Honore De Balzac — Casa La motanul cu mingea

Honore de BALZAC 


Casa „La motanul cu mingea” 
La Maison du chat-qui-pelote 1830 


Cam pe la mijlocul străzi Saint-Derus, aproape de colțul cu strada 
Petit-Loni, se afla până nu de mult una dintre acele case valoroase 
care îi ajută pe istorici să reconstituie mai ugar, prin analogie, 
vechiul Paris. Pereţii acestei vechituri ce stăteau să cadă păreau 
împestrițați cu herogltel. Ce altă denurmre ar îi putut să dea un 
trecător hoinar acelor X-uri şi Y-uri formate pe faţadă de stinghule 
de lemn agezate crucig, sau de-a curmezişul, ori desenate în 
tencuială de nenumărate rmci crăpături paraleler De bună seamă, 
la trecerea celei mau ugoare trăsuri, hecare din aceste bârne se 
zeu duia în scobitura ei. Această venerabilă clăchre se termina cu un 
acoperig triunghiular, a cărui formă nu se va rai vedea în curând, 
nicăieri, la Paris. Învelişul, încovoiat de vitregule clirnei pariziene, se 
alungea cu vreo trei picioare în stradă, atât pentru a feri pragul ugiu 
de bătaia ploilor, cât gi pentru a ține adăpost zidului unui pod gi 
ferestruicii lui fără prichici, Acest ultim etaj era construit din 
scânduri bătute în cuie una peste alta, ca niste țigle, fără îndoială 
cu scopul de a nu apăsa prea greu asupra acestei case gubrede. 

Într-o dimineaţă ploioasă din luna lui martie, un tânăr înfăgurat cu 
îngrijire în mantaua lui, stătea sub streagina unei prăvălu ce se 
găsea chiar în fața acestei vechu locuinţe pe care o cerceta cu o 


it, EA 4 4 4 ii 4 4 be PL pt Aa atm deei 4 4 


Honore de BALZAC 


Casa „La motanul cu 
mingea “ 
La Maison du chat-qui-pelote 1830 


Cam pe la mijlocul străzii Saint-Denis, aproape de colţul cu 
strada Petit-Lion, se afla până nu de mult una dintre acele 
case valoroase care îi ajută pe istorici să reconstituie mai 
uşor, prin analogie, vechiul Paris. Pereţii acestei vechituri ce 
stăteau să cadă păreau împestriţaţi cu hieroglife. Ce altă 
denumire ar fi putut să dea un trecător hoinar acelor X-uri 
şi V-uri formate pe faţadă de stinghiile de lemn aşezate 
cruciş, sau de-a curmezişul, ori desenate în tencuială de 
nenumărate mici crăpături paralele? De bună seamă, la 
trecerea celei mai uşoare trăsuri, fiecare din aceste bârne 
se zguduia în scobitura ei. Această venerabilă clădire se 
termina cu un acoperiş triunghiular, a cărui formă nu se va 
mai vedea în curând, nicăieri, la Paris. Învelişul, încovoiat 
de vitregiile climei pariziene, se alungea cu vreo trei 
picioare în stradă, atât pentru a feri pragul uşii de bătaia 
ploilor, cât şi pentru a ţine adăpost zidului unui pod şi 
ferestruicii lui fără prichici. Acest ultim etaj era construit 
din scânduri bătute în cuie una peste alta, ca nişte ţigle, 
fără îndoială cu scopul de a nu apăsa prea greu asupra 
acestei case şubrede. 

Într-o dimineaţă ploioasă din luna lui martie, un tânăr 
înfăşurat cu îngrijire în mantaua lui, stătea sub streaşina 
unei prăvălii ce se găsea chiar în faţa acestei vechi locuinţe 


pe care o cerceta cu o râvnă de arheolog. Într-adevăr, 
această rămăşiţă a burgheziei din secolul al XVI-lea ridica 
în faţa cercetătorului seamă de probleme. Fiecare etaj avea 
ciudăţeniile lui. La primul, patru ferestre înalte şi înguste, 
apropiate una de alta, erau prevăzute în partea de jos cu 
nişte oblonaşe pătrate de lemn, menite să producă acea 
lumină slabă cu ajutorul căreia un negustor dibaci ştie să 
dea stofelor sale culoarea dorită de mugşteriii lui. Tânărul 
părea că nu ia deloc în seamă această parte foarte 
importantă a casei; privirile nu se opriseră încă asupra ei. 
Ferestrele etajului al doilea, ale căror jaluzele ridicate lăsau 
să se vadă, prin ochiurile mari, pătrate, de geamuri de 
Boemia, nişte perdeluţe de muselină roşcată, nu-l interesau 
nici ele. Atenţia lui se îndrepta cu deosebire spre al treilea 
etaj, asupra unor ferestruici modeste, al căror lemn cioplit 
cu neîndemânare ar fi meritat mai degrabă să fie păstrat la 
muzeul de arte şi meserii, ca o mărturie despre primele 
strădanii ale tâmplăriei franceze. Aceste ferestruici aveau 
nişte gemuleţe de un verde atât de închis, încât, fără 
minunata lui vedere, tânărul n-ar fi putut zări perdelele de 
pânză cu carouri albastre, care fereau de ochii profanilor 
tainele acelui apartament. Uneori, observatorul acesta, 
plictisit de contemplarea lui zadarnică sau de tăcerea în 
care era învăluită casa, ca şi tot cartierul din jur, îşi cobora 
privirile spre părţile mai din jos. Pe buze îi apărea atunci un 
zâmbet firesc ori de câte ori dădea cu ochii de prăvălia la 
care se întâlneau în adevăr, nişte lucruri ce-ţi stârneau de-a 
dreptul râsul. Un butuc enorm, proptit orizontal pe patru 
stâlpi ce păreau îndoiţi sub greutatea acestei case 
gârbovite, fusese răzuit şi pictat din nou cu tot atâtea 
straturi de diverse zugrăveli, câte rânduri de fard se vor fi 
aşternut pe obrazul unei ducese bătrâne. În mijlocul acestei 
grinzi late, încrustată cu crestături gingaşe, se afla un 
tablou arhaic înfăţişând un motan care se juca cu o minge. 
Tabloul acesta stârnise veselia tânărului nostru. Trebuie să 
spunem, însă, că nici cel mai hâtru dintre pictorii moderni 


n-ar putea născoci o ghiduşie mai plină de haz. Animalul 
ţinea într-una dintre labele lui de dinainte o rachetă cât el 
de mare şi se înălța pe labele de dinapoi ca să lovească o 
minge uriaşă pe care i-o arunca un gentilom îmbrăcat într- 
un costum cu dantele. Desenul, culoarea, amănuntele, totul 
era lucrat în aşa fel încât s-ar fi putut crede că artistul voise 
să-şi bată joc şi de negustor şi de drumeţi. Timpul, scorojind 
pictura asta naivă, o făcuse şi mai caraghioasă, prin unele 
ştersături care ar fi putut să pună pe gânduri pe orice 
trecător întreg la cap. Astfel, coada bălţată a pisicii era 
croită în aşa fel încât o puteai lua drept un spectator - într- 
atât de groase, de lungi şi de stufoase erau cozile pisicilor 
strămoşilor noştri. În partea din dreapta a tabloului, pe un 
câmp azuriu, care nu izbutea totuşi să ascundă 
putreziciunea lemnului, drumeţii citeau: GUILLAUME şi la 
stânga: SUCCESORUL DOMNULUI CHEVREL. Soarele şi 
ploaia mâncaseră cea mai mare parte din poleiala aplicată 
cu zgârcenie pe slovele acestei inscripţii, în care U era la fel 
cu V şi invers, după legile vechii noastre ortografii. Ca să 
domolim orgoliul acelora care cred că lumea devine din zi 
în zi mai plină de duh şi că tertipurile moderne sunt fără 
asemănare, se cuvine să observăm aci că astfel de firme, a 
căror etimologie pare ciudată celor mai mulţi dintre actualii 
negustori parizieni, nu sunt decât imaginile moarte ale unor 
imagini vii cu ajutorul cărora isteţii noştri străbuni reuşeau 
să atragă muşteriii în prăvăliile lor. Aşa, bunăoară, „Scroafa 
care toarce”, „Maimuţa verde” etC. Au fost cândva animale 
închise în colivii, a căror iscusinţă uimea pe trecători şi a 
căror dresare dovedea puterea de răbdare a târgoveţului 
din secolul al XV-lea. Asemenea curiozităţi contribuiau la 
îmbogățirea fericiţilor lor posesori mai mult decât 
„Providenţa”, „Dreapta credinţă”, „Harul lui Dumnezeu” 
sau „Lăierea capului sfântului loan Botezătorul”, care se 
mai pot vedea şi astăzi încă pe firmele din strada Saint- 
Denis. Totuşi necunoscutul nu stătea, desigur, acolo ca să 
admire motanul acela, pentru care o clipă de atenţie ar fi 


fost destul ca să ţi-l întipăreşti în memorie. Tânărul acesta 
avea şi el ciudăţeniile lui. Pelerina care-i cădea în cute, 
după moda veşmintelor antice, lăsa să se vadă o 
încălţăminte elegantă, cu atât mai bătătoare la ochi printre 
băltoacele pariziene, cu cât el purta ciorapi de mătase albă, 
ale căror pete de noroi arătau cât de nerăbdător era. 
Venea, fără îndoială, de la o nuntă sau de la un bal, pentru 
că la ora aceea matinală ţinea în mână o pereche de mănuşi 
albe, iar buclele părului său negru, ciufulit, împrăştiate pe 
umeri, arătau o pieptănătură a la Caracalla2, adusă la modă 
nu numai de şcoala lui David3, dar şi de înflăcărarea pentru 
formele greceşti şi romane ce caracteriza primii ani ai 
secolului nostru. În ciuda gălăgiei pe care o făceau câţiva 
zarzavagii ce se îndreptau în goană spre hala cea mare, pe 
strada aceasta de obicei atât de animată, domnea atunci o 
linişte a cărei vrajă n-o cunosc decât cei ce-au rătăcit prin 
Parisul pustiu, la orele când freamătul lui, potolit o clipă, se 
înfiripă iar şi se aude în depărtare ca vuietul puternic al 
mării. Acest tânăr neobişnuit, probabil că părea tot atât de 
bizar pentru negustorii de „La motanul cu mingea”, pe cât 
de bizar i se părea lui „Motanul cu mingea”. O cravată 
strălucitor de albă dădea chipului său neliniştit o culoare şi 
mai palidă încă decât era în realitate. Focul, când întunecat, 
când scânteietor, pe care îl aruncau ochii lui negri, se 
potrivea cu trăsăturile ciudate ale feţei lui, cu gura sa mare 
şi sinuoasă, ce se contracta când zâmbea. Fruntea lui, 
încreţită de o adâncă mâhnire, avea ceva fatal. Oare nu 
fruntea este partea cea mai profetică din chipul unui om? 
Când fruntea necunoscutului exprima pasiunea, cutele de 
pe ea stârneau groază prin tăria cu care se reliefau; dar de 
îndată ce şi recăpăta liniştea, atât de lesne de tulburat, se 
desprindea din ea un farmec luminos ce dădea o forţă de 
atracţie acestei fizionomii din care bucuria, durerea, 
dragostea, furia şi disprețul izbucneau într-un chip atât de 
comunicativ, încât ar fi putut mişca şi pe omul cel mai rece. 
Necunoscutul acesta se încrunta atât de tare în clipa când 


se deschise dintr-odată ferestruica de la pod, că nici nu 
băgă de seamă când apărură trei capete vesele, rotunjoare, 
albe, roşcovane, dar tot atât de comune ca şi figurile acelea 
care reprezintă Comerţul, sculptate pe anumite 
monumente. Aceste trei chipuri, încadrate în ferestruica de 
la pod, reaminteau nişte capete de îngeri bucălaţi semănate 
printre norii ce-l înconjoară pe Tatăl ceresc. Băieţii de 
prăvălie respirară aerul de afară cu o lăcomie ce arăta cât 
de lâncedă şi plină de duhori trebuie să fie atmosfera din 
podul lor. După ce arătă spre această ciudată santinelă, 
unul dintre băieţi, cel care părea mai vesel, dispăru, apoi se 
întoarse numaidecât, ţinând în mână un instrument al cărui 
metal inflexibil fusese înlocuit la repezeală cu o curea 
mlădioasă, pe urmă, luând cu toţii o înfăţişare răutăcioasă, 
îşi îndreptară privirile către acest pierde-vară pe care-l 
împroşcară cu o ploaie fină şi albicioasă al cărei parfum 
dovedea că cele trei bărbi fuseseră rase chiar atunci. Dar, 
călcând în vârful picioarelor şi retrăgându-se în fundul 
podului, ca să s-e bucure de furia victimei lor, vânzătorii se 
opriră din râs când văzură nepăsarea cu care tânărul îşi 
scutura pelerina, precum şi adâncul dispreţ ce i se întipări 
pe faţă când îşi ridică ochii spre ferestruica goală. În acel 
moment, o mână albă şi gingaşă ridică spre tavan partea 
inferioară a uneia dintre ferestrele grosolane de la etajul al 
treilea, împingând-o cu ajutorul unei manivele a cărei 
piedicii lasă uneori să cadă pe neaşteptate geamul greu, pe 
care trebuie de fapt să-l sprijine. Trecătorul fu atunci 
răsplătit pentru îndelunga lui aşteptare. Chipul unei tinere 
fete, fraged ca potirul alb al florilor ce cresc în sânul apelor, 
se arătă la geam încununat cu o dantelă de muselină boţită, 
ce da capului ei un aer de-o admirabilă nevinovăție. Deşi 
acoperiţi de o stofă închisă, gâtul şi umerii i se zăreau, 
totuşi, graţie acelor părţi uşor dezvelite de mişcările făcute 
în timpul somnului. 

Nici o urmă de stinghereală nu tulbura nici nevinovăția 
acestei feţe, nici liniştea acestor ochi imortalizaţi cu mult 


înainte în sublimele compoziţii ale lui Rafael4: avea aceeaşi 
graţie, aceeaşi seninătate ca şi acele fecioare devenite 
proverbiale. Între prospeţimea obrajilor ei, pe care somnul 
părea că scoate în evidenţă un prisos de viaţă, şi vechimea 
ferestrei masive, cu contururi grosolane şi cu prichiciul 
negru, era un contrast încântător. Asemeni uneia dintre 
acele flori care se deschid ziua dar nu şi-au desfăcut încă de 
dimineaţă tunica lor răsucită de răcoarea nopţii, tânăra 
fată, abia deşteptată din somn, îşi plimbă privirile ochilor ei 
albaştri pe deasupra acoperişurilor vecine, apoi şi le 
îndreptă spre cer; pe urmă, dintr-un fel de obişnuinţă, îşi 
cobori ochii spre ungherele mohorâte ale străzii, unde îi 
întâlniră numaidecât pe aceia ai adoratorului ei. Din 
cochetărie, simțindu-se, desigur, ruşinată la gândul că a fost 
văzută într-o îmbrăcăminte sumară, se dădu iute înapoi, 
manivela învechită se învârti şi fereastra cobori la loc cu 
acea repeziciune din pricina căreia această naivă născocire 
a străbunilor a căpătat un renume atât de urât în zilele 
noastre, şi frumoasa nălucă dispăru. Tânărului i se păru că 
steaua cea mai strălucitoare de pe bolta cerului de 
dimineaţă s-a ascuns dintr-odată în dosul unui nor. 

În timp ce se petreceau aceste mici întâmplări, grelele 
obloane interioare ce apărau geamurile subţiri ale prăvăliei 
„La motanul cu mingea” se desfăcură deodată ca prin 
minune. Uşa cea veche, cu ciocan, fu dată de peretele 
dinăuntru al casei de către un servitor ce părea 
contemporan cu firma şi care, cu o mână tremurătoare, 
atârna de ea peticul de postav pătrat pe care era brodat cu 
mătase galbenă numele lui Guillaume, succesorul lui 
Chevrel. Nu i-ar fi fost tocmai uşor unui simplu trecător să 
ghicească ce fel de negoţ făcea domnul Guillaume. Printre 
gratiile groase de fier ce apărau prăvălia pe dinafară, abia 
se puteau zări baloturile înfăşurate într-o pânză cenuşie, 
mai numeroase ca heringii când străbat apele oceanului. În 
ciuda simplităţii vădite a acestei faţade gotice, domnul 
Guillaume trecea, dintre toţi negustorii de postav din Paris, 


drept cel ale cărui magazine erau totdeauna cele mai bine 
aprovizionate, care avea cele mai întinse legături şi a cărui 
cinste negustorească se ridica mai presus de orice bănuială. 
Când se întâmpla ca unii dintre confrații lui să încheie 
vreun contract cu statul, fără să aibă cantitatea de postav 
necesară, el se declara totdeauna gata să le-o pună la 
dispoziţie, oricât de mare ar fi fost numărul bucăţilor 
contractate. Ca un negustor şiret ce era, el cunoştea o mie 
de căi prin care îşi asigura cel mai mare câştig, fără a fi silit, 
ca ceilalţi, să alerge după ocrotitori, să se ploconească sau 
să facă daruri scumpe. lar când confrații nu puteau să-i 
plătească decât prin poliţe cu giruri bune, e drept, dar cu 
termene cam lungi, îi trimitea la notarul lui, ca la un om de 
înţeles. Ştiind astfel sa tragă pentru a doua oară folos dintr- 
o afacere, mulţumită acestui procedeu, care-i făcea pe 
negustorii din strada Saint-Denis să spună, ca un adagio, 
ori de câte ori era vorba de un scont împovărător: „Să te 
ferească Dumnezeu de notarul domnului Guillaume!” 

Ca prin minune, bătrânul negustor apăru în pragul 
prăvăliei, în clipa când servitorul tocmai se retrăgea. 
Domnul Guillaume privi strada Saint-Denis, prăvăliile din 
jur şi timpul cu aerul unui om care debarcă la Havre şi vede 
din nou Franţa, după o lungă călătorie. După ce se 
încredinţă că nu se schimbase nimic în timpul cât dormise, 
dădu cu ochii de trecătorul ce făcea de strajă, şi care, la 
rândul lui, îl contempla pe patriarhul postăvăriei, aşa cum 
Humboldt5 trebuie să fi examinat primul peşte electric pe 
care l-a văzut în America. Domnul Guillaume purta 
pantaloni scurţi şi largi de catifea neagră, ciorapi pestriţi şi 
pantofi cu vârful pătrat şi cu catarame de argint: Haina cu 
piepţii croiţi pătrat, cu pulpanele pătrate, cu gulerul pătrat, 
îi înfăşura trupul, uşor încovoiat, într-un postav verzui, 
împodobit cu nasturi mari de metal, albi, dar înroşiţi de o 
îndelungată întrebuințare. Părul cărunt îi era pieptănat şi 
lipit cu atâta exactitate pe craniul galben, încât semăna mai 
degrabă cu un ogor arat. Ochii lui mici şi verzi, parcă 


sfredeliţi cu burghiul, străluceau sub două arcade, 
accentuate de o uşoară roşeaţă, ce ţineau loc de sprâncene. 
Grijile îi brăzdaseră fruntea cu zbârcituri orizontale şi tot 
atât de numeroase ca şi cutele hainei. Chipul lui palid 
exprima răbdare, isteţime negustorească şi acel soi de 
lăcomie şireată de care e nevoie în afaceri. Pe vremea 
aceea, asemenea familii vechi, în care deprinderile şi 
costumele caracteristice îndeletnicirilor lor se păstrau ca 
nişte tradiţii scumpe, se întâlneau mai des decât astăzi şi 
ele rămăseseră în mijlocul civilizaţiei noi, ca acele resturi 
antediluviene descoperite de Cuvier?7 în straturile de piatră. 
Capul familiei, Guillaume, era unul dintre acei respectabili 
păstrători ai vechilor datini: adeseori îl surprindeai 
regretându-l pe starostele negustorilor8, şi nu vorbea 
niciodată de o judecată a tribunalului comercial fără să o 
numească sentinţa consulilor! Fără îndoială că numai în 
virtutea acestor deprinderi, se scula cel dintâi din toată 
casa şi aştepta semeţ apariţia celor trei vânzători, spre a-i 
lua la refec în caz de întârziere. Iar tinerii discipoli ai lui 
Mercur” nu se temeau de nimic mai mult decât de zelul 
tăcut cu care patronul le cerceta în fiecare luni dimineaţă, 
feţele şi umbletul, căutând să descopere dovezile sau 
urmele escapadelor lor. De astă dată însă, bătrânul 
postăvar nu dădu nici o atenţie ucenicilor lui. El se căznea 
să afle pricina stăruinţei cu care tânărul cu pelerină şi 
ciorapi ce mătase îşi arunca ochii când asupra firmei, când 
în fundul prăvăliei sale. Lumina zilei, acum mai puternică, 
îngăduia să se vadă biroul de acolo, despărţit de un grilaj şi 
înconjurat de perdele vechi de mătase verde, unde erau 
păstrate registrele uriaşe, ca nişte oracole mute ale 
întreprinderii. Prea iscoditorul străin părea că dă târcoale 
acestei clădiri, că încearcă să fure planul sufrageriei 
laterale prevăzută cu un luminător în tavan, de unde 
familia, strânsă laolaltă, putea să vadă cu uşurinţă, în timpul 
meselor, cele mai mici mişcări ce s-ar fi produs în pragul 
prăvăliei. Un interes atât de mare pentru locuinţa lui da de 


bănuit unui negustor care cunoscuse regimul 
Maximalului10. Domnul Guillaume se gândea deci, în mod 
firesc, că tipul acesta primejdios pusese gând rău casei de 
bani a „Motanului cu mingea”. 

