Honore De Balzac — A doua familie

Honore de BALZAC 


A doua familie 
Une double farmulle 1830 


Strada Tourmiquet-Saint-Jean — odinioară una dintre străzile cele 
mai întortocheate zi ra întunecoase ale vechiului cartier care 
înconjoară Primăria — gerpuia de-a lungul rrucilar grădiru ale 
Prefecturii Parisului i da în strada Martroi, tocmai la colțul unui 
zid, dărâmat astăzi. În locul acesta, se vedea bariera de în care s-a 
tras numele străzii şi care n-a fost destunțată decăt în 1823, când 
oragul Paris a clădit pe locul unei grădinițe ce ținea de Primăne, o 
sală de bal pentru serbarea dată în onoarea ducelui de Angoulermne 
la întoarcerea lui din Sparma?2, Strada Tourmquet, în partea ei cea 
mai lată, la iegirea din strada Tixerandernie, nu avea decât o lățime 
de cinci picioare, Astfel că, pe vreme ploioasă, o apă murdară ecălda 
partea de jos a caselor vechi ce mărgineau această stradă, luând cu 
ea gunoaiele puse de fiecare gospodină la colțul casei, Căruțele cu 
gunoi nu puteau trece pe-acolo, locuitorii îşi puneau nădejdea în 
vreo furtună ca să le curețe strada, veşnic plină de noroi. Dar curn 
putea îi curată” Vara, când soarele își arunca cun plin razele asupra 
Parisului, o perdea de aur scânteia ca ascuțigul unei săbii, 
lurunând pentru a clipă întunericul acestei străzi, fără a putea usca 
umezeala de totdeauna, ce ge întindea de la parter până la catul 
întâi al acelor case tăcute şi negre. Locuitorii, care în luna iunie îşi 


Fi E i 1 Ei E] Fi pes R, 


Honore de BALZAC 


A doua familie 
Une double famille 1830 


Strada 'Tourniquet1-Saint-Jean - odinioară una dintre 
străzile cele mai întortocheate şi mai întunecoase ale 
vechiului cartier care înconjoară Primăria - şerpuia de-a 
lungul micilor grădini ale Prefecturii Parisului şi da în 
strada Martroi, tocmai la colţul unui zid, dărâmat astăzi. În 
locul acesta, se vedea bariera de în care s-a tras numele 
străzii şi care n-a fost desfiinţată decât în 1823, când oraşul 
Paris a clădit pe locul unei grădiniţe ce ţinea de Primărie, o 
sală de bal pentru serbarea dată în onoarea ducelui de 
Angouleme la întoarcerea lui din Spania2. Strada 
Tourniquet, în partea ei cea mai lată, la ieşirea din strada 
Tixeranderie, nu avea decât o lăţime de cinci picioare. 
Astfel că, pe vreme ploioasă, o apă murdară scălda partea 
de jos a caselor vechi ce mărgineau această stradă, luând 
cu ea gunoaiele puse de fiecare gospodină la colţul casei. 
Căruţele cu gunoi nu puteau trece pe-acolo, locuitorii îşi 
puneau nădejdea în vreo furtună ca să le curețe strada, 
veşnic plină de noroi. Dar cum putea fi curată? Vara, când 
soarele îşi arunca din plin razele asupra Parisului, o perdea 
de aur scânteia ca ascuţişul unei săbii, luminând pentru o 
clipă întunericul acestei străzi, fără a putea usca umezeala 
de totdeauna, ce se întindea de la parter până la catul întâi 
al acelor case tăcute şi negre. Locuitorii, care în luna iunie 
îşi aprindeau lămpile la ora cinci, nu le stingeau niciodată 
iarna. 


Astăzi încă, trecătorul inimos care porneşte din Marais3 
pe cheiuri, luând-o de la capătul străzii Chaume, pe străzile 
Homme-Arme, Billettes şi Deux-Portes, dând în strada 
Tourniquet, va crede că a mers doar pe sub nişte hrube. 

Aproape toate străzile vechiului Paris, a cărui strălucire a 
fost atât de mult lăudată în cronici, semănau cu acest 
labirint umed şi întunecos, în care iubitorii de trecut se mai 
pot încă minuna de unele ciudăţenii istorice. Astfel, când 
casa aşezată pe colţul făcut de strada Tourniquet cu strada 
Tixeranderie mai era în fiinţă, privitorii vedeau urmele a 
două inele groase de fier prinse în zid, rămăşiţă a acelor 
lanţuri pe care paznicul cartierului le întindea în fiecare 
seară pentru pază. 

Casa aceasta, vrednică de a fi privită din pricina vechimii 
ei, fusese clădită cu o prevedere care dovedea starea 
nesănătoasă a acestor locuinţe vechi, deoarece, pentru a 
întări parterul, se ridicaseră bolțile pivniţei cam cu două 
picioare deasupra pământului, ceea ce te făcea să urci trei 
trepte ca să intri în casă. Pervazul uşii de la intrare se 
rotunjea ca o boltă, în semicerc, a cărei cheie era 
împodobită cu un cap de femeie şi cu nişte arabescuri roase 
de vreme. Trei ferestre, cu pervazul la înălţimea unui stat 
de om, ţineau de o mică locuinţă, aşezată în acea parte a 
casei care dădea pe strada Tourniquet, de unde îi venea 
lumina. Ferestrele acelea dărăpănate erau apărate de drugi 
groşi de fier, destul de rari şi care încheiau cu o măciulie 
rotundă, ca acelea ce se văd la zăbrelele brutarilor. 

Dacă în timpul zilei vreun trecător curios arunca o privire 
în cele două camere din care se compunea locuinţa, îi era 
cu neputinţă să vadă ceva, fiindcă era nevoie de soarele de 
iulie ca să poată descoperi în camera de-a doua cele două 
paturi acoperite cu postav verde şi alăturate sub tăbliile de 
lemn care căptuşeau o firidă veche; seara însă, pe la orele 
trei, de îndată ce se aprindea lumânarea, se putea zări prin 
fereastra primei odăi o femeie bătrână, aşezată pe un 
scăunel în colţul vetrei, unde sufla într-o sobiţă pe care 


fierbea încet o tocană, cum se pricep că facă portăresele. 
Câteva vase de bucătărie şi unelte de gospodărie, agăţate 
în fundul odăii, se desluşeau în umbră. La ora aceea, o masă 
veche aşezată pe două picioare puse cruciş, fără faţă de 
masă, era împodobită cu câteva tacâmuri de cositor şi eu 
mâncarea pregătită de bătrână. Trei scaune proaste 
mobilau odaia aceasta, care slujea totodată de bucătărie şi 
de sufragerie. Deasupra vetrei se găsea un ciob de oglindă, 
un amnar, trei pahare, chibrituri şi o oală mare albă, 
hârbuită. Podeaua odăii, însă, vasele, vatra, totul te incinta 
prin buna rânduială şi economia care domnea în acest 
cămin rece şi întunecos. 

Chipul palid şi zbârcit al bătrânei se potrivea cu 
întunecimea străzii şi cu rugina casei. Văzând-o nemişcată 
pe scaun, ai fi zis că face parte din casa aceasta, ca un melc 
în găoacea lui; chipul ei, pe care răzbea un fel de expresie 
nelămurită de răutate de sub o blândeţe prefăcută, era 
încununat cu o bonetă de tul, rotundă şi turtită, care îi 
ascundea prea puţin părul alb; ochii mari şi cenuşii erau la 
fel de liniştiţi ca şi strada: şi numeroasele zbârcituri de pe 
obraz semănau cu crăpăturile pereţilor. 

Fie că se născuse în sărăcie, fie că decăzuse dintr-o 
trecută strălucire, părea de mult împăcată cu trista ei 
soartă. 

De la răsăritul soarelui şi până seara, în afară de timpul 
când pregătea masa sau când se ducea, purtând un coş, să 
cumpere merinde, bătrâna asta şedea în cealaltă cameră, 
dinaintea ultimei ferestre, în faţa unei fete tinere. La orice 
ceas al zilei, trecătorii zăreau pe tânăra lucrătoare, aşezată 
într-un jeţ vechi de catifea roşie, cu grumazul aplecat pe un 
gherghef de brodat, lucrând cu râvnă. Maică-sa avea şi ca 
un gherghef verde pe genunchi şi se îndeletnicea cu 
facerea tulului, dar degetele ei mânuiau anevoie ghemele. 
Vederea îi slăbise şi nasul ei noduros, de bătrână de şaizeci 
de ani, purta nişte ochelari străvechi, de aceia ce se ţin pe 


vârful nărilor numai datorită apăsării pe care acestea o 
exercită. 

Când venea seara, aceste două fiinţe harnice aşezau între 
ele o lampă, a cărei lumină, trecând prin două globuri de 
sticlă pline cu apă, arunca pe lucrul lor o puternică lumină, 
care îngăduia uneia dintre ele să vadă firele cele mai subţiri 
aflate în ghemele gherghefului ei şi celeilalte să 
deosebească desenele cele mai gingaşe trase pe țesătura 
pe care o broda. 

Îndoitura drugilor de fier îngăduise fetei să pună pe 
pervazul ferestrei o ladă lungă de lemn plină cu pământ, în 
care creşteau câţiva călţunaşi, măzărică, un caprifoi mic şi 
plăpând şi nişte zorele, ale căror tulpini firave se agăţau de 
zăbrele. Plantele acestea aproape veştede făceau flori pălite 
şi erau o vrajă mai mult, care adăuga ceva duios şi trist la 
priveliştea înfăţişată de acea fereastră, a cărei deschidere 
încadra atât de bine cele două chipuri. 

Privind din întâmplare în acest interior, trecătorul cel mai 
egoist lua cu sine o icoană desăvârşită a vieţii pe care o 
duce la Paris clasa muncitoare, fiindcă fata care broda nu 
părea să aibă alte mijloace de trai decât acul său. Mulţi însă 
nu ajungeau la bariera din capătul străzii fără a se întreba 
cum de poate o fată tânără să-şi păstreze obrazul rumen, 
trăind în hruba asta. 

Dacă vreun student trecea pe acolo, ca să ajungă în 
Cartierul Latin, via lui închipuire îl făcea să deplângă viaţa 
aceasta de plantă la întuneric, la fel cu a iederii, care 
acoperă zidurile reci, sau cu a ţăranilor închinaţi muncii şi 
care se nasc, lucrează pământul şi mor, neştiuţi de lumea 
pe care au hrănit-o. 

Un rentier îşi spunea, după ce măsurase casa cu ochi de 
proprietar: „Ce-or să facă femeile astea amândouă dacă nu 
s-or mai purta broderii?” 

Printre cei care, având o slujbă la Palatul de Justiţie sau la 
Primărie, erau nevoiţi să treacă pe strada aceasta la 
anumite ore, fie pentru a merge la lucru, fie pentru a se 


întoarce în cartierul unde locuiau, se găsea poate şi vreo 
inimă miloasă. Se prea poate ca un văduv sau un Adonis de 
patruzeci de ani, tot cercetând străfundurile acestei vieţi 
nenorocite, să fi tras nădejde că lipsurile mamei şi ale fetei 
i-ar dărui ieftin de tot pe nevinovata lucrătoare, care-l 
vrăjise cu mâinile-i dibace şi plinuţe, cu grumazul fraged şi 
pieliţa ei albă - farmece datorate fără îndoială locuinţei din 
strada aceasta fără soare. 

Se prea poate ca vreun funcţionar cinstit, cu leafă de o mie 
două sute de franci, martor de fiecare zi al lucrului fetei, 
făcut cu atâta tragere de inimă, preţuind şi curăţenia ei 
sufletească, să aştepte o înaintare, ca să contopească o 
viaţă măruntă, o muncă fără preget, cu alta - aducând cel 
puţin un braţ bărbătesc, care să sprijine traiul acesta şi o 
iubire paşnică, la fel de fără vlagă ca şi florile din fereastră. 

Speranţe nelămurite înviorau ochii spălăciţi şi verzi ai 
bătrânei. Dimineaţa, după o gustare cât se poate de 
sărăcăcioasă, venea să-şi ia în primire ghergheful, mai mult 
de ochii lumii decât de nevoie, fiindcă îşi punea ochelarii pe 
o măsuţă de lucru de lemn roşcat, străveche tot ca şi ea şi 
cerceta cu stăruinţă, de la orele opt şi jumătate până la 
zece, oamenii care de obicei treceau strada. Le întâlnea 
privirile, făcea aprecieri asupra mersului, a îmbrăcămintei, 
a chipului fiecăruia şi părea că intră la tocmeală pentru fata 
ei - atât de mult căutau ochii ei flecari să statornicească o 
înţelegere drăgăstoasă între ei, prin tertipuri femeieşti, 
vrednice de culisele unui teatru. Se putea uşor ghici că 
această cercetare a trecătorilor era pentru ea o petrecere 
şi poate singura ei plăcere. Fata ridica arareori capul; 
sfiala, sau poate simţământul greu de îndurat al sărăciei ei, 
păreau că îi rețin chipul aplecat pe gherghef; astfel că, 
pentru a arăta trecătorilor mutrişoara ei drăgălaşă, trebuia 
ca maică-sa să scoată câte un strigăt de uimire. 
Funcţionarul îmbrăcat cu o redingotă nouă, sau trecătorul 
obişnuit, care se arăta la braţ cu o femeie, puteau atunci să 
vadă năsucul puţin în vânt al lucrătoarei, guriţa ei 


trandafirie, ochii ei verzi scânteietori, vii cu toată munca ei 
istovitoare: lipsa ei de somn din pricina lucrului nu se trăda 
decât printr-un cearcăn mai mult sau mai puţin albicios 
desenat sub ochi, pe pieliţa fragedă a obrazului. Biata 
copilă părea născută pentru dragoste şi bucurie; pentru 
dragoste, care-i zugrăvise deasupra pleoapelor alungite, 
două arcuri fără cusur, şi care îi dăduse o pădure atât de 
deasă de păr castaniu, că s-ar fi putut ascunde în ea ca sub 
un polog de nepătruns ochiului unui îndrăgostit; pentru 
bucuria care făcea să-i freamete nările subţiri, care-i 
adânceau două gropiţe în obrajii fragezi şi o îndemna să-şi 
uite atât de repede necazurile; pentru bucurie, această 
floare a nădejdii, care-i da puterea să vadă fără să se 
înfioare sterpul drum al vieţii. Părul fetei era totdeauna 
pieptănat cu îngrijire. După obiceiul lucrătoarelor 
pariziene, nu i se părea că şi-a sfârşit găteala decât după ce 
şi-a netezit bine părul şi şi-a răsucit în două părţi 
bucheţelele care se răsfăţau lângă fiecare tâmplă, făcând 
pielea să pară mai albă. Fruntea ei, la rădăcina părului, era 
atât de gingaşă, linia umbrită a gatului, parcă trasă cu 
condeiul, era o mărturie atât de încântătoare a tinereţii şi a 
farmecului ei, încât privitorul, văzând-o aplecată deasupra 
lucrului, fără ca zgomotul s-o facă să ridice capul, ar fi 
putut-o învinui de cochetărie. Făgăduieli atât de ispititoare 
aţâţau curiozitatea atâtor tineri, care întorceau capul în 
zadar, nădăjduind să vadă şi chipul ei sfios. 

— Caroline, uite încă unul care a luat obiceiul să treacă pe 
aici şi niciunul dintre cei dinainte nu-i ca dânsul. 

Cuvintele acestea, şoptite de maică-sa într-o dimineaţă din 
luna august 1815, învinseră nepăsarea tinerei lucrătoare, 
care se uită zadarnic în stradă: necunoscutul se şi 
depărtase. 

— Pe unde a zburat? Întrebă ea. 

— Are să se întoarcă negreşit pe la patru; când l-oi vedea 
că vine am să-ţi dau de veste, făcându-ţi semn cu piciorul. 
Sunt sigură că se întoarce, de trei zile o ia tot pe strada 


noastră; dar nu vine la aceleaşi ore: în ziua dintâi a venit la 
şase, alaltăieri la patru şi ieri la trei. Îmi amintesc că l-am 
mai văzut şi altă dată, din când în când. O fi vreun 
funcţionar de la Prefectură, care s-o fi mutat cu casa în 
Marais. Uite, adăugă ea, după ce aruncă o privire în stradă, 
domnul nostru cu surtucul cafeniu şi-a pus perucă. Ce 
schimbat e! 

Se vede că domnul cu surtucul cafeniu era, dintre toţi 
trecătorii obişnuiţi, cel care închidea alaiul zilnic, fiindcă 
bătrâna îşi puse iar ochelarii, îşi luă lucrul oftând şi aruncă 
fiicei sale o privire atât de ciudată, că Lavater4 însuşi 
anevoie ar fi putut s-o tălmăcească. Admiraţia, recunoştinţa, 
un fel de nădejde într-un viitor mai bun se contopeau cu 
mândria de-a avea o fată atât de frumoasă. 

Seara, pe la orele patru, bătrâna îi făcu semn cu piciorul 
Carolinei, care îşi ridică nasul tocmai la vreme ca să vadă 
pe noul actor, a cărui trecere regulată avea să însufleţească 
scena. Înalt, subţire, palid, îmbrăcat în negru, omul acesta 
părea să aibă vreo patruzeci de ani, şi pasul lui avea ceva 
solemn: când ochii lui sălbatici şi pătrunzători întâlniră 
privirea ştearsă a bătrânei, o făcură să tremure; i se părea 
că ştia să citească în adâncul inimilor. 

Necunoscutul se ţinea foarte drept; şi mai de aproape 
părea tot atât de îngheţat ca şi aerul străzii: culoarea 
pământie şi bătând în verde a obrazului său era oare 
urmarea unei munci prea trudnice, sau era pricinuită de o 
sănătate şubredă şi bolnăvicioasă? Această întrebare a fost 
dezlegată ele bătrâna mamă în zeci de feluri de dimineaţă 
şi până seara. 

Doar Caroline a ghicit de la început pe chipul acesta 
abătut urmele unor îndelungate suferinţe sufleteşti: fruntea 
aceasta ce se încreţea uşor, obrajii aceia traşi, purtau 
întipărită pecetea cu care nenorocul îşi înseamnă aleşii, ca 
şi cum ar vrea să le lase mângâierea de a se recunoaşte ca 
fraţi şi de a se uni între ei, ca să i se împotrivească. Dacă la 
început privirea tinerei fete străluci de un fel de curiozitate 


nevinovată, mai pe urmă luă o duioasă expresie de simpatie, 
pe măsură ce se îndepărta necunoscutul, asemenea rudei 
care încheie un convoi de înmormântare. În clipa aceea, 
căldura era atât de înăbuşitoare şi zăpăceala trecătorului 
aşa de mare, încât nu-şi pusese pălăria, când trecu strada 
aceasta nesănătoasă. Caroline putu să bage de seamă, 
atunci când se uită la fel, înfăţişarea severă pe care părul 
ridicat ca o perie deasupra frunţii late o dădea chipului său. 
Impresia vie, însă lipsită de vrajă, pe care o resimţi Caroline 
la vederea acestui om, deşi nu era vorba de vreun farmec 
deosebit, nu semăna cu niciuna dintre senzațiile pe care le 
încercase uitându-se la ceilalţi trecători obişnuiţi; pentru 
întâia oară, compătimirea ei se îndrepta asupra altcuiva 
decât asupra ei însăşi şi a maicii sale; nu răspunse nimic la 
presupunerile ciudate, care dădeau de lucru limbuţiei 
sâcâitoare a bătrânei sale mame şi trase tăcută acul cel 
lung în susul şi în josul tulului întins; îi părea rău că nu l-a 
văzut destul de bine pe străin şi aştepta a doua zi, ca să-şi 
poată face o părere lămurită. Pentru întâia oară, un 
trecător din cei obişnuiţi îi dădea atâta de gândit. De obicei, 
ea nu opunea decât un zâmbet trist presupunerilor mamei 
sale care voia să vadă în fiece trecător, un protector pentru 
fata ei. Dacă asemenea idei, atât de nesocotit înfăţişate de 
către mamă fiicei sale, nu i-au deşteptat gânduri urâte, 
nepăsarea Carolinei trebuie pusă pe seama muncii fără 
preget, din păcate de neînlăturat, care mistuia forţele 
nepreţuitei sale tinereţi şi care fără îndoială într-o zi avea 
să tulbure limpezimea ochilor ei şi să răpească obrajilor ei 
dalbi culorile gingaşe pe care încă le mai păstrau. 

Vreme de aproape două luni, noua lor cunoştinţă avu o 
purtare plină de toane. Necunoscutul nu trecea numai pe 
strada Tourniquet, fiindcă bătrâna îl vedea adeseori seara, 
fără să-l fi zărit dimineaţa. Nu trecea la ore fixe, ca ceilalţi 
funcţionari care-i slujeau doamnei Crochard drept 
ceasornic; în sfârşit, afară de prima întâlnire, când privirea 
lui insuflase un fel de teamă bătrânei, niciodată ochii lui n- 


au părut că iau în seamă priveliştea pitorească pe care o 
înfăţişau cele două drăcoaice de femei. 

În vremea aceea, în afară de două uşi mari şi de dugheana 
unui negustor de fiare vechi, nu se aflau în strada 
Tourniquet decât ferestre zăbrelite, care aruncau o lumină 
slabă pe scările caselor de alături; lipsa de curiozitate a 
trecătorului nu se putea aşadar îndreptăţi prin vreo 
rivalitate primejdioasă; şi doamna Crochard era jignită 
când îl vedea pe domnul în negru - acesta era numele pe 
care i-l dăduse - mereu dus pe gânduri şi ţinând ochii 
plecaţi în pământ sau aţintiţi înainte, ca şi cum ar fi vrut să 
citească viitorul în negura străzii Tourniquet. 

Cu toate acestea, într-o dimineaţă, spre sfârşitul lunii 
septembrie, căpşorul de drăcuşor al Carolinei Crochard se 
desprindea luminos pe fondul întunecat al odăii şi părea 
atât de gingaş printre florile târzii şi frunzişul veşted, 
agăţat de vergelele ferestrei, în sfârşit, priveliştea de toate 
zilele înfăţişa atunci contraste de umbre şi lumini, de alb şi 
de trandafiriu împerecheate atât de potrivit cu muselina pe 
care-o broda drăgălaşa lucrătoare, cu tonurile brumării şi 
roşcate ale jeţurilor, încât necunoscutul privi cu multă luare 
aminte tabloul acesta viu. La drept vorbind, bătrâna, 
plictisită de nepăsarea domnului în negru, se pornise să 
facă atâta larmă cu ghemele ei încât trecătorul posomorât 
şi plin de griji fusese poate îndemnat de zgomotul acesta 
neobişnuit să se uite spre ea. Străinul schimbă doar cu 
Caroline o privire, iute într-adevăr, dar prin care sufletele 
lor avură o uşoară atingere şi se născu în amândoi 
presimţirea că se vor gândi unul la altul. Pe la patru seara, 
când necunoscutul se întoarse, Caroline deosebi sunetul 
paşilor săi pe pavajul răsunător şi, după ce se cercetară din 
ochi, urmă ceva precugetat şi de o parte şi de cealaltă: 
privirile trecătorului se umplură de o caldă însufleţire, care- 
|] făcea să zâmbească şi Caroline se înroşi; bătrâna se uita la 
amândoi mulţumită. 


Începând din acea dimineaţă de neuitat, domnul în negru 
străbătu de două ori pe zi strada Tourniquet, cu unele 
abateri pe care cele două femei le băgară de seamă; ele 
socotiră, după neregularitatea orelor de întoarcere, că nici 
nu scapă de la lucru aşa devreme; nici nu e aşa de strict 
punctual, ca un mărunt funcţionar. În cele dintâi trei luni de 
iarnă, Caroline şi trecătorul se văzură astfel de trei ori pe 
zi, în răstimpul care-i trebuia ca să parcurgă bucata de 
stradă cuprinsă între uşă şi cele trei ferestre ale casei. Din 
zi în zi. Această scurtă întrevedere căpăta un caracter de 
intimitate prietenoasă, ajungând în cele din urmă ca o 
întâlnire frăţească. 

