorul pe 


vasul acesta măreț, unde Victor se află totdeauna la numai 
câţiva paşi de mine. El nu poate merge mai departe decât 
mine de la pupa la prova, reluă ea cu o uşoară expresie de 
răutate. Şapte ani! O iubire care rezistă timp de şapte ani la 
această bucurie neîntreruptă, la această probă de fiecare 
clipă, mai este iubire? Nu! Oh, nu, e mai mult decât ceea ce 
am cunoscut eu în viaţă. Cuvintele omeneşti nu pot fi în 
stare să exprime o fericire cerească. 

Un şuvoi de lacrimi izbucni din ochii ei aprinşi. Cei patru 
copii scoaseră atunci un țipăt speriat, alergară la ea ca 
nişte puişori la mama lor, iar cel mai mărişor îl lovi pe 
general, privindu-l cu un aer ameninţător. 

— Abel, spuse ea, îngerul meu, plâng de bucurie. 

Îl luă pe genunchi, copilul o mângâie drăgăstos, 
petrecându-şi braţele în jurul minunatului gât al fericitei 
Helene, ca un pui de leu care vrea să se joace cu mama lui. 

— Şi nu te plictiseşti? Exclamă generalul, năucit de 
răspunsul exaltat al fiicei sale. 

— Ba da, răspunse ea: pe uscat, atunci când coborâm: şi 
nici acolo nu m-am despărţit încă niciodată de soţul meu. 

— Dar cândva îţi plăceau petrecerile, balurile, muzica? 

— Muzica-i glasul lui; petrecerile-mi sunt toaletele pe care 
mi le născocesc pentru el. Când vreo rochie de-a mea îi 
place, nu-i ca şi cum întregul pământ m-ar admira? Numai 
de-aceea nu arunc în mare diamantele, colierele, diademele 
acestea de nestemate, bogăţiile, florile, capodoperele de 
artă pe care mi le dăruieşte spunându-mi: „Helene, 
deoarece tu nu ieşi în lume, vreau să vină lumea la tine”. 

— Dar, pe vasul acesta, sunt nişte bărbaţi, nişte bărbaţi 
crunţi, groaznici, ale căror pasiuni. 

— Te înţeleg, tată, spuse ea zâmbind. N-avea nici o grijă. 
Nicicând vreo împărăteasă n-a fost înconjurată de mai 
multă cinstire câtă mi se acordă mie. Oamenii aceştia sunt 
superstiţioşi; îşi închipuie că eu sunt geniul ocrotitor al 
acestei corăbii, al acţiunilor şi al izbânzilor lor. Dar el este 
Dumnezeul lor! Într-o zi, o singură dată, un matelot n-a fost 


cuviincios. În cuvinte, adăugă ea râzând. Mai înainte ca 
Victor să fi putut afla ceva, oamenii din echipaj l-au azvârlit 
în mare, în ciuda faptului că eu îl iertasem. Mă iubesc ca pe 
îngerul lor bun, iar eu îi îngrijesc când sunt bolnavi, şi am 
avut norocul să-i salvez pe câţiva de la moarte, veghindu-i 
cu o răbdare de femeie. Aceşti bieţi oameni sunt ca nişte 
urşi şi ca nişte copii totodată... 

— Dar când au loc lupte? 

— M-am deprins cu ele, răspunse Helene. N-am tremurat 
decât în timpul celei dinţii. Acum, sufletul mi s-a obişnuit cu 
acest pericol, ba chiar. Doar sunt fota dumitale, spuse ea, 
îmi place. 

— Şi dacă el ar muri? 

— Aş muri şi eu. 

— Şi copiii tăi? 

— Sunt fiii oceanului şi ai primejdiei, şi duc viaţa pe care o 
duc şi părinţii lor... Existenţa noastră-i una singură şi nu se 
poate despărţi. Noi toţi trăim aceeaşi viaţă, suntem scrişi pe 
aceeaşi pagină şi ne poartă aceeaşi luntre, ştim 

— Îl iubeşti, deci, atât de tare, încât ţii la el mai mult decât 
la orice? 

— Decât la orice, repetă ea. Dar să nu cercetăm această 
taină. Uite! Copilul acesta scump, ei bine, şi el este tot el! 

Şi, îmbrăţişându-l pe Abel cu o patimă extraordinară, îşi 
lipi buzele de obrajii şi de părul lui. 

— Dar, strigă generalul, nu voi izbuti să uit că el a poruncit 
să fie aruncaţi în mare nouă oameni. 

— Pesemne că a fost nevoit să facă aşa, răspunse ea, 
pentru că altminteri e omenos şi bun. Se străduieşte să nu 
verse mai mult sânge decât e necesar pentru viaţa şi 
interesele micii lumi pe care o călăuzeşte şi pentru cauza 
sfântă pe care o apără. Vorbeşte-i despre ceea ce ţi se pare 
urât, şi vei vedea că va şti să te facă să-ţi schimbi părerea. 

— Şi crima lui? Zise generalul, de parcă şi-ar fi vorbit sie 
însuşi. 


— Dar dacă acea crimă va fi fost o datorie? Replică Helene 
cu o demnitate rece; dacă justiţia oamenilor n-a putut să-l 
răzbune? 

— Să se răzbune singur? Exclamă generalul. 

— Şi ce-i iadul, întrebă ea, de nu o răzbunare veşnică 
pentru greşeala de o zi! 

— Ah, eşti pierdută! Te-a vrăjit, te-a pervertit. Nu mai 
judeci. 

— Rămâi aici o zi, tată, şi, dacă vei vrea să-l asculţi şi să-l 
priveşti, îl vei îndrăgi. 

— Helene, spuse grav generalul, ne aflăm la câteva leghe 
de Franţa. 

Ea tresări, privi prin fereastra camerei sale şi arătă marea 
desfăşurându-şi imensele-i savane de apă verde. 

— Iată ţara mea, răspunse ea apoi, lovind cu vârful 
piciorului covorul. 

— Şi nu vei veni să-ţi vezi mama, sora, fraţii? 

— O, ba da, spuse ea cu lacrimi în glas, dacă el va vroi şi 
dacă va putea să mă însoţească. 

— Aşadar, tu nu mai ai nimic, Helene, reluă sever militarul, 
nici ţară, nici familie? 

— Sunt soţia lui, replică ea cu un aer de mândrie, cu un 
accent plin de nobleţe. Iată, de şapte ani, aceasta-i cea 
dintâi bucurie care nu-mi vine de la el, adăugă luând mâna 
tatălui său şi sărutând-o, şi iată cel dintâi reproş pe care îl 
aud. 

— Dar conştiinţa ta? 

— Conştiinţa mea? Conştiinţa mea este el. 

În acea clipă, H6lene tresări puternic. 

— Iată-l! Spuse ea. Chiar şi-n toiul unei lupte, eu îi 
recunosc, pe punte, pasul, dintr-o mie. 

Şi deodată o roşeaţă îi împurpură obrajii, făcând chipul să- 
i strălucească, ochii să-i ardă şi tenul să-i devină de un alb 
mat. Era numai fericire şi iubire, în toţi muşchii ei, în vinele- 
i albastre, în tresărirea involuntară a întregii sale fiinţe. 
Tulburarea aceasta puternică îl impresionă pe general într- 


adevăr. Peste o clipă, corsarul intră, se aşeză într-un fotoliu, 
îl luă pe fiul său şi începu să se joace cu el. O clipă domni 
tăcerea; căci, timp de o clipă, generalul, adâncit într-o 
reverie comparabilă cu sentimentul vaporos dintr-un vis, 
contemplă eleganta cabină, asemănătoare cu un cuib de 
alcioni, în care familia aceasta rătăcea de şapte ani pe 
ocean, între ceruri şi ape lăsându-se în seama unui bărbat, 
condusă printre primejdiile luptelor şi ale furtunilor, aşa 
cum o căsnicie este călăuzită în viaţă de către un şef, 
printre nenorocirile sociale. Îşi privea cu admiraţie fata, 
imagine fantastică de zeiţă marină, suavă de frumuseţe, 
bogată de fericire şi făcând să pălească toate comorile care 
o înconjurau în faţa comorilor sufletului ei, a strălucirilor 
ochilor şi a poeziei de nedescris exprimată de întreaga-i 
fiinţă şi de cele din jurul ei. 

Situaţia aceasta prezenta o ciudăţenie care îl uimea, o 
pasiune şi nişte raţiuni atât de sublime, încât depăşeau 
toate ideile obişnuite. Recile şi îngustele combinaţii sociale 
dispăreau înaintea acestui tablou. Bătrânul militar simţi 
toate aceste lucruri şi înţelese limpede că fiica sa nu va 
părăsi niciodată o asemenea viaţă, atât de largă şi atât de 
bogată în neprevăzut, plină de o iubire atât de sinceră; 
apoi, dacă Helene savurase o dată gustul pericolului fără a 
se fi înfricoşat, ea nu va mai putea să se întoarcă la 
măruntele scene ale unei lumi meschine şi mărginite. 

