Honore De Balzac — Fata batrana

Honore de BALZAC 


Honore de BALZAC 


Fata baâtrână 
La Vieille Fille, 1836 


Desigur că mulţi vor fi întâlnit prin provinciile Franţei, 
câte un nobil cavaler - sau poate chiar mai mulţi - purtând 
numele de Valois: unul în Normandia, altul la Bourges, un al 
treilea trăia în 1816 prin oraşul Alencon, poate şi prin 
ţinuturile de miazăzi să mai fi fost vreunul... Dar 
catagrafiereal acestei seminţii valesiene n-ar avea prea 
mare însemnătate. Toţi aceşti cavaleri - printre care unii 
sunt, desigur, tot atât de Valois, pe cât şi Ludovic, al XIV-lea 
este un Bourbon? - se cunoşteau atât de puţin între ei, 
încât zadarnic ai fi vorbit unora despre ceilalţi; de altfel, cu 
toţii lăsau pe Bourboni să domnească în deplină tihnă pe 
tronul Franţei, fiind îndeobşte cunoscut făptul că Henric al 
IV-lea a ajuns rege numai fiindcă prima ramură de Orleans, 
zisă de Valois, n-avea moştenitori în linie bărbătească. Cât 
timp nu se dovedeşte contrariul, cât timp încă mai dăinuiesc 
vlăstare din familia de Valois, ele se trag din spiţa lui 
Charles de Valois, duce de Angoultme, fiul lui Carol al IX-lea 
şi al Mariei Touchet3, ai căror coborâtori masculini s-au 
stins. De aceea, la drept vorbind, nu s-a atribuit niciodată 
această ilustră obârşie soţului vestitei Lamothe-Valois. - 
implicată în afacerea colierului4. 

Aceşti cavaleri - dacă informaţiile sunt cinstite - arătau 
fiecare aidoma celui din Alengon, un bătrân gentilom 
deşirat, uscăţiv şi fără nici o avere; cel din Bourges 
emigrase, cel din Touraine se ascundea, iar cel din Alencon 
se războise prin Vendeea, alăturându-se, într-o oarecare 
măsură, mişcării chouans-ilor5. Acesta din urmă îşi 
petrecuse cea mai mare parte a tinereţii la Paris, unde, la 


treizeci de ani, fusese surprins de Revoluţie, în toiul 
cuceririlor amoroase. Considerat de înalta aristocrație 
provincială drept un veritabil Valois, cavalerul din Alencon 
avea, ca şi toţi purtătorii numelui Valois, unele maniere 
osebite, arăta ca un bărbat din înalta aristocrație, iar în ce 
priveşte deprinderile lui, se ştia că nu cina niciodată acasă; 
seară de seară juca partide de cărţi şi-şi făcuse faima unui 
om foarte spiritual. Cusur de căpetenie avea pe acela de a 
povesti o multitudine de anecdote (toate în legătură cu 
domnia lui Ludovic al XV-lea şi începuturile Revoluţiei); 
persoanele care-l auzeau prima oară găseau că le 
istoriseşte destul de bine şi, dacă avea înţelepciunea de a 
nu-şi repeta propriile vorbe de duh şi de a nu se lăuda cu 
amorurile, fasoanele şi surâsurile lui dădeau uneori în 
vileag cele mai delicate indiscreţii. Acest om cumsecade uza 
de avantajul de care se bucură bătrânii gentilomi 
voltairieni, anume acela de a nu merge la liturghie. Lumea 
privea cu excesivă bunăvoință această lacună, care era de 
altfel compensată prin evlavia sa pentru cauza monarhică. 
Tabietul său de căpetenie consta în a priza tutunul dintr-o 
veche tabacheră de aur, împodobită cu portretul unei 
principese Goritza. Spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XV- 
lea, această fermecătoare unguroaică fusese vestită prin 
nurii ei şi tânărul cavaler, care tânjise atunci mult timp 
îndrăgostit, nu vorbea niciodată fără emoție de dânsa; mai 
mult încă, se şi bătuse în duel pentru ea. Cavalerul, care 
număra atunci aproape cincizeci şi opt de ani, nu arăta mai 
mult de cincizeci. Privilegiu hărăzit oamenilor uscăţivi şi 
blonzi - el îşi putea îngădui nevinovata amăgire de a avea 
acea tinerească siluetă ce nu da încă de gol (nici la bărbaţi, 
nici la femei), semnele bătrâneţii. E bine să ştiţi că toată 
viaţa, sau toată eleganța (care de altfel este o expresie a 
vieţii), constă în statura omului. Însă de vreme ce am ajuns 
la virtuțile cavalerului, se cade să spunem că faţa lui era 
împodobită cu un nas impunător. Nasul îi împărțea în chip 
hotărât palidul obraz în două secţiuni ce păreau a nu şti 


una de alta; dintre acestea, doar una se îmbujora în timpul 
digestiei... Fapt demn de relevat astăzi, când fiziologia se 
ocupă atât de mult de inima omului. Această incandescenţă 
apărea pe obrazul lui stâng. Deşi picioarele lungi şi subţiri, 
trupul pirpiriu şi tenul gălbejit al cavalerului nu vădeau o 
prea viguroasă sănătate, el mânca totuşi cât şapte şi se 
plângea că suferă de o boală de ficat numită gălbinare - de 
bună seama, spre a-şi putea ascunde nemăsurata lăcomie. 
Îmbujorarea feţei venea şi ea într-ajutorul spuselor sale; 
dar într-o regiune unde o masă ţine îndeobşte patru ceasuri 
şi se întinde uneori până la treizeci-patruzeci de feluri de 
mâncare, stomacul cavalerului era ca o binefacere a 
Providenţei pentru acest onorabil oraş. După unii doctori, 
roşeaţa aşternută de-a stângă chipului vădea o inimă 
darnică. Viaţa de curtezan a cavalerului confirma aceste 
aserţiuni ştiinţifice, a căror răspundere, din fericire, nu 
apasă asupra istoricului. În pofida acestor semne, domnul 
de Valois avea un sistem nervos de o neobosită vioiciune. 
Dacă ficatul lui ardea - pentru a întrebuința o vorbă veche - 
nu mai puţin îi ardea şi inima. Dacă pe obrazul lui se iviseră 
câteva zbârcituri, dacă părul îi era argintiu, un observator 
priceput ar fi întrezărit aci simptomele pasiunii şi urmele 
plăcerilor. Într-adevăr, avea acele riduri atât de 
caracteristice care vin dinspre coada ochiului ca o labă de 
gâscă şi acele cute de pe frunte care la curtea din Cythera6 
erau considerate drept foarte elegante. Totul trăda în el 
moravurile unui muieratic (ladie's man). Cochetul cavaler 
îşi săvârşea cu atâta minuţiozitate abluţiunile, încât era o 
adevărată plăcere să te uiţi la obrajii lui; păreau să fi fost 
lustruiţi cu o apă miraculoasă. Acea parte a capului (pe care 
părul nu izbutea s-o mai acopere) lucea precum fildeşul. 
Sprâncenele şi firele lui de păr, pieptănate linciurit, îi 
dădeau o notă de tinereţe. Carnaţia sa, atât de albă, părea 
încă mai dalbă datorită unui dres oarecare. Fără a folosi 
loţiuni parfumate, cavalerul avea un aer juvenil care-i 
împrospăta făptura. Mâinile sale de gentilom - îngrijite ca 


acelea ale unei mici cochete - şi unghiile trandafirii, bine 
manichiurate, atrăgeau de asemenea privirile. În sfârşit, de 
n-ar fi avut un nas magistral şi superlativ, ar îi putut chiar 
trece drept un om drăguţ... Trebuie însă să ne hotărâm să 
stricăm frumuseţea acestui portret prin denunţarea unor 
metehne: cavalerul îşi punea vată în urechi şi se fandosea 
cu nişte mici cercei de diamant - de altfel admirabil făuriţi - 
înfăţişând două capete de arapi, pe care-i îndrăgea nespus; 
iar pentru a justifica aceste ciudate apendice, istorisea că, 
de când îşi găurise urechile, îi pieriseră durerile de cap de 
care suferea. Noi nu tindem să înfăţişăm pe cavaler drept 
un bărbat desăvârşit, dar nu trebuie oare iertat bătrânilor 
celibatari - a căror inimă încă le mai poate trimite atâta 
sânge în obraji - unele adorabile caraghioslăâcuri care poate 
au drept obârşie nişte măreţe taine? De altfel, cavalerul de 
Valois răscumpăra capetele sale de arapi prin atâtea alte 
drăgălăşenii, încât lumea se declara pe deplin mulţumită. 
Într-adevăr, îşi dădea nesfârşită osteneală pentru a-şi 
măslui adevărata etate şi pentru a fi pe placul cunoscuţilor 
săi. Mai întâi, trebuie semnalată grija extremă cu care-şi 
purta lenjeria, singura distincţie pe care şi-o mai poate 
îngădui astăzi protipendada în materie de îmbrăcăminte; 
cămăşile cavalerului erau totdeauna de o fineţe şi de o 
albeaţă aristocratică. Cât despre hainele sale, deşi de o 
curăţenie exemplară - erau veşnic uzate, dar fără vreo pată 
ori boţitură. Pentru cei ce observau eleganța indiferentă a 
cavalerului, măiestria cu care îşi păstra el îmbrăcămintea 
putea fi considerată o adevărată minune; nu mergea până a 
le rade cu sticlă - modă născocită de prinţul de Galles - dar 
domnul de Valois urma rudimentele acelei mari eleganţe 
britanice cu o îngâmfare personală ce nu prea era pe placul 
concetăţenilor din Alencon. Oare, lumea nu datorează nici 
un pic de consideraţie celor care-şi dau atâta osteneală? Nu 
stă în aceasta îndeplinirea celui mai greu precept al 
Evangheliei, care porunceşte să răspunzi la rău cu bine? 
Această spilcuială vestimentară, acest deosebit dichis se 


brodea de minune cu ochii săi albaştri, cu dinţii ca de fildeş 
ai cavalerului şi cu spălăceala întregii sale făpturi. Numai că 
Adonisul nostru în retragere n-avea nimic viril în făptura sa 
şi căuta prin toate aceste artificii de toaletă s-ascundă 
urmările ravagiilor unei vieţi de aprig curtezan. Pentru a 
spune tot, vocea cavalerului era în contradicţie cu smeada 
şi candida sa făptură. Doar alăturându-ne părerii ce şi-o fac 
unii cunoscători ai sufletului omenesc, am fi putut găsi că 
glasul era pe măsura nasului său, altminteri rămâneai 
surprins s-auzi prea amplele şi înfumuratele sale intonaţii. 
Fără să stăpânească impresionantul registru al baritonilor, 
timbrul vocii sale plăcea printr-un volum amplu, asemuitor 
accentelor cornului englez, rezistent şi blând, puternic şi 
catifelat. Cavalerul se descotorosise definitiv de ridicolul 
costum pe care îl mai purtau încă unii partizani ai 
monarhiei, şi se modernizase cu simplitate: apărea 
totdeauna gătit într-o haină cafenie cu bumbii auriţi, cu 
pantalonul croit pe picior, dintr-o mătase mată, încheiat cu 
catarame aurii, cu o vestă albă fără broderii şi o cravată 
înfăşurată în jurul gâtului, deoarece el nu purta guler la 
cămăşi; la această ultimă rămăşiţă a vechii eleganţe 
franceze, ştiuse să renunţe foarte lesne, pentru a-şi putea 
arăta în schimb gâtul de stareţ înstărit. Pantofii lui de lac 
erau încheiaţi cu două catarame de aur pătrate, pe care 
generaţia de azi nu le-a mai apucat. Cavalerul mai exhiba o 
altă rămăşiţă a modei secolului al XVII-lea, pe care Les 
Incroyables7 n-au dispreţuit-o în timpul Directoratului; 
două lanţuri de ceas ce atârnau paralel la fiece buzunărel al 
jiletcii. Acest veşmânt de tranziţie, care unea cele două 
veacuri, era purtat de cavaler cu o graţie de marchiz, al 
cărei secret s-a pierdut pe scena franceză din ziua când 
murise şi Fleury, acest ultim elev al lui Mole8. Aparent 
deschisă tuturor privirilor, viaţa sa particulară era de fapt o 
viaţă tăinuită. El avea o locuinţă modestă - ca să nu zicem 
altfel - pe strada du Cours, la al doilea cat al unui imobil 
aparţinând doamnei Lardot, cea mai bună şi căutată 


spălătoreasă din oraş. Această împrejurare explica excesiva 
albeaţă a lenjeriei cavalerului. Într-o zi, soarta a vrut ca 
Alenqon-ul să înceapă să pună la îndoială purtarea lui de 
gentilom, de vreme ce pe furiş, spre bătrâneţe, el se 
căsătorise cu o oarecare Cesarine, mama unui copil care 
avusese obrăznicia să vină pe lume nechemat. 

„A oferit - clevetea atunci un oarecare domn du Bousquier 
- mâna sa aceleia care-i pusese atâta timp la-ndemână 
fierul său de călcat.” 

Mârşava ponegrire îndureră cu atât mai mult bătrâneţile 
gingaşului gentilom, cu cât istorisirea noastră ne va arăta 
cum a pierdut o speranţă îndelung nutrită şi pentru care 
făcuse o seamă de sacrificii. De fapt, doamna Lardot, pentru 
neînsemnata sumă de o sută de franci pe an, închiriase 
domnului de Valois două odăi la al doilea cat al locuinţei 
sale. Demnul gentilom, care cina în fiece zi în oraş, nu se 
întorcea acasă decât spre a dormi. Singura sa cheltuială era 
aşadar prânzul, invariabil compus dintr-o ceaşcă de 
ciocolată însoţită, după sezon, fie de unt, fie de fructe. Nu 
aprindea focul decât în iernile cele mai aspre şi numai cât 
timp se îmbrăca; între orele unsprezece şi patru se plimba, 
se ducea să citească jurnalele sau făcea vizite. Încă din ziua 
aşezării sale în Alencon, îşi mărturisise cu nobleţe mizeria, 
spunând că toată averea sa constă într-o rentă viageră de 
şase sute livre, rămăşiţă a belşugului de odinioară - sumă 
ce i se vărsa în câteva câştiguri de către vechiul său om de 
afaceri, căruia îi încredinţase dreptul de proprietate. Într- 
adevăr, un bancher din oraş îi număra o suta cincizeci de 
livre, trimise din trei în trei luni de un anume Bordin din 
Paris. Fiecare putea să afle amănuntul de la prima persoană 
căreia domnul de Valois îi încredinţase această taină pentru 
a o păstra cu cea mai mare stricteţe. El culesese roadele 
neajunsurilor sale: îşi avea tacâmul în casele cele mai 
distinse din Alenqon şi era invitat la toate soarelele. 
Talentele sale de jucător, de povestitor, de om plăcut în 
societate, amabilitatea sa - erau atât de preţuite, încât totul 


părea searbăd atunci când el lipsea. Stăpânii casei, 
doamnele aveau nevoie de mica sa schimonoseală 
aprobatoare. Când o tânără femeie auzea la un bal pe 
bătrânul cavaler spunându-i: „Eşti încântător de bine 
îmbrăcată!” - era mai fericită de acest compliment decât de 
toată deznădejdea rivalei sale. Singur domnul de Valois îşi 
mai putea îngădui să rostească unele fraze demodate. 
Cuvinte ca: inimioara mea, giuvaerul meu, puicuţa mea, 
regina mea - toate giugiulelile amoroase ale anului 1770 - 
ieşite din gura lui, căpătau o irezistibilă graţie. În sfârşit, 
avea privilegiul superlativelor. Prin complimentele sale (pe 
care le împărțea de altfel cu zgârcenie) dobândea favorurile 
femeilor bătrâne; el măgulea pe toată lumea, chiar pe 
oamenii din administraţie, de care n-avea nevoie. La joc era 
de o distincţie care ar fi făcut să fie oriunde remarcat; nu se 
plângea niciodată, îşi lăuda adversarii atunci când 
pierdeau; nu-şi dădăcea partenerii, explicându-le cum ar fi 
trebuit jucată lovitura. Atunci când în timpul împărțirii 
cărţilor se iscau obişnuitele anoste ciorovăieli, cavalerul, cu 
un gest demn de Mol€, scotea tabachera, privea imaginea 
principesei Goritza, ridica demn capacul, lua o priză de 
tabac, îl pulveriza, îl vântura, îl fasona; iar când jocurile 
erau făcute şi falnicele-i nări bine garnisite de tutun, îşi 
punea „principesa” la loc în jiletcă - totdeauna în buzunarul 
stâng! Doar un gentilom al bunului secol (în opoziţie cu 
marele secol)9 ar fi putut născoci acest compromis între o 
dispreţuitoare tăcere şi un cuvânt de spirit care n-ar fi fost 
înţeles. Accepta pe ageamii şi ştia să tragă foloase de pe 
urma lor. Caracterul său încântător, mereu acelaşi, făcea pe 
oameni să zică: „Admir pe cavalerul de Valois!” Conversaţia 
sa, manierele sale, totu-n el părea bălai, senin, aidoma cu 
făptura lui. Se străduia să nu jignească nici pe bărbaţi, nici 
pe femei. Indulgent pentru viciile din născare ca şi pentru 
slăbiciunile minţii, asculta răbdător - cu ajutorul principesei 
Goritza - pe cei ce veneau să-şi depene micile neajunsuri 
ale vieţii lor de provincie, vorbindu-i despre oul nefiert de la 


prânz, despre cafeaua cu lapte care „se tăiase”, sau dându-i 
amănunte hazlii cu privire la sănătatea lor, somnul tor 
neliniştit, visele, vizitele. Cavalerul avea priviri languroase, 
atitudini clasice pentru a stimula mila, care făceau din elun 
foarte plăcut interlocutor; plasa aci un „ah!”, aici un „ei şi!” 
sau „cum de s-a întâmplat”? - cu o încântătoare 
spontaneitate, A murit fără ca nimeni să fi bănuit că, în 
timpul unui asemenea potop de neghiobii, el îşi amintea de 
obicei de capitolele cele mai dulci ale romanului său cu 
principesa Goritza. V-aţi gândit vreodată la serviciile pe 
care un simţământ care a asfinţit îl mai poate aduce 
societăţii? V-aţi gândit oare cât este amorul de sociabil şi de 
util? Aceasta poate explica şi faptul că, în ciuda câştigurilor 
lui constante la cărţi, cavalerul rămânea copilul răsfăţat al 
oraşului, căci el nu părăsea niciodată jocul fără a lua pe 
puţin şase livre. lar ori de câte ori pierdea - ceea ce se 
întâmpla foarte rar - el trâmbiţă aceasta în gura mare. Toţi 
cei care l-au cunoscut mărturisesc că n-au întâlnit 
niciodată, nicăieri, nici chiar în muzeul de Egiptologie din 
Turin, o mumie atât de gingaşă ca dumnealui. Nicăieri pe 
lume parazitismul nu înflorise în chip atât de grațios. 
Niciodată egoismul cel mai feroce nu se arătase mai 
îndatoritor şi mai puţin jignitor ca la acest gentilom; el 
făcea cât o prietenie devotată. Chiar dacă venea careva să-l 
roage pe domnul de Valois să-i facă un mic serviciu care nu 
prea era pe placul lui, nu pleca de la bunul cavaler fără să 
fie încântat de el şi mai ales fără să se fi convins că nu l-ar fi 
putut cu nimic ajuta, ba chiar că i-ar fi stricat treaba dacă s- 
ar fi amestecat cumva. 

Pentru a explica problematica viaţă a acestui cavaler, 
istoricul, căruia acest crud desfrânat - Adevărul - i-ar pune 
căluşu-n gură, ar trebui să constate că, după tristele şi 
glorioasele zile de iulie10, Alenqon-ul aflase, în sfârşit, că 
banii câştigaţi trimestrial la cărţi, de domnul de Valois, 
însumau aproximativ cincizeci de scuzil1 şi că spiritualul 
cavaler avusese sfruntarea să-şi trimită sie însuşi renta 


viageră, pentru a nu părea lipsit de venituri într-o ţară unde 
se ţinea seama de realităţi. Mulţi dintre prietenii săi 
susțineau însă morţiş (după moartea sa, notaţi acest 
amănunt) că astea-s născociri şi basme, considerând pe 
cavalerul de Valois drept un respectabil şi demn gentilom, 
astăzi calomniat de liberali. Din fericire pentru acei 
cartofori rafinaţi, la galerie există totdeauna oameni care 
să-i susţină. Ruşinaţi că ar trebui să-şi recunoască o 
greşeală, admiratorii neagă aceasta cu înverşunare. Nu-i 
învinuiți de a fi îndărătnici; aceşti oameni au simţământul 
demnităţii lor, iar guvernele dau tocmai exemplul acelei 
virtuţi care constă în a-şi înmormânta morţii în taină, fără a 
le cânta Te-Deum-ul înfrângerilor. Dacă şi cavalerul şi-a 
îngăduit asemenea subtilă iscusinţă - care de altfel i-ar fi 
adus stima cavalerului de Gramont, surâsul baronului de 
Foeneste, o strângere de mină din partea marchizului de 
Moncade12 - oare n-a rămas totuşi acelaşi amabil musafir 
şi om de duh, neobositul jucător, minunatul povestitor care 
constituia un mic punct de atracţie al Alencon-ului? Şi de 
altfel, fapta aceasta, considerată sub aspectul liberului său 
arbitru, era ea oare contrară moravurilor elegante ale unui 
gentilom? Când atâţia oameni sunt constrânşi să dea rente 
viagere altora, ce poate fi mai natural decât să dai de bună 
voie una celui mai bun prieten al tău? Însă Ladus a 

murit1 3... După cincisprezece ani de viaţă, cavalerul 
adunase în felul acesta peste zece mii de franci. La 
revenirea Bourbonilor14, unul dintre vechii săi prieteni, 
domnul marchiz Pombreton, fost locotenent în compania 
muşchetarilor negri, îi restituise - zicea cavalerul - două 
sute de pistoli15 pe care-i împrumutase pentru a emigra. 
Acest eveniment stârni vâlvă şi mai târziu dezminţi 
zeflemelile inventate de ziarul Le Constitutionnell 6 asupra 
felului cum, emigranţiil 7 înțelegeau să-şi plătească 
datoriile. Când cineva vorbea în faţa cavalerului despre 
nobilul gest al marchizului de Pombreton, bietul om se- 
nroşea până-n vârful urechilor. Atunci toată lumea se 


bucura pentru domnul de Valois, care consulta oameni de 
afaceri cu privire la felul în care ar putea să învestească 
restul său de avere. Având încredere în regimul 
Restauraţiei1 8, el îşi plasă banii în rente de stat, în 
momentul în care acestea valorau cincizeci şi şase de franci 
şi douăzeci, şi cinci centime. Domnii de Lenoncourt şi de 
Navarreins, care - spunea el - îl cunoşteau, înlesniră 
obţinerea unei pensii de e sută de taleri din caseta 
particulară a regelui, onorându-l şi cu crucea Sfântului 
Ludovic19. Niciodată nu s-a ştiut în ce fel bătrânul cavaler 
obținuse aceste solemne consfinţiri ale titlului şi ale calităţii 
sale; sigur este că decretul crucii Sfântului Ludovic îl 
îndrituia să poarte gradul de colonel în retragere, pe baza 
serviciilor prestate în armata catolică din apus. În afară de 
basmul cu renta viageră, de care astăzi nimeni nu se mai 
sinchisea, cavalerul avea deci într-adevăr un venit de una 
mie de franci, în ciuda acestei ameliorări, nu schimbase 
întru nimic felul său de trai şi nici obiceiurile; panglica roşie 
însă stătea de minune pe haina sa cafenie, completând 
oarecum fizionomia gentilomului. Începând din 1802, 
cavalerul îşi pecetluia scrisorile cu un străvechi sigiliu de 
aur, destul de prost gravat, dar pe care Casteranii, 
d'Esgrignonii, Troisvilii20 puteau desluşi un scut împărţit 
de culorile Franţei, tăiate transversal de o fâşie roşie; pe 
acest câmp purpuriu, cinci rombi aurii având în creştet câte 
o cruce. În fruntea blazonului se afla o cruce pe câmp 
negru-argintiu. Totul încununat de o chivără de cavaler. lar 
drept deviză: VALEO21. Înarmat cu această nobilă pajură el 
ar fi trebuit, şi ar fi putut, să se urce în toate trăsurile 
regale din lume. 

Mulţi invidiau tihnita existenţă a bătrânului celibatar, 
existenţă plină de partide de boston, trictrac, reverşi, whist 
şi pichet, bine jucate, existenţă alcătuită din dineuri bine 
mistuite, din tabac prizat cu graţie sau din liniştite 
promenade. Aproape tot Alencon-ul credea că viaţa lui era 
lipsită de ambiţii şi interese serioase. Dar nimeni nu duce o 


viaţa atât de simplă, pe cât ar voi invidioşii s-o înfăţişeze. 
Veţi descoperi uneori în spatele cele mai îndepărtate 
moluşte umane, rotatori, în aparenţă morţi, dar care au 
pasiunea lepidopterelor sau a conchiliologiei şi-şi dau o 
nesfârşită osteneală pentru cine ştie ce fluture sau pentru o 
Concha Veneris22. Cavalerul nu numai că-şi avea scoicile 
sale, dar mai nutrea cu ambiţie o dorinţă pe care o urmărea 
cu o perseverenţă demnă de Sixt al cincilea23. Cavalerul 
năzuia să se însoare cu o fată bătrână şi bogată, pentru a-şi 
croi astfel drumul spre sferele înalte ale Palatului. Aici era 
tot tâlcul ţinutei sale maiestuoase şi al şederii sale în 
Alencon. 

Într-o miercuri, dimineaţă devreme, în toiul primăverii 
anului 1624 (acesta era felul lui de a vorbi), în clipa când 
cavalerul îşi îmbrăca halatul din vechi damasc verde, 
înflorat, auzi pe scară - deşi avea vată-n urechi - pasul uşor 
al unei fetişcane care urca. Urmară îndată trei discrete 
bătăi la uşă; apoi, fără să mai aştepte răspuns, o fiinţă 
frumoasă se strecură ca un ţipar în odaia bătrânului 
celibatar. 

— Ah! tu erai, Suzanne? exclamă cavalerul de Valois, fără 
a înceta să-şi ascută briciul pe o curea. Ce mi te aduce aici, 
odraslă scumpă, mică şi şăgalnică? 

— Veneam să vă spun ceva care vă va face poate tot atâta 
plăcere cât şi supărare. 

— E vorba de Cesarine? 

— Mult îmi pasă mie de Cesarine a dumitale! răspunse ea 
cu un aer vioi, grav şi totodată nepăsător. 

Această fermecătoare Suzanne - a cărei nostimă aventură 
era menită să aibă o atât de mare înrâurire asupra 
destinului eroilor acestei povestiri - era lucrătoare la 
doamna Lardot. 

Un cuvânt acum asupra topografiei locului. Atelierele 
ocupau tot catul de jos. Curtea cea mică era folosită pentru 
a întinde pe frânghii din păr de cal batiste brodate, 
guleraşe, corsaje cu horbotele, manşete, cămăşi cu jabou, 


cravate, dantele, rochii brodate - în sfârşit, toată lenjeria 
fină a celor mai bune case din oraş. Cavalerul pretindea a 
şti - după numărul corsajelor de dantelă ale nevestei 
perceptorului general - din fir în păr, intrigile sale; căci se 
găseau cămăşi cu jabou şi cravate într-o anumită legătură 
cu corsajele de dantelă şi guleraşele. Deşi această 
împrejurare îi dădea posibilitatea să fie la curent cu toate 
dedesubturile întâlnirilor din oraş, cavalerul nu săvârşise 
niciodată vreo indiscreţie, şi (deşi avea spirit!) nu făcuse 
vreo epigramă care ar fi avut drept urmare să se închidă 
uşa vreunei case. locmai de aceea veţi considera poate pe 
domnul de Valois ca pe un om cu ţinută aleasă, dar ale cărui 
talente - ca ale altor mulţi - s-au irosit într-un cerc închis. 
De bună seamă, căci doar era bărbat, cavalerul îşi îngăduia 
numai anumite ocheade fulgerătoare care făceau pe femei 
să se înfioare; totuşi el era îndrăgit, fiindcă toate se 
convinseseră de marea discreţie şi simpatia pe care o avea 
faţă de slăbiciunile frumoaselor. Prima lucrătoare, mâna 
dreaptă a doamnei Lardot (o fată bătrână de vreo patruzeci 
şi cinci de ani, urâtă foc) locuia uşă-n uşă cu cavalerul. 
Deasupra nu mai erau decât nişte mansarde, unde se uscau 
rufele iarna. Ca şi apartamentul cavalerului, fiecare era 
alcătuit din două odăi luminoase: una da spre stradă, 
cealaltă spre curte. Dedesubt locuia un bătrân paralitic, un 
vechi corsar numit Grevin, bunicul doamnei Lardot, care 
servise sub amiralul Simeuse în Indii şi acum surzise. Cât 
despre doamna Lardot, care ocupa cealaltă aripă de la 
primul etaj, marea ei slăbiciune pentru oamenii cu vază o 
făcea să nu observe defectele cavalerului. Pentru ea, 
domnul de Valois era ca un monarh absolut şi tot ce făcea el 
era bine. Dacă vreuna dintre lucrătoarele ei s-ar fi îndurat 
să fericească pe cavaler, ea ar fi spus: „E atât de amabil!” 
Aşadar, în pofida faptului că această casă era ca un felinar, 
aşa cum sunt toate casele din provincie, odaia domnului de 
Valois era ferită ca o tainiţă de hoţi. Confident al măruntelor 
combinaţii din atelier, cavalerul nu trecea niciodată prin 


dreptul uşii (care era mai totdeauna deschisă), fără să dea 
câte ceva micuţelor sale simpatii: ciocolată, bomboane, 
panglicuţe, dantele, o cruciuliţă de aur, tot soiul de nimicuri 
care plac grozav de mult acestor grizete25. Astfel că 
fetişcanele îl ridicau în slăvi pe bunul nostru cavaler. 
Femeile simt prin instinct pe bărbaţii care le îndrăgesc 
pentru simplul fapt că ele poartă fustă, pe aceia care sunt 
fericiţi să trăiască lângă ele, fără a se gândi să le ceară, 
prosteşte, răsplata galanteriei lor. În această privinţă 
femeile au exact instinctul câinelui care, aflat în faţa unui 
grup, merge drept la omul care iubeşte animalele. 
Sărmanul cavaler de Valois păstra, din prima parte a vieţii 
sale, nevoia acestei ocrotitoare curtenii care osebea înainte 
vreme pe marele senior. Veşnic credincios sistemului micii 
gospodării, îi plăcea să umple de daruri femeile, singurele 
care ştiu să primească bine, fiindcă la rândul lor pot oricând 
răsplăti. Într-o epocă în care liceenii căutau, la ieşirea din 
clasă, să descopere simboluri sau să desluşească legende, 
nu este oare extraordinar ca nimeni să nu fi dat încă o 
explicaţie în legătură cu mentalitatea fetelor din veacul al 
optsprezecelea? Nu era acesta ca un turnir din veacul al 
cincisprezecelea? În 1550, cavalerii se băteau în duel 
pentru doamne; în 1750, îşi exhibau amantele la 
Longehamps26; astăzi se iau la întrecere cu cai de curse; în 
orişice epocă, gentilomul a căutat să-şi facă un fel de viaţă 
proprie. Încălţările cu vârfurile răsucite din veacul al 
patrusprezecelea s-au prefăcut în pantofii cu tocuri înalte, 
Toşii2 7, ai secolului al optsprezecelea, iar luxul afişat de 
ţiitoarele din anul 1750 a devenit tot atât de ostentativ ca 
simţămintele manifestate de Cavaleria Erantă28? (Numai 
că în aceste zile cavalerul nu se mai putea ruina pentru o 
ibovnică.) În locul bomboanelor învelite-n bilete de bancă, el 
oferea amabil, pur şi simplu, o punguţă cu cofeturi. Să 
presupunem, pentru fala Alencon-ului, că aceste cofeturi 
erau primite cu mai multă bucurie decât ar fi acceptat, pe 
vremuri, vestita Duth629, o garnitură de toaletă din argint 


aurit, sau vreun echipaj, venit ca dar din partea contelui 
d'Artois. Toate aceste grizete înțelegeau măreţia scăpătată 
a cavalerului de Valois şi-i ascundeau cu grijă gândurile lor 
tainice. lar când încerca cineva să le iscodească, prin casele 
pe unde se vânturau, despre cavalerul de Valois, ele 
vorbeau cu seriozitate despre gentilom şi-l îmbătrâneau; 
devenea atunci un domn respectabil care ducea o viaţă 
sfântă; acasă însă ele s-ar fi cocoţat pe umerii lui ca nişte 
papagali. Ştiau că îi plăcea să afle secretele pe care le 
iscodeau spălătoresele în intimitatea căsniciilor şi alergau 
dis-de-dimineaţă să-i istorisească bârfele din Alenqon; le 
poreclise „gazetele lui cu fuste” - „foiletoanele sale vii”; 
niciodată domnul de Sartines30 n-ar fi putut avea iscoade 
atât de inteligente şi avantajoase, care să fi păstrat atâta 
onestitate în timp ce gândeau la cele mai şăgalnice lucruri. 
Ţineţi seamă că în timpul prânzului cavalerul se desfăta ca 
un preafericit. 

Suzanne, una dintre favoritele sale, spirituală şi 
ambițioasă, era de teapa Sophiei Arnould31; de ar fi voit 
Tizian s-o zugrăvească pe Venus şi ar fi poftit o curtezană să 
pozeze în faţa unei catifele negre, desigur că n-ar fi putut 
găsi niciuna ca Suzanne; atâta doar că faţa ei, deşi fin 
modelată în trăsăturile frunţii şi ale ochilor, păcătuia prin 
liniile vulgare ce se conturau spre bărbie. Avea acea 
frumuseţe normandă, proaspătă, strălucitoare şi durdulie - 
carnaţia lui Rubens înfrățită cu musculatura lui Hercule- 
Famese - iar nicidecum frumuseţea graţioasei Venus de 
Medicis, soţia lui Apollo. 

— Ei bine! fetiţo, ia s-auzim ce mare sau mică poveste vii 
să-mi istoriseşti! 

Ceea ce distingea pe cavaler de toţi bărbaţii, de la Pekin şi 
până la Paris, era tocmai purtarea lui blajină, părintească, 
faţă de orice grizetă. Aceste fete i-aminteau de ilustrele 
nimfe ale Operei de odinioară, a căror faimă umpluse 
Europa o bună parte a veacului XVIII. Gentilomul nostru 
trăise înainte vreme în tovărăşia acestui soi de femei, astăzi 


date uitării, aşa precum date uitării sunt toate măreţele 
înfăptuiri 

— lezuiţii ca şi flibustierii, stareţii ca şi otcupcii32; 
dobândise astfel faima unei irezistibile bonomii, a unei 
graţioase uşurinţe, a unui lasă-mă să te las lipsit de egoism, 
desăvârşitul incognito al lui Jupiter la Alemena33 - al zeului 
care se lasă păcălit, lepădându-se de toată atotputernicia 
trăsnetelor, dornic doar de desfătare, cât mai departe de 
Junorva, într-un Olimp de nebunii, de mici ospeţe cu belşug 
de fete... 

Le primea îmbrăcat în halatul lui de damasc verde, în 
camera-i golaşă; pe jos, o tapiserie urâtă ţinea loc de covor, 
vechile fotolii erau jerpelite, pereţii tapisaţi cu o hârtie care 
n-o mai întâlneai decât pe la unele hanuri şi pe care apărea 
chipul lui Ludovic al XVI-lea - cu toată dinastia - zugrăvit 
între nişte ramuri de salcie plângătoare; sublimul lor 
testament era înfăţişat în chip de urnă, împreună cu alte 
sentimentalităţi născocite de Regalitate în timpul Terorii. 
Dar în ciuda decrepitudinii în care trăia cavalerul, 
bărbierindu-se în faţa unei vechi măsuţe de toaletă 
împodobită cu dantele ofilite, întreaga-i făptură emana acel 
aer al secolului al optsprezecelea. Tot graţiosul desfrâu al 
tinereţii sale reapărea dintr-odată; ai fi spus că e un 
bogătaş înavuţit, cu trei sute de mii de livre datorii, care-şi 
ţine partenera la uşă. Părea mare ca Berthier34, în timpul 
retragerii de la Moscova, în timp ce poruncea batalioanelor 
unei armate spulberate. 

— Domnule cavaler, zise şăgalnic Suzanne, mi se pare că 
nici nu trebuie să vă povestesc nimic: n-aveţi decât să vă 
daţi singur seama. 

Şi Suzanne se aşeza de profil, pentru a întări cuvintele 
sale cu un argument avocăţesc. Cavalerul care, credeţi-mă, 
era un viclean, trăgea cu coada ochiului la pântecul 
fetişcanei şi ţinând mai departe briciul oblic aproape de gât, 
se prefăcu a înţelege. 


— Bine, bine, fetica mea, vom sta numaidecât de vorbă. 
Dar nu ţi se pare c-o iei cam repede? 

— Ce crezi, domnule cavaler, că trebuie s-aştept pe mama 
să mă bată şi doamna Lardot să mă dea afară? Dacă nu plec 
numaidecât la Paris, aci, în târgul ăsta, unde oamenii-s atât 
de caraghioşi, n-am să mă mai pot mărita niciodată. 

— Ce vrei, copila mea, societatea se schimbă; femeile, ca şi 
noblețea, sunt victimele unei groaznice neorânduieli ce se 
pregăteşte. După tulburările politice, urmează 
destrăbălarea moravurilor. Din păcate, nu va trece mult şi 
femeia nu va mai exista (îşi scoase vata pentru a-şi curăța 
urechile), va pierde nespus de mult lăsându-se prada 
simţămintelor ei; femeia. Îşi va toci nervii; nu va mai putea 
gusta micile plăceri ale zilelor noastre, pe care le poftea 
fără ruşine şi le accepta fără nazuri, în timpul când 
frumoasele leşinau la comandă (îşi şterse de săpun micii 
cercei cu capete de arapi) doar pentru a-şi atinge țelul. De 
acum încolo ele vor suferi de o boală de care se vor lecui 
printr-o infuzie de flori de portocal (începu să râdă). În fine, 
căsătoria, care era un lucru aşa de vesel pe vremea mea, va 
deveni ceva (îşi luă cimbistra pentru a se epila) - ceva 
foarte plictisitor! Ţine minte, copila mea: domnia lui Ludovic 
al XIV-lea şi a lui Ludovic al XV-lea a însemnat asfinţitul 
celor mai frumoase moravuri din lume. 

— Dar, domnule cavaler, zise fetişcana, aci e vorba de 
moravurile şi de onoarea micei dumneavoastră Suzanne, şi 
sper că n-o s-o părăsiţi. 

— Vai de mine! strigă cavalerul, terminându-şi coafura - 
dar mai degrabă-mi pierd numele. 

— Ah! făcu Suzanne. 

— Ascultă-mă, codană caraghioasă! spuse cavalerul 
întinzându-se pe o mare canapea numită odinioară. 
„duchesse” (şi pe care, cu destulă greutate, i-o putuse 
procura doamna Lardot). 

O atrase lângă el pe splendida Suzanne, cuprinzându-i 
picioarele între genunchi. Şi frumoasa se lăsa - ea care se 


ţinea atât de mândră pe stradă, ea care de zeci de ori 
refuzase, fie din cinste, fie din dispreţ faţă de meschinăria 
tor, toate avantajele cu care o îmbiau unii bărbaţi din 
Alengon. Şi Suzanne se gudură pe lângă cavaler, exhibând 
cu atâta neobrăzare aşa-zisul ei păcat încât acest ticălos 
bătrân, care scrutase existente mult mai pline de viclenie şi 
de mister, sesiză dintr-o singură privire toată tevatura. Ştia 
prea bine că nici o fată nu glumeşte cu adevărata 
dezonoare; însă nu catadicsi să se atingă de această 
frumoasă minciună şi s-o spulbere. 

— Zadarnic ne calomniem, o alintă cavalerul, surâzând cu 
deosebită fineţe, suntem cuminţi precum fata al cărui 
nume-l purtăm, putem să ne căsătorim fără de frică; numai 
că nouă nu ne prea place să ne uscăm aici, nouă ne este dor 
de Parisul unde fiinţele fermecătoare, când sunt spirituale, 
devin şi bogate; iar noi nu suntem proaste. Aşadar, vrem să 
mergem să vedem dacă în capitala plăcerilor nu cumva ne 
aşteaptă nişte tineri cavaleri de Valois, o caleaşcă, 
diamante, o lojă la Operă... ruşii, englezii, austriecii au de 
zvârlit acolo milioane - averi pentru care mama ne-a dat 
zestrea frumuseţii. În fine, mai suntem şi patriote şi vrem să 
ajutorăm Franţa să-şi recapete banii din buzunarul acestor 
domni. Hei! hei, oiţă pârdalnică, toate astea nu-s rele! Chiar 
dacă lumea în care trăieşti va să clevetească puţin, dar 
succesul tău va îndreptăţi totul... Ceea ce însă e tare rău, e 
atunci când nu ai bani - şi asta-i boala noastră a 
amândurora. Având însa imaginaţie, am pus la cale să 
tragem un folos din mica noastră onoare, prinzând în laţ pe 
un holtei bătrân; dar burlacul ăsta - vezi comoara mea - 
cunoaşte pe de rost toate vicleşugurile femeieşti, ceea ce 
înseamnă că mai degrabă pui un bob de sare pe coada unui 
vrăbioi, decât să mă faci să cred că sunt amestecat cât de 
cât în sforăriile tale. Du-te la Paris, micuța mea, du-te pe 
socoteala vanităţii unui celibatar - nu eu am să te împiedic, 
dimpotrivă, eu te voi ajuta, căci bătrânii burlaci, Suzanne, 
sunt pavezele fireşti ale fetişcanelor. Eu unul nu vreau să 


mă vâr însă în treaba asta! Ascultă, regina mea, tu care 
înţelegi atât de bine viaţa, ai putea să-mi faci mult rău şi 
amar: rău?... ai putea să zădărniceşti căsătoria mea, într-o 
lume unde morala contează; amar... - chiar dacă ai fi la 
ananghie (ceea ce nu cred), ştii, drăguţa mea, că eu n-am 
leţcaie, sunt sărac lipit pământului. Ah! Dacă aş lua o 
domnişoară Cormon, dacă m-aş îmbogăţi, de bună seamă c- 
atunci te-aş prefera Cesarinei. Mi-ai părut totdeauna fină ca 
aurul cu care se poleieşte plumbul şi croită spre a deveni 
iubita unui mare domn. Te cunosc atât de bine, încât 
renghiul pe care ai vrut să mi-i joci nu mă surprinde de fel, 
îl aşteptam. Pentru o fată, e ca şi când ai zvârli teaca unei 
săbii! Pentru a acţiona în felul acesta, îngeraşul meu, e 
nevoie de idei. lată de ce ai toată stima mea! 

Şi o bătu uşor pe obraz, ca un episcop ce miruieşte. 

— Dar, domnule cavaler, v-asigur că vă înşelaţi, şi că... 

Se înroşi fără să îndrăznească să continue, căci cavalerul 
ghicise şi-i dăduse-n vileag, dintr-o singură privire, tot 
gândul. 

— Da, te aud. Vrei să te cred? Ei bine! hai să te cred. Dar 
urmează-mi sfatul: du-te la domnul du Bousquier. Nu eşti tu 
aceea care duce lenjeria domnului Bousquier de vreo cinci- 
şase luni de zile? Ei bine! nu te întreb ce se petrece între 
voi, dar pe el îl cunosc: are amor propriu, e un flăcău 
tomnatic, e putred de bogat, are o rentă de două mii cinci 
sute de livre şi nu cheltuieşte nici măcar opt sute. Dacă eşti 
îndemânatică şi ai atâta minte precum bănuiesc, cu 
siguranţă că vei vedea Parisul pe spezele lui. Hai, du-te, 
căprioara mea, du-te de mi-l zăpăceşte şi mai ales fii 
mlădioasă ca mătasea, cumpăneşte şi răscumpăneşte 
fiecare cuvânt; du Bousquier moare de frică de scanda! şi 
dacă ţi-a dat prilejul, atunci fă-l de ocară... În fine, înţelegi 
tu! Ameninţă-l că-l vei face de râs pe lângă doamnele de la 
biroul de binefaceri. În afară de asta, ele un ambițios. Şi de 
altfel, un bărbat poate ajunge la orice prin femeia sa. Nu 
eşti tu oare destul de frumoasă şi de spirituală ca să faci 


norocul soţului tău? Împieliţată ce eşti! tu ai fi în stare să- 
nfrunţi chiar şi pe o doamnă de la Curte! 

Fremătând de bucurie la ultimele cuvinte ale cavalerului, 
Suzanne abia aştepta, s-o tulească la domnul du Bousquier. 
Dar ca să nu plece chiar aşa brusc, în timp ce-lajuta să se 
îmbrace, îi mai puse câteva întrebări în legătură cu Parisul. 
Cavalerul ghici efectul staturilor sale şi înlesni ieşirea 
Suzannei, rugând-o să-i spună Cesarinei să-i aducă 
ciocolata pe care doamna Lardot i-o pregătea în fiece 
dimineaţă. Suzanne porni glonţ la victima ei, a cărei 
biografie iat-o: 

Urmaş al unei vechi familii din Alencon, du Bousquier 
deţinea în societate un rang cam între boiernaş şi burghez. 
Tatăl său ocupase dregătoria juridică de Locotenent- 
Criminolog. După moartea lui, rămas fără venituri, du 
Bousquier - ca toţi scăpătaţii din provincie - se dusese să se 
căpătuiască la Paris. La începutul Revoluţiei se apucă de 
afaceri. În ciuda republicanilor care făceau mare caz de 
cinstea revoluţionară, treburile pe atunci nu prea mergeau 
pe roate. Mişunau tot soiul de afacerişti: spioni politici, 
samsari, slujbaşi însărcinaţi cu aprovizionarea armatei, 
emisari de-ai Sindicului Comunei pentru confiscarea şi 
valorificarea bunurilor celor emigraţi, miniştri şi generali. 
Între 1793 şi 1799, du Bousquier fusese însărcinat cu 
aprovizionarea armatelor franceze. Locuia pe atunci într-o 
casă somptuoasă, un adevărat palat, şi devenise unul dintre 
matadorii finanţelor; făcu afaceri în cârdăşie cu faimosul 
Ouvrard35. Avea mereu musafiri, ducând viaţa scandaloasă 
obişnuită a vremurilor, o viaţă de Cincinatus36, 
înfruptându-se din delapidări şi sustrageri de rafii; ţinea 
mai multe ibovnice şi dădea frumoase serbări în cinstea 
directorilor Republicii... Cetăţeanul du Bousquier, care 
fusese unul dintre intimii lui Barras, era prieten la toartă cu 
Fouche şi cu Bernadotte37. În speranţa de a deveni 
ministru, se avânta însă orbeşte în partida care uneltea în 
taină împotriva lui Bonaparte - aceasta până la Marengo. 