Caroline şi necunoscutul părură că se înţeleg de la 
început; apoi, tot uitându-se unul la altul, îşi cunoscură 
chipurile în cele mai mici amănunte. În curând, trecătorul îi 
făcea Carolinei un fel de vizită; dacă, din întâmplare, 
domnul în negru trecea fără să-i dăruiască zâmbetul, doar 
schiţat pe gura lui expresivă, sau privirea prietenoasă a 
ochilor lui căprui, îi lipsea ceva: ziua parcă nu-i era 
întreagă. Semăna cu acei bătrâni pentru care citirea 
ziarului a ajuns o plăcere atât de mare, încât a doua zi după 
o sărbătoare se duc în zăpăceala lor să ceară, din nebăgare 
de seamă ca şi din nerăbdare, gazeta cu ajutorul căreia îşi 
înşală o clipă golul vieţii. Dar aceste scurte întâlniri aveau şi 
pentru necunoscut şi pentru Caroline farmecul unei 
convorbiri apropiate între doi prieteni. Fata nu putea să 
ascundă ochilor ageri ai tăcutului său prieten o mâhnire, o 
nelinişte, o încurcătură, după cum nici el nu-i putea 
ascunde Carolinei grijile lui. „A fost necăjit ieri!” era un 
gând care se ivea ades în inima lucrătoarei, când se uita la 
faţa schimbată a domnului în negru. „O! A avut mult de 
lucru!” era o exclamaţie datorită altor nuanţe, pe care ştia 
Caroline să le deosebească. Necunoscutul ghicea şi el că 
fata şi-a petrecut duminica sfârşind rochia, al cărei desen îl 
privise el cu luare-aminte; vedea, atunci când se apropiau 
câştiurile chiriei, chipul acela drăgălaş întunecat de grijă şi 


mai ghicea când Caroline nu dormise; dar, mai ales, băgase 
de seamă cum pieriseră treptat gândurile apăsătoare, care 
ofileau trăsăturile vioaie şi gingaşe ale căpşorului ei, pe 
măsură ce se cunoşteau mai bine. 

Când veni iarna şi uscă tulpinile, florile şi frunzişul 
jardinierei care împodobea fereastra, şi fereastra se 
închise, necunoscutul văzu cu un surâs de duioasă ironie 
lumina neobişnuită a pătrăţelului de geam care se găsea 
tocmai la înălţimea capului Carolinei; zgârcenia mare cu 
care se făcea focul, unele urme de roşeaţă care brăzdau 
chipul celor două femei, îi dezvăluiră lipsurile micii lor 
gospodării; dar, dacă atunci se ivea în ochii lui oarecare 
compătimire, Caroline îi opunea o voioşie plină de mândrie. 

Cu toate acestea, simţămintele născute în adâncul inimilor 
rămâneau îngropate acolo, fără ca vreo întâmplare să le 
descopere fiecăruia puterea şi întinderea lor; nu-şi 
cunoşteau nici măcar sunetul glasului. 

Aceşti doi prieteni muţi se fereau ca de un mare neajuns 
să se lase târâţi într-o unire mai strânsă. Fiecare părea că 
se teme să nu aducă celuilalt o nenorocire mai apăsătoare 
decât aceea pe care ar fi vrut s-o împărtăşească. Era oare 
acea sfială a prieteniei care îi oprea? Era teama nelămurită 
a egoismului sau acea neîncredere cumplită care-i desparte 
pe toţi locuitorii strânşi între zidurile unui oraş mare? 
Glasul tainic al conştiinţei lor le vestea oare o primejdie 
apropiată? Ar fi cu neputinţă să lămurim simţământul care 
îi făcea totodată prieteni şi duşmani, tot pe atât de 
nepăsători pe cât erau de legaţi unul de altul, tot atât de 
uniţi prin instinct pe cât erau de despărțiți prin fapte. Poate 
că fiecare din ei voia să-şi păstreze iluziile. S-ar fi zis uneori 
că necunoscutul se teme să n-audă cuvinte grosolane 
rostite de buzele rumene şi curate ca o floare şi că poate 
Caroline nu se credea vrednică de fiinţa aceasta plină de 
taine, la care totul dezvăluia putere şi bogăţie. 

Cât despre doamna Crochard, această mamă duioasă, cam 
nemulțumită de nehotărârea în care se găsea fiica ei, se 


arăta ursuză domnului în negru, căruia până atunci îi 
zâmbise într-un fel pe cât de binevoitor, pe atât de umil. 
Niciodată până acum nu se plânsese atât de amarnic fetei 
sale că e nevoită la vârsta ei să mai gătească mâncare; 
niciodată reumatismele şi tusea nu-i smulseseră atâtea 
gemete; în sfârşit nu putu să facă în iarna aceea metrii de 
reţea la care se aşteptase Caroline până atunci. 

În aceste împrejurări, spre sfârşitul lunii decembrie, pe 
vremea când era pâinea mai scumpă şi începuse să se 
resimtă urcarea aceea a preţului grânelor, care făcu anul 
18165 să fie atât de cumplit pentru cei nevoiaşi, trecătorul 
observă pe chipul fetei, al cărui nume îi era necunoscut, 
urmele grozave ale unui gând tainic, pe care zâmbetele ei 
pline de voie bună, nu le puteau şterge. Curând după 
aceea, recunoscu în ochii Carolinei urmele de oboseală ale 
muncii de noapte. Într-una dintre nopţile de la sfârşitul 
lunii, trecătorul se întoarse, împotriva obiceiului său, în 
strada Tourniquet-Saint-Jean, pe la orele unu de dimineaţă. 
Tăcerea nopţii îi îngădui să audă de departe, înainte de a 
ajunge la casa Carolinei, glasul jalnic al mamei şi vocea mai 
îndurerată a tinerei lucrătoare, al căror sunet se împletea 
cu şuieratul unei ploi cu zăpadă; încercă să se apropie cu 
pas domol; apoi, cu toată primejdia de a fi arestat, se 
ghemui în faţa ferestrei ca să poată auzi pe mamă şi pe 
fiică, uitându-se la ele prin cea mai mare din găurile 
perdelei de muselină îngălbenită care o făceau să semene 
cu o foaie de varză mâncată de omizi. Trecătorul acela 
curios văzu o hârtie timbrată pe masa care despărţea cele 
două gherghefuri şi pe care era pusă lampa, între cele două 
globuri pline cu apă. Recunoscu cu uşurinţă o citaţie. 
Doamna Crochard plângea, şi glasul Carolinei avea un 
sunet gâtuit, care-i schimba timbrul mângâietor şi dulce. 

— De ce te vaieţi atâta, mamă? Domnul Molineux n-o să ne 
vândă mobila şi nici n-o să ne dea afară din casă, mai 
înainte ca eu să termin rochia asta: mai am încă două nopţi 
şi o duc doamnei Roguin. 


— Şi dacă te amână ca de obicei? Şi din preţul rochiei o să- 
i poţi plăti şi brutarului? 

Cel ce privea această scenă avea aşa de mult obişnuinţa de 
a citi pe feţele oamenilor, încât desluşi tot atâta făţărnicie în 
durerea mamei, cât adevăr era în suferinţa fetei; îndată se 
făcu nevăzut şi se. Întoarse peste câteva clipe. Când se uită 
prin gaura muselinei, mama se culcase; tânăra lucrătoare 
muncea neobosită; pe masă, lângă citaţie, se afla o bucată 
de pâine, tăiată în trei colţuri, pusă desigur acolo ca să se 
hrănească în timpul nopţii, amintindu-i totodată că e 
răsplata curajului ei. Necunoscutul se înfioră de milă şi de 
durere şi îşi aruncă punga printr-un geam spart în aşa fel, 
ca să cadă la picioarele fetei; apoi, fără a se mai bucura de 
uimirea ei, o luă la fugă, cu inima zvâcnind, cu obrajii în 
flăcări. 

Când trecu a doua zi, străinul cel trist şi neîmblânzit părea 
adâncit în gânduri; dar nu putu scăpa de recunoştinţa 
Carolinei, care deschisese fereastra şi îşi făcea de lucru 
săpând cu un cuţit în lădiţa pătrată acoperită cu zăpadă, 
născocire a cărei iscusită stângăcie îi dovedi binefăcătorului 
ei că de data aceasta nu voia să-l vadă numai prin geam. Cu 
ochii plini de lacrimi, lucrătoarea făcu un semn din cap 
protectorului său, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „Nu pot să 
vă plătesc decât cu inima”. Dar necunoscutul păru că nu 
înţelege nimic din exprimarea recunoştinţei ei adevărate. 
Seara, când trecu din nou, Caroline, care se îndeletnicea cu 
lipitul unei foi de hârtie pe geamul spart, putu să-i 
zâmbească, arătându-i ca o făgăduinţă smalţul dinţilor ei 
strălucitori. Domnul în negru apucă de-atunci pe alt drum şi 
nu se mai ivi pe strada Tourniquet. 

În primele zile ale lunii mai, într-o sâmbătă dimineaţa, 
când Caroline zări între cele două chenare negre ale 
caselor un petic mic de cer senin, în timp ce stropea cu un 
pahar cu apă rădăcina caprifoiului ei, îi spuse maicii sale: 
„Mamă să mergem mâine să ne plimbăm la 
Montmorency6!” De-abia apucase să sfârşească vorba, 


plină de voioşie, că se ivi domnul în negru, mai mâhnit şi 
mai abătut ca totdeauna. Privirea nevinovată şi plină de 
alintare, pe care i-a aruncat-o Caroline, ar fi putut să fie 
luată drept o poftire. 

Astfel că, a doua zi, când doamna Crochard, purtând o 
haină de lână cafenie roşcată, o pălărie de mătase şi un şal 
cu dungi mari, care imita, caşmirul, se ivi în colţul unde 
strada Faubourg-Saint-Denis se întâlneşte cu strada 
d'Enghien, ca să aleagă o birjă, îl găsi acolo pe necunoscut, 
ca un bărbat care-şi aşteaptă nevasta. Un zâmbet de 
bucurie descreţi faţa străinului când o zări pe Caroline, ale 
cărei picioruşe erau încălţate cu jambiere de stofă subţire 
de culoare închisă, a cărei rochie albă, luată de un vânt 
poznaş, care ar fi fost o pacoste pentru o femeie prost 
făcută, desena forme ademenitoare; şi al cărei chip, umbrit 
de o pălărie de pai de orez, căptuşită cu mătase trandafirie, 
strălucea ca o lumină cerească; cingătoarea lată, de culoare 
închisă, scotea în relief un mijloc de-l puteai cuprinde în 
amândouă palmele, părul ei, despărţit în două şuviţe 
întunecate pe o frunte albă ca zăpada, îi dădea o înfăţişare 
nevinovată, pe care nimic n-o dezminţea. Bucuria părea că 
o face pe Caroline să se simtă uşoară ca paiul pălăriei sale, 
dar, când îl zări pe domnul în negru, tresări de o nădejde 
care puse deodată în umbră găteala şi frumuseţea ei. 
Acesta părea nehotărât şi numai dezvăluirea neaşteptată a 
fericirii, pe care o pricinuia vederea lui, l-a îndemnat 
pesemne să slujească drept tovarăş de drum lucrătoarei. 
Tocmi o gabrioletă cu un cal destul de bun, ca să meargă la 
Saint-Leu-Iaverny; o pofti pe doamna Crochard şi pe fiica ei 
să ia loc, şi mama primi fără să se lase rugată; dar, în clipa 
când trăsura se afla pe drumul spre Saint-Denis, se gândi 
să arate că are scrupule de conştiinţă şi încercă să îndruge 
câteva vorbe politicoase, despre stânjeneala pe care cele 
două femei o pricinuiesc însoţitorului lor. 

— Poate că domnul dorea să meargă singur la Saint-Leu? 
Spuse ea cu o bunătate prefăcută. Dar de îndată începu să 


se vaiete de căldură şi mai ales de tusea ei, care, zicea ea, 
nu 0 lăsase să închidă ochii toată noaptea: şi astfel, de-abia 
ajunse trăsura la Saint-Denis, că doamna Crochard păru că 
a adormit. Câteva sforăituri de ale ei îi dădură de gândit 
necunoscutului, care-şi încruntă sprâncenele, uitându-se la 
bătrână cu o înfăţişare grozav de bănuitoare. 

— Doarme, spuse cu nevinovăție Caroline. A tuşit întruna 
de aseară, trebuie să fie foarte obosită. 

Drept răspuns, tovarăşul de drum îi aruncă fetei un 
zâmbet viclean, care ar fi vrut să spună: „Fiinţă neştiutoare, 
nu-ţi cunoşti mama!” 

Dar, cu toată neîncrederea sa, când trăsura trecu pe 
pământ moale, în acea lungă alee de plopi care duce la 
Eaubonne, domnul în negru o crezu pe doamna Crochard 
adormită de-a binelea: poate însă că nu mai voia să 
cerceteze cât era de adevărat sau de prefăcut somnul 
acela. Fie că limpezimea aerului, aerul curat de la ţară şi 
miresmele îmbătătoare răspândite de cele dintâi lăstare ale 
plopilor, de florile de salcie sau de spinişor dădeau un 
imbold inimii să se desfete, aşa cum se desfăta întreaga fire; 
fie că o constrângere prelungită i-ar fi fost supărătoare, sau 
că ochii scânteietori ai Carolinei răspunseseră neliniştii 
trădate de ai săi, necunoscutul începu cu tânăra sa 
însoţitoare o convorbire tot atât de uşoară ca legănatul 
copacilor la adierea vântului, tot atât de împrăştiată, ca 
hoinăreala fluieratului în văzduhul albastru, tot atât de 
puţin cugetată ca vocea dulce şi melodioasă a ogoarelor, 
dar plină ca şi ea de o tainică iubire. Nu e oare câmpia, în 
timpul acesta, înfiorată ca o logodnică ce s-a înveşmântat în 
rochia de mireasă şi nu îndeamnă ea la desfătarea 
sufletelor cele mai reci? Să te depărtezi pentru întâia oară 
de astă-toamnă de străzile întunecoase din Marais şi să te 
găseşti în mijlocul văii încântătoare şi pitoreşti de la 
Montmorency; să o străbaţi dimineaţa, având înainte 
nemărginitul orizonturilor sale şi să poţi apoi să-ţi abaţi de 
acolo privirea în nişte ochi ce oglindesc şi ei nemărginitul, 


încărcaţi de dragoste - ce inimă ar putea rămâne de 
gheaţă, ce buze ar putea păstra o taină? 

Caroline i se păru necunoscutului mai mult vioaie decât 
isteaţă, mai mult iubitoare decât învățată; dar dacă râsul ei 
trăda zburdălnicie, cuvintele făgăduiau un simţământ 
adevărat. Când, la întrebările bine cumpănite ale 
însoţitorului său, tânăra fată răspundea prin câte o 
izbucnire din inimă, pe care oamenii de rând le risipesc fără 
a le pune frâu, ca cei din lumea bună, chipul domnului în 
negru se înviora şi părea că renaşte; faţa lui se dezbăra 
treptat de mâhnirea care-i încorda trăsăturile; apoi luă din 
ce în ce mai mult o înfăţişare tinerească şi o frumuseţe, 
care o făcură pe Caroline să se simtă mândră şi fericită. 
Drăguţa lucrătoare înţelese că proteguitorul ei era o fiinţă 
de multă vreme lipsită de dragoste şi duioşie, de plăceri şi 
dezmierdări, sau că poate nu mai credea în puterea de 
jertfă a unei femei. În cele din urmă, o vorbă de duh 
neaşteptată în sporovăiala uşoară a Carolinei ridică ultimul 
văl care răpea chipului aceluia necunoscut tinereţea lui 
adevărată şi înfăţişarea de mai înainte; păru că lasă pentru 
totdeauna la o parte gândurile lui supărătoare şi dezvălui 
toată vioiciunea sufletească care i se putea citi pe faţă. 
Convorbirea lor ajunse pe nesimţite atât de nesfiită, încât în 
clipa când trăsura se opri la primele case ale lungului sat 
Saint-Leu, Caroline îi spune necunoscutului „domnul 
Roger”. Abia atunci întâia dată, se deşteptă şi bătrâna. 

— Caroline, o fi auzit totul, şopti Roger, cu un glas plin de 
bănuială, la urechea fetei. 

Caroline răspunse doar printr-un surâs drăgălaş că nu 
crede, surâs care risipi norul întunecat pe care teama unui 
calcul din partea mamei îl adunase pe fruntea omului 
acesta atât de neîncrezător. Fără să se mire de nimic, 
doamna Crochard încuviinţă totul, urmă pe fiica sa şi pe 
domnul Roger în parcul din Saint-Leu, unde cei doi tineri se 
înţeleseseră să meargă să vadă pajiştile vesele şi tufişurile 


îmbălsămate pe care priceperea reginei Hortense7 le-a 
făcut atât de vestite. 

— Doamne, cât e de frumos! Exclamă Caroline, după ce 
urcase coasta verde de unde începe pădurea de la 
Montmorency, şi văzu la picioarele ei valea întinsă care-şi 
desfăşura cotiturile semânate cu sate, zările albastre ale 
dealurilor, clopotniţele, pajiştile, ogoarele. Şi al cărui 
murmur se topea ca freamătul mării în urechea fetei. Cei 
trei călători au mers de-a lungul unui râu artificial şi au 
ajuns la acea vale elveţiană. A cărei casă de lemn primise 
nu o dată pe regina Hortense şi pe Napoleon. Pe când 
Caroline se aşeza cu evlavie pe banca de lemn îmbrăcată de 
muşchi, unde se odihniseră regii, principesele şi împăratul, 
doamna Crochard îşi arătă dorinţa să vadă mai de-aproape 
o punte aruncată între două stânci, care se zărea în 
depărtare, şi se îndreptă spre această ciudăţenie rustică, 
lăsându-şi copila în paza domnului Roger, spunându-le însă 
că n-o să-i piardă din ochi. 

— Cum asta, mititico? Exclamă Roger. Nu ai dorit 
niciodată bogăţia şi plăcerile podoabelor? Nu râvneşti 
uneori să porţi rochiile frumoase pe care le brodezi? 

— Aş minţi, domnule Roger, dacă ţi-aş spune că nu mă 
gândesc la fericirea de care au parte cei bogaţi. Ah! Da. Mă 
gândesc adesea, mai ales înainte să adorm, ce bucuroasă aş 
fi să văd că mama nu mai este nevoită, la vârsta ei, să 
meargă pe vreme rea să târguiască puţinele noastre 
merinde. Aş vrea ca o slujnică să-i aducă dimineaţa, când e 
încă în pat, cafeaua îndulcită cu mult zahăr. Sărăcuţa de ea, 
îi place să citească romane; ei bine, aş fi mulţumită s-o văd 
stricându-şi ochii cu cititul, decât să-şi mânuiască ghemele 
de dimineaţa până seara. l-ar trebui şi puţin vin bun. Într- 
un cuvânt, aş vrea s-o ştiu fericită; e aşa de bună! 

— Aşadar, s-a purtat frumos cu dumneata! 

— Ah! Da! Răspunse cu un glas adânc mişcat tânăra fată. 
Apoi, după o scurtă clipă de tăcere, când cei doi tineri se 
uitară la doamna Crochard, care, ajunsă la mijlocul punţii 


rustice, îi ameninţa cu degetul, Caroline, spuse mai 
departe: Ah! Da. S-a purtat frumos. Ce mult m-a îngrijit 
când eram mică! Şi-a vândut şi ultimele tacâmuri de argint 
ca să mă bage ucenică la fata bătrână care m-a învăţat să 
brodez. Şi bietul tata! Cât nu s-a străduit să-i facă mai 
fericite cele din urmă clipe! La gândul acesta, fata tresări 
şi-şi acoperi faţa cu amândouă mâinile. Ah! Lasă! Să nu ne- 
aducem niciodată aminte de nenorocirile trecute, zise ea, 
încercând să ia din nou o înfăţişare veselă. Când băgă de 
seamă că Roger părea înduioşat, se înroşi, dar nu îndrăzni 
să-l privească. 

— Ce făcea tatăl dumitale? Întrebă el. 

— Tatăl meu era dansator la operă, înaintea revoluţiei, 
spuse ea cu tonul cel mai firesc din lume, iar mama cânta în 
cor. Tata, care conducea baletul pe scenă, era de faţă, din 
întâmplare, la luarea Bastiliei. A fost recunoscut de către 
unii dintre asediatori, care l-au întrebat dacă nu ar putea 
conduce şi un asalt adevărat, el care fusese în fruntea celor 
ticluite la teatru. Tatăl meu era viteaz, primi, luă comanda 
răzvrătiţilor şi a fost răsplătit cu gradul de căpitan în 
armata Sambre-et-Meuse, unde se purtă în aşa fel, încât se 
ridică repede în grad şi ajunse colonel; a fost însă atât de 
greu rănit la Lutzen8, că s-a întors să moară la Paris, după 
un an de boală. Au venit Burbonii9, mama n-a putut căpăta 
pensie şi am înfruntat iar o sărăcie atât de mare, încât a 
fost nevoie să muncim ca să trăim. De câtăva vreme, biata 
femeie e tot suferindă şi nici odată n-am văzut-o aşa de 
neîmpăcată cu soarta ei: se vaietă; o înţeleg fiindcă a gustat 
din bucuriile unei vieţi fericite. Cât despre mine, nu poate 
să-mi pară rău după nişte plăceri pe care nu le-am 
cunoscut; nu cer decât un singur lucru cerului. 

— Ce anume? Spuse iute Roger, care părea că visează. 

— Ca femeile să poarte mereu broderii, ca să nu-mi 
lipsească lucrul niciodată. 

Sinceritatea acestor mărturisiri stârniră interesul 
tânărului, care se uită cu mai puţină duşmănie la doamna 


Crochard, când se întoarse spre ei cu pas tărăgănat. 

— Ei, copii, aţi trăncănit destul? Îi întrebă cu un surâs 
totodată îngăduitor şi ironic. Când te gândeşti, domnule 
Roger, că micul caporal10 a stat acolo unde eşti dumneata 
acum! Spuse ea, după o clipă de tăcere. Bietul om! 

— Adăugă - cum îl mai iubea soţul meu! Of! Bine că a 
murit Crochard, n-ar fi putut îndura să-l ştie acolo unde l-au 
dus ăştia. 

Roger îşi puse degetul pe buze şi bătrânica spuse dând din 
cap cu înţeles: 

— De-ajuns! O să avem gura pecetluită şi limba moartă. 
Dar, adăugă, descheindu-şi bluza şi arătându-i o cruce cu 
panglică roşie, agăţată la gâtul ei cu o cordeluţă neagră: N- 
o să mă împiedice ăştia să port ceea ce i-a dat celălalt 
sărmanului meu Crochard şi sigur că au să mă îngroape cu 
ea. 

Ascultând aceste cuvinte, care pe-atunci treceau drept 
revoluţionare, Roger o întrerupse pe bătrână, ridicându-se 
deodată în picioare cu toţii şi se întoarseră în sat pe aleile 
parcului. Tânărul lipsi câteva clipe, ca să poruncească masa 
la cel mai bun birtaş din Taverny; apoi veni să le ia pe cele 
două femei şi le duse într-acolo, călăuzindu-le pe potecile 
din pădure. 

Cina a fost veselă. Roger nu mai era acum umbra aceea 
jalnică, ce trecea odinioară pe strada Tourniquet; semăna 
mai puţin cu domnul în negru şi mai mult cu un tânăr plin 
de încredere, gata să se lase luat de şuvoiul vieţii, ca şi 
aceste două femei muncitoare şi fără grija, care mâine s-ar 
putea să ducă lipsă de pâine, el trăia parcă bucuriile vârstei 
fragede, surâsul lui avea ceva alintat şi copilăros. 

Pe la cinci, când cina aceea veselă se încheie cu câteva 
pahare de şampanie, Roger propuse cel dintâi să meargă 
sub castani, la balul din sat, unde Caroline şi el dansară 
împreună; şi-au strâns mâinile într-o înţelegere deplină, 
inimile le băteau, însufleţite de aceeaşi nădejde; sub cerul 
albastru, printre razele piezişe şi roşietice ale asfinţitului, 


privirile le căpătară o strălucire, care făcea să pălească în 
ochii lor lumina cerurilor. Neînţeleasă putere a unui gând şi 
a unei dorinţe! Nimic nu li se părea cu neputinţă acestor 
două fiinţe. În clipele vrăjite, când plăcerea se răsfrânge 
până în viitor, sufletul nu întrevede decât fericire. Ziua 
aceasta minunată pentru amândoi le lăsase amintiri, cărora 
nimic din trecutul vieţii lor nu le putea sta alături. Fi-va 
oare izvorul mai încântător decât fluviul, dorinţa mai plină 
de farmec decât plăcerea întreagă şi ceea ce nădăjduieşti, 
mai ademenitor decât tot ceea ce dobândeşti? 