— Vă stânjenesc? Întrebă corsarul rupând tăcerea şi 
privind-o pe soţia sa. 

— Nu, îi răspunse generalul, Helene mi-a spus totul. Văd 
că, pentru noi, ea este pierdută. 

— Nu, replică hotărât corsarul. Mai sunt câţiva ani, şi 
prescripţia îmi va îngădui să mă întorc în Franţa. Când 
cugetul îţi este curat şi când, încâlcind legile 
dumneavoastră sociale, un om s-a supus. 

Tăcu, negăsind necesar să se justifice. 

— Şi cum veţi putea, spuse generalul întrerupându-l, să nu 
vă faceţi remuşcări pentru ultimele crime ce s-au săvârşit 


sub ochii mei? 

— Nu mai aveam pic de hrană, răspunse liniştit corsarul. 

— Dar dacă i-aţi fi debarcat pe oamenii aceia pe țărm. 

— Ei ar fi trimis un vas să ne taie retragerea şi n-am mai fi 
ajuns în Chile. 

— Dar până ce ei, din Franţa, spuse generalul 
întrerupându-l, ar fi prevenit amiralitatea Spaniei. 

— Dar Franţa însăşi putea găsi drept un fapt rău că un om, 
aflat încă sub urmărirea curților sale cu juri, a atacat un 
bric închiriat de nişte bordelezi. De altminteri, nu vi s-a 
întâmplat niciodată, pe câmpul de luptă, să trageţi câteva 
lovituri de tun mai mult decât era necesar? 

Generalul, intimidat de privirea corsarului, tăcu; fiica sa îl 
scrută cu un aer ce exprima tot atâta triumf cât şi tristeţe. 

— Generale, spuse corsarul cu o voce adâncă, mi-am făcut 
o lege din a nu mă atinge niciodată de prada luată. E însă în 
afară de orice îndoială că partea mea va fi mai mare decât 
era averea dumneavoastră, îngăduiţi-mi să vi-o înapoiez în 
altă monedă. 

Luă din cutia pianului un teanc de bilete de bancă şi, fără 
a le mai număra, îi întinse marchizului un milion. 

— Veţi înţelege, reluă el, că eu nu mă pot distra privind 
trecătorii de pe drumul spre Bordeaux. Or - dacă nu cumva 
vă ispitesc primejdiile vieţii noastre de nomazi, scenele 
Americii meridionale, nopţile noastre de la tropice, bătăliile 
noastre şi plăcerea de a face să triumfe pavilionul vreunei 
tinere naţiuni sau numele lui Simon Bolivar. 

— Trebuie să ne părăsiţi. O şalupă şi câţiva oameni de 
credinţă vă aşteaptă. Să nădăjduim că o a treia întâlnire 
între noi va fi mai fericită. 

— Victor, aş vrea să mai stau o clipă cu tata, spuse Helene 
pe un ton nemulţumit. 

— Zece minute mai mult sau mai puţin ne pot pune faţă în 
faţă cu vreo fregată. Fie! Ne vom distra oleacă. Oamenii 
noştri se cam plictisesc. 


— Oh, du-te, tată! Strigă soţia marinarului. Şi du surorii, 
fraţilor şi mamei mele, adăugă ea, aceste semne de 
dragoste din partea mea. 

Luă un pumn de pietre scumpe, de coliere, de bijuterii, le 
înfăşură într-un şal de caşmir şi i le arătă cu sfială tatălui 
său. 

— Şi ce să le spun din partea ta? Întrebă el, părând 
impresionat de şovăiala pe care o arătase fiica sa înainte de 
a pronunţa cuvântul mamei. 

— Oh, te-ai putea îndoi de simţămintele mele? În fiecare zi 
mă rog pentru fericirea lor. 

— Helene, reluă bătrânul privind-o cu atenţie, oare n-am 
să te mai revăd niciodată? N-am să aflu cărei pricini i se 
datorează fuga ta? 

— Această taină nu o pot spune, zise ea cu voce gravă. Aş 
avea dreptul să ţi-o spun, dar poate că totuşi nu ţi-o voi 
spune-o niciodată. Am îndurat timp de zece ani chinuri 
nemaipomenite. 

Nu mai spuse nimic şi-i înmână tatălui ei cadourile pe care 
le dăruia familiei. Generalul, deprins din războaie cu cele 
mai largi idei în materie de pradă, primi darurile oferite de 
fiica sa şi-i plăcu să creadă că, sub înrâurirea unui suflet 
atât de curat, atât de frumos ca al frumoasei Helene, 
căpitanul parizian va rămâne om cinstit, purtând războiul 
numai împotriva spaniolilor. Simpatia lui pentru oamenii 
îndrăzneţi îl stăpânea. Socotind că ar fi caraghios să se 
comporte ca un mironosit, strânse vârtos mâna corsarului, 
o îmbrăţişă pe Helene, singura lui fată, cu acea efuziune 
tipic militară şi lăsă o lacrimă să cadă pe acel obraz a cărui 
mândrie, a cărui expresie bărbătească îi zâmbise de atâtea 
ori. Marinarul, adânc emoţionat, îi dădu copiii să-i 
binecuvânteze. În sfârşit, îşi spuseră cu toţii pentru cea din 
urmă oară adio, printr-o privire lungă, care nu era lipsită de 
înduioşare. 

— Să fiţi fericiţi pururi! Strigă bunicul, îndreptându-se 
spre punte. 


Pe mare, un spectacol deosebit îl aştepta pe general. 
„Sfântul Ferdinand”, cuprins de flăcări, ardea ca un imens 
foc de paie. Mateloţii, ocupați cu scufundarea bricului 
spaniol, descoperiră că la bordul acestuia se afla o 
încărcătură de rom, băutură ce se găsea din belşug pe 
„Othello”, aşa că îi se păru nostim să aprindă un mare 
castron cu punci în mijlocul mării. Era o petrecere destul de 
scuzabilă pentru nişte oameni pe care vădita monotonie a 
mării îi făcea să se folosească de orice prilej spre a-şi 
înveseli zilele. Coborând de pe bric în şalupa luată de pe 
„Sfântul Ferdinand”, mânată de şase mateloţi voinici, 
generalul îşi împărțea fără să vrea atenţia între incendiul 
de pe „Sfântul Ferdinand” şi fiica sa, care, sprijinită de 
corsar, sta pe puntea dinainte a navei lor. În faţa atâtor 
amintiri, privind rochia albă a fiicei sale, care flutura 
uşoară, ca încă o pânză de corabie, şi contemplând pe 
ocean figura aceea frumoasă şi impunătoare, îndeajuns de 
măreaţă pentru a domina totul, chiar şi marea, el uitase, cu 
nepăsarea unui militar, că trecea peste mormântul bravului 
Gomez. Deasupra sa, o imensă coloană de fum plutea ca un 
nor întunecat, iar razele soarelui, străbătând din loc în loc 
norul, îşi strecura prin el poeticele-i străluciri. Era ca un al 
doilea cer, ca un dom sumbru sub care străluceau un fel de 
policandre şi deasupra căruia se desfăşura azurul nepătat 
al firmamentului, ce părea de mii de ori mai frumos din 
cauza acestui contrast efemer. Culorile bizare ale acelui 
fum, rând pe rând galben, albastru, roşu, negru, 
îngemănându-se vaporos, învăluiau vasul ce strălucea, 
pârâia şi trosnea. Flacăra şuiera cuprinzând parâmele şi 
alerga de-a lungul corăbiei aşa cum zboară o răzvrătire 
populară pe străzile unui oraş. Romul ardea cu flăcări 
albastre ce se zvârcoleau de parcă însuşi duhul mărilor ar fi 
agitat licoarea aceea furibundă, aşa cum la o orgie mâna 
unui student face să se mişte vesela pălălaie a unui punci. 
Soarele însă, mai puternic prin lumina sa, invidios pe 
această strălucire obraznică, abia lăsa să se vadă sub razele 


sale culorile acelui incendiu. Erau ca o plasă, ca o eşarfă ce 
flutura în mijlocul torentului său de flăcări. „Othello”, ca să 
fugă, se folosise de puţinul vânt pe care-l putuse prinde în 
noua sa direcţie, şi se înclina când pe o coastă, când pe 
cealaltă, ca un zmeu de hârtie legănat în văzduh. Frumosul 
bric gonea de-a dreptul către sud; şi ba se pierdea din ochii 
generalului, dispărând în dosul coloanei drepte a cărei 
umbră se proiecta fantastic peste ape, ba se ivea iar, 
ridicându-se cu graţie şi alunecând. Ori de câte ori Helene îl 
mai putea zări pe tatăl său, îşi flutura batista ca să-l mai 
salute o dată. Curând „Sfântul Ferdinand” se scufundă, 
stârnind o clocotire, stinsă îndată de ocean. Nu mai rămase 
atunci din toată acea scenă decât un nor legănat de briză. 
„Othello” era departe; şalupa se apropia de țărm; norul se 
aşternu între această fragilă ambarcaţiune şi bric. Ultima 
oară când generalul îşi mai zări fiica fu printr-o despicătură 
în acel fum unduitor. Profetică viziune! Numai batista albă 
şi rochia se mai întrezăreau pe fondul brun-închis. Între apa 
verde şi cerul albastru, bricul nu se mai vedea. Helene nu 
mai era decât un punct imperceptibil, o linie subţire, 
graţioasă, un înger din ceruri, o idee, o amintire. 