Şarja lui Kellermann şi moartea lui Dessaix38 au însemnat 
pentru du Bousquier năruirea aspirațiilor lui de mare om 
de stat. Du Bousquier era chiar pe punctul să devină unul 
dintre înalții demnitari ai guvernului în perspectivă pe care- 
| anihila norocul lui Napoleon, în 1793. Neaşteptata 
izbândă, cucerită prin încleştarea de la Marengo, a 
însemnat înfrângerea acestei fracțiuni ce avea gata tipărite 
până şi proclamaţiile către ţară, spre a reveni la sistemul 
Montagnard39, în cazul când Primul Consul ar fi fost 
înfrânt. Convins acum de imposibilitatea unui triumf, du 
Bousquier îşi speculase cea mai mare parte a averii la 
Bursă, păstrând însă legătură cu două ştafete pe câmpul de 
luptă: cea dintâi părăsi câmpul de luptă în clipa când 
Melas40 biruia, dar în timpul nopţii, la un interval numai de 
patru ore, cea de-a doua iscoadă sosi să vestească 
înfrângerea austriecilor. Du Bousquier blestemă pe 
Kellermann şi pe Dessaix, neîndrăznind însă să afurisească 
şi pe Primul Consul care-i datora milioane. Alternativa între 
un câştig de milioane de franci şi o ruină totală îl tâmpi pe 
furnizor cu desăvârşire timp de câteva zile; atâta abuzase 
de viaţă, încât lovitura îl găsi gata vlăguit. Lichidarea 
creanţelor sale de stat îndreptăţea totuşi oarecare 
speranţe; dar, în ciuda şperţurilor, du Bousquier trebui sa 
înfrunte ura lui Napoleon împotriva furnizorilor care 
mizaseră pe înfrângerea lui. Domnul de Fermon (poreclit în 
glumă Fermon-Puşculiţă) lăsă pe du Bousquier făr' de sfanţ. 
Imoralitatea vieţii sale particulare, legăturile cu Barras şi 
Bernadotte displăcură Primului Consul mai mult chiar decât 
speculaţiile la Bursă; îl şterse aşadar de pe lista 
perceptorilor generali unde, datorită faimei lui de 
odinioară, ajunsese să fie numit la Alenqon. Din tot avutul 
lui du Bousquier nu-i mai rămăsese decât o rentă viageră 
de una mie două sute franci înscrisă pe Marea Carte. - 
plasament făcut într-o doară, dar care-l scăpase acum din 
mizerie. Ignorând rezultatul lichidării, creditorii nu-i lăsară 
decât o mie de franci rentă, dar toţi banii fură plătiţi, prin 


lichidarea proprietăţilor, prin recuperări şi prin vinderea 
hotelului de Beauseant, care era al lui du Bousquier. Astfel 
încât speculantul, deşi ajuns aproape în pragul falimentului, 
îşi păstră totuşi numele neîntinat. Un om ruinat de Primul 
Consul şi cunoscut prin covârşitoarea reputaţie pe care i-o 
făcuseră relaţiile cu şefii guvernelor trecute, prin felul său 
de viaţă şi vremelnica sa atotputernicie, era de natură să 
intereseze oraşul Alencon unde, într-ascuns, domnea 
regalismul. Furios împotriva lui Bonaparte, du Bousquier 
povesti neajunsurile din viaţa de alcov a Primului Consul, 
destrăbălarea Josefinei şi câteva anecdote secrete din 
timpul celor zece ani de revoluţie; în consecinţă, fu foarte 
bine primit. În acea epocă, du Bousquier, în ciuda faptului 
că avea patruzeci de ani bătuţi pe muchie, făcea pe 
tinerelul de treizeci şi şase; de statură mijlocie, oacheş, 
gras ca un negustor, fălindu-se cu pulpele sale durdulii, 
avea trăsături bine marcate, nasul teşit, cu nările păroase, 
sprâncene stufoase şi ochi ce trimiteau priviri 
pătrunzătoare, ca ale domnului Talleyrand41. - dar puţin 
mai şterse; păstra haina cu reverurile în chip de „aripi” 
(caracteristice modei republicane), iar părul său negru îl 
purta foarte lung. Mâinile, garnisite cu mici smocuri de peri 
pe fiece deget, adevereau, prin vinele vânjoase şi albastre, 
o puternică musculatură. În sfârşit, avea pieptul lui 
Hercule-Farnese42 şi nişte umeri solizi ca să-şi ducă renta. 
Astăzi nu se mai văd asemenea umeri decât pe la Tortoni43. 
Acest exces de vitalitate masculină e caracterizat admirabil 
într-o expresie folosită în secolul trecut - astăzi abia dacă i 
se mai înţelege tâlcul; în stilul galant al epocii de odinioară, 
du Bousquier ar fi trecut drept un aşa-zis „plătitor de 
amenzi”, Dar întocmai ca la cavalerul de Valois, se observau 
şi la du Bousquier unele simptome care contrastau cu 
aspectul general al persoanei sale. Bunăoară, fostul 
furnizor n-avea vocea corespunzătoare muşchilor săi; însă 
aceasta nu fiindcă vocea lui ar fi fost doar firişorul subţire 
ce iese câteodată din gura acestor foci bipede; dimpotrivă, 


avea un glas puternic, dar înăbuşit, cu un timbru ce nu s-ar 
putea asemui decât cu zgomotul stârnit de un ferăstrău ce 
se opinteşte într-un lemn jilav şi moale; într-un cuvânt, avea 
glasul unui speculant ostoit. 

Du Bousquier păstrase costumul la modă, aşa cum o 
apucase el, în zilele lui bune: cizme cu manşetă, ciorapi de 
mătase albă, pantalon de postav cu dungi de culoare 
cafenie, jiletcă r la Robespierre ţi haină albastră. În pofida 
titlurilor cu care disprețul Primului Consul îl recomandase 
regaliştilor, domnul du Bousquier nu fu primit în cele şapte- 
opt familii care alcătuiau cercul aristocrației din Alencon, 
frecventat în schimb de cavalerul de Valois. 

Năzuise mai întâi să se însoare cu o fată nobilă, dar fără 
avere, domnişoara Armande de Gordes; la remorca ei, du 
Bousquier gândea să-şi poată croi un drum strălucit şi să-şi 
ia mult visata revanşă. Însă cavalerul fu refuzat. Se consolă 
atunci, despăgubindu-se cu ce-i oferiră câteva familii 
bogate, pe vremuri producătoarele renumitelor dantele de 
Alencon; acum ele stăpâneau păşuni sau cirezi şi făceau 
comerţ „en gros” de pânzeturi; aici întâmplarea i-ar fi putut 
hărăzi lui du Bousquier o partidă bună. Într-adevăr, 
bătrânul holtei trăgea nădejde să aibă parte de o căsnicie 
norocoasă; multiplele sale calităţi păreau de bună seamă să 
i-o garanteze, căci printre altele, se bucura de o destoinicie 
financiară foarte preţuită. Asemenea cartoforului ruinat 
care dă sfaturi noilor iniţiaţi, du Bousquier indica 
speculaţiile, deducea mijloacele, şansele, precum şi 
atitudinea ce trebuie luată. Trecea drept un bun gospodar 
şi fusese adesea vorba de numirea lui ca primar al oraşului 
Alencon; dar amintirea matrapazlâcurilor sale sub 
guvernele republicane i-a fost fatală, astfel că nu fu 
niciodată acceptat de prefectură. Guvernele care se 
perindară - chiar şi acela al Sutei de zile44 - nu l-au vrut ca 
primar. Du Bousquier râvnea la postul acesta cu atât mai 
mult, cu cât, prin mijlocirea lui, ar îi putut să ajungă să ia de 
nevastă o fată bătrână asupra căreia, în cele din urmă, îşi 


aţintise el gândurile. Aversiunea ce o nutrea împotriva 
guvernului imperial îl împinse să se înscrie în partidul 
regalist, în ale cărui rânduri a rămas, în ciuda injuriilor 
primite; dar când se văzu ostracizat de la prefectură, chiar 
şi după revenirea Bourbonilor, acest ultim afront îi insuflă 
faţă de Bourboni o cumplită ură, pe cât de adâncă, pe atât 
de tăinuită; şi rămase credincios mai departe opiniilor sale. 
Deveni şeful partidului liberal din Alenqon şi sufletul 
invizibil al alegerilor; făcu un rău nespus Restauraţiei prin 
isteţimea sforăriilor şi prin perfidia uneltirilor sale 
tenebroase. Ca toţi oamenii conduşi în viaţă de rațiune, du 
Bousquier păstra în simţămintele sale de ură, paşnicele 
aparenţe ale unui râuleţ mic, care însă nu seacă niciodată. 
Ştia să urască întocmai ca negrii: cu atâta linişte şi răbdare, 
încât ajunsese să înşele pe duşman; o răzbunare mocnită 
timp de cincisprezece ani nu putea fi istovită de nici o 
izbândă, nici măcar de triumful zilelor din iulie una mie opt 
sute cincizeci. Aşadar, nu degeaba trimitea acum cavalerul 
de Valois pe Suzanne la du Bousquier. Liberalul şi regalistul 
îşi ghiciseră unul altuia gândurile, cu toată acea savantă 
făţărnicie prin care ei ascundeau de mult, în faţa oraşului, 
năzuinţele lor comune. Aceşti doi burlaci erau cu adevărat 
rivali. Amândoi îşi puseseră în gând să se însoare cu 
domnişoara Cormon, persoana despre care domnul de 
Valois îi vorbise Suzannei. Închişi în cugetul lor ca într-o 
platoşă de indiferenţă, ei aşteptau, amândoi, clipa prielnică 
în care fata bătrână avea să le pice-n braţe. Aşa fel încât 
chiar dacă holteii nu s-ar fi aflat despărțiți prin cele două 
doctrine a căror expresie vie erau, potrivnicia aceasta i-ar fi 
făcut totuşi vrăjmaşi. Epocile îşi lasă pecetea asupra 
contemporanilor. Prin caracteristicile istorice diferite 
întipărite în fizionomia lor, prin felul lor de a vorbi, de a se 
îmbrăca, de a gândi, aceste două figuri dovedeau adevărul 
axiomei. Unul abrupt, energic, cu gesturi largi şi sacadate, 
cu cuvinte pripite şi aspre, neguros până şi în priviri, 
straşnic în aparenţă, neputincios în realitate, întocmai ca o 


răscoală, era întruchiparea desăvârşită a Republicii. 
Celălalt, blând şi amabil, elegant şi îngrijit, credincios 
bunului gust, atingându-şi țelul prin mijloace diplomatice 
încete dar sigure, era întruchiparea craiului de curte veche. 
Aceşti doi vrăjmaşi se întâlneau aproape în fiece seară sub 
acelaşi acoperiş. Războiul era politicos şi blajin la cavaler; 
în schimb, du Bousquier punea mai puţin preţ pe forme, 
păstrând totuşi conivenţele cerute de societate, ca să nu fie 
zvârlit şi de-acolo. Singuri ei ştiau țelul pe care voiau să-l 
atingă. Cu tot acel spirit fin de observaţie cu care lumea din 
provincie priveşte micile interese în mijlocul cărora 
vieţuieşte, nimenea nu bănuia măcar adversitatea acestor 
doi inşi. Căci domnul cavaler de Valois avea de partea lui 
privilegiul de a nu fi cerut niciodată mâna domnişoarei 
Cormon; în timp ce du Bousguier - care, după înfrângerea 
din casa de Gordes trecuse în rândul peţitorilor - fusese o 
dată refuzat. Totuşi, cavalerul bănuia că rivalul său ar mai 
avea încă unele şanse; tocmai din această pricină pregătise 
lovitura decisivă şi neaşteptată pe care, asemenea unei 
lame bine oţelite şi adânc împlântate, avea să i-o dea 
Suzanne. Cavalerul sondase apele în care se scălda du 
Bousquier şi, după cum se va vedea, nu se înşelase cu nimic 
în presupunerile sale. 

Suzanne o luă repede prin strada du Cours, trecu prin 
strada la Porte de Seez şi du Bercail, ajungând pe strada du 
Cygne unde, cu cinci ani în urmă, du Bousquier cumpărase 
o căsuţă provincială; locuinţa era clădită din pietre, sure ca 
granitul normand sau ca acea rocă bretonă numită schist. 
Fostul furnizor se instalase mai confortabil ca oricine din 
oraş, fiindcă mai avea câteva mobile din vremurile bune; 
însă moravurile provinciei ajunseseră să pălească încetul cu 
încetul strălucirea asfinţitului Sardanapal45. Rămăşiţele 
luxului de odinioară făceau, în casa lui du Bousquier, 
impresia pe care ar face-o un policandru într-o şură: căci se 
spulberase acea armonie, dătătoare de unitate în orice 
operă umană sau divină. Pe un scrin elegant, zăcea o cană 


cu capac, aşa cum întâlneşti numai prin satele bretone. 
Dacă aşternuse prin odaie câteva frumoase covoare, în 
schimb perdelele de la ferestre te izbeau prin groaznice 
înflorituri pe o stambă de prost gust. Căminul de piatră 
prost vopsit nu se potrivea câtuşi de puţin cu o frumoasă 
pendulă, dezonorată la rândul ei de vecinătatea unor jalnice 
sfeşnice. Scara, pe care era un neîncetat du-te-vino de 
picioare murdare, stătea şi ea în paragină, nevopsită. În 
sfârşit, uşile - strident zugrăvite de vreun localnic - îi 
înspăimântau privirea prin tot soiul de tonuri ţipătoare. Ca 
şi vremurile pe care le reprezenta du Bousquier, căminul lui 
era un amestec de pleavă şi de lucruri minunate. 

Du Bousquier, care putea îi considerat un om înstărit, 
ducea viaţa de trântor a cavalerului; şi cel ce nu-şi va 
cheltui decât venitul, va fi de-a pururi un om bogat. Avea o 
singură slugă, un soi de Jocrisse46, băiat de prin părţile 
locului, de altfel destul de nătărău, dar care fusese cu 
încetul dresat după cerinţele lui du Bousquier; ca un 
urangutan, el se deprinse să deretice, să şteargă mobila, să 
lustruiască ghetele, să perie hainele, să vină să-l ia seara cu 
o lanternă când timpul era noros, ori cu saboţi dacă era a 
ploaie. Băiatul acesta - ca mulţi alţii - n-avea decât o 
singură patimă: mâncarea. Adesea, când lua parte la mese 
de gală, du Bousquier îl punea să-şi dezbrace livreaua lui de 
fiece zi, făcută din postav albastru cu pătrăţele, şi ale cărei 
buzunare totdeauna înţesate cu batiste, cu briceag, cu 
fructe sau prăjituri uscate ca piatra, se bălăbăneau pe 
şolduri. În aceste împrejurări îl gătea cu livrea potrivită şi-l 
lua cu el ca să servească - Rene folosea prilejul pentru a se 
îndopa cot la cot cu celelalte slugi. Obligaţia aceasta, pe 
care du Bousquier o transformase în recompensă, îi 
câştigase în schimb cea mai mare discreţie din partea 
argatului său breton. 

— Ei, ai sosit şi pe la noi, domnişoară! o întâmpină Rene pe 
Suzanne. Păi nu-i ziua matale, n-avem rufe de dat doamnei 
Lardot. 


— Da mare nătăfleţ, mare nătărău mai eşti! zise Suzanne 
râzând. 

Şi frumoasa urcă scara, lăsându-l pe Rene să plescăie mai 
departe dintr-un blid de hrişcă fiartă-n lapte. Du Bousquier 
nu se sculase încă din patul cu polog, unde lenevea şi 
rumega planurile la care-l împingea ambiția; ca toţi oamenii 
care au stors prea multă plăcere din viaţă, du Bousquier nu 
mai putea fi altceva decât un ambițios. Ambiţia şi jocul sunt 
fără de sfârşit. Astfel că la un asemenea om bine echilibrat 
şi chibzuit, pasiunile care purced din creier vor supravieţui 
întotdeauna celor izvorâte din inimă. 

— Ilată-mă, zise Suzanne, aşezându-se în pat şi smucind 
brusc, cu un gest despotic, perdelele. 

— Ce este, ce s-a întâmplat, drăguţa mea? întrebă 
bătrânul burlac, ridicându-se în capul oaselor. 

— Domnule, spuse cu tot seriosul Suzanne, desigur c-aveţi 
de ce să fiţi mirat, văzându-mă că mă port astfel, însă 
anumite împrejurări care m-au adus aici mă fac să nu-mi 
mai pese de ce va zice lumea. 

— Ce-o mai fi şi asta! făcu du Bousquier, încrucişându-şi 
braţele. 

— Nu mă înţelegeţi? Ştiu, reluă ea, ţuguindu-şi cu 
drăgălăşenie buzele. Ce ridicol e pentru o biata fată să vie 
să piseze un bărbat pentru un lucru pe care voi îl socotiți un 
fleac. Dar dacă m-aţi cunoaşte bine, domnule, dac-aţi şti 
câte sunt în stare să fac eu pentru bărbatul care ţine la 
mine - presupunând că m-aş lega de dumneavoastră - 
niciodată n-o să vă pară rău dacă o să mă luaţi de nevastă! 
Desigur c-aici în Alengon nu v-aş fi de prea mare folos; dar 
de-am merge la Paris, apoi aţi vedea până unde aş putea eu 
duce un om deştept, cu posibilităţile dumneavoastră, acum 
când guvernul încă nu s-a alcătuit, acum că străinii ni-s 
stăpâni. În sfârşit, între noi fie zis, nu-i chiar o nenorocire, 
ci mai degrabă e vorba de o fericire pe care o s-o plătiţi 
scump cândva!. La urma urmei, pentru cine lucraţi 
dumneavoastră? 


— Pentru mine! ţipă brutal du Bousquier. 

— Monstru bătrân. - n-ai să fii niciodată tată! spuse 
Suzanne, dând cuvintelor un accent de blestem profetic. 

— Haide, lasă prostiile, Suzanne! zise du Bousquier. Mi se 
pare că visez. 

— Dar ce vă mai trebuie? spuse Suzanne, ridicându-se în 
picioare. 

Du Bousquier îşi frecă tichia pe cap cu o energică şi 
frenetică mişcare de rotaţie, care trăda cât de zbuciumate 
gânduri îi treceau prin minte. 

„Să ştii că crede, gândi Suzanne, şi pe deasupra mai e şi 
măgulit! Doamne, ce uşor poţi duce pe bărbaţii ăştia!” 

— Suzanne, ce naiba vrei să fac? E ceva extraordinar... Eu 
care credeam... Fapt este că... dar nu, nu - asta nu se 
poate... 

— Cum? Nu mă poţi lua de nevastă? 

— Vai! asta nu! Am anumite angajamente... 

— Poate cu domnişoara de Gordes, sau cu domnişoara 
Cormon, care amândouă te-au refuzat? Ia ascultă, domnule 
du Bousquier, onoarea mea n-are nevoie de jandarmi ca să 
vă mâne la primărie. Eu într-o zi am să am un soţ şi n-am ce 
face cu un bărbat care nu ştie să mă preţuiască aşa cum 
sunt! Şi va veni ziua în care are să-ţi pară rău de purtarea 
dumitale; dar atunci pentru nimic în lume, nici aurul, nici 
argintul n-au să mă înduplece să-ţi mai dau înapoi darul ce 
ţi-l ofer acum de bună voie. 

— Dar, Suzanne, tu eşti sigură? 

— Ah! domnule... - făcu fetişcana punându-şi masca 
virtuţii - oare drept cine mă iei? Nu-ţi mai amintesc 
cuvintele pe care mi le-ai spus şi care au nenorocit o biată 
fată al cărei singur cusur era că avea atâta ambiţie pe cită 
dragoste... 

În du Bousquier se dădea lupta între cele mai felurite 
simţăminte; bucurie, neîncredere, chibzuială. Luase de mult 
hotărârea s-o ia de nevastă pe domnişoara Cormon, 
deoarece Charta Constituţională47 - pe care el miza serios 


- deschidea ambiţiei sale calea strălucită a deputăţiei. 
Căsătoria cu fata asta bătrână avea să-l aşeze atât de sus în 
protipendada oraşului, încât ar fi dobândit o influenţă 
nespus de mare. Aşadar, furtuna stârnită de şireata 
Suzanne îl băgase într-o mare încurcătură. De n-ar fi nutrit 
această tainică nădejde, ar fi luat-o numaidecât pe Suzanne 
şi apoi ar fi trecut fâăţiş la şefia partidului liberal din 
Alengon. După o atare căsătorie, ar fi trebuit să renunţe 
însă la societatea înaltă, pentru a cobori din nou în lumea 
mic-burgheză a comercianților, a fabricanţilor bogaţi, a 
crescătorilor de vite - care, desigur, şi-ar fi dus candidatul 
în triumf. Du Bousquier se vedea chiar cârmind spre 
stânga. N-ascundea câtuşi de puţin această solemnă 
deliberare şi îşi tot freca scăfârlia, răsucindu-şi scufa care 
ascundea o jalnică pleşuvie. 

Ca toţi aceia care-şi văd scopul mai mult decât împlinit şi 
găsesc lucruri peste aşteptări, Suzanne rămăsese gură- 
cască. Pentru a-şi ascunde mirarea, luă în faţa 
seducătorului ei atitudinea melancolică a unei fete amăgite, 
dar în sinea ei râdea ca o grizetă care are o întâlnire. 

— Draga mea, pe mine unul nu mă prinzi cu asemenea 
gogoşi. 

Cu această scurtă frază, fostul furnizor încheie ce avea de 
spus. Du Bousquier îşi făcea o glorie să fie categorisit în 
tagma filosofilor cinici care nu se lasă duşi de femei şi care 
le pun pe toate în aceeaşi deocheată ceată. Aceşti liber- 
cugetători - în general bărbaţi slabi - au la îndemână un 
catehism anume ticluit pentru femei. Pentru ei, absolut 
toate, de la regina Franţei, până la ultima modistă, sunt din 
cale-afară de desfrânate, ştrengăriţe, asasine, ba chiar un 
pic de şmechere, de felul lor sută-n sută mincinoase şi 
incapabile de a se gândi la altceva decât la nimicuri. Pentru 
ei, femeile sunt nişte baiadere răufăcătoare pe care trebuie 
să le laşi să dănţuiască, să cânte şi să râdă; ei nu cunosc 
nimic sfânt, nimic mare. Pentru ei nu există poezia 
simţurilor, ci doar senzualitatea cea mai grosolană. Aceşti 


bărbaţi seamănă cu acei gămani care confundă bucătăria 
cu sufrageria. Urmând o asemenea jurisprudenţă, dacă 
femeia nu e continuu tiranizată, bărbatul ajunge să cadă în 
robie. Şi din acest punct de vedere du Bousquier era opusul 
cavalerului de Valois, Şi spunând aceasta, îşi trânti tichia la 
poalele patului, precum Papa Grigore dădea cu lumânarea 
de-azvârlita când trăsnea o afurisenie. 

— Amintiţi-vă, domnule du Bousquier, răspunse demn 
Suzanne, că dacă am venit la dumneavoastră, nu mi-am 
făcut decât datoria; amintiţi-vă că eu am trebuit să vă ofer 
mâna şi s-o cer p-a dumneavoastră; dar mai amintiţi-vă că 
purtarea mea a avut demnitatea unei femei care se 
respectă; eu nu m-am înjosit plângând ca o bleagă, nu v-am 
bătut la cap şi nu v-am necăjit câtuşi de puţin. Acum însă 
cunoaşteţi situaţia. Ştiţi prea bine că în Alencon nu mai pot 
rămâne: mama o să mă bată, doamna Lardot, o ştiţi prea 
bine, că-i tot dă înainte cu morala - aşa că fără doar şi poate 
mă va izgoni, încât, săracă cum sunt, ce vrei să mă fac? Să 
intru la spital? Să m-apuc de cerşit? Nu! Mai degrabă m- 
arunc în apele Brillanţtei sau ale Sarthei. Dar n-ar fi mai 
bine să plec la Paris? Mama ar putea găsi un clenci ca să mă 
trimită: un unchi care mă cheamă, o mătuşă care trage să 
moară, o doamnă care-mi vrea binele. Nu-i vorba decât de 
banii de drum şi de celelalte, pe care le ştiţi... 

Vestea aceasta avea pentru du Bousquier de o mie de ori 
mai multă însemnătate decât pentru cavalerul de Valois; 
dar ei singuri cunoşteau secretul; iar această taină nu va fi 
dată în vileag decât odată cu deznodământul povestirii. 
Pentru moment, e destul să amintim că minciuna Suzannei 
zăpăcise într-atât gândurile lui du Bousquier, încât acesta 
devenise incapabil să mai cugete la ceva serios. Daca n-ar fi 
fost cuprins de această tulburare şi lăuntrică bucurie 
(amorul propriu fiind un pehlivan care nu-şi scapă niciodată 
prada), du Bousquier şi-ar fi dat seama că o fată cinstită ca 
Suzanne, cu sufletul încă neîntinat, mai degrabă ar fi murit 
de o sută de ori decât să deschidă o discuţie de acest fel 


pentru a-i cere bani. Ar fi recunoscut în privirea fetei cruda 
laşitate a cartoforului care ar fi în stare să ucidă, doar 
pentru a mai putea zvârli o miză. 

— Te-ai duce aşadar la Paris? întrebă el. 

O sclipire de bucurie auri ochii suri ai Suzannei, când auzi 
aceasta; însă fericitul du Bousquier nu văzu nimic. 

— Sigur că da, domnule! 

Du Bousquier începu atunci să se tânguie într-un chip 
ciudat; cică făcuse tocmai ultima plată pentru casă, c-avea 
de plătit zugravul, zidarul, tâmplarul... Suzanne însă îl lăsă 
să termine; aştepta să vadă ce sumă propune. Du Bousquier 
îi oferi o sută de taleri. Suzanne schiţă ceea ce se cheamă în 
limbaj teatral o retragere simulată, pornind spre uşă. 

— Ei bine! da încotro? o întrebă du Bousquier îngrijorat. 

„Asta înseamnă viaţa de burlac! adăugă ei în sinea lui. Să 
mă ia naiba dacă-mi amintesc să-i fi boţit eu altceva decât 
guleraşul!... Şi iată, tranc, pentru o glumă, dumneaei îşi ia 
acum libertatea să mă someze cu o poliţă!...” 

— Păi, domnule, se miorlăi Suzanne, las' că mă duc eu la 
doamna Granson, casieriţa Societăţii Materna... După câte 
ştiu, a mai salvat ea de la prăpăd pe-o biată fată care pâăţise 
întocmai ca mine. 

— La doamna Granson!... 

— Da, la tuşa domnişoarei Cormon, preşedinta Societăţii 
Materna. Cu voia matale, doamnele din urbea noastră au 
pus bazele acestei instituţii care, desigur, n-o să mai lase 
multe fete sărace să-şi tot lepede copiii; mai ales că, una 
dintre ele, frumoasa Faustine d'Argentan, a murit la 
Mortagne acu' trei ani. 

— Uite ce, Suzanne, zise du Bousquier, întinzându-i o 
cheie. Deschide tu însuţi scrinul şi ia de acolo punga aia 
începută: mai sunt şase sute de franci, e tot ce mai am. 

Mutra ponosită a bătrânului furnizor arătă cât de neplăcut 
îi era să face acest gest. 

„Zgripţor bătrân!” îşi zise Suzanne. 


Asemuia în sinea ei pe du Bousquier cu fermecătorul 
cavaler de Valois care, fără să-i fi dat absolut nimic, o 
înţelesese, o povăţuise, şi a cărui inimă vibra pentru orice 
grizetă. 

— Şi dacă mă păcăleşti, Suzanne, ţipă el, văzând-o cu 
mâna pe sertar, ai să... 

— Cum adică, domnule, zise ea, întrerupându-l cu o 
imperială impertinenţă, nu mi-aţi da, dacă v-aş cere?... 

Readus iar în domeniul galanteriei, furnizorul îşi reaminti 
de vremurile bune şi mârâi aprobator. Suzanne luă punga 
cu bani şi ieşi, lăsându-se sărutată pe frunte de către 
bătrânul burlac, care avea aerul să zică: „Privilegiul ăsta 
mă costă cam scump. Dar totuşi, mai bine aşa decât să mă 
poarte avocatul pe la Curtea cu juri, ca seducător al unei 
fete învinuite de pruncucidere.” 

Suzanne ascunse punga într-un fel de taşcă de răchită 
care-i atârna de braţ şi blestemă avariţia lui du Bousquier; 
căci ea nădăjduise la o mie de franci. O dată muşcată de 
şarpele dorinţei şi pornită pe calea vicleniilor, o fată ajunge 
de obicei departe. În timp ce frumoasa spălătoreasă 
mergea pe strada du Bercail, se gândea că Societatea 
Materna, de sub preşedinţia domnişoarei Cormon, îi va 
putea completa suma la care socotea că se vor urca 
cheltuielile ei şi care, pentru o grizetă din Alenqon, era 
destul de însemnată. În afară de aceasta, îl ura pe du 
Bousquier. Holteiului ăsta, sigur că nu i-ar place deloc să se 
ştie că a destăinuit doamnei Granson aşa-zisul ei păcat; 
aşadar Suzanne - cu riscul chiar de a nu primi nici un ban 
de la Materna - voia, mai înainte de a pleca din Alencon, să- 
| zvârle pe furnizor în iţele încâlcite ale bârfelilor de 
provincie. La soiul acesta de fetişcane întâlnim câte ceva 
din instinctele distrugătoare ale maimuţelor. Aşadar, zis şi 
făcut, Suzanne intră la doamna Granson, luându-şi o mutră 
ponosită. 

Văduvă a unui locotenent-colonel de artilerie, mort la lena, 
doamna Granson avea drept singur venit o pensioară de 


nouă sute de franci şi o rentă personală de o sută de taleri; 
în plus, avea un fiu a cărui educaţie şi întreţinere îi sleiseră 
toate economiile. Locuia în rue du Bercail, într-unul dintre 
acele mizere partere pe care trecătorul de pe uliţa 
principală a micilor târguri le poate cuprinde dintr-o 
singură privire! O uşă de intrare lăturalnică, ridicată pe trei 
trepte piramidale, un coridor ce dădea spre o curte 
interioară, iar la capăt, o scară ocrotită de o tindă de lemn. 
Pe de o parte, culoarul ducea în sufragerie şi bucătărie; de 
partea cealaltă, într-un salon bun la toate şi în iatacul 
văduvei. Athanase Granson, tânăr de douăzeci şi trei de ani, 
locuia la mansardă, deasupra primului cat al acestui imobil; 
el aducea în gospodăria sărmanei sale mame o simbrie de 
şase sute de franci, pe care-i câştiga de pe urma unei mici 
slujbe la Primărie, la biroul Stării Civile (slujbă obţinută de 
hatârul rudei sale, domnişoara Cormon). Acum, fiecare şi-o 
poate închipui pe doamna Granson în salonul ei glacial, cu 
perdele galbene, cu mobile acoperite cu catifea galbenă de 
Utrecht, îndreptând, ici-colo, după o vizită, micile preşuri 
pe care le aşternuse pe jos, în faţa scaunelor (nu care 
cumva picioarele musafirilor să murdărească lespezile roşii, 
lustruite, ale podelei); şi venind după aceea să-şi reia locul 
în fotoliul împodobit cu perne, ori continuându-şi lucrul de 
mână la masa de sub portretul răposatului locotenent- 
colonel de artilerie; aşezată între cele două ferestre, ea 
putea îmbrăţişa cu privirea întreaga stradă şi să vadă tot ce 
se petrece afară. Altminteri era o femeie de treabă, 
îmbrăcată cu o simplicitate burgheză, în armonie cu faţa ei 
pală, suptă de suferinţe. Riguroasa modestie a sărăciei se 
simţea în toate accesoriile gospodăriei, ce oglindeau 
cinstitele şi severele obiceiuri ale provinciei. În clipa aceea 
mama şi fiul luau împreună în sufragerie micul dejun: câte o 
ceaşcă de cafea cu pâine, unt şi ridichi. Pentru ca să se 
poată înţelege bucuria stârnită de vizita Suzannei, va trebui 
să arătăm ce gânduri ascunse nutreau mama şi cu fiul ei. 
Athanase Granson era un bărbat de statură mijlocie, 


costeliv, palid la faţă, scăpărător de inteligenţă, cu ochi ce 
păreau a fi două pete de cărbune. Trăsăturile lui cam 
obosite, linia mlădioasă a gurii, bărbia ieşită-n afară, 
tăietura regulată a unei frunţi marmoreene, expresia 
melancoliei pricinuite de simţământul nevolniciei sale - în 
contradicţie cu forţa pe care şi-o cunoştea - denotau omul 
al cărui talent e zăgăzuit. De altfel, în oricare alt loc decât 
în Alencon, aspectul persoanei sale i-ar fi atras bunăvoința 
oamenilor de seamă sau a femeilor care adulmecă geniile 
necunoscute. Chiar dacă Athanase Granson nu era un 
geniu, avea totuşi o înfăţişare deosebită şi de nu se simţea 
vlaga unei inimi mărinimoase, totuşi, în priviri purta acea 
pecete strălucitoare. Cu toate că vădea o sensibilitate 
ascuţită, era copleşit de o timiditate care-i adumbrea până 
şt gratia tinereţii, iar asprimea mizeriei retezase în ei orice 
avânt. Neîncurajată de nimeni, fără nici un imbold, viaţa de 
provincie descria un cerc în care gândul lui, abia încolţit, se 
ofilea înainte chiar de a fi prins chip şi viaţă. De altfel, 
Athanase avea mândria aceea sălbatică exaltată de sărăcie, 
cum se întâmplă la persoanele de elită, înălţându-le în lupta 
cu oamenii şi cu necazurile, dar care, dintru început, pune 
piedici în calea ridicării lor. Geniul se poate manifesta în 
două feluri: sau îşi ia singur ceea ce i se cuvine - ca 
Napoleon sau ca Molicre. - sau adastă să fie chemat, atunci 
când iese, anevoie, la iveală. 

Junele Granson era dintre acei oameni talentaţi care se 
depreciază numaidecât şi se descurajează lesne. Avea un 
suflet contemplativ; viaţa lui era mai mult cugetare decât 
faptă. Poate că pentru cei ce nu pot concepe geniul fără de 
scânteierea pasionată specifică francezului, li s-ar fi părut 
un om incomplet; el însă, în lumea spirituală, era o forţă şi 
avea s-ajungă, printr-un şir de emoţii străine vulgului, la 
una dintre acele hotărâri neaşteptate care, curmând 
absolut totul, îndeamnă pe cei proşti să zică: „E nebun!” 
Dispreţul lumii pentru sărăcie îl ucidea pe Athanase, iar 
zăpuşeala enervantă a singurătăţii şi claustrării în care 


trăia destindea necontenit arcul vieţii sale, care se-ncorda 
tot mas mult, în timp ce sufletul se obosea în acest cumplit 
joc fără de noimă. Un bărbat ca Athanase şi-ar fi putut avea 
locul printre cele mai frumoase figuri ale Franţei; dar acest 
şoim închis în colivie era sortit să ajungă muritor de foame 
şi să flămânzească, după ce contemplase cu privirea 
înflăcărată văzduhul şi Alpii în care planează Geniul. Cu 
toate că ceea ce făcea Athanase la biblioteca oraşului nu 
bătea la ochi nimănui, el ţinea totuşi împlântate-n sufletul 
său gânduri de glorie care i-ar fi putut dăuna; dar încă mai 
profund ascunsă ţinea el taina inimii sale, o patimă care-i 
mistuia obrajii şi îi îngălbenea fruntea. Athanase Granson 
iubea pe ruda sa îndepărtată, pe acea domnişoară Cormon 
la care râvneau deopotrivă cavalerul de Valois şi du 
Bousquier - rivalii săi necunoscuţi. Dragostea fusese 
stârnită de bani. Domnişoara Cormon trecea drept una 
dintre cele mai bogate partide din Alengon; bietul băiat 
fusese, de bună seamă, îndemnat s-o iubească din dorinţa 
unei fericiri materiale; dorea din toată inima să poată 
îndulci bătrâneţile mamei sale şi simţea totodată nevoia 
unei oarecare bunăstări necesară, de altfel, tuturor 
cerebralilor; însă acest nevinovat punct de plecare 
dezonora pasiunea în ochii lui. Se temea mai cu seamă de 
ridicolul cu care avea să privească lumea dragostea unui 
tânăr de douăzeci şi trei de ani pentru o fată de patruzeci! 
Şi cu toate acestea, pasiunea lui nu era cu nimic mai puţin 
adevărată; fiindcă ceea ce oriunde altundeva ar fi părut 
fals, aici, în lumea provinciei, se putea îndeplini. Într- 
adevăr, moravurile fiind lăsate în voia sorții, fiind fără 
fluctuații şi fără de mister, căsătoriile devin necesare. Nici o 
familie nu acceptă un bărbat destrăbălat. Oricât de firească 
ar părea într-o capitală, legătura unui tânăr ca Athanase cu 
o fată frumoasă ca Suzanne, în provincie ea ar fi speriat şi 
zădărnicit din capul locului căsătoria acestui tânăr sărac, în 
timp ce unui bogătaş i s-ar mai fi trecut cu vederea unele 
antecedente neplăcute. Intre nişte legături deşuchiate şi o 


dragoste sinceră, un am cu suflet şi fără avere n-ar trebui 
să şovăie nici o clipă; el preferă mai degrabă neplăcerile 
virtuţii, decât cele ale viciului. Dar în provincie mai rar poţi 
întâlni femei de care să se poată îndrăgosti un tânăr: într- 
un loc unde totul este atât de calculat, el nu poate râvni la o 
fată tânără, frumoasă şi bogată; pe de altă parte, nu-i este 
îngăduit să iubească o tânără săracă; aceasta ar însemna, 
cum spun provincialii, să uneşti tuşea cu junghiul; în sfârşit, 
sihăstria este şi ea dăunătoare tineretului. Aceste cugetări 
ne explică întrucâtva de ce viaţa de provincie se întemeiază 
atât de puternic pe instituţia căsătoriei. Aşa se face că 
geniile impulsive, nevoite de a se sprijini pe independenta 
mizeriei, trebuie să părăsească la un moment dat aceste 
reci ţinuturi; aici gândirea este osândită la o brutală 
indiferenţă, iar pe de alta parte, nici o femeie n-ar putea şi 
n-ar voi să devină vreodată sora de caritate a unui om de 
ştiinţă sau a unui artist. Cine oare va înţelege pasiunea lui 
Athanase pentru domnişoara Cormon? Desigur că nici 
bogătaşii, acei sultani ai societăţii care-şi găsesc oricând 
haremuri, nici burghezii care urmează calea largă, bătută 
de prejudecăţi, şi nici femeile care nu înţeleg patima unui 
artist şi îi impun acestuia talionul virtuţilor lor, cu gândul că 
cele două sexe se conduc deopotrivă după aceleaşi 
canoane. Aci va trebui, poate, să apelăm la acei tineri care 
sângerează încă de pe urma întâilor dorinţe înăbuşite în 
clipa chiar când toate puterile trezite se încordaseră într- 
înşii, sau la artiştii bolnavi să-şi vadă geniul sugrumat de 
mizerie, sau la acele talente mai întâi prigonite, fără sprijin 
şi adesea fără prieteni, dar care sfârşesc totuşi prin a birui 
îndoita amărăciune a sufletului şi a trupului lor îndurerat. 
Aceştia cunosc crâncenii colţi ai cancerului care sfâşiau pe 
Athanase; aceştia s-au zbuciumat şi ei în lungi şi crude 
crize, învederând scopurile înalte ce nu le erau accesibile; 
au cunoscut şi ei neştiutele încercări avortate în care geniul 
se poticneşte într-un glod afurisit. Aceştia ştiu că dorinţele 
sunt limitate doar de puterea imaginaţiei. lar cu cât te înalţi 


mai sus, cu atât te poţi prăvăli mai jos! Şi câte nu se rup în 
asemenea căderi! întocmai ca şi Athanase. - privirea lor 
ageră descoperă viitorul strălucit de care nu se credeau 
despărțiți decât printr-un văl subţire; societatea însă 
preface acest văl diafan într-un zid de fier. Atraşi de o 
chemare, de năzuinţa artei, ei încearcă de obicei să 
materializeze acest simţământ, aşa precum societatea se 
foloseşte adesea de el ca de un mijloc puternic pentru a-şi 
atinge țelul. Cum adică? Provincia asta, care rânduieşte şi 
chiverniseşte căsătoria întru scopul bunăstării materiale, 
interzice în schimb sărmanului artist, omului de ştiinţă să 
dea acesteia o îndoită ursită - adică să-i mântuie cugetul, 
asigurându-i totodată existenţa? Frământat de aceste 
gânduri, Athanase Granson considera în primul rând 
căsătoria lui cu domnişoara Cormon ca un făgaş bine definit 
pentru viaţa sa; ar fi putut astfel să se avânte spre glorie, 
să-şi facă mama fericită, iar pe de altă parte, se simţea 
capabil s-o iubească sincer şi pe viitoarea lui soţie. În 
curând propria-i voinţa zămisli, pe nesimţite, o adevărată 
patimă; începu să se preocupe de această fată bătrână şi, 
ca o urmare a prestigiului născut din puterea obişnuinţei, 
ajunse în cele din urmă să-i vadă numai bunele însuşiri şi 
să-i uite cusururile. La un tânăr de douăzeci şi trei de ani, 
simţurile pun în umbră multe în dragoste; patimă aşază o 
icoană falsă între ochi şi femei. Din acest punct de vedere, 
felul cum Cherubin o îmbrăţişează pe Marceline este o 
trăsătură genială la Beaumarchais48. Dar dacă ne gândim 
că în schimnicia în care mizeria îl ţinea pe Athanase, 
singura fiinţă asupra căreia-i cădea privirea, care îi atrăgea 
întruna atenţia, asupra căreia lumina cădea din plin, era 
domnişoara Cormon, această pasiune nu ni se va părea 
oare normală? Sentimentul acesta atât de tăinuit crescu zi 
de zi. Dorul, durerea, nădejdea, cugetarea profundă 
adânceau molcom şi liniştit lacul în care fiecare clipă îşi 
turna acum picătura de apă şi care cuprindea tot mai mult 
inima lui Athanase. Cu cât se mărea cercul interior descris 


de imaginaţie şi ajutat de simţuri, cu atât domnişoara 
Cormon devenea mai impunătoare, iar timiditatea lui 
Athanase sporea tot mai mult. Mama sa ghicise totul. Ca 
orice provincială, ea calcula cu naivitate avantajele. Îşi 
spunea că domnişoara Cormon avea să fie prea fericită să 
aibă un soţ tânăr, un bărbat de douăzeci şi trei de ani, plin 
de talent şi care avea să facă cinste atât familiei cât şi ţării; 
însă piedicile pe care neînsemnata avere a lui Athanase şi 
vârsta domnişoarei Cormon le ridicau împotriva acestei 
căsnicii i se păreau de neînvins; pentru a le birui, nu vedea 
alt mijloc decât răbdarea. Ca şi du Bousquier sau cavalerul 
de Valois - îşi avea politica proprie; purtarea îi era condusă 
de împrejurări şi aştepta ceasul prielnic cu toată isteţimea 
pe care i-o dădeau atât interesul cât şi instinctul ei de 
mamă. Doamna Granson nu se sinchisea de cavalerul de 
Valois; bănuia însă că du Bousquier, în pofida refuzului, încă 
mai nutrea speranţe. Dibace şi tainică duşmancă a 
bătrânului furnizor, doamna Granson îi făcea acestuia mari 
greutăţi, în interesul fiului său, care nu aflase încă nimic 
despre ascunsele-i uneltiri. lar acum oricine va să priceapă 
importanţa pe care avea s-o capete destăinuirea 
mincinoasei Suzanne în ochii doamnei Granson. Ce 
straşnică armă în mâinile acestei caritabile doamne, 
vistiernică a Societăţii Materna! Şi cu câtă bunătate avea ea 
să povestească întâmplarea, umblând cu pantahuza49 
pentru neprihănita Suzanne! 

În clipa aceea, rezemat pe coate, Athanase, gânditor, 
zdrăngănea linguriţa în cenacul50 gol şi contempla, cu 
privirea fixă, sărăcăcioasa încăpere: lespezile-i roşii, jilţurile 
de paie, bufetul de lemn vopsit, perdelele roze şi albe, 
semănând cu tăblia jocului de dame, pereţii tapetaţi cu o 
hârtie ce-o mai întâlneşti doar prin anumite localuri, uşa cu 
geamlăc care clădea spre bucătărie. Şi cum şedea cu 
spatele spre cămin în faţa maică-şi, drept în faţa uşii, în 
lumina zilei, faţa sa pală, înconjurată de şuviţe de păr 
frumos şi negru, ochii săi însufleţiţi, arzând de deznădejde 


şi preocupaţi de gândurile dimineţii, se arătară dintr-odată 
privirilor Suzannei. Fetişcana, care avea desigur instinctul 
mizeriei şi al suferințelor inimii, resimţi deodată acea 
implacabilă scânteie electrică, ţâşnită nu se ştie de unde şi 
care - deşi unele spirite tari o tăgăduiesc - au încercat-o cu 
plăcută comoţie, mare număr de femei şi bărbaţi. Ceva, ca o 
lumină străfulgerând bezna viitorului, un presimţământ ai 
plăcerii curate, al dragostei împărtăşite, împreună cu 
siguranţa că cei doi se înţeleg unui pe altul. Ea pare mai 
ales o iscusită şi puternică atingere, săvârşită de o mână de 
maestru pe claviatura simţurilor. Privirea e fascinată în 
aceste clipe de o irezistibilă atracţie, inima tresaltă mişcată, 
melodiile fericirii fac să vibreze sufletul, în timp ce o voce 
susură auzului: „El e!” Deseori raţiunea vine s-arunce 
duşurile safe reci peste acest freamăt clocotitor - şi atunci 
totul s-a zis. Într-o clipă, ca o lovitură de trăsnet, un noian 
de gânduri năpădi inima Suzannei. Fulgerul iubirii 
adevărate mistuise deodată toate relele buruieni răsărite 
sub valul libertinajului şi-al petrecerilor. Într-o clipă înţelese 
cât de mult pierdea din sfinţenie şi din măreție, veştejindu- 
şi astfel viaţa în van. Ceea ce în ochii săi cu o seară mai 
înainte, nu era decât o şagă, devenise acum deodată o 
sentinţă gravă; începuse să se îndoiască de sorții 
succesului. Neputinţa de a obţine ceva, sărăcia lui 
Athanase, nădejdea că s-ar putea pricopsi şi că, atunci când 
se va întoarce de la Paris cu mâinile pline, avea să-i poată 
spune: „le-am iubit!” - soarta (dacă vă place) - toate astea 
la un loc zvântaseră binefăcătoarea mană. Ambiţioasa 
codană ceru sfios să vorbească o clipă cu doamna Granson, 
iar aceasta o conduse în iatacul ei. Când Suzanne ieşi, privi 
pentru a doua oară pe Athanase care şedea neclintit şi-şi 
stăpâni cu greu lacrimile. Cât despre doamna Granson, ea 
nu mai putea de bucurie! Avea, în fine, o armă cumplita 
împotriva lui du Bousquier, putea de-acum să-i dea lovitura 
de moarte. De altfel, făgăduise sărmanei ademenite 
concursul tuturor doamnelor ce se ocupau de opere de 


caritate şi a tuturor comanditarelor Societăţii Materne; 
presimţea că trebuie să facă vreo duzină de vizite şi c-avea 
să fie foarte ocupată, iar în timpul acesta, peste capul 
bătrânului burlac aveau să se strângă norii unei groaznice 
furtuni. Cavalerul de Valois, care presimţise întorsătura ce 
avea s-o ia această afacere, era departe de a se aştepta la 
un scandal atât de mare. 