— Iată că ziua s-a sfârşit! Exclamaţia aceasta îi scăpă 
necunoscutului, în clipa când încetă jocul şi Caroline îl privi 
cu milă, căci văzu iar la el o uşoară umbră de mâhnire. 

— De ce nu ai fi şi la Paris tot aşa de mulţumit ca aci? îi 
spuse. Fericirea e numai la Saint-Leu? Acuma mi se pare că 
n-am să mai fiu nenorocită nicăieri. 

Necunoscutul tresări la auzul acestor cuvinte inspirate de 
acea duioasă uitare de sine, care le poartă totdeauna pe 
femei mai departe decât ar voi, aşa după cum sfinţenia 
prefăcută le face uneori să fie mai crude decât sunt de felul 
lor. Întâia oară de la privirea cu care începuse oarecum 
prietenia lor, Caroline şi Roger avură acelaşi gând: deşi nu 
l-au rostit, i-au simţit în aceeaşi clipă efectul comun, la fel 
cu al unui foc binefăcător care i-ar fi mângâiat de asprimile 
iernii; apoi, ca şi cum s-ar fi temut de tăcerea lor, s-au 
îndreptat spre locul unde îi aştepta trăsura lor modestă; 
dar înainte de a se sui în ea, se luară frăţeşte de mână şi 
fugiră în faţa doamnei Crochard, pe o alee umbroasă. 

Când nu au mai zărit boneta de horbotă albă, care le-o 
arăta pe bătrână, ca un punct printre frunze, Roger spuse: 
„Caroline!” cu glasul tremurat şi cu inima zvâcnind. Fata se 
dădu înapoi câţiva paşi, înțelegând dorinţele ce se 
dezvăluiau prin această chemare; totuşi, întinse mâna, care 
i-a fost sărutată, dar şi-o trase repede, căci, ridicându-se în 
vârful picioarelor, o zărise pe mamă-sa. Doamna Crochard 
se prefăcu că n-a văzut nimic, ca şi cum, amintindu-şi 


rolurile ei dinainte, ar fi trebuit să facă aici figuraţie, stând 
deoparte. 

Aventura celor doi tineri nu se desfăşură multă vreme în 
strada Tourniquet. Pentru a-i regăsi pe Caroline şi pe Roger, 
e nevoie să ne ducem cu gândul în mijlocul Parisului 
modern; acolo se află, în casele de curând clădite, locuinţe 
care par într-adins făcute pentru ca tinerii căsătoriţi să-şi 
petreacă luna de miere; zugrăvelile şi tapetele sunt 
proaspete ca şi soţii şi podoabele sunt în floare ca şi 
dragostea lor; totul e în armonie cu gândurile tinereşti, cu 
clocotul dorințelor. Pe la mijlocul străzii Taitbout, într-o casă 
din piatră încă albă, cu coloanele din vestibul şi de la uşa de 
intrare încă neatinse şi cu pereţii lucitori, zugrăviți cu alb 
de plumb - cum era moda pe vremea celor dintâi legături 
ale noastre cu Anglia - se găsea la catul al doilea o mică 
locuinţă întocmită în aşa fel de arhitect, de parcă i-ar fi 
ghicit menirea. Sala de la intrare, simplă şi răcoroasă, 
îmbrăcată în stuc până la înălţimea pervazurilor, se 
deschidea într-un salon şi într-o mică sufragerie. Salonul 
dădea într-o frumoasă cameră de culcare, de care ţinea o 
odaie de baie. Toate căminele erau împodobite cu oglinzi 
mari, înrămate cu mult meşteşug. Uşile aveau drept 
podoabă arabescuri frumoase şi cornişele erau într-un stil 
pur. Ca amator ar fi recunoscut, aici mai mult ca oriunde, 
această ştiinţă a împărţelii şi a decoraţiei, caracteristică 
operelor arhitecţilor noştri moderni. 

Casa aceasta era locuită de aproape o lună de Caroline, 
pentru care un tapiţer, dintre acei care nu lucrează decât 
sub îndrumarea unor artişti, o mobilase cu îngrijire. 
Descrierea pe scurt a încăperii celei mai însemnate va fi de 
ajuns ca să dea o idee despre minunile pe care acest 
apartament le-a înfăţişat aceleia care a venit să-l locuiască, 
adusă de Roger. O stofă cenuşie, înviorată de garnituri de 
mătase verde, îmbrăca pereţii camerei de culcare. Mobilele, 
acoperite cu un postav de culoare deschisă, aveau forma 
gingaşă şi uşoară, cerută de ultima toană a modei; un scrin 


de lemn indigen, încrustat cu vărguţe negricioase, păstra 
comoara de scumpeturi, o măsuţă la fel slujea pentru a 
scrie răvaşe de dragoste pe hârtie parfumată; patul, 
împodobit în stil antic, nu putea insufla decât îndemnuri de 
dragoste, cu vălurile sale moi, împrăştiate cu gust şi 
pricepere; perdelele de mătase cenuşie cu ciucuri verzi 
erau potrivite totdeauna în aşa fel, ca să nu lase să treacă 
lumina; o pendulă de bronz îl înfăţişa pe Amor, încununând- 
o pe Psyche; în sfârşit, un covor cu desene gotice, 
imprimate pe un fond roşietic, făcea să reiasă amănuntele 
acestui loc plin de vrajă. În dreptul unei oglinzi mobile se 
găsea o măsuţă de toaletă, dinaintea căreia fosta lucrătoare 
îndura cu nerăbdare ştiinţa faimosului coafor, Plaisir. 

— E vreo nădejde să-mi isprăveşti azi pieptănătura? Îi 
spuse ea. 

— Doamna are un păr aşa de lung şi de des. Răspunse 
Plaisir. 

Caroline nu se putu ţine să nu zâmbească. Măgulirea 
artistului deşteptase pesemne în inima ei amintirea laudelor 
înflăcărate, pe care i le aducea prietenul său, pentru 
frumuseţea unui păr pe care-l iubea cu patimă. După ce 
coaforul pled, fata din casă veni să stea la sfat cu ea asupra 
rochiei care i-ar plăcea mai mult lui Roger. Era pe la 
începutul lui septembrie 1816, era frig; au ales o rochie de 
mătase verde, împodobită cu blană de şinşila. Cum îşi sfârşi 
găteala, Caroline se repezi spre salon, deschise o fereastră 
ascunsă, care dădea pe elegantul balcon care împodobea 
faţada casei, şi-şi încrucişă braţele, sprijinindu-se pe grilajul 
de fier bronzat; rămase acolo într-o poziţie încântătoare, nu 
pentru a se arăta admiraţiei trecătorilor şi a-i vedea 
întorcând capul spre ea, ci pentru a privi bucata îngustă de 
bulevard care se vedea la capătul străzii Taitbout. Acest 
spaţiu liber, dar îngust, care s-ar putea uşor asemăna cu 
gaura făcută de actori în cortina unui teatru, îi îngăduia să 
zărească un şir de trăsuri elegante şi o mulţime de lume 
trecând cu iuţeala unor umbre chinezeşti. Neştiind dacă 


Roger va veni pe jos sau cu trăsura, fosta lucrătoare din 
strada Tourniquet se uita pe rând la toţi trecătorii şi la toate 
cabrioletele uşoare, numite „tilbury”, de puţină vreme 
aduse în Franţa de englezi. După un sfert de oră de 
aşteptare, când nici ochii ei ageri, nici inima nu 
descoperiseră încă pe cel ce ştia că trebuie să sosească, 
faţa ei exprimă revoltă şi dragoste, rând pe rând. Cât 
dispreţ şi câtă descurajare se citea pe chipul ei drăgălaş 
pentru făpturile care mişunau ca furnicile la picioarele ei! 
Ochii ei cenuşii străluceau scânteietori de maliţie. SŞedea 
acolo doar pentru dânsa, fără să-şi închipuie că toţi tinerii 
duceau cu ei mii de dorinţe nelămurite la vederea trupului 
ei ispititor. Se ferea de admiraţia lor cu tot atâta grijă câtă 
pun femeile cele mai mândre ca s-o stârnească, în timpul 
plimbărilor lor prin Paris; şi nu-i păsa deloc dacă faţa ei albă 
aplecată, dacă picioruşul care depăşea balconul, dacă 
aţâţătoarea imagine a ochilor ei vioi şi a năsucului cârn, 
adulmecând plăcerile, se vor şterge sau nu din inima 
trecătorilor care au privit-o; nu vedea decât un singur chip, 
n-avea decât un singur gând. Atunci când capul ţintat al 
unui anumit cal murg depăşi linia înaltă trasă pe cer de 
marginea caselor, Caroline a tresărit şi s-a ridicat în vârful 
picioarelor, străduindu-se să recunoască hamurile albe şi 
culoarea gabrioletei. Era el! Roger întoarce colţul străzii, 
vede balconul, dă bici calului, care îşi ia vânt şi ajunge la 
uşa aceea de bronz, cu care e atât de obişnuit, ca şi 
stăpânul său. Uşa locuinţei era deschisă mai dinainte de 
către fata din casă, care auzise strigătul de bucurie al 
stăpânei; Roger se repezi spre salon, o strânse pe Caroline 
în braţe şi o sărută cu acea patimă pe care o deşteaptă 
întotdeauna întâlnirile prea rare la doi oameni care se 
iubesc; el o îndreptă, sau mai bine zis, merseră conduşi de 
acelaşi elan, înlănţuiţi, unul în braţele celuilalt, spre odaia 
aceea ascunsă şi plină de miresme; se aşezară pe 
canapeaua mică dinaintea căminului şi se priviră o clipă în 


tăcere; îşi mărturiseau fericirea doar strângându-şi mâinile 
cu putere şi citindu-şi gândurile în ochi. 

— Da, el e, repetă ea într-un târziu. Da, tu eşti! Ştii că sunt 
trei zile şi mai bine de când nu te-am văzut, un veac! Dar ce 
ai? Eşti necăjit? 

— Biata mea Caroline! 

— Ah, iată! Biata mea Caroline. 

— Nu râde, îngeraşule, astă-seară nu o să putem merge la 
Feydeau. 

Caroline făcu un botişor necăjit, dar se însenină 
numaidecât. 

— Sunt o proastă! Cum mă pot gândi eu la teatru, când mă 
uit la tine. Singurul spectacol care-mi place e să te văd, 
spuse ea trecându-şi degetele prin părul lui Roger. 

— Sunt nevoit să mă duc la procurorul general, fiindcă 
avem în clipa de faţă o afacere spinoasă. M-am întâlnit cu el 
în sala mare. Şi cum eu voi lua cuvântul, m-a poftit să iau 
masa cu el, dar, scumpa mea, te poţi duce la Feydeau cu 
maică-ta, am să vin şi eu dacă se sfârşeşte conferinţa mai 
devreme. 

— Cum să merg la teatru fără tine, strigă ea uimită, să 
simt o plăcere pe care n-aş împărţi-o cu tine?! Ah! Dragul 
meu Roger, ai merita să nu te sărut, adăugă, sărindu-i de 
gât cu o pornire pe cât de nevinovată, pe atât de 
voluptuoasă. 

— Caroline, trebuie să mă duc să mă îmbrac. Cartierul 
Marais e departe şi mai am de isprăvit câteva treburi. 

— Domnule, îl întrerupse Caroline, bagă de seamă la ce 
spui. Mi-a spus mama că bărbaţii încep să ne vorbească de 
afaceri când nu ne mai iubesc. 

— Nu vezi că am venit, Caroline? Că am răpit ora aceasta 
nemiloasei mele. 

— Sst, zise ea, punând un deget pe buzele lui Roger, sst! 
Nu vezi că glumesc? 

În clipa aceasta se întoarseră împreună în salon, Roger 
văzu o mobilă adusă chiar în dimineaţa aceea de la tâmplar; 


ghergheful vechi de lemn de trandafir, cu care îşi câştigau 
viaţa Caroline şi mama ei, pe vremea când locuiau în strada 
Tourniquet-Saint-Jean, fusese refăcut; şi o rochie de tul cu o 
bogată broderie era întinsă pe el. 

— Ei, dragul meu prieten, astă-seară am să lucrez. 
Brodând, am să mă cred iar în primele zile, când treceai pe 
dinaintea mea fără un cuvânt, dar nu fără să te uiţi la mine; 
în zilele acelea când amintirea privirilor tale mă ţinea 
trează toată noaptea. Ah, scumpul meu gherghef e mobila 
cea mai de preţ din salonul meu, deşi nu mi l-ai dat tu! Nu 
ştii. Zise ea, aşezându-se pe genunchii lui Roger, care 
neputându-şi stăpâni tulburarea, căzuse într-un jilţ. Ascultă- 
mă, am să dau săracilor tot ce am să câştig cu broderia 
mea. Tu m-ai făcut bogată! Cât de dragă îmi e moşia aceea 
frumoasă de la Bellefeuille, nu atât pentru ce este ea, cât 
pentru faptul că tu mi-ai dăruit-o. Dar spune-mi, Roger, aş 
vrea să mă numesc Caroline de Bellefeuille, se poate oare? 
Tu trebuie să ştii: e legal? E îngăduit? 

O uşoară schimă de încuviinţare, care îi era insuflată de 
ura lui pentru numele de Crochard şi Caroline sări în sus, 
bătând din palme. 

— Mi se pare, zise ea, că aşa o să fiu şi mai mult a ta. De 
obicei o fată se leapădă de numele ei şi îl ia pe acela al 
soţului. Un gând nepotrivit, pe care-l goni îndată o făcu să 
roşească; îl luă pe Roger de mână şi îl duse în faţa unui pian 
deschis. Ascultă, îi spuse. Cânt acum sonata ca un înger. 
Degetele îi şi începuseră să alerge pe clapele de fildeş, când 
se simţi cuprinsă şi ridicată de mijloc. 

— Caroline, trebuia să fiu undeva departe. 

— Vrei să pleci? Hai, du-te, zise îmbufnată; dar zâmbi 
după ce se uită la pendulă şi strigă veselă: te-am mai ţinut 
un sfert de oră. 

— Adio, domnişoară de Bellefeuille, rosti el, necăjind-o în 
glumă şi drăgăstos. 

După ce îi fură o sărutare, îl duse pe Roger alei până la 
uşă. Când zgomotul paşilor lui nu se mai auzi pe scară, 


alergă pe balcon să-l vadă suindu-se în gabrioletă, să-l vadă 
luând hăţurile, să primească privirea lui din urmă, să audă 
pocnetul biciului, huruitul roţilor pe pavaj şi să urmărească 
cu ochii calul minunat, pălăria stăpânului, galonul de aur 
care o împodobea pe a vizitiului, ca să se uite încă multă 
vreme, după ce colţul întunecat al străzii îi ascunsese 
această vedenie. 

După cinci ani de la mutarea domnişoarei Caroline de 
Bellefeuille în frumoasa casă din strada Taitbout, se petrecu 
pentru a doua oară o întâmplare casnică dintre acelea care 
strâng şi mai mult legăturile de dragoste între două fiinţe 
care se iubesc. În mijlocul salonului albastru, în faţa 
ferestrei care se deschidea spre balcon, un băieţel de patru 
ani şi jumătate făcea o larmă asurzitoare, dând bice calului 
de carton pe care încălecase, fiindcă tăbliile încovoiate pe 
care erau prinse picioarele nu mergeau destul de repede 
după părerea ştrengarului. Căpşorul lui drăgălaş, cu părul 
bălai, ce cădea în mii de cârlionţi pe un guleraş brodat, 
zâmbi ca un chip îngeresc mamei sale, când îi spuse din 
fundul unui fotoliu: 

— Nu face atâta zgomot, Charles, ai s-o trezeşti din somn 
pe surioara ta. 

Copilul, curios, se dădu îndată jos de pe cal, veni în vârful 
picioarelor, ca şi cum s-ar fi temut de zgomotul paşilor săi 
pe covor, îşi puse un deget între dinţişori, rămase pironit 
într-o poziţie dintre acelea copilăreşti, care nu sunt atât de 
drăgălaşe decât fiindcă sunt cum nu se poate mai fireşti, şi 
ridică vălul de muselină albă, care ascundea chipul fraged 
al unei fetiţe pe genunchii maicii sale. 

— Eugenie doarme? De ce doarme, când noi suntem treji? 
Adăugă el deschizând mari ochii lui negri şi umezi. 

— Numai Dumnezeu ştie, îi răspunse Caroline, zâmbind. 

Şi mama şi copilul se uitară la copiliţa care fusese botezată 
chiar în dimineaţa aceea. 

Caroline, în vârstă pe-atunci de vreo douăzeci şi patru de 
ani, dezvăluia o frumuseţe împlinită, pe care o fericire fără 


nori şi plăceri mereu reînnoite o făcuseră să înflorească. 
Femeia din ea se desăvârşise. Încântată să se supună 
dorințelor scumpului ei Roger, căpătase cunoştinţele care-i 
lipseau, cânta destul de bine la pian şi cânta drăguţ din 
gură. Necunoscând regulile de purtare ale unei societăţi 
care ar fi respins-o şi unde nu s-ar fi dus, chiar de ar fi fost 
bine primită - fiindcă o femeie fericită nu iese în lume - ea 
nu căpătase eleganța manierelor, nici nu învățase 
conversaţia bogată în cuvinte, dar săracă în gândire, cu 
trecere prin saloane; în schimb îşi însuşise cu multă 
străduinţă cunoştinţele trebuincioase unei mame, a cărei 
singură râvnă e să-şi crească bine copiii. Nu avea altă 
bucurie decât să stea lângă fiul ei, să-i dea încă din leagăn 
lecţiile acelea de fiecare clipă, care sădesc în sufletele 
tinere gustul frumosului şi al binelui, să-l ferească de orice 
înrâurire dăunătoare, să împlinească totodată grelele 
îndeletniciri ale unei îngrijitoare de copii şi duioasele 
îndatoriri ale unei mame. 

Din prima zi, această fiinţă sfioasă şi blândă se resemnă 
aşa de bine să nu facă un pas dincolo de cercul vrăjit în care 
se aflau toate bucuriile ei, încât după ce legătura ei atât de 
iubitoare împlinise şase ani, prietenul ei nu avea pentru ea 
alt nume decât Roger. Gravura tabloului care înfăţişa pe 
Psyche, apropiindu-se cu o lumină să-l vadă pe Amor, cu 
toată opreliştea, gravură care se găsea în camera ei de 
culcare, îi amintea de cerinţele impuse fericirii ei. Vreme de 
şase ani, plăcerile ei cuminţi nu obosiră niciodată printr-o 
ambiţie rău înţeleasă, inima lui Roger, adevărată comoară 
de bunătate. Niciodată n-a dorit nici diamante, nici podoabe 
şi n-a vrut să primească luxul unei trăsuri cu care o îmbiase 
de zeci de ori Roger, şi cu care ar fi putut să se 
mândrească. Să aştepte pe balcon trăsura lui Roger, să 
meargă cu el la teatru, sau în zilele frumoase, să se plimbe 
împreună prin împrejurimile Parisului, să nădăjduiască în 
venirea lui, să-l vadă şi iar să nădăjduiască - iată povestea 
vieţii ei, săracă în întâmplări, dar plină de dragoste. 


În vreme ce legăna pe genunchi în cântec fetiţa venită cu 
câteva luni înaintea acestei zile, îi făcea plăcere să-şi 
recheme în minte amintirile trecutului. Se opri mai 
bucuroasă asupra lunii septembrie, răstimp în care Roger 
al ei o lua în fiecare an cu dânsul la Bellefeuille, ca să 
petreacă acele zile minunate, care parcă ţin de toate 
anotimpurile deodată. Firea este atunci la fel de darnică în 
flori şi în fructe, serile sunt călduţe, dimineţile sunt blânde 
şi strălucirea verii urmează adesea melancoliilor de 
toamnă. În timpurile dintâi ale dragostei ei, ea atribuise 
întâlnirilor atât de rare şi felului lor de viaţă care nu-i 
punea mereu faţă-n faţă ca soţi, firea potolită şi blândeţea, 
de care Roger îi dăduse atâtea dovezi. Îşi aduse apoi 
aminte, cu încântare, că întâia oară când se aflaseră La 
mica moşie din Gatinais, ea stătuse la pândă tremurând, 
chinuită de temeri neîntemeiate. Iscodire a dragostei, cu 
totul de prisos! Toate lunile acelea de fericire trecuseră ca 
un vis, în mijlocul unei bucurii care nu s-a dezminţit 
niciodată. Totdeauna văzuse un surâs drăgăstos pe buzele 
acestui om blajin şi care părea oglinda surâsului ei. La 
aceste amintiri prea vii, ochii i se umpleau de lacrimi; i s-a 
părut că nu-l iubeşte destul şi a fost ispitită să vadă în 
nefericirea stării ei îndoielnice un fel de bir pus de soartă 
pe dragostea ei. În cele din urmă, o curiozitate nestăpânită 
a făcut-o să cerceteze pentru a mia oară întâmplarea care 
putuse să-l facă pe un om atât de iubitor ca Roger să se 
bucure numai de o dragoste ascunsă, în afara legii. Făuri 
mii de romane, tocmai pentru a se feri de a recunoaşte 
adevărata pricină, ghicită de multă vreme, dar pe care 
încerca să nu o creadă. Se ridică, ţinându-şi copilul adormit 
în braţe şi se duse în sufragerie ca să supravegheze toate 
pregătirile cinei. 

În ziua aceasta de 6 mai 1822, era aniversarea plimbării în 
parcul Saint-Leu, în care i se hotărâse soarta; astfel că, în 
fiecare an, ziua aceasta aducea cu ea o sărbătoare a inimii. 
Caroline arătă ce faţă de masă trebuia pusă şi ajută la 


aşezarea dulciurilor. Apoi, după ce se îngrijise cu drag de 
toate aceste lucruri care-l priveau pe Roger, o aşeză pe 
copiliţă în leagănul ei drăguţ, se duse să stea pe balcon şi 
nu întârzie să vadă sosind gabrioleta cu care prietenul său, 
ajuns om în toată firea, înlocuise tilbury-ul elegant de la 
început. După ce îndurase primul asalt al mângăierilor 
Carolinei şi ale micului ştrengar care-i spunea tată, Roger 
se îndreptă spre leagăn, se uită cum dormea fiica lui, o 
sărută pe frunte şi scoase din buzunarul hainei sale o hârtie 
lungă, brăzdată de linii negre. 

— Caroline, zise el, iată zestrea domnişoarei Eugenie de 
Bellefeuille. 

Mama luă cu recunoştinţă actul dotal: era o subscriere a 
unor titluri de rentă de stat. 

— De ce îi dai trei mii de franci venit Eugeniei, când nu i-ai 
dat decât o mie cinci sute lui Charles? 

— Îngerul meu, Charles va fi bărbat, îi răspunse el. O mie 
cinci sute de franci îi vor fi de ajuns. Cu acest venit, un om 
îndrăzneţ e deasupra nevoilor. Dacă din întâmplare fiul tău 
e un om de nimic, nu aş vrea să poată face nebunii. Dacă 
are ambiţie, o avere atât de neînsemnată o să-i deştepte 
pofta de muncă. Eugenie e femeie: îi trebuie o zestre. 

Tatăl începu să se joace cu Charles ale cărui gesturi pline 
de alintare arătau libertatea şi lipsa de constrângere a 
educaţiei primite. Nici o teamă din partea copilului, faţă de 
tatăl său, nu venea să rupă farmecul care-l răsplăteşte pe 
părinte pentru îndatoririle sale şi veselia acelei mici familii 
era pe cât de duioasă, pe atât de adevărată. Seara, o 
lanternă magică îşi desfăşură pe o pânză albă jocurile şi 
priveliştile pline de taine, spre marea uimire a lui Charles. 
În mai multe rânduri, bucuria cerească a acestei fiinţe 
nevinovate stârni hohote de râs pe buzele Carolinei şi ale 
lui Roger. Mai târziu, când băieţelul se duse la culcare, se 
sculă fetiţa, cerându-şi hrana iei uşoară. La lumina lămpii, 
în colţul căminului, în camera aceasta unde nu era decât 
pace şi bucurie, Roger se dărui cu totul fericirii de a privi 


tabloul încântător pe care-l înfăţişa copilul agăţat la sânul 
Carolinei, albă şi fragedă ca un crin înflorit de curând şi al 
cărei păr cădea în mii de cârlionţi negri, printre care abia i 
se mai zărea gâtul. Razele care cădeau asupră-i făceau să 
reiasă tot farmecul acestei mame tinere, înmulţind asupra 
ei, în jurul ei: şi al copilului toate efectele pitoreşti născute 
din îmbinările de umbră şi lumină. Chipul acestei femei 
tăcute şi liniştite îi păru lui Roger de o mie de ori mai duios 
ca totdeauna şi se uită cu drag la buzele puţin neregulate, 
dar gingaşe şi rumene, care nu rostiseră niciodată vreun 
cuvânt nepotrivit. Acelaşi gând străluci şi în ochii Carolinei, 
care se uită la Roger cu coada ochiului, fie pentru a se 
bucura de impresia pe care i-o făcuse, fie pentru a ghici 
cum îşi vor petrece seara. 