După ce se desfătă în taină cu duelul mut care avea loc 
între stăpânul lui şi necunoscut, cel mai vârstnic dintre 
vânzători îndrăzni să păşească pe lespedea unde stătea 
domnul Guillaume, deoarece observă că tânărul contempla 
pe furiş ferestrele de la etajul al treilea. Apoi făcu doi paşi 
în stradă, ridică faţa în sus şi i se păru că o zăreşte pe 
domnişoara Augustine Guillaume, care tocmai se retrăgea 
în grabă. Neîmpăcându-se cu isteţimea calfei lui, postăvarul 
îi aruncă o privire chiorâşă; dar temerile pe care prezenţa 
acelui trecător le stârnea deopotrivă în sufletul 
negustorului, cât şi în cel al vânzătorului îndrăgostit, se 
potoliră deodată. Necunoscutul opri o trăsură ce se 
îndrepta spre o piaţă din apropiere şi se urcă repede în ea, 
arătând o înşelătoare nepăsare. Plecarea asta avu darul de 
a produce oarecare uşurare în inimile celorlalţi băieţi de 
prăvălie, destul de îngrijoraţi, când văzură că tânărul nu 
era altul decât victima glumei lor de adineauri. 

— Ei, boierilor, ce staţi acolo, aşa, cu braţele încrucişate? 
Se răsti domnul Guillaume către cei trei ucenici. He-he! 
Altădată, când eram la jupân Chevrel, până la ora asta ar fi 
fost gata controlate pe puţin două baloturi de postav. 

— Poate că pe atunci se făcea ziuă mai de dimineaţă, 
bombăni al doilea vânzător, care avea tocmai însărcinarea 
asta. 

Bătrânul negustor nu-şi putu ascunde un zâmbet. Cu toate 
că doi dintre cei trei băieţi de prăvălie ce-i fuseseră daţi în 
grijă de părinţii lor, ţesători înstăriți din Louviers şi 
Sedan11, n-ar fi avut decât să-i ceară o sută de mii de franci 
ca să-i şi primească în ziua când s-ar fi dovedit destul de 
maturi spre a-şi înjgheba un rost al lor, Guillaume socotea 
de datoria lui să-i ţină sub călcâiul vechiului despotism care 
astăzi nu se mai practică în strălucitoarele magazine 


moderne, unde vânzătorii vor să se îmbogăţească la treizeci 
de ani: îi muncea ca pe nişte robi. Aceşti trei vânzători 
făceau ei singuri treburi care ar da de furcă la zece dintre 
acei funcţionari a căror trândăvie împovărează în zilele 
noastre coloanele bugetului. 

Nici un zgomot nu tulbura pacea acestei case solemne, în 
care ţâţânile uşilor păreau totdeauna unse şi în care până şi 
cea mai neînsemnată mobilă se bucura de acea curăţenie 
exemplară ce dovedeşte o ordine şi o chibzuială 
desăvârşită. Adeseori, cel mai poznaş dintre vânzători 
găsea cu cale să râdă, scriind pe brânza de Gruyere ce li se 
arunca la masă şi pe care ei o priveau cu un respect 
batjocoritor data aproape uitată când fusese cumpărată. 
Această glumă răutăcioasă şi altele de felul ei o făceau 
uneori să zâmbească pe cea mai tânără dintre fiicele lui 
Guillaume, fata aceea frumoasă care i se arătase 
trecătorului vrăjit. Deşi fiecare dintre ucenici, chiar şi cel 
mai vechi, plătea o sumă destul de mare pentru găzduire, 
niciunul n-ar fi avut îndrăzneala să rămână la masa 
patronului în clipa când se servea desertul. De câte ori 
doamna Guillaume pomenea de pregătirea salatei, bieţii 
băieţi începeau să tremure, gândindu-se la zgârcenia cu 
care mâna ei cumpănită ştia să toarne untdelemnul. Nu 
putea fi vorba ca vreunul dintre ei să petreacă o noapte în 
oraş, fără a arăta cu mult înainte, un motiv bine întemeiat 
pentru o asemenea neregulă. În fiecare duminică doi dintre 
vânzători însoțeau, cu rândul, familia Guillaume la slujba de 
la Saint-Leu şi la vecernie. Domnişoarele Virginie şi 
Augustine, îmbrăcate modest în rochii de stambă, luau 
fiecare de braţ pe câte un vânzător şi porneau înainte, sub 
ochii pătrunzători ai mamei lor, care încheia acest mic 
cortegiu familial, alături de bărbatul ei pe care-l obişnuise 
să ducă la subsuoară două cărţi mari cu rugăciuni legate în 
marochin negru. Al doilea vânzător n-avea leafă. Iar cel pe 
care doisprezece ani de stăruinţă şi discreţie îl iniţiaseră în 
tainele negustoriei primea opt sute da franci drept răsplată 


pentru munca lui. Cu prilejul anumitor sărbători de familie, 
el era cinstit cu diverse daruri pe care numai mâna uscată 
şi zbârcită a doamnei Guillaume le făcea să capete o 
oarecare valoare: pungi împletite, pe care dânsa avea grijă 
să le umple cu vată ca să scoată în evidenţă desenul, bretele 
tari sau câte o pereche de ciorapi groşi de mătase. Uneori, 
dar asta se întâmpla rar, acestui prim sfetnic i se îngăduia 
să participe la bucuriile familiei, fie atunci când se duceau 
la ţară, fie atunci când, după luni de aşteptare, se hotărau 
să folosească dreptul de a închiria o lojă pentru a vedea 
vreo piesă la care Parisul nu se mai gândea de mult. Cât 
despre ceilalţi doi vânzători, bariera respectului care 
despărţea odinioară pe un meşter postăvar de ucenicii lui 
se ridica atât de sus între ei şi bătrânul negustor, încât le-ar 
fi fost mai uşor să fure un balot de postav decât să 
răstoarne această augustă datină. O astfel de regulă ar 
putea să pară astăzi ridicolă. Totuşi, aceste vechi case de 
comerţ erau adevărate şcoli de bună-cuviinţă şi de cinste. 
Stăpânii aproape îi adoptau pe ucenicii lor. Rufăria unui 
tânăr era îngrijită, reparată, adeseori înnoită de însăşi 
stăpâna casei, iar când un vânzător se îmbolnăvea, el 
devenea obiectul unor îngrijiri cu adevărat materne. În caz 
de primejdie, patronul nu precupeţea banii pentru a chema 
pe cei mai cunoscuţi medici; fiindcă el nu era răspunzător 
în faţa părinţilor acestor tineri numai de buna creştere şi de 
ştiinţa lor. Dacă vreunul dintre cei care se dovediseră 
oameni de treabă era lovit de vreo pacoste, aceşti onorabili 
negustori ştiau să preţuiască iscusinţa pe care i-o 
formaseră chiar ei, şi nu se dădeau îndărăt să încredinţeze 
fericirea fiicei lor aceluia căruia îi încredinţaseră vreme 
îndelungată averile lor. Guillaume era unul dintre aceşti 
oameni de modă veche, şi dacă păstrase unele deprinderi 
ridicole, avea în schimb şi multe calităţi. De aceea, în 
gândul său, Joseph Lebas, calfa lui, orfan şi fără nici o 
avere, era hărăzit să devină soţul Virginiei, fiica sa mai 
mare. Dar Joseph nu împărtăşea câtuşi de puţin această 


orânduială a patronului său, care nu şi-ar fi măritat nici 
pentru o împărăție fata cea mai mică înaintea celei mai 
mari. Inima nefericitului vânzător era cu totul înrobită de 
domnişoara Augustine, cea mai mică dintre surori. Dar, 
pentru a înţelege această pasiune ce se înfiripase în taină, e 
nevoie să pătrundem mai adânc în secretele regimului 
absolutist după care se conducea casa bătrânului negustor 
de postavuri. 

Guillaume avea două fete. Cea mai mare, domnişoara 
Virginie, era leit maică-sa. Doamna Guillaume, fiica lui 
jupân Chevrel, se ţinea atât de dreaptă pe scaunul din faţa 
casei de bani că nu o dată auzise gurile rele spunând că stă 
ca trasă în ţeapă. Faţa ei slabă şi lungă trăda o pioşenie 
exagerată. Lipsită de graţie şi gust, doamna Guillaume îşi 
împodobea de obicei capul aproape sexagenar cu acelaşi 
model de bonetă cu ciucuri ca a unei văduve. Din această 
pricină toţi vecinii îi spuneau „maica portăreasă”. Vorbea 
puţin şi gesturile ei aveau ceva din mişcările sacadate ale 
unui telegraf12. Ochii, de o culoare deschisă ca ochii unei 
pisici, păreau că dau vina pe toată lumea pentru faptul că 
era urâţi. Domnişoara Virginie, crescută, ca şi sora ei mai 
tânără, sub legile despotice ale mamei lor, împlinise vârsta 
de douăzeci şi opt de ani. Tinereţea îi îndulcea puţin 
expresia neplăcută pe care asemănarea cu mama ei o 
dădeau uneori chipului său; în schimb, severitatea maternă 
o înzestrase cu două mari însuşiri ce trăgeau în balanţă mai 
mult decât orice: era blândă şi răbdătoare. Domnişoara 
Augustine, care abia împlinise optsprezece ani, nu semăna 
nici cu tatăl, nici cu mama ei. Era una dintre acele fiice 
care, datorită lipsei oricărei asemănări fizice cu părinţii lor, 
par să adeverească această vorbă ele mironosiţă: „Copiii vin 
de la Dumnezeu”. Augustine era măruntă, sau ca să fim mai 
precişi, micuță. Plină de gratie şi nevinovăție, un om de 
lume nu i-ar fi putut găsi alt cusur acestei făpturi 
încântătoare decât că avea nişte gesturi cam lipsite de 
nobleţe, sau unele atitudini comune, şi câteodată o 


oarecare sfială. Pe faţa ei tăcută şi nemişcată se citea acea 
uşoară mâhnire ce se observă la toate fetele tinere prea 
slabe spre a îndrăzni să se împotrivească vrerilor unei 
mame. Îmbrăcate totdeauna cu modestie, cele două surori 
nu puteau satisface cochetăria înnăscută la orice femeie, 
decât printr-un exces de curăţenie ce li se potrivea de 
minune şi le făcea să fie în armonie cu tejghelele 
strălucitoare, cu rafturile pe care bătrânul servitor nu lăsa 
nici un fir de praf, şi cu tradiționala simplitate a tot ceea ce 
se vedea în jurul lor. Silite prin felul lor de viaţă să-şi caute 
prilejuri de fericire numai în munci încordate, Augustine şi 
Virginie nu prilejuiseră până atunci decât mulţumiri mamei 
lor, care se mândrea în sinea ei cu firea desăvârşită a celor 
două fiice. Nu e greu să ne închipuim la ce rezultate au 
ajuns în urma educaţiei pe care au primit-o. Crescute în 
vederea carierei comerciale, obişnuite să nu audă vorbindu- 
se decât despre chibzuieli şi socoteli strict negustoreşti, 
fără să fi învăţat decât gramatica, mânuirea registrelor, 
puţină istorie religioasă, istoria Franţei, după Le Ragois, şi 
fără să fi citit decât autorii a căror lectură le era îngăduită 
de mama lor, nu aveau un câmp de activitate prea 
dezvoltat: se pricepeau destul de bine să facă treburile 
dintr-o casă, apreciau valoarea fiecărui lucru, îşi dădeau 
seama de greutăţile ce-ţi stau în cale când e vorba să 
strângi bani, erau econoame şi aveau un mare respect 
pentru calităţile de negustor. Cu toată bogăţia tatălui lor, 
erau îndemânatice la cârpit, ca şi la brodat; deseori mama 
lor le spunea că ar trebui să înveţe şi bucătăria ca să ştie să 
comande o cină şi să poată dojeni o bucătăreasă în 
cunoştinţă de cauză. Necunoscând bucuriile vieţii şi 
urmărind cu luare aminte cum se scurge existenţa 
pilduitoare a părinţilor lor, ele nu-şi aruncau decât arareori 
privirile dincolo de zidurile vechii case părinteşti, la care, 
pentru mama lor, se reducea tot universul. Singurele 
plăceri la care se puteau aştepta pe lumea asta erau 
petrecerile prilejuite de sărbătorile de familie. Când salonul 


cel mare de la etajul al doilea trebuia să o primească pe 
doamna Roguin, o domnişoară Chevrel - mai tânără cu 
cincisprezece ani decât vara ei şi căreia îi plăcea să poarte 
diamante; pe tânărul Rabourdin, subşef la finanţe; pe 
domnul Cesar Birotteau, un parfumier bogat şi pe soţia lui 
căreia i se spunea doamna Cesar; pe domnul Camusot, cel 
mai bogat negustor de mătăsuri de pe strada Bourdonnais; 
pe socrul său, domnul Cardet, pe doi sau trei bancheri 
cunoscuţi şi pe câteva cucoane despre care nu se putea 
spune nimic rău, pregătirile pentru despachetarea 
argintăriei, a porţelanurilor de Saxa, a lumânărilor şi a 
cristalurilor aduceau o schimbare în viaţa monotonă a 
acestor trei femei care alergau de colo-colo şi nu-şi mai 
vedeau capul de treburi, întocmai ca nişte călugăriţe ce se 
pregătesc să primească pe un episcop. Pentru ca, seara, 
frânte de oboseală câteşitrele de atâta frecat, şters, 
împachetat şi orânduit podoabele petrecerii la locul lor, pe 
când cele două fiice o ajutau pe mama lor să se culce, 
doamna Guillaume să le spună: 

— Astăzi, n-am făcut nimic, fetelor! 

Iar dacă, în cursul acestor reuniuni solemne, „maica 
portăreasă” îngăduia să se danseze, mutând în dormitor 
partidele de boston, de whist13 şi de table, asemenea 
concesie era socotită printre fericirile cele mai neaşteptate 
şi producea o bucurie tot atât de vie ca şi aceea de a se 
duce la două sau trei baluri mari unde Guillaume îşi însoțea 
fetele în timpul carnavalului. În sfârşit, o dată pe an, 
respectabilul postăvar dădea o petrecere pentru care nu 
precupeţea nimic. Oricât de bogate şi pretenţioase ar fi fost 
persoanele invitate, ele căutau să nu lipsească de la această 
petrecere; era doar lucru ştiut că firmele cele mai cu vază 
de pe piaţă recurgeau din când în când la imensul credit, la 
averea şi la experienţa îndelungată a domnului Guillaume. 
Cu toate astea, cele două fiice ale acestui onorabil negustor 
nu se bucurau de foloasele ce s-ar fi putut presupune că pot 
fi trase de pe urma învăţămintelor pe care contactul cu 


lumea le oferă celor tineri. Ele apăreau la aceste reuniuni, 
trecute de altminteri în registrul de pierderi al firmei, cu 
nişte găteli a căror simplitate le făcea să roşească. Stilul lor 
de a dansa n-avea nimic deosebit, iar supravegherea 
maternă le stânjenea conversațiile cu partenerii, cărora se 
mulţumeau să le răspundă doar prin „da” şi „nu”. Afară de 
asta, regulile străvechii firme „La motanul cu mingea” le 
impunea ca la ora unsprezece să se retragă în camera lor, 
adică tocmai atunci când balurile şi petrecerile abia încep 
să se însufleţească. În felul acesta, bucuriile lor, în aparenţă 
corespunzătoare oarecum averii părinteşti, deveneau de 
cele mai multe ori serbede din pricina obişnuinţelor şi a 
principiilor ce domneau în sânul familiei. În ce priveşte 
viaţa lor de toate zilele, o singură observaţie va fi de ajuns 
ca sa o înfăţişăm pe de-a-ntregul. Doamna Guillaume avea 
pretenţia ca fiicele ei să se îmbrace dis-de-dimineaţă, să 
coboare în fiecare zi la aceeaşi oră şi toate îndeletnicirile 
lor să se desfăşoare ca după nişte canoane monahale. 
Augustine însă fusese înzestrată de soartă cu un suflet 
destul de ales pentru a-şi da seama cât de goală era o astfel 
de existenţă. Câteodată ea îşi ridica în aşa fel ochii albaştri, 
de parcă ar fi cerut un sfat ungherelor întunecoase ale 
scării sau colţurilor jilave ale prăvăliei. După ce iscodea 
liniştea aceea mănăstirească, părea că ascultă cum apar din 
depărtare îndemnurile nedesluşite ale unei vieţi pasionate, 
care pune mai mult preţ pe simţăminte decât pe lucruri. În 
asemenea clipe, chipul i se îmbujora, braţele amorţite, cu 
muselina lor albă, cădeau pe lemnul lustruit al tejghelei, şi 
mama ei o trezea îndată cu o voce totdeauna acră, chiar 
când i se adresa cu accentele cele mai dulci: 

— Augustine! La ce te gândeşti, fetiţa mea? 

Probabil că Hippolyte, conte de Duglas şi Contele de 
Comminges, două romane pe care Augustine le găsise în 
dulapul unei bucătărese dată de curând afară de doamna 
Guillaume, şi pe care ea le devorase în timpul nopţilor lungi 
din cursul iernii trecute, au avut o înrâurire deosebită 


asupra spiritului tinerei fete. Expresia aceea a unei dorinţe 
vagi, glasul dulce, pielea ca iasomia şi ochii albaştri ai 
Augustinei, aprinseseră aşadar în sufletul sărmanului Lebas 
o dragoste pe cât de puternică pe atât de respectuoasă. 
Printr-un capriciu lesne de înţeles, Augustine nu se simţea 
deloc atrasă de orfan: poate fiindcă nu se ştia iubită. În 
schimb, picioarele lungi, parul castaniu, mâinile mari şi 
înfăţişarea viguroasă a primului vânzător găsiseră o tainică 
admiratoare în domnişoara Virginie, care, cu toată zestrea 
ei de cincizeci de mii de scuzi, nu era cerută în căsătorie de 
nimeni. Nimic mai natural, dar, decât aceste două pasiuni 
opuse, care se născuseră în tăcerea tejghelelor 
întunecoase, aşa cum înfloresc violetele în adâncul unei 
păduri. Muta şi neclintita contemplare ce unea privirile 
acestor tineri în dorinţa lor aprinsă de a găsi un prilej de 
distracţie în mijlocul muncii grele şi a liniştii bisericeşti de 
acolo, trebuia, mai curând sau mai târziu, să trezească 
porniri de dragoste. Obişnuinţa de a privi mereu un chip 
omenesc te face să-i descoperi pe nesimţite calităţile 
sufleteşti şi să sfârşeşti prin a-i trece cu vederea defectele. 

„Cu ritmul în care merge omul ăsta, fetele noastre nu vor 
întârzia să cadă în genunchi în faţa oricărui pretendent!” îşi 
spuse domnul Guillaume, citind primul decret prin care 
Napoleon anticipase asupra contingentelor de recruți. 

Din clipa aceea, văzând cu desperare cum fiica lui mai 
mare se trece zi de zi, bătrânul negustor îşi aduse aminte 
că şi el o luase în căsătorie pe domnişoara Chevrel într-o 
situaţie oarecum asemănătoare cu aceea în care se găseau 
acum Joseph Lebas şi Virginie. Ce faptă poate fi mai 
frumoasă decât să-şi mărite fiica şi să răsplătească o datorie 
sfântă, întorcând unui orfan binefacerea pe care o primise 
el însuşi, altădată, din partea predecesorului său, în 
aceleaşi împrejurări! În vârstă de treizeci şi trei de ani, 
Joseph Lebas se gândea la piedicile pe care diferenţa de 
cincisprezece ani le punea între el şi Augustine. Destul de 
pătrunzător, de altminteri, ca să ghicească planurile 


domnului Guillaume, el cunoştea îndeajuns principiile 
neînduplecate ale acestuia pentru a-şi da seama că 
niciodată cea mai mică nu se va mărita înaintea celei mai 
mari. Bietul vânzător, a cărui inimă era tot atât de bună pe 
cât îi erau picioarele de lungi şi trupul de greoi, suferea 
prin urmare în tăcere. 