— Nu uita dragă, spuse doamna Granson fiului său, că 
astă-seară cinăm la domnişoara Cormon, îmbracă-te aşadar 
mai cu grijă. Rău faci că nu te ocupi puţin şi de persoana ta; 
parcă ai fi un golan. Pune-ţi cămaşa frumoasă cu jabou, 
costumul verde de postav de Elbeuf. Am şi eu socotelile 
mele, încheie ea cu un aer isteţ. De altfel, domnişoara 
Cormon pleacă la Prebaudet şi va fi multă lume la dânsa. 
Când un tânăr e de însurat, trebuie să pună la bătaie toate 
mijloacele pentru a plăcea. Dacă fetele ar spune adevărul, 
Doamne, cât de mirat ai fi, băiete, să ştii din ce pricină se- 
ndrăgostesc ele! Câteodată-i destul să vadă cum un bărbat 
trece călare în capul unei coloane de artilerişti sau să-l fi 
zărit la bal cu nişte haine mai acătării. Câteodată, o anumită 
înclinare a capului, o poză melancolică dau icoana unei vieţi 
întregi; ne făurim un adevărat roman după chipul eroului 
(când acesta poate că nu este decât o bestie) - şi căsătoria-i 
gata. Aruncă-ţi o privire la domnul cavaler de Valois, 
studiază-l şi însuşeşte-ţi bunele sale maniere; vezi şi tu ce 
firesc se prezintă el; n-are aerul tău ţeapăân! Mai vorbeşte şi 
tu din când în când; s-ar zice că n-ai habar de nimic, tu care 
ştii să vorbeşti ebraică! 

Athanase îşi ascultă mama c-un smerit aer de mirare, apoi 
se sculă, îşi luă şapca şi porni spre Primărie, punându-şi 
întrebarea: 

— Oare să-mi fi ghicit mama taina? 

Trecu pe strada Val-Noble, unde locuia domnişoara 
Cormon - mica plăcere pe care şi-o îngăduia în fiece 
dimineaţă; gândea atunci în inima lui mii şi mii de lucruri 
fantastice: „Desigur, nici nu-i poate trece prin minte că prin 


faţa casei ei trece acum un tânăr care o iubeşte mult, care i- 
ar fi credincios, care nu i-ar căşuna niciodată vreo 
supărare, care ar lăsa-o să-şi vadă singură de avere. 
Doamne! Ce ursită! În acelaşi oraş, la doi paşi unul de altul, 
ne găsim în asemenea condiţii încât nimic nu ne poate 
apropia. Ce ar fi să-ncerc să-i vorbesc astă-seară?” 

În timpul acesta, Suzanne se întorcea la mama ei, cu 
gândul la bietul Athanase. Ca multe femei profund 
îndrăgostite, se simţea în stare să facă din frumosul său 
trup o treaptă şi un mijloc pentru ca Athanase să-şi poată 
cuceri neîntârziat laurii. 

Acum însă va fi nevoie să vizităm puţin locuinţa acestei 
fete bătrâne, către care converg atâtea interese şi la care 
autorii acestei scene aveau să se întâlnească, cu toţii, chiar 
în acea seară, afară de chipeşa şi inimoasa Suzanne: 
aceasta din urmă - ca şi Alexandru - avusese curajul să dea 
foc corăbiilor la începutul vieţii şi să înceapă lupta cu un 
păcat închipuit; dispărea deci din arenă tocmai în clipa în 
care stârnise cel mai viu interes. De altfel, dorinţele-i fură 
împlinite întocmai: câteva zile mai târziu părăsea oraşul de 
baştină doldora de bani şi de găteli superbe, printre care se 
remarca o minunata rochie de rips verde şi o fermecătoare 
pălărie verde căptuşită cu roz, dar de la cavaler; această 
toaletă o îndrăgea dintre toate, chiar mai mult decât banii. 
Dacă domnul de Valois ar fi venit la Paris în timpul 
succeselor ei, cu siguranţă ar fi părăsit totul pentru el. 
Asemenea nevinovatei Suzana din Biblie, pe care bătrânii 
abia o întrevăzuseră, ea se stabili fericită şi plină de 
speranţe la Paris, în timp ce toi Alencon-ul îi deplângea 
nenorocirile - de altfel privite cu atât de vie compătimire de 
doamnele membre ale societăţilor de caritate şi 
maternitate. 

Suzanne era tipul acelor frumuseți normande care - după 
socoteala unui medic învăţat - alcătuiesc cam o treime din 
monstruosul dever ce-l cere Parisul; cu toate acestea, reuşi 
să se menţină pe treptele cele mai ridicate şi mai decente 


ale galanteriei. Într-o epocă în care - după spusele 
cavalerului de Valois - „femeia nu mai exista”, Suzanne se 
numi doamna du Valnoble; în alte vremuri ar fi devenit 
poate rivala unei Rodhope, Imperia sau Ninon51. Unul 
dintre cei mai distinşi scriitori ai Restauraţiei a luat-o nu de 
mult sub protecţia lui; poate, într-o bună zi, se vor şi 
căsători. Este ziarist şi deci mai presus de opinia publică, de 
vreme ce scorneşte câte o ştire din şase în şase ani. 

În Franţa, în mai toate prefecturile de rangul doi, există 
câte un salon în care se întruneau persoane considerabile şi 
considerate, care totuşi nu erau propriu-zis crema 
societăţii. Stăpâna şi stăpânul salonului se numărau desigur 
printre somităţile oraşului şi erau primiţi pretutindeni unde 
le-ar îi plăcut să meargă; nu se dădea serbare sau masă 
diplomatică la care să nu fie şi ei poftiţi; în schimb, 
castelanii, pairii52 cu întinse moşii, marea societate a 
departamentului - nu-i frecventau, rămânând în limita unor 
stricte vizite făcute de unii sau de alţii, a unei cine sau a 
unei serate acceptate şi întoarse. Acest salon mixt, în care 
mica nobilime îşi avea locul ei fix şi se întâlnea cu clerul şi 
cu magistratura, exercita totuşi o mare influenţă în oraş. 
Mintea şi sufletul ținutului sălăşluiau aci, în această 
societate sănătoasă şi fără de ifose, în care fiece invitat 
cunoştea veniturile vecinului, în care se profesa o deplină 
indiferenţă faţă de lux şi toaletă, socotite drept nişte 
fleacuri în comparaţie cu o sfoară de moşie de zece sau 
douăsprezece pogoane, a cărei achiziţie fusese plănuită 
mulţi ani înainte şi iscase nesfârşite combinaţii diplomatice. 
Neclintit în prejudecățile sale (bune sau rele), acest cenaclu 
mergea mereu pe acelaşi făgaş, neprivind nici înainte, nici 
înapoi. Nu ar fi admis absolut nimic importat de la Paris, 
fără un serios examen prealabil; n-avea nevoie nici de 
caşmiruri şi nici de inscripţiile din Marea Carte; puţin îi 
păsa de noutăţi, nu citea nimic şi se complăcea în a ignora 
şi ştiinţa, şi literatura, şi invențiile industriale. Obţinea 
înlăturarea unui prefect necorespunzător, iar dacă 


administraţia s-ar fi împotrivit, atunci îl izola întocmai ca 
albinele ce-ngroapă-n ceară un melc ce ar fi urcat nepoftit 
în fagurele lor. În sfârşit, de cele mai multe ori, flecărelile 
deveneau sentinţe solemne. Iată de ce - cu toate că în 
aceste saloane nu se jucau cărţi - femeile tinere îşi făceau 
foarte rar apariţia, venind, cel mult, să capete încuviințarea 
asupra felului cum s-au purtat, sau să primească o 
consfinţire a importanţei lor. Această supremație de care se 
bucura câte o casă, deşi jignea adesea amorul propriu al 
câtorva localnici, îi consola pe de altă parte de anumite 
cheltuieli de pe urma cărora profitau. Dacă nu se găsea 
nimeni care să poată ţine un asemenea salon, persoanele cu 
vază alegeau atunci, drept punct de întâlnire, locuinţa unei 
fiinţe paşnice, care ducea o viaţă tihnită şi care atât prin 
firea cât şi prin situaţia ei nu stânjenea pe nimeni - prezida 
fără să aducă vreo vătămare vanităţilor sau intereselor lor. 
Aşa se întâmplase şi la Alencon. 

Aristocraţia oraşului se întrunea de multă vreme în 
saloanele fetei bătrâne care nu bănuia că averea ei era 
vizată de doamna Granson, verişoara ei îndepărtată, 
precum şi de cei doi burlaci ale căror tainice năzuinţe le-am 
destăinuit mai sus. Domnişoara Cormon locuia cu unchiul ei 
din partea mamei, odinioară vicar general al Episcopiei de 
Seez; acesta îi fusese tutore şi ea urma să-i fie 
moştenitoare. Familia (a cărei ultimă spiţă era astăzi Rose- 
Marie-Victorie Cormon) fusese socotită cândva printre cele 
mai însemnate ale provinciei, cu toate că avea o obârşie 
neînsemnată, se încuscrise de mai multe ori cu nobilimea şi 
dăduse pe vremuri ducilor de Alencon un număr de 
intendenţi, mai mulţi magistrați de vază precum şi câţiva 
prinți ai Bisericii. 

La Adunarea Statelor Generale53, domnul de Sponde, 
bunicul ei din partea mamei, fusese alesul nobilimii, iar mai 
târziu, tatăl ei, domnul Cormon, alesul burghezimii; însă 
niciunul, nici altul nu primiseră această demnitate. De 
aproape o sută de ani, descendentele acestei spiţe se 


măritau cu nobili din provincie; în felul acesta, familia 
dăduse atâtea vlăstare ducatului, încât ramificaţiile ei se 
împleteau în mai toţi arborii genealogici. Nici o altă viţă 
burgheză nu se asemăna mai mult cu boierimea decât 
aceşti Cormoni. 

Casa domnişoarei Cormon fusese durată sub Henric al IV- 
lea de către Pierre Cormon, intendent al ultimului duce de 
Alencon şi aparținuse întotdeauna numai acestei familii. Din 
toate bunurile la vedere, acest imobil ispitea cel mai mult 
pe cei doi bătrâni îndrăgostiţi - deşi, departe de a aduce 
vreun venit, locuinţa ăsta era un izvor de cheltuieli; însă 
fiindcă anevoie poţi găsi într-un orăşel de provincie o casă 
care să fie aşezată în plin centru, scutită de vecini 
supărători, să fie frumoasă pe dinafară şi totodată comodă 
pe dinăuntru, tot Alencon-ul împărtăşea această invidie. 
Bătrâna reşedinţă era aşezată în chiar mijlocul străzii du 
Val-Noble, greşit numită le Val-Noble (fără îndoială din 
pricina cotului pe care-l face acolo apa Brillantei, râuleţul 
ce străbate Alencon-ul). Clădirea se deosebea prin acea 
arhitectură viguroasă care înflorise sub domnia Mariei de 
Medici54. Cu toate că era zidită din granit. - piatră ce se 
lucrează anevoie - toate colţurile, precum şi pervazurile 
ferestrelor şi ale uşilor, erau cioplite în formă de „diamant”. 
Imobilul avea un singur etaj aşezat deasupra unui parter, 
cu acoperişul foarte înalt; - avea ferestrele în relief, cu 
timpanele sculptate, destul de elegant încastrate în 
streaşina căptuşită cu plumb; iar pe dinafară, imobilul era 
garnisit cu balustrade. Între ferestre se afla câte un jgheab, 
un bot de animal fără trup, care vărsa apele ploii pe nişte 
lespezi mari de piatră prevăzute cu cinci scurgeri. Zidurile 
casei se sfârşeau cu nişte creste pe care erau aşezate nişte 
buchete de plumb, simbol al burgheziei de atunci (numai 
nobilimea avea dreptul de a pune pe casă morişti de vânt). 
În dreptul curţii, pe dreapta, erau şoproanele şi grajdurile; 
la stingă bucătăria, magazia de lemne şi spălătoria. 


Unul dintre canaturile porţii mari rămânea mereu deschis, 
iar printr-o uşă mică, joasă, prevăzută cu un clopoței şi cu o 
ferestruică, trecătorii puteau zări în mijlocul curţii mari, un 
strat de flori împrejmuit cu un gărduleţ de lemn câinesc. 
Câţiva trandafiri, micşunele, muşcata-dracului, crini şi 
grozame de Spania alcătuiau rondul, împrejurul căruia se 
mai aşezau, pe tot timpul verii, ciubăre cu dafini, arbori de 
rodii şi mirt. După curăţenia migăloasă care domnea în 
curte şi-n dependinţe, un străin ar fi putut de îndată 
presimţi prezenţa unei fete bătrâne. Ochiul care 
supraveghea aici atent totul nu putea fi decât al unei 
persoane neocupate, iscoditoare, conservatoare - aceasta 
nu atât prin firea ei, cât prin nevoia de acţiune. Doar o 
domnişoară bătrână, care caută să-şi facă de lucru spre a 
nu-şi irosi zilele veşnic goale, ar fi fost în stare să pună să se 
plivească iarba crescută între pietrele caldarâmului, să se 
curețe crestele zidurilor, să se măture necontenit, să nu 
lase niciodată netrase coviltirele de piele ale şopronului. 
Numai o persoană lipsită de ocupaţie ar fi fost în stare să 
întroneze o asemenea ordine olandeză într-o mică provincie 
situată tocmai între Bretania şi Normandia şi le Perche - 
ţinut în care oamenii deprinşi să trăiască fuduli, într-o 
deplină indiferenţă, nu se prea omoară pentru aşa-zisul 
confort. Cavalerul de Valois şi du Bousquier nu urcau 
niciodată dubla scară ce înconjura peronul acestei mari 
clădiri, fără ca să-şi spună că ar fi o reşedinţă mai potrivită 
pentru un pair sau pentru primarul oraşului. Deasupra 
peronului era o uşă cu geamuri, care dădea într-o 
antecameră, luminată de o a doua uşă asemănătoare, ce se 
deschidea pe un alt peron, spre grădină. Galeria dintre cele 
două intrări era pardosită cu lespezi roşii, iar pereţii 
îmbrăcaţi cu lambriuri până la înălţimea unui stat de om; 
aici se afla un fel de bolniţă a portretelor de familie: unele 
păţiseră ceva pe la ochi, altele erau cojite la umăr; un 
strămoş îşi ţinea pălăria cu o mână invizibilă, altul devenise 
şchiop. 'Tot aici era garderoba, unde se puneau paltoanele, 


galenţii, galoşii, umbrelele, pălăriile şi şubele - locul unde 
fiecare obişnuit al casei îşi lăsa bagajul la sosire şi-l relua la 
plecare. De-a lungul pereţilor fuseseră aşezate bănci 
pentru servitorii care-şi conduc stăpânii cu felinarele, 
precum şi o sobă mare ca să-nfrunte crivățul ce sufla 
deopotrivă din curte şi dinspre grădină. Imobilul era aşadar 
împărţit în două părţi egale: de o parte, spre curte, se afla 
cuşca scării, o sufragerie cu vedere spre grădină, apoi un 
oficiu care comunica direct cu bucătăria. De cealaltă parte 
era salonul luminat de patru ferestre, apoi două camere 
mai mici: una spre grădină, în chip de budoar, iar cealaltă - 
care primea lumina dinspre curte - servind de birou. La 
primul cat se afla un apartament ce ar fi putut folosi unui 
menaj, locuinţa bătrânului părinte Sponde. Mansardele 
aveau numeroase chiţimii, desigur, de mult locuite de 
şobolani şi şoareci. Domnişoara Cormon tot povestea 
cavalerului de Valois despre isprăvile nocturne ale acestor 
rozători şi se mira de zădărnicia mijloacelor folosite pentru 
a-i stârpi. Grădina se întindea cam pe o jumătate de pogon 
şi se termina pe malul sclipitoarei Brillante, astfel numită 
din pricină că pe fundul albiei licăreau nenumărate aşchii 
de mică, piatră pe care însă n-o mai reîntâlneai şi în Val- 
Noble, unde apele gârlei sărace primeau scursorile 
boiangiilor şi gunoaiele industriale de prin tot târgul. Ca în 
mai toate oraşele de provincie prin care curge un râu, 
taluzul opus grădinii domnişoarei Cormon era ticsit de 
dughene unde se practicau meşteşuguri dubioase. Din 
fericire, locatarii de pe malul vecin erau oameni paşnici; 
câţiva burghezi, un brutar, un boiangiu şi nişte stoleri. 
Grădina fusese sădită cu flori obişnuite şi se termina printr- 
o terasă ce domina malul în chip de chei şi de la care, prin 
câteva trepte, puteai cobori până la apele Brillantei. Pe 
balustrada acestei terase trebuie să vă închipuiţi nişte mari 
vase de faianţă albastră şi albă, din care se revărsau 
micşunelele; pe dreapta şi pe stânga, de-a lungul zidurilor 
megieşe, la umbra unor tei, mai erau două pavilioane. Vă 


veţi face astfel o părere asupra priveliştii de o pudică 
naivitate şi de o calmă neprihănire. Malul din faţă, cu casele 
sale de un aspect nevinovat, cu apa sărăcăcioasă a 
Brillantei, înfăţişează o privelişte simplă şi burgheză; pe de 
lături se zăresc umbrarele lipite da zidurile vecine şi 
venerabilul edificiu al familiei Cormon. O, neasemuită pace! 
Ce linişte! Nimic pompos, dar şi nimic trecător: totul părea 
acolo a fi durat pentru veşnicie. Parterul reşedinţei era 
folosit pentru recepții. Totul avea un iz de provincie 
străbună şi neclintită. Marele salon pătrat, cu patru uşi şi 
patru ferestre, era lambrisat cu o lemnărie cenuşie. O 
singură oglindă, lungă şi îngustă, deasupra căminului, iar în 
sus, între ferestre, erau zugrăvite „Orele” călăuzind mersul 
„Zilei”. Acest gen de pictură năpădise pereţii deasupra 
tuturor uşilor; artistul născocise şi aici veşnicele sale 
„Anotimpuri”, cu puzderia de nesuferiţi îngeraşi care 
apăreau secerând, semănând, dându-se pe gheaţă sau 
aruncând petale de flori - aşa cum îi găseşti planând pe 
pereţii celor mai multe imobile din centrul Franţei. Fiece 
fereastră era împodobită cu perdele de damasc verde, 
strânse în şnururi cu ciucurii mari şi sumese în chip de 
baldachine. Mobila capitonată, vopsită şi lăcuită, înfăţişa (în 
medalioane pictate) fabulele lui La Fontaine şi se distingea 
prin rotunjimile-i întortocheate - eleganţă atât de căutată în 
veacul trecut; câteva scaune şi câteva fotolii începuseră să- 
şi arate marginile roase. Tavanul era despărţit în două 
printr-o grindă groasă, de mijlocul căreia atârna un 
candelabru vechi din cristal de rocă, învelit într-un tifon 
verzuliu. Pe cămin tronau două vase în albastru de Sevres, 
iar între cele două ferestre erau agăţate nişte policandre 
antice; un orologiu, împodobit cu o pictură inspirată din 
ultima scenă a operei Dezertorul de Sedaine55, arăta 
marea faimă şi preţuire de care se bucura acest autor. 
Orologiul era de aramă poleită şi înfăţişa unsprezece 
personaje, fiecare de patru şchioape înălţime; în fund, 
„dezertorul” ieşea din puşcărie între temnicerii săi; în faţa 


lui, o tânără femeie leşinată, într-o atitudine plină de 
graţie... Căminul, lopăţica şi cleştele de vatră erau de 
aceiaşi stil eu pendula. Lambriurile care căptuşeau pereţii 
fuseseră împodobite cu cele mai recente portrete de 
familie: doi Rigaud şi trei pastele ale lui La Tour56. Patru 
mese de joc, un joc de table, o masă de pichet se 
îngrămădeau în această încăpere mare, singura de altfel 
pardosită cu lemn5”7. 

În cabinetul de lucru, pereţii fuseseră acoperiţi în 
întregime cu lambriuri vopsite în lac vechi roşu, negru şi 
auriu, ce avea să dobândească, câţiva ani mai târziu, un 
preţ la care nici nu năzuia domnişoara Cormon; dar chiar 
de i-ar fi oferit o mie de scuzi pe fiecare tăblie, ea nu le-ar fi 
dat, căci din principiu nu voia să se despartă de nimica - 
niciodată. Provincia crede încă în comorile ascunse de 
străbuni. 

Budoarul - încăpere aci atât de inutilă - era tapisat în acea 
culoare numită vieux-perse58, după care umblă astăzi toţi 
amatorii stilului Pompadour. Pardosită cu lespezi negre şi 
albe, cu grinzi pictate în chip de tavan, sufrageria era 
împodobită cu acele straşnice bufete acoperite cu 
marmură, pe care în provincie le solicită bătălia neostoită a 
stomacurilor. Fresca ce împodobea pereţii reprezenta 
zăbrele năpădite de flori. Scaunele erau făcute din trestie 
lustruită, iar uşile din veritabil lemn de nuc. Totul întregea 
de minune aspectul patriarhal, vizibil atât pe dinafară cât şi 
pe dinăuntrul acestui imobil. Geniul provinciei împărăţea 
aici din plin: nimic prea nou sau prea vechi, nimic prea 
tânăr sau prea dichisit. O glacială exactitate stăpânea 
pretutindeni. 

Cei ce au călătorit prin Bretania şi prin Normandia, prin 
Maine sau Anjou, de bună seamă că au văzut cu toţii, în 
capitalele acestor provincii, case semănând mai mult sau 
mai puţin cu aceea a Cormonilor; într-adevăr, în genul său, 
clădirea reprezenta prototipul caselor burgheze din cea 
mai mare parte a Franţei şi de aceea descrierea ei îşi 


merită cu atât mai mult locul în această lucrare, cu cât 
explică şi reprezintă anumite moravuri şi idei. Cine nu 
simte, bunăoară, cât de paşnic şi de tipic se scurgea viaţa în 
acest bătrân edificiu? Mai era acolo, ceva sub nivelul 
Brillantei, o aşa-zisă „bibliotecă”, în butii bine legate în 
cercuri; iar colbul vremii, în loc de a le vătăma, doar mai de 
preţ le făcea; fiecare din opurile adunate era păstrat cu 
grija de care au parte, în aceste meleaguri sărace în 
podgorii, produsele încărcate de sevă, selecţionate, 
recomandabile prin vechiul lor iz şi provenind din teascurile 
din Burgundia, din Gasconia, din Touraine sau din părţile de 
sud ale Franţei. Nici nu făcea s-aduci vinuri proaste, când 
transportul lor costa atât de scump! 

Grupul statornic al prietenilor domnişoarei Cormon 
număra cam vreo sută cincizeci de inşi; unii se mai duceau 
pe la ţară, alţii mai cădeau bolnavi, ceilalţi călătoreau prin 
judeţ după treburile lor; dar rămâneau totuşi câţiva 
credincioşi care - în afara seratelor cu invitaţii - siliţi de 
împrejurări sau de o anumită vârstă să stea mereu locului, 
veneau zilnic; puţini dintre aceştia călătoriseră prin ţară, 
aproape niciunul nu părăsise provincia, iar câţiva fuseseră 
amestecați în mişcarea chouans-ilor. Acum se putea vorbi 
fără teamă despre acest război, mai ales de când răsplata 
aştepta pe eroicii apărători ai dreptei cauze. Domnul de 
Valois, unul dintre organizatorii ultimei răscoale a chouans- 
ilor, dădea de vreo şase luni dezlegarea câtorva feste a 
cărui victimă fusese un bătrân republican numit Hulot, 
comandantul unei jumătăţi de brigăzi cantonate în Alencon 
între 1798 şi 1800 şi care lăsase unele amintiri în ţinut (vezi 
Les Chouans59). 

Femeile nu se găteau prea mult, afară de miercurile, când 
domnişoara Cormon avea invitaţi la masă; la aceştia se 
adăugau oaspeţii de miercurea trecută ce veneau să-şi facă 
aşa-zisa „vizită de digestie”. Miercurea era aşadar zi de 
sindrofie; se adunau o mulţime de invitaţi şi musafiri 
întâmplători, care de care mai împopoţonaţi, unele femei îşi 


aduceau lucrul, tricotau, brodau; altele mai tinere roboteau 
fără sfială la nişte dantele de Alengon de pe urma cărora 
trăiau. Din calcul, unii bărbaţi îşi aduceau aci şi nevestele; 
căci tineret nu prea era; nu se puteau şopti acolo vorbe 
dulci la ureche fără a atrage luarea-aminte; nu era deci nici 
o primejdie pentru o fată sau pentru o femeie tânără să 
audă vorbe de dragoste. În fiecare seară, la ceasurile şase, 
în lunga antecameră se îngrămădeau aceleaşi obiecte: 
obişnuiţii casei îşi aduceau care bastonul, care paltonul, 
care felinarul. Aceste persoane se cunoşteau atât de bine, 
obiceiurile lor erau atât de patriarhale încât, dacă se 
întâmpla ca bătrânul părinte de Sponde sau domnişoara 
Cormon să nu fi coborât încă, atunci nici Perotte, jupâneasa, 
nici Jacquelin, feciorul şi nici bucătăreasa nu-i mai anunțau. 
Primul venit aştepta pe cel de-al doilea, apoi când se 
adunaseră în număr suficient ca să poată juca un pichet, un 
whist sau un boston, musafirii începeau partida fără să mai 
aştepte să vină părintele de Sponde sau domnişoara 
Cormon. Când se însera şi auzeau sunând, Perotte sau 
Jacquelin alergau s-aprindă lămpile. Când vedea lumină în 
salon, sosea încetişor şi părintele, în fiece seară, mesele de 
table, de pichet, cele trei mese de boston şi cea de whist 
erau complete, ceea ce făcea o medie pe zi de cam douăzeci 
şi cinci-treizeci de inşi, socotind şi pe chibiţii ce sporovăiau; 
dar adesea sa adunau mai mult de patruzeci. Atunci 
Jacquelin aprindea şi lustrele din birou şi budoar. Între opt 
şi nouă seara, slugile începeau să sosească în anticameră, 
venind după stăpânii lor şi - afară doar să fi izbucnit între 
timp vreo revoluţie - la ceasurile zece punct nu mai era 
nimeni în salon. La acea oră, obişnuiţii ieşeau pâlcuri- 
pâlcuri pe stradă, discutând mai departe despre unele 
proiecte sau făcând anumite consideraţii în legătură cu 
sforile de moşie la care râvneau, cu împărţirea averilor, cu 
zâăzaniile ivite între diverşi moştenitori; sau cu anumite 
pretenţii ale aristocrației. Ai fi putut să crezi că erai la Paris, 
la ieşirea de la un spectacol. 


Unii vorbeau mult despre poezie, fără să aibă habar de aşa 
ceva; sau se trezeau forfecând moravurile provinciale. Dar 
ia aşezaţi-vă la gura sobei, cu cotul pe genunchi şi proptiţi- 
vă fruntea-n mina stângă. Apoi, dacă v-aţi pătruns bine de 
această dulce şi monotonă atmosfera, de priveliştea 
aceasta, de casa şi de interiorul ei, cu lumea şi interesele 
îngroşate de micimea spiritului (aşa cum ar fi o pojghiţă de 
aur între filele unui pergament) - chibzuiţi bine: oare 
aceasta să fie viaţa? Şi încercaţi să faceţi deosebirea între 
cel care s-a apucat să cioplească rațe pe obeliscurile 
egiptene şi între cel care a jucat douăzeci de ani în şir 
partide de boston cu du Bousquier, cu domnul de Valois, cu 
domnişoara Cormon, cu preşedintele Tribunalului, cu 
procurorul regelui, cu părintele de Sponde, cu doamna 
Granson e tutti quanti60? Dacă revenirea aceloraşi paşi, zi 
de zi, întocmai pe aceleaşi cărări, nu constituie fericirea, 
apoi totul aci era jucat cu atâta măiestrie, încât mânaţi de 
furtuna unei vieţi frământate, aceşti oameni ajungeau să 
cugete totuşi la binefacerile liniştii ca la o adevărată 
fericire. 

Pentru a evalua importanţa componenţei salonului 
domnişoarei Cormon, menţionăm că du Bousquier - 
statistician înnăscut al societăţii timpului - evalua numărul 
celor care-l vizitau echivalent cu un mai puţin de o sută 
treizeci de voturi la Colegiul electoral, însumând, o sută 
optzeci de mii livre rentă, învestită în latifundiile ținutului. 
Totuşi, oraşul Alencon nu era reprezentat în întregime de 
acest cerc, întrucât înalta aristocrație îşi avea propriul ei 
salon; apoi nu trebuie dat uitării salonul perceptorului 
general care, din voinţa guvernului, ajunsese ca un fel de 
han administrativ, unde lumea putea să danseze şi să 
cârtească, să zburde, să iubească şi să înfulece. Aceste două 
saloane erau în legătură cu casa Cormon - şi viceversa - 
prin mijlocirea câtorva persoane ce frecventau ambele 
cercuri; salonul Cormon judeca însă fără îngăduinţă tot 
ceea ce se petrecea în celelalte două tabere: comenta luxul 


oaspeţilor, discuta despre îngheţata servită la - baluri, 
forfeca purtarea femeilor, toaletele şi orice s-ar fi ivit nou pe 
acolo. 

Paravanul social sub care se ascundea toată această 
şleahtă, era însăşi domnişoara Cormon, care trebuia, În 
chip firesc, să devină țelul adânc al ambiţiei cavalerului de 
Valois şi a lui du Bousquier. Pentru unul ca şi pentru 
celălalt, ea însemna deputăţia; apoi, pentru nobilul mire, 
demnitatea de pair; iar pentru furnizor, aceea de perceptor 
general. Întâietatea unui salon se cucereşte în provincie tot 
atât de anevoie ca şi la Paris, dar primatul acestuia era gata 
dobândit. A te însura aşadar cu domnişoara Cormon, 
aceasta echivala cu faptul de a domni în Alencon. Din cei 
trei pretendenți la mâna fetei bătrâne, singur Athanase 
iubea dezinteresat deopotrivă persoana şi averea 
domnişoarei. Situaţia acestor patru personaje (ca să folosim 
expresia la modă) nu alcătuia ea oare o dramă ciudată? Era 
într-adevăr ceva straniu să vezi aceşti trei tainici potrivnici 
adunaţi în jurul fetei bătrâne care nu ghicea nimic, în pofida 
unei nestăpânite şi bine întemeiate dorinţe de a se mărita! 
Dar, cu toate că împrejurările făceau din acest celibat un 
lucru extraordinar, nu este greu de explicat cum şi de ce - 
în ciuda averii şi a celor trei îndrăgostiţi - ea rămăsese încă 
fată mare. În primul rând, după datina casei, domnişoara 
Cormon nădăjduise întotdeauna să se mărite cu un 
gentilom; dar între 1789 şi 1799, evenimentele fuseseră 
puţin prielnice cerinţelor sale. Deşi râvnea să ajungă soţia 
unui nobil, se temea totuşi nespus de mult de Tribunalul 
revoluţionar. Aceste două sentimente, la fel de puternice, o 
făcuseră să se stăpânească, rămânând în aşteptare, potrivit 
unei legi adevărate atât din punct de vedere estetic cât şi 
static. 

De altfel, această stare de nesiguranţă este pe placul 
fetelor, atâta vreme cât ele se cred încă tinere şi în măsură 
să-şi poată alege soţul. Se ştie că în Franţa, sistemul politic 
napoleonian a avut drept urmare văduvi rea multor femei. 


În timpul domniei împăratului, moştenitoarele se 
înmulţiseră în număr disproporționat faţă cu numărul 
însurăţeilor. Când Consulatul restabili ordinea internă, 
greutăţile externe nu erau de natură să uşureze întru nimic 
căsătoria domnişoarei Cormon, rămasă tot atât de greu de 
realizat ca şi în trecut. Dacă pe de o parte Rose-Marie- 
Victoire refuza să ia un bătrân, pe de alta, teama de ridicol 
şi anumite împrejurări o opreau să se mărite cu un bărbat 
foarte tânăr; iar familiile îşi căsătoreau îndeobşte foarte de 
timpuriu odraslele, spre a le feri de arcanul recrutării. În 
sfârşit, dintr-un instinct îndărătnic de proprietăreasă, n-ar 
fi vrut să-şi lege viaţa de un soldat; căci n-avea de gând să 
ia un bărbat pentru a-l dărui împăratului, ci voia să şi-l 
păstreze numai pentru sine. Între 1804 şi 1815 îi fu deci eu 
neputinţă să lupte împotriva tinerelor fete care-şi smulgeau 
cele mai bune partide, împuţinate de altfel de focul 
războiului. Dar în afară de preferinţele sale nobiliare, 
domnişoara Cormon mai avea şi o altă scuzabilă manie: 
dorea să fie iubită numai pentru sine. Nici nu vă puteţi 
închipui până unde putuse s-o ducă această dorinţă. 
Bunăoară, se folosise de toată iscusinţa spre a întinde mii 
de capcane adoratorilor săi, cu ţinta de a le pune la 
încercare sentimentele. Capcanele fuseseră atât de bine 
întinse, încât nefericiţii căzură unul după altul, doborâţi de 
ciudatele încercări pe care, fără de ştirea lor, le arunca în 
calea lor... Domnişoara Cormon nu-şi cerceta peţitorii - îi 
iscodea. O vorbă spusă cu uşurinţă, o glumă deseori prost 
înţeleasă era de ajuns pentru a îndepărta pe solicitant, ca 
fiind nevrednic: respectivul n-avea nici inimă, nici 
delicateţe; unul era un făţarnic şi un păgân; altul voia să-i 
taie pădurea şi să fraga, sub pretextul căsătoriei, diverse 
avantaje: celălalt ar fi fost incapabil s-o facă fericită; colo 
găsea o podagră ereditară; ici o înspăimântau antecedente 
de imoralitate. 

Întocmai ca Biserica, domnişoara Cormon pretindea 
pentru altarele sale un preot chipeş: şi mai voia să fie 


aleasă pentru preţioasă-i urâţenie şi pentru pretinsele-i 
cusururi; cam în felul cum celelalte femei doresc să fie alese 
pentru calităţi absente sau chiar pentru o frumuseţe 
închipuită. Ambiţia domnişoarei Cormon îşi avea rădăcinile 
în cele mai delicate sentimente ale femei; socotea că-şi va 
desfăta iubitul, dându-şi în vileag abia după căsătorie 
nenumăratele sale virtuţi ascunse, după cum alte femei dau 
la iveală, cu timpul, nenumărate defecte tăinuite până 
atunci cu grijă...! Din păcate, însă, rămăsese o neînţeleasă: 
vrednica fecioară nu întâlnise decât suflete josnice, 
stăpânite de interese vulgare, care nu apreciau frumoasa 
chibzuială a simţămintelor. Cu cât păşea spre acea fatală 
epocă numită atât de ingenios a doua juneţe, cu atât sporea 
şi neîncrederea ei. Se străduia să apară sub un aspect cât 
mai puţin avantajos; şi îşi jucase atât de bine rolul, încât 
ultimii pretendenți şovăiau să-şi mai lege soarta de o fiinţă 
al cărui virtuos joc de-a baba-oarba le impunea osteneala 
de a o cunoaşte, iar cu aşa ceva nu prea socoteau să-şi bată 
capul cei ce căutau o virtute dintr-o bucată. Era stăpânită 
de necontenite temeri de a fi peţită numai pentru avere, 
încât devenise peste măsură de bănuitoare; începuse acum 
să dea ghes oamenilor bogaţi, dar aceştia puteau oricum 
face căsătorii strălucite; de oamenii săraci se ferea socotind 
că n-ar putea fi dezinteresaţi - şi pe dezinteres, într-o 
asemenea împrejurare, ea punea mare preţ; aşa fel încât, 
după atâtea trieri şi experienţe, căpătase o viziune ciudată 
asupra oamenilor trecuţi prin ciur şi prin sită. Începând să 
dispreţuiască toţi bărbaţii, după fiece gând de căsătorie 
ratată, sărmana domnişoară ajunsese să-i vadă pe toţi într-o 
falsă lumină. Drept urmare, caracterul său deveni ursuz, 
vorbele-i erau presărate cu oarecare amărăciune şi 
privirea-i deveni mai severă. Celibatul o împinse la o tot mai 
mare rigiditate în moravuri: nemaiavând ce face, încerca să 
se şlefuiască tot mai mult. Vrednică răzbunare: diamantul 
brut respins de oameni, îl cioplea acum pentru Dumnezeul 
După un timp, opinia publică îi deveni potrivnică, căci 


lumea înţelege că, dacă singură ai luat hotărârea să te 
căsătoreşti, înseamnă fie c-ai scăpat tu ocazia, fie c-ai 
respins un pretendent. Oamenii văd atunci în acest refuz 
pricini tainice, întotdeauna rău înţelese. Unul spune că eşti 
hâdă la trup; altul îţi atribuie cine ştie ce cusururi ascunse. 
Dar sărmana noastră fată era inocentă ca un înger, 
sănătoasă ca un copil şi plină de bunăvoință - căci natura o 
hărăzise tuturor plăcerilor, bucuriilor şi ostenelilor 
maternității. 

Totuşi, domnişoara Cormon nu afla în sine împlinirea 
dorințelor sale. Era înzestrată cu acea frumuseţe, 
impropriu numită „frumuseţea diavolului”, care nu-i altceva 
decât o neprefăcută prospeţime tinerească; din punct de 
vedere teologic, fireşte că dracul nu poate fi frumos, 
expresia puţind fi răstălmăcită doar în sensul 
neastâmpăratei sale râvne de împrospătare. Picioarele 
moştenitoarei nu erau nicidecum înguste şi chiar plate. 
Gambele pe care şi le arăta - fără nici un gând râu - ori de 
câte ori îşi ridica fusta, atunci când ieşea pe ploaie de acasă 
sau de la biserica Saint-Leonard, nu prea erau pe măsura 
unei femei, ci mai curând nervoase, vânjos arcuite, ca ale 
unui matelot. Durdulie ca o doică şi nu prea mlădie, avea 
braţe puternice şi grăsune, mâini rumene - totul în armonie 
cu înfăţişarea opulentă şi carnaţia albă, a unei frumuseți 
normande. Ochii săi de o culoare spălăcită erau puţin 
bulbucaţi, dând obrazului ei rotunjor, cu trăsături lipsite de 
nobleţă, acel aer de mirare şt de blinda simplicitate ce se 
potrivea cu situaţia ei de fată bătrână; chiar de ar fi fost mai 
puţin nevinovată, desigur ar fi părut că este. Nasul ei acvilin 
contrasta cu fruntea îngustă, căci rar se întâmplă ca un 
asemenea nas să nu se armonizeze cu o frunte frumoasă. În 
pofida buzelor cărnoase şi roşii. - dovada unei mari 
bunătăţi - această frunte lipsită de idei arăta că inima nu 
putea fi condusă de inteligenţă; avea desigur un suflet bun, 
însă fără de nici un har. Se ştie că defectele virtuţii sunt 


cântărite cu severitate, pe câtă vreme calităţile viciului sunt 
privite cu multă bunăvoință. 

Părul ei castaniu, de o neobişnuită lungime, dădea întregii 
sale făpturi acea frumuseţe care-şi are izvorul în putere şi 
în belşug - cele două trăsături de seamă ale caracterului 
domnişoarei Cormon. Pe vremea când mai avea fumuri, nu-i 
displăcea să-şi întoarcă faţa în profil ca să i se poată vedea o 
foarte frumoasă ureche, admirabil reliefată de albul vioriu 
al gâtului şi al tâmplelor şi pusă şi mai mult în valoare de 
bogăţia părului. Astfel privită - într-o rochie de bal - de 
bună seamă că putea să pară frumoasă. Făptura ei, talia 
vânjoasă, înfăţişarea ei sănătoasă şi plină de viaţă, făceau 
pe ofiţerii Imperiului să exclame: faină bucăţică! 

Însă cu timpul, pe nesimţite, buna ei stare trupească 
(urmare a unei vieţi tihnite şi cuminţi) făcuse să i se întindă 
în chip atât de anost grăsimea pe corp, încât nu mai 
rămăsese nimic aproape din vechea înfăţişare. În clipa 
aceea, nici un corset nu mai putea subţia şoldurile bietei 
fete, care arăta otova. Contururile armonioase ale pieptului 
pieriseră şi ele, iar rotunjimea formelor îţi dădea temeri că, 
dacă s-ar apleca, şi-ar putea pierde echilibrul. Natura însă 
cumpănise într-aşa fel, încât întrebuinţarea mincinoasă a 
oricărei tournoure6l devenise de prisos. La ea totul era 
adevărat. Având o triplă guşă, gâtul i se scurtase, ceea ce 
într-o măsură stingherea ţinuta capului, N-avea zbârcituri, 
ci numai nişte falduri; iar glumeţii pretindeau că pentru a 
nu se opări, se pudra pe la încheieturi, cum îşi pudrează 
mamele pruncii. Această făptură rotofeie oferea unui tânăr 
zăpăcit de dorinţe ca Athanase, tocmai acest fel de atracţii 
care aveau să-l scoată din minţi. Cei cu imaginaţia 
tinerească, plină de nesaţ şi curaj, zăbovesc bucuros în 
desfătare pe toate aceste pajişti vii. Durdulia potârniche 
momea cuţitele hulpavului. Mulţi parizieni înglodaţi în 
datorii s-ar fi resemnat, desigur, să facă fericirea 
domnişoarei Cormon. lată însă că sărmana bătuse pe 
muche cei patruzeci de ani! Şi după ce vreme îndelungată 


se străduise să pună la bătaie tot ceea ce face farmecul unei 
femei - rămânând însă mai departe fată - începuse acum 
să-şi călească virtutea prin practicarea celor mai aspre 
discipline religioase. Se adresă atunci Bisericii, această 
consolatoare a fecioarelor. De vreo trei ani de zile 
duhovnicul său o îndrumă în chip destul de prostesc, pe 
drumul spinos al mortificaţiilor, recomandându-i să se 
deprindă cu acea disciplină care (dacă dăm crezare 
medicinii moderne) produce un efect tocmai contrar celui 
scontat de sărmanul preot, ale cărui cunoştinţe igienice nu 
puteau fi desigur prea vaste. Aceste absurde practici 
începeau să imprime pe faţa domnişoarei Cormon o 
coloratură monastică, iar fata bătrână deznădăjduia, 
văzând cum pe tenul ei dalb începeau să apară nuanţe 
gălbejii, prevestind sorocul vârstei... Uşorul tulei care-i 
împodobea buza superioară tindea să crească şi începuse 
să arate ca o dâră de fum. Tâmplele străluceau. În sfârşit, 
toată fiinţa ei începea să se veştejească... Era ştiut în 
Alenqon că domnişoara Cormon avea tulburări ale 
aparatului circulator; făcuse confidenţe cavalerului de 
Valois, căruia îi şi povestea de băile de picioare 
tămăduitoare pe care le încerca, şi cu care punea la cale 
anumite leacuri înviorătoare. Hâtrul cumătru îşi scotea 
atunci tabachera şi - trăgând anumite concluzii - privea la 
principesa Goritza. 

— Adevărata datorie, scumpă domnişoară, ar fi să ai un soţ 
bun şi chipeş. 

— Dar în cine să mi te încrezi? ofta ea. 

Cavalerul făcea atunci vânt firelor de tutun presărate prin 
faldurile de mătase sau pe vesta sa. Pentru toată lumea, 
acest gest ar fi fost foarte firesc; dar pe biata fată o umplea 
de îngrijorare. Violenţa pasiunii sale, fără de obiect, era atât 
de mare, încât Rose nu mai cuteza să privească un bărbat 
drept în ochi, de teamă să nu i se ghicească în priviri 
simţământul ce o mistuia. Cu toate că se simţea încă atrasă 
de oamenii care i-ar fi putut fi pe plac, printr-un capriciu 


(care nu era poate decât continuarea vechii sale tactici), ea 
îi trata cum nu se poate mai tăios; până într-atât se temea 
de a fi învinovăţită că, într-o nebunească pornire, le-ar face 
avansuri. Cea mai mare parte a anturajului său - mai toţi 
incapabili să preţuiască întotdeauna aceste motive atât de 
nobile - explicau felul ei de a se purta al celibatarei drept o 
răzbunare pentru cine ştie ce refuz ce l-ar li îndurat, sau pe 
care ar îi vrut să-l preîntâmpine. 

La începutul leatului 1815, domnişoara Cormon atinse 
vârsta fatală şi mărturisită de patruzeci şi doi de ani. 
Obsesia ei devenise atunci atât de puternică, încât ajunsese 
aproape o maniacă: simţea cum îi scapă ultimul prilej de a 
mai fi mamă - fiindcă ceea ce dorea ea cu înflăcărare şi cu o 
naivitate îngerească, era tocmai să aibă copii. Nimeni din 
Alenqon n-ar fi putut pune, pe seama acestei fete virtuoase, 
vreo dorinţă de dragoste destrăbălată; ea iubea în stil 
mare, fără să aibă idee de ce este dragostea; era ca o 
neputincioasă Agnes catolică, tocmai când ar fi fost vorba 
de a născoci un singur şiretlic al Agnes-ei lui Molicre62. De 
vreo câteva luni încoace, trăgea nădejde în vreo întâmplare 
fericită. Concedierea trupelor imperiale şi refacerea 
armatei regale pricinuise oarecare schimbări în ursita 
multor bărbaţi care reveneau - unii cu solda pe jumătate, 
ceilalţi cu sau fără pensie - fiecare prin locurile lor de 
baştină, însufleţiţi cu toţii de dorinţa de a-şi îndulci soarta 
vitregă şi de a ajunge la un bun sfârşit care, pentru 
domnişoara Cormon, ar fi putut deveni cel mai îmbietor 
dintre începuturi. Era exclus ca printre acei care aveau să 
vină, de prin împrejurimi, să nu se nimerească şi vreun om 
de ispravă, mai cu seamă sănătos la trup, de vârstă potrivită 
şi cu o fire care să-i fie bilet de liberă trecere pentru 
bonapartişti; şi s-ar mai fi putut găsi chiar unul care, pentru 
a recuceri o poziţie pierdută, să se fi făcut chiar regalist. 
Nădejdea aceasta mai menţinu pe domnişoara Cormon în 
atitudinea ei severă tot timpul primelor luni ale anului în 
curs. Dar militarii care veniseră în oraş erau fie prea 


bătrâni, fie prea tineri, fie prea bonapartişti, fie prea 
secături sau în situaţii nepotrivite cu situaţia, cu moravurile 
şi averea domnişoarei Cormon, care începuse să 
deznădăjduiască de-a binelea - şi pe zi ce trecea mai mult... 
Într-adevăr, ofiţerii superiori se folosiseră toţi de avantajele 
câştigate pe timpul lui Napoleon pentru a se căsători, 
devenind regalişti în interesul familiei lor. Domnişoara 
Cormon ruga în zadar pe Dumnezeu să-i facă favoarea să-i 
trimită un soţ care s-o facă, creştineşte, fericită; fără 
îndoială, îi era scris să moară fecioară şi martiră, căci nici 
un bărbat nu i se arăta să aibă înfăţişare de soţ, 
Convorbirile care se desfăşurau în fiece seară în saloanele 
ei o ţineau destul de bine la curent cu starea civilă a 
oricărui străin sosit în Alencon, astfel încât ea era bine 
informată de moravurile, de averea şi calitatea acestor 
oameni. Însă Alencon-ul nu era un oraş care să 
ademenească străinii, el nu se afla pe ruta nici unei 
capitale, iar norocul orb nu sălăşluia într-însul. Marinarii, în 
drum de la Brest spre Paris, nici măcar nu se opreau în 
treacăt pe acolo. Biata fată înţelese într-un sfârşit că era 
sortită să se mulţumească tot cu provincialii ei; iată de ce 
ochii săi căpătau câteodată luciri atât de sălbatice; dar 
vicleanul cavaler le răspundea printr-o privire fină, 
scoţându-şi tabachera şi privind-o pe principesa Goritza... 
Domnul de Valois ştia că în judecata feminină, a fi credincios 
o dată, este o chezăşie pentru întreg viitorul. Însă se cuvine 
să mărturisim că domnişoara Cormon avea prea puţină 
minte; ea nu înţelegea nimic din chichiţa cu tabachera, 
veghea cu mai mare străşnicie împotriva Necuratului. 
Severa sa cucernicie şi rigidele-i principii de morală 
ascundeau cumplite stăruinţe în tainiţa vieţii sale cele mai 
intime. Seară de seară, când rămânea singură, cugeta la 
tinereţea-i pierdută, la frăgezimea-i ofilită, la cerinţele 
înşelate ale naturii; jertfindu-şi patimile la piciorul crucii - 
poezii ursite să rămână într-un sipet - ea îşi spunea că dacă 
acum întâmplător s-ar fi ivit vreun bărbat cu intenţii bune 


n-avea să-l mai pună la încercări şi l-ar fi acceptat oricum. 
Cercetându-şi bunele dispoziţii, în unele seri mai aprige ca 
de obicei, ea mergea cu gândul până a se mărita cu câte un 
sublocotenent, un fumător, pe care îşi punea în gând să-l 
facă - prin îngrijire, bunăvoință şi blândeţe - cel mai bun 
soţ de pe pământ; mergea până într-acolo încât îşi spunea 
că l-ar fi luat şi plin de datorii. Dar era necesară liniştea 
nopţii pentru ca să se poată desfăşura aceste nunţi 
fantastice, în care domnişoara Cormon se complăcea în 
măreţul său rol de înger păzitor. A doua zi dimineaţa, chiar 
dacă Josette găsea aşternutul stăpâne-şi răscolit, 
domnişoara îşi regăsea toată demnitatea şi după-amiază ea 
dorea un bărbat de patruzeci de ani, onorabil proprietar, 
nematosit şi care să pară aproape un om tânăr. 