Necunoscutul care înţelese viclenia acelei priviri isteţe, 
spuse cu o prefăcută mâhnire: 

— Trebuie să plec. Am de încheiat o afacere foarte 
însemnată şi sunt aşteptat acasă. Datoria înainte de toate, 
nu-i aşa, scumpa mea? 

Caroline îl iscodi, luând o înfăţişare blândă şi tristă 
totodată, dar cu acea resemnare care face să simtă toate 
suferinţele unei jertfe: 

— Adio, zise ea. Du-te! Dacă ai sta un ceas mai mult, nu ţi- 
aş dărui aşa de uşor libertatea. 

— Îngerul meu, răspunse el zâmbind, am trei zile 
concediu; şi lumea mă crede la douăzeci de leghe de Paris. 

La câteva zile după aniversarea acestui 6 mai, într-o 
dimineaţă, domnişoara de Bellefeuille porni în grabă spre 
strada Saint Louis din Marais, cu dorinţa să nu ajungă prea 
târziu într-o casă în care se ducea numai la opt zile o dată. 
Un bilet trimis într-adins îi dăduse tocmai de veste că mama 
ei, doamna Crochard, era pe moarte din pricina suferințelor 
complicate produse de catar şi de reumatism. Pe când 
birjarul da bice cailor, din îndemnul stăruitor al Carolinei, 
întărit de făgăduiala unui gras bacşiş, bătrânele fricoase de 
care se înconjurase văduva Crochard în zilele ei de pe 


urmă, aduceau un preot în locuinţa curată şi dichisită de la 
catul al doilea în care sta bătrâna cumătră. Slujnica 
doamnei Crochard nu ştia că domnişoara cea frumoasă, la 
care stăpâna ei se ducea adeseori să ia masa, era chiar fiica 
ei; şi ea ceru printre cele dintâi, să se aducă un duhovnic, 
nădăjduind că acel preot să-i fie şi ei de folos, cel puţin tot 
atât cât şi bolnavei. Între două partide de boston11 sau 
plimbându-se prin grădina turcească, bătrânele cu care 
văduva Crochard sporovăia în toate zilele izbutiseră să 
deştepte în inima îngheţată a prietenei lor oarecare 
mustrări de cuget privitoare la viaţa ei trecută, oarecare 
gânduri de viitor, o frică de iad şi unele nădejdi de iertare, 
întemeiate pe o sinceră întoarcere la credinţă. În dimineaţa 
asta de pomină, trei bătrâne din strada Saint-Franqois şi 
Vieille-Ruedu-Temple veniseră aşadar să se aşeze în salonul 
unde le primea doamna Crochard în fiecare marţi. Pe rând, 
câte una dintre ele se ridica din jilţ, ca să se ducă la 
căpătâiul palului, să-i tină de urât sărmanei bătrâne şi să-i 
dea acele nădejdi mincinoase, cu care sunt mângâiaţi cei ce 
trag să moară. Cu toate acestea, când li se păru că se 
apropie criza, când medicul chemat în ajun spuse că nu mai 
răspunde pentru viaţa văduvei, cele trei doamne se sfătuiră 
ca să hotărască dacă trebuie să dea de veste domnişoarei 
de Bellefeuille. După ce o ascultară mai întâi pe Francoise, 
se hotărâră să trimită un comisionar în strada Taitbout ca 
să o înştiinţeze pe ruda cea tânără, a cărei înrâurire părea 
de temut celor patru femei; dar trăgeau nădejde că 
auvergnatul va aduce-o prea târziu pe această fiinţă, care 
ocupa un loc atât de mare în inima doamnei Crochard. 
Văduva aceasta, care avea desigur un venit anual de trei 
mii de franci, fu aşa de bine îngrijită de treimea femeiască, 
numai fiindcă niciuna dintre aceste bune prietene, nici 
măcar Franqoise, nu bănuiau că ar avea vreun moştenitor. 
Bogăția în care trăia domnişoara de Bellefeuille, căreia 
doamna Crochard, după vechile obiceiuri de la Operă, îşi 
interzicea să-i dea numele duios de fiică, aproape că 


îndreptăţea urzelile puse la cale de cele patru femei, ca să- 
şi împartă moştenirea bătrânei care trăgea să moară. 

În curând, una dintre cele trei ursitoare, cea care stătea la 
pândă lângă bolnavă, veni clătinând din cap spre celelalte 
două, foarte îngrijate şi ele, şi le zise: 

— E vremea să trimitem după domnul abate Fontanon. 
Peste două ore n-are să mai aibă nici mintea limpede, nici 
puterea să scrie un cuvânt. 

Slujnica bătrână şi ştirbă plecă deci şi se întoarse cu un 
bărbat îmbrăcat în redingotă neagră. O frunte îngustă 
trăda un cuget meschin la acest preot, care avea şi un chip 
comun: obrajii săi bucălaţi atârnând în jos, bărbia dublată 
de-o guşă, dovedeau o stare înfloritoare şi mult egoism; 
părul pudrat îi dădea o înfăţişare blajină, atâta vreme cât 
nu-şi ridica ochii mici, căprui, bulbucaţi şi care n-ar fi stat 
rău sub sprâncenele unui tătar. 

— Domnule abate, îi zise Frangoise, vă mulţumesc mult 
pentru sfaturile dumneavoastră, dar vă rog să nu uitaţi cât 
de bine am îngrijit-o pe bătrâna asta scumpă! 

Slujnica cu pasul târşit şi cu chipul cernit tăcu văzând că 
uşa locuinţei este deschisă şi că cea mai îndrăzneață dintre 
cele trei bătrâne stătea în capul scării, ca să-i vorbească 
preotului. După ce preotul trecu cu bine prin întreitul asalt 
al vorbelor mieroase şi smerite ale prietenelor văduvei, se 
duse să se aşeze la căpătâiul patului doamnei Crochard. 
Cuviinţa şi o oarecare sfială făcură pe cele trei cucoane şi 
pe bătrâna Frangoise să rămână toate patru în salon, 
făcând strâmbături de durere, pe care numai aceste feţe 
zbârcite erau În stare să le mimeze cu ama desăvârşire. 

— Ah! Ce nenorocire! Exclamă Francoise, scoțând un 
oftat. Uite, totuşi, e a patra stăpână pe care am să am 
durerea s-o duc la groapă. Cea dintâi mi-a lăsat o sută de 
franci venit pe viaţă, a doua cincizeci de taleri şi a treia. 
Trei mii de. Franci bani gheaţă. După treizeci de ani de 
serviciu cu atâta m-am ales. 


Slujnica se folosi de dreptul ei de-a se învârti peste tot ca 
să intre într-o cămăruţă, de unde putea să-l audă pe preot. 

— Mă bucur, fiica mea, zicea Fontanon, că ai simţăminte 
de evlavie, văd că porţi asupra dumitale un sfânt odor. 

Doamna Crochard făcu o mişcare nelămurită care dovedea 
că nu-şi mai are mintea întreagă; căci arătă crucea 
imperială a legiunii de onoare12. 

Când văzu chipul împăratului, preotul se dădu un pas 
înapoi; apoi se apropie din nou de penitentă, care vorbi cu 
el cu glas atât de stins, încât la început Franqoise n-auzi 
NIMIC. 

— Vai de capul meu! Spuse deodată bătrâna. Nu mă lăsa! 
Cum, domnule abate, crezi că o să trebuiască să răspund de 
sufletul fetei mele? 

Preotul vorbea prea încet şi peretele de scânduri era prea 
gros, ca Frangoise să poată auzi totul. 

— Vai! Spuse plângând văduva, mişelul nu mi-a dat nimic 
ce-aş putea lăsa moştenire. Când mi-a luat-o pe biata 
Caroline, m-a despărţit de ea şi nu mi-a constituit decât trei 
mii de franci venit anual la un capital care aparţine fetei 
mele. 

— Cucoana are o fată şi nu are altceva decât un venit pe 
viaţă, strigă Francoise, repezindu-se în salon. 

Cele trei bătrâne se uitară unele la altele cu o uimire 
adâncă. Una dintre ele, al cărei nas şi bărbie, cât pe ce să 
se unească, dădeau de gol că era mai presus de celelalte 
prin viclenie şi isteţime, clipi din ochi şi îndată ce Frangoise 
întoarse spatele, făcu celor două prietene ale ei un semn, 
care voia să spună: 

— Fata asta e o şireată. l-a umblat numele prin trei 
testamente. 

Cele trei femei rămaseră pe loc; dar în curând se ivi şi 
preotul şi, după ce le spuse un cuvânt, vrăjitoarele coborâră 
repede scara toate deodată, în urma lui, lăsând-o pe 
Franqoise singură cu stăpâna ei. În clipa aceea, doamna 


Crochard, ale cărei suferinţe se înteţiseră cumplit, îşi sună 
slujnica în zadar; ea îi răspundea doar: 

— Ei las-că vin! Îndată! Uşile dulapurilor şi scrinurilor se 
deschideau şi se închideau la loc, de parcă Franqoise ar fi 
căutat vreun bilet de loterie rătăcit. În clipa când criza 
aceasta atinse culmea, domnişoara de Bellefeuille ajunse 
lângă patul mamei sale, ca s-o mângâie cu vorbe duioase. 

— Ah! Biata mea mamă! Ce vinovată sunt! Tu suferi şi eu 
nu ştiam nimic! Nu mi-o spunea inima. Dar iată-mă! 

— Caroline! 

— Ce este? 

— Mi-au adus un preot. 

— Dar mai bine aduceau un medic, spuse domnişoara de 
Bellefeuille. Frangcoise, un doctor! De ce doamnele acelea n- 
au trimis după doctor? 

— Mi-au adus un preot, zise bătrâna oftând. 

— Cât suferă! Şi nici o doctorie care s-o liniştească, nimic 
pe masă. 

Mama făcu un gest nedesluşit, pe care însă ochii 
pătrunzători ai Carolinei: îl ghiciră, şi ea tăcu pentru a o 
lăsa să vorbească. 

— Mi-au adus un preot, chipurile, ca să mă spovedească. 
la seama, Caroline, strigă anevoie, cu o ultimă sforţare, 
bătrâna aceea care tăcuse până atunci, preotul mi-a smuls 
numele binefăcătorului tău. 

— Şi cine ţi l-a putut spune, mamă dragă? 

Bătrâna îşi dădu sfârşitul, încercând să ia o înfăţişare 
şireată. Dacă domnişoara de Bellefeuille ar fi putut privi cu 
luare-aminte la chipul răposatei, ar fi văzut, ceea ce nu va 
mai vedea nimeni vreodată, moartea râzând. 

Pentru a se înţelege interesul pe care-l prezintă 
introducerea acestei scene, trebuie să dăm uitării o clipă 
personajele pentru a trece la povestirea unor întâmplări de 
mai înainte dintre care însă cea din urmă se leagă de 
moartea doamnei Crochard. Aceste două părţi vor alcătui 


atunci o singură poveste, care, printr-o lege caracteristică 
vieţii pariziene, dăduse naştere la două fapte deosebite. 

Pe la sfârşitul lunii martie 1806, un tânăr avocat de vreo 
douăzeci şi şase de ani cobora pe la orele trei dimineaţa 
scara cea mare a palatului unde locuia Arhicancelarul 
imperiului. Ajuns în curte, în ţinută de bal, pe un polei uşor, 
nu se putu opri să nu scoată un strigăt de necaz, prin care 
răzbătea totuşi un fel de voioşie care arareori îi părăseşte 
pe francezi, fiindcă nu văzu nici o birjă prin grilajul curţii şi 
n-auzi în depărtare zgomotele acelea făcute de copitele 
cailor sau de glasul răguşit al birjarilor parizieni. În curtea 
slab luminată de felinarele de la trăsura ministrului de 
justiţie, pe care tânărul îl lăsase la joc de cărţi, la 
Cambaceres13, răsunau loviturile de copite ale cailor. 
Deodată, o mină prietenoasă îl bătu pe umăr; tânărul se 
întoarse, recunoscu pe înaltul Judecător14 şi-l salută. În 
clipa în care lacheul lăsă treapta trăsurii, fostul legiuitor al 
Convenţiunii ghici încurcătura avocatului. 

— Noaptea nu prea cunoşti om de om, zise el vesel. Un 
Înalt Judecător nu se compromite dacă e însoţit de un 
avocat. Mai ales când acest avocat e nepotul unui fost coleg, 
una dintre luminile Marelui Consiliu de Stat, care a dat 
Franţei Codul Napoleon. 

Pietonul se sui în trăsură, la un semn al şefului suprem al 
justiţiei imperiale. 

— Unde locuieşti? Îl întrebă ministrul pe avocat, înainte ca 
lacheul care aştepta poruncile să închidă uşa. 

— Pe cheiul Augustins, excelenţă. 

Caii porniră şi tânărul se văzu rămas între patru ochi cu 
un ministru, căruia încercase zadarnic să-i spună un cuvânt 
şi înainte şi după ospăţul minunat al lui Cambaceres; înaltul 
Judecător îl ocolise în mod vădit toată seara. 

— Ei, ce zici, domnule de Granville? Ai luat-o pe calea cea 
bună. 

— Atâta vreme cât voi fi lângă excelența voastră. 


— Nu glumesc, zise ministrul. Ai sfârşit stagiul de doi ani şi 
apărarea dumitale în procesul Ximeuse şi d'Hauteserre te-a 
pus într-o lumină bună. 

— Credeam până azi că devotamentul meu faţă de aceşti 
nenorociţi de emigranţi o să-mi strice. 

— Eşti foarte tânăr, spuse ministrul, cu glas adânc. Dar, 
adăugă el după un răstimp, i-ai plăcut astă seară foarte 
mult Arhicancelarului. Intră în magistratura parchetului; 
avem nevoie de personal. Nepotul unui om de care ne 
interesăm atât de mult, Cambaceres ţi cu mine, nu se poate 
să rămână avocat. Numai fiindcă i-ar lipsi protecţia. Unchiul 
dumitale ne-a ajutat să trecem prin vremuri de furtună şi 
astfel de servicii nu se uită. 

Ministrul tăcu o clipă. 

— Peste puţină vreme, o să am trei locuri libere la 
tribunalul de primă instanţă şi la Curtea imperială din Paris; 
vino atunci să mă vezi şi alege-ţi pe cel ce ţi se pare mai 
potrivit. Până atunci, munceşte, dar să nu te arăţi la 
audienţele mele. În primul rând, sunt copleşit de muncă; 
apoi, concurenţii dumitale ar putea să-ţi ghicească 
năzuinţele şi să te ponegrească în faţa patronului. 
Cambaceres ţi cu mine nu ţi-am spus o vorbă toată seara, 
numai ca să te ferim de primejdiile favorurilor. 

În clipa când ministrul sfârşea aceste cuvinte, trăsura se 
opri pe cheiul Augustins, tânărul avocat mulţumi 
mărinimosului său protector din toată inima şi foarte 
călduros pentru amândouă hatârurile pe care i le făcuse şi 
începu să bată cu putere în uşă, căci viscolul îi sufla aprig 
peste pulpele picioarelor. În cele din urmă, un portar 
bătrân trase cordonul, ca să se deschidă uşa şi, pe când 
avocatul trecea prin faţa cămăruţei sale, îi strigă cu glas 
răguşit: 

— Domnule Granville, ai o scrisoare. 

Tânărul luă scrisoarea şi încercă, cu tot frigul, să o 
citească la lumina unui felinar slab, a cărui feştilă era pe 
cale să se stingă. 


— E de la tata! Spuse el, luând sfeşnicul, pe care portarul 
i-l aprinsese între timp. Şi se urcă în grabă în locuinţa sa, ca 
să citească scrisoarea care urmează: 

Ia poştalionul şi dacă poţi să vii aici îndată, dă norocul 
peste tine. Domnişoara Angelique Bontems şi-a pierdut 
sora; Iat-o singură la părinţi şi, pe cât ştim, ea nu te urăşte 
deloc. Acum, doamna Bontems îi poate lăsa cam patruzeci 
de mii de franci venit anual, peste ce îi va da ca zestre. Am 
pus totul la cale. Prietenii noştri o să se mire, văzând nişte 
nobili de viţă veche, cum suntem noi, că se încuscresc cu 
familia Bontems. Moş Bontems, care a purtat bonetă 
purpurie15, a dobândit multe bunuri naţionale16, 
cumpărate pe nimic. Dar, mai întâi de toate, n-a luat decât 
pământuri de ale călugărilor, care n-o să se mai întoarcă; 
apoi dacă tot te-ai scoborât ca să te faci avocat, nu văd de 
ce ne-am da înapoi de la altă concesie făcută ideilor vremii 
noastre. Mititica va avea trei sute de mii de franci, eu îţi dau 
o sută, averea mamei tale face o sută cincizeci de mii de 
taleri, sau aproape atât; te văd în stare, scumpul meu copil, 
dacă vrei să intri în magistratură să ajungi senator, tot aşa 
de bine ca alţii. Cumnatul meu, consilierul de stat, n-are să- 
ţi dea o mână de ajutor, într-adevăr. Dar, cum nu este 
însurat, are să-ţi vină într-o zi moştenirea lui. Chiar de nu ai 
ajunge senator prin tine însuţi, ai moşteni locul lui. Acolo ai 
să fii destul de sus, ca să vezi cum se desfăşoară 
evenimentele. Adio, te îmbrăţişez. 

F. Conte de Granville.” 

Şi astfel tânărul Granville se culcă, făcând mii de planuri, 
unul mai frumos ca altul. Sprijinit cu putere de 
Arhicancelar, de ministrul de justiţie şi de unchiul său după 
mamă, care era unul dintre redactorii codului, îşi va începe 
cariera într-un post râvnit de mulţi alţii, la prima curte a 
imperiului şi se şi vedea membru al acelui parchet din care 
Napoleon îşi alegea înalții funcţionari ai imperiului. Se mai 
ivea şi o avere destul de strălucită, ca să-l ajute să-şi ţină 
rangul, lucru pentru care nu i-ar fi fost de ajuns firavul 


venit de cinci mii de franci pe care i-l dădea o moşie 
moştenită de la mama sa. 

Ca să-şi completeze visurile ambiţiei cu fericirea, îşi 
rechemă în minte chipul nevinovat al domnişoarei 
Angeligue Bontems, părtaşa jocurilor lui din copilărie. Atâta 
vreme cât n-ajunsese la vârsta judecății chibzuite, tatăl şi 
mama sa nu s-au împotrivit câtuşi de puţin prieteniei lui cu 
drăgălaşa fată a vecinului lor de la ţară; dar când, în 
scurtele răstimpuri ale vacanţelor petrecute la Bayeux, 
părinţii lui, îngâmfaţi de noblețea lor, descoperiră 
apropierea dintre el şi fată, nu-i dădură voie să se mai 
gândească la ea. Astfel că de zece ani, Granville nu putuse 
s-o vadă decât arareori pe aceea pe care o numea mica lui 
soţie. În clipele acelea, furate supravegherii neîncetate a 
familiilor, de abia dacă schimbau câteva cuvinte 
neînsemnate, trecând unul prin faţa altuia la biserică sau pe 
stradă. Zilele cele mai frumoase erau acelea când, întruniţi 
la câte o serbare câmpenească, numită în Normandia 
adunare, puteau să se privească pe ascuns şi de departe. În 
timpul celor din urmă vacanțe, Granville o văzuse de două 
ori pe Angelique şi privirea ei plecată, înfăţişarea tristă a 
micii sale soţii îl făcură să creadă că o apasă un jug 
necunoscut. 

La şapte dimineaţa, avocatul se afla în Biroul Poştelor din 
strada Notre-Dame-des-Victoires şi avu norocul să găsească 
un loc în trăsura care pleca la ora aceea spre oraşul Caen. 
Avocatul stagiar revăzu cu o adâncă tulburare clopotniţele 
catedralei din Bayeux. Cum nici o nădejde a vieţii sale nu 
fusese încă înşelată. Inima se deschidea sentimentelor 
înălţătoare care mişcă sufletele tinere. După ospăţul prea 
lung, plin de bucuria revederii cu care îl aşteptaseră tatăl 
său şi câţiva prieteni, tânărul nerăbdător a fost dus spre o 
anumită casă, aflată pe strada Teinture şi pe care o 
cunoştea bine. Inima îi bătu cu putere când tatăl său, care 
mai era numit şi acum la Bayeux contele de Granville, 
ciocăni tare într-o poartă, cu vopseaua veche cojită. Era 


cam pe la ora patru seara. O slujnică tânără, cu o bonetă de 
bumbac în cap, îi salută pe domni cu o scurtă plecăciune şi 
răspunse că doamnele trebuie să se întoarcă îndată de la 
vecernie. 

Contele şi fiul său intrară într-o sală joasă, care unea loc 
de salon şi semăna cu vorbitorul dintr-o mănăstire. 
Lambriuri de nuc lustruit întunecau această încăpere, în 
jurul căreia câteva scaune îmbrăcate în tapiţerie şi câteva 
jilţuri străvechi erau. Aşezate la rând. Căminul de piatră nu 
avea altă podoabă decât o oglindă verzuie, iar de fiecare 
parte a ei se vedeau braţele întortocheate ale unor sfeşnice 
vechi, fabricate pe vremea păcii de la Utrecht17. Pe 
lambriurile din faţa căminului, Granville zări un uriaş 
crucifix de fildeş şi abanos, înconjurat de merişor sfinţit. 
Deşi avea trei ferestre, care dădeau spre o grădină de 
provincie, ale cărei răzoare regulate erau mărginite de tufe 
de merişor, încăperea era. Aşa de prost luminată încât de- 
abia se vedeau pe peretele din faţă tablouri religioase, 
datorite vreunui penel vestit şi cumpărate desigur în 
vremea Revoluţiei de către bătrânul Bontems care, atunci 
când era căpetenia districtului, nu-şi uita niciodată 
interesele. De la podeaua ceruită cu îngrijire şi până la 
perdelele de pânză cu pătrate verzi, totul strălucea de o 
curăţenie de mănăstire. Fără voie, inima tânărului se 
strânse în acest lăcaş tăcut, unde trăia Angelique. Saloanele 
strălucite ale Parisului, prin care colinda tot mereu, şi 
vârtejul serbărilor şterseseră din amintirea lui Granville 
felul de trai tihnit şi posomorât din provincie; şi contrastul a 
fost pentru el atât de izbitor, încât îl făcu să se înfioare. 
După ce ieşi de la o adunare de la Cambaceres, unde viaţa 
se arată în toată măreţia ei, unde minţile sunt atât de 
luminate, unde gloria imperială se oglindeşte atât de viu, să 
cazi dintr-odată în mijlocul ideilor meschine, nu e ca şi cum 
te-ai duce din Italia în Groenlanda? 

— Să trăieşti aici nu-i viaţă, îşi zise el, cercetând salonul 
acela puritan. 


Bătrânul conte, care băgase de seamă uimirea fiului său, îl 
luă de mână, îl trase dinaintea unei ferestre, pe unde mai 
pătrundea puţină lumină şi în vreme ce slujnica aprindea 
lumânările vechi din sfeşnice. Încercă să împrăştie norii pe 
care această privelişte îi adunase pe fruntea lui. 