ÎNVĂŢĂTURA. 

După ce şi-a refăcut averea, marchizul a murit doborât de 
oboseală. La câteva luni după moartea lui, în 1833, 
marchiza trebui s-o ducă pe Moina la o cură de ape în 
Pirinei. Năzuroasa copilă vru într-o zi să vadă frumuseţile 
acelor munţi. Se reîntoarse apoi la băi, şi atunci se petrecu 
următoarea scenă îngrozitoare: 

— Oh, Dumnezeule, spuse Moina, am făcut foarte rău, 
mamă, că nu am mai stat câteva zile în munţi! Ne simţeam 
mult mai bine ca aici. Ai auzit gemetele nesfârşite ale 
afurisitului acela de copil şi trăncăneala nenorocitei femei, 
care de bună seamă că vorbeşte cine ştie ce dialect, de n- 
am priceput nici un cuvânt din tot ce spune? Ce soi de 
oameni ne-au dat ca vecini! Noaptea aceasta e una dintre 
cele mai îngrozitoare pe care le-am petrecut în viaţa mea. 


— Eu n-am auzit nimic, răspunse marchiza; dar, scumpa 
mea copilă, mă duc s-o caut pe proprietăreasă şi să-i cer 
camera de-alături, aşa încât vom fi numai noi în tot 
apartamentul şi nu vom mai auzi nici o gălăgie. Cum te 
simţi în dimineaţa asta? Eşti obosită? 

Rostind aceste ultime cuvinte, marchiza se ridicase să vină 
lângă patul pe care sta Moina. 

— Ia să vedem, spuse, ea căutând mâna fetei. 

— Oh, lasă-mă, mamă, răspunse Moina, eşti rece. 

Şi tânăra se întoarse pe perna ei cu o mişcare de 
supărare, dar aşa de graţioasă, încât i-ar fi fost greu unei 
mame să se supere, în acea clipă, un vaiet, ai cărui accent 
slab şi prelungit trebuia să sfâşie inima unei femei, se auzi 
din camera de alături. 

— Vai, dacă ai auzit astea toată noaptea, de ce nu m-ai 
deşteptat? Am fi. 

Un geamăt mai adânc decât toate celelalte o întrerupse pe 
marchiză, care exclamă: 

— Acolo moare cineva! 

Şi ieşi grăbită. 

— 'Trimite-mi-o pe Pauline, strigă Moina în urmă-i, vreau să 
mă îmbrac. 

Marchiza cobori în fugă şi o găsi pe gazdă în curte, 
înconjurată de câteva persoane care păreau s-o asculte cu 
atenţie. 

— Doamnă, aţi pus lângă noi pe cineva care pare foarte 
bolnav. 

— Ah, nu-mi vorbiţi de asta! Exclamă stăpâna hotelului, 
tocmai am trimis după primar. Închipuiţi-vă că e o femeie, o 
biată nenorocită care a sosit aseară, pe jos; vine din Spania 
şi nu are nici paşaport, nici bani. Ducea în spate un copilaş 
pe moarte. N-am putut să n-o primesc. Azi-dimineaţă m-am 
dus s-o văd, pentru că ieri, când a poposit aici, m-a 
impresionat. Biata de ea! Zăcea lângă copilul ei şi amândoi 
se luptau cu moartea. „Doamnă, mi-a spus, scoțând de pe 
deget un inel de aur, nu mai am decât atât, luaţi drept 


plată; va fi îndeajuns, căci n-am să poposesc mult aici. Biet 
copil! O să murim împreună!” a mai spus ea, privindu-şi 
copilaşul. I-am luat inelul şi-am întrebat-o cine este; dar n-a 
vrut să-mi spună în ruptul capului cum o cheamă. Am trimis 
după doctor şi după domnul primar. 

— Vai, exclamă marchiza, daţi-i toate îngrijirile ce i-ar 
putea fi de folos. Dumnezeule! Poate că mai e timp să fie 
salvată! Vă voi plăti eu toate cheltuielile pentru ea. 

— Ah, doamnă, pare nemaipomenit de mândră şi nu ştiu 
dacă are să accepte. 

— Mă duc eu s-o văd. 

Şi numaidecât marchiza urcă spre camera necunoscutei, 
fără să se gândească la faptul că apariţia sa în haine de 
doliu ar putea să-i facă râu acelei femei într-un moment 
când se spunea că e pe moarte. Marchiza îngălbeni la 
vederea muribundei. În ciuda groaznicelor suferinţe ce 
schimbaseră frumoasa înfăţişare a Helenei, ea o recunoscu 
pe fiica sa cea mare. 

La vederea unei femei îmbrăcate în negru, Helene se 
ridică în capul oaselor, scoase un țipăt de groază, dar, când 
îşi recunoscu în acea femeie mama, se prăbuşi iar, încet, pe 
pat. 

— Copila mea, zise doamna d'Aiglemont, ce ai? Pauline! 
Moina! 

— Nu-mi mai trebuie nimic, răspunse Helene cu un glas 
sfârşit. Nădăjduiam să-l văd pe tata, dar doliul dumitale. 

Nu isprăvi; îşi strânse copilul la piept, ca pentru a-i reda 
căldura, îl sărută pe frunte şi îndreptă spre mama sa o 
privire în care incă se mai citea un reproş, deşi domolit de 
iertare. Marchiza nu vroi să vadă acel reproş; ea uită că 
Helene era un copil zămislit cândva în lacrimi şi în 
deznădejde, copilul datoriei, un copil ce fusese cauza celor 
mai mari nefericiri ale sale; înaintă încet spre fiica sa cea 
mare, ne mai aducându-şi aminte decât că Helene o făcuse 
pentru întâia oară să cunoască plăcerile maternității. Ochii 


mamei erau plini de lacrimi; şi, îmbrăţişându-şi fiica, 
exclamă; 

— Helene! Fata mea. 

Helene privea tăcută. Aspirase ultimul suspin ai ultimului 
ei copil. 

În acea clipă, Moina, cameristă ei Pauline, proprietăreasa 
şi un medic intrară. Marchiza ţinea mâna ca de gheaţă a 
fiicei sale în mâinile ei şi o privea cu o disperare sinceră. 
Zdrobită de nenorocire, văduva marinarului, scăpată dintr- 
un naufragiu din care abia izbutise să salveze un singur 
copil din întreaga-i familie atât de frumoasă, îi spuse cu un 
glas cumplit mamei sale; 

— "Toate astea sunt opera dumitale! Dacă mi-ai fi fost ceea 
ce. 

— Moina, ieşi. leşiţi cu toţii! Strigă doamna d'Aiglemont, 
acoperind glasul sărmanei Helene cu strigătele sale. Fie-ţi 
milă, fata mea, sa nu începem iar, în clipa de-acum, tristele 
înfruntări. 

— Am să tac, răspunse Helene, făcând un efort 
supranatural. Sunt şi eu mamă, ştiu că Moina nu trebuie să. 
Unde mi-e copilul? 

Moina se întoarse în cameră, adusă de curiozitate. 

— Surioară, spuse răsfăţata copilă, medicul. 

— Totu-i zadarnic, reluă Helene. Ah, de ce n-am murit la 
şaisprezece ani, când am vrut să mă omor? Fericirea nu se 
găseşte nicicând în afara legilor. Moina. Tu. 

Muri, cu capul plecat peste capul fiului său, pe care-l 
îmbrăţişase convulsiv. 