Părintele de Sponde nu-şi prea ajuta nepoata în aceste 
manopere matrimoniale. Om cumsecade, în etate de 
aproape şaptezeci de ani, el atribuia sorții nenorocirile 
revoluţiei franceze care, chipurile, ar grăbi urgisirea unei 
biserici ce se destramă. Părintele de Sponde îmbrăţişase, 
aşadar, calea de mult părăsită, pe care apucaseră odinioară 
sihaştrii spre a ajunge la cer şi ducea - fără emfază şi fără 
nici un triumf exterior - o viaţă ascetică. Ascundea lumii - 
binefacerile şi rugăciunile sale necontenite, precum şi 
jertfele trupeşti la care se supunea; era de părere că toţi 
preoţii ar trebui să facă la fel, în timpul unor asemenea 
frământări, şi predica astfel printr-o pildă vie. Arătând lumii 
o faţă liniştită şi surâzătoare, ajunsese să se desprindă cu 
totul de interesele părinteşti; nu se gândea decât la 
nenorociţi, la nevoile bisericii şi la mântuirea propriului său 
suflet. Administrarea bunurilor o lăsase pe seama nepoatei 
sale care-i înmâna veniturile; în schimb, îi plătea o 
contribuţie minimă-n casă, putând astfel cheltui surplusul în 
pomeni şi în ajutoare date într-ascuns Bisericii. Toată 
dragostea părintelui se îndrepta către nepoată-sa, iar 
aceasta-l privea ca pe un adevărat tată; era însă un tată 
distrat, care nu putea concepe cerinţele trupului; de aceea 


el mulțumea lui Dumnezeu că-i păstrează fata lui dragă aşa, 
nemăritată. Într-adevăr, părintele îşi însuşise încă din 
tinereţe preceptele Sfântului loan Gură de Aur, care spune 
că: „starea de feciorie este, faţă de cea a căsătoriei, tot atât 
de presus precât este un înger faţă de Om”. Obişnuită să-şi 
respecte unchiul, domnişoara Cormon nu îndrăznea să-l 
puie la curent cu dorinţa care-o împingea spre o schimbare 
a statutului civil. De altfel, obişnuit cu mersul tipicar al 
casei, unchiaşul ar fi gustat prea puţin apariţia unui stăpân 
în acest cămin. Preocupat de suferinţele pe care le alina, 
pierdut în adâncurile rugăciunilor - părintele de Sponde 
era uneori atât de năuc, încât oamenii îl luau drept un 
decatisit; vorbind puţin, păstra o afabilă şi binevoitoare 
tăcere. Era înalt, uscăţiv, grav, cu apucături solemne; 
fizionomia lui exprima simţăminte blajine şi un mare calm 
lăuntric care, de la sine, insufla casei o sfântă autoritate. 
Voltairianul cavaler de Valois îi era tare drag. Aceste două 
maiestuoase rămăşiţe ale nobilimii şi ale clerului - cu toate 
că aveau moravuri cu totul osebite - se puteau lesne 
recunoaşte după anumite trăsături comune; de altfel, 
cavalerul era tot atât de mieros cu părintele de Sponde, pe 
cât se arăta de patern cu pipiţele sale. 

Unele persoane ar fi putut crede că domnişoara Cormon 
căuta prin orice mijloace să-şi atingă scopul; că - printre 
legiuitele vicleşuguri femeieşti folosite de ea - se gătea, 
purta rochii decoltate şi desfăşura o cochetărie zadarnică, 
asemănătoare cu strălucirea uniformelor de paradă. 
Nicidecum! Rămânea eroică şi încremenise în vălurile sale 
întocmai ca o sentinelă într-o gheretă. Rochiile, pălăriile şt 
toate zorzoanele ei femeieşti erau confecţionate la nişte 
modiste din Alenqon - două surori cocoşate, de altminteri 
nu lipsite de gust. În ciuda stăruinţelor acestor două 
maestre, domnişoara Cormon nu se lăsa amăgită de 
seducţiile eleganţei! Voia ca falnica-i statură să fie bogat 
înveşmântată! Însă chiar acele toalete încărcate se 
armonizau poate mai bine cu fizionomia ei. Râdă cine-o vrea 


de biata fată! O vei găsi sublimă - suflet generos care nu te 
sinchiseşti niciodată de forma pe care o îmbracă 
sentimentele şi le admiri oriunde şi aşa cum se găsesc! De 
bună seamă că aici, unele femei uşuratice vor încerca să 
pună la îndoială autenticitatea acestei povestiri, zicând că-n 
Franţa nu există fete atât de toante, încât să nu cunoască 
arta de a pescui un bărbat; că domnişoara Cormon ar fi una 
dintre acele monstruoase excepţii pe care bunul-simţ te 
opreşte să le înfăţişezi drept un tip; că cea mai virtuoasă şi 
mai tâmpită fată din lume, dac-ar vrea s-agaţe o plevuşcă, 
tot va găsi o momeală de pus în undiţă. Dar toate aceste 
critici cad de la sine, de îndată ce ne gândim că măreaţa 
religie catolică, apostolicească şi romană, încă mai dăinuie 
în Bretania şi-n vechiul ducat de Alencon. Credinţa şi 
evlavia nu admit subtilităţile de mai sus. Domnişoara 
Cormon mergea pe drumul mântuirii, preferând mai 
degrabă neajunsurile prea lungii sale feciorii, decât să fi 
căzut în păcatul minciunii ori al vicleşugului. La o fiinţă 
care-şi impune o asemenea disciplină, virtutea nu poate 
avea slăbiciuni; de aceea dragostea sau anumite socoteli 
veneau de bună seamă s-o încerce cu toată dârzenia. Dar să 
avem curajul să facem o observaţie oarecum crudă - mai 
ales pentru nişte vremuri când religia nu mai este privită de 
unii decât drept un mijloc, iar de alţii drept o poezie. 
Credinţa pricinuieşte un soi de oftalmie morală. Printr-un 
har dumnezeiesc, ea nu lasă sufletele ce se află în drum 
spre veşnicie să vadă unele lucruri pământeşti. Cu alte 
cuvinte, s-ar putea spune că evlavioasele sunt din multe 
puncte de vedere nişte tâmpite. Însă pe de altă parte, 
această nerozie ne arată străşnicia cu care ele-şi pot purta 
sufletul către sferele cereşti, în pofida a ceea ce zicea 
voltairianul domn de Valois, atunci când pretindea c-ar fi 
foarte greu să hotărăşti dacă persoanele stupide ajung 
bisericoase, sau dacă cucernicia este aceea care 
cretinizează fetele de duh. Căci luaţi bine seamă, cea mai 
curată virtute catolică, cu bucuroasa şi iubitoarea ei 


resemnare în faţa durerii, cu pioasa ei supunere faţă de 
poruncile dumnezeieşti, cu credinţa ei vie în pecetea 
divinului pe lutul vieţii pământeşti - aceasta e tainica lumină 
ce se va strecura până-n cele din urmă meandre ale acestei 
povestiri, pentru a contura astfel tot întregii!; şi desigur că 
anumite lucruri vor creşte în ochii acelora care încă mai 
poartă în suflet credinţa. lar dacă aceasta-i o prostie, de ce 
atunci nu ne-am ocupa de nenorocirile căşunate prostiei, 
aşa cum ne ocupăm bunăoară de nenorocirile geniului? - 
prima fiind de bună seamă un element social cu mult mai 
răspândit decât cel de-al doilea. 

Aşadar, în ochii lumii, domnişoara Cormon păcătuia prin 
neprihănita nevinovăție a fecioarelor. N-avea spirit de 
observaţie, şi purtarea ei faţă de pretendenți o dovedea; pe 
de altă parte, în chiar acea clipă, o fată de şaisprezece ani 
(care n-ar fi deschis în viaţa ei un roman) ar fi putut totuşi 
citi în privirea lui Athanase sute de capitole de dragoste; în 
timp ce domnişoara Cormon nu vedea nimic şi nu putea 
recunoaşte în tremurul vocii lui, puterea unui simţământ 
care nu îndrăznea să se mărturisească. Ea însăşi fiind o 
timidă nu mai putea ghici timiditatea altuia. Fiind în stare 
să născocească acele rafinamente ale măreției sentimentale 
- care de fapt o pierduseră - ea nu le putea recunoaşte la 
Athanase. Acest fenomen moral nu va părea extraordinar 
pentru oamenii care ştiu că anumite calităţi ale inimii 
depind tot atât de puţin de calităţile spiritului, după cum 
însuşirile geniului nu atârnă de noblețea sufletului. Oamenii 
întregi sunt atât de rari, încât unul dintre cele mai de preţ 
mărgăritare ale umanităţii, însuşi Socrate, admitea, 
împreună cu un frenolog63 al timpului său, că avea stofa 
unui adevărat netrebnic. Un mare general poate să-şi 
salveze ţara la Zurich şi totodată să pactizeze cu furnizorii. 
Un bancher de o cinste îndoielnică poate deveni om de stat. 
Un mare muzicant poate făuri compoziţii înaripate, dar 
poate comite şi un fals. O femeie cu sentimente înalte poate 
fi o mare nătângă. În sfârşit, o femeie bisericoasă poate să 


aibă năzuinţe sublime, dar să nu înţeleagă pornirile unui 
suflet ales din preajma ei. Unele nepotriviri datorite 
infirmităţilor fizice se pot întâlni deopotrivă şi în lumea 
morală. Această făptură cumsecade, care se tânguia că nu 
face dulceţuri decât pentru ea şi pentru unchiul său, 
devenise aproape ridicolă. Cei ce-o simpatizau pentru 
calităţile (unii pentru defectele sale) râdeau cu toţii de 
căsătoriile ei ratate şi se-ntrebau ce aveau să devină o 
avuţie atât de însemnată ca economiile domnişoarei 
Cormon şi moştenirea unchiului ei. În ciuda acestor 
aparenţe. - încă de mult era bănuită a fi o fată originală. În 
provincie nu-ţi este îngăduită originalitatea; aceasta ar 
însemna că tu ai idei neînţelese de ceilalţi, iar egalitatea 
spiritelor este aici tot atât de necesară ca şi cea a 
moravurilor. Căsătoria domnişoarei Cormon devenise, încă 
din 1804, ceva atât de problematic, încât a te însura cu 
domnişoara Cormon ajunsese în Alencon ceva proverbial, 
echivalentul celei mai caraghioase dintre negaţii. Desigur 
că spiritul zeflemitor este una dintre imperioasele porniri 
ale oricărui francez, de vreme ce această prea bună făptură 
ajunsese să fie totuşi bătaia de joc a întregului Alencon. Nu 
numai că primea în saloanele ei tot oraşul, nu numai că era 
milostivă, evlavioasă şi incapabilă să spună vreo răutate, 
dar mai mult încă, mintea ei rămânea la acelaşi nivel cu 
spiritul general şi cu moravurile localnicilor; iar aceştia o 
iubeau ca pe cea mai înaltă întruchipare a vieţii lor, căci ea 
prinsese rădăcini în viaţa şi obiceiurile provinciei pe care n- 
o părăsise niciodată, împărtăşea toate prejudecățile ei, îi 
îmbrăţişa toate interesele, o adora. În ciuda unui venit de o 
sută optzeci de mii de livre ce-l primea de la moşie - avere 
însemnată pentru provincie - ducea totuşi aceeaşi trenă ca 
cele mai puţin avute case din oraş. Când pleca de pildă la 
Prebaudet, la ţară, mergea într-un vechi faeton de răchită, 
suspendat de nişte curele albe, deasupra căruia 
clămpăneau două perdele de piele scorojite de vreme. 
Faetonul era tras de o iapă durdulie care se opintea 


gâfâind. Vestită în tot târgul, trăsurica aceasta era tot atât 
de bine îngrijită de Jacquelin cât şi cel mai frumos landou al 
Parisului; domnişoara o îndrăgea, o folosea de doisprezece 
ani, lăudându-se cu aceasta şi arătând radioasa bucurie a 
omului zgârcit. Cei mai mulţi dintre locuitori purtau 
recunoştinţă domnişoarei Cormon pentru faptul că nu-i 
umilea prin luxul pe care l-ar fi putut afişa; se presupunea 
chiar că, dacă ea şi-ar fi cumpărat de la Paris o caleaşca, 
lumea ar fi trăncănit mai mult despre aceasta decât despre 
neizbutitele-i căsătorii. De altfel, cea mai strălucită trăsură 
din lume ar îi dus-o la Prebaudet tot atât de bine ca şi 
străvechiul ei faeton de răchită. lar provincia - care are 
întotdeauna în vedere țelul final - se interesează prea puţin 
de estetica mijloacelor, preocupată doar să ducă totul la 
bun sfârşit. 

Terminând cu descrierea moravurilor intime ale acestei 
case, se cuvine ca, alături de domnişoara Cormon şi de 
părintele de Sponde, să-i situăm pe Jacquelin, Josette şi pe 
bucătăreasa Mariette, care contribuiau, fiecare în parte, la 
fericirea unchiului şi a nepoatei. 

Bărbat de patruzeci de ani, rotofei, brunet, roşu la faţă, cu 
o mutră de marinar breton, Jacquelin îi slujea de douăzeci 
şi doi de ani. El servea la masă, ţesăla iapa, îngrijea 
grădina, lustruia pantofii părintelui, făcea coşniţa, tăia 
lemnele, mâna caii, aducea ovăzul, paiele şi finul de la 
Prebaudet; seara stătea în anticameră, moţăind ca un 
hârciog. Se spunea c-o îndrăgise pe Josette, fată de treizeci 
şi şase de ani, pe care însă domnişoara Cormon ar fi 
concediat-o cu siguranţă dacă s-ar fi măritat. Astfel încât 
aceşti doi nenorociţi îşi economiseau simbriile şi se iubeau 
în taină, pândind şi dorind căsătoria domnişoarei Cormon, 
aşa după cum evreii aşteaptă pe Mesia. Născută undeva 
între Alencon şi Mortagne, Josette era o slujnică mică şi 
durdulie; obrazul ei, care se asemăna cu o caisă pistruiată, 
nu era lipsit nici de caracter, nici de spirit; părea că ea îşi 
conduce stăpâna. Josette şi Jacquelin - siguri că totul se va 


sfârşi cu bine - ascundeau o mulţumire ce te făcea să crezi 
că aceşti doi ibovnici privesc cu speranţă viitorul. Mariette, 
bucătăreasa, tot de cincisprezece ani în slujbă, ştia să 
gătească toate mâncărurile care plăceau în acel ţinut. 

Nu ne-ar fi îngăduit să trecem cu vederea iapa normandă 
murgă, zdravănă, care ducea pe domnişoara Cormon la 
conacul de la Prebaudet; într-adevăr, cei cinci locatari ai 
casei aveau pentru iapa aceasta o afecţiune cu totul 
deosebită. Se numea Penelopa şi-i slujea de optsprezece 
ani; era atât de bine ţesălată, era hrănită cu atâta zel, încât 
Jacquelin şi domnişoara Cormon sperau să mai poată trage 
foloase de pe urma ei încă vreo zece ani. Penelopa era 
continuu subiect de conversaţie şi de preocupări; s-ar fi zis 
că, neavând copii asupra cărora să-şi reverse sentimentul 
reţinut, de maternitate, sărmana domnişoară Cormon îl 
trecuse asupra acestei fericite iepe. Penelopa făcuse pe 
domnişoara să renunţe la canari, la pisici, la câini - familie 
fictivă pe care o născocesc îndeobşte fiinţele singuratice din 
sinul societăţii. 

Deşteptăciunea Penelopei se ridicase până la nivelul 
acestor devotate slugi, în timp ce ele coborâseră până la 
liniştea tăcută şi supusă a animalului. Fiind într-un zilnic du- 
te-vino, cei patru credincioşi servitori îşi vedeau cu o 
precizie mecanică exact de aceleaşi îndeletniciri. Dar, după 
cum o spuneau pe limba lor, ei păpaseră bucăţica bună la- 
nceput. Domnişoara Cormon, ca toate persoanele 
preocupate de o idee fixă - mai puţin din temperament, cât 
din nevoia de a-şi folosi hărnicia - se făcuse arţăgoasă şi 
cicălitoare. Neputându-se îngriji de un soţ sau de copii, se 
lega acum de toate fleacurile. Pălăvrăgea despre nimicuri 
ceasuri întregi: bunăoară despre o duzină de şerveţele 
însemnate cu „Z.”, dar pe care le găsise în dulap puse 
înaintea literei „O”. 

— Dar unde ţi-e capul, Josette?! strigă ea. Josette, tu nu 
bagi de seamă nimic! 


Opt zile în şir domnişoara întrebă dacă Penelopa şi-a 
primit raţia de ovăz la ceasurile două, numai pentru că o 
singură dată i se întâmplase lui Jacguelin să întârzie... Mica 
ei imaginaţie se frământa pentru toate mărunţişurile. Un 
strat de colb uitat de pămătuf, felii de pâine prost prăjite de 
Mariette, faptul că Jacquelin uitase să închidă la timp 
ferestrele prin care razele soarelui ardeau mătasea mobilei, 
toate aceste nimicuri de seamă stârneau certuri mari, iar 
domnişoara îşi ieşea din fire. „lotul merge prost!” ţipa ea. 
Nu-şi mai recunoştea slugile de altădată; se lăsau pe 
tânjală, iar ea era prea îngăduitoare. Într-o zi, Josette îi 
dădu La Journee du Chretien, în loc de La Quinzaine de 
Pâques64. Seara, tot oraşul aflase nenorocirea. Domnişoara 
fusese obligată să se întoarcă de la Saint-Leonard acasă, iar 
plecarea ei bruscă din biserică - unde deranjase un rând de 
scaune - făcuse lumea să-şi închipuie cine ştie ce grozăvii. 
Se simţi aşadar obligată să istorisească prietenilor pricina 
acestui neajuns. 

— Josette, o dojeni ea cu blândeţe, să nu se mai întâmple 
una ca asta. 

Fără să-şi dea seama, domnişoara Cormon era foarte 
fericită de aceste mici ciorovăieli care o făceau să uite 
amărăciunile vieţii. 

Spiritul îşi are şi el nevoile; după cum trupul le are pe ale 
sale. Josette şi Jacquelin primeau hachiţele domnişoarei, 
aşa cum plugarul îndură toanele timpului. Tustrei ziceau, în 
simplitatea lor: „Plouă!” - ori: „E frumos!” şi nu mai 
învinuiau cerul. După cum arendaşul iscodeşte în zorii zilei 
pâcla, tot astfel, sculându-se dimineaţa, se-ntrebau în 
bucătărie: „În ce toane s-o trezi azi domnişoara?” În sfârşit, 
domnişoara Cormon ajunsese să-şi oglindească 
personalitatea în cele mai mici amănunte ale vieţii de toate 
zilele. Ea şi Dumnezeu, duhovnicul şi rufele de spălat, 
pregătirea dulceţurilor şi ascultarea liturghiilor, îngrijirile 
pe care trebuia să le dea unchiului - mă rog, toate acestea 
puseseră stăpânire pe mintea ei scurtă. În virtutea unei 


optici binecunoscute oamenilor egoişti din fire sau a celor 
ocazional egoişti, cel mai mic fleac pentru ea lua proporţii 
uluitoare. Fiind sănătoasă tun, se înspăimânta peste măsură 
ori de câte ori simţea o cât de neînsemnată tulburare a 
tubului digestiv. De altfel trăia sub necurmata domnie a 
străvechii ştiinţe medicale şi, peste măsură de 
prevăzătoare, lua câte patru curăţenii pe an, de o tărie care 
ar fi dat-o gata şi pe Penelopa, dar care pe dânsa o stimula! 
Dacă atunci când o îmbrăca, Josette descoperea pe umerii 
săi dalbi cel mai mic coş, aceasta devenea pricina unor 
nesfârşite anchete printre felurile de bucate ale săptămânii. 
Ce izbândă, dacă Josette amintea stăpânei despre un 
anumit iepure prea pipărat care ar fi prilejuit coşul! Cu câtă 
bucurie ziceau atunci împreună: 

— Fără-ndoială: iepurele a fost pricina! 

— Mariette l-a pipărat prea tare, relua domnişoara, şi îi tot 
spun să nu mai gătească lucruri aşa picante pentru unchiul 
şi pentru mine... Dar Mariette e mai uitucă decât... 

— Decât un iepure, completa Josette. 

— Aşa e, răspundea domnişoara. E mai uitucă decât 
iepurele; ai nimerit-o foarte bine! 

De patru ori pe an, la începutul fiecărui anotimp, 
domnişoara Cormon se ducea să petreacă câteva zile la 
proprietatea sa din Prebaudet. Aceasta se întâmpla pe la 
jumătatea lui mai, anotimp când domnişoara Cormon voia 
să se încredinţeze dacă merii ninseseră bine - expresie 
locală pentru a desemna căderea florilor de mai pe sub 
arbori. Când grămada circulară de petale, presărată la 
poalele pomilor, începea să semene cu un strat de zăpadă, 
proprietarul putea nădăjdui la o bună recoltă de cidru. 
Cântărind cu privirea butoaiele, domnişoara Cormon avea 
totodată grijă să fie reparate stricăciunile pricinuite de 
iarna trecută; se îngrijea de livada de fructe şi de grădina 
de zarzavat care-i aduceau numeroase provizii. În fiece 
anotimp avea altceva de făcut. Cu toate că domnişoara îşi 
regăsea după trei săptămâni toţi credincioşii prieteni, ea 


dădea totuşi un ospăț de despărţire înainte de plecare. 
Această plecare era întotdeauna un eveniment răsunător în 
Alenqon. Cei care n-o mai văzuseră de mult, veneau atunci: 
saloanele erau ticsite. Fiecare venea să-i ureze drum bun, 
ca şi când ar fi plecat la Calcutta. Iar a doua zi, neguţătorii 
ieşeau cu toţii în pragul caselor. Cu mic, cu mare, priveau 
faetonul trecând şi s-ar fi zis că vânturau cine ştie ce veste, 
atunci când auzeai ici şi colo sporovăind: 

— Iat-o pe domnişoara Cormon, pleacă la Prebaudet! 

Unul spunea: 

— E putred de bogată. 

— Ei, flăcăule, răspundea vecinul, asta-i o femeie tare 
cumsecade; de-ar încăpea avuţiile mereu pe asemenea 
mâini, n-ar mai fi urmă de cerşetor în orăşelul nostru! 

Alţii ziceau; 

— Ilacă, iacă, nu mă mir c-au înflorit viile, dacă pleacă la 
Prebaudet... Dar cum naiba nu se mărită? 

— De! eu unul aş lua-o, răspundea un glumeţ: nunta e de 
altfel pe jumătate făcută, de vreme ce una dintre părţi 
consimte; dar dacă nu vrea cealaltă... De! Domnul du 
Bousquier a şi arvunit-o... 

— Domnul du Bousquier?... Păi l-a refuzat... 

Seara, la toate întrunirile, se rostea cu gravitate: 

— Domnişoara Cormon a plecat. 

Sau auzeai: 

— Carevasazică am lăsat-o să plece pe domnişoara 
Cormon! 

Din întâmplare, tocmai miercurea în care Suzanne 
stârnise scandalul ei coincidea cu ziua recepţiei de rămas 
bun - zi în care domnişoara Cormon o înnebunea pe Josette 
cu pachetele ce trebuia să le ia la ţară. Aşadar, în timpul 
dimineţii se vorbiseră şi se petrecuseră în oraş tot felul de 
lucruri, care dădeau o mare însemnătate acestei întruniri 
de adio. Doamna Granson se dusese să bată toba peste tot, 
în timp ce fata bătrână chibzuia la toate obiectele 
trebuincioase deplasării sale, iar vicleanul cavaler de Valois 


juca pichet cu domnişoara de Gordes, regina saloanelor 
aristocrației, sora bătrânului marchiz de Gordes. 

Dacă toţi deopotrivă aşteptau cu nerăbdare să vadă ce 
figură va face seducătorul în timpul seratei, pentru cavaler 
şi pentru doamna Granson era de mare importanţă să 
observe cum va reacţiona domnişoara Cormon, în îndoita sa 
calitate de fată mare şi de preşedintă a Societăţii Materna. 
Cât despre naivul du Bousquier, se plimba pe promenadă, 
începând să creadă că Suzanne şi-a bătut joc de el; această 
bănuială îi întărea principiile privind femeile. 

În aceste împrejurări solemne, masa era pregătită încă de 
la trei şi jumătate; căci în ăst timp, lumea fashionable65 din 
Alencon prânzea în mod excepţional la orele patru. În 
timpul Imperiului, se lua masa ca pe vremuri, la două după- 
amiază - numai că seara se lua supeul. Una dintre plăcerile 
îndeosebi gustate de domnişoara Cormon (fără vreun gând 
rău, dar cu un substrat neîndoielnic de egoism) era nespusa 
mulţumire pe care o încerca atunci când se vedea gătită ca 
o gazdă care-şi adastă musafirii. Când era pusă la punct, 
atunci, în sufletul ei se furişa o rază de nădejde: o voce îi 
şoptea că natura n-o înzestrase din belşug chiar aşa în 
zadar şi că, totuşi, o dată avea să se ivească un om care va 
cuteza... Dorinţa ei se împrospăta aşa cum îşi înviorase 
corpul! Îşi privea veşmintele cu un soi de beţie şi această 
satisfacţie continua în timp ce cobora să-şi arunce încă o 
dată necruţătoarea privire asupra salonului, cabinetului de 
lucru şi budoarului. Se plimba prin odăi cu naiva mulţumire 
a bogătaşului care se gândeşte în fiece clipă că, fiind avut, 
niciodată nu va duce lipsă de ceva. Privea eternele sale 
mobile, antichităţile, lacurile, zicându-şi că aceste atât de 
frumoase lucruri cereau un stăpân. După ce admira 
sufrageria, unde era întinsă o masă lungă, acoperită cu o 
faţă de masă albă ca neaua, cu vreo douăzeci de tacâmuri 
orânduite la distanţe egale; după ce verifica bateria de 
sticle alese de ea, cu etichetele de soi, după ce citea 
amănunţit numele comesenilor scrise pe hârtiuţe de mâna 


tremurândă a părintelui de Sponde (singurul lucru pe care 
de altfel îl mai făcea el în gospodărie şi care dădea naştere 
la serioase controverse privind locul cuvenit fiecărui 
musafir), după toate acestea, domnişoara, îmbrăcată de 
ceremonie, se îndrepta spre apartamentul unchiului ei care, 
în fiece zi spre asfinţit, se plimba pe terasă, admirând 
priveliştea şi apele Brillantei, ascultând ciripitul păsărilor 
cuibărite aci şi ferite de vânători sau de copii. În timpul 
acestor ore de aşteptare, niciodată nu se adresa părintelui 
de Sponde fără să-i pună unele întrebări ciudate, cu scopul 
de a-l atrage pe bunul ei unchi într-o convorbire care să-l 
înveselească. Şi iată în ce fel - căci această ultimă 
particularitate zugrăveşte în totul firea bunei fete. 
Domnişoara Cormon socotea de a sa datorie să vorbească 
întruna; nu fiindcă ar fi fost guralivă din fire (din nenorocire 
avea foarte puţine idei şi cunoştea tot atât de puţine fraze 
pentru a le rosti), ci fiindcă ea credea că astfel îndeplineşte 
o îndatorire socială, impusă de religie, care ne porunceşte 
să fim plăcuţi aproapelui nostru. Aşa de mult îi stătea pe 
inimă această îndatorire, încât se sfătuise şi cu duhovnicul 
său, părintele Couturier, în legătură cu această chestiune 
de politeţe elementară. În pofida smeritei mărturisiri a 
penitentei sale, care-i destăinuise câtă trudă are ca să 
poată găsi ceva de spus, bătrânul duhovnic, atât de neclintit 
în ce priveşte disciplina, îi citise îndemnurile sfântului 
Francisc de Sales66 cu privire la îndatoririle femeii de 
lume, la veselia decentă a credincioaselor care trebuie să-şi 
păstreze asprimea doar pentru ele însele, iar în casă să se 
arate binevoitoare, dându-şi osteneala ca aproapele să nu 
se plictisească niciodată alături de ele. Pătrunsă astfel de 
îndatoririle sale creştineşti, dorea, mai presus de toate, să 
se supună sfaturilor duhovnicului care o îndemnase să 
vorbească cu blândeţe. Când vedea că lâncezeşte 
conversaţia, o treceau toate nădugşelile, atât de mult se 
trudea să scornească o idee pentru a însufleţi discuţiile. 
Rostea atunci propoziţiuni stranii, ca de pildă:, nimeni nu se 


poate afla deodată în două locuri - afară numai dacă nu eo 
păsărică,. Într-o zi, fraza asta stârni - nu fără succes - o 
întreagă discuţie asupra ubicuităţii apostolilor, problemă 
din care nu pricepu nimic. Din cauza acestei manii de a tot 
înnoda firul conversaţiilor, domnişoara căpătase în societate 
porecla de buna domnişoară Cormon. În gura oamenilor 
spirituali, acest cuvânt însemna: proastă ca noaptea şi cam 
gâsculiţă! Dar multă lume, cam de aceeaşi teapă cu ea, lua 
porecla în adevărata ei semnificaţie şi răspundea: „Da, da, 
domnişoara Cormon e minunată...” 

Punea câteodată - în scopul de a fi plăcută oaspeţilor săi şi 
de a-şi îndeplini îndatoririle faţă de lume - nişte întrebări 
atât de absurde, încât lumea izbucnea în hohote de râs... 
întreba, bunăoară, ce tot face guvernul cu birurile pe care 
le adună de atât amar de vreme... Sau, de ce Biblia n-a fost 
tipărită în timpul lui lisus Cristos, de vreme ce ea datează 
de la Moise... 

Era de teapa acelui country gentleman67 care, auzind 
mereu vorbindu-se despre posteritate în Camera 
Comunelor, se ridică în cele din urmă pentru a ţine acest 
speech68 devenit celebru: „Aud, domnilor, vorbindu-se 
întruna aici despre posteritate; aş vrea să ştiu şi eu, cea 
făcut această mare putere pentru Anglia?” 

În asemenea împrejurări, văzând surâsul de pe buzele 
acestor necruţători semidocţi, vajnicul cavaler de Valois 
sărea în ajutorul fetei bătrâne, cu toată puterea iscusitei 
sale diplomaţii. Bătrânul gentilom, căruia îi plăcea să 
găsească merite femeilor, îi atribuia o oarecare inteligenţă 
şi domnişoarei Cormon, susţinând-o în chip paradoxal; şi o 
scotea atât de bine din încurcătură, încât de multe ori 
dădea impresia că fata n-a spus nici o prostie. Într-o bună 
zi, cu toată seriozitatea, ea mărturisi că nu ştie ce deosebire 
este între un bou şi un taur. Fermecătorul cavaler curmă 
chiotele de râs, răspunzând că boul nu poate fi decât 
unchiul juncii69, Altă dată, venind vorba despre herghelii şi 
despre greutăţile ce întâmpină aceste crescătorii - 


convorbire obişnuită în ţinutul minunatelor herghelii de la 
Pin - ea pricepu deodată că aceşti cai proveneau din monte 
şi întrebă de ce nu se făceau două monte pe an. Cavalerul 
atrase tot hazul de partea lui zicând: 

— Lucrul este foarte cu putinţă! 

Cei de faţă amuţiră. 

— Vina e însă r naturaliţtilor care n-au ţtiut încă sili iepele 
să-şi poarte mânjii mai puţin de unsprezece luni. 

Biata fată habar n-avea nici ce este aia montă, nici care-i 
deosebirea între un bou şi un taur. lar cavalerul de Valois 
slujea o ingrată, deoarece domnişoara Cormon nu preţuise, 
niciodată, măcar unul dintre serviciile sale cavalereşti. 
Văzând cum se înviorează convorbirea, ea nu găsea că e 
chiar atât de proastă pe cât i se părea că este. Cu timpul, se 
oţelise în neştiinţa ei, întocmai ca ducele de Brâncaş, 
întruchipare a aiuritului care, răsturnat într-un şanţ, se 
simţea atât de bine acolo, încât atunci când au venit să-l 
scoată, a întrebat: „Dar ce aveţi cu mine?” 

Începând cu această perioadă, destul de recentă, 
domnişoara Cormon îşi pierdu sfiala şi dobândi siguranţa 
replicilor; cuvânta cu solemnitatea cu care englezii 
săvârşesc nerozii patriotice şi care se poate asemui cu o 
prostie fudulă. Apropiindu-se de unchiul el. Cu un pas 
magistral, rumega aşadar o întrebare ca să-l scoată din 
tăcerea în care se afundase; această prelungă muţenie o 
mâhnea, căci ea îşi închipuia că unchiul se plictiseşte. 

— Unchiule... zise ea, atârnându-se de braţul lui şi 
strângându-se bucuroasă lângă el (în mintea ei, spunea: 
„Aşa m-aş purta dacă aş avea un soţ”) - unchiule, dacă totul 
pe pământ se întâmplă după voia Domnului - asta ar 
însemna că fiecare lucru îşi are rostul lui? 

— Bineînţeles, răspunse cu gravitate părintele de Sponde 
care, îndrăgindu-şi nepoata, se lăsa, cu o răbdare 
îngerească, oricând smuls din meditaţiile lui. 

— Atunci, dacă eu rămân fată mare - o presupunere -e 
voia Domnului, nu-i aşa? 


— Fireşte, copila mea. 

— Totuşi, dat fiind că nimic nu mă împiedică să mă mărit 
chiar mâine, voinţa lui poate fi aşadar înfrântă de voinţa 
mea? 

— Acest lucru ar fi adevărat, dacă am cunoaşte care e 
adevărata voinţă a Domnului. Observă tu însăţi că ai pus un 
dacă la mijloc, răspunse fostul superior de la Sorbona. 

Biata fată, care nădăjduise să-şi atragă unchiul într-o 
discuţie matrimonială cu ajutorul unui argument ad 
omnipotentem70, rămase de-a dreptul înmărmurită; însă 
fiinţele cu mintea îngustă se conduc după teribila logică a 
copiilor, care te pune adesea în încurcătură şi care constă 
în a merge din răspuns în întrebare. 

— Unchiule - reluă deci domnişoara - Dumnezeu n-a făcut 
doar femeile ca să rămână de-a pururi fecioare; căci, în 
cazul acesta, ar trebui ori să fie toate fete, ori să fie toate 
femei. Este o oarecare nedreptate în distribuirea acestor 
roluri? 

— Draga mea, nedreptăţeşti Biserica - răspunse părintele 
- deoarece ea recomandă celibatul ca pe cea mai bună cale 
pentru a ajunge la Dumnezeu. 

— Dar dacă Biserica are dreptate şi toată lumea ar 
practica atât de bine credinţa catolică, atunci oare nu s-ar 
stinge omenirea? Răspunde unchiule?! 

— Eşti prea inteligentă, Rose, şi nu este nevoie de atâta 
pentru a fi fericită. 

O asemenea vorbă iscă un surâs de mulţumire pe buzele 
bietei fete şi-i întări buna părere pe care începuse s-o aibă 
despre sine. lată cum lumea, prietenii şi vrăjmaşii noştri se 
fac complicii cusururilor noastre! Chiar atunci, convorbirea 
fu curmată de începerea sosirii musafirilor. În asemenea 
zile de mare sindrofie, pe această scenă locală se petreceau 
mici familiarităţi între slujitorii casei şi oaspeţi. Mariette, 
văzând că trece preşedintele Tribunalului, un gurmand fără 
pereche, îl întimpină: 


— Ah, domnule du Ronceret, v-am făcut azi o conopidă la 
cuptor. Domnişoara ştie cât de mult vă place şi mi-a zis: 
„Mariette, nu care cumva s-o greşeşti, c-avem pe domnul 
preşedinte la masă!” 

— Ce bună-i domnişoara Cormon! Mariette, ai gătit 
conopidele-n zeama lor - nu în zeamă de carne - sper! Sunt 
mult mai gustoase aşa, răspunse împărţitorul de dreptate al 
ținutului. 

Preşedintele nu se sfia să între în camera de consiliu în 
care Mariette dădea sentinţele şi s-arunce câte o privire de 
gastronom, dându-şi apoi şi părerea de maestru. 

— Bună seara, doamnă - spuse Josette doamnei Granson 
care se lua bine pe lângă jupâneasă - domnişoara s-a gândit 
la dumneavoastră; mi-a poruncit să gătesc o mâncare de 
peşte. 

Cât despre cavalerul de Valois, vorbea cu Mariette pe 
tonul boierului prietenos: 

— Ei bine, regina bucătăreselor, căreia i-aş atribui cu 
bucurie marea cruce a Legiunii de Onoare71, ia spune-mi, 
ai vreo bucăţică aleasă pentru care face să-mi cruţ pofta de 
mâncare? 

— Da, da! Cum să nu, domnule de Valois, avem un iepure 
de şapte chile, trimis de la Prebaudet. 

— Bună tată! spunea cavalerul, aprobând sfatul Mariettei. 
Aşa! Un iepure de şapte chile! 

Du Bousquier nu fusese poftit. Domnişoara Cormon, 
credincioasă sistemului pe care-l cunoaşteţi, se purta prost 
cu acest cincantenar72, faţă de care nutrea anumite 
simţăminte greu de lămurit, pornite din străfundul inimii. 
Deşi îl respinsese, câteodată îi părea rău; nutrea în acelaşi 
timp o presimţire c-avea să-l ia de bărbat şi o oarecare 
spaimă ce-o împiedica să dorească acest mariaj. Sufletul ei, 
răscolit de aceste simţăminte, o făcea să se gândească la du 
Bousquier. Fără a o mărturisi făţiş, ea era de fapt 
impresionată de formele herculeene ale republicanului. Cu 
toate că nu-şi puteau explica unele contradicții ale 


domnişoarei Cormon, doamna Granson şi cavalerul de 
Valois surprinseră câteva priviri nevinovate, strecurate pe 
sub gene, a căror semnificaţie era destul de limpede, 
pentru ca amândoi să-ncerce să surpe speranţele şi aşa 
zădărnicite ale vechiului furnizor - speranţe pe care 
republicanul desigur le mai păstra. Doi dintre comeseni se 
mai lăsau aşteptaţi, dar erau dinainte iertaţi datorită 
ocupaţiilor ce-i reţineau: unul era domnul du Coudrai, 
administratorul fondului ipotecar; celălalt, domnul Choisnel, 
fostul intendent al casei de Gordes, notarul înaltei 
aristocrații şi ca atare primit totdeauna cu deferenţa pe 
care o îndreptăţeau nu numai virtuțile sale, ci şi o avere 
foarte însemnată. Când aceşti doi întârziaţi sosiră în fine, 
Jacquelin le spuse, văzându-i că se îndreaptă spre salon: 

— Sunt cu toţii în grădină. 

De bună seamă, pofta de mâncare crescuse, căci la 
apariţia administratorului fondului ipotecar, se ridică în 
adunare un uşor murmur, cu care se primesc în asemenea 
împrejurări ultimii veniţi. Domnul du Coudrai era unul 
dintre cei mai politicoşi oameni din oraş, şi singurele lui 
cusururi erau acelea de a se fi însurat, pentru bani, cu o 
nesuferită bătrână şi de a face grozave jocuri de cuvinte de 
care el singur râdea cel dintâi, Aşteptând să se anunţe în 
mod oficia! începutul mesei, lumea forfotea pe terasă, de-a 
lungul Brillantei, şi se desfăta privind ierburile care 
creşteau pe malul apei, prundişul întrevăzut sub jocul 
undelor şi unele atât de frumoase amănunte ale caselor 
cuibărite pe celălalt mal: vechi galerii de lemn, ferestre cu 
pervazuri mâncate de vreme, grinzi ce sprijineau unele 
încăperi înaintând peste râu, grădiniţe unde se uscau 
zdrenţe, atelierul unui tâmplar; în sfârşit, toate acele 
mizerii ale orăşelului de provincie care, în vecinătatea 
apelor, sub ramurile plecate ale unei sălcii plângătoare, ale 
florilor, ale vreunui trandafir, răspândesc nu ştiu ce farmec 
delicat, vrednic de un pictor peisagist. 


Cavalerul se uită la fiecare invitat, căci aflase că scânteia 
ce-o scăpărase el aprinsese, în chip foarte fericit, cele mai 
aprige cabale din oraş; însă nimeni încă nu vorbea cu glas 
tare despre marea noutate, despre Suzanne şi despre du 
Bousquier, Provincialul are darul de a şti să distileze 
clevetirea în chipul cel mai desăvârşit; nu sunase încă clipa 
prielnică pentru a se putea vorbi despre această 
neobişnuită aventură; fiecare trebuia să intre încetul cu 
încetul în atmosfera chestiunii. Deocamdată îşi şopteau la 
ureche: 

— Ştiţi? 

— Da! 

— Du Bousquier? 

— Şi frumoasa Suzanne. 

— Domnişoara Cormon mi ştie nimic? 

— Nu. 

— Ah! 

Era piano-ul cancanului, al cărui rinforzando avea să 
izbucnească abia după gustarea primului fel. Deodată 
domnul de Valois zări pe doamna Granson care-şi pusese 
pălăria verde cu bucheţele de urechiuşa ursului şi a cărei 
faţă strălucea de vervă. Să fi fost oare dorinţa de a începe 
concertul? Cu toate că-n viaţa monotonă a acestor 
personaje, o asemenea noutate era ca o mină de aur bună 
de exploatat, iscoditorului şi bănuitorului cavaler i se păru 
că vede, la această femeie cumsecade, expresia unui 
sentiment mai intens: bucuria pricinuită de reuşita unui 
interes personal!... Îndată se întoarse pentru a-l iscodi pe 
Athanase şi-l zări cufundat într-o tăcere care mărturisea 
adânca sa concentrare. După câteva clipe însă, privirea pe 
care tânărul o aruncă asupra corsajului domnişoarei 
Cormon (ale cărei rotunjimi semănau destul de bine cu 
două ţimbale militare) dumiri pe cavaler. Într-o 
străfulgerare, văzu deodată tot ce se petrecuse. 

— Ei! drace, în ce capcană era să cad! 


Domnul de Valois se apropie de domnişoara Cormon 
pentru a-i oferi braţul şi a o conduce spre sufragerie. Fata 
bătrână avea o respectuoasă consideraţie pentru cavaler; 
de bună seamă, numele precum şi rangul pe care-l ocupa în 
constelația aristocratică a Departamentului constituiau 
pentru salonul Cormon cea mai strălucitoare podoabă! De 
doisprezece ani, în adâncul inimii ei, ar fi dorit s-ajungă 
doamna de Valois. Numele lui era ca o ramură de care se 
agăța roiul ideilor ce-o preocupau în legătură cu nobilimea, 
cu rangul şi cu însuşirile exterioare ale unei bune partide; 
dar deşi cavalerul de Valois era alesul inimii, al capului şi al 
ambiţiei sale, totuşi acest bătrân stafidit, cu părul mai 
spilcuit ca sfântul Ion într-o icoană, o înfricoşa pe 
domnişoara Cormon; chiar dacă vedea în el gentilomul, fata 
nu întrezărea câtuşi de puţin bărbatul. Prefăcuta 
indiferenţă a cavalerului, în ceea ce priveşte căsătoria, şi 
mai ales închipuita puritate a moravurilor lui - deşi trăia 
într-o casă plină de grizete - izbuteau doar să-i 
adumbrească prestigiul, răsturnând propriile sale 
prevederi. Acest gentilom care ticluise atât de bine 
povestea cu renta viageră, aci greşise socotelile. Fără să-şi 
dea seama de asta, gândurile domnişoarei Cormon cu 
privire la preaînţeleptul cavaler erau exprimate prin 
cuvintele: „Ce păcat că nu-i puţin mai frivol!” Cei care au 
cercetat reacţiile sufletului omenesc au observat, desigur, 
pornirea pe care o au persoanele credincioase spre oamenii 
stricaţi şi s-au mirat poate de această preţuire ce părea că 
vine să contrazică bunele virtuţi creştine. Dar de fapt, ce 
ursită mai frumoasă pentru o femeie virtuoasă, decât aceea 
de a purifica apele tulburi ale viciului, aşijderea cărbunelui 
aprins? Şi e iarăşi limpede că aceste nobile fiinţe, obligate 
din pricina rigidităţii principiilor lor să nu calce niciodată 
credinţa conjugală, sunt tocmai acelea care-şi doresc un soţ 
cu mare experienţă practică! În dragoste tocmai pramatiile 
sunt oameni mari. Aşa că biata fată suferea să vadă că 
alesul inimii nu întruchipa aceste duble însuşiri. Doar 


Dumnezeu din cer ar fi putut să topească împreună pe 
cavalerul de Valois şi pe du Bousquier. 

Pentru a putea înţelege importanţa celor câteva cuvinte pe 
care cavalerul avea să le schimbe acum cu domnişoara 
Cormon, va trebui să amintim în prealabil de cele două 
chestiuni grave care frământau oraşul şi asupra cărora 
opiniile erau împărţite în două tabere. Du Bousquier era, de 
altfel, în mod misterios amestecat în ele. 