— Ascultă băiete, îi zise el, văduva moşului Bontems e 
nemaipomenit de bisericoasă. Ştii tu. Când dracul 
îmbătrâneşte. Văd că înfăţişarea încăperii acesteia te face 
să strâmbi din nas. Ei, iată care e adevărul. Bătrâna e 
împresurată de preoţi, i-au băgat în cap că mai are vreme 
să ajungă în cer; şi ca să fie mai sigură că-l câştigă pe 
sfântul Petru cu cheile lui cu tot, le cumpără. Se duce la 
liturghie în fiecare zi, ascultă toate slujbele, se împărtăşeşte 
în toate duminicile lăsate de Dumnezeu şi îşi face de lucru 
restaurând capelele. A dăruit catedralei atâtea odăjdii şi 
stihare sfinte. A înzorzonat uraniscull 8 cu atât de multe 
pene, încât la cea din urmă procesiune de Fete-Dieu19 se 
adunase mulţimea ca la spânzurătoare, ca să vadă preoţii 
minunat înveşmântaţi şi toate odoarele lor proaspăt aurite. 
Şi caisa. Asta a ajuns o adevărată ţară sfântă. Eu am 
împiedicat-o pe nebuna asta bătrână să dea cele trei 
tablouri la biserică, un Dominichino, un Correggio şi un 
Andrea del Sarto20, care preţuiesc o sumă mare de bani. 

— Dar Angelique? Întrebă tânărul cu vioiciune. 

— Dacă nu te însori cu ea, Angelique e pierdută, zise 
contele. Cuvioşii ăştia ai noştri au sfătuit-o să trăiască 
fecioară şi martiră. Mi-am dat toată osteneala să-i deştept 
inimioara vorbindu-i de tine, când am văzut că rămâne 
singură la părinţi; dar înţelegi că, o dată măritată, ai s-o 
duci la Paris. Acolo serbările, căsătoria, teatrul şi 
vălmăşagul vieţii pariziene au s-o facă uşor să uite 
spovedaniile, posturile, mortificaţiile şi liturghiile cu care se 
hrănesc de obicei fiinţele astea. 

— Dar cei cincizeci de mii de franci venit anual care provin 
din averile bisericeşti nu se vor întoarce oare.? 


— Ajungem şi la asta, spuse contele cu un zâmbet subţire. 
Vanitatea doamnei ele Bontems a fost destul de măgulită că 
va altoi familia Bontems pe arborele genealogic al 
Granville-ilor, aşa că, în vederea căsătoriei, sus-numita 
mamă dăruieşte averea în deplină proprietate micuţei şi nu- 
şi păstrează decât uzufructul. Şi de aceea preoțimea se 
împotriveşte la căsătoria ta; dar am făcut strigările, totul e 
pregătit şi în opt zile ai să scapi din ghearele mamei şi ale 
preoţilor. Fata cea mai frumoasă din Bayeux are să fie ata, 
o mică tovarăşă care n-o să-ţi pricinuiască nici o supărare, 
fiindcă are idei sănătoase. A fost pusă la încercare prin post 
şi rugăciune şi - adăugă în şoaptă - prin maică-sa. 

O bătaie uşoară în uşă îl întrerupse pe conte, care crezu 
că au să intre cele două doamne. Se arătă un servitor mic şi 
foarte grăbit, stingherit: însă la vederea celor două 
persoane însemnate, făcu un semn slujnicei care veni lângă 
el. Îmbrăcat într-un surtuc albastru, ale cărui pulpane 
fluturau pe şolduri şi cu pantaloni vărgaţi alb cu albastru, 
băiatul acesta avea părul tăiat rotund: chipul lui aducea cu 
al unui mic paracliser, fiindcă oglindea acea evlavie silită, pe 
care o au toţi locuitorii unei case habotnice. 

— Domnişoară Gatienne, ştii cumva unde sunt cărţile 
pentru slujbele Sfintei Fecioare? Doamnele din Congregația 
Sacre-Coeur fac o procesiune în biserică, astă-seară. 

Gatienne se duse să caute cărţile. 

— Mai au mult, măi oşteanule? Întreba contele. 

— Cel mult o jumătate de ceas. 

— Haidem să vedem şi noi; sunt femei frumoase, îi spuse 
tatăl fiului său. De altfel, o vizita la catedrală nu ne poate 
face nici un rău. 

Tânărul îşi urmă tatăl nehotărât. 

— Ce ai? Îl întrebă contele. 

— Ce să am, tată? Am. Dreptate. 

— N-ai spus nimic până acum. 

— Da, dar m-am gândit că dumneata ţi-ai păstrat zece mii 
de franci venit din averea pe care o aveai înainte şi n-aş 


dori să mi-i laşi mie decât cel mai târziu cu putinţă; dar 
dacă-mi dai o sută de mii de franci ca să mă însor prosteşte, 
dă-mi voie să-ţi cer numai cincizeci de mii ca să mă feresc 
de o nenorocire şi să mă bucur, rămânând holtei, de o avere 
la fel cu aceea pe care mi-ar aduce-o domnişoara Bontems a 
dumitale. 

— Eşti nebun? 

— Nu, tată! Lată de ce e vorba: ministrul de justiţie mi-a 
făgăduit alaltăieri un loc în Parchetul Parisului. Cincizeci de 
mii de franci adăugaţi la ceea ce mai am eu şi la leafa 
slujbei mele o să-mi aducă un venit de douăsprezece mii, de 
franci. Atunci, o să am sorţi de izbândă de o mie de ori mai 
buni decât într-o căsătorie tot atât de săracă în fericire, pe 
cât e de bogată în agonisită. 

— Se vede, spuse tatăl zâmbind, că n-ai trăit sub vechiul 
regim. Pe noi ăştia, crezi că ne încurca vreodată o femeie? 

— Dar bine, tată, astăzi căsătoria a ajuns. 

— A, asta-i! Zise contele întrerupându-şi fiul, să fie 
adevărat tot ce-mi cântă bătrânii mei tovarăşi de emigrație? 
Revoluţia ne-a lăsat moştenire obiceiuri ursuze, i-a infectat 
pe tineri cu nişte principii îndoielnice. Întocmai ca şi 
cumnatul meu, jacobinul? 1, ai să-mi vorbeşti de naţiune, de 
morală publică, de dezinteresare. Of! Doamne! Ce ne-am 
face de n-ar fi surorile împăratului22? 

Bătrânul acesta încă verde, pe care ţăranii de pe moşiile 
lui îl numeau încă stăpânul de Granville, sfârşi aceste 
cuvinte tocmai când pătrundeau sub bolțile catedralei. Cu 
toată sfinţenia lăcaşului aceluia, el îngâna, pe când lua 
aghiazmă, o arie din opera Rose şi Colas23 şi îl călăuzi pe 
fiul său de-a lungul galeriilor lăturalnice din pronaos, 
oprindu-se la fiecare stâlp, ca să cerceteze în biserică 
şirurile de capete, care erau aliniate ca ostaşii la paradă. 
Slujba deosebită pentru Sacre-Coeur tocmai trebuia să 
înceapă. Doamnele membre ale acestei congregaţii, fiind 
aşezate lângă cor, contele şi fiul său se îndreptară spre acea 
parte a pronaosului şi se rezemară de unul dintre stâlpii cei 


mai umbriţi de unde se putea vedea mulţimea neîntreruptă 
de capete, care semăna cu o pajişte smălțuită de flori. 
Deodată, la doi paşi de tânărul Granville, răsună un glas 
atât de dulce, încât nu părea cu putinţă să fie al unei fiinţe 
omeneşti; cânta aşa cum cântă cea dintâi privighetoare 
după ce a trecut iarna. Deşi însoţită de mii de voci de femei 
şi de sunetele ore-ii, glasul acesta îţi înfioră nervii, de parcă 
ar fi fost zgăriaţi de sunetele prea ascuţite şi prea tari ale 
unei armonici. Parizianul se întoarse, văzu o tânără fată 
care ţinea capul plecat şi al cărui chip era din pricina asta 
cu totul ascuns de o pălărie mare de stofă albă; şi se gândi 
că numai ei i se datora melodia aceea senină. Cu toată 
îmbrăcămintea groasă de lână cafenie în care era 
înfăşurată, i se păru că o recunoaşte pe Angelique şi 
împinse braţul tatălui său. 

— Da, ea e! Zise contele, după ce se uită în direcţia în care 
îl îndemnase fiu! Său. 

Bătrânul nobil îi arătă cu un semn chipul pălit al unei 
femei în vârstă, ai cărei ochi, înconjurați de cearcăne mari 
negre, îi şi văzuseră pe străini, fără ca privirea ei făţarnică 
să se ridice de pe cartea de rugăciuni pe care o ţinea în 
mână. 

Angelique ridică fruntea spre altar, ca şi cum ar fi vrut să 
tragă în piept mireasma pătrunzătoare a norilor de tămăie, 
oare ajungea până la cele două femei. Atunci, la lumina 
tainică ce o răspândeau în lăcaşul acela întunecat 
policandrul din pronaos, sfeşnicele şi câteva lumânări, 
aprinse în dreptul stâlpilor, tânărul văzu o faţă care îi 
zdruncină hotărârea. O pălărie de mătase albă, cu o 
panglică lucioasă, legată sub bărbia mică şi cu gropiţă, 
făcea ca un chenar chipului de o neasemuită perfecţiune. 
Deasupra frunţii înguste, dar foarte gingaşe, părul de aur 
pal se despărţea în două şuviţe şi cădea de-a lungul 
obrajilor, ca umbra frunzişului pe un mănunchi de flori. 
Arcul sprâncenelor era tras cu priceperea care ne 
minunează la frumoasele chipiuri chinezeşti. Nasul, uşor 


acvilin, avea o linie puternică şi hotărâtă puţin obişnuită, iar 
buzele semănau cu două linii trandafirii trase cu dragoste 
de un penel subţire. Ochii, de un albastru deschis, erau plini 
de nevinovăție. Granville băgă de seamă că faţa aceasta 
părea cam ţeapănă şi închisă, însă crezu că lucrul se 
datorează evlaviei care o însufleţea atunci pe Angelique. 
Vorbele sfinte ale rugăciunii treceau printre două şiraguri 
de mărgăritare; frigul lăsa să se vadă. În preajma lor ca un 
nor de miresme. Fără voie, tânărul încercă să se aplece ca 
să respire suflarea aceea cerească. Mişcarea lui atrase 
luarea-aminte a fetei şi privirea ei înălţată, fără să 
clipească, spre altar, se întoarse către Granville pe care 
întunericul nu-i îngădui să-l vadă prea desluşit, dar în care 
recunoscu pe tovarăşul ei din copilărie; o amintire mai 
puternică decât rugăciunea dădu o strălucire 
nemaipomenită chipului ei şi ea se înroşi. Avocatul avu o 
tresărire de bucurie când văzu că speranţele vieţii de apoi 
sunt înfrânte de nădejdea dragostei şi măreţia sfântului 
lăcaş e pusă în umbră de amintirile lumeşti; dar încântarea 
lui nu ţinu multă vreme; Angeligue îşi lăsă vălul, luă o 
înfăţişare liniştită şi reîncepu să cânte, fără ca glasul ei să 
trădeze cea mai mică tulburare. Granville se trezi sub 
stăpânirea unei singure dorinţe şi toate gândurile lui de 
prevedere pieriră. Când slujba se sfârşi, nerăbdarea lui 
ajunsese atât de mare, încât nu le lăsă pe cele două doamne 
să plece singure acasă, ci veni îndată să o salute pe mica lui 
soţie. O recunoaştere sfioasă şi de o parte şi de alta avu loc, 
în faţa credincioşilor, în pridvorul catedralei. Doamna 
Bontems tresări de mândrie luând braţul contelui care, 
fiind nevoit să i-l întindă în faţa lumii, fu foarte nemulţumit 
de nerăbdarea aşa de puţin cuviincioasă a fiului său. 

Vreme de aproape cincisprezece zile, câte s-au scurs între 
prezentarea oficială a tânărului viconte de Granville ca 
logodnic al domnişoarei Bontems şi ziua solemnă a nunţii 
sale, el a venit tot mereu să stea cu prietena sa, în 
vorbitorul cel întunecos, cu care se obişnuise. Vizitele lui 


lungi aveau ca scop să iscodească firea frumoasei 
Angeligue; căci, din fericire, prevederea i se redeşteptase a 
doua zi după întâlnire. O găsea aproape totdeauna pe 
viitoarea lui soţie aşezată dinaintea unei măsuţe de lemn de 
Santa Lucia, îndeletnicindu-se să-şi coasă singură 
monograma pe rufăria care făcea parte din zestrea ei. 
Angelique nu aduse niciodată ea cea dintâi vorba despre 
religie. Dacă tânărului avocat îi venea gust să se joace cu 
mătăniile bogate, păstrate într-un. Săculeţ de catifea verde, 
dacă se uita râzând la relicva care însoțea totdeauna 
această unealtă a evlaviei, Angelique îi lua cu blândeţe 
mătăniile din mână, aruncându-i o privire rugătoare şi, fără 
un cuvânt, le punea la loc în săculeţ şi-i strângea bine 
sforile. Dacă vreodată Granville se încumeta să ridice glasul 
cu puţină răutate împotriva slujbei din biserică, frumoasa 
normandă îl asculta, opunându-i zâmbetul convingerii. 

— Ori nu crezi nimic, ori crezi tot ce te învaţă biserica, îi 
răspundea ea. Ai vrea ca mama copiilor dumitale să fie o 
fată fără credinţă? Nu! Care om ar îndrăzni să se facă 
judecător între necredincioşi şi Dumnezeu? Aşadar, cum aş 
putea eu să osândesc ceea ce biserica socoteşte ca 
adevărat? 

Angeligue părea însufleţită de o iubire a aproapelui atât 
de duioasă, tânărul avocat vedea cum îi aruncă priviri atât 
de convingătoare, încât uneori a fost ispitit să îmbrăţişeze 
credinţa logodnicii sale; convingerea adâncă pe care o avea 
că este pe calea adevărului deşteptă în inima viitorului 
magistrat unele îndoieli, de care ea încerca să se 
folosească. Granville făcu atunci greşeala neiertată de a lua 
drept dragoste vraja pricinuită de dorinţă. Angelique era 
aşa de fericită să împace glasul inimii cu acel al datoriei, 
lăsându-se în voia unei porniri ivite încă din copilărie, încât 
avocatul înşelat astfel nu putea să ştie care dintre aceste 
două glasuri era mai puternic. Tinerii nu sunt oare cu toţii 
prea dispuşi să se încreadă în făgăduielile unui chip 
drăgălaş, să judece frumuseţea sufletului, după aceea a 


trăsăturilor? Un simţământ nelămurit îi îndeamnă să creadă 
că desăvârşirea morală corespunde totdeauna desăvârşirii 
trupeşti. Dacă religia nu i-ar fi îngăduit fetei să se lase în 
voia sentimentelor ei, în puţină vreme ele i s-ar fi uscat în 
inimă, ca o plantă stropită cu un acid ucigător. Cum putea 
un îndrăgostit, iubit şi el la rândul său, să recunoască un 
fanatism aşa de bine ascuns? Aceasta e povestea 
sentimentelor tânărului Granville, în răstimpul acelor 
cincisprezece zile înghiţite cu lăcomie, ca o carte, la care te 
atrage deznodământul. Cercetând-o cu luare-aminte pe 
Angeligue, ea îi păru femeia cea mai blândă; se pomeni 
chiar că o binecuvântează pe doamna Bontems, care 
insuflându-i cu atâta putere regulile religiei, o pregătise 
oarecum pentru greutăţile vieţii. 

În ziua aleasă pentru iscălirea faimosului contract, 
doamna Bontems îl puse pe ginerele său să jure solemn că 
va respecta deprinderile religioase ale fiicei sale, că-i va da 
e libertate deplină de conştiinţă, că o va lăsa să se 
împărtăşească, să meargă la biserică, la spovedanie atât cât 
o pofti şi că nu se va amesteca niciodată în alegerea 
duhovnicului ei. În clipa aceea înălţătoare, Angelique se uită 
la viitorul său soţ cu o expresie atât de curată şi nevinovată, 
încât Granville nu stătu la îndoială să facă jurământul ce i se 
ceruse. Un zâmbet flutură pe buzele abatelui Fontanon, un 
bărbat palid, care îndruma sufletele celor din casă. Dând 
uşor din cap, domnişoara Bontems făgădui tovarăşului său 
de a nu se folosi peste măsură de această libertate de con 
ştiinţă. Cât despre bătrânul conte, el fluiera încetişor 
refrenul „Cine naiba a mai văzut”24. 

După câteva zile petrecute cu ospeţele de după nuntă, 
care sunt faimoase în provincie, Granville şi soţia sa se 
întoarseră la Paris, unde tânărul avocat fu numit procuror 
pe lângă Curtea Imperială a Senei. Atunci când cei doi soţi 
căutară o locuinţă, Angelique se folosi de trecerea pe care o 
au toate femeile în luna de miere, ca să-l hotărască pe 
Granville să la un apartament mare, aşezat la parterul unei 


case din colţul străzii Vieille-du-lemple cu strada Neuve- 
Saint-Franqois. Pricina cea mai însemnată pentru care o 
alesese era că această casă se găsea la doi paşi de strada 
Orleans, unde era o biserică şi se învecina cu o capelă, 
aflată pe strada Saint-Louis. 

— O bună gospodină trebuie să-şi facă provizii, îi spuse 
râzând soţul ei. 

Angeligque îl făcu să înţeleagă pe bună dreptate că Palatul 
de Justiţie e în vecinătatea Cartierului Marais şi că 
magistraţii la care, se duseseră în vizită locuiau tot pe acolo. 
O grădină mare dădea mai mult preţ acelei locuinţe, fiind 
vorba de o pereche tânără: copiii, dacă cerul le va dărui, 
vor avea unde să stea la aer; curtea era încăpătoare, 
grajdurile erau frumoase. Procurorul ar fi vrut să locuiască 
într-o casă pe Chaussee-d'Antin25, unde totul e tineresc şi 
plin de viaţă, unde apar noutăţile modei, unde mulţimea de 
pe bulevarde e frumos gătită, de unde e mai puţin drum de 
făcut pentru a merge la un teatru sau pentru a da peste 
alte distracţii, dar fu nevoit să se supună alintărilor unei 
tinere femei, care cerea întâia oară un hatâr şi, ca să-i facă 
plăcere, se înmormântă în Marais. Slujba lui Granville îi 
cerea o muncă fără răgaz, cu atât mai mult cu cât era ceva 
nou pentru el; deci, el se îndeletnici înainte de toate cu 
mobilarea camerei de lucru şi orânduirea bibliotecii; se 
aşeză îndată într-o încăpere, care fu în curând încărcată de 
dosare şi-şi lăsă nevasta să supravegheze înfrumusețarea 
locuinţei lor. 

Cu atât mai bucuros o arunca pe Angelique în vălmăşagul 
primelor cumpărături ale gospodăriei, din care izvorăsc 
atâtea plăceri şi amintiri pentru femeile tinere, cu cât el se 
simţea ruşinat că lipseşte de lângă ea mai des de cum i-o 
îngăduiau legile lunii de miere. 

După ce îşi îndrumă lucrările sale, procurorul general o 
lăsă pe soţia sa să-l ia de braţ, să-l scoată din camera sa de 
lucru şi să-l ducă să vadă cum arătau mobilele şi podoabele, 
pe care el nu le cunoştea decât în parte sau numai în 


amănunt. Dacă o fi adevărat, cum suna o zicătoare, ca poţi 
să judeci o femeie uitându-te la uşa casei ei, o locuinţă ar 
trebui să-i tălmăcească sufletul cu şi mai multă fidelitate. 
Fie că doamna de Granville şi-o fi dăruit încrederea unor 
tapiţeri lipsiţi de gust, fie că îşi întipărise propria ei fire într- 
o seamă de lucruri comandate de ea, tânărul magistrat 
rămase uimit de înfăţişarea ţeapănă, pompoasă şi rece a 
odăilor sale: nu zări nimic gingaş; totul era lipsit de 
armonie, nimic nu-ţi mângâia ochii. Vederile înguste şi 
rigide care se trădau în vorbitorul de la Bayeux retrăiau în 
locuinţa sa, pe sub lambriurile vaste scobite în formă de 
cerc şi împodobite cu arabescuri în dungi întortocheate şi 
lungi, de un gust atât de îndoielnic. 

Dorind să găsească o scuză soţiei sale, tânărul se întoarse 
şi cercetă din nou sala de intrare înaltă şi lungă, prin care 
se pătrundea în apartament: culoarea lambriului, cerută de 
nevastă-sa zugravului, era prea întunecată, şi catifeaua de 
un verde foarte închis care îmbrăca banchetele făcea să 
pară şi mai posomorâtă încăperea aceasta, la drept vorbind 
nu prea însemnată; dar din ea îţi faci o părere despre 
întreaga casă, după cum judeci isteţimea unui om după cea 
dintâi frază pe care o rosteşte. O sală de intrare e un fel de 
prefaţă care trebuie să vestească totul, dar să nu 
făgăduiască nimic. Tânărul substitut se întreba dacă soţia 
lui o fi ales lampa cu fănar străvechi, care se găsea în 
mijlocul acestei săli goale, pardosită cu marmură albă şi 
neagră, împodobită cu un tapet care imita pietrele 
încastrate, brăzdate ici-colo de muşchi verde. Un vechi 
barometru bogat împodobit era agăţat în mijlocul unui 
perete, parcă anume pentru a-l face. Să oară şi mai gol. La 
vederea lui, tânărul îşi întoarse ochii spre soţia sa: părea 
atât de mulţumită de chenarele roşii care tiveau perdelele 
de percal, atât de mulţumită de barometru şi de statuia 
cuviincioasă, care împodobea o sobă mare gotică, încât nu 
avu cruda îndrăzneală de a-i sfărâma măreţele ei iluzii. În 
loc de a o învinovăţi pe nevastă-sa, Granville se învinovăţi 


pe sine, se învinui că nu-şi făcuse cea dintâi datorie, care îi 
poruncea să călăuzească la Paris paşii unei fete crescute la 
Bayeux. Judecând după mostra aceasta, cum să nu ghiceşti 
podoabele din celelalte odăi? Ce se putea aştepta de la o 
femeie care se înspăimânta când vedea pulpele goale ale 
unei cariatide. Care respingea cu înfocare un candelabru, 
un sfeşnic, o mobilă, îndată ce vedea pe ele goliciunea unui 
tors egiptean? În vremea aceea, şcoala lui David ajunsese la 
culmea gloriei, totul în Franţa era sub înrâurirea desenului 
său fără cusur şi al dragostei pentru formele antice, care 
făceau oarecum din picura lui un fel de sculptură colorată. 
Niciuna dintre toate născocirile luxului imperial nu căpătă 
drept de cetăţenie în casa doamnei de Granville. Vastul 
salon pătrat al locuinţei ei păstra albul şi aurul şters, care-l 
împodobea pe vremea lui Ludovic al XV-lea, şi în el 
arhitectul făcuse o adevărată risipă de grilaje întretăiate şi 
de acele nesuferite ghirlande de flori, ce se datorau 
sterpului belşug al desenatorilor de atunci. Cel puţin dacă 
ar fi domnit armonia, dacă arta mobilierului ar fi silit lemnul 
de acaju modem să ia formele întortocheate aduse la modă 
de gustul corupt al lui Boucher26, casa în care locuia 
Angeligue ar fi înfăţişat doar nepotrivirea plină de haz a doi 
tineri trăind în veacul al nouăsprezecelea, ca şi cum ar fi 
făcut parte din veacul al optsprezecelea; dar o mulţime de 
alte lucruri produceau contraste caraghioase, bătătoare la 
ochi. Consolele, pendulele, sfeşnicele aminteau de însuşirile 
războinice pe care le îndrăgiseră parizienii în urma 
victoriilor imperiului. Coifuri greşeşti, săbii romane 
încrucişate, scuturi, datorite entuziasmului pentru tot ce e 
militar şi care împodobeau mobilele cele mai paşnice,: nu se 
potriveau câtuşi de puţin cu arabescurile gingaşe şi 
întortocheate care o încântau pe doamna de Pompadour27. 
Evlavia te duce la un fel de umilinţă obositoare, din care se 
desprinde trufia. Fie din sfială, fie dintr-o aplicare firească, 
doamna de Granville părea că nu putea suferi culorile 
deschise şi luminoase. Se mai gândea poate că roşul- 


purpuriu şi cafeniul se potrivesc cu slujba de magistrat. Dar 
cum ar fi putut o fată tânără, obişnuită cu o viaţă severă, să- 
şi închipuie divanurile acelea sortite plăcerilor, care 
deşteaptă numai gânduri rele, budoarele acelea frumos 
împodobite şi viclene, în care mijesc păcatele? Bietul 
magistrat era deznădăjduit. După felul în care el încuviinţa 
laudele pe care ea singură şi le aducea soţia înţelese că 
nimic nu-i plăcuse bărbatului. Se arătă atât de mâhnită de a 
nu fi izbutit, încât îndrăgostitul de Granville văzu o dovadă 
de iubire în durerea ei adâncă, în loc să vadă o rană în 
amor-propriu. Ce alt putea oare să facă o fată tânără, 
smulsă pe neaşteptate din mijlocul ideilor mărunte din 
provincie, nepricepută la cochetărie, la eleganța vieţii 
pariziene? Decât să-şi mărturisească adevărul, 
magistratului îi plăcu mai bine să creadă că alegerea 
lucrurilor a fost făcută de negustori şi nu de soţia lui. Dacă 
ar fi fost mai puţin îndrăgostit, ar fi înţeles că negustorii, 
care ghicesc repede gustul muşteriilor, binecuvântaseră 
cerul că le-a trimis o tânără nepricepută şi bisericoasă care 
să-i ajute să se descotorosească de lucrurile demodate. O 
mângâie deci pe drăgălaşa lui normandă. 