Aşa stăteau lucrurile în această mică republică de la 
mijlocul străzii Saint-Denis, care semăna mai mult cu o 
filială a trapiştilor14. Dar, pentru o cât mai exactă 
prezentare a evenimentelor exterioare precum şi a 
sentimentelor, e nevoie să ne întoarcem cu câteva luni mai 
înainte de data scenei cu care se începe această povestire. 
Atunci, la căderea nopţii, un tânăr ce trecea prin dreptul 
întunecoasei prăvălii „La motanul cu mingea” rămăsese o 
clipă mut de admiraţie înaintea unui tablou în faţa căruia s- 
ar fi oprit toţi pictorii din lume. Luminile nefiind încă 
aprinse, magazinul alcătuia un tot negru, în fundul căruia 
se vedea sufrageria negustorului. O lampă în formă de stea 
răspândea înăuntru acea lumină gălbuie care dă atâta 
farmec tablourilor din şcoala olandeză. Faţa de masă albă, 
argintăria, cristalele de acolo erau tot atâtea accesorii 
strălucitoare care dădeau şi mai multă frumuseţe 
contrastelor vii dintre umbră şi lumină. Înfăţişarea capului 
de familie şi a soţiei lui, chipurile vânzătorilor, trăsăturile 
pure ale Augustinei, alături de care şedea o fată trupeşă şi 
grăsună, toate formau un grup. Cât se poate de ciudat; 
capetele acelea erau atât de originale, fiecare figură avea o 
expresie atât de deschisă şi se ghicea atât de uşor vocea, 
liniştea şi viaţa modestă a acestei familii, încât un artist 
obişnuit să înfăţişeze numai realitatea s-ar fi simţit cuprins 
de o dorinţă deznădăjduită de a picta scena asta 
descoperită din întâmplare. Trecătorul era chiar un pictor 
tânăr care, cu şapte ani mai înainte, primise Marele Premiu 
de pictură. Tocmai se întorsese de la Roma. Sufletul lui 
încărcat de poezie, ochii lui plin: numai de Rafaeli şi 
Michelangeli15, erau însetaţi de natura cea adevărată, 


după o lungă şedere în falnica ţară în care arta a învăluit 
totul în pompa ei. Greşit sau just, aşa vedea el lucrurile. 
Lăsându-se mult timp pradă pasiunilor italiene, inima lui 
tânjea acum după una dintre acele fecioare modeste şi 
curate, pe care, din păcate, la Roma n-o putuse întâlni 
decât în pictură. De la entuziasmul stârnit în sufletul lui 
înflăcărat de către tabloul acesta viu pe care-l admira cu 
nesaţ, trecu în chip firesc la o profundă contemplare a 
figurii principale: Augustine părea gânditoare şi nu mânca 
mai deloc; gratie poziţiei lămpii a cărei lumină i se revărsa 
drept pe fată, se părea că bustul i se mişcă într-un cerc de 
foc care-i scotea şi mai mult în relief liniile capului şi i le 
lumina într-un fel aproape ireal. Fără să vrea, pictorul o 
asemănă cu un înger izgonit care îşi aduce aminte de cer. O 
senzaţie până acum necunoscută, o dragoste curată şi 
clocotitoare îi inundă inima. După ce stătu aşa câtva timp, 
ca zdrobit sub povara gândurilor, se smulse din fericirea ce- 
| cuprinsese şi se întoarse acasă, fără să mănânce şi fără să 
poată dormi. A doua zi, intră în atelier, de unde nu mai ieşi 
decât după ce aşternu pe pânză magia acelei scene a cărei 
amintire îl obseda cu o putere mistuitoare. Nu putea fi pe 
deplin fericit, atâta timp cât nu avea un portret desăvârşit 
al idealului său. Trecu de mai multe ori prin faţa 
magazinului „La motanul cu mingea”; o dată sau de două 
ori avu chiar îndrăzneala de a intra în prăvălie, deghizat, 
pentru a vedea mai de aproape fâptura răpitoare pe care 
doamna Guillaume o apăra cu aripa ei. Timp de opt luni 
încheiate, nevoind să mai ştie de nimic altceva decât numai 
de dragostea şi de pensulele lui, se făcu nevăzut chiar şi 
pentru prietenii cei mai apropiaţi, uitând de lume, de 
poezie, de teatru, de muzică şi de cele mai dragi tabieturi 
ale lui. Într-o dimineaţă, Girodet16, trecând peste toate 
acele consemne pe care artiştii le cunosc atât de bine şi ştiu 
să le folosească, ajunse la el şi îl trezi din somn cu această 
întrebare: 

— Ce-ai de gând să trimiţi la Salon? 


Artistul îşi apucă prietenul de braţ şi îl trase în atelier, 
unde dezveli un mic tablou aflat pe şevalet şi un portret. 
După o lungă şi lacomă contemplaţie a celor două 
capodopere, Girodet sări de gâtul prietenului său şi-l 
sărută, fără să poată rosti o vorbă. Nu-şi putea împărtăşi 
emoţiile decât aşa cum le simţea, adică de la suflet la suflet. 

— Eşti îndrăgostit! Spuse Girodet. 

Amândoi ştiau prea bine că cele mai frumoase portrete 
pictate de Tizian17, de Rafael şi de Leonardo da Vinci18 se 
datorează acelor porniri arzătoare, care, în anumite 
condițiuni, dau naştere tuturor capodoperelor. În loc de 
orice răspuns, tânărul artist lăsă capul în jos. 

— Cât de fericit trebuie să fii, de vreme ce te-ai putut 
îndrăgosti aici, abia întors din Italia! Nu te sfătuiesc să 
trimiţi astfel de lucruri la Salon, adăugă marele pictor. Vezi 
tu! Aceste două tablouri nu vor fi înţelese. Coloritul ăsta 
atât de natural, munca asta minunată nu pot fi încă 
preţuite, deoarece publicul nostru nu mai e obişnuit cu 
atâta adâncime. Tablourile pe care le pictăm noi, dragul 
meu, nu sunt decât nişte mobile, nişte paravane. Ah, mai 
bine am scrie versuri şi am traduce pe antici. Te poţi 
aştepta la mai multă glorie de la asta, decât de la 
nenorocitele noastre de pânze! 

Cu tot sfatul acesta binevoitor, cele două pânze au fost 
totuşi expuse. Lucrarea care înfăţişa scena de interior făcu 
o adevărată revoluţie în pictură. Ea deschise gustul pentru 
acele tablouri cu teme din viaţa de familie care, introduse 
cu nemiluita în toate expoziţiile noastre, ar putea face să se 
creadă că ele se fabrică prin procedee pur mecanice. Cât 
despre portret, puţini sunt pictorii care să nu păstreze 
amintirea acestei pânze pline de viaţă, căreia publicul, 
câteodată şi drept, îi lăsă cununa pe care Girodet i-o prinse 
cu mâna lui. Ambele tablouri fură înconjurate de o mulţime 
imensă. În faţa lor era un adevărat omor, cum spun femeile. 
Samsari, mari seniori se întreceau care să ofere mai mult 
pe aceste două pânze, dar artistul refuză cu încăpățânare 


să le vândă, după cum refuză să facă şi copii după ele. 1 se 
propuse o sumă enormă pentru a îngădui să fie gravate, dar 
colecţionarii nu fură mai norocoşi decât amatorii. 

Cu toate că întâmplarea asta făcuse o vâlvă 
nemaipomenită, ea nu era însă dintre acelea care să ajungă 
până în fundul micii Tebaide19 din strada Saint-Denis... 
Totuşi, făcând o vizită doamnei Guillaume, soţia notarului 
aduse vorba despre expoziţie, de faţă fiind şi Augustine, la 
care ţinea foarte mult, arătându-i cum stau lucrurile. 
Flecăreala doamnei Roguin stârni, fireşte, în Augustine 
dorinţa de a vedea tablourile şi chiar îndrăzneala de a o 
ruga în taină pe verişoara ei să se ducă împreună cu ea la 
Luvru20. Verişoara interveni pe lângă doamna Guillaume şi 
izbuti să capete îngăduinţa de a o smulge pentru vreo două 
ceasuri pe verişoara ei mai mică de la plicticoasele-i 
îndeletniciri. Tânăra fată pătrunse, dar, prin mulţime şi 
ajunse până în faţa tabloului încoronat. Când se recunoscu, 
fu cuprinsă deodată de un fior care o făcu să tremure tare, 
ca o frunză de mesteacăn. Se sperie şi privi în jurul ei, 
căutând-o pe doamna Roguin, de care fusese despărțită de 
un val de lume. În clipa aceea ochii înspăimântați ai fetei 
întâlniră figura aprinsă a tânărului pictor. Îşi aminti îndată 
de înfăţişarea unui anume trecător, pe care, din curiozitate, 
îl privise adesea, bănuind ca trebuie să fie vreun nou vecin. 

— Vedeţi ce m-a făcut să fac iubirea? Şopti artistul la 
urechea sfioasei făpturi pe care cuvintele acestea o 
încremeniră cu totul. 

Împinsă, totuşi, de un curaj extraordinar, ea se desprinse 
din înghesuială şi-şi regăsi verişoara care se zbătea încă să- 
şi facă loc prin mulţimea ce-o împiedică să ajungă până la 
tablou. 

— Ai să te înăbuşi! Strigă Augustine. Hai să plecăm! 

Dar la Salon se întâlnesc adeseori momente când două 
femei nu-şi pot îndrepta paşii prin galerii după cum vor. 
Domnişoara Guillaume şi verişoara ei fură împinse de 
mişcările dezordonate ale mulţimii până la cel de-al doilea 


tablou. Întâmplarea voise ca ele să se apropie cu uşurinţă, 
amândouă deodată, de tabloul căruia moda, de acord de 
astă dată cu talentul, îi conferise faima. Soţia notarului 
scoase o exclamaţie de uimire, care se pierdu în vacarmul şi 
zumzetul mulţimii, în timp ce Augustine văzând această 
scenă minunată începu să plângă fără voia ei. Apoi, zărind 
la doi paşi de ea chipul extaziat al tânărului artist, îşi duse 
un deget la buze, cuprinsă de un simţământ aproape 
inexplicabil. Necunoscutul răspunse printr-o mişcare a 
capului şi făcu semn spre doamna Roguin, ca spre o 
persoană care-i stinghereşte, arătându-i astfel Augustinei 
că gestul ei a fost înţeles. Jocul acesta mut aruncă parcă o 
pală de jeratic în trupul sărmanei fete care simţea că a 
săvârşit o crimă la gândul că între ea şi artist s-a încheiat o 
înţelegere. Căldura înăbuşitoare de acolo, neîntrerupta 
desfăşurare a celor mai strălucitoare toalete şi ameţeala pe 
care o produceau asupra Augustinei diversitatea culorilor, 
mulţimea de chipuri vii sau pictate, bogăţia ramelor poleite 
cu aur o făcură să încerce un fel de beţie care îi spori şi mai 
mult teama. Ar fi leşinat cu siguranţă, dacă din adâncul 
inimii ei nu s-ar fi înălţat, în haosul acela de senzaţii, o 
bucurie necunoscută ce-i învioră întreaga fiinţă. Cu toate 
acestea, avea impresia că e victima unuia dintre acei 
demoni ale căror ispite îngrozitoare îi erau prezise de 
glasul tunător al predicatorilor. Clipa aceea fu pentru ea ca 
o clipă de nebunie. Se văzu însoţită până la trăsura 
verişoarei sale de tânărul acela iradiind de dragoste şi 
fericire. În prada unui zbucium pe care nu-l mai cunoscuse 
până atunci, a unei beţii care o făcea să simtă că trăieşte cu 
adevărat, Augustine, ascultând îndemnurile inimii, privi de 
câteva ori spire tânărul pictor, fără a-şi ascunde tulburarea 
ce o cuprinsese. Niciodată roşeaţa din obrajii ei nu 
contrastase mai puternic cu albul tenului. Artistul putu să 
vadă atunci această frumuseţe în toată înflorirea ei, această 
nevinovăție în toată strălucirea ei. Augustine fu cuprinsă de 
un fel de bucurie amestecată cu teamă, la gândul că 


prezenţa ei constituia un prilej de fericire pentru acela al 
cărui nume se afla pe buzele tuturor, al cărui talent dădea 
nemurire imaginilor celor mai fugare. Era iubită! Îi era cu 
neputinţă să se mai îndoiască de aceasta. După ce artistul 
nu se mai văzu, în inimă îi răsunau încă vorbele acelea 
simple: „Vedeţi ce m-a făcut să fac iubirea?” Şi bătăile inimii 
din ce în ce mai tari i se păreau dureroase, atât de 
nebănuite puteri trezea în ea sângele din ce în ce mai 
aprins. Se plânse că o doare cumplit capul, numai ca să nu 
răspundă la întrebările verişoarei sale în legătură cu 
tablourile; dar, ajunsă acasă, doamna Roguin nu se putu 
opri să nu-i vorbească doamnei Guillaume despre 
celebritatea cucerită de „Motanul cu mingea” şi Augustine 
tremură din tot trupul când o auzi pe mama ei spunând că 
se va duce şi ea la Salon ca să-şi vadă casa. Fata se plânse 
din nou de durerea de cap şi i se dădu voie să se ducă să se 
odihnească. 

— lată cu ce te-alegi de la exhibiţiile astea, cu dureri de 
cap! Exclamă domnul Guillaume. Ce plăcere o mai fi şi aia, 
să te înghesui ca să vezi într-o pictură ceea ce poţi vedea în 
fiecare zi pe strada noastră! Să mă lăsaţi în pace cu artiştii 
ăştia, care, ca şi poeţii voştri, nu-s în stare decât să crape 
de foame. Ce dracu i-o fi apucat să-mi defăimeze mie casa 
în tablourile lor! 

— Asta ne-ar putea ajuta să vindem câţiva coţi de postav 
mai mult, spuse Joseph Lebas. 

Observaţia lui însă nu putu face ca artele şi gândirea să nu 
fie osândite încă o dată de către tribunalul negoţului. După 
cum e lesne de închipuit, aceste discuţii nu-i dădeau prea 
multe speranţe Augustinei. Ea se legănă toată noaptea în 
braţele primelor ei gânduri de dragoste. Întâmplările de 
peste zi i se păreau ca un vis pe care-l depăna mereu în 
minte. Căuta să se obişnuiască cu nădejdile, cu temerile, cu 
remuşcările şi cu toate acele oscilaţii sentimentale care 
aveau să legene de acum încolo o inimă sfioasă şi 
neştiutoare ca a ei. Câtă restrişte vedea acum în casa asta 


întunecoasă, şi cât de multe comori descoperea în sufletul 
ei! Să fii soţia unui om de talent, părtaşa faimei lui! Ce de 
răscoliri trebuie să producă o asemenea idee în inima unei 
copile crescute în sânul acestei familii! Câte nădejdi trebuie 
să trezească ea într-o tânără care, hrănită până atunci cu 
principii de rând, dorise totuşi o viaţă mai frumoasă! În 
închisoarea asta pătrunsese o rază de soare. Augustine se 
îndrăgostise pe neaşteptate. Atât de multe sentimente i se 
împlineau dintr-odată, încât se lăsă în voia lor fără să se mai 
gândească la nimic. La optsprezece ani, dragostea nu 
învăluie oare lumea în ochii unei tinere fete cu o pânză de 
miraj? Departe de a bănui măcar crudele ciocniri care 
rezultă din căsătoria unei femei îndrăgostite cu un artist, se 
crezu aleasă să facă fericirea acestuia, fără să 
întrezărească nici o deosebire între unul şi altul. Pentru ea 
viitorul era aidoma cu prezentul. A doua zi, când tatăl şi 
mama ei se întoarseră de la Salon, pe feţele lor mâhnite se 
citea oarecare dezamăgire. Mai întâi, cele două tablouri 
fuseseră scoase din expoziţie de însuşi autorul lor; pe urmă, 
doamna Guillaume îşi pierduse acolo şalul de caşmir. Vestea 
că tablourile dispăruseră după vizita ei la Salon fu pentru 
Augustine mărturia unei gingăşii sufleteşti pe care femeile 
ştiu să o preţuiască totdeauna, chiar şi numai pe cale 
instinctivă. 

În dimineaţa când, întorcându-se de la un bal, Theodore 
de Sommervieux - acesta era numele pe care gloria îl 
sădise în inima Augustinei - fusese împroşcat cu clăbuc de 
săpun de către vânzătorii de „La motanul cu mingea”, în 
timp ce aştepta apariţia naivei lui prietene, care, desigur, 
nu ştia că el se afla acolo, cei doi îndrăgostiţi se vedeau abia 
pentru a patra oară după întâmplarea de la Salon. Piedicile 
pe care severitatea ce domnea în sânul familiei Guillaume le 
ridica în faţa caracterului înflăcărat al artistului, făceau ca 
pasiunea lui pentru Augustine să capete o violenţă lesne de 
închipuit. Cum să ajungi până la o fată aşezată în dosul unui 
ghişeu între două femei ca domnişoara Virginie şi doamna 


Guillaume? Cum să-i strecori o scrisoare, când mama ei n-o 
părăseşte niciodată? Gata, ca orice îndrăgostit să vadă 
numai nenorociri în jurul lui, Theodore şi-l socotea rival pe 
unul dintre vânzători, iar pe ceilalţi îi lua drept complicii 
rivalului său. Şi chiar dacă ar fi scăpat de ochii atâtor 
Arguşi2 1, se vedea înfrânt de privirile aspre ale bătrânului 
negustor sau ale doamnei Guillaume. Pretutindeni stavile, 
pretutindeni deznădejde! Însăşi violenţa pasiunii îl făcea pe 
tânărul pictor să nu poată descoperi acele mijloace 
ingenioase care, la prizonieri ca şi la îndrăgostiţi, par a fi 
ultima sforţare a raţiunii înfierbântate fie de o sălbatică 
sete de libertate, fie de focul iubirii. Theodore dădea 
târcoale prin cartier cu înfăţişarea unui nebun, ca şi cum 
umbletul i-ar fi putut inspira vreun şiretlic. În cele din 
urmă, după ce-şi bătu mult capul, se gândi să cumpere cu 
bani pe servitoarea cea grăsulie. Câteva scrisori putură fi 
astfel schimbate, din când în când, în cursul celor 
cincisprezece zile ce urmară pârdalnicei aceleia de dimineţii 
când domnul Guillaume şi Theodore se măsuraseră atât de 
amănunţit unul pe altul. 

Între timp, cei doi tineri se înţeleseseră să se vadă în 
fiecare zi la o anumită oră, iar duminica la biserica Saint- 
Leu în timpul slujbei de dimineaţă şi la vecernie. Augustine 
îi trimisese scumpului ei Theodore o listă cu numele rudelor 
şi prietenilor familiei, la care tânărul pictor încercă să se 
introducă, în scopul de a câştiga de partea lui, dacă aşa 
ceva n-ar fi cu putinţă, pe una dintre aceste fiinţe 
preocupate numai şi numai de bani, de negoţ, şi cărora o 
pasiune adevărată li se va fi părând, desigur, speculaţia cea 
mai monstruoasă din lume, o speculație nemaipomenită. Pe 
de altă parte, în rosturile casei „La motanul cu mingea” nu 
intervenise nici o schimbare. Dacă Augustine era distrată, 
dacă, înfrângând toate regulile de supunere ce domneau în 
cadrul familiei, se urca în camera ei, de unde, graţie unui 
ghiveci cu flori, putea să facă anumite semne, dacă ofta sau 
cădea pe gânduri, nimeni, nici măcar mama ei, nu bănuia 


NIMIC. Împrejurarea aceasta ar putea sa mire întrucâtva pe 
cei care vor fi înţeles atmosfera din această casă, unde 
orice visare poetică însemna un contrast cu fiinţele şi 
lucrurile de acolo, şi unde nimeni nu-şi putea îngădui nici 
un gest, nici o privire, care să nu fie observate şi urmărite 
pas cu pas. Pe deasupra tuturor, nimic mai natural: corabia 
atât de liniştită care naviga pe marea zbuciumată a vieţii 
comerciale a Parisului sub pavilionul „Motanului” cu 
mingea”, era în prada uneia dintre acele furtuni pe care am 
putea-o numi echinocţială din pricina revenirilor ei 
periodice. De cincisprezece zile, cei cinci bărbaţi ai 
echipajului, dimpreună cu doamna Guillaume şi domnişoara 
Virginie, erau înhămaţi la munca aceea covârşitoare, căreia 
i se spune inventar. Fiecare balot era mutat de la locul lui, 
iar bucăţile rămase erau măsurate cu cotul pentru a se 
stabili valoarea exactă a cuponului. Se cercetau cu atenţie 
etichetele de pe pachete, ca să se ştie când fuseseră 
cumpărate postăvurile. Se fixau preţurile zilei. Mereu în 
picioare, cu cotul în mână şi cu creionul la ureche, domnul 
Guillaume părea un căpitan care comandă o manevră. 
Vocea lui ascuţită, străbătând printr-o ferestruică pentru a 
se adresa prin chepenguri adâncului magaziei de jos, făcea 
să se audă termenii aceia barbari ai limbajului comercial ce 
se exprimă doar prin şarade: 

— Din H. N. Z., cât? 

— S-a terminat. 

— Cât a mai rămas din Q-X? 

— Doi coţi. 

— Ce preţ? 

— Cinci-cinci-trei. 

— Duceţi la trei A, tot ]-], tot M-P şi restul din V-D-0.” 

Mii de alte fraze tot atât de greu de înţeles răsunau de-a 
lungul tejghelelor ca nişte versuri moderne pe care 
romanticii le-ar recita între ei spre a-şi întreţine 
entuziasmul pentru unul dintre poeţii lor. Seara, Guillaume, 
rămânând cu primul vânzător şi cu nevasta lui, încheia 


socotelile, reporta, scria datornicilor întârziaţi şi întocmea 
facturi. Toţi trei puneau la punct munca aceea uriaşă al 
cărei rezultat încăpea într-o singură coală de hârtie 
ministerială şi dovedea casei Guillaume că poseda atâta în 
numerar, atâta în mărfuri, atâta în poliţe şi în scrisuri; că n- 
avea nici un ban datorie, că avea de primit o sută sau două 
sute de mii de franci; că se mărise capitalul; că firmele, 
acareturile, rentele trebuiau să fie sau sporite, sau 
reparate, sau dublate. De aici se năştea dorinţa de a începe 
de la capăt, cu o patimă şi mai mare, strângerea de nou 
bănet, fără a le trece vreodată prin cap acestor curajoase 
furnici să-şi pună întrebarea: la ce bun? 

Mulțumită acestei zarve ce se petrecea odată la un an, 
fericita Augustine scăpă de supravegherea Arguşilor ei. În 
sfârşit, într-o sâmbătă seara, se ajunse la încheierea 
inventarului. Cifrele totalului activ numărau destule 
zerouri, pentru ca, într-o împrejurare ca asta, Guillaume să 
calce peste consemnul sever care domnea tot anul la 
servirea desertului. Posacul postăvar îşi frecă bucuros 
mâinile şi îngădui vânzătorilor lui să rămână la masă 
împreună cu restul familiei. Dar oamenii echipajului abia 
apucară să-şi golească păhărelele cu lichior de casă, că 
îndată se auzi uruitul unei trăsuri. Familia se duse la teatru 
să vadă Cenuşăreasa, în timp ce ultimii doi vânzători 
primiră fiecare câte şase franci, dimpreună cu permisiunea 
de a se duce unde le pofteşte inima, cu condiţia ca la miezul 
nopţii să fie înapoi, acasă. 