— Moina, reluă doamna d'Aiglemont, după ce se 
întoarseră în camera lor, unde izbucni în lacrimi, sora ta 
vroia, de bună seamă, să-ţi spună că, pentru o fată, fericirea 
nu poate fi niciodată într-o viaţă romanţioasă, în afara 
principiilor stabilite şi, mai cu seamă, departe de mama sa. 

Ianuarie 1831 

VI. BĂTRÂNEŢEA UNEI MAME VINOVATE. 

ISPĂŞIRE. 


Într-una din primele zile ale lunii 1844, a doamnă de vreo 
cincizeci de ani, dar care părea mai bătrână decât s-ar fi 
potrivit cu vârsta ei adevărată, se plimba la soare, pe la ora 
amiezii, de-a lungul unei alei, în grădina unui mare palat de 
pe strada Plumet, din Paris. După ce străbătu de două-trei 
ori cărarea uşor şerpuită pe unde se tot învârtea ca să nu 
scape din vedere ferestrele de la un apartament ce părea 
că-i atrage întreaga atenţie, veni să se aşeze pe unul dintre 
acele fotolii pe jumătate ţărăneşti, ce se fac din ramuri 
tinere de copac nejupuite. Din locul în care se afla acel jilţ 
elegant, doamna putea să cuprindă cu privirea, dincolo de 
gardul de fier înconjurător, şi bulevardele interioare în 
mijlocul cărora este aşezat admirabilul dom al Invalizilor, 
care-şi înalţă cupola de aur peste creştetele miilor de ulmi, 
admirabil peisaj, precum şi aspectul mai puţin grandios al 
grădinii sale terminată sub faţada sură a unuia dintre cele 
mai frumoase palate din foburgul Saint-Germain. 

Totul era liniştit împrejur, şi grădinile din preajmă, şi 
bulevardele, şi domul Invalizilor; căci, în cartierul acela 
nobil, ziua nu începe decât la prânz. Cu excepţia cine ştie 
cărui capriciu, cu excepţia vreunei tinere doamne ce vrea 
să facă o partidă de călărie, ori a vreunui bătrân diplomat 
care are de refăcut vreun protocol, la o astfel de oră, şi 
valeţii şi stăpânii dorm cu toţii, sau cu toţii se deşteaptă. 

Bătrâna doamnă atât de matinală era marchiza 
d'Aiglemont, mama doamnei de Saint-Hereen, căreia îi 
aparţinea frumosul palat. Marchiza se lipsise de el pentru 
fiica sa, căreia îi dăduse întreaga-i avere, neoprindu-şi 
decât o pensie viageră. Contesa Moina de Saint-Hereen era 
ultimul copil al doamnei d'Aiglemont. Ca s-o poată mărita cu 
moştenitorul uneia dintre cele mai ilustre familii din Franţa, 
marchiza sacrificase totul. Nimic mai firesc; ea pierduse 
succesiv doi fii: unul, Gustave, marchiz d'Aiglemont, murise 
de holeră; celălalt, Abel, căzuse în faţa oraşului 
Constantine, în Alger. Gustave lăsase câţiva copii şi o 
văduvă. Dar afecțiunea destul de ştearsă pe care doamna 


d'Aiglemont le-o purtase celor doi fii ai săi se domolise şi 
mai mult atunci când trecuse asupra nepoților. Se comporta 
politicos cu doamna d'Aiglemont cea tânără; dar se limita la 
un sentiment superficial, pe care bunul simţ şi 
convenienţele ne prescriu să le manifestăm faţă de cei ce ne 
sunt apropiaţi. 

Averea copiilor săi decedați fiind perfect orânduită, ea îi 
rezervase scumpei Moina toate economiile şi toate bunurile 
sale personale. Moina, frumoasă şi fermecătoare, încă din 
copilărie, fusese totdeauna pentru doamna d'Aiglemont 
obiectul uneia dintre acele preferinţe înăscute sau 
involuntare la unele mame cu mai mulţi copii; simpatie 
fatală, ce pare inexplicabilă, sau pe care spiritele 
pătrunzătoare ştiu să le explice foarte bine. 

Încântătoarea figură a scumpei Moina, sunetul glasului 
acelei copile dragi, manierele, mersul, fizionomia, gesturile, 
întreaga ei făptură trezeau ia sufletul marchizei cele mai 
profunde emoţii ce pot însufleţi, tulbura sau fermeca inima 
unei mame. Izvorul vieţii sale prezente, al vieţii sale de 
mâine, al vieţii sale trecute era în inima acelei tinere 
doamne, în care ea îşi aruncase toate comorile. Moina 
supravieţuise în mod fericit altor patru copii, fraţii ei mai 
mari. Doamna d'Aiglemont, într-adevăr, pierduse, în chipul 
cel mai nenorocit, spuneau oamenii din lumea bună, o fată 
încântătoare, a cărei soartă era aproape necunoscută, şi un 
băieţel ce pierise la vârsta de cinci ani într-o catastrofă 
îngrozitoare. Marchiza văzuse desigur o hotărâre a cerului 
în respectul pe care ursita părea a-l avea faţă de fiica inimii 
sale şi nu acorda decât nişte slabe amintiri copiilor căzuţi 
sub capriciile morţii şi care rămâneau tai adâncul inimii sale 
ca acele morminte ridicate pe un câmp de bătălie, dar pe 
care florile timpului aproape că le-au şi făcut să dispară. 

Lumea ar fi putut să ceară aspră socoteală marchizei 
pentru o asemenea nepăsare şi pentru o asemenea 
preferinţă; dar lumea, la Paris, este trăită de un torent de 
evenimente, de mode, de idei noi, încât întreaga viaţă a 


doamnei d'Aiglemont trebuia să fie oarecum uitată. Nimeni 
nu se gândea să-i facă o crimă dintr-o răceală, dintr-o uitare 
ce nu interesa pe nimeni, pe când dragostea ei vie pentru 
Moina interesa pe mulţi şi avea toată sfinţenia unei 
prejudecăţi. De altfel, marchiza nu prea ieşea în lume; iar 
pentru cele mai multe dintre familiile care o cunoşteau, ea 
părea bună, dulce, pioasă, indulgentă. Or, nu e necesar să 
ai un interes destul de viu pentru cineva ca să mergi dincolo 
de aceste aparenţe, cu care se mulţumeşte societatea? Şi- 
apoi, ce nu îi se iartă bătrânior, atunci când ei se strecoară 
ca nişte umbre şi nu vor să mai fie decât o amintire! 

În sfârşit, doamna d'Aiglemont era un model recomandat 
cu delicateţe de către copii părinţilor lor şi de către gineri 
soacrelor lor. Ea îi dăduse, înainte de vreme, toate bunurile 
sale fiicei iubite Moina, mulţumită de fericirea tinerei 
contese şi nemaitrăind decât prin ea şi pentru ea. Dacă 
niscaiva bătrâni prudenţi, sau niscaiva unchi sâcâitori 
dezaprobau o atare conduită spunând: „Doamna 
d'Aiglemont are să se căiască poate într-o zi că s-a despuiat 
de avere în favoarea fiicei sale; căci, dacă ea cunoaşte bine 
inima doamnei de Saint-Hereen, poate fi oare tot atât de 
sigură şi de cinstea ginerelui său?” - împotriva unor 
asemenea profeţi se ridica un huiduit general; din toate 
părţile ploua cu laude pentru Moina. 

— Trebuie să recunoaştem meritul doamnei de Saint- 
Hâreen, spunea o tânără doamnă, anume că mama sa n-a 
fost nevoită să schimbe nimic în jurul ei. Doamna 
d'Aiglemont locuieşte admirabil; are o trăsură la ordinele ei 
şi poate să se ducă oriunde, în toate casele, ca şi mai 
înainte. 

— Numai la des Italiens nu, răspundea în şoaptă un bătrân 
parazit, unul dintre acei inşi care cred că au dreptul să-şi 
copleşească prietenii cu zeflemelile lor, pe motiv că aşa îşi 
dovedesc independenţa. Bătrâna nu mai iubeşte decât 
muzica, lucru cu totul străin copilei ei răsfăţate. Pe vremea 
sa, marchiza era o foarte bună muziciană! Dar, întrucât loja 


de la des Italiens a contesei este veşnic invadată de tinerii 
fluturaşi, iar bătrâna ar stânjeni-o pe tinerică, despre care a 
şi început să se vorbească oarecum ca despre o mare 
cochetă, biata mamă nu se mai duce niciodată la teatru. 

— Doamna de Saint-Hlreen, spunea o domnişoară, dă 
pentru mama sa nişte serate minunate şi are un salon unde 
vine întregul Paris. 

— Un salon unde nimeni nu-i dă nici o atenţie marchizei, 
răspundea parazitul. 