Prima privea pe parohul din Alencon, care depusese 
odinioară jurământul constituţional şi care, în această clipă, 
făcea să se spulbere toate aprehensiunile catolicilor, dând 
dovada celor mai înalte însuşiri. Devenise până la urmă un 
Cheverus73, însă atât de mult prețuit, încât la moartea sa a 
fost prohodit de tot oraşul. Domnişoara Cormon şi părintele 
de Sponde făceau însă parte din această „mică biserică”, 
semeaţă şi dreptcredincioasă, care pentru curtea Romei 
echivala cu ceea ce fuseseră politicienii „ultra”74 pe lângă 
Ludovic al XVIII-lea. În special părintele de Sponde refuza 
să recunoască biserica oficială, care fusese constrânsă să 
pactizeze cu constituţionalii. Fireşte că parohul nu era 
primit în casa Cormon, ale cărei simpatii se îndreptau 
numai către slujitorul capelei Saint-Leonard - capela 
aristocrației din Alencon. 

Du Bousquier - înverşunatul liberal ascuns în piele de 
regalist - ştia prea bine că anumite punți sunt absolut 
necesare nemulţumiţilor care întreţin vie flacăra opoziţiei; 
el polarizase aşadar simpatiile clasei mijlocii în jurul acestui 
prelat. lată acum care era a doua chestiune: sub înrâurirea 
ascunsă a acestui diplomat bădăran, se stârnise discuţia în 
jurul clădirii unui teatru al oraşului Alencon. Seizii lui du 
Bousquier nu-şi cunoşteau Mohamedul75, însă aceasta nu-i 
împiedica să fie mai înverşunaţi în apărarea propriei lor 
păreri. Athanase era unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai 
construirii unei săli de spectacol şi propovăduia de câteva 
zile, prin toate birourile primăriei, pentru această cauză, 
îmbrăţişată de altfel de întreg tineretul. 


Gentilomul oferi braţul bătrânei fete pentru a face câţiva 
paşi, iar ea primi, nu fără a-i mulţumi, printr-o galeşă 
privire, pentru această atenţie; cavalerul îi răspunse 
arătându-i-l cu un aer zeflemitor pe Athanase. 

— Domnişoară, dumneavoastră, care daţi o atât de mare 
importanţă raporturilor sociale şi care, întrucâtva, vă 
înrudiţi cu acest tânăr... 

— De foarte departe, îl întrerupse ea. 

— Oare, nu ar fi nimerit, spuse cavalerul, să vă folosiţi de 
înrâurirea pe care o aveţi asupra lui şi a mamei sale, spre a- 
| împiedica să se nenorocească? Nici prea credincios nu 
este - e doar considerat printre cei care au depus jurământ 
- dar asta nu ar fi nimic... E ceva mult mai grav: el este pe 
cale să se arunce acum ca un zăpăcit în braţele opoziţiei, 
fără să-şi dea seama ce consecinţe ar putea avea această 
purtare asupra viitorului său. Unelteşte acum pentru 
construirea teatrului; s-a lăsat prins şi el în această 
chestiune, a căzut victima acelui „republican” camuflat care 
este du Bousquier. 

— Doamne-Dumnezeule! domnule de Valois, mamă-sa îmi 
tot zice că-i deştept, răspunse domnişoara, şi când îl vezi ai 
impresia că nu ştie cât fac două şi cu două, ba îţi mai şi stă 
întotdeauna înfipt în faţă ca un nătăfleţ... 

—... care n-are nimic în cap! îi întregi fraza 
administratorul fondului ipotecar. Prins-am din zbor 
cuvântul... Prezint omagiul meu cavalerului de Valois, 
adăugă el, salutând pe gentilom cu îngâmfarea pe care 
Henri Motinier o atribuia lui Joseph Prud'homme76, 
admirabil tip care făcea parte din aceeaşi tagmă ca şi 
administratorul fondului ipotecar. 

Domnul de Valois răspunse salutând scurt, cu aerul 
proteguitor al nobilului care te ţine la distanţă; apoi 
conduse pe domnişoara Cormon înspre nişte vase de flori, 
ceva mai departe, dând astfel a înţelege că nu voia să mai 
fie spionat. 


— Ce vreţi, cum ar fi cu putinţă, şopti cavalerul aplecându- 
se la urechea, domnişoarei Cormon, ca aceşti tineri, 
crescuţi în acele scârboase licee imperiale, să poată avea 
idei? Numai bunele moravuri şi nobilele deprinderi pot 
stimula marile idei şi pasiuni frumoase. Când te uiţi la el, 
nu-i greu să ghiceşti că bietul băiat se va timpi cu 
desăvârşire şi va avea parte de o moarte păcătoasă. Uitaţi- 
vă numai cât e de palid şi de supt la faţă! 

— Mama lui pretinde că lucrează mult prea mult, răspunse 
cu naivitate fata bătrână, că-şi pierde nopţile - dar cu ce? 
citind cărţi, scriind. Cu ce-i poate dăuna unui tânăr dacă stă 
să scrie în timpul nopţii? 

— Dar asta îl va istovi, reluă cavalerul, încercând să 
îndrume firul gândurilor bătrânei fete pe calea care i l-ar fi 
putut face pe Athanase nesuferit. Şi apoi, moravurile 
liceelor imperiale erau într-adevăr îngrozitoare! 

— Oh! da, spuse cu nevinovăție domnişoara Cormon. Îi 
duceau la plimbare cu tobele-n frunte, nu-i aşa? Profesorii 
erau mai necredincioşi decât păgânii şi îmbrăcau pe bieţii 
băieţi în uniforme; întocmai ca trupele... Ce idee! 

— Şi iată roadele, spuse cavalerul arătând spre Athanase. 
Pe vremea mea, nici unui tânăr nu i-ar fi fost ruşine să 
privească o femeie frumoasă, în timp ce el pleacă ochii când 
vă vede! Acest băiat mă îngrijorează, tocmai pentru că mă 
interesează! Sfătuiţi-l să nu mai uneltească cu bonapartiştii, 
aşa cum face acum, în scopul obţinerii unei săli de 
spectacol; când junii ăştia nu vor mai invoca într-una 
prevederile constituţionale - şi acest cuvânt este pentru 
mine sinonim cu insurecție - stăpânirea de bună seamă că 
le va construi un teatru. ŞI. Ar fi bine să spuneţi mamei lui 
Athanase să aibă grijă de el. 

— O, sunt sigură că nu-l va mai lăsa să frecventeze 
asemenea oameni pe jumătate vânduți, mediul acesta 
infam. Îi voi vorbi, căci s-ar putea ca Athanase să-şi piardă 
postul la primărie - şi atunci din ce ar maitrăi mama şi fiul? 
Ar fi înfiorător?... 


Precum vorbea domnul de Talleyrand soţiei sale, tot astfel, 
privind la domnişoara Cormon, cavalerul îşi spunea: „S-ar 
putea găsi oare una mai toantă? Pe onoarea mea de 
gentilom! Când virtutea e lipsită de inteligenţă, nu devine 
ea oare un viciu? Dar ce minunată femeie pentru un om de 
vârsta mea! Ce principii! Câtă ignoranță!” 

Înţelegeţi, desigur, că acest monolog era adresat 
principesei Goritza, în timp ce cavalerul lua o priză de 
tabac. 

Doamna Granson ghicise că vorbeau de Athanase. Grăbită 
să afle rezultatele acestei convorbiri, ea urmări pe 
domnişoara Cormon care, plină de demnitate, se îndrepta 
spre tânăr. Dar în clipa aceea Jacquelin veni să anunţe că 
masa e servită. Fata bătrână căută printr-o privire să-l 
atragă pe cavaler. Însă curtenitorul administrator al 
fondului ipotecar - care vedea în apucăturile gentilomului 
un fel de barieră pe care nobilii provinciali începuseră s-o 
pună între ei şi burghezime - încântat să-i ia înainte şi 
aflându-se numai la doi paşi de domnişoara, îi prezentă 
frumos braţul şi ea fu nevoită să-l accepte... Plin de 
abilitate, cavalerul se avântă spre doamna Granson. 

— Scumpă doamnă, spuse el mergând domol, în urma 
tuturor invitaţilor, domnişoara Cormon manifestă cel mai 
viu interes pentru iubitul dumneavoastră Athanase, însă 
pare dezamăgită tocmai din pricina fiului dumneavoastră! 
Nu respectă religia, e liberal, se agită pe chestia teatrului, 
are relaţii cu bonapartiştii şi unelteşte în favoarea preotului 
constituţional. Cu asemenea purtare, s-ar putea să-şi piardă 
slujba la primărie. Ştiţi şi dumneavoastră cu cită rigoare se 
fac acum epurările în organele de conducere ale maiestăţii 
sale. Odată dat afară, unde va mai găsi iubitul 
dumneavoastră Athanase o altă funcţie? Să nu ajungă prost 
văzut la primărie... 

— Domnule cavaler, îngăimă sărmana mamă speriată, cât 
vă sunt de recunoscătoare! Aveţi dreptate, băiatul meu e 


dus de nas de-o clică păcătoasă, dar lăsaţi c-o să-l lămuresc 
eu. 

Cavalerul ghicise încă de mult firea lui Athanase şi găsise 
în el un adept al acelor convingeri republicane atât de puţin 
mlădioase, convingeri pentru care tineretul sacrifică totul, 
vrăjit de cuvântul atât de puţin definit şi atât de puţin 
înţeles: Libertate, cuvânt care pentru cei dispreţuiţi pare 
stindardul revoltei - şi revolta înseamnă răzbunare! 
Athanase stăruia în crezul său, căci părerile lui se îmbinau 
cu obida sa de artist, cu amara contemplare a stării sociale. 
El nu bănuia că la treizeci şi şase de ani, vârstă la care omul 
îşi poate judeca semenii, şi raporturile, şi interesele 
acestora în cadrul societăţii, venea vremea să renunţe - ca 
toţi oamenii cu adevărat superiori - la părerile de dragul 
cărora fusese gata să-şi jertfească viitorul. Dacă ar fi rămas 
credincios „stângii” Alencon-ului, şi-ar fi atras, cu siguranţă, 
antipatia domnişoarei Cormon, Aci cavalerul avusese 
dreptate. Aşadar, această societate, atât de liniştită în 
aparenţă, era de fapt pradă aceloraşi frământări ca şi 
cercurile diplomatice în care şiretenia, dibăcia, patimile şi 
interesele se leagă de problemele cele mai serioase ale 
stăpânirii. 

Oaspeţii se aşezară, în sfârşit, în jurul mesei la care 
începuse să se servească primul fel; fiecare mânca zdravăn, 
aşa cum se înfulecă-n provincie! Aci nu ţi-e ruşine să ai 
poftă de mâncare, ca la Paris, unde fălcile se mişcă în 
virtutea unor legi restrictive care parcă se străduiesc să 
dezmintă legile anatomice. La Paris, unde se mănâncă din 
vârful buzelor, ţi se fură plăcerea, pe când în provincie 
lucrurile stau altfel, totul decurgând în chipul cel mai firesc; 
poate că existenţa dă chiar prea multă importanţă 
universalei îndeletniciri la care Dumnezeu şi-a osândit 
creaturile. 

La sfârşitul primului fel, domnişoara Cormon dădu drumul 
celei mai gogonate dintre prostiile sale, despre care s-a tot 
vorbit doi ani de-a rândul, şi încă acum se mai pomeneşte în 


cercurile micii burghezii din Alengon, atunci când vine 
vorba despre nunta fetei bătrâne. Spre sfârşitul mesei, 
convorbirea devenise foarte însufleţită şi se învârtea în chip 
firesc în jurul teatrului şi a preotului care jurase pe 
Constituţie. În acea primă perioadă de zel în care se găsea 
regalitatea pe la 1816, cei care mai târziu aveau să fie 
porecliţi iezuiţii ţării voiau să surghiunească pe părintele 
Frangois din parohie. Du Bousquier, bănuit de către domnul 
de Valois că susţine pe preot, că e promotorul acestor 
zâzanii - de alt fel cavalerul, cu obişnuita-i dibăcie, i-ar fi 
pus orice în spinare - era acum lipsit de apărare şi căzuse 
pradă comesenilor. Athanase, singurul musafir cu adevărat 
sincer, pentru a-l putea susţine pe du Bousquier, n-avea 
destulă autoritate pentru ca să-şi impună părerile în faţa 
acestor ipochimeni din Alencon pe care, de altfel, îi găsea 
cât se poate de stupizi. Numai provincialii tineri mai au o 
atitudine respectuoasă faţă de cei în vârstă, neîndrăznind 
nici să-i critice, nici să se împotrivească cu prea multă 
dârzenie. Discuţia, potolită de gustoasa rață cu măsline, 
începu deodată să lâncezească. Domnişoara Cormon, 
geloasă de succesul orătăniilor sale, sări să-l apere pe du 
Bousquier, pe care comesenii-l înfăţişau drept un primejdios 
şi dibaci urzitor de zâzanii, în stare să urnească munţii din 
loc. 

— Şi eu care credeam că du Bousquier se ţine doar de 
copilării... 

În împrejurările ştiute, acest cuvânt al domnişoarei avu un 
succes formidabil. Triumful fu nemaipomenit: principesa 
Goritza căzu, izbindu-se de masă. Cavalerul, care nu se 
aştepta deloc la o asemenea aluzie din partea Dulcineei sale 
rămase cu gura căscată şi nu fu în stare să articuleze o 
laudă destul de elogioasă, aplaudând doar discret, aşa cum 
se obişnuieşte la teatrul italian, cu vârful degetelor. 

— E fermecător de spirituală, exclamă el, adresându-se 
doamnei Granson. Am fost întotdeauna de părere că într-o 
bună zi are să-şi dea armele în vileag... 


— Da; în intimitate e încântătoare, remarcă văduva. 

— În intimitate, doamna mea, toate femeile sunt spirituale, 
reluă cavalerul. 

O dată ce râsul homeric77 se potoli, domnişoara Cormon 
se întrebă care e pricina acestui succes. Atunci începu 
clevetirea. Du Bousquier fu zugrăvit, luând aspectul unui 
domn Gigogne celibatar?78 cu o numeroasă progenitură, a 
unui monstru care de cincisprezece ani de zile îndestula el 
singur Azilul pruncilor găsiţi; în sfârşit, imoralitatea 
moravurilor sale ieşea la iveală! Faptele dezvăluite erau la 
înălţimea orgiilor pariziene etc., etc. Condusă de cavalerul 
de Valois, cel mai îndemânatic şef de orchestră al acestui 
gen, uvertura clevetirii fu într-adevăr strălucită. 

— Nu ştiu, zise el cu un aer plin de naivitate, ce ar 
împiedica pe un du Bousquier să ia de soţie pe o asemenea 
domnişoară Suzanne... Nu ştiu cum... cum o cheamă? 
Suzette! Cu toate că locuiesc la doamna Lardot, nu cunosc 
pe fetişcanele astea decât din vedere. Dacă e o fată înaltă, 
chipeşă, obraznică, cu talia fină, cu ochii cenuşii, cu piciorul 
Mic, cred că am întrezărit-o; şi deşi mi s-a părut cam 
deşănţată, totuşi, în ce priveşte felul ei de a se purta, Suzon 
este cu mult superioară lui du Bousquier. De altfel, Suzanne 
are noblețea frumuseţii; dacă ne gândim, o atare căsătorie 
ar fi pentru ea o mezalianţă. Ştiţi că împăratul Iosif avu într- 
o zi curiozitatea să vadă, la Lucienne, pe doamna du 
Barry79, şi, oferindu-i braţul, o pofii la plimbare; surprinsă 
de atâta cinste, biata fată şovăia dacă să primească. 
„Frumuseţea va fi întotdeauna regină”, îi spuse împăratul. 
Observaţi că el era un neamţ din Austria, adăuga cavalerul. 
Dar credeţi-mă, Germania - al cărei popor trece la noi 
drept foarte grosolan - este totuşi o ţară plină de 
cavalerism şi curtenie, mai ales în meleagurile dinspre 
Polonia şi Ungaria, unde se găsesc... 

Aci cavalerul se opri, temându-se să nu facă aluzie la 
fericirea sa personală; îşi reluă tabachera şi sfârşi anecdota 


numai pentru principesa Goritza, care-i surâdea necontenit 
de treizeci şi şase de ani... 

— A fost un gest plin de gingăşie pentru Ludovic al XV-lea, 
adăugă du Ronceret. 

— Dar parcă era vorba de împăratul Iosif? zise domnişoara 
Cormon, c-un glas plin de subînţelesuri. 

— Domnişoară - lămuri cavalerul, văzând că preşedintele, 
notarul şi administratorul fondului ipotecar schimbau priviri 
maliţioase - doamna du Barry era Suzana lui Ludovic al XV- 
lea... Sunt împrejurări destul de cunoscute de păcătoşi de 
teapa noastră, dar de care n-au de unde să ştie tinerele 
persoane. Naivitatea dumneavoastră vădeşte că sunteţi un 
diamant fără de pată: turpitudinile istorice nu vă ating. 

Părintele de Sponde aruncă o privire galeşă spre cavaler 
şi dădu din cap aprobator. 

— Domnişoara nu cunoaşte istoria? se miră 
administratorul fondului ipotecar. 

— Cum vreţi să vă cunosc istoria, dacă încurcaţi pe 
Ludovic al XV-lea cu Suzanne, răspunde candid domnişoara 
Cormon. 

Era încântată să vadă că farfuriile s-au golit şi conversaţia 
se înviora atât de bine, şi că toţi comesenii râd cu poftă şi la 
această ultimă replică. 

— Biata copilă! spuse părintele de Sponde. Când se- 
ntâmplă vreo nenorocire, caritatea. - care este o dragoste 
divină, tot atât de oarbă ca şi dragostea păgână - nu 
trebuie să mai cerceteze care a fost pricina... Dragă 
nepoată, eşti preşedinta Societăţii Materne, trebuie aşadar 
sa salvezi pe biata fată, care acum nu va găsi decât anevoie 
să se mai mărite. 

— Biata fată! spuse şi domnişoara Cormon. 

— Crezi că o va lua du Bousquier? întrebă preşedintele 
Tribunalului. 

— Dacă ar fi un om de treabă, s-ar cuveni, răspunse 
doamna Granson. Dar chiar câinele meu e mai cumsecade 
decât el... 


— Totuşi, Azorică este şi el un mare crai, spuse cu un aer 
spiritual administratorul fondului ipotecar, încercând să 
treacă de la jocurile de cuvinte, la spirite. 

La desert încă se mai vorbea despre du Bousquier. Acesta 
dăduse prilejul să se spună pe seama lui tot soiul de răutăţi 
şi discuţiile, încinse de băutură, deveniseră culminante. 
Antrenaţi de administratorul fondului ipotecar, fiecare se 
întrecea acum să facă jocuri de cuvinte. 

Astfel du Bousquier deveni rând pe rând o creaturi ra-tată, 
afect-tată, necuge-tată, prost înhăi-tată. - deşi, pe vremuri, 
se arătase a fi bine do-tată. Azi însă eră detes-tată, rău co- 
tată, ba chiar persecu-tată. Ajunsese un fel de papa-rudă 
care-şi găsise papa-naşul - era mai rău ca un papa-gal sau 
un papă-lapte! 

— Totuşi nu-şi recunoaşte îndatoririle de tată, rosti 
părintele de Sponde cu o gravitate care puse capăt veseliei. 

— Nu e un nobil tată, interveni şi cavalerul de Valois. 

Biserica şi aristocrația, păstrând întreaga lor demnitate, 
coborâseră în arena calamburului. 

— Ssst! făcu administratorul fondului ipotecar: aud 
scârţâind cizmele lui du Bousquier, care astăzi trebuie să 
aibă manşetele mai suflecate ca oricând. 

Aproape întotdeauna se întâmplă ca omul pe socoteala 
căruia se vorbeşte cel mai mult să n-aibă habar de aceasta; 
un oraş întreg îl ia la tărbacă, îl calomniază şi-l face de râs, 
dar fiindcă n-are prieteni, respectivul nu va afla nimic. Deci 
naivul du Bousquier - du Bousquier, care în sinea lui ar fi 
dorit să fie cu adevărat vinovat, care ar îi dorit ca Suzanne 
să nu fi minţit - du Bousquier era mai ageamiu ca un prunc; 
nimeni nu-i vorbise despre destăinuirile Suzannei; de altfel, 
toată lumea găsea că nu se făcea să-l iscodească într-o 
chestiune în care de obicei împricinatul are secrete de 
ascuns. Atunci când comesenii se întoarseră din sufragerie 
pentru a lua cafeaua în salon (unde se mai adunaseră 
câteva persoane pentru a petrece seara acolo), îl găsiră pe 
du Bousquier, care li se păru tare nesuferit şi destul de 


înfumurat Domnişoara Cormon, stăpânită de simţământul 
ruşinii, nu cuteză să privească la temutul seducător; îl 
încolţise pe Athanase şi-l moraliza, debitându-i cele mai 
ciudate banalităţi din repertoriul politicii regaliste şi al 
moralei creştine. Neavând la îndemână o tabacheră 
împodobită cu portretul vreunei principese - ca a 
cavalerului de Valois - bietul poet asculta cu un aer pierdut 
pe femeia lui adorată, privind monstruosu-i corsaj ce se 
etala cu acel calm desăvârşit al maselor impunătoare. 
Dorinţa aprinse în el un fel de vrajă care-l făcea să audă 
vocea mică şi limpede a bătrânei fete ca un dulce susur, iar 
ideile ei banale, prefăcute în vorbe pline de duh. 

Dragostea este un calpuzan80 care schimbă necontenit 
gologani în napoleoni, dar care poate face adesea din aceşti 
napoleoni nişte simpli gologani. 

— Ei, spune-mi Athanase, îmi făgăduieşti? 

Această ultimă frază lovi urechea fericitului tânăr în felul 
acelor zgomote care ne trezesc brusc. 

— Ce anume, domnişoară? 

Domnişoara Cormon se sculă brusc, privindu-l pe du 
Bousquier, care în clipa aceea semăna cu chipul marelui 
zeu din poveste, stanţat de Republică pe monetele sale; se 
îndreptă spre doamna Granson şi-i şopti la ureche: 

— Draga mea, fiul dumitale e un idiot! Liceul l-a distrus, 
spuse ea, amintindu-şi de insistența cu care cavalerul de 
Valois vorbise despre proasta educaţie ce se dă în licee. 

Ce lovitură de trăsnet! Fără de ştirea ei, Athanase avusese 
prilejui să arunce tăciuni în inima fetei bătrâne; dacă ar fi 
ascultat-o, ar fi putut să-i dea a înţelege dragostea lui; căci 
un singur cuvânt ar fi fost de ajuns domnişoarei Cormon, 
tulburată cum era... Dar prosteasca lăcomie, caracteristică 
tinerilor şi adevăratelor iubiri, îl pierduse, aşa cum 
câteodată un copil plin de viaţă se omoară fără să vrea. 

— Ce i-ai spus domnişoarei Cormon? iscodi doamna 
Granson pe fiul ei. 

— Nimic. 


— Nimic? O să vedem noi asta! spuse doamna Granson, 
amânând pe a doua zi discuţiile serioase; dădu puţină 
importanţă acestui cuvânt, socotindu-l pe du Bousquier 
pierdut pentru inima bătrânei domnişoare. 

Curând, cele patru mese se completară cu cei şaisprezece 
jucători. Patru se aşezară la pichet, jocul cei mai scump, la 
care se pierdea cel mai mult. Domnul Choisnel, procurorul 
regelui, şi două doamne se duseră în cabinetul de lac roşu 
să facă un trictrac. Se aprinseră candelabrele; floarea 
societăţii ce se aduna la domnişoara Cormon venise să se 
aşeze în dreptul căminului, pe jilţuri şi împrejurul meselor, 
iar fiecare pereche nou venită spunea domnişoarei: 

— Aşadar, mâine plecaţi la Prebaudet? 

— Ce să fac, trebuie, răspundea ea. 

Stăpâna casei părea preocupată. Doamna Granson îşi 
dădu prima seama de starea cu totul neobişnuită în care se 
găsea fata bătrână; domnişoara Cormon cugeta! 

— La ce te gândeşti, verişoară? o întrebă când o găsi 
odihnindu-se în budoar. 

— Mă gândeam la fata aceea, sărmana, răspunse ea. Nu 
sunt eu preşedinta Societăţii Materna? Să mă duc să-ţi 
aduc zece taleri. 

— Zece taleri? strigă doamna Granson. Dar niciodată n-ai 
dat atâta... 

— Draga mea, e aşa de firesc să ai copii! 

Aceste vorbe imorale, pornite din străfundul inimii, uluiră 
pe casieriţa Societăţii Materna. Du Bousquier crescuse cu 
siguranţă în ochii domnişoarei Cormon. 

— Într-adevăr, vorbi doamna Granson, du Bousquier nu 
este numai un monstru, ci şi un nemernic. Când ai căşunat 
cuiva o pagubă, nu trebuie oare să-l despăgubeşti? N-ar fi 
mai curând de datoria lui, decât de a noastră, s-o salveze pe 
fetişcană? De altfel şi ea mi se pare o zvăpăiată; ar fi putut 
să găsească în Alenqon unul mai breaz decât cinicul ăsta de 
du Bousquier! Trebuie să fii foarte dezmăţată ca să te legi 
de unul ca el. 


— Cinic? draga mea. Fiul tău te învaţă unele vorbe 
latineşti de neînțeles... Desigur, nu vreau să scuz pe domnul 
du Bousquier, dar explică-mi de ce o femeie e dezmăţată 
dacă preferă pe un bărbat altuia? 

— Verişoară dragă, dacă te-ai căsători cu fiul meu 
Athanase (şi nimic n-ar fi mai natural: e tânăr şi frumos, plin 
de speranţe pentru viitor - va fi fala Alenconului), toată 
lumea ar crede c-ai luat un băiat atât de tânăr pentru a fi 
foarte fericită; gurile rele ar spune că faci provizii de 
fericire pentru ca să nu mai duci lipsă niciodată. Se vor găsi 
şi unele geloase care te vor acuza de desfrâu. Dar ce 
înseamnă toate astea? Vei fi, desigur, iubită cu adevărat! 
Dacă Athanase ţi se pare idiot, draga mea, este pentru că 
are prea multe idei. Extremele se ating. El trăieşte ca o 
fecioară de cincisprezece ani; nu s-a tăvălit în pleava 
Parisului! Ei bine, schimbând termenii - cum zicea bietul 
meu bărbat - acelaşi lucru s-a petrecut cu du Bousqguier şi 
Suzanne. Dumneata te-ai pomeni calomniată; dar în 
afacerea du Bousquier, totul este absolut adevărat. Mă- 
nţelegi? 

— Nu mai mult decât dacă mi-ai vorbi în limba greacă, 
răspunse domnişoara Cormon, căscând ochii şi încordându- 
şi toată agerimea cugetului. 

— Ei bine, pentru că trebuie să punem punctul pe i: 
Suzanne nu poate iubi pe un du Bousquier. Şi dacă inima n- 
are nimic de-a face în povestea asta!. 

— Dar, verişoară, cu ce iubeşte oare, dacă nu cu inima? 
Aici doamna Granson îşi spuse în sinea ei ceea ca gândise 
şi cavalerul de Valois: „Prea e nevinovată! Asta întrece orice 

măsură!” 

— Draga mea, reluă ea cu glas tare, mi se pare că totuşi 
copiii nu se zămislesc numai cu spiritul. 

— Ba da, draga mea, căci Sfânta Fecioară... 

— De acord, însă du Bousquier nu este Sfântul Duh! 

— E adevărat, răspunse fata bătrână - ele un bărbat! un 
bărbat a cărui înfăţişare îl face destul de periculos, pentru 


ca prietenii săi să-l îndemne să se căsătorească. 

— Îl vei putea împinge chiar tu la asta, verişoară. 

— Cum, cum? sări fata bătrână, plină de zelul carităţii 
creştine. 

— Să nu-l mai primeşti aci, până nu-şi găseşte o nevastă; 
în asemenea împrejurări, bunele moravuri şi religia te 
obligă să-ţi arăţi dezaprobarea. 

— Când mă voi întoarce de la Prebaudet, o să mai 
discutăm lucrurile astea, dragă doamnă Granson. Mă voi 
sfătui cu unchiul meu şi cu părintele Couturier, spuse 
domnişoara reintrând în salon, care în acel moment atingea 
culmea însufleţirii. 

Luminile aprinse, grupurile de temei elegant îmbrăcate, 
tonul solemn şi aerul magistral al adunării făceau ca 
domnişoara Cormon să fie nu mai puţin mândră decât 
cercul ei de această ţinută aristocratică. Privind pe mulţi de 
aci, îţi spuneai că nici la Paris n-ai fi putut întâlni o lume mai 
bine... În clipa aceea, du Bousquier, care juca whist cu 
cavalerul de Valois şi cu două doamne bătrâne, doamna du 
Coudrai şi doamna du Roxiceret, devenise obiectul unei 
tainice curiozităţi. Pretextând că urmăresc jocul vreunei 
femei tinere, îl priveau pe furiş într-un chip atât de ciudat, 
încât bietul burlac începuse să creadă că neglijase poate 
vreun amănunt vestimentar. 

— Oare mi s-o fi strâmbat peruca? se întrebă el, trecând 
printr-una dintre acele mari panici, specifice burlacilor. 

Profitând de o lovitură proastă care termina al şaptelea 
rubber81, el părăsi masa. 

— Nu pot pune mâna pe o carte fără ca să nu pierd; sunt, 
fără îndoială, prea nenorocos... 

— Oi fi norocos în alt loc, spuse cavalerul, aruncându-i o 
privire iscoditoare. 

Aceste cuvinte făcură, bineînţeles, înconjurul salonului şi 
fiecare admiră tonul distins al cavalerului, adevărat 
Talleyrand al ținutului. 


— Numai domnul de Valois poate găsi asemenea perle, 
exclamă nepoata preotului de la Saint-Leonard, Du 
Bousquier se duse să se privească în mica oglindă 
lungăreaţă aflată deasupra „Dezertorului”, dar nu găsi 
nimic anormal în toată persoana sa. După nenumărate 
reluări ale aceleiaşi melodii, cântată pe toate tonurile, spre 
orele zece noaptea, lumea porni să se retragă de-a lungul 
antecamerei, în timp ce domnişoara Cormon îşi petrecea 
prietenele favorite, îmbrăţişându-le la ieşire. Grupurile se 
îndreptau care spre şoseaua care duce la Bretagne şi 
Castel, care către cartierul din vecinătatea Sarthei. 
Începeau să răsune aceleaşi fraze care de douăzeci de ani 
se rosteau pe stradă la acele ceasuri. Se spunea invariabil 

— Domnişoara Cormon arăta bine astă-seară! 

— Domnişoara Cormon? Ce idee?! Mi s-a părut atât de 
stranie! 

— Dar cum s-a zaharisit bietul părinte. Aţi văzut cum 
moţăia? Nu mai ştia unde-i erau cărţile, e tare năuc! 

— Vom avea durerea să-l pierdem din mijlocul nostru. 

— Ce seară frumoasă! Mâine va fi o zi superbă! 

— Curând merii vor fi iar în floare. 

— Ne-aţi bătut! Aşa se întâmplă întotdeauna când joci în 
partidă cu domnul de Valois. 

— Cât a câştigat? 

— Păi astă-seară a luat vreo trei-patru franci. Nu pierde el 
niciodată. 

— Bine zici! Dacă faci socoteala că anul are trei sute 
şaizeci şi cinci de zile, păi iese o moşie! 

— Ce lovituri am primit astă-seară! 

— Noroc c-aţi ajuns acasă! Noi mai avem de bătut 
jumătate de oraş... 

— Nu vă plâng... V-aţi putea ţine o cabrioletă, în loc să 
umblaţi atâta pe jos! 

— Dumneavoastră uitaţi c-avem o fată de măritat, care ne 
costă cât o roată de la trăsură, şi un fiu la Paris care ne-o 
mănâncă şi pe cealaltă. 


— Magistrat se face? 

— Ce pot face tinerii de azi? Mai ales că nu este nici o 
ruşine să-ţi serveşti regele. 

Alteori se iscau discuţii asupra cidrului sau a vinului - 
discuţii ce se repetau aidoma, la aceeaşi epocă, până ce se 
despărţeau. Orice om cu spirit de observaţie şi care locuia 
pe strada aceea ar fi putut, desigur, deduce, din conversaţia 
musafirilor, în ce lună a anului se găseşte. De astă dată era 
de tot hazul să-l fi auzit pe du Bousquier, care mergea de 
unul singur înaintea grupului, fredonând (fără să-şi dea 
seama de nepotrivirea momentului) cunoscuta melodie: 
Femeie gingaşă, mi-auzi tu cântul?... etc. Unii considerau 
pe du Bousquier ca pe un tip tare, dar neînțeles. De când 
fusese întărit în slujba lui printr-o nouă decizie regală, 
preşedintele du Ronceret înclina să ţină cu du Bousquier. 
Pentru ceilalţi, furnizorul era un om primejdios,. Cu 
moravuri urâte, un om în stare de orice. În provincie, ca şi 
la Paris, oameni cu vază se aseamănă cu acei cavaleri din 
povestea statuii, frumoasa alegorie a lui Addisson82: Doi 
cavaleri se bat în duel din pricină că, venind fiecare pe alt 
drum, spre răscrucea unde se înalţă statuia, unul a zis că-i 
albă, celălalt că-i neagră; iar când amândoi sunt la pământ, 
o văd albă pe partea dreaptă şi neagră pe stânga! Când al 
treilea cavaler vine într-ajutor, el o vede roşie! 

Sosind acasă, cavalerul de Valois îşi zicea: „Ar fi timpul să 
dau sfoară în ţară despre căsătoria mea cu domnişoara 
Cormon. Zvonul va porni din salonul domnişoarei de 
Gordes, va merge direct la Seez, la Episcopat, va reveni 
prin vicarii generali la preotul din Saint-Leonard care, 
negreşit, o va comunica abatelui Couturier; şi astfel 
domnişoara Cormon va primi ghiuleaua - voi lovi drept la 
ţintă. Bătrânul marchiz d'Esgrignon va pofti atunci pe 
părintele de Sponde la masă, în scopul de a se curma aceste 
zvonuri care, dacă aş protesta, ar aduce prejudicii 
domnişoarei Cormon - ba mi-ar dăuna mie, dacă dânsa m- 
ar refuza. Părintele o să fie într-o straşnică încurcătură, iar 


domnişoara Cormon n-o să poată rezista argumentelor 
domnişoarei de Gordes, care îi va demonstra măreţia şi 
viitorul acestei căsnicii. Moştenirea abatelui se urcă la peste 
o sută de mii scuzi, economiile fetei bătrâne trebuie să 
însumeze şi ele mai bine de două sute mii livre: are o casă, 
domeniul Prebaudet şi cincisprezece mii livre rentă. Un 
cuvânt al amicului meu, contele de Fontaine, şi iată-mă 
ajuns primar la Alencon, deputat; apoi, o dată aşezat în 
Parlament pe băncile de dreapta, voi ajunge şi pair! Mă văd 
strigând: „închiderea vă rog, sau „Vă chem la ordine,...” 

Sosită acasă, doamna Granson avu o discuţie aprinsă cu 
fiul ei, care nu putea pricepe ce legătură poate fi între 
părerile şi dragostea lui. A fost prima sfadă ce a venit să 
tulbure armonia acestui sărman cămin. 

A doua zi, la nouă dimineaţa, domnişoara Cormon, urcată 
în faeton împreună cu Josette - ca o piramidă pe un maldăr 
de catrafuse - putea fi văzuta trecând pe strada Saint- 
Blaise spre Prebaudet, locul unde avea să fie surprinsă de 
întâmplarea ce trebuia să precipite căsătoria sa - o 
întâmplare ce nu putea fi prevăzută nici de doamna 
Granson nici de du Bousquier, nici de cavalerul de Valois, 
nici chiar de domnişoara Cormon. Hazardul este cel mai 
desăvârşit maestru. 

A doua zi după sosirea la Prebaudet, pe la opt dimineaţa, 
tocmai când domnişoara Cormon îşi bea cafeaua cu lapte, 
ascultând cu candoare diferitele comunicări făcute de 
paznic şi grădinar, Jacguelin dădu buzna în sufragerie. 

— Domnişoară! strigă el complet năucit, unchiul 
dumneavoastră l-a trimis pe băiatul babei Grosmort să vină 
iute ca fulgerul s-aducă plicul ăsta. Flăcăul a pornit din 
Alengon înainte de revărsatul zorilor şi iată-l ajuns. A gonit 
aproape tot atât de repede ca Penelopa. Să-i dăm un 
păhărel de vin?... 

— Ce s-o fi întâmplat, Josette, oare unchiul s-o fi simţit... 

— N-ar mai fi scris atunci, zise femeia, ghicind îngrijorarea 
stăpânei sale. 


— Repede, repede, strigă domnişoara Cormon, după ce 
citi primele rânduri, Jacquelin să-nhame repede pe 
Penelopa. Fă aşa fel, fetiţo, ca într-un ceas totul să fie iar 
împachetat. Ne întoarcem la oraş... 

— Jacquelin! strigă Josette, tulburată de expresia ce se 
citea pe faţa domnişoarei Cormon. 

Încunoştinţat de Josette, Jacquelin veni gâfâind: 

— Dar, domnişoară, Penelopa tocmai îşi ronţăie ovăzul. 

— Ei, şi! Puțin îmi pasă. Vreau să plec numaidecât. 

— Dar, domnişoară, stă să plouă! 

— Ei bine: o să ne plouă! 

— Arde casa! spuse Josette printre buze, picarisită83 de 
tăcerea stăpânei care termina scrisoarea, o citea şi iar o 
recitea. 

— Beţi-vă măcar cafeaua, nu vă pierdeţi firea! Uitaţi-vă 
cum v-aţi roşit... 

— Sunt roşie, Josetite? 

Şi domnişoara Cormon alergă să se privească într-o veche 
oglindă, al cărei cositor cojit reflecta chipul său în ape 
tulburi. „Doamne - gândi ea - şi dacă voi fi urâtă?!” 

— Hai, Josette! hai, fetiţo, îmbracă-mă iute: vreau să fiu 
gata înainte ca Jacquelin s-o fi înhămat pe Penelopa. Dacă 
n-ai timp s-aşezi pachetele în trăsură, mai bine le las aici, 
decât să pierd o secundă. 

Dacă aţi înţeles bine obsesia în care ajunsese domnişoara 
Cormon în dorinţa ei de a se mărita, atunci îi veţi putea 
împărtăşi emoția. Venerabilul unchi îşi anunţase nepoata că 
domnul de Troisville, fost ofiţer în serviciul Rusiei, nepot al 
unuia dintre cei mai buni amici ai săi, dorea să se 
stabilească la Alengon şi-i cerea găzduire; el îi amintea 
despre prietenia pe care părintele Sponde o purtase 
bunicului său, contele de Troisville, şef de escadron sub 
Ludovic al XV-lea. Alarmat, fostul vicar general îşi ruga 
nepoata să se întoarcă degrabă, pentru ca dânsa să facă 
onorurile casei şi să-l ajute la primirea oaspelui - căci 
scrisoarea fiind sosită cu întârziere, domnul de Troisville ar 


fi putut să pice chiar în acea seară. După citirea acestui 
mesaj, mai putea oare fi vorba să mai stea să trebăluiască 
prin Prebaudet? În aceste clipe, paznicul şi fermierul - 
martori ai emoţiei pricinuite stăpânei lor - tăceau chitic, 
aşteptându-i ordinele. Când o opriră o clipă spre a-i cere 
instrucţiuni, pentru prima oară în viaţa ei, domnişoara 
Cormon - despotica fată bătrână care la Prebaudet vedea 
totul şi nu lăsa nimic să se treacă fără să fie cernut prin 
ochiul ei - le aruncă un; „Faceţi cum vă taie capul!” vorbă 
care îi lăsă înmărmuriţi; până mai ieri, stăpâna lor purta cu 
migală de grijă administraţiei, număra chiar şi pometul 
recoltat, înregistrându-l pe sorturi, în aşa chip încât ea 
hotăra ordinea în care se vor consuma, potrivit produselor 
fiecărei specii. 

„Mi se pare că visez!” îşi spuse Josette, văzându-şi stăpâna 
sărind treptele scării, asemenea unui elefant pe care 
Dumnezeu l-ar fi înzestrat cu aripioare. 

Şi numaidecât, fără să-i pese că afară turna cu găleata, 
domnişoara părăsi Prebaudet-ul, lăsând oamenilor săi mână 
liberă... Jacquelin nu îndrăzni să grăbească obişnuitul trap 
al paşnicei Penelopa, care - întocmai frumoasei regine al 
cărui nume îl purta - părea că face tot atâţia paşi înapoi câţi 
făcea şi înainte. Văzându-i pasul domol, domnişoara ordonă 
cu voce acră lui Jacquelin s-o îndemne la galop, iar dacă e 
nevoie, s-o îmboldească pe biata iapă (mirată şi ea) chiar cu 
biciul. Într-atât se temea că nu va avea timpul să aranjeze 
casa pentru primirea domnului de Troisville! Îşi făcea 
socoteala că nepotul unui prieten al unchiului său nu putea 
să aibă mai mult de patruzeci de ani; apoi, un militar nu 
putea să fie decât neînsurat. Îşi promitea aşadar (cu 
ajutorul unchiului) să nu-l lase pe domnul de Troisville să 
plece din casă cu starea civilă cu care avea să intre... Deşi 
Penelopa galopa, domnişoara Cormon, cu gândul la 
toaletele ei şt visând la noaptea de nuntă, se adresă de 
câteva ori lui Jacquelin, spunându-i că iapa bătea parcă 
pasul pe loc. Se foia mereu în faeton, fără să răspundă la 


întrebările Josettei, bolborosind în gând ca o fiinţă ce tot 
făureşte planuri mari. În sfârşit, ajunse în marea uliţă din 
Alenqon numită Saint-Blaise, care străbătea oraşul dinspre 
Mortagne; în dreptul palatului du More, strada lua numele 
de Porte de Seez, pentru ca dând în calea spre Bretania, să 
devină strada du Bercail. 

Dacă plecarea domnişoarei stârnea multă vâlvă în 
Alencon, fiecare îşi poate închipui răsunetul ce-l provoca 
întoarcerea ei, chiar a doua zi după ce îşi luase reşedinţa la 
Prebaudet, fără a se sinchisi de ploaia torențială care-i 
biciuia faţa. Fiecare observase galopul nebun al Penelopei, 
aerul zeflemitor al lui Jacquelin, ora matinală, pachetele 
aruncate claie peste grămadă, conversaţia însufleţită între 
Josette şi domnişoara, şi - în chip deosebit - nerăbdarea lor. 

Domeniile domnului de Troisville erau situate între 
Alengon şi Mortagne. Josette cunoştea diverse ramuri ale 
familiei 'Troisville. O vorbă a domnişoarei, pe când intrau în 
străzile Alencon-ului, o pusese pe Josette la curent cu toate. 
Începură să discute şi stabiliră amândouă că acest Troisville 
trebuie să fie un gentilom între patruzeci şi patruzeci şi doi 
de ani, burlac, nici bogat, nici sărac. Domnişoara se şi vedea 
contesă sau vicontesă de Troisville. 

— Şi unchiul meu să nu-mi spună nimic, să nu ştie nimic, 
să nu se intereseze de nimic...! Oh! unchiul acesta! Şi-ar 
uita şi nasul, dacă n-ar fi bine prins la locul lui. 

N-aţi observat că, în asemenea împrejurări, fetele bătrâne 
devin - ca şi Richard al III-lea - spirituale, sălbatice, 
îndrăzneţe şi pline de făgăduieli? Ca unii clerici chercheliţi, 
ele nu mai au respect de nimic. Tot oraşul Alencon - 
informat într-o clipită (de la prima casă din strada Saint- 
Blaise şi până la poarta Seez) de întoarcerea ei precipitată 
- era zgâlţâit până-n adâncurile vieţii sale publice şi 
domestice. Bucătăresele, negustorii, trecătorii îşi strigau cu 
toţii noutatea din poartă-n poartă; apoi vestea ajunse în 
partea de sus a oraşului. În curând fraza: „Domnişoara 


LIA 


Cormon s-a întors!” explodă ca o bombă în toate 
gospodăriile. 

În acel moment, Jacquelin coborî de pe banca de lemn 
(lustruită cu vremea printr-o tehnică necunoscută 
tâmplarilor) ce-i slujea drept capră, deschise singur poarta 
verde, boltită şi închisă parcă în semn de doliu, fiindcă în 
timpul absenței domnişoarei Cormon, nu mai avea loc nici o 
sindrofie. Rând pe rând, obişnuiţii firitiseau atunci pe 
părintele Sponde. lar domnul de Valois se achita de 
obligaţii, invitându-l la masă la marchizul de Gordes. 

Jacquelin chemă - dând semnalul ce-i era familiar - pe 
Penelopa, rămasă-n mijlocul uliţei; obişnuită cu aceasta, 
iapa porni singură, trecu poarta şi ocoli frumos prin curte, 
fără să calce rondul cu flori. Jacquelin o apucă de hăţuri şi 
trase faetonul la scară. 

— Mariette! strigă domnişoara Cormon. 

Mariette era ocupată să închidă poarta mare. 

— Da, domnişoară! 

— N-a venit încă musafirul? 

— Nu încă, domnişoară! 

— Dar unchiul meu? 

— E la biserică, domnişoară. 

Jacquelin şi Josette, de pe prima treaptă a scării peronului, 
întinseră mâinile spre a-şi ajuta stăpâna care, descinzând, 
se propti pe coviltirul trăsurii, apoi se aruncă de pe hulube 
drept în braţele lor; căci de doi ani de zile, domnişoarei îi 
era frică să coboare pe scăriţa de fier cu duble trepte, fixată 
de faeton printr-un nesuferit mecanism cu balamale şi 
piroane groase. Ajunsă sus, pe peronul scării, domnişoara 
Cormon îşi privi curtea cu un aer plin de mulţumire. 

— Haide, Mariette, şi lasă o dată poarta! Hai, vino-ncoa! 

— Arde casa! şopti Jacquelin repede Mariettei, când 
aceasta trecu pe lângă faeton. 

— Spune-mi, fata mea, ce provizii avem în cămară? întrebă 
domnişoara Cormon, aşezându-se pe bancheta lungă din 
vestibul, ca un om frânt de oboseală. 


— Mai nimic! zise Mariette punându-şi mâinile-n şolduri. 
Domnişoara ştie prea bine că-n timpul când lipseşte 
dumneaei, sfinţia sa e totdeauna poftit în oraş; ieri am fost 
să-l chem acasă de la domnişoara de Gordes. 

— Şi unde e acum? 

— Domnul părinte-i la biserică şi nu se-ntoarce decât către 
ceasurile trei. 

— La nimic nu se gândeşte! Ar fi trebuit să-ţi spună să 
mergi la piaţă! Du-te, Mariette şi - fără s-arunci banii - să 
nu te tocmeşti prea mult: iei tot ce găseşti mai fin, mai bun 
şi mai grozav. Du-te şi întreabă la Hanul Diligenţelor unde 
am putea găsi repede nişte pateuri... Vreau şi raci din gârla 
Brillantei... Cât o fi ceasul? 

— Trei sferturi spre nouă. 