— Fericirea, scumpa mea Angelique, nu vine de la o mobilă 
mai mult sau mai puţin elegantă, ci atârnă de blândeţea, de 
bunătatea, de dragostea unei femei. 

— Doar e datoria mea să te iubesc şi nici o altă datorie n-o 
să-mi facă atâta plăcere să o aduc la îndeplinire, răspunse 
blând Angelique. 

Firea a pus în inima femeilor atâta dorinţă de a plăcea. 
Atâta nevoie de dragoste, încât până şi la o tânără 
evlavioasă gândurile de viitor şi de mântuire a sufletului 
pier În faţa bucuriilor dintâi ale măritişului. Astfel că, din 
luna aprilie, când se căsătoriseră şi până la începutul iernii, 
cei doi soţi trăiră într-o unire desăvârşită. Dragostea şi 
munca au darul să facă pe un om să privească nepăsător 
lucrurile dinafară. Fiind silit să stea la Palatul de Justiţie 
jumătate din zi, chemat să judece pricini însemnate, privind 


viaţa şi averea oamenilor, Granville putu mai puţin ca altul 
să ia seama la anumite lucruri din căsnicia sa. Dacă vinerea 
i se servea mâncare de post, dacă, din întâmplare, cerea un 
fel de bucate cu carne soţia sa, căreia Evanghelia nu-i 
dădea voie să mintă, ştia totuşi prin mici şiretlicuri, 
îngăduite în interesul credinţei, să pună fapta ei 
precugetată în seama uitării sau a sărăciei pieţii; adesea o 
punea în sarcina bucătarului şi merse până acolo că îl şi 
certă. Pe vremea aceea, magistraţii tineri nu ţineau ca 
astăzi posturile, postul Paştelui, cele trei zile de post de la 
începutul fiecărui anotimp28, postul din ajun de sărbătoare, 
aşa că Granville nu băgă de seamă de la început repetarea 
necontenită a acestor prânzuri de post, pe care de altfel 
soţia sa se îngrijea cu iscusinţă să le facă foarte gustoase, 
cu ajutorul lişiţelor, al găinuşelor de apă, a pateului de 
peşte, ale căror cărnuri cu miros de baltă şi a căror 
pregătire puteau să te păcălească. 

Magistratul trăia aşadar ca un drept-credincios, fără să-şi 
dea seama şi îşi mântuia sufletul pe neştiute. În zilele de 
lucru, nu avea cum să ştie dacă nevasta lui se duce sau nu 
la liturghie: duminica, printr-o bunăvoință cât se poate de 
firească, o însoțea la biserică. Ţinând seama că şi ea uneori 
îi jertfea slujba de vecernie. Teatrele fiind de nesuferit vara 
din pricina căldurii, nici măcar nu se ivi prilejul unei piese 
cu succes mare pentru ca Granville să-i poate propune 
soţiei lui s-o ducă la o reprezentaţie. Astfel că spinoasa 
chestiune a teatrului n-a fost dezbătută. Apoi, în primele 
clipe ale unei căsnicii, la care un bărbat a fost ademenit de 
frumuseţea unei fete, nu e uşor ca el să ceară prea mult, 
când e vorba de plăcerile lui. Tineretul e mai mult lacom 
decât rafinat şi de altfel numai faptul de a avea o femeie eo 
înaintare. Cum ai putea recunoaşte răceala, demnitatea sau 
sfiala unei femei, când o crezi însufleţită de aceeaşi 
înflăcărare care te-a cuprins? Când ea răsfrânge culorile 
văpăii care te încinge pe tine? Trebuie să ajungi la o 
oarecare potolire conjugală, ca să bagi de seamă că o 


femeie evlavioasă aşteaptă dragostea cu braţele 
încrucişate. Granville se crezu astfel destul de fericit, până 
în clipa când o întâmplare nenorocită veni să schimbe 
soarta căsniciei sale. 

În luna noiembrie 1807, canonicul catedralei din Bayeux, 
care altădată fusese păstorul sufletesc al doamnei Bontems 
şi al fiicei sale, veni la Paris, împins de ambiția de a ajunge 
în vreuna dintre parohiile capitalei, slujbă pe care o râvnea 
poate numai ca fiind o treaptă spre o episcopie. 
Recăpătându-şi întreaga înrâurire asupra oii rătăcite, se 
înspăimântă când o găsi atât de schimbată de aerul 
Parisului şi vru s-o readucă pe calea cea bună. Înfricoşată 
de mustrările fostului canonic, bărbat în vârstă de vreo 
treizeci şi opt de ani, care aducea în mijlocul. Preoţimii atât 
de îngăduitoare şi de luminată a Parisului acea asprime a 
catolicismului provincial, acea habotnicie neînduplecată, ale 
cărei cerinţe nenumărate sunt tot atâtea cătuşe pentru 
sufletele fricoase, doamna de Granville se pocăi şi se 
reîntoarse la jansenismul ei. 

Ar fi obositor să zugrăvim întocmai întâmplările care 
aduseră pe nesimţite nenorocirea în sânul acestei căsnicii; 
va fi de ajuns poate să povestim numai pe cele mai 
însemnate, fără a le înşira migălos, pe rând, aşa cum s-au 
ivit. Prima neînțelegere a celor doi soţi a fost totuşi destul 
de vie. Atunci când Granville îşi scoase soţia în lume, ea nu 
se feri să meargă la adunările serioase, la mese, concerte, 
la întrunirile magistraţilor care erau superiorii soţului său 
pe treapta judecătorească; dar se pricepu câtăva vreme să 
scornească o durere de cap, ori de câte ori era vorba de un 
bal. Într-o zi, Granville, sătul de aceste boli uşoare, ivite la 
poruncă, rupse scrisoarea care le făcea cunoscut un bal dat 
de un consilier de stat, îşi păcăli nevasta, vorbindu-i de 
invitaţie, şi într-o seară când sănătatea ei nu lăsa nimic de 
dorit, o aduse în mijlocul unei serbări strălucite. 

— Scumpa mea, îi zise el la întoarcere, simțindu-se jignit 
de înfăţişarea ei mâhnită, starea dumitale de soţie, rangul 


pe care îl ai în lume şi averea de care te bucuri îţi impun 
îndatoriri pe care nici o lege sfântă nu le poate desfiinţa. Nu 
eşti tu mândria bărbatului tău? Trebuie deci să mergi la bal 
atunci când merg eu şi să te porţi aşa cum se cuvine. 

— Dar bine, dragul meu, rochia mea era chiar aşa de 
groaznică? Ce-o fi avut rochia mea de nu ţi-a plăcut? 

— Aici e vorba de înfăţişarea ta, scumpa mea. Când un 
tânăr se apropie ca să-ţi vorbească, eşti aşa de ţeapănă, 
încât un glumeţ ar putea crede ca virtutea ţi-e foarte slabă. 
Parcă te-ai teme că un zâmbet te-ar putea pierde. S-ar fi zis 
că îi ceri iertare lui Dumnezeu pentru toate păcatele care s- 
ar fi făptuit în jurul tău. Lumea, îngeraşul meu drag, nu e o 
mănăstire. Dar fiindcă veni vorba de rochii, trebuie să-ţi 
mărturisesc că mai ai şi datoria de a te ţine de modă şi de 
regulile bunei-cuviinţe. 

— Ai vrea să-mi arăt trupul, ca femeile acelea neruşinate 
care îşi croiesc rochiile în aşa fel, că lasă să se plimbe 
privirile celor din jur pe umerii lor goi, pe. 

— E o mare deosebire, draga mea, o întrerupse 
substitutul, între a-ţi dezgoli pieptul şi a purta ceva care să- 
ţi vină bine. Tu ai trei fâşii de tul încreţit, care-ţi acoperă 
gâtul până la bărbie. Parcă ai fi cerut într-adins croitoresei 
să-ţi schimbe forma gingaşă a umerilor şi a sânului, cu 
stăruința cu care altă femeie, care vrea să placă, îi cere să-i 
facă rochii, ca să scoală la iveală formele cele mai ascunse. 
Ţi-ai înfăşat pieptul în atâtea cute, încât toată lumea îşi 
bătea joc de sfiala ta nefirească. Te-ar durea dacă ţi-aş 
repeta vorbele caraghioase care s-au spus despre tine. 

— Cei cărora le plac asemenea bucurii necuviincioase nu o 
să ne poarte ei păcatele, răspunse tăios: tânăra femeie. 

— N-ai dansat deloc? O întrebă Granville. 

— N-am să dansez niciodată, răspunse ea. 

— Ce-ar fi daca ţi-aş spune că trebuie să dansezi? Rosti cu 
vioiciune magistratul. Da, trebuie să fii la modă, să-ţi pui 
flori în păr, să porţi giuvaeruri. Gândeşte-te, drăguţa mea, 
că oamenii bogaţi, cum suntem noi, au datoria să întreţină 


luxul într-o ţară. Nu e mai bine să ajuţi să înflorească 
manufacturile, decât să-ţi risipeşti banii, făcând pomeni în 
mâinile preoţilor? 

— Vorbegşti ca un om de stat, spuse Angelique. 

— Şi tu ca un om al bisericii, îi răspunse el răspicat. 

Cearta ajunse foarte aprigă. Doamna de Granville se arăta 
în răspunsurile sale, blânde totuşi, rostite cu un sunet de 
glas limpede, cum e clopoţelul de la liturghie, de o 
încăpățânare care trăda înrâurirea vreunui preot. Şi atunci 
când îi spuse - amintind de drepturile consfinţite prin 
făgăduiala dată de Granville - că duhovnicul ei o oprea 
îndeosebi să se ducă la bal, magistratul încercă să o 
convingă că acest preot depăşea canoanele bisericii. 
Această groaznică discuţie teologică a reînceput şi mai 
înverşunată şi mai acră de amândouă părţile, când 
Granville a vrut să-şi ducă soţia la teatru. În cele din urmă, 
magistratul, numai în scopul de a combate înrâurirea 
dăunătoare pe care o avea fostul canonic asupra soţiei sale, 
începu cearta în aşa fel că doamna de Granville fu nevoită, 
la sfidarea lui, să scrie la Vatican, ca să afle dacă o femeie ar 
putea să poarte rochii decoltate, să meargă la bal şi la 
teatru, pentru a-i face plăcere bărbatului ei. Şi asta fără să- 
şi piardă sufletul. Răspunsul venerabilului Pius al VII-lea n-a 
întârziat mult, el osândea sus şi tare împotrivirea femeii şi îl 
dojenea pe duhovnic. Această scrisoare, un adevărat 
îndreptar de căsnicie, parcă ar fi fost dictată de glasul blajin 
al lui Fenelon29, de a cărui gingăşie şi blândeţe era plină. 

„O femeie se simte bine oriunde o duce soţul ei. Dacă 
săvârşeşte păcate din porunca lui, nu este ea aceea care va 
răspunde într-o zi.” 

Aceste două pasaje din omiliile papei făcură pe doamna de 
Granville şi pe duhovnicul ei să-l învinuiască de lipsă de 
credinţă. Dar mai înainte de a sosi răspunsul, magistratul 
băgă de seamă paza straşnică a opreliştilor bisericeşti pe 
care i-o impunea nevasta sa în zilele de post şi porunci 
servitorilor să-i pregătească mâncăruri de dulce în tot 


timpul anului. Oricât de mare era neplăcerea pe care o 
pricinuia ordinul acesta soţiei sale, Granville, căruia puţin îi 
păsa de post şi de dulce, îl menţinu cu bărbăţie. Cea mai 
slabă făptură vie şi cugetătoare nu e oare jignită în ceea ce 
are ea mai scump, atunci când împlineşte din imboldul unei 
voințe străine un lucru pe care l-ar fi făcut de la sine? Cea 
mai cumplită dintre toate asupririle e aceea care răpeşte 
întruna sufletului meritul faptelor şi gândurilor sale: abdici 
fără să fi domnit. Vorba cea mai dulce de rostit, simţământul 
cel mai duios de dezvăluit, pier atunci când ni se pare că 
sunt poruncite. În curând, tânărul magistrat ajunse să se 
lipsească să-şi mai primească prietenii, să dea o serbare sau 
un ospăț. Casa lui parcă era cernită. O casă a cărei stăpână 
e bisericoasă ia o înfăţişare cu totul deosebită. Servitorii, 
puşi totdeauna sub supravegherea soţiei, nu sunt aleşi 
decât printre oamenii aşa-zis cuvioşi şi care au un chip al 
lor. Aşa după cum flăcăul cel mai vesel, dacă intră în 
jandarmerie, ia o înfăţişare de jandarm, tot aşa şi acei ce 
păzesc îndeaproape tipicul bisericii capătă o înfăţişare 
asemănătoare: obiceiul de a pleca ochii, de a avea o ţinută 
smerită ti îmbracă într-un veşmânt înşelător, pe care 
şmecherii ştiu să-l poarte de minune. Apoi, femeile 
bisericoase alcătuiesc un fel de republică; se cunosc între 
ele; servitorii pe care şi-i recomandă una alteia sunt ca o 
rasă deosebită, păstrată de ele, după pilda amatorilor de 
cai, care nu primesc nici un cal în grajdurile lor fără 
certificat de naştere în regulă. Cu cât aşa-zişii necredincioşi 
privesc mai cu de-amănuntul o casă prea evlavioasă, cu atât 
descoperă atunci că urâtul se întinde acolo pretutindeni; 
regăsesc totodată înfăţişarea de calicie şi de taină a 
locuinţelor de cămătari şi umezeala aceea mirosind a 
tămâie. Care pluteşte în aerul rece din biserici. Rânduiala 
meschină, sărăcia de idei, pe care totul o trădează, nu se 
poate reda decât printr-un singur cuvânt: bigotism. În 
casele acelea sinistre şi neînduplecate, bigotismul e 
întipărit în mobile, în gravuri, în tablouri; vorbirea e bigotă, 


tăcerea e bigotă, chipurile sunt bigote. Prefacerea 
oamenilor şi a lucrurilor în ceva bigot e o taină de neînțeles, 
dar faptul există. Oricine a băgat de seamă că bigoţii nu 
umblă, nu se aşază, nu vorbesc aşa cum umblă, se aşază şi 
vorbesc oamenii de lume: în casă la ei te simţi stânjenit, la 
ei nu râzi, la ei domneşte peste tot o rânduială, o aşezare 
neclintită, începând cu boneta gazdei şi până la perniţa ei 
cu ace; privirile nu sunt sincere, oamenii par nişte umbre şi 
stăpâna casei parcă ar sta pe un tron de gheaţă. Într-o 
dimineaţă, bietul Granville descoperi toate semnele 
bigotismului în casa lui. Se găsesc pe lume unele aşezări 
unde urmările sunt aceleaşi, deşi nu vin din aceleaşi pricini. 
Urâtul trage în jurul, acestor case nenorocite un cerc de 
fier, care cuprinde toată groaza pustiului şi tot nemărginitul 
vidului. Atunci căsnicia nu e un mormânt, e însă ceva mai 
rău, o mănăstire. În mijlocul acestei sfere de gheaţă, 
magistratul îşi privi nevasta; lecuit de patimă, băgă de 
seamă, cu o vie mâhnire, îngustimea ideilor, pe care o trăda 
felul cum îi creştea părul pe fruntea joasă şi uşor scobită; 
trăsăturile fără cusur ale chipului ei îi părură că au ceva 
ţeapăn şi hotărât, care în puţină vreme îi făcu nesuferită 
blândeţea înşelătoare, care-l încântase. Îşi dădu seama că 
într-o zi, dacă s-ar întâmpla o nenorocire, buzele acelea 
subţiri i-ar putea spune: „E spre binele tău, dragul meu 
Chipul doamnei de Granville căpătă o culoare spălăcită, o 
expresie serioasă care făcea să piară zâmbetul pe buzele 
celor din preajma ei. Schimbarea aceasta se făcu oare prin 
moravurile ascetice ale unei cucernicii care nu e pietate 
adevărată, aşa după cum calicia nu e economie - sau se 
ivise din pricina pustiului sufletesc al oricărui bigot? Cine ar 
putea spune? Frumuseţea lipsită de expresie e poate o 
minciună. Surâsul de neclintit, care era întipărit pe faţa 
tinerei femei, când se uita la Granville, părea să fie la ea o 
formulă iezuitică a fericirii, prin care credea că mulţumeşte 
toate cerinţele căsniciei; milostenia ei era jignitoare, 
frumuseţea ei fără pasiune părea o monstruozitate celor ce 


LIA 


o cunoşteau şi cea mai blajină vorbă a ei te scotea din 
răbdări; nu adulta de sentimente, ci de datorie. Unele 
cusururi ale femeii se pot îndrepta prin lecţiile aspre pe 
care ile dă experienţa sau bărbatul, dar prin nimic nu se 
poate lupta împotriva tiraniei falselor idei religioase. 
Strădania de a cuceri fericirea veşnică, pusă în cumpănă cu 
o plăcere lumească. Învinge totul, e mai presus de orice şi 
te face să înduri totul. Nu e oare egoismul îndumnezeit, eul 
mai presus de mormânt? Şi astfel, papa a fost osândit de 
tribunalul canonicului fără prihană şi al tinerei cuvioase. 
Sentimentul de a nu greşi niciodată le înlocuieşte pe 
celelalte în sufletele acestea pornite să asuprească. De 
câtăva vreme, se statornicise o luptă ascunsă între ideile 
celor doi soţi şi tânărul magistrat osteni curând în hărţuiala 
aceasta, care n-avea să înceteze niciodată. Care bărbat, ce 
fire omenească nu se dă bătută în faţa unui chip ce se 
preface îndrăgostit, a unei mustrări răspicate opusă celor 
mai neînsemnate dorinţe? Ce poţi face împotriva unei femei 
care se slujeşte de iubirea ta pătimaşă ca să-şi apere 
nesimţirea, care pare hotărâtă să se arate blajină dar 
neînduplecată, care se. Pregăteşte să joace rolul victimei cu 
bucurie şi priveşte bărbatul ca pe o unealtă a lui 
Dumnezeu, ca pe o pacoste ale cărei biciuiri chinuitoare o 
vor scăpa de cele din purgatoriu? Prin ce imagine s-ar 
putea reda mai bine părerea despre acele femei care te fac 
să urăşti virtutea, exagerând la culme cele mai duioase 
învăţăminte ale unei religii pe care sfântul Ioan o exprima 
în cuvintele: „lubiţi-vă unii pre alţii”? Dacă se găsea într-un 
magazin de mode, o singură pălărie osândită să rămână în 
vitrină sau să fie dusă în insule30, Granville era sigur că 
nevastă-sa avea să se fălească cu ea; dacă se făcea o stofă 
de o culoare sau de un desen nenorocit, ea se împopoţona 
caraghios cu stofa aceea. Aceste biete femei cucernice au 
un fel de a se îmbrăca, de te îngrozeşte. Lipsa de guste un 
cusur care nu se poate despărţi de falsa evlavie. Şi astfel, în 
traiul acesta în doi, care cere să te dăruieşti cât mai mult 


celuilalt, Granville a fost lipsit de tovarăşa sa de viaţă; s-a 
dus singur în lume, la serbări, la teatru. Nimic la el în casă 
nu i se potrivea. Un crucifix mare, pus între patul soţiei sale 
şi al sau, se afla acolo, ca un simbol al sorții sale. Nu înfăţişa 
oare dumnezeirea osândită la moarte, un om Dumnezeu, 
ucis în toată strălucirea vieţii şi a tinereţii? Fildeşul acelei 
cruci era mai puţin rece decât Angelique răstignindu-şi 
soţul, în numele virtuţii. Între cele două paturi ale lor s-a 
născut nenorocirea; tânăra femeie nu vedea decât datoria 
în plăcerile căsniciei. Acolo, într-o miercuri a păresimilor, se 
ivi păzitoarea posturilor, o arătare palidă şi vânătă, care-i 
porunci scurt să ţină postul cu cea mai mare străşnicie; dar 
fără ca Granville, de data aceasta, să creadă nimerit să 
scrie papei, pentru a avea părerea consistoriului asupra 
felului cum trebuie ţinut postul mare, cele trei zile de post 
de la începutul fiecărui anotimp şi postul din ajunul 
sărbătorilor mari. Nenorocirea tânărului magistrat fu fără 
margini. Nu putea nici măcar să se plângă; ce ar fi putut 
spune? Avea o soţie tânără, frumoasă, credincioasă 
îndatoririlor ei, cinstită, pilda tuturor virtuţilor! Năştea în 
fiecare an câte un copil, îl alăpta ea singură şi le dădea 
tuturor cele mai bune îndrumări. Angelique cea milostivă 
era privită ca un înger. Matroanele care alcătuiau 
societatea În mijlocul căreia trăia ea (căci pe vremea aceea 
femeile tinere nu se apucaseră încă să se consacre prin 
purtare evlaviei înalte) se minunau cu toatele de puterea de 
jertfă a doamnei de Granville şi o priveau, dacă nu ca peo 
fecioară, cel puţin ca pe o mucenică. Ele nu învinuiau 
morala severă a soţiei, ci barbaria unui soţ prea fecund. Pe 
nesimţite, Granville, copleşit de muncă, lipsit de plăceri şi 
obosit de lume, unde rătăcea singuratic, căzu pe la treizeci 
şi doi de ani în cea mai cumplită stare de lâncezeală. Viaţa 
ajunse să-i fie nesuferită. Cum avea o părere prea înaltă 
despre îndatoririle pe care i le impunea slujba sa, ca să dea 
pilda unei vieţi destrăbălate, încercă să se ameţească prin 
muncă şi începu atunci o lucrare mare asupra dreptului. 


Dar nu se bucură multă vreme de liniştea aceea 
mânăstirească pe care: se bizuia. 

Când smerita Angelique îl văzu că fuge de petrecerile 
lumeşti şi că lucrează acasă aproape în chip regulat, 
încercă să-l aducă la credinţă. Era o mare mâhnire pentru 
ea să ştie că soţul ei are păreri aşa de puţin creştineşti; 
uneori plângea gândindu-se că dacă s-ar întâmpla ca soţul 
ei să se prăpădească, ar muri fără să se fi pocăit în clipa din 
urmă şi fără ca ea să poată nădăjdui să-l scape vreodată de 
flăcările veşnice ale iadului. Granville se văzu deci ţinta 
ideilor mărunte, judecăților deşarte, vederilor înguste, prin 
care soţia sa, care credea că a câştigat cea dintâi victorie, 
voia să încerce s-o câştige pe-a doua, aducându-l în sânul 
bisericii. Aceasta a fost lovitura din urmă. Ce poate fi mai 
dureros decât luptele acelea mocnite, în care încăpăţânarea 
preacucernică voia să fie mai tare decât dialectica unui 
magistrat? Ce poate fi mai înspăimântător de zugrăvit decât 
înţepăturile răutăcioase, în locul cărora oamenii pasionaţi 
ar primi mai bucuros o lovitură de pumnal? Granville fugea 
de-acasă unde totul i se părea nesuferit; copiii săi, supuşi 
asupririlor nemiloase ale mamei, nu îndrăzneau să meargă 
cu tatăl lor la teatru; şi Granville nu putea să le facă nici o 
plăcere, fără să le atragă pedepsele prea severei lor mame. 
Omul acela aşa de iubitor ajunse la o nepăsare, la un 
egoism mai rău decât moartea. Cel puţin pe fiii săi îi scăpă 
din iadul acesta, înscriindu-i de la început la liceu şi 
păstrându-şi dreptul de a-i îndruma. Se amesteca arareori 
între mamă şi fiice, dar se hotări să le mărite, îndată ce vor 
atinge vârsta măritişului. Dacă ar fi vrut să înceapă o luptă 
aprigă, nimic nu l-ar fi îndreptăţit s-o facă; soţia sa, 
sprijinită pe un impunător alai de băbătii simandicoase, i-ar 
fi atras osânda lumii întregi. Granville nu mai avu atunci 
altă scăpare decât să trăiască într-o singurătate deplină; 
copleşit cum era sub povara nefericirii, trăsăturile sale 
ofilite de supărări îi făceau şi lui silă. Cât despre legăturile 
sale, de relaţiile sale cu doamnele din lumea bună, pe lângă 


care zadarnic căutase să afle mângâiere, se temea de toate 
acestea. 