— Adevăru-i că doamna d'Aiglemont nu este niciodată 
singură, spunea un crai, sprijinind părerile tinerelor 
doamne. 

— Dimineaţa, răspundea în şoaptă bătrânul bârfitor, 
dimineaţa, scumpa Moina doarme, la ora patru, scumpa 
Moina este la Bois. Seara scumpa Moina se duce la bal sau 
la Bouffes. E însă adevărat că doamna d'Aiglemont are 
putinţa, uneori, s-o vadă pe scumpa ei fiică, În vreme ce 
aceasta se îmbracă, sau în timpul mesei, atunci când 
scumpa Moina ia masa din întâmplare împreună cu scumpa 
sa mamă. Nu sunt nici opt zile, domnule, spuse parazitul, 
luându-l de braţ pe un tânăr preceptor timid, nou venit în 
casa în care se afla, de când am văzut-o pe acea biată mamă 
stând tristă şi singură la gura sobei. „Ce aveţi?” am 
întrebat-o. Marchiza m-a privit zâmbind, dar era sigur că 
ptinsese. „Mă gândeam, mi-a spus ea, că e tare ciudat să 
mă văd singură, după ce am avut când copii; dar asta-i 
soarta noastră! Şi-apoi, eu mă simt fericită când ştiu că 
Moina se distrează!” Mie putea să mi se destăinuiască, îl 
cunoscusem cândva pe soţul său. Era un om oarecare, şi a 
fost destul de norocos căsătorindu-se cu marchiza; ei i-a 
datorat, fără îndoială, şi titlul de pair, şi slujba de la Curtea 
lui Carol al X-lea. 

Se strecoară însă atâtea erori în conversațiile de societate, 
se săvârşesc cu uşurinţă răutăţi atât de profunde, încât cel 
ce studiază istoria moravurilor este dator să chibzuiască 
temeinic aserţiunile emise cu uşurinţă de atâţia uşuratici. În 


sfârşit, poate că niciodată nu trebuie să hotărâm cine 
greşeşte sau cine are dreptate între copil şi mamă. Între 
aceste două inimi, nu poate fi decât un singur judecător. 
Judecătorul acesta este Dumnezeu! Dumnezeu, care, 
adeseori, îşi aşază răzbunarea în sânul familiilor, şi se 
slujeşte veşnic de copii împotriva mamelor, de taţi împotriva 
fiilor, de popoare împotriva regilor, de prinți împotriva 
naţiunilor, de toţi împotriva tuturor, înlocuind în lumea 
sufletească sentimentele cu alte sentimente, aşa cum 
franzele tinere le înlocuiesc pe cele vechi primăvara, şi 
acţionând în vederea unei ordini imuabile, a unui ţel numai 
de el ştiut. Fără îndoială, totul se îndreaptă spre sânul lui, 
sau, şi mai exact, se întoarce acolo. 

Asemenea cugetări religioase, atât de fireşti inimii 
bătrânilor, pluteau răzlețe ia sufletul doamnei d'Aiglemont; 
ele se zbuciumau, pe jumătate luminoase, când afundându- 
se, când ivindu-se limpezi, ca nişte flori ce se zbat deasupra 
apelor În timpul unei furtuni. Marchiza se aşezase pe o 
bancă obosită, slăbită de o lungă meditare, de una dintre 
acele reverii în lumina cărora întreaga viaţă se ridică şi se 
desfăşoară în faţa ochilor celor care îşi presimt moartea. 

Femeia aceasta, îmbătrânită înainte-de vreme, ar fi 
reprezentat pentru un poet în trecere pe bulevard un 
tablou ciudat. Văzând-o cum sta acolo, în umbra subţire a 
unui salcâm, umbra unui salcâm la amiază, oricine ar fi 
putut să citească unul dintre miile de lucruri scrise pe acel 
chip, rămas palid şi rece chiar şi sub razele fierbinţi ale 
soarelui. Figura sa plină de expresie înfăţişa o anume 
trăsătură încă şi mai gravă decât o viaţă la declinul ei, sau 
mai profundă decât un suflet gârbovit de experienţă. Era 
unul dintre acele tipuri care, între mii de fizionomii neluate 
în seamă pentru că sunt lipsite de orice particularitate, vă 
face să vă opriţi pentru o clipă şi să cugetaţi; întocmai cum, 
între miile de tablouri dintr-un muzeu, sunteţi impresionați 
puternic fie de capul sublim în care Murillo a pictat durerea 
maternă, fie de obrazul Beatricei Centi în care Guido Reni a 


ştiut să zugrăvească cea mai tulburătoare inocenţă pe 
fondul celei mai înspăimântătoare crime, fie de sumbra faţă 
a lui Filip al II-lea în care Velazquez a imprimat pentru 
totdeauna măreaţa groază pe care trebuie s-o inspire 
regalitatea. Unele figuri omeneşti sunt imagini despotice 
care vă vorbesc şi vă întreabă, care răspund la gândurile 
voastre tainice şi chiar închipuiesc poeme întregi. Faţa de 
gheaţă a doamnei d'Aiglemont era unul dintre asemenea 
poeme teribile, unul dintre asemenea chipuri răspândite cu 
miile în Divina Comedie a lui Dante Alighieri. 

În timpul scurtului anotimp cât femeia se află în floare, 
trăsăturile frumuseţii sale slujesc uimitor de bine 
disimulării la care slăbiciunea ei firească şi legile noastre 
sociale o condamnă. Sub strălucitoarea lumină a obrajilor ei 
fragezi, sub flacăra ochilor săi, sub țesătura graţioasă a 
trăsăturilor sale aşa de fine, a atâtor linii multiplicate, 
arcuite ori drepte, dar pure şi desăvârşit stăpânire, toate 
emoţiile ei pot rămâne secrete; atunci roşeaţa însăşi nu 
dovedeşte nimic colorând şi mai mult nişte culori, oricum 
atât de vii; toate flăcările lăuntrice se îmbină atunci atât de 
bine cu lumina acelor ochi înflăcăraţi de viaţă, că până şi 
flacăra trecătoare a unei suferinţe nu mai apare decât ca 
un farmec mai mult. Aşa încât, nimic nu este atât de discret 
ca un chip tânăr, pentru că nimic nu este mai imobil. Figura 
unei femei tinere are liniştea, strălucirea, limpezimea 
suferinţei unui lac. Fizionomia femeilor nu începe decât la 
treizeci de ani, până la această vârsta, pictorul nu găseşte 
în chipurile lor decât culori trandafirii şi albe, surâsuri şi 
expresii care repetă un acelaşi gând, gândul tinereţii şi al 
iubirii, gând uniform şi fără profunzime; la bătrâneţe însă, 
totul a vorbit în fiinţa femeii, pasiunile s-au încrustat pe 
chipul său; ea a fost amantă, soţie, mamă; expresiile cele 
mai violente, de bucurie şi de durere, în cele din urmă i-au 
schimonosit şi i-au pocit trăsăturile, i s-au întipărit în mii de 
riduri, care toate au un limbaj; iar un cap de femeie devine 
atunci sublim prin groaza lui, frumos prin melancolia lui sau 


magnific prin liniştea sa; dacă ne este îngăduit a urma 
această stranie metaforă, lacul secat lasă atunci să se vadă 
toate torentele ce l-au alcătuit; un cap de bătrână nu mai 
aparţine nici lumii care, frivolă, se înspăimântă să zărească 
în el ruina tuturor ideilor de eleganţă cu care e obişnuită, 
nici artiştilor de rând care nu descoperă în el nimic, ci 
adevăraţilor poeţi, aceia care au sentimentul unui frumos 
independent de toate convențiile pe care se întemeiază 
atâtea prejudecăţi în materie de artă şi frumuseţe. 

Deşi doamna d'Aiglemont purta pe cap o bonetă la modă, 
era uşor de văzut că părul ei, cândva negru, fusese 
încărunţit de crude suferinţe; dar felul cum îl despărţea în 
două printr-o cărare la mijloc dovedea bunul ei gust, 
ilustrând graţioasele deprinderi ale femeii elegante şi 
încadrând minunat fruntea-i veştejită şi ridată, în forma 
căreia, se mai puteau vedea câteva urme din vechea-i 
strălucire. Conturul feţei sale, regularitatea trăsăturilor 
dădeau o idee, slabă, într-adevăr, despre frumuseţea de 
care trebuie să fi fost mândră cândva; însă aceste indicii 
ilustrau şi mai mult durerile ce trebuie să fi fost destui de 
crunte pentru a-i brăzda faţa, pentru a-i scobi tâmplele, a-i 
scofâlci obrajii, a-i învineţi pleoapele şi a i le lăsa fără gene, 
acest farmec al privirii. Totul era tăcut în fiinţa acestei 
femei: umbletul şi mişcările ei aveau acea încetineală gravă 
şi măsurată ce impun respect. Modestia sa, schimbată în 
sfială, părea să fie rezultatul deprinderii, pe care-o 
căpătase de câţiva ani încoace, de a se feri de fiica ei; iar 
vorba-i era rară şi slabă, ca a tuturor celor siliţi să 
reflecteze, să se concentreze, să trăiască închişi în sine. 