Cu toată această orgie, duminică dimineaţa bătrânul 
negustor de postav se bărbieri la ora şase, îşi puse surtucul 
cafeniu, ale cărui ape minunate îi produceau totdeauna 
aceeaşi mulţumire, îşi prinse cataramele de aur la 
cheutorile pantalonilor largi de mătase, apoi, pe la ora 
şapte, pe când toţi ai casei dormeau încă, se îndreptă spre 
micul birou de lângă depozitul de la etajul întâi. Lumina 
pătrundea acolo printr-o fereastră prevăzută cu gratii 
groase de metal şi care dădea într-o curticică pătrată 


înconjurata de nişte ziduri şi atât de întunecată încât 
semăna mai degrabă cu un puț. Bătrânul negustor deschise 
el însuşi obloanele căptuşite cu tablă, pe care le cunoştea 
atât de bine, şi ridică partea de jos a ferestrei, făcând-o să 
alunece prin jgheabul ei. Aerul îngheţat al curţii împrospătă 
dintr-odată zăpuşeala dinăuntru, ticsită de mirosul acela 
specific din orice birou. Negustorul rămase în picioare, cu 
mâna rezemată de braţul soios al unui fotoliu de trestie 
îmbrăcat într-un marochin a cărui culoare naturală se 
spălăcise; se ferea parcă să se aşeze în el. Privi cu un aer 
înduioşat spre biroul cu două pupitre, unde locul nevestei, 
care se găsea în faţa locului său obişnuit, era ceva mai ferit 
de o mică arcadă scobită în perele. Contemplă cartoanele 
numerotate, sforile, andrelele, vergile cu care pecetluia 
postavul, casa de bani, obiecte moştenite toate din alte 
vremuri, şi i se păru că se vede din nou în faţa fantomei lui 
jupân Chevrel. Zări acelaşi taburet pe care stătuse 
odinioară în prezenta răposatului său patron. Luă 
taburetul, îmbrăcat în piele neagră, căruia începuse, încă 
mai demult, să-i iasă câlţii pe la colţuri, dar fără a se risipi, 
şi-l aşeză cu o mână tremurătoare în acelaşi loc în care îl 
pusese şi predecesorul său, apoi, stăpânit de o tulburare 
greu de descris, trase clopoţelul care răspundea la 
căpătâiul patului lui Joseph Lebas. După ce făcu gestul 
acesta hotărâtor, bătrânul, pe care fără îndoială în clipa 
aceea îl copleşeau amintirile, luă trei sau patru poliţe ce-i 
fuseseră aduse de curând, şi le ţinu în faţa ochilor, dar fără 
să vadă nimic, până când Joseph Lebas apăru deodată în 
faţa lui. 

— Stai jos, îi spuse Guillaume, arătându-i taburetul. 

Cum bătrânul meşter postăvar nu-i mai spusese niciodată 
vânzătorului să se aşeze pe scaun în faţa lui, Joseph Lebas 
tresări. 

— Ce părere ai despre poliţele astea? Întrebă Guillaume. 

— N-au să fie plătite. 

— De unde ştii? 


— Am aflat că, alaltăieri, Etienne & Comp. Şi-au făcut 
plăţile în aur. 

— Aha! Exclamă postăvarul. Atâta timp cât nu eşti bolnav 
nu te duci la doctor. Dar mai bine să vorbim despre altceva, 
Joseph, inventarul e gata? 

— Da, domnule, şi dividendul22 e unul dintre cele mai 
frumoase din câte aţi avut până acum. 

— Nu mai folosi cuvinte de astea noi! Spune produsul, 
Joseph. Ştii, dragul meu, că rezultatul ăsta ţi-l datorăm într- 
o oarecare măsură şi dumitale? Aşa că m-am gândit să nu te 
mai socot un simplu salariat. Doamna Guillaume mi-a dat 
ideea să-ţi ofer o parte de câştig. Ce zici, Joseph, 
„Guillaume şi Lebas”, oare numele astea n-ar suna frumos 
laolaltă pe o firmă? Am putea adăuga „şi compania”, ca să 
rotunjim semnătura. 

Ochii lui Joseph Lebas fură năpădiţi de lacrimi, dar se sili 
să şi le ascundă. 

— Ah, domnule Guillaume! Nu ştiu dacă merit atâta 
bunătate. Nu fac decât să-mi împlinesc datoria. Şi aşa, e 
destul de mult că aţi ajutat un biet orfan. 

Îşi freca manşeta de la mâna stângă cu cea de la mâna 
dreaptă şi nu îndrăznea să se uite în ochii bătrânului care 
zâmbea gândindu-se că tânărul acesta modest are, fără 
îndoială, întocmai ca şi el, altădată nevoie de încurajare 
pentru ca lucrurile să poată fi înţelese pe deplin. 

— Şi totuşi - reîncepu tatăl Virginiei - trebuie să-ţi spun, 
Joseph, că nu meriţi o cinste ca asta! Dumneata nu arăţi 
faţă de mine aceeaşi încredere pe care o arăt eu faţă de 
dumneata. (Vânzătorul îşi ridică brusc capul.) Cunoşti 
mecanismul casei de bani. De doi ani încoace, ţi-am 
împărtăşit aproape toate combinaţiile mele. Te-am trimis şi 
pe la fabrici. Într-un cuvânt, eu nu mai am nici un secret 
faţă de dumneata. Pe când dumneata. Ai o iubită şi nu mi-ai 
spus nimic. (Joseph Lebas roşi.) O! O! Strigă Guillaume, 
credeai oare că poţi înşela o vulpe bătrână ca mine! Tocmai 


pe mine, despre care ştii prea bine că am fost în stare să 
ghicesc până şi falimentul lui Lecoq? 

— Cum, domnule? Răspunse Joseph Lebas cercetându-l pe 
patronul său cu aceeaşi luare aminte cu care-l cerceta 
acesta. Cu alte cuvinte, ştiţi că sunt îndrăgostit? 

— Ştiu totul, ştrengarule, îi spuse respectabilul şi vicleanul 
negustor, trăgându-l de vârful urechii. Dar te iert, fiindcă şi 
eu am făcut la fel. 

— Şi o să mi-o daţi? 

— Da, împreună cu cincizeci de mii de taleri23, şi am să-ţi 
mai dau încă pe atâţia, şi vom începe cu un capital nou, sub 
o firmă nouă. O să învârtim împreună afaceri bune, 
băiatule, exclamă entuziasmat bătrânul negustor, 
ridicându-se în picioare şi dând din mâini. Că vezi tu, dragă 
ginere, nimic nu e mai frumos ca negoţul. Cei care stau şi se 
întreabă ce plăceri ar putea găsi cineva în asta sunt nişte 
nătărăi. Să miroşi totdeauna unde e o afacere bună, să ştii 
să stăpâneşti piaţa, să aştepţi cu emoție, ca la jocul de 
noroc, falimentul lui Etienne & Comp., să vezi un regiment 
întreg din garda imperială îmbrăcat în postavul tău, să pui 
piedică unui vecin - în mod cinstit, bineînţeles! 

— Să fabrici mai ieftin ca ceilalţi, să urmăreşti din faşă o 
afacere care se înfiripă, creşte, se clatină şi izbândeşte, să 
cunoşti ca un prefect de poliţie toate tainele caselor de 
comerţ ca să n-apuci pe un drum greşit, să rămâi neclintit 
în faţa dezastrelor, să ai prieteni, prin corespondenţă, în 
toate oraşele industriale - ei, ia spune, Joseph, nu e ăsta un 
joc necontenit? Şi asta este viaţa însăşi! Eu am să mor în 
hărţuiala asta, ca bătrânul Chevrel, dar îţi spun drept că n-o 
să-mi pară rău. 

În înflăcărarea discursului său improvizat cu atâta tărie, 
tata Guillaume aproape nici nu observase că vânzătorul 
plângea de-a binelea, cu lacrimi fierbinţi. 

— Joseph, dragul meu băiat, dar ce-i cu tine? 

— Ah, o iubesc atât de mult, atât de mult, domnule 
Guillaume, că-mi simt inima zdrobită, şi nu ştiu dacă. 


— Lasă, lasă, măi băiatule, făcu negustorul înduioşat, nici 
nu ştii cât eşti de fericit, zău aşa, fiindcă şi ca te iubeşte. 
Asta o ştiu eu! 

Şi-l privi pe vânzător clipind din ochii lui mici, verzi. 

— Ah, domnişoară Augustine! Domnişoară Augustine! 
Exclamă Joseph Lebas într-o pornire de entuziasm. 

Dădu să iasă în goană din birou, dar se simţi încleştat de 
mâna de fier a patronului încremenit, care îl trase cu 
putere în faţa lui. 

— Ce rost are Augustine în afacerea asta? Întrebă 
Guillaume al cărui ton îl îngheţă subit pe sărmanul Joseph 
Lebas. 

— Dar nu despre ea. Nu pe ea O. O iubesc? Rosti 
vânzătorul bâlbâindu-se. 

Dezamăgit de faptul că intuiţia îl înşelase, Guillaume se 
aşeză din nou pe scaun şi-şi sprijini cu amândouă mâinile 
capul lunguieţ, pentru a cugeta la situaţia ciudată în care se 
găsea. 

Joseph Lebas, ruşinat şi deznădăjduit, rămase în picioare. 
— Joseph - reîncepu negustorul cu o demnitate rece - eu 
îţi vorbeam de Virginie. Dar dragostea nu se comandă, ştiu. 

Ei bine, mă bizui pe discreţia dumitale, aşa că să uităm de 
întâmplarea asta. Pentru nimic în lume n-am s-o mărit pe 
Augustine înaintea Virginiei. Partea dumitale de câştig va fi 
de zece la sută. 

Vânzătorul, pe care dragostea îl însufleţea cu un ştiu ce 
îndrăzneală şi elocinţă, îşi împreună mâinile, deschise gura 
şi timp de un sfert de ceas îi vorbi lui Guillaume cu atâta 
căldură şi simţire, că situaţia se schimbă. Dacă ar fi fost 
vorba de o afacere comercială, bătrânul negustor ar fi 
invocat anumite reguli fixe ca să ia o hotărâre; dar, azvârlit 
la o mie de leghe depărtare de lumea negoţului, pe întinsa 
mare a sentimentelor şi fără nici o busolă, plutea nehotărât 
în faţa unei întâmplări atât de originale, cum îi spunea el. 
Furat de bunătatea lui firească, bătu puţin câmpii. 


— Ei, zău aşa, măi Joseph, cred că ştii că cele două copile 
ale mele s-au născut la zece ani una după alta! Domnişoara 
Chevrel n-a fost frumoasă, cu toate astea n-are nici un 
motiv să se plângă de mine. Fă şi tu la fel. Ei, hai, nu fi prost 
şi nu mai plânge! Lasă, poate că o să se aranjeze şi asta, o 
să vedem noi. Slava Domnului, sunt destule mijloace ca să 
ieşim din încurcătură. Noi, bărbaţii, nu rămânem pe vecie 
nişte Celadoni24 pentru soțiile noastre. Mă auzi? Doamna 
Guillaume e o femeie pioasă, aşa că. Ei dar fie, fie, zău aşa, 
în dimineaţa asta, când om pleca la biserică, haide, ia-o de 
braţ pe Augustine. 

Acestea fură frazele aruncate la întâmplare de Guillaume. 
Concluzia cu care se încheiau ele îl încântă pe îndrăgostitul 
vânzător, care strânse mâna viitorului lui socru, după ce 
acesta îi spuse cu subinţeles că totul se va termina cum e 
mai bine, şi ieşi din biroul afumat gândindu-se la unul dintre 
prietenii lui pentru domnişoara Virginie. 

„Ce o să spună oare doamna Guillaume?” întrebarea asta 
îl cutremură pe bravul negustor de îndată ce rămase 
singur. 

La masa de dimineaţă, doamna Guillaume şi Virginie, 
cărora negustorul de postav nu le împărtăşise încă 
dezamăgirea lui, îi priviră cu un aer răutăcios pe Joseph 
Lebas, care părea tare stânjenit. Sfiala vânzătorului avu 
darul de a câştiga prietenia soacrei. Stăpâna casei deveni 
din nou atât de voioasă încât îi aruncă, zâmbind, o privire 
domnului Guillaume, şi îşi îngădui chiar câteva dintre acele 
glume uşoare a căror pronunțare intrase în uzul tradiţional 
al unor familii cuviincioase ca a lor. Aduse apoi vorba 
despre potrivirea dintre înălţimea Virginiei şi a lui Joseph şi 
îi puse să se măsoare. Avansurile astea neroade abătură 
câteva umbre pe fruntea capului de familie, care, dornic de 
a restabili buna-cuviinţă, îi porunci Augustinei să-l ia de 
braţ pe primul vânzător în drumul spre Saint-Leu. Doamna 
Guillaume, surprinsă de această curtenie bărbătească, îl 
onoră pe soţul ei cu un semn aprobativ din cap. Şi cortegiul 


porni astfel de acasă, într-o ordine care nu putea să dea 
vecinilor prilej pentru nici o răstălmăcire răutăcioasă. 

— Nu sunteţi de părere, domnişoară Augustine - glăsuia 
vânzătorul tremurând - că soţia unui negustor care se 
bucură de un mare prestigiu, ca domnul Guillaume, de 
pildă, ar putea să se distreze ceva mai mult decât se 
distrează mama dumneavoastră, că ar putea să aibă 
diamante şi să umble cu trăsura? O, eu, dacă m-aş însura, 
aş lua tot greul asupra mea, numai ca să-mi ştiu nevasta 
fericită. N-aş pune-o să stea la tejghea. Că, vedeţi 
dumneavoastră, astăzi, în postăvărie, nu mai e atâta nevoie 
ele femei, cum era altădată. Domnul Guillaume n-a greşit 
când a procedat aşa cum a procedat, mai ales că aceasta 
era şi plăcere a soţiei dumnealui. E bine ca o femeie să ştie 
să dea o mână ele ajutor la încheierea socotelilor, la ţinerea 
corespondenţei, la vânzarea curentă, la comenzi, în 
gospodărie, nu de alta, dar ca să nu se înveţe cu lenea, însă 
atâta tot. La ora şapte, după închiderea prăvăliei, eu m-aş 
distra, m-aş duce la teatru, aş face vizite. Dar mi se pare că 
nu mă ascultați. 

— Ba da, domnule Joseph. Ce crezi despre pictură? E o 
ocupaţie frumoasă, nu-i aşa? 

— Da, cunosc şi eu un pictor de clădiri, domnul Lourdois, 
care câştigă bine. 

Discutând astfel, familia ajunse la biserica Saint-Leu. Aici, 
doamna Guillaume reintră în drepturile ei şi, pentru prima 
oară, o trase pe Augustine alături de dânsa; Virginie se 
aşeză pe al patrulea scaun, lângă Lebas. În timpul 
liturghiei, totul se desfăşură normal între Augustine şi 
Theodore care, în picioare, în dosul unui stâlp, se „ruga” cu 
înfocare la madona lui, pe care n-o mai slăbea din ochi. 
După Evanghelie însă, doamna Guillaume băgă de seamă, 
cam târziu, e adevărat, că fiica ei Augustine ţinea cartea de 
rugăciuni de-a-ndoaselea. Tocmai se pregătea s-o 
dojenească aspru, dar, ridicându-şi voaleta, îşi întrerupse 
lectura şi-şi îndreptă privirile în direcţia în care fugeau 


ochii fetei. Cu ajutorul ochelarilor, ea văzu pe tânărul artist 
a cărui eleganţă plină de gust arăta a fi mai degrabă un 
căpitan de cavalerie în concediu, decât un negustor de prin 
cartier. E greu să ne închipuim starea de tulburare ce-o 
cuprinse pe doamna Guillaume, mândră de educaţia 
desăvârşită pe care o dăduse fetelor ei, când prinse de 
veste că în inima Augustinei sălăşluia o iubire ascunsă, pe 
care naivitatea şi bigotismul ei o făceau să pară mai 
primejdioasă decât ar putea să fie în realitate. Îşi socotea 
fata coruptă până în fundul sufletului. 

— 'Ţine-ţi, mai bine, cartea cum se cuvine, domnişoară! Îi 
spuse ea cu o voce înceată, dar zguduită de iubire. Şi cu un 
gest brutal smulse cartea acuzatoare, aşezând-o în aşa fel 
încât literele să fie în poziţia lor normală. Să nu te împingă 
păcatul să-ţi îndrepţi ochii în altă parte decât la rugăciuni - 
adăugă ea - că altfel vei avea de-a face cu mine. După 
slujbă, o să stăm de vorbă toţi trei, cu tatăl tău şi cu mine. 

Vorbele acestea fură ca o lovitură de trăsnet pentru biata 
Augustine. Era gata să leşine, dar luptând între durerea pe 
care o simţea şi teama de a face tărăboi în biserică, avu 
tăria de a-şi stăpâni tulburarea. Cu toate astea, nu era greu 
de ghicit zbuciumul din sufletul ei, văzând cum îi tremura 
cartea de rugăciuni în mâini şi cum îi curgeau lacrimile pe 
fiecare pagină pe care o întorcea. În faţa privirii 
sfredelitoare pe care i-o aruncă doamna Guillaume, artistul 
înţelese primejdia ce-i ameninţa iubirea, şi ieşi din biserică 
spumegând de mânie, dar hotărât să înfrunte orice 
încercare. 

— Du-te-n camera dumitale, domnişoară, îi porunci 
doamna Guillaume fiicei sale după ce se întoarseră acasă. O 
să te chemăm noi; dar bagă de seamă, nu care cumva să 
ieşi de acolo! 

Consfătuirea celor doi soţi fu atât de tainică, încât la 
început nimeni nu află nimic. Totuşi, Virginie, care o 
încurajase pe sora ei prin mii de manifestări de simpatie, se 
arătă atât de îndatoritoare încât se furişă până lângă uşa de 


la dormitorul mamei sale, unde avea loc discuţia şi de unde 
prinse din zbor câteva cuvinte. La primul drum pe care-l 
făcu de la al treilea la al doilea etaj, îl auzi pe tatăl ei 
strigând: 

— Doamnă, vrei, dar, să-ţi omori fata? 

— Fii liniştită, draga mea - îi spuse Virginie surorii ei care 
plângea întruna - tata îţi ia apărarea! 

— Şi ce-au de gând să-i facă lui Theodore? Întrebă 
nevinovata copilă. 

Iscoditoarea Virginie cobori atunci din nou. De data asta 
însă întârzie mai mult în dreptul uşii; rezultatul: află că 
Lebas o iubea pe Augustine. Era scris ca, în această zi de 
pomină, o casă de obicei atât de liniştita să se transforme 
într-un infern. Când domnul Guillaume îi aduse la 
cunoştinţă că Augustine era îndrăgostită de un străin, 
Joseph Lebas fu cuprins de desperare. 'Toate speranţele lui, 
care-l făcuseră să-şi pregătească prietenul s-o ceară în 
căsătorie pe domnişoara Virginie, se năruiră dintr-o dată. 
Domnişoara Virginie, aflând cu îndurerare că Joseph, 
pasămite, o refuzase, fu apucată de migrenă. Dezbinarea 
dintre cei doi soţi, în urma discuţiei pe care domnul şi 
doamna Guillaume o avuseseră împreună şi în care, pentru 
a treia oară în viaţa lor, se găseau pe poziţii diferite, se 
manifestă într-un chip cât se poate de violent. În sfârşit, la 
ora patru după-amiază, Augustine, palidă, tremurând toată 
şi cu ochii roşii de plâns, apăru înaintea tatălui şi mamei 
sale. Sărmana copilă înşiră cu sinceritate toată scurta 
poveste a dragostei ei. 

Liniştită de cuvintele tatălui său, care îi făgăduise să o 
asculte în tăcere, îşi luă inima în dinţi şi pronunţă în faţa 
părinţilor numele scumpului ei Theodore de Sommervieux, 
accentuând în mod intenţionat particula aristocratică. 
Lăsându-se, pentru prima oară, în voia farmecului de a-şi da 
pe faţă sentimentele, avu destulă îndrăzneală spre a 
mărturisi cu o siguranţă plină de nevinovăție că îl iubea pe 


domnul de Sommervieux, că îi scrisese, şi adăugă cu lacrimi 
în ochi: 

— Ar însemna să mă nenorociţi, măritându-mă cu altul. 

— Dar, Augustine, tu nu-ţi dai seama ce înseamnă un 
pictor? Exclamă mama ei, îngrozită. 

— Doamnă Guillaume! Făcu bătrânul tată, tăind vorba 
soţiei lui. Augustine, adăugă el, artiştii sunt în general nişte 
pierde-vară. Sunt prea cheltuitori ca să nu fie altceva decât 
nişte stricaţi. Am fost furnizorul răposatului domn Joseph 
Vernet, al răposatului domn Lekain şi al răposatului domn 
Noverre. Ah, dacă ai şti de câte ori acest domn Noverre, 
cavaler de Saint-Georges, şi mai cu seamă domnul 
Philidor25, l-au tras pe sfoară pe bietul nostru taica 
Chevrel! Sunt nişte sclifosiţi, îi cunosc eu bine: buni de 
gură, manieraţi, dar încolo. Ah! Niciodată acest domn 
Sumer. Somm. 

— De Sommervieux, tată! 