Povestea plină de învăţăminte a acestei jalnice căsnicii nu 
înfăţişă în cei treisprezece ani care s-au scurs de la 1807 la 
1821 nici o întâmplare vrednică de a fi amintită. Doamna de 
Granville rămase tot aceeaşi în clipa când pierdu inima 
soţului său, ca şi în zilele când se credea fericită. Făcu 
novene31, implorându-l pe Dumnezeu şi pe sfinţi să o 
lumineze asupra cusururilor care-l nemulţumeau pe soţul ei 
şi să-i arate calea ca să readucă oaia rătăcită; dar cu cât 
rugăciunile ei erau mai fierbinţi, cu atât Granville se arăta 
mai puţin pe acasă. De vreo cinci ani, procurorul general, 
căruia Restauraţia32 îi dăduse slujbe înalte în magistratură, 
se mutase în interesul casei, ca să nu fie nevoit să trăiască 
la un loc cu contesa de Granville. În fiecare dimineaţă se 
petrecea o scenă care, dacă ar fi să dăm crezare bârfitorilor 
lumii, se întâmplă în sânul multor căsnicii, unde e iscată de 
oarecare nepotriviri de caracter, de boli morale sau fizice, 
sau de alte ciudăţenii care aduc în numeroase căsătorii 
nenorocirile zugrăvite în această povestire. Pe la opt 
dimineaţa, o fată în casă, semănând oarecum a călugăriţă, 
suna la locuinţa contelui de Granville. Primită în salonul de 
lângă camera de lucru a magistratului, ea îi spunea 
feciorului, tot cu acelaşi glas, vorbele, spuse şi în ajun: 

— Doamna întreabă pe domnul conte dacă a dormit bine 
noaptea şi dacă o să aibă plăcerea să prânzească cu 
dumnealui. 

— Domnul, răspundea feciorul, după ce se dusese să-i 
vorbească stăpânului său - prezintă omagii doamnei 
contese şi o roagă să-l ierte: o afacere însemnată îl sileşte 
să se ducă la Palatul de Justiţie. 

O clipă mai târziu, fata din casă se prezenta din nou şi 
întreba din partea doamnei contese, dacă va avea bucuria 
de a-l vedea pe domnul conte înainte de plecare. 

— A plecat, răspundea feciorul, în timp ce, uneori, 
gabrioleta mai era încă în curte. 


Această convorbire printr-un sol ajunse o ceremonie 
zilnică. Feciorul în casă al lui Granville, care era favoritul 
stăpânului şi pricinuia destule certuri în familie prin 
destrăbălarea şi prin lipsa lui de credinţă religioasă, se 
ducea uneori de formă în camera de lucru, stăpânul său 
nefiind acolo, şi se întorcea cu răspunsul obişnuit. Soţia 
mâhnită pândea mereu întoarcerea soţului, sta pe scara de 
la intrare ca să-i iasă: în cale şi să-l întâmpine ca o 
remuşcare a conştiinţei. Cicăleala cârcotaşă, care e în firea 
celor din mănăstiri, era şi în firea doamnei de Granville care 
pe atunci în vârstă de treizeci şi cinci de ani, era ca de 
patruzeci. Când Granville era silit de buna cuviinţă să spună 
un cuvânt soţiei sale, sau să ia masa acasă, era bucuroasă 
că-i impunea prezenţa ei, vorbăria ei dulceagă şi 
neasemuita plictiseală a tovărăşiei sale bigote, ea încerca 
atunci să-l pună într-o lumină neprielnică în faţa oamenilor 
şi a milostivelor ei prietene. Preşedinţia unei Curți de 
Justiţie a fost propusă contelui de Granville care era foarte 
bine văzut la Palat, în vremea aceea, dar el îl rugă pe 
ministru să-l lase la Paris. Acest refuz, ale cărui pricini nu 
au fost cunoscute decât de ministru, dădu naştere la cele 
mai ciudate bănuieli din partea prietenelor apropiate şi a 
duhovnicului contesei Granville, care avea o sută de mii de 
franci venit anual, se trăgea dintr-una dintre cele mai 
nobile familii ale Normandiei; numirea lui ca preşedinte era 
o treaptă pentru a ajunge pair33; care era pricina lipsei 
acesteia de ambiţie? Pricina părăsirii lucrării sale celei mari 
asupra dreptului? Din care pricină îşi risipea viaţa în aşa fel 
încât de şase ani încoace se înstrăinase de casa lui, de 
munca lui, de tot ceea ce ar fi trebuit să-i fie drag? 
Duhovnicul contesei, care, pentru a ajunge episcop, se 
bizuia tot atât de mult pe sprijinul caselor unde era 
atotputernic, cât şi pe serviciile aduse Congregaţiei34, al 
cărui propovăduitor înflăcărat era, fu dezamăgit de refuzul 
lui Granville şi încercă să-l vorbească de rău, făcând tot 
felul de presupuneri: dacă domnului conte îi e atât de silă 


de provincie, poate că se teme că va trebui să ducă un trai 
aşezat? Că nevoit să dea o pildă de purtări cuviincioase ar 
trebui să trăiască împreună cu confesa, de care numai o 
patimă nelegiuită îl poate îndepărta? O femeie atât de 
nevinovată cum e doamna de Granville şi-ar putea oare da 
seama de schimbarea ivită în viaţa bărbatului ei? Bunele ei 
prietene dădură drept adevărate aceste vorbe, care din 
nenorocire nu erau simple închipuiri şi doamna Granville a 
fost ca lovită de trăsnet! Cum nu cunoştea nici obiceiurile 
lumii bune, nici dragostea cu nebuniile ei, Angelique era 
foarte departe de a bănui că măritişul poate să mai 
cuprindă şi întâmplări diferite de acele ce i-au înstrăinat 
inima lui Granville, pe care nu îl crezu în stare de unele 
greşeli, adevărate crime pentru toate femeile. Atunci când 
contele nu-i mai ceru nimic, ea îşi închipui că liniştea aceea 
de care părea cuprins era în firea lucrurilor; apoi, fiindcă îi 
dăruise lui toată iubirea pe care era în stare s-o simtă inima 
ei pentru un bărbat şi fiindcă presupunerile duhovnicului 
năruiau cu totul iluziile cu care se hrănise până în clipa 
aceea, ea luă apărarea soţului său, dar fără să poată nimici 
o bănuială strecurată cu atâta dibăcie în sufletul ei. 
Temerile acestea îi zdruncinară aşa de rău mintea slabă, 
încât se îmbolnăvi şi zăcu de friguri. Acestea se întâmplau 
în vremea Postului mare, în anul 1822; ea nu voi să înceteze 
de-a păzi cu străşnicie postul; şi ajunse cu încetul într-o 
stare de slăbiciune care îi puse în primejdie viaţa. Îngrijirile 
şi bunăvoința magistratului semănau cu acelea pe care un 
nepot se sileşte să le dea unui unchi bătrân. Deşi contesa se 
lăsase de obiceiul ei de a-l cicăli şi de a-l mustra şi încerca 
să-şi primească soţul cu vorbe blânde, acreala ei spăşită 
ieşea la iveală şi nimicea uneori cu un singur cuvânt opera 
unei săptămâni întregi. 

Spre sfârşitul lunii mai, caldele adieri ale primăverii şi o 
hrană mai îmbelşugată decât cea de post au întremat-o 
puţin pe doamna ele Granville. Într-o dimineaţă, la 
întoarcerea de la liturghie, se aşeză pe o bancă de piatră, 


unde razele mângâioase ale soarelui îi aminteau de cele 
dintâi zile ale căsniciei ei; îşi cuprinse într-o ochire viaţa 
întreagă, ca să vadă cum de greşise faţă de îndatoririle de 
mamă şi soţie. Atunci, se ivi abatele Fontanon, într-o 
tulburare de nedescris. 

— Vi s-a întâmplat vreo nenorocire, părinte? Îl întrebă ea, 
cu grija unei fiice adevărate. 

— Ah! Aş vrea ca toate nenorocirile cu care te copleşeşte 
mâna Domnului să cadă asupra mea, spuse preotul 
normand, dar, stimată prietenă, sunt doar nişte încercări, la 
care trebuie să ştii să te supui. 

— Ei! Poate oare să mi se dea o pedeapsă şi mai mare ca 
aceea cu care mă apasă pronia cerească, slujindu-se de 
soţul meu ca de o unealtă a mâniei sale? 

— Pregăteşte-te, copilul meu, la ceva şi mai rău decât 
bănuiam altădată cu evlavioasele dumitale prietene. 

— Atunci, trebuie să mulţumesc lui Dumnezeu că 
binevoieşte să se slujească de dumneavoastră ca să-mi 
vestească vrerile sale, punând astfel, ca totdeauna, 
comorile lui de bunătate alături de năpasta mâniei sale; ca 
odinioară, când gonind-o pe Agar, îi descoperea un izvor în 
mijlocul deşertului. 

— Ela cântărit ceea ce ai de îndurat, după puterea 
resemnării şi după greutatea păcatelor dumitale. 

— Vorbiţi, sunt gata să ascult orice. La aceste cuvinte, 
contesa ridică ochii la cer şi adăugă: Vorbiţi, domnule 
Fontanon. 

— De şapte ani, domnul Granville făptuieşte păcatul de 
adulter cu o ţiitoare, cu care are doi copii şi a risipit pentru 
această căsnicie nelegiuită mai mult de cinci sute de mii de 
franci, care se cuveneau familiei sale legitime. 

— Ar trebui să văd cu ochii mei, zise contesa. 

— Fereşte-te să faci una ca asta! Strigă preotul. Trebuie să 
ierţi, copila mea, şi să aştepţi, rugându-te ca Dumnezeu să-l 
lumineze pe soţul dumitale. Afară dacă nu vrei să 


întrebuinţezi împotriva lui mijloacele pe care ţi le pun la 
îndemână legile omeneşti. 

Lunga convorbire pe care o avu atunci abatele Fontanon 
cu penitenta sa aduse o schimbare grozavă în felul ei de a 
fi; îl lăsă să plece şi se arătă cu o figură mai înviorată în faţa 
servitorilor, care s-au înspăimântat de faptele ei de nebună; 
porunci să se înhame caii, poruncă pe care o da arareori, 
apoi se răzgândi, îşi schimbă părerea de zece ori într-un 
ceas, dar, în cele din urmă, ca şi cum ar fi luat o hotărâre 
mare, plecă pe la orele trei, lăsând întreaga casă uluită de o 
prefacere atât de neaşteptată. 

— Domnul se întoarce la masă? Îl întrebase pe fecior, cu 
care nu vorbea niciodată. 

— Nu, doamnă. 

— L-ai dus la Palatul de Justiţie astăzi dimineaţă? 

— Da, doamnă. 

— Azi nu e luni? 

— Ba da, doamnă. 

— Acum se duce şi luni la Palatul de Justiţie? 

— Dracu să te ia! Strigă feciorul când o văzu plecând pe 
stăpână-sa, care spuse vizitiului: strada Taitbout. 

Domnişoara de Bellefeuille era în doliu şi plângea. Roger, 
lângă prietena sa, îi ţinea o mână într-ale lui, în tăcere; se 
uita când la micuțul Charles, care amuţise, neînţelegând 
nimic din doliul şi plânsetul mamei sale, când la leagănul în 
care dormea Eugenie, când la chipul Carolinei, pe care 
întristarea se revărsa ca o ploaie căzând printre raze vesele 
de soare. 

— Ei da! Îngerul meu, spuse Roger, după o lungă tăcere, 
asta e taina cea mare: sunt însurat. Dar nădăjduiesc, într-o 
Zi, să alcătuim o singură familie. Din martie, soţia mea e 
într-o stare desperată, nu-i doresc moartea, dar dacă 
Dumnezeu vrea s-o cheme la el, cred că o să fie mai fericită 
în rai, decât în mijlocul unei lumi, care n-o tulbură nici prin 
durerile, nici prin plăcerile ei. 


— Cât o urăsc pe femeia asta! Cum de-a putut să te facă să 
suferi? Totuşi, fericirea mea o datorez acestei nenorociri. 

Lacrimile i se opriră deodată. 

— Caroline, să avem nădejde, spuse Roger sărutând-o. Nu 
te înspăimânta de ce a spus preotul acela. Deşi duhovnicul 
ăsta al soţiei mele este un om de temut prin trecerea pe 
care o are în congregaţie, dacă ar încerca să ne tulbure 
fericirea, aş şti să iau o hotărâre. 

— Ce-ai face? 

— Am pleca în Italia, aş fugi. 

Un țipăt, care se auzi în salonul de alături, îl făcu pe 
contele de Granville să se cutremure şi pe domnişoara de 
Bellefeuille să se înfioare. Se repeziră în salon şi o găsiră pe 
contesă leşinată. Când îşi veni în fire, doamna de Granville 
oftă adânc, văzându-se între conte şi rivala sa, pe care o 
împinse fără voie, cu o mişcare plină de dispreţ. 
Domnişoara de Bellefeuille se ridică şi vru să plece. 

— Doamnă, eşti în casa dumitale, rămâi, îi spuse Granville, 
apucând-o de braţ. 

Magistratul îşi ridică soţia, care părea că moare, o duse 
până la trăsură şi se sui lângă ea. 

— Cine a putut oare să te facă să-mi doreşti moartea şi să 
fugi de mine? Întrebă contesa cu glas stins, uitându-se la 
soţul ei, cu o durere amestecată cu mânie. Eram tânără; ţi- 
am părut frumoasă, ce cusur îmi găsea?! Te-am înşelai oare, 
n-am fost o soţie vrednică şi cuminte? N-am păstrat în inimă 
decât numai chipul dumitale, alt glas n-au ascultat urechile 
mele. Care datorie nu mi-am îndeplinit-o? Ce nu ţi-am dat? 

— Fericirea, răspunse contele cu glas răspicat. Ştii prea 
bine, doamnă, că sunt două feluri de a sluji pe Domnul. Unii 
creştini îşi închipuie că intrând la anumite ore în biserică 
pentru a spune Tatăl Nostru, ascultând regulat liturghia şi 
ferindu-se de orice păcat, au să ajungă în cer. Aceştia, 
doamnă, se duc în iad, n-au iubit pe Dumnezeu pentru el 
însuşi, nu l-au slăvit aşa cum doreşte el, nu i-au jertfit nimic. 
Deşi par blajini, sunt aspri cu aproapele lor; văd doar 


porunca, litera scrisă şi nu duhul. lată cum te-ai purtat cu 
soţul dumitale pământesc. Ai jertfit fericirea mea mântuirii 
dumitale; te găseam în rugăciune când veneam la 
dumneata cu inima plină de bucurie, plângeai când ar fi 
trebuit să întâmpini munca mea cu voie bună, n-ai ştiut să 
mulţumeşti nici o cerinţă, atunci când era vorba de 
plăcerile mele. 

— Şi dacă plăcerile acestea nu erau legiuite, trebuia să-mi 
pierd sufletul ca să-ţi fiu pe plac? Exclamă cu înflăcărare 
contesa. 

— Ar fi fost o jertfă pe care o alta mai iubitoare a avut 
curajul s-o facă, spuse cu răceală Granville. 

— O! Doamne, zise ea plângând, auzi-l! Era vrednic de 
rugăciunile şi de asprele încercări, care mi-au sleit puterile, 
numai ca să răscumpăr greşelile lui şi ale mele? Ce 
foloseşte virtutea? 

— Ca să câştigi cerul, draga mea. Nu poţi fi totodată soţia 
unui bărbat şi a lui lisus Cristos, asta s-ar chema bigamie; 
trebuie să ştii să alegi între soţ şi mănăstire. Ţi-ai prădat 
sufletul, în folosul viitorului, de toată dragostea, de tot 
devotamentul, pe care Dumnezeu îţi poruncea să mi le 
hărăzeşti mie şi nu ai păstrat decât simţămintele de ură 
pentru lumea noastră. 

— Oare nu te-am iubit? Întrebă ea. 

— Nu, doamnă. 

— Atunci, ce e dragostea? Întrebă fără voie contesa. 

— Dragostea, scumpa mea, îi răspunse Granville cu un fel 
de uimire batjocoritoare, nu eşti în stare s-o înţelegi. Cerul 
rece al Normandiei nu poate fi acel al Spaniei. Desigur că 
deosebirea de climă e taina nefericirii noastre. Să te supui 
toanelor cuiva, să le ghiceşti, să afli o plăcere până şi în 
suferinţă, să-i jertfeşti părerea lumii, amorul propriu, religia 
chiar, şi să nu priveşti aceste ofrande decât ca nişte boabe 
de tămâie arse la picioarele idolului - iată ce e dragostea. 

— Dragostea fetelor de la Operă! Rosti contesa cu scârbă. 
O astfel de vâlvătaie nu poate să ţină multă vreme şi nu lasă 


în curând decât scrum şi tăciuni, păreri de rău sau 
deznădejde. O soţie, domnule, cred că trebuie să-ţi 
dăruiască o prietenie adevărată, o căldură uniformă. 

— Vorbeşti de căldură, cum vorbesc negrii despre gheaţă, 
îi răspunse contele cu un zâmbet răutăcios. Gândeşte-te că 
cea mai smerită părăluţă e mai încântătoare decât floarea 
de răsură strălucită, care ne atrage primăvara prin 
mireasma ei pătrunzătoare şi culorile ei vii. De altfel, 
adăugă el, îţi dau dreptate. Te-ai ţinut atât de bine pe linia 
datoriei aparente, prescrisă de lege, încât, pentru a-ţi arăta 
cu ce-ai greşit faţă de mine, ar trebui să intru în unele 
amănunte pe care demnitatea dumitale nu le-ar putea 
îndura şi să te lămuresc asupra unor lucruri care ţi-ar 
părea prăbuşirea moralei. 

— Îndrăzneşti să-mi vorbeşti de morală, ieşind din casa 
unde ai risipit averea copiilor dumitale, din locul acela de 
desfrâu, strigă contesa înfuriată de ceea ce lăsase să 
înţeleagă soţul ei. 

— Aici, doamnă, te opresc, zise contele liniştit, 
întrerupându-şi soţia. Dacă domnişoara de Bellefeuille e 
bogată nu e nimeni păgubit. Unchiul meu era stăpân pe 
averea sa, avea mai mulţi moştenitori; încă în viaţă fiind, şi 
numai din prietenie pentru aceea pe care o privea ca pe o 
nepoată, i-a dăruit moşia sa de la Bellefeuille; cât despre 
celelalte, le am tot din dărnicia sa. 

— Asemenea purtare e vrednică de un jacobin, zise 
cuvioasa Angelique. 

— Doamnă, uiţi că tatăl dumitale a fost şi el un jacobin, 
dintre aceia pe care dumneata ca femeie îi osândeşti atât 
de nemilos, spuse cu asprime contele. Cetăţeanul Bontems 
iscălea sentinţe de moarte într-o vreme când unchiul meu 
aducea numai servicii Franţei. 

Doamna de Granville nu răspunse. Dar, după o clipă de 
tăcere, amintirea celor văzute, deşteptă în sufletul ei o 
gelozie, pe care nimic n-o poate stinge în inima unei femei 
şi spuse în şoaptă, ca şi cum ar fi vorbit numai pentru sine: 


— Cum se poate să-ţi pierzi sufletul tău şi pe al altora, în 
felul ăsta! 

— De, doamnă, rosti contele plictisit de această 
convorbire, poate că într-o zi dumneata ai să răspunzi de 
toate. Vorba asta o făcu pe contesă să se cutremure. 
Desigur că ai să afli iertare în ochii judecătorului plin de 
îngăduinţă care ne cântăreşte greşelile, spuse el, pentru 
buna-credinţă cu care mi-ai pricinuit nenorocirea. Nu te 
urăsc, îi urăsc pe oamenii care ţi-au strâmbat inima şi 
cugetul. Te-ai rugat pentru mine, aşa cum domnişoara de 
Bellefeuille mi-a dăruit inima şi toată dragostea ei. Ar fi 
trebuit să fii pe rând, când iubita mea, când sfânta care se 
roagă în altar. Recunoaşte că nu sunt nici pornit pe rele, 
nici destrăbălat. Sunt curat la suflet! Vai! După şapte ani de 
suferinţă, năzuinţa spre fericire m-a făcut pe nesimţite să 
iubesc o altă femeie, să întemeiez o altă familie decât a 
mea. De altfel, să nu crezi că sunt singurul. În oraşul acesta, 
sunt mii de bărbaţi, care duc, din felurite pricini, această 
viaţă dublă. 

— Dumnezeule, ce grea îmi pare acum crucea pe care 
trebuie s-o port! Dacă soţul, pe care mi l-ai hărăzit în mânia 
Ta, nu poate găsi fericirea aci pe pământ decât prin 
moartea mea, cheamă-mă la sânul Tău! 

— Dacă ai fi avut şi altădată sentimente atât de înălţătoare 
şi atâta putere de jertfă, am fi şi acum fericiţi, spuse contele 
cu răceală. 

— Ei, bine, zise Angelique, vărsând un şuvoi de lacrimi, 
iartă-mă dacă am făcut vreo greşeală! Da, domnule, sunt 
gata să mă supun în totul, fiind încredinţată că nu poţi dori 
decât ce e drept şi în firea lucrurilor. De acum înainte am să 
fiu aşa cum vrei să fie o soţie. 

— Doamnă, dacă ai urmărit să mă faci să spun că nu te mai 
iubesc, o să am cumplita îndrăzneală de a te lămuri. Pot eu 
să poruncesc inimii mele? Pot eu să şterg într-o clipită 
amintirile a cincisprezece ani de suferinţe? Nu te mai 
iubesc. Cuvintele acestea închid în ele o taină tot atât de 


nepătrunsă ca şi aceea pe care o cuprinde cuvântul „te 
iubesc”. Stima, consideraţia, atenţiunile se câştigă, pier, 
reînvie; dar dragostea, chiar de mi-aş ţine predici o mie de 
ani şi tot n-aş putea-o face să renască, mai cu seamă pentru 
o biată femeie căreia i-a făcut plăcere să îmbătrânească. 

— Ah, domnule conte, îţi doresc din inimă, ca aceste 
cuvinte să nu fie rostite într-o zi de aceea pe care o iubeşti, 
cu intonaţia şi accentul cu care mi le-ai spus! 

— Vrei să-ţi pui astă-seară o rochie de modă greacă şi să 
mergi la operă? 

Fiorul pe care această întrebare i-l pricinui contesei, a fost 
un răspuns mut. 

În primele zile ale lunii decembrie 1829, un bărbat, care, 
judecând după părul lui cu totul alb şi după înfăţişare, 
părea mai degrabă îmbătrânit de supărări decât de vârstă, 
ca şi cum ar fi avut aproape şaizeci de ani, trecea pe la 
miezul nopţii pe strada Gaillon. Când ajunse în faţa unei 
case destul de modeste cu două caturi, se opri ca să 
privească la una dintre ferestrele ridicate în chip de 
mansardă, la distanţe egale, în mijlocul acoperişului. O 
lumină slabă se zărea la fereastra aceea la care câteva 
pătrăţele de geam fuseseră înlocuite cu hârtie. Trecătorul 
se uită la licărirea aceea tremurătoare, cu curiozitatea de 
neînțeles a parizienilor hoinari, când deodată, din casă ieşi 
un tânăr. Razele gălbui ale felinarului căzând pe chipul 
trecătorului, nu e de mirare că, în ciuda nopţii, tânărul se 
apropie de el cu fereală, aşa cum se întâmplă la Paris când 
întâlneşti o persoană cunoscută şi totuşi ţi-e teamă că te 
înşeli. 