— Doamne! Mariette, să nu pierzi vremea trăncănind: 
persoana pe care o aşteaptă unchiu-meu poate sosi dintr-o 
clipă într-alta; dac-ar fi să-i servim dejunul, am băgat-o pe 
mânecă... 

Mariette se întoarse spre Penelopa care nădugşise toată şi 
privi pe Jacquelin într-un fel care voia să zică: „De astă 
dată, domnişoara prinde-n laţ un bărbat!” 

— Hai, Josette! căci trebuie să ne îngrijim acum unde o să-l 
culcăm pe domnul de Troisville. 

Cu câtă bucurie fură rostite cuvintele: „Unde o să-l culcăm 
pe domnul de 'Troisville” (pronunţaţi Treville), câte idei nu 
cuprindeau aceste cuvinte! Fata bătrână era năpădită de 
speranţe. 

— Să-l culcăm în camera verde? 

— Cea a Episcopului? Doamne fereşte! E prea aproape de 
a mea. Asta-i bună pentru monseniorul, care este un sfânt. 

— Daţi-i apartamentul unchiului dumneavoastră. 

— E aşa de golaş, încât n-ar fi prea potrivit... 

— Atunci pregătiţi mai bine un pat în budoarul 
dumneavoastră; are şi cămin. Desigur că Moreau va găsi în 
prăvălia sa un pat asortat cu stofa tapetului. 


— Ai dreptate, Josette, la dă fuga la Moreau; îţi dau voie să 
te consulţi cu el cu privire la tot ce trebuie făcut. Dacă patul 
(patul domnului de Troisville!) poate fi montat chiar în astă- 
seară, fără ca domnul de Troisville să ia seama (în cazul 
când domnul de Troisville ar sosi pe când Moreau va fi aici), 
eu n-am nimic împotrivă. Aşa să faci. Dacă Moreau nu-şi 
poate însă lua obligaţia, atunci îl voi instala pe domnul de 
Troisville în camera verde, cu toate că acolo domnul de 
Troisville o să fie cam prea aproape de mine. 

Josette plecă. Stăpâna ei o rechemă. 

— Explică totul lui Jacquelin, strigă ea cu o voce tunătoare, 
formidabilă. Să se ducă el la Moreau! Dă-mi rochia! Dacă 
domnul de Troisville m-ar găsi aşa, singură, fără unchiu- 
meu, pentru a-l primi! Vai! unchiule, unchiule! Hai, vino 
odată, Josette, să mă îmbraci. 

— Dar Penelopa? întrebă imprudenta Josette. 

Pentru prima dată în viaţa-i, ochii domnişoarei Cormon 
scăpărară: 

— Mereu Penelopa! Penelopa-ncolo, Penelopa-ncoace. 
Oare Penelopa sau eu sunt stăpâna? 

— Dar e lac de apă şi nu şi-a mâncat nici ovăzul. 

— N-are decât să crape! ţipă domnişoara Cormon. 

„Numai eu să mă mărit” - gândi ea. 

Auzind acest strigăt - care i se păru că sună ca un trăsnet 
- Josette rămase buimacă; apoi, la un gest al stăpânei, se 
repezi pe scări. 

— A intrat dracu-n ea, Jacquelin! fu prima vorbă a Josettei. 

Astfel, parcă toate se puseseră de acord în ziua aceea spre 
a pregăti marea lovitură de teatru care avea să hotărască 
soarta domnişoarei. Oraşul era tot într-un nemaipomenit 
iureş, în urma celor cinci circumstanţe agravante care 
întovărăşiseră atât de neaşteptata întoarcere a domnişoarei 
Cormon: ploaia torențială, galopul Penelopei, gâfâitoare, 
năduşită, cu pântecele supt, ora matinală, pachetele 
răvăşite şi aerul straniu, năucit al fetei bătrâne. Dar când 
Mariette dădu buzna-n piaţă pentru a cumpăra totul, când 


Jacquelin veni la cel mai mare tapiţer din Alengon, pe 
strada Porții de Seez, la doi paşi de biserică, pentru a alege 
un pat, atunci se porniră cele mai grave presupuneri. Se 
discuta despre această aventură ciudată pe Corso, la 
promenadă, pretutindeni; ea ajunse să preocupe până şi pe 
domnişoara de Gordes, la care tocmai se găsea cavalerul de 
Valois. În ultimele două zile, orăşelul Alengon fusese zgâlţâit 
de evenimente atât de importante, încât câteva femei 
începură să spună; „Păi, e sfârşitul lumii!” Ultima ştire se 
rezuma pretutindeni prin cuvintele; „Dar ce se întâmplă pe 
la Cormoni?” Părintele de Sponde, iscodit cu multă dibăcie 
(când ieşea de la Saint-Leonard pentru a merge să se 
plimbe pe Corso cu părintele Couturier), răspunse plin de 
bunăvoință că aşteaptă pe vicontele de Troisville, gentilom 
care servise în Rusia, în timpul emigrației şi care se 
întorcea acum cu gândul să se stabilească în Alengon. De la 
orele două şi până la cinci, un fel de „telegraf labial”84 
începu să ţăcăne prin tot oraşul, vestind locuitorilor că 
domnişoara Cormon îşi găsise, în fine, prin corespondenţă, 
soţul şi că avea să se mărite cu vicontele de Troisville. 

Ici se comenta: „Moreau îi şi pregăteşte patul”, colo că 
„patu-i măsoară şase picioare”. Patul avea patru picioare pe 
strada du Bercail (după spusele doamnei Granson); apoi 
deveni un simplu pat de campanie - aşa afirma du 
Ronceret, unde cina du Bousquier. Mica burghezie 
pretindea că patul costase una mie o sută de franci. Cei mai 
mulţi erau de părere că se vinde pielea ursului din pădure. 
Mai târziu, zvonurile căpătară proporţii! Mariette, în piaţă, 
umflase totul. Sus, în rue Saint-Biaise, se vorbea că 
Penelopa se dusese pe copcă. Decesul ei era pus la îndoială 
de perceptorul general. Cu toate acestea, la prefectură se 
da drept sigur faptul că iapa crăpase după ce intrase pe 
poarta casei Cormon. - atât de iute se repezise fata bătrână 
asupra prăzii sale. 

Şelarul, care locuia în colţul străzii de Seez, cuteză chiar 
să vină să-ntrebe dacă nu cumva e nevoie de o reparaţie la 


faetonul domnişoarei Cormon, pentru a putea vedea cu 
ochii lui dacă Penelopa a decedat sau nu. De-a lungul străzii 
Saint-Blaise şi până la capătul străzii du Bercail, cetăţenii 
aflară că, mulţumită îngrijirilor lui Jacquelin, Penelopa, 
tăcuta martiră a necumpătării stăpâni-şi, încă mai trăia, dar 
părea să bolească... Pe toată calea Bretaniei, vicontele era 
socotit drept mezinul familiei, aşadar fără leţcaie, căci 
veniturile din ţinutul Perche aparţineau marchizului de 
Troisville, pair al Franţei şi tată a doi copii. Căsătoria 
aceasta ar fi fost un mare noroc pentru sărmanul emigrat, 
vicontele fiind pe placul domnişoarei Cormon; pe de altă 
parte, protipendada care locuia pe calea Bretaniei era 
pentru această căsătorie, fiind de părere că fata bătrână nu 
şi-ar îi putut mai bine învesti averea. În rândurile 
burgheziei însă, vicontele de Troisville era considerat un fel 
de general rus care luptase împotriva Franţei şi care 
revenea cu un uriaş avut câştigat la Curtea din Petersburg; 
era un „străin”, unul dintre „aliaţii” urâţi de liberali. 
Părintele de Sponde mijlocise-n taină această căsătorie. 
Toate persoanele care aveau dreptul să intre la domnişoara 
Cormon ca la ele acasă se înţeleseră să vină cu orice preţ s- 
o vadă chiar în acea seară. În timpul acestei agitaţii 
transurbane - care făcu să se uite chiar de Suzanne 
domnişoara Cormon nu era cea mai puţin zbuciumată. Fata 
bătrână încerca sentimente cu totul noi. Privindu-şi salonul, 
budoarul, cabinetul, sufrageria, fu deodată cuprinsă de o 
spaimă cumplită. Un fel de demon rânjit îi arătă acest lux ca 
fiind desuet; i se păru dintr-odată că toate lucrurile 
frumoase, pe care le admira din copilărie, s-ar fi învechit. 
Atunci fu lovită de acea temere care pune stăpânire pe 
aproape toţi autorii în clipa când citesc o lucrare - socotită 
de ei desăvârşită - vreunui critic blazat şi pretenţios. 
Situaţiile noi li se par răsuflate; frazele cele mai bine 
ticluite, cele mai meşteşugite par obscure şi schiloade; 
imaginile apar schimonosite ori neverosimile şi neadevărul 
sare în ochi. La fel şi sărmana fată tremura la gândul c-avea 


să vadă pe buzele domnului de Troisville un surâs de 
dispreţ pentru acest salon episcopal; îl şi văzu cu teamă 
aruncând o privire glacială pe străvechea-i sufragerie; în 
sfârşit, se înfricoşa la ideea că rama avea să îmbătrânească 
tabloul! Oare aceste antichităţi n-ar arunca asupra ei un văl 
de bătrâneţe? Punându-şi întrebarea, i se zbârli părul de 
groază. În acea clipă şi-ar fi dat un sfert din economii 
pentru a-şi putea preface într-o secundă casa, printr-o 
lovitură de baghetă magică. Dar care general, oricât de 
încrezut ar fi fost, n-a tremurat în ajunul unei mari bătălii? 
Biata fată se afla între Austerlitz şi Waterloo...85 „Doamna 
vicontesă de Troisville... îşi spunea. Frumos nume! Averea 
noastră va ajunge măcar într-o casă mare!” 

Se afla pradă unei tulburări care făcea să freamăte până şi 
cele mai tainice unghere ale fiinţei ei, de atâta timp 
cotropită de grăsime. Biciuit de speranţă, tot sângele ei era 
într-o răzmeriţă. Se simţea în stare, la nevoie, să susţină o 
conversaţie cu domnul de Troisville, De prisos să mai 
vorbim de râvna cu care trebăluiau Josette, Jacquelin, 
Mariette, Moreau şi ucenicii lor. Era zelul furnicilor 
preocupate de ouăle lor. Tot ceea ce, printr-o grijă de fiece 
zi, era ţinut atât, de curat, era acum din nou călcat, periat, 
spălat şi frecat. Porţelanurile de zile mari ieşiră la lumină. 
Lenjeria de masă de damasc, numerotată A, B, C, D, fu 
scoasă din adâncimile sipetelor unde zăcea înfăşată sub un 
întreit înveliş, păzit de o formidabilă oaste de ace de 
siguranţă. Cele mai preţioase rafturi ale bibliotecii fură 
consultate. În sfârşit, domnişoara jertfi trei şipuri din 
faimosul lichior al doamnei Amphouzx, mult vestita 
fabricantă de lichior de peste mări, nume scump amatorilor. 
Astfel, graţie devotamentului locotenenţilor săi, domnişoara 
putu să intre în luptă. Diferitele arme - mobilele, artileria 
grea din bucătărie, bateriile din oficiu, hrana, muniţiile, 
corpul de rezervă - toate fură gata pe întregul front. 
Jacquelin, Mariette şi Josette primiră ordinul să îmbrace 
uniformele de mare ţinută. Grădina fu greblată. Fata 


bătrână regretă că nu se poate înţelege cu privighetorile 
care ciripeau prin pomi, spre a obţine de la ele cele mai 
frumoase triluri. În sfârşit, pe la ceasurile patru, tocmai în 
clipa când părintele de Sponde se-ntorcea acasă, iar când 
domnişoara socotea că zadarnic dichisise masa în chipul cel 
mai elegant cu putinţă şi că degeaba pregătise cea mai 
delicată cină, deodată pocniturile de bici ale unui surugiu se 
auziră răsunând în Val-Noble. 

— Ele! spuse ea, primind un bici peste inimă. 

Într-adevăr, anunţat de atâtea clevetiri, un poştalion, în 
care se găsea un singur domn, stârni senzaţie trecând pe 
strada Saint-Blaise şi luând-o pe strada du Cours. Câţiva 
oameni şi câţiva copii, ce alergaseră după el, se şi aflau 
acum adunaţi în jurul porţii casei Cormon, pentru a-l vedea 
cum intră. Jacquelin, care simţea apropiindu-se propria-i 
nuntă, auzind şfichiul biciului dinspre strada Saint-Blaise, 
deschise larg porţile. Surugiul, un prieten de-al lui, îşi făcu 
o datorie de onoare din obligaţia de a lua bine cotitura şi 
opri drept în faţa scării; şi bineînţeles că datorită grijii lui 
Jacquelin, surugiul plecă omenit după lege. Părintele îşi 
întâmpină musafirul, a cărui trăsură fu deshămată şi trasă 
la adăpost cu iuţeala cu care ar fi operat nişte hoţi grăbiţi. 
Poarta mare fu închisă, şi-n câteva clipe nu mai era urmă de 
sosirea domnului de Troisville. Niciodată două substanţe 
chimice nu s-au contopit cu mai multă promptitudine - cu 
graba cu care casa Cormon absorbise pe vicontele de 
Troisville. Inima domnişoarei zvâcnea ca o şopârlă peste 
care-şi azvârlise mâna un cioban. Eroică, ea rămase însă în 
jilţul său, lângă cămin. Josette deschise uşa şi vicontele de 
Troisville, urmat de părintele de Sponde, Îşi făcu apariţia în 
faţa ochilor bătrânei fete. 

— Iată, îţi prezint pe domnul viconte de Troisville, nepotul 
unuia dintre colegii mei de şcoală. Domnule de Troisville, 
aceasta e nepoata mea, domnişoara Cormon. 

„Ah! bunul meu unchi, cât de bine ştie el să le 
chibzuiască!” gândi Rose-Marie-Victoire. 


Vicontele de Troisville era, ca să zicem aşa, un fel de du 
Bousquier gentilom. Între ei era deosebirea care distinge 
speța vulgară de cea nobilă. Dacă amândoi s-ar îi aflat 
acolo, nici cel mai înfocat liberal n-ar fi putut tăgădui 
aristocrația ca atare. Ceea ce alcătuia forţa vicontelui era 
tocmai distincţia eleganţei sale. Formele lui păstrau o 
falnică demnitate; avea ochii albaştri, păru! negru, pielea 
măslinie şi nu părea să aibă mai mult de patruzeci şi şase 
de ani. Arăta ca un frumos spaniol păstrat în gheţurile 
Rusiei. Apucăturile, mersul, portul - totul într-însul vădea 
diplomatul care cutreierase Europa, îmbrăcămintea-i era 
cea potrivită pentru un călător. Domnul de Troisville părea 
obosit. Părintele îi propuse să treacă în odaia ce-i fusese 
hărăzită şi rămase înmărmurit când nepoata sa deschise 
uşa budoarului transformat în dormitor. Domnişoara 
Cormon şi unchiul său lăsară pe nobilul musafir să-şi vadă 
de treburi, ajutat fiind de Jacquelin care-i aduse toate 
geamantanele de care avea nevoie. Părintele de Sponde se 
duse să se plimbe cu nepoata pe malul Brillantei, aşteptând 
ca oaspetele să-şi termine toaleta. Cu toate că părintele, 
printr-o curioasă întâmplare, era mai distrat ca de obicei, 
domnişoara Cormon nu era nici ea mai puţin preocupată. 
Mergeau amândoi tăcuţi. Fata bătrână nu întâlnise 
niciodată o făptură mai seducătoare decât olimpianul 
viconte de Troisville. Nu putea să-şi spună ca nemţii: 
„Acesta este idealul meu însă se simţea înviorată până în 
creştetul capului când îşi spunea: „lată ce-mi trebuia!” 
Deodată ea o zbughi până la Mariette, pentru a întreba 
dacă cina putea să-ntârzie, fără ca să se treacă bucatele. 

— Nu-i aşa, unchiule, că domnul de Troisville este un om 
foarte amabil? spuse ea când se reîntoarse. 

— Dar, fată dragă, încă n-a spus nimic! observă părintele. 

— Aceasta se vede chiar după înfăţişarea lui. E burlac? 

— Nu ştiu, răspunse stareţul care se gândea la o discuţie 
avută cu părintele Couturier - discuţie cu privire la har. 
Domnul de Troisville mi-a scris c-ar vrea să-şi cumpere o 


casă aici. Dacă ar fi fost însurat, n-ar fi venit de unul singur, 
reluă cu un aer nepăsător, căci n-ar fi crezut ca nepoata lui 
să se poată gândi la măritiş. 

— E bogat? 

— E cel mai mic din familia celui de-al doilea frate 
Troisville, răspunse unchiul. Bunicu-său a fost comandant 
de escadră; tatăl acestui tânăr însă n-a făcut o prea bună 
căsătorie. 

— Acest tânăr! repetă fata bătrână. Dar mi se pare, 
unchiule, că are patruzeci şi cinci de ani? zise ea, simțind o 
neţărmurită dorinţă să-şi pună vârstele de acord. 

— Da, spuse părintele. Însă pentru un biet preot de 
şaptezeci de ani, dragă Rose, un om la patruzeci pare 
tânăr... 

În clipa aceea, întregul Alenqon ştia că vicontele de 
Troisville trăsese la domnişoara Cormon. Curând după 
aceasta, oaspele veni alături de gazdele sale şi începu să 
admire panorama pe Briliante, grădina şi casa. 

— Părinte, vorbi el, cea mai mare dorinţă a mea ar fi să pot 
găsi o locuinţă asemănătoare cu a domniei-voastre. Fata 
bătrână luă aceasta drept o declaraţie şi lăsă ochii în jos. 
Cred că vă place aici domnişoară? reluă vicontele. 

— Cum nu mi-ar plăcea? Casa aparţine familiei noastre 
încă din anul 1574, când unul dintre strămoşii noştri, 
intendentul ducelui de Alencon, a cumpărat terenul şi a 
ridicat clădirea asta, răspunse domnişoara Cormon. Casa e 
construită pe piloţi. 

Jacquelin anunţă că masa este servită. Domnul de 
Troisville oferi braţul fericitei gazde, care nu voi să se 
reazeme prea mult de el; îi era încă atât de frică să nu pară 
că-i face avansuri! 

— Totul este atât de armonios aici, spuse vicontele, 
aşezându-se la masă. 

— Copacii noştri adăpostesc sumedenie de păsărele care 
ne fac muzică în mod gratuit; nu le supără nimeni, şi-n toate 
nopţile cântă privighetorile, rosti domnişoara Cormon. 


— Vorbesc de interiorul casei, zise vicontele, care nu se 
ostenise să studieze pe domnişoara Cormon şi nu-şi dăduse 
seama de inteligenta ei redusă. Da, totul este într-un strâns 
raport; tonul culorilor, mobilele, fizionomia... 

— "Totuşi, ne costă mult; impozitele sunt mari, spuse buna 
domnişoară, impresionată de cuvântul raport. 

— Cum! Impozitele sunt mari aci? întrebă vicontele, care - 
preocupat de ideile sale - nu remarcase cât de anapoda 
vorbea. 

— Nu ştiu, spuse părintele. Nepoată-mea se ocupă cu 
administrarea bunurilor noastre. 

— Impozitele astea sunt un fleac pentru oamenii bogaţi, 
reluă domnişoara Cormon, care nu voia să pară zgârcită. 
Cât despre mobile, le-aş lăsa aşa cum sunt, n-aş schimba 
nimica; numai dacă o să mă mărit, atunci va trebui să 
schimb totul, ca să fie pe gustul stăpânului. 

— Aveţi principii generoase, domnişoară, spuse surâzând 
vicontele, aţi face un soţ fericit... „Niciodată nu mi-a spus 
cineva un cuvânt atât de frumos!” gândi fata bătrână. 

Vicontele complimentă pe domnişoara Cormon pentru 
serviciu, pentru felul în care era ţinută casa, mărturisind că, 
deşi până aici el socotea provincia înapoiată, o găsise cum 
nu se poate mai confortabilă. 

„Ce o mai fi şi vorba asta. Doamne? gândi ea. Unde-i 
cavalerul de Valois pentru a răspunde. Confortabilă? Hai, 
curaj - îşi spuse ea - poate o fi vreun cuvânt rusesc; nu 
trebuie neapărat să răspund.” 

— Dar, domnul meu, reluă ea cu voce tare, simţindu-şi 
limba dezlegată de elocinţa pe care o găsesc aproape toate 
creaturile umane în clipele hotărâtoare - avem aici cea mai 
strălucită societate. Tot oraşul se întâlneşte chiar aici, la 
mine. Veţi putea judeca singur, chiar acum, căci câţiva din 
obişnuiţii noştri au aliat desigur despre întoarcerea mea şi 
vor veni să mă vadă. Avem aici pe cavalerul de Valois, un 
nobil din vechea gardă, bărbat plin de spirit şi de gust; apoi 
pe domnul marchiz de Gordes şi domnişoara Armande, 


soră-sa (şi muşcă limba şi se răzgândi), o fată remarcabilă 
în genul ei. A rămas nemăritată pentru a lăsa întreaga 
avere fratelui şi nepotului său. 

— Ah! da - Gordes, îmi amintesc. 

— De altfel, Alencon-ul e foarte vesel, reluă fata bătrână o 
dată pornită. Ne distrăm bine. Perceptorul general dă 
baluri, prefectul e un om amabil, episcopul ne cinsteşte 
câteodată cu vizitele sale... 

— Deci n-am făcut râu să vin şi eu, ca iepurele, să mor în 
bârlogul meu, reluă surâzând vicontele. 

— Şi eu, spuse fata bătrână, sunt ca un iepure: unde mă 
aşez, acolo mor? 

Vicontele luă proverbul astfel spus, drept o glumă şi 
surâse. 

„Ah? - gândi fata bătrână - totul merge strună, omul ăsta 
mă-nţelege.” 

Conversaţia continuă cu generalităţi. Printr-una dintre 
acele misterioase puteri necunoscute, de nedefinit, 
domnişoara Cormon, sub presiunea dorinţei sale de a fi 
amabilă, regăsea în creierul ei toate întorsăturile frazelor 
cavalerului de Valois. Era ca într-un duel în care parcă 
diavolul însuşi potrivea pistolul. Niciodată vreun adversar 
nu fusese mai bine ochit. Domnul de Troisville era mult prea 
bine crescut, pentru a vorbi de buna calitate a cinei; dar 
însăşi tăcerea sa era o laudă. Bând vinurile delicioase pe 
care i le servea cu dărnicie Jacquelin, părea că se simte 
între vechi prieteni. Arăta a fi un fin cunoscător, iar 
adevăratul amator nu aplaudă, ci se bucură. Vicontele se 
informi cu vie curiozitate de preţurile terenurilor, ale 
caselor, ale locurilor de clădit; lăsă pe domnişoara Cormon 
să-i descrie pe larg confluenţa Brillantei şi a Sarthei. Se 
miră că oraşul era plasat atât de departe de râu; topografia 
ținutului îl interesa deosebit de mult. Părintele, foarte tăcut, 
lăsă pe nepoata lui să conducă firul conversaţiei. Într- 
adevăr, domnişoara crezu că-l interesează pe domnul de 
Troisville, care-i surâdea cu graţie şi care o făcu să 


nădăjduiască, în timpul acestei cine, mult mai mult decât o 
îmbiaseră, timp de cincisprezece ani, cei mai zeloşi 
pretendenți ai săi. De altfel, trebuie să spunem că niciodată 
vreun comesean n-a fost mai cocoloşit şi copleşit de atenţii. 
Ai fi zis că e amantul iubit reîntors în căminul a cărui 
fericire o făureşte. Domnişoara prevedea clipa când 
vicontele ar fi avut nevoie de pâine; nu-l scăpa din ochi şi, 
cum întorcea capul, îi punea pe nesimţite un supliment din 
felul care i se părea că-i place; dacă ar fi fost un om lacom, 
l-ar fi ghiftuit desigur, peste măsură; dar acestea erau doar 
slabe dovezi din ce socotea că-i va putea ea da în 
dragoste... Nu făcuse prostia să se deprecieze, ci îşi 
desfăşurase toate farmecele, arborase toate pavilioanele. 
Se recomandă drept regina Alenconului şi-şi lăudă 
dulceţurile; în sfârşit, pescui complimente, vorbind atât de 
mult despre ea însăşi, ca şi când cei care ar fi putut s-o 
laude răposaseră cu toţii. Îşi dădu seama că place 
vicontelui, căci dorinţa o schimbase atât de mult, încât 
devenise aproape femeie. În timpul desertului, auzi, nu fără 
o bucurie interioară, paşi în anticameră şi zumzet de voci în 
salon - ceea ce însemna că obişnuiţii ei începuseră să 
sosească. Explică atunci unchiului şi domnului de Troisville 
acest zel de a veni s-o vadă, ca un semn al dragostei cu care 
era înconjurată (când de fapt, acesta era doar efectul 
neastâmpăratei curiozităţi ce pusese stăpânire pe-ntreg 
oraşul). Nerăbdătoare să-şi arate succesul, domnişoara 
Cormon porunci lui Jacquelin să servească lichiorurile şi 
cafelele în salon. Jacguelin apăru în faţa elitei societăţii cu 
un minunat serviciu de cafea din porțelan de Saxa, care nu 
ieşea din vitrină decât de două ori pe an. Totul fu observat 
de adunarea pornită să bârfească pe-nfundate. 

— Drace! făcu du Bousquier. Cele mai bune lichioruri ale 
doamnei Amphoux! Licoarea care nu se serveşte decât la 
cele patru mari praznice ale anului! 

— E desigur o căsătorie ticluită prin corespondenţă, cel 
puţin de un an, şopti preşedintele du Ronceret. De un an de 


zile, dirigintele poştei tot primea scrisori timbrate din 
Odesa. 

Doamna Granson se cutremură. Cavalerul de Valois, cu 
toate că mâncase cât patru, era palid - în afară de partea 
stângă a fetei - şi era cât pe ce să-şi trădeze secretul. 

— Nu găsiţi că-i cam frig azi? Sunt îngheţat! spuse el. 

— E vecinătatea Rusiei, şuieră du Bousquier. 

Cavalerul îl privi într-un chip care voia să spună că 
apreciază gluma. 

Domnişoara Cormon apăru atât de încântată, atât de 
triumfătoare, încât cu toţii o găsiră frumoasă. 
Extraordinara strălucire ce învăluia persoana ei nu se 
datora numai sentimentelor ce-o însufleţeau; în tot timpul 
dimineţii, sângele clocotise în ea, nervii ei fuseseră 
zdruncinaţi de presimţirea unei mari crize - şi toate acestea 
contribuiseră ca să apară acum atât de puţin asemănătoare 
cu ea însăşi. Cât de fericită săvârşi ea solemnitatea 
prezentării! Prezentă cavalerului pe viconte şi, la rându-i, 
pe cavaler vicontelui; apoi întregul Alencon domnului de 
Troisville, şi pe domnul de Troisville întregului Alencon! 
Printr-o întâmplare destul de firească, vicontele şi 
cavalerul, aceste două naturi aristocratice, se recunoscură, 
se înţeleseră numaidecât; amândoi se priviră ca doi bărbaţi 
din aceeaşi lume. Începură să discute, în picioare, în faţa 
căminului; cercul se formă în faţa lor şi conversaţia lor, cu 
toate că se desfăşura cu voce joasă, era ascultată într-o 
linişte de catedrală. Ca să ne dăm seama de efectul acestei 
scene, trebuie să ne-o închipuim pe domnişoara Cormon 
ocupată să toarne cafeaua pretinsului ei pretendent, care 
stătea cu spatele către cămin. 

DOMNUL DE VALOIS. 

E adevărat că domnul viconte ţine să se stabilească aici? 

DOMNUL DE TROISVILLE. 

Da, domnule, ara venit aici să-mi caut o casă (domnişoara 
Cormon se întoarse, cu ceaşca în mână). Şi-mi trebuie o 


casă mare, ca să-mi instalez... (domnişoara Cormon îi 
întinse ceaşca) familia. (Ochii bătrânei fete se tulburară.) 

DOMNUL DE VALOIS. 

Sunteţi căsătorit? 

DOMNUL DE TROISVILLE. 

Da, de şaisprezece ani, cu fiica principesei Şerbeloft. 
Domnişoara Cormon căzu trăsnită. Du Bousquier o văzu 
clătinându-se; se repezi, o primi în braţe, uşa se deschise şi 
aprigul republican, povăţuit de Josette, găsi puteri pentru a 
duce pe fata bătrână până în odaia ei, unde o lungi pe pat... 

Înarmată cu foarfeci, Josette tăie corsetul strâns peste 
măsură. Du Bousquier stropi din belşug cu apă faţa 
domnişoarei Cormon şi corsajul ei care se revărsa acum 
precum o inundație a Loarei. Leşinata deschise ochii, văzu 
pe du Bousquier şi pudoarea o făcu să scoată un țipăt, 
recunoscând pe acest bărbat. Du Bousquier se retrase, 
lăsând să intre şase femei, în frunte cu doamna Granson, 
strălucitoare de bucurie. 

Ce făcuse cavalerul de Valois? Credincios sistemului sau, îi 
acoperise retragerea. 

— Biata domnişoară Cormon - povesti el domnului de 
Troisville, privind adunarea al cărei râs fu stăvilit printr-o 
aristocratică şi fulgerătoare privire - suferă de o gravă 
învârtoşare a sângelui şi fiindcă, înainte de plecarea la 
moşia ei de la Prebaudet, n-a lăsat să i se ia sânge, iată 
urmările acestei tulburări de primăvară... 


— A şi venit azi dimineaţă pe ploaie - observă părintele de 
Sponde - poate o fi răcit puţin, şi asta-i pricina micului 
neajuns care a lovit-o. Dar nu-i nimic... 

— Îmi spunea, alaltăieri, că nu se simte prea bine de trei 
luni, presimţind că sângele avea să-i joace un renghi, reluă 
cavalerul. 

„Aşa! Eşti însurat?” îşi zise Jacquelin, privind pe domnul 
de 'Troisville care-şi sorbea tacticos cafeaua. 

Solidar cu paraponul stăpânei sale şt substituindu-se ei, 
credinciosul servitor luă de îndată lichiorurile doamnei 
Amphoux, care fuseseră oferite celibatarului, iar nicidecum 
soţului unei rusoaice. Toate aceste mici detalii fură 
remarcate şi dădură prilej de râs. 

Părintele de Sponde ştiuse pricina călătoriei oaspelui său; 
distrat cum era, nu spusese nimic, nebănuind că nepoată-sa 
ar putea avea cel mai mic interes pentru domnul de 
Troisville. Vicontele, preocupat de țelul călătoriei sale şi - ca 
mulţi soţi, prea puţin zorit să vorbească de nevasta lui - n- 
avusese prilejul să spună că e însurat; de altfel, era convins 
că domnişoara Cormon ştia acest lucru. 

Du Bousquier reapăru şi fu interogat cu înverşunare. Apoi, 
una dintre cele şase doamne cobori, anunțând că 
domnişoara Cormon se simte mult mai bine, că venise 
doctorul său, dar îi recomandase să rămână în pat; era 
urgentă nevoie să i se ia sânge. În curând salonul se umplu 
din nou de lume. Lipsa domnişoarei Cormon îngădui 
doamnelor să se întreţină despre tragicomica scenă, 
comentată, înflorată, înfrumuseţată, cusută cu aţă, brodată, 
festonată, colorată, împodobită - scenă care a doua zi avea 
să dezlănţuie tot Alenqon-ul asupra domnişoarei Cormon. 

— Bunul domn du Bousquier! Cum vă mai purta-n braţe! 
Câtă putere! spuse Josette stăpânei ei. Şi părea palid, 
îngrijorat din pricina dumneavoastră. Să ştiţi că încă vă mai 
iubeşte. 

Cu această frază se încheie măreaţa şi groaznica zi. 


În timpul dimineţii următoare, cele mai mici amănunte ale 
acestei comedii erau bine cunoscute în toate casele din 
Alengon şi - o spunem spre ruşinea oraşului - stârneau 
râsete unanime. A doua zi, domnişoara Cormon - care după 
luarea sângelui se simţea mult mai bine - ar fi părut 
sublimă şi celor mai cutezători zeflemişti, dacă ar fi fost 
martorii nobilei sale demnități, ai măreţei resemnări 
creştine care o însufleţea atunci când oferi braţul 
mistificatorului ei fără de voie, pentru a merge la prânz... 
Poznaşi cruzi, care râdeaţi de ea, de ce n-aţi văzut-o 
spunând vicontelui?: 

— Doamna de Troisville anevoie va găsi aici un apartament 
care să-i convină; faceţi-mi plăcerea, domnule, să acceptaţi 
locuinţa mea, până când veţi putea găsi una în oraş. 

— Dar, domnişoară, am două fete şi doi băieţi... v-am 
plictisi peste măsură... 

— Nu mă refuzaţi, spuse ea cu o privire plină de mâhnire. 

— Vă ofeream asta, de altfel, şi eu, în răspunsul pe care vi 
l-am trimis şi pe care însă nu l-aţi primit, interveni abatele. 

— Cum, unchiule, vasăzică matale ştiai? 

Biata fată se opri... Josette scoase un suspin. Nici vicontele 
de Troisville, nici unchiul nu observaseră nimic. După masă, 
părintele de Sponde luă pe viconte cu el, aşa cum se 
înţeleseseră cu o zi mai înainte, spre a-i arăta casele din 
Alenqon pe care le-ar fi putut cumpăra sau terenurile pe 
care ar fi putut construi. 

Rămasă singură în salon, domnişoara Cormon spuse 
Josettei cu un aer lamentabil... 

— Fata mea, acum am ajuns batjocura întregului oraş... 

— Da bine, domnişoară, de ce nu vă căsătoriţi? 

— Dar, draga mea, n-aş şti pe cine să aleg... 

— Ce vorbiţi? Dac-aş fi în locul dumneavoastră, l-aş lua pe 
domnul du Bousquier. 

— Josette, domnul de Valois spune că-i prea republican. 

— Domnii ăştia ai dumneavoastră vorbesc aiurea. Dacă ei 
zic că domnul du Bousquier fura păgubind republica, asta 


înseamnă că el n-o iubea deloc, spuse Josette şi ieşi din 
cameră. 

„Fata asta e uimitor de deşteaptă!” gândi domnişoara 
Cormon, rămasă singură, pradă nedumeririlor ei. 

Întrevedea că singurul mijloc de a impune tăcere oraşului 
ar fi fost o căsătorie urgentă. Această ultimă înfrângere - 
atât de evident ruşinoasă - era de natură s-o facă să ia o 
decizie extremă; căci persoanele lipsite de inteligenţă se 
smulg cu greu din făgaşele bune sau rele pe care au intrat. 

Fiecare din cei doi bătrâni burlaci înţeleseră starea de 
spirit în care se afla bătrână fată; de asemenea, îşi puseră 
amândoi în cap să vină dimineaţa să întrebe de sănătatea 
ei, adică - în stilul burlacilor - să pornească la atac. Domnul 
de Valois gândi că împrejurarea cerea o îmbrăcăminte cât 
mai îngrijită; luă aşadar o baie şi se dichisi peste măsură. 
Pentru prima şi ultima oară, Cesarine îl văzu sulemenindu- 
se, cu multă dibăcie, cu un pic de roşu. Cât despre du 
Bousquier, acest mojic republican, animat de o dârză 
voinţă, nu dădu nici cea mai mică atenţie îmbrăcămintei, în 
schimb, sosi primul. Aceste mici amănunte decid soarta 
oamenilor ca şi a imperiilor. Atacul lui Kellermann la 
Marengo, sosirea lui Blucher la Waterloo, disprețul lui 
Ludovic al XIV-lea pentru prinţul Fugen, parohul de 
Denains - toate aceste prilejuri de noroc sau de catastrofe, 
istoria le înregistrează: dar de ele nimeni nu profită pentru 
a învăţa să-şi aranjeze cât mai bine treburile mărunte ale 
vieţii. Şi atunci, ce se-ntâmplă? Ducesa de Langeais (vezi 
Istoria celor Treisprezece) se călugăreşte fiindcă n-a mai 
avut zece minute răbdare; judecătorul Popinot (vezi 
Punerea sub interdicţie) amână cu o zi interogatoriul ce 
voia să-l ia marchizului d'Espard; Charles Grandet se 
întoarce prin Bordeaux, în loc s-o ia prin Nantes; şi aceste 
evenimente se numesc întâmplări, fatalităţi. Puţină boială 
pe obraz a făcut să i se năruie toate speranţele cavalerului 
de Valois. Acest gentilom nu putea pieri decât în acest fel: 
trăise folosindu-şi grațiile şi avea să moară din vina lor. În 


timp ce cavalerul arunca o ultimă privire asupra toaletei 
sale, bădăranul du Bousquier dădea buzna în salonul fetei 
deznădăjduite. Intrarea lui venea tocmai în urma unui gând 
favorabil republicanului, după o deliberare în care, totuşi, 
cavalerul ar fi putut culege toate avantajele. 

„E voia Domnului!” îşi spuse fata bătrână, văzând pe du 
Bousquier. 

— Domnişoară, să nu găsiţi nepotrivită graba mea, dar n- 
am vrut să mă încred în nătărăul ăla de Rene pentru ca să 
aflu veşti despre dumneavoastră, aşa că am venit chiar eu 
personal. 

— Mă simt foarte bine, răspunse ea mişcată. Vă 
mulţumesc, domnule du Bousquier, adăugă ea după o 
pauză, accentuând cuvintele, de osteneala pe care v-aţi dat- 
o ieri din pricina mea. 

Îşi amintea că fusese în braţele lui du Bousquier, şi în 
special această întâmplare îi păru a fi ca o poruncă 
cerească. Pentru prima oară fusese văzută de un bărbat 
dezbrăcată, cu corsetul rupt, cu comorile-i proiectate 
violent afară din apărătorile lor. 

— V-am purtat pe braţe din toată inima, încât mi s-a părut 
că sunteţi uşoară. 

Aici domnişoara Cormon îl privi pe du Bousquier cum nu 
privise încă pe nici un bărbat în viaţă... încurajat, furnizorul 
aruncă o ocheadă care merse drept la inima fetei bătrâne. 

— Păcat, adăugă el, că aceasta nu mi-a îngăduit să vă port 
de-a pururi cu mine. (Ea asculta cu un aer încântat.) 
Leşinată acolo în pat, în mijlocul nostru, eraţi încântătoare; 
n-am văzut niciodată în viaţa mea o femeie mai frumoasă şi 
am văzut doar multe femei!... Femeile durdulii au ceva bun: 
îţi place să te uiţi la ele. E de ajuns să se arate, c-au şi 
biruit! 

— Râdeţi de mine, spuse fata bătrână, şi nu e frumos... 
acum când tot oraşul interpretează greşit întâmplarea de 
ieri... 


— Pe cât de adevărat e că mă cheamă du Bousquier, pe 
atât de adevărat e, domnişoară, că nu mi-am schimbat 
sentimentele faţă de dumneavoastră şi primul 
dumneavoastră refuz nu m-a descurajat. 

Fata bătrână lăsase ochii în jos. Urmă un moment de crudă 
tăcere pentru du Bousquier. Dar domnişoara Cormon se 
hotări, ridică pleoapele: ochii îi erau scăldaţi în lacrimi, privi 
pe du Bousquier cu duioşie. 

— Dacă asta e, domnul meu, spuse ea cu voce tremurândă, 
promite-ţi-mi că veţi trăi ca un bun creştin, că nu vă veţi 
împotrivi obiceiurilor mele religioase, că o să-mi lăsaţi 
libertatea să-mi aleg duhovnicul. Şi iată, vă acord mâna 
mea, încheie ea, întinzându-i-o. 

Du Bousquier apucă această mână bună, durdulie şi plină 
de bani, şi i-o sărută cu cucernicie. 

— Dar, adăugă ea, lăsându-l să-i sărute mâna, vă mai cer 
un lucru... 

— Se admite, şi chiar dacă e imposibil, se va face 
(reminiscență de la Beaujon). 

— Doresc, urmă fata bătrână, ca nunta noastră să se facă 
în cel mai scurt timp; doresc ca tot oraşul să afle în chiar 
seara aceasta. Apoi (ezită), din dragoste pentru mine, 
trebuie să vă încărcaţi conştiinţa cu un păcat care-l ştiu că e 
mare, căci minciună e unul dintre cele şapte păcate 
capitale; dar vă veţi spovedi - nu-i aşa? Şi vom ispăşi 
amândoi, împreună. Se priviră unul pe altul cu tandreţe. De 
altfel, poate că e socotită între minciunile pe care Biserica 
le numeşte „oficioase”... „Oare n-o fi ca Suzanne? gândi du 
Bousquier. Ce fericire!” 

— Fireşte, domnişoară! spuse el cu glas tare. 

— Trebuie, reluă ea, să poţi lua asupra dumitale... 

— Ce anume?... 

— Să spui că aceasta căsătorie fusese aranjată între noi 
încă de acum şase luni... 

— Dulce femeie! spuse furnizorul cu tonul unui bărbat 
care se jertfeşte, asemenea sacrificii nu se fac decât pentru 


o creatură pe care o iubeşti de zece ani. 

— Cu toate ciudăţeniile mele chiar? 

— Da, cu toate ciudăţeniile dumneavoastră. 

— Domnule du Bousquier, v-am judecat greşit. 

Îi întinse mina grăsună şi roşie pe care du Bousquier o mai 
sărută o dată. 

În acea clipă uşa se deschise, cei doi îndrăgostiţi priviră să 
vadă cine intră şi-l zăriră pe drăguţul, dar zăbavnicul 
cavaler de Valois. 

— Ah! spuse el, iată că regina mea e din nou sănătoasă! 

Domnişoara surâse cavalerului, dar simţi o strângere de 
inimă. Domnul de Valois părea foarte tânăr şi seducător; 
parc-ar fi fost Lauzun intrând în palatul regal, la 
Mademoiselle86. 

— Ei! dragă du Bousquier, zise el cu un ton zeflemitor, atât 
se credea de sigur de succes, domnul de Troisville şi 
părintele de Sponde vă examinează casa de parc-ar vrea s-o 
măsoare. 

— Pe legea mea, zise du Bousquier, dacă vicontele de 
Troisville o vrea, i-o dau pe patruzeci de mii de franci. De 
acum mi-e de prisos! Dacă domnişoara îmi permite... 
Trebuie ca lucrul să se ştie... Domnişoară - pot spune? Da? 
Ei bine, scumpul meu cavaler, veţi fi primul căruia să-i 
vestesc... (domnişoara Cormon lăsă ochii în jos) onoarea - 
spuse fostul furnizor - favoarea, pe care mi-o face 
domnişoara şi pe care o păstrez în secret de mai bine de 
şase luni. Ne căsătorim peste câteva zile; contractul e 
redactat, îl vom semna mâine. Înţelegeţi aşadar de ce casa 
din strada Cygne este de prisos! Căutăm pe sub mână 
cumpărători şi părintele de Sponde, care ştia, a condus 
desigur la mine pe domnul de Troisville... 

Această minunată minciună semăna atât de bine cu 
adevărul, încât cavalerul crezu. „Scumpul meu cavaler”, 
aceste vorbe aminteau de revanşa luată de Petru cel Mare 
la Poltava asupra tuturor înfrângerilor sale precedente. Du 


Bousquier se răzbuna acum cu o nespusă plăcere de miile 
de împunsături pe care le îndurase în tăcere. 

În beţia triumfului, el făcu un gest tineresc şi, uitând că n- 
are fir de păr, îşi trecu mâna prin perucă şi-o dădu într-o 
parte. 

— Vă felicit pe unul şi pe altul, zise cavalerul c-un aer 
agreabil, şi doresc să terminaţi după vorba basmului: Au 
fost foarte fericiţi şi au avut mulţi copii. 

Îşi pregăti o priză de tabac. 

— Dar, domnul meu, se pare că aţi pierdut din vedere că 
purtaţi perucă, adăugă el cu glas batjocoritor. 

Du Bousquier roşi, căci peruca-i alunecase, dezgolindu-i 
capul. Domnişoara Cormon ridică ochii, îi văzu chelia şi, din 
pudoare, lăsă ochii-n jos. Pleşuvul aruncă spre cavaler cea 
mai veninoasă privire zvârlită vreodată de un broscoi 
asupra prăzii sale. 

„Aristocraţi ticăloşi care m-aţi disprețuit, vă voi strivi eu 
odată şi odată!” gândi el. 

Cavalerul de Valois crezu că-şi redobândise toate 
avantajele. Dar domnişoara Cormon nu era fata care să 
înţeleagă strânsa legătură între urare şi perucă; de altfel, 
chiar de-ar fi înţeles, nu mai putea dispune de mâna ei. 
Domnul de Valois îşi dădu seama că totul era pierdut. Într- 
adevăr, nevinovata fată, văzându-i pe cei doi că amuţiseră, 
se gândi să le dea de lucru. 

— Nu vreţi să jucaţi împreună o partidă de pichet? întrebă 
ea fără nici o răutate. 

Du Bousquier surâse şi, ca viitor stăpân al casei, se duse 
să aducă masa de pichet. Cavalerul de Valois - fie că-şi 
pierduse capul, fie că vru să rămână acolo spre a studia 
cauzele dezastrului şi să mai încerce să dreagă ceea ce se 
putea - se lăsă dus ca o oaie la tăiere. Primise cea mai 
straşnică lovitură din câte ar fi putut primi un om; un 
gentilom putea fi buimăcit şi cu mai puţin. Curând, domnul 
părinte de Sponde şi domnul de Troisville se întoarseră 
acasă. Numaidecât domnişoara Cormon se sculă, fugi în 


vestibul, luă pe unchiul ei deoparte, îi spuse la ureche 
hotărârea şi aflând că imobilul lui du Bousquier convine 
domnului de Troisville, îl rugă să-i facă serviciul să-i spună 
că unchiul ei ştia că era de vânzare; căci nu îndrăznise să 
încredinţeze această minciună părintelui, de teama să nu 
facă o încurcătură. Minciuna dădu roade mai bune decât o 
faptă virtuoasă. 

Pe seară, tot Alencon-ul aflase marea noutate. De patru 
zile, oraşul întreg fremăta ca-n zilele nefaste din 1814 şi 
181587. Unii râdeau, alţii luau ştirea în serios, unii 
dezaprobau căsătoria, alţii îi dădeau dreptate domnişoarei. 
Clasa mijlocie din Alencon fu fericită; era o cucerire. A doua 
zi, la familia de Gordes, cavalerul de Valois rosti o vorbă 
nemiloasă: 

— Cormonii termină aşa cum au început: de la intendent la 
furnizor nu-i decât un pas! 