— Ei, bine, de Sommervieux, fie! Desigur că niciodată 
acest de Sommervieux al tău nu s-a purtat cu tine atât de 
frumos cum s-a purtat domnul cavaler de Saint-Georges 
faţă de mine în ziua când am obţinut o sentinţă a 
consulilor26 împotriva lui. De aceea şi era socotit printre 
oamenii de vază de altădată. 

— Dar, tată, domnul Theodore e nobil şi mi-a scris c-a fost 
bogat. Tatăl lui se numea cavalerul de Sommervieux, înainte 
de revoluţie. 

La aceste vorbe, domnul Guillaume privi spre teribila lui 
jumătate, care, ca orice femeie căreia nu i se face pe plac, 
bătea cu vârful piciorului în podea şi păstra o tăcere 
mocnită. Se ferea chiar să-şi întoarcă ochii mânioşi spre 
Augustine, şi părea că aruncă asupra domnului Guillaume 
întreaga răspundere a unui act atât de grav, de vreme ce 
părerea ei nu era luată în considerare. Totuşi, cu toată 
aparenta-i stăpânire de sine, când îşi văzu soţul gata să 
accepte cu uşurinţă o catastrofă care n-avea nimic comun 
cu negoţul, strigă: 


— Ce să spun, domnule, eşti de-o slăbiciune faţă de fetele 
dumitale! Dar. 

Uruitul unei trăsuri care se opri în faţa porţii întrerupse 
deodată muştruluiala de care bătrânul negustor începuse 
să se teamă. Peste o clipă, doamna Roguin năvăli în mijlocul 
camerei şi, privind spre cei trei actori ai acestei scene de 
familie: 

— Ştiu totul, verişoară! Rosti ea cu un aer protector. 

Doamna Roguin avea o slăbiciune: aceea de a crede că 
nevasta unui notar din Paris e îndreptăţită să joace rolul 
unei femei de lume. 

— Ştiu totul, repetă ea, şi viu în arca lui Noe, ca 
porumbiţa, cu ramura de măslin: Am întâlnit imaginea asta 
în Genie du Christianisme2 7, explică întorcându-se spre 
doamna Guillaume; cred că-ţi place comparaţia, verişoară. 
Ştii - adăugă apoi zâmbind către Augustine - că acest domn 
de Sommervieux e un om încântător? Mi-a dăruit azi 
dimineaţă portretul meu făcut de o adevărată mână de 
maestru. Trebuie să preţuiască cel puţin şase mii de franci. 

La aceste cuvinte, atinse uşurel braţul domnului 
Guillaume. Bătrânul negustor nu se putu împiedica de-a 
face o strâmbătură mare din gură, aşa cum îi era obiceiul. 

— Îl cunosc foarte bine pe domnul de Sommervieux, 
reîncepu porumbiţa. În ultimele două săptămâni a fost 
nelipsit la seratele mele, cărora le dădea mult farmec. Mi-a 
împărtăşit toate ofurile lui şi m-a pus să-i fiu avocat. De azi 
dimineaţă ştiu că o adoră pe Augustine, şi că ea va fia lui. 
Ah! Verişoară, nu da aşa din cap în semn de refuz! Aflaţi că 
o să fie făcut baron şi că a primit de curând „Legiunea de 
onoare”28, pe care i-a acordat-o însuşi împăratul29 în urma 
expoziţiei de la Salon. Roguin este acum notarul lui şi-i 
cunoaşte toate veniturile. Ei bine, domnul de Sommervieux 
posedă o rentă de douăsprezece mii de livre în proprietăţi 
imobiliare. Vă daţi seama ce-ar putea ajunge socrul unui om 
ca el? Cel puţin primar al arondismentului. Şi n-aţi văzut 
cum domnul Dupont a fost făcut conte al Imperiului şi 


senator numai pentru că, în calitate de primar, l-a felicitat 
pe împărat cu prilejul intrării sale în Viena? Ce mai, 
căsătoria asta trebuie să se facă! Eu, una, îl ador pe tânărul 
ăsta minunat. O purtare ca a lui faţă de Augustine nu se 
întâlneşte decât în romane. Lasă, micuța mea, ai să fii 
fericită şi toată lumea o să dorească să fie în locul tău. La 
seratele mele vine şi doamna ducesă de Carigliano care se 
prăpădeşte după domnul de Sommervieux. Anumite guri 
rele spun că ea n-ar veni la mine decât pentru el. Auzi colo, 
ca şi cum o ducesă abia înnobilată s-ar simţi prost la o 
Chevrel, a cărei familie are în urma ei o sută de ani de 
vrednică burghezie! 

— Augustine - continuă doamna Roguin după o mică 
pauză - am văzut portretul. Doamne, cât e de frumos! Ştii 
că împăratul a ţinut să-l vadă? I-a spus mareșalului, 
glumind, că dacă la curtea lui ar fi multe femei ca aceea, 
atunci când vin atâţia regi acolo, ar garanta o pace 
permanentă în Europa. Măgulitor, nu? 

Furtuna cu care se începuse ziua aceasta era menită să fie 
aidoma celor din natură, urmată adică de o vreme liniştită 
şi senină. Doamna Roguin puse atâta putere de convingere 
în vorbele ei, ştiu să atace în acelaşi timp atâtea coarde 
sensibile din inimile uscate ale domnului şi doamnei 
Guillaume, încât, până la urmă nimeri una din care avea să 
tragă folos. În acea epocă ciudată, familiile ele negustori şi 
burghezi aveau mai mult ca oricând mania nebunească a 
încuscririlor cu marii seniori, şi generalii Imperiului 
profitau30 într-o măsură destul de largă de această 
împrejurare. Domnul Guillaume se declara însă, pe faţă, 
împotriva acestei nenorocite pasiuni. El avea axiomele lui 
de la care nu se abătea, şi anume că, pentru a fi fericită, o 
femeie trebuie să se mărite cu un bărbat de aceeaşi 
categorie socială cu ea; cel care încearcă să se cocoaţe prea 
sus va fi, mai curând sau mai târziu, pedepsit pentru 
aceasta; dragostea rezistă atât de puţin în faţa hărţuielilor 
căsniciei, încât soţii trebuie să găsească unul la celălalt 


calităţi destul de solide ca să poată fi fericiţi; nu e nevoie ca 
unul dintre ei să fie mai învăţat decât celălalt, pentru că, 
înainte de toate, ei trebuie să se înţeleagă. Când soţul zice 
hăis şi soţia cea, riscă să moară amândoi de foame. 
Proverbul acesta el îl născocise. Asemuia căsniciile de felul 
acesta cu vechile stofe de mătase şi de lână, în care 
mătasea ajungea mai totdeauna să taie lâna. Totuşi, e atâta 
deşertăciune în adâncul inimii omeneşti, încât chibzuinţa 
cârmaciului care conducea atât de bine „Motanul cu 
mingea” se nărui sub agresiva elocinţă a doamnei Roguin. 
Severa doamnă Guillaume găsi cea dintâi în slăbiciunea 
fiicei ei temeiuri de a se abate de la aceste principii, pentru 
a putea consimţi să-l primească în casă pe domnul 
Sommervieux, pe care îşi puse în gând să-l descoase cu 
toată străşnicia. 

Bătrânul negustor se duse să-l caute pe Joseph Lebas, pe 
care-l puse în curent cu cele întâmplate. La orele şase şi 
jumătate, sufrageria, înfăţişată pe pânză de pictor, întrunea 
sub acoperişul ei de sticlă pe domnul şi pe doamna Roguin, 
pe tânărul artist şi fermecătoarea Augustine, pe Joseph 
Lebas, care-şi aştepta fericirea cu răbdare şi pe domnişoara 
Virginie, căreia îi trecuse migrena. Domnul şi doamna 
Guillaume îşi şi vedeau odraslele căpătuite şi soarta 
„Motanului cu mingea” trecută în mâini pricepute. 
Mulţumirea lor ajunse la culme când, la desert, Theodore le 
dărui uluitorul tablou pe care ei nu reuşiseră să-l vadă, 
tablou care înfăţişa interiorul acestei vechi prăvălii, căreia i 
se hărăzise atâta fericire. 

— Ce drăguţ e! Exclamă Guillaume. Şi când te gândeşti că 
s-au găsit unii care voiau să dea treizeci de mii de franci pe 
el! 

— Asta, pentru că se văd în el dantelele mele, reluă 
doamna Guillaume. 

— Şi stofele astea desfăcute, adăugă Lebas. Parcă-ţi vine 
să le pipăi. 


— Draperiile sunt totdeauna de efect în artă, explică 
pictorul. Noi, artiştii moderni, am fi foarte fericiţi dacă am 
izbuti să redăm perfecțiunea veşmintelor antice. 

— Aşadar, îţi plac stofele? Exclamă tata Guillaume. Ei, zău 
aşa, păi atunci bate palma colea, tânărul meu prieten! De 
vreme ce preţuieşti comerţul, o să ne înţelegem noi. La 
urma urmei, de ce l-ai dispreţui? Lumea a început doar cu 
el, deoarece Adam a vândut paradisul pe un măr. Între noi 
fie zis, n-a făcut o afacere grozavă! 

Şi bătrânul negustor începu să râdă din toată inima, aţâţat 
de şampania pe care o oferea cu dărnicie. Vălul ce lega 
ochii tânărului artist era atât de gros, încât el văzu în viitorii 
lui socri nişte oameni drăguţi şi nu se dădu în lături de a-i 
înveseli cu câteva glume cuviincioase. De aceea câştigă 
simpatia tuturor. Seara, după ce salonul mobilat cu lucruri 
bogate, cum spunea stăpânul casei, se goli şi în timp ce 
doamna Guillaume trecea repede de la masă la sobă, apoi la 
candelabrul aprins, suflând în lumânări, priceputul 
negustor, care îşi regăsea totdeauna isteţimea de îndată ce 
era vorba de afaceri sau de bani, o trase pe fiica lui 
Augustine lângă el, apoi, luând-o pe genunchi, îi vorbi aşa: 

— Scumpa mea copilă, fiindcă tu vrei astfel, ai să te măriţi 
cu Sommervieux al tău; eşti liberă să dispui singură de 
capitalul tău de fericire. Dar să nu crezi că mă las amăgit de 
cei treizeci de mii de franci pe care-i câştigă stricând 
bunătate de pânze. Banii se duc tot atât de repede precum 
vin. L-am şi auzit astă-seară pe tânărul acesta nesimţit 
spunând că dacă banul e rotund, e ca să se rostogolească! 
Numai că, dacă e rotund pentru cei risipitori, el e turtit 
pentru oamenii chibzuiţi care-l strâng şi-l chivernisesc. Ori, 
copila mea, flăcăul ăsta chipeş o să-ţi dea trăsuri, diamante? 
Carevasăzică, are parale şi vrea să le cheltuiască pentru 
tine! Bene sit! 31 Nu mă bag, nu mă amestec. Cât despre 
ceea ce am să-ţi dau eu, n-aş vrea ca bănişorii strânşi cu 
atâta trudă să se ducă pe carete sau pe zorzoane. Cine 
cheltuieşte prea mult nu se îmbogăţeşte niciodată. Cu o 


zestre de o sută de mii de taleri n-o să poţi cumpăra tot 
Parisul. Într-o bună zi o să-ţi mai dau, e drept, încă vreo 
câteva sute de mii de franci, dar, să fiu al naibii, dacă n-am 
să te fac să-i aştepţi cât mai mult cu putinţă. Aşa că l-am 
tras pe pretendentul tău deoparte şi, pentru un om ca mine, 
care a provocat falimentul lui Lecoq, n-a fost deloc greu să 
conving pe un simplu artist să se însoare cu separație de 
bunuri. Voi fi cu ochii în patru la încheierea contractului, 
pentru a trece lămurit toate donațiile pe care îşi propune să 
ţi le facă. Într-un cuvânt, copila mea, trag nădejde să fiu 
bunic, ce naiba, şi vreau să mă îngrijesc de pe acum de 
nepoţeii mei, aşa că jură-mi chiar în clipa asta că n-ai să 
iscăleşti niciodată nimic în materie de bani decât cu 
învoirea mea. lar dacă o fi să plec şi să mă întâlnesc prea 
devreme cu taica Chevrel, jură-mi că ai să te sfătuieşti cu 
tânărul Lebas - cumnatul tău. Făgăduieşte-mi! 

— Da, tată, ţi-o jur. 

La aceste cuvinte rostite cu o voce blândă, bătrânul îşi 
sărută fiica pe amândoi obrajii. În seara aceea, toţi 
îndrăgostiţii dormită aproape tot aşa de liniştiţi ca şi 
domnul şi doamna Guillaume. 

La câteva luni de la duminica aceea de neuitat, pristolul de 
la Saint-Leu fu martorul a două căsătorii cu totul diferite. 
Augustin e şi Theodore veniră în faţa altarului îmbătaţi de 
fericire, cu ochii, plini de iubire, gătiţi în haine elegante şi 
aşteptaţi de un echipaj luxos. Virginie, sosind împreună cu 
familia într-o trăsură luată cu chirie, şi condusă la braţ de 
tatăl ei păşea smerită şi într-o găteală cât se poate de 
simplă în urma surorii sale mai mici, ca o umbră ce-ar fi fost 
necesară pentru întregirea armoniei acestui tablou. Domnul 
Guillaume făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru ca 
Virginie să fie cununată la biserică înaintea Augustinei, dar 
avu nemulţumirea să vadă că preoţii dimpreună cu ceilalţi 
slujitori mai mărunți dădeau întâietate celei mai elegante 
dintre mirese. Auzise câţiva vecini de-ai lui aprobând cu 
satisfacţie bunul simţ al domnişoarei Virginie care făcea, 


spuneau ei, căsătoria cea mai trainică şi rămânea 
credincioasa cartierului; în acelaşi timp aruncau tot felul de 
înţepături pornite din invidie la adresa Augustinei care se 
mărita cu un artist, cu un nobil, şi adăugau cu un fel de 
spaimă că dacă Guillaumii se lasă târâţi de ambiţie, 
postăvăria se va duce de râpă. Când un bătrân negustor de 
evantaie spuse că mână spartă ăla o s-o aducă în curând la 
sapă de lemn, Guillaume se felicită în petto32 pentru 
prevederea de care dăduse dovadă în întocmirea actului 
dotal. Seara, după un bal strălucit urmat de una dintre 
acele mese îmbelşugate a cărei amintire începe să piară în 
rândurile generaţiei de azi, familia se despărţi. Domnul şi 
doamna Guillaume rămaseră în casa lor din strada 
Colombier, unde se făcuse nunta; domnul şi doamna Lebas 
se întoarseră în trăsura lor luată cu chirie la vechea 
locuinţă din strada Saint-Denis, pentru a conduce mai 
departe nava „Motanului cu mingea”, iar artistul, beat de 
fericire, o prinse în braţe pe scumpa lui Augustine şi când 
cupeul lor ajunse în strada Trois-Freres, o luă pe sus şi o 
duse plin de voioşie într-un apartament pe care îl 
înfrumuseţau toate artele. 

Flacăra pasiunii care-l stăpânea pe Theodore făcu să se 
scurgă aproape un an fără ca cel mai mic nor să întunece 
azurul cerului sub care trăiau tinerii căsătoriţi. Pentru ei 
existenta n-avea nimic apăsător. Theodore îmbogăţea 
fiecare zi cu noi şi noi jerbe de plăcere. Ştia să împletească 
avântările pasiunii cu dulcea lâncezeală a acelor clipe de 
taină, când sufletele se pierd într-un extaz atât de înalt 
încât par a uita cu totul îmbrăţişările trupeşti. Nefiind în 
stare să mai judece, fericită, Augustine se lăsa legănată în 
braţele bucuriei ei, socotind totuşi că nu dă îndeajuns 
oferindu-se în întregime sacrului şi îngăduitului amor al 
căsniciei. Simplă şi neştiutoare, ea nu cunoştea nici 
cochetăria refuzurilor, nici dominaţia pe care o tinerică din 
lumea bună o exercită asupra unui bărbat cu ajutorul a tot 
felul de capricii dibace. Era prea îndrăgostită ca să se mai 


gândească la viitor şi nu-şi închipuia că o viaţă atât de 
plăcută s-ar putea sfârşi vreodată. Fericită că este izvorul 
tuturor bucuriilor soţului ei, credea că această dragoste 
nestinsă va fi pentru ea, totdeauna, podoaba cea mai 
frumoasă din lume, tot astfel cum devotamentul şi 
supunerea sa vor fi o nesfârşită atracţie. În cele din urmă, 
satisfacţiile iubirii îi dădură atâta strălucire, încât 
frumuseţea îi trezi orgoliul şi o făcu să creadă că ar putea 
să pună stăpânire pentru totdeauna pe un bărbat care se 
aprindea aşa de repede ca domnul de Sommervieux. 
Precum se vede, situaţia ei de femeie nu-i dezvălui alte 
învăţăminte, decât cele ale iubirii. La sânul acestei fericiri. 
Rămase aceeaşi fetiţă nepricepută care dusese o viaţa 
modestă în strada Saint-Denis şi nici nu se gândea să-şi 
însuşească deprinderile, experienţa şi tonul lumii în care 
avea să trăiască. Toate vorbele pe care le rostea fiind numai 
cuvinte de dragoste, arătau, e drept, oarecare mlădiere a 
spiritului ei şi o anumită gingăşie în expresie; în realitate 
însă folosea limbajul comun al tuturor femeilor atunci când 
devin obiectul unei pasiuni în care se simt ca în elementul 
lor. Dacă din întâmplare Augustine spunea ceva ce nu se 
potrivea cât ceea ce gândea Theodore, tânărul artist râdea 
aşa cum râzi de primele greşeli ale unui străin, dar, care 
până la urmă devin obositoare dacă omul nu se corectează. 
Cu toată dragostea aceasta, la încheierea unui an ce 
fusese tot atât de fermecător pe cât de repede trecuse, 
Sommervieux simţi într-o dimineaţă nevoia de a-şi relua 
lucrul şi tabieturile lui. Soţia lui era însărcinată. El începu 
să se întâlnească din nou cu prietenii săi. În perioada 
greutăților prin ca re trece o femeie tânără în anul când îşi 
alăptează pentru prima oară un copil, ei lucră, desigur, cu 
multă tragere de inimă; dar uneori simţea nevoia să iasă în 
lume pentru a se distra. Casa în care se ducea mai bucuros 
era aceea a ducesei de Carigliano, care până la urmă 
izbutise să-l atragă la dânsa pe celebrul artist. După ce 
Augustine se întremă, şi când copilul nu mai avu nevoie de 


îngrijirile neîncetate ce-o obligă pe în a mă să renunţe la 
plăcerile lumii, Theodore începu să simtă dorinţa de a 
cunoaşte acele satisfacţii ale amorului propriu pe care ni le 
dă societatea atunci când apărem în mijlocul ei alături de o 
femeie frumoasă, demnă de invidie şi admiraţie. Faptul că 
străbătea saloanele, învăluită în strălucirea gloriei soţului ei 
care se răsfrângea şi asupra ei, stârnind gelozia celorlalte 
femei, fu pentru Augustine un nou izvor de bucurii; dar asta 
avea să fie ultima rază pe care i-o arunca fericirea ei 
conjugală. Vanitatea soţului începu să se simtă rănită de 
îndată ce, în ciuda străduinţelor ei zadarnice, Augustine îşi 
dădu în vileag stângăcia, nesiguranța în exprimare şi 
îngustimea ideilor. Caracterul lui Sommervieux, domolit 
timp de aproape doi ani şi jumătate de primele înlănţuiri ale 
iubirii, îşi reluă, de astă dată cu liniştea unei patimi mai 
puţin tinereşti, cursul şi deprinderile lui obişnuite, abăâtute 
o clipă din făgaşul lor firesc. Poezia, pictura şi desfătările 
rafinate ale imaginaţiei dispun, la oamenii aleşi, de drepturi 
ce nu pot fi înlăturate. La Theodore, nevoile acestea ale 
unui suflet larg nu fuseseră părăsite în decursul celor doi 
ani, ci găsiseră numai un teren nou. Dar după ce câmpiile 
dragostei fură străbătute, după ce artistul culese, întocmai 
ca şi copiii, atâţia trandafiri şi albăstrele cu o lăcomie ce-l 
făcu să nu-şi dea seama că nu-i mai încăpeau în braţe, totul 
se schimbă. De câte ori pictorul îi arăta soţiei sale schiţele 
celor mai frumoase compoziţii, o auzea exclamând la fel ca 
pe batonul Guillaume: „Ce drăguţe!” Admiraţia ei lipsită de 
căldură nu provenea dintr-un sentiment de înţelegere 
artistică, ci din consideraţii de dragoste. Augustine prefera 
o privire, unui tablou cât de frumos. Singura manifestare a 
sublimului pe care o cunoştea ea era aceea a inimii. În cele 
din urmă Theodore nu-şi mai putu ascunde un adevăr crud: 
soţia lui rămânea rece în faţa poeziei, nu trăia în aceea şi 
sferă cu el, nu era în stare să împărtăşească toate capriciile 
şi originalităţile, toate bucuriile şi durerile lui; ea călca pe 
pământ, într-o lume reală, în vreme ce el plutea într-o lume 


de vis. Oamenii obişnuiţi nu pot să înţeleagă frământările 
veşnic vii ale unei fiinţe care, unită cu alta prin cel mai 
sincer dintre toate sentimentele, e nevoită să-şi înăbuşe 
necontenit cele mai preţioase tresăriri ale gândirii şi să 
îngroape iarăşi în neant imaginile pe care o putere magică 
o îndeamnă să le creeze. Pentru o astfel de fiinţă, chinul 
acesta e cu atât mai mare, cu cât sentimentul pe care-l 
nutreşte pentru tovarăşul său de viaţă îi cere, ca o primă 
poruncă, să nu ascundă nimic unul faţă de altul, în aşa fel 
încât zborurile gândirii şi elanurile sufleteşti ale unuia să se 
contopească cu ale celuilalt. Nimeni nu poate înşela natura, 
fără a nu fi pedepsit; ea e neînduplecată ca şi necesitatea, 
care, desigur, e un fel de natură socială. Sommervieux se 
refugie în liniştea şi tăcerea atelierului său, nădăjduind că 
pe măsură ce se va obişnui să trăiască în mediul artiştilor, 
soţia lui se va schimba şi că germenii amorţiţi ai unei 
inteligenţe înalte care, după părerea unor spirite 
superioare, se află sădiţi în orice fiinţă, se vor dezvolta şi la 
dânsa. Dar Augustine credea prea mult în cele bisericeşti, 
pentru a nu se îngrozi de felul de a vorbi al artiştilor. La cel 
dintâi dineu pe care-l dădu Theodore, auzi pe un tânăr 
pictor spunând cu acea uşurinţă copilărească pe care ea n-o 
putea înţelege şi graţie căreia o glumă este iertată chiar 
când păcătuieşte împotriva religiei: 

— Cum, doamnă, paradisul dumneavoastră nu e mai 
frumos decât Schimbarea la faţă pictată de Rafael? Vă spun 
drept că mi s-a făcut lehamite să-l tot admir! 