Această atitudine şi această interiorizare inspirau un 
sentiment nedesluşit, care nu era nici de teamă, nici de 
compătimire, dar în care se contopeau tainic şi ciudat toate 
gândurile pe care le pricinuiseră aceste simţăminte diferite. 
În sfârşit, natura ridurilor ei, felul în care îi era încreţit 
chipul, paloarea privirii îndurerate, totul vorbea limpede 
despre acele lacrimi vărsate în inimă, care niciodată nu cad 


pe pământ. Nefericiţii obişnuiţi să contemple cerul pentru 
a-i implora să-i scape de chinurile vieţii ar fi recunoscut 
lesne în ochii acestei mame crudele deprinderi ale unei 
rugăciuni făcute clipă de clipă şi uşoarele vestigii ale acelor 
dureri tainice care sfârşesc prin a nimici florile sufletului, 
ba până şi sentimentele de mamă. Pictorii pot zugrăvi, cu 
ajutorul culorilor, asemenea portrete, dar ideile şi cuvintele 
sunt neputincioase să le traducă fidel; există în nuanțele 
culorii obrazului şi în aerul unui chip fenomene de 
neexplicat, pe care sufletul le simte văzându-le; dar 
povestirea evenimentelor cărora le datorează nişte 
schimbări de fizionomie atât de teribile constituie singura 
putinţă ce-i rămâne poetului spre a le face înţelese. 

Figura aceasta reflecta o furtună liniştită şi rece, o luptă 
tainică între eroismul durerii materne şi infirmitatea 
sentimentelor noastre, care sunt finite ca şi noi, şi în care 
nimic nu este infinit. Suferințele acelea veşnic refulate 
pricinuiseră cu timpul ceva bolnăvicios în făptura acelei 
femd. Fără îndoială, anumite emoţii prea violente 
vătămaseră fizic inima de mamă, şi cine ştie ce boală, vreun 
anevrism poate, o ameninţa lent pe Julie, fără ca ea să ştie. 
Durerile adevărate stau aparent atât de liniştite în patul 
adânc pe care şi l-au făcut, în care ele par că dorm, dar de 
unde continuă să distrugă sufletul, ca acel înfricoşător acid 
care perforează cristalul! În clipa aceea, două lacrimi se 
rostogoliră pe obrajii marchizei, care se ridică de parcă o 
cugetare mai sfâşietoare decât toate celelalte ar fi 
înjunghiat-o brusc. De bună seamă că meditase la viitorul 
scumpei sale Moina. Şi, prevăzând durerile ce-o aşteptau 
pe fiica ei, toate nenorocirile propriei sale vieţi i se 
redeşteptaseră în inimă. 

Situaţia acestei mame va fi înţeleasă după ce o vom explica 
pe cea a fiicei sale. 

Contele de Saint-Hereen plecase de vreo şase luni într-o 
misiune politică. În lipsa lui, Moina, care la toate vanităţile 
de tânără stă până adăuga năzuroasele toane de copil 


răsfăţat, se distrase, fie din nesocotinţă, fie pentru a se 
supune miilor de cochetării ale femeii, şi poate şi pentru a-şi 
încerca puterea, jucându-se cu pasiunea unui bărbat abil, 
dar fără inimă, care se declara beat de iubire, de acea 
iubire cu care se combină toate micile ambiţii sociale şi 
vanitoase ale unui infatuat. Doamna d'Aiglemont, pe care o 
lungă experienţă o învățase să cunoască viaţa, să judece 
oamenii, să se teamă de lume, observase progresele acelei 
intrigi şi presimţise pierderea fiicei sale, văzând-o cum cade 
în mâinile unui om pentru care nimic sfânt nu exista. Oare 
nu însemna pentru ea un lucru îngrozitor să constate că 
bărbatul pe care Moina îl asculta fermecată era un 
desfrânat? Copila ei scumpă se afla, deci, pe marginea unei 
prăpăstii. Marchiza ştia aceasta, cu o certitudine 
îngrozitoare, şi nu îndrăznea s-o oprească, pentru că în faţa 
contesei tremura. Ştia dinainte că Moina n-are să asculte 
niciunul dintre înţeleptele sale avertismente; nu avea nici o 
putere asupra acestui suflet - de fier, pentru ea; foarte 
maleabil, pentru ceilalţi. Dragostea de mamă a marchizei ar 
fi îndemnat-o să ocrotească nenorocirile unei pasiuni 
îndreptăţite de nobilele însuşiri ale seducătorului; fata ei 
însă se supunea unei simple cochetării; iar pe contele Alfred 
de Vandenesse marchiza îl dispreţuia, ştiind că era un 
bărbat ce nu considera lupta lui cu Moina decât ca peo 
partidă de şah. 

Cu toate că Alfred de Vandenesse îi producea groază 
nefericitei mame, ea era silită să-şi îngroape în cea mai 
adâncă umbră a inimii motivele supreme ale aversiunii sale. 
Era legată intim de marchizul de Vandenesse, tatăl lui 
Alfred, şi această prietenie, respectabilă în ochii lumii, îi 
îngăduia tânărului să vină ca în familie la doamna de Saint- 
Hereen, faţă de care se prefăcea că din copilărie nutreşte o 
pasiune. De altminteri, zadarnic doamna d'Aiglemont s-ar fi 
hotărât să arunce între fiica sa şi Alfred de Vandenesse 
cumplitul cuvânt ce ar fi trebuit să-i despartă; era sigură că 
n-ar reuşi, în ciuda gravităţii acelui cuvânt, care ar fi 


dezonorat-o în ochii fiicei sale. Alfred era mult prea corupt, 
iar Moina mult prea isteaţă ca să creadă într-o astfel de 
mărturisire, de care tânăra contesă şi-ar fi râs, 
considerând-o drept o viclenie de mamă. Doamna 
d'Aiglemont îşi construise cu propriile-i mâini închisoarea şi 
se zidise pe sine însăşi în ea, ca să moară privind cum 
Moina îşi va pierde frumoasa viaţă, acea viaţă devenită 
gloria, fericirea şi mângâierea bătrânei, o existenţă ce-i era 
de o mie de ori mai scumpă decât a sa însăşi, Suferinţe 
îngrozitoare, de necrezut, de nespus! Prăpastie fără fund! 

Aştepta nerăbdătoare scularea fiicei ei, şi totodată se 
temea, asemenea unui nenorocit condamnat la moarte care 
ar vrea să isprăvească odată cu viaţa şi care totuşi se 
înfioară gândindu-se la călău. Marchiza luase hotărârea să 
facă o ultimă încercare; şi poate că se temea mai puţin de 
eşecul încercării sale, cât de a primi încă una dintre acele 
răni atât de dureroase pentru inima ei şi care-i sleiseră 
întregul curaj. Dragostea sa de mamă aici ajunsese: să-şi 
iubească fata, să se teamă de ea, să ştie că o aşteaptă o 
lovitură de pumnal şi să meargă înainte. 

Sentimentul matern este atât de mare în inimile iubitoare, 
încât, înainte de a ajunge la indiferenţă, o mamă trebuie ori 
să moară, ori să se sprijine pe o altă mare putere - religia 
sau dragostea. De când se trezise în dimineaţa aceea, fatala 
memorie a marchizei îi reînviase câteva dintre acele fapte, 
mici în aparenţă, dar care în viaţa sufleteasca reprezintă 
evenimente mari. Într-adevăr, uneori un gest dezvăluie o 
întreagă dramă, accentul unui cuvânt sfâşie o întreagă 
viaţă, nepăsarea unei priviri ucide cea mai fericită iubire. 
Marchiza d'Aiglemont, din nefericire, văzuse prea multe 
asemenea gesturi, auzise prea multe asemenea cuvinte, 
primise prea multe asemenea priviri cumplite sufletului, 
pentru ca amintirile ei să-i mai lase vreo nădejde. Totul îi 
dovedea că Alfred o alungase din inima fiicei sale, în care ea 
rămânea, ea, mama, mai puţin ca o plăcere şi mai mult ca o 
datorie. Mii de lucruri, nimicuri chiar, îi adevereau purtarea 


detestabilă a contesei faţă de ea, nerecunoştinţa pe care 
marchiza poate că o privea ca pe o pedeapsă. Ea căuta 
scuze pentru fiica sa în hotărârile Providenţei, ca să mai 
poată încă adora mâna care o lovea, în acea dimineaţă îşi 
aminti totul, şi totul îi răni din nou inima atât de crud, încât 
cupa ei, plină de amaruri, trebuia să se reverse dacă ar fi 
picurat în ea cea mai uşoară mâhnire. O singură privire 
rece o putea ucide pe marchiză. 