— Ce fel! Dumneavoastră sunteţi, domnule preşedinte, 
singur pe jos, la ora asta şi aşa de departe de strada Saint- 
Lazare. Faceţi-mi cinstea să mă luaţi de braţ. Pavajul e aşa 
de lunecos în dimineaţa asta, încât dacă nu ne-am rezema 
unul de altul, cu greu am putea scăpa fără să cădem, spuse 
el, pentru a cruța amorul-propriu al bătrânului. 


— Dar, dragă domnule, nu am decât cincizeci de ani, din 
nefericire pentru mine, răspunse contele de Granville. Un 
doctor ca dumneata, care va ajunge vestit, trebuie să ştie că 
La vârsta asta un om e în deplinătatea puterilor lui. 

— Atunci sunteţi pornit după vreo aventură, rosti Horace 
Bianchon. Nu cred că aveţi obiceiul să mergeţi pe jos în 
Paris. Când are cineva cai aşa de frumoşi ca ai 
dumneavoastră. 

— Dar mai totdeauna, răspunse preşedintele Granville, 
când nu sunt poftit undeva, mă întorc de la Palais-Royal sau 
de la domnul de Livry pe jos. 

— Şi purtând fără îndoială la dumneavoastră sume mari de 
bani. Asta vrea să zică să chemi pumnalul ucigaşilor. 

— Nu mi-e frică de ei, rosti contele de Granville, cu un aer 
nepăsător şi trist. 

— Cel puţin să nu stăm pe loc, spuse medicul trăgându-l 
pe magistrat spre bulevard. Încă puţin şi am să cred că vrei 
să-mi furi ultima dumitale boală şi să mori de altă mână 
decât de a mea. 

— Ah! M-ai prins stând la pândă, răspunse contele. Fie că 
trec pe jos sau în trăsură, şi la orice oră din noapte, zăresc 
de câtăva vreme la o fereastră de la catul al treilea al casei 
din care am ieşit, umbra unei fiinţe care pare să lucreze cu 
o stăruinţă eroică. La aceste vorbe, contele se opri, ca şi 
cum ar fi simţit o durere neaşteptată. Mansarda asta mă 
interesează tot atât câte poate să-l intereseze pe orice 
parizian terminarea lucrărilor de la Palais-Royal35. 

— Ei bine, rosti cu vioiciune Horace întrerupându-l pe 
conte, pot să vă. 

— Nu-mi spune nimic, zise Granville, tăindu-i vorba 
doctorului său. N-aş da nici o lescaie ca să aflu dacă umbra 
care se mişcă pe perdeaua asta găurită e a unui bărbat sau 
a unei femei şi dacă locuitorul acestei mansarde e fericit 
sau nefericit. Dacă am fost mirat că nu lucrează nimeni 
astă-seară, dacă m-am oprit, e numai pentru plăcerea de a 
născoci întâmplări tot atât de numeroase şi de neroade ca 


acelea pe care le închipuie cei ce hoinăresc, atunci când 
văd o clădire părăsită pe neaşteptate. De doi ani încoace, 
tânărul meu. 

Contele păru că şovăie să folosească un cuvânt; făcu însă 
un gest şi zise: 

— Nu, n-am să-ţi spun prieten, urăsc tot ceea ce ar putea 
să se asemene cu un sentiment. Astfel că, de doi ani încoace 
nu mă miră că bătrânilor le place atât de mult să 
îngrijească florile şi să sădească arbori; întâmplările vieţii i- 
au învăţat să nu mai creadă în iubirea oamenilor şi, în scurt 
timp, am ajuns şi eu un moşneag. Nu vreau să mă apropii 
decât de animale care nu cugetă, de plante, de ceea ce e în 
afară. Pun mai mare preţ pe mişcările Taglionei36 decât pe 
toate simţămintele omeneşti. Urăsc viaţa şi o lume în care 
sunt singur. Nimic, nimic, adăugă contele cu o expresie 
care-l făcu pe tânăr să tresară, nu, nimic nu mă mişcă şi 
nimic nu mă interesează. 

— Aveţi copii? 

— Copiii mei, spuse el cu o amărăciune neobişnuită în glas. 
Ei da, fiica mea cea mai mare nu e contesă de Vandenesse? 
Cât despre cealaltă, căsnicia surorii sale în vârstă îi 
pregăteşte şi ei o căsătorie strălucită. Cât priveşte pe cei 
doi fii ai mei, n-au izbutit în viaţă! Vicontele este procuror 
general la Limoges şi cel mic e substitut la Versailles. Copiii 
mei au grijile lor, necazurile şi treburile lor. Dacă mi s-ar fi 
dăruit mie pe de-a-ntregul măcar una dintre inimile astea, 
dacă ar fi încercat prin dragoste să umple golul pe care-l 
simt aici, spuse el, lovindu-se în piept, atunci fireşte, nu şi- 
ar mai fi făcut un rost în viaţă, mi-ar fi jertfit-o mie. Şi, la 
urma urmei de ce? Ca să înfrumuseţeze cei câţiva ani care- 
mi mai rămân; şi chiar de-ar fi izbutit, nu aş fi privit oare 
grija asta mărinimoasă ca pe o datorie? Dar. 

— Aci bătrânul zâmbi cu o adâncă ironie - dar doctore, nu 
degeaba învaţă ei aritmetica, ştiu să socotească. În clipa 
asta, poate că aşteaptă moştenirea mea. 


— Ah! Domnule conte, cum de vă poate trece prin minte 
un astfel de gând, dumneavoastră oare sunteţi aşa de bun, 
de îndatoritor, de inimos? În adevăr, de n-aş fi eu însumi o 
dovadă vie a binefacerilor pe care înţelegeţi să le faceţi din 
plin şi minunate. 

— Fiindcă îmi face plăcere, răspunse contele repede. 
Plătesc o senzaţie cum aş plăti mâine cu un morman de aur 
iluzia cea mai copilăroasă oare mi-a mişcat odinioară inima. 
Îmi ajut semenii pentru mine însumi, din aceeaşi pricină 
pentru care mă duc la jocurile de noroc, aşa că nu aştept 
recunoştinţa nimănui. Chiar şi pe dumneata aş putea să te 
văd murind fără să încrunt din sprâncene, şi-ţi cer să 
încerci acelaşi sentiment pentru mine. Ah! Tinere, 
întâmplările vieţii au trecut peste inima mea ca lava 
Vezuviului peste Herculanum: oraşul există, dar e mort. 

— Acei ce au adus în starea asta de nepăsare un suflet atât 
de cald şi de viu, cum era al dumneavoastră, sunt foarte 
vinovaţi. 

— Nici o vorbă mai mult! Rosti contele cu un fel de groază. 

— Eşti bolnav şi ar trebui să-mi dai voie să te vindec, spuse 
Bianchon cu un glas adânc mişcat. 

— Ştii oare vreun leac împotriva morţii? Exclamă contele 
cu nerăbdare. 

— Ei bine, domnule conte, pun rămăşag că o să dau viaţă 
acestei inimi pe care o credeţi atât de rece. 

— Eşti deopotrivă cu Talma37? Întrebă ironic preşedintele. 

— Nu, domnule conte. Dar natura e superioară lui Talma, 
aşa după cum Talma mi-e superior mie. Ascultaţi-mă: 
mansarda care vă interesează e locuită de o femeie de vreo 
treizeci de ani şi la ea dragostea merge până la fanatism; 
icoana la care se închină este un tânăr frumos la chip, dar 
pe care ursitoarea rea l-a înzestrat cu toate viciile cu 
putinţă. Băiatul ăsta e cartofor şi nu ştiu, zău, ce-i place mai 
mult, vinul sau femeile; după câte am aflat, a săvârşit fapte 
josnice, vrednice de tribunalul corecţional. Ei bine, 
nenorocita asta şi-a jertfit pentru el o viaţă frumoasă, un om 


care o iubea la nebunie şi cu care avea copii. Dar ce-aveţi, 
domnule conte? 

— Nimic, spune mai departe. 

— L-a lăsat să-i mănânce toată averea; i-ar da, cred, luna 
şi pământul dacă ar fi ale ei; lucrează zi şi noapte şi de 
multe ori l-a văzut fără să zică un cuvânt, pe monstrul ăsta 
pe care-l adoră, luându-i până şi banii pentru hainele de 
care copiii au atâta nevoie, sau pentru hrana cea de a doua 
zi. Acum trei zile, şi-a vândut părul; cel mai frumos păr pe 
care l-am văzut vreodată. A venit el. Şi ea n-a putut să 
ascundă destul de repede moneda de aur; eli-a cerut-o; 
pentru un zâmbet, pentru o dezmierdare, i-a dăruit preţul a 
cincisprezece zile de viaţă şi de linişte. Nu e oare groaznic 
şi înălţător totodată? Dar de atâta muncă obrajii i se 
scofâlcesc. 'Țipetele copiilor i-au sfâşiat inima, s-a 
îmbolnăvit, acum geme pe un culcuş de paie. Astă-seară, n- 
avea nimic de mâncare şi copiii mici nu mai aveau putere să 
ţipe, tăceau când am venit eu. 

Horace Bianchon se opri. În clipa aceea contele de 
Granville, fără voia lui, îşi băgase mâna în buzunarul jiletcii. 
— Îmi închipui, tinere, că ar putea să mai trăiască dacă o 

îngrijeşti dumneata. 

— Ah, biata femeie, exclamă medicul. Cum să n-o ajut? Aş 
vrea să fiu mai bogat decât sunt, nădăjduiesc s-o vindec de 
dragostea ei. 

— Dar cum vrei să-mi fie milă de o nenorocire ale cărei 
plăceri nu mi s-ar părea că le plătesc prea scump cu averea 
mea toată, zise contele, scoţându-şi mâna din buzunar, fără 
ca doctorul să o fi văzut plină de bancnotele pe care 
protectorul său păruse că le caută. Femeia asta simte, 
trăieşte. Nu şi-ar fi dat oare Ludovic al XV-lea până şi 
regatul său ca să se poată scula din sicriu, să mai trăiască 
trei zile de viaţă şi de tinereţe? Nu-i oare asta povestea 
unui miliard de morţi, unui miliard de bolnavi, unui miliard 
de bătrâni? 

— Biata Caroline! Exclamă medicul. 


La auzul acestui nume, contele de Granville tresări şi 
apucă braţul medicului, care se crezu strâns într-o 
menghine de fier. 

— O cheamă Caroline Crochard? Întrebă preşedintele, cu 
glas vădit schimbat. 

— Aşadar, o cunoaşteţi? Îi răspunse doctorul cu uimire. 

— Şi ticălosul se numeşte Solvet? Ah! Te-ai ţinut de cuvânt. 
Mi-ai zguduit inima cu cea mai cumplită emoție pe care o s- 
o încerce vreodată, până se va preface în ţărână. 
Tulburarea asta e încă un dar al iadului şi ştiu întotdeauna 
să-i plătesc ce-i datorez. 

În clipa aceasta, contele şi doctorul ajunseră la colţul 
străzii Chaussee d'Antin. Un copil al nopţii, dintre acei care, 
purtând în spate un coş de răchită şi mergând cu un cârlig 
în mână, au fost numiţi în derâdere, pe vremea revoluţiei, 
membri ai comitetului de cercetări, se afla lângă piatra de 
hotar a străzii, în faţa căreia se oprise preşedintele. 
Peticarul ăsta avea un chip de bătrân vrednic de acelea pe 
care Charlet le-a trecut la nemurire, în caricaturile sale cu 
şcoala măturătorilor de stradă. 

— Ţi se-ntâmplă să găseşti adesea câte o hârtie de o mie 
de franci? Îl întrebă contele. 

— Câteodată da, conaşule. 

— Şi le mai dai înapoi? 

— După cum e şi răsplata făgăduită. 

— Uite, omule! Exclamă contele, întinzându-i peticarului o 
hârtie de o mie de franci. la asta, dar să ştii că ţi-o dau cu 
condiţia s-o cheltuieşti la cârciumă, să te îmbeţi, să te cerţi, 
să-ţi baţi nevasta, să scoţi ochii prietenilor ca să dai de 
lucru gardienilor, felcerilor, farmaciştilor, poate şi 
jandarmilor, procurorilor statului, judecătorilor, 
temnicerilor. Să nu schimbi nimic din programul ăsta, căci 
altfel, dracul se va răzbuna pe tine cât de curând. 

Ar fi trebuit ca cineva să aibă totdeodată condeiul lui 
Charlet şi a lui Callot, penelul lui Teniers şi al lui 


Rembrandt38 ca să dea o imagine adevărată despre 
această scenă nocturnă. 

— Iată că mi-am încheiat socotelile cu iadul şi mi-am 
procurat şi o plăcere pe banii mei, zise contele cu glas 
adânc, arătând medicului înmărmurit chipul ce nu se poate 
descrie al peticarului rămas cu gura căscată. Cât despre 
Caroline Crochard, spuse el, poate să moară în chinuri, de 
foame şi de sete, auzind ţipetele sfâşietoare ale copiilor săi 
pe moarte, recunoscând mârşăvia celui pe care-l iubeşte; n- 
am să dau nici o lescaie ca să-i cruţ suferinţa şi nici nu 
vreau să te mai văd, numai pentru că ai ajutat-o. 

Contele îl lăsă pe Bianchon mai nemişcat decât o statuie şi 
dispăru cu o grabă tinerească spre strada Saint-Lazare, 
unde ajunse în curând la casa pe care o locuia şi la uşa 
căreia văzu cu uimire o trăsură care aştepta. 

— Domnul baron, spuse feciorul în casă către stăpânul 
său, a sosit de o oră, ca să vorbească cu domnul, şi-l 
aşteaptă pe domnul în camera de culcare. 

Granville îi făcu semn feciorului să plece. 

— Ce pricină aşa de însemnată te-a obligat să înfrângi 
porunca pe care am dat-o copiilor mei să nu vină la mine, 
fără să fie chemaţi? Spuse bătrânul către fiul său, când 
intră. 

— Tată, răspunse fiul, cu un tremur în glas şi cu o 
înfăţişare smerită, nădăjduiesc că după ce-ai să mă asculţi, 
ai să mă ierţi. 

— Răspunsul dumitale este vrednic de un magistrat, spuse 
contele. Şezi, te rog. Îi arătă un scaun. Eu am să mă plimb 
sau am să stau jos, nu te uita la mine. 

— Tată, spuse baronul, astă-seară la ora patru, un băiat 
foarte tânăr, care a fost prins la unul dintre prietenii mei, 
unde săvârşise un furt destul de însemnat, a vorbit de 
dumneata; se lăuda că e fiul dumitale. 

— Cum îl cheamă? Întrebă contele tremurând. 

— Charles Crochard. 


— Destul! Zise tatăl cu un gest poruncitor. Granville se 
plimbă prin odaie, într-o tăcere adâncă, pe care fiul lui se 
feri să o întrerupă. 

— Fiul meu! Cuvintele acestea au fost spuse cu un glas 
atât de duios, de părintesc, încât tânărul magistrat tresări. 
Charles Crochard ţi-a spus adevărul. Îmi pare bine că ai 
venit astă-seară, scumpul meu Eugene, adăugă bătrânul. 
lată, ai aci o sumă de bani destul de însemnată, zise el, 
arătându-i un teanc de bancnote, ai s-o întrebuinţezi cum 
crezi tu mai bine în afacerea asta. Mă încred în tine şi dau 
de mai înainte încuviinţare la toate cele ce vei hotări, fie 
pentru trecut, fie pentru viitor. Eugene, scumpul meu copil, 
vino să mă săruţi, poate că ne vedem pentru cea din urmă 
oară. Mâine îmi cer un concediu, am să plec în Italia. Dar un 
tată nu trebuie să dea socoteală copiilor săi de viaţa sa, 
trebuie să le lase lor experienţa pe care i-a vândut-o soarta; 
nu face oare parte din moştenirea lor? Când ai să te însori, 
spuse contele, înfiorându-se fără voie, nu săvârşi prea uşor 
această faptă, cea mai însemnată dintre toate cele pe care 
ni le impune societatea. Ţine minte că trebuie să cercetezi 
multă vreme firea femeii cu care vrei să te însoţeşti; dar 
întreabă-mă şi pe mine, vreau să-mi dau şi eu părerea. 
Lipsa de unire dintre soţi, din orice pricină ar veni, aduce 
nenorociri cumplite. Mai curând sau mai târziu, suntem 
pedepsiţi de a nu ne fi supus legilor sociale. Am să-ţi scriu 
de la Florenţa în privinţa aceasta: un părinte, mai ales când 
e magistrat, nu trebuie să roşească în faţa fiului său. 

Adio. 

Paris, februarie-martie 1830 


SFÂRŞIT 


1 Strada Tourniquet. Bariera de la care s-a tras numele 
străzii - „tourniguet” înseamnă în limba franceză cruce de 
barieră, care se învârteşte şi nu lasă să treacă decât o 
singură persoană o dată. 

2 Serbarea dată în onoarea ducelui de Angouleme la 
întoarcerea lui din Spania - ducele de Angouleme, fiul lui 
Carol al X-lea, a comandat expediţia în Spania, întreprinsă 
în 1623 de monarhia franceză pentru a ajuta reacţiunea 
spaniolă. 

3 Marais - vechi cartier din Paris. 

4 Lavater (Jean-Gaspard) - filosof şi scriitor elveţian 
(1741-1801), inventatorul fiziognomiei, arta de a deduce 
caracterul după trăsăturile feţei. 

5 Anul 1816 - unul dintre cei mai grei ani care au urmat 
ocupării Franţei de către armatele străine ale „Sfintei 
Alianțe” care readuseseră pe Bourboni; aceste armate nu 
vor evacua teritoriul francez decât în 1618. 

6 Montmorency - localitate pitorească în mijlocul unei 
păduri, în apropierea Parisului. 

7 Regina Hortense - fiica losefinei de Beauharnais; s-a 
căsătorit cu unul dintre fraţii lui Napoleon I, cu Louis 
Bonaparte şi a fost mama viitorului Napoleon al III-lea. 

8 Lutzen - oraş în Saxonia, unde Napoleon Ia repurtat în 
1813, o victorie asupra armatelor prusace şi ruse. 

9 Bourbonii - dinastia care a ocupat tronul Franţei 
începând cu Henric al IV-lea şi care a fost detronată odată 
cu Ludovic al XVI-lea de către revoluţia burgheză din 1789. 
Regaliştii contrarevoluţionari au recurs la armatele străine 
pentru a-i readuce pe tron pe Bourboni. Ultimii Bourboni 
de spiţă directă care au domnit în Franţa au fost Ludovic al 
XVIII-lea şi Carol al X-lea, în timpul Restauraţiei. Alte 
ramuri ale familiei Bourbon au domnit în Spania, Sicilia, 
Parma. 

10 Micul caporal - aşa-i spuneau soldaţii lui Napoleon 
Bonaparte, a cărui carieră militară prestigioasă pornise de 
la gradul cel mai modest. 


11 Boston - joc de cărţi în patru persoane, foarte la modă 
la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX- 
lea; îşi trage numele de la oraşul Boston, deoarece a fost 
născocit în timpul asediului acestui oraş (1776). 

12 „Legiunea de onoare” - decorație franceză, instituită în 
1802 de Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, 
pentru a răsplăti serviciile militare şi civile. 

13 Arhicancelarul Imperiului. Cambaceres - Cambaceres 
(Jean-Jacques, duce de), fost membru al Convenţiunii şi 
consul, devenise, în timpul Imperiului, arhicancelar adică 
şeful suprem al magistraturii; Cambaceres (1753-1824) a 
avut un rol important la elaborarea codului napoleonian. 

14 Înaltul Judecător - titlu purtat în timpul Imperiului de 
către ministrul de justiţie. 

15 Boneta purpurie - boneta frigiană de culoare roşie era 
semnul de recunoaştere al revoluţionarilor francezi (1789- 
1794). 

16 A dobândit multe bunuri naţionale - în timpul revoluţiei 
franceze (1789-1794), moşiile confiscate ale aristocraților şi 
clerului se vindeau ca bunuri naţionale; cumpărătorii nu se 
sfiau să mituiască pe funcţionari pentru a le obţine cât mai 
ieftin (vezi şi alte romane ale lui Balzac, ca Eugenie 
Grandet). 

17 Pacea de la Utrecht - tratat încheiat în 1713 între 
Franţa, Spania, Anglia şi Olanda, la sfârşitul războiului 
pentru succesiune la tronul Spaniei. 

18 Uraniscul - baldachinul purtat la procesiuni. 

19 Fete-Dieu - sărbătoare catolică prăznuită în joia de 
după Rusalii. 

20 Domenichino, Correggio, Andrea del Sarto - pictori 
italieni celebri din secolele XVI şi XVII, Andrea del Sarto 
(1486-1531), Correggio (1494-1534), Domenichino (1581- 
1641). 

21 Jacobinul - jacobinii au fost, în timpul revoluţiei 
franceze din 1789-1794, cei mai consecvenţi revoluționari, 
grupaţi în jurul lui Robespierre; se numeau aşa după locul 


lor de adunare, clubul revoluţionar situat într-o fostă 
mănăstire a călugărilor iacobini. 

22 Surorile împăratului - Napoleon Bonaparte a avut trei 
surori: Marie-Anne Elise, Marie-Pauline, Caroline-Marie 
Annonciade (soţia lui Murat). 

23 Opera „Rose şi Colas” - de compozitorul francez 
Monsigny, unul dintre creatorii operei comice în Franţa 
(1729-1817). 

24 „Cine naiba a mai văzut?” - refrenul unui cântec 
popular al lui Lamotte-Houdart (secolul al XVIII-lea). 

25 Chaussee d'Antin - cartier al familiilor parvenite de 
bancheri. 

26 Boucher (Franqois) - pictor francez de scene pastorale 
şi mitologice cu caracter decorativ (1703-1770). 

27 Doamna de Pompadour - favorita lui Ludovic al XV-lea, 
căreia îi plăceau omagiile artiştilor din vremea sa. 

28 Cele trei zile de post de la începutul fiecărui anotimp - 
catolicii postesc trei zile (miercurea, vinerea şi sâmbăta) la 
începutul fiecăruia din cele patru anotimpuri; posturile 
respective se numesc „gquatre-temps”. 

29 Fenelon - arhiepiscop şi educator francez (1651-1715); 
este autorul faimosului Telemaque, plin de critici indirecte 
la adresa lui Ludovic al XIV-lea şi al unui „Iratat de educaţie 
a fetelor”. 

30 O pălărie. Dusă în insule - în colonii, numite atunci şi 
insule, se desfăceau mărfurile învechite. 

31 Novene - Rugăciuni sau messe rostite timp de nouă zile 
la rând. 

32 Restauraţia - epoca dintre 1814 şi 1830, timp în care, 
cu ajutorul armatelor străine, a avut loc în Franţa 
restaurarea dinastiei Bourbonilor. 

33 Pair al Franţei - membru al Camerei superioare, în 
timpul Restauraţiei. 

34 Congregaţie - nume dat, în vremea Restauraţiei, 
nucleului conducător al bisericii catolice, care tindea din 
nou să devie dominantă în stat. 


35 Lucrările de la Palais-Royal - în timpul Restauraţiei, se 
lucra la o galerie cu geamuri care avea să înlocuiască 
vechea galerie de lemn din corpul de clădiri al aşa- 
numitului Palais-Royal, loc de întâlnire al chefliilor şi 
jucătorilor de jocuri de noroc. 

36 Mişcările Taglionei - Maria Taglioni a fost o dansatoare 
vestită din secolul al XIX-lea (1804-1884). 

37 Talma - celebru actor francez (1763-1826). 

38 Condeiul lui Charlet şi al lui Callot, penelul lui Teniers şi 
al lui Rembrandt - pentru redarea acestei scene nocturne 
de pe stradă, Balzac evocă talentul desenatorilor francezi 
realişti Charlet (1792-1845) şi Callot (1592-1635), al 
pictorilor flamanzi 'Teniers (tatăl - 1582-1649 - a fost tot 
atât de celebru ca şi fiul - 1610-1694 - în zugrăvirea 
scenelor populare de exterior), precum şi al celebrului 
pictor olandez Rembrandt (1606-1669), maestru al clar- 
obscurului.