Augustine adusese aşadar în această societate, căreia îi 
plăceau jocurile de inteligentă, o atitudine de neîncredere, 
ce nu scăpă nimănui. Îi stingherea. Iar artiştii stingheriţi 
devin necruţători: sau fug, sau îşi bat joc. Doamna 
Guillaume, între alte slăbiciuni, o avea şi pe aceea de-a face 
prea mult caz de demnitate, care i se părea apanajul 
oricărei femei măritate; şi, cu toate că se declarase deseori 
împotriva ei, Augustine nu se putu dezbăra de obiceiul de a 
imita într-o bună măsură falsa pudoare a mamei sale. 


Această exagerare a nevinovăţiei, de care nu scapă uneori 
nici femeile cinstite, prilejui câteva epigrame făcute la 
repezeală, a căror ironie era de prea bun gust pentru ca 
Sommervieux să se poată supăra. Glumele acestea, chiar 
dacă ar fi fost ceva mai aspre, nu erau, la urma urmei, 
decât răzbunări de-ale prietenilor săi îndreptate împotriva 
lui însuşi, dar pentru un suflet ca al lui Theodore, sensibil la 
orice impresii din afară, nimic nu putea trece fără să lase 
urme. De aceea încercă pe nesimţite o răceală care se 
accentuă din ce în ce mai mult. Pentru a ajunge la fericirea 
conjugală, trebuie să urci un munte al cărui podiş îngust dă 
numaidecât spre celălalt versant pe cât de abrupt pe atât 
de alunecos, iar dragostea pictorului începuse să-l şi 
coboare. Ajunse la convingerea că soţia lui nu era în stare 
să înţeleagă considerentele morale care îndreptăţeau, în 
ochii lui, ciudăţenia purtărilor sale faţă de dânsa, şi nu se 
socoti câtuşi de puţin vinovat de faptul că îi ascundea unele 
gânduri pe care ea nu le-ar putea pricepe sau unele abateri 
ce par de neiertat în faţa tribunalului unei conştiinţe 
burgheze. Augustine se închise într-o suferinţă posacă şi 
mută. Simţămintele acestea ascunse aşternură între cei doi 
soţi un văl care se îngroşa din zi în zi. Fără ca soţul ei să fie 
mai puţin atent cu dânsa, Augustine nu putea decât să se 
înfioare văzându-l că păstrează pentru lume comorile de 
spirit şi gingăşie pe care altădată le depunea la picioarele 
ei. În curând, ajunse să dea un înţeles tragic aluziilor 
glumeţe care se fac în societate cu privire la nestatornicia 
bărbaţilor. Nu se plângea, dar atitudinea ei era ca şi o 
acuzare. După trei ani de la măritiş, această femeie tânără 
şi frumoasă, care se plimba atât de strălucitoare în trăsura 
ei luxoasă, care trăia într-o atmosferă de glorie şi bogăţie 
invidiată de atâţia oameni fără griji ce nu sunt în stare să 
judece cum se cuvine diferitele situaţii ale vieţii, căzu pradă 
unor suferinţe cumplite. Îmbujorarea de pe faţă îi dispăru. 
Începu să drămuiască lucrurile, să le compare. Apoi 
durerea îi dezvălui primele texte ale experienţei. Se hotări, 


cu tot curajul, să rămână în sfera îndatoririlor sale, 
nădăjduind că prin această comportare va putea recâştiga 
mai curând sau mai târziu dragostea soţului ei; dar nu se 
întâmplă astfel. Când Sommervieux ieşea, obosit, din 
atelierul său, Augustine nu se grăbea să-şi ascundă lucrul, 
astfel că pictorul îşi surprindea soţia cârpind cu migăleala 
unei bune gospodine rufăria casei şi a lui. Cu o mână largă, 
fără să crâcnească, îi dădea soţului ei toţi banii de care 
acesta avea nevoie pentru petrecerile lui, dar, în acelaşi 
timp, dorind să nu risipească averea scumpului ei 
Theodore, făcea economii, fie restrângându-şi nevoile, fie 
renunțând la unele cheltuieli pentru ţinerea menajului. O 
astfel de conduită se bătea cap în cap cu acea nepăsare a 
artiştilor care, după ce s-au bucurat din plin de viaţă, la 
sfârşitul carierei nici nu se întreabă măcar de ce s-au minat. 
Ar fi de prisos să pomenim fiecare umbră care întunecă 
treptat strălucitoarea lor lună de miere până ajunse la 
bezna adâncă de acum. 

Într-o seară, nefericita Augustine, care de multă vreme îl 
auzea pe soţul ei vorbi mai mereu cu entuziasm despre 
doamna ducesă de Carigliano, primi din partea unei 
prietene câteva informaţii de o prefăcută bunăvoință cu 
privite la natura relaţiilor dintre Sommervieux şi celebra 
cochetă de la curtea imperială. La douăzeci şi unu de ani, în 
plină sclipire a tinereţii şi a frumuseţii, Augustine se văzu 
trădată pentru o femeie de treizeci şi şase de ani. Simţindu- 
se nenorocită în mijlocul societăţii şi al petrecerilor ce nu-i 
aduceau nici o bucurie, sărmana de ea nu mai înţelegea 
nimic nici din admiraţia pe care o provoca, nici din invidia 
pe care o stârnea. Pe chipul ei se zugrăvi o expresie nouă. 
Tristeţea îi aşternu pe faţă blândeţea dulce a resemnării şi 
paloarea unei iubiri desconsiderate. În curând începu să fie 
curtată de bărbaţii cei mai seducători, dar rămase 
deoparte, păstrându-şi castitatea. Câteva vorbe 
dispreţuitoare, scăpate din gura soţului ei, o aduseră într-o 
stare de deznădejde sfâşietoare. O lumină fatală o făcu să 


întrevadă cusururile care, ca urmare a educaţiei ei 
simpliste, împiedicau contopirea deplină a sufletului său cu 
acela al lui Theodore; îl iubea însă atât de mult încât lui îi 
ierta orice, iar pe ea se condamna singură. Plânse cu 
lacrimi de sânge şi recunoscu prea târziu că după cum 
există căsătorii greşite în privinţa deprinderilor şi a 
rangului social, tot astfel există şi căsătorii greşite din 
pricina nepotrivirilor de caracter. Gândindu-se la bucuriile 
de la începutul căsniciei sale, înţelese cât fusese de fericită 
atunci şi recunoscu în sinea ei că o iubire atât de mare 
preţuieşte cât o viaţă întreagă şi că nu poale fi răsplătită 
decât cu nefericire. Cu toate acestea, iubea cu prea multă 
sinceritate ca să-şi piardă orice nădejde. De aceea, la 
douăzeci şi unu de ani, se hotări să înceapă a se cultiva şi a- 
şi dezvolta imaginaţia, după măsura aceleia pe care o 
admira. 

„Dacă nu am talent poetic, îşi spunea ea, cel puţin să 
înţeleg poezia.” 

Şi, dând dovadă de acea putere de voinţă, de acea energie 
pe care o au toate femeile atunci când iubesc cu adevărat, 
doamna de Sommervieux încercă să-şi schimbe caracterul, 
deprinderile, felul de viaţă; dar înghițind volum după volum, 
învățând cu sârguinţă, nu izbuti să devină decât ceva mai 
puţin ignorantă. Vioiciunea spiritului şi graţia în conversaţie 
sunt daruri ale naturii sau roadele unei educaţii începute 
încă din leagăn. Ajunse să iubească muzica, să se desfete cu 
ea, dar nu reuşea să cânte cu gust. Înţelegea literatura şi 
frumuseţile poeziei, dar era prea târziu ca să-şi mai poată 
împodobi cu ele memoria îndărătnică. Asculta cu plăcere 
conversațiile de prin saloane, dar ea însăşi nu aducea nici o 
fărâmă de sclipire. Concepţiile religioase şi prejudecățile 
din copilărie stăteau în calea unei emancipări depline a 
inteligenţei sale. Pe lângă toate astea, în sufletul lui 
Theodore se strecurase o răceală faţă de ea, cu care 
Augustine nu se putea lupta. Artistul lua peste picior pe cei 
care-i lăudau soţia, şi ironia lui era destul de întemeiată: 


inspira atât respect acestei tinere şi graţioase făpturi încât 
în preajma lui, sau când rămâneau singuri, ea începea să 
tremure. Stingherită de marea-i dorinţă de a place, îşi 
simţea sufletul şi gândurile înecându-se într-un singur 
simţământ. Atâta devotament ajunse să-i displacă acestui 
soţ nedevotat, care părea chiar că o îndeamnă să 
greşească, socotind cinstea ei drept o lipsă de sensibilitate. 
Augustine se strădui în zadar să-şi calce pe inimă, să se 
plece în faţa capriciilor, a fanteziilor soţului şi să se supună 
egoismului vanităţii lui; nu obţinu rezultatele demne de 
sacrificiile ei. Probabil că amândoi lăsaseră să treacă 
momentul acela când sufletele pot să se înţeleagă unul pe 
altul. Într-o bună zi, inima prea simţitoare a tinerei soţii 
primi una dintre acele lovituri care slăbesc atât de mult 
legăturile sufleteşti, încât ai crede că ele s-au şi rupt. 
Femeia se închidea tot mai mult în sine. Dar în curând o 
inspiraţie nenorocită o îndemnă să se ducă să caute sfaturi 
şi mângâieri în sânul familiei părinteşti. 

Într-o dimineaţă, deci, porni către faţada grotescă a casei 
umile şi tăcute în care îşi petrecuse copilăria. Când revăzu 
fereastra de unde trimisese într-o zi prima sărutare aceluia 
care astăzi îi învăluia viaţa cu atâta glorie şi nefericire, 
scoase un oftat adânc. Totul era neschimbat în văgăuna 
unde numai vânzarea postavului întinerea parcă. Sora 
Augustinei ocupa acum locul mamei sale în dosul vechii 
tejghele. Întristata vizitatoare îl întâlni pe cumnatul ei cu 
creionul după ureche, dar acesta abia o luă în seamă, într- 
atât părea de ocupat. În jurul lui domnea forfota aceea 
teribilă a inventarului general. De aceea o lăsă singură, 
rugând-o să-l scuze. Sora ei, arătându-i oarecare pică, o 
primi şi ea cu destulă răceală. În adevăr, Augustine care 
cobora strălucitoare dintr-o trăsură elegantă, nu venise 
niciodată să-şi vadă sora, decât în treacăt. Nevasta 
prevăzătorului Lebas îşi închipui că nevoia de bani era 
principalul motiV. Al acestei vizite atât de matinale şi 
încercă să păstreze o atitudine rezervată, ceea ce o făcu pe 


Augustine să zâmbească de mai multe ori. Soţia pictorului 
observă că, în afară de boneta cu dantele, mama ei găsise în 
Virginie o succesoare demnă de ea care ducea mai departe 
străvechea faimă a „Motanului cu mingea”. La dejun, ea 
constată unele schimbări în obiceiurile casei, spre lauda 
bunului simţ al lui Joseph Lebas; vânzătorii nu se mai 
ridicau atunci când se servea desertul, ba li se îngăduia să 
şi vorbească, iar masa îmbelşugată dovedea o bunăstare 
fără pretenţii. Tânăra elegantă dădu peste cotoarele unor 
bilete de lojă la Teatrul Francez şi îşi aduse aminte că o 
văzuse pe sora ei de câteva ori acolo. Doamna Lebas avea 
pe umeri un caşmir a cărui mândreţe arăta cât de generos 
era soţul ei faţă de dânsa. Într-un cuvânt, cei doi soţi se 
ţineau în pas cu vremea. Augustine fu copleşită de 
înduioşare, dându-şi seama, în cele câteva ceasuri pe care 
le petrecu împreună cu ei, de fericirea potolită, fără 
înflăcărări, e drept, dar şi fără furtuni, de care se bucura 
această pereche atât de potrivită. Ei priveau viaţa ca pe o 
întreprindere negustorească, în care, înainte de orice, 
trebuie să te gândeşti la afaceri. Fiindcă nu găsise la 
bărbatul ei iubire prea mare, femeia se strădui să i-o insufle 
ea însăşi. Ajungând pe nesimţite s-o stimeze şi chiar s-o 
iubească pe Virginie, timpul necesar pentru ca fericirea lor 
să înflorească fu pentru Joseph Lebas, ca şi pentru soţia lui, 
o chezăşie a trăiniciei. De aceea, când sărmana Augustine li 
se tângui, vorbindu-le de situaţia ei dureroasă, trebui să 
suporte potopul de locuri comune33 pe care morala din 
strada Saint-Denis le punea la îndemâna surorii sale. 

— Greşeala s-a făptuit, nevastă, zise Joseph Lebas. Acum 
trebuie să ne ajutăm sora, sfătuind-o cum e mai bine. 

Apoi, isteţul negustor analiză cu de-amănuntul toate 
posibilităţile pe care legile şi moravurile i le îngăduiau 
Augustinei pentru a ieşi din acest impas; numerotă, ca să 
spunem aşa, toate considerentele, le rândui, după 
greutatea lor, în diferite categorii, ca şi cum ar fi fost vorba 
de nişte mărfuri de calităţi deosebite; după aceea le puse în 


balanţă, le cântări şi, dată fiind situaţia cumnatei sale, 
ajunse la concluzia că Augustine trebuie să ia o hotărâre 
energică, lucru care nu se împăca însă deloc cu dragostea 
pe care ea o purta încă soţului ei. De aceea dragostea 
aceasta se trezi în ea cu toată puterea când îl auzi pe Lebas 
pomenind de calea justiţiei. Augustine mulţumi celor doi 
prieteni şi se întoarse acasă şi mai abătută decât era înainte 
de a se fi dus să le ceară sfatul. Pe urmă se hotări să-şi ia 
inima în dinţi şi să se îndrepte spre casa bătrânească din 
strada Colombier, cu scopul de a destăinui tatălui şi mamei 
ei întreaga-i nenorocire. Biata femeie semăna cu acei 
bolnavi, care, ajunşi într-o stare disperată, încearcă toate 
reţetele, ba încep chiar să creadă şi în leacurile băbeşti. 
Cei doi bătrâni o primiră cu o căldură ce-o înduioşă. 
Pentru ei, această vizită era un prilej de a rupe monotonia 
în care trăiau. De patru ani, treceau prin viaţă ca nişte 
navigatori fără ţintă şi fără busolă. Aşezaţi la gura sobei, îşi 
depănau unul altuia amintiri despre dezastrele provocate 
de preţurile maximale din vremea Teroarei, apoi despre 
achiziţiile lor de postav de altă dată, de felul cum scăpaseră 
de falimente şi, mai ales, despre faimoasa prăbuşire a lui 
Lecoq, care fusese adevărata bătălie de la Marengo34 a 
bătrânului Guillaume. La urmă, după ce terminau de vorbit 
despre toate tărăşeniile acelea vechi, recapitulau 
câştigurile obţinute din inventarele cele mai productive şi 
evocau încă o dată întâmplări de pe vremuri din cartierul 
Saint-Denis. Pe la ora două, moş Guillaume se ducea să-şi 
arunce ochii prin prăvălia de „La motanul cu mingea”. La 
întoarcere, se oprea pe la toate dughenele care altădată îl 
concurau, dar ai căror proprietari tineri de azi nădăjduiau 
să-l încurce pe bătrânul negustor în niscaiva afaceri 
aventuroase, cărora, conform obiceiului său, nu le spunea 
niciodată nu. Doi cai zdraveni de Normandia plesneau de 
graşi în grajdul locuinţei lor; doamna Guillaume nu se 
folosea de ei decât atunci când se ducea cu trăsura, în 
fiecare duminică, la slujba de la biserica parohială. De trei 


ori pe săptămână, această pereche respectabilă avea 
musafiri la masă. Datorită trecerii de care se bucura 
ginerele său, Sommervieux, bătrânul Guillaume fusese 
numit membru în comitetul consultativ pentru echiparea 
trupelor. Astfel, de când soţul ei avea un rang înalt în 
administraţie, doamna Guillaume luase hotărârea de a trăi 
pe picior mare. Apartamentele lor erau încărcate cu atâtea 
podoabe de aur şi argint şi cu atâtea mobile fără gust, dar 
scumpe, încât camera cea mai simplă semăna cu o capelă. 
Chiverniseala şi risipa păreau că se înfruntă în fiecare lucru 
din această casă. S-ar fi zis că domnul Guillaume ţinuse să- 
şi plaseze banii până şi în cumpărarea unui sfeşnic. În 
mijlocul acestui bazar, a cărui bogăţie arăta că cei doi soţi 
nu mai aveau alte preocupări, celebrul tablou al lui 
Sommervieux căpătase un loc de cinste şi consola pe 
domnul şi pe doamna Guillaume care, de douăzeci de ori pe 
zi, îşi ridicau ochii înhămaţi cu ochelari bătrâneşti spre 
această imagine a vieţii lor de odinioară, atât de activă şi de 
plăcută pentru ei. Contactul cu această casă şi aceste 
apartamente în care totul avea un iz de bătrâneţe şi 
lâncezeală, spectacolul oferit de aceste două fiinţe ce 
păreau azvârlite pe o stâncă de aur, departe de lume şi de 
zbuciumul vieţii, o surprinseră pe Augustine. Ea contempla 
acum cea de a doua parte a tabloului, cu al cărui început 
făcuse cunoştinţă la Joseph Lebas, unde văzuse o viaţă 
frământată, deşi în fond cât se poate de statică, un fel de 
existenţă mecanică şi instinctivă, aidoma celei a castorilor. 
Şi deodată începu să se simtă mândră de tristeţile ei, 
gândindu-se că ele izvorau totuşi dintr-o fericire care 
durase un an şi jumătate şi care valora în ochii săi mai mult 
decât o mie de asemenea existenţe al căror gol i se părea 
îngrozitor de mare. Totuşi căută să-şi înăbuşe acest 
sentiment puţin măgulitor şi desfăşură în faţa bătrânilor ei 
părinţi toate farmecele noi ale minţii ei, cochetăriile duioşiei 
pe care i le dezvăluise dragostea, pregătindu-i astfel să-i 
asculte tânguirile conjugale. Bătrânii au totdeauna o 


slăbiciune pentru spovedaniile de felul acesta. Doamna 
Guillaume dori să cunoască cele mai mici amănunte ale 
acestei vieţi ciudate care, pentru ea, părea ceva de basm. 
Nici măcar în povestiri le de călătorie ale baronului de La 
Hontan35, pe care le începea mereu dar nu le citea 
niciodată până la sfârşit, nu întâlnise ceva atât ele necrezut, 
cu toate că acolo era vorba despre sălbaticii din Canada. 

— Cum aşa, copila mea, bărbatul tău se închide în odaie cu 
femei goale şi tu eşti atât de neroadă să crezi că le 
desenează? 

Odată cu această exclamaţie, bunica îşi aşeză ochelarii pe 
o măsuţă, îşi scutură fustele şi îşi încrucişă mâinile pe 
genunchii înălţaţi de cutia încălzită de sub picioare, 
piedestalul ei favorit. 

— Mamă, dar toţi pictorii sunt nevoiţi să aibă modele. 

— Numai că el s-a ferit să ne spună asta când te-a cerut în 
căsătorie. Dacă aş fi ştiut aşa ceva, nu mi-aş fi dat fata după 
un bărbat cu o meserie ca asta. Religia condamnă astfel de 
grozăvii. Asta nu-i moral. Şi la ce oră spuneai că se întoarce 
acasă? 

— Păi, la unu, la două. 

Cei doi soţi se priviră cu o adâncă uimire. 

— Prin urmare joacă şi cărţi? Spuse domnul Guillaume. Pe 
vremea mea numai cartoforii se întorceau atât de târziu 
acasă. 

Augustine schiţă o mică strâmbătură, respingând această 
învinuire. 

— Îmi închipui că te face să petreci nopţi de chin, 
aşteptându-l, reluă doamna Guillaume. Dar nu, tu te culci, 
nu-i aşa? Dar când pierde, te trezeşte monstrul din somn? 

— Nu, mamă, dimpotrivă, uneori e foarte voios. De multe 
ori chiar, când e vreme frumoasă, îmi propune să mă scol ca 
să ne ducem să ne plimbăm în pădure. 