E dificil de zugrăvit aceste fapte zilnice, dar câteva vor fi 
suficiente, poate, să le ilustreze şi pe celelalte. Astfel, 
marchiza, devenind puţin surdă, nu izbutise niciodată s-o 
facă pe Moina să vorbească, pentru ea, ceva mai tare; iar în 
ziua când, în naivitatea ei de fiinţă suferindă, o rugă pe fiica 
sa să repete o frază din care nu prinsese nimic, contesa se 
supuse, dar cu un aer atât de ursuz, încât nu-i mai îngădui 
doamnei d'Aiglemont să-i repete vreodată modesta 
rugăminte. Din ziua aceea, atunci când Moina povestea 
vreo întâmplare sau când vorbea, marchiza avea grijă să se 
dea mai aproape de ea; adeseori însă contesa părea 
plictisită de infirimtatea pe care, necugetat, i-o reproşa 
mamei sale. Exemplul acesta, ales dintr-o mie, nu putea 
răni decât inima unei mame. Toate aceste lucruri poate că i- 
ar fi scăpat unui observator, pentru că ele erau numai nişte 
nuanţe de nesesizat pentru alţi ochi decât cei ai unei femei. 
Astfel, doamna d'Aiglemont îi spusese într-o zi fiicei sale că 
prinţesa de Cadignan venise s-o vadă, şi Moina a exclamat 
pur şi simplu: „Cum! A venit pentru tine?” Aerul cu care au 
fost rostite aceste cuvinte şi tonul cu care contesa le-a spus 
ilustra în nuanţe uşoare o uimire, un dispreţ elegant ce-ar 
face o inimă totuşi tânără şi tandră să găsească filantropică 
datina în virtutea căreia sălbaticii îşi ucid bătrânii, atunci 
când aceştia nu se mai pot ţine de creanga unui arbore 
zgâlţâit cu putere. Doamna d'Aiglemont se ridicase, 
zâmbise şi se dusese să plângă în taină. Oamenii 
binecrescuţi, şi femeile mai ales, nu-şi trădează 
sentimentele decât prin câteva trăsături imperceptibile, 


care fac totuşi să se ghicească tremurai inimilor lor de către 
cei ce pot regăsi în propria lor viaţă situaţii analoge celor 
ale acestei mame chinuite. Năpădită de amintirile sale, 
doamna d'Aiglemont revăzu unul dintre acele fapte 
microscopice, atât de usturătoare, atât de crude, în care ea 
niciodată nu zărise mai bine decât în această clipă cruntul 
dispreţ ascuns sub zâmbete. 

Lacrimile ei însă secară atunci când auzi deschizându-se 
storurile de la camera în care dormea fiica sa. Alergă înspre 
ferestre, luând-o pe cărarea ce trecea de-a lungul gardului 
de fier în faţa căruia stătuse până atunci. Mergând aşa, 
băgă de seamă grija deosebită pe care o depusese 
grădinarul în a grebla nisipul de pe această alee, destul de 
rău întreţinută de câtva timp. 

Când doamna d'Aiglemont ajunse sub ferestrele fiicei sale, 
storurile se reînchiseră brusc. 

— Moina? Spuse ea. 

Nici un răspuns. 

— Doamna contesă e în salonaş, spuse femeia de cameră a 
doamnei Moina, atunci când marchiza, intrând în casă, 
întrebă dacă fiica sa se sculase. 

Doamna d'Aiglemont avea inima prea plină şi capul prea 
îngândurat ca să mai cugete în acea cupă la nişte lucruri 
atât de neînsemnate; intră grăbită în salonaş, unde o găsi 
pe contesă într-un capot de casă, cu o bonetă aruncată 
neglijent peste părul în dezordine, cu picioarele în papuci, 
cu cheia de la camera ei legată de cingătoare, cu faţa 
umbrită de gânduri aproape furtunoase, şi puternic 
îmbujorată. Sta pe un divan şi părea că meditează la ceva. 

— Ce vrei? Spuse ea, cu o voce aspră. Ah! Tu eşti, mamă? 
Adăugă apoi, cu un aer distrat, după ce se întrerupsese 
singură. 

— Da, copila mea, e mama ta. 

Tonul cu care doamna d'Aiglemont rosti aceste cuvinte 
ilustra o efuziune sufletească şi o tulburare lăuntrică 
despre care cu greu s-ar putea da o idee fără a folosi 


cuvântul de sfinţenie. Într-adevăr, marchiza luase atât de 
bine caracterul sacru al unei mame, încât fiica sa fu 
impresionată şi se întoarse spre ea cu o mişcare exprima 
totodată şi respect, şi îngrijorare, şi remuşcare. Marchiza 
închise uşa de la acel salon în care nimeni nu putea să între 
fără a face zgomot în antreu. O astfel de izolare ferea de 
orice indiscreţie. 

— Copila mea, spuse marchiza, e de datoria mea să te 
luminez în privinţa uneia dintre cele mai însemnate crize 
din viaţa noastră de femei, şi în care te afli tu acum, poate 
fără să-ţi dai seama, dar despre care vreau să-ţi vorbesc, 
mai puţin ca mamă şi mai mult ca prietenă, Căsătorindu-te, 
ai devenit liberă să faci ce vrei, nu ai de dat socoteală decât 
soţului tău; dar eu te-am făcut să simţi atât de puţin 
autoritatea maternă (şi poate că asta a fost o greşeală), 
încât mă cred în drept să fiu ascultată de tine, cel puţin o 
dată, în situaţia gravă în care trebuie să ai nevoie de un 
sfat. Gândeşte-te, Moina, că te-am căsătorit cu un bărbat de 
mare valoare, de care poţi fi mândră, care. 

— Mamă, exclamă Moina cu un aer îmbufnat şi 
întrerupând-o, ştiu ce ai să-mi spui. Ai să-mi ţii o predică în 
legătură cu Alfred. 

— N-ai ghicit aşa de bine, Moina, reluă grav marchiza 
încercând să-şi stăpânească lacrimile, dacă n-ai simţi. 

— Ce? Întrebă ea, cu un aer aproape dispreţuitor. Dar, 
mamă, în adevăr. 

— Moina, exclama doamna d'Aiglemont făcând un efort 
extraordinar, trebuie să asculţi cu atenţie ceea ce vreau să- 
ţi spun. 

— Ascult, spuse contesa, încrucişându-şi braţele şi 
afectând o supunere obraznică. Îngăduie-mi, mamă, adăugă 
apoi cu un sânge rece de necrezut, s-o sun pe Pauline ca s-o 
trimit. 

Sună. 

— Scumpa mea copilă, Pauline nu poate auzi. 


— Mamă, reluă contesa cu un aer serios şi care ar fi 
trebuit să-i pară extraordinar mamei, sunt datoare. 

Se opri, căci camerista intrase. 

— Pauline, du-te tu însăţi la Baudran şi vezi de ce nu am 
primit încă pălăria mea. 

Se aşeză iar şi o privi cu atenţie pe mama sa. Marchiza, cu 
inima clocotind, cu ochii uscați şi simțind atunci una dintre 
acele emoţii ale sale a căror durere nu poate fi înţeleasă 
decât de o mamă, luă cuvântul spre a o preveni pe Moina de 
primejdia în care aluneca. Dar, fie că tânără contesă se 
simţea jignită de bănuielile pe care mama sa le nutrea faţa 
de fiul marchizului de Vandenesse, fie că fu cuprinsă de una 
dintre acele nebunii de neînțeles al căror secret stă în lipsa 
de experienţă a tuturor celor tineri, ea profită de o pauză 
făcută de mama sa şi-i spuse râzând silit: 

— Mamă, au te credeam geloasă decât pe tatăl. 

La cuvântul acesta, doamna d'Aiglemont închise ochii, lăsă 
capul în jos şi scoase cel mai uşor dintre toate suspinele. Îşi 
aruncă apoi privirile în sus, ca pentru a se supune 
sentimentului de neînfrânt ce ne face să-l invocăm pe 
Dumnezeu în marile crize ale vieţii; pe urmă, îşi îndreptă 
spre fiica sa ochii plini de o măreție teribilă şi plini totodată 
de o durere adâncă. 