Ştirea alegerii făcute de domnişoara Cormon sfâşie inima 
bietului Athanase, dar el nu lăsă să se vadă nimic din 
groaznicele frământări care-l zbuciumau. Când află vestea, 
tocmai era la preşedintele du Ronceret, unde mama lui juca 
un boston. Doamna Granson îşi privi fiul într-o oglindă: era 
palid, dar era palid de dimineaţă, de când auzise vorbindu- 
se nedesluşit despre această căsătorie. Domnişoara Cormon 
era o carte pe care-şi juca viaţa şi acum presimţirea rece a 
unei catastrofe începuse să-l cuprindă. Când inima şi 
închipuirea vin să sporească nenorocirea, aceasta ajunge să 
fie o povară prea grea pentru umerii şi capul unui tânăr. 
Când omul nutreşte îndelung o speranţă a cărei singură 
împlinire ar linişti focul mistuitor al inimii şi când această 
speranţă se spulberă - dacă omul, în pofida puterii sale, n- 
are încredere nici în sine şi nici în Dumnezeu, în 
atotputernicia divină - atunci totul se năruie. Athanase era 
rodul educaţiei imperiale. Religia împăratului - fatalitatea - 
coborâse de pe tron, molipsind până şi ultimele rânduri ale 
oştirii, până şi băncile liceelor, Athanase îşi aţinti ochii pe 
jocul doamnei du Ronceret cu o stupoare care semăna atâta 


cu indiferența, încât doamna Granson crezu că se înşelase 
asupra simţămintelor fiului său. Această aparentă nepăsare 
explica refuzul său de a jertfi căsătoriei opiniile sale liberale 
(cuvânt anume scornit pentru împăratul Alexandru, de 
doamna de Stael, prin pana lui Benjamin Constant). Din 
această seară fatală, Athanase începu să iasă zilnic la 
plimbare, în locul cel mai pitoresc aflat pe malul Sarthei, 
acolo unde desenatorii îndrăgostiţi de Alencon se aşezau 
întotdeauna ca să privească spre oraş. În locul acela erau şi 
câteva mori. Râul înveselea zăvoiul, malurile Sarthei erau 
împodobite cu copaci frumoşi, crescuţi în locuri potrivite. 
Deşi priveliştea părea searbădă, nu era lipsită de acea 
graţie decenta, specifică peisajului francez; ochii nu erau 
nici osteniţi de o lumină strălucitoare, nici mohorâţi de o 
pâclă prea deasă. Locul părea singuratic. În provincie - fie 
că omul e blazat, fie că sufletul e lipsit de poezie - nimeni 
nu se preocupă de o vedere frumoasă. Dacă există în 
provincie o alee, o poiană, un loc de plimbare unde ochiul 
are o perspectivă, acesta este locul unde nimeni nu calcă, 
Athanase îndrăgise această solitudine însufleţită de ape, 
unde lunca înverzea sub primele raze ale soarelui de 
primăvară. Acei care-l vedeau adăstând acolo sub un plop şi 
care întâlneau privirea-i profundă istoriseau câteodată 
doamnei Granson: 

— Fiul dumneavoastră are ceva... 

— Ştiu eu ce are! răspundea mama mulţumită, dând a- 
nţelege că el ar medita la o mare creaţie, Athanase nu se 
mai amesteca în politică, nu mai avea opinii, însă părea de 
mai multe ori destul de vesel - înveselit de ironia celor care 
se complac să insulte ei singuri o lume întreagă... Acest 
tânăr, aflat în afara circuitului ideilor şi al plăcerilor 
provinciei, interesa prea puţine persoane şi nu inspira nici 
măcar curiozitatea. Dacă se vorbea mamei despre el, 
pricina era numai ea, iar nicidecum el. Nu se găsise un 
singur suflet care să simpatizeze cu Athanase; nici o femeie, 
nici un prieten nu venise la el pentru a-i şterge lacrimile, iar 


el le lăsa să curgă în apele Sarthei... Dacă splendida 
Suzanne s-ar îi abătut pe acolo, câte nenorociri n-ar fi iscat 
întâlnirea lor, căci aceste două fiinţe de bună seamă s-ar fi 
iubit. Şi totuşi, Suzanne trecu pe acolo. Ambiţia ei era 
stârnită de extraordinara aventură care, spre 1799, 
începuse la hanul du More şi a cărei povestire uluise mintea 
ei de copil. O pariziană de moravuri uşoare, frumoasă ca un 
înger, primise din partea poliţiei însărcinarea de a se face 
iubită de marchizul de Montauran (una dintre căpeteniile 
trimise de Bourboni pentru a se pune în fruntea mişcării 
chouans-ilor); îl întâlnise tocmai la hanul du More, pe când 
se întorcea dintr-o expediţie din Mortagne, îl fermecase şi 
apoi îl turnase poliţiei. Persoana aceasta fantastică, vraja 
ce-o poate exercita frumuseţea asupra bărbatului, tot ce 
era în legătură cu afacerea Mariei de Verneuil şi a 
marchizului de Montauran, zăpăcise pe Suzanne; şi ea 
simţise încă din fragedă vârstă nevoia de a-şi bate joc de 
bărbaţi. Câteva luni după fuga ei, îşi permise să treacă prin 
oraşul său natal pentru a pleca în Bretagne, însoţită de un 
artist. Dorea să vadă Fougeres, locul deznodământului 
aventurii marchizului Montauran, voia să cunoască teatrul 
acestui pitoresc război, ale cărui prea puţin cunoscute 
tragedii îi desfătaseră copilăria. Mai dorea să treacă şi prin 
Alengon, într-un anturaj atât de strălucitor şi atât de 
schimbată la faţă, încât nimeni să n-o poată recunoaşte. Ar 
fi voit totodată să-şi pună mama la adăpost şi să trimită, cu 
delicateţe, bietului Athanase, suma care pentru un geniu, în 
epoca noastră, ar fi echivalat cu bidiviul sau cu platoşa 
dăruită de Rebecca lui Ivanhoe88, în plin Ev Mediu. 

Se scurse o lună în care se puneau cele mai ciudate 
alternative cu privire la căsătoria domnişoarei Cormon. 
Astfel se iscă un partid al Necredincioşilor - care tăgăduiau 
căsătoria - şi un partid al Credincioşilor, care o doreau. 
După cincisprezece zile, partidul Necredincioşilor primi o 
lovitură zdrobitoare: imobilul lui du Bousquier fu vândut 
pentru suma de patruzeci şi trei de mii de franci domnului 


de Troisville, care nu voia decât o casă foarte simplă în 
Alencon, căci avea să plece mai târziu la Paris, după 
moartea principesei Şerbeloff. Chibzuise să aştepte în tihnă 
moştenirea, îndeletnicindu-se între timp cu refacerea 
moşiilor. Aceasta era un lucru de netăgăduit. Necredincioşii 
însă nu se lăsară copleşiţi. Pretindeau că, însurat sau nu, du 
Bousquier totuşi făcea o excelentă afacere, de vreme ce 
casa nu-l costase pe el decât douăzeci şi şapte de mii de 
franci. Credincioşii trebuiră să accepte acest argument fără 
replică al Necredincioşilor. Pe de altă parte, Necredincioşii 
afirmau că Choisnel, notarul domnişoarei Cormon, nu 
auzise încă pomenindu-se nici o iotă despre contract. 
Statornici în credinţa lor, Credincioşii câştigară însă în a 
douăzecea zi o însemnată victorie asupra Necredincioşilor. 
Domnul Lepressois, notarul liberalilor, veni la locuinţa 
domnişoarei Cormon, unde se semnă contractul. Era cea 
dintâi dintre numeroasele jertfe pe care domnişoara 
Cormon avea să le facă pentru soţul său. Du Bousquier 
nutrea o ură profundă împotriva lui Choisnel, căruia îi 
atribuia primul refuz înghiţit la familia Gordes; iar refuzul 
domnişoarei Armande antrenase, se ştie, şi pe cel al 
domnişoarei Cormon. Bătrânul atlet al Directoratului 
învârtise atât de bine capul acestei nobile fete, încât crezu 
că ea judecase greşit sufletul curat al furnizorului şi acum 
voia să-şi ispăşească greşeala. Pe altarul dragostei, ea îl 
sacrifică pe notar; totuşi îi comunică textul contractului, iar 
Choisnel - care era un suflet vrednic de Plutarc - apără în 
scris interesele domnişoarei. Numai această împrejurare 
făcu să mai întârzie căsătoria. Domnişoara Cormon primi 
mai multe scrisori anonime. Spre marea ei uimire, află că 
Suzanne era tot atât de fecioară pe cât era ea însăşi şi că 
seducătorul cu perucă n-avusese nici un amestec în această 
aventură. Deşi domnişoara Cormon dispreţuia anonimele, 
totuşi scrise Suzannei, în scopul de a lămuri cazul în faţa 
Societăţii Materna. Suzanne, care fără îndoială aflase 
despre viitoarea căsătorie a lui du Bousquier, îşi mărturisi 


vicleşugul şi trimise o mie de franci asociaţiei, făcând astfel 
atmosferă defavorabilă bătrânului furnizor. Domnişoara 
Cormon convocă Societatea Materna într-o şedinţă 
extraordinară, în care se hotări ca pe viitor comitetul să nu 
mai vină decât în ajutorul nenorocirilor efectiv întâmplate, 
iar nu şi a acelor eventuale, în pofida tuturor acestor 
uneltiri care împuiaseră oraşul cu bârfeli savurate cu 
lăcomie, publicaţiile de rigoare se făcură atât la Primărie 
cât şi la Biserică. Chiar Athanase avea să facă formalităţile. 
Ca să respecte buna-cuviinţă şi dintr-o măsură de 
prevedere generală, logodnica plecă la Prebaudet, unde du 
Bousquier - purtând în braţe somptuoase şi hidoase 
buchete de flori - se ducea în fiecare dimineaţă şi se 
întorcea seara la cină. În sfârşit, într-o tristă şi ploioasă zi 
de iunie, la amiază, căsătoria domnişoarei Cormon cu 
domnul du Bousquier (spuneau Necredincioşii) avu loc la 
Parohie, în faţa întregului Alencon. Soții se duseră de la ei 
acasă la Primărie şi de la Primărie la Biserică într-o 
caleaşcă. Măreaţă pentru Alencon, pe care du Bousquier o 
adusese în taină de la Paris. În ochii întregului oraş 
delăsarea vechii carete fu socotită un fel de calamitate. 
Şelarul de la poarta Seez se căina în gura mare că pierde 
cei cincizeci de franci ce-i veneau regulat de pe urma 
reparațiilor. Alencon-ul văzu cu groază întronându-se luxul 
în oraş, prin mijlocirea casei Cormon. Fiecare se temu că 
avea să urmeze urcarea preţurilor şi a chiriilor şi invazia 
mobilelor pariziene. Au fost şi curioşi care dădură câteva 
centime lui Jacquelin, spre a putea privi mai de aproape 
trăsura care venise să amenințe buna economie a ținutului. 
Cei doi telegari cumpăraţi în Normandia stârniră şi ei o 
mare panică. 

— Dacă ne apucăm chiar noi să cumpărăm asemenea cai - 
se pronunţă soborul de la du Ronceret. 

— Atunci nu vom mai putea vinele pe ai noştri celor care 
ar veni să-i cumpere. 


Această prostească judecată păru chiar profundă, prin 
aceea că zădărnicea acapararea banului străin, în 
provincie, bogăţia constă mai puţin în circulaţia activă a 
banilor, cât într-o stearpă tezaurizare. În sfârşit, criminala 
prorocire a fetei bătrâne fu împlinită: Penelopa îşi găsi 
sfârşitul din pricina pleureziei pe care o căpătase patruzeci 
de zile înainte de căsătorie şi nimic n-o mai putu salva... 
Doamna Granson, Mariette, doamna du Coudrai, doamna 
du Ronceret, tot oraşul remarcase faptul că doamna du 
Bousquier intrase în Biserică cu piciorul stâng! Prevestire 
cu atât mai sinistră cu cât stânga începea să capete şi un 
înţeles politic. Preotul care trebuia să-i cunune îşi deschise 
din întâmplare ceaslovul la De profundis89. În felul acesta, 
căsătoria fu întovărăşită de anumite împrejurări atât de 
sinistre, atât de furtunoase şi atât de fulgerătoare, încât nu 
mirosea a bine. Totul merse din rău în mai rău. Nu avu loc 
nici un ospăț, căci noii căsătoriţi plecară de-a dreptul la 
Prebaudet; obiceiurile pariziene triumfau asupra celor 
provinciale. Pe seară, tot Alencgon-ul comentă aceste 
nimicuri. O adevărată mânie cuprinse pe toţi cei ce trăgeau 
nădejde să facă unul dintre acele chiolhanuri demne de 
Gamache90, ce sunt îndătinate în provincie şi pe care 
societatea le socoteşte ca fiind un drept înveterat. Căsătoria 
Mariettei şi a lui Jacquelin în schimb fu veselă; ei nu se 
sinchisiră de sumbrele prorociri! 

Du Bousquier voi să folosească şi câştigul de pe urma 
vânzării casei sale, restaurând şi modernizând palatul 
Cormon. Hotări să petreacă jumătate de an la Prebaudet, 
unde-l instală şi pe unchiul său, de Sponde. Vestea pricinui 
spaimă în oraş, fiecare presimţind că du Bousquier avea să 
atragă ţinutul pe funesta cale a confortului. Temerile 
crescură încă mai mult când, într-o dimineaţă, văzură pe du 
Bousquier întorcându-se de la Prebandet la Val-Noble, 
pentru a-şi supraveghea lucrările, într-un tilbury la care era 
înhămat un alt bidiviu; lângă el, în livrea, şedea Rene. 
Primul său act de administraţie fu acela de a plasa toate 


economiile soţiei în rente de stat, care cotau 67 franci şi 50 
centime. Timp de un an, jucă mereu Fr la hausse9l, 
realizând astfel o avere personală aproape tot atât de 
considerabilă ca cea a soţiei sale. Dar aceste teribile semne 
premergătoare, aceste tulburătoare inovaţii fură puse în 
umbră de un eveniment care avea anumită legătură cu 
această căsătorie şi care o făcu să pară încă mai funestă. 

Chiar în noaptea nunţii, Athanase şi mama lui erau aşezaţi, 
după cină, în faţa unui mic foc cu surcele, pe care îl 
aprindea servitoarea în salonaş spre sfârşitul mesei. 

— Ei bine, deseară o să mergem la preşedintele du 
Ronceret, de vreme ce nu mai avem pe domnişoara 
Cormon, zise mama lui Athanase. Doamne! N-o să pot să-i 
spun niciodată „doamna du Bousquier”. Când rostesc 
numele ăsta, parcă-mi crapă buzele! 

Athanase se uită la mama lui cu un aer melancolic şi 
îngândurat. El nu mai putea surâde şi voia parcă să salute 
acest gând naiv, care alina rana fără să i-o vindece. 

— Mamă, spuse el, regăsindu-şi vocea de copil, şi atât de 
dulce fu tonul vocii lui, după ce regăsise şi acest cuvânt 
uitat de câţiva ani, mamă dragă, ce ar fi să nu mai ieşim. E 
aşa de bine aici, în faţa focului... 

Mama ascultă fără să înţeleagă această rugă supremă, 
plină de al morţii alean. 

— Rămânem atunci acasă, copilul meu. De bună seamă că- 
i mai bine să stau de vorbă cu tine şi să-ţi ascult proiectele, 
decât să joc un boston la care pot să mai pierd şi bani. 

— Eşti frumoasă astă-seară, mamă, îmi place să te privesc. 
Şi eu deapăn un şirag de gânduri care sunt mai degrabă în 
armonie cu salonaşul acesta în care am suferit atât. 

— Şi-n care vom mai suferi, bietul meu Athanase, până ce 
operele tale vor ajunge să fie preţuite... Eu una sunt făcută 
pentru mizerie; dar tu, comoara mea, să-ţi văd tinereţea 
irosindu-se astfel, fără de nici o plăcere... Viaţa ta e numai 
muncă! Acest gând e o mare suferinţă pentru o mamă. 
Seara când mă culC. Şi dimineaţa când mă trezesc, la asta 


mă gândesc! Doamne, Doamne, ce ţi-am făcut? Ce mari 
păcate ispăşesc? 

Părăsi jilţul, luă un scăunel şi se lipi de Athanase, pentru a- 
şi putea pune capul pe pieptul lui. O adevărată mamă are 
întotdeauna şi graţia dragostei. Copilul îşi sărută mama pe 
ochi, pe păru-i cenuşiu, o săruta pe frunte, cu voinţa sfântă 
de a-şi odihni sufletul peste tot unde se odihneau şi buzele. 

— Nu voi izbuti niciodată, zise el, încercând să-şi 
amăgească mama, în legătură cu hotărârea amarnică pe 
care o luase. 

— Vai! Nu cumva să te descurajezi. Cum ziceai şi tu: 
gândul poate toate. Cu zece sticle de cerneală, cu zece 
topuri de hârtie şi o voinţă puternică, oare Luther n-a făcut 
să se cutremure Europa toată? Ei bine, vei deveni şi tu 
celebru şi vei şti să faci binele cu aceleaşi mijloace de care 
el s-a folosit ca să facă răul! N-ai spus asta? Vezi tu, eu te 
ascult şi te-nţeleg mai mult decât ai crede, căci te mai port 
încă în sânul meu: toate gândurile tale răsună acolo, 
precum altădată cea mai mică mişcare a ta. 

— Aici n-am să pot izbândi, înţelegi, mamă? Şi n-aş vrea 
să-ţi dau spectacolul sfâşierilor mele, al luptelor mele, al 
neliniştilor mele. O, mamă, lasă-mă să plec din Alencon; 
vreau să mă duc să sufăr departe de tine. 

— Eu una vreau să fiu veşnic lângă tine, reluă cu mândrie 
mama. Să suferi fără mama ta, fără de biata ta mamă care 
la nevoie se va face servitoarea ta, care, dacă ai cere-o, se 
va ascunde pentru a nu-ţi căşuna vreun rău; mama ta, care 
în felul acesta nu te va acuza că eşti orgolios. Nu, nu, 
Athanase, nu ne vom despărţi niciodată! 

Athanase îşi îmbrăţişă mama cu pasiunea cu care un 
muribund îmbrăţişează viaţa. 

— Asta doresc totuşi, reluă el. Fără asta, simt că mă vei 
pierde... Această dublă durere - a ta şia mea - mă va ucide. 
E mai bine să trăiesc, nu-i aşa? 

Doamna Granson îşi privi fiul cu un aer pierdut. 


— Iată ce gânduri cloceşti! Mi se spunea mie. Aşadar, vrei 
să pleci? 

— Da. 

— Nu vei pleca însă fără să-mi spui totul, fără să mă previi. 
Ai nevoie de lenjerie, de bani. Am câţiva galbeni cusuţi în 
căptuşeala fustei mele - am să ţi-i dau. 

Athanase plângea. 

— E tot ce am vrut să-ţi spun, reluă el. Acum te voi însoţi 
până la preşedinte. Haidem... 

Fiul şi mama ieşiră. Athanase îşi părăsi mama în pragul 
casei unde aceasta urma să-şi petreacă seara. Privi 
îndelung la lumina care se strecura prin crăpăturile 
jaluzelelor; se rezemă de fereastră şi simţi cea mai 
frenetică bucurie când, după un sfert de ceas, îşi auzi mama 
spunând: 

— Grande independence en coeur! 92 

— Biata mama, am păcălit-o, strigă el ajungând pe malul 
Sarthei. 

Ajuns în fala plopului, celui frumos, sub care, de patruzeci 
de zile încoace meditase îndelung şi unde îşi făcuse un jilţ 
din două pietre mari, Athanase mai contemplă o dată 
splendoarea naturii străluminate da lună. În câteva ceasuri 
îşi revăzu tot visul de glorie; străbătu în gând oraşele ce 
fremătau la numele său, auzi aplauzele mulţimii, respiră o 
atmosferă sărbătorească, adoră viaţa mult dorită. - se 
avântă bucuros în voioase triumfuri, îşi dură statuia şi îşi 
evocă toate iluziile, pentru a le zice apoi adio, într-un ultim 
banchet olimpic. Pentru o clipă, vraja fusese cu putinţă - 
acuma pierise pentru veşnicie. În această supremă clipă, 
strânse-n braţe copacul său cel frumos, de caro se legase ca 
de un vechi prieten; apoi puse câte o piatră în fiecare 
buzunar al redingotei şi şi-o încheie... într-adins ieşise fără 
pălărie. Se duse în recunoaşterea locului celui adânc pe 
care de multă vreme-l ţintise; se furişă într-acolo hotărât, 
încercând să nu facă zgomot - şi nu făcu decât foarte puţin 
zgomot. 


Când, spre ora nouă şi jumătate, doamna Granson se 
întoarse acasă, servitoarea nu-i spuse nimic de Athanase, 
dar îi dădu un plic. Doamna Granson deschise scrisoarea şi 
citi: „Dragă mamă, am plecat, nu te supăra pe mine” 

— A făcut-o! strigă ea. Şi lenjeria? Şi banii? îmi va scrie şi 
mă voi duce după el! Bieţii copii se cred totdeauna mai 
deştepţi decât tatăl şi mama lor. Şi se culcă liniştită. 

Dimineaţa următoare, apele Sarthei crescură, după cum 
prevăzuseră pescarii. Aceste creşteri tulburi ridică ţiparii 
de prin bulboanele lor. Un pescar îşi întinsese plasele 
tocmai pe locul unde bietul Athanase se aruncase, crezând 
că nu-l vor mai găsi niciodată... Pe la şase dimineaţa, 
pescarul aduse trupul tânărului. Cele două sau trei prietene 
pe care le avea sărmana văduvă luară mii de precauţii, 
pentru a o pregăti să primească acest înfiorător leş. 

Vestea sinuciderii avu - după cum era de aşteptat - un 
mare răsunet în Alenqon. Cu o zi înainte, bietul om de geniu 
nu avea nici un protector; dar a doua zi după moarte, mii de 
voci strigau: „Eu l-aş fi ajutat din toată inima!” E foarte 
comod să faci pe mărinimosul - aşa, pe de gratis... 

Această sinucidere fu comentată de cavalerul de Valois. 
Gentilomul istorisea, cu gând răzbunător, naiva, sincera şi 
admirabila dragoste a lui Athanase pentru domnişoara 
Cormon. Evocările cavalerului îi amintiră doamnei Granson 
o mie de întâmplări mărunte, confirmând în totul povestirile 
domnului de Valois. Povestea deveni mişcătoare, câteva 
femei plânseră, doamna Granson păstră o durere 
interiorizată, mută, prea puţin înţeleasă. La mamele în 
doliu, durerea se manifestă în două feluri. Adesea lumea 
participă la taina pierderii lor: fiul lor era prețuit, era 
admirat, tânăr şi frumos, mergea pe o cale luminoasă, 
plutind spre noroc, sau chiar încununat în lauri - atunci el 
va lăsa regrete unanime; lumea se va asocia doliului şi-l va 
atenua, mărindu-l. Dar, mai este doliul mamelor care doar 
ele ştiu cât preţuia copilul lor, care singure i-au primit 
zâmbetul, care singure recunoscuseră comorile acestei vieţi 


prea de timpuriu curmate. Această durere îşi ascunde 
zăbranicul, iar culoarea lui face să pălească cele mai 
întunecate; această durere nu se poate descrie şi, din 
fericire, puţine sunt femeile care ştiu ce coardă a inimii s-a 
frânt atunci pentru totdeauna. 

Înainte ca doamna du Bousquier să se fi întors în oraş, 
preşedinta du Ronceret - una dintre bunele ei prietene - se 
dusese să-i arunce acest cadavru pe trandafirii bucuriei 
sale, istorisindu-i marea dragoste la care ea nu răspunsese; 
picură încetişor mii de stropi de pelin pe mierea primei ei 
luni de căsnicie. Când doamna du Bousquier se-ntoarse în 
Alencqon, ea întâlni din întâmplare pe doamna Granson, la 
colţul ValNoble... Privirea mamei, sfâşiată de durere, lovi 
drept în inima fetei bătrâne. Erau mii de proclete într-unul, 
mii de flăcări într-o vâlvătaie. Doamna du Bousquier fu 
înspăimântată; privirea aceasta avea ceva profetic, 
aducător de nenorocire! Doamna Granson, care era una 
dintre persoanele cele mai înverşunate împotriva parohului 
oraşului - ea ţinea cu cel de la Saint-Leonard - se 
cutremură gândindu-se la inflexibilitatea doctrinelor 
catolice profesate de propriul său partid. După ce-şi învălui 
singură fiul într-un giulgiu, asemuindu-se cu Maica 
Domnului, zguduită de un mare zbucium, doamna Granson 
se duse la locuinţa preotului constituţional. Îl găsi pe 
modestul paroh ocupat tocmai să aşeze în magazie inul şi 
cânepa pe care le dădea la tors femeilor şi fetelor sărace 
din oraş, pentru ca muncitoarele să nu rămână niciodată 
fără de lucru; milostenia asta bine orânduită scăpase de la 
ananghie multe case care, altminteri, n-ar fi fost în stare să 
se ajutoreze singure. Preotul lăsă treaba şi se grăbi să 
conducă pe doamna Granson în camera lui, unde 
nenorocita mamă, văzând cina preotului, recunoscu 
frugalitatea propriului ei menaj. 

— Domnule părinte, i se adresă ea, vin să vă rog din 
suflet... şi izbucni în lacrimi, fără să poată săvârşi... 


— Ştiu ce v-aduce, răspunse cucernicul slujitor; dar mă 
încred în dumneavoastră şi în doamna du Bousquier, ruda 
dumneavoastră, pentru a domoli cerbicia episcopului din 
Seez. Da, mă voi ruga pentru nenorocitul dumneavoastră 
fiu, voi oficia chiar şi slujba; dar să evităm orice scandal şi 
să nu dăm prilej clevetitorilor să se întrunească în Biserică. 
Eu singur, fără cler, pe înnoptat... 

— Da, da! fie cum veţi voi, numai să se odihnească în 
pământ sfinţit, spuse nefericita mamă, luând mâna 
preotului şi sărutând-o. 

Şi spre miezul nopţii, coşciugul fu adus pe furiş la Parohie 
de patru tineri - prietenii cei mai buni ai lui Athanase. Mai 
veniseră câteva prietene ale doamnei Granson, grupuri de 
femei cernite şi voalate; apoi vreo şapte tineri care 
primiseră unele confidenţe ale acestui talent asfinţit. Patru 
torte luminau sicriul învelit într-un zăbranic. Ajutat de un 
ministrant discret, preotul oficie o liturghie funerară. Apoi 
sinucigaşul fu dus în taină, într-un ungher ai cimitirului, 
unde o cruce de lemn înnegrită, fără nici o inscripţie, arăta 
mamei sale mormântul. Athanase muri după cum trăise, în 
negură. Nici un glas nu se ridică să acuze, pe preot; 
episcopul păstră tăcerea. Cucernicia mamei răscumpără 
lipsa de cucernicie a fiului. 

Într-o seară, câteva luni mai târziu, înnebunită de durere 
şi mânată de una dintre acele explicabile dorinţe care 
împing pe nenorociţi să-şi înmoaie buzele în amărăciunea 
paharului lor de suferinţă, sărmana femeie voi să vadă locul 
unde băiatul ei îşi aflase moartea. Instinctul îi spunea că, 
adăstând sub acel plop, i-ar fi putut înţelege gândurile; 
poate voia chiar să mai vadă priveliştea ce-o avusese sub 
ochi pentru ultima oară fiul său? Sunt mame care s-ar 
prăpădi în asemenea împrejurări, iar altele ce cad pradă 
unei cucernice admiraţii. Răbdătorii anatomişti ai firii 
omeneşti nu vor repeta niciodată îndeajuns adevărurile în 
faţa cărora trebuie să se frângă sistemele de educaţie, 
legile şi sistemele filosofice. Vom repeta mereu: e absurd să 


vrei să reduci sentimentele la şabloane; aşa cum ele se 
zămislesc în fiecare om şi se îmbină cu elementele care-i 
sunt caracteristice - iau la fiecare fizionomia lui proprie. 

Doamna Granson văzu venind de departe o femeie care, 
ajungând în dreptul locului nenorocirii, strigă: 

— Aşadar, aici s-a-ntâmplat! 

O singură fiinţă mai plânse acolo, aşa cum plângea mama 
lui. Această fiinţă era Suzanne. Ajunsă dimineaţa la hotelul 
du More, aflase năpasta. Dacă bietul Athanase ar mai fi 
trăit, ea ar fi putut face ceea ce fiinţele nobile, fără bani, 
visează să facă şi ceea ce nu gândesc niciodată cei bogaţi - 
i-ar fi trimis câteva mii de franci, însoţiţi de un bileţel: Bani 
datoraţi tatălui dumneavoastră de un prieten care vi-i 
restituie. Această îngerească înşelătorie fusese scornită de 
Suzanne în timpul călătoriei. 

Zărind-o pe doamna Granson, curtezana se îndepărtă 
grăbită spunându-i: 

— Îl iubeam! 

Credincioasă firii sale, Suzanne nu părăsi Alencon-ul mai 
înainte de a preface în flori de nufăr florile de lămâiţă care 
încununau mireasa. Ea fu cea dintâi care declară că 
doamna du Bousquier va rămâne de-a pururi domnişoară. 
Dintr-o vorbă, ea răzbunase şi pe Athanase şi pe cavalerul 
de Valois. 

Dar orăşelul Alengon a mai fost martor la o lentă şi mult 
mai jalnică sinucidere. Athanase fu numaidecât uitat de o 
societate care vrea şi trebuie să-şi uite repede morţii. Bietul 
cavaler de Valois se sfârşea însă văzând cu ochii, sleit cu 
încetul de vlagă în fiece dimineaţă, murind astfel vreme de 
paisprezece ani. Trei luni după căsătoria lui du Bousquier, 
lumea observă, şi nu fără mirare, cum cămăşile cavalerului 
începuseră să bată în cărămiziu, iar părul să-i fie pieptănat 
tot mai neregulat. Ciufulit, cavalerul de Valois nu mai era el! 
Câţiva dinţi de fildeş se făcuseră nevăzuţi, fără ca nici un 
cercetător al firii omeneşti să poată descoperi cărui corp 
aparținuseră, dacă erau din Legiunea străină sau indigenă, 


dacă erau din regnul vegetal sau animal, dacă vârsta 
smulsese dinţii cavalerului sau dacă nu cumva fuseseră 
uitaţi în saltarul măsuţei sale de toaletă. Nepăsătoare faţă 
de legile eleganţei, cravata i se pleoştise; soioase, capetele 
de arapi păliseră. Zbârciturile feţei se pungiseră, se 
înnegriseră şi pielea lui semăna acum cu un pergament 
învechit. Unghiile neîngrijite se împodobeau cu nişte negre 
chenare de catifea. Vesta lui purta dâra mucilor spulberaţi 
acolo întocmai frunzelor de toamnă. Vata din urechi nu şi-o 
primenea decât prea rar. Mâhnirea îi umbrea fruntea şi-şi 
strecură nuanţele-i gălbui printre riduri. În sfârşit, ravagiile 
bătrâneţii, atât de savant măsluite, începură să surpe acest 
chipeş edificiu, arătând câtă pufere poate avea sufletul 
asupra trupului; omul blond, cavalerul, primul amorez - se 
spulberase odată cu surparea nădejdilor lui. Până în ziua 
aceea, nasul cavalerului părea grațios; nici o pastilă jilavă 
sau neagră, nici o broboană de chilimbar nu picurase 
vreodată din el; în schimb acum, nasul cavalerului, mânjit 
de tutunul care rămăsese presărat pe nări şi de mucii ce se 
scurgeau picurând pe jgheabul din mijlocul buzei 
superioare, nu se mai sinchisea să pară un nas cuceritor - 
vădind astfel cât de mult se îngrijea cavalerul odinioară, 
precum şi importanţa, măreţia şi statornicia intenţiilor 
matrimoniale ale acestui bărbat faţă de domnişoara 
Cormon. Un calambur al lui du Coudrai (pe care de altfel îl 
reclamă şi destitui) avu un efect zdrobitor asupra 
cavalerului. Destituirea lui Coudrai fu prima răzbunare a 
blândului cavaler; dar jocul de cuvinte fusese cumplit, 
depăşind cu sute de leghe toate celelalte calambururi ale 
administratorului fondului ipotecar. Domnul du Coudrai, 
văzând această răzmeriţă nazală, îl poreclise Nerestan93. 
Gura lumii mai bârfi un timp pe seama dinţilor cavalerului; 
apoi vorbele de duh se împuţinară - nu însă şi pofta lui de 
mâncare ce dăinuia - fiindcă din acest naufragiu general al 
tuturor speranţelor, gentilomul nu-şi salvase decât stomacul 
şi, chiar dacă el priza mai rar tabacul, mânca în schimb pe 


rupte. Când vă voi spune că domnul de Valois nu sa mai 
întreținea atât de des cu principesa Goritza, vă veţi putea 
da seama de întinderea decrepitudinii pricinuite de acest 
eveniment. Într-o bună zi, el apăru la marchizul de Gordes 
cu o umflătură pe fluierul piciorului. Această prăvălire a 
graţiilor a fost îngrozitoare, v-o jur, şi a impresionat întreg 
Alencon-ul. Omul acesta, oarecum tânăr, să-l vezi devenind 
deodată o dărâmătură, acest personaj - care din pricina 
prăbuşirii sale sufleteşti trecea de la cincizeci la nouăzeci 
de ani - sperie toată societatea. 

Apoi, cavalerul mărturisi taina vieţii sale: vreme de zece 
ani el aşteptase, el stătuse la pândă, ochind ca un vânător 
înarmat cu răbdare pe domnişoara Cormon, pentru ca la 
urma urmei să scape prada... în sfârşit, neputincioasa 
Republică învinsese viteaza Aristocraţie - şi încă în plină 
Restauraţie. Forma triumfase asupra fondului, materia 
nimicise spiritul, revoluţia biruise diplomaţia. Şi ultimă 
nenorocire! O pipiţă picarisită denunţă felul cum îşi 
petrecea dimineţile cavalerul, din care pricină acesta tu 
cotat drept un libertin. Liberalii îi puseră la socoteală toţi 
copiii din flori ai lui du Bousquier. Plin de orgoliu, Saint- 
Germainul din Alencon94 îi acceptă râzând şi spunând: 
„Sărmanul cavaler, ce vreţi să facă?” Plânse pe cavaler, îl 
luă iar în braţe şi-l dezmierdă, îi readuse surâsul pe buze şi 
dezlănţui o ură năprasnică asupra lui du Bousquier. 
Unsprezece persoane trecură la familia de Gordes, 
părăsind salonul Cormon. 

Această căsătorie avu mai ales drept efect delimitarea 
partidelor din Alengon. În casa de Gordes întâlneai acum 
toată înalta aristocrație, căci Troisville-ii, reîntorşi, veniseră 
şi ei. Sub destoinica influenţă a lui du Bousquier, casa 
Cormon reprezentă acea nefastă opinie care - fără a îi nici 
liberală şi nici categoric regalistă - zămisli pe acei 22195, în 
ziua când lupta între cea mai augustă, cea mai mare, 
singura adevărată putere: Regalitatea96 - şi cea mai 
calpă97, cea mai nestatornică, cea mai asupritoare putere - 


puterea zisă parlamentară, pe care o exercită corpurile 
legislative - luase forme precise. Salonul du Ronceret - în 
ascunsă cârdăşie cu salonul Cormon - era curat liberal. 

La întoarcerea sa de la Prebaudet, părintele de Sponde 
încercă tot soiul de dezamăgiri pe care le înăbuşi în sufletul 
său şi despre care nu pomeni nimic nepoatei sale; îşi 
deschise în schimb sufletul faţă de domnişoara de Gordes, 
căreia îi destăinui că - de vreme ce tot s-a făcut nebunia - 
ar fi preferat pe cavalerul de Valois, domnului du Bousquier. 
Niciodată scumpul cavaler n-ar fi fost atât de lipsit de 
delicateţe să-nfrunte pe un biet moşneag c-un picior în 
groapă. Du Bousquier distrusese totul. Cu ochii săi stinşi, 
plini de lacrimi amare, părintele se plângea: 

— Mi-a tăiat bolta împădurită unde mă plimbam de 
cincizeci de ani! lubiţii mei tei, domnişoară, au fost smulşi 
din rădăcini! În clipa morţii mele, Republica îmi apare din 
nou sub înfăţişarea unei hâde distrugătoare de căminuri! 

— Trebuie să vă iertaţi nepoata, zise cavalerul de Valois. 
Ideile republicane sunt cele dintâi greşeli ale tineretului 
care caută libertatea, dar găseşte în schimb cel mai cumplit 
despotism, acela al plevei neputincioase. Biata 
dumneavoastră nepoată nu e pedepsită prin ce a păcătuit. 

— Cum vrei să mai trăiesc într-o casă unde văd dănţuind 
femei goale pictate pe pereţi?! Unde să-mi regăsesc teii la 
umbra cărora îmi citeam rugăciunile... 

Asemenea lui Kant, care nu-şi mai putea lega firul 
cugetărilor atunci când i se doborâse bradul pe care era 
obişnuit să-l privească în timpul meditaţiilor sale, tot astfel 
şi bunul părinte îşi pierduse din fervoarea rugăciunilor, de 
când se plimba pe nişte alei neumbrite. Du Bousquier 
plantase în schimb un „parc englezesc”! 

— E mai frumos aşa, îl consolă doamna du Bousquier, fără 
să creadă ce spune, fiindcă părintele Couturier îi dăduse 
voie să facă multe concesii, pentru a fi pe placul soţului. 

Restauraţia luase vechiului acaret toată strălucirea, toată 
cumsecădenia şi atmosfera aceea patriarhală. Asemenea 


cavalerului de Valois (a cărui lipsă de îngrijire putea trece 
drept o abdicare), maiestatea burgheză a salonului 
Cormonilor pierise când fusese tapetat cu mătase albastră 
şi înzestrat cu mobile albe poleite cu aur şi canapele 
ottomane din lemn de mahon. Sufrageria, în stilul epocii, 
îngheţa parcă până şi din căldura bucatelor servite; nu se 
mai mânca bine ca altădată. Domnul du Coudrai pretindea 
că i se opresc calambururile-n beregată, datorită chipurilor 
pictate pe pereţi, care-l priveau drept în ochi. Exteriorul 
rămăsese cel al vechilor case de provincie; dar interiorul 
trăda pe furnizorul Directoratului. Domnea prostul gust al 
agenţilor de schimb; coloane de stuc, uşi cu oglinzi, profiluri 
greceşti, ciubucării seci, un talmeş-balmeş de stiluri, o 
opulenţă fără rost. Oraşul comentă cincisprezece zile în şir 
acest lux care părea nemaipomenit; dar câteva luni mai 
târziu, începu să se mândrească cu el, şi - mai mult încă - 
mai toţi bogaţii fabricanți îşi reînnoiră mobilierul, 
comandându-şi la rândul lor saloane frumoase. Mobilele 
moderne începură să apară prin oraş. Se văzură lămpi 
„astrale”! 

Părintele de Sponde a fost printre primii care şi-au dat 
seamă de tainicele nenorociri aduse în viaţa intimă a 
scumpei lui nepoate. Caracterul de nobilă simplicitate, care 
cârmuise până atunci existenţa lor, dispăru încă din prima 
iarnă, când du Bousquier organiză două baluri pe lună. În 
acest sfânt cămin răsunară lăutele şi muzica profană a 
reuniunilor mondene! Părintele se rugă în genunchi tot 
timpul cât dură bairamul. Apoi, aspectul politic al acestui 
salon serios fu încetul cu încetul pervertit. Vicarul general 
ghicise pe adevăratul du Bousquier; se cutremură de tonul 
său imperios şi zări câteva lacrimi în ochii nepoatei salE. 
Când aceasta văzu că-i scapă din mâini administrarea 
averii, lăsându-i-se doar dreptul de a supraveghea lenjeria, 
cămara şi lucrurile care cad în atribuţiile femeilor. Rose nu 
mai putea porunci; numai voinţa „domnului” era ascultată 
de Jacquelin (rămas doar vizitiu), de Rene - groom-ul - şi de 


şeful bucătar (Mariette nu mai era decât ajutor de 
bucătari). Doamna du Bousquier n-o mai avea în 
subordinele ei decât pe Josette. Cât e de greu să renunţi la 
delicioasa obişnuinţă a puterii. Dacă triumful voinţei este o 
plăcere îmbătătoare în viaţa oamenilor mari, ea înseamnă 
totul în viaţa oamenilor mărginiţi. Trebuie să fi fost ministru 
şi dizgraţiat, pentru a cunoaşte durerea amară care pusese 
stăpânire pe doamna du Bousquier, redusă la cel mai 
cumplit ilotism. Adesea pornea la vizite în trăsură, 
împotriva voinţei sale, vedea oameni care nu-i plăceau; nu 
mai putea dispune de scumpii săi bani, ea, care fusese 
liberă să cheltuiască cât voia, dar nu cheltuise mai nimic! 
Dar orice constrângere nu-ţi inspiră oare dorinţa de ao 
înfrânge? Şi cele mai vii suferinţe nu vin din contrazicerea 
liberului arbitru? 

Începuturile căsniciei lor fuseseră însă trandafirii, fiecare 
concesie făcută autorităţii conjugale fiind justificată de 
dragostea bietei fete faţă de bărbatul ei. Du Bousquier se 
purtă la început admirabil cu nevasta lui; era foarte bun, îi 
dădea motive valabile pentru fiece nouă abdicare ce-i 
cerea. latacul - atâta timp pustiu - răsuna acum, seara, de 
glasurile celor doi soţi, aşezaţi în faţa focului din cămin. lată 
de ce, în anii dintâi ai căsniciei, doamna du Bousquier se 
arătă foarte mulţumită; avea acel mic aer îndrăzneţ şi plin 
de şăgălnicie prin care se osebesc femeile tinere după o 
căsătorie din dragoste. Nu mai avea tulburări ale circulaţiei 
sângelui. Atitudinea ei derută pe cei cărora le plăcea să 
ridă, dezminţind anumite zvonuri în legătură cu du 
Bousquier şi dezamăgind pe observatorii tainelor omeneşti. 
Rose-Marie-Victoire se temea într-atât să displacă soţului 
sau să-i aducă vreo jignire, îi era atât de frică să n-o mai 
iubească şi să-i piardă prietenia, încât i-ar fi sacrificat totul, 
chiar şi pe unchiul ei. Micile şi naivele satisfacţii ale 
doamnei du Bousquier înşelară pe bietul părinte de Sponde 
care, la gândul că nepoată-sa e fericită, îndura mai uşor 
suferinţele. Întreg Alengonul gândi la început ca părintele. 


Dar era cineva care nu putea îi înşelat: cavalerul de Valois, 
care, refugiat pe muntele sfânt al înaltei aristocrații, îşi 
făcea veacul la familia de Gordes, ascultând bârfelile şi 
trăncănelile, mereu preocupat, zi şi noapte, să nu se 
prăpădească înainte de a se fi răzbunat. Doborâse pe asul 
calambururilor, voia acum să-i zdrobească inima lui du 
Bousquier. Bietul preot înţelese cu vremea laşitatea celei 
dintâi şi din urmă iubiri a nepoatei sale; se cutremură 
ghicind natura ipocrită şi manevrele perfide ale nepotului 
său. Cu toate că du Bousquier se stăpânea, gândindu-se la 
moştenirea unchiului, şi nu voia să-l supere întru nimic, el 
fu acela care-i dădu lovitura de graţie şi-l vâri în mormânt. 
Dacă vreţi să explicaţi cuvântul intoleranţă prin tărie de 
principii, dacă nu vreţi să osândiţi tăria sufletului de bun 
catolic a fostului vicar general - adică stoicismul pe care 
Walter Scott vă face să-l admiraţi în sufletul puritan al 
tatălui lui Jeanie Deans98 - dacă vreţi să recunoaşteţi în 
biserica romană acel Potius mori quam foedari99 pe care-l 
admiraţi în opinia republicană, atunci veţi înţelege 
amărăciunea care l-a cuprins pe falnicul părinte de Sponde 
când a văzut că în salonul nepotului său intră apostatul, 
renegatul, ereticul, duşmanul Bisericii - preotul care 
depusese jurământul constituţional. Da Bousquier, a cărui 
tainică ambiţie era să cârmuiască ţinutul, voi - ca un prim 
semn al puterii sale - să împace pe slujitorul de la Saint- 
Leonard cu parohul oraşului şi îşi atinse scopul. Soţia lui 
crezu că face o faptă bună, acolo unde - după părerea 
neclintitului părinte de Sponde - era numai mişelie. Domnul 
de Sponde se văzu rămas singur în credinţa sa. Episcopul 
vizită pe du Bousquier şi păru satisfăcut de încetarea 
ostilităţilor. Virtuţile părintelui Francois învinseseră toate 
potrivniciile, în afară de ale romano-catolicului de Sponde, 
gata să strige odată cu Corneille: 

O, Doamne, câte virtuţi mă faci tu să urăsc! 

Odată cu moartea dreptei credinţe în dioceza sa, se stinse 
şi părintele. 