— La pădure, la ora aia? Dar ce, aveţi un apartament prea 
mic şi nu-i ajunge odaia lui, saloanele, încât mai are nevoie 
să alerge aşa ca să. Da, da, desigur că ticălosul te invită la 


plimbările astea numai ca să te facă să răceşti. Vrea să 
scape de tine. Cine a mai văzut un om la locul lui, cu o 
ocupaţie liniştită, umblând ca un huhurez? 

— Dar, mamă, nu pricepi că pentru a-şi dezvolta talentul 
are nevoie de inspiraţie? Îţi plac mult scenele care. 

— Ah, ce mai scene i-aş arăta eu, să se sature! Strigă 
doamna Guillaume, întrerupându-şi fiica. Cum poţi fi 
îngăduitoare cu un asemenea om? Mai întâi, nu-mi place că 
bea numai apă. Asta nu e sănătos. Şi de ce i-e silă când vede 
femeile mâncând? Ce soi ciudat de om! Trebuie să fie 
nebun. Tot ce ne-ai spus tu e cu neputinţă. Auzi colo, un 
bărbat să plece de acasă fără să spună o vorbă şi să se 
întoarcă abia peste zece zile! Şi pe urmă zice c-a fost la 
Dieppe ca să picteze marea. Dar ce, marea poate fi pictată? 
Minte de îngheaţă apele! 

Augustine deschise gura ca să-şi apere soţul, dar doamna 
Guillaume i-o reteză scurt cu un gest, şi dintr-o veche 
obişnuinţă, fata se supuse. Apoi mama strigă pe un ton sec: 

— Destul. Să nu-mi mai vorbeşti nimic de omul acesta! N-a 
călcat niciodată într-o biserică decât atunci când voia să te 
vadă şi când s-a cununat cu tine. Oamenii care nu cred în 
Dumnezeu sunt în stare de orice. Crezi că lui Guillaume i-a 
dat vreodată prin gând să-mi ascundă ceva, să treacă trei 
zile fără să-mi spună „of” şi să trăncănească apoi ca o 
moară hodorogită? 

— Dragă mamă, dumneata judeci prea aspru oamenii 
superiori. Dacă ar fi la fel cu toţi ceilalţi, n-ar mai fi oameni 
de talent. 

— Dacă-i aşa, oamenii de talent să rămână la ei acolo, şi să 
nu se mai însoare! Cum adică, un om de talent are dreptul 
să-şi nenorocească soţia? Şi asta se cheamă că e bine, 
numai fiindcă are talent? Talent, talent! Nu-i cine ştie ce 
scofală, să îndruge întruna verzi şi uscate, aşa cum face 
dumnealui, să taie oamenilor vorba din gură, să bată din 
picior în casă, să nu te lase niciodată să faci ceva după 


capul tău, să silească o femeie să se distreze numai atunci 
când are chef dumnealui; să fii tristă, când e el trist. 

— Dar, mamă, aceste fantezii sunt. 

— Mă rog, ce vrei să spui că sunt fanteziile astea? Reluă 
doamna Guillaume, întrerupându-şi fiica din nou. Frumoase 
apucături, n-am ce zice! Ce fel de om e acela căruia i se 
năzăreşte aşa, deodată, fără să întrebe vreun doctor, că 
trebuie să mănânce numai legume? Şi cel puţin dacă ar 
face-o din credinţă, dieta asta ar avea măcar un rost; dar 
dumnealui n-are credinţă nici cât un hughenot36. Cine a 
mai pomenit ca un om să ţină la cai mai mult decât la 
aproapele său, aşa ca el? Sau să-şi încreţească părul ca un 
păgân? Sau să învelească statuile în muselină şi să-şi astupe 
ferestrele ziua în amiaza mare, ca să lucreze la lumina 
lămpii? Destul, nu vreau să mai aud nimic! Dacă n-ar fi cu 
desăvârşire imoral, ar fi bun de dus la balamuc. Consultă-l 
pe domnul Loraux, vicarul de la Saint-Sulpice, întreabă-l ce 
crede el despre toate astea, şi o să-ţi spună că soţul tău nu 
are purtări creştineşti. 

— Vai, mamă, crezi într-adevăr. 

— Da, cred! Tu l-ai iubit, tu nu-ţi dai seama de toate astea. 
Eu însă mi-amintesc că l-am văzut o dală, chiar la începutul 
căsătoriei voastre, la Champs-Elysees37. Era călare. Ei 
bine, ce să-ţi spun, aci galopa nebuneşte, aci se oprea şi 
mergea la pas, încât mi-am spus din capul locului: „lată un 
om care nu-i în toate minţile”. 

— Ah! Strigă domnul Guillaume, frecându-şi mâinile, ce 
bine am făcut că te-am dat cu separație de bunuri după 
năzdrăvanul ăsta! 

Când Augustine mai săvârşi şi imprudenţa de a le povesti 
adevăratele fapte de care îşi învinovăţea soţul, cei doi 
bătrâni rămaseră înmărmuriţi de indignare. Cuvântul divorţ 
fu în curând rostit de doamna Guillaume. La uzul acestui 
cuvânt, molcomul negustor fu ca trezit din nepăsarea lui. 
Aţâţat de dragostea pe care o nutrea pentru fiica sa, ca şi 
de zarva pe care un proces avea s-o dea vieţii lui lipsite de 


evenimente, moş Guillaume îşi dădu drumul la gură. Se 
declară pentru cererea de divorţ, şi-o însuşi, mai că şi pledă 
pentru ea, îi făgădui fiicei sale că va lua asupra lui toate 
cheltuielile, că va sta de vorbă cu judecătorii, cu grefierii, 
cu avocaţii, că va pune toată lumea în picioare. Doamna 
Sommervieux, înspăimântată, refuză serviciile tatălui său, 
spuse că nu voia să se despartă de soţul ei, chiar de-ar fi să 
ajungă de zece ori mai amărâtă decât era şi nu mai vorbi 
despre necazurile ei. După ce fusese copleşită de părinţii ei 
cu toate acele mărunte atenţii mute şi mângâietoare prin 
care cei doi bătrâni au încercat, zadarnic, s-o 
despăgubească de necazurile sale sentimentale, Augustine 
plecă, dându-şi seama că e cu neputinţă să-i faci pe nişte 
oameni reduşi să poată judeca în chip drept pe un om 
superior. Ea învăţă, astfel, că o femeie trebuie să ascundă 
faţă de toată lumea, chiar şi faţă de părinţii ei, necazurile 
pentru care e atât de greu să poţi găsi un dram de 
înţelegere. Zbuciumul şi suferinţele din tăriile înalte nu sunt 
preţuite decât de nobilele făpturi care le trăiesc. În orice 
lucru, nu putem fi judecaţi decât de cei de-o scamă cu noi. 
Biata Augustine se reîntoarse, aşadar, în atmosfera rece a 
căminului ei, pradă gândurilor sale chinuitoare. Studiul nu 
mai însemna nimic pentru ea, deoarece studiul n-o ajutase 
să recapete inima soţului ei. Iniţiată în tainele acestor 
suflete de foc, dar lipsită de bogăţiile lor, ea participa intens 
la necazuri le lor, fără să guste, însă, din desfătările lor. Se 
scârbise de lume, care i se părea searbădă şi neînsemnată 
în comparaţie cu zbuciumul iubirii. Într-un cuvânt, îşi 
greşise drumul în viaţă. Într-o seară fu străbătută de un 
gând care-i lumina bezna suferinţei ca o rază cerească. 
Asemenea idee nu putea surâde decât unei inimi curate, 
neîntinate, cum era a ei. Se hotări să se ducă la ducesa de 
Carigliano, dar nu pentru ca să-i ceară înapoi inima soţului 
ei, ci ca să afle prin ce farmece i-o răpise; ca să facă pe 
această femeie de lume, atât de mândră, să-şi plece 
urechea la suferinţele mamei copiilor prietenului ei; ca s-o 


înduplece şi s-o determine să fie părtaşa fericirii sale 
viitoare, aşa cum devenise instrumentul nenorocirii ei de 
acum. 

Aşadar, într-o zi, sfioasa Augustine, înarmată cu un curaj 
extraordinar, se urcă în trăsură la orele două după-masă, 
spre a încerca să pătrundă în budoarul faimoasei cochete, 
care nu putea fi văzuta niciodată mai înainte de ora 
aceasta. Doamna de Sommervieux nu cunoscuse încă 
vechile şi luxoasele palate din cartierul Saint-Germain38. 
Când străbătu vestibulurile acelea impunătoare, scările 
largi, saloanele imense pline de flori, cu toate că era în toiul 
iernii, împodobite cu acel gust deosebit al femeilor născute 
în bogăţie sau înzestrate cu deprinderile distinse ale 
aristocrației, Augustine simţi o dureroasă strângere de 
inimă. Invidie arta tainică a acestei eleganţe despre care nu 
ştiuse nimic până acum şi respiră un aer de măreție care o 
făcu să înţeleagă de ce soţul ei se simţea atât de atras în 
această casă. Când ajunse în apartamentul ducesei, fu 
cuprinsă de gelozie şi de un fel de disperare, admirând 
voluptuoasa orânduire o mobilelor, a perdelelor şi a 
țesăturilor întinse peste tot. Acolo dezordinea era plină de 
farmec, iar luxul părea că sfidează bogăţia. Parfumurile ce 
pluteau în atmosfera plăcută fermecau mirosul, fără să 
supere. Fiecare colţ al apartamentului se armoniza cu 
priveliştea unui parc străbătut de alei şi arbori verzi ce se 
întindea dincolo de ferestrele de cristal. Totul era atrăgător, 
dar nimic nu lăsa să se vadă că e orânduit cu intenţie. 
Spiritul stăpânei acestui apartament se făcea simţit în orice 
ungher al salonului în care aştepta Augustine. Ea încercă să 
ghicească, după aspectul obiectelor răspândite în juru-i, 
caracterul rivalei sale; dar în dezordinea ca şi în simetria de 
acolo era ceva cu neputinţă de pătruns; astfel că Augustine 
cea neştiutoare se pomeni ca în faţa unor scrisori închise. 
Tot ceea ce putu să priceapă fu că ducesa, ca femeie, era o 
fiinţă superioară. Şi un gând dureros o străbătu dedată. 


„Ah, să fie oare adevărat - se întrebă ea - că o inimă 
iubitoare şi simplă nu-i de ajuns pentru un artist şi că spre a 
cumpăni asemenea suflete mari este nevoie de un suflet de 
femeie tot atât de puternic? Dacă aş fi fost crescută şi eu ca 
sirena asta, atunci armele noastre ar fi fost măcar egale în 
clipa luptei.” 

— Dar nu sunt acasă! 

Deşi rostite în şoaptă în salonaşul de alături, Augustine 
auzi vorbele acestea scurte şi reci şi inima începu să-i bată 
cu putere. 

— Doamna asta aşteaptă însă aici, răspunse camerista. 

— Eşti nebună! Hai, spune-i să poftească! Făcu ducesa, a 
cărei voce îmblânzindu-se, căpătase un accent binevoitor şi 
politicos, cu intenţia, desigur, de a fi auzită. 

Augustine înaintă cu sfială. În fundul salonaşului în care 
totul părea proaspăt, o văzu pe ducesă întinsă voluptuos pe 
o canapea de catifea verde ce se găsea în mijlocul unui 
semicerc format de faldurile moi ale unei museline întinse 
pe un fond galben. Diferite ornamente de bronz aurit, 
orânduite cu mult gust, dădeau şi mai mult prestigiu acelui 
soi de baldachin sub care ducesa trona ca o statuă antică. 
Culoarea închisă a catifelei scotea în relief fiecare amănunt 
al puterii ei de seducţie. O semiobscuritate, prielnică pentru 
frumuseţea ei, părea mai curând un reflux decât o lumină 
propriu-zisă. Din vasele scumpe de Sevres, îţi înălţau 
capetele înmiresmate câteva flori rare. În clipa când tabloul 
acesta se înfăţişa înaintea ochilor uimiţi ai Augustinei, ea 
păşea atât de încet, încât avu timpul să surprindă o privire 
a încântătoarei femei. Privirea aceasta părea să spună unei 
persoane pe care soţia pictorului n-o zări la început: 

— Stai, ai să vezi o femeie frumoasă, şi vei face ca vizita ei 
să mi se pară mai puţin plictisitoare. 

La apariţia Augustinei, ducesa se ridică şi-i făcu loc alături 
de dânsa. 

— Cărui fapt datorez plăcerea acestei vizite, doamnă? 
Spuse ea cu un surâs plin de graţie. 


„De ce oare atâta făţărnicie?” gândi Augustine, care nu 
răspunse decât printr-o înclinare a capului. 

Tăcerea sa era impusă. Tânăra femeie văzu în faţa ei un 
martor nedorit al acestei scene. Era cel mai tânăr, cel mai 
elegant şi cel mai chipeş dintre toţi coloneii armatei. 
Costumul lui, pe jumătate burghez, îi accentua frumuseţea. 
Faţa-i plină de viaţă şi de tinereţe, şi aşa foarte expresivă, 
era însufleţită şi mai mult de mustăcioara cu vârful răsucit, 
neagră ca tăciunele de un barbişon stufos, de favoriţii 
pieptănaţi cu îngrijire şi de o claie de păr negru, ciufulit. Se 
juca în mână cu o cravaşă şi manifesta o libertate şi o 
mulţumire de sine ce se potriveau atât cu aerul lui 
satisfăcut, cât şi cu înfăţişarea-i spilcuită. Panglicile de la 
piept îi erau prinse cu neglijenţă şi părea mai mândru de 
silueta, decât de curajul lui. Augustine se uită la ducesa de 
Carigliano, arătând spre colonel cu o căutătură ale cărei 
dorinţe fură pe deplin înţelese. 

— Atunci, la revedere. Domnule d'Aiglemont, o să ne 
întâlnim la Bois de Boulogne39. 

Vorbele acestea fură rostite de sirenă ca şi când ele ar fi 
fost rezultatul unei înţelegeri anterioare sosirii Augustinei; 
ea le însoţi cu o privire amenințătoare, pe care ofiţerul o 
merita probabil din pricina admiraţiei ce-o arăta în 
contemplarea acestei flori modeste, care contrasta atât de 
mult cu trufaşa ducesă. Tânărul înfumurat se înclină în 
tăcere, se răsuci pe tocurile cizmelor şi ieşi cu multă graţie 
din salonaş. În aceeaşi clipă, Augustine, uitându-se pe furiş 
la rivala ei, ai cărei ochi păreau că se scurg după 
strălucitorul ofiţer, surprinse în privirea acesteia un 
sentiment a cărui expresie fugară nu scapă niciunei femei. 
Se gândea cu adâncă durere că vizita are să fie de prisos: 
această ducesa vicleană era rea, lacomă de omagii ca să 
poată avea o inimă milostivă. 

— Doamnă - începu Augustine cu glas întretăiat - 
intervenţia pe care o fac în clipa aceasta pe lângă 
dumneavoastră are sa vi se pară ciudată; dar disperarea îşi 


are nebunia ei şi trebuie sa i se ierte orice. Înţeleg foarte 
bine de ce Theodore preferă interiorul dumneavoastră, în 
locul altuia, şi de ce spiritul dumneavoastră exercită atâta 
influenţă asupra lui. Ştiu, n-am decât să privesc în mine 
însămi, să găsesc mai multe explicaţii decât ar fi nevoie. 
Dar, doamnă, eu îmi ador bărbatul. Doi ani încărcaţi de 
lacrimi nu i-au putut şterge chipul din inima mea, cu toate 
că eu nu mai trăiesc într-a lui. În nesocotinţa mea, am 
cutezat şi cred ca mă voi putea lupta cu dumneavoastră; şi 
vin să vă întreb prin ce mijloace aş putea să vă înving. Ah, 
doamnă - exclamă tânăra femeie, apucând cu înfocare 
mâna rivalei sale care nu făcu nici un gest de opunere - ah, 
niciodată nu mă voi ruga lui Dumnezeu cu atâta căldură 
pentru propria mea fericire, cum mă voi ruga pentru a 
dumneavoastră, dacă m-aţi ajuta să-i recâştig, nu iubirea, ci 
prietenia lui de Sommervieux. Îmi pun ultima nădejde în 
dumneavoastră. Ah, spuneţi-mi cum aţi reuşit să-l faceţi să 
vă iubească şi să uite primele zile ale. 

La aceste cuvinte, Augustine, înăbuşită de hohotele de 
plâns pe care nu şi le mai putu stăpâni, fu nevoită să se 
oprească. Ruşinată de slăbiciunea ei, îşi ascunse faţa într-o 
batistă pe care o umplu de lacrimi. 

— Ce copil eşti, fetiţă dragă! Spuse ducesa, care, atrasă de 
noutatea acestei scene şi înduioşată fără să vrea de omagiul 
pe care i-l aducea virtutea cea mai desăvârşită ce se găsea 
poate, în tot Parisul, luă batista din mâna tinerei femei şi 
începu să-i şteargă ea însăşi ochii, mângâind-o prin câteva 
monosilabe murmurate cu o milă plină de graţie. 

După o clipă de tăcere, cocheta, cuprinzând mâinile 
delicate ale sărmanei Augustine în mâinile ei frumoase şi 
energice de aristocrată, îi spuse cu o voce blândă şi 
drăgăstoasă: 

— În primul rând, te sfătuiesc să nu mai plângi aşa, fiindcă 
lacrimile urâţesc. Trebuie să ştii să-ţi învingi tristeţea; ea te 
face să suferi, şi dragostea nu rămâne prea mult aplecată 
peste un pat al durerii. Melancolia dă la început o anumită 


graţie, care poate să placă, dar până la urmă alungeşte 
trăsăturile şi veştejeşte chiar şi chipul cel mai încântător. 
lar vanitatea tiranilor noştri vrea ca sclavele lor să fie 
totdeauna bine dispuse. 

— Ah, doamnă, mi-e cu neputinţă să rămân nesimţitoare! 
Cum aş putea să văd o faţă care altădată strălucea de 
dragoste şi fericire, cum aş putea s-o văd pierzându-şi 
culoarea, devenind rece şi nepăsătoare, fără să simt că mor 
de o mie de ori? Ah, nu sunt în stare să poruncesc inimii 
mele. 

— Cu atât mai rău, frumoasa mea; dar cred că îţi cunosc 
dinainte toată povestea. În primul rând, ia aminte că dacă 
bărbatul dumitale a fost necredincios, eu nu am nici un 
amestec în asta. Dacă am ţinut să vină în salonul meu, am 
făcut-o, îţi mărturisesc, din amor propriu: era celebru şi nu 
se ducea nicăieri. Îmi eşti prea dragă, şi nu vreau să-ţi spun 
toate nebuniile pe care le-a făcut pentru mine. N-am să-ţi 
mărturisesc decât una singură, deoarece ea ne va ajuta, 
poate, să-l facem să se întoarcă la dumneata şi să-l 
pedepsim pentru îndrăzneala cu care se poartă faţă de 
mine. Până la sfârşit o să mă compromită. Cunosc lumea 
prea bine, scumpa mea, ca să accept să fiu la bunul plac al 
unui om prea superior. Află că e bine să te laşi curtată de un 
asemenea om, dar să te căsătoreşti cu el - e o greşeală! 
Noi, femeile, putem să admirăm oamenii de geniu, să ne 
bucurăm de ei ca de un spectacol, dar să trăim cu ei - 
niciodată! Crede-mă „asta e ca şi cum ai vrea să priveşti 
maşinăriile din culisele „Operei”, în loc să stai într-o lojă şi 
să te laşi furată de amăgirile lor strălucitoare. În cazul 
dumitale însă, biată copilă, nenorocirea s-a produs, nu-i 
aşa? Ei bine, trebuie să încercăm să te înarmezi împotriva 
tiraniei. 

— Ah, doamnă, înainte de a intra aici, şi apoi văzându-vă 
doar, am şi început să-mi dau seama de unele mijloace la 
care nici nu mă gândisem până atunci. 


— Foarte bine, vino să mă vezi din când în când şi nu va 
trece mult până când îţi vei însuşi tehnica acestor nimicuri, 
de altfel destul de importante. Amănuntele exterioare sunt 
pentru proşti jumătate din viaţa lor; din pricina asta, mulţi 
oameni de talent sunt nişte proşti, cu toată inteligenţa lor. 
Dar pun prinsoare că nu i-ai refuzat niciodată nimic lui 
Theodore, nu-i aşa? 

— Cum poţi să refuzi, doamnă, ceva aceluia pe care-l 
iubeşti? 

— Sărmană naivă ce eşti, mai că-mi vine să te admir 
pentru nerozia dumitale. Trebuie să ştii că, cu cât iubim mai 
mult, cu atât mai puţin trebuie să-i arătăm bărbatului, şi 
mai cu seamă unui soţ cât de mare este dragostea noastră. 
Cel care iubeşte mai tare, acela e tiranizat, şi, ceea ce e şi 
mai rău, acela e părăsit, mai curând sau mai târziu. Cel 
care vrea să stăpânească, trebuie să. 

— Cum, doamnă, va trebui, aşadar, să ne prefacem, să 
cântărim tot ceea ce facem, să fim şirete, să ne făurim o fire 
prefăcută, şi asta încontinuu? Vai, dar ar putea să trăiască 
cineva în felul acesta? Dumneavoastră aţi putea oare. 

Şovăia. Ducesa zâmbea. 