— Fata mea, spuse apoi cu un glas foarte schimbat, ai fost 
mai fără milă faţă de mama ta decât însuşi bărbatul pe care 
ea l-a înjosit, mai fără milă decât va fi, poate, însuşi 
Dumnezeu! 

Doamna d'Aiglemont se ridică; dar, când ajunse la uşă, 
întoarse capul, nu văzu în ochii fiicei sale decât uimire, ieşi 
apoi şi izbuti să meargă până în grădină, unde puterile o 
părăsiră. Acolo, simțind nişte dureri ascuţite în inimă, se 
prăbuşi pe o bancă. Privirile ei, rătăcind pe nisip, zăriră 
urma proaspătă a unui pas de bărbat ale cărui ghete 
lăsaseră nişte semne foarte uşor de recunoscut. Fără nici o 
îndoială, copila ei era pierdută; atunci i se păru că înţelege 
motivul comisionului dat Paulinei. Gândul acesta crud fu 


însoţit de o revelaţie mai odioasă decât tot restul. Îşi 
închipui că fiul marchizului de Vandenesse distrusese în 
inima scumpei Moina respectul datorat de o fiică mamei 
sale. Suferinţa ei spori şi marchiza leşină rămânând ca 
adormită, Tânără contesă socoti că mama sa îşi permisese 
să-i dea o palmă peste botic cam prea tare şi gândi că, 
seara, o mângâiere sau câteva atenţii vor fi de ajuns spre-a 
o împăca. Auzind un țipăt de femeie în grădină, privi într-o 
doară pe fereastră în clipa în care Pauline, care nu plecase 
încă, striga după ajutor, ţinând-o pe marchiză în braţe. 

— Să n-o sperii pe fată! Fu ultimul cuvânt pe care-l rosti 
această mamă. 

Moina văzu cum e transportată mama sa, palidă, leşinată, 
respirând anevoie, dar mişcându-şi braţele de parcă vroia 
să se lupte cu cineva ori să vorbească. Îngrozită de acel 
spectacol, Moina îşi urmă mama, ajută în tăcere să fie 
culcată pe patul ei şi să fie dezbrăcată. Greşeala pe care-o 
făcuse o copleşea. 

Abia în clipa aceea supremă izbutea s-o cunoască pe 
mama ei, dar nu mai putea să îndrepte nimic. Vru să 
rămână singură cu ea; şi, atunci când nu mai rămăsese 
nimeni în cameră, când simţi răceala acelei mâini totdeauna 
mângâietoare pentru ea, izbucni în lacrimi. Trezită de 
lacrimile contesei, marchiza mai putu s-o privească o dată 
pe scumpa sa Moina; apoi, la hohotele ei de plâns, ce parcă 
vroiau să-i sfarme sânul gingaş şi răvăşit, marchiza îşi privi 
surâzând fiica. Surâsul ei dovedea tinerei parizience că 
inima unei mame este un abis, în adâncul căruia se află 
pururea o iertare. 

De îndată ce starea marchizei fu cunoscută, oameni călări 
fură trimişi după doctor, după chirurg şi după nepoţii 
doamnei d'Aiglemont. Tânără marchiză şi copiii ei sosiră în 
acelaşi timp cu medicii şi alcătuiră o adunare destul de 
impunătoare, tăcută şi îngrijorată, la care se adăugară şi 
servitorii. Tânără marchiză, neauzind nici un zgomot, bătu 
încet în uşa camerei. La sunetul aceia, Moina, trezindu-se 


desigur dia durerea sa, deschise brusc cele două canaturi, 
aruncă priviri năuce spre acea adunare a întregii familii şi 
se arătă într-o neorânduială ce vorbea mai puternic decât 
orice limbă. La vederea acestei remuşcări întruchipate, toţi 
amuţiră. Erau uşor de văzut picioarele marchizei ţepene şi 
întinse convulsiv pe patul de moarte. Moina se sprijini de 
uşă, îşi privi rudele şi spuse cu o voce spartă: 

— Am pierdut-o pe mama! 

Paris, 1828 - 1844 

APENDICE. 

Mai multe persoane au întrebat dacă eroina din 
Revederea, din Femeia la treizeci de ani, din Degetul lui 
Dumnezeu şi din Ispăşirea nu era, sub diferite nume, 
acelaşi personaj. Autorul n-a putut să dea nici un răspuns la 
aceste întrebări. Dar poate că gândul său va fi exprimat clar 
în titlul care reuneşte aceste scene separate. 

Personajul ce străbate, ca să spun aşa, cele şase tablouri 
din care se compune Aceeaşi poveste nu este o figură, e un 
gând. Cu cât acest gând îmbracă deosebite costume, cu atât 
el redă mai bine intenţiile autorului, Ambiţia sa este de a 
transmite sufletului vagul unei reverii din care femeile să 
poată redeştepta câteva dintre impresiile vii pe care le-au 
păstrat, să reînsufleţească amintirile risipite în viaţă, spre a 
scoate din de câteva învăţăminte. 

Exista o foarte mare lacună în această schiţă între 
Revederea şi Femeia de treizeci de ani; autorul a umplut-o 
cu un nou fragment, intitulat Suferinţe tainice. 

Femeile vor completa, fără îndoială, tranziţiile 
nedesăvârşite; dar a fi înţeles la fel de toate minţile este 
ceva imposibil Există, oare, vreo religie care să nu fi fost 
obiectul a mii de contradicții? N-ar fi, oare, nebunie să ceri 
de la biata operă a unui om favoarea pe care nu o capătă 
nici instituţiile omeneşti? 

Alte reproşuri i-au fost adresate autorului relativ la brusca 
dispariţie a unei tinere, în Cele două întâlniri. Ar exista însă 
în întreaga lucrare incoerenţe şi mai puternice, dacă 


autorul ar fi dator să aibă mai multă logică decât au 
evenimentele din viaţă. El ar putea să spună aici că 
hotărârile cele mai importante se iau totdeauna într-o clipă, 
că el a vrut să reprezinte pasiunile ivite rapid, care supun 
întreaga existenţă la o anume idee dintr-o zi; dar de ce ar 
încerca să explice prin logică ceea ce trebuie să fie înţeles 
prin sentiment? 

De altfel, orice justificare ar fi ori falsă, ori inutilă pentru 
cei care nu sesizează sensul ascuns în Cele două întâlniri şi 
ale căror elemente alcătuiesc fragmentul intitulat Degetul 
lui Dumnezeu, adăugat, în această ediţie, cu un capitol care 
poate că va motiva mai bine fuga fiicei legitime, alungată de 
ura unei mame neînduplecate, pe care ea nu vrea s-o scuze 
de vina săvârşită. Asemenea întâmplări sunt mai puţin rare 
decât se crede. 

Deşi viaţa socială are, tot aşa de bine ca şi viaţa fizică, legi 
în aparenţă imuabile, nu veţi întâlni nicăieri nici timpul, nici 
inima la fel de bine rânduite ca trigonometria lui Legendre. 

Dacă autorul nu poate să zugrăvească toate capriciile unei 
vieţi duble, cel puţin trebuie să i se permită a alege ceea ce 
i se pare mai poetic. 

Paris, 25 martie 1834 


SFÂRŞIT 


1 Instrument muzical, folosit în fanfarele militare franceze 
până pe la 1860. 

2 Trăiască împăratul! 

3 Jean-Baptiste Gaspar Deburau (1796-1846), un foarte 
popular şi celebru actor de circ, mim şi acrobat, devenit 
proverbial pentru calmul imperturbabil cu care se lăsa 
încadrat de cuţitele aruncate împrejurul lui pe panoul de 


lemn în faţa căruia era aşezat. A murit într-un accident 
survenit pe când efectua o primejdioasă figură acrobatică. 

4 Aşa cum explică Balzac în Les Chouans, cuvântul gars, 
care se pronunţă gâ, este o rămăşiţă celtică. Folosit pentru 
a desemna pe locuitorii Bretaniei - provincie închistată în 
tradiţii medievale şi ostilă Revoluţiei franceze, împotriva 
căreia a luptat cu arma în mână - gars a devenit sinonim cu 
contrarevoluţionar (vezi Balzac, Şuanii). 

5 Mic evantai ce apără obrajii de căldura focului din 
şemineu. 

6 Regele. 

7 În mitologia greacă, zeiţa vânătorii, protectoare a 
animalelor şi a păsărilor (la romani, Diana); printre alte 
atribuţii o avea şi pe aceea de a veghea asupra castităţii. I-a 
fost închinat celebrul templu din Efes. 

8 Hambarele publice, clădite de Napoleon în 1807, ca 
depozit de grâne de rezervă, pe bulevardul Bourdon, şi 
distruse în 1871.