În 1819, moştenirea părintelui de Sponde spori veniturile 
teritoriale ale doamnei du Bousquier la douăzeci şi cinci mii 
livre - fără a mai socoti moşia Prebaudet şi casa din Val- 
Noble. Cam în timpul acela, du Bousquier îi restitui 
capitalul economiilor pe care le primise de la ea, 
îndemnând-o să le întrebuinţeze pentru achiziţionarea 
bunurilor învecinate cu moşia Prebaudet, făcând astfel din 
acest domeniu unul dintre cele mai considerabile din acest 
ţinut, deoarece şi pământurile rămase de la părintele de 
Sponde erau megieşe cu cele din Prebaudet. De fapt, 
nimeni nu cunoştea averea personală a lui du Bousquier, 
care îşi valorifica capitalurile la Keller100, la Paris, unde 
făcea patru călătorii pe an. Dar la acea epocă, trecea totuşi 
drept omul cel mai bogat din departamentul Orne. Acest om 
destoinic, veşnic candidat al liberalilor - care figurase pe 
toate listele electorale din timpul Restauraţiei, dar căruia îi 
lipseau invariabil şapte-opt voturi ca să fie ales - se lepăda 
în ochii lumii de liberali, năzuind să fie ales în calitate de 
regalist ministerial; dar în ciuda sprijinului congregaţieil 01 
şi al magistraturii, nu izbuti să învingă aprehensiunile 
administraţiei. Şi republicanul acesta, mocnind de ură, 
turbat de ambiţie, hotări să combată Regalitatea şi 
aristocrația din ţinut, tocmai în clipa când ele erau 
atotputernice. Du Bousquier se sprijini pe preoţime prin 
aparentele înşelătoare ale unei cucernicii bine măsluite: îşi 
însoțea nevasta la liturghie, dădea bani pentru mănăstirile 
din oraş, susţinea congregația Sacre-Coeur, era totdeauna 
de partea clerului când clerul lupta împotriva Primăriei, a 
departamentului sau a statului. Susţinut în taină de liberali, 
ocrotit da biserică, rămânând, chipurile, regalist 
constituţional, du Bousquier a dat tot timpul târcoale 
aristocrației departamentale pentru a o ruina, ceea cea şi 
izbutit să facă. Atent la greşelile comise de vârfurile 
aristocrației şi de guvern, ajutat fiind de burghezie, ela 
realizat toate îmbunătățirile pe care nobilimea, pairii şi 
guvernul trebuiau să le inspire, să le îndrume, dar pe care 


tot ei le zădărniceau din pricina acelei neghioabe sete de 
putere. Opinia constituţională birui În chestiunea parohului, 
în chestiunea clădirii teatrului, în toate problemele privind 
marile îmbunătăţiri preconizate de du Bousquier - adică pe 
care le făcea să fie propuse de către partidul liberal, căruia 
în toiul dezbaterilor i se alătura, invocând binele suprem al 
patriei. Du Bousquier industrializă astfel departamentul şi - 
spre marele necaz al celor câteva familii ce locuiau pe 
drumul spre Bretania - aduse la o stare de grabnică 
înflorire întreaga provincie. El îşi pregătea în felul acesta 
răzbunarea împotriva castelanilor şi mai cu deosebire 
împotriva familiei de Gordes, căreia într-o zi era cât pe-aci 
să-i înfigă pumnalul său înveninat. Du Bousquier dădu 
fonduri pentru refacerea manufacturilor în care se lucrau 
dantele de Alencon şi învioră comerţul de ţesături; oraşul 
avea acum o filatură. Făcându-se părtaş la toate interesele 
şi cucerind inima maselor, realizând ceea ce Regalitatea nu 
putuse înfăptui, el nu riscase nici o para. Bizuindu-se pe 
averea sa, el putea aştepta aceste realizări pe care adesea 
oamenii întreprinzători, dar fără capital, sunt siliţi să le 
treacă pe seama fericiţilor lor urmaşi. Făcu aşadar pe 
bancherul. Acest „Lafitte de mic calibru” vărsa fonduri 
tuturor noilor investiţii, luându-şi anumite garanţii. 
Realizând binele public, îşi făcea totodată foarte bine 
propriile afaceri; era motorul asigurărilor, protectorul 
noilor întreprinderi de transporturi; sugeră anumite jalbe 
în care se cereau administraţiei şoselele sau podurile 
necesare, luând-o astfel înaintea guvernului care vedea în 
aceasta o încălcare a autorităţii sale. Lupta se angaja fără 
nici o dibăcie, căci binele obştesc cerea ca prefectura să 
cedeze. Du Bousquier întărâtă nobilimea de provincie 
împotriva nobilimii de curte şi împotriva pairi-lor. În sfârşit, 
tot el pregăti năprasnica adeziune a unei puternice părţi 
din Regalitatea constituţională la lupta susţinută de Le 
Journal des Debats şi de domnul Châteaubriand împotriva 
Tronuluil 02. Această opoziţie ingrată, bazată pe interese 


mârşave, fu una dintre pricinile triumfului burgheziei şi ale 
jurnalismului în anul 1830. Iată de ce du Bousquier, ca şi 
clica ce-o reprezenta, avură fericirea să vadă trecând alaiul 
Regalităţii - fără ca vreo simpatie să-l întovărăşească - într- 
o provincie înstrăinată sufleteşte, din o mie şi una de 
motive, incomplet enumerate aici. Vechiul republican 
ghiftuit de liturghii - care timp de cincisprezece ani jucase 
comedia în scopul de a-şi atinge vendetta - a smuls el 
singur stindardul de la Primărie, în aplauzele poporului. 
Nimeni în Franţa nu aruncase asupra noului tron, ridicat în 
august 1830, o privire mai plină de bucuria răzbunării. 
Noua domnie a ramurii mai mici a dinastiei reprezenta, 
pentru du Bousquier, triumful Revoluţiei. Pentru el, triumful 
tricolorului însemna învierea partidului montagnard, care 
de astă dată avea să doboare pe gentilomi printr-un 
procedeu mai sigur decât acel al ghilotinei; acţiunea avea 
să fie mai puţin violentă. Pairia neereditară, garda naţională 
(care aşeza alături, în acelaşi pat de campanie, pe băcanul 
din colţ şi pe marchiz), abolirea Majoratului (cerută de un 
avocat burghez). Biserica catolică deposedată de 
supremaţia ei, numeroasele inovaţii ale legislaţiei din 
august 1830 - toate acestea constituiră pentru du 
Bousquier cea mai savantă aplicare a principiilor din 1793. 
Din 1830, acest om este perceptor general. Pentru a ajunge 
aici, a folosit legăturile sale cu ducele de Orleans, tatăl 
regelui Louis-Philippe, şi cele cu domnul de Folom, 
odinioară intendent ai văduvei ducelui de Orleans. Are 
asigurată o rentă de optzeci de mii de livre. În tot ţinutul, 
domnul du Bousquier se bucura de multă vază, ca un om 
demn de tot respectul, statornic în principiile sale, integru 
şi îndatoritor. Alencon-ul îi datorează asocierea la mişcarea 
industrială - adică prima verigă prin care Bretania se va 
integra, poate, într-o zi, în ceea ce se numeşte civilizaţia 
modernă. Pe străzile din Alencon - orăşel ce număra în 
1816 doar două trăsuri ca lumea - şi-au făcut apariţia în 
ultimii ani căleşti, cupele, landouri, gabriolete şi tilbury-uri, 


fără să mai mire pe nimeni! Burghezii şi proprietarii, la 
început speriaţi de creşterea preţurilor, recunoscură mai 
târziu că scumpetea dusese implicit la creşterea veniturilor. 
Cuvântul profetic al preşedintelui du Ronceret: „Du 
Bousquier e un tip tare”! fu adoptat de tot ţinutul, însă din 
nefericire, pentru nevasta lui, acest cuvânt era un înfiorător 
contrasens. Soţul nu semăna câtuşi de puţin cu bărbatul de 
stat, cu omul politic. Acest mare cetăţean, atât de liberal în 
viaţa publică, atât de binevoitor, însufleţit de atâta dragoste 
pentru ţara sA. Era acasă un despot lipsit cu desăvârşire de 
dragostea conjugală. Acest viclean, prefăcut şi şmecher, 
acest Cromwell din Val-Noble, se purta în căsnicie aşa cum 
se comporta faţă de aristocrație, pe care o dezmierda ca s-o 
poată mai bine sugruma. Asemenea amicului său 
Bernadotte, du Bousquier îşi îmbrăca gheara de fier într-o 
mâănuşa de catifea. Soţia lui nu a avut niciodată copii. Astfel 
vorbele Suzannei şi insinuările cavalerului de Valois se 
adevereau. Însă burghezia liberală, burghezia regalist 
constituţională, boiernaşii de ţară, magistratura şi „partidul 
preoţesc” (cum scria Le Constitutionnel) o învinuiau pe 
doamna du Bousquier. Spuneau: domnul du Bousquier a 
luat o soţie atât de bătrână...! De altfel, ce noroc pentru 
biata femeie, căci la vârsta ei ar fi fost prea primejdios să 
mai aibă copii! Când doamna du Bousquier îşi destăinuia în 
fiecare lună, plângând, deznădejdile sale, doamnei du 
Coudrai sau doamnei du Ronceret, acestea îi ziceau: 

— Dar eşti nebună, draga mea! Nu ştii ce doreşti; un copil 
- asta ar însemna pentru tine moartea! 

Apoi, mulţi care, ca domnul du Coudrai, îşi legau toate 
speranţele de triumful lui du Bousquier, îi aduceau acestuia 
laude prin gura soțiilor lor. Fata bătrână tresărea cu inima 
sângerândă la vorbe nemiloase ca acestea: 

— Tare fericită trebuie să fii, draga mea, că te-ai măritat 
cu un om aşa capabil! Eşti scutită de nenorocirile femeilor 
care au luat de bărbaţi nişte oameni incapabili să-şi 
administreze averea şi să-şi crească copiii. 


— Bărbatul tău a făcut din tine regina ținutului, frumoasa 
mea! Ăsta nu te va lăsa niciodată în încurcătură. El duce tot 
Alencon-ul în spinare! 

— Da, însă aş vrea, răspundea sărmana femeia, să-şi dea 
mai puţin osteneala pentru binele public, şi-n schimb să... 

— Faci prea multe nazuri, dragă doamnă du Bousquier. 
Toate femeile te invidiază pentru soţul tău. 

Rău judecată de lume, care acum nu-i mai da dreptate, 
creştina din ea găsi însă largi posibilităţi lăuntrice pentru 
desfăşurarea virtuţilor sale. Trăia în lacrimi, dar nu înceta 
să arate lumii o faţă senină. Pentru un suflet cucernic, nu 
era o crimă gândul care-i trecea mereu prin minte: 
„lubeam pe cavalerul de Valois şi am ajuns să fiu nevasta lui 
du Bousquier!” Amintirea dragostei lui Athanase se ridică şi 
ea ca o remuşcare, urmărind-o în visurile ei. Moartea 
unchiului - ale cărui supărări erau astăzi binecunoscute - îi 
mohori mai mult zilele, atunci când sa gândea la suferinţele 
pe care le va fi îndurat el văzând schimbarea canoanelor 
politice şi religioase din casa Cormon. Deseori nenorocirea 
cade cu iuţeala fulgerului, aşa cum se întâmplase doamnei 
Granson; dar la fata bătrână, nenorocirea se întindea ca o 
picătură de untdelemn care nu dispare cât timp nu s-a 
îmbibat încetul cu încetul în postav. 

Cavalerul de Valois fu vicleanul făurar al nenorocirii 
doamnei du Bousquier. El ţinea neapărat să-i arate că 
fusese înşelată în buna ei credinţă; fiindcă acest cavaler, 
atât de expert în dragoste, îl ghicise pe du Bousquier ca 
însurăţel, întocmai cum îl ghicise pe du Bousquier ca 
burlac. Dar ascunsul, făţarnicul republican nu era prea uşor 
de surprins. Desigur că salonul familiei nu mai era accesibil 
nici cavalerului de Valois şi nici acelor care, în primele zile 
ale căsniciei sale, renegaseră casa Cormon. Apoi, pe el 
ridicolul nu-l mai atingea: avea o mare avere, stăpânea tot 
Alencon-ul şi se sinchisea de nevastă-sa tot atât de puţin cât 
s-ar fi sinchisit Richard al III-lea, dacă, după câştigarea 
bătăliei, şi-ar fi văzut crăpând calul care-l ajutase să 


învingă. Pentru a fi pe placul soţului ei, doamna du 
Bousquier rupsese relaţiile cu casa de Gordes, dar atunci 
când soţul ei pleca la Paris şi o lăsa singură, făcea câte o 
vizită domnişoarei Armande. Doi ani după căsătorie, chiar 
la moartea părintelui de Sponde, la ieşirea de la Saint- 
Leonard, unde asistase la o slujbă pentru odihna sufletului 
său, domnişoara de Gordes se apropie de doamna du 
Bousquier. Mărinimoasa fată socotea că în această 
împrejurare trebuie să condoleze pe înlăcrimata 
moştenitoare. Merseră aşadar împreună, vorbind despre 
scumpul dispărut; de la Saint-Leonard ajunseră pe Corso şi 
de aici se îndreptară spre casa unde, prin farmecul 
conversaţiei, domnişoara Armande o îmbiase pe doamna du 
Bousquier. Mâhnită, biata femeie era mulţumită să poată 
auzi, vorbindu-i despre unchiul său, o persoană la care 
acesta ţinuse atât de mult. Era de asemenea încântată să 
poată primi omagiile bătrânului marchiz de Gordes, pe care 
nu-l mai văzuse de aproape trei ani. Ceasul fiind unu şi 
jumătate, îl găsi acolo pe cavalerul de Valois, venit să ia 
prânzul. Cavalerul o salută luându-i mâinile şi spuse: 

— Ei bine, scumpă virtuoasă şi mult iubită doamnă, rosti el 
cu emoție în glas, am pierdut pe sfântul nostru prieten. Şi 
noi am împărtăşit doliul dumneavoastră; pierderea 
dumneavoastră credem că este simțită tot atât de viu aici, 
ca şi la dumneavoastră... ba poate chiar mai mult, adăugă 
el, făcând aluzie la du Bousquier. 

După un mic elogiu funebru în care fiecare rosti câte o 
vorbă, cavalerul luă galant braţul doamnei du Bousquier, îl 
lipi de al său, îl strânse cât se poale de drăgăstos şi o duse 
în dreptul unei ferestre. 

— Sunteţi măcar fericită? o întrebă el cu o voce 
părintească. 

— Da, spuse ea, plecând ochii. Auzind acest „da”, doamna 
de Troisville (fata principesei Şerbeloff) şi bătrână marchiză 
de Casteran veniră lângă cavaler, întovărăşite de 
domnişoara de Gordes. În aşteptarea mesei, ele se duseră 


să se plimbe prin grădină, fără ca doamna du Bousquier, 
năucită de durere, să-şi fi dat seama că doamnele şi 
cavalerul săvârşiseră aici o mică conspirație de curiozitate. 
„Am prins-o acum - ia hai să vedem care-i e taina!” era 
parcă parola scrisă în privirile pe care şi le aruncau una 
alteia. 

— Pentru ca fericirea voastră să fie deplină, spuse 
domnişoara Armande, ar trebui să aveţi copii. Un băiat, 
frumos ca nepotul meu... 

O lacrimă miji în ochii doamnei du Bousquier. 

— Am auzit că numai din pricina dumneavoastră se- 
ntâmplă toată această poveste. Vă e cumva frică de sarcină? 
o întrebă cavalerul. 

— Eu? spuse ea cu naivitate. Ca să am un copil, aş lua 
asupră-mi o sută de ani de iad. 

Astfel pusă problema, se dezlănţui o conversaţie condusă 
cu excesivă delicateţe de către vicontesa de Troisville şi 
bătrână marchiză de Casteran, care vrăjiră atât de bine pe 
această biată fată bătrână, încât, fără ca să-şi dea seama, ea 
le divulgă toate secretele căsniciei ei. Domnişoara Armande 
luase braţul cavalerului şi se îndepărtase, lăsând cele trei 
femei să vorbească despre tainele lor. Doamna du 
Bousquier se arată atunci dezamăgită de nenumăratele 
neajunsuri ale căsniciei; şi, cum rămăsese tot o gâsculiţă, îşi 
distră confidentele prin delicioase naivităţi. În ciuda faptului 
că, în primele-i zile, căsătoria mincinoasă a domnişoarei 
Cormon făcuse să râdă tot oraşul - care aflase numaidecât 
de manevrele lui du Bousquier - totuşi, doamna du 
Bousquier câştigase stima şi simpatia tuturor femeilor. Atât 
timp cât domnişoara Cormon umbla să se mărite şi nu 
izbutea, fiecare râsese de ea; dar acum, că se ştia situaţia 
excepţională în care trăia, datorită rigidităţii principiilor 
sale religioase, toată lumea o admira. Denumirea de: biata 
doamnă du Bousquier înlocui pe: buna domnişoară Cormon. 
De altfel, cavalerul încondeie pe du Bousquier, făcându-i 
odios şi ridicol; însă după un timp, ridicolul sfârşi prin a se 


atenua, iar când fiecare îşi spusese cuvântul asupra lui, 
clevetirea se domoli... Apoi, la vârsta lui de cincizeci şi şapte 
de ani, mulţi fură de părere că molcomul republican ar avea 
şi el dreptul la odihnă... împrejurarea aceasta aţâţa în aşa 
hal ura lui du Bousquier pentru casa de Gordes, încât în 
ziua răzbunării avea să fie necruţător. Doamnei du 
Bousquier i se interzise să mai calce pragul casei de 
Gordes. Ca represalii pentru renghiul pe care i-l jucase 
cavalerul de Valois, du Bousquier (care devenise directorul 
ziarului Le Courrier d'Orne) inseră următorul anunţ: 
„Oferim o rentă de una mie franci persoanei care va putea 
dovedi existenţa unui domn de Pombreton - înainte, în 
timpul, sau după emigrație”. 

În ciuda faptului că pentru doamna du Bousquier căsătoria 
fusese întru totul negativă, ea îi găsea totuşi anumite laturi 
plăcute: era de bună seamă mai bine să te interesezi de 
omul cel mai cu vază din oraş, decât să trăieşti singură; el 
era chiar de preferat câinilor, pisicilor sau canarilor pe care 
îndeobşte-i adoră celibatarii; du Bousquier avea pentru 
nevasta lui un sentiment mai real şi mai puţin interesat 
decât era poate cel al servitorilor, al duhovnicilor şi al 
acaparatorilor de moşteniri. Mai târziu, văzu în soţul ei 
instrumentul mâniei cereşti, recunoscând că, în apriga ei 
poftă de măritiş, săvârşise multe păcate; se văzu astfel 
pedepsită pe drept cuvânt pentru năpasta pricinuită 
doamnei Granson şi pentru moartea prea timpurie a 
unchiului său. Ascultând de acea religie care porunceşte să 
săruţi nuielele ale căror lovituri eşti osândită să le înduri, 
doamna du Bousquier îşi lăuda soţul, îl aproba în faţa lumii. 
Numai la spovedanie, sau seara când se ruga, plângea 
adesea cerând iertare lui Dumnezeu pentru apostaziile 
publice făcute de bărbatul ei, care gândea tocmai contrariul 
de ceea ce spunea, care dorea moartea aristocrației şi a 
Bisericii, cele două evlavii ale casei Cormon. Găsind în ea 
însăşi toate aceste sentimente terfelite şi jertfite, silită însă 
de simţul datoriei să facă fericirea soţului ei şi să nu-i 


căşuneze cu nimic, legată fiind de el printr-o afecţiune de 
nedefinit - care se poate naşte şi dintr-o deprindere. - viaţa 
ei era un necontenit contrasens. Se măritase cu un bărbat a 
cărui purtare şi ale cărui opinii le ura, dar de care trebuia 
să se ocupe cu o obligatorie tandreţă. Adesea nu mai putea 
de bucurie când du Bousquier mânca dulceţurile făcute de 
mina ei, când găsea că masa-i bună; avea grijă ca cerinţele 
lui cele mai mici să-i fie împlinite. Dacă-şi uita banderola 
ziarului pe masă, în loc s-o arunce, doamna spunea: 

— Ren6, să n-o iei; domnul a lăsat-o înadins acolo! 

Dacă du Bousquier pleca în călătorie, se ocupa de hainele, 
de lenjeria lui şi lua, pentru fericirea lui pământească, cele 
mai migăloase măsuri de prevedere... Dacă pleca la 
Prebaudet, consulta barometrul de cu seară, ca să vadă de 
va fi vreme frumoasă. Îi ghicea gândurile ca o căţea care, 
dormind, îşi aude şi-şi vede stăpânul. Dacă grăsanul du 
Bousquier, cucerit de această dragoste disciplinată, o apuca 
de talie, îi săruta fruntea şi-i zicea: - „Eşti o nevastă bună!” 
- lacrimi de bucurie ţâşneau din ochii sărmanei creaturi. E 
probabil că du Bousquier se credea ţinut la anumite 
compensaţii prin care să câştige stima lui Rose- 
MarieVictoire, căci virtutea catolică nu porunceşte chiar o 
disimulare atât de totală cum a fost aceea practicată de 
doamna du Bousquier. Dar adesea, cucernica femeie 
amuţea la auzul discuţiilor ce aveau loc în casa ei, între 
nişte înrăiţi care se ascundeau sub platforma „regalist- 
constituţională”. Se înfiora prevăzând pieirea Bisericii şi 
risca uneori câte o neghiobie, câte o observaţie pe care du 
Bousquier o reteza dintr-o privire. NeplăcerilE. Acestei 
existenţe hărţuite sfârşiră prin a năuci pe doamna du 
Bousquier, care găsi că-i mai simplu şi mai demn să-şi 
concentreze inteligenţa, fără s-o mai exteriorizeze, 
resemnându-se să ducă o viaţă pur şi simplu animalică. Se 
purtă de aci înainte ca o prea supusă roabă şi privea ca o 
faptă de merit acceptarea decăderii la care o împinsese 
căsnicia. Îndeplinea voinţa maritală fără a-i opune vreodată 


cel mai mic murmur. Această oaie fricoasă păşea de acum 
înainte pe calea pe care o mâna baciul ei; nu mai părăsi 
sânul Bisericii şi săvârşi cele mai severe pocăinţe, fără să se 
mai gândească nici la Satana, nici la deşertăciunile sale 
lumeşti. Devenise astfel întruchiparea celor mai pure virtuţi 
creştine, în timp ce du Bousquier ajunsese, desigur, cel mai 
fericit om din regatul Franţei şi al Navarei. 

— Toantă va rămâne până la ultima-i suflare, spuse 
nemilosul administrator destituit - care totuşi venea să 
cineze la ea de două ori pe săptămână. 

Această poveste ar fi într-un chip ciudat ştirbită, dacă n- 
am aminti coincidenţa decesului cavalerului de Valois cu 
acela al mamei Suzannei. Cavalerul asfinţi odată cu 
monarhia, în august 1830. Fusese la Nonancourt, în alaiul 
cortegiului regelui Charles al X-lea, şi-l escortase cu 
pioşenie până la Cherbourg - cu toţi Troisville-ii, Casteran- 
ii, Gordes-ii etc. Bătrânul gentilom luase cu el cincizeci de 
mii de franci, sumă care cuprindea toate economiile şi 
rentele sale; şi el înmână aceşti bani unuia dintre 
credincioşii prieteni ai stăpânilor săi, pentru a-i oferi 
regelui, explicând acest dar prin faptul că va muri foarte 
curând, spunând că, de altfel, această sumă era rodul 
dărniciei maiestăţii sale şi că, în sfârşit, banii ultimului de 
Valois aparţineau de drept Coroanei franceze. Nu se ştie 
dacă râvna zelului sau a învins scârba Bourbonului care 
părăsea frumosul regat fără să ia cu el o centimă; nu se ştie 
dacă monarhul va fi fost mişcat de devotamentul 
cavalerului, dar este sigur că Cesarine, legatara universală 
a domnului de Valois, primi doar şase sute livre rentă... 
Cavalerul reveni la Alencon adânc îndurerat şi frânt de 
oboseală şi se săvârşi din viaţă în ziua când Charles al X-lea 
atinse hotarul străin. 

Doamna de Valnoble (şi amicul său care se temea în acea 
vreme de răzbunarea partidului liberal) fu fericită să aibă 
prilejul de a mai veni, incognito, în satul unde murise mama 
Suzannei. La licitaţia care avu loc după moartea cavalerului 


de Valois, dorind să aibă o amintire de la primul şi bunul ei 
amic, Suzanne ridică preţul tabacherei până la astronomica 
sumă de o mie de franci! Portretul principesei Goritza 
valora, el singur, acest preţ. Doi ani mai târziu, un tânăr 
elegant, în căutare de tabachere frumoase din trecutul 
secol, obţinu de la Suzanne pe cea a cavalerului, care îmbia 
pe colecţionar prin lucrătura ei minunată. Această bijuterie 
- confidenta celor mai frumoase amoruri şi plăcerea unei 
întregi bătrâneţi - se găseşte aşadar expusă într-un fel de 
mic muzeu particular. De ar şti morţii ceea ce se întâmplă în 
urma lor, atunci obrazul stâng al cavalerului ar fi trebuit în 
această clipă să roşească. 

Dacă povestirea noastră nu ar avea alt efect decât acela 
de a inspira posesorilor unor scumpe relicve o sfântă teamă 
- făcându-i să treacă numaidecât la redactarea unui codicil, 
spre a statornici soarta preţioaselor amintiri, evocatoare ale 
unei apuse fericiri, lăsându-le numai în mâini pioase. - 
atunci ea încă ar aduce mari servicii tagmei cavalereşti şi 
sentimentale a publicului. Povestirea noastră cuprinde însă 
o morală mult superioară: oare nu demonstrează limpede 
necesitatea unui nou învăţământ? Nu cere, de la 
solicitudinea atât de luminată a miniştrilor Instrucțiunii 
Publice, crearea unor catedre de antropologie - ştiinţă în 
care Germania ne întrece? Miturile moderne sunt astăzi 
mai puţin cunoscute decât cele vechi, cu toate că am ajuns 
să fim sfâşiaţi de mituri. Miturile ne cotropesc de 
pretutindeni, fiind bune la orişice şi explicând totul. Dacă 
sunt - cum spune şcoala umanitaristă - făcliile istoriei, 
atunci ele vor salva imperiile de la revoluţie: va fi de ajuns 
ca profesorii de istorie să propovăduiască această ştiinţă 
până în cele mai largi pături ale populaţiei din provincie! 
Dacă domnişoara Cormon ar fi avut şi ea ştiinţă de carte, 
dacă ar fi existat în Departamentul Orne un profesor de 
antropologie, în sfârşit, dacă ar fi citit pe Ariosto103, 
cumplitele ei nenorociri conjugale s-ar mai fi petrecut oare 
vreodată? S-ar fi întrebat poate atunci de ce poetul italian 


ne-o arată pe Angelica preferându-l pe Medor - un blond 
cavaler de Valois - lui Roland, a cărui iapă murise şi care nu 
ştia decât să spumege de furie. Oare Medor nu apare ca 
întruchiparea mitică a curtezanilor regalității feminine, iar 
Roland mitul acelor revoluţii dezordonate, năprasnice, 
neputincioase, care nimicesc totul fără să creeze nimic? 
Publicăm - declinându-ne responsabilitatea - această 
părere a unui elev al domnului Ballanche104. 

Nu ne-a parvenit nici o informaţie cu privire la cerceii cu 
micii arapi de diamant. Pe doamna de Valnoble o puteţi 
întâlni la Operă. Graţie primei educaţii pe care a primit-o de 
la cavalerul de Valois, aproape că are aerul unei femei 
cumsecade. 

Doamna du Bousquier încă mai trăieşte. Nu-i ca şi când 
am spune că suferă mereu? Ajungând la vârsta de şaizeci 
de ani - vârstă la care femeile îşi permit să facă unele 
destăinuiri - ea mărturisi în taină doamnei de Coudrai (al 
cărei soţ îşi recăpătase funcţia în august 1830) că nu se 
poate împăca cu gândul că trebuie să moară fată mare. 

Paris, octombrie 1836 


SFÂRŞIT 


1 catagrafierea - inventarierea, înregistrarea (n.k.). 

2 pe cât şi Ludovic al XIV-lea era un Bourbon - de fapt, 
Ludovic al XIV-lea nu era Bourbon decât prin bunicul lui 
după tată, Henric al IV-lea. Mama acestuia fusese nepoata 
regelui Francisc I; ţinea deci de casa de Valois. 

3 Marie Touchet - Marie 'Touchet, din Belleville (1549- 
1638), a fost iubită de tânărul rege Carol al IX-lea şi cântată 
de poeţii vremii. Ea apare şi într-o nuvelă istorică a lui 
Balzac: Taina Ruggierilor. 


4 afacerea colierului - scandal provocat la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea (1784-1786) prin cumpărarea unui 
colier foarte scump pentru regina Marie-Antoinette, de 
către cardinalul de Rohan, care voia să-i câştige protecţia. 
Totul fusese pus la cale de o intrigantă, contesa de 
Lamothe. 

5 mişcarea chouans-ilor - mişcare reacționară a 
regaliştilor care au antrenat pe unii ţărani din vestul 
Franţei, în ultimii ani ai revoluţiei din 1789-1794; ei s-au 
raliat la un moment dat mişcării de acelaşi fel a vandeenilor, 
dar au fost învinşi de armatele republicane. 

6 curtea din Cythera - Curtea lui Ludovic al XV-lea, aşa 
numită de Balzac pentru că asemenea Cytherei, insulă din 
arhipelag unde se afla un templu măreț al zeiţei Venus, era 
considerată ca un loc de desfătare, o ţară a dragostei sau 
mai curând a libertinajului. 

7 les Incroyables - tineri din vremea Directoratului (1795- 
1799) care se îmbrăcau pretenţios şi vorbeau afectat, 
repetând mereu că totul este „de necrezut” (incroyable); ei 
aparţineau opoziţiei regaliste. 

8 Fleury... Mole - actori francezi din sec. XVIII-XIX; Mole 
(Francois-Ren€), născut la Paris, a trăit între 1734-1802, iar 
Fleury (pseudonimul lui Abraham-Joseph Benard), născut la 
Chartres (1750-1822). 

9 bunul secol... marele secol - secolul al XVIII-lea, 
considerat ca secolul amabilităţii graţioase, faţă de secolul 
al XVII-lea, epocă de maiestate rigidă. 

10 glorioasele zile din iulie - revoluţia din ultimele zile ale 
lunii iulie 1830, când a fost răsturnat guvernul reacţionar al 
lui Carol al X-lea şi, prin aceasta, lichidată dinastia 
Bourbonilor. 

11 cincizeci de scuzi - aproximativ una sută cincizeci 
franci. 

12 cavalerul de Gramont, baronul de Foeneste, marchizul 
de Moncade - gentilomi cunoscuţi pentru vioiciunea - cu 
sau fără efecte bune - a spiritului lor: Philibert de Gramont 


(1621-17071 a fost unul dintre cei mai spirituali curteni ai 
lui Ludovic al XIV-lea, baronul de Foeneste este 
protagonistul vorbăreţ şi iscusit în a arunca praf în ochi, din 
scrierea lui Agrippa d'Aubigne Aventurile baronului de 
Foeneste (1617-1630); iar Moncada (Francisco), 
generalisim al trupelor spaniole în Flandra (1586-1635), 
era foarte cultivat. 

13 Ladus a murit - joc de cuvinte între: Laius, tatăl lui 
Oedip şi ladus = discurs (termen de argou ţcolăresc 
ocazionat de primul subiect de compunere dat la 
Politehnica din Paris, în 1804, asupra cuvântării lui Laius, 
tatăl lui Oedip). 

14 la revenirea Bourbonilor - adică în 1815. În 1814, după 
înfrângerile suferite de Napoleon, Bourbonii nu 
reocupaseră decât câteva luni tronul, fiind răsturnaţi din 
nou, pentru o sută de zile, prin reîntoarcerea lui Napoleon. 
Înfrângerea de la Waterloo a acestuia şi coaliția guvernelor 
reacționare europene împotriva Franţei i-au readus pentru 
15 ani (1813-1830). 

15 două sute de pistoli - moneda cu acest nume valora în 
Franţa zece franci. 

16 Le Constitutionnel - Constituţionalul, ziar francez 
liberal, înfiinţat în 1815. În coloanele lui s-a dus o campanie 
susţinută împotriva politicii absolutiste a lui Carol al X-lea. 

17 emigranții - aşa erau denumiți aristocrații care s-au 
refugiat - în principal în Anglia - pe durata revoluţiei 
franceze (1789-1794) şi a republicii. Au revenit odată cu 
căderea lui Napoleon şi începutul Restauraţiei. 

18 Restauraţia - epoca dintre 1814 şi 1830, timp în care, 
cu ajutorul armatelor străine, a avut loc în Franţa 
restaurarea dinastiei Bourbonilor. 

19 crucea sfântului Ludovic - decorație instituită de 
Ludovic al XIV-lea, în 1693, pentru a recompensa serviciile 
de ordin militar; era însoţită şi de o mare sumă de bani. 

20 Castcranii, d'Esgrignonii, Troisvilii - nume de 
aristocrați, personaje din diverse romane ale lui Balzac. 


21 valeo - în limba latină: sunt puternic. 

22 Concha Veneris - scoica Venerei, specie de scoică rară. 

23 Sixt al cincilea - Papă între 1585 şi 1590, cunoscut 
pentru activitatea lui în domeniul reformelor religioase 

24 anul 16 - se referă la 1816. Cavalerul de Valois 
vorbeşte astfel pentru a ridiculiza pe republicanii din 
vremea revoluţiei din 1789-1794, care decretaseră o nouă 
numărătoare calendaristică. 

25 o grizetă - fată din popor, muncitoare franceză, aşa 
numită din cauza rochiilor de stofă ieftină numită grisette, 
care constituiau îmbrăcămintea ei obişnuită. 

26 Longehamp - loc de plimblare lângă Paris şi pădurea 
Boulogne, devenit apoi câmp de curse. 

27 tocurile roşii - sub monarhia absolută, numai 
aristocrații aveau dreptul să poarte încălţăminte cu tocuri 
roşii. 

28 Cavaleria Errantă - cavalerii rătăcitori din Evul Mediu 
se distingeau prin acţiunile lor locale de reparare a 
nedreptăţilor şi de ajutorare a oropsiţilor. Don Quijole este 
parodia unui asemenea cavaler. 

29 faimoasa Duthe - Rosalie Duthe (1752-1820) a fost o 
curtezană celebră, printre ai cărei admiratori s-a numărat 
şi contele d'Artois (viitorul rege Carol al X-lea). 

30 domnul de Sartines - şef al poliţiei franceze în secolul 
al XVIII-lea. Gabriel de Sartine sau Sartines a trăit între 
1729-1801. 

31 Sophie Arnould - cântăreaţă a Operei din Paris, 
cunoscută pentru frumuseţea şi inteligenţa ei (1744-1802). 
32 lezuiţii, flibustierii... otcupcii - Balzac apropie aceste 
categorii de atotputernici din trecut, nu fără ironie. lezuiţii, 

ordin religios înfiinţat în 1534 pentru a ajuta ofensiva 
antireformă, au avut mare influenţă sub Ludovic al XIV-lea. 
Flibustierii erau, în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, pirați 
ai mărilor americane, temuţi de vasele spaniole. Otcupcii 
(traitants) - cei care luau cu arendă dreptul de a încasa 


impozitele - se îmbogăţiseră peste măsură în secolul al 
XVIII-lea. 

33 Jupiter la Alemena - pentru a se putea apropia de 
Alemena, care-şi iubea soţul, pe Amphytrion, Jupiter - 
spune legenda mitologică - a trebuit să ia chipul acestuia. 

34 Berthier (Louis-Alexandre) - mareşal al Franţei sub 
Napoleon ÎI, care-l preţuia în mod deosebit (1753-1615). 

35 faimosul Ouvrard - Gabriel-Julien Ouvrard (1770- 
1846), financiar fără scrupule, s-a îmbogăţit pe socoteala 
armatelor republicane şi napoleoniene, pe care trebuia să 
le aprovizioneze. 

36 o viaţă de Cincinaius - simplă şi austeră, ca cea care l-a 
făcut celebru pe consulul şi apoi dictatorul roman 
Cincinatus (sec. V î.e.n.). 

37 Barras, Fouche, Bernadotte - personaje istorice care 
au participat la revoluţia din 1789-1794, iar apoi au trădat- 
o; membru al Convenţiunii, Paul Barras (1755-1829) a 
devenit apoi unul dintre membrii Directoratului; Fouche 
(Joseph) membru montagnard (V. Mai jos) al Convenţiunii, a 
ajuns ministrul poliţiei sub Napoleon I şi şi-a păstrat postul 
chiar la întoarcerea regilor (Restauraţie); Bernadotte 
(Charles) a participat ca mareşal al Franţei la războaiele 
Revoluţiei şi la cele napoleoniene. - apoi s-a raliat 
Contrarevoluţiei şi a devenit rege al Suediei (1763-1844). 

38 Marengo... Kellermann... Desaix - la Marengo, în Italia, 
armatele lui Bonaparte i-au învins pe austrieci la 14 iunie, 
1800; în această bătălie a pierit tânărul general francez 
Desaix căruia i se datora victoria; Kellermann (Franqois- 
Christophe), mareşal al Franţei, a contribuit la succes 
printr-o şarjă celebră. Victoria de la Marengo a fost decisivă 
pentru cariera dictatorială şi imperială a lui Napoleon, care 
a putut să se substituie guvernului republican. 

39 sistemul Montagnard - partidul cu ideile cele mai 
radicale în timpul revoluţiei din 1789-1794; extrema 
stângă. 


40 Melas - general austriac, învins de Napoleon 
Bonaparte la Marengo. 

41 Talleyrand (Charles Maurice de) - diplomat şi om politic 
fără scrupule (1754-1838). 

42 Hercule Farnese - statuie antică impozantă, 
personificând forţa fizică unită cu siguranţa morală. 

43 'Tortoni - cafenea din Paris, deschisă de un italian la 
începutul secolului al XIX-lea; aici se întâlneau oamenii 
politici şi scriitorii de seamă ai vremii; a existat până pe la 
1887. 

44 Suta de zile - noua perioadă de domnie a lui Napoleon 
I, întors din insula Elba, de la 20 martie 1815 până în 
momentul abdicării (22 iunie 1815, în urma înfrângerii de 
la Waterloo). În acest timp, regele „restaurat” (Ludovic al 
XVIII-lea) fugise din Franţa. 

45 Sardanapal - rege asirian legendar; a dus o viaţă 
desfrânată, iar, când în urma unei răscoale populare, s-a 
văzut învins, a pus să i se construiască un rug pe care s-a 
aruncat şi a pierit împreună cu haremul şi comorile sale. În 
vremea lui Balzac, figura lui Sardanapal a fost evocată în 
tragedia lui Byron (1821) şi în tabloul lui Delacroix 
(Moartea lui Sardanapal, 1828). 

46 Jocrisse - personaj întruchipând, în vechile farse 
franceze, credulitatea şi nătângia. 

47 Charta - în 1814, Ludovic al XVIII-lea, revenit pe tronul 
Franţei, a fost obligat să recunoască în parte cuceririle 
politice ale burgheziei şi a dat o „Chartă Constituţională”, 
pe care guvernele Restauraţiei au căutat s-o nesocotească. 

48 Cherubin... Marcelina... Beaumarchais - în Nunta lui 
Figaro, celebra comedie a lui Beaumarchais (1732-1799), 
pajul Cherubin e atât de însetat de dragoste, încât îi plac 
toate femeile, până şi coapta guvernantă Marcelina, care se 
va dovedi a fi propria mamă a lui Figaro. 

49 pantahuză - cutia în care vechilul aduna banii 
odinioară; condică cu care se umbla pe la credincioşi când 
se adunau bani pentru scopuri religioase. Figurat, ironic: a 


umbla cu pantahuza, a răspândi veşti ori minciuni pe la toţi. 
(n.k.) 

50 cenac - strachină mare, castron pentru servit ciorba 
sau supa la masă. (n.k.) 

51 Rodhope... Imperia... Ninon - curtezane celebre din 
trecut. Imperia a fost o celebră curtezană italiană, în a doua 
jumătate a secolului al XV-lea, cunoscută pentru frumuseţea 
şi inteligenţa ei; Ninon (de Lenclos) a fost celebră şi ea atât 
pentru frumuseţea cât şi pentru spiritul ei (1620-1705). 

52 pair al Franţei - în secolul al XIX-lea, membru al 
Camerei aristocratice, creată în 1814 de Bourbonii 
„restauraţi” pentru a contrabalansa Camera deputaţilor, pe 
care n-o puteau suprima. Demnitatea de pair era acordată 
de rege şi era ereditară. Instituţia a dispărut prin revoluţia 
din 1848. 

53 Statele generale - adunări ale celor trei „stări” 
(nobilime, cler şi „starea a treia”) convocate din când în 
când de regii Franţei, mai ales când era vorba de obţinut 
bani. Cele din 1789, la care se referă Balzac, au fost 
ultimele. Odată cu revoluţia, ele s-au transformat în 
Adunare naţională constituantă. 

54 Maria de Medici - regină a Franţei, soţie a lui Henric al 
IV-lea, a domnit singură, ca regentă, după moartea acestuia 
şi până la domnia efectivă a lui Ludovic al XIII-lea (1610- 
1617). 

55 Sedaine (Michel-Jean) - autor dramatic patetic din 
secolul al XVIII-lea (1719-1797). Dezertorul, operă comică 
în trei acte (muzica de Monsigny), a fost reprezentat la 
Paris la 1769. 

56 Rigaud... La Tour - portretişti francezi celebri din 
secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Rigaud (1659-1743) a 
lăsat, printre altele, un impozant portret în ulei a lui 
Ludovic al XIV-lea. La Tour (Maurice Quentin de) a lucrat în 
pastel portrete pline de viaţă (1704-1788). 

57 singura pardosită cu lemn - în trecut, locuinţele din 
Franţa erau pardosite mai ales cu mici lespezi de ţiglă sau 


de piatră care se vopseau şi se lustruiau (carreaux). 

58 vieux-perse - culoare ştearsă, pastelată, între verde şi 
albastru. 

59 Les Chouans - roman al lui Balzac apărut în 1829 
(n.k.). 

60 e tutti quanti - în limba italiană: şi ceilalţi. 

61 tournure - capitonaj din vată, care se punea sub fustă, 
pe vremea rochiilor care cereau şolduri pline. 

62 Agnes a lui Molicre - personaj feminin din celebra 
comedie a lui Molicre Ţcoala femeilor (1662). Considerată 
ca naivă, ba chiar prostuţă, de Arnolphe care a crescut-o 
departe de lume pentru a avea o nevastă credincioasă, 
Agnes, mult mai tânără decât „protectorul” ei, devine 
ingenioasă pentru a-l înşela şi a-şi urma glasul inimii. 

63 frenologie - ştiinţă azi perimată - după care, caracterul 
omului şi posibilităţile sale intelectuale puteau fi studiate pe 
baza conformaţiei craniului. 

64 La journee du Chretien... La Quinzaine de Pâques - 
cărţi catolice de rugăciune: Ziua Creştinului, Săptămânile 
Paştelui; ultima cuprinde slujbele celor două săptămâni 
care încep la Florii. 

65 fashionable - elegantă (în IB. Engleză.) 

66 Francisc de Sales - teolog şi predicator catolic francez 
(1567-1622). S-a ocupat de convertirea hughenoţilor 
(protestanților). A fost sanctificat în secolul al XVII-lea. A 
lăsat scrieri teologice, predici şi scrisori îngrijit scrise. 

67 Senior de la ţară (în L. Engleză). 

68 Discurs (în L. Engleză). 

69 Care în dialectul locului se numeşte „taure”. 

70 ad omnipotentem - în limba latină: la atotputernicul. 

71 „Legiunea de onoare” - decorație franceză, instituită în 
1802 de Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, 
pentru a răsplăti serviciile militare şi civile. 

72 cincantenar - în vârstă de cincizeci de ani (n.k.). 

73 Cheverus (Jean-Louis-Madeleine Lefebvre de) - 
cardinal francez (1768-1836); a trăit în Anglia şi în America 


în timpul Revoluţiei franceze, devenind episcop al 
Bostonului; întors în Franţa, a ajuns arhiepiscop al 
Bordeaux-ului; era cunoscut pentru spiritul său conciliator. 

74 politicienii „ultra” pe lângă Ludovic al XVIII-lea - 
ultraregaliştii - sau, mai pe scurt les ultras - erau partizanii 
monarhiei absolute. 

75 Seizii lui du Bousquier nu-şi cunoşteau Mohamedul - 
partizanii lui devotați şi supuşi. Seid a fost discipolul şi 
sclavul lui Mahomed, primul care a crezut în misiunea 
Profetului. Reluat de Voltaire într-unul dintre romanele sale, 
numele de Seid a devenit simbolul devotamentului absolut. 

76 Joseph Prud'homme - tip al micului burghez îngâmfat ţi 
ignorant, creat de Henry Monnier în Scenes populaires 
(1830) ţi Memoires de Joseph Prud'homme (1857). 

77 râs homeric - râs puternic, de nepotolit (n.k.). 

78 un domn Gigogne celibatar - tată a mulţi copii; 
expresia e parodiată după mere Gigogne din basmele 
franceze, (cigogne - barză), mamă cu foarte mulţi copii. 

79 La du Barry - favorită a lui Ludovic al XV-lea, ridicată 
de el la rangul de contesă, Jeanne Becu, contesă du Barry, a 
trăit până la Revoluţie, când a fost decapitată (1793). 

80 calpuzan - falsificator (n.k.). 

81 rubber - un joc, o mână, o partidă de whist, bridge, etc. 
(în L.. Engleză). 

82 Addison (Joseph) - scriitor englez, poet şi cronicar 
(1672-1719); partizan al partidului whig, a devenit - pentru 
scurtă vreme - secretar de stat; celebritatea i-au adus-o 
mai ales articolele din revista Spectatorul şi tragedia Cato. 

83 picarisită - jignită, insultată; supărată (în urma unei 
jigniri) (n.k.). 

84 telegraf - în forma lui primitivă, telegraful (aerian), era 
o prăjină cu braţe de lemn mobile, cu ajutorul cărora se 
putea semnaliza de pe un deal la altul. 

85 între Austerlitz şi Waterloo - între o victorie sau o 
înfrângere; la Austerlitz, în decembrie 1805, Napoleon Ia 
repurtat cea mai strălucită victorie din cariera lui militară 


(împotriva armatelor ţarului şi ale împăratului Austriei); la 
Waterloo, a suferit înfrângerea decisivă din partea 
englezilor şi a prusacilor (18 iunie 1815). 

86 Lauzun intrând în palatul regal, la Mademoiselle - 
ducele de Lauzun, curtean abil, a reuşit să câştige cu vorbe 
meşteşugite pe propria verişoară a lui Ludovic al XIV-lea - 
aşa-numita grande Mademoiselle - şi să se căsătorească cu 
ea, deşi avea un rang nobiliar mult mai modest. 

87 zilele nefaste din 1814 şi 1815 - zile în care Franţa a 
fost cotropită de armatele coaliţiei europene reacționare, în 
urma înfrângerilor suferite de Napoleon 1. 

88 Ivanhoe - personaj din romanul istoric cu acelaşi nume 
(1820) al scriitorului scoţian Walter Scott, roman în care 
sunt evocate luptele dintre saxoni şi normanzi, după 
cucerirea Angliei. Ivanhoe este fiul saxonului Cedric, care e 
nemulţumit de pactizarea fiului său cu normanzii. 

89 De profundis - primele cuvinte („din adâncuri”) dintr- 
un psalm de înmormântare, la catolici. 

90 nuntă r la Gamache - cu mâncare multă, după numele 
ţăranului bogat la nunta căruia asistă Don Quijote şi 
scutierul său Sancho Panza, în romanul lui Cervantes. 

91 r la hausse - profitând de speculaţii de bursă, spre a 
vinde titlurile de rentă cu un preţ mai ridicat. 

92 Cuvinte cu care deschidea licitaţia la jocul de whist (în 
1. Franceză). 

93 Nerestan - adică: nez restant = nas rămas în urmă, 
neîngrijit. 

94 Saint-Germain-ul din Alencon - cartierul „distins”, 
locuit de nobili, din oraşul Alencon - după numele celui din 
Paris. 

95 cei 221 - deputaţii care au votat, la 15 martie 1830, 
adresa împotriva guvernării regelui Carol al X-lea, adresă 
care a însemnat prologul revoluţiei din iulie. 

96... singura putere adevărată, Regalitatea - după cum se 
ştie, Balzac afişa opinii regaliste, dezgustat fiind de 
aspectele politicianismului burghez. 


97 calpă - nesinceră; prefăcută; simulată. (turC. Kalp) 
(n.k.) 

98 Jeanie Deans - personaj feminin din romanul lui Walter 
Scott The heart of Midiathiam, Inima (închisorii) din 
Midiathiam (1818), care se desfăşoară în ambianța unei 
revolte populare din 1730. 

99 Potius mori quam foedari - în limba latină: mai bine 
moartea decât întinarea. 

100 îşi valorifica şi el capitalurile la Keller - fraţii Keller 
apar ca bancheri speculanţi în mai multe romane ale lui 
Balzac - mai ales în Cesar Birotteau. 

101 congregația - asociaţie catolică din vremea 
Restauraţiei, care a avut o mare influenţă politică. 

102 Jounal des Debats... domnul de Chateaubriand 
împotriva tronului - Jurnalul Dezbaterilor, fundat la 29 
august 1789 de către tipograful Adunării Naţionale, a 
devenit ulterior un jurnal politic şi literar şi a avut o viaţă 
lungă; el a apărat regimul parlamentar în vremea 
Restauraţiei; iar când Chateaubriand, a intrat în conflict cu 
Carol al X-lea, a găsit, desigur, aici o bună primire. 

103 Ariosto (Ludovico) - poet italian din vremea Renaşterii 
(1474-1533), autorul epopeii eroi-comice Orlando furioso 
precum şi a multor elegii, sonete, ode şi satire, pline de 
graţie şi spirit. 

104 Ballanche (Pierre-Simon) - scriitor francez mistic 
(1776-1847), inspirator al lui Chateaubriand cu scrierea: 
Despre sentiment considerat în legătură cu literatura.