— Scumpa mea - reluă distinsa doamnă cu o voce gravă - 
fericirea conjugală a fost în toate timpurile o speculație, o 
afacere care cere multă băgare de seamă. Dacă dumneata 
continui să te gândeşti la dragoste, când eu îţi vorbesc 
despre căsnicie, în curând n-o să ne mai înţelegem deloc. 
Ascultă-mă, continuă ea cu tonul unei spovedanii. Mi-a fost 
dat să cunosc câţiva dintre oamenii superiori din vremea 
noastră. Cei care s-au însurat, cu câteva excepţii doar, au 
luat soţii fără valoare. Ei bine, aceste femei îi conduc aşa 
cum ne conduce împăratul pe noi, şi izbutesc să fie, dacă nu 
iubite, cel puţin respectate de ei. Îmi plac atât de mult 
tainele, îndeosebi cele care ne privesc pe noi, încât am 
căutat să descopăr cheia acestei enigme. Ei bine, îngerul 
meu, aceste femei de treabă au avut darul de a pătrunde 
caracterul bărbaţilor lor. Fără să se sperie, ca dumneata, de 


superioritatea lor, destul de dibace ca să observe ce anume 
calităţi le lipseau. Şi, fie că ele însele aveau aceste calităţi, 
sau se prefăceau numai că le au, au ştiut să găsească 
totdeauna mijlocul de a face atâta caz de el în faţa 
bărbaţilor lor, încât până La urmă au reuşit să-i domine. În 
sfârşit, mai află că sufletele astea, care par atât de mari, au 
toate câte un grăunte de nebunie pe care noi trebuie să 
ştim să-l exploatăm. Dacă ne hotărâm cu adevărat să-i 
dominăm, dacă nu renunţăm niciodată la acest scop, dacă 
punem în realizarea lui toate gesturile, toate gândurile, 
toată cochetăria noastră, vom ajunge să stăpânim aceste firi 
capricioase în cel mai înalt grad, care, chiar prin uşurinţa 
cu care îşi schimbă ideile, ne dau putinţa de a-i face să ne 
asculte. 

— Oh, Cerule! Strigă tânăra femeie înspăimântă, aşadar 
asta e viaţa. O luptă. 

— În care trebuie să ataci mereu, adăugă ducesa râzând. 
Puterea noastră e mai mult o închipuire. De aceea nu 
trebuie să te laşi niciodată dispreţuită de un bărbat; dintr-o 
asemenea cădere nu te mai ridici decât recurgând la 
uneltiri odioase. Vino cu mine - o îndemnă ea - am să-ţi dau 
un mijloc de a-ţi cuceri soţul. 

Se ridică, ca s-o conducă zâmbitoare prin labirintul 
micului ei palat pe tânăra şi nevinovata ucenică în ale 
şiretlicurilor conjugale. Ajunseră la o scară ascunsă ce 
ducea spre apartamentele de primire. După ce răsuci cheia 
secretă a uşii, ducesa se opri şi privi către Augustine cu o 
expresie fermecătoare plină de fineţe şi graţie. 

— lată, ducele de Cairigliano mă adoră. Totuşi, el nu 
îndrăzneşte să intre pe uşa asta fără îngăduinţa mea. Şi e 
un om care de obicei comandă mii de soldaţi deodată. Ştie 
să înfrunte baterii întregi - dar în faţa mea îi e frică. 

Augustine oftă. Ajunseră într-o galerie strălucitoare, unde 
soţia pictorului fu condusă de ducesă în faţa portretului 
domnişoarei Guillaume, făcut de Theodore. Când îl văzu, 
August ine scoase un strigăt: 


— Ştiam că nu mai e la mine, zise ea, dar. Aici! 

— Scump a mea, nu l-am cerut decât ca să văd până la ce 
grad de prostie poate să ajungă un om de geniu. Mai 
curând sau mai târziu, ţi l-aş fi dat înapoi; nu m-aş fi 
aşteptat însă la plăcerea de a vedea aci, în faţa copiei, 
originalul. Voi da ordin ca, până când vom sfârşi cele ce 
avem de vorbit, să ţi-l ducă la trăsură. lar dacă, nici 
înarmată cu acest talisman nu vei şti să-ţi stăpâneşti soţul 
timp de o sută de ani, atunci înseamnă că nu eşti o 
adevărată femeie, şi-ţi vei merita soarta! 

Augustine sărută mâna ducesei, care o strânse la piept şi o 
sărută pe obraji cu o dragoste pe atât de vie, pe cât de 
repede avea s-o uite a doua zi. Această scenă ar fi distrus 
poate pentru totdeauna nevinovăția şi curăţenia sufletească 
a unei femei mai puţin virtuoase decât Augustine, pentru 
care tainele dezvăluite de ducesă puteau fi, deopotrivă, şi 
folositoare şi primejdioase, dar politica vicleană a înaltelor 
sfere sociale nu era pe placul Augustinei, cum nu era nici 
judecata strâmtă a lui Joseph Lebas sau morala prostească 
a doamnei Guillaume. Ciudat efect al situaţiilor false în care 
ne aruncă cele mai mici greşeli săvârşite în viaţă! Augustine 
părea aidoma unui păstor din Alipi surprins de o avalanşă: 
fie că şovăie, fie că încearcă să asculte strigătele tovarăşilor 
lui, în cele mai multe cazuri el e sortit pieirii. În asemenea 
situaţii tragice, inima se sfărâmă sau se face de bronz. 

Doamna de Sommervieux se întoarse acasă pradă unui 
zbucium greu de descris. Convorbirea cu ducesa de 
Carigliano răscoli în mintea ei o mulţime de gânduri ce se 
băteau cap în cap. Era ca oiţa din fabulă, plină de curaj, 
atâta vreme cât nu vedea lupul. Îşi ţinea discursuri şi îşi 
făcea planurile cele mai frumoase de purtare; punea la cale 
mii de şiretlicuri şi cochetării; îi vorbea chiar soţului ei, 
regăsind, departe de el, toată puterea de convingere a 
acelei elocinţe adevărate pe care o au totdeauna femeile. 
Da, când îşi aducea aminte de privirea fixă şi limpede a lui 
Theodore, începea să tremure. Când întrebă dacă domnul e 


acasă, parcă îi pierise glasul. Aflând că el nu va veni la cină, 
simţi o bucurie inaplicabilă. Asemenea unui ucigaş care face 
recurs la casaţie împotriva condamnării la moarte, o 
amânare. Oricât de scurtă, i se părea cât o viaţă întreagă. 
Aşeză portretul în camera ei şi îşi aşteptă soţul, pradă 
tuturor frământărilor speranţei. Îşi dădea prea bine seama 
că această încercare avea să-i hotărască întregul viitor 
astfel că tresărea la orice zgomot, chiar şi la bătăile 
pendulei care păreau că-i lungesc spaima, măsurându-i-o. 
Căută să-şi omoare timpul prin mii de preocupări. Îi veni 
ideea de a îmbrăca o rochie care să o facă să semene întru 
totul cu portretul. Apoi, cunoscând temperamentul bănuitor 
al soţului ei, îşi lumină apartamentul mai mult ca de obicei, 
fiind sigură că la întoarcere, din curiozitate, el va intra la 
dânsa. Suna miezul nopţii, când, la strigătul vizitiului, 
poarta casei se deschise. Trăsura pictorului alunecă pe 
pavajul curţii tăcute. 

— Ce înseamnă iluminaţia asta? Întrebă Theodore cu un 
ton vesel, intrând în camera soţiei sale. 

Augustine folosi cu dibăcie un moment atât de prielnic, se 
aruncă de gâtul soţului ei şi-i arătă portretul. Artistul 
rămase înmărmurit ca o stană de piatră. Privirile i se 
îndreptau când spre Augustine, când spre pânza 
acuzatoare. Sfioasa soţie, pe jumătate moartă, trăgea cu 
ochiul la fruntea ce se schimba mereu, la teribila frunte a 
soţului ei. Văzu cum ea se încruntă şi se întuneca încetul cu 
încetul, acoperită parcă de nişte nori; apoi avu senzaţia că-i 
îngheaţă sângele în vine când, cu o privire sfredelitoare şi 
cu o voce surdă, el o întrebă: 

— Unde ai găsit tabloul? 

— Mi l-a înapoiat ducesa de Carigliano. 

— I l-ai cerut dumneata? 

— Nu ştiam că era la dânsa. 

Blândeţea, sau mai curând melodia fermecătoare din 
vocea acest ui înger, ar fi putut înduioşa pe nişte canibali, 
dar nu pe un artist cuprins de chinurile vanităţii rănite. 


— Trebuia să mă aştept la asta! Strigă artistul cu un glas 
tunător. O să mă răzbun! Spuse el plimbându-se cu paşi 
mari prin odaie. Am s-o fac să moară de ruşine: am s-o 
pictez! Da, am s-o înfăţişez sub chipul Messalinei ieşind din 
palatul lui Claudius40. 

— Thâodore! Îngăimă o voce muribundă. 

— Am s-o ucid! 

— Dragul meu! 

— S-a îndrăgostit de colonelaşul ăla de cavalerie, numai 
fiindcă ştie să călărească bine. 

— Theodore! 

— Lasă-mă! O repezi pictorul cu un glas care părea 
aproape un răget. 

Ar fi neplăcut să descriem toată această scenă, la sfârşitul 
căreia orbirea furiei îl împinse pe artist să rostească vorbe 
şi să facă gesturi pe care o femeie mai puţin tânără ca 
Augustine le-ar fi atribuit nebuniei. 

A doua zi, pe la ora opt, doamna Guillaume o găsi pe fiica 
ei palidă, cu ochii roşii, cu părul răvăşit, în mână cu o 
batistă udată de lacrimi, privind fâşiile unui tablou 
împrăştiate pe parchet, şi resturile unei rame mari, aurite, 
făcute bucăţi. Augustine, care de durere devenise aproape 
nesimţitoare, arătă sfărâmăturile cu un gest plin de 
disperare. 

— Poate că e o mare pierdere, exclamă bătrâna 
proprietară a „Motanului cu mingea”. Semăna e drept, dar 
am auzit că e unul pe bulevard care face portrete minunate 
pentru cincizeci de franci. 

— Ah, mamă! 

— Biata mea fetiţă, ai dreptate! Răspunse doamna 
Guillaume, fără a lua în seamă expresia privirii pe care i-o 
arunca fiica ei. Asta e, copila mea, nu există dragoste mai 
mare ca dragostea de mamă. Micuța mea, ghicesc totul; dar 
vino să-mi împărtăşeşti toate necazurile tale, şi eu am să te 
mângâi. Nu ţi-am spus din capul locului că omul ăsta e 


nebun? Camerista ta mi-a povestit nişte lucruri. Ce mai 
încoace, încolo, e un adevărat monstru! 

Augustine îşi duse un deget la buzele palide, ca şi cum i-ar 
fi cerşit mamei sale o clipă de tăcere. În timpul acelei 
groaznice nopţi, nenorocirea o făcu să descopere acea 
blândă resemnare care, la mame şi la soțiile îndrăgostite, 
depăşeşte, prin urmările ei, tăria omenească şi dezvăluie în 
inima femeilor existenţa anumitor coarde, pe care 
Dumnezeu nu le-a dăruit şi bărbatului. 

* 

O inscripţie săpată pe un soclu din cimitirul Montmartre 
arăta că doamna de Sommervieux a murit la douăzeci şi 
şapte de ani. Un prieten al acestei sfioase făpturi vedea în 
cuvintele simple ale epitafului ei ultima scenă a unei drame. 
În fiecare an, în ziua solemnă de 2 noiembrie41, el nu 
trecea niciodată prin faţa acelei proaspete lespezi de 
marmură, fără să se întrebe dacă pentru aprigele 
îmbrăţişări ale unui geniu nu e nevoie de femei mai tari 
decât Augustine. 

„Florile modeste şi umile ce răsar prin fundul văilor - îşi 
spunea el - mor, desigur, dacă sunt transplantate prea 
aproape de cer, în regiunile unde se nasc furtunile şi unde 
soarele arde fără milă.” 

Maffliers, octombrie 1829 


SFÂRŞIT 


1 Hieroglife - scrierea vechilor egipteni; la figurat, scriere 
greu de înţeles. 

2 Pieptănătură a la Caracalla - pieptănătură în stil antic, 
simplă şi cam dezordonată, la modă în anii de după 
revoluţia din 1789 şi în timpul lui Napoleon [, în opoziţie cu 
perucile pudrata purtate de nobili în secolul al XVIII-lea. 


Stilul antic era mult apreciat în timpul Imperiului 
napoleonian. 

3 David (şcoala lui) - Louis David (1748-1825) a fost cel 
mai mare pictor francez din timpul revoluţiei burghez; şi al 
lui Napoleon I. Avea idei progresiste şi a făcut parte din 
Convenţiunea Naţională. Rupând cu arta uşuratică şi 
încărcată a secolului al XVIII-lea, a preconizat şi a practicat 
simplitatea sobră a antichităţii. El a creat astfel o nouă 
şcoală de pictură. Neacceptând restaurarea monarhiei 
Bourbonilor, s-a exilat în Belgia, unde a murit. 

4 Rafael - celebru pictor italian - practicând atât sculptura 
cât şi arhitectura, Rafael Sanzio (1483-1502) a rămas 
cunoscut prin puritatea desenului şi prin delicateţea 
coloritului pânzelor sale. 

5 Humboldt (Alexander) - naturalist german, autor al unei 
celebre descrieri a lumii: Cosmos sau descrierea fizică a 
lumii. A trăit între 1769 şi 1859. 

6 Peşte electric - e vorba de o specie de peşti (ţipari) din 
râurile Americii de Nord, care îşi cuceresc prada 
paralizând-o prin producerea unei descărcări electrice 
produse de organismul lor. Asemenea peşti au uimit, 
desigur, pe primii naturalişti care i-au studiat (de pildă 
Humboldt). 

7 Cuvier (Georges) - naturalist francez (1769-1832) - 
creator al anatomiei comparate şi al paleontologiei. 
Bazându-se pe principiul subordonării şi pe cel al corelaţiei 
formelor, a reuşit să reconstituie, pe baza câtorva resturi de 
oase găsite, specii dispărute de animale. Cuvier şi 
descoperirile lui apăreau ca noutăţi foarte curioase pe 
vremea lui Balzac. 

8 Starostele negustorilor - în organizaţia corporativă 
feudală starostele negustorilor (le prevot des marchands) 
avea o mare importanţă, fiind primul magistrat municipal al 
Parisului. 

9 Discipoli al lui Mercur - titlu glumeţ dat tinerilor 
negustori, Mercur fiind considerat, în mitologia romană, ca 


zeu al negoţului şi al hoţilor. 

10 Regimul Maximalului - legea preţurilor maximale 
adoptată în timpul conducerii iacobine a revoluţiei 
burgheze (1793), pentru a împiedica specula. 

11 Louviers şi Sedan - localităţi din nordul Franţei, 
cunoscute pentru industria de postavuri. 

12 Mişcările sacadate ale unui telegraf - în forma lui 
primitivă, telegraful (aerian), era o prăjină cu braţe de lemn 
mobile, cu ajutorul cărora se putea semnaliza de pe un deal 
la altul. 

13 Boston, whist - jocuri de cărţi împrumutate din Anglia 
la începutul secolului al XIX-lea; sunt jocuri pentru patru 
persoane. 

14 Trapişti - călugări din ordinul Trapp$, înfiinţat în 1140; 
aceşti călugări trebuiau să respecte reguli foarte severe. 

15 Michelangelo - artist italian (1475-1564), celebru 
pentru diversitatea şi forţa geniului său; a fost sculptor, 
pictor, arhitect şi poet - creator de opere grandioase: 
cupola catedralei Sfântul Petru din Roma, frescele Capelei 
Sixtine, sculpturile alegorice de pe mormintele familiei 
Medicis, la Florenţa etc. Maniera lui simplă şi expresivă 
apare în figuri ca cea a lui David, Moise, Sclavii în lanţuri, 
Gânditorul, Noaptea. 

16 Girodet (Anne-Louis) - pictor francez (1767-1821) s-a 
inspirat mai ales din subiecte istorice şi legendare. 

17 'Tizian - Tiziano Vecellio - pictor italian (1477-1576), 
considerat ca şeful şcolii venețiene, cunoscută pentru 
armonia şi bogăţia coloritului; a excelat atât în portrete, cât 
şi în alte genuri: compoziţii mitologice şi istorice, peisaje 
etc. 

18 Leonardo da Vinci - om de ştiinţă şi mare artist, 
Leonardo da Vinci s-a născut lângă Florenţa şi a murit în 
Franţa (1452-1519); a fost pictor, sculptor, arhitect, inginer, 
muzician şi scriitor. Ca pictor, a rămas cunoscut mai ales 
prin portretul Giocondei (Mona Lisa) şi prin tablouri şi 
fresce cu subiecte religioase (de ex. Cina cea de taină). 


19 O Tebaidă - sihăstrie, pustnicie; numele vine de la 
regiunea din vechiul Egipt în care s-au retras primii 
pustnici creştini. 

20 Luvru - fostă reşedinţă la Paris a regilor Franţei; 
palatul Luvru a fost început în 1204 şi declarat în mod 
oficial terminal: în 1848. Încă din vremea lui Napoleon [, în 
sălile Luvrului se prezentau expoziţii. Astăzi Luvrul este cel 
mai bogat muzeu al Franţei. 

21 Arguşi - în legendă, Argus, prinţ din Argos, avea o sută 
de ochi, din care cincizeci rămâneau totdeauna deschişi; el 
a fost însărcinat de Junona cu paza lui Jo; de-aici, sensul 
actual de păzitor atent şi incomod, de bun observator. 

22 Dividend - cuvânt abia introdus în Franţa în vremea lui 
Balzac, în sensul lui capitalist; de aceea nici nu are chiar 
înţelesul obişnuit azi: de partea de profit care revine 
posesorului unei acţiuni, ci de profitul anual la capital. 

23 Taleri - monede vechi - termeni prin care s-a încercat 
transpunerea în limba română a cuvântului francez €eca: 
monedă veche valorând cam trei franci. 

24 Celadoni - într-un roman celebru din secolul al XVIII- 
lea, (L'Astree de H. D'Urfe), Celadon este un îndrăgostit 
tânguios, sfios şi statornic; numele lui a devenit nume 
comun pentru cei care au însuşirile lui. 

25 Vernet, Lekain, Noverre, Philidor - artişti francezi di: n 
secolul al XVIII-lea; Joseph Vernet (1714-1789) a fost pictor 
de peisaje marine, tatăl şi bunicul altor doi cunoscuţi 
Vernet, pictori de bătălii; Lekain (1128-1778) a fost un 
actor celebru; Philidor (1725-1795) a fost compozitor, unul 
dintre creatorii operei comice, celebru şi ca jucător 
excepţional de şah; Noverre, cunoscut sub numele de 
cavaler de SaintGeorges (1745-1799) a fost un ofiţer 
celebru pentru cunoştinţele lui de scrimă şi de muzică. 

26 Sentința consulilor - Guillaume dă magistraţilor 
tribunalului comercial numele de consuli (în antichitate: 
magistrați aleşi) pentru a-şi manifesta respectul faţă de 


instituţiile trecutului; terminologia antică era în mare cinste 
în vremea lui Napoleon Bonaparte. 

27 „Genie du Christianisme” (Geniul creştinismului) — 
operă literară a lui Chateaubriand (1768-1848) - în Genie 
du Christianisme (1802). Chateaubriand, care va servi apoi 
regalitatea restaurată, îşi propusese să sublinieze aspectele 
poetice ale creştinismului, întărind astfel prestigiul Bisericii 
zdruncinat de revoluţia din 1789. 

28 „Legiunea de onoare” - decorație franceză, instituită în 
1802 de Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, 
pentru a răsplăti serviciile militare şi civile. 

29 Însuşi împăratul - e vorba de Napoleon I, devenit 
împărat în 1804. 

30 Generalii Imperiului profitau. 

— Napoleon I avea obiceiul, pentru a răsplăti serviciile 
militare şi a-şi constitui o aristocrație nouă, să-şi înnobileze 
generalii, dându-le un titlu asociat cu locurile bătăliilor sau 
cu domeniile atribuite; aceşti nobili noi puteau deci concura 
cu cei vechi pentru a profita de ambițiile nobiliare ale 
burghezilor bogaţi. 

31 Bene sit! 

— Exclamaţie latină însemnând: „fie şi-aşa!” „foarte bine!” 

32 In petto - expresie italiană însemnând: „în sine”. 

33 Locuri comune - idei cunoscute, formule banale. 

34 Bătălia de la Marengo - mare victorie a armatei 
franceze, condusă de Napoleon Bonaparte, asupra armatei 
austriece (14 iunie 1800). 

35 La Hontan (baronul de) - autor al unei cunoscute 
culegeri de povestiri de călătorie în regiuni puţin cunoscute 
în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea: Călătorii în America de 
Nord, 1702. 

36 Hughenot - protestant, de religie protestantă: cuvântul 
este o alteraţie franceză a cuvântului german Eidgenossen 
- confederați. 

37 Champs-Elysees - alee de plimbare în Paris, al cărei 
nume evocă paradisul din mitologia greco-latină (câmpiile 


elizee); astăzi arteră largă între Piaţa Concordiei şi Arcul de 
Triumf Etoile. 

38 Saint-Germain - cartier din Paris, locuit de familiile 
nobile. 

39 Bois de Boulogne - pădurice la marginea Parisului, loc 
de plimbare. 

40 Chipul Messalinei ieşind din palatul lui Claudius - 
Messalina, prima soţie a împăratului roman Claudius, a dus 
o viaţă de desfrâu; numele ei e întrebuințat şi ca nume 
comun pentru a stigmatiza o femeie desfrânată. 

41 Ziua solemnă de 2 noiembrie - ziua morţilor la catolici.